Archive for the ‘Mapamond’ Category

EȘECUL MULTICULTURALISMULUI GERMAN

Posted by Stefan Strajer On November - 13 - 2010

EȘECUL MULTICULTURALISMULUI GERMAN

Autor: Nicholas Buda (New York)

Într-o Europă multinațională, multipartită și multiculturală, procesul  eșuat, recunoscut, al Germaniei de a se armoniza multicultural, este o lecție din experiența căreia trebuie să învățăm  pentru a nu repeta greșelile trecutului. Nu cu mult timp în urmă, cancelarul german Angela Merkel declara public acest lucru, cu ocazia întâlnirii de la Postdam, cu liderii din aripa conservatoare tânără a Uniunii Democrate Creștine. Prestigiosul ziar Allgemeine Zeitung, în pagina de știri din data de 16 octombrie, titra o parte din declarația cancelarului german astfel: „Sie stellte sich hinter die Kritik von CSU-Chef Horst Seehofer an der multikulturellen Gesellschaft: Dieser Ansatz sei absolut gescheitert! Man müsse Migranten nicht nur fördern, sondern auch fordern!”. („Ea a stat stat în spatele criticii lui Horst Seehofer, șeful CSU, adresată societății multiculturale: această abordare a eșuat complet! Cineva trebuie nu numai să-i încurajeze pe emigranți, dar de asemenea să și pretindă”!). Fără îndoială că această nereușită se datorează, așa cum menționa și președintele-ministru al Bavariei, Horst Seehofer, conceptului politic german: doar o cultură dominantă germană, nu una multiculturală! Aceste declarații făcute, la cel mai înalt nivel, de către leaderii politici germani aflați în fruntea guvernului federal, sunt pe cât de directe pe atât de șocante, fiind elaborate fără menajamente, sau – aș zice eu, fără delicatețea politică obișnuită – stârnind o avalanșă de reacții contradictorii.

Într-un efort de disperare, care devine din ce în ce mai vizibil, Germania renunță la politica de favorizare a etniilor conlocuitoare, de pe teritoriul său federal, aplicând în schimb conceptul dominant al culturii germane – tactică neactivată, oficial, până acum, bineștiindu-se moștenirea germană, a politicii rasiale, de după cel de al Doilea Răboi Mondial, care a costat milioane de vieți omenești -. Irascibilitatea socială a cetățenilor germani, nemulțumiți de modul în care imigranții devin din ce în ce mai numeroși și pe lista caselor de ajutor social, a ajuns la limita de sus. Cancelarul german nu a făcut decât să proclame public acest lucru, încercând o alianță ad extremis cu masele de votanți.

De unde vine această sensibilitate majoră a Germaniei? Este întrebarea la care a căutat să răspundă și analistul politic George Friedman, de la revista politică „Stratfor Global Intelligence”. În viziunea acestuia, problemele care stau la baza eșecului multiculturalismului german, își au rădăcinile în condițiile de viață extrem de grele, pe care le-au întâmpinat cetățenii germani, imediat după terminarea războiului. Societatea postbelică germană s-a trezit, dintr-odată, lipsită de forța de muncă, cel puțin din două motive: o conjunctură socială multiplă, cauzată de moartea a unui număr extrem de mare de germani și apariția lagărelor sovietice cu prizonieri de război. Al doilea motiv poate fi găsit în miracolul renașterii economice al Germaniei industriale din anii ’50. Motivele explicate de analistul politic par foarte pertinente, dacă luăm în considerare strategia socio-economică a Germaniei, din anii ’50 și următorii: forța de muncă necesară vastului proces de reabilitare economică fiind compensată prin admiterea etnicilor germani, veniți din țările blocul comunist al Europei de est și de sud-est. Odată cu creșterea cerinței pentru forța de muncă necalificată a pieței interne, Germania și-a extins tratativele de recrutare a muncitorilor și în țări ca Italia (1955), Grecia (1960), Turcia (1961) și Iugoslavia (1968). Efectul imediat al acestei strategii s-a resimțit în creșterea substanțială a profitului economic și implicit al nivelului de trai, preconizându-se un viitor prosper națiunii germane și un drum ascedent, spre o supremație economică europeană. Efectul secundar, cauzat de influxul masiv de muncitori temporari, nu s-a simțit la început. A gravitat pe o traiectorie oscilatorie incertă, fără a crea probleme atât pe plan socio-cultural cât și politico-administrativ. S-a crezut la început că acești muncitori necalificați, vor fi prezenți doar temporar și, odată cu încetarea contractului de muncă, se vor întoarce în țările lor de origine – lucru perfect demonstrat de muncitorii spanioli, portughezi și italieni. Cu toate acestea, foarte mulți muncitori din Europa de est și mai ales din Turcia, nu am mai părăsit Germania, continuând să beneficieze de statutul de „Gastarbeiter” (muncitor vizitator).

Primele semne ale unei suprasaturații a forței de muncă s-au făcut simțite odată cu scăderea economică din anul 1966, accentuându-se în recesiunea economică de după șocul petrolului din anul 1973. Clătinată de aceste perturbări interne, Germania s-a văzut în fața unor mase largi de muncitori necalificați, cărora nu mai avea să le ofere locuri de muncă. Nemulțumirile și protestele sociale ale imigranților s-au intensificat odată cu intrarea în vigoare a legii „Anwerbestopp” (oprirea recrutării forței de muncă), din anul 1973. Dacă la exodul muncitorilor spanioli, italieni și portughezi – atrași de avântul miracolului economic din țările lor -, societatea germană a asistat fără să se implice, odată cu trezirea la realitate, în fața unui număr impresionant de etnici turci musulmani, s-au făcut simțite și primele luări de poziție. Astfel, visul de supremație economică germană a dat naștere unor coșmaruri sociale de mari proporții, Germania neavând altă soluție decât să se confrunte, în mod direct, cu acestea.

Moștenitori ai sângelui prusac, germanii nu au dorit și nu doresc – în marea lor majoritate –  ca imigranții să devină o parte din țara lor, de aceea au aplicat, tacit, o politică de izolare a acestora. Obligat însă de conjunctura istorică a anilor 80, când numărul turcilor musulmani a atins cote alarmante, (astăzi sunt estimate cca 3,5 milioane de etnici turci în Germania), guvernul federal a propus soluția instaurării multiculturalismului sau „Multikulti”. Neagreat la început, multiculturalismul era de fapt un concept nou, liberal, care conferea imigranților un troc: păstrați cultura voastră DAR jurați loialitate statului german! Istoria a demonstrat că soluția nu a fost viabilă… doarece a murit încă de la naștere. Da, imigranții turci și-au păstrat limba, cultura, obiceiurile și religia, dar nu s-au încadrat în portretistica socială germană, formându-și landurile lor, adevărate conglomerate sociale separate de restul societății germane, un fel de teritoriu turc în teritoriul german. S-a ajuns astfel ca un număr impresionant de imigranți turci să nu vorbească limba germană și – prin definiție – să nu împărtășească valorile culturale germane și europene.

Inteligența conceptului de multiculturalism, gândită de guvernul de la Bonn atunci, se baza pe  faptul că respectând diverstitatea imigranților, se va putea cumpăra loialitatea acestora. Scenariul nu a fost urmat așa cum fusese plănuit: pe de o parte, cetățenii germani nu numai că nu au dorit, dar nici nu au știut cum să asimileze cultural, lingvistic și religios, iar pe de altă parte, etnicii turci au profitat de lejeritatea oferită, preferând secluziunea.

Declarațile cancelarului german devin astfel îndreptățite, dar cu asumarea unui eșec național, căruia îi suntem, cu toții, martori. Angela Merkel, fie că își asumă o responsabilitate politică enormă – fără precedent în istoria modernă a Germaniei – fie că aplică regulile unui joc politic inteligent, devine o nouă „Doamnă de fier” a Europei. În continuarea declarației sale, cancelarul mai spunea: „ne simțim legați de imaginea creștină a umanității, care ne definește. Cei care nu acceptă aceasta, sunt într-un loc greșit aici.” În situația politică europeană actuală, este, dacă nu imposibil, cel puțin foarte improbabil, ca Germania să își reconsidere poziția oficială cu privire la multiculturalism, în același timp cu validarea principiului de națiune germană!  Odată ce principiul națiunii există, tot așa există și ideea de interes național. Odată ce intresul național există și primează, Germania există, în contextul Uniunii Europene, numai prin ceea ce Goethe a numit „afinitate electivă” (în nuvela „Die Wahlverwandtschaft”, Tübingen, 1809). Ceea ce în mijlocul Războiului Rece a fost o certitudine, devine acum o opțiune. Iar dacă Europa devine o opțiune pentru Germania, atunci  nu numai că Germania a reintrat în istorie, dar luând în considerare și că este leaderul puterilor economice europene, istoria Europei începe încă odată, din nou.

Adevărata faţă a lui Churchill

Posted by Stefan Strajer On September - 3 - 2010

Prin librăriile americane

Adevărata faţă a lui Churchill

 

 Autor: Ioan Ispas (Newark, Delaware)

          Pentru români numele lui Churchill este asociat cu Yalta şi cele 90 procente, influenţă în România, făcute cadou lui Stalin. Pentru englezi el este cel mai mare britanic al secolului trecut. În afară de Yalta, Sir Winston Leonard Spencer Churchill (1874 – 1965 ), a mai avut două iniţiative cu efecte catastrofale asupra României, şi nu numai.

Despre adevărata sa faţă, ce efect a avut cariera sa politică asupra imperiului britanic, care au fost consecinţele iniţiativelor sale din ultimul război mondial şi ce risc prezintă preluarea modelului său pentru oamenii politici americani de astăzi, ne arată Patrick J. Buchanan în cartea sa “Churchill, Hitler and unnecessary war. How Britain lost its Empire and the West lost the World.“, editura The Rivers Press, N.Y., 2008.

Churchill, corespondent de război în armata spaniolă din Cuba, combatant în India, luat prizonier în Războiul burilor, scrie o carte de succes despre toate acestea şi intră în parlament la 26 de ani. Conversaţia şi discursurile sale erau scânteitoare.

Dar avea două  probleme, pe care Patrick J. Buchanan le numeşte “reckless and dismal judgement“ (pag.352). Ambele îi vor marca lunga sa carieră politică. Prima manifestare a acestor probleme apare pe vremea când era corespondent la Morning Star, în Războiul burilor. Dorind să vadă bătăliile mai îndeaproape, îl convinge pe un căpitan, prieten cu el, ca împreună cu 150 de soldaţi îmbarcaţi în trei vagoane ataşate unei locomotive, să o ia din nord spre sud în teritoriul burilor. Trenul blindat, dar neînsoţit de vânători de munte, era o parodie de razboi modern. Berii calări l-au văzut, l-au lăsat să treacă, apoi au pus o grămada de pietre pe şine. După un timp au început să tragă asupra trenului, acesta a dat înapoi şi din cauza pietrelor a deraiat. Înconjurat de beri, după o luptă în care au căzut o sută de militari britanici, el împreună cu cincizeci de soldaţi, cei mai mulţi raniţi, s-au predat. Berii au avut doar patru răniţi. A fost cea mai umilitoare înfrângere suferită de armata britanică. Churchill a fost vinovat pentru ca l-a convins pe prietenul sau, capitanul Holdane, să nu se întoarcă când au văzut primele semnale ale capcanei. Norocul lui a fost, zice Buchanan, că a dat peste berii creştini, care l-au închis în Pretoria, de unde a reuşit sa evadeze. Alta era soarta lui dacă nimerea peste triburile de sioux sau afgani.

În perioada cabinetului Baldwin nr.2, Churchill a fost,  între anii 1924 – 1929, Canceler of Excheguer, dar la al treilea cabinet Baldwin n-a mai fost chemat. De ce?

Pentru că deşi poseda nişte calităţi excelente, era privit ca un om cu “erratio judgement“. Este data ca exemplu decizia sa de a reveni la aur ca monedă de schimb care a provocat un dezastru în Marea Britanie.

Churchill era un tip razbunător. Este dat exemplul când rugat să ţină un discurs, în 1947, la aniversarea celor 80 de ani a lui Baldwin, a spus “Era mai bine pentru patria noastra dacă nu s-ar fi născut“.

Din august 1914 şi până în 25 mai 1915, când Churchill a fost schimbat de Balfour din poziţia de Prim Lord al Amiralităţii, a făcut două mari greşeli.

Prima când a trimis o brigadă navală netestată şi fără experienţă pentru a încerca să apere Antwerp-ul, a pus-o sub comanda rezistenţei, în câteva saptămâni fiind decimată şi capturată.

În august 1915 a urmat dezastrul din Dardanele. El a încălcat principiul lui Nelson: “vasele nu luptă cu forturile“. A vrut ca flota să împartă în două Turcia şi să asigure o nouă rută de aprovizionare către Rusia. A atacat forturile de pe maluri fara trupe terestre. A pierdut trei vase bombardate şi trei lovite de mine în prima zi a atacului.

După douăzeci şi patru de ani, în 1939, s-a întors la Amiralitate. A încercat să facă presiuni în guvern pentru invazia Norvegiei, ţară neutră, pentru a tăia alimentarea cu oţel, din Suedia, a Germaniei. La începutul lui 1940, Hitler credea că e mai bine ca Norvegia să rămână neutră. Churchill a ordonat unei nave militare britanice să intre în apele teritoriale norvegiene. În plus, se pare ca Churchill ar fi vorbit despre aceasta ideie a sa, la o întâlnire cu presa străină şi astfel serviciile germane de spionaj au aflat de planul său. Hitler a ordonat invadarea Norvegiei în 9 aprilie 1940. Deşi Churchill a dat asigurări că Royal Navy are supremaţia în Marea Nordului, nemţii, îmbarcaţi pe nave comerciale au cucerit Oslo şi alte cinci porturi. După război, pentru că amiralul Raeder a avut succes, unde a pierdut Churchill, el a fost condamnat la închisoare pe viaţă. Greşeala lui Churchill a plătit-o însă primul ministru Chamberlain.

Nu avea încredere în submarine. În timpul celor opt luni ca Prim Lord al Amiralităţii, submarinele germane au scufundat două cuirasate şi alte vase, cu un total de 800.000 tone deplasament.

Ca prim ministru, la presiunea lui Stalin de a deschide al doilea front, aranjează debarcarea de la Dieppe din 19 august 1942. Debarcarea fost o baie de sânge în care două treimi din comandoul de 6.000 militari, majoritatea canadieni, au fost ucişi, răniţi sau luaţi prizonieri, iar pierderile RAF au fost de trei la unu.

Acestea sunt câteva din greşelile lui Churchill ca strateg militar. Ca om politic n-a avut respect faţă de ţările neutre. În 1914, ca Prim Lord a dispus blocarea Antwerp-ului.

Tot ca Prim Lord a cerut ocuparea insulelor olandeze şi daneze, deşi erau neutre, la fel blocarea Dardanelelor. Blocada pentru înfometare a dus la moartea a 750.000 de germani în Primul război mondial. Semnificativ pentru profilul moral al lui Churchill este scopul declarat al blocadei. Astfel, după Churchill, scopul blocadei este distrugerea întregii populaţii: bărbaţi şi femei, copii, bătrâni şi tineri. După capitularea Franţei, a dispus bombardarea flotei franceze refugiate în rada portului Mers el Kebir, sub pretextul prevenirii căderii în mâna germanilor, omorând 1.500 marinari francezi fără apărare. 

Câteva mii de prizonieri germani, care erau etnici ruşi, au cazut în mâna englezilor. Când s-a dezbătut problema  lor, Churchill a făcut presiuni să fie trimişi în Rusia, pentru că aşa i-a promis lui Molotov. A acceptat, de asemenea, ca 12 – 15 milioane de germani să fie deportaţi.

I-a trims înapoi, la cererea lui Stalin, şi pe cazacii care luptaseră în 1919 – 1920 contra gărzilor roşii, şi se refugiaseră în Vest. În mai 1945 a pus la dispoziţia ruşilor corpul de 90.000 de cazaci plus familiile lor.

La Yalta, prin stabilirea graniţei de vest a Poloniei pe Oder, 11 milioane de oameni au fost dati afara din case, 2 milioane au murit în timpul acestui exod.                                                                                                                                                               În prima zi când a ajuns prim ministru a ordonat bombardarea civililor. Churchill a fost iniţiatorul şi cel care a “lămurit” Vestul să adopte aceste metode barbare. Ele au fost aprobate de guvern şi este dovada declinului moral al lui Churchill. La 11 mai 1940, la 24 de ore după invadarea Franţei, Comandamentul bombardierelor a trimis 18 bombardiere, noaptea, departe de front, în Wesphalia. A fost primul act deliberat de ruptură în regulile războiului, în care ostilităţile se duc doar între forţele combatante.

La Conferinţa de la Casablanca din ianuarie 1943, Churchill a prezentat un raport al Şefului Forţelor Aeriene Regale, Charles Portal, care cerea fabricarea de urgenţă a 4.000 – 6.000 de bombardiere grele. Alexander McKee      prezintă memoriul (pag. 58), care însoţea raportul, în cartea sa “Dresden 1945. The Devill’s Tinderbox“, apărută în 1982 în editura E.P.Dutton Inc. N.Y. Portal a calculat, ca sa justifice fabricarea bombardierelor, efectul folosirii lor; distrugerea a 6 milioane de locuinţe germane, de a lăsa fără case 25 de milioane de germani, de a ucide 900.000 de germani şi de a răni un million.

A stabilit ca bombardamentele să se facă în special asupra zonelor muncitoreşti, pentru că în zonele locuite de clasa mijlocie casele sunt mai rare şi se pierd bombe.

La prima lui întâlnire cu Stalin în 1942, Churchill i-a spus că a început bombardarea oraşelor germane ca sa scadă moralul, deci o ţintă militară. Stalin a zâmbit când a auzit şi atmosfera întâlnirii s-a destins. Erau pe aceeaşi lungime de undă.

De bombardarea până la distrugerea completă a orasului Dresda se face vinovat tot Churchill. Înainte de a părăsi Yalta a ordonat declanşarea operaţiunii Thunderclap, care prevedea bombardamente masive asupra oraşelor, astfel ca şoselele şi drumurile sa se umple cu refugiaţi, iar soldaţii să nu se poată deplasa pentru a opri ofensiva armatei roşii. La ora zece seara 772 de bombardiere Lancaster au aruncat asupra Dresdei 650.000 de bombe incendiare şi 1.474 de bombe grele. A fost complet distrusă o suprafaţă de 1.600 acri. A se compara cu cel mai masiv bombardament german din Anglia, la Coventry, unde au fost distruşi 100 de acri. Dimineaţa, pe lumina, au mai venit 527 bombardiere B17, în două valuri, însoţite de 300 de avioane de vânătoare, pentru a distruge ce a mai rămas. Numărul exact al morţilor nu se ştie exact, fiind plin de refugiaţi, femei, copii, batrâni, este cuprins între 35.000 şi 250.000. La Coventry au murit 504.

Propunerea lui Churchill, acceptata de F. D. Roosevelt la Casablanca in 1943, de a bombarda civilii din orase, a devenit o doctrina militară adoptată de toate puterile lumii în perioada războiului rece şi-n prezent. Ţintele nu mai sunt forţele militare ci orasele mari ale rivalilor. A fost deschisă o cutie a Pandorei.

Această “iniţiativă“ a lui Churchill de a bombarda masiv civilii din oraşe i-a afectat şi pe români. Bombardarea instalaţiilor petroliere de la Ploieşti au înţeles-o, ca făcând parte din regulile războiului, iar piloţii americani doborâţi şi luati prizonieri au fost trataţi bine, cazaţi într-o staţiune de munte de pe Valea Prahovei. Când însă a început bombardarea la întâmplare a Bucureştiului, românii au simţit un gust amar. Democraţiile vestului i-au dezamăgit prin aceste acte barbare nemaiîntâlnite în războaiele moderne.

După cum se ştie, România avea pregătită o linie fortificata de apărare Galaţi – Focşani, pentru situaţia în care ruşii ne atacă. Pe această linie şi Munţii Carpaţi se putea organiza apărarea Munteniei şi Transilvaniei în condiţiile unui război în care ostilităţile se duc între militari, pe linia frontului. Dar datorită “iniţiativei“ lui Churchill ca aviaţia de bombardament să atace civilii şi să transforme în ruină oraşele din spatele frontului, o rezistenţă îndârjită pe aceasta linie n-a mai avut suficienta motivaţie. Deşi participanţii actului dela 23 august 1944 nu invocă explicit  aceste bombardamente, s-ar putea totuşi ca şi acestea să constituie un motiv în plus pentru justificarea  trădării comise. Începând cu primul bombardament din 4 aprilie 1944, al Bucureştiului, odată cu bombele au fost lansaţi şi fluturaşii cu “Declaraţia Comisariatului Poporului pentru Afacerile Străine al U.R.S.S.“. Denise Basdevant în cartea sa “Against Tide and Tempest: the Story of Rumania“, apărută în 1965 în editura Robert Speller & Sons, redă o fotocopie după aceşti fluturaşi aruncaţi şi la următoarele bombardamente (pag. 122). Iată cum sună această declaraţie: “În legătură cu evenimentele din România, Guvernul Sovietic consideră că nu este de prisos să confirme declaraţia sa făcută în Aprilie anul curent, că Uniunea Sovietică nu intenţionează să dobândească vreo parte oarecare a teritoriului românesc, sau să schimbe orânduirea socială existentă în România, nici să ştirbească în vreun chip oarecare independenţa României. Dimpotrivă, Guvernul Sovietic consideră necesar de a restabili împreună cu Românii independenţa României prin eliberarea României de sub jugul fascist german. Comandamentul Suprem Sovietic consideră că daca trupele româneşti vor înceta ostilităţile împotriva Armatei Roşii şi daca ele se vor obliga, ca mână în mână cu Armata Roşie să duca războiul de eliberare împotriva Nemţilor pentru independenţa României sau contra Ungurilor pentru eliberarea Transilvaniei, Armat Roşie nu le va dezarma, le va lăsa în întregime tot armamentul şi le va ajuta prin toate mijloacele să îndeplinească această sarcină de onoare.

Dar, Armata Roşie poate sa înceteze operaţiunile militare pe teritoriul României, numai după ce vor fi lichidate trupele nemţeşti din România, trupe care sunt purtatoare de împilare şi subjugare a poporului român.

 Singurul mijloc pentru grabnica încetare a operaţiunilor militare pe teritoriul României şi pentru încheierea de către România a armistiţiului cu coaliţia aliaţilor constă în aceea ca trupele române să dea ajutor Armatei Roşii în opera de lichidare a trupelor nemţeşti”.                                                                                                                                     Perfidia ruşilor este evidentă, ei au cerut americanilor sa bombardeze România, plasând alături de bombe şi fluturaşii, ca românii să poata opta: bombe în continuare sau “frumoasele“ perspective ale capitulării. Probabil ca aceşti fluturaşi aveau rolul să-i intoxice şi pe americani în privinţa “bunelor“ intenţii ale ruşilor. Nu ştim ce a contat mai mult în decizia de încetare unilaterală a focului de la 23 august; bombardamentele sau propunerea explicită de trădare din finalul acestei declaraţii plină de promisiuni frumoase dar mincinoase.

Braşovul a fost bombardat în ziua de Paşti. A doua zi radio Londra anunţa cu cinism ca a trimis ouă roşii de Paşti românilor.

În privinţa convingerilor sale morale, deşi se considera crestin, ferocitatea cu care a dus războiul împotriva civilior, arată un Churchill mai mult păgân decât creştin. A fost un adept al eutanasiei. Când a făcut parte din guvernul Asquith a propus ca 120.000 de deficienţi mentali să fie trimişi în colonii. Hitler s-a inspirat de aici. Era rasist. Nu voia să fie acceptaţi negri în Anglia. A condus campania “Păstraţi Anglia albă!“.

Patrick J. Buchanan pune întrebarea ce a fost Churchill om de stat sau războinic şef?

Pentru un om de stat obiectivul este pacea care să permită naţiunilor să trăiască în o siguranţă mai mare. Pentru un războinic obiectivul este victoria. Churchill în 13 mai 1940, în prima sa luare de cuvânt ca prim ministru, în parlament, a declarat că obiectivul său este “Victorie cu orice preţ!” (pag.405).

La Conferinţa  de la Casablanca din ianuarie 1943, Churchill l-a convins pe F.D.Roosevelt să facă declaraţia comună privind capitularea necondiţionată.

În 1944 la Quebec, Churchill şi F.D.Roosevelt au aprobat Planul Morgenthau de distrugere a întregii industrii germane şi transformarea Germaniei într-o ţară agrară. Toate utilajele şi echipamentele industiale urmau sa fie date ruşilor.

Goebbels a folosit cele două hotărâri pentru propagandă, în sensul că o capitulare ar însemna nesupravieţuire. Anihilarea ostatecilor a fost pretul pentru propria lor anihilare. Aşa se explică de ce în primăvara lui 1944, când se prefigura clar înfrângere Germaniei, au fost trimişi în lagarele de exterminare evreii, de exemplu cei din Ungaria şi Transilvania de Nord, aflată sub unguri. Eisenhower a estimat că războiul s-a prelungit cu doi ani din cauza condiţiei impuse de capitulare necondiţionată.

Şi această “iniţiativă“ a lui Churchill a afectat România în tentativa ei de a ieşi din război, fiind în favoarea ruşilor. Deşi au trecut mai bine de patru luni de la primii fluturaşi cu Declaraţia sovietică, nu am auzit despre iniţierea unor tratative, pe baza acestei declaraţii, între reprezentanţii opozitiei din România şi sovietici. Singurele tratative cunoscute sunt cele duse de Mareşalul Antonescu, prin intermediul ambasadorului Nanu cu ambasadoarea URSS la Stokholm, Kolontai. Trădarea regelui Mihai şi a opoziţiei a împiedicat finalizarea lor, ducând la dezastrul imediat şi cel de lunga durată. Faptul că în 3 septembrie 1944 Finlanda a semnat un armistiţiu cu sovieticii, demonstrează că şi România putea să o facă.

Churchill a fost mare ca şi conducător al războiului, dar mic ca om de stat. Stalin a avut în minte cum va arăta Europa după război, Churchill nu. Târziu, plin de onoruri şi-a dat seama de greşeala făcută. Germania era o barieră în faţa barbarismului şi despotismului oriental. Când a ajuns în guvern, în 1911, soarele nu apunea niciodată în Imperiul Britanic. În 1955, cand a plecat din guvern, India, Egiptul, Canalul Suez, Palestina, toate coloniile din Africa şi America erau pierdute. Rusia şi America aveau hegemonia în Europa, iar dominioanele britanice priveau spre Washington şi nu spre Londra pentru protectie. Lunga si brilianta cariera politică a omului secolului coincide exact cu declinul şi falimentul Imperiului Marii Britanii.

În istoriografia noastră a rămas acreditată ideia că la Conferinţa de la Yalta, de comun accord, cei trei protagonisti au făcut delimitarea sferelor de influenţă. Alexander McKee, în cartea sa amintită mai sus, a descoperit că procentele respective au fost propuse de Churchill lui Stalin la Moscova, înainte de întâlnirea de la Yalta. Churchill s-a dus la Moscova, fară F.D. Roosevelt care n-a putut sa vină, în octombrie 1944, si fără să anunţe propriul guvern sau pe cel american, a făcut oferta cu procentele. Mai mult, ca să-şi dea importanţă în faţa lui Stalin, oferta a fost făcută în momentul în care ambasadorul american Harriman nu era de faţă. A încercat să obţină de la Stalin stabilirea granitei de est a Poloniei cea de dinaintea  invaziei sovietice din 1939, dar n-a reuşit. Stalin n-a recunoscut nici guvernul polonez de la Londra. Singura cedare a lui Stalin a fost în privinţa recunoaşterii Generalului de Gaulle ca şef al Frantei. La Yalta, printre tone de caviar şi şampanie, doar s-au “legalizat“ , cele ”aranjate“ anterior la Moscova de Stalin şi Churchill.

Patrick J. Buchanan arăta că a scris această carte deoarece a observat că elita americană îmbrăţişează cultul pentru Churchill. Sunt unii care spun că a fost nu numai un strălucit conducător de război, dar şi un om de stat al cărui model poate fi pentru orice şef de stat. Orice nou adversar este un nou Hitler, orice propunere de a evita razboiul un nou Munchen. Miloşevici a fost numit Hitlerul Balcanilor, iar Sadam Hussein un Hiler arab. Acestea au dus la 78 de zile de bombardament (inclusiv în ziua de Paşti, n.n) a Serbiei, ţară care nu a atacat niciodată America şi a fost întotdeauna prietenoasa cu americanii. Bush, în perioada când se afla la Casa Albă, avea în biroul oval bustul lui Churchill. Cultul lui Churchill duce la prezentele dificultăţi americane. Dacă nu se renunţă la el, va duce la alte războaie şi dezastre, iar într-o zi la un război de mărimea războiului lui Churchill.

Şi-a început viaţa publică cu “un mic dezastru militar“ în timpul Războiului burilor, pe care l-a transformat în ceva triumfal în cartea pe care o scrie, ceea ce-l propulsează în parlament. Ca Prim Lord al Amiralitaţii este autorul dezastrului din Strâmtoarea Dardanelelor, iar după 25 de ani al celui privind Norvegia, care duce la căderea Guvernului Chamberlain. Dar, în loc sa fie eliminat din viaţa publică ajunge Prim ministru. În această calitate politica sa duce la destrămare Imperiului britanic şi la ruinarea economica şi financiară a Marii Britanii, plus moartea a 400.000 de englezi. Şi astăzi mulţi istorici rămân entuziasmaţi de briliantelele sale discursuri.

La noi a existat un ministru al transporturilor care a facut sa dispară o flotă, dar pentru că a făcut cugetarea “Iarna nu-i ca vara“, care i-a lăsat cu gura căscată pe români, a ajuns primar general al Bucureştiului. S-a plans în stânga şi dreapta că-i trebuie un Consiliu General obedient ca să poată face ceva. Românii l-au crezut şi a ajuns Preşedinte. Primul mandat a fost o continuă hă-hă-ială prin pieţe şi festivaluri, cerând la sfârşit un nou mandat pentru a-şi definitiva opera de combatere a corupţiei (neîncepută) şi a restructura statul “după chipul şi asemănarea sa“. I-a păcalit din nou pe mulţi români, iar diferenţa necesară pentru a câştiga un nou mandat i-a asigurat-o maşina bine unsă a fraudei electorale. Acum se pune întrebarea nu ce va urma în urmatorii cinci ani, ci cât de mare va fi dezastrul. Când cineva face greşeli când e jos, nu este nici o şansă să facă altceva când e sus. Cine nu învaţă din greşelile istoriei riscă să le repete, spunea cineva, şi cred că este adevărat.

 

 

 

 

Criza economică

Posted by Stefan Strajer On June - 7 - 2010

Criza economică din Europa – Rata interbancară londoneză și iInstabilitatea pieței din SUA

Autor: Nicholas Buda (New York)

Criza și debandada economică ce încă devastează Grecia, se extind încet ca o cangrenă continentală ce nu poate fi încă oprită. Economiile țărilor învecinate încep a se clătina și guvernele se zbat neputincioase căutând să achiziționeze noi împrumuturi de la FMI. În România rata dobânzilor la bănci începe să crească alarmant, salariile bugetare sunt reduse, pensiile sunt trunchiate la o minimă de neimaginat cu doar un an înainte, ajutoarele sociale scad, îndemnizațiile pentru copii sunt amputate la un nivel și mai scăzut. Găsesc astfel îndreptățită revolta cu care oamenii ies în stradă, într-un protest ultim al disperării.

Peste Atlantic, piața de automobile din Statele Unite, deja afectată de criza economică, începe să amenințe cu intrarea într-o anemie națională, indusă de teama cu care băncile privesc evoluția turbulențelor economice din Grecia. De asemenea rata dobânzilor pentru împumuturile destinate creditelor ipotecare, cumpărării de automobile, precum și creditele pentru studenți, sunt la un pas de a intra în angonie totală. Potrivit unei recente analize economico-politice făcute de către cotidianul „The Economist”, presiunea ascendentă asupra ratelor dobânzii provine însă de la Londra, unde un număr de 16 bănci organizate în Asociația Britanică a Bancherilor (British Bankers Association) stabilesc zilnic o rată a dobânzii, cunoscută sub numele de Rata Interbancară, sau Libor (Londra Interbank Offered Rate). La ora actuală Libor este cea mai activă piață a ratei dobânzilor, din lume. Este determinată de ratele pe care băncile participante la piața monetară din Londra și le oferă reciproc, pentru depozitele pe termen scurt. Libor este folosită în determinarea prețului pentru multe alte derivate financiare, inclusiv a dobânzilor pentru contractele în perspectivă, a schimburilor de mărfuri și a Eurodolarilor. Luând în considerare importanța Londrei ca și centru financiar global, Libor se aplică nu numai la lira sterlină ci și la principalele monede cum ar fi dolarul american, francul elvețian, yenul japonez și doarul canadian. În timp ce este utilizată în principal de către băncile europene, rata Libor este însă folosită și în multe alte contracte de credit din Statele Unite, ca  index în a determina rata dobânzilor pentru credit-carduri și achiziționarea de automobile.

Dacă băncile americane continuă să fie speriate de evoluția pieței de capital, această atitudine va împrăștia o serie de îngrijorări majore în rândul populației. Așa cum se poate observa, pe măsură ce situația de criză, apărută în urma datoriilor externe imense ale Creciei, se extinde în afara granițelor acesteia de-a lungul continentului european, rata Libor a ajuns la un nivel ridicat, menținut de aproape 10 luni. Zilele trecute, rata dolar – Libor a crescut din nou ajungând de la 0,5368% la 0,5378%. Conform comentariilor analistei financiare Polina Vlasenko de la American Institute for Economic Research”, această creștere în rata Libor este semnificativă, deoarece indică apariția unor modificări pe piață, iar băncile vor fi mai prudente. „Dacă aceast lucru se dovedește a fi o tendință susținută,- continua d-na Vlasenko -, ce se va menține pentru mai multe luni de zile, atunci cu siguranță toate ratele dobânzilor de pe piață, vor începe să crească. Dacă băncile din Londra sunt îngrijorate, atunci, la un moment dat, băncile din Statele Unite vor începe să se neliniștească”. Multe bănci americane utilizează ca rată ipotecară, versiunea US a ratei Libor. Este o rată pe termen lung, care s-a menținut la 3,25% pentru o perioadă îndelungată. Dar aceasta se poate schimba foarte ușor, dacă rata Libor continuă să crească datorită băncilor europene care vor începe simplu, să facă împrumuturi pe piața americană. Această acțiune ar determina ca imediat creditele să fie mult mai stricte pentru populație și va lovi în primul rând în scăderea numărului de vânzări de autovehicule pe piața internă americană, precum și în procesul de cumpărare a unei locuințe. Se pare că vremurile bune, când care accesul la o linie de credit cu dobândă foarte mică era oferit la fiecare colț de stradă, unde era o bancă sau o companie de credit, au trecut de mult. Americanilor le este dat acum să guste din amărăciunea dobânzilor ridicate și din accesul tot mai condiționat la credite.

Așa după cum se preconizează, o creștere a ratei ipotecare nu va fi resimțită imediat de către consumatori. Analistul economic Ryan Sweet, de la publicația Moody’s Economist.com” comenta că „rata Libor nu va afecta consumatorii americani într-un mod serios decât numai în cazul în care se va urca la niveluri exagerat de mari”. Daca aceasta se va întâmpla – așa după cum ne-ar sugera situația financiară globală – cea mai mare problemă pentru consumatori ar fi imposibilitatea acestora de a mai obține credite! Același analist economic continua: „monitorizăm cu atenție problemele financiare care au apărut în spațiul european și mai ales efectul acestora pe piața de capital din Statele Unite, dacă și în ce mod acestea vor afecta condițiile de creditare. Băncile sunt din ce în ce mai circumspecte față de cei cărora le acordă credite… cu toate acestea este mai ușor să primești un credit acum decât a a fost în aceeași perioadă a anului trecut.”

Criza economică ce străbate Europa nu va dispărea foarte repede. Diversitatea țărilor componente precum și nivelurile diferite la care sunt aliniate economiile acestora, va influența o desfășurare evenimențial-financiară fragmentată și uneori greu de anticipat. În aceste condiții guvernele europene vor fi tentate să împrumte mai mulți bani de pe piața de obligațiuni pentru a-și putea plăti facturile. Acest lucru ar duce imediat la creșterea ratei Libor, pentru că lichiditățile vor fi eliminate de pe piață, astfel încât vor fi mai puțini bani rămași pentru împrumuturi la populație. Acest lucru se va resimți, din nefericire, și în Statele Unite, unde consumatorii de rând, vor fi nevoiți să suporte consecințele creșterii ratei interbancare. Vor primi credite mai greu, nu vor mai cheltui lichiditățile ca și înainte, nu vor mai cumpăra autovehicule, nici locuințe, nu vor mai folosi credit-cardurile cu aceeași efervescență și nu vor mai merge în vacanțe luxoase, așa cum obișnuiau să o facă, înainte de declanșarea acestei crize economice mondiale. Cu alte cuvinte, vor învăța să economisească mai mult și să se se bucure cu mai puțin, punând preț pe fiecare cent ce le trece prin mână.

.

MARELE CANION – FEREASTRA PĂMÂNTULUI

Posted by Stefan Strajer On April - 20 - 2010

MARELE CANION –FEREASTRA PĂMÂNTULUI

Autor: Anca Sirghie

Porniserăm spre prânz din Las Vegas,  avizi să ne desfătăm cu priveliştea celui mai vestit Canion al lumii. Nu am ales drumul îndeobşte călcat de turiştii străini, pentru că am înţeles că este prea lung pentru bugetul de timp de care dispuneam. Ceea ce ştiam la plecare despre una dintre atracţiile excepţionale ale Americii era faptul că aşa cum se întinde între Utah şi Arizona pe o suprafaţă de 5000 kmp,  Marele Canion atrage turişti şi cercetători de specialitate din întreaga lume datorită configuraţiei arheologice singulare şi peisajului multicolor al rocilor. Culorile dominante sunt tonurile de roşu aprins, spre vişiniu, alternând cu gălbui în nuanţe de bejuri, combinate cu maroniu, verzui, liliachiu etc. Ne grăbeam, sperând să prindem apusul soarelui, una dintre splendorile posibile în Marele Canion. Mă gândeam la turiştii care programează să petreacă acolo câteva zile astfel încât să surprindă atât răsăritul de soare cât şi apusurile lui de neuitat. Dar ajunşi   aproape de partea vestică a Canionului constatăm că se înserează cu o viteză imposibil de întrecut. Decizia este logică, dar aspră: vom reveni a doua zi, pornind din Las Vegas mai de dimineaţă. Abia acum am realizat cum se cere aşezat în timp un asemenea asalt spre una dintre minunile naturale ale Americii. Cum să nu le fiu recunoscătoare copiilor noştri care nu concepeau ratarea unui asemenea obiectiv turistic, situat în ţara indienilor, cu pietrişuri albe, ca de râu, şi cu arbuşti de o  ciudată rotunjime verde. Ca sursă ieftină de energie, bateriile solare instalate la casele  pe lângă care trecem îmi amintesc că vara în Arizona se dezvoltă călduri de coşmar, de care noi acum,  în prag de Crăciun, suntem feriţi, slavă Domnului. Cumpănim că numai rădăcinile strămoşeşti puternice i-au putut ţine pe indieni în asemenea pustietăţi. Istoria ne spune şi câtă vărsare de sânge i-a costat păstrarea acestei proprietăţi până în prezent. Aşadar, Marele Canion este, în parte măcar, înca un ţinut indian. Dar pieile roşii sunt pretutindeni băştinaşi în America, iar privilegiile dobândite pe această bază stârnesc astăzi invidia,  dacă ar fi să ne referim  chiar şi  numai la cazinourile lor pentru care ei nu plătesc impozite.

A doua zi, drumul reluat este parcă o plăcere, aşa că ne apropiem de canion, parlamentând  în răstimpuri cu GPS-ul, pe care nu-l urmăm întru totul. Vrem să ne întoarcem în acelaşi punct vestic al Canionului, căci altfel ne-ar mai fi prelungit traseul cu încă vreo 500 km ca să ajungem la capătul estic. Grand Canion Sky Walk este o reclamă ademenitoare pentru orice turist. Găsim acelaşi peisaj, dar cât de schimbat, după ce în timpul nopţii a căzut o ninsoare, care a pudrat înălţimile şi a marcat straturile lor ţăndărite de rocă multicoloră. Ne întâmpină undeva pe marginea şoselei impecabile ca structură şi ca marcaj un “pueblo”, toponimic neaşteptat pentru ceea ce credeam noi că este cultura lingvistică străveche a indienilor. Nişte împrumuturi mexicane, ne-am zis noi. Admirăm culmile ninse şi trecem prin Indian hills, nesimţitori la semnalele GPS-ului care  pacient recalculează drumul şi se reorintează în funcţie de capriciile noastre, de fapt experienţa deja acumulată cu o zi înainte. Nu ne sperie nici norii grei din faţă, căci sperăm în miracole,  aşteptând ca o rază de soare să lumineze formele  striaţiilor de rocă şi culorile canionului nemaivăzut al lumii. Ajungem în fine la Cuibul Ciorii, cu un restaurant modest, de tip mexican. În  peisajul zgrumţuros de grohotişuri zboară, într-adevăr,  câteva ciori.

Privim munţii  de stâncă goală, cu centurile lor rozulii din stânga noastră şi oftăm cu gândul la Marele Canion al Pennsylvaniei care este atât de frumos împădurit, chiar dacă nu se compară ca grandoare cu cel de care tocmai ne apropiem. O pancardă ne previne că urmează o imagine plină de pitoresc, aşadar un „scenic view”,  dar ceva mă revoltă faţă de o asemenea grijă, din care ar denota  neputinţa trecătorului de a stabili, dacă ar rămâne neprevenit, că ceea ce va vedea este frumos sau nu. Să fie o asemenea pregătire psihologică proba  unui infantilism? Sau este o teamă americană că la cât pământ străbaţi te rutinezi atât de mult încât ai putea chiar pierde frumuseţea aceea ce tocmai vine? În monotonia peisajului american frecvent, minunile  sunt rare. Şi cine ştie când vei mai da de alta ca ea? Coamele  munţilor se rotunjesc, primind o măreţie de templu, iar brazii care într-un târziu apar sunt firavi, amintindu-ne că rulăm liniştit într-o zonă de preerie cum este întreaga Arizona, de altfel.

În sfârşit, intrăm în Parcul Naţional al Marelui Canion, creat în 1919, adică printre primele locuri de destindere şi turism din America. Cele două culmi muntoase ale defileului întins pe 5000 de kmp sunt North Rim şi South Rim. Supranumit Ţara lui Hualapi, zona vestică este doar o parte a Marelui Canion, exploatat turistic şi astăzi de indieni. Ei asigură contra unei sume mai mult decât rotunjite un traseu cu autobuzul, care face 3 popasuri. Poţi rămâne liniştit în oricare dintre ele să admiri priveliştea, să faci poze, să te plimbi în voie, pentru că autobuzele trec la fiecare 15 minute, ajutându-te să continui călătoria fără niciun stres. La primul popas vedem Piscul Vulturilor. Privind peste genunile din crevasa făcută de râul Colorado, pe peretele muntos din faţă distingi cu uşurinţă chipul imens al unui vultur din piatră roşie. Toţi turiştii admiră cu uimire formele vulturului şi fac poze cu el în fundal, căci o asemenea imortalizare nu se întâlneşte prea uşor în viaţa omului venit  de departe.  Tot în acest popas ne apropiem, în fine, de Skywalk, terasa suspendată deasupra prăpastiei Canionului, cu podea de sticlă, astfel ca să ai senzaţia teribilă că te afli chiar deasupra genunii. La cei 40 $ iniţiali trebuie să mai dai pe un nou bilet alţi 25 $ ca să priveşti vertical Canionul în toată splendoare lui. Ce sălbăticie! Ni se spune că adesea turiştii leşină din cauza senzaţiei pe care o ai aici. Nu este cazul nostru. Prin telescop apropiem de noi văgăunile, terasele, platourile şi culmile pereţilor montani din faţa noastră. Avem sub noi  ceea ce americanii numesc “ The Grand Canyon of the Colorado River“, iar în suflet liniştea unui vis împlinit. Iată minunea! Mi se tăia respiraţia privind spre adâncuri, unde docil se strecura printre pietre şi vegetaţii, el, râul Colorado. La ariditatea generală a peisajului Arizonei, acolo în adânc o asemenea bogăţie vegetală te chiar surprinde. Parcă ar fi o altă lume, una străjuită de piatra unor platouri montane în care eroziunea timpului a produs efecte miraculoase. De aici şi teama aceea uimită, care mă făcea să închid pentru o clipă ochii, parcă spre a fixa undeva mai în interior o imagine nemaivăzută, dar atât de fascinantă încât îţi tăia respiraţia. Ne mişcăm cu fereală, parcă temându-ne să nu deranjăm pe ceilalţi privitori, şi ei înmărmuriţi. Ce ne-a încremenit pe toţi? Era ca şi când aici te aflai în împărăţia duhurilor, ce nu pot fi deranjate de interjecţii umane.  Nu, nu îţi venea să strigi aşa ca în munţii din Tirol “Ho-la-ri-o !”. Numai scâncetul păsărilor, cu zborul lor foşnitor era aici legitim. Turiştii nu se pot proiecta pe un asemenea decor decât ca intruşi. Dar odată intraţi într-un asemenea spaţiu miraculos, ei pot privi ca într-o carte deschisă întreaga evoluţie a scoarţei terestre, cunoscându-i astfel istoria tăinuită în straturile de rocă. Ce  arcuiri convulsive le vor fi sudat aşa, încât să-şi scoată la lumină ravenele şi fisurile? Ne măsurăm cu atenţie fiecare pas pus pe pietre. Totuşi, pentru imortalizare, imaginile de prim plan ale turiştilor îndeamnă la ingeniozitate în alegerea poziţiilor mai mult sau mai puţin şucare, dar oricum controlate de prudenţa de a te ţine de mână cu cel de alături, căci la un pas este prăpastia. Să te iei de mână cu cel de aproape era o formă a comunicării în uimire. O reculegere, poate, o  regândire a poziţiei tale în lumea aceasta cere discernământ în deplină tăcere. Silentium! Ce mici şi neputincioşi părem în faţa zeilor Naturii! Şi aici ea ne arată o faţă splendidă, covârşitoare, cu infinitele ei croiuri de forme geometrizate ale pietrei. Alta este senzaţia decât la Cascada Niagara unde apele năvălesc de pe suprafeţe de pământ largi ca să se prăbuşească în clocot nimicitor. Aici, uimirea ta  este ecoul tăcerii încremenite a pietrei. Ne îmbătăm sufletele de acea simfonie a tăcerii. Nici nu poţi decide dacă fizic vorbind  făurarul acestei privelişti a fost ploaia, vântul, îngheţul şi dezgheţul sau pur şi simplu arcuirea şi contorsionarea scoarţei pământeşti din ziua facerii. În nici un caz nu accepţi să pui în seama acelui firişor de apă, cum se vede de la altitudinea de 2000 m râul Colorado, atâta trudnică forfecare de roci, decupate  în forme bizare şi într-o cromatică deşirată în tonuri variate. Cât de expresive mi se păruseră până în acest moment versurile poetului George Coşbuc:”Cât de frumoasă te-ai gătit/Naturo, tu!  Ca o virgină,/ Cu umblet drag, cu chip iubit!/Aş vrea să plâng de fericit, /Că simt suflarea ta divină, /Că pot să văd ce-ai plăsmuit.“ Nu vei realiza mai nicăieri în lume ca aici dumnezeiasca forţă  a  Naturii, puterea sa titaniană. Negreşit că aici ai dori să intri într-un alt dialog, metafizic, cu ea. Te întrebi ce forţă demiurgică a turnat materia în asemenea tipare fanteziste şi te simţi consternat.

Te decizi cu greu să continui plimbarea la Piscul Vulturului, întorcând spatele crevasei de piatră cu marginile ei capricioase care te-au năucit cu cei peste 1600 m adâncime şi te-au îndemnat să afirmi ca în glumele românilor despre olteanul care a văzut o girafă: “Aşa ceva nu există !”.  Cugetăm la acţiunea abrazivă a râului Colorado şi comparam  în gând imaginea din faţa noastră cu Canionul Churun croit de Rio Carrao din Venezuela, canion întins deasupra junglei pe 770 km patraţi. Acolo uluitoare este Cascada Angelo, cu cea mai înaltă cădere de apă din întreaga lume.

Pe cealaltă parte, netezimea plaiului te linişteşte. Acolo dai de simbolice corturi ale unor triburi indiene. Corturile Havasupai  erau încropite din ramuri de brad şi scaieţi, ele stabilind cel mai direct  şi profund contact cu Spiritul Lumii. Altele, într-o tipologie cu valenţe etnografice, erau acolo afişate din mortar plămădit din pământ roşu pe structuri de bârne din lemn. Suple şi spectaculoase sunt corturile indiene  croite din piei de bivoli. Fiecare trebuia să reziste vânturilor de înălţime şi frigului de iarnă.   Intrăm într-o casă de bârne şi vedem că are vatra focului în mijlocul încăperii, iar deasupra ei locul hornului pentru fum îl ia o gaură largă prin care privim cerul. Ea asigura nu numai ventilaţia aerului, ci era folosită şi la rugăciunile din ceremoniile de adresare către Spiritul Pământului. Aceste corturi in stil Tipi sunt perfect adaptate stilului de viaţă nomad de câmpie. Forma lor conică rezista mai bine vânturilor puternice, iar în interior pieile de bivol ce căptuşesc încăperea puteau reţine căldura pe timp de iarnă. Acest design al locuinţei derivă din însăşi spiritualitatea indienilor, căci plasarea ei direct pe pământ era menită la modul simbolic să păstreze legătura cu izvorul vieţii. Casele Hopi sunt chiar din cărămidă, de o formă puternic geometrizată, ele folosind ca adăpost, pentru activităţi lucrative, ca magazie, şi pentru  practici ceremoniale. Ele se edificau din piatră lipită cu mortar şi erau văruite.  Dar lipseşte orice simţ estetic, atât de pregnant, spre exemplu, la casele româneşti din vechime. Explicaţia stă în faptul că asemenea construcţii nu erau ale unor populaţii sedentare, ci ale nomazilor, mereu pregătiţi să se mute în alte locuri.  Ieşim şi ne bucurăm de panorama înălţimilor din preajmă. O scenă fixată în acest decor natural, purtând titlul indian de “Sa Nyu Wa”, care corespunde în americană expresiei “Home of the Eagle”, îţi dovedeşte că acolo, adică “acasă la vulturi” se pot organiza mici spectacole, spre exemplu, de Crăciun, care tocmai se apropia.

Punctul Guano  din pereţii de piatră ai canionului are o altă istorie. Cândva se scotea  dintr-o peşteră de acolo îngrăşământ, acel gunoi al liliecilor, aceştia numărându-se printre vieţuitoarele Canionului ca şi cerbii, aproape domesticiţi de la capătul estic al lui. Socotit o minune la vremea aceea, un tramvai a fost  montat în 1958, ca să  străbată canionul pe distanţă de 8.800 picioare,căci piciorul era măsura americană a distanţelor. Pe atunci, acea şină de tramvai era socotită cea mai lungă. Pentru o filmare spectaculoasă, cândva s-a adus aici un automobil, care a fost aruncat în crevasa canionului şi nimeni nu a mai mişcat de acolo relicva aceea de metal. Reurcăm într-un autobuz, care îşi aştepta cu pacienţă călătorii. Ne despărţim cu greu de meandrele frumuseţii pe care o ascund culmile acelea ferestruite de abisuri, înţelegând că oricât ne-am îndepărta de Marele Canion al Arizonei, el ne va rămâne pentru întreaga viaţă un reper esenţial şi unic al măreţiei naturii.

Conf. univ. dr. Anca Sîrghie, Universitatea “Alma Mater“, Sibiu

Se inmultesc indoielile in tabara Obama

Posted by Stefan Strajer On March - 26 - 2010

Se inmultesc indoielile in tabara Obama

Autor: Tommy Barbulescu

Probleme serioase, sunt create de metoda diplomatică a preşedintelui american in Orientul Apropiat. In speţă, metoda lui de compromis cu orice preţ, este din ce în ce  mai vehement criticată. În politică, Legea Seriilor Negre nu cunoaşte pardon. În plină bătălie pentru adoptarea Legii Protectiei Sanitare, al cărei succes este de acum încolo perceput drept ultima şansă a lui Obama de a nu pierde definitiv Preşedinţia, gestul sfidător la adresa vicepreşedintelui Joe Biden, în Israel, capătă o pondere cu atât mai mare cu cât multiplică semne de întrebare şi îndoieli în tabăra democratică, şi aşa din ce în ce mai divizată. Comentatori şi diplomaţi se întrec în calificative cum ar fi: “Scuipat în faţă”, “lovitura de pumnal în spate”, sau – mai recent, constatarea generalului David Petraeus, şeful Comandamentului  Central  US-CENTCOM,  la Tampa – FLORIDA: “Statele Unite au devenit Pudel-ul Israelului”.

Acestea sunt calificativele palmei diplomatice suferite de Joe Biden in recenta vizită din Israel. Vicepreşedintele American se deplasase acolo cu intenţia de a reafirma importanţa crucială a relaţiei israelo-americane mai cu seamă în lumina sfidării iraniene, şi, de a înjgheba o nouă fază de convorbiri indirecte între Palestinieni şi Israelieni, în scopul relansării procesului de pace. Dar in chiar a doua zi a vizitei, Joe Biden a fost confruntat cu anunţul oficial al guvernului Benyamin Netanyahu care făcea cunoscut edificarea a o 1.600 de locuinţe noi, în cartierul Ramat Shlomo, din Ierusalimul de Est.

Anunţat in plină vizită americană, acest plan de continuare a “colonizării” israeliene apare ca o tiflă dată eforturilor administraţiei americane, care încă de la preluarea mandatului, pledează pentru sistarea construirii de noi aşezări israeliene. Dar dincolo de întrebarea  privind motivele la originea acestui afront, încep să se profileze semne grave de întrebare asupra metodei diplomatice Obama  în Orientul Apropiat, şi pe plan mai general, asupra leadership-ului de care mai dispune încă, într’o lume care pare că se joacă cu deschiderile lui şi cu slăbiciunea crescândă a poziţiei lui, pe plan intern.  

Şi-ar fi permis israelienii să acţioneze în acest mod, acum un an, când preşedintele American era în apogeul popularităţii şi când părea capabil să răstoarne munţii? Au simiţit ei oare – se întreabă în continuare cunoscători ai scenei – că îşi pot permite să descumpănească cel mai bun aliat, într’un moment în care acesta pare cuprins de un acces de slăbiciune dacă nu chiar de neputinţă? Din ce în ce mai mulţi analişti se întreabă dacă această condescendenţă recurentă, care face ecoul altor tifle suferite de Washington pe plan de politică externă, nu este  cumva,  tocmai rezultatul eşecului metodei “compromis cu orice preţ”, caracteristică stilului Obama, atât pe plan intern cât şi extern. Spune Justin Vaisse de la Brookings Institution: “Este o întrebare adevărata, autentică. Există  întotdeauna -fără doar şi poate – o legătură, între disponibilitatea de a acţiona în exterior şi poziţia unei echipe pe plan intern”. Schimbul de gingăşii între Siria şi Iran în plină reconciliere cu Washington, gesturi de respingere din China, jocul provocator al Iranului, dar şi – nu mai puţin – maniera dezinvoltă cu care ruşii încearcă să tărăgăneze încununarea negocierilor START, sunt menţionate de experţi, drept exemple de incapacitate a administraţiei americane de a repurta succes pe plan de politică externă. Recent, în anturajul lui Putin s-au făcut ironii pe seama  importanţei  definitivării unui acord cu americanii, pe motiv ca de acum în trei ani, Obama nu va mai fi acolo. Ruşii, de departe, nu sunt singurii care vor să se prevaleze de starea de slăbiciune -neîndoielnică – a Administraţiei americane actuale, incapabilă să avanseze pe niciunul din marile dosare de pe agendă şi zdruncinată de  polemici şi suspiciuni.

Numeroşi colaboratori din campul Obama, cât şi unii observatori cred că sub imperiul obsesiei de a ajunge la un compromis cu repulicanii, Preşedintele a ajuns sa paralizeze proiectele proeminente ale mandatului său.

Planul climatologic pare să fie dat uitării, si aceleaşi cercuri mai cred că nu ar fi exclus ca sub enormele presiuni – ceeace este adevărat – ale taberei conservatoare – s-ar putea ca preşedintele să abandoneze proiectul său iniţial de a-i judeca pe terorişti în instanţe civile. După ce insistase asupra abrogării legii care îi obliga pe homosexuali să-şi ascundă orientarea, în serviciile militare – Administraţia Obama nu mai  pare grăbită să-şi cheltuiască capital politic în Congres, pentru o luptă cu rezultat incert, preferând în schimb, să se concentreze asupra Planului Sanitar. Pronosticul cel mai frecvent avansat de think-tanks -care pare de altfel să fie confirmat de fapte – este acela  că numai o adoptare a reformei “Asigurări de Sănătate”  îi va permite lui Obama sa redobândească inţitiva, la numai şase luni înainte de alegerile pentru Congres. Aici, se poate face analogia cu situaţia lui Clinton în 1995, când  succesul din Bosnia şi câteva reforme interne au fost îndeajuns  pentru a da uitării eşecul lui pe planul reformei sanitare. Numai că acum, pe ton murmurat, foşti fervenţi partizani Obama, încep să vorbească despre o problemă de fond; se întreabă care ar fi motivaţia profundă a personalităţii politice a preşedintelui, a acestui om, care atât pe plan intern cât şi extern, pare mereu grăbit să-şi înduplece adversarii (repulicani, iranieni, chinezi) mai de grabă decât să-şi convingă propri aliaţi (democraţi sau europeni).

 Le Figaro, WEB.

Tommy  Barbulescu

New Jersey March 23.2010

SPIRITE CELEBRE (II)

Posted by Stefan Strajer On February - 5 - 2010

SPIRITE CELEBRE (II)

Autor: Mihai Burduja

Un om de spirit ar fi adesea la mare strâmtoare, lipsit de societatea prostilor. LA ROCHEFOUCAULD
Înca din antichitate frizerii erau cunoscuti ca fiind foarte vorbareti. Într-o zi, regele Macedoniei, Archelaos (?-399 î. Hr.), a chemat un frizer pentru a-i scurta parul.
– Cum doriti sa va tund? A întrebat acesta. – În tacere! i-a raspuns regele.
Împarateasa romana Agrippina, zisa si cea tânara (15-59 d. Hr.), mama lui Nero, fusese condamnata la moarte de propriul fiu. În clipa când centurionul Anicetus, trimis sa o ucida, se apropia de ea, aceasta striga: – Împlânta-mi pumnalul în pântece pentru ca a avut nesansa sa dea nastere unui monstru ca fiul meu.
Pasionat pescar amator, lui Marcus Antonius îi era ciuda pe nobilii egipteni din suita reginei, mai norocosi la pescuit decât el, care în ziua aceea nu prinsese nimic. Pentru a-l îmbuna, Cleopatra îi zise: – Egiptenilor le e dat sa prinda pesti, iar romanilor sa prinda regi.
Împaratul Iulian Apostatul era pasionat dupa filosofie. Cu ocazia unor sarbatori religioase, în timp ce lua parte la un dans ritual, se zice ca ar fi murmurat: Ah, Platon! Pentru un filosof, meseria de împarat e teribil de stupida!
Agesilau, rege al Spartei (398-358 î. Hr.), îsi iubea mult copiii si se juca des cu ei. Într-o zi a fost gasit în mijlocul lor calare pe un bat. Rusinat, regele a rugat sa nu se povesteasca scena decât celor care au copii.
Dupa ce a fost învins de greci, regele persan Artaxerxe (436-358 î.Hr.) a încercat sa-i dezbine. Stiind ca generalul teban Epaminonda este un dusman al spartanilor, regele a vrut sa-l atraga de partea sa trimitându-i daruri foarte pretioase. Epaminonda a refuzat însa, comunicându-i: – Daca Artaxerxe vrea sa fie prieten cu tebanii, va avea asigurata stima mea fara a-mi trimite daruri. Daca este însa dusmanul grecilor, atunci sa fie sigur ca nu are destule bogatii pentru a ma cumpara.
Unui soldat roman i se facu o nedreptate si îl ruga pe împaratul Octavian August sa-l ia sub ocrotirea sa. Împaratul îi dadu un curtean sa-l însoteasca în fata judecatorilor. Soldatul îi zise: Nu tot astfel m-am purtat eu cu Maria-ta când erai în primejdie la Actium; eu însumi am intrat în lupta. Si zicând aceasta, soldatul îsi arata ranile. Împaratul merse el însusi sa-l apere pe soldat.
Dupa batalia de la Actium, Octavian August a trecut în revista prizonierii pe care voia sa-i execute. Printre acestia se afla un dusman îndârjit al sau, anume Mitellus. Fiul acestuia, care luptase sub comanda generalului lui Octavian August, Marcus Vipsanius Agrippa, i s-a adresat astfel: – Tatal meu a fost inamicul tau si îsi merita moartea. Eu te-am servit însa cu credinta si merit o rasplata. Da-mi voie, ca recompensa, sa mor în locul tatalui meu! Octavianus l-a iertat pe Mitellus si nu a primit jertfa fiului sau.
Apollonios calatorea spre un oras îndepartat. Ajungând pe malul Eufratului, un vames l-a oprit cu urmatoarele cuvinte: – Ce bunuri aveti de declarat? – Bunuri? a raspuns Apopponios. Am Dreptatea, Moderatia, Stapânirea de sine, Perseverenta si Curajul. Vamesul era nedumerit: Acestea sunt, bineînteles, sclavele dumneavoastra? – Nu sunt sclavele, ci stapânele mele!
Megabizes, unul dintre conducatorii de osti ai lui Xerxes, a venit la Apelles sa-i faca portretul. Pictorul s-a ocupat de lucru. O buna bucata de vreme Megabizes a tacut, apoi a început sa trancaneasca vrute si nevrute despre pictura. Apelles l-a întrerupt busc si, astupându-i gura cu mâna, i-a spus: – Când taceai, datorita îmbracamintei de purpura împodobita cu aur, pareai o persoana importanta. Acum, când trancanesti, râd si ucenicii care-mi potrivesc culorile.
Medicul tadjic-persan Avicena (980-1034) întâlni într-o zi pe un tânar medic. – Salut, colega, ai un aer radios… De ce nu? Iau viata usor… – Vai! – exclama Avicena – Si nu te mustra constiinta?
*
Prostii se folosesc de oamenii de spirit la fel cum cei scunzi poarta tocuri înalte. VAUVENARGUES
Generalul roman Scipio Africanul (235-183 î. Hr.) era de parere ca un general trebuie sa-si riste viata numai în cazul unei batalii decisive. Un prieten bun de-al lui îi spuse: – Comportându-te astfel, nu esti un ostas. – Foarte adevarat – îi spuse Scipio – sunt un comandant de oaste.
Într-una din zile, Scipio Africanul s-a dus în vizita la poetul Ennius. Acesta a trimis servitoarea sa-i spuna ca nu este acasa. Desi si-a dat seama ca nu-i adevarat, Scipio n-a zis nimic si a plecat. Dupa o vreme, l-a cautat Ennius pe Scipio. Auzindu-se strigat, Scipio a raspuns: – Nu sunt acasa!
– Cum poti spune asa ceva? a întrebat poetul. Oare nu-ti cunosc vocea?   Atunci, Scipio i-a replicat: – Când am fost zilele trecute la tine, eu am crezut-o pe servitoarea ta care mi-a spus ca nu esti acasa. Tu nu ma crezi chiar când îti spun eu însumi ca nu sunt acasa?
Învingându-l pe Hannibal la Zama, în anul 202 î.Hr., Publius Cornelius Scipio Africanul i-a cerut sa-i spuna care sunt, dupa parerea lui, cei mai mari comandanti de osti. – Primul, a spus Hannibal, este Alexandru Macedon. – Al doilea? – Al doilea e Pyrus. – Si al treilea a insistat Scipio, crezând ca Hannibal îl va numi pe el. – Al treilea ma consider eu. – Si daca tu m-ai fi învins pe mine?, a întrebat în continuare romanul. – Atunci m-as fi considerat primul.
Scipio Africanul, care îsi pierduse un ochi într-o mare batalie purtata împotriva cartaginezilor, a facut prinsoare cu unul din generalii sai ca va vedea mai bine decât el. Ramasagul a fost acceptat. – Am câstigat, spuse Scipio, eu vad la tine doi ochi, în vreme ce tu la mine nu vezi decât unul.
La sfârsitul celui de al doilea razboi punic, solii cartaginezi – au fost întrebati cu ironie în Senatul roman, facându-se aluzie la prima calcare de juramânt de catre Cartagina. – Pe ce zei va veti mai jura acum? – Pe aceiasi! a raspuns Azdrubal fara sa-si piarda cumpatul. Deoarece ne-au pedepsit ca ne-am calcat juramântul.
Atunci când a aflat ca niste cunoscuti, pe care îi socotea drept nemernici – dupa cum bine se stia –, i-au adresat elogiile lor, filosoful grec Antistheme a avut urmatoarea replica:
– Pe semne am facut cine stie ce fapta necugetata!
Într-o clipa de ragaz pe câmpul de lupta, poetul Antagoras facuse un foc si frigea o bucata de carne. Întâmplator a trecut pe acolo regele Macedoniei Antigonos. – Ce crezi tu, Antagoras, Homer, când a descris vestitele lupte ale lui Agamemnon, si-a pierdut vremea frigând pastrama? l-a întrebat batjocoritor regele. – Daca va închipuiti ca Agamemnon a câstigat toate luptele pierzându-si vremea sa vada cine frige pastrama pe câmpul de lupta? i-a replicat poetul.
Când filosofului grec Anistene (435-370 î.Hr.) i s-a reprosat ca are relatii cu lumea rea, el a raspuns: – si medicul vine în contact cu bolnavii, dar nu se îmbolnaveste!
În urma unei batalii, Androclide, un soldat spartan, a ramas schiop. Se apropia un alt razboi. Din cauza invaliditatii, Androclide a fost dat afara din armata. Atunci s-a prezentat în fata comandantului: – Credeam ca aveti nevoie de soldati ca sa lupte, nu ca sa fuga! Si astfel a fost reprimit în armata.
Angelotte, cardinal roman, vazu într-o zi, în curtea unei manastiri, un prelat ortodox, cu o barba masiva, înconjurat de o multime de preoti catolici. – Bine face, zise el cu admiratie; printre atâtea capre se cade sa existe si un tap!
Filosoful grec Anaxagora, profesorul lui Pericle, Euripide si Socrate, acuzat ca i-ar fi insultat pe zei, a fost izgonit din Atena. Dusmanii lui Anaxagora l-au condamnat la moarte si numai datorita interventiei renumitilor sai elevi, aceasta pedeapsa i-a fost comutata în exil pe viata. Anaxagora glumea. – Nu eu i-a pierdut pe atenieni, ci atenienii m-au pierdut pe mine.
Grupaj alcatuit si prezentat de MIHAI BURDUJA

LA MOAI IN RAPA NUI (II)

Posted by Stefan Strajer On January - 27 - 2010

“Quae  pigeat  invenisse cave quae  siveris” – Publilius  Syrus
(Fereste-te sa cauti ceea ce ti-ar parea rau sa gasesti)

LA MOAI IN RAPA NUI (II)

Autor: Corneliu Florea
Ce bine ca se face lumina, poate îmi alunga hausul din cap stârnit de avalansele amintirilor personale si istorice. A trecut lunga noapte a ecuatorului, in care nici nu stiu daca am dormit, atât sunt de emotionat de aceasta calatorie. S-a facut o noua zi, s-a trezit si echipajul avionului, si-a adus aminte de noi, ne furajeaza în trecere dupa care ne spun sa ne punem centurile de siguranta ca, daca o sa fim cuminti, aterizam!! Intram pe o vale larga a Anzilor Cordilieni ce sunt înalti si atât. Ba nu, sunt goi, sterpi, par ca un gard înalt de uluci foarte vechi, cenusii, ferestruit cu vârfuri inegale acoperite cu fâsii de resturi de zapada. Nu sunt nimic altceva decât un gard natural între Chile si Argentina. E primava în Chile si jos în vale e verde, o frumoasa cuvertura brodata agricol si horticol. Apare si un colt din Santiago de Chile, un conglomerat urban de sase milioane de locuitori, aprope sau nu prea departe, jumatate din populatia întregii tari.
Aterizam dupa aproape douasprezece ore de zbor continuu. Extraordinar cât s-a dezvoltat tehnologa aviatiei într-un secol. Numai un secol de la aripile de libelula ale lui Vuia si Vlaicu la aripile avioanelor de astazi ce duc sute de tone prin stratosfera!! Ce mari sunt minunile oamenilor de stiinta pe lânga cele ale sfintilor din calendare, poate inventatori sunt niste sfinti, mai stii!! Mai opreste-te calator efemer, treci în rând si plateste levy de 132 de dolari americani, un fel de taxa de intrare în Chile, numai pentru nordamericanii anglofoni! Statut special, ce dragut! Treci apoi la al doilea rând, la politia de frontiera sa te întrebe de ce am venit si cât stai. Au dreptul, e tara lor, ei sunt stapânii, ei fac regulele. Pac, înca o stampila în pasaport si trec la al treilea rând, pe româneste coada, cea a vamesilor, coada serioasa si asta cu câini detectori de alimente, droguri si mai stiu eu ce, unde toate bagajele sunt trecute printr-o uriasa masina de scanare sa vada tot, sa stie cu ce intram în tara lor. OKey! Mi-a placut asta cu scanarea bagajelor la iesire, nu am mai întâlnit-o pe alte aeroporturi.
De la început îmi place atmosfera aeroportului chilian, curat, încapator, nu cu risipa de spatiu ca cel toronton. Îmi plac oamenii, comportamentul lor latin, tinuta lor vestimentara îngrijita, calcata. În locul tenisilor de tot felu – sneakers – au aparut pantofii lustruiti, iar în locul bluejeans ieftini, uzati, zdrenturosi au aparut pantalonii calcati la dunga. Femeile, ehi femeile, stiu sa mearga frumos pe toace de-ti fura privirea, au corp si tinuta tonica, atragator cordonata, îmbracate ordonat. Senini si deschisi, te privesc cu lumina din fiinta lor, omeneasca, nu cea de serviciu a nord americanilor. Foarte putina obezitate. Din cele cinci ore pâna la al treilea zbor s-au si dus trei, tot plimindu-ma si privind, parca as fi intr-un imens muzeu. Aeroporturile internationale într-un anumit fel sunt muzee ale prezentului, ale momentului în care treci prin ele, daca le privesti cu luare aminte. Spun multe despre societatea în care te afli. Traiesc aceiasi stare de surescitare cu mare consum bioenergetic pe care nu pot sa-l stapânesc de peste 24 de ore. Nu simt oboseala, dar sunt constient ca se acumuleaza treptat. Ma asez la o masa, nu-mi trebuie mai mult decât un expresso si ma refugiez în lectura despre Polinezia, despre Rapa Nui. Ma concentrez cu greu, ma deconcentrez usor, e atâta animatie în jur, e atâta murmur latin placut si meru acelasi refren cu por favor si muchas gracias! Timpul ma cheama spre noua înbarcare, în cea de-a treia corabie zburatoare, e tot un Boeing 767 –300! Oare nu-i un avion prea mare pentru o insula atât de mica? Nu stiu, deocamdata începe sa se umple, privind îmbarcarea pentru o insula atât de mica, mintea îmi ia razna într-o fabulatie: Insula e intradevar foarte mica si pierduta în imensitatea pacifica, încît pilotii nu o vad, nu o gasesc întotdeauna, se tot învârt încoace si încolo pâna ce li se termina benzina si cad în ocean. Plosc! Mai departe, se pare ca rechinii si-au facut un reflex, se uita tot timpul spre cer si când vad un avion se i-au dupa el si nu se lasa si câteodata nu dau gres…
În fata mea s-a oprit o doamna între doua vârste, cele de la urma, care zâmbind, cum alt fel, îmi arata ca are locul de la geam. Îi zâmbesc, ma ridic, o ajut sa-si puna bagajul deasupra si ea zice Muchas gracias, caballero! Sa cad pe jos de caballero ce sunt si îngân un my pleajure! O, you speek english, are you a englishmen? No, I am romanian! Romanian!?! Îmi trage o masuratoare pe verticala si adauga deschis: what a pleasure!!  Am avut o companie de zbor deosebit de placuta, interesanta si instructiva cu aceasta doamna între doua vârste, cele de la urma, pe care le-a decorat cu ruj si fard discret, cercei, lantisor si inele, cu îmbracaminte aleasa Dar, astea tin de aspectul exterior, când vorbea, si a vorbit tot timpul, se impunea si predomina toate subiectele atinse. Tot cunostea, era o enciclopedie rujata si bineînteles vroia sa stie mai mult, orice, drept pentru care mi-a pus vreo doua – trei sute de întrebari si la orice raspuns primit avea un lung comentariu pe care-l termina cu una sau mai multe întrebari. Ma amuza, parca eram descusut de umbra altora. Cel mai mult se învârtea în sfera politico-sociala, ajungând sa-mi spuna ca e socialista. În Argentina, ea venea de la Boenos Aires si mergea în Tahiti, toti lucratorii sunt de stânga, comunisti, intelectualii cu discernamînt social sunt socialisti, cei bogati sunt bolnavi sau radicali, iar armata nu stie altceva decât sa urzeasca hunte. Partidul comunist din Argentina e foarte vechi, din primul razboi mondial, are multi si adevarati comunisti. Si dintr-odata trece la: voi românii nu ati avut comunisti adevarati, la voi comunismul l-a adus rusii ca dominatie si tiranie! Comunismul argentinian înseamna cu totul si cu totul altceva. Viseaza frumos; egalitate în drepturi si bunastare sociala, libertate cu respectarea îndatorarilor sociale, randament si justitie. Rusii nu au avut comunism adevarat, iar pe voi v-au nenorocit din nou!! Mi-a vorbit cu amanunte despre ocupatia României de catre rusi si de tradarea americanilor, pentru ca americanii tradeaza întotdeauna în afacerile politice de dominare, la fel ca englezii si rusii! Nu am avut ce comenta, avea dreptate, o ascultam si zâmbeam aprobativ, eu am trait patruzeci de ani ceea ce îmi explica ea mie. Totusi, Senora nu a fost multumita de atitudinea mea fata de comentariul ei. Sa ma convinga a adugat ca ea a citit ce au scris legionarii români din Buenos Aires despre comunismul din Romania, fiind prietena buna cu un profesor universitar, psiholog, fost mare legionar. Nu m-am aratat uimit, banuiam cine-i prietenul, asa ca m-a întrebat direct, perforându-mi retina cu privirea ei sfredelitoare, ce parere am despre legionari. Simplu, i-am raspuns ca respect mult generatia lor sacrificata, ca la vremea aceia au format cea mai valoroasa miscare nationala româneasca si ar fi putut face mai mult daca, ar fi fost mai putin religiosi si mai mult realisti. Acum e prea târziu, pentru ei, pentru România care de atunci nu a mai avut o generatie atât de devotata si nici nu va mai avea. Se vede ca astepta altceva de la mine dupa efortul ei, nu sa ma leg de conduita lor crestina. Imediat ma întreaba eu ce religie am. Ce-a primita de la parinti; sunt crestin ortodox. S-a linistit, intrase în panica. A continuat cu interogatoriul ca la politia politica, întrebându-ma de care parte sunt, din ce partid fac parte. Niciodata nu am facut parte din vreun partid, încerc sa fiu un om liber, fara idoli, stapâni si partide! M-a încoltit, spunându-mi în fata ca asta-i mai mult decât o naivitate. Taios a spus-o, încât sunt sigur ca în minte avea ideea de tâmpenie. I-am raspuns ca stiu, îi dau dreptate si asta a dezarmat-o pentru o clipa. Numai o clipa, pentru ca imediat a tocat si spulberat fantezia omului liber în actuala societate umana, direct, drastic, argumentat, ajungând pâna la ideea ca cei ce nu se implica în starea si miscarea societatii, desi o cunosc, sunt perfizi, sunt dezertori generatiei lor ce se implica în îndreptari, ameliorari, schimbari pozitive. Exceptional, iata-ma vazut, chiar acuzat, ca dezertor perfid al generatiei mele si ce sa zic: ca întreaga mea generatie româna dezertat! Din întreg întotdeauna lipsesc exceptiile, care nu pot contabalansa starea sociala. Nu, sunt convins ca cunoaste axioma, dar tocmai pentru asta o întreb daca ea s-a implicat în îndreptari, ameliorari si schimbari sociale. Ma priveste patrunzator, superior si afirma cu mândrie! Felicitari si unde ai ajuns cu îndreptarile, ameliorarile si schimbarile? De data asta, privirea si fizionomia fetei sale se schimba în una trista, a dezamagirilor. Îmi pare rau, cred ca am mers prea departe, am atins un punct sensibil. Pentru prima data îsi ia privirea de la mine si se uita pe geamul pe care intra tiptil o noapte. O noapte în noaptea trecutului…
Schimb discutia, întreb daca a mai fost în Tahiti. Se întremeaza, ea s-a nascut în Otahiti, asa pronunta ea Tahiti, s-a maritat cu un argentinian si au trait la Buenos Aieres, acum s-au retras in Otahiti, in Argentina au ramas doar copiii. Din poseta scoate si-mi arata un mic album de familie si, asa discutia continua pe alt fagas, lasând în urma istoria si starea politica a lumii…
Pe neasteptate, suntem anuntati sa ne punem centurile de siguranta, începe coborârea în vederea aterizarii în RAPA NUI. Ajung! Când au si trecut 3700 de kilometri de Ocean Pacific?! Au trecut odata cu vorbele noastre, cu ideile noastre; bune sau gresite, potrivite pentru unii, nepotrivite pentru altii, dar ce bine te poti simti în compania unei persoane luminate si predispusa discutiilor libere, comentariilor deschise. Mi-a creat o buna dispozitie, amuzant, nu credeam ca în aceasta calatorie, cineva, cu totul necunoscut, sa-mi vorbeasca cu atâta patos de legionarii români. Senora îsi deschide poseta si se cauta în oglinda ei. Totul se apropie de un anumit sfârsit, eu ma întorc la sfârsitul fabulatiei mele: Cica, polinezienii rapanui vad mai bine si mai departe decât noi, continentalii, vad pâna în miezul universului de unde marea forta – mana – le transmite daca de insula lor se apropie un avion cu oameni pasnici, prietenosi sau nu. Daca sunt calatori pasnici, atunci ei fac un foc mare sa vada pilotii insula, sa aterizeze lânga foc unde vor fi asteptati cu bunavointa. Daca nu-s de treaba, nu fac focul spre bucuria rechinilor! Vad focul!! Aterizam cu bine. Ne luam ramas bun, ca doi prieteni vechi, vechi prin anii care-i avem amândoi, ce traim în acelasi timp în societati diferite, în care suntem prelucrati si fasonati mai mult cum vrea ea, societatea, decât am vrea noi sa o amelioram, sa o îndreptam! Îi doresc drum bun în continuare. Dupa escala de aici, Boeingul se va ridica din nou pe aripile lui înca sase ore pâna în Tahiti, la Papeete, cel mai mare oras din Polinezia Franceza si unul dintre cele mai frumoase din lume cum îl prezinta senora, unde, când va ajunge va fii o frumoasa dimineata otahitiana.
Cobor într-o lume ce pâna acum mi-a fost foarte îndeparta, unica pe acest pamânt, misterioasa, în RAPA NUI. Am venit aici si pentru Ica, sunt cu ea în suflet. Sunt la capatul unei calatorii continue de 31 de ore, dintre care 21 în aer si zece în aeroporturi. Nu simt oboseala, fiindca o ciudata bucurie a necunoscutului dorit ma stapâneste, îmi da energie. Aeroportul e mic, cochet, animat si primitor fata de cei veniti de departe, de pe alte continente, la aceasta ora târzie. Toti sunt asteptati si întâmpinati cu ospitalitate si o ghirlanda de flori naturale pentru a o pune în jurul gâtului celui sosit. Eu fac parte dintr-un tur organizat de agentia turistica ‘’Gateways International’’. Il vad pe cel ce tine cartonasul în mâna cu numele agentiei. Facem cunostinta, imi adreseaza cuvintele de bun venit, mai asteptam sa vina si ceilalti, facem cunostinta si plecam la hotel. E noapte, hotelul nu e departe, e la marginea oceanului pe o faleza înalta. La receptie suntem primiti cu zâmbet polinezian – da, e foarte diferit si placut – totul e stiut si aranjat. Mi se înmâneaza un plic adresat personal cu ‘’Iorana, welcome to Rapa Nui‘’ din partea agentiei turistice cu tot programul sederii mele pe insula. Iorana este salutul folosit de polinezienii rapanui si tot asa se numeste si hotelul, care e însirat sub forma unui imens motel pe faleza, între o curte cu flora polineziana exotica si abundenta si un gazon verde spre ocean din care se aud greieri cântând. Greieri!! Greieri în Rapa Nui?!? Cum au ajuns aici? Cine i-a adus de la mii de kilometri? Când? Greieri ca acasa în România sau ca cei din gradina noastra din preria canadiana.
E miezul noptii, am deschis usa de la terasa sa aud greierii din gazon si câte un câine din departare. Deodata aud Boeing-ul ce si-a luat zborul spre Tahiti de pe aceasta foarte veche picatura de lava, ce masoara doar sasesprezece kilometri lungime pe zece kilometri latime, dar ce istorie si ce arta s-a dezvoltat pe ea, am citit ca este fara asemanare în lume, de mâine am sa o traiesc!
Telefonul suna desteptarea si aud valurile oceanului, ies pe terasa si le vad. Polinezienii de demult stiau sa le citeasca, descifrau semnele de pe valuri precum amerindienii urmele si semnele de pe ierburile preriei. Nu glumesc, a fost o mare percepere, o eruditie de milenii, stiintele au întrecut-o, într-o zi si stiintele de astazi vor fi întrecute. Lasa dom’le meditatia matinala, intra în program, îndata va începe turul cel mare al insulei minune.
Dejunul e dejun, ca în Europa si America Latina, nu brekfast with doughnut and coffee precum cel nord american, în care gogoasa e un aluat cu tot felul de gusturi si arome artificiale iar ceea ce numesc ei cafea e un fel de apa amaruie de culoarea cafelei. Ce sa aleg dintre sunci si salamuri, dintre brânzeturile etalate, omleta si cârnaciori, plus unt, majunuri, patiserie, sucuri diferite, apa pentru tot felul de ceaiuri si în sfârsit cafea cu aroma si gust de cafea buna. Si tot privind nehotarât, ramân flamând precum magarul între doua clai de fân, nehotarât din care sa înceapa. Sa-mi fie de bine, e ora noua, trebuie sa plec. Soseste un microbus din care nu coboara un tânar cu fata deschisa si având trasaturile polinezienilor pe care i-am vazut în Hawaii, ghidul. Facem cunostinta, apoi cu ceilalti calatori veniti din departari sa admiram moaii insulei, numita si buricul lumii de locuitorii ei. Daca ei zic, o fi, desi multi locuitori din alte parti ale lumii îl pretind la ei in tara. Eu, românul, cred ca este Muntele Retezat, doar se vede, domnule, cu ochiu liber unde o fost taiat, zâc hateganii.
Acum vad insula ziua, e verde polinezian cu multa vegetatie. Întâi, trecem prin Hanga Roa singura localitate de pe toata insula, capitala, aproximativ patru mii de locuitori. E cu totul altfel decât cu ce suntem obisnuiti in Nord America sau aievea. Strazile bine pavate aglomerate cu tot felul de masini, au trotuare largi pe care trec polinezienii autentici cu fete placute, calme amestecati printre calatori, vizitatori de tot felul si câini de toate corciturile. Free and friendly dogs spune ghidul, adaugând ca ei merg numai pe trotuare si nu deranjeaza pietonii fiindca ziua au un comportament civilizat, ca oamenii. Bine de stiut ca ziua au comportament uman iar noaptea unul canin. Trotuarle sunt strajuite de case cu un singur nivel, modest întretinute, înconjurate de vegetatie luxurianta crescuta în voia Naturii, flori exotice de tot felul, agatate în glastre sau prin gradinite de flori lasate tot în grija Mamei Natura. Iesim afara din Hanga Roa si peisajul se schimba, e ondulat din vremea formarii insulei din lava erupta de trei vulcani în urma cu vreo trei milioane de ani, dupa aprecierea specialistilor. Toata Polinezia este formata din insule vulcanice vechi si trebuie sa fi fost un spectacol atragator pentu cei din univers privind aceste focuri de artificii naturale, prin care terra le dadea semnale luminoase ca zamisleste o lume unica în mijlocul albastrului Pacific. Spectacol grandios care a durat milioane de ani, ba si acum din când. Vegetatia insulei e mult redusa, aspect pastoral cu pâlcuri de pomi. Drumul este paralel, aproape paralel, cu tarmurile insulei si asfaltul s-a terminat, nu e rau, dar parca altfel ar trebui sa fie la un asemenea trafic turistic international, mai ales ca insula este si sub patronajul UNESCO, fara sa-l mai mentionam si pe cel chilian.
Atragator este sa asculti istoria lumii sub forma de poveste. Povestesc si eu din cele citite, imaginându-mi cadru de atunci: … a fost odata, de mult de tot, un strop de insula într-un ocean de valuri fara de sfârsit. Dupa ce ca a fost atât de mica, într-o zi s-a zguduit napraznic si s-a rupt din ea o mare parte, care s-a scufundat, nimeni nu stie cât de adânc. Astfel insula a ramas si mai mica pentru locuitorii ei, a caror stramosi venisera de pe o alta insula, dar nici unul nu mai stia de unde. Cei ramasi, strâmtorati de griji si temeri, au hotarât ca trebuie sa caute insula de unde au venit stramosii lor, sa vada daca se pot întoarce din nou acolo. Ariki Hotu Matu’A (regele) împreuna cu Tangata Honui (batrânii întelepti) au ales sapte barbati, cei mai puternici si hotarâti, sa plece cu un catamaran, sa caute insula stramosilor. Si au plecat. S-a facut luna plina de cinci ori si catamaranul înca nu s-a întors. Cei ce îi asteptau cu rabdare si încredere în Make – Make (creatorul lumii si al Polineziei) îsi ziceau doar ca, de tare departe trebuie sa fii venit stramosii lor daca de atâtea ori a fost luna plina si înca nu s-au întors. Abia când s-a facut a sasea oara luna plina s-au întors cei sapte cautatori ai insulei stramosilor lor. Erau obositi si necajiti. ‘’Am fost pâna la Te Pito o Te Henua (adica buricul lumii) dar nu i-am gasit pe stramosii nostri‘’ a zi Matato’a (conducatorul catamaranului). ‘’Pâna la buricul lumii, asta trebuie sa fie tare departe! Cum e acolo’’ au întrebat mai multi. ‘’E tare frumos, plin de paduri si pasari, dar nu sunt oameni’’. Atunci, Ariki Hotu Matu’A a hotarât ca o parte din ei se vor stramuta acolo, pe buricul lumii. ‘’Vom face doua catamarane mari, mai mari ca niciodata si ne vom pregati de drum lung, ce va tine pâna ce luna va fi de trei ori plina’’ Se pare ca asa a fost cu adevarat. Din mica insula vulcanica, numita Rapa Iti, care a suferit un mare cutremur, prabusindu-se o parte din ea pe fundul oceanului, au plecat, dupa explorarile celor sapte, doua catamarane conduse de Ariki Hotu Matu’A spre Te pito o te Henua, adica buricul lumii, în primele secole ale primului mileniu, dupa cum socotesc europenii timpul. Azi se stie ca, între Rapa Iti (Iti înseamna mic) si insula Te pito o te Henua sau mult mai cunoscuta sub numele de Rapa Nui (Nui înseamna mare) sunt vreo 4000 de kilometri, iar polinezienilor de atunci, aproximativ cincisprezece secole în urma, le-au trebuit luni de zile sa-i faca pe valurile oceanului în catamarane fara busole, doar dupa astrii, pasari si valuri. Si cu ochii deschisi, îmi imaginez cum a fost acea calatorie de zile si nopti nesfârsite, când leganati pe orizonturile fara orizont ale oceanului, când izbiti de valuri si vânturi naprasnice, îngramaditi claie peste gramada cu totii, uzi sau arsi de soare cu resurse de supravietuire minime, traind mai mult din milostenia oceanului. Atunci, de undeva, din pretutindenea universului au fost ajutati cu totii de acea forta supranaturala, numita mana, sa poata rezista, sa învinga oceanul si sa ajunga cu bine pe buricul lumii! Ghidul nostru vorbeste întruna de mana, o forta extraordinara de vointa si putere, prin care stramosii lor îndepartati au putut sa ajunga cu bine pe insula. În memoria lor au cioplit si ridicat moaii, în cinstea îndepartatilor predecesori si totodata ca multumire misteriosului univers ca ia înzestrat cu mana! Peste tot în Polinezia se vorbeste despre mana si prima data am auzit despre ea în Hawaii, unde un polinezian hawaian ne-a vorbit de aceasta forta sacra din univers pe care au avut-o predecesorii lor sa ajunga în acest arhipelag plutind mii de kilometri pe catamarane, învingând multe zile stihiile oceanului. Nu este numai o forta fizica ci si acea putere spirituala ce da tarie corpului sa nu se lase înfrânt în fata marilor greutati, dificultati, privatiuni. Mana este acea misterioasa fota din univers ce îmbogateste sufletul polinezienilor dându-le autoritate si încredere de conducatori, de învingatori. Aceasta mana o au si pasarile ce zboara neîntrerupt zile si nopti deasura oceanului în migrarile lor si unele animale ce înving primejdii de nebanuit. Plante si semintele au mana plutind neîntrerupt pâna ajung pe insule îndepartate unde se înfiripeaza. Prin mana s-au creat moaii.
Am ajuns în capatul nord estic al insulei, la RANO RARAKU, panta unui vulcan de sub craterul lui stâncos, unde a fost marea cariera de tuf vulcanic din care s-au sculptat moaii. Aici se afla cel mai vechi si mare atelier de sculptura al lumii în aer liber, unde vreme de câteva secole, s-au cioplit si finisat aproape o mie de moaii (inventariati 887) si au fost apoi transportati în toata insula, majoritatea în apropierea tarmurilor si înaltati pe niste platforme sacre numite aku. Specialistii, antropologi si arheologi, înca dezbat metodele de transport si înaltare, având în vedere ca unii din moai au zeci de tone iar polinezienii rapanui nu aveau animale de tractiune, necunoscuta fiindu-le si roata. În acesta cariera de tuf vulcanic s-a deschis un imens atelier de sculptura unde fiecare clan îsi avea un spatiu a lui, în care lucrau de obicei cinci, sase oameni timp de un an sa ciopleasca si sa finiseze un moai, sub conducerea unui maori – sculptorul maestru. Cioplitul era foarte anevoios fiindca se facea cu dalti si ciocane de piatra, din bazalt, iar slefuitul se facea cu piatra ponce. Cu toata aceasta tehnica rudimentara, care a ramas aceiasi de-a lungul secolelor, se observa o evolutie artistica continua, pâna într-un moment istoric când totul a fost abandonat dintr-odata. Din nefericire tuful vulcanic este de fapt o cenusa vulcanica suprapresata, deci o roca fragila în fata timpului, ceea ce a dus si duce la degradarea neintrerupta a moailor, în special a fetelor, a capului. Si înca nu este un program adecvat de restaurare si conservare spre rusinea forurilor internationale care pretind ca le patroneaza! Pe pantele de la Rano Raraku se afla un complex istoric de arta unic în lume, format din cariera de tuf vulcanic si urmele certe ale un vast atelier de sculptura, împreuna cu cel mai mare muzeu de statui monolitice din lume, în aer liber. În acest chip l-am vazut eu si îl retin, comparând cu tot ce am vazut prin lume pâna acum. Sunt 397 de moaii în total numai în acest loc. Cândva, cu secole în urma majoritatea erau în pozitie verticala, acum sunt culcati pe spate ori pe o dunga, altii sunt îngropati pâna la umeri ori pâna-n gât. Chiar si în aceste pozitii, plimbându-te pe aleile dintre ei esti cuprins de o înfrigurare emotionala puternica, având impresia ca te afli într-o alta lume, nu pentru faptul ca e din piatra ci pentru ca fetele lor exprima atât de mult mister, parca toate necunoscutele universului sunt pe fata lor. Toate tainele artei sunt împietrite în ei.
Si în contrast cu acest fara de asemanare spatiu valoros al civilizatiei umane, vizitat de calatori veniti din toata pretutindenea lumii, te izbesc conditia drumului neasfaltat si rau, a facilitatilor de la parcarea intrarii. Desigur nu pentru ele venim aici, ele fiind doar necesare, dar frapeaza neplacut, da nastere la comentarii critice, mai ales când ti se spune ca insula este în patrimoniul UNESCO, sub egida ONU si teritoriu special al republicii chiliene, acum în secolul XXI-lea. Este înca un exemplu ca de la înaltele lor tribune se raspândesc doar vorbe goale. Mai bine era daca insula era sub patronajul scandinavilor sau germanilor. Am dreptul la opinie personala, nu? E legitimat de ONU!
Plecam mai departe, spre AHU TONGARIKI unde pe la marginea oceanului se afla cea mai mare si impresionanta galerie de moai, de marimi si expresii diferite, fixati vertical pe o platforma sacra. Trebuie sa folosim toate superlativele când vedem, admiram si vorbim despre aceasta grandoare de arta rapanui fara asemanare pe insula, în lume. Trebuie de asemenea sa mentionam înca un fapt, ce mareste si mai mult valoarea acestei expozitii de moai ce extaziaza pe toti privitorii si anume ca, din aproape toata mia de moai doar cincizeci sunt asezati verticali pe rampe sacre, iar aici, laolalta, sunt cincisprezece dintre ei! Toti moaii au fost doborâti în timpul razboiului dintre clanuri, a carui motive nu se cunosc precis, multe ipoteze si teorii, dar aprope cu certitudine descoperitorii europeni au fost cauza discordiei si a nenorocirilor lor. Apoi, moaii au fost din nou restaurati, cu truda si migala de specialisti, arheologi si antropologi, la mijlocul secolului XX, ca nu mult dupa restaurare, aceasta parte a insulei sa fie izbita de un puternic val mareic devastator, tsunami, ce a doborât toti moaii, precum o bila mare si grea de popice a venit cu forta si i-a doborât. Reconstructia pe care o admiram azi a fost facuta de catre Universitatea din Chile, în trei ani. Privesc în parte fiecare moai, asa ne-a sfatuit ghidul dupa ce ne-a dat informatiile preliminare, si observ ca aceste statui monolitice fara picioare, asemanatoare unor popice uriase, au capul o treime din toata înaltimea statui cu o fata ce exprima mândrie si mister. Sprâncene puternice desupra unor ochi ce privesc parca peste toate orizonturile, poate pâna în Rapa Iti, poate pâna în univers, fiindca universul nu-i numai deasupra capului nostru ci imprejurul nostru, ne-a explicat filosofic ghidul nostru, de fata cu moaii, dreptu-i! Nasul median si puternic cu nari mari si largi deschise, deasupra unor buze subtiri si botoase, ciudat, parca exprima orgoliu în fata timpurilor rele ce vor veni sa-i macine, sa ne macine. Câtiva dintre ei deja au trasaturile fetei estompate de timp si licheni inferiori ce s-au întins ca niste eczeme, de mari entemperii si de rasturnari repetate. Trei dintre ei mi s-au parut bine conservati, par niste nobili din univers cu lobii urechilor prelungiti pâna la gât iar unul are pe cap un pukao din zgura rosie vulcanica. Nimeni nu e sigur ce reprezinta acest pukao fiindca rapanuii nu purtau palarii, dar putau parul strâns în coc înalt si decorat cu pene, iar la ceremonii îl îmbogateau cu mai multe flori, frunze, ierburi. Poate fi o decoratie adaugata din cine stie ce ratiuni moailor pe care-i îi venerau. Misterios, doar sunt pe o insula plina de mistere, istorii de necrezut si multe suferinte…(Va urma)

RAPA NUI – “INSULA PASTELUI”

Posted by Stefan Strajer On January - 4 - 2010

RAPA NUI  –  “INSULA PASTELUI”
DESTINE  PE  UN  STROP  DE  LAVA

Autor: Corneliu Florea

Cu vreo trei milioane de ani, inainte de facerea acestei lumi dupa evrei, undeva in partea de jos si rasarit a marelui Ocean Pacific, un vulcan si-a scos capul de lava fierbinte din valurile apei. Oceanul l-a primit cu valurile deschise, mângâindu-l sa se linisteasca. Dupa alt timp, adâncul oceanului s-a cutremurat din nou, nascând, printr-o eruptie, un alt vulcan lânga cel dinainte si apoi un al treilea vulcan si inca câtiva mai mici pâna ce lava lor s-a unit la suprafata oceanului formând o mica insula, la cea mai mare departare de toate celelate insule si continente ale planetei. I-au trebuit mamei pamântului aproape doua milioane si jumatate de ani sa desavârseasca aceasta insula care, in imensitatea Oceanului Pacific nu arata mai mult decât o picatura de lava stinsa, un singuratic graunte vulcanic intre valuri dincolo de orizonturi. De sus, de undeva din cer, sau de mai sus, de unde pornesc fortele cele mari ale cretiei si distrugerii universului, ale genezei astrilor vii sau morti, i s-a sortit aceste minuscule si izolate insulite, din ratiuni universale nepatrunse, un destin cu totul si cu totul aparte pe aceasta planeta. Dupa formare, vânturile si valurile au adus semintele vietii inverzind-o, apoi au sosit zburatoarele ce au adus in penele lor alte seminte ale vegetatiei terestre si oua minuscule de tot felul de gâze ce au imbogatit viata pe acesta insula, aleasa din univers, devenita verde sub care se zac vulcanii stinsi, definitiv, de vreo zece mii de ani, deci cu mult inaintea facerii lumii in sapte zile de catre evrei! La urma, au venit pe valurile oceanului oamenii cutezatori, predestinati ca prin faptele lor, sa lase in istoria intregii omeniri una dintre cele mai extraordinare pagini de cultura autentica si inedita, creata din menire, simtire si forta, aparent supranaturala, pe cea mai indepartata si solitara insula. Statuile lor uimesc si impresioneaza pe orice calator prin aparenta misterioasa, greu de patruns, in fapt sunt doar o alta expresie absolut originala a ceea ce este in stare omenirea in constiinta si gândirea ei, in evolutia ei sociala si culturala.


HOTU MATU’A, temerar navigator polinezian si conducatorul neamului pe care l-a adus pe aceasta insula de departe, cândva in a doua jumatate a primul mileniu, a sosit doar in doua catamarane, pe care acum, in secolul XXI, le putem compara ca idee, indrazneala si fapta cu navele spatiale ale acelor vremuri. Ajunsi pe minuscula insula vulcanica, nelocuita anterior, dar devenita in timp un adevarat paradis verde ospitalier, s-au stabilit, numind noua lor asezare insulara RAPA NUI (scris si Rapanui). De unde anume au plecat, de ce au plecat, cum si cât au navigat, cum au nimerit aceast punct in imensitatea pacifica, nestiut dinainte si ascuns in spatele a atâtor orizonturi, sunt intrebari pe care noi, cei de astazi, ni le punem când vedem aceasta galerie de arta veche, unica in lume, unde trecutul indepartat nu a fost consemnat in scrieri concise ci ridicat in statui originale: moai!

 

Calatorii ce au vazut, si vad, acesti moai din tuf vulcanic ramân exaltati, traiesc o stare de surescitare deosebita in fata infatisarii lor ciudate si oarecum bizare fata de toate celelalte statui ale culturii omenesti ridicate de-a lungul vremurilor. Imaginea lor mai putin pamânteasca da framântari mistice dincolo de toate orizonturile oceanului sau ale cerului diurn si nocturn impodobit cu stele. Si chiar daca, tot ce pare misterios incet, incet este mistuit de explicatii rationale, uimirea ramâne si admiratia sporeste fata de ceea ce au infaptuit acesti oameni alesi. Infaptuirea acestor moai, pe aceast strop vulcanic de la marginea Polineziei, este ceea ce locuitorii rapanui numesc mana, adica forta supranaturala ce poate exista, in anumite imprejurari, in oameni când simt, traiesc si realizeaza extaordinarul, ca supravietuire sau dainuire definitiva in istoria si cultura lumii. Dintre toti locuitorii Polineziei, din acea vreme, numai cei din neamul lui Hotu Matu’a au fost inzestrati cu mult mai multa mana, atunci când au debarcat pe aceast mic paradis oceanic, pe care in decurs de câteva secole, l-au transformat in cel mai mare sanctuar inchinat predecesorilor lor, in cel mai mare muzeu in aer liber de pe pamânt, deschis universului, care i-a inzestrat cu mana cea supranaturala!!


POLINEZIA este o vasta arie oceanica triunghiulara, cuprinsa intre Hawaii, Noua Zeelanda si Rapanui, in care se gaseste o puzderie de insule – peste o mie – ce, rând pe rând, au fost ocupate de niste oameni indrazneti, cutezatori cu  catamaranele lor zburatoare pe valurile oceanului, fara sa aiba harti si busole, fara acea teama cutremuratoare pe care au avut-o multa vreme navigatorii europeni de-a cadea la marginea oceanului!! Pe toti cei ce s-au asezat in acest triunghi al Pacificului cu insule paradis ii numim azi polinezieni, dar obârsia lor este in Micronezia si Melanezia, niste mari grupuri de insule tot din Oceanul Pacific, dar mai spre apus si mai aproape de coasta sudica a continentului asiatic, de pe care initial s-au desprins, la inceput doar ca pescari. Generatie dupa generatie au devenit tot mai indrazneti pe ocean, cu tot mai mari si perfectionate ambarcatiuni si astfel, secol dupa secol, au cutezat tot mai departe trecând de pe o insula pe alta, in cautare de mai mult spatiu liber si hrana. Dintre ei o mâna de temerari urmându-si destinul sortit din univers au ajuns pe minuscula Rapanui, unde mana cu care au fost inzestrati au transpus-o in existenta, perpetuarea si inmultirea neamului iar dupa doua, trei generatii au inceput sa ridice moai. Singuri, si singurii, dintre toti polinezienii au cioplit si ridicat asemenea statui din tuf vulcanic. De ce, cum si mai ales ce reprezinta moaii ramân intrebarile tuturor calatorilor ce ii vad. 1
MOAII nu au nicio relatie cu religia. Nu sunt zei sau idoli, nu sunt duhuri bune sau rele, divine sau diabolice, sunt cu totul si cu totul altceva, deosebit de ceea ce suntem obisnuiti sa vedem si sa cunoastem când privim statui. Moaii sunt parintii si strabunii lor, neamul lor!! Moaii reprezinta cel mai original cult al mortii fata de predecesori. Acesta originalitate de gândire, constiinta si fapta impresioneaza fiind total inversa fata de ceea ce suntem obisnuiti sa intâlnim in sculptura lumii. Comparând in timp si spatiu, moaii reprezinta cea mai inaltatoare expresie de afectiune si respect datorata predecesorilor din toate timpurile si din toate culturile omenirii, in raport cu suprafata si numarul populatiei rapanui. Si mai departe, contemplând moaii ne dam seama de câta vointa si energie – mana – a fost nevoie sa-i ciopleasca, finiseze, transporte si sa-i ridice pe niste platforme sacre, numite ahu. Puneti in calcul ca nu aveau unelte metalice de cioplit si finisat aceste statui, nu aveau animale de tractiune spre platformele destinate si nici macar care cu roti. Apoi verticalizarea si fixarea. Pentru multi calatori toate acestea au fost si au ramas taine, enigme, mister. Instalati vertical pe platforme sacre moaii privesc spre interiorul insulei, in ideea de fi prezenti si privi viata descendentilor lor. Sunt si exceptii, unii privesc spre cei ce pescuiesc, iar altii, de pe o inaltime privesc oceanul pe care au venit si noaptea vad stelele care i-au calauzit. S-au numarat si inventariat 887 de moai de diferite marimi; de la un metru si ceva pâna la gigantul de 21 de metri dar, in medie, sunt cei de patru – cinci metri. Priviti cu atentie si comparati, se observa clar evolutia artistica de-a lungul secolelor, in mod categoric s-a trecut de la artizanalul inceputului la o adevarata breasla artistica cu maestri si ucenici. In general, la executia unui moai lucrau cinci – sase oameni timp de un an, dintre care doi, trei erau maestri si ceilalti ucenici!! Pacat ca nu s-au dedicat mai mult scrisului, fiindca au si scris, sunt dovezi – rongo-rongo – ramase nedescifrate. Prin scris s-ar fi pastrat mai mult din cultura lor decât s-a transmis oral. Acesti moai se gasesc raspânditi pe toata insula: 397 sunt pe pantele vulcanului Rana Raraku, locul unde se ciopleau din roca vulcanica, 288 au fost ridicati pe platformele sacre, ahu, 92 din diferite motive au fost abadonati in drum spre platforme, zac orizontal. Unul, din bazalt si din ultima generatie, se afla intr-un muzeu londonez, de pe vremea când imperiul in care nu apunea niciodata soarele isi permitea orice. Un alt moai este imprumutat Japoniei si expus in diferite muzee japoneze pentru faptul ca niste japonezi au venit in Rapa Nui si cu tehnologia secolului XX au ridicat si fixat din nou moai pe ahu. Un al treilea moai se afla in Muzeul Kon-Tiki din Oslo, donat grupului de arheologi norvegieni condus de Thor Heyerdahl ce a lucrat câtiva ani in Rapa Nui. Impreuna cu Ica am vizitat acest muzeu in anul 2000 si atunci ni s-a infiripat ideea ca intr-o zi sa calatorim si vizitam aceasta mica insula muzeu al lumii! Tragedia abatuta asupra noastra ne-a omorât si aceasta dorinta. Anul acesta am facut un pelerinaj in Rapa Nui cu o lumânare si o mina de cenusa…
DECLIN, DEGRADARE, DEZASTRU toate incepute odata cu sosirea navigatorilor europeni pe aceasta insula. Ce ghinion ca, in 1722, cartul de veghe de pe o corabie daneza a observat insula la orizont! Capitanul corabiei, Jacob Roggeveen a dat ordin sa se indrepte spre insula care nu era trecuta pe hartile navigatorilor europeni pâna atunci! Deci facuse o descoperire pe care a botezat-o ‘’Insula Pastelui’’ fiind Duminica de Paste in acel an. Dupa aplicarea noii identitati au debarcat si cotrobait prin insula timp de o saptamâna, când ridicând cruci si rugaciuni, când dând iama in femeile si gainile din calea lor. A fost pur si simplu o saptamâna de mare tulburare, teama si dezordine pentru bastinasi, o mare si definitiva trauma psihica. In urma primilor europeni ce i-au descoperit bastinasii au ramas profund descumpaniti, nelinistiti, banuitori si deprimati de ce li s-a intâmplat, ca niciodata in trecut. Incercarile lor de a intelege pe descoperitori din nefericire au dus la conflicte intre ei, intre clanuri. De acum inainte gândirea si viata lor nu va mai fi niciodata la fel ca inainte, increderea in ei si in mana lor se va risipi incet. De la capitanul danez lumea corabierilor europeni a aflat de aceasta insula paradis cu statui misterioase. Au trecut ani buni, o generatie intreaga, de la acesta aparitie a descoperitorilor cu par ca soarele la rasarit, cu corpul acoperit de sus pâna jos de niste invelitori ciudate si urât mirositoare, având la brâu niste bete lucitoare cu care puteau taia, pâna ce intr-o dimineata din 1770, bastinasii au vazut de pe tarm doua motu (insule) miscatoare. Erau doua corabii spaniole de pe care au navalit pe insula niste fiinte asemanatoare la par cu ei, inveliti ciudat din cap pâna in talpi care au ingenunchiat pe tarm dupa care s-au repezit la sânii si corpul femilor ce erau acolo si ii priveau curios. La acest comportament de napustire, asaltare, vandalizare bastinasii au reactionat si ripostat dupa mintea si puterile lor. Furia polinezienilor rapanui a crescut tot mai mult impotriva acestor intrusi rai si trufasi care au trebuit sa paraseasca insula lasând insa groaza, victime si tensiune in urma lor. Din jurnalele de bord ale corabierilor spanioli s-a retinut ca tarâmurile insulelor sunt abrupte, stâncoase si cu multe statui erecte din piatra. A fost pentru ultima data când moaii erau verticali pe platformele lor sacre, fiindca dupa plecarea spaniolilor un adevarat razboi civil, crâncen si sângeros a pornit intre diferitele clanuri ale insulei. Se da vina pe scaderea resurselor de hrana, pe deforestare, dar adevarata discordie, samânta a napastei ce va veni, ce a dus la conflictele si razboiul dintre clanuri a fost adusa de europeni. Si in acest razboi civil una din tinte a fost si moaii: fiecare clan se razbuna si pe moaii clanului rival cu care se luptau; doborârea statuilor fiind socotita, in nesocotinta lor, dovada de invingator. Tot ce au inaltat cu piosenie si truda artistica in câteva secole au distrus in câtiva ani. O nebunie generala in care bastinasii si-au rasucit mana de la bine, frumos si folositor la rau, urât si distrugator, o mare nenorocire pe care nu au mai putut-o opri pâna totul a devenit o ruina si mizerie. Corabierii europeni care au venit dupa aceea, au fost primiti cu multa ostilitate sau au fost impiedicati sa debarce. In 1825, toti moaii erau rasturnati si platformele sacre – ahu – distruse. O mare mizerie fizica si spiritula domina prin descumpanire, dezbinare si mai ales lipsa manei. Si lantul nenorocirilor abatut asupra lor era abia la inceput. Dupa 1860 asupra insulei se abat corabii peruviene invadatoare, puse pe prada si luare de sclavi. Un masacru nelegiuit prin care populatia rapanui este redusa la jumatate. Cei luati in sclavie, printre care si regele lor – ariki, au fost dusi in Peru la diferite munci si pe o insula sa lucreze la exploatarile de goano! Din oameni liberi si cutezatori ai Polineziei, din fiinte superioare, inzestrate cu mana din univers prin care au transformat micuta lor insula in cel mai mare muzeu in aer liber al omenirii, au ajuns sclavi ai catolicilor peruvieni. Marile destine au fost infrânte de raul genetic din specia umana! Din sclavajul peruvian, au scapat cu ajutorul unui episcop catolic din Tahiti care a intervenit la autoritatile peruviene reusind sa elibereze si sa repatrieze pe cei ramasi in viata, câteva zeci. Printre cei salvati, câtiva au adus variola si astfel valul mortii s-a intins devastator din nou. Atât de multi au murit incât unii au ramas neingropati. Dupa variola a venit tuberculoza galopanta, adusa de un calugar misionar, facând alte victime. Si dupa misionarul catolic a venit un aventurier francez, Jean-Baptiste Dutrou-Bornier, care a adus oile pe insula, pe care a transformat-o intr-o pasiune personala, obligând pe toti bastinasii sa se mute la un loc, in Hanga Roa. S-a purtat ca un adevarat dictator, a imbarcat bastinasi si i-a trimis la munca pentru el in Tahiti si alte insule. Aversiunea bastinasilor fata de el a crescut atât de mult incât l-au omorât in 1871. In aceasta suta de ani trecuti de la sosirea celor doua corabii spaniole si pâna la asasinarea aventurierului-dictator, populatia insulei a scazut de la câteva mii de oameni liberi si multumiti de viata lor spirituala si culturala la ceva de mai mult de o suta (111, dintre care numai jumatate erau apti de procreare!) fara traditie si cultura proprie, catolicizati in schimb. Au urmat câtiva ani mai linistiti, erau cu totii intr-un fel sau altul infrânti, lipsiti de mana, traiau fiindca existau! In 1888 s-au trezit cu vase de razboi chiliene in fata asezarii lor, din Hanga Roa. Chilienii devenisera o forta navala dupa Razboiul Pacificului in care i-au invins pe peruvieni si bolivieni, asa ca au sosit aici ca mari invingatori cu scopul de a anexa aceasta insula. Si au anexat-o printr-un tratat, in acel moment fiind mai multi chilieni pe vasele lor de razboi decât intreaga populatie rapanui a insulei. Din 1888 si pâna in 1966, locuitorii insulei au ramas sub ocupatie militara chiliana. Din 1966 au fost declarati cetateni chilieni, oficial si in mass-medie se spune, au devenit cetateni chilieni! E drept, populatia s-a refacut, pe insula au aparut carturari, oameni de stiinta, arheologi care au depus eforturi la descoperirea identitatii si culturii polinezienilor de aici. Au refacut platformele sacre – ahu – si au ridicat pe ele, din nou moaii. Cu insufletire a luat parte noua generatie de rapanui, redescoperindu-si identitatea. Guvernul chilian a construit un aeroport cu o pista moderna, la parametri tehnicii actuale, pe care pot ateriza si alimenta marile avioane comerciale ce fac legatura cu Tahiti si de acolo mai departe in Polinezia si pe continentul australian si asiatic. Dar mai ales s-a deschis larg calea aeriana pentru calatorii ce vor sa viziteze cel mai mare muzeu in aer liber al lumii deschis universului.
MATU’A  TUKI mi-a fost ghid in zilele care am vizitat intreaga insula RAPA NUI. Este un adevarat descendent din cei o suta de rapanui ramasi pe insula la 1871. E un tânar viguros, placut, deschis, cu trasaturile tipice polineziene ce isi vorbeste limba materna pe lânga spaniola – limba oficiala – si engleza. Ghid dotat cu sarm, politete, cultura generala si stie totul, in amanunt, despre neamul sau, cunostinte pe care le impartaseste cu talent, tot timpul. Vorbeste frumos de ceea ce a facut ca arheolog Thor Heyerdahl pentru restaurarea valorilor lor, dar nu este de acord cu teoria norvegianului dupa care stramosii lui ar fi venit din America de Sud. Ei sunt polinezieni: ‘’acum cu ajutorul ADN-ului s-a dovedit acest adevsar.’’ Dar mai ales este un avocat fervent al drepturilor lor, ale populatiei rapanui, este nemultumit de statutul de teritoriu special legat de Chile, vrea independenta totala: ‘’Asa cum chilienii si-au dorit independenta fata de spanioli, la fel dorim si noi independenta fata de chilieni. Dreptate si libertate egala pentru toti.’’ Si intra in lungi argumente de pe vremea lui Hotu Matu’a, care a venit primul cu polinezienii lui si s-au asezat pe aceasta insula nelocuita pâna la ei, pe care au ingrijit-o si au imbogatit-o cu o arta universala, unica in aceasta lume. Are dreptate si cu dreptatea aceasta, câtiva din generatia sa s-au dus la ONU, ‘’dar acolo trebuie lobby puternic, e scump si noi nu avem decât moaii nostri.’’
CORNELIU  FLOREA
NOIEMBRIE  2009
HOTEL  IORANA  din  HANGA  ROA

Cea mai buna investitie

Posted by Stefan Strajer On July - 18 - 2009

Cea mai buna investitie

Autor: Ermil Gheorghiu (USA)

     Cea mai buna investitie pe care un om o poate avea, este investitia in educatie si sanatate. Nu putem beneficia de o sanatate robusta fara o educatie sanatoasa, si nu putem beneficia de o educatie sanatoasa fara o sanatate robusta. In general, educatia incepe la nastere si se termina la moarte. Dar, fara o educatie bazata pe adevarul stiintific, nu pe crezuri false, omul nu mai poate beneficia de o sanatate robusta. De aceea, cea mai buna investitie pe care o putem face in economia de astazi, in special, este investitia in noi insine si in copiii nostri, care pana cand devin maturi, depind de educatia din familie. 

19ca0d9gripa-porcina-407-305p1 
     Spun acest lucru, pentru ca viitorul nu ne mai surade daca nu ne ingrijim sa imbunatatim sistemul nostru de educatie si ingrijire a sanatatii, pentru a preveni febra porcina si aviara care va reduce populatia la cel putin jumatate, mai inainte de a se instaura Noua Ordine Mondiala, pentru a proteja omul care a decazut sub instinctul animalelor, pentru a nu fi acuzat de NOM ca o acuz de tragediile prin care trece societatea de astazi.
     Toate guvernele lumii iau aceasta amenintare in mod serios si investesc miliarde de dolari in vaccinuri si droguri anti-virale ca sa previna aceasta epidemie de febra porcina si aviara. Toate guvernele insa , cu exceptia Israelului, singura tara care se ingrijeste intr-adevar de educatia si sanatatea populatiei, se misca intr-o directie gresita.
     Ele ar putea folosi mai bine acesti bani ca sa imbunatateasca sistemul de productie si conservare a alimentelor; sa protejeze mediul inconjurator de ingrasemintele chimice, insecticidele si ierbicidele care polueaza solurile si raurile si viata pe glob; sa produca fructe, legume, carne si lapte in mod organic; si sa introduca cursuri de stiintele nutritiei si sanatatii in toate scolile si universitatile, in loc sa creeze vaccinuri periculoase si depozite de droguri anti-virale.
     Dar, pentru ca noi nu stim nimic despre pericolele care le prezinta febra aviara, nu putem separa realitatea de fictiune. Realitate, pentru ca epidemia de febra aviara va veni;  fictiune, pentru ca epidemia va veni nu de la pasari, ci de la modul nostru de viata cu alimente fara valoare nutritiva, bauturi artificiale, droguri de toate felurile, vaccinuri, stress si teama de terorism.
     Ni se spune ca febra aviara este o febra facuta numai de pasari, dar acum si porcii pot face infectii asemanatoare. In mod normal boala are doua forme. Prima este numita febra usoara „low pathogenic”, cu tendinta de a a avea niste simptome asemanatoare cu raceala la om. In aceasta forma pasarile transmit boala la intreaga ferma de pasari. Medicii cred ca virusul este introdus in toata turma de pasari in aceasta forma lenta, care dupa aceea se schimba intr-o forma grava „highly pathogenic” de febra aviara. Aceasta forma grava poate omori fiecare pasare din ferma in mai putin de 48 de ore. Acest virus la porci este numit N1H1, iar la pasarI N5H1. In toata istoria febrei aviare nu a fost niciodata un virus asa de raspandit ca N5H1; mai mult de 150 de milioane de pasari au murit sau a fost sacrificate.
     Realitatea este ca nu virusul este cauza epidemiei de febra aviara sau porcina, ci chimicalele si antibioticele care se dau in mancarea lor, alimentele poluate care nu mai stim de unde vin si otravurile din afara si interiorul corpului nostru. Virusurilel pe care oamenii nostri de stiinta le incrimineaza tot mai des drept cauza a majoritatii bolilor, nu sunt nci macar entitati cu viata asa cum sunt de fapt bacteriile. Bacteriile sunt microorganisme care actioneaza. Un virus pe de alta parte nu are viata.
     Virusurile nu au viata in afara organismului viu. Ele sunt de fapt  materialul genetic sau acidul nucleic (DNA or  RNA) din celulele moarte. Virusurile nu au viata sub nici o forma  si nici nu au abilitatea de a actiona, dar prezenta lor in corpul pasarilor si oamenilor este la fel de toxica ca orice material otravitor, favorizand dezvoltarea si multiplicarea bacteriilor rele. Febra este ceva care are originea  si se dezvolta in organismul individual. Pasarile fac febra din cauza produselor chimice folosite in alimentatia lor si a mediului poluat in care sunt crescute in sisteme industriale. Este epidemica pentru ca toate pasarile au acelas regim.
     Nu are nici o ratiune sa ne temem de aceste virusuri. Pentu ca ele nu pot migra de la o regiune la alta. Pasarile care dezvolta virusul vor muri cu mult inainte sa-si termine calatoria. Trebuie insa sa ne temem de ignoranta noastra in materie de nutritie si de lipsa de grija a guvernelor noastre pentru educatia si sanatatea populatiei.
     In acest moment din viata noastra – dupa trei generatii cu sistemul imun slabit de mostenirea noastra geneticca, greselile de nutritie tot mai mari cu fiecare noua generatie, stresul si poluarea, o epidemie de febra aviara ar fi un dezastru neprecedent pentru populatia globului. Noi putem sa distrugem toate pasarile si totusi sa experimentam o epidemie de febra aviara de proportii astronomice, pentru ca liderii nostri nu sunt pregatiti sa inteleaga adevarata cauza a epidemiei de febra aviara.
     Daca privim la milioanele de oameni care au murit in evul mediu de „ciuma neagra” si de epidemia de „Febra Spaniola” din 1918 in care au murit 40 de milioane de oameni, noi ar trebui sa vedem cat de mare va fi pericolul astazi, daca nu incetam sa vedem in vaccinuri, droguri si progresele in medicina moderna  care confunda ingrijirea sanatatii cu ingrijirea medicala, ca salvarea noastra. Nu numai ca nu sunt salvarea noastra, dar impreuna cu alimentele fara valoare nutitiva, bauturile artificiale, stresul si impotenta de a construi o lume pasnica si fara terorism, ele sunt adevaratele cauze ale viitoarei gripe aviare.
     Dedic acest studiu prezentelor si viitoarelor generatii de copii nevinovati, care trebuie sa invete de la parinti, educatori, fete bisericesti si de la liderii nostri, ca sistemul actual de educatie, nutritie si ingrijire a sanatatii este ca o jungla plina cu mine de camp, si este principala cauza a crizelor noastre de educatie si sanatate, si a viitoarei epidemii de febra aviara.
     Cum putem sa beneficiem de o educatie sanatoasa si de o sanatate robusta intr-o lume mai buna, este scopul viitoarei mele carti in limba engleza care va apare anul acesta: „Life is a tragedy of Nutrition” (Viata este o Tragedie a Nutritiei”.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors