Archive for the ‘Istorie ascunsa’ Category

autor Andrei Vartic

 

Duhovnic al Basarabiei interbelice – Iraclie Flocea

if

Dintre toate feţele bisericeşti care au slujit poporul român al Basarabiei în secolul XX (şi lista lor, mai ales pentru perioada interbelica, este uriaşă), parintele protosinghel Iraclie (Ion Flocea) este unul dintre cei mai vrednici. Venit în Basarabia din Pojorâta Bucovinei, intră în frăţia monahală la mănăstirea Harjauca în 1920 şi de atunci şi pâna la moartea din 16 august 1964 (după chinurile suferite şi în Gulagul comunist, şi de la închiderea tuturor manastirilor Basarabiei în anii ’50-60 a secolului trecut) a stat neclintit pe drumul Mântuitorului. Viaţa şi opera acestui monah neobişnuit a fost readusa în centrul atentiei opiniei publice de cercetatoarea Nina Negru (vezi „La Noul Neamt, pe urmele egumenului Ieraclie Flocea” sau „Ieraclie Flocea, misionar ortodox, publicist şi traducător”), dar şi prin staruinta nepotului sau, Ştefan Strajeri, editorul ziarului „Curentul International” din SUA (care a multiplicat şi difuzat şi una din cele mai importante carti ale parintelui, „Mozaic literar”, apărută în perioada interbelică). Vrednic misionar şi catehizator, mare duhovnic, monah preacuvios şi excelent predicator, parintele Iraclie face parte din acei oameni care nu au învatat din carti slujirea lui Dumnezeu, ci din chemarea propriei inimi. De asemenea duhovnici avem nevoie mai ales la încleştarea de azi (supratehnologizata) a omului şi cu sine însuşi, şi cu natura şi, de multe ori, şi cu Dumnezeu (vezi teoria şi practica urii de clasa comuniste sau pragmatismul aşa zis corect al noilor cominternişti europeni şi americani).
A fost unul din cei putini chemati de Domnul înca din copilarie. Multe din iluminarile sale profund ortodoxe, deşi, cu vremea, fac tot mai multe referinte la Filocalie sau la opera filozofilor antici sau contemporani, au acea mireasma, imposibil de confundat cu altele, a lucrarii directe a Sfântului Duh. Azi, când atâţia ierarhi ortodocşi îşi umplu CV-urile cu lista universitatilor apusene, a doctoratelor pe care le-au dat pe la Paris, Roma sau Berlin, a altor tipuri de studii pe care le-au făcut tot mai mult pe la Apus, pilda parintelui Iraclie vine sa ne reaminteasca, deja în paianjenişul globalizarii, ca adevarata universitate şi cel mai desăvârşit doctorat al unui calugar sunt rugaciunea la schit şi smerenia. Deşi cunoştea, mai mult prin eforturi de autodidact, şi pe Socrate, şi pe Dostoievski (pe care l-a comentat în câteva studii de mare valoare), şi pe alti mari filosofi şi scriitori ai lumii, deşi Filocalia este cartea lui de capatâi iar Evanghelia parte din inima lui de monah, învatatura lui Iraclie Flocea nu este una de enciclopedist, copiata din carti, ci vie, curata şi noua, proaspata armonizare a vechii noastre credinte ortodoxe cu lumea în care traim.
Anume el a vazut cât de aproape de creştinism era Socrate atunci când a murit pentru Zeul lui necunoscut, o prefatare antica, spune parintele Iraclie, a predicii Sfântului Apostol Pavel despre „Zeul necunoscut”, rostita câteva secole mai târziu tot la Athena. Tot el a aratat cât de important este pentru oamenii acestei lumi, nu doar pentru cei simpli (care, zice el, înţeleg mai repede predica despre nemurirea sufletului decât intelectualii), dar mai ales pentru elita lor culturala sa înteleaga ca aşa zisa evolutie a lumii, din care au facut atâta caz mai ales marxismul şi bolşevicii, este un impas al omului, nu o cale spre lumina. Parintele Iraclie arata, inclusiv prin predici exceptionale, întelese şi de taran, şi de cel şcolit, deosebirea esentiala dintre credinta ortodoxa în nemurirea sufletului, nesecat izvor al vietii, şi filozofiile contemporane, multe din ele mizând pe o ideologie a mortii, în care Dumnezeu nu-i şi nici nu a fost. Nu e întâmplator, spune parintele Iraclie, citând din sfintii parinti, ca Iisus a dat cheile raiului unui om, Apostolului Petru, dar pe cele ale Iadului le-a pastrat la El.
Deosebit de importanta, mai ales pentru modernitatea aşa zis „postmodernista”, care a pus stapânire pe o mare parte a intelectualilor români dupa caderea imperiului comunist, ni se pare disputa lui cu sofiştii ruşi, ieşiti din sânul Bisericii Ortodoxe Ruse, care au nascocit o „religie culturala”, o cale a mântuirii prin cultura, paralela cu cea din Evanghelie. Înverşunarea acelor oameni (cum ar fi protoiereul S. Bulgacov) de a demonstra ca „poetii, pictorii, constructorii, savantii” sunt „mai eminenti decât preotii religiei creştine… fiindca pe altarul ştiintei şi artei… inima omeneasca se rastigneşte vie şi iubitoare”, este adânc analizata şi combatuta de parintele Iraclie cu o finete rar întâlnita în disputele teologice contemporane. El arata ca încercarea protoiereului S. Bulgacov de a da un raspuns „la problema dintre progres şi eshatologie” este un atac direct împotriva Evangheliei şi a cuvintelor Apostolului Pavel despre timpul când „pamântul şi toate lucrurile de pe el vor arde”. Parintele Iraclie demonstreaza ca sofiştii ruşi aşa şi nu au înteles îndumnezeirea şi nemurirea anume a sufletului omenesc şi nu a lucrarilor sale. S. Bulgacov şi alti apologeti ai sofismului rus s-au speriat ca, de pilda, opera lui Puşchin tot ar putea arde în focul a toate mistuitor, şi au nascocit aşa zisul misticism al operelor de arta prin care „Puşchin a vazut aceleaşi lucruri pe care le cunoştea şi sfântul din vremea lui” (este vorba de Serafim din Sarov). Aratând diferenta uriaşa dintre „misticismul” artiştilor şi scriitorilor, bazat pe iluzie şi miraj şi purificarea prin asceza a sfântului Serafim, parintele Iraclie spune ca, de fapt, îndumnezeirea prin urcarea omului spre Dumnezeu (cale grea, neplacuta majoritatii artiştilor, orgolioşi din fire, uneori pâna la nebunie) nu are nimic în comun cu aşa zisul misticism artistic, fiindca marea biruinta a îndumnezeirii este smerenia (care nu e nici macar harul de a predica în fata multimilor sau cel de a lecui sufletele celor care vin la duhovnic, spune parintele Ieraclie), iar tinta artiştilor şi a scriitorilor sunt „fanteziile pe care aceştia le considera revelatii”. Aceste fantezii nu sunt misticism, dupa cum nici purificarea prin asceza nu este misticism, ci îndumnezeire. Aşa parintele Iraclie arata în învataturile sale – dupa opinia noastra  de mare folos pentru ratacirile inteleghentiei din epoca postcomunista şi postindustriala – ca „limitelele cunoscututului pe care poetii şi filosofii încearca sa le depaşeasca prin ajutorul logicei şi alegoriei” pot fi trecute şi cunoscute doar prin readucerea lui Iisus în inima. Fara Hristos în inima, spune parintele Iraclie, totul este deşertaciune. Fara Dumnezeu toate orgoliile lumii, toate scopurile pragmatice ale omului sunt ignoranta şi cadere în întuneric.
La cumpenele veacurilor – şi omul contemporan tocmai trece printr-o asemenea cumpana -, este bine ca „cei mai tari în cuvânt şi care au experienta vietii spirituale sa porneasca lupta cu ratacirile contemporane”, scrie parintele Iraclie. Probabil pentru asemenea cuvinte anume el a fost ales în 1944 de catre bolşevici din tot clerul Basarabiei şi condamnat la ani grei de Gulag. Atunci a fi condamnat şi la un singur an de temnita comunista însemna moarte sigura. Credinta la ajutat sa supravietuiasca şi dupa moartea lui Stalin a revenit la Hârjauca. La scurt timp, însa, manastirea a fost închisa, el s-a refugiat la Noul Neamt, iar când în 1962 şi aceasta manastire a fost pângarita de comunişti s-a retras la un fiu de al sau duhovnicesc la Chitcani, un sat de lânga Noul Neamt. A murit în 1964 iar Nina Negru i-a gasit cu greu mormântul în cimitirul satului. De frica comisarilor bolşevici oamenii s-au temut sa-i puna macar un semn pe mormânt. Dar, cine ştie, poate viata de încercari pentru lumina credintei, de „adevarata smerenie, nepatimire şi bogatie a harurilor” a parintelui Iraclie este mult mai importanta pentru noi decât mormântul lui.

Prizonier in propria tara (39)

Posted by admin On June - 18 - 2009

autor Aurel Sergiu Marinescu

 

asm

Pentru ca istoria sa nu se mai repete

Nu trebuie ca uitarea sa se astearna peste anumite situatii si intâmplari dureroase care au fost posibile datorita sadismului si a urii unora cât si  a nepasarii multimilor. Raul nu ar trebui sa se repete.
La ora actuala, poporul român se afla intr-un mare pericol caci prin manipulare, dezinformare si alte „ingrediente” ale agresiunii psihologice asupra maselor se urmareste de fapt desfiintarea dorintei de a sti, anihilarea impulsului de a cunoaste, pregatind pentru urmatoarea etapa uitarea, indiferenta sau neincrederea.
Ca sa nu se repete greselile trecutului nu putem sa nu pastram amintirea permanenta a celor intâmplate, fara ca lucrul acesta sa insemne in nici un fel ruperea de prezent si trairea doar in trecut.
Sa luam exemplul evreilor care, si dupa peste cincizeci de ani de la sfârsitul razboiului, tin permanent in atentia poporului lor cât si a popoarelor lumii suferintele si pierderile suferite in cel de-al doilea razboi mondial sub Germania nazista, denumite intr-un cuvânt „holocaust”.
Ei o fac nu pentru a schimba trecutul. Dar doresc sa inalte un zid prin memorie care sa nu mai permita din nou asemnea crime si barbarii impotriva nici unui popor si principiul lor este NEVER AGAIN.
Exista in România de azi forte interesate sa nu se popularizeze informatiile si ideile privitoare la atrocitatile comunismului sau sa se spuna ca nu este adevarat, ca ceea ce s-a petrecut nu a fost chiar asa de tragic sau ca n-ar trebui sa se dea importanta acelor ani de teroare deoarece trecutul nu poate fi schimbat iar preocuparea de a-l analiza si chiar de a-l cunoaste sub toate aspectele si in amanuntime este fara sens insemnând doar „pierdere de timp”. Exista voci care proclama ca nimeni nu are nevoie de asa ceva. Asemeni prezentului, si trecutul trebuie analizat si cercetat cu atentie, interpretat corect si obiectiv. De seriozitatea cu care se va indeplini aceasta analiza cât si de invatamintele ce vor fi trase in urma ei depinde viitorul tarii românesti caci necunoscând propriul trecut, necunoscând adevarul despre el, nu poti avea o imagine de perspectiva asupra viitorului care ramâne incert, scaldat in ceata si având mereu coborâta linia orizontului la jumatati de masura. (Prefata la capitolul II, n.r.)

Teroarea rosie si acest stacatto al mortii

Cred ca trebuie sa stabilim atent „teroarea rosie” din Rusia, gândita si aplicata de Lenin si ajutoarele lui, care a obtinut rezultatele pe care si le-au propus si care a fost aplicata, fara exceptie, in toate tarile in care s-au instalat la conducere comunistii. Cei ce vor studia inceputurile comunismului in China sau in Bulgaria, in România sau in Cuba vor observa ca strategia terorii s-a aplicat, cu mici diferente, dupa aceeasi tehnica sovietica exportata, iar scenariul terorii, gândit in faza de inceput a condus la aceleasi rezultate.
Teroarea bolsevica s-a camuflat sub diferite formule, sloganuri si lozinci ca: „pentru lupta impotriva fortelor contrarevolutionare”, „pentru apararea revolutiei si a  cuceririlor sale”, impotriva profitorilor, sabotajului, speculatiilor si altor ticalosii, nelegiuiri, crime, faradelegi, delicte, fapte rele „comise” de oficiali, negustori, comercianti si fabriacanti precum si de tot soiul de persoane indezirabile. Pedeapsa cu moartea a fost legiferata oficial in vara anului 1918 si, tot oficial, CEKA a dezlanutuit teroarea in aceeasi perioada, mai precis dupa impuscarea si ranirea lui Lenin de catre socialista evreica Fanny Kaplan (in luna august 1918). De fapt CEKA a operat executii sumare cu mult timp inainte, numai ca, in septembrie 1918, omorul dictat de stat ca santiune legala a fost legiferat.
}aranii si alte categorii sociale au refuzat predarea cerealelor, caci era vorba de rodul muncii lor sau de beneficiul obtinut prin exploatarea unei proprietati. Oamenii au inceput sa reziste echipelor bolsevice de perchezitii fortate si confiscarilor fortate. In acelasi timp, genialul criminal care a fost Lenin isi folosea timpul, pentru a da instructiuni personalului CEKA privitoare la violenta cu care trebuie sa actioneze statul impotriva lor. La foamea ce se intindea, datorita anarhiei, reformei agrare si dezorganizarii generale produse de politica bolsevica a lui Lenin, el a gasit solutia de a sili, constrânge, obliga si sanctiona brutal prin metodele cele mai dure, de la perchezitii si confiscari pâna la privarea de libertate si condamnarea la moarte. Speculantii de grâu au fost impuscati pe loc, de echipa de rechizitie; speculantii de orice fel erau impuscati fara intârziere. Membrii echipelor de rechizitii care se dovedeau necinstiti erau impuscati imediat.
Când comisarul de Justitie i-a propus lui Lenin sa schimbe denumirea Comisariatului Justitiei in Comisariatul pentru Exterminare Sociala, Lenin a raspuns fericit ca „asa ar putea fi dar ca nu este politic sa afirmi asta!”.
In februarie 1918, Lenin a decretat ca tara mama socialista este in pericol din cauza profitorilor, agentilor inamici, huliganilor, contrarevolutionarilor, tradatorilor, jefuitorilor, agitatorilor si spionilor germani. Solutia propusa era impuscarea pe loc. In martie 1918, s-a decis moartea prin impuscare a tuturor celor ce poseda arme fara aprobarea autoritatilor bolsevice precum si a celor ce ascund alimente. Rezultatul au fost nenumaratele arestari arbitrare si executiile in masa, toate torturile si arestarile in masa, facând parte din politica bolsevica inainte sa se formeze si sa actioneze armatele albe. Se acorda putin timp ca sa se tina evidenta si sa se clasifice oamenii arestati dupa acele raiduri de noapte. La Petrograd, in inima revolutiei, prizonierii, in general, erau inghesuiti in vechea caldire a politiei, nu departe de Palatul de Iarna. Aici, cu sau fara interogatoriu, erau pusi la zid in curte si impuscati. Sunetul stacatto al mortii era acoperit de zgomotul motoarelor de camioane care mergeau intruna tocmai ca sa acopere galopul gloantelor. Aceata a fost noapte de noapte, simfonia „Teroarei rosii” a lui Lenin.

24 de ore de la arest la decizia de impuscare

Dzerjinsky completa: „aceasta teroare este acum foarte necesara in conditiile in care traim in timpul acestei revolutii. Sarcina noastra este lupta cu dusmanii puterii sovietice in scopul de a inabusi crimele in embrion. Noi ajungem la concluzii repede. In majoritatea cazurilor, de la arestarea criminalului pâna la timpul când luam decizia trec numai 24 de ore si nu inseamna ca aceasta decizie a noastra nu este fundamentata”.
Aceatsa a fost metoda bolsevica revolutionara si eficienta: 24 de ore de la arest la decizia de impuscare.
Dupa atentatul impotriva lui Lenin, in septembrie 1918, Consiliul Comisarilor Poporului, ca urmare a raportului lui Dzerjinsky si raspunzând strigatelor pentru sânge si razbunare ale bolsevicilor dar mai ales ascultând semnalul de alarma privitor la pericolul in care se afla din cauza opozitiei in crestere, a ostilitatii impotriva organelor CEKA, a taranimii care se ridica contra regimului bolsevic, a dat „Decretul Teroarei Rosii”. Aceasta era de fapt de mult instaurata. Decretul suna asa: „In prezenta circumstanta este de o importanta majora de a garanta spatele frontului prin TEROARE; de a intrebuinta munca CEKA dându-i stil si caracter mai sistematic. Este important sa asiguram existenta statului izolând dusmanii de clasa in campuri (lagare, n.r.) de concentrare. Toate persoanele amestecate in organizatiile garzilor albe, in comploturi si rascoale sa fie executate, si, daca este necesar, numele lor sa fie publicate aratându-se cauza executiei”.
Din momentul acela CEKA nu a mai fost supusa nici unui control privitor la actiunile sumare si a inceput o orgie de arestari, o cavalcada de torturi si executii. Ferocitatea Teroarei Rosii, condusa de o ideologie pragmatica, ideologie care propaga atât ura de clasa cât si ura de rasa, a actionat dupa un plan care urmarea ca burghezia sa fie exterminata. Aceasta exterminare premeditata, in masa, nu a fost raspunsul sovietic la interventia straina sau o reactie la aparitia armatelor albe, ci o decizie interna, un masacru dirijat de CEKA impotriva propriului popor si crimele indreptate impotriva propriului popor au continuat si dupa 1920.

Statistici ale teroarei rosii

Statistici ale victimelor TEROAREI ROSII ne ofera cifrele urmatoare: 28 episcopi, 1219 preoti, 9.000 doctori si personal medical, 355.250 intelectuali si profesionisti, 6.000 profesori si invatatori, 54.000 ofiteri din armata (plus marina), 260.000 subofiteri si cadre militare, 70.000 politicieni si public oficial. Nu sunt cuprinsi cei impuscati cu ocazia lichidarii diferitelor rebeliuni si nici mortii din motive diferite a caror viata s-a stins in lagarele de concentrare si nu apar nici mortii a caror exterminare a fost rezultatul tratamentului din inchisori. De asemeni nu au fost numarati mortii din luptele razboiului civil si nici mortii de pe urma foametei si a epidemiilor. Victime sunt de asemeni si milioanele care au fost stramutate, (cei exilati) in alte parti din Rusia, departe de locurile in care au trait, sau care s-au exilat ei insasi din Rusia sau au fost exilati fortat din Rusia. Numarul nu a fost inclus in cifrele date mai sus.
In statistica data mai sunt trecuti 815.000 tarani si 193.290 muncitori, victime ale teroarei rosii si, in ambele statistici se ascunde o veritabila tragedie, caci daca se adauga cei de origine taraneasca, inrolati in armata si omorâti plus mortii din lagarele de concentrare de origine taraneasca (in 1921, detinutii din acele lagare, in proportie de 80% erau analfabeti), inseamna ca cele mai numeroase victime provin tocmai din clasele pe care Lenin proclamase ca le reprezinta, ascuzându-se astfel dramatica realitate a opozitiei acestor clase la ideile comunismului.
OHRANA condamnata de Lenin si bolsevicii sai, in 1913 se compunea din 400 de agenti, 75 tehnicieni si era ajutata la nevoie de 15.000 de jandarmi. CEKA, in 1921, avea 262.400 agenti cu 31.000 personal civil, dar, in realitate era o forta militara cu 137.000 trupe interioare CECKA, 94.00 graniceri. Comparându-le, este greu sa gasesti si sa sustii o asemanare intre aceste doua forme politienesti. CEKA indiferent de numele pe care l-a purtat OGPU, GPU, NKVD, KGB, a fost de la inceput forta de securitate interna si fortade spionaj extern, arma PCUS, care, de la inceput a patruns in toate segmentele societatii ruse si mai târziu sovietice, actionând in toate sferele ei de activitate. Misiunea CEKA-ei a fost de la bun inceput sa perpetueze cu orice pret existenta statului sovietic si a partidului bolsevic si a facut acest lucru cu un succes urias.
In primii ani ai revolutiei, când multi din anturajul lui Lenin – oamenii lui de incredere – au fost denuntati si ca fosti informatori ai Ohranei, certurile si scandalurile ce au izbucnit in interiorul partidului, la cel mai inalt nivel, au fost inabusite eficient si s-a actionat cu extrema duritate ca din cei ce au vorbit despre acest subiect sa supravietuiasca cât mai putini. Insusi marele Stalin impreuna cu prietenul sau V.Roman Malinovsky nu se sfiau sa-l „toarne” pe Lenin la politie ca si Jacob Zhitomirski, confidentul lui Lenin, iar Veselago si Beria, impreuna cu Bogdan Kahulov activasera in serviciile secrete straine si generalul Bonch-Bruyevich, omul lui Lenin, fusese agent german. CEKA a fost instrumentul teroarei interne de la inceput si ea poarta raspunderea a milioane de victime. Pe masura consolidarii puterii sovietice s-a identificat cu PCUS si cu statul sovietic. CEKA s-a transformat intr-un urias mecanism de teroare care a dus continuu o campanie de distrugere a oamenilor. Daca la inceput au fost eliminati dusmanii de clasa, contrarevolutionarii, sabotorii industrializarii, gardistii albi, deviationistii, apoi a venit rândul trotkistilor si au urmat sapte milioane de kulaci (chiaburi) si tarani cât si alti contrarevolutionari, morti pe timpul lui Stalin, acuzati de a se fi opus colectivizarii fortate sau victime ale actiunii de informare dirijata de stat, intre anii 1928-1932.
Daca se cerceteaza cu atentie arhivele si documentle de istorie orala se constata ca toate tarile care au luat calea comunismului si care au importat „Teroarea” si consilierii sovietici, acest arsenal de atrocitati, sunt tari cu un model al exterminarii umane de o cruzime inimaginabila. Istoria lor a fost zguduita de aceleasi crime si a cunoscut acelasi tip de maree innecând adevarul in sânge si minciuna, existând desigur alte cifre, proportionale cu populatiile lor.

Harta României necunoscute

Si asa, din simplu opozant al practicilor comuniste la 20 de ani, am fost transformat in dusman al poporului român – chiar de agentii sovietici ajunsi la cârma tarii a caror prezenta de ocupanti trebuia s-o identificam – ce oroare!? Cu insusi poporul nostru. Dupa toate aceste persecutii si nedreptati mi-a venit rândul si mie, ca atâtor zeci si zeci de mii sa dispar in cealalta Românie necunoscuta, patria in care guverna doar Securitatea, o patrie care. Desi exista, nu figura pe nici o harta si nu era cunoscuta decât de cei ce locuiau in ea. România aceea necunoscuta avea un guvern numit Securitate, un presedinte numit ministrul afacerilor interne iar de treburile interne se ocupa o Directie Generala a Penitenciarelor, lagarelor si coloniilor de munca.
Localitatile României necunoscute erau conduse de calai si criminali ce aplicau doar instructiuni si pe acelea dupa bunul lor plac. România necunoscuta era condusa de fapt dupa legi speciale. Locuitorii se numeau detinuti politici, prizonieri politici pe care autoritatile ii considerau „banditi”, „tâlhari”, „fascisti” etc. Ei erau de fapt sclavii epocii moderne; intre ei existau totusi legi de convietuire si relatii civilizate. Unii dintre ei, putini de altfel numiti „turnatori” sau „ciripitori” nu le respectau. Asezarile României necunoscute se mai numeau si „institutii penale” sau inchisori, temnite, lagare sau colonii de munca. Capitala României necunoscute era Jilava si centrele industriale cel mai importante erau Aiud, Gherla, Margineni, iar asezarile mai mici: Sighet, Dej, Oradea, Ocnele-Mari, Lugoj, Caransebes, Craiova, Pitesti, Târgsor, Botosani, Craiova, Râmnicul-Sarat si altele si mai mici. }ara asta subterana, necunoscuta avea si zeci de centre agricole ca: Periprava, Chilia, Ghencea, Bendoiu, Luciu-Georgieni, Piua-Petrii, Salcia, Strâmba, Gradina, Stoinesti, Eforie si alte zeci in Dobrogea, in special la Peninsula, Valea Neagra, Poarta Alba, Km.5, Medgidia, Cernavoda s.a., in total peste saptezeci la numar care purtau nume de colonii si erau de fapt lagare de munca. Centrele mari si mici, de diferite capacitati se mai numeau si temnite sau inchisori situate pe diferite trepte ale importantei: principale, regionale, centrale, raionale si numarul lor depasea cifra de optezeci. In câmpia Baraganului au mai existat si alte circa douazeci de asezari agricole, temporare intemeiate de „stramutatii din Banat” numiti si „deportati”, probabil 50.000. De remarcat e faptul ca toate aceste asezari purtau indicative militare ca adresa: MAI-UM 0964, totul era tinut in cel mai desavârsit secret incât satele celor deportati din Banat, nu erau nici macar trecute pe harta tarii cunoscute.
In România necunoscuta, pentru prima oara in istoria celeilalte Românii cât si in istoria umanitatii, o conducere a avut drept scop nu bunastarea supusilor ei ci distrugerea lor rapida sau lenta prin intermediul conditiilor de viata si de munca. Niciodata populatia României necunoscute nu a fost „inventariata”, nu dispunem de nici un recensamânt al victimelor. Ea a avut stilul ei de viata, vocabularul si „jargonul” ei total diferit, folclorul propriu precum si o bogata literatura al carei gen predilect era poezia. Legaturile intre centre erau foarte bine organizate, locuitorii României necunoscute deplasându-se intre diferite puncte ale unei harti a terorii iar acele calatorii se faceau in general noaptea, in vagoane speciale de maxima securitate, construite special pentru condamnatii noii puteri care erau inconjurati de o paza corespunzatoare. Infatisarea simpla de vagoane postale avea rolul sa ascunda toate aceste transporturi intre insulele unui arhipeleag Gulag românesc. De la gari la centre (inchisori) sau de la asezarile agricole (lagare) la locurile de munca erau folosite mijloace auto sau tractoare. In centrele agricole insa, locuitorii României necunoscute marsaluiau in ritmul striagtelor si injuraturilor, ocrotiti de câinii lupi dresati si de mitraliere.
Din lumea nevazuta a României necunoscute nu au strabatut nici macar soaptele iar afara nu s-au auzit gemetele, urletele durerii, tipetele deznadejdii, zornaitul lanturilor impletite cu injuraturile, insultele si loviturile calailor. Daca s-ar fi auzit cât de cât o parte din adevarurile acestor existente de martiri din România necunoscuta, nu numai România oficiala dar si intreaga lume s-ar fi cutremurat.
Cum se ajungea in România necunoscuta? Simplu, chiar prea simplu, caci locuitorii României nevazute erau livrati din România oficiala prin serviciile de ancheta ale Securitatii care mai indeplinea si functia de „repartitie a fortelor de munca”. Dupa ce victimele erau supuse la un examen de rezistenta fizica si psihica – numit ancheta – care avea o durata necunoscuta si variata, de la câteva luni la câtiva ani, cei care rezistau primeau o „adeverinta” pentru inchirierea unui loc pe viata sau pe un numar de ani limitati, „adeverinta” eliberata de o alta institutie a Securitatii din România oficiala si care se numea Justitia Militara sau Tribunal Militar. Acesti condamnati rezistenti erau expediati in România necunoscuta, in numar masiv, sub eticheta de „banditi”, „fascisti”, „tâlhari”, „dusmani ai poporului”, „reactionari” etc. Tribunalele Militare aveau ca misiune doar legalizarea muncii facute de tovarasii de la serviciul de „incercarea rezistentei” numit si „anchete penale”.
Din România necunoscuta, foarte putini au mai revenit in cea oficiala; purtatori ai unei adeverinte de eliberare si ai unui stigmat care i-a marcat toata viata. Cifra totala a populatiei României necunoscute nu cred ca se va putea cunoaste vreodata. Nu exista nici o statistica pe grupe de vârsta sau pe alte criterii. Evidentele au disparut in diferite modalitati sau sunt pe cale, unele din ele, sa dispara. Un mare secret in România necunoscuta l-au constituit si locurile unde au fost inmormântati toti cei ce paraseau din diferite cauze acea lume a durerii, „bucurându-se” de concursul larg al autoritatilor care ii urmareau cu ura si dincolo de moarte. Pâna si identitatea celor ingropati constituia un secret. (va urma)
Nota redactiei. Dupa trecerea in eternitate, la 31 august 2008, a pretuitului nostru colaborator, Aurel Sergiu Marinescu, am luat decizia de a reda atentiei cititorilor lucrarea lui de capatåi „Prizonier in propria tara” – aparuta in trei volume la Editura Vremea, din Bucuresti, in 1997.

Prizonier in propria tara

Posted by admin On June - 10 - 2009

autor Aurel Sergiu Marinescu

asm

Gropi comune, morminte necunoscute, oseminte anonime (continuare)

Trebuie spus ca in marea lor majoritate procesele politice nu se judecau de instante militare inferioare spre a exista posibilitatea de recurs la instanta regionala si, apoi, la Tribunalul Suprem. Dupa aceste forme urma cererea de clementa (gratiere) la Adunarea Nationala. Pentru cei ce erau judecati pentru infractiuni politice de catre instanta militara, prima instanta era deja tribunalul regional, recursul fiind adresat Tribunalului Suprem, deci se depasea o treapta juridica, de fapt nu avea nici o importanta, caci condamnarea era data de Securitate. Instantele juridice nu aveau decat rolul de a da o forma oficial legala condamnarii deja fixate. Judecatorii stiau ca ordinul de a fi executat era o masura politica profilactica si nu luau in considerare vinovatia sau nevinovatia prizonierului politic si nici faptul ca el, nefiind executat, dusmanii poporului vor crede ca aparatul represiv al conducerii politice nu este destul de puternic si vor trece la actiuni violente impotriva regimului instaurat si a conducatorilor lui.
La Jilava, camera condamnatilor la moarte se numea camera zero. O astfel de camera speciala se afla si la Vacaresti pentru executiile din Bucuresti. In alte inchisori insa condamnatii la moarte erau strict izolati intr-o camera situata ea insasi la extremitatea cladirii. Astfel se afla in toamna anului 1951, la inchisoarea militara Timisoara, intr-o camera, izolat, un condamnat la moarte, pare-mi-se cu numele de familie Dorau? Care aprovizionase cu armament partizanii din muntii Banatului, el reusind sa se infiltreze in uniforma de ofiter, intr-o unitate militara de unde a reusit sa sustraga un camion cu arme si munitie. In cursul zilelor si, uneori, noptile ii auzeam continuu zgomotul lanturilor de la picioare.
Nu cunosc exact daca in provincie se faceau executii sau prizonierii condamnati la moarte erau transportati in anumite inchisori pentru executie. Circula o informatie ca un gardian din Jilava, un tigan din Ferentari, pe nume Iamandi, era acela care impusca pe la spate in cap condamnatul, fapt pentru care primea 500 lei de fiecare crima (suma trebuie raportata la nivelul monedei si salariului din 1951). Tot el se pare ca era trimis in locurile din tara, unde urma sa fie executat un detinut politic condamnat la moarte.
In timp ce prizonierul condamnat la moarte se afla in camera speciala pentru condamnatii la moarte (la Jilava cum am mai spus, numarul zero), nu avea nici o asitenta medicala, nu era scos din camera pentru nici un motiv si, prin vizeta, gardianul il supraveghea continuu, el fiind obligat sa mearga continuu cu lanturi la picioare si catuse la maini de la 5 dimineata pana la 10 seara. Camera nu avea paturi, podeaua era de ciment si doar seara se introducea o rogojina pe care sa doarma iar dimineata era scoasa afara la ora 5.
La Vacaresti existau paturi care, in cursul zilei, erau lipite de perete, in pozitie verticala ca sa nu poata fi folosite, la 10 seara printr-un dispozitiv de afara erau puse in pozitie orizontala spre a fi folosite, fara nici un fel de saltea sau acoperitoare iar, dimineata, la 5, prin acelasi dispozitiv erau manevrate in pozitia verticala. La mijlocul camerei se afla un inel fixat in beton de care se legau printr-un lant lanturile detinutului de la picioare. La fel se proceda cu fiecare condamnat aflat acolo si toti erau in miscare continua, zgomotul lanturilor fiind auzit oricand de gardian. Daca un condamnat se oprea din mers, se facea liniste, zgomotul lanturilor trase pe cimentul podelii nu se mai auzea si gardianul isi facea aparitia imediat la vizeta prin care, de altfel, ii supraveghea aproape continuu.
Cand toate formalitatile zise legale erau epuizate, detinutul era chemat, seara in general, daca sosise raspunsul negativ al Marii Adunari Nationale. Atunci era scos din celula, si pus sa semneze ca a primit hainele si obiectele personale, dupa care i se comunica ca sentinta a ramas definitiva. Cei aflati in Vacaresti, in general condamnati pentru delapidare, in 1958-1960, iar inainte pentru sabotaj, erau transportati cu o masina GAZ la Jilava direct la locul executiei, in Valea Piersicilor, intotdeauna noaptea, cu exceptia lui Ion Lugojanu si a lotului sau care au fost executati, in cursul zilei. Formalitatile erau aceleasi si pentru cei aflati la Jilava care erau scosi din camera si transportati cu un GAZ in Valea Piersicilor. Acolo gardianul calau Iamandi ordona detinutului sa mearga inainte, el venea in urma lui si il impusca in ceafa. Un doctor constata moartea, dupa care, in groapa deja facuta in cursul zilei de detinutii de drept comun, Iamandi il impingea pe mort si arunca pamant peste el, acoperindu-l pana umplea groapa, nu inainte de a-i scoate catusele de la maini si lanturile de la picioare. Uneori ca sa existe mai multa operativitate se scoteau lanturile de la picioarele condamnatului inainte de a fi urcat in masina si acesta ramanea doar cu catuse la maini.
Pentru cei carora li se comuta condamnarea la moarte in munca silnica pe viata procedura era mai simpla; identificarea, scosul din celula, semnarea actului ca „a luat cunostinta”, apoi lanturile de la picioare erau scoase ca si catusele si cu obiectele de imbracaminte personala pe care le avea in sectia condamnatilor la moarte era transferat intr-una din celulele din reduit sau la Vacaresti, in inchisoare.
Comportarea condamnatilor la moarte in asteptarea hotararii definitive a fost cu totul diferita de la un individ la altul, in functie de structura sa morala. Unii devin crestini devotati, il regasesc pe Christos si se roaga continuu. Altii devin sfidatori, dusmani fanatici ai comunismului. De frica de a nu striga „Jos comunismul”, ceea ce unii au facut-o ca o sfidare totala in momentul suprem, si ca sa nu devina un motiv ca plutonul de executie sa se gandeasca la ceea ce face si sa aiba mustrari de constiinta, s-a ajuns la concluzia ca e mai bine sa fie folosit un calau pentru executie, unul pentru toata tara.
In general atmosfera e pesimista, unii plang, altii cad in mutenie, unii devin atei si se revolta impotriva lui Dumnezeu, altii isi deapana amintirile, unii sunt nervosi, gata de harta, altii sunt calmi, impacati cu lumea si cu ei insisi. Asa s-au dus din aceasta lume mii de oameni. Un singur caz am auzit, cand condamnatul a fost scos din camera sa si impuscat in ceafa pe coridor, si dupa constatarea mortii, a fost transportat la Valea Piersicilor spre inhumare: Lucretiu Patrascanu, in inchisoarea Uranus. Se pare insa ca el si uneori si altii, din motive cunoscute numai de calaii sefi ai Securitatii au luat ultimul drum, in noapte, catre crematoriu iar cenusa se pare a fost aruncata in raul Dambovita.
Si daca mii si mii de victime au fost redate pamantului, curmandu-li-se miseleste viata si fiind ingropate hoteste, in intunericul noptii, de cele mai multe ori, si ingropati in pripa, ce s-a intamplat oare cu acele cadavre, nu putine, care au fost incinerate la crematoriu? Unde le-a fost aruncata cenusa?
Pe noi, cei care am trecut prin acel infern rosu, aceste intrebari ne vor urmari toata viata. Cati dintre noi au disparut? Unde sunt? Cand vor fi cinstiti asa cum se cuvine pentru suferintele lor?
Nimeni nu intelege mai bine ca noi si nimanui nu poate sufletul sa-i vibreze ca noua, celor ce am trait ani si ani prizonieri in inchisorile pentru detinuti politici, prizonieri in propria tara, nimeni nu poate trai emotia si zdrobitorul adevar al versurilor scrise de poetii nostri din inchisoare: Nichifor Crainic si Rady Gyr.
N.Crainic scria intr-un peom:
Intrebat-am bufnita cu ochiu sferic
oarba care vede’n intuneric,
tainele ascunse de cuvant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Iar Radu Gyr numarand mormintele celor ucisi, de care arde pamantul tarii, nu poate compara martiriul atator mii de fiinte decat cu resurectia, cu invierea umpland cerul de faclii, precum in noaptea de Paste „cu viata pre moarte calcand”. El scrie in Imnul mortilor:
Ati luminat cu jertfe sfinte,
pamantul, pana’n temelii,
caci arde tara de morminte,
cum arde cerul de faclii.
Inchei acest prim volum cu doua citate din poemele lor, care ne-au mangaiat si intarit sufletele schingiuite si ele. Poezia lor ne-a umplut inimile cand eram in lanturi.
***
Nota redactiei. Continuam cu volumul doi din trilogia „Prizonier in propria tara”. Prefata acestui volum fiind semnata de catre Gabriel }epelea.
***
Glose la viata de dupa gratii

L-am cunoscut pe autorul ciclului de insemnari Prizonier in propria tara, Aurel Sergiu Marinescu, la Aiud, prin anii 1951-1952. Era un tanar de un optimism debordant care m-a surprins, in plus, prin abordarea etichetei de „liberal”, speta rara acolo, printre cei de varsta sa. Imi amintesc de actiunea comuna de a veni in ajutorul prizonierilor varstnici, ca academicianul Constantin Motas si altii, strecurand cu mari riscuri alimente de la detinutii ce lucrau in fabrica, sau la corvezi, la cei claustrati in depozitul uman din sectia a II-a. Intuiam in el o speranta a vietii publice din tara noastra.
In anul 1995, l-am reintalnit la prezentarea cartii sale care a avut loc la Uniunea Scriitorilor si Libraria Sadoveanu. Tanarul din 1951 ma concura la riduri si ma intrecea in revolte. Ca toti adevaratii romani expatriati si-a plimbat trupul prin Manhattan si Brooklyn dar spiritul sau a ramas cantonat in tara de langa Carpati, alaturi de cei ce „n-au avut tinerete”. A avut taria de a retrai pasii prin suferinta, de a aduna date, de a reconstitui viata de galera. Si-a impus sa depuna marturie. Si nu e putin lucru – nu datorita vigilentei Securitatii – ci repararii in constiinta a tuturor spaimelor, loviturilor, umilintelor. E o suferinta de care cei ce n-au cunoscut „reeducarea” in temnitele comuniste nu se vor putea apropia decat cu multa aproximatie. Depaseste orice fantezie! Pot sa spun ca am incercat si eu in cateva randuri sa-mi fac datoria de martor, dar de fiecare data m-am oprit, surpat de cosmaruri. Aveam de ales intre viata si amintiri – dar ce amintiri! Practic un jurnal retrospectiv de puscarie inseamna o noua condamnare, o nedorita resurectie. Iata de ce romanele inspirate de viata concentrationara par atat de palide – ele fiind de obicei opera unora care au cunoscut infernul doar din „calatoriile” altora. Cele mai numeroase carti despre anii de detentie sunt axate pe versuri. Prin virtuitile ei mnemotehnice, poezia a populat celulele cu draperia ei de ura si uitare, s-a transmis din gura-n gura, ca-n baladele populare si a devenit suplimentul mirific cu care puscariasii si-au amagit portiile de arpacas. Poezia nu era „compusa” aici (nu utilizez termenul „scrisa” fiindca noi nu dispuneam de hartie si creion, considerate arme periculoase), doar daca considerati poeti „afara”, in libertate, si nici ascultata sau memorata doar de acestia. Se pomeneau poeti adolescenti care „conspirasera impotriva ordinei sociale” cantand la o petrecere versuri patriotice tabu; varstnici cantonati in perimetrul Cosbuc, alaturi de numerosi braconieri literari din perioada verde a tineretii. Ei compuneau versuri ca si adevaratii poeti pentru ca nu puteau face altceva, poezia fiind acolo unica posibilitate de a comunica cu altii, cu trecutul si viitorul.
Pe langa versuri, viata de dupa gratii si-a gasit o reflectare frecventa in amintiri, insemnari, evocari, cele mai multe constituindu-se in reportaje-ancheta. Aurel Sergiu Marinescu isi incepe relatarea calatoriei in infern printr-o incercare de decelare a radacinilor terorii in Rusia, unde principalul instrument de guvernare al autocratului Rusiei, tarul, a fost politia secreta, politica! Cei patru luntrasi ai mortii, Lenin, Dzerjinsky, Beria, Stalin, n-au realizat decat o perfectionare, o adaptare a sistemului la imperativele absolutismului comunist.
In continuare, Aurel Sergiu Marinescu analizeaza planul de comunizare al Romaniei, „pregatirea tarii noastre pentru a deveni o colonie sovietica, distrugerea institutiilor traditionale: regalitatea, armata, partidele istorice in frunte cu PN}, lichidarea marilor societati implicate in afaceri cu strainatatea, infiltrarea agentilor KGB, oficializarea agentilor Bodnaras, Pantiusa, Ana Pauker, Luka Laszlo etc; derivacreata in societatea romaneasca de intelectualii oportunisti ca Parhon, Sadoveanu, Ralea, Iorgu Iordan etc; organizarea Securitatii dupa „sistemul din patria mama a socialismului biruitor”, pentru a ajunge, dupa circa o suta de pagini la marile capitole: arestarea dupa modelul rusesc, anchetele, calatoria cu duba-vagon penitenciar, viata in inchisoare si coloniile de munca soldate cu cimitire anonime, gropi comune, osuare crescand pretutindeni ca iarba…
Suntem in fata unei radiografii penitenciare, in care prezentarea generala cvasi-stiintifica se interfereaza cu cazuistica, cu relatarea unor momente-cheie din viata autorului si a personajelor intalnite in marea incercare. Bipolaritatea calai-victime constituie axa centrala a cartii, ca dealtfel in toate lucrarile de acest gen. Cand autorul intalneste o oaza de lumina in ochii unui gardian o noteaza cu placere, dupa cum se arata neiertator fata de capitularea unor detinuti ori compatimitor.
Urmarind un fenomen care a marcat viata sutelor de mii de romani in perioada comunista, Aurel Sergiu Marinescu cerceteaza documente, scotoceste prin sertarele propriei amintiri si ale colegilor, relateaza fapte incredibile lansand avertismentul cave = luati aminte sa nu se mai repete. Asemeni cronicarului care nu dorea „sa se inece in uitare cele cumplite vremi”, Aurel Sergiu Marinescu are constiinta datoriei implinite fata de prieteni, fata de victime si fata de istorie. Sunt convins ca volumele ce vor urma vor completa cu alte date cutremuratoare istoria universului concentrationar romanesc.
Gabriel }epelea
(Vor urma capitolele din volumul II)
Nota redactiei. Dupa trecerea in eternitate, la 31 august 2008, a pretuitului nostru colaborator, Aurel Sergiu Marinescu, am luat decizia de a reda atentiei cititorilor lucrarea lui de capatai „Prizonier in propria tara” – aparuta in trei volume la Editura Vremea, din Bucuresti, in 1997.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors