Archive for the ‘Istorie ascunsa’ Category

Paulescu si Darwin

Posted by Stefan Strajer On February - 3 - 2010

Paulescu si Darwin

sau argumentele stiintifice contra unei teorii pseudostiintifice

Autor: Ioan Ispas

Charles Darwin (1809-1882) este o personalitate cunoscuta in intreaga lume, in special prin ipoteza ca omul se trage din maimuta lansata in cartea sa “Descedenta omului“ aparuta in anul 1871. Despre Dr. N.C.Paulescu (1869-1931) se stie ca a descoperit insulina, ca a publicat lucrarea respectiva intr-o revista stiintifica de circulatie internationala, in limba franceza, cu un an inaintea celor doi medici canadieni carora li s-a acordat Premiul Nobel.
Mai putin cunoscuta este contributia Prof.Dr. N.C.Paulescu la denuntarea caracterului antistiintific al darwinismului inca din anul 1902. In acest sens recomand cititorilor care calatoresc in tara sa-si procure cartea sa “Notiunile SUFLET si DUMNEZEU in Fiziologie“, reeditata in 2007 de editura Credinta stramoseasca. Profesorul Paulescu analizeaza darwinismul prin prisma experimentului stiintific. Dupa cum se stie Darwin a emis ipoteza ca in decursul timpului speciile s-au transformat unele in altele, sub influenta unei selectii naturale, aceasta explicând multiplicitatea speciilor si aparitia lor succesiva pe pamânt. “Când Darwin a emis ipoteza transformarii speciilor, ar fi trebuit sa aduca si probe, prezentând fapte bine stabilite. Ori, Darwin nu aduce nici un fapt care sa demonstreze, in mod incontestabil transformarea unei specii actuale intr-o alta specie actuala“(pag.233). Au trecut peste o suta de ani de când Profesorul Paulescu facea aceasta observatie fara ca, intre timp, sa se poata constata vreo transformare a unei specii in alta. Ingineria genetica de astazi a reusit sa cloneze o oaie, dar n-a reusit sa transforme o specie, cât de, simpla in alta. O alta observatie pe care o facea atunci Profesorul Paulescu, valabila si astazi, era ca nu s-a produs nici macar o singura specie intermediara, prin unirea sexuala a doi indivizi din specii diferite. Obiectia ridicata de darwinisti ca pentru aceste transformari este necesar un timp foarte lung, pentru speciile superioare, a fost anulata de Profesorul Paulescu, apelând la fiintele inferioare, unicelulare, cu reproducere asexuata. Prodigioasa rapiditate a inmultiiri fiintelor unicelulare, sensibilitatea extrema a acestora la conditiile mediului exterior, care au un efect imediat si direct, determina modificari considerabile ale caracterelor lor morfologice si fiziologice. Cu toate eforturile depuse nu s-a reusit nici la aceste fiinte unicelulare transformarea unei specii in alta sau crearea unei specii noi. Darwin insa neputând proba realitatea transformarii speciilor incearca sa demonstreze, cel putin, posibilitatea acestei transformari prin mecanismul selectiei naturale, prin trei factori principali: a) variabilitatea, b) transmiterea ereditara definitiva a modificarilor dobândite prin variabilitate si c) lupta pentru existenta. Profesorul Paulescu analizeaza fiecare factor in parte si demonstreaza, cu exemple, ca totul se petrece in cadrul speciei concluzionând: ”Astfel, selectia sexuala, ca si selectia naturala, are ca scop si ca efect conservarea puritatii tipului specific si nu – cum pretinde Darwin – transformarea speciilor“ .Darwinistii au imaginat si alte argumente, apelând la paleontologie, anatomia comparata si embriologie. Profesorul Paulescu analizeaza si aceste argumente si le demonteaza, prezentam concluziile: a) “…observatiile paleontologice nu pot demonstra decât succesiunea in timp si spatiu, iar nu derivatia“ (pag.245), b) iar faptul ca diferite specii de vietuitoare prezinta organe omoloage nu implica, asa cum sustin darwinistii ca deriva unele din altele. Referitor la embriologia care demonstreaza ca evolutia unui animal incepe intotdeauna printr-o singura celula si ca formele successive pe care le ia acest animal, in cursul dezvoltarii sale prezinta oarecare analogie cu organele altor animale, darwinistii au emis ipoteza ca “aceste forme succesive pe care le ia o fiinta vietuitoare in cursul dezvoltarii sale (ontogenie) constituie o recapitulare a formelor succesive prezentate de seria stramosilor complet dezvoltati (filogenie) si mai ales, in consecinta, o proba ca diferitele specii deriva unele din altele“. Aceasta este considerata o proba fara sa fie probata. N-a putut fi demonstrata atunci si nici astazi când, cu toate progresele ingineriei genetice, nu s-a reusit ca o forma embrionara intermediara, sa zicem a unei maimute, sa fie oprita din transformare la nivelul, de exemplu, peste, care sa ajunga la maturitate si sa fie fecund.

Foto.Nicolae Paulescu (1869-1931)
Ardoarea cu care darwinistii au incercat sa aduca dovezi in sprijinul doctrinei lor a mers pâna la falsuri stiintifice, cele mai usor de realizat fiind in domeniul paleontologiei. Cel mai celebru fals stiintific este cel al craniului din Piltdown, Anglia. In anul 1912, un om de stiinta, Charles Dawson, descopera in orasul Piltdown un craniu ciudat, prezentat ca al unui pithencatrop, dar cu capacitate craniana mare. Un biolog evolutionist, Arthur Keith, examineaza fosila si confirma rezultatele, amândoi insistând asupra capacitatii craniene similare cu a omului modern, maxilarul având caractere de maimuta, deci o veriga in lantul evolutionist. Falsul a durat 40 de ani, pâna in anul 1953, când omul de stiinta Kennetth Oakley, a cercetat in detaliu fosila si a dezvaluit faptul ca aceasta reprezenta cel mai mare fals a secolului. Fosila a fost falsificata prin atasarea unei mandibule de urangutan la un craniu uman. De-a lungul timpului evolutionistii au prezentat fosile de cimpanzei, urangutani si porci, drept stramosi ai omului, apoi au fost nevoiti sa renege aceste fosile, pe care le numisera Sinanthropus, Ramapitthecus si Hesperopithecus.
Raspândirea si celebritatea darwinismului, Profesorul Paulescu o explica in felul urmator: “Daca aceasta ipoteza, lipsita de orice baza serioasa, a pasionat atât de mult lumea, e pentru ca ea a fost acaparata de retori materialisti, care au smuls-o de pe terenul calm al stiintei, pentru a o azvârli pe terenul agitat al luptelor filosofico-religioase; e fiindca s-a crezut ca ea ar fi capabila sa dea acestei admirabile armonii, pe care o constatam in lumea organica, o explicatie pur mecanica, din care se va fi exclus interventia cauzelor finale“ (pag. 248).

Foto.Charles Darwin – probabil singurul care se trage din maimuta?!
Revista NATIONAL GEOGRAFIC, in numarul din februarie 2009, publica doua articole despre Darwinism, care se intind pe patruzeci de pagini, incercând sa ne convinga despre geniul lui Darwin si cum il confirma cercetarile actuale. Concluzia este tiparita pe o jumatate din pagina 71. Iat-o: “Ce proba mai buna poate fi adusa pentru credinta lui Darwin in trasaturile comune ale tuturor speciilor decât aceea de a gasi aceeasi gena facând aceeasi treaba atât la pasari cât si la pesti, pe diferite continente?“ Este aceasta intrebare o proba ca pestii sau transformat in pasari sau invers? Categoric nu. Prezenta aceleasi gene la pesti sau la pasari este o obsevatie la fel de relevanta pentru transformarea speciilor ca si observatia ca si pasarile si pestii au corpurile formate din carbon, oxygen, hydrogen, etc. Totusi, astazi când s-a realizat fecundatia in vitro, noi ca cititori nespecialisti in biologie, am putea pune aceasta intrebare: Daca tot au o gena comuna pestii si pasarile, de ce nu s-a reusit obtinerea unei specii intermediare prin combinarea unei icre de peste cu, sa zicem, cu sperma unui pasaroi, ca sa se obtina acea specie intermediara intre pesti si pasari, dupa care cauta evolutionistii prin scoarta pamântului de peste o suta cinzeci de ani?
In anul 2009 s-au implinit doua sute de ani de la nasterea lui Darwin, asa ca evolutionistii au anuntat cu mare fast si tam-tam ca au descoperit veriga lipsa care leaga oamenii de mamifere, sugerând ca ar fi vorba de a opta minune a lumii. De fapt minunea se refera la faptul ca scheletul maimutei – lemur, gasit acum douazeci de ani, era intreg in proportie de 95 %. Ulterior, analizele facute de alti oameni de stiinta au aratat ca n-ar fi chiar veriga lipsa si ca alte aspecte legate de dinti indica faptul ca ar fi mai degraba o “matusa“ decât o “bunica“ (Curentul international, 28 mai 2009). Dar impactul asupra publicului a fost realizat, ceea ce au si urmarit evolutionistii, chiar daca in lumea oamenilor de stiinta adevarul este cunoscut. Anuntul sugereaza ca numai o veriga mai lipsea din lantul care leaga omul de mamifere, de fapt pâna acum nu s-a gasit nici o “veriga“, doar niste asemanari. Alti cercetatori care au studiat indeaproape fosila au tras concluzia ca nu este vorba de un simplu lemur ci de o noua specie pe care au denumit-o, cu umor involuntar zicem noi, Darwinus massilae, pentru a celebra bicentenarul nasterii lui Charles Darwin. Astfel ca numele celui ce a dorit atât de mult ca omul sa se traga din maimuta il va purta o maimuta.
Daca din punct de vedere stiintific, darwinismul este fara valoare si ar putea fi privit ca o ipoteza neconfirmata, asemenea, de exemplu cu sistemul geocentric al lui Ptolemeu, din punct de vedere social si filozofic, darwinismul a avut un impact funest asupra omenirii. Darwinismul, cu tot ce deriva din el, adica omul este un animal, rasele umane sunt diferite ca evolutie, cele superioare sunt indreptatite sa le conduca sau sa le distruga pe cele inferioare pe baza teoriei ca lupta pentru existenta este un factor de selectie si de progres al omului, a fost la inceput imbratisat de Anglia care era in plina ascensiune coloniala si avea nevoie de o teorie care sa-i justifice cuceririle. Desigur ca atunci se cautau si dovezi paleontologice care sa confirme superioritatea englezilor fata de restul popoarelor, iar când nu s-au gasit s-au fasificat (cazul craniului din Piltdown). Au imbratisat cu entuziasm darwinismul si nazistii, depasindu-i net pe englezi, prin punerea in practica a eutanasiei ca arma de purificare rasiala si a lagarelor de exterminare ca mijloc de eliminare a celor indezirabili. Efectul a fost catastrofal si a rezultat Holocaustul, consecinta directa a faptului ca omul a fost considerat animal si deci poate fi ucis fara nici o mustrare de constiinta, de catre cel mai puternic, ca in lumea animalelor. Darwinismul a fost util si pentru elaborarea materialismului istoric si materialismul dialectic de catre Marx si Engels. Lenin l-a pus in practica, omorând in stânga s –n dreapta, cu scopul “nobil“ de a instaura dictaura proletariatului Hitler si Stalin au fost materialisti si in numele omului superior sau a celui nou au ucis zeci de milioane de oameni. Printre cele trei lucruri recomandate de Stalin studentilor in vederea “descatusarii“ lor era si “invatatura lui Darwin“. Cred ca daca Darwin ar fi intuit cum va fi “valorificata“ teoria sa probabil ca ar fi renunatat sa–o lanseze.
Acum peste o suta de ani Profesorul Paulescu a cerut probe si ele n-au aparut nici astazi si deplângea faptul ca cercetatori valorosi merg intr-o directie gresita. Recent am citit ca un cercetator canadian vrea sa refaca invers asa zisul lant evolutionist, si sa transforme puii de gaina in dinozauri. Imediat concernul NATIONAL GEOGRAFIC s-a oferit sa sponsorizeze aceste cercetari. Este doar vârful aisbergului, pentru ca in cercetarile privind evolutionismul se pompeaza sume uriase, deoarece si pentru  globalizare darwinismul este util. Cu ce scop? Doar pentru a dovedi ca omul se trage din maimuta? Nu are omenirea alte prioritati in cercetare? Desigur ca are, dar pentru promotorii globalizarii, o manevra prin care se incearca dezintegrarea natiunilor si transformarea omenirii intr-o turma de consumatori ai produselor informationale, culturale si alimentare pe care decid sa le furnizeze cei mai “evoluati“ oameni, cei care detin puterea financiara, politica si informationala, evolutionismul le justifica statutul de superiori care pot manipula restul omenirii dupa bunul plac, in numele luptei pentru existenta, fara nici o limita morala. Este tragic sa vezi, din când in când, incercari de resurscitare a darwinismului, apelând la aceleasi clisee vechi cu asemanari fortate de embrioni sau de desene frumoase, dar false, ale evolutiei omului din maimuta, sau descoperiri ale stiintei inghesuite fortat in teoria evolutionista, ca in patul lui Procust. Sa nu uitam ce a spus Malraux despre secolul al-XXI-lea si sa nu lasam urmasii unor maimute sa se catere la butonul atomic, sau sa faca experiente gen globalizare. Globalizarea este o metoda de manipulare a omenirii, de aducere la acelasi numitor, in fond la nivelul de animale superioare, hranite toate cu aceleasi alimente, cu aceeasi aditivi, care pentru a obtine profit cu orice pret, pot sa duca la catastrofe, sau pot fi create catastrofe. Desigur cei care manânca organic, bio, eco sau kosher se considera in afara pericolului. Dar daca in lipsa oricarei morale lucrurile scapa de sub control?

Ioan Ispas
Newark, DE

Monarhia Romana – Inceput frumos, final rusinos (1)

Posted by Stefan Strajer On February - 1 - 2010

Istorie Regala
Inceput frumos, final rusinos. Monarhia romåna


 In „Carol und Mme Lupescu”, Joachim von Kürenberg, incearca in realitate, sub un titlu frivol, sa faca opera istorica, evocånd momentele principale din viata politica a Romåniei sub dinastia de Hohenzollern.
 Venirea pe tronul Romåniei a printului Carol de Hohenzollern – Sigmaringen, dupa ce fratele sau mai in vårsta Leopold si contele de Flandra refuzasera oferta din Bucuresti, a fost fara indoiala un act de curaj. Austro-Ungaria era categoric ostila instaurarii unei dinastii germane la gurile Dunarii. Rusia si Turcia nu erau mai favorabile, si chiar regele Wilhelm I al Prusiei considera nedemn pentru un Hohenzollern sa devina vasalul sultanului.
 Dar mai ales dupa sosirea in tara, noul domnitor s-a vazut pus in fata unor probleme insolvabile.
 Pretutindeni domneau stari de lucruri jalnice: saracie, mizerie, primitivism si epidemii. Patura conducatoare levantina, de atunci, nu era cu mult mai vrednica decåt cea pe care au cunoscut-o generatiile urmatoare påna azi, 2007. Coruptia si abuzurile subminau embrionarul aparat de stat.
 Fara a fi exceptionale calitatile printului Carol, erau insa cele mai potrivite pentru indreptarea relelor gasite. Metodic, tenace, cu un deosebit simt al datoriei si un instinct sigur in recunoasterea realitatilor vietii de stat, fostul elev al Academiei Militare de la Potsdam era predestinat pentru o opera administrativa sanatoasa. Nu a reusit insa sa stabileasca contactul sufletesc necesar cu colaboratorii sai si masa poporului. Desi insufletit de dorinta de a-si servi tara, a ramas påna la sfårsit fidel amintirii patriei de origine.
 E greu de spus, in ce masura acest atasament pentru Germania a influentat asupra rezultatelor politicii externe. Un stat mic si vasal Turciei, nu cåntarea mult in planurile marilor puteri. Oricum, in actiunea de eliberare a peninsulei balcanice, principatul romån a avut un avans fata de popoarele sud-slave, care insa nu s-a soldat cu succese proportionale importantei, de atunci, al elementului romånesc in Balcani.
 Bismark a elogiat in memoriile sale intelepciunea politica a domnitorului Carol, cu care s-a intålnit de mai multe ori la Bad Ems. La Congresul de la Berlin (1878) insa, cancelarul Bismark a tinut sa multumeasca pretentiile rusesti, acceptånd cedarea sudului Basarabiei, in schimbul unei compensatii mult prea insuficiente in Balcani. In politica de mentinere a prieteniei germano-ruse, drepturile cuvenite tånarului stat romån au servit numai ca obiect de tårguiala.
 In preajma primului razboi mondial, dualismul loialitatii Regelui Carol I s-a vazut pus intr-un conflict dramatic cu aspiratiile poporului romån, care nu puteau fi realizate decåt alaturi de puterile Antantei. Singura iesire nu o vedea decåt in mentinerea unei stricte neutralitati. Contelui Csernin i-a dat asigurari ca „atåt timp cåt voi trai, armata romåna nu va lupta contra Austro-Ungariei”. Dar, in zadar a incercat sa-si apere punctul de vedere in Consiliul de Coroana de la 3 august 1914. Tache Ionescu s-a ridicat si a declarat: „Nu vad nici o dificultate sa facem razboiul alaturi de Franta si fara Majestatea Sa Regele!”. Doua luni dupa aceasta scena, Carol I era mort. Nepotul sau Ferdinand a devenit Regele Romåniei.
 Problema de constiinta care a omoråt ultimele clipe ale Regelui Carol I, apasa si asupra inceputului domniei lui Ferdinand I. Convingerea lui era ca trebuie sa tina regatul impotriva tuturor presiunilor, in afara de conflict. „Neutralitate?” il infrunta Regina Maria. „In mijlocul unui astfel de razboi, neutralitatea inseamna demoralizarea poporului nostru!”. Ezitarea il expune atacurilor voalate ale presei din capitala care il compara cu Cunactor Fabius Maximus. Cånd insa plenipotentiarul german ii aminteste ca nu trebuie sa uite ca e un Hohenzollern, ii raspunde cu demnitate: „N-am uitat acest lucru, dar nici ceea ce am invatat ca german – sa fiu loial. Am jurat credinta poporului meu si nu ma gåndesc sa-mi calc juramåntul!”
 Trimisului Frantei, Robert de Fleures, i-a marturisit: „De la inceputul domniei mele mi-am pus problema de constiinta: Am datoria sa tiu seama de originea si de familia mea? Nu! Numai Romånia importa!”
 Intre Ionel Bratianu, ultimul reprezentant de marca al dinastiei guvernamentale liberale si Regina Maria, personalitatea stearsa a Regelui se afirma anevoie. Autorul trece ingaduitor peste extravagantele, aventurile amoroase si setea nestinsa de viata a Reginei Maria. Pentru inalta societate a capitalei pe care Kiderlen-Wächter o descrie ca necunoscånd nici un fel de bariere morale, libertatile suverane nu apar socante.
 Interventiile Reginei in luarea hotarårilor politice decisive nu sunt intotdeauna fericite. Un lucru nu se poate contesta nepoatei Reginei Victoria a Angliei: pasiunea cu care si-a insusit revendicarile nationale majore.
 Dupa inceperea Conferintei de Pace pleaca la Paris pentru a pleda in persoana cauza Romåniei. Clemenceau se arata inaccesibil la inceput: „Multumesc pentru onoare, Majestate, dar nu pot suferi pe primul Dvs. ministru!” si i-a enumerat cererile teritoariale ale Romåniei: Transilvania, Banatul, Crisana si Maramures, Bucovina si Basarabia.
 Lui Loyd George ii spune pe un ton care nu suporta contrazicere: „Romånia e recunoscatoare armatelor aliate. Prin victoria lor, de care nu m-am indoit niciodata, s-a asigurat triumful justitiei care impune unirea tuturor Romånilor!”.
 Pacea de la Buftea (1918) si aversiunea care se acumulase impotriva Romåniei, in urma atitudinii violente a lui Ionel Bratianu, au zadarnicit satisfacerea revendicarilor nationale, asa cum au fost fixate in acordul secret din 1916. Totusi, noua Romånie si-a dublat suprafata si populatia. Pentru consolidarea unitatii astfel realizate, raspunderi grele se impuneau deopotriva guvernelor si dinastiei. Viitorul dinastiei era insa intunecat de evolutia nenorocita a caracterului printului mostenitor – Carol (viitorul rege Carol II)– destrabalat, fara simtul onoarei si total inconstient de misiunea pe care trebuie sa o indeplineasca un monarh. De la fuga de pe front ca sa sfårseasca cu aventura grotesca de la Odessa, påna la final, dupa ce adusee tara pe marginea prapastiei, Joachim Kürenberg ii urmareste pas cu pas viata presarata cu crime, desfrånare si lovituri politice si financiare, de gangster. O bogata documentatie romåna si straina, plus conversatii personale cu mai toti membrii fostei familii regale si personalitati bine initiate in scandalurile de la palat, da la iveala multe fapte cunoscute si tot atåtea pe care cenzura le-a acoperit cu grija. Singura scuza pentru faradelegile nemaipomenite este explicatia pe care i-a dat-o doctorul Mamulea, generalului Averescu: „Ca medic il consider un tip patologic. Nu uitati ca in vinele printului mostenitor curg cinci feluri de sånge cu tendinte ereditare in contradictie una cu alta”.
 In loc sa fie bagat in casa de nebuni, naivitatea si oportunismul politicienilor romåni i-au pregatit, dupa ce renuntase de patru ori la tron, cei zece ani de orgie sångeroasa si afaceri oneroase”.


 Coruptia si abuzurile inaugurate de domnia cuplului Carol II – Magda Lupescu (Wolf), a adus pe primul plan al rezistentei contra tiraniei, organizatia nationalista Garda de Fier. Påna atunci Miscarea Legionara se manifestase politic prin o sustinuta atitudine anticomunista, dublata pe antisemitism in primul rånd „pentru ca mai toti conducatorii comunisti erau evrei. Dar „spre deosebire de antisemitismul national-socialismului german, nu era motivat rasial ci cultural-national si religios”.

Foto.Carol I
 Intre national-socialism si legionarism, autorul nu descopera nicio identitate, nicio asemanare. Garda de Fier s-a nascut inaintea national-socialismului si cu totul din alte cauze. Mai mult, totalitarismul care a fost deseori reprosat Miscarii Legionare e numai consacrarea principiului de autoritate, absent in viata politica romåneasca. „Pentru cine analizeaza temeinic directivele fixate de Corneliu Codreanu, rezulta ca Miscarea nu e totalitara, ci autoritara, nu e agresiv-nationalista ci conservativ-nationala, nu extremista de dreapta ci social reformatoare. In timp ce national-socialismul s-a sprijinit in Germania, pe mica burghezie, femei si soldati, dar si pe aventurieri, – asa zisele naturi de mercenari – in spatele lui Codreanu stateau studentii, taranimea si generatia tånara a clerului si teologii”. Prigonirile si procesele impotriva Miscarii se termina toate cu intarirea ei. Atentatele puse la cale de oamenii de casa ai Elenei Lupescu sunt denuntate in timp. Incercarile Regelui de a capta tineretul in organizatia Straja Tarii esueaza, din cauza ca „ideile proaspete si naturale ale lui Codreanu gaseau mai mult rasunet in inima lui, decåt tiradele desarte ale regelui”.

Foto.Corneliu Zelea Codreanu
 Dupa victoria Garzii de Fier in alegerile din 1937, singura salvare pe care banda din fruntea tarii o mai vede, e instaurarea dictaturii absolute si savårsirea crimei din noaptea Sfåntului Andrei (uciderea lui C.Codreanu si a unui numar de legionari fruntasi, n.n.), cu participarea activa sau aprobarea tacita a intregii clase de politicieni. „Oamenii nostri politici” a spus odata C.Codreanu, „sunt fideli numai cåta vreme nu le ceri o dovada de credinta”.
 Lasånd in urma numai nenorociri, Regele asasin e fortat, doi ani mai tårziu (1940) sa plece din tara pentru a carui inflorire se straduisera cinstitii sai inaintasi, Corol I si Ferdinand I. E a cincea renuntare la tron pe care Carol II a semnat-o.
 La 30 decembrie 1947, fiul sau Mihai, ultimul rege din dinastia de Hohenzollern abdica la cererea comunistilor, semnånd urmatoarea declaratie (contra filodorma): Mihai I Prin gratia lui Dumnezeu si vointa nationala Rege al Romåniei.
La toti de fata si viitor sanatate.
In viata Statului romån s-au produs in ultimii ani adånci prefaceri politice, economice si sociale, cari au creiat noi raporturi intre principalii factori ai vietii de Stat.
Aceste raporturi nu mai corespund astazi conditiilor stabilite de Pactul fundamental – Constitutia Tarii – ele cerånd o grabnica si fundamentala schimbare.
In fata acestei situatiuni, in deplina intelegere cu factorii de raspundere ai Tarii, constient si de raspunderea ce-mi revine, consider ca institutia monarhica nu mai corespunde actualelor conditiuni ale vietii noastre de Stat, ea reprezentånd o piedica serioasa in calea dezvoltarii Romåniei. In consecinta, pe deplin constient de importanta actului ce fac in interesul poporului romån, ABDIC pentru mine si pentru urmasii mei de la Tron, renuntånd pentru mine si pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al Romåniei.
Las poporului romån libertatea de a-si alege noua forma de Stat.
Dat la Bucuresti, astazi 30 Decembrie 1947. ss Mihai.
 Autorul e german si de origine nobiliara. Simpatia pe care o marturiseste mereu pentru casa de Hohenzollern izvoraste deci dintr-un dublu sentiment de solidaritate nationala si de casta. Ajungånd la sfårsitul pasionatei sale expuneri, simtul de obiectivitate il obliga insa sa constate ca bilantul domniei Hihenzollern-ilor in Romånia nu s-a soldat cu rezultate impunatoare. De ce s-a terminat era initiata de Carol II in imprejurari atåt de umilitoare? „Poate a fost de la inceput fals ca Romånii si-au adus domnitorul lor din Sigmaringen. Ar fi fost mai bine poate, daca boierii s-ar fi inteles intre ei si lasånd la o parte gelozia si discordia, ar fi ales un print din mijlocul lor” (pentru conformitate Aurel.S.Marinescu).
 Cåteva observatii.
 Insasi Declaratia de abdicare de pe tron a regelui Carol II este un model de viclenie, minciuna, demagogie, planuri ascunse. Iat-o:
Romåni, vremuri de adånca tulburare si ingrijorare trec peste scumpa mea Tara. De acum 10 ani, cånd am luat locul de adånca raspundere de a fi cårmuitorul Patriei mele, fara preget, fara odihna si cu cea mai desavårsita dragoste, m-am straduit de a face tot ce constiinta imi poruncea pentru binele Romåniei.
Azi, zile de vitregie nespusa indurereaza Tara, care se gaseste in fata unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pamånt in care am fost nascut si crescut, sa le indur, trecånd astazi fiului meu, ce stiu cåt de mult il iubiti, grele sarcini ale domniei.
Fara aceasta jertfa pentru salvarea Patriei, inalt cea mai calda rugaciune ca ea sa-i fie cåt mai folositoare. Lasånd poporului meu pe scumpul meu fiu, rog pe toti romånii sa-l inconjoare cu cea mai calda si desavårsita credinta si dragoste, ca sa-si poata gasi in ele reazemul de care are atåta nevoie greaua-i raspundere ce de azi apasa asupra umerilor sai fragezi.
Tara mea sa fie pazita de Dumnezeul parintilor nostri, care sa-i harazeasca cu cåt mai falnic viitor. Traiasca Romånia!
6 septembrie 1940. (ss) Carol.
 Cu alte cuvinte, fiul sau scump, viitorul Rege Mihai domnea temporar, printr-o „delegatie”, ceea ce se confirma prin faptul ca in tot timpul exilului sau, fostul rege Carol, a lucrat neobosit spre a reveni pe tronul Romåniei, atåt de banos. El a cheltuit multi bani subventionånd un preot ortodox excroc din SUA, Glicherie Moraru care a infiintat o organizatie procarlista „Comitetul National al Romåniei Libere” si a editat si un ziar; a subventionat un fost diplomat falit si admirator al sau din SUA, Citta Davila care si el e creat o organizatie pro-Carol „Free Romania”. S-a intålnit cu unii cu care a avut in tara diferite „combinatii”: Leon Fischer, Radu Irimescu s.a. Dar si cu multi diplomati sovietici. Si-a oferit „ajutorul” Angliei si Statelot Unite in lupta de eliberare a Romåniei, care nu numai ca l-au refuzat dar nici nu l-au acceptat sa se stabileasca pe teritoriile lor. A avut in Mexic numeroase contacte cu ambasadorul sovietic din Mexic, C.Umanski, cu scopul unei eventuale intoarceri pe Tronul Romåniei cu ajutorul Moscovei, adica a URSS-ului cel mai mare dusman al tarii romånesti, asa cum s-a dovedit din 1918 la zi. Cåt de departe au mers promisiunile sovietice si aranjamentele lui Carol se va cunoaste numai cånd arhivele sovietice vor fi facute publice.
 In orice caz, diplomatia sovietica a avut in vedere si varianta aducerii pe tronul Romåniei a lui Carol; urma sa aleaga care dintre tata si fiu ar fi mai slugarnic, mai lichea colaborationista.
 Ca proba, simplii soldati si ofiteri sovietici, probabil cei ce apartineau serviciilor lor secrete, in inaintarea lor in Moldova in 1944, au facut propaganda in favoarea ex-regelui Carol II. De exemplu, adresa nr.5595 a Prefectului Roman catre MAI (Ministerul Afacerilor Interne), cu data de 8 mai 1944, prin care colonelul V.Maescu raporteaza pe långa binecunoscutele si obisnuitele furturi, jafuri, violuri savårsite de sovietici in judetele Iasi si Baia si un fapt deosebit: „Sovieticii fac propaganda printre locuitori contra M.S.Regelui Mihai si guvernului si le arata fotografia fostului rege Carol, spunåndu-le locuitorilor ca ei il vor aduce pe regele Carol in Romånia”.
 In adresa nr.5617 a Prefecturii judetului Roman catre MI-Cabinet, datata 8 mai 1944, raspuns la ordinul telegrafic cifrat nr.939 din 2 mai 1944, se raporteaza ceea ce au declarat romånii veniti din nordul Moldovei (militari si civili), din zona deja ocupata de bolsevici. Pe långa tot felul de samavolnicii, munca fortata, furturi, rechizitionari, jafuri, se raporteaza un fapt uluitor: „Locuitorilor li se aratau fotografiile M.S.Regelui Mihai I si ale fostului rege Carol II si erau intrebati de catre militarii sovietici care din aceste doua personaje le place mai mult. Cei care raspundeau ca Regele Mihai este regele tarii erau amenintati cu bataia, pe cånd cei care spuneau ca fostul rege Carol le place mai mult, li se raspundea haraso”, semneaza prefect – colonel V.Maescu.
 Vasile Haralambie Bårzu din satul Barbatesti, comuna Baiceni, judetul Iasi, aflat doua saptamåni sub ocupatie ruseasca a declarat la 6 mai 1944, in fata autoritatilor: „Soldatii rusi beau mult, se imbatau si ne aratau fotografia fostului rege Carol si ne spuneau despre el haraso”.
 Ion Neculai Ciobanu, din aceeasi comuna, la aceeasi data, a declarat in fata preotului: „Veneau soldatii rusi, dintre care unii stiau romåneste. Ei ne aratau fotografii de-ale MS.Regelui Mihai si ale Dlui Maresal Antonescu, pe care le zgåriau, zicånd ca le vor veni de hac. Mai ziceau ca vor izbavi Romånia care, de acum inainte va fi una cu Rusia, aratåndu-ne ca va veni fostul rege Carol al II-lea”.
 Sunt zeci de probe de acest fel care arata ca astfel se executa un sondaj primitiv printre romåni si se demonstreaza ca aceasta actiune nu era deloc intåmplatoare; fostul rege era tinut de sovietici in rezerva ca o posibila alternativa la guvernare, desigur, pe baza unei intelegeri. Deci påna acolo mergea tradarea acestui infect fost rege, care vorbea in actul abdicarii sale de „scumpa mea tara”, „binele Romåniei”, „marea mea dragoste pentru acest pamånt”, Tara mea sa fie pazita de Dumnezeu” si alte asemenea afirmatii demagogice lansate de aceasta comedie tradatoare. (Va urma)
 Aurel Sergiu Marinescu

HORA UNIRII A FALSIFICATORILOR DE ISTORIE

Posted by Stefan Strajer On February - 1 - 2010

Basarabia – Pamant romanesc

HORA  UNIRII  FALSIFICATORILOR DE ISTORIE

Autor: Nina Negru 

A lua cuvantul în deşert este păcat şi mă tem să vorbesc despre Unire cu ocazia Zilei Naţionale a României, când se spun în mod iresponsabil şi cuvinte ieşite din bombarea eului. Anul acesta am acceptat invitaţia de a participa la lansarea unei cărţi despre Mitropolia Basarabiei la Târgu Neamţ, tocmai pentru că am fost bucuroasă să vorbim despre ceva concret de Ziua Unirii.

Mai citisem zilele trecute o ”Istorie a Bisericii Ortodoxe din R.Moldova. Secolele XIV-XXI”, de pr. dr. Mihail Panas, tipărită în acest an, şi constatasem cu stupoare că autorul, un preot de la Chişinău, dar sub jurisdicţie rusă, falsifică până şi data înfiinţării Mitropoliei Basarabiei, afirmând că s-ar fi numit aşa încă de la 1813, când în provincia răpită Mitropoliei istorice a Moldovei a fost înfiinţată de ruşi eparhia numită de fapt „a Chişinăului şi a Hotinului”. Înţeleg încercarea părintelui M. Panas de a legitima cu un secol înapoi titulatura de Mitropolie a Basarabiei: Patriarhia Rusă îşi revendică dreptul asupra unor clădiri construite în perioada ţaristă pe care nu au reuşit să le arunce în aer la retragerea ruşilor în 1940. Pe aceleaşi clădiri a pus ochiul şi V.Cubreacov, care consideră că Mitropolia Basarabiei reactivată în1992 este moştenitoarea imobilelor lăsate aici de Mitropolia Basarabiei şi Mitropolia Bucovinei din perioada interbelică. Rezultatul acestei străduinţe de a pune mâna pe nişte averi ale Bisericii (cu ajutorul CEDO bineînţeles) este şi editarea la Târgu Neamţ a cărţuliei „Basarabia. Scurtă istorie a Mitropoliei Basarabiei. 1401-2009” (nu se precizează la ce editură), semnată de Emanuel Balan şi Monica Gaman, profesori la un liceu din Tg. Neamţ, prezentaţi la lansare şi ca viitori soţi.

Nu fac în zadar aceste precizări în legătură cu autorii adevăraţi şi cei din umbră ai acestor „opere” intitulate foarte pretenţios (să cuprinzi 600 de ani de istorie în vreo sută de pagini nu e glumă). Cele două cărţi, scrise parcă de aceeaşi mână, cu acelaşi dispreţ pentru tot ce înseamnă cercetare ştiinţifică a istoriei, urmăresc alt scop decât cel anunţat în titluri. Nici părintele M. Panas, nici tinerii profesori de liceul de la Tg. Neamţ nu sunt preocupaţi de istoria bisericească. Numele celor doi „cercetători” de la Tg. Neamţ apare doar pe copertă, iar între coperţi se zbate mesajul celor care au comandat cărţulia, şi anume cei care vor să pună mâna pe averi. Ce urât, ce trist e că numele Bisericii Ortodoxe este luat în deşert de către oameni interesaţi doar de ranguri şi bunuri pământeşti.

E.Balan si M.Gaman au recunoscut în timpul lansării cărţii că ideea de a o scrie le-a venit subit după evenimentele din aprilie de la Chişinău… Autorii de la Tg. Neamţ nu au avut timp să se documenteze şi nici nu au obişnuinţa să citeze. Epoci întregi, secole de viaţă bisericească sunt tratate în câte 2-3 pagini copiate din vreo lucrare arhicunoscută ori mai rău, expediate în câteva fraze scrise în cel mai neglijent stil publicistic. Doar averile Mitropoliei Basarabiei (minus cele din Episcopia Cetăţii Albe-Ismail) şi cele ale Mitropoliei Bucovinei (Episcopia Hotinului) îi preocupă pe autori, care acordă Anexelor aproape jumătate din numărul de pagini ale cărţii. Au arătat doar la sfârşit, la pag. 97, că Anexele cu averile Bisericii reproduc capitole din cartea semnată de I. Chifu, V. Cubreacov şi M. Potoroacă „Dreptul la proprietate al Mitropoliei Basarabiei şi restituirea averilor bisericeşti”.-Chişinău, Alfa şi Omega, 2004. De fapt, cei trei autori nu au transpirat pentru a alcătui repertoriul bunurilor Mitropoliei Basarabiei, pentru că acest lucru l-a făcut un specialist de la Chişinău, Tamara Nesterov.

Astfel, pe munca d-nei Nesterov parazitează 5 pretinşi cercetători din Basarabia şi România, fără a-şi da silinţa cel puţin să corecteze textul, ca numele arhitectului Seroţinski să nu apară ca în ediţia din 2004, ortografiat cand cu ţ, când cu c. Ne întrebam chiar la lansare: dacă această carte urmăreşte popularizarea în rândurile tineretului din România a istoriei Mitropoliei Basarabiei, ce rost are preluarea din publicaţiile frontiste de la Chişinău a detaliilor privitor la daunele estimate în lei, pe care vor să şi le însuşească liderii frontişti, după ce în 2001 pagubele calculate în urma caştigării la CEDO a procesului MB au nimerit tot la Cubreacov.

Ne mai întrebăm, cine a avut interesul ca după 7 aprilie, şi anume într-un orăşel din România, nu în Basarabia, să apară o carte prin care Cubreacov să-şi continue politica sa de diversiuni şi falsificări? Probabil că materialul scris alandala în Basarabia a fost adus pe un CD şi „cercetătorii” Balan şi Gaman nici nu şi-au dat silinţa să facă o elementară corectură a greşelilor de ortografie, dar şi să aducă la zi unele informaţii: despre Antonie Plămădeală, decedat în 2005, se scrie „actualul Mitropolit al Ardealului”; în clădirea fostei Facultăţi de Teologie s-ar afla o secţie-două a Bibliotecii Naţionale şi nu mai mult etc. Dar acestea sunt fleacuri pe lângă ce veţi găsi la pag.27, unde autorii afirmă în două locuri că în 1941 şi nu în 1940 a „sosit ultimatumul cedării Basarabiei”. La alt capitol autorii vor să ne convingă că Grigore Pişculescu şi Gala Galaction sunt două persoane diferite, înşirând numele şi pseudonimul alături.

Deşi scriu despre Mitropolia Basarbiei, autorii pun pe copertă nu harta acelei eparhii, ci pe cea a actualei Republici Moldova. Acesta este trucul lui Cubreacov, care se preface a nu şti că graniţele Mitropoliei Basarabiei nu se suprapun pe cele ale actualei R. Moldova. Este şi găselniţa preotului Mihail Panas, care vorbeşte pur şi simplu despre Biserica din R.Moldova.

Se vede de la o poştă că Roşca şi Cubreacov, care sunt prea bine cunoscuţi în Basarabia pentru a lansa aici asfel de cărţi, mizează pe publicul prost informat din România şi pe unii oameni implicaţi în manipularea lui (ziarişti, prieteni politicieni din Ţară) pentru a-şi făuri statui de eroi. Şi acestea le sunt necesare pentru a se îmbogăţi în continuare din sudoarea poporului român. Acum le trebuie urgent să mai câştige un proces la CEDO, pentru că nişte clădiri pot deveni în mâinile lor o sursă de venituri sigure. Ei ştiu cum să facă mişcările ca să dispară oamenii care le stau în cale.

Mai este un motiv pentru care cei mânjiţi prin implicare în evenimentele din aprilie 2009 doresc reabilitarea (numai că autorii cărţuliei le joacă festa prin afirmaţii de tipul „pe 26 iunie 1941 a sosit ultimatumul cedării” şi alte aberaţii scrise de oameni care nu au niciun respect pentru cuvânt). Cei doi politicieni venali, pedepsiţi aici de electorat, vor să plonjeze în spaţiul de peste Prut aliindu-se tot cu comunişti. Nu este întâmplătoare falsificarea din cărţulie, prin care i se atribuie preotului rus Alexandru Scvoznicov merite inexistente în „publicarea revistei Misionarul” în perioada interbelică. Interesul este ca Adrian Severin, urmaşul lui Scvoznicov (preot refugiat la Craiova), să nu uite, ca PSD-ist şi deputat european cu şanse de a deveni Ministru de Externe al UE, că trebuie să-i ridice la suprafaţă pe cei doi PPCD-işti de frunte.

Au mai încercat şi în revista România Socială, nr. 2 din 2001, prin articolul lui V. Roncea, să-şi plaseze poze mari de patrioţi alături de ale lui Halippa şi Inculeţ. Cineva din Ţară îmi povestea că, la nişte semnale discrete din nu ştiu ce direcţie, acel număr al revistei a cam fost retras din vânzare.

Din prefaţa cărţuliei cu câte zece greşeli pe pagină mai aflăm că lansarea ei a fost programată pentru 1 decembrie. Într-adevăr, numele lui Roşca şi Cubreacov au fost singurele omagiate în acest context, alături de cele ale unioniştilor de la 1918. Mă şi miram că profesori veniţi de la Suceava, în loc să pronunţe numele preoţilor omorâţi în împrejurări suspecte după reactivarea Mitropoliei Basarabiei, ţineau să menţioneze numaidecât numele lui Roşca şi Cubreacov, care au imprimat o direcţie separatistă, chiar de la reactivare, Mitropoliei Basarabiei şi o menţin intenţionat în limitele celor 7% din populaţie rezervate şi simpatizanţilor partidului lor.

I-am întrebat pe cei trei preoţi din administraţia Mitropoliei Basarabiei prezenţi la lansarea cărţii: Oare este atat de greu de observat că, dacă ar fi fost unionişti, arhiereul Petru Păduraru şi Cubreacov ar fi cerut încă din 1992 reîntregirea Mitropoliei istorice a Moldovei (cu scaunul mitropolitan la Iaşi) şi nu autonomia-autarhia aproape ermetică a jumătăţii pierdute în 1812 şi intitulate de nevoie apoi „Mitropolia Basarabiei”? Dar nu erau veniţi pentru a discuta despre Unire şi Biserică, ci doar pentru a cumpăra-lua un număr de cărţulii, pe care le-au considerat „un mare cadou pentru Basarabia”.

Şi să mai spună actualii consilieri ai Mitropoliei Basarabiei că nu sunt preoţi PPCD-işti, recompensaţi cu funcţii pentru că i-au trădat pe cei 44 de colegi ai lor, semnatari ai Memoriului din 2008. Păcat că preoţii Vasile Burduja, Gheorghe Untilă şi Iulian Budescu nu au vorbit un cuvânt despre carte la această lansare. Fiind veniţi din România, doi dintre ei ar fi trebuit sa se simtă pur şi simplu jigniţi de damful antiunionist al cărţuliei multlăudate.

Nina Negru

Cine a pierdut ultimile alegeri parlamentare din R. Moldova

Posted by Stefan Strajer On January - 27 - 2010

Basarabia pamant romanesc

Cine a pierdut ultimile alegeri parlamentare din R. Moldova:

PCRM-ul sau MOSSAD-ul?

 

(O gazetă subterană pe cale de dispariție învinuiește rușii și ungurii

de Revoluția Română de la 1989)

 

Prof.Dr. Vasile Șoimaru

În septembrie curent, reveneam din Vestul “sălbatic” acasă, în Europa civilizată, cu un „stadion” zburător de tipul Boeing-777. Vecinul meu de avion nici nu a observat când m-am aşezat lângă el. Citea o carte, cu maximă atenţie şi cu maximă viteză. Curiozitatea mea creştea de la o pagină întoarsă la alta. Coperta era învelită şi nu vedeam măcar titlul acestei cărţi. Dar, pe la miezul nopţii, veni şi timpul …prânzului. Vecinul meu puse cartea în buzunarul de la scaunul din faţă şi se grăbi la WC, probabil să se spele pe mâini… În acest scurt timp cât a lipsit, am reuşit să-mi sting niţel curiozitatea, aflând doar titlul acestei cărţi, scrisă în limba engleză:

BY WAY OF DECEPTION:  A Devastating Insider’s Portrait of the Mossad  (PE CALEA DEZINFORMĂRII:  un portret devastator al Mossad-ului, făcut din interior).

 Revenind acasă, după câteva zile de adaptare la fusul nostru orar, am reuşit să mă documentez despre lucrarea din care vecinul meu „sorbea” de parcă-l hipnotizase cineva. Cartea dată a văzut lumina tiparului în Canada în 1990 fiind semnată de jurnalistul canadian Claire Hoy şi de un fost ofiţer al „Mossad”-ului, Victor Ostrovsky, un evreu deosebit de curajos, născut în Canada, la Edmonton, în 1949, la 28 noiembrie, din  mamă israeliană şi tată evreu canadian imigrant din Rusia.

Lucrarea dată provocase la apariţia ei o adevărată revoluţie mediatică în lume, pentru că pentru prima dată un subtil cunoscător  al „Mossad”-ului l-a descris ca pe un aşezământ extrem de secret, ramificat şi puternic, din noua generaţie de instituţii suprastatale care dirijează, din umbră, globalizarea suficient mediatizată şi la noi. Tocmai această instituţie de o jumătate de secol dă mare bătaie de cap întregii omeniri prin serviciile ei de “inteligenţă”, spionaj şi operaţiuni speciale etc., etc.

În 1986, la doar patru ani de la riguroasa selectare pentru încadrare în aceste „organe”, cu tot riscul pentru viaţa sa, Victor Ostrovsky a demisionat, revenind în ţara sa de origine, Canada. Asta s-a întâmplat după deziluzia vizând unele momente mai picante din activitatea acestei organizații, mai ales după ce i s-a propus „cu insistenţă”, de către colegul său de serviciu, să întreţină o partidă de sex, explicându-i-se că, chipurile, toţi din organizaţia respectivă trebuie să fie gata oricând – în interes de serviciu, spre binele naţiunii şi al statului – pentru  o „partidă de… plăcere”, indiferent de ce sex ar fi partenerul. Atunci V. Ostrovsky a decis că nu mai are ce face acolo unde se trece peste orice limite ale demnităţii omeneşti , inclusiv ale celei bărbătești… Şi dacă se trece peste orice limite în cadrul „Mossad”-ului, atunci ce-i poate opri pe angajaţii şi „colaboratorii săi externi”(lista cărora depășește 35 de mii de agenți, dintre care 20 de mii sunt activi) să comită orice fărădelege în orice colţ al lumii li s-ar cere să o facă? 

Comparând faptele şi informaţiile descrise de Victor Ostrovsky în cartea sa cu realităţile din ultimii 8 ani de la noi, vrând-nevrând te bate gândul dacă nu cumva R. Moldova, după 2001, s-a aflat sub controlul direct al acestei misterioase “organizaţii”… Şi, dacă ar fi aşa, cum să nu te întrebi: de ce atunci comuniştii au pierdut alegerile având un “curator” atât de solid: pentru că „agenții” au fost proști sau alegătorii moldoveni au devenit mai deștepți? Și, dacă totuși le-au pierdut – de ce atunci îl împing pe Voronin să agraveze și mai mult criza politică de la noi în loc să-l convingă să plece la odihna bine meritată, după ce a „fericit” opt ani moldovenii?… Şirul de întrebări poate fi continuat. Numai că nu ştiu dacă Voronin şi fostul/actualul său anturaj sunt la fel de curajoşi ca Victor Ostrovsky, încât să ne răspundă la toate întrebările noastre.

Mi-am amintit de acest epizod cu „ocazia” apariției în ultimile zile la Chișinău a unui serial publicat într-o gazeta subterană, pe cale de dispariție, a comuniștilor moldoveni, și ei (comuniștii și nu moldovenii!) pe aceeași cale, a dispariției. Serialul dat seamănă leit cu altele scrise în limba rusă de către”colaboratorii antropologi” de la Centrul Ormega, traduse și redactate în română la New York, semnate și publicate de către un „spion” român, care  moare de foame la Chișinău, material în care pentru prima dată în istoria comunismului moldovenesc se insistă pe ideea că doar rușii și ungurii au organizat Revoluția Română în decembrie 1989. De aici apar alte întrebări: dacă nu este aceasta o dovadă în plus că comuniștii autohtoni, nu se mai bucură ca altă dată de sprijinul rușilor și al ungurilor, dacă vizita- fulger la Moscova a celor doi președinți- fostul și viitorul- nu este legată de apariția acestor materiale “publicitare” într-o gazetă subterană, repet, pe cale de dispariție , controlată și finanțată din acelaș Centru Ormega, finanțat la rândul său de către un cetățean rusolingv(Liderman din Orientul apropiat) din resturile, de la spălăturile masive de bani în apa Bâculuiu din anul 2007, și, însfârșit, dacă  aceasta nu este ultima dovadă că Marian Lupu va fi votat „cu plăcere” de către comuniști dacă nu vor dori să-și piardă dinții de pe urma furtunilor care deja se întrezăresc dinspre nord-estul rusesc, furtuni care pe comuniștii rusofoni din R. Moldova nu i-au atins deloc opt ani la rând?…

Vizitati website-ul domnului profesor Vasile Soimaru, autorul monumentalului album: “Romanii din jurul Romaniei”

http://www.romaniidinjurulromaniei.ro

Prizonier in propria tara (55)

Posted by Stefan Strajer On January - 27 - 2010

Prizonier in propria tara (55)

Aurel Sergiu Marinescu

Munca anchetatorilor de la Securitate a fost creativa si rezultatele ei criminale

Ancheta a durat pâna la 20 ianuarie 1959, adica noua luni si jumatate, – mai mult chiar decât cât am fost la acea intreprindere de constructii, unde am lucrat opt luni. Din acele noua luni si jumatate de ancheta circa doua luni am fost depus la Directia Generala a Militiei din strada Stefan cel Mare, unde ancheta a fost efectuata de directia militiei economice condusa de generalul Bogdan iar cel ce a condus efectiv ancheta noastra a fost maiorul Vintila Teodorescu, fost hamal in portul Constanta, impreuna cu echipa sa.
Prezenta noastra acolo, la Directia Militiei, a fost explicata ca necesara datorita unui volum mare de martori care fusesera chemati, pentru confruntari, expertize cât si alte aspecte economice privind: irosirile de materiale, lucrarile de proasta calitate, sabotajele etc.
La Securitatea din Rahova, a regiunii Bucuresti, s-au anchetat subminarea economiei nationale, actiunile dusmanoase, discutiile anticomuniste, elementele de complot, si s-a privit la microscop trecutul nostru si profilul nostru. Munca anchetatorilor de la Securitate a fost creativa, plina de imaginatie si de o fantezie care putea sa urce pe oricine pe esafod sau sa-l duca in fata plutonului de executie. De exemplu un hangar metalic de pe fostul aerodrom militar Buzau, minat de nemti in retragere si bombardat tot de ei, al carui schelet metalic fusese demontat, cu piesele marcate cu diferite culori de vopsele si apoi transportate pe aroportul Baneasa, unde urma sa fie montat din nou, a devenit un element si un argument tragic in dosarele noastre, un adevarat cal trioan care avea sa coste vieti si sa desfigureze destinele noastre. Se astepta fabricarea a doi piloni de sustinere ce urmau a fi inlocuitorii celor vechi, loviti la baza de minele germane. De asemeni piroanele (suruburile mari) fusesera comandate si se astepta venirea lor; caci ele urmau sa fie folosite in locul celor vechi care, din cauza ruginii sau a bombardamentului au putut fi scoase doar cu flacara oxiacetilenica (sudura). „Expertii” fotografi ai Securitatii la cerere, au fotografiat acele bare si piese de fier depozitate, folosind trucaje si pozitii speciale asa incât acele piese aratau in fotografii ca o gramada de fiare aruncate in dezordine. Acele fotografii au constituit probe grele in acuzarea noastra. Ancheta a sustinut ca „hangarul nu a fost demontat cu grija ci darâmat” si ceea ce nu a reusit armata germana in retragere am reusit noi cei ce lucrasem la acea intreprindere de constructii, fiind vinovati de cel mai grav sabotaj. Dupa condamnarea noastra, când piesele inlocuitoare au fost gata, hangarul a fost montat din nou si se afla si azi pe aeroportul Baneasa – e vorba de hangarul nr.3. De asemeni, cu vadita rea intentie si cu o fantezie lugrubra pentru consecintele ei, toate expertizele comandate ca sa sustina acuzarea erau formulate ca niste analize prapastioase cu calcule in care consumul de materiale era extrem de gresit, in special la ciment si nisip.
Prin presiuni psihice si fizice, prin intimidari si groaza traita in celulele aresturilor si in anchete, cu speranta ca la judecata se vor stabili exact faptele, am cedat cu totii si ancheta si procurorul au obtinut recunoasteri, declaratii, expertize, exact ceea ce si-au dorit. Lunile traite sub presiunile hartuitoare de tot felul ne-au obosit. Pagubele fixate de ancheta au fost de circa un milion doua sute de mii lei si este demn de remarcat si retinut ca beneficiarul tuturor lucrarilor DGFAC, pe care Securitatea a informat-o ca a suferit aceasta paguba, nu si-a insusit „constatarile” anchetei si suma pagubita a constituit doar elementul agravant al procesului. Subminarea economiei dimpreuna cu constatarea pagubelor materiale si irosirile de materiale au fost pure inventii; caci daca ar fi existat, DGFAC ar fi trebuit sa se constituie parte civila si sa ceara despagubiri de la noi dar nu a facut-o deoarece nu s-a considerat pagubita caci erau constienti ca nu e vorba decât de imaginatia anchetatorilor si a procurorului militar.
Anchetatorii Securitatii si procurorul au stabilit ca as fi avut intentia sa creez pagube deosebite economiei nationale care sa afecteze regimul comunist si m-au incadrat la art.209, la subminarea economiei nationale, alineatul cu cea mai grea pedeapsa – moartea. In imaginatia lor diabolica si fantezista, paguba de un milion si doua sute de mii de lei pe care au inventat-o, au impartit-o unui numar dintre noi care am fi contribuit la crearea ei; mie mi-au repartizat circa doua sute cincizeci de mii de lei, si m-au incadrat si la art.236, care suna complicitate la delapidare (suma fiind mai mare de o suta de mii de lei) care prevedea o alta condamnare la moarte. Aceasta incorsetare in doua articole care prevedeau pedeapsa maxima la vremea aceea – nu a fost facuta intâmplator; intentia opresorilor a fost clara, caci daca s-ar fi facut reduceri de pedepse, modificari de legi s.a. privind articolul politic 209, ele nu-mi puteau aduce nici o reducere a pedepsei, eu ramând sa execut pedeapsa data, prin aplicarea celuilalt articol 236 de DC, si invers. Aceasta a fost elementul care a creat confuzia care a facut sa ajung la Caransebes, unde, când s-a descoperit la un control greseala am fost expediat imediat cu lanturi la picioare la Gherla.
Este de la sine inteles si faptul ca noi nu aveam nici un sentiment de atasament fata de regimul instaurat. In special câtiva dintre noi, printre care ma numaram si eu, fusesem jefuiti, iar familiile noastre tâlharite si saracite de catre golanii, derbedeii, lichelele devenite membrii de partid aflate in slujba unor razvratiti social, ajunsi la conducerea tarii ca agenti ai unei puteri straine. Visele, planurile de viata ne fusesera sfarâmate. Nici unul dintre noi nu laudam regimul in care traiam si nu aveam nimic in comun cu el; nici nu faceam parte dintre cei aruncati la periferia societatii, si nu meritam sa fim marginalizati, din cauza originii noastre. Patriotismul nostru si idealurile noastre democratice nu aveau nimic comun cu vremurile acelea in care se propovaduiau internationalismul si sovietizarea României. Regimul comunist insemna pentru noi doar opresiune, constrângere, abuzuri, samavolnicii si dictatura bunului plac. Era normal ca sa discutam intre noi impotriva a tot ceea ce vedeam si traiam, comentarii ce reprezentau situatia exact cum era si care exprimau doar punctul nostru de vedere.
In ancheta, vietile noastre au fost privite la microscop si trecutul nostru a fost apreciat prin prisma bolsevica a luptei de clasa si a „cine nu este cu noi este contra noastra”. In 1946, la 17 ani, unchiul meu din Franta, plecat din 1918 ma intreba intr-o scrisoare, ce se intâmpla in România? Eu i-am raspuns, scrisoarea a ajuns la el, era o scrisoare sincera in care ii vorbeam despre salbaticia hoardelor barbare numite „armata rosie” si comportarea acesteia de o violenta si un grotesc fara margini. I-am scris despre nesiguranta, frica si lipsurile ce se intronau in tara. Atunci, in ancheta din 1958, am fost intrebat de continutul scrisorii si pentru ca nu imi reaminteam, mi s-a citit scrisoarea, anchetatorul avea copia ei. Si tot asa… Securitatea stia totul despre mine, unele fapte pe care le uitasem si eu de mult, ca de exemplu ca fusesem membru la YMCA – desfiintata in 1948. Stiau totul despre arestarea si prima mea condamnare din 1951. Concluzia a fost ca „viata mea reprezinta un sir de activitati criminale contra statului” pentru care „imi vor trage la raspundere parintii si profesorii care m-au format asa”. Toate, originea sociala, trecutul, opinia anchetei, prezentau clasicul caz exemplar al dusmanului socialismului „victorios” si tratamentul pe care l-am primit a fost ca atare. Procurorul nostru din ancheta, capitanul Grigore Scarlatoiu, slugarnic, viclean si ambitios, il avea ca model pe celebra fiara Vâsinski si dorinta si visul lui declarat erau de a fi asemeni modelului sau, nu tinea defel sa nu se remarce, dimpotriva: se vroia, era limpede tot un manipulator sadic ca bolsevicul Vâsinski care a dirijat celebrele procese ale anilor 1930-1937 din Uniunea Sovietica.
El a reusit sa-si copieze idolul, recreindu-l bineinteles la scara româneasca si, dupa multe alte „scamatorii judiciare” ca mostra, a reusit performanta de a ajunge general in procuratura militara, fara a depune insa acelasi zel si interes ca in cazul nostru si in procesul celor din CEPEX, in 1990, unde cu adevarat inculpatii erau vinovati de dezastrul tarii. De acum isi ajunsese telul, urcase in vârful ierarhiei, isi atinsese notorietatea si nu putea sa loveasca in oamenii lui.
Spre nenorocul nostru, in vara anului 1958, s-a descoperit ca la uzinele 23 August s-au produs delapidari de peste sapte milioane lei de catre conducerea uzinei in frunte cu directorul general al ei Putinica. Si acest caz era subiectul discutiilor din Bucuresti. Numai ca Putinica, marele comunist facut in inchisoare, era cumnatul lui Chivu Stoica, asa ca cei arestati au fost impartiti in doua grupe: Putinica si câtiva apropiati ai lui, initiatorii si beneficiarii si o a doua grupa din care faceau parte ceilalti executanti ai ordinelor. Ancheta s-a facut numai din cauza ca era vorba de cumnatul lui Chivu Stoica. Putinica avea un trecut revolutionar glorios. In 1944, beat mort, pe timpul camuflajului a confundat sala Dalles, unde era o expozitie despre cultura germana, cu restaurantul Dunarea, fost Gambrinus. Pentru ca la Dalles nu a gasit de baut a injurat cultura germana, a fost arestat si condamnat la câteva luni. In inchisoare l-a cunoscut pe Chivu Stoica si un nou vajinic comunist ilegalist a aparut pe scena politica româneasca. De aceea, din ordin, ancheta l-a incadrat la un articol ce pedepsea neglijenta si, pâna sa ajunga la judecata, a fost gratiat printr-un decret de gratieri dat la 23 August 1958, prin care, indiferent de sumele prejudiciate, neglijenta in serviciu era gratiata. Asa ca a fost expediat din arest in scurt timp ca ambasador al României in Coreea de Nord, unde si-a luat postul imediat in primire, in timp ce executantii cei din grupa a II-a au infundat puscariile. Desigur ca discutiile despre cazul sau si comentariile deloc magulitoare despre elita rosie, s-au intensificat la vremea aceea in Bucuresti.
Nu incape indoiala ca „urechile Securitatii” au interceptat comentariile si ca sa demonstreze ca justitia poporului este dreapta si neinfluentabila, ca isi face datoria fata de oricine, indiferent de pozitia pe care o are, ca sa se arate ca PCR nu face favoruri, toata atentia si greutatea s-au dirijat spre un alt suspus al zilei, directorul general al flotei aeriene civile, inginerul Harry Schwartz, om cu inalte relatii, prietenul lui Sefer, prieten cu celebrul Goebels al Comitetului Central PCR, Leonte Rautu, cu casa tot pe str.Londrei. Dar Schwartz nu era membru PCR si era in plus inconjurat de elemente burgheze dusmanoase regimului. De aceea Schwartz, cu toata pozitia sa, a fost arestat si trebuia sa se stie ca va plati pentru faptele sale iar Putinica a fost lasat liber pentru ca nu a fost vinovat. Acesta a fost mesajul partidului.
Si tot in 1958, s-a mai intâmplat ceva care ne-a agravat noua tuturor celor din „lotul aviatiei civile” situatia. In urma intelegerilor secrete si a vânzarilor de oameni practicate de conducerea comunista a României, s-a permis emigrarea evreilor din România spre Israel. Ei trebuiau sa primeasca formele necesare si sa le depuna la Militia Capitalei, pe Calea Victoriei. Când cozile de sute si mii de oameni se formau cu o zi si o noapte inainte, a devenit jenanta pentru regim dorinta aceasta de exod in masa a atâtor oameni ce paraseau raiul trâmbitat. Atunci, formarea acestor cozi s-a mutat intr-o parte a Cismigiului, ordinea o mentineau militienii care-i dirijau pe solicitanti doar in grupuri de câte cincizeci la Militia Capitalei. Ironic, militienii numeau acesti oameni „patrioti”. Surpriza pentru cei ce se erijau in conducatorii iubiti ai tarii a fost ca printre cei ce depuneau formele de plecare definitiva se aflau directori generali, directori de intreprinderi, avocati si procurori, generali in armata, cât si multi din aparatul de partid, aflati in esalonul superior. Si mai mare a fost insa surpriza când multi dintre acestia ajunsi in Israel, SUA si alte tari, nu numai ca au aratat acolo adevarata situatie din România, adevarata fata a comunismului la care multi dintre ei au contribuit si l-au „construit” dar au dezvaluit si secrete intime de partid, referindu-se la luptele si animozitatile din CC al PCR, ceea ce l-a infuriat mult pe Gheorghiu-Dej in special.
El a convocat o sedinta a organizatiei de partid a municipiului Bucuresti, unde Danalache, secretaul de partid si primar in acelasi timp a afirmat printre altele ca doar: „elementul evreiesc s-a dovedit inca o data a fi instabil”. Acesta a fost semnalul tacit al unui antisemitism oficial. Aparatul de partid si de stat, armata, organizatiile de tot felul, intreprinderile au fost „curatite” in mod elegant sau democratic prin alegeri de toti evreii aflati in functiile de conducere. Mult prea putini au fost aceia care au fost lasati in posturile lor. Totodata a inceput si orientarea nationalista cu nuanta antisemita din PCR. Ori noi cu un inginer evreu in frunte, ce exemplu putea fi mai bun care sa demonstreze ca evreii nu au nimic sfânt fata de România si ca impiedica mersul ei inainte?
De aceea Securitatea, Procurorul, Justitia au procedat ca atare scotând in relief toata ura si dusmania noastra, a tuturor, in frunte cu inginerul Schwartz. (va urma)
Nota redactiei. Dupa trecerea in eternitate, la 31 august 2008, a pretuitului nostru colaborator, Aurel Sergiu Marinescu, am luat decizia de a reda atentiei cititorilor lucrarea lui de capatåi „Prizonier in propria tara” – aparuta in trei volume la Editura Vremea, din Bucuresti, in 1997.

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (V)

Posted by Stefan Strajer On January - 24 - 2010

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (V)

Autor: Nicolae Balint

 

Mită, şantaj, promisiuni, dar mai ales diplomaţie…Toate  desfăşurate cu pricepere, consecvenţă şi persuasiune de către serviciile de informaţii maghiare, dar şi de către Ministerul de Externe al Ungariei, în fapt o „prelungire” a serviciilor de spionaj din această ţară. Trebuie recunoscut faptul că, în perioada interbelică, prin modalităţile arătate anterior, dar şi prin cooptarea de „simpatizanţi ai cauzei maghiare”, propaganda revizionistă, promovată cu un enorm aparat de specialitate, a găsit sprijinul unor puternici potentaţi ai momentului din ţări cu o mare influenţă în politica internaţională. Un astfel de caz, a fost şi cel al marelui magnat al presei engleze şi americane, lordul Rothmere.   

 

Propagandă revizionistă prin presă şi cărţi….

 

Condusă de scriitorul Ferencz Herczog, „Liga Revizionistă” – fondată la 11 august 1927 şi susţinută financiar atât din fonduri guvernamentale, cât şi din donaţii particulare – a devenit instrumentul cel mai eficient de propagandă în străinătate şi totodată coordonatorul acesteia. În intervalul de timp august 1927 – octombrie 1940, această ligă a publicat în limbile maghiară, engleză, franceză, spaniolă, finlandeză şi portugheză, un număr de 228 de titluri de cărţi, ziare, manifeste, reviste, etc., toate având un vădit caracter revizionist. Din acest total, 124 erau dedicate aşa-zisei „probleme transilvane”. Mai trebuie spus că „Liga Revizionistă” oferea un excelent paravan necesar guvernului pentru păstrarea aparenţelor neimplicării sale în acţiunile revizioniste. Tot în 1927, marele magnat al presei engleze şi americane, lordul Rothemere, cel care deţinea 71 de ziare în Anglia, Canada şi SUA şi care aveau un tiraj total de 2 milioane de exemplare, a declanşat o furibundă campanie revizionistă atacând prevederile Tratatului de la Trianon. În acest sens, cel mai concludent material dintr-o suită întreagă de articole, a fost cel publicat pe data de 21 iulie 1927 şi care se intitula „Locul Ungariei sub soare”. Anterior acestui moment, opinia publică engleză fusese „intoxicată” şi de un ciclu de aşa-zise conferinţe cu caracter istoric, prezentate de amiralul Trombridge, sir Maurice Baunsen, Eduard Boyle, ş.a., şi care prin conţinutul lor prezentau deformat problema maghiară deplângând „nedreptăţile” comise faţă de Ungaria în cadrul Tratatelor de pace încheiate la Paris-Versailles, între anii 1919-1920. Se mai cuvine menţionat faptul că în primăvara şi vara anului 1940, au fost editate sub îndrumarea serviciilor de spionaj maghiare, lucrări – broşuri, monografii, atlase, studii, statistici – prin care se denigra şi falsifica în mod grosolan istoria poporului român. În acest context se înscrie şi volumul „Transilvania”, editat sub egida „Societăţii ungare de istorie” şi pus sub redacţia primului-ministru Teleki Pal, patronat fiind de Homar Balint, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii din Ungaria.    

 

Foto.Teleki Pal

…dar şi prin intermediul posturilor de radio

În acelaşi timp, propaganda revizionistă maghiară a fost susţinută şi prin radio. Din cele cinci posturi de radio existente în perioada interbelică, trei erau plasate în apropierea frontierelor, cu scopul evident de a avea o rază de difuzare cât mai largă pe teritoriul statelor faţă de care Ungaria avea pretenţii teritoriale şi unde existau puternice comunităţi maghiare alimentându-le acestora sentimentele revizioniste şi revanşarde. Postul de radio de la Pecs emitea pentru teritoriul iugoslav, cel de la Mosonmagyarórvar pentru Austria şi Cehoslovacia, iar cel de la Nyiregyháza emitea pentru Transilvania, el putând fi recepţionat inclusiv la Târgu-Mureş. Toate aceste posturi erau susţinute financiar de guvern şi ele au declanşat o lungă campanie de calomnii şi injurii, prezentări tendenţioase şi denaturări. Ştirile difuzate de aceste posturi de radio erau apoi viu comentate atât în cadrul comunităţilor maghiare, adică a oamenilor de rând, dar şi în rândul protipendadei maghiare. Întrunirile de la Cazinoul maghiar din Cluj sau cele ale Partidului Maghiar din România abordau cu predilecţie – aşa cum arată rapoartele serviciilor speciale române din acea perioadă – multe subiecte difuzate la radio în cadrul emisiunilor de propagandă revizionistă. Cazinoul maghiar din Cluj era însă şi o oficină a spionajului maghiar în România. Aici aveau loc întrevederi secrete între unii conducători ai Partidului Maghiar din România şi elementele de legătură ale spionajului din Ungaria.         

                               (Va urma)

 

Foto.Istoricul Gheorghe Bratianu

NICOLAE  BALINT

CASETA

„Noi n-am ştiut să opunem decât indiferenţa şi inerţia…o cauză dreaptă prin temeiurile ei de ordin etnic, geografic şi istoric, a fost pierdută numai din lipsa unei pregătiri serioase a apărării ei, adversarii triumfând prin iscusinţa avocaţilor gata să pledeze cu dosarele lor ticluite la bara curţilor şi a tuturor judecătorilor din lume…”

(Gh. I. Brătianu, în „Cuvinte către români”, scriind despre pierderile teritoriale suferite de români, prin Diktatul de la Viena din august 1940)

LA MOAI IN RAPA NUI (I)

Posted by Stefan Strajer On January - 22 - 2010

LA MOAI IN RAPA NUI (I)

Autor: Corneliu Florea

“Quae  pigeat  invenisse cave quae  siveris” – Publilius  Syrus
(Fereste-te sa cauti ceea ce ti-ar parea rau sa gasesti)

Din nordica prerie canadiana pâna jos în emisfera sudica, la cea mai îndepartata insula a Polineziei de celelalte insule ale ei si a continentului e o mare, mare departare, si pentru ca nu poti sa o iei de-a dreptul, asa prin vazduh, ci numai prin marile aeroporturi, departarea se mai mareste.
Când m-am dus la agentia de voiaj, la Madame Prefontaine, care ne-a aranjat atâtea si atâtea calatorii în trecut, s-a bucurat si cu aceiasi bunavointa a fost gata sa ma ajute, dar dintr-odata zâmbetul i s-a sters spunându-mi: ‘’Am auzit de Insula Pastelui dar pâna acum nimeni nu a venit sa-mi ceara o calatorie, într-acolo. Unde-i Insula Pastelui?‘’ Si-a lasat putin capul pe o parte, si-a desteptat zâmbetul ei senin si sincer, m-a privit direct asteptând raspunsul meu. Simplu am început sa-i povestesc câte ceva despre ‘’insula pastelui’’ si sa o localizez. M-a ascultat interesata, a deschis atlasul si am gasit micuta insulita undeva pe la fundul Oceanului Pacific. A exclamat “Dumezeule da asta-i tare departe, crezi ca are aeroport?” ‘’Are, are’’ m-am precipitat eu. ‘’O, atunci e bine, da-mi doua zile ragaz si te chem eu la telefon.‘’ Am mai vorbit împreuna un timp, apoi ne-am despartit.
Cu totii am auzit de ‘’insula pastelui‘’ si stim ca se numeste asa fiindca a fost ’’descoperita’’ în Duminica Pastelui, într-un an. Mai stim ca, insula a primit înca de la început un interes deosebit pentru marile ei statui monolitice, ce sunt cu sutele acolo, unice în lume, originale, reprezientând niste fiinte umane, care la prima vedere par de pe alta lume purtând un mister pe fata si în tinuta, în asezarea lor pe toata insula, predominând la marginile ei. Insula este locuita de polinezieni, ce îsi spun rapanui si sustin ca statuile au fost facute cu mult timp în urma de stramosii lor veniti pe insula si îi reprezinta pe ei! Nu sunt statui ridicate idolilori sau altor întruchipari creatoare, sunt unii dintre sefii clanurilor, dintre cei mai remarcabili dintre ei, dintre oamenii acestei insule sositi pe catamarane în urma cu vreo cincisprezece secole, aproximativ. Statuile monolitice au fost ridicate în timp, secole dupa secole, când au trait lesnicios si în armonie. Nu exista isvoare istorice certe, dovezi arheologice dar într-un moment echilibrul concordiei s-a rupt si multe s-au întâmplat. Se presupune ca înmultirea populatiei si scaderea resurselor de suport ar fi dus la conflicte între clanuri, posibil. Se ia în considerare chiar si initierea, sustinerea si raspîndirea cultului Tangata Manu (omul pasare) pe lânga vechea credinta a creatorului unic raspândita în Polinezia, dar cu siguranta, pe dovezi, se stie ca totul a intrat într-un funest declin odata cu aparitia primilor corabieri europeni…
Este uimitor cum corabierii europeni au descoperit acest graunte de lava în îmensitatea Oceanului Pacific. Îmaginati-va realitatea: tot uscatul planetei – continentele si insulele – adunate la un loc este mai mic ca suprafata decât cea a Oceanului Pacific!! Închide-ti ochii si mergeti mai departe cu imaginatia: cum arata o insulita de 165 kilometri patrati într-un Pacific ceva mai mare de 165.000.000 kilometri patrati! Gasiti-o, nu pe harti si atlase acum, ci pe valurile oceanului, întâi cu catamaranul în urma cu vreo zece, cincisprezece secole si apoi mult, mult mai târziu de catre corabierii europeni plecati pe mari si oceane sa descopere pentru regii si regatele lor noi posesiuni, fiindca cu asa ceva se ocupau corabierii europeni înca înainte de Columb. Si de îndrazneti ce erau, tremurau în nadragi sa nu cumva sa cada înafara pamântului cel plat, ca o masa de taverna sau sa-i manânce, cu corabie cu tot, ceva monstri marini imaginati când îi batea soarele prea tare în cap sau erau beti turta prin taverne! Dupa ce s-au mai linistit aflând ca pamântul e rotund, ca soarele si luna plina, au prins curaj si au ajuns si ei sa cotrobaiasca Oceanul Pacific. Si astfel, în aprilie 1722, în Duminica de Paste, corabierii danezi plecati în expeditie spre Australia, sub comanda amiralului Jacob Roggeveen, ca amiral i se spune prin anumite documente, au vazut în orizont aceasta insula unica în lume: cea mai îndepartata de restul lumii. S-au napustit spre ea. Imaginati-va ce ochi au facut polinezienii când au vazut ceea ce nu au mai vazut, auzit sau închipuit ca exista vreodata! Imaginati-va ce ochi au facut corabierii când au vazut atâtea femei frumoase aproape goale. Ma rog, întâlnirea a fost precauta dar binevoitoare, pâna când corabierii s-au dat la polineziene iar polinezienii la bunurile corabierilor, care si-au dat jos pantalonii. Sigur, polinezienilor nu le trebuia pantalonii lor dar curiozitatea ia împins si pe ei, ca pe Adam si Eva, sa vada aceste învelitori caror nu le puteau gasi niciun înteles! Despartirea a fost abrupta si belicoasa lasând în urma polinezieni morti si sâmburi de discordie între clanuri. Exploratorul Jacob Roggeveen a notat coordonatele descoperirii si impresiile despre aborigeni, dar mai ales despre uriasii de piatra ce pazeau marginele insulei, care a devenit Insula Pastelui de acum înainte pentru europeni. Ceea ce s-a omis, fiindca asa-s marii descoperitori ascund premergatorilor este ca, mult înaintea lui ajunsese în preajma insulei, împinsi de furtunile oceanului o corabie de pirati, condusa de unul numit Davis si nu mai stiu cum, dar se da anul: 1687. Nu au putut debarca datorita furtunii, dar i-au notat prezenta. Pe urma nestavilita furtuna i-a îndepartat de insula. Slava cerului pentru înca multi ani de liniste insulara!!
Aceasta descoperire este uvertura care a declansat tragedia polinezienilor de pe aceasta oaza vulcanica din Pacific pe care ei o numeau Te Pito o Te Henua, adica buricul lumii, iar eu afirm ca au transformat-o în cel mai mare si fascinant muzeu în aer liber din toata lumea. Parerea mea.
Despre locuitorii acestui buric al lumii, ma rog, ombilicul lumii pentru cei ce sunt mai intelectuali, un cercetator antropolog al Polineziei, a emis o teorie pe anumite premize, prin care ei ar fi venit de pe o alta insula polineziana, Rapa Iti, numind astfel noua lor asezare Rapa Nui si ei au ramas polinezieni rapanui, staruind asupra denumirii Rapa Nui în locul Isla de Pascua cum oficial o numesc chilienii, Easter Island cunoscuta anglofonilor, sau pe româneste Insula Pastelui…
Madame Prefontaine îmi da telefon, e bucuroasa.‘’Acum stiu multe despre buricul lumii, pot sa-ti aranjez calatoria prin ’’Gateways International‘’, sa-l vezi si sa pui mâna pe el! Râde. Bine.
Totul s-a aranjat cum am dorit. Plec, sunt în drum spre primul aeroport, al Winnipeg-ului, ce este un mare si încurcat santier acum, fiindca se construieste un nou terminal. E vremea marilor aeroporturi, înainte cu un secol era vremea marilor gari, iar mai înainte a fost vremea marilor porturi. Evolutie, pâna unde? Florin ma duce la aeroport, dându-mi instructiuni. Zâmbesc, cum se mai schimba lumea, parca mai ieri îi dadeam noi, Ica si cu mine, sfaturi de calatorie, când pleca în taberele de vara din România sau în vacantele de iarna la schi în Canada. Doamne, cum s-au mai dus marile bucurii când eram noi trei. Ascult, se uita la mine si ma întreaba ‘’de ce ti-ai amintit, de zâmbesti?’’ Nu pot sa-i spun, nu-i spun, schimb vorba. ‘’O vrabie zbura razant cu asfaltul autostrazii, din fata vine un BAW, nu îl mai poate evita complet, se produce o ciocnire si vrabia cade jos. Soferul opreste BAW-ul, coboara, ia vrabia, care parea a fi doar în comotie si o duce la el acasa. O pune în colivie pe niste paie, pune apa si pâine în speranta ca îsi va reveni. Si vrabia îsi revine, buimacita nu recunoaste locul dar vede gratiile, paiele, apa si pâinea!  Speriata striga: Dumnezeule, l-am omorât pe cel cu BAW-ul si astia m-au bagat la închisoare!‘’ Îl amuza, nu cine stie ce, el conduce un BAW. Opriti la un semafor, din zecile pâna la aeroport, îmi spune ‘’De altceva ai zâmbit‘’ Tac. Apoi zic: ‘’Vezi ca e verde, da-i drumul, nu-i nici o vrabie.’’
La despartire, ne îmbratisam cu vechea noastra formula, acum la singular: ’’sa mergi cu bine, sa te întorci si mai bine.’’ Ma apuca durerea de suflet, dar nu am încotro, sunt în rândul pasagerilor, a trecatorilor. Acum trec, prin vazduh, de pe un aeroport pe altul. Sunt între senin si preria canadiana uscata, bruna la vreo zece kilometri sub avion. E confortabil zborul, dar e atât de neînsufletit, mai toti tac cu capul bagat în micutul ecran din spatarul scaunului din fata, mai si citesc sau mesteca guma sa produca saliva inutila, ce li se scurge neîntrerupt pe esofag în jos!! Ce m-a apucat? Îmi schimb privirea, ma uit pe gemulet afara, vad albastrul cerului ce imi aduce amintirile calatoriilor cu trenul, când ore întregi ma uitam pe geam afara. De la Timisoara calatoream în regat, asa spunea tata când mergeam în Oltenia, si de la Turnul Severin începea zarva, bâlciul, la Craiova era apogeul odata cu schimbarea trenurilor, apoi coboram la Segarcea si mai departe cu carul cu boi! Ce spectacol, ce conationali însufletiti, ce schimb informational intens de fapte si întâmplari, ce de scormoneli si vrajeli. Nu erau ecrane pentru oameni, erau doar oameni pentru oameni.
S-a lasat repede noaptea peste ziua scurta a Nordului, trecem peste Marele Lac Superior si apoi începe coborârea spre Toronto. Legati si cuminti asteptam aterizarea. O simtim, în coccis, si astfel am încheiat primii 2000 de kilometri, prin aer, în doua ore si jumatate, în care ni s-a servit un pahar de apa sau o cafea. Destul, doar suntem o tara de sedentari si obezi, din cauza ca în urma cu vreo douazeci, treizeci de ani pe avioane ne îndopau cu mâncaruri si bauturi alcolice, pe ales, producându-ne colesterol daunator, hiperglicemie pentru viitorul diabet si ne ameteau nobilii nostri neuroni. Si asta, înca nu era totul, vindeau tot timpul tigari, ca nu suportau sa ne vada ca nu fumam tot timpul. Ce vremuri nesanatoase, cum ne împingea societatea de consum la hipercolesterolemie, diabet si nicotina infartogena. Acum e bine, sanatos, platim dublu pretul de atunci si ei ne dau un pahar de apa de izvor! Sanatate garantata, globalism asigurat! Dupa un asemenea tratament ne ridicam si trecem mândri si sanatosi din avion în tub, si din tub în labirintul aeroprtului toronton.
Aeroportul toronton, este un urias si modern babilon, pentru ca asa trebuie sa fie când ai spatiu canadian la discretie si deserveste patru continente, plus Australia! Chiar asa, de unde si pâna unde Australiei i se spune continent si Canadei nu, când geografic e de doua ori mai mare decât tarisoara aia plina de canguri naturali si adoptati. Discriminare geografica, politically incorect! Pâna la urmatorul meu zbor, caruia îi zic transecuatorial, de la Toronto la Santiago de Chile, am cinci ore de asteptat. Le folosesc. O ora se duce învârtindu-ma printre cartile din librariile din aeroport, de data asta nu am gasit nimic ce ma intereseaza sa citesc, asa ca iau un cotidian canadian, si un plastic de un litru cu apa, corect zis, si-i de doua ori mai scump decât un litru de lapte! Rasfoiesc ziarul, articolele sunt scute, reclamele-s lungi, mari. Uite criza, trece criza! Sigur ca trece, toate trec, dar nu stim când, cum, si mai ales în ce trece! Ei bravo, de unde sa stie ziaristii toate astea, ce sunt ei nostradamusi, mafalde, ce ei conduc finantele lumii prin inginerie financiara a globalizarii sau globalistica? Sarcina lor de serviciu e sa faca rânduri negre pe hârtie alba dupa cum ordona patronul la care sunt angajati, iar daca sunt free lance se vor da ei pe brazda, daca nu au din altceva ce sa traiasca! Unul se întreaba de ce a luat Obama premiul Nobel pentru pace, ridicol, doar se spune clar ca pentru pace! Doamne, Doamne grei mai sunt unii de cap. Pentru care pace, asta-i alta întrebare, dar se poate raspunde pentru pacea de apoi. Cârcotasi unii ziaristi, asa s-au întrebat si când i s-a decernat nobelul pentru pace lui Elie Wiesel?! Ce antisemiti, dom’le, si nu le face nimeni nimic!. Ba unul a fost de-a dreptul fascist-rasist-fascist când a scris; i s-a decernat premiul pentru ca avea nevoie de bani sa faca propaganda anti palestiniana!! Depun, civilizat, ziarul în containarul de reciclare a hârtiilor si ma apuc de citit despre moai.
Marile zboruri, transoceanice si transecuatoriale, decoleaza seara târziu din Toronto. A venit si timpul meu sa ma urc într-un Boeing mijlociu, 767 – 300, cu patuzeci de rânduri de scaune; primele zece doar patru pe un rând, ultimile 30 câte sapte pe rând. Este plin, plinut cu nord americani si sud americani, nici un loc liber, deci, nu poate lua nici un avionstopist din cale. În timp ce noi, calatorii ne legam bine de scaun, sa nu-l pierdem în caz de domne fereste, în timp ce din microfoane se revarsa politetea capitanului si-a unei stewardese în trei limbi: doua canadiene, engleza si franceza bineinteles, si a treia spaniola pentru ceilalti ce locuiesc pe continentul de jos, ce sta agatat de al nostru precum un ciorchine de strugure de vrej. Cu totii suntem bine veniti!
Ne desprindem de tub, ne învârtim si tot oprim vreo jumatate de ora pe tot felul de piste, lasând impresia ca pilotii s-au ratacit în noapte si nu stiu încotro sa o apuce. În sfârsit, ce-o fii o fii, decolam, zburam. Dupa un timp, capitanul ne linisteste: crede ca e pe drumul cel bun!. Asa sa fie. Mai trece un timp si se anunta furajarea si adaparea, era cazul, doar e aproape miezul noptii. Meniu variat, pasta or chicken, câte un paharel de vin red or white, cafea cu cafeina diluata sau fara, sa va fie de bine si acum cu capul în ecran; se da free entertaining! Nu sunt pretentios la mâncare, am crescut si trait în vremea cotropitorilor rusi în România, cu mâncare pe cartela, insuficienta si proasta, nici nu fac pe snobul, vezi doamne, sunt în Boeing, dar compar cum era Air Canada în urma cu aproape trei decenii, când am început noi sa zburam prin lume si cum e acum, ce servicii are. Numai zâmbetul de serviciu a mai ramas acelasi, dar pe alte buze! Probabil, nu va mai trece mult, pâna când în loc de pasta or chicken vor veni cu doua pachetele într-o palma, întrebând green pasta or pink pasta, amândoua preparate cu artificial color and flavor iar de baut vor avea numai tap water or holy water. Nu critic, asa-s io, ies din mine, sa compar starile de lucruri, faptele pe care le taiesc, pentru ca e interesant si amuzant sa faci comparatii.
Uite, am trecut peste ecuator si nimeni din echipaj nu a zis nimic, ori pe vremuri dadeau si un un fel de certificat celor ce îl treceau prima data. O mica amintire legata de eveniment, de sensibilitatea fiereasca. Nu e nevoie de sensibilitate în globalism, nerentabila, ireciclabila în profituri, în bunuri de larg consum! ‘’Multe-m trec pe dinainte…’’ Si pe neasteptate îmi vine în minte ‘’o facuram, muica, si pe asta!’’ Sintagma olteneasca, o auzeam des când eram în vacanta mare în Oltenia, de unde era tata. Acolo sunt si o parte din calatoriile copilarii mele. Cu carul cu boi: în padure peste Jiu, ei ziceau jii, la târla undeva pe lânga Tufa Dranichiului, la bâlci la Gângiova de Maria Mare, si bineinteles la gara la Segarcea, ca erau nu stiu câti kilometri pâna acolo, fiecare dadea doar cu presupusul. Întoarcerea acasa, la Timisoara, la sfârsitul vacantei de vara era o mare calatorie. Sara, matusa Florica ne facea pâine la tast, pui pe vatra, brânza si ceapa,vin de gama! Ne culcam odata cu gainile si ne trezam în puterea noptii, când Al-de-bâtu de pe prispa striga ‘’voi nu plecarati, ma, tot paci sunteti, o sa pierdeti trinu, ma adormitir’’. Ne sculam rupti de somn, ne îmbracam pe întuneric, unchiu Lisandru punea boii la car si plecam cu noaptea-n cap spre Segarcea. Nu o luam pe sosea ca e mai lung drumul, o luam peste câmp, pe drumul Nedeii. În car erau coceni pentru boi si o cerga pentru mine sa ma acopar, sa dorm. Tata cu unchiu vorbeau de ale lor, de’a neamurilor. Apoi de când fusera ei pe front, îsi tot aminteau de front si de maresal, vobeau de el de parca Antonescu ar fi fost în companie cu ei, de-ai lor. Tremurând de frig îi ascultam. Când se crapa de ziua, se vedea silozul cel mare de la Segarcea, îl auzeam pe unchiu zicând ‘’uite ma ca ati ajuns’’. Tata întelegea vorba aia cu tâlc si zicea ’’Bine, ma, Lisandre te poti întoarce, de aici mergem noi pe jos, sa ne dezmortim’’. Unchiu, ca la comanda, oprea caru cu boi, ma ajuta sa ma dau jos ca eram adormit rau, ne strângea în brate si ne pupam, ne spuneam tot felul de vorbe de omenie ca la despartire si cu Dumnezeu înainte. El spre casa bucuros ca ’’nu mai batu boii pâna-n gara’’, noi pe jos înca 4 – 5 Km în frigul diminetii, un drum ce mi se parea fara sfârsit, obositor si nu aveam voie, de la Tata, sa ma plâng de ceva…
Si acum în Boeing, am trecut ecuatorul! Ce frumoasa e si povestea cu lumea cealalta, daca ar fi si adevarata, sa ma întâlnesc cu tot neamul meu drag, dar dus, sa le povestesc cum treicui, eu Ecuatorul cu Boeing–ul, asa cum trecem Jiiul cu caru cu boi. Ma uit pe micutul ecran din fata care îmi arata ca zburam la 11 mii de metri înaltime cu o viteza de aproape 850 km pe ora si afara-i minus 54 de grade Celsius. Ce pas, de carul cu boi la Boeing! Ma cutremur, nu numai eu ci si avionul, am intrat într-o zona turbulenta, de l-a trezit din somn si pe capitan fiindca ne anunta sa ne punem centurile de siguranta! Îmi pare rau ca la trezit din somn pe capitan. Câteodata, si pe unchiu Lisandru îl mai trezeau boii din somn, când ajungeau la câte o rascruce de drum si nu stiau încotro sa o ia. Unchiu se trezea, îi punea pe directie; ii conecta pe pilotul lor automat, si vedea mai departe de somn. Asa si cu pilotii nostri, numai eu nu pot dormi, traiesc o stare de exaltare sufleteasca, pentru mine e un eveniment trecerea ecuatorului, ce ma domina si pe care as fi vrut sa-l traiesc împreuna cu Ica. Pentru momente si momente închid ochii, încerc sa nu gândesc nimic, nimic. Aud numai torsul metalic al reactoarelor si fâsâitul frecarii dintre Boeing si stratosfera cea goala si rece. În jur multi dorm, multi nu, si nimeni din tot echipajul nu a avut un moment pentru calatori sa le spuna ca trec ecuatorul, din emisfera nordica unde e toamna în cea sudica unde a venit primavara.
Dupa un timp privesc din nou zborul Boeing-lui pe harta de pe micul ecran si conform diagramei acum trecem pe deasupra Boliviei. Din nou sunt invadat de amintiri, de evenimente de tot felul, vechi, adunate ani dupa ani. Bolivia este tara care si-a luat numele de la eliberatorul ei: Simon Bolivar. Unul dintre cele mai mari personalitati ale Americii Latine din toate timpurile, supranumit El Libertador! O figura proieminenta printre cei mai mari eliberatori din toate timpurile. El a eliberat Nordul Americii Latine de sub dominatia Spaniei formând Gran Columbia – Panama, Venezuiela, Columbia, Peru, Bolivia – si a desfiintat sclavia, la începutul secolului XIX-lea. A vrut sa unifice într-un tot întreaga America Latina, nu a fost înteles, nu a fost sprijinit. A reusit totusi sa desfiinteze sclavia înaintea nord americanilor, ceea ce înseamna ca a fost mai luminat intelectual si democratic decât ei, ca latinii sunt mai omenosi. A reusit si fiindca a fost educat în Europa unde de secole nu mai era sclavaj, educat întâi în Spania si apoi în Franta, unde a fost receptiv si patruns de ideile iluminismului, fascinat de Jean Jacques Rousseau. Revenind în America Latina a fost entuziasmat de cea mai mare personalitate istorica dintre toti eliberatorii continentelor americane: Toussaint L’Ouverture! Azi, omenirea nu mai aude de haitianul Toussaint L’Ouverture – africanul, sclav eliberat, care apoi i-a eliberat pe haitieni de dominatia coloniala, batându-se în razboie de gherila si învingând armatele celor trei imperii coloniale din acea vreme: englez, francez si spaniol!! Un mare erou, caruia în secolul lui, i s-au dedicat eseuri si sudii istorice, poeme si romane. A fost comparat cu Spartacus si considerat strateg superior lui Napoleon, corect raportat la diferenta de forte si spatiu. Toussaint L’Ouverture a eliberat Haiti de dominatia coloniala si a fost primul din cele doua Americi care a abolit sclavagismul. Napoleon a trimis împotriva lui, în Haiti, pe cumnatul sau, Generalul Leclere în fruntea a 20.000 de soldati, sa restabileasca dominatia si sclavagismul. Nu au putut face fata rezistentei de gherila a sclavilor eliberati, si atunci, a mai trimis alte mii de soldati în sprijinul cumnatului sau. Pe mine, m-a impresionat aceasta hotarâre a lui Napoleon, aceasta campanie în care a transportat peste ocean atâta armata, fiindca era doar la începutul secolului XIX-lea!! Formidabil de costisitoare o miscare de trupe de asemenea anvergura, e mai ceva decât cele din al Doilea Razboi Mondial, luând în consideratie diferenta de tehnologii dintre corabiile cu pânze si vapoarele cu puternice motoare! Din nefericire pentru francezi, pâna la urma s-a ales praful si pulberea de toata aceasta campanie transatlantica a lui Napoleon, în doi ani. Aceasta campanie nu era pomenita în manualele scolare franceze, nici de Toussaint L’Ouverture, care a fost tradat si astfel francezii l-au rapit si dus in Franta, unde a murit în închisoare. Napoleon si-a umbrit mai rau stralucirea în Haiti decât la Moscova si nu numai atât. Dupa înfrângerea din Haiti, s-a vazut în situatia sa vânda Louisiana franceza americanilor, fiindca a lasat-o descoperita în fata lor! Cu acele zeci de mii de soldati francezi trimisi în Haiti, Napoleon ar fi putut sa apere si sa pastreze Louisiana, daca îi trimetea acolo, unde colonistii francezi îi asteptau, sclavii eliberati de Toussaint L’Ouverture nu i-au asteptat! Se pare ca istoria lumii nu este facuta de conducatorii ei, care, pâna la urma, îsi dau în petecul superego-ului megaloman, istoria lumii e facut de eroii ei, asa au hotarât zeii!!
Uite ce m-a apucat pe mine acum, privind diagrama cu Boeing-ul ce trece pe deasupra Bolivei si nu mai pot opri avalansa aceasta, de la Simon Bolivar, la Toussaint L’Ouverture si ajung la Che Guevara din a doua jumatate a secolului XX, inclus de istorici în prima suta a celor mai proieminente personalitati ale secolului! Un erou: Guerrillero Heroico al Americii Latine. Amintirile se împâng unele pe altele. Ica a citit ‘’The Motorecycle Diaries’’ si însufletita mi-a povestit, câteva zile in sir, despre studentul medicinist, Ernesto Guevara, care si-a întrerupt pentru un timp studiile sa traverseze America Latina cu motocicleta, împreuna cu un prieten. Motocicleta si-a dat sfârsitul nu mult dupa ce a trecut Anzii Cordilieni, în Chile si de acolo începe adevarata odisee transcontinentala, ce a avut un impact puternic, determinant asupra vietii si destinului sau. Saracia vazuta si traita de-a lungul calatoriei l-a coplesit si razvratit. Che Guevara era, atunci, un tânar sportiv viguros dotat cu inteligenta si cultura, era un cititor asidiuu, care a dorit sa schimbe starea sociala a Americii Latine, ba mai mult, asemenea multor din generatiile anterioare si a lui, doreau o uniune latina americana, considerând frontierele dintre state o fictiune groteasca pe lânga realitatea istorica. Termina facultatea si dupa ce îsi ia diploma de medic, porneste din nou prin America Latina dorind sa se dedice celor oropsiti. Cauta solutii, dar pâna la urma ajunge la concluzia ca numai o revolutie transcontinentala poate sa schimbe starea de înapoiere si saracie a majoritatii locuitorilor sud americani. Se alatura fratilor Castro – Raoul si Fidel – si împreuna cu alti 80 de companeros pleaca în Cuba sa-l rastoarne pe dictatorul Batista. Si au reusit printr-un razboi de gherila, în care Che din medic a devenit un luptator de temut, prin actiuni cutezatoare dincolo de orice limita, prin austeritate si disciplina cumplita. A urcat treptele victoriei spre popularitate, ale accesiunii sociale si politice, dar la zenit a inceput sa-l caute bratul lung al CIA-ului, apoi l-a dezamagit lasitatea lui Hrusciov în fata imperialismului american! I-a criticat dur în public, la ONU, atât pe americani cât si pe sovietici. Se apropie de chinezi si asa se produce despartirea de fratii Castro. Che Guevara s-a afundat în Congo sa duca un alt razboi de gherila. A fost un fiasco total, au mai scapat doar câtiva. Si dupa un timp a ajuns în Bolivia. Che Guevara nu a renuntat niciodata la idealul sau cu toata experinta pe care a trait-o, cu toate înfrângerile avute. Adeseori îsi spunea: daca am reusit în Cuba, am sa reusesc si-n alta parte!’’ O extraordinara personalitate, inzestrat fizic si intelectual sa fie reformator revolutionar. Cine-l eticheteaza doar comunist este un neinformat, un individ dopat doar de propaganda anticomunista americana. În Bolivia, CIA-ul împreuna cu dictatorul bolivian pornesc o vânatoare masiva pe urma unui grupulet de gherilisti epuizat fizic si moral, nesprijinit de populatie, ratacind într-o jungla ostila. Che Guevara este prins si împuscat din ordinul presedintelui bolivian la sugestia Washington-ului. Ceea ce ne-a socat, pe Ica si pe mine a fost faptul ca, mort fiind i-au taiat amândoua mâinile sa le trimita la Buenos Aires, unde politia îi avea amprentele lui digitale, pentru confirmarea identitatii! Barbarie din ordinul CIA in secolul XX! Normal în asemenea cazuri era suficient sa-i ia amprentele pe hârtie, nu sa taie mâinile unui cadavru pentru identificare. Da, amprentele digitale au corespuns cu cele din dosarul politiei argentiniene, erau ale lui Ghe Guevara. Si comportamentul profanator razbunator continua, politia argentiniana trimite mâinile lui Che Guevara cubanezilor, lui Fidel Castro în timp ce corpul lui, împreuna cu a altor sase camarazi împuscati, au fost aruncate într-o groapa comuna ascunsa, cunoscuta doar de câtiva militari bolivieni. Târziu, dupa aproape treizeci de ani, la insistentele unui scriitor s-a indicat locul si s-a permis dezhumarea. Printre schelete, era unul fara mâini… (va urma)

Emil Cioran si Holocaustul – Completare

Posted by Stefan Strajer On January - 22 - 2010

Emil Cioran si Holocaustul – Completare

 

 Autor: Ion Coja

Ma simt dator să răspund câtorva obiecții și observații critice făcute de cititorii Curentului International, care m-au onorat cu comentariile dumnealor pe marginea articolului meu despre Emil Cioran. Pe rând:

1. In perioada interbelică cuvîntul jidan nu era injurios. El a devenit ofensator prin anii ’60, la concurență cu neologismul evreu, care are un sens neutru. Eu am folosit ultima oară cuvîntul jidan în armată. Aveam colegi de pluton un armean, și toți îi ziceau Armene, un turc, și-i ziceam Turcule, și un evreu, Hary Coman, bun prieten, care, când i-am spus Jidane, m-a făcut atent că nu-i place. De atunci n-am mai folosit cuvîntul jidan și i-am sfătuit și pe alții să facă la fel. În momentul de față există tendința de a se impune în limba română diferența pe care o fac unii, numindu-i jidani pe evreii de calitate morală proastă, și evrei pe ceilalți. Bunăoară Ellie Wiesel ar fi jidan, iar Einstein este evreu.

2. Autorii citați de dl Manfred Maderer au scris despre Transnistria fără să calce prin România și la distanță de zeci de ani de la „holocaust”. Eu prefer ca sursă de informații autorii evrei care au trăit in Transnistria în anii respectivi și au scris despre Transnistria imediat după ce au plecat de acolo. Mă refer la Filderman, la Siegfried Jagerdorf, la Leone Blum… Hannah Arendt, ca și Raul Hilberg, scrie din citite, din cărțile altora, iar când mergi la aceste cărți vezi că nici ele nu se bazează pe surse directe, pe martori. Nici unul dintre liderii evrei din acea perioadă nu a depus mărturie în favoarea tezei Holocaustului. Iar teza holocaustului din România a fost lansată abia după 1990… Cât privește Cartea Neagră a lui Matatias Carp, se știe că a scris-o mai mult nemernicul de Ilya Ehrenburg, iar aberațiile din această carte au fost deja semnalate. Nu e de luat în serios! Cât privește Jurnalul lui Mihail Sebastian, nimeni nu ne explică de ce a fost publicat după 50 de ani de așteptare la Tel Aviv… Nicio pagină din Jurnal nu susține producerea unui Holocaust în Transnistria. În plus, s-a demonstrat că editorii Jurnalului au umblat la text… Valoare nulă ca document.

3. Nu urmăresc să fiu original, ci adecvat la fapte. Dacă aș vrea să fiu original, vă asigur că pot demonstra oricând că în Holocaustul din România și-au pierdut viața peste 1.500 000 (un milion și jumătate) de evrei!… Am și făcut-o, într-un text mai puțin cunoscut. Voi reveni curând cu acest calcul! Deci nu 6 milioane, ci cel puțin 7(șapte) milioane de evrei au fost unciși. Iar dacă îi pui la socoteală și pe evreii uciși de sovietici, pe care istoricii evrei evită să-i contabilizeze, ajungi la 8 milioane de evrei asasinați după încheierea pactului Hitler-Stalin din 1938… Cel puțin 8 milioane, bătuți pe muche!

4. Dl Maderer crede că dacă se demonstrează existența antisemitismului în România este de la sine înțeles că se demonstrează și realitatea Holocaustului. După informațiile mele antisemitism există și azi, iar Holocaustul de azi nu-i privește pe evrei, ci pe alții… La fel, legislația antievreiască nu înseamnă Holocaust!

5. Dlui Apostol Pavel. Eu nu semnez cu pseudonime, ci cu numele meu din actele de identitate. Vă sfătuiesc să faceți la fel. În plus, nu dau sentințe, ci dau informații și propun interpretarea acestora, unele deducții logice etc. De exemplu, din informația că niciun lider evreu din anii aceia nu a afirmat producerea unui genocid, ce concuzie se poate trage? Că a fost Holocaust?

6. Spuneți că adevărul iese la lumină ca urmare a recunoașterii lui de către cei implicați… Sunteți o fire naivă și generoasă. Sunt minciuni care durează de secole, de milenii…

7. Pentru dl Mihai: Emil Cioran este o mare personalitate a secolului al 20-lea. Nu aveți voie să vorbiți despre el lăudându-vă că o faceți din ce ați auzit despre el, nu din ce ați citit! O asemenea suficiență vă descalifică!… Cât privește  povestea lui Traian Popovici, cum puteți crede că a salvat 20 000 de evrei fără ca autoritățile să știe?! Stați de vorbă cu dr Matasa, din America , vă poate lămuri mai bine decât mine, tatăl dumisale a fost procuror militar în acei ani!

8. Dlui Stoian. Sunteți într-o gravă confuzie: crima este crimă, iar genocidul este genocid! Crime se petrec zilnic! Din fericire nu și genocide… Cât privește Odessa în 1941, acolo s-au petrecut represalii pe care legile războiului le îngăduie. Crimele făcute în spatele frontului împotriva trupelor ocupante sunt de o mare lașitate! Asemenea crime au fost aspru pedepsite și de anglo-americani, de Aliați adică. În plus, au fost 11.000 de evrei uciși la Odessa cam tot așa cum au fost uciși 11.000 de țărani români la 1907. Și în 1941, și la 1907, numărul victimelor a fost de câteva sute „numai”. Nu 11.000. Slavă Domnului!

9. S-ar putea ca în America să mai trăiască fiicele unui mare evreu: Siegfried Jagendorf, autorul unor memorii despre Transnistria. Încercați să le dați de urmă și cereți-le informații despre părințiilor, cum au dus-o în Transnistria. Nu vă mai luați după filmele de la Hollywood, cu germani care ascultă Bach după ce au dat drumul la crematorii să duduie toată ziua…

10. Pentru toată lumea o întrebare: Ce părere aveți despre minciuna cu transformarea a 900.000 de evrei în săpun, minciună lansată de celebrul Simon Wiesenthall în 1946? Cum a fost cu putință ca o omenire întreagă să fie insultată într-un mod atât de abject?! Cine poartă răspunderea pentru această postură atât de degradantă în care a fost pusă condiția umană?! Nimeni nu spune nici măcar „Pardon” pentru această ticăloșie fără pereche?!

                                         Cu stimă,  Ion  Coja

MITROPOLITUL NICOLAE BALAN – unionistul si reactionarul anticomunist

Posted by Stefan Strajer On January - 22 - 2010

RESTITUIRI

MITROPOLITUL NICOLAE BALAN – unionistul si reactionarul anticomunist

Autor: Viorel Rus

A fost întâiul nascut dintre cei opt copii ai familiei preotului ortodox Vasile Balan cu sotia Maria, iesind la lumina vietii la 27 aprilie 1882, în Blajenii de Sus din tinutul Bistritei-Nasaudului.
Cursurile scolii primare le-a urmat în sat, apoi liceul la Nasaud, promovând bacalaureatul în anul 1900 si pentru ca a simtit atractia apostolatului “… credintei prin cultura si a culturii sfintita prin darul credintei” s-a înscris si a frecventat timp de patru ani (1900-1904) Facultatea de Teologie din Cernauti, unde avea sa sustina si examenul de doctorat în teologie, dupa ce audiase cursuri de filosofie si teologie la Breslau, Wroklawul de astazi al Poloniei.
Începând din anul 1905, au urmat cincisprezece ani de stralucita cariera ca profesor la Institutul Teologico-Pedagogic din Sibiu, timp în care preocuparilor didactice, tânarul Nicolae Balan, le-a adaugat o bogata activitate publicistica pusa în slujba idealurilor Marii Uniri ale caror miresme inundasera sufletul tuturor românilor.
Mai mult, în preajma Marii Uniri, la începutul lunii noiembrie 1918, tânarul profesor Nicolae Balan, împreuna cu capitanul Victor Precup, ca trimisi ai Consiliului National Central al Românilor din Ardeal, treceau Carpatii spre Iasi pentru un sfat de taina cu înalti reprezentanti ai guvernului României, scriindu-i de acolo lui Vasile Goldis ca se impuneau a fi întrerupte orice discutii cu guvernul maghiar si într-o adunare cât mai urgenta a reprezentantilor tuturor consiliilor locale ale românilor sa fie decretata unirea cu patria mama, ceea ce s-a si înfaptuit la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia. Cei doi delegati se întorceau la Alba Iulia cu bucuria misiunii împlinite, în seara zilei unirii, apucând sa mai simta, cu siguranta emotionati, doar ecourile marilor nazuinte ce se înfaptuisera acolo, atunci.
În Ardealul unit cu patria mama erau multe de facut si oamenii de valoarea profesorului teolog Nicolae Balan au fost scosi în frunte de evenimente.


Asa ne putem explica faptul ca la 14 februarie 1920, Consiliul Electoral National Bisericesc al Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului îl alegea Mitropolit, practic cu unanimitate de voturi, pe Î.P.Sa, ungerea ca arhipastor savârsindu-se în duminica de Rusalii din acel an, în Catedrala Metropolitana din Sibiu, într-o ceremonie fastuoasa la care au participat cei mai importanti arhierei ortodocsi ai vremii, în frunte cu Mitropolitul Primat, viitorul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea si o importanta delegatie de oameni politici si de cultura ai vremii, între care primul ministru generalul, Alexandru Averescu, ministrul cultelor, Octavian Goga, si profesorii P.P. Negulescu si Nicolae Iorga.
În fata maretului suflu al Unirii si a atâtor împliniri unificatoare nu trebuie sa ne miram ca Î.P.Sa a visat realizarea a înca unei unificari, aceea între cele doua biserici românesti surori, vis atât de plastic motivat înca în 1919 la Congresul Preotimii Unite de la Cluj astfel: “Marit Congres, nu s-a împartit Hristos în mijlocul poporului românesc, ci a  ramas si ieri si azi si ramâne de-a pururi acelasi. Si daca ar sta cineva sa asculte bataile inimilor noastre, ar gasi ca acelea bat la fel si se încalzesc pentru aceleasi idealuri: pentru acelasi ideal de viata crestineasca coborâta din înaltimea cerului si pentru acelasi ideal de cultura româneasca, zamislit din firea noastra, din suferintele si din silintele cele mai curate ale sufletului românesc”.
Sa ne reamintim, parafrazându-l pe cronicar, ca “nu-s oamenii peste vremuri, ci mai degraba oamenii sunt sub vremuri”.
Asa încât judecându-i gândurile si visarile, credem ca ierarhii trecuti si cei de azi ai Bisericii Unite Române nu ar fi trebuit si nu ar trebui sa-l judece pe Î.P.Sa prea aspru, ca un dusman acerb al bisericii lor, cu atât mai mult cu cât chiar în rândul ierarhilor uniti ai acelor vremuri Unirea nu se considera de nediscutat.
Iar mai târziu, când urgia comunista s-a abatut nemeritat asupra bisericii lor, Î.P.Sa, alaturi cu alti ierararhi ortodocsi români, a ordonat si a vegheat ca credinciosii greco-catolici si preotii lor, care de voie de nevoie s-au îndreptat  spre ortodoxie sa fie primiti, frateste, cu bratele deschise.
Si daca mai amintim faptul ca, desi regimul se împotrivea, Î.P.Sa a considerat potrivit ca imediat dupa unificarea celor doua biserici românesti vicarul Mitropoliei Ardealului si Arhiepiscopiei de Alba Iulia si Sibiu sa fie un ierarh fost preot greco-catolic, în persoana lui Traian Belascu, credem ca am mai putut aduce înca o dovada a bunelor sale intentii.
Ne exprimam convingerea ca, date fiind conditiile de dupa al doilea razboi mondial când România a intrat în sfera de influenta sovietica, cu acordul ierarhilor ortodocsi de valoare ca Mitropolitul Nicolae Balan, ori fara acordul lor, desfiintarea în forta a Bisericii Unite Române tot se realiza, caci nimeni nu se putea împotrivi tavalugului comunist-bolsevic.
Chiar mai mult, starea de lucruri privind credinta în general s-ar fi putut agrava când ierarhi ai bisericii ortodoxe ar fi ajuns nulitati intelectuale si morale aservite total comunistilor, din care s-ar fi gasit atunci destui.
Si în plus, sa ne întrebam, în ceea ce-l priveste pe Î.P.Sa: Cum ar fi putut sa protesteze vehement, când era în mare pericol sa fie el însusi arestat si condamnat?
Fusese numit criminal de razboi si dusman al sovietelor pentru ca în timpul razboiului antisovietic de eliberare a Basarabiei si Bucovinei de Nord acceptase titlul de Mitropolit al Odesei, vremelnic ocupata de catre armatele române.
Se stie acum ca Î.P.Sa a scapat de închisoare imediat dupa 23 August 1944 numai gratie sprijinului acordat de catre Petru Groza, care îl cunostea de dinainte de razboi, si la interventia sef rabinului evreilor din România de atunci, Alexandru Safran, care îi întorcea astfel un serviciu de suflet facut, când în timpul razboiului intervenise pe lânga Antonescu si salvase de la deportare zeci de mii de evrei din eparhia sa.
De altfel si mai târziu, în anul 1948, în fisa personala de Securitate, Î.P.Sa era calificat drept nationalist, fost simpatizant al miscarii legionare, anticomunist, reactionar si antidemocrat.
Nationalist nu a fost mai mult decât se cuvenea unui bun român,  simpatizant al legionarilor si antidemocrat nu a fost, dar reactionar anticomunist a fost cu siguranta si în orice caz comunismul si comunistii i-au displacut, opunându-le rezistenta atât cât s-a putut în conditiile date.
Este deosebit de semnificativa pentru sila pe care o avea fata de comunisti povestea Î.P.Sale Mitropolitul Bartolomeu Anania, privind discutia pe care Mitropolitul Nicolae Balan a avut-o în anul 1947 cu Mitropolitul Iustinian Marina al Moldovei, înainte ca acesta sa fie ales cu acordul autoritatilor comuniste Patriarh al României.
Atunci, Î.P.Sa, dupa ce si-a exprimat parerea ca puterea comunista va dainui în România înca mult timp si ca pentru binele bisericii în fruntea ei trebuie sa fie un om care ar putea sa comunice cu comunistii, care era tocmai Iustinian, a declarat ca el nu ar putea dialoga cu acestia deoarece apartine acelei generatii vechi de români asa-zisi reactionari.
Desigur, la baza constiintei sale statea un alt tip de spiritualitate
Asa era Î.P.Sa, care în acelasi an, în Pastorala de Pasti, îsi exprima convingerea ca propaganda necredinciosilor organizati de catre comunisti împotriva lui Hristos era sortita esecului si interzicea preotilor din eparhia sa sa vorbeasca credinciosilor despre inventatele tradari ale lui Iuliu Maniu, fiind convins ca erau minciuni sfruntate, dar motivând cu necesitatea autonomiei bisericii în raport cu politica.
Iar la Anul Nou 1948, dupa alungarea regelui de catre comunisti, declara ca românii îi vor ramâne oricând recunoscatori suveranului si arata ca functionarii mitropoliei sale nu ar trebui sa depuna juramânt de credinta regimului, deoarece ei trebuie sa recunoasca doar stapânirea cereasca.
Nici analiza atitudinilor si faptelor Î.P.Sale în anii ce au urmat nu vadesc altceva decât rezistenta când fatisa, când mocnita, fata de regimul comunist reprezentat în relatie directa cu biserica prin ministrul cultelor, Stanciu Stoian.
Dupa ce în noiembrie 1948, cu prilejul discutarii noului statut de functionare a Bisericii Ortodoxe Române, Î.P.Sa Mitropolitul îsi exprimase nemultumirea pentru lipsa de autonomie ce se impunea eparhiilor si pentru amestecul brutal al regimului în viata bisericii, care era posibil conform prevederilor noului statut, în ianuarie 1949 la Sibiu, sediul sau metropolitan, având loc sedinta sinodala la care au participat episcopii ortodocsi din Ardeal, acesta s-a aratat apatic, a tinut o cuvântare scurta fara nici un fel de pomadare si promisiuni fata de regim.
Când în decembrie 1949 Patriarhul României, Iustinian Marina, a întreprins turneul sau prin eparhiile din Ardeal si Banat menit a realiza strângerea rândurilor credinciosilor ortodocsi si ierarhilor lor în fata amenintarilor comuniste, a început prin a se duce la Sibiu si pentru a-i arata Î.P.Sale Mitropolitul Nicolae Balan pretuirea pe care i-o da, l-a numit “Nestorul Episcopatului Ortodox” si l-a încurajat în toate demersurile sale, asigurându-l de tot sprijinul sau.
Într-adevar, în acele vremuri solidaritatea Î.P.Sale cu colegii sai ierarhi, în speta cu cei din Ardeal, era proverbiala, fapt cunoscut de autoritatile comuniste, privit cu îngrijorare si considerat o piedica în supunerea sau cel putin manipularea dupa voie a Bisericii Ortodoxe Române.
Când în 1950 partidul comunist si guvernul, prin vocea lui Petru Groza si a lui Stanciu Stoian, au cerut Sfântului Sinod, din motive politice, înlaturarea, pensionarea si trimiterea la manastire a Episcopului Ortodox Nicolae Popovici de Oradea sub amenintarea ca altcumva îl vor aresta, Î.P.Sa Mitropolitul Nicolae Balan s-a împotrivit din toate puterile acestui act samavolnic folosindu-se de toata influenta care l-ar fi putut ajuta în acel demers, inclusiv o audienta la Petru Groza, dar nu a avut succes.
Atunci macar l-a sfatuit pe Episcop sa nu se retraga la Manastirea Sâmbata de Sus întrucât în zona, în munti, activau numeroase grupuri de partizani, iar securitatii comuniste i-ar fi fost usor sa-i însceneze participarea la activitatile acelor grupuri ori chiar sa-l otraveasca.
Sa mai adaugam ca Î.P.Sa a avut curajul sa demita si sa alunge din Mitropolie pe preotii membri ai P.M.R, iar atunci când oamenii ministrului Stanciu Stoian i-au cerut sa întroduca din nou în Pastorala de Craciun cuvinte de lauda fata de politica regimului sub conducerea U.R.S.S. pentru pace, a refuzat sugerând ca deja s-a insistat prea mult pe aceasta tema.
Iar într-o sedinta a Sfântului Sinod din anul 1950, când Stanciu Stoian, ministrul cultelor, a ridicat problema sprijinului pe care preotii ar trebui sa-l dea colectivizarii satelor, Î.P.Sa a fost si mai vehement, replicând ca biserica si slujitorii ei trebuie sa se îngrijeasca de sufletele credinciosilor iar daca colhozurile pot avea vreun rol în demersul mântuirii, acest lucru este foarte îndoielnic. Se spune ca atunci ministrul Stoian a facut fete, fete, iar Patriarhul a încercat sa “o dreaga”, prefacându-se ca auzise o gluma buna.
Acesta a fost Î.P.Sa Mitropolitul Nicolae Balan, cel care s-a stins din viata la datorie în capitala sa metropolitana la începutul lunii august 1955, în plina putere de munca la numai, 73 de ani, pe care l-au plâns si l-au condus pe ultimul drum atâtia oameni, câti nu se mai vazusera în Sibiul acelor vremi si caruia, oricine si orice am fi, trebuie sa-i acordam pretuirea si respectul cuvenit pentru tot ce a facut pentru ardeleni si tot neamul nostru românesc.

Prizonier in propria tara (54)

Posted by Stefan Strajer On January - 18 - 2010

Prizonier in propria tara (54)

Autor: Aurel Sergiu Marinescu

O premiera pe tara: primii patru studenti eliminati din toate facultatile.
Organizarea haosului, haosul organizarii

In 1949 eram student in anul II al facultatilor de Drept si Filosofie din Bucuresti. Ales in comitetul de an de studenti, am intrat in conflict cu studentii comunisti aflati in plina ascensiune politica care vroiau sa domine viata studenteasca, dupa cucerirea puterii politice in tara de PCR. Si a urmat ceea ce atunci parea un lucru normal, un imperativ: eliminarea din facultate a celor ce se opuneau mai mult sau mai putin metodelor de desfiintare ale vietii si libertatilor studentesti si transformarea studentilor intr-o masa de manevra, docila, manipulata fireste in interesele puterii. Primii patru eliminati din toate facultatile din tara jucând o premiera pentru care aveam toate „darurile” (citeste problemele) am fost noi patru care indeplineam toate conditiile din punctul de vedere al bolsevicilor stalinisti de atunci: eram români, toti membri ai tineretului liber bratienist, toti cu origine „nesanatoasa”, toti veniti de la licee de inalt prestigiu si bine pregatiti si, in plus, cunoscuti si apreciati de marea majoritate a colegilor nostri. Cine eram? Dinu Zamfirescu, azi fruntas in PNL-93, Alexandru Missirliu, azi cetatean francez reprezentantul comercial al celei mai mari firme franceze de constructii BOYGUES, de fapt cea mai mare din lume si care a construit hotelul Sofitel, Nicolae Tone (Nick), executat in 1959 la Jilava, si subsemnatul, azi cetatean american. Scânteia Tineretului din 13 mai 1949 nr.33 anunta eliminarea noastra pe pagina 2, in stilul bine cunoscut atunci, sub titlul: „Studentii anului 2 ai Facultatii de Stiinte Juridico-Administrative din Bucuresti au demascat si eliminat din rândurile lor patru ticaloase elemente ale reactiunii”. Corespondentul ziarului, colegul nostru George Lavrov se intrecea in dragalasenii la adresa noastra: „4 reactionari care tulburau prin manifestarile lor diversioniste si huliganice bunul mers al muncii studentilor”, „au incercat sa saboteze”, „actiuni ticaloase ale acestor huligani”, „demascat fraude in frecventa”, „elemente mârsave”, „dusmani de clasa strecurati in rândurile studentilor”, „elemente dusmanoase” etc.
Unul dintre cei mai infocati acuzatori ai nostri de atunci a fost Ovidiu Trasnea, un comunist stalinist, fanatic, care era deja membru PCR si secretar al organizatiei PCR din Facultate. Pe atunci, Ovidiu Trasnea era un comunist furios si inversunat si, prin demascarile sale, un mediocru ca intelect, fanatic insa in ofensiva comunista. El si-a consolidat pozitia de devotat al partidului fiind recompensat pentru zelul actiunilor sale. A ajuns azi profesor doctor docent, pâna in 1989 decembrie in economia socialista si, dupa revolutie, si-a pastrat zelul didactic promovând fara ezitari si mustrari de constiinta – a facut o miscare de 180 grade – economia pietei libere. Dar jocul sau si a altora ca el: Avram Leibu (L.Avram), Frühman Zanel (Z.Florea), Ida Goldenberg (Gorun), Titi (Ernest) Morgenstern, Foscol, Octav Ionita si altii ne-a schimbat iremediabil cursul vietilor noastre.
Asa se face, ca rezultat al demascarii si eliminarii mele din viata studenteasca ca am schimbat numeroase servicii minore, ca am fost de doua ori inchis politic, fiind eliminat si de la Facultatea de Istorie dupa doua luni, in anul scolar 1949-1950, când mi s-a refuzat continuarea studiilor, in 1956, când a existat putina destindere, si asa am ajuns ca salariat pontator in cadrul intreprinderii de constructii al aviatiei civile pe aeroportul Baneasa, la care intreprindere prietenul meu, regretatul Nicki Tone era normator sef si care de fapt m-a angajat acolo, in iunie, 1957. Astfel din operator chimist la ICECHIM – Catelu (fosta pulberarie a armatei) am ajuns, fara voia mea, intr-o cloaca in care se intretaiau fel de fel de jocuri politice in urma carora aveam sa cad victima lor. Lucrurile pe care le voi povesti acum, atunci, in 1957, nici macar nu le intuiam.
Exista cu câtiva ani inainte de 1957 un Minister al Transporturilor si Telecomunicatiilor, unde ca in toate celelalte ministere si institutii, totul mergea pe dos. Intr-o noapte, târziu, Gh.Gheorghiu-Dej, marele stapân al tarii, a convocat la sediul CC al PCR trei tovarasi, niste ilustri necunoscuti, insipizi si mediocri care tremurând au intrat in uriasa camera de lucru a ilustrului fost electrician, fost agent sovietic INO cu numele Ivanov, fara ca sa banuiasca surpriza: „Bine ati venit, tovarasi ministri”, li s-a adresat Dej, in timp ce trio-ul inspaimântat inca nu-si revenise din frica si emotii, iar unul din ei, Schäffer (sau Sefer) chiar a intors capul, uitându-se in urma sa vada despre ce ministri era vorba.
Gheorghiu-Dej a observat spaima si nelinistea ce staruia inca pe fata lor si li s-a adresat: „da, tovarasi, Dumneavoastra sunteti ministrii la care m-am adresat caci Partidul are incredere in Dumneavoastra si va da noi sarcini…”. Asa ca incepând de a doua zi s-a reorganizat ministerul si cele trei directii au devenit ministere independente: Ministerul Postelor si Telecomunicatiilor avându-l ca ministru pe Simulescu, la origine factor postal dar in ultimii ani cu importante functii in fostul minister unde fusese director general, al doilea venit era Ministrul Cailor Ferate, si acesta un fost lucrator CFR in trecut si fost director general al directiei si Sefer, un mediocru inginer proiectant, in cadrul fostului minister dar care, intâmplator, era casatorit cu o verisoara mai indepartata a lui Dej. Primii doi s-au grabit sa multumeasca Partidului si tovarasului Secretar General pentru increderea acordata si, in continuare, in aceeasi „limba de lemn” pe care o cunosteau la perfectie au recitat angajamentele. Sefer, si el membru de partid, a multumit si a refuzat postul considerându-se prea mic pentru o asa de mare responsabilitate. Dej l-a incurajat, i-a aratat incredere, a dat mâna cu toti trei si a incheiat cu: „duceti-va acolo si faceti ordine! Spor la munca” si, la indoiala lui Sefer, ca nu va putea fi autoritar cu colegii cu care a muncit impreuna multi ani, Dej i-a replicat: „Sunt sigur tovarase Sefer ca vei sti sa fii autoritar si sa faci treaba buna!” Toti au parasit biroul lui Dej, acum erau ministri, Sefer fiind ministrul transporturilor rutiere, navale si aeriene.

Cabala ce va provoca tragedia: invidie, delatiune, regia distrugerii

Din acel moment, un fost mecanic de locomotiva, ilegalist, ajuns in mari functii, in fostul minister, sef al controlului ministerului, a devenit cel mai inversunat dusman al lui Sefer care nici nu-i trecea prin cap ca acel sef al controlului, ilegalist avea o singura dorinta in viata, sa devina ministru si ca cel mai perfect post era acela pe care Sefer i-l „uzurpase” fara sa stie. Pentru el, ceilalti doi, vechi comunisti, factorul postal si muncitorul ceferist erau clasa muncitoare ca si el, in timp ce Sefer era inginer de-adevarat – nu pe „puncte”, deci intelectual. Din acel moment si-a constituit o haita de ilegalisti ceferisti solidari cu ei, ajunsi in pozitii sus-puse cu singurul scop sa-l „demoleze” pe Sefer. Ideea unei restructurari pe care o avusese Dej ca toate organizarile si reorganizarile acelor ani nu a dat rezultatele asteptate si atunci acelasi partid, aceiasi conducatori intelepti in 1957, au comasat din nou cele trei ministere intr-unul singur, fostii ministri au devenit directori generali ai noilor (sub)ministere, numai ca ministru a fost numit agentul sovietic Emil Bodnaras, cunoscut pentru duritatea sa. Acest minister supranumit „a doua armata a tarii” trebuia condus de un om de incredere atât al PCR cât si al Moscovei.
Ura concurentului lui Sefer a continuat insa, cu aceeasi intesitate. Pentru o mai precisa organizare, Sefer a facut trei directii peste care el era Director General: a transporturilor rutiere, a transporturilor naval-fluviale si maritime si DGFAC (Directia generala a flotei aeriene civile) cu sediul pe aeroportul Baneasa. Aviata civila româneasca era in acele timpuri total neglijata, chiar abandonata. Daca pentru aviatia militara se creasera cel putin aeroporturi moderne cu piste betonate, aviatia civila avea doar la Baneasa o pista de aterizare nu mai lunga de 1 km, si in plus total necorespunzatoare pentru marile aeronave. Celelalte aeroporturi erau câmpuri, fara piste, fara sistem ajutator necesar zborului de noapte, fara aerogari. Cineva din „conducerea superioara” a sesizat ca nu exista nici corelatie intre zborurile externe ale avioanelor românesti, care ajungeau la Praga, singurul si cel mai de vest aeroport pentru care aveau accesul aprobat de CC si cei ce trebuiau sa-si continue calatoria spre vestul Europei. Era vorba, fireste, numai de oficiali aflati in misiune. Acestia realizau ca au ajuns cu putin dupa plecarea avionului dorit si rezultatul era ca trebuiau sa astepte in Praga multe ore sau chiar una-doua zile pâna puteau sa-si continue drumul. Fata de toate aceste dezorganizari cineva acolo sus a decretat: Bucurestiul sa devina aeroportul cel mai avansat in rasarit pentru companiile aeriene vestice. Deci constructii, piste, modernizari.
Astfel Sabena si-a inceput zborurile atunci Bruxelles-Bucuresti. Dar nu exista nici un nucleu de constructori in aviatia civila. In cadrul DGFAC exista un birou caldut cu circa cinci functionari ce constituiau o intreprindere bugetara care facea devize, urmând ca un constructor sa realizeze lucrarea, or experienta de pâna atunci nu depasise câteva mici lucrari de reparatii-intretinere. Si atunci Sefer, bine intentionat, l-a adus in directia aviatiei civile pe inginerul Harry Schwartz, fostul sau coleg de liceu din Galati si prieten, fost director tehnic la ICSIM, mare intreprindere de constructii si instalatii metalurgice si inginer cu mare experienta in domeniu. S-a creat DGFAC cu trei directori generali dar fiecare gira si intreprinderea pe care o tutela. Unul din directorii generali era Stângaciu, basarabean, fost coleg de banca in liceu cu Bodnaras, fost comandor de aviatie la hidroaviaone care, in acelasi timp, era si comandantul aeroportului Baneasa. Aviatia fiind civila era condusa de civili. Harry Schwartz era directorul tehnic la DGFAC si, in acelasi timp, directorul proaspat infiintatei ICIAP – Intreprinderea de constructii si instalatii aeroportuare, si al treilea director al DGFAC, Stanescu – nu-mi amintesc ce alta responsabilitate avea. Deci lui Harry Schwartz i-a revenit misiunea sa infiinteze o intreprindere de constructii care sa lucreze numai pentru aviatia civila, in toata tara si care avea ca obiectiv imediat extinderea pistei de la Baneasa cu 1,2 km urmând ca la celalalt capat sa se creeze un lac artificial. Printre obiectivele prioritare se afla si demolarea unui hangar de pe aeroportul militar Buzau si montarea acestuia la Baneasa, si era o urgenta sa se faca o serie de imbunatatiri prin nivelarea si astuparea gropilor de pe asa-zisa pista de la Someseni-Cluj. Schwartz a realizat imediat ca nu putea infiinta o intreprindere de constructii cu contabilitate normata si constructori de specialitate cu angajatii ce existau in DGFAC dar nu cunosteau viata de santier, contabilitatea normata, etc. si atunci a decis sa angajeze salariati noi. Astfel i-a propus si i-a adus de la ICSIM pe Nicki Tone care era acolo seful organizarii muncii, ocupându-se si de normare, mai ales ca lucrase cu el multi ani si ii cunostea capacitatea de munca si posibilitatile profesionale si pe Dan Paraschivescu, fost ofiter de aviatie deblocat, venit tot de la ICSIM, unde era normator si unde lucrase cu amândoi.
Tot atunci au fost angajati oameni cu experienta in constructii, precum seful Serviciului aprovizionarii, contabilul-sef, responsabil cu Protectia Muncii si in acele zile de iunie 1957 l-am intâlnit intâmplator pe prietenul si fostul meu coleg de la Drept, Nicki Tone, care stia ca lucrasem si prin construyctii si mi-a promis un post sigur in noua institutie.
Am acceptat fiind aproape de casa dar si pentru ca mi se oferea garantia stabilitatii postului care pentru inceput era acela de pontator.
Dar prin noile angajari, salariatii cei vechi si-au vazut in pericol existenta lor bugetara, fiindca si-au dat seama ca ocupa locuri fara raspunderi si mai ales bine platite. De la venirea lui Schwartz si infiintarea noii intreprinderi, in care i-a inglobat si pe salariatii bugetari a inceput si acolo, la Baneasa, ura vechilor angajati impotriva lui Schwartz. In noii angajati ei vedeau un pericol de a fi comprimati, pe motiv ca ar fi necorespunzatori, si simteau ca existenta lor acolo, in cuibuletul cald de ani de zile putea sa fie acum intrerupta, de unde si starea de anxiozitate si isterie si valul de animozitati, clevetiri, reclamatii false, anonime. O atmosfera negativa s-a creat in jurul veneticului, inginerul Harry Schwartz, de genul „face afaceri”, „oamenii lui Schwartz” si orice nou venit pentru angajare era taxat: „se perinda pe culoare tot felul de afaceristi”. Toate aceste clevetiri, anonime, bârfe au fost dirijate catre grupul ceferistilor ajungând la nemultumitul sef al controlului ministerului care a fost fericit ca-l va lovi pe Sefer prin colegul si prietenul sau H.Schwartz. Sefa acestor reclamatii, cea care crea indârjita atmosfera nefavorabila, ocupându-se de bârfe si zvonuri infame, a fost o contabila, salariata mai veche, incapabila dar care fusese pastrata pe post fiind vaduva unui pilot valoros, mort in accident de avion. Numele ei era Marcela Zeamalunga.
Confruntarile si reclamatiile au ajuns din grupa controlului ministerului cât si a lui Sefer, la ministrul Bodnaras care a dispus ca echipa de control a ministerului sa clarifice situatia, sa faca grabnic lumina.
Dupa o lunga si minutioasa verificare, echipa ministerului l-a reclamat pe Schwartz lui Bodnaras ca este iubit de salariatii care obstructioneaza controlul sabotându-l, nu sunt cooperativi si ascund documente iar, la propunerea sefului de control, pentru un timp limitata de zece zile, au fost suspendati cu plata salariului un numar dintre cei mai noi salariati printre care si subsemnatul reclamati de nemultumitii din interior ca fiind „oamenii lui Schwartz adusi de el”, ca „banda lui Schwartz” care impiedica luminarea adevarului.
La finalizarea raportului nu s-au gasit decât mici greseli administrative spre supararea celor doua bande ostile lui Schwartz si Sefer. Dosarul a fost inaintat lui Bodnaras, la sfârsitul lunii martie 1958. Dupa ce l-a studiat a pus urmatoarea rezolutie: „greseli admnistrative, cei ce se fac vinovati de acele greseli vor fi retrogradati cu o clasa si raspânditi in cadrul altor intreprinderi ale Ministerului ca sa se termine o data cu atmosfera negativa care exista in DGFAC”. Un inginer a fost mutat la Giurgiu, pe nume Spitzer, un altul la Târgoviste si erau in curs si alte transferuri. Tot Bodnaras cu mâna lui a notat pe raport – „Ramâne in minister”.
Dar la 1 aprilie 1958, Bodnaras impreuna cu Chivu Stoica au plecat in delegatie guvernamentala pentru o vizita mai lunga in tarile din Sud-Estul Asiei, Vietnam, Cambogia, Thailanda, Coreea de Nord. Imediat ce avionul a decolat si s-a ridicat in aer, raportul comisiei de ancheta aflat in minister a luat rapid drumul Directiei Generale a Militiei din Str.Stefan cel Mare si al Securitatii regiunii Bucuresti si imediat s-a operat arestarea noastra, in noaptea spre dimineata zilei de 3 aprilie 1958. Când Bodnaras s-a intors in tara, a fost informat ca s-a descoperit cea mai periculoasa banda care a adus grave prejudicii economiei nationale. Ca urmare, Bodnaras a dispus sa se faca un proces exemplu pe minister, a dictat cele mai grave incadrari si, in acest scop, a fost numit un supraveghetor, un dirijor al anchetelor efectuate de cele doua institutii in persoana capitanului procuror militar revizor Scarlatoiu Grigore. Am fost acuzati de subminarea economiei nationale (sabotaj), pentru irosiri de materiale, pentru lucrari de proasta calitate si pagube materiale, pentru actiuni dusmanoase, delapidari si tot ce putea fi considerat mai grav in acele timpuri. Anchetatorii au adunat acte si hârtii nesemnificative in peste douazeci de volume, in schimb orice act favorabil unuia dintre noi sau care era in apararea noastra era ignorat. Când am cerut procurorului sa tina cont de un act pe care sa-l puna la dosar el mi-a raspuns: „eu sunt platit sa te acuz, apararea sa se ocupe de el”.
Martorii apararii, multi dintre ei, au fost arestati de Securitate, si arestul a durat ore sau zile, au fost terorizati, amenintati si, in final, „lamuriti” pe diferite cai sa devina martori ai acuzarii. A contribuit foarte mult originea noastra sociala cât si trecutul politic al celor mai multi dintre noi: H.Schwartz era fiu de comerciant din Galati, neinscris in PCR, Nicki Tone fiu de om de afaceri, având o familie influenta de oameni bogati din Giulesti si un tata liberal, arestat si condamnat pentru posesiune de monede de aur. Nicki fusese la tineretul-liberal bratienist. Eu eram fiu de comerciant din Zimnicea, si impreuna cu Nicki Tone fusesem eliminati in 1949 din toate facultatile din tara, in plus executasem o condamnare de doi ani la Aiud pentru manifestari reactionare in armata, insulte aduse armatei. Arhitectul Ursescu, cunoscut in cercurile bucurestene, mai fusese inchis politic; arhitectul Schmiedigen, fostul proprietar al fabricii de prelucrarea marmurei din Bucurestii-Noi, nationalizata, avea frati in SUA si era nepot al mitropolitului Ghenadie Petrescu. Dan Paraschivescu era fiu de general si nepot de mosieri din Botosani, si ca tânar ofiter in aviatie fusese deblocat, iar ca pilot la aviatia civila LARES fusese dat afara repede pe consideratiunea luptei de clasa. Nici ceilalti nu aveau dosare mai „curate”. (va urma)
Nota redactiei. Dupa trecerea in eternitate, la 31 august 2008, a pretuitului nostru colaborator, Aurel Sergiu Marinescu, am luat decizia de a reda atentiei cititorilor lucrarea lui de capatåi „Prizonier in propria tara” – aparuta in trei volume la Editura Vremea, din Bucuresti, in 1997.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors