Archive for the ‘Istorie ascunsa’ Category

O noua aplicatie pentru celular inlocuieste cartela telefonica traditionala

QuickCall CallingM

Cu totii ne dorim servicii de apelare internationala ieftine. Apeluri ieftine, tarife ieftine, costuri totale ieftine pentru comunicarea cu prietenii și familia de peste mări si tari, dar niciodata o experientă neplacuta in ce priveste calitatea apelurilor. Pe scurt, cea mai bună calitate a apelurilor de voce la cel mai mic pret posibil - dar cum si de unde?
De multe ori, acest lucru nu este realizabil, deoarece există prea multe aspecte care influentează costul unui apel (destinatie, taxe ale transportatorilor, dacă apelul se face pe fix sau mobil, etc.). Chiar si asa, aceste detalii nu ar trebui să ne oprească din cautarea riguroasa si selectarea atenta a unui serviciu de telefonie la distanta care se apropie cel mai mult de ideal.
Cea mai bună solutie pentru apelarea destinatiilor internationale la costuri mici este utilizarea unui serviciu de telefonie care vine "la pachet" cu o aplicatie pentru telefonul mobil. In acest caz, tehnologiile VoIP și WiFi vor reduce costurile apelarii, totodata fiind îndeplinite si exigentele privind calitatea apelurilor.


Solutia QuickCall.com

Un astfel de serviciu este cel oferit de QuickCall.com - un brand gestionat de compania SRVR LLC. care, de aproape doua decenii, ofera servicii low-cost de apelare internationala pentru consumatori. Avand o retea de voce extinsa si relatii stranse cu companiile de telecomunicatii din toata lumea, QuickCall.com poate sa faca ceea ce multi producatori de aplicatii nu pot: extinde tarifele de gros pentru apelurile internationale catre public.
In prezent, QuickCall.com ofera o noua alternativa low-cost la modalitatile traditionale de a suna in strainatate, metoda ce atrage din ce in ce mai multi utilizatori. Este vorba despre un nou tip de tehnologie care elimina cartela telefonica. Astfel, pentru apelurile de voce internationale, consumatorii utilizeaza doar o aplicatie instalata pe celularele de tip smartphone - fara cartela de telefon, fara contract, fara complicatii.
Pentru apelurile internationale, aplicatia utilizeaza o combinatie de minute de voce internationale si WiFi gratuit. Apelarea gratuita prin WiFi este disponibila si in alte aplicatii, dar nu este întotdeauna convenabila pentru utilizatori, in plus toti vor si apeluri de voce de calitate foarte buna atunci cand isi suna familia acasa. QuickCall.com le ofera ambele optiuni.
QuickCall.com a lansat deja versiuni ale aplicatiei pentru Android si iPhone, pentru a veni in sprijinul clientilor si a-i ajuta sa sune mai usor, dar si mai economic.

QuickCall.com vs. Cartele telefonice

Cartelele telefonice clasice, “de hartie” sunt invechite, ele venind cu cheltuieli prea mari în primul rand pentru imigranti, studenti, cei cu viza temporara de munca sau turisti. De obicei, clientii cumpara cartele telefonice în magazinele alimentare sau on-line, astfel obtinand "minute" si un numar de acces local, care pot fi utilizate pentru apelurile internationale. Dezavantajele sunt ca apelarea in sine este un procedeu mai ingreunat deoarece se folosesc prea multe numere de acces, ca apelarea se opreste brusc atunci cand banii se termina, dar si ca cele mai multe cartele telefonice au taxe de acces ascunse sau expira într-o perioada scurta de timp.

Solutia QuickCall.com este superioara, deoarece:

* Nu exista taxe ascunse si creditul nu expira in cazul conturilor active.
* Verificarea creditului disponibil se face foarte usor, la fel si adaugarea de credit online sau în aplicatie (la Android), sau exista si posibilitatea de a alege reincarcarea automata.
* Aplicatia se sincronizeaza la lista de contacte de pe telefonul mobil, astfel încat nu este nevoie de numere speciale pentru a apela.
* Clientii nu sunt limitati la a suna o singura tara, serviciul este foarte flexibil si permite apelarea a peste 180 de tari.
* Utilizatorii pot beneficia si de apeluri si mesaje text gratuite catre alti utilizatori ai aplicatiei si nu sunt afisate anunturi publicitare în aplicatie.
Aplicatiile QuickCall.com pot fi descarcate gratuit de pe: www.quickcall.com/apps.

QuickCall CallingC

OFERTA NOUA : Pentru o perioada limitata, compania ofera credit gratuit pentru clientii noi care isi instaleaza aplicatia.

Despre QuickCall.com

QuickCall.com este un furnizor global de servicii de telecomunicatii low-cost si cel mai bun mod de a face apeluri internationale rapide, platite in avans. Proiectat pentru a fi superior cartelelor telefonice si altor servicii asemanatoare, ofera transparenta totala si flexibilitate, fara taxe ascunse sau contracte. QuickCall.com ofera cea mai buna calitate de voce si cele mai mici tarife pentru mai mult de 180 de tari din intreaga lume. Gasiti informatii despre serviciu, despre alte modalitati de apelare oferite sau despre aplicatie pe www.quickcall.com.

(Elena Serbanescu)

UNIREA CEA MARE ŞI FIREASCĂ

Posted by Stefan Strajer On December - 5 - 2015

UNIREA CEA MARE ŞI FIREASCĂ

De la 10 mai 1866 la 1 decembrie 1918

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

În urma depunerii jurământului de credinţă în faţa Adunării Reprezentative a Principatelor Române de către Carol de Hohenzollern – Sigmaringen, în data de 10 Mai 1866 aceasta devine Ziua Naţională a României. După Războiul de Independenţă, la 10 Mai 1877, Carol Întâi al României declară în faţa parlamentului Independenţa de Stat a României. Patru ani mai târziu, la 10 Mai 1881 se sărbătoreşte, cu bucurie şi grandoare, trecerea ţării de la principate unite la Regatul Român recunoscut internaţional. Aceştia au fost anii de mari transformări istorice şi de pornire a poporului român spre marele său ideal naţional, unirea firească a tuturor românilor într-un stat naţional unitar, ştiut fiind că mai mult de jumătatea poporului român trăia, compact şi majoritar, în provinciile istorice Banat, Ardeal, Crişana, Maramureş, Bucovina şi Basarabia sub asuprirea străină ale marilor imperii ce ne înconjurau: otoman, rusesc, austro-ungar.

Odată, consolidat nucleul regatului românesc, cărturarii patrioţi şi biserica creştină română, atât din regat cât şi din părţile stăpânite de imperii, au strâns legăturile în vederea unirii celei fireşti într-un stat unitar pe Vatra Daciei, pe care neamul a supravieţuit cu stoicism, când îndârjit, când vlăguit de copleşirea barbarilor şi a imperiilor. În tumultul european al începutului de Secol XX, românilor, pentru împlinirea idealului lor naţional, le trebuia sprijinul unor puteri europene, altele decât cele trei imperii ce în decursul istoriei cotropiseră şi stăpâneau marea parte a teritoriului şi poporului român. Privirile majorităţii unioniştilor întregitori ai patriei, pe care o vedeau drept Dacia Redivivus, se îndreptau cu nădejde spre puterile Antantei; Franţa şi Anglia.

La o lună după asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la Saraievo, începe Primul Război Mondial prin declaraţia de război a Austro-Ungariei împotriva Serbiei din 15 iulie 1914. În mai puţin de o lună toate marile puteri europene sunt în război, România îşi declară neutralitatea în urma Consiliului de Coroană convocat şi condus de regele Carol Întâi, datorită pactului secret pe care-l avea cu Austro-Ungaria, pact impus cu brutalitate de Bismark. Neutralitatea ţine până în august 1916, când Antanta promite guvernului român satisfacerea revendicărilor lor de unire cu românii de pe partea cealaltă a arcului carpatic, dacă intră în război alături de ele. Ca urmare a acestor promisiuni, în 17 august 1916 are loc la Bucureşti o convenţie şi semnarea unui tratat între Antanta şi guvernul condus de I.C. Brătianu. În urma acestei convenţii Regatul Român declară război imperiului Austro-Ungar, în 27 august 1916, pentru eliberarea conaţionalilor lipsiţi de elementarele drepturi cetăţeneşti, supuşi unei maghiarizări intensive. Armata română, cu entuziasm şi uşurinţă, trece prin trecătorile carpatine ajungând până la Braşov, Sf. Gheorghe, Miercurea Ciuc, Gheorghieni, Orşova. În acest timp Germania, Turcia şi Bulgaria declară război Regatului Român. Comandamentul Suprem al Armatei Române face câteva greşeli tactice dezastroase în faţa noilor duşmani, conduşi de doi strategi prusaci, fiecare în fruntea unei armate superior echipate şi instruite. Generalul Falkenhyn atacă prin Ardeal iar generalul Makensen prin Bulgaria. Prinsă în cleşte, Armata Română pierde şi bătălia de apărare a Bucureştiului în decembrie 1916. Coroana şi guvernul se retrag în Moldova dar Armata Română rămâne stăpână pe trecători şi linia Mărăşeşti – Galaţi. O iarnă tristă, grea şi plină de nevoi, dar ataşamentul de neclintit al regelui Ferdinand (german) şi al Reginei Maria (britanică) faţă de români devine exemplul urmat de toţi, dar mai ales de Armata Română. Singura excepţie fiind fiul lor, prinţul Carol ce dezertează, trecând în Rusia, să se căsătorească!

Anul 1917 a fost placa turnantă a războiului: Ruşii s-au săturat de război şi s-au apucat de revoluţii, din februarie până în octombrie s-a ales praful de imperiul Romanovilor, americanii odihniţi, simţind că războiul nu va mai dura trei ani, au aranjat de un pretext ca sa intre în război, iar naţionalităţile din Austo-Ungaria au devenit tot mai insistente să se despartă definitiv de habsburgi. Românii s-au trezit între ciocanul bolşevicilor şi nicovala prusacă, dar cu o dăruire desăvârşită apără trecătorile, obţinând victorii la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz oprind armata germană să intre şi să cucerească Moldova. Datorită haosului bolşevic şi menşevic din Rusia, românii sunt obligaţi să accepte armistiţiul impus de Germania, în noiembrie la Focşani, pentru a se apăra de ruşi, care din foştii aliaţi au devenit jefuitori bolşevici. Adio, tezaur românesc!

În Anul 1918 începe deznodământul războiului prin discursul preşedintelui american, Woodrow Wilson, intitulat Paisprezece Puncte, în care impune autodeterminarea naţiunilor înglobate prin forţă şi tratate nejuste în Austro-Ungaria. După aflarea acestui discurs democratic american, la Roma, în Martie 1918, are loc Congresul Naţionalităţilor din Austro-Ungaria care adoptă moţiunea de susţinere a dreptului fiecărei naţiuni la autodeterminare şi ori să devină stat independent ori să se unească cu statul de aceeaşi naţionalitate deja existent. O luminare şi o cale larg deschisă, încurajatoare pentru Românii din Austro-Ungaria la autodeterminare.

Dar, înaintea lor, a venit surpriza, surprizelor: autodeterminarea naţiunilor o susţineau şi bolşevicii şi astfel la 27 Martie 1918, Basarabia devenise independentă de Rusia şi se reuneşte la Moldova lui Ştefan cel Mare, fiindcă numai atât mai rămăsese din Regatul Român în acea primăvară. Trebuie subliniat că Germania l-a adus la putere pe Lenin în Rusia, ca să o scoată din război, să le fie mai uşor germanilor în vest unde se tocaseră fără victorii, se epuizaseră material şi apăruse demoralizarea în rândul militarilor. Din aceste motive Germania a încheiat „Pacea de la Bucureşti” recunoscându-i României teritoriul cu care a intrat în război, minus Dobrogea, în schimb impunând demobilizarea armatei şi păstrarea controlului asupra resurselor şi al economiei ţării. Tratatul nu a fost ratificat în parlament şi nici promulgat de Regele Ferdinand.

Degeaba, s-a retras Germania în spatele trecătorilor carpatine, trăgând după ea slabele armate austo-ungare, fiindcă în urma lor a venit corpul expediţionar al generalului francez Franchet d’Esperey care a scos din luptă pe bulgari şi pe turci, astfel încă un imperiu murea.

Zilele imperiului Austro-Ungar, un hibrid penibil şi steril, erau numărate. Naţionalităţile ce îl formau se organizează tot mai temeinic pentru autodeterminare. La New York are loc Congresul sârbilor, croaţilor, cehilor, slovacilor, românilor, polonezilor, rutenilor a cărui rezoluţie impune ideea democrată a desprinderii totale de al treilea imperiu depăşit istoric, muribund. Comitetul Naţional Român de la Paris se lărgeşte în Consiliul Naţional Român Central cu sediul la Arad, iar Alexandru Vaida Voevod în data de 18 octombrie 1918, citeşte în Parlamentul de la Budapesta declaraţia de autodeterminare a românilor din Ardeal şi Banat. La Viena, Iuliu Maniu detaşează din armata autro-ungară un corp de 70.000 de voluntari români şi-i aduce în Ardeal, în vederea desprinderii totale atât de imperiul austriac, cât mai ales de Ungaria care, la rândul ei, se rupe de Austria, dar vrea să menţină, în continuare, înglobat, Ardealul.

În următoarele zile, deznodământul Primului Război Mondial se precipită iar cehii şi solovacii se unesc în Cehoslovacia şi-şi declară independenţa, în timp ce în Sud se formează noul stat unit şi independent al Slovenilor, Croaţilor şi Sârbilor. La 11 noiembrie 1918, se încheie armistiţiul pe frontul de vest, iar în 13 noiembrie 1918 pe frontul balcanic, după care Ungaria este obligată de puterile Antantei să-şi retragă trupele din Ardeal şi să permită trupelor române să le înlocuiască. Consiliul Naţional Român Central nu ajunge la nici o înţelegere cu delegaţia ungurească la Arad şi hotărăşte Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia la Întâi Decembrie 1918, în cinstea lui Mihai Viteazul care a intrat în Cetatea Alba Iulia, în noiembrie 1599, ca unificator al celor trei principate Muntenia, Moldova şi Transilvania şi în memoria Răscoalei lui Horia, Cloşca şi Crişan. Înaintea acestui eveniment, Congresul General al Bucovinei, cu mare majoritate, a emis rezoluţia de unire necondiţionată cu Regatul Român. Astfel o altă parte a Moldovei lui Ştefan cel Mare se reuneşte cu neamul ei.

1dec1918_Alba_Iulia

Adunarea de la Alba Iulia, prin cele 1228 de delegaţii alese din toate comitatele româneşti a dat adunării un statut de plebiscit şi acestor delegaţii s-au alăturat o sută de mii de români, veniţi din toate satele şi comunele romaneşti din Bucovina şi Basarabia, din Maramureş şi Banat, din Crişana şi Ţara Moţilor, din Haţeg până-n Caraş au transformat-o în Marea Adunare Naţională a Românilor ce au vroit şi au realizat statul naţional unitar.

Rezoluţia Unirii citită de episcopul greco-catolic Iuliu Hossu cuprinde: Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Rezoluţia mai cuprinde şi libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplină libertate confesională, înfăptuirea unui regim democratic în toate domeniile vieţii publice, reformă agrară radicală, legislaţie de ocrotire a muncitorimii industriale.

Istoricul consemnează: „La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluţiei, Unirea Transilvaniei cu România era săvârşită.” Această rezoluţie este prezentată Regelui Ferdinand de către o delegaţie condusă de Miron Cristea episcop de Caransebeş, alaturi de Iuliu Hossu episcop greco-catolic de Gherla, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voievod şi Caius Brediceanu. Trebuie menţionat şi reţinut că, Adunarea Generală a Germanilor din Transilvania şi Banat ce a avut loc la Mediaş aprobă decizia românilor, ei cunoscând istoria Ardealului Românesc şi drepturile majorităţii cetăţenilor, pe când Adunarea Generală a Ungurilor, ţinută la Cluj, a reafirmat loialitatea lor faţă de Ungaria, pentru prima dată stat independent de la 1526. Trupele române intră în Cluj în 24 decembrie 1918 fără să întâmpine rezistenţă din partea lor.

În recenta istorie a Romanilor, Întâi Decembrie 1918 stă alături de Unirea lui Mihai Viteazul, Unirea lui Alexandru Ioan Cuza, Războiul de Independenţă condus de Carol Întâi, de încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Alba Iulia. Oglindind aceste mari evenimente istorice, Ziua Naţionala a României a fost Zece Mai până în 1947. Din 1948 s-a fixat 23 august, o zi comunistă de tristă amintire. După revoluţia de la Timişoara din 1989 şi lovitura de stat de la Bucureşti, paleo-comunistul Ion Marcel Ilici Iliescu a propus ca zi naţională 22 decembrie, ce avea aceeaşi valoare ca şi 23 august. Din fericire, a fost contracarat istoric şi combătut politic până ce, în final, a promulgat legea prin care Întâi Decembrie să fie zi naţională a România.

(Noiembrie 2015, Winnipeg – Canada)

LUCIAN BOIA – AVOCATUL IREDENTIŞTILOR

Posted by Stefan Strajer On November - 13 - 2015

LUCIAN BOIA – AVOCATUL IREDENTIŞTILOR

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

În Anno Domini 2014 s-au împlinit o sută de ani de la izbucnirea Primului Război Mondial. Cu această ocazie, s-a vorbit şi scris mult, despre începutul lui printr-un pretext şi terminarea cu o altă împărţire a lumii, adevărata cauză a războiului. Am scris şi eu într-un volum, „Anotimpuri Istorice”, editat de scriitorul Virgil Raţiu la „Aletheia” din Bistriţa – România.

Neavând nici un calificativ de istorie, afară doar că o citesc de peste tot, am căutat să scriu cât mai documentat despre acest război cumplit, în care şi bunicii mei au fost combatanţi. Am răsfoit istorii, am citit articole de specialitate şi recitit „Războiul de Întregirea Neamului” scris şi editat de Mircea Vulcănescu în 1938. Eu am ediţia „Coresi 1985”, primită din partea filantropului şi editorului Exilului Românesc, Nicolae Constantinescu, care publica şi răspândea de la Freiburg – Germania, cărţile care în   România erau interzise de dictatura comunistă.

Mircea Vulcănescu, eseist şi profesor, scriitor şi filosof, a scris despre întregirea neamului, prin voinţa de unire, prin dăruirea şi jertfa românilor, un volum istoric antologic, de nivel academic, demonstrând cunoaşterea realităţilor istorice şi politice pe care le-a interpretat şi redat corect. În 1948 a fost condamnat de regimul comunist în cadrul odiosului proces de distrugerea intelectualităţii naţionale şi omorât în închisoare. Acum‚ „post-comunism”, în loc să fie reabilitat, pentru patriotismul şi aportul la cultura românească, este proscris din dispoziţiile Institutului „Elie Wiesel”. Mai mult, prin nelegea 217/2015, intelectualii români care îl preţuiesc şi-l fac cunoscut ca mare personalitate naţională pot fi pedepsiţi cu închisoare.

Pentru mine, cititor liber, cu drepturi de conştiinţă şi opinie asigurate de Constituţie şi de United Nations Universal Declaration of Human Rights – 1948, istoria lui Mircea Vulcănescu a fost esenţială în bibliografia a ceea ce am scris în „Anotimpuri Istorice” şi o recomand tuturor interesaţilor de adevăr istoric. Precizând, în acelaşi timp, că istoria autentică este un trecut real, stabilit odată pentru totdeauna, prin reluarea și transmiterea ei autentică nu este un plagiat. Nu se acceptă formele rescrise de învingători sau prescrierea autenticităţii ei de către potentaţii zilei.

La polul opus, istoriei de reîntregirea neamului a marelui cărturar român, am citit şi „Primul Război Mondial”, editura la „Humanitas-2014” şi scrisă de istoricul cu pedigriu Lucian Boia. Este de-a dreptul josnic cum distorsionează şi falsifică adevărul istoric pentru interesele lui meschine. Cum, şi de data aceasta, confecţionează o istorie denaturată, cu tendinţe anti-româneşti, pe placul iredentiştilor unguri din ţară şi străinătate. Această afirmaţie o susţin, după această lectură, dar şi după cea anterioră din „De ce este România altfel”. Pentru mine, simplu cititor, Lucian Boia este un pseudo-istoric amărât şi nu mă interesează, istoricii să se intereseze şi să-i judece scrisele. Ceea ce mă alarmează însă, după aceste lecturi, este ideea că pe acestea le predă şi pretinde studenţilor săi de la Bucureşti, tineri cu puţine cunoştinţe reale despre Ardealul românesc, deci uşor de manipulat, inducându-le complexul de inferioritate faţă de alte naţiuni, în special faţă de unguri, cei care, după Boia, ne sunt superiori din toate punctele de vedere şi cărora le-am fi datori, pentru că, pur şi simplu, pe nedrept, le-am răpit Ardealul!!

Nu i-aş fi citit „Primul Război Mondial” dacă nu citeam, în „Jurnalul Literar” din iunie 2015, comentariul doctorului Zeno Milea la articolul unui oarecare Dini G. Jonas, pe care ungurul l-a publicat în „22-GDS” şi-i trage lui Boia un laudatio, în toată regula, făcându-l reputat istoric pentru că le cântă în strună, de ani de zile, ceardaşuri iredentiste! Mă mir cum de între timp nu l-au şi maghiarizat pe Boia, fiindcă accentul se pune pe a şi era uşor din Boia să-l facă Paprika. Am vrut să aflu mai mult şi am cumpărat cartea lui Boia, ce astfel devine proprietatea mea şi am dreptul să fac ce vreau cu ea, să o citesc, să o comentez, inclusiv să o iau de martoră în vreun proces. După lectură afirm că este o filadă pseudo-istorică, slabă şi şchioapă, ce nu trece peste nivelul lucrărilor celor ce dau examen de admitere la o facultatea de istorie şi-s slabi pregătiţi.

Capitolul patru este intitulat: România: „atât de mult noroc”. Da, se întâmplă să mai aibă şi ţările noroc, după atâta nedreptate şi supunere în imperiile în care au fost înglobate cu forţa. Mă gândesc şi cât noroc a avut şi Ungaria în 1686, când austriecii au eliberat-o de sub turci, sub care era paşalâc turcesc de 160 de ani. Eliberarea le-a venit pe tavă din partea austrecilor, ei, ungurii nu au dat nici un tribut de sânge! Apropo, domnule reputat istoric, cu cât sânge a plătit România norocul ei? Vă lua un rând să scrieţi că pe lângă cei 220.000 de militari combatanţi morţi în acel război au fost pierderi până la 800.000 de români (vezi Istoria României – compendiu coordonat de Ioan Aurel Pop şi Ioan Bolovan, sau nu vă plac istoricii români corecţi). În schimb aţi scris că: interpretarea românească a Primului Război Mondial se înscrie într-o întreagă mitologie! Dar ceea ce aţi scris, în ce se înscrie? Nu este o adevărată fantezie vorbind de nedreptăţile făcute Ungariei asupra Ardealului? Trecem la pag. 67 unde scrieţi: A declara în acel moment război Austro-Ungariei şi, implicit, Germaniei înseamnă cel puţin o imprudenţă. Pardon, domnule reputat, imprudenţa este în capul dumneavoastră, falsificând istoria vă faceţi de râsul confraţilor, care deja s-au împărţit în trei; unii care refuză să vă recunoască istoric, alţii se întreabă în ce stare de sănătate vă aflaţi şi ultimii se întreabă cât vă e de mare onorariu. Eu, cititorul, vă întreb de ce aţi omis Ultimatum al Antantei: acum or niciodată? De ce aţi omis Convenţia Militară dintre România şi Antantă, inclusiv articolul 4 din ea? Pe cât sunteţi de reputat pentru Dini G. Jonas şi iredentiştii pe care-i apărați cu devotament, pe atât sunteţi de neînsemnat printre istorici. Lăsaţi pe implicit, România a declarat război numai Austo-Ungariei la Viena, printr-o declaraţie de război, dorind eliberarea majorităţii româneşti asuprite în dualismul imperial! A doua zi   Germania, de la sine putere, a declarat război României. Citiţi.

Lăsaţi ambiguităţile şi nu ne daţi în cap, tot timpul, cu naivitatea mitologiei româneşti din acele vremuri, fiindcă din slugărnicie îndărătnică modificaţi adevăratul cadru istoric, social, demografic în favoarea ungurilor şi le plângeţi pe umăr până şi-n Secolul XXI cu Trianonul. A trecut aproape un secol de atunci, a mai fost un război mondial şi un tratat de pace, Paris 1947, putem să-l numim al 2-lea Trianon, în care Ardealul a rămas ceea ce este: pământ românesc. Apoi, la intrarea în Uniunea Europeană Ungaria a semnat că nu are pretenţii teritoriale la vecini – al 3-lea Trianon, după care a urmat intrarea Ungariei în NATO semnând al 4-lea Trianon. La Conferinţa de la Lisabona din 2008, alt Trianon! Și tot aşa de un secol, guvernele Ungariei semnează tratat după tratat, dar tot revizioniști și revanșarzi au rămas. Detestabili ipocriți: semnează la masa tratativelor Trianon după Trianon şi apoi merg la masa cu palincă şi gulaş, unde strigă că românii-s împuţiţi înapoiaţi şi le-au luat Ardealul! Nişte obsedaţi, dar măcar să aibă respect faţă de ungurii simpli, corecţi cu care trăim în pace în Ardeal, să nu le mai plăsmuiască himere cu Nem! Nem! Soha!!, după câte aţi semnat. Nu-i mai amăgiţi, sunt minoritari cu drepturi cetăţeneşti egale în România, plus nişte privilegii ca bonus politic!

Capitolul Dreptatea şi nedreptatea de la Versailles, îl recomand insistent românilor de astăzi, fiind partea ce ne arată cât de departe poate merge Boia, cu josnicia sa de avocat, falsificând grosolan adevărul despre Actul Unirii Naționale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Trebuie citit, veți afla cum pledează, în Anul 2015, Boia Ardealul în favoarea Ungariei, sperând absurd că poate întoarce roata istoriei! Iredentiştii unguri au avut mult mai mari avocaţi în trecut, i-au plătit şi au pierdut! Acum, caută alții și găsesc amatori de retribuții abjecte precum Boia, care și de data aceasta a fost aspru contestat de autoritatea adevăraților istorici români.    

(August 2015, Casa cu Flori – România)

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

Vara războaielor mari (4)

Posted by Stefan Strajer On October - 23 - 2015

Vara războaielor mari (4)

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Pacea şi reântregirea firilor româneşti diferite

Împlinirea reîntregirii naţionale a fost o dorinţă de veacuri, a celor de aceeaşi limbă şi credinţă de pe vatra noastră comună, cu centrul în mijlocul coroanei carpatine având ca margini râurile ce izvorăsc din această coroană şi se varsă în Dunăre de care, noi cei de astăzi, ne bucurăm şi beneficiem. Dar odată întregirea realizată au ieşit la iveală marile diferenţe ce s-au creat de-a lungul timpului între provinciile reunite acum, după ce sute de ani au stat sub stăpâniri străine diferite. Istoricii nu au pus accentul necesar pe aceste modificări în firile celor ce s-au unit în 1918, scriitorimea şi mai puţin iar politicienii au luat diferenţele de gândire şi comportament ale românilor drept capital de propagandă în folosul lor. Aceste diferenţe, destul de vizibile, aproape specifice de la provincie la provincie, nu au avut parte de analize şi de soluţii care să le estompeze în beneficiul reîntregiri ce ar fi dus mai repede la o uniformizare şi progres. Încă şi astăzi, unele diferenţe erup în mod negativ. Peste ardeleni s-a aşezat o amprentă ungurească vremelnică de asuprire şi cea habsburgică târzie de relaxare, de zorile iluminismului, în timp ce muntenii sute de ani au simţit oprimarea iataganele otomane, iar moldovenii de la o vreme trăiau sub disputa belicoasă de acaparare a ruşilor şi-a otomanilor. La aceste firi diferite, gândiri diferite, comportamente diferite, Regele Ferdinand şi bunii lui sfetnici, a încercat, şi în mare măsură a reuşit, să-i adune sub nişte numitori comuni de existenţă, păstrând identitatea şi tradiţiile strămoşeşti şi în acelaşi timp să se contopească progresiv şi armonios în reîntregire.

alba-iulia-1918

Încoronarea Reîntregirii de la Alba Iulia

Guvernul a hotărât şi Regele Ferdinand a acceptat ca să se celebreze unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu fostele Principate ale Domnitorului Ioan Alexandru Cuza şi Regatul Constituţional al Regelui Carol I, la Alba Iulia care să devină capitala istorică a Marii Întregiri. În acest scop, sus pe platoul roman, în apropierea vestigiilor castrului, în care a stat Legiunea romană a 13-a „Gemina”, s-a ridicat Catedrala Reîntregirii Românilor în mai puţin de doi ani, un edificiu corespunzător evenimentului. Evenimentul a fost minuţios pregătit de către guvern, condus de Ionel Brătianu, ce îşi trăia zilele lui de împlinire astrală, şi-a oficialităţilor albaiuliene.
Trenul regal a sosit dimineaţa la ora nouă la Alba Iulia întâmpinat cu urale şi lacrimi de bucurie. Regele Ferdinand, întregitorul cel loial, şi Regina Maria, sufletul rezistenţei şi unirii, au fost primiţi cu pâine şi sare, un vechi obicei românesc în toate provinciile românilor, unite acum. Regina Maria purta bijuteriile Reginei Angliei, care i le-a împrumutat cu această istorică ocazie, fiindcă ale ei erau confiscate de tovarăşul Lenin, împreună cu întregul Tezaur al României, semnalment caracteristic rusesc. A urmat un serviciu religios în Catedrala Reîntregirii, unde s-au sfinţit coroanele viitorilor regi ai unirii celei mari şi fireşti. Pe o estradă amenajată, pe aleea dintre Catedrală şi Clopotniţă, a avut loc încoronarea. Coroana Regelui Ferdinand era cea pe care a purtat-o şi Regele Carol I, făcută din oţelul unei ţevi de tun de la Plevna, din timpul Războiului de Independenţă, independenţă pe care au câştigat-o cu multe jertfe pe câmpurile de luptă şi greu în marile cancelarii ale imperiilor europene. Pe acea coroană, transmisă Regelui Ferdinand acum, aici s-a adăugat Basarabia, Bucovina şi Transilvania. Regele a primit coroana şi şi-a aşezat-o singur pe cap, după care i-a aşezat o coroană de aur Reginei Maria. Salve de tun au făcut cunoscut împlinirea încoronării. Bucuria şi aplauzele au fost mai mari decât cuvântările. Apoi suveranii au semnat împlinirea naţiuni într-un palat devenit al întregirii. Au urmat două dejunuri, unul de trei sute de persoane cel al oaspeţilor de peste hotare, al doilea de şapte sute de persoane pentru reprezentanţii naţiunii şi marele ospăţ popular pentru 20.000 de persoane. Merită sărbătorit cu prisosinţă acest eveniment, ce este în acelaşi timp şi primul numitor comun dat celor ce, secole de-a rândul, au fost pe nedrept despărţiţi de imperiile europene.

Constituţia României întregite din 1923

Această Constituţie promulgată de Regele Ferdinand în 23 Martie 1923, este cea mai democratică constituţie a românilor din toate timpurile ei. Este continuarea Constituţiei Regelui Carol I din 1866, la care s-au adăugat modificările necesare întregirii naţionale şi are ca model cele mai bune constituţii pentru un stat din acele vremuri. Este cel mai important numitor comun legal dat românilor din toate provinciile României Întregite, care începe cu: Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil şi continuă, la Articolul 4 cu: „Teritoriul României din punct de vedere administrativ se împarte în judeţe, judeţele în comune”. Cât privesc drepturile cetăţeneşti sunt clare, la cel mai înalt spirit umanitar înscrise: „Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea asociaţiei şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi (Articolul 5). Sunt 27 de articole despre drepturile cetăţeneşti cuprinzând între ele întreg mănunchiul libertăţilor şi drepturilor aspirate de omenire în evoluţia ei. Mare constituţie, drept judecată şi aplicată.
Cei ce primesc toate aceste drepturi, automat au şi datorii de conştiinţă, de drept faţă de statul român şi de drept social, respect egal între cetăţeni, în constituţie numiţi cu toţii români pentru că trăiesc în România. În timpul domniei lui Ferdinand această constituţie a fost acceptată, respectată de majoritatea oneştilor, înzestraţi moral şi cinstiţi, încălcată, dispreţuită de alţii în cel mai fanariotic stil împământenit. Peste această tardife roumaine „La Belle Epoque” vremurile au început să-şi piardă strălucirea întregirii naţionale, apoi din seninătatea ei şi au apărut semnele crizei economice mondiale, ca rezultat al neînţelegerilor între marii bancheri ai lumii în exploatare financiară mondială şi împărţirea profiturilor, pentru că, crizele economice nu cad din cer, ele sunt fabricate de elita financiară a lumii şi pot duce la mari perturbări sociale şi chiar la războaie, fiind o permanentă tendinţă a marilor bancheri. Germania s-a refăcut rapid după războiul mondial datorită marelui randament constructiv şi economic de care este capabil poporul german, a scăpat de infestarea comunismului, a format o nouă structură politică, extremistă, revanşardă ce propaga nemulţumirea şi revizuirea Tratatului de pace de la Versailles, chiar şi pe calea armelor, la care imediat s-au raliat şi ungurii împotriva Tratatului de la Trianon. Nazismul lui Hitler, pe de o parte turuia propaganda nedreptăţii ce i s-a făcut, iar pe altă parte făcea nedreptate altor ţări. Să ne amintim acel 23 August 1939, când prin pactul de neagresiune dintre Germania şi URSS, semnat de miniştrii de externe Ribbentrop şi Molotov, prin care marii uniuni comuniste i se dădea mână liberă să atenteze, când doreşte, la statul unitar şi indivizibil român, pentru a recotropi Basarabia, care până în 1812 a fost parte a Moldovei. Un an mai târziu, e drept din vina guvernanţilor români, se duc la Înalta Poartă a Berlinului să-l roage pe Hitler să arbitreze revanşismul unguresc asupra Transilvaniei şi revanşarzii nazişti au dat câştig revanşarzilor unguri şi astfel o altă parte, vestică din statul unitar şi indivizibil român este la discreţia ultimilor aşezaţi în Europa. Şi cum o criză nu vine singură niciodată, în România i s-au alăturat timpuriu alte două; una monarhică şi a doua politică.

„Cărluţă” şi „Lupeascocraţia”

Aceste două denumiri nu-mi aparţin, dar îmi plac pentru că exprimă esenţialul despre cele mai nefaste personaje istorice din România interbelică. Le-am găsit în compendiul „O istorie sinceră a poporului român” a academicianului Florin Constantiniu, istorie pe care alături de „Istoria Românilor” a lui Vlad Georgescu, o recomand ca fiind de bază în cunoaşterea adevăratei istorii româneşti, aflându-se la polul opus graforeelor ipocrite ale lui Mihail Roller şi ai demnilor lui urmaşi: Lucian Boia şi Valentin Stan.
Cărluţă, de la Carol, fiul lui Ferdinand de Hohenzollern şi al Mariei de Edinburgh a văzut lumina zilei, cu ochii lui albaştri, la Sinaia în 1893 şi aşa a fost cunoscut în oborul capitalei, unde s-a forjat celebra maximă vox populi, vox derbedei. Cărluţă a urmat o şcoală militară la Bucureşti pe urmă o academie militară la Potsdam, şi aşa bine şcolit militar la 15 ani era sublocotenent iar la 30 era general, caz obişnuit dacă erai prinţ moştenitor. Ceea ce a fost paradoxal la acest prinţ moştenitor, a fost că în timpul războiului de întregire naţională, fiind ofiţer superior şi conducătorul onorific al unităţii militare din Târgu-Neamţ, dezbracă uniforma militară românească, ia una rusească şi pleacă cu Ioana Lambrino, zisă Zizi printre amicii de petreceri, la Odessa, unde într-o biserică ortodoxă se căsătoreşte în faţa lui Dumnezeu, făcându-şi cruce şi lăsându-se tămâiaţi, era sfârşit de august 1918. După regulamentele militare ale acelor vremuri de război, aceasta se numeşte dezertare şi în caz de război se pedepsea cu moartea. Punct. Au fost voci care au cerut această aplicare de regulament, mai ales printre generalii de carieră şi de vitejie pe front, dar fiind prinţ moştenitor, guvernul şi marele stat major a decis că numai regele are dreptul să-i hotărască pedeapsa fiului lui. Ce păcat, ce spălare pe mâini, când de fapt trebuia să se respecte regulamentele şi soarta României ar fi fost alta, mult mai bună fără el. Deştept şi viteaz cum se credea i-a scris regelui o scrisoare că renunţă la calitatea de moştenitor al tronului, dar nu renunţă la Zizi, care nu era de os domnesc, deci era o căsătorie morganatică. Cu această ocazie Cărluţă a făcut o mare şi nefastă profeţie: „Ştiu bine că în 20 de ani România, ca toate celelalte ţări, va fi republică, atunci de ce să fiu împiedecat să îmi trăiesc viaţa aşa cum vreau”. Dacă, în loc de 20 ar fi zis 30 ar fi fost exact, dar şi aşa nefasta republică s-a adeverit. Îmi pare rău că nu a rămas la Odessa atunci, nu mai trebuia să aştepte 20 de ani, în următoarele 2 luni ar fi fost într-una dintre republicile socialiste şi îşi trăia viaţa cum vroia sovietul local. Merita viaţa aceea, pentru că a fost un dezertor ordinar! Întors în ţară, nu a renunţat la Zizi deşi un tribunal de Ilfov a găsit ceva chichiţe şi au desfăcut căsătoria. Regele Ferdinand hotărăşte să-l trimită la o mănăstire, dar, anecdota spune, Cărluţă a refuzat fiind o mănăstire de călugări, aşa că este trimis cu unitatea sa pe front în Munţii Apuseni împotriva unităţilor lui Bela Kun ce se porniseră să mărească republica sovietică ungară în Ardealul Românesc. Se spune că iniţial ar fi refuzat, atunci Regele Ferdinand i-a dat să aleagă între executarea ordinului sau îl va da pe mâna tribunalului militar ca fost dezertor. Se pare că blândului rege i se terminase răbdarea şi l-a cuprins mânia amărăciunii sufleteşti. Cărluţă a înţeles situaţia şi a plecat spre front, nu înainte de-a scrie două scrisori. Una către Zizi prin care: „se recunoaşte soţul ei şi părintele copilului pe care îl poartă în pântece”. Sărace noţiuni şi vocabular avea prinţul moştenitor, care cu această ocazie mai scrie odată că renunţă la moştenirea tronului. A doua renunţare la tron! După terminarea campaniei în Ungaria, în care Cărluţă şi-a luat, de la sine putere, misiunea de-a da iama în unguroaice, Regele Ferdinand i-a hotărât domiciliu obligatoriu la Bistriţa, de care cei din vechiul regat nici nu auziseră, darămite să ştie pe unde este. Aici, la poalele Munţilor Bârgăului şi-a Călimanilor pline de vânat negru şi cocoşi de munte, în apropierea renumitelor podgorii săseşti, i s-au creat toate condiţiile de a-şi trăi viaţa aşa cum vrea ca să se despartă de Zizi. Pentru prinţul moştenitor s-a făcut un nesfârşit program de întâlniri şi petreceri, excursii şi cavalcade, partide de vânătoare de pomină într-un areal montan maiestuos şi foarte bogat în vânat, de femei nu ducea lipsă şi în mod special de la Bucureşti i-a fost adusă Maria Martini, o elevă de la Azilul „Elena Doamnă” cu care Carluţă avusese o relaţie anterioară, dar de data aceasta a lăsat-o cu ceva în pântece. Când Marie Martini a născut pe Silviu, Cărluţă l-a recunoscut imediat, iar colonelul Nicolae Condeescu s-a ocupat în continuare de rodul pântecului ei, căsătorind-o pe Marie cu un şef de gară, dându-le o mare dotă să-şi ţină gurile închise, ca să aibă o viaţă liniştită. A venit şi vremea doamnei Zizi să nască, alt rod al lui Cărluţă, numit Mircea Grigore, frumos nume şi din nou Casa Regală prin oamenii ei, au aranjat-o confortabil pe mama Zizi şi Mircea Grigorie la Paris cu o rentă viajeră. Cărluţă a avut un moment de reculegere şi i-a scris lui Nando, aşa i se spunea în anturajul regal, regelui, că el de acum înainte „se va devota serviciului ţării şi Majestăţi Sale”. Cine să-l creadă, doar babele l-au scuipat sa nu-i fie de deochi. Ştia de acum tot oborul capitalei că al lor Cărluţă era priapic şi fără femei era ca peştele pe uscat, deci s-au gândit cu toţii cum să-l ajute. Ca în basme; tocmai în acele vremuri, principesa Elena a Greciei era în căutare de soţ prin Elveţia, unde ca din întâmplare, aranjată, s-a întâlnit cu Cărluţă. Cum s-au văzut au şi fost cuprinşi de dragostea nerăbdării, s-au căsătorit în 10 martie 1921 şi în 25 octombrie 1921 s-a născut alt rod Cărluţă, Mihai, de data asta principe cu pedigriu. Cum trec, câteodată de repede nouă luni doar în şapte luni, cazuri care de obicei se numesc imaturitate! Numai că imaturul Mihai avea la naştere peste patru kilograme, ceea ce din punct de vedere morfofiziologic însemnau nouă luni. Treaba lor şi vorba oborului capitalei: gura lumii slobodă/ să mănânce lobodă! Dar, oborul capitalei întâi vedea şi pe urmă vorbea, şi tot privind-o ei pe mama lui Mihăiţă, în special femeile cele pline de nuri, au conchis că grecoaica asta e rea ca muma pădurii, rece ca un sloi de gheaţă şi sigur la pat nu e nimic de capul şi curul ei! Se repetă o altă variantă de obor perenă: vox populi, vox hormoni. Nişte psihologi de astăzi, cu masterate englezeşti, privind fotografiile Reginei Elena i-au făcut un profil psihic şi nu numai atât, zic, răii de ei, că ar fi fost frigiditatea întruchipată, exact ce nu se potrivea cu priapismul lui Cărluţă care, era în permanentă căutare de partenere. Bucureştiul, ca toate capitalele lumii, nu ducea lipsă de nimfomane, ce era o uşurare a priapicului Cărluţă. Şi aşa din nimfă în nimfă până într-o fatală zi, a înlănţuirii iremediabile, a întâlnit-o pe Magda Elena, fiica unor evrei convertiţi la creştinism, el la ortodoxism şi soţia lui la catolicism, conform principiului de bază cel mai bine se păstrează iudaismul camuflându-te în creştinism. Treburi personale să se descurce cu creatorii lor de prin cărţile vechi. De educat s-a educat, din plin, într-un aşezământ catolic, Diaconesele, bine cunoscut în Bucureşti. Educată gata, s-a apucat să-şi trăiască viaţa conform celor învăţate. Era căsătorită cu Tempeanu, căpitan de Vânători de Munte, când s-a luat cu Cărluţă, căsătorit şi el, dar cu educaţie militară, nu catolică. Ce s-a spus şi scris despre această nimfă ortodoxo-catolică se umple un raft mare de bibliotecă. Mă opresc la Pamfil Şeicaru, faţă de care eu am consideraţii deosebite şi repet aceasta de fiecare dată când îi pronunţ numele, în romanul său Vulpea Roşcată, scrie „… aducea o vastă experienţă cu bărbaţii, de pe urma cărora să fi căpătat o mare tehnică. O femeie vulgară, indecentă, stăpânind toate vicleşugurile de alcov …” Nu e timp de mai multe, cert este, că odată ce l-a prins în lesa pelvisului pe Cărluţă îl dresa cum vroia ea, istoric dovedit cu prisosinţă între 1930-1940. Să nu ni se mai tot vorbească de inteligenţa şi cultura lui Carol al 2-lea, când faptele vieţii sale nu au nici cea mai mică câtime de inteligenţă şi voinţă, de comportament regal, de dăruire temeinică pentru România, fiindcă de fiecare dată când găsea femeia vieţii sale – Ella Filitti, Ioana Lambrino, Maria Martini, Elena Wolf-Lupeasca – întorcea spatele datoriei faţă de Ţară. Relaţia lui cu Lupeasca a dus la a treia renunţare la tron, de data aceasta în favoarea fiului său Mihai, la separarea de soţia lui, la o nouă dezertare pentru o altă femeie, plecând, împreună cu Duduia lui şi-a târgului la Paris în 1925, declanşând în urma lor o criză monarhică şi guvernamentală. Pentru Regele Ferdinand, probabil aceasta a fost ultima picătură a suportabilităţi a tuturor necazurilor şi relelor ce s-au însumat din toamna anului 1914, când s-a urcat pe tronul unchiului său. Probabil, toate aceste însumări negative l-au slăbit atât de mult, încât, această ultimă picătură să-i fi declanşat procesul neoplazic, ce-i va grăbi sfârşitul.
Oare, după ce canoane se face dreptatea cerească?
După canoanele nedreptăţilor lumeşti!

carol__duduia1

Foto. Fuga lui Carol al II-lea cu Elena Lupescu in 1925 (sursa pozei: www.historia.ro)

Marea criză politică, sfârşitul monarhiei constituţionale

„Principele Carol este o creangă putredă în dinastie, pe care trebuie să o tai spre a salva Coroana” a hotărât Regele Ferdinand şi Adunarea Naţională Constituantă l-a dezmoştenit iar în locul rămas vacant l-au proclamat pe Mihai principe moştenitor al tronului şi a constituit Regenţa pentru el. Era ianuarie 1926 şi noul moştenitor al tronului, Mihăiţă, baby king cum l-a numit Regina Maria, avea doar patru ani iar Cărluţă, mai imatur decât fiu-său la naştere, avea 32 de ani, a primit un paşaport diplomatic cu numele de Carol Caraiman şi harta Europei. Unele, din oborul capitalei, au plâns altele i-au cântat „Drum bun şi nu uita sa-ţi iei săpun/ Că frânghia o ai de-a cum/ Drum bun!” De frânghie îl ducea Duduia la Paris, precum Zizi la Odessa.
Regenţa a fost slabă, formată dintr-un unchi, preot şi un profesor, imatură la fel ca baby king, iar politicienii români au găsit un bun motiv de discordie, de interminabile contradicţii sterile, pierzând din vedere marile probleme ale Ţării, erau rupţi de realităţile ei, de evoluţia europeană şi mai ales de pizma şi duşmănia vecinilor. În această atmosferă de gâlceavă politică, în 1927, s-a stins Regele Ferdinand, Întregitorul şi Loialul Naţiunii Noastre. Au bătut clopotele a despărţire, atunci nimeni nu a bănuit că, odată cu el a murit şi adevărata monarhie a românilor, din ea mai rămânând doar Regina Maria, al cărei merit la înfăptuirea întregirii neamului nostru este incontestabil, restul nu contează. Nu a trecut mult şi a căzut şi unul din pilonii importanţi ai întregirii, apropiatul sfătuitor cinstit al regelui, prim-ministrul I.C. Brătianu. După aceste momente de doliu naţional, politicienii celor două mari partide, s-au încrâncenat în lupta pentru puterea politică, având ca măr al discordiei, unul putred, pe Cărluţă. Ţărăniştii sentimentali, în frunte cu Iuliu Maniu, vroiau să-l aducă de rege, pe Carol Caraiman, pe când liberalii se opuneau aprig, cu argumentele cunoscute, împotriva acestui dezertor şi mereu renunţător la tronul regatului, care pentru el conta mai puţin decât ultima femeie cu care se culca.
În această atmosferă viciată, dăunătoare viitorului ţării se naşte o nouă mişcare naţională a tineretului român sub conducerea bucovineanului Corneliu Zelea Codreanu. Despre el, de-a lungul anilor şi al vremurilor politice s-au scris sute de mii de pagini, în articole, eseuri, istorii, care adunate şi studiate se împart în trei categorii: de omagiere, de adevăr, de denigrare. Cele de denigrare depăşesc, cu vârf şi îndesat, pe cele de sincere omagiale, cele reale, analizate corect în cadrul vremurilor istorice, deci cele adevărate au fost puternic blocate, prin manipulare de cei ce au comandat asasinarea Căpitanului, de Cărluţă şi Lupeascocraţie. A urmat apoi dictatura comunistă de import, care a obstruat şi distrus tot ce ne caracteriza identitatea şi idealurile de naţiune independentă. Sub Ceauşescu au fost restrânse la maximum circulaţia acelor evenimente, numai propaganda de partid era singura în măsură să spună că tot răul din România se datora Mişcării Legionare. Ochlocraţia lui Ion Marcel Ilici Iliescu şi Petre Roman – Neulander, imediat şi-au demonstrat nerespectul faţă de drepturile de liberă circulaţie a ideilor, a adevărului istoric, dându-i afară din ţară pe primii legionari ce au aterizat la Bucureşti, etichetându-i extremişti antisemiţi, dar în acelaşi timp au dat liber, cât s-a vrut, denigrărilor la adresa legionarilor. Foarte bine, aţi procedat tovarăşi paleocomunişti şi-ai voştri fii, altfel, dacă s-ar fi creat o opoziţie asemănătoare cu cea a tineretului legionar, nu ar fi apucat ochlocraţia voastră atâtea mandate la conducerea României. Ştim, celor ce le e frică de adevărul istoric sunt infami ordinari, făcuţi să continue fărădelegile istoriei.
Mergem mai departe cu istoria noastră. Principesa Elena a Greciei ce adresează Curţii de Apel cu o petiţie prin care cere desfacerea căsătoriei deoarece soţul a părăsit-o şi trăieşte în străinătate. Curtea de Apel pronunţă divorţul în baza părăsirii domiciliului conjugal, ce este o insultă gravă la adresa soţiei. Document. În acest moment PNŢ-ul promite răsturnarea PNL-ului fiindcă acesta a determinat-o pe Elena Greciei să divorţeze. Şi în timp ce partidele naţionale se confruntă furios pe malul bucureştean al Dâmboviţei, Carol şi Elena de Grumberg plimbându-se pe malul parizian al Senei au o revelaţie; să se întoarcă în România el ca rege şi ea cu farmecele ei să tragă sforile pentru îmbogăţirea lor. Chibzuiesc mare plan şi Cărluţă pleacă la atac, să cucerească tronul pe care stătea fiu-său, cu avionul până la Băneasa iar Elena de Grumberg, în urma lui, este strecurată în ţară cu un paşaport fals. Restul a fost apă de ploaie, păcat de Iuliu Maniu care i-a sprijinit reîntoarcerea punându-i trei condiţii de bun simţ: să intre, la început în regenţa fiului său, deci practic era rege, să se împace cu Elena de Grecia şi să o uite pe Elena de Grumberg. Nimic mai uşor de promis de pe Sena, nimic mai uşor de-a nu te ţine de promisiune pe Dâmboviţa, când te cheamă Cărluţă. Săracul Iuliu Maniu, cât a luptat el şi Vaida Voievod pentru Unirea Ardealului cu Regatul Român, ca acum să ajungă ei doi la ceartă politică pentru acest individ erotic fără caracter. Târziu. Cărluţă a fost proclamat rege, Carol al Doilea, în data de 8 iunie 1930, Mihăiţă detronat de tătic, dar compensator i-au dat un titlu, ca o nuca în perete, Mare Voievod de Alba Iulia! Această situaţie Nicolae Titulescu a fixat-o incisiv în istoria noastră: „România este ţara în care tronul se moşteneşte din tată în fiu şi din fiu în tată”. Încă nu comentaţi, fiindcă suntem la început, Elena de Grecia a primit un picior în fund până-n străinătate, în timp ce Elena de Grumberg a pus piciorul într-o somptuoasă vilă pe Aleea Vulpache de unde a început a ţese intrigi politice, influenţe nefaste, nenorociri după nenorociri celor ce nu erau de partea lor. Şi-a creat un anturaj ales cu Max Auschnitt, Aristide Blank, Oskar Kaufman şi alţii. Ernest Urdăreanu, şofer de curse automobilistice, devine şoferul personal al Duduiei, şi nu numai după vocea oborului, iar la insistenţele Duduii este săltat în cea de Mareşal al Palatului Regal, ajuns în această poziţie, repeta în diferite ocazii: „Regele ascultă de Duduia, Duduia ascultă de mine, deci io conduc România”. Aşa era, Urdăreanu era etichetat Murdăreanu pentru că iniţia şi manevra corupţia şi delapidările Lupeascocraţiei. Urlă târgu’, stimabile! Şi Regina Maria îi antipatiza pe cei doi ce îl duceau de nas pe fiul ei cum vroiau, motivatele sale riposte au avut ca rezultat interzicerea, de către Carol, să mai desfăşoare acţiuni politice, nici discuţii politice, ceea ce a determinat-o să se auto exileze la Castelul Bran, primit cadou din partea saşilor braşoveni după Unire, sau la marginea mării, la Balcic unde s-a ocupat de grădină şi, descumpănită sufleteşte de modul cum o trata copilul ei, s-a refugiat în Religia Baha’i. Cât priveşte pe Barbu Ştirbei, prietenul intim al reginei, i-a fost interzis accesul în preajma palatului. Ce impertinent să se atingă de mama lui care pentru naţiunea română era piatra de boltă a Unirii celei Mari. Să amintim că şi pe unicul lui frate, principele Nicolae, care l-a sprijinit să urce pe tron, l-a eliminat din membrii familiei regale fiindcă se căsătorise cu cine a vrut.
Imoralul, ajuns rege, dădea lecţii de morală. Semne premonitorii de urcarea puterii la cap, cu manifestări de satrap trecut la metoda divide et impera! (Va urma ep.5)

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

Elogiul nebuniei

Posted by Stefan Strajer On October - 7 - 2015

Elogiul nebuniei

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

În fiecare an, când mă întorc la Casa cu Flori din România, privesc cu luare aminte ce a mai rămas din vechea noastră bibliotecă după plecarea din ţară, în 1980. Anul acesta, dintr-o samă de motive, mi-a făcut cu ochiul o carte veche, Elogiul Nebuniei – în original titlul este în latină Stultitiae Laus, adică lauda prostiei, scris de marele umanist al secolului XVI, Erasmus din Rotterdam. După patruzeci de ani, am recitit-o cu aceiaşi ochi, dar cu altă minte şi mi-am dat seama că prostia a rămas neştirbită de timp, de evoluţia societăţii.

Prima ediţie a apărut în 1511 la Paris şi până la sfârşitul secolului a atins 58 de ediţii (Ediţia din 1522 a apărut în 24.000 de exemplare şi s-a vândut în câteva luni. Realizare uimitoare, absolută pentru acel secol!). De atunci, în decursul celor 500 de ani, a apărut în peste 200 de ediţii în toate limbile europenilor. Este un eseu unic, performant datorită valorii observaţiilor erudite despre societate, despre firea şi comportamentul omenesc, neschimbat când e vorba de prostia omenească. Erasmus elogiază prostia glumeţ, când vorbeşte de prostia oamenilor comuni şi foarte aspru, ironic, sarcastic, cinic la adresa prinţilor şi clerului, de la episcopi la papi, motiv pentru care, tot la Paris, va fi condamnat ca eretic şi blasfemator, dar după moarte. În timpul vieţii fiind unul din promontorii umanismului Renaşterii timpurii, numit vir incomparabilis et doctorum universalis. Citindu-i biografia, acum în secolul XXI, rămâi impresionat de cât s-a educat prin marile universităţi europene ale vremii sale, cât a educat pe cei interesaţi de cultura latină şi umanism, de cât a scris şi ce a scris, de cât a călătorit pe jos, călare sau cu diligenţele vremii. Puţini se pot compara, de-a lungul celor cinci secole, cu Erasmus. Prietenul său, Botzheim din Konstanz, scrie: „Cu toată sănătatea lui delicată, el străbătu cu tenacitate de câteva ori Europa în lung şi-n lat, mergând călare pe drumuri proaste şi nesigure, împins de instinctul lui vagabond şi de dorinţa de a cunoaşte.” Instinctul lui vagabond, în cazul marelui umanist peregrin, are sensuri preeminente, unice. Iată, notez lapidar un vagabondaj al său: În 1507 era în Veneţia, oaspetele unui mare tipograf, admirând palatele patricienilor şi atelierele de pictură ale lui Tizian, Carapaccio, Belini, dar datorită izbucnirii unui război, pleacă la universitatea din Padova, atras de studia humana – ştiinţă, filozofie, literatură – în memoria lui Dante şi Petrarca care au studiat aici, pe vremea când această universitate era cea mai liberă şi avansată din Europa. Îi citeşte biblioteca şi predă latina un timp, apoi pleacă la Roma. Cetatea Eternă îi deschide larg biblioteca Vaticanului, cunoaşte cărturari luminaţi şi îl admiră pe Michelangelo care picta Capela Sixtina, dar la iscarea altui război al papei, părăseşte Roma (ura războaiele, va scrie un alt redutabil eseu, Dulce bellum inexpertis – războiul e plăcut celor ce nu l-au încercat). Pleacă la Florenţa, de unde, împreună cu un grup de călători traversează Apeninii şi din Bolonia îşi continuă drumul călare spre Elveţia la Konstanz unde nu zăboveşte prea mult. Pleacă, mai departe, la Strasburg de unde cu un şlep coboară pe Rin la Anvers şi de aici pe o corabie ajunge în Anglia la bunul lui prieten Thomas Morus, care îl găzduieşte. Aici scrie Stultitiae Laus – Laudă Prostiei pe care o dedică „celui mai scump dintre amici”, adică gazdei sale. Era anul 1509. Iată unul din vagabondajele sale ce s-a terminat cu un mare eseu original tradus în zeci de limbi, apărut în sute de ediţii, însumând milioane de exemplare! Fără egal în istoria literaturii libere. 

Erasmus

Ediţia, pe care o am eu şi am recitit-o în vara aceasta, este din 1959 apărută la Editura Ştiinţifică-Bucureşti, cu o excelentă prefaţă semnată de Constantin I. Botez. Prin autenticitatea şi valabilitatea neschimbată de-a lungul secolelor a observaţiilor şi ideilor sale, eseul parcă nu ar fi fost scris acum cinci secole, ci în secolul care-l trăim. Prostia omenească, de la toate nivelurile societăţii, pe care Erasmus o elogiază exemplificând-o abundent, excedent, luxuriant, a rămas aceeaşi! Se pare că prostia omenirii e statornică, doar erudiţia o poate învinge, dar numai vremelnic.

Erasmus, amplu şi profund observator, cu vervă satirică vrea să critice întreaga specie umană, cu predilecţie pe cei ce stăpânesc omenirea şi clerul catolic, explicând că nu are nimic împotriva oamenilor ci numai împotriva defectelor lor, dintre care Prostia este primordială. Prostia a fost întotdeauna de capul ei, nu a fost închisă în Cutia Pandorei (Erasmus a introdus termenul de cutie, dintr-o eroare de traducere din greacă în latină, până la el toate suferinţele lumii, cu excepţia prostiei, grecii le-au închis într-o amforă). Prostia în concepţia lui are dimensiunile şi încărcăturile din care pornesc toate marile greşeli sociale, relele şi resentimentele omenirii ce duc la violenţe şi războaie. Ca etalon umanist, Erasmus a urât războiul şi a iubit pacea, concordia şi mai ales libertatea. A fost gigant şi prin libertatea sa, nu a făcut compromisuri. S-a stins la Basel în 1536, lăsând omenirii o mare cultură şi luminoasă cale renascentistă. Pictorul vremii sale, Hans Hlbein, ni-l înfăţişează fin, cu ochi albaştri ce emană precauţie şi faţă liniştită cu o tentă de teamă cuminte cum i-a fost şi firea, în spatele căruia domina cultura şi înţelepciunea superlativă.

În Elogiul Nebuniei sau Cuvântare spre lauda Prostiei, Erasmus scrie prostia cu P mare şi îşi începe elogiul ei cu Grăieşte Prostia: „Oricât m-ar defăima muritorii – ştiu bine cât de rău e încondeiată Prostia chiar în ochii celor mai proşti – susţin, totuşi, că eu, asta, sunt singura care, prin purtarea mea, înveselesc şi pe zei şi pe oameni. Apoi e sinceră spunând că nu trebuie să se ascundă pentru că o dă de gol chiar înfăţişarea ei. Se prezintă drept fiica lui Plutus, zeul avuţiei, şi al nimfei Neotes cea nurlie, având drept soaţe: iubirea de sine, linguşeala, trândăvia, plăcerea, pofta, sminteala! Tot Prostia ne povăţuieşte că: dacă, nu ne laudă nimeni, suntem slobozi să ne lăudăm singuri şi începe a se lăuda cum l-a povăţuit pe Jupiter să-i dea bărbatului femeie, adică o vietate proastă şi absurdă, dar nostimă şi plăcută… şi fără Prostie căsnicia e nefericită. Punct. Apoi Prostia se dă la înţelepţi care nu sunt de nici-un folos, ba chiar dăunează şi dă de exemplu pe înţeleptul înţelepţilor, pe Socrate, târât prin proces şi obligat să bea cucută, deci înţelepţii nu sunt buni la nimic… dar ea, Prostia îi face să dăinuiască. Punct. Prostia se laudă tot timpul, este cea mai lăudăroasă de pe pământ, ajungând să spună că ea a născocit artele şi demonstrează după mintea ei.

Erasmus lasă Prostia să-şi facă de cap, proslăvindu-se cât vrea şi ea ajunge să afirme că: pe culmele înţelepciunii nu se ajunge decât prin prostie, persiflând raţiunea lor. Dar, câteodată, fără să-şi dea seama, autorul o pune şi pe ea să chibzuiască: Două lucruri ne stau în cale, când e vorba să ne dăm seama cum trebuie să înfruntăm greutăţile vieţii: ruşinea din suflet şi teama de-a întreprinde o faptă îndrăzneaţă. Aşa a fost atunci, dar după cinci secole de dezvoltare aglomerată, haotică a societăţii, ruşinea s-a dus mai ales în ultima sută de ani, iar teama de-a întreprinde fapte îndrăzneţe e dominată de panică şi anxietatea ce ne este infuzată prin mass-media de către proşti sau proştii proştilor. A fost doar o poticnire a Prostiei care, apoi, se repede înainte: Învăţătura e lipsită de folos şi aducătoare de pagubă. Aici, Prostia se pune la picioarele stăpânitorilor din toate tipurile, care ştiu că proştii se pot stăpâni, educaţii cu demnitate nu. Şi, pentru un moment, conchide: proştii sunt dintre toţi cei mai fericiţi! De îndată ce a trecut momentul face o altă afirmaţie indubitabilă: Capetelor încoronate le plac mai mult proştii decât înţelepţii. Istoria ne dovedeşte cu prisosinţă acest enunţ, care, s-a potrivit de minune şi recenţilor conducători fascişti, nazişti şi comunişti, precum şi aşa zişilor democraţi contemporani cu ei, iar acum seria nefastă se continuă cu tot felul de preşedinţi de state. Degeaba, Homo Sapiens şi Homo Faber vor să schimbe în mai bine societatea că Prostia rămâne de neclintit în faţa lor!

Erasmus a fost şi a rămas toată viaţa un credincios catolic, dar cunoscând câtă ipocrizie, imoralitate, parvenire şi depravare a năpădit catolicismul, de la călugării şarlatani, vânzători de tot felul de falsuri şi minuni, până la indulgenţele Sfântul Scaun, a încercat să aducă schimbări corecte, reforme necesare. Nu a reuşit nici prin acest eseu, în care aduce Prostia până la Sfântul Scaun, să-i ţină o predică chiar papei despre credinţa prostească. Degeaba. În schimb, eseul a fost folositor reformatorilor, lui Martin Luther în primul rând, care a vrut să-l ia partener pe Erasmus la reforma sa, protestantă, dar marele umanist l-a refuzat categoric, ducându-şi mai departe obsesia sa reformatoare devenind necruţător câteodată: Religia creştină ţine casă bună cu Prostia. Toate religiile-s la fel, dar credinţa cea simplă şi adevărată e divină. Erasmus simţea şi ştia asta, de aceea îl ia pe David în ajutor, care a zis: Doamne, şterge păcatele robului tău, fiindcă am făcut-o din prostie şi-şi mai aduce aminte că în Eclesiast e scris: Stultorum infinitus est numerus – Numărul proştilor e infinit.

Nu mai e cazul să continuu, pentru că şi Erasmus după ce îi judecă aspru, în trei paragrafe consecutive, pe: Episcopi proşti, Cardinali proşti, Papi proşti încheie cu un Epilog: Dar, uitându-mi de mine, iată că am trecut dincolo de limită. Daca vi se pare că am vorbit prea pe şleau şi m-am întins ca o peltea, gândiţi-vă că sunt… femeie şi că sunt Prostia. Totodată, însă, aduceţi-vă aminte şi de vorba aceea grecească: „Adesea şi un nerod vorbeşte cuminte”.

Erasmus a vorbit cuminte ca un mare înţelept liber al vremurilor sale. Dar, dacă aşa ar fi vorbit în vremea timpurilor noastre, nu ar fi fost publicat fiind indexat ca politic incorect, pentru că discriminează proştii faţă de cei educaţi, raţionali şi corecţi!

(August 2015, Casa cu Flori, Bistriţa)

OALA CARE DĂ ÎN CLOCOT – cauză și efect

Posted by solariu On September - 4 - 2015

Africa de Nord si Orientul Mijlociu

Toată lumea comentează pe tema refugiaților din țările afectate de război. Politicienii, analiștii politici, jurnaliștii, clericii, militarii sau oamenii obișnuiți se întrec în a-și da cu părerea despre situația dramatică a acestora. Unii sunt pro și consideră că singurul vinovat pentru drama refugiaților este Occidentul corupt și lacom care i-a jefuit sistematic în țările lor și le-a furat pâinea de la gură acestor bieți neajutorați. Iar acest Occident are acum obligația să îi ia la el acasă pentru a-și repara greșelile. Tot occidentalii, în frunte cu SUA, Anglia și Franța sunt acuzați că au creat așa-numita Primăvară Arabă, care nici nu avea cum să aibă loc altfel. De ce? Pentru că, paradoxal, până mai ieri-alaltăieri, sub dictatorii lor simpatici și zglobii algerienii, marocanii, tunisienii, libienii, egiptenii, sirienii sau irakienii duceau o viață frumoasă, senină și lipsită de griji. Iar asta chit că Occidentul cel corupt îi jefuia de sute de ani și le fura totul, până și purcelul din bătătură.
Alți comentatori sunt contra și consideră că singurii vinovați pentru situația dezastruoasă din țările lor sunt chiar ei, acești refugiați, aceiași care jubilau și aplaudau când se prăbușeau turnurile gemene la New York sau când sute de oameni nevinovați erau uciși în atentatele teroriste la Madrid și Londra. Locuri unde ar emigra însă cu ochii închiși, chiar mâine dacă s-ar putea. Vina ar fi numai și numai a acestora pentru că după ce s-au văzut liberi au legitimat în fruntea lor niște niște barbari însetați de sânge care le-au gâdilat orgoliul religios și i-au dus cu zăhărelul până când le-au luat înapoi libertatea pe care de-abia o câștigaseră. O libertate cu care s-au trezit din senin și nu au știut ce să facă atunci cu ea.
Toți comentatorii iau în considerare factorii politici, economici și mai ales religioși. Dar nimeni nu a zăbovit puțin asupra unui alt factor, cel care – în opinia mea – a generat totul: factorul demografic.
La o simplă căutare pe net se poate vedea că în absolut toate aceste țări măcinate de războaie și de frământări interne populația a crescut de 3-4 ori în ultimii 60 de ani și asta în condiții vitrege, de conflicte interminabile soldate cu milioane de morți și cu zeci de milioane de refugiați. Un alt lucru care trebuie semnalat este că 75% din populația acestor țări o reprezintă tinerii sub 25 de ani. Personal, mi se pare evident ca atât foștii cât și actualii lideri ai acestor popoare nu au reușit și nu vor reuși niciodată să le aducă bunăstarea, lucru care va crea mereu nemulțumiri. Nici nu știu cum ar putea fi educată populația, cum s-ar putea crea locuri de muncă și cum s-ar putea ridica nivelul de trai spre exemplu într-un oraș cum ar fi Karachi din Pakistan, oraș care numai el are o populație cât două țări europene la un loc: Danemarca și Norvegia. De aceea, atât liderilor politici cât și liderilor religioși din zonele afectate le este mult mai la îndemână să dea mereu vina pe alții pentru neputințele lor: ba pe America, ba pe Europa, ba pe lumea creștină în general, ba pe siturile arheologice sau pe operele de artă din muzee. Care bineînțeles că trebuiesc distruse. Toate.

– Sorin Olariu –

demografie

Anti-constituţionala lege 217 din 2015

Posted by Stefan Strajer On August - 25 - 2015

Anti-constituţionala lege 217 din 2015

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Fără dezbateri publice, fără dezbateri parlamentare, fără să judece o clipă preşedintele Klaus Johannis, ca un mic funcţionar de Bruxelles, a promulgat o lege profund anti-constituţională, anti-democratică, cu perturbări şi cosecinţe negative în societatea românească, pentru că încalcă fragrand drepturile esenţiale ale fiecărui om, prevăzute în Constituţia României, dar şi pe cele din Declaraţia Universala a Naţiunilor Unite din 1948, semnată de ţările membre, privind Drepturile Omului. Să demonstrez cu argumente convingătoare, irefutabile.

Fosta ordonanţă guvernamentală de urgenţă, nr. 31 din 2002, devine o lege pentru a preveni şi combate infracţiunile de genocid contra umanitaţii. Pare a fi un pleonasm, dar legiuitorii intenţionat au menţionat că genocidul este contra omenirii pentru a face deosebire de genocidul contra ţânţarilor, când sunt şpreaţi cu insecticide letale. O treabă bine făcută şi în continuare se explică şi nominalizează formaţiunile, organizaţiile gata să treacă la genocid contra umanităţii: fasciste, legionare, rasiste, xenofobe. În România, Federaţia Comunităţilor Evreieşti, Parlamentul şi Preşedinţia sunt îngrijorate că umbrele legionarilor lui Corneliu Zelea Codreanu ar putea învia şi să pună de vreun genocid şi drept masură de pevedere au trecut de la ordonanţă la lege, cu articole care mai de care neconstituţionale.

Articolul 1 al aşa zisei legi 217 din 2015, reglementează interzicerea formaţiunilor fasciste, legionare, rasiste, contravenind Constituţiei România, a Articolului 29, cel al libertăţii de conştiinţă al oricărui cetăţean, şi al Articolului 40, dreptul la asociere al cetăţenilor români. Pe lângă asta ni se explică, să înţelegem ce îi aşteaptă pe cetăţenii romani o organizatie cu caracter fascist sau legionar este orice grup format din trei sau mai multe persoane! Celor ce au trăit în comunismul impus de la Moscova le sună cunoscută aceasta şi nu mai trebuie să adăugăm cine ne-a adus-o, pe tancuri, de la Moscova. Mai aflăm că grupurile astea formate din trei sau mai mulţi pe lângă că sunt rasiste şi xenofobe sunt şi antisemitice, că răspândesc şi incită la antisemitism! Oare de ce, altă treabă nu au? Mai departe de la grupul de trei se trece la persoana vinovată de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii … şi a fost condamnată definitiv de o instanţă judecătorească … Ridiculă lege, dacă au fost odată condamnaţi definitiv, în urmă cu 50-60 de ani, cu ani grei de închisoare comunistă, ce mai avem noi cu acei fascişti şi legionari? Să-i dezgropăm şi să-i spânzurăm ca pe Cromwell! Alte probleme sociale nu s-au mai ivit de atunci? Să nu începem ale enumera! Sau cu fascişti, legionari, xenofobi acoperim toată malignitatea comunistă impusă în România de la război până la această (ne)lege.

1

 

Foto. Dezbaterea de la Realitatea TV in care Alexandru Florian a fost pus in dificultate de a justifica aceasta lege anticonstitutionala si antidemocratica!

De la Articolul 4, legea lui Alexandru Florian + Crin Antonescu + Klaus Johannis devine dură prin pedepsele cu închisoare, până la 3 ani, dacă confecţionezi şi răspândeşti simboluri fasciste şi legionare. Nimic despre încârligarea secerii cu ciocanul. Articolul 5, alţi trei ani de închisoare dacă promovezi cultul persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii. Întâi, adevăratul cult îl hotărăşte, în timp, istoria. Cei ce ne-au adus în România cultul lui Stalin, acum la senectute, văd ce s-a ales din el ş.a.m.d. Al doilea, conform Articolului 30 din Constituţia României, dreptul de exprimare liberă şi a interzicerii cenzurii de orice fel, deci, dacă unii vor să facă cult altora, în democraţia de astăzi, pot să-l facă, iar cei ce nu sunt de acord să aducă argumente veridice nu ani de închisoare. Ca medic, am un cult faţă de cel ce a descoperit insulina, Nicolae Paulescu, iar ca cititor al istoriei religiilor îmi ridic pălăria în faţa lui Mircea Eliade, pentru că a îmbogăţit cultura lumii. În Articolul 6, pedeapsa cu închisoarea poate ajunge până la cinci ani dacă, în public se neagă, contestă s-au minimalizează holocaustul. Holocaustul evreilor nu se poate nega, cei ce îl neagă nu trebuie trimişi în închisoare, ci puşi să citească cel puţin o sută de cărţi din milionul care s-a scris şi a dovedit holocaustul evreilor.    

În final, Legea 217 din 2015 devine derizorie, fiindcă suntem în Secolul XXI în care nu se mai fac proscrieri ca în imperiul roman, nu se admit metode inchiziţionale sau să se ardă cărţile ca pe vremea lui Hitler şi Stalin. E penibil să o luăm din nou cu schimbatul numelor de străzi şi dărâmatul de busturi şi statui ca să prevenim genocidul contra umanităţii. Grotesc, bizar, când omenirea are atâtea alte probleme majore de rezolvat, să nu mai vorbim de cele româneşti….

Am răsfoit presa romanească care şi-a permis să comenteze. În „Observator Cultural” Liviu Ornea şi-a intitulat comentariul „217/2015 – o lege inutilă”. Curat inutilă, nene Liviu! Autorul, direct şi lucid, întreabă: Ne bazăm pe sentinţele tribunalelor din deceniile cinci şi şase? Să răspundă Alexandru Florian, fiul nomenclaturistului comunist Radu Florian, profesor de marxism-leninism la universitatea bucureşteană pe vremea acelor procese. Tatăl şi fiul cunosc adevărul acelor procese, dar nu au voie să-l spună, ar putea fi acuzaţi de antisemitism conform acestei legi. În atenţia celor ce au elaborat şi aprobat această lege, Liviu Ornea trage un semnal de alarmă, scriind că se teme că textul legii îngăduie orice fel de interpretări, de abuzuri absurde! Este o teamă întemeiată pentru că aşa va fi, de asta a şi fost întocmită în acest fel şi în aceste vremuri. Concluzia lui Liviu Ornea este absolut corectă: Nu sub ameninţarea pedepsei va scădea numărul antisemiţilor – dimpotrivă. Legea asta nu va face decât să alimenteze antisemitismul latent, filolegionarismul … Curat filolegionarismul, nene Liviu.

În „Cotidianul”, Radu Ulmeanu scrie „Ruşine, domnule Florian” în care îi reaminteşte lui Alexandru Florian, actualmente directorul Institutului Elie Wiesel, nişte fapte istorice din vremurile holocaustului. Frumos din partea autorului, dar ar trebui să ştie că un fiu de nomenclaturist comunist nu are ruşine, aşa s-a şi căţărat unde se află. Şi nu ţine cu dinţii de scaun ci cu distorsionările şi negarea unor adevaruri istorice româneşti. În „Adevărul”, Alex Ştefănescu face pe nebunul, semnând un articol intitulat „Poate că sunt eu nebun”. Nu e, pentru că subliniază un adevăr: O lege care pedepseşte anumite opinii – opinii, nu fapte – cu închisoarea este în esenţa ei stalinistă şi nu poate fi acceptată de o societate democratică. Are dreptate, mulţi îi dau dreptate. Deasemenea are şi o observaţie pertinentă, corectă: prea puţini intelectuali protestează împotriva legii 217/2015. Se referă la intelectualii din România şi numai la unii dintre ei, după criterii propri. Eu, ca emigrant de 35 de ani, m-am bucurat să citesc că Forumul Româno – American, precum şi alte organizaţii şi persoane din diaspora română, protestează cu argumente împotriva acestei legi, pe care o numesc anti-romanească şi nu se aşteptau din partea lui Klaus Johannis să o promulgheze. Mă alatur lor.

În încheiere, m-a amuzat cum a reacţionat Augustin Buzura la această lege, narând în „Cultura” lui o anecdotă: „Un ardelean urmăreşte intrigat un neamţ (nu spune care – nota mea, de cititor) care nu contenea să facă flotări. După ce se sătură de aşteptat, ardeleanul îşi ia inima în dinţi şi îl bate pe umăr: „Domnule, muierea o plecat de mult!” La fel ca fasciştii, legionarii… Bravo, Gusti, sper că neamţul să priceapă ceva… să se oprească din flotări.

(21   august 2015, Casa cu flori – Bistriţa)

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

O lege controversată

Posted by Stefan Strajer On August - 17 - 2015

O lege controversată

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, SUA)

S-au aprins în spațiul public românesc discuții înflăcărate în jurul unei legi denumită anti-legionară sau, pe scurt, legea Antonescu. Liberalii Crin Antonescu, George Scutaru și Andrei Gerea au inițiat în 2002 Ordonanța de Urgență a guvernului nr. 31 pentru a condamna și pedepsi recrudescențele fasciste, xenofobe, rasiste. Au trecut treisprezece ani de atunci și acum, sub impulsul și consultanța Institutului „Elie Wiesel” din România, condus de Alexandru Florian se revine la ideea ordonanței, de data aceasta fiind prefăcută în lege, care propune pedepse concrete de 6 luni până la trei ani de închisoare pentru organizațiile de inspirație fascistă, rasistă, xenofobă, celor care arborează simboluri legionare, celor care promovează cultul autorilor de genocid, al celor care au săvârșit crime de război, precum și ideile sau concepțiile cu iz fascist, legionar, rasist sau xenofob.

Reacțiile vehemente împotriva acestei legi n-au întârziat să apară din partea unor intelectuali redutabili ca Andrei Pleșu, a unor eminenți profesori și cercetători precum filosoful Constantin Barbu, a unor directori de instituții cum ar fi Marius Oprea, de la Departamentul de Investigații Speciale al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, redactori de publicații ca Ion M. Ioniță de la revista Istoria, Alexandru Căutiș, jurnalist de investigație de la revista Kamicadze, Florin Dobrescu, secretar al Fundației „Ion Gavril Ogoranu”, Oana Stănculescu, jurnalistă de investigație, Lucia Hossu-Longin, autoarea Memorialului durerii și a multor altor voci autorizate, cunoscătoare ale culturii interbelice și ale rezistenței românești din munți.

Să observăm, în primul rând, că Mișcarea Legionară este abuziv asimilată de autorii legii cu fascismul, deși justiția s-a pronunțat nu o dată împotriva acestei erori, dar pentru că inspiratorii legii vor cu tot dinadinsul să pedepsească fantomele legionare pe care le proiectează în aria societății românești, voita confuzie este susținută în întreaga lege. Pe bună dreptate, se întreabă Lucia Hossu-Longin pe site-ul de la Curentul.ro unde văd acești domni resurecția fenomenelor fasciste, legionare, rasiste. Autoarea Memorialului condamnă în termeni drastici legea, considerând-o „o lege a unor minți rătăcite”, o întoarcere la o legislație stalinistă, represivă, un act de subminare a democrației. Legea conține o „vendetă joasă”, mai spune revoltată Lucia Hossu-Longin. Andrei Pleșu pe blogul său de la Adevărul.ro crede că legea aduce a „înfierare tovărășească”, mărturisind categoric că „Nu vreau să mai trăiesc o dată sub flagelul interdicției culturale, sub care am crescut în anii regimului trecut”. Marius Oprea vede în această lege un pericol extrem pentru democrația din România și nu se îndoiește că, dacă va fi pusă în aplicare în actuala formă, va da naștere unui monstru: „se așează temelia unei instituții namaivăzute în țara noastră din anii stalinismului, o poliție a gândurilor, a convingerilor, a opiniilor. Se revine ca în anchetele Securității la prezumția de vinovăție…” (Interviu cu Ion Longin Popescu, Formula AS, nr. 1026, an 2012).

Legea cade cu atât mai rău cu cât contrazice așteptările societății românești, însetând după adevăr și dreptate, negate la tot pasul de machiavelicurile „democrației originale”. Poporul român așteaptă de ani de zile să cunoască istoria reală a dictaturilor care s-au exercitat pe spinarea lui, începând cu cea carlistă, trecând prin dictatura antonesciană și cea de funestă amintire și de lungă durată, impusă de armata sovietică. Vrem să cunoaștem sine ira et studio originea Mișcării Legionare, țelurile ei, limitele ei. Și mai ales, poporul român așteaptă însetat de dreptate să afle cu exactitate ce s-a petrecut în închisorile comuniste, unde au murit cca. două milioane de oameni, cei mai mulți dintre ei nevinovați, încarcerați pentru că au respins comunismul pe care l-au simțit ostil ființei naționale. Acești oameni au fost exterminați pentru că au rămas credincioși ideilor lor despre Dumnezeu, patrie și familie, murind cu visurile lor despre viitor în suflet. Poporul român așteaptă să se facă odată curățenie, să fie deconspirați securiștii care au schingiuit, să fie înlăturați toți lupii în blană de oaie activisto-securistă, care conduc în continuare țara, ruinând-o. Departe de noi intenția de a nega holocaustul, dar afirmăm răspicat că a sosit vremea denunțării gulagului comunist și a relevării exacte a numărului celor sacrificați. Și acest număr este înspăimântător de mare!

În absența respectării Punctului 8 din Proclamația de la Timișoara, în absența unei legi a lustrației se impune cu necesitate concentrarea pe condamnarea genocidului comunist. Am fost cobaii experimentului comunist timp de o jumătate de secol, în timp ce Mișcarea Legionară a deținut puterea doar trei luni, între noiembrie și ianuarie 1941. De aceea această lege trebuie amendată cu adăugarea incriminării viguroase a ororilor comunismului, a căror dezvăluire întârzie să aibă loc.

Din confruntările de opinii din emisiunea Jocuri de Putere la Realitatea TV în data de 13 august 2015, în prezența profesorului Alexandru Florian, directorul Institutului „Elie Wiesel” alături de jurnaliști ca Ion M. Ioniță, Ioan Căutiș, de Măriuca Vulcănescu, una din fiicele lui Mircea Vulcănescu și cu colaborările telefonice ale filosofului Constantin Barbu, Florin Dobrescu etc. a reieșit caracterul incomplet, prea vag al legii ca să nu neliniștească un popor adesea înșelat de farsele care i s-au jucat. Revolta românilor este cu atât mai întemeiată cu cât după cincizeci de ani de interdicție a unor mari cărturari ca Noica, Eliade, Vulcănescu, Cioran, Nae Ionescu, Petre Țuțea, ascunși la fonduri speciale, acum se încearcă din nou demonizarea unor fragmente din opera lor, sub eticheta de simpatizanți legionari sau de-a dreptul fasciști. Teroarea legionară s-a comis acum 70 de ani pe o foarte scurtă durată, dar de cea comunistă abia ne-am despărțit și încă nu definitiv și ne-a torturat o jumătatea de secol. Acele răni încă ne dor și ne dor cu atât mai tare cu cât criminalii sunt încă privilegiații „democrației originale”.

Legea propusă de Institutul „Elie Wiesel” ar avea mai degrabă efectul unei diversiuni, care să ne îndepărteze de la drumul nostru esențial: asanarea societății românești de miasmele gulagului și tratarea sechelelor. Din polemica serii de la Jocuri de putere a reieșit că mai toți din marea pleiadă interbelică au bube în cap. De ce s-a băgat institutul peste primarul Timișoarei, interzicând acordarea numelui lui Petre Țuțea unei străzi? Pentru că Petre Țuțea a fost înalt funcționar într-un guvern antonescian, s-a răspuns. Eugen Ionescu este și el culpabil pentru că a fost atașat cultural la Vichy nu mai mult de doi ani din partea guvernului Antonescu. Mircea Vulcănescu este atacat pentru că fiind subsecretar de stat în Ministerul Finanțelor, în timpul regimului Antonescu, ar fi semnat un act de colectare a bijuteriilor evreilor deportați în Transnistria etc. etc.   Dar, au opinat jurnaliștii, niciunul dintre aceste spirite alese nu are la activ nici genocid, nici crime de război, așa cum glăsuiește legea, atunci de ce sunt trecuți parțial la index. Nu am auzit răspunsul clar. Toți acești intelectuali de faimă pentru noi și-au ispășit pedepse grele în timpul stalinismului, cei mai mulți sfârșind după gratii și acum se încearcă din nou demonizarea lor. Până când? La Târgul de carte Gaudeamus, 2012 filosoful Constantin Barbu, prezentând succint antologia Arhiva Neagră – Procesul Noica-Pillat – Dosarele distrugerii elitei românești a remarcat că cei douăzeci și doi de intelectuali au fost condamnați la 226 de ani de închisoare. Cine erau condamnații? Filosoful răspunde: „oameni care erau aproape niște îngeri”. Constantin Noica, cel mai mare filosof al românilor îi mărturisea lui Constantin Barbu: „m-au bătut până mi-a rămas sângele pe pereți”.

Prezentată la început mult mai benign, după aplicarea la situații concrete, legea și-a dovedit întregul caracter vicios. Aspectul ei punitiv se extinde și asupra eroilor rezistenței armate a luptătorilor anticomuniști, acei sfinți ai închisorilor, care au pierit, în majoritatea lor, aruncați în gropile comune pe care le cercetează acum Marius Oprea. „Strigătul mut al celor din gropile fără nume” îl poartă pe Marius Oprea de pe un munte pe altul ca să se facă odată dreptate. Dl. Oprea observă tragismul situației din România unde „nu avem nici un securist condamnat, nici un criminal care a ucis în numele comunismului”. Și mai departe zice cu înfiorare: „Pe mine mă tulbură să găsesc pe Dealul Crucii (Nepos, Bistrița-Năsăud) trei oameni aruncați unul peste altul, aproape îmbrățișați, într-o groapă comună, iar securistul care i-a ucis se umble liber în România de azi” (Idem, ibidem). Ca să nu mai vorbim că eticheta de legionar, fascist s-a aplicat multor victime, chiar dacă nici o probă nu susținea vinovăția. Era vremea cruntă a tribunalelor staliniste ale poporului, supravegheate de Ana Pauker, cea care ca să bage lumea în sperieți în ședințele CPEX ale PCR îsi începea fiecare luare de cuvânt cu „tovarășul Stalin mi-a spus”. Doar 5% dintre luptătorii anticomuniști din rezistența națională din munți au fost legionari. Ceilalți au aparținut diferitelor partide, inclusiv celui social-democrat sau armatei.

Institutul Wiesel monitorizează orice eveniment care i se pare suspect din punctul de vedere al legii. În 4 mai 2015 a avut loc la Sâmbăta de Sus un simpozion în memoria grupului de partizani condus de Ion Gavrilă Ogoranu în masivul Buzdugan din Munții Făgăraș. Singurul care a supraviețuit din grup a fost Ogoranu, scăpat de la execuție datorită intervenției președintelui Nixon pe lângă Ceaușescu în 1976. Alexandru Florian a caracterizat simpozionul drept fascist, susținând că ar fi interzis să promovezi memoria lui Ion Gavrilă Ogoranu deoarece acesta ca elev de liceu ar fi făcut parte din frățiile de cruce. Omul acesta a rezistat 17 ani în munți, opunându-se comunismului. Florin Dobrescu, secretarul Fundației Ogoranu consideră interdicția formulată de Institutul Wiesel „fapt de neconceput într-o Românie în care comunismul a căzut de 25 de ani și care este membră a structurilor euro-atlantice”, intenționând să-l acționeze în justiție pe dl. Florian pentru prejudiciu de imagine. Ne-au rămas de la Ion Gavrilă Ogoranu (1932-2006) memoriile strânse între coperțile cărții Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Aflăm din aceste memorii că rezistența partizanilor a fost națională și nicidecum subsumată unei grupări, unui partid. Acolo în munți partizanii socoteau că ei reprezentau adevăratul stat român, adevărata armată română. Tot restul era făcătura unor forțe de ocupație. În Testamentul pe care l-au scris în Săptămâna Mare a anului 1959, partizanii lui Ogoranu mărturiseau că „exiști în măsura în care iubești”. Dumnezeu, patria și familia erau reperele vieții lor. După spusa lui Ogoranu însuși într-un interviu televizat la Alba-Iulia, acești oameni care au suferit pentru un ideal s-au considerat „o picătură de demnitate din istoria României”. Atunci, în acel interviu, Ogoranu a amintit de martiriul domnitorului Constantin Brâncoveanu, care a înălțat everestic exigențele spirituale ce ne stau în față. Și noi îl pomenim azi când se împlinesc trei sute unu ani de la tragicul său sfârșit. S-a spus de atâtea ori justificat că acești eroi sunt coloana vertebrală a neamului românesc.

Două milioane de oameni au pierit în gulagul comunist și acum se cenzurează prin lege cunoașterea acestei pagini de istorie națională în numele unor false rațiuni. Poporul nostru refuză să-și mai citească istoria din manuale ca acela al lui Roller. Poporul nostru nu mai vrea un surogat de istorie. Nimeni nu are dreptul ca în numele unor motive inventate să atenteze la memoria unui popor și la libertatea lui de gândire. „Actul legislativ e de-o asemenea gravitate încât nici o poruncă de aliniere la legislația europeană nu îl poate salva”, conchide cu justețe Lucia Hossu-Longin.

(Waterford, 15 august, 2015)

 

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

„Anotimpuri Istorice”

Posted by Stefan Strajer On July - 22 - 2015

„Anotimpuri Istorice”

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Aceasta este a 14-a carte pe care am publicat-o la Editura Aletheia din Bistriţa, celelalte fiind publicate la alte edituri. Începând din 2001, colaborarea cu editorul Virgil Septimiu Raţiu   este un record de conlucrare eficientă si statornică, atât pentru editor cât mai ales pentru mine, cu toate diferenţele de opinii şi ideologice dintre noi.

Aletheia este spiritul şi zeiţa adevărului. Filosoful grec Parmenides a forjat termenul, cu 500 de ani înaintea creştinismului, din cuvântul letheia ce înseamnă uitare şi care, cu prefixul „a”, devine antonim: neuitare, adevăr, Aletheia! Apoi a demonstrat raţional şi filosofic că realitatea, adevărul, cele petrecute nu se pot schimba, nu trebuie uitate, fiind istorie din care avem de învăţat! Dar, nefast este că adevărul este ascuns, falsificat de către cei cărora nu le convine sau le stă în calea ticăloşeniilor şi infamiilor. Fărădelegile astea sunt sub ocrotirea zeităţilor rele: Dolos = perfidia, ipocrizia, Apate = înşelătoria, făţărnicia, iar cei ce li se-nchină sunt Pseudogoi = mincinoşii, defăimătorii, dezinformatorii de toate speţele. Mitologie, mitologie, dar plină de adevăr de peste 2500 de ani.

Corectura

Ceea ce scriu eu necesită o corectură riguroasă pentru că nu sunt literat, sunt medic (6 ani facultatea, 17 ani practică în România şi 23 ani în Canada). Nu sunt scriitor, am început să scriu abia la 41 de ani, în 1980, în lagărul de refugiaţi din Austria, din revoltă şi protest anti-comunist. Nu am talent literar, dar scriu liber ceea ce trăiesc, observ şi cunosc. A devenit o deprindere, ca atâtea altele. Am o puternică libertate intrinsecă şi sunt autonom. Recunosc că am probleme în folosirea limbii române literare pentru că, la început, o amestecam cu frateliana – după numele cartierului timişorean în care m-am născut şi în care noi, copiii cartierului, amestecam cuvintele româneşti, şvăbeşti, ungureşti şi sârbeşti când ne jucam împreună, iar asta a lăsat o amprentă greu de şters. Apoi, în facultate, am luat notiţe şi am tocit numai în limba medicală, prescurtând-o fără gramatică. De 35 de ani trăiesc în anglofonie, folosind o limbă cu structuri gramaticale inverse celor din limba română şi cu puţine articulaţii între cuvinte.

Noi obstacole

Până în 1989 am scris şi am fost publicat numai în presa românească din străinatate, liberă, pro-românească şi anti-comunistă, iar cei ce o scriau erau intens supravegheaţi, hărţuiţi şi ameninţaţi de Securitate. După 1990 am început să public şi în România. Am fost acceptat şi m-am bucurat, vroiam să fiu şi eu de folos, aveam un deceniu de experienţă de societate liberă şi gazetărie voluntară. Nu aveam niciun fel de interese personale în România post-decembristă, îmi câştigam o bună existenţă ca medic în Canada. Urmărind atent cum se desfăşoară situaţia socială şi politică am devenit un critic al regimurilor Iliescu, Constantinescu, Băsescu, ceea ce a fost punctul de plecare al marginalizării mele, dându-se prioritate celor ce pretindeau că au mâncat salam cu soia, rezistând prin cultură şi care au trecut sub ordinele lui Iliescu şi urmaşii. Au urmat criticile directe. Mai intâi Adrian Marino, apărătorul GDS-22-lui, calibanul C. Stănescu şi fostul secretar de partid comunist Alex Ştefănescu, iar mai apoi noii mercenari ai lui Patapievici, asmuţiţi de faptul că l-am denunţat penal pe idolul lor pentru ceea ce a scris şi semnat în volumul „Politice”. Patibularul, între timp, a oprit cursul denunţului meu şi a accelerat acţiunea „ruşinea de-a fi român”! De la un timp, tot mai tare, mi se strigă în urechi că sunt incorect politic, după noua formă de cenzură instalată de globalism, ajunsă şi în România, şi care imediat şi-a găsit servii. Complet absurd, fiindcă realitatea, adevărul din punct de vedere raţional, nu intră sub acest con politic ilogic prin care globaliştii îndoctrinează şi manipulează omenirea spre depersonalizare şi robotizare, neţinând cont de legile fireşti ale schimbării şi dezvoltării societăţii. Servii globalismului, înrolaţi în urmărirea celor incorecţi politic, comit o mare ilegalitate nerespectând Declaraţia Universală a Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului, semnată la ONU în 1948, care la Articolul 19, hotărăşte: „Fiecare are dreptul la libertate de opinie şi expresie; acest drept include libertatea de a deţine opinii fără amestec şi să caute, să primească şi să împartă informaţii sau idei în orice mass-media, fără a ţine seama de frontiere”. Articolul asigură libertatea extrinsecă fiecăruia, orice acţiune împotriva lui fiind ilegală!

coperta

 

Foto. Coperta cartii…

„Anotimpuri Istorice” este o scriitură grea, condensată cu adevăruri istorice, ce trebuie citită pe îndelete… sau deloc. Cartea e plină de istorii aşa cum au fost, dintre care unele sunt ţinute sub preşul politicului corect de către cei ce conduc lumea cum vor ei, fără să ţină seama de istorie, definită de Cicero drept conducătoarea vieţii. Globaliştii şi subglobaliştii, prin servii lor, vor să conducă fără ca omenirea să cunoască învăţăturile istoriei, fără a face deosebirea între ce a fost rău sau bine şi dacă e bine încotro sunt mânaţi. Intuind adevăratele feţe şi intenţii ale globaliştilor, un istoric american de obârşie japoneză, Francis Fukuyama, a scris o lucrare elocventă în acest sens: „Sfârşitul Istoriei”. Înaintea acestui sfârşit, am apucat să scriu prezentul volum de patru anotimpuri istorice: unul polinezian şi trei româneşti. Însă, când am ajuns la editare, au apărut refuzurile din partea celor fără personalitate, fără libertate interioară dar marcaţi genetic de servaj. Un editor bucureştean, după lectură, mi-a apreciat frumos scriitura dar mi-a spus că nu o poate publica pentru că ar avea neplăceri cu USR-ul! Stupid, eu nu am nimic comun cu boierii minţii bucureşteni sau provinciali, eu sunt autonom şi scriu pentru cititorii liberi şi luminoşi. Apoi, editarea mi-a fost refuzată şi de un clujan care, după lectură, şi-a băgat capul în nisip şi probabil încă îl mai ţine acolo ne mai dând vreun semn de viaţă. În sfârşit, prietenul la nevoie se cunoaşte, Virgil Septimiu Raţiu a editat-o, după care, repede, a şters-o în Anglia. Mulţumesc Aletheia, pentru tine am scris. Urmează o succintă prezentare a celor patru anotimpuri istorice:

Primăvară Polinesiană

A fost cadoul fiului meu când am împlinit 75 de ani de viaţă. Am călătorit de trei ori în Polinezia: o dată cu Ica, o dată singur în Rapa Nui şi acum cu fiul meu. Pentru mine polinezienii sunt cei mai cutezători, neânfricaţi, demni şi frumoşi oameni pe care i-am întâlnit în peregrinările mele. De la ei am aflat şi învăţat despre   mana, acea forţă neuropsihică extraordinară de origine divină cu care suntem înzestraţi dar nu o prea cunoaştem, cea care ne ajută a fi îndrăzneţi, curajoşi, determinaţi să reuşim în ceea ce ne propunem să realizăm în viaţă. Aceşti oameni au plecat din Micronezia în urmă cu aproximativ cincisprezece secole cu nişte catamarane sau canoe cu platforme, ce păreau doar cât nişte capete de paie în imensitatea oceanului pe care l-au cucerit, l-au populat şi au dezvoltat mitologii la fel de cuprinzătoare şi captivante precum cea greacă sau celtică. În mijlocul Oceanului Pacific şi-au format o cultură şi artă proprie, culminând cu moaii din Rapa Nui (Insula Paştelui) şi trăind în concordie cu Natura şi cu oamenii binevoitori. În Arhipelagul Hawaii, am aterizat pe Insula Oahu, la Honolulu, oraş care în ultimii douăzeci de ani s-a triplat pe orizontală şi verticală, semănând leit cu marile metropole americane continentale. Am stat într-un hotel nou din Waikiki, aşezat la marginea celebrei plaje, mult mai aglomerată acum ca în trecut, dar am preferat să vizitez insula, în locul plajei. Întâi, am fost la Pearl Harbor, la complexul muzeal, apoi cu o şalupă am fost la Memorialul Arizona, construit perpendicular deasupra navei militare americane scufundată de japonezi, devenită astfel sicriul subacvatic a 1.177 de combatanţi americani în acea duminică din decembrie 1941. Acum se ştie adevărul: nu a fost un atac surpriză, preşedintele Roosevelt era informat precis că parte a flotei japoneze se îndrepta spre Pearl Harbor, dar a hotărât şi ordonat lăsaţi japonezii să atace! Casa Albă a sacrificat intenţionat Pearl Harbor – o parte din flotă, toată aviaţia militară staţionată acolo şi 2.400 de combatanţi – pentru a putea declanşa un război, un mare război în Pacific, început aici şi terminat cu bombe atomice la Hiroşima şi Nagasaki. Ce josnicie, ce conspiraţie a Casei Albe împotiva propriului popor american, a întregii omeniri! Experţii militari au demonstrat că în cazul unui ordin expres de atac de la Casa Albă, chiar numai cu 12 ore înaintea sosirii inamicilor, flota japoneză şi-ar fi găsit sfârşitul pe fundul oceanului şi nu ar mai fi încercat vreodată. Dar conducătorii americani, loviţi de Morbul lui Alexandru (cel Mare), susţinuţi de militari, bancheri şi intriganţi belicoşi, căutau cu lumânarea aprinsă un mare război. Şi l-au avut. Aici, pe Insula Oahu, în craterul unui vulcan stins de mult, se află National Memorial Cemetery of Pacific, un cimitir ce cuprinde 13.000 de combatanţi americani, o dovadă cât de mare a fost războiul din Pacific. Dorm, înainte de-a le fi venit vremea, străjuiţi de monumentala statuie a simbolului Statelor Unite, a libertăţii şi justiţiei, Lady Columbia. E drept, libertatea şi justiţia Statelor Unite sunt mult mai mari decât în alte ţări, dar nu sunt la nivelul pe care îl pretind politicienii americani şi, în faţa intereselor dominante ale marilor bancheri, ele devin palide, şterse. Citiţi istoria havaienilor de la sosirea americanilor în arhipelag, citiţi istoria amerindienilor şi a sclavilor africani din Statele Unite. Am petrecut o altă zi, ca într-o altă lume, în Polynesian Cultural Center, o lume simplă, deschisă, bună şi frumoasă, reprezentată de toate arhipelagurile polineziene într-o amenajare grandioasă, ca spaţiu şi specificitate, pe versantul opus americanizatului Honolulu. Câtă diferenţă! Dar adâncul specificului polinezian, natural şi fantastic, l-am simţit în altă insulă, când am aterizat la Kona, în marea insulă havaiană sau The Big Island. Am stat la Kailua Village şi închiriând o maşină am cutreierat insula în lung şi-n lat. Am fost copleşiţi de Hawaii Volcanoes National Park şi de celelalte parcuri naturale, de aşezările istorice încărcate de naraţiuni despre unificatorul arhipelagului, Kamehameha cel Mare, şi despre Tutu Pele, zeiţa vulcanilor, ce locuieşte în cel mai mare vulcan din lume, Kilauea Caldera, crater ce fumegă molcom, în somn, sub privirile uimite ale sutelor de vizitatori din toată lumea.

Vara Războaielor Mari

În anul 2014 s-au împlinit 100 de ani de la declanşarea Primului Război Mondial şi 75 de ani de la cel de-al Doilea Război Mondial, evenimente istorice abominabile, pe care le-am evocat concis şi real. Am scris după o lungă şi variată documentaţie, am scris în memoria bunicilor mei, ţărani români, unul bănăţean şi altul oltean, care au luptat în primul război: primul a fost cătană la împăratul Austriei, iar al doilea, fiind soldatul regelui Ferdinand, a luptat pentru întregirea neamului românesc. Am scris şi în memoria tatălui meu care, în cel de-al doilea război, a făcut şi campania antibolşevică în Est şi campania antifascistă în Vest. Ce manipulări ale conducătorilor dominanţi, ce aberaţii şi câtă lipsă de chibzuinţă, câtă tragedie umană fără de sfârşit şi ce consecinţe peste generaţii. Marile adevăruri istorice despre aceste războaie au fost torsionate, falsificate, încarcerate de către conducătorii lumii, cei care au împărţit lumea după câtă putere economică şi militară   aveau, după cât erau de loviţi de Morbul lui Alexandu (cel Mare). În urma acestor împărţiri, România a fost dezmembrată, cotropită, înlănţuită, jefuită. Toate le-am documentat în acest anotimp şi, pentru adevărurile istorice, unii conaţionali, m-au etichetat politic incorect şi au evitat să mă editeze. Şi nu sunt numai adevărurile despre războaie ci şi cele despre viaţa politică românească interbelică şi influenţa regală, care au ruinat naţiunea şi patria. Eu le-am scris cum au fost, în timp ce alţii, la comandă, încă mai falsifică sau îngroapă istoria.

Toamna Studenţilor Protestatari

Cu un an în urmă, împlinind 50 de ani de la absolvirea Facultăţii de Medicină, am fost la întâlnirile colegiale la Timişoara. Am rememorat vremea liceului şi studenţiei, vremea sărăciei şi a cartelelor, vremea când eram sub şenilele tancurilor ruseşti şi trebuia să slăvim şi să ovaţionăm tirania comunistă a Kremlinului şi a NKVD-lui. În acea vreme studenţimea timişoreană a avut curajul protestului anticomunist, cerând îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, plecarea armatei ruseşti din România, scoaterea limbii ruse din programa de studii. Timişoara, în data de 30 octombrie 1956, a devenit Tribuna Libertăţii României. Pentru acei studenţi îndrăzneţi ai generaţiei noastre, care au suferit deportarea, interogatorii brutale, exmatriculări, procese şi ani grei de puşcărie comunistă, am scris acest capitol de cunoaştere şi recunoştinţă datorată. Gratitudine şi mulţumire, deplin meritate, trebuie să le adresăm tot timpul; mai ales pentru că azi sunt unii care umbresc, care diminuează curajul şi acţiunea acelei generaţii, evenimentele istorice in urma cărora viaţa studenţilor români s-a îmbunătăţit foarte mult. Protestul şi Memoriul studenţilor timişoreni au fost discutate serios în CC al PCR şi tovarăşii au admis, cu stupefacţie şi mare îngrijorare, că noua intelectualitate, pe care voiau să o formeze dupa normă comunistă, este împotriva lor de la început! „Semn rău, trebuiesc îmbunătăţiri, tovarăşi”. Imediat, mămăliga din cantinele studenţilor a fost înlocuită cu pâine la discreţie, iar în anul următor limba rusă era scoasă de la admiterea în universităţi devenind facultativă în programă. În 1958, armata rusă părăsea România. Începutul eliberării! Singurul lucru ce nu s-a înfăptuit din Memoriul Studenţilor Timişoreni a fost schimbarea comunismului în democraţie. Pentru aceasta au luptat mulţi dar au mai suferit încă 33 de ani până când tot timişorenii au fost primii care au năruit un sistem, cum a spus revoluţionarul timişorean Ion Savu.

Solstiţiul iernii în Timişoara liberă

În 2014 s-au împlinit 25 de ani de când revoluţionarii timişoreni au năruit sistemul dictatorial comunist. Ei sunt primii din România care au făcut o breşă în dictatura comunistă, către libertate, către democraţie, breşă care nu a mai putut fi închisă de dictatură. La Timişoara a fost cu adevărat o revoluţie. Punctum! Pe cei ce nu cred sau sunt rău intenţionaţi, un martor al evenimentelor din decembrie 1989, scriitorul Titus Suciu, îi trimite la dicţionar, să citească cel puţin acea definiţie şi vor vedea potrivirea, echivalenţa, adevărul. Am fost la Timişoara să mă documentez, să citesc şi să întreb. A fost o adevărată revoluţie, proprie, românească, în spiritul anului 1989, când lagărul comunist s-a năruit precum pietrele de domino aşezate vertical una în spatele alteia şi ultimei i se dă impulsul de cădere. Impulsul l-a dat preşedintele Ronald Reagan în celebrul discurs de la Zidul Berlinului: „Mister Gorbaciov, tear down this wall!” şi Mister Gorbaciov a fost de acord. Omenirea a rămas uluită de această năruire neaşteptată şi aproape fulgerătoare a comunismului. Românii erau disperaţi să scape de Ceauşeşti, dar nu aveau niciun program înlocuitor şi astfel totul a fost la întâmplare. La Timişoara, nişte enoriaşi reformaţi, adunaţi în faţa casei unui pastor ce refuza o decizie judecătorească, au atras trecătorii curioşi ce s-au revoltat, deşi nu au fost informaţi corect. Dintre ei s-a format nucleul revoluţionar care, văzând laşitatea pastorului de-a li se alătura, l-au lăsat în plata Domnului şi-a Securităţii, au trecut podul şi au început revoluţia. Au învins într-o sătămână. S-a scris şi vorbit mult despre săptămâna timişoreană şi încet-încet, după 25 de ani, lucrurile încep să se limpezească, adevărurile ieşind la suprafaţă. Amarnice adevăruri. Dintre foştii revoluţionari, mulţi sunt dezamăgiţi de situaţia din ţară şi, pentru prima oară în istoria noastră, emigrează lăsând în paragină, datorită politicienilor, una dintre cele mai frumoase ţări din lume.

(Casa cu flori, Bistriţa, iunie 2015)

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

Piața Obedienței din Timșoara

Posted by Stefan Strajer On July - 22 - 2015

Piața Obedienței din Timșoara

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware, USA)

Dacă veți căuta pe harta municipiului Timișoara nu veți găsi nicio piață cu acest nume. Numele oficial este Piața Libertății. Acest loc era o oază de verdeață și liniște unde pe bănci, la umbra copacilor se odihneau pensionarii, discutând, citind sau admirând covorul de flori multicolore, copiii alergau după porumbeii, care după ce primeau ceva de mâncare se adăpau la fântâna arteziană amenajată special pentru ei.

Nimic din toate acestea nu mai există. Copacii au fost tăiați fără milă, fântâna a fost demolată, băncile au dispărut, iar porumbeii privesc peisajul arid al pieții pietruite de pe acoperișul primăriei vechi. Dintr-un loc de recreere și odihnă a devenit doar un loc de trecere pe care simți nevoia să-l părăsești cât mai repede.

02.piata-obedientei

Foto. 01. Așa arată Piața Libertății după „reabilitare”

Toate acestea le datorăm aleșilor locali, care au dovedit cu această ocazie o gravă lipsă de cultură ecologică. Peste tot în lumea civilizată copacii sunt respectați, se adaptează proiectele pentru a-i încadra în construcția arhitectonică și nu invers, în numele unui proiect se rade tot. În locul copacilor se pare că vom avea arbuști în ghivece. Cum să numim această operație de a tăia copacii verzi și a pune în locul lor ghivece cu arbuști?

Dar nici cu istoria nu stau prea bine, pentru că obiectivul central al pieței, de la care converg cercuri concentrice de dale roșii, este monumentul Sfântului Ioan de Nepomuk, care nu are nicio legătură cu istoria Timișoarei sau a României. El a fost preot catolic vicar în Boemia. Pentru că nu a vrut să divulge regelui taina spovedaniei (regina era bănuită de infidelitate), el a fost aruncat în Vistula, nu în Bega.

Sfântul Ioan de Nepomuk nu are nicio semnificație pentru ortodocși și nici sfinții Rochus, Carol Boromeu și Sebastian plasați pe celelalte trei laturi ale monumentului. Nici statuia Sfintei Fecioare Maria, amplasată la partea superioară a monumentului nu are semnificație pentru ortodocși. Creștinii ortodocși nu se închină la statui, numai la icoane, iar Maica Domnului este reprezentată întotdeauna împreună cu Pruncul Isus. Deci nici măcar prezența Sfintei Fecioare Maria nu se poate invoca în sensul confiscării pieței de către monumentul respectiv.

În perspectiva candidaturii Timișoarei pentru Capitala Culturală Europeană în 2021 situația prezentării pieții axată pe acest monument, ca ceva deosebit, este jenantă pentru că în Arad, Oradea și Sibiu mai sunt statui ale sfântului Ioan de Nepomuk. În plus monumentul din Piața Unirii este aproape identic cu cel pus în valoare din Piața Libertății. Nu este penibilă lipsa de imaginație a edililor Timișoarei?

Despre patriotismul aleșilor locali ce să mai spunem decât că lipsește cu desăvârșire. Bustul regelui Decebal a rămas amplasat ca un satelit la marginea ultimului cerc care radiază de la grupul statuar al Sfântului Ioan de Nepomuk. Cele două tunuri, fabricate la Reșița, din apropierea bustului au dispărut. Timișoara nu are nicio statuie a unor personalități ale istoriei românilor. Nici un primar cu nume românesc care s-a perindat pe la conducerea Timișoarei din 1919 și până astăzi n-a reușit să ridice o statuie. Pe la începutul mandatului, domnul primar Nicolae Robu anunțase că va ridica o statuie ecvestră a lui Iancu de Hunedoara. A prezentat chiar și o machetă la primărie, dar se pare că au apărut „alte priorități”. Dacă nu sunt bani pentru o statuie românească, haideți să amplasăm bustul lui Decebal în mijlocul cercului, iar statuia Sfântului Ioan de Nepomuk să fie amplasată în fața unei catedrale catolice, fiind patronul catolicilor din Banat. Ioan de Nepomuk a avut, conform legendei, o moarte de martir apărând o dogmă religioasă, dar în realitate el a fost omorât pentru că a fost amestecat în intrigi bisericești împotriva regelui. Decebal a murit ca martir apărând țara în care trăim noi astăzi.

Recent primarul Nicolae Robu a anunțat că în afară de statuia ecvestră a lui Iancu de Hunedoara mai are intenția să ridice o statuie lui Eugen de Savoia care are o măreață statuie ecvestră și la Budapesta. Dacă pentru grofii maghiari Eugen de Savoia era un eliberator, pentru țăranii români din Banat el n-a fost decât un cuceritor care a înlocuit jugul de lemn otoman cu jugul de fier austriac (de fier, pentru că administrația austriacă era mai eficientă în colectarea dărilor, în plus față de impozitele imperiale românii erau obligați să presteze anumite servituții și pentru grofi maghiari).

Dar dacă nu găsim cultură ecologică, istorică, religioasă și patriotism la primarul nostru liberal, cu obediența față de minorități stă bine. Pe vremea primarului țărănist Gheorghe Ciuhandu la intrările în municipiu s-au montat plăci cu numele Timișoarei în trei limbi străine (maghiară, germană și sârbă) plus limba română. Asta, în interpretarea legii care permite montarea de plăci indicatoare și în limba unei minorități dacă are o pondere de peste 20%, ar însemna că ungurii, germanii și sârbii reprezintă 60% din populația Timișoarei, restul fiind țigani, evrei, arabi, bulgari, slovaci, italieni și poate câțiva români. Aceste plăci sunt la locul lor și astăzi.

Pe primar nu-l deranjează că-n orașul pe care-l păstorește limba română este tratată ca limbă second hand de către instituții publice. Toate afișele Teatrului German de Stat și ale Teatrului Maghiar de Stat au înscrisurile mai întâi în limba germană sau maghiară. Nu se respectă limba oficială a statului și se sugerează că aceste teatre ar fi ale Germaniei sau Ungariei, ceea ce nu este adevărat, ambele teatre fiind finanțate în totalitate de la buget.

Anual în Timișoara are loc un festival internațional al teatrelor de limbă maghiară, subvenționat de la bugetul local. Festivalul respectiv este popularizat printr-o prezentare în care prima limbă este maghiara, apoi româna și engleza. Aceasta sugerează că Timișoara s-ar afla în Ungaria, ceea ce pe domnul primar nu-l deranjează.

03.indicatoare-intrare-timisoara

Foto. 02. Așa arată plăcile indicatoare de la intrările în municipiul Timișoara

Dacă acestea le-a moștenit de la vechiul primar, iată un exemplu din timpul mandatului domniei sale. Este vorba de Monumentul pentru deportații în fosta URSS, amplasat în fața casei „Adam Muller-Guttenbrunn” din Timișoara, dezvelit în 8 martie 2015 în prezența unor înalte oficialități române și germane. Pe acest obelisc există un text scris mai întâi în limba germană și apoi în limba română. La câțiva metri distanță este placa pe care scrie sus CASA, jos Adam Muller-Guttenburg și dedesupt HAUS, pusă prin anii ’90. Atunci încă mai era respectată limba română.

Mi-am pus mereu întrebarea de unde atâta obediență față de minoritari și lipsă de mândrie națională la primarii Timișoarei, fie ei țărăniști sau liberali. Singura explicație este că atât de gustos este osul de la primărie încât ei fac orice ca să-l obțină și apoi să-l păstreze. Electoratul minoritarilor este disciplinat și votează cu cei pe care-i indică liderii lor.

Monumentul Sfântului Ioan de Nepomuk, bustul regelui Decebal și cele două tunuri au conviețuit în armonie, fără a se eclipsa unul pe altul, zeci de ani într-o piață bine echilibrată, prietenoasă și plăcută. Această armonie a fost distrusă prin ambiția bolnăvicioasă a unor capete înfierbântate care vor să-și arate disprețul față de românii majoritari și simbolurile lor, profitând de grețoasa obediență a oficialităților locale față de străinătate.

Acum răul a fost făcut. Oficialii se vor scuza că proiectul putea fi consultat la primărie. În alte țări nu cetățenii trebuie să meargă la primărie ci primăria vine la cetățeni. Adică se afișează planul proiectului pe un panou amplasat pe locul unde se va aplica cu mult timp înainte. Astfel cetățenii afectați văd ce-i așteaptă și pot să trimită la primărie obiecțiile lor. Sunt convins că oficialii locali au văzut pe unde au umblat asemenea panouri, dar pentru interesele lor este mai bine ca cetățenii să fie puși în fața faptului împlinit.

Pentru faptul că un loc plăcut, cum a fost Piața Libertății, a fost distrus, timișorenilor nu le rămâne decât să-și dea pumni în cap că n-au reacționat când a început tăierea primului copac. Lipsa de reacție, apatia, dezinteresul, încrederea oarbă în aleși, lipsa de solidaritate și de patriotism, lipsa de mândrie națională și de simț civic, toate acestea plus altele se răzbună și în final toți avem de suferit mai devreme sau mai târziu.

(Timișoara, 31 martie 2015)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors