Archive for the ‘Politic’ Category

Alegerile europarlamentare din 2019 în România/Tiberiu Dianu

Posted by Nuta Istrate Gangan On May - 24 - 2019
 De ce voi vota cu Partidul Mişcarea Populară, dar voi da un vot negativ la Referendumul pe justiţie
 
thumbnail
Alegerile-Europarlamentare
1. Alegerile europarlamentare
Pentru alegerile europarlamentare de la 23-26 mai 2019 România va avea un număr de 32 de parlamentari, iar după ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană – 33 de parlamentari. Pe eşichierul politic se înfruntă, cu şanse de reuşită, şapte partide, aliniate următoarelor grupuri europarlamentare: populari (de dreapta) – PNL, PMP, UDMR; socialişti (de stânga) – PSD; centrişti – ALDE, PRO România; şi partide noi – Alianţa 2020 USR+. https://ig.ft.com/european-parliament-election-polls/
Prin tradiţie, alegerile europarlamentare au în România o prezenţă la vot redusă (în jur de 35%) şi servesc ca barometru de opinie pentru alegerile interne (locale, parlamentare şi prezidenţiale). Din păcate, nici în acest an situaţia nu a fost diferită. În loc de a se concentra pe prezentarea pentru cetăţenii votanţi a proiectelor europene privind România, partidele au preferat să adopte poziţii pro sau contra privind coaliţia de centru-stânga de la putere (PSD şi ALDE) şi liderul acestuia, Liviu Dragnea (preşedinte al Camerei Deputaţilor), condamnat pentru corupţie. Cu o singură excepţie: Partidul Mişcarea Populară (PMP), condus de Traian Băsescu, fost preşedinte al României între 2004-2014, care este şi cap de listă a partidului pentru aceste alegeri şi, în premieră, primul preşedinte eligibil pentru un post de europarlamentar.
Am urmărit atent dezbaterile şi mitingurile electorale ale tuturor partidelor şi, punctual, ofertele lor electorale. Subiectul Dragnea a dominat copios campania electorală şi a împărţit partidele în două tabere agresive – pro (PSD şi ALDE, un partid de dizidenţi de la PNL) şi contra (PNL, USR+, PRO România, un partid de dizidenţi de la PSD, şi, în ultimele zile, şi UDMR). În schimb, PMP a optat să prezinte cu mai mare claritate alegătorilor oferta lor electorală mai diversificată, pe linie economică (Canalul Rin-Dunăre, subvenţiile agricole), socială (anti-imigraţionismul şi menţinerea valorilor creştine), politică (integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană prin reunirea cu România) şi militară (puternic pro-NATO şi rezervată privind o armată a Uniunii Europene fără SUA).
De aceea, sunt pe deplin convins că, votând PMP pentru alegerile europarlamentare din 2019, România va avea prin preşedintele Băsescu o voce autorizată la Bruxelles, el fiind deja cunoscut ca un bun negociator şi un fin cunoscător al complicatelor proceduri ale Uniunii Europene.
2. Referendumul pe tema justiţiei
Preşedintele României, Klaus Iohannis, a hotărât ca odată cu alegerile europarlamentare din 26 mai 2019 să aibă loc şi un referendum pentru justiţie, ca reacţie la intenţiile guvernului PSD-ALDE de a modifica legislaţia penală şi a dezincrimina unele infracţiuni. Mulţi au văzut, şi pe bună dreptate, în acţiunile guvernului o tentativă de a-l scăpa pe liderul social-democrat Liviu Dragnea de rigorile legii.
Pentru ca referendumul să fie validat a fost stabilit un prag de 30% din numărul votanţilor înscrişi în listele electorale permanente, conform unei legi a referendumului din decembrie 2013. Acest prag a fost coborât de la 50% în urma eşecului referendumului de suspendare a preşedintelui Traian Băsescu din 2012.
Referendumul pe justiţie din 2019 conţine două teme considerate de interes naţional de către preşedintele Iohannis şi anume: (1) interzicerea amnistiei şi graţierii pentru fapte de corupţie şi (2) interzicerea ordonanţelor de urgenţă ale guvernului în domeniul infracţiunilor, pedepselor şi al organizării judiciare, precum şi dreptul altor autorităţi constituţionale de a sesiza direct Curtea Constituţională cu privire la ordonanţe.
Preşedintele Iohannis, având intenţia generoasă şi lăudabilă de a lupta eficient împotriva corupţiei, a îndemnat electoratul să voteze cu DA la ambele întrebări.
Din păcate (şi o spun şi ca fost judecător, profesor de drept şi cercetător ştiinţific în domeniul juridic), întrebările sunt slabe din punct de vedere legal şi au un efect limitat din punct de vedere politic.
Din punct de vedere legal, interzicerea amnistiei şi graţierii pentru fapte de corupţie va crea o discriminare între infractorii condamnaţi pentru acest tip de infracţiuni (care nu vor beneficia de amnistie şi graţiere) şi infractorii condamnaţi pentru restul infracţiunilor, multe din ele mult mai grave decât infracţiunile de corupţie, precum omorul sau trădarea (infractori care vor beneficia de amnistie şi graţiere). În plus, pe planul formulării, întrebările sunt prea tehnice pentru nespecialişti şi, pe bună dreptate, au creat multă confuzie chiar şi printre adepţii preşedintelui Iohannis.
Din punct de vedere politic, întrebările au o viziune limitată şi par formulate ca şi cum PSD şi aliaţii săi vor conduce România pe vecie, fără a se ţine seama de alternanţa partidelor la putere, specifică democraţiei. Nu mai devreme de luna mai  a anului 2016,  guvernul de centru-dreapta al lui Dacian Cioloş a dat o ordonanţă de urgenţă de modificare a codurilor penal şi de procedură penală şi a legii privind organizarea judiciară, adică exact în acele domenii pe care acum preşedintele Iohannis vrea să le excludă din ordonanţele de urgenţă. http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/178639
În plus, mai mult ca sigur că pe viitor, pentru alte guvernări de dreapta, se pot ivi situaţii care să justifice asemenea decizii. Însă acele decizii vor fi, la rându-le, puternic criticate chiar de opoziţia de stânga în baza aceluiaşi referendum.
Adversarii politici ai preşedintelui Iohannis au anunţat în mod direct că vor boicota referendumul (ALDE)  sau, în mod mai subtil, că îl vor ignora (PSD), cu scopul de a-l invalida printr-o prezenţă la vot de sub 30%. Din păcate, atât preşedintele Iohannis, cât şi adversarii săi politici folosesc acest referendum (care ar fi trebuit să aibă nişte întrebări mai simple şi mai clare privind justiţia) nu în ideea reformării României, ci de a marca puncte în mod politicianist şi demagogic.
Ca votant responsabil, eu nu voi boicota referendumul şi nici nu îl voi ignora, ci voi vota la acest referendum pentru a contribui la pragul de validare de 30%. Sunt convins că intenţiile nobile ale preşedintelui vor beneficia de o majoritate de voturi de DA la cele două întrebări.
Eu voi vota însă cu NU la ambele întrebări din motivele mai sus-menţionate. Este reacţia mea de a arăta politicienilor de orice culoare că votul meu este responsabil faţă de propria mea conştiinţă (ca alegător) şi formaţie profesională (de jurist) şi că acest vot nu poate fi manipulat politicianist într-o direcţie sau alta.
NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.
O variantă a articolului a fost publicată anterior de revista INTELLECTUAL CONSERVATIVEhttp://www.intellectualconservative.com/tiberiu-dianu-voting-for-the-european-parliament-election-2019/.
TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.https://medium.com/@tdianu
*****

Cu ce-l ajută europarlamentarii pe cetățeanul de rând?

Posted by Stefan Strajer On May - 20 - 2019

Cu ce-l ajută europarlamentarii pe cetățeanul de rând?

Autor: George Petrovai

 

Brexitul n-a adus cu el numai o droaie de complicații pentru oficialii europeni și insulari, ci și un spor al europarlamentarilor, implicit al cheltuielilor aferente, ce revin membrilor Uniunii în noua configurație comunitară. Logic era ca, după retragerea Marii Britanii din Uniunea Europeană (o retragere care cam bate pasul pe loc, ba chiar tinde să bată…în retragere), totalul de 751 de șparlamentari europeni să scadă cu cota alocată/impusă englezilor. Ei bine, nici pomeneală de așa ceva!

Vasăzică României îi revin în prezent 33 de aflători în treabă, fiecare dintre aceștia vlăguind lunar țara cu peste 20.000 de euro, sumă exorbitantă în care intră leafa (peste 6000 euro), cheltuielile de forfetare, cheltuielile cu diurna și cazarea etc. Mă rog, obrazul gros cu cheltuieli nesimțite se ține, cu toate că în România postdecembristo-comunitară, numărul nevoiașilor ce-și duc în mod miraculos zilele cu cel mult 100 de euro este în continuă și alarmantă creștere (evident, nu și pentru aleși).

61519420

Iar acest năucitor raport de unu la peste două sute dintre veniturile masei de alegători și sfidătoarele venituri bugetare ale aleșilor, îndeosebi ale europerlamentarilor, arată cât se poate de clar prăpastia dintre vorbele găunoase și faptele nelegiuite (catindații promit marea cu sarea, aleșii puterii se laudă cu înfăptuiri penibile, opoziționiștii se răfuiesc cu formele acestei tragice stări de lucruri, țara merge din rău în mai rău), ci și adevărata miză a încrâncenatei lupte pentru înhățarea ciolanului comunitar și/sau intern: partidele să se întărească prin tactica lor mișelească!

Da, căci dacă scopul prioritar (desigur, nedeclarat public) al unor indivizi necușeri, precum Rovana Plumb, Rareș Bogdan, Carmen Avram sau Traian Băsescu, este garantata lor înciocoire occidentală vreme de cel puțin cinci ani, pentru partidele care-i propulsează constituie atât un necesar exercițiu politrucianist întru pregătirea temeinic antiromânească a alegerilor interne (locale și parlamentare) de anul viitor, cât și șansa consolidării lor în marile familii politice europene prin numărul mandatelor câștigate.

În această ordine de idei, problema devine de-a dreptul vitală pentru Dragnea și ortacii lui pesediști: vor să le dea peste bot socialiștilor europeni (ăștia i-au anunțat recent cu excluderea din formațiunea lor) cu numărul de euromandate adjudecate (deputatul „Mitralieră” paria la tembelizor pe vreo 14-15 după redistribuire!) și țin morțiș ca, prin această victorie pretins democratică și de rang european, să-și asigure rampa politică spre o nouă înfruptare din firavul buget al României și, eventual, spre o nouă ofensivă asupra Justiției, până la totala înălbire a trecutului marilor infractori (Liviu Dragnea, Darius Vâlcov etc.), ce continuă să dețină poziții decizionale în stat.

Fac precizarea că, prin aceste analize și ilustrări, nu urmăresc neaparat să-i îndemn pe compatrioții mei cu discernământ să nu se prezinte la vot, deși – în actualele condiții nefaste pentru țară și popor – îmi mențin punctul de vedere cu greva electorală (neprezentarea la vot a peste 90% dintre alegători). N-o fac deoarece mulți dintre ei sunt convinși că votul este mai tare ca glonțul (dar nu-i mai tare ca glonțul sărăciei generalizate) și că, drept aceea, cetățenii educați, mai puțin educați și complet needucați ai acestei țări au obligația (sic!) să-și exercite dreptul neesențial de vot (în aproximativa democrație postdecembristă, cantitatea electorală asigurată cu mici și beri prevalează copios în fața calității intelectuale și atitudinale!), dând cu totul uitării faptul că timp de treizeci de ani am tot votat pentru schimbarea în bine, pentru ca astăzi România să fie la coada țărilor din Uniunea Europeană, să aibă circa cinci milioane de expatriați și o datorie externă de peste 100 miliarde euro.

Tuturor acestor nostimi și incurabili entuziaști, sau mai degrabă naivi, doresc să le reamintesc două memorabile spuse:

1) Se poate comite asasinat și din prea mult entuziasm;

2) „Dacă prin votul nostru am putea să schimbăm ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm” (Mark Twain).

Convins de perenitatea acestor adevăruri, iată ce susțineam pe 7 decembrie 2016 în articolul De votăm sau nu votăm, rău-n și mai rău schimbăm!: „Să fie o fatalitate că nici după aproape trei decenii de democrație originală, românii încă n-au dibuit calea binelui și prosperității generale? Ori suntem predestinați să rătăcim vreme de 40 de ani prin pustiul istoriei noastre contemporane, astfel făcând dovada că parabola biblică cu rătăcirea evreilor prin pustie nu-i o ficțiune (vasăzică istoria se repetă în forme la care nimeni nu se așteaptă) și că cei 40 de ani reprezintă taman generația ce trebuie să dispară ca societatea înnoită și nițel înțelepțită să o ia pe drumul bun?!”. Punct de vedere prin care mă raliez, atunci ca și acum, la repetatul avertisment al gânditorului Petre P. Negulescu: „Mai necesară și mai urgentă decât o reformă a instituțiilor ar fi o reformă a oamenilor” (Destinul omenirii, vol. II, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”)!

N.B.: În afara europarlamentarilor și a unei întregi armate de trepăduși, cine naiba are trebuință de acest monstruos Parlament European, conceput și împuternicit să tragă sforile politico-juridice peste capul parlamentelor naționale?!…Se subînțelege că Europa poate să fie unitară (Statele Unite ale Europei), adică să calce pe urmele Statelor Unite ale Americii, doar printr-o comandă unică (politică, economică, financiară, diplomatică, militară), nicidecum prin menținerea, finanțarea și întărirea instituțiilor paralele, taman prin aceasta situate într-un prelungit și contraproductiv conflict între național/regional și supranațional/ paneuropean.

(Sighetu Marmației, 18 mai 2019)

Antidot la o anume furie

Posted by Stefan Strajer On May - 19 - 2019

Antidot la o anume furie

Autor: Cornel Cotuţiu

 

Cu câtva timp în urmă am descoperit într-unul din sertarele mele cu manuscrise, o scrisoare, care m-a răscolit în clipa primirii ei și mi-e dragă în continuare, pentru efectul ei de leac. Ea îmi potolește și îmi curmă îndată furia pregătită să dea năvală, la veștile care-mi parvin despre mâncărimile de piele ale buiecilor conduși de (Hun)or K.

Semnatarul scrisorii era/este un prieten ungur din copilărie. În adresa expeditorului e scris așa: „Prof. Szilagyi Sanyi – Alex – publicist nestingherit și fericit – Institutul Oncologic Cluj, Secția Radiologie Chimio-terapie, Salon: 203, România Liberă, Europa – Univers.”

Era expediată în primele zile de ianuarie 1990.

Aflase de mine, (adică, ce responsabilități îmi acordaseră cetățenii din Beclean, începând cu 22 decembrie 1989) încât, la destinatar e scris astfel: „Domnului Scriitor și Președinte al Consiliului Orășenesc Beclean al Frontului Salvării Naționale, Prof. Cornel Cotuțiu, Beclean, Jud. Bistrița-Năsăud, România Liberă – Europa.”

Din interiorul epistolei, extrag câteva secvențe:

„Dragul meu Frate Cornel, Întâiul Leader Simpatic și drag sufletului meu din Beclean, acum, la debut de An Nou, al unei Ere Noi, îți transmit, (ca vechi amic și coleg de suferințe și idealuri, din inima însângerată a capitalei iubitului și bătrânului Ardeal – unde am avut incomensurabila bucurie a trăirii și apărării Victoriei noastre asupra răului și întunericului Românesc).

Fierbintea Urare de veșnice satisfacții profesionale, familiale, amicale, spirituale, multă, foarte multă putere de muncă și sănătate”. (ș.a.m.d.)

Pe cartonul scrisorii sunt prinse, cu o agrafă, un crâmpei de pânză neagră și din tricolorul românesc. (N.B. – Ce zici de asta, /Hun/or K și ciracii tăi obraznici?!)

Cornel-Cotutiu

Foto.Cornel Cotutiu

Profesor de istorie fiind, Sanyi îmi face o trimitere la gestul lui Nicolae Bălcescu, care, participant la revoluția din 1848 de la Paris, smulge „o bucățică din catifeaua roșie a tronului absolutismului tiranic” (sunt cuvintele lui Sanyi) și i-o trimite prietenului său Alecu Russo. Prietenul meu a repetat gestul, către mine, crâmpeiul fiind luat din eșarfele întinse la Cluj, după uciderea, lângă librăria „Universității”, a câtorva revoluționari din decembrie însângerat al anului 1989, care s-au jertfit pentru – scrie prietenul meu – „Cauza Dreptății Sacre Românești”.

Szilagyi Sanyi, înainte de a-și duce sub glie ochii săi albaștri, ținea să-mi împărtășească bucuria pe care o trăia, în ciuda cumplitei suferințe, scriindu-mi, în final: „Trăiască România Liberă!”

Nici el, nici eu, nici atâția dintre noi, nu bănuiam ce ne așteaptă…

Cornel Cotuțiu

P.S. O motivație pentru acest text: Suntem în an aniversar – 30 de ani de la ce s-a întâmplat în decembrie și nu se știe nici acum ce a fost: revoluție? lovitură de stat?

Declaraţia de la Budapesta – 16 iunie 1989

Posted by Stefan Strajer On May - 15 - 2019

Declaraţia de la Budapesta – 16 iunie 1989

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Sforăitoare declaraţie ungurească urmată de grave fapte antiromâneşti

Un grup de 12 unguri naționaliști, iredentiști și revanșarzi și cinci români regățeni, un basarabean și un evreu comunist, toți bătuți de vânturile vremurilor printre străini, au semnat la Budapesta o declarație antiromânească ignobilă, adică ticăloasă.

Neagu Juvara – aromân, diplomat, rămas în străinătate după 1944

Paul Goma – român basarabean, scriitor, deținut politic, exilat după 1977

Virgil Ierunca – român vâlcean, literat, s-a autoexilat la Paris în 1947

Monica Lovinescu – bucureșteancă, pariziană din 1947, comentatoare la REL

Bujor Nedelcovici – avocat bârlădean, scriitor, ajuns în străinătate în 1987

Vladimir Tismăneanu – comunist, fiul nomenclaturistului evreu Tismeninski

Doru Braia – bucureștean, plecat din România în 1987 la REL, ziarist

Nici un român ardelean, nici o analiză temeinică a declarației întocmită de unguri. Nici faptele istorice ale Unio Trium Nationum din 1437, care a impus monstruoasa subjugare a românilor ardeleni, ce a durat și s-a amplificat timp de cinci sute de ani – ei fiind nemeși, românii iobagi și slugi – nici intențiile revoluționarilor lui Kossuth din 1848-1849 de alipirea Ardealului la Ungaria, nici agresiunea comunistului evreu, Bela Kun, împotriva unirii neamului românesc, nici ocupația ungurească și atrocitățile lor barbare împotriva românilor ardeleni în Nord-Vestul transilvan din 1940-1944, nu le-a dat nici cea mai mică tresărire în cuget, sau să gândească analitic ce semnează, cu cine semnează.

La 4 iulie 1989, ungurii și românii semnatari îmbrăcați de sărbătoare, cu protocolul regal buchisit și cu bune maniere, de circumstanță, până în vârful urechilor, s-au prezentat la reședința ex-rex-ului Mihai de Hohenzollern din Elveția, să-i ceară și majestății sale înalta sa semnătură. Ex-rex-ul care și-a semnat, contra avantaje, și propria demisie, semnează și această declarație antiromânească. Ce mai conta, pentru ex-rex încă o semnătură, după ce l-a arestat pe Mareșalul Ion Antonescu, și-a lăsat, fără remușcări, 120.000 de militari români prizonieri la aliatul sovietic, iar restul armatei a pus-o la dispoziția glorioasei armatei sovietice, care ne-a ciuntit națiunea, a ocupat și a jefuit țara prin dictatura comunistă impusă cu forța. Ex-rex-ul, un alt josnic trădător al românilor din Secolul XX, semnează orișice, fie și împotriva identității și integrității României, chiar și numai, pentru o tinichea de agățat în piept. De data aceasta a semnat Declarația de la Budapesta: „Noi, români și unguri, considerăm că libertatea și propășirea celor două popoare pot fi realizate și garantate numai într-un cadru politic pluralist de respectare integrală a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.” Înălțător de supra democratic pe hârtie! „… dictatura ceaușistă a creat o situație de criză acută, care împiedecă comunicarea dintre români și maghiari.” Criză acută?! Eu, sub dictatura ceaușistă am trăit și profesat 17 ani în Ardeal și nu am simțit nici o criză acută; am comunicat lejer, și eficient, cu maghiarii. Știam că mulți nu ne iubesc, dar public nu-și manifestau resentimente, ura. „Dialogul început astăzi între noi dorește să învingă aceste piedeci și să stabilească bazele unor relații normale între cele două națiuni care s-au format în același spațiu geografic.” Semnatarii români, de dragul adevărului istoric, puteau cere semnatarilor maghiari să evite această frază falsă, contrafăcută, perfid introdusă, dar ei, săraci cu duhul și simțire patriotică, au semnat din toleranță prost înțeleasă. Știind cu ce ignoranți ai istoriei și probleme ardelenești au de-a face, maghiarii au mers mai departe, și așa, doar de reamintire a trecutului, le-a spus că „soluționarea conflictelor (care conflicte?, cine le-a generat?) nu pot veni de la revizuirea frontierelor”. Bine țintită, reamintirea revizuirii frontierelor de către semnatarii unguri, care prin criza acută au adus declarația la conflicte și mai departe, la ce este cu adevărat în mintea și voința lor: revizuirea frontierelor! Dar, nici de data asta, în mintea semnatarilor români nu s-a aprins vreun beculeț, beznă! În această situație semnatarii maghiari au mai făcut un pus strategic pentru scopul lor secular: „Transilvania a fost și este un spațiu de complementaritate și trebuie să devină un model de pluralism”. Semnatarii români au rămas cu gura căscată, habar nu aveau de complementaritatea ungurească și au luat-o drept glazura democratică a declarației, au aplaudat și au semnat în turmă, în frunte cu ex-rex-ul, după care s-au alăturat și alții turmei. Ungurii au câștigat din nou, au mai făcut pasul iredentist, revizionist mimând democrația acelui moment istoric.

3-harta

Trec peste reacțiile și ripostele ardelenilor ce au suferit cumplit istorica complementaritate ungurească între 1940-1944, au motive întemeiate de neîncredere în declarațiile ungurilor, trec și peste replicile apărute în articolele specialiștilor și a bine cunoscătorilor maghiarizării și iredentismului unguresc și mă opresc la realitatea istorică din Decembrie 1989, în Ardeal. Nu trecuseră nici șase luni de la semnarea mult trâmbițatei declarații democratice, prin care ungurii semnatari erau plini de arzător pluralism, de respectarea integrală a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în Transilvania numai pentru ei. În fapt, în spațiul lor de complementaritate, în 22 decembrie 1989, a izbucnit barbar ura lor antiromânească; segregația, revizionismul, purificarea etnică prin izgonirea românilor! Faptele:

În secuimea maghiarizată, dintr-odată românii au devenit din nou, budos olah și vor fi uciși cei care vor manifesta opoziție față de revoluția secuiască. Și revoluția secuiască a ucis pe: Coman Dumitru, locotenent colonel, lovindu-l în cap cu ranga, apoi l-au linșat în stradă. Mort fiind, a fost aruncat în curtea spitalului. Pe Gabor Szekely subofițer de miliție l-au omorât în bătăi pentru că a vrut să-și ajute nașul, care era român. Uciderea bestială a maiorului Agachi Aurel, a făcut înconjurul lumii. L-au ucis cu bestialitate și i-au profanat cadavrul în stradă, băgându-i în gură un șobolan. Soția sa și frații ei, de etnie secuiască, au vrut să-i ridice cadavrul din stradă dar au fost amenințați, pentru că s-a organizat un marș al victoriei secuiești împotriva românului, în care ei, învingătorii, treceau scuipând și lovind cadavrul. Secolul XX, al pluralismului unguresc în spațiul secuiesc de complementaritate. În comuna Dealul, șeful de post, Cheuchișan Liviu, a fost bătut groaznic, muribund fiind au început să-l belească și să-i dea foc. Soția sa cu cele două fetițe au rămas în casă, căreia i s-a dat foc, le-a salvat, în ultimul moment, un OM, un SECUI. Șeful de post din Zetea, Dănilă Gabriel, a fost hărțuit de o gloată revoluționară, bătut, înjunghiat și la urmă un maghiar complementar i-a scos pistolul din toc și l-a împușcat în cap; era căsătorit cu o unguroaică, aveau o fetiță. În Cristurul Secuiesc, plutonierul major Ferencz Emeric și-a pus la adăpost colegii români, pentru care a plătit cu viața, fiind înjunghiat mortal de către etnicii săi. Iată faptele cadrului pluralist, iată dialogul și nici o reacție din partea semnatarilor unguri, nici un protest din partea semnatarilor români, nici o retragere de semnătură. În Decembrie 1989, în secuimea maghiarizată au fost distruse, parțial sau total, 38 sedii de Miliție și Securitate, vandalizate, jefuite, distruse 200 de locuințe ale românilor, ce au lăsat totul refugiindu-se îngroziți, 100 de ofițeri și subofițeri au fost agresați, bătuți, spitalizați, conform Raportului Comisiei Parlamentare. În acea iarnă, 4.000 de români au fost forțați să plece imediat; începea exodul românilor din România în România. Revoluția secuiască ucisese și complementaritatea pe hârtie a mult trâmbițatei Declarații de la Budapesta.

Ion Marcel Ilici Iliescu și Petre Roman-Neulander erau ocupați cu mușamalizarea ucișilor de la București, nu aveau vreme și de complementaritatea din Ardeal, cu epicentrul în secuimea de mult maghiarizată. Conducătorii uniunii ungurilor din România, și-au zis imediat democrați (UDMR) și au pus placa suferințelor etnice datorită lui Ceaușescu și-a Securității sale. De asemenea și-au apărat ferm, cu mult tupeu coetnicii pentru agresivitatea, bestialitatea, uciderile comise cu: „omorurile intră în sfera actelor revoluționare.” E drept, istoria revoluțiilor e plină de morți, de uciși din furia oarbă a momentului, dar după zilele înfocate ale revoltelor, răzvrătirilor apar schimbări cumpănite, rezonabile, chibzuite, reparatorii. Nu în complementaritate pluralistă democrată a secuilor maghiarizați, care au hotărât continuarea discriminării, segregației și purificării etnice: „Aici, în Odorhei, trebuie să se vorbească numai ungurește!!” Pentru acest scop de complementaritate ungaro-secuiască au hotărât: „dacă nu plecați în 24 de ore vă linșăm!” Și au început cu insulte și injurii directe în public și instituții, amenințări prin orice mijloace, molestări, segregație la toate nivelurile, scoaterea limbii române din administrație, iradierea a tot ce era românesc din viața publică. „Să nu vă mai vedem aici!” Astfel au declanșat exodul populației românești din secuimea maghiarizată în următorii ani. Au plecat 30.000 de romani, datorită terorii intensive și susținute, lăsându-și bunurile personale în urmă.

Ca urmare a acestei situații ce a determinat exodul românilor din spațiul majoritar ungaro-secuiesc a apărut Asociația românilor alungați din Covasna, Harghita, Mureș care prin delegații s-a adresat, justificat și argumentat, președințiilor (Ion Marcel Ilici Iliescu, Emil Constantinescu)   guvernului (Petre Roman, Văcăroiu, Ciorbea) parlamentului (Bârlădeanu, Năstase) fără nici un rezultat, repet fără nici un rezultat scontat, doar audiențe sterile și proiecte moarte. Toți cei de mai sus, enumerați, deveniseră dependenți de pachetul de voturi al UDMR, trădând statul național unitar român, trădând românii ardeleni. Nici o deosebire între ei și cei ce au semnat Declarația de la Budapesta.

S-au scris multe articole și studii pertinente, adevărate, s-au scris cărți întregi despre tragedia românilor din Ardeal, au fost boicotate, obstrucționate, excluse din actuala mass media românească dominantă de politicul corect; un zid în fața adevărului! În schimb, în 1996, la Târgu Mureș, la Casa de Editura „Mureș” a părut „Revendicările ungurești”, scrisă de președintele Ungariei, în exercițiu, Arpad Gonez, care știa bine despre Declarația, – complementaritate pe hârtie – de la Budapesta, așa că a scris și semnat: „…Națiunea ungară ține în modul cel mai ferm la dreptul ei de proprietate asupra întregii Transilvanii. Nu va exista niciodată o generație de unguri dispusă să renunțe la acest sfânt drept istoric. Națiunea ungară este gata ca în orice clipă să ia arma în mână pentru a-și exercita acest drept, sacrificându-și chiar viața în luptă.” (pag.86) „Într-o singură problemă nu putem face concesii: Transilvania în întregimea ei – ca o unitate intangibilă – trebuie pusă sub stăpânirea Sfintei Coroane ungare” (pag.110). Emil Constantinescu a fost entuziasmat de Arpad Gonez, l-a primit la Cotroceni în 1997, între timp citise, pe nerăsuflate, revendicările ungurești pentru care, recunoscător, i-a oferit cea mai mare distincție a statului: Steaua României!   Comentariile-s de prisos pentru ardelenii români ce trăiesc ipocrizia ungurească de la Marea Unire din 1918 și nu se așteaptă la altceva din partea lor în viitor. Cât privește criticele și acuzațiile pertinente la adresa   guvernanților României din 1990 sunt inutile, nu le penetrează carcasa nesimțirii, ei nu știu decât să aservească tot ce este străin și-s puși să prade, vândă și trădeze țara și națiunea. În concluzie, de ce să ne luăm după declarațiile ungurilor când vedem și trăim realitatea faptelor lor, chiar și acum, în Anul Centenarului Unirii Neamului Nostru.

(Corneliu Florea, August 2018, Casa cu Flori – România)

Succesurile dăncilești te fac pe Țepeș să-l dorești…

Posted by Stefan Strajer On March - 20 - 2019

Succesurile dăncilești te fac pe Țepeș să-l dorești…

Autor: George Petrovai

 

În ianuarie s-a împlinit un an de la instalarea Guvernului Viorica Dăncilă. Și tot cam de atunci ni se împuie zilnic capul cu performanțele acestui mătăhălos Cabinet, compus din sculele cele mai de nădejde ale făcăturii PSD – ALDE (a nu se confunda apelativul „de nădejde” cu competența sau demnitatea, ci cu supușenia politrucianistă!), ulterior cârpit/reșapat/remaniat cu atâta chichirez gășcăresc, încât taman miniștrii excluși de către Sorin Grindeanu și Mihai Tudose din guvernele lor, au fost chemați de nostima și neperechea noastră premieriță să facă degeaba umbră pământului în cel mai feminist, nu neaparat și feminin, guvern din istoria României (evident, prin păgubitoarea densitate pentru țară a hoaștelor unse cu toate alifiile detestabilului).

Mai înainte de-a vedea cum stă treaba cu succesurile dăncilești, cuvine-se să fac două precizări:

1) Sensurile dicționărești ale verbului a exclude sunt: a înlătura, a da afară, a elimina, a îndepărta, a excepta, a nu admite. Dacă este de înțeles că un demnitar al statului poate să-și piardă funcția din diverse motive (citeam pe undeva că un ministru dintr-o țară occidentală și-a dat demisia după ce presa l-a acuzat că a folosit telefonul instituției în scop personal!), devine total de neînțeles pentru oamenii cu scaun la cap cum un fost ministru, îndepărtat din echipa guvernamentală pentru incompetență, are atari calități în ochii de șoimană ai premieriței Dăncilă, încât la iuțeală este cooptat în echipa sa reșapată. Ca și cum în câteva luni, respectivul ipochimen ar fi făcut dovada irefutabilă a schimbării lui într-un element indispensabil pentru minister, țară și popor.

2) Tot o performanță, dar á rebours, constituie isprava unui prost ce aruncă o piatră în fântână, iar zece înțelepți nu izbutesc s-o scoată…

Potrivit goarnelor pesedisto-aldiste și statisticilor oficiale (I. Kant spunea că există trei categorii de minciuni: mari, mici și statistici), marea performanță dăncilească, din care au rezultat firimiturile azvârlite grosului salariaților și pensionarilor, se cheamă creșterea economică, cică cea mai gogonată din Europa și printre cele mai vijelioase din lume. Mă rog, propaganda oficială își proptește demagogia agresivă cu cifre umflate…

Atâta doar că întreaga retorică pesedisto-aldistă cu creșterea economică, se bazează în exclusivitate pe consum, nicidecum pe creșterea reală și solidă a unei economii sănătoase, creștere generată de triada investiții – productivitatea muncii – comerț dinamic și reflectată în sporul prosperității tuturor cetățenilor acestei țări, nu doar a aleșilor ticăloșiți și a privilegiaților fără obraz.

CristianSt Art.

Foto. CristianSt Art.

O economie bazată în principal pe consum nu este numai extrem de fragilă și – ca atare – periculoasă pentru țară (economiștii au tras semnalul de alarmă de nenumărate ori), dar acționează și ca un bumerang – se întoarce nimicitor împotriva ocârmuirii care a moșit-o și a nației care i-a trecut cu vederea capriciile începutului! Adică taman ce se întâmplă acuma în România: cea mai mare inflație din Uniunea Europeană, lanțul tot mai greu (pentru omul de rând) al scumpirilor, noi taxe și impozite.

Nota 1: Dragnea și ai lui o lasă mult mai moale cu uriașa idioțenie numită „taxa pe lăcomie”, acuma când constată că ea contribuie la creșterea coeficientului de risc (raitingul de țară), fapt care le îngreunează enorm sarcina împrumutării banilor pentru pensii și lefuri…

În categoria succesurilor dăncilești mai trebuie incluse dovezile neîncetate de subcultură ale tuturor cârmuitorilor actuali, gafele comise tot acuși-acuși, lamentabilele prestații în politica europeană și mondială, starea deplorabilă a sistemului de sănătate și de educație, poziția codașă între țările din Uniune la toate tipurile de transporturi (la autostrăzi în mod special), neobositele răfuieli ale lui Tudorel Toader (Tetelu, cum este „alintat” de presă) cu Justiția și anumiți magistrați, sfidătoarea fraternizare a politrucilor necușeri cu nelegiuiții.

Nota 2: Doamna Dăncilă, vă înștiințez pe această cale că știu în zona Maramureșului Voievodal câțiva bătrâni care trăiesc fără ajutoare sociale, fără curent electric și chiar fără lampă cu petrol (de unde și cu ce să cumpere petrol lampant?). Și numai bunul Dumnezeu are știre câți ca ei își duc astfel destinele pe întinsul acestei țări! Ei bine, îmbunătățiți cu o câtime viața acestor compatrioți, și fiți convinsă că gestul dumneavoastră de omenoasă cârmuire va rămâne în conștiința românilor și în istoria lor ca o veritabilă performanță a Cabinetului pe care cu încrâncenată vrednicie politrucianistă îl păstoriți în prezent.

(Sighetu Marmației, 11 martie 2019)

Memorandistul Nicolae Cristea, între oamenii-icoană ai neamului românesc

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

Memoria timpului cerne printr-o sită deasă lucrarea înaintașilor, dintre care răzbat la limanul nemuririi numai o mică parte, cât vârful unui aisberg plutind în ocean. Despre militanții români transilvăneni din perioada Imperiului Austro-Ungar se cuvine să glosăm în anul Centenarului Marii Uniri (text din noiembrie 2018, n.red.) mai mult decât oricând, pentru că activitatea lor plină de sacrificii s-a constituit în istorie ca o treaptă importantă spre împlinirea visului României întregite.

Restituirea operei rămase de la preotul și publicistul   memorandist Nicolae Cristea (n. 1834 la Ocna Sibiului – d. 1902 la Sibiu), redactor-șef între 1865 și 1883 la „Telegraful Român”[1] din Sibiu, și ctitor apoi al ziarului „Tribuna”, din aceeași localitate a Transilvaniei, se întregește cu fiecare volum pe care îl așezăm în lumina tiparului, ca o datorie pe care ne-am asumat-o față de un mare înaintaș, amenințat altfel să cadă pe nedrept în uitare. Experiența dobândită ca asesor consistorial sub patru mitropoliți ai Ardealului, începând cu inegalabilul Andrei Șaguna, care l-a desemnat în testamentul său în funcția încredințată „până-i va plăcea”[2], apoi sub Procopie Ivanovici, Miron Romanul și sub Ioan Mețianu, va face din ocnerul isteț și harnic un om chibzuit, demn și prestant, acționând cu mult tact, ceea ce îl va determina chiar și pe fostul ministru de finanțe maghiar Lucaci, vorbind cu un alt român, să afirme că Nicolae Cristea „este omul cel mai cu minte   și de omenie din toată nația dumneavoastră”.[3] Aprecieri elogioase aveau să vină în contemporaneitate din partea mai tinerilor jurnaliști M. Eminescu și I. Slavici, iar între istoricii prestigioși de mai târziu, specializați în trecutul Transilvaniei, Vasile Netea n-a ezitat să-l socotească pe Nicolae Cristea, printr-o superlativizare la fel de onorantă, drept „cea mai înaltă figură de gazetar ardelean din secolul al XIX-lea, adevărată pildă de onestitate, de abnegație și eroism profesional.”[4]

Nicolae Cristea - Meditațiuni politico-istorice - Coperta 1

Volumul Meditațiuni Politico-Istorice. Spre Marea Unire (Editura D*A*S, Sibiu, 2018) apare acum după o culegere de studii consacrate de noi în 1996 acestui om-icoană al neamului românesc, Memorandistul Nicolae Cristea și epoca lui, prefațată de Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu. Cartea s-a bucurat și de o a doua ediție, îmbogățită, în 2011. Concomitent, în 1996 a apărut prima ediție, urmată în 1998 de o a doua, ediție critică, la volumul File de memorialistică. Jurnal, cu un Cuvânt înainte semnat de Mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeală. În noul volum au fost selectate de data aceasta două eseuri politice, apărute antum la Sibiu, respectiv La țintă. Meditațiune politică de Nicolae Cristea, în 1895 și Din trecut pentru viitor. Repriviri politice recente, în 1899, dar cu autor nemenționat, pe copertă aparând doar titlul Articole politice. Textul a fost retipărit după ziarul „Tribuna” nr. 251 și următoarele din 1898, având anexate trei materiale doveditoare, de un cert interes. Dorim să completăm astfel plaja creației lui Nicolae Cristea cu pagini în care printr-o panoramare a seismelor societății din țările central și est europene, se reflectă în subtext crezul și direcția de luptă ale temerarului combatant sibian pentru idealurile nației române. Replasat în peisajul caleidoscopic al societății austro-ungare cu principalii ei actanți, cititorul este pus în contact cu evenimentele de la Curtea imperială a Vienei, cu deciziile luate în Parlamentul budapestan, cu luptele ce se duceau pretutindeni pentru putere. Dar tema pivotantă a comentariului rămâne chestiunea românească, cu amintirea proaspătă a detenției suferite pentru activitatea memorandistă a sa și a camarazilor lui transilvăneni de crez politic.

Stăpânind cinci limbi străine, comentatorul are o anumită ubicuitate ca spectru documentar și dovedește o autoritate cu totul specială, asigurată de continua lectură a presei. De aici și plaja largă a faunei politice din care își selectează personalitățile discutate. Se perindă prin paginile celor două meditațiuni monarhi și arhiduci, miniștri și parlamentari, politicieni ce reținuseră interesul presei momentului. Din eșichierul politic european nu lipsesc Napoleon al III-lea, Bismarck, țarul Rusiei Alexandru al III-lea, chiar dacă la un moment dat în imperiului dualist „providențialul” Kossuth Ferencz este văzut ca cel mai potrivit aspirant la tronul Ungariei și ziarele se încarcă până la saturație cu asemenea aprecieri elogioase. În pofida atâtor nume de personalități, care populează scena politică a vremii, profilul cel mai puternic conturat în noua carte este până la urmă chiar al lui Nicolae Cristea. Politicianul transilvănean trăia o teribilă dramă a marginalizării, în ciuda martiriului pe care continua să-l suporte chiar și după ieșirea din temnița de la Vaț. Paginile Jurnalului său început în 1895 și Meditațiunile scrise pentru viitorime erau o supapă prin care ziaristul își descărca sufletul tot mai întristat și-și nutrea conștiința mereu trează. Aspirațiile Partidului Național Român, prezent prin reprezentanții săi în multe file ale Meditațiunilor, mișcările Partidului Liberal și ale celui Conservator din România, cu aderări sau respingeri de linii tactice, trezesc interesul analistului politic de la Sibiu. Comentatorul reînvie o lume apusă pentru cititorul zilelor noastre, dar nu pe cea a strălucirii habsburgice, care a alimentat beletristica bogată în fantezii a temei. Analistul este preocupat în principal de sarabanda aranjamentelor din culise, cu umbrele compromisurilor lăsate de actanții vieții politice. Înțelegând ce se ascunde în dosul cortinei, Cristea nu ezită să dea în vileag falsul și turpitudinea acelei lumi doar aparent pline de fală, el deosebind aparențele de adevăr.

Nicolae Cristea

În mod cert, ținuta dârză, atât profesională cât și umană, îl desemnează pe jurnalistul transilvănean ca pe un model demn de urmat. Modest și discret în tot ce a întreprins, cu aplicație socială și vizionarism politic, Nicolae Cristea a lăsat imaginea omului de condei consecvent crezului său, tot astfel cum Mircea Vulcănescu rămâne pentru noi icoana omului de stat imaculat, iar Arsenie Boca este în conștiința urmașilor simbolul credinței religioase mântuitoare. Și nicicând nu socotim că ne este mai necesară o asemenea pilduitoare existență de memorandist, implicat în lupta pentru demnitatea poporului său asuprit, ca în acest an centenar al Marii Uniri.

Mai presus de toate, în concluzie, merită înțeles mesajul pe care autorul îl transmite viitorului prin meditațiunile sale. În contextul dramatic în care i-a fost dat să lupte pentru „ținta” națională cea mai înaltă a românilor din Transilvania, pe care el trebuia să o ascundă sub pavăza unei atitudini moderate, în lupta cu teroarea regimului austro-ungar ajuns la apogeul puterii sale, mărturisirea făcută în eseul La țintă concentrează crezul său de luptător cu arma condeiului: „Între astfel de împregiurări, aspirațiunile române nu pot fi imposibile… De optimism putea fi vorba când ne-am fi mărginit la laudele activității române de până aici în cauza națională politică, atunci când am zis că, după activitatea lăudabilă de până aci și chiar și admirabilă, lucrurile au să se dezvolte mai departe de la sine și că românii nu mai au nimic de făcut. Aceasta nu am zis-o și nu o zicem, când constatăm că românii nu au ajuns încă la țintă. Evenimentele, nici atâta nu ne permit: să stăm la constatarea aceasta. Ele ne împing, și încă cu tot dinadinsul, la acțiune mai departe. Este timpul suprem. Și așteptarea și amânarea sunt păcate de moarte. “ (s.n.) Nădejdea nu îi este spulberată nici măcar de lunile petrecute în închisoarea ungurească de la Vaț, de unde el încurajează soția și copiii în 13/25 august 1894, încredințându-i că necazurile prezente se vor transforma în „plăceri sigure, pentru toți aparținătorii familiei noastre în mic și mare.” (s.n.) Desigur că familia cea mare era în conștiința acestui om de profundă însuflețire patriotică țara întreagă, care trebuia mântuită pe plaiuri transilvane de jug străin. Dar la finele secolului al XIX-lea România nu era încă pregătită pentru o unire administrativă, drept care unii jurnaliști transilvăneni, între care se număra și Ioan Slavici, vedeau posibilă o structurare federală a statului, cu regiuni care să-și conserve identitatea bazată pe specific de limbă și de cultură. Această optică alimenta teoria unității prin diversitate, pivotând pe elemente culturale și era aplicată de comentatori la întreaga Europă.

Studiile publicate în volumul Meditațiuni politico-istorice. Spre Marea Unire, pentru prima dată înmănunchiate astfel, sunt nu numai un dialog impresionant al intelectualului sibian cu marile imperative ale vremii lui, ci și o oglindă a evoluției limbii române la finele secolului al XIX-lea, o interesantă bază de cercetare pentru stadiul momentului publicistic respectiv.   Pentru că asemenea pagini se cer puse la îndemâna cititorilor de la începutul secolului al XXI-lea, unele retușări discrete s-au impus cu necesitate, întocmai cazului unor construcții resimțite astăzi ca inadecvate. Principiul urmat a fost ca, pe cât este posibil, să conservăm expresivitatea limbii literare române de la finele secolului al XIX-lea, dar fără să șocăm lectorul zilelor noastre. Unde era necesar, am dat explicații la cuvintele ieșite din uz, recurgând la marile dicționare ale vremii. Așa cum ne-am constituit ca o echipă în realizarea unui asemenea dificil proiect editorial, în care istoricul Mihai Sofronie este prefațator, iar îngrijirea ediției am împărțit-o cu Marin Diaconu, considerăm că în acest an de sărbătorire a Centenarului Marii Uniri, apariția noii cărți dedicate memorandistului transilvănean Nicolae Cristea are multiple rațiuni de susținere. Gândul nostru de a desăvârși o restituire științifică completă cuprinde și un al patrulea volum, cel consacrat publicisticii autorului sibian, întregire pe care o încredințăm anului ce va veni.

[1] Cel mai longeviv ziar românesc al tuturor timpurilor, “Telegraful Român” apare neîntrerupt la Sibiu din 3 ianuarie 1853, când a fost ctitorit de Andrei Șaguna, până în prezent.

[2] A.Șaguna, Testamentul marelui arhiepiscop Andrei baron de Șaguna, Sibiu, Diecezana, 1915, p. 9.

[3] N.Cristea, File de memorialistică. Jurnal,   Casa de presă și Editura Tribuna, Sibiu, 1996,   p. 245.

[4] V.Netea, Discuții asupra ziarelor și ziariștilor ardeleni. În Pentru Transilvania (Pământul și oamenii), f.a., p. 213.

Dilemele și tragediile unei epoci

Posted by Stefan Strajer On November - 14 - 2018

Dilemele și tragediile unei epoci

Autor: Silvia Urdea (Waterford, Michigan, SUA)

 

(Nikos Kazantzakis, Fratricizii, Humanitas, 2017)

Editura Humanitas, prin inspirata traducătoare Alexandra Medrea, ne face un dar cu totul special prin publicarea romanului lui Nikos Kazantzakis, Fratricizii (1954, apărut postum în 1963).   Scriitorul despre care Albert Camus, concurent la decernarea Premiului Nobel, a afirmat că romancierul grec îl merita de „o sută de ori mai mult”, ne fascinează și de data aceasta, ne provoacă, ne tulbură ca în tot ceea ce a scris, asigurându-și locul cel mai înalt în elita literaturii eline și universale.

Romanul, compus spre sfârșitul carierei, sintetizează trăsăturile distinctive ale viziunii filozofice, etice, socio-politice și artistice ale unei personalități de o complexitate covârșitoare. N. Kazantzakis a fost un scriitor militant în sensul profund al termenului, care s-a implicat în bătăliile esențiale de idei ale epocii sale, dar și concret în mișcările politice menite a schimba lumea. El este incendiar și contemplativ, cutreierat de îndoieli și ezitări, dar și năvalnic în acțiunile sale, navigând între contradicțiile eului său și ale lumii contemporane, dominată de confuzie, sfâșiată între declinul creștinismului și barbaria maselor, între totalitarism și neputințele democrației, între veleitățile hegemonice ale Occidentului și ridicarea Orientului. Personajele sale mistuite de un continuu foc interior, de impetuozitate par smulse dintr-o frescă pusă în mișcare de un impuls originar. Nimic mai străin de personajele sale decât mediocritatea sau măsura, ele acționând mânate, parcă, de o frenezie dionisiacă.

Dacă substanța eroilor prozatorului este de sorginte dionisiacă, în schimb structurarea universului romanesc ne apare de un calm apollinic, în buna tradiție a tragediei grecești marcate de simplitate și sobrietate. Inspirat din războiul civil al Greciei din 1946-1949, în care s-au confruntat partizanii bolșevismului cu trupele guvernamentale, romanul se concentrează doar pe durata Săptămânii Patimilor, simbolic aleasă. Spațiul este și el redus la satul de munte, neospitalier, auster, sinistru precum Kastelos, cu oameni posaci, dogmatici, divizați între „beretele negre”, reprezentând statu-quo-ul și „beretele roșii”, alias revoluționarii adepți ai „Evangheliei lui Lenin”. Între aceste forțe se zbate zilnic Părintele Iannaros, păstorul sufletesc al satului, obsedat de necesitatea stopării războiului, pe care el îl consideră fratricid. Pentru tabăra „roșie” războiul nu este fratricid, ci o expresie a insurgenței împotriva vechiului. Se confruntă în roman o concepție religioasă, universalistă a societății cu una a luptei de clasă, menită a răsturna oligarhia și a instaura dictatura proletariatului. Kazantzakis, prieten cu socialistul și agitatorul comunist Panait Istrati, a făcut parte din falanga acelor „tovarăși de drum” din Occident ca H.G. Wells, G.B. Shaw, H. Barbusse, R. Rolland, Andre Malraux etc. fervenți susținători ai URSS-ului, în ciuda simptomelor tot mai clare de totalitarism. Se știe azi cât de mult rău au cauzat „tovarășii de drum”, întârziind procesul de demascare a crimelor comuniste. Kazantzakis, deși a fost un admirator al lui Lenin, nu a devenit niciodată un comunist devotat, trăind ca și P. Istrati amarnica deziluzie a coruperii idealismului comunist în universul concentraționar sovietic.

Titlul romanului optează pentru o viziune naționalist-patriotică, bazată pe religia binelui întruchipată de morala lui Iisus Hristos, încadrată într-o privire de sus a lumii, văzută ca o succesiune de civilizații, în sensul acelui corsi e ricorsi.

Părintele Iannaros are o statură epopeică, așa cum bine îl descrie tânărul Leonidas, „are o forță de nestăpânit, misterioasă, o credință nestrămutată, e blând și sălbatic în același timp, o durere profundă emană din ochii lui și din barba care îl face să semene cu Moise” (op. cit., p.131). Iannaros este un autoportret al scriitorului, dar nu singurul. Călugărul Anastasios de la mănăstirea Sf. Ana preia din personalitatea scriitorului ideea de jertfă pentru creație și de neostoită confruntare a celor două constante dialectice ale ființei omenești, teluricul și celestul. Ar mai fi și studentul Leonidas, doborât de gloanțe, serafic în idealismul lui, poet și îndrăgostit de Mario, pe care n-o va mai vedea niciodată. El, poate cel mai spiritualizat dintre personajele cărții, întruchipează ironia sorții așa cum a fost ea tratată de romantici.

fRATICIZII

În ciuda strâmtorării în care se află, Părintele Iannaros nu renunță la misiunea sa pacifistă, deoarece el vede întregul război ca o reeditare, pentru a câta oară în istorie, a parabolei lui Cain și Abel. El îi așteaptă zilnic în ușa bisericii pe poporenii care îl caută ca să afle ce se întâmplă, ca să înțeleagă încotro s-o apuce ei, cei care au ajuns la o răscruce. Deși propovăduiește neîncetat iubirea creștină, ca fiind singurul remediu la continua vărsare de sânge, Părintele nu este nici el scutit de acutele îndoieli, care punctează întregul roman. În acest sens personajul are o certă vocație hamletiană, Fratricizii, nefiind doar un roman al activismului, ci și unul al constantei interogații adresate divinității și conștiinței umane, un roman al imposibilității opțiunii. Dilema Părintelui Iannaros crește de pe pământ, urcând până în cer. Pe pământ el nu știe între cine să aleagă, între cauza beretelor negre sau a beretelor roșii. Această dilemă îmbracă un aspect social. Față de cer își manifestă îndoiala privind eficiența implicării divinității, care îi apare absentă din durerile lumii. Intensificarea conflictului social amplifică dramatismul relației Părintelui Iannaros cu Dumnezeu, pe care l-ar dori amestecat direct în războiul nimicitor. El strigă la un moment dat „coboară în Kastelos și arată-mi calea” asemenea lui Tudor Arghezi în Psalmi, „Vreau să te pipăi și să urlu: este”. Viața acestui personaj se confundă cu misiunea lui de custode moral al satului, păstrător al tradiției religioase, dăruit cu toată ființa destinului Greciei. Undeva în roman mărturisește că inima lui este una și aceeași cu harta Greciei: „Dacă îmi scoateți inima din piept, o să vedeți în ea, așa cum se vede pe harta atârnată pe perete la școală, o să vedeți Grecia de la un capăt la altul al inimii mele” (p.157). Scriitorul a făcut din Iannaros un model Christic pe pământ. În fiecare soldat care moare, moare Iannaros însuși, în fiecare mamă îndoliată de uciderea fiului ei Părintele se recunoaște înfrânt. Este un personaj patetic care copleșește cu prezența sa. Statura sa se întinde ca umbra unui copac multisecular pe acțiunea întregii cărți. Cu adevărat el este „un suflet din sufletul neamului său”, eroic și tragic, bătut de talazurile momentului istoric, de cele ale unei lumi zguduite de o profundă criză a valorilor.

 

Părintele Iannaros pare a fi ultimul apărător al umanismului creștin, atacat cu furie de totalitarismul comunist, care se naște sub ochii lui. El trăiește o dublă dilemă: pe de-o parte este chinuit de „eclipsa” divinității în lumea zguduită de criza axiologică, pe de altă parte de scepticismul față de proiectul bolșevic propus de „Evanghelia lui Lenin”. Confesiunile lui sunt strigăte de suferință: „în sufletul meu este o mare tulburare, nu știu pe ce cale să apuc.” (p.91). El oscilează între fierbinți mărturisiri de credință și imprecații la adresa divinității: „Iisuse Hristoase, mă înăbuș! Lasă-mă să arunc un teribil blestem, altfel îmi plesnește capul…” (p.146). Cerșește un semn, dar Cerul era mut pentru că „Hristos era mort”, iar „Părintele Iannaros era singur în univers” (p.148). Căderea în deznădejde nu-l răpune, pentru că natura sa combativă biruiește slăbiciunea momentului. Deși îi trece prin minte soluția retragerii în recluziune („De ce să am nevoie de oameni?” p.143) respinge ademenirea ei, asumându-și responsabilitatea misiunii sale. Hotărârea lui are un aer demiurgic: „Iau asupra mea soarta satului. Eu hotărăsc de va pieri ori va fi salvat” (p.152). În preajma zilei de sâmbătă din Săptămâna Patimilor el anunță că suspendă slujba de Înviere pentru că satul este răvășit de ură și crime. În asemenea condiții ce rost ar avea Învierea lui Hristos? Va urca la munte să-l întâlnească pe fiul său, Căpitanul Drakos, șeful rebelilor comuniști. Vrea să-l convingă să coboare la slujba de Înviere ca să se împace cu tabăra adversă prin iubire de Dumnezeu și de Grecia. Patriotismul său este mișcător: „Ești toată numai glorie și foamete nefericită Grecie!… ești toată nmai suflet, din cap până-n picioare…. nu te vom lăsa să pieri, măicță” (p. 173).

Experiența de pe munte are darul de a-l convinge definitiv că „Evanghelia lui Lenin” nu propune o lume mai umană, chiar dacă în primă instanță îi va sătura pe cei flămânzi. Din confruntarea cu ideologia rebelilor, părintele se convinge tot mai mult că proiectul lor nu poate aduce adevărata fericire oamenilor, deoarece se bazează doar pe promovarea materialismului cras: „cum să-și sature pântecele flămând, cum să împartă prada între ei, cum să-și ucidă dușmanii” (p.77). În dialogul cu tatăl său, Căpitanul Drakos ia în derâdere morala iubirii cu toate „pomezile popești”, propovăduind ura, ca singura cale care poate duce la iubire. Sagacitatea bătrânului Iannaros descoperă rapid esența teoriei bolșevice, constând în cruzime, demagogie și tiranie, în ciuda tiradelor despre dreptate și libertate: „Așadar tirania? striga bătrânul… Tirania, violența și knutul, ca să pregătiți calea libertății; (p.256) și mai departe „vreți să creați o lume nouă: din infamie, din sclavie și din minciună” (p.257). Replica Părintelui Iannaros, personajul resoneur al romanului reflectă, după opinia noastră, concluziile lui N. Kazantzakis după vizitele în 1928 și 1929 în Uniunea Sovietică, unde stalinismul lucra la instituirea lagărelor de concentrare ale Arhipelagului Gulag.

Stratagema lui Iannaros sfârșeste prin vărsare de sânge. Deși promite să nu omoare pe nimeni, coborând la sărbătoarea Învierii, Căpitanul Drakos nu-și ține cuvântul, executând pe sătenii mai înstăriți din Kastelos, „dușmani ai ideii”, conform teoriei luptei de clasă deprinsă din „Evanghelia lui Lenin”. Scurtele lui ezitări între glasul milei și fanatismul dogmei ricoșează împotriva lui în zguduitoarea scenă a împușcării propriului său tată pe când acesta, total dezamăgit, o pornise pe drumul muntelui în jos, amenințând să răspândească prin sate adevărul despre înspăimântătorul totalitarism. Părintele Iannaros este suprimat, după rețeta universului concentraționar care ucide mesagerii adevărului. Kazantzakis va fi aflat cu siguranță despre experiența lui Panait Istrati cu GPU, poliția secretă din URSS, care îi interzisese să critice aspectele negative ale Gulagului, odată întors în Occident. Caracterul represiv al dictaturii bolșevice devenise atunci, în 1928, din ce în ce mai evident. Era societatea noilor „scornitori de povești”, era lumea fără Dumnezeu, așa cum o caracterizează Căpitanul Drakos: „noi l-am alungat pe Dumnezeu de pe tron. Am instalat omul pe tronul lui Dumnezeu” (p.246). În disputa dintre tată și fiu, adevărul se află categoric de partea celui dintâi care îl rostește răspicat: „Libertatea fără virtute și fără milă vine de la diavol…” (p.177).

Pe lângă Părintele Iannaros, care este catargul structurii romanului, trăiesc în el atâtea alte personaje episodice memorabile, precum călugărul viclean de la Athos, care vine în Kastelos ca să-i stoarcă pe săteni de bani și bunuri, în ciuda sărăciei lor, Comandantul garnizoanei, neguros, dar umnaizat prin drama lui conjugală, fosta lui soție, devenită ibovnica lui Drakos, Vasos imortalizat prin oscilația lui între cruzime și compasiune, care învinge în lupta lui cu rebelul rănit, Arsenios călugărul sculptor, care-și petrece viața în chilie, răstignit pe creațiile lui pentru a se apăra de demonii cărnii, care îl chinuiau, Leonidas, studentul răpus în floarea vieții, Loukas, prototipul călăului bolșevic și mulți alții. Sunt atâtea scene patetice cu rezonanță până în zilele noastre de parcă romanul ar fi fost scris astăzi, acum. Exodul descris la începutul romanului parcă ar fi smuls din contextul imigranției de toate culorile din zilele noastre. Obligați de tranzacții istorice să plece din satul lor, oamenii se duc la cimitir să-și ia rămas bun de la moși, strămoși. Evocarea este în termenii atât de definitorii pentru stilul Kazantzakis debordant emoțional, cu gesticulație ritualică: „Oamenii se aruncau la pământ, sărutau pământul umed, reavăn; își frecau cu țărâna creștetul capului, obrajii, gâtul; se prosternau și iar sărutau țărâna, părinții și strămoșii, strigând: Rămas-bun!” (p.14). Apoi, cei condamnați la pribegie întind o horă în jurul mormintelor cum ar fi făcut Dyonisos, creștinismul din acest roman fiind sui-generis, păstrând reminiscențe de credințe păgâne, pentru a exprima tumultul ființei umane. Ipocrizia dogmatică îi este străină scriitorului.

Dialogurile șlefuite aforistic alternează cu efluvii lirice în care se combină notațiile peisagistice mulate, în general, pe trăirile personajelor, cu descrierea stărilor contemplative. Părintele Iannaros este somat să dea împărtășania unui muribund tocmai când privea la Calea Lactee care „curgea ca apa Iordanului, un râu de lapte dintr-o parte în alta a cerului; iată adevăratul brâu al Fecioarei, se gândea el, țesut din tăcere și blândețe cerească…” (p.46). Reflecțiile asupra sufletului omului pot compune un minunat poem. Sufletul este scânteie divină care se poate aprinde în orice moment ca o grămadă de fân, puterea lui este uimitoare căci „dintr-o zdreanță poate face o flamură sfântă” (p.34), chiar soarele cugetă că dacă sufletul „adevăratului om ar dispărea, ce dezolare, ce suferință, ce risipă zadarnică a luminii mele” (p.196).

Traducerea este atât de apropiată de spiritul originalului încât ne dă impresia că Nikos Kazantzakis ar fi scris în românește acest magnific roman. Este un remarcabil exercițiu de re-creare din care stilistica limbii române iese îmbogățită, salvată de la poluarea la care este supusă de comunicarea cotidiană.

(Waterford, 14 septembrie 2017)

 

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Urdea

From the Kingdom of the Memory

Posted by Stefan Strajer On November - 14 - 2018

From the Kingdom of the Memory

Reminiscenses by Elie Wiesel

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Intenționat am pus titlul original, în englezește, pentru a atrage mai ușor cititorii, fiind la modă că tot ce sună străin tentează mai mult și, în plus, se potrivește de minune cu expresia noastră călăuzitoare „merge și așa”, iar în cazul de față, are avantajul citirii și aflării a ceea ce editurile centrale, post decembriste, nu au voie să traducă și să editeze în România. Printre acestea se află și scrierea lui Elie Wiesel „From the Kingdom of Memory” – Din regatul memoriei – editată la Summit Books – NY în 1990. Subtitlul „reminiscences by Elie Wiesel” este o ajustare, o scuză evreiască în fața instanței și a istoriei, prin care vrea să se apere că sunt doar niște rămășițe vagi, aproape șterse din marele său regat cerebral, în cazul în care s-ar fi strecurat și erori.

După o astfel de autojustificare de la început, Elie Wiesel își permite să scrie ce vrea, să fabuleze urât, murdar și ipocrit despre Poporul Român după 1990, când toți grafomanii scriu mânați de interese. Acum, oricine are dreptul să spună, să scrie ce vrea și cum vrea despre români și România. „E democrație occidentală, globalistă acum”, ne spun noile elite politice și culturale de pe Dâmbovița! Iar noi, românii, nu mai avem dreptul să ne apărăm dreptatea și adevărul istoric, rădăcinile  istorice, identitatea, spatiul geografic, ființa și cultura națională pentru că imediat vom fi catalogați naționaliști ceaușiști, securiști, protocroniști, antieuropeni și, ferească sfântul, să te legi de Elie Wiesel, deținătorul Nobelului pentru pace, că antisemit ești pentru eternitate. Nouă, nimeni nu mai trebuie să ne respecte adevăratul trecut istoric, în schimb noi trebuie să-i respectăm pe toti, fiindcă ei, toți, sunt mai europeni decât noi și democrați de când lumea. Dacă ne vrem și noi în Europa lor trebuie să plătim, plătim, plătim și să-i slujim și acum că sunt plecați. Sunt și excepții de la noua dictatură europeană, mondială sunt, dar supraviețuiesc riscant fiindcă sunt hăituiți și vânați precum vrăjitoarele în evul mediu.

Evreul Elie Wiesel s-a născut la Sighetul Marmației în anul 1928, deci în vremea Regatului Român Unit și autoritățile române l-au înregistrat cu numele și pronumele dăruit de părinții lui, de comunitatea lor. Dacă ar fi fost cu adevărat anti-Semite, cum o tot lungește născutul din 1928, l-ar fi înregistrat ilie nevăstuică. De ce nevăstuică?! Pentru că, la un moment dat, în Imperiul Habsburgic, evreii imigranți din zona etnic slavă trebuiau să-și schimbe numele cu unul german, plătind o taxă în funcție de numele ales (Cele mai scumpe nume erau Goldschtein și Goldman, iar  Wiesel, adică nevăstuică, un nume ieftin pentru evrei ieftini. (Citește Istoria evreilor în Banat a lui Victor Neumann)

Eu, cititor liber, am și dreptul să scriu liber, să transmit idei și informații despre cele citite, fără să-mi pese că unora nu le place critica și mă vor eticheta antisemit. Să fie sănatoși și să poată dovedi în fața instanței ceea ce susțin. Mă întorc la memoriile lui Elie Wiesel din care rețin două linii principale: autorul apară, laudă și hiperbolizează tot ce este evreiesc – să le fie de bine – în schimb, a doua linie, îi ponegrește pe români, până îi desființează ca națiune creștină. Ajungem și la exemple și dovezi din cartea sa. Întâi, îl compătimesc pentru marea traumă psihică suferită și îl admir pentru suprasentimentele umane pe care le are față de etnia sa biblică, atât de greu încercată de-a lungul istoriei. Dar îl critic și descalific ca personalitate – cu tot Nobelul lui pentru pace, la care a fost propus și Hitler (1938) și Stalin (1946) – pentru defăimările și acuzațiile neîntemeiate aduse națiunii mele, în speță, maramureșenilor în cartea de față. De asemenea, încă odată repet că, înțeleg tragedia acestui om, a comunității sale din Maramureșul ocupat de Ungaria horthistă, în urma Dictatului de la Viena din august 1940, dar sunt categoric împotriva condamnărilor nejustificate și mereu reiterate a generației de români de atunci și a celor ce au urmat, fără să li se poată demonstra vreo vinovăție. Elie Wiesel, dacă ar fi fost corect și om al păcii, nu ca Hitler și Stalin, propuși pentru același premiu, trebuia să respecte maramureșenii de atunci la fel de încercați de istorie ca și el în acel moment, traumatizați pentru totdeauna.

Oriunde deschidem cartea și citim dăm peste aceleasi idei: ce oameni deosebiți sunt evreii din toate punctele de vedere și cât de maligne au fost celelalte popoare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Însă, după Elie Wiesel,  numai evreii au suferit un holocaust și ceilalți trebuie să plătească până la sfârșitul lumii. În această carte se răfuieşte și cu maramureșenii, ignorând soarta lor nefastă, faptul  că acea parte a României – Nord Vestul Transilvaniei, din care face parte și Maramureșul – se afla sub ocupație militară și administrație de război ungurească.

Cartea are un capitol intitulat „Sighet again” (Din nou Sighetul), care începe cu binecunoscutul clișeu de incultură și naivitate americană, cărora când le spui Transilvania răspund automat Dracula!! Și de la personajul fals al lui Dracula, autorul trece imediat la marea dramă a evreilor din Transilvania lui Dracula, personajul horror al lui Bram Stoker: „Să nu credeți că copiii evrei au trăit bucuroși și fără frică în Transilvania” (pag.123) și argumentează cu: „Noi am fost tot timpul speriați, îngrijorați, amenințați din toate părțile. Bandiții, ni se spunea, ne spionează din înalțimea munților. Și acolo sunt mocofani („louts”) și lași („cowards”), înmuiați în ură strămoșească („ancestral hatred”) care ne-ar ataca și bate, la fel ca Dracula, aparent ei aveau nevoie să sugă sânge – sânge evreiesc („Jewish blood”) – să fie mândri de ei înșiși”  (pag.124, „From The Kingdom of Memory”, Editia Summit Books 1990 – sursă precisă!!)

Ce imagini înfricoșătoare, înspăimântătoare, de-a dreptul patologice, depășindu-le pe cele de groază din filmele de la Hollywood cu Dracula, izvorâte dintr-o minte de a cărei funcționalitate normală începi sa te îndoiești. Oare printre americani, cartea a apărut în țara lor, sau elitele politice și culturale românești, cititoare în engleză, nu se găsesc oameni raționali care să-și dea seama de aceste aberații, ce pun o notă de grotesc pe imaginea suferinței trecute a evreilor? Tuturor le e frică că vor fi trecuți în computerul negru cu antisemiți?! Americanii nu-s interesați, iar elitele politice și culturale românești nu cunosc istoria și nu se leagă la cap dacă nu-i doare. Poltroni!

Ce minte rătacită în capul acestei nevăstuici agitate! Iată cine primește Premiul Nobel pentru pace (??!!). Un tip care își foloseste mintea și sufletul scriind pe altarul urii, profitând de ignoranța cititorilor de limbă engleză și indolența noilor elite politice și culturale dâmbovițene de-a demasca, si condamna pe acest individ  antisocial, care a denigrat pe maramureșeni, oamenii pământului care i-au primit pe părinții lui să se așeze alături de ei. Cine cunoaște istoria românilor, ori cu atât mai mult dacă a trait în Maramures – parte din Vatra Dacilor, cu greu cucerită de romani – ştie precis că acolo nu s-au vehiculat asemenea confabulații sau halucinații schizofrenice despre vreun Dracula. Dacă luăm toate tipăriturile din Maramureș – românești, ungurești sau evreiești – din trecut și până la deportarea evreilor de către guvernul unguresc, horthist și din Sighet (primăvara 1944) nu vom găsi nici o referire scrisă la asemenea fapte ale maramureșenilor nici înainte, nici în vremea copilariei lui Ilie Nevăstuică pe aceste meleaguri!! Elie Wiesel ar fi trebuit să prezinte probe, probe autentice, altfel înseamnează că a înșelat cititorul de limbă engleză din toată lumea, șocând cititorii cu ficțiunile lui bolnave, pentru ca ei, cititorii, să sară în sus de indignare și să acuze maramureșenii de antisemitism. Este exact ceea ce a urmărit Elie Wiesel și, încă o dată, tăinuind adevărul într-o perioadă când și maramureșenii sufereau cumplit sub ocupația ungurească: uciși – 12 români spânzurați în Sighet, 31 împușcați în Moisei, alții împușcați prin munți – expulzați din țara lor, expropriați, încarcerați, duși în lagăre de muncă forțată în Ungaria sau în companii de muncă grea. Ei nu erau tot oameni, dragi evrei care îl elogiați pe premiatul vostru pentru pace, care scrie despre maramureșeni că „aveau nevoie să sugă sânge – sânge evreiesc”? Nu vă e puțin rușine de el citind această carte? Românilor le este greață de elitele politice și culturale care îl laudă prostește pe ilie nevăstuică, ca să nu fie suspectați de antisemitism. Dacă și alte imagini despre suferințele evreilor vor fi puse într-un  asemenea cadru impregnat de minciuni la adresa românilor, evreii să fie convinși că Elie Wiesel al lor le face un mare deservicu. Mă mir că evreii acceptă asemenea maculatură când tragedia lor – holocaustul nu are nevoie de imagini de Halloween cu Dracula.

Ar fi multe de comentat și contracarat din cele scrise de Elie Wiesel. El însuși, se contrazice în From The Kingdom of Memory la pagina 128 scrind: „De ce am permis noi să fim luați? Noi am fi putut fugi, să ne ascundem noi înșine în munți sau în sate. Ghetoul nu a fost foarte bine păzit, scăparea în masă ar fi avut o șansă de succes”.

Interesant, ridicăm sprâncenele și ne întrebăm, oare Elie Wiesel nu și-a mai adus aminte ce a scris cu câteva paginii înainte, despre bandiții mocofani din munți, care îi spionau și vroiau să-i bată, să le sugă sângele – sângele de evreu, precum Dracula lui Bram Stoker? Retroactiv, alege că șansa de scăpare era fuga în munții și satele maramureșene, unde nu exista ceea ce a confabulat anterior! Ce picioare scurte are minciuna, ca memoria lui Elie Wiesel!

Este penibilă această carte și autorul ei, nu numai prin reminișcențele memoriei, dar mai ales prin rămășițele caracterului. Am citit-o cu atenție – la fel și All Rivers run to the Sea – încărcată de ură, de acuzații, de fraze intenționat neclare, ca împreună cu alte idei și imagini, să-l faca pe cititor sa creadă că România este bântuită de vampiri antisemiți. Mi s-a facut greață; Elie Wiesel nu are respect față de adevărul altora, împingând propaganda în absurd. Cincizeci de ani mai târziu, după abominabilul holocaust, se întreabă ipocrit „Unde este Dumnezeul Evreilor? (pag. 45). Cine poate știi? Poate s-a dus în altă parte a universului, unde nu-s evrei ca autorul acestei cărți, poate chiar s-a sinucis de câte i-a făcut tocmai poporul său ales…

(Corneliu Florea, vara lui 1992, Winnipeg – Canada)

P.S. Pentru prima dată am publicat această contracarare anti-Wiesel în „Jurnal Liber – Vara 1992” și a fost preluată de ziare din țară și străinatate, primind  semnale de atașament și apreciere. Dintre „noii literați postdecembriști” dâmbovițeanul C. Stănescu de la „Adevărul L&A” m-a amuzat cel mai mult, ridicându-și poalele supra – neo democratice în cap, de sub care s-a văzut toată slugărnicia lui de-o viață: înainte a slugărit realismul socialist, după 1990 își caută alți stăpâni…

P.P.S. Revin acum, după 25 de ani, fiindcă am fost la Bârsana Maramureșului, unde, la școală, se află bustul lui Mircea Vulcănescu pe care Institutul Național (?) pentru Studierea Holocaustului în România a cerut – via Ministerul de Externe – să fie îndepărtat. Și maramureșenii au răspuns „institutului Elie Wiesel” cu PE AICI NU SE TRECE !! și au semnat URMAȘII BACIULUI VASILE DIN BÂRSANA MARAMUREȘULUI. Îmi ridic clopul cu respect în fața lor. Corneliu Florea, august 2017.

(Retrimis pentru publicare, 2018)

Corneliu-Florea

Foto. Corneliu Florea

Perspective pozitive ale alegerilor parţiale din 2018

Posted by Nuta Istrate Gangan On November - 8 - 2018

thumbnail

Un articol de Tiberiu Dianu

Alegerile parţiale din 2018 s-au terminat şi iată ce putem spune cu siguranță despre cum vor evolua lucrurile doi ani de-acum încolo, până la alegerile generale din 2020 (când președintele Donald Trump va fi reales).

Liberalii și mass-media au dorit ca toată lumea să creadă că în 2018 va fi un val democrat de tip tsunami. N-a fost să fie.

La alegerile parţiale din 1994 președintele democrat Bill Clinton a pierdut 54 de locuri la Camera Reprezentanţilor, 8 locuri la Senat și 10 poziţii de guvernator. https://en.wikipedia.org/wiki/United_States_elections,_1994 Atunci a fost, într-adevăr, un tsunami.

La alegerile parţiale din 2010 președintele democrat Barack Obama a pierdut 63 de locuri la Cameră, 6 locuri la Senat și 29 poziţii de guvernator. https://en.wikipedia.org/wiki/United_States_elections,_2010 Un tsunami și mai mare.

La alegerile parţiale din 2018 președintele republican Donald Trump a pierdut cu 50% mai puţin la Cameră (confirmând precedentele istoriei), și-a extins simţitor majoritatea din Senat, în timp ce numărul poziţiilor de guvernatori rămâne divizat. Ce e mai important e că președintele a câștigat poziţii-cheie de guvernatori în state moderate (precum Florida și Ohio), un factor extrem de important pentru realegerea sa din anul 2020. https://en.wikipedia.org/wiki/United_States_elections,_2018

Deci, niciun tsunami în 2018. Mai degrabă am putea vorbi de un “val verde”, în condiţiile în care democrații au pompat sume enorme de bani pentru candidaţii lor, cu rezultate deloc spectaculoase. În Texas și Georgia, de exemplu, candidaţii democraţi pentru posturile de senator şi, respectiv, guvernator, au eşuat.

Desigur, liberalii și presa aservită lor vor continua să se laude până în 2020 cu majoritatea lor din Camera Reprezentanţilor. Ce înseamnă, în realitate, acest lucru?

În ciuda înfrângerii temporare și relative de la Cameră, preşedintele Trump are motive de optimism. Republicanii din Cameră nu i-au fost niciodată loiali sută la sută. Mulți dintre ei erau oricum republicani doar cu numele, alţii erau făţiş contra lui Trump, iar alţii erau prea moderaţi pentru politicile reformiste ale președintelui. Mulţi din ei au decis nici să nu mai candideze pentru aceste alegeri, cel mai bun exemplu fiind preşedintele republican al Camerei Reprezentanţilor, deputatul Paul Ryan.

E aceasta o dovadă de loialitate faţă de preşedinte? Greu de crezut. Aceşti republicani au decis să renunțe la reînnoirea mandatelor lor şi, implicit, la responsabilitatea care le revenea în faţa alegătorilor, aceea de a susține o reformă de substanţă a societății americane. Ei făceau parte din categoria de politicieni care doar promiteau că rezolvă lucrurile. Iar când președintele Trump a început cu adevărat să rezolve lucrurile, au început să îl urască pentru asta. Multe din locurile lăsate vacante de ei au fost câștigate de democrați, care aşa au reușit să îşi obțină majoritatea la Cameră (şi, destul de interesant, nu au avut parte nici de atacurile cibernetice ruseşti acolo unde au câştigat!).

Vestea bună e că restul de republicani, majoritatea aleși la 6 noiembrie 2018, sunt acum mult mai loiali președintelui, iar acesta se poate baza, într-adevăr, pe ei. Republicani de genul lui Paul Ryan, Bob Corker sau Jeff Flake, notorii prin rezistenţa lor faţă de preşedinte, au dispărut în mare parte din Congresul SUA.

election_2018_0

Există și alte vești bune (pe care le prezic că se vor întâmpla). După euforia post-electorală, democrații din Cameră vor descoperi că nu mai sunt așa de uniți după ce au ajuns la putere. Cum se vor împăca oare democraţii rezervişti militari cu zănatecii lor colegi socialişti? Va fi fascinant de urmărit.

Datorită expansiunii numărului de locuri din Senat câştigate de republicani, primadonele republicane vor dispărea. Vor apărea, în schimb, primadonele democrate de la Cameră. Şi nu toate aceste noi primadone o vor dori pe lidera Nancy Pelosi ca preşedintă a Camerei. Şi nici nu vor vota automat proiectele de legi ale colegilor lor de partid. Şi nici nu îl vor demoniza non-stop pe președintele Trump, cum au făcut-o până acum. Și, cu siguranță, nici nu vor respinge unele colaborările bipartizane.

Viitorul apropiat ne va spune dacă, în ultimă instanţă, democraţii temporar euforici vor dori să îşi ia treaba în serios şi să legifereze sau, din contră, să continue să “reziste” (în timp ce se află la putere) şi să îl investigheze pe preşedinte. Americanii le vor monitoriza îndeaproape performanţa în următorii doi ani. Americanii sunt oameni de bun simţ şi ce doresc ei sunt “locuri de muncă, nu locuri pentru gloate” (Jobs not Mobs) “Judecători imparţiali gen Kavanaugh, nu caravane de imigranţi ilegali” (Kavanaugh not Caravans) şi “rezultate, nu rezistenţă” (Results not Resist).

În concluzie, există multe motive serioase pentru care republicanii nu ar trebui să fie prea pesimiști, după cum nici democrații nu ar trebui să fie prea optimiști.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate anterior de revistele AMERICAN THINKERhttps://www.americanthinker.com/blog/2018/11/positive_perspective_on_the_midterm_election.html şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE http://www.intellectualconservative.com/tiberiu-dianu-the-u-s-midterm-elections-2018-some-positive-perspectives/.

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

Comunitatea Insulelor Mariane de Nord lovită de super-taifunul Yutu

Posted by Nuta Istrate Gangan On November - 2 - 2018

thumbnail

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors