Archive for the ‘Politic’ Category

Succesurile dăncilești te fac pe Țepeș să-l dorești…

Posted by Stefan Strajer On March - 20 - 2019

Succesurile dăncilești te fac pe Țepeș să-l dorești…

Autor: George Petrovai

 

În ianuarie s-a împlinit un an de la instalarea Guvernului Viorica Dăncilă. Și tot cam de atunci ni se împuie zilnic capul cu performanțele acestui mătăhălos Cabinet, compus din sculele cele mai de nădejde ale făcăturii PSD – ALDE (a nu se confunda apelativul „de nădejde” cu competența sau demnitatea, ci cu supușenia politrucianistă!), ulterior cârpit/reșapat/remaniat cu atâta chichirez gășcăresc, încât taman miniștrii excluși de către Sorin Grindeanu și Mihai Tudose din guvernele lor, au fost chemați de nostima și neperechea noastră premieriță să facă degeaba umbră pământului în cel mai feminist, nu neaparat și feminin, guvern din istoria României (evident, prin păgubitoarea densitate pentru țară a hoaștelor unse cu toate alifiile detestabilului).

Mai înainte de-a vedea cum stă treaba cu succesurile dăncilești, cuvine-se să fac două precizări:

1) Sensurile dicționărești ale verbului a exclude sunt: a înlătura, a da afară, a elimina, a îndepărta, a excepta, a nu admite. Dacă este de înțeles că un demnitar al statului poate să-și piardă funcția din diverse motive (citeam pe undeva că un ministru dintr-o țară occidentală și-a dat demisia după ce presa l-a acuzat că a folosit telefonul instituției în scop personal!), devine total de neînțeles pentru oamenii cu scaun la cap cum un fost ministru, îndepărtat din echipa guvernamentală pentru incompetență, are atari calități în ochii de șoimană ai premieriței Dăncilă, încât la iuțeală este cooptat în echipa sa reșapată. Ca și cum în câteva luni, respectivul ipochimen ar fi făcut dovada irefutabilă a schimbării lui într-un element indispensabil pentru minister, țară și popor.

2) Tot o performanță, dar á rebours, constituie isprava unui prost ce aruncă o piatră în fântână, iar zece înțelepți nu izbutesc s-o scoată…

Potrivit goarnelor pesedisto-aldiste și statisticilor oficiale (I. Kant spunea că există trei categorii de minciuni: mari, mici și statistici), marea performanță dăncilească, din care au rezultat firimiturile azvârlite grosului salariaților și pensionarilor, se cheamă creșterea economică, cică cea mai gogonată din Europa și printre cele mai vijelioase din lume. Mă rog, propaganda oficială își proptește demagogia agresivă cu cifre umflate…

Atâta doar că întreaga retorică pesedisto-aldistă cu creșterea economică, se bazează în exclusivitate pe consum, nicidecum pe creșterea reală și solidă a unei economii sănătoase, creștere generată de triada investiții – productivitatea muncii – comerț dinamic și reflectată în sporul prosperității tuturor cetățenilor acestei țări, nu doar a aleșilor ticăloșiți și a privilegiaților fără obraz.

CristianSt Art.

Foto. CristianSt Art.

O economie bazată în principal pe consum nu este numai extrem de fragilă și – ca atare – periculoasă pentru țară (economiștii au tras semnalul de alarmă de nenumărate ori), dar acționează și ca un bumerang – se întoarce nimicitor împotriva ocârmuirii care a moșit-o și a nației care i-a trecut cu vederea capriciile începutului! Adică taman ce se întâmplă acuma în România: cea mai mare inflație din Uniunea Europeană, lanțul tot mai greu (pentru omul de rând) al scumpirilor, noi taxe și impozite.

Nota 1: Dragnea și ai lui o lasă mult mai moale cu uriașa idioțenie numită „taxa pe lăcomie”, acuma când constată că ea contribuie la creșterea coeficientului de risc (raitingul de țară), fapt care le îngreunează enorm sarcina împrumutării banilor pentru pensii și lefuri…

În categoria succesurilor dăncilești mai trebuie incluse dovezile neîncetate de subcultură ale tuturor cârmuitorilor actuali, gafele comise tot acuși-acuși, lamentabilele prestații în politica europeană și mondială, starea deplorabilă a sistemului de sănătate și de educație, poziția codașă între țările din Uniune la toate tipurile de transporturi (la autostrăzi în mod special), neobositele răfuieli ale lui Tudorel Toader (Tetelu, cum este „alintat” de presă) cu Justiția și anumiți magistrați, sfidătoarea fraternizare a politrucilor necușeri cu nelegiuiții.

Nota 2: Doamna Dăncilă, vă înștiințez pe această cale că știu în zona Maramureșului Voievodal câțiva bătrâni care trăiesc fără ajutoare sociale, fără curent electric și chiar fără lampă cu petrol (de unde și cu ce să cumpere petrol lampant?). Și numai bunul Dumnezeu are știre câți ca ei își duc astfel destinele pe întinsul acestei țări! Ei bine, îmbunătățiți cu o câtime viața acestor compatrioți, și fiți convinsă că gestul dumneavoastră de omenoasă cârmuire va rămâne în conștiința românilor și în istoria lor ca o veritabilă performanță a Cabinetului pe care cu încrâncenată vrednicie politrucianistă îl păstoriți în prezent.

(Sighetu Marmației, 11 martie 2019)

Memorandistul Nicolae Cristea, între oamenii-icoană ai neamului românesc

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

Memoria timpului cerne printr-o sită deasă lucrarea înaintașilor, dintre care răzbat la limanul nemuririi numai o mică parte, cât vârful unui aisberg plutind în ocean. Despre militanții români transilvăneni din perioada Imperiului Austro-Ungar se cuvine să glosăm în anul Centenarului Marii Uniri (text din noiembrie 2018, n.red.) mai mult decât oricând, pentru că activitatea lor plină de sacrificii s-a constituit în istorie ca o treaptă importantă spre împlinirea visului României întregite.

Restituirea operei rămase de la preotul și publicistul   memorandist Nicolae Cristea (n. 1834 la Ocna Sibiului – d. 1902 la Sibiu), redactor-șef între 1865 și 1883 la „Telegraful Român”[1] din Sibiu, și ctitor apoi al ziarului „Tribuna”, din aceeași localitate a Transilvaniei, se întregește cu fiecare volum pe care îl așezăm în lumina tiparului, ca o datorie pe care ne-am asumat-o față de un mare înaintaș, amenințat altfel să cadă pe nedrept în uitare. Experiența dobândită ca asesor consistorial sub patru mitropoliți ai Ardealului, începând cu inegalabilul Andrei Șaguna, care l-a desemnat în testamentul său în funcția încredințată „până-i va plăcea”[2], apoi sub Procopie Ivanovici, Miron Romanul și sub Ioan Mețianu, va face din ocnerul isteț și harnic un om chibzuit, demn și prestant, acționând cu mult tact, ceea ce îl va determina chiar și pe fostul ministru de finanțe maghiar Lucaci, vorbind cu un alt român, să afirme că Nicolae Cristea „este omul cel mai cu minte   și de omenie din toată nația dumneavoastră”.[3] Aprecieri elogioase aveau să vină în contemporaneitate din partea mai tinerilor jurnaliști M. Eminescu și I. Slavici, iar între istoricii prestigioși de mai târziu, specializați în trecutul Transilvaniei, Vasile Netea n-a ezitat să-l socotească pe Nicolae Cristea, printr-o superlativizare la fel de onorantă, drept „cea mai înaltă figură de gazetar ardelean din secolul al XIX-lea, adevărată pildă de onestitate, de abnegație și eroism profesional.”[4]

Nicolae Cristea - Meditațiuni politico-istorice - Coperta 1

Volumul Meditațiuni Politico-Istorice. Spre Marea Unire (Editura D*A*S, Sibiu, 2018) apare acum după o culegere de studii consacrate de noi în 1996 acestui om-icoană al neamului românesc, Memorandistul Nicolae Cristea și epoca lui, prefațată de Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu. Cartea s-a bucurat și de o a doua ediție, îmbogățită, în 2011. Concomitent, în 1996 a apărut prima ediție, urmată în 1998 de o a doua, ediție critică, la volumul File de memorialistică. Jurnal, cu un Cuvânt înainte semnat de Mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeală. În noul volum au fost selectate de data aceasta două eseuri politice, apărute antum la Sibiu, respectiv La țintă. Meditațiune politică de Nicolae Cristea, în 1895 și Din trecut pentru viitor. Repriviri politice recente, în 1899, dar cu autor nemenționat, pe copertă aparând doar titlul Articole politice. Textul a fost retipărit după ziarul „Tribuna” nr. 251 și următoarele din 1898, având anexate trei materiale doveditoare, de un cert interes. Dorim să completăm astfel plaja creației lui Nicolae Cristea cu pagini în care printr-o panoramare a seismelor societății din țările central și est europene, se reflectă în subtext crezul și direcția de luptă ale temerarului combatant sibian pentru idealurile nației române. Replasat în peisajul caleidoscopic al societății austro-ungare cu principalii ei actanți, cititorul este pus în contact cu evenimentele de la Curtea imperială a Vienei, cu deciziile luate în Parlamentul budapestan, cu luptele ce se duceau pretutindeni pentru putere. Dar tema pivotantă a comentariului rămâne chestiunea românească, cu amintirea proaspătă a detenției suferite pentru activitatea memorandistă a sa și a camarazilor lui transilvăneni de crez politic.

Stăpânind cinci limbi străine, comentatorul are o anumită ubicuitate ca spectru documentar și dovedește o autoritate cu totul specială, asigurată de continua lectură a presei. De aici și plaja largă a faunei politice din care își selectează personalitățile discutate. Se perindă prin paginile celor două meditațiuni monarhi și arhiduci, miniștri și parlamentari, politicieni ce reținuseră interesul presei momentului. Din eșichierul politic european nu lipsesc Napoleon al III-lea, Bismarck, țarul Rusiei Alexandru al III-lea, chiar dacă la un moment dat în imperiului dualist „providențialul” Kossuth Ferencz este văzut ca cel mai potrivit aspirant la tronul Ungariei și ziarele se încarcă până la saturație cu asemenea aprecieri elogioase. În pofida atâtor nume de personalități, care populează scena politică a vremii, profilul cel mai puternic conturat în noua carte este până la urmă chiar al lui Nicolae Cristea. Politicianul transilvănean trăia o teribilă dramă a marginalizării, în ciuda martiriului pe care continua să-l suporte chiar și după ieșirea din temnița de la Vaț. Paginile Jurnalului său început în 1895 și Meditațiunile scrise pentru viitorime erau o supapă prin care ziaristul își descărca sufletul tot mai întristat și-și nutrea conștiința mereu trează. Aspirațiile Partidului Național Român, prezent prin reprezentanții săi în multe file ale Meditațiunilor, mișcările Partidului Liberal și ale celui Conservator din România, cu aderări sau respingeri de linii tactice, trezesc interesul analistului politic de la Sibiu. Comentatorul reînvie o lume apusă pentru cititorul zilelor noastre, dar nu pe cea a strălucirii habsburgice, care a alimentat beletristica bogată în fantezii a temei. Analistul este preocupat în principal de sarabanda aranjamentelor din culise, cu umbrele compromisurilor lăsate de actanții vieții politice. Înțelegând ce se ascunde în dosul cortinei, Cristea nu ezită să dea în vileag falsul și turpitudinea acelei lumi doar aparent pline de fală, el deosebind aparențele de adevăr.

Nicolae Cristea

În mod cert, ținuta dârză, atât profesională cât și umană, îl desemnează pe jurnalistul transilvănean ca pe un model demn de urmat. Modest și discret în tot ce a întreprins, cu aplicație socială și vizionarism politic, Nicolae Cristea a lăsat imaginea omului de condei consecvent crezului său, tot astfel cum Mircea Vulcănescu rămâne pentru noi icoana omului de stat imaculat, iar Arsenie Boca este în conștiința urmașilor simbolul credinței religioase mântuitoare. Și nicicând nu socotim că ne este mai necesară o asemenea pilduitoare existență de memorandist, implicat în lupta pentru demnitatea poporului său asuprit, ca în acest an centenar al Marii Uniri.

Mai presus de toate, în concluzie, merită înțeles mesajul pe care autorul îl transmite viitorului prin meditațiunile sale. În contextul dramatic în care i-a fost dat să lupte pentru „ținta” națională cea mai înaltă a românilor din Transilvania, pe care el trebuia să o ascundă sub pavăza unei atitudini moderate, în lupta cu teroarea regimului austro-ungar ajuns la apogeul puterii sale, mărturisirea făcută în eseul La țintă concentrează crezul său de luptător cu arma condeiului: „Între astfel de împregiurări, aspirațiunile române nu pot fi imposibile… De optimism putea fi vorba când ne-am fi mărginit la laudele activității române de până aici în cauza națională politică, atunci când am zis că, după activitatea lăudabilă de până aci și chiar și admirabilă, lucrurile au să se dezvolte mai departe de la sine și că românii nu mai au nimic de făcut. Aceasta nu am zis-o și nu o zicem, când constatăm că românii nu au ajuns încă la țintă. Evenimentele, nici atâta nu ne permit: să stăm la constatarea aceasta. Ele ne împing, și încă cu tot dinadinsul, la acțiune mai departe. Este timpul suprem. Și așteptarea și amânarea sunt păcate de moarte. “ (s.n.) Nădejdea nu îi este spulberată nici măcar de lunile petrecute în închisoarea ungurească de la Vaț, de unde el încurajează soția și copiii în 13/25 august 1894, încredințându-i că necazurile prezente se vor transforma în „plăceri sigure, pentru toți aparținătorii familiei noastre în mic și mare.” (s.n.) Desigur că familia cea mare era în conștiința acestui om de profundă însuflețire patriotică țara întreagă, care trebuia mântuită pe plaiuri transilvane de jug străin. Dar la finele secolului al XIX-lea România nu era încă pregătită pentru o unire administrativă, drept care unii jurnaliști transilvăneni, între care se număra și Ioan Slavici, vedeau posibilă o structurare federală a statului, cu regiuni care să-și conserve identitatea bazată pe specific de limbă și de cultură. Această optică alimenta teoria unității prin diversitate, pivotând pe elemente culturale și era aplicată de comentatori la întreaga Europă.

Studiile publicate în volumul Meditațiuni politico-istorice. Spre Marea Unire, pentru prima dată înmănunchiate astfel, sunt nu numai un dialog impresionant al intelectualului sibian cu marile imperative ale vremii lui, ci și o oglindă a evoluției limbii române la finele secolului al XIX-lea, o interesantă bază de cercetare pentru stadiul momentului publicistic respectiv.   Pentru că asemenea pagini se cer puse la îndemâna cititorilor de la începutul secolului al XXI-lea, unele retușări discrete s-au impus cu necesitate, întocmai cazului unor construcții resimțite astăzi ca inadecvate. Principiul urmat a fost ca, pe cât este posibil, să conservăm expresivitatea limbii literare române de la finele secolului al XIX-lea, dar fără să șocăm lectorul zilelor noastre. Unde era necesar, am dat explicații la cuvintele ieșite din uz, recurgând la marile dicționare ale vremii. Așa cum ne-am constituit ca o echipă în realizarea unui asemenea dificil proiect editorial, în care istoricul Mihai Sofronie este prefațator, iar îngrijirea ediției am împărțit-o cu Marin Diaconu, considerăm că în acest an de sărbătorire a Centenarului Marii Uniri, apariția noii cărți dedicate memorandistului transilvănean Nicolae Cristea are multiple rațiuni de susținere. Gândul nostru de a desăvârși o restituire științifică completă cuprinde și un al patrulea volum, cel consacrat publicisticii autorului sibian, întregire pe care o încredințăm anului ce va veni.

[1] Cel mai longeviv ziar românesc al tuturor timpurilor, “Telegraful Român” apare neîntrerupt la Sibiu din 3 ianuarie 1853, când a fost ctitorit de Andrei Șaguna, până în prezent.

[2] A.Șaguna, Testamentul marelui arhiepiscop Andrei baron de Șaguna, Sibiu, Diecezana, 1915, p. 9.

[3] N.Cristea, File de memorialistică. Jurnal,   Casa de presă și Editura Tribuna, Sibiu, 1996,   p. 245.

[4] V.Netea, Discuții asupra ziarelor și ziariștilor ardeleni. În Pentru Transilvania (Pământul și oamenii), f.a., p. 213.

Dilemele și tragediile unei epoci

Posted by Stefan Strajer On November - 14 - 2018

Dilemele și tragediile unei epoci

Autor: Silvia Urdea (Waterford, Michigan, SUA)

 

(Nikos Kazantzakis, Fratricizii, Humanitas, 2017)

Editura Humanitas, prin inspirata traducătoare Alexandra Medrea, ne face un dar cu totul special prin publicarea romanului lui Nikos Kazantzakis, Fratricizii (1954, apărut postum în 1963).   Scriitorul despre care Albert Camus, concurent la decernarea Premiului Nobel, a afirmat că romancierul grec îl merita de „o sută de ori mai mult”, ne fascinează și de data aceasta, ne provoacă, ne tulbură ca în tot ceea ce a scris, asigurându-și locul cel mai înalt în elita literaturii eline și universale.

Romanul, compus spre sfârșitul carierei, sintetizează trăsăturile distinctive ale viziunii filozofice, etice, socio-politice și artistice ale unei personalități de o complexitate covârșitoare. N. Kazantzakis a fost un scriitor militant în sensul profund al termenului, care s-a implicat în bătăliile esențiale de idei ale epocii sale, dar și concret în mișcările politice menite a schimba lumea. El este incendiar și contemplativ, cutreierat de îndoieli și ezitări, dar și năvalnic în acțiunile sale, navigând între contradicțiile eului său și ale lumii contemporane, dominată de confuzie, sfâșiată între declinul creștinismului și barbaria maselor, între totalitarism și neputințele democrației, între veleitățile hegemonice ale Occidentului și ridicarea Orientului. Personajele sale mistuite de un continuu foc interior, de impetuozitate par smulse dintr-o frescă pusă în mișcare de un impuls originar. Nimic mai străin de personajele sale decât mediocritatea sau măsura, ele acționând mânate, parcă, de o frenezie dionisiacă.

Dacă substanța eroilor prozatorului este de sorginte dionisiacă, în schimb structurarea universului romanesc ne apare de un calm apollinic, în buna tradiție a tragediei grecești marcate de simplitate și sobrietate. Inspirat din războiul civil al Greciei din 1946-1949, în care s-au confruntat partizanii bolșevismului cu trupele guvernamentale, romanul se concentrează doar pe durata Săptămânii Patimilor, simbolic aleasă. Spațiul este și el redus la satul de munte, neospitalier, auster, sinistru precum Kastelos, cu oameni posaci, dogmatici, divizați între „beretele negre”, reprezentând statu-quo-ul și „beretele roșii”, alias revoluționarii adepți ai „Evangheliei lui Lenin”. Între aceste forțe se zbate zilnic Părintele Iannaros, păstorul sufletesc al satului, obsedat de necesitatea stopării războiului, pe care el îl consideră fratricid. Pentru tabăra „roșie” războiul nu este fratricid, ci o expresie a insurgenței împotriva vechiului. Se confruntă în roman o concepție religioasă, universalistă a societății cu una a luptei de clasă, menită a răsturna oligarhia și a instaura dictatura proletariatului. Kazantzakis, prieten cu socialistul și agitatorul comunist Panait Istrati, a făcut parte din falanga acelor „tovarăși de drum” din Occident ca H.G. Wells, G.B. Shaw, H. Barbusse, R. Rolland, Andre Malraux etc. fervenți susținători ai URSS-ului, în ciuda simptomelor tot mai clare de totalitarism. Se știe azi cât de mult rău au cauzat „tovarășii de drum”, întârziind procesul de demascare a crimelor comuniste. Kazantzakis, deși a fost un admirator al lui Lenin, nu a devenit niciodată un comunist devotat, trăind ca și P. Istrati amarnica deziluzie a coruperii idealismului comunist în universul concentraționar sovietic.

Titlul romanului optează pentru o viziune naționalist-patriotică, bazată pe religia binelui întruchipată de morala lui Iisus Hristos, încadrată într-o privire de sus a lumii, văzută ca o succesiune de civilizații, în sensul acelui corsi e ricorsi.

Părintele Iannaros are o statură epopeică, așa cum bine îl descrie tânărul Leonidas, „are o forță de nestăpânit, misterioasă, o credință nestrămutată, e blând și sălbatic în același timp, o durere profundă emană din ochii lui și din barba care îl face să semene cu Moise” (op. cit., p.131). Iannaros este un autoportret al scriitorului, dar nu singurul. Călugărul Anastasios de la mănăstirea Sf. Ana preia din personalitatea scriitorului ideea de jertfă pentru creație și de neostoită confruntare a celor două constante dialectice ale ființei omenești, teluricul și celestul. Ar mai fi și studentul Leonidas, doborât de gloanțe, serafic în idealismul lui, poet și îndrăgostit de Mario, pe care n-o va mai vedea niciodată. El, poate cel mai spiritualizat dintre personajele cărții, întruchipează ironia sorții așa cum a fost ea tratată de romantici.

fRATICIZII

În ciuda strâmtorării în care se află, Părintele Iannaros nu renunță la misiunea sa pacifistă, deoarece el vede întregul război ca o reeditare, pentru a câta oară în istorie, a parabolei lui Cain și Abel. El îi așteaptă zilnic în ușa bisericii pe poporenii care îl caută ca să afle ce se întâmplă, ca să înțeleagă încotro s-o apuce ei, cei care au ajuns la o răscruce. Deși propovăduiește neîncetat iubirea creștină, ca fiind singurul remediu la continua vărsare de sânge, Părintele nu este nici el scutit de acutele îndoieli, care punctează întregul roman. În acest sens personajul are o certă vocație hamletiană, Fratricizii, nefiind doar un roman al activismului, ci și unul al constantei interogații adresate divinității și conștiinței umane, un roman al imposibilității opțiunii. Dilema Părintelui Iannaros crește de pe pământ, urcând până în cer. Pe pământ el nu știe între cine să aleagă, între cauza beretelor negre sau a beretelor roșii. Această dilemă îmbracă un aspect social. Față de cer își manifestă îndoiala privind eficiența implicării divinității, care îi apare absentă din durerile lumii. Intensificarea conflictului social amplifică dramatismul relației Părintelui Iannaros cu Dumnezeu, pe care l-ar dori amestecat direct în războiul nimicitor. El strigă la un moment dat „coboară în Kastelos și arată-mi calea” asemenea lui Tudor Arghezi în Psalmi, „Vreau să te pipăi și să urlu: este”. Viața acestui personaj se confundă cu misiunea lui de custode moral al satului, păstrător al tradiției religioase, dăruit cu toată ființa destinului Greciei. Undeva în roman mărturisește că inima lui este una și aceeași cu harta Greciei: „Dacă îmi scoateți inima din piept, o să vedeți în ea, așa cum se vede pe harta atârnată pe perete la școală, o să vedeți Grecia de la un capăt la altul al inimii mele” (p.157). Scriitorul a făcut din Iannaros un model Christic pe pământ. În fiecare soldat care moare, moare Iannaros însuși, în fiecare mamă îndoliată de uciderea fiului ei Părintele se recunoaște înfrânt. Este un personaj patetic care copleșește cu prezența sa. Statura sa se întinde ca umbra unui copac multisecular pe acțiunea întregii cărți. Cu adevărat el este „un suflet din sufletul neamului său”, eroic și tragic, bătut de talazurile momentului istoric, de cele ale unei lumi zguduite de o profundă criză a valorilor.

 

Părintele Iannaros pare a fi ultimul apărător al umanismului creștin, atacat cu furie de totalitarismul comunist, care se naște sub ochii lui. El trăiește o dublă dilemă: pe de-o parte este chinuit de „eclipsa” divinității în lumea zguduită de criza axiologică, pe de altă parte de scepticismul față de proiectul bolșevic propus de „Evanghelia lui Lenin”. Confesiunile lui sunt strigăte de suferință: „în sufletul meu este o mare tulburare, nu știu pe ce cale să apuc.” (p.91). El oscilează între fierbinți mărturisiri de credință și imprecații la adresa divinității: „Iisuse Hristoase, mă înăbuș! Lasă-mă să arunc un teribil blestem, altfel îmi plesnește capul…” (p.146). Cerșește un semn, dar Cerul era mut pentru că „Hristos era mort”, iar „Părintele Iannaros era singur în univers” (p.148). Căderea în deznădejde nu-l răpune, pentru că natura sa combativă biruiește slăbiciunea momentului. Deși îi trece prin minte soluția retragerii în recluziune („De ce să am nevoie de oameni?” p.143) respinge ademenirea ei, asumându-și responsabilitatea misiunii sale. Hotărârea lui are un aer demiurgic: „Iau asupra mea soarta satului. Eu hotărăsc de va pieri ori va fi salvat” (p.152). În preajma zilei de sâmbătă din Săptămâna Patimilor el anunță că suspendă slujba de Înviere pentru că satul este răvășit de ură și crime. În asemenea condiții ce rost ar avea Învierea lui Hristos? Va urca la munte să-l întâlnească pe fiul său, Căpitanul Drakos, șeful rebelilor comuniști. Vrea să-l convingă să coboare la slujba de Înviere ca să se împace cu tabăra adversă prin iubire de Dumnezeu și de Grecia. Patriotismul său este mișcător: „Ești toată numai glorie și foamete nefericită Grecie!… ești toată nmai suflet, din cap până-n picioare…. nu te vom lăsa să pieri, măicță” (p. 173).

Experiența de pe munte are darul de a-l convinge definitiv că „Evanghelia lui Lenin” nu propune o lume mai umană, chiar dacă în primă instanță îi va sătura pe cei flămânzi. Din confruntarea cu ideologia rebelilor, părintele se convinge tot mai mult că proiectul lor nu poate aduce adevărata fericire oamenilor, deoarece se bazează doar pe promovarea materialismului cras: „cum să-și sature pântecele flămând, cum să împartă prada între ei, cum să-și ucidă dușmanii” (p.77). În dialogul cu tatăl său, Căpitanul Drakos ia în derâdere morala iubirii cu toate „pomezile popești”, propovăduind ura, ca singura cale care poate duce la iubire. Sagacitatea bătrânului Iannaros descoperă rapid esența teoriei bolșevice, constând în cruzime, demagogie și tiranie, în ciuda tiradelor despre dreptate și libertate: „Așadar tirania? striga bătrânul… Tirania, violența și knutul, ca să pregătiți calea libertății; (p.256) și mai departe „vreți să creați o lume nouă: din infamie, din sclavie și din minciună” (p.257). Replica Părintelui Iannaros, personajul resoneur al romanului reflectă, după opinia noastră, concluziile lui N. Kazantzakis după vizitele în 1928 și 1929 în Uniunea Sovietică, unde stalinismul lucra la instituirea lagărelor de concentrare ale Arhipelagului Gulag.

Stratagema lui Iannaros sfârșeste prin vărsare de sânge. Deși promite să nu omoare pe nimeni, coborând la sărbătoarea Învierii, Căpitanul Drakos nu-și ține cuvântul, executând pe sătenii mai înstăriți din Kastelos, „dușmani ai ideii”, conform teoriei luptei de clasă deprinsă din „Evanghelia lui Lenin”. Scurtele lui ezitări între glasul milei și fanatismul dogmei ricoșează împotriva lui în zguduitoarea scenă a împușcării propriului său tată pe când acesta, total dezamăgit, o pornise pe drumul muntelui în jos, amenințând să răspândească prin sate adevărul despre înspăimântătorul totalitarism. Părintele Iannaros este suprimat, după rețeta universului concentraționar care ucide mesagerii adevărului. Kazantzakis va fi aflat cu siguranță despre experiența lui Panait Istrati cu GPU, poliția secretă din URSS, care îi interzisese să critice aspectele negative ale Gulagului, odată întors în Occident. Caracterul represiv al dictaturii bolșevice devenise atunci, în 1928, din ce în ce mai evident. Era societatea noilor „scornitori de povești”, era lumea fără Dumnezeu, așa cum o caracterizează Căpitanul Drakos: „noi l-am alungat pe Dumnezeu de pe tron. Am instalat omul pe tronul lui Dumnezeu” (p.246). În disputa dintre tată și fiu, adevărul se află categoric de partea celui dintâi care îl rostește răspicat: „Libertatea fără virtute și fără milă vine de la diavol…” (p.177).

Pe lângă Părintele Iannaros, care este catargul structurii romanului, trăiesc în el atâtea alte personaje episodice memorabile, precum călugărul viclean de la Athos, care vine în Kastelos ca să-i stoarcă pe săteni de bani și bunuri, în ciuda sărăciei lor, Comandantul garnizoanei, neguros, dar umnaizat prin drama lui conjugală, fosta lui soție, devenită ibovnica lui Drakos, Vasos imortalizat prin oscilația lui între cruzime și compasiune, care învinge în lupta lui cu rebelul rănit, Arsenios călugărul sculptor, care-și petrece viața în chilie, răstignit pe creațiile lui pentru a se apăra de demonii cărnii, care îl chinuiau, Leonidas, studentul răpus în floarea vieții, Loukas, prototipul călăului bolșevic și mulți alții. Sunt atâtea scene patetice cu rezonanță până în zilele noastre de parcă romanul ar fi fost scris astăzi, acum. Exodul descris la începutul romanului parcă ar fi smuls din contextul imigranției de toate culorile din zilele noastre. Obligați de tranzacții istorice să plece din satul lor, oamenii se duc la cimitir să-și ia rămas bun de la moși, strămoși. Evocarea este în termenii atât de definitorii pentru stilul Kazantzakis debordant emoțional, cu gesticulație ritualică: „Oamenii se aruncau la pământ, sărutau pământul umed, reavăn; își frecau cu țărâna creștetul capului, obrajii, gâtul; se prosternau și iar sărutau țărâna, părinții și strămoșii, strigând: Rămas-bun!” (p.14). Apoi, cei condamnați la pribegie întind o horă în jurul mormintelor cum ar fi făcut Dyonisos, creștinismul din acest roman fiind sui-generis, păstrând reminiscențe de credințe păgâne, pentru a exprima tumultul ființei umane. Ipocrizia dogmatică îi este străină scriitorului.

Dialogurile șlefuite aforistic alternează cu efluvii lirice în care se combină notațiile peisagistice mulate, în general, pe trăirile personajelor, cu descrierea stărilor contemplative. Părintele Iannaros este somat să dea împărtășania unui muribund tocmai când privea la Calea Lactee care „curgea ca apa Iordanului, un râu de lapte dintr-o parte în alta a cerului; iată adevăratul brâu al Fecioarei, se gândea el, țesut din tăcere și blândețe cerească…” (p.46). Reflecțiile asupra sufletului omului pot compune un minunat poem. Sufletul este scânteie divină care se poate aprinde în orice moment ca o grămadă de fân, puterea lui este uimitoare căci „dintr-o zdreanță poate face o flamură sfântă” (p.34), chiar soarele cugetă că dacă sufletul „adevăratului om ar dispărea, ce dezolare, ce suferință, ce risipă zadarnică a luminii mele” (p.196).

Traducerea este atât de apropiată de spiritul originalului încât ne dă impresia că Nikos Kazantzakis ar fi scris în românește acest magnific roman. Este un remarcabil exercițiu de re-creare din care stilistica limbii române iese îmbogățită, salvată de la poluarea la care este supusă de comunicarea cotidiană.

(Waterford, 14 septembrie 2017)

 

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Urdea

From the Kingdom of the Memory

Posted by Stefan Strajer On November - 14 - 2018

From the Kingdom of the Memory

Reminiscenses by Elie Wiesel

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Intenționat am pus titlul original, în englezește, pentru a atrage mai ușor cititorii, fiind la modă că tot ce sună străin tentează mai mult și, în plus, se potrivește de minune cu expresia noastră călăuzitoare „merge și așa”, iar în cazul de față, are avantajul citirii și aflării a ceea ce editurile centrale, post decembriste, nu au voie să traducă și să editeze în România. Printre acestea se află și scrierea lui Elie Wiesel „From the Kingdom of Memory” – Din regatul memoriei – editată la Summit Books – NY în 1990. Subtitlul „reminiscences by Elie Wiesel” este o ajustare, o scuză evreiască în fața instanței și a istoriei, prin care vrea să se apere că sunt doar niște rămășițe vagi, aproape șterse din marele său regat cerebral, în cazul în care s-ar fi strecurat și erori.

După o astfel de autojustificare de la început, Elie Wiesel își permite să scrie ce vrea, să fabuleze urât, murdar și ipocrit despre Poporul Român după 1990, când toți grafomanii scriu mânați de interese. Acum, oricine are dreptul să spună, să scrie ce vrea și cum vrea despre români și România. „E democrație occidentală, globalistă acum”, ne spun noile elite politice și culturale de pe Dâmbovița! Iar noi, românii, nu mai avem dreptul să ne apărăm dreptatea și adevărul istoric, rădăcinile  istorice, identitatea, spatiul geografic, ființa și cultura națională pentru că imediat vom fi catalogați naționaliști ceaușiști, securiști, protocroniști, antieuropeni și, ferească sfântul, să te legi de Elie Wiesel, deținătorul Nobelului pentru pace, că antisemit ești pentru eternitate. Nouă, nimeni nu mai trebuie să ne respecte adevăratul trecut istoric, în schimb noi trebuie să-i respectăm pe toti, fiindcă ei, toți, sunt mai europeni decât noi și democrați de când lumea. Dacă ne vrem și noi în Europa lor trebuie să plătim, plătim, plătim și să-i slujim și acum că sunt plecați. Sunt și excepții de la noua dictatură europeană, mondială sunt, dar supraviețuiesc riscant fiindcă sunt hăituiți și vânați precum vrăjitoarele în evul mediu.

Evreul Elie Wiesel s-a născut la Sighetul Marmației în anul 1928, deci în vremea Regatului Român Unit și autoritățile române l-au înregistrat cu numele și pronumele dăruit de părinții lui, de comunitatea lor. Dacă ar fi fost cu adevărat anti-Semite, cum o tot lungește născutul din 1928, l-ar fi înregistrat ilie nevăstuică. De ce nevăstuică?! Pentru că, la un moment dat, în Imperiul Habsburgic, evreii imigranți din zona etnic slavă trebuiau să-și schimbe numele cu unul german, plătind o taxă în funcție de numele ales (Cele mai scumpe nume erau Goldschtein și Goldman, iar  Wiesel, adică nevăstuică, un nume ieftin pentru evrei ieftini. (Citește Istoria evreilor în Banat a lui Victor Neumann)

Eu, cititor liber, am și dreptul să scriu liber, să transmit idei și informații despre cele citite, fără să-mi pese că unora nu le place critica și mă vor eticheta antisemit. Să fie sănatoși și să poată dovedi în fața instanței ceea ce susțin. Mă întorc la memoriile lui Elie Wiesel din care rețin două linii principale: autorul apară, laudă și hiperbolizează tot ce este evreiesc – să le fie de bine – în schimb, a doua linie, îi ponegrește pe români, până îi desființează ca națiune creștină. Ajungem și la exemple și dovezi din cartea sa. Întâi, îl compătimesc pentru marea traumă psihică suferită și îl admir pentru suprasentimentele umane pe care le are față de etnia sa biblică, atât de greu încercată de-a lungul istoriei. Dar îl critic și descalific ca personalitate – cu tot Nobelul lui pentru pace, la care a fost propus și Hitler (1938) și Stalin (1946) – pentru defăimările și acuzațiile neîntemeiate aduse națiunii mele, în speță, maramureșenilor în cartea de față. De asemenea, încă odată repet că, înțeleg tragedia acestui om, a comunității sale din Maramureșul ocupat de Ungaria horthistă, în urma Dictatului de la Viena din august 1940, dar sunt categoric împotriva condamnărilor nejustificate și mereu reiterate a generației de români de atunci și a celor ce au urmat, fără să li se poată demonstra vreo vinovăție. Elie Wiesel, dacă ar fi fost corect și om al păcii, nu ca Hitler și Stalin, propuși pentru același premiu, trebuia să respecte maramureșenii de atunci la fel de încercați de istorie ca și el în acel moment, traumatizați pentru totdeauna.

Oriunde deschidem cartea și citim dăm peste aceleasi idei: ce oameni deosebiți sunt evreii din toate punctele de vedere și cât de maligne au fost celelalte popoare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Însă, după Elie Wiesel,  numai evreii au suferit un holocaust și ceilalți trebuie să plătească până la sfârșitul lumii. În această carte se răfuieşte și cu maramureșenii, ignorând soarta lor nefastă, faptul  că acea parte a României – Nord Vestul Transilvaniei, din care face parte și Maramureșul – se afla sub ocupație militară și administrație de război ungurească.

Cartea are un capitol intitulat „Sighet again” (Din nou Sighetul), care începe cu binecunoscutul clișeu de incultură și naivitate americană, cărora când le spui Transilvania răspund automat Dracula!! Și de la personajul fals al lui Dracula, autorul trece imediat la marea dramă a evreilor din Transilvania lui Dracula, personajul horror al lui Bram Stoker: „Să nu credeți că copiii evrei au trăit bucuroși și fără frică în Transilvania” (pag.123) și argumentează cu: „Noi am fost tot timpul speriați, îngrijorați, amenințați din toate părțile. Bandiții, ni se spunea, ne spionează din înalțimea munților. Și acolo sunt mocofani („louts”) și lași („cowards”), înmuiați în ură strămoșească („ancestral hatred”) care ne-ar ataca și bate, la fel ca Dracula, aparent ei aveau nevoie să sugă sânge – sânge evreiesc („Jewish blood”) – să fie mândri de ei înșiși”  (pag.124, „From The Kingdom of Memory”, Editia Summit Books 1990 – sursă precisă!!)

Ce imagini înfricoșătoare, înspăimântătoare, de-a dreptul patologice, depășindu-le pe cele de groază din filmele de la Hollywood cu Dracula, izvorâte dintr-o minte de a cărei funcționalitate normală începi sa te îndoiești. Oare printre americani, cartea a apărut în țara lor, sau elitele politice și culturale românești, cititoare în engleză, nu se găsesc oameni raționali care să-și dea seama de aceste aberații, ce pun o notă de grotesc pe imaginea suferinței trecute a evreilor? Tuturor le e frică că vor fi trecuți în computerul negru cu antisemiți?! Americanii nu-s interesați, iar elitele politice și culturale românești nu cunosc istoria și nu se leagă la cap dacă nu-i doare. Poltroni!

Ce minte rătacită în capul acestei nevăstuici agitate! Iată cine primește Premiul Nobel pentru pace (??!!). Un tip care își foloseste mintea și sufletul scriind pe altarul urii, profitând de ignoranța cititorilor de limbă engleză și indolența noilor elite politice și culturale dâmbovițene de-a demasca, si condamna pe acest individ  antisocial, care a denigrat pe maramureșeni, oamenii pământului care i-au primit pe părinții lui să se așeze alături de ei. Cine cunoaște istoria românilor, ori cu atât mai mult dacă a trait în Maramures – parte din Vatra Dacilor, cu greu cucerită de romani – ştie precis că acolo nu s-au vehiculat asemenea confabulații sau halucinații schizofrenice despre vreun Dracula. Dacă luăm toate tipăriturile din Maramureș – românești, ungurești sau evreiești – din trecut și până la deportarea evreilor de către guvernul unguresc, horthist și din Sighet (primăvara 1944) nu vom găsi nici o referire scrisă la asemenea fapte ale maramureșenilor nici înainte, nici în vremea copilariei lui Ilie Nevăstuică pe aceste meleaguri!! Elie Wiesel ar fi trebuit să prezinte probe, probe autentice, altfel înseamnează că a înșelat cititorul de limbă engleză din toată lumea, șocând cititorii cu ficțiunile lui bolnave, pentru ca ei, cititorii, să sară în sus de indignare și să acuze maramureșenii de antisemitism. Este exact ceea ce a urmărit Elie Wiesel și, încă o dată, tăinuind adevărul într-o perioadă când și maramureșenii sufereau cumplit sub ocupația ungurească: uciși – 12 români spânzurați în Sighet, 31 împușcați în Moisei, alții împușcați prin munți – expulzați din țara lor, expropriați, încarcerați, duși în lagăre de muncă forțată în Ungaria sau în companii de muncă grea. Ei nu erau tot oameni, dragi evrei care îl elogiați pe premiatul vostru pentru pace, care scrie despre maramureșeni că „aveau nevoie să sugă sânge – sânge evreiesc”? Nu vă e puțin rușine de el citind această carte? Românilor le este greață de elitele politice și culturale care îl laudă prostește pe ilie nevăstuică, ca să nu fie suspectați de antisemitism. Dacă și alte imagini despre suferințele evreilor vor fi puse într-un  asemenea cadru impregnat de minciuni la adresa românilor, evreii să fie convinși că Elie Wiesel al lor le face un mare deservicu. Mă mir că evreii acceptă asemenea maculatură când tragedia lor – holocaustul nu are nevoie de imagini de Halloween cu Dracula.

Ar fi multe de comentat și contracarat din cele scrise de Elie Wiesel. El însuși, se contrazice în From The Kingdom of Memory la pagina 128 scrind: „De ce am permis noi să fim luați? Noi am fi putut fugi, să ne ascundem noi înșine în munți sau în sate. Ghetoul nu a fost foarte bine păzit, scăparea în masă ar fi avut o șansă de succes”.

Interesant, ridicăm sprâncenele și ne întrebăm, oare Elie Wiesel nu și-a mai adus aminte ce a scris cu câteva paginii înainte, despre bandiții mocofani din munți, care îi spionau și vroiau să-i bată, să le sugă sângele – sângele de evreu, precum Dracula lui Bram Stoker? Retroactiv, alege că șansa de scăpare era fuga în munții și satele maramureșene, unde nu exista ceea ce a confabulat anterior! Ce picioare scurte are minciuna, ca memoria lui Elie Wiesel!

Este penibilă această carte și autorul ei, nu numai prin reminișcențele memoriei, dar mai ales prin rămășițele caracterului. Am citit-o cu atenție – la fel și All Rivers run to the Sea – încărcată de ură, de acuzații, de fraze intenționat neclare, ca împreună cu alte idei și imagini, să-l faca pe cititor sa creadă că România este bântuită de vampiri antisemiți. Mi s-a facut greață; Elie Wiesel nu are respect față de adevărul altora, împingând propaganda în absurd. Cincizeci de ani mai târziu, după abominabilul holocaust, se întreabă ipocrit „Unde este Dumnezeul Evreilor? (pag. 45). Cine poate știi? Poate s-a dus în altă parte a universului, unde nu-s evrei ca autorul acestei cărți, poate chiar s-a sinucis de câte i-a făcut tocmai poporul său ales…

(Corneliu Florea, vara lui 1992, Winnipeg – Canada)

P.S. Pentru prima dată am publicat această contracarare anti-Wiesel în „Jurnal Liber – Vara 1992” și a fost preluată de ziare din țară și străinatate, primind  semnale de atașament și apreciere. Dintre „noii literați postdecembriști” dâmbovițeanul C. Stănescu de la „Adevărul L&A” m-a amuzat cel mai mult, ridicându-și poalele supra – neo democratice în cap, de sub care s-a văzut toată slugărnicia lui de-o viață: înainte a slugărit realismul socialist, după 1990 își caută alți stăpâni…

P.P.S. Revin acum, după 25 de ani, fiindcă am fost la Bârsana Maramureșului, unde, la școală, se află bustul lui Mircea Vulcănescu pe care Institutul Național (?) pentru Studierea Holocaustului în România a cerut – via Ministerul de Externe – să fie îndepărtat. Și maramureșenii au răspuns „institutului Elie Wiesel” cu PE AICI NU SE TRECE !! și au semnat URMAȘII BACIULUI VASILE DIN BÂRSANA MARAMUREȘULUI. Îmi ridic clopul cu respect în fața lor. Corneliu Florea, august 2017.

(Retrimis pentru publicare, 2018)

Corneliu-Florea

Foto. Corneliu Florea

Perspective pozitive ale alegerilor parţiale din 2018

Posted by Nuta Istrate Gangan On November - 8 - 2018

thumbnail

Un articol de Tiberiu Dianu

Alegerile parţiale din 2018 s-au terminat şi iată ce putem spune cu siguranță despre cum vor evolua lucrurile doi ani de-acum încolo, până la alegerile generale din 2020 (când președintele Donald Trump va fi reales).

Liberalii și mass-media au dorit ca toată lumea să creadă că în 2018 va fi un val democrat de tip tsunami. N-a fost să fie.

La alegerile parţiale din 1994 președintele democrat Bill Clinton a pierdut 54 de locuri la Camera Reprezentanţilor, 8 locuri la Senat și 10 poziţii de guvernator. https://en.wikipedia.org/wiki/United_States_elections,_1994 Atunci a fost, într-adevăr, un tsunami.

La alegerile parţiale din 2010 președintele democrat Barack Obama a pierdut 63 de locuri la Cameră, 6 locuri la Senat și 29 poziţii de guvernator. https://en.wikipedia.org/wiki/United_States_elections,_2010 Un tsunami și mai mare.

La alegerile parţiale din 2018 președintele republican Donald Trump a pierdut cu 50% mai puţin la Cameră (confirmând precedentele istoriei), și-a extins simţitor majoritatea din Senat, în timp ce numărul poziţiilor de guvernatori rămâne divizat. Ce e mai important e că președintele a câștigat poziţii-cheie de guvernatori în state moderate (precum Florida și Ohio), un factor extrem de important pentru realegerea sa din anul 2020. https://en.wikipedia.org/wiki/United_States_elections,_2018

Deci, niciun tsunami în 2018. Mai degrabă am putea vorbi de un “val verde”, în condiţiile în care democrații au pompat sume enorme de bani pentru candidaţii lor, cu rezultate deloc spectaculoase. În Texas și Georgia, de exemplu, candidaţii democraţi pentru posturile de senator şi, respectiv, guvernator, au eşuat.

Desigur, liberalii și presa aservită lor vor continua să se laude până în 2020 cu majoritatea lor din Camera Reprezentanţilor. Ce înseamnă, în realitate, acest lucru?

În ciuda înfrângerii temporare și relative de la Cameră, preşedintele Trump are motive de optimism. Republicanii din Cameră nu i-au fost niciodată loiali sută la sută. Mulți dintre ei erau oricum republicani doar cu numele, alţii erau făţiş contra lui Trump, iar alţii erau prea moderaţi pentru politicile reformiste ale președintelui. Mulţi din ei au decis nici să nu mai candideze pentru aceste alegeri, cel mai bun exemplu fiind preşedintele republican al Camerei Reprezentanţilor, deputatul Paul Ryan.

E aceasta o dovadă de loialitate faţă de preşedinte? Greu de crezut. Aceşti republicani au decis să renunțe la reînnoirea mandatelor lor şi, implicit, la responsabilitatea care le revenea în faţa alegătorilor, aceea de a susține o reformă de substanţă a societății americane. Ei făceau parte din categoria de politicieni care doar promiteau că rezolvă lucrurile. Iar când președintele Trump a început cu adevărat să rezolve lucrurile, au început să îl urască pentru asta. Multe din locurile lăsate vacante de ei au fost câștigate de democrați, care aşa au reușit să îşi obțină majoritatea la Cameră (şi, destul de interesant, nu au avut parte nici de atacurile cibernetice ruseşti acolo unde au câştigat!).

Vestea bună e că restul de republicani, majoritatea aleși la 6 noiembrie 2018, sunt acum mult mai loiali președintelui, iar acesta se poate baza, într-adevăr, pe ei. Republicani de genul lui Paul Ryan, Bob Corker sau Jeff Flake, notorii prin rezistenţa lor faţă de preşedinte, au dispărut în mare parte din Congresul SUA.

election_2018_0

Există și alte vești bune (pe care le prezic că se vor întâmpla). După euforia post-electorală, democrații din Cameră vor descoperi că nu mai sunt așa de uniți după ce au ajuns la putere. Cum se vor împăca oare democraţii rezervişti militari cu zănatecii lor colegi socialişti? Va fi fascinant de urmărit.

Datorită expansiunii numărului de locuri din Senat câştigate de republicani, primadonele republicane vor dispărea. Vor apărea, în schimb, primadonele democrate de la Cameră. Şi nu toate aceste noi primadone o vor dori pe lidera Nancy Pelosi ca preşedintă a Camerei. Şi nici nu vor vota automat proiectele de legi ale colegilor lor de partid. Şi nici nu îl vor demoniza non-stop pe președintele Trump, cum au făcut-o până acum. Și, cu siguranță, nici nu vor respinge unele colaborările bipartizane.

Viitorul apropiat ne va spune dacă, în ultimă instanţă, democraţii temporar euforici vor dori să îşi ia treaba în serios şi să legifereze sau, din contră, să continue să “reziste” (în timp ce se află la putere) şi să îl investigheze pe preşedinte. Americanii le vor monitoriza îndeaproape performanţa în următorii doi ani. Americanii sunt oameni de bun simţ şi ce doresc ei sunt “locuri de muncă, nu locuri pentru gloate” (Jobs not Mobs) “Judecători imparţiali gen Kavanaugh, nu caravane de imigranţi ilegali” (Kavanaugh not Caravans) şi “rezultate, nu rezistenţă” (Results not Resist).

În concluzie, există multe motive serioase pentru care republicanii nu ar trebui să fie prea pesimiști, după cum nici democrații nu ar trebui să fie prea optimiști.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate anterior de revistele AMERICAN THINKERhttps://www.americanthinker.com/blog/2018/11/positive_perspective_on_the_midterm_election.html şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE http://www.intellectualconservative.com/tiberiu-dianu-the-u-s-midterm-elections-2018-some-positive-perspectives/.

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

Comunitatea Insulelor Mariane de Nord lovită de super-taifunul Yutu

Posted by Nuta Istrate Gangan On November - 2 - 2018

thumbnail

Alegerile parţiale americane din 2018 pe val naţionalist

Posted by Nuta Istrate Gangan On October - 29 - 2018

thumbnail

 

un articol de Tiberiu Dianu

Din luna decembrie 2017 presa centrală americană a încercat să inducă publicului larg ideea că un val “albastru” democrat de tip tsunami ar urma să lovească America în timpul alegerilor parţiale din 6 noiembrie 2018. Sondajele inițiale arătau un avantaj de două cifre în voturile acordate democraților.

Între timp, cu doar câteva săptămâni inaintea zilei fatidice de 6 noiembrie, raliurile naţionale ale președintelui Trump înregistrau participări masive de sute de mii de persoane, economia era în plină expansiune, iar “valul” democrat mult-aşteptat aproape că dispăruse. Deşi democraţii acceptaseră tacit o posibilă înfrângere în Senat, acum ei se îngrozesc de perspectiva de a pierde și Camera Reprezentanților, de majoritatea căreia îi separă doar 24 de locuri de deputaţi.

Liderii democraţi, ca Tom Perez, președintele Comitetului Național Democrat sau Bernie Sanders, senator de Vermont şi fost candidat prezidenţial în 2016, au încercat să salveze onoarea partidului, calmându-şi suporterii care aveau aşteptări exagerate. https://www.foxnews.com/politics/sanders-and-perez-express-uncertainty-over-blue-wave-ahead-of-midterms

Presa centrală a încercat şi ea să lanseze nişte ştiri false de ultim moment, de genul celei cu Cesar Sayoc, presupus susţinător al preşedintelui şi suspectat de expedierea unor pachete cu bombe fâsâite unor celebrităţi de stânga. În cele din urmă, acest tip de diversiuni vor avea asupra electoratului exact același efect inofensiv ca și respectivele pseudo-bombe. https://www.washingtonpost.com/politics/2018/10/27/ann-coulter-didnt-ditch-conspiracy-theories-after-bombers-arrest-most-false-flaggers-didnt/?utm_term=.d25ed350ec4f

Ce se va întâmpla însă cu adevărat la alegerile parţiale nu va fi valul democraţilor, incorect denumit “albastru” (culoarea lor fiind, de fapt, roşie), ci un val tricolor, roșu-alb-albastru, naţionalist, alimentat de poziția patriotică a președintelui Trump referitoare la steagul american și imnul național. În mod repetat, preşedintele a declarat la raliurile sale următoarele: “Stâm în genunchi când ne rugăm lui Dumnezeu, dar stăm în picioare în faţa drapelului american când se intonează imnul naţional”. Acest îndemn puternic continuă să inspire membri ai tinerei generaţii din Statele Unite.

Unul dintre aceştia este liceanul Jackson Dean Nicholson, care, înaintea unui meci de fotbal american, și-a exprimat sentimentele interpretând într-o manieră foarte personală imnul naţional american.

Vezi AICIhttp://www.fox8live.com/2018/10/22/teen-wows-md-football-crowd-with-country-version-national-anthem/

Când a fost întrebat ulterior de reporteri ce anume l-a inspirat, tânărul cu voce răguşită a spus simplu: “Sunt american și sunt mândru de asta!”

wave-of-stars-blue-red-white-powerpoint-backgrounds

Americanii sunt liniştiţi pentru că ştiu că ţara lor e pe mâini bune. Iar alegerile parţiale din 2018 vor contrazice precedentele istorice, după care partidul de la putere ar ieşi învins. Şi asta, vorba lui Trump, se va produce “în stil mare” (“bigly”).

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate anterior de revistele AMERICAN THINKERhttps://www.americanthinker.com/blog/2018/10/democrats_dismay_mounting_at_upcoming_red_white_and_blue_midterm_wave.html , INTELLECTUAL CONSERVATIVE http://www.intellectualconservative.com/tiberiu-dianu-the-red-white-and-blue-wave-of-the-2018-midterm-elections/ , CONSERVATIVE READhttp://conservativeread.com/the-red-white-and-blue-wave-of-the-midterm-election/ şi MEDIUMhttps://medium.com/@tdianu/the-red-white-and-blue-wave-b770109772bb .

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

Preşedintele american Donald Trump, un naţionalist mândru

Posted by Nuta Istrate Gangan On October - 24 - 2018

thumbnail

un articol de Tiberiu Dianu

Nu am auzit pe nici un președinte american care să se descrie, cel puțin în public, şi cu atât mai puțin în fața unei mari mulțimi de oameni, ca “naționalist”. Și chiar ca unul mândru. Nu că nu am fi avut până acum niciun președinte naționalist.

George Washington a fost naționalist când, împreună cu Alexander Hamilton și James Madison, a convocat Congresul pentru o convenție constituțională în 1787 care a produs Constituția pentru un guvern național puternic, dezbătută în fiecare stat, adoptată în unanimitate și pusă în aplicare în 1789 (vezi Edward J. Larson, George Washington, naţionalist, University of Virginia Press, 2016).

Andrew Jackson a fost considerat un promotor al populismului naționalist american din secolul al XIX-lea (vezi Uri Friedman, “Ce este un populist? Și este Donald Trump unul?”, The Atlantic, 15 septembrie 2017).

Abraham Lincoln a fost naționalist când, într-un discurs din 1858, a afirmat că naționalismul civic american era o metodă de unire a oamenilor de diverse origini etnice într-o naționalitate comună (vezi Abraham Lincoln, “Adresă către alegătorii din Chicago”, 10 iulie 1858).

flag

Dar, luni, 22 octombrie 2018, în Houston, Texas, în fața unei audiențe de peste 100.000 de persoane, președintele Donald Trump a declarat, în sfârşit, acest lucru. A pus punctul pe “i”.

“Democrații radicali doresc să întoarcă ceasul istoriei înapoi pentru dominaţia globaliștilor corupți şi lacomi de putere. Știţi ce e un globalist, nu? Știţi ce e un globalist. Un globalist e o persoană care dorește ca lumea de pe glob să o ducă bine şi căreia, sincer, nu-i pasă prea mult de ţara noastră. Și știţi ceva? Noi nu putem accepta asta. Știţi, există un cuvânt care a devenit cam demodat. Se numește “naționalist”. Și zic eu, chiar aşa, nu trebuie să folosim acest cuvânt?! Știţi ce sunt eu?! Sunt naționalist, e bine? Sunt naționalist. Un naţionalist. Nimic mai mult. Folosiţi acest cuvânt, folosiţi-l!”

Vizionați AICI: https://www.youtube.com/watch?v=p9uKFuuAWD8

Trăim vremuri când cuvinte precum “naționalist” sau “patriot” sunt constant batjocorite sau defăimate de stânga cea arogantă și de presa găunoasă aservită acesteia. Aşa încât e nevoie de mult curaj pentru un lider politic, ba chiar un președinte de ţară, ba chiar liderul lumii libere, să aibă o expunere atât de clară.

Și acum, că președintele Statelor Unite a declarat deja acest lucru și chiar e mândru de aceasta, e timpul ca şi noi toți să îl luăm, în sfârşit, în serios. Și nu mă refer doar la cei care l-am votat și care l-am luat în serios de la bun început, ci la absolut toți, adică şi la ceilalţi.

Trump a oficializat din acest moment naționalismul atât ca o credinţă, cât şi ca ideologie, doctrină și politică în acelaşi timp.

Naționalismul poate fi considerat de pe acum drept direcția oficială a Casei Albe pentru viitor.

De acum înainte, liderii politici ai lumii, în special cei conservatori, ar trebui să se considere înștiințați. Ei vor trebui fie să adere, fie să se distanțeze din punct de vedere ideologic de Trump.

Pentru că aici, în Statele Unite, Partidul Republican nu mai este doar un partid conservator, ci și unul naționalist. Președintele Trump l-a redefinit deja. În aceeași măsură în care Partidul Democrat nu mai este doar un partid liberal, ci și unul socialist, așa cum mulți progresiști ​​l-au redefinit deja. Discuţia e încheiată.

A venit vremea să nu ne mai ascundem după deget și să ne confruntăm cu cruntul adevăr. Un adevăr pe care alegerile parţiale din 6 noiembrie 2018 îl vor confirma. Ne place sau nu, America a devenit parţial naționalistă şi parţial socialistă.

Iar cei care refuză încă să creadă asta (și probabil că vor fi destul de numeroşi) vor rămâne acasă în faţa televizoarelor să urmărească ciocnirea pe viaţă şi pe moarte a doi giganți și, cum, în cele din urmă, unul îl va răpune pe celălalt.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate anterior de revistele AMERICAN THINKERhttps://www.americanthinker.com/blog/2018/10/president_trump_proudly_declares_i_am_a_nationalist.html , INTELLECTUAL CONSERVATIVE http://www.intellectualconservative.com/tiberiu-dianu-donald-trump-a-nationalist-president/ şi MEDIUM https://medium.com/@tdianu/president-donald-trump-a-proud-nationalist-21b1299e3033.

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

*****

Alaska în căutarea conservatorismului veritabil

Posted by Nuta Istrate Gangan On October - 21 - 2018

thumbnail

un articol de Tiberiu Dianu/

Vineri, 19 octombrie 2018, cu mai puțin de trei săptămâni până la alegerile parţiale din 6 noiembrie 2018, guvernatorul statului Alaska, Bill Walker, a anunțat că îşi suspendă campania de realegere în funcţia de guvernator după ce adjunctul său, locotenent-guvernatorul Byron Mallot, a demisionat în urma unei “abordări inadecvate faţă de o femeie”. https://www.yahoo.com/news/alaska-governor-suspends-election-bid-225625487.html?.tsrc=daily_mail&uh_test=1_14

Walker, un fost republican metamorfozat în independent, împreună cu democratul locotenent-guvernator Byron Mallot (care este şi un lider al amerindienilor din Alaska), au fost aleşi în funcţii în anul 2014, cu sprijinul Partidului Democrat. La urma urmei, această formulă câștigătoare a fost practicată în mod repetat şi de altă senatoare republicană anti-Trump din Alaska, Lisa Murkowski.

Walker şi-a arătat apoi susţinerea în alegeri pentru candidatul democrat, Mark Begich, iar despre candidatul republican, Mike Dunleavy, a spus că nu e o alegere bună pentru Alaska. Dacă stăm să ne gândim bine, şi socialistul Bernie Sanders se consideră şi el tot “independent” şi votează tot cu democraţii.

Pe lângă asta, îmi poate explica şi mie cineva ce înseamnă, mai în amănunt, acea “abordare inadecvată faţă de o femeie”? Și unde au dispărut omniprezenţii activiști de la #MeToo când ai nevoie de ei? Unde e furia dezlănţuită, unde sunt defăimările din presă împotriva democratului (şi minoritarului amerindian) Mallot? Sunt şocat, de-a dreptul şocat! https://www.youtube.com/watch?v=SjbPi00k_ME

Ca s-o spunem pe-a dreaptă, “independentul” guvernator Walker era deja pe locul trei, la mare distanţă de ceilalţi doi candidaţi, iar democrații se temeau că el va diviza cu Begich voturile electoratului de stânga şi centrist. Probabil că, printr-un efect de bumerang, mulți dintre suporterii republicani ai guvernatorului vor vota acum cu mai multă convingere pentru Dunleavy, asigurându-i acestuia din urmă o victorie necesară pentru un stat care, deşi e nordic, are în bună parte un electorat mai degrabă sudic-conservator în concepţii, după cum mulţi au observat deja.

5988210_web1_Governor-composite-2018-1024x560

Pictured from left to right: Mike Donleavy (R), Bill Walker (I), Mark Begich (D) (Credits: Juneau Empire composite image)

Aşadar, alaskanilor li se oferă o șansă neașteptată de a vota cu un conservator autentic, Mike Dunleavy.

În caz contrar, Begich se va asigura că hondurienii din caravana care se îndreaptă ilegal spre graniţa americană vor atinge şi extremitatea nordică a Alaskăi.

Poate că alaskanii îi şi duc deja dorul fostei lor guvernatoare, Sarah Palin!

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate anterior de revistele MEDIUM https://medium.com/@tdianu/alaskas-quest-for-genuine-conservatism-9d0e465911e9 şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.http://www.intellectualconservative.com/tiberiu-dianu-the-quest-for-genuine-conservatism-the-case-of-alaska/

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

*****

=====

Referendumul privind căsătoria tradiţională în România, o ocazie irosită

Posted by Nuta Istrate Gangan On October - 20 - 2018

thumbnail

un articol de Tiberiu Dianu

Pentru mulți conservatori americani un referendum constituțional pentru redefinirea căsătoriei ca uniunea dintre un bărbat și o femeie ar fi fost un vis devenit realitate. România, o țară cu peste 95% de creștini, a organizat un astfel de referendum, însă mulţi români au preferat să doarmă în loc să viseze. Drept urmare, o inițiativă locală menită să protejeze căsătoria și familia tradițională la nivel constituţional s-a transformat într-un eșec de proporții. Cum a fost posibil aşa ceva?

Referendumul privind căsătoria şi familia tradiţională s-a desfăşurat pe parcursul a două zile, sâmbătă, 6 octombrie și duminică, 7 octombrie 2018. Procedurile de revizuire a Constituţiei au fost demarate din toamna anului 2015 de către asociația conservatoare Coaliția pentru Familie. Iniţiativa a mai fost sprijinită de Biserica Ortodoxă Română (predominantă în țară) și de majoritatea partidelor politice din Parlament: coaliția de stânga de la putere (formată din social-democraţii de la PSD şi liberal-democraţii de la ALDE) și majoritatea opoziţiei de dreapta (naţional-liberalii moderaţi de la PNL și populiștii de la PMP). Populiștii eclectici de la USR, al doilea mare partid de opoziție după PNL, s-au opus referendumului și au chemat populația la boicot.

Factorii principali care au condus la această inițiativă au fost decizia Curții Supreme a Statelor Unite din anul 2015, care a permis căsătoria între cuplurile de homosexuali, precum şi o hotărâre a Curţii Europene de Justiţie din anul 2018 în favoarea recunoaşterii de către autorităţile române a unui cuplu româno-american de homosexuali căsătoriţi în Belgia. Referendumuri similare privind căsătoriile tradiţionale şi alternative au fost organizate şi în alte ţări din Europa, Caraibe și Australia.

Țările est-europene par a fi mai înclinate să susțină referendumurile privind căsătoria tradiţională. Astfel, în martie 2012 Slovenia a avut o prezenţă la vot de 30,1% și 54,55% voturi contra “cuplurilor de același sex”. În decembrie 2013 Croaţia a avut o prezenţă la vot de 37,9% și 65,87% voturi pentru “familia tradițională”. În februarie 2015 Slovacia a avut o prezenţă la vot de 21,4% și 96,50% voturi contra căsătoriei între persoane de același sex.

În luna mai 2015 Irlanda a avut o prezenţă la vot de 61% şi 62% voturi pentru căsătorii fără deosebire de sex.

În Caraibe, Bermuda a votat în iunie 2016, cu o prezenţă la vot de 46,89% şi 49% voturi contra cuplurilor de același sex.

În Georgia, fosta republică sovietică, președintele a respins în august 2016 o petiție pentru un referendum pentru căsătoriile între persoane de același sex pentru lipsa strângerii numărului de 200.000 de semnături, stabilit ca minim necesar.

Australia s-a pronunţat şi ea, în septembrie-noiembrie 2017, cu vot prin corespondenţă privind dreptul la căsătorie, având o participare de 79,5% și 61,6% voturi pentru căsătoriile între persoane de același sex.

În România, amendamentul a vizat modificarea textului constituțional, prin definirea căsătoriei în mod explicit între un bărbat și o femeie, şi nu doar între “soți”, așa cum stipula varianta iniţială din anul 1991. https://en.wikipedia.org/wiki/Romanian_constitutional_referendum,_2018

Pentru a asigura o prezenţă cât mai ridicată la vot, guvernul a extins tradiţionala perioadă de votare de o zi (duminica) şi la ziua de sâmbătă. De asemenea, prin lege specială, a redus şi procentajul de prezenţă la vot, de la 50% la 30%. Sondajele de opinie indicau o victorie sigură, de peste 90%, a susţinătorilor familiei tradiționale.

referendum-pentru-familie

Dar, în cele din urmă, prezenţa la vot a fost cu puţin peste 21%, cu 91,5% voturi pentru amendament, adică pentru căsătoria tradiţională, 6,5% voturi contra şi cca 2% voturi anulate.

Diaspora a fost mai activă, făcând cozi la secţiile de votare din Marea Britanie, Irlanda și Germania, pe când în România multe secții de votare au rămas goale în cele două zile de referendum. https://www.digi24.ro/referendum-familie-2018/cati-romani-din-diaspora-au-votat-la-referendum-1009970

Reacţiile de după vot au fost mixte. Coaliția pentru Familie a acuzat guvernul de organizare defectuoasă a referendumului. Oponenții referendumului au acuzat biserica de amestec politic deoarece mulţi preoți îşi îndemnaseră enoriașii să meargă şi să voteze pentru amendamentul constituţional. Alții au considerat că amendamentul ar fi fost contra familiilor cu un singur părinte ori numai cu bunici sau contra cuplurilor de homosexuali. În fine, s-a mai susţinut, din partea ambelor tabere, că referendumul ar fi fost inutil, de vreme ce în Codul civil român căsătoria era deja definită ca uniunea liber consimţită între un bărbat și o femeie.

Multe din aceste puncte de vedere sunt incorecte. Scopul referendumului era de a clarifica şi a consacra la nivel constituțional termenul de “căsătorie” pentru români. Legile speciale, precum Codul civil, pot fi oricând modificate. În ultimă instanţă, rolul interpretării Constituției aparţine celor nouă judecători ai Curții Constituționale. Aceşti judecători sunt numiți de politicieni pe o perioadă limitată, de nouă ani, şi nu pe viaţă. Aşadar, definirea familiei și a căsătoriei într-o societate eminamente conservatoare ca cea românească rămâne în continuare la latitudinea a numai nouă persoane, şi acelea numite politic.

În realitate, cauzele care explică această eșec sunt legate de perioada aleasă pentru referendum, lipsită de orice semnificație electorală. Astfel, următoarele alegeri pentru români vor avea loc într-un viitor destul de îndepărtat: alegerile europarlamentare sunt programate pentru luna mai 2019, cele prezidenţiale pentru luna noiembrie 2019, cele locale pentru luna iunie 2020, iar cele parlamentare pentru lunile noiembrie-decembrie 2020. În aceste condiţii, nu e de mirare că apatia şi comoditatea românilor au predominat.

De asemenea, referendumul a avut loc cu doar câteva zile înainte ca Liviu Dragnea, liderul social-democrat, să aibă un termen de judecată în instanţă pentru a contesta o sentință de trei ani și şase luni de închisoare pentru fals într-un “dosar al angajărilor” în locuri de muncă fictive. În 2016 Dragnea mai fusese condamnat la doi ani de închisoare cu suspendare într-un dosar penal privind trucarea rezultatelor unui referendum din 2012 de demitere a preşedintelui Traian Băsescu. O a doua sentinţă de condamnare ar fi însemnat pentru el executarea ambelor sentințe în închisoare. Cu alte cuvinte, Dragnea s-a slujit de referendum pentru îmbunătăţirea propriului său capital politic.

Aşa stând lucrurile, mulți colegi de partid de-ai lui Dragnea au optat să se delimiteze de acţiunile organizate de el, aceştia fiind urmaţi şi de o mare parte a populației. Prezenţa la vot, vitală pentru acest referendum, a fost astfel subminată şi total compromisă, determinându-se anularea referendumului.

Pentru o țară care era planificată să își asume președinția Consiliului Uniunii Europene între lunile ianuarie și iunie 2019, România a început pe picior greşit. Sau, cum spun românii, “a pășit cu stângul”. Ceea ce adevereşte din nou faptul că la români stânga e problema.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate anterior de revistele AMERICAN THINKERhttps://www.americanthinker.com/articles/2018/10/romanias_misbegotten_referendum_on_marriage_and_family.html şi MEDIUM.https://medium.com/@tdianu/romanias-marriage-referendum-of-2018-a-missed-opportunity-8808458ebf0d

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

*****

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors