Archive for the ‘Mapamond’ Category

Expediția ”CURIOSITY ROVER” pe planeta Marte – Simona BOTEZAN

Posted by Gabriela Petcu On August - 29 - 2012

Un laborator ştiinţific cu propulsie nucleară şi greutatea de o tonă a aterizat la 6 august 2012 într-un crater din apropierea ecuatorului planetei Marte. Săptămâna trecută robotul a executat măsurători “de suprafaţă” şi a suferit modificări de software. Laboratorul Curiosity a călătorit 354 de milioane de kilometri, de pe Pământ pe Marte, iar apoi a executat cu succes aterizarea. Este cel mai complex şi îndrăzneţ proiect ştiinţific spaţial al NASA şi al omenirii. Misiunea Curiosity Rover va aduce informaţii noi privind posibilităţile unei viitoare misiuni cu echipaj uman şi şansele de terraformare sau colonizare a planetei Marte.

 

Curiosity Rover este un robot sofisticat, care va explora o zonă apropiată de locul său de aterizare, Gale Crater, o zonă în care trei tipuri de sol vin în contact într-un mod frapant şi neobişnuit. Misiunea principală a robotului Curiosity este de a ajunge la baza Muntelui Sharp, o movilă cu ȋnălţimea de trei mile, studierea celor trei straturi de roci expuse şi căutarea urmelor de viaţă microbiană, despre care se presupune că ar fi posibilă pe Marte. Curiosity va studia condiţiile atmosferice de pe planeta Marte timp de doi ani.


Vineri, 17 august 2012,
site-ul oficial al NASA a lansat o serie de imagini de la aterizarea Curiosity Rover pe Marte şi primele imagini transmise de camera video a laboratorului. Mii de americani au urmărit imaginile pe ecrane uriaşe montate ȋn Times Square şi ȋn centrul marilor oraşe din SUA, iar apoi, ȋn weekend, imaginile au fost difuzate de televiziunile naţionale de ştiri. Telespectatorii au văzut cum scutul termic al laboratrului ştinţific a lovit planeta Marte ridicând un nor uriaş de praf.


Vehiculul cu şase roţi va vizita mai întâi un site într-o direcţie diferită, din cauza celor trei formaţiuni de rocă descoperite. Oamenii de ştiinţă spun că studierea acestor formaţiuni stâncoase i-ar putea ajuta să înţeleagă mai bine istoria craterului şi a planetei Marte. Ei au numit site-ul adiacent Glenelg după numele unei formaţiuni stâncoase din nordul Canadei.

„Probabil vom face o evaluare ştiinţifică de cateva luni de zile acolo, un pic mai mult dacât stabilisem iniţial” a declarat omul de ştiinţă Ioan Grotzinger reporterilor, în timpul unei conferinţe de presă susţinută vineri, 17 august. “Spre sfârşitul anului calendaristic, aproximativ, Rover se va ȋndrepta spre obiectivul său principal de cercetare, Muntele Sharp.”

Până atunci Curiosity Rover va testa cu un laser foarte puternic rocile descoperite. Un telescop mic va analiza apoi materialul vaporizat de laser, pentru a determina conţinutul de minerale. Un sistem combinat, cunoscut sub numele de ChemCam, va fi utilizat pentru aceste analize, pentru prima dată pe planeta Marte. Dispozitivul a fost conceput pentru a efectua 14.000 de măsurători pe parcursul misiunii. Acest instrument a fost creat de o echipă de cercetători condusă de Roger Wiens de la Los Alamos National Laboratory.

“Este un laser care proiectează o putere de ordinul megawaţilor pe suprafata lui Marte”, a spus Wiens. “Se creează o plasmă, sau o minge mică de flăcări si scântei, care vaporizează roca.”


Telescop
ul poate observa efectele mingii de foc de la aproximativ 25 de metri. El va analiza şi va ȋmpărţi lumina ȋn lungimile de undă care o compun. Oamenii de ştiinţă vor folosi aceste informaţii pentru a determina compoziţia chimică a rocilor marţiene.


Deplasare
vehicolului la Glenelg, circa 1.600 de metri de la locul de aterizare, ar trebui să dureze o lună sau mai mult, în funcţie de cât de multe experimente vor decide oamenii de ştiinţă să facă de-a lungul drumului. Expediţia marţiană va colecta ȋn premieră informaţii despre compoziţia chimică a Planetei Roşii, ȋn cadrul celui mai ambiţios proiect de studiu extraterestu din ultimii 40 de ani.

 

Misiunea este monitorizată de inginerul Mike Malin şi echipa sa de la Malin Space Science System din San Diego; de o echipă de cercetători de la Universitatea Davis din California, coordonată de doamna Dawn Summer şi de echipa cercetătorului ştiinţific Andy Mishkin, de la NASA Jet Propulsion Laboratory din Pasadena, California.

 

NASA a cheltuit 2,5 miliarde de dolari pentru construcţia, testarea şi trimiterea pe Marte a dispozitivului Rover Curiosity, echipat cu 10 instrumente complexe de cercetare, iar Curiosity este cel mai performant laborator spaţial creat de omenire, destinat cercetării spaţiului cosmic.

 

Aflat la bordul Air Force One ȋn drum spre Iowa, preşedintele Obama a telefonat pentru a felicita echipa de la Pasadena pentru succesul de până acum al misiunii pe planeta Marte. „Curiosity a captat atenţia şi imaginaţia a milioane de oameni, nu doar din ţara noastră, ci din întreaga lume”, a spus Obama cercetătorilor. “Este într-adevăr uluitor ceea ce aţi fost capabili să realizaţi” a spus preşedintele, care a promis că va rezista presiunilor de a reduce cheltuielile în domeniul ştiinţei. “Am de gând să susţin personal necesitatea acestor investiţii critice”, a spus preşedintele. “Dacă, în fapt, veţi intra în contact cu marţieni, vă rog să-mi spuneţi imediat”, a mai spus Obama cercetătorilor de la Jet Propulsion Laboratory Pasadena. “Am o mulţime de alte lucruri de pe agenda mea, dar acesta va fi ȋn partea de sus a listei. Chiar dacă sunt doar microbi, va fi foarte interesant pentru mine. “


Mai multe detalii despre expediţia marţiană sun disponibile pe site-ul oficial al NASA: http://www.nasa.gov/marsşi http://mars.jpl.nasa.gov/msl

 

Simona BOTEZAN

Washington D.C. SUA

19 august 2012

coperta carte Sorin Olariu

Cartea-i mica dar funica, autor Sorin Olariu


~
Autor al câtorva plachete de catrene spirituale, Sorin Olariu, poet şi epigramist, recidivează, publicând un volum compact de peste 200 de piese, consolidându-şi statutul de creator în gen. Mi-a făcut bucuria de a-mi cere opinia despre aportul său epigramatic sub forma unui Cuvânt Înainte la volumul Urzici pentru mari şi mici (Editura Tibiscus, 2001). Diagnosticul pus atunci s-a dovedit exact, Sorin Olariu abordân fără niciun fel de complexe o problematică diversă ce se întiinde de la politică – efectuând halte obligatorii în social – la literatură, nelăsând la o parte nici tipurile individuale, într-un cuvânt, antenele sale sensibile, deosebit de fine, captând semnalele şi/sau ecourile mediilor celor mai felurite.
“Andrisanţii” epigramelor sale sunt de aceea, recrutaţi din toate zonele socialului, persoane mai mult sau mai puţin însemnate, dar pe lângă care nu poţi trece fără a le lăsa un mesaj satirico-umoristic. Nu sunt cruţaţi liderii politici români şi străini, oamenii politici în genere, liderii sindicali ş.a. Situaţia economică a ţării , pusă sub semnul unei interminabile, chiar dacă nu iluzorii reforme, beneficiază de asemenea, de atenţia epigramistului care se apleacă asupra stării societăţii româneşti cu alură de sociolog.
Ne face plăcere să ne confruntăm propriile noastre impresii despre fenomenul investigat cu punctele de vedere ale autorului, mai întotdeauna acceptabile. Judecăţile sale sunt uneori radicale, excesive, dar pot fi luate în considerare cel puţin ca ipoteze:
~
Ca nu cumva să strice mediul
Mutară parcul, ce te miri?
Că-n Capitală este sediul
Adevăraţilor vampiri.
(Dracula Park se mută)
~
Sau:
~
În ţara-n care ne-ntrerupt
Popofrul zace-ntr-un marasm,
Spui politician corupt
Şi-ai şi făcut un pleonasm.
(Greşeli gramaticale)
~
Pornind de la titlul unei cărţi de Adrian Păunescu, autorul trage o concluzie cce constituie un puternic semnal de alarmă pentru cei aflaţi la cârma ţării:
~
Frustrarea, frigul, sărăcia,
Îi fac pe unii, cum se ştie,
Ca o secundă-n România
Să li se pară-o veşnicie.
(Citind Istoria unei secunde)
~
Epigramistul ne trimite, cu just temei, la Caragiale, a cărui supremaţţie în arta diagnosticului social îi pare, ca şi mie de altfel, a fi indiscutabilă:
~
Pe lângă Iancu,-n galantare,
Acuma,-n clipa nouăşnoua,
Bătrânul Nostradamus pare
Prezicător de mâna-a doua.
(2000 – Anul Caragiale)
~
Ca şi această Recunoaştere:
~
Recunoaştem permanent
Toate meritele sale…
Aţi văzut! Şi-n parlament
Îl jucăm pe Caragiale!
~
Nu lipsesc catrenele cu tematică literară, în rândul cărora străluceşte strofa următoare:
~
Trăgându-şi numele din soare,
Poetul care azi e lipsă,
Prin moartea lui, fulgerătoare,
Lăsă confraşii în eclipsă.
(Lui Marin Sorescu)
~
Sorin Olariu nu ezită să atace subiecte a căror deasă tratare se pare că le-a făcut -prin banalizare – să nu mai constituie surse de inspiraţie, inovarea părând aproape sortită eşecului. Şi totuşi, iată ce imagine pproaspătă descoperă el pentru un motiv atât de vechi cum este cel al soacrei:
~
Aşa, ca de sfârşit de an,
Spunea un hâtru bun de gură.
Îmi bag şi soacra la borcan
Că-i cea mai bună acritură.
(Murături de sezon)
~
Adaptarea la noile realităţi impuse de perioaada istorică post-decembristă pe care o traversează ţara impune, pe lângă reflecţii grave, în ton dulce-amar, soluţii pentru toate situaţiile, inclusiv pentru viaţa personală a oamenilor:
~
Vrei să cucereşti o fată
Şi să-i sari la noapte gardul?
Păi atunci, de prima dată,
Nu-i da inima, ci cardul!
(Sfat unui amorez)
~
O completare, dacă îmi dă voie autorul, ce trebuie să facă aceia care nu mai au inimă, ci cord (de aici adverbul cordial?), indiferent dacă sunt sau nu posesori de card?
Se vor descurca, mi se va răspunde, chiar dacă pentru aceasta trebuie să se apeleze la verbul cel mai des conjugat în România ultimelor 5-6 decenii, fără nicio deosebire de regim politic. Lucru nu întotdeauna posibil însă, ca în cazul acestei gelozii biblice:
~
Sărmanu-Adam se confesează
Că Eva, dulcea lui nevastă,
Săptămânal îl controlează
Să nu-i lipsească altă coastă!
~
Noul Adam va găsi, desigur, soluţia pentru a scăpa de ochiul vigilent al Evei contemporane, cu toate că şi reciproca este la fel de valabilă. Ceea ce nu înseamnă că observaţia epigramistului nu este câtuşi de puţin pertinentă, subtilă sau acoperitoare.
Sorin Olariu este un epigramist mai aproape de tinereţe ca vârstă, biologică şi de creaţie, privind însă realitatea înconjurătoare cu o maturitate şi un simţ al poantei ce devin stil.El se pregăteşte, astfel, să intre în zodia clasicităţii, dacă nu cumva se şi află acolo.
~
(George Corbu – preşedintele Uniunii Epigramiştilor din România)
~

IA DOCTORATU’, NEAMULEEE!!!…

Posted by solariu On June - 20 - 2012

SPERANŢE PENTRU BĂSESCU

Cârma ţărişoarei mele
Nu-i pierdută întru totul
Că în vremurile grele
Îl ajută Copy-lotul.

DOCTORATE, DOCTORATE…

Când furi de la un singur om
Posibil să ajungi în pom…
Când furi de la mai mulţi eşti mare:
Faci muncă grea, de cercetare!

FĂRĂ NUMĂR, FĂRĂ NUMĂR…

Azi prin țară n-avem medici,
Dar un lucru te surprinde:
Rişti pe drum să te împiedici
Sunt la doctori… cât cuprinde!

PLAGIATORILOR CU DIPLOME FALSE

Orice-am zice, orice-am spune,
Sunt convins că nu vă pasă
Fi’ndcă n-aţi făcut pe bune
Nici cei şapte ani de-acasă!

CITIND EVANGHELIA DUPĂ IOAN

Chiar acum m-am întrebat
Despre celelalte trei:
Oare nu le-au plagiat
Marcu, Luca şi Matei?

PARIS – PIAŢA LUDOVIC AL XV-LEA, A REVOLUŢIEI ŞI A CONCORDIEI

Posted by Stefan Strajer On May - 24 - 2012

PARIS – PIAŢA LUDOVIC AL XV-LEA, A REVOLUŢIEI ŞI A CONCORDIEI

 

Autor: Octavian Lupu

 

Nu este vorba de un nume lung dat celei mai mari pieţe din Paris, ci de o succesiune de denumiri pe care aceasta le-a avut de-a lungul perioadei zbuciumate şi contradictorii de dinainte, din timpul şi de după evenimentele sângeroase ale Revoluţiei Franceze. Având o suprafaţă de peste opt hectare, cu un aspect rectangular, uşor octogonal datorită colţurilor „tăiate”, această Piaţă a Concordiei te impresionează prin deschiderea sa de peste două sute de metri, precum şi prin poziţionarea sa între bulevardul Champs-Elysees şi Grădinile Tuileries. Iniţial destinată să marcheze memoria regelui Ludovic al XV-lea, în timpul căruia a fost construită, ea avea să rămână în istorie prin amintirea tristă a ghilotinării nepotului acestuia, Ludovic al XVI-lea, a reginei Maria Antoaneta şi a multor aristocraţi ce au avut neşansa de a se afla la curtea regală în acea nefastă zi de 21 ianuarie 1793.

 

Tocmai de aceea, atunci când am vizitat pentru prima dată această piaţă, am trăit un simţământ de tristeţe, gândindu-mă la ghilotina ce se înălţa în mijlocul ei pe locul unde este în prezent plasat renumitul Obelisc Egiptean. Indiferent cât de mult aş fi de acord cu necesitatea istorică a anumitor evenimente, totuşi cruzimea şi delirul execuţiei publice nu le pot înţelege nicidecum. Cel puţin din punctul de vedere al fiinţei umane înzestrate cu raţiune şi sentimente, este cu totul incredibilă această desfătare cu imaginea sângelui ce se revarsă din trupuri decapitate în uralele de încântare ale mulţimii. Dar aşa se scrie istoria, mai ales atunci când nu există suficientă înţelegere din partea conducătorilor faţă de nevoile supuşilor, iar desfrâul şi luxul neruşinat al celor bogaţi ajunge să sfideze masele de oameni expuse lipsurilor şi mizeriei de tot felul.

 

În adolescenţă, când citeam despre evenimentele Revoluţiei din 1789, eram fascinat, uimit şi îngrozit, deopotrivă, când observam detaliile acelei mişcări care a zdrobit Evul Mediu pentru totdeauna. Brutalitatea, spontaneitatea şi dorinţa de a pune capăt acelei orânduiri au fost duse până la extrem, chiar până la absurd, dacă ne gândim la perioada dictaturii republicane, un concept ciudat şi contradictoriu ca termeni. În mai multe rânduri, cei care ghilotinau erau după o relativ scurtă perioadă de timp la rândul lor ghilotinaţi ca duşmani ai poporului şi ai revoluţiei. Victime nevinovate erau amestecate cu persoane care poate îşi meritau această soartă şi aduse în faţa „tribunalelor populare”, unde verdictul nu putea fi decât cel de „vinovat”, fără a exista posibilitatea de apărare. Pe de altă parte, un Ev Mediu plin de abuzuri de tot felul din partea nobilimii şi a preoţimii împotriva maselor largi ale populaţiei nu se putea sfârşi decât într-o manieră similară, conform principiului universal al acţiunii şi reacţiunii.

 

Denumirea de Piaţă a Revoluţiei a fost acordată după abolirea regalităţii în Franţa, conferind acel trist renume reluat în multe gravuri de epocă, fiind însă schimbată în cea de Piaţă a Concordiei în timpul Directoratului, mai precis după încheierea „terorii republicane”. În felul acesta s-a dorit să se marcheze sfârşitul perioadei de tulburări populare dintre republicani şi regalişti, dintre vechea orânduire şi cea care tocmai se năştea. Şi din acest punct de vedere, plasarea pe „axa istorică” a Parisului a acestei pieţe este justificată, asemenea unei sinteze dintre vechi şi nou, dintre perioada medievală şi cea modernă a Franţei. Iar în final, pentru ca amintirea ghilotinei să dispară, a fost amplasat un obelisc antic adus tocmai din Luxor în cursul anului 1829.

 

Cu o ironie fină din partea istoriei, acest loc a fost ocupat pe rând de către statuia ecvestră a regelui Ludovic al XV-lea, de ghilotina republicană, pentru ca ulterior un obelisc vechi de peste 3300 de ani să ne aducă aminte despre gloria faraonului Ramses al II-lea, un monarh renumit dintr-o perioadă de maximă dominaţie politică a Egiptului. Având o înălţime de 23 de metri şi o greutate de peste 250 de tone, acest obelisc realizat din piatră de granit de culoare roşiatică oferă o imagine unică, desprinsă din Valea Regilor, ca un ecou al unor timpuri de legendă, care nu şi-au pierdut farmecul în ciuda trecerii veacurilor. Prezenţa sa insolită în mijlocul Pieţei Concorde a fost amplu dezbătută cu opinii pro sau contra, fiindcă nu există nici un specific „francez” în acest monument, generând senzaţia fracturării timpului şi spaţiului, al prezenţei spaţiului nord-african în chiar inima Europei.

 

Această contradicţie dintre aspectul modern al pieţei, imaginea medievală a Grădinilor Tuileries şi prezenţa acestui artefact antic, generează ingredientele formării unui punct de „singularitate”, în care se manifestă sincron spaţii din epoci diferite. De fapt, senzaţia de „poartă stelară” către un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat m-a însoţit de-a lungul întregii perioade de vizitare a Parisului, dar niciodată mai pregnant decât atunci când am stat în mijlocul „axei temporale” din dreptul obeliscului. Astfel, era fascinantă imaginea siluetei înalte a acestuia proiectându-se în mijlocul Arcului de Triumf, ce se distingea când priveam spre apus de-a lungul bulevardului Champs-Elysees. De asemenea, era interesant când aceeaşi siluetă o discerneam în mijlocul ansamblului palatelor Tuileries şi Luvru, când priveam către răsărit. Iar dacă mă uitam către nord, profilul obeliscului se răsfrângea de-a lungul străzii „Regale” în mijlocul clădirii „templului” din Piaţa Madeleine, iar spre sud, trecând peste Podul Concorde, distingeam proiecţia sa în mijlocul Palatului Bourbon, sediul Adunării Naţionale a Franţei. De aceea, am fost convins că Obeliscul Egiptean unea armonios toate cele patru puncte cardinale, conferind o direcţie verticală, ascendentă, cursului istoric al Parisului şi deopotrivă al Franţei.

 

Spre miazănoapte şi spre miazăzi de obelisc, sunt plasate două fântâni arteziene, construite în timpul domniei regelui Ludovic-Filip în perioada restauraţiei dinastiei Bourbon în fruntea Franţei. Modelele pentru aceste fântâni a fost preluate din Italia, cea dinspre nord fiind decorată alegoric cu imagini ce evocă cele două mari fluvii ale Franţei: Ronul şi Rinul, iar cea dinspre sud, adică dispusă către Sena, redând imagini dinspre Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic, ce oferă o generoasă deschidere maritimă Franţei. Această adăugare a celor două fântâni, aduce o frumoasă completare Pieţei Concorde cu elemente de arhitectonică neoclasică şi cu răcoarea jeturilor de apă ce înviorează atmosfera uscată, uşor „egipteană”, din preajma obeliscului.

 

Dar satisfacţia cea mai mare pentru un vizitator este conferită deopotrivă de admirarea acestor elemente de arhitectură din perioade istorice diferite şi de vizionarea clădirilor dispuse pe latura de nord, realizate în perioada de dezvoltare urbană modernă din timpul perioadei celui de-al Doilea Imperiu. Şi nu întâmplător, brusc te învăluie sentimentul de „rendez-vous” pe care şi l-au dat mai multe epoci istorice în chiar inima Parisului, ca un gest de împăcare peste veacuri dintre tendinţele ce s-au confruntat cu brutalitate şi s-au opus vremelnic într-un antagonism aparent ireductibil, dus până la extrem.

 

De aceea, am convingerea că sufletul poporului francez nu are trăsăturile violenţei ca notă dominantă, iar duritatea evenimentelor ce s-au întâmplat în perioada Revoluţiei din 1789 nu poate fi explicată decât prin prisma acelor tensiuni ce s-au acumulat teluric de-a lungul veacurilor, soluţionarea lor fiind mereu amânată până când situaţia a ajuns să scape de sub control urmând un curs exploziv, de neînlăturat. Mai mult chiar, am sentimentul prezenţei unei puternice tendinţe spre melancolie, atunci când mă gândesc la feţele nativilor francezi din Paris, o predispoziţie către visare, şi poate chiar spre utopie, a acestei naţiuni puternice şi nobile din multe puncte de vedere.

 

Astfel, să nu uităm că Parisul a fost leagănul multor curente artistice din ultimele secole, iar creativitatea artiştilor săi nu a dispărut în timpurile postmodernismului pe care îl traversăm. Şi tocmai de aceea, ideea de sinteză este cea care m-a urmărit mereu mergând pe bulevardele, străzile şi aleile din acest mare oraş. Este vorba deopotrivă despre o sinteză a unor populaţii care s-au duşmănit de-a lungul timpului, dar şi despre o sinteză a epocilor, care în final se realizează prin înglobarea contradicţiilor unor tendinţe divergente, ce vor să se manifeste simultan, într-o imposibilitate ce generează erupţii explozive de moment, dar care după aceea ajung să se unească armonios.

 

În final, nimic nu scapă ciclicităţii fenomenelor care se manifestă istoric în ere diferite, iar ceea ce este vechi revine peste o anumită perioadă de timp, iar ceea ce este nou relevă doar anumite aspecte ce nu au fost până atunci evidente ale aceleiaşi realităţi, ce ne surprinde prin transformările ei uneori line şi continue, iar alteori brutale şi distrugătoare. Pe marea axă a timpului suntem nişte minusculi călători, vizitatori pentru o vreme a spaţiilor mai mult sau mai puţin generoase ale unei imense pieţe numite Planeta Pământ. Faţă de orice alt loc pe care l-am vizitat, Parisul mi-a oferit ocazia unei meditaţii profunde în care s-au întretăiat fragmente de memorie din timpul regilor Franţei, ai Revoluţiei, dar şi ai modernismului care a încercat cumva să împace dorinţa de schimbare cu cea de conservare a valorilor perene, ce nu pot fi alterate de timp sau spaţiu.

 

În Piaţa Concorde am înţeles cât de mic este individul în faţa evenimentului istoric şi cât de slabă este perspectiva pe care o are pe durata vieţii sale asupra lucrurilor prin care trece. Din nefericire, orice sinteză istorică presupune evoluţia pe intervale de timp ce merg dincolo de ceea ce putem gusta sau experimenta în mod direct. Iar atunci, mărturia veacurilor trecute, mai precis contemplarea amintirii acelor epoci unită cu dorinţa construirii unui prezent armonios vor aduce acea împăcare finală a tuturor lucrurilor. Şi de aceea, privind întreaga istorie în timp ce stăteam lângă Obeliscul Egiptean, am avut percepţia unui sens care leagă totul laolaltă într-o ţesătură unică şi indesctructibilă pentru eternitate. A fost un sentiment pe care nu l-am mai trăit în nici un alt loc prin care mi-a fost dat să trec şi bănuiesc că o experienţă similară o va avea oricine va păşi cu atenţie de-a lungul şi de-a latul Pieţei Concorde, fostă Piaţă a Revoluţiei şi fostă Piaţă Ludovic al XV-lea. Alte denumiri, dar în final aceeaşi esenţă a armoniei ce trece dincolo de diferenţele aparent ireductibile ale prezentului. Oare când vom avea şi noi o sinteză similară în spaţiul românesc? Când va fi posibil ca Piaţa Concorde să îşi găsească un loc corespondent în Bucureşti, redevenit „Micul Paris” din „Mica Franţă” a Europei?

(Bucureşti, 14.05.2012)

 

 

 

TRENULE, MAŞINĂ MICĂ…

Posted by solariu On May - 15 - 2012

(Interviu luat lui Sorin Olariu pentru Revista Autocritic. Autorul interviului: Dan Cârlea).

1) Sorin, când ţi-ai luat carnetul de conducere şi cum au fost pentru tine primele întâlniri cu maşina? Apropo, ce maşină a fost la început?
Carnetul auto mi l-am luat la începutul lui 1990, în România. Eram prosesor la un liceu din Caransebeș, județul Caraș-Severin și tocmai achiziționasem un Golfuleț albastru, aspirator de fete. O bijuterie pe vremea aceea, nimic mai mult decât un junk car, azi. Tatăl meu vânduse un pământ să îmi cumpere acea maşină.

2) Cum priveşte epigramistul excepţional care eşti eterna (şi fascinanta) problemă a femeii la volan?

E loc pentru toți pe șosele, chiar și pentru femei. Oricum, ele sunt egalele noastre, nu? Bine, uneori sunt chiar mai egale decât noi…
Nu am nimic împotriva femeii la volan. Unele conduc mai bine decât bărbații, în sensul că oricum, ele beau mai puțin. Cunosc chiar femei truck driver care conduc camionul câte 3000 de mile pe săptămână. Mai degrabă am ceva împotriva celor care conduc sub influența drogurilor sau a alcoolului. De aceștia trebuie să ne ferim.
În SUA pedepsele sunt extrem de mari pentru asta și nu scapă nimeni. Aici nu merge cu pile. Dacă în România ceilalți conducători auto îți fac semn cu farurile în trafic că e un radar prin apropiere, în America ei vor suna imediat la 911 dacă te văd că urci băut la volan sau dacă te văd că conduci în zig-zag. Pentru protecția lor în primul rând, dar și pentru protecția ta. Altă mentalitate.

3) Faci sau ai făcut epigrame despre femeia la volan, le trimiţi la cratiţă, le tragi claxoane? (rămâne între noi) …

Mai comit uneori și câteo epigramă despre femeia la volan, ca de exemplu aceasta:

PAMELEI ANDERSON

Sânii tăi cu formă plină
M-au convins că nic măcar
Airbagul de la mașină
Nu-ți mai este necesar.

Dar nu le trimit la cratiță și nici nu le claxonez pentru că nu sunt deloc agresiv la volan. Din contră, am o răbdare ieșită din comun, chiar enervantă. Cel puțin așa spune nevastă-mea, care se miră cum de pot fi atât de calm în anumite situații. Dar în SUA cazurile acestea de nervi în trafic sunt foarte rare. În general șoferii conduc extrem de politicos și împart șoseaua cu ceilalți. Dacă cineva observă că ești la ananghie, adică te-ai băgat greșit și nu mai poți ieși de undeva imediat oprește și îți face loc să ieși sau să schimbi banda, chiar dacă știe că asta o să îl coste secunde bune de întârziere.

4) Povesteşte-ne câte ceva despre locurile frumoase pe unde te-ai plimbat prin România cu maşina.

În România mașina era un lux din cauză că benzina era scumpă, așa că preferam să călătoresc cu trenul sau cu autobuzul care erau mult mai ieftine. Totuși, am făcut multe drumuri de la Caransebeș la Băile Herculane, pe DN 6, la început cu Volkswagenul, apoi cu un Fiat Regata Turbo Diesel (primit ca dar de nuntă de la socrii mei) trecând prin salba de sate și locuri frumoase de pe Valea Timișului: Buchin, Sadova, Piatra Scrisă, Armeniș, Dealul Domașnei, Plugova, etc. Locuri minunate, cu oameni minunați. Din păcate, drumul acesta național este acum o ruină, un adevărat blestem al Banatului. Se lucrează la el de un deceniu și nici nu se cunoaște. Ca o paranteză, am mers odată cu mașina la Cascada Niagara, pe partea canadiană, într-un weekend. Cînd am trecut vineri seara pe Queen Elisabeth Way, am remarcat zeci, poate chiar sute de utilaje pe partea opusă. Era o forfotă de nedescris, plin de muncitori care se pregăteau să înceapă lucrul. Chiar mi-am spus în gând că o să fie mare bai la întoarcere. Când colo, duminică seara când ne-am întors în Michigan drumul era asfaltat pe o porțiune de vreo 50 de km de autostradă. Și asta numai în două zile.
De asemenea, în România am mai bătut cu mașina DN 76, de la Oradea la Brad, drum care era o splendoare, mai ales prin zona Munțillor Apuseni. De fiecare dată ne opream la Chișcău, la Peștera Urșilor. Am mai condus de multe ori prin zona Munților Almăjului și Locvei, Semenic, Muntele Mic, Țarcu, toate aceste locuri fiind niște perle ale Banatului.

5) Ai avut ceva incidente, accidente, cu maşina? (aici excludem eventualele probleme cu autostopistele :)

Accidente nu am avut. Ce-i drept, nici nu am condus prea mult și am făcut-o oricum cu atenție. Nu am urcat niciodată băut la volan și nici nu am avut muscle cars cu care să zbor pe șoselele patriei. N-am plătit nici măcar o amendă de circulație. În schimb am avut incidente, toate fiind din cauza mașinilor care una-două se stricau. Ba carburatorul, ba electromotorul, ba jiglerul de relanti, ba o pană de cauciuc…
Să știi că am avut totuși și o problemă cu o autostopistă mai specială. O chestie care ar părea amuzantă la prima vedere, dar până la urmă destul de tristă. Odată, într-o sâmbătă noaptea când veneam din Ungaria, pe la Pădurea Verde din Timișoara am oprit să iau o fată a unui prieten de-al meu, știind că e studentă și crezând că vrea să meargă acasă, la Caransebeș. Eu am recunoscut-o imediat, că strada era luminată ca în palmă, dar ea nu s-a prins cine e în mașină și când a deschis ușa mai-mai să îi pice fața. Atunci am relizat că ea de fapt făcea traseul. Nici nu ai idee cât s-a rugat de mine să nu o spun părinților. Cred că mă urăște și în zi de azi.

6) Buuun, ai ajuns şi în SUA. Care au fost primele impresii legate de trafic, de infrastructura rutieră, de ceea ce e legat de maşini, în general, pe teritoriul american?

Primele impresii? Traficul este mult mai lejer, cel puțin în Michigan, statul în care locuiesc. Drumurile sunt mult mai largi și se circulă pe mai multe benzi, fapt care fluidizează circulația mașinilor. Rețeaua de autostrăzi este foarte bine pusă la punct și extrem de eficientă. De exemplu, un drum de București-Caransebeș (450 km) îl făceam în 9-10 ore. Recent, am parcurs în SUA cam aceeași distanță, între Malibu (California) și Las Vegas (Nevada) în aproximativ 4 ore și jumătate pe I-15 si pe I-10 aproape impecabile.
Desigur, am văzut și în SUA drumuri proaste, mai ales pe străduțele din Detroit. Dar parcă nu sunt chiar așa ca la noi.
Parcul auto din SUA are probabil cea mai mare varietate de mașini din întreaga lume. Toate marile companii se luptă să își vândă marfa aici și oferă tot felul de facilități clienților. Există, pe lângă toate brandurile americane și o mulțime de mașini japoneze, germane sau coreene. Mai rar vezi mașini franțuzești sau italiene, exceptând bolizi ca Ferrari, Lamborghini sau Maserati. Până acum nu am văzut încă nicio Dacie.
O altă observație este că mașinile din SUA sunt mult mai mari decât suratele acestora europene, iar prețurile lor sunt mult mai mici. Benzina de asemenea este de două ori mai ieftină decât în România, la niște salarii cu mult mai mari, fapt care face ca un plin la Hummer să ți se pară floare la ureche.
Una peste alta, a conduce o mașină în SUA, pe lângă că nu te stresează mai este și destul de reconfortant uneori. Mai ales pe freeways și highways.

7) După cât timp ai început să conduci şi în SUA, cum s-au derulat lucrurile cu echivalarea permisului, primele ieşiri?

Prima chestie care mi s-a spus cînd am venit în Michigan a fost că îmi trebuie urgent o mașină fiindcă transportul în comun este aproape inexistent aici, fiind aproape desființat cu vreo opt decenii în urmă chiar de către Big Three (General Motors, Ford și Chrysler) pentru a-și vinde automobilele produse. Și cum nu puteam avea un job dacă n-aveam mașină, iar mașina nu o puteam cpnduce fără carnet, după o săptămână de America și de învățat dintr-un chestionar m-a luat sora mea și m-a dus la Secretary of State să dau examenul scris. Fără nicio programare în prealabil. Spre surprinderea mea, acel test nu a avut loc în vreo sală de clasă, cu supraveghetori, ci chiar acolo, ad hoc, în sala de așteptare plină de lume, la niște mese din apropierea ghișeelor. Oamenii veneau, își rezolvau problemele și plecau, iar eu și cu încă vreo doi răspundeam în scris întrebărilor. Nu ne băga nimeni în seamă, oficialitățile au mers pe încredere. Între timp a mai venit cineva să dea examenul. După ce am terminat, în cîteva minute am și primit rezultatul și actele doveditoare că l-am luat, pentru a mă putea prezenta la testul practic. A doua zi am luat și examenul practic. Ambele teste, deși a trebuit să le dau în altă limbă decât limba mea maternă, mi s-au părut cu mult mai ușoare decât cele din România pentru că nu au fost deloc făcute să încurce candidatul, ci au fost simple și logice.
Apoi, la cîteva zile după ce am luat carnetul, sora și cumnatul meu împreună cu o fostă elevă de-a mea din România, stabilită de asemenea în Michigan, au pus mână de la mână și mi-au cumpărat o mașină de 1000 de dolari, un Dodge Caravan vechi de vreo nouă ani, căruia i-am zis Săgeata Albastră. O mașină foarte bună, automatică, cum nu mai condusesem niciodată până atunci și de care mă speriasem la început văzând cât e de mare. Am crezut inițial că îmi trebuie un carnet de șofer de autobuz pentru așa o mașină când m-am trezit că îmi dă soră-mea cheile.
După prima zi însă m-am obișnuit de parcă toată viața condusesem așa ceva.

8 ) Am un văr care nu a condus în România, el plecând în SUA la începutul anilor ’90. Când a venit în ţară, după mulţi ani, a fost şocat de traficul de aici. I s-a părut groaznic de agresiv, aglomerat şi problematic. Tu mai conduci aici când vii în concedii? Ce diferenţe vezi între traficul din cele două ţări vecine şi prietene, America şi România?

Și mie mi se pare înfiorător traficul din România. Deși până acum am venit în fiecare an în țară și am stat de fiecare dată aproape o lună, nu am mai condus deloc la noi, poate și din comoditate. În SUA, în cinci ani de șofat nu am făcut nici măcar o depășire pe contrasens, fiindcă nu a fost nevoie. Cum spuneam, șoselele sunt foarte largi și au mai multe benzi, așa că poți face depășirile trecând de pe o linie pe alta în același sens. Rareori se întâmplă să circul pe drumuri cu o bandă dus și una întors, dar și atunci nu am de ce să depășesc mașina din față care circulă cu viteză regulamentară.
Diferențe între traficul din SUA și România? În SUA se circulă mult mai civilizat și mai politicos, iar șoferii au mai multă răbdare și înțelegere.

9) Ce maşină (maşini) deţii în prezent – nişte poze se poate?

În prezent dețin un SUV 2012 Dodge Journey şi un Camaro mai vechi, care este flebeţea mea.
În garaj mai am şi un 2010 Dodge Avenger pe care l-am cumpărat pentru nevastă-mea de aniversarea căsătoriei noastre. Personal, sunt adeptul mașinilor americane. Dintre nenumăratele mașini pe care le-am avut pănă acum, doar una singură a fost de import, un van Honda Odyssey, pe care l-am vîndut chiar acum câteva zile.
Poate o să par puțin infatuat enumerând la mașini. Nu e deloc așa. În America, și mai ales în Michigan unde se fabrică mașinile GM, Ford și Chrysler, a avea o mașină bună nu este un lux, ci o necesitate și este la îndemâna aproape a oricui. Am avut și am o sumedenie de mașini noi pentru că sora mea lucrează ca inginer la General Motors, iar cumnatul meu lucrează ca manager la Chrysler și prin ei am discount și loyalty la orice produs al acestor două companii, inclusiv la serviciile de asigurări.

10) Eşti un şofer cuminte sau năbădăios, mori să dai viteză şi să te bagi unde apuci?

În general sunt un șofer disciplinat, civilizat și politicos. Consider că șoseaua nu este a lu’ tata, ci a tuturor participanților la trafic. Chiar și a blondelor. Mai bag și talpă uneori, mai ales când conduc Camaro, dar îmi cunosc limitele și știu până unde pot să mă întind.

11) Ce sfaturi ai da unui începător?

„Stay alive / Don’t drink and drive…”
De fapt, sfatul acesta este pentru orice șofer. Unui începător i-aș mai spune în plus să nu facă pe eroul, pentru că de multe ori eroii sfârșesc prost. Iar eroismul se confundă uneori cu prostia.

12) Ce maşină ţi-ai lua dacă ai avea banii lui Nea Gigi? (să nu spui că nu ştii cine-i Nea Gigi din Pipera! Noi, oamenii de cultură, trebuie să ne cunoaştem.)

Dacă aș avea banii și oile lui mi-aș lua o bormașină. Cu care să-i scot aroganțele din cap.
Dar cum nu am banii lui, o să mă muțumesc cu un Corvette roșu, decapotabil, pe care plănuiesc să mi-l cumpăr. E una dintre mașinile sport accesibile publicului larg. Deci, aproape că mi-e accesibilă și mie…

Zi ce vrei tu, şi dacă bagi şi o epigramă pe teme auto e super.

STAI ALIVE / DON T DRINK AND DRIVE!

Mult prea gravele urmări,
Zău că mi te pun pe gînduri:
Dacă pleci pe trei cărări
Riști s-ajungi în patru. Scânduri.

Mulţumesc de interviu, Sorin.
Cu plăcere.

Etnonaţionalism versus Globalizare

Posted by Stefan Strajer On May - 4 - 2012

Etnonaţionalism versus Globalizare

           

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 

Mihai Eminescu reflecta în romanul Geniu pustiu asupra umanităţii, proiectând imaginea ei ideală în metafora prismei de cristal ale cărei feţe sclipesc luminate din felurite unghiuri. Aşa şi omenirea în variatele ei ipostaze naţionale participă, în viziunea geniului nostru naţional, la simfonia unei străluciri universale. Microcosmosul fiecărei naţiuni ar trebui să-şi găsească locul şi rostul în macrocosmosul creat de multiplele ţări şi ţărişoare ale planetei, ascultând la nevoile proprii, dar şi la regulile de bună convieţuire ale întregii lumi. La nivelul logicii totul pare simplu, dar sub tăvălugul istoriei Europei şi a celorlalte continente strălucirea prismei de cristal eminesciene se întunecă, lăsând loc confruntărilor belicoase, nesfârşitelor tragedii.

Poate de aceea după căderea Cortinei de Fier şi încetarea războiului rece a început să-şi facă tot mai mult loc utopia globalizării. Ea a fost născocită de elitele intelectuale din America şi din restul lumii, care au considerat că etnonaţionalismul s-a dovedit a fi un factor generator de războaie şi că e timpul la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI ca omenirea, acum în posesia atâtor miracole tehnice, să oprească măcelurile. Poate fi globalizarea panaceul durerilor de până acum ale umaniţii şi stăvilarul atitudinilor compulsive care au produs într-un singur secol două războaie mondiale atât de nimicitoare? La această întrebare îşi propune să răspundă Patrick J. Buchanan în cartea sa Suicide of a Superpower. Will America Survive to 2025? publicată la St. Martin Press, New York, 2011. 

Am regăsit în această carte neliniştile mele cauzate de transformările prin care trece România în tensionatele ei eforturi de a intra în Uniunea Europeană şi de răsplătirea acestor sforţări prin ruinare economică, îndatorare, dezlănţuirea orgiei corupţiei, batjocorirea valorilor culturale consacrate în favoarea manelizării, umilirea întregului popor. Toate acestea s-au produs printr-un fel de înţelegere tacită între indiferenţii din Uniunea Europeană şi cozile de topor din sânul naţiei noastre, de care nu ducem lipsă. Mi s-a părut a exista un paralelism între fenomenele anormale care au loc în România şi absurditatea unor situaţii care se petrec in America sub ochii nostri, pastrand desigur paralela în limitele proporţiilor reale, ale diferenţelor dintre o supraputere şi o ţară europeană de proporţii medii.

            Patrick Buchanan se întreabă la începutul cărţii dacă America este acum o ţară care se descompune: „Is America coming apart? This book’s answer is yes” (Se dezintegrează America? Răspunsul acestei cărţi este da. p.2). La momentu actual America pare o ţară în derivă, care are tot mai mult aspectul de societate decadentă, de naţiune în declin. Titlul cărţii imită cu intenţie pe cel al eseului scriitorului disident sovietic, Andrei Amalrik (1938-1980), Va supravieţui Uniunea Sovietică până în 1984? publicat în 1970. Eseistul profeţeşte dispariţia Uniunii Sovietice datorită conflictelor economice, etnice şi a unui presupus război cu China, care n-a avut loc. Sovietologii occidentali n-au dat importanţă prevestirii lui Amalrik care s-a dovedit a fi foarte aproape de realitatea faptelor. Observaţiile pe care Amalrik îşi bazează predicţia privind ruptura dintre regim şi restul societăţii, izolarea între diferitele sectoare ale societăţii, izolarea întregii ţări în cadrul restului lumii le putem aplica în mare măsură contextului american. Dar o constatare a eseistului rus, în mod special, mi se pare strălucită şi aplicabilă Americii: „… Orice stat forţat să-şi devoteze atât de mult din energiile sale controlului fizic şi psihologic al milioanelor dintre proprii lui supuşi nu poate supravieţui indefinit.” (Wikipedia). Să ne gândim la cheltuiala de dolari investiţi în aparate sofisticate şi indivizi specializaţi numai în aeroporturile americane pentru detectarea teroriştilor, suspectarea celulelor teroriste pe teritoriul american şi în afara lui etc.

Buchanan descoperă şi alte similarităţi între America şi fosta URSS:  America s-a întins peste limitele admise, „has reached imperial overstreched” (s-a extins imperial – p.1). Poartă un război fără sfârşit şi fără rezultate în Afganistan, este un conglomerat de rase, triburi, culturi, limbi. 

Concluzia autorului în acest sens cade greu: America nu mai e o naţiune, căci în definiţia naţiunii intră o obârşie comună, cultură şi limbă comune, comunitate de credinţă, de tradiţii, de istorie. Cu un ton amar notează: „The European and Christian core of our country is shrinking” (esenţa europeană şi creştină a ţării noastre se reduce – p.2). Au devenit teme comune ale unor dezbateri, lucrări „sfârşitul dominaţiei albe în America” sau „declinul Americii creştine”. Hua Tsu, profesor de engleză la un colegiu polemizează cu Buchanan, considerându-l anxios din cauza slăbirii dominaţiei albe. Hua Tsu, după opinia mea, ignoră faptul că alegerea lui Barak Obama ca preşedinte s-a datorat nu doar elctoratului de culoare, ci tuturor grupurilor indiferent de culoare, deci inclusiv segmentului alb care nu au mai vrut să gireze politica fostului Preşedinte Bush Jr.

            Comprehensiva analiză extrem de argumentată a lui Buchanan demonstrează de ce mozaicul de etnicităţi şi culturi în interior, multiculturalismul şi expansiunea Americii în exterior pot duce la dispariţia însuşi a statului într-un sfârşit din cauza unei slăbiri extreme. Nu este vorba de isteria unui istoric, ci de faptele din jurul nostru care probează afirmaţiile sale. În 1892 Curtea Supremă a definit America: „This is a Christian nation” (aceasta este o naţiune creştină – p. 47), or în discursul inaugural al Preşedintelui Obama a fost negată pentru prima dată dominanta creştină a naţiunii americane, creştinismul fiind considerat o religie între altele. A fost ales pentru rugăciune pastorul Rich Warren de la mega-church-ul din Lake Forest, California, reprezentând alianţa bizară dintre consumatorism şi religie. Reflectând asupra poziţiei profesorului Hua Tsu cred că trebuie să reamintim că fondatorii acestei ţări au fost colonişti din insulele britanice, creştini protestanţi şi nu alţii. Că ei au luptat cu vicisitudinile istorice, cu capriciile meteorologice, dezvirginând teritorii necunoscute, cu ajutorul muncii sclavilor negri. Stăpânii de sclavi din Lumea Nouă nu s-au purtat nici mai bine nici mai rău decât nobilii din Europa, ai căror urmaşi însă nu îşi cer scuze nimănui şi nici nu plătesc uriaşe sume pentru reparaţii morale. Desfiinţarea sclaviei în Europa a fost legiferată mult mai devreme deoarece acolo au fost parcurse etapele istorice ale orânduirii feudale într-o cronologie normală. America a ars etapele istorice ca orice societate nou fondată. Dar aceasta este o cu totul altă problemă.

            Demersul riguros al lui P. Buchanan stăruieşte aupra aspectelor care conferă Americii aspectul de societate în declin: 

  • Scăderea economică fără precedent, 30% începând din perioada lui Bush Jr. Cincizeci de mii de întreprinderi au fost închise, sectorul manufacturier drastic retezat, cea mai mare parte a produselor fiind importată din China. Independenţa economică a Americii e de domeniul trecutului. „The United States has been consuming more than has been producing.” (Statele Unite consumă mai mult decât produc – p. 12). În primul deceniu al secolului acestuia industria electronică a pierdut 42% din joburi, industria textilă – 63%, industria echipamentului pentru comunicaţii – 48%. Şi in timp ce americanii îşi pierdeau slujbele s-au emis zece milioane de green carduri invitându-i pe străini să concureze cu cetăţenii americani pentru rămăşiţele de joburi. „China now holds the mortgage on America.” (China ipotechează acum America – p. 16).
  • Devalorizarea dolarului care comparat cu puterea de cumpărare din 1913 şi-a pierdut azi 98-99%. Federal Reserve (Trezoreria Federală) căreia i-a fost încredinţată grija faţă de moneda ţării îi jefuieşte pe americani de patru generaţii în elanul de a sluji interesele politicienilor corupţi. 
  • Incredibila creştere a datoriei externe care poate duce la mijlocul acestui deceniu la colaps financiar. Autorul se referă sarcastic la „the debt bomb” (bomba datoriei) care ne-a explodat în faţă în septembrie 2008.
  • Statul, care este demult un welfare instrument, este incapabil să apere graniţele de imigraţia ilegală şi să termine războaiele oneroase pe care le-a lansat de două decenii încoace, cheltuind iresponsabil avuţia naţională. Consumă acum o pătrime din economie. Am ajuns „a food stamp nation”, notează cu sarcasm autorul.
  • Sectorul guvernamental al joburilor care nu produc nimic decât birocraţie s-a extins în dauna celui privat şi direct productiv. Nu-l putem contrazice pe Buchanan când zice: „We have moved decisively from a nation of makers to a nation of takers.” (Am trecut decisiv de la o naţiune de producători la una care doar ia – p. 16).

Economişti, finanţişti, academicieni din mâinile cărora nu a ieşit niciodată nimic au lansat după 1960 utopia lui „free trade” şi a globalizării, întorcând spatele naţionalismului economic. Ne amintim de World Trade Conference la Seattle în 1999 în timpul preşedenţiei lui Bill Clinton şi de protestele uriaşe ale lucrătorilor din diferite sectoare de activitate care au prev`zut dezastrul care va urma. Dar în zadar, nici administraţia Clinton, nici cele următoare  nu i-au luat în seamă pe cei care i-au ales. Şi aici vreau să subliniez din nou divorţul vinovat dintre elite şi mase la care s-a referit eseistul sovietic, Almarik. Pat Buchanan nu se sfieşte să îi arate pe vinovaţi: Bill Clinton, Bush Jr., Obama, Federal Reserve, „titanii” de pe Wall Street. Numai campaniile electorale ne fac să credem că fiecare administraţie va aduce ceva fenomenal de nou şi bun. În realitate sunt toţi ejusdaem farinae.

Reputatul romancier Ernest Hemingway a descris cu forţă şi concizie ce însemnează starea de criză a unei naţiuni: „The first panacea for a mismanaged nation is inflation of the currency; the second is war. Both bring a temporary prosperity; both bring a permanent ruin. But both are the refuge of political and economic opportunists.” (Primul simptom al unei naţiuni prost administrate este inflaţia monedei; al doilea este războiul. Ambele aduc o temporară prosperitate; ambele aduc o ruină permaentă. Dar ambele sunt refugiul oportuniştilor politici şi economici – apud Buchanan, op. cit., p. 39). Nici o naţiune nu s-a putut ridica la rangul de putere mondială, bazându-se înainte de toate pe „free trade” sau plasând consumul înaintea producţiei. Ideologia utopică a lui free trade şi a globalismului a împins America la deficitul comercial actual în relaţia cu China, netezind drumul spre declinul naţional.

Caracterul utopic al conceptului de globalism economic derivă pentru Buchanan din faptul că, după o perioadă scurtă a încurajării lui după 1990 prin crearea Uniunii Europene şi a pledoariei pentru free trade la conferinţa de la Seattle, mişcările naţionale secesioniste în bătrâna Europa, în Asia, în Africa nu au întârziat să se manifeste viguros şi violent nu de puţine ori. Popoarele au răspuns în total contrast cu utopia globalistă a elitelor de putere. Buchanan aduce o mulţime de exemple de resurecţie a naţionalismului etnic de pe tot mapamondul. Amintim doar câteva din zone mai apropiate nouă: Slovacia s-a rupt de Cehia, Jugoslavia s-a fărămiţat în fostele provincii-state create după 1918, Kosovo însuşi, leagăn al culturii sârbeşti a fost dezlipit de statul sârb datorită majorităţii lui albaneze numai după şaptezeci şi opt de zile de bombardament american continuu. Împărţirea Federaţiei Jugoslave, care s-a făcut în chinuri, arată cât de puternic este încă sentimentul naţional într-o Europă în care acest sentiment a fost una dintre cauzele decisive a două războaie mondiale. Fosta Uniune Sovietică s-a împărţit în numeroasele republici pe care le subjugase cu forţa armelor. În Spania bascii continuă să lupte pentru separatism, în Italia Liga Nordică a lui Umberto Bossi manifestă tendinţe secesioniste, Catalonia vrea să se separe şi ea de restul Spaniei, Flandra doreşte ruperea de Walonia în Belgia, maghiarii din România vor autonomie etc. Deci este o adevărată contagiune de etnonaţionalism în Europa. Dacă în Europa cu excepţia Jugoslaviei segregaţiile pe motive etnice s-au făcut paşnic, acelaşi fenomen ia aspecte violente, în Asia sau Africa. India are numeroase conflicte etnice sângeroase şi se va situa, din nefericire, probabil pe primul loc în acest sens în secolul acesta. Dezintegrarea Uniunii Sovietice şi a Jugoslaviei demonstrează cu claritate că în absenţa unui regim dictatorial statele multirasiale, multietnice şi multilingvistice nu supravieţuiesc, ci se dezbină pe liniile demarcaţiilor etno-lingvistic-culturale.

În Europa naţionalismul se manifestă nu doar în forme secesioniste, ci şi în campaniile electorale care au devenit din ce în ce mai marcate de ostilitate faţă de elementele alogene şi în special faţă de „tsunami–ul” islamic şi de rezerve serioase faţă de fenomenul imigraţionist. Partidul Popular în Elveţia a câştigat 58% pentru că a propus alegătorilor scoaterea în ilegalitate a construcţiei de minarete şi a purtării de burka în vestimentaţia femeilor musulmane. Nick Griffin de la Partidul Naţional Britanic vrea să „take back Britain” şi să se acorde stimulente financiare emigranţilor de culoare numai ca să-i convingă să se întoarcă în ţările de origine. Geert Wilders conducător al Partidului Libertăţii în Olanda luptă pentru mai multă securitate, mai puţine crime, mai puţin Islam şi reducerea în general a imigraţiei. Prim Ministrul britanic, David Cameron a caracterizat statul multiculturalist un total eşec. Angela Merkel, premierul german a declarat că o Germanie multiculturală unde turci, arabi şi nemţi să trăiască laolaltă este un experiment total nefericit. Aşadar, vedem deci că europenii au început să respingă multiculturalismul şi emigraţia. Ei doresc să rămână în cadrul statelor lor naţionale bine definite pornind de la convingerea că ce-i prea mult nu-i sănătos, deci prea multă emigraţie strică alura naţională.

Privită din perspectiva etnică America nici ea nu arată cu mult diferit, notează Buchanan, chiar dacă aici legislaţia încearcă să prevină încleştările sângeroase. Întorcându-ne în istorie, la 1790, arată autorul, America a fost deschisă emigraţiei albilor din Europa: „free white persons” „of moral character”. Până în 1920 valurile imigraţioniste au fost compuse în mare parte din europeni creştini. În 1965 a fost votată o nouă lege a imigrării care şi-a propus să păstreze caracterul european al acestei ţări. Edward Kennedy, implicat în elaborarea legii a dat asigurări că „will not inundate America with immigrants from any other country or area, or the most populated and deprived nations of Africa and Asia (nu va inunda America cu emigranţi din nici o altă ţară sau arie, (alta decât Europa în principal, nota ns.) or din cele mai populate şi lipsite naţiuni din Africa sau Asia – p. 235). În realitate s-a întâmplat tocmai invers. S-au deschis porţile în special pentru populaţia de culoare din Africa, America Latină şi pentru asiatici. De decenii sondajele de opinie arată că americanii doresc restrângerea masivă a emigraţiei şi expulzarea emigranţilor ilegali. Administraţiile au fost total nereceptive la opinia majorităţii americanilor.  Şi astfel, conchide Buchanan, printr-o imigrare masivă pentru care nimeni n-a votat s-a provocat „balkanizarea Americii”, înţelegând prin aceasta, amestecul nemaiîntâlnit în nici o naţiune de etnii, rase, limbi şi culturi. Motto-ul naţional la 1776 a fost e pluribus unum, adică prin diversitate la unitate. Balkanizarea Americii însă a schimbat faţa acestei ţări încât azi mai degrabă putem vorbi, constată ironic autorul, de un bellum omnium contra omnes adică de un război al tuturor contra tuturor. Utopia elitelor americane a creat o naţiune care n-a existat niciodată prin amestecul nemaiîntâlnit de rase, etnii şi culturi. O naţiune este „a living thing”, o structură organică, pe când creaţia elitelor americane contrazice această structură. Această lucrare a elitelor a fost numită de Clyes Ryn în 1991 „noul iacobinism” prin referire la experimentul iluminiştilor în Revoluţia Franceză care a sfârşit prin ororile pe care le cunoaştem.

            Dacă de o unitate în sensul tradiţional al naţiunii americane nu mai putem vorbi, ce s-a creat în locul ei? Buchanan crede că America devine tot mai divizată în grupuri şi enclave etnice, deci este o naţiune de grupuri, dintre care cel mai numeros este cel hispanic. Deja liederi ai acestui grup de aici sau din Mexic se agită pentru o unitate naţională mexicană de-o parte şi de alta a graniţei dintre Mexic şi America. Hispanicii sunt îndemnaţi să gândească Mexico first şi să dovedească în primul rând loialitate faţă de ţara de origine. Conceptului american de „melting pot” i se substituie cel de loialitate pentru ţara de origine. În faţa multiculturalismului „our melting pot cracked”, notează Buchanan. În 1998, Mario Obledo, co-fondator al lui Mexican-American Legal Defense and Education Fund a declarat la o staţie de radio că în viitor California va fi un stat hispanic şi cui nu-i place să plece. Dacă albilor nu le place „they should go back to Europe”. (p. 145). În jurul anului 2050 hispanicii vor număra 130 de milioane. California acum este un stat în criză fiscală acută, cu şcoli care eşuează, cu imigraţie ilegală scăpată de sub control, cu probleme majore de trafic. Los Angeles a devenit un teatru de luptă al gangurilor al căror membri înfundă puşcăriile, unde hispanicii se înfruntă cu afro-americanii. Dacă vrem să ne imaginăm cum va arăta America viitorului, zice Buchanan, trebuie să luăm aminte la ceea ce se întâmplă în California care se transformă din ce în ce mai mult într-o lume a treia.

Se bucură americanii de diversitate? De ce atunci atât de mulţi americani manifestă separatism şi segregaţionism. „Thousands of insular tribes” (mii de triburi insulare), aceasta este America zilelor noastre. America a început să-şi piardă sensul unei naţiuni organic unitare. Ceea ce se întâmplă în Europa şi în întreaga lume sau ceea ce se întâmplă în America ne arată că etnonaţionalismul continuă să fie o forţă care patronează asocierea indivizilor, o forţă inerentă naturii umane, un sentiment natural. Etnonaţionalismul se ridică din nou. Numai un nebun îi poate nega existenţa. Chiar dacă nu e pe placul unor sociologi el există şi se manifestă din plin. Etnonaţionalismul a produs state prospere, dar a şi distrus imperii, a generat războaie, pogromuri, tragedii. „But this creator of empires and nations is a force infinitely more powerful than globalism, for it engages the heart. Men will die for it.” (Acest creator de imperii şi naţiuni este o forţă infinit mai puternică decât globalismul, pentru că angajează inima. Oamenii vor muri pentru el. – p. 328). Nimeni nu va dori să lupte şi să moară pentru  abstracţiuni ca globalismul sau noua ordine mondială. În schimb vedem că în lumea islamică sunt atât de mulţi care îşi dau viaţa numai ca să fie lăsaţi în pace să trăiască în legea lor. O demonstrează războaiele din Irak şi Afganistan. Este utopic să crezi că poţi implanta în aceste zone ale lumii valorile vest europene. De unde şi reacţia teroristă. Buchanan se pronunţă răspicat asupra cauzelor terorismului:  „They were over here because we are over there. They came to kill us in our country because we will not get out of their countries. Terrorism is the weapon of the weak who wish to be rid of foreign domination.” (Ei au fost aici pentru că noi suntem acolo. Au venit să ne omoare în propria noastră ţară pentru că noi nu ieşim din ţările lor. Terorismul este arma celui slab care doreşte să scape de dominaţia străină.-p. 384).

            Singura soluţie realistă i se pare autorului retragerea forţelor militare americane din ţările arabe, abandonarea utopiei globalizării în favoarea concentrării asupra problemelor care se înmulţesc în această ţară: „America needs to look beyond the ideas and institutions of globalist ideology and start looking out again, as we should have done, two decades ago, for own county and our own people first. (America trebuie să privească dincolo de ideile şi instituţiile ideologiei globaliste şi să înceapă să se îngrijească din nou, aşa cum ar fi trebuit să facem acum două decenii, de propria noastră ţară şi propriul nostru popor înainte de toate. – p. 98).     

 Despre „Cărţile albe“ ale ministerelor şi Cartea neagră a Românei jefuite

 Ultimii 22 de ani se înscriu în ceea ce s-ar putea numi anii cei mai crânceni din istoria României postbelice – adevăraţi ani „apocaliptici“ –ani în care nişte păpuşari nevăzuţi au tras toate sforile posibile, pentru a prăbuşi această ţară din punct de vedere economic, social, moral şi chiar politic. Cine sunt aceşti păpuşari, de unde vin ei, sunt din ţară? Sunt din afară? Iată întrebări care îşi pot găsi răspunsuri diverse, în funcţie de cel care şi le pune.

            În ceea ce-i priveşte pe conducătorii-marionete din interior, îi cam ştim, se ştiu şi ei, dar nimeni nu le-a pus întrebările la care ar fi trebuit de multă vreme să răspundă.

 

În industria „DE FIARE VECHI“ munceau sute de mii de români

 

Să-l luăm, bunăoară, pe fostul prim-ministru Petre Roman. Îl „admirăm“ seară de seară, cum ştie dumnealui să combată de frumos, pe „sticlă“, modul cum se fac guvernele şi cât sunt unii şi alţii de „corupţi“ şi de neorientaţi politic. Ştim cu toţii cât de virulent era domnia sa, imediat după evenimentele din 1989, când spumega efectiv la televizor, împotriva industriei românești „depăşite şi învechite“. Nici în cele mai negre vise nu gândeau bieţii români, ahtiaţi să-şi cumpere gumă de mestecat americană, cafea veritabilă, blugi şi haine de piele aduse din bazarele turceşti (pe dolarii la care aveau acces) că vor plânge cu lacrimi amare, pe ruinele sinistre ale miilor de fabrici făcute praf, de guvernul plin de „specialişti cu experienţă“ al primului emanat al Revoluţiei. Îmi aduc aminte cu câtă ură, „democrată“ de data asta, au distrus românii noştri (care credeau că democraţia înseamnă să distrugem tot ce era construit cu sudoare şi efort în Socialism – adică sinistrul comportament maoist, din anii ’60!) fabrica de premixuri furajere din sudul țării, o bijuterie construită cu banii împrumutaţi de la Banca Mondială. Păi nu ne mai trebuiau nici sistemele de irigaţii, nici miile de crescătorii de păsări, nici celebra crescătorie de porci de lângă Timişoara, nici c.a.p.-urile, nici terenurile fermelor din staţiunile de cercetare agricolă, nici livezile, nici minele, nici bogăţiile solului şi subsolului. Eram ca fata mare şi nurlie, păzită de o mamă severă, care a scăpat de sub observaţie o noapte întreagă pe un maidan plin cu „peşti“… Eram leşinaţi după margarină la cutie din Occident şi după mere mari străine, după tot felul de produse agricole şi altele, de import, şi îl sprijineam din răsputeri pe primul ministru care a rupt avioanele, umblând să vândă tot ce se putea, pe preţuri derizorii, că tot nu dădea de la el, ci din averea tuturor. În sfârşit, a fost „băgat afară“ de la guvernare de către mineri şi ne-a lăsat cu buza umflată şi cu mult mai săraci. Au venit, apoi, alte guverne, îndeosebi Opoziţia aglutinată în C.D.R. – P.N.L.-iştii, P.N.Ţ.C.D.-iştii, U.F.D.-iştii, U.D.M.R.-iştii, P.D.-iştii „socialişti“-de-dreapta ai lui Petre Roman (!), minoritarii lui Aurel Vainer, Nicolae Păun şi Varujan Pambuccian – cu gogoriţa celor „15.000 de specialişti“, care habar nu aveau nici ei pe ce lume trăiesc, dar cu un scop bine determinat: să fure şi ei cât mai mult. S-au ţinut de „Ţigaretele I şi II“, au concesionat câmpuri petroliere, au votat Legile minelor şi petrolului în aşa fel ca străinii şi câte un român rătăcit, care concesionau perimetrele cu petrol, cărbune, ape minerale, marmură etc. să plătească redevențele cele mai mici, iar concesionarea să se facă pe intervale de timp „nelimitate“. Marile companii străine care au venit să ne ajute, „adică să investească“, au primit cadouri, pomeni grase, constând în iertări de taxe şi impozite, numai să recreeze locurile de muncă distruse de politica EMANAŢILOR. Cum au venit aşa au plecat, iar cei care au rămas, totuşi, au servit, cum era şi normal, politica propriilor companii. De români şi de locurile lor de muncă nu i-a păsat nimănui.

 

Cui au folosit „Cărţile albe“?

 

Dar, să ne întoarcem la anii 1993 şi următorii. Erau vremuri tulburi, cu mineri supăraţi că îşi vor pierde din drepturi, că li se vor reduce lefurile şi cu dorinţa legitimă că Miron Cozma trebuie să le aducă gaze, în Valea Jiului. Trecem peste mineriadele care au umflat tărâţa în unii dintre bucureşteni şi facem bilanţul guvernărilor, în Vale. Mine părăsite şi distruse, terenuri degradate şi neecologizate, mineri rămași pe drumuri, dar disponibilizaţi şi plătiţi la greu, pe banii noştri, să-şi lase locurile de muncă. Mina Dâlja, de pildă, a fost furată şi distrusă la suprafață, într-un mod incredibil. Acelaşi lucru s-a întâmplat în subteran. Pe galeriile de sute de kilometri şi în abataje au rămas îngropate zeci de utilaje de extracţie performante, multe noi nouţe, cu stâlpi de susţinere noi, din oţel, foarte scumpi, multe asemenea utilaje fiind aduse din import pe valută. Nimic nu mai conta. Lămpăria minei, băile şi alte incinte au rămas la cheremul hoţilor de fier vechi, în loc ca o mână de gospodar de la C.N.H. să dea o altă utilitate acestor spaţii. Puteau cultiva în ele ciuperci sau puteau face ferme de iepuri sau găini, orice numai să nu fi fost lăsate în paragină. Erau destui şomeri în Vale să se angajeze la asemenea munci. Haldele de steril puteau fi împădurite cu cătină sau aluni, cu rezultate excelente. Însă, n-a fost să fie de bine, ci doar distrugere… Acesta era marele bilanţ – „pozitiv“! –, după mintea „naţional-ţărănistului“ Victor Ciorbea, cel care, practic, a desfiinţat industria extractivă a ţării.

Să revenim, acum, în Capitală… La Institutul Naţional al Lemnului, din Pipera, directorul, un specialist de renume pe vremea aceea, se scărpina nervos în cap, uitându-se cu coada ochiului la un cărţoi mare cât un ceaslov, de culoare albă.

— Vedeţi acest document, domnule reporter? Este „Cartea Albă“ a lemnului, cu toată problematica acestei resurse.

—    Cine v-a cerut-o?

—    Păi, de la minister!

— Pentru ce?

—     Pentru Banca Mondială şi pentru F.M.I. Avem aici toate secretele acestei

industrii. Cei de la aceste organisme internaţionale ne cer nu numai nouă, ci tuturor  ministerelor, pentru toate resursele ţării, aceste „cărţi albe“.

—    Vai de mine, dar eu cred că nu trebuie să le daţi! Ce folos are România din asta?

—    Păi eu ştiu că n-are, ba dimpotrivă, ne-ar putea costa enorm aceste scurgeri de

informații, dar ce să facem, dacă ni se cer de la minister?!…

Au trecut aproximativ 15 ani de la acest dialog. Rezultatul îl vedem cu toţii. „Cărțile albe“ întocmite atunci, cu atâta docilitate şi slugărnicie în toate ministerele guvernelor aflate la Putere, au ajutat nu la dezvoltarea unor industrii şi resurse, ci la  distrugerea sistematică, la milimetru a economiei naţionale. Nimic, nici un domeniu sau resursă minerală, bogăție de orice fel n-a scăpat de la distrugere sau înstrăinare în toţi aceşti ani. Când aud că noul guvern are în program înființarea a cât mai multe locuri de muncă, mă ia cu frig, deoarece ştiu că gândul guvernanţilor noştri nu se îndreaptă spre oamenii de afaceri români, ci spre „marii investitori“, care până acum au tot redus numărul locurilor de muncă, au dat, în general, lefurile la nivelul minimului pe economie şi s-au gândit doar la propriile profituri. Pe oamenii noştri de afaceri corecţi – nu vorbim aici de cei cu „proptele“ la guvernanţi, ci pe cei importanţi sau pe cei cu firmele noastre micuţe de 2-3 angajaţi – nu-i bagă nimeni în seamă. Nu întâmplător li s-a pus „forfetarul“ pe cap, iar întreprinderile lor au sucombat cu zecile de mii.

 

Domnul Franks, „prieten“ vechi şi tovarăş la… pagubă

 

Cât despre ajutorul de la F.M.I., numai domnul Franks ştie, bietul de el, câte pingele a rupt prin România, în toţi aceşti ani şi câte periniţe a jucat prin munţii patriei noastre, până ne-a vârât pe toţi românii, până în gât, în datoriile pe care le are de plătit până şi nepotul meu, în vârstă de un an. Ce tupeu trebuie să ai, ca şef de stat, să anunţi, senin, că şi un nou-născut are de plătit 5.000 de euro, „datorie de la strămoşi“; adică impozit pe incompetenţa, mai bine zis pe trădarea şi pe lipsa de scrupule a guvernelor care ne-au condus în ultimii 22 de ani. Datoria aceasta se pritocea atunci, în anii 1999-2000, când domnul Jeffrey Franks, mult mai tânăr şi mai slăbuţ, cu un  fulgarin ieftin pe braţ şi o geantă doldora de documente, făcea anticameră, modest şi răbdător, aşteptând să intre la preşedintele P.U.N.R., cu care vorbea numai „între patru ochi“. Acţiunea se petrecea în str. Negustori, la sediul fostului P.U.N.R., partid condus, la vremea aceea, de fostul preşedinte efemer al P.U.N.R., membru titular al găselniţei numite A.O.Ş.R. şi actualul traseist – dar politician anemic, deşi pozează în forţos„prof. univ. dr. Valeriu Tabără“, recentul ministru demis al P.D.L.! Oare ce şuşanele „negocia“, atunci, viitorul reprezentant al F.M.I. Jeffrey Franks cu viitorul ministrul P.D.L.-ist al agriculturii Valeriu Tabără?! Mister, deocamdată! Dar e de presupus că erau aranjamente pentru firma MONSANTO.

Alergătura asta, până la făcutul găurii în pantof, a fost cu mare folos pentru F.M.I. şi Banca Mondială, başca operaţiunea de trădare de ţară, cu „Cărţile albe“, sus-amintite. Şi nici nu mă mir: ce-am căutat, am găsit. Parcă ne-a luat Dumnezeu minţile…

Ce să mai zicem de mormoni, religia aceea ciudată – căreia îi aparţine şi Jeffrey Franks, cum a recunoscut, singur, ca pe o garanţie a „corectitudinii“ sale –, conform căreia fiecare mormon poligam obişnuieşte să-şi pună să lucreze, în folosul său, toate nevestele şi copiii. Până una alta, la ţara noastră bogată şi atât de intens curtată, se potriveşte de minune vorba românului: „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă“. Iar dacă nu vom şti cum să ne ferim de „prieteni“ – cum ne avertizează Larry Watts, în extraordinara sa carte FEREŞTE-MĂ, DOAMNE, DE PRIETENI! – şi nu ne vom salva singuri, vom sta pe veci în genunchi, cu mâna întinsă la neaveniţii de peste mări şi ţări.

Cam atât pentru azi. Cam puţin, dar măcar zis franc. Ne vedem… în Piaţa Universităţii…

 

11 februarie 2012

Franca Francksman

Northrop Grumman s-a mutat din California în nordul Virginiei

Posted by Gabriela Petcu On October - 3 - 2011

By Simona Botezan, Washington DC

 

Northrop Grumman (NOC) este o corporaţie specializată în sisteme de securitate, produse şi soluţii în industria aerospaţială, electronică, sisteme informatice, precum şi servicii tehnice pentru armată, clienţii guvernamentali şi comerciali din întreaga lume. Compania a fost înfiinţată la începutul secolului XX şi şi-a stabilit sediul central la Los Angeles în anul 1930.

 

În luna iulie 2011, ziarul Loudoun Times Mirror informa cititorii din zona Washington DC, despre intenţia de relocare a companiei Northrop Grumman, de la Los Angeles în nordul Virginiei. Preşedintele companiei, Wes Bush, a declarat pentru Loudoun Times Mirror că decizia de relocare a fost luată în luna aprilie şi este motivată de necesitatea de a fi aproape de clientii săi principali: guvernul SUA şi Department of Defense.

Guvernatorul Virginei a declarat că relocarea companiei va avea un impact deosebit asupra zonei, deoarece colosul din LA are peste 20.000 de angajaţi, care vor fi relocaţi în nordul Virginiei, vor cumpara case aici şi se vor încadra în comunitate. Dintre aceştia, circa 500 de persoane vor lucra în noul headquarter al companiei, situat în Falls Church, Virginia.

Ceremonia de inaugurare a sediului Northrop Grumman HQ a avut loc la 23 septembrie 2011. La ceremonia de tăiere a panglicii au participat Guvernatorul Virginiei, Bob McDonnell; Republicanii Jim Moran şi Gery Connolly; Senatorul Mark Warner şi chairman Sharon Bulova, reprezentanta Fairfax County Board of Supervisors.

Ceremonia a fost urmată de o recepţie, în deschiderea căreia CEO Wes Bush a adresat mulţumiri autorităţilor statale şi federale şi, în mod special, Guv. McDonnell, pentru sprijinul pe care l-au acordat companiei Northrop Grumman pentru relocare.

Statul Virginia este recunoscut pentru legile pro-business şi oportunităţile deosebite pe care le oferă investitorilor care îşi stabileasc sediul central în vecinatatea capitalei naţiunii. Potrivit revistei Forbes, treizeci dintre cele mai profitabile afaceri din lume au sediul central în Virginia. Printre ele se numără: Smithfield Food, Orbital Sciences, CarMax,Watson Wyatt Worldwide, Verizon, Capital One, Dollar Tree, Capital Dinamic, Dominion Resources, Freddie Mac, Sallie Mae, CACI International, FHC Health System, Mars Inc şi multe altele.

Iniţial, compania californiană îşi exprimase dorinţa de a construi un sediu propriu la Washington DC, o clădire înaltă din oţel şi sticlă, dar cererea le-a fost respinsă deoarece clădirea nu se încadra în arhitectura zonei. Aeroportul Ronald Reagan, situat în vecinătatea National Mall (centrul istoric), reprezintă un alt motiv pentru care la Washington DC nu se construiesc zgârie nori. Deşi au respins ideea construirii unei clădiri moderne, autorităţile au oferit companiei Northrop Grumman  două soluţii alternative (Arlington si Falls Church).

Northrop Grumman a ales un complex de14 clădiri ultramoderne în Fairview Park Drive, complex  în care a funcţionat anterior compania Verizon, specializată în telecomunicaţii, de asemena contractor guvernamental. Complexul ocupă 334,000 square feet, este dotat cu săli de conferinţe, săli de gimnastică şi multe alte facilităţi.  Complexul este situat la intersecţia străzilor US 50 Arlington Blvd. cu 495 Capital Beltway. Sediul a fost remodelat după cerinţele Northrop Grumman de către LEED, Leadership in Energy and Environmental Design Commercial Interiors.

Datorita cifrei de afaceri ridicate, este de aşteptat ca Northrop Grumman să contribuie semnificativ la taxele statale, şi implicit la economia & bugetul local. Cu toate acestea, exista déjà o mulţime de voci care reproşează Guv. McDonnell că a acordat facilităţi importante companiei californiene doar pentru a câştiga capital electoral, dar a omis esenţialul – crearea unor locuri de muncă pentru cetăţenii din nordul Virginiei.  

Republicanul McDonnell este al 71-lea guvernator al Virginiei şi deţine funcţia din anul 2009. Sloganul cu care a câştigat alegerile era: “Bob’s for Jobs”. Ca urmare, contestatarii relocării NOC îl acuză indirect de nerespectarea promisiunilor electrorale. Ei susţin că relocarea a 20.000 de angajaţi Northrop Grumman, împreună cu familiile lor, va conduce la creşteri nejustificate de preţuri pe piaţa imobiliară; trafic suplimentar pe şosele deja supraaglomerate şi un număr mare de copii în scolile din nordul Virginiei. Deci va fi necesară alocarea unor fonduri suplimentare pentru infrastructură şi construcţia de şcoli noi. În acest context, ei consideră că banii aduşi de Northrop Grumman la buget nu vor acoperi inconvenientele produse de relocarea companiei în Virginia.

În replică, susţinătorii guvernatorului spun că rata şomajului în nordul Virginiei este doar 4% spre deosebire de rata somajului în întregul stat, care se apropie de 6% şi mult mai mică decât rata naţională medie de 9% De asemenea, purtatorul de cuvânt al Northrop Grumman, Robert Belote, afirma că relocarea în nordul Virginiei va fi un câştig pentru toată lumea, deoarece în viitorul apropiat NOC va angaja 40.000 de persoane din Washington DC metropolitan area.

Surse: Loudoun Times Mirror, Business Journal

Jurnal londonez (2)

Posted by Stefan Strajer On August - 18 - 2011

Jurnal londonez (2)

 

Autor: Lavinia IANCU

Impresii pozitive

Azi am să vă prezint partea frumoasă a Londrei şi anume zona turistică pe unde m-am plimbat puţin ieri pentru că era o zi superbă de vară. Ehei, dar chiar şi aici vom vedea ce înseamnă globalizare, capitalism, ş.a.m.d. Fiind o zonă mai importantă, se face totuşi curat mai des… De altfel am descoperit că şi în metrou, la finalul unei zile, sunt muncitori care nu fac altceva decât să cureţe şi să strângă mizeria făcută de unii oameni mai puţin civilizaţi. Chiar dacă sunt coşuri de gunoi, foarte puţini le folosesc! Ca la noi de altfel!

Sistemul de transport

Ce pot aprecia însă, chiar şi aşa, cu toată mizeria din metrouri, sistemul de transport în comun este excepţional! Nu ai cum să nu te descurci odată ce înţelegi cum funcţionează. Aşa că ieri am îndrăznit şi să pornesc la drum singură şi sinceră să fiu m-am simţit minunat când am realizat că mă descurc de minune şi că pot să traversez jumătate din oraş fără să am instrucţiuni de la altcineva, doar ghidându-mă după hartă…  Într-adevăr, se spune, că transportul în comun de aici e cel mai bun din Europa, cel mai bine pus la punct, dar cred că şi cel mai scump!

Sine labore non erit panis in ore

Adică, fără muncă nu mănânci pâine, sau mai pe româneşte „Cine nu munceşte nu mănâncă!”. Deci, cât mai repede, trebuie să obţin ceva de lucru!

După ce mi-am depus duminică şi luni cv-ul la toate anunţurile de pe un site de recrutare foarte popular, azi am primul interviu deja pentru un post de cosmeticiană, la un salon destul de aproape de unde locuiesc. Iar mâine am un interviu pentru un post de weekend. Ideea e să încerc orice variantă pentru a nu sta prea mult timp fără servici, pentru că viaţa e destulă de scumpă aici… dar totuşi nu aşa precum spun alţii… ori poate eu încă nu o percep…

Oricum ideea e că… am să fac tot posibilul să îmi găsesc de lucru, iar planul  principal, deocamdată, e să fac un curs bun de machiaj – de câteva luni, să îmi scot cheltuiala cu venitul aici, să vizitez tot ce se poate vizita, să merg la câteva spectacole de balet, concerte simfonice, poate şi un concert al lui André Rieu (wow!), sa leg prietenii şi… probabil o vizită acasă la părinţi. Cel puţin acum aşa gândesc acum! După calculele mele asta înseamnă că am să mai stau vreo 6-8 luni, cu siguranţă, la Londra. Asta, dacă nu cumva îmi întâlnesc marea dragoste tocmai aici şi atunci totul se schimbă J !!!

El NINO ingles…

Pentru mine, acum, pasul cel mai important este să-mi iau NINO (dupa cum am aflat ulterior că se prescurtează aici) adică Naţional Inssurance Number, cu care ulterior, după un an, poţi aplica pentru „Blue Card” adică dreptul de muncă permanent! Asta e valabil pentru români şi bulgari! Fără acest NINO nu poţi face nimic pentru că nu te angajează nimeni fără el. Ca să îl obţii îţi trebuie o adresă validă care să demonstreze unde locuieşti, adică să închiriezi un apartament undeva în urbe, demonstrabil şi cu chitanţele de achiziţionarea unui bun, facturi la utilităţi, abonament la o companie de telefonie, etc. Adică ceva care să ateste că locuieşti acolo, apoi… contractul de chirie, referinţe de la două persoane cel puţin (cum ar fi în cazul meu că le-am „cosmetizat”!) şi un cont în bancă pe care trebuie să faci rulaj până la data interviului pentru acest NINO, extrase bancare, facturi emise catre persoane cu care ai colaborat, pentru a demonstra ca te pot intretine singura. Cu toate aceste dovezi, mergi la un interviu pentru alocarea acestui NINO, pe care… nu toţi îl primesc! Î

Am nevoie de un medic…

Adică, între timp trebuie să mă înscriu la un doctor aici, care să mă ia în evidenţă. Ceva asemănator cu sistemul medical din Romania, adică un fel de medic de familie, denumit aici GP, şi să mă înregistrez ca PFA (persoană fizică autorizată), dar nu pentru o meserie anume, cum e în Romania, ci în general, mai în detaliu… Acest statut fiind valabil tot… cetatenilor români şi bulgari! De exemplu, daca nu îmi găsesc de lucru decât ca „bonă”, sau orice altceva, tot ca PFA sunt platită, şi se colaborează ca atare pe acest sistem.

Atenţie la litere mărunte!

Acum însă, singura problemă este că… prietena la care stau, locuieşte în gazda la cineva, iar camera respectivă este subînchiriată… ceea ce este ilegal! Iar ea nu a ştiut şi nici nu a citit atent contractul la semnare unde se spune (cu litere foarte marunte, exact cum e în sistemul bancar) că este „sublet apart” adică subînchiriat. Asta deoarece… pe adresa „asta” figurează ca fiind chiriaşi… gazdele noastre, care mai  au şi o firmă înregistrată tot pe adresa asta. Aşa că eu am să încerc să vorbesc cu toate cunoştinţele… poate găsesc un ajutor şi să trec în acte adresa lor pentru  corespondenţă chiar dacă eu locuiesc în altă parte pentru moment. Desigur, imediat după ce îmi voi găsi şi eu de lucru, şi voi primi primele salarii, ne vom muta de aici. Şi atunci, ulterior, noul domiciul se va schimba în acte! Asta nu e o problemă.

O faptă bună…

Cam acestea sunt problemele „minore” cu care mă confrunt, dar cărora le voi găsi rezolvare curând. Mai ales că am câteva cunoştinţe pe aici, precum o fostă colegă de liceu, apoi fosta mea colegă de facultate şi prietenă cu care stau şi cu care mă sfătuiesc mereu ce trebuie să fac, unde trebuie să mă duc şi cu cine să vorbesc  pentru dosarul acesta de NINO. Şi culmea… aici interviurile şi discuţiile de afaceri se mai leagă şi în restaurante. De asemenea, şeful prietenei mele, încercă să ne ajute (şi pe mine!) sfătuindu-ne cum poate…  De fapt el este cel care, la angajarea ei, a văzut în dosarul ei… că are probleme cu închirierea locuinţei… Alambicat şi întortocheat e totul din păcate, dar pentru mine e o experienţă unică şi învăţ foarte multe din ea, plus că mă ajută să mă cunosc şi să mă apreciez şi mai mult… Sunt doar eu, cu mine… pe forţele mele!

Speranţe de viitor

Acestea fiind spuse, înţeleg că nimic în viaţă nu e întâmplător. Mă bucur mult că am venit aici. Vor fi alte experienţe trăite singură, departe de casă, dar care mă întăresc şi mă ajută pe viitor. Şi simt că am să reuşesc si că tot ce îmi propun o să se îndeplinească, mai devreme sau mai târziu. Cel mai important e să am NINO-ul, să muncesc, să vizitez tot ce se poate vizita, să călătoresc prin împrejurimile Londrei, să merg la concerte, spectacole, după cum am mai spus şi să simt că trăiesc totuşi „chiar dacă muncesc”… să fac cursul care mi l-am propus şi după aceea mai vedem… rămân ori merg acasă… Toate astea sunt importante pentru mine pe termen scurt. Salutari din ţara vremii schimbătoare.

(Pe curând)

Lavinia IANCU

Londra, UK

iunie 2011

Noua mea Ordine Mondială şi noua lor Ordine Mondială

Posted by Stefan Strajer On August - 14 - 2011

Noua mea Ordine Mondială şi noua lor Ordine Mondială

Autor: Magdalena ALBU

 

„Chiar când Dumnezeu ne întinde mâna, satana ne împinge s-o scăpăm.” Părintele Arsenie Boca

Schimbarea actuală de paradigmă este mai mult decât evidentă pentru orice locuitor al acestei planete înguste. Se încearcă a se impune altceva decât ceea ce a fost până acum cu orice preţ. Numai că noua lor ordine mondială nu bate absolut deloc cu noua mea ordine mondială. Nu se potrivesc nici în clin şi nici în mânecă. Faptul că Omul nu mai încape deloc ca entitate fixă şi primordială în acest aşa-zis concept globalizant, care adună în el o gândire extrem de precară, fundamentată pe un primitivism feroce, mă pune din ce în ce mai mult pe gânduri. Sclavagismul conturat acum cu mare forţă pe toate laturile şi faţetele societare ale zilei de azi nu poate decât să te determine pe tine, observator atent al propriei tale lumi în care exişti, a crede că abjecţia conjuncturală „NOM” – a câta, oare, în lungul şir al istoriei acestei lumi?!… – reprezintă un nou tip de imperialism dur construit pe temelia prăbuşirii evidente a unei întregi economii mondiale a prezentului acesta destul de ambiguu şi de ceţos. Un prezent care e dat însă omenirii de către Cel de Sus spre a-l parcurge pentru a fi trăit, aşa cum trebuie, iară nu pentru a-i fi blestemate cu sârg secundele una după alta, ajungând a-ţi huli fireasca matrice maternă cu patimă şi imprecaţii cât te ţin bojogii.

Moneda actuală de schimb, banul, începe să zvâcnească, iată, cu putere sub presiunea intereselor unor grupuri, care conduc azi umanitatea, grupuri înecate până peste urechi în opulenţă şi în neaducerea aminte deloc a ceea ce înseamnă complexul verb „a fi”. Crize peste crize, de identitate, economice ori de alte naturi, mai mult sau mai puţin reale, la fel ca şi vestitele revoluţii mai mult sau mai puţin regizate ale umanităţii de catifea, de iasomie şi de ce or mai fi fost ele – de fapt, cantităţi enorme de sânge amestecat sinistru de cinematografic cu retorici discursive contrafăcute cu uşurinţă şi inuman -, au fost şi vor mai fi. Prăpastii, aparent fără ieşire, s-au tot succedat unele după altele, pierzîndu-se toate în fumul înecăcios al unei uitări perverse (tristă neamintire a unui trecut ce a fiinţat aievea!…), niciuna dintre ele neavând însă omenirea în centrul său, ci doar interese mărunte de ordin finaciar-politic, nici măcar moral sau cultural, ale conducătorilor ei vremelnici şi, de cele mai multe ori, complet iresponsabili.

Actualmente, ceea ce trăim acum nu e nici pe departe o rezultantă nefericită a unei diacronii fireşti a destinului liniar al acestei lumi. Criza prin care trece întreaga umanitate acum nu este una care să anunţe un previzibil final apocaliptic. Dimpotrivă. Regiile existente în spatele ei însă (a nu se citi aici „conspiraţii”, ci planuri nedate în vileag încă, un soi de secret al lui Polichinelle care stă în mintea şi pe buzele tuturor) nu anunţă, după cum se poate constata pe pielea noastră a tuturor, nimic bun. Configuraţia încropită a unei aşa-zise „noi lumi” refăcute phoenixian din cenuşa proprie se pare că este una lipsită de două noţiuni precise în sfera ideologiei ei precare: Omul şi Dumnezeul din lăuntrul şi din afara sa. Se concretizează din ce în ce mai pregnant un soi de metaom robotizat şi împins către obedienţă ocultă şi un nou dumnezeu „iluminat” (de fapt, o înşiruire de cranii cu ochii scoşi, evident, găsite prin cimitire şi aşezate simetric, cu o lumânare în spatele lor, în sanctuarele satanice ale celor ce propovăduiesc propagandistic un ecumenism forţat şi impropriu, de fapt, nişte simpli închinători zeloşi „marelui arhitect” al omenirii trasat din echer şi compas pe un birou de proiectare oarecare de către reprezentanţii plesnind de aroganţă şi de venin ai noii ordini mondiale), născut din anularea de facto, prin tot soiul de experimente ştiinţifice îndelung mediatizate, a Celui real, unicul zămislitor al Universului enigmatic şi fascinant din interiorul căruia facem şi noi parte.

  

Cipul – o formă de de control total al întregii lumi de către actualii vătafi ai NOM-ului, cu hoiturile zăcând în lux patologic, zis şi „elitist”. Prostituţia, pedofilia, sodomia şi desfiinţarea familiei – formulele cele mai sigure de alungare a Iubirii, de atrofiere a centrului acesteia din creierul omenesc. Lupta omului nu cu sine însuşi, ci împotriva sa, un deziderat care nu urmăreşte altceva decât să omoare Sinele curat al bietei fiinţe umane şi reducerea acesteia la un simplu organism viu cu o neostructură armată doar cu instinctualitate feroce şi-atât. Industria pornografică a fost dezvoltată cu minuţiozitate în timp tocmai pentru a-i demonstra Omului că nu e nimic altceva pe pământul acesta clisos, pe alocuri, decât o mână de mădulare fără suflet, posesoare a unor organe genitale de diferite mărimi împerechiabile în fel şi chip (atât i se insuflă fiinţei umane azi prin varii manipulări grosolane), dar şi un recipient uriaş de trivialitate şi de incultură, o entitate insalubră din toate punctele de vedere şi acerebrală, care, în afară de sex, droguri şi analfabetism, nu mai trebuie să fie educată spre a vedea absolut nimic (amintim aici toate tipurile de „vedete” şi de emisiuni de acest gen promovate ostentativ de către mass-media), noua tipologie humanoidă din ziua de azi fiind, iată, un fel de construct monstruos fundamentat din plin numai pe tupeu, subdezvoltare personală şi coit pervers cât cuprinde.

Călcatul peste cadavre se doreşte a fi o modă impusă acum cu străşnicie de către aparatul de propagandă a actualului sistem conducător dictatorial al lumii. Prigoana consumerismului exacerbat, aroganţa fără de limite afişată peste tot şi carierele de tip sinecuri nasc din ce în ce mai abitir noile cete de copii nu ai Soarelui, ci ai NOM-ului, doritori aprigi de opulenţă şi de desfrâu la cote maxime – nişte victime inconştiente ale vanităţii prosteşti, care curge azi în valuri. Nimic sfânt, nimic la locul lui. Doar haos. Haos întreţinut cu bună ştiinţă pentru instaurarea cu paşi repezi ai noii ordini mecanice antiumane planetare cu orice preţ de către o mulţime finită de forţe ale răului descărnate însă până la ultima lor fibră de semantica plină a verbului „a fi”. „Jos cu fiinţa numită OM!” Nu este nevoie de aşa ceva. Interesant în aceste momente e doar jocul de distrugere a omenirii celei umane şi naşterea cât mai grabnică a umanităţii mecanice formate numai din entităţi mecanico-cipate, adumnezeite şi animalice, singurii, de fapt, noi locuitori plini de „vrednicie” ai acestei cu totul şi cu totul alte lumi marcate de simboluri oculte afişate în mod vizibil orişiunde în ziua de azi. Praf de stele satanic aruncat cu putere în ochii tuturor de către şleahta de vrăjitori reali şi hidoşi ai ilustrei noastre contemporaneităţi macabre!…

Personal, îmi doresc – deşi mă întreb mereu dacă are vreo urmă de importanţă ceea ce vreau eu ca fiinţă umană cu raţiune şi afect a acestei planete mici, dacă interesează pe cineva dintre cei care ne numesc simplu „negri pe plantaţie sau sclavi”?!… – un tip de nouă ordine mondială deloc utopică, însă lipsită completamente de izuri francmasonice felurite. Căci „Ne-ar cuprinde Dumnezeu cu totul şi ne-ar îmbrăca în lumină, însă nu găseşte în noi loc curat de care să ne cuprindă (…).”, ne glăsuieşte din veşnicie Părintele Arsenie Boca. Vreau o nouă lume dominată de pace şi de spirit divin, de bună înţelegere între oameni şi de substanţa rară a înţelepciunii. Un soi de Realia terestră, unde Omul să se simtă cu adevărat la el acasă şi nicidecum într-un veşnic prizonierat al dihaniilor înspăimântătoare care conduc malefic planeta. Noua mea ordine mondială presupune scoaterea Omului de sub obrocul minciunii şi al manipulărilor sale de zi cu zi. Departe de mizerie, fiinţa umană s-ar întoarce sigur către ea însăşi şi ar sălăşlui de la un capăt la altul al spaţiului acesta teluric cu rugăciunea în inimă şi cu Dumnezeu, în sfârşit, alături o dată pentru totdeauna. Îmi doresc prea mult ?!… Eu cred că nu, fiindcă ceea ce gândesc constant în adâncul sufletului meu se cheamă nici mai mult şi nici mai altfel decât normalitate. Sau, precum ar spune atât de pătrunzător Părintele Arsenie Boca: „Lipiţi-vă inima de lucrul lui Dumnezeu (…). Nu mai chemaţi pe dracul, pe bată-l crucea, căci, dacă tot pe el îl chemaţi, el vă va ajuta şi el vă va aduce risipă şi moarte.”

Magdalena ALBU

11 august 2011

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors