Archive for the ‘Politic’ Category

Dr. Ileana Marin

Dr. Ileana Marin

Ileana Marin (născută în 1969) este originară din Constanţa, România. Este absolventă a Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Litere (licenţă, 1991; doctorat, 2000) şi a University of Washington din Seattle (doctorat în literatură comparată, 2011). Lucrează la Universitatea Ovidiu din Constanţa ca asistent universitar (1997-2003) şi conferenţiar (2003-2011), apoi ca profesoară de limba engleză la Seattle Pacific University (2014-2015) şi lector la University of Washington din Seattle (din 2012 până în prezent). Este bursieră Fulbright (2004). Din anul 2005 îşi continuă studiile în Statele Unite, iar în anul 2010 se stabileşte în oraşul Seattle, Washington.

Ileana Marin este specializată în literatură comparată, studii textuale, multiculturalism şi societăţi post-comuniste. Este autoare a cinci cărţi de literatură, artă şi estetică. Este co-fondatoare şi preşedintă a asociaţiei non-profit Societatea Culturală Americano-Română (American-Romanian Cultural Society/ARCS) (2013).

În prezent, Ileana Marin locuieşte şi lucrează ca lector la University of Washington în oraşul Seattle din statul Washington.

Am avut ocazia să o întâlnesc pe doamna Ileana Marin la 16 noiembrie 2018 la Ambasada României de la Washington, DC, în cadrul unei gale-simpozion pe probleme de politică, securitate, management și cultură, eveniment sponsorizat de organizaţia ALIANȚA (Alianța – Prietenii Alianței Româno-Americane). Cu acea ocazie, doamna Ileana Marin a avut amabilitatea să îmi acorde un scurt interviu.

1. Doamna doctor Ileana Marin, sunteţi specialistă în literatură comparată şi studii textuale la Universitatea Washington din Seattle. Ce loc ocupă limba română în acest context?

De când am început să predau la University of Washington, şi am început cu cursurile de literatură comparată, am integrat, am încercat să integrez în fiecare un text, o referinţă, un film, o referinţă către un artist român pentru că, de fapt, cultura română a produs genii ca Brâncuşi, ca Tristan Tzara, ca Victor Brauner, ca Fundoianu, Cioran, Eliade, care trebuie cunoscuţi într-un context internaţional mult mai larg, cu atât mai mult cu cât există interesul în spaţiul academic american. Însă, să ai acces la aceste valoroase opere prin traducere, cum, de altfel, toţi aceşti autori se bucură de traduceri, chiar foarte bune, este diferit de accesul nemediat la textul original. Dorinţa mea e să pot furniza un acces, chiar şi uşor limitat, la textul în limba română şi, mai ales, la limba română, în general.

2. Vă mulţumesc. În anul 2012 aţi iniţiat fundarea studiilor româneşti la universitate. De asemenea, vă număraţi printre iniţiatorii organizaţiei non-profit American-Romanian Cultural Society (ARCS). Ce programe aţi desfăşurat în trecut şi ce agendă de programe aveţi pe viitor? Pe scurt.

Da, în 2012 am organizat un eveniment pentru a strânge fonduri în scopul deschiderii acestui, de fapt, cont, e un cont sub University of Washington, care se cheamă Romanian Studies Fund, în care oamenii, fie din comunitatea românească, fie americani care sunt îndrăgostiţi de Europa de Est şi chiar de România, pot contribui prin a dona fonduri direct către universitatea din Seattle. Cu acest fond anul acesta subvenţionăm cursul de „One Hundred Years of Cultural Transformations: Romanian Literature, Art and Film” la University of Washington. Fără acest fond acest curs nu va fi avut loc. Deja avem doisprezece studenţi înscrişi, mai e loc până la cei douăzeci şi cinci câţi i-am preconizat. Ori astfel, vocea culturală românească se va auzi şi în spaţiul academic de la University of Washington, care, trebuie spus, e una din universităţile americane proeminente, locul 13 în SUA.

3. Foarte frumos. O ultimă întrebare. Care sunt, în opinia dumneavoastră, pe scurt, cele mai bune practici în predarea limbii române în şcoli?

Depinde de audienţa şi de spaţiul cultural în care se află şcoala. Experienţa noastră, a Otiliei Baraboi şi a mea ca instructori de limbi străine în alte spaţii culturale, este că fiecare spaţiu cultural are un orizont de aşteptare care trebuie împlinit, atât prin metodă, cât şi prin conţinutul textelor, modalităţilor în care se predă. De aceea, noi suntem extrem de atente la reacţiile elevilor noştri, studenţilor noştri şi încercăm să creăm o metodă comprehensivă, aşa cum am spus şi astăzi în prezentarea mea, metoda integrativă în care, aţi văzut, gramatica nu are loc. Gramatica se predă interactiv, se predă prin proiecte, se predă prin activităţi, nu prin drill-uri plictisitoare sau prin exerciţii de memorare. Atâta timp cât limba nu se predă pintr-un context viu, o punere în context, limba nu poate fi învăţată într-un mod alert de către studenţi sau elevi.

4. Vă mulțumesc mult pentru acest interviu.

Cu plăcere.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în INTELLECTUAL CONSERVATIVE şi MEDIUM.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Dr. Otilia Baraboi

Dr. Otilia Baraboi

Otilia Vieru Baraboi s-a născut în anul 1976 în oraşul Iaşi, România. Este absolventă a universităţilor din Iaşi, România (Facultatea de Litere, licenţă, 2000), Geneva, Elveţia (Facultatea de Litere, masterat, 2004) şi University of Washington din Seattle (masterat, 2003; doctorat, 2010).

Otilia Baraboi este specializată în literatura franceză din România, ideologie lingvistică, bilingualism şi studii ale diasporei. Este co-fondatoare şi directoare executivă a asociaţiei non-profit Societatea Culturală Americano-Română (American-Romanian Cultural Society/ARCS) (2013).

În prezent, Otilia Baraboi locuieşte şi lucrează ca lector asociat la University of Washington în oraşul Seattle din statul Washington.

Am întâlnit-o pe doamna Otilia Baraboi la 16 noiembrie 2018 la Ambasada României de la Washington, DC, în cadrul unei gale-simpozion pe probleme de politică, securitate, management și cultură, eveniment sponsorizat de organizaţia ALIANȚA (Alianța – Prietenii Alianței Româno-Americane). În cadrul evenimentului doamna Otilia Baraboi a avut amabilitatea să îmi acorde un scurt interviu.

1. Doamna doctor Otilia Baraboi, sunteţi preşedinta Asociaţiei Culturale Americano-Române (ARCS). Prezentaţi pe scurt pentru cititori cum a luat naştere această asociaţie şi ce obiective are.

Asociaţia noastră s-a înfiinţat în 2013 cu scopul de a promova cultura română, nu numai pentru comunitatea de români, ci şi pentru americanii care sunt interesaţi de România.

2. Cu ce provocări s-a confruntat şi se confruntă asociaţia în prezent şi cum încercaţi să le depăşiţi?

În primul rând, suntem o asociaţie bazată pe muncă voluntară. Este foarte greu să motivezi echipa să vină la evenimente, să fie prezentă la toate evenimentele noastre de-a lungul anului, pentru că avem evenimente în mai multe sectoare, facem evenimente în muzică, educaţie şi festivaluri de film, despre care aţi auzit probabil. În medie, avem nevoie de cel puţin douăzeci de voluntari. Şi aceşti oameni sunt ocupaţi, au familii, au profesiile lor. Este foarte greu să îi motivezi să vină în timpul liber să voluntarieze pentru ARCS. Dar cred că, pentru că misiunea noastră este coerenţa, este o misiune bine articulată şi rezonează în mod profund cu comunitatea de români şi de americani, de fapt, cred că acest lucru ne-a adus împreună şi ne va duce departe împreună şi în viitorii ani.

3. Ultima întrebare. Asociaţia a fost foarte activă în promovarea de filme româneşti în Statele Unite. Ce alte proiecte de viitor are asociaţia?

Asociaţia noastră îşi doreşte să adapteze programele educaţionale noilor tehnologii. Din acest motiv vom crea programe educaţionale care să integreze artele vizuale şi filmul, aşa cum a fost prima tabără de vară ARCS anul acesta la University of Washington, în colaborare cu Asociaţia Control N şi [având ca instructoare pe regizoarea] Iulia Rugină şi [actriţa] Ioana Flora. Ne dorim să creăm, la fel, o metodă de predare a limbii române pentru copiii de origine română, o metodă interactivă şi integrativă care să fie plasată pe proiecte, pe proiecte de film, pe proiecte audio pentru a crea o ancorare în interesele actuale ale generaţiei de români-americani.

4. Vă mulțumesc foarte mult.

Mulţumesc.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în INTELLECTUAL CONSERVATIVE şi MEDIUM.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Consulul onorific Iulian Calinov

Consulul onorific Iulian Calinov

Iulian Calinov s-a născut în anul 1967 la Bucureşti, România. Este absolvent al Universităţii Politehnica din Bucureşti, Facultatea de Inginerie Electrică (licenţă, 1992) şi al Academiei de Studii Economice din Bucureşti (masterat, 1997). Studiază la Loughborough University din Leicestershire, Marea Britanie (bursier, 1991-1992). Este asistent universitar la Universitatea Politehnica din Bucureşti şi, în paralel, lucrează ca inginer de sisteme software la diverse companii din România (1992-1998). Ulterior lucrează ca director de programe pentru compania Microsoft în Redmond, Washington (1998-2018) şi apoi ca director de programe tehnice pentru compania Facebook (din 2018 până în prezent).

Iulian Calinov îndeplineşte funcţia de preşedinte, apoi cea de secretar al Societăţii Româno-Americane din statul Washington (2010-2018). Ulterior lucrează pentru Fundaţia Alianţa ca director de programe şi membru în comitetul de conducere (din 2016 până în prezent). Domnul Calinov îndeplineşte şi funcţia de Consul Onorific al României în oraşul Seattle din statul Washingon (din 2016 până în prezent).

L-am întâlnit pe domnul Iulian Calinov la 16 noiembrie 2018 la Ambasada României de la Washington, DC, în cadrul unei gale-simpozion pe probleme de politică, securitate, management și cultură, eveniment sponsorizat de organizaţia ALIANȚA (Alianța – Prietenii Alianței Româno-Americane).

În cadrul evenimentului am avut un scurt interviu cu domnul consul onorific.

1. Stimate domnule Iulian Calinov, sunteţi consul onorific al României la Seattle, statul Washington. Ce atribuţii aveţi pe această linie privind comunitatea românască de pe coasta Pacificului?

Vă mulţumesc pentru posibilitatea de interviu. Oficial, practic, nu am… nu sunt angajat al statului român, toată activitatea mea este voluntară. Ideea noastră la Seattle este să urmăm modelul folosit de alte comunităţi etnice din Statele Unite, un model de succes dacă ne gândim, să spunem, la irlandezi, la italieni, să nu spunem şi alte naţii, dar au un succes extraordinar în promovarea propriei comunităţi, în a-şi face vocea auzită, atât în Statele Unite, cât şi în ţara de origine. Asta nu se face peste noapte pentru că, din păcate, există o istorie destul de dureroasă pentru unii. Şi ce încercăm noi să facem este să construim ideea asta pe termen lung, da, de a uni comunităţi împreună, atât în beneficiul comunităţii aici, cât şi în beneficiul României. Cam asta vrem noi să facem.

2. Mulţumesc mult. Sunteţi, de asemenea, şi secretar al Societăţii româno-americane din statul Washington. Ce realizări are societatea pe linia promovării culturii româneşti în Statele Unite?

Da, deci asociaţia ROAS [Romanian American Society/Societatea româno-americană], de care menţionaţi, s-a unit acum un an cu ARCS [American Romanian Cultural Society/Societatea culturală româno-americană] şi aţi văzut astăzi realizările ARCS. Da, programul de limba română pentru copii la liceu, avem patruzeci de copii care au limba română pe diploma oficială emisă de statul Washington. Asta cred că e o realizare cu care ne mândrim pentru că e o realizare cumva pe termen lung în scopul pe care l-am menţionat anterior. Iar acei copii, pentru tot restul vieţii lor, vor avea limba română şi se vor gândi la lucrul ăsta. Da, de asemenea, foarte important, [avem] cinci festivaluri consecutive, cinci ani la rând Festival de film românesc. Începem să extindem mult mai multe programe de limba română pentru copiii mai tineri, tabere româneşti. Astea sunt doar câteva, avem foarte multe, dar astea probabil sunt cele mai importante.

3. Vă mulţumesc mult. Ultima întrebare, care sunt, în opinia dumneavoastră, cele mai bune practici de voluntariat şi de construire a comunităţilor?

Cele mai bune practici sunt legate de motivarea comunităţii. Şi comunitatea se motivează, în principiu, foarte uşor dacă le dai [comunităţilor] această oportunitate. Şi, de multe ori, e legat, pur şi simplu, de recunoaştere. Da, deci în calitatea de consul onorific n-am ezitat niciodată să dau recomandări tinerilor care s-au implicat. Părinţii sunt foarte recunoscători pentru asta. Efectiv, [referitor la] activităţile pe care le facem cu limba română cu toată lumea [din comunitate], n-am primit niciun fel de critică la adresa acestor activităţi şi toată lumea este foarte pornită să voluntarieze. Deci, practic, vino în întâmpinarea comunităţii şi comunitatea îţi va răspunde foarte pe cuprins.

4. Vă mulțumesc mult, domnule consul.

Cu mare plăcere.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în INTELLECTUAL CONSERVATIVE şi MEDIUM.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Daniela Kammrath

Daniela Kammrath

Daniela Fugaru Kammrath (născută la 30 iunie 1967) este originară din Bucureşti, România. Este absolventă a Liceului „Ion Neculce” şi a Universităţii Politehnica din Bucureşti, Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii (1990). Lucrează ca inginer şi jurnalist la Radio România (1990-1994).  Este absolventă a unui curs BBC de jurnalism radio şi conduce activitatea Fundaţiei Shoah a lui Steven Spielberg în România, perioadă în care coordonează filmările unui documentar cu supravieţuitori ai Holocaustului din România (1998-1999).

Doamna Kammrath este membră fondatoare a Asociaţiei Internaţionale a Femeilor, filiala din România (1998-2000) şi co-fondatoare a unui site despre comunitatea femeilor senzaţionale, www.212.ro (2001). Este partener fondator şi director executiv al companiei MK Co., specializată în publicitate, marketing, concepte şi iniţiative digitale (1994-2015), apoi devine director executiv la Fundaţia Alianţa (2015-2018). Ulterior lucrează ca director de proiecte comunitare la această fundaţie (din 2018). În prezent locuieşte şi lucrează în Washington, DC.

Am avut ocazia să o întâlnesc pe doamna Daniela Kammrath la 16 noiembrie 2018 la Ambasada României de la Washington, DC, în cadrul unei gale-simpozion pe probleme de politică, securitate, management și cultură, eveniment sponsorizat de organizaţia ALIANȚA (Alianța – Prietenii Alianței Româno-Americane). Cu această ocazie, doamna Daniela Kammrath a avut amabilitatea să îmi acorde un scurt interviu.

1. Domnul Bill Avery este acum director executiv al organizaţiei ALIANŢA şi dumneavoastră sunteţi director de proiecte comunitare. Puteţi prezenta pe scurt organizaţia pentru cititorii revistei?

Suntem o organizaţie non-profit care activează pe teritoriul Statelor Unite şi care îşi doreşte să consolideze legăturile dintre America şi România, să promoveze România aici în toate modalităţile posibile – economic, cultural, social, business – şi suntem implicaţi în diverse proiecte şi organizăm în fiecare an această gală, prin care recunoaştem diverse persoane care au contribuit substanţial la acest parteneriat româno-american.

2. Vă mulţumesc. De când aţi devenit director de proiecte comunitare, ce proiecte a avut ALIANŢA până acum?

Acum consolidăm proiectele comunitare pe cultură, proiectele de limba română – de şcoli de limbă română – şi proiectele  de festivaluri de film. Am făcut o cercetare extinsă să vedem care sunt acestea pe teritoriul Statelor Unite. Sprijinim celelalte proiecte, noi susţinem că, având ca misiune să sprijinim proiectele care deja au transmis un prim acces pe informaţie, acces la comunitate, să creăm astfel de întâlniri în care oamenii se pot conecta şi se pot ajuta unii pe ceilalţi şi sprijinim proiectele pe care le au.

3. Ultima întrebare. Ce planuri de viitor aveţi?

În general, după ce se întâmplă aceste întâlniri şi gala, se întâlneşte întregul board al organizaţiei – funcţionăm pe baza deciziilor luate de board – şi facem strategia pentru anul viitor, acum se va stabili această strategie după gală şi voi fi în măsură să vă spun mai multe detalii probabil spre sfârşitul anului [2018], la începutul anului 2019.

4. Foarte interesant. Vă mulțumesc mult de tot.

Mulţumesc.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în INTELLECTUAL CONSERVATIVE şi MEDIUM.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Ambasadorul Mark Henry Gitenstein

Ambasadorul Mark Henry Gitenstein

Mark Henry Gitenstein s-a născut în anul 1947 în oraşul Montgomery din statul Alabama. Este de origine româno-evreiască, bunicii săi fiind emigranți din orașul Botoșani, din nordul României. pe la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea. A urmat cursuri la Duke University și Georgetown Law School.

Gitenstein a ocupat funcția de ambasador al Statelor Unite în România de la 28 august 2009 până la 14 decembrie 2012. În timpul mandatului său a lucrat la consolidarea relațiilor cu România pe probleme de luptă împotriva corupției, îmbunătățirea transparenței și consolidarea statului de drept. El a încurajat, de asemenea, o mai mare implicare a sectorului privat în întreprinderile de stat. Acordul de apărare împotriva rachetelor balistice SUA-România a fost semnat și negociat în timpul mandatului său la București.

Am avut ocazia să îl întâlnesc pe domnul Gitenstein la 16 noiembrie 2018 la Ambasada României de la Washington, DC, în cadrul unei gale-simpozion pe probleme de politică, securitate, management și cultură, eveniment sponsorizat de organizaţia ALIANȚA (Alianța – Prietenii Alianței Româno-Americane).

În cadrul evenimentului am avut un scurt interviu cu fostul ambasador.

1. Domnule ambasador, ați fost ambasador al Statelor Unite în România în urmă cu un timp. Acum, România urmează să îşi încheie Anul Centenarului din 2018 de la Marea Unire din 1918. Cum ați caracteriza anul 2018 pentru România și români?

Cum aș caracteriza anul?

2. Anul Centenarului.

Bine…

3. Cu bune şi cu rele, cu plusuri şi cu minusuri …

Păi, știți, problema cu România este că, uneori, așteptările sunt nerealiste. Trebuie să le spun românilor: „Voi încercați să faceți în douăzeci de ani ce le-a luat Statelor Unite o sută de ani ca treburile să meargă” (râde). Știţi, la o sută de ani după ce ne-am adoptat Constituția și am creat o democrație funcțională şi tot trebuie să urmărim resorturile prin care sunt conduse partidele politice și presa și, știţi, a fost şi multă concentrare economică şi ne-au mai trebuit treizeci de ani să depăşim şi asta. Deci, România a făcut progrese extraordinare de la Revoluție, în special din 1989, iar acum sunt foarte optimist relativ la ce face România.

4. Vă mulțumesc mult. Cum ați caracteriza, pe scurt, relațiile SUA cu România în timpul actualelor administrații ale preşedinţilor Trump și Iohannis?

Ei bine, relația românească este între două țări, nu între doi oameni. Și, pe termen lung, nu contează cu adevărat cine este președintele vreunei țări cât timp relația este de la popor la popor. Iar răspunsul nostru este acela de a construi și a reafirma această relație. Iar eu mă simt foarte bine relativ la ceea ce facem cu evenimentele ALIANȚA aici, la Washington. Sunt foarte apropiat de președintele Iohannis, cred că face o treabă foarte bună. Așadar, sunt optimist în ceea ce privește direcţia de mers. Ambasadorul dumneavoastră este aici, îl avem şi noi pe ambasadorul nostru în România, aşa că putem avea o relație foarte strânsă. Deci, o să fie bine.

5. Vă mulțumesc. O ultimă întrebare. Cu ce provocări se va confrunta România în viitorul apropiat, în opinia dumneavoastră?

Ei bine, toate țările din Europa se confruntă în mare măsură cu incertitudinea economică și politică, deoarece se pare că în prezent există prea mult haos în Europa,legat de Brexit și de presiunile politice și economice care apasă asupra tuturor domeniilor din Europa, de la vest la est. Dar asta se va rezolva prin intermediul unor forțe chiar mai mari decât Uniunea Europeană. Va depinde de dezvoltarea economiilor din aceste țări. Și, în general, tendința este în direcția potrivită. Deci, dacă sistemele politice pot ține pasul cu aspirațiile, în special ale tinerilor români, va fi bine.

6. Mulțumesc foarte mult, domnule ambasador.

Vă mulțumesc.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în MEDIUM şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Ambasadorul Hans George Klemm

Ambasadorul Hans George Klemm

Hans George Klemm s-a născut în 1957 la Dearborn, Michigan. Ca o coincidenţă, în aceeaşi localitate îşi are sediul şi Episcopia Ortodoxă Română din America. Klemm este absolvent al universităţilor Indiana (cu o licenţă în economie şi istorie) şi Stanford (cu un masterat în politica de dezvoltare internaţională). A intrat în serviciul diplomatic în anul 1981 şi fost promovat ca diplomat de rang superior în 2001. Între 2007 şi 2010 a fost ambasador al Statelor Unite în Timorul de Est. În luna martie 2015 Klemm a fost nominalizat pentru postul de ambasador al Statelor Unite în România, iar în septembrie 2015 el şi-a preluat postul de ambasador în România, la Bucureşti.

Am avut ocazia să îl cunosc pe domnul ambasador în primăvara şi vara anului 2015, pe când  urma cursurile de limba română de la Foreign Service Institute. Atunci, el mi-a vorbit pe larg despre influenţa unor personalităţi culturale româneşti în formarea sa ca profesionist. Mai târziu, am avut ocazia să îl reîntâlnesc pe domnul ambasador la 16 noiembrie 2018 la Ambasada României din Washington, DC, cu prilejul unei gale-simpozion pe teme de politică, securitate, management şi cultură a organizaţiei ALIANŢA (The Alliance – Friends of the Romanian-American Alliance).

Cu acea ocazie am avut o scurtă discuţie-interviu cu domnul ambasador.

În anul 2018 România urma să încheie anul Centenarului de la Marea Unire din 1918. L-am întrebat pe domnul Klemm cum ar caracteriza anul centenar pentru această ţară şi poporul său. Domnul Klemm a folosit prilejul pentru a evoca o serie de personalităţi româneşti care au avut o contribuţie în acest sens, dar şi la formarea sa ca diplomat, în calitate de mentori culturali. El l-a evidenţiat, printre alţii, şi pe Elie Wiesel, originar din România şi laureat al Premiului Nobel pentru Pace (în 1986). Klemm a menţionat că România a parcurs un drum lung pentru a deveni un stat stabil. “Deci, să ne gândim unde era acum o sută de ani în România, o țară sfâșiată de război care din nou a reușit să iasă din acea violență, să se unească și să devină în timp un stat puternic”, a subliniat ambasadorul.

L-am invitat apoi pe domnul Klemm să descrie pe scurt relaţiile româno-americane din timpul administraţiilor Trump şi Iohannis. Ambasadorul a menţionat: „Anul trecut [în 2017], președintele Iohannis a vizitat Washingtonul, s-a întâlnit cu președintele Trump la Casa Albă în iunie 2017 și a avut o întâlnire foarte, foarte cuprinzătoare și productivă. Atunci am fost şi eu, am avut onoarea să fiu în Grădina Trandafirilor [de la Casa Albă] când ne-au acordat conferința de presă. Lucruri importante, istorice, au fost dezbătute în timpul conferinței respective.” Cei doi preşedinţi, Trump şi Iohannis, a mai specificat ambasadorul, au semnalat foarte clar că sunt angajaţi nu numai pe termen scurt şi mediu, dar şi pe termen lung în aprofundarea relaţiilor lor.

În final, l-am rugat pe domnul ambasador să specifice, din punctul său de vedere, provocările cu care se va confrunta România în viitorul apropiat. Klemm a menţionat impactul Brexit asupra României, cu efecte impredictibile pentru mulţi români care se află în Marea Britanie la lucru. De asemenea, o altă provocare importantă a reprezentat-o şi o reprezintă migraţia românilor în lume. Klemm a remarcat faptul că există aproape şase milioane de români în afara graniţelor ţării, care reprezintă un potenţial imens pentru regenerarea României. El a încheiat spunând că statul român „ar trebui să îi readucă pe acești oameni pentru a contribui la dezvoltarea țării”.

M-am despărţit de domnul ambasador cu speranţa că va exista în curând un nou prilej să am cu Domnia Sa o discuţie mai prelungită asupra importantelor probleme care marchează îndelungatele relaţii româno-americane.

Între timp, la puţin timp după ce, în luna iulie 2019, România şi-a încheiat cu success Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, la 20 august 2019, preşedintele României, Klaus Iohannis a avut o a doua întâlnire la Casa Albă cu Preşedintele Statelor Unite ale Americii, Donald Trump. Cei doi preşedinţi au discutat pragmatic şi deschis despre căile de aprofundare şi extindere a Parteneriatului Strategic (lansat cu 22 de ani în urmă). S-a adoptat pentru prima dată o declaraţie comună privind cooperarea politico-militară şi de securitate, precum şi cooperarea economică, în domeniiul energiei inclusiv energia nucleară. De asemenea, a fost semnat un Memorandum de Înţelegere între cele două guverne privind tehnologia 5G a reţelelor de comunicaţii fără fir şi s-a discutat despre admiterea României în programul Visa Waiver.

Relaţia transatlantică dintre cele două ţări rămâne stabilă şi este vitală pentru civilizaţia şi valorile comune occidentale.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în MEDIUM şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Tăricenisme de tot râsul

Posted by Stefan Strajer On August - 21 - 2019

Tăricenisme de tot râsul

Autor: George Petrovai

 

ALDE este aidoma broaștei din fabulă: partid mic (de patru procente, deci fără europarlamentari după scrutinul din 26 mai), însă care este convins că, fără rolul său de penibilă codiță la actuala cârmuire pesedisto-dăncilească, România n-ar cunoaște deplina consacrare într-ale crucificării, iar locuitorii ei n-ar fi ajuns pe ultimul loc între țările din Uniunea Europeană la tot ce reflectă nivelul real de trai: venitul cinstit pe cap de cetățean, starea de sănătate fizică și psihică a nației, gradul de educație și de autoinstruire al românilor, profunda distorsiune moral-spirituală a aproape tuturor politrucilor postdecembriști, nemulțumirea grosului poporenilor vizavi de mersul general al lucrurilor din țară și crescânda neîncredere a acestora în instituțiile fundamentale ale statului (Parlament, Guvern, Poliție, Jandarmerie, administrație locală, servicii publice etc.).

1

Mă rog, cine ar îndrăzni să susțină că aldiștii, în ultimii trei ani, n-au făcut tot ce le-a stat în putință ca lor să le meargă toate din plin (de pildă, în cazul lui Tăriceanu politicul s-a situat deasupra juridicului prin neridicarea imunității sale șparlamentare într-un notoriu dosar de corupție, astfel că acesta a rămas la cârma unui Senat de-o sfidătoare nedemnitate), că n-au pus zdravăn umărul ca mult hulitul stat al răufăcătorilor, în cârdășie cu pretinșii oameni ai legii, să devină o cumplită realitate (deocamdată) în Caracal și că nu s-au făcut luntre și punte ca România să ajungă la propriu oaia neagră a Uniunii Europene?!…

Cu toate astea, posibil „tocmai de asta”, am întâlnit anumiți loviți cu leuca, pentru care necușerul Tăriceanu și ciracii lui (alde chițoii și vosganianii) constituie, dacă nu ultimii, atunci   printre puținii mohicani ai adevăratului (sic!) liberalism din România postdecembristă. Pentru unii ca ăștia este mereu actuală inspirata afirmație a lui Costache Negruzzi din nuvela Alexandru Lăpușneanu: „Mai degrabă își va întoarce Dunărea cursul îndărăpt” decât să-i convingi că aldismul este un simplu moft politic pe ducă, chiar și atunci când, bine intenționat, vei recurge la supremul argument al scorului înregistrat la europarlamentarele din acest an…

Hrănindu-și reziduurile conștiinței cu astfel de himere, deșca politică Tăriceanu nu realizează că-i de râsul curcilor să impună ultimatumuri fratelui mult mai mare de la guvernare și să formuleze tardive critici ba la adresa actualului Cabinet, reșapat în dauna aldiștilor (cică ar fi o „cârmuire impotentă”), ba la adresa unui buget pe care l-a fătat cu mare întârziere făcătura pesedisto-aldistă și fără vreo obiecție din partea tăriceniștilor. Căci fără deplinul acord/vot al acestora și al altor scule șparlamentare (precum haramurile udemeriste sau necalificații reprezentanți ai celorlalte minorități), dragnienii n-ar fi reușit să-și impună nici catastrofala lege a bugetului, nici năucitoarea suită de legi prin care statul a ajuns de-a binelea atât la cheremul infractorilor (încă) neîntemnițați, cât și la cel al nelegiuiților (criminali, violatori, pedofili, tâlhari) puși în libertate prin atrocele recurs compensatoriu și, desigur, fără o minimă pregătire moral-cetățenească întru eficienta lor (re)integrare în societate.

Dar cum totul se plătește chiar și în detestabila lume a politrucilor dâmbovițeni, Tăriceanu a așteptat-o de pomană pe Viorica Dăncilă timp de trei ore, ca pe urmă – spera ipochimenul – aceasta să joace cum îi va cânta el. Mă rog, astfel de lecții sunt trebuincioase atuncea când pretențiile unuia mititel depășesc cu mult putințele sale…

N.B.: Poate că nu-i de prisos să stabilim raportul logico-politic dintre „aldisme” și „tăricenisme”. Prima noțiune are o sferă mai largă, așa că înglobează și „tăricenismele”. Însă în ceea ce privește conținutul,, conceptul „tăricenisme” conține toate „aldismele” și încă ceva foarte sordid pe deasupra, așa încât nu-i greu de priceput că aldismul va dispărea odată cu ieșirea (silită) a lui Tăriceanu din viața politică. Altfel spus, ALDE constituie un flecușteț politic în evidentă disoluție, iar Tăriceanu se umflă-n pene că-i sufletul de tot rahatul al acestui flecușteț.

(Sighetu Marmației, 20 aug. 2019)

TIBERIU DIANU, Nursing Homes, CURENTUL INTERNAŢIONAL

Ceea ce deosebeşte Statele Unite de celelalte națiuni este conceptul de „națiune a legii, nu națiune a oamenilor”. Cea mai bună manieră a face o națiune să se preocupe de cetățenii săi este să îi trateze pe toți în mod egal în faţa legii.

Cei care nu sunt de acord cu acest concept sunt fie cei care abuzează legea și își folosesc poziția oficială pe nedrept, fie cei care vor să abuzeze legea pentru a fi beneficiarii acestui abuz.

Să vedem cum funcționează acest lucru în sistemul de imigrație american.

Avocații pregătesc acţiuni frivole în instanţă contra guvernului pentru clienții lor nevoiaşi (care abia vorbesc engleza). Apoi folosesc tot felul de chichiţe avocăţeşti ca să le prelungească cât mai mult clienţilor lor neplătitori şederea provizorie în ţară.

Imigranţii ilegali, pe de altă parte, creează încet-încet o masă amorfă de peste 20 de milioane de locuitori cu statut incert, care va transforma întreaga naţiune americană.

Cum vor fi plătite enormele cheltuieli de judecată? Prin aranjamente procentuale cu avocaţii, dacă vor câştiga? Greu de crezut. E mult mai eficient să urmezi firul banilor ca să vezi cine îi plăteşte, de fapt, pe avocaţi.

Primul scenariu: trimiterea în judecată a guvernului pentru „reunificarea familiilor”. În cadrul politicii de „toleranţă zero”, Departamentul de Justiție (DOJ) a început să depună deschidă dosare penale împotriva majorității imigranților ilegali pentru contravenţii (intrări ilegale) și infracțiuni (intrări ilegale repetate). Scopul era să se creeze consecințe pentru familiile imigranţilor care încălcaseră legea, dar care, conform unor proceduri anterioare, erau eliberate provizoriu. În acest proces, părinții au fost separați de copiii lor, care au fost plasați la Departamentul de Sănătate și Servicii Umane (Department of Health and Human Services/DHHS) şi care, la rându-i, i-a plasat în cămine sau a căutat sponsori pentru a-i prelua.

După cum a declarat The Washington Times, faptul că un judecător federal a decis încetarea despărțirii membrilor de familie şi reunificarea familiilor a creat o stare de haos în sistem, pentru că guvernul a încercat să reunească cei peste 2.000 de copii separați de părinți, dar, în unele cazuri, părinţii fuseseră deja deportați.

În plus, testele ADN au relevat că peste 30% dintre copiii care îi însoțiseră pe adulții care solicitaseră azil politic nu erau înrudiţi cu însoţitorii lor, cu alte cuvinte, erau copii traficaţi.

Efectul de bumerang a fost următorul: grupurile de stânga pentru drepturile omului au dat în judecată guvernul pentru politica de „toleranță zero”, susținând că aceasta provoacă „stres emoțional” imigranţilor adulți şi copii.

În februarie 2019 șase familii de imigranţi ilegali au acţionat în justiţie administraţia Trump pentru daune morale, în valoare de mai multe milioane de dolari, pentru separarea famililiilor, motivând că au nevoie de bani pentru a-şi plăti avocaţii şi a-şi acoperi cheltuielile medicale rezultate în urma „torturii” la care pretind că au fost supuşi. O reclamantă din Guatemala a declarat că fiica ei are coșmaruri și transpirații în timpul noţii şi că se trezeşte plângând pentru că nu mai vrea să fie luată de lângă mama ei.

Aceasta este cea mai recentă tentativă a grupurilor pentru drepturile imigranților de a pedepsi guvernul pentru separarea familiilor, care ar fi provocat „stres emoțional” părinților și copiilor.

Al doilea scenariu: trimiterea în judecată a guvernului prin acţiuni colective pentru „ignorarea nevoilor medicale ale imigranților”. Avocații grupurilor pentru drepturi civile şi dizabilități pretind în acţiunile lor că cei imigranţii din centrele de detenţie pentru imigrare sunt izolați și li se refuză tratamentul medical.

În august 2019, s-a intentat o acţiune colectivă pentru 15 imigranți ilegali din Mexic, Sudan și alte țări, deţinuţi în opt centre diferite, dintre care mulţi se împotriveau acţiunilor de deportare. Un imigrant din Orientul Mijlociu a susţinut că i s-a refuzat un scaun cu rotile, iar altul a pretins că nu i s-a oferit traducător. Imigranții au spus că sunt pedepsiţi cu tratament în izolare şi că li se refuză tratamentul medical și operaţiile recomandate.

După cum a declarat Associated Press, avocații pretind că toate aceste probleme dăunează imigranților cu dizabilități și constituie un pericol pentru oricine s-ar afla în centrele de detenţie, cu peste 50.000 de paturi, ale Agenţiei de Imigrare şi Vămi (Immigration and Customs Enforcement/ICE). Conform aceleiași surse, „asistența medicală este oferită tuturor deținuților imigranţi, inclusiv cabinete stomatologice și asistenţă de urgență permanentă”.

Viitorul e clar: centrele de detenție pentru imigrare se vor transforma treptat în aziluri pentru nevoiaşi. Autorităţile de siguranţă naţională şi imigraţie vor trebui să predea gestiunea ministerului sănătăţii. Se pare că acesta e planul.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în MEDIUM şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Judecătorii de imigrare: Pe ei cine îi controlează?

Posted by Tiberiu Dianu On August - 19 - 2019

TIBERIU DIANU, Immigration Judges, CURENTUL INTERNAŢIONAL

Funcționarii americani cunoscuți drept „judecători de imigrare” sunt, de fapt, angajați ai Biroului Executiv pentru Analiza Imigrației (Executive Office for Immigration Review/EOIR), care face parte din Departamentul de Justiție (Department of Justice/DOJ). Problema în zilele noastre este că aceşti funcţionari pretind să fie ceva ce nu sunt, adică judecători cu responsabilitate zero. Această atitudine i-a pus într-un conflict direct cu administrația Trump.

Judecătorii de imigrare nu sunt independenți ca judecătorii de instanţă, ci neutri, prin faptul că ei nu reprezintă Departamentul pentru Securitate Naţională (Department of Homeland Securitz/DHS), care trimite dosarele la EOIR. Străinii nu îşi pot trimite dosarele la EOIR independent, ci doar ca răspuns la o acţiune întreprinsă de DHS.

Judecătorii de imigrare sunt angajați ai ramurii executive (adică ai guvernului) și, prin urmare, sunt supuși controlului președintelui Statelor Unite sau al angajaţilor acestuia. Angajații guvernului sunt controlaţi, analizaţi, evaluați și gestionați la numeroase niveluri de conducere. Nimeni din guvern nu îşi exercită independent judecata fără a fi analizat de un alt angajat al guvernului, inclusiv de președintele însuși.

Instanţele administrative de imigrare, spre deosebire de instanțele federale districtuale şi curţile de apel, fac parte din DOJ. Prin urmare, ministrul justiţiei (Attorney General/AG) are autoritatea de a acționa în calitate de arbitru în problemele judiciare care afectează procedurile de imigrare. Judecătorii de imigrare sunt controlaţi ierarhic de judecătorul-șef de imigrare, de judecătorii adjuncți de imigrare și de judecătorii asistenți ai judecătorului-șef de imigrare, precum și de ministrul justiţiei, atât în ​​exercitarea autorității lor, cât și administrativ.

Majoritatea consilierilor juridici de la DOJ nu sunt sindicalizați (adică nu sunt reprezentați de un grup de negociere în tranzacţionarea condițiilor de muncă și a acțiunilor disciplinare) deoarece natura muncii lor, inclusiv urmărirea penală și disciplinarea organizaţiilor sindicale, ar face ca reprezentarea să constituie un conflict de interese. În plus, judecătorii de imigrare sunt angajați implicați în activitatea de securitate națională (în mare parte legată de străini deportaţ pentru terorism). Angajaţii, în majoritatea lor, desfăşoară urmăriri penale  şi le este interzis să fie reprezentaţi de sindicate. Printre exemple se numără angajaţii de la Biroul Federal de Investigaţii (Federal Bureau of Investigation/FBI), Agenţia Naţională Antidrog (Drug Enforcement Administration/DEA), Serviciul Secret, Birolul de Investigații privind Securitatea Naţională, Birourile Inspectorilor Generali de la diverse ministere, etc.

De vreme ce judecătorii de imigrare reprezintă DOJ în procedurile judiciare, aceștia nu ar trebui sindicalizați. Dar, din păcate, sunt sindicalizaţi. Judecătorii angajaţi la EOIR sunt reprezentaţi de Asociația Națională a Judecătorilor de Imigrare (National Association of Immigration Judges/NAIJ).

Administrația Trump a iniţiat acţiunea de descertificare a sindicatului judecătorilor de imigrare, ceea ce şi administrația Clinton încercase anterior.

La 9 august 2019 DOJ a depus o petiție prin care a solicitat Autorității Federale pentru Relații de Muncă să stabilească dacă sindicatul NAIJ ar trebui să își aibă certificarea revocată, deoarece membrii săi sunt considerați „cadre de conducere” neeligibile să se organizeze colectiv.

Aceasta este o veste bună din cauza activităților politice excesive și ilegale ale unor judecători de imigrare, activităţi prohibite prin Legea Hatch, care interzice angajaților federali să acționeze politic în exercitarea funcțiilor lor.

În septembrie 2018, ministrul justiţiei Jeff Sessions a avut o opinie scrisă conform cu care judecătorii de imigrare nu au „de la sine putere” să finalizeze dosarele de deportare prin respingerea procedurilor de expulzare. Judecătorii puteau respinge un dosar în cazul în care DHS nu făcea sarcina probei sau dacă anumite condiții specifice prevăzute în reglementările existente erau îndeplinite. Sessions a respins hotărârea unui judecător de imigrare, care declinase o decizie de expulzare, pe motivul că hotărârea nu s-a bazat pe lege sau regulamente. Bineînţeles că NAIJ a reacționat dur motivând că acest lucru făcea parte dintr-un efort mai larg al DOJ de a le limita independența judecătorilor de imigrare.

Atât președinta NAIJ, Ashley Tabbador (numită de George Bush în 2005), cât și vicepreședinta executivă, Amiena Khan (numită de Barack Obama în 2010) au solicitat ca judecătorii de imigrare să fie independenți de DOJ. Ele s-au exprimat în mod repetat împotriva a ceea ce spun că este o încercare de a-i transforma pe judecătorii de imigrare din arbitri neutri ai legii în funcţionari de aplicare a legii (ceea ce, de fapt, şi sunt), care ar pune doar în aplicare politicile de la Casai Albă.

Tabbador (care este iraniancă-americancă) este notorie pentru activitatea politică a ei ca judecător de imigrare. Khan, pe de altă parte, este o judecătoare radicală, care a aprobat 93,8% din dosarele ei de azil politic.

Este evident că judecătorii de imigrare nu doresc să fie controlaţi sau supuși răspunderii în mașinațiile lor de ajutorare a imigranţilor ilegali.

NAIJ a criticat sistemul de cote al DOJ, care impune judecătorilor de imigrare să finalizeze 700 de dosare pe an, precum și o iniţiativă de a interzice judecătorilor de imigrare să recurgă la tertipuri administrative, folosite anterior, de reducere a numărului de dosare. NAIJ susține că accentul pe eficiență împiedică capacitatea judecătorilor de imigrare de a soluţiona dosare complicate și aceasta le-ar putea afecta imigranţilor dreptul la un proces echitabil în instanţă.

Ceea ce vedem aici este o concepţie distorsionată din partea judecătorilor de imigrare. Aceștia consideră că judecătorii de imigrare sunt în funcţie pentru a-i controla pe preşedinte şi pe angajaţii săi din conducere. Ei susțin că „abordarea politică” a administrației Trump faţă de instanțele administrative de imigrare le limitează în mod persistent independenţa judecătorilor de imigrare și îi împinge pe aceştia către emiterea rapidă de hotărâri de expulzare, în loc să se bazeze pe rezolvarea creativă a problemelor și pe rezultate practice pentru persoanele care se prezintă în faţa judecătorilor de imigrare. În realitate, rolul angajaților din subordine este să pună în aplicare politica președintelui, nu să îl controleze pe preşedinte sau pe ministrul justiţiei. Judecătorii de imigrare ar trebui să se bazeze pe „rezultate practice” pentru persoanele în slujba cărora sunt în funcţie, adică pentru cetăţenii Statelor Unite.

Pe lângă faptul că toți sunt angajați ai guvernului, judecătorii de imigrare își desfășoară activitatea în aceleași condiții ca şi comisiile de liberare condiţionată din închisori, unde fiecare persoană care se prezintă în faţa acestora este vinovată. Toate persoanele trimise la EOIR sunt deja imigranţi deportabili, la fel cum toţi solicitanţii care se adresează comisiilor de liberare condiționată  sunt deja condamnaţi şi deţinuţi din închisori. Membrii comisiilor de liberare condiţionată nu îşi expun idei „independente” de eliberare a condamnaţilor periculoşi în societate, nu-i așa?

Din păcate, strategia DOJ de a se concentra pe aspectul de „cadre de conducere” în procesul de descertificare nu este una eficientă. Deși judecătorii de imigrare au atribuţii de conducere asupra personalului instanţelor administrative (sau, cel puțin, dispun de funcţionari care lucrează sub îndrumarea lor), descrierea poziției de nomenclator pentru judecătorul de imigrare nu prevede faptul că acesta ar fi cadru de conducere.

Prin urmare, este mult mai bine să se declare poziția de judecător de imigrare ca poziție de securitate națională, caz în care descertificarea devine automată. Preşedintele George Bush a făcut acest lucru cu agenții speciali de la Agenţia pentru Imigrare şi Vămi (Immigration and Customs Enforcement/ICE) , iar decizia sa a fost confirmată. E timpul ca administrația Trump să își folosească din nou cu vigoare puterea sa executivă.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKER şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Taiwan contra China prin SUA: O privire retrospectivă

Posted by Tiberiu Dianu On August - 18 - 2019
De la stânga la dreapta: Preşedinţii Jinping Xi (China), Donald Trump (SUA) şi Ing+Wen Tsai (Taiwan)

De la stânga la dreapta: Preşedinţii Jinping Xi (China), Donald Trump (SUA) şi Ing-Wen Tsai (Taiwan)

Relația dintre Taiwan şi China continentală a fost întotdeauna complexă și controversată. Întrucât tulburările din Hong Kong și relațiile comerciale cu China domină știrile, modul în care Statele Unite se ocupă de Taiwan merită o privire mai atentă, având în vedere şi atitudinea agresivă a președintelui Trump cu China. Iar veştile sunt bune.

În 1949, ca urmare a unui război civil, China s-a divizat în două entități statale: China continentală (Republica Populară Chineză/RPC) și Taiwan (Republica China/RC). Războiul civil s-a terminat fără semnarea oficială a vreunui tratat de pace, iar cele două părți sunt, formal, încă în stare de război. De atunci, relațiile dintre Beijing și Taipei s-au caracterizat prin contacte limitate, tensiune și instabilitate.

De-a lungul anilor China comunistă și-a folosit tradiţionala „diplomație panda” cu Taiwanul (oferind urși panda drept cadouri). Cadourile de urşi panda au reprezentat încercări ale administrației de la Beijing de a atrage guvernul taiwanez într-un „front unit”, în ciuda faptului că administrațiile din Taipei au sprijinit adesea independența Taiwanului și s-au opus unificării cu Republica Populară Chineză.

Comparând Taiwanul cu China în politica internațională, gândul ne duce automat la ideea luptei dintre cei mari şi cei mici. În cultura americană cei mici sunt sunt foarte apreciaţi. Ei apar în literatura biblică iudeo-creștină, cum ar fi povestea lui David și Goliat , și reflectă idealul “visului american”, unde cei mici, slabi sau săraci muncesc din greu pentru  a avea victorii în viaţă.

Acesta este motivul pentru care relațiile Statelor Unite cu Taiwanul au fost întotdeauna durabile şi puternice, în ciuda unor fluctuaţii temporare.

În 1979, în timpul administrației preşedintelui democrat Jimmy Carter (1977-1981), Statele Unite au normalizat relațiile diplomatice cu guvernul Partidului Comunist Chinez de la Beijing. Conform Legii din 1979 privind relațiile cu Taiwan, relațiile Statelor Unite cu această ţară au devenit neoficiale și neprotocolare.

În 1982, în timpul administrației preşedintelui republican Ronald Reagan (1981-1989), relațiile SUA cu Taiwanul au fost întărite în mod neoficial prin Cele Şase Asigurări, ca răspuns la cel de-al treilea comunicat privind instituirea relațiilor dintre SUA şi Republica Populară Chineză. Asigurările erau menite să reasigure atât Taiwanul, cât și Congresul Statelor Unite că Statele Unite vor continua să sprijine Taiwanul chiar dacă relaţiile diplomatice oficiale fuseseră întrerupte anterior.

Preşedintele republican Donald Trump, chiar înainte de inaugurarea sa prezidenţială din ianuarie 2017, a demarat măsuri rapide de a întări şi mai mult relațiile SUA cu Taiwanul. La 2 decembrie 2016, ca preşedinte ales, Trump a acceptat o convorbire telefonică de la preşedinta Taiwanului, Ing-Wen Tsai, prin care aceasta îl felicita cu ocazia câştigării alegerilor prezidenţiale. A fost prima dată din 1979 de când un președinte ales a avut o convorbire publică cu un lider din Taiwan. Trump a declarat că în convorbirea telefonică s-a discutat despre „strânsele legături economice, politice și de securitate dintre Taiwan și SUA”.

La 16 martie 2018 președintele Trump a semnat Legea de călătorie în Taiwan, în temeiul căreia relațiile dintre Statele Unite și Taiwan au fost ridicate oficial la nivel înalt.

În iunie 2018 a fost inaugurat Institutul American din Taiwan, o clădire finanţată cu 250 de milioane de dolari. Autoritățile chineze au considerat că această acțiune încalcă strategia lor politică oficială  – „o ţară (China), două sisteme”  – și au insistat ca Statele Unite să înceteze orice relație cu Taiwanul fără aprobarea Chinei.

La 17 iulie 2018 armata Taiwanului a cumpărat elicoptere de atac Apache din Statele Unite la un preţ de 1,94 miliarde de dolari, după finalizarea pregătirii și verificărilor necesare ale piloţilor privind capacitatea de luptă a flotei aeriene. Președinta taiwaneză Ing-Wen Tsai a declarat că obţinerea elicopterelor Apache a reprezentat „o etapă importantă” în îndeplinirea strategiei de „descurajare multiplă” a ţării insulare pentru contracararea invaziilor și rezistenţa la presiunea Beijingului, cu sprijinul Washingtonului, care era şi el preocupat de expansiunea militară a Beijingului în Marea Chinei de Sud și în alte regiuni.

În septembrie 2018 Statele Unite au aprobat vânzarea de piese de schimb și alte echipamente în valoare de 330 de milioane de dolari pentru a sprijini aviaţia militară taiwaneză.

În iulie 2019 Departamentul de Stat al SUA a aprobat pentru Taiwan vânzarea de tancuri M1A2T Abrams, rachete Stinger și echipamente conexe în valoare de circa 2,2 miliarde de dolari.

Mai recent, administrația Trump, criticată verbal de China de săptămâni întregi, are în plan să vândă Taiwanului noi avioane de vânătoare de tip F-16, în valoare de 8,5 miliarde de dolari. Avioanele de tip F-16V reprezintă cea mai avansată versiune a avioanelor aflate deja în dotarea aviaţiei militare din Taiwan. Tipul F-16V va înlocui avioanele de tip Northrop F-5E/F, care vor fi retrase din uz în următorii ani.

La 16 august 2019 Departamentul de Stat a trimis documentaţia aferentă Congresului pentru analiză şi nu sunt aşteptate luări de poziţie contrare pe această temă. Dacă este aprobată, această vânzare de arme către Taiwan ar fi cea mai mare și mai importantă din ultimele decenii. După procesul de analiză, care durează 30 de zile calendaristice, se va emite pentru Taiwan o scrisoare de ofertă și acceptare a vânzării. Taiwanul este sub o presiune crescândă din partea Republicii Populare Chineze, aşa că vânzarea este esențială pentru îmbunătățirea capacității țării de a-și apăra spațiul aerian suveran. De asemenea, această achiziţie va trimite un puternic mesaj privind angajamentul Statelor Unite pentru securitate și democrație în întreaga regiune indo-pacifică.

Este de aşteptat ca autorităţile din China să protesteze vehement la această ultimă tranzacție, deoarece Chinei nu îi plac niciodată livrările de armament american pentru Taiwan. În luna mai 2019 regimul comunist de la Beijing a amenințat deja că va riposta împotriva Statelor Unite pentru limitarea sumelor de dolari cheltuite pentru produsele chineze. Ziarul poporului, oficiosul Partidului Comunist Chinez, a făcut aluzie la faptul că China va înceta să mai exporte “minerale rare” în Statele Unite, declarând: „Să nu spuneţi că nu v-am avertizat!”. Această frază-tip este folosită ori de câte ori Partidul Comunist Chinez amenință cu războiul. Răspunsul nu s-a lăsat aşteptat. La 5 august 2019 Departamentul Trezoreriei SUA a anunțat că a declarat China manipulator valutar.

Recent, potrivit unui purtător de cuvânt al Flotei SUA din Pacific, China a interzis vizitarea Hong Kong-ului de către două nave de război americane și a acuzat membri din ambele partide din Congresul SUA că ar fi în spatele protestelor anti-comuniste din Hong Kong.

De-a lungul anilor micul Taiwan a reușit nu numai să supraviețuiască, ci să dea şi suficiente bătăi de cap uriaşului care este China. Proverbul cu „buturuga mică răstoarnă carul mare” se aplică perfect relației dintre Taiwan şi China.

E un semn şi că „diplomația panda” chineză nu mai e atât de infailibilă.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKER şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors