Archive for the ‘Istorie ascunsa’ Category

Douazeci de ani de la caderea comunismului

Posted by Stefan Strajer On December - 17 - 2009

Douazeci de ani de la caderea comunismului

Amintiri personale despre revolutie si securitate

PICT0751

Autor: Ioan Ispas

1. Zilele premergatoare revolutiei.
Atmosfera din Timisoara toamnei anului 1989 era tensionata. Congresul al XIV-lea al PCR-ului, de la care oamenii se asteptau la doua masuri: a) îmbunatatirea aprovizionarii cu produse alimentare si a conditiilor de trai, ca urmare a achitarii datoriei externe, si b) înlocuirea lui Nicolae Ceausescu, al carui cult al personalitatii devenise insuportabil, cu oricine, chiar si cu Nicu Ceausescu, a trecut fara sa se întâmple nimic. Nici unul din cei peste trei mii de delegati la congres n-a avut curajul si demnitatea sa propuna ceva care sa îmbunatateasca lucrurile, n-au fost decât niste aplaudaci jenanti. Ei erau multumiti, aveau magazinele nomenclaturii bine aprovizionate si alte privilegii.

Foto. Imagine Revolutie

Foto.Imagine din timpul revolutiei
Prin noiembrie au început sa circule zvonuri prin oras ca ar fi fost proteste ba la Iasi, ba la UMT (Uzinele Mecanice Timisoara, a doua unitate ca marime dupa Comtim). Am aflat ca pe zidul de pe str. Garii a Combinatului Petrochimic Solventul într-o dimineata a aparut o inscriptie “Jos Ceausescu“, dar cei de la Serviciul administrativ, au dat cu var peste ea, asa ca dupa masa când am plecat acasa abia se mai zarea ce a fost scris.
În intreprinderea în care lucram de asemenea plutea în aer o senzatie de asteptare. La o sedinta comuna de partid si sindicat pe sectie se anuntase si participarea directorului general, asa, ca sa ne creasca moralul. În acea perioada eram sef de sectie coordonator, faceam parte automat din prezidiul adunarii, asa ca în timp ce asteptam sosirea directorului ma uit peste materialul pregatit de un coleg, Borbely Anton, vad trei citate din Ceausescu, le tai cu pixul, spunându-i sa nu le citeasca pentru ca ne facem de râs în fata oamenilor. Ajunge si directorul Bobitan la sedinta si pâna se fac formalitatile initiale cere sa se uite peste materialul ce urma sa fie citit, exemplarul cu taieturi, vede si nu zice nimic. Se termina prima parte, cea la care participau toti sindicalistii, ramânând numai membrii de partid, când directorul Bobitan observa ca pleaca si presedintele sindicatului pe sectie, întrebându-ma de ce nu ramâne. Raspund ca Baciu, presedintele de sindicat al sectiei nu este membru de partid. Directorul se revolta ca nu am gasit din atâtia membri de partid unul care sa fie presedinte de sindicat. Fac pe inocentul, dând vina pe oamenii care l-au ales democratic. De fapt ca sef de sectie aveam nevoie de oameni buni profesionisti si de caracter, carora sa nu le placa sedintele si nici sa umble cu vorbe mai sus. Asa i-am convins foarte greu pe doi din cei mai buni maistri, Patru Simion si Baciu Ion, unul sa fie secretar de partid si unul presedinte de sindicat. De aceea cumulam sedintele de partid cu cele de sindicat si de multe ori nici nu le tineam decât pe hârtie. Directorul Bobitan întreaba de ce Baciu, despre care stia ca este un maistru foarte bun, nu este membru de partid. La explicatia mea ca a facut doi ani de teologie si ca probabil din cauza asta nu este membru, vine cu solutia ca va vorbi la partid ca sa-l faca. Actiunea nu s-a finalizat pentru ca a venit revolutia, iar Baciu a ajuns sa fie ales lider sindical pe combinat.

2. Perioada revolutiei, prima parte.
Parasesc Timisoara, vineri 15 decembrie 1989, pentru a pleca la Nadab, un sat la o suta de kilometri departare, la taierea porcului îngrasat prin grija socrilor mei. Sâmbata, de dimineata devreme pâna seara târziu am fost ocupat cu pregatirea preparatelor din porc. Duminica, 17 decembrie,  dimineata ma duc la biserica, iar dupa amiaza pe la cinci plecam la Timisoara, cu masina încarcata cu pungi din preparatele facute din porc, ne oprim circa o ora la Arad, la familia sorei sotiei mele ca sa le lasam “proaspata“, adica produse din porc, apoi continuam drumul. Dupa circa un kilometru de la iesirea din Arad apare în lumina farurilor un transportor blindat, îl depasesc, dar de fapt constat ca era o întreaga coloana de transportoare blindate. Sunt putin mirat pentru ca din copilarie nu mai vazusem tehnica militara pe sosele. Când ajungem la intersectia cu drumul care duce la Baile Calacea, pe insula din mijlocul soselei era postata o tancheta, iar un ofiter de securitate ne opreste, apoi ne întreaba unde mergem. Raspund ca la Timisoara, nu mai zice nimic si ne face semn sa plecam mai departe. Pe masura ce ne apropiem de oras vedem pe cer o multime de trasoare, trase în plan vertical. Trag concluzia ca armata a dat o lovitura militara si a preluat puterea. La intrarea în Timisoara era un punct de control, de data aceasta însa era pustiu, dar pe partea cealalta erau cinci – sase militieni cu automate în spate. Pe drumul spre Timisoara nu întâlnisem nici o masina. Orasul parea pustiu, nimeni pe strazi, nici o masina pe sosea. Ajungem în Piata Marasti, alimentara din stânga avea geamurile sparte, iar în sensul giratoriu am facut slalom printre sticle sparte si lazi de apa minerala. Drumul spre hotelul Continental este însa blocat de un sir de soldati cu baionetele montate la automatele îndreptate spre noi. E clar, pe acolo nu pot trece, asa ca o cotesc la dreapta pe str. Rodnei (azi Eugen de Savoia), revin în giratoriul din Piata Punctelor cardinale, o iau pe bulevardul Tache Ionescu. |ncerc sa intru pe str. Paciurea, de lânga Facultatea de medicina, dar era blocata de un tanc. Întorc masina pentru a merge spre Piata Badea Cârtan, pe dreapta, sediul militiei judetene si al securitatii era în bezna, dar pe acoperis se observau personae cu arme în mâna. Trec podul peste Bega, de lânga piata, cotesc la dreapta si o iau pe malulul stâng pâna la podul Decebal. Aici erau trei tancuri, o multime de oameni si un detasament de scutieri.

timisoara_1989

Foto.Timisoara 1989

Opresc, ma dau jos din masina, de mine se apropie un ofiter pe care-l întreb ce se întâmpla, el ma întreaba cum de nu stiu, îi spun ca am fost plecat. Ofiterul, care parea foarte obosit, îmi spune ca de trei zile n-a dormit si dupa ce afla ca vreau sa merg acasa, în zona Complexului studentesc, pe strada Daliei, îmi spune ca ma lasa sa trec, dar ma sfatuieste sa nu ma duc acolo. Întorc masina cu intentia de a înopta la o matusa care avea o vila pe str. Popa Sapca, vizavi de închisoare, ajung acolo pe traseul pe care am venit, dar nu era nimeni acasa. În timp ce sunam la poarta se aud clar împuscaturi si suieratul gloantelor, asa ca nu mai insist la sonerie, ma urc în masina si parasesc zona centrala spre locuinta unchiului Chirila din Calea Aradului. Aici am mai mult noroc, sun si matusa Marioara îmi deschide usa apartamentului dupa ce ma identifica. Nu era o ora prea potrivita pentru vizite, era deja trecut de ora unsprezece seara, le explicam ca nu am putut ajunge acasa, asa ca matusa dupa ce ne serveste cu ceva de mâncare pregateste paturile pentru cei doi copii ai nostri, iar sotia si cu mine aflam pentru prima data despre evenimentele de la Timisoara, inclusiv ce aflase unchiul Chirila de la postul de radio Europa Libera. Pâna pe la ora doua s-au auzit împuscaturi, apoi a început o ploaie cu fulgere si tunete, ca-n plina vara, dupa care am adormit câteva ore. La sase dimineata am plecat spre casa, pe un traseu ocolitor, nu înainte de a multumi rudelor noastre si a le lasa niste preparate de porc, conform traditiei. Îmi las familia si încarcatura masinii acasa, iar IO încerc sa ajung la Combinat luând-o pe Bulevardul Eroilor de la Tisa, însa intrarea în Bulevardul Mihai Viteazul este blocata de soldati, sunt nevoit sa fac un ocol mai mare. Dar înainte de a-mi continua drumul sa explic de ce am folosit IO în loc de eu. Aceasta forma am întâlnit-o în cartea domnului Corneliu Florea VREMURI anti-ROMÂNESTI, editura Aletheia, Bistrita, 2001, mi-a placut atât de mult încât m-am hotarât s-o folosesc si IO. Când eram elev nu puteam sa-mi explic ce înseamna acel “Io Mircea Voievod… “ din hrisoavele domnitorilor, abia acum, dupa multi ani, citind cartea domnului Corneliu Florea, mi-am dat seama ca voievozii de atunci se exprimau ca si taranii de azi care spun IO în loc de eu. Scris cu litere mari din respect pentru propria persoana, fiecare suntem un unicat, deci meritam acest respect.
Atmosfera din combinat era tensionata. Productia continuase si-n ultimele trei zile, fiind o unitate cu foc continuu. Oamenii discutau în grupulete despre ultimele evenimente întâmplate. Este anuntata o sedinta pentru ora zece, la care trebuiau sa participe pe lânga sefii de sectii si servicii, secretarii de partid si presedintii de sindicat de la sectii. Între timp în sectia pe care o conduceam are loc un accident de munca. Un mecanic se opareste la un picior în timp ce demonta o pompa, probabil din cauza tensiunii nervoase nu s-a golit bine pompa. Accidentatul, însotit de un coleg, este trimis cu salvarea combinatului la Spitalul Judetean, pentru tratament. Însotitorul la întoarcere îmi spune ca Spitalul Judetean este înconjurat de armata care nu permite sa intre sau sa iasa nimeni. Securistul combinatului, capitanul Pasca ma viziteaza la birou cu scopul de a afla care este atmosfera în sectie si daca lipsesc oameni de la lucru si cine anume. Capitanul Pasca inginer chimist la baza, era un tip calm, cu bun simt, care nu m-a deranjat cu diverse probleme specifice cum o facea predecesorul sau, capitanul Andrei. Acesta avea obsesia sabotajului, venea la mine sa-mi spuna, ca el presupune, ca Ziegler ar fi în spatele unor opriri accidentale ale sectiei. IO îl cunosteam pe maistrul chimist Ziegler, unul din cei mai buni maistri din sectie, înca de pe vremea când eram stagiar la Râmnicu Vâlcea, tipul stârnea multa invidie printre colegi, fiind bun specialist si ironic, iar unii, informatorii lui Andrei, încercau sa se razbune, turnând diverse aberatii. Pierdeam mult timp pâna îl lamuream pe capitanul Andrei ca informatia respectiva nu are nici o legatura cu cauza tehnica a opririlor.

3. Despre tentativele Securitatii de a ma racola
Securitatea a încercat sa ma racoleze si pe mine în perioada primilor ani de inginerie, când lucram la Combinatul Chimic din Râmnicu Vâlcea. Faceam naveta cu autobuzul si fiind tânar si barbat, nu ma asezam pe scaun, chiar daca la urcare as fi gasit loc, pentru ca în mod sigur ar fi fost o femeie sau cineva mai în vârsta caruia ma simteam obligat sa-l cedez, asa ca ma asezam în spate si citeam o carte. Servieta, în care îmi pastram cartile, pachetul cu mâncare si sigiliul de la BDS (Biroul de documente secrete), o puneam pe suportul din spatele autobuzului. Coboram la penultima oprire, în zona Nord. Cu mine calatorea si fostul colonel de securitate Apostol, care era secretarul directorului general, si care cobora înaintea mea. Într-o zi când cobor constat ca mi-a disparut servieta. Nu era o pierdere mare, doar ca nu mai puteam consulta documentatia tehnica aflata la BDS. A doua zi dimineata pe la zece ma suna locotenentul de securitate Florea, care ma invita la biroul sau. Acolo lt.Florea ma întreaba daca am vreo problema, la care raspund ca nu. El insista, întrebându-ma daca sigiliul îl mai am. IO raspund, facând pe naivul, ca probabil l-am ratacit pe undeva, dar sper sa-l gasesc. El începe cu amenintari ca situatia e grava, ca trebuia sa-i anunt imediat, în final ca sunt norocos ca l-au gasit ei. În plus ei ma vor ajuta ca incidentul sa ramâna fara urmari, dar va trebui sa-i ajut si IO. Scârbit de aceasta înscenare, pentru ca eram sigur ca servieta a luat-o Apostol, pe care daca l-as fi surprins ar fi putut motiva ca a vrut sa faca o gluma, întreb, facând pe naivul, ce trebuie sa fac. Pai, zice lt.Florea, trebuie sa ne raportati ce face ing. Galin (seful meu, un om foarte de treaba si bun) si sa semnati un angajament. Raspund ca nu semnez nici un angajament, dar în calitatea mea de patriot român, în cazul în care observ ceva în sectie care ar pune în pericol instalatia o sa le spun. Pâna la urma lt. Florea ma lasa sa plec, multumindu-se si cu acea vaga promisiune. Nu l-am mai contactat însa sub nici o forma si nici el nu a încercat sa o faca. La circa un an de la aceasta tentativa de racolare, s-a plecat în Germania de Vest la o specializare de o luna de zile în vederea pornirii instalatiei oxo 2, de care ma ocupasem în perioada investitiei. Am fost propus sa plec, dar am fost ”taiat” de pe lista fara nici o explicatie. Sigur ca mi-ar fi placut sa plec, eram de patru ani inginer si nu iesisem din tara, pe lânga posibilitatea de a vedea o instalatie similara functionând era si aspectul turistic plus avantajele materiale. Era ”razbunarea securitatii’’. În anul urmator am primit ordin de încorporare, erau ultimele doua serii ale scolilor de ofiteri de rezerva de sase luni care urmau sa se desfiinteze, în care trebuiau cuprinsi toti absolventii cu studii superioare care scapasera pâna atunci de la încorporare din diverse motive. Lt. Florea ma cheama si-mi propune sa plec la scoala de ofiteri de rezerva de securitate de la Craiova, aducând argumentele ca este mai scurta, patru luni si ca este mai aproape de Râmnicu Vâlcea. Oferta era tentanta, eram casatorit, aveam doi copii mici. Era însa clar, daca faceam scoala respectiva intram automat în sistemul lor. Era o tentativa de racolare mai eleganta. Multumesc lt.Florea pentru oferta, apoi îi spun politicos ca mie îmi place arma chimica, asa ca o sa plec la scoala de la Bucuresti care dura sase luni. Bunicii mei, din ambele parti au fost tarani înstariti, “chiaburi“ cum îi numisera comunistii, unul din ei, Vasile Goldis, fost primar taranist, arestat din aceasta cauza în 1947, si cred ca s-ar fi rasucit în mormânt daca unul din nepotii lor ar fi devenit securist. Când a început constructia Combinatului Petrochimic Timisoara m-am transferat acolo pentru a urmari montajul si a pune în functiune instalatia oxo 3. Din nou sunt propus sa plec împreuna cu alti noua maistri si ingineri o luna de zile la specializare în Germania si din nou nu am primit aprobare de la securitate. În afara de aceste doua “neplaceri“, securitatea nu a putut influenta evolutia mea profesionala bazata pe munca si eficienta, trecând prin toate treptele ierarhice pâna la nivel de director general. În martie 1986 fiind sef de sectie schimb sunt chemat de directorul tehnic Mangiuca Avram care îmi arata o decizie prin care sunt numit director tehnic, el devenind director general. Fostul director general Pantea era bolnav de cancer pulmonar (probabil din cauza stresului) in ultimul stadiu, la numai 49 de ani, internat în spital am stat pe aceasta pozitie pâna a doua zi când directorul general Mangiuca era asa de bolnav încât abia putea urca scarile un etaj. Avea la 54 de ani ciroza, facuta din cauza stresului (nu era bautor). A plecat din combinat si nu a mai revenit, dar cu ajutorul unui regim alimentar bazat pe miere si brânza si-a refacut ficatul traind si astazi. Dupa circa o luna sunt chemat la primul secretar al judetului care-mi propune sa preiau functia de director general. Initial refuz, încep amenitarile voalate ca este sarcina de partid, dar la promisiunile de ajutor ale directorului comercial Petre Marin, care fusese si el invitat, în final accept. Ajungând însa pe aceasta pozitie am deranjat sefii mei prin comportamentul atipic. La o sedinta pe probleme de investitii convocata de primul ministru Dascalescu, dupa ce constructorii au dat termene fanteziste de finalizare a lucrarilor, am dat termenul de punere în functiune trei luni de la receptia investitiei. Dascalescu a insistat sa spun o data exacta, am refuzat, asa ca a intervenit ministrul Dinu care a adunat cele trei luni ale mele la data furnizata de constructori. Cu o alta ocazie ministrul adj.Paraschiv mi-a cerut sa-l destitui pe directorul mecano-energetic Farcasescu (caruia nu aveam ce sa-i reprosez) si sa numesc în locul lui pe Popovici, dar n-am facut-o. Prin august ministrul adj. Paraschiv îsi anunta vizita la Timisoara, îl astept la aeroport, ne oprim apoi la Comitetul judetean de partid. El intra singur la primsecretar, IO ramân pe hol unde ne astepta directorul Bunea de la Azur. Dupa circa o jumatate de ora Paraschiv iese si ne continuam drumul spre combinat, inclusiv Bunea. Aici Paraschiv convoaca o sedinta cu comitetul de partid plus directorii adjuncti, sefii de sectii si servicii, la care IO nu sunt invitat, anuntând destituirea mea si numirea lui Bunea ca director general. Nu mi-a placut pozitia asa ca am simtit o usurare revenind de unde am plecat, scârbit doar de modul în care s-a facut schimbarea. Bunea a rezistat un an, apoi a fost destituit si numit director peste cimitire. Asa se faceau promovarile si destituirile în sistemul comunist. Am prezentat cazul meu personal, pentru ca am auzit de multe ori justificari din partea celor care au semnat angajamente la securitate ca au facut-o pentru ca altfel nu ar fi putut sa se afirme în profesie. În sistemul comunist la promovari se întocmea un dosar de catre cei de la serviciul personal, poate ca se lua si un aviz de la Securitate, dar ma indoiesc ca acestia ar fi putut zice nu-l promovati pentru ca a refuzat sa fie informator. În schimb când era vorba de o plecare în vest, Securitatea avea ultimul cuvânt în sensul ca era suficienta rezolutia ”nu prezinta încredere“ si nimeni nu mai avea curajul sa aprobe deplasarea. Rezulta ca numai oportunismul este motivul semnarii angajamentelor de informatori, cel putin în perioada anilor de dupa 1970.

4.Perioada revolutiei, partea a doua.
Revenind la întrebarile cpt. Pasca îi raspund ca oamenii sunt nemultumiti ca s-a tras în multime, ca sunt morti si raniti, ca nu pot sa intre în spitale sa afle care este situatia rudelor, ca nu pot sa-si ridice mortii sa-i îngroape crestineste, ca sunt disparuti sau arestati despre care nu se stie nimic, ca de ce nu se publica lista mortilor, ranitilor si arestatilor. Referitor la absenti îi raspund ca productia nu a fost oprita, deci oamenii au fost la lucru si nimeni nu a raportat ca nu i-a venit schimbul. Sectia fiind cu foc continuu le permiteam oamenilor sa faca unul în locul altuia fara o aprobare speciala din partea mea, singura conditie era sa nu ramâna postul fara om. Stiam, de exemplu, ca unul din operatorii de la tabloul de comanda, Boros Emerich, n-a venit la serviciu fiind arestat, dar îmi displacea sa furnizez informatii despre anumite persoane. Pasca pleaca fara sa faca nici un comentariu si de atunci nu l-am mai vazut. La sedinta de la ora zece ne tine o cuvântare secretarul cu probleme economice de la municipiu (cred ca Murarescu), foarte surescitat, care ne spune ca bande de huligani au spart geamurile si au dat foc la magazinele din centru, distrugând bunuri ale întregului popor, ca fortele de ordine au fost nevoite sa intervina, ca s-a instituit starea de necesitate si nu avem voie sa circulam pe strada în grupuri mai mari de trei persoane, pentru ca în caz contrar este pericolul sa fim împuscati si sa anuntam oamenii despre aceasta situatie. Murarescu a avut o sarcina usoara, pentru ca, dat fiind specificul muncii în patru ture în combinat, la adunare n-au putut fi convocati, fara sa perturbe productia, decât sefii, la vecina noastra Elba situatia la sedinta respectiva a scapat de sub control, muncitorii fiind mult mai vehementi decât sefii. Dupa ora trei când am încercat sa plec acasa, iesirea dinspre Bega de la Elba era blocata de militari, asa ca a trebuit sa o iau pe str.Garii. De la gara, mergând paralel cu linia de tramvai, pe podul peste Bega era o tancheta a trupelor de securitate cu un ofiter iesit pe jumatate din turela. La scurt timp dupa ce am trecut cu masina, am auzit o rafala de mitraliera în spatele meu. Ulterior am auzit ca pe strada care am trecut au fost împuscati oameni în seara respectiva. |n aceeasi seara de 18 decembrie 1989, un tânar operator, Sorin Leia, din sectia oxo, a fost împuscat mortal în cap pe treptele Catedralei mitropolitane, în jurul orei 18, în timp ce aflându-se într-un grup de tineri agita steagul tricolor al României. Trebuia sa fie schimbul doi, dar nu s-a mai dus la lucru. N-a fost un glont întâmplator, a fost ochit cu premeditare de pe una din cladirile din jur, singurul din grup, probabil pentru ca agita tricolorul. Marti, 19 decembrie muncitorii de la Elba au oprit lucrul, au iesit în curtea fabricii si au cerut sa vina primul secretar al municipiului Radu Balan pentru explicatii si pentru a le asculta doleantele. Armata se afla înca pe strazi si cum se lasa seara începeau împuscaturile. Miercuri am plecat mai repede de la combinat cu intentia de a-mi duce familia la tara, iar IO sa ma întorc în aceeasi zi la Timisoara. În timp ce ma pregateam de plecare, ma uit pe geam si vad o coloana de muncitori care se deplasa pe bulevardul Eroilor de la Tisa spre centru. Erau muncitorii de pe platforma industriala din Calea Buziasului si de la UMT. Strazile se umplu de oameni. Acestia nu mai erau huliganii despre care vorbise Murarescu. Renunt sa mai plec, de fapt mi-am dat seama ca nu voi mai putea parasi orasul. Armata a început sa se retraga de pe strazi în ordine si fara incidente, soldatii fraternizând cu muncitorii. Nu am aflat nici pâna astazi cine a dat ordin de retragere a armatei, trupelor de securitate si militiei de pe strazile Timisoarei în dupa amiaza zilei de 20 decembrie, pentru ca retragerea s-a facut simultan, evident la un ordin. La ora 19 Ceausescu a tinut o cuvântare la televiziune vorbind despre bandele de huligani din Timisoara, în conditiile în care orasul era în mâinile muncitorilor de cinci ore, deci populatia unui întreg oras era total desconsiderata. Dupa trei zile în care cum se lasa întunericul începeau împuscaturile care tineau toata noaptea, a urmat o seara si o noapte într-o liniste mormântala, nu s-a mai auzit nici o împuscatura. Timisoara era un oras liber în mâinile timisorenilor. Ceausescu s-a întors din Iran în 20 decembrie la ora 15. La sedinta de la ora 18 la întrebarea sa care este situatia la Timisoara, comandantii militari i-au raspuns ca este liniste. Nimeni din anturajul lui Ceausescu n-a îndraznit sa-i spuna ca Timisoara este în mâna oamenilor muncii si ca acolo nu mai actioneaza câteva bande de huligani cum fusese informat initial. În 21 decembrie toate fabricile din oras au oprit lucrul, oamenii plecând spre Piata Operei. Muncitorii din combinat au propus oprirea completa a productiei ca sa poata merge si ei în centru, am convenit sa lasam în functie doar sectia oxo pentru a consuma propilena din cele doua sfere de câte 1000 metri cubi, care erau aproape pline si sa ramâna doar cei implicati direct în productia oxo. Orasul era izolat de exterior, inclusive telefonic, ne asteptam la represalii de genul unui bombardament în zona sferelor, iar cantitatea mare de propilena, în anumite conditii, putea duce la o explozie echivalenta cu jumatate din bomba atomica aruncata la Hiroshima. Sferele de propilena se aflau la circa 300 de metri de zona cu locuinte. Initial Combinatul Petrochimic fusese prevazut sa fie construit la Utvin, unde s-au si turnat o parte din fundatii, dar cei de la Intreprinderea de produse chimice Solventul au tras sforile pentru a fi mutat pe teritoriul ei, asa s-a ajuns ca cele doua veritabile bombe sa fie practic în oras. Cea care a decis schimbarea amplasamentului a fost Elena Ceausescu, gâdilata în orgoliul ei de “savanta“ prin plasarea în capul listei de co-autori la numeroase brevete de inventii ale cercetatorilor din Centrul de cercetari al Solventului. Legatura cu HI Pancevo se facea prin radiotelefon, prin relee proprii, securitatea n-a îndraznit s-o întrerupa, asa ca am cerut noi sa opreasca pomparea de propilena si etilena. Noaptea din 21 spre 22 decembrie a fost de asemenea deosebit de linistita, fara împuscaturi. Aproape trei zile Timisoara a fost complet izolata de restul tarii, într-o liniste totala, la propriu si la figurat. |ncepând cu seara lui 22 decembrie au început din nou împuscaturile si isteria teroristilor. Urmatoarele trei nopti au fost de groaza, de câteva ori a trebuit sa ne culcam la podea din cauza intensitatii cu care se tragea. Totul s-a interupt la fel de brusc cum a început, odata cu anuntarea executarii sotilor Ceausesu în seara de 25 decembrie, sugerându-se ca teroristii au abandonat lupta odata cu executarea sefului lor. Atunci am rasuflat usurati si nu ne-am întrebat de ce mai întâi ne este prezentat filmul executiei si nu capturarea lor cum era logic. Astazi stim ca ei au fost prizonieri în unitatea militara din Târgoviste înca din dupa amiaza zilei de 22 decembrie.

5. Întrebari cu raspunsuri amare.
De ce s-a tinut secreta capturarea sotilor Ceausescu timp de trei zile, ca apoi sa fie judecati în cinzeci si cinci de minute si executati imediat? Poate ca daca în acest timp n-ar fi fost ucisi peste 1600 de oameni, aproape de zece ori mai multi decât înainte de arestarea lor, nu ar fi aparut aceasta întrebare. Nu era normal ca imediat dupa capturarea lor sa se transmita la televiziune imagini cu ei în captivitate, desigur cu masurile de rigoare privind locul detentiei? Stia Ceausescu ce se întâmpla în tara cât timp a fost arestat? Evident ca nu, fiind complet izolat. Daca acesti “teroristi“ erau considerati fideli lui Ceausescu, de ce nu s-a cerut acestuia sa le ordone sa se supuna noilor comandanti numiti chiar de el, de exemplu generalului Stanculescu? Care a fost misiunea acestor “teroristi”? Logic trebuiau sa-si salveze seful si sa-i anihileze pe liderii care conduceau revolta. N-au încercat sa faca nici una din cele doua, dovada ca nici macar nu au tras în directia balconului Operei din Timisoara sau cladirii Comitetului Central, unde se aflau liderii revoltei. Dupa douazeci de ani înca se mai vad urmele gloantelor din jurul geamului de la podul cladirii din fata Operei destinate ”teroristului” care începuse “sa traga“ de acolo, dar nici un glont n-a lovit fata cladirii Operei. Paradoxal dar logic, întreaga comportare a acestor “teroristi fideli lui Ceausescu“ ne duce la concluzia ca aveau doua scopuri: a) sa faca legitima în fata poporului noua conducere, “care si-a riscat viata“ în timp ce fortele fidele lui Ceausescu trageau “din orice pozitie” si b) uciderea sotilor Ceausescu ca singura solutie pentru oprirea carnagiului. Se pune de asemenea întrebarea de ce a fost chemata populatia civila, neînarmata sa apere televiziunea si alte cladiri publice contra “teroristilor”. Normal si logic era sa se faca apel populatiei sa paraseasca strazile când se lasa întunericul pentru a usura actiunile armatei împotriva “teroristilor”. Spre onoarea sa generalul Guse a propus-o, dar Iliescu s-a opus.

Fotot. Revolutie 1989

În realitate tocmai asta se urmarea ca armata sa nu poata actiona, iar ”teroristii” sa se poata deplasa si camumfla mai usor printr-o multime dezordonata de oameni, iar efectul actiunii lor era mai amplu si mai senzational. În plus daca ar fi ramas numai armata sa se lupte cu “teroristii”, liderii militari ar fi putut avea pretentii privind preluarea puterii, cel putin în prima etapa. De altfel liderii militari au început sa colaboreze cu revolutionarii reprezentati, cu de la sine putere, de Ion Iliescu înca în dupa amiaza de 22 decembrie. Militia, Securitatea si trupele de securitate s-au subordonat armatei înca din 17 decembrie, odata cu lansarea consemnului ”Radu cel Frumos”, care însemna stare de razboi.

Foto.Ion Iliescu cu Nicolae Ceausescu la joacaFotot. Ion Marcel Ilici Iliescu unul din autorii loviturii de stat din 1989

Foto. Iliescu la joaca cu Ceausescu…apoi Iliescu ucigasul lui si artizanul loviturii de stat.

De ce nu s-a folosit în lupta cu “teroristii“ USLA (Unitatea Speciala de Lupta Antiterorista) care prin comandantul ei col. Ardeleanu s-a pus la dispozitia lui Ion Iliescu înca din 22 decembrie? Erau 1600 de luptatori antrenati exact pentru a lupta împotriva “teroristilor”, incomparabil mai eficient decât armata. Nu numai ca n-au fost utilizati dar s-a încercat sa se sugereze ca tocmai ei ar fi “fidelii teroristi ai lui Ceausescu”, atragându-i în seara de 23 decembrie într-o capcana în fata Ministerului Apararii, unde cele trei transportoare blindate usoare chemate pentru ajutor au fost distruse de tancurile din jurul ministerului, iar echipajele, inclusiv seful de stat major colonelul Trosca, omorâte si lasase în strada trei zile, ca o dovada ca teroristii exista. Aici “regizorul” macelului este cunoscut: proaspatul ministru al apararii Nicolae Militaru. Cazul uslasilor omorâti merita analizat. Sa presupunem ca generalul Militaru a dorit în mod sincer sa curete zona din fata ministerului de “teroristi“ si masacrarea uslasilor chemati în ajutor a fost un accident, o eroare umana. Daca este asa de ce uslasii raniti au fost lasati sase ore fara sa le fie acordat primul ajutor? De ce timp de trei zile trupurile celor opt uslasi ucisi au fost lasate în strada, sub paza militara, cu inscriptia “teroristi“, pentru a fi batjocorite de populatia din zona si prezentati ca “teroristii fideli lui Ceausescu“ la televiziune? Este evident ca n-a fost eroare sau accident, ci o crima cu premeditare cu scopul de a manipula populatia în directia dorita. Asadar cei din Ministerul Apararii, aflati în jurul generalului Militaru, printre care si generalul Stanculescu, au stiut în mod cert, în 23 decembrie, ca “teroristii“ nu sunt asa zisele trupe speciale fidele lui Ceausescu. Au omis oare cei doi generali sa-i spuna lui Ion Iliescu acest lucru? Nu s-a apelat nici la trupele de securitate, al caror comandant gen. Chitac de aemenea s-a pus la dispozitia lui Ion Iliescu în aceeasi seara de 22 decembrie. Tot pentru a sugera ca si aceste trupe ar fi fidele lui Ceausescu s-a înscenat masacrul de la Aeroportul Otopeni, când elevii scolii de ofiteri de securitate chemati în ajutor au fost întâmpinati cu foc si macelariti. Pentru ca nu stim cine au fost “teroristii“, nefind capturat, mort sau viu nici unul, stim în schimb cine a beneficiat de actiunile lor. |n criminalistica exista o regula când are loc o crima cu autor necunoscut, cercul suspectilor începe de la cei care ar putea sa profite de pe urma ei. Persoana care a profitat din plin de pe urma actiunii “teroristilor“ este cea care a ajuns în cea mai înalta pozitie din stat, adica Ion Iliescu.
În 21 decembrie, fiind în Piata Operei din Timisoara, am auzit cu urechile mele pronuntându-se numele Iliescu ca posibil înlocuitor al lui Ceausescu. M-am întrebat de multe ori, dar n-am reusit sa aflu, cine a fost persoana care a lansat prima acest nume, cu treizecisisase de ore înainte ca el sa apara la televizor. Daca am afla una din enigmele revolutiei ar fi clarificata. În 22 decembrie, în perioada în care Ion Caramitru îi spunea lui Mircea Dinescu: “Mircea, fa-te ca lucrezi!”, a aparut si generalul Militaru în uniforma, si care primul, îl anunta pe Iliescu sa vina la televiziune. Locuitorilor Timisoarei le era cunoscut numele înca în urma cu o zi, acum era facut cunoscut în toata tara. De ce primul civil care a intrat în Ministerul Apararii în seara de 22 decembrie a fost Ion Iliescu, adus de generalul Nicolae Militaru? Cum a reusit apoi Ion Iliescu sa-i convinga pe ceilalti generali prezenti acolo sa accepte reactivarea si numirea ca ministru al apararii pe generalul Militaru? Românii au un proverb: “Spune-mi cu cine te însotesti, ca sa-ti spun cine esti“.
Mai sunt câteva coincidente interesante. Din 1984, când a fost “trecut“ de la Ape la conducerea Editurii tehnice, beneficiind de toate avantajele nomenclaturii comuniste, locuind în continuare în vila din cartierul select al Primaverii, nu a mai iesit în evidenta pâna în dupa amiaza de 22 decembrie, când Ceausescu fusese abandonat în plin câmp. N-a semnat nici scrisoarea celor sase, n-a fost nici la mitingul din 21 decembrie, n-a riscat nimic, parca ar fi fost sfatuit sa ramâna în rezerva. Încercarile de declansare a revolutiei au avut loc în Iasi (esuata) si Timisoara, orase în care era cunoscut. A fost cinci ani student la Moscova, timp suficient pentru îndoctrinare, pentru a deveni un adevarat homo sovieticus si pentru a fi evaluat ca potential. În noembrie1988, Silviu Brucan s-a întâlnit cu Gorbaciov cu scopul de a obtine ajutorul acestuia pentru debarcarea lui Ceausescu. Gorbaciov a spus ca aceasta este o problema suta la suta româneasca si ca el nu se implica, ca vârful PCR-ului trebuie retezat, dar partidul trebuie sa ramâna principala forta politica în România. Brucan a obtinut totusi promisiunea ca el va fi protejat de o eventuala razbunare din partea lui Ceausescu. Aceasta s-a realizat prin vizite periodice ale corespondentului de la Bucuresti al publicatiei Pravda, ceea ce a permis si schimburile de informatii. Constantin Plesakov, care aminteste despre aceasta întâlnire în cartea sa “There is no freedom without bread! 1989 and the Civil War that brought down communism“, editura Farrar, Straus and Giroux, NY, 2009, spune însa ca Gorbaciov în 1989, era mai mult un, “King Lear“ decât un “King Richard“ (pag. 213). KGB-ul se distantase de el pentru ca permisese destramarea lagarului comunist. Chiar daca Gorbaciov a dat asigurari ca nu se va implica, nu însemna ca va face acelasi lucru si KGB-ul. Ce motive ar fi avut KGB-ul sa se implice în rasturnarea lui Ceausescu? Un singur motiv: sa propulseze la putere un lider prosovietic, prin care sa-si protejeze interesele în zona, cel putin pâna Rusia îsi revine din degringolada în care se afla. În acest sens Ion Iliescu reprezenta prototipul ideal; avea o origine “sanatoasa“, si-a facut studiile universitare la Moscova, a dovedit calitati de lider înca de atunci, avea o aura de oponent a lui Ceausescu. Se putea realiza aceasta fara varsare de sânge? O ocazie s-a pierdut la congresul partidului si ultima dupa întâlnirea de la Kremlin dintre Ceausescu si Gorbaciov din 5 decembrie 1989. O parte a discutiei dintre cei doi lideri este redata de Constantin Plesakov în cartea sus amintita. Ceausescu începe prin a întreaba daca stie ce a spus Lenin în 1903, la care Gorbaciov raspunde nu, cu un aer plictisit. “Nu conteaza cât de putini suntem, noi trebuie sa tinem steagul sus“ da Ceausescu raspunsul. În continuare Ceausescu se arata îngrijorat de soarta “tovarasului Honecker“ (liderul comunist din R.D.G – Republica Democrata Germana, n.r.), aflat sub ancheta penala, întrebându-l pe Gorbaciov care va fi soarta acestuia. Gorbaciov îi raspunde ca habar n-are, schimba subiectul începând sa faca aprecieri pozitive despre gradul de instruire, educatie si cultura al poporului român, insistând pe faptul ca trebuie insa facute urgent schimbari. Întâlnirea se termina fara nici un fel de promisiuni de schimbari din partea lui Ceausescu. Aceasta întâlnire esuata s-ar putea sa fi decis KGB-ul sa actioneze în varianta Timisoara. Tökes Laszlo era un personaj bine cunoscut în Ungaria. Când în toamna lui 1989 s-a început procedura de evacuare silita din casa parohiala, ministrul de externe maghiar l-a chemat pe ambasadorul României la Budapesta si l-a anuntat ca Ungaria a contactat ONU în legatura cu Tökes Laszlo si ca parlamentul maghiar l-a nominalizat pe acesta pentru premiul Nobel pentru pace, în consecinta cerea sa nu-l evacueze. Totusi, desi era logic ca va face valuri, hotarârea de evacuare a fost emisa în 7 decembrie, iar Tökes Laszlo si-a chemat enoriasii sa se adune în 15 decembrie (Plesakov, pag. 216). Deci manevra cu Tökes a fost premeditata si la ea au contribuit agentii KGB infiltrati în securitate. Data exacta când vor începe tulburarile fiind cunoscuta cu o saptamâna înainte a permis ca agentii provocatori sa fie la timp si-n locul stabilit.
Era absolut necesara uciderea Ceausesti-lor? Se pare ca prin uciderea lor s-au atins si urmatoarele trei obiective: a) Razbunarea lui Iliescu pentru marginalizarea sa, b) Executarea unui tradator. Din punctul de vedere al KGB-ului Ceausescu era un tradator pentru ca n-a executat ordinul comandantului suprem la invazia Cehoslovaciei în 1968, c) Prima dovada de loialitate din partea lui Iliescu. Dar si generalii implicati în represiune îi doreau moartea, pentru a nu fi ei acuzati. Liderii militari n-au avut curajul sa se opuma scoaterii armatei în strada, sa-l traga de mâneca pe Ceausescu atragându-i atentia ca armata nu poate trage în proprii ei cetateni, chiar “huligani“ fiind.
S-ar putea spune ca toate acestea sunt simple supozitii si insinuari, ca realizarile noii conduceri instalate in 1989 conteaza. Dar nerealizarile? Sa amintim câteva “scapari“ cu caracter antinational doar din domeniul politicii externe, principala atributie a presedintelui, pe care le formulam sub forma unor întrebari.
De ce s-a acceptat recunoasterea independentei Basarabiei sub denumirea de Republica Moldova? Nu stia presedintele ca dupa revenirea Basarabiei la patria mama în 1918, Uniunea Sovietica a înfiintat o republica moldovenasca la est de Nistru, ca un cap de pod pentru pretentiile emise în 1940? Nu stia presedintele ca în Pactul Ribenntrop-Molotov se face referire la Basarabia, care a disparut de pe harta în urma acestei recunoasteri, si nu la Moldova? Nu stia presedintele ca exista o provincie româneasca cu numele Moldova? Ca noul stat independent s-ar putea sa pretinda integrarea provinciei cu acelasi nume, ceea ce s-a si întâmplat sub presedintele Voronin?
De ce s-a refuzat, în 1991, propunerea liderilor basarabeni de reintegrare a Basarabiei în patria mama? (vezi Curentul International, 10 septembrie 2009). La aceasta întrebare Ion Iliescu a raspuns, într-un interviu, ca nu erau conditii, ca Armata a XIV-a se afla la Tiraspol. Nu acesta este motivul. Constantin Plesakov în cartea sa susamintita (pag. 220) reda discutia dintre ambasadorul SUA la Moscova Jack Matlock si ministrul adjunct de externe rus Ivan Aboimov, în 24 decembrie 1989, în urma difuzarii informatiei, transmise de Radio Bucuresti în 23 decembrie, ca pâna la acea data sunt 70.000 – 80.000 de morti si 300.000 de raniti în România (înca o manipulare). Îngrozit de aceste cifre, ambasadorul american îl întreaba pe ministrul rus, daca nu ar exista o posibilitate ca Rusia sa ajute cu trupe militare FSN-ul împotriva fortelor loiale lui Ceausescu. Raspunsul a fost ca Rusia a renuntat la doctrina Brejnev de interventie armata în tarile din sfera sa de influenta si ca nu va interveni. Astazi avem însa doctrina Putin, în urma trecerii recente prin Duma a initiativei legislative a presedintelui Mevdeev, care autorizeaza armata rusa sa intervina oriunde în lume unde un cetatean rus este amenintat, mult mai agresiva ca doctrina Brejnev.
De ce presedintele a acceptat sa participe si sa ia cuvântul la prezenterea finala a Raportului Comisiei Wiesel din 11 noembrie 2004? Dupa greseala numirii ca presedinte al acestei comisii a unui antiromân declarat si acceptarii ca din aceasta comisie sa faca parte numai evrei si câteva cozi de topor cu nume românesti, rezultatul fiind ca, în loc de o analiza impartiala, a ceea ce s-a întâmplat cu evreii români în timpul ultimului razboi mondial, a iesit un act de acuzare jignitor la adresa românilor, putea evita prezenta sa la final, care a echivalat cu acceptarea raportului. Membrii comisiei nu au îndraznit prezentarea raportului în parlament, asa ca au recurs la acest subterfugiu. În literatura de specialitate se citeaza acest raport, specificând ca a fost acceptat de presedintele Ion Iliescu !!.
Numele de cod al declararii starii de razboi în 17 decembrie 1989 a fost “Radu cel Frumos“, un domnitor unealta a turcilor, fratele marelui domnitor Vlad Tepes, mort eroic pentru tara sa. Presedintele Ion Iliescu a avut oportunitatea istorica sa refaca România Mare, sa aduca prosperitate românilor si sa fie un conducator de talia Regelui Ferdinand sau domnitorului Vlad Tepes. A ratat ambele oportunitati, asa ca va intra în istoria românilor ca un presedinte din categoria lui Radu cel Frumos.
(Decembrie 2009, Newark, Delaware, SUA)

Acţiuni ale serviciilor de spionaj maghiare în spaţiul românesc (I)

Posted by Stefan Strajer On December - 13 - 2009

Acţiuni ale serviciilor de spionaj maghiare în spaţiul românesc (I)

Nicolae Balint.Foto

Autor: Nicolae Balint
După 1989, colonelul Florian Gârz – foarte mulţi ani ofiţer de informaţii în structura Direcţiei de Informaţii a Armatei Române – a îndeplinit funcţia de consilier în Departamentul de Apărare, Siguranţă Naţională şi Ordine Publică (1991-1997). Competenţa profesională de care a dat dovadă pe parcursul carierei sale de militar, în misiuni pe care le-a îndeplinit atât în ţară, cât şi în afara graniţelor României, l-au recomandat pe colonelul Gârz şi pentru alte funcţii importante în aparatul de stat. Interesante şi deosebit de elaborate sunt însă sintezele sale informative, parte dintre ele regăsindu-se într-o serie de cărţi pe care le-a publicat după 1998. Pentru cei care-i citesc cărţile se recomandă să o facă cu creionul în mână. Să ia notiţe şi să mediteze. Eventual să coroboreze informaţiile obţinute şi cu altele procurate din alte surse. Deşi au trecut aproape 10 de ani de când emitea anumite aprecieri la adresa posibilelor pericole identificate la adresa siguranţei naţionale, acestea se dovedesc acum mai corecte şi actuale ca oricând. Am plecat de la aprecierile colonelului Gârz în documentarea unor acţiuni de spionaj pe care Ungaria le-a iniţiat după 1918 împotriva România. Pe parcursul mai multor episoade dorim să vi le prezentăm.
Chiar dacă vremurile se schimbă, obiectivele rămân
După instaurarea regimului condus de Horthy Miklos, Ungaria a început o campanie internaţională de contestare a prevederilor tratatelor încheiate la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920) şi în mod deosebit pe cel de la Trianon din 4 iunie 1920, prin care Transilvania era recunoscută “de jure” ca parte componentă a Regatului României, urmare a actului “de facto” petrecut la 1 Decembrie 1918 la Alba-Iulia şi care dădea expresie unui act de voinţă romanească liber exprimată. Acţiunile în plan diplomatic internaţional desfăşurate cu multă insistenţă de diplomaţia maghiară în vederea revizuirii tratatelor au fost dublate de alte acţiuni mult mai elaborate, cele desfăşurate pe frontul invizibil. Ungaria dispunea în acest sens de mai multe avantaje. Avea reţelele informative constituite încă de pe timpul Austro-Ungariei – dar care acum se găseau în “conservare” -, avea cadre de informaţii pregătite chiar pe relaţia Transilvania, dar dispunea şi de un alt imens avantaj: în zonele locuite compact de etnici maghiari exista un puternic sentiment şovin şi iredentist. În aceste condiţii Ungaria a putut să promoveze un spionaj activ într-o zonă de care – cel puţin din punctul ei de vedere – nu s-a considerat niciodată desparţită sau de care s-a considerat cel mult, doar temporar despărţită.

Foto 1 - Harta Romaniei Mari

Foto. Harta Romaniei Mari
Marea Britanie  a susţinut revizionismul
Cel mai mare sprijin în campania sa revizionistă, Ungaria a l-a găsit din partea Marii Britanii. O bună parte din elita maghiară întreţinea şi cultiva relaţii apropiate cu înalta societate engleză. Un sprijin important l-a acordat politicii promovate de Ungaria Lordul Rothermere care conducea un grup de ziare de succes şi cu mare influenţă in Anglia şi în străinătate. Din grupul său de presă făceau parte 71 de ziare şi reviste din Anglia, Statele Unite şi Canada, în frunte cu bine cunoscutul “Daily Mail”, care avea la momentul respectiv un tiraj de 2 milioane de exemplare. Această campanie era dublată de acţiunile de propagandă promovate în străinătate de “Liga Revizionistă” ce-l avea în frunte pe cunoscutul scriitor maghiar Ferencz Herczog. Din 1927 când a fost înfiinţată şi până în 1940, Liga a publicat 228 de cărţi, reviste şi ziare cu caracter revizionist în limbile germană, italiană, franceză, engleză, spaniolă, finlandeză, portugheză şi maghiară. Din acest total, un număr de 124 de publicaţii se ocupau de “problema Transilvaniei” şi ajungeau pe diferite căi şi în Ardeal. Societăţile feminine maghiare organizate pe baze confesionale, organizaţiile şi asociaţiile culturale contribuiau şi ele la propaganda revizionistă, aşa cum procedau şi unii preoţi maghiari de diferite confesiuni.
Foto 2 - Colonelu Florian Garz

Foto.Colonelul Florian Garz

Târgu-Mureş în atenţia serviciilor speciale româneşti
În 1921, Siguranţa Statului Român a descoperit un complot la Arad pus la cale de organizaţia secretă revizionistă “Maghiar Fiatolok”, organizaţie ce avea legături în mai multe oraşe din Transilvania. Un alt complot antistatal a fost descoperit de aceleaşi organe de Siguranţă în 1923 la Cluj, complot ce avea ramificaţii la Târgu-Mureş şi Târgu-Secuiesc. Un celebru caz de spionaj maghiar a fost descoperit în 1937 şi a fost legat de Partidul Ardelean Maghiar din România care, aşa cum s-a dovedit, a primit un milion de pengo din partea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri al Ungariei. Aceeaşi Preşedinţie a donat tot în 1937, circa 7 milioane de lei Uniunii Culturale Maghiare din Transilvania. În 1939, SSI a identificat o vastă reţea de spionaj maghiar formată din 172 de persoane, care avea drept centre de baza Oradea, Târgu-Mureş şi Satu-Mare cu ramificaţii şi în alte localităţi din ţară. Percheziţiile au scos la iveală o listă cu fondurile trimise din Ungaria, material informativ şi de propagandă antiromanească, precum şi un post de radio emisie-recepţie ce funcţiona clandestin la Episcopia Reformată din Satu-Mare. În deceniul patru al secolului XX, acţiunile agresive ale spionajului maghiar contra României s-au înmulţit. Acest fapt a reieşit şi dintr-un raport din 1939 al SSI, care arăta că până la acel moment au fost descoperite 62 de cazuri de spionaj din care 32 erau maghiare. După cum se poate observa, serviciile secrete române şi-au făcut datoria cu consecvenţă şi profesionalism, în ciuda faptului că regele Carol al II-lea (1930-1940) a încercat să şi le subordoneze sau să le ignore munca. Rapoartele şi analizele lor n-au fost însă luate în seamă, iar rezultatele acestei ignoranţe dovedite de factorii de conducere s-au văzut în vara anului 1940, când României i-au fost impuse grave amputări teritoriale.  (va urma)

Foto 3 - Horthy Miklos

Foto.Horthy Miklos

CASETA 1

“În secolul XXI, România va continua să se prezinte ca o ţară vulnerabilă faţă de acţiunile serviciilor de spionaj străine, datorită puterii economice scăzute şi în continuă degradare, a erodării autorităţii şi ineficienţei statului, a divizării scenei politice, dar mai ales din cauza incompetenţei, iresponsabilităţii, ineficienţei şi corupţiei eterogenei clase politice din România, care a reînviat tradiţiile fanariote.”

CASETA 2
“Cercurile conducătoare din Ungaria, indifferent de culoarea lor politică, implicate împreună cu cele din Austria, Germania şi Vatican în criza din Yugoslavia, vorbesc tot mai insistent despre necesitatea unei noi ordini europene şi sprijină separatismul albanez din Kossovo, nu de dragul acestora, ci pentru a se creea un precedent aplicabil în Voivodina şi mai ales în Transilvania.”

Nastase Scatiu (II)

Posted by Stefan Strajer On December - 1 - 2009

Nastase Scatiu (II)

Autor: Aurel Sergiu Marinescu

Aurel Sergiu Marinescu.site

Perfidul Adrian

Adrian Năstase, de 14 ani, este înalt demnitar neocomunist al PSD-ului actual; în acelaşi timp, a făcut tot ce i-a fost cu putinţă spre a renaţionaliza proprietăţile imobiliare furate de PMR/PCR. Perfidia lui Năstase întrece orice limite; întotdeauna a atacat, la fiecare întâlnire publică, Legea privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv după 6 martie 1945. Politica partidului său, pe care îl şi conduce, întotdeauna a fost ostilă reconstituirii dreptului de proprietate şi dintotdeauna a dorit limitarea serioasă a volumului restituirilor şi despăgubirilor acordate foştilor chiriaşI în propriile case. Concomitent, el, care se opune restituirilor (fapt pentru care poporul român cheltuieşte milioane de euro, condamnat să achite acele amenzi hotărâte de Tribunalul de la Haga), tocmai el se împroprietăreşte cu o vilă fostă naţionalizată ilegal, furând dreptul celorlalţi 4 moştenitori, egali în drepturi ca şi mama sa. Intrând în proprietatea casei, Adrian Năstase, şmechereşte, declară pios: “Am făcut o reparaţie morală unchiului nostru, M.Ciolan”! De ce nu a făcut aceeaşi reparaţie morală şi celor peste 100.000 de adevăraţi proprietari?
EPILOG la acest act gangsteresc: în primăvara lui 1999, sora lui Adrian, Dana Maria Barb a “cumpărat”, conform actelor, vila din Av. Petre Creţu nr. 60, proprietatea mamei sale, pentru suma de 650 milioane lei. (De unde oare o fi având atâţia bani? Sau a fost o vânzare fictivă?) Ca proprietară de drept, a evacuat pe cei trei chiriaşi, a renovat vila, pe care o locuieşte singură. Nu poate fi nici un dubiu, actul acesta de vânzare între mamă-fiică este un fals, orchestrat de cei doi vicleni, tatăl şi fiul, M. şi A. Năstase. Unii sunt tentaţi să creadă că Dana Maria Barb, divorţată, cu un copil, funcţionară, nu a avut cei 650 milioane lei, plata (!?!) casei. Ea însăşi declară că este “un om cu venituri medii”. În plus, învăţată de parvenitul ei frate, Adrian, mai declară şi o altă uriaşă minciună: “că a avut de suferit de pe urma comunismului, din cauza DOSARULUI…”!. Care dosar? De agentă a securităţii infiltrată într-o firmă de comerţ exterior, cu tatăl Marin şi fratele Adrian, ambii “colaboratori” ai Securităţii, ba încă fratele ei şi nomenclaturist?
Unele ziare au acuzat-o că a acumulat o avere impresionantă în ultimii ani. Dana Maria Barb, sora lui Adrian Năstase, a recunoscut numai 3 locuinţe, nu 5, câte se spune: o casă moştenire la Bucureşti, cu 650 milioane, dacă a plătit-o (?); un apartament în Centrul Civic, pe care a spus că l-ar fi vândut (?!?) şi un apartament într-o casă de vacanţă, la Predeal. Ea a mai recunoscut că, în anul 2004, era acţionară “doar la 3 firme”, nu la 7 cum se insinuează; după ce numeşte societăţile de la care are acţiuni – ALMONTE, VOLTERA, ARMS) afirmă că şi-a vândut acţiunile ce le avea de la alte două societăţi (AVANTI şi ODDA). Ştiind-o pe Dana Maria Barb o femeie mediocră din punct de vedere intelectual, chiar prostuţă, fără calităţi de om de afaceri (amoroase, da), desluşim răspunsul la averea impresionantă pe care o declară; este unul din paravanele afacerilor fratelui său Adrian, care “lucrează” la fel ca şi tatăl său, Marin, aşa cum şi-a trecut averea pe numele rudelor, la Tărtăşeşti. Şi de ce să nu credem că Dana Barb nu şi-a declarat întreaga avere? Iată de ce: controlul averilor nu se poate face!

Cât mai sus, cu orice preţ!

După a doua căsătorie, Adrian Năstase a fost “instruit” nu numai de tatăl său. A început să-l “dăscălească” şi socrul lui, Angelo Romeo Constantin Miculescu, un alt rechin oportunist care, ca şi Marin Năstase, s-a îmbolnăvit din ce în ce mai mult de putere şi avere, măcinat de cele mai respingătoare ambiţii de parvenire. Avându-l ca model pe Nicolae Ceauşescu, Adrian Năstase începe să creadă despre el însuşi ceea ce tatăl său îi repetase de mii de ori încă de când avea 14 ani şi ceea ce ştia şi el de la Securitate: că i se pregăteşte o înaltă carieră, plus că era convins că lumea se învârteşte în jurul lui, el fiind soarele Universului, predestinat să fie conducătorul unor fiinţe mai proaste ca el, cărora el le va tolera tot, toate jafurile şi furturile, deoarece ei vor fura şi pentru el, iar prostimea manipulată îl va accepta. De atunci, a început să fie arogant şi îngâmfat. |n dorinţa lui de grandoare şi agoniseală, îşi dă seama că pentru a ajunge cât mai sus pe scara socială nu este suficient să fii ginere de nomenclaturist şi informator-colaborator al Securităţii. De aceea, la sfârşitul anilor 80, echipa colonelului Ristea Priboi îl pregătea în grabă, pentru a-l implanta ca agent acoperit în străinătate probabil ONU. De fapt, Marin Năstase, cu ani în urmă, avansase ideea că fiul său va ajunge la ONU sau conducător în România Socialistă.
Generalul Neagu Cosma, şeful contraspionajului reserist, la un moment dat, a declarat că între 85-89, printr-un sistem de burse, tinerii bine pregătiţi şi “bătăioşi” au mers la studii la Institutul de Economie Mondială din USA. Se ştie de către contraspionajul român că acest institut, aflat la New York, funcţiona prin acoperire CIA. Prin şcoala asta, toţi au fost recrutaţi de CIA şi mulţi au ajuns apoi în fruntea ţării. Este citat numele lui Adrian Năstase, fost student al acestui institut, împreună cu Mugur Isărescu, Theodor Stolojan, Adrian Severin, Ioan Mircea Paşcu… şi lista conţine circa 30 de nume. Tot generalul Neagu Cosma a mai adăugat: “…era un dosar întreg la Securitate, în care se spunea tot ce se petrecea acolo, la acest institut. Noi nu stăteam numai să ne uităm: pe unii dintre bursierii ăştia îi mai trimiteam şi noi”. Cine ştie acum dacă nu şi Adrian Năstase a fost trimis de Securitate cu bursă americană la susnumitul institut? Şi în acest caz, el a dat o dublă lovitură: a servit cu informaţii despre acest institut Securitatea RSR şi a lăsat CIA şi pe americani să creadă că poate conta pe el după 1990. În această situaţie conjuncturală l-a găsit lovitura de stat din decembrie 1989, dată de garnitura a doua nomenclaturistă (din care făcea şi el parte), cu sprijinul serviciilor speciale sovietice.
Schimbarea politică i-a convenit de minune acestui obsedat de setea de îmbogăţire, parvenire şi faimă. Cu toate că şi în regimul comunist al lui Ceauşescu ar fi dobândit o poziţie înaltă datorită susţinerii şi protecţiei Securităţii, nu ar fi putut însă acumula averi ca Harpagon, aşa cum i s-a creat posibilităţi nevisate după 1989. Mai întâi profitase ca ginere al lui Angelo Miculescu, un alt oportunist, care ajunsese în cele mai înalte funcţii de stat pe timpul lui Ceauşescu: ministrul Agriculturii şi Industriei Alimentare, ambasador în China şi ocupant al înaltei funcţii de membru în CPEx, dar care era ataşat de comunism tot atât cât ar fi fost ataşat un român de statul african Burkina Faso. Acest rechin veros a fost “marginalizat” de clanul Ceauşescu, fiindcă, în calitatea sa de ambasador în China, “uitase” pentru ce fusese trimis acolo şi se ocupa numai de afaceri personale, ceea ce atrăsese atenţia organelor speciale chineze, care au sesizat Securitatea. După revoluţia de palat din decembrie 1989, ginerele Adrian Năstase s-a folosit şi de “persecuţiile” suferite de socrul său, Angelo Miculescu, din partea lui Ceauşescu, pentru a putea acoperi parvenitismul lui feroce.
Imediat după decembrie 1989, Adrian Năstase a scos pe piaţă “persecuţii” (imaginare) suferite de el şi familia lui. Sora lui Adrian, Dana Maria Barb, a “suferit” din cauza “dosarului”, adică a “originii burgheze” (!?!), deşi ea a fost racolată de DIE, plantată într-o firmă de comerţ exterior (la terminarea facultăţii) şi trimisă în misiune în Siria, Norvegia şi Olanda (în flancul NATO). Marin Năstase a colaborat eficient cu DIE, ca şi fiul lui, Adrian, care “activa” în cadrul Secţiei de Străini în trecere pe teritoriul României, etc. De aceea, pare hazliu, azi, când instituţia CNSAS, care aparţine de PSD, comunică, simplu, că Adrian Năstase este “curat” şi că nu a lucrat cu DIE (decât cu colonelul Ristea Priboi…), spre ruşinea profesorului Onişoru. După decembrie 1989, Adrian Năstase a avut câteva avantaje faţă de alţii de teapa lui:

1. A fost profesor la “Ştefan Gheorghiu”, unde era în relaţii foarte bune cu Virgil Măgureanu, şi el profesor acolo (colegi, deci), Măgureanu fiind unul din cei mai importanţi agenţi KGB, complotişti ai loviturii de palat din decembrie ‘89. De asemenea, Adrian Năstase a fost coleg şi cu alţi complotişti, agenţi ai Moscovei, aflaţi şi ei la aceeaşi Academie a PCR;
2. Căsătorit (în anul 1984) cu Daniela Miculescu, fiica altui nomenclaturist, Angelo Miculescu. Acest socru a lui Adrian Năstase era prieten bun cu Ion Ilici Iliescu (şeful complotiştilor KGB-işti), căruia i-a făcut o caldă prezentare a ginerelui său, după 1989, aşa cum a făcut şi la obţinerea aprobării cumpărării “limuzinei” Trabant. O vorbă bună, spusă la timp, a fost regulă între nomenclaturişti. Sigur, “papa” Angelo a mai intervenit şi pe lângă alţi prieteni nomenclaturişti – foşti ai lui Ceauşescu (până în 1989) şi deveniţi “democraţi” (după 1989) – în favoarea ginerelui său;
3. Cum Securitatea nu a fost desfiinţată după decembrie 1989 (şi-a schimbat doar denumirea, reţinând toată puterea discreţionară, activând însă după aceleaşi metode, aproape cu aceleaşi cadre, dar cu ceva mai multă discreţie), nu putea să nu susţină un om de-al lor, cum de altfel a făcut-o în cazul Adrian Năstase, ca şi în multe alte cazuri. Susţinându-l pe Năstase cât mai sus în funcţii, Securitatea nouă, SRI, îşi asigura o existenţă durabilă, susţinere financiară câtă solicita, deci o continuitate “fericită”.
De fapt, această simbioză s-a văzut de nenumărate ori prin atitudinea lui Adrian Năstase de apărare a securiştilor “patrioţi” împotriva deconspirării securităţii, împotriva CNSAS-ului, până când a găsit soluţia: o lichea la conducerea instituţiei, în apărarea lui Ristea Priboi şi alţii. Şi atunci, imediat după lovitura de stat din decembrie 1989, relaţiile socrului Angelo Miculescu, “pilele” puse de acesta “persecutatului lui Ceauşescu”, combinate cu “vorbele de bine” ale unora cu “ochii albaştri” au început să funcţioneze, în ajutorul lui Adrian Năstase, la câteva zile după încetarea “revoluţiei”. Silviu Brucan l-a cooptat în Comisia de politică externă (condusă de el) pe “ginerica” Adrian Năstase – băiat bun. Întrebarea este: cine i l-a recomandat pe Adrian Năstase acestui trădător, zis comunist-ilegalist, care lucrează pentru KGB şi CIA? Şi recomandarea a venit fie de la socrul său; ori de la Securitate; ori de la Ion Ilici Iliescu; ori de la una din cele două, KGB – CIA sau de la toate aceste surse. Misterul rămâne!
Şi, nu mult după aceea, după primele alegeri falsificate, Adrian Năstase şi-a dat demisia din Colegiul Director al FSN şi a devenit Ministru de Externe, până la alegerile din anul 1996, când a câştigat alegerile “Opoziţia”, în frunte cu o altă pramatie: Emil Constantinescu. În acelaşi timp, Adrian Năstase a fost şi deputat în Adunarea Naţională.
După 1990, Francmasoneria şi-a făcut prezenţa în România, ca de fapt în toate celelalte ţări “eliberate de comunism” din Estul Europei. Această prezenţă timpurie s-a datorat intenţiei conducătorilor masoneriei franceze de a reconstrui masoneria în aceste ţări, în care comunismul a lichidat-o prin interzicerea pe teritoriul RPR a oricărei activităţi a acestei organizaţii oculte internaţionale şi prin pedepsirea gravă a foştilor ei conducători. După anul 1992, contrar regulilor foarte selective de admitere a membrilor, în România au fost acceptaţi şi declaraţi masoni un mare număr de indivizi, fără nici un criteriu de admitere, persoane nu totdeauna la nivelul care ar face cinste acestei organizaţii. Adrian Năstase a devenit şi el, cu această ocazie, mason, alături de Luminiţa, fata “împăratului” ţiganilor, Iulian, de la Sibiu. Astăzi, această masonerie din România este un caz tipic: cu Marele Mason (şeful) – un obscur fost jurnalist la “SCÂNTEIA” – a ajuns aliată cu partidul de guvernământ, adică cu Adrian Năstase şi, prin lege, este Masonerie de stat – subvenţionată de la buget.
Din 1990, Adrian Năstase a devenit şi Cavaler de Malta (al Ordinului Suveran Militar al Cavalerilor de Malta). Cu această din urmă organizaţie este o altă istorie, acest ordin fiind unul prin care Vaticanul (ca şi “Opus Dei”) îşi exercită influenţa spirituală în lume. Şi, ca să dea o justificare oarecare – pe care de fapt nu i-a cerut-o nimeni – şi ca să abată atenţia că el nu încearcă prin toate mijloacele de a-şi satisface pofta patologică pentru avere şi putere, Ady a declarat una din marile sale minciuni (ţiganii având spirit inventiv) că el “ar urma tradiţia familiei” (tatăl său, după absolvirea Şcolii Militare de Ofiţeri, ca şef de promoţie, a fost primit în Ordin. Apoi a mai declarat, tot gratuit, că în România dintre cele două războaie mondiale MAJORITATEA cadrelor militare de elită făceau parte din acest Ordin. Or, noi ştim bine că nici Armata Regală şi nici ofiţerii Armatei Regale NU FĂCEAU POLITICĂ! Lor, prin lege, le era interzisă apartenenţa la vreun partid sau organizaţie şi nu puteau participa la alte activităţi ce nu prezentau caracter militar-patriotic. Nu cunoaştem punctul de vedere al Patriarhului Teoctist despre modul cum priveşte Biserica Ortodoxă Română masoneria, fie ea de stat, şi Ordinul de Malta.
Înlocuirea lui Sergiu Celac din funcţia de ministru al Afacerilor Externe cu Adrian Năstase a părut observatorilor scenei politice româneşti inexplicabilă, deoarece Sergiu Celac şi-a terminat studiile la Moscova şi fusese recrutat în 1978 de serviciile sovietice. El a perfectat vizita la Bucureşti a lui Eduard Şevarnadze, la numai două săptămâni de la “revoluţia din decembrie”; a păstrat şi chiar a mai adus alţi securişti la Externe; avea farmec personal, un înalt profesionalism, datorită unei îndelungate experienţe. Cu toate aceste “calităţi revoluţionare”, Serghei Celac a fost înlocuit cu Adrian Năstase, care, la 40 de ani, devine conducătorul Afacerilor Externe ale României. El a fost unul din vechii “preferaţi” ai lui Ion Iliescu, acesta având nu numai recomandarea socrului, Angelo Miculescu, dar şi faptul că îl remarcase din vremurile trecute, când Năstase fusese preşedintele Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din Facultatea de Drept din Bucureşti, iar Ion Iliescu prim-secretarul Comitetului Central al UTC. De asemeni, nu ar fi exclus ca şi Dan Marţian, care în 1990 era preşedintele Camerei Deputaţilor din Parlament – care l-a urmat pe Ion Iliescu, în 1971, la conducerea UTC, să fi fost unul din susţinătorii fostului tovarăş Adrian Năstase la fotoliul ministrului de Externe. Înaintea numirii în această funcţie, Adrian Năstase a fost, chiar în primele zile după “revoluţia” din decembrie 1989, consilierul personal al lui Ion Iliescu, iar la formarea Consiliului FSN, el a fost purtătorul de cuvânt al acestuia. La alegerile din 20 mai, a fost ales în Parlamentul României pe lista FSN.
Încă din primele ieşiri pe arena internaţională, Adrian Năstase nu a justificat impresionantele titluri pe care le-a etalat în comunicatul oficial al numirii sale, dat la 28 iunie 1990, când s-a format noul cabinet: şef de promoţie în 1973 al Facultăţii de Drept din Bucureşti; membru asociat al Institutului pentru Drepturile Omului de la Strassbourg; doctor în Drept Internaţional; vicepreşedinte al Asociaţiei Române de Drept Internaţional şi membru al Societăţii Franceze de Drept Internaţional. La 6 iulie 1990, noul ministru de Externe a acordat agenţiei engleze de ştiri “Reuter” un interviu, în care s-a lansat în tot felul de afirmaţii ridicole şi fanteziste. Ideile de bază i-au fost:

1. Europa are de pierdut şi riscă foarte mult (!?!) dacă nu acceptă România în rândurile ei;
2. În loc să-l critice pe Ion Iliescu, cel care a avut năstruşnica idee – funestă renumelui României – de a chema minerii, precum şi fărădelegile săvârşite de aceştia (ceea ce a fost aspru criticat în Consiliul Europei şi România a pierdut statutul de observator), Năstase a criticat… Europa;
3. Încearcă să provoace din partea poporului român o reacţie ostilă Europei şi de sprijin al regimului; el tună şi fulgeră contra Europei pentru că refuză să ajute România (după barbaria minerească!) şi trece la ameninţări, ca de exemplu fraza: “Dacă Europa va continua să se poarte aşa cu România, aceasta se va alătura altor zone ale lumii…” (Alt continent? China? Lumea a treia? El nu o mai spune);
4. Face afirmaţii fantasmagorice despre anumite cercuri pe care nu le identifică, care ar vrea să limiteze Europa la graniţa de vest a României.

Dar, la 13 iulie 1990, adică după câteva zile de la neproductivul şi hazliul interviu, Adrian Năstase schimbă pervers tonul, şi declară trimisului special al ziarului american “THE NEW YORK TIMES”, Steven Greenhouse, că “România este gata să se integreze în Comunitatea Europeană, chiar şi săptămâna viitoare, dacă aceasta ar fi posibil”. Ceea ce înseamnă nu numai o întoarcere de 180 de grade de la vechea poziţie, dar şi o enormă minciună, căci România era departe de performanţele economice cerute de Uniunea Europeană. Ca să îndulcească puţin impresia lăsată de afirmaţia lui Ion Iliescu, repetată şi idioată, că “să nu ne înveţe pe noi Occidentul ce înseamnă democraţia”, Adrian Năstase, ca să dreagă busuiocul, declară, feciorelnic: “Ceea ce dorim nu este un certificat de bună purtare, fiindcă nimeni nu este perfect, ci doar un sprijin normal din partea ţărilor care au deja o mare experienţă în democraţie, să ne ajute să ne îmbunătăţim structurile democratice”.
În privinţa relaţiilor cu Pactul de la Varşovia, în timp ce ceilalţi miniştri de Externe ai fostelor ţări sateliţi ai Moscovei au rupt legăturile cu Pactul, Năstase, exprimând poziţia lui Ion Ilici Iliescu, declară, cu şiretenie: “Nu este necesar să sari dintr-o maşină care nu mai are suficienţi carburanţi să înainteze. Pactul de la Varşovia nu mai înseamnă prea mult în aceste zile”. Foarte echivoc.
Adrian Năstase îşi arogă şi dreptul de a emite declaraţii privind situaţia internă. Uzurpând drepturile ministerului de Interne şi explicând violenţele din 13 iunie, el nu acuză nici minerii, nici “legionarii” (ca protectorul său, Ion Ilici Iliescu), ci susţine că “vinovaţii de violenţe au fost bişniţarii nemulţumiţi că nu mai pot să vândă în Piaţa Universităţii, şi atunci, au organizat perfect câteva mii de oameni decişi să distrugă guvernul ales…”. Cu alte cuvinte, el creează o nouă dezinformare, cu scopul de a mări confuzia şi a ascunde adevărul asupra celor ce s-au petrecut atunci.
Ca ministru de Externe, Adrian Năstase continuă, fără ruşine, seria minciunilor, calitate atavică ţigănească, moştenită pe linia tatălui său şi perfecţionată prin şcolile de partid. Astfel, ca nou ministru de Externe, el declară lui George Stanca, pentru ziarul “Expres Magazin” (nr. 19, din 1991), că în funcţia pe care o are face politica ţării, deasupra partidelor, ceea ce nu corespunde realităţii, el fiind atunci şi deputat FSN. Năstase a făcut – ca proaspăt ministru de Externe – o vizită la Moscova, Kiev şi Chişinău, deci în URSS, unde, printre alte necunoscute, s-a aflat doar că a pregătit vizita lui Iliescu la Moscova. Una din marile lovituri date României a fost semnarea Tratatului cu Rusia de Iliescu-Năstase, care a dus la pierderea definitivă a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa, plus Insula Şerpilor. Şi nu numai atât: Iliescu şi Năstase s-au grăbit în a fi primii care au semnat, în noile condiţii, tratatul cu Uniunea Sovietică, aceea care, de fapt, agoniza. În lichelismul său de neegalat, Năstase explică astfel: “După dispariţia dimensiunii militare a Pactului de la Varşovia, a apărut ca o nevoie firescă pentru toate ţările din Europa de est să aibe relaţii cu Uniunea Sovietică, un tratat bazat pe valorile europene”. Şi tot el afirmă aiurea că noi trebuia să fim primii, deoarece, negociind la Moscova, nu aveam pe teritoriul ţării (cum aveau ceilalţi) trupe sovietice. Despre Basarabia, Năstase-patriotul, prin vocea stăpânului său, Ion Ilici Iliescu, zice: “Noi trebuie să ţinem seama de evoluţiile din ultimii 50 de ani din Republica Moldova. De aici pornind, de la aceste evoluţii, respectând această declaraţie, noi, practic ne găsim în situaţia că dincolo de Prut s-a creat un alt stat românesc. Noi putem sau nu să acceptăm acest stat, dar el există. De aici existenţa celor două state româneşti care, sigur, vor merge în paralel în istorie…”.
Rezultatele politicii neghioabe de atunci a cuplului de ciocli ai României I. Iliescu – A. Năstase se vede bine azi: Basarabia şi Bucovina, în loc de a reveni la ţara-mamă (de unde au fost smulse de Stalin, conform Pactului Ribentropp-Molotov) adică de a urma exemplul Ţărilor Baltice, astăzi sunt rusificate şi neocomunizate în cea mai neagră sărăcie, cu şanse de a se reintegra în imperiul rus al lui Putin. Asta se întâmplă acum cu aceste pământuri româneşti furate (în Deltă, Canalul Briscoe; dispute asupra Insulei Şerpilor; interzicerea limbii române; închiderea şcolilor româneşti ş.a).
Odată însă cu noile funcţii, creşte apetitul de îmbogăţire a lui Ady şi apare prima “găinărie”. Adrian şi Dana Năstase erau proprietarii imobilului din str. Aviator Jean Texier nr. 4, sector 1. În noua poziţie de înalt demnitar, având posibilitatea de a ocupa o locuinţă de protocol (ceea ce a şi obţinut), Ady trebuia să mai aibă o locuinţă “corespunzătoare”. Şi atunci a încheiat un act fals de donaţie a imobilului său către socru şi în acest fel a devenit “homeless”.
Iată cum reiese falsul din CONTRACTUL DE DONAŢIE încheiat între Năstase Adrian şi Năstase Daniela, soţi, domiciliaţi în Bucureşti, str. Aviator Jean Texier nr.4, sector 1, având un descendent în calitate de donatori şi Miculescu Angelo-Romeo- Constantin, domiciliat în Bucureşti, str. Pictor Negulici nr.18, etaj 1, apt.2, sector 1 (deci avea locuinţă) în calitate de denator, a intervenit prezentul contract de donaţie, în următoarele condiţiuni: Noi, Năstase Adrian şi Năstase Daniela, declarăm că donăm socrului şi, respectiv, tată, Miculescu Angelo-Romeo-Constantin, apartamentul duplex situat în Bucureşti, str. Av. Jean Texier nr.4, sector 1, care se compune din subsol, parter şi etaj, cuprinzând vestibul, două holuri, cinci camere, baie, bucătărie, debara, WC, oficiu, scară interioară, logie şi pivniţă, şi din terenul existent în suprafaţă de 284 mp se transmite în folosinţă 100 mp. Subsemnatul Miculescu Angelo-Romeo-Constantin declar că primesc cu mulţumiri donaţia ce se face de către Năstase Adrian şi Năstase Daniela şi mă declar de acord cu conţinutul actului. Cunosc situaţia juridică şi de fapt a apartamentului ca fiind cea arătată de donatori. Prezenta donaţie s-a perfectat în baza autorizaţiei de înstrăinare nr.1156/1991, eliberată de Primăria Sectorului 1, în care sunt cuprinse menţiunile “Apartamentul se află în perimetrul construibil al municipiului Bucureşti, într-o zonă de locuinţe neafectată de prevederile planului de sistematizare al municipiului Bucureşti”. Redactat şi dactilografiat în şapte exemplare, la Notariatul de Stat, Sector 1, Bucureşti, astăzi… data autentificării… Semnează – donatori (2), donator (1) şi notarul public cu ştampila oficială.

Ca urmare a acestui aranjament, A. Năstase, cu soţia şi fiul, s-a mutat în locuinţa de protocol din str. Mareşal Prezan nr. 4, pe care o ocupă, din 1992, în calitate de continuu înalt demnitar. El a adus îmbunătăţiri acestei vile (cu banii de la buget, casa fiind proprietate a statului), apoi a cumpărat-o, când s-au vândut aceste proprietăţi de stat, cu (nimeni nu ştie!) un preţ necorespunzător valorii ei. Apartamentul din str. Av. Jean Texier nr. 4, locuit înainte de 1989 de soţii Năstase, l-au cumpărat, ulterior, desigur, pe un preţ mult sub valoarea lui reală. După fals, casa era sediul “Cabinetului de avocatură” Adrian Năstase şi al Fundaţiei “România Mileniului Trei”, condusă din umbră de Adrian, dar oficial de consoarta sa.

De atunci, din 1990, de când ţara cunoaşte o nouă bandă politică venită la cârmă, de când lichelele cameleonice s-au tras una pe alta, rapid, printre ele fiind şI bisexualul Adrian Năstase, s-au cimentat relaţii noi, prostind un întreg popor traumatizat de comunism, năucit de dezinformările loviturii de stat, minţit prin “baia de sânge”, de “teroriştii care trăgeau din orice poziţie” şi cei 60.000 de morţi (ai lui Brucan). Şi au venit din urmă securiştii, care îi aveau la mână pe uzurpatorii lui Ceauşescu (dar şi pe noii demnitari) cumpărându-şi astfel iertarea şi neoexistenţa în noua epocă, o epocă a furtului, a jafului naţional, a şantajului şi a nemerniciei. Adrian Năstase a trecut rapid de la un stăpân la altul, de la “nomenclaturistică” la “nesaţiul posesiunii” şi la capitalistizare. Socrul, Angelo Miculescu, după lovitura de stat din decembrie 1989, a lucrat în cadrul firmei “POOLGEC”, proprietatea lui George Păunescu (conducătorul firmei securiste “CRESCENT”). Despre acest domn, tot ţigan, vom scrie cu altă ocazie, în relaţie cu Năstase. George Păunescu a exercitat mari presiuni asupra ministrului Agriculturii şi Alimentaţiei, Ioan Oancea, ca acesta să accepte importul de către “POOLGEC” – imediat – a unui milion tone grâu de panificaţie. Presiunile au fost făcute de “salariatul” firmei, Angelo Miculescu, toate telefoanele s-au dat “pe scurt” din cabinetul lui Adrian Năstase, ginerele lui Angelo Miculescu. Presiunile au continuat, grâul ţăranilor români a putrezit prin podurile caselor sau a fost mâncat de şoareci prin hambare, în loc să fie cumpărat pentru stocul de rezervă al statului. Evident, preţul pâinii pentru populaţie în urma importului făcut de “POOLGEC” s-a majorat corespunzător cu comisionul obţinut de firma “POOLGEC”, tranzacţie din care şi socrul şi ginerele au avut partea lor.

Ca ministru de Externe, Adrian Năstase a fost criticat de presa din ţară şi străină, fiind acuzat de atitudine ruso-filă. Astfel, cotidianul din Ungaria “Maghyar Nemzet” a publicat, după semnarea Tratatului cu Rusia de către Adrian Năstase, un articol intitulat “Noul conducător” (semnat de Molnar Gusztav). Articolul conţine o critică vehementă împotriva lui Năstase, considerat de autor ca “al doilea om al celui mai puternic partid român”. Printre altele, Adrian Năstase este acuzat de “atitudine făţişă antiNATO şi rusofilă”, de care este acuzat şi comandantul adjunct al contraspionajului militar român. Jurnalistul maghiar îl mai acuză pe Năstase că încearcă să imprime partidului o linie naţionalistă (gen Ceauşescu), bazându-se pe fostele structuri ale Securităţii.

CÂTEVA PRECIZĂRI:

1. Este greşeala mea, când am trecut numele de familie DUMITRU ţăranului sărac spre mijlocaş, din Tărtăşeşti, tatăl biologic al lui Marin Năstase. Adevăratul său nume de familie a fost GRIGORE, încât cei doi copii rezultaţi din căsătoria lui oficială cu ţiganca din Tărtăşeşti au purtat numele de familie GRIGORE (un băiat, Constantin-Costel şi o fată). Năstase Marin (Titi) a păstrat numele de familie al mamei sale, cât şi trăsăturile rasei mamei;
2. Nu am fost destul de detailat în legătură cu felul cum a acaparat familia Marin şi Elena Năstase averea compusă din vila din Aviator Petre Creţu nr. 60, cât şi bunurile mobile de mare valoare ale mătuşii sale, sora tatălui Elenei Năstase, Elena Ciolan. După ce Elena Ciolan a pierdut locuinţa (prin naţionalizare) şi soţul ei, inginer M. Ciolan, a fost dat afară din seviciu şi apoi a decedat, ea a beneficiat de o pensie “simbolică” de urmaşă. A trăit foarte greu şi a reuşit la început să vândă câteva piese de mobilier. Atunci a intervenit cu dârzenie nepoata ei, Elena Năstase, simţind prada. Ea i-a interzis mătuşii, din ce în ce mai amnezică, să vândă ceva din fosta ei casă şi, ca să fie sigură, a izolat-o de prieteni, de tot restul familiei, după directivele soţului, Marin Năstase. În 1984, Elena Ciolan ajunsese în stare avansată de demenţă (senilitate); în 1989, i s-a luat semnătura pe un testament (vezi Partea III din acest serial). Înainte însă de moartea bătrânei (mai 1990) şi după, familia acaparatoare, Elena şi Marin, plus Adrian Năstase, au “preluat” mobila de certă valoare, adusă din Franţa (covoare persane, tablouri şi o bogată colecţie de argintărie).

 

CUMPĂRĂRI ŞI VÂNZĂRI CU PREŢURI DECLARATE MICI,
DECI TAXE MAI MICI PLĂTITE CĂTRE STAT

Una din marile lovituri date în sprijinul ascensiunii sale ulterioare şi a apetitului său nestăvilit de îmbogăţire a fost căsătoria lui Ady cu fiica lui Angelo-Romeo Miculescu, el însuşi afacerist şi avid de avere; în plus, nomenclaturist cu relaţii strânse în lumea lui. Aşa cum am relatat anterior, Adrian Năstase, ajuns în funcţii importante de stat şi de partid (FSN-PDSR-FDS), a avut în Angelo Miculescu un partener de nădejde în afaceri dubioase, un paravan în aranjamentele personale, atâta timp cât acesta a fost în viaţă, iar după dispariţia sa pământeană el a livrat o explicaţie plauzibilă de invocat pantry cheltuielile sale de nejustificat. Ca exemplu, taxele fiilor săi, de 20.000 dolari anual (fiecare) la liceul american, justificaţi ca fiind plătiţi de văduva soacră, deci 40.000 anual, pe mai mulţi ani, ca şi când Miculeştii nu ar fi trăit în comunismul pe lei până în 1990.
În 1996, Daniela Miculescu, devenită doamna Năstase, s-a dus (în luna august) la Biroul Notarial al Eugeniei Cuţaru, ca soţie a preşedintelui executiv al PDSR, Adrian Năstase. Obiectul vizitei îl constituia vânzarea de către familia Adrian şi Dana Năstase a unui teren în suprafaţă de 3.593,50 m.p., situat în intravilanul comunei Cornu, judeţul Prahova. Preţul vânzării – 2.000.000 lei. Soţii cumpăraseră terenul conform a trei contracte (nr.6035/10,07,1995; 9683/19,10,1995 şi nr.6360/23,10,1991), autentificate pe măsura constituirii suprafeţei finale de teren, de Notariatul de Stat Câmpina, în perioada 1991-1995. Cumpărătoarea terenului a fost Irina Miculescu, cumnata Danielei Năstase, adică soţia fratelui acesteia; o afacere în familie, cu un preţ fixat ca între rude, iar statul a primit doar suma cuvenită valorii declarate de părţile contractante.
În luna noiembrie a aceluiaşi an, Daniela Năstase revine la acelaşi birou notarial, pentru a cumpăra, de la familia Bichtel Sorin, trei suprafeţe de teren, şi anume: 6.230 m.p., încă 10.000 m.p. şi alţi 10.000 m.p., terenuri situate în intravilanul comunei Baloteşti, sat Petreşti, judeţul Ilfov, în suprafaţă totală de 26.230 m.p., acoperind parcelele A510/12, A510/13, A510/14, A510/15, A510/16. Terenul vândut nu a aparţinut familiei Bichtel, în urma reconstituirii dreptului de proprietate conform legii 18, ci fusese cumpărat de către aceştia în anii 1995 şi 1996, suprafaţa totală de 26.230 m.p. fiind achiziţionată cu suma de 18.000.000 lei, la preţurile din 1996, plătită INTEGRAL în momentul tranzacţiei – deci, cu aproape 687 lei m.p.
Prezenta relatare arată că familia Adrian Năstase a derulat operaţiunile de vânzare-cumpărare terenuri doar printr-un singur birou notarial particular. Preţurile pentru aceste tranzacţii sunt fireşte ireale şi nu pot păcăli decât pe proşti şi fiscul. Cu alte cuvinte, Adrian Năstase – ditamai preşedintele executiv al PDSR – a declarat fals, şi înşelând, evident cu scopul de a nu plăti sumele cuvenite statului. Mai interesană este şi alegerea notarului, patron al acelui birou, o bună prietenă a ex-şefului pazei de la Camera Deputaţilor, Dănuţ Spătaru, care în timpul mineriadei din 1991 (rezultată, după cum se ştie, cu căderea guvernului) şi-a retras oamenii de pază, asigurând accesul liber al minerilor. Întrebat de afacerea imobiliară, Adrian Năstase a declarat că la Cornu terenul a fost vândut cumnaţilor, pentru ca aceştia, împreună cu socrii lui, să-şi construiască “în timp” o casă. În ceea ce priveşte terenul din Baloteşti, el a declarat că acesta “există” (nu s-a mutat din loc – n.a.), fiind cumpărat “legal”. În legătură cu cazurile Cuţaru şi Stuparu, el a afirmat că sunt “simple coincidenţe” şi că nu-i cunoaşte, adăugând că soţia sa s-a adresat unui birou notarial privat mai puţin ocupat decât unul public.

CÂTE CEVA DESPRE DOAMNA NĂSTASE
(DANIELA MICULESCU – NĂSTASE)

Dacă Elena Dragomirescu-Năstase şi-a acceptat cu resemnare viaţa alături de soţul ei, Marin G. Năstase (G, de la Grigore, numele de familie al tatălui, aşa de fapt cum se semna), aceasta s-a datorat pe de o parte dragostei de mamă şi, pe de altă parte, a crezut ce i-a tot spus, că ar fi impotent – deci, un om bolnav; în rest, nu a ştiut niciodată despre cealaltă viaţă, ascunsă, a soţului ei. Cu totul alta este situaţia cu Daniela Năstase, soţia lui Adrian Năstase, bisexual, ca şi tatăl lui. Daniela aparţine desigur unei alte generaţii, cu alte concepţii despre viaţa sexuală. Este greu de presupus că lungile perioade de abstinenţă nu i-au dat ceva de bănuit, sau şi ea a crezut basmele reinventate cu impotenţa, ori cu munca extenuantă, care-l făcea să vină acasă târziu, în noapte. Sigur, după 1990, ea a aflat secretul, când toată presa i-a supranumit în cor soţul BOMBONEL şi a tot scris despre viaţa lui sexuală; ba chiar la un bal dat de revista “ACADEMIA CAŢAVENCU” i s-a decernat drept premiu un falus de argint. În cazul tinerei doamne Năstase, constatăm altă situaţie: ea acceptă starea de fapt pentru că i s-a oferit ceea ce nici nu a visat vreodată, fie ea fiică de nomenclaturist: o poziţie socială de excepţie, călătorii în lumea largă, sume uriaşe în valută la dispoziţie, posibilitatea satisfacerii tuturor capriciilor. Daniela Năstase nu întreţine nici o activitate productivă, dar primeşte prin telefon sute de milioane de lei, în contul “MILENIUMULUI TREI”, din vânzarea unor produse, frigidere, carne, etc. “MILENIUM TREI” este o fundaţie paravan a soţului, care îşi plasează sediul exact în casa pe care o au, în str. Jean Texier, nr.4. Daniela Năstase adună astfel milioane de dolari pe an. Ea nu fierbe mămăligă şI nu munceşte la ferma de la Cornu, aşa cum a trudit soacra ei; ea împarte mărţişoare de aur unor ziariştii agreaţi, împarte generoasă cadouri, face donaţii şi, mai nou, a devenit element surpriză de campanie electorală pentru Adişor al ei.

O NOUĂ ELENA CEAUŞESCU?

Preocupându-se de a-i crea o imagine specială soţiei, cu ocazia sărbătoririi publice, la 22 iunie, a zilei de naştere a “bronzatului” Ady, el a transformat-o pe Dana Năstase şi în persoană publică. Această strategie a învăţat-o din alegerile americane, dăscălit de consilieri americani, plătiţi din bugetul ţării româneşti cu sute şi sute de mii de dolari. Campania mediatică a Danielei “Scatiu” este coordonată de specialiştii care se ocupă de campania lui electorală şi de stafful ei personal. Ea are întâlniri cu soţii de conducători politici (Laura Bush, soţia premierului ceh, etc.) A fost vizibilă ridicarea pe o treaptă înaltă a Danielei, care urmează să joace rolul de invidiat al Elenei Ceauşescu, Nicolae Ceauşescu însuşi fiind modelul soţului ei. În turneul preşedintelui de guvern în SUA, Canada şi Anglia, Dana Năstase a fost însoţită, pe cheltuială oficială, de un stat major personal de campanie, care i-a organizat susţinerea declaraţiilor de presă zilnic – un comunicat de presă cu antetul Guvernului României a confirmat întâlnirea dintre Dana Năstase şi soţia premierului ceh; periodic se anunţă că soţia premierului va apărea în talk-showuri sau va patrona baluri de caritate, numele Danei concurându-l pe acela al lui Adrian Năstase. Dana are o activitate social-politică intensă, deşi nu s-a înscris în PSD, controlată şi dirijată cu multă grijă. Zilele trecute a mers prin ţară, în campanie electorală, alături de soţul şi fiul ei cel mai mic, Mihnea, întocmai lui Bush, Laurei şi fetelor lor.

ALTE AFACERI FOARTE DUBIOASE
ALE CLANULUI NĂSTASE – MICULESCU

În România, conform obiceiului statornicit, orice scandal ţine trei zile, după care se aştern tăcerea şi uitarea. Aşa s-a întâmplat şi cu AFACEREA “FILANTROPIA”: spitalul a fost privatizat, ministrul Sănătăţii din acel timp, Daniela Bartoş, şi-a încasat comisionul în urma “privatizării”, comision gras, care îi va asigura anii de ambasadoriat în Portugalia, cât şi deceniile grele ale bătrâneţii. Ziarele au scris, pe rupte, vreo două zile, s-a încropit însă o anchetă superficială, dar numele “FILANTROPIA” se va mai regăsi doar în scopurile fundaţiei prin care s-a desfăşurat tranzacţia, deoarece banii viraţi de societatea americană de investiţii au ajuns în conturile FUNDAŢIEI “MILENIUM”, patronată de Dana Năstase, nimeni alta decât soţia premierului României, care se declară incoruptibil, şi spune, cu orice ocazie, că va stârpi din rădăcini corupţia.
Sora lui Năstase, Dana Maria Barb, este implicată în afaceri inimaginabile, de milioane de dolari, ca paravan al fratelui ei. În jurul său se pun la cale marile privatizări frauduloase, ea fiind directoare la firma lui Mark Mayer, un obscur avocat din New York al firmei de consultanţă “MARK MAYER, RUBIN & HERTZFELD”.
Simona Miculescu, cea care a fost mult timp ataşat de presă la Ambasada Română din Washington, s-a stabilit acum într-o funcţie importantă în MAE. Meritul ei esenţial constă în amănuntul că soţia lui Adrian Năstase este sora soţului său, deci sunt cumnaţi. La rândul lui, soţul ei, Ovidiu Miculescu, a trecut şi el prin Washington, în calitate, normal, de “soţ al soţiei sale”, fiind formal angajat al Studioului “Al. Sahia”, ca să se prezinte acolo drept “corespondent”, în realitate el corespondând, dar în beneficiul altei instituţii…
Rodica Miculescu, directoarea economică a TAROM, calitate în care taie şi spânzură în aviaţia civilă, este cumnăţica lui Adrian Năstase, sora soţiei lui. Ea a executat un insistent şantaj asupra firmei “EDF”, condusă de Katz, pentru a-i prelungi contractul de închiriere a spaţiilor “Duty Free” din Aeroportul Otopeni. S-a cerut o mită de 300.000 dolari pentru un spaţiu de 15 m.p. Katz nu s-a lăsat, a atacat hotărârea şI s-a revenit asupra ei, declarându-se că se va organiza o licitaţie, de ochii lumii. Între timp, sediul societăţii “EDF” a devenit nefuncţionabil, în urma debranşării abuzive a curentului electric al spaţiilor administrative, a liniilor telefonice şi comunicaţiilor computerizate. Reprezentanţii firmei care deţine 51% din acţiuni (Aeroportul Otopeni – 5%; TAROM – 22%) au fost puşi în imposibilitatea unei apărări corecte, iar tribunalul a fost forţat să emită o sentinţă ilegală. Cel care face traficul de influenţă şi presiuni pentru a elimina societatea “EDF Astro SRL” spre a lăsa calea liberă corupţiei, Miron Mitrea (zis şi “MANIVELĂ”) făcând parte din mafia PSD, este ministrul Transporturilor, un “intim” al lui Adrian Năstase, care l-a transformat dintr-un şofer amărât în vicepreşedinte PSD, ministru şi individ foarte bogat. Abuzurile săvârşite în valuri de Miron Mitrea, ministrul Transporturilor, îl detaşează în postura de cel mai corupt ministru din Cabinetul Năstase. |n privinţa “licitaţiei” de la Otopeni, el a fost “pilotat” în această acţiune de cumnata primului ministru, Rodica Miculescu.

“Operaţiunea” IAS Prejmer

În 1991, IAS Prejmer, judeţul Braşov, s-a transformat în “SC Agroindustrială” SA. Atunci, deţinea 13 ferme: şase de taurine, cu un efectiv de 12.000 capete; patru ferme vegetale – 7.460 ha; un complex de 1.2000 capete porcine; secţie de industrializarea cărnii şi a laptelui; o crescătorie devenită celebră de păstrăvi şi animale rare de blană. Nicolae Păstârnac, ginerele lui Angelo-Romeo Miculescu şi cumnatul lui Adrian Năstase, dirijat de socrul său, bătrânul mare şacal al agriculturii româneşti, a preluat crescătoria de păstrăvi şi animale cu blană (nutrii, vulpi, dihori) el ajungând astfel patronul firmei “B Lapis” (care, în anul 1997, ajunsese în pragul falimentului). N. Păstârnac, alt ginere gangster sadea, a reuşit, cu tenacitate şi direct interesat, să o distrugă total.

DIN NOU PROVERBUL – AŞCHIA NU SARE DEPARTE DE TRUNCHIUL POMULUI

De mici copii, Dana Maria şi Adrian Năstase au moştenit evident defectele rasei bunicii – ţiganca, de la Tărtăşeşti, adică: mincinoşi, hoţi, violenţi şi vicleni. Când Dana avea 10 ani, l-a bătut şi i-a zgâriat faţa până la sânge unui văr mai mic decât ea cu 4 ani. De mică, a fost rea şi agresivă.
Când Adrian era în liceu, Marin G. Năstase, tatăl lui, a întâlnit întâmplător pe stradă, după mulţi ani, un fost ofiţer, absolvent al aceloraşi şcoli militare, şi foşti colegi la Politehnică, după epurările comuniste de după război din armată, pe ing. Eugen Popiştean. În timpul discuţiilor lor, Marin i-a spus fostului coleg că este căsătorit, că are doi copii în liceu, fată şi băiat. La întrebarea colegului – cum merge băiatul cu şcoala?, Mărin Năstase i-a răspuns: “Îi bate pe toţi elevii!”. Colegul mirat i-a răspuns: “Aşa educaţie îi dai tu?”, la care răspunsul măsliniului a fost: “Eu l-am învăţat, numai aşa, bătându-i pe toţi, va ajunge sus!” Ceea ce l-a lăsat pe ing. Popişteanu cu o impresie nu tocmai frumoasă despre acest gen bătăios de educaţie.
Răutatea a demonstrat-o de mic şi o demonstrează şi acum Adrian. Când era în primele clase de liceu şi venea la vărul lui mai mic cu 6 ani, care avea trei jucării de cauciuc, gonflabile – un iepuraş, un ursuleţ şi un pitic, cumpărate de la un turist cehoslovac, vărul Ady, după o vizită, două, a venit înarmat cu o lamă de ras şi le-a tăiat pe toată lungimea lor..
Despre hoţie, am scris în Episodul I, cum a furat timbrele din colecţia unchiului său, manifestând veracitatea proverbului românesc – cine fură azi un ou mâine va fura un bou, aşa că şi el a ajuns la furt de milioane între timp. Deasemeni, de pe atunci, i s-a dezvoltat dorinţa de a tot colecţiona.

La plecarea definitivă din ţară a uneia din mătuşile sale, în 1976, aceasta a lăsat la una din surori, o altă mătuşă de-a lui Adrian, să i se păstreze o icoană de familie, veche de 200 de ani, pe care neputând să o treacă graniţa, din cauza restricţiilor vamale, în speranţa că o va putea scoate din ţară altcândva, nepotul Ady, nu cunosc exact împrejurările, dar, colecţionar fiind, a trecut-o imediat în proprietatea sa.

MINCIUNA STĂ LA MASĂ CU ŞEFUL GUVERNULUI ROMÂNIEI

Aceste “calităţi” de rasă le păstrează şi azi, minciuna în special. Năstase minte de “îngheaţă apele” pentru că se crede prea inteligent, prea superior; minte un întreg popor în mod dispreţuitor, considerând naţia română o turmă uşor de manipulat. Sunt atâtea dovezi de minciuni în declaraţiile preşedintelui de guvern de azi, încât te minunezi de inventivitatea sa ţigănească. Adrian Năstase induce în eroare poporul român în diferite feluri. Cea mai des folosită este tactica prin promisiuni, el promite atât de dese ori o mulţime de lucruri, încât un ascultător neavizat ar putea crede că în România se duce o viaţă prosperă, când realitatea arată că 60% din populaţie se zbate sub pragul sărăciei. A. Năstase minte şi prin răstălmăcire, atunci când prezintă, şi a făcut-o de sute de ori, realitatea altfel decât este. Se conturează astfel una dintre cele mai semnificative trăsături ţigăneşti, moştenite pe linie paternă. Orice critică primită din partea parlamentarilor europeni o prezintă în ţară ca un succes or semnal încurajator. El minte la televizor, în faţa ţării, cât de multe şi măreţe succese a obţinut, cât de bună este starea economiei naţionale, şi tot ce spune este exact pe dos. O altă tehnică folosită de Năstase Scatiu ar fi minciuna prin omitere, adică aspectele care nu-i convin nu le declară, “uită”, iar presa obedientă i le trece cu vederea. Legat de acest stil de a minţi, Adrian Scatiu are şi meteahna diversiunii, răspunzând la un subiect printr-un alt subiect, nu cel în discuţie. Dacă vor urmări cu atenţie, cetăţenii vor observa arta de a folosi minciuna în toate afirmaţiile şi discursurile sale, ca pe ceva foarte normal.

URECHEA SURDĂ A LUI SCATIU-NĂSTASE

El a declarat cândva, de exemplu: “Noi stăm cu urechile lipite de pământ şi ascultăm ce zice poporul!”. Dacă ar fi adevărat, ar auzi suferinţele milioanelor de pensionari, care trăiesc o viaţă mizerabilă, ar auzi bolnavii, care nu au medicamente, ar auzi plânsul mamelor care îşi hrănesc ca vai de ele copiii şi care, în jurul Bucureştilor, merg la şcoală cu râie, cu păduchi, nespălaţi din lipsa săpunului. Poate că el pune urechea la Cornu – noul Scorniceşti, unde îşi are ferma, unde se “învecinează” cu doi agenţi ai securităţii externe, Mişu Negriţoiu şi Tinca. Nu de mult, 400.000 euro, cât şi alte sume, s-au alocat comunei Cornu în cadrul “sindromului Scorniceşti”, unde uneori Năstase Scatiu îşi petrece sfârşitul de săptămână. Năstase a cumpărat pământ la Cornu, în 1990, un sat amărât. De ce nu şi-a construit ferma la Tărtăşeşti? Simplu, pentru că acolo, lumea ştie originea ţigănească a bunicii din partea tatălui şi alte chestiuni jenante de familie, pe care ziariştii repede le-ar fi aflat.

CORNU A DEPĂŞIT SCORNICEŞTIUL

Azi, Cornu este un orăşel elveţian şi locuitorii aşa-zisei încă comune sunt fericiţi. Doar în 2002, s-au investit în prima jumătate a anului 1,5 milioane dolari. În 1989, un m.p. la Cornu valora un cent. În 2002, valora 14 dolari. Desigur că după ce Adrian Năstase cu familia s-a pozat în curtea casei cu iepuraşi şi căprioare, şi apoi a pus urechea la pământ a auzit cât de mulţumiţi şi fericiţi sunt consătenii lui. Cornu este prima şi singura comună din România aliniată la standardele europene: centrală telefonică digitală, acoperire pentru toate reţelele de telefonie mobilă, circa 100 de firme mici şi mijlocii. Comuna are reţea electrică, toate drumurile asfaltate, gaze la poartă, cablu tv, şcoli care îi fac şi pe străini să se ruşineze. Cornu a devenit Cornul Abundenţei! De la Câmpina la Cornu, şoseaua a fost asfaltată, în centrul comunei se ridică o şcoală cu laborator de informatică, dotată cu 25 de computere de ultimă generaţie şi deţine program de învăţământ prin computer. Din 1800 de familii, 1400 sunt cuplaţi la telefonie digitală. Locuitorii nu au fost colectivizaţi sub comunişti, fiind comună de deal, texele de proprietate sunt extrem de mici.
Deci la Cornu, nu la Năruja, în Vrancea, sau la Curcani, lângă Olteniţa, punea urechea A. Năstase la pământ. şi astfel, nu aude plânsetele pensionarilor, foşti în colhoz, sărăciţi de comunism, primitori azi de pensii ca pentru milogii-cerşetori.

MINCIUNELE, MINCIUNELE!

Locuitorilor din Cornu, Năstase Scatiu le-a plasat gogoriţa, ca să le arate că e de-al lor, că fiind copil a vândut pepeni în Obor. Pe când era vice-preşedintele Camerei Deputaţilor, în 1998, în Opoziţie, a plasat o altă minciună – hohovelă, pe ţigăneşte, unei ziariste, căreia i-a declarat că el ar fi învăţat să facă afaceri de mic copil, de când pleca la Bucureşti cu bunicul, “TATăL MAMEI MELE”, să vindem legume şi fructe”. Bunicul său, zice, avea o grădină imensă. Chiaburi, ce mai! “Plecam de la Tărtăşeşti, unde era casa bunicului, o localitate nu departe de Capitală, cu căruţa, de la 2 noaptea, ca să ajungem dimineaţa la Obor. De fapt, căruţei i se spunea camion. Arăta exact ca o căruţă, dar avea roţi de cauciuc. Cu bunicul am învăţat cum se face comerţ. şi mi-a folosit! Acasă, la noi, în Bucureşti, evident aveam doi cireşi enormi în curte. Tata mi-a spus că, dacă culeg cireşele şi le vând, pot face ce vreau cu banii. şi făceau cireşii sute de kg de cireşe pe an. Aşa am ajuns la 12-13 ani să vând la Obor. TATA M-A ÎNVăţAT Că TREBUIE Să şTIU Să Mă DESCURC ÎN VIAţă.” Ultima frază de fapt este singurul adevăr-adevărat, restul fiind minciună, fantezie şi doar puţină realitate. Minciună prin răstălmăcire. Bunicul său din partea mamei locuia în Bucureşti, era român, iar bunica de aici nu era ţigancă. Pe bunicul, cât şi pe unchii şi mătuşile din partea mamei sale, Ady nu i-a prea cunoscut şi nici nu i-a prea vizitat, deşi toţi locuiau în Bucureşti. Explicaţia ar fi că atunci, când Mărin-tatăl a declarat unor membri ai familiei soţiei sale că “viitorul este al comunismului şi că se face comunist, se înscrie în PCR şi îi va înscrie şi pe copii lui” reacţia a fost “este o ruşine, ne faci familia de râs”. Din această cauză, cât şi datorită faptului că avea cumnatul, soţul unei surori a soţiei sale, căruia îi fusese şi naş la cununia religioasă de la biserica Caşin, în 1974, fost deţinut politic. Năstase G. Mărin, zis Titi, tatăl lui Adrian, a interzis soţiei sale să-şi mai viziteze familia “reacţionară”.
Într-adevăr, bunicul Grigore din Tărtăşeşti avea o grădină imensă, cumpărată de locotenentul, fiul său şi al ţigăncii, care s-a cuibărit în timpul războiului la Braşov, departe de liniile frontului, aşa cum am mai spus, că a strâns mulţi bani din falsa “romanizare” a unor magazine de încălţăminte evreieşti şi cu banii a adunat pământ, pe care, la începutul venirii comuniştilor, l-a divizat pe numele unor rude, ca să nu apară drept chiabur. Bunicul din partea mamei însă avea o căsuţă modestă în Bucureşti, era salariat la Griviţa Roşie, fără o grădină imensă şi fără a fi legumicultor.
Este dificil de crezut că în anii de început ai comunismului, bunicul de la Tărtăşeşti vindea zarzavaturi la Bucureşti, împreună cu neptul, copil, şi în căruţă cu roţi de cauciuc, pe vremea aceea folosită numai în Banat şi Transilvania.
Minciună prin răstălmăcire, Adrian Năstase declară fantezia cu cireşii ca veridică, or, până apropape de 4 ani a locuit în Colentina, într-o casă cu curte, unde chiar dacă ar fi crescut cireşii, el era prea mic să îi culeagă. Apoi a locuit într-un apartament pe str. 7 Scaune, când puradelul, cu simţul muzical al ţigăniei, îşi mişca tot corpul în ritmul cântecului brazilian, atunci la modă, CHEMARE. Apartamentul în care locuia Năstase, a avut curtea pavată, fără fir de iarbă, şi din care se ajungea la mai multe apartamente. De acolo, s-au mutat în blocul fost al Fundaţiei ELIAS, despre care am mai scris, care nu avea nici o curte, dădea la trotuar, iar după alţi ani s-a mutat în blocul nou construit, când el deja terminase facultatea, divorţase, bloc pe str. Naum Romniceanu. Unde or fi fost cireşii care dădeau sute de kg de fructe? Sau aşa a vrut să explice sursa averii sale? Căci sute de kg de cireşe anual însemna o sumă deloc de neglijat de bani, înmulţită cu un număr mediu sau mai mare de ani ar fi însemnat economiile cu care şi-a cumpărat de pildă pământul de la Cornu? Căci, dacă socrul Angelo ar fi cumpărat pământ împreună cu ginerele Ady la Cornu, ar fi cumpărat şi pentru Irina Miculescu, nora lui, şi n-ar fi trebuit ca ulterior Dana şi Ady să-i vândă cumnatei 3593 m.p. Aşa că Adrian – puradelul minune, cu soţia sa, a achitat la Cornu costul terenurilor, nu Angelo Miculescu.

ATENŢIE! CÂTĂ VICLENIE ŢIGĂNEASCĂ

Elena Năstase, fostă Dragomirescu, mama genialului Ady, copilul ei superdotat, are 77 de ani şi locuieşte singură într-un apartament confortabil dintr-un bloc nou, situat pe str. Naum Romniceanu, nr.2, bl.5, ej. 3, apt.13, într-un cartier frumos, bine aprovizionat, piaţa aproape şi doar la câţiva paşi de parcurile de la “şosea”. Desigur, ca orice fiinţă, şi mama celui mai puternic om din ţară nu va fi scutită de vama finală, fiindcă totul se petrece în lume aşa cum poetul a spus: “cu-o moarte, toţi suntem datori”! Năstase, sub masca grijii filiale, prin sora sa, Dana Barb, face presiuni şi caută să-şi convingă mama, care se simte bine aşa cum locuieşte, să-şi vândă apartamentul, aducându-i diferite argumente, şi să-şi cumpere o casă mai confortabilă, modernă, mai mare şi mai spaţioasă, ceea ce de fapt nu o interesează încă pe mama lor. Substratul este ca, vânzându-şi casa, să zicem cu 150.000 de dolari, copiii ei să-i cumpere o vilă de sute de mii, sau chiar milioane de dolari. şi astfel, când sfârşitul vieţii sale se va produce inevitabil, Adrian să “moştenească” încă o casă, legal, frumos, cinstit, de fapt o investiţie camuflată de-a sa.

CREDINCIOSUL ORTODOX ADRIAN NĂSTASE

Cine merge azi în Cimitirul militar Ghencea nu poate să nu observe pe partea dreaptă a aleii ce duce spre piaţeta din fund monumentul funerar, din marmoră neagră, al lui Marin Năstase – o placă mare, pe care nu este săpată nici o cruce şi pe care scrie doar MARIN G(rigore, numele tatălui) NăSTASE, datele naşterii şi morţii, fără gradul de general (rezervă) pe care l-a dus cu el. Lipseşte crucea, cât de mică, nu mai spun că s-ar fi cuvenit ca în loc de placa (bloc) de marmură să fi fost o cruce mare de marmură neagră. Monumentul a fost făcut după dorinţa lui, a fiului, a lui Adrian. Lipsa crucii exprimă clar ateismul marelui politician din România, care acum însă face cruci mari pe la toate sărbătorile religioase, unde poate capitaliza politic. La toate sărbătorile naţionale, când se fac rugăciuni sau te-deumuri, Adrian Năstase îşi inşeală poporul, jucând teatrul creştinului ortodox cucernic, făcându-şi cruci, în timp ce a crescut ateu şi este ateu convins, dovadă fiind mormântul tatălui său, unde nu a călcat niciodată şi unde vine cu flori, rar, doar mama premierului, însoţită de doi bodyguarzi. Exemplul cel mai elocvent l-a oferit la Putna, la comemorarea a 500 de ani de la moartea lui Stefan cel Mare, unde Iliescu şi Năstase s-au închinat, dând un spectacol dezgustător, sub pază severă pentru ei chiar şi în mănăstire, cu puncte de control corporal la intrare în incintă, cu credincioşi opriţi să intre cu brutalitate fie şi în curte, trataţi ca terorişti sau borfaşi. Acesta a fost adevăratul exemplu de “creştin” dat de cel ce se vrea conducătorul unui popor creştin ortodox, un ateu îmbrăcat azi în straie de credincios.

***

Aurel Sergiu MARINESCU (scriitor, fost deţinut politic)

Nastase Scatiu (I)

Posted by Stefan Strajer On November - 24 - 2009

O istorie adevărată: Năstase Scatiu

Aurel Sergiu Marinescu.site

Autor: Aurel Sergiu Marinescu

Nota Redactie. La solicitarea doamnei Manon Marinescu, sotia regretatului nostru colaborator Aurel Sergiu Marinescu, republicam acest text; publicat in editiile tiparite ale ziarelor romanesti din SUA: New York Magazin si Curentul International, in anul 2004. Pentru a intelege rugamintea doamnei Manon Marinescu, de a fi republicat acest text, va rugam sa cititi articolul “Dezinformarea: <un caz socant>…”

Din literatura română clasică, liceenii învaţă despre Duiliu Zamfirescu şi ciclul său de romane: “VIAŢA LA ŢARĂ”, “TĂNASE SCATIU”, “ÎN RĂZBOI”, “ANA”. În “TĂNASE SCATIU”, este prezentat ciocoiul tipic, setos de avere cu orice preţ şi prin orice mijloace, viclean, rău, semianalfabet (nu cunoştea nici o limbă străină, ci doar româna vulgară. Deoarece învăţase pe apucate, el avea faţă de boierii adevăraţi, intelectuali de rasă, un complex de inferioritate, bine mascat, dublat de o dorinţă pătimaşă de a deveni şi el boier. Tănase Scatiu, prototipul ciocoiului vechi, era o copie de revoluţionar tip 1848, mai precis, un revoltat care îşi dorea parvenire. Tănase Scatiu, însă, nu avea convingeri ferme, ci numai interese. El nu-şi preţuia prietenii. Din nefericire pentru poporul român şi pentru România, această categorie ciocoiască a existat dintotdeauna, şi mai cu seamă azi, când a apărut un alt tip: CIOCOIUL NOU-NOUŢ. El nu mai are complexul inferiorităţii. Trecut prin multe universităţi şi tot felul de alte studii superioare, deţinător de doctorate, el îşi închipuie că întruchipează nu numai intelectualul sadea, ci, mult mai mult, oxigenul unei naţii. Ciocoiul nou nu recunoaşte că ar fi un profitor al momentului, este fudul şi convins că acolo unde se află el este datorită calităţilor şi meritelor sale excepţionale, nicidecum datorită altor factori. El vorbeşte limbi străine, ascunde şiret panglicăriile demagogice şi învârtelile obscure, se crede superior şi invincibil.
Făcând o comparaţie cu vechea noastră ciocoime, putem observa însă şi unele asemănări: de pildă, Tănase Scatiu adora să fie primit cu lăutari, pâine şi sare, dorea morţiş să fie însoţit pretutindeni de un alai care, lăudându-l continuu, îi menţinea buna dispoziţie şi încrederea în sine. La fel şi ciocoiul nou! Atât Tănase Scatiu cât şi urmaşii lui nu cunosc sentimentul milei creştine, nici compasiunea pentru cei aflaţi în sărăcie şi suferinţă. Din contra, sadici, prin îngânfare, ei cred în providenţialitatea lor. Ciocoiul nou cunoaşte stări de comportament diferite, pare paşnic, jovial, dar numai ce-i sare ţâfna, folosind un vocabular suburban, vulgar, ţigănesc uneori, afişând aroganţă şI mândrie nelimitată, un parvenit orgolios, un veleitar. Ciocoiul vechi se visa, din arendaş, proprietarul moşiei. Ciocoiul nou, în general, se lansează în politică, este oportunist, fără convingeri ferme, trece din partid în partid, la fiece schimbare de putere, credincios numai partidului acaparatorilor. Prezentăm acum ciocoiul nou numărul 1 al României, NĂSTASE “SCATIU”, care, comparat cu ciocoiul de tip vechi, Tănase Scatiu, pare un Goliat pe lângă un pitic ciocoiesc.

 

Tărtăşeşti, începutul secolului XX

La o distanţă egală între Bucureşti şi Târgovişte există un sat din negura vremurilor numit Tărtăşeşti. A fost şi este o aşezare de tip Bărăgan, cu toate aspectele pozitive şi negative ale satului românesc de câmpie. La marginea lui trăia o ţigancă, mai focoasă decât alte ţigănci din sat. Şi tot în acele vremuri, în acelaşi Tărtăşeşti, trăia un ţăran necăjit, având doar câteva pogoane de pământ, pe numele de familie Dumitru. Acest ţăran a prins drag de ţigancă şi – prin legătura lor nelegitimă – oacheşa, pe numele de familie Năstase, a născut un băiat, căruia i-a pus numele Marin. Cum în vremurile acelea la declararea naşterii unui copil trebuia prezentat actul de căsătorie, în lipsa acestuia, ofiţerul Stării Civile a trecut în certificatul de naştere “copil din flori”, în locul numelui tatălui. Deci Marin Năstase era copil din flori, crescut de o mamă săracă, probabil ajutată cumva şi de tatăl biologic. Ţiganca Năstase nu avea pământ, se întreţinea muncind cu ziua pe la alţii, mai înstăriţi.
Tot în acele vremuri exista un obicei care a continuat până la instaurarea comuniştilor la putere: acela al copiilor de trupă. Pentru a ajuta familiile sărace cu mulţi copii, orfanii, văduvele cu copii sau copiii din flori, unităţile militare primeau fiecare câţiva asemenea copii. Din hainele militare reformate li se confecţionau şi lor mici uniforme, iar la cazan se găsea mereu o lingură în plus şi pentru ei. Erau un fel de soldaţi în miniatură, care respectau regulamentele militare, disciplina, regimul cazon. Dacă mergeau la şcoală, tot regimentul le asigura cele necesare (cărţi, caiete, rechizite). Unii erau trimişi la şcoli de muzică şi rămâneau în Armată, la fanfara regimentelor; alţii, la vârsta de 21 de ani, se angajau şi deveneau cu timpul subofiţeri, iar cei mai dotaţi erau trimişi la liceu şi, mai departe, la studii militare superioare. Aşa s-a întâmplat şI cu puradelul Marin Năstase, care, fiind copil din flori, fără tată legal, a fost acceptat copil de trupă la un regiment. Deoarece puradelul s-a dovedit foarte bun la învăţătură, deştept, inteligent şi disciplinat, comandantul a hotărât să-l trimită la Liceul Militar “Mănăstirea Dealu”, pe cheltuiala regimentului.
Marin Năstase nu i-a dezamăgit pe cei care au investit în el, terminând în fiecare an de studiu primul şi, ca şef de promoţie, ciclul. Comandantul regimentului a hotărât să-l mai trimită şi la Şcoala de Ofiţeri de Artilerie, pe care Marin Năstase a absolvit-o, tot ca şef de promoţie, după ce an de an a fost primul, dovedind a fi foarte inteligent, cu memorie bună şi extrem de disciplinat. Este promoţia anului 1943 şi, ca proaspăt sublocotenent, a fost invitat, împreună cu toţi ceilalţi şefi de promoţie ai celorlalte arme din promoţia 1943, la un dejun oferit de Regele Mihai, care a dăruit fiecăruia, cu această ocazie, câte o sabie şi tresele cuvenite.
După regulamentele atunci în vigoare, primii trei (şeful de promoţie şi următorii doi) de la fiecare şcoală militară aveau dreptul să-şi aleagă garnizoana. Sublocotenentul Marin Năstase a dat prima mare lovitură a vieţii sale; în loc să meargă pe front, ca ofiţer de artilerie, el a ales artileria antiaeriană şi garnizoana Braşov, unde domneau pacea, liniştea şi nici un pericol. La Braşov, sublocotenentul Marin Năstase a devenit afacerist, având timp mult liber, şi această nouă preocupare a fost a doua mare lovitură a vieţii sale: a “românizat” două magazine evreieşti. Aici suntem obligaţi să dăm câteva explicaţii: în regimul Mareşalului Ion Antonescu, una din legile cu caracter antisemit a fost interzicerea evreilor de a avea magazine. Şi cum românii, ca şi evreii, au simţul dezvoltat al “şmecheriei” s-a găsit şi soluţia: un român (de încredere) devenea legal proprietarul magazinului, cu numele său trecut pe firmă, ca proprietar de drept, dar, în fapt, magazinul aparţinea tot vechiului proprietar, nimic nu se schimba, noul proprietar-paravan nu se amesteca în comerţ, dar primea lunar o cotă de 25-40% din veniturile realizate. De la cele două magazine de încălţăminte, Marin Năstase încasa, ca proprietar-fantomă, sume frumoase, lunar, afacerea fiind înfloritoare, şi devenind, cu încetul, foarte bogat. Trebuie spus că, între timp, ţăranul Dumitru din Tărtăşeşti s-a căsătorit oficial cu ţiganca Năstase – mama sublocotenentului Marin Năstase. Din căsătoria celor doi, au mai rezultat doi copii: un băiat, Constantin (Costel) şi o fată, ambii cu numele de familie al tatălui – Dumitru. Sublocotenentul Marin Năstase a cumpărat câteva zeci de hectare de pământ agricol în Tărtăşeşti, zeci de stupi de albine şi oi, două autoturisme, toate asigurându-i o viaţă trăită din plin, ceea ce un ofiţer tânăr nu-şi prea putea permite doar din soldă. El a dovedit un apetit de îmbogăţire greu de egalat.

Năstase Scatiu are o cădere

A venit 23 August 1944, cu toate nenorocirile aduse de armata roşie. Slt. Marin Năstase, zis Titi, într-o zi, în Bucureşti, şi-a parcat maşina pe o stradă oarecare şi, când s-a întors, maşina ia-o de unde nu-i! După câteva zile, a văzut-o, cu un sovietic la volan. A ţipat, a strigat “hoţu”, a fugit după maşină şi chiar s-a aruncat pe botul ei. A fost arestat de poliţişti români şi anchetat, sub stare de arest, în subsolul blocului Dragomir Niculescu (Romarta) de pe Calea Victoriei, bloc devenit al MAI. Nu a fost reţinut mai mult decât durata anchetei, l-au eliberat, dar maşina sa a trecut, pentru totdeauna, la sovietici. A doua maşină şi-a ascuns-o, de frică, în ograda părintească, sub o şiră de coceni de porumb, dar în urma unui denunţ i-a fost şi ea confiscată. Pământul l-a împărţit formal între membrii familiei, ca şi stupii, oile sau animalele de povară, aşa, ca să nu mai poată fi acuzat de moşier ori chiabur. Şi, cum o nenorocire nu vine niciodată singură, în 1946 a fost epurat din rândurile Armatei (încă regale), devenind şomer prin voinţa generalului Walter Neuländer, zis mai apoi Roman.

Conform legilor de atunci, ofiţerii deblocaţi se mai bucurau de unele avantaje. Li se echivalau în majoritate examenele din şcolile militare, urmând a susţine un număr mic de examene de diferenţă, plus înţelegerea profesorilor universitari faţă de aceşti studenţi tomnatici. Şi astfel, foştii ofiţeri de infanterie, jandarmi ş. a. deveneau licenţiaţI în drept, iar foştii ofiţeri de artilerie, geniu, aviaţie, marină se transformau în ingineri. Astfel a devenit în 1947-48 şi fostul slt. Marin Năstase (Titi) inginer.

Inginer Năstase Scatiu , necazuri, bucurii, succese

Inginer ca inginer, dar sărac, Marin Năstase primise o grea lovitură din partea regimului comunist chiar în trăsătura lui esenţială: aviditatea faţă de puterea banului. A început o viaţă precară, cu un salariu modest, în urma averii pierdute, căsătorit şi repede divorţat, avea de ce să se considere un visceral anticomunist şi antisovietic. Când discuta cu cei mai apropiaţi, sub impresia pierderilor suferite, devenea nervos, vânăt la faţă de ură şi profera cele mai grave acuzaţii împotriva comuniştilor locali şi sovietici.
În 1949, a cunoscut-o, întâmplător, pe aceea care îi va fi soţie până la moarte, domnişoara Elena Dragomirescu, din Bucureşti, fiica lui Gheorghe Dragomirescu, salariat la “Griviţa Roşie”, şi a Amaliei, născută Gush, de origine germană, din Bucovina. Elena Dragomirescu era forte frumoasă. S-au întâlnit-văzut-plăcut-iubit, căsătorindu-se în acelaşi an. Elena Năstase, fină, delicată, orăşeancă, nu cunoscuse muncile agricole, a fost repede transformată în mână de lucru, ea, sclavă, şi el, Titi, tiranul. Încă de la începutul căsătoriei s-a purtat abuziv; vara o ducea la Tărtăşeşti, la muncile casnice şi ale câmpului, să facă mămăligă într-un ceaun uriaş pentru lucrătorii zilieri ai pământurilor împărţite formal între rude, sub supravegherea de cerber a soacrei tuciurii, din cale-afară de rea. În 1950, la un an de la căsătorie, s-a născut primul copil, Adrian, alintat Ady de către părinţi. Apoi, după alţi doi ani. |n 1952 s-a născut sora lui, Dana.
Desigur, se ştie cât de greu se trăia în acei ani. O mamă cu doi copii mici nu putea obţine un serviciu, iar soţul, deşi inginer, primea un salariu care nu îi asigura o viaţă prosperă. Noroc cu ceva zarzavaturi şi alte alimente venite de la Tărtăşeşti. Iniţial, au locuit pe Colentina, în casa cumpărată de Năstase când activa ca ofiţer la Braşov, pe numele surorii sale, după legalizarea relaţiei tatălui său cu ţiganca Năstase, dar sora lui Marin a decedat, tânără şi nemăritată, după care proprietarul real a intrat în posesia imobilului. Comportarea lui ca soţ a fost mizerabilă. Dimineaţa, toată viaţa sa, lăsa o infimă sumă de bani pentru hrana din acea zi, încât copiii au crescut cu cartofi prăjiţi şi ciorbă de fasole. Frumoasa lui consoartă a purtat o haină de iarnă timp de 20 de ani, îmbrăcămintea ei fiind de-a dreptul sărăcăcioasă. Niciodată nu au intrat împreună la vreun restaurant sau spectacol. Chiar mai târziu, când a devenit cadru universitar la nou înfiinţatul Institut de Petrol şi Gaze Bucureşti, financiar sau material, nu s-a schimbat nimic în viaţa de familie, decât că Marin Năstase, care era fumător, a trecut de la ţigara “Carpaţi” la “Kent” şi a continuat să ia prânzul la cantina institutului, la “Coş“ sau la vreun restaurant întâmplător. Aproape a uitat că are o soţie, pe care o neglija total. Dacă aceasta încerca să-l mângâie cumva sau măcar să-l atingă, el o lovea. Foarte violentă această corcitură ţigănească, mereu irascibilă faţă de soţie. A lovit-o şi a bătut-o, de zeci de ori, pentru motive născute din firea lui agresivă. Când se enerva, mai din nimic, se îngălbenea şi tremura de furie. Rar, la câte 6 luni, ba chiar un an, îşi mai aducea aminte că trebuie să fie şi bărbatul soţiei sale. Atât! Ciudat! Niciodată Elena Năstase nu şi-a explicat de ce Titi al ei este aşa de rece cu ea şi de ce timpul liber şi-l petrece cu “prietenul” său bun, prezentat familiei ca un fost ofiţer, camarad şi amic de-al său. Întâmplător, odată, un cumnat, căutându-l la “prieten” acasă, l-a surprins pe Titi în pat cu amicul său bun, însă nimeni nu-şi putea închipui în naivitatea şi în necunoaşterea de atunci sau în lipsa de educaţie sexuală crasă că ar putea exista relaţii amoroase între bărbaţi. Deci Marin Năstase – Titi, zis Ţapu, de către unii cunoscuţi sau cunoscători, era… BISEXUAL.
Şi-a mai făcut un pas: a vândut casa din Colentina, s-a mutat cu chirie într-o locuinţă pe strada 7 Scaune şi şi-a cumpărat o maşină. Şi încă un pas: după puţini ani, s-a mutat iar într-un apartament confortabil, dintr-un bloc cu 4 etaje care, naţionalizat acum, aparţinu-se Fundaţiei “Elias”, bloc situat pe o stradă perpendiculară pe Calea Moşilor, foarte aproape de aceasta, cât şi de Piaţa Moşilor.
Fiul lui, Adrian, a urmat cursurile Liceului “Sfântul Sava” (devenit Nr.1) din Bucureşti şi a fost un elev mediocru în primele clase. Vacanţele de vară şi le petrecea la Tărtăşeşti, unde Marin Năstase îşi ducea întreaga familie, an de an. Acolo îl chema casa părintească, renovată şi mărită, acolo îi erau părinţii, unchii, mătuşile, verişorii. Doamna Elena Năstase muncea din greu, Ady zburda împreună cu alţi copii din sat, adică prietenii copilăriei sale: Toma Zaharia (devenit general în regimul Iliescu-Năstase); Gabriel Bivolaru (gangsterul deputat PDSR, care, împreună cu escroaca Mona de Frejes, originară din Bacău şi devenită cetăţean englez, au furat statului 2300 miliarde lei); Marin Bucur (noul proprietar de formă al faimosului restaurant CAPŞA, fost naţionalizat). Ady se juca voios cu prietenii lui, vară de vară, printre tot felul de nebunii copilăreşti, păşteau vitele împreună, furau fructe din livezile oamenilor şi toate celelalte. Când a ajuns mare om politic, Ady nu şi-a uitat prietenii: pe Toma Zaharia, poliţaiul corupt, care şi-a construit o vilă de miliarde la Tărtăşeşti l-a făcut general, mai marele poliţiştilor pe capitală; pe Marin Bucur, rudă cu familiile Năstase şi Zaharia, l-a folosit drept paravan la cumpărarea restaurantului CAPŞA. Această metodă de camuflare a proprietarului adevărat a utilizat-o şi Marin Năstase, folosindu-şi rudele când a divizat suprafaţa de teren agricol, stupii de albine şi oile cumpărate din biata lui soldă de sublocotenent, ca să nu fie trecut la “chiaburi”.
Metoda aceasta de camuflare a adevăratului proprietar va fi perfecţionată de Ady în cariera sa financiară şi politică. În cazul lui Grigore Bivolaru, când a fost descoperit ca “inginer financiar” păgubind statul cu 2300 miliarde lei şi a fost invitat la Procuratură, deşi era deputat PDSR, în opoziţie, Ady, prietenul din copilărie ajuns preşedinte de partid şi senator, a organizat la repezeală un marş la Procuratură, cu circa 40 de deputaţi şi senatori PDSR, unde a protestat, considerând actul ca persecuţie politică. După ani de tergiversări şi dispariţii de probe din dosare, în domnia bunului plac a lui Ady, Gabriel Bivolaru s-a ales cu o condamnare de 5 ani închisoare, în vreme ce un hoţ de găini primeşte 2 ani.

Ce naşte din pisică şoareci mănâncă sau aşchia nu sare departe de trunchi

Anii au trecut în goana lor nebună, Ady a crescut şi a ajuns elev în cursul superior al aceluiaşi liceu, Nr.1, fost Colegiul Naţional “Sfântul Sava”. Viaţa familiei Năstase a mers în acelaşi fel până prin 1963-64, când Marin Năstase, anticomunistul convins şi antisovieticul şi mai convins, a hotărât să se înscrie în rândurile PCR, spunând celor apropiaţi chiar aşa: “Îmi dau seama că viitorul este al comunismului, mă înscriu în PCR şi la fel îmi voi înscrie şi copiii în partid”. Marin Năstase s-a ţinut de cuvânt, s-a înscris şi a devenit membru PCR. Din acel moment, viaţa lui şi a copiilor săi a luat o nouă direcţie, aceea a imposturii, deoarece el nu a urmărit decât avantajele materiale imediate, nici vorbă de vreo motivare ideologică!

Alesul Românilor pentru Preşedintele lor

Pe măsură ce creştea, Adrian (Ady) afişa evident caracteristicile rasei bunicii lui de la Tărtăşeşti: viclean şi hoţ ; în schimb, sora lui, Dana, semăna cu mama ei: blândă, naivă, chiar prostuţă. La 12 ani, Ady şi-a descoperit, subit, bucuria de a se juca la vărul său mai mic cu 6 ani, şi de aceea îl vizita aproape zilnic, după şcoală. Dar nu ca să se distreze altfel decât cu timbrele poştale din cele trei clasoare ale unchiului său. Şi astfel, zi de zi, cum apărea, după ce mătuşa sa îl trata cu sandvişuri, el cerea clasoarele cu timbre, “ca să se joace”. După câteva săptămâni, matuşa a observat că nu mai exista nici un timbru în cele trei clasoare. Aşa a început, cu furtişagul, să colectioneze mărci poştale. Şi, de atunci, i s-a dezvoltat dorinţa de a colecta, mai ales prin acaparare şi furt. Odată cu noua poziţie privilegiată a lui Marin Năstase (Titi), nu numai de membru de partid, cât şi de colaborator al securităţii, sunt indicii că şi Ady a fost, încă de pe atunci, din ultimele clase de liceu, “adoptat” de Securitate. Deodată a devenit elev fruntaş, iar atunci când la liceu venea vreo delegaţie de străini din ţările capitaliste, întotdeauna cuvântul de “bun-venit”, în limbile engleză sau franceză, era rostit de elevul Năstase M. Adrian.

Când era în ultima clasă de liceu, în revista “Magazin istoric” au apărut, sub semnătura lui, unele comunicări sau precizări privind evenimente ori conducători din istoria medievală a României, în special din zonele Banatului şi Transilvaniei. Unele comunicări erau inedite, rodul “cercetărilor” elevului Năstase M. Adrian, uneori precise puneri la punct. Probabil că atunci mulţi s-au mirat sau l-au lăudat pe autorul unor asemenea studii serioase, cu toată vârsta sa adolescentină. Nimeni însă nu a ştiut că de fapt contribuţia lui Adrian – elevul minune – nu era decât semnătura, căci autorul adevărat era “iubitul” lui, fostul profesor de istorie Ion D. Suciu, de la Universitatea din Bucureşti, epurat din cadrele universitare în 1946, condamnat politic de trei ori şi binecunoscut ca homosexual, dar şi ca un specialist în istoria medievală a Banatului şi Transilvaniei.

Aşchia nu sare departe de trunchi

Legătura lor a fost de lungă durată, ba chiar au purtat şi verighete. Deşi Ionică Suciu era mult mai în vârstă, legătura a fost pasională, şi astfel a apărut şi această moştenire de la tatăl său – bisexualitatea. Într-o seară, Adrian a plecat, beat de amor şi de alcool, de la Suciu. Aproape de casă a cazut pe trotuar, poziţie în care l-a găsit taică-său. Acesta, în loc să reclame cazul la miliţie sau să-l confrunte pe Suciu, i-a dat doar un telefon, rugându-l să-i lase băiatul în pace. Ştia el ce ştia!
Adrian a intrat apoi la Facultatea de Drept şi, ca student, şi-a continuat viaţa sexuală dublă. Deseori, invita la el acasă studenţi negri, cu care se închidea în cameră, spunându-i mamei sale să nu-i deranjeze, că studiază. Şi biata mamă, în naivitatea femeilor generaţiilor trecute, nu avea decât cuvinte de laudă pentru fiul ei aşa de studios.

Încă de pe la 14-15 ani, Marin-tatăl l-a format pe Adrian prin “spălarea creierului”, în mod constructiv, spunându-i de o mie de ori că este superinteligent şi că va ajunge mare, dar că trebuie să se căsătorească cu o fată din înalta nomenclatură comunistă. Probabil că aşa sunau indicaţiile de sus. La rândul său, Marin a mai dat o lovitură importantă a vieţii sale – a încercat, mai întâi la Timişoara, să-şi ia un doctorat, dar nu a reuşit. Atunci a pus în mişcare toată mierea stupilor din Tărtăşeşti, pe care a vândut-o, alături de alte produse agricole şi – cu banii adunaţi, plus “o vorbă bună” de la “Secu” – şi-a luat titlul de doctor în “izotopi radioactivi”, la Bucureşti. Aşa că a devenit Doctor Inginer Marin Năstase, fără să ştie ceva despre izotopii radioactivi. Nu că i-ar fi fost foarte necesar acest titlu în cariera sa de cercetător ştiintific sau în cariera universitară – el habar n-avea de fizică atomică. A procurat doar o carte din străinătate, pe care a tradus-o. Titlul i-a trebuit să justifice că nu-i un oarecare ingineraş, ci un om de ştiinţă, adică un doctor-inginer sadea. Şi în această calitate a făcut, ulterior, parte din mai multe delegaţii de oameni de ştiinţă români, care au mers în străinătate, ca invitaţi la diferite ocazii. Iar Marin Titi Năstase participa ca “ochiul şi urechea” vigilentei Securităţi, fără teama ca un ditamai doctor-inginer să fie bănuit de turnător. A fost în delegaţii în Cehoslovacia, China, Franţa, Suedia (6 luni), şi alte ţări; ca rezultat al acestor plecări, situaţia familiei nu s-a schimbat cu nimic; banii primiţi pentru deplasări în străinătate, în valută, i-a cheltuit pentru sufletul său, pentru tabieturile sale: maşina, ţigările “Kent”, mesele la restaurant. Soţia, biata lui consoartă, a purtat acelaşi palton (făcut dintr-o manta militărească transformată şi vopsită) peste 20 de ani. Şi tot cartofii şi fasolea au fost hrana ei şI a copiilor. În toţi aceşti ani de urcuş vertiginos al semi-ţiganului Marin Năstase, el şi-a mai pregătit o lovitură de “imagine”, care i-a adus bani, glorie, grade militare succesive de rezervist (până la cel de general) şi a fost înmormântat, cu onoruri militare, la Cimitirul Ghencea-militar. Cum comuniştii au căutat cu insistentă să-şi aibă eroii lor antifascişti, Marin Năstase şi-a ticluit o poveste mincinoasă, pe care nimeni n-a verificat-o; dealtfel era şi greu de verificat, după aproape 40 de ani de la sfârşitul războiului. Basmul bulibaşei suna cam aşa: a fost odată, ca niciodată, în Braşov, şi se făcea că un tânăr ofiţer de antiaeriană, care şoma, din lipsă de activitate militară, rătăcea de unul singur, a doua zi imediat după 23 August 1944, pe una din străzile oraşului; deodată a apărut o coloană germană de camioane cu soldaţi şi armament, care se retrăgea de undeva, în confuzie şi mare grăbire. Comandantul coloanei, un ofiţer superior, văzând un chipeş ofiţer român, fost camarad de luptă (teoretic), a oprit coloana şi, politicos, l-a întrebat pe ofiţerul român, care s-a întâmplat să fie chiar Marin Năstase, care e direcţia spre vest, spre Cluj. Proastă inspiraţie a ofiţerului german, care, în loc să aleagă un locuitor al Braşovului, oraş care avea pe atunci o bună populatie săsească, l-a preferat pe ofiţerul român ce nutrea în ascuns sentimente de ură faţă de fascişti şi de mare admiraţie faţă de armata şi poporul rus “libertate ne-a adus”. Ca urmare, ofiţerul român i-a indicat o direcţie contrarie, care mergea spre Moldova, şi care ducea, de altfel, spre o fundătură, drum bine ştiut de bulibaşa artileristă. Deci coloana germană a plecat în direcţia indicată de ofiţerul Năstase şi s-a înfundat undeva, unde a fost pe de-a-ntregul capturată de Armata Roşie, biruitoare.
Prin anii 80, după această poveste, s-a turnat un film, inspirat din lupta contra fascismului. Năstase a fost consilierul regizorului şi a încasat nu numai onorariul pentru munca sa, dar şi o primă suplimentară şi decoraţii. Nimeni nu s-a întrebat în anii turnării acestui film fantezist dacă sublocotenentul Năstase chiar a săvârşit asemenea faptă şi, dacă a făcut-o, atunci de ce în anul 1946 totuşi a fost epurat din armată – fiind în asemenea grad devotat de timpuriu partidului şi comunismului – sau, dacă a făptuit acest lucru, de ce l-a ţinut secret circa 40 de ani? Sfânta impostură! În acei ani s-a considerat el oare curat ca lacrima faţă de partid şi devotat instituţiei cu care colabora? Într-adevăr, a avut grija ca, după izgonirea Regelui, în 1947, să arunce în Dâmboviţa sabia pe care a primit-o în 1942 din mâna Regelui, şi cu asta a considerat că nu a mai ascuns nimic tovarăşilor, nici măcar averea de la Tărtăşeşti.
După terminarea Facultăţii de Drept şi obţinerea licenţei, Adrian Năstase (Ady) a lucrat undeva, la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, repartizat… ştiţi de cine. Dar a mai deţinut o funcţie: a fost cooptat ca membru al Asociaţiei de Strângere a Relaţiilor cu Străinătatea, respectiv al Asociaţiei de Prietenie Româno-Americană, Româno-Engleză, Româno-Franceză, etc., etc. Astfel, el avea avantajul privilegiat al pătrunderii fără frică (în misiune) în ambasadele acelor ţări, cu ocazia sărbătorilor lor naţionale sau la alte manifestări social-culturale. Acolo se bucura de dublu avantaj, datorită pătrunderii şi cunoştinţelor sale în limbile engleză şi franceză, învăţate cu meditatori, avea posibilitatea să vâneze victime, atât pentru securitate cât şi pentru el. Atunci el a lucrat pentru DIE, serviciul străinilor în trecere prin teritoriul român, adică pe un american, de exemplu, îl cunoştea la Ambasada SUA, unde Ady era invitat cu ocazia sărbătoririi Independenţei SUA, 4 Iulie. Adrian, amabil şi serviabil, americanul, fericit că a întâlnit un localnic cu care se putea înţelege. Adrian îl invita la Operă, la Athenée Palace, şi în alte locuri frumoase, pentru ca, în acest fel, sub masca amiciţiei, să afle scopul precis al vizitei americanului la Bucureşti; putea constata orice din întrebările puse, ce-l interesa. Afla dacă intenţiona să întâlnească o anumită persoană, cetăţean român şi, în acelaşI timp, găsea şi partenere ori parteneri pentru relaţiile sale bisexuale. La un moment dat, s-a pricopsit cu o suedeză, pe care chiar a găzduit-o acasă, în familie; cum putea oare mama lui, în această situaţie, să-l bănuiască pe Adişor al ei că făcea ceva împotriva firii, mai ales că ea nu statea decât acasă şi cunoştea doar drumul spre piaţă. Nu avea prietene, nimeni nu o vizita. Relaţiile cu familia ei erau rupte, la cererea soţului, ca fiind neconforme cu noua lui linie de impostor-colaboraţionist.
Tot pe la ambasade, la cea a Franţei de data aceasta, a cunoscut un francez distins, partener homosexual, care l-a invitat la Paris (individul fiind o personalitate), aşa că Adişor, pe post de fetiţă, a primit imediat paşaportul şi a plecat pe malurile Senei, unde a avut o “lună de miere” de toată frumuseţea; franţuzul amorezat l-a plimbat prin toată Franţa şi l-a făcut pe deplin fericit. Întors în ţară, el a intrat într-o altă aventură, de data asta ca băiat. La Ambasada USA a întâlnit o tânără naivă, americancă, ai cărei părinţi, evrei, părăsiseră România în 1951, stabilindu-se la New York, unde tatăl profesa medicina. Tânăra, studentă, pregătea o lucrare despre România, iar Ady s-a oferit imediat să o ajute, fapt pentru care a găzduit-o mai multe luni şi cu care a întreţinut nu numai relaţii sexuale normale, dar a şi întocmit planuri serioase de căsătorie. Pe vremea aceea, Adrian Năstase nu nutrea încă dorinţe de a fi conducător al României, i-ar fi plăcut să trăiască în America, sub capitalişti. Tânăra newyorkeză era atât de prostuţă încât a citit notele informative despre ea, făcute de iubitul ei, care, din neglijenţă, le-a uitat în cameră. Când l-a întrebat despre ele, el a liniştit-o că aşa trebuie procedat prin lege când găzduieşti cetăţeni străini şi a convins-o să nu se alarmeze. Între timp, fata s-a îndrăgostit cu adevărat de el, dar tatăl ei a aflat motivul prelungitei sale şederi în ţară şi cine este cel care voia să-i fie ginere, şi şi-a chemat fata urgent la New York, i-a spus totul şi a trimis-o în Franţa, la studii, aşa că ţesătura lui Ady s-a destrămat. Ea a apucat să-i comunice ceea ce ştia tatăl ei. Reacţia imediată a lui Adrian faţă de un prieten a fost: “De unde ştie el? A fost la c… meu?”.
Probabil că au mai apărut şi alte asemenea “iubiri”. Iar despre cei descusuţi informativ se va afla doar dacă vreodată vor fi date publicităţii dosarele şi dacă vor mai exista aceste dosare ale lui Năstase (de activitate asiduă în cadrul DIE şi ale procesului Suciu).
Când, cu câţiva ani în urmă, a izbucnit scandalul Priboi, presa întreagă a înregistrat acţiunile furioase de apărare a lui Priboi de către primul ministru al României, Adrian Năstase. Ce legătură poate fi (că de rudenie nu este) între un pretins intelectual de rasă, doctor în drept, profesor universitar şi un ofiţer torţionar, dovedit semidoct şi semianalfabet original, recrutat din drojdia societăţii şi instruit în şcolile poliţiei politice, unde a învăţat ura de clasă, ura de oameni, deci o brută? Priboi i-a botezat lui Năstase primul copil. Priboi a fost ridicat de Năstase în ritmul urcuşului său politic: purtător de cuvânt, deputat PSD, consilier personal. Şi nimeni nu s-a întrebat de ce Năstase urăşte ideea deconspirării securităţii şi s-a opus cu vehemenţă ca dosarul lui Priboi să fie făcut public. Explicaţia este simplă: Priboi a fost legătura lui Năstase cu Securitatea, a fost îndrumătorul lui. Dacă Priboi este descoperit şi, eventual, adus în faţa justiţiei, atunci el va vorbi şi de Adrian Năstase şi de colaborarea lor. Or, în acest caz, urmează prăbuşirea de pe înaltul soclu pe care şi l-a construit.

Presa din ţară a anunţat că la examenul de bacalaureat părinţii au fost de acord să se facă publice rezultatele obţinute de elevi, cu o singură excepţie: părinţii elevului Andrei A. Năstase (Adrian şi Dana) de la Liceul “Jean Monet”. Iniţial s-ar putea aprecia modestia şi dorinţa de a păstra un secret familial. Dar n-a fost să fie aşa! La finalul examenului de bacalaureat s-a anunţat, de data asta, că odrasla premierului a obţinut cea mai mare notă şi pe liceu, şi pe Bucureşti. Şi atunci unde ar fi modestia? Faptul a reamintit celor ce cunosc amănuntele o altă asemenea situaţie, petrecută cu câteva decade înainte, dar cu alţi actori pe scenă. Dana, sora lui Adrian, a dat examen de admitere la Facultatea de Filologie (secţia engleză) şi a căzut la examen, fapt pentru care plângea acasă în hohote, cu toate consolările mamei sale. Tatăl, Marin Năstase, nu era acasă. Când a venit, el şi-a găsit fiica în lacrimi. A aflat cauza, şi-a îmbrăcat pardesiul imediat şi a ieşit în răcoarea serii de toamnă. După o oră s-a întors şi vesel i-a spus fetei: ai reuşit! A doua zi, pe listele celor reuşiţi la admiterea la limba engleză a apărut şi numele Năstase M. Dana. Este de bănuit că tăticul a făcut un târg acolo unde s-a dus, fiindcă la absolvirea facultăţii Dana nu a fost angajată ca profesoară, ci ca salariată a unei firme de comerţ exterior. Or, se ştie de cine aparţineau Comerţul Exterior, Externele, Turismul, ş.a. Dana a fost trimisă imediat în Siria, apoi în Norvegia şi Olanda (în coasta NATO). După 1989, a avut servicii numai în contact cu străinii, la Sofitel, Soros şi la mulţi alţii, la fel de importanţi. Aşa că istoria s-a repetat, între două examene: tatăl a avut timpul să aranjeze ca fiul său să cunoască subiectele (sau altă metodă) pentru evitarea oricărei surprize.

Alte câteva eşecuri

Au urmat o serie de evenimente care, analizate acum, după scurgerea timpului, apar nu tocmai plăcute familiei Năstase “Scatiu”. Cu tot doctoratul în izotopi radioactivi, cu toată practica de asistent la Institutul de Petrol şi Gaze, pentru a fi păstrat în Bucureşti (la mutarea din capitală a acestui institut) sau din alte raţiuni, dr. ing. Năstase a fost trimis pe postul de director al învăţământului profesional din Ministerul Învătământului, un post de birocrat, care ar fi putut fi obţinut de oricare alt inginer, nu de un doctor inginer “specialist” în izotopi radioactivi, deci nu un post de mare prestigiu ca profesor universitar.
Prin 1973-1974, prof. dr. ing. a avut din nou o “problemă” cu fiul său, care şi-a continuat vechea relaţie cu I. D. Suciu. De data asta, acest viciat mergea cu Adişor la porţile fabricilor şi, cu tehnica specifică tuturor corupătorilor, ademenea tineri muncitori, atraşi şi de titlul său de fost profesor. La aceste racolări a participat şi acela care, peste ani, avea să pretindă să conducă România şi pe care, din laşitate, chiar şi fostul rege l-a declarat cea mai importantă persoană a anului 2003. Tinerii racolaţi, aduşi în casa lui Suciu, se întreceau în beţii şi orgii, printre partide de sex şi perversiuni sexuale. Cum a aflat Miliţia, rămâne (încă) o mare enigmă. S-o fi lăudat vreunul dintre tinerei? Vecinii au raportat activităţi suspecte sectoristului? Sau Suciu era deja cunoscut secţiei de Moravuri? Cert este că miliţienii au a căzut în mijlocul unui asemenea dezmăţ, după ce înainte, de pe o scară a unei maşini de pompieri, se fotografiase pe fereastră totul. A urmat ancheta, în care vinovaţii principali erau I. D. Suciu şi Adrian Năstase, ca racolatori şi corupători. Până în seara procesului, aşa s-a ştiut, dar a doua zi a urmat bomba: acuzat – Ion D. Suciu, martor al acuzării – Adrian Năstase!
I.D. Suciu, pentru inversiuni sexuale şi corupere a unor bravi fii ai clasei muncitoare, a fost condamnat la 8 ani. După executarea pedepsei, au urmat alţi 6 ani deportare în Bărăgan, Suciu fiind considerat un pericol social. Îngerul păzitor, fie el Priboi sau altul, l-a făcut pe Adrian Năstase curat ca lacrima, într-un proces cu uşile închise, deci fără public, cu numai ceva “lucrători” de miliţie şi securitate, proces ţinut prin 1973. Dar şi “favoritul zeilor” Năstase a avut cumva de suferit. În mod discret, el a fost scos de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi expediat ca cercetător la Institutul de Drept Penal. Toată această întâmplare a constituit un semnal de alarmă pentru Marin Năstase tatăl. Şi, în liniştea nopţii, a plănuit să-l căsătorească pe Adrian, să-i dea o identitate socială nouă, nimeni nemaiputându-l acuza de “invers”, sperând în acelaşi timp să-i găsească o viitoare soţie tot aşa de naivă şi necunoscătoare cum îşi alesese el. Problema era însă mai complicată, deoarece, conform dorinţei tată-fiu, viitoarea doamnă Adrian Năstase mai trebuia să fie şi fiică de nomenclaturist, care să pună umărul şi la prestigiul familiei şi la ridicarea politică a progeniturii ţigăneşti, Adrian Năstase.
Norocul i-a zâmbit din nou lui Marin Năstase. La Direcţia învăţământului profesional, pe care o conducea, se afla, ca şefă de cadre, soţia fostului ministru de Externe, comunistul ilegalist Grigore Preoteasa, mort în accidentul de avion din 1957 de la Moscova. Tovarăşa Preoteasa avea o fiică, studentă la filologie, în anul 3 sau 4, la Universitatea Bucureşti. Marin Năstase, directorul, a făcut pe peţitoarea, a convins-o pe tovarăşa să-şi mărite fata, el fiind “motorul” care a reuşit să-şi însoare/mărite băiatul, desigur, păstrând secretul despre fiul său, păstrându-l până la moarte şi faţă de soţia sa care, dacă l-ar fi cunoscut, şi-ar fi explicat mai bine propria ei viaţă conjugală.

Sforile au fost trase, tinerii se zice că s-au plăcut, se zice că s-au şi iubit chiar, oricum, căsătoria lui Adrian cu domnişoara/tovarăşa Preoteasa-fiică s-a aranjat. De toate sforăriile tatălui său, Adrian s-a ţinut departe, dar s-a conformat, ca fiu ascultător. Şi, cum ambele familii erau “comuniste”, s-a aranjat numai căsătoria civilă, nu şi cea religioasă. Pe vremea aceea, Adrian nu ştia să-şi facă nici semnul Crucii, nu frecventa bisericile la slujbele religioase, aşa cum o va face peste 30 de ani.
Căsătoria civilă a avut loc la Primăria din Piaţa Amzei, în prezenţa unei echipe de ţărani secui (tov. Preoteasa-mama era unguroaică, din secuime), îmbrăcaţi în hainele lor de la ţară tradiţionale şi a altor câtorva persoane, selecţionate cu grijă de Marin (Titi) Năstase, din partea familiei lui: doar fratele său cu soţia, iar din partea Elenei Dragomirescu-Năstase (mama ginerelui), doar o soră cu soţul. După încheierea ceremoniei şi oferirea unei cupe de şampanie cu biscuiţi, a urmat un prânz, la “Coş”, dar socrul, Marin, s-a îngrijit să elimine dintre invitaţii prezenţi la Starea Civilă pe fratele său cu soţia (fost comerciant, naţionalizat în anul 1948) şi pe sora bună a mamei-soacre a lui Adrian, cu soţul, fost deţinut politic, deşi ar mai fi avut trei fraţi şi părinţii în Bucureşti, nechemaţi, pentru a nu da explicatii tov. Preoteasa despre aceşti “duşmani de clasă” pe care îi invitase (doar ca decor) la ceremonia căsătoriei, unde nu atrăseseră atenţia nimănui.
A doua zi după căsătoria civilă, Adrian Năstase s-a mutat să locuiască în casa tov. Preoteasa, din Parcul Primăverii, îndeplinindu-se dorinţa combinată (a tatălui său şi a lui) de a deveni soţ de fiică de nomenclaturist. Totul dovedea că planurile lui Marin-tatăl s-au realizat şi că mergeau pe drumul dorit de el. Dar n-a fost să fie aşa! După câteva zile de om căsătorit cu o tânără frumoasă, atractvă şi foarte simpatică, într-o seară, pe la orele 11, cineva a sunat la uşa familiei Năstase. La întrebarea doamnei Năstase “cine este?” a răspuns fiul Ady. A urmat un dialog scurt:

“Ce s-a întâmplat, Adişor, mamă?”

Răspunsul: “Mamă, dacă nu mă primeşti în casă, lasă-mă să dorm în hol, nu vreau să mă mai întorc la ea!”.
Şi mama a mai întrebat apoi: “De ce, mamă, este o fată bună, frumoasă?” Răspunsul a fost: “Eu vreau să studiez, să citesc, şi ea mă solicită prea mult!”
A doua zi, tov. ministru Preoteasa a vizitat, cu mare scandal, familia Năstase, spunându-le, fără alte explicaţii inutile, că, în noaptea anterioară, Adrian şi-a părăsit tânăra soţie, sărind pe fereastră, bineînţeles fără ştirea cuiva din casă.

Au continuat discuţiile “între patru ochi”, între Marin (Titi) tatăl şi tov. Preoteasa – mama tinerei doamne Năstase. Nu vom şti niciodată dacă tăticul lui Adişor i-a dezvăluit mamei “victimei” devierea sexuală a fiului. Nu s-a putut gândi că Adişor al ei îşi va schimba “gusturile amoroase” atât de repede. A urmat apoi divorţul. Ceva mai târziu, fiica tov. Preoteasa s-a recăsătorit. Adrian şi-a continuat viaţa lui de burlac, cu aventurile, bucuriile, necazurile şi, mai ales, cu mari succese profesionale, fiind sprijinit, desigur, de “îngerul cu epoleţi”, păzitorul grijuliu, şi ajutat, bineînţeles, pentru randamentul lui.

Ascensiunea spre puterea supremă

Ca elev şi student, Adrian Năstase a fost întotdeauna scutit de muncile agricole “voluntare” ori “patriotice”, în timp ce colegii lui erau obligaţi să presteze acele servicii, neplătite, pentru “edificarea societăţii comuniste”. |n acele perioade ale anului, el se ocupa cu studiul intens al limbilor franceză, rusă şi engleză. Îngerul lui păzitor, Priboi, veghea asupra lui, îl proteja şi avea, de atunci, de timpuriu, planuri mari cu Năstase. După licenţa în drept şi episodul I. D. Suciu (descris în partea a doua a acestei serii de articole), a lucrat ca cercetător la Institutul de Studii de Drept Penal, vreme de 17 ani. În declaraţiile sale încep confuziile: afirmă (ca să-şi justifice cariera viitoare de diplomat) că de fapt a lucrat la Departamentul de Drept Internaţional, care, pe atunci (institutul) aparţinea de Academie, fără să numească anume care dintre ele: Academia Română? Academia Comercială? În realitate, el evită să declare ziariştilor că această Academie se numea Ştefan Gheorghiu şi aparţinea nemijlocit de PCR. Acolo a obţinut un doctorat în Drept Internaţional.

Necazurile şi bucuriile familiei Năstase

Din punct de vedere financiar, Marin şi Adrian Năstase au prosperat. În primul rând, şi-au cumpărat locuinţă la aceeaşi adresă: tatăl – un apartament; fiul – o garsonieră în Str. Naum Romniceanu, nr. 2, bloc 5, et.3, apt. 13 (şi la etajul I), Bucureşti. Este o stradă perpendiculară pe Dorobanţi, pe partea dreaptă, în sensul spre Arcul de Triumf, circa 400 m. de Dorobanţi. Dintr-o cerere făcută de Adrian Năstase, la 23 iunie 1988, către tov. ministru Ana Mureşan, reiese că susnumitul locuia în str. Jean Texier nr. 4 şi că încă de pe de atunci era nomenclaturist: “Subsemnatul dr. Adrian Năstase, cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetări Juridice, vice-preşedinte al Asociaţiei de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale (ADIRI), domiciliat în Bucureşti, Str. Jean Texier nr. 4, sector 1, telefon 79.39.26., vă rog să binevoiţi a-mi aproba cumpărarea cu prioritate şi cu plata integrală a unui autoturism TRABANT 601 (limuzină). Acest autoturism mi-ar fi deosebit de util pentru numeroasele deplasări pe care le presupun activităţile ce le desfăşor în cadrul ADIRI, (ca preşedinte al Secţiei de Drept Internaţional) în cadrul Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice (Ştefan Gheorghiu, nu?) a Universităţii din Bucureşti, ca lector al CC al PCR, ca membru al Consiliului Juridic al MAE, ca secretar de redacţie al publicaţiei ‘Revue roumaine des sciences sociales, serie de sciences juridiques’ etc.” (ce o însemna oare acest etc?). În urma acestei intervenţii, putem trage câteva concluzii: A. În acele vremuri, “visul” lui A. Năstase – Scatiu’ nu era un Mercedes, BMW sau Rolls, echipate cu girofar, nici măcar o Dacie, ci un amărât de Trabant; C. Cererea demontează una din marile minciuni ale lui Adrain Năstase care, atunci când şi-a prezentat guvernul în faţa parlamentului, a debitat-o aşa cum manipulează poporul român, bătându-şi joc de inteligenţa românilor. Acest Năstase a declarat atunci că “nu a făcut parte din nomenclatură”. Or, cu activităţi la Academia partidului (“Ştefan Gheorghiu”) şi lector al CC al PCR mai poate exista îndoială că nu a fost în nomenclatorul CC al PCR? C. În sfârşit, pe cererea sa pentru Trabant, în colţul din dreapta găsim următoarele rânduri: “Tovarăşă ministru Ana Mureşan, vă rog respectuos să binevoiţi a aproba această cerere, Ambasador A. Miculescu” (Angelo Miculescu-nota autorului). Demn de reţinut este că, în acel moment, Adrian Năstase, vânătorul de mireasă nomenclaturistă, care îşi încercase norocul şi ca să devină ginerele lui Nicolae Ceauşescu (curtând-o pe Zoe), găsise în fine partida râvnită, fiica nomenclaturistului Angelo Romeo Constantin Miculescu. Şi iată-l căsătorit cu Daniela (Dana) Miculescu, locuind la o nouă adresă. Sistemul “intervenţiilor şi pilelor” socrului începuse să funcţioneze pentru el. După prima încercare nereuşită de a fi şi soţ, ambiţiosul Adrian Năstase-Scatiu’ nu şi-a pierdut speranţa de parvenire pe cale matrimonială; învârtindu-se la ceaiurile şi petrecerile date de fiii şi fiicele aristocraţiei nomenclaturiste – cum de altfel proceda de mulţi ani – acolo a întâlnit-o pe fiica ministrului Agriculturii şi Industriei Alimentare, fost ambasador în China, membru CPEx, Angelo Miculescu. Şi căsătoria s-a aranjat în mod foarte precipitat.

Supărarea pândea

Dana Maria Năstase, sora lui Adrian, în cele din urmă, s-a îndrăgostit. Mare dragoste mare, planuri de nuntă spectaculoase în care scop viitorul ginere, cu garanţia viitorului socru, viitorului cumnat şi viitoarei soţii – toţi colaboratori apreciaţi ai Securităţii – a obţinut paşaport să meargă în R.F. Germania, pentru cumpărături de nuntă. Nu cunoaştem încă cine a avut această idee nefericită, deoarece atât de îndrăgostitul ginere, odată ajuns în Germania, a uitat de nuntă, de mireasă şi a rămas acolo, cerând azil politic. Evenimentul s-a petrecut în anii lumină ai lui Ceauşescu. Durerea şi ruşinea celei care trebuia să fie mireasă, devenită oaie neagră a familiei, au afectat cu putere de cutremur pe toţi cei din jur, la care s-a adăugat, desigur, suspiciunea, dezaprobarea şi probabil neîncrederea periculoasă a Securităţii. Îngerul Priboi a reparat cumva prejudiciile apărute. După un timp, Dana Maria Năstase, sora lui Ady, s-a consolat în mai multe braţe, ca să se oprească în ale unuia pe nume Barb, cu care s-a căsătorit şi au avut o fiică. După care, la câţiva ani, au divorţat şi, după cum ştim, a rămas singură, cu toate încercările reunite ale ei şi ale fratelui ei de a găsi un soţ, bineînţeles un “miliardar de carton”. Asta nu înseamnă că duce o viaţă de abstinenţă. Din contra!
Pentru a ilustra încă şi mai bine profilul moral al lui Marin Năstase (tatăl), redăm un episod din activitatea lui împotriva chiar a membrilor familiei sale prin alianţă (căsătorie). Soţia lui Marin Năstase are patru fraţi în Bucureşti (în acele timpuri tulburi) din care unul, cel mai mare, fost arhitect – deci, cumnatul lui Marin Năstase. Acest arhitect, în anii studenţiei sale, prin ’50, a fost arestat de Securitate pentru că în sala de cursuri s-a găsit scrisă o lozincă anticomunistă. Cu el au mai fost arestaţi câteva zeci de studenţi. După câteva luni întregi de anchete sălbatice, bătăi şi toată gama de schingiuiri, la Uranus, a fost pus în libertate, anchetatorii găsindu-l nevinovat. Probabil că ei “descoperiseră” făptaşul printre studenţii arestaţi. Ajuns arhitect, s-a dovedit a fi un profesionist de certă valoare; a condus un atelier de 12 arhitecţi şi proiectanţi; a proiectat laminorul de la Galaţi, din Tulcea şi alte obiective industriale importante şi, deşi era atât de priceput şi apreciat, nu putea fi numit oficial şef de atelier, deoarece nu era membru PCR, salariul fiind mai mic, funcţia echivalând cu aceea de şef de atelier. Trebuia să se înscrie în PCR şi, pe motiv de salariu, şi a întocmit o cere în acest sens, de admitere în rândurile partidului. Pentru referinţe, cum se cerea, a indicat câţiva cunoscuţi, printre care şi pe cumnatul său, Marin (Titi) Năstase. Această acţiune s-a petrecut prin anii ’80, adică la circa 25 de ani de la arestarea sa ca total nevinovat. Cererea de primire în PCR i-a fost respinsă şi, după cum a aflat ulterior, cumnatul lui, Marin-Titi Năstase, a dat cele mai dezastruoase referinţe despre el; niciodată însă nu a aflat ce a putut inventa acel balaoacheş atât de grav, numai ca să demonstreze partidului loialitatea sa şi credinţa peceristă, demascându-şi chiar şi familia.

O afacere murdară

Dar cea mai perfidă faptă făcută sub îndrumarea lui Marin Năstase şi finalizată de fiul său, Adrian, care mai demonstrează şi cât credeau aceşti oportunişti în permanenţa regimului comunist, a fost acapararea prin viclenie a vilei naţionalizate din strada Aviator Petre Creţu nr. 60, nu departe de Biserica “Caşin”.
Această vilă, aflată într-unul din cele mai selecte cartiere, a aparţinut de fapt şi de drept familiei Mihai şi Elena Ciolan, posesorii actului de vânzare-cumpărare al terenului de 576 m.p. Nr. 32570/14 noiembrie 1930. Mihai Ciolan a fost un strălucit inginer, cu studii la Charlottenburg, în Germania, iar soţia sa, casnică. Mulţi ani, până la instaurarea comunismului, a ocupat funcţia de director al tracţiunii CFR. Ei au construit pe acest teren o vilă (subsol+parter+etaj) de circa 450 m.p. locuibili. În mod abuziv, în 1950, imobilul a fost naţionalizat, prin Decretul nr. 92/1950. Foştilor proprietari li s-a permis să locuiască în două camere din fosta lor casă. N-ar fi inutil să mai afirmăm că era singura lor proprietate imobilă, considerată “construită pentru a fi exploatată”, iar inginerul specialist M. Ciolan dat afară din serviciu de la CFR a cunoscut apoi tot felul de privaţiuni, persecuţii, trăind din vânzarea bunurilor diferite, ca mobilă ş.a. Statul-proprietar a închiriat restul de spaţiu locuibil.
Familia Ciolan nu a avut copii. După câţiva ani, Mihai Ciolan a murit. El nu a avut alte rude decât pe fratele său, Antonin Ciolan, dirijor, compozitor şi profesor la Cluj, care nici el nu a avut copii. Şi Antonin Ciolan şi soţia sa, au decedat la puţină vreme de la moartea fratelui şi cumnatului lor. Elena Ciolan a avut însă un frate în Bucureşti, părinte a 5 copii, 3 fete şi 2 băieţi. Cea mai mare dintre fete s-a întâmplat să fie Elena Dragomirescu, cea care, din 1949, devenise soţia lui Marin Năstase-Titi (zis şi Ţapu în familie). Datorită lipsurilor şi mizeriei, sănătatea Elenei Ciolan s-a deteriorat în decursul anilor şi senilitatea i-a avansat. Aflată în incapacitate mintală totală, nepoata Elena Năstase, dirijată de soţul ei, o izolează pe mătuşă de vecini, prieteni de-o viaţă, de restul familiei şi, în 1989, o pune pe mătuşa senilă, deci inconştientă, să semneze un tesatament prin care o lasă pe nepoata sa, Elena Năstase, moştenitoare universală a proprietarei. Astfel, sub îndemnul soţului – vicleanul şi atavicul bolnav de avere Marin Năstase – soţia lui devine proprietara unei vile naţionalizate de regimul comunist, în regimul comunist.
La 5 mai 1990, Elena Ciolan a decedat, în vârstă de 92 de ani. Nepoata Elena Năstase şi soţul au ţinut în secret decesul ei, ocupându-se de procedurile funerare, ieftin şi rapid, prin incinerare la Crematoriul “Cenuşa”. Nici un alt nepot dintre ceilalţi 4 ai Elenei Ciolan nu a ştiut nimic, nici măcar despre dispariţia ei pământească. Desigur, este o faptă imorală, condamnabilă şi nedemnă aceea de a profita în defavoarea celorlalţi fraţi ai Elenei Năstase, fostă Dragomirescu, care şi ei ar fi avut, din punct de vedere juridic, acelaşi drept de moştenire. Dar acesta este stilul de a face avere şI “a lua cu japca” al tatălui Marin şi fiului Adrian Năstase-Scatiu’. Testamentul semnat de bătrâna în incapacitate mintală are data autentificării Nr. 12008/12/10/1989. Noua proprietară, Elena Năstase, obţine un certificat de moştenitor, cu Nr.1240 din 7 august 1990. După 4 ani, conform strategiei celor doi mari rechini, tată şi fiu, Marin şi Adrian Năstase, proprietara de drept (de fapt, proprietar Adişor) dă statul în judecată, revendicând vila (dosar civil cu Nr. 3706/1994). Judecătoria Sectorului I, într-un mod nemaiîntâlnit de rapid (doar solicitanta era mama fostului ministru de Externe şi Preşedinte al Camerei Deputaţilor) pune în posesiune, prin sentinţa civilă Nr. 3842 din 14 aprilie 1994 pe Elena Năstase, cu drept de recurs în 15 zile şi, bineînţeles, ICRAL nu a făcut recurs. Şi astfel, clanul năstăşeştilor lacomi a acaparat vila.
Este de remarcat faptul că, după hotărârea judecătorească având la bază testamentul autentificat 12008/12/10/89, în 1997 întreg dosarul nr.3706/1994 nu era de găsit la arhiva judecătoriei – testamentul a dispărut. Se pune întrebarea firească: nu cumva şi semnătura de pe testament a fost în fals? Şi ştiind că şi de la o altă judecătorie a dispărut de mult dosarul procesului I.D. Suciu/A. Năstase, putem concluziona cine a fost autorul sustragerilor în scopul de a dispărea orice urmă! (vezi partea a II-a)

Dezinformarea „Un caz socant”: Aurel Sergiu Marinescu si Securitatea

Posted by Stefan Strajer On November - 24 - 2009

REPLICA LA DEZINFORMAREA: „UN CAZ SOCANT” AUREL SERGIU MARINESCU SI SECURITATEA

ASM Foto 1

Nota redactiei. Va supunem atentiei doua texte primite la redactie, trimise de catre doamna Manon Marinescu, sotia regretatului nostru colaborator Aurel Sergiu Marinescu; texte trimise in urma aparitiei in unele publicatii, in aceasta vara, a unor informatii precum ca Aurel Sergiu Marinescu ar fi fost „agatat” de catre Securitate drept colaborator. Dupa cum credem ca veti constata e vorba de alt caz de dezinformare.
*
Respectuos, va rog sa primiti „replica” la dezinformarea, facuta de securitate si domnul Andrei Badin, sotului meu Aurel Sergiu Marinescu cum ca ar fi fost in serviciile Securitatii.
Doresc sa va redau câteva aspecte ale dezinformarii, ce depasesc cu mult povestile Baronului Von Munchhausen.
Securitatea dezinformeaza: Aurel Sergiu Marinescu a fost trimis in Occident, sa-l lucreze negativ pe Adrian Nastase la alegerile prezidentiale din anul 2004.
Raspuns:
Aurel Sergiu Marinescu a plecat in Franta la interventiile facute de unchiul sau, care dorea sa-l scoata din temnita si domiciliu fortat, reusind sa-l scoata abia in anul 1974.
Oare sa fi stiut Securitatea cu 30 de ani inainte ca Adrian Nastase va fi pus sa candideze in anul 2004? Si i-ar fi trebuit lui Aurel Sergiu Marinescu 30 de ani sa scrie serialul „Nastase Scatiu”?
Securitatea dezinformeaza:
Aurel Sergiu Marinescu a fost turnator si in temnita si de acolo Securitatea l-a racolat sa lucreze pentru ei!? Nu au mentionat daca a fost informator si in timpul cât a fost condamnat la moarte – „pedeapsa capitala”.
Raspuns:
Daca Aurel Sergiu Marinescu a fost turnator timp de 13 ½ in timpul sederii in temnita, de ce el nu a beneficiat de actul de gratiere din anul 1964, când toti colegii sai de puscarie au fost eliberati, iar el „turnatorul” a fost tinut in continuu in chinga securitatii, in puscarie la Aiud, inca 5 ani in plus, eliberându-l in anul 1969 cu domiciliul fortat? De ce nu i s-a dat nicio explicatie la mentinerea lui in continuare in temnita, când decizia Occidentului  era sa elibereze pe toti detinutii politici?? Si de ce nu mi s-a dat nici mie un raspuns la sutele de cereri facute in acesti 5 ani la dubla ilegalitate, pe care le-am adresat Consiliului de Ministri, Marii Adunari Nationale, Presedentiei, Tribunalului Militar etc? Cum a fost posibil ca toti detinutii politici care au fost „turnati” de Aurel Sergiu Marinescu, au fost eliberati, iar el „tunatorul” a fost retinut inca 5 ani?
Securitatea dezinformeaza:
Aurel Sergiu Marinescu a fost informator de „rang cu plata”.
Raspuns:
Apare in România pe blogul lui Andrei Badin o „hârtie” cu 500 lei sub o semnatura a celor care au intocmit-o. NU ESTE SEMNATURA LUI AUREL SERGIU MARINESCU! ESTE FALS!.
Dar daca Aurel Sergiu Marinescu a fost informator de RANG, cum a fost platit cu acest bacsis? El fiind „turnator” in temnita, timp de 13 ½ ani pâna in anul 1969, continuând aceasta poveste, si când a fost eliberat, sub domiciliu fortat inca 5 ani pâna in anul 1974 când a parasit tara, deci 18 ½ ani, cum de l-au platit numai cu 500 lei? |n acesti ani de asa zisa „eliberare”, când avea un securist permanent in spatele lui, raportându-i zilnic, când nu pleca de acasa decât la serviciu si inapoi acasa, când „nu primea vizite”, nu intra nimeni in casa, când locuiam intr-un bloc MFA unde locuiau numai cadre superioare ale securitatii care tineau toti ochii pe el, cum de era informator? Pe cine „turna”? „Era sub severa paza”, si-l plateste cu 500 lei? Nici un cersetor n-ar fi primit acest bacsis!!
Aberatii de acestea umplu toata dezinformarea – praf aruncat in ochii poporului român ca sa ascunda mai departe nelegiuirile ce le fac ei.
De ce nu spun nimic de pamfletul „Baroane” a lui Mircea Cartarescu, publicat in anul 2005 la editura HUMANITAS si unde Gabriel Liiceanu i-a declarat pe Adrian Nastase si Ion Iliescu, indivizi care au facut cel mai mult rau României! Si de ce nu aduc in atentia poporului român cele spuse de Vadim Tudor care declara ca are inregistrari elocvente despre relatiile „intime” dintre inaltul demnitar (Adrian Nastase) si seful lui de cabinet?
Acestia sunt in viata si se tem de „replica” lor, dar au gasit pe Aurel Sergiu Marinescu, plecat in lumea dreptilor si nu are cine sa le raspunda. De ce nu au facut aceasta dezinformare in anul 2004 când circula serialul „Nastase Scatiu” (publicat in „New York Magazin” si „Curentul International” la vremea respectiva, n.r.)? Ori de ce nu au facut-o inainte ca Aurel-Sergiu sa nu mai fie, adica pâna in august 2008? Aceasta spune totul, nu au avut curajul sa se opuna celui care a scos la suprafata cele ascunse poporului român. Aurel-Sergiu Marinescu nu mai este printre vii, dar a lasat istoriei – adevarata istorie a acestei negre si lungi perioade prin care a trecut neamul românesc, „Prizonier in propria tara”, „Nastase Scatiu” si celelalte texte.
Va multumesc din suflet ca sunteti alaturi de mine, in pastrarea MEMORIEI SOTULUI MEU AUREL SERGIU MARINESCU.
Bunul Dumnezeu sa va binecuvânteze!
Sotia lui Aurel Sergiu Marinescu, Manon Marinescu

*
Continuare la „Replica”

Motto: raspuns de dincolo de mormânt.
Scriitorul Aurel Sergiu Marinescu raspunde prin cartea sa „Prizonier in propria tara”, vol.3, devenita testament pentru generatii.
a) „Relativa mea liniste mi s-a tulburat din nou, hienele Securitatii imi dau târcoale” – pag.305
b) „Organele si-au adus aminte de mine” – pag.310

Titlu:
Jos mâinile voastre infectate, de noroi si sânge, de pe sotul meu Aurel Sergiu Marinescu. Martirul inchisorilor exploatat politic cu falsuri si dezinformari.

Aurel Sergiu Marinescu, cunoscut luptator anticomunist din tinerete, a fost arestat si condamnat politic de la vârsta de 22 de ani; intre 1951-1953, 2 ani, apoi rearestat si condamnat la moarte, dupa aceea pedeapsa a fost comutata in munca silnica pe viata, in anul 1958, in baza art.209: subminarea economiei nationale si sabotaj contrarevolutionar. Nu a beneficiat de actul de gratiere in anul 1964 care obliga eliberarea tuturor detinutilor politici si Aurel Sergiu Marinescu a fost retinut 5 ani in plus. A fost eliberat in 1969, dupa 11 ½ ani. Total temnita 13 ½ ani.
Din 1969 a avut domiciliu fortat „camuflat” pâna in anul 1974, adica 5 ani de supraveghere. Total torturat fizic si psihic 18 ½ ani.
|n timpul acestui domiciliu fortat „camuflat” nu a putut pleca nicaieri, decât la serviciu. Nu primea vizite. Securitatea urmarea ca la fiecare 5 ani sa-l rearesteze in baza aceluiasi sistem odios fara probe, asa cum au fost si cele anterioare.
|n anul 1974, când se implineau 5 ani de la eliberarea sa din temnita Aiud, Aurel Sergiu Marinescu a fost chemat ca de obicei la Securitate;
– unul din cei 3 anchetatori i-au spus ca au destule probe ca sa-l aresteze si sa-l trimita la tribunal chiar fara declaratiile sale de recunoastere.
– un alt anchetator l-a acuzat ca nu are grija de familie si cum va creste copilul lui fara tata?
– un alt anchetator a adaugat „iti dam o posibilitate unica”, este ultima sansa, iti propun sa devii colaboratorul Securitatii, sa traiesti mai departe in libertate, folositor societatii, sau inchisoarea.
Era luna iulie 1974, Aurel Sergiu Marinescu a acceptat PROPUNEREA, NU COLABORAREA.
Era o propunere teoretica. La acea data Aurel Sergiu Marinescu detinea aprobarea si pasaportul de a parasi România in urma interventiilor unchiului sau din Franta. Pe 26 octombrie 1974 a plecat definitiv din tara.
A semnat o bucata de hârtie de aruncat la gunoi si astfel a pacalit Securitatea.
|n anul 1974, Aurel Sergiu Marinescu, ajuns in Franta, a cerut azil politic. Verificat de D.S.T („Directia Securitatii Teritoriale” a Frantei); pentru ca NU a fost membru de partid si NU a lucrat cu Securitatea i s-a aprobat azil politic. |n anul 1975 a depus cerere de emigrare din Franta in America. Verificat de CIA (Central Intelligence Agency) si pentru ca NU a fost membru de partid si NU a lucrat cu Securitatea i s-a acordat emigrarea in America.
|n anul 1981, dupa 5 ani, la depunerea formelor pentru obtinerea cetateniei americane, a fost din nou verificat de CIA si pentru ca NU a fost membru de partid si NU a lucrat cu Securitatea i s-a acordat cetatenia americana.
Ca si alti oameni alesi, Aurel Sergiu Marinescu si-a putut arata valoarea in afara granitelor, ceea ce in tara lui de bastina nu i s-a permis. El a aratat adevarul ascuns poporului român, cum a ajuns la putere Securitatea si cum s-a mentinut prin dezinformari, minciuni, insalatorii, arestari si denigrari (unele au continuat si continua dupa 1990).
Pentru a intelege mai bine metodele Securitatii folosite in anihilarea opozantilor in scopul de a mentine ideologia comunista, trebuie citita cartea lui Aurel Sergiu Marinescu: „Prizonier in propria tara”.
|n ceea ce priveste chitanta de 500 de lei aparuta in publicatiile românesti, pot sa spun ca este falsa si nu are semnatura lui Aurel Sergiu Marinescu. Suma de 500 lei era modica pentru un turnator sau colaborator al Securitatii, iar pe de alta parte chitanta poarta data doar cu câteva zile inainte de plecarea lui definitiva din tara. Ce ar fi facut Aurel Sergiu Marinescu cu 500 de lei când el avea pasaportul pentru Franta in buzunar? Sa-i fi platit Securitatea taxiul de acasa pâna la Gara de Nord in preziua plecarii?
|n serialul „Nastase Scatiu”, Aurel Sergiu Marinescu face cunoscut poporului român activitatea si setea lui Adrian Nastase de acumulare de averi si putere.
Replicile lui Adrian Nastase cu „Matusa Tamara” si „Serviciile Secrete”, au aparut dupa ce eroii povestilor n-au mai existat, amândoua au scopul de a arunca praf in ochii pooporului român pentru a-i distrage atentia de la dosarele sale. Asa cum a fost si in cazul celor doua buncare construite cu milioane de dolari si când s-a constatat ca a confundat averea tarii cu buzunarul sau, Adrian Nastase s-a declarat o victima a lucrarilor de proasta calitate. Deci pe lânga cele demonstrate de Aurel Sergiu Marinescu in serialul „Nastase Scatiu”, de hot, tigan parvenit, homosexual, i se mai poate adauga si trasatura de specialist in povesti cu personaje moarte.
Manon Marinescu (sotia sa)

ASM Foto 4

ASM Foto 2

ASASINAREA UNUI PATRIOT ROMÂN

Posted by Stefan Strajer On November - 13 - 2009

ASASINAREA UNUI PATRIOT ROMÂN

CORNELIU FLOREA

Autor: Corneliu Florea

SECURISTICE  LECTURI
Lectura intâi
“Inainte de a fi comunist, sunt român” –  Lucretiu  Patrascanu

|n anul 2001, aparea la Editura Humanitas, in colectia  Procesul  Comunismului, volumul  de  400  de pagini  al publicistei  LAVINIA  BETEA,  intitulat MOARTEA  UNUI  LIDER  COMUNIST.  Nu e vorba de o moarte naturala a comunistului de profesie, cum a fost numit, dupa standardele comuniste din acea vreme, Lucretiu  Patrascanu, ci de un  asasinat politic, cum l-a calificat Ion Gheorghe Maurer la Plenara PCR din Aprilie 1968. Citind acest volum, ce m-a impresionat prin deschiderea spre adevar, prin calitate informationala superioara fata de multe carti aparute ce au ca tema  istoria comunismului dictatorial si a securitatii sale, pot adauga, bazat pe dovezile adunate de autoare ca, de fapt, este asasinarea unui patriot român. Pentru ca, in ultimii douazeci de ani, cuvântul patriot, ca la comanda, poate chiar este o comanda, a incetat sa mai fie folosit trebuie sa-l definim, pentru cei ce se feresc sa-l foloseasca si mai ales pentru generatia spontanee migratoare postdecembrista, care nu are notiune de patrie, patriot. Dupa DEX, patriot este o persoana care isi iubeste patria, lupta pentru apararea si prosperitatea ei. Pentru mine, pentru multi, aceasta definitie si comportamentul in acest mod sunt absolute politically correct, fara sa prea iau in seama ca, globalistilor ametiti si debusolatilor cetateni ai lumii, li se pare un termen depasit, iar, cât priveste generatia postdecembrista, majoritatea, nu mai crede ca România este o patrie. Pacat. Pentru Lucretiu Patrascanu, nascut in 1900, educat universitar in România si in strainatate la Leipzig, doctor in stiinte economice si licentiat in drept, patria era o profunda realitate careia i-a daruit respect, a iubit-o si a luptat pentru drepturile ei. E drept, credea, ca multi intelectuali europeni dintre cele doua razboie, ca numai comunismul poate oferi patriei sale cel mai bun viitor, patronat de echitate sociala. Multi credeau, putini mai cred …
In  1921, când in România se infinteaza un partid comunist, Lucretiu Patrascanu se inscrie cu entuziasm in partid alaturi de initiatorii lui, câtiva români  printre multii evrei in frunte cu Marcel Pauker, care l-a apreciat si a contat pe el.In 1922, calatoreste la Moscova ca delegat din partea comunistilor români la al 4-lea Congres al Cominternului si ramâne profund impresionat vazându-l si ascultându-l pe Lenin. (In afara textului: daca Marx spunea despre religie ca este opium pentru popor, atunci cu toata certitudinea putem spune ca propagandistica este opiaceul cel mai puternic si devastator al popoarelor!). Desi partidul e mititel, slabut si cu bube in cap, in 1924 apare legea Mârzescu care-l interzice, ocazie cu care si Lucretiu Patrascanu este arestat. Prima arestare dintr-un sir de patru arestari si domiciliu fortat pâna in 1944. Trecând prin toate si-a primit blazonul de revolutionar de profesie, crezând orbeste in ideologia marxista, ajutându-si tovarasii de partid din inchisori si lagare, fiind avocatul comunistilor in procesul de la Craiova. A fost dat afara din barou, iar la Cernauti a primit o bataie pâna la lesin de la un grup de studenti fascisti.Isi reia activitatea comunista cu mai mult avânt si inflacarare si este desemnat membru in CC al PCdR in 1931. Tot in acest an, devine primul deputat comunist in Parlamentul României, primit cu multa ostilitate.In 1933 este la Moscova, in Piata Rosie, la manifestarile deIntâi Mai iar un an mai târziu participa la Congresul PCUS, unde il vede pe Stalin, insusi! E o mare implinire personala!In 1936, apara intr-un proces pe tânara comunista Herta Schwamen, cu atâta devotament si afectiune incât dupa proces vor sa se casatoresca. A fost un mic hop, o lege antiumana imprumutata din Germania, care interzicea casatoriile arienilor cu evreii, dar marele preot-scriitor Gala Galaction a trecut, româneste, hopul legii botezând-o pe Herta in Elena, nume predestinat sa intre mereu in istoriile românesti, si cei doi s-au casatorit si vorba poetului “au fost foarte fericiti, absolut din intâmplare”.Impreuna au fost afectati când au aflat ca Marcel Pauker, un alt revolutionar de profesie, tehnocrat si poliglot, a fost retinut si anchetat de NKVD, dupa care l-au executat ca spion român, dar in cercul lor de prieteni si comunisti era plin, plinut de evrei destepti si culti in frunte cu Herbert Zilber zis Belu, un tip considerat de Siguranta periculos de inteligent si fermecator de guraliv. Ceva mai intima, printre intimi, era si Lena Constante din mama evreica si tata aromân, o artista decoratoare inteligenta. Apropo de evrei, aflam din scriitura, exceptional de franca a Laviniei Betea, ca la acea vreme PCdR era compus din 90%  evrei, 5% alte nationalitati si 5% români, ca era bântuit de suspiciuni, de tot felul de ambitii si aprige lupte de clasa, la care Lucretiu Patrascanu nu a participat, motiv pentru care a fost exclus din CC al PCdR, in baza unor denunturi fabricate din invidie si rautate. Cu toate acestea, Siguranta l-a arestat din nou si l-a trimis in lagar sa-i tina de urât lui Gh.Gh. Dej si lui Gh.Stoica (Moscu Kohn, initial) dupa care a avut domiciliu fortat la Poiana Tapului, unde isi scrie cartile social politice impletite cu inteligenta si reflectii filosofice.
 Dupa ce Blitz Krieg-ul lui Hitler a dat in bara la Moscova, Stalingrad, Kursk si Crimeea, România urma sa fie atacata si cotropita de armata rosie.In aceasta situatie politicienii români ai diferitelor partide au incercat sa scoata cât mai repede România din razboi, sa se debaraseze de Ion Antonescu formând un bloc in care, din motive lesne de inteles, au introdus si comunisti, pe Lucretiu Patrascanu si Emil Bodnaras (ruteanul Bodnarenco). Dupa arestarea lui Ion Antonescu la 23 August 1944, a doua zi se formeaza un nou guvern in care Lucretiu Patrascanu este numit ministrul justitiei, pozitie pe care o va detine pâna in februarie 1948, considerat, pe buna dreptate, vârful de lance al partidului comunist, punându-i justitia la picioare!!Intre timp, PCR-ul (5% român) era deja bine protapit de tancurile Moscovei si nu mai avea nevoie de un viâf de lance cu origine nesanatoasa, asa ca il indeparteaza. Asta cu originea e pretextul, fiindca se stia de la inceput. Atunci, altceva?Intâi, antipatiile; tovarasa Ana Pauker (Hannah  Rabinsohn, initial) il ura pe Lucretiu si nu-i placea nici de Elena lui, care era mai tânara, frumoasa cu sic burghez si arhitect-scenografa. Apoi invidile; Lucretiu Patrascanu fiind cel mai educat, cult si inteligent din toata conducerea partidului, scriitor. Urma lungul sir de bârfeli si suspiciuni bazate pe relatiile sale sociale diversificate, din care pâna la urma a fost etichetat agent al Sigurantei si al serviciilor straine. Motivul principal, pentru care ungurii si evreii din Ardeal s-au unit ca sa-l prelucreze si indeparteze pe linie de partid, sa-l lichideze, au fost cuvântarile sale de la Cluj si Sibiu din iunie 1946!In fruntea acestor complotisti care nu s-au lasat pâna ce nu l-au executat pe nationalistul sovin a fost  Luka Laszlo,  zis si Vasile Luca,  Burach  Tescovici zis Teohari  Georgescu si hidra comunista, tovarasa Hannah Rabinsohn – Pauker,  numarul unu in Biroul Politic al CC al PCR.

Foto. Lucretiu Patrascanu

Foto. Lucretiu Patrascanu

     
 Ce a spus Lucretiu Patrascanu la Cluj si Sibiu in iunie 1946? In deschiderea discursului a multumit “eliberatorilor”, apoi a facut propaganda comunista si la urma a spus adevaruri. “Tovarasi, prieteni, doamnelor si domnilor, timp de opt zile am vizitat Ardealul de Nord” si inainte de a pleca a tinut sa spuna observatiile si concluziile acestei calatorii in care a fost trimis de guvern.Intâi, a constatat “o rezerva dusa pâna la aversiune fata de aparatul administrativ si Statul Român, intr-o parte a populatiei maghiare si in special in Secuime” si apoi relateaza ca “in regiunea secuiasca nu a gasit steagul tricolor românesc si nu este de acord cu cei ce arboreaza numai steagul sovietic”. Apoi a clarificat ca va urma “o definitiva incadrare a Ardealului de Nord in granitele Statului Român”, dupa care specifica “Limba oficiala in Statul Român este Limba Româna. Populatia maghiara isi poate folosi limba materna in administratie si justitie, dar actele institutiilor de stat se vor face numai in limba oficiala a statului”. A fost categoric când a spus ca va infiinta un tribunal al poporului la Cluj când s-a referit “la crimele savârsite asupra populatiei române sub regimul horthist” si s-a pronuntat pentru refuzul dreptului de sedere in Ardealul de Nord a “elementelor sovine, venite dupa 1940 in sprijinul lui Horthy”. A adaugat si cerinta expresa “sa nu se mai faca plati oficiale in pengo ci numai in moneda statului national român”. Discursul ministrului Lucretiu Patrascanu a fost ovationat cu frenezie de românii ardeleni, care inca mai aveau ranile deschise ale umilintelor si opresiunilor deznationalizarii suferite sub ocupatia horthista. Presa româneasca l-a elogiat si pentru indemnul “|ntariti specificul national, luptând din rasputeri pentru ca si cultura noastra nationala sa fie cât mai rodnica si cât mai ampla”. Bineinteles, toate acestea nu au fost pe placul  minoritarilor din Ardealul de Nord, mai ales când, in timpul discursului, Lucretiu Patrascanu a accentuat “inainte de a fi comunist, sunt român”. Acelasi succes l-a avut a doua zi la Sibiu, dar când a ajuns la Bucuresti, denunturile impotriva lui ajunsesera de acum la Budapesta si de acolo la Moscova. Este criticat vehement in CC al PCR, tonul si orchestrarea apartinând lui Laszlo Luka, care de acum incolo il va urmari si haitui continuu, dar in acelasi timp reuseste sa infaptuiasca Regiunea Autonoma Maghiara in Secuime!! Repet, sa retineti: Regiunea Autonoma Maghiara in Secuime, fiindca din aceasta anomalie, reiese clar nesfârsita incrâncenare de maghiarizare, pas cu pas, a Ardealului Românesc.
Lucretiu Patrascanu, este tot mai incoltit si haituit de unii  tovarasi de drum comunist, dar, fiind perseverent in activitate si mândru ca personalitate rezista. Este cooptat in delegatia româna la Conferinta de Pace de la Paris, unde cu franchete, argument si curaj ridica doua probleme: acordarea statutului de cobeligeranta României pentru campania Armatei Române din vest, nu numai impotriva Germaniei, dar si impotriva Ungariei!! Razboiul impotriva Ungariei, este cea de-a doua problema: o realitate istorica, pe care ungurii au incercat in toate felurile, la toate nivelele sa fie treacuta  sub tacere, stiut fiind ca va atârna greu impotriva incercarile lor de a emite pretentii in Ardeal!! Ridicând aceste probleme, pe dovezi incontestabile, Lucretiu Patrascanu a fost corect si patriot, dar intors in tara, pentru ca a prezentat jerfa armatei române in  Razboiul cu Ungaria, ce a inchis complet portile pretentiilor unguresti in Ardeal, Laszlo Luka sprijinit de Hannah Rabinsohn – Pauker si  Burach Tescovici s-au dezlantuit total impotriva lui, atingând apogeul la Congresul PCR din Februarie 1948, unde este tocat in mod comunist de Burach Tescovici si expulzat din CC al PCR-ului.
Lucretiu Patrascanu este dat afara si din guvern de acelasi Birou Politic al PCR-ului care il forteaza sa-si scrie o demisie, de forma! Trec câteva luni de tensiune in domiciliu fortat, timp in care se formeaza o comisie de cercetare a cazului Patrascanu, din Iosif Ranghetz, Burach Tescovici si Alexandru Draghici, care incepe sa lucreaze la dosarul dusmanului de partid – fost revolutionar de profesie al acestui partid timp de 29 de ani – dupa care se ia hotarârea si procurorul Curtii Supreme, tovarasul Rudolf Rossman semneaza mandatul de arestare si incarcerarea lui Lucretiu Patrascanu la Jilava. Ancheta este inceputa de Siguranta Statului  lent, iar Lucretiu Patrascanu refuza cu argumente toate acuzatiile aduse de partid, caruia ii ramâne in continuare fidel.  Dar garda se schimba; in locul Sigurantei vine noua securitate: DGSP, adica Directia Generala a Securitatii Poporului. Trebuie subliniat ca este vorba de securitatea poporului român si din motive “ultra secrete”, probabil dialectice de securitate conducerea DGSP este formata numai din alogeni: Pantelimon Bodnarenko, general ajutat de trei adjuncti fosti agenti sovietici Alexandru Nicolski (initial Boris Grumberg), Vladimir Mazuru, Misu Dulgheru (initial  Dulbergher) toti trei evrei. Urmatorii in rang: Pantelei Pantiusa, Serghei Niconov, Vania  Didenko,  Piotr Gonciaruc, Misa Protopopov, Valerian Bucicov, Misa Petruc, Iasca Alexeev, Teodor Rudenko. Att, restul va rog sa-i aflati DVS din volumul publicistei si scriitoarei  Lavinia Betea, pe care, pentru acest volum o asez alaturi de cele mai  bune si curajoase publicist-scritoare ce au dezvaluit realitati sociale si adevaruri istorice: Doris Lessing, Oriana Fallaci, Anna Politkovskya.    
 Sase ani a durat detentia cu anchete trasate de Biroul Politic al PCR-ului si dirijate si controlate de Mihailovici si Tiganov, consilieri sovietci, trimisi expres de la NKVD Moscova pâna când au reusit sa insceneze cum au vrut un mare si odios proces impotriva grupului Patrascanu, o banda contrarevolutionara.In 6 aprilie 1954 incepe procesul primului grup Patrascanu format din  unsprezece persoane, cu aparator din oficiu (Lucretiu Patrascanu l-a refuzat) si fara martori ai apararii.In schimb martorii acuzarii au fost optzeci si trei, marea majoritate fiind detinuti si dresati prin tortura ce sa declare. Din rechizitorii notam ca acuzatii: “criminali”, “asasini ordinari”, “lachei bine platiti ai spionajului englez”, “cu mâinile patate de sângele nobil al celor mai buni fii ai poporului muncitor”, asta se refera la bombardamentul american din 4 Aprilie 1944, care se mentioneaza in rechizitoriu c-a fost cerut de “oficina de spionaj si o hoarda legionara” (oficina de spionaj erau cea din boxa acuzatilor, iar hoarda legionara era prin inchisori inca de pe vremea lui Antonescu, fiindca Lucretiu Patrascanu indata ce a ajuns ministru de justitie, i-a eliberat pe toti, afara de legionari, pe care i-a uitat… oare de ce?). La proces martorii acuzarii au repetat papagaliceste ceea ce fusesera invatati sa spuna, prin bataie si promisiuni false. Dupa sapte zile s-a pronuntat sentinta: Lucretiu Patrascanu si Remus Koffler, un comunist adevarat de acelasi calibru ca si primul, sunt condamnati la moarte. Amândoi, scârbiti de aceasta inscenare cumplita refuza sa faca cerere de gratiere. Li se fac cereri din oficiu, care sunt refuzate… din oficiu si, in 17 aprilie 1948, sunt executati (dupa datele noastre Lucretiu Patrascanu a fost executat abia in 1954, n.r.) dupa protocolul in vigoare al condamnarilor la moarte, sau cel putin asa spun hârtiile din arhiva, mentionate de Lavinia Betea.In arhive nu se gasesc variantele neoficiale, care circula oral. Nici cea a confabulatorului Pacepa.   
Volumul Laviniei Betea are inca multe pagini uimitoare, cutremuratoare aratând de ce a fost capabil partidul si securitatea poporului, care nu sunt prezentate in maculatura lui Tismaneanu, pe care Basescu Traian a numit-o procesul comunismului si a recitat-o in parlament, precum detinutii politici ce erau torturati de securitate sa invete pe dinafara declaratii dictate pe care trebuiau  sa le recite frumos la procesele criminalilor, dar eu am sa ma opresc numai la reabilitarea lui Lucretiu Patrascanu din 1968. Nu stiu precis si nu prea vreau sa fac speculatii, ce l-a determinat pe Nicolae Ceausescu sa-l reabiliteze pe Lucretiu Patrascanu, dar in acel moment situatia politica interna si internationala l-a impins sa ia si o asemenea hotarâre. Cu Gh.Gh Dej nu mai avea nimic de impartit, luase toata pozitia mortului, dar erau câtiva care-l deranjau in jur, trebuia sa le dea un exemplu de ce poate si el, este una din cutumele dictatorilor comunisti. Alexandru Draghici si iubita lui nevasta Martha, o evreica unguroica, iredentista din  banda lui Laszlo Luka erau doua petricele in pantofii lui Ceausescu care-l deranjau la mersul inainte, asa ca porneste cercetarea cazului Patrascanu, care trebuia sa fie reabilitat, ca unul dintre predecesorii lui impotriva zgomotoasei propagandei iredentiste unguresti. Cercetarile au pornit discret si dupa prima nota despre cazul Patrascanu, generalul Raduica a primit ordin sa formeze un colectiv strict secret care sa studieze amanuntit cazul si procesul Patrascanu, au executat ordinul intocmai si au prezentat raportul.  Dupa acest raport au primit un nou ordin, sa ancheteze pe toti care au fost implicati in arestarea, anchetarea, procesul si condamnarea la moarte a celui care a spus in 1946, in Ardeal ca “inainte de a fi comunist, sunt român”. Cercetarile si anchetele au durat doi ani, dupa care in baza dosarului, la plenara din aprilie 1968, Lucretiu Patrascanu a fost reabilitat iar Alexandru Draghici care a pus umarul, impreuna cu iubita lui sotie Martha, la asasinarea reabilitatului a fost doar indepartat, pensionat si a ramas doar cu iepurii, gainile si iubita lui sotie Martha. Era sa uit ceva foarte interesant, mentionat si in volumul Lavinei Betea; Martha Draghici a pretins atunci, când Nicolae Ceausescu pregatea trecerea de la regiuni la judete, deci desfiintarea Regiunii Autonome Maghiare din Secuime, ca viitoarele judete din Secuime sa fie autonome. Nu s-a putut sub nationalistul Ceausescu, s-a realizat, pas cu pas sub  comunistii Iliescu, Constantinescu si Basescu. Acum in judetele autonome maghiare, Harghita si Covasna, nu mai este arborat tricolorul românesc … Poltronism  românesc …
(Octombrie 2009, Winnipeg – Canada)

E bine sa nu uitam

Posted by Stefan Strajer On August - 26 - 2009

E bine sa nu uitam

Autor: Cornel Cotutiu

Despre miscarea de rezistenta româneasca anticomunista si antisovietica se vorbeste, se scrie adesea în raspar sau în treacat. Din ignoranta? Intentionat? Ce e vadit e faptul ca analistii, istoricii sunt, deocamdata, mai preocupati de a se vaicari pe seama elementelor alogene, a vâscului de pe crengi, uitând ca întâi de toate, se vede copacul.
Un aspect care se neglijeaza – din motive obscure? din porunci oculte? – este ce s-a întâmplat pe întregul areal românesc în primii ani postbelici. Altfel spus: nu se au în vedere actiunile de la est de Prut. Mai concret: adica din Basarabia fortata de Stalin sa se numeasca Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca.

mapromaniamare1_s
Accesul împotmolit la arhivele moscovite face ca sa cunoastem doar fragmentar despre lupta basarabenilor împotriva invadatorilor bolsevici. Din documentele sustrase din „zestrea” KGB – publicate pe ici, pe colo în Occident – reiese, de pilda, ca în anii l948-1950 existau în Basarabia în jur de 30 (!) de organizatii antisovietice clandestine, inclusiv un partid – Partidul Libertatii.
Acest partid, cu centru la Chisinau (anihilat în 1950), intentiona „sa redea libertatea poporului si sa readuca Regele pe Tron”. Dar si: „Partidul doreste ca din rândurile lui sa iasa oameni hotarâti, caliti în lupta, care mâine sa formeze guvernul statului român.” (Atentie tov.general Voronin: în 1950 la Chisinau se punea problema statului român, nu a vreunui stat moldovenesc).
Desigur, cotarlele KGB n-au stat sa-i contemple pe cei care s-au constituit în astfel de organisme clandestine de lupta împotriva sistemului sovietic. Au fost treptat descoperiti si arestati peste 250 de persoane; caci turnatori, tradatori, informatori au existat dintotdeauna (de când e lumea pâna în vecii vecilor). Iar „rasplata” a fost precum se poate banui: deportari, condamnari la ani grei de închisoare, disparitii inexplicabile.
Dar aceste fapte trebuie inserate în istoria românilor de pretutindeni; ele nu tin de o arbitrara granita, ci de memoria si fiinta nationala.

Prizonier in propria tara (40)

Posted by Stefan Strajer On August - 1 - 2009

46

Prizonier in propria tara (40)

Autor: (+) Aurel Sergiu Marinescu

 aurel20sergiu20marinescu

La Tribunalul din Timisoara, in 1951
 
In aceasta Românie necunoscuta – despre care nu stiam decât ca exista, am intrat si eu, arestat la 10 septembrie 1951. Am descris momentul arestarii in alt capitol. Am fost „depus” in biroul procurorului militar de serviciu. Dupa unele formalitati de identificare s-a dat un telefon si dupa circa 10 minute a aparut in birou un gardian, un sergent major de la inchisoarea militara, o cladire lipita de Tribunalul Militar Timisoara cu care comunica printr-un coridor scurt pe care l-am strabatut in câteva minute.
Cladirea Tribunalului, se afla nu departe de cartierul Mehala, in nordul orasului. Era un corp de cladire comun cu penitenciarul, o constructie veche, greoaie, masiva. Dupa unii detinuti, cladirea era inca o mostenire de acest fel de la Imperiul Austro-ungar, mai precis din timpul domniei imparatesei Maria-Tereza. Era in forma de patrulater având numai pe trei laturi cladiri, caci a patra latura era un zid inalt de cinci metri prevazut deasupra cu mai multe rânduri de sârma ghimpata si care se situa pe latura de nord, aproape de linia ferata ce ducea in gara Timisoara. In mijloc exista o curte larga interioara. Parterul apartinea birourilor inchisorii, avea magazii, servicii, bucatarie. Etajul I era destinat pentru DC si o sectie mica de impletit cosuri si sectia sabotorilor. Etajul 2 era in intregime inchisoare de tranzit, nefiind destinat executiei pedepsei pentru detinutii politici.
Când am ajuns la al II-lea etaj, la capatul lui se afla o masa si un scaun care apartineau sefului de sectie. Gardianul s-a oprit si a dat ordin sa ma dezbrac, dupa care a controlat cu amanuntime fiecare buzunar, fiecare piesa de imbracaminte, fiecare tiv. Eram imbracat in haine militare de vara, din doc, ciorapi, chiloti, cizme si boneta. Bineinteles ca nu s-a gasit nimic conspirativ. Aveam câteva tigari, un chibrit, batista, un ac cu ata de cusut si câtiva lei. Nu aveam ceas si nimic de valoare. Gardianul mi-a luat insigna de la boneta care era o stea cu 5 colturi având pe ea marcat RPR. Mi-a mai confiscat de asemenea centura militara care era gravata si ea, pe catarama, cu stema RPR. A taiat epoletii care aveau tresa de fruntas, mi-a confiscat cei câtiva lei, dupa care, imbracat fiind, m-a condus in dreptul usii unei celule, deasupra careia era numarul 8.
Sectia, dupa cum am aflat ulterior, se numea „trecatori”, ca de altfel tot coridorul cu acele camere ce alcatuia de asemeni, sectia „trecatori”. Aceasta insemna ca locatarii se aflau in stadiul intermediar având dosarele incheiate de anchetatori si asteptau judecata Tribunalului sau recursul dupa care, si aceste forme fiind indeplinite, erau mutati pe un alt coridor, in alte celule numite „tranzit”, unde asteptau transportul la una din inchisorile de executie sau in vreun lagar de munca dupa cum hotara Directia Penitenciarelor, lagarelor si coloniilor de munca. La Timisoara, in acel timp, nimeni nu executa condamnarea, toti erau in tranzit. 
Prima camera din inchidoare ca si prima iubire nu poate fi uitata niciodata.
In cei treisprezece ani si jumatate de inchisoare politica ce se compun din doua condamnari in doua perioade distincte, am trecut prin zeci de celule mici si mari de tot felul, dar prim acelula, numarul ei mi-a ramas adânc intiparit in minte cu toate detaliiile legate de incaperea unde mi-am petrecut prima perioada de detentie politica. Coridorul lung, avea usi masive, fiecare celula avea câte una. Celula numarul 8 trecatori, care cred ca avea aceeasi capacitate ca si celelalte, era pentru douazeci de persoane, numai ca in septembrie 1951 gazduia 45 de oameni. Pardoseala era veche din scânduri; pe latura spre rasarit erau doua ferestre care, atunci, nu aveau decât gratii grele si groase, drugi de fier, inca nu se instalasera obloane. In celula, nici un mobilier, doar de jur imprejurul ei pe jos se aflau rogojini. Pe latura dinspre apus, pusesera usa greoaie care era prevazuta in partea de sus cu un vizor – adica avea un mic ochean in usa, acoperit pe dinafara cu un capacel de tabla prin care gardianul putea spiona celula, practica impusa odata cu reformele sovietice introduse in inchisori. Sub vizor se afla vizeta, o mica usa dreptunghiulara de circa 25 cm lungime pe circa 15 cm latime care se inchidea din afara cu un zavor. Pe partea din interiorul camerei, sub aceasta usa se afla o polita de sustinre pe care se punea obiectul introdus in celula; gamelele cu mâncare sau goale, medicamentele, obiectele de imbracaminte. Spre a nu deschide usa mare si greoaie care era permanent inchisa cu doua zavoare si cu lacat, temnicerul ne aducea la curent o serie de comunicari doar deschizând usa vizetei. In celule, in functie de marimea si de numarul „locatarilor” exista tineta (hârdau, chibla) cu apa potabila – un fel de putinica cu capac detasabil care poate fi de diferite dimensiuni, mai mica sau mai mare. In coltul opus era asezata o alta tineta pentru necesitati fiziologice care putea fi si ea de diferite dimensiuni, pâna la cele doua tinete imense ce se gaseau la Jilava reduit si care se numeau „tunuri”.

„Arhitectura” gulagului românesc

In inchisori, spatiul de locuit al detinutilor a avut diferite denumiri alese in general dupa modul de viata din ele; celula, celula de ancheta, celula de tranzit, de trecatori, de disponibili, de pedeapsa, „neagra”, celula „o” (zero), carcera, etc. Numele lor spune totul despre statutul detinutilor care le ocupau. Cel mai mic spatiu de locuit, celula, era o camera mica, in jurul a trei metri lungime pe doi metri latime, având o fereastra si o podea care putea fi din scândura, ciment sau cu mozaic.
Din câte stiu, exceptie faceau doua celule din Zarca Gherlei, o fosta fortareata unde a fost inchis Vlad Tepes, in secolul XVI-lea, intre cele doua domnii ale sale. Aceasta fortareata a devenit anexa inchisorii construite de imparateasa Maria-Tereza, o inchisoare aflata in imediata vecinatate a fortaretei. Acele doua celule din Zarca Gherlei nu aveau podele ci doar un grilaj de metal sub care circula un izvor de apa subterana. Celelalte celule din Zarca Gherlei erau mici, cu ziduri despartitoare groase, cu scari in spirala de piatra, tocite de mersul detinutilor. Totul a pastrat specificul fortului medieval. Cei veniti cu pedepse grele sau condamnati pentru diferite pretexte erau inchisi pe un timp limitat intre zidurile lor. Legenda spune ca celebrul haiduc-tâlhar Rósza Sándor batrân, a refuzat sa paraseasca temnita, rugându-l pe director sa-l lase sa moara in inchisoare, dorinta ce i-a fost acceptata.
Din punct de vedere al capacitatii de primire a celulelor din inchisori, nu exista o regula. Numarul celor ce locuiau in celule varia, modificându-se de la o epoca la alta, in diferite perioade ale inghetului si dezghetului comunist, si depindea si de felul cum erau mobilate. Ele puteau avea doar rogojini pe podea sau saltele reformate de la armata cu sau fara rogojini sub ele. Puteau sa fie paturi militare de fier suprapuse sau nu, pe doua sau trei rânduri, paturi (priciuiri) de lemn gen Jilava 1951 de la un capat la altul al celulei mari, pe ambele lungimi si suprapuse pe doua sau trei rânduri. Si cu oricare din acest mobilier tot nu se putea determina exact câti oameni locuiesc intr-una din aceste celule. In perioade mai calme, au fost ocupate la capacitatea normala sau aproape normala. In perioadele de mare activitate ale Securitatii, numarul ocupantilor se dubla cel putin, dar, in foarte multe cazuri s-a triplat mergându-se pâna la inghesuirea unui numar de sase ori si chiar mai mult de persoane intr-un spatiu ce devenise de mult irespirabil. Astfel o celula mica de trei pe doi metri având in mod normal doua rânduri de paturi suprapuse pentru patru detinuti, in momentul când dorm câte doi in pat deodata se ajunge la opt locatari iar, la Aiud, s-a ajuns in unele perioade, la performanta ca sa locuiasca saisprezece detinuti intr-o astfel de celula, iar la Jilava in reduit, intr-o celula de circa doisprezece metri lungime pe sase metri latime, cu priciuiri in jurul peretilor, si la o capacitate normala de cincizeci-saizeci de detinuti, au fost gazduiti uneori si trei sute de oameni.
In celulele din arestul Securitatii – celule unde victimele locuiesc in timpul anchetei, ma refer la cladirile cele mai noi, fostul MAI din Piata Palatului, un pat sau doua paturi sunt rabatabile in asa fel incât comandate de afara electric sau manual se „lipesc” de perete, stând vertical in cursul zilei si numai noaptea revin in pozitia normala, orizontala spre a fi folosite. De asemeni in unele celule din aresturile fostei cladiri a MAI, vis-a-vis de Palatul Regal, au existat celule care aveau doar un pat facut din beton si un cub de asemeni din beton folosit ca scaun/masa. Toate usile celulelor si camerelor din inchisorile românesti erau din lemn masiv sau lemn imbracat in tabla sau din fier si se inchideau cu un lacat si doua zavoare sau chiar trei zavoare in partea de sus, de jos si mijloc. Toate aveau precum aceea din camera 8 de la inchisoarea Timisoara, vizor si vizeta cu polita interioara. Mobilierul era acelasi; o tineta cu apa de baut sau doua, de dimensiuni diferite, in functie de efectivul celulei. In general aceste tinete au satisfacut necesitatile fiziologice ale locatarilor. Apoi in celulele mai mari exista o masa si o banca sau doua, folosite in cursul zilei iar când era mare aglomeratie numai la servitul meselor.
Daca dimensiunile celulelor erau atât de diferite de la o inchisoare la alta si chiar in cadrul aceleiasi inchisori, daca „mobilierul” era invariabil acelasi, despre regimul impus fiecarui gen de celula si mai ales in diferite perioade ale detentiei se poate spune ca diferea cel mai mult.
In celulele aflate in aresturile Securitatii – celulele de ancheta, repartitia arestatilor era facuta cu o grija deosebita de catre serviciul de anchete. Nu erau repartizati in aceeasi celula doi arestati implicati in acelasi caz (lot, organizatie). De asemeni nu erau repartizati doi oameni implicati in acelasi gen de infractiune. Este de la sine inteles de ce; fiind in acelasi caz (lot, organizatie) se puteau aranja declaratii identice, similare, ceea ce ar fi putut ingreuna munca anchetatorilor. Fiind doi implicati in cazuri identice, puteau sa invete unul din experienta anchetei celuilalt.
Celulele din arestul Securitatii apartineau direct de anchetatori care le dirjau viata, fiecare anchetator fiind cel ce decidea soarta victimei sale. Anchetatorii erau tot timpul informati cu tot ce se intâmpla in celule, stiau toate discutiile dinauntru interpretate de gardieni.

Atitudinea fata de victima, inainte si dupa condamnare

Si in aresturile Securitatii au alternat diferite stiluri de comportare a temnicerilor, diferite regimuri aplicate in diferite perioade. In general insa, grija fata de arestati pâna la condamnare, a fost mai mare, existând o hrana mai buna, si o asistenta medicala destul de prompta, deoarece pe intreaga durata a anchetei, securistii erau interesati sa „stoarca” toate informatiile si declaratiile pe care le doreau si, ca atare, victima sa fie sanatoasa. Dupa finalizarea anchetei si condamnare, victima nu mai prezenta acelasi interes, si disparea grija pentru existenta sa, iar conditiile de viata puteau sa devina dramatice, de exterminare.
Tot ce evoc acum se refera la perioada 1958-1959, la arestul Securitatii regiunii Bucuresti, din calea Rahovei 37-39. Asta nu inseamna deloc ca a fost intotdeauna la fel ca in cele opt luni cât am „locuit” acolo sau ca in toate aresturile Securitatii era la fel.
Aflat intr-o astfel de celula puteai bate in usa sau suna la soneria instalata in celula, numai in cazul când victima solicita sa mearga la anchetator cu intentia de a mai declara ceva, in mod voluntar. Numai in astfel de celule, când arestatul batea la usa, gardianul nu ii raspundea nervos cu voce de tunet: „ce vrei, banditule?” ori „nu mai bate, banditule, iti arat eu tie”. Din contra paznicul se bucura de cooperare si comunica imediat „organului de ancheta”. Sper deosebire de celula de detentie din inchisorile de executie, unde medicamentele prescrise ti se inmânau direct, toate, si le puteai lua cu tine, in celula de ancheta, gardianul iti aducea medicamentul prescris zilnic, si erai obligat sa-l inghiti in prezenta sa. Explicatia tinea tot de grija „organului de ancheta” pentru victima sa pe toata durata investigatiei pâna la condamnare. In acest fel era impiedicat stocul de medicamente in vederea unei posibile tentative de sinucidere. Una era sa mori in ancheta din vointa ta, sfidând organul de ancheta penala si alta, sa mori torturat, schingiuit, din vointa lor. Securitatea, in prima varianta, nu suporta o ancheta suspendata. Pentru ea era un afront ca victima sa se sinucida. Aproape zilnic, când lumea era scoasa dimineata „la program”, un temnicer perchizitiona celula goala in cautarea unor medicamente stocate, obiecte de scris sau de taiat (lame in special).
Din  aceleasi motive, legate de grija pentru a tine in viata victimele pâna la condamnare, si somnul celui aflat in ancheta era supravegheat cu mare grija; el trebuia sa doarma cu fata in sus si mâinile scoase afara din patura spre a fi impiedicata tentativa de sinucidere prin taierea venelor.
In arestul mai sus pomenit, am fost sculat de gardieni, noaptea târziu, de câteva ori, deoarece dormeam pe patul suprapus si patura mea, atârnând in jos, acoperea vizibilitatea celui care dormea in patul de jos, iar gardianul nu-l mai putea vedea prin vizor. Gardianul a intrat in incaparere, cu riscul de a-i deranja pe toti cei aflati in celula, si m-a sculat obligându-ma sa-mi trag plapuma.
In celule de ancheta, sub nici un motiv, la iesirea din incapere, indiferent ca mergeai la ancheta, la program, la doctor, la „aer” purtai absolut intotdeauna celebrii ochelari negri, speciali, care seamana cu aceia de sudor si care iti impiedica vederea complet. Fabricati dupa model sovietic, ochelarii erau din alama sau aluminiu si se prindeau strâns cu elastic in jurul capului. Pentru un neavizat erau ochelari de sudura. Rostul acestor ochelari care aveau doar lentile de forma aplicate deasupra metalului era sa nu-i vezi pe gardieni sau pe ceilalti arestati, sa nu fi recunoscut de alti arestati si, in plus, conta si efectul psihologic al depersonalizarii. In arestul Securitatii era o linste de moarte, inspaimântatoare, gardienii purtau ghete de pâsla, incât nu li se auzeau pasii. Vorbeau, când se intâlneau in soapte, cu noi arestatii vorbeau de asemeni in soapte iar arestatii intre ei vorbeau in celule cu voce scazuta. Pe coridoare nu se vorbea. Singurul zgomot era cel al zavoarelor trase când se deschideau si se inchideau.
O singura data am auzit plânsete si tipete de femeie, agitatie pe coridoare, usi deschise si inchise. Cineva dintr-o celula a vorbit tare spunând ca e doamna Mihalache adusa din domiciliu obligatoriu din Baragan, in toamna anului 1958. (va urma)
Nota redactiei. Dupa trecerea in eternitate, la 31 august 2008, a pretuitului nostru colaborator, Aurel Sergiu Marinescu, am luat decizia de a reda atentiei cititorilor lucrarea lui de capatåi „Prizonier in propria tara” – aparuta in trei volume la Editura Vremea, din Bucuresti, in 1997.

Emil Cioran si Holocaustul din Romania

Posted by Stefan Strajer On July - 6 - 2009

ion-coja
Emil Cioran şi  Holocaustul din România

Autor: Ion Coja

„E timpul să spunem răspicat că i-am ajutat pe evrei să nu fie exterminaţi! Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem decât să recunoască adevărul!”

        În revista „Cadran politic”, anul VII, nr. 65-66 din aprilie-martie 2009, sunt publicate câteva fragmente din interviul dat de Emil Cioran în 1988, la Paris, dlui Ion Deaconescu. Inutil să mai spunem ceva despre valoarea acestui document, mai degrabă l-aş felicita pe autor pentru reuşita de a-i lua un interviu marelui însingurat de la Paris. Adevărul este că Cioran face figura schimnicului din inima Parisului, mulţi aşa îl văd, iar această imagine a unui Cioran greu de abordat pentru un interviu pare să fie imaginea curentă aflată în circulaţie. În realitate, cel puţin din partea subsemnatului vorbind, e de revăzut şi de retuşat această poză. Am stat de trei ori de vorbă cu Emil Cioran, în fiecare dintre vacanţele mele pariziene de dinainte de 1990, şi nu mi-a fost deloc greu să obţin întrevederea solicitată. E drept că am uzat de un passepartout care mi-a deschis la Paris multe uşi: eram un fel de mesager al lui Petre Ţuţea. Cred că am povestit ce era mai interesant despre aceste discuţii în cartea Marele Manipulator şi asasinarea lui Nicolae Iorga, Nicolae Ceauşescu şi Ioan Petru Culianu. Textul publicat de dl Ioan Deaconescu îmi oferă acum posibilitatea de a reveni, cu precizări şi comentarii mai apăsate. Mă invită la acest remember îndeosebi fragmentul următor din acest interviu care, sunt convins, va face istorie:

„Ion Deaconescu: Şi totuşi ce ar trebui făcut ca România să nu cadă din timp, acum, la întretăierea dintre milenii?

Emil Cioran: Să nu mai fim paraziţii unor glorii desuete. Să nu mai vorbim de idealuri, ci să edificăm istoria propriei noastre identităţi. (…) Şi încă ceva important: să rezolvăm cazul evreilor din cel de al doilea război mondial. E timpul să spunem răspicat că nu am fost barbari. Că i-am ajutat pe evrei să nu fie decimaţi. Trebuie să scriem cărţi, să luăm legătura cu cei care ne defăimează în legătură cu acest subiect. Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem nimic. Să recunoască doar adevărul. Dacă se va înţelege exact poziţia României în anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus. Dacă nu, vom fi culpabilizaţi mereu, cu efecte îngrozitoare.”
        
            Aşadar, zice Emil Cioran, e timpul să spunem răspicat adevărul, adevărul că nu am fost barbari şi nu am participat la exterminarea evreilor, la care ne invitase insistent Hitler, ci dimpotrivă, i-am ajutat pe evrei să se salveze, pe acei evrei a căror soartă a depins cât de cât de noi! Drept care, consideră Emil Cioran, în acord cu bunul simţ cel mai comun, evreii ar trebui să se simtă datori faţă de români! Iar nu să ne defăimeze pe toate drumurile!
             Iată însă că evreii nu se simt datori! Iată-i că nu sunt în stare să trăiască starea de normalitate a fiinţei umane! Recunoştinţa este o povară prea grea pentru evrei! E mult mai profitabil ca din debitor să te transformi în creditor! De ce să fie dumnealor datori la români, când i-ar putea scoate pe români datori şi vinovaţi faţă de evrei?! Aşa se vor fi gândit acei evrei despre care Cioran spune că „ne defăimează în legătură cu acest subiect”, subiectul fiind holocaustul din România. N-a fost holocaust în România? Să fie ei sănătoşi românii, că le inventăm noi un holocaust să nu-l poată duce! Căci doar asta este menirea presei libere, a mass mediei internaţionale!…
         Cioran, care a scris o mulţime de lucruri deosebit de interesante şi de „pozitive” despre evrei, care, deci, îi cunoaşte bine pe evrei, nu se miră şi nici indignat nu pare de această manevră mizerabilă, ci ne îndeamnă pe noi, românii, „să luăm legătura cu cei care ne defăimează”, nu este clar în ce scop! Noi însă, adică românii care ştim că în România nu a fost nici urmă de holocaust, chiar aşa am făcut: am luat legătura „cu cei care ne defăimează” şi am încercat să angajăm un dialog, o confruntare senină a argumentelor. Din păcate nu am putut menţine „legătura”, căci nici unul dintre preopinenţii defăimători nu a vrut să răspundă la dovezile noastre, considerând că simplul fapt de a nu le accepta acuzaţiile îi jigneşte pe ei, pe acuzatori, după o logică imposibil de împăcat cu un comportament raţional şi onest…
        Oare la fel vor proceda şi cu declaraţia lui Cioran, declaraţie atât de netă, de neechivocă, a marelui Cioran?! Nu le va fi uşor celor „care ne defăimează” să se facă din nou că plouă!      

        …Da, sunt convins că ne aflăm în faţa unei declaraţii decisive pentru discuţia care se poartă pe tema holocaustului din România. Nu este prima oară când trăiesc acest sentiment, ceea ce dovedeşte cât de mult m-am înşelat de fiecare dată când am crezut că evidenţa ar avea vreo forţă de convingere, ar clinti pe cineva din ceea ce crede sau crede că ştie. Dar cred, simt că picătura adăugată de Cioran face să se reverse paharul răbdării noastre. Desfid pe omul onest care, convins până acum de teza holocaustului din România şi luând acum cunoştinţă de declaraţia lui Emil Cioran, nu va cere sau măcar nu va accepta reexaminarea probelor invocate în această dispută. Căci nu cerem mai mult decât atât: un examen corect şi cinstit al argumentelor. Când spun „corect” am în vedere regulile cercetării ştiinţifice, ale raţionamentului deductiv, iar când spun „cinstit” mă gândesc la capacitatea de a recunoaşte că ai greşit atunci când sensul evident al faptelor şi al argumentelor te contrazice. Cine nu va purcede nici măcar acum la revizuirea condamnării noastre pentru un genocid atât de contestat şi imposibil de dovedit în faţa justiţiei şi a istoriei, contestat, iată, şi de Emil Cioran, nu merită să-şi mai zică intelectual, om cu idei şi convingeri judicios edificate, nu merită să-şi mai zică om – evreu sau român etc.!

           …Să revenim la text! Nu cunosc interviul în întregime ca să-mi dau seama de eventuale conexiuni cu alte declaraţii ale lui Cioran. Avem tot timpul s-o facem mai târziu, căci este vorba – cum spuneam, de un text care va stârni nenumărate comentarii. Rândurile de faţă nu urmăresc decât să lanseze aceste discuţii şi să constate, cu o satisfacţie deplină, imposibil de ascuns, o satisfacţie pe care o fac publică, satisfacţia că la lista nesfârşită de negaţionişti ai holocaustului din România se adaugă acum numele unui mare şi deosebit reprezentant al speciei om, care el singur este mai convingător, mai impozant, decât laolaltă toţi cei care intră în corul detractorilor neamului românesc, acuzându-ne pe noi, „blândul popor român”, de crima cea mai nemernică: genocidul. Nu numai că nu l-am comis, că nu am ucis evrei, dar atât cât ne-am implicat în istoria evreimii am făcut-o mereu ca binefăcători, iar în anii „patruzeci” ca salvatori ai evreilor. Evreii – au mai spus-o şi alţii, dar acum o spune şi marele Cioran, evreii ne sunt datori cu recunoştinţa lor şi nu sunt puţini evreii care au recunoscut această datorie de onoare şi de omenie.
         Numai că dinspre evrei se aude cel mai tare corul „jidanilor”, adică al evreilor ne-evrei, care au inventat stratagema, atât de ticăloasă, că este mult mai profitabil să-l acuzi în primul rând pe cel care te-a ajutat şi chiar te-a salvat, că în loc de recompensa pe care ar putea să ţi-o ceară, e mai cusher să i-o iei înainte şi să-l acuzi tu pe binefăcător că a făcut echipă cu cel, cei care te-au chiar belit! Te-au genocis şi holocaustizat! Astfel că la ceasul aritmeticii finale tu, evreu şmecher foc, nu vei avea nimic de dat, ci vei putea cere şi obţine despăgubiri încă şi mai mari, nu numai de la prigonitorii ucigaşi, ci şi de la cei care ţi-au sărit în ajutor! Treaba lor dacă au fost proşti şi nu s-au îngrijit să se acopere cu toate actele doveditoare posibile! Cu toate certificatele de bună purtare! E riscul lor dacă nu dau multe parale pe justiţia omenească, palpabilă, şi se lasă pe mâna justiţiei divine, atât de ipotetică! Să-şi ceară dreptatea la Judecata de Apoi, adică, în termeni precreştini, la calendele greceşti! Cine-i pune pe românii ăştia imbecili să creadă în viaţa de apoi, în justiţia şi dreptatea lui Dumnezeu?! Dumnezeu? Care Dumnezeu? Ăla inventat de noi? Să fim serioşi şi să nu ne furăm singuri căciula!… Nu există plată şi răsplată decât aici, pe pământ!… Iar cine-i prost şi crede altfel, să plătească!… Că are cui! Taxa pe prostie noi am inventat-o! La noi ajunge!…

         …Pun aici capăt, deocamdată, altor comentarii care bântuie prin creieraşii mei. Deocamdată cred că este mult mai …productiv – horribile dictu, să fac câteva conexiuni, conexiuni între acest magnific interviu si ce am scris eu sau îmi mai aduc amine despre discuţiile cu Cioran, purtate în vara lui 1984 la telefon, iar în 1986 şi 1988 faţă către faţă. La prima discuţie nu s-a spus nimic despre evrei. Mai mult de o jumătate de ceas Cioran mi-a vorbit numai despre Petre Ţuţea… Regret şi azi că nu m-am priceput să pun în funcţiune instalaţia gazdei mele, Victor Smatoc, de înregistrare a convorbirilor telefonice purtate de la acel aparat. Doamne, ce l-a mai lăudat Cioran pe Ţuţea, pe ideea că era altceva decât toţi ceilalţi, că le era ca un fel de cenzor suprem din interiorul generaţiei, Nae Ionescu fiind din altă generaţie, a dascălilor, mentor necontestat! Ţineau cu toţii să-i ştie părerea şi îşi validau ideile numai după ce le discutau cu „Petrache”. Căci Petrache avea un ascendent asupra celorlalţi: nu scria! (sic!) Nu sacrificase actul gândirii pentru actul consemnării prin cuvinte a gândului oprit din zborul său lin, planat… Cât s-a mai necăjit Cioran când a aflat că i-am adus un text semnat de Ţuţea (cu pseudonimul Boteanu), publicat într-un almanah literar… Deci cedase! Se apucase de scris!…
         La a doua întâlnire, în Jardin de Luxembourg, a trebuit să-l aştept până a încheiat discuţia pe care o purta la câteva bănci distanţă. Pasămite, cu un evreu, din America, pictor cu procupări metafizice. Cioran mi-a relatat, pe scurt, ca o scuză a întârzierii, că a trebuit să-i dea amănunte în legătură cu ideea care i-a venit atunci când interlocutorul i s-a plâns că se înmulţesc dovezile unui antisemitism american în creştere… „Aveţi grijă, ce se va întâmpla când (sau dacă – nu mai ţin bine minte) americanii îşi iau mâna de pe evrei? Mâna azi atât de protectoare!” Mai mult nu am discutat despre evrei în 1986.
       Am făcut-o în 1988, iată, anul când Noica i-a dat şi dlui Ion Deaconescu istoricul interviu. Eu am purtat discuţia mea în august, poate început de septembrie. Discuţia a pornit de la situaţia din ţară. Am încercat să retuşez tabloul sumbru al României care circula în toată mass media apuseană, să-i prezint lucrurile dintr-o perspectivă mai optimistă. De ce am făcut asta? Mai întâi pentru că asta era perspectiva lui Petre Ţuţea asupra României. Şi am considerat că asta îl va interesa de fapt pe Cioran: ce crede Petrache despre lumea în care trăim? Mai apoi, eu însumi împărtăşeam acest optimism. Am constatat că Cioran primea cu bucurie veştile bune din ţară, dovezile că dracul nu-i chiar aşa negru. Absolut memorabilă satisfacţia cu care a luat cunoştinţă de calitatea tineretului din România. În mod deosebit a fost impresionat să afle că un mare număr de tineri roiau în jurul lui Ţuţea, îl „ţuţăreau” cu devotament şi cu mare interes pentru ideile lui nea Petrache. Iar când a aflat că tinerii aceştia, de capul lor, organizaseră un servicu ad hoc de asistenţă la domiciliu a lui Petre Ţuţea, că în fiecare zi doi dintre ei veneau şi-l ajutau să se scoale, să se îmbrace, să iasă la plimbare, să mergă la masă etc., dar mai ales ca să aibă un conlocutor interesat de cee ce avea de spus nea Petrache,  Emil Cioran a exclamat: „Aşa ceva este de neimaginat la Paris!”  Şi a continuat spunând că aceste informaţii, primite de la mine, confirmau optimismul lui Mircea Eliade cu privire la rolul pe care curând îl va juca tineretul din Europa de Răsărit! Mult mai apt să facă istorie decât tineretul dezabuzat din Occident… La acest punct al discuţiei eu am avut de răspuns la întrebarea lui Cioran, o întrebare pe care şi-o pun astăzi mulţi români: de ce mass media din toată lumea este preocupată să răspândească în lume despre România o imagine denigratoare, deformată cu intenţia de a ne calomnia în toate felurile posibile şi la fiecare prilej?
         Răspunsul meu – valabil şi azi, a sunat cam aşa: Pentru că antiromânismul nu mai este o atitudine ocazională şi personală, a unor indivizi care, din varii motive, nu mai încap de răul românilor. Anti-românismul nu este antipatia viscerală a unui individ, provocată de anumite accidente biografice, ci antiromânismul a devenit o instituţie, creatoare de locuri de muncă, cu buget şi sedii în mai multe ţări, inclusiv în România, cu angajaţi care ies la pensie după ce o viaţă întreagă au  petrecut-o plănuind şi acţionând împotriva românilor, a intereselor României.     
         Ideea mea, discutată şi la Bucureşti cu Petre Ţuţea, aşadar ideea noastră era că anticeauşismul atât de vizibil în presa mondială şi în declaraţiile unor cancelarii apusene era de fapt expresia unui anti-românism debordant, care s-a vădit din plin după 1990, cu consecinţe tragice pentru români. Căci cei care i-au luat viaţa lui Nicolae Ceauşescu în decembrie 1989 nu s-au mulţumit cu atât, ci abia după moartea „cizmarului” au declanşat vasta şi criminala acţiune de distrugere a României pe toate planurile, inclusiv pe plan biologic, atentând la integritatea zestrei noastre genetice. Acţiunea continuă şi azi, urmărind „de-românizarea României” – formulă propusă de Adrian Păunescu, de un tragism cutremurător: de-românizarea României, acesta este numele epocii istorice în care trăim de 20 de ani…        

emil-cioran

Foto.Emil Cioran
          Dacă, prin  mecanica relaţiilor paradigmatice, cuvîntul anti-românism te duce vrând-nevrând la anti-semitism, trebuie spus din capul locului că antisemitismul în România, condamnat prin lege, este practic inexistent, nu cunoaşte forme instituţionalizate şi, dacă se manifestă când şi când, asta se întâmplă sporadic şi neorganizat, în forme le-aş numi spontane, chiar naive prin sinceritate şi directitate, minore în orice caz. Asta în timp ce anti-românismul din România se manifestă în mod subtil, apelând la tehnici de manipulare ori de sabotaj dintre cele mai sofisticate şi mai eficiente, antrenând efective umane numeroase, abil disimulate îndeosebi în structurile de stat menite prin statut să apere şi să promoveze componenta românească a planetei noastre. În România de azi anti-românismul este practic subvenţionat de statul român şi nu este condamnat prin lege, ci este ignorat şi trecut sub tăcere, pentru a nu deveni subiect de discuţii publice, pentru ca nu cumva românii să se dumirească de caracterul anti-românesc al multor legi şi evenimente, de caracterul anti-românesc al guvernării. Introducerea conceptului de anti-românism în conştiinţa publică ar fi să-i ajute pe români să priceapă esenţa răului de care au parte ca societate, ca neam, ca ţară…
         Atunci, în 1988, câte i-oi mai fi spus eu lui Cioran au fost deajuns că el să-mi dea dreptate şi să „cadă pe gânduri”, declarându-mi că acum pricepe ce şi de ce i s-a întâmplat acelei ziariste americance care, ştiindu-l român, îl vizitase cu puţină vreme în urmă spre a-i cere lămuriri într-o poveste de neînţeles pentru ea. Povestea era cam următoarea: ziarista, al cărei nume nu-l mai ştia Cioran, ştia doar că era una dintre cele mai importante din Statele Unite cu Israelul, a aflat că există în Europa o ţară şi un popor care, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, deşi aflaţi în mare prietenie cu Germania hitleristă, în alianţă militară cu aceasta, nu au acceptat să i se alăture Germaniei în politica nazistă faţă de evrei. Nu numai că nu a desfăşurat programul de exterminare a evreilor, dar au iniţiat şi desfăşurat un program de salvare a evreilor. Ziaristă autentică, evreica, autentică şi ca evreică, a priceput valoarea umană excepţională a basmului despre omenia românească, aşa că a trecut imediat la verificarea informaţiei: a luat avionul şi a aterizat la Bucureşti, unde s-a interesat în stânga şi în dreapta, a cerut detalii, s-a întâlnit cu liderii evrei din Bucureşti, cu evreii cei mai în vârstă etc. Pe scurt, s-a edificat, bucuroasă că i se confirmă povestea atât de frumoasă despre o ţară şi ea atât de frumoasă, despre care până atunci, frumoasă şi ea, evreica lui Cioran nu ştiuse mai nimic! („O femeie foarte frumoasă”, a precizat cu o lucire ştrengară în ochi răşinăreanul…)
           Surpriză mare însă pentru ziarista noastră la întoarcerea în America: nici o publicaţie nu a vrut să publice reportajul ei despre România! Despre ciudaţii ăia de români care s-au purtat atât de îngereşte – cuvîntul îmi aparţine, nu numai cu evreii ajunşi la necaz, dar şi cu prizonierii de război, ruşi sau anglo-americani! Nici măcar revista pe a cărei cheltuială făcuse deplasarea în România, nu i-a acceptat textul care vorbea atât de frumos despre români. Alte reviste, care mereu până atunci îi ceruseră o colaborare cât de neînsemnată, au refuzat-o şi ele, fără nicio explicaţie. Ajunsă la Paris, americanca s-a gândit că explicaţia acestui ciudat refuz i-ar putea-o oferi românul cel mai important din Occident: De ce, domnule Cioran, nimeni nu au vrut să-mi publice în Occident mărturia mea despre omenia aproape neomenească a românilor?, va fi sunat întrebarea angelicei ovreice.
          Cioran mi-a declarat că nu a avut răspuns la întrebarea ziaristei de la New York. Regreta că nu a ştiut să i-l dea pe cel potrivit, invocând argumentul de care aflase abia acum, de la emisarul lui nea Petrache: realitatea dureroasă şi absurdă a unui anti-românism instituţionalizat la scară planetară. Halal planetă…
          Probabil că de la discuţia cu Cioran a plecat scrierea romanului Vin Americanii, început şi aproape încheiat înainte de 1990. Personajul feminin Svetlana – deloc episodic, este aşa cum mi-am imaginat-o eu pe acea femeie atât de deosebită prin pasiunea ei pentru adevăr. Ceea ce, indirect, ar fi o confirmare a discuţiei purtate cu Cioran. Este nevoie de vreo confirmare? Neapărat, căci ne vom trezi mâine-poimâine cu cine ştie ce haimana jidănească cerând să fie verificată şi autenticitatea interviului, a spuselor lui Cioran. Sper că dl Ion Deaconescu va avea cu ce să-l obrăznicească pe neobrăzat! (Nota bene: am spus jidănească, nu evreiască!… Iată dar că cedez, împotriva voinţei mele, cedez evidenţei, şi mă alătur celor care fac distincţie sistematică, între evrei, ovrei, jidovi etc., pe de o parte, şi, de partea cealaltă a baricadei, jidanii!…)
          Aşadar, un Cioran preocupat de problema Holocaustului din România? De ce ar fi fost preocupat Cioran de acest subiect? Din n motive putea să fie, dar mai ales pentru că îşi dădea bine seama de „efectele îngrozitoare” pe care le are faptul că „vom fi culpabilizaţi mereu” pentru o barbarie pe care nu am comis-o. De aceste efecte nu le pasă belferilor din clasa politică românească, în frunte cu însuşi preşedintele Ţării, incapabili să îngăime măcar o şoaptă neauzită în apărarea demnităţii noastre de români, pusă în balanţă cu acuzaţia cea mai gravă: genocid. Se grăbesc, nemernicii, să şi-o însuşească, cu capul plecat şi gândul la funcţia în care s-au cocoţat, nu cumva să şi-o piardă, odata cu sprijinul atotputernic al lobyului jidănesc!…
          …Cu aceste rânduri – dreptul meu la replică, mă adresez revistei „Contemporanul”, în ale cărei pagini (vezi nr.5 din anul curent) a apărut un articol de incriminare a mea pentru negarea Holocaustului din România. Articol binevenit pentru mine, căci autorul articolului, m-a ajutat, prin calitatea scriiturii, stil şi argumentaţie deopotrivă, să-mi dau seama de un mare şi semnificativ adevăr: ce mare diferenţă este între calitatea intelectuală a evreilor care au recunoscut cu seninătate datoriile de recunoştinţă pe care evreii le au faţă de români pentru cele întâmplate în anii 1940-1944 în România, şi „jidanii” care, în frunte cu Elie Wiesel, proclamă vinovăţia criminală a poporului român. Se numără printre cei dintâi, printre evreii evrei aşadar, un Alexandru Şafran, un Wilhelm Filderman, un Moshe Carmilly Weinberger, un Alexandru Graur, un Nandold Gingold, un Oliver Lustig, un Marius Mircu, un Minei Grunberg, un Sigfried Jagendorf, precum şi buna, serafica şi necunoscuta noastră colegă Leone Blum, autoarea unor memorii despre petrecerea bucolică a familiei sale în Transnistria, memorii pentru care a fost capital sancţionată de nişte jidani netrebnici!… Fie-i ţărâna uşoară!
           Pe ceilalţi nu-i mai pomenesc, pe evreii neevrei specialişti în minciuna numită Holocaustul din România, nişte rebuturi umane nefericite, în frunte cu Ellie Wiesel, pe care bunul Dumnezeu, spre a feri lumea de el, l-a însemnat cu înfăţişarea fizică cea mai dezgustătoare, deplin potrivită cu uriciunea din sufletul său. Dacă va fi având asa ceva…
           Iată, aşadar, că un român de talia lui Emil Cioran se pronunţă clar şi inechivoc: „Să spunem răspicat că i-am ajutat pe evrei să nu fie exterminaţi!… Evreii ne sunt datori! Dar nu le cerem nimic, ci numai atât: să spună, să recunoască adevărul!… Dacă se va înţelege exact poziţia noastră din anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus…” Aştept să văd evreul de talia lui Emil Cioran care să ne acuze de holocaust! M-am săturat de acuzatorii agramaţi şi certaţi cu logica, cu onestitatea cercetării istorice.
          Mă uit la lista neînduraţilor noştri acuzatori şi deopotrivă judecători şi văd o adunătură de semimediocri, divorţaţi de profesie, îndoielnică şi nesigură la fiecare! Indivizi fără vreun rost pe lumea asta, incapabili să poarte răspunderea opiniilor exprimate, incapabili să răspundă la obiecţiile cu care le-au fost întâmpinate acuzaţiile bezmetice. Au o singură şi aparentă calitate: tenacitatea cu care se neruşinează în public. Aproape că-i admir, ca pentru un număr de circ, de măsluire a cărţilor de joc de care nu m-aş simţi, tehnic vorbind, în stare. Deh, popor vechi!… Cu cinci mii de ani de exerciţiu în spate!

Calator pe trei continente – Ilarie Mitrea

Posted by Stefan Strajer On July - 6 - 2009

1-foto-balint1

Ilarie Mitrea, un romån cu un destin exceptional
Calator pe trei continente

Autor: Nicolae Balint

A plecat din Rasinarii Sibiului dintr-o modesta familie a unui oier si a studiat pe rånd la Sibiu, la Cluj si la Viena. A fost medic militar in armata austriaca, apoi in aceeasi calitate de medic militar a insotit corpul expeditionar condus de efemerul imparat Maximilian in nefericita aventura a acestuia in Mexic. Dupa executarea lui Maximilian a ramas un timp ca medic in serviciul republicii mexicane condusa de Benito Juarez. S-a reintors in Transilvania unde a fost primit cu ostilitate riscånd chiar sa fie condamnat ca “tradator”. Tracasat de justitia austriaca a intrat in servicul armatei olandeze ajungånd påna la gradul de general medic dupa un indelungat serviciu petrecut in colonii. Insa Ilarie Mitrea, asa cum vom vedea – un romån cu largi vederi umaniste – a fost cel dintåi mare ctitor al Muzeului de Istorie Naturala din Bucuresti, dar si unul din generosii donatori pentru Muzeul similar din Viena.
Un manuscris prafuit de pe rafturile Directiei Judetene Mures a Arhivelor Nationale mi-a atras atentia, dar in acelasi timp mi-a produs si o dubla revelatie. Un om cu multiple valente, Alexandru (Lengyel) Culcer – tatal poetului muresean Dan Culcer ce se afla actualmente stabilit in Franta – intreprindea pe cont propriu, in urma cu mai bine de 40 de ani, cercetari ce-l aveau in centrul atentiei pe medicul militar Ilarie Mitrea. Acribia cu care Alexandru Culcer – el insusi medic ca formatie – s-a aplecat asupra destinului medicului militar Ilarie Mitrea s-a concretizat intr-un volum dedicat personalitatii complexe a acestuia. Din pacate Alexandru Culcer nu a reusit sa-si publice volumul ce contine foarte multe si interesante informatii si fotografii, iar plecarea definitiva din tara a fiului sau, a asezat definitiv acest volum nepublicat, ca dealtfel intregul fond al familiei Culcer, in rafturile Directiei Judetene Mures a Arhivelor Nationale.
In Mexic alaturi de imparatul Maximilian
Nascut pe data de 6 mai 1842, la Rasinari, Ilarie Mitrea a avut sansa sa aiba un tata – Mitrea Bucur – care desi doar un modest oier a intuit posibilitatile intelectuale ale fiului sau. Cu mari sacrificii materiale l-a dat la o scoala saseasca din Sibiu, iar dupa cåtiva ani, in 1862, Ilarie Mitrea a devenit student la Institutul medico-chirurgical din Cluj. Un an mai tårziu a plecat la Viena pentru a obtine calificarea de doctor in medicina, loc unde a fost repede remarcat de profesorul Billroth, chirurg cu faima europeana. In 1864 Ilarie Mitrea si-a prezentat la Wurzburg teza de doctorat cu tema “De cloroformio”. In lucrarea sa el sustinea – in premiera pentru acele vremuri – folosirea narcozei in chirurgie. In acelasi an s-a reintors, dar pentru foarte scurt timp in Transilvania, desi ar fi avut posibilitatea sa ramåna ca asistent universitar in capitala imperiului. A devenit medic militar de garnizoana la Pola, port la Marea Adriatica. Nu avea sa stea prea mult la Pola pentru ca peste doar cåteva luni s-a imbarcat ca medic militar in corpul expeditionar ce-l insotea pe Maximilian – fratele imparatului Franz Josef – in Mexic. El a fost cel care a asigurat organizarea asistentei medicale a garnizoanelor militare ale lui Maximilian. Cu toate ca se afla de cele mai multe ori pe linia frontului – lupta de eliberare nationala a mexicanilor condusi de Benito Juarez fiind in plina desfasurare – acest lucru nu l-a impiedicat pe Mitrea sa faca observatii interesante despre limba, cultura si arta poporului cu care intra deseori in contact. Tot cu aceasta ocazie, Mitrea a mai facut observatii interesante despre mineralogia solului si a colectat diverse materiale. Dupa ce Maximilian a fost impuscat de mexicani, Mitrea si-a continuat activitatea in slujba republicii mexicane, iar acest lucru avea sa-i fie imputat la intoarcerea in Transilvania.

foto-5-hilarion-mitrea-in-uniforma-de-general-medic-al-armatei-olandeze

Foto. Hilarion Mitrea in uniforma de general medic al armatei olandeze

Un nou inceput – serviciul in colonii
La sfårsitul anului 1867, pe ruta Vera-Cruz – Genova – Viena – Budapesta – Rasinari, Ilarie Mitrea s-a intors acasa ajungånd la Rasinari in toamna anului 1868. Aducea cu el impresii deosebite, dar si colectii etnografice diverse si foarte valoaroase. Ar fi dorit sa se stabileasca in Transilvania, sa deschida un cabinet medical si sa se dedice studiului si practicarii medicinei. Nu i s-a aprobat dreptul de libera practica, dar nu a gasit intelegere in acest sens nici in Principatele Unite unde a facut aceleasi demersuri. Mai mult chiar, autoritatile austro-ungare intentionau sa-i intenteze proces sub acuzatia de tradare, desi Mitrea intrase in servicul republicanilor mexicani dupa dezintegrarea armatei lui Maximilian. Dezamagit de tracasarile la care era supus Ilarie Mitrea a reusit sa fie integrat, in 1870, cu gradul de capitan medic in armata olandeza pentru a face serviciul in colonii. Pentru tånarul de 27 de ani, devenit acum Hilarion Mitrea, incepea cea mai importanta etapa din viata sa, o etapa care avea sa-l conduca la final la gradul de general medic. In acelasi an, 1870, a plecat la Batavia (Djakarta), capitala insulei Jawa si a Indiilor Olandeze. Practic, timp de 21 de ani, intre 1870-1891 s-a aflat in colonii, din care cel mai mult timp l-a petrecut insa in insulele Sonde. La 51 de ani, generalul medic in retragere Hilarion Mitrea s-a reintors la Rasinari, dar peste putin timp s-a stabilit la Viena, oras in care avea sa moara in 1904. Cele mai multe colectii de piei si preparate in alcool din toate clasele de vertebrate si crustacee provenite din insulele Java, Sumatra, Borneo, Celebes si Moluce si pe care le-a realizat in cei 21 de ani de serviciu avea sa le doneze Muzeului de Istorie Naturala din Bucuresti. Un gest de mare noblete si incarcatura sentimentala.

foto-1-ilarie-mitrea-student-la-viena

Foto. Ilarie Mitrea student la Viena

Un mariaj interrasial… si o familie europeana
Ca medic militar a lucrat in diverse locuri: la Anier, la Moera-Toweti, in insula Borneo, in insulele Sumatra si Celebes cunoscånd indeaproape situatia grea a bastinasilor supusi atåt prigoanei rasiale, dar si exploatarii economice. Apropiat de populatia bastinasa, Mitrea a intrat deseori in conflict cu autoritatile carora el insusi le apartinea. Mitrea sustinea ca “starea de sanatate a ostasului atårna in mare masura de sanatatea si alimentatia populatiei civile”, sau ca “inainte de profilaxia militarilor, se impune profilaxia populatiei civile”. Tot Mitrea a fost cel care, in 1887, a reusit sa obtina de la guvernatorul general al Indiilor Olandeze un ordin prin care se interzicea militarilor olandezi sau civililor olandezi sa traga cu arma in bastinasi, lucru pe care acestia il facusera påna atunci de cele mai multe ori din simpla distractie. Atitudinea sa foarte umana fata de bastinasi poate fi dedusa si din faptul ca spre deosebire de ceilalti functionari sau militari olandezi din colonii n-a utilizat decåt un singur servitor indigen pe care il tratata cu toata consideratia. Mitrea a salvat deseori victime ale linsajului rasist, a destinat 3 camere din locuinta sa pentru un cabinet si un laborator unde ii trata gratuit pe bastinasi. Mai mult decåt atåt, sfidånd toate convenientele sociale ale vremii sale, in 1873 Hilarion Mitrea s-a casatorit cu o bastinasa, Vietam Kadam Radam. Au avut doi copii, pe Petru Ilarie Mitrea, nascut in 1875 la Moera-Toweti (Borneo) si pe Maria Mitrea, nascuta in 1877, la Anier (in Jawa). Petru Ilarie Mitrea a absolvit Politehnica din Zurich si a devenit inginer constructor si electronist stabilindu-se la Berna, in Elvetia. A participat la constructia caii ferate din Anatolia-Turcia si la constructia tunelului Simplon din Muntii Alpi. S-a casatorit cu o frantuzoaica, Fidelia, cu care a avut doua fete. A decedat la Berna, in 1934. Sora sa, Maria Mitrea, desi a urmat cursurile Conservatorului din Viena, s-a stabilit la Rasinari unde s-a casatorit cu Nicolae Isdraila avånd cu acesta patru copii si o fata. Ea a murit la Sibiu, in 1953. Descendentii generalului medic Hilarion Mitrea, romånul din Rasinari, calator pe trei continente ale lumii, traiesc azi raspånditi, parte in Elvetia si Franta, iar altii la Sibiu… membrii unei mari familii europene cu ascendenti in Romånia si in fostele Indii Olandeze.

foto-2-corpul-medical-expeditionar-din-mexic-ilarie-mitrea-cel-marcat-cu-x

Foto. Corpul medical expeditionar din Mexic (Ilarie Mitrea cel marcat cu X)

foto-8-hilarion-mitrea-la-plecarea-in-indiile-olandeze

Foto. Hilarion Mitrea la plecarea in Indiile Olandeze


Nicolae Balint
nicolae_balint@yahoo.com
CASETA 1
“Multa vreme vom fi inca o tara mica si cu mijloace materiale reduse, pentru a cunoaste lumea ce ne inconjoara. Or dezvoltarea noastra ca natiune va fi intårziata atåta vreme cåt nu ne vom stradui sa ne cunoastem cåt mai bine locul in lume, spre a sti cåt pretuim si de a ne masura puterile, spre a sti foarte precis cu ce putem contribui noi la dezvoltarea intregii culturi a omenirii… De asta am cheltuit atåta vreme si atåtia bani cu strångerea de lucrari din insulele Indiilor Olandeze, ca sa le daruiesc unui muzeu romånesc si sa pun si eu o caramida la ridicarea stiintei noastre nationale”.
(Din reflectiile lui medicului militar Ilarie Mitrea)

CASETA 2
“Daca voi avea sanatate si timp, voi cauta sa scriu o carte despre viata mea, pentru ca am vazut multe locuri, am cunoscut multi oameni si am aflat multe ciudatenii si obiceiuri despre care noi nu avem nicio cunostinta…”
(Ilarie Mitrea despre viata sa si proiectele sale -1891)

CASETA 3
“….trebuie sa amintesc mai intåi pe neuitatul dr. Mitrea, romån originar din Rasinari si medic in armata coloniala olandeza din Indiile Orientale, care a trimis o bogata colectie de piei si preparate in alcool din toate clasele de vertebrate si crustacee din insulele Java, Sumatra, Borneo, Celebes si Moluce…”
(Grigore Antipa despre colectiile donate de dr. Ilarie Mitrea)

CASETA 4
Nascut in 1897, in Maramures, Alexandru Lengyel (devenit ulterior Culcer), a absolvit Facultatea de medicina din Budapesta. Intre 1925-1936, a ocupat succesiv postul de asistent bacteriolog al Laboratorului de Igiena din Cluj, apoi pe acela de medic sef al Laboratorului de Igiena din Sulina, iar intre 1941-1942 si pe acela de medic sef al Portului Sulina. Din 1942 si påna in 1949 a fost medic sef al Laboratorului regional de Igiena din Sighisoara, dar a ocupat prin cumul si functiile de director al Spitalului de Stat din Sighisoara (1945-1947) si de inspector general sanitar pentru controlul laboratoarelor (1947-1949). Spirit plurivalent, avånd o impresionanta biblioteca (spun cei ce l-au cunoscut) Alexandru Culcer a fost preocupat de o serie de domenii printre care si istoria medicinii. A decedat pe data de 10 octombrie 1979, la Tårgu-Mures. Muzicologul George Zbårcea – recent plecat dintre noi – spunea despre Alexandru Culcer: “a fost un bun cunoscator al istoriei si literaturii din sud-estul continentului, un exeget al istoriei medicinii, familiarizat cu istoria picturii si sculpturii Europei, pasionat de aspectele rizotomiei antice si de reactualizarea ei in farmacopeea moderna, månuitor cu nerv gazetaresc al condeiului si nu in ultimul rånd, bibliofil, colectionar de arta si cronicar plastic”.
foto-6
Foto. Petru Ilarie Mitrea, fiul lui Hilarion Mitrea, stabilit in Elvetia, alaturi de sotia sa Fidelia si cele doua fiice.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors