Archive for the ‘Mapamond’ Category

TIBERIU DIANU, Nursing Homes, CURENTUL INTERNAŢIONAL

Ceea ce deosebeşte Statele Unite de celelalte națiuni este conceptul de „națiune a legii, nu națiune a oamenilor”. Cea mai bună manieră a face o națiune să se preocupe de cetățenii săi este să îi trateze pe toți în mod egal în faţa legii.

Cei care nu sunt de acord cu acest concept sunt fie cei care abuzează legea și își folosesc poziția oficială pe nedrept, fie cei care vor să abuzeze legea pentru a fi beneficiarii acestui abuz.

Să vedem cum funcționează acest lucru în sistemul de imigrație american.

Avocații pregătesc acţiuni frivole în instanţă contra guvernului pentru clienții lor nevoiaşi (care abia vorbesc engleza). Apoi folosesc tot felul de chichiţe avocăţeşti ca să le prelungească cât mai mult clienţilor lor neplătitori şederea provizorie în ţară.

Imigranţii ilegali, pe de altă parte, creează încet-încet o masă amorfă de peste 20 de milioane de locuitori cu statut incert, care va transforma întreaga naţiune americană.

Cum vor fi plătite enormele cheltuieli de judecată? Prin aranjamente procentuale cu avocaţii, dacă vor câştiga? Greu de crezut. E mult mai eficient să urmezi firul banilor ca să vezi cine îi plăteşte, de fapt, pe avocaţi.

Primul scenariu: trimiterea în judecată a guvernului pentru „reunificarea familiilor”. În cadrul politicii de „toleranţă zero”, Departamentul de Justiție (DOJ) a început să depună deschidă dosare penale împotriva majorității imigranților ilegali pentru contravenţii (intrări ilegale) și infracțiuni (intrări ilegale repetate). Scopul era să se creeze consecințe pentru familiile imigranţilor care încălcaseră legea, dar care, conform unor proceduri anterioare, erau eliberate provizoriu. În acest proces, părinții au fost separați de copiii lor, care au fost plasați la Departamentul de Sănătate și Servicii Umane (Department of Health and Human Services/DHHS) şi care, la rându-i, i-a plasat în cămine sau a căutat sponsori pentru a-i prelua.

După cum a declarat The Washington Times, faptul că un judecător federal a decis încetarea despărțirii membrilor de familie şi reunificarea familiilor a creat o stare de haos în sistem, pentru că guvernul a încercat să reunească cei peste 2.000 de copii separați de părinți, dar, în unele cazuri, părinţii fuseseră deja deportați.

În plus, testele ADN au relevat că peste 30% dintre copiii care îi însoțiseră pe adulții care solicitaseră azil politic nu erau înrudiţi cu însoţitorii lor, cu alte cuvinte, erau copii traficaţi.

Efectul de bumerang a fost următorul: grupurile de stânga pentru drepturile omului au dat în judecată guvernul pentru politica de „toleranță zero”, susținând că aceasta provoacă „stres emoțional” imigranţilor adulți şi copii.

În februarie 2019 șase familii de imigranţi ilegali au acţionat în justiţie administraţia Trump pentru daune morale, în valoare de mai multe milioane de dolari, pentru separarea famililiilor, motivând că au nevoie de bani pentru a-şi plăti avocaţii şi a-şi acoperi cheltuielile medicale rezultate în urma „torturii” la care pretind că au fost supuşi. O reclamantă din Guatemala a declarat că fiica ei are coșmaruri și transpirații în timpul noţii şi că se trezeşte plângând pentru că nu mai vrea să fie luată de lângă mama ei.

Aceasta este cea mai recentă tentativă a grupurilor pentru drepturile imigranților de a pedepsi guvernul pentru separarea familiilor, care ar fi provocat „stres emoțional” părinților și copiilor.

Al doilea scenariu: trimiterea în judecată a guvernului prin acţiuni colective pentru „ignorarea nevoilor medicale ale imigranților”. Avocații grupurilor pentru drepturi civile şi dizabilități pretind în acţiunile lor că cei imigranţii din centrele de detenţie pentru imigrare sunt izolați și li se refuză tratamentul medical.

În august 2019, s-a intentat o acţiune colectivă pentru 15 imigranți ilegali din Mexic, Sudan și alte țări, deţinuţi în opt centre diferite, dintre care mulţi se împotriveau acţiunilor de deportare. Un imigrant din Orientul Mijlociu a susţinut că i s-a refuzat un scaun cu rotile, iar altul a pretins că nu i s-a oferit traducător. Imigranții au spus că sunt pedepsiţi cu tratament în izolare şi că li se refuză tratamentul medical și operaţiile recomandate.

După cum a declarat Associated Press, avocații pretind că toate aceste probleme dăunează imigranților cu dizabilități și constituie un pericol pentru oricine s-ar afla în centrele de detenţie, cu peste 50.000 de paturi, ale Agenţiei de Imigrare şi Vămi (Immigration and Customs Enforcement/ICE). Conform aceleiași surse, „asistența medicală este oferită tuturor deținuților imigranţi, inclusiv cabinete stomatologice și asistenţă de urgență permanentă”.

Viitorul e clar: centrele de detenție pentru imigrare se vor transforma treptat în aziluri pentru nevoiaşi. Autorităţile de siguranţă naţională şi imigraţie vor trebui să predea gestiunea ministerului sănătăţii. Se pare că acesta e planul.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în MEDIUM şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Judecătorii de imigrare: Pe ei cine îi controlează?

Posted by Tiberiu Dianu On August - 19 - 2019

TIBERIU DIANU, Immigration Judges, CURENTUL INTERNAŢIONAL

Funcționarii americani cunoscuți drept „judecători de imigrare” sunt, de fapt, angajați ai Biroului Executiv pentru Analiza Imigrației (Executive Office for Immigration Review/EOIR), care face parte din Departamentul de Justiție (Department of Justice/DOJ). Problema în zilele noastre este că aceşti funcţionari pretind să fie ceva ce nu sunt, adică judecători cu responsabilitate zero. Această atitudine i-a pus într-un conflict direct cu administrația Trump.

Judecătorii de imigrare nu sunt independenți ca judecătorii de instanţă, ci neutri, prin faptul că ei nu reprezintă Departamentul pentru Securitate Naţională (Department of Homeland Securitz/DHS), care trimite dosarele la EOIR. Străinii nu îşi pot trimite dosarele la EOIR independent, ci doar ca răspuns la o acţiune întreprinsă de DHS.

Judecătorii de imigrare sunt angajați ai ramurii executive (adică ai guvernului) și, prin urmare, sunt supuși controlului președintelui Statelor Unite sau al angajaţilor acestuia. Angajații guvernului sunt controlaţi, analizaţi, evaluați și gestionați la numeroase niveluri de conducere. Nimeni din guvern nu îşi exercită independent judecata fără a fi analizat de un alt angajat al guvernului, inclusiv de președintele însuși.

Instanţele administrative de imigrare, spre deosebire de instanțele federale districtuale şi curţile de apel, fac parte din DOJ. Prin urmare, ministrul justiţiei (Attorney General/AG) are autoritatea de a acționa în calitate de arbitru în problemele judiciare care afectează procedurile de imigrare. Judecătorii de imigrare sunt controlaţi ierarhic de judecătorul-șef de imigrare, de judecătorii adjuncți de imigrare și de judecătorii asistenți ai judecătorului-șef de imigrare, precum și de ministrul justiţiei, atât în ​​exercitarea autorității lor, cât și administrativ.

Majoritatea consilierilor juridici de la DOJ nu sunt sindicalizați (adică nu sunt reprezentați de un grup de negociere în tranzacţionarea condițiilor de muncă și a acțiunilor disciplinare) deoarece natura muncii lor, inclusiv urmărirea penală și disciplinarea organizaţiilor sindicale, ar face ca reprezentarea să constituie un conflict de interese. În plus, judecătorii de imigrare sunt angajați implicați în activitatea de securitate națională (în mare parte legată de străini deportaţ pentru terorism). Angajaţii, în majoritatea lor, desfăşoară urmăriri penale  şi le este interzis să fie reprezentaţi de sindicate. Printre exemple se numără angajaţii de la Biroul Federal de Investigaţii (Federal Bureau of Investigation/FBI), Agenţia Naţională Antidrog (Drug Enforcement Administration/DEA), Serviciul Secret, Birolul de Investigații privind Securitatea Naţională, Birourile Inspectorilor Generali de la diverse ministere, etc.

De vreme ce judecătorii de imigrare reprezintă DOJ în procedurile judiciare, aceștia nu ar trebui sindicalizați. Dar, din păcate, sunt sindicalizaţi. Judecătorii angajaţi la EOIR sunt reprezentaţi de Asociația Națională a Judecătorilor de Imigrare (National Association of Immigration Judges/NAIJ).

Administrația Trump a iniţiat acţiunea de descertificare a sindicatului judecătorilor de imigrare, ceea ce şi administrația Clinton încercase anterior.

La 9 august 2019 DOJ a depus o petiție prin care a solicitat Autorității Federale pentru Relații de Muncă să stabilească dacă sindicatul NAIJ ar trebui să își aibă certificarea revocată, deoarece membrii săi sunt considerați „cadre de conducere” neeligibile să se organizeze colectiv.

Aceasta este o veste bună din cauza activităților politice excesive și ilegale ale unor judecători de imigrare, activităţi prohibite prin Legea Hatch, care interzice angajaților federali să acționeze politic în exercitarea funcțiilor lor.

În septembrie 2018, ministrul justiţiei Jeff Sessions a avut o opinie scrisă conform cu care judecătorii de imigrare nu au „de la sine putere” să finalizeze dosarele de deportare prin respingerea procedurilor de expulzare. Judecătorii puteau respinge un dosar în cazul în care DHS nu făcea sarcina probei sau dacă anumite condiții specifice prevăzute în reglementările existente erau îndeplinite. Sessions a respins hotărârea unui judecător de imigrare, care declinase o decizie de expulzare, pe motivul că hotărârea nu s-a bazat pe lege sau regulamente. Bineînţeles că NAIJ a reacționat dur motivând că acest lucru făcea parte dintr-un efort mai larg al DOJ de a le limita independența judecătorilor de imigrare.

Atât președinta NAIJ, Ashley Tabbador (numită de George Bush în 2005), cât și vicepreședinta executivă, Amiena Khan (numită de Barack Obama în 2010) au solicitat ca judecătorii de imigrare să fie independenți de DOJ. Ele s-au exprimat în mod repetat împotriva a ceea ce spun că este o încercare de a-i transforma pe judecătorii de imigrare din arbitri neutri ai legii în funcţionari de aplicare a legii (ceea ce, de fapt, şi sunt), care ar pune doar în aplicare politicile de la Casai Albă.

Tabbador (care este iraniancă-americancă) este notorie pentru activitatea politică a ei ca judecător de imigrare. Khan, pe de altă parte, este o judecătoare radicală, care a aprobat 93,8% din dosarele ei de azil politic.

Este evident că judecătorii de imigrare nu doresc să fie controlaţi sau supuși răspunderii în mașinațiile lor de ajutorare a imigranţilor ilegali.

NAIJ a criticat sistemul de cote al DOJ, care impune judecătorilor de imigrare să finalizeze 700 de dosare pe an, precum și o iniţiativă de a interzice judecătorilor de imigrare să recurgă la tertipuri administrative, folosite anterior, de reducere a numărului de dosare. NAIJ susține că accentul pe eficiență împiedică capacitatea judecătorilor de imigrare de a soluţiona dosare complicate și aceasta le-ar putea afecta imigranţilor dreptul la un proces echitabil în instanţă.

Ceea ce vedem aici este o concepţie distorsionată din partea judecătorilor de imigrare. Aceștia consideră că judecătorii de imigrare sunt în funcţie pentru a-i controla pe preşedinte şi pe angajaţii săi din conducere. Ei susțin că „abordarea politică” a administrației Trump faţă de instanțele administrative de imigrare le limitează în mod persistent independenţa judecătorilor de imigrare și îi împinge pe aceştia către emiterea rapidă de hotărâri de expulzare, în loc să se bazeze pe rezolvarea creativă a problemelor și pe rezultate practice pentru persoanele care se prezintă în faţa judecătorilor de imigrare. În realitate, rolul angajaților din subordine este să pună în aplicare politica președintelui, nu să îl controleze pe preşedinte sau pe ministrul justiţiei. Judecătorii de imigrare ar trebui să se bazeze pe „rezultate practice” pentru persoanele în slujba cărora sunt în funcţie, adică pentru cetăţenii Statelor Unite.

Pe lângă faptul că toți sunt angajați ai guvernului, judecătorii de imigrare își desfășoară activitatea în aceleași condiții ca şi comisiile de liberare condiţionată din închisori, unde fiecare persoană care se prezintă în faţa acestora este vinovată. Toate persoanele trimise la EOIR sunt deja imigranţi deportabili, la fel cum toţi solicitanţii care se adresează comisiilor de liberare condiționată  sunt deja condamnaţi şi deţinuţi din închisori. Membrii comisiilor de liberare condiţionată nu îşi expun idei „independente” de eliberare a condamnaţilor periculoşi în societate, nu-i așa?

Din păcate, strategia DOJ de a se concentra pe aspectul de „cadre de conducere” în procesul de descertificare nu este una eficientă. Deși judecătorii de imigrare au atribuţii de conducere asupra personalului instanţelor administrative (sau, cel puțin, dispun de funcţionari care lucrează sub îndrumarea lor), descrierea poziției de nomenclator pentru judecătorul de imigrare nu prevede faptul că acesta ar fi cadru de conducere.

Prin urmare, este mult mai bine să se declare poziția de judecător de imigrare ca poziție de securitate națională, caz în care descertificarea devine automată. Preşedintele George Bush a făcut acest lucru cu agenții speciali de la Agenţia pentru Imigrare şi Vămi (Immigration and Customs Enforcement/ICE) , iar decizia sa a fost confirmată. E timpul ca administrația Trump să își folosească din nou cu vigoare puterea sa executivă.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKER şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Taiwan contra China prin SUA: O privire retrospectivă

Posted by Tiberiu Dianu On August - 18 - 2019
De la stânga la dreapta: Preşedinţii Jinping Xi (China), Donald Trump (SUA) şi Ing+Wen Tsai (Taiwan)

De la stânga la dreapta: Preşedinţii Jinping Xi (China), Donald Trump (SUA) şi Ing-Wen Tsai (Taiwan)

Relația dintre Taiwan şi China continentală a fost întotdeauna complexă și controversată. Întrucât tulburările din Hong Kong și relațiile comerciale cu China domină știrile, modul în care Statele Unite se ocupă de Taiwan merită o privire mai atentă, având în vedere şi atitudinea agresivă a președintelui Trump cu China. Iar veştile sunt bune.

În 1949, ca urmare a unui război civil, China s-a divizat în două entități statale: China continentală (Republica Populară Chineză/RPC) și Taiwan (Republica China/RC). Războiul civil s-a terminat fără semnarea oficială a vreunui tratat de pace, iar cele două părți sunt, formal, încă în stare de război. De atunci, relațiile dintre Beijing și Taipei s-au caracterizat prin contacte limitate, tensiune și instabilitate.

De-a lungul anilor China comunistă și-a folosit tradiţionala „diplomație panda” cu Taiwanul (oferind urși panda drept cadouri). Cadourile de urşi panda au reprezentat încercări ale administrației de la Beijing de a atrage guvernul taiwanez într-un „front unit”, în ciuda faptului că administrațiile din Taipei au sprijinit adesea independența Taiwanului și s-au opus unificării cu Republica Populară Chineză.

Comparând Taiwanul cu China în politica internațională, gândul ne duce automat la ideea luptei dintre cei mari şi cei mici. În cultura americană cei mici sunt sunt foarte apreciaţi. Ei apar în literatura biblică iudeo-creștină, cum ar fi povestea lui David și Goliat , și reflectă idealul “visului american”, unde cei mici, slabi sau săraci muncesc din greu pentru  a avea victorii în viaţă.

Acesta este motivul pentru care relațiile Statelor Unite cu Taiwanul au fost întotdeauna durabile şi puternice, în ciuda unor fluctuaţii temporare.

În 1979, în timpul administrației preşedintelui democrat Jimmy Carter (1977-1981), Statele Unite au normalizat relațiile diplomatice cu guvernul Partidului Comunist Chinez de la Beijing. Conform Legii din 1979 privind relațiile cu Taiwan, relațiile Statelor Unite cu această ţară au devenit neoficiale și neprotocolare.

În 1982, în timpul administrației preşedintelui republican Ronald Reagan (1981-1989), relațiile SUA cu Taiwanul au fost întărite în mod neoficial prin Cele Şase Asigurări, ca răspuns la cel de-al treilea comunicat privind instituirea relațiilor dintre SUA şi Republica Populară Chineză. Asigurările erau menite să reasigure atât Taiwanul, cât și Congresul Statelor Unite că Statele Unite vor continua să sprijine Taiwanul chiar dacă relaţiile diplomatice oficiale fuseseră întrerupte anterior.

Preşedintele republican Donald Trump, chiar înainte de inaugurarea sa prezidenţială din ianuarie 2017, a demarat măsuri rapide de a întări şi mai mult relațiile SUA cu Taiwanul. La 2 decembrie 2016, ca preşedinte ales, Trump a acceptat o convorbire telefonică de la preşedinta Taiwanului, Ing-Wen Tsai, prin care aceasta îl felicita cu ocazia câştigării alegerilor prezidenţiale. A fost prima dată din 1979 de când un președinte ales a avut o convorbire publică cu un lider din Taiwan. Trump a declarat că în convorbirea telefonică s-a discutat despre „strânsele legături economice, politice și de securitate dintre Taiwan și SUA”.

La 16 martie 2018 președintele Trump a semnat Legea de călătorie în Taiwan, în temeiul căreia relațiile dintre Statele Unite și Taiwan au fost ridicate oficial la nivel înalt.

În iunie 2018 a fost inaugurat Institutul American din Taiwan, o clădire finanţată cu 250 de milioane de dolari. Autoritățile chineze au considerat că această acțiune încalcă strategia lor politică oficială  – „o ţară (China), două sisteme”  – și au insistat ca Statele Unite să înceteze orice relație cu Taiwanul fără aprobarea Chinei.

La 17 iulie 2018 armata Taiwanului a cumpărat elicoptere de atac Apache din Statele Unite la un preţ de 1,94 miliarde de dolari, după finalizarea pregătirii și verificărilor necesare ale piloţilor privind capacitatea de luptă a flotei aeriene. Președinta taiwaneză Ing-Wen Tsai a declarat că obţinerea elicopterelor Apache a reprezentat „o etapă importantă” în îndeplinirea strategiei de „descurajare multiplă” a ţării insulare pentru contracararea invaziilor și rezistenţa la presiunea Beijingului, cu sprijinul Washingtonului, care era şi el preocupat de expansiunea militară a Beijingului în Marea Chinei de Sud și în alte regiuni.

În septembrie 2018 Statele Unite au aprobat vânzarea de piese de schimb și alte echipamente în valoare de 330 de milioane de dolari pentru a sprijini aviaţia militară taiwaneză.

În iulie 2019 Departamentul de Stat al SUA a aprobat pentru Taiwan vânzarea de tancuri M1A2T Abrams, rachete Stinger și echipamente conexe în valoare de circa 2,2 miliarde de dolari.

Mai recent, administrația Trump, criticată verbal de China de săptămâni întregi, are în plan să vândă Taiwanului noi avioane de vânătoare de tip F-16, în valoare de 8,5 miliarde de dolari. Avioanele de tip F-16V reprezintă cea mai avansată versiune a avioanelor aflate deja în dotarea aviaţiei militare din Taiwan. Tipul F-16V va înlocui avioanele de tip Northrop F-5E/F, care vor fi retrase din uz în următorii ani.

La 16 august 2019 Departamentul de Stat a trimis documentaţia aferentă Congresului pentru analiză şi nu sunt aşteptate luări de poziţie contrare pe această temă. Dacă este aprobată, această vânzare de arme către Taiwan ar fi cea mai mare și mai importantă din ultimele decenii. După procesul de analiză, care durează 30 de zile calendaristice, se va emite pentru Taiwan o scrisoare de ofertă și acceptare a vânzării. Taiwanul este sub o presiune crescândă din partea Republicii Populare Chineze, aşa că vânzarea este esențială pentru îmbunătățirea capacității țării de a-și apăra spațiul aerian suveran. De asemenea, această achiziţie va trimite un puternic mesaj privind angajamentul Statelor Unite pentru securitate și democrație în întreaga regiune indo-pacifică.

Este de aşteptat ca autorităţile din China să protesteze vehement la această ultimă tranzacție, deoarece Chinei nu îi plac niciodată livrările de armament american pentru Taiwan. În luna mai 2019 regimul comunist de la Beijing a amenințat deja că va riposta împotriva Statelor Unite pentru limitarea sumelor de dolari cheltuite pentru produsele chineze. Ziarul poporului, oficiosul Partidului Comunist Chinez, a făcut aluzie la faptul că China va înceta să mai exporte “minerale rare” în Statele Unite, declarând: „Să nu spuneţi că nu v-am avertizat!”. Această frază-tip este folosită ori de câte ori Partidul Comunist Chinez amenință cu războiul. Răspunsul nu s-a lăsat aşteptat. La 5 august 2019 Departamentul Trezoreriei SUA a anunțat că a declarat China manipulator valutar.

Recent, potrivit unui purtător de cuvânt al Flotei SUA din Pacific, China a interzis vizitarea Hong Kong-ului de către două nave de război americane și a acuzat membri din ambele partide din Congresul SUA că ar fi în spatele protestelor anti-comuniste din Hong Kong.

De-a lungul anilor micul Taiwan a reușit nu numai să supraviețuiască, ci să dea şi suficiente bătăi de cap uriaşului care este China. Proverbul cu „buturuga mică răstoarnă carul mare” se aplică perfect relației dintre Taiwan şi China.

E un semn şi că „diplomația panda” chineză nu mai e atât de infailibilă.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKER şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Cum arată portretul unui terorist Antifa

Posted by Tiberiu Dianu On August - 17 - 2019
Willem Van Spronsen

Willem Van Spronsen

Mișcarea Antifa din Statele Unite este alcătuită din grupuri militante autonome de stânga și indivizi angajați în tactici de protest violente împotriva celor pe care îi identifică drept fasciști, rasişti sau de extremă dreaptă. Activiştii tind sa fie anti-capitalişti şi includ anarhiști, comunişti, socialiști, şi unii liberali și social-democrați.

Mișcarea Antifa a crescut de la alegerile prezidențiale din 2016, iar din august 2017 există aproximativ 200 de grupuri.

Primele grupuri Antifa s-au format pe coasta de vest în 2007, începând cu Portland din statul Oregon, s-au extins până la Seattle din statul Washington și ulterior s-au răspândit în alte zone.

Unul din specimenele Antifa a fost teroristul Willem Van Spronsen, din insula Vashon (Vashon Island), de lângă Seattle.

În 2018, în timpul unui protest în faţa centrului federal de detenție pentru imigrație din oraşul Tacoma, statul Washington, la sud de Seattle, bărbatul de 68 de ani și-a încolăcit brațele în jurul gâtului și umerilor unuipolițist pentru a încerca să elibereze un alt protestatar. Când poliția i-a pus cătuşele, i-au găsit în buzunar o baston pliabil și un cuțit, ceea ce i-a atras inculparea.

Pe 13 iulie 2019 Van Spronsen s-a întors la Centrul de Detenție din Nord-Vest, în clădirea de deținere a Agenţiei pentru Imigrare şi Vămi (Immigration and Customs Enforcement/ICE), de această dată înarmat cu o pușcă și dispozitive incendiare. El a aruncat obiecte aprinse spre vehicule și clădiri, provocând incendierea unui autoturism, și a încercat fără succes să aprindă un rezervor cu propan. Un angajat ICE i-a văzut puşca şi a anunţat poliţia. Patru poliţişti au descins la faţa locului, au deschis focul și apoi s-au retras, fără să fie răniţi. După sosirea ambulanţei, poliţiştii l-au găsit pe Van Spronsen decedat. Potrivit raportului medical, el a avut mai multe răni produse prin împușcare.

Atacul lui Van Spronsen a avut loc în ajunul unui raid naţional planificat de ICE care viza mii de imigranți ilegali care au ignorat citaţiile de a se prezenta în instanţă sau care primiseră decizii de deportare. Se crede că Van Spronsen viza parcarea centrului de detenție, care include un grup de autobuze pentru transportul imigranţilor la aeroport pentru a fi deportați.

Dacă ar fi avut succes, atacul lui Van Spronsen ar fi curmat sute de vieți. Centrul de detenție adăposteşte peste 1.500 de deținuți.

ICE a aprobat postarea înregistrărilor video ale atacului de luna trecută. În videoclipul care arată incendiul declanșat de Van Spronsen înainte de a fi împușcat mortal de poliție se pot auzi împuşcăturile poliţiştilori asupra teroristului Antifa, care era şi el înarmat. Urmărește VIDEO aici.

Van Spronsen se autointitulase anarhist și fusese activ în comunitatea anarhistă din statul Washington. De asemenea, el fusese şi membru al grupului de stânga de apărare denumit Puget Sound John Brown Gun Club.

La fel ca alţi dezaxaţi înainte de a fi ucişi, Van Spronsen a lăsat un manifest înainte de moartea sa. Prietenii lui spun că probabil plănuia să moară în timpul atacului.

În manifest, transmis înainte de moartea sa, Van Spronsen scria: „E timpul să luăm măsuri împotriva răului” și „Răul spune că o viață valorează mai puțin decât alta. Răul spune că fluxul de comerț este scopul nostru aici. Răul spune că sunt necesare lagăre de concentrare pentru oameni considerați mai puţin importanţi. Servitorii răului spun că lagărele de concentrare ar trebui să fie mai umane. Atenție la centrişti.”

În viața personală Van Spronsen a lucrat ca tâmplar și antreprenor independent. Încă din 2013 el trecuse prin nişte procese de divorț și de încredinţare a copilului, iar soţia lui, de care se separase, îl acuzase de violență domestică, potrivit dosarelor de la instanţă.

El era şi cântăreţ de muzică folk care participa la diverse spectacole din Vashon Island și din zona oraşului Seattle.  Era prezent la evenimente și locuri din jurul casei sale din Vashon Island.

Van Spronsen a fost un apropiat al comunităţii locale de transsexuali, deşi „tovarăşi” de-ai lui din comunitate au declarat că „Will se identifica drept bărbat”.  Într-una din melodiile compuse de el, „Am fost fată”, după cum afirmau aceiași prieteni, era vorba despre cineva foarte important pentru el și nu era un cântec autobiografic.

Iată un VIDEO al lui Van Spronsen de la Festivalul căpșunilor din anul 2012.

Evident, omul tânjea după un alt festival Woodstock, care n-a mai venit niciodată.

Oameni ca Willem Van Spronsen se multiplică în progresie geometrică. Faptul că el era relativ în vârstă, și nu tânăr ca mulți dintre colegii lui activiști de la Antifa, dovedește că America are o problemă latentă. De asemenea, dovedește că somnul rațiunii, deghizat în „toleranță”, naște monștri. A venit timpul pentru acțiuni mai energice împotriva activităților Antifa și a inițiatorilor acestora.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKER şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Groenlanda, o nouă Alaskă americană?

Posted by Tiberiu Dianu On August - 16 - 2019

TIBERIU DIANU, Greenland, the New U.S. Alaska, CURENTUL INTERNAŢIONAL

Groenlanda, cu o populație de numai 56.000 de locuitori, este cea mai mare insulă din lume și un teritoriu autonom al Regatului Danemarcei. În 1985 Groenlanda a părăsit Comunitatea Economică Europeană (CEE) după ce și-a obţinut autonomia, întrucât nu era de acord cu reglementările CEE în domeniul pescuitului comercial.

În 2009 teritoriul a obținut o autonomie lărgită privind autoguvernarea în justiţie, poliţie şi mediu înconjurător. Danemarca îşi menține controlul în afacerile externe și apărare. Danemarca subvenționează anual teritoriul cu 3,2 miliarde de coroane daneze, dar această subvenţie va fi redusă treptat pe măsură ce Groenlanda începe să îşi colecteze veniturile din resursele ei naturale. Această etapă este considerată un pas în direcţia independenței depline faţă de Danemarca.

Interesul Statelor Unite pentru Groenlanda nu este nou. În 1867 William Seward, ministrul de externe din administrația preşedintelui Andrew Johnson, şi-a arătat interesul de a achiziţiona Groenlanda și Islanda de la Danemarca. Tot el a negociat  şi achiziţia Alaskăi de la Rusia ţaristă pentru suma de 7,2 milioane de dolari, achiziţie finalizată la 30 martie 1867. Seward era un expansionist înflăcărat. În vara aceluiași an, el a negociat cu Danemarca şi achiziția insulelor St. Thomas și St. John (din cadrul actualului teritoriu american al Insulelor Virgine), dar tratatul, deși agreat, nu a fost finalizat. Când a fost finalizat, în ianuarie 1917, prețul de vânzare a fost de 25 milioane de dolari americani (echivalentul a 575,61 milioane de dolari americani la nivelul anului 2018). Statele Unite au preluat posesiunea insulelor în luna martie 1917.

În ceea ce privește Groenlanda, legătura sa cu Danemarca a fost întreruptă la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, când în aprilie 1940 Danemarca a fost ocupată de Germania nazistă. În aprilie 1941 Statele Unite au ocupat Groenlanda pentru a o apăra împotriva invaziei germane. Ocupația americană a Groenlandei a durat până în 1945. În 1946 Statele Unite şi-au dezvoltat un interes geopolitic în Groenlanda și au oferit să cumpere insula de la Danemarca pentru suma de 100 de milioane de dolari. Cu toate acestea, Danemarca a refuzat să vândă insula.

Statele Unite rămân extrem de interesate să investească în baza de resurse din Groenlanda. În 1950 Danemarca a acceptat să permită Statelor Unite să restabilească baza aeriană de la Thule, care a fost extinsă între 1951 și 1953 ca parte a unei strategii comune de apărare NATO în timpul Războiului rece. Tratatul dintre Statele Unite și Danemarca a fost folosit atât de Comandamentul Spațial al Aviaţiei Militare a Statelor Unite, cât și de Comandamentul Nord-American de Apărare Aerospațială (NORAD). Baza aeriană de la Thule, situată la aproximativ 750 de mile (peste 1207 kilometri) de Cercul Arctic, include o stație de radar cu rachete balistice. Postul de radar și de recepţie prezintă un sistem de avertizare timpurie a rachetelor balistice, care poate anunţa în avans apropierea rachetelor balistice intercontinentale şi care penetrează teritoriul rusesc pe o suprafaţă de mii de kilometri.

Președintele Donald Trump a adus în discuţie cumpărarea Groenlandei de la Danemarca în mai multe ocazii, iar consilierii prezidenţiali examinează această posibilitate. Interesul președintelui de a achiziţiona Groenlanda a fost relatat pentru prima dată pe 15 august 2019 de către cotidianul The Wall Street Journal, care a menționat că Trump a ridicat problema în timpul unor întâlniri şi dejunuri oficiale din perioada primăverii, solicitând opinia consilierilor săi şi reflectând serios despre posibilitatea și avantajele posesiunii Groenlandei. El și-a exprimat interesul pentru idee și a avut întrebări cu privire la potențialul militar și de cercetare al insulei.

Potrivit acelorași surse, Trump le-a spus asociaților săi că i s-a recomandat să analizeze achiziţia Groenlandei deoarece Danemarca se confruntă cu probleme de finanţare a teritoriului. Danemarca se străduiește să ofere teritoriului cu 56.000 de locuitori o asistență financiară anuală evaluată la 591 de milioane de dolari în subvenții.

Dar mai pot exista și alte motive. De exemplu, motivul unei dominaţii totale a Groenlandei pentru a avea puterea de a exclude China din zonă. China și-a exprimat şi ea interesul față de insulă prin cumpărarea unei baze atlantice, care ar poziţiona ţara în faţa Americii și a Europei. În anul 2017 Danemarca a blocat o tentativă chineză de a cumpăra o bază navală abandonată din zonă, dar interesele chineze în regiune, inclusiv miniere, se extind. China joacă pe termen lung, iar interesul său pentru regiunea arctică este notoriu.

Așadar, SUA are două posibilități pentru a-i ține pe chinezi în afara regiunii: fie să se bazeze pe loialitatea guvernelor Danemarcei și Groenlandei (în condiţiile în care regimul de la Beijing aruncă în stânga şi dreapta cu bani), sau, de ce nu, să achiziţioneze ea însăşi Groenlanda și să le spună chinezilor să spele putina.

Consilierii prezidenţiale au declarat că Trump consideră cumpărarea Groenlandei ca echivalent al actului de achiziţie a Alaskăi din anul 1867. Cumpărarea ar putea fi începutul edificării unei moşteniri a preşedintelui, similară cu cea a președintelui republican Dwight Eisenhower, care, în ianuarie 1959, a admis Alaska în cadrul SUA ca stat. De asemenea, achiziţia insulei i-ar aduce preşedintelui şi gloria de a adăuga peste 2,1 milioane de kilometri la teritoriul Statelor Unite. Acest lucru i-ar oferi o moștenire pe care nici administrațiile prezidenţiale ale lui Andrew Jackson şi Harry Truman nu le-ar putea revendica, după încercările lor eșuate de a cumpăra Groenlanda de la Danemarca.

Întâmplător sau nu, președintele va vizita pentru prima dată regatul danez chiar în luna septembrie 2019.

Va fi extrem de fascinant de urmărit evoluţia acestei situaţii în viitorul apropiat.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKER şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Jocul abject al stângii americane de schimbare a numelor

Posted by Tiberiu Dianu On August - 15 - 2019
Turnul Trump din oraşul New York

Turnul Trump din oraşul New York

Democrații își practică din nou jocul abject de schimbare a numelor.

Mai întâi, în 2015, președintele Obama a schimbat numele celui mai înalt vârf muntos al Americii de Nord din McKinley (care îl onora pe președintele republican originar din Ohio) în Denali. După alegerile prezidențiale din 2016, președintele Trump a dorit să anuleze schimbarea numelui, însă cei doi senatori republicani (doar cu numele) din Alaska, Lisa Murkowski și Dan Sullivan, i-au spus președintelui că nu doresc acest lucru, iar Trump a acceptat, în cele din urmă, să nu se opună schimbării numelui.

Este suficient să spunem că Murkowski însăși a depus un proiect de lege în ianuarie 2015 pentru a re-propune redenumirea celui mai înalt vârf din America în Denali. Cât despre Sullivan, senator în funcţie din 2015, acesta a uitat că raportul de finanțare a campaniei lui de la sfârșitul anului 2013 indica faptul că, din contribuțiile totale de 1,2 milioane de dolari, peste 400,000 de dolari proveneau chiar din statul Ohio.

Atât Murkowski, cât și Sullivan sunt adversari renumiţi ai lui Trump încă din timpul campaniei prezidențiale din 2016.

După aceea, democrații au fost loviţi de mania schimbării numelor de școli și străzi denumite după oameni de stat „indezirabili” pentru stânga, precum președintele George Washington, președintele confederat Jefferson Davis și generalul confederat Robert E. Lee.

Consilierii locali nătângi, dar orbiți de furie după ce Trump a câștigat alegerile prezidențiale din 2016, au vrut neapărat să își arate mușchii în fața comunităților lor. În consecinţă, au organizat întâlniri ad-hoc unde au procedat la schimbarea denumirilor „indezirabile”, ignorând atât voința propriilor lor concetăţeni, cât şi cheltuielile suplimentare uriaşe pe care le implică această decizie. Mai precis, înlocuirea inscripţiilor de pe clădiri şi terenuri de sport, crearea de uniforme noi și schimbări de echipamente, noi anteturi pentru corespondența oficială, precum și alte costuri asociate, care vor crea o imensă presiune asupra bugetelor locale, şi aşa foarte limitate.

Acum, cea mai recentă găselniţă a democraților este să reboteze strada din New York pe care se află Turnul Trump după preşedintele Barack Obama. Pe MoveOn.org a fost lansată o petiţie, transmisă primarului orașului din New York, Bill de Blasio, și Consiliului municipal al orașului New York, care încearcă să schimbe denumirea unei porţiuni stradale de pe Fifth Avenue, între străzile 56 şi 57, în „Bulevardul Președintele Barack H. Obama” și să modifice şi toate adresele de pe acea porțiune a bulevardului. Demarată în luna octombrie 2018, petiția a strâns până acum peste 250.000 de semnături online.

Petiționara, Elizabeth Rowin, în vârstă de 56 de ani, a declarat pentru Newsweek că a scris Consiliului municipal  din New York şi că unii consilieri i-au spus că, dacă iniţiativa va beneficia de suficiente semnături, vor examina problema.

Dacă efortul va avea succes, atunci adresa Turnului Trump se va schimba din 725 Fifth Avenue în 725 Barack H. Obama Avenue. Cu toate acestea, există o mică problemă: reglementările în vigoare impun ca persoanele care beneficiază de asemenea onoruri să fie decedate cu cel puţin doi ani înainte de a putea fi luate în considerare.

Strategia de schimbare a numelor continuă deja tendința activiștilor bigoţi de stânga care doresc să impună în școli și comunități un nou limbaj alternativ bazat pe „termeni” politici corecți și pe o împărţire diferită a sexelor.

Aceste jocuri de schimbare a numelor vor continua. Dacă nu sunt oprite, ele vor schimba iremediabil însăşi fibra națiunii, onomastica și toponimia tradițională americană, iar într-o bună zi ne vom trezi că locuim în altă ţară.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKER şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Fraţii Castro în versiunea din Statele Unite

Posted by Tiberiu Dianu On August - 12 - 2019
Joaquin Castro (stânga) --- Julian Castro (dreapta)

Joaquin Castro (stânga) — Julian Castro (dreapta)

Toată lumea îi ştie pe infamii frați Castro din Cuba, Fidel și Raúl, care au funcționat ca echipă, precum și pagubele de nedescris pe care aceştia le-au produs ţării lor şi întregii lumi timp de decenii.

Şi, ca și cum frații cubanezi Castro n-ar fi fost destul o pacoste planetară, SUA s-a pricopsit şi ea cu o pereche, cu aceleaşi apucături insuportabile, deşi (până acum) mai puțin letale. E vorba de frații gemeni Castro din oraşul San Antonio din statul Texas: Julian (născut cu un minut mai devreme decât fratele său) și Joaquin.

Mămica lor, Maria „Rosie” Castro, o activistă de origine mexicană care a contribuit la înființarea partidului etnic mexican La Raza Unida („Rasa Unită”), e probabil foarte mândră de progeniturile ei.

În 1971 Mama Castro a activat în campania de eliberare a activistei comuniste Angela Davis, motiv pentru care a şi fost sub observația FBI-ului.

Ea a fost şi motivul pentru care frații Castro ne-au binecuvântat cu prezența lor în administraţia publică și în politica de azi. Tatăl lor, Jessie Guzman, şi el activist comunist, nu s-a căsătorit niciodată cu Rosie, iar cuplul s-a separat când frații aveau doar opt ani. Bunicii lor erau originari din nordul Mexicului.

Julian Castro a ocupat funcția de primar al oraşului San Antonio (2009-2014) și cea de ministru la Ministerul de locuințe și dezvoltare urbană (2014-2017) în timpul administrației Obama. Pe 20 ianuarie 2019 el și-a anunțat oficial candidatura pentru alegerile prezidențiale din anul 2020.

Joaquin Castro a fost membru al Camerei Reprezentanților din parlamentul statului Texas (2003-2013) și în prezent este membru al Camerei Reprezentanților din Congresul SUA pentru Districtul 20 din Texas (din 2013 până în prezent). În timpul alegerilor prezidențiale din 2016, Joaquin a fost unul din reprezentanţii campaniei candidatei democrate la preşedinţie,i Hillary Clinton.

Joaquin şi-a lăsat barbă ca oamenii să nu îl confunde cu fratele lui geamăn, Julian, candidat prezidențial. La fel cum Raúl nu şi-a lăsat barbă ca oamenii să nu îl confunde cu fratele lui, Fidel.

Frații Julian și Joaquin, versiunea în miniatură a duetului cubanez de proastă reputaţie, par să fi pornit în acelaşi voiaj spre socialism, ţelul actual al Partidului Democrat. Deși președintele Trump a declarat repetat în public, fără doar şi poate, că „America nu va fi niciodată o țară socialistă”, frații Castro fac pe surzii şi îi atacă, de câte ori au ocazia, pe președinte și pe susținătorii acestuia.

Fratele Julian este mare susținător al acțiunii afirmative, al asigurării medicale universale, al unui nou proiect ecologic şi al controlului armelor. El este, de asemenea, foarte activ în găsirea unei căi de asigurare a cetăţeniei americane pentru imigranţii ilegali, ca element al unei reforme extensive a imigrației. În plus, ca un catolic nu atât de pios, el este pentru avort, pentru căsătoriile între persoanele de acelaşi sex şi pentru acceptarea transsexualilor în rândul cadrelor militare.

În luna iulie 2019, când polițişti din câteva orașe americane au fost împroşcaţi cu găleţi de apă de diverşi protestatari de pe străzi, Julian Castro a găsit momentul să îşi prezinte şi el „planul de reformă al poliției” pentru a curma „acţiunile agresive ale poliției” împotriva minorităților. Cu acea ocazie, el a declarat că avem polițiști buni, dar poliţiştii împroşcaţi cu apă „nu reprezintă cazuri izolate de poliţişti răi” și că „întreg sistemul e defect”.

Fratele Joaquin a fost şi el la fel de activ. În luna februarie 2019 el a iniţiat un proiect de Rezoluție comună nr. 46 a Camerei Reprezentanţilor pentru blocarea declarației preşedintelui Trump referitoare la Situația de urgență națională privind frontiera sudică a Statelor Unite. Trump declarase că va strânge fonduri din alte surse pentru a construi un zid de-a lungul graniței SUA cu Mexicul. Deși proiectul de rezoluţie a trecut de Cameră şi de Senat, președintele l-a respins prin veto la 15 martie 2019.

Joaquin e un demagog atât de josnic încât și-a sabotat propriii lui donatori în încercarea de a-i face de ruşine pe susținătorii lui Trump. La 7 august 2019 el a postat pe Twitter un mesaj extrem de controversat cu numele şi angajatorii unor susţinători finaciari de-ai lui Trump, deşi unii dintre ei donaseră sume de bani pentru democraţi şi chiar pentru Joaquin Castro.

Desigur, frații Castro nu au produs atât de multe stricăciuni țării pe cât au produs tizii lor în Cuba. Asta însă pentru că nu au încă toate pârghiile puterii. Dar, cu timpul, ei vor evolua în direcția prevăzută.

Văzând asemenea specimene, ne putem întreba cu ce a greşit această țară pentru a se blagoslovi cu astfel de dăunători cu ambiții politice iluzorii. America n-a avut nevoie de fraţi Castro în original şi n-are nici acum nevoie de fraţi Castro în reproduceri de mâna a doua.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKER şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Suspendarea preşedintelui Trump şi balerinii democraţi

Posted by Tiberiu Dianu On August - 11 - 2019
Donald Trump (stânga) --- Jerry Nadler (dreapta)

Donald Trump (stânga) — Jerry Nadler (dreapta)

La 8 august 2019 Jerry Nadler (D-NY), președintele Comisiei judiciare a Camerei Reprezentanţilor din Congresul SUA, a apărut la CNN și a confirmat că în cadrul comisiei sale s-au lansat oficial „proceduri de suspendare” pentru o presupusă conduită incorectă a președintelui Donald Trump.

Putem numi asta „o ştire”. Dar oare aşa stau lucrurile?

„Este o procedură oficială de suspendare”, a spus Nadler. „Cercetăm toate probele, adunăm dovezile și, la finalul acestui proces, sperăm până la sfârşitul anului, să votăm articolele de suspendare în plenul Camerei sau nu vom face acest lucru. Aceasta este o decizie pe care va trebui să o luăm. Dar acesta – acesta este exact procesul în care suntem acum”.

Observați expresiile „procedură oficială de suspendare”, „toate probele” și „finalul acestui proces”.

Acum comparaţi-le cu următoarele grupuri de cuvinte: „cercetăm”, „adunăm”, „sperăm”, „să votăm […] sau nu vom face acest lucru” și „o decizie pe care va trebui să o luăm”.

Nadler interpretează baletul politic “Vom face şi nu vom face” pe tema suspendării.

Erin Burnett, realizatoarea emisiunii de la CNN, l-a presat pe Nadler să specifice dacă ancheta lui este considerată „procedură oficială de suspendare”.

„În regulă, deci când spuneţi procedură oficială de suspendare, ați început să redactați sau să pregătiți articolele de suspendare de care aveţi nevoie?”, a întrebat Burnett. Nadler a precizat că lumea nu trebuie să se „agațe de semantică” de vreme ce comisia pe care o conduce „cercetează” faptele și probele. „Există articole de suspendare introduse în urmă cu câteva luni și trimise comisiei”, a răspuns Nadler. „Pe măsură ce ancheta va continua, este posibil să dorim să redactăm propriile noastre articole de suspendare care să se potrivească mai bine cu dovezile. Vom vedea”.  Vezi VIDEO aici.

Așadar, Nadler nu dorește ca lumea să se agațe de semantică şi asta pentru că el vrea anume să umfle nimicul pe care l-a obținut de la audierea consilierului special Robert Mueller într-un ceva care să îi justifice lui existența până la alegerile prezidențiale din anul 2020.

Vicepreşedintele republican al comisiei, Doug Collins (R-GA), a declarat: „Președintele Nadler este fie dezinformat despre ce înseamnă o anchetă oficială de suspendare sau induce în mod deliberat în eroare publicul american pentru a obține avantaje politice superficiale”.

Nadler a mai susținut că are şi binecuvântarea politică a președintei Camerei, Nancy Pelosi (D-CA). El a spus că „nu așteaptă” după președintă, care a fost reticentă în public să sprijine suspendarea lui Trump, dar a adăugat că ea a fost „foarte cooperantă” cu ancheta lui.

E vizibil cum Nadler își exersează din nou piruetele ca să cadă în picioare şi într-un caz, şi într-altul. El ne sugerează că face ceva, deşi oficial nu face nimic.

Deja cu aceasstă situaţie democraţii s-au întrecut pe ei înşişi în materie de josnicie. Din păcate pentru ei, aceeaşi măsură cu care operează acum împotriva oponenţilor politici li se va aplica şi lor în viitor.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKER şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Tendinţe în retragerile unor republicani din Congresul SUA

Posted by Tiberiu Dianu On August - 6 - 2019

TIBERIU DIANU, Republican Retirements, CURENTUL INTERNAŢIONAL

Până în prezent, după trecerea a şapte luni din anul 2019, opt deputaţi republicani şi-au anunţat retragerea din Congresul SUA, dintre care şase din ei numai în lunile iulie şi august. Prin comparaţie, în 2018, 39 de republicani (3 senatori și 23 de deputaţi au părăsit politica, iar alţi 13 s-au orientat spre alte funcţii, ca cea de guvernator), alături de alţi 18 democrați, au anunţat că nu mai candidează pentru realegeri.

Cum se explică acest fenomen al retragerilor repetate ale republicanilor din Congres?

Conform unor relatări, republicanii s-ar fi retras din cauză că erau sătui de mediul politic toxic sau că se temeau să piardă alegerile, dar aceste explicaţii erau fie formate prematur, fie nu aveau vreo corelaţie. Sunt posibile trei ipoteze care explică, singular sau în combinaţie, acest fenomen:

– (a) republicanii se tem că îşi vor pierde majoritatea în camera lor de Congres,

– (b) republicanii preferă să evite o campanie dificilă de realegere,

– (c) republicanii nu se aliniază direcţiei impuse partidului de președintele Trump.

Potrivit unui studiu din 2018, republicanii care se retrag au tendinţa să fie mai moderați și mai puțin susținători față de Trump decât colegii lor care decid să candideze din nou.

Retragerile republicanilor de la alegerile parţiale din 2018 au reprezentat al cincilea cel mai mare exod din partea unui partid de la alegerile din 1974. Această situație nu a fost deloc plăcută pentru republicani, deoarece pierderea titularilor de fotolii parlamentare le făcea mult mai dificilă recâştigarea locurilor vacante.

Legat de retragerile din 2018, modelul alegerilor mai competitive în districtele deținute de republicani a fost mai consistent. Tendinţa partizană spre republicani a districtelor electorale ale celor care s-au retras a fost cu 15 procente mai mare decât media națională, comparativ cu media de 24 de procente în cazul celorlalţi candidaţi republicani titulari de fotolii parlamentare. Se pare că mulți republicani au considerat opţiunea retragerii ca fiind mai atrăgătoare decât cea a unei campanii competitive de realegere.

Alți factori au inclus: limitarea unor termene la calitatea de membru sau de preşedinte de comisie, diverse scandaluri, vârsta înaintată, precum şi exigenţele impuse de calitatea de preşedinte al Camerei Reprezentanţilor.

Grupul din anul 2019 al deputaţilor republicani care au anunţat că nu mai candidează este, până în prezent, mult mai mic (în număr de 8) faţă de grupul din anul 2018 (în număr de 39). Acest lucru face corelațiile mai puțin robuste, dar chiar şi aşa ele merită analizate. Analiștii politici au regăsit și în grupul din 2019 cele trei modele menționate anterior, cu factori acţionând singular sau în combinaţie.

La doi dintre deputaţi, Rob Bishop din Utah și Mike Conaway din Texas, le expiră termenele de vicepreşedinţi de comisii, care, conform regulilor de partid, sunt limitate la trei mandate.

Alți doi deputaţi, ambii din Texas, Pete Olson (din Districtul electoral nr. 22) și Will Hurd (din Districtul electoral nr. 23) au circumscripţiile electorale nesigure, care pot pendula înspre democraţi. Aceeași situație există şi în cazul lui Rob Woodall din Georgia (Districtul electoral nr. 7).

În ceea ce privește factorul Trump, Hurd (care este singurul deputat republican de culoare), Olson și Paul Mitchell din Michigan (care a anunţat şi el că se retrage), au reacționat la unison împotriva tweet-urilor preşedintelui, când acesta le-a recomandat „grupei” celor patru deputate democrat-socialiste de culoare „să se întoarcă de unde au venit”. Se poate deduce de aici că aceşti deputaţi nu sunt suficient de ataşaţi de Trump încât să îi ia tot timpul apărarea preşedintelui. În general, însă, nu sunt mulți republicani care vorbesc public împotriva lui Trump.

Justin Amash din Michigan, în ciuda criticilor sale față de Trump, nu a avut parte de un contra-candidat la alegerile preliminare de partid  din 2018. El a părăsit totuşi partidul în luna iulie 2019, deoarece mai mulţi contra-candidaţi se anunţaseră pentru alegerile preliminare din 2020, iar realegerea lui devenea problematică. Amash speră să câştige în sesiunea următoare un mandat de deputat  independent.

Republicanii le vor pierde, de asemenea, pe Susan Brooks din Indiana și Martha Roby din Alabama, două din cele 13 deputate republicane. Ambele deputate au declarat că nu mai candidează, prin anunţurile făcute pe 14 iunie şi, respectiv, 26 iulie 2019. Roby fusese o critică acerbă a lui Trump din 2016, de la episodul casetei video Access Hollywood, în care Trump a fost surprins vorbind despre pipăirea femeilor.

Se poate deduce, de asemenea, că, deși Partidul Republican apreciază femeile și minoritățile (10% din republicanii ne-albi din Congres), sunt apreciaţi mai mult cei care nu promovează valori liberale legate de rasă și gen. Este adevărat şi faptul că cei mai mulți republicani au fost aleși în Congresul SUA înainte ca Trump să câștige alegerile prezidenţiale din 2016.

Există un orizont de aşteptare conform cu care Partidul Republican să înceapă o campanie mai hotărâtă de recrutare de femei și minorități care sunt în consonanţă cu valorile partidului privind problemele de rasă și gen, astfel încât numărul lor să crească în cele din urmă. Un exemplu recent îl include pe Daniel Cameron, candidat republican la postul de ministru de justiţie din statul Kentucky. Cameron, un fost angajat afro-american al lui Mitch McConnell, actualul preşedinte al Senatului din Congresul SUA, l-a susţinut pe Trump în plin scandal al comentariilor pe Twitter ale președintelui împotriva deputatului democrat de culoare Elijah Cummings din Baltimore, comentarii calificate de democraţi drept rasiste. Un alt exemplu este Ben Carson, actualul ministru de culoare de la Ministerul de Locuinţe şi Dezvoltare Urbană, care este văzut de unii ca un bun candidat pentru Senat în viitor.

În următoarea perioadă vom vedea probabil mai mulţi candidaţi minoritari şi femei aliniaţi în jurul valorilor și direcțiilor lui Trump.

Partidul republican nu poate fi privit de pe acum ca „partidul lui Trump” în ansamblul său deoarece cei mai mulți republicani fuseseră deja aleși în Congres înainte ca Trump să devină preşedinte în 2016. Cu toate acestea, sunt tot mai mulţi republicani de tip Trump în Congresul SUA sau ca guvernatori de state. Spre exemplu, senatorii Josh Hawley din Missouri, Tom Cotton din Arkansas și guvernatorul Ron DeSantis din Florida pot fi consideraţi mai degrabă ca republicani de tip Trump decât de tip Bush.

În viitorul apropiat partidul va fi mult mai aliniat viziunii lui Trump. Aceasta pentru că președintele, deși nu reprezintă cauza, este fără discuţie factorul accelerator al unei mişcări populare formată din persoane care se opun secularizării și liberalizării societății americane. Această tendință este în plină desfăşurare şi nu poate fi oprită cu uşurinţă, chiar și în ipoteza, extrem de improbabilă, în care Trump nu şi-ar mai câștiga cel de-al doilea mandat în anul 2020.

 

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

O variantă a articolului a fost publicată în INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

America dezlănţuită: O comunicare întreruptă?

Posted by Tiberiu Dianu On August - 4 - 2019
Demonstranţi Antifa

Demonstranţi Antifa

Mulţi dintre noi trăim cu impresia că recent, mai precis din anul 2016, în timpul şi după campania prezidenţială a lui Donald Trump, societatea americană a devenit negativistă când a irumpt în accese repetate de mânie.

Este mânia un fenomen esenţialmente negativ? Este mânia un fenomen recent? Este ea determinată de actualul preşedinte? Să încercăm să găsim răspunsuri la aceste întrebări.

1. Mânia, un fenomen negativ?

Studiile de psihologie ne arată că mânia este o formă de comunicare foarte densă, care conţine, în rapiditatea ei, mai multe informaţii decât multe alte tipuri de emoţii.

Multe episoade colerice iau forma unor conversaţii restrânse care rareori degenerează în altercaţii fizice. Acestea tind să îmbunătăţească situaţiile negative, prin rezolvarea lor ulterioară, nu prin exacerbare.

Aceleaşi studii arată că, în multe cazuri, exprimarea mâniei determină părţile în conflict să fie mai predispuse să se asculte reciproc, să discute mai sincer şi să se acomodeze, pe cât posibil, cu problemele celuilalt. Multe persoane, într-un raport de 3 la 1, s-au declarat mai fericite după ce şi-au eliberat energiile negative asupra altor persoane, în sensul că se simţeau mai energice şi mai optimiste în legătură cu viitorul lor. De asemenea, şi persoanele lor ţintă, într-un raport de 2 la 1, s-au declarat de acord că accesele de mânie le-au ajutat să înţeleagă semnalele de a asculta mai atent pe viitor şi, eventual, de a-şi schimba comportamentul.

Studii ulterioare au evidenţiat şi alte avantaje. Mânia ne motivează în rezolvarea unor sarcini dificile. Devenim mult mai creativi când suntem furioşi deoarece mânia ne ajută să întrezărim soluţiile pe care le-am ignorat.

2. Mânia, un fenomen recent?

America a fost mereu o naţiune furioasă. Ţara s-a născută din revoluţie. Istoria americană este presărată cu episoade în care părţile în conflict şi-au rezolvat diferendele cu arma, nu prin dialog.

Putem spune, deci, că există o „mânie socială” în societate, ca element component al codului genetic al naţiunii. Schimbările culturale, politice şi economice angrenează tensiuni care produc mutaţii în mediul social. În consecinţă, există tot atâtea forme de mânie publică generate şi accentuate de noile condiţii-ţintă.

-(a) Mânia conservatoare, legată de valorile tradiţionale şi moral-biblice. Într-o perioadă timpurie, ea s-a dezlănţuit prin acţiuni de secesiune statală (Războiul civil din 1861-1865) declanşate de democraţii sudişti. Preşedintele Abraham Lincoln a fost asasinat pentru că a fost considerat un „trădător al rasei sale”. Apoi, sentimentul de mânie s-a manifestat prin demonstraţii anti-darwiniste în şcoli. Ulterior, acesta a continuat în anii şaizeci cu activismul anti-comunist din campusurile universitare şi cu cel din timpul campaniilor electorale ale lui Richard Nixon şi Barry Goldwater, apoi cu emisiunile lui Rush Limbaugh de la mijlocul anilor optzeci. Motive specifice au inclus: segregaţionismul, căsătoria tradiţională şi interzicerea avortului.

-(b) Mânia liberală, legată de valorile sociale şi culturale. La începuturi, furia liberală s-a revărsat asupra „păcatului originar” al sclaviei (vâzut dintr-o perspectivă creştină). În 1852 Harriet Beecher Stowe îşi publică nuvela Coliba unchiului Tom, îndreptată împotriva sclaviei. Dar liberalii moderni au devenit aproape exclusiv laici. Mânia liberală laică, generată şi de cultura politică ateistă vest-europeană, s-a revărsat asupra societăţii americane în anii şaizeci. Motive specifice au inclus: emanciparea femeii, sentimentul antirăzboinic, rasismul şi poluarea mediului. De asemenea, furia liberalilor moderni tinde să se enclavizeze şi în cauze marginale, de elită, cum ar fi protecţia animalelor şi transgenderismul. Toate aceste motive sunt considerate de liberali drept cauze sau efecte de injustiţie instituţionalizată.

-(c) Mânia populistă, legată de valorile economice. Unii analişti (în special de stânga) argumentează că mânia unei societăţi post-industriale bogate, ca cea americană, este inextricabil legată de identitatea culturală, care ar fi mai intensă decât insatisfacţia economică. Ei sunt printre aceia care şi acum se întreabă cum de a fost posibilă victoria lui Trump în alegerile din 2016. Dar ei uită că mânia populistă legată de valorile economice a fost elementul catalizator care a declanşat Revoluţia americană din 1776. În anul 1773 patrioţii americani din Boston au distrus o întreagă încărcătură de ceai din China pentru a protesta împotriva taxelor impuse de Imperiul Britanic.

Ulterior, în secolul al XIX-lea, mânia populistă legată de motive economice s-a cimentat printre fermierii din preria americană împotriva forţelor străine şi impersonale care impuneau rapida industrializare a economiei şi modificarea societăţii lor patriarhale (prin extinderea reţelelor de căi ferate şi a sistemului de bănci, care îi ţineau pe fermieri prizonieri prin  sistemele de împrumuturi). Mai târziu, în secolele al XX-lea şi al XXI-lea, mânia populistă determinată economic s-a manifestat la muncitorii din fabricile oraşelor mici, concediaţi din industrie şi minerit. Ea s-a extins şi la o parte din funcţionarii concediaţi de la marile companii, precum IBM, Microsoft sau Boeing, ca urmare a subcontractărilor externe (outsourcing) ale serviciilor de inginerie şi de programe de software în ţări ca Rusia şi India. Este vorba de acei „oameni uitaţi” din centrul Statelor Unite care au asigurat victoria lui Trump în alegerile prezidenţiale din 2016

3. Mânia, un fenomen predeterminat?

Anul 2016 şi anii următori au adus unele noutăţi în psihologia maselor.

-(a) Donald Trump, un preşedinte conservator mânios. În timpul campaniei sale prezidenţiale din 2016, Trump s-a detaşat de ceilalţi candidaţi republicani printr-o atitudine specifică, extrem de agresivă, dezavuată nu atât de adversarii lui din Partidul Democrat, dar şi de mulţi din colegii lui din Partidul Republican. „Ei bine, cred că sunt furios”, a declarat Trump la CNN. „Sunt furios ca mulţi alţi oameni, care sunt şi ei furioşi pentru incompetenţa cu care este condusă ţara noastră”. „În ceea ce mă priveşte, furia e în regulă. Furia şi energia sunt lucrurile de care are nevoie ţara asta”, a continuat el. Aşa cum s-a dovedit, viitorul preşedinte înţelesese sentimentul de mânie şi urma să îi facă pe alegătorii lui să se simtă fantastic de bine şi să îi menţină extrem de energici.

-(b) Antifa, o mişcare anarhistă de stânga mânioasă. Principala caracteristică a grupurilor autonome şi a indivizilor din cadrul Antifa constă în acţiunea directă, prin conflicte declanşate atât online cât şi în viaţa reală. Grupurile Antifa s-au remacat prin 2017 și s-au angajat în tactici de protest variate, care includ activismul digital, producerea de daunele materiale asupra proprietăților, violența fizică și hărțuirea împotriva celor pe care îi identifică ca fiind fascişti, rasişti sau de extremă dreaptă şi percepuți, în general, ca fiind susținători ai lui Trump. Ca anticapitaliști, ei se concentrează pe combaterea ideologiilor de dreapta şi de supremaţie a albilor, şi mai puţin pe mijloace electorale.

Mânia socială a Americii de azi trădează de multe ori, poate, nerăbdarea şi ingratitudinea unei societăţi prea răsfăţate. Ciocnirile nenumărate de furie dintre conservatorii religioşi şi liberalii ateişti par să se permanentizeze. Dintr-o altă perspectivă, energizarea partizană a electoratului american poate fi privită şi ca o dezvoltare pozitivă. În plus, proverbialul pragmatism american nu ar lăsa să se risipească atâta energie dacă nu ar exista şi o posibilitate satisfăcătoare de recompensă. La urma urmei, eficienţa Americii constă şi în utilizarea practică a unui sentiment perceput atât de negativ, cum este mânia.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în INTELLECTUAL CONSERVATIVE şi MEDIUM.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors