Archive for the ‘Politic’ Category

În pesede democrația-i clară: Ori taci din gură, ori dat vei fi afară!

Autor: George Petrovai

 

Mi se va răspunde că după acest monolitic principiu se conduc și celelelalte partide și că din Partidul Național Liberal (PNL), de pildă, au fost excluși sau, după caz, forțați să plece o droaie de membri cu vechi state de serviciu, care au păcătuit prin aceea că n-au știut să-și țină limba după dinți, astfel pățiților dându-li-se posibilitatea să mediteze îndelung la adevărul găzduit în spusele „Vorba dulce (a se citi nederanjantă) mult aduce”, respectiv „Vorba bună (pentru urechile sus-puse) mult adună”…

Dar în niciun partid postdecembrist lucrurile de acest gen nu se petrec ca în Partidul Social Democrat (PSD), adică într-un mod atât de sfidător nedemocratic. Că, de, fiind copilul de suflet (bolșevic) al lui Ion Ilici Iliescu și continuatorul de drept și nedrept al sinistrului Front al Salvării Naționale (FSN), doar el este cel chemat să edifice pe aceste meleaguri democrația originală, un veritabil Turn Babel al politrucilor postdecembriști.

Iată câteva mostre mai mult decât grăitoare în acest sens:

1) Corect din partea îndelung controversatului Liviu Dragnea (Jiji Becali îl face tractorist) era ca, măcar după primirea sentinței de condamnat neîntemnițat efectiv, să facă pasul înapoi și să-și rezolve multiplele probleme pe care le are cu justiția. Și cine știe ce va mai scoate timpul la iveală, atunci când un necușer de teapa personajului Dragnea ține morțiș să fie în fruntea mesei cu bucate politice! Dar el nu doar că nu și-a dat demisia din funcția de președinte, gest firesc pentru cineva cu adevărat preocupat de imaginea partidului și de onoarea sa în cădere liberă (de unde rezultă tristul destin al termenului „demisie” în vocabularul politrucilor dâmbovițeni), ci, la repezeală și de-al dracului, a fost încercuit de scârboasa fidelitate a grosului subalternilor, unii dintre ei așijderea cu patalamale penale, astfel făcând dovada că numai prin solidaritate fraterno-coțcărească pot fi depășite problemele generate de indivizi, respectiv de grupurile certate cu legea.

2) Valeriu Zgonea, fost președinte executiv al PSD-ului și președinte al Camerei Deputaților, s-a dovedit singurul mahăr din partid, care a îndrăznit la vremea respectivă să se abată de la această jalnică disciplină de haită, cerându-i lui Dragnea să facă pasul înapoi și să-și clarifice situația juridică. Tot ce se poate ca Zgonea, el însuși cu bube în cap, să fi fost îmboldit de șansa întrezărită de-a ajunge tartorul partidului după retragerea penalului. Dincolo de asta, el a acționat just pe fondul chestiunii. Nu și în formă (nu spuneau anticii, îndeosebi evreii, că-i de preferat nelegiuirea în locul dezordinii?), motiv pentru care Zgonea și-a pierdut funcțiile și a fost exclus din gașcă.

3) Recent, cât pe-aci să fie exclus și Mihai Chirică (primarul Iașului, vicepreședinte PSD și președintele organizației județene Iași), pentru curajul cu care a vorbit în spațiul public despre ceea ce este considerat tabu – gunoiul din interiorul acestui mastodont politic. Deocamdată și-a pierdut toate funcțiile politice…

pontadragnea

4) Zilele astea, Victor Ponta, ex-premier și fost președinte PSD, i-a înmânat lui Dragnea demisia/excluderea sa în alb. Mă rog, întrucât nu face parte dintre aceia care tac și rabdă, știe el prea bine la ce se poate aștepta din partea succesorului său la șefia partidului, tractoristul, vorba lui Jiji, pentru care vocea partidului este totuna cu vocea lui.

(Sighetu Marmației, 11 martie 2017)

petrovai-george

Foto. George Petrovai

Restaurația în forță a cleptocrației

Posted by Stefan Strajer On March - 12 - 2017

Restaurația în forță a cleptocrației

Autor: Silvia Jinga (Delray Beach, Florida)

 

Țara este atât de disperată încât votanți și nevotanți ai PSD-ului s-au iluzionat că acesta este partidul providențial, care va scoate România din șanț. Programul electoral al partidului sună ca la carte, ca în visurile cele mai frumoase ale românilor, secătuiți de succesiunea guvernelor mai mult sau mai puțin criminale, care au ruinat economic și spiritual un popor vrednic, atunci când este condus cu pricepere. Problema cea mai acută a României după 1990 este lipsa totală a moralității liderilor, absența unei viziuni politice pentru dezvoltarea țării, furtul de proporții și înstrăinarea avuției naționale de către înalții demnitari. „M-am săturat de lichele, dați-mi o canalie” ar fi spus Victor Eftimiu. Ne aflăm exact în această situație. Românii sunt conduși nu doar de lichele, ci de canalii.

Programul electoral a fost întocmit ca să arunce electoratului praf în ochi. Las’că, după ce s-au instalat bine în fotoliile guvernamentale, aleșii poporului s-au pus zeloși pe treabă, o treabă numai a lor care îi ardea cumplit la degete. Frații mafioți băgați la pârnaie trebuiau degrabă eliberați, baronetul aflat în teritoriu trebuia urgent răsplătit cu accesul la credite cu nemiluita timp de un an de zile. Vă amintiți de ordonanța nr. 13. Încurcăturile penale ale șefului partidului se cereau rezolvate ca nici să nu se mai știe de ele, de la primar până la ministru cazierul trebuia spălat de lucruri necurate și partidul să trăiască. Judecând după tradiția de management corupt, dominantă în PSD în toate guvernările lui, începând cu 1990, când politicienii de stânga s-au năpustit să jefuiască, cei care s-au iluzionat cu ocazia victoriei acestui partid au dovedit că au o memorie scurtă.

Se pare că, ceea ce l-a determinat pe dl. Dragnea să forțeze ordonanța de pomină nr. 13 pentru salvarea penalilor, ar avea o motivație personală destul de stringentă, care depășește îngrijorarea sa pentru procesul în curs. Există suspiciuni serioase că Liviu Dragnea și-a dosit o parte din afaceri în America de Sud, fapt pentru care se teme de posibile noi anchete. La puțin timp după alegeri a declarat că a primit multe mesaje prin interpuși că va fi băgat în pușcărie. (cf. Dan Tapalagă, A început căderea lui Dragnea, HotNews, 28 februarie, 2017). Dragnea nu va renunța la putere cu ușurință. Plecând din țară în Israel, probabil pentru lecții de tactică și strategie de la consilierii lui de campanie, l-a lăsat ca vârf de lance pe senatorul tupeist, Șerban Nicolae, care prin amendamentul la legea grațierii bate în aceeași direcție: protecția infractorilor. Întreaga ambianță socială în România este infestată de morbul fărădelegii. De aceea se poate observa că spiritul de strâmbătate al guvernului pesedist este pe placul multora care se simt cu musca pe căciulă, indiferent de apartenența lor partinică. Traian Băsescu, Sebastian Ghiță, Elena Udrea, Alina Bica și atâția alții sunt ejusdem farinae și au suficiente motive să se coalizeze pe față sau tacit cu politica de obstrucționare a justiției, legalizată de guvernul patronat de Dragnea. Analiștii politici din presa românească prevăd începutul declinului lui Liviu Dragnea, marcat și de slăbirea loialității premierului Sorin Grindeanu, acesta detașându-se abil de manevrele bosului.

Senatorul Șerban Nicolae, care îi caracterizează pe criticii săi drept „excesiv de proști, excesiv de ticăloși”, a stârnit din cauza sfidării lui ciocoiești reacții de condamnare în presă, ca aceea a lui Cristian Tudor Popescu în Republica (6 martie, 2017): „Multigușatul senator Ș. Nicolae o plesnește de masă și mai tare în Parlament: toți corupții, mitarnicii, abuzierii în serviciu, traficanții de influență sunt de fapt nevinovați”, suferind, săracii, din cauza călăilor de la DNA. Cam patru mii de pușcăriabili ar scăpa prin legile de grațiere pe care partidul de guvernământ se zbate să le impună prin toate mijloacele, dacă nu direct, atunci mascat, doar, doar s-or strecura cumva. Vă dați seama ce nivel de conștiință au acești guvernanți, care luptă să exonereze pe cei care au furat din banii populației, bani ascunși prin paradisuri artificiale în vreme ce mii de români fie au luat calea exilului, fie se chinuiesc să supraviețuiască în țară. În fapt, se vede limpede că cei mai mari dușmani ai românilor sunt românii înșiși, aceia care formează cleptocrația din România.

Hoyt Yee, adjunctul asistentului pentru afaceri europene și euroasiatice al secretarului de stat SUA, a declarat în 21 februarie la o întâlnire cu jurnaliștii în București (cf. Dan Tapalagă, Hoyt Yee a avut un singur mesaj pentru guvernul Grindeanu, HotNews, 22 februarie 2017) că SUA urmărește atent situația statului de drept în România, după tentativa guvernului de a slăbi legislația penală. Ceea ce i-a dat o speranță demnitarului american a fost distanțarea premierului Sorin Grindeanu de această tentativă prin abrogarea ordonanței nr. 13, dovedind că a acordat atenție protestatarilor din Piața Victoriei, din celelalte orașe ale României și din câteva capitale occidentale. Eu i-aș șopti domnului Hoyt Yee:   ”not so soon”. Timp de treizeci și opt de zile cinci sute de mii de oameni în România s-au opus cu fermitate ticăloșiei celor cărora le-au dat mandatul. Demonstranții au cerut demisia guvernului, care în primele două luni de administrație a încercat să lovească mortal în justiție. Acest guvern este total lipsit de credibilitate, dar se ține în jilț cu puterea, sprijinindu-se pe de-alde senatorul Șerban Nicolae și pe alții de aceeași extracție.

În tensiunea care s-a creat între guvern și populație s-ar părea că, în absența unui partid de opoziție valid, singura opoziție viabilă rămâne strada. „Ne găsim stimați Republicani, în situația pe care o presimt demult (…) soarta DNA, soarta Justiției, a noastră a tuturor celor care ne încăpățânăm să vrem a trăi drept și demn fără să părăsim România (…) o va hotărâ nu Guvernul, nu Președintele, ci înfruntarea dintre stradă și ĂȘTIA” (Cristian Tudor Popescu, idem, ibidem). Cuvintele amare ale lui Cristian Tudor Popescu trădează o stare de disperare cauzată de o democrație care nu lucrează încă. După douăzeci și șapte de ani de frustrări, în condițiile atotputerniciei corupției, în absența deocamdată a unor forțe reale care să i se opună, pesimismul este de înțeles. Răbdarea oamenilor a ajuns la limită. Manipulările odioase ale lui Dragnea and co. au adâncit starea de dezolare la maximum. Protestatarii au substituit pentru o vreme absența unei opoziții adevărate, dar, așa cum corect observă Dan Tapalagă (Unificarea dreptei, HotNews, 14 februarie 2017), strada nu se poate constitui în partid, nu poate guverna, își pierde forța prin uzură. Poate fi o soluție extremă într-o stare de urgență, dar nu se poate conta pe ea tot timpul. Așa că singura cale rămâne apariția unui nou partid sau reorganizarea celor existente pe bazele onestității și devotamentului autentic pentru cauzele naționale. Sugestia Alinei Pippidi-Mungiu (interviu cu Rareș Bogdan la Realitatea TV, 7 martie, 2017) că Liviu Dragnea ar fi de neînlocuit la ora actuală și că vânarea corupților ar trebui limitată la vârfuri, exceptându-i pe primari, de pildă, mi s-a părut cel puțin hilară, demnă de pana lui Caragiale. Adică să stârpim furtul, dar nu chiar peste tot, doar pe ici pe colo prin punctele esențiale. Asta ar fi curat murdar, vorba lui Nenea Iancu.

(Delray Beach, 7 martie 2017)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

Triada scriitoricească

Posted by Stefan Strajer On March - 3 - 2017

Triada scriitoricească

Iuri Dombrovski-Vasili Grossman-Alexandr Soljenițîn sau cuvântul curajos contra totalitarismului grețos

Autor: George Petrovai

 

De ce tocmai acești trei scriitori sovietici-ruși? Pentru că ei au în comun nu numai curajul de-a protesta împotriva totalitarismului bolșevic în general, împotriva celui stalinist în special, ci și atotumana calitate de martiri întru triumful adevărului și libertății – au fost arestați, anchetați, deportați și înlăgărați, iar operele lor au fost și ele arestate pentru o lungă perioadă de timp.

Desigur, numărul scriitorilor protestatari este mult mai mare, atât în fosta Uniune Sovietică (Boris Pasternak, Anatoli Rîbakov etc.), cât și în afara ei (Radu Gyr, Nichifor Crainic, Paul Goma, trei dintre cei mai intransigenți, totodată mai remarcabili condeieri români anticomuniști). Dar despre Boris Pasternak am scris cu ceva timp în urmă amplul text „Doctorul Iura Jivago, unul dintre eroii de referință ai literaturii de rezistență”, Anatoli Rîbakov iese din schemă prin aceea că a cunoscut într-o mai mică măsură persecuțiile regimului concentraționar (a emigrat cu întreaga familie în Statele Unite), iar în ceea ce-i privește pe scriitorii noștri martiri, cred că ar fi cazul să le acordăm cuvenita atenție și recunoștință pentru pilduitoarele lor înfăptuiri umane și scriitoricești, așa încât tot sufletul în sufletul acestui neam să știe că Radu Gyr n-a încetat să scrie nici atunci când viața lui atârna de un fir de păr după apariția celebrului protest liric „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” și că Nichifor Crainic n-a făcut compromisuri nici măcar atunci când, privit și tratat mai ceva ca un paria, era hăituit de uneltele bolșevismului.

Iată-l, de pildă, pe mult nedreptățitul Iuri Dombrovski (născut la Moscova în anul 1909), cel despre care excelentul traducător Mircea Aurel Buiciuc scrie următoarele în „Tabelul cronologic” al romanului „Pe urmele șarpelui boa” („Conservatorul muzeului de antichități”), carte apărută la Editura Minerva, BPT, 1991: „A fost un Om de exemplară cutezanță și cinste, o mare conștiință a epocii în care a trăit, un Om liber în cuget și în comportament, străin de tot ce înseamnă ipocrizie și lașitate, un Om generos și plin de bărbăție, în cel mai înalt sens al acestei expresii. N-a iubit banii, obiectele efemere, ci semenii, cărțile, pictura, arta în general și sfințenia Cuvântului”.

Yury_Dombrovsky

Foto. Iuri Dombrovski

Însă stalinismul făcea tot ce-i stătea în putință să scape de asemenea martori incomozi, și posibilități avea cu toptanul (legi adecvate, precum sinistrul Articol 58 din Codul penal, N.K.V.D., milițieni, activiști, agitatori și turnători, temnițe, lagăre, gardieni și torționari), așa că sărmanul Iuri Dombrovski, adept al răspunderii morale a ființei umane (în mod deosebit a creatorului față de tot ce se petrece în jurul său), n-avea cum să scape nici de ochiul vigilent al partidului și nici de brațul lui înarmat: Îndată după absolvirea „Cursurilor superioare de literatură”, pe motive politice este exilat în Alma-Ata (orașul merelor) din Kazahstan (perioada 1932-1935), urmează ancheta și detenția din anul 1937 pentru eseul „Tezaurul de cărți al Kazahstanului”, deportarea în ținutul Kolîma (1939-1943) și cea în regiunea Irkutsk (1949-1955) într-un lagăr de muncă forțată, cu regim extrem de drastic!

Cu toate că autorul a avut originala idee de-a plasa acțiunea romanului, respectiv de-a instala puterea sovietică și apogeul stalinismului din 1937-1938 (anii Marii epurări) în lumea basmului celor o mie și una de nopți, când noi pătrundem în desfătătoarea substanță a cărții, pe care Valeriu Cristea o consideră „una dintre cele mai valoroase opere ale literaturii sovietice ruse de după război” (romanul vede lumina tiparului în anul 1964), constatăm că în feerica lume din sud se petrec toate acele oribile lucruri care se petreceau atunci în întreaga Uniune Sovietică: obligatoriile portrete și lozinci ale tătucului Stalin, mâna lungă a N.K.V.D.-ului în pancarte, propaganda antireligioasă, delațiunea, teama permanentă de urmărire, percheziții și arestări, precum arestarea la trei noaptea a administratorului muzeului, arhivigilența agitatoarei Zoia Mihailovna, o grăsună cu ochi „mici, înguști și porcini”, dogmaticul zel al Aiupovei, secretar științific la Biblioteca republicană din Alma-Ata, al cărei soț tocmai fusese ridicat, ura proletară față de sabotorii care umpleau depozitele de grâne cu gărgărițe, încât autoritățile au fost nevoite să ardă „miliarde de puduri de grâne”, nenumăratele procese-fulger cu ușile închise, în urma cărora „noi ne-am adunat la sfârșitul orelor de program să cerem pedeapsa cu moartea”.

Bineînțeles că într-un asemenea climat aiuritor, tragicomediile nu pot să lipsească: atunci când oamenii au decedat și nu mai pot fi arestați, autoritățile – precum în memorabila scenă cu răposatul și înrămatul Blinderman – nu ezită să le aresteze portretele; întrucât este o regulă ca toți arestații să-și recunoască vina, fratele brigadierului Potapov recunoaște într-un târziu că-i sabotor și este împușcat; cu toate că în cele din urmă omoară uriașul șarpe de casă, vasăzică deține proba existenței șarpelui despre care se credea că ar fi un boa fugit din menajeria unui circ (el, de altminteri, dă numele „conspirativ” al romanului), totuși, brigadierul Potapov urmează să fie arestat, fiind suspect din pricina înrudirii cu un fost diversionist și pentru că securiștii au dovada (sic!) că el spionează în favoarea Germaniei naziste (scrisoarea adresată brigadierului, prin Ministerul de Externe al Reich-ului, de către Societatea germană pentru aclimatizarea animalelor, foarte interesată de „apariția șarpelui boa în munții Ala-Tau”); însuși Aleksei Zîbin, personajul central al romanului și alter ego-ul scriitorului (prenumele lui apare o singură dată în această carte, iar numele de familie ne este făcut cunoscut de autor doar în „Facultatea de lucruri inutile”, continuatorul romanului „Conservatorul muzeului de antichități”), însuși Zîbin, prin urmare, intră în vizorul enkavediștilor încă din acest roman, iar în cartea următoare este efectiv arestat.

Da, căci deși Zîbin afirmă despre sine că doar lipește oale și face fișe, străduindu-se să treacă „cât mai ușurel printre oameni”, așa încât „să nu stânjenesc pe nimeni, să nu supăr și să nu nu pricinuiesc nimănui neplăceri”, prin chiar firescul vieții și gândirii sale, el se opune nefirescului istoriei și prin cultură se opune barbariei dirijată de la centru.

În aceste condiții, când Aleksei afirmă în auzul enkavedistului Mihail Stepanovici că „o armată de oameni liberi va învinge întotdeauna o armată de robi”, iar directorului muzeului, fost comandant de divizie, îi spune că „puterea adevărată se împletește cu bunăvoința fie și numai pentru că-i trainică”, nu-i de mirare că stârnește prea multă zarvă pe unde trece și că în antologica scenă din biroul locțiitorului comisarului, cu frapanta asemănare dintre acesta și chipul stăpânului din portret, el constată că „eu și el aveam, cum spun fizicienii, sisteme de calcul absolut diferite, iar eu bâjbâiam undeva pe alte coordonate”.

În afară de limbajul cuceritor, de fluiditatea acțiunii și de splendidele tablouri impresionist-simboliste, decupate din luminoasa natură a Sudului („Albăstrii erau povârnișurile munților acoperite de păduri; liliachii – pietrele și pământul argilos din râpele golașe; de un albastru intens – tufele de porumbar și marginile cușmelor de zăpadă ce acopereau crestele”), cititorul întâlnește în carte câteva izbutite simboluri, absolut trebuincioase pentru ca autorul să-și poată comunica mesajul anticomunist la un înalt nivel artistic: șarpele boa (cum spuneam, în realitate un enorm șarpe de casă) întruchipează nelipsitul balaur din basme și simbolizează totalitarismul, iar aurul căutat cu atâta înfrigurare de localnici și de arheologii muzeului, simbolizează valoarea trecutului, la care Zîbin recurge în repetate rânduri pentru a scoate și mai pregnant în evidență grozăvia prezentului.

*

La rândul lui, Vasili Grossman a pledat cu atâta curaj în favoarea libertății și demnității umane, ambele călcate în picioare de către stalinism, încât în 1960, patru ani după raportul lui Hrușciov la Congresul al XX-lea al partidului („Despre cultul personalității și urmările lui”) și anul în care scriitorul încearcă să-și publice „Viață și destin”, partea a II-a din dilogie (prima parte, intitulată „Pentru o cauză dreaptă”, fusese publicată în 1952), „A avut loc o descindere la locuința lui Grossman și au fost confiscate materialele romanului, manuscrise, ciorne, până și indigourile care au servit la dactilografierea lucrării” (Ion Ianoși în prefața nuvelei „Panta rhei”, Editura Humanitas, 1990).

Toate acestea se întâmplau în anul 1961, adică după ce redactorul șef al revistei „Znamia”, revistă la care Grossman predase în 1960 manuscrisul, i-a adus la cunoștință că „o astfel de lucrare nu va putea fi tipărită decât peste…250 de ani” și înainte de Congresul al XXII-lea al partidului, unde Hrușciov l-a atacat pe Stalin mai abitir ca în 1956. Verdictul de nepublicare a cărții este confirmat de ideologul șef Suslov în audiența din 23 iulie 1962: Da, el n-a citit cartea, „dar are toată încrederea în tovarășii recenzori”…

grossman1

Foto. Vasili Grossman

Aceasta fiind poziția oficialilor bolșevici față de scriitorul Vasili Grossman, se subînțelege că bătăioasa nuvelă „Panta rhei” („Totul curge”), tocmai de aceea extrem de valoroasă, nu putea să aibă un destin publicistic mai bun. Concepută între anii 1955 și 1963, perioada de elaborare a romanului „Viață și destin”, povestirea (așa-i spun criticii) este terminată de-abia după arestarea manuscrisului și definitiva sentință de nepublicare.

Iată de ce povestirea a trebuit să aștepte până în anul 1989 ca să vadă lumina tiparului, adică taman un sfert de veac după moartea scriitorului. Chiar și în aceste condiții, ne informează Ion Ianoși, „revista «Oktiabr» și-a asumat nu puține riscuri”, dovadă amplul studiu al lui G. Vodolazov, care sub titlul „Lenin și Stalin”, a fost inserat ca introducere a povestirii. Un studiu fără obiecții de natură artistică, cică se recunoaște valoarea deosebită a povestirii și, în numele pluralismului socialist, se respectă „dreptul autorului la un punct de vedere propriu”, însă cu un categoric caracter politico-ideologic, prin care comentatorul încercă să-l salveze (!) pe Grossman de posibilele învinuiri venite din partea cititorilor și interpreților dogmatici.

Adică, fiind în anul 1989, nu mai deranjează ca pe vremuri când se scrie negru pe alb că personajul principal Ivan Grigorievici a fost turnat de Vitali Antonovici Pineghin, fostul lui coleg de facultate, și că, aidoma atâtor milioane de compatrioți de pe întinsul Uniunii, după rapida lui încadrare în sinistrul Articol 58 din Codul penal privind „crimele contrarevoluționare”, a executat 30 de ani de lagăr și muncă silnică. Nu deranjează nici că tot mai mulți dintre foștii condamnați sunt reabilitați, vasăzică atotputernicul partid recunoaște cu mare întârziere că a greșit față de ei, și nici că delațiunea a fost întrebuințată de unii pentru a-și salva pielea, iar de carieriști drept mijlocul lesnicios-odios de cățărare pe nesigura scară susținută de un regim eminamente inuman (însuși Nikolai Andreievici, vărul lui Ivan Grigorievici, își simte cugetul apăsat de păcate de acest gen, păcate atât de frecvente, ne spune scriitorul, încât uneori „se întâmpla să stea întinși pe priciul închisorii secretarul unui raion de partid, demascat ca dușman al poporului, și noul secretar care-l demascase pe primul și care se dovedise curând a fi și el dușmanul poporului”). La urma urmei nu mai deranjează aproape pe nimeni nici milioanele de ucraineni care, la începutul anilor 30 și cu știrea lui Stalin, au fost omorâți prin înfometare și nici măcar gravele acuzații formulate de scriitor împotriva lui Iosif Vissarionovici: că în persoana lui a avut loc contopirea partidului cu statul, că incredibila lui cruzime, perfidie, prefăcătorie și grosolănie „dădeau la iveală pe dregătorul asiatic”, că „principiul fundamental al statului construit de el a fost acela al statului fără libertate” și că deși a distrus temeinic libertatea, totuși Stalin, acel Stalin care nu se temea de nimeni, nu doar că toată viața s-a temut de libertate, dar „a continuat să se lingușească pe lângă ea, chiar așa moartă”.

Da, căci în concepția scriitorului nostru, „libertatea e un bun egal cu viața”, iar „privarea de libertate este egală cu asasinatul”, motiv pentru care el nu ezită să-l contrazică pe Hegel: Întrucât inumanitatea este absurdă și inutilă, cu necesitate rezultă de aici că „nu tot ce e real e rațional”!

Însă Vodolazov n-a fost de acord cu judecățile lui Grossman despre istoria Rusiei („Dezvoltarea Rusiei era fertilizată de creșterea robiei”, ”Numai robia milenară a fost aceea care a creat mistica sufletului rus”), îndeosebi cu cele despre Lenin și leninism: „În dispută, Lenin nu urmărea adevărul, ci victoria”; „Victoria lui Lenin a servit nelibertății”; „Sinteza leninistă a nelibertății cu socialismul a uimit omenirea mai mult decât descoperirea energiei atomice”. Iată motivul pentru care acesta consideră necesar ca în respectivul studiu să delimiteze leninismul de tenebroasa esență a stalinismului…

N.B.: Vasili Grossman merită un cuvânt de mulțumire din partea tuturor românilor neaoși. Și iată de ce. În calitate de corespondent de război, el a intrat împreună cu trupele rusești în Odesa părăsită de românii în retragere, unde a apreciat administrația lor civilizată. Vasăzică nici vorbă de holocaust, antiiudaismul și crimele împotriva evreilor revenindu-le în întregime ucrainenilor.

Tot cu un Ivan, alter ego-ul lui Alexandr Soljenițîn în ceea ce privește adaptarea lui la viața de lagăr, avem de-a face și în nuvela „O zi din viața lui Ivan Denisovici”, prima lucrare din seria „Gulag”, pentru care autorul, redutabil anticomunist, la propunerea lui François Mauriac va primi în anul 1970 Premiul Nobel pentru Literatură.

Soljenitin

Dureroasa sa experiență de deținut a început în anul 1945. Deși la acea dată era ofițer al Armatei Roșii pe frontul din Prusia orientală, totuși el a fost arestat din pricina corespondenței purtată cu un prieten și, în cel mai autentic stil stalinist, condamnat la opt ani de lagăr cu muncă silnică.

„O zi din viața lui Ivan Denisovici”, prima carte tipărită în fosta Uniune Sovietică (era anul 1962) a absolventului Facultății de Matematică și Fizică și apoi al celei de Filologie (următoarea carte se intitulează „Pavilionul canceroșilor”), este un senzațional document literar privind duritatea vieții de lagăr, unde cel mai mare dușman al deținutului nu sunt nici gardienii, nici gerul (acțiunea nuvelei se derulează pe durata unei zile de iarnă siberiană, dar nu într-atât de geroasă încât deținuții să nu poată fi scoși la muncă), nici mâncarea astfel raționalizată ca deținutul să nu moară de foame și nici aberantele regulamente de ordine interioară (deplasarea deținuților, controale, servitul mesei etc.), ci un alt deținut!

Iată de ce un deținut cu experiență, așa ca Ivan Denisovici, trebuie să fie mereu cu ochii în patru și să pun osul la treabă atunci când spune șeful de brigadă. Da, căci de acesta depinde viața deținutului: norma de lucru, hrana și timpul lui liber. Iar lui Ivan Denisovici Șuhov toate-i merg din plin în acea zi înfățișată de Soljenițîn, atât în lagăr și la masă (are bafta să smulgă o porție în plus), cât și la zidit, ba chiar izbutește să introducă în lagăr o bucățică de fierăstrău, astfel că la sfârșitul zilei se arată mulțumit de ea, „una din cele trei mii șase sute cincizeci și trei”. „Iar dacă socotim și anii bisecți”, completează scriitorul cu precizie neîndurătoare, atunci „trebuie să adăugăm încă trei zile”…

(Sighetu Marmației, 26-27 feb. 2017)

petrovai-george

Foto. George Petrovai

Doctorul Iura Jivago, unul dintre eroii de referinţă ai literaturii de rezistenţă

 

Autor: George Petrovai

 

Literatura de rezistenţă reprezintă un capitol distinct, încărcat de tragic umanism, din literatura universală. Ea se constituie într-o formă specifică nu doar de protest, ci chiar de luptă (uneori cu garda jos) a unora dintre cele mai sensibile şi curajoase conştiinţe, i-am numit pe scriitori, împotriva dictatorilor şi a politicilor lor de intimidare, care cu toatele vizau acele focare de rezistenţă ce nu admiteau acţiunea neîncetată a mijloacelor de înrobire umană (procesul de mankurtizare de care vorbeşte Cinghiz Aitmatov în romanul O zi mai lungă decât veacul), atât prin restrângerea sau chiar privarea totală de libertăţile fireşti într-o societate normală, cât şi prin atrocele mecanism de nivelare şi sterilizare intelectuală.

Fireşte, dacă nu ţinem cont de anumite nuanţe caracteristice locului şi timpului, atunci în literatura de rezistenţă pot fi incluse şi opere reprezentative pentru cultura latino-americană, precum: Recursul la metodă, Eu, Supremul şi Toamna patriarhului, romane în care autorii lor (Alejo Carpentier, Augusto Roa Bastos, Gabriel Garcia Marquez) denunţă cu vehemenţă dictaturile şi pe dictatorii care le-au făurit. Atâta doar că romanele în cauză au fost scrise la câteva zeci de ani de la prăbuşirea dictaturilor pe care le vizează, când – poate cu excepţia Cubei şi a Paraguayului – ţările latino-americane înregistrau vizibile progrese în consolidarea democraţiilor.

Dacă la asta mai adăugăm faptul că dictaturile latino-americane, oricât au fost ele de abjecte, nu au atins nicicând cotele monstruosului şi inumanului din atrocele experiment bolşevic, nici în ceea ce priveşte numărul lichidaţilor chiar din rândul colaboratorilor apropiaţi ai dictatorului suprem (milioane de morţi numai în perioada de epurare stalinistă), nici în ceea ce priveşte avântul delaţiunii, ori bestialitatea şi satanica inventivitate de care dădeau dovadă torţionarii la torturarea victimelor lor (sinistrul proces de reeducare demarat în închisoarea din Piteşti), atunci vedem că nuanţele de care vorbeam mai sus au forţa esenţialului şi că, în aceste condiţii, literatura clasică de rezistenţă trebuie identificată, cu inerentele diferenţe date de culoarea naţională, în sfera de influenţă stalinistă.

Iar nucleul acestei literaturii se plasează chiar în Rusia, adică în patria bolşevismului. Din următoarele două motive:

a)Scriitori ca Vasili Grossman, Aleksandr Soljeniţîn, Iuri Dombrovski sau Boris Pasternak au avut curajul să scoată securea războiului nu doar împotriva unui fioros şi neiertător tiran – Stalin, ci chiar şi împotriva ideologiei pe care el o întruchipa, ceea ce reprezenta o abatere de neiertat până şi în ochii lui Hruşciov, cel care al Congresul al XX-lea a condamnat cultul personalităţii lui Stalin doar din grija de-a feri sistemul sovietic, în general pe cel marxisto-leninist, de asemenea periculoase derapaje;

1

b)Toţi scriitorii enumeraţi mai sus au avut de suferit de pe urma regimului, fie că acesta a fost integral stalinist, fie că a cunoscut un oarecare dezgheţ în timpul lui Hruşciov, fie că în perioada brejnevistă are loc un proces de restalinizare. Astfel, în urma unei descinderi la locuinţa lui Grossman, acestuia i-au fost confiscate toate manuscrisele, până şi indigourile; Boris Pasternak a fost exclus din Uniunea Scriitorilor, iar în anul 1958, an în care i se decernează Premiul Nobel pentru Literatură, el este constrâns de autorităţi să renunţe la trofeul literar; Aleksandr Soljeniţîn, deşi ofiţer combatant în cel de-al doile război mondial, este arestat şi trimis în lagăr, locul de inspiraţie pentru formidabilul său Arhipelag Gulag; cât îl priveşte pe Iuri Dombrovski, el a fost exilat îndată după absolvirea Cursurilor superioare pentru literatură (perioada 1932-1935), apoi între anii 1939-1943 a fost deportat în ţinutul Kolîma şi din nou deportat timp de şase ani (1949-1955), dar de data asta în regiunea Irkutsk.

*

Să fie, într-adevăr, Iura Jivago unul dintre eroii de referinţă ai literaturii de rezistenţă? Se pare că da, având în vedere faptul că romanul lui Boris Pasternak, aidoma altor cărţi din această categorie (de pildă Maestrul şi Margareta, faimosul roman al lui Mihail Bulgakov), pornise dinspre Occident, unde se bucurase de multă apreciere, înainte de-a stârni o atare vâlvă în presa şi critica sovietică a vremii, încât – după cum deja am precizat – autorul este pur şi simplu pus la zid: mai întâi este exclus din Uniunea Scriitorilor, apoi autorităţile îi impun să notifice că de “bună voie” el renunţă la Premiul Nobel.

Dar tocmai prigoana sistematică la care este supus, contribuie din plin la sporirea faimei lui Boris Pasternak şi a romanului său, îndeosebi după apariţia filmului care, inspirat de carte, de îndată face înconjurul lumii.

Foarte complex, romanul Doctor Jivago este alcătuit din două părţi: prima parte cuprinde proză clasică şi se pare că în ea se regăseşte romanul propriu-zis, pe când a doua parte, concepută ca proză lirică, poate fi intitulată Poemele lui Jivago. Că doar Boris Pasternak a fost în primul rând poet, mai exact poet de orientare futuristă, şi abia pe urmă romancier…

Altfel spus, prima parte este mai scurtă dar mai stufoasă, căci ea narează nu doar întâmplări din viaţa lui Iura (de la vârsta de 10 ani, vârstă la care-i moare mama, şi până la reformarea lui ca invalid, după aproape trei ani de război), ci şi tablouri semnificative din agitatele evenimente politice care au precedat, ba chiar au favorizat declanşarea primului război mondial şi apoi a revoluţiei bolşevice (revoluţia din anul 1905, greve, demonstraţii, lupte de stradă), precum şi diverse întâmplări din vieţile altor personaje, îndeosebi din viaţa Larei, cea care după căsătoria cu imprevizibilul Paşa Antipov şi stabilirea lor la Iuriatin, îşi încrucişează destinul cu cel al doctorului Jivago, după ce acesta la rândul lui pleacă cu familia din Moscova în Urali, mai exact la o fostă moşie a bunicului soţiei sale Tonia, moşie situată în apropire de Iuriatin.

Două cauze, una mai înfricoşătoare şi mai presantă ca cealaltă, îşi dau concursul la părăsirea Moscovei de către Iura, soţia lui Tonia, fiul Saşa şi socrul Aleksandr Aleksandrovici:

a)Prima o reprezenta întunericul, foamea şi frigul, întrucât – precizează Pasternak – “Pentru cei mai mulţi dintre oameni mâncarea consta din mei fiert şi ciorbă din capete de hering, urmată de restul de hering ca felul doi; mai era şi o zeamă din grăunţe întregi de grâu sau secară fierte”.

b)Cea de-a doua cauză, chiar mai primejdioasă şi mai de neocolit ca prima, era întruchipată de comisari, “oameni în scurte de piele neagră, cu puteri nelimitate şi o voinţă de fier, înarmaţi cu mijloace de intimidare şi cu revolvere, care se bărbiereau puţin şi dormeau şi mai puţin”.

Cu toate că mai întinsă, cea de-a doua parte a romanului se vădeşte a fi mult mai închegată ca prima, ceea ce – evident – reprezintă un apreciabil spor de natură compoziţională. De data asta – din proprie iniţiativă, ori poate că bine sfătuit – Pasternak renunţă la numeroasele acolade şi interpolări specifice primei părţi, ceea ce pe ansamblu îi conferă acesteia un caracter aproape compozit, şi-şi concentrează atenţia pe intersectarea şi apoi pe împletirea destinelor celor doi eroi – Iura şi Lara, până când ei ajung să vibreze la unison, într-o dragoste – ne spune îndurerata Lara în faţa cadavrului doctorului – “cu nimic comparabilă pe lume”, căci, ne înştiinţează autorul în continuare, ei “s-au iubit pentru că totul în jurul lor dorea aceasta, copacii şi norii de pe cer, de deasupra capetelor lor şi pământul de sub picioarele lor”.

Cu toate ca n-a încetat să-şi iubească soţia, Iura avea stringentă nevoie de dragostea mistuitoare şi totuşi mângâietoare a Larei, deoarece numai prin ea avea să dobândească acea stare de extaz liric, din care vor rezulta “elegiile lui despre Lara”.

Îndeosebi după fuga de la partizani, unde fusese ţinut captiv timp de aproape doi ani (partizanii duceau mare lipsă de medici), şi îndeosebi după ce află din scrisoarea Toniei că toţi ai lui (între timp i se mai născuse o fetiţă) urmează să fie expulzaţi din ţară cu destinaţia Paris, ceea ce însemna că n-aveau să se mai revadă vreodată, Iura avea mare nevoie de dragostea Larei: era hrana lui spirituală, era suportul lui în viaţa tot mai nesigură, era însăşi raţiunea lui de-a fi.

Mai ales în acele zile când, aşa cum cu îndreptăţire afirmă Lara, “aerul devine din ce în ce mai irespirabil”, întrucât – punctează autorul cu justificată oroare – “Zilele acelea confirmau vechea zicală – omul este lup pentru om. Călătorul făcea cale întoarsă pe drum la vederea altui călător, străinul care întâlnea alt străin îl omora de frica de-a nu fi el omorât. Au existat şi cazuri izolate de canibalism. Legile civilizaţiei umane fuseseră abrogate. Legile de care asculta omul acum erau legile junglei; visurile pe care le visau erau visurile preistorice ale omului cavernelor”.

E drept că amândoi se simţeau ameninţaţi în acele zile de cumplită nesiguranţă. Dar dacă Iura se făcea vinovat doar de ascendenţa sa neproletară – era fiul unui milionar destrăbălat şi ţicnit, care îşi încheie viaţa aruncându-se din tren, în schimb Lara era mult mai expusă la represalii, cu toate eforturile depuse pe direcţia reeducării politice, întrucât se ştia că era soţia acelui orgolios Paşa Antipov, nemembru de partid şi totuşi, ajuns atât de sus în ierarhia armatei roşii, încât devenise extrem de incomod, în consecinţă obligat să fugă şi să se ascundă pentru a scăpa cu viaţă. Are noroc de câteva ori, când – aşa cum îi povesteşte el lui Iura – era cât pe-aci să fie prins, dar după plecarea Larei spre Extremul Orient, pesemne considerând că viaţa sa este inutilă, el se sinucide prin împuşcare chiar în faţa casei unde locuiseră câtva timp eroii noştri îndrăgostiţi.

Ei bine, în timp ce Lara şi Iura treceau în revistă foarte redusele şanse de salvare, îşi face apariţia avocatul Komarovski, un ins abil şi fără scupule, care înrâurise într-un fel sau altul destinele ambilor: fusese primul amant al Larei şi, în calitate de avocat al familiei Jivago, el îşi avea partea lui de vină la îmbolnăvirea şi mai la urmă la sinuciderea milionarului dezechilibrat.

Komarovski le explică că situaţia este deosebit de alarmantă, dar că el – în calitate de membru al unui guvern pentru o republică din Extremul Orient recunoscută de Moscova – este singurul în stare să-i salveze, cu condiţia ca ei să se decidă cât mai repede.

Iura refuză cu îndârjire să plece, dar pentru a o hotărî pe Lara să-l însoţească pe avocat şi astfel să se salveze, lasă să se înţeleagă că-i va ajunge din urmă. Cei doi pleacă pe drumul lor, iar doctorul, complet deprimat după plecarea Larei, se decide s-o ia pe jos spre Moscova, prilej pentru autor de-a ne înfăţişa starea jalnică a Rusiei bolşevice în tablouri de-o cutremurătoare veridicitate: “În acele zile, pădurile şi câmpiile ofereau un contrast total. Părăsite de om, câmpurile arătau ca un orfan, ca şi când absenţa omului le-ar fi pus sub un blestem, dar pădurea, scăpată de el, înflorea mândră, ca şi când ar fi fost eliberată de captivitate”.

Ajuns la Moscova, Iura se simte scârbit atât de relatările lui Gordon şi Dudorov, prietenii lui din copilărie (“Niki, îi spune el lui Dudorov, am suferit când te-am auzit povestindu-ne cum ai fost tu reeducat în închisoare şi ai crescut în personalitate. Aveam senzaţia că ascultam un cal de circ descriind felul în care s-a apucat să se dreseze singur…”), cât şi de atotputernicia lui Markel, fostul lor portar, cel care în noile condiţii create de bolşevism, nu se jenează să-l facă pe stăpânul de altădată “împiedicat” şi “nerod”.

Motive suficiente pentru hipersensibilul Iura ca să se complacă în mizerie şi decădere (nu-şi mai practica meseria de doctor), cu toate că din concubinajul cu Marina, mezina lui Markel, rezultaseră două fetiţe. Noroc cu Evgraf, fratele lui vitreg, care îi sare în ajutor, aşa cum făcuse de atâtea ori în situaţiile critice…

În cele din urmă, înainte de împlinirea vârstei de 40 de ani, Iura moare de scleroză a cordului, boală moştenită de la mama lui. Ocazie pentru autor, ca printr-o stranie coincidenţă (sarea şi piperul cărţilor vizitate de succes), s-o readucă în prim plan pentru ultima dată pe nefericita Lara, cea care, în vălmăşagul acelor vremi de tristă amintire, pierduse urma fetiţei concepută cu doctorul Jivago, şi care – în faţa catafalcului – îl roagă pe descurcăreţul Evgraf s-o ajute ca să-i dea de urmă.

Ceea ce chiar se întâmplă, ne spune Epilogul, în timpul celui de-al doilea război mondial, când generalul maior Evgraf Jivago îşi recunoaşte nepoata în Tania spălătoreasa, poreclită Îngălata.

Notă: Dacă traducătorii se plâng de dificultăţile întâmpinate la aducerea textului cât mai aproape de valoarea sa originală, şi asta din pricina enormei sale încărcături lirice, noi cititorii ne delectăm cu admirabile tablouri impresioniste, precum următorul: “În depărtare, cenuşiul moale se închise spre liliachiu, care se transformă treptat în mov, şi vălul lui de ceaţă pătă dantelăria fină a mestecenilor de pe marginea drumului, conturaţi parcă de o mână omenească pe fundalul rozaliu al cerului, palid ca şi când şi-ar fi pierdut brusc orice adâncime”.

Tot mai mulți postdecembriști n-au curaj, ci-s tupeiști!

Posted by Stefan Strajer On March - 2 - 2017

Tot mai mulți postdecembriști n-au curaj, ci-s tupeiști!

Autor: George Petrovai

 

Evenimentele din Decembrie 1989 au întors România pe dos (unii, ca alde Ion Ilici Iliescu, trag de conceptul „revoluție” ca gaia de maț) și, în cei 27 de ani scurși de atunci, încă nu s-a înregistrat acea vrere cârmuitoare, grație căreia țara să poată reveni la normalitate. Da, căci fiind știut faptul că în apele tulburi se pescuiește cu mai mult folos decât în cele limpezi, cui   naiba din gașca profitorilor interni și externi îi surâde ideea ca țara să se pună pe picioare? Asta ar însemna ca cetățenii români să fie stăpâni, nicidecum chiriași în propria lor casă/țară, ca legile să aibă aceeași nuanță aplicativă de la vladică până la opincă și ca democrația noastră original-declarativă să devină faptic-nedubitativă. Păi, mult mai simplu și mai profitabil pentru sistemul corupt până-n măduva oaselor, taman acel sistem care a pus România pe butuci, este ca-n masele de alegători să întrețină, cu demonică iscusință, speranța de mai bine și să cultive recunoștința pentru firimiturile azvârlite, astfel ca să-și poată face făcutele după perdeaua încropită din cârmuitori aparențiali…

Repet ceea ce am spus și altădată: Dintre toate crizele abătute în chip programat asupra României (am în vedere îndeosebi făcăturile economico-financiare și politico-sociale), cea mai perfidă, statornică și subtil-distructivă se dovedește criza moral-spirituală, din a cărei substanță toxică s-a plămădit încet-încet criza identitară!

Într-un atare marasm existențial, anormalul a luat locul normalului, iar cetățenii cu scaun la cap și frică de Dumnezeu asistă neputincioși la întoarcerea valorilor tradiționale cu gaibaracele-n sus (pesemne că aidoma lui Mitea Karamazov, unora dintre compatrioți chiar le face plăcere când constată că se duc la vale cu capul înainte): răul a făcut rocada cu binele,   minciuna cu adevărul, injustul cu justul, nedemnitatea cu demnitatea, necinstea cu onestitatea și nevrednicia cu vrednicia. Dar nu într-o manieră formal-accidentală, ci într-un mod atât de general și substanțial (de sus și până jos), iar prin aceasta esențial, încât omul cu judecată și cu bunul simț încă nepervertit, se simte tot mai des în penibila situație de-a nu mai pricepe ce se petrece în jurul lui. De altminteri, nu spune cu părere de rău venerabilul Neagu Djuvara că în românul zilelor noastre nu izbutește să-l descopere pe românul interbelic? Firește că respectiva constatare nu are în vedere exteriorul românului (îmbrăcămintea, pieptănătura, gestica, mimica), ci interiorul lui (gândirea, limbajul, sentimentele, năravurile)…

Bunăoară, conștienți au ba, tot mai mulți români postdecembriști pun semnul de egalitate între curaj și tupeu. Curajul, însă, denotă tărie de caracter, dârzenie conștientă de sine și un altruism învecinat cu sacrificiul suprem (de pildă, curajul de-a spune adevărul gol-goluț, cu toate consecințele ce decurg dintr-un atare act temerar, sau curajul de-a protesta împotriva nedreptății individuale, îndeosebi împotriva celei colective), pe când tupeul doldora de impertinență este generat de egoism și îmboldit de goana după comorile pe care le mănâncă moliile și le fură hoții, adică exact ceea ce se întâmplă la tot pasul în atât de distorsionata societate românească postdecembristă.

(18 feb. 2017)

petrovai-george

Foto. George Petrovai

Tupeul puterii – sindrom existent în Estul Europei

Posted by Stefan Strajer On February - 21 - 2017

Tupeul puterii – sindrom existent în Estul Europei

 

Autor: Galina Martea

Ca atribut al clasei dominante, puterea de stat este folosită ca instrument propriu în conducerea și organizarea societății și, respectiv, în obținerea acelor avantaje care satisfac în mod prioritar necesitățile personale. Asemenea lucruri sunt caracteristice pentru clasa dominantă ale țărilor din Estul Europei, dar, cu suguranță, astfel de fenomene există și în alte părți ale lumii. Așadar, într-un mod destul de obișnuit, cu multă obrăznicie, se desfășoară pe toată lungimea posibilă acțiuni de mare anvergură care produc doar ilegatități în defavoarea societății/țării respective, iar intermediarul acestora este omul puterii care încă, din păcate, are o mentalitate extrem de primitivă, reducându-se doar la noțiunea „materialismului” (concepție filozofică potrivit căreia materia este factorul prim, iar conștiința factorul derivat, conform filozofiei marxiste). Am utilizat expresia „mentalitate primitivă”, deoarece aceasta este o asociere ce se referă la începutul istoric al existenței unde dezvoltarea umana era concepută ca cea mai de jos treaptă a dezvoltării social-umane, fiind considerată etapa de existență umană necivilizată. Deci, la „etapa de existență umană necivilizată” se pot asocia tările din Estul Europei (să-mi fie cu iertare această părere), parte a lumii unde guvernanții sau mai bine zis clasa dominantă a societății își poate permite să realizeze orice acțiune în folosul propriu, inclusiv fondarea de legi/acte legislative, acestea însemnând la direct imunitate puterii statale, astfel având: imunitate parlamentară, imunitate guvernamentală, imunitate diplomatică etc. Prin aceasta se presupune, fară nicio jenă, că oamenii puterii din stat sunt ocrotiți prin lege și au dreptul civil/moral/juridic de a realiza infracțiuni de diverse tipuri și în cantități enorme, fără a fi trași la răspundere penală. În acest caz, regulile privind „decența umană” sunt neglijate de clasa de guvernare în cel mai fraudulos și grosolan mod, iar respectivele abateri de la normalitate nu sunt altceva decât un pericol social real care se răsfrânge destul de negativ asupra întregii țări și, nu în ultimul rând, asupra întregului popor care îndură consecințele nefaste. Prin urmare, conform realității existente și statisticilor în vigoare se consideră că țările cu un nivel jos/foarte jos al dezvoltării și al degradării sociale sunt afectate în mod negativ din cauza puterii statale care este foarte coruptă și necinstită. Pe lângă faptul că în această putere de stat există și foarte multe persoane mediocre, cu un nivel destul de redus al inteligenței, aceștea produc nu numai ilegalități în guvernare, dar, totodată, sărăcesc în mod deschis și în mod fraudulos statul. Daca să ne referim la nivelul de trai al clasei dominante din țările din Estul Europei, atunci ne vom convinge că averile pe care le dețin sunt acumulate, o mare parte, prin fraudă. În respectivele țări decalajul nuvelului de trai dintre clasa de guvernare și pătura socială este extrem de mare. Un lucru cert este știut, cât nu ai face economii, oricum pe parcursul unei vieți nu vei putea acumula niciodată asemenea bogății materiale/financiare, cu atât mai mult locuind într-o zonă/parte a lumii unde veniturile personale în mod cinstit sunt foarte modeste în raport cu necesitățile sociale. Drept model poate servi Basarabia unde la ora actuală, țara cu cel mai jos nivel al sărăciei și mizeriei sociale din Europa, are în componența sa oameni cu averi de miliarde și milioane euro și dolari. Conform raportului World Ultra Wealth Report Outlook 2012-2013, realizat de Wealth-X, R.Moldova se plasează pe locul 33 din 45 state europene unde averea totală a celor mai bogate 75 de persoane din republică este de opt miliarde de dolari şi este cu 20% mai mare decât PIB-ul ţării (http://www.timpul.md/articol/avuia-a-75-de-persoane-din-rm-mai-mare-cu-20-decat-pib-ul-arii-37235.html). Iar potrivit revistei Forbes, citată de Agenţia de ştiri Rosbalt, se menționează că în contextul crizei financiare mondiale numărul miliardarilor la nivel mondial este în scădere, însă, surprinzător, Comunitatea Statelor Independente (CSI) nu a avut de suferit la acest capitol, dimpotrivă, numărul bogătaşilor a crescut (informează Timpul.md., disponibil: http://www.timpul.md/articol/premierul-rm-in-topul-miliardarilor-moldoveni-13534.html ). Deci, în această stare de lucruri, nici nu este cazul să ne întrebăm de ce Moldova cât și alte țări din Europa de Est devin tot mai sărace și mai vulnerabile. Rezultatele sunt: clasa de guvernare există doar pentru interesele proprii și acțiunea de a ruina societatea respectivă prin fraude, corupție, comportament de decădere morală. Astfel, mizeria, sărăcia și haosul social din Estul Europei este mereu în creștere, în unele cazuri, atingând apogeul – exemplu Basarabia.

Europa Centrala si de Est

Acțiunile clasei de guvernare nu se limitează doar la fapte de rea credință, însă respectivele fapte/infracțiuni se vor a fi protejate în cadrul legii. Astfel, sunt elaborate acte legislative ce au o semnificație specială și anume: de a proteja și înlătura de la răspundere penală persoanele, cu funcții administrative în puterea statală, care au comis nelegiuiri în avantajul propriilor interese. În modul acesta, o bună parte din cadrul legislativ-normativ este adaptat în favoarea celor ce guverneză țara (un exemplu modest, Moldova – legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public) , iar masele nu au decât să se împace cu tăcerea sau să dea glas nemulțumirilor față de tot ceea ce se întâmplă în propria țară. Un asemenea caz, actual, este prezent și în România, țara în care cultura și valorile naționale își au locul lor decent. Dar, pe lângă toate acestea, se întâmplă și lucruri care au scos în stradă mii și sute de mii de oameni care vor drepturi egale în conviețuirea socială, astfel cerând anularea ordonanței cu privire la modificarea și completarea Legii 296 Cod penal și a Legii 135 Cod de procedură penală, adoptată de către Guvern. Prezența unor asemenea manifestații de stradă denotă faptul că societatea română nu este indiferentă față de ilegalități, la rândul ei, dorind ca între cetățenii țării să existe egalitate în drepturi civile și anume: toți egali în fața legii, indiferent de starea materială sau poziția socială, acesta fiind principiul potrivit căruia tuturor oamenilor li se recunosc aceleași drepturi și li se impun aceleași îndatoriri. Nemijlocit, demonstrațiile de masă curente, care au făcut răsunet în toată lumea, sunt un semn de solidaritate și o dovadă în plus că poporul român este adept al valorilor civilizate prin care își face contribuția dialogul social și libertatea cuvântului, în rezultat, aceasta însemnând că societatea este informată și cunoaște, într-o măsură oarecare, cadrul normativ și legislativ al țării, lucru care nu se face remarcat în Basarabia (în majoritatea cazurilor masele habar nu au despre actele legislative care se aprobă în Guvern, nu se reacționează și nimeni nu iese în stradă pentru acest lucru, exemplu R.Moldova și, cu certitudine, și alte țări din Estul Europei). Forma de convorbire și dialog se înscrie între păturile sociale și oamenii puterii – Guvern, Președinție, Parlament, partide politice. Dar, necătând la modul și forma de dialog, oricum în ultima instanță suferă poporul/masele care sunt nevoite să pretindă, uneori cu forța, la drepturi civile egale în conviețuirea socială doar protestând în stradă, astfel cerând anularea unor asemenea ordonanțe/acte legislative. În contextul dat, Isabela Mareș, profesoară de științe politice la Universitatea Columbia, SUA, scrie că „ceea ce se îmtâmplă acuma în România face parte dintr-un nou val al politicii la nivel mondial, în care încercările de a știrbi normele democratice de către politicieni sunt primite de o rezistență populară”, citat de Euronews (relatează Agerpres. http://www.agerpres.ro/externe/2017/02/04/presa-straina-urmareste-situatia-politica-din-romania-20-25-08 ).

Abuzul de putere, fiind un delict săvârșit prin depășirea atribuțiilor de serviciu, este considerat ca o infracțiune nepermisă de legea penală. Cu mare regret, însă țările din Estul Europei sunt infiltrate până la măduvă de acest sindrom al puterii, unde guvernanții nu fac altceva decât să încalce legea de drept civil, în consecință, aducând pagube colosale societății. Cu atât mai mult, acest lucru este și a devenit o normalitate în promovarea intereselor proprii prin intermediul abuzului de putere în serviciu, acțiune care dezvoltă corupția și desfrânarea, cel mai distrugător element în existența unei comunități (exemplu uluitor: furtul miliardului de euro din sistemul bancar moldovenesc, acțiune posibilă cu acceptul clasei politice și de guvernare). Astfel, prin utilizarea intenționată și permanentă a abuzului de putere de către clasa dominantă în interese personale se produc prejudicii enorme în dezvoltarea întregii societăți și, nu în ultimul rând, în dezvoltarea umană civilizată, exemplu fiind iarăși Basarabia care ocupă ultimul loc în Europa la capitolul „nivelul de trai”, studiu publicat de ONU (http://independent.md/onu-republica-moldova-tara-cu-cel-mai-scazut-nivel-de-trai-din-europa/#.WJxlp2_hDDc ). Conform situației, o țară poate ajunge la un asemenea nivel de dezvoltare numai din cauza clasei dominante extrem de corupte, care pune în valoare, evident, doar interesele personale și nu interesele publice, cu atât mai mult acumularea unor averi nespus de consistente din buzunarul statului. În același context privind sindromul puterii, exprimat prin corupție, fenomen care a adus o societate la faliment total, își expune părerea prin analize concrete Deutsche Welle, companie germană pentru informații internaționale, astfel spunând: „Republica Moldova, la început de catastrofă umanitară” (http://www.ziare.com/europa/moldova/deutsche-welle-republica-moldova-la-inceput-de-catastrofa-umanitara-1395333 ).

Cât despre egalitatea între cetățeni în drepturi civile și îndatoriri, și dreptul acestora la o conviețuire socială decentă în țările din Estul Europei, acest fenomen rămâne încă o dilemă de lungă durată în speranța că vor veni vremuri noi și guvernanți destoinici/corecți (cu o mentalitate civilizată, nefiind ademeniți de sindromul puterii) care vor soluționa, posibil, această lacună/problemă socială întru binele omului. Respectiv, cetățenii țărilor din Estul Europei, cu atât mai mult din Basarabia ce sunt mereu în așteptare pentru un asemenea eveniment, la fel posibil, vor fi fericiți că într-un final vor locui într-un stat de drept unde le vor fi garantate cu demnitate drepturile (principii admise pentru realizarea personalității umane) și îndatoririle (obligații morale) față de cerințele societății.

G.Martea_foto nr62_2010

(Galina Martea, dr., acad., Basarabia/Olanda)

Justiția românească este pe stradă

Posted by Stefan Strajer On February - 21 - 2017

Justiția românească este pe stradă

Autor: Silvia Jinga (Florida, USA)

 

După douăzeci și șapte de ani încă nu avem cu adevărat un stat de drept. Cum să și avem când fruntașii țării se succed de două decenii și mai bine la conducere însoțiți de zornăitul tinichelei atârnate de coadă. Dacă justiția își făcea datoria până la capăt, condamnându-l pe Liviu Dragnea la un an de închisoare cu executare nu cu suspendare, atunci nu i se mai dădea prilejul să facă din România și din cetățenii ei batjocura la care asistăm astăzi. Am arătat Europei și lumii că după o campanie cu și fără cătușe încă nu suntem capabili să ne conducem responsabil, încă dăm lovituri sub centură legalității, încă dorim să perpetuăm hoția. O pancartă a demonstranților de la Iași declara, făcând haz de necaz, „Bun venit în România/Tocmai s-a legalizat hoția”. Ordonanțele de urgență proiectate de guvernul premierului Sorin Grindeanu, marionetă a lui Liviu Dragnea au intenționat nu atât să descongestioneze pușcăriile, lucru nobil, cât mai ales să pună la adăpost de pedeapsă cu pușcăria pe Liviu Dragnea și pe șefii din teritoriu „de aceeași frăție penală”, contribuitori de bază la victoria pesedistă. Simțindu-se atât de aproape de vârful piramidei, Liviu Dragnea n-a mai putut suporta umilitoarele vizite la tribunal, așa că, având puterea în mână, a decis s-o mânuiască în primul rând spre folosul său și al mafioților din teritoriu, că alegătorii, pe votul cărora săltase, mai puteau aștepta, uneori sine die, cum s-a dovedit în cei douăzeci și șapte de ani de la Revoluție încoace. După un succes răsunător în alegeri de 45% datorat, în mare parte anemicei opoziții și credulității votantului român, ne-am fi așteptat la decizii de cu totul altă factură din partea celui mai puternic partid din România. Când colo, el a legitimat tradiția de un sfert de secol a social-democraților, acuzați constant de cleptomanie. Pe mine una de acum încolo nu m-ar mai putea convinge nici morga de politician responsabil a domnului Dragnea, nici programul bine articulat, dar care evident nu este solidar cu acest partid, cu acești oameni care, iată că, doar la o lună după alegeri, se dedau la un atac frontal la instituțiile statului și la codurile penale, fredonând aceeași arie a lăcomiei de putere, de bani, de foloase, de orice. Programul de guvernare n-a ieșit din țeasta cartelului Dragnea. Cei care au inițiat asemenea ordonanțe de urgență nu pot construi ceva pozitiv. Programul lor de guvernare a fost gândit ca o cursă de prins mulțimile în plasa unor minciuni frumoase. Acest guvern trebuie să cadă din cauza propriei lui nemernicii!!!! În acest moment credibilitatea lui este nulă. Au premeditat distrugerea statului de drept și perpetuarea pe un plan de mai mare anvergură a furtului în România. Ordonanțele trebuie judecate la pachet, deoarece se sprijină una pe alta în a transforma România în țara jafului legalizat. Prin suspendarea timp de un an a restricțiilor la cheltuielile bugetare, primarii, șefii de consilii județene, miniștrii n-ar mai fi riscat nimic pentru deciziile adoptate. Și atunci să vezi cum s-ar fi scurs banii de la buget în buzunarele baronilor, iar comisioanele s-ar fi îmbulzit spre Palatul Victoria.

684x384_356923

Nu au ieșit în stradă oameni dezorientați, ci indivizi informați, responsabili, atenți la pulsul lucrurilor, suferind pentru orice încercare a clasei politice să întoarcă țara la pescuitul în apele tulburi ale statului mafiot. Ieșenii au strigat: „Nimeni nu e mai presus de lege/ Și jos ordonanța până număr la zece” sau „abrogați, apoi plecați”. Strada a cerut nu doar abrogarea celor două ordonanțe, ci a mers mai departe, reclamând demisia ministrului de justiție Florin Iordache și chiar a întregului guvern. Dl. Iordache are o pasiune pentru adoptarea de legi ușchite marți noaptea. Numele lui a mai fost relaționat cu o marțe neagră, anterioară celei recente. După ședința de guvern de marți noaptea președintele Johannis a numit întreaga situație de siluire a justiției, ”o zi de doliu pentru statul de drept”. El a continuat: „Este o bătaie de joc ca guvernul să adopte noaptea, fără avizul CSM, fără să fie inclusă pe ordinea de zi o documentație, o ordonanță de urgență într-un domeniu atât de sensibil. Această chestiune este intolerabilă”. (cf. Ionel Dancu, Klaus Johannis a trântit Codurile penale pe masa CCR, Evenimentul zilei, 2 februarie 2017).

În momentul triumfului Liviu Dragnea și purtătorii lui de cuvânt, printre care sociologul Vasile Dâncu, cel care nu mai contenea cu laudele la postul de televiziunea Realitatea, ne-au dat toate asigurările unei guvernări care va pune pe primul plan munca disciplinată, ordinea și colaborarea armonioasă cu toate forțele poltice pentru binele țării. Măi, să fie, dar frumoase vorbe s-au mai spus atunci, ca numai după o lună aceiași politicieni care promiteau marea cu sarea să arunce țara în haos și suferință, să atragă atenția marilor ambasade din România, a Uniunii Europene, care a pus subiectul România imediat pe ordinea de zi a discuțiilor ei. Frumos ne șade domnule Dragnea! Asta se cheamă ”curat murdar”, se cheamă a pune căruța înaintea cailor, interesele personale înaintea celor naționale.

Și iată ce-a ieșit: demonstrații pașnice de zeci de mii de oameni în toate orașele mari și mici ale țării, în orașele europene, de opt zile deja, inimă rea, teama de regresiune spre momentul mineriadelor etc. Cam o sută de instigatori au fost trimiși în Piața Victoriei ca să provoace incidente sângeroase, dar demonstranții, încercați de atâtea rele în anii democrației originale, s-au așezat în fața jandarmilor de ordine să-i apere de agresiunea instigatorilor. Ne putem face o imagine clară cam în ce stat de drept trăiesc românii. Spiritul justițiar a ajuns să se manifeste pe stradă, la demonstrații deoarece instituțiile statului s-au dovedit inepte și fără vigoare. S-ar putea face o culegere de sloganuri care au clamat durerea populară: „Nu mai suportăm hoția/Strigă toată România!”, „Dragnea nu uita, România nu-i a ta”, „Ați jurat strâmb pe Biblie, călugăriți-vă!”, „Ascultați de nepoți și nu mai votați pe hoți”, „Ole, ole, Liviu Dragnea lasă-ne!”, „PSD – ciuma roșie”, „Hoțul cu mustață/ Ne-a furat pe față” și atâtea altele care au fost culese și expuse pe internet sau vor figura în expoziția de pancarte propusă de criticul de artă Pavel Șușară. Din perspectiva conducerii PSD ne aflăm foarte aproape de momentul mineriadelor, din perspectiva străzii am evoluat mult spre un spirit civic alert, treaz, iscoditor. Acesta este ghinionul domnului Dragnea. Minciunile propagandei lui care incriminează multinaționalele și forțele oculte, care ar vrea să rupă România, nu reușesc să distragă atenția demonstranților de la crima împotriva statului de drept, pe care guvernul manipulat de Liviu Dragnea a plănuit-o în ascuns.

Folosirea violenței, ca rețetă împotriva protestelor, a fost sugerată de fostul chestor de poliție Pavel Abraham, care declara la postul de televiziune România TV că s-ar putea folosi gloanțe de cauciuc sau chiar gloanțe adevărate pentru potolirea opozanților la ordonanțe. Un primar dintr-o localitate situată nu departe de Valea Jiului amenința să vină la București să facă ordine, așa cum se procedase pe vremea farului călăuzitor, Ion Iliescu. Sociologul englez Adam Smith (1723-1790) observa că negustorii și industriașii epocii sale, (capitalismul de început), pe care îi numea ”the masters of mankind” au o singură obsesie: „All for ourselves. Nothing for other people” (Totul pentru noi. Nimic pentru alți oameni). Aceeași rapacitate caracterizează capitalismul din România de astăzi. Grija față de populație și față de țară n-a existat la nici un guvern de după 1990 și nu sunt semne că ea s-ar fi născut odată cu guvernul Dragnea. Contrastul între programul electoral și fundătura în care a intrat acum indică limpede natura acestei conduceri care s-a decredibilizat total. Se zvonește că Liviu Dragnea i-ar fi rechemat din Israel pe consilierii săi, doar, doar ar putea ei să dreagă ceea ce s-a sfărâmat iremediabil: contractul social.

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

Tulburatoarea actualitate a lui Petre Pandrea

Posted by Dorin Nadrau On February - 3 - 2017

Tulburatoarea actualitate a lui Petre Pandrea

Autor: Dorin Nadrau (Michigan, SUA)

„Jurnalismul nu-i muzică de acompaniament a triumfurilor efemere politice (…). Cine are fibră de măscărici şi de flautist al cezarilor nu poate face nici jurnalistică şi nici avocatură”.

Publicist, eseist şi avocat, Petre Pandrea, pe numele său adevărat, Petre Marcu (1904-1968), uitat pentru o perioadă în temniţele comuniste, ales post-mortem membru al Academiei Române (2013), a fost, incontestabil, „un justiţiar cu orice risc”.

O parte din miile de pagini de jurnal confiscate de securitate au fost returnate familiei după un lung proces de desecretizare, astfel că din anul 2000 a început să-i fie publicată sau republicată opera care chiar lipsea culturii române.

Petre_Pandrea
Foto: Petre Pandrea

Petre Pandrea a refuzat cu obstinaţie demnităţi de orice carieră tihnită, ca ambasador sau o catedră universitară. Nu a fost decât avocat şi jurnalist. Despre cele două profesii în exercitarea cărora, fără doar şi poate, a excelat, se exprima concis, în stilu-i inegalabil: „Eu joc pokerul cu cărţile pe faţă. Nu sufăr minciuna, şoapta şi duplicitatea. N-aş fi putut fi poliţist. Mi-am ales avocatura de bară şi jurnalistica, două meserii periculoase care te obligă să umbli cu viziera ridicată. Articolul zilnic şi avocatura demască golul sufletesc, golul mintal, urâciunea de caracter, sinuozitatea reptilină. Pentru aceste meserii (…) se cere subconştient bogat, onoare, sinceritate, căldură sufletească şi conştiinţă trează”.

Avocatura i-a fost dominată de principii remarcabile: „Ca avocat mi-am pus pielea la saramură. Aşa a fost concepţia mea: un apărător este medic de leproşi penali (…). Ca şi medicina, avocatura are o etică nobilă (…). Mă indignează decalajul dintre gândire şi expresie. Am fost avocat, deci am utilizat retorica, limbuţia, oratoria şi, în genere, am mânuit verbul care mi-a trădat, întotdeauna, gândirea. Am pregătit sute de pledoarii cu creionul în mână, le-am studiat şi pronunţat în faţa oglinzii; o primisem de la profesorul meu de filosofie judiciară, Mircea Djuvara, deputat, ministru şi mare avocat. El o primise de la Titu Maiorescu, unul din oratorii clasici ai ţării. I-a fost elev favorit. Verbul îmi scăpa din hăţuri ca un cal nărăvaş şi porneam în galopul improvizaţiilor. Aceste alunecări aduceau mişcare în sală, se electriza atmosfera şi abia atunci începea dezbaterea şi intercalam fragmentele de rol ale oglinzilor veneţiene din birou”.

„Dreptul este un fragment din Filosofie, un compartiment care merge în constelaţie cu etica, politica şi pedagogia”.

„Apărarea se face viteaz, cu pieptul, cu memorii documentate, cu argumente şi – rareori, cât mai rar -, cu lacrimi”.

Clientela sa de tribunal îl poreclise „doctorul leproşilor”, „mandarinul” şi „doctorul fără arginţi” (asemenea sfinţilor Cosma şi Damian din calendarul pravoslavnic).

De la Petre Pandrea ne-a rămas o fascinantă operă memorialistică. Parcurgerea unei considerabile părţi a ei m-a ajutat să înţeleg şi să interpretez ce se întâmplă azi în România. Cu aproape trei ani în urmă s-a aniversat centenarul Petre Pandrea. Reflectând asupra excepţionalelor sale constatări, aprecieri şi calificative, ne putem da seama ce puţin s-a schimbat situaţia în suta asta de ani, cât de actual rămâne Petre Pandrea, dar şi cât de indiferent tratează posteritatea sa această „ţară de curve şi lichele”, în care ca şi ieri, tot astfel şi astăzi, „în afară de propagandă şi de şedinţe, nu se lucrază nimic temeinic. Totul este de mântuială. Dezmăţ. Batjocură. Lipsă de tragere de inimă. Totul este pe apucate, pe furate, pe chiulangeală. Japca şi învârteala”.

„Valahul nu poate trăi fără un mic hatâr, fără un picuş, fără un ciubuc”.

Referitor la colegii din barou, Pandrea afirmă că printre ei erau fel de fel de „lepre carieriste limbute şi obraznice”, precum şi „avocaţi lehăi care sporovăiesc toată ziulica şi nu mai au timpul necesar să gândească”. Aşa e şi astăzi.

Cu o înduioşătoare şi dezarmantă onestitate, scânteietorul avocat şi impresionantul jurnalist Petre Pandrea, un adevărat „haiduc al cuvintelor”, conchidea retoric într-una dintre scrierile sale: „Nu am cruţat pe nimeni. Nu m-am cruţat nici pe mine (…). Am scris într-un anumit sens sine ira et studio, cum ne învăţa Tacitus, străbunicul nostru latin, încercând o anumită depărtare de oameni şi evenimente, deşi oamenii m-au călcat pe bătături şi pe nervi, deşi evenimentele m-au fript câteodată până la rărunchi şi ficat. Se văd arsurile. Se văd bătăturile. Nu fac parte din istorie?”.

 

Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

Ordonanțele arată cum faci alb din negru-ndată…

Posted by Stefan Strajer On February - 2 - 2017

Ordonanțele arată cum faci alb din negru-ndată…

Autor: George Petrovai (Sighetu Marmatiei)

 

Grindenii nu s-au lăsat până când n-au aprobat în regim de urgență proiectul de lege privind grațierile și ordonanța privind modificarea Codului Penal, așa încât răufăcătorii cu acte-n regulă de teapa lui Dragnea să nu mai aibă bătăi de cap cu Justiția călcată-n picioare (pe 14 februarie, penalul președinte al Camerei Deputaților trebuie să răspundă la alte întrebări incomode ale magistraților), iar fârtații acestora să fie de îndată puși în libertate, pentru ca împreună să-și poată face și mai abitir mendrele printr-o lustrație anapoda și sfidătoare.

Și totul (aprobarea și publicarea în Monitorul Oficial) s-a făcut în grabă, fără includere pe ordinea de zi și târziu în noaptea de 31 ianuarie spre 1 februarie, adică în cel mai desăvârșit mod tâlhăresc, mod prin care România este întoarsă cu 27 de ani în urmă, constatând cu oroare că se află la cheremul dictaturii impusă de majoritatea parlamentară pesedisto-aldistă, mai exact la mâna unui atotputernic grup infracțional, ce se prevalează taman de legile democrației (neconcludenta câștigare a alegerilor cu cel mult 17% din totalul voturilor valabil exprimate) pentru curățirea unora dintre ei de păcatele șutitului și dezincriminarea tuturor aleșilor de abuz în serviciu.

Vasăzică, nimic altceva decât undă verde întru săvârșirea de noi strâmbătăți, fie că acestea se cheamă furtișaguri, fie că se concretizează în pierderi din pricina incompetenței. Dar tot șpilul este ca alesul să nu depășească pragul de 200.000 lei, situație în care nu numai că nimeni din această țară n-are dreptul să-i ceară socoteală pentru prejudiciul provocat și, în chip firesc, să primească un șut în fund atunci când o scaldă cu demisia, dar, până la expirarea mandatului, el slobod este să persevereze în nelegiuirea premeditată sau fătată de prostie! Că, de, într-o democrație originală precum cea iliesciano-dâmbovițeană, legislația nu-i interzice nimănui să fie un necalificat și, în același timp, un descurcăreț politruc, ci ea este menită să vegheze cu strășnicie la generalizarea unei pungășii moderate. Adică până la suma de 200.000 lei…

1

           Foto. In jur de 150.000  in Bucuresti in urma ordonantelor mafiote ale PSD-ului

Graba și fereala cu care au procedat grindenii, dovedește cu prisosință că toată această mizerie politico-morală constituie de departe marea lor prioritate, o sarcină trasată de șefii lor penali mai înainte de înscăunare, și că prea puțin se sinchisesc de prestigiul și suveranitatea țării, respectiv de prosperitatea și mulțumirea celor mulți.

Însă totul este ca, începând chiar de azi (1 februarie), protestele să sporească deopotrivă cantitativ și calitativ (organizate și ferme, dar neagresive). Da, căci numai așa sunt șanse reale ca guvernanții să-și retragă ordonanța, eventual să-și dea demisia pentru acest atac banditesc la democrație, iar România să-și poată reveni la normalitatea socio-politică și moral-juridică

(Sighetu Marmaţiei, 1 feb. 2016)

Cu penali la guvernare, țara moare pe picioare!

Posted by Stefan Strajer On January - 31 - 2017

Cu penali la guvernare, țara moare pe picioare!

Autor: George Petrovai (Sighetu Marmatiei)

După guvernele Ponta (firește, cele mai vrednice de aducere aminte pentru „cinstea” pesedistă de care au dat dovadă), iată că a venit rândul guvernului Grindragnea. Nu numai că acesta-i supraponderal (că, de, doar așa promisiunile din campania electorală au toate șansele să fie neîmplinite „la virgulă”), dar mai are și o droaie de bube în cap: Florin Iordache, ministrul Justiției, se impune atenției cu ditamai plagiatul cât roata carului, Olguța Vasilescu, ministreasa Muncii, cu drăguțele ei de dosare penale în derulare, Mădălin Voicu este uns secretar de stat la Cultură, în pofida faptului că-i cercetat pentru furtișaguri mai ceva ca-n codru, iar Toma-Florin Petcu, ministrul Energiei, a devenit peste noapte faimos prin crasa incultură etalată la alcătuirea autobiografiei.

Indiscutabil că timpul va lucra și în defavorabila favoare a celorlalți membri ai acestui cabinet de sacrificiu, care, în nicio lună de la înscăunare, a înregistrat performanța de-a scoate zeci de mii de români în stradă prin păcătoșenia ordonanțelor ce țin morțiș să înălbească trecutul penalilor neîntemnițați și să-i facă scăpați pe mulți dintre politrucii tâlhari aflați după gratii.

De unde întregul circ la televiziunile aservite cu marea aglomerație din pușcării și falsa compasiune față de toți deținuții. Că doar nu era să spună pe șleau ceea ce a fost tăinuit în campania electorală, anume că scopul lor imediat este ca în practică să pună gabja pe justiție, iar în teorie să susțină sus și tare că aceasta este independentă și că, vezi Doamne, nimeni pe meleagurile noastre nu-i mai presus de lege…

Păi, preapenibililor cu ifose de cârmuitori, nu vi se pare că am ajuns de râsul curcilor cu pușcăriile și pușcăriașii, de parcă ar fi singura problemă nerezolvată a României postdecembriste? Evident, deținuții sunt semenii noștri. Dar niște semeni care, accidental sau premeditat, s-au abătut de la normele de conviețuire socială, acte pentru care ei trebuie privați de libertate și remodelați din punct de vedere moral-spiritual, astfel încât să nu mai fie un real și permanent pericol pentru ceilalți cetățeni și pentru ordinea socială constituită.

protest-amnistie-gratiere-19

Dar chiar dacă în majoritatea cazurilor vina aparține în exclusivitate celor ajunși la răcoare, acest fapt nu este nici liniștitor și nici nu exclude excepțiile generate de erorile judiciare sau de nefasta influență exercitată de către mediu. Dimpotrivă, rata în necontenită creștere a infracționalității trebuie să ducă la atenție sporită din partea societății și a instituțiilor ei întru prevenirea abaterilor, precum și la tratarea diferențiată, funcție de caz, a fărădelegilor comise.

Vasăzică, umanismul și grija cârmuitorilor față de cetățeni rezultă cu necesitate și din lista lor de priorități, problemele celor mulți și aflați în afara locurilor de recluziune trebuind să se situeze întotdeauna pe primul plan! Da, căci deși ei produc și plătesc impozite, totuși, foarte multe dintre spitalele noastre sunt suprapopulate și la mare depărtare de normele europene, iar copiii unora dintre aceștia nu pot să urmeze școala, fie din pricina greutăților materiale cu care se confruntă familia, fie din pricina distanțelor.

Când vor fi rezolvate la nivel european toate acele chestiuni presante (bunăoară, electrificarea tuturor localităților), care cu adevărat formează substanța traiului decent?!…

N.B.: Amnistiile și grațierile nu numai că sunt apanajul regilor (doar ei sunt dăruiți cu eleganța rezolvării excepțiilor și împăcării contrariilor), dar mai au și darul de-a se opune Codului Penal. Într-adevăr, căci dacă potrivit Codului Penal trebuie pedepsite toate abaterile de la conduita civică impusă prin legi, amnistiile și grațierile sunt concepute ca un act de clemență față de nelegiuiți, iar prin aceasta vin în flagrantă contradicție atât cu eforturile oamenilor legii, cât și cu instrumentele de instaurare a ordinii sociale.

(Sighetu Marmației, 30 ian. 2017)

 

petrovai-george

Foto. George Petrovai

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors