Archive for the ‘Istorie ascunsa’ Category

Monarhia romåna. Inceput frumos, final rusinos (4)

Posted by Stefan Strajer On March - 15 - 2010

Monarhia romåna.Inceput frumos, final rusinos. (4)
Partea I. Regele Mihai I påna la 23 august 1944

Autor: Aurel Sergiu Marinescu
Nu numai Antonescu il considera „un copil necopt” si nu avea incredere in capacitatile lui intelectuale, fiind si semi-alfabet, dar din cartile aparute la multi ani de la sfårsitul razboiului, care analizeaza razboiul contra URSS se poate usor deduce ca Hitler i-ar fi cerut lui Antonescu sa nu pomeneasca nimic despre proiectata operatiune „Barbarossa”, nici regelui Mihai, nici ministrului romån la Moscova, Grigore Gafencu. Stia deci Hitler ce stia, ca doar avea cele mai perfectionate servicii de informatii.
Tot J.Vergotti ne mai spune o multime de lucruri interesante. Astfel el stia in 1941 ca un ofiter romån il informase pe ambasadorul american Frank Gunther, aflat adeseori in vacanta la Predeal si musafir al Casei Regale, ca armata germana pregatea invazia impotriva Rusiei. Mai mult, J.Vergotti scrie negru pe alb: „unul dintre generalii germani care lucra la pregatirea acestui plan de invazie a URSS, denumit codificat Barbarossa, generalul Liszt, locuia la Predeal. Intr-o zi, cånd m-am dus sa-l iau la masa la generalul I.Antonescu, l-am gasit cu harta operationala pe birou, pe care erau marcate cele 3 directii de atac, principale: Leningrad, Moscova si Caucaz. Si cum eram in legaturi bune cu ambsadorul Gunther si generalul Antonescu, i-am informat de ceea ce vazusem”.
Si cum sa nu credem ca locotenentul Vergotti care era in legaturi si mai bune cu regina mama si schia cu fiul sau nu le-ar fi spus si lor noutatea?
J.Vergotti afirma clar: „gen.Antonescu dorea sa ma ocup de Regele Mihai, sa nu fiu protocolar – ca un aghiotant si totodata sa-l izolez oarecum de prietenii lui vechi de pe vremea regelui Carol, legati de Malaxa si Aschnitt”.
Azi, dupa ani, fostul rege dezinformeaza grosolan, vrånd sa para o victima a maresalului Antonescu si degajåndu-se de ceea ce el considera ca i-ar strica imaginea de democrat occidental.
El stie foarte bine ca la inceputul Cruciadei contra bolsevismului – 21 iunie 1941, entuziasmul poporului era general si intreg poporul a aprobat lupta de eliberare a fratilor basarabeni si bucovineni, subjugati de sovietici din vara 1940. Toti romånii au aprobat lupta contra Rusiei (sub forma ei comunista), cea care de 200 de ani a reprezentat un pericol pentru romåni si tara romåneasca. Si sigur, nici Mihai nu se putea sustrage acestui entuziasm si patriotism romånesc. De aceea de cåteva ori a vizitat ostasii romåni pe front in Basarabia si chiar dincolo, in Crimeea, si niciodata atunci n-a schitat vreo opozitie la prezenta armatei romåne in stepa calmuca, Sevastopol, Cuban sau Caucaz.
Azi a uitat toate aceste vizite, cum a uitat si vizita la Hitler si decoratia „Crucea de fier”; peste toate l-a palit o amnezie si nu mai reaminteste decåt pentru uzul intern la moda decåt ca a fost de acord cu eliberarea Basarabiei si Bucovinei de Nord, dar n-a fost de acord cu trecerea armatei romåne peste Nistru. Adica a impacat – crede el – si capra si varza. Dar cum poate gåndi un militar cu minime cunostinte militare ca o armata angajata in lupta pe circa 200 km – linia frontului – sa se retraga. Ce ar fi facut inamicul? Cum ar fi reactionat aliatul, Germania atunci cea mai puternica forta militara in fata acestei dezertari a liatului romån? Si apoi lupta era distrugerea acestei puteri imperialiste, Rusia, pericol cancerigen pentru teritoriile europene!
J.Vergotti ne spune multe lucruri interesante, unele insa trecute prin gåndirea lui de privilegiat si rasfatat al Casei regale. Astfel ne spune ca „Regina mama (in plin razboi, n.n.) vorbea cu fiul ei, de obicei englezeste – desi vorbea foarte bine romåna, franceza si desiguri greaca, ceea ce ii irita pe musafirii legionari sau germani care erau invitati la masa, fiindca de fapt, cei doi foloseau un limbaj conventional avånd pentru fiecare personaj principal cåte o porecla si astfel se evita a se sti de cine se vorbeste”.
Elegant, nu? Regal, nu? Sa vorbesti in prezenta musafirilor intr-o limba pe care ei nu o inteleg, ceea ce in prezenta comunistilor nu si-au permis.
Regina mama pe maresal l-a poreclit „Bij” iar pe Mihai Antonescu „BijDead” si folosea limbajul conventional si in convorbirile telefonice pe care le avea in fiecare seara cu sora ei, principesa Irena care traia in Italia, fiind maritata cu ducele de A’osta.
In 1942, intreg globul era angajat intr-un imens conflict mondial. Romånia fusese aliata cu Franta si Anglia dar ambele nu si-au putut respecta obligatiile, ele insele fiind in incapacitate de a se apara in fata Germaniei, care se dovedise prima putere in Europa. In Romånia, Antonescu intre doua rele pentru Romånia (Rusia si Germania) a ales-o pe cea mai acceptabila, a luat hotarårea de a lupta alaturi de Germania contra Rusiei care subjugase 3 milioane de romåni in Basarabia si Bucovina de Nord. Apoi Rusia se aliase cu America si Anglia intr-o alianta bizara; cele mai avansate democratii din lume aliate cu cea mai criminala dictatura din istorie, si totul parea cam aiurea si impotriva firii.
Activitatea regelui se reducea la aceea de observator. Relatiile lui personale erau reduse la cercul demnitarilor de la palat; este ceea ce se stia frumos despre el, si desigur cåte o vånatoare. Cu una din aceste ocazii, baronul A.Mocsony a propus regelui ca sa-l angajeze ca secretar pe Ionel Stårcea; se stia ca batrånul baron Anton Mocsony voia sa-l adopte pe tånarul diplomat pe care intentiona sa-l plaseze la palat.
Ionel Stårcea facea parte din grupul de diplomati care lucrasera la Geneva, la Societatea Natiunilor cu Nicolae Titulescu (desigur tot cu o „pila”), grup care ii mai cuprindea pe G.Niculescu-Buzesti, Titus Pogoneanu si George Anastasiu – toti conspiratorii cei mai importanti care au jucat un rol major in evenimentele anilor 1943-1944.
O istorie interesanta legata de Antoniu – baron de Mocsony, fiul sau adoptiv, Ionel Mocsony-Stårcea, castelul de la Savårsin si Regele Mihai I o scrie Miron Butariu, in cartea „O viata de om”, aparuta in SUA, Los Angeles, 1991, pag.62-63. Pe scurt, autorul cartii, avocat si jurisconsult al Domeniilor A.Mocsony a luat parte la romånizarea SIABUL, societate industriala considerata cu capital evreiesc, de catre Domeniile Mocsony. Dupa moartea batrånului baron Antoniu Mocsony, fiul sau adoptiv Ionel Mocsony-Stårcea a luat conducerea domeniilor si intreprinderilor. In toamna 1943, Ionel, baron de Mocsony-Stårcea impreuna cu avocatul Domeniilor, Miron Butariu s-au deplasat la Budapesta cu un subdirector de la Banca Nationala pe post de consilier comercial. Scopul calatoriei era cumpararea castelului Hunyadi de la Savårsin. S-au dus tratative si s-au incheiat actele de transmitere a proprietatii incåt dupa Craciunul 1943 s-au facut toate formele legale de trecere a proprietatii castelului asupra baronului. La scurt timp dupa aceea, la indrumarea baronului, avocatul Miron Butariu a redactat contractul de vånzare-cumparare prin care proprietatea castelului Savårsin, abia cumparat trecea asupra regelui Mihai. Se pare ca Ionel Mocsony-Stårcea nu si-a gasit linistea påna cånd nu a våndut recent-cumparatul castel Regelui Mihai, pe långa care tatal sau adoptiv, Baronul A.Mocsony, intervenise sa-l angajeze. Nu s-a stiut niciodata pretul cumpararii acestui castel de catre rege si de fapt nu este prea folositor a se cunoaste, deoarece se fac acte fictive de vånzare, iar in realitate este o donatie sau se trece pretul vånzarii inzecit mai mic decåt pretul real. In orice caz, fostul proprietar 2-3 luni al castelului Savårsin, a obtinut functia la palat, unde a fost activ in conspiratia impotriva lui Antonescu, si s-a ocupat cu administratia Casei civile a regelui, un fel de „taiat frunze la cåini”, cåt si de „maistru de vånatoare”.
Dar baronul Ionel Mocsony-Stårcea a fost si eroul unui mare scandal la palat. In mesajul de Anul Nou facut de el pentru rege a strecurat cåteva propozitii in care subtil ataca politica Germaniei, aliata atunci cu Romånia. Cum era firesc, ambasada germana a sesizat si comunicat Maresalului nemultumirile si neplacerea legata de acest mesaj radiodifuzat si publicat in toate ziarele romånesti. Maresalul Antonescu a fost furios si a dat ordin ca Mocsony-Stårcea sa fie trimis pe front. Baronul s-a baricadat in palatul regal pe care nu l-a parasit, aparat cu strasnicie de regina-mama si fiul ei. In plus baronul a mai cerut ajutor de la Mitropolitul Balan al Sibiului si presedintelui Curtii de Casatie. Conflictul s-a aplanat cu greu si baronul nu a cunoscut frontul, in special din cauza opozitiei la ordinul Maresalului a cuplului regal mama-fiu.
Un scandal mai mare a izbucnit la palat in prima jumatate a anului 1942. Jacques Vergotti ofiter de ordonanta al regelui si apoi prefect al palatului, fusese numit in primul serviciu de generalul Antonescu care il cunostea si ii cunostea familia. Grec la origine, locotenent in armata romåna, cultivat si vorbitor a mai multe limbi straine, cu rude bogate in toata Europa, facea la råndul sau parte din protipendada romåneasca. Era necasatorit si un tip sportiv, cu multe relatii in „aristocratia” romåna.
Nu dupa mult timp dupa ce a ajuns la palat, conform atmosferei de acolo a devenit „favoritul” reginei-mama, ceea ce n-a deranjat pe nimeni. Numai ca susnumitul fiind ofiter activ a uitat acest amanunt si bazåndu-se pe protectia fustei regale, n-a mai tinut cont de disciplina militara; a uitat sa-si salute ofiterii superiori, fie ei generali, a uitat regulile militare de politete, a devenit arogant si increzut. Cum era normal, unele reclamatii facute de ofiterii superiori au ajuns la Antonescu, care pe baza unui decret lege existent, obliga pe toti ofiterii din armata romåna sa faca un stagiu de 3 luni pe front; el a dat dispozitii ca lt.J.Vergotti, conform ordinului 168 din 6 mai 1942 al MAN-Cabinet sa fie mutat in compania de politie a diviziei a 4-a infanterie (era ofiter de jandarmi, n.n.). „Plecarea se va face in 24 de ore”. Cu alte cuvinte, trimis pe front la 7 mai 1942, intors cu putin inainte de 23 august 1944, ceea ce a produs o mare jale si durere reginei mame, care astfel a avut un motiv puternic in plus sa-l urasca si sa-l dusmaneasca pe Antonescu; ura care a stat la baza actului de la 23 august 1944.
De fapt explicatiile dusmaniei permanente ce regina mama Elena a purtat-o impotriva lui Antonescu sunt:
1. Bugetul pe anul 1942 a permis discutiile si nemultumirile reginei caci lista civila era redusa la un minim strict atåt pentru regina mama cåt si pentru rege. Ea, regina, nu avea in vedere razboiul  plus cheltuielile bugetare facute cu ceilalti membri ai familiei, principesele Ileana si Elisabeta, printul Nicolae si considera ca regele este cel mai dezavantajat.
2. Dupa invazia germana a Greciei, ea ca grecoaica patrioata a avut un motiv in plus sa-l urasca – pe långa Germania – si pe aliatul ei Antonescu. In calitate de presedinta a Crucii Rosii n-a ezitat sa trimita ajutoare la Atena.
3. Antonescu il proteja tot timpul pe rege, consideråndu-l prea tånar si deseori nejudecat, or aceasta protectie a lui Antonescu, regina mama a interpretat-o ca o lipsa de respect fata de monarh, ca dispret si ignorare a fiului sau. De exemplu, Mihai a vrut sa mearga pe front pe linia intåi sa imbarbateze trupele, Antonescu s-a opus datorita pericolelor la care se putea expune. El vizitase trupe in Crimeea si Transnistria. Regina mama a interpretat opozitia lui Antonescu ca un act ostil impotriva prezentei si popularitatii regelui.
4. Cu spitale bombardate si numarul ranitilor de pe front in crestere la care s-au adaugat ranitii de pe urma bombardamentelor, din lipsa de localuri, maresalul a fost nevoit sa i-a unele masuri urgente dictate de necesitatile momentului. La Bucuresti, pe cheiul Dåmbovitei, in Cotroceni, se gaseau un grup de cladiri cunoscute ca „grajdurile regale”, unde era herghelia de cai precum si locuintele unor salariati ai palatului. Dat fiind gravitatea situatiei, Antonescu a dispus golirea cladirilor si transformarea lor in spitalul pentru mari mutilati Z.I.303. Aceasta miscare a trezit furia reginei mame impotriva maresalului, acuzat ca nu s-a consultat cu factorul constitutional.
Dar cea mai nostima comportare a regelui Mihai – inainte de 1944 – o gasim povestita, cu lux de amanunte, publicata in revista franceza „Cavalcade – Le magazine français de classe internationale”, nr.93 din 15 ianuarie 1948, articol reprodus in „Facla” din 15 octombrie 1980, „Carpati”, nr.23, „Actiunea Romåneasca” New York, februarie-aprilie 1981 si reprodus de subsemnatul in „Curentul International” din 18 august 2005, pag.5B. De data aceasta reproducem numai un fragment din acest lung articol intitulat „Tragicul si sentimentalul destin al regelui Mihai al Romåniei”.

Foto.General sovietic aprinde tigara regelui Mihai
„Un rege a plecat spre exil si dragoste. Un rege de 26 de ani si-a parasit tronul pentru dragoste. Aceeasi curiozitate pasionata inconjoara pe Mihai al Romåniei si pe Ana, logodnica sa, ca altadata pe Eduard al Angliei si pe Wallis Simson.
Nici dragostea, ca si tragedia politica, nu s-a jucat intr-un act. Destinul acestui rege don Juan, a fost marcat intodeauna de femei. El a crescut in mijlocul povestilor despre femei. El a fost alintat de nenumarate femei. El a tinut puterea sa regala ajutat de femei. El este detronat de o femei, si a trebuit ca Stalin insusi sa impinga pe Ana Pauker pe aceasta tabla de sah romåneasca pentru a face pe Mihai sah mat…
O copilarie austera si o tinerete nefericita. A avut o copilarie austera intre doua femei fara bucurii. Bunica, mama lui Carol, deasemeni inspaimåntase pe copilul rege. Dupa o primavara inflorita, o vara luxurianta si o toamna arzatoare inca, Maria suferea o iarna riguroasa. Ea ura pacatul pe care il cunostea bine. Fetitele nu erau admise in jocurile lui Mihai. Acest trio de printese era intarit prin Miss Saint-John, profesoara de engleza si pian…
Un avion depuse pe Carol la Bucuresti intr-o dimineata de iunie 1930. A doua zi era proclamat rege si Elena pleca in exil. In curånd tatal sau (al lui Mihai, n.n.) l-a instalat intr-un palat la sosea. Mihai nu uitase pe mama sa, Elena de la Florenta il cere. Carol il trimise pentru cåteva luni, dar fosta regina a avut cuvinte prea tari la adresa Elenei Lupescu. Amanta a aflat. Ea ceru regelui inapoierea lui Mihai. El a revenit dar a pastrat frumoasei roscate o ura niciodata stinsa. Aceasta copilarie nenorocita a imprimat copilului si adolescentului de mai tårziu un caracter inchis. Se pasiona pentru mecanica si cånta la pian deasemeni Bach, Brahms, Mozart si Debussy.
Si totusi impetuosul monarh se nelinistea de a vedea pe fiul sau inchis in sine si inclinat in ostilitatea lui fata de Magda (Elena) Lupescu, spre misoginism. Oare a fost si el la originea primelor lui succese?
In curånd Mihai incepu sa-si cåstige reputatia sa de „tombeau de coeurs”. I se punea in sarcina succesul de a fi fost in acelasi timp amantul a doua incåntatoare surori, dansatoare la opera.
Mihai avea doua verisoare dintre care era rugat sa aleaga viitoarea sa sotie. El nu stia sa decida care ii placea mai mult afara de cazul ca nu-i placea niciuna. Deodata a inceput razboiul si in 1940 Carol a trebuit sa fuga. Elena reveni, matusa de Aosta deasemeni. Mihai a redevenit rege, mereu celibatar. Dar era conducatorul Antonescu care domnea peste romåni…
Mihai se multumi sa domneasca peste inimile celor mai frumoase romånce. Mai mult ca totdeauna, masinile, pustile de vånatoare, caii de rasa au constituit fondul vietii sale, ca si cuceririle galante care trebuiau sa-l preocupe toata ziua.
A urmat cunostinta fetei lui Malaxa (de care am scris mai inainte, n.n.), apoi alta.
 Regii prefera roscatele. Si pe urma, intr-o seara el intålni pe Dolly Chrissolegos. Era in vara anului 1942, la o serbare de noapte in gradina palatului regal (in plin razboi, n.n.). Printr-o ironie a soartei Dolly era roscata ca Magda (Elena) Lupescu. Roscata, alba, cu ochi mari verzi de zeita greaca. Avea 20 de ani. Era in toata stralucirea ei.
– Cine este? intreba Mihai.
– Este nevasta unui traficant. S-a maritat la 16 ani. El era functionar la telefoane si (cu voce joasa) comunist. El cåstiga multi bani cu germanii. El o bate. Ea are de amant pe un colonel de cavalerie. Ea… Numele ei? Dolly Chrissolegos.
Putin dupa asta, ea se numea „Dodo” pentru rege, „Lulu” pentru popor, in amintirea Magdei Lupescu. Mihai o instala in Parcul Filipescu. El vine acolo in fiecare zi. O pasiune de 5 ani incepe. Iata ceva ce nu avea nimic contrariant nici pentru ocupant, nici pentru Antonescu. Elena se alarma dar fiul ei nu voia sa auda nimic.
In plus nimeni nu banuia ca frumoasa roscata ar fi avut alte scopuri decåt placerea si dragostea. Ori, intr-o noapte de februarie 1943 cineva bate la geamul lui Dolly. Cu gulerul ridicat, cu caciula pe ochi, un barbat astepta. Ea il recunoaste imediat.
– Tu? intra tovarase.
– Am fost parasutat in seara aceasta. Trebuie sa ma ascunzi.
– Bine tovarase Bodnaras.
– Regele este nebun dupa tine? Bine, fati datoria.
Intr-o zi, Mihai insusi primi pe un alt om al Moscovei, Patrascanu.
– A sosit momentul, spune el regelui. Dupa Stalingrad soarta s-a schimbat. Maniu, Bratianu, merg cu noi. Vorbiti mamei M.Voastre. Elena asculta si aproba.
Iata pe regina mama de acord cu favorita. Amåndoua intaråta ambitia tånarului barbat. La 23 august „Dodo” spune regalului sau amant: „-Porneste Mihaita”. Regele il primeste pe Antonescu, face sa fie arestat. Germanii sunt inca acolo. Energia lui Mihai ii ia din scurt, ii domina. Poporul romån freamata de entuziasm pentru rege. Cånd soseste armata rosie, tara era deja intoarsa. Romånia se alatura aliatilor. „Dodo” a cåstigat.
-Nu s-a facut totul micuto, ii spune vechea sa amica, Ana Pauker. Ana Pauker institutoare altadata, a cunoscut inchisorile romånesti. – Iubeste mult pe regele tau. Fa-te iubita de el… ii spune Ana Pauker”. (Va urma)
Aurel Sergiu Marinescu

Nota. Cu nr.33 (384), 30 august 2007, a inceput publicarea unui vast material istoric privind Casa Regala romåna, in special viata si activitatile ex-regelui Mihai I. Materialul va fi publicat in patru parti: Partea I. Regele Mihai påna la 23 august 1944; partea a II-a. Perioada 23 august – abdicarea din 30 decembrie 1947; partea a III-a va cuprinde activitatea si neactivitatea ex-regelui Mihai in exil, in perioada 30 decembrie 1947 påna dupa 1990 (revenirea in tara), si partea a IV-a, atitudinea noua fata de neocomunisti si cea de-a doua abdicare. Materialul – care va fi publicat in serial, timp de mai multe saptamåni, este sustinut de documente, lucrari publicate, articole din presa straina si romåna si se bazeaza strict pe ADEVAR; adevar care trebuie stiut asa cum a fost, placut sau dureros. Nu este inutil sa precizez ca responsabilitatea pentru cele scrise imi revine in totalitate. Aurel Sergiu Marinescu
Nota redactiei. Republicam aceste episoade in versiune online.

DULCE-AMARĂ, BUCOVINĂ

Posted by Stefan Strajer On March - 5 - 2010

DULCE-AMARĂ, BUCOVINĂ

 Autor: Constantin Bobeica

Foto.Constantin Bobeica

 Meditând asupra prestigioasei, documentatei, durutei „Cronici bucovinene” Risipirea[1], de scriitorul român Corneliu Florea, stabilit de trei decenii în Canada, îţi revin în memorie versurile poetului: „Ni se-aseamănă povestea…”

            Povestea celor două margini de Ţară-surori: Basarabia şi Bucovina. Ambele „trecute prin foc şi prin sabie”, ambele – deşi la epoci diferite – răşluite de la bătrânul trup al Ţării, supuse înstrăinării, deznaţionalizării de imperii diferite, dar la fel de rapace, nesătule de pământ strein, bolnave de acelaşi dor de a acapara nu doar teritorii, pământuri, ci şi suflete omeneşti.

            Când citeşti paginile consacrate străduinţelor deznaţionalizatoare ale Habsburgilor, care trimiteau slujitori ai Mitropoliei din Carlovăţ, ce adăugau Ionilor, Ştefanilor, Grigorilor câte un –ovici, aceştia devenind dintr-o trăsătură de condei: Iovanovici, Stefanovici, Grigorovici, îţi aminteşti că şi în Basarabia noastră, se petrecea acelaşi lucru: Munteanu, Unitilă, Ciubotaru etc. deveneau prin aceeaşi trăsătură de condei: Munteanov, Untilov, Cebotariov ş.a.m.d.

            Acelaşi proces de colonizare cu alolingvi: ucraineni, ruşi, evrei etc., în detrimentul elementului autohton. Autorul ne dă şi cifre comparative: la ocuparea Bucovinei românii constituiau 55 495 suflete; alte etnii – 16 255 suflete; iar după 1848 găsim: români – 182 000, ucraineni – 142 000, alte etnii – 51 000. Deci, elementul autohton, comparativ, se redusese vădit. Mai departe – ştim ce a fost… La fel se întâmplase şi în Basarabia de după 1812: Bugeacul, depopulat de tătari încă la 1806 este… repopulat cu ucraineni, bulgari, găgăuzi, ruşi etc. cu scopul identic – a elimina elementul românesc majoritar, schimbând componenţa etnică, avantajând „oaspeţii” (nepoftiţi). Nu declara, în iunie 1940, conducerea URSS, că ţinutul e locuit preponderent de… ucraineni?!

Foto. Coperta cartii “Risipirea” (o cronica bucovineana) a scriitorului Corneliu Florea

            În acelaşi diabolic plan se înscrie şi politica migraţionistă: în Bucovina – către îndepărtata, îngheţata Canadă, în Basarabia – spre Extremul Orient rus, mai exact, la Ussuriisk, Amur, Vladivostok, Habarovsk etc. Ştiau, vezi bine, ocupanţii călcâiul lui Ahile al ţăranului român – basarabean, bucovinean – setea nepotolită de pământ… Autorul descrie, cu lux de amănunte, drama bucovinenilor, plecaţi după pământ (câte 40 de fălci, gratuit). Dorul de baştină îi făcea să boteze noile aşezări, ca şi cele din patrie: Boian, Ostriţa etc. La fel şi cobâlcenii, oneştenii, zubreştenii, de lângă Străşeni, îşi botezară noua aşezare din Ussuriisk – Zubreşti, cei plecaţi din acest sat basarabean alcătuind acolo majoritatea.

*          *            *

            O altă risipire îi aştepta pe bucovineni – ca şi pe basarabeni – odată cu începutul Primului Război Mondial (basarabenii îşi mai lăsaseră oasele şi în 1904-1905 pe întinsurile Manciuriei, la Mukden şi Port Artur).

            Bucovina nu numai că-şi dădu feciorii carne de tun pentru interesele Imperiului Habsburgic, ci deveni şi teatru de război, jefuită de ambele armate, fie în ofensivă, fie în retragere. Se deosebeau, mai ales, prin sălbăticia lor, cazacii. Cităm: „La Ostriţa, un cazac, la prima împotrivire din partea unei femei, să nu-i ia văcuţa de la gura copiilor, i-a străpuns fulgerător pieptul cu suliţa, omorând-o pe loc în faţa copiilor ei, împietriţi de groază” [C. Florea, Risipirea, pag. 67].

            Cozile de topor locale organizară legiunii de români, care fură exterminate de muscali şi cazaci în timpul luptelor. Un alt aspect al risipirii – lagărele de concentrare pentru presupuşii disidenţi – fabrici ale morţii, unde a fost internat şi învăţătorul din Ostriţa, Ilie Siretean, alături de alte mii şi mii, „pentru neloialitate faţă de împărăţia habsburgică, în timp de război” [ibidem, pag. 69].

            Aici au a se adăuga lagărele de prizonieri, de pe întinsurile nesfârşite ale Rusiei, până în Siberia care, aşijderea, îşi luau partea lor de victime. Nu puţine. Prizonierii din Austria, Germania nu se bucurau nici ei de un tratament mai uman, având în vedere secătuirea resurselor alimentare, provocate de război. În Arhiva Naţională a RM am depistat un pachet de cărţi poştale ale prizonierilor din Morozeni (Orhei), ajunse (?) la destinaţie prin intermediul Crucii Roşii Internaţionale, scrisori în care bieţii deţinuţi implorau rudele să le trimită pachete cu alimente: pesmeţi, nuci, brânză… Câte alte mizerii! Şi mai nemiloasă s-a dovedit soarta bucovinenilor, prinşi în vâltoarea războiului civil din Rusia, care abia după opt ani de peregrinări au revenit – care au avut zile – acasă. Unul dintre ei este şi Ilie Obcinar, care revine la Ostriţa, după ce petrecuse în lumea celor drepţi pe cel mai bun prieten – Nicolae.

                                                                        *            *            *

            Pacea şi Unirea cu Ţara, după atâtea şi atâtea chinuri şi jertfe aduseră alinare în sufletele bucovinenilor. Şi de la neamurile din Canada veneau veşti bune. Petre Ostriţeanu îi scria lui Alexandru, sfătuindu-l să se întoarcă acasă, că e pace şi e bine. Şi mai departe: „Şi din asta trecură la Daniel Pleşu, bărbatul Domnicăi, cum veni el cu căruţa şi cu un surugiu tocmai din Fălticeni, ca să le aducă o iapă cu un mânz de-un an şi o vacă bună” [ibidem, pag. 119].

            În capitolul „Nori negri de la Răsărit”, Corneliu Florea descrie calvarul prizonierilor din Rusia, sfârşitul lui Nicolae Prutean în prizonierat, al altor captivi, ajunşi în Siberia. O singură remarcă a autorului caracterizează starea de lucruri din fostul Imperiu Rus: „Aveau dreptate bucovinenii scăpaţi din Rusia, care cunoscuseră pe pielea lor şi prizonieratul războiului mondial, şi războiul civil rusesc: acolo, în Rusia, se întâmplă ceva groaznic” [ibidem, pag. 130].

*          *            *

            Dar pacea – precum o definise mareşalul Foch – nu fusese decât un armistiţiu, care dură doar două decenii. Norii ameninţători ai unui nou măcel se ridicau şi de la Apus (Hitler), şi de la Răsărit (Stalin). Deja în 1935, la ordinul lui Hitler, Wermachtul invadă regiunea Saar, demilitarizată conform Tratatului de la Versailles. Urmă Anschluss-ul (anexarea Austriei) şi tot în 1938 – ocuparea regiunii Sudete şi dezmembrarea Cehoslovaciei. Stalin bătea din palme la „vitejiile” camaradului de arme. Nu întâmplător la 23 august 1939, la Moscova, fu semnat Pactul Ribbentrop-Molotov – un proiect diabolic de împărţire a sferelor de influenţă în Europa.

            Hitler, clocind planurile lui expansioniste, avea nevoie să-şi asigure spatele frontului; Stalin, la rândul său, ştiindu-şi ocupat companionul în Apus, primea carte verde în Răsărit. Aşadar, când primul atacă Polonia, al doilea nu întârzie să o atace dinspre Est, să „elibereze” o regiune întinsă, în care pe lângă polonezi trăiau ucraineni şi bieloruşi. Pofta vine mâncând: în noiembrie 1939 Moscova atacă Finlanda, dar aici şi-a cam rupt colţii, campania prelungindu-se peste trei luni de zile, Armata Roşie suferind pierderi grele. La 17 iunie 1940 Stalin ocupă Estonia, Letonia, Lituania, iar peste zece zile – Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei.

            O nouă risipire, mai tragică decât toate cele suportate până acum. Atunci, o bună parte din bucovineni s-au refugiat peste Prut, cea mai mare parte rămase să guste din efectele „eliberării”, care avea a-şi arăta „binefacerile” prin corvezi, postăuci, impozite, iar principalul – prin arestări, teroare roşie. Tineretul, mai ales, a început să-şi caute scăpare peste Prut, dar a doua tentativă s-a soldat cu eşec total: parte din fugari şi-a găsit sfârşitul în Lunca Prutului, mitraliaţi, alţii – au luat calea lagărelor siberiene. În aprilie 1941, o altă încercare a bucovinenilor de a trece noua graniţă cu România s-a soldat cu tragedia de la Fântâna Albă, unde „câteva mii de români au fost omorâţi în plină zi, de armata roşie sovietică” [ibidem, pag. 182]. O altă tragedie îi aştepta pe bucovineni, ca şi pe basarabeni, la 13 iunie 1941, când 13 000 de feciori şi fiice din Ţara Fagilor luară drumul Golgotei spre Siberia şi Kazahstan.

*          *            *

 

            Corneliu Florea este un maestru al naraţiunii documentare, capabilă să te emoţioneze nu mai puţin decât o scriere beletristică de mare talent. Pe alocuri documentul capătă conotaţii sau substraturi de ficţiune, mai ales în stil horror, de groază, cum oribile au fost intenţiile şi faptele cotropitorilor şi împilatorilor streini. Cum am mai menţionat, la fel de obiectiv, necruţător, sunt prezentate şi acţiunile reprobabile ale cozilor de topor locale, fie aceştia români sau aparţinând altor seminţii.

            Autorul citează din rapoartele Serviciului Special de Informaţii despre rolul evreilor în evenimentele din 28 iunie 1940, care din anticomunişti (mulţi fugari din „raiul” comunist şi oploşiţi în Basarabia şi Bucovina) deveniseră peste noapte înfocaţi comunişti: „Majoritatea evreilor mai tineri, entuziasmaţi de sosirea armatei roşii „comuniste şi eliberatoare”, deveniră agresivi cu românii până la omucidere” [ibidem, pag. 187].

            Stranii, neînţelese lucruri: ei, care atât în Basarabia, cât şi în Bucovina deţineau monopolul în comerţ şi industrie, prosperau sub oblăduirea legilor democratice ale Statului Român, având sinagogi oriunde locuiau (chiar şi în satul Cobâlca, judeţul Orhei, localitate preponderent românească) au întors cojocul pe dos. Stranii cu atât mai mult: răsfoind „Cărţile Memoriei” aflăm sute, mii de nume evreieşti, care luaseră calea Siberiei atât în 1941, cât şi în 1949. Apoi procesul „medicilor criminali”, prigonirea bănuiţilor de aderenţă la sionism… Fostul meu elev, Mihail Grimberg, devenit un foarte bun jurnalist de limbă română, avusese un unchi, comunist înfocat, fost luptător în brigăzile internaţionale din Spania, şi care emigrase, totuşi, prin anii ’60 ai secolului trecut, din „paradisul comunist numit URSS” – în Israel. Întrebând nepotul despre motive, acela mă lămuri: «Cât poţi răbda, ca în magazin, în troleu, în alte locuri publice să auzi zi de zi una şi aceeaşi: „Postoronis, jid parhatâi!” („Dă-te la o parte, jidan puturos”), alte „complimente” din partea rusofonilor, care au în sânge şovinismul, antisemitismul?»

            S-or fi vindecat de râia comunistă măcar în ceasul al 12-lea? Greu de spus, poate prin alte părţi, prin anumite sfere. Cert e că la Chişinău şi acum ziarul comunităţii evreieşti Evreiskoe mesteciko are un mesaj filorus şi filocomunist, cu vădite rezerve faţă de cam tot ce e românesc… Apoi se editează în limba rusă, deşi autorii şi cititorii publicaţiei respective locuiesc în Republica Moldova, ale cărei legi despre limbă le ignoră, parcă nici nu ar exista şi pentru ei, cetăţeni cu toate drepturile ai acestui stat. Să ne oprim însă aici. Prea multe-s de spus la acest capitol.

            Tot la această risipire – suferinţele refugiaţilor bucovineni şi basarabeni din zona ocupată de maghiari după Dictatul de la Viena (vezi, în acest sens, şi Arta refugii a lui Paul Goma).

 

*          *            *

            Paralel cu tema centrală – cronica dramelor şi tragediilor prin care au trecut nord-bucovinenii – autorul întreprinde incursiuni în culisele marii politici europene a sec. XX, caracterizându-i pe Lenin şi Troţki, Casa Habsbugilor şi pe Horthy, pe Carol al II-lea şi pe Daladier etc.

            Nu cruţă culorile întunecate mai ales la adresa fostului suveran român Carol al II-lea care, în ceasurile de grea cumpănă pentru tron şi Patrie, se afla, de fapt, dezertor la Odesa, unde se distra, tocând banii nemunciţi în compania frumoasei Zizi Lambrino – soţie? amantă? Ion Brătianu îi sugera suveranului unica soluţie legală: să fie împuşcat, ca dezertor. N-a fost să fie. Avea să aducă alte nenorociri ţării după întronarea de la 1 iunie 1930.

            Nu-s trecuţi cu vederea Stalin şi acoliţii lui pe linia enkavedistă: Yagoda, Beria. Autorul nostru din Canada prezintă cifre: aşa-zisa „balşaia cistka” („marea epurare”) a însumat 1 710 000 de arestări, dintre care 1 440 000 au suferit condamnări – parte în lagăre, aproape jumătate – împuşcaţi [ibidem, pag. 233].

            Ultimele două capitole sunt consacrate începutului războiului din Est, pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, rolului mareşalului Ion Antonescu în această nobilă campanie. Prin cuvintele lui Ilie Siretean, este dezaprobată continuarea războiului peste Nistru: „Şi Antonescu ăsta, câtă speranţă, câtă confidenţă, şi acum câtă decepţie. Auziţi voi, declaraţie de război Angliei şi Americii! Şi când vine unu, un ardelean de-a nostr’, care ştie ce vorbeşte, mă refer la generalul Iosif Iacobici, şi-i prezintă o situaţie reală, îl ţâpă afară”. Dacă ar fi depins totul de personalitatea şi de voinţa Mareşalului, poate că multe ar fi fost altfel pe acest segment de istorie a noastră.

            „Cronica bucovineană” se încheie în primăvara lui 1943, când unul dintre protagonişti, Petru Ostriţean, se pregăteşte de cale lungă pe ultimul drum pământesc.

            Noile „surprize” ce veneau dinspre Răsărit, cu stele pe turlele tancurilor şi pe aripile avioanelor, noile arestări, execuţii, deportări erau înainte. Aşijderea înainte – şi tributul de bărbaţi şi flăcăi, care trebuiau musai carne de tun, să-şi lase oasele lângă Varşovia, sub zidurile Königsbergului, în Pomerania, Cehia, Ungaria şi la Berlin, luptând pentru interesele imperialiste ale marii Uniuni Sovietice.

            Ultima risipire a Bucovinei?…

Constantin BOBEICĂ,

fost deportat în  GULAG-ul stalinist din Siberia,

fost profesor de română în comuna Codreanca, judeţul Chișinău, azi pensionar de 85 de ani, autor a 5 cărți de publicistică românească din Basarabia                                                                                         

  


[1] Florea, Corneliu. Risipirea: Cronică bucovineană. / Corneliu Florea, editor şi pref.: Virgil Raţiu. – Bistriţa: Ed. Ecce Homo, 2009. – 224 p.

Nota Redactiei. Cei care doresc cartea mentionata in acest articol – Risipirea – precum si celelalte carti ale lui Corneliu Florea (Libertatea de iubi adevarul, Vremuri antiromanesti s.a.) il pot contacta pe autora la adresa postala: Corneliu Florea, 11 Trowbridge Bay, Winnipeg, R2N 2V9, Canada sau la adresa de e-mail: icapadeanu-cf@shaw.ca

Adevaruri despre razboiul din Transnistria (1990-1992)

Posted by Stefan Strajer On March - 5 - 2010

Adevaruri despre razboiul din Transnistria (1990-1992) 

Autor: Elena Zamura

Istoria conflictului transnistrean se scrie doar in Transnistria, afirma generalul de divizie, fost ministru de interne si al apararii din Republica Moldova – Ion Costas.

2 martie este consemnată pentru prima oară drept Ziua memoriei – zi de comemorare a celor căzuţi în conflictul armat din 1992 pentru apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. Dezbaterile parlamentare în această problemă, pe 26 februarie, au durat aproximativ două ore. Care este atitudinea DVS  faţă de decizia respectivă a majorităţii democrat-liberale?

– Războiul de la Nistru, provocat şi susţinut pe toate căile de Rusia, la noi este numit cu sfială „conflict”. Dar acesta nu a început nicidecum pe 2 martie 1992! În acea zi, Dubăsariul nimerise între două focuri deja pentru a patra oară. Nu mă miră că nu ştie acest lucru deputatul Veaceslav Untilă, care a lansat iniţiativa de a se institui Ziua memoriei anume pe 2 martie. Pe atunci, el isi facea datoria în poliţia rutieră şi nu a fost antrenat direct în evenimente, nu şi-a riscat viaţa pe linia de front, nu a fost văzut în tranşee, sub tirul focului. V.Untilă are nevoie de reclamă, cu cât mai frecvent iese în faţă, în reportaje şi interviuri în mass-media, cu atât mai bine e pentru el personal.

În mare, iniţiativa de a se institui Ziua memoriei este necesară şi corectă, dar ar trebui să respectăm adevărul istoric şi adevărul timpului la acea vreme. Să ne amintim: mai sunt în viaţă mulţi participanţi la acele evenimente. Iar noi am consacrat această zi doar celor căzuţi. În opinia mea, parlamentul s-a pripit cu fixarea denumirii corecte a evenimentului si datei acestuia. Aceasta nu e o întâmplare, ci reflectarea atitudinii indiferente faţă de cei care au participat nemijlocit la evenimentele din 1990-1992, care nu cunosc doar din auzite despre ororile războiului, tragedia pe care  foarte multi din noi au trait-o si care mereu ne macina si astazi.

Este straniu că istoricii noştri nu le-au amintit politicienilor de astazi că razboiul (conflictul) transnistrean in realitate a început la 1-2 noiembrie 1990 cu ciocniri pe podul de la Dubăsari, când au murit primii poliţişti şi cetăţeni de la Dubăsari. În acea zi, forţe nostalgice după imperiul sovietic au început conflictul armat, care a degenerat într-un război nedeclarat al Rusiei împotriva tânărului stat Republica Moldova.

Reamintesc: după referendumul din 12 august 1990 privind crearea aşa-numitei republici moldoveneşti nistrene, a fost planificată o operaţie de eliminare din Dubăsari a autorităţilor legale.

La 1 noiembrie, pe drumuri au fost instalate puncte de control, s-a blocat podul de peste Nistru, lar la 2 noiembrie au fost scoase cu forta multimii, dirijata de separatisti, organele locale ale puterii (instanţa de judecată, procuratura, executivul) din sediile administrative. Pentru restabilirea ordinii în oraş, au fost trimise subunităţi ale MAI din Moldova.

Pe drumul de acces spre Dubăsari au avut loc ciocniri cu populaţia civilă, în timpul cărora s-au înregistrat victime, iar în noiembrie 1991, pe acelaşi pod de la Dubăsari, au mai decedat încă trei poliţişti (Iabloctcin Genadii cu doi camarazi ai sai) din trupele cu destinaţie specială. În esenţă, anume cu aceste evenimente a început confruntarea armată între poliţia moldovenească şi formaţiunile separatiste înarmate.

Se scrie oare istoria războiului de la Nistru?

– Cred că nu chiar curând se va restabili tabloul obiectiv, deplin al evenimentelor de la începutul anilor ’90. Ambele părţi s-au limitat la faptul că au fost „numiţi oficial” vinovaţii de conflict, în a căror listă mă număr, bineînţeles, şi eu, în calitate de ministru, iniţial al afacerilor interne, iar ulterior – al apărării.

În linii mari, istoria războiului a fost lăsată în seama apărătorilor lui Smirnov şi a naţional-extremiştilor ruşi. Cu regret, Chişinăul, Tiraspolul şi Moscova sunt unanimi în ceea ce priveşte uitarea şi denigrarea celor care au căzut în luptele pentru independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova. Această umilire a patrioţilor ţării noastre a început încă pe timpul lui Snegur, a continuat pe timpul lui Lucinschi şi s-a intensificat în anii de guvernare a „marelui conducător şi învăţător al poporului din R. Moldova”, V.Voronin. In Transnistria si astazi dupa 20 de ani primul demnitar la Tiraspol  mereu ramane tot CRIMINALUL  Igor SMIRNOV (Presedintele Transnistrie). Doua decenii Moscova obliga presedintii din Chisinau sa recunoasca regimul SMIRNOV.  In mod sfidator cer INSISTENT de la Chisinau sa se impace cu ideea ca HOTUL si CRIMINALUL DE STAT e un baiat BUN. Ca crima, furtul de teritoriu, distrugerea a mii de veti omenesti si crearea unui „NOU STAT” pe tritoriul R.Moldova deja apartine trecutului, ca acesta e istorie si Moldova trebuie sa se impace cu realitatea de azi. Realitatile care le-a creat MAMA Rusia si daca R.MOLDOVA doreste pace cu Rusia si prosperitate pentru propriul  popor sa semneze confederatie sau federatie cu criminalul SMIRNOV –SI PUNCTUM. Sa dam uitarii umilintile la care am fost si suntem supusi de maica RUSIA, sa dam uitarii tinerii nostri omorati de cazaci  si gardistii rusi din armata rusa, ba mai mult, sa-i numim DUSMANI ai poporului si POVACATORI de marca, sa dam uitarii  teritoriile rapite de ei s.a.m.d. Oare nu e PREA MULT pentru noi MOLDOVA atat de mica, de uitat si de DAT din putinuil care ne-a dat DUMNEZEU?????   

Mai multe generaţii de tineri din Transnistria au crescut cu poveştile despre „atrocităţile” comise de poliţia şi armata Republicii Moldova în 1992. Nici până astăzi, din păcate, nu dăm o replică acestor lucruri murdare despre noi. Noi tăcem. Iar tăcerea este un semn că suntem de acord că războiul din 1990-1992 l-a dezlănţuit Moldova. Însă noi, participanţii la razboi: Rusia contra Moldova, ţinem minte cum s-a întâmplat totul.

Noi suntem revoltaţi de faptul că statul R. Moldova, din cauza slăbiciunii sale politice si economice, fricii în faţa agresorului, din cauza venalităţii guvernanţilor, de mulţi ani tace cu încăpăţânare, ajutând să fie ascuns adevărul tragic din anii 1990-1992.

Timp de 18 ani, Rusia de fapt ocupă un teritoriu al RM, calificând contingentul său militar drept „forţe de pace”. Totodată, din zi în zi, Moscova nu încetează, din 1990, să acuze statul nostru de „agresiune” prin intermediul mjloacelor sale media puternice. Agresiune împotriva cui? Împotriva elementelor criminale? care au comis o lovitură de stat pe o parte din teritoriul nostru?

Toti preşedinţii nostrii pe care i-am avut (mai putin M. Snegur)  Lucinschi, Voronin nu au fost interesaţi să-i însărcineze pe colaboratorii organelor de drept, savanţii istorici, cineaşti, mass-media să cerceteze şi să reflecte obiectiv evenimentele din anii 1990-1992. De ce? Iată întrebarea. Nu a fost suficient timp? NU, ei au fost preocupaţi de îmbogăţire, de agonisirea averilor!!!! Între timp, Transnistria, fiind susţinută activ şi generos de Moscova, a creat chipul „moldoveanului fascist”, al unei fiare, al unui opresor, al unei brute. A fost scrisă aşa-numita „Carte albă a Transnistriei”, prezentată drept o culegere de fapte şi documente despre războiul din 1990-1992. În realitate, aceasta este o „sperietoare” extrem de tendenţioasă, care abundă în acuzaţii la adresa autorităţilor moldoveneşti, la adresa poliţiei şi a armatei.

Au fost făcute publice fotografii ale unor bărbaţi împuşcaţi şi ale unor fete violate. De cine au fost ucişi aceşti oameni? Nu a existat nici o expertiză, nu s-a desfăşurat nici o anchetă. Toate ni se atribuie nouă în mod neîntemeiat. Vreau să subliniez îndeosebi că culegerea care a fost prezentată la Tiraspol pe 13 septembrie 2006 a fost scrisă de jurnalişti ruşi şi editată la Moscova de agenţia de presă «Regnum» în ajunul referendumului pus la cale de Smirnov pe 17 septembrie 2006. De fiecare dată când la Tiraspol cocea o criză politică, se punea iarăşi accent pe cunoscuta versiune precum că, chipurile, evenimentele din anii 1990-1992 au fost „un genocid împotriva oamenilor care nu doreau să trăiască în România”. Mai mult decât atât, autorii „Cărţii albe” au cerut Chişinăului să-şi recunoască greşeala, care, chipurile, a comis „un act de agresiune sălbatică” – culmea obrazniciei, dar nu au suflat o vorbă despre rolul Tiraspolului şi al Moscovei în dezbinarea ţării şi în declanşarea acţiunilor militare.

„Cartea albă” încă nu e totul. Deja de mai mulţi ani, internetul este inundat de astfel de născociri fanteziste despre război, încât ţi se ridică părul măciucă!

– Cel mai departe a mers, cu minciunile sale sfruntate şi neruşinate, un oarecare jurnalist moscovit, Efim Berşin, originar din Tiraspol, autorul cărţii „Дикое поле”  („Câmp sălbatic”). Iată doar un mic fragment din povestea sa despre evenimentele de la Bender: „M-am furişat atent de-a lungul peretului clădirii executivului orăşenesc şi m-am uitat după colţ. Am văzut în faţa intrării un crater imens, în care se scurgea de undeva de sus un pârăiaş subţire de culoare roşie. În acest moment, m-a atins ceva jilav pe ceafă. Am ridicat capul. Era un peşte uriaş, încă neadormit, cu aripile ce îi atârnau dintr-o sacoşă. Peştele mă privea cu ochii tulburi, de parcă mă invita să adorm împreună cu el. Sacoşa era ţinută de o mână puternică de bărbat, care atârna dintr-un copac. Nu exista corpul omului. Era numai o mână. Am înconjurat copacii şi arbuştii din preajmă. Peste tot se vedeau bucăţi de corpuri umane. Picioare şi capete se vedeau separat. Dintr-un piept de femeie se scurgea sânge. Un ochi al acesteia se uita chiar dintr-un ram. Pantofii cu bot ascuţit s-au încâlcit în părul cărunt al cuiva”.  

După mine, acest fragment ar trebui inclus în fişa medicală a autorului! Evident, omul nu stă bine cu psihicul! Sau, la beţie, s-o fi inspirat din tablourile lui Salvador Dali

– Şi asta scrie un membru al Uniunii Scriitorilor din Rusia, el prezintă aşa ceva drept mărturie documentară! Am citat acest fragment pentru ca cititorii să înţeleagă de ce soi sunt toate „materialele documentare” despre Transnistria. Acestea sunt „întemeiate” pe cea mai neruşinată minciună. În aceeaşi carte, Berşin povesteşte cum, în noiembrie 1990, el a trecut printr-un pogrom antievreiesc la Chişinău! Mai mult decât atât, dă amănunte despre cum, chipurile, serviciile de exploatare a locuinţelor întocmeau listele victimelor, iar uşile locuinţelor evreilor erau, chipurile, însemnate cu cruce!

Şi asta se spune despre un oraş în care tocmai pe vremea aceea a fost deschisă o sinagogă, iar strada pe care se află aceasta a fost denumită Rabinul Zirelson! (Sa fie oare aceasta un HOLOCAUST a evreilor in R.MOLDOVA din anii 1990-1992????). Toate acestea se editează şi se reeditează, pot fi găsite pe internet ani de zile, sunt citate şi retipărite de presa din Israel si restul lumii civilizate.

Există site-uri nenumărate în Rusia şi în Transnistria, în care sunt denigraţi moldovenii care au căzut în lupte pentru apărarea patriei lor. Dar unde sunt site-urile Moldovei? Daţi-mi măcar unul!

Este clar că Tiraspolul este interesat de literatura care îi atribuie Moldovei responsabilitatea pentru conflict. În ce priveşte Chişinăul, este oare interesat de adevărul istoric? Ce face statul pentru restabilirea lui?

– În toţi aceşti ani, nu numai că nu ne-am îndreptăţit, ba şi ne-am învinuit mai mult. Voronin, venind la putere, angaja la preşedinţie cunoscuţi separatişti tiraspoleni, precum şi găsea funcţii pentru cei solidari cu dânşii: Mişin, Molojen etc… Nu se făcea absolut nimic pentru restabilirea adevărului evenimentelor din anii ’90. Nimănui nu-i trecea prin cap să efectueze investigaţii oficiale, să adune material factologic, mărturii şi amintiri ale martorilor. Au dorit doar un singur lucru – să fie totul dat uitării si faptele dar mai trist participantii la razboi. În consecinţă, ne-am pomenit în calitate de parte permanent bătută.

În timp ce noi nu vedem şi nu auzim nimic, Tiraspolul,  cu asistenţă financiară şi organizatorică masivă, în mii de pagini electronice şi de ziare îşi propagă teza principală: chipurile, războiul a dat mulţi eroi transnistreni şi a scos la iveală faţa hâdă a „fascismului moldo-român”.

Dar există oare surse obiective care scot în lumină tot adevărul despre război?

– Gazetele moldoveneşti din acea vreme aduc numeroase fapte despre teroarea şi ilegalitatea din Transnistria. Nu de viaţă bună, în partea dreaptă a Nistrului au ajuns mii de refugiaţi! Dar şi în amintirile ruşilor care au luptat de partea Tiraspolului, oricât ar fi de straniu, se pot găsi multiple fapte şi opinii interesante, care pun la îndoială obiectivitatea istoricilor oficiali din Transnistria.

Veteranii care au luptat de partea Transnistriei recunosc pe şleau că printre ei erau mulţi ticăloşi, sadici, care terorizau populaţia civilă, iar „sângerosul comandant de batalion” Iuri Kostenko nu constituia o excepţie. Se descoperă subtextul evenimentelor din Transnistria –una murdară şi foarte nefavorabilă, atât pentru Tiraspol, cât şi pentru Moscova, care trimitea din necuprinsele spaţii ruse puşcăriaşi şi mercenari în susţinerea republicii create ilegal.

Drept exemplu, voi cita memoriile atamanului Anatoli Kazakov, care scrie sincer despre necesitatea patologică de a ucide, apărută în acea vreme la cazaci ca o dependenţă de droguri, despre beţia generală, ferocitatea, violenţa şi jafurile din Tighina, despre faptul cum ceea ce era jefuit la război se vindea pe pieţele tuturor oraşelor transnistrene. Unii cazaci, potrivit mărturiilor sale, purtau la piept embleme SS.

Dar iată ce scrie în cartea sa fostul şef al comenduirii Transnistriei, colonelul Mihail Bergman: „Cazacii „de la Marea Neagră” făceau cu regularitate incursiuni pe malul drept al Nistrului si nu le dădeau clipe de răgaz subdiviziunilor cu destinaţie specială ale poliţiei moldoveneşti. Acelaşi Kostenko teroriza şi malul drept, şi malul stâng. Acestui bandit îi era totuna cine îi va fi victimă, un moldovean sau un rus, un cetăţean al Moldovei sau un transnistrean. Grupele sub conducerea lui Şevţov… efectuau atacuri teroriste pe teritoriul transnistrean, învinuind, evident, partea  moldovenească, provocând ura faţă de moldoveni…”

Anume Bergman, primul, a povestit despre comandantul de batalion Kostenko, care a uzurpat puterea la Tighina. A furat cu vagoanele, lua şpagă de la puşcăriaşi şi îi înarma, tortura oamenii şi, având călăi plătiţi, a ucis personal peste o sută de oameni. Kostenko vindea armament din depozitele militare sovietice, dar demiterea acestuia nu a fost permisă de Smirnov. După arestarea comandantului de batalion şi interogarea gardiştilor reţinuţi, scrie Bergman, „toată istoria războiului din Transnistria a apărut într-o lumină absolut nouă”. Însă, examinând pocesele verbale ale interogărilor, generalul Lebed a decis ca în nici un caz să nu fie divulgate mărturiile, deoarece acestea ar fi adus un imens prejudiciu imaginii Rusiei, care ar fi fost discreditată.

– Nu este clar nici până astăzi de ce anume Bergman, care a participat personal la lichidarea lui Kostenko, în consecinţă, un martor neobiectiv, este pricipala sursă a informaţiei despre acest comandant de batalion.

– Pentru că toate urmele, cu contribuţia aceluiaşi Bergman, au fost atât de bine şterse, încât nu se cunoaşte în realitate ce anume a săvârşit Kostenko şi ce au comis alţii. Probabil, s-a dorit să treacă în seama comandantului de batalion crimele monstruoase, banditismul şi samavolniciile comise în localităţile aflate sub jurisdicţia autoproclamatei RMN. Anume acele fapte care nu au fost recunoscute niciodată nici de partea transnistreană, nici de cea rusă.

Oare într-adevăr procesele verbale ale interogatoriilor la care a fost supus Kostenko au fost nimicite sau se află în arhivele FSB-ului şi cândva vor fi desecretizate? În ultimul caz, mai rămâne o şansă că va apărea adevărul despre ceea ce s-a întâmplat în Tighina. Sunt semne că în acel moment în oraş erau minţi lucide, unii directori de întreprinderi (bunăoară, Ghimn Pologov) care considerau drept o soluţie mai raţională rămânerea Tighinei în componenţa Republicii Moldova.

În ansamblu, însă, războiul, teroarea, panica transmisă din gură în gură şi zvonurile despre masacrele, tâlhăriile şi violenţele, debandata totală erau acele „drojdii” pe care se ridica republica autoproclamată. Astăzi, propaganda tiraspoleană este întemeiată tot pe minciună şi teroare informaţională. Cine să separe faptele reale de legende? Nu există martori sau aceştia sunt speriaţi de moarte, documentele au fost nimicite. Totul e întors cu fundul în sus. În mod paradoxal, un om pe care ortacii săi îl numeau călău sângeros, este înmormântat pe aleea gloriei la cimitirul Borisov, alături de participanţii la luptele pentru Tighina….

Vorbind despre intimidarea martorilor, îi aveţi în vedere pe transnistreni?

– Nu numai pe ei! În autoproclamata RMN (pe care Aleksandr Lebed o numea „o gaură neagră” şi „un culoar criminal”), au fost destule asasinate şi atentate misterioase, faţă de care faptele lui Kostenko pălesc. În toţi aceşti ani, aici erau eliminaţi oameni care ar fi putut compromite regimul. Bergman era sigur că totul s-a făcut şi se face „sub protecţia unor funcţionari sus-puşi de la Moscova”. Chiar şi Lebed, duşman făţiş al lui Smirnov, a murit în circumstanţe foarte suspecte. A făcut o oarecare lumină asupra acestor circumstanţe jurnalistul americam Paul Khlebnikov.

Autorul cărţii „Naşul Kremlinului, Boris Berezovski”, la scurt după publicarea acesteia, a decedat în condiţii misterioase, iar asasinii săi nu au fost găsiţi!

Cât priveşte Chişinăul… Parcă Chişinăul a putut să-i apere pe oamenii care au participat la capturarea lui Igor Smirnov, planificată de către MAI din Moldova? Să mă credeţi, băieţii noştri din direcţia operaţii au avut foarte multe probleme, se temeau pentru viaţa lor şi a apropiaţilor.

În mare, credeţi-mă, o ştiu din experienţa mea amară, începând cu mijlocul anilor ’90, cei care au apărat integritatea Republicii Moldova s-au pomenit izolaţi, ponegriti si dati uitarii. Ne sileau să nu amintim de trecutul nostru, sa ne fie rusine (dupa mintea communistilor lui Voronin) ca am fost participant la „AGRESIE” si „DECLANSAREA” conflictul militar in propria TARA contra „PASNICILOR SEPARATISTI” din Transnistria. Vezi Doamne, am vrut si noi amaratii de moldoveni sa ne aparam Tara, casa, masa si familia. Noi moldovenii NU am stiut ca NU NOI suntem stapani al MOLDOVEI lui Stefan cel Mare ci altii, veneticii din largul imperiului RUS ca SMIRNOV, ANTUFEEV, Nina ANDREEVA, SEVTOV, KOSTENCO, SIDOROV, Efim BERSIN si multi altii de teapa lor. Tara nu ne poarta stima, respect. Nu avem recunoşterea  din partea Statului, el nu ne apăra. Dimpotrivă, ne umilste în fel şi chip.

La Chişinău se vorbeşte mereu că anume Rusia a dirijat evenimentele de la începutul anilor ’90 din Transnistria. Dar astea sunt doar discuţii, care sunt probele?

– Evenimentele din anii ’90 par spontane şi nedirijate de… nimeni. În realitate, erau dirijate foarte bine de către Moscova. Dacă ne respectăm, urmează să lucrăm în arhive, să facem publice fapte şi documente, să efectuăm investigaţii istorice. A fost deja constituită comisia pentru cercetarea crimelor comunismului. De ce parlamentul şi guvernul, AIE să nu creeze o comisie specială pentru investigarea evenimentelor din Transnistria? De ce să nu acordăm granturi de stat istoricilor pentru munca în arhive? De ce să nu atragem la reflectarea evenimentelor din 1990-1992 pe participanţii nemijlociţi, cât mai sunt în viaţă şi sănătoşi?

Aşa se procedează pretutindeni… La noi însă… Recent, Academia de Ştiinţe a anunţat că în anii de independenţă Chişinăul a pierdut 700 de  monumente de arhitectură.

Oare suntem atât de lipsiţi de memorie şi indiferenţi fată si de actuala istorie a noastră?

Avem deja experienţa falsificării istoriei din anii 1990-1992, conform scenariului lui Voronin. Dorim adevărul istoric sau ne este confortabil să trăim în minciună? Şi cum am năzui în acest caz să ajungem în Europa?

În opinia dumneavoastră, puteau oare fi evitate conflictul şi victimele în 1990-1992?

– De noi, colaboratoii structurilor de forţă, nu depindea nimic. În toată lumea, îndeplinindu-şi atribuţiile, structurile de forţă aplică un întreg arsenalul de mijloace din dotare, inclusiv  armamentul.

Noi am executat cerintile legilor existente, am respectat Constitutia Tarii, am indeplinit intocmai ordinile date de Presedintele statului (M.Snegur) – Comandantul Suprem  al fortelor militare, am indeplinit Hotararile Parlamentului R.Moldova, ne-am făcut onest datoria. Oare Chişinăul trebuia să accepte scenariul Moscovei, să urmărească cu indolenţă cum criminalii îşi instaurau propria conducere în regiunea de est a ţării? Cum putea Chişinăul să nu trimită poliţia la Tighina, Dubăsari, la Comrat, dacă acolo era atacată puterea aleasă în mod legal?!

Conform tuturor criteriilor juridice, era vorba de dezordini în masă care, în toată lumea, sunt reprimate de organele de interne. O altă chestiune este cum se proceda. Consideram atunci şi am rămas la aceeaşi părere că nu trebuia creat Ministerul Apărării în 1992. Acesta nici astăzi nu este capabil, având un efectiv redus, prost echipat si putini bani de la buget (parte mizerabila din PIB) să-şi îndeplinească eficient datoria faţă de ţară – să respingă un atac din afară, să dea o ripostă serioasă agresorului, să menţină integritatea teritorială a ţării. Criza economică ne lipseşte de posibilitatea de a finanţa normal armata. În condiţiile noastre, trebuia format un corp puternic de carabinieri, bine pregătit şi dotat , sau trebuia să formăm o gardă naţională in activitatea carua se fie antrenati la NECOE obuna parte din populatia R.Moldova. Aceste structuri ar fi putut să asigure ordinea şi integritatea teritorială a Moldovei! I-am propus acest lucru în repetate rânduri lui Snegur in anii 1991-1992, dar argumentele mele nu au fost luate în seamă. Prea puternice erau apelurile Frontului Popular de a crea de urgenţă propriile forţe armate.

Îmi pare nespus de rău pentru cei care şi-au pierdut sănătatea şi chiar viaţa în acel război… Mă închin cu pioşenie în faţă lor şi consider că statul trebuie, are datoria morala, să le aducă un omagiu celor căzuţi să-i susţină prin toate mijloacele şi să-i ocrotească pe cei care au avut de suferit în timpul agresiunii militare a Rusiei in anii 1990-1992.       

Interviu de Elena ZAMURA

03/03/2010

Un american sustine cauza Romaniei

Posted by Stefan Strajer On February - 22 - 2010

Un american sustine cauza Romaniei

 Milton G. Lehrer, un prieten uitat al României

 Autor: Ioan Ispas

 

În istoriografia noastră nu găsim prea mulţi străini care au scris cu simpatie şi dragoste despre suferinţele românilor de-a lungul istoriei. De aceea este bine să nu-i uităm şi să-i cinstim pe cei care au făcut efortul să ne cunoască istoria şi să scrie în spiritul adevărului.

Unul dintre cei care se încadrează cu cinste în această categorie este ziaristul american Milton G. Lehrer, născut in 1906, în Brooklyn, New York, părinţii săi fiind evrei români. El îşi urmează părinţii care revin în România, aşa că o parte din studii le face în ţară, ceea ce-i permite să-şi însuşească la perfecţie limba română. Îşi continuă studiile la Paris, unde obţine titlul de doctor în drept internaţional. Întră în ziaristică, devenind corespondent de presă al săptămânalului parizian “La Tribune de Nations”, colaborează la diferite publicaţii europene, respectiv la ziarul israelian “Al Hamismar”. În vara anului1939 este trimis de către săptămânalul francez “La Tribune de Nations“, care era şi organ de presă al Societăţii Naţiunilor, în România pentru a face o anchetă privind situaţia minorităţilor naţionale. Pe această temă se ducea în occident o zgomotoasă campanie de presă antiromânească. După o documentare amănunţită în Transilvania, pe care o vizita pentru prima dată, la 6 octombrie 1939 comunică opiniei publice primele sale constatări: adevărul nu este cel prezentat de propaganda revizionistă maghiară, opinia publică occidentală este voit dezinformată, ungurii au şcolile lor, bisericele lor, asociaţiile lor, şi duc o viaţă potrivit tradiţiilor lor. Românii, victimile persecuţiilor de mai multe secole, nu au aplicat minorităţilor acelaşi tratament. În primul său articol pe această temă, Milton G. Lehrer se adresează opiniei publice europene astfel: “Dacă

pe lângă superioritatea numerică a elementului românesc, se are în vedere trecutul istoric al Transilvaniei, provincie autonomă timp de secole, încorporată Ungariei în 1867, putem să ne întrebăm cum este să se conceapă revizuirea Tratatului de la Trianon care nu a creat nici o nedreptate ci dimpotrivă a reparat una”. Rezultatele definitive ale documentării sale Milton Lehrer le va publica în anul următor în doua numere consecutive din “La Tribune de Nations” la rubrica Marile anchete ale Tribunei Natiunilor sub titlul “Minorităţile şi Europa de mâine” (3 mai 1940 şi 10 mai 1940), ultimul având subtitlul “Transilvania, pământ românesc“, exact titlul cărţii sale de mai târziu. La puţin timp după publicarea acestor articole, trupele naziste intră în Paris, iar Milton Lehrer se hotăreşte să se refugieze în Romania, unde ajunge în vara dramatică a anului 1940. Aici cunoaşte direct reacţiile societăţii româneşti la diktatele odioase ale lui Hitler, Mussolini şi Stalin. Stă de vorbă cu refugiaţi veniţi din teritoriile ocupate de Ungaria horthystă. În această perioadă cunoaşte oameni de ştiinţă români care îl ajută să adune materialul pentru lucrarea pe care o proiectase să apară atât în română, cât şi-n franceză sub titlul “Transylvanie – terre roumaine”. Lucrarea este terminată în martie 1944, dar lipsit de mijloace financiare, nu o poate publica decât în octombrie 1944, în limba română, intr-o formă incompletă, fără prima sa parte, consacrată problemei continuităţii, sub titlul “Ardealul – pământ românesc“.

După război, Milton Lehrer îşi reia colaborarea cu “La tribune de Nations” şi devine preşedinte al Asociaţiei corespondenţilor de presă străini din România.                                                            La sfârşitul lunii ianuarie 1945, apariţia cărţii este omagiată în saloanele restaurantului Athenee Palace. În postfaţa editiei din 1991, Edith Lehrer, soţia autorului, prezintă personalităţile care au participat: doi miniştri, Principesa Martha Bibescu, M. Tican Romano, ziarişti străini, directori de ziare, Gabriel Ţepelea, Romul Boilă şi alţii.

Edith Lehrer prezintă pe cei care au luat cuvântul si redă citate din cuvântările lor, foarte interesante. De exemplu, vorbind în numele Astrei, istoricul Vasile Neţea a spus “În apărarea pe care o face astăzi domnul Milton Ardealului românesc, ca şi mult obiditei sale populaţii, d-sa continuă o fericită tradiţie a publicisticii oneste din străinătate, care de la Brissot (1785 ), cel care se adresa împăratului Iosif al-II-lea pentru a protesta împotriva schingiuirii lui Horea, Cloşca şi Crişan şi până la marele Scotus Viator (R.W. Seton Watson) a ţinut în mod permanent să se prezinte în faţa umaniţăţii aspiraţiile sale spre libertate şi toate suferinţele românilor” ( pag. 516 ). Ziua de 30 ianuarie 1945, a fost o zi minunată pentru Milton Lehrer care îşi vedea eforturile răsplătite prin această caldă sărbătoare. A avut şi satisfacţia de a participa la festivităţile prilejuite de revenirea Ardealului de Nord la patria mamă. Democraţia era însă pe sfârşite în România şi se instala treptat dictatura comunistă. Cartea sa a fost pusă la index iar autorul prigonit. Atât el cât şi soţia sa sunt daţi afară de fiecare dată când reuşesc să-şi găsească un serviciu. Au încercat să emigreze dar cererile lor au fost respinse. Prigonit şi hărţuit, Milton Lehrer se îmbolnăveşte şi moare la 21 decembrie 1969. A fost înmormântat la Bucureşti, în pământul românesc, pe  care l-a iubit şi apărat cum n-a facut-o nici un alt american.

Cum l-au cinstit românii? In Bucureşti nu există nici măcar o stradă care să-i poarte numele, deşi sunt o grămadă cu denumiri stupide. Singurul oraş care l-a onorat dând numele său unei strazi este Cluj Napoca, probabil în perioada când a fost primar marele patriot Gheorghe Funar.  

În anul 1989 Ion Pătroiu, reuşeşte cu mari dificultăţi să reediteze cartea lui Milton Lehrer “Ardealul – pământ românesc“, dar tot în forma incompletă. D-na Edith Lehrer a adus din America, unde reuşise până la urmă să emigreze, manuscrisul primei părţi. S-a reuşit astfel ca după patruzeci şi şapte de ani cartea soţului ei, Milton G. Lehrer să vadă lumina tiparului în forma completă: “Ardealul Pământ Românesc. Problema Ardealului văzută de un American“ Editura Vatra Românească, Cluj Napoca, 1991. Ediţie completă îngrijită de Edith Lehrer şi Ion Pătroiu. De remarcat şi prefaţa scrisă de Ion Pătroiu şi postfaţa scrisă de Edith Lehrer. Cartea este deosebit de valoroasă atât prin exactitatea informaţiilor furnizate, fără părtinire, în spiritul adevărului, cât şi prin stilul alert, gazetăresc, ceea ce o face captivantă şi uşor de parcurs. A mai rămas însă o dorinţă, nerealizată nici până astăzi, aceea de a pune la dispoziţia publicului francofon, pentru care de fapt a venit să se documenteze în România Milton Lehrer, această carte pe care a redactat-o şi în limba franceză. Ea este necesară şi astăzi deoarece propaganda maghiară antiromânească este la fel de activă, iar riposta noastră în mediile occidentale foarte palidă. În plus coloana a V-a bursierilor Sörös este foarte activă în România ajungând să se înfiltreze în cele mai înalte sfere de decizie. Este o situaţie agravantă faţă de perioada interbelică.

Se va gasi oare un patriot, printre cei 300 de milionari români, care să sponsorizeze publicarea în franceză şi, de ce nu, în engleză a acestei cărţi şi o reeditare în română?

Pentru că din partea Institutului Cultural Român sau a Ministerului de Externe sunt slabe speranţe că o vor face.

Ioan Ispas, Newark, Delaware, SUA

Regretele veteranului de război Ioan Rusu (II)

Posted by Stefan Strajer On February - 16 - 2010

 Regretele veteranului de război Ioan Rusu (II)

Autor:George Petrovai

                Mă aflu din nou în casa distinsului colonel Ioan Rusu, o casă mare şi frumoasă, care are ca centru gravitaţional colecţia de amintiri a veteranului celui de-al doilea război mondial, colecţie formată din cărţi, broşuri, fotografii (la loc de cinste sunt aşezate pozele regelui Mihai I şi a mareşalului Ion Antonescu), ţinute militare (inclusiv cea de gală), decoraţii (cam o duzină) şi distincţii militare. Pe scurt, un muzeu militar în miniatură. Şi pentru ca impresia de muzeu să fie deplină, la loc de onoare este arborat drapelul regimentului sub faldurile căruia interlocutorul meu a luptat alături de nemţi până în inima Rusiei sovietizate, iar apoi – după întoarcerea armelor împotriva foştilor aliaţi, destinul său de militar de carieră să-l poarte până în Munţii Tatra…

                Dialogul se leagă repede, dovadă că fiecare dintre noi era în sinea lui dornic ca eseul-interviu intitulat Confesiunile veteranului de război Ioan Rusu, să fie continuat de-acolo unde fusese întrerupt de imperativele momentului: problemele de sănătate ale convorbitorului meu, respectiv limitele impuse de decenţa reportericească.

                Fac precizarea că domnul Ioan Rusu se vădeşte în toate cele un admirabil interlocutor: răbdător şi atent la întrebări, cuceritor în modul de narare a evenimentelor, înzestrat cu o memorie prodigioasă, toate aceste însuşiri ale domniei-sale aducându-mi-l în minte pe fenomenalul Petre Ţuţea, cu care deasemenea am avut cinstea ca în anul 1990 să stau de vorbă în garsoniera sa de la etajul şase a unui bloc din Cişmigiu.

                Întrebare: V-a încercat vreodată frica de moarte înainte de angajarea în luptă?

                Răspuns: Nu m-a încercat propriu-zis sentimentul de frică, ci acea teribilă emoţie ce ne cuprinde pe fiecare dintre noi în momentele cruciale ale vieţii. Ori războiul, prin însăşi natura sa negatoare a viului, înseamnă o neîntreruptă succesiune de atari momente pe muchie de cuţit. Căci războiul, aşa cum l-am receptat eu ca individ, se cheamă a fi un permanent joc cu focul, mai exact cu moartea.

                Dar pentru o mai corectă încadrare a afirmaţiei mele anterioare, vă rog să ţineţi cont de situaţia mea cu totul specială de la acea vreme, când datorită faptului că încă nu împlinisem vârsta de 18 ani, am fost admis la Şcoala militară doar prin dispensă regală! Deci eram, vorba lui Creangă, un copil şturlubatec, călăuzit de sentimente debordante şi angajat în aflarea unor modele vrednice de-a fi urmate.

 În paranteză fie spus, de-a lungul întregii vieţi mi-am îndreptat admiraţia şi stima spre doi oameni de seamă ai României moderne: Majestatea-sa regele Mihai I şi mareşalul Ion Antonescu. De unde şi nedumerirea mea după schimbarea macazului politic, că România nu a redevenit de îndată monarhie aidoma Spaniei postfranchiste, mai ales că fostul preşedinte Emil Constantinescu a promis solemn acest lucru…

Revenind la întrebarea pusă, ţin să precizez că am simţit cu adevărat frica în două momente ale vieţii, situate la oarecare distanţă în timp. Prima dată atunci când luptam alături de ruşi şi când din atitudinea lor mi-am dat seama cam ce sentimente nutreau faţă de români, respectiv cam ce plăcintă îi pregăteau României. Căci, vă rog să mă credeţi, e un eufemism a spune că luptam cot la cot, atâta timp cât ruşii (la fel ca nemţii cu ceva timp în urmă) ne împingeau pe noi în faţă în toate acţiunile cu un grad mare de risc.

Pentru a vă face o idee despre “fructoasa colaborare” dintre militarii români şi ruşi, vă ofer două exemple edificatoare: a)După ocuparea prin lupte a unei localităţi, ruşii se instalau cu mic cu mare în case, nouă românilor revenindu-ne pentru încartiruire fie periferia respectivei localităţi, fie – după caz – liziera pădurii din apropiere; b)În actualul judeţ Satu-Mare, mai exact în localitatea Medieşu Aurit, ruşii au trecut într-una din zile la masive rechiziţionări de cai pentru hrană şi călărie, ocazie cu care mi-am pierdut şi eu mult îndrăgitul meu cal. Cu mâna pe inimă recunosc că nici la moartea mamei n-am plâns mai amarnic ca la pierderea acestui scump şi neuitat prieten.

(Cu mâna tremurândă de emoţia amintirilor, nu doar de boala lui Parkinson, convorbitorul meu îmi arată pe peretele din faţa noastră un tablou cu capul mândru, ţintat în frunte al unui cal!)

Al doilea moment din viaţă când realmente mi-a fost teamă, continuă după ceva timp interlocutorul meu, se situează la câţiva ani după încheierea războiului. Într-o bună zi sunt chemat la Direcţia Politică a Armatei, unde mi se spune textual că am un înger păzitor în persoana generalului Constantin Doncea, altminteri aş fi înfundat închisoarea din Piteşti.

                Întrebare: Ştiaţi că sub directa îndrumare a sinistrului general Nikolski, la închisoarea din Piteşti se derula atrocele program de reeducare?

                Răspuns: Vă daţi seama că la acea vreme n-aveam cum cunoaşte prea multe chestiuni legate de respectivul program. Dar ceva-ceva tot a transpirat, aşa încât am reuşit să-mi fac o vagă idee despre iadul de-acolo. Ştiam însă cu precizie că aproape în fiecare zi erau ridicaţi ofiţeri şi subofiţeri de carieră (unii dintre ei foşti camarazi de-ai mei), şi că aceştia dispăreau fără urmă. Pot spune că am scăpat ca printr-o minune, doar cu teama obsedantă că urmează să fiu săltat dintr-o clipă în alta…

                Întrebare: Aţi cerut să intraţi în fostul partid bolşevic?

                Răspuns: Niciodată, pentru că nedezminţitele mele simpatii monarhiste m-au ajutat să înţeleg că românii nu pot spera ca binele să fie implementat în România de către agenţii Moscovei, aproape cu toţii străini de neam şi ţară. Fireşte, atari gânduri nu puteau fi împărtăşite nimănui în acele teribile vremuri când delaţiunea făcea ravagii, iar viaţa unui om nu valora nici măcar o ceapă degerată. Subliniez că pur şi simplu într-una din zile mi-a fost înmânat carnetul de partid.

                Întrebare: Acum că suntem într-o adevărată fundătură, regretaţi că v-aţi pus de-atâtea ori viaţa în primejdie pentru libertatea şi binele românilor? Altfel spus, vă vine vreodată să exclamaţi aşa ca îndureratul Petre Ţuţea: “Pentru poporul ăsta de năuci am luptat şi suferit eu atâţia ani?”

                Răspuns: Nu regret că am luptat pentru România şi ai mei! Dar regret când constat că de-atâţia ani batem pasul pe loc şi când văd că faptele sunt sistematic substituite ba cu promisiuni meşteşugite, ba cu scuze bine ticluite. Regret, deasemenea, că veteranii de război sunt complet ignoraţi, că brava armată română de odinioară a fost înlocuită cu mercenari şi că la Sighetul Marmaţiei nu există un muzeu militar, unde să fie cunoscute şi cinstite faptele vitejeşti ale militarilor de carieră din perioada interbelică şi din timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale.

                Iar cum o atare stare de lucruri mă mâhneşte peste măsură, abia aştept să se instaleze primăvara şi eu să ies la pescuit pe Tisa, Iza şi Mara…

   George Petrovai, Sighetul Marmaţiei, februarie 2010

Al XI-lea Congres Internaţional de Dacologie: “Malus Dacus”- 2010

Posted by Stefan Strajer On February - 9 - 2010

 ANUNŢ

Al XI-lea Congres Internaţional de Dacologie: “ Malus Dacus”- 2010

                                        Mai 28-29, 2010
                                        Alba Iulia, România

                              Dacia Revival International Society

                            21-26 Broadway, New York, NY 11106, U.S.A.

                        Phone: (718) 932- 1700 or 031 810 6172; FAX: (718) 728- 7635;

                              E- mail: Malusdacus2010@gmail.commail@dacia.org 

                                                  Website: http://www.dacia.org/

Doamnelor şi domnilor,

      «Dacia Revival International Society» are deosebita onoare de a vă invita să participaţi cu lucrări ştiinţifice la cea de-a XI-a ediţie a Congresului Internaţional de Dacologie «Malus Dacus 2010 », ce  va avea loc la Alba Iulia, în zilele de 28-29 mai 2010, Universitatea „1 Decambrie 1918” strada Nicolae Iorga 11-13.

Mihai Viteazul este primul care a reunit cele trei ţări Valahia, Moldova şi Transilvania, ţări de aceeaşi limbă şi de aceeaşi credinţă, într-o singură patrie. Împlinirea a 410 ani de la Re-Unirea înfăptuită la Alba Iulia de către Viteazul Domnitor este un moment de profundă mândrie patriotică şi de aceea tema congresului nostru are drept scop prezentarea şi omagierea primului reunificator de ţară, Mihai Viteazul, cel care a repus Dacia, chiar dacă pentru scurt timp, între graniţele ei de altădată.

In documentele şi misivele  care circulau între complotiştii de la est la vest, Voievodul nostru era numit Malus Dacus adică Dacul Cel Rău.

      O astfel de personalitate măreaţă şi care a înfăptuit un act  istoric unic trebuie să fie cunoscută şi apreciată aşa cum se cuvine.

 Aşa cum v-am obişnuit din anii trecuţi, sesiunile şi programele asociate congresului vor acoperi multiple aspecte ale istoriei Daciei. Aceste multe şi variate oportunităţi de schimb intelectual vor marca stadiul actual al cercetărilor şi vor sugera direcţiile lor viitoare, dând în acelaşi timp, atât cercetătorilor consacraţi cât şi celor mai tineri, un forum în cadrul căruia să-şi prezinte comunicările.

  Programul ştiinţific al congresului include următoarele secţiuni:

Secţiunea 1 – Personalitatea şi simbolismul lui Mihai Viteazul.

Secţiunea 2 – Alte aspecte ale istoriei Daciei.

Secţiunea 3 – Pentru studenţi

Secţiunea 4 – Pentu elevi

Vizitaţi www.dacia.org pentru noutăţi, schimbări şi adăugiri.

 Cu stimă,

 Directorul comitetului de organizare,

 Andrei Bănică

Aşteptăm confirmarea participării dumneavoastră, precum şi un rezumat al prezentării pe care doriţi să o sustineţi la Congres, rezumat care să nu depăşească 2 pagini (font Times New Roman, preferabil cu diacritice) în format electronic, pe adresa Malusdacus2010@gmail.com , mail@dacia.org sau, sub formă de CD/dischetă/material dactilografiat, prin poştă, pe adresa :

Dacia Revival International

Str. Cercelus nr. 71

Sector 3, Bucuresti

Telephon : +40 726 113 151

Monarhia romåna. Inceput frumos, final rusinos. (2)

Posted by Stefan Strajer On February - 9 - 2010

Monarhia romåna. Inceput frumos, final rusinos. (2)

Autor: Aurel Sergiu Marinescu
In final, Stalin a vazut ca si fiul poate sa-i fie folositor pentru cåtiva ani, si tot atåt de slugarnic ca si tatal asa ca l-a pacalit cu cåteva acadele numite: Ordinul Victoria, un avion mic si altele, folosindu-l atåta timp cåt a avut nevoie de el, adica de prezenta lui decorativa.
De aceea nu este deloc de mirare faptul ca azi, in scurtele sale discursuri, fostul rege Mihai vorbeste, numai despre „scumpul meu bunic Ferdinand”, numai de Hohenzollernii Regele Carol I si Ferdinand I, cunoscuti si apreciati ca fauritorii Romåniei moderne. El lasa impresia ca n-a fost procreiat de un tata care a fost Carol II despre care este constient ca a fost o catastrofa pentru tara – deci el s-a nascut ca zeii din „spuma marii”.
Dintr-o decenta nobiliara, autorul lucrarii de mai sus (Joachim von Kürenberg, mentionat in numarul precedent, n.n.) si datorita faptului ca autorului i-au lipsit informatiile despre activitatea lui Carol II in exilul sau din Spania, Portugalia, Mexic, Cuba, Brazilia si inapoi in Portugalia (cartea fiind scrisa in 1950) si deasemeni, autorul din pudoare, nu a detaliat toate aspectele imorale, ale dinastiei Hohenzollern. Ca urmare consideram ca este necesar pentru doua generatii de romåni sa cunoasca si mai pe larg ce s-a intåmplat, cu adevarat, in domniile ultimilor doi regi ai Romåniei – Carol II si Mihai I. Asta nu inseamna ca inaintasul Rege Ferdinand si mai ales Regina Maria au avut o viata model de moralitate. Sunt destule de spus despre membrii familiei Hohenzollern din Romånia (printesa Ileana, Elisabeta, printul Nicolae si altii).
Gradul cel mai inalt de imoralitate, de promiscuitate, l-a atins Carol II. Trecutul sau este extrem de bogat in fapte, impletit cu afaceri, jafuri si aventuri sentimentale. De aceea asupra acestui „tata” de care fiul sa face ca nu-l cunoaste si n-ar fi auzit de el, vom starui mai mult, deoarece se vede clar imoralitatea ce a domnit in familia regala romåna. In spatele „maretului” rege s-au ascuns toate putreziciunile, toate orgiile si toate faptele nerusinate ce se petreceau in garsoniera din strada Palatului, in vila din Aleea Vulpache si in toate castelele regale. Viitorul suveran si-a inceput cariera „sentimentala” luånd amantele tatalui sau; Mita Biciclista i-a fost initiatoare, pentru ca Lili Gheorghiade dupa ce a secatuit caseta particulara a tatalui si-a continuat opera, golind-o si pe aceea a fiului. Carol II a inceput o serie de orgii vestite in anii premergatori primului razboi mondial. Castelul sau personal de la Sosea a devenit un adevarat lupanar. Prin 1915-1916, pasiunea „cea mare” a lui Carol a fost Zizi Lambrino, cu care s-a casatorit in timpul razboiului, fugind in secret la Odessa, de la Cartierul General al armatei. Carol era ofiter romån iar fapta sa se chema tradare si oricare in locul sau ar fi fost trimis in fata plutonului de executie.

Foto.Regele Carol II cu fiul, Regele Mihai.

Carol insa a fost reprimit in armata si Zizi trimisa, impreuna cu un august vlastar (este vorba de Mircea, n.n.), nascut intre timp, la Paris, unde a ramas påna la moarte. Si pentru ca bietul Carol sa poata uita si sa se consoleze, a fost imbarcat pe un yacht si trimis sa se plimbe prin Oceanul Indian påna in Japonia. Desigur ca divertismentul regal a fost subventionat din bugetul tarii. Pe vasul de croaziera, in drum spre Japonia pentru vindecarea „bolii sentimentale a desfrånatului”, Carol s-a tinut de chefuri iar in fiecare port erau aduse la bord prostituate sau sotii de ofiteri englezi. Intors in tara, Carol a avut legaturi cu o frumoasa actrita casatorita – sotul un foarte cunoscut artist. Sotul a incercat sa demaste mocirla de la curte dar nu a reusit.
In sfårsit Carol a intålnit „marea pasiune”, pe Elena Magda Lupescu (Wolf). El va fi legat cu statornicie de aceasta femeie. Cu toate ca, prin viata lui s-au perindat sute de femei, acesteia i-a ramas credincios påna la moarte. Elena Magda Lupescu a exercitat o influenta deosebita asupra regelui.
In vila din Aleea Vulpache se puneau la cale toate afacerile. Intre doua jocuri de poker se formau guverne sau se ridicau oameni. Impreuna cu Carol, Elena Lupescu a facut afaceri colosale; inzestrarea armatei, timbrul aviatiei s.a.
In 1926, la 4 ianuarie, Carol este indepartat de tron si silit sa se exileze. A plecat la Paris, impreuna cu Elena Lupescu unde isi continua chefurile si unde viziteaza toate cartierele desfråului si betiilor. Numai ca viata aceasta costa bani si ex-printul i-a gasit. Pe de o parte primea din tara de la familie si de la guvern, destui bani, dar putini pentru cheltuielile lui.
Pe de alta parte a intrat in legatura cu unele persoane politice din tara care i-au promis ca il vor aduce pe tron. La guvern erau taranistii gelosi pe succesele liberalilor ce se intinsesera pe decade. In acelasi timp, a luat contact cu cercurile financiare din Paris cu care in acelasi timp trata si guvernul romån un imprumut in vederea stabilizarii. Carol a facut presiuni prin acestia pentru revenirea sa pe tronul Romåniei. Si in final a reusit, mai ales ca financiarii parizieni si londonezi il si imprumutasera cu sume substantiale. Carol le-a promis ca in cazul revenirii sale in tara le va acorda posibilitati de venituri importante ca sa le rasplateasca darnicia. Si ca rege s-a tinut de cuvånt fata de ei.
Intors in tara, ca rege (in 1930), Carol a fost si mai desfrånat. Pe långa amantele care aveau un stagiu mai indelungat, el aducea noapte de noapte, in apartamentul din spatele palatului, femei de toate categoriile. S-au perindat pe acolo, prostituate, fetiscane oarecare, fiice si sotii ale ministrilor si magnatilor. Cei din urma isi aduceau singuri femeile påna la poarta. Nu conta familia daca in joc era obtinerea de noi privilegii, avantaje financiare sau titluri – iar destrabalarea regelui era un bun prilej care nu trebuia scapat.
Regele Carol II iesea pe jos noaptea, sau la volanul masinii sale si culegea femei de pe strada. Gabriel Marinescu, prefectul politiei capitalei punea pe portiunea Sf.Ionica, Cåmpineanu, Brezoianu, cele mai frumoase prostituate. „Dl.Popescu” le ducea apoi in apartamentul sau unde urma un ceremonial tip pentru orice femeie. La plecare, femeia primea de la aghiotant un plic cu bani – ceea ce demonstra ca nu era prea darnic.
Carol mai avea si altele cu durata diferita. Era in perioada in care se lansase moda „miss”-urilor si care se practica in toate tarile. Carol insa, show-ului i-a dat o solutie practica. Organiza concursuri „miss” – cåstigatoarea devenea, din oficiu, amanta regala. Cazul cel mai cunoscut a fost al Martei Dumitrescu, pe care regele a expediat-o in strainatate. Si actritele erau „slabiciunea” augustului suveran. De la Josephine Backer si Mirna Loy, trecånd pe la artistele noastre de revista si påna la vedeta de cinema Any Ondra, „prietenele” regelui au fost felurite si numeroase. Desigur aceasta comportare era un mijloc de a sprijini cultura romåna, altfel, titlul de „rege al culturii” nu isi gaseste justificare.

Foto.Regina Ana, sotia lui Mihai.
La Elena Lupescu, in Aleea Vulpache, aveau loc jocuri de carti si betii montruoase. Acolo au mers, de obicei, oamenii de banca si magnatii industriei care erau fericiti sa lase in punga regala cåteva milioane, ceea ce insemna noi si mari avantaje ce urmau sa le fie acordate. La masa de poker se faceau afacerile dar se formau si guvernele. Acolo a fost aranjat guvernul Goga si tot acolo, mai tårziu, numirea lui Armand Calinescu. Nelipsiti la partidele de joc, erau rivalii Max Auschnit si Nicolae Malaxa. Si acest imoral si vicios monarh a domnit timp de zece ani, lingusit de ministrii si magnatii industriei si finantelor, storcånd mereu banii poporului.
Iata cum Carol II a condus tara „fara preget si fara odihna”, „cu cea mai desavårsita dragoste”, pentru „binele Romåniei”! Nu pare hazliu?
Mirror Magazine din New York, datat 12 februarie 1961, intr-un articol intitulat „Lupta salbatica pentru averea lui Carol”, descrie actiunile intreprinse de fostul rege Mihai, primul fiu al ex-regelui Carol, numit „printul Carol” si Elena Magda Lupescu, fosta Tåmpeanu si fosta sotia unui locotenent, devenita amanta lui Carol, pentru mostenirea averii ramase dupa moartea sa – ea fiind casatorita oficial cu Carol.
Revista face afirmatia ca cea mai dezordonata Casa Regala a tuturor timpurilor este aceasta „casa regala” a Romåniei, dupa ce descrie intreaga viata a fostului rege aventurier Carol; dezertarea, abdicarile de la tron, casatoria cu Elena a Greciei, nasterea fiului, amanta Lupescu de o viata.
Se apreciaza ca lupta pentru averea sa ramasa – bani, bijuterii, proprietati si obiecte de arta, inseamna lupta pentru 90 milioane dolari (la nivelul 1961 valoarea dolarului – probabil azi in 2007 ar fi 200 milioane).
Deasemeni, ca o noutate, articolul precizeaza ca dupa 37 de ani de lupta, in 1957, la 4 ani dupa moartea mamei Zizi Lambrino si moartea singurului ei barbat, Carol, un tribunal portughez a hotaråt ca Mircea este primul fiu legitim al fostului rege si are dreptul sa se numeasca Printul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.
Si justitia franceza s-a pronuntat in acelasi sens. Ceea ce a convins ambele tribunale a fost prezentarea a peste 1.000 de scrisori de dragoste scrise de Carol lui Zizi, in care ii declara dragoste chiar si casatorit cu Elena de Grecia, mama celui de al doilea fiu al sau (Mihai).
Presa europeana a avut un subiect suculent si ziarele, revistele au scris numeroase reportaje cu privire la regele Carol II si viata sa.
De exemplu, la 27 iunie 1930, confidential, de la Legatia romåna din Lisabona, a fost expediata o corespondenta (nr.297) direct prof.G.G.Mironescu, atunci Ministrul Afacerilor Straine, cu urmatorul continut: „Domnule Ministru, avem onoarea a trimite alaturat Excelentei Voastre, in original si traducere, o corespondenta din Bucuresti aparuta in „Diario de Lisboa” din 24 iunie 1930. „O drama de dragoste. Poporul romån asteapta impacarea printesei Elena cu regele Carol“. „Bucuresti, iunie – publicitatea si opinia publica formeaza legenda despre Majestatea Sa, printesa Elena si secretul vietii sale. A existat si un anunt ca ea s-ar fi impacat cu sotul ei si ca ea a decis sa stearga trecutul cu buretele. Altii afirma contrariu, asigurånd ca impacarea nu se va face niciodata, ca printesa Elena asa distanta si asa ascultatoare la sunetul inimii, niciodata nu va fi atrasa de pasinile politice.
Adevarul este ca „regina“ continua sa locuiasca in palatul ei din Kisselef iar regele in resedinta din Cotroceni. Ei nu s-au intålnit decåt de doua ori dupa revenirea lui Carol. Ultima oara a fost la un prånz la printul Nicolae. Ceea ce se poate spune ca lucrurile nu sunt asa de bune cum se crede.
Poporul romån continua sa creada in viitor impacarea definitiva a sotilor regali, reluarea vietii conjugale care va marca solutia politica si morala.
Intre timp asteptånd reintoarcerea sa pe tron, printesa Elena nu conteneste de a domni asupra inimii poporului. Operele de caritate sunt dragostea ei care o absoarbe in mod complet. De doua sau trei ori pe saptamåna ea viziteaza Dispensarul Sfånta Elena care a fost fondat de ea. Bolnavii, doctorii, infirmierele o adora ca pe un idol, ca pe o sfånta. Este o femeie care sufera si totusi te simti bine in anturajul ei.
Departe de privirile indiscrete, printesa Elena se refugiaza in umbra manastireasca a palatului Kisselef, care se inchide ca un mormånt, in timp ce ea intra pentru a se ruga. Poporul romån se roaga cu ea, pentru ca viata lui sa suråda din nou – la fel ca si dragostea”. Si Carol a expulzat-o pe Regina Elena.
Dupa Diktatul de la Viena (30 august 1940), situatia regelui Carol al II-lea a devenit imposibila. Poporul romån indurerat si revoltat il acuza in gura mare de incapacitatea sa politica ce dusese tara la dezastru. Acuzatiile erau profund indreptatite fiindca regele, dupa ce l-a demis pe Nicolae Titulescu in 1937, a luat asupra sa responsabilitatea politicii externe care s-a soldat cu sfårtecarea tragica a statului. Romånia a pierdut intr-un an, Basarabia, Bucovina de Nord, tinutul Hertei, Ardealul de Nord si cele doua judete din sudul Dobrogei. Tot valul de nemultumiri acumulate in 10 ani de jaf tålharesc si destrabalare fara fråu, ce facusera din palatul regal un tripou si un lupanar, se ridica furios impotriva tronului, si regelui acum cånd dictatura sa si a camarilei sale nu mai avea puterea sa il inabuse.
Guvernul Gigurtu, care avusese sarcina de a lichida politica nefasta, a demisionat. Carol, izolat si unanim acuzat, si-a vazut colacul de salvare in generalul Ion Antonescu – scos, spre uimirea politicienilor – din domiciliul fortat de la Bistrita olteana, unde il internase peste capul si fara stirea guvernului Gigurtu. A face dintr-un adversar ambitios, un salvator, era solutia disperarii. Ion Antonescu voia sa alcatuiasca guvernul cu Iuliu Maniu si Dinu Bratianu. Acestia i-au oferit colaborarea daca obtine de la rege puteri dictatoriale.
Carol, incoltit din toate partile, a suspendat Constitutia si l-a numit dictator pe Antonescu, prin decretul din 4 septembrie 1940. Acest decret era semnalul totalei infrångeri a aceluia care timp de 10 ani a fost satrapul Romåniei, pe care a jefuit-o in mod barbar.
Cei doi sefi de partide compromise i-au conditionat noului conducator, colaborarea, de abdicarea regelui. Ion Antonescu s-a executat si in noaptea de 5 spre 6 septembrie, Antonescu a obtinut abdicarea. Dar Carol in mijlocul dezastrului tarii, s-a tocmit ca un geambas. El a cerut ca despagubire pentru renuntarea la tron, suma de 24 milioane lei/aur, platibila in interval de doi ani, cu care Antonescu a fost de acord. Cånd a venit in discutie succesiunea la tron a lui Mihai, Elena Lupescu, concubina lui Carol, furioasa pe tara care ii scapa din gheare, s-a opus cu inversunare. Voia sa ia in strainatate si progenitura regala. Ion Antonescu a infruntat-o, iar Carol i-a cedat, in speranta ca lasa in urma un agent docil, in fiul sau. Ce rezulta de aici? Ca viitorul rege al Romåniei, Mihai I, desi in acel moment, major, n-avea niciun pic de personalitate sau de vointa proprie. El era un simplu obiect pasiv in mijlocul tårguielii. Daca Elena Lupescu ar fi biruit, el s-ar fi supus orbeste cocotei regale si ar fi plecat tot asa cum s-a supus parerii adverse si a ramas; Mihai a fost o papusa in måinile celor ce se tårguiau pe soarta tarii.
Toate aceste informatii si cele ce urmeaza au fost scrise de Nichifor Crainic, fostul ministru al propagandei, in guvernul Antonescu; informatii pe care le-a aflat direct din gura maresalului Ion Antonescu, la un ceas de cånd s-a produs scena abdicarii.
In dimineata zilei de 6 septembrie, la ora 5, a sosit la palatul Cantacuzino, unde se afla sediul Consiliului de Ministri (Guvernul din acel timp, n.n.) si generalul Antonescu, care de fapt se afla singur, Mihail Manoilescu, girantul Ministerului de Externe (desi Guvernul Gigurtu demisionase, ministrii ramasesera giranti). El nu a adus scrisoarea de abdicare a lui Carol care era asteptata conform intelegerii, in schimb aducea scrisoarea de garantie prin care tara trebuia sa-i plateasca lui Carol cele 24 de milioane de lei/aur, pretul abdicarii. Astfel regele trebuia sa se asigure intåi de bani si numai dupa aceea sa renunte formal la tron. Antonescu i-a citit-o lui N.Crainic apoi injurånd a semnat-o.
Tot ce se petrecea atunci in tara venea din porunca si sub vigilenta germana; legatia germana i-a interzis generalului Antonescu sa faca un guvern cu I.Maniu si Dinu Bratianu si i-a impus sa i-a la cårma tarii pe Horia Sima si pe legionari.
Scrisoarea lui Carol de abdicare a sosit cu intårziere, adusa de un functionar al palatului. Dupa citirea ei, Antonescu a hotaråt sa-l instaleze pe rege (Mihai,n.n.). Vasta sala a tronului era goala. Toate lichelele si afaceristii camarilei unei domnii tålharesti disparusera. Intr-un colt girantii Justitiei, Externelor si Internelor; la mijloc Ion Antonescu, Gh.Lupu, presedintele Curtii de Casatie si Patriarhul Nicodim; in ungherul din dreapta casa militara si civila reprezentate de circa 20 de persoane.
Cånd Mihai – viitorul rege a intrat in Sala tronului, Patriarhul i-a inmånat o hårtie pe care era scris juramåntul format dintr-o singura fraza, compusa de generalul Antonescu. Mihai, bålbåind fiecare cuvånt, nu a jurat pe Constitutia tarii – care era atunci suspendata de tatal sau – ci el ca rege a jurat lui Ion Antonescu credinta – celui care era atunci „seful statului”.
Dupa acest act caraghios, I.Antonescu in cåteva cuvinte a cerut noului rege sa respecte legile tarii. Nimeni din cei prezenti nu era reprezentant al poporului. Poporul romån a fost absent la inscaunarea lui Mihai. El era simbolizat prin golul enorm al salii pustii a tronului. Nici tronul din fundul salii nu a fost atins de rege care insa, intr-o tacere rece, a dat måna cu fiecare participant, iar cånd a trecut in grupul casei militare si civile a izbucnit un plåns general, plångeau cu totii ca la o inmormåntare. Usa prin care intrase Mihai a ramas intredeschisa si prin deschiderea ei – ca o crapatura – fostul monarh alaturi de cocota Elena Lupescu asistase la instaurarea fiului sau, odrasla unei familii intrata in putrefactie. Asa ca a asistat si Elena Lupescu care a fost unul din groparii dinastiei Hohenzollern.
Cånd la 14 septembrie 1940, Antonescu si-a format noua echipa guvernamentala, a convocat pe giranti (fostul guvern Gigurtu) pentru ramas bun. Facånd expunerea evenimentelor, el a cautat sa mentioneze ca nu a patat „Tronul Tarii cu nici o picatura de sånge” si a incheiat cu cuvintele: „Astfel am ridicat in fruntea tarii pe idiotul asta!”. Desigur era vorba de Mihai caci cu infantilismul lui cerebrar, iremediabil, Mihai a fost ridicat nu din vointa poporului romån care nu l-a confirmat niciodata. El a fost un simplu manechin regal expus in vitrina statului.
(va urma)

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (VI)

Posted by Stefan Strajer On February - 5 - 2010

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (VI)

Autor: Nicolae Balint

 

În perioada interbelică, deşi avea un potenţial economic mult redus, Ungaria a reuşit să identifice şi să aloce resursele financiare necesare derulării unui spionaj total împotriva României, Yugoslaviei şi Cehoslovaciei. În cea mai mare parte, resursele erau alocate de la buget, dar o bună parte proveneau şi din donaţiile diasporei maghiare, care orientând aceste sume spre propaganda revizionistă din străinătate, degreva în fapt statul maghiar de efortul de mai susţine financiar această importantă direcţie de acţiune a serviciilor speciale maghiare. Începând cu anul 1926, selecţia cadrelor de informaţii maghiare s-a realizat în mod deosebit din rândul absolvenţilor de studii universitare care cunoşteau mai multe limbi străine, acordându-se o atenţie aparte pregătirii lor în centre de instruire bine conspirate, dar şi perfecţionării, fidelizării şi stabilităţii acestora în cadrul sistemului de informaţii care i-a selectat. Patriotismul, inteligenţa şi competenţa dovedite pe parcursul timpului, i-au ferit pe aceştia de consecinţele schimbărilor istorice pe care le-a traversat Ungaria. Şi ca o exemplificare în acest sens – făcând însă un arc peste timp -, se cuvine a menţiona faptul că în timp ce la noi, după 1989, se clama sus şi tare, dar fără niciun pic de discernământ, „Moarte securiştilor!” şi „Desfinţaţi Securitatea!”, în Ungaria, reorganizarea serviciilor de informaţii (A.V.H.), s-a făcut la modul discret, dar competent, ţinându-se seama de criteriile enunţate anterior. În noile condiţii istorice, Ungaria a renunţat la serviciile a mai puţin de 150 de cadre de informaţii, mai precis la cei ce au aparţinut structurilor de comandă, compromişi prin însăşi gradul de expunere al funcţiei pe care o reprezentau public, ei fiind identificaţi din această poziţie cu însuşi sistemul comunist. În schimb, profesioniştii au fost păstraţi în sistem. Ungaria îşi reorganiza serviciile, îşi reevalua modalităţile de acţiune şi posibilităţile, în condiţiile istorice nou create. În fapt, obiectivele ei au rămas însă aceleaşi. Şi asta pentru că vechile obsesii, erau acum reactualizate… 

 

Cele mai importante centre de spionaj şi încadrarea agenţilor

Unele dintre cele mai bine organizate centre de spionaj din Ungaria interbelică, erau la Szőlnők, la Miskolcsz şi la Szeged, ultimele două fiind destinate culegerii de informaţii din spaţiul românesc. Din rapoartele informative ale Secţiei a II-a din Marele tat Major al armatei române, a reieşit faptul că mai existau şi posturi independente de spionaj situate în diverse localităţi de frontieră, şi care aveau un mare grad de mobilitate ele putând fi oricând relocate. Aceste posturi independente erau subordonate în mod direct centralei din Budapesta. Împărţit în 5 categorii – după studiile absolvite, capacităţile intelectuale şi mediul profesional de provenienţă – personalul selectat pentru munca de informaţii de către Ministerul Apărării, Ministerul de Interne şi Ministerul Afacerilor Străine, era apoi pregătit în şcoli (centre) speciale comune, ce aparţineau Ministerului Apărării din Ungaria, dar aşa-numiţii „agenţii speciali”, precum şi consilierii de legaţie, erau pregătiţi în Şcoala superioară de spionaj a Marelui Oficiu de Cabinet, pe lângă care mai funcţiona – dar separat de aceasta -, Şcoala de spionaj a prelaţilor. Cei mai buni absolvenţi, erau trecuţi în categoria „marea agentură”, iar ceilalţi dobândeau calitatea de „agenţi calificaţi”, putând fi încadraţi în munca de informaţii imediat sau în viitorul apropiat.

Folosirea femeilor şi a teroriştilor

Dincolo de anumite idei preconcepute, folosirea femeilor în munca de informaţii, ar putea să pară la prima vedere, doar o intrigă de roman ieftin. Trebuie spus însă că la fel precum serviciile de spionaj sovietice, şi cele similare maghiare au acordat o importanţă deosebită folosirii femeilor în această muncă considerată – potrivit unui as al servicilor de spionaj, colonelul german Walter Nicolai -, o „meserie numai pentru gentlemani”. Uzând de farmecul personal şi instruite sumar de către agenţi speciali sosiţi de la Budapesta, unele dintre etnicele maghiare din Transilvania care au acceptat să lucreze pentru serviciile de informaţii din Ungaria, aveau drept sarcină să se angajeze ca bucătărese, menajere, guvernante, etc. în familii române de magistraţi, politicieni, militari de carieră, funcţionari superiori, din Bucureşti, dar şi din alte oraşe ale România, cu scopul de a obţine informaţii de orice natură. Dacă procurarea de informaţii, apoi sinteza şi analiza acestora erau principalele preocupări ale serviciilor de informaţii maghiare, folosirea teroriştilor reprezenta o etapă superioară în realizarea în practică a unor planuri mult mai elaborate şi mai vaste. Potrivit unui raport-sinteză, elaborat în 1939 de către lt.col. Gheorghe Petrescu, ofiţer de informaţii în Secţia a II-a din Marele Stat Major al armatei române, peste 80% din teroriştii care urmau să acţioneze pe teritoriul statului român – în număr de circa 400 în 1939  şi care se găseau deja la momentul respectiv, sub diverse acoperiri, pe teritoriul statului român – erau pregătiţi de armata maghiară. Ei fuseseră instruiţi anterior în Budapesta, pe strada Kinczi, nr. 29, în grupuri de câte 5 persoane. Preluaţi apoi de lt. Kovacs Tivadar, erau pregătiţi informativ, prin scurte instructaje, în cazarma Hadik. La final, într-o unitate pirotehnică situată în cartierul Budafok, teroriştii maghiari erau instruiţi în folosirea materialelor explozive.   

Foto.Bethlen Istvan, fost prim-ministru al Ungariei, intre 1921-1931 (in mijloc, pe scaun)

                                (va urma)

NICOLAE  BALINT

CASETA 1

„…Ungaria şi Bulgaria, sprijinite de Germania, vor revendica teritorii din România (…), iar 400 de terorişti unguri au fost trimişi în ţara noastră  pentru a fi pregătiţi să înceapă acţiuni de minare…”

(Fragment dintr-un amplu raport informativ adresat Marelui Stat Major al armatei române, de către lt. col. Gh. Petrescu, ofiţer de informaţii în Secţia a II-a, după o vizită de informare făcută de acesta în perioada 9-18 martie 1939, în Polonia, Cehoslovacia, Anglia şi Franţa unde a purtat discuţii cu omologii săi din serviciile de informaţii ale ţărilor respective)

CASETA 2

Grupări paramilitare maghiare din Ungaria interbelică care se ocupau, printre altele, şi cu activităţi de spionaj:

–         „Societatea ungurilor care se deşteaptă”;

–         „Asociaţia ungară pentru apărarea ţării”;

–         „Uniunea maghiară de apărare a rasei”;

–         „Garda revizionistă”;

–         „Comitetul pentru Apărarea Naţiunii”;

–         „Ordinul Vitejilor” (cel mai agresiv dintre toate şi care a fost creat la iniţiativa lui Horthy Miklos, imediat dup Primul Război Mondial);

–         „Uniunea Foştilor Combatanţi”;

–         „Federaţia Organizaţiilor pentru Apărarea Naţiunii” (acesta grupa organizaţii mai mici, precum: „Garda Zdrenţăroşilor”, „Vânătorii turanici”, „Organizaţia de zece”, „Asociaţia generală a tiraliorilor”, Asociaţia Divizia secuiască”, „Divizia secuiască de frontieră”, „Asociaţia Turul”, etc.)

 

 

Paulescu si Darwin

Posted by Stefan Strajer On February - 3 - 2010

Paulescu si Darwin

sau argumentele stiintifice contra unei teorii pseudostiintifice

Autor: Ioan Ispas

Charles Darwin (1809-1882) este o personalitate cunoscuta in intreaga lume, in special prin ipoteza ca omul se trage din maimuta lansata in cartea sa “Descedenta omului“ aparuta in anul 1871. Despre Dr. N.C.Paulescu (1869-1931) se stie ca a descoperit insulina, ca a publicat lucrarea respectiva intr-o revista stiintifica de circulatie internationala, in limba franceza, cu un an inaintea celor doi medici canadieni carora li s-a acordat Premiul Nobel.
Mai putin cunoscuta este contributia Prof.Dr. N.C.Paulescu la denuntarea caracterului antistiintific al darwinismului inca din anul 1902. In acest sens recomand cititorilor care calatoresc in tara sa-si procure cartea sa “Notiunile SUFLET si DUMNEZEU in Fiziologie“, reeditata in 2007 de editura Credinta stramoseasca. Profesorul Paulescu analizeaza darwinismul prin prisma experimentului stiintific. Dupa cum se stie Darwin a emis ipoteza ca in decursul timpului speciile s-au transformat unele in altele, sub influenta unei selectii naturale, aceasta explicând multiplicitatea speciilor si aparitia lor succesiva pe pamânt. “Când Darwin a emis ipoteza transformarii speciilor, ar fi trebuit sa aduca si probe, prezentând fapte bine stabilite. Ori, Darwin nu aduce nici un fapt care sa demonstreze, in mod incontestabil transformarea unei specii actuale intr-o alta specie actuala“(pag.233). Au trecut peste o suta de ani de când Profesorul Paulescu facea aceasta observatie fara ca, intre timp, sa se poata constata vreo transformare a unei specii in alta. Ingineria genetica de astazi a reusit sa cloneze o oaie, dar n-a reusit sa transforme o specie, cât de, simpla in alta. O alta observatie pe care o facea atunci Profesorul Paulescu, valabila si astazi, era ca nu s-a produs nici macar o singura specie intermediara, prin unirea sexuala a doi indivizi din specii diferite. Obiectia ridicata de darwinisti ca pentru aceste transformari este necesar un timp foarte lung, pentru speciile superioare, a fost anulata de Profesorul Paulescu, apelând la fiintele inferioare, unicelulare, cu reproducere asexuata. Prodigioasa rapiditate a inmultiiri fiintelor unicelulare, sensibilitatea extrema a acestora la conditiile mediului exterior, care au un efect imediat si direct, determina modificari considerabile ale caracterelor lor morfologice si fiziologice. Cu toate eforturile depuse nu s-a reusit nici la aceste fiinte unicelulare transformarea unei specii in alta sau crearea unei specii noi. Darwin insa neputând proba realitatea transformarii speciilor incearca sa demonstreze, cel putin, posibilitatea acestei transformari prin mecanismul selectiei naturale, prin trei factori principali: a) variabilitatea, b) transmiterea ereditara definitiva a modificarilor dobândite prin variabilitate si c) lupta pentru existenta. Profesorul Paulescu analizeaza fiecare factor in parte si demonstreaza, cu exemple, ca totul se petrece in cadrul speciei concluzionând: ”Astfel, selectia sexuala, ca si selectia naturala, are ca scop si ca efect conservarea puritatii tipului specific si nu – cum pretinde Darwin – transformarea speciilor“ .Darwinistii au imaginat si alte argumente, apelând la paleontologie, anatomia comparata si embriologie. Profesorul Paulescu analizeaza si aceste argumente si le demonteaza, prezentam concluziile: a) “…observatiile paleontologice nu pot demonstra decât succesiunea in timp si spatiu, iar nu derivatia“ (pag.245), b) iar faptul ca diferite specii de vietuitoare prezinta organe omoloage nu implica, asa cum sustin darwinistii ca deriva unele din altele. Referitor la embriologia care demonstreaza ca evolutia unui animal incepe intotdeauna printr-o singura celula si ca formele successive pe care le ia acest animal, in cursul dezvoltarii sale prezinta oarecare analogie cu organele altor animale, darwinistii au emis ipoteza ca “aceste forme succesive pe care le ia o fiinta vietuitoare in cursul dezvoltarii sale (ontogenie) constituie o recapitulare a formelor succesive prezentate de seria stramosilor complet dezvoltati (filogenie) si mai ales, in consecinta, o proba ca diferitele specii deriva unele din altele“. Aceasta este considerata o proba fara sa fie probata. N-a putut fi demonstrata atunci si nici astazi când, cu toate progresele ingineriei genetice, nu s-a reusit ca o forma embrionara intermediara, sa zicem a unei maimute, sa fie oprita din transformare la nivelul, de exemplu, peste, care sa ajunga la maturitate si sa fie fecund.

Foto.Nicolae Paulescu (1869-1931)
Ardoarea cu care darwinistii au incercat sa aduca dovezi in sprijinul doctrinei lor a mers pâna la falsuri stiintifice, cele mai usor de realizat fiind in domeniul paleontologiei. Cel mai celebru fals stiintific este cel al craniului din Piltdown, Anglia. In anul 1912, un om de stiinta, Charles Dawson, descopera in orasul Piltdown un craniu ciudat, prezentat ca al unui pithencatrop, dar cu capacitate craniana mare. Un biolog evolutionist, Arthur Keith, examineaza fosila si confirma rezultatele, amândoi insistând asupra capacitatii craniene similare cu a omului modern, maxilarul având caractere de maimuta, deci o veriga in lantul evolutionist. Falsul a durat 40 de ani, pâna in anul 1953, când omul de stiinta Kennetth Oakley, a cercetat in detaliu fosila si a dezvaluit faptul ca aceasta reprezenta cel mai mare fals a secolului. Fosila a fost falsificata prin atasarea unei mandibule de urangutan la un craniu uman. De-a lungul timpului evolutionistii au prezentat fosile de cimpanzei, urangutani si porci, drept stramosi ai omului, apoi au fost nevoiti sa renege aceste fosile, pe care le numisera Sinanthropus, Ramapitthecus si Hesperopithecus.
Raspândirea si celebritatea darwinismului, Profesorul Paulescu o explica in felul urmator: “Daca aceasta ipoteza, lipsita de orice baza serioasa, a pasionat atât de mult lumea, e pentru ca ea a fost acaparata de retori materialisti, care au smuls-o de pe terenul calm al stiintei, pentru a o azvârli pe terenul agitat al luptelor filosofico-religioase; e fiindca s-a crezut ca ea ar fi capabila sa dea acestei admirabile armonii, pe care o constatam in lumea organica, o explicatie pur mecanica, din care se va fi exclus interventia cauzelor finale“ (pag. 248).

Foto.Charles Darwin – probabil singurul care se trage din maimuta?!
Revista NATIONAL GEOGRAFIC, in numarul din februarie 2009, publica doua articole despre Darwinism, care se intind pe patruzeci de pagini, incercând sa ne convinga despre geniul lui Darwin si cum il confirma cercetarile actuale. Concluzia este tiparita pe o jumatate din pagina 71. Iat-o: “Ce proba mai buna poate fi adusa pentru credinta lui Darwin in trasaturile comune ale tuturor speciilor decât aceea de a gasi aceeasi gena facând aceeasi treaba atât la pasari cât si la pesti, pe diferite continente?“ Este aceasta intrebare o proba ca pestii sau transformat in pasari sau invers? Categoric nu. Prezenta aceleasi gene la pesti sau la pasari este o obsevatie la fel de relevanta pentru transformarea speciilor ca si observatia ca si pasarile si pestii au corpurile formate din carbon, oxygen, hydrogen, etc. Totusi, astazi când s-a realizat fecundatia in vitro, noi ca cititori nespecialisti in biologie, am putea pune aceasta intrebare: Daca tot au o gena comuna pestii si pasarile, de ce nu s-a reusit obtinerea unei specii intermediare prin combinarea unei icre de peste cu, sa zicem, cu sperma unui pasaroi, ca sa se obtina acea specie intermediara intre pesti si pasari, dupa care cauta evolutionistii prin scoarta pamântului de peste o suta cinzeci de ani?
In anul 2009 s-au implinit doua sute de ani de la nasterea lui Darwin, asa ca evolutionistii au anuntat cu mare fast si tam-tam ca au descoperit veriga lipsa care leaga oamenii de mamifere, sugerând ca ar fi vorba de a opta minune a lumii. De fapt minunea se refera la faptul ca scheletul maimutei – lemur, gasit acum douazeci de ani, era intreg in proportie de 95 %. Ulterior, analizele facute de alti oameni de stiinta au aratat ca n-ar fi chiar veriga lipsa si ca alte aspecte legate de dinti indica faptul ca ar fi mai degraba o “matusa“ decât o “bunica“ (Curentul international, 28 mai 2009). Dar impactul asupra publicului a fost realizat, ceea ce au si urmarit evolutionistii, chiar daca in lumea oamenilor de stiinta adevarul este cunoscut. Anuntul sugereaza ca numai o veriga mai lipsea din lantul care leaga omul de mamifere, de fapt pâna acum nu s-a gasit nici o “veriga“, doar niste asemanari. Alti cercetatori care au studiat indeaproape fosila au tras concluzia ca nu este vorba de un simplu lemur ci de o noua specie pe care au denumit-o, cu umor involuntar zicem noi, Darwinus massilae, pentru a celebra bicentenarul nasterii lui Charles Darwin. Astfel ca numele celui ce a dorit atât de mult ca omul sa se traga din maimuta il va purta o maimuta.
Daca din punct de vedere stiintific, darwinismul este fara valoare si ar putea fi privit ca o ipoteza neconfirmata, asemenea, de exemplu cu sistemul geocentric al lui Ptolemeu, din punct de vedere social si filozofic, darwinismul a avut un impact funest asupra omenirii. Darwinismul, cu tot ce deriva din el, adica omul este un animal, rasele umane sunt diferite ca evolutie, cele superioare sunt indreptatite sa le conduca sau sa le distruga pe cele inferioare pe baza teoriei ca lupta pentru existenta este un factor de selectie si de progres al omului, a fost la inceput imbratisat de Anglia care era in plina ascensiune coloniala si avea nevoie de o teorie care sa-i justifice cuceririle. Desigur ca atunci se cautau si dovezi paleontologice care sa confirme superioritatea englezilor fata de restul popoarelor, iar când nu s-au gasit s-au fasificat (cazul craniului din Piltdown). Au imbratisat cu entuziasm darwinismul si nazistii, depasindu-i net pe englezi, prin punerea in practica a eutanasiei ca arma de purificare rasiala si a lagarelor de exterminare ca mijloc de eliminare a celor indezirabili. Efectul a fost catastrofal si a rezultat Holocaustul, consecinta directa a faptului ca omul a fost considerat animal si deci poate fi ucis fara nici o mustrare de constiinta, de catre cel mai puternic, ca in lumea animalelor. Darwinismul a fost util si pentru elaborarea materialismului istoric si materialismul dialectic de catre Marx si Engels. Lenin l-a pus in practica, omorând in stânga s –n dreapta, cu scopul “nobil“ de a instaura dictaura proletariatului Hitler si Stalin au fost materialisti si in numele omului superior sau a celui nou au ucis zeci de milioane de oameni. Printre cele trei lucruri recomandate de Stalin studentilor in vederea “descatusarii“ lor era si “invatatura lui Darwin“. Cred ca daca Darwin ar fi intuit cum va fi “valorificata“ teoria sa probabil ca ar fi renunatat sa–o lanseze.
Acum peste o suta de ani Profesorul Paulescu a cerut probe si ele n-au aparut nici astazi si deplângea faptul ca cercetatori valorosi merg intr-o directie gresita. Recent am citit ca un cercetator canadian vrea sa refaca invers asa zisul lant evolutionist, si sa transforme puii de gaina in dinozauri. Imediat concernul NATIONAL GEOGRAFIC s-a oferit sa sponsorizeze aceste cercetari. Este doar vârful aisbergului, pentru ca in cercetarile privind evolutionismul se pompeaza sume uriase, deoarece si pentru  globalizare darwinismul este util. Cu ce scop? Doar pentru a dovedi ca omul se trage din maimuta? Nu are omenirea alte prioritati in cercetare? Desigur ca are, dar pentru promotorii globalizarii, o manevra prin care se incearca dezintegrarea natiunilor si transformarea omenirii intr-o turma de consumatori ai produselor informationale, culturale si alimentare pe care decid sa le furnizeze cei mai “evoluati“ oameni, cei care detin puterea financiara, politica si informationala, evolutionismul le justifica statutul de superiori care pot manipula restul omenirii dupa bunul plac, in numele luptei pentru existenta, fara nici o limita morala. Este tragic sa vezi, din când in când, incercari de resurscitare a darwinismului, apelând la aceleasi clisee vechi cu asemanari fortate de embrioni sau de desene frumoase, dar false, ale evolutiei omului din maimuta, sau descoperiri ale stiintei inghesuite fortat in teoria evolutionista, ca in patul lui Procust. Sa nu uitam ce a spus Malraux despre secolul al-XXI-lea si sa nu lasam urmasii unor maimute sa se catere la butonul atomic, sau sa faca experiente gen globalizare. Globalizarea este o metoda de manipulare a omenirii, de aducere la acelasi numitor, in fond la nivelul de animale superioare, hranite toate cu aceleasi alimente, cu aceeasi aditivi, care pentru a obtine profit cu orice pret, pot sa duca la catastrofe, sau pot fi create catastrofe. Desigur cei care manânca organic, bio, eco sau kosher se considera in afara pericolului. Dar daca in lipsa oricarei morale lucrurile scapa de sub control?

Ioan Ispas
Newark, DE

Monarhia Romana – Inceput frumos, final rusinos (1)

Posted by Stefan Strajer On February - 1 - 2010

Istorie Regala
Inceput frumos, final rusinos. Monarhia romåna


 In „Carol und Mme Lupescu”, Joachim von Kürenberg, incearca in realitate, sub un titlu frivol, sa faca opera istorica, evocånd momentele principale din viata politica a Romåniei sub dinastia de Hohenzollern.
 Venirea pe tronul Romåniei a printului Carol de Hohenzollern – Sigmaringen, dupa ce fratele sau mai in vårsta Leopold si contele de Flandra refuzasera oferta din Bucuresti, a fost fara indoiala un act de curaj. Austro-Ungaria era categoric ostila instaurarii unei dinastii germane la gurile Dunarii. Rusia si Turcia nu erau mai favorabile, si chiar regele Wilhelm I al Prusiei considera nedemn pentru un Hohenzollern sa devina vasalul sultanului.
 Dar mai ales dupa sosirea in tara, noul domnitor s-a vazut pus in fata unor probleme insolvabile.
 Pretutindeni domneau stari de lucruri jalnice: saracie, mizerie, primitivism si epidemii. Patura conducatoare levantina, de atunci, nu era cu mult mai vrednica decåt cea pe care au cunoscut-o generatiile urmatoare påna azi, 2007. Coruptia si abuzurile subminau embrionarul aparat de stat.
 Fara a fi exceptionale calitatile printului Carol, erau insa cele mai potrivite pentru indreptarea relelor gasite. Metodic, tenace, cu un deosebit simt al datoriei si un instinct sigur in recunoasterea realitatilor vietii de stat, fostul elev al Academiei Militare de la Potsdam era predestinat pentru o opera administrativa sanatoasa. Nu a reusit insa sa stabileasca contactul sufletesc necesar cu colaboratorii sai si masa poporului. Desi insufletit de dorinta de a-si servi tara, a ramas påna la sfårsit fidel amintirii patriei de origine.
 E greu de spus, in ce masura acest atasament pentru Germania a influentat asupra rezultatelor politicii externe. Un stat mic si vasal Turciei, nu cåntarea mult in planurile marilor puteri. Oricum, in actiunea de eliberare a peninsulei balcanice, principatul romån a avut un avans fata de popoarele sud-slave, care insa nu s-a soldat cu succese proportionale importantei, de atunci, al elementului romånesc in Balcani.
 Bismark a elogiat in memoriile sale intelepciunea politica a domnitorului Carol, cu care s-a intålnit de mai multe ori la Bad Ems. La Congresul de la Berlin (1878) insa, cancelarul Bismark a tinut sa multumeasca pretentiile rusesti, acceptånd cedarea sudului Basarabiei, in schimbul unei compensatii mult prea insuficiente in Balcani. In politica de mentinere a prieteniei germano-ruse, drepturile cuvenite tånarului stat romån au servit numai ca obiect de tårguiala.
 In preajma primului razboi mondial, dualismul loialitatii Regelui Carol I s-a vazut pus intr-un conflict dramatic cu aspiratiile poporului romån, care nu puteau fi realizate decåt alaturi de puterile Antantei. Singura iesire nu o vedea decåt in mentinerea unei stricte neutralitati. Contelui Csernin i-a dat asigurari ca „atåt timp cåt voi trai, armata romåna nu va lupta contra Austro-Ungariei”. Dar, in zadar a incercat sa-si apere punctul de vedere in Consiliul de Coroana de la 3 august 1914. Tache Ionescu s-a ridicat si a declarat: „Nu vad nici o dificultate sa facem razboiul alaturi de Franta si fara Majestatea Sa Regele!”. Doua luni dupa aceasta scena, Carol I era mort. Nepotul sau Ferdinand a devenit Regele Romåniei.
 Problema de constiinta care a omoråt ultimele clipe ale Regelui Carol I, apasa si asupra inceputului domniei lui Ferdinand I. Convingerea lui era ca trebuie sa tina regatul impotriva tuturor presiunilor, in afara de conflict. „Neutralitate?” il infrunta Regina Maria. „In mijlocul unui astfel de razboi, neutralitatea inseamna demoralizarea poporului nostru!”. Ezitarea il expune atacurilor voalate ale presei din capitala care il compara cu Cunactor Fabius Maximus. Cånd insa plenipotentiarul german ii aminteste ca nu trebuie sa uite ca e un Hohenzollern, ii raspunde cu demnitate: „N-am uitat acest lucru, dar nici ceea ce am invatat ca german – sa fiu loial. Am jurat credinta poporului meu si nu ma gåndesc sa-mi calc juramåntul!”
 Trimisului Frantei, Robert de Fleures, i-a marturisit: „De la inceputul domniei mele mi-am pus problema de constiinta: Am datoria sa tiu seama de originea si de familia mea? Nu! Numai Romånia importa!”
 Intre Ionel Bratianu, ultimul reprezentant de marca al dinastiei guvernamentale liberale si Regina Maria, personalitatea stearsa a Regelui se afirma anevoie. Autorul trece ingaduitor peste extravagantele, aventurile amoroase si setea nestinsa de viata a Reginei Maria. Pentru inalta societate a capitalei pe care Kiderlen-Wächter o descrie ca necunoscånd nici un fel de bariere morale, libertatile suverane nu apar socante.
 Interventiile Reginei in luarea hotarårilor politice decisive nu sunt intotdeauna fericite. Un lucru nu se poate contesta nepoatei Reginei Victoria a Angliei: pasiunea cu care si-a insusit revendicarile nationale majore.
 Dupa inceperea Conferintei de Pace pleaca la Paris pentru a pleda in persoana cauza Romåniei. Clemenceau se arata inaccesibil la inceput: „Multumesc pentru onoare, Majestate, dar nu pot suferi pe primul Dvs. ministru!” si i-a enumerat cererile teritoariale ale Romåniei: Transilvania, Banatul, Crisana si Maramures, Bucovina si Basarabia.
 Lui Loyd George ii spune pe un ton care nu suporta contrazicere: „Romånia e recunoscatoare armatelor aliate. Prin victoria lor, de care nu m-am indoit niciodata, s-a asigurat triumful justitiei care impune unirea tuturor Romånilor!”.
 Pacea de la Buftea (1918) si aversiunea care se acumulase impotriva Romåniei, in urma atitudinii violente a lui Ionel Bratianu, au zadarnicit satisfacerea revendicarilor nationale, asa cum au fost fixate in acordul secret din 1916. Totusi, noua Romånie si-a dublat suprafata si populatia. Pentru consolidarea unitatii astfel realizate, raspunderi grele se impuneau deopotriva guvernelor si dinastiei. Viitorul dinastiei era insa intunecat de evolutia nenorocita a caracterului printului mostenitor – Carol (viitorul rege Carol II)– destrabalat, fara simtul onoarei si total inconstient de misiunea pe care trebuie sa o indeplineasca un monarh. De la fuga de pe front ca sa sfårseasca cu aventura grotesca de la Odessa, påna la final, dupa ce adusee tara pe marginea prapastiei, Joachim Kürenberg ii urmareste pas cu pas viata presarata cu crime, desfrånare si lovituri politice si financiare, de gangster. O bogata documentatie romåna si straina, plus conversatii personale cu mai toti membrii fostei familii regale si personalitati bine initiate in scandalurile de la palat, da la iveala multe fapte cunoscute si tot atåtea pe care cenzura le-a acoperit cu grija. Singura scuza pentru faradelegile nemaipomenite este explicatia pe care i-a dat-o doctorul Mamulea, generalului Averescu: „Ca medic il consider un tip patologic. Nu uitati ca in vinele printului mostenitor curg cinci feluri de sånge cu tendinte ereditare in contradictie una cu alta”.
 In loc sa fie bagat in casa de nebuni, naivitatea si oportunismul politicienilor romåni i-au pregatit, dupa ce renuntase de patru ori la tron, cei zece ani de orgie sångeroasa si afaceri oneroase”.


 Coruptia si abuzurile inaugurate de domnia cuplului Carol II – Magda Lupescu (Wolf), a adus pe primul plan al rezistentei contra tiraniei, organizatia nationalista Garda de Fier. Påna atunci Miscarea Legionara se manifestase politic prin o sustinuta atitudine anticomunista, dublata pe antisemitism in primul rånd „pentru ca mai toti conducatorii comunisti erau evrei. Dar „spre deosebire de antisemitismul national-socialismului german, nu era motivat rasial ci cultural-national si religios”.

Foto.Carol I
 Intre national-socialism si legionarism, autorul nu descopera nicio identitate, nicio asemanare. Garda de Fier s-a nascut inaintea national-socialismului si cu totul din alte cauze. Mai mult, totalitarismul care a fost deseori reprosat Miscarii Legionare e numai consacrarea principiului de autoritate, absent in viata politica romåneasca. „Pentru cine analizeaza temeinic directivele fixate de Corneliu Codreanu, rezulta ca Miscarea nu e totalitara, ci autoritara, nu e agresiv-nationalista ci conservativ-nationala, nu extremista de dreapta ci social reformatoare. In timp ce national-socialismul s-a sprijinit in Germania, pe mica burghezie, femei si soldati, dar si pe aventurieri, – asa zisele naturi de mercenari – in spatele lui Codreanu stateau studentii, taranimea si generatia tånara a clerului si teologii”. Prigonirile si procesele impotriva Miscarii se termina toate cu intarirea ei. Atentatele puse la cale de oamenii de casa ai Elenei Lupescu sunt denuntate in timp. Incercarile Regelui de a capta tineretul in organizatia Straja Tarii esueaza, din cauza ca „ideile proaspete si naturale ale lui Codreanu gaseau mai mult rasunet in inima lui, decåt tiradele desarte ale regelui”.

Foto.Corneliu Zelea Codreanu
 Dupa victoria Garzii de Fier in alegerile din 1937, singura salvare pe care banda din fruntea tarii o mai vede, e instaurarea dictaturii absolute si savårsirea crimei din noaptea Sfåntului Andrei (uciderea lui C.Codreanu si a unui numar de legionari fruntasi, n.n.), cu participarea activa sau aprobarea tacita a intregii clase de politicieni. „Oamenii nostri politici” a spus odata C.Codreanu, „sunt fideli numai cåta vreme nu le ceri o dovada de credinta”.
 Lasånd in urma numai nenorociri, Regele asasin e fortat, doi ani mai tårziu (1940) sa plece din tara pentru a carui inflorire se straduisera cinstitii sai inaintasi, Corol I si Ferdinand I. E a cincea renuntare la tron pe care Carol II a semnat-o.
 La 30 decembrie 1947, fiul sau Mihai, ultimul rege din dinastia de Hohenzollern abdica la cererea comunistilor, semnånd urmatoarea declaratie (contra filodorma): Mihai I Prin gratia lui Dumnezeu si vointa nationala Rege al Romåniei.
La toti de fata si viitor sanatate.
In viata Statului romån s-au produs in ultimii ani adånci prefaceri politice, economice si sociale, cari au creiat noi raporturi intre principalii factori ai vietii de Stat.
Aceste raporturi nu mai corespund astazi conditiilor stabilite de Pactul fundamental – Constitutia Tarii – ele cerånd o grabnica si fundamentala schimbare.
In fata acestei situatiuni, in deplina intelegere cu factorii de raspundere ai Tarii, constient si de raspunderea ce-mi revine, consider ca institutia monarhica nu mai corespunde actualelor conditiuni ale vietii noastre de Stat, ea reprezentånd o piedica serioasa in calea dezvoltarii Romåniei. In consecinta, pe deplin constient de importanta actului ce fac in interesul poporului romån, ABDIC pentru mine si pentru urmasii mei de la Tron, renuntånd pentru mine si pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al Romåniei.
Las poporului romån libertatea de a-si alege noua forma de Stat.
Dat la Bucuresti, astazi 30 Decembrie 1947. ss Mihai.
 Autorul e german si de origine nobiliara. Simpatia pe care o marturiseste mereu pentru casa de Hohenzollern izvoraste deci dintr-un dublu sentiment de solidaritate nationala si de casta. Ajungånd la sfårsitul pasionatei sale expuneri, simtul de obiectivitate il obliga insa sa constate ca bilantul domniei Hihenzollern-ilor in Romånia nu s-a soldat cu rezultate impunatoare. De ce s-a terminat era initiata de Carol II in imprejurari atåt de umilitoare? „Poate a fost de la inceput fals ca Romånii si-au adus domnitorul lor din Sigmaringen. Ar fi fost mai bine poate, daca boierii s-ar fi inteles intre ei si lasånd la o parte gelozia si discordia, ar fi ales un print din mijlocul lor” (pentru conformitate Aurel.S.Marinescu).
 Cåteva observatii.
 Insasi Declaratia de abdicare de pe tron a regelui Carol II este un model de viclenie, minciuna, demagogie, planuri ascunse. Iat-o:
Romåni, vremuri de adånca tulburare si ingrijorare trec peste scumpa mea Tara. De acum 10 ani, cånd am luat locul de adånca raspundere de a fi cårmuitorul Patriei mele, fara preget, fara odihna si cu cea mai desavårsita dragoste, m-am straduit de a face tot ce constiinta imi poruncea pentru binele Romåniei.
Azi, zile de vitregie nespusa indurereaza Tara, care se gaseste in fata unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pamånt in care am fost nascut si crescut, sa le indur, trecånd astazi fiului meu, ce stiu cåt de mult il iubiti, grele sarcini ale domniei.
Fara aceasta jertfa pentru salvarea Patriei, inalt cea mai calda rugaciune ca ea sa-i fie cåt mai folositoare. Lasånd poporului meu pe scumpul meu fiu, rog pe toti romånii sa-l inconjoare cu cea mai calda si desavårsita credinta si dragoste, ca sa-si poata gasi in ele reazemul de care are atåta nevoie greaua-i raspundere ce de azi apasa asupra umerilor sai fragezi.
Tara mea sa fie pazita de Dumnezeul parintilor nostri, care sa-i harazeasca cu cåt mai falnic viitor. Traiasca Romånia!
6 septembrie 1940. (ss) Carol.
 Cu alte cuvinte, fiul sau scump, viitorul Rege Mihai domnea temporar, printr-o „delegatie”, ceea ce se confirma prin faptul ca in tot timpul exilului sau, fostul rege Carol, a lucrat neobosit spre a reveni pe tronul Romåniei, atåt de banos. El a cheltuit multi bani subventionånd un preot ortodox excroc din SUA, Glicherie Moraru care a infiintat o organizatie procarlista „Comitetul National al Romåniei Libere” si a editat si un ziar; a subventionat un fost diplomat falit si admirator al sau din SUA, Citta Davila care si el e creat o organizatie pro-Carol „Free Romania”. S-a intålnit cu unii cu care a avut in tara diferite „combinatii”: Leon Fischer, Radu Irimescu s.a. Dar si cu multi diplomati sovietici. Si-a oferit „ajutorul” Angliei si Statelot Unite in lupta de eliberare a Romåniei, care nu numai ca l-au refuzat dar nici nu l-au acceptat sa se stabileasca pe teritoriile lor. A avut in Mexic numeroase contacte cu ambasadorul sovietic din Mexic, C.Umanski, cu scopul unei eventuale intoarceri pe Tronul Romåniei cu ajutorul Moscovei, adica a URSS-ului cel mai mare dusman al tarii romånesti, asa cum s-a dovedit din 1918 la zi. Cåt de departe au mers promisiunile sovietice si aranjamentele lui Carol se va cunoaste numai cånd arhivele sovietice vor fi facute publice.
 In orice caz, diplomatia sovietica a avut in vedere si varianta aducerii pe tronul Romåniei a lui Carol; urma sa aleaga care dintre tata si fiu ar fi mai slugarnic, mai lichea colaborationista.
 Ca proba, simplii soldati si ofiteri sovietici, probabil cei ce apartineau serviciilor lor secrete, in inaintarea lor in Moldova in 1944, au facut propaganda in favoarea ex-regelui Carol II. De exemplu, adresa nr.5595 a Prefectului Roman catre MAI (Ministerul Afacerilor Interne), cu data de 8 mai 1944, prin care colonelul V.Maescu raporteaza pe långa binecunoscutele si obisnuitele furturi, jafuri, violuri savårsite de sovietici in judetele Iasi si Baia si un fapt deosebit: „Sovieticii fac propaganda printre locuitori contra M.S.Regelui Mihai si guvernului si le arata fotografia fostului rege Carol, spunåndu-le locuitorilor ca ei il vor aduce pe regele Carol in Romånia”.
 In adresa nr.5617 a Prefecturii judetului Roman catre MI-Cabinet, datata 8 mai 1944, raspuns la ordinul telegrafic cifrat nr.939 din 2 mai 1944, se raporteaza ceea ce au declarat romånii veniti din nordul Moldovei (militari si civili), din zona deja ocupata de bolsevici. Pe långa tot felul de samavolnicii, munca fortata, furturi, rechizitionari, jafuri, se raporteaza un fapt uluitor: „Locuitorilor li se aratau fotografiile M.S.Regelui Mihai I si ale fostului rege Carol II si erau intrebati de catre militarii sovietici care din aceste doua personaje le place mai mult. Cei care raspundeau ca Regele Mihai este regele tarii erau amenintati cu bataia, pe cånd cei care spuneau ca fostul rege Carol le place mai mult, li se raspundea haraso”, semneaza prefect – colonel V.Maescu.
 Vasile Haralambie Bårzu din satul Barbatesti, comuna Baiceni, judetul Iasi, aflat doua saptamåni sub ocupatie ruseasca a declarat la 6 mai 1944, in fata autoritatilor: „Soldatii rusi beau mult, se imbatau si ne aratau fotografia fostului rege Carol si ne spuneau despre el haraso”.
 Ion Neculai Ciobanu, din aceeasi comuna, la aceeasi data, a declarat in fata preotului: „Veneau soldatii rusi, dintre care unii stiau romåneste. Ei ne aratau fotografii de-ale MS.Regelui Mihai si ale Dlui Maresal Antonescu, pe care le zgåriau, zicånd ca le vor veni de hac. Mai ziceau ca vor izbavi Romånia care, de acum inainte va fi una cu Rusia, aratåndu-ne ca va veni fostul rege Carol al II-lea”.
 Sunt zeci de probe de acest fel care arata ca astfel se executa un sondaj primitiv printre romåni si se demonstreaza ca aceasta actiune nu era deloc intåmplatoare; fostul rege era tinut de sovietici in rezerva ca o posibila alternativa la guvernare, desigur, pe baza unei intelegeri. Deci påna acolo mergea tradarea acestui infect fost rege, care vorbea in actul abdicarii sale de „scumpa mea tara”, „binele Romåniei”, „marea mea dragoste pentru acest pamånt”, Tara mea sa fie pazita de Dumnezeu” si alte asemenea afirmatii demagogice lansate de aceasta comedie tradatoare. (Va urma)
 Aurel Sergiu Marinescu

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors