Archive for the ‘Politic’ Category

thumbnail

Discursul politic actual, înainte și după fierbintele an electoral 2016, gravitează în jurul unor idei simple şi de bun simţ, dar grandioase în acelaşi timp, precum: a face America mare din nou; revitalizarea comerțului; recuperarea locurilor de muncă subcontractate extern de la națiunile care au beneficiat de pe urma globalizării; și consolidarea armatei, slăbită de pe urma politicilor demagogice.

În prezent, produsele fabricate în Statele Unite sunt mai puțin competitive pe piețele internaționale, în timp ce armata americană este, probabil, incapabilă să mai lupte cu success într-un război pe două fronturi în acelaşi timp.

Între timp, dușmanii tradiționali ai Americii de pe arena internațională și-au reconfigurat viguros politicile de expansiune teritorială. Rusia își extinde sfera de influență atât în ​​Arctica, precum și în Pacific. China își impune unilateral granițele în zona disputată a Mării Chinei de Sud, în timp ce Coreea de Nord a declarat că este gata să lanseze un atac nuclear împotriva Statelor Unite.

În plus, națiuni războinice, cum ar fi Iranul și Venezuela, îşi afișează discursuri bombastice despre dominația regională, în timp ce terorismul internațional continuă să se extindă.

În consecință, Statele Unite trebuie să își perfecţioneze retorica despre o nouă eră a grandorii și a excepționalismului american. Nu mai este însă vorba despre rolurile anterioare, de “jandarm mondial” sau de “constructor de națiuni”, ci despre modul în care America își poate recâștiga măreția pentru ea însăși, nu atât pentru lumea care o înconjoară.

În acest sens, trebuie să ne reamintim de perioadele trecute când America era, într-adevăr, mai mare (la propriu şi la figurat!). Să recapitulăm succint câteva dintre acestea.

1. Războiul hispano-american din 1898: suveranitatea SUA se extinde asupra fostelor colonii insulare spaniole Cuba, Puerto Rico (în Oceanul Atlantic/Marea Caraibelor), Guam și Filipine (în Oceanul Pacific), și mai târziu, asupra Canalului Panama (în 1903). https://seventhgradehistory.wikispaces.com/file/view/DIVI444.jpg/84936297/720×495/DIVI444.jpg

2. Anii Primului Război Mondial (SUA a intrat în război în 1917): administrația americană se extinde în Haiti (1915), Republica Dominicană (1916), Insulele Virgine (cumpărate de la Danemarca în 1917) și în zona Rhinului din Germania (1918). https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/0a/US.EEZ_Pacific_centered_NOAA_map.png

3. Perioada din timpul și de după cel de-al Doilea Război Mondial: ocupația SUA are loc în Islanda și Groenlanda (1941), părți din Austria și Germania, inclusiv Berlinul de Vest (1945), Japonia și Coreea de Sud (1945), zona Triest/Italia (1947); se înfiinţează protectoratul American asupra Insulelor din Pacific/Micronezia din vestul Pacificului (1947). http://www.lib.utexas.edu/maps/united_states/us_terr_1970.jpg

Pe de altă parte, Statele Unite au o tradiție îndelungată de a-și transforma teritoriile și posesiunile în state, atunci când imperativele vremurilor le-au cerut să facă acest lucru. De altfel, majoritatea statelor din componenţa SUA, cu excepția primelor 13 foste colonii, au fost ele însele teritorii înainte de a deveni state. Ultimele teritorii care au căpătat statutul de stat au fost: Oklahoma (în 1907), New Mexico și Arizona (ambele în 1912), Hawaii și Alaska (ambele în 1959).

În prezent, există 16 teritorii ale SUA, dintre care cinci sunt locuite permanent: Samoa Americană (AS), Guam (GU), Insulele Mariane de Nord (MP/NM), Puerto Rico (PR) și Insulele Virgine Americane (VI). Restul celor 11 teritorii sunt insule mici, atoli și recife coraliere răspândite în Oceanul Pacific și în Marea Caraibelor, fără populație permanentă. https://www.youtube.com/watch?v=JLX0Qh80nzU

De asemenea, există anumite diferențe constituționale și administrative între aceste teritorii. Unele teritorii sunt sau nu sunt încorporate (ca parte a Statelor Unite propriu-zise) și au sau nu au un guvern organizat (adică desemnat printr-un act organic emis de Congresul SUA).

Astfel, există teritorii încorporate şi organizate ale SUA (cum au fost Alaska și Hawaii până în 1959). În prezent, în SUA există doar teritorii încorporate şi neorganizate (Atolul Palmyra), teritorii neîncorporate şi organizate(Guam și Insulele Virgine Americane), teritorii neîncorporate şi neorganizate (Samoa Americană și alte insule, atoli și recife din Oceanul Pacific și Marea Caraibelor), precum şi state asociate de tip dominion sau comunitate/commonwealth (Insulele Mariane de Nord – commonwealth, și Puerto Rico – stat liber asociat).

Alte foste teritorii ale SUA au devenit țări independente, cum ar fi Cuba şi Filipinele, ori state asociate cu SUA, cum ar fi Statele Federate ale Microneziei, Insulele Marshall și Republica Palau.

48165498d9f49f844ddda96e6e46da81

Trebuie menționat faptul că, exceptând Cuba (fost teritoriu) și Filipinele (fost commonwealth), celelalte trei foste teritorii americane menţionate mai sus, în prezent state asociate, și-au câștigat independența în cadrul Tratatului de liberă asociere (Compact of Free Association, COFA). Acest tratat permite Statelor Unite să aibă autoritate deplină asupra aprovizionării, apărării, asistenței medicale și a altor servicii guvernamentale (cum ar fi serviciile federale de comunicații și poștale) în entităţile statale respective, precum şi a asigurării dreptului localnicilor de a lucra în SUA și a americanilor de a lucra în aceste state asociate. https://lh6.googleusercontent.com/-_DuPY_-IF2g/TYQv7h-_gCI/AAAAAAAAAUE/Cyir32pyz1c/s1600/MapofTTPI_Trust+Territories+of+the+Pacific+Islands_1961.gif

În ciuda diferențelor de organizare locală, elementul comun al tuturor acestor entităţi este că toate sunt teritorii (sau foste teritorii) ale SUA. Pentru motivele evidente menționate mai sus (de ordin strategic, militar și economic), este nevoie de o nouă abordare, serioasă şi neîngrădită, în a acorda statutul de stat american pentru cel puțin cinci teritorii: Samoa Americană, Guam, Insulele Mariane de Nord, Puerto Rico și Insulele Virgine Americane.

Un alt pas poate include atragerea în noua construcţie federală şi a entităților actuale ale Tratatului de liberă asociere (COFA), adică Statele Federate ale Microneziei (FM), Insulele Marshall (MH) și Republica Palau (PW).

Procesul de acordare a statalității pentru teritoriile SUA urmează procedura prevăzută de Articolul IV, Secțiunea 3, Clauza 1 din Constituția Statelor Unite. https://en.wikipedia.org/wiki/Admission_to_the_Union

De altfel, Puerto Rico a organizat mai multe referendumuri pentru statalitate (ultimul fiind în 2017), dar fără succes. https://en.wikipedia.org/wiki/Statehood_movement_in_Puerto_Rico

Unii critici se opun ideii de a se admite noi state-membre în federaţia americană din diferite motive: suprafeţele şi populațiile reduse ale teritoriilor; posibila inversare a controlului puterii în Congresul SUA; în fine, datoria imensă la bugetul federal a unor teritorii.

Soluții se pot însă găsi, cu voinţă politică: reunirea a două sau a mai multor teritorii în state mai mari (de exemplu, Insulele din Pacific într-un stat şi Insulele din Marea Caraibelor în alt stat); ajustarea unor locuri din Congres între statele existente și cele recent admise; în fine, crearea de oferte bipartizane pentru problemele legate de datoriile de la buget, aplicate de la caz la caz.

O mișcare de largă inspirație, pe care o numim STATALITATEA PENTRU TERITORIILE SUA, venită de la nivelul executivului (Preşedinte), în colaborare cu omologul legislativ (Congresul), este mult-așteptată pentru a comasa și canaliza energiile și resursele de la nivel local, în vederea îndeplinirii acestui ideal nobil și vizionar.

Dacă este implementat și realizat în mod corespunzător, acest proiect de țară sau plan național este capabil să asigure un loc peren în istorie pentru inițiatorii săi. În final, Statalitatea pentru Teritoriile SUA reprezintă o șansă istorică şi ea își poate găsi inițierea firească în cadrul deja popularului concept “Să facem America (mai) mare din nou”. http://www.tmealf.com/4×6/Territories+.jpg

De data aceasta la propriu, adică literalmente.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Versiuni ale articolului au fost publicate în revistele PUERTO RICO MONITOR,http://puertoricomonitor.blogspot.com/2016/05/statehood-for-us-territories-historical.html CARIBBEAN NEWS NOW!, http://www.caribbeannewsnow.com/topstory-Commentary%3A-Statehood-for-US-territories%3A-A-new-parameter-for-our-national-policy-30444.html MARIANAS VARIETY, http://www.mvariety.com/cnmi/cnmi-news/editorials/103002-opinion-statehood-for-the-us-territories-a-new-country-project şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE. http://www.intellectualconservative.com/tiberiu-dianu-statehood-for-the-u-s-territories/

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică şi societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

“Vin americanii!”: Paradigme atlantice şi pacifice / Tiberiu Dianu

Posted by Nuta Istrate Gangan On April - 30 - 2018

thumbnail

 

1. Când vin americanii?

Acestă interogaţie la nivel social a fost conturată ca un strigăt pentru libertate în perioada postbelică. Ea a cuprins un orizont de așteptări mari, dar nematerializate, transformate ulterior într-un depozit de sentimente neîmplinite, transmise de la o generație la alta sub forma unor acțiuni motivate de speranță sau frustrare.

Am identificat două regiuni unde acest sentiment a fost şi mai este prevalent:

– (1) regiunea Atlanticului de nord, în unele țări europene (în special est-europene) aliate militar cu Statele Unite, precum și:

– (2) regiunea Pacificului de sud, la unele populații din Oceania (şi descris de antropologi).

Fiecare dintre aceste paradigme social-culturale prezintă implicații strategice.

2. Paradigma atlantică

În Europa de Est, așteptările pentru o sosire a americanilor s-au conturat începând cu invazia din Normandia de la 6 iunie 1944. Dar în primăvara anului 1945, când armatele americane și ruse se îndreptau spre Berlin din direcții opuse, mai multe națiuni est-europene au fost prinse în jocurile de interese ale acestor doi actori principali. Acest lucru s-a datorat unui acord anterior dintre SUA şi Uniunea Sovietică prin care se demarcau zonele de interese ale celor doi aliaţi.

În Cehia, de exemplu, membrii rezistenției anti-germane ai Insurecţiei de la Praga (5 mai – 8 mai 1945) nu au putut convinge armata americană să intervină, deși unitățile americane erau la aproape 20 de kilometri (12 mile) distanță și puteau ocupa orașul în doar câteva ore. Dar politicienii americani din administrația lui Harry S. Truman și generali ca Omar Bradley, pentru a nu îi aliena pe sovietici, și-au forțat militarii să joace un rol pasiv și nu i-au permis generalului George Patton să ocupe Praga, deşi venirea americanilor a fost mult dorită și așteptată de majoritatea populației (cu excepția simpatizanților pro-sovietici). https://en.wikipedia.org/wiki/Prague_uprising

În România, fostă membră a Axei, după trecerea ei de partea Aliaţilor la 23 august 1944, așteptările neîmplinite ale populației, de a fi eliberată de trupele americane, au avut parte de un curs mai dramatic al evenimentelor. Luptătorii anti-comunişti din Munţii Carpaţi, conduşi de foști ofițeri ai armatei regale, au reușit să opereze relativ eficient, dar limitat, împotriva armatei sovietice şi a administraţiei comuniste româneşti. Rezistenţa lor a durat de la sfârșitul anilor 1940 până la începutul anilor 1960, când a fost înăbuşită de autorităţi. http://www.cinemagia.ro/trailer/undeva-in-est-930/

Sentimentele mixte de speranță și frustrare au persistat ulterior, chiar şi după căderea comunismului în 1989. https://www.youtube.com/watch?v=75NoNVMkQwU

Nevenirea americanilor, atât în ​​perioada postbelică, dar și în perioada postcomunistă, a fost o temă exploatată generos de cinematografia locală, fiind recompensată cu premii la diverse festivaluri de film internaționale.

3. Paradigma pacifică

Cu un fenomen similar s-au confruntat și unele populaţii din Oceania, în special în Melanezia. https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/93/Pacific_Culture_Areas.jpg

Aceste așteptări neîmplinite s-au manifestat parțial sub forma unor culte de cargouhttps://en.wikipedia.org/wiki/Cargo_cult

Cultele de cargou au apărut iniţial ca o sinteză a elementelor locale și străine ce implicau idei de abundenţă a bunurilor şi de ajutor din partea strămoșilor. Mai târziu, în special în timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial, cultele din Oceanul Pacific erau asociate mai ales cu desanturile americane de echipament militar şi provizii furnizate trupelor de la sol şi băştinaşilor, cu mare impact asupra stilului de viaţă al celor din urmă.

După 1945 americanii şi-au abandonat bazele aeriene, iar desanturile de provizii au încetat. În consecinţă, liderii locali şi-au dezvoltat culte prin care promiteau livrarea de bunuri ca ofrande din partea strămoşilor sau din alte surse. http://googlesightseeing.com/2008/02/john-frum-day/

Sentimentul de nostalgie a fost extrem de intens încă de atunci, făcându-i pe membrii cultelor să imite anumite activităţi de rutină ale militarilor americani, precum instrucţia, paradele şi semnalizările de aterizare pentru avioane. Vezi VIDEO aici. https://www.youtube.com/watch?v=dVZ9bPRTiIA

Vechile culte de cargou îşi au obârşia în “Mişcarea Tuka”, apărută în 1885 în insulele Fiji. http://www.newworldencyclopedia.org/entry/Cargo_cult

Culturile de cargou, precum şi unele manifestări greșit interpretate drept culturi de cargou, sunt încă active în țări ca Vanuatu, Papua Noua Guinee, precum și în alte zone ale Oceaniei. Dintre acestea, menționăm:

– (1) Cultul “John Frum (America)” din Vanuatu; https://en.wikipedia.org/wiki/John_Frum

– (2) Cultul Johnson din Papua Noua Guinee. https://en.wikipedia.org/wiki/Johnson_cult

4. Implicații strategice

Toate aceste manifestări de simpatie pentru armata şi valorile americane trebuie, în mod evident, apreciate şi susţinute corespunzător pentru loialitatea și durabilitatea lor în timp.

Atitudinile pro-americane din Europa de Est au fost un element constant încă din perioada de după 1920. În consecință, aceste națiuni trebuie încurajate și recompensate (pentru a nu reveni la vechile lor frustrări) prin implicarea lor mai activă împotriva tendinţelor expansioniste ale Rusiei spre vest, înspre Oceanul Atlantic.

La rândul lor, atitudinile pro-americane ale populațiilor din Oceania s-au manifestat şi ele constant încă din timpul războiului hispano-american din 1898. Prin urmare, actuala administrație americană ar trebui să reflecteze la o construcție reînnoită a principalelor sale teritorii din Oceanul Pacific (Guam, Insulele Mariane, Samoa Americană) şi Marea Caraibelor (Insulele Virgine Americane, Puerto Rico), precum şi a celor trei state asociate – aşa-numitele ţări COFA – din Oceanul Pacific (Insulele Marshall, Republica Palau şi Statele Federate ale Microneziei). Această construcție reînnoită ar trebui să vizeze neutralizarea actualelor tendinţe expansioniste ale Chinei şi Rusiei spre est, înspre Oceanul Pacific.

 Kwajalein-Invasion_1944

Kwajalein-Invasion_1944

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia. Versiuni ale articolului au fost publicate anterior de revistele SAIPAN TRIBUNE http://www.saipantribune.com/index.php/when-are-the-americans-coming/,CARIBBEAN NEWS NOW! http://www.caribbeannewsnow.com/headline-Commentary%3A-The-arrival-of-the-Americans%3A-Atlantic-and-Pacific-paradigms-33011.html şi MARIANAS VARIETYhttp://www.mvariety.com/cnmi/cnmi-news/editorials/103320-opinion-the-americans-are-coming-atlantic-and-pacific-paradigms .

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică şi societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

*****

OBAMAGATE ŞI REFORMAREA FBI-ULUI/Tiberiu Dianu

Posted by Nuta Istrate Gangan On April - 26 - 2018

thumbnail

Afacerea Watergate a reprezentat port-drapelul liberal împotriva corupţiei guvernului şi basmul cu Ileana Cosânzeana democrată şi balaurul republican care i se tot vântură americanului în faţă de peste 40 de ani. Pe scurt, era vorba de o violare de domiciliu pentru spionarea partidului de opoziţie, unde agenții federale precum FBI (biroul federal de investigaţii interne), CIA (agenţia de contra-informaţii externe) și IRS (fiscul) fuseseră folosite ca arme politice împotriva unui partid din opoziţie.

Din acest motiv președintele republican Richard Nixon a demisionat în 1974. https://en.wikipedia.org/wiki/Watergate_scandal

Acum epoca Watergate este aproape de final,  templul strălucitor al virtuţii democrate este pe punctul de a se prăbuşi, iar peisajul politic american va fi schimbat pe vecie.

Un nou scandal politic de proporții epice se întrevede deja. Pe scurt, este vorba despre spionarea unor cetățeni americani proeminenți, inclusiv a unui candidat la președinție (Donald Trump) al fostului partid de opoziție (republican) în timpul alegerilor din 2016, unde agenții federale precum FBI (biroul federal de investigaţii interne), DOJ  (departamentul de justiţie) și IRS (fiscul) fuseseră folosite ca arme politice.

Înainte și după victoria lui Trump candidații lui Obama de la agențiile respective (inclusiv Hillary Clinton, ea însăşi candidată a partidului democrat la funcția de președintă a ţării) încropiseră un “dosar de înțelegere secretă cu Rusia” și o anchetă penală împotriva președintelui ales constituţional, ceea ce analiştii politici au descris ca fiind prima lovitură de stat din istoria Statelor Unite. Toate acestea au fost expuse într-o documentație variată şi consistentă, inclusiv în Memoriul Nunes (elaborat de Devin Nunes, preşedintele republican al comisiei de securitate din Camera Reprezentanţilor). https://static01.nyt.com/packages/pdf/20180202_memo/HMTG-115-IG00-20180129-SD001.pdf

Fără vreun motiv anume, în 2017 președintele democrat Barack Obama și-a încheiat liniştit cel de-al doilea mandat, fără să îşi dea demisia şi fără să fie suspendat.

Tocmai din lipsa vreunui motiv anume, vom numi şi noi această conspiraţie Afacerea Obamagate. Dar, spre deosebire de Obamacare, cealaltă moștenire a fostului președinte, pe cale de dispariţie în abisul istoriei, Obamagate se va aburca spre înalte piscuri.

DT3eLhNVAAAP2AU

Cu ocazia afacerii Watergate, Bob Woodward și Carl Bernstein, reporterii liberali de la Washington Post, ajunşi simbol ai jurnalismului incoruptibil, şi-au făurit o imagine de luptători acerbi împotriva balaurului guvernamental.

Pe unde or mai fi vieţuind ei acum? Ei bine, la fel ca Superman şi asistentul lui, Superboy, celebrii jurnalişti sunt acum pensionari. Şi cu toate acestea, Carl “Superboy” Bernstein, într-o tentativă eşuată de a mai aminti publicului că încă există şi e relevant, a ieşit la rampă şi a înfierat Memoriul Nunes, numindu-l o “pistă falsă”. http://thehill.com/homenews/media/372133-watergate-reporter-nunes-memo-is-a-red-herring

Chiar aşa, domnule Bernstein? Ce s-a întâmplat cu jurnalismul dumneavoastră incoruptibil, v-a scăzut apetitul să mai demascaţi abuzurile guvernamentale? Oare pentru că şi Obama e liberal ca dumneavoastră? Nu se mai îmbină povestea? E de rău, atunci.

Încolţiţi de dovezi incontestabile, democraţii şi presa liberală caută să dea celui mai mare scandal politic din istoria Statelor Unite, care a implicat importanţi funcţionari şi agenţi de la FBI, Departamentul de Justiţie şi Fisc, tenta unui atac împotriva instituţiilor înseşi, aruncând vina pe republicani. Liberalii recurg la această stratagemă pe deplin conştienţi şi ignorând intenționat că în FBI coexistă două culturi diferite, aşa-numitele “suits and boots” (“costume şi cizme”), adică birocratismul cadrelor de conducere (ai căror câţiva reprezentanți au fost incriminaţi de probele existente), dar şi profesionalismul agenţilor de teren (împotriva cărora se încearcă a se extinde o vină prin asociere).

Există, aşadar, suficiente dovezi pentru ca acest mega-scandal să fie denumit legitim de-acum încolo ca Obamagate. http://www.conservapedia.com/Obamagate_timeline

Funcţionarii administraţiei Obama care au comis abuzuri de putere constituie problema, iar pedepsirea vinovaţilor şi reformarea sistemului reprezintă soluția problemei.

Din acest motiv, toţi cei implicaţi în afacerea Obamagate, dovediți că au săvârşit infracţiuni, trebuie aduşi în fața justiției.

Din același motiv, toate agențiile implicate în afacerea Obamagate, dovedite că au permis sau au înlesnit săvârșirea de infracțiuni, trebuie reformate din temelii.

În cazul FBI-ului, aceasta înseamnă o nouă reglementare a activităţii sale. J. Edgar Hoover, fostul director al FBI-ului, era celebru prin “sursele şi metodele” specifice prin care politiza actul de justiţie. Iar iluştrii lui urmaşi, Robert Mueller, James Comey şi asociaţii, i-au continuat opera. Acest gen de “surse și metode” à la J. Edgar Hoover, îndreptate contra americanilor , inclusiv a candidaților prezidențiali, trebuie să înceteze. Simbolic, numele lui J. Edgar Hoover trebuie înlăturat de pe clădirea instituţiei pe care a păstorit-o timp de aproape o jumătate de secol, așa cum s-a mai propus nu o dată.

Există temeiuri justificate că toate acestea se întâmplă exact în această perioadă. Statele Unite ale Americii au acum ca președinte pe Donald Trump, un nepolitician venit din afara sistemului, care are atât motivația, cât și forţa politică şi financiară de a asana mlaștina din Washington, DC de hidoasele sale creaturi din Statul profund (“Deep State”, titrat ca “Statul paralel” în România). În plus, fiind multi-miliardar, omul nu poate fi cumpărat.

Timpul curățeniei a sosit.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia. Articolul a fost publicat anterior de revista MEDIUM.https://medium.com/@tdianu/obamagate-and-the-fbi-reform-eb75c4ee372f

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică şi societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

*****

thumbnail

 

“Scandalos” este un serial documentar al canalului de ştiri FOX (FNC) despre evenimentele care au condus la procedura de suspendare a președintelui democrat Bill Clinton în 1998, adică exact acum douăzeci de ani. http://www.foxnews.com/entertainment/2018/01/21/historical-documentary-series-scandalous-begins-with-episode-detailing-bill-clintons-career.html
Documentarul conține șapte episoade de o oră, difuzate în zilele de duminică, în perioada 21 ianuarie – 4 martie 2018, și relatează controversele începând cu o afacerea de terenuri din anii ’80, denumită Whitewater, din statul Arkansas (al cărui guvernator a fost Clinton) şi până în ultima zi în funcţie a președintelui. Evident, este inclusă şi infama afacere din Biroul Oval privind relațiile sexuale ale președintelui cu Monica Lewinsky, o studentă practicantă de la Casa Albă.
Ştirea despre aceste relaţii sexuale a apărut pentru prima dată pe website-ul conservator Raportul Drudge la 17 ianuarie 1998, iar apoi a fost preluată pe 21 ianuarie de cotidianul naţional Washington Post. Lewinsky a declarat că a avut de nouă ori întâlniri cu caracter sexual cu Bill Clinton, din noiembrie 1995 şi până în martie 1997. Iniţial, preşedintele a negat aceste acuzaţii. https://en.wikipedia.org/wiki/Clinton%E2%80%93Lewinsky_scandal
Ca rezultat, pe 19 decembrie 1998, comisia juridică a Camerei Reprezentanţilor din Congresul SUA a demarat procedura de suspendare a preşedintelui pentru infracţiunile de mărturie mincinoasă şi obstrucţionarea justiției.
În cele din urmă, la 12 februarie 1999, Senatul american l-a achitat pe Clinton, permiţându-i acestuia să își ducă la bun sfârşit cel de-al doilea mandat prezidențial, care expira la 20 ianuarie 2001.
Singurul președinte împotriva căruia mai fusese iniţiată cu success procedura suspendării de către Camera Reprezentanților a fost democratul Andrew Johnson, pe data de 24 februarie 1868, dar Senatul l-a achitat şi pe el ulterior, la 26 mai 1868.
Unii se pot întreba, în special liberalii democraţi, de ce canalul de ştiri Fox nu dă pace familiei Clinton chiar şi după trecerea a 20 de ani de la acele evenimente. https://www.thewrap.com/fox-news-clintons-scandalous-impeachment/
Aceeaşi întrebare mi-am pus-o şi eu în timp ce priveam documentarul (şi mă gândeam la romanul După douăzeci de ani al lui Alexandre Dumas). “După toţi aceşti ani”… (vorba celor de la formaţia Journey). https://www.youtube.com/watch?v=Ea7xQbLL9mw.
Problema este însă că scandalul Clinton-Lewinsky ar trebui să ne fie în mod constant tuturor un avertisment, un semnal de alarmă. Pentru că acel scandal a marcat exact momentul erupţiei vulcanice sau al lansării pe orbită a unei demonice politiciene, pe numele ei Hillary (şi Rodham, pentru cei care îşi mai amintesc) Clinton, până atunci doar soția suspendabilului președinte.
Moment după care ea şi-a început vertiginos cariera politică prin jocul victimizării în fața întregii națiuni americane.
După care, fructificându-l din plin în anul 2000, a candidat şi a câştigat un loc de senator în Congresul SUA. După care în 2006 iar a candidat pentru Senat şi iar şi-a câștigat locul.
După care, în ciuda numeroaselor ei schelete din dulapul personal, a candidat şi pentru preşedinţia SUA. De două ori.
Dar mai întâi să enumăr selectiv câteva din aceste schelete: “planul Hillary” de asigurări medicale, super-birocratic şi respins de Congres şi de opinia publică americană;  “sinuciderea oficială” a consilierului prezidenţial Vincent Foster; Travelgate; Filegate; donațiile chinezești; butonul de “resetare” a relaţiilor cu Rusia; schemele de îmbogăţire rapidă din Haiti sub paravanul fundaţiei caritabile Clinton; Primăvara arabă, care a declanşat erupţia de terorism şi valul de emigranţi musulmani; episodul Benghazi, soldat cu moartea ambasadorului american din Libia; serverul privat folosit ilegal pe când conducea Departamentul de Stat; afacerea ilegală prin care Rusiei i s-a facilitat accesul la producţia de uraniu din SUA; crearea “conspiraţiei” dintre preşedintele Trump şi Rusia; precum și toate favoritismele pe bani cu afacerişti sau diplomaţi străini. https://www.americanthinker.com/blog/2016/10/the_night_of_the_comet_what_happens_on_november_8.html
TIBERIU DIANU, Scandalous CURENTUL INTERNAŢIONAL
Candidând la preşedinţie pentru prima dată, în 2008, a pierdut nominalizarea propriului partid democrat în favoarea lui Barack Obama. Mi-e imposibil să spun dacă acest lucru în sine, având în vedere pe ei doi candidaţi, a  fost bun sau rău.
După care, în 2016 a candidat din nou pentru funcţia de preşedinte şi, prin înşelăciune şi lupte de culise, a câştigat nominalizarea partidului democrat în dauna lui Bernie Sanders.
După care, în ciuda existenţei acelorași schelete din același dulap personal, la care s-a adăugat şi starea ei de sănătate precară, a avut tupeul (sau “îndrăzneala speranţei”, în limbajul lui Obama) să candideze pentru preşedinţie şi împotriva candidatului republican Donald Trump. Şi a fost cât pe ce să şi câştige.
Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, pentru pronia-Ţi cerească, precum şi vouă, Părinţilor fondatori, pentru providenţa pământeană a existenţei Colegiului Electoral!
Americii i-a trecut dramatic glonţul pe la ureche în acea noapte de neuitat, dintre 8 şi 9 noiembrie, a anului de graţie 2016! Americanii ar trebui să considere că au avut noroc cu carul pentru faptul că nu ar fi urmat să fie traşi pe sfoară și escrocaţi sistematic de un asemenea specimen de cea mai josnică speţă (chiar dacă jumătate din ei încă nu își dă seama de asta).
De aceea, doamnelor și domnilor, scandalul Clinton-Lewinsky, chiar şi la douăzeci de ani de la declanşarea lui, continuă să rămână pentru noi toţi extrem de relevant.
NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia. Articolul a fost publicat anterior de revista MEDIUM.https://medium.com/@tdianu/scandalous-or-why-the-clinton-lewinsky-scandal-is-still-relevant-today-8e05d95d45f3
TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC, şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu
*****

thumbnail

În anul 2018 Israelul sărbătorește 70 de ani de la declararea independenței. La data de 14 mai 1948 David Ben-Gurion, șeful Agenției Evreiești, a declarat înființarea unui stat evreiesc în “Țara lui Israel” (Eretz-Israel), cu o zi înainte de expirarea mandatului britanic. Într-un fel, Israelul repetă ceea ce au făcut Statele Unite ale Americii la 4 iulie 1776, când și-au declarat independența față de Marea Britanie.

Relația SUA-Israel este un factor foarte important în politica generală a guvernului american din Orientul Mijlociu. În plus față de ajutorul financiar și militar, Statele Unite oferă un sprijin politic constant Israelului, după ce şi-au folosit puterea de veto a Consiliului de Securitate al ONU în aproximativ jumătate din cazuri pentru a proteja Israelul.
Dintre administrațiile americane de-a lungul timpului, actuala administrație Trump a oferit, de departe, cel mai puternic sprijin pentru statalitate de care Israelul a beneficiat vreodată. Poate prin faptul că Donald Trump a câștigat alegerile prezidențiale din 2016 cu câteva mesaje naţionalist-conservatoare puternice (cum ar fi “America în primul rând” și “Să facem America mare din nou”) se poate explica înțelegerea profundă a președintelui pentru eforturile gigantice ale Israelului de a-şi prezerva existenţa şi identitatea proprie împotriva amenințărilor constante ale vecinilor săi agresivi.
Un alt factor este numărul membrilor de origine evreiască din administrația Trump (în ciuda antisemitismului de care președintele a fost acuzat pe nedrept). Câțiva membri proeminenți includ pe Jared Kushner (consilier principal şi rudă prin alianţă/ginere), David Friedman (ambasador în Israel), Jason Greenblatt (reprezentant special pentru negocierile internaționale şi conflictul israeliano-palestinian), Gary Cohn (director al Consiliului Economic Național al Casei Albe), Steve Mnuchin (secretarul Trezoreriei americane), Stephen Miller, Reed Cordish și Avraham Berkowitz (consilieri principali și asistenți speciali prezidenţiali), pentru a numi doar câțiva dintre aceștia.
În luna septembrie 2017 Statele Unite au anunţat că vor deschide prima lor bază militară permanentă în Israel, iar în 6 decembrie 2017 Statele Unite au recunoscut Ierusalimul drept capitala Israelului și au început procesul de mutare a ambasadei SUA din Israel de la Tel Aviv la Ierusalim. Anterior, mai mulți președinți americani au promis acest lucru din interes politic, dar numai Donald Trump a şi înfăptuit aceasta cu adevărat. Decizia a fost larg criticată de către liderii din întreaga lume ca fiind în detrimentul “procesului de pace”.
La 18 decembrie 2017 Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a votat în favoarea unui proiect de rezoluție care bloca decizia președintelui american, însă rezoluția a fost respinsă prin veto de către Statele Unite. La 21 decembrie 2017 Adunarea Generală a Națiunilor Unite a respins în mod covârşitor avertismentele americane și a votat în favoarea unei rezoluții prin care se solicită Statelor Unite să își retragă decizia de recunoaștere a Ierusalimului drept capitală a Israelului. Rezoluția a fost adoptată de 128 de state membre, care au votat în favoarea acesteia, 9 ţări au votat împotrivă (inclusiv Statele Unite și Israelul), iar 35 de țări s-au abținut (inclusiv România).
Ambasadorul SUA, Nikki Haley, a emis un avertisment sever pentru Organizația Națiunilor Unite, în sensul că Statele Unite “își vor aminti” de țările care au votat pentru această rezoluţie, sugerând că sprijinul financiar acordat de SUA pentru ONU nu este garantat și că SUA nu ar trebui să sprijine o organizație care a condamnat-o. https://www.yahoo.com/gma/haley-hints-us-could-pull-financial-support-un-173004233–abc-news-topstories.html?soc_src=mail&soc_trk=ma
Ierusalimul, cu cei peste 800.000 de locuitori ai săi (dintre care două treimi sunt evrei și o treime sunt musulmani și creștini), este un oraş de mărimea capitalei Statelor Unite, Washington, DC (fără zona metropolitană). De asemenea, Ierusalimul (ca şi Bucureştiul) este un oraș partener cu New Yorkul, locul de naștere al președintelui Trump. https://web.archive.org/web/20130814165415/http://www.nyc.gov/html/ia/gp/html/partner/partner.shtml
Orașul a fost sacru pentru iudaism timp de 3.000 de ani, pentru creștinism timp de 2.000 de ani și pentru islam timp de 1.400 de ani. Prin urmare, în ciuda eforturilor de menținere a coexistenței religioase pașnice, orașul continuă să fie o sursă de controverse și tensiuni.
img20170623002152281-af645a23563956ab42697fd9f66e91a0-1200x0
Cu toate acestea, în timpul anului 2018, care marchează cea de-a 70-a aniversare a existenței Israelului, dar şi ulterior, ținând seama şi de noua Strategie de securitate națională din Orientul Mijlociu a administraţiei Trump, există multe motive de optimism și de speranță că lucrurile vor evolua în mai bine. https://www.whitehouse.gov/wp-content/uploads/2017/12/NSS-Final-12-18-2017-0905.pdf
NOTĂ: Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia. Articolul a fost publicat anterior de revista AMERICAN THINKER. https://www.americanthinker.com/blog/2018/02/israel_at_70_an_american_perspective.html
TIBERIU DIANU, autor de cărți și multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC, şi poate fi urmărit pe MEDIUM.https://medium.com/@tdianu
*****

 

thumbnail

 

În seara zilei de 30 ianuarie 2018 preşedintele Trump a transmis un discurs despre Starea Naţiunii, care a pus o faţă umană pe planul său de a reforma guvernul și de a revigora visul american, ce părea să fi dispărut în timpul administraţiei Obama. Vezi aici. https://www.youtube.com/watch?v=Npz2zEJt2pc
Președintele ar fi putut alege să livreze obişnuita listă punctuală cu promisiuni, care ar fi fost pe placul Washingtonului pentru o scurtă perioadă de timp. În schimb, el a optat pentru un discurs pasionat și foarte uman, ţesut pe o tapiserie de povești autentice despre americanii de rând, ai căror câțiva reprezentanți fuseseră invitați să se alăture asistenţei.
Astfel, ni s-a reamintit de micii proprietari de ambarcaţiuni private, voluntari în acţiunile de salvare a oamenilor în urma unui uragan devastator, de necunoscuţii care protejau alţi necunoscuţi de ploaia de gloanţe de la hotelul din Las Vegas. Am auzit întâmplări cu soldaţi care salvau vieţi în timpul uraganului Harvey din Texas şi cu pompieri care evacuau copii dintr-o tabără californiană de vară amenințată de incendii. Ni s-a adus aminte de deputatul republican Steve Scalise, supravieţuitor al unui malefic atac armat declanşat de un suporter democrat, precum şi de eforturile eroice ale poliţiştilor şi ale personalului medical care i-au salvat viața.
Micii afacerişti din Ohio au reprezentat ilustrarea succesului reformei fiscale a președintelui. Un băiat de 12 ani din California, care a iniţiat o mișcare de răspândire a 40.000 de steaguri la mormintele eroilor americani, a devenit cel mai recent exemplu de veneraţie pentru cei care au slujit patria și pentru cei care onorează drapelul american cu mâna pe inimă și se ridică atunci când se intonează imnul național.
Victimele bandelor de imigranți ilegali au fost reprezentate de părinții lor supraviețuitori din Long Island.
152787-full
Ni s-a reamintit de lupta constantă a Departamentului de Siguranţă Naţională împotriva infractorilor periculoşi şi a bandelor de răufăcători prin prezența unuia dintre agenții speciali de anchetă ai departamentului, a cărui echipă a arestat circa 400 de infractori. Familia unui poliţist din statul New Mexico, care a adoptat un bebeluş de la o mamă heroinomană necăsătorită, a devenit un simbol al angajamentului actualei administrații de a lupta împotriva epidemiei de droguri și de a asigura tratament adecvat pentru toxicomani.
Lupta și victoria armatei americane contra grupării ISIS din Siria au fost descrise printr-o evocare emoţionantă despre un brav militar care i-a salvat viața camaradului său dintr-o clădire minată, prin respiraţie artificială pe drumul la spital şi în timpul operaţiei. Brutala dictatură nord-coreeană a fost ilustrată prin două cazuri de cetăţeni americani şi coreeni acuzați de “crime împotriva regimului”, motiv pentru aceştia fuseseră torturaţi până în pragul morții.
Un sondaj CNN apărut la scurt timp după discursul preşedintelui a relevat “reacții foarte pozitive” în proporţie de 48% şi altele “relativ pozitive” în proporţie de 22% (împreună totalizând 70%), similare celor de care au beneficiat președinții Bush şi Obama în anii 2006 şi 2010. Vezi aici. https://www.cnn.com/2018/01/30/politics/trump-state-of-the-union-latest/index.html
Într-o contraargumentaţie mai scurtă, dar şi mult mai ştearsă, tânărul deputat democrat din statul Massachusetts, Joe Kennedy III, a susținut că democrații pot elimina “falsele opțiuni” ale republicanilor, că partidul său are un “program mai bun” și că e capabil “să lupte pentru ambele categorii de americani”, adică cei de pe coastele de est şi de vest şi cei din interiorul ţării. Vezi aici. https://www.youtube.com/watch?v=hwnDMahSwNI
Adevărul este însă că democrații au ignorat constant interesele celor din interiorul ţării, motiv pentru care ei au pierdut în doar șase ani şi Congresul, și președinția. Încercările lor tardive de a recâștiga această parte înstrăinată a electoratului vor fi cu siguranţă testate în timpul alegerilor parţiale din 2018.
Până una-alta, imaginea Partidului Democrat continuă să rămână aceea a unui grup interesat în special de protejarea intereselor așa-numiţilor “visători” (“Dreamers”), adică acei imigranţi ilegali minori beneficiari ai decretului prezidenţial al lui Obama de Deportare Amânată a Copiilor din America (Deferred Action for Childhood Arrivals, pe scurt DACA). Aceştia sunt văzuţi de liderii democraţi ca “o sursă de inspiraţie” și care fac “mai luminos” viitorul Americii.
Spre sfârşit, preşedintele Trump a reamintit tuturor că “şi americanii sunt visători”. Prin urmare, democrații mai au un drum lung de parcurs în tentativa lor de a-și îndepărta eticheta de partid DACA (altfel spus, “Democrații Acţionează Contra Americanilor”) și de a recâştiga încrederea poporului american.
NOTĂ:  Articolul, în traducerea autorului, a fost publicat de revista AMERICAN THINKER. http://www.americanthinker.com/blog/2018/01/president_trumps_sotu_and_the_revival_of_the_american_dream.html
Tiberiu Dianu, autor de cărţi şi  numeroase articole de drept, politică şi societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în oraşul Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.https://medium.com/@tdianu
*****

Centenarul României – Bacalaureatul românilor

Posted by Stefan Strajer On December - 2 - 2017

Centenarul României – Bacalaureatul românilor

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Am citit, în revista „România literară” din 28 iulie 2017, ideile, opiniile unor români despre cum cred ei că ar trebui marcat Centenarul Marii Uniri, pe care îl doresc și eu, cât mai autentic și frumos reprezentat fiindcă este cel mai mare eveniment istoric al națiunii noastre, la care trebuie să contribuim și să participăm cu însuflețire noi, românii de astăzi. Și eu, român printre români, visez și-mi imaginez cum ar trebui să evocăm, prețuim și cinstim evenimentele unirii celei mari de acum o sută de ani.

Editorialul acestui număr, intitulat „Centenarul”, este scris de Nicolae Manolescu, nemuritorul critic literar de Dâmbovița, prin care trasează sarcini tematice, precise Uniunii Scriitorilor din România, al cărei etern președinte este. Scriitorimea unită sub instrucția și ordinele sale literare, trebuie „să se implice în proiectele privitoare la marele eveniment istoric” și adaugă, din condei, că este o obligație morală. Noi, toți românii conștienți de unitatea națională, avem această obligația morală, nu numai cei din uniunea domniei sale, fără a motiva precum Nicolae Manolescu „că nu sunt bani pentru programe”. Deci, dacă nu sunt bani la București, ei nu vor face programe oricât de însemnat ar fi Centenarul Marii Uniri. Apoi mai scrie că, inițial, a fost un comitet al Centenarului, dar a sucombat fiind lipsit de fonduri. Deci, fără bani nu se face nimic cu toată obligația lor morală de care pomenea, gratuit, președintele USR. Totuși, guvernul pesedist, manipulat din umbră de un delicvent penal, a trasat, ferm, sarcină de partid Ministerului Culturii și Identității Naționale să finanțeze sărbătorirea Centenarului. Ce persiflare, ce caricatură, ca cel mai prăpădit, sărac și prost minister postdecembrist, lefter dar înzorzonat ca titulatură, să se ocupe de identitatea națională când în acest minister nici măcar cultura națională nu e o preocupare. Am această certitudine mai ales după ce l-am văzut și ascultat la Buzău, la un congres, pe ministrul Lucian Romașcanu însărcinat cu programele Centenarului Unirii. O altă catastrofă pesedistă.

Să urmărim acum, cum cred și își expun alți români în revistă ideile și opiniile despre marile sărbători ale fireștilor uniri din anul 1918, pentru că istoricește este vorba de un șir de evenimente al unirii noastre naționale pe tot parcursul acelui an. Prima opinie este a mass-medistului – cuvânt forțat și neomologat nici în romgleză – Cristian Pătrășconiu, severinean, licențiat în științe politice, adică politruc post decembrist, care și-a intitulat expunerea în romgleză „Să umblăm la soft”. Nu am găsit soft în DEX, doar în engleză, alături de soft headed ce nu înseamnă cap moale ci, direct, prost, ceea ce m-a lămurit. Domnul CP scrie despre softul evenimentelor în care românii trebuie să fie generoși, moderați, decenți, cu bun simț și să sărbătorească fundamentalmente civic. De ce așa, fundamentalmente tiptil?! Pe cine să nu supărăm cu Centenarul Unirii Noastre? După aceste indicații, scrie că bagă mâna în foc că la Alba Iulia va fi vampirism politic. Pentru această cunoscută practică, în care domnia sa și-a dat licența, nu trebuia să bage mâna în foc și să rămână cu ea acolo, românii o trăiesc de 27 de ani. Ultima frază o scrie bref. Degeaba căutați cuvântul prin dicționare, că nu se află decât în romgleza olteanului nostru în locul cuvântului brief, ce înseamnă scurt, concis. Deci, pe scurt, cum foloseau românii înaintea romglezei, aflam că își dorește ca evenimentele Centenarului Marii Uniri să stea sub zodia lui dăruind, vei dobândi. Înălțător, numai că evenimentele Centenarului de astăzi au stat sub zodia vremurilor de acum o sută de ani, iar de dăruit nu prea mai avem ce dărui după 27 de ani de jafuri și vânzări. Cât despre dobândit, am dobândit numai mari datorii și dobânzi, cum nu am mai avut niciodată în istoria noastră. Acesta este adevărul, dragă domnule licențiat, cu care întâmpinăm Centenarul Unirii.

Scriitoarea clujeană Irina Petraș scrie „Recondiționarea identitară” în care spune „avem nevoie de un an întreg de sărbătoriri” și „să sărbătorim cu fermitate și eleganță”. Scrie să ne prezentăm vatra, neamul, limba română, identitatea națională. Așa și trebuie și într-adevăr avem nevoie de un an întreg, fiindcă unirea cea mare și firească s-a înfăptuit de-a lungul întregului an 1918. Îmi permit o completare, am să punctez eu actele unirii care au început la 27 martie 1918, când Sfatul Țării de la Chișinău hotărăște unirea Basarabiei cu Regatul Român, în momente foarte grele atât pentru Basarabia cât și pentru regat, unire ce ar trebui amplu expusă, apreciată și 27 martie să devină sărbătoare națională. În octombrie 1918 amplele manifestări ale bucovinenilor și transilvănenilor de unire a tuturor românilor într-un stat național, de sine stătător, au loc la Viena după care, Iuliu Maniu în fruntea a 70.000 de militari români, din fosta armată austro-ungară, se întorc acasă, visând și înfăptuind Marea Unire, după cea înfăptuită de Mihai Viteazu la 1600. În 28 noiembrie 1918, Consiliul Național Român din Cernăuți hotărăște revenirea Bucovinei la Moldova lui Ștefan cel Mare după 145 de ani, deci la România. Acest eveniment nu trebuie umbrit de Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, fiind amândouă egale ca semnificație națională. La fel ca scriitoarea Irina Petraș foarte mulți români văd complex semnificația întregului an 1918 în înfăptuirea Marii Uniri și așa trebuie să sărbătorim, cu fermitate, în anul 2018.

Marea-Uniree-de-la-1-Decembrie-1918-Alba-Iulia

Istoricul, academicianul Ioan-Aurel Pop, vede Centenarul Marii Uniri cu ochii și mintea unui mare cărturar ardelean care, și de data aceasta, dăruiește o parte din cultura și dragostea lui românească Anului 1918 prin prelegeri istorice veridice, în ton academic. Este în același timp o santinelă și apărător al identități naționale – i-am citit cu luare aminte volumul „Identitatea românească”, pe care îl recomand acum în preajma Centenarului. Domnia Sa este îngrijorat de cum se va comporta guvernul în Anul 1918. Foarte mulți români sunt la fel de îngrijorați.

Sunt român autonom, deci liber să îmi exprim părere personală: aș dori ca politicienii, fie ei și licențiați în științele politice, guvernanții lui Dragnea și parlamentarii pesediști să nu fie admiși, ca vorbitori, la aceste ceremonii și sărbătoriri fiindcă nu au făcut nimic pentru România, dar put a parvenitism prin furt și corupție. Sper ca Dragnea și ochlocrația lui să nu mai fie la putere în Anul Centenarului, iar președintele Klaus Johannis să fie în concediu prelungit, cât mai prelungit și departe de România, fiind doar un flotant gonflat, deci gol, la Cotroceni.

Sistematizat, poetul și prozatorul Adrian Popescu ar dori ca la Alba Iulia, cu ocazia sărbătoririi de la 1 Decembrie, să fie reconstituită Marea Adunare din 1918, începând cu defilarea delegațiilor de atunci și cuvântările patrioților unirii citite de artiști care să-i personifice. Foarte mulți români doresc un spectacol reconstruit cu acele delegații române, venite din Banat și Ardeal, îmbrăcați în porturile lor străbune și cu   artiștii însuflețiți de eveniment personificând unioniștii acelor vremuri. Ar fi o excepțională manifestare și bine ar fi să fim lipsiți de prezența politicienilor de acum. Asemenea spectacole ar trebui să aibă loc și-n Basarabia și Bucovina, în toată Țara.

Domnul profesor Irinel Popescu, pe cât de mare chirurg este pe atât de rupt e de actuala situație social-politică din România, fiindcă în cele 12 rânduri scrise suține că președinția, guvernul, parlamentul sunt cu adevărat interesate de organizarea Centenarului Unirii. Cu tot respectul față de Domnia Sa: Quid verba audiam, cum facta videam? se întreba Cicero. Bună întrebare, domnule profesor, să ne-o punem tot timpul și noi, să cântărim guvernanții după faptele lor nu după logoreea lor.

Criticul, de toată critica, Alex Ștefănescu, critică incapacitatea de a păstra ceea ce s-a obținut în 1918 și cere să nu mai acceptăm conducători incapabili. Combate bine venerabilul, care, în schimb, l-a acceptat, l-a periat din cap până în picioare și șpreiat cu elogii și-n axile pe Roman Patapievici, ce le-a fost un guru literar de la ICR, care i-a învățat că românii sunt patibulari tarați, plaiul mioritic radiografic e o fecală iar Mihai Eminescu e un cadavru de depozitat în debara. Dacă l-ați ascultat și acceptat pe Patapievici, restul vă e mult mai ușor, doar sunteți critic mercenar de Calea Victoriei.

Doamna Simona Vasilache, cu doctorat în management, adică instruită, iscusită și pricepută vine cu acțiuni de anvergură în sărbătorirea Centenarului, numerotate: muzee, sesiuni de artă de stradă, rute de tren cu conferințe și expoziții, dezbateri publice prin orice mijloace, bancnote cu Centenarul, dezvelire de busturi în țară și străinătate, cu un concurs de nou imn național, editări și donații de cărți în bibliotecile lumii. Excepțional, felicitări! Fezabil, cum zice francezul, totul este ce fac românii din tot ce e posibil. E posibil să mergeți la domnul ministru al identității naționale, Lucian Romașcanu, după bani, dar nu e sigur că veți primi, pentru că programului dumneavoastră de anvergură îi trebuiesc mulți, mulți bani, care sunt imposibil de primit de la ministru. Prin absurd, să presupunem, că această posibilitate financiară ar fi posibilă, dar nu, nu mai e timp de realizare. Peste trei luni începe Anul 2018, iar managementul guvernanților noștri este încă în stadiu de fezabilitate. Citiți și veți afla că celelalte naționalități ce au devenit autonome în 1918 și-au început de mult programele, mult mai ambițioase decât ale noastre, de ani de zile și acum sunt gata.

Doctorul în filologie Răzvan Voncu, lector universitar, crede că punctul de greutate al Centenarului ar trebui să fie de natură culturală, nu festivist-politică. Drept și mă bucur că majoritatea oamenilor de cultură și cu ocazia Centenarului se detașează franc de clasa politică postdecembristă. Păcat că nu se unesc într-o contra forță politică, având alte preocupări sau din comoditate, poate din continență sau orgoliu. Păcat, nu zic altceva. Domnia Sa vorbește de regândirea programelor școlare, de importanța limbei latine și cultivarea corectă a limbii române, despre școlile de cultură. Pertinent.

Ultimul, la propriu și figurat, dintre cei ce au scris despre Centenarul Marii Uniri în revista România Literară din 28 iulie 2017, este Ionuț Vulpescu, târgoviștean și popă ca educație, dar e de stânga de când a fost consilierul lui Ion Marcel Ilici Iliescu ce l-a transformat în produs pesedist și Ponta l-a sfințit ca ministru la cultură în guvernul său. Cu un asemenea palmares duhovnicesc, cei de la revista România Literară i-au cerut părerea și el a scris, în manieră grandilocventă, Un efort solidar. Trebuie precizat, din primul moment că este vorba de solidaritatea sa cu PSD-ul Ponta-Dragnea, în care sfințenia sa a prezentat un proiect concret încă din 30 noiembrie 2015 – despre aniversarea Centenarului – proiect ce nu a rămas literă moartă. Fezabil! Dar e doar vorbărie pesedistă, fiindcă faptele nu se văd, nu s-au născut, nu se vor naște din PSD, deși înfumuratul părințel pesedist vorbește și de o autostradă culturală ce leagă capitalele Unirii –București, Aba Iulia, Chișinău, Cernăuți – și alte centre. Ce frumos știu să vorbească popii și politrucii, dar noi, românii de rând, avem nevoie de facta, non verba. În final, părințelul se auto-spovedește și iartă de păcate guvernanții pesediști, încheind cu: ne mai despart cinci luni de anul 2018 și progresele sunt minuscule… un fiasco al Centenarului mi se pare deja antamat! Nu știu ce înseamnă antamat, nu l-am găsit nici în vechiul meu DEX, dar cuvântul fiasco în această propoziție mă îngrozește. Poate e anatema popii fiindcă nu mai e ministru, de la unii popi te poți aștepta la orice. Totuși, rămânem la convingerea că ce nu vor face guvernanții vor face cărturarii, unii ziariști și scriitori, românii de rând, și în primul rând, țărănimea noastră milenară, sub îndrumarea sfatului bătrânilor înțelepți și a consilierilor primăriilor comunale, a bunilor și cu dragoste învățători împreună cu adevărați preoți.

Eu visez de ani de zile să apuc Centenarul Marii Uniri, pe care mi-l doresc și imaginez așa ca pe o grandioasă reconstituire a Sfatului Țării de la Chișinău, a Consiliului Național de la Cernăuți și a Marii Adunări de la Alba Iulia, unde au venit de departe, prin frig și ploi, pe jos sau cu carele și călare, delegații din toată țara pline de însuflețirea unirii răpită de cotropitori seculari. Vreau sărbătorire cu flori și folclor, drapele tricolore în vânt și copii veseli, nu vreau să aud voci de președinți, guvernanți sau parlamentari ai acestor vremuri, o zi fără ei va fi o adevărată sărbătoare. Acest Centenar trebuie să fie o sărbătoare a sufletului și firii românești, în care toți să donăm voluntar ceva din noi, să ne bucurăm cu lacrimi în ochi de bucuria semenilor noștri la această împlinire plătită cu atâtea jertfe de tot neamul nostru peren aici. Nu suport programele artificiale, de hai să ne aflăm în treabă, nici programele politico-financiare, în schimb în acest caz toate ministerele, avem 24 la număr, au datorie social-morală să participe bine pregătite, nu pot să lase totul în cârca celui mai prăpădit minister, condus de parașutistul, la propriu și figurat, Lucian Romașcanu.

Datorită politicii neromânești ce este continuată și după 1990, astăzi suntem aproape patru milioane de români înafara Țării și mă întreb cum se pregătește Ministerul Afacerilor Externe pentru aceste mari evenimente naționale, ce cărți, expoziții, filme și programe pregătesc ambasadele lui în afară de acțiunile protocolare obligatorii și de mesele pentru fripturiștii români apropiați, cunoscuți că perie guvernul și partidul pesedist. Am auzit și de un Minister pentru românii de pretutindeni, oare cu ce se va ocupa în 2018 în afară de afaceri   politico-economice și sindrofii prin pretutindeni. Oare Banca Națională a sucombat sau va scoate o bancnotă sau monedă comemorativă și câte și mai câte trebuiau făcute până acum, câte și mai câte vor rămâne nefăcute în 2018. Toate națiunile desprinse din Austo-Ungaria în 1918 ne-au luat-o înainte și de data aceasta. Dintre ele avem vecini iredentiști care ne vor pizmui și mai îndârjit în 2018 pentru unirea noastă cea firească, ne vor conturba cu ură și dușmănie, în fel și chip, Centenarul Marii Uniri. Și ce nepregătiți suntem noi în fața lor, pentru că ni s-a ascuns, tot timpul, adevărul istoric din 1940 încoace, iar din 1990 am fost manipulați să renunțăm și la identitatea națională. Suntem îndrumați să nu contracarăm agresiunea la adresa statului nostru unitar deși suntem îndreptățiți și datori. Din nefericire, nu mai avem patrioți precum acum o sută de ani, doar jefuitori și vânzători de țară.

Sper să nu fie chiar un fiasco, dar nici cum ar trebuie să fie nu va fi. Oricum, incontestabil, Centenarul Marii Uniri este bacalaureatul nostru în fața României … vom vedea cine va absenta, cine îl va promova și cine nu…

(Septembrie 2017, St.Vital – Canada)

Ziua națională a României integrată politic și dezintegrată în esența ei spirituală

 

Autor: George Petrovai

 

Luând aminte la dezastrul programat al României postdecembriste (unul semnificativ în plan economico-financiar și esențial în plan spiritual-identitar), întru sfidătoarea prosperitate a tâlharilor interni și externi, nu poți să nu te întrebi care este câștigul efectiv al milioanelor de români, mulți dintre ei mai săraci și mai oropsiți ca Iov, după aderarea țării la NATO și Uniunea Europeană.

Poate că unii (dacă nu cu totul convinși, atunci sigur încrezători în scremutul democrației noastre originale și în atrocele elan partinic al aleșilor de două parale) vor susține că țara a beneficiat de însemnate sume europene, cu toate astea sub nivelul cotizațiilor anuale ale României, că Uniunea Europeană și SUA sunt permanent cu ochii pe sforarii dâmbovițeni cu ștaif (vezi recenta nemulțumire a diplomației americane vizavi de manevrele pesedisto-aldiste din justiție) și că fără avertismentele venite din partea acestora, fărădelegea ar huzuri pe meleagurile noastre, caz în care sintagma „stat paralel” s-ar dovedi de prisos.

Și totuși, cu ce-l încălzesc pe românul de rând (omul truditor-răbdător și mult mai onest decât foștii și actualii cârmuitori) aceste frecușuri diplomatico-politrucianiste, când el vede prea bine că dreptatea la noi umblă în continuare cu capul spart și când constată pe propria piele că, din pricina necinstei și imposturii cu legea-n mână, traiul celor mulți merge și tot merge în jos, încât zisa românească „Numai mai rău să nu fie” a ajuns de râsul ciocoilor descurcăreți și de plânsul celorlalți?!…

Steag

Fiind România integrată în Uniunea Europeană și în structurile Nord-Atlantice, structuri care – potrivit unui edificator sondaj de opinie efectuat în   Germania – n-ar sări în ajutorul nostru dacă, Doamne ferește, situația militară ar cere acest lucru (NATO n-a mișcat un deget nici în tensiunile româno-ucrainene datorate canalului Bâstroe!), firește că noțiuni precum patriotismul și naționalismul sunt rău văzute într-un conglomerat politico-economic, a cărui țintă politică o reprezintă globalizarea. Dar nu și la nemți sau francezi, unde politica suferă ajustări direct proporționale cu viteza de rulare, respectiv cu prim rangul acestora în raport cu celelalte state membre, în mod deosebit cu statele din Est.

Așadar, România atât de dezbinată din punct de vedere moral-spiritual (necinstea postdecembristă este ridicată la rangul de virtute politică), geografic (atâtea teritorii românești sunt în continuare despărțite de țara-mamă) și istoric (când va fi studiată în școli și universități adevarata noastră istorie?), pe data de 1 Decembrie își sărbătorește Ziua națională. Însă mă întreb până când o va face și cu ce impact emoțional, având în vedere tensiunile interne și internaționale (politrucii dâmbovițeni pun interesele personale și de grup mai presus de interesul național, iar ungurii, rușii și alți neprieteni ne poartă sâmbetele), precum și neîntrerupta înstrăinare a românilor de țara lor, îndeosebi a tinerilor, potrivit hidosului materialism din spusa „Patria mea este acolo unde mi-e bine” (deja peste patru milioane au plecat, alții pleacă sau sunt pregătiți de plecare: cadre medicale, cercetători, ingineri, profesori, muncitori calificați și necalificați).

(Sighetu Marmației, 29 nov. 2017)

15 noiembrie 1987 – ziua când frica a fost învinsă

Posted by Stefan Strajer On November - 15 - 2017

15 noiembrie 1987 – ziua când frica a fost învinsă

Autor: Viorel Vintila (California)

 

Au trecut 30 de ani de la ziua când frica a fost pusă la respect de 15 mii de oameni curajoși… Ce înseamnă 15 noiem-brie 1987? Pentru unii este doar o simplă dată în calendar, însă pentru participanții de atunci – și nu numai – este o pagină importantă în manualul de istorie și un moment de referință pentru posteritate.

 

Ziua de 15 noiembrie 1987, o zi de duminică, o zi de votare în care poporul era chemat la urne să-şi dea votul unicului candidat comunist – o mascaradă regizată, o simplă formalitate şi un gest civic lipsit de importanță, jocurile politice fiind deja făcute, câştigătorul cursei electorale (sic!) fiind cunoscut înainte ca stampila să legifereze candidatul la rangul de cetă-ţean, cu trese politice, al protipendadei comuniste.

Scânteia s-a aprins la Secția 440

Ca de obicei, în acea perioadă se lucrau şase, chiar şapte zile pe săptămână, chipurile, să realizăm planul, în timp ce salariile erau măcelărite şi tăiate cu până la 40%… ducând la disperare şi totală deznădejde pe cei 25 de mii de angajaţi ai Întreprinderii de Autocamioane, Steagul Roşu Braşov. Cuţitul ajunsese la os şi pe la colţuri tot mai mulţi îşi manifestau oprobriul şi scârba faţă de conducerea comunistă în frunte cu al său dictator, Ceauşescu. Ca unul din miile de participanți  la Revolta Anticomunistă din 15 noiembrie 1987, vă voi prezenta evenimentele din acea zi, aşa cum le-am perceput şi simţit eu la vremea respectivă…

Eram un tânăr care de-abia terminase armata şi eram angajat al Secţiei 410 (Sculărie) şi, ca la toţi ceilal-ţi angajaţi ai Întreprinderii de Autocamioane, „fluturaşul” cu chenzina îmi fusese „alterat” serios, pe 15 noiembrie mă uitam la „lichidare” şi aveam 800 de lei în minus… la un salariu de 2.500 de lei… pe lângă mizeria, frigul şi cozile interminabile pentru o bucată de carne sau pentru un litru de lapte. În jurul orei şapte dimineaţa, am ajuns la locul de muncă şi, trecând prin faţa Secţiei 440 (Matriţe), am văzut adunaţi şi foarte nervoşi zeci de muncitori care fluturau „fluturaşii” cu salariul ciuntit, exprimându-şi nemulţumirea şi indignarea prin deci-beli puternici care se puteau face auziţi până la poarta uzinei. Ceea ce nu ştiam era că revolta mocnea încă din noaptea de 14 noiembrie, când schimbul III încetase munca şi îşi manifesta nemulţumirea; în dimineaţa zilei de 15 noiembrie, scânteia avea să explodeze şi să culmineze cu marşul către Comitetul Judeţean al PCR.

Marșul către sediul Comitetului Județean

În jurul orei opt diminea-ţa am ieșit împreună cu mai mulţi colegi în faţa secţiei şi ne-am îndreptat spre cei de la Secţia 440, unde venise un director economic, care încerca să calmeze spiritele. Fără succes însă… muncitorii erau deja la saturare şi nu mai vroiau să audă limbajul de lemn cu promisiuni goale şi explicaţii marxist-leniniste şi au început să-l îmbrâncească pe director – unul dintre muncitori chiar i-a tras una peste față… Deja ne adunaserăm câteva sute de muncitori şi încă mai ieşeau şi din alte secţii… s-a format o mulţime care intra din secţie în secţie cu mesajul: „Veniţi cu noi!”. Revolta începuse!

Luat de val, m-am alăturat muncitorilor care, după ce şi-au îngroşat rândurile, au decis să se îndrepte spre „Palat” (administraţia uzinei)… acolo, muncitorii revoltaţi au spart mai toate geamurile clădirii… Mulţimea revoltată şi nervoasă se întreba ce putea face pentru ca mesajul ei să poate fi recepţionat… Cineva a strigat: „Haideţi la Comitetul Judeţean!”, idee care a fost imediat împărtăşită de cei prezenţi, astfel încât coloana protestatarilor a decis să părăsească uzina, moment în care câţiva dintre muncitori au luat cu ei şi câteva steaguri tricolore care erau atârnate la poarta uzinei.

Odată ajunşi în faţa spitalului judeţean s-a cântat „Deşteaptă-te române!”, ceea ce a descătuşat oamenii de refularea şi tribulaţiile care îi măcinau de peste 20 de ani… şi, ca din senin, a urmat: „Jos Ceauşescu!”. Mii de oameni, printre care elevi şi studenţi, aveau în sfârşit curajul să protesteze şi să se alăture coloanei „Stegarilor”… un sprijin deosebit de important care a făcut ca protestul, iniţial social, să devină unul politic… s-a ajuns de la „Vrem banii noştri!” sau „Vrem căldură şi mâncare!” până la: „Jos comunismul!” şi „Jos Ceauşescu!”, o idee politică care nu a stat la baza declanşării acestei revolte spontane. Sincer, mie nu îmi venea să cred ce se întâmpla atunci, mă frecam la ochi şi la urechi şi eram total siderat… să strigi „Jos Ceauşescu!” într-un stat atât de dictatorial cum era România era ceva ce nu se mai auzise… mai auzisem vag atunci că în anul 1977 avusese loc o revoltă în Valea Jiului, dar cred că manifestaţia din 1987 a fost mai amplă şi a avut un răsunet şi un impact mult mai puternic, zdruncinând din temelii sistemul comunist. După estimările de atunci, se pare că au fost în jur de 15-20 de mii de protestatari, care, anesteziaţi de frigul din casă, de lipsa de mâncare şi de tăierile salariale, au îndrăznit să se ia la trântă cu sistemul comunist şi să-l pună la zid, strigând: „Jos comunismul!”.

Tabloul lui Nicolae Ceaușescu, incendiat

Ajunşi în faţa Comitetului Judeţean, sediul comunist a fost devastat, s-au spart geamuri, s-a aruncat cu banane, portocale (ceea ce românul de rând vedea o dată pe an) cu telefoane… şi într-un final cineva a aruncat şi portretul lui Nicolae Ceauşescu, aflat undeva sus la ultimul geam… în prealabil, câţiva dintre colegii mei l-au luat la ţintă cu ouă, dar în momentul când tabloul a fost aruncat, lumea era în delir, parcă fuseseră izbăviţi de o tiranie care nu se mai termina… tabloul a fost rupt în bucăţi şi a fost incendiat în uralele mulţimii extaziate la vederea acestui gest unic, nebunesc, dar cât se poate de real.

proteste-brasov-piata-sfatului-1990

Nu exista un organizator, un lider care să încerce să organizeze mulţimea – deși sunt voci care afirmă că totul a fost regizat și supervizat de Securitate – şi, eventual, să iniţieze un dialog cu cei de la conducerea Comitetului Judeţean de Partid, în care să fie prezentate nemulţumirile muncitorilor. Pur şi simplu a fost o revoltă spontană, declanşată pe neaşteptate, în urma tăierilor de salariu care nu păreau să mai aibă sfârşit. Nimeni nu ştia ce deznodământ va avea această revoltă, probabil adrenalina de moment ne blocase simţul realităţii şi frica dispăruse total. Realitatea avea însă să fie alta… după vreo două ore de devastare a Primăriei în uralele celor de pe gazonul din faţa Primăriei… miliţia şi scutierii îşi fac apariţia şi se desfăşoară… fiecare fuge cum poate… forţele de represiune intervin brutal şi pun capăt revoltei. Am revenit seara să văd ce se mai întâmplă… totul era încercuit şi se lucra de zor la repararea geamurilor sparte şi la curăţirea spaţiului verde din faţa Primăriei. A doua zi dimineaţă, totul arăta că nimic nu s-ar fi întâmplat.

A doua zi…

Alta era însă situaţia în uzină, unde aveau loc şedinţe extraordinare de UTC şi de Partid, în fiecare zi, ocazie cu care se înfiera acţiunea manifestanţilor şi se condamnau acei oameni care au luat parte la aceste acte de „huliganism”. Cei care au fost arestaţi atunci au fost anchetaţi, bătuţi şi torturaţi groaznic în beciu-rile Miliţiei şi Securităţii, din cauza cărora unii s-au ales cu boli degenerative. „După ce iniţial se anunţase pedeapsa capitală pentru muncitorii arestaţi, sub presiunea opiniei publice mondiale, comuniştii au revenit asupra hotărârii lor, deportând, în urma unui proces înscenat, 61 de muncitori şi schimbând locurile de muncă ale altor 27 de persoane dintre cele peste 300 arestate şi anchetate în sediile Miliţiei şi Securităţii din Braşov şi Bucureşti”. Cei deportaţi s-au reîntors la începutul anului 1990 şi au fost reangajaţi la vechiul lor loc de muncă şi fiecăruia dintre ei le-a fost repartizat un apartament în Centrul Civic al Brașovului. Nu ştiu dacă acum mai stă careva dintre ei acolo, mulţi dintre ei au vândut business-urile care s-au dezvoltat acolo…

Crosul “15 Noiembrie”

În amintirea zilei de 15 noiembrie 1987, în fiecare an la această dată se organizează Crosul „15 Noiembrie” – traseul de 5 kilometri al crosului rememorând drumul dintre Uzina „Steagul Roşu” (Roman SA) şi Comitetul Judeţean de Partid (actuala Prefectură), parcurs de masa de manifestanţi anticomunişti în noiembrie 1987. Câţi îşi mai amintesc de momentul 15 noiembrie 1987? Oare a -meritat sacrificiul celor -care atunci şi-au riscat -efectiv viaţa şi au dat dovadă de un curaj nebun, ieşind pe străzi şi scandând lozinci împotriva lui Ceauşescu?

Să nu uităm această zi istorică şi să ne exprimăm respectul şi aprecierea pentru cei 61 de muncitori deportaţi (dintre care 12 nu mai sunt printre noi) şi pentru cei 300 de arestaţi şi anchetaţi care au suferit de pe urma revoltei de la Întreprinderea de Autocamioane.

Să nu uităm ziua de 15 noiembrie 1987, să nu lăsăm istoria să uite actul de -curaj nebun al celor 15 mii de oameni care au riscat totul pentru o viață decentă. Să nu lăsăm praful timpului să se depună peste sacrificiul celor  care au fost -condamnați și au avut de suferit și să aducem aminte și generațiilor viitoare de ziua când frica a fost pusă la colț.  Nu vă vom uita -niciodată!

 

Societatea americană între „plutonomie” și precariat

Posted by Stefan Strajer On September - 26 - 2017

Societatea americană între „plutonomie” și precariat

Autor: Silvia Urdea (Waterford, Michigan, SUA)

 

De la criza economică din 2008 cu o lungă trenă în anii care au urmat, America se privește din ce în ce mai mult din diferite unghiuri socio-politice, obsedată de posibilele soluții la realități din ce în ce mai acute. Devine tot mai evidentă conștiința ei că se află la răscruce. Deși alegerile prezidențiale s-au încheiat demult, neliniștea continuă pe străzile marilor orașe, inundate de demonstranți cu pancarte inspirate de lozincile neoliberale ale d-nei Clinton, exprimând frustrările cauzate de măsurile antiimigraționiste ale președintelui Trump sau de respingerea reformei sănătății elaborată de administrația Obama. Ceea ce m-a uimit întotdeauna a fost absența, din aceste demonstrații, a unei reacții viguroase la politica belicoasă a Americii. Minoritățile, pe care s-a sprijinit Hillary, sunt nemulțumite de așa zisa supremație a albilor, pe care ar fi favorizat-o alegerea lui Donald Trump. Dar între cei care l-au votat pe Trump mulți îl votaseră pe Obama. Ce nu înțeleg bine minoritățile este că și albii au început să aibă sentimentul de minoritate, marginalizată chiar înainte ca numărul celor de culoare să fie covârșitor. Adevărul este că sloganul lui Donald Trump „make America great again” a avut un impact mai puternic decât „stronger together”, sloganul d-nei Clinton, amintind de multiculturalism și neoliberalism, care displac unui considerabil segment al populației. Și, de fapt, America înregistrează un declin vizibil în politica ei domestică. Infrastructura, starea jalnică a unor orașe, violența în creștere în Chicago sau Baltimore, de exemplu, vorbesc de la sine despre declin. Singurul remediu al tuturor tensiunilor ar fi o democrație funcțională, care să reconcilieze forțele antagoniste din societatea americană.

În acest spirit analizează Noam Chomsky forțele care se confruntă actualmente pe scena lumii americane în recenta sa carte Requiem for the American Dream (New York, 2017). „Make America great again” a prins deoarece majoritatea societății americane trăiește un sentiment al abandonării. Speranțele puse în guvernarea Obama au fost atât de mari, că numai deziluzia la finele administrației le-a putut egala, când mulțimea s-a văzut din nou cu mâinile goale și casele confiscate de băncile îmbogățite peste măsură. Se manifestă o stare de nemulțumire acută la diferitele paliere ale societății americane, divizată din ce în ce mai mult între elitele care guvernează și cei guvernați. Noam Chomsky, cel mai proeminent intelectual american în prezent, pune cu vigoare și claritate față în față măsurile obstrucționiste ale establishment-ului, corelate cu frustrările crescânde ale celor 99% dintre americani. Analiza lui pornește din perioada 1950-1960 când, deși societatea americană era mai săracă decât azi, era mult mai stabilă, deoarece inegalitatea socială era ținută în frâu de reguli impuse organizațiilor financiare și corporațiilor, iar baza economiei o reprezenta producția de bunuri de către lucrătorii acestei țări. America se afla încă sub influența măsurilor populare luate de F. D. Roosevelt prin doctrina cunoscută sub numele de New Deal. Cu siguranță se poate afirma că atunci gradul de democrație, de pluralism au fost cu mult mai înalte decât în prezent, că efortul participativ al diferitelor categorii sociale nu a fost împiedicat, că sindicatele au putut să se manifeste, ba chiar unii capitaliști, precum cei de la compania Ford, au considerat necesar să crească salariile muncitorilor, dându-le astfel șansa să cumpere automobilele pe care tot ei le fabricau. Optica clasei conducătoare a fost mai receptivă la imperativele mișcărilor de stradă, a protestelor pentru drepturi civile, antirăzboinice, pentru emanciparea femeilor etc.

requiem_american_dream

Situația va începe să se schimbe radical odată cu anii ’70, cu președenția lui Reagan în SUA și guvernul doamnei Thatcher în Marea Britanie, când sunt eliminate regulile care preveneau manevrele riscante din sectorul financiar, când sunt reduse la extrem taxele pe veniturile și dividendele celor bogați, plasându-se povara fiscală pe umerii clasei de mijloc și ai sărăcimii. Între 1950-1960 elitele plăteau taxe cu mult mai ridicate decât sunt obligate s-o facă actualmente. Autorul subliniază că societatea americană a evoluat de atunci încoace spre un capitalism foarte rapace, care practică la sânge cunoscuta maximă „all for ourselves and nothing for anyone else” (totul pentru noi și nimic pentru altcineva”), la care se referă sociologul englez Adam Smith în Wealth of Nations (1776, Bogăția națiunilor). În democrație opinia publică trebuie să aibă o influență asupra politicii, guvernul fiind ales pentru a reprezenta voința alegătorilor. În realitate, indiferent de președintele ales, măsurile de limitare drastică a democrației au abundat într-o totală ignorare a pauperizării populației, a reacțiilor ei opozante.

Germenii concentrării puterii și bogăției în mâinile clasei privilegiate pot fi detectați începând cu Constituția americană croită, în principal, de James Madison. Acolo se stipulează că scopul societății este „to protect the minority of the opulent against the majority” (să protejeze minoritatea opulentă împotriva majorității – Noam Chomsky, op. cit., p.2). Ne aflam într-un stadiu precapitalist, e adevărat, dar această schizmă continuă până în zilele noastre. Democrația era privită ca o tiranie a majorității. Două soluții sunt posibile pentru a ține în frâu furia maselor: să reduci democrația sau să reduci inegalitatea. Dacă Aristotel, observă Chomsky, a optat pentru diminuarea inegalității prin măsuri protecționiste ale guvernului, James Madison și urmașii opinează pentru limitarea democrației. Începând din 1970 a fost lansată o ofensivă contra democrației. Ea se reflectă în documente oficiale precum Powel Memorandum, în care judecătorul Powel de la Curtea Supremă atrăgea atenția Camerei de Comerț că cei ce controlează societatea pierd putere și deci „something must be done”, ca să contracareze „the outside power”, adică majoritatea populației, care protestase pentru legitime drepturi în deceniul anterior. Judecătorul a emis opinia ridicolă că cei persecutați erau posesorii de capital. În timpul administrației Carter Comisia Trilaterală a produs documentul intitulat Crisis of Democracy, care combătea în aceași direcție, reclamând moderație în democrație și, în special îndoctrinarea generației tinere. Tot atunci și-a făcut loc în media americană conceptul de anti-americanism, aplicat celor care supuneau criticii opiniile clasei suprapuse. Conceptul este absolut totalitarist, amintindu-ne de sloganul comunist „cine nu este cu noi este împotriva noastră”. Procesul de contracarare a forțelor democratice s-a tradus în măsuri concrete aplicate celor văzuți ca atentatori la privilegiile suspușilor. Ca să ocupe timpul tineretului au fost ridicate an de an taxele la colegii și facultăți, limitându-se numărul celor care s-ar mai fi putut educa, iar celor care își permiteau să recurgă la împrumuturi li s-a răpit timpul de demonstrații, fiind obligați să combine studiul cu jobul. Studenții au fost transformați în dependenți de guvern și de bănci.

Dar cea mai mare intreprindere a establishmentului, pentru „pedepsirea” restului societății, a constat în schimbarea radicală a structurii economiei prin financializarea ei și prin exportul locurilor de muncă în țări cu un un nivel de trai scăzut. Până la Reagan economia era orientată în mod esențial spre producție, spre joburi manufacturiere. Începând cu legile votate sub administrația lui, clasa de mijloc a fost lovită mortal, fiind relegată în perioade lungi de șomaj, umilită prin imposibilitatea de a mai formula vreo revendicare, blocată tocmai prin spectrul șomajului. Muncitori străini au fost aduși la companiile americane pentru a fi trenați de cei care urmau să fie înlocuiți. Umilirea muncitorului american a fost de proporții. Îndepărtarea legilor care reglementau activitatea băncilor a condus la desfrâul acestora, la lansarea în activități cu totul periculoase pentru economie, ceea ce a cauzat criza din anul 2008, generată în mare măsură de cea mai importantă bancă americană, Goldman Sacks. Băncile și megacorporațiile au capturat toate campaniile electorale, practic dictând guvernanților, legislatorilor legile care le conveneau. Semnificativ este faptul că General Electric începând din 1980 nu mai este o companie productivă în America, ci una financiară. Producția o face peste granițe. Același pattern îl urmează majoritatea companiilor care devin acum multinaționale. În vreme ce măsurile pentru controlul populației se intensifică (vezi scandalul cu NSA și Edward Snowden în timpul lui Obama), libertatea de acțiune a capitalului crește până la nivelul anarhiei. Este atât de întemeiată critica autorului la adresa multinaționalelor: „The rise of multinațional corporațions that know neither patriotism nor morality, but only self-interest, has made accountability almost non-existent. At virtually every level, I discern demand by business for docile government and unrestrained corporate individualism. Where industry once yearned for subservient unions, it now wants no unions at all”. (op. cit, p. 121 – Ridicarea corporațiilor multinaționale care nu cunosc nici patriotism, nici moralitate, ci numai interesul egoist a făcut responsabilitatea inexistentă. La fiecare nivel discern cererea din partea afaceriștilor a unui guvern docil și individualism nelimitat din partea corporațiilor. Acolo unde odinioară industria dorea sindicate supuse, acum nu le mai vrea deloc.)

În deceniile ’50, ’60 creșterea economică a fost oarecum egalitaristă. O cincime din stratul cel mai de jos al populatiei și-a optimizat traiul într-o măsură comparabilă cu nivelul cincimii din stratul cel mai de sus. Nimic din acest spirit începând cu perioada de după 1970. Capitalul este liber, în timp ce lucrătorii nu sunt. Mobilitatea socială s-a redus la extrem. Insecuritatea voit creată a joburilor a introdus un fel de teroare printre cei ce produc. Astfel că deși este garantat prin lege dreptul de asociere, doar 7% din businessul particular mai are sindicate. Orice tendință de solidaritate a fost contracarată. Cei bogați s-au izolat în lumea grămezilor lor de bani. Nu mai au nevoie de muncitori deoarece companiile lor produc peste hotare, iar acasă ei se ocupă cu investițiile în sectorul financiar, care să le aducă încă mai mult capital. E ca și cum maxima din lucrarea lui Adam Smith a atins acum apogeul. Cu adevărat totul este pentru ei și nimic pentru altcineva. Am văzut că după război Ford se concentra pe ridicare de salarii în scopul dinamizării consumului. Atunci un președinte al lui General Motors a declarat că ceea ce este bun pentru GM este bun pentru întreaga țară și invers. Azi, Citigroup, una dintre cele mai puternice bănci, îndeamnă investitorii să se orienteze spre plutonomy, termen care circumscrie elita foarte bogată. Citigroup consideră că este suficient dacă această elită susține consumul. La polul opus se situează cei deposedați, cei lipsiți de mijloace, adică precariatul. Să observăm că exclusivismul clasei suprapuse a atins cote nemaiîntâlnite până acum, manifestându-se un dispreț total față de cei marginalizați. Acest mod de gândire a dus la deconectarea din ce în ce mai accentuată a guvernanților de cei guvernați, care nu mai sunt ascultați. Faptul a devenit foarte transparent în timpul crizei economice din 2008 când marile bănci, principalele vinovate, au fost salvate de la colaps cu ajutorul banilor jefuiți de la precariat. A avut loc atunci un jaf de proporții. Precariatul a fost abandonat fără case, lăsat să doarmă pe stradă sau în automobile. Cinismul celor de pe Wall Street, filmați în acele zile prin baruri, sfidând pe cei care tocmai fuseseră deposedați, a atins atunci cele mai înalte cote. Ocupanții de pe Wall Street (mișcarea Wallstreet Occupiers) cereau pedepsirea celor vinovați, ceea ce nu s-a întâmplat („too big to jail” – prea mari pentru a fi întemnițați) și tot circul acesta s-a petrecut sub administrația Obama. Pentru alegătorul american partidele au încetat să mai fie relevante. Dacă în 1987, când a fost o altă criză economică, cei responsabili au fost judecați, în 2008 populația a fost pusă să plătească, iar vinovații s-au bucurat de impunitate.

Perseverarea în această direcție, ne atrage atenția, Noam Chomsky, nu este doar păguboasă, dar este foarte pernicioasă, chiar catastrofală: „It’s a really serious problem, and we’re heading toward a cliff” (op. cit, p. 54 – este o problemă cu adevărat serioasă și ne îndreptăm spre prăpastie). Plutonomia dorește să aibă un stat puteric, care s-o salveze de la ananghie și un stat care să controleze lumea pentru a avea resurse și forță de muncă ieftină. Că venitul a trei sferturi din populația americană stagnează de trei decenii este o realitate care nu-i atinge pe cei 1% izolați în propria lor lume. Principiul solidarității și sentimentul compasiunii sunt combătute. „Care about yourself, not about other people” este îndemnul frecvent, convenabil celor suspuși deoarece asta garantează liniștea din partea celor marginalizați. Fără solidaritate socială nu se poate schimba nimic. Combaterea ideii de solidaritate se constată în perpetuul atentat la social security, pensia americanilor, pe care republicanii o vor dispărută, atacul la educația publică și rușinoasa impotență în crearea unei legislații care să asigure o asistență medicală universală. Din cauza lăcomiei sectorului medical, al agențiilor de asigurare și al sectorului farmaceutic, o reală reformă a sănătății este amânată sine die în America.

Este cel puțin hilar să vezi că într-o societate, care se pretinde capitalistă, clasei dominante i se aplică dulci tratamente socialiste. Să dai bani din visteria federală celor care s-au comportat iresponsabil în lumea financiară este de domeniul utopiei comuniste, care ne promitea să primim de la societate după nevoi și să muncim după capacități. Un set de reguli pentru cei bogați, altul cu totul opus pentru cei săraci. Singura forță care se poate opune asaltului capitalului este munca organizată, sindicatele, care astăzi sunt din ce în ce mai puține la număr. Atât de puternic este sentimentul antisindicalist, încât SUA este singura țară care n-a ratificat dreptul la liberă asociere din legislația internațională a muncii. Întoarcerea la o societate cu adevărat pluralistă se poate petrece numai dacă forțele sociale, clasa de mijloc se organizează din nou în scopul corectării exceselor cu totul primejdioase ale capitalului. „But it’s gotta be done. It’s not gonna happen by itself” (op. cit. p,116 – dar trebuie să se facă asta. N-o să se întâmple de la sine), subliniază Noam Chomsky, aruncând o provocare societății civile. Până să se ajungă în acest punct de conflict ascuțit conducătorii de companii au obișnuit să dialogheze cu muncitorii, căutând consesnsul, deoarece comunitatea de afaceri a fost loială unui capitalism benign, care a implicat respectul proprietății private, independență, reguli și promovarea unei politici libere, democratice.

Populația trebuie să fie atentă la variatele manevre ale celor ce conduc, care fabrică tot felul de diversiuni menite să distragă atenția de la problemele spinoase ale vieții. Reclamele comerciale care induc consumerismul fără sens, reclamele din campaniile electorale, care sunt cu totul sterilizate de substanță astfel că uneori oamenii ajung să voteze chiar împotriva intereselor lor, consensul social fabricat artificial sunt căile pe care clasa suprapusă își apără cu dinții privilegiile. Astfel că trece un ciclu electoral după altul, o administrație după alta și oamenii constată că tot cu mâinile goale rămân, că nimic din promisiunile pozitive nu au trecut în legi bune pentru toți. Rezultatul însumării acestor deziluzii este fenomenul unei furii generalizate. Populația a ajuns să deteste toate instituțiile sociale în bloc, de la congres, senat, partide, până la președenție. De multe ori această mânie generală se manifestă prin conflicte între oameni care în realitate au interese comune, diviziune de care cei puternici se bucură. Această furie erodează relațiile sociale și dacă mersul lucrurilor nu va fi întors spre un sens pozitiv „will create an extremely ugly society”( op. cit., p. 143 – vom crea o societate extrem de urâtă). O societate bazată pe ostilitate, totală indiferență, maxim egoism, absența compasiunii și solidarității se îndreaptă în mod cert spre completa distrugere. John Dewey (1859-1952), un filozof și sociolog de vârf a arătat că nu poate exista o democrație funcțională până când toate instituțiile ei, producție, comerț, media, educație nu se află sub un control participativ.

Numai o mișcare populară organizată și dedicată schimbării poate contrabalansa abuzurile oligarhiei și o poate trage la răspundere. Toate speranțele se leagă de generația tânără, bineînțeles. Nu trebuie să se aștepte marile evenimente. Fiecare pas creator făcut în direcție bună, constructivă la diferitele niveluri de organizare social-politică este o pregătire pentru marile schimbări, pentru „the significant events that enter history” (pentru evenimentele semnificante care devin istorie).

(Waterford, 24 iulie 2017)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors