Archive for the ‘Mapamond’ Category

SPIRITE CELEBRE (II)

Posted by Stefan Strajer On February - 5 - 2010

SPIRITE CELEBRE (II)

Autor: Mihai Burduja

Un om de spirit ar fi adesea la mare strâmtoare, lipsit de societatea prostilor. LA ROCHEFOUCAULD
Înca din antichitate frizerii erau cunoscuti ca fiind foarte vorbareti. Într-o zi, regele Macedoniei, Archelaos (?-399 î. Hr.), a chemat un frizer pentru a-i scurta parul.
– Cum doriti sa va tund? A întrebat acesta. – În tacere! i-a raspuns regele.
Împarateasa romana Agrippina, zisa si cea tânara (15-59 d. Hr.), mama lui Nero, fusese condamnata la moarte de propriul fiu. În clipa când centurionul Anicetus, trimis sa o ucida, se apropia de ea, aceasta striga: – Împlânta-mi pumnalul în pântece pentru ca a avut nesansa sa dea nastere unui monstru ca fiul meu.
Pasionat pescar amator, lui Marcus Antonius îi era ciuda pe nobilii egipteni din suita reginei, mai norocosi la pescuit decât el, care în ziua aceea nu prinsese nimic. Pentru a-l îmbuna, Cleopatra îi zise: – Egiptenilor le e dat sa prinda pesti, iar romanilor sa prinda regi.
Împaratul Iulian Apostatul era pasionat dupa filosofie. Cu ocazia unor sarbatori religioase, în timp ce lua parte la un dans ritual, se zice ca ar fi murmurat: Ah, Platon! Pentru un filosof, meseria de împarat e teribil de stupida!
Agesilau, rege al Spartei (398-358 î. Hr.), îsi iubea mult copiii si se juca des cu ei. Într-o zi a fost gasit în mijlocul lor calare pe un bat. Rusinat, regele a rugat sa nu se povesteasca scena decât celor care au copii.
Dupa ce a fost învins de greci, regele persan Artaxerxe (436-358 î.Hr.) a încercat sa-i dezbine. Stiind ca generalul teban Epaminonda este un dusman al spartanilor, regele a vrut sa-l atraga de partea sa trimitându-i daruri foarte pretioase. Epaminonda a refuzat însa, comunicându-i: – Daca Artaxerxe vrea sa fie prieten cu tebanii, va avea asigurata stima mea fara a-mi trimite daruri. Daca este însa dusmanul grecilor, atunci sa fie sigur ca nu are destule bogatii pentru a ma cumpara.
Unui soldat roman i se facu o nedreptate si îl ruga pe împaratul Octavian August sa-l ia sub ocrotirea sa. Împaratul îi dadu un curtean sa-l însoteasca în fata judecatorilor. Soldatul îi zise: Nu tot astfel m-am purtat eu cu Maria-ta când erai în primejdie la Actium; eu însumi am intrat în lupta. Si zicând aceasta, soldatul îsi arata ranile. Împaratul merse el însusi sa-l apere pe soldat.
Dupa batalia de la Actium, Octavian August a trecut în revista prizonierii pe care voia sa-i execute. Printre acestia se afla un dusman îndârjit al sau, anume Mitellus. Fiul acestuia, care luptase sub comanda generalului lui Octavian August, Marcus Vipsanius Agrippa, i s-a adresat astfel: – Tatal meu a fost inamicul tau si îsi merita moartea. Eu te-am servit însa cu credinta si merit o rasplata. Da-mi voie, ca recompensa, sa mor în locul tatalui meu! Octavianus l-a iertat pe Mitellus si nu a primit jertfa fiului sau.
Apollonios calatorea spre un oras îndepartat. Ajungând pe malul Eufratului, un vames l-a oprit cu urmatoarele cuvinte: – Ce bunuri aveti de declarat? – Bunuri? a raspuns Apopponios. Am Dreptatea, Moderatia, Stapânirea de sine, Perseverenta si Curajul. Vamesul era nedumerit: Acestea sunt, bineînteles, sclavele dumneavoastra? – Nu sunt sclavele, ci stapânele mele!
Megabizes, unul dintre conducatorii de osti ai lui Xerxes, a venit la Apelles sa-i faca portretul. Pictorul s-a ocupat de lucru. O buna bucata de vreme Megabizes a tacut, apoi a început sa trancaneasca vrute si nevrute despre pictura. Apelles l-a întrerupt busc si, astupându-i gura cu mâna, i-a spus: – Când taceai, datorita îmbracamintei de purpura împodobita cu aur, pareai o persoana importanta. Acum, când trancanesti, râd si ucenicii care-mi potrivesc culorile.
Medicul tadjic-persan Avicena (980-1034) întâlni într-o zi pe un tânar medic. – Salut, colega, ai un aer radios… De ce nu? Iau viata usor… – Vai! – exclama Avicena – Si nu te mustra constiinta?
*
Prostii se folosesc de oamenii de spirit la fel cum cei scunzi poarta tocuri înalte. VAUVENARGUES
Generalul roman Scipio Africanul (235-183 î. Hr.) era de parere ca un general trebuie sa-si riste viata numai în cazul unei batalii decisive. Un prieten bun de-al lui îi spuse: – Comportându-te astfel, nu esti un ostas. – Foarte adevarat – îi spuse Scipio – sunt un comandant de oaste.
Într-una din zile, Scipio Africanul s-a dus în vizita la poetul Ennius. Acesta a trimis servitoarea sa-i spuna ca nu este acasa. Desi si-a dat seama ca nu-i adevarat, Scipio n-a zis nimic si a plecat. Dupa o vreme, l-a cautat Ennius pe Scipio. Auzindu-se strigat, Scipio a raspuns: – Nu sunt acasa!
– Cum poti spune asa ceva? a întrebat poetul. Oare nu-ti cunosc vocea?   Atunci, Scipio i-a replicat: – Când am fost zilele trecute la tine, eu am crezut-o pe servitoarea ta care mi-a spus ca nu esti acasa. Tu nu ma crezi chiar când îti spun eu însumi ca nu sunt acasa?
Învingându-l pe Hannibal la Zama, în anul 202 î.Hr., Publius Cornelius Scipio Africanul i-a cerut sa-i spuna care sunt, dupa parerea lui, cei mai mari comandanti de osti. – Primul, a spus Hannibal, este Alexandru Macedon. – Al doilea? – Al doilea e Pyrus. – Si al treilea a insistat Scipio, crezând ca Hannibal îl va numi pe el. – Al treilea ma consider eu. – Si daca tu m-ai fi învins pe mine?, a întrebat în continuare romanul. – Atunci m-as fi considerat primul.
Scipio Africanul, care îsi pierduse un ochi într-o mare batalie purtata împotriva cartaginezilor, a facut prinsoare cu unul din generalii sai ca va vedea mai bine decât el. Ramasagul a fost acceptat. – Am câstigat, spuse Scipio, eu vad la tine doi ochi, în vreme ce tu la mine nu vezi decât unul.
La sfârsitul celui de al doilea razboi punic, solii cartaginezi – au fost întrebati cu ironie în Senatul roman, facându-se aluzie la prima calcare de juramânt de catre Cartagina. – Pe ce zei va veti mai jura acum? – Pe aceiasi! a raspuns Azdrubal fara sa-si piarda cumpatul. Deoarece ne-au pedepsit ca ne-am calcat juramântul.
Atunci când a aflat ca niste cunoscuti, pe care îi socotea drept nemernici – dupa cum bine se stia –, i-au adresat elogiile lor, filosoful grec Antistheme a avut urmatoarea replica:
– Pe semne am facut cine stie ce fapta necugetata!
Într-o clipa de ragaz pe câmpul de lupta, poetul Antagoras facuse un foc si frigea o bucata de carne. Întâmplator a trecut pe acolo regele Macedoniei Antigonos. – Ce crezi tu, Antagoras, Homer, când a descris vestitele lupte ale lui Agamemnon, si-a pierdut vremea frigând pastrama? l-a întrebat batjocoritor regele. – Daca va închipuiti ca Agamemnon a câstigat toate luptele pierzându-si vremea sa vada cine frige pastrama pe câmpul de lupta? i-a replicat poetul.
Când filosofului grec Anistene (435-370 î.Hr.) i s-a reprosat ca are relatii cu lumea rea, el a raspuns: – si medicul vine în contact cu bolnavii, dar nu se îmbolnaveste!
În urma unei batalii, Androclide, un soldat spartan, a ramas schiop. Se apropia un alt razboi. Din cauza invaliditatii, Androclide a fost dat afara din armata. Atunci s-a prezentat în fata comandantului: – Credeam ca aveti nevoie de soldati ca sa lupte, nu ca sa fuga! Si astfel a fost reprimit în armata.
Angelotte, cardinal roman, vazu într-o zi, în curtea unei manastiri, un prelat ortodox, cu o barba masiva, înconjurat de o multime de preoti catolici. – Bine face, zise el cu admiratie; printre atâtea capre se cade sa existe si un tap!
Filosoful grec Anaxagora, profesorul lui Pericle, Euripide si Socrate, acuzat ca i-ar fi insultat pe zei, a fost izgonit din Atena. Dusmanii lui Anaxagora l-au condamnat la moarte si numai datorita interventiei renumitilor sai elevi, aceasta pedeapsa i-a fost comutata în exil pe viata. Anaxagora glumea. – Nu eu i-a pierdut pe atenieni, ci atenienii m-au pierdut pe mine.
Grupaj alcatuit si prezentat de MIHAI BURDUJA

LA MOAI IN RAPA NUI (II)

Posted by Stefan Strajer On January - 27 - 2010

“Quae  pigeat  invenisse cave quae  siveris” – Publilius  Syrus
(Fereste-te sa cauti ceea ce ti-ar parea rau sa gasesti)

LA MOAI IN RAPA NUI (II)

Autor: Corneliu Florea
Ce bine ca se face lumina, poate îmi alunga hausul din cap stârnit de avalansele amintirilor personale si istorice. A trecut lunga noapte a ecuatorului, in care nici nu stiu daca am dormit, atât sunt de emotionat de aceasta calatorie. S-a facut o noua zi, s-a trezit si echipajul avionului, si-a adus aminte de noi, ne furajeaza în trecere dupa care ne spun sa ne punem centurile de siguranta ca, daca o sa fim cuminti, aterizam!! Intram pe o vale larga a Anzilor Cordilieni ce sunt înalti si atât. Ba nu, sunt goi, sterpi, par ca un gard înalt de uluci foarte vechi, cenusii, ferestruit cu vârfuri inegale acoperite cu fâsii de resturi de zapada. Nu sunt nimic altceva decât un gard natural între Chile si Argentina. E primava în Chile si jos în vale e verde, o frumoasa cuvertura brodata agricol si horticol. Apare si un colt din Santiago de Chile, un conglomerat urban de sase milioane de locuitori, aprope sau nu prea departe, jumatate din populatia întregii tari.
Aterizam dupa aproape douasprezece ore de zbor continuu. Extraordinar cât s-a dezvoltat tehnologa aviatiei într-un secol. Numai un secol de la aripile de libelula ale lui Vuia si Vlaicu la aripile avioanelor de astazi ce duc sute de tone prin stratosfera!! Ce mari sunt minunile oamenilor de stiinta pe lânga cele ale sfintilor din calendare, poate inventatori sunt niste sfinti, mai stii!! Mai opreste-te calator efemer, treci în rând si plateste levy de 132 de dolari americani, un fel de taxa de intrare în Chile, numai pentru nordamericanii anglofoni! Statut special, ce dragut! Treci apoi la al doilea rând, la politia de frontiera sa te întrebe de ce am venit si cât stai. Au dreptul, e tara lor, ei sunt stapânii, ei fac regulele. Pac, înca o stampila în pasaport si trec la al treilea rând, pe româneste coada, cea a vamesilor, coada serioasa si asta cu câini detectori de alimente, droguri si mai stiu eu ce, unde toate bagajele sunt trecute printr-o uriasa masina de scanare sa vada tot, sa stie cu ce intram în tara lor. OKey! Mi-a placut asta cu scanarea bagajelor la iesire, nu am mai întâlnit-o pe alte aeroporturi.
De la început îmi place atmosfera aeroportului chilian, curat, încapator, nu cu risipa de spatiu ca cel toronton. Îmi plac oamenii, comportamentul lor latin, tinuta lor vestimentara îngrijita, calcata. În locul tenisilor de tot felu – sneakers – au aparut pantofii lustruiti, iar în locul bluejeans ieftini, uzati, zdrenturosi au aparut pantalonii calcati la dunga. Femeile, ehi femeile, stiu sa mearga frumos pe toace de-ti fura privirea, au corp si tinuta tonica, atragator cordonata, îmbracate ordonat. Senini si deschisi, te privesc cu lumina din fiinta lor, omeneasca, nu cea de serviciu a nord americanilor. Foarte putina obezitate. Din cele cinci ore pâna la al treilea zbor s-au si dus trei, tot plimindu-ma si privind, parca as fi intr-un imens muzeu. Aeroporturile internationale într-un anumit fel sunt muzee ale prezentului, ale momentului în care treci prin ele, daca le privesti cu luare aminte. Spun multe despre societatea în care te afli. Traiesc aceiasi stare de surescitare cu mare consum bioenergetic pe care nu pot sa-l stapânesc de peste 24 de ore. Nu simt oboseala, dar sunt constient ca se acumuleaza treptat. Ma asez la o masa, nu-mi trebuie mai mult decât un expresso si ma refugiez în lectura despre Polinezia, despre Rapa Nui. Ma concentrez cu greu, ma deconcentrez usor, e atâta animatie în jur, e atâta murmur latin placut si meru acelasi refren cu por favor si muchas gracias! Timpul ma cheama spre noua înbarcare, în cea de-a treia corabie zburatoare, e tot un Boeing 767 –300! Oare nu-i un avion prea mare pentru o insula atât de mica? Nu stiu, deocamdata începe sa se umple, privind îmbarcarea pentru o insula atât de mica, mintea îmi ia razna într-o fabulatie: Insula e intradevar foarte mica si pierduta în imensitatea pacifica, încît pilotii nu o vad, nu o gasesc întotdeauna, se tot învârt încoace si încolo pâna ce li se termina benzina si cad în ocean. Plosc! Mai departe, se pare ca rechinii si-au facut un reflex, se uita tot timpul spre cer si când vad un avion se i-au dupa el si nu se lasa si câteodata nu dau gres…
În fata mea s-a oprit o doamna între doua vârste, cele de la urma, care zâmbind, cum alt fel, îmi arata ca are locul de la geam. Îi zâmbesc, ma ridic, o ajut sa-si puna bagajul deasupra si ea zice Muchas gracias, caballero! Sa cad pe jos de caballero ce sunt si îngân un my pleajure! O, you speek english, are you a englishmen? No, I am romanian! Romanian!?! Îmi trage o masuratoare pe verticala si adauga deschis: what a pleasure!!  Am avut o companie de zbor deosebit de placuta, interesanta si instructiva cu aceasta doamna între doua vârste, cele de la urma, pe care le-a decorat cu ruj si fard discret, cercei, lantisor si inele, cu îmbracaminte aleasa Dar, astea tin de aspectul exterior, când vorbea, si a vorbit tot timpul, se impunea si predomina toate subiectele atinse. Tot cunostea, era o enciclopedie rujata si bineînteles vroia sa stie mai mult, orice, drept pentru care mi-a pus vreo doua – trei sute de întrebari si la orice raspuns primit avea un lung comentariu pe care-l termina cu una sau mai multe întrebari. Ma amuza, parca eram descusut de umbra altora. Cel mai mult se învârtea în sfera politico-sociala, ajungând sa-mi spuna ca e socialista. În Argentina, ea venea de la Boenos Aires si mergea în Tahiti, toti lucratorii sunt de stânga, comunisti, intelectualii cu discernamînt social sunt socialisti, cei bogati sunt bolnavi sau radicali, iar armata nu stie altceva decât sa urzeasca hunte. Partidul comunist din Argentina e foarte vechi, din primul razboi mondial, are multi si adevarati comunisti. Si dintr-odata trece la: voi românii nu ati avut comunisti adevarati, la voi comunismul l-a adus rusii ca dominatie si tiranie! Comunismul argentinian înseamna cu totul si cu totul altceva. Viseaza frumos; egalitate în drepturi si bunastare sociala, libertate cu respectarea îndatorarilor sociale, randament si justitie. Rusii nu au avut comunism adevarat, iar pe voi v-au nenorocit din nou!! Mi-a vorbit cu amanunte despre ocupatia României de catre rusi si de tradarea americanilor, pentru ca americanii tradeaza întotdeauna în afacerile politice de dominare, la fel ca englezii si rusii! Nu am avut ce comenta, avea dreptate, o ascultam si zâmbeam aprobativ, eu am trait patruzeci de ani ceea ce îmi explica ea mie. Totusi, Senora nu a fost multumita de atitudinea mea fata de comentariul ei. Sa ma convinga a adugat ca ea a citit ce au scris legionarii români din Buenos Aires despre comunismul din Romania, fiind prietena buna cu un profesor universitar, psiholog, fost mare legionar. Nu m-am aratat uimit, banuiam cine-i prietenul, asa ca m-a întrebat direct, perforându-mi retina cu privirea ei sfredelitoare, ce parere am despre legionari. Simplu, i-am raspuns ca respect mult generatia lor sacrificata, ca la vremea aceia au format cea mai valoroasa miscare nationala româneasca si ar fi putut face mai mult daca, ar fi fost mai putin religiosi si mai mult realisti. Acum e prea târziu, pentru ei, pentru România care de atunci nu a mai avut o generatie atât de devotata si nici nu va mai avea. Se vede ca astepta altceva de la mine dupa efortul ei, nu sa ma leg de conduita lor crestina. Imediat ma întreaba eu ce religie am. Ce-a primita de la parinti; sunt crestin ortodox. S-a linistit, intrase în panica. A continuat cu interogatoriul ca la politia politica, întrebându-ma de care parte sunt, din ce partid fac parte. Niciodata nu am facut parte din vreun partid, încerc sa fiu un om liber, fara idoli, stapâni si partide! M-a încoltit, spunându-mi în fata ca asta-i mai mult decât o naivitate. Taios a spus-o, încât sunt sigur ca în minte avea ideea de tâmpenie. I-am raspuns ca stiu, îi dau dreptate si asta a dezarmat-o pentru o clipa. Numai o clipa, pentru ca imediat a tocat si spulberat fantezia omului liber în actuala societate umana, direct, drastic, argumentat, ajungând pâna la ideea ca cei ce nu se implica în starea si miscarea societatii, desi o cunosc, sunt perfizi, sunt dezertori generatiei lor ce se implica în îndreptari, ameliorari, schimbari pozitive. Exceptional, iata-ma vazut, chiar acuzat, ca dezertor perfid al generatiei mele si ce sa zic: ca întreaga mea generatie româna dezertat! Din întreg întotdeauna lipsesc exceptiile, care nu pot contabalansa starea sociala. Nu, sunt convins ca cunoaste axioma, dar tocmai pentru asta o întreb daca ea s-a implicat în îndreptari, ameliorari si schimbari sociale. Ma priveste patrunzator, superior si afirma cu mândrie! Felicitari si unde ai ajuns cu îndreptarile, ameliorarile si schimbarile? De data asta, privirea si fizionomia fetei sale se schimba în una trista, a dezamagirilor. Îmi pare rau, cred ca am mers prea departe, am atins un punct sensibil. Pentru prima data îsi ia privirea de la mine si se uita pe geamul pe care intra tiptil o noapte. O noapte în noaptea trecutului…
Schimb discutia, întreb daca a mai fost în Tahiti. Se întremeaza, ea s-a nascut în Otahiti, asa pronunta ea Tahiti, s-a maritat cu un argentinian si au trait la Buenos Aieres, acum s-au retras in Otahiti, in Argentina au ramas doar copiii. Din poseta scoate si-mi arata un mic album de familie si, asa discutia continua pe alt fagas, lasând în urma istoria si starea politica a lumii…
Pe neasteptate, suntem anuntati sa ne punem centurile de siguranta, începe coborârea în vederea aterizarii în RAPA NUI. Ajung! Când au si trecut 3700 de kilometri de Ocean Pacific?! Au trecut odata cu vorbele noastre, cu ideile noastre; bune sau gresite, potrivite pentru unii, nepotrivite pentru altii, dar ce bine te poti simti în compania unei persoane luminate si predispusa discutiilor libere, comentariilor deschise. Mi-a creat o buna dispozitie, amuzant, nu credeam ca în aceasta calatorie, cineva, cu totul necunoscut, sa-mi vorbeasca cu atâta patos de legionarii români. Senora îsi deschide poseta si se cauta în oglinda ei. Totul se apropie de un anumit sfârsit, eu ma întorc la sfârsitul fabulatiei mele: Cica, polinezienii rapanui vad mai bine si mai departe decât noi, continentalii, vad pâna în miezul universului de unde marea forta – mana – le transmite daca de insula lor se apropie un avion cu oameni pasnici, prietenosi sau nu. Daca sunt calatori pasnici, atunci ei fac un foc mare sa vada pilotii insula, sa aterizeze lânga foc unde vor fi asteptati cu bunavointa. Daca nu-s de treaba, nu fac focul spre bucuria rechinilor! Vad focul!! Aterizam cu bine. Ne luam ramas bun, ca doi prieteni vechi, vechi prin anii care-i avem amândoi, ce traim în acelasi timp în societati diferite, în care suntem prelucrati si fasonati mai mult cum vrea ea, societatea, decât am vrea noi sa o amelioram, sa o îndreptam! Îi doresc drum bun în continuare. Dupa escala de aici, Boeingul se va ridica din nou pe aripile lui înca sase ore pâna în Tahiti, la Papeete, cel mai mare oras din Polinezia Franceza si unul dintre cele mai frumoase din lume cum îl prezinta senora, unde, când va ajunge va fii o frumoasa dimineata otahitiana.
Cobor într-o lume ce pâna acum mi-a fost foarte îndeparta, unica pe acest pamânt, misterioasa, în RAPA NUI. Am venit aici si pentru Ica, sunt cu ea în suflet. Sunt la capatul unei calatorii continue de 31 de ore, dintre care 21 în aer si zece în aeroporturi. Nu simt oboseala, fiindca o ciudata bucurie a necunoscutului dorit ma stapâneste, îmi da energie. Aeroportul e mic, cochet, animat si primitor fata de cei veniti de departe, de pe alte continente, la aceasta ora târzie. Toti sunt asteptati si întâmpinati cu ospitalitate si o ghirlanda de flori naturale pentru a o pune în jurul gâtului celui sosit. Eu fac parte dintr-un tur organizat de agentia turistica ‘’Gateways International’’. Il vad pe cel ce tine cartonasul în mâna cu numele agentiei. Facem cunostinta, imi adreseaza cuvintele de bun venit, mai asteptam sa vina si ceilalti, facem cunostinta si plecam la hotel. E noapte, hotelul nu e departe, e la marginea oceanului pe o faleza înalta. La receptie suntem primiti cu zâmbet polinezian – da, e foarte diferit si placut – totul e stiut si aranjat. Mi se înmâneaza un plic adresat personal cu ‘’Iorana, welcome to Rapa Nui‘’ din partea agentiei turistice cu tot programul sederii mele pe insula. Iorana este salutul folosit de polinezienii rapanui si tot asa se numeste si hotelul, care e însirat sub forma unui imens motel pe faleza, între o curte cu flora polineziana exotica si abundenta si un gazon verde spre ocean din care se aud greieri cântând. Greieri!! Greieri în Rapa Nui?!? Cum au ajuns aici? Cine i-a adus de la mii de kilometri? Când? Greieri ca acasa în România sau ca cei din gradina noastra din preria canadiana.
E miezul noptii, am deschis usa de la terasa sa aud greierii din gazon si câte un câine din departare. Deodata aud Boeing-ul ce si-a luat zborul spre Tahiti de pe aceasta foarte veche picatura de lava, ce masoara doar sasesprezece kilometri lungime pe zece kilometri latime, dar ce istorie si ce arta s-a dezvoltat pe ea, am citit ca este fara asemanare în lume, de mâine am sa o traiesc!
Telefonul suna desteptarea si aud valurile oceanului, ies pe terasa si le vad. Polinezienii de demult stiau sa le citeasca, descifrau semnele de pe valuri precum amerindienii urmele si semnele de pe ierburile preriei. Nu glumesc, a fost o mare percepere, o eruditie de milenii, stiintele au întrecut-o, într-o zi si stiintele de astazi vor fi întrecute. Lasa dom’le meditatia matinala, intra în program, îndata va începe turul cel mare al insulei minune.
Dejunul e dejun, ca în Europa si America Latina, nu brekfast with doughnut and coffee precum cel nord american, în care gogoasa e un aluat cu tot felul de gusturi si arome artificiale iar ceea ce numesc ei cafea e un fel de apa amaruie de culoarea cafelei. Ce sa aleg dintre sunci si salamuri, dintre brânzeturile etalate, omleta si cârnaciori, plus unt, majunuri, patiserie, sucuri diferite, apa pentru tot felul de ceaiuri si în sfârsit cafea cu aroma si gust de cafea buna. Si tot privind nehotarât, ramân flamând precum magarul între doua clai de fân, nehotarât din care sa înceapa. Sa-mi fie de bine, e ora noua, trebuie sa plec. Soseste un microbus din care nu coboara un tânar cu fata deschisa si având trasaturile polinezienilor pe care i-am vazut în Hawaii, ghidul. Facem cunostinta, apoi cu ceilalti calatori veniti din departari sa admiram moaii insulei, numita si buricul lumii de locuitorii ei. Daca ei zic, o fi, desi multi locuitori din alte parti ale lumii îl pretind la ei in tara. Eu, românul, cred ca este Muntele Retezat, doar se vede, domnule, cu ochiu liber unde o fost taiat, zâc hateganii.
Acum vad insula ziua, e verde polinezian cu multa vegetatie. Întâi, trecem prin Hanga Roa singura localitate de pe toata insula, capitala, aproximativ patru mii de locuitori. E cu totul altfel decât cu ce suntem obisnuiti in Nord America sau aievea. Strazile bine pavate aglomerate cu tot felul de masini, au trotuare largi pe care trec polinezienii autentici cu fete placute, calme amestecati printre calatori, vizitatori de tot felul si câini de toate corciturile. Free and friendly dogs spune ghidul, adaugând ca ei merg numai pe trotuare si nu deranjeaza pietonii fiindca ziua au un comportament civilizat, ca oamenii. Bine de stiut ca ziua au comportament uman iar noaptea unul canin. Trotuarle sunt strajuite de case cu un singur nivel, modest întretinute, înconjurate de vegetatie luxurianta crescuta în voia Naturii, flori exotice de tot felul, agatate în glastre sau prin gradinite de flori lasate tot în grija Mamei Natura. Iesim afara din Hanga Roa si peisajul se schimba, e ondulat din vremea formarii insulei din lava erupta de trei vulcani în urma cu vreo trei milioane de ani, dupa aprecierea specialistilor. Toata Polinezia este formata din insule vulcanice vechi si trebuie sa fi fost un spectacol atragator pentu cei din univers privind aceste focuri de artificii naturale, prin care terra le dadea semnale luminoase ca zamisleste o lume unica în mijlocul albastrului Pacific. Spectacol grandios care a durat milioane de ani, ba si acum din când. Vegetatia insulei e mult redusa, aspect pastoral cu pâlcuri de pomi. Drumul este paralel, aproape paralel, cu tarmurile insulei si asfaltul s-a terminat, nu e rau, dar parca altfel ar trebui sa fie la un asemenea trafic turistic international, mai ales ca insula este si sub patronajul UNESCO, fara sa-l mai mentionam si pe cel chilian.
Atragator este sa asculti istoria lumii sub forma de poveste. Povestesc si eu din cele citite, imaginându-mi cadru de atunci: … a fost odata, de mult de tot, un strop de insula într-un ocean de valuri fara de sfârsit. Dupa ce ca a fost atât de mica, într-o zi s-a zguduit napraznic si s-a rupt din ea o mare parte, care s-a scufundat, nimeni nu stie cât de adânc. Astfel insula a ramas si mai mica pentru locuitorii ei, a caror stramosi venisera de pe o alta insula, dar nici unul nu mai stia de unde. Cei ramasi, strâmtorati de griji si temeri, au hotarât ca trebuie sa caute insula de unde au venit stramosii lor, sa vada daca se pot întoarce din nou acolo. Ariki Hotu Matu’A (regele) împreuna cu Tangata Honui (batrânii întelepti) au ales sapte barbati, cei mai puternici si hotarâti, sa plece cu un catamaran, sa caute insula stramosilor. Si au plecat. S-a facut luna plina de cinci ori si catamaranul înca nu s-a întors. Cei ce îi asteptau cu rabdare si încredere în Make – Make (creatorul lumii si al Polineziei) îsi ziceau doar ca, de tare departe trebuie sa fii venit stramosii lor daca de atâtea ori a fost luna plina si înca nu s-au întors. Abia când s-a facut a sasea oara luna plina s-au întors cei sapte cautatori ai insulei stramosilor lor. Erau obositi si necajiti. ‘’Am fost pâna la Te Pito o Te Henua (adica buricul lumii) dar nu i-am gasit pe stramosii nostri‘’ a zi Matato’a (conducatorul catamaranului). ‘’Pâna la buricul lumii, asta trebuie sa fie tare departe! Cum e acolo’’ au întrebat mai multi. ‘’E tare frumos, plin de paduri si pasari, dar nu sunt oameni’’. Atunci, Ariki Hotu Matu’A a hotarât ca o parte din ei se vor stramuta acolo, pe buricul lumii. ‘’Vom face doua catamarane mari, mai mari ca niciodata si ne vom pregati de drum lung, ce va tine pâna ce luna va fi de trei ori plina’’ Se pare ca asa a fost cu adevarat. Din mica insula vulcanica, numita Rapa Iti, care a suferit un mare cutremur, prabusindu-se o parte din ea pe fundul oceanului, au plecat, dupa explorarile celor sapte, doua catamarane conduse de Ariki Hotu Matu’A spre Te pito o te Henua, adica buricul lumii, în primele secole ale primului mileniu, dupa cum socotesc europenii timpul. Azi se stie ca, între Rapa Iti (Iti înseamna mic) si insula Te pito o te Henua sau mult mai cunoscuta sub numele de Rapa Nui (Nui înseamna mare) sunt vreo 4000 de kilometri, iar polinezienilor de atunci, aproximativ cincisprezece secole în urma, le-au trebuit luni de zile sa-i faca pe valurile oceanului în catamarane fara busole, doar dupa astrii, pasari si valuri. Si cu ochii deschisi, îmi imaginez cum a fost acea calatorie de zile si nopti nesfârsite, când leganati pe orizonturile fara orizont ale oceanului, când izbiti de valuri si vânturi naprasnice, îngramaditi claie peste gramada cu totii, uzi sau arsi de soare cu resurse de supravietuire minime, traind mai mult din milostenia oceanului. Atunci, de undeva, din pretutindenea universului au fost ajutati cu totii de acea forta supranaturala, numita mana, sa poata rezista, sa învinga oceanul si sa ajunga cu bine pe buricul lumii! Ghidul nostru vorbeste întruna de mana, o forta extraordinara de vointa si putere, prin care stramosii lor îndepartati au putut sa ajunga cu bine pe insula. În memoria lor au cioplit si ridicat moaii, în cinstea îndepartatilor predecesori si totodata ca multumire misteriosului univers ca ia înzestrat cu mana! Peste tot în Polinezia se vorbeste despre mana si prima data am auzit despre ea în Hawaii, unde un polinezian hawaian ne-a vorbit de aceasta forta sacra din univers pe care au avut-o predecesorii lor sa ajunga în acest arhipelag plutind mii de kilometri pe catamarane, învingând multe zile stihiile oceanului. Nu este numai o forta fizica ci si acea putere spirituala ce da tarie corpului sa nu se lase înfrânt în fata marilor greutati, dificultati, privatiuni. Mana este acea misterioasa fota din univers ce îmbogateste sufletul polinezienilor dându-le autoritate si încredere de conducatori, de învingatori. Aceasta mana o au si pasarile ce zboara neîntrerupt zile si nopti deasura oceanului în migrarile lor si unele animale ce înving primejdii de nebanuit. Plante si semintele au mana plutind neîntrerupt pâna ajung pe insule îndepartate unde se înfiripeaza. Prin mana s-au creat moaii.
Am ajuns în capatul nord estic al insulei, la RANO RARAKU, panta unui vulcan de sub craterul lui stâncos, unde a fost marea cariera de tuf vulcanic din care s-au sculptat moaii. Aici se afla cel mai vechi si mare atelier de sculptura al lumii în aer liber, unde vreme de câteva secole, s-au cioplit si finisat aproape o mie de moaii (inventariati 887) si au fost apoi transportati în toata insula, majoritatea în apropierea tarmurilor si înaltati pe niste platforme sacre numite aku. Specialistii, antropologi si arheologi, înca dezbat metodele de transport si înaltare, având în vedere ca unii din moai au zeci de tone iar polinezienii rapanui nu aveau animale de tractiune, necunoscuta fiindu-le si roata. În acesta cariera de tuf vulcanic s-a deschis un imens atelier de sculptura unde fiecare clan îsi avea un spatiu a lui, în care lucrau de obicei cinci, sase oameni timp de un an sa ciopleasca si sa finiseze un moai, sub conducerea unui maori – sculptorul maestru. Cioplitul era foarte anevoios fiindca se facea cu dalti si ciocane de piatra, din bazalt, iar slefuitul se facea cu piatra ponce. Cu toata aceasta tehnica rudimentara, care a ramas aceiasi de-a lungul secolelor, se observa o evolutie artistica continua, pâna într-un moment istoric când totul a fost abandonat dintr-odata. Din nefericire tuful vulcanic este de fapt o cenusa vulcanica suprapresata, deci o roca fragila în fata timpului, ceea ce a dus si duce la degradarea neintrerupta a moailor, în special a fetelor, a capului. Si înca nu este un program adecvat de restaurare si conservare spre rusinea forurilor internationale care pretind ca le patroneaza! Pe pantele de la Rano Raraku se afla un complex istoric de arta unic în lume, format din cariera de tuf vulcanic si urmele certe ale un vast atelier de sculptura, împreuna cu cel mai mare muzeu de statui monolitice din lume, în aer liber. În acest chip l-am vazut eu si îl retin, comparând cu tot ce am vazut prin lume pâna acum. Sunt 397 de moaii în total numai în acest loc. Cândva, cu secole în urma majoritatea erau în pozitie verticala, acum sunt culcati pe spate ori pe o dunga, altii sunt îngropati pâna la umeri ori pâna-n gât. Chiar si în aceste pozitii, plimbându-te pe aleile dintre ei esti cuprins de o înfrigurare emotionala puternica, având impresia ca te afli într-o alta lume, nu pentru faptul ca e din piatra ci pentru ca fetele lor exprima atât de mult mister, parca toate necunoscutele universului sunt pe fata lor. Toate tainele artei sunt împietrite în ei.
Si în contrast cu acest fara de asemanare spatiu valoros al civilizatiei umane, vizitat de calatori veniti din toata pretutindenea lumii, te izbesc conditia drumului neasfaltat si rau, a facilitatilor de la parcarea intrarii. Desigur nu pentru ele venim aici, ele fiind doar necesare, dar frapeaza neplacut, da nastere la comentarii critice, mai ales când ti se spune ca insula este în patrimoniul UNESCO, sub egida ONU si teritoriu special al republicii chiliene, acum în secolul XXI-lea. Este înca un exemplu ca de la înaltele lor tribune se raspândesc doar vorbe goale. Mai bine era daca insula era sub patronajul scandinavilor sau germanilor. Am dreptul la opinie personala, nu? E legitimat de ONU!
Plecam mai departe, spre AHU TONGARIKI unde pe la marginea oceanului se afla cea mai mare si impresionanta galerie de moai, de marimi si expresii diferite, fixati vertical pe o platforma sacra. Trebuie sa folosim toate superlativele când vedem, admiram si vorbim despre aceasta grandoare de arta rapanui fara asemanare pe insula, în lume. Trebuie de asemenea sa mentionam înca un fapt, ce mareste si mai mult valoarea acestei expozitii de moai ce extaziaza pe toti privitorii si anume ca, din aproape toata mia de moai doar cincizeci sunt asezati verticali pe rampe sacre, iar aici, laolalta, sunt cincisprezece dintre ei! Toti moaii au fost doborâti în timpul razboiului dintre clanuri, a carui motive nu se cunosc precis, multe ipoteze si teorii, dar aprope cu certitudine descoperitorii europeni au fost cauza discordiei si a nenorocirilor lor. Apoi, moaii au fost din nou restaurati, cu truda si migala de specialisti, arheologi si antropologi, la mijlocul secolului XX, ca nu mult dupa restaurare, aceasta parte a insulei sa fie izbita de un puternic val mareic devastator, tsunami, ce a doborât toti moaii, precum o bila mare si grea de popice a venit cu forta si i-a doborât. Reconstructia pe care o admiram azi a fost facuta de catre Universitatea din Chile, în trei ani. Privesc în parte fiecare moai, asa ne-a sfatuit ghidul dupa ce ne-a dat informatiile preliminare, si observ ca aceste statui monolitice fara picioare, asemanatoare unor popice uriase, au capul o treime din toata înaltimea statui cu o fata ce exprima mândrie si mister. Sprâncene puternice desupra unor ochi ce privesc parca peste toate orizonturile, poate pâna în Rapa Iti, poate pâna în univers, fiindca universul nu-i numai deasupra capului nostru ci imprejurul nostru, ne-a explicat filosofic ghidul nostru, de fata cu moaii, dreptu-i! Nasul median si puternic cu nari mari si largi deschise, deasupra unor buze subtiri si botoase, ciudat, parca exprima orgoliu în fata timpurilor rele ce vor veni sa-i macine, sa ne macine. Câtiva dintre ei deja au trasaturile fetei estompate de timp si licheni inferiori ce s-au întins ca niste eczeme, de mari entemperii si de rasturnari repetate. Trei dintre ei mi s-au parut bine conservati, par niste nobili din univers cu lobii urechilor prelungiti pâna la gât iar unul are pe cap un pukao din zgura rosie vulcanica. Nimeni nu e sigur ce reprezinta acest pukao fiindca rapanuii nu purtau palarii, dar putau parul strâns în coc înalt si decorat cu pene, iar la ceremonii îl îmbogateau cu mai multe flori, frunze, ierburi. Poate fi o decoratie adaugata din cine stie ce ratiuni moailor pe care-i îi venerau. Misterios, doar sunt pe o insula plina de mistere, istorii de necrezut si multe suferinte…(Va urma)

RAPA NUI – “INSULA PASTELUI”

Posted by Stefan Strajer On January - 4 - 2010

RAPA NUI  –  “INSULA PASTELUI”
DESTINE  PE  UN  STROP  DE  LAVA

Autor: Corneliu Florea

Cu vreo trei milioane de ani, inainte de facerea acestei lumi dupa evrei, undeva in partea de jos si rasarit a marelui Ocean Pacific, un vulcan si-a scos capul de lava fierbinte din valurile apei. Oceanul l-a primit cu valurile deschise, mângâindu-l sa se linisteasca. Dupa alt timp, adâncul oceanului s-a cutremurat din nou, nascând, printr-o eruptie, un alt vulcan lânga cel dinainte si apoi un al treilea vulcan si inca câtiva mai mici pâna ce lava lor s-a unit la suprafata oceanului formând o mica insula, la cea mai mare departare de toate celelate insule si continente ale planetei. I-au trebuit mamei pamântului aproape doua milioane si jumatate de ani sa desavârseasca aceasta insula care, in imensitatea Oceanului Pacific nu arata mai mult decât o picatura de lava stinsa, un singuratic graunte vulcanic intre valuri dincolo de orizonturi. De sus, de undeva din cer, sau de mai sus, de unde pornesc fortele cele mari ale cretiei si distrugerii universului, ale genezei astrilor vii sau morti, i s-a sortit aceste minuscule si izolate insulite, din ratiuni universale nepatrunse, un destin cu totul si cu totul aparte pe aceasta planeta. Dupa formare, vânturile si valurile au adus semintele vietii inverzind-o, apoi au sosit zburatoarele ce au adus in penele lor alte seminte ale vegetatiei terestre si oua minuscule de tot felul de gâze ce au imbogatit viata pe acesta insula, aleasa din univers, devenita verde sub care se zac vulcanii stinsi, definitiv, de vreo zece mii de ani, deci cu mult inaintea facerii lumii in sapte zile de catre evrei! La urma, au venit pe valurile oceanului oamenii cutezatori, predestinati ca prin faptele lor, sa lase in istoria intregii omeniri una dintre cele mai extraordinare pagini de cultura autentica si inedita, creata din menire, simtire si forta, aparent supranaturala, pe cea mai indepartata si solitara insula. Statuile lor uimesc si impresioneaza pe orice calator prin aparenta misterioasa, greu de patruns, in fapt sunt doar o alta expresie absolut originala a ceea ce este in stare omenirea in constiinta si gândirea ei, in evolutia ei sociala si culturala.


HOTU MATU’A, temerar navigator polinezian si conducatorul neamului pe care l-a adus pe aceasta insula de departe, cândva in a doua jumatate a primul mileniu, a sosit doar in doua catamarane, pe care acum, in secolul XXI, le putem compara ca idee, indrazneala si fapta cu navele spatiale ale acelor vremuri. Ajunsi pe minuscula insula vulcanica, nelocuita anterior, dar devenita in timp un adevarat paradis verde ospitalier, s-au stabilit, numind noua lor asezare insulara RAPA NUI (scris si Rapanui). De unde anume au plecat, de ce au plecat, cum si cât au navigat, cum au nimerit aceast punct in imensitatea pacifica, nestiut dinainte si ascuns in spatele a atâtor orizonturi, sunt intrebari pe care noi, cei de astazi, ni le punem când vedem aceasta galerie de arta veche, unica in lume, unde trecutul indepartat nu a fost consemnat in scrieri concise ci ridicat in statui originale: moai!

 

Calatorii ce au vazut, si vad, acesti moai din tuf vulcanic ramân exaltati, traiesc o stare de surescitare deosebita in fata infatisarii lor ciudate si oarecum bizare fata de toate celelalte statui ale culturii omenesti ridicate de-a lungul vremurilor. Imaginea lor mai putin pamânteasca da framântari mistice dincolo de toate orizonturile oceanului sau ale cerului diurn si nocturn impodobit cu stele. Si chiar daca, tot ce pare misterios incet, incet este mistuit de explicatii rationale, uimirea ramâne si admiratia sporeste fata de ceea ce au infaptuit acesti oameni alesi. Infaptuirea acestor moai, pe aceast strop vulcanic de la marginea Polineziei, este ceea ce locuitorii rapanui numesc mana, adica forta supranaturala ce poate exista, in anumite imprejurari, in oameni când simt, traiesc si realizeaza extaordinarul, ca supravietuire sau dainuire definitiva in istoria si cultura lumii. Dintre toti locuitorii Polineziei, din acea vreme, numai cei din neamul lui Hotu Matu’a au fost inzestrati cu mult mai multa mana, atunci când au debarcat pe aceast mic paradis oceanic, pe care in decurs de câteva secole, l-au transformat in cel mai mare sanctuar inchinat predecesorilor lor, in cel mai mare muzeu in aer liber de pe pamânt, deschis universului, care i-a inzestrat cu mana cea supranaturala!!


POLINEZIA este o vasta arie oceanica triunghiulara, cuprinsa intre Hawaii, Noua Zeelanda si Rapanui, in care se gaseste o puzderie de insule – peste o mie – ce, rând pe rând, au fost ocupate de niste oameni indrazneti, cutezatori cu  catamaranele lor zburatoare pe valurile oceanului, fara sa aiba harti si busole, fara acea teama cutremuratoare pe care au avut-o multa vreme navigatorii europeni de-a cadea la marginea oceanului!! Pe toti cei ce s-au asezat in acest triunghi al Pacificului cu insule paradis ii numim azi polinezieni, dar obârsia lor este in Micronezia si Melanezia, niste mari grupuri de insule tot din Oceanul Pacific, dar mai spre apus si mai aproape de coasta sudica a continentului asiatic, de pe care initial s-au desprins, la inceput doar ca pescari. Generatie dupa generatie au devenit tot mai indrazneti pe ocean, cu tot mai mari si perfectionate ambarcatiuni si astfel, secol dupa secol, au cutezat tot mai departe trecând de pe o insula pe alta, in cautare de mai mult spatiu liber si hrana. Dintre ei o mâna de temerari urmându-si destinul sortit din univers au ajuns pe minuscula Rapanui, unde mana cu care au fost inzestrati au transpus-o in existenta, perpetuarea si inmultirea neamului iar dupa doua, trei generatii au inceput sa ridice moai. Singuri, si singurii, dintre toti polinezienii au cioplit si ridicat asemenea statui din tuf vulcanic. De ce, cum si mai ales ce reprezinta moaii ramân intrebarile tuturor calatorilor ce ii vad. 1
MOAII nu au nicio relatie cu religia. Nu sunt zei sau idoli, nu sunt duhuri bune sau rele, divine sau diabolice, sunt cu totul si cu totul altceva, deosebit de ceea ce suntem obisnuiti sa vedem si sa cunoastem când privim statui. Moaii sunt parintii si strabunii lor, neamul lor!! Moaii reprezinta cel mai original cult al mortii fata de predecesori. Acesta originalitate de gândire, constiinta si fapta impresioneaza fiind total inversa fata de ceea ce suntem obisnuiti sa intâlnim in sculptura lumii. Comparând in timp si spatiu, moaii reprezinta cea mai inaltatoare expresie de afectiune si respect datorata predecesorilor din toate timpurile si din toate culturile omenirii, in raport cu suprafata si numarul populatiei rapanui. Si mai departe, contemplând moaii ne dam seama de câta vointa si energie – mana – a fost nevoie sa-i ciopleasca, finiseze, transporte si sa-i ridice pe niste platforme sacre, numite ahu. Puneti in calcul ca nu aveau unelte metalice de cioplit si finisat aceste statui, nu aveau animale de tractiune spre platformele destinate si nici macar care cu roti. Apoi verticalizarea si fixarea. Pentru multi calatori toate acestea au fost si au ramas taine, enigme, mister. Instalati vertical pe platforme sacre moaii privesc spre interiorul insulei, in ideea de fi prezenti si privi viata descendentilor lor. Sunt si exceptii, unii privesc spre cei ce pescuiesc, iar altii, de pe o inaltime privesc oceanul pe care au venit si noaptea vad stelele care i-au calauzit. S-au numarat si inventariat 887 de moai de diferite marimi; de la un metru si ceva pâna la gigantul de 21 de metri dar, in medie, sunt cei de patru – cinci metri. Priviti cu atentie si comparati, se observa clar evolutia artistica de-a lungul secolelor, in mod categoric s-a trecut de la artizanalul inceputului la o adevarata breasla artistica cu maestri si ucenici. In general, la executia unui moai lucrau cinci – sase oameni timp de un an, dintre care doi, trei erau maestri si ceilalti ucenici!! Pacat ca nu s-au dedicat mai mult scrisului, fiindca au si scris, sunt dovezi – rongo-rongo – ramase nedescifrate. Prin scris s-ar fi pastrat mai mult din cultura lor decât s-a transmis oral. Acesti moai se gasesc raspânditi pe toata insula: 397 sunt pe pantele vulcanului Rana Raraku, locul unde se ciopleau din roca vulcanica, 288 au fost ridicati pe platformele sacre, ahu, 92 din diferite motive au fost abadonati in drum spre platforme, zac orizontal. Unul, din bazalt si din ultima generatie, se afla intr-un muzeu londonez, de pe vremea când imperiul in care nu apunea niciodata soarele isi permitea orice. Un alt moai este imprumutat Japoniei si expus in diferite muzee japoneze pentru faptul ca niste japonezi au venit in Rapa Nui si cu tehnologia secolului XX au ridicat si fixat din nou moai pe ahu. Un al treilea moai se afla in Muzeul Kon-Tiki din Oslo, donat grupului de arheologi norvegieni condus de Thor Heyerdahl ce a lucrat câtiva ani in Rapa Nui. Impreuna cu Ica am vizitat acest muzeu in anul 2000 si atunci ni s-a infiripat ideea ca intr-o zi sa calatorim si vizitam aceasta mica insula muzeu al lumii! Tragedia abatuta asupra noastra ne-a omorât si aceasta dorinta. Anul acesta am facut un pelerinaj in Rapa Nui cu o lumânare si o mina de cenusa…
DECLIN, DEGRADARE, DEZASTRU toate incepute odata cu sosirea navigatorilor europeni pe aceasta insula. Ce ghinion ca, in 1722, cartul de veghe de pe o corabie daneza a observat insula la orizont! Capitanul corabiei, Jacob Roggeveen a dat ordin sa se indrepte spre insula care nu era trecuta pe hartile navigatorilor europeni pâna atunci! Deci facuse o descoperire pe care a botezat-o ‘’Insula Pastelui’’ fiind Duminica de Paste in acel an. Dupa aplicarea noii identitati au debarcat si cotrobait prin insula timp de o saptamâna, când ridicând cruci si rugaciuni, când dând iama in femeile si gainile din calea lor. A fost pur si simplu o saptamâna de mare tulburare, teama si dezordine pentru bastinasi, o mare si definitiva trauma psihica. In urma primilor europeni ce i-au descoperit bastinasii au ramas profund descumpaniti, nelinistiti, banuitori si deprimati de ce li s-a intâmplat, ca niciodata in trecut. Incercarile lor de a intelege pe descoperitori din nefericire au dus la conflicte intre ei, intre clanuri. De acum inainte gândirea si viata lor nu va mai fi niciodata la fel ca inainte, increderea in ei si in mana lor se va risipi incet. De la capitanul danez lumea corabierilor europeni a aflat de aceasta insula paradis cu statui misterioase. Au trecut ani buni, o generatie intreaga, de la acesta aparitie a descoperitorilor cu par ca soarele la rasarit, cu corpul acoperit de sus pâna jos de niste invelitori ciudate si urât mirositoare, având la brâu niste bete lucitoare cu care puteau taia, pâna ce intr-o dimineata din 1770, bastinasii au vazut de pe tarm doua motu (insule) miscatoare. Erau doua corabii spaniole de pe care au navalit pe insula niste fiinte asemanatoare la par cu ei, inveliti ciudat din cap pâna in talpi care au ingenunchiat pe tarm dupa care s-au repezit la sânii si corpul femilor ce erau acolo si ii priveau curios. La acest comportament de napustire, asaltare, vandalizare bastinasii au reactionat si ripostat dupa mintea si puterile lor. Furia polinezienilor rapanui a crescut tot mai mult impotriva acestor intrusi rai si trufasi care au trebuit sa paraseasca insula lasând insa groaza, victime si tensiune in urma lor. Din jurnalele de bord ale corabierilor spanioli s-a retinut ca tarâmurile insulelor sunt abrupte, stâncoase si cu multe statui erecte din piatra. A fost pentru ultima data când moaii erau verticali pe platformele lor sacre, fiindca dupa plecarea spaniolilor un adevarat razboi civil, crâncen si sângeros a pornit intre diferitele clanuri ale insulei. Se da vina pe scaderea resurselor de hrana, pe deforestare, dar adevarata discordie, samânta a napastei ce va veni, ce a dus la conflictele si razboiul dintre clanuri a fost adusa de europeni. Si in acest razboi civil una din tinte a fost si moaii: fiecare clan se razbuna si pe moaii clanului rival cu care se luptau; doborârea statuilor fiind socotita, in nesocotinta lor, dovada de invingator. Tot ce au inaltat cu piosenie si truda artistica in câteva secole au distrus in câtiva ani. O nebunie generala in care bastinasii si-au rasucit mana de la bine, frumos si folositor la rau, urât si distrugator, o mare nenorocire pe care nu au mai putut-o opri pâna totul a devenit o ruina si mizerie. Corabierii europeni care au venit dupa aceea, au fost primiti cu multa ostilitate sau au fost impiedicati sa debarce. In 1825, toti moaii erau rasturnati si platformele sacre – ahu – distruse. O mare mizerie fizica si spiritula domina prin descumpanire, dezbinare si mai ales lipsa manei. Si lantul nenorocirilor abatut asupra lor era abia la inceput. Dupa 1860 asupra insulei se abat corabii peruviene invadatoare, puse pe prada si luare de sclavi. Un masacru nelegiuit prin care populatia rapanui este redusa la jumatate. Cei luati in sclavie, printre care si regele lor – ariki, au fost dusi in Peru la diferite munci si pe o insula sa lucreze la exploatarile de goano! Din oameni liberi si cutezatori ai Polineziei, din fiinte superioare, inzestrate cu mana din univers prin care au transformat micuta lor insula in cel mai mare muzeu in aer liber al omenirii, au ajuns sclavi ai catolicilor peruvieni. Marile destine au fost infrânte de raul genetic din specia umana! Din sclavajul peruvian, au scapat cu ajutorul unui episcop catolic din Tahiti care a intervenit la autoritatile peruviene reusind sa elibereze si sa repatrieze pe cei ramasi in viata, câteva zeci. Printre cei salvati, câtiva au adus variola si astfel valul mortii s-a intins devastator din nou. Atât de multi au murit incât unii au ramas neingropati. Dupa variola a venit tuberculoza galopanta, adusa de un calugar misionar, facând alte victime. Si dupa misionarul catolic a venit un aventurier francez, Jean-Baptiste Dutrou-Bornier, care a adus oile pe insula, pe care a transformat-o intr-o pasiune personala, obligând pe toti bastinasii sa se mute la un loc, in Hanga Roa. S-a purtat ca un adevarat dictator, a imbarcat bastinasi si i-a trimis la munca pentru el in Tahiti si alte insule. Aversiunea bastinasilor fata de el a crescut atât de mult incât l-au omorât in 1871. In aceasta suta de ani trecuti de la sosirea celor doua corabii spaniole si pâna la asasinarea aventurierului-dictator, populatia insulei a scazut de la câteva mii de oameni liberi si multumiti de viata lor spirituala si culturala la ceva de mai mult de o suta (111, dintre care numai jumatate erau apti de procreare!) fara traditie si cultura proprie, catolicizati in schimb. Au urmat câtiva ani mai linistiti, erau cu totii intr-un fel sau altul infrânti, lipsiti de mana, traiau fiindca existau! In 1888 s-au trezit cu vase de razboi chiliene in fata asezarii lor, din Hanga Roa. Chilienii devenisera o forta navala dupa Razboiul Pacificului in care i-au invins pe peruvieni si bolivieni, asa ca au sosit aici ca mari invingatori cu scopul de a anexa aceasta insula. Si au anexat-o printr-un tratat, in acel moment fiind mai multi chilieni pe vasele lor de razboi decât intreaga populatie rapanui a insulei. Din 1888 si pâna in 1966, locuitorii insulei au ramas sub ocupatie militara chiliana. Din 1966 au fost declarati cetateni chilieni, oficial si in mass-medie se spune, au devenit cetateni chilieni! E drept, populatia s-a refacut, pe insula au aparut carturari, oameni de stiinta, arheologi care au depus eforturi la descoperirea identitatii si culturii polinezienilor de aici. Au refacut platformele sacre – ahu – si au ridicat pe ele, din nou moaii. Cu insufletire a luat parte noua generatie de rapanui, redescoperindu-si identitatea. Guvernul chilian a construit un aeroport cu o pista moderna, la parametri tehnicii actuale, pe care pot ateriza si alimenta marile avioane comerciale ce fac legatura cu Tahiti si de acolo mai departe in Polinezia si pe continentul australian si asiatic. Dar mai ales s-a deschis larg calea aeriana pentru calatorii ce vor sa viziteze cel mai mare muzeu in aer liber al lumii deschis universului.
MATU’A  TUKI mi-a fost ghid in zilele care am vizitat intreaga insula RAPA NUI. Este un adevarat descendent din cei o suta de rapanui ramasi pe insula la 1871. E un tânar viguros, placut, deschis, cu trasaturile tipice polineziene ce isi vorbeste limba materna pe lânga spaniola – limba oficiala – si engleza. Ghid dotat cu sarm, politete, cultura generala si stie totul, in amanunt, despre neamul sau, cunostinte pe care le impartaseste cu talent, tot timpul. Vorbeste frumos de ceea ce a facut ca arheolog Thor Heyerdahl pentru restaurarea valorilor lor, dar nu este de acord cu teoria norvegianului dupa care stramosii lui ar fi venit din America de Sud. Ei sunt polinezieni: ‘’acum cu ajutorul ADN-ului s-a dovedit acest adevsar.’’ Dar mai ales este un avocat fervent al drepturilor lor, ale populatiei rapanui, este nemultumit de statutul de teritoriu special legat de Chile, vrea independenta totala: ‘’Asa cum chilienii si-au dorit independenta fata de spanioli, la fel dorim si noi independenta fata de chilieni. Dreptate si libertate egala pentru toti.’’ Si intra in lungi argumente de pe vremea lui Hotu Matu’a, care a venit primul cu polinezienii lui si s-au asezat pe aceasta insula nelocuita pâna la ei, pe care au ingrijit-o si au imbogatit-o cu o arta universala, unica in aceasta lume. Are dreptate si cu dreptatea aceasta, câtiva din generatia sa s-au dus la ONU, ‘’dar acolo trebuie lobby puternic, e scump si noi nu avem decât moaii nostri.’’
CORNELIU  FLOREA
NOIEMBRIE  2009
HOTEL  IORANA  din  HANGA  ROA

Cea mai buna investitie

Posted by Stefan Strajer On July - 18 - 2009

Cea mai buna investitie

Autor: Ermil Gheorghiu (USA)

     Cea mai buna investitie pe care un om o poate avea, este investitia in educatie si sanatate. Nu putem beneficia de o sanatate robusta fara o educatie sanatoasa, si nu putem beneficia de o educatie sanatoasa fara o sanatate robusta. In general, educatia incepe la nastere si se termina la moarte. Dar, fara o educatie bazata pe adevarul stiintific, nu pe crezuri false, omul nu mai poate beneficia de o sanatate robusta. De aceea, cea mai buna investitie pe care o putem face in economia de astazi, in special, este investitia in noi insine si in copiii nostri, care pana cand devin maturi, depind de educatia din familie. 

19ca0d9gripa-porcina-407-305p1 
     Spun acest lucru, pentru ca viitorul nu ne mai surade daca nu ne ingrijim sa imbunatatim sistemul nostru de educatie si ingrijire a sanatatii, pentru a preveni febra porcina si aviara care va reduce populatia la cel putin jumatate, mai inainte de a se instaura Noua Ordine Mondiala, pentru a proteja omul care a decazut sub instinctul animalelor, pentru a nu fi acuzat de NOM ca o acuz de tragediile prin care trece societatea de astazi.
     Toate guvernele lumii iau aceasta amenintare in mod serios si investesc miliarde de dolari in vaccinuri si droguri anti-virale ca sa previna aceasta epidemie de febra porcina si aviara. Toate guvernele insa , cu exceptia Israelului, singura tara care se ingrijeste intr-adevar de educatia si sanatatea populatiei, se misca intr-o directie gresita.
     Ele ar putea folosi mai bine acesti bani ca sa imbunatateasca sistemul de productie si conservare a alimentelor; sa protejeze mediul inconjurator de ingrasemintele chimice, insecticidele si ierbicidele care polueaza solurile si raurile si viata pe glob; sa produca fructe, legume, carne si lapte in mod organic; si sa introduca cursuri de stiintele nutritiei si sanatatii in toate scolile si universitatile, in loc sa creeze vaccinuri periculoase si depozite de droguri anti-virale.
     Dar, pentru ca noi nu stim nimic despre pericolele care le prezinta febra aviara, nu putem separa realitatea de fictiune. Realitate, pentru ca epidemia de febra aviara va veni;  fictiune, pentru ca epidemia va veni nu de la pasari, ci de la modul nostru de viata cu alimente fara valoare nutritiva, bauturi artificiale, droguri de toate felurile, vaccinuri, stress si teama de terorism.
     Ni se spune ca febra aviara este o febra facuta numai de pasari, dar acum si porcii pot face infectii asemanatoare. In mod normal boala are doua forme. Prima este numita febra usoara „low pathogenic”, cu tendinta de a a avea niste simptome asemanatoare cu raceala la om. In aceasta forma pasarile transmit boala la intreaga ferma de pasari. Medicii cred ca virusul este introdus in toata turma de pasari in aceasta forma lenta, care dupa aceea se schimba intr-o forma grava „highly pathogenic” de febra aviara. Aceasta forma grava poate omori fiecare pasare din ferma in mai putin de 48 de ore. Acest virus la porci este numit N1H1, iar la pasarI N5H1. In toata istoria febrei aviare nu a fost niciodata un virus asa de raspandit ca N5H1; mai mult de 150 de milioane de pasari au murit sau a fost sacrificate.
     Realitatea este ca nu virusul este cauza epidemiei de febra aviara sau porcina, ci chimicalele si antibioticele care se dau in mancarea lor, alimentele poluate care nu mai stim de unde vin si otravurile din afara si interiorul corpului nostru. Virusurilel pe care oamenii nostri de stiinta le incrimineaza tot mai des drept cauza a majoritatii bolilor, nu sunt nci macar entitati cu viata asa cum sunt de fapt bacteriile. Bacteriile sunt microorganisme care actioneaza. Un virus pe de alta parte nu are viata.
     Virusurile nu au viata in afara organismului viu. Ele sunt de fapt  materialul genetic sau acidul nucleic (DNA or  RNA) din celulele moarte. Virusurile nu au viata sub nici o forma  si nici nu au abilitatea de a actiona, dar prezenta lor in corpul pasarilor si oamenilor este la fel de toxica ca orice material otravitor, favorizand dezvoltarea si multiplicarea bacteriilor rele. Febra este ceva care are originea  si se dezvolta in organismul individual. Pasarile fac febra din cauza produselor chimice folosite in alimentatia lor si a mediului poluat in care sunt crescute in sisteme industriale. Este epidemica pentru ca toate pasarile au acelas regim.
     Nu are nici o ratiune sa ne temem de aceste virusuri. Pentu ca ele nu pot migra de la o regiune la alta. Pasarile care dezvolta virusul vor muri cu mult inainte sa-si termine calatoria. Trebuie insa sa ne temem de ignoranta noastra in materie de nutritie si de lipsa de grija a guvernelor noastre pentru educatia si sanatatea populatiei.
     In acest moment din viata noastra – dupa trei generatii cu sistemul imun slabit de mostenirea noastra geneticca, greselile de nutritie tot mai mari cu fiecare noua generatie, stresul si poluarea, o epidemie de febra aviara ar fi un dezastru neprecedent pentru populatia globului. Noi putem sa distrugem toate pasarile si totusi sa experimentam o epidemie de febra aviara de proportii astronomice, pentru ca liderii nostri nu sunt pregatiti sa inteleaga adevarata cauza a epidemiei de febra aviara.
     Daca privim la milioanele de oameni care au murit in evul mediu de „ciuma neagra” si de epidemia de „Febra Spaniola” din 1918 in care au murit 40 de milioane de oameni, noi ar trebui sa vedem cat de mare va fi pericolul astazi, daca nu incetam sa vedem in vaccinuri, droguri si progresele in medicina moderna  care confunda ingrijirea sanatatii cu ingrijirea medicala, ca salvarea noastra. Nu numai ca nu sunt salvarea noastra, dar impreuna cu alimentele fara valoare nutitiva, bauturile artificiale, stresul si impotenta de a construi o lume pasnica si fara terorism, ele sunt adevaratele cauze ale viitoarei gripe aviare.
     Dedic acest studiu prezentelor si viitoarelor generatii de copii nevinovati, care trebuie sa invete de la parinti, educatori, fete bisericesti si de la liderii nostri, ca sistemul actual de educatie, nutritie si ingrijire a sanatatii este ca o jungla plina cu mine de camp, si este principala cauza a crizelor noastre de educatie si sanatate, si a viitoarei epidemii de febra aviara.
     Cum putem sa beneficiem de o educatie sanatoasa si de o sanatate robusta intr-o lume mai buna, este scopul viitoarei mele carti in limba engleza care va apare anul acesta: „Life is a tragedy of Nutrition” (Viata este o Tragedie a Nutritiei”.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors