Archive for the ‘Politic’ Category

Istoria graniţei Banatului într-o carte-document jubiliară

Posted by Stefan Strajer On August - 6 - 2019

Istoria graniţei Banatului într-o carte-document jubiliară

Autor: Dorin Nădrău (S.U.A)

 

Sorin Berghian și Dinu Barbu, doi competenți specialiști ai istoriei, sunt autorii unei cărți recent apărute la Editura Eurostampa, intitulată „La centenar: GRANIȚA BANATULUI 1918-2018”. Lucrarea analizează cu o admirabilă rigurozitate problemele privitoare la granița bănățeană a României cu Serbia pe parcursul a 100 de ani, începând cu dispariția Banatului istoric, eveniment politic și diplomatic indiscutabil nefast în istoria românilor. În pofida faptului că în capitolul care prefațează scrierea autorii „avertizează” că demersul lor nu a fost acela de „a construi o lucrare cu veleități științifice, ci doar o încercare de a reaminti faptele petrecute în acele vremi pline de semnificație pentru istoria țării”, cititorul va fi surprins de complexitatea textelor care alcătuiesc cartea, de acuratețea prezentării evenimentelor, precum și de impresionanta documentare ce rezidă cu prisosință din bibliografia menționată. Este de remarcat totodată că numeroasele citate incluse fluent după fiecare relatare sau comentariu, fără trimiteri sau note de subsol, fac ca volumul să aibă calitatea de a fi ușor de lecturat, asigurându-i în același timp un caracter atractiv. Sunt demne de apreciat și excursurile privind biografia unor participanți la evenimente mai puțin cunoscuți, precum și abundența datelor relative la evoluția concretă a consecințelor topografice și demografice ale frontierei stabilite la Paris. Se mai impune subliniat că expunerea cu lux de amănunte a schimbărilor care și-au pus amprenta pe frontiera cu Serbia și frecventele incursiuni în istoria zbuciumată a Banatului istoric conferă lucrării o indubitabilă valoare documentară.

Examinarea împrejurărilor importante din perioada care face obiectul opului se derulează pe perioada 1918-2018, putându-se distinge patru intervale, vizând: sfârșitul Primului Război Mondial și Conferința de Pace de la Paris (I), cel de-al Doilea Război Mondial (II), anii ’50 (III) și deceniile următoare, până în 1989 și după aceea (IV).

Partea cărții cu cea mai largă dezvoltare se întinde de-a lungul a trei capitole, primul, cu titlul „Ședințe, congrese, tratate”, trădând o cercetare istorică de mare profunzime, în perfectă concordanță cu însemnătatea evenimentelor relatate.

Sfârșitul Primului Război Mondial, cel mai mare și cel mai distrugător de până atunci, a fost urmat de cea mai mare conferință de pace din istorie, cea mai amplă acțiune politică și diplomatică cunoscută până la acea dată în istorie. Practic, războiul a pus capăt unei vechi arhitecturi internaționale, ceea ce a impus necesitatea redefinirii unor frontiere și a unor vecinătăți, precum și a unor instituții internaționale. Timp de cinci luni, între 18 ianuarie și 28 iunie 1919, când prin semnarea tratatului cu Germania la Versailles s-a încheiat etapa principală a Conferinței de Pace, Parisul a fost gazda unui adevărat guvern mondial. Organul principal de decizie al lucrărilor conferinței a fost Consiliul celor Patru (președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, prim-ministrul Franței, Georges Clemenceau, prim-ministrul Marii Britanii, David George Lloyd și prim-ministrul Italiei, Vittorio Orlando), ideile președintelui american dominând dezbaterile odată cu lansarea principului „autodeterminării”, devenit cuvântul-cheie.

Banat harta 1919

Chestiunea Banatului, a stabilirii graniței de vest a României Mari, a devenit prioritară din perspectivă militară, politică și diplomatică pentru elitele românești după semnarea Convenției de armistițiu între Puterile Aliate și Asociate cu Ungaria de la Belgrad din 13 noiembrie 1918 și Declarația de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 (pag. 13).

Teritoriul Banatului a fost un teren aspru disputat: maghiarii sperau ca războiul să se sfârșească cu o Ungarie Mare care să înglobeze și Banatul, iar sârbii promovau în rândul Antantei o propagandă agresivă pentru interesul lor, urmărind „politica faptului împlinit” și încheierea războiului cu un Banat aflat deja sub suveranitate sârbească. Tratatul de alianță cu Antanta (4/17 august 1916) prevedea recunoașterea de către aceasta a drepturilor României asupra teritoriilor locuite de românii din Transilvania, Crișana, Maramureș, Bucovina și Banat, precum și de a fi tratată similar în cadrul conferințelor de pace cu ceilalți aliați. Ion I. C. Brătianu, cu o intransigență maximă și pe care mulți contemporani nu au înțeles-o, respinge „ab initio” orice politică de „transacțiune” sau de compromis. Era și motivul pentru care s-au iscat divergențe ireconciliabile de păreri între el și președintele Partidului Conservator-Democrat, Take Ionescu (…) Nicolae Iorga avea să surprindă existența în acea perioadă a „două politici românești”. A lui (Brătianu), de o intransigență gata și de ruptură, orice ar fi să se întâmple, și alta (a lui Take Ionescu), care isprăvea prin a recunoaște că e necesară, inevitabilă, o capitulare (pag. 38-39).

Discuțiile contradictorii și poziția neunitară a diplomaților români participanți, lobby-ul accentuat al diplomaților sârbi și unguri și, în special, poziția amenințătoare a sârbilor consolidată de ocuparea militară a Banatului, procedeele îndelungate de expertiză instituite de conferință, au condus la un deznodământ nedorit: la 18 martie 1919, membrii Comisiei Teritoriale au optat pentru împărțirea Banatului, fără a fi luat în considerație faptul că această provincie reprezenta o unitate geografică și economică bine definită. Noua linie trasată pe hartă n-avea cum să mulțumească populația locală, câtă vreme aproape 60 000 de sârbi au rămas pe teritoriul românesc, 100 000 de români  și circa 400 000 de maghiari în Iugoslavia (…) Astfel, două treimi din Banat reveneau României și o treime Serbiei. O mică bucată de teritoriu, aflat între Mureș și Beba Veche, a fost alipită Ungariei (…) Hotărârea Consiliului Suprem din 21 iunie 1919 privind divizarea Banatului între România și Serbia a fost primită de români cu amărăciune și indignare. Au avut loc mitinguri de protest pe întreg cuprinsul țării (pag. 53-55).

Lucrarea prezintă în continuare în integralitate „Expozeul d-lui I. G. Duca” rostit de reputatul liberal în Camera Deputaților la 27 decembrie 1923 referitor la „Chestiunea graniței Banatului”, un document de o reală valoare istorică și o probă de netăgăduit a duelului Putere-Opoziție dus în Parlamentul României de la acea vreme.

Cu cinismul specific politicianului de profesie, Duca recunoaște că România, la Congresul de Pace de la Paris, „a pierdut procesul istoric în chestiunea Banatului”, de aici rolul istoriei de a judeca în viitor modul în care politica românească a tratat problema Banatului istoric înainte, în timpul și după Congresul de Pace. Duca consideră chestiunea Banatului, el și P.N.L., din momentul în care granița a fost trasată, ca o chestiune aparținând de domeniul istoriei, primordiale fiind, de acum, bunele relații cu Regatul Sârbilor, Slovenilor și Croaților. Aruncă, în același timp, săgeți către tabăra lui Take Ionescu: „Din nefericire pentru cauza națională, pe când nu s-a găsit nici un sârb să spună străinilor că Serbia se mulțumește dacă i se dă numai o parte din Banat, s-au găsit în timpul acela români care au spus, și la Paris, și la Londra, că România nu are nevoie de Banatul întreg” (pag. 89).

Sunt redate apoi condensate note biografice privindu-i pe „Actorii politici care au luat cuvântul în timpul expozeului ministrului de externe din 27 decembrie 1923”: Ion Gheorghe Duca, Alexandru Vaida Voevod, Dimitrie Lascu, Ion Grădișteanu, Pavel Brătășeanu, Ioan Giurculescu, Ștefan Cicio Pop, Mihai G. Orleanu, Alecu Constantinescu, Vasile Goldiș, Eduard Mirto, Nicolae Iorga.

Următoarea secțiune a cărții, „Dincolo de graniță”, este o expunere a situației românilor care au continuat să trăiască în Banatul românesc înglobat în Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor și evoluția vieții lor politice și sociale ulterioare, până în anii ’50. Conjunctura creată după Primul Război Mondial, marcată de înregistrarea a numeroase abuzuri ale administrației sârbești, a făcut ca mulți învățători, avocați, medici, funcționari, împreună cu un mare număr de familii de țărani români, să se stabilească în România. Câteva cazuri concrete sunt descrise în detaliu.

În satele românești, autoritățile sârbești au numit învățători sârbi, ruși sau bulgari care nu cunoșteau limba maternă a elevilor, iar funcționarii români au fost înlocuiți cu alții din rândul sârbilor. Școlile confesionale au fost transformate în școli de stat. Situația a fost rezolvată abia în anul 1935, când în baza unei convenții, Ministerul Învățământului de la Belgrad a numit în școlile din satele cu populație majoritar românească învățători „contractuali”, chemați din România, urmând ca la sfârșitul anului să activeze în acest regim în total 47 de învățători. Fruntașii românilor din Banatul sârbesc s-au preocupat de organizarea învățământului primar în limba maternă (pag. 170).

Sunt consemnate și câteva cazuri care ilustrează cum au reacționat slujitorii Bisericii Ortodoxe Române față de nedreptățile la care erau supuși românii din Banatul sârbesc, cerând cu hotărâre ca enoriașii lor să fie tratați ca cetățeni cu drepturi egale.

Este tratată amănunțit relația caselor regale ale României și Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor care începând cu anul 1922 (an în care are loc căsătoria Principesei Marioara cu Regele Alexandru I) părea a se fi îmbunătățit, dar care s-a deteriorat vizibil după ce la conducerea Consiliului de Miniștri al Iugoslaviei a venit Milan Stoiadinovici care a dus o politică de orientare progermană.

Chestiunea Banatului a rămas la fel de dureroasă și la aproape 20 de ani de când Marile Puteri au impus frontiera artificială care a rupt Banatul istoric în cele două părți, plus câteva sute de kilometri pătrați atribuiți Ungariei (pag. 181).

După invadarea de către Germania la 6 aprilie 1941, armata iugoslavă a capitulat după doar 11 zile, Iugoslavia fiind împărțită între Germania, Ungaria, Italia și Bulgaria, cea mai mare parte a Serbiei fiind ocupată de Germania. Demnă de semnalat este precizarea în lucrare a faptului că România nu a luat parte la dezmembrarea Iugoslaviei, vecina sa, cu toate că a existat un moment în care Berlinul și Roma îndemnau Bucureștiul să li se alăture în ciopârțirea Iugoslaviei, momeala lui Hitler fiind promisiunea de a i se atribui României partea vestică a Banatului. Generalul Antonescu a evitat cu precauție un război cu țara vecină, respingând oferta germană. Câteva întâmplări povestite cu elocvență evocă imaginea graniței terestre dintre România și Iugoslavia în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, precizându-se și faptul că în acele timpuri numeroși sârbi din Banatul românesc au trecut granița și au plecat voluntari în armata iugoslavă. Evoluția iugoslaviei după cea de-a doua conflagrație mondială a fost legată de numele Partidului Comunist și de cel alui Iosip Broz Tito.

Dorința atât de intensă a sârbilor de a îngloba Iugoslaviei, acum republică, Banatul întreg, manifestată după Primul Război Mondial, s-a manifestat și în anii postbelici (…) Tito și serviciile sale secrete au acționat intens pe teritoriul României, la Timișoara, prin așa-zisul Front Antifascist Slav din România. Frontul, aflat sub conducerea comuniștilor sârbi, a convocat la Timișoara un congres în 8 mai 1945, când urma să se solicite oficial „unirea” Banatului românesc cu Iugoslavia, ca expresie a voinței întregii populații a regiunii! Prinzând însă de veste, autoritățile române au solicitat Înaltului Comandament Sovietic de la București interzicerea acestui congres, fapt ce s-a și petrecut, deși delegații din Iugoslavia își făcuseră deja apariția la Timișoara. Sovieticii au dizolvat Frontul Antifascist Slav ca organizație politică, înlocuindu-l cu una culturală (pag. 189-191).

Capitolul următor, urmărind perioada anilor ’50, intitulat „Cazematele”, consemnează situația de un dramatism sfâșietor provocat de măsurile întreprinse de Partidul Muncitoresc Român pentru contracararea amenințării „independenței” tot mai evidente a lui Tito față de Uniunea Sovietică și constituirii unui pol socialist liber la granița de vest. O hotărâre dezastruoasă a partidului, din anul 1950, prevedea „curățarea” unui teritoriu de cel puțin 25 de km de la granița iugoslavă de toate elementele considerate „dăunătoare și suspecte: chiaburi, titoiști, hitleriști, legionari, macedoneni suspecți, șoviniști unguri, sioniști, sectanți, ofițeri reacționari deblocați, funcționari comprimați”. Aplicarea măsurii s-a concretizat prin operațiunile de deportare în Bărăgan a populației din zona de la frontiera României populare cu Iugoslavia socialistă. Se menționează că au fost deportate persoane dintr-un număr de 203 localități. Conform Deciziei nr. 200/1951 au fost dislocate din zona frontierei de vest din raioanele Sânnicolaul Mare, Timișoara, Deva, Reșița, Oravița, Mehadia și raioanele Băneasa și Constanța din fosta regiune Constanța, un număr de 10 099 familii, însumând 43 899 persoane cărora li s-a fixat domiciliu obligatoriu și li s-au creat condiții de muncă și de locuit în regiunile București, Constanța (raionul Fetești) și Galați. Cu această ocazie, au fost înființate 18 noi comune (pag. 197).

Un destin aparte printre deportații în Bărăgan l-au avut sârbii din Banat. De asemenea, au avut de suferit și au fost alungați mulți țărani români din Banatul sârbesc, relațiile dintre R.P.R. și R.F.S.I. degradându-se accentuat în anii ’50.

Se apreciază că în total, în perioada 1950-1955, pe litoralul Mării Negre, în Banat și în Oltenia s-au executat aproape 10 000 de obiective (fortificații) diferite, dispuse pe un front de 500 de km, însumând un milion de metri cub de beton armat, costul lor ridicându-se la 1,5 miliarde de lei. Cazemate construite între 1951-1954 se găsesc și se pot vedea și astăzi în județul Timiș. Au rămas dovezi despre cum autoritățile comuniste ridicaseră un adevărat zid care să despartă țara de restul Europei.

În textele reunite sub titlul „Moartea vine pe frontiera de vest” sunt reproduse și comentate câteva extrase din presă și din consemnările unor mărturii și concluzii rezultate ca urmare a preocupărilor unor personalități în vederea investigării și dezvăluirii unor adevărate tragedii cărora le-au căzut victime civili la granița româno-iugoslavă.

Capitolul „Frontieriștii” publică impresionanta listă a celor condamnați la Judecătoria Deta, instanța abilitată cu soluționarea cauzelor privind infracțiunile la regimul de frontieră săvârșite la granița bănățeană cu Iugoslavia, între anii 1980-1985, menționându-se că între acești ani au fost condamnați 1 000 de „frontieriști” la aproape 900 de ani de pușcărie. Sunt evocate și două cazuri mai deosebite: cel al unui cunoscut cântăreț de restaurant și fuga din țară în 1977 a membrilor îndrăgitei formații „Phoenix”.

Cazul „Autobuzul” și tragedia numeroaselor persoane implicate este prezentat detaliat în secțiunea cu același titlu.

În fine, cartea se încheie cu relatarea deschiderii în anul 2000 a singurului punct de frontieră al Banatului cu Ungaria (pe frontiera româno-sârbă a Banatului se află 11 puncte pentru controlul trecerii graniței, toate în regim de trafic internațional), purtând titlul „Mărturiile unui președinte: Bătălia pentru Cenad”, sub semnătura unui fost președinte al Consiliului Județean Timiș, o personalitate probând cu evidență un dar nativ al narațiunii.

Dorin - poza de profil Curentul

Foto. Dorin Nădrău

În mafiotul Caracal statul român e doar formal!

Posted by Stefan Strajer On August - 6 - 2019

În mafiotul Caracal statul român e doar formal!

Autor: George Petrovai

 

De aproape două săptămâni, orașul Caracal din județul Olt a devenit vedeta negativă a României, cu lumea sa interlopă, clanurile mafiote, traficul de carne vie, răpiri și dispariții de fete/copii, criminali în serie (efectivi și morali), pe care nimeni nu-i zăticnește de ani în șir. Păi cine, mă rog, s-o facă, de indată ce un neom ca Gheorghe Dincă are asemenea raporturi fraterno-tovărășești cu pretinșii apărători ai legii din zonă (în telefonul său s-au descoperit numerele unor granguri ai zonei – politruci, procurori, polițiști), încât nu doar că niciun oficial nu l-a luat la refec pentru dubioasele lucruri ce se petreceau în sinistra lui ogradă, precum gropile betonate, dar chiar a fost considerat apt să-și conducă în continuare mașina și să presteze servicii de taximetrie, cu toate că în decursul timpului el fusese internat și tratat de mai multe ori pentru serioasele probleme psihice de care suferă, iar medicul psihiatru curant avea obligația să înștiințeze Serviciul de Circulație rutieră despre nesănătatea mintală a pacientului său.

Sau, mai știi, poate că a făcut-o, însă atotnătăfleții polițiști ai statului paralel (a se citi „mai presus de statul român în derută”) din Caracal și județul Olt ori, în desăvârșita lor birocrație și puturoșenie, nu s-au sinchisit de respectiva atenționare, ori – mult mai grav – au socotit cu puțina lor minte (și aceea distorsionată de mulțimea matrapazlâcurilor supervizate de ei) că ar fi cel puțin o ofensă, dacă nu chiar o cruntă nedreptate (sic!) să-l lase pe ciracul Dincă fără permis de conducere.

Vasăzică, fără exemplarul curaj al copilei Alexandra și, după toate probabilitățile, fără sacrificiul ei suprem, încă n-ar fi ieșit la iveală nici zguduitoarele atrocități săvârșite ani la rând de caracatița olteană (răpiri și sechestrări de persoane, proxenetism și trafic de carne vie, pedofilie și contrabandă, violuri și crime), nici uriașa incompetență, asociată cu prostia și/sau ne-voința (de exemplu, procurorul de caz și polițiștii s-au arătat mult mai preocupați de formele legale decât de conținutul legilor noastre strâmbe!) tuturor cârmuitorilor, magistraților și polițiștilor, care doar urmăresc să-și sporească privilegiile, în primul rând cele salariale (73.000 lei/lună este „modesta” pensie a unui fost procuror și comandant de temniță), apoi să mențină statu-quo-ul coteriilor fundamentale din sistem.

62066980-1564773025da5b5dw

Tocmai de aceea, foarte rar și cu totul accidental se întâmplă ca vreun grangur postdecembrist să fie înlăturat din sistem sau, la o adică, să fie încarcerat pentru sfidătoare și repetate fapte de răufăcător sadea. De regulă, fie că pungașii se ajută între ei prin neridicarea imunității șparlamentare (cazul aleșilor de rahat în general, al lui Tăriceanu în special), ba chiar prin schimbarea legilor după trebuințele marilor lichele, fie că încurajează dezastruoasa stare de lucruri din România postdecembristă prin omerta pretinsei deontologii profesionale (cazul magistraților și al milițienilor porecliți polițiști).

În asemenea condiții de cumplită restriște pentru siguranța românilor rămași acasă (în fiecare zi dispare pentru totdeauna un copil!) și de mare prosperitate pentru fripturiștii ce se autointitulează „oamenii legii”, este clar de ce autoritățile sunt atât de copios depășite de ramificațiile interne și internaționale ale putregaiului oltenesc, via Caracal, încât după ședința Consiliului Suprem de Apărare a Țării (CSAT) au cerut ajutorul americanilor de la FBI.

Adică, ce mai, o totală debandadă și nepricepere instituțională, la urma urmei rezultatul logic al exodului românilor cu adevărat vrednici, conjugat cu masiva promovare a necalificaților în posturile decizionale ale unui stat ticăloșit până în măduva oaselor.

N.B.: Tot ce se poate ca FBI-ul să-i scoată basma curată pe americanii de la Deveselu, care cu certitudine nu sunt străini de rețeaua prostituțională din jur…

Sigur, este regretabil că în România zilelor noastre se petrec astfel de orori sub ochii, ba chiar sub oblăduirea autorităților locale! Însă, extrem de îngrijorător pentru toți românii onești și cu frică de Dumnezeu, în mod deosebit pentru familiștii cu fete, este faptul că aceste derapaje sociale nu constituie un caz izolat, căci oricare localitate din România (sat, comună, oraș) se poate confrunta în orice moment cu ceva similar sau și mai și, atât din monstruoasa dorință a degeneraților de-a se afirma (!) în plan demonic, cât și din crasa neputință a instituțiilor actualului stat de-a contracara ofensiva răului în ascensiune.

Toate ca toate, pesemne că se vor întreba unii, dar de ce se face tocmai acuma atâta tam-tam în presa scrisă și vorbită cu Dincă și cei din spatele lui, respectiv de ce miniștrii dăncilești ba își dau demisia după câteva zile, ba sunt demiși de premieriță pentru afirmații neconforme cu linia imaginară a partidului deformat? Răspunsul este la îndemâna tuturor românilor cu discernământ: pe de o parte pentru că în luna noiembrie vor avea loc alegerile prezidențiale (decisiva repetiție de dinaintea alegerilor locale și generale din 2020), deci candidații se aruncă de pe acuma asupra suculentului subiect privind atrocea nesiguranță a alegătorilor, pe de altă parte pentru că Viorica Dăncilă speră să prindă turul doi cu imaginea politrucei animată de cele mai nobile intenții democratice, așa încât (ne)înzestrarea sa intelectuală să fie tratată cu indulgență, ba chiar trecută cu vederea de către masa pesediștilor, care – dezamăgiți de Dragnea și fârtații lui – au ales să nu voteze la europarlamentare.

(Sighetu Marmației, 3 august 2019)

Petrovai-4-1

Foto.George Petrovai

Audierea lui Robert Mueller, un deznodământ aşteptat/Tiberiu Dianu

Posted by Nuta Istrate Gangan On July - 25 - 2019

Audierea lui Robert Mueller, un deznodământ aşteptat

Autor: Tiberiu Dianu

Multe cerneală a curs şi va mai curge în legătură cu audierea lui Robert Mueller.

La 17 mai 2017 Robert Mueller, veteran al războiului din Vietnam și fost director FBI, a fost numit în funcția de consilier special al Departamentului de Justiție al SUA pentru a ancheta posibilele legături și coordonarea dintre guvernul rus și persoanele asociate cu campania președintelui Donald Trump. La 14 iunie 2017 s-a raportat că Mueller îl anchetează şi pe Trump personal pentru posibila obstrucție a justiției, în legătură cu materialul probator privind Rusia. La 18 aprilie 2019 Departamentul de Justiție a publicat raportul final al consilierului special și concluziile acestuia. https://en.wikipedia.org/wiki/Mueller_Report

Raportul are două volume şi conchide în 448 de pagini că ancheta, negâsind suficiente dovezi de coordonare sau conspirare a campaniei lui Trump cu guvernul rus, nu îl inculpă pe preşedinte (în volumul I). Cât priveşte obstrucționarea justiției, raportul a mers pe ideea că un președinte în funcţie nu poate fi judecat penal; ancheta nu concluzionează că președintele a comis vreo infracţiune, dar nici nu îl exonerează”, întrucât anchetatorii nu erau convinşi că Trump era nevinovat după ce îi examinaseră intențiile și acțiunile (în volumul II).

robert-mueller-house-judiciary-committee-hearing

În iulie 2019 Mueller a acceptat cu reţinere să fie audiat în faţa Congresului şi să clarifice aspecte legate de raportul său.

Miercuri, 24 iulie 2019, Mueller a depus mărturie în fața comisiilor judiciare şi de informaţii ale Camerei Reprezentanţilor și, timp de aproape opt ore, a răspuns la întrebări legate de raportul său de anchetă de doi ani privind interferența Rusiei în alegerile din 2016 și chestiuni conexe.

Pe scurt, toţi am aflat că:

– (1) Mueller nu şi-a verificat angajaţii (constând, în principal, din persoane apropiate de Hillary Clinton) referitor la conflictele lor de interese, pentru a evita părtinirea în timpul anchetei;

– (2) el nu știa sau nu era familiarizat cu compania de investigaţii Fusion GPS şi cu Dosarul Steele (aparţinând Comitetului Național Democrat și campaniei Clinton), care au fost sursele inițiale ce au declanşat numirea sa ca anchetator şi raportul său;

– (3) el nu a fost amenințat cu concedierea de către președinte, iar Casa Albă nu a intervenit în timpul anchetei sale;

– (4) asistenții lui au fost mai familiarizați cu raportul, Mueller figurând ca şef numai cu numele;

– (5) el nu a putut justifica legal ne-exonerarea președintelui, deoarece procurorii nu „exonerează” persoane, ci doar le dovedesc vinovăția dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Iată cum democraţi de marcă au descris audierea lui Mueller în propriile lor cuvinte:

– „Este foarte, foarte dureros” (David Axelrod, pe Twitter);

– „Pe probleme de optică, a fost un dezastru” (Chuck Todd, la NBC);

– „Un bătrân firav, incapabil să-şi amintească lucruri, care se poticneşte şi refuză să răspundă la întrebările de bază …” (Michael Moore, pe Twitter);

– „Este un epilog… Cred că problema atacului Rusiei asupra alegerilor noastre nu are suficientă forță” (Andrea Mitchell, de la MSNBC).

În comparație cu alte anchete celebre, precum cele legate de preşedinţii Nixon (înregistrările secrete), Reagan (afacerea Iran-Contra) şi Clinton (procedurile de suspendare), audierea lui Mueller apare ca o jalnică improvizație de vânătoare de vrăjitoare, deghizată în „investigație”. De fapt, a fost ziua în care suspendarea programată pentru preşedintele Trump şi-a dat obştescul sfârşit.

Ce urmează în continuare: ministrul justiţiei William Barr se pregătește să îi ancheteze pe anchetatori. Contra-ancheta ar trebui să dea de capătul acestei urzeli malefice a „înțelegerii secrete cu Rusia” și să ajungă la adevăraţii ei autori: Barack Obama, Hillary Clinton și acoliții lor.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKER https://www.americanthinker.com/blog/2019/07/_what_we_learned_in_the_mueller_hearings.html şi INTELLECTUAL CONSERVATIVEhttp://www.intellectualconservative.com/tiberiu-dianu-the-mueller-hearings-in-a-nutshell/.

thumbnail

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

Doar trei zile cu papa și iarăși cu ale noastre

Posted by Stefan Strajer On July - 25 - 2019

Doar trei zile cu papa și iarăși cu ale noastre

Autor: George Petrovai

 

Cu toate că vizita papei Francisc în România a durat numai trei zile, parcă întru susținerea spusei „Orice minune ține doar trei zile”, eu sper din toată inima mea de creștin străduitor că efectele moral-spirituale ale prezenței și inspiratelor vorbe ale acestui veritabil apostol al îmbogățirii lăuntrice prin voluntara renunțare la toate acele comori/însemne exterioare pe care „le mănâncă moliile și rugina”, nu doar că vor persista în inimile și cugetele românilor, dar – aidoma recomandării Mântuitorului din Pilda sămănătorului – chiar vor da roade („un grăunte a dat o sută, altul șaizeci și altul treizeci”, Matei 13/8).

Da, căci în calitate de providențial urmaș al lui Ioan Paul al II-lea, despre care afirmam în articolul Papa Ioan Paul al II-lea, marele pedagog al iubirii din urmă cu două decenii că este „un mare pedagog și un neobosit căutător de oameni și de sentimente esențial-umane lăsate în paragină”, papa Francisc este într-o atare măsură expresia atotumană a iubirii, blândeții, toleranței și simplității, încât prin însăși apariția sa nesofisticată în diverse zone catolice sau necatolice ale planetei, bunăoară așa ca în România, izbutește să adune la un loc sute de mii de oameni însetați de Adevăr și împreună construiesc impresionante punți de spiritualitate interconfesională, astfel făcând dovada de netăgăduit că nevoile sufletești au întotdeauna prioritate în fața celor materiale, deoarece într-un asemenea mod se simte omul cu adevărat împlinit, împăcat și înfrățit, altfel spus că el „nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4/4).

images

Toate astea fiind văzute de zeci de milioane de telespectatori și simțite cu întreaga lor ființă de câteva sute de mii de credincioși, care – în pofida vremii nefavorabile – s-au adunat (tineri, maturi, bătrâni și copii, români și de alte naționalitați, catolici și de alte confesiuni) la București, Iași, Șumuleu Ciuc și Blaj pentru a servi porții consistente din pâinea noastră cea de toate zilele, mă miră și nu prea punctele de vedere ale lui Ion Cristoiu și Ionuț Țene. Primul susține pe blogul său că vizita papei Francisc nu se compară cu cea a lui Ioan Paul al II-lea, așa că nu poate fi considerată una istorică și că pe Klaus Iohannis nu-l ajută cu nimic (sic!). Afirmația celui de-al doilea în textul „Beatificarea episcopilor greco-catolici! Pe când canonizarea Sfinților Închisorilor de către BOR?” este călăuzită de un atare elan ortodoxist, încât devine de-a binelea jenantă: „(…) ortodoxia e dreapta credință, iar catolicismul e altceva, o credință creștină ruptă din trunchiul apostolic” la 1054 (subl. mea, G.P.).

Este adevărat că vizita ecumenică a papei Ioan Paul al II-lea (prima vizită a unui papă într-o țară ortodoxă) în România anului 1999 a avut ca scop extraconfesional încetarea bombardamentului la care era supusă Serbia, o țară vecină cu noi, de către anglo-americani. Da, pentru că papa nu este numai capul Bisericii catolice, ci și șeful statului Vatican!

Însă, nea Cristoiule, cu pretențiile matale de (in)formator de opinie, cum de ți-a scăpat faptul esențial că vizita oricărui Suveran Pontif constituie oricând, prin dubla sa semnificație, un eveniment istoric pentru toți românii, fie și pentru aceea că depărtarea noastră mental-spirituală față de Apus este încă mult mai mare decât cea geografică?!

În altă ordine de idei, să fiu al naibii dacă pricep cum l-ar putea ajuta papa pe Iohannis în momentul de față și, îndeosebi, la alegerile prezidențiale din toamna acestui an, când – după validarea referendumului – este limpede pentru orice muritor cu niscaiva doxă (evident, mai puțin pentru pesedisto-aldiști și anteniști) că acesta și-a asigurat al doilea mandat la Cotroceni. M-am prins, stimabile! Împreună cu anteniștii, pesemne că de-acuma pregătești o găunoasă forfecare de felul următor: Iohannis a câștigat al doilea mandat nu numai cu ajutorul statului paralel (aici intră la grămadă serviciile secrete, transnaționalele, Soros etc.), ci și cu sprijinul papei Francisc…

Cât privește enormitatea țenistă, constat că potrivit (i)logicii ei, ceva de 4-5 ori mai mare (în lume sunt peste un miliard și două sute de milioane de catolici) s-a rupt în anul 1054 de trunchiul apostolic al ortodoxiei, care în prezent numără vreo două sute cincizeci de milioane de credincioși (cei mai mulți în Rusia, peste o sută de milioane). Eu știam că lucrurile stau taman pe dos: creanga uscată se rupe de copacul verde, nu copacul uscat se rupe de creanga verde!

Iar dacă argumentul cantitativ va fi neîndestulător pentru fundamentaliștii care, potrivit (i)logicii de mai sus, vor susține că Biserica catolică a procedat în chip asemănător și cu protestanții (luterani, calvini, anglicani), că adică s-a rupt de trunchiul acestora, atunci se poate apela la argumentul calitativ al acestei chestiuni: contribuția fiecărei confesiuni la progresul culturii creștine, prin extensie al celei universale.

Nu la fel ca cei doi „corifei” procedează prețuitul jurnalist Dumitru Păcuraru. Dimpotrivă, în articolul Trei zile de Românie normală, el din capul locului recunoaște, cu o sinceritate ce-l onorează, următoarele: „Vizita Suveranului Pontif ne-a arătat o altă Românie decât România cea de toate zilele. O Românie în care nu s-au auzit vocile urii, intoleranței barbariei politice”…

Ei bine, după plecarea papei Francisc, firește că această normalitate menționată de Păcuraru a fost înghițită cu fulgi cu tot de neîntreruptele păcate ale politrucilor și de epuizantele griji ale omului de rând cu locul de muncă, leafa, inflația, scumpirile, taxele, impozitele, educația copiilor, alimentele infestate, medicamentele contrafăcute, pensia de mizerie, poluarea, mitocănia semidocților și/sau îmbuibaților etc.

Bunăoară, în ciuda referendumului din 26 mai, pesedisto-aldiștii din Senat au votat cu ambele mâini pentru neridicarea imunității lui Tăriceanu, astfel încât acest mare necușer nu va da (deocamdată) socoteală pentru mita de 800.000 euro pe care a încasat-o. În tot acest timp, Opoziția neunită din pricina orgoliilor (peneliștii, de pildă, țin să fie recunoscuți și tratați ca adevărații câștigători ai europarlamentarelor) pregătește cu încrâncenare politrucianistă noi moțiuni de cenzură sortite eșecului, pălăvrăgeala patriotardă se întețește, premierița le dă asigurări oficialilor europeni că Justiția postdragniană nu va mai fi atinsă nici măcar cu floarea urât mirositoare a poftelor pesediste de putere, ordonanțele de urgență privesc cu încredere spre viitor, iar România cetățenilor onești continuă să bată pasul pe loc.

(Sighetu Marmației, 5 iunie 2019)

ZC7OPEFTYZDIFB5XMMVRLTQT4A

Ilhan Abdullahi Omar, născută la 4 octombrie 1982 în Mogadishu, Somalia, este o politiciană americană, deputată în Camera Reprezentanţilor din Congresul SUA, care reprezintă al 5-lea District din statul Minnesota din anul 2019. https://en.wikipedia.org/wiki/Ilhan_Omar

Omar este o promotoare a programului de asigurare Medicare pentru toți locuitorii ţării, o aboliţionistă a agenţiei federale de imigrări ICE (Immigration and Customs Enforcement) şi o susţinătoare a eliminării taxelor şcolare pentru facultate şi a impunerii salariului minim de 15 dolari pe oră.

Ea este unul dintre detractorii constanți ai președintelui Trump și, de asemenea, membră a infamului grup autointitulat „Escadronul” („The Squad”). Termenul de „Escadron” a fost folosit în luna noiembrie 2018 de către Alexandria Ocasio-Cortez, pe atunci proaspăt aleasă deputată de New York, ca titlu pentru o fotografie a ei împreună cu alte trei noi deputate de culoare, de extremă stângă, şi anume Ilhan Omar din Minnesota, Rashida Tlaib din Michigan şi Ayanna Pressley din Massachusetts. https://www.vox.com/2019/7/17/20696474/squad-congresswomen-trump-pressley-aoc-omar-tlaib

Cei patru deputate democrate au votat împotriva unui proiect de lege privind finanțarea frontierelor, provocând probleme cu conducerea propriului lor partid. https://thehill.com/homenews/house/450363-the-4-house-democrats-who-voted-against-the-border-funding-bill

Din cauza criticilor lor constante aduse valorilor tradiționale americane, președintele Trump a comunicat prin Twitter (fără să dea nume, dar cu termeni care sugerau pe cele patru), declarând că aceste persoane pot „să se întoarcă la locurile de unde au venit și să ajute la repararea acelor locuri complet distruse și infectate de criminalitate”. https://www.foxnews.com/politics/trump-doubles-down-on-go-back-tweets-amid-outrage-calls-on-radical-congresswomen-to-apologize

Având în vedere poziția notorie anti-ICE a Ilhanei Omar, nu apar foarte şocante afirmaţiile despre problemele de imigraţie, căsătorie frauduloasă şi impozite pe care deputata le are cu autorităţile americane.

Afirmația că Omar s-ar fi căsătorit ilegal cu un frate de-al ei, pentru ca acesta să obțină cetățenia americană, a apărut pentru prima dată în 2016, într-un forum online somalez de politică, iar apoi în diferite bloguri conservatoare, pe când aceasta candida pentru parlamentul statal din Minnesota. http://www.startribune.com/new-documents-revisit-questions-about-rep-ilhan-omar-s-marriage/511681362/?refresh=true

Pe scurt, Omar este cea mai mică dintre cei șapte frați şi surori ai familiei. Mama ei a murit când Ilhan avea doi ani. Familia ei a părăsit Somalia pentru a scăpa de război, petrecând patru ani într-o tabără de refugiați din Kenya, lângă granița Somaliei.

Tatăl ei, Nur Omar Mohamed, împreună cu Ilhan și sora ei, Sahra Noor, au sosit la New York în 1992 și au obținut azil politic în SUA în 1995. Au locuit aproximativ doi ani în Arlington, Virginia, apoi, în 1997, s-au mutat în cartierul Cedar-Riverside din oraşul Minneapolis, în statul Minnesota. Alţi doi fraţi şi o soră ai lui Omar, Mohamed Nur Said Elmi, Ahmed Nur Said Elmi și Leila Nur Said Elmi locuiesc în Marea Britanie. https://alphanewsmn.com/investigation-suggests-omar-married-brother/

În 2002, Omar, în vârstă de 19 ani, se căsătorește religios, în credinţa islamică (dar nu civil, adică legal) cu Ahmed Hirsi Aden, de 22 de ani. Au împreună două fete. Omar susține că în 2008 ea și Hirsi au divorțat religios.

În 2009, Omar, acum în vârstă de 26 de ani, se căsătoreşte legal cu Ahmed Nur Said Elmi, de 23 de ani, cetățean britanic, care studiază artele la Universitatea de Stat din Dakota de Nord până în anul 2011. În februarie 2009, Omar și Elmi și-au menţionat în certificatul de căsătorie un imobil din Columbia Heights, Minnesota, situat peste râu de cealaltă adresă a lui Omar. În diferite imagini de pe contul Instagram al lui Elmi, acesta se referă la cele două fete ale lui Omar ca fiind „nepoate”, declarând că „fetele acestea îmi transformă lumea”, iar Omar le-a dat „like” acestor imagini la doi ani după ce ea declarase că se despărțise de Elmi.

La doar trei luni de la căsătoria legală a lui Omar cu Elmi, Hirsi foloseşte aceeaşi adresă pentru a obține o licență de afaceri pentru proiectul rău, One-on-One Cafe Lounge. Acest document împreună cu altele subminează serios afirmația lui Omar cum că ea ar fi fost vreodată separată de Hirsi între anii 2009 și 2011. https://mblsportal.sos.state.mn.us/Business/SearchDetails?filingGuid=fd61ab15-94d4-e011-a886-001ec94ffe7f

Omar susține că ea și Elmi au avut un „divorț religios” în 2011, dar ea a divorţat legal de el de-abia în anul 2017.

În 2012, Omar și Hirsi „se împacă” și au un al treilea copil împreună.

În anii 2014 și 2015, Omar completează declarații fiscale comune cu Hirsi, deși ea era căsătorită legal cu Elmi.

În 2016, Omar este susţinută în alegeri de Partidul Democrat Agrar Laburist (DFL – Democratic-Farmer-Labor) din Minnesota şi aleasă în parlamentul statal. În același timp, campania sa este afectată abundent de afirmații care sugerează că Elmi este fratele ei, iar căsătoria s-a realizat pentru beneficii de imigrare nespecificate.

 În 2017, lui Omar i se admite legal divorțul cu Elmi. Ea a scris în timpul procedurilor de divorț că din vara anului 2011 nu a avut niciun contact cu Elmi şi nici nu a ştiut unde se află acesta. De asemenea, ea a mai declarat că nu a avut niciun mijloc să îl contacteze și că Elmi “nu a semnat nicio declarație de nepaternitate întrucât [Omar] nu a avut niciun contact cu el înainte de conceperea copilului”. Această afirmaţie este contrazisă de imagini din contul de media socială al lui Elmi, care îl arată pe acesta cu fetiţa Ilwan de ziua nașterii ei. https://www.washingtonexaminer.com/news/dozens-of-documents-indicate-ilhan-omar-lived-with-ahmed-hirsi-while-claiming-to-be-married-to-ahmed-elmi

În 2018, Omar se căsătorește legal cu Hirsi și este aleasă ca deputată în Camera Reprezentanţilor a Congresului SUA.

Recent, şi președintele Trump a repetat afirmația că Ilhan Omar s-ar fi căsătorit cu fratele ei. Vezi aici https://nypost.com/2019/07/17/trump-repeats-false-claim-that-ilhan-omar-married-her-brother/ şi aici. http://www.startribune.com/trump-delves-into-accusation-about-omar-s-marital-history/512860652/?refresh=true

Copiii somalezi au, de obicei, trei nume. Primul nume este numele ales (prenumele), numele de mijloc este, în mod tradițional, prenumele tatălui copilului, iar al treilea nume este prenumele bunicului patern al copilului. Femeile, de obicei, nu își schimbă numele de familie când se căsătoresc, astfel încât părinții căsătoriți au adesea nume diferite, potrivit unor surse. https://www.sctimes.com/story/news/local/immigration/2016/02/21/fact-check-how-somali-names-chosen/80422864/

În alte postări de pe Facebook ale rudelor și cunoștințelor lui Omar, ea este identificată ca Ilhan Nur Said. Așa cum am menționat mai devreme, femeile nu iau numele soțului lor când se căsătoresc. Omar şi-a păstrat numele legal când s-a căsătorit religios cu Ahmed Hirsi şi când s-a căsătorit legal cu Ahmed Nur Said Elmi.

În final, este de remarcat faptul că în 2008, cu un an înainte ca Omar să se căsătorească legal cu Elmi, ziarul The Wall Street Journal a raportat că programul refugiaților din Africa a fost oprit de Statele Unite deoarece mii de africani mințiseră despre legăturile lor de familie pentru a-şi facilita intrarea în această ţară. În acel moment, Departamentul de Stat declarase că demarase testarea ADN-urilor în cadrul unui program pilot lansat în februarie 2008 pentru a verifica legăturile de sânge ale refugiaților africani. Testele au relevat că unii solicitanți de azil politic mințiseră despre legăturile lor cu aceeași familie din Statele Unite. https://www.wsj.com/articles/SB121919647430755373

Se impun, aşadar, câteva întrebări pentru deputata americană Ilhan Omar, care este şi o ferventă susţinătoare a obligării președintelui Trump de a-şi expune public documentele lui fiscale:

– (1) De ce Omar se foloseşte de numele Ilhan Abdullahi Omar?

– (2) Care este numele legal al tatălui lui Omar?

– (3) Este Ahmed Nur Said Elmi fratele ei biologic?

– (4) Cum explică Omar aceeaşi adresă din Minnesota, folosită de ea, Hirsi şi Elmi între anii 2009 și 2011?

– (5) Ar fi dispuse rudele lui Omar să clarifice toate aceste inconsecvențe legate de familie?

– (6) Cu cine a completat Omar formularele fiscale comune între anii 2009 și 2013?

– (7) De ce Omar a depus declarații fiscale comune în anii 2014 și 2015 împreună cu Hirsi, și nu cu Elmi, cu care era legal căsătorită în acel moment?

– (8) De ce o mare parte din media socială a fost ștearsă după publicarea primelor articole despre problemele maritale, fiscale și de imigrație ale lui Omar?

Să sperăm că deputata americană Ilhan Omar nu va mai folosi şi de acestă dată limbajul ei rasial inflamator pentru a refuza să răspundă la aceste întrebări.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate anterior în INTELLECTUAL CONSERVATIVE http://www.intellectualconservative.com/tiberiu-dianu-ilhan-omar-and-her-marriage-immigration-and-tax-problems/ şi MEDIUMhttps://medium.com/@tdianu/ilhan-omars-immigration-marriage-and-tax-problems-8cf469fd45c5.

thumbnail

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

*****

Povestea celor două sate

Posted by Stefan Strajer On June - 28 - 2019

Povestea celor două sate

Autor: Lilia Petru Găitan

 

Au fost odată două sate… de fapt încă mai sunt, că de n-ar fi nu s-ar povesti…

În primul sat trăiesc oameni vrednici și gospodari. Ce fac oamenii dintr-un asemenea sat? Cel mai adesea se preocupă ca gospodăria lor sa fie cea mai frumoasă, grădina lor cea mai înflorită și familia lor cea mai mândră. Muncesc pe rupte pentru asta, însă se bucură de binecuvântările muncii lor. Dacă un vecin își face o anexă, celălalt își pune țiglă nouă. Dacă unul aduce un utilaj performant, celalalt își dă seama că are nevoie de un tractor. Și uite așa oamenii își schimbă viața și comunitatea înflorește. Progresul, bunăstarea, munca și competiția guvernează acest sat. Oamenii sunt mulțumiți, au idei despre cum să dezvolte satul mai departe iar gospodarii mai harnici, respectați și cu cele mai bune idei pentru bunăstarea comunitătii sunt aleși să îi conducă. Aleșii satului sunt oameni vrednici și au grijă ca satul să fie ăl mai mândru dintre sate și oamenii lui cei mai fericiți.

1

Al doilea sat este un altfel de sat, total diferit. În satul ăsta trăiesc oameni proști, certăreți și hoți. Dacă unul își ridică o casă mai acătării, se găsește unul mai ciudos să i-o strice. Dacă altul își face un gard nou, de obidă… vecinul o să-l murdărească… Într-un asemenea sat, nimeni nu va reuși să ridice ceva pentru că toți sunt preocupați să strice ce a muncit vecinul. De supărare, mulți oameni pleacă din sat să-și facă viața mai bună altundeva. Și uite așa, sărăcia, ciuda, hoția și nemunca pun stăpânire pe sat. Nimeni nu mai construiește nimic, oamenii fură sau strică munca celorlalți până satul ajunge o ruină.
Doar câțiva șmecheri care au furat mai mult ajung să cârmuiască satul. Ei au grijă ca familia lor să se îmbogățească și copiii lor să conducă mai departe, au grijă ca oamenii să rămână ignoranți pentru ca ei să poată fura în liniște.

*

Atunci când ne vom schimba mentalitatea de neam cârcotaș și ciudos, când vom fi concentrați pe munca noastră, nu pe a vecinului, când ne vom asuma si repara greșelile in loc sa vânăm greșelile vecinilor, când vom avea forța de a fi responsabili pentru toate acțiunile noastre în loc să aruncam mâța moartă în curtea vecinului, atunci… abia atunci vom putea schimba cu adevărat lucrurile! Când energia oamenilor se consuma pe „a distruge” nu pe „a construi”, toată comunitatea are de suferit.

Morala? Dacă fiecare ar construi o casă, nimeni nu ar mai putea distruge. Tu în ce sat ai prefera să trăiești?

Veriga slabă din Baltimore şi graniţa din SUA/Tiberiu Dianu

Posted by Nuta Istrate Gangan On June - 27 - 2019

HT6VHASV7NHSXG2MT2RVIEREF4 (1)

Poate vă întrebați care este legătura dintre Baltimore și granița americană, de vreme ce Baltimore nu este oraș de graniţă. Vă spun eu: Elijah Cummings.

Elijah Cummings e un politician care se află în prezent la cel de-al 13-lea mandat în Camera Reprezentanților a Congresului SUA, mai exact din anul 1996. Districtul lui electoral include comitatele Baltimore și Howard din statul Maryland. A fost anterior deputat în camera inferioară a parlamentului statal din Maryland. E membru al Partidului Democrat și, în prezent, preşedinte al Comitetului pentru Supraveghere și Reformă din Camera Reprezentanţilor a Congresului SUA.

Ca orice politician de carieră care îşi dorește realegerea, domnul Cummings se dă în spectacol prin Camera Reprezentanţilor, așa cum a făcut-o şi în 16 iulie 2019. În timpul unei audieri în Congres privind Politica de separare a copiilor în administrația Trump”, Cummings l-a luat la rost pe Kevin McAleenan, ministrul interimar numit de Trump la Departamentul pentru Securitate Naţională pentru modul în care copiii de imigranți ilegali sunt tratați în centrele de detenție.

„Simți că faci o treabă bună, nu-i așa?”, l-a întrebat Cummings pe McAleenan.

„Facem cât putem de bine la nivelul nostru într-o situație foarte dificilă”, a răspuns McAleenan.

„Ce înseamnă asta?”, a ridicat vocea Cummings, întrerupându-l pe McAleenan.

„Ce înseamnă asta atunci când un copil stă în propriile lui fecale, fără să poată să-şi facă duș?”, a izbucnit Cummings. „Fii serios, omule. Despre ce vorbim aici?”

Vezi VIDEO aici. https://www.youtube.com/watch?v=ikz22UxAD7Q

Dar Cummings nu a strigat la „echipa” celor patru deputate democrat-socialiste când acestea au votat împotriva unui proiect de lege privind finanțarea frontierelor, provocând probleme cu conducerea propriului lor partid.

Cummings nu a ţipat nici la părinții din America Centrală care îşi târăsc copiii pe arşiţă pe distanţe de peste 3.000 de kilometri până la graniţa americană.

Cummings nu a zbierat nici la contrabandiștii care preiau copiii ilegalilor şi îi dau pe mâna (şi în îngrijirea) patrulelor de grăniceri americani.

Administrația Trump a fost întotdeauna foarte fermă în legătură cu criza de la frontiera cu Mexicul atunci când fluxul copleșitor de imigranți s-a revărsat peste graniță și a secătuit resursele naţionale. Dar Cummings era ocupat să nege că ar exista vreodată o criză. Acum el poate să urle cât vrea despre resursele de la frontieră. Refuzul de a schimba legile curente privind imigrația, care lasă pe toată lumea să treacă frontiera de sud și apoi să solicite asistenţă gratuită este numai vina lui Cummings şi a găştii lui de democraţi.

Bun, deci am stabilit că domnul Cummings e extrem de pasionat de imigranţii ilegali.

Să vedem acum cât de pasionat e Cummings de alegătorii lui din Baltimore. Districtul său include jumătate din orașul Baltimore, majoritatea cartierelor de culoare din comitatul Baltimore și cea mai mare parte a comitatului Howard din statul Maryland.

Cu tulburările rasiale şi ratele record de sărăcie, criminalitate și consum de droguri, Baltimore este exemplul tipic al oraşului în decădere din America post-industrială. Deci, nu e de mirare că oraşul, şi în special zona lui săracă, a înregistrat o scădere de populaţie de 35% din anul 1945. Ce a mai rămas e un oraș presărat cu străzi pustii, fabrici în ruină și mii de case dezafectate care arată ca nişte tomberoane gigantice. https://allthatsinteresting.com/abandoned-baltimore-ghetto-photos

Când oare lui Cummings (care, în argou sexual american, înseamnă “venire”) îi va “veni” să îi ajute şi pe alegătorii lui din pustiul abandonat care a devenit acum oraşul?

Vezi VIDEO aici. https://www.youtube.com/watch?v=Dvwaqm9bmdU

Carevasăzică, simţi că faci o treabă bună, nu-i aşa, Cummings? Fii serios omule. Despre ce vorbim aici?

Când mai auziți indignarea falsă a democraților față de facilitățile de detenție ale imigranților veţi şti deja că aceştia nu o vor rezolva, ci vor da vina pe altcineva.

Elijah Cummings este veriga slabă din Baltimore. Acest individ nu e altceva decât un hacker politic.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKERhttps://www.americanthinker.com/blog/2019/07/baltimores_weakest_link_and_the_border.html şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE http://www.intellectualconservative.com/tiberiu-dianu-baltimores-weakest-link-and-border-protection/.

thumbnail

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.https://medium.com/@tdianu

Justin Liuba la 95 de ani

Posted by Stefan Strajer On June - 27 - 2019

Justin Liuba la 95 de ani

Autor: Victor Rusu:

Icoanele Exilului Românesc luminează de-a pururi! Întreaga viaţă a fostului şef al redacţiei Europei Libere din New York reprezintă un model de patriotism, de rezistenţă anticomunistă şi de demnitate total lipsită de compromisuri.

În anii cei mai grei ai dictaturii comuniste, câţiva jurnalişti respectaţi şi personalităţi ale Exilului, care nu se temeau deloc de mâna lungă a Securităţii, transmiteau zilnic, în eter, pentru toţi românii suferind acasă, adevărul despre ceea ce se întâmpla în ţara lor şi despre situaţiile internaţionale de criză. În 1986, când s-a produs catastrofa nucleară de la Cernobîl, presa de la Bucureşti a negat realitatea, amânând, cât s-a putut, anunţarea dezastrului. Radio Europa Liberă a fost atunci unica sursă obiectivă şi credibilă de informaţii. La fel şi în noaptea cutremurului din 4 martie 1977, când românii au aflat, pe calea undelor, dimensiunile cataclismului. Şi tot de la Europa Liberă auzeau românii mesajele de îmbărbătare adresate naţiunii de Regele Mihai I, dar şi despre începutul sfârşitului pentru tirania clanului Ceauşescu, în zilele fatidice ale Revoluţiei Române din decembrie 1989.

2.Justin Liuba

Justin Liuba a ajuns în Statele Unite în 1952, venind din Germania, unde studiase cu o bursă la celebra Universitate din Heidelberg, răspunzând apelului generalului Nicolae Rădescu – ultimul prim-ministru al unui Guvern Român necomunist – adresat românilor din Exil de-a se uni pentru continuarea luptei antitotalitare după modelul generalului Charles De Gaulle. A fost angajat la Europa Liberă de regretatul director Noel Bernard, în 1956, la scurt timp după ce Revoluţia Maghiară era înăbuşită în sânge de tancurile sovietice, şi a transmis, vreme de trei decenii, sub pseudonimul Dan Vâlceanu, ştiri, reportaje şi interviuri de valoare istorică, care au fost donate ulterior Bibliotecii Institutului „Hoover“ al Universităţii Stanford, statul California, şi pot fi consultate, la cerere, de cei interesaţi. (The Justin Liuba Papers, 1959-2010.)

În paralel, Justin Liuba activează neobosit, timp de mai multe decenii, ca preşedinte al Fundaţiei „Iuliu Maniu“, o organizaţie româno-americană fondată în 1951 la New York de un grup de naţional-ţărănişti în Exil, pentru a sprijini refugiaţii politic şi a ajuta imigranţii români să se descurce mai bine pe Pământul Făgăduinţei. În fiecare an, în luna martie, Fundaţia „Iuliu Maniu“ organizează întruniri de o înaltă ţinută intelectuală, în care militează consecvent pentru unirea Basarabiei răpite de sovietici cu patria-mamă, România. Ultimele activităţi remarcabile ale Fundaţiei din 2018 au fost trimiterea de donaţii unor organizaţii patriotice din România, comemorarea trecerii în nefiinţă a M.S. Regele Mihai şi aniversarea la New York a Centenarului Marii Uniri, în cadrul căreia a conferenţiat profesorul britanic Dr. Dennis Deletant. Având spiritul la fel de treaz şi viguros ca în anii tinereţii, Justin Liuba lucrează în prezent la o istorie necunoscută a Exilului Românesc, fapt care mi-a dat ideea de a-l provoca pe distinsul şi rafinatul meu interlocutor la o serie de convorbiri din care au rezultat câteva episoade pitoreşti şi foarte puţin ştiute ale vieţii sale, pe care am plăcerea să le prezint, la ceas aniversar, cititorilor ziarului New York Magazin.

Justin Pavel Liuba a văzut lumina zilei pe 13 iunie 1924 (peste două zile va împlini venerabila vârstă de 95 de ani!) la Oraviţa, în capitala judeţului Caraş-Severin, ca fiu al avocatului Dr. Pavel Liuba şi al soţiei acestuia, Juliana Liuba, născută Velcean. A absolvit învăţământul primar şi secundar la Liceul general „Dragalina”, unde, spre stupoarea naţional-ţărăniştilor, care erau la putere în 1932 şi aranjaseră o vizită a Regelui Carol al II-lea şi a Marelui voievod de Alba Iulia Mihai I, a fost ales de directorul liceului pentru a oferi, alături de o colegă, un buchet de trandafiri înalţilor oaspeţi şi a rosti un mic discurs de bun venit. Surpriza fusese generată de faptul că tatăl său se număra printre liderii partidului naţional-liberal şi era un apropiat al lui I.G. Duca, cel care mai târziu avea să devină prim-ministrul integru răpus de gloanţele legionarilor pe peronul gării din Sinaia. Directorul şcolii şi-a motivat alegerea spunând că nu avea niciun fiu de ţărănist în şcoala primară care să fie mai calificat pentru această misiune. A fost premiat în fiecare an la liceu (de două ori pe ţară, de organizaţia „Tinerimea Română”). O singură dată nu i s-a decernat premiul la serbarea de sfârşit de an datorită unei note scăzute la purtare, pe care o primise în urma unei escapade amoroase. Alături de câţiva prieteni, încercase să bată la geamul unor tinere atrăgătoare de la gimnaziul de fete. Fiind, însă, iarnă şi purtând mănuţi groase, nu se auzea ciocănitura. Atunci a bătut mai tare şi geamul s-a spart, făcând un zgomot infernal şi iscându-se mare scandal. Deşi familia sa a plătit paguba, tot n-a scăpat de sancţiunea liceului condus la acea vreme de directorul Drugărin, care l-a eliminat trei zile de la cursuri, refuzând să-i înmâneze premiul pe care îl câştigase şi în acel an. Ultimele două clase de liceu şi bacalaureatul le-a absolvit la liceul „Constantin Diaconovici Loga” din Timişoara. La terminarea studiilor, a scris şi pus în scenă un muzical închinat anilor de liceu („Suflet de Logan”), spectacol în care au jucat nu doar colegii săi, ci şi colege de la Liceul de fete „Carmen Sylva”.

4.Justin Liuba...aviator

Dorind să se angreneze în sporirea producţiei petroliere a României (care, la acea vreme, ajunsese la 10 milioane de tone anual), pentru a asigura prosperitatea ţării după războiul pe care nu-l considera de lungă durată, Justin pleacă în Germania, la Dresda, unde se înscrie la Facultatea de Chimie Industrială a Politehnicii locale. De ce în Germania? Pentru că nu se mai putea pleca în Marea Britanie sau în Statele Unite, iar ingenioşii chimişti germani reuşiseră să producă nu doar benzină, ci şi cauciuc („Buna“) din cărbune, pe care îl aveau din belşug şi era de bună calitate. Din cărbune ajunsese să se fabrice chiar şi un soi de margarină, care avea un gust acceptabil, pe care profesorul său i-a permis să o încerce. Aflând de la un coleg cehoslovac (despre care nu ştia că era agent britanic, dar cu care asculta, discret, jazz american) că Dresda urma să fie bombardată de aliaţi, se transferă la Politehnica din Viena, unde întâlneşte un grup numeros de studenţi români şi unde se va afla la 23 august 1944, când România avea să întoarcă armele şi să devină, din ţară aliată, inamic. În noua conjunctură devenise evident că Germania va pierde războiul şi participă la o întrunire care fusese ordonată de Berlin la cererea aşa-numitului Guvern naţional de la Viena, condus de Horia Sima, căpetenia legionară în exil, în cursul căreia acesta somează studenţimea română să se înroleze în „Armata Naţională”, formată din legionarii scoşi de la naftalină de Hitler, refugiaţi şi prizonieri de război. Cu acel prilej, şeful Gărzii de Fier le declară că Fuhrerul îi comunicase că Germania avansase în crearea noilor arme secrete (rachetele V1 şi V2), cu care va câştiga războiul şi că, prin urmare, studenţii români din Viena aveau toate motivele să se înroleze în „Armata Naţională”. Cu excepţia a trei studente la Medicină, care, pentru a-şi putea asigura studiile, au acceptat să devină infirmiere în cadrul serviciilor medicale germane, studenţimea română din Viena nu a dat curs chemării lui Horia Sima, care mototoleşte şi aruncă pe jos listele pregătite pentru semnăturile de înrolare, plecând furios din sală. Ceea ce nu le spusese căpetenia legionară studenţilor este faptul că era prea târziu. Aliaţii vestici debarcaseră în Normandia şi înaintau spre Berlin, iar dinspre est venea tăvălugul Armatei Roşii. Nedorind să asiste la ocuparea Vienei de către sovietici, Justin Liuba şi alţi doi colegi români decid să ajungă în vestul Germaniei, pentru a putea fi eliberaţi acolo de forţele anglo-americane.

3.Regele Mihai si Justin Liuba

Folosind unica rută de ieşire din Viena, care trecea prin Praga, ei reuşesc să ajungă la Stuttgart, unde sunt eliberaţi de forţele franceze, conduse de generalul de Lattre de Tassigny şi înglobate în Armata a 7-a americană. Intenţionând să ajungă la Paris, unde ştiau că trăia o numeroasă comunitate românească, dar neavând mijloace de locomoţie, Justin Liuba şi tovarăşii săi decid să meargă pe jos, spre vest, către Strasbourg. Îşi procură un cărucior în care pun bagajele, îi ataşează un mic drapel românesc şi pornesc la drum. Cu o zi înaintea plecării, reuşiseră să-şi procure, de la un tanchist german întâlnit în gara Stuttgart, un pistol militar Luger pentru protecţie personală. Dar, în timp ce treceau prin Munţii Pădurea Neagră („Schwarzwald”), mărşăluind voioşi, cântând şi admirând fermecătorul peisaj, sunt interceptaţi de o patrulă de militari marocani, îmbrăcaţi în tradiţionalele „gelabah”, purtând căşti britanice şi fiind comandaţi de un sergent francez, care îi duce la comandantul său, un căpitan din FFI („Forces Francaises de l’Interieur”, care îngloba partizanii francezi ai vremii, aşa-numiţii „maquisards”). Căpitanul, un tip neprietenos, a cărui amantă şedea picior peste picior pe biroul său, tocmai ordonase executarea unui nefericit soldat german, deşi acesta se jurase că era dezertor. Pledând în franceză, Justin Liuba n-a reuşit să-l salveze pe neamţ, răpus de o scurtă rafală de mitralieră trasă de sergent. Ordonându-i, vulgar, să-şi „ţină fleanca” („Ta gueule!”), căpitanul i-a explicat nervos că dezertorul era, fără îndoială, partizan german din spatele frontului, aparţinând unităţilor „Wehrwolf”, şi că, potrivit ordinelor în vigoare, aceştia trebuiau să fie executaţi pe loc. Apoi le-a ordonat să deschidă geamantanele, în care, spre groaza românilor, a găsit Luger-ul, înfăşurat în lenjerie de corp. Căpitanul era sigur acum că cei trei erau, la rândul lor, partizani „Wehrwolf” şi, după ce a telefonat la Comandamentul general din Baden-Baden, care i-a spus să se descurce singur, a ordonat imediat executarea celor trei români. Dar căpitanul francez era absolvent al faimoasei „Ecole Polytechnique” din Paris şi, auzind, că Liuba studiase la politehnicile din Dresda şi Viena, a decis să-i acorde o şansă să probeze că nu era partizan. I-a dat să rezolve o problemă de matematici superioare, spunându-i că, dacă va găsi soluţia, îi va elibera pe cei trei. Apoi a scris pe o hârtie o serie de fracţii algebrice şi l-a îndemnat să continue. Justin Liuba şi-a dat seama că era vorba de formula elipsei din geometria analitică şi i-a desenat-o pe loc. Atunci, căpitanul i-a strâns mâna şi i-a ordonat sergentului să le facă un permis de liberă trecere, cu ajutorul căruia au ajuns, fără dificultăţi, în pitoreasca staţiune Baden-Baden, adică la Cartierul general francez din regiune, unde se află şi o ctitorie românească numită „Capela Sturdza”. Cei trei studenţi români au renunţat să mai ajungă la Paris, găsindu-şi de lucru la Clubul forţelor franceze („Foyer du combatant”), unde Justin Liuba a fost acordeonist într-o mică trupă de jazz, care, la cererea militarilor, interpreta, seară de seară, o piesă americană swing – „In the Mood”.

Admis, ca bursier, la Universitatea „Ruperto Carola” din Heidelberg, tânărul Justin Liuba a făcut parte dintr-un grup operativ iniţiat de Înaltul comisar american John McCloy, destinat denazificării tineretului academic german după prăbuşirea celui de-al III-lea Reich. Deşi era ortodox, a participat, ca voluntar, la Roma, la pelerinajul de Anno Santo 1950, organizat de Monseniorul greco catolic Octavian Bârlea, distribuind, la volanul unei camionete, pachete cu alimente trimise de Vatican studenţilor de orice confesiune din zonele vestice ale Germaniei ocupate de către aliaţi. Când s-a anunţat că emigrările, sprijinite de organizaţiile internaţionale, se vor încheia în scurt timp, Justin Liuba a decis plecarea în Statele Unite, înainte de a-şi mai putea susţine teza de doctorat în Istoria Artei („Imaginea bufonului în arta occidentală”). A ajuns cu vaporul la New York în decembrie 1952, fiind întâmpinat de dna Veturia Manuilă, de la recent înfiinţata Fundaţie „Iuliu Maniu” (1951), care, împreună cu Mircea Carp, se ocupa de românii nou-veniţi. Contactul cu realitatea americană a fost dur pentru tânărul student nepriceput de la Heidelberg. Justin Liuba a descoperit la New York o comunitate românească total nepregătită pentru a face faţă afluxului postbelic de imigranţi. Românii nu emigrau în America doar ca să-şi creeze o viaţă mai bună, ci şi ca să se ralieze mişcării de eliberare a patriei lor de sub comunism, iniţiată de generalul Nicolae Rădescu. După îşi găseşte ceva de lucru la compania de carburatoare „Bendix International”, Justin Liuba are şansa de-a fi intervievat şi angajat pe loc la Radio Europa Liberă de însuşi faimosul Noel Bernard, directorul Departamentului românesc din Munchen, urmând să activeze la subredacţia din New York, condusă pe atunci de Pascal Valahu. Pentru a căpăta experienţă, petrece trei ani la redacţia principală, din Munchen, a postului de radio anticomunist, unde are ocazia să viziteze bazele aeriene NATO din Europa. În 1966, a decolat, pentru un interviu, de la baza Izmir din Turcia, la bordul noului avion supersonic F-15, în a cărui carlingă a trăit şi momente bizare, nemaitrebuind să-şi ridice vocea pentru a discuta cu pilotul, deoarece zgomotul asurzitor al reactoarelor rămânea în urma lor.

În lunga sa carieră de jurnalist radio şi politolog (a obţinut, între timp, şi un Masterat în Ştiinţe Politice la „New School University” din New York), Justin Liuba a realizat mii de programe, reportaje şi interviuri, dintre care unele se mai află, probabil, în arhivele Securităţii, iar altele la „Institute of War and Peace” al Universităţii Stanford din California, unde pot fi consultate de istorici şi de toţi cei interesaţi. Printre cele mai valoroase interviuri se numără cel luat la Montreal doctorului Petre Vlad, originar din Cluj, care a fost prezent la istorica întrunire de la Alba Iulia din 1918, când a fost alipit Ardealul de Patria-Mamă, România. Un alt interviu important este cel luat de Justin Liuba lui Averell Harriman, prietenul şi ambasadorul Preşedintelui Franklin Delano Roosevelt la Moscova în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în care intervievatul a menţionat elogios rolul jucat de diplomaţia română comunistă a vremii în negocierile de pace dintre SUA şi Vietnamul de Nord. Deşi Harriman îi lăudase pe comunişti, întreg interviul a fost transmis necenzurat, dovedindu-se, astfel, profesionalismul şi obiectivitatea emisiunilor Radio Europa Liberă. Întrebat ulterior de impresia pe care i-a lăsat-o Averell Harriman, Justin Liuba a răspuns: „Un politician milionar, ambiţios şi frustrat, dezagreabil ca individ, care credea că i se cuvenea Casa Albă şi îşi ascundea nesiguranţa de sine în spatele unei aroganţe aproape insuportabile. La un moment dat, părea mai interesat de a afla natura relaţiei mele cu fiica sa, Mary, care îmi facilitase interviul, decât de a răspunde întrebărilor mele din sfera politicului.”

În interviul luat creatoarei de modă Carolina Herrera, o venezueleancă ce reuşise să se impună în acest sector extrem de competitiv, Justin Liuba a întrebat-o ce credea despre strădaniile liderilor sovietici din timpul Glasnostului de a face din Moscova o nouă capitală a modei, alături de Paris, Milano şi New York. La care ambiţioasa venezueleancă a izbucnit în râs, spunându-i: „Asta ne mai lipsea! Modă sovietică…”

Un alt interviu, luat de Justin Liuba trecătorilor de pe Strada 34 din Manhattan, în faţa marelui magazin „Macy’s”, cu prilejul mult-trâmbiţatei vizite a cuplului Ceauşescu în America, a îndemnat nişte jurnalişti români să meargă la Ambasada SUA din Bucureşti, rugând să se transmită felicitări realizatorului pentru întrebarea „Ce ştiţi despre Elena Ceauşescu?”, la care newyorkezii îi dăduseră răspunsuri care de care mai hilare: „Cred că e amanta lui Hruşciov”, „E prima balerină de la Bolshoi”, sau „E o enchiladă” (delicioasa clătită mexicană).

5.Liuba cu mai multi.Explicatie pe poza

Foto: echipa Europei Libere, New York, 1974

La New York, Justin Liuba a întreţinut permanent relaţii strânse cu Comitetul Naţional Român, condus de Constantin Vişoianu, ultimul ministru român de Externe înaintea venirii comuniştilor la putere, care preluase conducerea Exilului Românesc în 1953, după decesul generalului Nicolae Rădescu. De asemenea, cu comitetul „Adevărul despre România” („Truth About Romania”), condus de Brutus Coste, apoi de dr. Ştefan Issărescu. A devenit membru al Fundaţiei „Iuliu Maniu”, înfiinţată de doamna Veturia Manuilă şi alţi ţărănişti, cărora avea să li se ralieze o doamnă din înalta societate americană, Dorothea Harkness, care era îndrăgostită de cusăturile şi costumele populare româneşti şi despre care a scris chiar şi o carte. După dispariţia biologică a naţional-ţărăniştilor, Fundaţia a fost salvată de la pieire de liberali, din rândurile cărora s-a remarcat doamna Ariana Popa, o descendentă a familiei revoluţionare paşoptiste Rosetti. Din respect pentru martiriul lui Iuliu Maniu, care decedase, ca şi Dinu Brătianu, în temniţa comunistă de la Sighet, aceasta avea să preia Fundaţia, asigurându-i astfel supravieţuirea.

Ales la preşedinţia Fundaţiei după decesul doamnei Popa, Justin Liuba a continuat cu fermitate păstrarea identităţii româneşti pe meleagurile Lumii Noi, sprijinind apoi eforturile organizaţiilor din România şi din Republica Moldova pentru reîntregirea neamului.

9.Liuba.Basarabia

Foto: Justin Liuba / Fundaţia Iuliu Maniu

În acest demers a fost ajutat de un grup de oameni de bine, dintre care merită enumeraţi Dan Manuilă, Yolanda Papageorge, Patricia Issărescu – Kennedy, Elizabeth Vasilescu, Sorin Naoum, Ervin Popa, Lucia Giurgiu, Dorella Maiorescu, Vladimir Wertsman şi Cătălin Nicolaescu, cărora li s-au raliat Despina Hodoş şi Ştefana Cantacuzino, descendente ale unei alte ilustre familii paşoptiste – Golescu.

8.Culian cu Liuba

Justin Liuba a fost de asemenea, pentru scurt timp, preşedinte al organizaţiei „Romanian Welfare”, fondată, printre alţii, de fraţii Irimescu şi de Nicolae Caranfil, cunoscuţi drept întemeietorii aviaţiei civile româneşti (LARES) şi asanatorii lacurilor Herăstrău şi Floreasca. După încheierea războiului din Vietnam, „Romanian Welfare” a reuşit, prin relaţiile pe care le avea la Paris, să asigure ca eliberarea prizonierilor români din Legiunea Străină, care luptaseră împotriva comuniştilor în acea ţară, să se efectueze în acelaşi mod cu al celorlalţi membri ai unităţii combatante franceze, adică să nu fie predaţi autorităţilor comuniste de la Bucureşti.

7.Liuba cu Mirela Roznoveanu

În plan personal, bănăţeanul Justin Liuba şi-a găsit o devotată şi excepţională parteneră de viaţă într-o frumoasă aromâncă, Veronica Muşi, plecată în Ceruri în 2017, ce făcea parte din cercul celebrei Cella Delavrancea, cu care are o fiică, Arabella – Justine, devenită, între timp, o cunoscută scriitoare de literatură pentru copii. În prezent, tatăl şi fiica locuiesc în statul Massachusetts.

În luna mai 1994, Justin Liuba a primit o scrisoare de recunoştinţă de la preşedintele american la acea vreme, Bill Clinton: „În numele unei naţiuni recunoscătoare, doresc să vă mulţumesc pentru misiunea îndeplinită în cadrul posturilor Radio Europa Liberă / Radio Libertatea, care au jucat un rol crucial în dezvoltarea forţelor democratice din Europa de Est şi fosta Uniune Sovietică. Aportul Dvs. a fost unul valoros pe multiple planuri. Lumea va resimţi impactul dedicării şi loialităţii Dvs. faţă de cauza libertăţii pentru mulţi ani de-acum înainte. Vă mulţumesc pentru contribuţia Dvs. remarcabilă. Cu sinceritate, Bill Clinton.”

6.Scrisoare Clinton

„De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;/ Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…” La 30 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989, stihurile eminesciene par mai actuale ca oricând. Societatea românească se confruntă azi cu o lipsă acută a valorilor şi a unor modele care să fie promovate în spaţiul public. Avem o clasă politică venală şi coruptă, care nu numai că nu e interesată de reîntregirea neamului, ci vinde ţara străinilor şi o înrobeşte economic, pas cu pas. Avem o cultură fatalistă, care se traduce printr-o atitudine total dezinteresată şi apatică a majorităţii românilor, care preferă doar să profite de slăbiciunile sistemului în interes propriu. În acest context dramatic, poate că exemplele vibrante oferite de nişte veritabile icoane ale Exilului, precum Justin Liuba, ar trebui să fie mediatizate şi în România. Dar nu există interes pentru aşa ceva, căci icoanele nu aduc rating. Însă Dumnezeu e generos cu viaţa oamenilor care sunt realmente folositori ţării şi a făcut-o, între alţii, cu Regele Mihai I şi cu Justin Liuba. Cu cât avem mai multe asemenea modele inspiratoare printre noi, cu atât se păstrează încă vie speranţa că România va reuşi să facă, în cele din urmă, schimbarea la faţă, deschizând zări curate noilor generaţii.

La mulţi ani, domnule Liuba!

Victor Rusu şi Redacţia New York Magazin

*

N.R. Articol trimis la Curentul Internaţional de către Grigore L. Culian, editorul şi fondatorul ziarului New York Magazin. A fost publicat în New York Magazin în nr.954 din 11 iunie 2019.

1.Victor Rusu

Foto.Victor Rusu

23 August 1944 – Pragul dintre două dictaturi

Posted by Stefan Strajer On June - 27 - 2019

23 August 1944 – Pragul dintre două dictaturi

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Dintr-odată, la 23 august 1944, pe neașteptate totul s-a răsturnat în România.

Habar nu aveam, mergeam la grădiniță. Mai precis, Mama mă ducea la grădiniță, până ce aveam să învăț drumul, fiindcă stăteam departe de grădinița, la a patra stradă de la casa în care locuiam noi, pe strada Matei Corvin din Lipova, trebuia să știu asta și numărul de pe poartă. Grădiniță era plină de copii, ca mine, și avea o curte foarte mare de joacă. Mai avea și un clopoțel: când sună clopoțelul, lăsați joaca și intrați în clasă. Intram în clasă și spuneam sărut-mâna, iar Doamna răspundea cu bună ziua, copii. N-am înțeles; eu știam că la sărut-mâna se răspunde cu servus! Neînțelegerea asta m-a frământat mult, pentru că nimeni, până acum, aici la grădiniță, nu mi-a mai răspuns cu bună ziua la sărut-mâna. Acum Doamna ne-a spus că și noi, copiii, trebuie să spunem bună ziua când intrăm în clasă. Ce anapoda e o grădiniță cu clopoțel, cu bună ziua, cu ridicarea degetelor dacă vrei să vorbești ceva și te ridici în picioare, altfel taci și asculți, cu mâinile la spate și cu „atenți la mine, repetați după mine.” Ați înțeles?

Grădinița, începutul dictaturii pentru mine. Am să o întreb pe Mama, cât mai are de gând să mă ducă la grădinița asta cu clopoțel și cu mâinile la spate? Cu bună ziua, copii și atenție la mine? Mama nu m-a ascultat, nici nu mi-a răspuns, m-a strâns în brațe și cu lacrimi în ochi mi-a spus: vine tata! Am tresărit de bucurie și o ascultam cu ce însuflețire vorbea.

Tata a venit din război, din Rusia, plin de păduchi. Asta ne-a adus din Rusia ! Nu știam ce sunt păduchii și de ce a venit Tata cu ei, cum erau și câți ne-a adus. Baciu Lupenciu, proprietarul casei, un om bătrân și bun ca pâinea, care îmi spunea servus când îl salutam, mi-a spus ce și cum sunt păduchii și că numai nespălații au păduchi și-i împrăștie. Rușii sunt păduchioși și acum vin peste noi ! Ce necaz mare, altă pacoste, fiindcă Baciu Lupenciu mi-a spus că la grădiniță trebuie să merg până ce ajung să fiu școlar. Am să vorbesc și cu Tata, după ce îl spală și curăță de păduchi în șopru, până atunci nu am voie. Bine că a venit acasă.

Tata nu a stat prea mult acasă. Scurtă ne-a fost bucuria, până ce a venit un curier cu ordin de la domnul căpitan ca Tata să se prezinte imediat la regiment. Seara a fost tristă; regimentul lor, Regimentul 7 Pioneri, se pregătea de plecare urgentă înapoi pe front, războiul nu s-a terminat, trebuie să-i alunge pe nemți și unguri din țara noastră. Ce nenorocire, fără de sfârșit, e războiul acesta. Până acum armata română era condusă de Ion Antonescu și aliată cu armata nemțească a lui Hitler, de acum, înainte, regele a ordonat ca armata română să întoarcă armele împotriva lor și să se alăture păduchioșilor de ruși. Degeaba l-am despăducheat pe Tata, pentru că iar are să vină acasă plin de păduchi. Îl despăduchem din nou, numai să vină, ce să facem. Ce mare năpastă sunt războaiele pe capul oamenilor; își pierd timpul vieții, bucuria libertății, drepturile sfinte și se umplu de păduchi. Nedreaptă lume.

***

Trăiam de aproape de două decenii în preria canadiană, după ce am scăpat, cum am scăpat, din lagărul comunist al dictatorilor de la Moscova în 1980 Anno Domeni. Ne-am refăcut familia, viața, casa, profesia, avem statut social democrat și primisem cetățenie canadiană. Eram liberi! E drept, pentru toate acestea am plătit un prețul scump al libertății aici, în Canada, ce se află la trei oceane depărtare de lagărul comunist, nu ca România, Doamne ce ursită, să fie despărțită doar de un râu firav de cea mai abominabilă dictatură a tuturor timpurilor istorice, leninistă-stalinistă.

Suntem liberi și călătorim unde vrem, de asta am plecat; să fim liberi și să zburăm prin lume, să o cunoaștem așa cum e; tridimensională, colorată, mobilă, îndârjită, nu doar din lecturi albe-negre, trunchiate. Acum, zburăm în Anglia, a fost dorința Icăi, să facem turul insulei British Heritage cu prestigioasa internațională firmă turistică „Globus”. Un circuit în autocar elegant, cu aer condiționat și volan pe dreapta, cu hoteluri extrem de confortabile, cu ghizi profesioniști care, timp de două săptămâni, ne vor face tobă cu geografia și istoria acestor băștinași, ce spun despre canadieni what a awful accent these people have. Awful în sensul de mizerabil. Din această cauza, eu le spun băștinași, pentru că se simt ofensați în gonflatul lor orgoliu să fie numiți aborigines. Mi-a spus și mie că am accent, bine înțeles că am, am învățat engleza de prerie canadiană, nu pe Tamisa, la patruzeci de ani. Am mai adăugat, să știe, că nu gândesc cu accentul, dar știu pe unii fără accent, ce gândesc numai cu accentul!

Fără nici o îndoială Anglia, The British Island, este și un tezaur turistic unic, prezentat cu stufoasă emfază de către băștinașii ei. Ne așteptam la această comportare, felul lor de a fi ne era cunoscut de aproape două decenii, doar Canada a fost dominion englezesc până în 1981, și până atunci, de la Atlantic la Pacific, se cânta Rule Britannia, rule. ( rule = a conduce, a stăpâni) Clar, nu ? Noi, însă, eram nerăbdători să o vedem cu tot ceea ce ne oferea acest tur insular. Preferințele Icăi erau Londra și Edinburgh, ale mele misterele arheologice de la Stonehenge și Hadrian Wall care a fost păzit și apărat și de o cohortă dacică.

Stonehenge este cel mai vechi, mare, interesant și misterios monument megalitic ridicat de homo sapiens în Europa, în neolitic, după unii specialiști. Specialist sau simplu vizitator, uimește pe toți ce îl văd și îl ating, pentru mărimea lui monolitică și misterele lui de nedescifrat: când, de cine, de ce, cum, pentru ce. Întrebări, presupuneri, legende, fantezii și cercetări de tot felul, nimic cu certitudine. Aceste întrebări fără răspunsuri plauzibile îl fac și mai căutat, spectaculos, cabalistic, cercetat. Stonehenge se află în Sudul Angliei, în Salisbury Plain. Stone e piatră, iar henge este un termen ce s-a dat unei suprafețe mici de pământ de formă circulară sau ovală, înconjurată de un șanț, în mijlocul căreia s-a așezat vertical o piatră înaltă, funerară pentru că henge ținea loc de ritualuri și cimitir în îndepărtatele epoci ale neoliticului și bronzului și încă se mai găsesc în Salisbury Plain, dar numai Stonehenge are grandoarea care impresionează, uluiește. Stăm și privim această dublă rotondă megalitică ce poartă istorie şi enigme de mii de ani şi, la fel ca altora, ne trec multe prin minte. Îmi trece prin minte şi probabilitatea ridicării acestei rotunde din piatră de către homo sapiens în căutarea Creatorului, după ce au ajuns, cum or fi ajuns, la ideea facerii acestei lumi de un atotputernic, la care se întorc părinţii şi străbunii loc când mor. Cine este Creatorul, cum arată, ce face, unde se află? Are specia noastră, umană, această pasiune cognitivă să caute Creatorul, să-l vadă şi întrebe care este rostul nostru efermer în această nemărginire, să i se plângă de multe și să i se roage de și mai multe. Și, pentru că nu l-a putut găsi, îl tot plăsmuiește, în fel și chip de la începutul lumii, fiindcă, specia noastră, umană, a ajuns să creadă că este pe planeta asta de la începutul lumii, și înaintea ei nu a mai fost decât cel ce a făcut-o, adică făcătorul lumii! Și nu se lasă, specia noastră, umană, împărțită, la început, în triburi și popoare ce au luat diferite căi în căutarea Creatorului, întruchipându-l după cum le trecea prin cap celor ce-i conduceau cu vorba și forța, cu supunerea și pedeapsa. Astfel au apărut tot felul de idoli, fioroși, atotputernici, necruțători cu soarta unora din jurul lor. În alte părți ale lumii a apărut credința în Marele Spirit, ce le-a făcut pe toate, punând în ele câte un strop de spirit viu și trebuiau să-i urmeze sfaturile și legile cu ascultare, altfel pentru toate neascultările îi aștepta pedeapsă, pe măsura neascultării, cât mai repede, aici pe pământ. Marele spirit nu-i mai urcau la cer pentru ai judeca, pentru el era mai simplu, practic și fără prea multă pierdere de timp. Ceva neprevăzut, nesocotit, ne dorit de Marele Spirit s-a întâmplat; din stropii de spirit viu, puse în toate și toți, au apărut și spirite rele, și-a apărut nesfârșita luptă dintre bine și rău. Mai apoi, în altă parte a lumii, specia noastră, umană, tot căutând să dea de urma Creatorului a plăsmuit zei puternici și zeițe frumoase, buni și bune, răi și rele, mereu în contradicție și luptă între ei, din te miri ce, dar mai ales pentru oameni cu care se amestecau în treburile lor mărunte și așa s-a ajuns la marile saga mitologice în care se luptau în săbii și sulițe, doar unul, cel mai mare dintre ei, deasupra tuturor avea în dotare fulgerele și trăsnetele cerului, folosindule după interesele sale personale, să i se știe de frică. Au mai trecut și alte grămezi de ani și gândirea speciei umane s-a dezvoltat și complicat, ajungând la divinități superioare și unice, despre care s-au scris testamente și biblice citite de aproape toată specia noastră, umană. Acum, în timpul nostru, în care am ajuns să zburăm, se zice că extratereștri, veniți din univers, zburători mai avansați decât noi, ne sunt creatorii, iar planeta noastră ar fi, nici mai mult, nici mai puțin, decât eprubeta lor în care ne-au produs din niște gene programate să ne autodistrugem, începând cu biosfera și sfârșind cu o distrugere nucleară, ca planeta noastră moartă să arate precum bietul nostru satelit, Luna. Toate acestea, bineînțeles în alte forme și compuneri, au format păreri și teorii despre Stonehenge, datorită vechimii în care specia noastră, umană, a evoluat. Și, la urma urmei, monoliții de la Stonehenge, ce au câte 25 tone unul, trebuiau aduși de la mare distanță, pe vremea când homo sapiens încă nu avea animale de tracțiune și nici roata! Homo universalis a adus extratereștri să care monoliții și apoi să-i pună pe verticală pentru noi. S-au găsit destui să o creadă și pe asta. Toate aceste păreri și teorii, arhicunoscute, le-am trecut prin minte, admirând acest misterios sanctuar, numit henge și din care în această parte a Britaniei, sunt foarte multe, dar mult, mult mai mici ,ovale sau rotunde, ce au fost adăposturi, sanctuare și cimitire sacre pentru că homo primigenius a devenit sapiens când cu mintea lui a conceput primul cult al speciei noastre: cultul morților. Acesta cult față de morții neamului sau pentru cei ce ne-au condus și stăpânit de la homo sapiens din neolitic și până astăzi ridicăm morminte de amintire, de pomenire. Stonehenge este un astfel de jalon istoric, un sanctuar neolitic, a cărui mărime este proporțională cu a celui îngropat sau îngropați aici. Multe asemenea jaloane istorice ale omenirii timpul le va șterge, dar acest megalit v-a dăinui și-și va păstra identitatea în secret.

Am plecat de la Stonehenge cu o mare satisfacție că l-am văzut, admirat și atins cu mâinile, un gest simbolic, personal de respect prin atingerea , peste timp, a mâinilor celor care l-au clădit din dorințe proprii, din poruncile atotputernicilor lor sau din cauze pe care noi nu le vom cunoaște niciodată, pentru că nu știm cum gândeau semenii noștri acum cinci mii de ani. Sunt multe astfel de henge-uri prin lume, dar fără asemănare cu cel din Salisbury Plain. Ne vin în minte frânturi din articolele citite despre un henge apărut recent din districtul Elberton al Statului Georgia, un kitsch american din granit, recent, format din patru plăci verticale și una orizontală ce se sprijină pe cele verticale, ce a fost inaugurat în echinoxul primăverii anului 1980, stârnind toate părerile și controversele de care sunt capabili liberii americani, pentru că în opt limbi de mare circulație este scris un decalog pentru specia umană a Secolului XX și viitoare. Despre mesajul actualului decalog, unii americani au zis că e de doctrină nazistă de dominare, alții că e masonic și nu au lipsit nici cei ce l-au catalogat The ten commandaments of the New World Order, iar unii predicatori au văzut în acest Georgia Guidestone o lucrătură satanică. O explozie de opinii, articole, cărți, dezbateri publice contradictorii până ce s-au luat de piept, unii cu alții. Pelerini de pretutindeni veneau la henge-ul georgian, unde-i cuprindeau o uimire admirativă sau uluire miraculoasă, cântau, dansau sau se rugau, ba chiar s-au dedat la sacrificii sângeroase, e drept numai din specia galinaceelor. Alții au venit furioși, înarmați cu tuburi de graffiti și au scris ce le-a trecut prin capul lor de americani liberi în Americana liberă și democrată, bazându-se pe Constituția lor, ce le dă dreptul de-a purta câte arme vor, darămite tuburi de graffiti cu care pot împușca orice idee, opinie ce nu le este pe voie și plac …

C – De curiozitate, fiindcă nu am auzit de acest henge georgian, pe care văd că îl persiflezi în maniera care te caracterizează, nu vrei să scrii direct despre decalogul încrustat în opt limbi în granitul megaliților, pentru că mi se pare a fi, în fapt, esența construcției sale?

A – Ai dreptate, decalogul a fost cauza majoră, esențială pentru care a fost conceput și realizat, nu aiureala că este un ceas solar exact, ce le-ar fi lipsit americanilor, un calendar ce le preciza lor dat echinocțiilor și solstițiilor sau că e o busolă cu gaură prin care dacă te uiți noaptea de la Elberton vezi Steaua Polară, când pe toate drumurile și autostrăzile americane sunt indicatoare cu punctele cardinale. Pentru toate astea, acum în Secolul XX, nu era nevoie de un kitsch megalitic de șase metri înălțime, ridicat pe un loc sacru al amerindienilor și fie vorba nici de decalogul unui mic grup de americani ce își ziceau loiali, fără să precizeze cui și ținând cu dinții, sau protezele dentare, la anonimat! Dar, înainte de a înșira pretinsul decalog-ghid, am să mă refer la remarca ta despre maniera mea persiflantă, spunându-ți că eu sunt un modest, periferic critic social și consider că așa trebuie scrisă critica socială: cu ironie și sarcasm, cu toate formele umorului. Critica socială nu e proză roză sau jurnalism pe simbrie și nu e potrivit să fie îmbrăcată în asemenea haine literare ce îi stău prost, nepotrivite. În sfârșit, iată decalogul în a noua limbă, materna mea: UNU Menținerea populației sub 500.000.000 pentru a fi în balanță perpetuă cu natura. În 1980 când a fost inaugurat Georgia Guidestone, populația pământului era de 4.500.000.000, azi suntem 7.500.000.000 și încă nu s-au hotărât, care vor fi cele cinci sute de milioane alese să fie în balanță cu natura pământească și nici care va fi soarta celorlalte miliarde sau spre ce natură cosmică vor fi trimise să o balanseze. Cuvântul natură pare să aibă alte înțelesuri în acest decalog misterios, pentru că nu se cunoaște cine este micul grup loial, dar anonim, puternic prin avere și cunoscător al materialelor de construcție din moment ce a ales cel mai durabil granit din lume, cel din statul american georgian, și-a hotărât să-și înceapă decalogul cu drastica reducere a populației, fără referendum planetar. Decalog cu expeditor necunoscut, pentru toți muritorii de rând ! Ce simplu a fost pentru Moise să primească de la atotputernicul biblic numai două table mici, ce intrau și într-o desagă, cu care a coborât direct la adrisantul cunoscut, poporul ales… DOI Înțelept să se chibzuiască îmbunătățirea și reproducerea speciei umane. Atât, fără să menționeze cine vor fi înțelepții și ce metode vor folosi pentru îmbunătățire; va fi de laborator genetic, prin săli de fitness, cu ceaiuri după rețete secrete sau cipuri de ultima generație introduse prin clisme. Cu reproducerea totul, mai mult ca sigur, e deja chibzuit… TREI Unirea umanității cu o limbă nouă, comună. Foarte frumos, o idee progresistă. Îmi amintește de atmosfera de la Paris, după Primul Război Mondial, unde bântuia curentul formării Statelor Unite Europene și folosirea unei limbi comune, artificiale, pentru o ușurare în comunicarea între diferitele naționalități, dar acea limbă să nu aparțină nici unei dintre statele europene. Și era o astfel de limbă internațională: Limba Esperanto – cel ce speră – creată de filologul Ludovic Lazar Zamenhof, la care a depus o muncă asiduă un deceniu întreg și a numit-o „a doua limbă pentru fiecare”! Excepțional, cinstit merita Premiul Nobel ! Am avut și eu un dicționar român-esperanto în liceu, este o limbă fonetică sută la sută iar fondul cuvintelor este latin, fiindcă latina a fost limba continentului european, de la marele imperiu roman, la atotputernica și cuprinzătoarea biserică până la universitățile care, în ultima mie de ani, au dat cea mai înaltă știință și cultură internațională. Păcat, nu s-a ajuns nici la Statele Unite Europene, nici la Esperanto, în schimb s-a ajuns la mari dictaturi înarmate nuclear, iar Uniunea Europeană, condusă de cine știe ce mic grup loial și anonim care desființează sistematic identitate statală națională în favoarea propriului interes și al dictaturii suprastatale, supra europene… PATRU Guvernare cu pasiune, credință, tradiție și toate cu judecată temperată. Ce frumos sună dar numai sună, fiindcă auzim cuvintele astea de sute de ani, la fel înșirate, de generații și generații de atotputernici. E drept, până acum toți au fost cunoscuți, recunoscuți încă din istoria vechilor cărți. Guvernare cu credință, credință cui?!?… CINCI Protecția popoarelor și națiunilor cu legi corecte. O altă veche viziune progresistă, mai mult trâmbițată decât aplicată, dar în spatele căreia, atotputernicii dictatori au făcut mari nedreptăți popoarelor și națiunilor mici. Legi corecte s-au făcut multe și peste tot dar au fost aplicate precum în anecdota românească în care legea e comparată cu o bariera lăsată la care opresc doar boii, câinii se strecoară pe sub ea dând din coada, plină de covrigi, iar leii o sar cu tupeu, fiind atotputernici dictatori… și nu vine nici un tren sau marfar. Iar justiția, ca justiția legată la ochi să nu vadă balanța… ȘASE Lăsați toate națiunile să-și judece intern disputele, iar cele externe în curtea internațională. Cred că nu au mai avut loc pe monolit să pună și judecata de apoi. De curți și judecăți internaționale ne este lehamite… ȘAPTE Evitați legile înguste, meschine și oficialitățile nefolositoare. Observ că micul grup loial și anonim are o idee fixă; să ne bage pe gât legi vechi, criptate de ei, de ne crucim de câtă grijă vrea să le poarte celor ce vor fi în balanță lor cu natura lor. Altă plagiere din trecut, cu care își amăgeau supușii, dându-le speranțe moarte în loc de dreptate, libertate și bunăstare. Legile astea sforăitoare, din trecut și prezent sunt doar paravane ce ascund realitatea; cei corecți, modești au primit doar cât să supraviețuiască iar oficialitățile nefolositoare, recte micul grup loial și anonim, cât să domnească și să stăpânească. Cu greață corticală îmi vine în minte petty laws din România postdecembristă… OPT Să fie în balanță drepturile personale cu datoriile sociale. Ce propoziție demnă de aprobat cu entuziasm, cunoscută de mult și neîmplinită, au plagiato și pe asta. Degeaba, se evaporează entuziasmul dacă realizezi, cel puțin cu trei neuroni, în ce lume a decalogurilor și legilor suntem, în ce lume trăim, în care majoritate se bate cu drepturile în piept și doar o minoritate nu se șterge cu îndatoririle sociale la cur… NOUĂ Prețuiește adevărul – frumusețea – iubirea – seeking harmony with the infinity (o sintagmă englezească, în sensul de-a căuta armonie cu God . Nici cei mai naivi idealiști nu mai înghit așa ceva, acum, când adevărul-adevărat poate fi considerat de atotputernicii conducători incorect politic și pedepsit… În sfârșit, al ZECELEA Să nu fie cancer pe pământ și să lasă loc naturii. Ambiguu și pueril sau pueril ambiguu: să nu mai fie cancer… și cancerul a dispărut! Lăsați loc naturii… și cei 500.000.000 s-au dat la o parte să facă loc naturii! Personal trăiesc cu impresia că micul grup anonim nu e prea breaz; au plagiat în mesajul lor, tot ceea au spus mulți alții cu mult înaintea lor, deci nu i-a dus mintea la ceea ce se întâmplă, se trăiește în zilele noastre. Fac o comparație cu marele filosof bucureștean Andrei Pleșu care, în Secolul XX, mai face filozofia îngerilor, despre care Tomas de Aquino a scris în Secolul XIII, deci, vorba lui Aulus Gellius: „Barba non facit philosophum” (barba nu te face filosof) mai cu seamă dacă după șapte secole a scris „Despre Îngeri” e o mare înapoiere, la fel ca a grupulețului de la Elberton-Georgia. Singura deosebire, de la cer la pământ, este ăia sunt puternici de bogați, pe când Andrei Pleșu a întins mâna și aplecat capul în fața lui Soros. Nu dau doi bani pe filosofia lui, precum nu dau nici o ceapă degerată pe acest guidestone, chiar dacă e din cel mai valoros granit.

C – Cu maliție, ai demolat impunătorul megalit cu mesaj, ridicat în vremurile noastre.

A – De megalit nu m-am atins deloc; la el au muncit mulți oameni să-l ridice, rămână acolo, dar de decalogul cu un astfel de mesaj adresat nouă, celor 7.500.000.000, nu era nevoie, is useless, cum zic americanii cei practici. Și așa ne este destulă, până peste cap, mass media noii orânduiri a lumii, ce ne promite fericire pământească, pe lângă vechea fericire a lumii de apoi. Gata cu noua îndoctrinare, neau fost destule toate dictaturile și micile grupe loiale, cunoscute și necunoscute.

C – Nu toți gândesc ca tine, probabil pentru unii e interesant, ar vrea să-l vadă. Tu nu?

A – M-ai surprins cu „nu toți gândesc ca tine”, surprizele declanșează reacții, replici neașteptate și chiar surprinzătoare. Nu aș fi fost surprins, din contră, liniștit, mulțumit dacă spuneai „Cei ce gândesc ca tine, dacă mai sunt și alții, nu prea au parte de o viață liniștită”. Sunt destui cu vederi asemănătoare cu ale mele. Mulți, foarte mulți, dintre ei văd mult mai bine, mai profund decât mine; de unde a plecat lumea, unde a ajuns și încotro se îndreaptă și scriu mult mai bine și captivant decât mine. Când am aflat, prima dată, despre Georgia Guidestone și nouă ni s-a părut foarte interesant, unic, puteam să vizităm din curiozitate, având în vedere că are și o placă mare pe care scrie „Let these be guidestone to an Age of Reason”. Fie, (sau permiteți) ca acestea să fie ghid în piatră pentru Epoca Rațiunii. Frumos, tentant, dar ne-am răzgândit definitiv, rămânând la pamfletul Age of Reason a lui Thomas Paine, englez american, jurnalist pamfletar, filosof deist, ce s-a alăturat, cu pana și firea sa revoluționară, părinților fondatori ai Statelor Unite, aducând și propagând din „Magna Carta Libertatum” spiritul constituțional în viitoarea constituție americană „Bill of Rights”. Thomas Paine a avut o forță cerebrală de convingere uimitoare și nu a fost alături numai de revoluționarii americani ci și alături de cei francezi, scriind pamfletul de răsunet „Rights of Man” în apărarea revoluției, criticând argumentat pe contra republicani, temei pentru care revoluționarii l-au făcut cetățean francez de onoare și numit în convenția constituțională. E drept, a militat cu aplomb pentru republicanism, dar a pledat ca regele să nu fie ghilotinat ci exilat în Statele Unite. Acesta pledoarie i-a fost nefastă, l-au dat afară din convenție și băgat la închisoare! Când vechiul său camarad american de revoluție, Thomas Jefferson a ajuns președintele Statelor Unite l-a adus în Statele Unite. Thomas Paine a fost o inteligență pătrunzătoare a realității și a viitorului, o remarcabilă personalitate din epoca iluminismului. În introducerea eseului pamflet „Age of Reason” a scris: „The most formidable weapon against errors of every kind is Reason”, așa a scris Rațiunea cu literă mare, pentru că este cea mai formidabilă armă împotriva oricăror erori, greșeli. Un adevăr ce se demonstrează zi de zi și Thomas Paine credea că rațiunea omenirii va duce la o epocă socială superioară. Americani i-au dat dreptate, continuă să-l aprecieze, cei ce îl citesc, dar nu i-au dăruit ceea ce merita, în schimb, pe bani, unora le-a ridicat megalitul fără noimă și menire, ce ne trasează în decalogul lor să fim numai 500.000.000 și „să căutăm armonie cu God”! Hai să fim rezonabili, ăștia ne trimit la plimbare, în căutarea armoniei cu infinitul, când ei nu înțeleg nici proximitatea micuței noastre planete pe care au transformat-o într-o piramidă proprie, dar șubredă, cățărându-se în vârful ei.

C – Aveam vaga presimțire că vei veni cu argumente ce îți vor susține punctul de vedere, la care nu renunți, împușcând și tu, cu graffiti, tot ce nu-ți e pe plac, hai să zic, după capul tău.

A – Ai dreptate nu mi-e pe plac, treceam cu vederea fără să-ți înșir decalogul micului grup anonim, dar m-ai incitat din curiozitate, e de înțeles. Și bine ai făcut, pentru că, din una în alta, am ajuns la Magna Carta Libertatum, scrisă cu pană de gâscă pe piele de oaie prelucrată și parafată cu sigiliu regal în 1215, considerată de către istoricii și înțelepții lumii că este fundamentul libertății și al drepturilor individuale, primul codice constituțional al britanicilor. Până în 1215, drepturi avea numai Dumnezeu în cer și pe pământ, iar regele numai în țara lui, cât o avea. De exemplu King John, care a semnat Magna Carta Liberatum, se numea John Lackland adică Ioan fără țară, fiindcă nu o avea și din această cauză, a fost forțat să o semneze și astfel toți supușii lui au primit drepturi. E adevărat că drepturile au fost preferențiale, de exemplu, cele dintre stăpânii de pământ și șerbii care il munceau, dar după acea cartă cu pecete regală și ei, șerbii, au devenit oameni printre oameni! Am văzut în Catedrala din Salisbury, ce se află la marginea Salisbury Plain, nu departe de neoliticul Stonehinge, o Magna Carta Libertatum originală, scrisă în latină în urmă cu opt sute de ani pe o piele prelucrată, sunt numai patru exemplare originale în toată lumea. Am fost uimit, emoționat puternic, auzisem, citisem despre ea, dar nu mă așteptam ca vreodată să o văd în original, a fost o surpriză de care nu mă pot de desprinde, cunoscând, cât de cât, istoria și valoare ei în evoluția omenirii spre o societate modernă liberă și dreaptă prin legi egale pentru toți și respectate de toți.

Din drepturile acestei Carta s-au inspirat legile societății feudale, au apărut tot felul de constituții ce au făcut salturi treptate spre libertate și egalitate, înfruntând regi și împărați, tirani și dictatori, trecând prin războaie mondiale. Iar acum, în vremea noastră, când omenirea spera calm, bunăstare și armonie, nori negrii ai dominației oculte, Globalism – societate anonimă, ne supune prin tot felul de metode spre un total regres identitar, scăzându-ne valoare umană, este baza Piramidei Puterii Oculte, pe acțiuni. Piramida socială de astăzi are mai multe trepte, cinci după unii, opt după alții, oricum la bază sunt cele vreo șapte miliarde de oameni supraviețuind din minimul ce li se atribuie din colosalul lor randament produs, restul, prin tot felul de forme nedrepte îl iau celorlalte trepte ale piramidei, din ce în ce mai mult spre vârful ei, micului grup anonim, suprem și atotputernic, ce a ridicat Georgia Guidestone și ne aruncă în ochi prafuri de decalog. Un factor rațional este de reținut: Piramida Puterii Oculte nu e precum cele egiptene, din piatră așezate temeinic, durabil, e din cărți de joc, un joc periculos cu rezultate neprevăzute, de la bază ei până în vârful suprem. Viitorul acestei piramide nu este temeinic, pentru că nu respectă drepturile și libertățile egale ale omenirii, e foarte șubred că un castel de cărții, nu are nici o asigurare scrisă în piatră, oricând se poate prăbuși, absolut catastrofal și egal pentru toți…

FLOREA

Foto. Corneliu Florea

Antidot la o anume furie

Posted by Stefan Strajer On June - 20 - 2019

Antidot la o anume furie

Autor: Cornel Cotuţiu

 

Cu câtva timp în urmă am descoperit într-unul din sertarele mele cu manuscrise, o scrisoare, care m-a răscolit în clipa primirii ei și mi-e dragă în continuare, pentru efectul ei de leac. Ea îmi potolește și îmi curmă îndată furia pregătită să dea năvală, la veștile care-mi parvin despre mâncărimile de piele ale buiecilor conduși de (Hun)or K.

Semnatarul scrisorii era/este un prieten ungur din copilărie. În adresa expeditorului e scris așa: „Prof. Szilagyi Sanyi – Alex – publicist nestingherit și fericit – Institutul Oncologic Cluj, Secția Radiologie Chimio-terapie, Salon: 203, România Liberă, Europa – Univers.”

Era expediată în primele zile de ianuarie 1990.

Aflase de mine, (adică, ce responsabilități îmi acordaseră cetățenii din Beclean, începând cu 22 decembrie 1989) încât, la destinatar e scris astfel: „Domnului Scriitor și Președinte al Consiliului Orășenesc Beclean al Frontului Salvării Naționale, Prof. Cornel Cotuțiu, Beclean, Jud. Bistrița-Năsăud, România Liberă – Europa.”

Din interiorul epistolei, extrag câteva secvențe:

„Dragul meu Frate Cornel, Întâiul Leader Simpatic și drag sufletului meu din Beclean, acum, la debut de An Nou, al unei Ere Noi, îți transmit, (ca vechi amic și coleg de suferințe și idealuri, din inima însângerată a capitalei iubitului și bătrânului Ardeal – unde am avut incomensurabila bucurie a trăirii și apărării Victoriei noastre asupra răului și întunericului Românesc).

Fierbintea Urare de veșnice satisfacții profesionale, familiale, amicale, spirituale, multă, foarte multă putere de muncă și sănătate”. (ș.a.m.d.)

Pe cartonul scrisorii sunt prinse, cu o agrafă, un crâmpei de pânză neagră și din tricolorul românesc. (N.B. – Ce zici de asta, /Hun/or K și ciracii tăi obraznici?!)

Profesor de istorie fiind, Sanyi îmi face o trimitere la gestul lui Nicolae Bălcescu, care, participant la revoluția din 1848 de la Paris, smulge „o bucățică din catifeaua roșie a tronului absolutismului tiranic” (sunt cuvintele lui Sanyi) și i-o trimite prietenului său Alecu Russo. Prietenul meu a repetat gestul, către mine, crâmpeiul fiind luat din eșarfele întinse la Cluj, după uciderea, lângă librăria „Universității”, a câtorva revoluționari din decembrie însângerat al anului 1989, care s-au jertfit pentru – scrie prietenul meu – „Cauza Dreptății Sacre Românești”.

Szilagyi Sanyi, înainte de a-și duce sub glie ochii săi albaștri, ținea să-mi împărtășească bucuria pe care o trăia, în ciuda cumplitei suferințe, scriindu-mi, în final: „Trăiască România Liberă!”

Nici el, nici eu, nici atâția dintre noi, nu bănuiam ce ne așteaptă…

P.S. O motivație pentru acest text: Suntem în an aniversar – 30 de ani de la ce s-a întâmplat în decembrie și nu se știe nici acum ce a fost: revoluție? lovitură de stat?

Cornel-Cotutiu

Foto. Cornel Cotutiu

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors