Archive for the ‘Istorie ascunsa’ Category

Un american sustine cauza Romaniei

Posted by Stefan Strajer On February - 22 - 2010

Un american sustine cauza Romaniei

 Milton G. Lehrer, un prieten uitat al României

 Autor: Ioan Ispas

 

În istoriografia noastră nu găsim prea mulţi străini care au scris cu simpatie şi dragoste despre suferinţele românilor de-a lungul istoriei. De aceea este bine să nu-i uităm şi să-i cinstim pe cei care au făcut efortul să ne cunoască istoria şi să scrie în spiritul adevărului.

Unul dintre cei care se încadrează cu cinste în această categorie este ziaristul american Milton G. Lehrer, născut in 1906, în Brooklyn, New York, părinţii săi fiind evrei români. El îşi urmează părinţii care revin în România, aşa că o parte din studii le face în ţară, ceea ce-i permite să-şi însuşească la perfecţie limba română. Îşi continuă studiile la Paris, unde obţine titlul de doctor în drept internaţional. Întră în ziaristică, devenind corespondent de presă al săptămânalului parizian “La Tribune de Nations”, colaborează la diferite publicaţii europene, respectiv la ziarul israelian “Al Hamismar”. În vara anului1939 este trimis de către săptămânalul francez “La Tribune de Nations“, care era şi organ de presă al Societăţii Naţiunilor, în România pentru a face o anchetă privind situaţia minorităţilor naţionale. Pe această temă se ducea în occident o zgomotoasă campanie de presă antiromânească. După o documentare amănunţită în Transilvania, pe care o vizita pentru prima dată, la 6 octombrie 1939 comunică opiniei publice primele sale constatări: adevărul nu este cel prezentat de propaganda revizionistă maghiară, opinia publică occidentală este voit dezinformată, ungurii au şcolile lor, bisericele lor, asociaţiile lor, şi duc o viaţă potrivit tradiţiilor lor. Românii, victimile persecuţiilor de mai multe secole, nu au aplicat minorităţilor acelaşi tratament. În primul său articol pe această temă, Milton G. Lehrer se adresează opiniei publice europene astfel: “Dacă

pe lângă superioritatea numerică a elementului românesc, se are în vedere trecutul istoric al Transilvaniei, provincie autonomă timp de secole, încorporată Ungariei în 1867, putem să ne întrebăm cum este să se conceapă revizuirea Tratatului de la Trianon care nu a creat nici o nedreptate ci dimpotrivă a reparat una”. Rezultatele definitive ale documentării sale Milton Lehrer le va publica în anul următor în doua numere consecutive din “La Tribune de Nations” la rubrica Marile anchete ale Tribunei Natiunilor sub titlul “Minorităţile şi Europa de mâine” (3 mai 1940 şi 10 mai 1940), ultimul având subtitlul “Transilvania, pământ românesc“, exact titlul cărţii sale de mai târziu. La puţin timp după publicarea acestor articole, trupele naziste intră în Paris, iar Milton Lehrer se hotăreşte să se refugieze în Romania, unde ajunge în vara dramatică a anului 1940. Aici cunoaşte direct reacţiile societăţii româneşti la diktatele odioase ale lui Hitler, Mussolini şi Stalin. Stă de vorbă cu refugiaţi veniţi din teritoriile ocupate de Ungaria horthystă. În această perioadă cunoaşte oameni de ştiinţă români care îl ajută să adune materialul pentru lucrarea pe care o proiectase să apară atât în română, cât şi-n franceză sub titlul “Transylvanie – terre roumaine”. Lucrarea este terminată în martie 1944, dar lipsit de mijloace financiare, nu o poate publica decât în octombrie 1944, în limba română, intr-o formă incompletă, fără prima sa parte, consacrată problemei continuităţii, sub titlul “Ardealul – pământ românesc“.

După război, Milton Lehrer îşi reia colaborarea cu “La tribune de Nations” şi devine preşedinte al Asociaţiei corespondenţilor de presă străini din România.                                                            La sfârşitul lunii ianuarie 1945, apariţia cărţii este omagiată în saloanele restaurantului Athenee Palace. În postfaţa editiei din 1991, Edith Lehrer, soţia autorului, prezintă personalităţile care au participat: doi miniştri, Principesa Martha Bibescu, M. Tican Romano, ziarişti străini, directori de ziare, Gabriel Ţepelea, Romul Boilă şi alţii.

Edith Lehrer prezintă pe cei care au luat cuvântul si redă citate din cuvântările lor, foarte interesante. De exemplu, vorbind în numele Astrei, istoricul Vasile Neţea a spus “În apărarea pe care o face astăzi domnul Milton Ardealului românesc, ca şi mult obiditei sale populaţii, d-sa continuă o fericită tradiţie a publicisticii oneste din străinătate, care de la Brissot (1785 ), cel care se adresa împăratului Iosif al-II-lea pentru a protesta împotriva schingiuirii lui Horea, Cloşca şi Crişan şi până la marele Scotus Viator (R.W. Seton Watson) a ţinut în mod permanent să se prezinte în faţa umaniţăţii aspiraţiile sale spre libertate şi toate suferinţele românilor” ( pag. 516 ). Ziua de 30 ianuarie 1945, a fost o zi minunată pentru Milton Lehrer care îşi vedea eforturile răsplătite prin această caldă sărbătoare. A avut şi satisfacţia de a participa la festivităţile prilejuite de revenirea Ardealului de Nord la patria mamă. Democraţia era însă pe sfârşite în România şi se instala treptat dictatura comunistă. Cartea sa a fost pusă la index iar autorul prigonit. Atât el cât şi soţia sa sunt daţi afară de fiecare dată când reuşesc să-şi găsească un serviciu. Au încercat să emigreze dar cererile lor au fost respinse. Prigonit şi hărţuit, Milton Lehrer se îmbolnăveşte şi moare la 21 decembrie 1969. A fost înmormântat la Bucureşti, în pământul românesc, pe  care l-a iubit şi apărat cum n-a facut-o nici un alt american.

Cum l-au cinstit românii? In Bucureşti nu există nici măcar o stradă care să-i poarte numele, deşi sunt o grămadă cu denumiri stupide. Singurul oraş care l-a onorat dând numele său unei strazi este Cluj Napoca, probabil în perioada când a fost primar marele patriot Gheorghe Funar.  

În anul 1989 Ion Pătroiu, reuşeşte cu mari dificultăţi să reediteze cartea lui Milton Lehrer “Ardealul – pământ românesc“, dar tot în forma incompletă. D-na Edith Lehrer a adus din America, unde reuşise până la urmă să emigreze, manuscrisul primei părţi. S-a reuşit astfel ca după patruzeci şi şapte de ani cartea soţului ei, Milton G. Lehrer să vadă lumina tiparului în forma completă: “Ardealul Pământ Românesc. Problema Ardealului văzută de un American“ Editura Vatra Românească, Cluj Napoca, 1991. Ediţie completă îngrijită de Edith Lehrer şi Ion Pătroiu. De remarcat şi prefaţa scrisă de Ion Pătroiu şi postfaţa scrisă de Edith Lehrer. Cartea este deosebit de valoroasă atât prin exactitatea informaţiilor furnizate, fără părtinire, în spiritul adevărului, cât şi prin stilul alert, gazetăresc, ceea ce o face captivantă şi uşor de parcurs. A mai rămas însă o dorinţă, nerealizată nici până astăzi, aceea de a pune la dispoziţia publicului francofon, pentru care de fapt a venit să se documenteze în România Milton Lehrer, această carte pe care a redactat-o şi în limba franceză. Ea este necesară şi astăzi deoarece propaganda maghiară antiromânească este la fel de activă, iar riposta noastră în mediile occidentale foarte palidă. În plus coloana a V-a bursierilor Sörös este foarte activă în România ajungând să se înfiltreze în cele mai înalte sfere de decizie. Este o situaţie agravantă faţă de perioada interbelică.

Se va gasi oare un patriot, printre cei 300 de milionari români, care să sponsorizeze publicarea în franceză şi, de ce nu, în engleză a acestei cărţi şi o reeditare în română?

Pentru că din partea Institutului Cultural Român sau a Ministerului de Externe sunt slabe speranţe că o vor face.

Ioan Ispas, Newark, Delaware, SUA

Regretele veteranului de război Ioan Rusu (II)

Posted by Stefan Strajer On February - 16 - 2010

 Regretele veteranului de război Ioan Rusu (II)

Autor:George Petrovai

                Mă aflu din nou în casa distinsului colonel Ioan Rusu, o casă mare şi frumoasă, care are ca centru gravitaţional colecţia de amintiri a veteranului celui de-al doilea război mondial, colecţie formată din cărţi, broşuri, fotografii (la loc de cinste sunt aşezate pozele regelui Mihai I şi a mareşalului Ion Antonescu), ţinute militare (inclusiv cea de gală), decoraţii (cam o duzină) şi distincţii militare. Pe scurt, un muzeu militar în miniatură. Şi pentru ca impresia de muzeu să fie deplină, la loc de onoare este arborat drapelul regimentului sub faldurile căruia interlocutorul meu a luptat alături de nemţi până în inima Rusiei sovietizate, iar apoi – după întoarcerea armelor împotriva foştilor aliaţi, destinul său de militar de carieră să-l poarte până în Munţii Tatra…

                Dialogul se leagă repede, dovadă că fiecare dintre noi era în sinea lui dornic ca eseul-interviu intitulat Confesiunile veteranului de război Ioan Rusu, să fie continuat de-acolo unde fusese întrerupt de imperativele momentului: problemele de sănătate ale convorbitorului meu, respectiv limitele impuse de decenţa reportericească.

                Fac precizarea că domnul Ioan Rusu se vădeşte în toate cele un admirabil interlocutor: răbdător şi atent la întrebări, cuceritor în modul de narare a evenimentelor, înzestrat cu o memorie prodigioasă, toate aceste însuşiri ale domniei-sale aducându-mi-l în minte pe fenomenalul Petre Ţuţea, cu care deasemenea am avut cinstea ca în anul 1990 să stau de vorbă în garsoniera sa de la etajul şase a unui bloc din Cişmigiu.

                Întrebare: V-a încercat vreodată frica de moarte înainte de angajarea în luptă?

                Răspuns: Nu m-a încercat propriu-zis sentimentul de frică, ci acea teribilă emoţie ce ne cuprinde pe fiecare dintre noi în momentele cruciale ale vieţii. Ori războiul, prin însăşi natura sa negatoare a viului, înseamnă o neîntreruptă succesiune de atari momente pe muchie de cuţit. Căci războiul, aşa cum l-am receptat eu ca individ, se cheamă a fi un permanent joc cu focul, mai exact cu moartea.

                Dar pentru o mai corectă încadrare a afirmaţiei mele anterioare, vă rog să ţineţi cont de situaţia mea cu totul specială de la acea vreme, când datorită faptului că încă nu împlinisem vârsta de 18 ani, am fost admis la Şcoala militară doar prin dispensă regală! Deci eram, vorba lui Creangă, un copil şturlubatec, călăuzit de sentimente debordante şi angajat în aflarea unor modele vrednice de-a fi urmate.

 În paranteză fie spus, de-a lungul întregii vieţi mi-am îndreptat admiraţia şi stima spre doi oameni de seamă ai României moderne: Majestatea-sa regele Mihai I şi mareşalul Ion Antonescu. De unde şi nedumerirea mea după schimbarea macazului politic, că România nu a redevenit de îndată monarhie aidoma Spaniei postfranchiste, mai ales că fostul preşedinte Emil Constantinescu a promis solemn acest lucru…

Revenind la întrebarea pusă, ţin să precizez că am simţit cu adevărat frica în două momente ale vieţii, situate la oarecare distanţă în timp. Prima dată atunci când luptam alături de ruşi şi când din atitudinea lor mi-am dat seama cam ce sentimente nutreau faţă de români, respectiv cam ce plăcintă îi pregăteau României. Căci, vă rog să mă credeţi, e un eufemism a spune că luptam cot la cot, atâta timp cât ruşii (la fel ca nemţii cu ceva timp în urmă) ne împingeau pe noi în faţă în toate acţiunile cu un grad mare de risc.

Pentru a vă face o idee despre “fructoasa colaborare” dintre militarii români şi ruşi, vă ofer două exemple edificatoare: a)După ocuparea prin lupte a unei localităţi, ruşii se instalau cu mic cu mare în case, nouă românilor revenindu-ne pentru încartiruire fie periferia respectivei localităţi, fie – după caz – liziera pădurii din apropiere; b)În actualul judeţ Satu-Mare, mai exact în localitatea Medieşu Aurit, ruşii au trecut într-una din zile la masive rechiziţionări de cai pentru hrană şi călărie, ocazie cu care mi-am pierdut şi eu mult îndrăgitul meu cal. Cu mâna pe inimă recunosc că nici la moartea mamei n-am plâns mai amarnic ca la pierderea acestui scump şi neuitat prieten.

(Cu mâna tremurândă de emoţia amintirilor, nu doar de boala lui Parkinson, convorbitorul meu îmi arată pe peretele din faţa noastră un tablou cu capul mândru, ţintat în frunte al unui cal!)

Al doilea moment din viaţă când realmente mi-a fost teamă, continuă după ceva timp interlocutorul meu, se situează la câţiva ani după încheierea războiului. Într-o bună zi sunt chemat la Direcţia Politică a Armatei, unde mi se spune textual că am un înger păzitor în persoana generalului Constantin Doncea, altminteri aş fi înfundat închisoarea din Piteşti.

                Întrebare: Ştiaţi că sub directa îndrumare a sinistrului general Nikolski, la închisoarea din Piteşti se derula atrocele program de reeducare?

                Răspuns: Vă daţi seama că la acea vreme n-aveam cum cunoaşte prea multe chestiuni legate de respectivul program. Dar ceva-ceva tot a transpirat, aşa încât am reuşit să-mi fac o vagă idee despre iadul de-acolo. Ştiam însă cu precizie că aproape în fiecare zi erau ridicaţi ofiţeri şi subofiţeri de carieră (unii dintre ei foşti camarazi de-ai mei), şi că aceştia dispăreau fără urmă. Pot spune că am scăpat ca printr-o minune, doar cu teama obsedantă că urmează să fiu săltat dintr-o clipă în alta…

                Întrebare: Aţi cerut să intraţi în fostul partid bolşevic?

                Răspuns: Niciodată, pentru că nedezminţitele mele simpatii monarhiste m-au ajutat să înţeleg că românii nu pot spera ca binele să fie implementat în România de către agenţii Moscovei, aproape cu toţii străini de neam şi ţară. Fireşte, atari gânduri nu puteau fi împărtăşite nimănui în acele teribile vremuri când delaţiunea făcea ravagii, iar viaţa unui om nu valora nici măcar o ceapă degerată. Subliniez că pur şi simplu într-una din zile mi-a fost înmânat carnetul de partid.

                Întrebare: Acum că suntem într-o adevărată fundătură, regretaţi că v-aţi pus de-atâtea ori viaţa în primejdie pentru libertatea şi binele românilor? Altfel spus, vă vine vreodată să exclamaţi aşa ca îndureratul Petre Ţuţea: “Pentru poporul ăsta de năuci am luptat şi suferit eu atâţia ani?”

                Răspuns: Nu regret că am luptat pentru România şi ai mei! Dar regret când constat că de-atâţia ani batem pasul pe loc şi când văd că faptele sunt sistematic substituite ba cu promisiuni meşteşugite, ba cu scuze bine ticluite. Regret, deasemenea, că veteranii de război sunt complet ignoraţi, că brava armată română de odinioară a fost înlocuită cu mercenari şi că la Sighetul Marmaţiei nu există un muzeu militar, unde să fie cunoscute şi cinstite faptele vitejeşti ale militarilor de carieră din perioada interbelică şi din timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale.

                Iar cum o atare stare de lucruri mă mâhneşte peste măsură, abia aştept să se instaleze primăvara şi eu să ies la pescuit pe Tisa, Iza şi Mara…

   George Petrovai, Sighetul Marmaţiei, februarie 2010

Al XI-lea Congres Internaţional de Dacologie: “Malus Dacus”- 2010

Posted by Stefan Strajer On February - 9 - 2010

 ANUNŢ

Al XI-lea Congres Internaţional de Dacologie: “ Malus Dacus”- 2010

                                        Mai 28-29, 2010
                                        Alba Iulia, România

                              Dacia Revival International Society

                            21-26 Broadway, New York, NY 11106, U.S.A.

                        Phone: (718) 932- 1700 or 031 810 6172; FAX: (718) 728- 7635;

                              E- mail: Malusdacus2010@gmail.commail@dacia.org 

                                                  Website: http://www.dacia.org/

Doamnelor şi domnilor,

      «Dacia Revival International Society» are deosebita onoare de a vă invita să participaţi cu lucrări ştiinţifice la cea de-a XI-a ediţie a Congresului Internaţional de Dacologie «Malus Dacus 2010 », ce  va avea loc la Alba Iulia, în zilele de 28-29 mai 2010, Universitatea „1 Decambrie 1918” strada Nicolae Iorga 11-13.

Mihai Viteazul este primul care a reunit cele trei ţări Valahia, Moldova şi Transilvania, ţări de aceeaşi limbă şi de aceeaşi credinţă, într-o singură patrie. Împlinirea a 410 ani de la Re-Unirea înfăptuită la Alba Iulia de către Viteazul Domnitor este un moment de profundă mândrie patriotică şi de aceea tema congresului nostru are drept scop prezentarea şi omagierea primului reunificator de ţară, Mihai Viteazul, cel care a repus Dacia, chiar dacă pentru scurt timp, între graniţele ei de altădată.

In documentele şi misivele  care circulau între complotiştii de la est la vest, Voievodul nostru era numit Malus Dacus adică Dacul Cel Rău.

      O astfel de personalitate măreaţă şi care a înfăptuit un act  istoric unic trebuie să fie cunoscută şi apreciată aşa cum se cuvine.

 Aşa cum v-am obişnuit din anii trecuţi, sesiunile şi programele asociate congresului vor acoperi multiple aspecte ale istoriei Daciei. Aceste multe şi variate oportunităţi de schimb intelectual vor marca stadiul actual al cercetărilor şi vor sugera direcţiile lor viitoare, dând în acelaşi timp, atât cercetătorilor consacraţi cât şi celor mai tineri, un forum în cadrul căruia să-şi prezinte comunicările.

  Programul ştiinţific al congresului include următoarele secţiuni:

Secţiunea 1 – Personalitatea şi simbolismul lui Mihai Viteazul.

Secţiunea 2 – Alte aspecte ale istoriei Daciei.

Secţiunea 3 – Pentru studenţi

Secţiunea 4 – Pentu elevi

Vizitaţi www.dacia.org pentru noutăţi, schimbări şi adăugiri.

 Cu stimă,

 Directorul comitetului de organizare,

 Andrei Bănică

Aşteptăm confirmarea participării dumneavoastră, precum şi un rezumat al prezentării pe care doriţi să o sustineţi la Congres, rezumat care să nu depăşească 2 pagini (font Times New Roman, preferabil cu diacritice) în format electronic, pe adresa Malusdacus2010@gmail.com , mail@dacia.org sau, sub formă de CD/dischetă/material dactilografiat, prin poştă, pe adresa :

Dacia Revival International

Str. Cercelus nr. 71

Sector 3, Bucuresti

Telephon : +40 726 113 151

Monarhia romåna. Inceput frumos, final rusinos. (2)

Posted by Stefan Strajer On February - 9 - 2010

Monarhia romåna. Inceput frumos, final rusinos. (2)

Autor: Aurel Sergiu Marinescu
In final, Stalin a vazut ca si fiul poate sa-i fie folositor pentru cåtiva ani, si tot atåt de slugarnic ca si tatal asa ca l-a pacalit cu cåteva acadele numite: Ordinul Victoria, un avion mic si altele, folosindu-l atåta timp cåt a avut nevoie de el, adica de prezenta lui decorativa.
De aceea nu este deloc de mirare faptul ca azi, in scurtele sale discursuri, fostul rege Mihai vorbeste, numai despre „scumpul meu bunic Ferdinand”, numai de Hohenzollernii Regele Carol I si Ferdinand I, cunoscuti si apreciati ca fauritorii Romåniei moderne. El lasa impresia ca n-a fost procreiat de un tata care a fost Carol II despre care este constient ca a fost o catastrofa pentru tara – deci el s-a nascut ca zeii din „spuma marii”.
Dintr-o decenta nobiliara, autorul lucrarii de mai sus (Joachim von Kürenberg, mentionat in numarul precedent, n.n.) si datorita faptului ca autorului i-au lipsit informatiile despre activitatea lui Carol II in exilul sau din Spania, Portugalia, Mexic, Cuba, Brazilia si inapoi in Portugalia (cartea fiind scrisa in 1950) si deasemeni, autorul din pudoare, nu a detaliat toate aspectele imorale, ale dinastiei Hohenzollern. Ca urmare consideram ca este necesar pentru doua generatii de romåni sa cunoasca si mai pe larg ce s-a intåmplat, cu adevarat, in domniile ultimilor doi regi ai Romåniei – Carol II si Mihai I. Asta nu inseamna ca inaintasul Rege Ferdinand si mai ales Regina Maria au avut o viata model de moralitate. Sunt destule de spus despre membrii familiei Hohenzollern din Romånia (printesa Ileana, Elisabeta, printul Nicolae si altii).
Gradul cel mai inalt de imoralitate, de promiscuitate, l-a atins Carol II. Trecutul sau este extrem de bogat in fapte, impletit cu afaceri, jafuri si aventuri sentimentale. De aceea asupra acestui „tata” de care fiul sa face ca nu-l cunoaste si n-ar fi auzit de el, vom starui mai mult, deoarece se vede clar imoralitatea ce a domnit in familia regala romåna. In spatele „maretului” rege s-au ascuns toate putreziciunile, toate orgiile si toate faptele nerusinate ce se petreceau in garsoniera din strada Palatului, in vila din Aleea Vulpache si in toate castelele regale. Viitorul suveran si-a inceput cariera „sentimentala” luånd amantele tatalui sau; Mita Biciclista i-a fost initiatoare, pentru ca Lili Gheorghiade dupa ce a secatuit caseta particulara a tatalui si-a continuat opera, golind-o si pe aceea a fiului. Carol II a inceput o serie de orgii vestite in anii premergatori primului razboi mondial. Castelul sau personal de la Sosea a devenit un adevarat lupanar. Prin 1915-1916, pasiunea „cea mare” a lui Carol a fost Zizi Lambrino, cu care s-a casatorit in timpul razboiului, fugind in secret la Odessa, de la Cartierul General al armatei. Carol era ofiter romån iar fapta sa se chema tradare si oricare in locul sau ar fi fost trimis in fata plutonului de executie.

Foto.Regele Carol II cu fiul, Regele Mihai.

Carol insa a fost reprimit in armata si Zizi trimisa, impreuna cu un august vlastar (este vorba de Mircea, n.n.), nascut intre timp, la Paris, unde a ramas påna la moarte. Si pentru ca bietul Carol sa poata uita si sa se consoleze, a fost imbarcat pe un yacht si trimis sa se plimbe prin Oceanul Indian påna in Japonia. Desigur ca divertismentul regal a fost subventionat din bugetul tarii. Pe vasul de croaziera, in drum spre Japonia pentru vindecarea „bolii sentimentale a desfrånatului”, Carol s-a tinut de chefuri iar in fiecare port erau aduse la bord prostituate sau sotii de ofiteri englezi. Intors in tara, Carol a avut legaturi cu o frumoasa actrita casatorita – sotul un foarte cunoscut artist. Sotul a incercat sa demaste mocirla de la curte dar nu a reusit.
In sfårsit Carol a intålnit „marea pasiune”, pe Elena Magda Lupescu (Wolf). El va fi legat cu statornicie de aceasta femeie. Cu toate ca, prin viata lui s-au perindat sute de femei, acesteia i-a ramas credincios påna la moarte. Elena Magda Lupescu a exercitat o influenta deosebita asupra regelui.
In vila din Aleea Vulpache se puneau la cale toate afacerile. Intre doua jocuri de poker se formau guverne sau se ridicau oameni. Impreuna cu Carol, Elena Lupescu a facut afaceri colosale; inzestrarea armatei, timbrul aviatiei s.a.
In 1926, la 4 ianuarie, Carol este indepartat de tron si silit sa se exileze. A plecat la Paris, impreuna cu Elena Lupescu unde isi continua chefurile si unde viziteaza toate cartierele desfråului si betiilor. Numai ca viata aceasta costa bani si ex-printul i-a gasit. Pe de o parte primea din tara de la familie si de la guvern, destui bani, dar putini pentru cheltuielile lui.
Pe de alta parte a intrat in legatura cu unele persoane politice din tara care i-au promis ca il vor aduce pe tron. La guvern erau taranistii gelosi pe succesele liberalilor ce se intinsesera pe decade. In acelasi timp, a luat contact cu cercurile financiare din Paris cu care in acelasi timp trata si guvernul romån un imprumut in vederea stabilizarii. Carol a facut presiuni prin acestia pentru revenirea sa pe tronul Romåniei. Si in final a reusit, mai ales ca financiarii parizieni si londonezi il si imprumutasera cu sume substantiale. Carol le-a promis ca in cazul revenirii sale in tara le va acorda posibilitati de venituri importante ca sa le rasplateasca darnicia. Si ca rege s-a tinut de cuvånt fata de ei.
Intors in tara, ca rege (in 1930), Carol a fost si mai desfrånat. Pe långa amantele care aveau un stagiu mai indelungat, el aducea noapte de noapte, in apartamentul din spatele palatului, femei de toate categoriile. S-au perindat pe acolo, prostituate, fetiscane oarecare, fiice si sotii ale ministrilor si magnatilor. Cei din urma isi aduceau singuri femeile påna la poarta. Nu conta familia daca in joc era obtinerea de noi privilegii, avantaje financiare sau titluri – iar destrabalarea regelui era un bun prilej care nu trebuia scapat.
Regele Carol II iesea pe jos noaptea, sau la volanul masinii sale si culegea femei de pe strada. Gabriel Marinescu, prefectul politiei capitalei punea pe portiunea Sf.Ionica, Cåmpineanu, Brezoianu, cele mai frumoase prostituate. „Dl.Popescu” le ducea apoi in apartamentul sau unde urma un ceremonial tip pentru orice femeie. La plecare, femeia primea de la aghiotant un plic cu bani – ceea ce demonstra ca nu era prea darnic.
Carol mai avea si altele cu durata diferita. Era in perioada in care se lansase moda „miss”-urilor si care se practica in toate tarile. Carol insa, show-ului i-a dat o solutie practica. Organiza concursuri „miss” – cåstigatoarea devenea, din oficiu, amanta regala. Cazul cel mai cunoscut a fost al Martei Dumitrescu, pe care regele a expediat-o in strainatate. Si actritele erau „slabiciunea” augustului suveran. De la Josephine Backer si Mirna Loy, trecånd pe la artistele noastre de revista si påna la vedeta de cinema Any Ondra, „prietenele” regelui au fost felurite si numeroase. Desigur aceasta comportare era un mijloc de a sprijini cultura romåna, altfel, titlul de „rege al culturii” nu isi gaseste justificare.

Foto.Regina Ana, sotia lui Mihai.
La Elena Lupescu, in Aleea Vulpache, aveau loc jocuri de carti si betii montruoase. Acolo au mers, de obicei, oamenii de banca si magnatii industriei care erau fericiti sa lase in punga regala cåteva milioane, ceea ce insemna noi si mari avantaje ce urmau sa le fie acordate. La masa de poker se faceau afacerile dar se formau si guvernele. Acolo a fost aranjat guvernul Goga si tot acolo, mai tårziu, numirea lui Armand Calinescu. Nelipsiti la partidele de joc, erau rivalii Max Auschnit si Nicolae Malaxa. Si acest imoral si vicios monarh a domnit timp de zece ani, lingusit de ministrii si magnatii industriei si finantelor, storcånd mereu banii poporului.
Iata cum Carol II a condus tara „fara preget si fara odihna”, „cu cea mai desavårsita dragoste”, pentru „binele Romåniei”! Nu pare hazliu?
Mirror Magazine din New York, datat 12 februarie 1961, intr-un articol intitulat „Lupta salbatica pentru averea lui Carol”, descrie actiunile intreprinse de fostul rege Mihai, primul fiu al ex-regelui Carol, numit „printul Carol” si Elena Magda Lupescu, fosta Tåmpeanu si fosta sotia unui locotenent, devenita amanta lui Carol, pentru mostenirea averii ramase dupa moartea sa – ea fiind casatorita oficial cu Carol.
Revista face afirmatia ca cea mai dezordonata Casa Regala a tuturor timpurilor este aceasta „casa regala” a Romåniei, dupa ce descrie intreaga viata a fostului rege aventurier Carol; dezertarea, abdicarile de la tron, casatoria cu Elena a Greciei, nasterea fiului, amanta Lupescu de o viata.
Se apreciaza ca lupta pentru averea sa ramasa – bani, bijuterii, proprietati si obiecte de arta, inseamna lupta pentru 90 milioane dolari (la nivelul 1961 valoarea dolarului – probabil azi in 2007 ar fi 200 milioane).
Deasemeni, ca o noutate, articolul precizeaza ca dupa 37 de ani de lupta, in 1957, la 4 ani dupa moartea mamei Zizi Lambrino si moartea singurului ei barbat, Carol, un tribunal portughez a hotaråt ca Mircea este primul fiu legitim al fostului rege si are dreptul sa se numeasca Printul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.
Si justitia franceza s-a pronuntat in acelasi sens. Ceea ce a convins ambele tribunale a fost prezentarea a peste 1.000 de scrisori de dragoste scrise de Carol lui Zizi, in care ii declara dragoste chiar si casatorit cu Elena de Grecia, mama celui de al doilea fiu al sau (Mihai).
Presa europeana a avut un subiect suculent si ziarele, revistele au scris numeroase reportaje cu privire la regele Carol II si viata sa.
De exemplu, la 27 iunie 1930, confidential, de la Legatia romåna din Lisabona, a fost expediata o corespondenta (nr.297) direct prof.G.G.Mironescu, atunci Ministrul Afacerilor Straine, cu urmatorul continut: „Domnule Ministru, avem onoarea a trimite alaturat Excelentei Voastre, in original si traducere, o corespondenta din Bucuresti aparuta in „Diario de Lisboa” din 24 iunie 1930. „O drama de dragoste. Poporul romån asteapta impacarea printesei Elena cu regele Carol“. „Bucuresti, iunie – publicitatea si opinia publica formeaza legenda despre Majestatea Sa, printesa Elena si secretul vietii sale. A existat si un anunt ca ea s-ar fi impacat cu sotul ei si ca ea a decis sa stearga trecutul cu buretele. Altii afirma contrariu, asigurånd ca impacarea nu se va face niciodata, ca printesa Elena asa distanta si asa ascultatoare la sunetul inimii, niciodata nu va fi atrasa de pasinile politice.
Adevarul este ca „regina“ continua sa locuiasca in palatul ei din Kisselef iar regele in resedinta din Cotroceni. Ei nu s-au intålnit decåt de doua ori dupa revenirea lui Carol. Ultima oara a fost la un prånz la printul Nicolae. Ceea ce se poate spune ca lucrurile nu sunt asa de bune cum se crede.
Poporul romån continua sa creada in viitor impacarea definitiva a sotilor regali, reluarea vietii conjugale care va marca solutia politica si morala.
Intre timp asteptånd reintoarcerea sa pe tron, printesa Elena nu conteneste de a domni asupra inimii poporului. Operele de caritate sunt dragostea ei care o absoarbe in mod complet. De doua sau trei ori pe saptamåna ea viziteaza Dispensarul Sfånta Elena care a fost fondat de ea. Bolnavii, doctorii, infirmierele o adora ca pe un idol, ca pe o sfånta. Este o femeie care sufera si totusi te simti bine in anturajul ei.
Departe de privirile indiscrete, printesa Elena se refugiaza in umbra manastireasca a palatului Kisselef, care se inchide ca un mormånt, in timp ce ea intra pentru a se ruga. Poporul romån se roaga cu ea, pentru ca viata lui sa suråda din nou – la fel ca si dragostea”. Si Carol a expulzat-o pe Regina Elena.
Dupa Diktatul de la Viena (30 august 1940), situatia regelui Carol al II-lea a devenit imposibila. Poporul romån indurerat si revoltat il acuza in gura mare de incapacitatea sa politica ce dusese tara la dezastru. Acuzatiile erau profund indreptatite fiindca regele, dupa ce l-a demis pe Nicolae Titulescu in 1937, a luat asupra sa responsabilitatea politicii externe care s-a soldat cu sfårtecarea tragica a statului. Romånia a pierdut intr-un an, Basarabia, Bucovina de Nord, tinutul Hertei, Ardealul de Nord si cele doua judete din sudul Dobrogei. Tot valul de nemultumiri acumulate in 10 ani de jaf tålharesc si destrabalare fara fråu, ce facusera din palatul regal un tripou si un lupanar, se ridica furios impotriva tronului, si regelui acum cånd dictatura sa si a camarilei sale nu mai avea puterea sa il inabuse.
Guvernul Gigurtu, care avusese sarcina de a lichida politica nefasta, a demisionat. Carol, izolat si unanim acuzat, si-a vazut colacul de salvare in generalul Ion Antonescu – scos, spre uimirea politicienilor – din domiciliul fortat de la Bistrita olteana, unde il internase peste capul si fara stirea guvernului Gigurtu. A face dintr-un adversar ambitios, un salvator, era solutia disperarii. Ion Antonescu voia sa alcatuiasca guvernul cu Iuliu Maniu si Dinu Bratianu. Acestia i-au oferit colaborarea daca obtine de la rege puteri dictatoriale.
Carol, incoltit din toate partile, a suspendat Constitutia si l-a numit dictator pe Antonescu, prin decretul din 4 septembrie 1940. Acest decret era semnalul totalei infrångeri a aceluia care timp de 10 ani a fost satrapul Romåniei, pe care a jefuit-o in mod barbar.
Cei doi sefi de partide compromise i-au conditionat noului conducator, colaborarea, de abdicarea regelui. Ion Antonescu s-a executat si in noaptea de 5 spre 6 septembrie, Antonescu a obtinut abdicarea. Dar Carol in mijlocul dezastrului tarii, s-a tocmit ca un geambas. El a cerut ca despagubire pentru renuntarea la tron, suma de 24 milioane lei/aur, platibila in interval de doi ani, cu care Antonescu a fost de acord. Cånd a venit in discutie succesiunea la tron a lui Mihai, Elena Lupescu, concubina lui Carol, furioasa pe tara care ii scapa din gheare, s-a opus cu inversunare. Voia sa ia in strainatate si progenitura regala. Ion Antonescu a infruntat-o, iar Carol i-a cedat, in speranta ca lasa in urma un agent docil, in fiul sau. Ce rezulta de aici? Ca viitorul rege al Romåniei, Mihai I, desi in acel moment, major, n-avea niciun pic de personalitate sau de vointa proprie. El era un simplu obiect pasiv in mijlocul tårguielii. Daca Elena Lupescu ar fi biruit, el s-ar fi supus orbeste cocotei regale si ar fi plecat tot asa cum s-a supus parerii adverse si a ramas; Mihai a fost o papusa in måinile celor ce se tårguiau pe soarta tarii.
Toate aceste informatii si cele ce urmeaza au fost scrise de Nichifor Crainic, fostul ministru al propagandei, in guvernul Antonescu; informatii pe care le-a aflat direct din gura maresalului Ion Antonescu, la un ceas de cånd s-a produs scena abdicarii.
In dimineata zilei de 6 septembrie, la ora 5, a sosit la palatul Cantacuzino, unde se afla sediul Consiliului de Ministri (Guvernul din acel timp, n.n.) si generalul Antonescu, care de fapt se afla singur, Mihail Manoilescu, girantul Ministerului de Externe (desi Guvernul Gigurtu demisionase, ministrii ramasesera giranti). El nu a adus scrisoarea de abdicare a lui Carol care era asteptata conform intelegerii, in schimb aducea scrisoarea de garantie prin care tara trebuia sa-i plateasca lui Carol cele 24 de milioane de lei/aur, pretul abdicarii. Astfel regele trebuia sa se asigure intåi de bani si numai dupa aceea sa renunte formal la tron. Antonescu i-a citit-o lui N.Crainic apoi injurånd a semnat-o.
Tot ce se petrecea atunci in tara venea din porunca si sub vigilenta germana; legatia germana i-a interzis generalului Antonescu sa faca un guvern cu I.Maniu si Dinu Bratianu si i-a impus sa i-a la cårma tarii pe Horia Sima si pe legionari.
Scrisoarea lui Carol de abdicare a sosit cu intårziere, adusa de un functionar al palatului. Dupa citirea ei, Antonescu a hotaråt sa-l instaleze pe rege (Mihai,n.n.). Vasta sala a tronului era goala. Toate lichelele si afaceristii camarilei unei domnii tålharesti disparusera. Intr-un colt girantii Justitiei, Externelor si Internelor; la mijloc Ion Antonescu, Gh.Lupu, presedintele Curtii de Casatie si Patriarhul Nicodim; in ungherul din dreapta casa militara si civila reprezentate de circa 20 de persoane.
Cånd Mihai – viitorul rege a intrat in Sala tronului, Patriarhul i-a inmånat o hårtie pe care era scris juramåntul format dintr-o singura fraza, compusa de generalul Antonescu. Mihai, bålbåind fiecare cuvånt, nu a jurat pe Constitutia tarii – care era atunci suspendata de tatal sau – ci el ca rege a jurat lui Ion Antonescu credinta – celui care era atunci „seful statului”.
Dupa acest act caraghios, I.Antonescu in cåteva cuvinte a cerut noului rege sa respecte legile tarii. Nimeni din cei prezenti nu era reprezentant al poporului. Poporul romån a fost absent la inscaunarea lui Mihai. El era simbolizat prin golul enorm al salii pustii a tronului. Nici tronul din fundul salii nu a fost atins de rege care insa, intr-o tacere rece, a dat måna cu fiecare participant, iar cånd a trecut in grupul casei militare si civile a izbucnit un plåns general, plångeau cu totii ca la o inmormåntare. Usa prin care intrase Mihai a ramas intredeschisa si prin deschiderea ei – ca o crapatura – fostul monarh alaturi de cocota Elena Lupescu asistase la instaurarea fiului sau, odrasla unei familii intrata in putrefactie. Asa ca a asistat si Elena Lupescu care a fost unul din groparii dinastiei Hohenzollern.
Cånd la 14 septembrie 1940, Antonescu si-a format noua echipa guvernamentala, a convocat pe giranti (fostul guvern Gigurtu) pentru ramas bun. Facånd expunerea evenimentelor, el a cautat sa mentioneze ca nu a patat „Tronul Tarii cu nici o picatura de sånge” si a incheiat cu cuvintele: „Astfel am ridicat in fruntea tarii pe idiotul asta!”. Desigur era vorba de Mihai caci cu infantilismul lui cerebrar, iremediabil, Mihai a fost ridicat nu din vointa poporului romån care nu l-a confirmat niciodata. El a fost un simplu manechin regal expus in vitrina statului.
(va urma)

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (VI)

Posted by Stefan Strajer On February - 5 - 2010

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (VI)

Autor: Nicolae Balint

 

În perioada interbelică, deşi avea un potenţial economic mult redus, Ungaria a reuşit să identifice şi să aloce resursele financiare necesare derulării unui spionaj total împotriva României, Yugoslaviei şi Cehoslovaciei. În cea mai mare parte, resursele erau alocate de la buget, dar o bună parte proveneau şi din donaţiile diasporei maghiare, care orientând aceste sume spre propaganda revizionistă din străinătate, degreva în fapt statul maghiar de efortul de mai susţine financiar această importantă direcţie de acţiune a serviciilor speciale maghiare. Începând cu anul 1926, selecţia cadrelor de informaţii maghiare s-a realizat în mod deosebit din rândul absolvenţilor de studii universitare care cunoşteau mai multe limbi străine, acordându-se o atenţie aparte pregătirii lor în centre de instruire bine conspirate, dar şi perfecţionării, fidelizării şi stabilităţii acestora în cadrul sistemului de informaţii care i-a selectat. Patriotismul, inteligenţa şi competenţa dovedite pe parcursul timpului, i-au ferit pe aceştia de consecinţele schimbărilor istorice pe care le-a traversat Ungaria. Şi ca o exemplificare în acest sens – făcând însă un arc peste timp -, se cuvine a menţiona faptul că în timp ce la noi, după 1989, se clama sus şi tare, dar fără niciun pic de discernământ, „Moarte securiştilor!” şi „Desfinţaţi Securitatea!”, în Ungaria, reorganizarea serviciilor de informaţii (A.V.H.), s-a făcut la modul discret, dar competent, ţinându-se seama de criteriile enunţate anterior. În noile condiţii istorice, Ungaria a renunţat la serviciile a mai puţin de 150 de cadre de informaţii, mai precis la cei ce au aparţinut structurilor de comandă, compromişi prin însăşi gradul de expunere al funcţiei pe care o reprezentau public, ei fiind identificaţi din această poziţie cu însuşi sistemul comunist. În schimb, profesioniştii au fost păstraţi în sistem. Ungaria îşi reorganiza serviciile, îşi reevalua modalităţile de acţiune şi posibilităţile, în condiţiile istorice nou create. În fapt, obiectivele ei au rămas însă aceleaşi. Şi asta pentru că vechile obsesii, erau acum reactualizate… 

 

Cele mai importante centre de spionaj şi încadrarea agenţilor

Unele dintre cele mai bine organizate centre de spionaj din Ungaria interbelică, erau la Szőlnők, la Miskolcsz şi la Szeged, ultimele două fiind destinate culegerii de informaţii din spaţiul românesc. Din rapoartele informative ale Secţiei a II-a din Marele tat Major al armatei române, a reieşit faptul că mai existau şi posturi independente de spionaj situate în diverse localităţi de frontieră, şi care aveau un mare grad de mobilitate ele putând fi oricând relocate. Aceste posturi independente erau subordonate în mod direct centralei din Budapesta. Împărţit în 5 categorii – după studiile absolvite, capacităţile intelectuale şi mediul profesional de provenienţă – personalul selectat pentru munca de informaţii de către Ministerul Apărării, Ministerul de Interne şi Ministerul Afacerilor Străine, era apoi pregătit în şcoli (centre) speciale comune, ce aparţineau Ministerului Apărării din Ungaria, dar aşa-numiţii „agenţii speciali”, precum şi consilierii de legaţie, erau pregătiţi în Şcoala superioară de spionaj a Marelui Oficiu de Cabinet, pe lângă care mai funcţiona – dar separat de aceasta -, Şcoala de spionaj a prelaţilor. Cei mai buni absolvenţi, erau trecuţi în categoria „marea agentură”, iar ceilalţi dobândeau calitatea de „agenţi calificaţi”, putând fi încadraţi în munca de informaţii imediat sau în viitorul apropiat.

Folosirea femeilor şi a teroriştilor

Dincolo de anumite idei preconcepute, folosirea femeilor în munca de informaţii, ar putea să pară la prima vedere, doar o intrigă de roman ieftin. Trebuie spus însă că la fel precum serviciile de spionaj sovietice, şi cele similare maghiare au acordat o importanţă deosebită folosirii femeilor în această muncă considerată – potrivit unui as al servicilor de spionaj, colonelul german Walter Nicolai -, o „meserie numai pentru gentlemani”. Uzând de farmecul personal şi instruite sumar de către agenţi speciali sosiţi de la Budapesta, unele dintre etnicele maghiare din Transilvania care au acceptat să lucreze pentru serviciile de informaţii din Ungaria, aveau drept sarcină să se angajeze ca bucătărese, menajere, guvernante, etc. în familii române de magistraţi, politicieni, militari de carieră, funcţionari superiori, din Bucureşti, dar şi din alte oraşe ale România, cu scopul de a obţine informaţii de orice natură. Dacă procurarea de informaţii, apoi sinteza şi analiza acestora erau principalele preocupări ale serviciilor de informaţii maghiare, folosirea teroriştilor reprezenta o etapă superioară în realizarea în practică a unor planuri mult mai elaborate şi mai vaste. Potrivit unui raport-sinteză, elaborat în 1939 de către lt.col. Gheorghe Petrescu, ofiţer de informaţii în Secţia a II-a din Marele Stat Major al armatei române, peste 80% din teroriştii care urmau să acţioneze pe teritoriul statului român – în număr de circa 400 în 1939  şi care se găseau deja la momentul respectiv, sub diverse acoperiri, pe teritoriul statului român – erau pregătiţi de armata maghiară. Ei fuseseră instruiţi anterior în Budapesta, pe strada Kinczi, nr. 29, în grupuri de câte 5 persoane. Preluaţi apoi de lt. Kovacs Tivadar, erau pregătiţi informativ, prin scurte instructaje, în cazarma Hadik. La final, într-o unitate pirotehnică situată în cartierul Budafok, teroriştii maghiari erau instruiţi în folosirea materialelor explozive.   

Foto.Bethlen Istvan, fost prim-ministru al Ungariei, intre 1921-1931 (in mijloc, pe scaun)

                                (va urma)

NICOLAE  BALINT

CASETA 1

„…Ungaria şi Bulgaria, sprijinite de Germania, vor revendica teritorii din România (…), iar 400 de terorişti unguri au fost trimişi în ţara noastră  pentru a fi pregătiţi să înceapă acţiuni de minare…”

(Fragment dintr-un amplu raport informativ adresat Marelui Stat Major al armatei române, de către lt. col. Gh. Petrescu, ofiţer de informaţii în Secţia a II-a, după o vizită de informare făcută de acesta în perioada 9-18 martie 1939, în Polonia, Cehoslovacia, Anglia şi Franţa unde a purtat discuţii cu omologii săi din serviciile de informaţii ale ţărilor respective)

CASETA 2

Grupări paramilitare maghiare din Ungaria interbelică care se ocupau, printre altele, şi cu activităţi de spionaj:

–         „Societatea ungurilor care se deşteaptă”;

–         „Asociaţia ungară pentru apărarea ţării”;

–         „Uniunea maghiară de apărare a rasei”;

–         „Garda revizionistă”;

–         „Comitetul pentru Apărarea Naţiunii”;

–         „Ordinul Vitejilor” (cel mai agresiv dintre toate şi care a fost creat la iniţiativa lui Horthy Miklos, imediat dup Primul Război Mondial);

–         „Uniunea Foştilor Combatanţi”;

–         „Federaţia Organizaţiilor pentru Apărarea Naţiunii” (acesta grupa organizaţii mai mici, precum: „Garda Zdrenţăroşilor”, „Vânătorii turanici”, „Organizaţia de zece”, „Asociaţia generală a tiraliorilor”, Asociaţia Divizia secuiască”, „Divizia secuiască de frontieră”, „Asociaţia Turul”, etc.)

 

 

Paulescu si Darwin

Posted by Stefan Strajer On February - 3 - 2010

Paulescu si Darwin

sau argumentele stiintifice contra unei teorii pseudostiintifice

Autor: Ioan Ispas

Charles Darwin (1809-1882) este o personalitate cunoscuta in intreaga lume, in special prin ipoteza ca omul se trage din maimuta lansata in cartea sa “Descedenta omului“ aparuta in anul 1871. Despre Dr. N.C.Paulescu (1869-1931) se stie ca a descoperit insulina, ca a publicat lucrarea respectiva intr-o revista stiintifica de circulatie internationala, in limba franceza, cu un an inaintea celor doi medici canadieni carora li s-a acordat Premiul Nobel.
Mai putin cunoscuta este contributia Prof.Dr. N.C.Paulescu la denuntarea caracterului antistiintific al darwinismului inca din anul 1902. In acest sens recomand cititorilor care calatoresc in tara sa-si procure cartea sa “Notiunile SUFLET si DUMNEZEU in Fiziologie“, reeditata in 2007 de editura Credinta stramoseasca. Profesorul Paulescu analizeaza darwinismul prin prisma experimentului stiintific. Dupa cum se stie Darwin a emis ipoteza ca in decursul timpului speciile s-au transformat unele in altele, sub influenta unei selectii naturale, aceasta explicând multiplicitatea speciilor si aparitia lor succesiva pe pamânt. “Când Darwin a emis ipoteza transformarii speciilor, ar fi trebuit sa aduca si probe, prezentând fapte bine stabilite. Ori, Darwin nu aduce nici un fapt care sa demonstreze, in mod incontestabil transformarea unei specii actuale intr-o alta specie actuala“(pag.233). Au trecut peste o suta de ani de când Profesorul Paulescu facea aceasta observatie fara ca, intre timp, sa se poata constata vreo transformare a unei specii in alta. Ingineria genetica de astazi a reusit sa cloneze o oaie, dar n-a reusit sa transforme o specie, cât de, simpla in alta. O alta observatie pe care o facea atunci Profesorul Paulescu, valabila si astazi, era ca nu s-a produs nici macar o singura specie intermediara, prin unirea sexuala a doi indivizi din specii diferite. Obiectia ridicata de darwinisti ca pentru aceste transformari este necesar un timp foarte lung, pentru speciile superioare, a fost anulata de Profesorul Paulescu, apelând la fiintele inferioare, unicelulare, cu reproducere asexuata. Prodigioasa rapiditate a inmultiiri fiintelor unicelulare, sensibilitatea extrema a acestora la conditiile mediului exterior, care au un efect imediat si direct, determina modificari considerabile ale caracterelor lor morfologice si fiziologice. Cu toate eforturile depuse nu s-a reusit nici la aceste fiinte unicelulare transformarea unei specii in alta sau crearea unei specii noi. Darwin insa neputând proba realitatea transformarii speciilor incearca sa demonstreze, cel putin, posibilitatea acestei transformari prin mecanismul selectiei naturale, prin trei factori principali: a) variabilitatea, b) transmiterea ereditara definitiva a modificarilor dobândite prin variabilitate si c) lupta pentru existenta. Profesorul Paulescu analizeaza fiecare factor in parte si demonstreaza, cu exemple, ca totul se petrece in cadrul speciei concluzionând: ”Astfel, selectia sexuala, ca si selectia naturala, are ca scop si ca efect conservarea puritatii tipului specific si nu – cum pretinde Darwin – transformarea speciilor“ .Darwinistii au imaginat si alte argumente, apelând la paleontologie, anatomia comparata si embriologie. Profesorul Paulescu analizeaza si aceste argumente si le demonteaza, prezentam concluziile: a) “…observatiile paleontologice nu pot demonstra decât succesiunea in timp si spatiu, iar nu derivatia“ (pag.245), b) iar faptul ca diferite specii de vietuitoare prezinta organe omoloage nu implica, asa cum sustin darwinistii ca deriva unele din altele. Referitor la embriologia care demonstreaza ca evolutia unui animal incepe intotdeauna printr-o singura celula si ca formele successive pe care le ia acest animal, in cursul dezvoltarii sale prezinta oarecare analogie cu organele altor animale, darwinistii au emis ipoteza ca “aceste forme succesive pe care le ia o fiinta vietuitoare in cursul dezvoltarii sale (ontogenie) constituie o recapitulare a formelor succesive prezentate de seria stramosilor complet dezvoltati (filogenie) si mai ales, in consecinta, o proba ca diferitele specii deriva unele din altele“. Aceasta este considerata o proba fara sa fie probata. N-a putut fi demonstrata atunci si nici astazi când, cu toate progresele ingineriei genetice, nu s-a reusit ca o forma embrionara intermediara, sa zicem a unei maimute, sa fie oprita din transformare la nivelul, de exemplu, peste, care sa ajunga la maturitate si sa fie fecund.

Foto.Nicolae Paulescu (1869-1931)
Ardoarea cu care darwinistii au incercat sa aduca dovezi in sprijinul doctrinei lor a mers pâna la falsuri stiintifice, cele mai usor de realizat fiind in domeniul paleontologiei. Cel mai celebru fals stiintific este cel al craniului din Piltdown, Anglia. In anul 1912, un om de stiinta, Charles Dawson, descopera in orasul Piltdown un craniu ciudat, prezentat ca al unui pithencatrop, dar cu capacitate craniana mare. Un biolog evolutionist, Arthur Keith, examineaza fosila si confirma rezultatele, amândoi insistând asupra capacitatii craniene similare cu a omului modern, maxilarul având caractere de maimuta, deci o veriga in lantul evolutionist. Falsul a durat 40 de ani, pâna in anul 1953, când omul de stiinta Kennetth Oakley, a cercetat in detaliu fosila si a dezvaluit faptul ca aceasta reprezenta cel mai mare fals a secolului. Fosila a fost falsificata prin atasarea unei mandibule de urangutan la un craniu uman. De-a lungul timpului evolutionistii au prezentat fosile de cimpanzei, urangutani si porci, drept stramosi ai omului, apoi au fost nevoiti sa renege aceste fosile, pe care le numisera Sinanthropus, Ramapitthecus si Hesperopithecus.
Raspândirea si celebritatea darwinismului, Profesorul Paulescu o explica in felul urmator: “Daca aceasta ipoteza, lipsita de orice baza serioasa, a pasionat atât de mult lumea, e pentru ca ea a fost acaparata de retori materialisti, care au smuls-o de pe terenul calm al stiintei, pentru a o azvârli pe terenul agitat al luptelor filosofico-religioase; e fiindca s-a crezut ca ea ar fi capabila sa dea acestei admirabile armonii, pe care o constatam in lumea organica, o explicatie pur mecanica, din care se va fi exclus interventia cauzelor finale“ (pag. 248).

Foto.Charles Darwin – probabil singurul care se trage din maimuta?!
Revista NATIONAL GEOGRAFIC, in numarul din februarie 2009, publica doua articole despre Darwinism, care se intind pe patruzeci de pagini, incercând sa ne convinga despre geniul lui Darwin si cum il confirma cercetarile actuale. Concluzia este tiparita pe o jumatate din pagina 71. Iat-o: “Ce proba mai buna poate fi adusa pentru credinta lui Darwin in trasaturile comune ale tuturor speciilor decât aceea de a gasi aceeasi gena facând aceeasi treaba atât la pasari cât si la pesti, pe diferite continente?“ Este aceasta intrebare o proba ca pestii sau transformat in pasari sau invers? Categoric nu. Prezenta aceleasi gene la pesti sau la pasari este o obsevatie la fel de relevanta pentru transformarea speciilor ca si observatia ca si pasarile si pestii au corpurile formate din carbon, oxygen, hydrogen, etc. Totusi, astazi când s-a realizat fecundatia in vitro, noi ca cititori nespecialisti in biologie, am putea pune aceasta intrebare: Daca tot au o gena comuna pestii si pasarile, de ce nu s-a reusit obtinerea unei specii intermediare prin combinarea unei icre de peste cu, sa zicem, cu sperma unui pasaroi, ca sa se obtina acea specie intermediara intre pesti si pasari, dupa care cauta evolutionistii prin scoarta pamântului de peste o suta cinzeci de ani?
In anul 2009 s-au implinit doua sute de ani de la nasterea lui Darwin, asa ca evolutionistii au anuntat cu mare fast si tam-tam ca au descoperit veriga lipsa care leaga oamenii de mamifere, sugerând ca ar fi vorba de a opta minune a lumii. De fapt minunea se refera la faptul ca scheletul maimutei – lemur, gasit acum douazeci de ani, era intreg in proportie de 95 %. Ulterior, analizele facute de alti oameni de stiinta au aratat ca n-ar fi chiar veriga lipsa si ca alte aspecte legate de dinti indica faptul ca ar fi mai degraba o “matusa“ decât o “bunica“ (Curentul international, 28 mai 2009). Dar impactul asupra publicului a fost realizat, ceea ce au si urmarit evolutionistii, chiar daca in lumea oamenilor de stiinta adevarul este cunoscut. Anuntul sugereaza ca numai o veriga mai lipsea din lantul care leaga omul de mamifere, de fapt pâna acum nu s-a gasit nici o “veriga“, doar niste asemanari. Alti cercetatori care au studiat indeaproape fosila au tras concluzia ca nu este vorba de un simplu lemur ci de o noua specie pe care au denumit-o, cu umor involuntar zicem noi, Darwinus massilae, pentru a celebra bicentenarul nasterii lui Charles Darwin. Astfel ca numele celui ce a dorit atât de mult ca omul sa se traga din maimuta il va purta o maimuta.
Daca din punct de vedere stiintific, darwinismul este fara valoare si ar putea fi privit ca o ipoteza neconfirmata, asemenea, de exemplu cu sistemul geocentric al lui Ptolemeu, din punct de vedere social si filozofic, darwinismul a avut un impact funest asupra omenirii. Darwinismul, cu tot ce deriva din el, adica omul este un animal, rasele umane sunt diferite ca evolutie, cele superioare sunt indreptatite sa le conduca sau sa le distruga pe cele inferioare pe baza teoriei ca lupta pentru existenta este un factor de selectie si de progres al omului, a fost la inceput imbratisat de Anglia care era in plina ascensiune coloniala si avea nevoie de o teorie care sa-i justifice cuceririle. Desigur ca atunci se cautau si dovezi paleontologice care sa confirme superioritatea englezilor fata de restul popoarelor, iar când nu s-au gasit s-au fasificat (cazul craniului din Piltdown). Au imbratisat cu entuziasm darwinismul si nazistii, depasindu-i net pe englezi, prin punerea in practica a eutanasiei ca arma de purificare rasiala si a lagarelor de exterminare ca mijloc de eliminare a celor indezirabili. Efectul a fost catastrofal si a rezultat Holocaustul, consecinta directa a faptului ca omul a fost considerat animal si deci poate fi ucis fara nici o mustrare de constiinta, de catre cel mai puternic, ca in lumea animalelor. Darwinismul a fost util si pentru elaborarea materialismului istoric si materialismul dialectic de catre Marx si Engels. Lenin l-a pus in practica, omorând in stânga s –n dreapta, cu scopul “nobil“ de a instaura dictaura proletariatului Hitler si Stalin au fost materialisti si in numele omului superior sau a celui nou au ucis zeci de milioane de oameni. Printre cele trei lucruri recomandate de Stalin studentilor in vederea “descatusarii“ lor era si “invatatura lui Darwin“. Cred ca daca Darwin ar fi intuit cum va fi “valorificata“ teoria sa probabil ca ar fi renunatat sa–o lanseze.
Acum peste o suta de ani Profesorul Paulescu a cerut probe si ele n-au aparut nici astazi si deplângea faptul ca cercetatori valorosi merg intr-o directie gresita. Recent am citit ca un cercetator canadian vrea sa refaca invers asa zisul lant evolutionist, si sa transforme puii de gaina in dinozauri. Imediat concernul NATIONAL GEOGRAFIC s-a oferit sa sponsorizeze aceste cercetari. Este doar vârful aisbergului, pentru ca in cercetarile privind evolutionismul se pompeaza sume uriase, deoarece si pentru  globalizare darwinismul este util. Cu ce scop? Doar pentru a dovedi ca omul se trage din maimuta? Nu are omenirea alte prioritati in cercetare? Desigur ca are, dar pentru promotorii globalizarii, o manevra prin care se incearca dezintegrarea natiunilor si transformarea omenirii intr-o turma de consumatori ai produselor informationale, culturale si alimentare pe care decid sa le furnizeze cei mai “evoluati“ oameni, cei care detin puterea financiara, politica si informationala, evolutionismul le justifica statutul de superiori care pot manipula restul omenirii dupa bunul plac, in numele luptei pentru existenta, fara nici o limita morala. Este tragic sa vezi, din când in când, incercari de resurscitare a darwinismului, apelând la aceleasi clisee vechi cu asemanari fortate de embrioni sau de desene frumoase, dar false, ale evolutiei omului din maimuta, sau descoperiri ale stiintei inghesuite fortat in teoria evolutionista, ca in patul lui Procust. Sa nu uitam ce a spus Malraux despre secolul al-XXI-lea si sa nu lasam urmasii unor maimute sa se catere la butonul atomic, sau sa faca experiente gen globalizare. Globalizarea este o metoda de manipulare a omenirii, de aducere la acelasi numitor, in fond la nivelul de animale superioare, hranite toate cu aceleasi alimente, cu aceeasi aditivi, care pentru a obtine profit cu orice pret, pot sa duca la catastrofe, sau pot fi create catastrofe. Desigur cei care manânca organic, bio, eco sau kosher se considera in afara pericolului. Dar daca in lipsa oricarei morale lucrurile scapa de sub control?

Ioan Ispas
Newark, DE

Monarhia Romana – Inceput frumos, final rusinos (1)

Posted by Stefan Strajer On February - 1 - 2010

Istorie Regala
Inceput frumos, final rusinos. Monarhia romåna


 In „Carol und Mme Lupescu”, Joachim von Kürenberg, incearca in realitate, sub un titlu frivol, sa faca opera istorica, evocånd momentele principale din viata politica a Romåniei sub dinastia de Hohenzollern.
 Venirea pe tronul Romåniei a printului Carol de Hohenzollern – Sigmaringen, dupa ce fratele sau mai in vårsta Leopold si contele de Flandra refuzasera oferta din Bucuresti, a fost fara indoiala un act de curaj. Austro-Ungaria era categoric ostila instaurarii unei dinastii germane la gurile Dunarii. Rusia si Turcia nu erau mai favorabile, si chiar regele Wilhelm I al Prusiei considera nedemn pentru un Hohenzollern sa devina vasalul sultanului.
 Dar mai ales dupa sosirea in tara, noul domnitor s-a vazut pus in fata unor probleme insolvabile.
 Pretutindeni domneau stari de lucruri jalnice: saracie, mizerie, primitivism si epidemii. Patura conducatoare levantina, de atunci, nu era cu mult mai vrednica decåt cea pe care au cunoscut-o generatiile urmatoare påna azi, 2007. Coruptia si abuzurile subminau embrionarul aparat de stat.
 Fara a fi exceptionale calitatile printului Carol, erau insa cele mai potrivite pentru indreptarea relelor gasite. Metodic, tenace, cu un deosebit simt al datoriei si un instinct sigur in recunoasterea realitatilor vietii de stat, fostul elev al Academiei Militare de la Potsdam era predestinat pentru o opera administrativa sanatoasa. Nu a reusit insa sa stabileasca contactul sufletesc necesar cu colaboratorii sai si masa poporului. Desi insufletit de dorinta de a-si servi tara, a ramas påna la sfårsit fidel amintirii patriei de origine.
 E greu de spus, in ce masura acest atasament pentru Germania a influentat asupra rezultatelor politicii externe. Un stat mic si vasal Turciei, nu cåntarea mult in planurile marilor puteri. Oricum, in actiunea de eliberare a peninsulei balcanice, principatul romån a avut un avans fata de popoarele sud-slave, care insa nu s-a soldat cu succese proportionale importantei, de atunci, al elementului romånesc in Balcani.
 Bismark a elogiat in memoriile sale intelepciunea politica a domnitorului Carol, cu care s-a intålnit de mai multe ori la Bad Ems. La Congresul de la Berlin (1878) insa, cancelarul Bismark a tinut sa multumeasca pretentiile rusesti, acceptånd cedarea sudului Basarabiei, in schimbul unei compensatii mult prea insuficiente in Balcani. In politica de mentinere a prieteniei germano-ruse, drepturile cuvenite tånarului stat romån au servit numai ca obiect de tårguiala.
 In preajma primului razboi mondial, dualismul loialitatii Regelui Carol I s-a vazut pus intr-un conflict dramatic cu aspiratiile poporului romån, care nu puteau fi realizate decåt alaturi de puterile Antantei. Singura iesire nu o vedea decåt in mentinerea unei stricte neutralitati. Contelui Csernin i-a dat asigurari ca „atåt timp cåt voi trai, armata romåna nu va lupta contra Austro-Ungariei”. Dar, in zadar a incercat sa-si apere punctul de vedere in Consiliul de Coroana de la 3 august 1914. Tache Ionescu s-a ridicat si a declarat: „Nu vad nici o dificultate sa facem razboiul alaturi de Franta si fara Majestatea Sa Regele!”. Doua luni dupa aceasta scena, Carol I era mort. Nepotul sau Ferdinand a devenit Regele Romåniei.
 Problema de constiinta care a omoråt ultimele clipe ale Regelui Carol I, apasa si asupra inceputului domniei lui Ferdinand I. Convingerea lui era ca trebuie sa tina regatul impotriva tuturor presiunilor, in afara de conflict. „Neutralitate?” il infrunta Regina Maria. „In mijlocul unui astfel de razboi, neutralitatea inseamna demoralizarea poporului nostru!”. Ezitarea il expune atacurilor voalate ale presei din capitala care il compara cu Cunactor Fabius Maximus. Cånd insa plenipotentiarul german ii aminteste ca nu trebuie sa uite ca e un Hohenzollern, ii raspunde cu demnitate: „N-am uitat acest lucru, dar nici ceea ce am invatat ca german – sa fiu loial. Am jurat credinta poporului meu si nu ma gåndesc sa-mi calc juramåntul!”
 Trimisului Frantei, Robert de Fleures, i-a marturisit: „De la inceputul domniei mele mi-am pus problema de constiinta: Am datoria sa tiu seama de originea si de familia mea? Nu! Numai Romånia importa!”
 Intre Ionel Bratianu, ultimul reprezentant de marca al dinastiei guvernamentale liberale si Regina Maria, personalitatea stearsa a Regelui se afirma anevoie. Autorul trece ingaduitor peste extravagantele, aventurile amoroase si setea nestinsa de viata a Reginei Maria. Pentru inalta societate a capitalei pe care Kiderlen-Wächter o descrie ca necunoscånd nici un fel de bariere morale, libertatile suverane nu apar socante.
 Interventiile Reginei in luarea hotarårilor politice decisive nu sunt intotdeauna fericite. Un lucru nu se poate contesta nepoatei Reginei Victoria a Angliei: pasiunea cu care si-a insusit revendicarile nationale majore.
 Dupa inceperea Conferintei de Pace pleaca la Paris pentru a pleda in persoana cauza Romåniei. Clemenceau se arata inaccesibil la inceput: „Multumesc pentru onoare, Majestate, dar nu pot suferi pe primul Dvs. ministru!” si i-a enumerat cererile teritoariale ale Romåniei: Transilvania, Banatul, Crisana si Maramures, Bucovina si Basarabia.
 Lui Loyd George ii spune pe un ton care nu suporta contrazicere: „Romånia e recunoscatoare armatelor aliate. Prin victoria lor, de care nu m-am indoit niciodata, s-a asigurat triumful justitiei care impune unirea tuturor Romånilor!”.
 Pacea de la Buftea (1918) si aversiunea care se acumulase impotriva Romåniei, in urma atitudinii violente a lui Ionel Bratianu, au zadarnicit satisfacerea revendicarilor nationale, asa cum au fost fixate in acordul secret din 1916. Totusi, noua Romånie si-a dublat suprafata si populatia. Pentru consolidarea unitatii astfel realizate, raspunderi grele se impuneau deopotriva guvernelor si dinastiei. Viitorul dinastiei era insa intunecat de evolutia nenorocita a caracterului printului mostenitor – Carol (viitorul rege Carol II)– destrabalat, fara simtul onoarei si total inconstient de misiunea pe care trebuie sa o indeplineasca un monarh. De la fuga de pe front ca sa sfårseasca cu aventura grotesca de la Odessa, påna la final, dupa ce adusee tara pe marginea prapastiei, Joachim Kürenberg ii urmareste pas cu pas viata presarata cu crime, desfrånare si lovituri politice si financiare, de gangster. O bogata documentatie romåna si straina, plus conversatii personale cu mai toti membrii fostei familii regale si personalitati bine initiate in scandalurile de la palat, da la iveala multe fapte cunoscute si tot atåtea pe care cenzura le-a acoperit cu grija. Singura scuza pentru faradelegile nemaipomenite este explicatia pe care i-a dat-o doctorul Mamulea, generalului Averescu: „Ca medic il consider un tip patologic. Nu uitati ca in vinele printului mostenitor curg cinci feluri de sånge cu tendinte ereditare in contradictie una cu alta”.
 In loc sa fie bagat in casa de nebuni, naivitatea si oportunismul politicienilor romåni i-au pregatit, dupa ce renuntase de patru ori la tron, cei zece ani de orgie sångeroasa si afaceri oneroase”.


 Coruptia si abuzurile inaugurate de domnia cuplului Carol II – Magda Lupescu (Wolf), a adus pe primul plan al rezistentei contra tiraniei, organizatia nationalista Garda de Fier. Påna atunci Miscarea Legionara se manifestase politic prin o sustinuta atitudine anticomunista, dublata pe antisemitism in primul rånd „pentru ca mai toti conducatorii comunisti erau evrei. Dar „spre deosebire de antisemitismul national-socialismului german, nu era motivat rasial ci cultural-national si religios”.

Foto.Carol I
 Intre national-socialism si legionarism, autorul nu descopera nicio identitate, nicio asemanare. Garda de Fier s-a nascut inaintea national-socialismului si cu totul din alte cauze. Mai mult, totalitarismul care a fost deseori reprosat Miscarii Legionare e numai consacrarea principiului de autoritate, absent in viata politica romåneasca. „Pentru cine analizeaza temeinic directivele fixate de Corneliu Codreanu, rezulta ca Miscarea nu e totalitara, ci autoritara, nu e agresiv-nationalista ci conservativ-nationala, nu extremista de dreapta ci social reformatoare. In timp ce national-socialismul s-a sprijinit in Germania, pe mica burghezie, femei si soldati, dar si pe aventurieri, – asa zisele naturi de mercenari – in spatele lui Codreanu stateau studentii, taranimea si generatia tånara a clerului si teologii”. Prigonirile si procesele impotriva Miscarii se termina toate cu intarirea ei. Atentatele puse la cale de oamenii de casa ai Elenei Lupescu sunt denuntate in timp. Incercarile Regelui de a capta tineretul in organizatia Straja Tarii esueaza, din cauza ca „ideile proaspete si naturale ale lui Codreanu gaseau mai mult rasunet in inima lui, decåt tiradele desarte ale regelui”.

Foto.Corneliu Zelea Codreanu
 Dupa victoria Garzii de Fier in alegerile din 1937, singura salvare pe care banda din fruntea tarii o mai vede, e instaurarea dictaturii absolute si savårsirea crimei din noaptea Sfåntului Andrei (uciderea lui C.Codreanu si a unui numar de legionari fruntasi, n.n.), cu participarea activa sau aprobarea tacita a intregii clase de politicieni. „Oamenii nostri politici” a spus odata C.Codreanu, „sunt fideli numai cåta vreme nu le ceri o dovada de credinta”.
 Lasånd in urma numai nenorociri, Regele asasin e fortat, doi ani mai tårziu (1940) sa plece din tara pentru a carui inflorire se straduisera cinstitii sai inaintasi, Corol I si Ferdinand I. E a cincea renuntare la tron pe care Carol II a semnat-o.
 La 30 decembrie 1947, fiul sau Mihai, ultimul rege din dinastia de Hohenzollern abdica la cererea comunistilor, semnånd urmatoarea declaratie (contra filodorma): Mihai I Prin gratia lui Dumnezeu si vointa nationala Rege al Romåniei.
La toti de fata si viitor sanatate.
In viata Statului romån s-au produs in ultimii ani adånci prefaceri politice, economice si sociale, cari au creiat noi raporturi intre principalii factori ai vietii de Stat.
Aceste raporturi nu mai corespund astazi conditiilor stabilite de Pactul fundamental – Constitutia Tarii – ele cerånd o grabnica si fundamentala schimbare.
In fata acestei situatiuni, in deplina intelegere cu factorii de raspundere ai Tarii, constient si de raspunderea ce-mi revine, consider ca institutia monarhica nu mai corespunde actualelor conditiuni ale vietii noastre de Stat, ea reprezentånd o piedica serioasa in calea dezvoltarii Romåniei. In consecinta, pe deplin constient de importanta actului ce fac in interesul poporului romån, ABDIC pentru mine si pentru urmasii mei de la Tron, renuntånd pentru mine si pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al Romåniei.
Las poporului romån libertatea de a-si alege noua forma de Stat.
Dat la Bucuresti, astazi 30 Decembrie 1947. ss Mihai.
 Autorul e german si de origine nobiliara. Simpatia pe care o marturiseste mereu pentru casa de Hohenzollern izvoraste deci dintr-un dublu sentiment de solidaritate nationala si de casta. Ajungånd la sfårsitul pasionatei sale expuneri, simtul de obiectivitate il obliga insa sa constate ca bilantul domniei Hihenzollern-ilor in Romånia nu s-a soldat cu rezultate impunatoare. De ce s-a terminat era initiata de Carol II in imprejurari atåt de umilitoare? „Poate a fost de la inceput fals ca Romånii si-au adus domnitorul lor din Sigmaringen. Ar fi fost mai bine poate, daca boierii s-ar fi inteles intre ei si lasånd la o parte gelozia si discordia, ar fi ales un print din mijlocul lor” (pentru conformitate Aurel.S.Marinescu).
 Cåteva observatii.
 Insasi Declaratia de abdicare de pe tron a regelui Carol II este un model de viclenie, minciuna, demagogie, planuri ascunse. Iat-o:
Romåni, vremuri de adånca tulburare si ingrijorare trec peste scumpa mea Tara. De acum 10 ani, cånd am luat locul de adånca raspundere de a fi cårmuitorul Patriei mele, fara preget, fara odihna si cu cea mai desavårsita dragoste, m-am straduit de a face tot ce constiinta imi poruncea pentru binele Romåniei.
Azi, zile de vitregie nespusa indurereaza Tara, care se gaseste in fata unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pamånt in care am fost nascut si crescut, sa le indur, trecånd astazi fiului meu, ce stiu cåt de mult il iubiti, grele sarcini ale domniei.
Fara aceasta jertfa pentru salvarea Patriei, inalt cea mai calda rugaciune ca ea sa-i fie cåt mai folositoare. Lasånd poporului meu pe scumpul meu fiu, rog pe toti romånii sa-l inconjoare cu cea mai calda si desavårsita credinta si dragoste, ca sa-si poata gasi in ele reazemul de care are atåta nevoie greaua-i raspundere ce de azi apasa asupra umerilor sai fragezi.
Tara mea sa fie pazita de Dumnezeul parintilor nostri, care sa-i harazeasca cu cåt mai falnic viitor. Traiasca Romånia!
6 septembrie 1940. (ss) Carol.
 Cu alte cuvinte, fiul sau scump, viitorul Rege Mihai domnea temporar, printr-o „delegatie”, ceea ce se confirma prin faptul ca in tot timpul exilului sau, fostul rege Carol, a lucrat neobosit spre a reveni pe tronul Romåniei, atåt de banos. El a cheltuit multi bani subventionånd un preot ortodox excroc din SUA, Glicherie Moraru care a infiintat o organizatie procarlista „Comitetul National al Romåniei Libere” si a editat si un ziar; a subventionat un fost diplomat falit si admirator al sau din SUA, Citta Davila care si el e creat o organizatie pro-Carol „Free Romania”. S-a intålnit cu unii cu care a avut in tara diferite „combinatii”: Leon Fischer, Radu Irimescu s.a. Dar si cu multi diplomati sovietici. Si-a oferit „ajutorul” Angliei si Statelot Unite in lupta de eliberare a Romåniei, care nu numai ca l-au refuzat dar nici nu l-au acceptat sa se stabileasca pe teritoriile lor. A avut in Mexic numeroase contacte cu ambasadorul sovietic din Mexic, C.Umanski, cu scopul unei eventuale intoarceri pe Tronul Romåniei cu ajutorul Moscovei, adica a URSS-ului cel mai mare dusman al tarii romånesti, asa cum s-a dovedit din 1918 la zi. Cåt de departe au mers promisiunile sovietice si aranjamentele lui Carol se va cunoaste numai cånd arhivele sovietice vor fi facute publice.
 In orice caz, diplomatia sovietica a avut in vedere si varianta aducerii pe tronul Romåniei a lui Carol; urma sa aleaga care dintre tata si fiu ar fi mai slugarnic, mai lichea colaborationista.
 Ca proba, simplii soldati si ofiteri sovietici, probabil cei ce apartineau serviciilor lor secrete, in inaintarea lor in Moldova in 1944, au facut propaganda in favoarea ex-regelui Carol II. De exemplu, adresa nr.5595 a Prefectului Roman catre MAI (Ministerul Afacerilor Interne), cu data de 8 mai 1944, prin care colonelul V.Maescu raporteaza pe långa binecunoscutele si obisnuitele furturi, jafuri, violuri savårsite de sovietici in judetele Iasi si Baia si un fapt deosebit: „Sovieticii fac propaganda printre locuitori contra M.S.Regelui Mihai si guvernului si le arata fotografia fostului rege Carol, spunåndu-le locuitorilor ca ei il vor aduce pe regele Carol in Romånia”.
 In adresa nr.5617 a Prefecturii judetului Roman catre MI-Cabinet, datata 8 mai 1944, raspuns la ordinul telegrafic cifrat nr.939 din 2 mai 1944, se raporteaza ceea ce au declarat romånii veniti din nordul Moldovei (militari si civili), din zona deja ocupata de bolsevici. Pe långa tot felul de samavolnicii, munca fortata, furturi, rechizitionari, jafuri, se raporteaza un fapt uluitor: „Locuitorilor li se aratau fotografiile M.S.Regelui Mihai I si ale fostului rege Carol II si erau intrebati de catre militarii sovietici care din aceste doua personaje le place mai mult. Cei care raspundeau ca Regele Mihai este regele tarii erau amenintati cu bataia, pe cånd cei care spuneau ca fostul rege Carol le place mai mult, li se raspundea haraso”, semneaza prefect – colonel V.Maescu.
 Vasile Haralambie Bårzu din satul Barbatesti, comuna Baiceni, judetul Iasi, aflat doua saptamåni sub ocupatie ruseasca a declarat la 6 mai 1944, in fata autoritatilor: „Soldatii rusi beau mult, se imbatau si ne aratau fotografia fostului rege Carol si ne spuneau despre el haraso”.
 Ion Neculai Ciobanu, din aceeasi comuna, la aceeasi data, a declarat in fata preotului: „Veneau soldatii rusi, dintre care unii stiau romåneste. Ei ne aratau fotografii de-ale MS.Regelui Mihai si ale Dlui Maresal Antonescu, pe care le zgåriau, zicånd ca le vor veni de hac. Mai ziceau ca vor izbavi Romånia care, de acum inainte va fi una cu Rusia, aratåndu-ne ca va veni fostul rege Carol al II-lea”.
 Sunt zeci de probe de acest fel care arata ca astfel se executa un sondaj primitiv printre romåni si se demonstreaza ca aceasta actiune nu era deloc intåmplatoare; fostul rege era tinut de sovietici in rezerva ca o posibila alternativa la guvernare, desigur, pe baza unei intelegeri. Deci påna acolo mergea tradarea acestui infect fost rege, care vorbea in actul abdicarii sale de „scumpa mea tara”, „binele Romåniei”, „marea mea dragoste pentru acest pamånt”, Tara mea sa fie pazita de Dumnezeu” si alte asemenea afirmatii demagogice lansate de aceasta comedie tradatoare. (Va urma)
 Aurel Sergiu Marinescu

HORA UNIRII A FALSIFICATORILOR DE ISTORIE

Posted by Stefan Strajer On February - 1 - 2010

Basarabia – Pamant romanesc

HORA  UNIRII  FALSIFICATORILOR DE ISTORIE

Autor: Nina Negru 

A lua cuvantul în deşert este păcat şi mă tem să vorbesc despre Unire cu ocazia Zilei Naţionale a României, când se spun în mod iresponsabil şi cuvinte ieşite din bombarea eului. Anul acesta am acceptat invitaţia de a participa la lansarea unei cărţi despre Mitropolia Basarabiei la Târgu Neamţ, tocmai pentru că am fost bucuroasă să vorbim despre ceva concret de Ziua Unirii.

Mai citisem zilele trecute o ”Istorie a Bisericii Ortodoxe din R.Moldova. Secolele XIV-XXI”, de pr. dr. Mihail Panas, tipărită în acest an, şi constatasem cu stupoare că autorul, un preot de la Chişinău, dar sub jurisdicţie rusă, falsifică până şi data înfiinţării Mitropoliei Basarabiei, afirmând că s-ar fi numit aşa încă de la 1813, când în provincia răpită Mitropoliei istorice a Moldovei a fost înfiinţată de ruşi eparhia numită de fapt „a Chişinăului şi a Hotinului”. Înţeleg încercarea părintelui M. Panas de a legitima cu un secol înapoi titulatura de Mitropolie a Basarabiei: Patriarhia Rusă îşi revendică dreptul asupra unor clădiri construite în perioada ţaristă pe care nu au reuşit să le arunce în aer la retragerea ruşilor în 1940. Pe aceleaşi clădiri a pus ochiul şi V.Cubreacov, care consideră că Mitropolia Basarabiei reactivată în1992 este moştenitoarea imobilelor lăsate aici de Mitropolia Basarabiei şi Mitropolia Bucovinei din perioada interbelică. Rezultatul acestei străduinţe de a pune mâna pe nişte averi ale Bisericii (cu ajutorul CEDO bineînţeles) este şi editarea la Târgu Neamţ a cărţuliei „Basarabia. Scurtă istorie a Mitropoliei Basarabiei. 1401-2009” (nu se precizează la ce editură), semnată de Emanuel Balan şi Monica Gaman, profesori la un liceu din Tg. Neamţ, prezentaţi la lansare şi ca viitori soţi.

Nu fac în zadar aceste precizări în legătură cu autorii adevăraţi şi cei din umbră ai acestor „opere” intitulate foarte pretenţios (să cuprinzi 600 de ani de istorie în vreo sută de pagini nu e glumă). Cele două cărţi, scrise parcă de aceeaşi mână, cu acelaşi dispreţ pentru tot ce înseamnă cercetare ştiinţifică a istoriei, urmăresc alt scop decât cel anunţat în titluri. Nici părintele M. Panas, nici tinerii profesori de liceul de la Tg. Neamţ nu sunt preocupaţi de istoria bisericească. Numele celor doi „cercetători” de la Tg. Neamţ apare doar pe copertă, iar între coperţi se zbate mesajul celor care au comandat cărţulia, şi anume cei care vor să pună mâna pe averi. Ce urât, ce trist e că numele Bisericii Ortodoxe este luat în deşert de către oameni interesaţi doar de ranguri şi bunuri pământeşti.

E.Balan si M.Gaman au recunoscut în timpul lansării cărţii că ideea de a o scrie le-a venit subit după evenimentele din aprilie de la Chişinău… Autorii de la Tg. Neamţ nu au avut timp să se documenteze şi nici nu au obişnuinţa să citeze. Epoci întregi, secole de viaţă bisericească sunt tratate în câte 2-3 pagini copiate din vreo lucrare arhicunoscută ori mai rău, expediate în câteva fraze scrise în cel mai neglijent stil publicistic. Doar averile Mitropoliei Basarabiei (minus cele din Episcopia Cetăţii Albe-Ismail) şi cele ale Mitropoliei Bucovinei (Episcopia Hotinului) îi preocupă pe autori, care acordă Anexelor aproape jumătate din numărul de pagini ale cărţii. Au arătat doar la sfârşit, la pag. 97, că Anexele cu averile Bisericii reproduc capitole din cartea semnată de I. Chifu, V. Cubreacov şi M. Potoroacă „Dreptul la proprietate al Mitropoliei Basarabiei şi restituirea averilor bisericeşti”.-Chişinău, Alfa şi Omega, 2004. De fapt, cei trei autori nu au transpirat pentru a alcătui repertoriul bunurilor Mitropoliei Basarabiei, pentru că acest lucru l-a făcut un specialist de la Chişinău, Tamara Nesterov.

Astfel, pe munca d-nei Nesterov parazitează 5 pretinşi cercetători din Basarabia şi România, fără a-şi da silinţa cel puţin să corecteze textul, ca numele arhitectului Seroţinski să nu apară ca în ediţia din 2004, ortografiat cand cu ţ, când cu c. Ne întrebam chiar la lansare: dacă această carte urmăreşte popularizarea în rândurile tineretului din România a istoriei Mitropoliei Basarabiei, ce rost are preluarea din publicaţiile frontiste de la Chişinău a detaliilor privitor la daunele estimate în lei, pe care vor să şi le însuşească liderii frontişti, după ce în 2001 pagubele calculate în urma caştigării la CEDO a procesului MB au nimerit tot la Cubreacov.

Ne mai întrebăm, cine a avut interesul ca după 7 aprilie, şi anume într-un orăşel din România, nu în Basarabia, să apară o carte prin care Cubreacov să-şi continue politica sa de diversiuni şi falsificări? Probabil că materialul scris alandala în Basarabia a fost adus pe un CD şi „cercetătorii” Balan şi Gaman nici nu şi-au dat silinţa să facă o elementară corectură a greşelilor de ortografie, dar şi să aducă la zi unele informaţii: despre Antonie Plămădeală, decedat în 2005, se scrie „actualul Mitropolit al Ardealului”; în clădirea fostei Facultăţi de Teologie s-ar afla o secţie-două a Bibliotecii Naţionale şi nu mai mult etc. Dar acestea sunt fleacuri pe lângă ce veţi găsi la pag.27, unde autorii afirmă în două locuri că în 1941 şi nu în 1940 a „sosit ultimatumul cedării Basarabiei”. La alt capitol autorii vor să ne convingă că Grigore Pişculescu şi Gala Galaction sunt două persoane diferite, înşirând numele şi pseudonimul alături.

Deşi scriu despre Mitropolia Basarbiei, autorii pun pe copertă nu harta acelei eparhii, ci pe cea a actualei Republici Moldova. Acesta este trucul lui Cubreacov, care se preface a nu şti că graniţele Mitropoliei Basarabiei nu se suprapun pe cele ale actualei R. Moldova. Este şi găselniţa preotului Mihail Panas, care vorbeşte pur şi simplu despre Biserica din R.Moldova.

Se vede de la o poştă că Roşca şi Cubreacov, care sunt prea bine cunoscuţi în Basarabia pentru a lansa aici asfel de cărţi, mizează pe publicul prost informat din România şi pe unii oameni implicaţi în manipularea lui (ziarişti, prieteni politicieni din Ţară) pentru a-şi făuri statui de eroi. Şi acestea le sunt necesare pentru a se îmbogăţi în continuare din sudoarea poporului român. Acum le trebuie urgent să mai câştige un proces la CEDO, pentru că nişte clădiri pot deveni în mâinile lor o sursă de venituri sigure. Ei ştiu cum să facă mişcările ca să dispară oamenii care le stau în cale.

Mai este un motiv pentru care cei mânjiţi prin implicare în evenimentele din aprilie 2009 doresc reabilitarea (numai că autorii cărţuliei le joacă festa prin afirmaţii de tipul „pe 26 iunie 1941 a sosit ultimatumul cedării” şi alte aberaţii scrise de oameni care nu au niciun respect pentru cuvânt). Cei doi politicieni venali, pedepsiţi aici de electorat, vor să plonjeze în spaţiul de peste Prut aliindu-se tot cu comunişti. Nu este întâmplătoare falsificarea din cărţulie, prin care i se atribuie preotului rus Alexandru Scvoznicov merite inexistente în „publicarea revistei Misionarul” în perioada interbelică. Interesul este ca Adrian Severin, urmaşul lui Scvoznicov (preot refugiat la Craiova), să nu uite, ca PSD-ist şi deputat european cu şanse de a deveni Ministru de Externe al UE, că trebuie să-i ridice la suprafaţă pe cei doi PPCD-işti de frunte.

Au mai încercat şi în revista România Socială, nr. 2 din 2001, prin articolul lui V. Roncea, să-şi plaseze poze mari de patrioţi alături de ale lui Halippa şi Inculeţ. Cineva din Ţară îmi povestea că, la nişte semnale discrete din nu ştiu ce direcţie, acel număr al revistei a cam fost retras din vânzare.

Din prefaţa cărţuliei cu câte zece greşeli pe pagină mai aflăm că lansarea ei a fost programată pentru 1 decembrie. Într-adevăr, numele lui Roşca şi Cubreacov au fost singurele omagiate în acest context, alături de cele ale unioniştilor de la 1918. Mă şi miram că profesori veniţi de la Suceava, în loc să pronunţe numele preoţilor omorâţi în împrejurări suspecte după reactivarea Mitropoliei Basarabiei, ţineau să menţioneze numaidecât numele lui Roşca şi Cubreacov, care au imprimat o direcţie separatistă, chiar de la reactivare, Mitropoliei Basarabiei şi o menţin intenţionat în limitele celor 7% din populaţie rezervate şi simpatizanţilor partidului lor.

I-am întrebat pe cei trei preoţi din administraţia Mitropoliei Basarabiei prezenţi la lansarea cărţii: Oare este atat de greu de observat că, dacă ar fi fost unionişti, arhiereul Petru Păduraru şi Cubreacov ar fi cerut încă din 1992 reîntregirea Mitropoliei istorice a Moldovei (cu scaunul mitropolitan la Iaşi) şi nu autonomia-autarhia aproape ermetică a jumătăţii pierdute în 1812 şi intitulate de nevoie apoi „Mitropolia Basarabiei”? Dar nu erau veniţi pentru a discuta despre Unire şi Biserică, ci doar pentru a cumpăra-lua un număr de cărţulii, pe care le-au considerat „un mare cadou pentru Basarabia”.

Şi să mai spună actualii consilieri ai Mitropoliei Basarabiei că nu sunt preoţi PPCD-işti, recompensaţi cu funcţii pentru că i-au trădat pe cei 44 de colegi ai lor, semnatari ai Memoriului din 2008. Păcat că preoţii Vasile Burduja, Gheorghe Untilă şi Iulian Budescu nu au vorbit un cuvânt despre carte la această lansare. Fiind veniţi din România, doi dintre ei ar fi trebuit sa se simtă pur şi simplu jigniţi de damful antiunionist al cărţuliei multlăudate.

Nina Negru

Cine a pierdut ultimile alegeri parlamentare din R. Moldova

Posted by Stefan Strajer On January - 27 - 2010

Basarabia pamant romanesc

Cine a pierdut ultimile alegeri parlamentare din R. Moldova:

PCRM-ul sau MOSSAD-ul?

 

(O gazetă subterană pe cale de dispariție învinuiește rușii și ungurii

de Revoluția Română de la 1989)

 

Prof.Dr. Vasile Șoimaru

În septembrie curent, reveneam din Vestul “sălbatic” acasă, în Europa civilizată, cu un „stadion” zburător de tipul Boeing-777. Vecinul meu de avion nici nu a observat când m-am aşezat lângă el. Citea o carte, cu maximă atenţie şi cu maximă viteză. Curiozitatea mea creştea de la o pagină întoarsă la alta. Coperta era învelită şi nu vedeam măcar titlul acestei cărţi. Dar, pe la miezul nopţii, veni şi timpul …prânzului. Vecinul meu puse cartea în buzunarul de la scaunul din faţă şi se grăbi la WC, probabil să se spele pe mâini… În acest scurt timp cât a lipsit, am reuşit să-mi sting niţel curiozitatea, aflând doar titlul acestei cărţi, scrisă în limba engleză:

BY WAY OF DECEPTION:  A Devastating Insider’s Portrait of the Mossad  (PE CALEA DEZINFORMĂRII:  un portret devastator al Mossad-ului, făcut din interior).

 Revenind acasă, după câteva zile de adaptare la fusul nostru orar, am reuşit să mă documentez despre lucrarea din care vecinul meu „sorbea” de parcă-l hipnotizase cineva. Cartea dată a văzut lumina tiparului în Canada în 1990 fiind semnată de jurnalistul canadian Claire Hoy şi de un fost ofiţer al „Mossad”-ului, Victor Ostrovsky, un evreu deosebit de curajos, născut în Canada, la Edmonton, în 1949, la 28 noiembrie, din  mamă israeliană şi tată evreu canadian imigrant din Rusia.

Lucrarea dată provocase la apariţia ei o adevărată revoluţie mediatică în lume, pentru că pentru prima dată un subtil cunoscător  al „Mossad”-ului l-a descris ca pe un aşezământ extrem de secret, ramificat şi puternic, din noua generaţie de instituţii suprastatale care dirijează, din umbră, globalizarea suficient mediatizată şi la noi. Tocmai această instituţie de o jumătate de secol dă mare bătaie de cap întregii omeniri prin serviciile ei de “inteligenţă”, spionaj şi operaţiuni speciale etc., etc.

În 1986, la doar patru ani de la riguroasa selectare pentru încadrare în aceste „organe”, cu tot riscul pentru viaţa sa, Victor Ostrovsky a demisionat, revenind în ţara sa de origine, Canada. Asta s-a întâmplat după deziluzia vizând unele momente mai picante din activitatea acestei organizații, mai ales după ce i s-a propus „cu insistenţă”, de către colegul său de serviciu, să întreţină o partidă de sex, explicându-i-se că, chipurile, toţi din organizaţia respectivă trebuie să fie gata oricând – în interes de serviciu, spre binele naţiunii şi al statului – pentru  o „partidă de… plăcere”, indiferent de ce sex ar fi partenerul. Atunci V. Ostrovsky a decis că nu mai are ce face acolo unde se trece peste orice limite ale demnităţii omeneşti , inclusiv ale celei bărbătești… Şi dacă se trece peste orice limite în cadrul „Mossad”-ului, atunci ce-i poate opri pe angajaţii şi „colaboratorii săi externi”(lista cărora depășește 35 de mii de agenți, dintre care 20 de mii sunt activi) să comită orice fărădelege în orice colţ al lumii li s-ar cere să o facă? 

Comparând faptele şi informaţiile descrise de Victor Ostrovsky în cartea sa cu realităţile din ultimii 8 ani de la noi, vrând-nevrând te bate gândul dacă nu cumva R. Moldova, după 2001, s-a aflat sub controlul direct al acestei misterioase “organizaţii”… Şi, dacă ar fi aşa, cum să nu te întrebi: de ce atunci comuniştii au pierdut alegerile având un “curator” atât de solid: pentru că „agenții” au fost proști sau alegătorii moldoveni au devenit mai deștepți? Și, dacă totuși le-au pierdut – de ce atunci îl împing pe Voronin să agraveze și mai mult criza politică de la noi în loc să-l convingă să plece la odihna bine meritată, după ce a „fericit” opt ani moldovenii?… Şirul de întrebări poate fi continuat. Numai că nu ştiu dacă Voronin şi fostul/actualul său anturaj sunt la fel de curajoşi ca Victor Ostrovsky, încât să ne răspundă la toate întrebările noastre.

Mi-am amintit de acest epizod cu „ocazia” apariției în ultimile zile la Chișinău a unui serial publicat într-o gazeta subterană, pe cale de dispariție, a comuniștilor moldoveni, și ei (comuniștii și nu moldovenii!) pe aceeași cale, a dispariției. Serialul dat seamănă leit cu altele scrise în limba rusă de către”colaboratorii antropologi” de la Centrul Ormega, traduse și redactate în română la New York, semnate și publicate de către un „spion” român, care  moare de foame la Chișinău, material în care pentru prima dată în istoria comunismului moldovenesc se insistă pe ideea că doar rușii și ungurii au organizat Revoluția Română în decembrie 1989. De aici apar alte întrebări: dacă nu este aceasta o dovadă în plus că comuniștii autohtoni, nu se mai bucură ca altă dată de sprijinul rușilor și al ungurilor, dacă vizita- fulger la Moscova a celor doi președinți- fostul și viitorul- nu este legată de apariția acestor materiale “publicitare” într-o gazetă subterană, repet, pe cale de dispariție , controlată și finanțată din acelaș Centru Ormega, finanțat la rândul său de către un cetățean rusolingv(Liderman din Orientul apropiat) din resturile, de la spălăturile masive de bani în apa Bâculuiu din anul 2007, și, însfârșit, dacă  aceasta nu este ultima dovadă că Marian Lupu va fi votat „cu plăcere” de către comuniști dacă nu vor dori să-și piardă dinții de pe urma furtunilor care deja se întrezăresc dinspre nord-estul rusesc, furtuni care pe comuniștii rusofoni din R. Moldova nu i-au atins deloc opt ani la rând?…

Vizitati website-ul domnului profesor Vasile Soimaru, autorul monumentalului album: “Romanii din jurul Romaniei”

http://www.romaniidinjurulromaniei.ro

Prizonier in propria tara (55)

Posted by Stefan Strajer On January - 27 - 2010

Prizonier in propria tara (55)

Aurel Sergiu Marinescu

Munca anchetatorilor de la Securitate a fost creativa si rezultatele ei criminale

Ancheta a durat pâna la 20 ianuarie 1959, adica noua luni si jumatate, – mai mult chiar decât cât am fost la acea intreprindere de constructii, unde am lucrat opt luni. Din acele noua luni si jumatate de ancheta circa doua luni am fost depus la Directia Generala a Militiei din strada Stefan cel Mare, unde ancheta a fost efectuata de directia militiei economice condusa de generalul Bogdan iar cel ce a condus efectiv ancheta noastra a fost maiorul Vintila Teodorescu, fost hamal in portul Constanta, impreuna cu echipa sa.
Prezenta noastra acolo, la Directia Militiei, a fost explicata ca necesara datorita unui volum mare de martori care fusesera chemati, pentru confruntari, expertize cât si alte aspecte economice privind: irosirile de materiale, lucrarile de proasta calitate, sabotajele etc.
La Securitatea din Rahova, a regiunii Bucuresti, s-au anchetat subminarea economiei nationale, actiunile dusmanoase, discutiile anticomuniste, elementele de complot, si s-a privit la microscop trecutul nostru si profilul nostru. Munca anchetatorilor de la Securitate a fost creativa, plina de imaginatie si de o fantezie care putea sa urce pe oricine pe esafod sau sa-l duca in fata plutonului de executie. De exemplu un hangar metalic de pe fostul aerodrom militar Buzau, minat de nemti in retragere si bombardat tot de ei, al carui schelet metalic fusese demontat, cu piesele marcate cu diferite culori de vopsele si apoi transportate pe aroportul Baneasa, unde urma sa fie montat din nou, a devenit un element si un argument tragic in dosarele noastre, un adevarat cal trioan care avea sa coste vieti si sa desfigureze destinele noastre. Se astepta fabricarea a doi piloni de sustinere ce urmau a fi inlocuitorii celor vechi, loviti la baza de minele germane. De asemeni piroanele (suruburile mari) fusesera comandate si se astepta venirea lor; caci ele urmau sa fie folosite in locul celor vechi care, din cauza ruginii sau a bombardamentului au putut fi scoase doar cu flacara oxiacetilenica (sudura). „Expertii” fotografi ai Securitatii la cerere, au fotografiat acele bare si piese de fier depozitate, folosind trucaje si pozitii speciale asa incât acele piese aratau in fotografii ca o gramada de fiare aruncate in dezordine. Acele fotografii au constituit probe grele in acuzarea noastra. Ancheta a sustinut ca „hangarul nu a fost demontat cu grija ci darâmat” si ceea ce nu a reusit armata germana in retragere am reusit noi cei ce lucrasem la acea intreprindere de constructii, fiind vinovati de cel mai grav sabotaj. Dupa condamnarea noastra, când piesele inlocuitoare au fost gata, hangarul a fost montat din nou si se afla si azi pe aeroportul Baneasa – e vorba de hangarul nr.3. De asemeni, cu vadita rea intentie si cu o fantezie lugrubra pentru consecintele ei, toate expertizele comandate ca sa sustina acuzarea erau formulate ca niste analize prapastioase cu calcule in care consumul de materiale era extrem de gresit, in special la ciment si nisip.
Prin presiuni psihice si fizice, prin intimidari si groaza traita in celulele aresturilor si in anchete, cu speranta ca la judecata se vor stabili exact faptele, am cedat cu totii si ancheta si procurorul au obtinut recunoasteri, declaratii, expertize, exact ceea ce si-au dorit. Lunile traite sub presiunile hartuitoare de tot felul ne-au obosit. Pagubele fixate de ancheta au fost de circa un milion doua sute de mii lei si este demn de remarcat si retinut ca beneficiarul tuturor lucrarilor DGFAC, pe care Securitatea a informat-o ca a suferit aceasta paguba, nu si-a insusit „constatarile” anchetei si suma pagubita a constituit doar elementul agravant al procesului. Subminarea economiei dimpreuna cu constatarea pagubelor materiale si irosirile de materiale au fost pure inventii; caci daca ar fi existat, DGFAC ar fi trebuit sa se constituie parte civila si sa ceara despagubiri de la noi dar nu a facut-o deoarece nu s-a considerat pagubita caci erau constienti ca nu e vorba decât de imaginatia anchetatorilor si a procurorului militar.
Anchetatorii Securitatii si procurorul au stabilit ca as fi avut intentia sa creez pagube deosebite economiei nationale care sa afecteze regimul comunist si m-au incadrat la art.209, la subminarea economiei nationale, alineatul cu cea mai grea pedeapsa – moartea. In imaginatia lor diabolica si fantezista, paguba de un milion si doua sute de mii de lei pe care au inventat-o, au impartit-o unui numar dintre noi care am fi contribuit la crearea ei; mie mi-au repartizat circa doua sute cincizeci de mii de lei, si m-au incadrat si la art.236, care suna complicitate la delapidare (suma fiind mai mare de o suta de mii de lei) care prevedea o alta condamnare la moarte. Aceasta incorsetare in doua articole care prevedeau pedeapsa maxima la vremea aceea – nu a fost facuta intâmplator; intentia opresorilor a fost clara, caci daca s-ar fi facut reduceri de pedepse, modificari de legi s.a. privind articolul politic 209, ele nu-mi puteau aduce nici o reducere a pedepsei, eu ramând sa execut pedeapsa data, prin aplicarea celuilalt articol 236 de DC, si invers. Aceasta a fost elementul care a creat confuzia care a facut sa ajung la Caransebes, unde, când s-a descoperit la un control greseala am fost expediat imediat cu lanturi la picioare la Gherla.
Este de la sine inteles si faptul ca noi nu aveam nici un sentiment de atasament fata de regimul instaurat. In special câtiva dintre noi, printre care ma numaram si eu, fusesem jefuiti, iar familiile noastre tâlharite si saracite de catre golanii, derbedeii, lichelele devenite membrii de partid aflate in slujba unor razvratiti social, ajunsi la conducerea tarii ca agenti ai unei puteri straine. Visele, planurile de viata ne fusesera sfarâmate. Nici unul dintre noi nu laudam regimul in care traiam si nu aveam nimic in comun cu el; nici nu faceam parte dintre cei aruncati la periferia societatii, si nu meritam sa fim marginalizati, din cauza originii noastre. Patriotismul nostru si idealurile noastre democratice nu aveau nimic comun cu vremurile acelea in care se propovaduiau internationalismul si sovietizarea României. Regimul comunist insemna pentru noi doar opresiune, constrângere, abuzuri, samavolnicii si dictatura bunului plac. Era normal ca sa discutam intre noi impotriva a tot ceea ce vedeam si traiam, comentarii ce reprezentau situatia exact cum era si care exprimau doar punctul nostru de vedere.
In ancheta, vietile noastre au fost privite la microscop si trecutul nostru a fost apreciat prin prisma bolsevica a luptei de clasa si a „cine nu este cu noi este contra noastra”. In 1946, la 17 ani, unchiul meu din Franta, plecat din 1918 ma intreba intr-o scrisoare, ce se intâmpla in România? Eu i-am raspuns, scrisoarea a ajuns la el, era o scrisoare sincera in care ii vorbeam despre salbaticia hoardelor barbare numite „armata rosie” si comportarea acesteia de o violenta si un grotesc fara margini. I-am scris despre nesiguranta, frica si lipsurile ce se intronau in tara. Atunci, in ancheta din 1958, am fost intrebat de continutul scrisorii si pentru ca nu imi reaminteam, mi s-a citit scrisoarea, anchetatorul avea copia ei. Si tot asa… Securitatea stia totul despre mine, unele fapte pe care le uitasem si eu de mult, ca de exemplu ca fusesem membru la YMCA – desfiintata in 1948. Stiau totul despre arestarea si prima mea condamnare din 1951. Concluzia a fost ca „viata mea reprezinta un sir de activitati criminale contra statului” pentru care „imi vor trage la raspundere parintii si profesorii care m-au format asa”. Toate, originea sociala, trecutul, opinia anchetei, prezentau clasicul caz exemplar al dusmanului socialismului „victorios” si tratamentul pe care l-am primit a fost ca atare. Procurorul nostru din ancheta, capitanul Grigore Scarlatoiu, slugarnic, viclean si ambitios, il avea ca model pe celebra fiara Vâsinski si dorinta si visul lui declarat erau de a fi asemeni modelului sau, nu tinea defel sa nu se remarce, dimpotriva: se vroia, era limpede tot un manipulator sadic ca bolsevicul Vâsinski care a dirijat celebrele procese ale anilor 1930-1937 din Uniunea Sovietica.
El a reusit sa-si copieze idolul, recreindu-l bineinteles la scara româneasca si, dupa multe alte „scamatorii judiciare” ca mostra, a reusit performanta de a ajunge general in procuratura militara, fara a depune insa acelasi zel si interes ca in cazul nostru si in procesul celor din CEPEX, in 1990, unde cu adevarat inculpatii erau vinovati de dezastrul tarii. De acum isi ajunsese telul, urcase in vârful ierarhiei, isi atinsese notorietatea si nu putea sa loveasca in oamenii lui.
Spre nenorocul nostru, in vara anului 1958, s-a descoperit ca la uzinele 23 August s-au produs delapidari de peste sapte milioane lei de catre conducerea uzinei in frunte cu directorul general al ei Putinica. Si acest caz era subiectul discutiilor din Bucuresti. Numai ca Putinica, marele comunist facut in inchisoare, era cumnatul lui Chivu Stoica, asa ca cei arestati au fost impartiti in doua grupe: Putinica si câtiva apropiati ai lui, initiatorii si beneficiarii si o a doua grupa din care faceau parte ceilalti executanti ai ordinelor. Ancheta s-a facut numai din cauza ca era vorba de cumnatul lui Chivu Stoica. Putinica avea un trecut revolutionar glorios. In 1944, beat mort, pe timpul camuflajului a confundat sala Dalles, unde era o expozitie despre cultura germana, cu restaurantul Dunarea, fost Gambrinus. Pentru ca la Dalles nu a gasit de baut a injurat cultura germana, a fost arestat si condamnat la câteva luni. In inchisoare l-a cunoscut pe Chivu Stoica si un nou vajinic comunist ilegalist a aparut pe scena politica româneasca. De aceea, din ordin, ancheta l-a incadrat la un articol ce pedepsea neglijenta si, pâna sa ajunga la judecata, a fost gratiat printr-un decret de gratieri dat la 23 August 1958, prin care, indiferent de sumele prejudiciate, neglijenta in serviciu era gratiata. Asa ca a fost expediat din arest in scurt timp ca ambasador al României in Coreea de Nord, unde si-a luat postul imediat in primire, in timp ce executantii cei din grupa a II-a au infundat puscariile. Desigur ca discutiile despre cazul sau si comentariile deloc magulitoare despre elita rosie, s-au intensificat la vremea aceea in Bucuresti.
Nu incape indoiala ca „urechile Securitatii” au interceptat comentariile si ca sa demonstreze ca justitia poporului este dreapta si neinfluentabila, ca isi face datoria fata de oricine, indiferent de pozitia pe care o are, ca sa se arate ca PCR nu face favoruri, toata atentia si greutatea s-au dirijat spre un alt suspus al zilei, directorul general al flotei aeriene civile, inginerul Harry Schwartz, om cu inalte relatii, prietenul lui Sefer, prieten cu celebrul Goebels al Comitetului Central PCR, Leonte Rautu, cu casa tot pe str.Londrei. Dar Schwartz nu era membru PCR si era in plus inconjurat de elemente burgheze dusmanoase regimului. De aceea Schwartz, cu toata pozitia sa, a fost arestat si trebuia sa se stie ca va plati pentru faptele sale iar Putinica a fost lasat liber pentru ca nu a fost vinovat. Acesta a fost mesajul partidului.
Si tot in 1958, s-a mai intâmplat ceva care ne-a agravat noua tuturor celor din „lotul aviatiei civile” situatia. In urma intelegerilor secrete si a vânzarilor de oameni practicate de conducerea comunista a României, s-a permis emigrarea evreilor din România spre Israel. Ei trebuiau sa primeasca formele necesare si sa le depuna la Militia Capitalei, pe Calea Victoriei. Când cozile de sute si mii de oameni se formau cu o zi si o noapte inainte, a devenit jenanta pentru regim dorinta aceasta de exod in masa a atâtor oameni ce paraseau raiul trâmbitat. Atunci, formarea acestor cozi s-a mutat intr-o parte a Cismigiului, ordinea o mentineau militienii care-i dirijau pe solicitanti doar in grupuri de câte cincizeci la Militia Capitalei. Ironic, militienii numeau acesti oameni „patrioti”. Surpriza pentru cei ce se erijau in conducatorii iubiti ai tarii a fost ca printre cei ce depuneau formele de plecare definitiva se aflau directori generali, directori de intreprinderi, avocati si procurori, generali in armata, cât si multi din aparatul de partid, aflati in esalonul superior. Si mai mare a fost insa surpriza când multi dintre acestia ajunsi in Israel, SUA si alte tari, nu numai ca au aratat acolo adevarata situatie din România, adevarata fata a comunismului la care multi dintre ei au contribuit si l-au „construit” dar au dezvaluit si secrete intime de partid, referindu-se la luptele si animozitatile din CC al PCR, ceea ce l-a infuriat mult pe Gheorghiu-Dej in special.
El a convocat o sedinta a organizatiei de partid a municipiului Bucuresti, unde Danalache, secretaul de partid si primar in acelasi timp a afirmat printre altele ca doar: „elementul evreiesc s-a dovedit inca o data a fi instabil”. Acesta a fost semnalul tacit al unui antisemitism oficial. Aparatul de partid si de stat, armata, organizatiile de tot felul, intreprinderile au fost „curatite” in mod elegant sau democratic prin alegeri de toti evreii aflati in functiile de conducere. Mult prea putini au fost aceia care au fost lasati in posturile lor. Totodata a inceput si orientarea nationalista cu nuanta antisemita din PCR. Ori noi cu un inginer evreu in frunte, ce exemplu putea fi mai bun care sa demonstreze ca evreii nu au nimic sfânt fata de România si ca impiedica mersul ei inainte?
De aceea Securitatea, Procurorul, Justitia au procedat ca atare scotând in relief toata ura si dusmania noastra, a tuturor, in frunte cu inginerul Schwartz. (va urma)
Nota redactiei. Dupa trecerea in eternitate, la 31 august 2008, a pretuitului nostru colaborator, Aurel Sergiu Marinescu, am luat decizia de a reda atentiei cititorilor lucrarea lui de capatåi „Prizonier in propria tara” – aparuta in trei volume la Editura Vremea, din Bucuresti, in 1997.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors