Archive for the ‘Mapamond’ Category

Etnonaţionalism versus Globalizare

Posted by Stefan Strajer On May - 4 - 2012

Etnonaţionalism versus Globalizare

           

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 

Mihai Eminescu reflecta în romanul Geniu pustiu asupra umanităţii, proiectând imaginea ei ideală în metafora prismei de cristal ale cărei feţe sclipesc luminate din felurite unghiuri. Aşa şi omenirea în variatele ei ipostaze naţionale participă, în viziunea geniului nostru naţional, la simfonia unei străluciri universale. Microcosmosul fiecărei naţiuni ar trebui să-şi găsească locul şi rostul în macrocosmosul creat de multiplele ţări şi ţărişoare ale planetei, ascultând la nevoile proprii, dar şi la regulile de bună convieţuire ale întregii lumi. La nivelul logicii totul pare simplu, dar sub tăvălugul istoriei Europei şi a celorlalte continente strălucirea prismei de cristal eminesciene se întunecă, lăsând loc confruntărilor belicoase, nesfârşitelor tragedii.

Poate de aceea după căderea Cortinei de Fier şi încetarea războiului rece a început să-şi facă tot mai mult loc utopia globalizării. Ea a fost născocită de elitele intelectuale din America şi din restul lumii, care au considerat că etnonaţionalismul s-a dovedit a fi un factor generator de războaie şi că e timpul la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI ca omenirea, acum în posesia atâtor miracole tehnice, să oprească măcelurile. Poate fi globalizarea panaceul durerilor de până acum ale umaniţii şi stăvilarul atitudinilor compulsive care au produs într-un singur secol două războaie mondiale atât de nimicitoare? La această întrebare îşi propune să răspundă Patrick J. Buchanan în cartea sa Suicide of a Superpower. Will America Survive to 2025? publicată la St. Martin Press, New York, 2011. 

Am regăsit în această carte neliniştile mele cauzate de transformările prin care trece România în tensionatele ei eforturi de a intra în Uniunea Europeană şi de răsplătirea acestor sforţări prin ruinare economică, îndatorare, dezlănţuirea orgiei corupţiei, batjocorirea valorilor culturale consacrate în favoarea manelizării, umilirea întregului popor. Toate acestea s-au produs printr-un fel de înţelegere tacită între indiferenţii din Uniunea Europeană şi cozile de topor din sânul naţiei noastre, de care nu ducem lipsă. Mi s-a părut a exista un paralelism între fenomenele anormale care au loc în România şi absurditatea unor situaţii care se petrec in America sub ochii nostri, pastrand desigur paralela în limitele proporţiilor reale, ale diferenţelor dintre o supraputere şi o ţară europeană de proporţii medii.

            Patrick Buchanan se întreabă la începutul cărţii dacă America este acum o ţară care se descompune: „Is America coming apart? This book’s answer is yes” (Se dezintegrează America? Răspunsul acestei cărţi este da. p.2). La momentu actual America pare o ţară în derivă, care are tot mai mult aspectul de societate decadentă, de naţiune în declin. Titlul cărţii imită cu intenţie pe cel al eseului scriitorului disident sovietic, Andrei Amalrik (1938-1980), Va supravieţui Uniunea Sovietică până în 1984? publicat în 1970. Eseistul profeţeşte dispariţia Uniunii Sovietice datorită conflictelor economice, etnice şi a unui presupus război cu China, care n-a avut loc. Sovietologii occidentali n-au dat importanţă prevestirii lui Amalrik care s-a dovedit a fi foarte aproape de realitatea faptelor. Observaţiile pe care Amalrik îşi bazează predicţia privind ruptura dintre regim şi restul societăţii, izolarea între diferitele sectoare ale societăţii, izolarea întregii ţări în cadrul restului lumii le putem aplica în mare măsură contextului american. Dar o constatare a eseistului rus, în mod special, mi se pare strălucită şi aplicabilă Americii: „… Orice stat forţat să-şi devoteze atât de mult din energiile sale controlului fizic şi psihologic al milioanelor dintre proprii lui supuşi nu poate supravieţui indefinit.” (Wikipedia). Să ne gândim la cheltuiala de dolari investiţi în aparate sofisticate şi indivizi specializaţi numai în aeroporturile americane pentru detectarea teroriştilor, suspectarea celulelor teroriste pe teritoriul american şi în afara lui etc.

Buchanan descoperă şi alte similarităţi între America şi fosta URSS:  America s-a întins peste limitele admise, „has reached imperial overstreched” (s-a extins imperial – p.1). Poartă un război fără sfârşit şi fără rezultate în Afganistan, este un conglomerat de rase, triburi, culturi, limbi. 

Concluzia autorului în acest sens cade greu: America nu mai e o naţiune, căci în definiţia naţiunii intră o obârşie comună, cultură şi limbă comune, comunitate de credinţă, de tradiţii, de istorie. Cu un ton amar notează: „The European and Christian core of our country is shrinking” (esenţa europeană şi creştină a ţării noastre se reduce – p.2). Au devenit teme comune ale unor dezbateri, lucrări „sfârşitul dominaţiei albe în America” sau „declinul Americii creştine”. Hua Tsu, profesor de engleză la un colegiu polemizează cu Buchanan, considerându-l anxios din cauza slăbirii dominaţiei albe. Hua Tsu, după opinia mea, ignoră faptul că alegerea lui Barak Obama ca preşedinte s-a datorat nu doar elctoratului de culoare, ci tuturor grupurilor indiferent de culoare, deci inclusiv segmentului alb care nu au mai vrut să gireze politica fostului Preşedinte Bush Jr.

            Comprehensiva analiză extrem de argumentată a lui Buchanan demonstrează de ce mozaicul de etnicităţi şi culturi în interior, multiculturalismul şi expansiunea Americii în exterior pot duce la dispariţia însuşi a statului într-un sfârşit din cauza unei slăbiri extreme. Nu este vorba de isteria unui istoric, ci de faptele din jurul nostru care probează afirmaţiile sale. În 1892 Curtea Supremă a definit America: „This is a Christian nation” (aceasta este o naţiune creştină – p. 47), or în discursul inaugural al Preşedintelui Obama a fost negată pentru prima dată dominanta creştină a naţiunii americane, creştinismul fiind considerat o religie între altele. A fost ales pentru rugăciune pastorul Rich Warren de la mega-church-ul din Lake Forest, California, reprezentând alianţa bizară dintre consumatorism şi religie. Reflectând asupra poziţiei profesorului Hua Tsu cred că trebuie să reamintim că fondatorii acestei ţări au fost colonişti din insulele britanice, creştini protestanţi şi nu alţii. Că ei au luptat cu vicisitudinile istorice, cu capriciile meteorologice, dezvirginând teritorii necunoscute, cu ajutorul muncii sclavilor negri. Stăpânii de sclavi din Lumea Nouă nu s-au purtat nici mai bine nici mai rău decât nobilii din Europa, ai căror urmaşi însă nu îşi cer scuze nimănui şi nici nu plătesc uriaşe sume pentru reparaţii morale. Desfiinţarea sclaviei în Europa a fost legiferată mult mai devreme deoarece acolo au fost parcurse etapele istorice ale orânduirii feudale într-o cronologie normală. America a ars etapele istorice ca orice societate nou fondată. Dar aceasta este o cu totul altă problemă.

            Demersul riguros al lui P. Buchanan stăruieşte aupra aspectelor care conferă Americii aspectul de societate în declin: 

  • Scăderea economică fără precedent, 30% începând din perioada lui Bush Jr. Cincizeci de mii de întreprinderi au fost închise, sectorul manufacturier drastic retezat, cea mai mare parte a produselor fiind importată din China. Independenţa economică a Americii e de domeniul trecutului. „The United States has been consuming more than has been producing.” (Statele Unite consumă mai mult decât produc – p. 12). În primul deceniu al secolului acestuia industria electronică a pierdut 42% din joburi, industria textilă – 63%, industria echipamentului pentru comunicaţii – 48%. Şi in timp ce americanii îşi pierdeau slujbele s-au emis zece milioane de green carduri invitându-i pe străini să concureze cu cetăţenii americani pentru rămăşiţele de joburi. „China now holds the mortgage on America.” (China ipotechează acum America – p. 16).
  • Devalorizarea dolarului care comparat cu puterea de cumpărare din 1913 şi-a pierdut azi 98-99%. Federal Reserve (Trezoreria Federală) căreia i-a fost încredinţată grija faţă de moneda ţării îi jefuieşte pe americani de patru generaţii în elanul de a sluji interesele politicienilor corupţi. 
  • Incredibila creştere a datoriei externe care poate duce la mijlocul acestui deceniu la colaps financiar. Autorul se referă sarcastic la „the debt bomb” (bomba datoriei) care ne-a explodat în faţă în septembrie 2008.
  • Statul, care este demult un welfare instrument, este incapabil să apere graniţele de imigraţia ilegală şi să termine războaiele oneroase pe care le-a lansat de două decenii încoace, cheltuind iresponsabil avuţia naţională. Consumă acum o pătrime din economie. Am ajuns „a food stamp nation”, notează cu sarcasm autorul.
  • Sectorul guvernamental al joburilor care nu produc nimic decât birocraţie s-a extins în dauna celui privat şi direct productiv. Nu-l putem contrazice pe Buchanan când zice: „We have moved decisively from a nation of makers to a nation of takers.” (Am trecut decisiv de la o naţiune de producători la una care doar ia – p. 16).

Economişti, finanţişti, academicieni din mâinile cărora nu a ieşit niciodată nimic au lansat după 1960 utopia lui „free trade” şi a globalizării, întorcând spatele naţionalismului economic. Ne amintim de World Trade Conference la Seattle în 1999 în timpul preşedenţiei lui Bill Clinton şi de protestele uriaşe ale lucrătorilor din diferite sectoare de activitate care au prev`zut dezastrul care va urma. Dar în zadar, nici administraţia Clinton, nici cele următoare  nu i-au luat în seamă pe cei care i-au ales. Şi aici vreau să subliniez din nou divorţul vinovat dintre elite şi mase la care s-a referit eseistul sovietic, Almarik. Pat Buchanan nu se sfieşte să îi arate pe vinovaţi: Bill Clinton, Bush Jr., Obama, Federal Reserve, „titanii” de pe Wall Street. Numai campaniile electorale ne fac să credem că fiecare administraţie va aduce ceva fenomenal de nou şi bun. În realitate sunt toţi ejusdaem farinae.

Reputatul romancier Ernest Hemingway a descris cu forţă şi concizie ce însemnează starea de criză a unei naţiuni: „The first panacea for a mismanaged nation is inflation of the currency; the second is war. Both bring a temporary prosperity; both bring a permanent ruin. But both are the refuge of political and economic opportunists.” (Primul simptom al unei naţiuni prost administrate este inflaţia monedei; al doilea este războiul. Ambele aduc o temporară prosperitate; ambele aduc o ruină permaentă. Dar ambele sunt refugiul oportuniştilor politici şi economici – apud Buchanan, op. cit., p. 39). Nici o naţiune nu s-a putut ridica la rangul de putere mondială, bazându-se înainte de toate pe „free trade” sau plasând consumul înaintea producţiei. Ideologia utopică a lui free trade şi a globalismului a împins America la deficitul comercial actual în relaţia cu China, netezind drumul spre declinul naţional.

Caracterul utopic al conceptului de globalism economic derivă pentru Buchanan din faptul că, după o perioadă scurtă a încurajării lui după 1990 prin crearea Uniunii Europene şi a pledoariei pentru free trade la conferinţa de la Seattle, mişcările naţionale secesioniste în bătrâna Europa, în Asia, în Africa nu au întârziat să se manifeste viguros şi violent nu de puţine ori. Popoarele au răspuns în total contrast cu utopia globalistă a elitelor de putere. Buchanan aduce o mulţime de exemple de resurecţie a naţionalismului etnic de pe tot mapamondul. Amintim doar câteva din zone mai apropiate nouă: Slovacia s-a rupt de Cehia, Jugoslavia s-a fărămiţat în fostele provincii-state create după 1918, Kosovo însuşi, leagăn al culturii sârbeşti a fost dezlipit de statul sârb datorită majorităţii lui albaneze numai după şaptezeci şi opt de zile de bombardament american continuu. Împărţirea Federaţiei Jugoslave, care s-a făcut în chinuri, arată cât de puternic este încă sentimentul naţional într-o Europă în care acest sentiment a fost una dintre cauzele decisive a două războaie mondiale. Fosta Uniune Sovietică s-a împărţit în numeroasele republici pe care le subjugase cu forţa armelor. În Spania bascii continuă să lupte pentru separatism, în Italia Liga Nordică a lui Umberto Bossi manifestă tendinţe secesioniste, Catalonia vrea să se separe şi ea de restul Spaniei, Flandra doreşte ruperea de Walonia în Belgia, maghiarii din România vor autonomie etc. Deci este o adevărată contagiune de etnonaţionalism în Europa. Dacă în Europa cu excepţia Jugoslaviei segregaţiile pe motive etnice s-au făcut paşnic, acelaşi fenomen ia aspecte violente, în Asia sau Africa. India are numeroase conflicte etnice sângeroase şi se va situa, din nefericire, probabil pe primul loc în acest sens în secolul acesta. Dezintegrarea Uniunii Sovietice şi a Jugoslaviei demonstrează cu claritate că în absenţa unui regim dictatorial statele multirasiale, multietnice şi multilingvistice nu supravieţuiesc, ci se dezbină pe liniile demarcaţiilor etno-lingvistic-culturale.

În Europa naţionalismul se manifestă nu doar în forme secesioniste, ci şi în campaniile electorale care au devenit din ce în ce mai marcate de ostilitate faţă de elementele alogene şi în special faţă de „tsunami–ul” islamic şi de rezerve serioase faţă de fenomenul imigraţionist. Partidul Popular în Elveţia a câştigat 58% pentru că a propus alegătorilor scoaterea în ilegalitate a construcţiei de minarete şi a purtării de burka în vestimentaţia femeilor musulmane. Nick Griffin de la Partidul Naţional Britanic vrea să „take back Britain” şi să se acorde stimulente financiare emigranţilor de culoare numai ca să-i convingă să se întoarcă în ţările de origine. Geert Wilders conducător al Partidului Libertăţii în Olanda luptă pentru mai multă securitate, mai puţine crime, mai puţin Islam şi reducerea în general a imigraţiei. Prim Ministrul britanic, David Cameron a caracterizat statul multiculturalist un total eşec. Angela Merkel, premierul german a declarat că o Germanie multiculturală unde turci, arabi şi nemţi să trăiască laolaltă este un experiment total nefericit. Aşadar, vedem deci că europenii au început să respingă multiculturalismul şi emigraţia. Ei doresc să rămână în cadrul statelor lor naţionale bine definite pornind de la convingerea că ce-i prea mult nu-i sănătos, deci prea multă emigraţie strică alura naţională.

Privită din perspectiva etnică America nici ea nu arată cu mult diferit, notează Buchanan, chiar dacă aici legislaţia încearcă să prevină încleştările sângeroase. Întorcându-ne în istorie, la 1790, arată autorul, America a fost deschisă emigraţiei albilor din Europa: „free white persons” „of moral character”. Până în 1920 valurile imigraţioniste au fost compuse în mare parte din europeni creştini. În 1965 a fost votată o nouă lege a imigrării care şi-a propus să păstreze caracterul european al acestei ţări. Edward Kennedy, implicat în elaborarea legii a dat asigurări că „will not inundate America with immigrants from any other country or area, or the most populated and deprived nations of Africa and Asia (nu va inunda America cu emigranţi din nici o altă ţară sau arie, (alta decât Europa în principal, nota ns.) or din cele mai populate şi lipsite naţiuni din Africa sau Asia – p. 235). În realitate s-a întâmplat tocmai invers. S-au deschis porţile în special pentru populaţia de culoare din Africa, America Latină şi pentru asiatici. De decenii sondajele de opinie arată că americanii doresc restrângerea masivă a emigraţiei şi expulzarea emigranţilor ilegali. Administraţiile au fost total nereceptive la opinia majorităţii americanilor.  Şi astfel, conchide Buchanan, printr-o imigrare masivă pentru care nimeni n-a votat s-a provocat „balkanizarea Americii”, înţelegând prin aceasta, amestecul nemaiîntâlnit în nici o naţiune de etnii, rase, limbi şi culturi. Motto-ul naţional la 1776 a fost e pluribus unum, adică prin diversitate la unitate. Balkanizarea Americii însă a schimbat faţa acestei ţări încât azi mai degrabă putem vorbi, constată ironic autorul, de un bellum omnium contra omnes adică de un război al tuturor contra tuturor. Utopia elitelor americane a creat o naţiune care n-a existat niciodată prin amestecul nemaiîntâlnit de rase, etnii şi culturi. O naţiune este „a living thing”, o structură organică, pe când creaţia elitelor americane contrazice această structură. Această lucrare a elitelor a fost numită de Clyes Ryn în 1991 „noul iacobinism” prin referire la experimentul iluminiştilor în Revoluţia Franceză care a sfârşit prin ororile pe care le cunoaştem.

            Dacă de o unitate în sensul tradiţional al naţiunii americane nu mai putem vorbi, ce s-a creat în locul ei? Buchanan crede că America devine tot mai divizată în grupuri şi enclave etnice, deci este o naţiune de grupuri, dintre care cel mai numeros este cel hispanic. Deja liederi ai acestui grup de aici sau din Mexic se agită pentru o unitate naţională mexicană de-o parte şi de alta a graniţei dintre Mexic şi America. Hispanicii sunt îndemnaţi să gândească Mexico first şi să dovedească în primul rând loialitate faţă de ţara de origine. Conceptului american de „melting pot” i se substituie cel de loialitate pentru ţara de origine. În faţa multiculturalismului „our melting pot cracked”, notează Buchanan. În 1998, Mario Obledo, co-fondator al lui Mexican-American Legal Defense and Education Fund a declarat la o staţie de radio că în viitor California va fi un stat hispanic şi cui nu-i place să plece. Dacă albilor nu le place „they should go back to Europe”. (p. 145). În jurul anului 2050 hispanicii vor număra 130 de milioane. California acum este un stat în criză fiscală acută, cu şcoli care eşuează, cu imigraţie ilegală scăpată de sub control, cu probleme majore de trafic. Los Angeles a devenit un teatru de luptă al gangurilor al căror membri înfundă puşcăriile, unde hispanicii se înfruntă cu afro-americanii. Dacă vrem să ne imaginăm cum va arăta America viitorului, zice Buchanan, trebuie să luăm aminte la ceea ce se întâmplă în California care se transformă din ce în ce mai mult într-o lume a treia.

Se bucură americanii de diversitate? De ce atunci atât de mulţi americani manifestă separatism şi segregaţionism. „Thousands of insular tribes” (mii de triburi insulare), aceasta este America zilelor noastre. America a început să-şi piardă sensul unei naţiuni organic unitare. Ceea ce se întâmplă în Europa şi în întreaga lume sau ceea ce se întâmplă în America ne arată că etnonaţionalismul continuă să fie o forţă care patronează asocierea indivizilor, o forţă inerentă naturii umane, un sentiment natural. Etnonaţionalismul se ridică din nou. Numai un nebun îi poate nega existenţa. Chiar dacă nu e pe placul unor sociologi el există şi se manifestă din plin. Etnonaţionalismul a produs state prospere, dar a şi distrus imperii, a generat războaie, pogromuri, tragedii. „But this creator of empires and nations is a force infinitely more powerful than globalism, for it engages the heart. Men will die for it.” (Acest creator de imperii şi naţiuni este o forţă infinit mai puternică decât globalismul, pentru că angajează inima. Oamenii vor muri pentru el. – p. 328). Nimeni nu va dori să lupte şi să moară pentru  abstracţiuni ca globalismul sau noua ordine mondială. În schimb vedem că în lumea islamică sunt atât de mulţi care îşi dau viaţa numai ca să fie lăsaţi în pace să trăiască în legea lor. O demonstrează războaiele din Irak şi Afganistan. Este utopic să crezi că poţi implanta în aceste zone ale lumii valorile vest europene. De unde şi reacţia teroristă. Buchanan se pronunţă răspicat asupra cauzelor terorismului:  „They were over here because we are over there. They came to kill us in our country because we will not get out of their countries. Terrorism is the weapon of the weak who wish to be rid of foreign domination.” (Ei au fost aici pentru că noi suntem acolo. Au venit să ne omoare în propria noastră ţară pentru că noi nu ieşim din ţările lor. Terorismul este arma celui slab care doreşte să scape de dominaţia străină.-p. 384).

            Singura soluţie realistă i se pare autorului retragerea forţelor militare americane din ţările arabe, abandonarea utopiei globalizării în favoarea concentrării asupra problemelor care se înmulţesc în această ţară: „America needs to look beyond the ideas and institutions of globalist ideology and start looking out again, as we should have done, two decades ago, for own county and our own people first. (America trebuie să privească dincolo de ideile şi instituţiile ideologiei globaliste şi să înceapă să se îngrijească din nou, aşa cum ar fi trebuit să facem acum două decenii, de propria noastră ţară şi propriul nostru popor înainte de toate. – p. 98).     

 Despre „Cărţile albe“ ale ministerelor şi Cartea neagră a Românei jefuite

 Ultimii 22 de ani se înscriu în ceea ce s-ar putea numi anii cei mai crânceni din istoria României postbelice – adevăraţi ani „apocaliptici“ –ani în care nişte păpuşari nevăzuţi au tras toate sforile posibile, pentru a prăbuşi această ţară din punct de vedere economic, social, moral şi chiar politic. Cine sunt aceşti păpuşari, de unde vin ei, sunt din ţară? Sunt din afară? Iată întrebări care îşi pot găsi răspunsuri diverse, în funcţie de cel care şi le pune.

            În ceea ce-i priveşte pe conducătorii-marionete din interior, îi cam ştim, se ştiu şi ei, dar nimeni nu le-a pus întrebările la care ar fi trebuit de multă vreme să răspundă.

 

În industria „DE FIARE VECHI“ munceau sute de mii de români

 

Să-l luăm, bunăoară, pe fostul prim-ministru Petre Roman. Îl „admirăm“ seară de seară, cum ştie dumnealui să combată de frumos, pe „sticlă“, modul cum se fac guvernele şi cât sunt unii şi alţii de „corupţi“ şi de neorientaţi politic. Ştim cu toţii cât de virulent era domnia sa, imediat după evenimentele din 1989, când spumega efectiv la televizor, împotriva industriei românești „depăşite şi învechite“. Nici în cele mai negre vise nu gândeau bieţii români, ahtiaţi să-şi cumpere gumă de mestecat americană, cafea veritabilă, blugi şi haine de piele aduse din bazarele turceşti (pe dolarii la care aveau acces) că vor plânge cu lacrimi amare, pe ruinele sinistre ale miilor de fabrici făcute praf, de guvernul plin de „specialişti cu experienţă“ al primului emanat al Revoluţiei. Îmi aduc aminte cu câtă ură, „democrată“ de data asta, au distrus românii noştri (care credeau că democraţia înseamnă să distrugem tot ce era construit cu sudoare şi efort în Socialism – adică sinistrul comportament maoist, din anii ’60!) fabrica de premixuri furajere din sudul țării, o bijuterie construită cu banii împrumutaţi de la Banca Mondială. Păi nu ne mai trebuiau nici sistemele de irigaţii, nici miile de crescătorii de păsări, nici celebra crescătorie de porci de lângă Timişoara, nici c.a.p.-urile, nici terenurile fermelor din staţiunile de cercetare agricolă, nici livezile, nici minele, nici bogăţiile solului şi subsolului. Eram ca fata mare şi nurlie, păzită de o mamă severă, care a scăpat de sub observaţie o noapte întreagă pe un maidan plin cu „peşti“… Eram leşinaţi după margarină la cutie din Occident şi după mere mari străine, după tot felul de produse agricole şi altele, de import, şi îl sprijineam din răsputeri pe primul ministru care a rupt avioanele, umblând să vândă tot ce se putea, pe preţuri derizorii, că tot nu dădea de la el, ci din averea tuturor. În sfârşit, a fost „băgat afară“ de la guvernare de către mineri şi ne-a lăsat cu buza umflată şi cu mult mai săraci. Au venit, apoi, alte guverne, îndeosebi Opoziţia aglutinată în C.D.R. – P.N.L.-iştii, P.N.Ţ.C.D.-iştii, U.F.D.-iştii, U.D.M.R.-iştii, P.D.-iştii „socialişti“-de-dreapta ai lui Petre Roman (!), minoritarii lui Aurel Vainer, Nicolae Păun şi Varujan Pambuccian – cu gogoriţa celor „15.000 de specialişti“, care habar nu aveau nici ei pe ce lume trăiesc, dar cu un scop bine determinat: să fure şi ei cât mai mult. S-au ţinut de „Ţigaretele I şi II“, au concesionat câmpuri petroliere, au votat Legile minelor şi petrolului în aşa fel ca străinii şi câte un român rătăcit, care concesionau perimetrele cu petrol, cărbune, ape minerale, marmură etc. să plătească redevențele cele mai mici, iar concesionarea să se facă pe intervale de timp „nelimitate“. Marile companii străine care au venit să ne ajute, „adică să investească“, au primit cadouri, pomeni grase, constând în iertări de taxe şi impozite, numai să recreeze locurile de muncă distruse de politica EMANAŢILOR. Cum au venit aşa au plecat, iar cei care au rămas, totuşi, au servit, cum era şi normal, politica propriilor companii. De români şi de locurile lor de muncă nu i-a păsat nimănui.

 

Cui au folosit „Cărţile albe“?

 

Dar, să ne întoarcem la anii 1993 şi următorii. Erau vremuri tulburi, cu mineri supăraţi că îşi vor pierde din drepturi, că li se vor reduce lefurile şi cu dorinţa legitimă că Miron Cozma trebuie să le aducă gaze, în Valea Jiului. Trecem peste mineriadele care au umflat tărâţa în unii dintre bucureşteni şi facem bilanţul guvernărilor, în Vale. Mine părăsite şi distruse, terenuri degradate şi neecologizate, mineri rămași pe drumuri, dar disponibilizaţi şi plătiţi la greu, pe banii noştri, să-şi lase locurile de muncă. Mina Dâlja, de pildă, a fost furată şi distrusă la suprafață, într-un mod incredibil. Acelaşi lucru s-a întâmplat în subteran. Pe galeriile de sute de kilometri şi în abataje au rămas îngropate zeci de utilaje de extracţie performante, multe noi nouţe, cu stâlpi de susţinere noi, din oţel, foarte scumpi, multe asemenea utilaje fiind aduse din import pe valută. Nimic nu mai conta. Lămpăria minei, băile şi alte incinte au rămas la cheremul hoţilor de fier vechi, în loc ca o mână de gospodar de la C.N.H. să dea o altă utilitate acestor spaţii. Puteau cultiva în ele ciuperci sau puteau face ferme de iepuri sau găini, orice numai să nu fi fost lăsate în paragină. Erau destui şomeri în Vale să se angajeze la asemenea munci. Haldele de steril puteau fi împădurite cu cătină sau aluni, cu rezultate excelente. Însă, n-a fost să fie de bine, ci doar distrugere… Acesta era marele bilanţ – „pozitiv“! –, după mintea „naţional-ţărănistului“ Victor Ciorbea, cel care, practic, a desfiinţat industria extractivă a ţării.

Să revenim, acum, în Capitală… La Institutul Naţional al Lemnului, din Pipera, directorul, un specialist de renume pe vremea aceea, se scărpina nervos în cap, uitându-se cu coada ochiului la un cărţoi mare cât un ceaslov, de culoare albă.

— Vedeţi acest document, domnule reporter? Este „Cartea Albă“ a lemnului, cu toată problematica acestei resurse.

—    Cine v-a cerut-o?

—    Păi, de la minister!

— Pentru ce?

—     Pentru Banca Mondială şi pentru F.M.I. Avem aici toate secretele acestei

industrii. Cei de la aceste organisme internaţionale ne cer nu numai nouă, ci tuturor  ministerelor, pentru toate resursele ţării, aceste „cărţi albe“.

—    Vai de mine, dar eu cred că nu trebuie să le daţi! Ce folos are România din asta?

—    Păi eu ştiu că n-are, ba dimpotrivă, ne-ar putea costa enorm aceste scurgeri de

informații, dar ce să facem, dacă ni se cer de la minister?!…

Au trecut aproximativ 15 ani de la acest dialog. Rezultatul îl vedem cu toţii. „Cărțile albe“ întocmite atunci, cu atâta docilitate şi slugărnicie în toate ministerele guvernelor aflate la Putere, au ajutat nu la dezvoltarea unor industrii şi resurse, ci la  distrugerea sistematică, la milimetru a economiei naţionale. Nimic, nici un domeniu sau resursă minerală, bogăție de orice fel n-a scăpat de la distrugere sau înstrăinare în toţi aceşti ani. Când aud că noul guvern are în program înființarea a cât mai multe locuri de muncă, mă ia cu frig, deoarece ştiu că gândul guvernanţilor noştri nu se îndreaptă spre oamenii de afaceri români, ci spre „marii investitori“, care până acum au tot redus numărul locurilor de muncă, au dat, în general, lefurile la nivelul minimului pe economie şi s-au gândit doar la propriile profituri. Pe oamenii noştri de afaceri corecţi – nu vorbim aici de cei cu „proptele“ la guvernanţi, ci pe cei importanţi sau pe cei cu firmele noastre micuţe de 2-3 angajaţi – nu-i bagă nimeni în seamă. Nu întâmplător li s-a pus „forfetarul“ pe cap, iar întreprinderile lor au sucombat cu zecile de mii.

 

Domnul Franks, „prieten“ vechi şi tovarăş la… pagubă

 

Cât despre ajutorul de la F.M.I., numai domnul Franks ştie, bietul de el, câte pingele a rupt prin România, în toţi aceşti ani şi câte periniţe a jucat prin munţii patriei noastre, până ne-a vârât pe toţi românii, până în gât, în datoriile pe care le are de plătit până şi nepotul meu, în vârstă de un an. Ce tupeu trebuie să ai, ca şef de stat, să anunţi, senin, că şi un nou-născut are de plătit 5.000 de euro, „datorie de la strămoşi“; adică impozit pe incompetenţa, mai bine zis pe trădarea şi pe lipsa de scrupule a guvernelor care ne-au condus în ultimii 22 de ani. Datoria aceasta se pritocea atunci, în anii 1999-2000, când domnul Jeffrey Franks, mult mai tânăr şi mai slăbuţ, cu un  fulgarin ieftin pe braţ şi o geantă doldora de documente, făcea anticameră, modest şi răbdător, aşteptând să intre la preşedintele P.U.N.R., cu care vorbea numai „între patru ochi“. Acţiunea se petrecea în str. Negustori, la sediul fostului P.U.N.R., partid condus, la vremea aceea, de fostul preşedinte efemer al P.U.N.R., membru titular al găselniţei numite A.O.Ş.R. şi actualul traseist – dar politician anemic, deşi pozează în forţos„prof. univ. dr. Valeriu Tabără“, recentul ministru demis al P.D.L.! Oare ce şuşanele „negocia“, atunci, viitorul reprezentant al F.M.I. Jeffrey Franks cu viitorul ministrul P.D.L.-ist al agriculturii Valeriu Tabără?! Mister, deocamdată! Dar e de presupus că erau aranjamente pentru firma MONSANTO.

Alergătura asta, până la făcutul găurii în pantof, a fost cu mare folos pentru F.M.I. şi Banca Mondială, başca operaţiunea de trădare de ţară, cu „Cărţile albe“, sus-amintite. Şi nici nu mă mir: ce-am căutat, am găsit. Parcă ne-a luat Dumnezeu minţile…

Ce să mai zicem de mormoni, religia aceea ciudată – căreia îi aparţine şi Jeffrey Franks, cum a recunoscut, singur, ca pe o garanţie a „corectitudinii“ sale –, conform căreia fiecare mormon poligam obişnuieşte să-şi pună să lucreze, în folosul său, toate nevestele şi copiii. Până una alta, la ţara noastră bogată şi atât de intens curtată, se potriveşte de minune vorba românului: „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă“. Iar dacă nu vom şti cum să ne ferim de „prieteni“ – cum ne avertizează Larry Watts, în extraordinara sa carte FEREŞTE-MĂ, DOAMNE, DE PRIETENI! – şi nu ne vom salva singuri, vom sta pe veci în genunchi, cu mâna întinsă la neaveniţii de peste mări şi ţări.

Cam atât pentru azi. Cam puţin, dar măcar zis franc. Ne vedem… în Piaţa Universităţii…

 

11 februarie 2012

Franca Francksman

Northrop Grumman s-a mutat din California în nordul Virginiei

Posted by Gabriela Petcu On October - 3 - 2011

By Simona Botezan, Washington DC

 

Northrop Grumman (NOC) este o corporaţie specializată în sisteme de securitate, produse şi soluţii în industria aerospaţială, electronică, sisteme informatice, precum şi servicii tehnice pentru armată, clienţii guvernamentali şi comerciali din întreaga lume. Compania a fost înfiinţată la începutul secolului XX şi şi-a stabilit sediul central la Los Angeles în anul 1930.

 

În luna iulie 2011, ziarul Loudoun Times Mirror informa cititorii din zona Washington DC, despre intenţia de relocare a companiei Northrop Grumman, de la Los Angeles în nordul Virginiei. Preşedintele companiei, Wes Bush, a declarat pentru Loudoun Times Mirror că decizia de relocare a fost luată în luna aprilie şi este motivată de necesitatea de a fi aproape de clientii săi principali: guvernul SUA şi Department of Defense.

Guvernatorul Virginei a declarat că relocarea companiei va avea un impact deosebit asupra zonei, deoarece colosul din LA are peste 20.000 de angajaţi, care vor fi relocaţi în nordul Virginiei, vor cumpara case aici şi se vor încadra în comunitate. Dintre aceştia, circa 500 de persoane vor lucra în noul headquarter al companiei, situat în Falls Church, Virginia.

Ceremonia de inaugurare a sediului Northrop Grumman HQ a avut loc la 23 septembrie 2011. La ceremonia de tăiere a panglicii au participat Guvernatorul Virginiei, Bob McDonnell; Republicanii Jim Moran şi Gery Connolly; Senatorul Mark Warner şi chairman Sharon Bulova, reprezentanta Fairfax County Board of Supervisors.

Ceremonia a fost urmată de o recepţie, în deschiderea căreia CEO Wes Bush a adresat mulţumiri autorităţilor statale şi federale şi, în mod special, Guv. McDonnell, pentru sprijinul pe care l-au acordat companiei Northrop Grumman pentru relocare.

Statul Virginia este recunoscut pentru legile pro-business şi oportunităţile deosebite pe care le oferă investitorilor care îşi stabileasc sediul central în vecinatatea capitalei naţiunii. Potrivit revistei Forbes, treizeci dintre cele mai profitabile afaceri din lume au sediul central în Virginia. Printre ele se numără: Smithfield Food, Orbital Sciences, CarMax,Watson Wyatt Worldwide, Verizon, Capital One, Dollar Tree, Capital Dinamic, Dominion Resources, Freddie Mac, Sallie Mae, CACI International, FHC Health System, Mars Inc şi multe altele.

Iniţial, compania californiană îşi exprimase dorinţa de a construi un sediu propriu la Washington DC, o clădire înaltă din oţel şi sticlă, dar cererea le-a fost respinsă deoarece clădirea nu se încadra în arhitectura zonei. Aeroportul Ronald Reagan, situat în vecinătatea National Mall (centrul istoric), reprezintă un alt motiv pentru care la Washington DC nu se construiesc zgârie nori. Deşi au respins ideea construirii unei clădiri moderne, autorităţile au oferit companiei Northrop Grumman  două soluţii alternative (Arlington si Falls Church).

Northrop Grumman a ales un complex de14 clădiri ultramoderne în Fairview Park Drive, complex  în care a funcţionat anterior compania Verizon, specializată în telecomunicaţii, de asemena contractor guvernamental. Complexul ocupă 334,000 square feet, este dotat cu săli de conferinţe, săli de gimnastică şi multe alte facilităţi.  Complexul este situat la intersecţia străzilor US 50 Arlington Blvd. cu 495 Capital Beltway. Sediul a fost remodelat după cerinţele Northrop Grumman de către LEED, Leadership in Energy and Environmental Design Commercial Interiors.

Datorita cifrei de afaceri ridicate, este de aşteptat ca Northrop Grumman să contribuie semnificativ la taxele statale, şi implicit la economia & bugetul local. Cu toate acestea, exista déjà o mulţime de voci care reproşează Guv. McDonnell că a acordat facilităţi importante companiei californiene doar pentru a câştiga capital electoral, dar a omis esenţialul – crearea unor locuri de muncă pentru cetăţenii din nordul Virginiei.  

Republicanul McDonnell este al 71-lea guvernator al Virginiei şi deţine funcţia din anul 2009. Sloganul cu care a câştigat alegerile era: “Bob’s for Jobs”. Ca urmare, contestatarii relocării NOC îl acuză indirect de nerespectarea promisiunilor electrorale. Ei susţin că relocarea a 20.000 de angajaţi Northrop Grumman, împreună cu familiile lor, va conduce la creşteri nejustificate de preţuri pe piaţa imobiliară; trafic suplimentar pe şosele deja supraaglomerate şi un număr mare de copii în scolile din nordul Virginiei. Deci va fi necesară alocarea unor fonduri suplimentare pentru infrastructură şi construcţia de şcoli noi. În acest context, ei consideră că banii aduşi de Northrop Grumman la buget nu vor acoperi inconvenientele produse de relocarea companiei în Virginia.

În replică, susţinătorii guvernatorului spun că rata şomajului în nordul Virginiei este doar 4% spre deosebire de rata somajului în întregul stat, care se apropie de 6% şi mult mai mică decât rata naţională medie de 9% De asemenea, purtatorul de cuvânt al Northrop Grumman, Robert Belote, afirma că relocarea în nordul Virginiei va fi un câştig pentru toată lumea, deoarece în viitorul apropiat NOC va angaja 40.000 de persoane din Washington DC metropolitan area.

Surse: Loudoun Times Mirror, Business Journal

Jurnal londonez (2)

Posted by Stefan Strajer On August - 18 - 2011

Jurnal londonez (2)

 

Autor: Lavinia IANCU

Impresii pozitive

Azi am să vă prezint partea frumoasă a Londrei şi anume zona turistică pe unde m-am plimbat puţin ieri pentru că era o zi superbă de vară. Ehei, dar chiar şi aici vom vedea ce înseamnă globalizare, capitalism, ş.a.m.d. Fiind o zonă mai importantă, se face totuşi curat mai des… De altfel am descoperit că şi în metrou, la finalul unei zile, sunt muncitori care nu fac altceva decât să cureţe şi să strângă mizeria făcută de unii oameni mai puţin civilizaţi. Chiar dacă sunt coşuri de gunoi, foarte puţini le folosesc! Ca la noi de altfel!

Sistemul de transport

Ce pot aprecia însă, chiar şi aşa, cu toată mizeria din metrouri, sistemul de transport în comun este excepţional! Nu ai cum să nu te descurci odată ce înţelegi cum funcţionează. Aşa că ieri am îndrăznit şi să pornesc la drum singură şi sinceră să fiu m-am simţit minunat când am realizat că mă descurc de minune şi că pot să traversez jumătate din oraş fără să am instrucţiuni de la altcineva, doar ghidându-mă după hartă…  Într-adevăr, se spune, că transportul în comun de aici e cel mai bun din Europa, cel mai bine pus la punct, dar cred că şi cel mai scump!

Sine labore non erit panis in ore

Adică, fără muncă nu mănânci pâine, sau mai pe româneşte „Cine nu munceşte nu mănâncă!”. Deci, cât mai repede, trebuie să obţin ceva de lucru!

După ce mi-am depus duminică şi luni cv-ul la toate anunţurile de pe un site de recrutare foarte popular, azi am primul interviu deja pentru un post de cosmeticiană, la un salon destul de aproape de unde locuiesc. Iar mâine am un interviu pentru un post de weekend. Ideea e să încerc orice variantă pentru a nu sta prea mult timp fără servici, pentru că viaţa e destulă de scumpă aici… dar totuşi nu aşa precum spun alţii… ori poate eu încă nu o percep…

Oricum ideea e că… am să fac tot posibilul să îmi găsesc de lucru, iar planul  principal, deocamdată, e să fac un curs bun de machiaj – de câteva luni, să îmi scot cheltuiala cu venitul aici, să vizitez tot ce se poate vizita, să merg la câteva spectacole de balet, concerte simfonice, poate şi un concert al lui André Rieu (wow!), sa leg prietenii şi… probabil o vizită acasă la părinţi. Cel puţin acum aşa gândesc acum! După calculele mele asta înseamnă că am să mai stau vreo 6-8 luni, cu siguranţă, la Londra. Asta, dacă nu cumva îmi întâlnesc marea dragoste tocmai aici şi atunci totul se schimbă J !!!

El NINO ingles…

Pentru mine, acum, pasul cel mai important este să-mi iau NINO (dupa cum am aflat ulterior că se prescurtează aici) adică Naţional Inssurance Number, cu care ulterior, după un an, poţi aplica pentru „Blue Card” adică dreptul de muncă permanent! Asta e valabil pentru români şi bulgari! Fără acest NINO nu poţi face nimic pentru că nu te angajează nimeni fără el. Ca să îl obţii îţi trebuie o adresă validă care să demonstreze unde locuieşti, adică să închiriezi un apartament undeva în urbe, demonstrabil şi cu chitanţele de achiziţionarea unui bun, facturi la utilităţi, abonament la o companie de telefonie, etc. Adică ceva care să ateste că locuieşti acolo, apoi… contractul de chirie, referinţe de la două persoane cel puţin (cum ar fi în cazul meu că le-am „cosmetizat”!) şi un cont în bancă pe care trebuie să faci rulaj până la data interviului pentru acest NINO, extrase bancare, facturi emise catre persoane cu care ai colaborat, pentru a demonstra ca te pot intretine singura. Cu toate aceste dovezi, mergi la un interviu pentru alocarea acestui NINO, pe care… nu toţi îl primesc! Î

Am nevoie de un medic…

Adică, între timp trebuie să mă înscriu la un doctor aici, care să mă ia în evidenţă. Ceva asemănator cu sistemul medical din Romania, adică un fel de medic de familie, denumit aici GP, şi să mă înregistrez ca PFA (persoană fizică autorizată), dar nu pentru o meserie anume, cum e în Romania, ci în general, mai în detaliu… Acest statut fiind valabil tot… cetatenilor români şi bulgari! De exemplu, daca nu îmi găsesc de lucru decât ca „bonă”, sau orice altceva, tot ca PFA sunt platită, şi se colaborează ca atare pe acest sistem.

Atenţie la litere mărunte!

Acum însă, singura problemă este că… prietena la care stau, locuieşte în gazda la cineva, iar camera respectivă este subînchiriată… ceea ce este ilegal! Iar ea nu a ştiut şi nici nu a citit atent contractul la semnare unde se spune (cu litere foarte marunte, exact cum e în sistemul bancar) că este „sublet apart” adică subînchiriat. Asta deoarece… pe adresa „asta” figurează ca fiind chiriaşi… gazdele noastre, care mai  au şi o firmă înregistrată tot pe adresa asta. Aşa că eu am să încerc să vorbesc cu toate cunoştinţele… poate găsesc un ajutor şi să trec în acte adresa lor pentru  corespondenţă chiar dacă eu locuiesc în altă parte pentru moment. Desigur, imediat după ce îmi voi găsi şi eu de lucru, şi voi primi primele salarii, ne vom muta de aici. Şi atunci, ulterior, noul domiciul se va schimba în acte! Asta nu e o problemă.

O faptă bună…

Cam acestea sunt problemele „minore” cu care mă confrunt, dar cărora le voi găsi rezolvare curând. Mai ales că am câteva cunoştinţe pe aici, precum o fostă colegă de liceu, apoi fosta mea colegă de facultate şi prietenă cu care stau şi cu care mă sfătuiesc mereu ce trebuie să fac, unde trebuie să mă duc şi cu cine să vorbesc  pentru dosarul acesta de NINO. Şi culmea… aici interviurile şi discuţiile de afaceri se mai leagă şi în restaurante. De asemenea, şeful prietenei mele, încercă să ne ajute (şi pe mine!) sfătuindu-ne cum poate…  De fapt el este cel care, la angajarea ei, a văzut în dosarul ei… că are probleme cu închirierea locuinţei… Alambicat şi întortocheat e totul din păcate, dar pentru mine e o experienţă unică şi învăţ foarte multe din ea, plus că mă ajută să mă cunosc şi să mă apreciez şi mai mult… Sunt doar eu, cu mine… pe forţele mele!

Speranţe de viitor

Acestea fiind spuse, înţeleg că nimic în viaţă nu e întâmplător. Mă bucur mult că am venit aici. Vor fi alte experienţe trăite singură, departe de casă, dar care mă întăresc şi mă ajută pe viitor. Şi simt că am să reuşesc si că tot ce îmi propun o să se îndeplinească, mai devreme sau mai târziu. Cel mai important e să am NINO-ul, să muncesc, să vizitez tot ce se poate vizita, să călătoresc prin împrejurimile Londrei, să merg la concerte, spectacole, după cum am mai spus şi să simt că trăiesc totuşi „chiar dacă muncesc”… să fac cursul care mi l-am propus şi după aceea mai vedem… rămân ori merg acasă… Toate astea sunt importante pentru mine pe termen scurt. Salutari din ţara vremii schimbătoare.

(Pe curând)

Lavinia IANCU

Londra, UK

iunie 2011

Noua mea Ordine Mondială şi noua lor Ordine Mondială

Posted by Stefan Strajer On August - 14 - 2011

Noua mea Ordine Mondială şi noua lor Ordine Mondială

Autor: Magdalena ALBU

 

„Chiar când Dumnezeu ne întinde mâna, satana ne împinge s-o scăpăm.” Părintele Arsenie Boca

Schimbarea actuală de paradigmă este mai mult decât evidentă pentru orice locuitor al acestei planete înguste. Se încearcă a se impune altceva decât ceea ce a fost până acum cu orice preţ. Numai că noua lor ordine mondială nu bate absolut deloc cu noua mea ordine mondială. Nu se potrivesc nici în clin şi nici în mânecă. Faptul că Omul nu mai încape deloc ca entitate fixă şi primordială în acest aşa-zis concept globalizant, care adună în el o gândire extrem de precară, fundamentată pe un primitivism feroce, mă pune din ce în ce mai mult pe gânduri. Sclavagismul conturat acum cu mare forţă pe toate laturile şi faţetele societare ale zilei de azi nu poate decât să te determine pe tine, observator atent al propriei tale lumi în care exişti, a crede că abjecţia conjuncturală „NOM” – a câta, oare, în lungul şir al istoriei acestei lumi?!… – reprezintă un nou tip de imperialism dur construit pe temelia prăbuşirii evidente a unei întregi economii mondiale a prezentului acesta destul de ambiguu şi de ceţos. Un prezent care e dat însă omenirii de către Cel de Sus spre a-l parcurge pentru a fi trăit, aşa cum trebuie, iară nu pentru a-i fi blestemate cu sârg secundele una după alta, ajungând a-ţi huli fireasca matrice maternă cu patimă şi imprecaţii cât te ţin bojogii.

Moneda actuală de schimb, banul, începe să zvâcnească, iată, cu putere sub presiunea intereselor unor grupuri, care conduc azi umanitatea, grupuri înecate până peste urechi în opulenţă şi în neaducerea aminte deloc a ceea ce înseamnă complexul verb „a fi”. Crize peste crize, de identitate, economice ori de alte naturi, mai mult sau mai puţin reale, la fel ca şi vestitele revoluţii mai mult sau mai puţin regizate ale umanităţii de catifea, de iasomie şi de ce or mai fi fost ele – de fapt, cantităţi enorme de sânge amestecat sinistru de cinematografic cu retorici discursive contrafăcute cu uşurinţă şi inuman -, au fost şi vor mai fi. Prăpastii, aparent fără ieşire, s-au tot succedat unele după altele, pierzîndu-se toate în fumul înecăcios al unei uitări perverse (tristă neamintire a unui trecut ce a fiinţat aievea!…), niciuna dintre ele neavând însă omenirea în centrul său, ci doar interese mărunte de ordin finaciar-politic, nici măcar moral sau cultural, ale conducătorilor ei vremelnici şi, de cele mai multe ori, complet iresponsabili.

Actualmente, ceea ce trăim acum nu e nici pe departe o rezultantă nefericită a unei diacronii fireşti a destinului liniar al acestei lumi. Criza prin care trece întreaga umanitate acum nu este una care să anunţe un previzibil final apocaliptic. Dimpotrivă. Regiile existente în spatele ei însă (a nu se citi aici „conspiraţii”, ci planuri nedate în vileag încă, un soi de secret al lui Polichinelle care stă în mintea şi pe buzele tuturor) nu anunţă, după cum se poate constata pe pielea noastră a tuturor, nimic bun. Configuraţia încropită a unei aşa-zise „noi lumi” refăcute phoenixian din cenuşa proprie se pare că este una lipsită de două noţiuni precise în sfera ideologiei ei precare: Omul şi Dumnezeul din lăuntrul şi din afara sa. Se concretizează din ce în ce mai pregnant un soi de metaom robotizat şi împins către obedienţă ocultă şi un nou dumnezeu „iluminat” (de fapt, o înşiruire de cranii cu ochii scoşi, evident, găsite prin cimitire şi aşezate simetric, cu o lumânare în spatele lor, în sanctuarele satanice ale celor ce propovăduiesc propagandistic un ecumenism forţat şi impropriu, de fapt, nişte simpli închinători zeloşi „marelui arhitect” al omenirii trasat din echer şi compas pe un birou de proiectare oarecare de către reprezentanţii plesnind de aroganţă şi de venin ai noii ordini mondiale), născut din anularea de facto, prin tot soiul de experimente ştiinţifice îndelung mediatizate, a Celui real, unicul zămislitor al Universului enigmatic şi fascinant din interiorul căruia facem şi noi parte.

  

Cipul – o formă de de control total al întregii lumi de către actualii vătafi ai NOM-ului, cu hoiturile zăcând în lux patologic, zis şi „elitist”. Prostituţia, pedofilia, sodomia şi desfiinţarea familiei – formulele cele mai sigure de alungare a Iubirii, de atrofiere a centrului acesteia din creierul omenesc. Lupta omului nu cu sine însuşi, ci împotriva sa, un deziderat care nu urmăreşte altceva decât să omoare Sinele curat al bietei fiinţe umane şi reducerea acesteia la un simplu organism viu cu o neostructură armată doar cu instinctualitate feroce şi-atât. Industria pornografică a fost dezvoltată cu minuţiozitate în timp tocmai pentru a-i demonstra Omului că nu e nimic altceva pe pământul acesta clisos, pe alocuri, decât o mână de mădulare fără suflet, posesoare a unor organe genitale de diferite mărimi împerechiabile în fel şi chip (atât i se insuflă fiinţei umane azi prin varii manipulări grosolane), dar şi un recipient uriaş de trivialitate şi de incultură, o entitate insalubră din toate punctele de vedere şi acerebrală, care, în afară de sex, droguri şi analfabetism, nu mai trebuie să fie educată spre a vedea absolut nimic (amintim aici toate tipurile de „vedete” şi de emisiuni de acest gen promovate ostentativ de către mass-media), noua tipologie humanoidă din ziua de azi fiind, iată, un fel de construct monstruos fundamentat din plin numai pe tupeu, subdezvoltare personală şi coit pervers cât cuprinde.

Călcatul peste cadavre se doreşte a fi o modă impusă acum cu străşnicie de către aparatul de propagandă a actualului sistem conducător dictatorial al lumii. Prigoana consumerismului exacerbat, aroganţa fără de limite afişată peste tot şi carierele de tip sinecuri nasc din ce în ce mai abitir noile cete de copii nu ai Soarelui, ci ai NOM-ului, doritori aprigi de opulenţă şi de desfrâu la cote maxime – nişte victime inconştiente ale vanităţii prosteşti, care curge azi în valuri. Nimic sfânt, nimic la locul lui. Doar haos. Haos întreţinut cu bună ştiinţă pentru instaurarea cu paşi repezi ai noii ordini mecanice antiumane planetare cu orice preţ de către o mulţime finită de forţe ale răului descărnate însă până la ultima lor fibră de semantica plină a verbului „a fi”. „Jos cu fiinţa numită OM!” Nu este nevoie de aşa ceva. Interesant în aceste momente e doar jocul de distrugere a omenirii celei umane şi naşterea cât mai grabnică a umanităţii mecanice formate numai din entităţi mecanico-cipate, adumnezeite şi animalice, singurii, de fapt, noi locuitori plini de „vrednicie” ai acestei cu totul şi cu totul alte lumi marcate de simboluri oculte afişate în mod vizibil orişiunde în ziua de azi. Praf de stele satanic aruncat cu putere în ochii tuturor de către şleahta de vrăjitori reali şi hidoşi ai ilustrei noastre contemporaneităţi macabre!…

Personal, îmi doresc – deşi mă întreb mereu dacă are vreo urmă de importanţă ceea ce vreau eu ca fiinţă umană cu raţiune şi afect a acestei planete mici, dacă interesează pe cineva dintre cei care ne numesc simplu „negri pe plantaţie sau sclavi”?!… – un tip de nouă ordine mondială deloc utopică, însă lipsită completamente de izuri francmasonice felurite. Căci „Ne-ar cuprinde Dumnezeu cu totul şi ne-ar îmbrăca în lumină, însă nu găseşte în noi loc curat de care să ne cuprindă (…).”, ne glăsuieşte din veşnicie Părintele Arsenie Boca. Vreau o nouă lume dominată de pace şi de spirit divin, de bună înţelegere între oameni şi de substanţa rară a înţelepciunii. Un soi de Realia terestră, unde Omul să se simtă cu adevărat la el acasă şi nicidecum într-un veşnic prizonierat al dihaniilor înspăimântătoare care conduc malefic planeta. Noua mea ordine mondială presupune scoaterea Omului de sub obrocul minciunii şi al manipulărilor sale de zi cu zi. Departe de mizerie, fiinţa umană s-ar întoarce sigur către ea însăşi şi ar sălăşlui de la un capăt la altul al spaţiului acesta teluric cu rugăciunea în inimă şi cu Dumnezeu, în sfârşit, alături o dată pentru totdeauna. Îmi doresc prea mult ?!… Eu cred că nu, fiindcă ceea ce gândesc constant în adâncul sufletului meu se cheamă nici mai mult şi nici mai altfel decât normalitate. Sau, precum ar spune atât de pătrunzător Părintele Arsenie Boca: „Lipiţi-vă inima de lucrul lui Dumnezeu (…). Nu mai chemaţi pe dracul, pe bată-l crucea, căci, dacă tot pe el îl chemaţi, el vă va ajuta şi el vă va aduce risipă şi moarte.”

Magdalena ALBU

11 august 2011

Jurnal londonez (1)

Posted by Stefan Strajer On August - 14 - 2011

Jurnal londonez (1)

  

Autor: Lavinia IANCU

Plecarea.

Gata! Mi-am luat inima-n dinţi şi m-am hotărât să plec! Viaţa e cam grea la noi acasă.  (din mai multe puncte de vedere pentru mine!) .Aşa ca de ce sa nu încerc să văd cum stă treaba asta cu emigrarea. Ştiu că nu e uşoară! Dar de ce să nu îmi încerc şi eu norocul!? Am auzit că in Europa cel mai bine se câştigă în Marea Britanie şi Germania, dar cum cu limba germană nu ma prea împac, Marea Britanie câştiga în detrimentul Germaniei, ca la un meci de fotbal…  Aşa că… direcţia Londra!

*

După un drum puţin obositor cu microbuzul spre aeroport şi cu avionul, iată-mă ajunsă în ţara ploilor „United Kingdom”! Pe parcursul zborului am trecut printr-o zonă de turbulenţă… nu prea plăcută pentru stomac! (Sic!). În timp ce pilotul aeronavei se pregătea de aterizare, majoritatea pasagerilor au aplaudat în semn de mulţumire pentru dexteriatea piloţilor de a aduce aparatul la sol. Cu această ocazie, am făcut cunoştinţă şi cu adevăratul gentalman britanic şi anume… un „domn” care împreună cu prietenii lui ne-a făcut pe toţi pasagerii „idiots”… deoarece am îndrăznit să batem din palme!

Prima impresie.

În fine, aceasta a fost doar prima dintre ciudăţeniile trăite aici, pe aceste meleaguri. Ca să nu mai spun că… deseori am avut impresia că sunt în Asia, Africa sau poate Orientul Mijlociu. Este plin de oameni de culoare de diferite naţionalităţi. Dar nici asta nu ar fi o problemă… Adevărata problema este mizerie de nedescris pe străzi! Credeţi-mă! Nu vă puteţi imagina cât de curat este oraşul de pe malul Crişului Repede, de unde am plecat… pe lângă vestita Londră. Şi pe deasupra mai şi pute a urină destul de des… Am dedus că acest „fenomen” este cauzat de faptul că toţi beau, foarte mult, mai ales bere. Imediat după ce ies de la serviciu merg in pub-uri la băute şi e posibil că nu sunt suficiente wc-uri publice… aşa că se uşurează pe unde apucă! Deci cam asta a fost „Wellcome to London” pentru mine!

Unde locuiesc?

Londra e împărţită pe 6 zone, iar eu stau în zona 2, adică una din cele bune zone, cică. Zona 1 e centrul, unde e situat Wesminster Abbey, Big Ben şi alte atracţii turistice pe care le ştim cu toţii de prin filme sau reviste! Zona 6 se află în afara Londrei, şi se remarcă prin case şi străzi mai curate, iar următoarea comparând calitatea şi curăţenia este zona 1 unde se face curatenie zilnic. Zona 4 e plină de români, bulgari, albanezi, ţigani şi alte rase…. Oricum am făcut poze să vedeţi, din zona 2. Numai spun că în metrouri am văzut persoane „care beau sau mănâncă ceva”. O bere, un suc, o cafea şi apoi lasă pe jos, pe marginea geamului, sau pe banchetă: ambalaje, sticle, cutii cu resturi de meniuri de la McDonald’s, ziare… Ce mai! Mizerie cât cuprinde.  Aşa că la capitolul curăţenie toate zonele stau foarte prost.

Şi culmea… mă întreb de ce oamenii de pe-aici sunt aroganţi, gălăgioşi, încrezuţi şi indiferenţi la tot ce mişcă din „alte ţări mai puţin neaoşe”. Nici nu pot să vă descriu… Oare aceştia ne învaţă pe noi ce înseamnă bunul simţ…? Hm! Mai au foarte mult să ne ajungă… Sincer! Dar, desigur,  avem şi noi foarte multe capitole unde ni se pot da lecţii…

În căutare de muncă.

Oricum, eu iau viaţa aşa cum este, încerc să nu mă stresez şi chiar să nu bag în seamă prea mult lucrurile negative. Încerc să mă adaptez din mers. Ieri am aplicat on-line pentru toate job-urile posibile în zona de est, sud-est şi centrul Londrei (pentru că eu  locuiesc în zona de est şi vreau să fiu mai aproape de casă). Aştept răspunsul lor, dar oricum mai aplic şi în seara asta pentru alte job-uri şi… nu numai în domeniul cosmeticii… la care (zic că) mă pricep! Am să verific pe internet şi site-ul comunităţii de români de aici. Între timp am să mă interesez de un curs bun de machiaj… Nu am intenţia să stau prea mult fără servici, aşa că mâine mă duc la o agenţie a unor polonezi (sunt foarte mulţi aici) care au ajutat-o şi pe o prietenă de-a mea pentru a obţine „National Inssurance Number” (NIN), adică un fel de carte de identitate. Fără NIN, ca emigrant, nu poţi face nici o mişcare…

(Pe curând)

Lavinia IANCU

Londra, UK

13 iunie 2011

Mai are România o voce in Europa?

Posted by Stefan Strajer On July - 19 - 2011

MAI ARE ROMÂNIA O VOCE ÎN EUROPA?

(CAZUL HAGI CURDA)

 

Autor: George RONCEA

 

 

Protest faţă de încălcarea de către Ucraina a drepturilor fundamentale ale omului, a libertăţii de mişcare, a libertăţii cuvântului şi a presei, în cazul jurnaliştilor romani Valentin Ţigău şi Simona Lazăr. Mai are România vreo voce în Europa?

Domnule Preşedinte al României, Traian Băsescu,

Ne adresăm Dvs ca şef al diplomaţiei României şi preşedinte al tuturor romanilor, garant şi apărător al drepturilor lor.

Sâmbăta, 16 iulie a.c., în cursul dimineţii, doi ziarişti profesionişti romani se îndreptau spre localitatea Hagi Curda, pentru a participa la sfinţirea primei biserici romaneşti din actuala Ucraina, de la ocuparea Basarabiei de către URSS, cu crimele, deportările şi distrugerile odioase care au urmat, şi până astăzi. La graniţa cu statul vecin, punctul de frontieră Reni, Valentin Ţigău, realizator la Radio România Actualităţi şi soţia sa, Simona Lazăr, redactor la Jurnalul Naţional, au fost încunoştiinţaţi că sunt declaraţi indezirabili, „persona non grata”, mai precis „jurnalist non grata”, ca urmare a unei serii de articole din 2009, intitulate generic „Reporter în Basarabia de Sud”. Materialele incriminate pot fi găsite la adresa http://www.romanii-de-langa-noi.blogspot.com. Una dintre probleme este că, deşi această interdicţie datează încă din 2009, până acum nu a fost adusă la cunoştinţa autorităţilor romaneşti, în ciuda zecilor de întâlniri bilaterale futile avute la toate nivelele diplomaţiei.

Asociaţia Civic Media, membră a Organizaţiei de Media a Sud Estului Europei (SEEMO), bazată la Viena, care este afilitata la Institutul Internaţional de Presă (IPI) cu sediul la New York, protestează faţă de acest abuz grosolan al autorităţilor ucrainene, care constituie o încălcare gravă a drepturilor omului, aşa cum sunt ele stipulate în Declaraţia Universală a ONU, ratificata şi de Kiev, a libertăţii de mişcare, a libertăţii cuvântului şi a libertăţii presei, consfinţite şi de către Consiliul Europei, unde Ucraina este membră, cât şi un afront la adresa relaţiilor bilaterale de bună vecinătate şi a eforturilor pe care le face România pentru apropierea acestei ţări de structurile europene la care suntem parte.

În lipsa unui răspuns adecvat din partea ministrului Teodor Baconschi şi a ministerului Afacerilor Externe – care, până la această oră, a treia zi după incident, nu au binevoit nici să solicite scuze din partea Ucrainei şi nici măcar să-i contacteze pe cei doi ziarişti profesionişti – vă solicităm Dvs să reparaţi demnitatea naţională ştirbita şi să apăraţi drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor romani şi, în acelaşi timp, ale presei libere din România.

Gestul de tip totalitarist-comunist al vecinei noastre răsăritene, la fel ca şi tratamentul la care este supusă numeroasă minoritate românească de pe teritoriul actualei Ucraine sau modul în care Kievul ignora acordurile internaţionale în privinţa Deltei Dunării, dovedesc că această ţară este încă profund ancorată în mentalitatea sistemului bolşevic şi ale produsului acestuia, homo sovieticus, de ale cărui practici şi metode, de tip KGB-ist, nu se poate dezice.

Vă aducem aminte că, în urmă cu şase ani, în aprilie 2005, Societatea pentru Cultura şi Literatura Română din Bucovina vă transmitea printr-un Memoriu un set similar de probleme. „O mare problemă – se afirmă în Memoriu – este reprezentată de interdicţiile de intrare în Ucraina impuse de autorităţile ucrainene fără nici o explicaţie. Lista celor care au primit interdicţie de intrare în Ucraina este lungă: Marian Voicu, realizator la TVR, Victor Roncea, şeful secţiei de ştiri Externe de la ZIUA, scriitorul George Muntean, fost vicepreşedinte SCLRB, Ion Beldeanu, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Suceava, Eugen Patras, fost vicepreşedinte al Societăţii pentru Cultura Românească “Mihai Eminescu” din Cernăuţi, s.a”.

Faptul că, după şase ani, nimic nu s-a schimbat din atitudinea Ucrainei faţă de România, de etnicii, cetăţenii şi presa ei, în ciuda faptului că suntem membri cu drepturi depline ai NATO şi UE, arata că avem o problemă perenă, nerezolvată, ceea ce demonstrează şi că diplomaţia romana, cel puţin pe această relaţie, este la pământ.

În acelaşi Memoriu se atrăgea atenţia şi asupra unei alte probleme, şi anume „cea a faptului că localităţile romaneşti din Ucraina nu au revenit la denumirile lor istorice, păstrându-se denumirile impuse în perioada sovietică”. Am fost profund dezamăgiţi să constatăm că, din Comunicatul oficial al MAE privind situaţia celorlalţi romani, în număr de 130, reţinuţi temporar la graniţa cu Ucraina în aceleaşi împrejurări, lipseşte cu desăvârşire menţionarea numelui romanesc al localităţii în care se sfinţea biserica Mitropoliei Basarabiei, şi anume Hagi Curda, fie şi numai în paranteză, după numele falsificator impus de sovietici, respectiv Camîşovca. Această practică mai este uzitata doar de Ambasada Ungariei din Republica Moldova, care eliberează vize Schengen folosind pentru Chişinău denumirea rusească, de Kisinyov. Este o ruşine pentru noi, ca romani, în secolul 21, să ne resovietizam numele numai ca să fim pe placul unui stat agresor şi perpetuu agresiv faţă de conaţionalii noştri vitregiţi de soartă, în timp ce în propria noastră ţară nu mai ştim cum şi unde se la suflam reprezentanţilor extermisti ai ungurilor, ca să se simtă mai bine.

Nu mai puţin întristător este să constatăm faptul că diverse cluburi şi organizaţii care se pretind „active” pentru drepturile ziariştilor au zăcut pasive în acest caz, în lipsa vreunei mize financiare sau de interese politice şi de grup. Dezarmant este şi faptul că o instituţie publică, cum este Radioul Naţional, condus, ce-i drept, de UDMR, nu a emis nici un protest în apărarea propriului ziarist, angajat al RRA, ale cărui drepturi au fost încălcate în timp ce reprezenta România. Astfel de ciudăţenii sunt, din nefericire, dovada că anormalul a ajuns o normalitate, începând de la sfaturile şi informaţiile “avizaţilor” şi până la nivelul de jos, al “activilor”.

Încheiem cu aceleaşi cuvinte pe care le-am mai folosit în trecut într-un caz similar, când predecesorul Dvs, preşedintele Ion Iliescu, a preferat politica “jocului de glezne” şi a diplomaţiei ridicate cam pe la acelaşi nivel, a „genunchiului broaştei”, care însă, în condiţiile celei de azi, pare totuşi o perspectivă a unei “înălţimi ameţitoare”:

„În dorinţa ca acest caz să nu devină un precedent pentru sisteme politice nedemocratice din jurul României, care ar dori să „pedepsească” abuziv libertatea presei, afectând astfel şi alte instituţii media romaneşti, vă solicităm luarea unei poziţii oficiale”.

Cum MAE şi RRA nu au avut timp să le facă publică poziţia ziariştilor „vinovaţi”, o reproducem aici aşa cum a fost ea publicată, cu o solidaritate singulară, de ziarul „Curentul”:

„Ca jurnalişti profesionişti, n-aş miza, în totalitate, pe senzaţionalul episodului Hagi-Curda. Tot ce s-a întâmplat acolo era previzibil; scenariul se putea scrie, aproape la fel, în multe ţări est-europene cu deficit de democraţie. Acolo, unde un cunoscut ziarist ucrainean de opoziţie, Gheorghi Gongadze, a fost asasinat, în anul 2000, de serviciile speciale cu ordin de la conducere, de ce ne-am aştepta că alt ziarist să însemne mai mult decât încă un individ periculos? În definitiv, aici se află răspunsul la întrebarea: «De ce ne-au refuzat ucrainenii intrarea în statul lor vecin şi prieten?». Am publicat, în urmă cu doi ani, o serie de reportaje documentate în Basarabia de Sud. Şcoala, limba română, biserica, conştiinţa de neam – toate aceste valori aflate în pericolul de a se destrăma şi asupra cărora ne aplecăm de mai multă vreme prin natura meseriei noastre. N-am trucat şi n-am exagerat nimic. În general, s-a scris puţin despre Basarabia de Sud, şi acele reportaje au marcat, poate, deschiderea unei noi ofensive pentru adevăr. Dar, cum ştiţi, în anumite situaţii, adevărul doare mai mult ca o rană de glonţ. Revedeţi aceste articole, pentru a înţelege mai bine, la adresa http://www.romanii-de-langa-noi.blogspot.com. Istoria noastră nu e nouă. Sute şi mii de alţi jurnalişti au suferit pentru că au spus adevărul. Unii au plătit cu viaţa, ca Gheorghi Gongadze. În ciuda acestor tragice întâmplări, jurnaliştii n-au încetat să caute adevărul pentru a-l spune oamenilor, având speranţa că ar putea schimba lumea în care trăim. E ceea ce am făcut şi noi. Credem că nu am greşit“, ne-au declarat colegii noştri Valentin Ţigău şi Simona Lazăr.

Domnule Preşedinte, arătaţi-le şi arătaţi-ne că nu am greşit!

Victor RONCEA

Preşedinte-fondator Asociaţia Civic Media

18 Iulie 2011

 

http://www.ziaristionline.ro/2011/07/18/civic-media-catre-traian-basescu-protest-fata-de-incalcarea-de-catre-ucraina-a-drepturilor-fundamentale-ale-omului-si-a-libertatii-presei-in-cazul-hagi-curda/

Citiţi şi:

Crez de jurnalist non grata. Trei vorbe pentru domnul presedinte Traian Basescu despre Ucraina, demnitatea nationala, libertatea de miscare si a cuvantului

Crez de jurnalist non grata: Merita sa devii indezirabil dupa ce saruti mainile romanilor din Ucraina – Simona Lazar, Reporter in Basarabia de Sud »

70 de ani de la declanşarea războiului de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei

(Conferință)

Autor: Paul Leu (Kenmore, Washington, USA)

1.Pregătirile lui I. V.Stalin pentru realizarea Republicii Sovietice Mondiale

După colectivizarea forţată, exterminarea culacilor, înfometarea ucrainienilor, deportarea populaţiei neruse, militarizarea industriei, epurarea aparatului represiv etc., I. V. Stalin a demarat, în secret, mobilizarea forţelor armate la graniţa de vest, pentru a ocupa Europa, începând cu: Polonia, Filanda, Estonia, Lituania, Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei etc.

Pentru a-şi subordona necondiţionat structurile de putere în vederea realizării Republicii Sovietice Mondiale, cu capitala la Moscova, dictatorul din Kremlin, în timpul Marii Terori, a ordonat asasinarea a 700.000 de persoane, între care s–au numărat şi circa 38.000 activişti ai PCUS şi ofiţeri, consinderându-i pe toţi conspiratori antisovietici şi spioni germani[i].

Lichidarea cadrelor PCUS, NKVD şi ale Armatei Roşii urmărea să-i “elimine pe cei care dau semn de slăbiciune, de omenie şi să-i promoveze pe cei care aplică nemilos ordinele; această punere la încercare destul de specială permitea construirea unui partid format din criminali înrăiţi, gata de orice pentru a-l satisface pe Conducător[ii], aşa cum erau cei din Comintern.

O altă etapă a plaului secret stalinist de a cuceri lumea s-au conturat evident odată cu încheierea oficială a tratatului Ribentrop-Molotov. La cererea părţii sovietice, a fost semnat şi un Protocol secret, ce împărţea sferele de influenţă între cele doua puteri imperialiste. URSS prelua Europa Centrală şi de Sud-Est, de la Marea Baltică la Marea Neagră, plus Finlanda, Estonia şi Letonia. Germania revendica Lituania şi oraşul Vilnius. Polonia şi-au imparţit-o urmând linia râurilor Narev, Vistula şi San.

La punctul 3 al protocolului, Germania îşi manifestă “dezinteresul politic total pentru aceste regiuni“, iar sovieticii solicitau Basarabia.

Agresiunea nazisto-comunistă a demarat aproape simultan. Pe frontul de vest, la 1 septembrie 1939, invazia hitleristă a pornit de la Gdansk spre Varşovia şi, la 17 septembrie 1939, pe frontul de est, Armata Roşie a invadat cealaltă parte a teritoriului suveran al Poloniei interbelice, înaintând până în apropierea capitalei statului cotropit.

Numai operaţiunile de dezmembrare a statului aflat între cei doi agresori imperialişti a costat viaţa a şase milioane de polonezi, între care se numără elita armatei exterminată la Katin de sovietici, a intelectualităţii şi circa trei milioane de polonezi, evrei, ţigani, handicapaţi, homosexuali etc. etc.

Invadarea Europei Apusene, a Basarabiei şi Bucovinei, a Ţinutului Herţei a fost pregăită de Stalin cu minuţie, după cum rezultă din amplasarea primului eşalon de atac în districtele militare de la graniţa de Vest a Uniunii Sovietice, alcătuit din: 190 divizii, cu un efectiv de 3.289.851 soldaţi, dotate cu: 59.787 piese de artilerie, 15.687 tancuri şi tunuri de asalt, 10.743 avioane etc.

 În acest scop, la 21 iunie 1940, şeful Direcţiei Politice a Regiunilor Militare Odessa şi Kiev, a ordonat ca Basarabia “să fie smulsă din mâinile tâlhareşti ale României boiereşti“.

În vederea demarării conflictului armat proiectat de Stalin, comandamentul militar amintit, mai preciza şi următoarele obiective tactico-strategice pe care invadatorii urmau să le aplice:

 “- rapida descompunere a armatei române, a demoraliza spatele (armatei) şi, astfel, a ajuta comandamentul Armatei Roşii sa obţină, în cel mai scurt timp şi cu cele mai mici pierderi, victoria deplină[iii].

În iunie 1940, în urma ultimatumurilor date României, sovieticii au ocupat nu numai Basarabia şi Bucovina de Nord, ci şi ţinutul Herţei, iar după ce puterile Axei aflate în conflict cu Aliaţii se se vor fi epuizat prin distrugere reciprocă, Stalin intenţiona să continuie expansiunea armată spre a le ocupa şi transforma în republici unionale.

De remarcat este faptul că, în aceste momente evreii[iv] cominternişti din Basarabia, pe care prozatorul eseist Norman Manea, într-un recent interviu dat la Deutsche Welle, îi numea proşti, conform ordinelor primate, au contribuit eficient la demoralizarea armatei române pentru ca sovieticii să obţină “cu cele mai mici pierderi, victoria deplină” ordonată de Stalin.

Un participant la evenimente surprinde acest moment istoric, astfel:

“La năvălirea barbarilor bolşevici, în iunie 1940, fiecare a fugit cum a putut şi cum a reuşit, numai să scape de furia celor cu care convieţuirserăm pâna atunci paşnic.

S-au repezit ca nişte fiare, în special asupra armatei române ce se retrăgea în debandadă. Le aruncau soldaţilor în cap cu oale de apă ferbinte, sau cu oale de noapte pline de conţinut.  Le tăiau epoleţii şi la unii chiar nasturii de la pantaloni ca sa râda mai copios de ei. Pe ofiţeri, de obicei, îi omorau.

Ruşii, vreau să zic ostaşii ruşi, nu interveneu, ci se uitau şi râdeau cu poftă. Atacau convoaiele de refugiaţi şi le furau tot ce puteau începând cu bijuteriile. Le răsturnau căruţele şi-şi băteau joc de ei.

Aceştia erau, ca să nu supăr pe nimeni voi folosi termenul de neromâni/alogeni care sub români o duseseră bine, mâncaseră o pâine bună şi nu li se făcuse nici o discriminare, doar din 1921 pâna in 1940 am trăit in Basarabia şi ştiam foarte bine cum au dus-o”[v].

În calitate de contemporan cu aceste evenimente, cunosc şi cazuri, când, unele convoaie cu refugiaţi basarabeni, fiind atacate de cominternişti, au ripostat. Jandarmii ce le însoţeau au deschis focul, în aer, cu armamentul din dotare şi au intimidat pe atacatorii jefuitori, putând astfel trece teferi în dreapta Prutului.

Cele povestite cu menajamente de refugiatul nonagenarul basarabean Ovidiu Creangă s-au întâmplat întocmai. Refugiatii, soldaţi şi civili, femei si copii, aflaţi în trenurile ce-i duceau în România erau foarte furioşi pe evreii cominternişti, iar pe cei câţiva, ce se aflau printre dânşii, i-au aruncat din mersul trenului. Când s-a întâmplat ca unul dintre ei să nege că este evreu, i-au dat pantalonii jos, pentru a vedea dacă e “tăiat împrejur”.

2.Preîntâmpiarea agresiunii sovietice 

Având în vedere evenimentele internaţionale contorsionate ale momentului istorc pus în discuţie, generalul Ion Antonescu, pentru a preîntâmpina agresiunea programată de imperialismul roşu în vederea înfăptuirii Republicii Sovietice Mondiale cu capital la Moscova, a luat numerose măsuri de apărare a ceea ce mai rămăsese din România Mare.

Încă din octombrie – noiembrie 1940, s-au dislocat numeroase unităţi militare, punându-le de strajă de la Cernăuţi[vi] până la Galaţi, pe partea dreaptă a Prutului, de-a lungul noii graniţe cu Uniunea Sovietică.

Pentru început, vizavi de satul Ţiganca, în Cârja, a fost adus, un regiment de infanterie din Oltenia, ce-şi avea popota ofiţerilor în casa noastră. Pe acelaş aliniament, în diverse puncte strategice, printre reginentele româneşiti au fost intercalate divizii germane, iar din mai 1941, în clădirea Liceului “Mihail Kogălniceanu” din Vaslui, a fost instalat unul din muliplele centre de comandă ale forţelor armate nemţeşti. Populaţia de pe graniţa a fost evacuată cu trei săptămâni înainte de izbucnirea ostilităţilor.

Deşi, sovieticii aveau masate la frontiera de vest 190 divizii şi echipament militar superior cantitativ celui german, la 22 iunie 1941, orele 4:45 dimineața, forțele Axei au atăcat, simultan URSS-ul.        Marșul ucigător antisovietic, cu numele de cod Operaţiunea Barbarossa (Unternehmen Barbarossa), a început pe un aliniament considerabil, de la Marea Neagră până la Marea Baltică. Numai în câteva săptămâni, germanii, impreună cu aliații, au incercuit şi distrus cea mai mare parte a unităților cantonate de Stalin pe granița de vest a US și o uriașă cantitate de armament pregătit pentru a invada Europa Apuseană.

În acest moment istoric, comandantul Armatei Române, generalul Ion Antonescu, a dat următorul Ordin de zi:

OSTAŞI,

 Vă ordon: treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşii din răsarit şi miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre. […]

Să luptaţi pentru desrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi a căminurilor batjocorite de păgani cotropitori.

Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea. V-o cere Neamul, Regele şi Generalul Vostru.

OSTAŞI, Izbanda va fi a noastră. La luptă.

Cu Dumnezeu înainte!”.

Pe o ploaie torenţială, trupele române, alături de cele germane, au declanşat  ofensiva de eliberare a Basarabiei, Bucovinei şi Tinutului Herței, iar duminică, după un preludiu emoţionant de dangăte de clopote, Radio România a difuzat o liturghie de la Catedrala din Chişinău.

Bucuria noastră a fost mare. Ascultătorii au crezut că Chişinăul a fost eliberat, însă, în următoarele zile, audiind buletinele de ştiri, am constatat că frontul român abia dacă făcuseră câteva capete de pod peste Prut, iar Chișinăul a fost eliberat abia la 16 iulie, ca urmare a acțiunilor întreprinse de Corpul 3 român și Corpul 54 german.

Atunci ne-am dat seama că emisiunea transmisă de Radio România a fost o reluare înregistrată a unei slujbe oficiată în Catedrala Metropolitană din Chişinău înainte ca Basarabia să fi fost ocupată de sovietici[vii].

Capetele de pod realizate peste Prut[viii], de primele eşaloane ale înaintării româneşti, erau ţinute sub foc continu de numeroasele unităţi sovietice, plasate de-a lungul dealurilor de pe aliniamentul Cania, Stroeşti, Ţiganca, Gheltosu, Goteşit, Satul Nou, având sub observaţie întreaga vale a Prutului.

Pe când românii încercau să lărgească capetele de pod, realizat la Fălciu şi Bogdămeşti, sovieticilor, adăpostiţi în tranşeele de pe dealurile ce mergeau paralel cu râul de graniţă, îi stopau cu un foc ucigător, deschis cu armamentul de infanterie şi artilerie. Din acestă cauză înaintarea trupelor române, din sectorul Ţiganca, a fost ţintuită pe loc aproape o lună, în timp ce pe flancurile de nord şi de sud, ofensiva trupelor germano-române se apropiase de Nistru.

Foto.Infanterişti români pe frontul de la Ţiganca-Fălciu

 

Prin sintagma Bătălia de la Ţiganca “se înţelege ansamblul luptelor grele date de Corpul 5 Armata Română în intervalul de la 22 iunie pana la 16 iulie, cu partea culminantă între 4 şi 12 iulie, pentru forţarea liniei Prutului în sectorul Fălciu-Bogdăneşti şi cucerirea zonei fortificate de pe malul opus al râului, cu centrul tactic în satul Ţiganca. (…)

Sectorul era bine apărat de ruşi; probabil că în planul strategiei sovietice aici era proiectatul ax de pătrundere în Moldova. Configuraţia geografică a regiunii de atac era nefavorabilă pentru români.(…)

Tot sectorul rus era împânzit de linii de rezistentă, alcatuind un sistem de întărituri de tipul aşa-numitelor «cazemate improvizate» sau «adăposturi întărite».

Avantajul aşezării strategice a sovieticilor era amplificat de caracterul mlăştinos al luncii Prutului, care îngreuna foarte mult deplasarea în teren a trupelor române”[ix].

Unul dintre participanţi îşi amintea de acest moment:

“În dimineaţa zilei de 22 iunie 1941, echipele de voluntari din Regimentul “Mihai Viteazul” au atacat prin surprindere podul din faţa Fălciului, au traversat apa Prutului – unii înot, alţii în bărci – şi au început atacul poziţiilor sovietice fortificate din luncă şi de pe înălţimile vecine, în mijlocul vijeliei de tunuri şi de branduri.

Un alt batalion de asalt a atacat podul de cale ferată de la Bogdăneşti, cucerindu-l.

Sprijiniţi acum pe cele două capete de pod de la Fălciu şi Bogdăneşti, ostaşii au început lupta cea mai grea.

Înglodaţi în apa şi noroiul mlaştinilor din luncă, strecurându-se prin focul armelor, mitralierelor şi artileriei duşmane de pe poziţiile dominante de la conacul Valienatos şi de pe dealurile Cania şi Epureni, luptătorii căutau să ajungă în apropierea cazematelor, spre a le aduce la tăcere prin dibace aruncări de grenade.

Luptele în această zonă inundată au ţinut mai multe zile, în care timp soldaţi şi infanterişti ai formaţiunilor de atac erau nevoiţi să stea în bălţile cu fundul mâlos, pline de stuful care le împiedica vederea şi mişcările inamicului şi de lipitorile care le sugeau sângele, expuşi focului inamic…”[x].

In acest momnt, cruzimea sovietica a depăşit orice imaginaţie. “La 27 iunie, compania locotenentului Ştefan Luncaşu executase o incursiune la est de Prut, în zona localităţii Hănăşeni (circa 10 km sud de Leova). Compania a intrat într-o ambuscadă şi toţi ostaşii, chiar cei răniţi au fost ucişi până la unul.

Comandantului companiei i s-a retezat capul, care a fost înfipt în baioneta unei arme aşezată vertical, cu patul îngropat în pământ. Capul nefericitului ofiţer a fost îndreptat cu faţa spre noi, inamicul vrând prin aceasta să ne înfricoşeze…”[xi]

 Atacul preventiv, declanşat prin surprindere, a derutat pe adversari, iar  dictatorului din Kremlin nu i-a venit să creadă că intenţiile de a cuceri Europa după ce forţele aflate în conflict se vor epuiza, prin distrugere reciprocă, i-au fost descoperite.

Stalin i-a înşelat întotdeauna pe toţi duşmanii săi şi le-a aplicat, prin surprindere, lovituri mortale. Şi iată, că pentru prima oară în viaţă, chiar când e vorba de cauza lui fundamentală, cineva i-a ghicit planul şi a lovit primul şi totul s-a prăbuşit[xii].

Trecerea Prutului şi împingerea ruşilor către Nistru au costat scump. A fost cea mai mare jertfă a Armatei Române. “Se trăgea nebuneşte. Soldaţii cădeau ca seceraţi. Apa Prutului era roşie de atâta sânge. La mici distanţe, pe Prut se formaseră poduri din trupurile ostaşilor români împuşcaţi de sovietici. Pentru că era în mijlocul verii, aerul din împrejurimi era îmbâcsit cu putoare de cadavre…”[xiii].

S-a estimat că, în această confruntare armată, românii au dat un tribut de 24.396 de morţi, răniţi şi dispăruţi[xiv]. La Ţiganca au fost decimate peste cinsprezece regimente de infanterie, vânători, artilerie, batalioane de genişti, jandarmi etc., din care amintim: Regimentul 6 “Mihai Vitezul”, Regimentul 2/9 vânători gardă, din Divizia L gardă,  Regimentul 12 Dorobanţi, “Dimitrie Cantemir” din Bârlad, unde şi-a găsit moartea şi comandantul lui, colonelul Gheorghe Niculescu, Regimentul de Artilerie Grea din Bârlad, Regimentul “Siretul” din Galaţi, Regimentul 8 Călăraşi, Regimentul 5 Pionieri, Flotila 1 Vânătoare, Compania 40 Anticar etc. 

Numai în Cimitirul militar de campanie, situat pe platoul de lîngă satul Ţiganca, la trei kilometri în stânga Prutului, au fost înhumaţi, în nouă gropi comune, peste o mie de soldaţi, subofiţeri şi ofiţeri ai Armatei Române, fără a mai ţine seama de existenţa a peste 25 de cimitire de campanie, [precum cele de la Cania, cu 938 de morţi, Dealul Epureni – Ţiganca, cu 1.020 de morţi], sau de.cei sfârtecaţi de proiectilele artileriei sovietice şi înghiţiţi de apele bălţilor deoparte şi de alta a Prutului, pe când încercau să debarce în alte puncte, şi de cei decedaţi în diverse spitale de campanie din spatele frontului: Murgeni, Bârlad etc.

Abia după 16 iulie 1941, ostaşii români au reuşit să-i disloce pe combatanţii sovietici şi să înceapă lupta de urmărire a ocupanţilor Basarabiei. În urma acestor confruntări armate sângeroase, Regimental 6 Mihai Vitezul a fost decimat şi demoralizat, deoarece pierduse un număr important din combatanţi, iar preotul regimentului fusese rănit.

Colonelul confesor Vasile Leu, cel de al nouălea urmaş al lui Mihai Leu blagocinul, popă de tabără a lui Ştefan cel Mare, văzând situaţia critică în care se aflau ostaşii de pe frontul de la Ţiganca, a cerut, “din proprie iniţiativă”[xv], permisiunea, deşi nu intra în atribuţiile sale regulamentare, să lupte alături de ceea ce mai rămăsese din Regimental 6 Mihai Vitezul, după cum singur declara torţionarilor în interogatoriul din 21 ianuarie 1954:

 “După ce am trecut Prutul, pe urma frontului de la Ţiganca, am trecut la regimentul 6 Mihai Viteazul, de pe linia I, întrucât fusese rănit preotul regimentului[xvi], fapte pentru care colonelul confesor Vasile Leu, a fost distins de Patriarhul Bisericii Ortodoxă Autocefală Română, cu crucea Ordinului Miron Cristea pentru participarea neşovăelnică la Războiul Sfânt[xvii], Statul şi Armata Română i-a răsplătit jertfa de sânge de pe câmpul de luptă cu: Ordinul Mihai Viteazul, Coroana României, Steaua României, Serviciul Credincios cu spade şi Medalia războiului din răsărit, iar Comandamentul Armatei Germane de pe Frontul de Est l-a recompensat, pentru aceleaşi acte de eroism, cu Crucea de Fier.  

Prin toate acţiunile întreprinse pe frontul antisovietic, preotul militar, Vasile Leu, ca majoritatea contemporanilor săi, printre care se numărau şi cei din familia lui Marin Preda[xviii], avea convingerea că România se angajase într-un război drept, de eliberare a ţinuturilor româneşti cotropite de Uniunea Sovietică, iar  ordinul dat de generalul Ion  Antonescu era pe deplin justificat, deoarece Stalin încălcase, prin ocuparea ţinuturilor româneşti, “normele imperative ale dreptului internaţional, de la acea dată, cu privire la integritatea teritorială a statelor, respectiv art. 10 din Pactul Societăţii Naţiunilor”[xix], după cum se stipulează în deliberarea recentă, emisă de judecătorii Curţii de Apel din Bucureşti, în urma verdictului prin care mareşalul Ion Antonescu este reabilitat parţial.

Îndată după străpungerea frontului sovietic, evacuaţii, între care se afla şi autorul acestui studiu, reîntorcându-se în satele de pe linia întâi, au descoperit şi alte victime ale războiului de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei neînhumate încă.

Din adâncurile sutelor de hectate de apă, de pe ambele maluri ale Prutului, cârjănii au adunat numeroase cadavre de ostaşi ce pluteau umflate prin stufărişul întinderii albastre.

La sfârşitul lui iulie şi începutul lui august 1941, pe când pescuiam, alături de prada căutată, adesea am aflat, în matiţa năvodului şi fragmente de trupuri umane sfârtecate de tirul de artilerie, care, între timp, deveniseră o hrană predilectă a peştilor răpitori.

Nu voi uita niciodată un picior încălţat cu un bocanc soldăţesc fabricat de Mociorniţa, pe care l-am “pescuit” din adâncuri sau de ştiuca în pântecul căreia mama, Elena Leu, a găsit un deget uman cu inel cu tot.

Foto. Cimitirul eroilor români de la Ţiganca.

După 1944, reprezentanţii ocupanţilor sovietici, pentru a spăla creerele şi pentru a produce confuzii în mintea generaţiilor, au deturnat semnificaţia acestor jertfe şi de mai bine de 60 de ani, în şcoală şi în presă, acest act eroic a fost categorisit ca fiind “război de jaf şi cotropire a URSS”, iar Cimitirul Militar de la Ţiganca a fost şters de pe faţa pământului. Crucile de beton le-au pus la baza unor clădiri ale sovhozului, iar deasupra cimitirului, după ce l-au arat, au improvizat anexe zootehnice şi târla unei stâni si în apropierea fostului Cimitir Militar ruşii au ridicat un monument al ostaşului sovietic, unde erau duşi, în pelerinaj, pionierii şi comsomoliştii. Adevărul rămânând doar în memoria localnicilor şi a puţinilor participanţi la evenimentele istorice care au mai supraveţuit.

Abia după 65 de ani, la 1 iunie 2006, când basarabenii, au sărbătorit Înălţarea Domnului, ce coincidea cu Ziua Eroilor în România Mare, în prezenţa regelui Mihai I şi cu binecuvântarea mitropolitului Basarabiei, IPS Petru, a fost reabilitat locul de înhumare a eroilor neamului.

Astfel, vechiului cimitir militar, desfiinţat de rău voitori şi nepăsători, a devenit, în circumstanţele actuale, sanctuar de reculegere în memoria celor peste 624.000 de ostaşi ai Armatei Române, căzuţi în Războiul Antisovietic pentru ţară şi neam.

Sperăm să fie de bun augur această formă discretă de afirmare şi recunoaştere a Adevărului istoric, contestat, anatemizat sau neglijat de politica imperialismului megieş, de poliţia politică autohtonă, de şcoala şi presa din Romania ultimilor 70 de ani.

În timp ce Adunarea Parlamentara a Organizatiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), condamnă atât nazismul, cât şi stalinismul pentru că a initiat şi extins  sistemul crimelor în masă, al genocidului al epurărilor etnice şi au declanşat cel de al II-lea Război Mondial, ce s-a soldat cu peste 70 de milioane de morţi şi răniţi, [aproximativ 3% din populația mondială], continuatorii politicii sovieto-ţaristă nu renunţă la înfruntările practicate în timpul Războiului Rece.

Preşedintele rus, Dimitrie Medvedev, critică cu vehemenţă nu numai pe vecinii care au fost victimele ocupaţiei militare şi opresive ale Uniunii Sovietice, ci şi rezoluţia adoptată, în iulie, de OSCE, care a condamnat atât nazismul, cât şi stalinismul.

În recentul său discurs prilejuit de împlinirea a 70 de ani de la izbucnirea celei de a doua conflagraţii mondiale, Medvedev se ridică împotriva acestei rezoluţii deoarece face Germania nazistă şi Uniunea Sovietică “responsabile, în egală măsură, pentru al Doilea Război Mondial” şi consideră această afirmaţie ca fiind “o minciună sfruntată”, când, de fapt, e o realitate istorică incontestabilă.

Visul de mondializare a defunctei puteri sovieto-ţaristă, de extendere a ”sferelor de influenţă”, încă nu s-a stins, deși, în acest scop, numai în cel de al doilea Război Mondial, au fost sacrificate de Stalin 27 de milioane de vieţi din întreaga Uniune Sovietică, iar o mare parte din Europa a fost transformată în ruine. Între cei  27 de milioane se numără și numeroșii prizoneri care au fost împușcați, la întoarcerea în URSS, pentru că s-au lăsat prinși de inamic. 

Putin se vrea ţar de facto, iar Dumitru Medvedev neagă adevăruri istorice incontestabile. Din aceste cauze, Rusia contemporană, deşi nu mai are forţa imperiului colonial de odinioară, promovează o politică suspicioasă, coercidivă, arogantă, manifestată prin ameninţări directe şi construiri de noi baze militare, iniţiate de generali bătrâni cu mentaliţăti anacronice.

[Paul Leu, 70 de ani de la începerea războiului de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei, Conferinţă susţinută la 13 iulie 2011, în faţa românilor de pretutindeni adunaţi cu prilejul Săptămânii  Internaționale de Cultură a Câmpului Românesc, din Hamilton, Ontario, Canada].

 

NOTE


[i] La finalul unui proces secret, început în mai 1937, Tuhacevski şi alţi opt înalţi comandanţi militari au fost condamnaţi şi executaţi.

Prin epurarile făcute în armata au fost îndepărtaţi 3 din 5 mareşali, 13 din 15 generali de armată, 8 din 9 amirali, 50 din 57 de generali de corp de armată, 154 din 186 generali de divizie, 16 din 16 comisari de armată şi 25 din 28 de comisari de corp de armată. Vezi: Andreea Romanovschi, Stalin, marea curăţenie, în Evenimentul Zilei, nr. 4809, din 7 august 2007.

[ii] Stéphane Courtois, Dicţionarul comunismului, Traducere de Mihai Ungurean, Aliza Ardeleanu, Gabriela Ciubuc, Polirom, 2008,  p. 48.

[iii] Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2002,  p.340-353

[iv] Marea Revoluţie Rusă a fost făcută de evrei. Din totalul de 151 de conducători [comisari] ai Revoluţiei bolşevice 129 erau evrei.

[v] Ovidiu Creangă, Cum am scăpat de Siberia, în Curentul internaţional, Detroit,  Michigan, USA, anul XI, nr. 40(491), postat: 21 februarie 2010, Ediţie electronică.

[vi] Vezi: Benjamin Frucht, Un evreu în slujba lui Hitler, Editura Mondan 

[vii]. Paul Leu, Un preot soldat, voluntar pe frontul antisovietic, în Revista Alternativa, /The Alternative / L’alternative, anul 7, nr. 65, Rubria Cronica Vremii, aprilie 2009 – Ediţie electronică,  Toronto, Canada şi Luminătorul, Revistă a Societaţii Culturale şi Bisericeşti “Mitropolitul Varlaam” şi a Mitropoliei Basarabiei, Ediţie tipărită şi electronică, Rubrica Studii, nr. 1, [112], ianuarie-februarie 2011, Chişinău, p.51-64.

[viii]Vezi: Paul Leu, Viitorul arhiepiscop al emigraţiei române, voluntar pe frontul de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei, în Albina românească, Serie nouă, anul CLXXVIII, iunie-iulie 2006, p. 4.

[ix] Constantin Kiriţescu – România in al II-lea război mondial.

[x] Constantin I. KIRIŢESCU, Bătălia de la Ţiganca, în  Timpul, 2 iunie 2006, NR.421.

[xi]. Situl:, GID-Romania (Grupul Independent pentru Democraţie),

[xii] Viktor Suvorov, “Epurarea“, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 302-303.

[xiii] Ibidem.

[xiv] Vezi: Doinel Tronaru, Cei 1020 de eroi de la Ţiganca şi-au găsit liniştea, Documentar aldine, în România liberă, din 25 iunie 2006.

[xv] Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciate, Editura Realitatea, 2001, p.  42.

[xvi] Ibidem, p. 42.

[xvii] Acad. Nicodim Munteanu, Patriarh al BOR, (între anii 1939-1948), a publicat mai multe scrieri liturgice, pastorale şi sfaturi pentru credincioşi, între care se numără Cuvântul Bisericii pentru Războiul Sfânt.

[xviii] Vezi romanul lui Marin Preda, Delirul.

[xix] Adrian Horincar, Delirul reabilitărilor lui Antonescu, în Gardianul, din 12 martie 2007.

Câmpul Românesc – Hamilton, Canada

Posted by Stefan Strajer On July - 11 - 2011

Câmpul Românesc – Hamilton, Canada

SĂPTĂMÂNA INTERNAŢIONALĂ DE CULTURĂ A „CÂMPULUI ROMÂNESC” DE LA HAMILTON, ONTARIO, CANADA

 PROGRAMUL EVENIMENTELOR CULTURALE

 Duminică, 10 iulie 2011  –   Picnic

Luni, 11 iulie 2011 – Rugăciunea de deschidere şi bun venit  – Pr.dr. Dumitru Ichim

Ora 6:30 pm:

– Prof.univ.dr. Florea Firan, critic şi istoric literar, publicist și editor, Craiova  –  „Bună ziua în Canada  –  Revista şi  Editura ”Scrisul Românesc” din România”.

– Carmen Firan, scriitoare, New York – „Detectorul de emoţii” şi ”Puterea cuvintelor”.

– Adrian Sângiorzan, scriitor, New York  – „Povestirile unui doctor de femei” şi „Anatomia lunii”.

-Pr.dr. Dumitru Ichim, Kitchener – „Ispita lui Thanatos”.

Marţi 12 iulie 2011

Ora 6:30 pm:

– Florin Cârlan, preşedintele fundaţiei „Grigore Vieru”’, New York  –  „Aspecte inedite din viața lui Grigore Vieru”

– Ion Segărceanu, scriitor, Toronto –  „’Introducere în literatura canadiană”

– Julian Th. Ichim (Memoria colectivă a unui neam şi neantizarea ei. Analizarea cazului Dracula.)

Miercuri 13 iulie 2011

Ora 10:00 AM

– Masă rotundă pe tema: „Basarabia – ieri, azi şi mâine. Moderator: Acad. Nicolae Dabija, preşedinte al Frontului Democrat al Românilor din Republica Moldova, redactor şef al săptămânalului „Literatura şi Arta”, membru de onoare al Academiei Române. Participă: Prof. Paul Leu, Kenmore, Washington („70 de ani de la declanşarea războiului de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei”),  Boris Leu Vasiliev (Republica Moldova), Florin Cârlan (New York), Jacob Cazacu (Republica Moldova) şi alții.

Ora 6:30 PM

– Sandu Sindile, muzeograf şi critic de artă, Kitchener  – „Brâncuşi şi contemporanii lui”

– Cenaclul literar „Florica Baţu-Ichim”. Vor citi: Maria Sava, Cevi Vasilescu, Prof. Constantin Teodorescu, Constantin Groza şi  alţii.

Joi 14 iulie 2011

Dimineaţa.

– Vizită la muzeul „Homer Watson” şi la Biserica Sf. Ioan Botezătorul din Kitchener.

Ora 6:30 PM

– Academician Nicolae Dabija, Republica Moldova – „Basarabia, 20 de ani de reromânizare”

– Jacob Cazacu, scriitor, Republica Moldova – „Lecții de istorie din Basarabia dinainte şi după 1990”.

– Boris Leu Vasiliev, scriitor, Republica Moldova – „Stalin mi-a furat copilăria”.

Vineri 15 iulie 2011

Ora 6:30 PM

– Pr.prof.dr. Cezar Vasiliu, Montreal, – „Originea şi vechimea creștinismului la români”.

– Grigore Culian, redactor al ziarului „New York Magazin”, – „România cu şi fără Băsescu”

– Pr.prof.dr. Thedor Damian, poet, redactor al revistei „Lumină lină”, New York – „Dimensiunea spirituală a viitoarei noastre identităţi”.

Sâmbătă 16 iulie 2011

Dimineaţa.

– Peter Hersics – „Metodă de detectare a viruşilor şi bacteriilor în corpul uman.”

Ora 2:00 PM

– Puiu Dumitru Popescu, Toronto, redactorul revistei „Observatorul” – Cenaclul literar „Nicăpetre” prezintă un intinerar liric intitulat „Aleea Scriitorilor de la Câmpul Românesc”, şi poetul George Filip, Montreal.

Ora 3:00

– PM tradiţionalul banchet festiv de închidere.

Bine cunoscuta interpreta de muzica populara romanescă Lia Lungu din New York va susţine un program artistic special „Vechiile Tradiţii Daco-Valahe: Sânzienele”. De asemenea va interpreta un program de cântece „Lumeşti”. 

Mai multe detalii la

www.Campulromanesc.ca

NERUŞINAREA RUSĂ

Posted by Stefan Strajer On July - 8 - 2011

NERUŞINAREA RUSĂ

Autor: Iulian URBAN

Când îşi va cere scuze Rusia pentru sutele de mii de romani deportaţi şi ucişi în Gulagurile sovietice?

(Iulian Urban către MAE rus)

 

Preşedintele român Traian Băsescu a trezit un val de nemulţumire la Moscova, la Ministerul rus de Externe, prin declaraţia potrivit căreia în 1941 şi el i-ar fi trimit pe soldaţii români să lupte împotriva Uniunii Sovietice, pentru recuperarea Basarabiei române. Diplomaţii ruşi l-au criticat pe „neruşinatul” Traian Băsescu pentru că l-ar fi sprijinit pe Hitler, exprimându-şi speranţa că Europa va găsi o modalitate de a-l pune la punct…

Dar ruşii ce au făcut pe urmă din România? Au luat fabricile şi uzinele pe tren şi le-au dus în URSS. Tezaurul României, unde este? Dar petrolul şi grânele, furate anual, până în 1955? Primim critici de la o naţie care-şi păstrează încă armata pe teritoriul nostru (teritoriu istoric, dar totuşi al nostru). Ce uită neruşinaţii de ruşi? Că aliatul principal al lui Hitler a fost… Stalin. Cam 99% dintre europeni sunt la curent dar noutatea se pare că nu a ajuns sub acoperişul MAE rus, care i-a ferit de ploaie în 1939 pe Molotov şi Ribbentrop. Poate că la ruşi se poartă modă retro, cu accesorii picante că şepcile, cizmele şi bastoanele de bolşevici. Confuzia cu aliaţii lui Hitler este grobian întreţinută de politicieni de modă veche, pentru care istoria este permanent interpretată în aşa fel încât să să aibă şi gura lor de bălmăjit ceva azi. Eu sunt curios dacă Regele Mihai se simte fericit sau ruşinat de ajutorul frăţesc de peşte, cum să-i zic?… Prut.

Sunt curios dacă l-ar întreba cineva pe Putin dacă ar contrasemna din nou pactul Ribbentrop-Molotov, ce ar răspunde oare? Să nu uităm: criminalul de Stalin este în continuare un erou în Rusia. Cu asemenea standarde “neruşinat” este de-a dreptul un compliment să fi insultat de Rusia. Atunci când te înjură ruşii, înseamnă că ceea ce faci este cât se poate de corect. Mai rău e când te laudă ruşii.

Să vorbim puţin şi despre milioanele de victime ale lui Stalin… Dar despre asta ruşii nu vor accepta să discute nici peste 1000 de ani… Cât despre sentimentele antirusesti pe care le avem noi că naţie, ei, ruşii, ar face bine să se întrebe de ce naiba au numai „prieteni” în jurul lor. Până când guvernul rus nu îşi va cere scuze faţă de poporul roman pentru sutele de mii de romani deportaţi, ucişi, jefuiţi sub pretextul luptei împotriva fascismului, ruşii să tacă. Neruşinaţi sunt ruşii, care ne-au impus comunismul. Este vorba de sute de mii, iar după unii istorici chiar de peste un milion de victime! În Siberia şi Kazahstan au fost deportaţi şi au murit sute de mii de romani. Cine răspunde de exterminarea lor, de Holocaustul roşu?

Ruşii nu se aşteptau la „o asemenea bravada neruşinată” că cea a preşedintelui Băsescu, pentru că s-au obişnuit să aibă la Cotroceni, fosta reşedinţa regală, slugi umile şi încovoiate din sale. În opinia funcţionarilor MAE rus, o asemenea bravada neruşinată, care justifică agresiunea fascistă şi jigneşte memoria a milioanelor de victime ale fascismului este inadmisibilă. Dar cu victimele bolşevismului, cum e, TOVARĂŞI? Ruşii ar trebui să-i judece pe criminalii de la Katyn nu să se fandosească cu ruskaia demokratya!

Iulian URBAN

Senator de Ilfov

30 iunie 2011

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors