Archive for the ‘Istorie ascunsa’ Category

E bine sa nu uitam

Posted by Stefan Strajer On August - 26 - 2009

E bine sa nu uitam

Autor: Cornel Cotutiu

Despre miscarea de rezistenta româneasca anticomunista si antisovietica se vorbeste, se scrie adesea în raspar sau în treacat. Din ignoranta? Intentionat? Ce e vadit e faptul ca analistii, istoricii sunt, deocamdata, mai preocupati de a se vaicari pe seama elementelor alogene, a vâscului de pe crengi, uitând ca întâi de toate, se vede copacul.
Un aspect care se neglijeaza – din motive obscure? din porunci oculte? – este ce s-a întâmplat pe întregul areal românesc în primii ani postbelici. Altfel spus: nu se au în vedere actiunile de la est de Prut. Mai concret: adica din Basarabia fortata de Stalin sa se numeasca Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca.

mapromaniamare1_s
Accesul împotmolit la arhivele moscovite face ca sa cunoastem doar fragmentar despre lupta basarabenilor împotriva invadatorilor bolsevici. Din documentele sustrase din „zestrea” KGB – publicate pe ici, pe colo în Occident – reiese, de pilda, ca în anii l948-1950 existau în Basarabia în jur de 30 (!) de organizatii antisovietice clandestine, inclusiv un partid – Partidul Libertatii.
Acest partid, cu centru la Chisinau (anihilat în 1950), intentiona „sa redea libertatea poporului si sa readuca Regele pe Tron”. Dar si: „Partidul doreste ca din rândurile lui sa iasa oameni hotarâti, caliti în lupta, care mâine sa formeze guvernul statului român.” (Atentie tov.general Voronin: în 1950 la Chisinau se punea problema statului român, nu a vreunui stat moldovenesc).
Desigur, cotarlele KGB n-au stat sa-i contemple pe cei care s-au constituit în astfel de organisme clandestine de lupta împotriva sistemului sovietic. Au fost treptat descoperiti si arestati peste 250 de persoane; caci turnatori, tradatori, informatori au existat dintotdeauna (de când e lumea pâna în vecii vecilor). Iar „rasplata” a fost precum se poate banui: deportari, condamnari la ani grei de închisoare, disparitii inexplicabile.
Dar aceste fapte trebuie inserate în istoria românilor de pretutindeni; ele nu tin de o arbitrara granita, ci de memoria si fiinta nationala.

Prizonier in propria tara (40)

Posted by Stefan Strajer On August - 1 - 2009

46

Prizonier in propria tara (40)

Autor: (+) Aurel Sergiu Marinescu

 aurel20sergiu20marinescu

La Tribunalul din Timisoara, in 1951
 
In aceasta Românie necunoscuta – despre care nu stiam decât ca exista, am intrat si eu, arestat la 10 septembrie 1951. Am descris momentul arestarii in alt capitol. Am fost „depus” in biroul procurorului militar de serviciu. Dupa unele formalitati de identificare s-a dat un telefon si dupa circa 10 minute a aparut in birou un gardian, un sergent major de la inchisoarea militara, o cladire lipita de Tribunalul Militar Timisoara cu care comunica printr-un coridor scurt pe care l-am strabatut in câteva minute.
Cladirea Tribunalului, se afla nu departe de cartierul Mehala, in nordul orasului. Era un corp de cladire comun cu penitenciarul, o constructie veche, greoaie, masiva. Dupa unii detinuti, cladirea era inca o mostenire de acest fel de la Imperiul Austro-ungar, mai precis din timpul domniei imparatesei Maria-Tereza. Era in forma de patrulater având numai pe trei laturi cladiri, caci a patra latura era un zid inalt de cinci metri prevazut deasupra cu mai multe rânduri de sârma ghimpata si care se situa pe latura de nord, aproape de linia ferata ce ducea in gara Timisoara. In mijloc exista o curte larga interioara. Parterul apartinea birourilor inchisorii, avea magazii, servicii, bucatarie. Etajul I era destinat pentru DC si o sectie mica de impletit cosuri si sectia sabotorilor. Etajul 2 era in intregime inchisoare de tranzit, nefiind destinat executiei pedepsei pentru detinutii politici.
Când am ajuns la al II-lea etaj, la capatul lui se afla o masa si un scaun care apartineau sefului de sectie. Gardianul s-a oprit si a dat ordin sa ma dezbrac, dupa care a controlat cu amanuntime fiecare buzunar, fiecare piesa de imbracaminte, fiecare tiv. Eram imbracat in haine militare de vara, din doc, ciorapi, chiloti, cizme si boneta. Bineinteles ca nu s-a gasit nimic conspirativ. Aveam câteva tigari, un chibrit, batista, un ac cu ata de cusut si câtiva lei. Nu aveam ceas si nimic de valoare. Gardianul mi-a luat insigna de la boneta care era o stea cu 5 colturi având pe ea marcat RPR. Mi-a mai confiscat de asemenea centura militara care era gravata si ea, pe catarama, cu stema RPR. A taiat epoletii care aveau tresa de fruntas, mi-a confiscat cei câtiva lei, dupa care, imbracat fiind, m-a condus in dreptul usii unei celule, deasupra careia era numarul 8.
Sectia, dupa cum am aflat ulterior, se numea „trecatori”, ca de altfel tot coridorul cu acele camere ce alcatuia de asemeni, sectia „trecatori”. Aceasta insemna ca locatarii se aflau in stadiul intermediar având dosarele incheiate de anchetatori si asteptau judecata Tribunalului sau recursul dupa care, si aceste forme fiind indeplinite, erau mutati pe un alt coridor, in alte celule numite „tranzit”, unde asteptau transportul la una din inchisorile de executie sau in vreun lagar de munca dupa cum hotara Directia Penitenciarelor, lagarelor si coloniilor de munca. La Timisoara, in acel timp, nimeni nu executa condamnarea, toti erau in tranzit. 
Prima camera din inchidoare ca si prima iubire nu poate fi uitata niciodata.
In cei treisprezece ani si jumatate de inchisoare politica ce se compun din doua condamnari in doua perioade distincte, am trecut prin zeci de celule mici si mari de tot felul, dar prim acelula, numarul ei mi-a ramas adânc intiparit in minte cu toate detaliiile legate de incaperea unde mi-am petrecut prima perioada de detentie politica. Coridorul lung, avea usi masive, fiecare celula avea câte una. Celula numarul 8 trecatori, care cred ca avea aceeasi capacitate ca si celelalte, era pentru douazeci de persoane, numai ca in septembrie 1951 gazduia 45 de oameni. Pardoseala era veche din scânduri; pe latura spre rasarit erau doua ferestre care, atunci, nu aveau decât gratii grele si groase, drugi de fier, inca nu se instalasera obloane. In celula, nici un mobilier, doar de jur imprejurul ei pe jos se aflau rogojini. Pe latura dinspre apus, pusesera usa greoaie care era prevazuta in partea de sus cu un vizor – adica avea un mic ochean in usa, acoperit pe dinafara cu un capacel de tabla prin care gardianul putea spiona celula, practica impusa odata cu reformele sovietice introduse in inchisori. Sub vizor se afla vizeta, o mica usa dreptunghiulara de circa 25 cm lungime pe circa 15 cm latime care se inchidea din afara cu un zavor. Pe partea din interiorul camerei, sub aceasta usa se afla o polita de sustinre pe care se punea obiectul introdus in celula; gamelele cu mâncare sau goale, medicamentele, obiectele de imbracaminte. Spre a nu deschide usa mare si greoaie care era permanent inchisa cu doua zavoare si cu lacat, temnicerul ne aducea la curent o serie de comunicari doar deschizând usa vizetei. In celule, in functie de marimea si de numarul „locatarilor” exista tineta (hârdau, chibla) cu apa potabila – un fel de putinica cu capac detasabil care poate fi de diferite dimensiuni, mai mica sau mai mare. In coltul opus era asezata o alta tineta pentru necesitati fiziologice care putea fi si ea de diferite dimensiuni, pâna la cele doua tinete imense ce se gaseau la Jilava reduit si care se numeau „tunuri”.

„Arhitectura” gulagului românesc

In inchisori, spatiul de locuit al detinutilor a avut diferite denumiri alese in general dupa modul de viata din ele; celula, celula de ancheta, celula de tranzit, de trecatori, de disponibili, de pedeapsa, „neagra”, celula „o” (zero), carcera, etc. Numele lor spune totul despre statutul detinutilor care le ocupau. Cel mai mic spatiu de locuit, celula, era o camera mica, in jurul a trei metri lungime pe doi metri latime, având o fereastra si o podea care putea fi din scândura, ciment sau cu mozaic.
Din câte stiu, exceptie faceau doua celule din Zarca Gherlei, o fosta fortareata unde a fost inchis Vlad Tepes, in secolul XVI-lea, intre cele doua domnii ale sale. Aceasta fortareata a devenit anexa inchisorii construite de imparateasa Maria-Tereza, o inchisoare aflata in imediata vecinatate a fortaretei. Acele doua celule din Zarca Gherlei nu aveau podele ci doar un grilaj de metal sub care circula un izvor de apa subterana. Celelalte celule din Zarca Gherlei erau mici, cu ziduri despartitoare groase, cu scari in spirala de piatra, tocite de mersul detinutilor. Totul a pastrat specificul fortului medieval. Cei veniti cu pedepse grele sau condamnati pentru diferite pretexte erau inchisi pe un timp limitat intre zidurile lor. Legenda spune ca celebrul haiduc-tâlhar Rósza Sándor batrân, a refuzat sa paraseasca temnita, rugându-l pe director sa-l lase sa moara in inchisoare, dorinta ce i-a fost acceptata.
Din punct de vedere al capacitatii de primire a celulelor din inchisori, nu exista o regula. Numarul celor ce locuiau in celule varia, modificându-se de la o epoca la alta, in diferite perioade ale inghetului si dezghetului comunist, si depindea si de felul cum erau mobilate. Ele puteau avea doar rogojini pe podea sau saltele reformate de la armata cu sau fara rogojini sub ele. Puteau sa fie paturi militare de fier suprapuse sau nu, pe doua sau trei rânduri, paturi (priciuiri) de lemn gen Jilava 1951 de la un capat la altul al celulei mari, pe ambele lungimi si suprapuse pe doua sau trei rânduri. Si cu oricare din acest mobilier tot nu se putea determina exact câti oameni locuiesc intr-una din aceste celule. In perioade mai calme, au fost ocupate la capacitatea normala sau aproape normala. In perioadele de mare activitate ale Securitatii, numarul ocupantilor se dubla cel putin, dar, in foarte multe cazuri s-a triplat mergându-se pâna la inghesuirea unui numar de sase ori si chiar mai mult de persoane intr-un spatiu ce devenise de mult irespirabil. Astfel o celula mica de trei pe doi metri având in mod normal doua rânduri de paturi suprapuse pentru patru detinuti, in momentul când dorm câte doi in pat deodata se ajunge la opt locatari iar, la Aiud, s-a ajuns in unele perioade, la performanta ca sa locuiasca saisprezece detinuti intr-o astfel de celula, iar la Jilava in reduit, intr-o celula de circa doisprezece metri lungime pe sase metri latime, cu priciuiri in jurul peretilor, si la o capacitate normala de cincizeci-saizeci de detinuti, au fost gazduiti uneori si trei sute de oameni.
In celulele din arestul Securitatii – celule unde victimele locuiesc in timpul anchetei, ma refer la cladirile cele mai noi, fostul MAI din Piata Palatului, un pat sau doua paturi sunt rabatabile in asa fel incât comandate de afara electric sau manual se „lipesc” de perete, stând vertical in cursul zilei si numai noaptea revin in pozitia normala, orizontala spre a fi folosite. De asemeni in unele celule din aresturile fostei cladiri a MAI, vis-a-vis de Palatul Regal, au existat celule care aveau doar un pat facut din beton si un cub de asemeni din beton folosit ca scaun/masa. Toate usile celulelor si camerelor din inchisorile românesti erau din lemn masiv sau lemn imbracat in tabla sau din fier si se inchideau cu un lacat si doua zavoare sau chiar trei zavoare in partea de sus, de jos si mijloc. Toate aveau precum aceea din camera 8 de la inchisoarea Timisoara, vizor si vizeta cu polita interioara. Mobilierul era acelasi; o tineta cu apa de baut sau doua, de dimensiuni diferite, in functie de efectivul celulei. In general aceste tinete au satisfacut necesitatile fiziologice ale locatarilor. Apoi in celulele mai mari exista o masa si o banca sau doua, folosite in cursul zilei iar când era mare aglomeratie numai la servitul meselor.
Daca dimensiunile celulelor erau atât de diferite de la o inchisoare la alta si chiar in cadrul aceleiasi inchisori, daca „mobilierul” era invariabil acelasi, despre regimul impus fiecarui gen de celula si mai ales in diferite perioade ale detentiei se poate spune ca diferea cel mai mult.
In celulele aflate in aresturile Securitatii – celulele de ancheta, repartitia arestatilor era facuta cu o grija deosebita de catre serviciul de anchete. Nu erau repartizati in aceeasi celula doi arestati implicati in acelasi caz (lot, organizatie). De asemeni nu erau repartizati doi oameni implicati in acelasi gen de infractiune. Este de la sine inteles de ce; fiind in acelasi caz (lot, organizatie) se puteau aranja declaratii identice, similare, ceea ce ar fi putut ingreuna munca anchetatorilor. Fiind doi implicati in cazuri identice, puteau sa invete unul din experienta anchetei celuilalt.
Celulele din arestul Securitatii apartineau direct de anchetatori care le dirjau viata, fiecare anchetator fiind cel ce decidea soarta victimei sale. Anchetatorii erau tot timpul informati cu tot ce se intâmpla in celule, stiau toate discutiile dinauntru interpretate de gardieni.

Atitudinea fata de victima, inainte si dupa condamnare

Si in aresturile Securitatii au alternat diferite stiluri de comportare a temnicerilor, diferite regimuri aplicate in diferite perioade. In general insa, grija fata de arestati pâna la condamnare, a fost mai mare, existând o hrana mai buna, si o asistenta medicala destul de prompta, deoarece pe intreaga durata a anchetei, securistii erau interesati sa „stoarca” toate informatiile si declaratiile pe care le doreau si, ca atare, victima sa fie sanatoasa. Dupa finalizarea anchetei si condamnare, victima nu mai prezenta acelasi interes, si disparea grija pentru existenta sa, iar conditiile de viata puteau sa devina dramatice, de exterminare.
Tot ce evoc acum se refera la perioada 1958-1959, la arestul Securitatii regiunii Bucuresti, din calea Rahovei 37-39. Asta nu inseamna deloc ca a fost intotdeauna la fel ca in cele opt luni cât am „locuit” acolo sau ca in toate aresturile Securitatii era la fel.
Aflat intr-o astfel de celula puteai bate in usa sau suna la soneria instalata in celula, numai in cazul când victima solicita sa mearga la anchetator cu intentia de a mai declara ceva, in mod voluntar. Numai in astfel de celule, când arestatul batea la usa, gardianul nu ii raspundea nervos cu voce de tunet: „ce vrei, banditule?” ori „nu mai bate, banditule, iti arat eu tie”. Din contra paznicul se bucura de cooperare si comunica imediat „organului de ancheta”. Sper deosebire de celula de detentie din inchisorile de executie, unde medicamentele prescrise ti se inmânau direct, toate, si le puteai lua cu tine, in celula de ancheta, gardianul iti aducea medicamentul prescris zilnic, si erai obligat sa-l inghiti in prezenta sa. Explicatia tinea tot de grija „organului de ancheta” pentru victima sa pe toata durata investigatiei pâna la condamnare. In acest fel era impiedicat stocul de medicamente in vederea unei posibile tentative de sinucidere. Una era sa mori in ancheta din vointa ta, sfidând organul de ancheta penala si alta, sa mori torturat, schingiuit, din vointa lor. Securitatea, in prima varianta, nu suporta o ancheta suspendata. Pentru ea era un afront ca victima sa se sinucida. Aproape zilnic, când lumea era scoasa dimineata „la program”, un temnicer perchizitiona celula goala in cautarea unor medicamente stocate, obiecte de scris sau de taiat (lame in special).
Din  aceleasi motive, legate de grija pentru a tine in viata victimele pâna la condamnare, si somnul celui aflat in ancheta era supravegheat cu mare grija; el trebuia sa doarma cu fata in sus si mâinile scoase afara din patura spre a fi impiedicata tentativa de sinucidere prin taierea venelor.
In arestul mai sus pomenit, am fost sculat de gardieni, noaptea târziu, de câteva ori, deoarece dormeam pe patul suprapus si patura mea, atârnând in jos, acoperea vizibilitatea celui care dormea in patul de jos, iar gardianul nu-l mai putea vedea prin vizor. Gardianul a intrat in incaparere, cu riscul de a-i deranja pe toti cei aflati in celula, si m-a sculat obligându-ma sa-mi trag plapuma.
In celule de ancheta, sub nici un motiv, la iesirea din incapere, indiferent ca mergeai la ancheta, la program, la doctor, la „aer” purtai absolut intotdeauna celebrii ochelari negri, speciali, care seamana cu aceia de sudor si care iti impiedica vederea complet. Fabricati dupa model sovietic, ochelarii erau din alama sau aluminiu si se prindeau strâns cu elastic in jurul capului. Pentru un neavizat erau ochelari de sudura. Rostul acestor ochelari care aveau doar lentile de forma aplicate deasupra metalului era sa nu-i vezi pe gardieni sau pe ceilalti arestati, sa nu fi recunoscut de alti arestati si, in plus, conta si efectul psihologic al depersonalizarii. In arestul Securitatii era o linste de moarte, inspaimântatoare, gardienii purtau ghete de pâsla, incât nu li se auzeau pasii. Vorbeau, când se intâlneau in soapte, cu noi arestatii vorbeau de asemeni in soapte iar arestatii intre ei vorbeau in celule cu voce scazuta. Pe coridoare nu se vorbea. Singurul zgomot era cel al zavoarelor trase când se deschideau si se inchideau.
O singura data am auzit plânsete si tipete de femeie, agitatie pe coridoare, usi deschise si inchise. Cineva dintr-o celula a vorbit tare spunând ca e doamna Mihalache adusa din domiciliu obligatoriu din Baragan, in toamna anului 1958. (va urma)
Nota redactiei. Dupa trecerea in eternitate, la 31 august 2008, a pretuitului nostru colaborator, Aurel Sergiu Marinescu, am luat decizia de a reda atentiei cititorilor lucrarea lui de capatåi „Prizonier in propria tara” – aparuta in trei volume la Editura Vremea, din Bucuresti, in 1997.

Emil Cioran si Holocaustul din Romania

Posted by Stefan Strajer On July - 6 - 2009

ion-coja
Emil Cioran şi  Holocaustul din România

Autor: Ion Coja

„E timpul să spunem răspicat că i-am ajutat pe evrei să nu fie exterminaţi! Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem decât să recunoască adevărul!”

        În revista „Cadran politic”, anul VII, nr. 65-66 din aprilie-martie 2009, sunt publicate câteva fragmente din interviul dat de Emil Cioran în 1988, la Paris, dlui Ion Deaconescu. Inutil să mai spunem ceva despre valoarea acestui document, mai degrabă l-aş felicita pe autor pentru reuşita de a-i lua un interviu marelui însingurat de la Paris. Adevărul este că Cioran face figura schimnicului din inima Parisului, mulţi aşa îl văd, iar această imagine a unui Cioran greu de abordat pentru un interviu pare să fie imaginea curentă aflată în circulaţie. În realitate, cel puţin din partea subsemnatului vorbind, e de revăzut şi de retuşat această poză. Am stat de trei ori de vorbă cu Emil Cioran, în fiecare dintre vacanţele mele pariziene de dinainte de 1990, şi nu mi-a fost deloc greu să obţin întrevederea solicitată. E drept că am uzat de un passepartout care mi-a deschis la Paris multe uşi: eram un fel de mesager al lui Petre Ţuţea. Cred că am povestit ce era mai interesant despre aceste discuţii în cartea Marele Manipulator şi asasinarea lui Nicolae Iorga, Nicolae Ceauşescu şi Ioan Petru Culianu. Textul publicat de dl Ioan Deaconescu îmi oferă acum posibilitatea de a reveni, cu precizări şi comentarii mai apăsate. Mă invită la acest remember îndeosebi fragmentul următor din acest interviu care, sunt convins, va face istorie:

„Ion Deaconescu: Şi totuşi ce ar trebui făcut ca România să nu cadă din timp, acum, la întretăierea dintre milenii?

Emil Cioran: Să nu mai fim paraziţii unor glorii desuete. Să nu mai vorbim de idealuri, ci să edificăm istoria propriei noastre identităţi. (…) Şi încă ceva important: să rezolvăm cazul evreilor din cel de al doilea război mondial. E timpul să spunem răspicat că nu am fost barbari. Că i-am ajutat pe evrei să nu fie decimaţi. Trebuie să scriem cărţi, să luăm legătura cu cei care ne defăimează în legătură cu acest subiect. Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem nimic. Să recunoască doar adevărul. Dacă se va înţelege exact poziţia României în anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus. Dacă nu, vom fi culpabilizaţi mereu, cu efecte îngrozitoare.”
        
            Aşadar, zice Emil Cioran, e timpul să spunem răspicat adevărul, adevărul că nu am fost barbari şi nu am participat la exterminarea evreilor, la care ne invitase insistent Hitler, ci dimpotrivă, i-am ajutat pe evrei să se salveze, pe acei evrei a căror soartă a depins cât de cât de noi! Drept care, consideră Emil Cioran, în acord cu bunul simţ cel mai comun, evreii ar trebui să se simtă datori faţă de români! Iar nu să ne defăimeze pe toate drumurile!
             Iată însă că evreii nu se simt datori! Iată-i că nu sunt în stare să trăiască starea de normalitate a fiinţei umane! Recunoştinţa este o povară prea grea pentru evrei! E mult mai profitabil ca din debitor să te transformi în creditor! De ce să fie dumnealor datori la români, când i-ar putea scoate pe români datori şi vinovaţi faţă de evrei?! Aşa se vor fi gândit acei evrei despre care Cioran spune că „ne defăimează în legătură cu acest subiect”, subiectul fiind holocaustul din România. N-a fost holocaust în România? Să fie ei sănătoşi românii, că le inventăm noi un holocaust să nu-l poată duce! Căci doar asta este menirea presei libere, a mass mediei internaţionale!…
         Cioran, care a scris o mulţime de lucruri deosebit de interesante şi de „pozitive” despre evrei, care, deci, îi cunoaşte bine pe evrei, nu se miră şi nici indignat nu pare de această manevră mizerabilă, ci ne îndeamnă pe noi, românii, „să luăm legătura cu cei care ne defăimează”, nu este clar în ce scop! Noi însă, adică românii care ştim că în România nu a fost nici urmă de holocaust, chiar aşa am făcut: am luat legătura „cu cei care ne defăimează” şi am încercat să angajăm un dialog, o confruntare senină a argumentelor. Din păcate nu am putut menţine „legătura”, căci nici unul dintre preopinenţii defăimători nu a vrut să răspundă la dovezile noastre, considerând că simplul fapt de a nu le accepta acuzaţiile îi jigneşte pe ei, pe acuzatori, după o logică imposibil de împăcat cu un comportament raţional şi onest…
        Oare la fel vor proceda şi cu declaraţia lui Cioran, declaraţie atât de netă, de neechivocă, a marelui Cioran?! Nu le va fi uşor celor „care ne defăimează” să se facă din nou că plouă!      

        …Da, sunt convins că ne aflăm în faţa unei declaraţii decisive pentru discuţia care se poartă pe tema holocaustului din România. Nu este prima oară când trăiesc acest sentiment, ceea ce dovedeşte cât de mult m-am înşelat de fiecare dată când am crezut că evidenţa ar avea vreo forţă de convingere, ar clinti pe cineva din ceea ce crede sau crede că ştie. Dar cred, simt că picătura adăugată de Cioran face să se reverse paharul răbdării noastre. Desfid pe omul onest care, convins până acum de teza holocaustului din România şi luând acum cunoştinţă de declaraţia lui Emil Cioran, nu va cere sau măcar nu va accepta reexaminarea probelor invocate în această dispută. Căci nu cerem mai mult decât atât: un examen corect şi cinstit al argumentelor. Când spun „corect” am în vedere regulile cercetării ştiinţifice, ale raţionamentului deductiv, iar când spun „cinstit” mă gândesc la capacitatea de a recunoaşte că ai greşit atunci când sensul evident al faptelor şi al argumentelor te contrazice. Cine nu va purcede nici măcar acum la revizuirea condamnării noastre pentru un genocid atât de contestat şi imposibil de dovedit în faţa justiţiei şi a istoriei, contestat, iată, şi de Emil Cioran, nu merită să-şi mai zică intelectual, om cu idei şi convingeri judicios edificate, nu merită să-şi mai zică om – evreu sau român etc.!

           …Să revenim la text! Nu cunosc interviul în întregime ca să-mi dau seama de eventuale conexiuni cu alte declaraţii ale lui Cioran. Avem tot timpul s-o facem mai târziu, căci este vorba – cum spuneam, de un text care va stârni nenumărate comentarii. Rândurile de faţă nu urmăresc decât să lanseze aceste discuţii şi să constate, cu o satisfacţie deplină, imposibil de ascuns, o satisfacţie pe care o fac publică, satisfacţia că la lista nesfârşită de negaţionişti ai holocaustului din România se adaugă acum numele unui mare şi deosebit reprezentant al speciei om, care el singur este mai convingător, mai impozant, decât laolaltă toţi cei care intră în corul detractorilor neamului românesc, acuzându-ne pe noi, „blândul popor român”, de crima cea mai nemernică: genocidul. Nu numai că nu l-am comis, că nu am ucis evrei, dar atât cât ne-am implicat în istoria evreimii am făcut-o mereu ca binefăcători, iar în anii „patruzeci” ca salvatori ai evreilor. Evreii – au mai spus-o şi alţii, dar acum o spune şi marele Cioran, evreii ne sunt datori cu recunoştinţa lor şi nu sunt puţini evreii care au recunoscut această datorie de onoare şi de omenie.
         Numai că dinspre evrei se aude cel mai tare corul „jidanilor”, adică al evreilor ne-evrei, care au inventat stratagema, atât de ticăloasă, că este mult mai profitabil să-l acuzi în primul rând pe cel care te-a ajutat şi chiar te-a salvat, că în loc de recompensa pe care ar putea să ţi-o ceară, e mai cusher să i-o iei înainte şi să-l acuzi tu pe binefăcător că a făcut echipă cu cel, cei care te-au chiar belit! Te-au genocis şi holocaustizat! Astfel că la ceasul aritmeticii finale tu, evreu şmecher foc, nu vei avea nimic de dat, ci vei putea cere şi obţine despăgubiri încă şi mai mari, nu numai de la prigonitorii ucigaşi, ci şi de la cei care ţi-au sărit în ajutor! Treaba lor dacă au fost proşti şi nu s-au îngrijit să se acopere cu toate actele doveditoare posibile! Cu toate certificatele de bună purtare! E riscul lor dacă nu dau multe parale pe justiţia omenească, palpabilă, şi se lasă pe mâna justiţiei divine, atât de ipotetică! Să-şi ceară dreptatea la Judecata de Apoi, adică, în termeni precreştini, la calendele greceşti! Cine-i pune pe românii ăştia imbecili să creadă în viaţa de apoi, în justiţia şi dreptatea lui Dumnezeu?! Dumnezeu? Care Dumnezeu? Ăla inventat de noi? Să fim serioşi şi să nu ne furăm singuri căciula!… Nu există plată şi răsplată decât aici, pe pământ!… Iar cine-i prost şi crede altfel, să plătească!… Că are cui! Taxa pe prostie noi am inventat-o! La noi ajunge!…

         …Pun aici capăt, deocamdată, altor comentarii care bântuie prin creieraşii mei. Deocamdată cred că este mult mai …productiv – horribile dictu, să fac câteva conexiuni, conexiuni între acest magnific interviu si ce am scris eu sau îmi mai aduc amine despre discuţiile cu Cioran, purtate în vara lui 1984 la telefon, iar în 1986 şi 1988 faţă către faţă. La prima discuţie nu s-a spus nimic despre evrei. Mai mult de o jumătate de ceas Cioran mi-a vorbit numai despre Petre Ţuţea… Regret şi azi că nu m-am priceput să pun în funcţiune instalaţia gazdei mele, Victor Smatoc, de înregistrare a convorbirilor telefonice purtate de la acel aparat. Doamne, ce l-a mai lăudat Cioran pe Ţuţea, pe ideea că era altceva decât toţi ceilalţi, că le era ca un fel de cenzor suprem din interiorul generaţiei, Nae Ionescu fiind din altă generaţie, a dascălilor, mentor necontestat! Ţineau cu toţii să-i ştie părerea şi îşi validau ideile numai după ce le discutau cu „Petrache”. Căci Petrache avea un ascendent asupra celorlalţi: nu scria! (sic!) Nu sacrificase actul gândirii pentru actul consemnării prin cuvinte a gândului oprit din zborul său lin, planat… Cât s-a mai necăjit Cioran când a aflat că i-am adus un text semnat de Ţuţea (cu pseudonimul Boteanu), publicat într-un almanah literar… Deci cedase! Se apucase de scris!…
         La a doua întâlnire, în Jardin de Luxembourg, a trebuit să-l aştept până a încheiat discuţia pe care o purta la câteva bănci distanţă. Pasămite, cu un evreu, din America, pictor cu procupări metafizice. Cioran mi-a relatat, pe scurt, ca o scuză a întârzierii, că a trebuit să-i dea amănunte în legătură cu ideea care i-a venit atunci când interlocutorul i s-a plâns că se înmulţesc dovezile unui antisemitism american în creştere… „Aveţi grijă, ce se va întâmpla când (sau dacă – nu mai ţin bine minte) americanii îşi iau mâna de pe evrei? Mâna azi atât de protectoare!” Mai mult nu am discutat despre evrei în 1986.
       Am făcut-o în 1988, iată, anul când Noica i-a dat şi dlui Ion Deaconescu istoricul interviu. Eu am purtat discuţia mea în august, poate început de septembrie. Discuţia a pornit de la situaţia din ţară. Am încercat să retuşez tabloul sumbru al României care circula în toată mass media apuseană, să-i prezint lucrurile dintr-o perspectivă mai optimistă. De ce am făcut asta? Mai întâi pentru că asta era perspectiva lui Petre Ţuţea asupra României. Şi am considerat că asta îl va interesa de fapt pe Cioran: ce crede Petrache despre lumea în care trăim? Mai apoi, eu însumi împărtăşeam acest optimism. Am constatat că Cioran primea cu bucurie veştile bune din ţară, dovezile că dracul nu-i chiar aşa negru. Absolut memorabilă satisfacţia cu care a luat cunoştinţă de calitatea tineretului din România. În mod deosebit a fost impresionat să afle că un mare număr de tineri roiau în jurul lui Ţuţea, îl „ţuţăreau” cu devotament şi cu mare interes pentru ideile lui nea Petrache. Iar când a aflat că tinerii aceştia, de capul lor, organizaseră un servicu ad hoc de asistenţă la domiciliu a lui Petre Ţuţea, că în fiecare zi doi dintre ei veneau şi-l ajutau să se scoale, să se îmbrace, să iasă la plimbare, să mergă la masă etc., dar mai ales ca să aibă un conlocutor interesat de cee ce avea de spus nea Petrache,  Emil Cioran a exclamat: „Aşa ceva este de neimaginat la Paris!”  Şi a continuat spunând că aceste informaţii, primite de la mine, confirmau optimismul lui Mircea Eliade cu privire la rolul pe care curând îl va juca tineretul din Europa de Răsărit! Mult mai apt să facă istorie decât tineretul dezabuzat din Occident… La acest punct al discuţiei eu am avut de răspuns la întrebarea lui Cioran, o întrebare pe care şi-o pun astăzi mulţi români: de ce mass media din toată lumea este preocupată să răspândească în lume despre România o imagine denigratoare, deformată cu intenţia de a ne calomnia în toate felurile posibile şi la fiecare prilej?
         Răspunsul meu – valabil şi azi, a sunat cam aşa: Pentru că antiromânismul nu mai este o atitudine ocazională şi personală, a unor indivizi care, din varii motive, nu mai încap de răul românilor. Anti-românismul nu este antipatia viscerală a unui individ, provocată de anumite accidente biografice, ci antiromânismul a devenit o instituţie, creatoare de locuri de muncă, cu buget şi sedii în mai multe ţări, inclusiv în România, cu angajaţi care ies la pensie după ce o viaţă întreagă au  petrecut-o plănuind şi acţionând împotriva românilor, a intereselor României.     
         Ideea mea, discutată şi la Bucureşti cu Petre Ţuţea, aşadar ideea noastră era că anticeauşismul atât de vizibil în presa mondială şi în declaraţiile unor cancelarii apusene era de fapt expresia unui anti-românism debordant, care s-a vădit din plin după 1990, cu consecinţe tragice pentru români. Căci cei care i-au luat viaţa lui Nicolae Ceauşescu în decembrie 1989 nu s-au mulţumit cu atât, ci abia după moartea „cizmarului” au declanşat vasta şi criminala acţiune de distrugere a României pe toate planurile, inclusiv pe plan biologic, atentând la integritatea zestrei noastre genetice. Acţiunea continuă şi azi, urmărind „de-românizarea României” – formulă propusă de Adrian Păunescu, de un tragism cutremurător: de-românizarea României, acesta este numele epocii istorice în care trăim de 20 de ani…        

emil-cioran

Foto.Emil Cioran
          Dacă, prin  mecanica relaţiilor paradigmatice, cuvîntul anti-românism te duce vrând-nevrând la anti-semitism, trebuie spus din capul locului că antisemitismul în România, condamnat prin lege, este practic inexistent, nu cunoaşte forme instituţionalizate şi, dacă se manifestă când şi când, asta se întâmplă sporadic şi neorganizat, în forme le-aş numi spontane, chiar naive prin sinceritate şi directitate, minore în orice caz. Asta în timp ce anti-românismul din România se manifestă în mod subtil, apelând la tehnici de manipulare ori de sabotaj dintre cele mai sofisticate şi mai eficiente, antrenând efective umane numeroase, abil disimulate îndeosebi în structurile de stat menite prin statut să apere şi să promoveze componenta românească a planetei noastre. În România de azi anti-românismul este practic subvenţionat de statul român şi nu este condamnat prin lege, ci este ignorat şi trecut sub tăcere, pentru a nu deveni subiect de discuţii publice, pentru ca nu cumva românii să se dumirească de caracterul anti-românesc al multor legi şi evenimente, de caracterul anti-românesc al guvernării. Introducerea conceptului de anti-românism în conştiinţa publică ar fi să-i ajute pe români să priceapă esenţa răului de care au parte ca societate, ca neam, ca ţară…
         Atunci, în 1988, câte i-oi mai fi spus eu lui Cioran au fost deajuns că el să-mi dea dreptate şi să „cadă pe gânduri”, declarându-mi că acum pricepe ce şi de ce i s-a întâmplat acelei ziariste americance care, ştiindu-l român, îl vizitase cu puţină vreme în urmă spre a-i cere lămuriri într-o poveste de neînţeles pentru ea. Povestea era cam următoarea: ziarista, al cărei nume nu-l mai ştia Cioran, ştia doar că era una dintre cele mai importante din Statele Unite cu Israelul, a aflat că există în Europa o ţară şi un popor care, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, deşi aflaţi în mare prietenie cu Germania hitleristă, în alianţă militară cu aceasta, nu au acceptat să i se alăture Germaniei în politica nazistă faţă de evrei. Nu numai că nu a desfăşurat programul de exterminare a evreilor, dar au iniţiat şi desfăşurat un program de salvare a evreilor. Ziaristă autentică, evreica, autentică şi ca evreică, a priceput valoarea umană excepţională a basmului despre omenia românească, aşa că a trecut imediat la verificarea informaţiei: a luat avionul şi a aterizat la Bucureşti, unde s-a interesat în stânga şi în dreapta, a cerut detalii, s-a întâlnit cu liderii evrei din Bucureşti, cu evreii cei mai în vârstă etc. Pe scurt, s-a edificat, bucuroasă că i se confirmă povestea atât de frumoasă despre o ţară şi ea atât de frumoasă, despre care până atunci, frumoasă şi ea, evreica lui Cioran nu ştiuse mai nimic! („O femeie foarte frumoasă”, a precizat cu o lucire ştrengară în ochi răşinăreanul…)
           Surpriză mare însă pentru ziarista noastră la întoarcerea în America: nici o publicaţie nu a vrut să publice reportajul ei despre România! Despre ciudaţii ăia de români care s-au purtat atât de îngereşte – cuvîntul îmi aparţine, nu numai cu evreii ajunşi la necaz, dar şi cu prizonierii de război, ruşi sau anglo-americani! Nici măcar revista pe a cărei cheltuială făcuse deplasarea în România, nu i-a acceptat textul care vorbea atât de frumos despre români. Alte reviste, care mereu până atunci îi ceruseră o colaborare cât de neînsemnată, au refuzat-o şi ele, fără nicio explicaţie. Ajunsă la Paris, americanca s-a gândit că explicaţia acestui ciudat refuz i-ar putea-o oferi românul cel mai important din Occident: De ce, domnule Cioran, nimeni nu au vrut să-mi publice în Occident mărturia mea despre omenia aproape neomenească a românilor?, va fi sunat întrebarea angelicei ovreice.
          Cioran mi-a declarat că nu a avut răspuns la întrebarea ziaristei de la New York. Regreta că nu a ştiut să i-l dea pe cel potrivit, invocând argumentul de care aflase abia acum, de la emisarul lui nea Petrache: realitatea dureroasă şi absurdă a unui anti-românism instituţionalizat la scară planetară. Halal planetă…
          Probabil că de la discuţia cu Cioran a plecat scrierea romanului Vin Americanii, început şi aproape încheiat înainte de 1990. Personajul feminin Svetlana – deloc episodic, este aşa cum mi-am imaginat-o eu pe acea femeie atât de deosebită prin pasiunea ei pentru adevăr. Ceea ce, indirect, ar fi o confirmare a discuţiei purtate cu Cioran. Este nevoie de vreo confirmare? Neapărat, căci ne vom trezi mâine-poimâine cu cine ştie ce haimana jidănească cerând să fie verificată şi autenticitatea interviului, a spuselor lui Cioran. Sper că dl Ion Deaconescu va avea cu ce să-l obrăznicească pe neobrăzat! (Nota bene: am spus jidănească, nu evreiască!… Iată dar că cedez, împotriva voinţei mele, cedez evidenţei, şi mă alătur celor care fac distincţie sistematică, între evrei, ovrei, jidovi etc., pe de o parte, şi, de partea cealaltă a baricadei, jidanii!…)
          Aşadar, un Cioran preocupat de problema Holocaustului din România? De ce ar fi fost preocupat Cioran de acest subiect? Din n motive putea să fie, dar mai ales pentru că îşi dădea bine seama de „efectele îngrozitoare” pe care le are faptul că „vom fi culpabilizaţi mereu” pentru o barbarie pe care nu am comis-o. De aceste efecte nu le pasă belferilor din clasa politică românească, în frunte cu însuşi preşedintele Ţării, incapabili să îngăime măcar o şoaptă neauzită în apărarea demnităţii noastre de români, pusă în balanţă cu acuzaţia cea mai gravă: genocid. Se grăbesc, nemernicii, să şi-o însuşească, cu capul plecat şi gândul la funcţia în care s-au cocoţat, nu cumva să şi-o piardă, odata cu sprijinul atotputernic al lobyului jidănesc!…
          …Cu aceste rânduri – dreptul meu la replică, mă adresez revistei „Contemporanul”, în ale cărei pagini (vezi nr.5 din anul curent) a apărut un articol de incriminare a mea pentru negarea Holocaustului din România. Articol binevenit pentru mine, căci autorul articolului, m-a ajutat, prin calitatea scriiturii, stil şi argumentaţie deopotrivă, să-mi dau seama de un mare şi semnificativ adevăr: ce mare diferenţă este între calitatea intelectuală a evreilor care au recunoscut cu seninătate datoriile de recunoştinţă pe care evreii le au faţă de români pentru cele întâmplate în anii 1940-1944 în România, şi „jidanii” care, în frunte cu Elie Wiesel, proclamă vinovăţia criminală a poporului român. Se numără printre cei dintâi, printre evreii evrei aşadar, un Alexandru Şafran, un Wilhelm Filderman, un Moshe Carmilly Weinberger, un Alexandru Graur, un Nandold Gingold, un Oliver Lustig, un Marius Mircu, un Minei Grunberg, un Sigfried Jagendorf, precum şi buna, serafica şi necunoscuta noastră colegă Leone Blum, autoarea unor memorii despre petrecerea bucolică a familiei sale în Transnistria, memorii pentru care a fost capital sancţionată de nişte jidani netrebnici!… Fie-i ţărâna uşoară!
           Pe ceilalţi nu-i mai pomenesc, pe evreii neevrei specialişti în minciuna numită Holocaustul din România, nişte rebuturi umane nefericite, în frunte cu Ellie Wiesel, pe care bunul Dumnezeu, spre a feri lumea de el, l-a însemnat cu înfăţişarea fizică cea mai dezgustătoare, deplin potrivită cu uriciunea din sufletul său. Dacă va fi având asa ceva…
           Iată, aşadar, că un român de talia lui Emil Cioran se pronunţă clar şi inechivoc: „Să spunem răspicat că i-am ajutat pe evrei să nu fie exterminaţi!… Evreii ne sunt datori! Dar nu le cerem nimic, ci numai atât: să spună, să recunoască adevărul!… Dacă se va înţelege exact poziţia noastră din anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus…” Aştept să văd evreul de talia lui Emil Cioran care să ne acuze de holocaust! M-am săturat de acuzatorii agramaţi şi certaţi cu logica, cu onestitatea cercetării istorice.
          Mă uit la lista neînduraţilor noştri acuzatori şi deopotrivă judecători şi văd o adunătură de semimediocri, divorţaţi de profesie, îndoielnică şi nesigură la fiecare! Indivizi fără vreun rost pe lumea asta, incapabili să poarte răspunderea opiniilor exprimate, incapabili să răspundă la obiecţiile cu care le-au fost întâmpinate acuzaţiile bezmetice. Au o singură şi aparentă calitate: tenacitatea cu care se neruşinează în public. Aproape că-i admir, ca pentru un număr de circ, de măsluire a cărţilor de joc de care nu m-aş simţi, tehnic vorbind, în stare. Deh, popor vechi!… Cu cinci mii de ani de exerciţiu în spate!

Calator pe trei continente – Ilarie Mitrea

Posted by Stefan Strajer On July - 6 - 2009

1-foto-balint1

Ilarie Mitrea, un romån cu un destin exceptional
Calator pe trei continente

Autor: Nicolae Balint

A plecat din Rasinarii Sibiului dintr-o modesta familie a unui oier si a studiat pe rånd la Sibiu, la Cluj si la Viena. A fost medic militar in armata austriaca, apoi in aceeasi calitate de medic militar a insotit corpul expeditionar condus de efemerul imparat Maximilian in nefericita aventura a acestuia in Mexic. Dupa executarea lui Maximilian a ramas un timp ca medic in serviciul republicii mexicane condusa de Benito Juarez. S-a reintors in Transilvania unde a fost primit cu ostilitate riscånd chiar sa fie condamnat ca “tradator”. Tracasat de justitia austriaca a intrat in servicul armatei olandeze ajungånd påna la gradul de general medic dupa un indelungat serviciu petrecut in colonii. Insa Ilarie Mitrea, asa cum vom vedea – un romån cu largi vederi umaniste – a fost cel dintåi mare ctitor al Muzeului de Istorie Naturala din Bucuresti, dar si unul din generosii donatori pentru Muzeul similar din Viena.
Un manuscris prafuit de pe rafturile Directiei Judetene Mures a Arhivelor Nationale mi-a atras atentia, dar in acelasi timp mi-a produs si o dubla revelatie. Un om cu multiple valente, Alexandru (Lengyel) Culcer – tatal poetului muresean Dan Culcer ce se afla actualmente stabilit in Franta – intreprindea pe cont propriu, in urma cu mai bine de 40 de ani, cercetari ce-l aveau in centrul atentiei pe medicul militar Ilarie Mitrea. Acribia cu care Alexandru Culcer – el insusi medic ca formatie – s-a aplecat asupra destinului medicului militar Ilarie Mitrea s-a concretizat intr-un volum dedicat personalitatii complexe a acestuia. Din pacate Alexandru Culcer nu a reusit sa-si publice volumul ce contine foarte multe si interesante informatii si fotografii, iar plecarea definitiva din tara a fiului sau, a asezat definitiv acest volum nepublicat, ca dealtfel intregul fond al familiei Culcer, in rafturile Directiei Judetene Mures a Arhivelor Nationale.
In Mexic alaturi de imparatul Maximilian
Nascut pe data de 6 mai 1842, la Rasinari, Ilarie Mitrea a avut sansa sa aiba un tata – Mitrea Bucur – care desi doar un modest oier a intuit posibilitatile intelectuale ale fiului sau. Cu mari sacrificii materiale l-a dat la o scoala saseasca din Sibiu, iar dupa cåtiva ani, in 1862, Ilarie Mitrea a devenit student la Institutul medico-chirurgical din Cluj. Un an mai tårziu a plecat la Viena pentru a obtine calificarea de doctor in medicina, loc unde a fost repede remarcat de profesorul Billroth, chirurg cu faima europeana. In 1864 Ilarie Mitrea si-a prezentat la Wurzburg teza de doctorat cu tema “De cloroformio”. In lucrarea sa el sustinea – in premiera pentru acele vremuri – folosirea narcozei in chirurgie. In acelasi an s-a reintors, dar pentru foarte scurt timp in Transilvania, desi ar fi avut posibilitatea sa ramåna ca asistent universitar in capitala imperiului. A devenit medic militar de garnizoana la Pola, port la Marea Adriatica. Nu avea sa stea prea mult la Pola pentru ca peste doar cåteva luni s-a imbarcat ca medic militar in corpul expeditionar ce-l insotea pe Maximilian – fratele imparatului Franz Josef – in Mexic. El a fost cel care a asigurat organizarea asistentei medicale a garnizoanelor militare ale lui Maximilian. Cu toate ca se afla de cele mai multe ori pe linia frontului – lupta de eliberare nationala a mexicanilor condusi de Benito Juarez fiind in plina desfasurare – acest lucru nu l-a impiedicat pe Mitrea sa faca observatii interesante despre limba, cultura si arta poporului cu care intra deseori in contact. Tot cu aceasta ocazie, Mitrea a mai facut observatii interesante despre mineralogia solului si a colectat diverse materiale. Dupa ce Maximilian a fost impuscat de mexicani, Mitrea si-a continuat activitatea in slujba republicii mexicane, iar acest lucru avea sa-i fie imputat la intoarcerea in Transilvania.

foto-5-hilarion-mitrea-in-uniforma-de-general-medic-al-armatei-olandeze

Foto. Hilarion Mitrea in uniforma de general medic al armatei olandeze

Un nou inceput – serviciul in colonii
La sfårsitul anului 1867, pe ruta Vera-Cruz – Genova – Viena – Budapesta – Rasinari, Ilarie Mitrea s-a intors acasa ajungånd la Rasinari in toamna anului 1868. Aducea cu el impresii deosebite, dar si colectii etnografice diverse si foarte valoaroase. Ar fi dorit sa se stabileasca in Transilvania, sa deschida un cabinet medical si sa se dedice studiului si practicarii medicinei. Nu i s-a aprobat dreptul de libera practica, dar nu a gasit intelegere in acest sens nici in Principatele Unite unde a facut aceleasi demersuri. Mai mult chiar, autoritatile austro-ungare intentionau sa-i intenteze proces sub acuzatia de tradare, desi Mitrea intrase in servicul republicanilor mexicani dupa dezintegrarea armatei lui Maximilian. Dezamagit de tracasarile la care era supus Ilarie Mitrea a reusit sa fie integrat, in 1870, cu gradul de capitan medic in armata olandeza pentru a face serviciul in colonii. Pentru tånarul de 27 de ani, devenit acum Hilarion Mitrea, incepea cea mai importanta etapa din viata sa, o etapa care avea sa-l conduca la final la gradul de general medic. In acelasi an, 1870, a plecat la Batavia (Djakarta), capitala insulei Jawa si a Indiilor Olandeze. Practic, timp de 21 de ani, intre 1870-1891 s-a aflat in colonii, din care cel mai mult timp l-a petrecut insa in insulele Sonde. La 51 de ani, generalul medic in retragere Hilarion Mitrea s-a reintors la Rasinari, dar peste putin timp s-a stabilit la Viena, oras in care avea sa moara in 1904. Cele mai multe colectii de piei si preparate in alcool din toate clasele de vertebrate si crustacee provenite din insulele Java, Sumatra, Borneo, Celebes si Moluce si pe care le-a realizat in cei 21 de ani de serviciu avea sa le doneze Muzeului de Istorie Naturala din Bucuresti. Un gest de mare noblete si incarcatura sentimentala.

foto-1-ilarie-mitrea-student-la-viena

Foto. Ilarie Mitrea student la Viena

Un mariaj interrasial… si o familie europeana
Ca medic militar a lucrat in diverse locuri: la Anier, la Moera-Toweti, in insula Borneo, in insulele Sumatra si Celebes cunoscånd indeaproape situatia grea a bastinasilor supusi atåt prigoanei rasiale, dar si exploatarii economice. Apropiat de populatia bastinasa, Mitrea a intrat deseori in conflict cu autoritatile carora el insusi le apartinea. Mitrea sustinea ca “starea de sanatate a ostasului atårna in mare masura de sanatatea si alimentatia populatiei civile”, sau ca “inainte de profilaxia militarilor, se impune profilaxia populatiei civile”. Tot Mitrea a fost cel care, in 1887, a reusit sa obtina de la guvernatorul general al Indiilor Olandeze un ordin prin care se interzicea militarilor olandezi sau civililor olandezi sa traga cu arma in bastinasi, lucru pe care acestia il facusera påna atunci de cele mai multe ori din simpla distractie. Atitudinea sa foarte umana fata de bastinasi poate fi dedusa si din faptul ca spre deosebire de ceilalti functionari sau militari olandezi din colonii n-a utilizat decåt un singur servitor indigen pe care il tratata cu toata consideratia. Mitrea a salvat deseori victime ale linsajului rasist, a destinat 3 camere din locuinta sa pentru un cabinet si un laborator unde ii trata gratuit pe bastinasi. Mai mult decåt atåt, sfidånd toate convenientele sociale ale vremii sale, in 1873 Hilarion Mitrea s-a casatorit cu o bastinasa, Vietam Kadam Radam. Au avut doi copii, pe Petru Ilarie Mitrea, nascut in 1875 la Moera-Toweti (Borneo) si pe Maria Mitrea, nascuta in 1877, la Anier (in Jawa). Petru Ilarie Mitrea a absolvit Politehnica din Zurich si a devenit inginer constructor si electronist stabilindu-se la Berna, in Elvetia. A participat la constructia caii ferate din Anatolia-Turcia si la constructia tunelului Simplon din Muntii Alpi. S-a casatorit cu o frantuzoaica, Fidelia, cu care a avut doua fete. A decedat la Berna, in 1934. Sora sa, Maria Mitrea, desi a urmat cursurile Conservatorului din Viena, s-a stabilit la Rasinari unde s-a casatorit cu Nicolae Isdraila avånd cu acesta patru copii si o fata. Ea a murit la Sibiu, in 1953. Descendentii generalului medic Hilarion Mitrea, romånul din Rasinari, calator pe trei continente ale lumii, traiesc azi raspånditi, parte in Elvetia si Franta, iar altii la Sibiu… membrii unei mari familii europene cu ascendenti in Romånia si in fostele Indii Olandeze.

foto-2-corpul-medical-expeditionar-din-mexic-ilarie-mitrea-cel-marcat-cu-x

Foto. Corpul medical expeditionar din Mexic (Ilarie Mitrea cel marcat cu X)

foto-8-hilarion-mitrea-la-plecarea-in-indiile-olandeze

Foto. Hilarion Mitrea la plecarea in Indiile Olandeze


Nicolae Balint
nicolae_balint@yahoo.com
CASETA 1
“Multa vreme vom fi inca o tara mica si cu mijloace materiale reduse, pentru a cunoaste lumea ce ne inconjoara. Or dezvoltarea noastra ca natiune va fi intårziata atåta vreme cåt nu ne vom stradui sa ne cunoastem cåt mai bine locul in lume, spre a sti cåt pretuim si de a ne masura puterile, spre a sti foarte precis cu ce putem contribui noi la dezvoltarea intregii culturi a omenirii… De asta am cheltuit atåta vreme si atåtia bani cu strångerea de lucrari din insulele Indiilor Olandeze, ca sa le daruiesc unui muzeu romånesc si sa pun si eu o caramida la ridicarea stiintei noastre nationale”.
(Din reflectiile lui medicului militar Ilarie Mitrea)

CASETA 2
“Daca voi avea sanatate si timp, voi cauta sa scriu o carte despre viata mea, pentru ca am vazut multe locuri, am cunoscut multi oameni si am aflat multe ciudatenii si obiceiuri despre care noi nu avem nicio cunostinta…”
(Ilarie Mitrea despre viata sa si proiectele sale -1891)

CASETA 3
“….trebuie sa amintesc mai intåi pe neuitatul dr. Mitrea, romån originar din Rasinari si medic in armata coloniala olandeza din Indiile Orientale, care a trimis o bogata colectie de piei si preparate in alcool din toate clasele de vertebrate si crustacee din insulele Java, Sumatra, Borneo, Celebes si Moluce…”
(Grigore Antipa despre colectiile donate de dr. Ilarie Mitrea)

CASETA 4
Nascut in 1897, in Maramures, Alexandru Lengyel (devenit ulterior Culcer), a absolvit Facultatea de medicina din Budapesta. Intre 1925-1936, a ocupat succesiv postul de asistent bacteriolog al Laboratorului de Igiena din Cluj, apoi pe acela de medic sef al Laboratorului de Igiena din Sulina, iar intre 1941-1942 si pe acela de medic sef al Portului Sulina. Din 1942 si påna in 1949 a fost medic sef al Laboratorului regional de Igiena din Sighisoara, dar a ocupat prin cumul si functiile de director al Spitalului de Stat din Sighisoara (1945-1947) si de inspector general sanitar pentru controlul laboratoarelor (1947-1949). Spirit plurivalent, avånd o impresionanta biblioteca (spun cei ce l-au cunoscut) Alexandru Culcer a fost preocupat de o serie de domenii printre care si istoria medicinii. A decedat pe data de 10 octombrie 1979, la Tårgu-Mures. Muzicologul George Zbårcea – recent plecat dintre noi – spunea despre Alexandru Culcer: “a fost un bun cunoscator al istoriei si literaturii din sud-estul continentului, un exeget al istoriei medicinii, familiarizat cu istoria picturii si sculpturii Europei, pasionat de aspectele rizotomiei antice si de reactualizarea ei in farmacopeea moderna, månuitor cu nerv gazetaresc al condeiului si nu in ultimul rånd, bibliofil, colectionar de arta si cronicar plastic”.
foto-6
Foto. Petru Ilarie Mitrea, fiul lui Hilarion Mitrea, stabilit in Elvetia, alaturi de sotia sa Fidelia si cele doua fiice.

autor Andrei Vartic

 

Duhovnic al Basarabiei interbelice – Iraclie Flocea

if

Dintre toate feţele bisericeşti care au slujit poporul român al Basarabiei în secolul XX (şi lista lor, mai ales pentru perioada interbelica, este uriaşă), parintele protosinghel Iraclie (Ion Flocea) este unul dintre cei mai vrednici. Venit în Basarabia din Pojorâta Bucovinei, intră în frăţia monahală la mănăstirea Harjauca în 1920 şi de atunci şi pâna la moartea din 16 august 1964 (după chinurile suferite şi în Gulagul comunist, şi de la închiderea tuturor manastirilor Basarabiei în anii ’50-60 a secolului trecut) a stat neclintit pe drumul Mântuitorului. Viaţa şi opera acestui monah neobişnuit a fost readusa în centrul atentiei opiniei publice de cercetatoarea Nina Negru (vezi „La Noul Neamt, pe urmele egumenului Ieraclie Flocea” sau „Ieraclie Flocea, misionar ortodox, publicist şi traducător”), dar şi prin staruinta nepotului sau, Ştefan Strajeri, editorul ziarului „Curentul International” din SUA (care a multiplicat şi difuzat şi una din cele mai importante carti ale parintelui, „Mozaic literar”, apărută în perioada interbelică). Vrednic misionar şi catehizator, mare duhovnic, monah preacuvios şi excelent predicator, parintele Iraclie face parte din acei oameni care nu au învatat din carti slujirea lui Dumnezeu, ci din chemarea propriei inimi. De asemenea duhovnici avem nevoie mai ales la încleştarea de azi (supratehnologizata) a omului şi cu sine însuşi, şi cu natura şi, de multe ori, şi cu Dumnezeu (vezi teoria şi practica urii de clasa comuniste sau pragmatismul aşa zis corect al noilor cominternişti europeni şi americani).
A fost unul din cei putini chemati de Domnul înca din copilarie. Multe din iluminarile sale profund ortodoxe, deşi, cu vremea, fac tot mai multe referinte la Filocalie sau la opera filozofilor antici sau contemporani, au acea mireasma, imposibil de confundat cu altele, a lucrarii directe a Sfântului Duh. Azi, când atâţia ierarhi ortodocşi îşi umplu CV-urile cu lista universitatilor apusene, a doctoratelor pe care le-au dat pe la Paris, Roma sau Berlin, a altor tipuri de studii pe care le-au făcut tot mai mult pe la Apus, pilda parintelui Iraclie vine sa ne reaminteasca, deja în paianjenişul globalizarii, ca adevarata universitate şi cel mai desăvârşit doctorat al unui calugar sunt rugaciunea la schit şi smerenia. Deşi cunoştea, mai mult prin eforturi de autodidact, şi pe Socrate, şi pe Dostoievski (pe care l-a comentat în câteva studii de mare valoare), şi pe alti mari filosofi şi scriitori ai lumii, deşi Filocalia este cartea lui de capatâi iar Evanghelia parte din inima lui de monah, învatatura lui Iraclie Flocea nu este una de enciclopedist, copiata din carti, ci vie, curata şi noua, proaspata armonizare a vechii noastre credinte ortodoxe cu lumea în care traim.
Anume el a vazut cât de aproape de creştinism era Socrate atunci când a murit pentru Zeul lui necunoscut, o prefatare antica, spune parintele Iraclie, a predicii Sfântului Apostol Pavel despre „Zeul necunoscut”, rostita câteva secole mai târziu tot la Athena. Tot el a aratat cât de important este pentru oamenii acestei lumi, nu doar pentru cei simpli (care, zice el, înţeleg mai repede predica despre nemurirea sufletului decât intelectualii), dar mai ales pentru elita lor culturala sa înteleaga ca aşa zisa evolutie a lumii, din care au facut atâta caz mai ales marxismul şi bolşevicii, este un impas al omului, nu o cale spre lumina. Parintele Iraclie arata, inclusiv prin predici exceptionale, întelese şi de taran, şi de cel şcolit, deosebirea esentiala dintre credinta ortodoxa în nemurirea sufletului, nesecat izvor al vietii, şi filozofiile contemporane, multe din ele mizând pe o ideologie a mortii, în care Dumnezeu nu-i şi nici nu a fost. Nu e întâmplator, spune parintele Iraclie, citând din sfintii parinti, ca Iisus a dat cheile raiului unui om, Apostolului Petru, dar pe cele ale Iadului le-a pastrat la El.
Deosebit de importanta, mai ales pentru modernitatea aşa zis „postmodernista”, care a pus stapânire pe o mare parte a intelectualilor români dupa caderea imperiului comunist, ni se pare disputa lui cu sofiştii ruşi, ieşiti din sânul Bisericii Ortodoxe Ruse, care au nascocit o „religie culturala”, o cale a mântuirii prin cultura, paralela cu cea din Evanghelie. Înverşunarea acelor oameni (cum ar fi protoiereul S. Bulgacov) de a demonstra ca „poetii, pictorii, constructorii, savantii” sunt „mai eminenti decât preotii religiei creştine… fiindca pe altarul ştiintei şi artei… inima omeneasca se rastigneşte vie şi iubitoare”, este adânc analizata şi combatuta de parintele Iraclie cu o finete rar întâlnita în disputele teologice contemporane. El arata ca încercarea protoiereului S. Bulgacov de a da un raspuns „la problema dintre progres şi eshatologie” este un atac direct împotriva Evangheliei şi a cuvintelor Apostolului Pavel despre timpul când „pamântul şi toate lucrurile de pe el vor arde”. Parintele Iraclie demonstreaza ca sofiştii ruşi aşa şi nu au înteles îndumnezeirea şi nemurirea anume a sufletului omenesc şi nu a lucrarilor sale. S. Bulgacov şi alti apologeti ai sofismului rus s-au speriat ca, de pilda, opera lui Puşchin tot ar putea arde în focul a toate mistuitor, şi au nascocit aşa zisul misticism al operelor de arta prin care „Puşchin a vazut aceleaşi lucruri pe care le cunoştea şi sfântul din vremea lui” (este vorba de Serafim din Sarov). Aratând diferenta uriaşa dintre „misticismul” artiştilor şi scriitorilor, bazat pe iluzie şi miraj şi purificarea prin asceza a sfântului Serafim, parintele Iraclie spune ca, de fapt, îndumnezeirea prin urcarea omului spre Dumnezeu (cale grea, neplacuta majoritatii artiştilor, orgolioşi din fire, uneori pâna la nebunie) nu are nimic în comun cu aşa zisul misticism artistic, fiindca marea biruinta a îndumnezeirii este smerenia (care nu e nici macar harul de a predica în fata multimilor sau cel de a lecui sufletele celor care vin la duhovnic, spune parintele Ieraclie), iar tinta artiştilor şi a scriitorilor sunt „fanteziile pe care aceştia le considera revelatii”. Aceste fantezii nu sunt misticism, dupa cum nici purificarea prin asceza nu este misticism, ci îndumnezeire. Aşa parintele Iraclie arata în învataturile sale – dupa opinia noastra  de mare folos pentru ratacirile inteleghentiei din epoca postcomunista şi postindustriala – ca „limitelele cunoscututului pe care poetii şi filosofii încearca sa le depaşeasca prin ajutorul logicei şi alegoriei” pot fi trecute şi cunoscute doar prin readucerea lui Iisus în inima. Fara Hristos în inima, spune parintele Iraclie, totul este deşertaciune. Fara Dumnezeu toate orgoliile lumii, toate scopurile pragmatice ale omului sunt ignoranta şi cadere în întuneric.
La cumpenele veacurilor – şi omul contemporan tocmai trece printr-o asemenea cumpana -, este bine ca „cei mai tari în cuvânt şi care au experienta vietii spirituale sa porneasca lupta cu ratacirile contemporane”, scrie parintele Iraclie. Probabil pentru asemenea cuvinte anume el a fost ales în 1944 de catre bolşevici din tot clerul Basarabiei şi condamnat la ani grei de Gulag. Atunci a fi condamnat şi la un singur an de temnita comunista însemna moarte sigura. Credinta la ajutat sa supravietuiasca şi dupa moartea lui Stalin a revenit la Hârjauca. La scurt timp, însa, manastirea a fost închisa, el s-a refugiat la Noul Neamt, iar când în 1962 şi aceasta manastire a fost pângarita de comunişti s-a retras la un fiu de al sau duhovnicesc la Chitcani, un sat de lânga Noul Neamt. A murit în 1964 iar Nina Negru i-a gasit cu greu mormântul în cimitirul satului. De frica comisarilor bolşevici oamenii s-au temut sa-i puna macar un semn pe mormânt. Dar, cine ştie, poate viata de încercari pentru lumina credintei, de „adevarata smerenie, nepatimire şi bogatie a harurilor” a parintelui Iraclie este mult mai importanta pentru noi decât mormântul lui.

Prizonier in propria tara (39)

Posted by admin On June - 18 - 2009

autor Aurel Sergiu Marinescu

 

asm

Pentru ca istoria sa nu se mai repete

Nu trebuie ca uitarea sa se astearna peste anumite situatii si intâmplari dureroase care au fost posibile datorita sadismului si a urii unora cât si  a nepasarii multimilor. Raul nu ar trebui sa se repete.
La ora actuala, poporul român se afla intr-un mare pericol caci prin manipulare, dezinformare si alte „ingrediente” ale agresiunii psihologice asupra maselor se urmareste de fapt desfiintarea dorintei de a sti, anihilarea impulsului de a cunoaste, pregatind pentru urmatoarea etapa uitarea, indiferenta sau neincrederea.
Ca sa nu se repete greselile trecutului nu putem sa nu pastram amintirea permanenta a celor intâmplate, fara ca lucrul acesta sa insemne in nici un fel ruperea de prezent si trairea doar in trecut.
Sa luam exemplul evreilor care, si dupa peste cincizeci de ani de la sfârsitul razboiului, tin permanent in atentia poporului lor cât si a popoarelor lumii suferintele si pierderile suferite in cel de-al doilea razboi mondial sub Germania nazista, denumite intr-un cuvânt „holocaust”.
Ei o fac nu pentru a schimba trecutul. Dar doresc sa inalte un zid prin memorie care sa nu mai permita din nou asemnea crime si barbarii impotriva nici unui popor si principiul lor este NEVER AGAIN.
Exista in România de azi forte interesate sa nu se popularizeze informatiile si ideile privitoare la atrocitatile comunismului sau sa se spuna ca nu este adevarat, ca ceea ce s-a petrecut nu a fost chiar asa de tragic sau ca n-ar trebui sa se dea importanta acelor ani de teroare deoarece trecutul nu poate fi schimbat iar preocuparea de a-l analiza si chiar de a-l cunoaste sub toate aspectele si in amanuntime este fara sens insemnând doar „pierdere de timp”. Exista voci care proclama ca nimeni nu are nevoie de asa ceva. Asemeni prezentului, si trecutul trebuie analizat si cercetat cu atentie, interpretat corect si obiectiv. De seriozitatea cu care se va indeplini aceasta analiza cât si de invatamintele ce vor fi trase in urma ei depinde viitorul tarii românesti caci necunoscând propriul trecut, necunoscând adevarul despre el, nu poti avea o imagine de perspectiva asupra viitorului care ramâne incert, scaldat in ceata si având mereu coborâta linia orizontului la jumatati de masura. (Prefata la capitolul II, n.r.)

Teroarea rosie si acest stacatto al mortii

Cred ca trebuie sa stabilim atent „teroarea rosie” din Rusia, gândita si aplicata de Lenin si ajutoarele lui, care a obtinut rezultatele pe care si le-au propus si care a fost aplicata, fara exceptie, in toate tarile in care s-au instalat la conducere comunistii. Cei ce vor studia inceputurile comunismului in China sau in Bulgaria, in România sau in Cuba vor observa ca strategia terorii s-a aplicat, cu mici diferente, dupa aceeasi tehnica sovietica exportata, iar scenariul terorii, gândit in faza de inceput a condus la aceleasi rezultate.
Teroarea bolsevica s-a camuflat sub diferite formule, sloganuri si lozinci ca: „pentru lupta impotriva fortelor contrarevolutionare”, „pentru apararea revolutiei si a  cuceririlor sale”, impotriva profitorilor, sabotajului, speculatiilor si altor ticalosii, nelegiuiri, crime, faradelegi, delicte, fapte rele „comise” de oficiali, negustori, comercianti si fabriacanti precum si de tot soiul de persoane indezirabile. Pedeapsa cu moartea a fost legiferata oficial in vara anului 1918 si, tot oficial, CEKA a dezlanutuit teroarea in aceeasi perioada, mai precis dupa impuscarea si ranirea lui Lenin de catre socialista evreica Fanny Kaplan (in luna august 1918). De fapt CEKA a operat executii sumare cu mult timp inainte, numai ca, in septembrie 1918, omorul dictat de stat ca santiune legala a fost legiferat.
}aranii si alte categorii sociale au refuzat predarea cerealelor, caci era vorba de rodul muncii lor sau de beneficiul obtinut prin exploatarea unei proprietati. Oamenii au inceput sa reziste echipelor bolsevice de perchezitii fortate si confiscarilor fortate. In acelasi timp, genialul criminal care a fost Lenin isi folosea timpul, pentru a da instructiuni personalului CEKA privitoare la violenta cu care trebuie sa actioneze statul impotriva lor. La foamea ce se intindea, datorita anarhiei, reformei agrare si dezorganizarii generale produse de politica bolsevica a lui Lenin, el a gasit solutia de a sili, constrânge, obliga si sanctiona brutal prin metodele cele mai dure, de la perchezitii si confiscari pâna la privarea de libertate si condamnarea la moarte. Speculantii de grâu au fost impuscati pe loc, de echipa de rechizitie; speculantii de orice fel erau impuscati fara intârziere. Membrii echipelor de rechizitii care se dovedeau necinstiti erau impuscati imediat.
Când comisarul de Justitie i-a propus lui Lenin sa schimbe denumirea Comisariatului Justitiei in Comisariatul pentru Exterminare Sociala, Lenin a raspuns fericit ca „asa ar putea fi dar ca nu este politic sa afirmi asta!”.
In februarie 1918, Lenin a decretat ca tara mama socialista este in pericol din cauza profitorilor, agentilor inamici, huliganilor, contrarevolutionarilor, tradatorilor, jefuitorilor, agitatorilor si spionilor germani. Solutia propusa era impuscarea pe loc. In martie 1918, s-a decis moartea prin impuscare a tuturor celor ce poseda arme fara aprobarea autoritatilor bolsevice precum si a celor ce ascund alimente. Rezultatul au fost nenumaratele arestari arbitrare si executiile in masa, toate torturile si arestarile in masa, facând parte din politica bolsevica inainte sa se formeze si sa actioneze armatele albe. Se acorda putin timp ca sa se tina evidenta si sa se clasifice oamenii arestati dupa acele raiduri de noapte. La Petrograd, in inima revolutiei, prizonierii, in general, erau inghesuiti in vechea caldire a politiei, nu departe de Palatul de Iarna. Aici, cu sau fara interogatoriu, erau pusi la zid in curte si impuscati. Sunetul stacatto al mortii era acoperit de zgomotul motoarelor de camioane care mergeau intruna tocmai ca sa acopere galopul gloantelor. Aceata a fost noapte de noapte, simfonia „Teroarei rosii” a lui Lenin.

24 de ore de la arest la decizia de impuscare

Dzerjinsky completa: „aceasta teroare este acum foarte necesara in conditiile in care traim in timpul acestei revolutii. Sarcina noastra este lupta cu dusmanii puterii sovietice in scopul de a inabusi crimele in embrion. Noi ajungem la concluzii repede. In majoritatea cazurilor, de la arestarea criminalului pâna la timpul când luam decizia trec numai 24 de ore si nu inseamna ca aceasta decizie a noastra nu este fundamentata”.
Aceatsa a fost metoda bolsevica revolutionara si eficienta: 24 de ore de la arest la decizia de impuscare.
Dupa atentatul impotriva lui Lenin, in septembrie 1918, Consiliul Comisarilor Poporului, ca urmare a raportului lui Dzerjinsky si raspunzând strigatelor pentru sânge si razbunare ale bolsevicilor dar mai ales ascultând semnalul de alarma privitor la pericolul in care se afla din cauza opozitiei in crestere, a ostilitatii impotriva organelor CEKA, a taranimii care se ridica contra regimului bolsevic, a dat „Decretul Teroarei Rosii”. Aceasta era de fapt de mult instaurata. Decretul suna asa: „In prezenta circumstanta este de o importanta majora de a garanta spatele frontului prin TEROARE; de a intrebuinta munca CEKA dându-i stil si caracter mai sistematic. Este important sa asiguram existenta statului izolând dusmanii de clasa in campuri (lagare, n.r.) de concentrare. Toate persoanele amestecate in organizatiile garzilor albe, in comploturi si rascoale sa fie executate, si, daca este necesar, numele lor sa fie publicate aratându-se cauza executiei”.
Din momentul acela CEKA nu a mai fost supusa nici unui control privitor la actiunile sumare si a inceput o orgie de arestari, o cavalcada de torturi si executii. Ferocitatea Teroarei Rosii, condusa de o ideologie pragmatica, ideologie care propaga atât ura de clasa cât si ura de rasa, a actionat dupa un plan care urmarea ca burghezia sa fie exterminata. Aceasta exterminare premeditata, in masa, nu a fost raspunsul sovietic la interventia straina sau o reactie la aparitia armatelor albe, ci o decizie interna, un masacru dirijat de CEKA impotriva propriului popor si crimele indreptate impotriva propriului popor au continuat si dupa 1920.

Statistici ale teroarei rosii

Statistici ale victimelor TEROAREI ROSII ne ofera cifrele urmatoare: 28 episcopi, 1219 preoti, 9.000 doctori si personal medical, 355.250 intelectuali si profesionisti, 6.000 profesori si invatatori, 54.000 ofiteri din armata (plus marina), 260.000 subofiteri si cadre militare, 70.000 politicieni si public oficial. Nu sunt cuprinsi cei impuscati cu ocazia lichidarii diferitelor rebeliuni si nici mortii din motive diferite a caror viata s-a stins in lagarele de concentrare si nu apar nici mortii a caror exterminare a fost rezultatul tratamentului din inchisori. De asemeni nu au fost numarati mortii din luptele razboiului civil si nici mortii de pe urma foametei si a epidemiilor. Victime sunt de asemeni si milioanele care au fost stramutate, (cei exilati) in alte parti din Rusia, departe de locurile in care au trait, sau care s-au exilat ei insasi din Rusia sau au fost exilati fortat din Rusia. Numarul nu a fost inclus in cifrele date mai sus.
In statistica data mai sunt trecuti 815.000 tarani si 193.290 muncitori, victime ale teroarei rosii si, in ambele statistici se ascunde o veritabila tragedie, caci daca se adauga cei de origine taraneasca, inrolati in armata si omorâti plus mortii din lagarele de concentrare de origine taraneasca (in 1921, detinutii din acele lagare, in proportie de 80% erau analfabeti), inseamna ca cele mai numeroase victime provin tocmai din clasele pe care Lenin proclamase ca le reprezinta, ascuzându-se astfel dramatica realitate a opozitiei acestor clase la ideile comunismului.
OHRANA condamnata de Lenin si bolsevicii sai, in 1913 se compunea din 400 de agenti, 75 tehnicieni si era ajutata la nevoie de 15.000 de jandarmi. CEKA, in 1921, avea 262.400 agenti cu 31.000 personal civil, dar, in realitate era o forta militara cu 137.000 trupe interioare CECKA, 94.00 graniceri. Comparându-le, este greu sa gasesti si sa sustii o asemanare intre aceste doua forme politienesti. CEKA indiferent de numele pe care l-a purtat OGPU, GPU, NKVD, KGB, a fost de la inceput forta de securitate interna si fortade spionaj extern, arma PCUS, care, de la inceput a patruns in toate segmentele societatii ruse si mai târziu sovietice, actionând in toate sferele ei de activitate. Misiunea CEKA-ei a fost de la bun inceput sa perpetueze cu orice pret existenta statului sovietic si a partidului bolsevic si a facut acest lucru cu un succes urias.
In primii ani ai revolutiei, când multi din anturajul lui Lenin – oamenii lui de incredere – au fost denuntati si ca fosti informatori ai Ohranei, certurile si scandalurile ce au izbucnit in interiorul partidului, la cel mai inalt nivel, au fost inabusite eficient si s-a actionat cu extrema duritate ca din cei ce au vorbit despre acest subiect sa supravietuiasca cât mai putini. Insusi marele Stalin impreuna cu prietenul sau V.Roman Malinovsky nu se sfiau sa-l „toarne” pe Lenin la politie ca si Jacob Zhitomirski, confidentul lui Lenin, iar Veselago si Beria, impreuna cu Bogdan Kahulov activasera in serviciile secrete straine si generalul Bonch-Bruyevich, omul lui Lenin, fusese agent german. CEKA a fost instrumentul teroarei interne de la inceput si ea poarta raspunderea a milioane de victime. Pe masura consolidarii puterii sovietice s-a identificat cu PCUS si cu statul sovietic. CEKA s-a transformat intr-un urias mecanism de teroare care a dus continuu o campanie de distrugere a oamenilor. Daca la inceput au fost eliminati dusmanii de clasa, contrarevolutionarii, sabotorii industrializarii, gardistii albi, deviationistii, apoi a venit rândul trotkistilor si au urmat sapte milioane de kulaci (chiaburi) si tarani cât si alti contrarevolutionari, morti pe timpul lui Stalin, acuzati de a se fi opus colectivizarii fortate sau victime ale actiunii de informare dirijata de stat, intre anii 1928-1932.
Daca se cerceteaza cu atentie arhivele si documentle de istorie orala se constata ca toate tarile care au luat calea comunismului si care au importat „Teroarea” si consilierii sovietici, acest arsenal de atrocitati, sunt tari cu un model al exterminarii umane de o cruzime inimaginabila. Istoria lor a fost zguduita de aceleasi crime si a cunoscut acelasi tip de maree innecând adevarul in sânge si minciuna, existând desigur alte cifre, proportionale cu populatiile lor.

Harta României necunoscute

Si asa, din simplu opozant al practicilor comuniste la 20 de ani, am fost transformat in dusman al poporului român – chiar de agentii sovietici ajunsi la cârma tarii a caror prezenta de ocupanti trebuia s-o identificam – ce oroare!? Cu insusi poporul nostru. Dupa toate aceste persecutii si nedreptati mi-a venit rândul si mie, ca atâtor zeci si zeci de mii sa dispar in cealalta Românie necunoscuta, patria in care guverna doar Securitatea, o patrie care. Desi exista, nu figura pe nici o harta si nu era cunoscuta decât de cei ce locuiau in ea. România aceea necunoscuta avea un guvern numit Securitate, un presedinte numit ministrul afacerilor interne iar de treburile interne se ocupa o Directie Generala a Penitenciarelor, lagarelor si coloniilor de munca.
Localitatile României necunoscute erau conduse de calai si criminali ce aplicau doar instructiuni si pe acelea dupa bunul lor plac. România necunoscuta era condusa de fapt dupa legi speciale. Locuitorii se numeau detinuti politici, prizonieri politici pe care autoritatile ii considerau „banditi”, „tâlhari”, „fascisti” etc. Ei erau de fapt sclavii epocii moderne; intre ei existau totusi legi de convietuire si relatii civilizate. Unii dintre ei, putini de altfel numiti „turnatori” sau „ciripitori” nu le respectau. Asezarile României necunoscute se mai numeau si „institutii penale” sau inchisori, temnite, lagare sau colonii de munca. Capitala României necunoscute era Jilava si centrele industriale cel mai importante erau Aiud, Gherla, Margineni, iar asezarile mai mici: Sighet, Dej, Oradea, Ocnele-Mari, Lugoj, Caransebes, Craiova, Pitesti, Târgsor, Botosani, Craiova, Râmnicul-Sarat si altele si mai mici. }ara asta subterana, necunoscuta avea si zeci de centre agricole ca: Periprava, Chilia, Ghencea, Bendoiu, Luciu-Georgieni, Piua-Petrii, Salcia, Strâmba, Gradina, Stoinesti, Eforie si alte zeci in Dobrogea, in special la Peninsula, Valea Neagra, Poarta Alba, Km.5, Medgidia, Cernavoda s.a., in total peste saptezeci la numar care purtau nume de colonii si erau de fapt lagare de munca. Centrele mari si mici, de diferite capacitati se mai numeau si temnite sau inchisori situate pe diferite trepte ale importantei: principale, regionale, centrale, raionale si numarul lor depasea cifra de optezeci. In câmpia Baraganului au mai existat si alte circa douazeci de asezari agricole, temporare intemeiate de „stramutatii din Banat” numiti si „deportati”, probabil 50.000. De remarcat e faptul ca toate aceste asezari purtau indicative militare ca adresa: MAI-UM 0964, totul era tinut in cel mai desavârsit secret incât satele celor deportati din Banat, nu erau nici macar trecute pe harta tarii cunoscute.
In România necunoscuta, pentru prima oara in istoria celeilalte Românii cât si in istoria umanitatii, o conducere a avut drept scop nu bunastarea supusilor ei ci distrugerea lor rapida sau lenta prin intermediul conditiilor de viata si de munca. Niciodata populatia României necunoscute nu a fost „inventariata”, nu dispunem de nici un recensamânt al victimelor. Ea a avut stilul ei de viata, vocabularul si „jargonul” ei total diferit, folclorul propriu precum si o bogata literatura al carei gen predilect era poezia. Legaturile intre centre erau foarte bine organizate, locuitorii României necunoscute deplasându-se intre diferite puncte ale unei harti a terorii iar acele calatorii se faceau in general noaptea, in vagoane speciale de maxima securitate, construite special pentru condamnatii noii puteri care erau inconjurati de o paza corespunzatoare. Infatisarea simpla de vagoane postale avea rolul sa ascunda toate aceste transporturi intre insulele unui arhipeleag Gulag românesc. De la gari la centre (inchisori) sau de la asezarile agricole (lagare) la locurile de munca erau folosite mijloace auto sau tractoare. In centrele agricole insa, locuitorii României necunoscute marsaluiau in ritmul striagtelor si injuraturilor, ocrotiti de câinii lupi dresati si de mitraliere.
Din lumea nevazuta a României necunoscute nu au strabatut nici macar soaptele iar afara nu s-au auzit gemetele, urletele durerii, tipetele deznadejdii, zornaitul lanturilor impletite cu injuraturile, insultele si loviturile calailor. Daca s-ar fi auzit cât de cât o parte din adevarurile acestor existente de martiri din România necunoscuta, nu numai România oficiala dar si intreaga lume s-ar fi cutremurat.
Cum se ajungea in România necunoscuta? Simplu, chiar prea simplu, caci locuitorii României nevazute erau livrati din România oficiala prin serviciile de ancheta ale Securitatii care mai indeplinea si functia de „repartitie a fortelor de munca”. Dupa ce victimele erau supuse la un examen de rezistenta fizica si psihica – numit ancheta – care avea o durata necunoscuta si variata, de la câteva luni la câtiva ani, cei care rezistau primeau o „adeverinta” pentru inchirierea unui loc pe viata sau pe un numar de ani limitati, „adeverinta” eliberata de o alta institutie a Securitatii din România oficiala si care se numea Justitia Militara sau Tribunal Militar. Acesti condamnati rezistenti erau expediati in România necunoscuta, in numar masiv, sub eticheta de „banditi”, „fascisti”, „tâlhari”, „dusmani ai poporului”, „reactionari” etc. Tribunalele Militare aveau ca misiune doar legalizarea muncii facute de tovarasii de la serviciul de „incercarea rezistentei” numit si „anchete penale”.
Din România necunoscuta, foarte putini au mai revenit in cea oficiala; purtatori ai unei adeverinte de eliberare si ai unui stigmat care i-a marcat toata viata. Cifra totala a populatiei României necunoscute nu cred ca se va putea cunoaste vreodata. Nu exista nici o statistica pe grupe de vârsta sau pe alte criterii. Evidentele au disparut in diferite modalitati sau sunt pe cale, unele din ele, sa dispara. Un mare secret in România necunoscuta l-au constituit si locurile unde au fost inmormântati toti cei ce paraseau din diferite cauze acea lume a durerii, „bucurându-se” de concursul larg al autoritatilor care ii urmareau cu ura si dincolo de moarte. Pâna si identitatea celor ingropati constituia un secret. (va urma)
Nota redactiei. Dupa trecerea in eternitate, la 31 august 2008, a pretuitului nostru colaborator, Aurel Sergiu Marinescu, am luat decizia de a reda atentiei cititorilor lucrarea lui de capatåi „Prizonier in propria tara” – aparuta in trei volume la Editura Vremea, din Bucuresti, in 1997.

Prizonier in propria tara

Posted by admin On June - 10 - 2009

autor Aurel Sergiu Marinescu

asm

Gropi comune, morminte necunoscute, oseminte anonime (continuare)

Trebuie spus ca in marea lor majoritate procesele politice nu se judecau de instante militare inferioare spre a exista posibilitatea de recurs la instanta regionala si, apoi, la Tribunalul Suprem. Dupa aceste forme urma cererea de clementa (gratiere) la Adunarea Nationala. Pentru cei ce erau judecati pentru infractiuni politice de catre instanta militara, prima instanta era deja tribunalul regional, recursul fiind adresat Tribunalului Suprem, deci se depasea o treapta juridica, de fapt nu avea nici o importanta, caci condamnarea era data de Securitate. Instantele juridice nu aveau decat rolul de a da o forma oficial legala condamnarii deja fixate. Judecatorii stiau ca ordinul de a fi executat era o masura politica profilactica si nu luau in considerare vinovatia sau nevinovatia prizonierului politic si nici faptul ca el, nefiind executat, dusmanii poporului vor crede ca aparatul represiv al conducerii politice nu este destul de puternic si vor trece la actiuni violente impotriva regimului instaurat si a conducatorilor lui.
La Jilava, camera condamnatilor la moarte se numea camera zero. O astfel de camera speciala se afla si la Vacaresti pentru executiile din Bucuresti. In alte inchisori insa condamnatii la moarte erau strict izolati intr-o camera situata ea insasi la extremitatea cladirii. Astfel se afla in toamna anului 1951, la inchisoarea militara Timisoara, intr-o camera, izolat, un condamnat la moarte, pare-mi-se cu numele de familie Dorau? Care aprovizionase cu armament partizanii din muntii Banatului, el reusind sa se infiltreze in uniforma de ofiter, intr-o unitate militara de unde a reusit sa sustraga un camion cu arme si munitie. In cursul zilelor si, uneori, noptile ii auzeam continuu zgomotul lanturilor de la picioare.
Nu cunosc exact daca in provincie se faceau executii sau prizonierii condamnati la moarte erau transportati in anumite inchisori pentru executie. Circula o informatie ca un gardian din Jilava, un tigan din Ferentari, pe nume Iamandi, era acela care impusca pe la spate in cap condamnatul, fapt pentru care primea 500 lei de fiecare crima (suma trebuie raportata la nivelul monedei si salariului din 1951). Tot el se pare ca era trimis in locurile din tara, unde urma sa fie executat un detinut politic condamnat la moarte.
In timp ce prizonierul condamnat la moarte se afla in camera speciala pentru condamnatii la moarte (la Jilava cum am mai spus, numarul zero), nu avea nici o asitenta medicala, nu era scos din camera pentru nici un motiv si, prin vizeta, gardianul il supraveghea continuu, el fiind obligat sa mearga continuu cu lanturi la picioare si catuse la maini de la 5 dimineata pana la 10 seara. Camera nu avea paturi, podeaua era de ciment si doar seara se introducea o rogojina pe care sa doarma iar dimineata era scoasa afara la ora 5.
La Vacaresti existau paturi care, in cursul zilei, erau lipite de perete, in pozitie verticala ca sa nu poata fi folosite, la 10 seara printr-un dispozitiv de afara erau puse in pozitie orizontala spre a fi folosite, fara nici un fel de saltea sau acoperitoare iar, dimineata, la 5, prin acelasi dispozitiv erau manevrate in pozitia verticala. La mijlocul camerei se afla un inel fixat in beton de care se legau printr-un lant lanturile detinutului de la picioare. La fel se proceda cu fiecare condamnat aflat acolo si toti erau in miscare continua, zgomotul lanturilor fiind auzit oricand de gardian. Daca un condamnat se oprea din mers, se facea liniste, zgomotul lanturilor trase pe cimentul podelii nu se mai auzea si gardianul isi facea aparitia imediat la vizeta prin care, de altfel, ii supraveghea aproape continuu.
Cand toate formalitatile zise legale erau epuizate, detinutul era chemat, seara in general, daca sosise raspunsul negativ al Marii Adunari Nationale. Atunci era scos din celula, si pus sa semneze ca a primit hainele si obiectele personale, dupa care i se comunica ca sentinta a ramas definitiva. Cei aflati in Vacaresti, in general condamnati pentru delapidare, in 1958-1960, iar inainte pentru sabotaj, erau transportati cu o masina GAZ la Jilava direct la locul executiei, in Valea Piersicilor, intotdeauna noaptea, cu exceptia lui Ion Lugojanu si a lotului sau care au fost executati, in cursul zilei. Formalitatile erau aceleasi si pentru cei aflati la Jilava care erau scosi din camera si transportati cu un GAZ in Valea Piersicilor. Acolo gardianul calau Iamandi ordona detinutului sa mearga inainte, el venea in urma lui si il impusca in ceafa. Un doctor constata moartea, dupa care, in groapa deja facuta in cursul zilei de detinutii de drept comun, Iamandi il impingea pe mort si arunca pamant peste el, acoperindu-l pana umplea groapa, nu inainte de a-i scoate catusele de la maini si lanturile de la picioare. Uneori ca sa existe mai multa operativitate se scoteau lanturile de la picioarele condamnatului inainte de a fi urcat in masina si acesta ramanea doar cu catuse la maini.
Pentru cei carora li se comuta condamnarea la moarte in munca silnica pe viata procedura era mai simpla; identificarea, scosul din celula, semnarea actului ca „a luat cunostinta”, apoi lanturile de la picioare erau scoase ca si catusele si cu obiectele de imbracaminte personala pe care le avea in sectia condamnatilor la moarte era transferat intr-una din celulele din reduit sau la Vacaresti, in inchisoare.
Comportarea condamnatilor la moarte in asteptarea hotararii definitive a fost cu totul diferita de la un individ la altul, in functie de structura sa morala. Unii devin crestini devotati, il regasesc pe Christos si se roaga continuu. Altii devin sfidatori, dusmani fanatici ai comunismului. De frica de a nu striga „Jos comunismul”, ceea ce unii au facut-o ca o sfidare totala in momentul suprem, si ca sa nu devina un motiv ca plutonul de executie sa se gandeasca la ceea ce face si sa aiba mustrari de constiinta, s-a ajuns la concluzia ca e mai bine sa fie folosit un calau pentru executie, unul pentru toata tara.
In general atmosfera e pesimista, unii plang, altii cad in mutenie, unii devin atei si se revolta impotriva lui Dumnezeu, altii isi deapana amintirile, unii sunt nervosi, gata de harta, altii sunt calmi, impacati cu lumea si cu ei insisi. Asa s-au dus din aceasta lume mii de oameni. Un singur caz am auzit, cand condamnatul a fost scos din camera sa si impuscat in ceafa pe coridor, si dupa constatarea mortii, a fost transportat la Valea Piersicilor spre inhumare: Lucretiu Patrascanu, in inchisoarea Uranus. Se pare insa ca el si uneori si altii, din motive cunoscute numai de calaii sefi ai Securitatii au luat ultimul drum, in noapte, catre crematoriu iar cenusa se pare a fost aruncata in raul Dambovita.
Si daca mii si mii de victime au fost redate pamantului, curmandu-li-se miseleste viata si fiind ingropate hoteste, in intunericul noptii, de cele mai multe ori, si ingropati in pripa, ce s-a intamplat oare cu acele cadavre, nu putine, care au fost incinerate la crematoriu? Unde le-a fost aruncata cenusa?
Pe noi, cei care am trecut prin acel infern rosu, aceste intrebari ne vor urmari toata viata. Cati dintre noi au disparut? Unde sunt? Cand vor fi cinstiti asa cum se cuvine pentru suferintele lor?
Nimeni nu intelege mai bine ca noi si nimanui nu poate sufletul sa-i vibreze ca noua, celor ce am trait ani si ani prizonieri in inchisorile pentru detinuti politici, prizonieri in propria tara, nimeni nu poate trai emotia si zdrobitorul adevar al versurilor scrise de poetii nostri din inchisoare: Nichifor Crainic si Rady Gyr.
N.Crainic scria intr-un peom:
Intrebat-am bufnita cu ochiu sferic
oarba care vede’n intuneric,
tainele ascunse de cuvant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Iar Radu Gyr numarand mormintele celor ucisi, de care arde pamantul tarii, nu poate compara martiriul atator mii de fiinte decat cu resurectia, cu invierea umpland cerul de faclii, precum in noaptea de Paste „cu viata pre moarte calcand”. El scrie in Imnul mortilor:
Ati luminat cu jertfe sfinte,
pamantul, pana’n temelii,
caci arde tara de morminte,
cum arde cerul de faclii.
Inchei acest prim volum cu doua citate din poemele lor, care ne-au mangaiat si intarit sufletele schingiuite si ele. Poezia lor ne-a umplut inimile cand eram in lanturi.
***
Nota redactiei. Continuam cu volumul doi din trilogia „Prizonier in propria tara”. Prefata acestui volum fiind semnata de catre Gabriel }epelea.
***
Glose la viata de dupa gratii

L-am cunoscut pe autorul ciclului de insemnari Prizonier in propria tara, Aurel Sergiu Marinescu, la Aiud, prin anii 1951-1952. Era un tanar de un optimism debordant care m-a surprins, in plus, prin abordarea etichetei de „liberal”, speta rara acolo, printre cei de varsta sa. Imi amintesc de actiunea comuna de a veni in ajutorul prizonierilor varstnici, ca academicianul Constantin Motas si altii, strecurand cu mari riscuri alimente de la detinutii ce lucrau in fabrica, sau la corvezi, la cei claustrati in depozitul uman din sectia a II-a. Intuiam in el o speranta a vietii publice din tara noastra.
In anul 1995, l-am reintalnit la prezentarea cartii sale care a avut loc la Uniunea Scriitorilor si Libraria Sadoveanu. Tanarul din 1951 ma concura la riduri si ma intrecea in revolte. Ca toti adevaratii romani expatriati si-a plimbat trupul prin Manhattan si Brooklyn dar spiritul sau a ramas cantonat in tara de langa Carpati, alaturi de cei ce „n-au avut tinerete”. A avut taria de a retrai pasii prin suferinta, de a aduna date, de a reconstitui viata de galera. Si-a impus sa depuna marturie. Si nu e putin lucru – nu datorita vigilentei Securitatii – ci repararii in constiinta a tuturor spaimelor, loviturilor, umilintelor. E o suferinta de care cei ce n-au cunoscut „reeducarea” in temnitele comuniste nu se vor putea apropia decat cu multa aproximatie. Depaseste orice fantezie! Pot sa spun ca am incercat si eu in cateva randuri sa-mi fac datoria de martor, dar de fiecare data m-am oprit, surpat de cosmaruri. Aveam de ales intre viata si amintiri – dar ce amintiri! Practic un jurnal retrospectiv de puscarie inseamna o noua condamnare, o nedorita resurectie. Iata de ce romanele inspirate de viata concentrationara par atat de palide – ele fiind de obicei opera unora care au cunoscut infernul doar din „calatoriile” altora. Cele mai numeroase carti despre anii de detentie sunt axate pe versuri. Prin virtuitile ei mnemotehnice, poezia a populat celulele cu draperia ei de ura si uitare, s-a transmis din gura-n gura, ca-n baladele populare si a devenit suplimentul mirific cu care puscariasii si-au amagit portiile de arpacas. Poezia nu era „compusa” aici (nu utilizez termenul „scrisa” fiindca noi nu dispuneam de hartie si creion, considerate arme periculoase), doar daca considerati poeti „afara”, in libertate, si nici ascultata sau memorata doar de acestia. Se pomeneau poeti adolescenti care „conspirasera impotriva ordinei sociale” cantand la o petrecere versuri patriotice tabu; varstnici cantonati in perimetrul Cosbuc, alaturi de numerosi braconieri literari din perioada verde a tineretii. Ei compuneau versuri ca si adevaratii poeti pentru ca nu puteau face altceva, poezia fiind acolo unica posibilitate de a comunica cu altii, cu trecutul si viitorul.
Pe langa versuri, viata de dupa gratii si-a gasit o reflectare frecventa in amintiri, insemnari, evocari, cele mai multe constituindu-se in reportaje-ancheta. Aurel Sergiu Marinescu isi incepe relatarea calatoriei in infern printr-o incercare de decelare a radacinilor terorii in Rusia, unde principalul instrument de guvernare al autocratului Rusiei, tarul, a fost politia secreta, politica! Cei patru luntrasi ai mortii, Lenin, Dzerjinsky, Beria, Stalin, n-au realizat decat o perfectionare, o adaptare a sistemului la imperativele absolutismului comunist.
In continuare, Aurel Sergiu Marinescu analizeaza planul de comunizare al Romaniei, „pregatirea tarii noastre pentru a deveni o colonie sovietica, distrugerea institutiilor traditionale: regalitatea, armata, partidele istorice in frunte cu PN}, lichidarea marilor societati implicate in afaceri cu strainatatea, infiltrarea agentilor KGB, oficializarea agentilor Bodnaras, Pantiusa, Ana Pauker, Luka Laszlo etc; derivacreata in societatea romaneasca de intelectualii oportunisti ca Parhon, Sadoveanu, Ralea, Iorgu Iordan etc; organizarea Securitatii dupa „sistemul din patria mama a socialismului biruitor”, pentru a ajunge, dupa circa o suta de pagini la marile capitole: arestarea dupa modelul rusesc, anchetele, calatoria cu duba-vagon penitenciar, viata in inchisoare si coloniile de munca soldate cu cimitire anonime, gropi comune, osuare crescand pretutindeni ca iarba…
Suntem in fata unei radiografii penitenciare, in care prezentarea generala cvasi-stiintifica se interfereaza cu cazuistica, cu relatarea unor momente-cheie din viata autorului si a personajelor intalnite in marea incercare. Bipolaritatea calai-victime constituie axa centrala a cartii, ca dealtfel in toate lucrarile de acest gen. Cand autorul intalneste o oaza de lumina in ochii unui gardian o noteaza cu placere, dupa cum se arata neiertator fata de capitularea unor detinuti ori compatimitor.
Urmarind un fenomen care a marcat viata sutelor de mii de romani in perioada comunista, Aurel Sergiu Marinescu cerceteaza documente, scotoceste prin sertarele propriei amintiri si ale colegilor, relateaza fapte incredibile lansand avertismentul cave = luati aminte sa nu se mai repete. Asemeni cronicarului care nu dorea „sa se inece in uitare cele cumplite vremi”, Aurel Sergiu Marinescu are constiinta datoriei implinite fata de prieteni, fata de victime si fata de istorie. Sunt convins ca volumele ce vor urma vor completa cu alte date cutremuratoare istoria universului concentrationar romanesc.
Gabriel }epelea
(Vor urma capitolele din volumul II)
Nota redactiei. Dupa trecerea in eternitate, la 31 august 2008, a pretuitului nostru colaborator, Aurel Sergiu Marinescu, am luat decizia de a reda atentiei cititorilor lucrarea lui de capatai „Prizonier in propria tara” – aparuta in trei volume la Editura Vremea, din Bucuresti, in 1997.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors