Archive for the ‘Istorie ascunsa’ Category

OARE VOM AJUNGE SĂ AFLĂM ADEVĂRUL?

Posted by Stefan Strajer On April - 8 - 2010

OARE VOM AJUNGE SĂ AFLĂM ADEVĂRUL?

Autor: Raisa PĂDUREAN

Aproape un an s-a scurs din ziua de 7 aprilie, dar în suflet au rămas aceleaşi amintiri dureroase.

Ziua de 7 aprilie 2009 –  de dimineaţă părea a fi o zi liniştită aici la Tiraspol. Nimeni nu vorbea, nici la radio, nici la televiziune, că la Chişinău opoziţia organizează un miting de protest în legătură cu fraudarea alegerilor parlamentare din 5 aprilie 2009.

După data de 5 aprilie sufletu-mi era bolnav, nu-mi gaseam liniştea, fiindcă nu vroiam să cred că au câştigat iaraşi fariseii roşii. Cei, care au dus poporul la pierzanie atâta amar de vreme! Era imposibil că şi în aceste alegerei să câştige ei. A doua zi după alegeri, am avut „vizitatori” de la securitatea din Tiraspol, care au intrat în incinta şcolii unde activez, au ameninţat administraţia, apoi m-au urmărit până am terminat ziua de muncă pentru ca mai apoi să mă ameninţe  că: „Este gata cu viaţa ta!”.

De ce? Motivul era acela, că în ziua de 5 aprilie, am organizat transportul de la Tiraspol spre Varniţa, pentru ca doritorii să poată merge la vot în partea dreaptă a Nistrului la aproximativ 20 km distanţă tur-retur. Apoi, aceeaşi persoana, m-a urmărit  şi la primărie, într-o zi de şedinţă a consiliului municipal. Eram curioasă să aflu motivul pentru ce am fost urmărită pas cu pas. Mi s-a anunţat câte microbuse am organizat, câţi oameni ieseau din fiecare microbus, avea notat pe foaie şi nunărul de înmatriculare al fiecarui mijloc de transport. Oare cineva crede că un domn, care a intrat şi a ameninţat în public conducerea liceului şi care vorbea limba română perfect, ar fi putut acţiona singur, fără să fie condus de  cei de la Tiraspol sau de la Chişinau? Eu nu cred si nu voi crede niciodată. Dar să revenim în ziua de 7 aprilie. Ceea ce s-a întîmplat la protestele din Chişinau, m-a durut şi mă doare şi nu ştiu, dacă acea durere va dispare vreodată.

Evenimentele din Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău

Ajunsă în Piaţa Marii Adunări Naţionale am observat feţele nemulţumite ale miilor de oamenei adunaţi acolo. Pe faţa fiecărei persoane prezente puteai citi tristeţea şi indignarea celor care au votat schimbarea şi până la urmă au ajuns  acolo de unde au pornit. Strigătele de LIBERTATE veneau din adâncul  sufletului. Printre protestatari am observat şi oameni în vârstă, care strigau alături de tinerii ce au venit la proteste. Priveam în ochii lor şi citeam durerea sufletului, care pentru mulţi a rămas neştearsă. O  doamnă purta  la piept o inscripţie şi poza fiului său. Ea mi-a atras atenţia prin modul în care striga în gura mare: „Jos comuniştii! Călăii lui Voronin mi-au omorât feciorul”. Oare nu este clar ce a adus-o aici în faţa Preşedinţiei? Inscripţia era scrisă necărturar, dar strigătele ce veneau din adâncul sufletului spuneau tot.

Eram fericită că am reuşit să ajung în Piaţa Marii Adunări Naţionale şi că aveam posibilitatea să-mi exprim nemulţumirea alături de ceilalţi cetăţeni. Am protestat şi eu, dar eram curioasă să văd ce se petrece în faţa Preşidenţiei şi în faţa Parlamentului Republicii Moldova. Acolo era şi mai multă lume fiindcă era imposibil să stai acasă după evenimentele din 5 aprilie. Ajunsă în faţa celor 2 sedii, am început să compar mulţimea din Piaţa Marii Adunări Naţionale cu miile de cetăţeni aflaţi aici. Am avut curajul să mă apropii de cordonul de poliţişti mascaţi pentru a înţelege… unde-i adeavărul? Feţele criminale aflate în faţa mulţimii nu m-au lăsat indiferentă. Printre ele am recunoscut şi tineri din lumea  rău–famată de la Tiraspol. Un tip mi-a atras atenţia prin modul în care comunica – era beat şi vorbea în limba rusă. Când l-am intrebat ce caută aici, el mi-a raspuns: „…a cito, horoso zaplatili, horso napoili, pocemu ne criciati…?” (m-au plătit bine, mi-au dat de băut, de ce să nu strig…?)

Agitatorii tensionează atmosfera

În momentul când poliţia a reuşit să despartă protestatarii în doua jumătăţi, am rămas la un moment dat faţă în faţă cu cei mascaţi care arătau groaznic. Fiori reci de ghiaţă mi-au patruns prin tot corpul, dar nu m-am pierdut cu firea. Am reuşit să ajung şi în faţa parlamentului RM. Ţipetele şi strigătele nu m-au lăsat indiferentă. Am observat cu ochiul liber persoane care  agitau mulţimea. Deaceea până în prezent îmi pun întrebarea la care nu pot găsi răspunsul: Cine era persoana care se afla alături de dl. Ţurcanu atunci cand dădea indicaţii să abordeze drapelul României pe clădirea Parlamentului? Anume acel domn, mi-a atras atenţia în ziua de 7 aprilie, fiindcă ceea ce făcea era ieşit din comun. Persoana îmbrăcată în trening gri, care în timpul protestelor agita mulţimea, a fost mâna dreaptă a lui Ţurcanu. Cuvintele lui: „..haideţi brea că amaru-i a vostru.. eu deja mi-am trăit traiul, dar voi trebuie să trăiţi…”, îmi sună până în prezent în urechi.

Oare dl. Ţurcanu nu  ştie cine a fost alături de el şi cine a organizat dezastrul din 7 aprilie? Cât putem ţine gura legată? Oare vom accepta trecerea dintr-un partid în altul ca să ne spălăm de păcate şi cu aceleaşi „sucese” mergem înainte pentru a comite alte crime? Cine va răspunde pentru vieţile  tinerilor care au părăsit această lume? Cine va trebuie să răspundă pentru copii  rămaşi fără tată şi cine va trebui sa privească în ochii  părinţilor rămaşi fără alinare?

Protestele continuă

Protestele au continuat şi în data de 8 aprilie, apoi în ziua de 12 aprilie, Duminica  Floriilor şi ziua înmormântrării lui Valeriu Boboc. De fapt, în ziua de 12 aprilie în Piaţa Marii Adunări Naţionale au participat la proteste şi oameni mai în vârsta fiindcă studenţii erau ţinuţi cu forţa în cămine. Mulţi priveau în ochii tinerilor, dar eu pentru că sunt  mamă, mă străduiam să privesc în ochii doamnelor care erau prezente în piaţă, mai ales după acea declaratie de ameninţare a Zinaidei Greceanâi. Oare ce puteam citi în privirea lor? Cred ca dacă le-ar fi fost indiferentă soarta  copiilor şi nepoţilor lor, nu ar fi venit să protesteze împotriva crimelor şi a dictaturii comuniste.

Valeriu Boboc-Prima victimă a crimelor comuniste

După mitingul paşnic din Piaţa Marii Adunări Naţionale, am plecat la Bubuieci pentru a-l petrece în ultimul drum pe Valeriu Boboc. O tragedie pentru famile, dar mai ales pentru micuţul Dragoş, fiul lui Valeriu care privea la taticul său şi, probabil nu-l recunoştea. Este încă mic şi cine mai ştie, poate într-o bună zi, când va creşte mai mare va privi aceste poze şi-şi va aminti de bunul său tătic care l-a părăsit fiind victima crimelor comuniste. Sunt sigură că va blestema tot neamul comunismului pentru  că l-a despărtit de cel pe care l-a iubit.

Securitatea lui Voronin acţionează în vama Cahul

Ziua de 7 aprilie şi-a lăsat amprenta până în prezent. Toţi ştiu prin câtă mizerie au  trecut şi mai trec copii din şcolile cu predare în limba română din Transnistria. De data aceasta au avut de suferit şi ei alături de profesorii lor. Nu este secret că Preşedintele României, organizează în fiecare an odihna acestor copii în cadrul programului ARC. Şi în anul 2009, în luna iunie, un grup de peste 100 copii şi profesori au fost invitaţi în România pentru aşi petrece vacanţa. Vama Cahul a rămas în memoria fiecarui copil dar şi adult, ca o infecţie periculoasă. Dorinţa de a nu mai trece nici o dată prin această vamă, cred că nu-i părăseşte pe cei, ce au avut de suferit în urma controlului vamal la întoarcerea din ţară.

În ziua de 22 iunie, când grupul de copii şi profesori au  trecut vama Cahul, au fost prezentate actele necesare: invitaţia, listele elevilor, declaratiile părinţilor etc, fiindcă fără aceste acte nimeni nu-ţi permite să treci hotarul ţării. Acea săptămână a fost una de vis, mai ales că mai marii de la Chişinău au uitat de multă vreme că şi copii din Transnistria au dreptul la odihna de vară precum mulţi alţi copii din republică. Însă la întoarcere, pe data de 28 spre 29 iunie, vameşii de la vama Cahul au şters în câteva clipe acele momente de vis din sufletele lor: 3 autocare cu elevi şi profesori au fost reţinute în vamă mai bine de 5 ore. Au fost reţinuţi pentru că se întorceau de la odihnă la invitaţia Preşedintelui României şi al Departamentului Pentru Relaţiile cu Românii de Pretutundeni, dar şi pentru aceea că fiecare copil avea câte un rucsac cu cărţi în limba română, cărţi pe care le-au primit cadou din partea dlui preşedinte Băsescu.

Eu ma aflam în autocarul cu nr.3, în spatele grupului. De câteva ori am încercat să ies ca să pot merge spre primul autocar unde copii erau verificaţi pînă la piele cu nişte detectoare  speciale. Aveam impresia că vameşii, în prezenţa criminalilor lui Voronin, căutau  bombe. Din bagajele copiilor zbura lenjeria murdară şi nimeni nu înţelegea de ce. Ei, aşa-numiţii vameşi, îmbrăcaţi în uniforma respectivă, împreună cu călăii lui Voronin, căutau Cd-urile cu evenimentele din 7 aprilie. Am reuşit însă să îmbrâncesc  grănicerul care mă privea cu ochi de om prost, şi care avea misiunea de a nu permite nimănui să iasă din autocar şi am mers în faţă unde ceea ce am văzut m-a şocat. Din bagajele copiilor erau scoase şi aruncate în nişte lăzi murdare cărţile, dicţionarele care  le-au primit în dar de la Preşedintele României. M-am prezentat şi am cerut explicaţii de la ofiţerul de serviciu, insă mi s-a răspuns brutal şi nu am primit ceea ce am cerut. Alături de vameşi erau şi persoanele care vorbeau numai în limba rusă, învinuindu-ne că aducem în ţară literatură în limba română şi de aceea ei sunt obligaţi să facă confiscări. Unul din ei a încercat să-mi explice că el la şcoală a învăţat limba „maldavnească”. După atâta ceartă, am fost chemată la interogare. Etajul II al vamei, într-o încăpere sumbră, aveam senzaţia că mă aflu în celula neagră de la muzeul din  Sighetul Marmaţiei. Vorbele proaste şi mirosul de băutură mă doborau. Moartă de oboseală,fiindcă eram in picioare de la ora 5 dimineaţa, mă străduiam să-mi păstrez calmul, deşi mă aflam la un interogatoriu presărat cu insulte şi ameninţări.

Mi s-a impus cu forţa să dau explicaţii în scris: „Unde am fost? Cu cine m-am întâlnit? Despre ce am discutat? Cu ce m-am ocupat în timpul liber? Ce am discutat cu Preşedintele României tete-a-tete?”, erau doar unele din întrebări. Văzând că nu mă dau bătută, m-au întrebat la direct: „De ce nu-l iubeşti pe Voronin?”. Atunci mi s-au limpezit minţile şi am înţeles că totul ce se petrecea cu grupul nostru era la indicaţia lui Voronin. Şi o altă doamnă profesoară de la un liceu din Transnistria, unde directorul era tot comunist a avut aceeaşi misiune: de a mă urmări pas cu pas, fiindcă nu degeaba, ajunşi  la vamă, ei ştiau deja absolut totul… Am început să strig la ei si i-am întrebat: „Dar ce a făcut Voronin pentru noi? Pentru ce să-l iubim? Ce merite are el în faţa acestor copii? Uitaţi-vă ce a făcul el în ziua de 7 aprilie!”. După aceste vorbe discuţia a luat amploare. Am înţeles anume că „aceleCd-uri” erau căutate şi confiscate de ei. Cd-urile cu filmuleţe copiate de pe net şi nu numai, „ADEVARUL DIN 7 APRILIE”. Până la urmă am fost învinuită că fac propogandă împotriva „şefului statului”, adica a lui Voronin, că pentru aceasta este articol şi va trebui să răspund în faţa legii. Am mai primit şi alte ameninţări, dar nu m-au speriat. M-am ridicat şi le-am amintit că copiii sunt reţinuţi mai bine de 5 ore în vamă şi dacă acum, îndată autocarele cu copii nu vor pleca din vamă, ei vor plăti scump pentru aceasta. Am pornit spre ieşire, iar colonelul care participase la interogare alerga după mine să semnez „explicaţia”, fiindcă atâta timp cât m-au interogat a avut misiunea să-mi impună să dau în scris explicaţii şi să semnez cele spuse de mine. Am cerut paşaportul şi îndată cum l-am primit am întrebat dacă mi-au pus interdicţii. Am mers spre autocar fiindcă mă aştepta vameşul pentru a-mi verifica bagajul. Mirată am fost când acesta m-a întrebat încet: Aveţi Cd-uri? DA! am răspuns eu, am la mine multe Cd-uri, dânsul s-a prefăcut că verifică bagajul, apoi mi-a ordonat să inchid valiza şi să urc în autocar.

După atâta chin, copiii mai mici au adormit, iar tinerii de vârstă mai mare au început să discute cele întâmplate, fiindcă nu le venea să creadă că au trecut prin vama de la Cahul şi nu prin cea de la Tighina.

Aproape un an s-a scurs din acea zi neagră pentru ţărişoara noastră. Evenimentele din 7 aprilie 2009 au constituit o cotitura decisivă a istoriei privind viitorul românilor de peste Prut. Alegerile din iulie 2009 au consfinţit înfrângerea comuniştilor şi victoria forţelor democratice de la Chiţinău care se pronunţă pentru apropierea Republicii Moldova de România şi integrarea cât mai rapidă în structurile europene.

Dar  alte întrebări mă frământă: Cine sunt persoanele vinovate de moartea tinerilor: Valeriu Boboc, I. Ţîbuleac, E. Ţap şi cine va trata sufletele rănite ale celor maltrataţi? Cine sunt cei care au dat aceste ordine iresponsabile de reprimare atât de dură a tinerilor?

Daca s-a dovedit că Romania nu este  implicata în proteste, care a fost scopul denigrării ţării-mamă? Vom ajunge oare să aflăm adevărul? Când va fi asta?

Raisa PĂDUREAN

Tiraspol

26 martie 2010

27 Martie – Ziua Unirii Basarabiei cu Romania

Posted by Stefan Strajer On March - 28 - 2010

92 de ani de la Unirea Basarabiei cu Romania

Grupaj de texte scrise de colaboratorul nostru Andrei Vartic in anii precedenti. Le publicam acum cand se apropie un an de la disparitia lui de pe acest pamant si trecerea la cele vesnice.

Foto. Andrei Vartic (1948-2009)

Unirea noastra-i pentru totdeauna

Ei ne sperie anume cu trasnistrizarea în preajma aniversarii a 90 de ani de la votarea Actului Unirii Basarabiei cu România. Degeaba. Fiindca ei au fost, sunt şi vor ramâne ocupanti şi calai. Iar Basarabia a fost, este şi va fi pamânt românesc. Şi chiar daca ne-au bagat pe gât un preşedinte comunist arogant, chiar daca majoritatea politicienilor de azi de la Bucureşti şi Chişinau şi-au pus la vedere coada între vine, ei nu pot scoate din istorie votul Sfatului Tarii prin care Basarabia „de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu muma sa, România”. Cum sa scoti de pe axa timpului acest magnific „pentru totdeauna”? Cum sa nu ne cerem drepturile de cetateni români consfintite prin Actul Unirii? Cum sa uite Basarabia de „muma sa, România”? Cum sa uite România de fiica sa, Basarabia?
Ei urasc Actul Unirii. Daca ar putea ei ar şterge ziua de 27 martie din calendar. Ei au explodat Senatul României, au facut RASSM, RSSM şi RM, s-au înfratit cu Hitler la 23 august 1939, au format ilegal în România Mare una din cele mai mari organizatii teroriste din lume pe care au activat-o la 26 iunie 1940, ei ne-au distrus bisericile şi au ucis preoti şi calugari. Ei au ucis sute de mii de oameni nevinovati, inclusiv copii, doar ca sa le impuna basarabenilor alta istorie decât cea adevarata, alt destin decât cel creştin, românesc şi european. Dar cum sa lupti cu voia lui Dumnezeu, care a daruit poporului român creştinismul nativ, împamântenit de Apostolul Andrei?
Pentru a lupta cu Actul Unirii ei au clocit şi dupa 1989 razboaie geopolitice şi epurari etnice, au distrus şi furat economia RM şi au provocat alungarea peste hotare a peste un milion de cetateni, au fondat posturi de radio şi TV, ziare şi reviste, fundatii şi ONG-uri antiromâneşti, au editat manuale de istorie falsificata, au distrus institutele academice de cercetare a istoriei şi culturii, au impus politicieni corupti în partidele de opozitie. Dar cum sa corupi inima mamei care plânge de dorul fiului alungat anume de ei la munci umilitoare peste hotare?
Genocidul din anii 1940-1952 şi confiscarea prin teroare a averii cetatenilor, fortarea metisajului etnic sau batjocorirea Declaratiei de Independenta a RM – care a reconfirmat votul politicienilor de la 27 martie 1918 şi a condamnat pactul dintre Hitler şi Stalin -, sunt folosite de ei şi în primavara anului 2008 pentru a ascunde arhetipul reunirii poporului român votat la 27 martie 1918 anume în Basarabia. Visat dupa 1812, spiritualizat de concertele lui George Enescu, sfintit de Gurie Grosu, Actul Unirii este unul din fundamentele naturale ale Europe. Cum sa ni-l anihilam? Cum sa taiem creanga viitorului european de sub picioarele copiilor noştri?
Ei încearca sa-i convinga „democratic” pe românii din Basarabia „sa îmbratişeze orice identitate etnica sau nationala”, numai nu pe cea româna. Ignoranta şi lichelismul ciocoimii autohtone face parte din acest razboi mincinos dus de ei împotriva Actului Unirii. Ruperea prin razboi a micii creaturi geopolitice RM în alte mici state înca din anul 1990 face parte anume din acest scenariu. Razboiul este arta lor. Unirea, însa, a fost, este şi va fi a noastra pentru totdeauna.

*

Ostaşul român al Basarabiei la 1917
În vara-toamna anului 1917 neamul românesc din Basarabia a generat o elita de intelectuali şi politicieni, de preoti şi, mai ales, locotenenti şi sublocotenenti, fruntaşi, simpli ostaşi şi marinari, care au decis crearea unui organ legiuitor al Basarabiei pe care l-au şi proclamat, cu toate formalitatile juridice în ordine, la 21 noiembrie (stil vechi) 1917, orele 12.00. Sfatul Tarii şi-a deschis atunci solemn prima sesiune în Sala Mare a Liceului nr. 3 de baieti din Chişinau, astazi Academia de Muzica, Teatru şi Arte Plastice, sala devastata prin reparatie de un fost rector al acestei Academii. Evidentiem aici rolul elitei militare basarabene de la 1917, formata, ca şi cea intelectuala, în fosta Rusie a Tarului (aşa cum elita Ardealului s-a format în fostul imperiu Austro-Ungar), fiindca anume la Congresul militarilor basarabeni din 20-28 octombrie s-a luat decizia de a se crea neîntârziat Biroul de Organizare al Sfatului Tarii, birou care, în frunte cu exstraordinarul locotenet Gherman Pântea, l-a şi constituit în numai o luna de zile, în conditiile haosului politic şi administrativ instalat la Sankt-Petersburg de bolşevicii lui Lenin şi Trotkii.
Ofiterimea şi ostaşii români care faceau parte din acel Birou, genial stat major al timpului, au reuşit sa elaboreze în noiembrie 1917 cea mai buna stratagema politica, cea a votului liber, secret şi universal (insignifiant atunci în Europa), a reformei agrare şi şcolarizarii obligatorii, şi sa aleaga un parlament democratic şi reprezentativ, national şi profesional, responsabil, moral şi martir (cum vor arata timpurile) care a şi decis, dupa adunarile care au avut loc în primavara şi vara anului 1917 (vezi introducerea alfabetului latin în mai 1917) cel mai bun drum politic, social şi economic pentru Basarabia, dar şi pentru România întregita, salvând-o de la genocidul bolşevic, declanşat în Rusia.
Accentuam aici ca, deşi ideea reunirii Basarabiei cu întregul neam românesc a fost puternica şi vie în Basarabia în toata perioada de dupa ocuparea din 1812, anume la adunarile şi congresele militarilor basarabeni, care au avut loc la Odesa şi Chişinau, s-a discutat aprins şi s-a luat decizia, epocala pentru acele timpuri, când vechiul regat controla doar o parte a Moldovei istorice, de reunire cu România (solutie votata mai apoi şi de ardeleni, şi de bucovineni). Eroilor militari basarabeni ai anului 1917, dintre care cel mai aproape de Dumnezeu a fost preotul militar Alexe Mateevici, glorie veşnica!

Foto.Doi basarabeni romani care si-au dedicat viata neamului din care fac parte: Grigore Vieru si Andrei Vartic. Ambii au lasat o mostenire inestimabila neamului romanesc.

*

Stere, sau niciodata cu Rusia
Andrei Vartic

I. În mediile intelectuale de la Chişinau (nu în cele politice) se discuta mult în ultimul timp despre influenta Rusiei în Europa Centrala şi de Sud-Est şi caile pe care le foloseşte diplomatia rusa pentru a crea o masa critica de cetateni, binevoitoare Rusiei, orientata spre întarirea acestei influente. În cadrul acestor discutii apar întrebari la care nu se gasesc raspunsuri logice. De ce, de pilda, actuala Rusia, velicoderjavnica şi pravoslavnica, sustine politica aberanta, românofoba şi antieuropeana, dar şi pe cea de rupere a ortodoxiei în mai multe structuri antagoniste, a comunistului Voronin (vezi declaratiile recente ale lui Voronin privind anularea Deciziilor CEDO sau cele mai vechi despre „România, ultimul imperiu al Europei”, sau cea din urma, de la 5 decembrie, de la Bruxelles, despre „agresiunea permanenta” a României contra RM)? De ce, în acelaşi timp, între Moscova şi Chişinau se duce un razboi îndaratnic, parca de ochii lumii, parca în toata legea, în problema retragerii trupelor ruse din RM, deci în cel al viitorului Trasnistriei, care are şi grave consecinte economice? De ce Rusia, prin agregatul sau politico-militar de la Tiraspol, îl umileşte îngrozitor pe Vladimir Voronin şi nu i-a permis macar sa participe la înmormântarea mamei sale, Pelagheea Bujenita? Probabil nu de aceea ca dna Pelegheea este fata lui Isidor Sârbu, fostul primar al Corjovei (satul natal al lui Vladimir Voronin) în timpul guvernarii lui Ion Antonescu, refugiat dupa 1944 lânga Târgovişte? Tot în aceasta ordine de idei, se mai întreaba intelectualii basarabeni, cine o fi trimis la Chişinau, direct sau indirect, grupul trotkist de la Preşedintia RM care, la rândul lui, îl consiliaza pe Voronin? Moscova? Washingtonul? Exista vre-o legatura dintre acest grup şi Internationala a IV-a trotkista, cica reprezentata în Basarabia şi de Mihnea Berindei (care l-a şi laudat pe Voronin în presa de la Paris şi Bucureşti), şi de Vladimir Socor, actualul sfatuitor „american” al preşedintelui RM? Influenta acestui grup asupra lui Voronin s-a deconspirat mai ales la ultima plenara a CC a PCRM, unde Voronin, la prima vedere neaşteptat, a criticat dur abuzurile fostului regim sovietic, dar nu şi pe cele ale lui Lenin şi Trotkii. A patit-o mai ales fustangiul Leonid Brejnev, fi-ei taråa uşoara, care, în opinia lui Voronin, a distrus ideea frumoasa a internationalismului şi multiculturalismului comunist şi a creat nationalismul birocratic sovietic, care a şi naruit fosta u.r.s.s.
Aşadar, cei care urmaresc declaratiile politice ale lui Voronin au ce cumpani. Fiindca de la învinuirile dure aduse democratilor de la Chişinau, cum ca „ei au distrus u.r.s.s.”, de la sloganul electoral de creare a Uniunii Rusia-Belarus-Moldova şi pâinea de 16 banuti, pâna la cel de incriminare a birocratilor comunişti ai lui Brejnev, este o distanta mare. Privite prin lumina asasinarii lui Leon Trotkii de catre agentii lui Iosif Stalin, noile declaratii politice ale „comunistului” Vladimir Voronin nu par atât de surprinzatoare. Aparând trotkismul şi ideologia „revolutiei permanente” comuniştii moldoveni nu s-au atins de faptele celor mai mari criminali bolşevici, Vladimir Lenin şi Leon Trotkii, care au şi „fondat” uciderile în masa ale inocentilor, distrugerea Bisericii Ortodoxe Ruse, lichidarea proprietatii private, revolutia permanenta, foametea organizata, procesele politice, Gulagul, lichidarea taranimii etc. De altfel ura genetica a trotkiştilor împotriva taranimii, clasa sociala cea mai conservatoare, se reflecta şi în noul program al comuniştilor din RM, care prevede „diminuarea constanta a ponderii agriculturii în PIB-ul RM”. Or, în conditiile schimbarilor climaterice globale şi a aparitiei noilor resurse de energie, aceasta politica este cu certitudine una sinucigaşa pentru RM.
De ce, aşadar, îi trebuie Rusiei, care şi-a cumparat în ultimii ani pe bani grei puternice pârghii politice şi economice în România, sa se certe deschis cu întreg poporul român, adica cu 30 milioane de oameni şi sa primejduiasca astfel existenta acestor pârghii? De ce este suparat cel mai mare imperiu geografic al lumii pe cea mai mare etnie din spatiul Central şi Sud-Est european, sustinând buimaceala politica a unor neo-trotkişti aciuati la Chişinau? Chiar este mai important pentru Rusia sa-l poarte fatiş în palme pe un batrân dezechilibrat politic şi moral (a se vedea cu câta ardoare acest om se închina dimineata lui Lenin şi apoi se duce semet la liturghie) în dauna prieteniei cu întreg poporul român şi a influentei Rusiei în toata Europa de Sud-Est?
Raspunsul la aceasta întrebare îl da, probabil, atitudinea foarte negativa a românilor fata de Rusia şi cea foarte pozitiva fata de americani. Iar aceasta atitudine, vrea actuala Rusie acest lucru sau nu, are ca suport geopolitic felul cum s-a comportat vechea Rusie fata de poporul român de la 1711 încoace, mai corect de la 28 iunie 1711, când s-a semnat tratatul de la Lutk, parafat şi de boierii Moldovei de atunci (cei drept dupa o betie straşnica în tranşee soldateşti, cu vin dulce, frantuzesc, pe care a organizat-o Petru I la Iaşi). Acel tratat (de fapt proiectul rus pentru Balcani) şi cinismul împaratului rus fata de Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir (dupa pierderea bataliei de la Stanileşti împaratul s-a dus la o nunta imperiala, iar principele Moldovei, educat în mediile diplomatice şi intelectuale ale Constantinopolului, a fost surghiunit la o moşie îndepartata de la capatul lumii, în pusta tatarasca a Harkovului), au sugrumat vita domnitorilor români din principatele româneşti. De la acel 28 iunie din 1711 li se trage principatelor interdictia turceasca de a-şi alege domnitori autohtoni (macar politicienii români nu pot uita ca ambasadorul Rusiei la Constantinopol a privit calm de la balconul casei sale tot spectacolul decapitarii Brâncoveanului şi a familiei lui şi asta fiindca Brâncoveanul pregatise obozul cu alimente pentru Armata Rusa „daca rusul biruie la Stanileşti”). Mai târziu, dupa ce Ecaterina a lansat (în 1782) proiectul ortodox al regatului dacic (Rusia a speculat necontenit unitatea ortodoxa, lansând în principate ideea ca numai Rusia va salva pe români de turci), dupa ce tot ea ocupase în 1789 Moldova pâna la Siret, iar în 1806 toata Moldova şi Muntenia, generalul Kutuzov, simtind ca Tarul îl va destitui, a cumparat în 1807 (cu multi bani, se spune) de la Alexandru Moruzi, „cedarea” Basarabiei din 1812. Apoi, tot generalii ruşi, au instaurat şerbia în principate, au provocat fenomenul bejenarilor în Moldova (şerbia îi impunea pe razeşii moldoveni sa fuga în Basarabia, la Tar, unde li se dadea pamånt pe degeaba), au întârziat reformele politice şi economice europene şi au folosit la maximum resursele umane, animale şi alimentare ale taranului român în toate razboaiele lor cu turcii. Nu mai continuam lista nenorocirilor aduse de ruşi în principate (românii nu uita fraza lor „înaripata”: „O sa lasam românilor doar ochii, ca sa plânga!”), dar faptul ca un alt 28 iunie, dar de la 1940, a readus în România aceiaşi politica cinica (cu reactivarea sloganului „Vrem Moldova pâna la Siret”), nu poate fi trecut cu vederea. În fond, toate actele Rusiei împotriva principatelor, apoi şi ale României, demonstreaza de ce românii au vrut aşa de tare dupa 1945 ca sa vina, în sfârşit, americanii.
Or, în noile conditii ale lumii, când Globalizarea impune politic, economic, social, religios, cultural alte metode pentru a se domina, inclusiv prin teroarea hidrocarburilor, statele şi popoarele Europei (asta e realitatea adevaratei politici) este de neînteles de ce Rusia foloseşte doar arta lui Kutuzov pentru a-şi pastra influenta în Europa Centrala şi de Sud Est, şi nu şi pe cea, de pilda, a icoanelor ruse, a baletelor ruse, a lui Gogol, Ceaicovskii, Stravinskii şi Cehov, aşa de mult dorita în România. Este inexplicabil, mai ales de catre intelectualii basarabeni de la 2007, de ce Rusia doreşte cu atâta înfocare sa rupa în doua poporul român şi prin ruperea în doua a ortodoxiei, încercându-se din rasputeri sa se creeze la gurile Dunarii un nou popor european, poporul moldovenesc vorbitor de limba româna, pentru care s-a nascocit, cica, şi o noua patriarhie, Patriarhie Ortodoxa Moldoveneasca. Desigur, cercetat global, fenomenul ar gasi o explicatie în confruntarile Spaniei cu bascii, sau ale regatului belgian cu flamanzii, sau în pretentiile Ungariei fata de Ardeal (despre care a amintit recent, şugubat şi rece, Vladimir Putin). Dar ungurii nu vorbesc româneşte, flamanzii nu vorbesc frantuzeşte, iar bascii, cei mai duri dintre toti nationaliştii europeni, nu vorbesc spaniola. Or, nici un om de ştiinta de pe lume nu va descoperi vreo diferenta între „Buna ziua!” spusa la Bucureşti şi cea spusa la Chişinau (mai ales în pronuntia bucureşteana a lui Marian Lupu, preşedintele comunist al Parlamentului RM). Cine ştie, poate întâlnirea lui Vladimir Voronin cu Mark Meyer, consilier al tuturor preşedintilor României, dar şi avocat american, care a avut loc pe 5 decembrie 2007 anume la Bruxelles, va lumina un raspuns pentru acest nod de crize basarabean, atât de încâlcit şi dinspre Est, şi dinspre Vest.

II. La 21 noiembrie (stil vechi, 5 decembrie, stil nou) 1917 îşi tinea prima şedinta Sfatul Tarii de la Chişinau, parlamentul Basarabiei ales democratic (în limitele democratiei europene de atunci). Catre acea data strategia Unirii cu România fusese deja adoptata la Congresul militarilor moldoveni (20-28 octombrie 1917, înainte de revolutia bolşevica), condus de genialul locotenent Gherman Pântea (viitorul primar al Chişinaului şi Odesei), şi ea reprezenta un „Niet!” hotarât al militarilor moldoveni (educati la şcolile militare ruseşti) dat şi tarismului, şi bolşevismului rusesc. Acei oameni ştiau foarte bine ca Rusia nu are nici un fel de gând bun pentru poporul român, mai ales pentru poporul român din Basarabia. Dorinta lor de a se reuni Basarabia cu întreaga natiune româneasca a exprimat-o atunci cel mai bine Constantin Stere, ideologul Marii Uniri. Când Stere a spus (dupa ce a fost şi boier, şi detinut politic în Rusia) „Niciodata cu Rusia!” s-a exprimat toata atitudinea poporului român fata de politica cinica a Rusiei şi în principate, şi în Basarabia. Depinde acum numai de Rusia, prea uriaşa geografic, politic, militar, economic pentru a fi convinsa din exterior, sa-şi schimbe aceasta politica fata de poporul român.
În acelaşi timp deciziile Sfatului Tarii au aratat cât de puternica este influenta spiritualitatii şi ideii reformatoare ruse în Basarabia (care s-a evidentiat mai ales în cunoscuta scrisoare a lui Nicolae Alexandri, prieten al lui Lev Tolstoi, decanul de vârsta al Sfatului Tarii, adresata lui Pan Halipa). Votând la 27 martie 1918 reunirea conditionata în ştiutele anexe la Actul Unirii, ofiterimea, intelectualii, moşierii, taranii, meseriaşii din Basarabia demonstrau ca ştiu şi situatia din Vechiul Regat, unde, vorba reginei Maria, domnea „orientalismul moravurilor, mizeria taranimii şi, mai ales, imaginea creata de îndelungata propaganda… ostila României”, pe care a realizat-o (inclusiv cu algoritmul tiganesc, care a umilit şi umileşte înca pe români) şi Rusia, şi Turcia, şi Imperiul Austro-Ungar. Cerând, de altfel ca şi ofiterimea şi politicienii bucovineni şi ardeleni ceva mai târziu, legiferarea prin Constitutie a votului liber, secret şi universal, apoi reforma agrara (care, transformând pamântul în marfa a facut posibila relansarea industriei, finantelor, medicinii, culturii, cercetarii etc), apoi libertatile autoritatilor locale, apoi libertatile fundamentale ale omului, apoi şcolarizarea în masa etc, etc provinciile reunite cu vechiul regat la 1 decembrie 1918 au impus România sa încerce sa se schimbe, sa se modernizeze, sa devina o mare putere europeana.
Daca nu a fost sa fie aşa, daca Adolf Hitler îi scria lui Carol al II-lea la 17 iulie 1940 ca România nu s-a întarit militar dupa situatia favorabila din 1918, de vina nu mai sunt Basarabia, Bucovina şi Ardealul. Ci coruptia şi mizeria moravurilor (despre care a vorbit cu atâta putere şi basarabeanul Vasile Stroiescu atunci când a deschis şedinta primului parlament al României Mari), care au facut sa dispara în conturi elvetiene cele 20 miliarde de lei aur, votati de Parlament pentru modernizarea Armatei române (Carol al II-lea ar fi realizat acest virament subtil cu ajutorul amantei sale, aventuriera Elena Lupeasca, despre care Iuliu Maniu spunea ca este spioana sovietica). S-a crezut atunci minciuna lui Max Litvinov, comisarul lui Stalin şi al Kominternului, care vocifera pe la Geneva ca „trebuie definit foarte clar agresorul”, fiindca tratatele politice şi pacea (declarata, desigur, prin tratate) sunt mai puternice decât tancurile şi avioanele de lupta. Deci în timp ce agresorii, adica Stalin şi Hitler, se înarmau galopant cu tancuri, maşini blindate şi avioane de lupta, statul român umilea armata româna cu ciorba de fasole, carute trase de cai bolnavi şi arme din primul razboi mondial. Cel care s-a împotrivit cel mai tare acestei politici, cel care a luptat pâna la sacrificiu împotriva perfidei politici a pacii ruseşti şi cominterniste a fost Constantin Stere. Întâmplator (sau nu) el a murit tocmai atunci când începea sa se zdruncine prietenia dintre Litvinov şi Titulescu, şi se întarea cea dintre Stalin şi Hitler. Stere a fost înmormântat la Bucov, lânga Ploieşti, la 28 iunie 1936. De la semnarea tratatului de la Lutk trecusera 225 ani. Pâna la fatalul 28 iunie 1940 mai ramasesera exact 4 ani. Cum sa nu te cutremure aceasta numerologie politica, când ai în fata gândurile lui Mihail Sadoveanu despre tragediile Europei şi ale ortodoxiei de la anii 1444 şi 1453? Cum sa nu te închini în fata celor care la 26 martie 2006 au inaugurat la Bucov o magnifica alee închinata marelui român şi basarabean Constantin Stere? Aceasta alee imensa Rusie chiar nu o poate clinti, oricât ar fi ea de fara margini geografic, politic şi economic.

III. Atâta timp cât Rusia uraşte poporul român, fraza lui Stere „Niciodata cu Rusia!” va fi vie printre români. Iar România va striga într-un glas: „Întotdeauna cu americanii!”. Atâta timp cât neamul românesc este dezbinat în doua Românii nici un fel de pace nu se va instaura în România, la gurile Dunarii şi în toata Europa de Sud-Est. Chiar daca în România, în sfârşit, au venit americanii.

Nici 400.000 de evrei şi nici 500.000 de români!

Posted by Stefan Strajer On March - 26 - 2010

Nici 400.000 de evrei şi nici 500.000 de români!

Autor: Ion Coja

Mi-aduc aminte bine de strania constatare pe care am făcut-o în decembrie 1989, când a fost oficial infirmată informaţia că la Timişoara Ceauşescu ucisese 60.000 de persoane. Asta după ce preţ de vreo săptămână trăiserăm cu convingerea că Ceauşescu îşi merita cu prisosinţă soarta, oricare ar fi fost ea, căci 60.000 de morţi nu-s de colo!… Anume, am văzut persoane care renunţau cu greu la această idee, nu le venea să creadă că morţii aceia nu existau, se obişnuiseră cu ei, în sistemul lor de gândire cei 60.000 de români asasinaţi de Ceauşescu aveau de-acum un loc bine precizat şi se înşurubase perfect în mintea lor ideea masacrului de care, la urma urmelor, ştiam cu toţii că Ceauşescu fusese sau ar fi fost capabil! În mod evident acei bravi concetăţeni ar fi vrut ca lucrurile să rămână aşa, se potriveau mai bine cu …adevărul, cu ce ştiam fiecare despre „monstrul de Nicolae Ceauşescu“. Gândul de a reduce la vreo 60, adică de a micşora de o mie de ori numărul acelor victime, era pentru ei dezamăgitor, frustrant! Eu însumi a trebuit să fac un efort ca să mă dumiresc, adică ca să mă pot bucura că morţii aceia nu erau morţi, chiar dacă în felul acesta vinovăţia „fiarei“ nu mai era aşa de mare! Se pare însă că nu aceasta, a mea, era reacţia firească, reacţia naturală a fiinţei umane. Ci potrivit firii noastre – rămâne de văzut de ce!, este să ne însuşim mai uşor o viziune catastrofică asupra evenimentelor, să-i dăm crezare cu multă uşurinţă şi s-o acredităm mai departe, la rândul nostru, colportând-o cu nesaţ.

La câteva luni de zile, poate un an, am avut ocazia să vorbesc unei săli pline de militari pensionari despre răscoala de la 1907 şi semnificaţia ei, raportată la noile realităţi post-decembriste. Am adus câteva elemente noi, pe care istoriografia proletară le făcuse uitate, cum ar fi ameniţarea din partea Rusiei că, dacă răscoala mai continuă şi nu este înăbuşită de guvernul român, armata ţaristă va interveni şi va face ea ordine în România, pentru ca nu cumva dezordinea de la noi să fie contagioasă şi să se propage peste graniţa de la Răsărit… Raţionament care, le-am atras atenţia, a funcţionat şi în decembrie 1989, în cadrul unei variante „de lucru“ a marilor puteri care, din fericire, nu a mai fost aplicată.

Asistenţa, alcătuită din ofiţeri superiori, a receptat cu interes această informaţie, care schimba oarecum viziunea asupra evenimentelor. Am mai adăugat unele considerente asupra moşierimii româneşti, asupra Partidului Conservator, asupra Brătienilor, pentru a conchide că aveam o clasă politică animată de sentimente patriotice autentice. Le-a plăcut mult acelor respectabili oşteni să afle că legislaţia emanată de la această clasă politică prevedea protecţia proprietăţii funciare faţă de posibilii „investitori străini“ care ar fi vrut să cumpere pământ, să dobândească terenuri agricole în proprietate privată. Constatam cu satisfacţie că toate aceste realităţi, ascunse după 1944 de manualele de istorie, reveneau firesc în circuitul mental al publicului de care aveam parte. Toate au decurs liniştit şi mulţumitor pentru toată lumea până în clipa când am încercat să rectific numărul morţilor, al celor 11.000 de ţărani ucişi de „burghezo-moşierime“, aducându-le informaţia, vestea că morţii de la 1907, bucuraţi-vă oameni buni!, nu au fost 11.000 (unsprezece mii), ci numai vreo trei sute (300)! La rostirea acestei cifre, s-a dus pe apa Sâmbetei toată prietenia şi simpatia dintre sală şi conferenţiar. Au început să se audă şuşoteli, mârâieli indignate, voci care se întrebau în gura mare cine l-a mai adus şi „pe ăsta aici?“, tropăituri şi chiar fluierături… Cu chiu şi vai am putut continua, încercând să intru în dialog cu sala pentru a le explica de ce ar trebui să ne bucurăm dacă se iveşte ipoteza că morţii de la 1907 au fost mult mai puţini! Bine, nu credeţi, dar vă rog să reţineţi ideea şi, cine poate, s-o verifice! Să mai aşteptăm puţin, vor fi republicate nişte cărţi care au stat ani de zile la indexul cenzurii, a lui Radu Rosetti, bunăoară ş.a.m.d.

Dar nu am reuşit! Căci, am constatat cu stupoare, problema nu era că nu le venea să creadă! Ci pur şi simplu nu le convenea! Îi deranja într-un mod nedefinit, dar îi deranja să scoată din „computerul“ de pe umeri numărul 11.000 şi să-l înlocuiască cu 300. Diferenţa era prea mare şi producea iminente reaşezări, adică perturbări, ale ideilor şi ale sistemului de valori cu care operaseră până atunci încă din anii pionieratului comunist, cel cu cravata roşie la gât. Zdruncinam o structură ideatică întemeiată pe numărul 11.000, o întreagă gândire, având ca pârghie, ca axă valorică, ideea că 11.000 de ţărani români au fost victime ale luptei de clasă! Reper inextricabil al ororii lor faţă de lumea apusă odată pentru totdeauna la 23 august 1944. Îşi merita soarta! Argument: în primul rând cei 11.000 de ţărani!… Pe temeiul lor unora li se păruse corect ce se întâmpla în acei ani cu reprezentanţii burghezo-moşierimii adunaţi cu arcanul, care la Canal, care la Bicaz sau la Aiud ori Gherla.

Las pe sociologi şi mai ales pe socio-psihologi să lămurească acest comportament, în sine, raţional vorbind, atât de aberant. L-am întâlnit mai apoi la evreii care m-au privit ca pe un hulitor şi blasfemiator atunci când au început să apară dovezile că la Abator, în ianuarie 1941, nu a fost nimic care să rimeze cât de cât cu ideea de asasinat sau pogrom! Iar eu, bucurându-mă că românii nu au fost capabili de asemenea orori, m-am apucat să răspândesc şi să popularizez, inclusiv printre evrei, demonstraţia făcută de dr. Radu Iftimovici, coleg de laborator al lui Nicolae Cajal, cu privire la inexistenţa vestitelor cadavre de evrei atârnate în şi mai vestitele cârlige de la Abatorul din Bucureşti. Spre mirarea mea, majoritatea evreilor au reacţionat cu indignare! Cum de îndrăzneam eu să le tulbur liniştea şi confortul creieraşilor obişnuiţi din fragedă pruncie cu ideea că pe evreii din România îi paşte oricând primejdia de a li se atârna de gât inscripţia „carne cusher“?!

…Iar mai apoi am pus în discuţie numărul 400.000, al evreilor ucişi de români şi în România, demonstrând că, punându-i deoparte pe cei o sută şi ceva de mii de evrei din Ardealul ocupat de unguri, pentru ceilalţi vreo 270.000 avem motive foarte serioase, temeinice, ca să ne îndoim de realitatea carnagiului. Eu consider că am demonstrat destul de convingător că numărul evreilor morţi în Transnistria din vina românilor este mult mai mic, nu sute de mii, nici zeci de mii şi nici măcar mii de evrei, ci „abia“ câteva sute. Şi m-am bucurat că există dovezile invocate de mine, dovezi preluate de altfel de la autori evrei dintre cei mai serioşi! Drept care am crezut că evreii vor primi cu plăcere şi bucurie vestea că românii, printre care ei trăiesc de atâţia ani, nu sunt totuşi în stare să se dedea la acte de genocid, la crime atât de absurde, de neomeneşti!

Dar de unde?! S-au supărat pe mine mai toţi evreii cu care am avut ocazia să discut! Se supărau şi atât! Nu catadicseau să-mi răspundă cu vreo explicaţie, cu vreun argument! Îmi întorceau spatele sufocaţi de indignare şi atât! Ceea ce negam eu li se părea că era de domeniul evidenţei, o axiomă ce nu mai necesita vreo demonstraţie! Ba unul dintre ei, mai ovrei decât toţi, mi-a declarat că holocaustul din Transnistria este la fel de adevărat ca şi formula cercului! Că ţinea de bunul simţ să nu contrazici această teză şi devenea jignitor pentru tot neamul evreiesc să le dai vestea cea bună că românii nu s-au purtat totuşi atât de bestial! Pentru cine veste bună? Pentru evrei? În niciun caz!

Mi-am dat seama că basna cu Transnistria, repetată la infinit, devenise în România o componentă a spiritualităţii ebraice, un reper sufletesc la care se raportaseră compatrioţii noştri evrei zeci de ani şi devenea de-a dreptul un gest de violenţă psihică să le pretinzi renunţarea la „ideea transnistreană“, veritabilă marotă definitorie a evreităţii carpato-danubiene.

Când s-a comemorat prima oară în România ziua holocaustului, în ziarul „România Liberă“ a apărut un scurt articol semnat de fostul deţinut politic Boldur Lăţescu, articol croit pe ideea că se exagerează cu numărul evreilor „holocaustizaţi“, că acest număr este mult mai mic şi nu justifică proclamarea unui genocid la care românii i-ar fi supus pe evrei. După care autorul făcea o comparaţie neaşteptată cu situaţia deţinuţilor politici din România, spunând că aceştia au avut parte de un regim de detenţie mult mai dur decât cel îndurat de evrei în vremea lui Antonescu, că de acest regim  au avut parte mult mai mulţi români, aproape un milion, că acest regim comunist de exterminare a durat şi el mult mai mult, practic 20 de ani, şi cu toate acestea numărul victimelor, al românilor morţi în anchetele securităţii sau în anii de detenţie nu este mai mare de… de…

Şi dădea Boldur Lăţescu un număr de victime şocant de mic pentru mine. Nu vreau să-l repet, poate că numărul acela nu este corect şi nu aş vrea să particip la răspândirea unui neadevăr. Dar am încercat după aceea să verific cifra înaintată de „România liberă“ şi pot spune că mai degrabă ea s-a confirmat: neverosimil de mică. Dar, stupoare: discutând cu câţiva foşti deţinuţi politici această chestiune, bunăoară cu regretatul Aurel Şeitan, am constatat aceeaşi atitudine ca şi la evreii noştri: nu puteau accepta o rectificare severă a numărului celor 500.000 (cincisute de mii) de români ucişi de comunişti! Li se părea din partea mea o blasfemie să dau curs acelei informaţii.

Nota bene: Corect, după mine, este să nu reducem represaliile bolşevice la numărul morţilor, ci să facem în primul rând inventarul vieţilor distruse şi irosite. Al anilor de tinereţe pierduţi sau chiar batjocoriţi. După 10 sau 15 ori 20 de ani, în unele cazuri chiar 24 de ani!, supravieţuitorii nu se poate spune că au mai avut parte de ceea ce se numeşte viaţă, darul cel mai de preţ al dumnezeirii! Evident, nu se compară 10 sau 15 ani la Aiud cu cei doi ani de deportare – mai corect spus strămutare, în Transnistria, când evreul bănuit sau dovedit a avea simpatii pro-sovietice era pus să locuiască împreună cu toată familia într-o locuinţă părăsită sau pe care o împărţea cu familia vreunui localnic! Nici urmă de lanţuri sau de regim carceral în Transnistria! Familia de evrei avea dreptul şi posibilitatea să primească vizite din ţară, să găzduiască cu săptămânile rudele şi prietenii rămaşi „în libertate“ şi veniţi să vadă – unii din pură curiozitate, cum se trăieşte în sinistra Transnistrie. Nu exagerăm prea mult dacă spunem că în anii aceia s-a făcut şi turism în Transnistria, al rudelor celor deportaţi, rude pe care nimeni nu le împiedica să ia trenul sau maşina şi să treacă Nistrul, încărcaţi de cadouri pentru persoanele deportate. De precizat că printre cei deportaţi se aflau şi români get-beget, dar mai comunişti, săracii. Căci criteriul deportării nu a fost evreitatea, ci statutul de persoană suspectă a avea simpatii comuniste, suspectă de a fi săvârşit acte de trădare faţă de statul român!

Oricum, pe cei duşi de Antonescu în Transnistria nimeni nu-i păzea să nu părăsească locuinţa sau localitatea, din care mulţi evrei chiar au şi fugit întorcându-se la Bucureşti, iar alţii trecând linia frontului la ruşi, cazul tatălui lui Norman Manea, marele scriitor. Repet: nimeni nu i-a păzit pe evrei în Transnistria ca să nu „evadeze“. Dacă a existat o pază, aceea s-a ocupat de protecţia evreilor, pe care localnicii ucrainieni îi cam vânau, considerându-i în genere pe evrei, pe toţi evreii, vinovaţi de suferinţele lor din anii ’30, ani groaznici de înfometare a ţăranilor ucrainieni, decimaţi literalmente de foametea provocată cu bunăştiinţă de guvernarea bolşevică, majoritar evreiască, cum bine se ştie!…
În concluzie: cele două cifre, 400.000 de evrei ucişi de  românii lui Antonescu şi, respectiv, 500.000 de români ucişi de „regimul iudeo-bolşevic“ de la Bucureşti în perioada 1944-1964, sunt false. Sunt, din fericire, false! Avem toate datele pentru a le corecta şi a le apropia de adevăr. Institutul pentru Cercetarea Totalitarismului, condus de dl profesor Radu Ciuceanu, a publicat o serie de lucrări din care se poate deja deduce numărul aproximativ corect al victimelor regimului comunist care şi-au dat viaţa dincolo de zidurile temniţei. (Vezi şi precizarea de mai sus, pentru a înţelege corect ideea de „victimă“ şi de „suferinţă“. Nu se reduce totul la pierderea fizică a vieţii!)

Datoria de a stabili cifra corectă revine numai şi numai deţinuţilor politici. Mutatis mutandis, am putea spune că evreilor le revine obligaţia de onoare de a stabili ei cifra cât de cât corectă a victimelor regimului Mareşalului Ion Antonescu, victime, în fond, ale românilor. Oricum, între oameni cât de cât serioşi nu se mai poate vorbi nici de sute de mii şi nici de zeci de mii de victime, de morţi. Dacă ne ajută bunul Dumnezeu s-ar putea ca cifrele să mai scadă chiar, sub ordinul miilor! Ceea ce pe oamenii normali, evrei sau români, ar fi să-i bucure şi să-i încurajeze, să le dea speranţa şi confirmarea că fiinţa umană nu s-a ticăloşit de tot!

Scrisoare deschisa adresata Presedintelui României
Domnule Presedinte al României,
Traian Basescu

La inceputul anului 2008 scriitorul si fostul detinut politic pentru 13 ani si jumatate, domnul Aurel Sergiu Marinescu a adresat in scris Domniei Voastre, dorinta fostilor detinuti politici ca Fortul 13 Jilava sa devina un Muzeu al Comunismului – al terorii rosii. Scrisoarea a fost insotita de publicatia „Curentul International” din SUA, in care a aparut textului dumnealui din data de 3 ianuarie 2008.
Apreciem ca scrisoarea adresata Domniei Voastre, insotita de publicatia respectiva, a fost directionata la Ministerul Culturii si Cultelor.
Cu adresa nr.191 din 26 iunie 2008, Ministerul Culturii si Cultelor raspunde favorabil ideii si propunerii facute de domnul Aurel Sergiu Marinescu a transformarii Fortului 13 Jilava intr-un Muzeu al Comunismului.
La numai doua luni de la primirea raspunsului Ministerului Culturii si Cultelor, adica in luna august 2008, scriitorul Aurel Sergiu Marinescu a decedat, dar nu inainte de a ma ruga sa transmit acest mesaj.
Initiativa infiintarii unui Muzeu National la Jilava s-a nascut inca din anul 1990 si apartine domnului Banu Radulescu, fondatorul si presedintele publicatiei „Memoria” – revista gândirii arestate – fost detinut politic si care in colaborare cu doamna arhitect Ligia Popp, a intocmit si planul proiectului.
In anul 1999 domnul Banu Radulescu a decedat, iar documentatia proiectului a fost preluata de actuala presedinta a publicatiei „Memoria”, doamna Micaela Ghitescu, fosta detinuta politic, care impreuna cu doamna arhitect Ligia Popp a depus-o la Institutul de Investigare a Crimelor Comuniste.
Jilava este inchisoarea prin care au trecut absolut toti detinutii politici, unii pentru câteva saptamâni in vederea transportului lor la inchisorile din tara, iar altii pentru a muri acolo.
Martirii inchisorilor, luptatorii pastratori ai istoriei adevarate, dispar biologic, iar Fortul 13 Jilava care asteapta de peste 20 de ani sa fie declarat „Monument Istoric” se deterioreaza din neglijenta voita sau necunoastere.
Asumându-ne istoria, Fortul 13 Jilava trebuie sa existe peste veacuri, el nu trebuie sa fie afectat de interese politice caci pe lânga valoarea lui memorialistica el este un simbol al suferintelor nedrepte ale unui neam incatusat.
Construit cu un secol inainte, cu scop de aparare a tarii, a fost transformat intr-un malaxor al nimicirii neamului românesc.
Având exemplul lui Take Ionescu, liderul partidului conservator-democrat, care in anul 1889, in Parlamentul României afirma: „Noi facem fortificatiuni nu pentru ofensiva, fie contra Rusiei sau Austriei, noi facem fortificatiuni pentru apararea solului si a demnitatii noastre”, cei peste un milion de fosti detinuti politici care au trecut prin Jilava afirma: „dorinta infiintarii acestui muzeu al comunismului nu este ca o razbunare impotriva tortionarilor, ci ca o denuntare a terorii comuniste, ca aceasta sa se cunoasca si sa nu se mai permita sa se repete asemenea atrocitati”.
Si iata ce spune domnul Vladimir Tismaneanu, politolog, la capitolul aprecieri in cartea scriitorului Aurel Sergiu Marinescu – Prizonier in propria tara, vol.III, pag.345-346:
„Stimate domnule Aurel Marinescu, tin sa va multumesc pentru cartea trimisa, pe care am citit-o pe nerasuflate. Trilogia memorialistica pe care o propuneti va juca un rol insemnat in actiunea de restituire a memoriei, mai cu seama in conditiile in care observam tendinte de minimalizare ori chiar de a nega faptele abominabile pe care tot atât de minutios le analizati dumneavoastra. Opera dumneavoastra nu este doar una de ordin autobiografic, ci contribuie la asanarea morala a lumii românesti in aceste complicate clipe de nastere a democratiei. Cu cele mai bune gânduri, Vladimir Tismaneanu”.
Domnule Presedinte,
Infiintarea „Muzeului Jilava” va reprezenta o reconciliere intre victime si calaii slujitori ai terorii rosii comuniste. Suntem incredintati ca dorinta celor carora li s-a distrus tineretea, idealurile, sperantele, sanatatea, familia si viata, va gasi ecou in inima Domniei Voastre si implinirea ei.
Va rugam sa primiti incredintarea sentimentelor noastre de respectuoasa consideratie.
Sotia scriitorului Aurel Sergiu Marinescu,
Manon Marinescu

Foto. Aurel Sergiu Marinescu isi revede sotia – Manon si fiul – Sorin, dupa ce regimul comunist le-a acceptat plecarea in SUA, in 1976.

Prin librăriile americane. Amintirile lui Miriam Korber din Transnistria (3)

 

Autor: Ioan Ispas

 

Miriam Korber s-a născut în anul 1923 în Câmpulung Moldovenesc. Pe perioada deportării în Transnistria, ea a ţinut un jurnal, în limba română, care a fost inclus, în lucrarea SALVAGED PAGES. Young Writer’s Diaries of the Holocaust – amintiri colectate şi editate de Alexandra Zapruder, editura Yale University Press, 2002.

      Jurnalul lui Miriam K. începe cu descrierea atmosferei din preziua deportării, când au început să circule zvonurile despre o plecare iminentă şi părinţii ei işi vând o grămadă de lucruri ca să facă rost de bani.

Duminică, 12 oct. 1941, dimineaţa la ora şase au trebuit să-şi părăsesască locuinţa şi să se îmbarce în căruţe, care la ora unsprezece au început să se deplaseze către gară. Pe drumul spre gară se intindea un lung şir de căruţe pline cu geamantane, pachete, copii şi bătrâni. În gară îi aştepta un tren cu vagoane care deobicei erau folosite pentru transportul cailor, dar fusesera curăţite de fân. Într-un vagon au fost imbarcaţi treizeci şi opt de persoane, din care patru de peste optzeci de ani şi un copil paralizat. In gară a fost distribuită pâine şi au aflat că vor merge până la Atachi, în Basarabia. Trenul a plecat la ora opt seara.

Luni au mâncat în tren old meat, au băut apă stătută, dar tinerii incă mai puteau să râdă şi să discute.

Marţi dimineaţa au sosit la Atachi. Au coborât din tren şi “mergeţi mai departe, evrei pribegi “, cu caruţa au ajuns în oraşul suprapopulat cu deportaţi. Au fost cazaţi într-o cameră în care în total erau treizeci de persoane. În cursul primei nopţi petrecute în Atachi am văzut ce inseamnă adevarata mizerie umană, noteaza Miriam Korber în jurnalul ei (pag.250). La cinci dimineaţa părăsesc această cameră şi după amiază se mută într-o altă casă, la doamna Hausvater. Ziua şi-au petrecut-o preparând mancare. Pentru o galeată de apă potabilă au plătit douazeci de lei, iar pentru o găină un inel cu o piatra preţioasă. Au avut noroc că vremea era bună. Au trecut cu bine prin o inspectie şi duminică, cu o căruţă s-au deplasat la punctul de trecere peste Nistru, pe care îl trec cu o ambarcaţiune şi ajung în Moghilev. Sunt nevoiţi să-şi care singuri bagajele până la o casă, unde au fost repartizate treizeci de persoane. Pe bunici i-au plasat la un azil de bătrâni din oraş. Viaţa era grea în Moghilev, aşa că se hotăresc să plece. Un prieten, Bondi, aranjează cu nişte soldaţi germani, contra bani, să-i transporte cu camionul până la Djurin, unde ajung sâmbătă, 8 nov.1941. Găsesc o cameră cu chirie, 50 de ruble pe lună, la o evreică, Kufşinier, care avea doi copii mici iar soţul militar în Armata Roşie. În decembrie apare o problemă suplimentară gerul şi vântul din stepa ucrainiană. În cameră era frig şi era un calvar să te scoli din patul cald în camera rece. Lemnele de foc erau scumpe, pentru 1400 de pounds au plătit 500 de ruble, adică aproximativ 2000 de lei.

În ianuarie bunicii ei rămaşi în azilul din Moghilev au murit, unul dupa altul la un interval de trei săptămâni, aveau peste optzeci de ani şi numai una din fetele lor au fost cu ei până în ultimul moment, mătuşa ei Roza.

Cu prilejul unei inspecţii, din aprilie 1942, a doctorului Leopold Tanner, pe care îl cunoşteau din Câmpulung şi fusese numit recent doctor al districtului Şargorod află noutăţi despre cunoştinţele din oraş. În mai 1942, tatăl lui Miriam K. se îmbolnăveşte de tifos, dar scapă cu viaţă. Din ţară nu au primit nici o veste până in iunie 1942, cand s-au întâlnit cu dr.Talik, din Botoşani, care era concentrat în Transnistria , la spitalul militar din Tulcin, aflat la 20 de mile de Djurin. “Evreu fiind, el  era tratat relativ bine“, notează  Miriam K. la pag.265, continuând cu ştirile aflate: ”Lucrurile merg relativ bine în România. Pentru evrei este greu; ei sunt supuşi la restricţii umilitoare, dar cel puţin sunt la casa lor. Ceilalţi bunici ai mei sunt bine. …În Bucureşti se fac eforturi mari pentru rezolvarea problemei repatrierii evreilor din Transnistria”  În sfârşit în iulie 1942 primesc primele scrisori din ţară, trei într-o zi: una de la bunicii din Botoşani, una de la un văr din Bucureşti şi una de la matuşa Roza din Moghilev. Au fost foarte bucuroşi pentru că asta insemna că nu au fost uitaţi de rude. A doua zi au primit si primii bani din tara, optzeci si trei de marci, efectiv saptezeci si opt, pentru ca  cinci au fost luate de comunitate.

In 10 octombrie 1943, sunt chemaţi capii de familie, bărbaţi sau femei, să semneze pe o listă, în faţa sefului jandarmeriei din localitate, că nu vor părăsi localitatea, iar dacă o vor face sunt pasibili cu pedeapsa capitală. Dr.Rosentrauch, şeful coloniei, i-a convins pe capii de familie să se adune pentru semnarea listei, dându-şi cuvântul de onoare că nu se va intampla nimic. Însă după ce s-au adunat, jandarmii i-au împins pe femei şi copii la o parte, iar pe bărbaţi i-au luat şi i-au trimis într-un lagăr de muncă, lângă Odesa. În această capcană a căzut şi tatăl lui Miriam, deşi nimeni nu venise după el, ei locuind destul de departe de centru. Mama sa, însă, bazându-se pe asigurările date de şeful comunităţii, l-a trimis în centru, fiind silit şi el să plece cu grupul respectiv. Multi au scăpat prin viclenie, alţii cu bani , protecţie sau curaj.

Peste doua zile a văzut un grup format din capi de familie arestaţi pentru că la o inspecţie a doctorului n-a fost  gasită locuinţa curată; şi ei erau duşi intr-un lagar de muncă in Oceacov.

*

Am redat evenimentele mai importante din jurnalul lui Miriam Korber. El este mult mai detaliat şi marcat de subiectul frigului la care se revine mereu: gheaţa de pe pereţi, timpul petrecut în pat în încercarea de a se încălzi (se scula târziu şi se culca devreme), problema aprovizionării cu lemne de foc şi cu alimente, problema menţinerii sănătaţii. O nedreptate suplimentară resimţită a fost exploatarea de către localnicii ucrainieni care cereau preţuri mari pentru alimente şi medicamente. De asemenea chiar dacă aveau alimente azi era incertitudine că mâine nu vor mai putea procura. Jurnalul lui Miriam K. reflectă de asemenea nervozitatea permanentă a tatălui şi degradarea ritualurilor de înmormântare. Deşi nu dă nici o explicaţie faptului că doi dintre bunici au rămas la Botoşani sau un văr la Bucureşti, la pag.260 noteaza în jurnal: “Tot timpul se discuta ca vom fi iertaţi (pentru ce ofensă noi nu ştim; pentru simplu motiv că suntem evrei), toate se termină insă în fum şi regrete. Eu nu mă gândeam la România, sau mai târziu la Câmpulung, ca la patria mea. Aceasta pentru că noi am fost întotdeauna opresaţi şi împinşi la o parte de români. Dar astăzi, când noi suntem atât de departe, când sute de kilometri ne despart de micul nostru Campulung eu simt cât îmi lipseşte şi cât de apropiată eram de patria mea. Heimat, cât de mult spune acest cuvânt? Munţii noştrii (cei ai Bucovinei, n.r.), dragii noştri munţi, unde sunteţi acum? De ce îmi apăreţi mereu în vis? Brazii, pădurile întunecate, case curate, oameni draguţi, îmi e dor de voi! “

Jurnalul lui Miriam Korber se termină în octombrie 1943, în ziua în care tatăl său a fost trimis în lagărul de muncă de langă Odessa. După un an şi jumătate şi-a reîntâlnit tatăl în Botoşani. Mama şi sora ei de asemenea au supravieţuit deportării. Au supravieţuit războiului şi bunicii din partea mamei. Dintre rudele mai indepărtate, fratele viitorului ei soţ şi un văr au fost ucişi de sovietici în perioada ocupării Bucovinei de Nord, 1940 –1941, ca fiind zionişti. O mătuşă, unchiul şi cei trei copii ai lor din Transilvania de Nord au fost deportaţi de unguri si germani la Auschwitz , unde au fost ucişi. O altă mătuşă, fiica ei şi o nepoată au murit într-o carieră de piatră aflată pe malul Bugului, în zona aflată sub administraţia românească.

După război Miriam Korber şi-a realizat visul din adolescenţă devenind doctor. A ezitat mult timp să-şi publice jurnalul nedorind să-şi mai amintească prin ce a trecut în timpul deportării. În 1990 se hotăreşte să-l publice în română şi germană, păstrând în continuare originalul în familie.

  Newark, USA, septembrie 2009 (trimis spre publicare martie 2010)

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (VII)

Posted by Stefan Strajer On March - 15 - 2010

 Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (VII)

 Autor: Nicolae Balint

După Al Doilea Război Mondial, intrată şi ea în sfera de dominaţie comunistă, Ungaria s-a văzut confruntată cu o nouă realitate ce impunea o nouă politică şi în domeniul informaţiilor. Sub directa îndrumare a NKVD, nou createle organe de informaţii maghiare şi-au moderat pentru un timp acţiunile de spionaj împotriva României. Însă nu s-a renunţat definitiv la acestea. Acţiunile ce au fost desfăşurate ulterior acestui moment, au fost însă mult mai atent concepute, desfăşurate şi disimulate, mai ales că, tot ceea ce se întâmpla în această sferă a informaţiilor era foarte atent monitorizat de consilierii sovietici prezenţi în Ungaria până în deceniul şapte al secolului XX. De altfel, în foarte multe situaţii, NKVD a cunoscut aceste acţiuni, însă nu a intervenit pentru că era direct interesat de menţinerea unei situaţii de „conflict îngheţat” între România şi Ungaria. Binenţeles, că în propriul beneficiu, fapt mai mult decât evident în timpul regimului Mihail Gorbaciov.        

 

Patru variante pentru Transilvania

Tratatul ce urma să se încheie în cadrul Conferinţei de la Paris (1946), avea în vedere principiile cuprinse în documentele încheiate cu România în septembrie 1944, respectiv cu Ungaria în ianuarie 1945. Invocând diverse pretexte, partea maghiară a încercat să deplaseze cât mai spre est graniţa comună cu România. Győngyősi Janos, ministrul maghiar de Externe, avea dealtfel pregătite patru variante pentru Conferinţa de la Paris. O primă variantă avea în vedere crearea unei Transilvanii independente. O alta, propunea legarea la Ungaria, printr-un coridor, a zonei secuieşti din interiorul arcului carpatic. O a treia variantă, a fost cea de anexare la Ungaria a unui teritoriu din vestul României – circa 22.055 km2 – ce cuprindea mai multe judeţe din această parte a statului român (pentru recuperarea a circa 500.000 de etnici maghiari, urmau practic să intre sub dominaţie maghiară peste 900.000 de etnici români). În fine, cea de-a patra variantă propunea organizarea unui refendum privind viitorul Transilvaniei. Niciuna din aceste variante, nu a fost luată în consideraţie pentru simplul motiv că nu ţinea seama de realităţile etnice şi istorice din Transilvania. În plus, Ungaria nu era în situaţia de a pune condiţii, având în vedere atât atitudinea ei din timpul războiului, cât şi politica promovată faţă de evrei.

Spionaj, diversiune şi propagandă antiromânească

Deşi se aflau într-o situaţie cât se poate de ingrată după război – lipsuri materiale, nesiguranţa locului de muncă pentru propriile cadre, viitor politic incert – organele de informaţii şi siguranţă româneşti au reuşit să depisteze şi să probeze mai multe acţiuni ale spionajului maghiar care erau îndreptate împotriva României. Numai în perioada 1945 – 1948, au fost depistate 17 organizaţii subversive care acţionau pe teritoriul statului român şi care, sub o formă sau alta, erau legate de Budapesta. Printre cele mai active s-au dovedit a fi „Mişcarea de Rezistenţă”, „Hungarista”, „Asociaţia anticomunistă de tineret”, „Brigada Fulger”, etc. Atitudinea suspect de tolerantă a nou createlor organe de informaţii comuniste maghiare, s-a observat şi în cazul generalului Dalnoki Veress, fost comandant horthyst al Corpului de Armată maghiar dislocat la Cluj după Diktatul de la Viena din august 1940. Acesta a creat un centru subversiv  la Budapesta ce întreţinea legături permanente cu elemente revizioniste din Transilvania, susţinând material operaţiunile acestora. Acţiunile lui Dalnoki Veress vizau atât obţinerea de informaţii despre situaţia minoritarilor maghiari, cât şi răspândirea clandestină de material de propagandă cu caracter revizionist, având drept scop slăbirea încrederii în capacitatea de organizare şi administrare a autorităţilor româneşti reinstalate în teritoriul cedat. Totodată, la sugestia discretă a Budapestei, o serie de elemente ultranaţionaliste din Transilvania au primit indicaţia de a intra în MADOSZ, militând astfel legal, dar sub faldurile unei noi ideologii care le permitea însă, disimulat, să promoveze vechile teze iredentiste. În acelaşi timp, contele Teleki Adam a pus bazele „Partidului Popular Maghiar”.      

                                                   (va urma)

NICOLAE  BALINT

 

CASETA

Tabel cu persoane din judeţul Mureş, semnalate după 1.04.1947 ca făcând parte din

                    agentura Serviciului Maghiar de Informaţii din România

Nr.

crt.

               Numele şi prenumele                  Localitatea
1. Beldy          (?) Târnăveni
2. Csiki Francisk Tg. Mureş
3. Csiki Pista Tg. Mureş
4. Haller Ştefan (soţia şi fiica sa) Târnăveni
5. Hubert Ernő Târnăveni
6. Kovacs        (?) Tg. Mureş
7. Kovacs Albert Tg. Mureş
8. Pataki         (?) Tg. Mureş
9. Petery         (?) Târnăveni
10. Szikozai Sandor Tg. Mureş
11. Sas    Ioan Tg. Mureş
12. Wolfgang  Mihaly Tg. Mureş
13. Wolforth Mihail Tg. Mureş

Dr. EPIFANIE E. COZĂRESCU s-a stins din viata

Posted by Stefan Strajer On March - 15 - 2010

Dr. EPIFANIE E. COZĂRESCU s-a stins din viata

Cernăuți 24 ianuarie 1904 – Roman 4 martie 2010

 

Autor: Ion Coja

S-a stins din viața exemplară pe care a dus-o dr EPIFANIE  E.  COZĂRESCU. Născut la Cernăuți la 24 ianuarie 1914, EPIFANIE E. COZĂRESCU lasă în urma sa numai faceri de bine, pentru toți cei care l-au cunoscut ca medic și ca om. Cu ceva ani în urmă am primit de la dînsul o carte deosebit de interesantă, intitulată Paramedicalia, deosebit de importantă pentru istoria medicinii românești, dar și pentru cunoașterea și înțelegerea unor evenimente la care medicul  EPIFANIE E. COZĂRESCU a luat parte nemijlocit, ca persoană implicată sau numai ca martor. Martor de o onestitate aflată deasupra oricărei îndoieli. În plus, inteligența, cultura și sagacitatea sa, dau mărturiilor sale valoare de document incontestabil. M-am bucurat când am găsit în Paramedicalia mai multe pagini dedicate rememorării tragicului pogrom de la Iași, din iunie 1941, când au murit asasinați 9000 de evrei.

I-am scris autorului și l-am rugat să revină asupra subiectului cu precizări mai explicite. Mi-a trimis astfel două texte pe care le public acum din nou, ca semn de recunoștință personală și publică pentru o viață dedicată adevărului, vieții și demnității umane. Dumnezeu să-l odihnească pe cel căruia i s-a potrivit atât de bine numele sub care s-a încreștinat:  EPIFANIE… Sit tibi terra levis, EPIFANIE COZĂRESCU!

*

Adevărul despre Pogromul de la Iași, iunie 1941

așa cum l-a cunoscut dr. Epifanie E. Cozărescu

Prima mărturie:

Mult Stimate Domnule profesor Ion Coja,

          Încântat şi onorat de faptul că aţi binevoit a citi volumul meu de proză scurtă intitulat „Paramedicalia” – ceea ce vrea să însemne  „însemnări  din timpul vieţii mele ca medic”. Cu alte cuvinte, sunt evocate momente  din viaţa mea de medic,  „trăite  şi nu „născocite”…

            Printre acestea şi problemele evreilor din Moldova – unde am convieţuit şi eu cu dânşii. Deci nu pe temă principală, ci colaterală, întrucât eu aveam alte preocupări. Totuşi voi încerca să lămuresc  niţel şi problema lor. O fac oarecum obligat  întrucât  oprobiul ce ni se aruncă în sarcină, în realitate este străin de ceea ce s-ar putea numi „holocaust”, cumva  amărându-ne sufletul, fiind depărtat de adevăr.

            Dacă la noi în Moldova evreii au suferit în vremea aceea anumite vexaţiuni, în majoritatea lor acestea nu au fost provocate de noi, de populaţia românescă, ci de trupele  SS (fasciste) germane, aflate atunci pe teritoriul nostru! Este purul adevăr pe care îl susţin cu convingere.

             Pe atunci, în toamna anului 1940, aşa cum am arătat în unele capitole din Paramedicalia mea,  eu nefiind  aderent atunci  la ideile pro sau anti-fasciste din ţara noastră, (Totul Pentru Ţară, Legiunea Arhanghelului Mihail, LANC, cuziştii), n-am participat la realizarea idealurilor lor. După cum se observă din capitolele mele din carte: “Dureroasa părăsire a Cernăuţilor – 1940” – pg. 3 -8, “Munca şi viaţa în spitalul „Caritatea” (prolog la holocaustul nazist şi al trenului morţii) – pg. 17 – 24, „ Viorica Agarici – mit şi adevăr  în problema „Trenului morţii”  pg. 25 – 29,  „Tristele peripeţii ale retragerii noastre din Moldova – 1944”  – pg. 30-38, atât am văzut  şi  sintetizat şi nimic altceva, oricum din cele relatate cu curaj şi responsabilitate, reies gravele probleme şi excese sângeroase petrecute la Iaşi în iunie 1941 la începutul războiului. Dar acestea nu au fost generate de autorităţile noastre, ci de trupele SS germane. Despre cei 9000 de evrei omorâţi  atunci la Iaşi, despre semnalizările cu becuri roşii din podul caselor, pentru a dirija  bombardamentele  aviaţiei sovietice asupra Iaşului, după cum au fost localizate şi elucidate de localnicii români, am scris cât amputut eu de clar clar în capitolul respectiv.

            Iar când autorităţile noastre au fost obligate de comandamentul german  al Iaşului, din cei 500 de arestaţi de ei şi aduşi la poliţie pentru ca autorităţile române să trieze şi să descopere posibilii făptaşi  în legătură cu dirijarea bombardamentelor sovietice,  au fost aleşi 100 de elemente cunoscute ca a fi  „comunişti notorii”. Aceştia au fost ridicaţi dintre cei 500 şi  trimişi la închisoarea militară românească de la Copou din Iaşi, unde au fost ţinuţi până la terminarea războiului, când au fost eliberaţi! Ce s-a întâmplat cu cei 400 de evrei rămaşi? Au fost eliberaţi a doua zi dimineaţă, plecând pe la casele lor. Așa s-au petrecut lucrurile la Iași, câtă vreme românii au avut controlul asupra desfășurării evenimentelor.

             Atunci germanii făcând „Einen kurzen protzes”, au adunat alte sute de localnici evrei, i-au adus în curtea Chesturii de Poliţie, i-au cercetat şi mitraliat pe toţi. A doua zi, trecând eu pe acolo cu o maşină a spitalului nostru, am observat şuvoiul gros de sânge scurs pe sub poarta poliţiei pe caldarâm. Alţii au fost arestaţi şi împuşcaţi chiar în casele lor, de unde, în următoarea dimineaţă erau ridicaţi de căruţele primăriei  şi transportaţi la cimitirul israelit. În completare, a se vedea cele scrise în  volumul Paramedicalia.

              Referitor la populaţia de etnie evreiească din Basarabia, după revenirea românilor în 1941 şi începerea războiului,  persoanele  care şi-au bătut joc de autorităţile şi armata română[1] care fuseseră obligate în 1940, conform odiosului Pact Ribbentrop-Molotov, să părăsească Basarabia şi Bucovina de Nord,   au fost deportaţi în Transnistria. Nu au fost închişi în lagăre, ci încartiruiţi în casele din zonă.

Când  s-a întors frontul româno – german în 1944 şi trupele germane începuseră a lichida elemente evreieşti întâlnite în retragere,  autorităţile române le-au permis evreilor din Basarabia şi Bucovina de Nord să se întorcă imediat la casele lor  pentru a-i proteja de  primejdia de a fi lichidaţi de trupele germane.

            În Roman, din 12.000 de evrei în 1941, au fost deportaţi în Transnistria numai 2  evrei, activişti comunişti,  cărora li s-a permis să se întoarcă acasă în 1944. Iar  dintre evreii din Ardealul de  Nord şi Maramureşul românesc, dintre cei care au scăpat de deportarea  hortistă fugind în teritoriul românesc, peste  noua frontieră a României, nu au suferit în nici nu fel de ostracizări din partea autorităţilor, ci au emigrat  în Israel ( făcând parte din lotul de 400000  de evrei  români emigraţi legal în Israel  – între anii 1942 – 1943).

            Mai trebuie menţionat faptul că în perioada  când ţara era condusă de Mareşalul Ion Antonescu, nemţii au trimis un tren cu 15 vagoane  pentru a ridica evrei din Bucureşti spre a fi lichidaţi la Auschvitz. Acest tren s-a întors gol în Germania, nici măcar un singur evreu din România nu a fost trimis în lagărele germane. Şi atunci unde este holocaustul românesc ?!

18 noiembrie 2008

Dr. Epifanie Cozărescu, fost medic, veteran de război, rănit şi evadat din prizonierat sovietic, fost  expropiat şi deportat cu domiciliu forţat de la Săveni – Botoşani la Roman        în perioada 1949 – 1951.

*

A doua mărturie:

(Completare la cronica filmului „Calatoria lui Gruber”)

Dau publicității mărturia domnului dr Epifanie Cozărescu, pe care o raportez la filmul dlui Radu Gabrea despre „pogromul de la Iași”, film făcut după mărturia mincinoasă a lui Curzio Malaparte, la care s-au adăugat minciunile filmului, film din care rezultă că nemții nu ar fi avut nicio legătură cu pogromul, că soldații români, nesimțitori la tragedia semenilor lor, ar fi păzit vagoanele cu evreii muribunzi, refuzând să le dea o cană de apă, o gură de aer!

MULT STIMATE DOMNULE PROFESOR ION COJA,

 În primul rând va urăm sănătate deplină şi succes în preţioasa Dumneavoastră operă de istorie ce o scoateţi la lumină.

In ce priveşte Mărturiile mele aduse pro şi contra acuzaţiilor de antisemitism şi holocaust românesc revin asupra celor declarate:

Alianţa făcută de generalul, ulterior, Mareşal Ion Antonescu cu Germania s-a referit numai la recuperarea teritoriilor rupte din trupul ţării, prin odiosul Pact Ribbentrop – Molotov, în anii 1939/40, în nici un caz pentru a sprijini şi a transmite din Germania în România holocaustul antievreiesc de atunci.

După recuperarea teritoriilor pierdute şi apărarea lor prin alianţă strict militară cu armata germană, li s-a aprobat trupelor române care pătrunseseră în Basarabia şi nordul Bucovinei, să să deporteze în Transnistria numai locuitorii evrei, care îşi bătuseră joc de armata română aflată în retragere în anul precedent după pactul Ribbetrop – Molotov; nici un fel de altă răzbunare!

În ceea ce priveşte uciderile de evrei comise în 1941 la Iaşi, unde lucram eu atunci într-un spital militarizat, deci am fost martor auditiv şi ocular, în total s-au înregistrat 9000 de decese, din cei 45 000 de cetăţeni evrei ai Iaşului din acea vreme, toate produse de trupele SS germane, care susţineau că se luptă cu populaţia evreiască filosovietică, care au ajutat aviaţia sovietică să repereze punctele de atac din Iaşi în timpul nopţilor, când oraşul era în camuflaj.

 După cum am arătat în capitolul din cartea mea Paramedicalia, câteva mii de evrei au fost îmbarcate în două trenuri spre a fi transportaţi în alte centre din ţară, mai puţin periclitate. Trenul nr. 1 şi-a debarcat toţi deţinuţii în cel mai apropiat oraş de Iaşi, la Podul Iloaie. Trenul nr. 2 care trebuia să transporte evrei în lagărul de concentrare de la Călăraşi – Ialomiţa, având a parcurge o distanţă mare într-o perioadă îndelungată, când linia ferată era supra aglomerată cu trenuri militare, care grăbeau spre front, fiind obligat să staţioneze prin gările aflate pe parcurs în special la Podul Iluaie şi Târgu Frumos şi alte gări mai mici pe parcurs, mulţi deţinuţi evrei înghesuiţi în vagoanele oblonite au murit acolo asfixiaţi, fiind debarcaţi prin gările întâlnite, ultima din acestea fiind Romanul. Până la Roman au murit cca. 413 evrei şi la Călăraşi au ajuns nevătămaţi 776 de deţinuţi, toţi eliberaţi, după cum se ştie în 1944. Ultima asfixiere a lor s-a produs pe cale înainte de a ajunge la Roman. Aici ,aşa cum am arătat în articolul meu intitulat „Trenul morţii la Roman” ( a se vedea Paramedicalia, pg 25 – 29), supliciul evreilor înghesuiţi în vagoane a luat sfârşit datorită, intervenţiei preşedintei de Cruce Roşie din Roman, Doamna Viorica Agarici sprijinită în acţiunea ei filantropică de prefectului judeţului Roman, colonelul Ştefan Ionescu, cei doi medici de serviciu în gară: dr. Veronica Fălcoianu, soţia directorului Spitalului Roman şi med. Cpt. dr. Radu Popovici, şef al secţiei Chirurgie a Spitalului Militar din Roman, plus personal de asistenţă sanitară şi socială civil şi militar, toţi aceştia nereuşind să deschidă vagoanele supra aglomerate intrate în gara Roman, au apelat la sprijinul Reginiei Mamă Elena a regelui Mihai I, aflată atunci în vizită la spitalele militare de răniţi din Roman, care, la rândul ei, a cerut ajutorul Mareşalului Ion Antonescu, aflat în trenul „Patria”, de unde comanda trupele române de pe front. Abia acesta, cerând aprobarea comandantului german al acestei linii a frontului, a dat ordin să se dea voie să se vină în ajutorul evreilor din tren, care cereau apă, aer şi lumină. Ca urmare trenul a fost oprit şi li s-a acordat asistenţa necesară, după cum am expus pe larg în capitolul „Mit şi adevăr în problema trenul morţii”, publicat în volumul Paramedicalia, trimis Dumneavoastră.

În privinţa celor 400 000 de evreilor din România emigraţi în Israel între 1941 – 1943 toate informaţiile deţinându-le din presa vremii, nu am nimic de adăugat. Vă rog cercetaţi acolo.

Sunt de acord a fi publicate toate informaţiile redate de mine, deoarece sunt conforme cu cele aflate atunci.

Al Dumneavoastră cu toată stima, Dr. Epifanie Cozărescu – veteran din al doilea război mondial, 2 ianuarie 2009

A consemnat: Prof.univ.Ion Coja

 

Foto. Cernauti – Piata Unirii


[1]  A se vedea şi  cartea  generalului  locotenent în rezervă , Ion Şuţa România la cumpăna istoriei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991

Monarhia romåna. Inceput frumos, final rusinos (4)

Posted by Stefan Strajer On March - 15 - 2010

Monarhia romåna.Inceput frumos, final rusinos. (4)
Partea I. Regele Mihai I påna la 23 august 1944

Autor: Aurel Sergiu Marinescu
Nu numai Antonescu il considera „un copil necopt” si nu avea incredere in capacitatile lui intelectuale, fiind si semi-alfabet, dar din cartile aparute la multi ani de la sfårsitul razboiului, care analizeaza razboiul contra URSS se poate usor deduce ca Hitler i-ar fi cerut lui Antonescu sa nu pomeneasca nimic despre proiectata operatiune „Barbarossa”, nici regelui Mihai, nici ministrului romån la Moscova, Grigore Gafencu. Stia deci Hitler ce stia, ca doar avea cele mai perfectionate servicii de informatii.
Tot J.Vergotti ne mai spune o multime de lucruri interesante. Astfel el stia in 1941 ca un ofiter romån il informase pe ambasadorul american Frank Gunther, aflat adeseori in vacanta la Predeal si musafir al Casei Regale, ca armata germana pregatea invazia impotriva Rusiei. Mai mult, J.Vergotti scrie negru pe alb: „unul dintre generalii germani care lucra la pregatirea acestui plan de invazie a URSS, denumit codificat Barbarossa, generalul Liszt, locuia la Predeal. Intr-o zi, cånd m-am dus sa-l iau la masa la generalul I.Antonescu, l-am gasit cu harta operationala pe birou, pe care erau marcate cele 3 directii de atac, principale: Leningrad, Moscova si Caucaz. Si cum eram in legaturi bune cu ambsadorul Gunther si generalul Antonescu, i-am informat de ceea ce vazusem”.
Si cum sa nu credem ca locotenentul Vergotti care era in legaturi si mai bune cu regina mama si schia cu fiul sau nu le-ar fi spus si lor noutatea?
J.Vergotti afirma clar: „gen.Antonescu dorea sa ma ocup de Regele Mihai, sa nu fiu protocolar – ca un aghiotant si totodata sa-l izolez oarecum de prietenii lui vechi de pe vremea regelui Carol, legati de Malaxa si Aschnitt”.
Azi, dupa ani, fostul rege dezinformeaza grosolan, vrånd sa para o victima a maresalului Antonescu si degajåndu-se de ceea ce el considera ca i-ar strica imaginea de democrat occidental.
El stie foarte bine ca la inceputul Cruciadei contra bolsevismului – 21 iunie 1941, entuziasmul poporului era general si intreg poporul a aprobat lupta de eliberare a fratilor basarabeni si bucovineni, subjugati de sovietici din vara 1940. Toti romånii au aprobat lupta contra Rusiei (sub forma ei comunista), cea care de 200 de ani a reprezentat un pericol pentru romåni si tara romåneasca. Si sigur, nici Mihai nu se putea sustrage acestui entuziasm si patriotism romånesc. De aceea de cåteva ori a vizitat ostasii romåni pe front in Basarabia si chiar dincolo, in Crimeea, si niciodata atunci n-a schitat vreo opozitie la prezenta armatei romåne in stepa calmuca, Sevastopol, Cuban sau Caucaz.
Azi a uitat toate aceste vizite, cum a uitat si vizita la Hitler si decoratia „Crucea de fier”; peste toate l-a palit o amnezie si nu mai reaminteste decåt pentru uzul intern la moda decåt ca a fost de acord cu eliberarea Basarabiei si Bucovinei de Nord, dar n-a fost de acord cu trecerea armatei romåne peste Nistru. Adica a impacat – crede el – si capra si varza. Dar cum poate gåndi un militar cu minime cunostinte militare ca o armata angajata in lupta pe circa 200 km – linia frontului – sa se retraga. Ce ar fi facut inamicul? Cum ar fi reactionat aliatul, Germania atunci cea mai puternica forta militara in fata acestei dezertari a liatului romån? Si apoi lupta era distrugerea acestei puteri imperialiste, Rusia, pericol cancerigen pentru teritoriile europene!
J.Vergotti ne spune multe lucruri interesante, unele insa trecute prin gåndirea lui de privilegiat si rasfatat al Casei regale. Astfel ne spune ca „Regina mama (in plin razboi, n.n.) vorbea cu fiul ei, de obicei englezeste – desi vorbea foarte bine romåna, franceza si desiguri greaca, ceea ce ii irita pe musafirii legionari sau germani care erau invitati la masa, fiindca de fapt, cei doi foloseau un limbaj conventional avånd pentru fiecare personaj principal cåte o porecla si astfel se evita a se sti de cine se vorbeste”.
Elegant, nu? Regal, nu? Sa vorbesti in prezenta musafirilor intr-o limba pe care ei nu o inteleg, ceea ce in prezenta comunistilor nu si-au permis.
Regina mama pe maresal l-a poreclit „Bij” iar pe Mihai Antonescu „BijDead” si folosea limbajul conventional si in convorbirile telefonice pe care le avea in fiecare seara cu sora ei, principesa Irena care traia in Italia, fiind maritata cu ducele de A’osta.
In 1942, intreg globul era angajat intr-un imens conflict mondial. Romånia fusese aliata cu Franta si Anglia dar ambele nu si-au putut respecta obligatiile, ele insele fiind in incapacitate de a se apara in fata Germaniei, care se dovedise prima putere in Europa. In Romånia, Antonescu intre doua rele pentru Romånia (Rusia si Germania) a ales-o pe cea mai acceptabila, a luat hotarårea de a lupta alaturi de Germania contra Rusiei care subjugase 3 milioane de romåni in Basarabia si Bucovina de Nord. Apoi Rusia se aliase cu America si Anglia intr-o alianta bizara; cele mai avansate democratii din lume aliate cu cea mai criminala dictatura din istorie, si totul parea cam aiurea si impotriva firii.
Activitatea regelui se reducea la aceea de observator. Relatiile lui personale erau reduse la cercul demnitarilor de la palat; este ceea ce se stia frumos despre el, si desigur cåte o vånatoare. Cu una din aceste ocazii, baronul A.Mocsony a propus regelui ca sa-l angajeze ca secretar pe Ionel Stårcea; se stia ca batrånul baron Anton Mocsony voia sa-l adopte pe tånarul diplomat pe care intentiona sa-l plaseze la palat.
Ionel Stårcea facea parte din grupul de diplomati care lucrasera la Geneva, la Societatea Natiunilor cu Nicolae Titulescu (desigur tot cu o „pila”), grup care ii mai cuprindea pe G.Niculescu-Buzesti, Titus Pogoneanu si George Anastasiu – toti conspiratorii cei mai importanti care au jucat un rol major in evenimentele anilor 1943-1944.
O istorie interesanta legata de Antoniu – baron de Mocsony, fiul sau adoptiv, Ionel Mocsony-Stårcea, castelul de la Savårsin si Regele Mihai I o scrie Miron Butariu, in cartea „O viata de om”, aparuta in SUA, Los Angeles, 1991, pag.62-63. Pe scurt, autorul cartii, avocat si jurisconsult al Domeniilor A.Mocsony a luat parte la romånizarea SIABUL, societate industriala considerata cu capital evreiesc, de catre Domeniile Mocsony. Dupa moartea batrånului baron Antoniu Mocsony, fiul sau adoptiv Ionel Mocsony-Stårcea a luat conducerea domeniilor si intreprinderilor. In toamna 1943, Ionel, baron de Mocsony-Stårcea impreuna cu avocatul Domeniilor, Miron Butariu s-au deplasat la Budapesta cu un subdirector de la Banca Nationala pe post de consilier comercial. Scopul calatoriei era cumpararea castelului Hunyadi de la Savårsin. S-au dus tratative si s-au incheiat actele de transmitere a proprietatii incåt dupa Craciunul 1943 s-au facut toate formele legale de trecere a proprietatii castelului asupra baronului. La scurt timp dupa aceea, la indrumarea baronului, avocatul Miron Butariu a redactat contractul de vånzare-cumparare prin care proprietatea castelului Savårsin, abia cumparat trecea asupra regelui Mihai. Se pare ca Ionel Mocsony-Stårcea nu si-a gasit linistea påna cånd nu a våndut recent-cumparatul castel Regelui Mihai, pe långa care tatal sau adoptiv, Baronul A.Mocsony, intervenise sa-l angajeze. Nu s-a stiut niciodata pretul cumpararii acestui castel de catre rege si de fapt nu este prea folositor a se cunoaste, deoarece se fac acte fictive de vånzare, iar in realitate este o donatie sau se trece pretul vånzarii inzecit mai mic decåt pretul real. In orice caz, fostul proprietar 2-3 luni al castelului Savårsin, a obtinut functia la palat, unde a fost activ in conspiratia impotriva lui Antonescu, si s-a ocupat cu administratia Casei civile a regelui, un fel de „taiat frunze la cåini”, cåt si de „maistru de vånatoare”.
Dar baronul Ionel Mocsony-Stårcea a fost si eroul unui mare scandal la palat. In mesajul de Anul Nou facut de el pentru rege a strecurat cåteva propozitii in care subtil ataca politica Germaniei, aliata atunci cu Romånia. Cum era firesc, ambasada germana a sesizat si comunicat Maresalului nemultumirile si neplacerea legata de acest mesaj radiodifuzat si publicat in toate ziarele romånesti. Maresalul Antonescu a fost furios si a dat ordin ca Mocsony-Stårcea sa fie trimis pe front. Baronul s-a baricadat in palatul regal pe care nu l-a parasit, aparat cu strasnicie de regina-mama si fiul ei. In plus baronul a mai cerut ajutor de la Mitropolitul Balan al Sibiului si presedintelui Curtii de Casatie. Conflictul s-a aplanat cu greu si baronul nu a cunoscut frontul, in special din cauza opozitiei la ordinul Maresalului a cuplului regal mama-fiu.
Un scandal mai mare a izbucnit la palat in prima jumatate a anului 1942. Jacques Vergotti ofiter de ordonanta al regelui si apoi prefect al palatului, fusese numit in primul serviciu de generalul Antonescu care il cunostea si ii cunostea familia. Grec la origine, locotenent in armata romåna, cultivat si vorbitor a mai multe limbi straine, cu rude bogate in toata Europa, facea la råndul sau parte din protipendada romåneasca. Era necasatorit si un tip sportiv, cu multe relatii in „aristocratia” romåna.
Nu dupa mult timp dupa ce a ajuns la palat, conform atmosferei de acolo a devenit „favoritul” reginei-mama, ceea ce n-a deranjat pe nimeni. Numai ca susnumitul fiind ofiter activ a uitat acest amanunt si bazåndu-se pe protectia fustei regale, n-a mai tinut cont de disciplina militara; a uitat sa-si salute ofiterii superiori, fie ei generali, a uitat regulile militare de politete, a devenit arogant si increzut. Cum era normal, unele reclamatii facute de ofiterii superiori au ajuns la Antonescu, care pe baza unui decret lege existent, obliga pe toti ofiterii din armata romåna sa faca un stagiu de 3 luni pe front; el a dat dispozitii ca lt.J.Vergotti, conform ordinului 168 din 6 mai 1942 al MAN-Cabinet sa fie mutat in compania de politie a diviziei a 4-a infanterie (era ofiter de jandarmi, n.n.). „Plecarea se va face in 24 de ore”. Cu alte cuvinte, trimis pe front la 7 mai 1942, intors cu putin inainte de 23 august 1944, ceea ce a produs o mare jale si durere reginei mame, care astfel a avut un motiv puternic in plus sa-l urasca si sa-l dusmaneasca pe Antonescu; ura care a stat la baza actului de la 23 august 1944.
De fapt explicatiile dusmaniei permanente ce regina mama Elena a purtat-o impotriva lui Antonescu sunt:
1. Bugetul pe anul 1942 a permis discutiile si nemultumirile reginei caci lista civila era redusa la un minim strict atåt pentru regina mama cåt si pentru rege. Ea, regina, nu avea in vedere razboiul  plus cheltuielile bugetare facute cu ceilalti membri ai familiei, principesele Ileana si Elisabeta, printul Nicolae si considera ca regele este cel mai dezavantajat.
2. Dupa invazia germana a Greciei, ea ca grecoaica patrioata a avut un motiv in plus sa-l urasca – pe långa Germania – si pe aliatul ei Antonescu. In calitate de presedinta a Crucii Rosii n-a ezitat sa trimita ajutoare la Atena.
3. Antonescu il proteja tot timpul pe rege, consideråndu-l prea tånar si deseori nejudecat, or aceasta protectie a lui Antonescu, regina mama a interpretat-o ca o lipsa de respect fata de monarh, ca dispret si ignorare a fiului sau. De exemplu, Mihai a vrut sa mearga pe front pe linia intåi sa imbarbateze trupele, Antonescu s-a opus datorita pericolelor la care se putea expune. El vizitase trupe in Crimeea si Transnistria. Regina mama a interpretat opozitia lui Antonescu ca un act ostil impotriva prezentei si popularitatii regelui.
4. Cu spitale bombardate si numarul ranitilor de pe front in crestere la care s-au adaugat ranitii de pe urma bombardamentelor, din lipsa de localuri, maresalul a fost nevoit sa i-a unele masuri urgente dictate de necesitatile momentului. La Bucuresti, pe cheiul Dåmbovitei, in Cotroceni, se gaseau un grup de cladiri cunoscute ca „grajdurile regale”, unde era herghelia de cai precum si locuintele unor salariati ai palatului. Dat fiind gravitatea situatiei, Antonescu a dispus golirea cladirilor si transformarea lor in spitalul pentru mari mutilati Z.I.303. Aceasta miscare a trezit furia reginei mame impotriva maresalului, acuzat ca nu s-a consultat cu factorul constitutional.
Dar cea mai nostima comportare a regelui Mihai – inainte de 1944 – o gasim povestita, cu lux de amanunte, publicata in revista franceza „Cavalcade – Le magazine français de classe internationale”, nr.93 din 15 ianuarie 1948, articol reprodus in „Facla” din 15 octombrie 1980, „Carpati”, nr.23, „Actiunea Romåneasca” New York, februarie-aprilie 1981 si reprodus de subsemnatul in „Curentul International” din 18 august 2005, pag.5B. De data aceasta reproducem numai un fragment din acest lung articol intitulat „Tragicul si sentimentalul destin al regelui Mihai al Romåniei”.

Foto.General sovietic aprinde tigara regelui Mihai
„Un rege a plecat spre exil si dragoste. Un rege de 26 de ani si-a parasit tronul pentru dragoste. Aceeasi curiozitate pasionata inconjoara pe Mihai al Romåniei si pe Ana, logodnica sa, ca altadata pe Eduard al Angliei si pe Wallis Simson.
Nici dragostea, ca si tragedia politica, nu s-a jucat intr-un act. Destinul acestui rege don Juan, a fost marcat intodeauna de femei. El a crescut in mijlocul povestilor despre femei. El a fost alintat de nenumarate femei. El a tinut puterea sa regala ajutat de femei. El este detronat de o femei, si a trebuit ca Stalin insusi sa impinga pe Ana Pauker pe aceasta tabla de sah romåneasca pentru a face pe Mihai sah mat…
O copilarie austera si o tinerete nefericita. A avut o copilarie austera intre doua femei fara bucurii. Bunica, mama lui Carol, deasemeni inspaimåntase pe copilul rege. Dupa o primavara inflorita, o vara luxurianta si o toamna arzatoare inca, Maria suferea o iarna riguroasa. Ea ura pacatul pe care il cunostea bine. Fetitele nu erau admise in jocurile lui Mihai. Acest trio de printese era intarit prin Miss Saint-John, profesoara de engleza si pian…
Un avion depuse pe Carol la Bucuresti intr-o dimineata de iunie 1930. A doua zi era proclamat rege si Elena pleca in exil. In curånd tatal sau (al lui Mihai, n.n.) l-a instalat intr-un palat la sosea. Mihai nu uitase pe mama sa, Elena de la Florenta il cere. Carol il trimise pentru cåteva luni, dar fosta regina a avut cuvinte prea tari la adresa Elenei Lupescu. Amanta a aflat. Ea ceru regelui inapoierea lui Mihai. El a revenit dar a pastrat frumoasei roscate o ura niciodata stinsa. Aceasta copilarie nenorocita a imprimat copilului si adolescentului de mai tårziu un caracter inchis. Se pasiona pentru mecanica si cånta la pian deasemeni Bach, Brahms, Mozart si Debussy.
Si totusi impetuosul monarh se nelinistea de a vedea pe fiul sau inchis in sine si inclinat in ostilitatea lui fata de Magda (Elena) Lupescu, spre misoginism. Oare a fost si el la originea primelor lui succese?
In curånd Mihai incepu sa-si cåstige reputatia sa de „tombeau de coeurs”. I se punea in sarcina succesul de a fi fost in acelasi timp amantul a doua incåntatoare surori, dansatoare la opera.
Mihai avea doua verisoare dintre care era rugat sa aleaga viitoarea sa sotie. El nu stia sa decida care ii placea mai mult afara de cazul ca nu-i placea niciuna. Deodata a inceput razboiul si in 1940 Carol a trebuit sa fuga. Elena reveni, matusa de Aosta deasemeni. Mihai a redevenit rege, mereu celibatar. Dar era conducatorul Antonescu care domnea peste romåni…
Mihai se multumi sa domneasca peste inimile celor mai frumoase romånce. Mai mult ca totdeauna, masinile, pustile de vånatoare, caii de rasa au constituit fondul vietii sale, ca si cuceririle galante care trebuiau sa-l preocupe toata ziua.
A urmat cunostinta fetei lui Malaxa (de care am scris mai inainte, n.n.), apoi alta.
 Regii prefera roscatele. Si pe urma, intr-o seara el intålni pe Dolly Chrissolegos. Era in vara anului 1942, la o serbare de noapte in gradina palatului regal (in plin razboi, n.n.). Printr-o ironie a soartei Dolly era roscata ca Magda (Elena) Lupescu. Roscata, alba, cu ochi mari verzi de zeita greaca. Avea 20 de ani. Era in toata stralucirea ei.
– Cine este? intreba Mihai.
– Este nevasta unui traficant. S-a maritat la 16 ani. El era functionar la telefoane si (cu voce joasa) comunist. El cåstiga multi bani cu germanii. El o bate. Ea are de amant pe un colonel de cavalerie. Ea… Numele ei? Dolly Chrissolegos.
Putin dupa asta, ea se numea „Dodo” pentru rege, „Lulu” pentru popor, in amintirea Magdei Lupescu. Mihai o instala in Parcul Filipescu. El vine acolo in fiecare zi. O pasiune de 5 ani incepe. Iata ceva ce nu avea nimic contrariant nici pentru ocupant, nici pentru Antonescu. Elena se alarma dar fiul ei nu voia sa auda nimic.
In plus nimeni nu banuia ca frumoasa roscata ar fi avut alte scopuri decåt placerea si dragostea. Ori, intr-o noapte de februarie 1943 cineva bate la geamul lui Dolly. Cu gulerul ridicat, cu caciula pe ochi, un barbat astepta. Ea il recunoaste imediat.
– Tu? intra tovarase.
– Am fost parasutat in seara aceasta. Trebuie sa ma ascunzi.
– Bine tovarase Bodnaras.
– Regele este nebun dupa tine? Bine, fati datoria.
Intr-o zi, Mihai insusi primi pe un alt om al Moscovei, Patrascanu.
– A sosit momentul, spune el regelui. Dupa Stalingrad soarta s-a schimbat. Maniu, Bratianu, merg cu noi. Vorbiti mamei M.Voastre. Elena asculta si aproba.
Iata pe regina mama de acord cu favorita. Amåndoua intaråta ambitia tånarului barbat. La 23 august „Dodo” spune regalului sau amant: „-Porneste Mihaita”. Regele il primeste pe Antonescu, face sa fie arestat. Germanii sunt inca acolo. Energia lui Mihai ii ia din scurt, ii domina. Poporul romån freamata de entuziasm pentru rege. Cånd soseste armata rosie, tara era deja intoarsa. Romånia se alatura aliatilor. „Dodo” a cåstigat.
-Nu s-a facut totul micuto, ii spune vechea sa amica, Ana Pauker. Ana Pauker institutoare altadata, a cunoscut inchisorile romånesti. – Iubeste mult pe regele tau. Fa-te iubita de el… ii spune Ana Pauker”. (Va urma)
Aurel Sergiu Marinescu

Nota. Cu nr.33 (384), 30 august 2007, a inceput publicarea unui vast material istoric privind Casa Regala romåna, in special viata si activitatile ex-regelui Mihai I. Materialul va fi publicat in patru parti: Partea I. Regele Mihai påna la 23 august 1944; partea a II-a. Perioada 23 august – abdicarea din 30 decembrie 1947; partea a III-a va cuprinde activitatea si neactivitatea ex-regelui Mihai in exil, in perioada 30 decembrie 1947 påna dupa 1990 (revenirea in tara), si partea a IV-a, atitudinea noua fata de neocomunisti si cea de-a doua abdicare. Materialul – care va fi publicat in serial, timp de mai multe saptamåni, este sustinut de documente, lucrari publicate, articole din presa straina si romåna si se bazeaza strict pe ADEVAR; adevar care trebuie stiut asa cum a fost, placut sau dureros. Nu este inutil sa precizez ca responsabilitatea pentru cele scrise imi revine in totalitate. Aurel Sergiu Marinescu
Nota redactiei. Republicam aceste episoade in versiune online.

DULCE-AMARĂ, BUCOVINĂ

Posted by Stefan Strajer On March - 5 - 2010

DULCE-AMARĂ, BUCOVINĂ

 Autor: Constantin Bobeica

Foto.Constantin Bobeica

 Meditând asupra prestigioasei, documentatei, durutei „Cronici bucovinene” Risipirea[1], de scriitorul român Corneliu Florea, stabilit de trei decenii în Canada, îţi revin în memorie versurile poetului: „Ni se-aseamănă povestea…”

            Povestea celor două margini de Ţară-surori: Basarabia şi Bucovina. Ambele „trecute prin foc şi prin sabie”, ambele – deşi la epoci diferite – răşluite de la bătrânul trup al Ţării, supuse înstrăinării, deznaţionalizării de imperii diferite, dar la fel de rapace, nesătule de pământ strein, bolnave de acelaşi dor de a acapara nu doar teritorii, pământuri, ci şi suflete omeneşti.

            Când citeşti paginile consacrate străduinţelor deznaţionalizatoare ale Habsburgilor, care trimiteau slujitori ai Mitropoliei din Carlovăţ, ce adăugau Ionilor, Ştefanilor, Grigorilor câte un –ovici, aceştia devenind dintr-o trăsătură de condei: Iovanovici, Stefanovici, Grigorovici, îţi aminteşti că şi în Basarabia noastră, se petrecea acelaşi lucru: Munteanu, Unitilă, Ciubotaru etc. deveneau prin aceeaşi trăsătură de condei: Munteanov, Untilov, Cebotariov ş.a.m.d.

            Acelaşi proces de colonizare cu alolingvi: ucraineni, ruşi, evrei etc., în detrimentul elementului autohton. Autorul ne dă şi cifre comparative: la ocuparea Bucovinei românii constituiau 55 495 suflete; alte etnii – 16 255 suflete; iar după 1848 găsim: români – 182 000, ucraineni – 142 000, alte etnii – 51 000. Deci, elementul autohton, comparativ, se redusese vădit. Mai departe – ştim ce a fost… La fel se întâmplase şi în Basarabia de după 1812: Bugeacul, depopulat de tătari încă la 1806 este… repopulat cu ucraineni, bulgari, găgăuzi, ruşi etc. cu scopul identic – a elimina elementul românesc majoritar, schimbând componenţa etnică, avantajând „oaspeţii” (nepoftiţi). Nu declara, în iunie 1940, conducerea URSS, că ţinutul e locuit preponderent de… ucraineni?!

Foto. Coperta cartii “Risipirea” (o cronica bucovineana) a scriitorului Corneliu Florea

            În acelaşi diabolic plan se înscrie şi politica migraţionistă: în Bucovina – către îndepărtata, îngheţata Canadă, în Basarabia – spre Extremul Orient rus, mai exact, la Ussuriisk, Amur, Vladivostok, Habarovsk etc. Ştiau, vezi bine, ocupanţii călcâiul lui Ahile al ţăranului român – basarabean, bucovinean – setea nepotolită de pământ… Autorul descrie, cu lux de amănunte, drama bucovinenilor, plecaţi după pământ (câte 40 de fălci, gratuit). Dorul de baştină îi făcea să boteze noile aşezări, ca şi cele din patrie: Boian, Ostriţa etc. La fel şi cobâlcenii, oneştenii, zubreştenii, de lângă Străşeni, îşi botezară noua aşezare din Ussuriisk – Zubreşti, cei plecaţi din acest sat basarabean alcătuind acolo majoritatea.

*          *            *

            O altă risipire îi aştepta pe bucovineni – ca şi pe basarabeni – odată cu începutul Primului Război Mondial (basarabenii îşi mai lăsaseră oasele şi în 1904-1905 pe întinsurile Manciuriei, la Mukden şi Port Artur).

            Bucovina nu numai că-şi dădu feciorii carne de tun pentru interesele Imperiului Habsburgic, ci deveni şi teatru de război, jefuită de ambele armate, fie în ofensivă, fie în retragere. Se deosebeau, mai ales, prin sălbăticia lor, cazacii. Cităm: „La Ostriţa, un cazac, la prima împotrivire din partea unei femei, să nu-i ia văcuţa de la gura copiilor, i-a străpuns fulgerător pieptul cu suliţa, omorând-o pe loc în faţa copiilor ei, împietriţi de groază” [C. Florea, Risipirea, pag. 67].

            Cozile de topor locale organizară legiunii de români, care fură exterminate de muscali şi cazaci în timpul luptelor. Un alt aspect al risipirii – lagărele de concentrare pentru presupuşii disidenţi – fabrici ale morţii, unde a fost internat şi învăţătorul din Ostriţa, Ilie Siretean, alături de alte mii şi mii, „pentru neloialitate faţă de împărăţia habsburgică, în timp de război” [ibidem, pag. 69].

            Aici au a se adăuga lagărele de prizonieri, de pe întinsurile nesfârşite ale Rusiei, până în Siberia care, aşijderea, îşi luau partea lor de victime. Nu puţine. Prizonierii din Austria, Germania nu se bucurau nici ei de un tratament mai uman, având în vedere secătuirea resurselor alimentare, provocate de război. În Arhiva Naţională a RM am depistat un pachet de cărţi poştale ale prizonierilor din Morozeni (Orhei), ajunse (?) la destinaţie prin intermediul Crucii Roşii Internaţionale, scrisori în care bieţii deţinuţi implorau rudele să le trimită pachete cu alimente: pesmeţi, nuci, brânză… Câte alte mizerii! Şi mai nemiloasă s-a dovedit soarta bucovinenilor, prinşi în vâltoarea războiului civil din Rusia, care abia după opt ani de peregrinări au revenit – care au avut zile – acasă. Unul dintre ei este şi Ilie Obcinar, care revine la Ostriţa, după ce petrecuse în lumea celor drepţi pe cel mai bun prieten – Nicolae.

                                                                        *            *            *

            Pacea şi Unirea cu Ţara, după atâtea şi atâtea chinuri şi jertfe aduseră alinare în sufletele bucovinenilor. Şi de la neamurile din Canada veneau veşti bune. Petre Ostriţeanu îi scria lui Alexandru, sfătuindu-l să se întoarcă acasă, că e pace şi e bine. Şi mai departe: „Şi din asta trecură la Daniel Pleşu, bărbatul Domnicăi, cum veni el cu căruţa şi cu un surugiu tocmai din Fălticeni, ca să le aducă o iapă cu un mânz de-un an şi o vacă bună” [ibidem, pag. 119].

            În capitolul „Nori negri de la Răsărit”, Corneliu Florea descrie calvarul prizonierilor din Rusia, sfârşitul lui Nicolae Prutean în prizonierat, al altor captivi, ajunşi în Siberia. O singură remarcă a autorului caracterizează starea de lucruri din fostul Imperiu Rus: „Aveau dreptate bucovinenii scăpaţi din Rusia, care cunoscuseră pe pielea lor şi prizonieratul războiului mondial, şi războiul civil rusesc: acolo, în Rusia, se întâmplă ceva groaznic” [ibidem, pag. 130].

*          *            *

            Dar pacea – precum o definise mareşalul Foch – nu fusese decât un armistiţiu, care dură doar două decenii. Norii ameninţători ai unui nou măcel se ridicau şi de la Apus (Hitler), şi de la Răsărit (Stalin). Deja în 1935, la ordinul lui Hitler, Wermachtul invadă regiunea Saar, demilitarizată conform Tratatului de la Versailles. Urmă Anschluss-ul (anexarea Austriei) şi tot în 1938 – ocuparea regiunii Sudete şi dezmembrarea Cehoslovaciei. Stalin bătea din palme la „vitejiile” camaradului de arme. Nu întâmplător la 23 august 1939, la Moscova, fu semnat Pactul Ribbentrop-Molotov – un proiect diabolic de împărţire a sferelor de influenţă în Europa.

            Hitler, clocind planurile lui expansioniste, avea nevoie să-şi asigure spatele frontului; Stalin, la rândul său, ştiindu-şi ocupat companionul în Apus, primea carte verde în Răsărit. Aşadar, când primul atacă Polonia, al doilea nu întârzie să o atace dinspre Est, să „elibereze” o regiune întinsă, în care pe lângă polonezi trăiau ucraineni şi bieloruşi. Pofta vine mâncând: în noiembrie 1939 Moscova atacă Finlanda, dar aici şi-a cam rupt colţii, campania prelungindu-se peste trei luni de zile, Armata Roşie suferind pierderi grele. La 17 iunie 1940 Stalin ocupă Estonia, Letonia, Lituania, iar peste zece zile – Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei.

            O nouă risipire, mai tragică decât toate cele suportate până acum. Atunci, o bună parte din bucovineni s-au refugiat peste Prut, cea mai mare parte rămase să guste din efectele „eliberării”, care avea a-şi arăta „binefacerile” prin corvezi, postăuci, impozite, iar principalul – prin arestări, teroare roşie. Tineretul, mai ales, a început să-şi caute scăpare peste Prut, dar a doua tentativă s-a soldat cu eşec total: parte din fugari şi-a găsit sfârşitul în Lunca Prutului, mitraliaţi, alţii – au luat calea lagărelor siberiene. În aprilie 1941, o altă încercare a bucovinenilor de a trece noua graniţă cu România s-a soldat cu tragedia de la Fântâna Albă, unde „câteva mii de români au fost omorâţi în plină zi, de armata roşie sovietică” [ibidem, pag. 182]. O altă tragedie îi aştepta pe bucovineni, ca şi pe basarabeni, la 13 iunie 1941, când 13 000 de feciori şi fiice din Ţara Fagilor luară drumul Golgotei spre Siberia şi Kazahstan.

*          *            *

 

            Corneliu Florea este un maestru al naraţiunii documentare, capabilă să te emoţioneze nu mai puţin decât o scriere beletristică de mare talent. Pe alocuri documentul capătă conotaţii sau substraturi de ficţiune, mai ales în stil horror, de groază, cum oribile au fost intenţiile şi faptele cotropitorilor şi împilatorilor streini. Cum am mai menţionat, la fel de obiectiv, necruţător, sunt prezentate şi acţiunile reprobabile ale cozilor de topor locale, fie aceştia români sau aparţinând altor seminţii.

            Autorul citează din rapoartele Serviciului Special de Informaţii despre rolul evreilor în evenimentele din 28 iunie 1940, care din anticomunişti (mulţi fugari din „raiul” comunist şi oploşiţi în Basarabia şi Bucovina) deveniseră peste noapte înfocaţi comunişti: „Majoritatea evreilor mai tineri, entuziasmaţi de sosirea armatei roşii „comuniste şi eliberatoare”, deveniră agresivi cu românii până la omucidere” [ibidem, pag. 187].

            Stranii, neînţelese lucruri: ei, care atât în Basarabia, cât şi în Bucovina deţineau monopolul în comerţ şi industrie, prosperau sub oblăduirea legilor democratice ale Statului Român, având sinagogi oriunde locuiau (chiar şi în satul Cobâlca, judeţul Orhei, localitate preponderent românească) au întors cojocul pe dos. Stranii cu atât mai mult: răsfoind „Cărţile Memoriei” aflăm sute, mii de nume evreieşti, care luaseră calea Siberiei atât în 1941, cât şi în 1949. Apoi procesul „medicilor criminali”, prigonirea bănuiţilor de aderenţă la sionism… Fostul meu elev, Mihail Grimberg, devenit un foarte bun jurnalist de limbă română, avusese un unchi, comunist înfocat, fost luptător în brigăzile internaţionale din Spania, şi care emigrase, totuşi, prin anii ’60 ai secolului trecut, din „paradisul comunist numit URSS” – în Israel. Întrebând nepotul despre motive, acela mă lămuri: «Cât poţi răbda, ca în magazin, în troleu, în alte locuri publice să auzi zi de zi una şi aceeaşi: „Postoronis, jid parhatâi!” („Dă-te la o parte, jidan puturos”), alte „complimente” din partea rusofonilor, care au în sânge şovinismul, antisemitismul?»

            S-or fi vindecat de râia comunistă măcar în ceasul al 12-lea? Greu de spus, poate prin alte părţi, prin anumite sfere. Cert e că la Chişinău şi acum ziarul comunităţii evreieşti Evreiskoe mesteciko are un mesaj filorus şi filocomunist, cu vădite rezerve faţă de cam tot ce e românesc… Apoi se editează în limba rusă, deşi autorii şi cititorii publicaţiei respective locuiesc în Republica Moldova, ale cărei legi despre limbă le ignoră, parcă nici nu ar exista şi pentru ei, cetăţeni cu toate drepturile ai acestui stat. Să ne oprim însă aici. Prea multe-s de spus la acest capitol.

            Tot la această risipire – suferinţele refugiaţilor bucovineni şi basarabeni din zona ocupată de maghiari după Dictatul de la Viena (vezi, în acest sens, şi Arta refugii a lui Paul Goma).

 

*          *            *

            Paralel cu tema centrală – cronica dramelor şi tragediilor prin care au trecut nord-bucovinenii – autorul întreprinde incursiuni în culisele marii politici europene a sec. XX, caracterizându-i pe Lenin şi Troţki, Casa Habsbugilor şi pe Horthy, pe Carol al II-lea şi pe Daladier etc.

            Nu cruţă culorile întunecate mai ales la adresa fostului suveran român Carol al II-lea care, în ceasurile de grea cumpănă pentru tron şi Patrie, se afla, de fapt, dezertor la Odesa, unde se distra, tocând banii nemunciţi în compania frumoasei Zizi Lambrino – soţie? amantă? Ion Brătianu îi sugera suveranului unica soluţie legală: să fie împuşcat, ca dezertor. N-a fost să fie. Avea să aducă alte nenorociri ţării după întronarea de la 1 iunie 1930.

            Nu-s trecuţi cu vederea Stalin şi acoliţii lui pe linia enkavedistă: Yagoda, Beria. Autorul nostru din Canada prezintă cifre: aşa-zisa „balşaia cistka” („marea epurare”) a însumat 1 710 000 de arestări, dintre care 1 440 000 au suferit condamnări – parte în lagăre, aproape jumătate – împuşcaţi [ibidem, pag. 233].

            Ultimele două capitole sunt consacrate începutului războiului din Est, pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, rolului mareşalului Ion Antonescu în această nobilă campanie. Prin cuvintele lui Ilie Siretean, este dezaprobată continuarea războiului peste Nistru: „Şi Antonescu ăsta, câtă speranţă, câtă confidenţă, şi acum câtă decepţie. Auziţi voi, declaraţie de război Angliei şi Americii! Şi când vine unu, un ardelean de-a nostr’, care ştie ce vorbeşte, mă refer la generalul Iosif Iacobici, şi-i prezintă o situaţie reală, îl ţâpă afară”. Dacă ar fi depins totul de personalitatea şi de voinţa Mareşalului, poate că multe ar fi fost altfel pe acest segment de istorie a noastră.

            „Cronica bucovineană” se încheie în primăvara lui 1943, când unul dintre protagonişti, Petru Ostriţean, se pregăteşte de cale lungă pe ultimul drum pământesc.

            Noile „surprize” ce veneau dinspre Răsărit, cu stele pe turlele tancurilor şi pe aripile avioanelor, noile arestări, execuţii, deportări erau înainte. Aşijderea înainte – şi tributul de bărbaţi şi flăcăi, care trebuiau musai carne de tun, să-şi lase oasele lângă Varşovia, sub zidurile Königsbergului, în Pomerania, Cehia, Ungaria şi la Berlin, luptând pentru interesele imperialiste ale marii Uniuni Sovietice.

            Ultima risipire a Bucovinei?…

Constantin BOBEICĂ,

fost deportat în  GULAG-ul stalinist din Siberia,

fost profesor de română în comuna Codreanca, judeţul Chișinău, azi pensionar de 85 de ani, autor a 5 cărți de publicistică românească din Basarabia                                                                                         

  


[1] Florea, Corneliu. Risipirea: Cronică bucovineană. / Corneliu Florea, editor şi pref.: Virgil Raţiu. – Bistriţa: Ed. Ecce Homo, 2009. – 224 p.

Nota Redactiei. Cei care doresc cartea mentionata in acest articol – Risipirea – precum si celelalte carti ale lui Corneliu Florea (Libertatea de iubi adevarul, Vremuri antiromanesti s.a.) il pot contacta pe autora la adresa postala: Corneliu Florea, 11 Trowbridge Bay, Winnipeg, R2N 2V9, Canada sau la adresa de e-mail: icapadeanu-cf@shaw.ca

Adevaruri despre razboiul din Transnistria (1990-1992)

Posted by Stefan Strajer On March - 5 - 2010

Adevaruri despre razboiul din Transnistria (1990-1992) 

Autor: Elena Zamura

Istoria conflictului transnistrean se scrie doar in Transnistria, afirma generalul de divizie, fost ministru de interne si al apararii din Republica Moldova – Ion Costas.

2 martie este consemnată pentru prima oară drept Ziua memoriei – zi de comemorare a celor căzuţi în conflictul armat din 1992 pentru apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. Dezbaterile parlamentare în această problemă, pe 26 februarie, au durat aproximativ două ore. Care este atitudinea DVS  faţă de decizia respectivă a majorităţii democrat-liberale?

– Războiul de la Nistru, provocat şi susţinut pe toate căile de Rusia, la noi este numit cu sfială „conflict”. Dar acesta nu a început nicidecum pe 2 martie 1992! În acea zi, Dubăsariul nimerise între două focuri deja pentru a patra oară. Nu mă miră că nu ştie acest lucru deputatul Veaceslav Untilă, care a lansat iniţiativa de a se institui Ziua memoriei anume pe 2 martie. Pe atunci, el isi facea datoria în poliţia rutieră şi nu a fost antrenat direct în evenimente, nu şi-a riscat viaţa pe linia de front, nu a fost văzut în tranşee, sub tirul focului. V.Untilă are nevoie de reclamă, cu cât mai frecvent iese în faţă, în reportaje şi interviuri în mass-media, cu atât mai bine e pentru el personal.

În mare, iniţiativa de a se institui Ziua memoriei este necesară şi corectă, dar ar trebui să respectăm adevărul istoric şi adevărul timpului la acea vreme. Să ne amintim: mai sunt în viaţă mulţi participanţi la acele evenimente. Iar noi am consacrat această zi doar celor căzuţi. În opinia mea, parlamentul s-a pripit cu fixarea denumirii corecte a evenimentului si datei acestuia. Aceasta nu e o întâmplare, ci reflectarea atitudinii indiferente faţă de cei care au participat nemijlocit la evenimentele din 1990-1992, care nu cunosc doar din auzite despre ororile războiului, tragedia pe care  foarte multi din noi au trait-o si care mereu ne macina si astazi.

Este straniu că istoricii noştri nu le-au amintit politicienilor de astazi că razboiul (conflictul) transnistrean in realitate a început la 1-2 noiembrie 1990 cu ciocniri pe podul de la Dubăsari, când au murit primii poliţişti şi cetăţeni de la Dubăsari. În acea zi, forţe nostalgice după imperiul sovietic au început conflictul armat, care a degenerat într-un război nedeclarat al Rusiei împotriva tânărului stat Republica Moldova.

Reamintesc: după referendumul din 12 august 1990 privind crearea aşa-numitei republici moldoveneşti nistrene, a fost planificată o operaţie de eliminare din Dubăsari a autorităţilor legale.

La 1 noiembrie, pe drumuri au fost instalate puncte de control, s-a blocat podul de peste Nistru, lar la 2 noiembrie au fost scoase cu forta multimii, dirijata de separatisti, organele locale ale puterii (instanţa de judecată, procuratura, executivul) din sediile administrative. Pentru restabilirea ordinii în oraş, au fost trimise subunităţi ale MAI din Moldova.

Pe drumul de acces spre Dubăsari au avut loc ciocniri cu populaţia civilă, în timpul cărora s-au înregistrat victime, iar în noiembrie 1991, pe acelaşi pod de la Dubăsari, au mai decedat încă trei poliţişti (Iabloctcin Genadii cu doi camarazi ai sai) din trupele cu destinaţie specială. În esenţă, anume cu aceste evenimente a început confruntarea armată între poliţia moldovenească şi formaţiunile separatiste înarmate.

Se scrie oare istoria războiului de la Nistru?

– Cred că nu chiar curând se va restabili tabloul obiectiv, deplin al evenimentelor de la începutul anilor ’90. Ambele părţi s-au limitat la faptul că au fost „numiţi oficial” vinovaţii de conflict, în a căror listă mă număr, bineînţeles, şi eu, în calitate de ministru, iniţial al afacerilor interne, iar ulterior – al apărării.

În linii mari, istoria războiului a fost lăsată în seama apărătorilor lui Smirnov şi a naţional-extremiştilor ruşi. Cu regret, Chişinăul, Tiraspolul şi Moscova sunt unanimi în ceea ce priveşte uitarea şi denigrarea celor care au căzut în luptele pentru independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova. Această umilire a patrioţilor ţării noastre a început încă pe timpul lui Snegur, a continuat pe timpul lui Lucinschi şi s-a intensificat în anii de guvernare a „marelui conducător şi învăţător al poporului din R. Moldova”, V.Voronin. In Transnistria si astazi dupa 20 de ani primul demnitar la Tiraspol  mereu ramane tot CRIMINALUL  Igor SMIRNOV (Presedintele Transnistrie). Doua decenii Moscova obliga presedintii din Chisinau sa recunoasca regimul SMIRNOV.  In mod sfidator cer INSISTENT de la Chisinau sa se impace cu ideea ca HOTUL si CRIMINALUL DE STAT e un baiat BUN. Ca crima, furtul de teritoriu, distrugerea a mii de veti omenesti si crearea unui „NOU STAT” pe tritoriul R.Moldova deja apartine trecutului, ca acesta e istorie si Moldova trebuie sa se impace cu realitatea de azi. Realitatile care le-a creat MAMA Rusia si daca R.MOLDOVA doreste pace cu Rusia si prosperitate pentru propriul  popor sa semneze confederatie sau federatie cu criminalul SMIRNOV –SI PUNCTUM. Sa dam uitarii umilintile la care am fost si suntem supusi de maica RUSIA, sa dam uitarii tinerii nostri omorati de cazaci  si gardistii rusi din armata rusa, ba mai mult, sa-i numim DUSMANI ai poporului si POVACATORI de marca, sa dam uitarii  teritoriile rapite de ei s.a.m.d. Oare nu e PREA MULT pentru noi MOLDOVA atat de mica, de uitat si de DAT din putinuil care ne-a dat DUMNEZEU?????   

Mai multe generaţii de tineri din Transnistria au crescut cu poveştile despre „atrocităţile” comise de poliţia şi armata Republicii Moldova în 1992. Nici până astăzi, din păcate, nu dăm o replică acestor lucruri murdare despre noi. Noi tăcem. Iar tăcerea este un semn că suntem de acord că războiul din 1990-1992 l-a dezlănţuit Moldova. Însă noi, participanţii la razboi: Rusia contra Moldova, ţinem minte cum s-a întâmplat totul.

Noi suntem revoltaţi de faptul că statul R. Moldova, din cauza slăbiciunii sale politice si economice, fricii în faţa agresorului, din cauza venalităţii guvernanţilor, de mulţi ani tace cu încăpăţânare, ajutând să fie ascuns adevărul tragic din anii 1990-1992.

Timp de 18 ani, Rusia de fapt ocupă un teritoriu al RM, calificând contingentul său militar drept „forţe de pace”. Totodată, din zi în zi, Moscova nu încetează, din 1990, să acuze statul nostru de „agresiune” prin intermediul mjloacelor sale media puternice. Agresiune împotriva cui? Împotriva elementelor criminale? care au comis o lovitură de stat pe o parte din teritoriul nostru?

Toti preşedinţii nostrii pe care i-am avut (mai putin M. Snegur)  Lucinschi, Voronin nu au fost interesaţi să-i însărcineze pe colaboratorii organelor de drept, savanţii istorici, cineaşti, mass-media să cerceteze şi să reflecte obiectiv evenimentele din anii 1990-1992. De ce? Iată întrebarea. Nu a fost suficient timp? NU, ei au fost preocupaţi de îmbogăţire, de agonisirea averilor!!!! Între timp, Transnistria, fiind susţinută activ şi generos de Moscova, a creat chipul „moldoveanului fascist”, al unei fiare, al unui opresor, al unei brute. A fost scrisă aşa-numita „Carte albă a Transnistriei”, prezentată drept o culegere de fapte şi documente despre războiul din 1990-1992. În realitate, aceasta este o „sperietoare” extrem de tendenţioasă, care abundă în acuzaţii la adresa autorităţilor moldoveneşti, la adresa poliţiei şi a armatei.

Au fost făcute publice fotografii ale unor bărbaţi împuşcaţi şi ale unor fete violate. De cine au fost ucişi aceşti oameni? Nu a existat nici o expertiză, nu s-a desfăşurat nici o anchetă. Toate ni se atribuie nouă în mod neîntemeiat. Vreau să subliniez îndeosebi că culegerea care a fost prezentată la Tiraspol pe 13 septembrie 2006 a fost scrisă de jurnalişti ruşi şi editată la Moscova de agenţia de presă «Regnum» în ajunul referendumului pus la cale de Smirnov pe 17 septembrie 2006. De fiecare dată când la Tiraspol cocea o criză politică, se punea iarăşi accent pe cunoscuta versiune precum că, chipurile, evenimentele din anii 1990-1992 au fost „un genocid împotriva oamenilor care nu doreau să trăiască în România”. Mai mult decât atât, autorii „Cărţii albe” au cerut Chişinăului să-şi recunoască greşeala, care, chipurile, a comis „un act de agresiune sălbatică” – culmea obrazniciei, dar nu au suflat o vorbă despre rolul Tiraspolului şi al Moscovei în dezbinarea ţării şi în declanşarea acţiunilor militare.

„Cartea albă” încă nu e totul. Deja de mai mulţi ani, internetul este inundat de astfel de născociri fanteziste despre război, încât ţi se ridică părul măciucă!

– Cel mai departe a mers, cu minciunile sale sfruntate şi neruşinate, un oarecare jurnalist moscovit, Efim Berşin, originar din Tiraspol, autorul cărţii „Дикое поле”  („Câmp sălbatic”). Iată doar un mic fragment din povestea sa despre evenimentele de la Bender: „M-am furişat atent de-a lungul peretului clădirii executivului orăşenesc şi m-am uitat după colţ. Am văzut în faţa intrării un crater imens, în care se scurgea de undeva de sus un pârăiaş subţire de culoare roşie. În acest moment, m-a atins ceva jilav pe ceafă. Am ridicat capul. Era un peşte uriaş, încă neadormit, cu aripile ce îi atârnau dintr-o sacoşă. Peştele mă privea cu ochii tulburi, de parcă mă invita să adorm împreună cu el. Sacoşa era ţinută de o mână puternică de bărbat, care atârna dintr-un copac. Nu exista corpul omului. Era numai o mână. Am înconjurat copacii şi arbuştii din preajmă. Peste tot se vedeau bucăţi de corpuri umane. Picioare şi capete se vedeau separat. Dintr-un piept de femeie se scurgea sânge. Un ochi al acesteia se uita chiar dintr-un ram. Pantofii cu bot ascuţit s-au încâlcit în părul cărunt al cuiva”.  

După mine, acest fragment ar trebui inclus în fişa medicală a autorului! Evident, omul nu stă bine cu psihicul! Sau, la beţie, s-o fi inspirat din tablourile lui Salvador Dali

– Şi asta scrie un membru al Uniunii Scriitorilor din Rusia, el prezintă aşa ceva drept mărturie documentară! Am citat acest fragment pentru ca cititorii să înţeleagă de ce soi sunt toate „materialele documentare” despre Transnistria. Acestea sunt „întemeiate” pe cea mai neruşinată minciună. În aceeaşi carte, Berşin povesteşte cum, în noiembrie 1990, el a trecut printr-un pogrom antievreiesc la Chişinău! Mai mult decât atât, dă amănunte despre cum, chipurile, serviciile de exploatare a locuinţelor întocmeau listele victimelor, iar uşile locuinţelor evreilor erau, chipurile, însemnate cu cruce!

Şi asta se spune despre un oraş în care tocmai pe vremea aceea a fost deschisă o sinagogă, iar strada pe care se află aceasta a fost denumită Rabinul Zirelson! (Sa fie oare aceasta un HOLOCAUST a evreilor in R.MOLDOVA din anii 1990-1992????). Toate acestea se editează şi se reeditează, pot fi găsite pe internet ani de zile, sunt citate şi retipărite de presa din Israel si restul lumii civilizate.

Există site-uri nenumărate în Rusia şi în Transnistria, în care sunt denigraţi moldovenii care au căzut în lupte pentru apărarea patriei lor. Dar unde sunt site-urile Moldovei? Daţi-mi măcar unul!

Este clar că Tiraspolul este interesat de literatura care îi atribuie Moldovei responsabilitatea pentru conflict. În ce priveşte Chişinăul, este oare interesat de adevărul istoric? Ce face statul pentru restabilirea lui?

– În toţi aceşti ani, nu numai că nu ne-am îndreptăţit, ba şi ne-am învinuit mai mult. Voronin, venind la putere, angaja la preşedinţie cunoscuţi separatişti tiraspoleni, precum şi găsea funcţii pentru cei solidari cu dânşii: Mişin, Molojen etc… Nu se făcea absolut nimic pentru restabilirea adevărului evenimentelor din anii ’90. Nimănui nu-i trecea prin cap să efectueze investigaţii oficiale, să adune material factologic, mărturii şi amintiri ale martorilor. Au dorit doar un singur lucru – să fie totul dat uitării si faptele dar mai trist participantii la razboi. În consecinţă, ne-am pomenit în calitate de parte permanent bătută.

În timp ce noi nu vedem şi nu auzim nimic, Tiraspolul,  cu asistenţă financiară şi organizatorică masivă, în mii de pagini electronice şi de ziare îşi propagă teza principală: chipurile, războiul a dat mulţi eroi transnistreni şi a scos la iveală faţa hâdă a „fascismului moldo-român”.

Dar există oare surse obiective care scot în lumină tot adevărul despre război?

– Gazetele moldoveneşti din acea vreme aduc numeroase fapte despre teroarea şi ilegalitatea din Transnistria. Nu de viaţă bună, în partea dreaptă a Nistrului au ajuns mii de refugiaţi! Dar şi în amintirile ruşilor care au luptat de partea Tiraspolului, oricât ar fi de straniu, se pot găsi multiple fapte şi opinii interesante, care pun la îndoială obiectivitatea istoricilor oficiali din Transnistria.

Veteranii care au luptat de partea Transnistriei recunosc pe şleau că printre ei erau mulţi ticăloşi, sadici, care terorizau populaţia civilă, iar „sângerosul comandant de batalion” Iuri Kostenko nu constituia o excepţie. Se descoperă subtextul evenimentelor din Transnistria –una murdară şi foarte nefavorabilă, atât pentru Tiraspol, cât şi pentru Moscova, care trimitea din necuprinsele spaţii ruse puşcăriaşi şi mercenari în susţinerea republicii create ilegal.

Drept exemplu, voi cita memoriile atamanului Anatoli Kazakov, care scrie sincer despre necesitatea patologică de a ucide, apărută în acea vreme la cazaci ca o dependenţă de droguri, despre beţia generală, ferocitatea, violenţa şi jafurile din Tighina, despre faptul cum ceea ce era jefuit la război se vindea pe pieţele tuturor oraşelor transnistrene. Unii cazaci, potrivit mărturiilor sale, purtau la piept embleme SS.

Dar iată ce scrie în cartea sa fostul şef al comenduirii Transnistriei, colonelul Mihail Bergman: „Cazacii „de la Marea Neagră” făceau cu regularitate incursiuni pe malul drept al Nistrului si nu le dădeau clipe de răgaz subdiviziunilor cu destinaţie specială ale poliţiei moldoveneşti. Acelaşi Kostenko teroriza şi malul drept, şi malul stâng. Acestui bandit îi era totuna cine îi va fi victimă, un moldovean sau un rus, un cetăţean al Moldovei sau un transnistrean. Grupele sub conducerea lui Şevţov… efectuau atacuri teroriste pe teritoriul transnistrean, învinuind, evident, partea  moldovenească, provocând ura faţă de moldoveni…”

Anume Bergman, primul, a povestit despre comandantul de batalion Kostenko, care a uzurpat puterea la Tighina. A furat cu vagoanele, lua şpagă de la puşcăriaşi şi îi înarma, tortura oamenii şi, având călăi plătiţi, a ucis personal peste o sută de oameni. Kostenko vindea armament din depozitele militare sovietice, dar demiterea acestuia nu a fost permisă de Smirnov. După arestarea comandantului de batalion şi interogarea gardiştilor reţinuţi, scrie Bergman, „toată istoria războiului din Transnistria a apărut într-o lumină absolut nouă”. Însă, examinând pocesele verbale ale interogărilor, generalul Lebed a decis ca în nici un caz să nu fie divulgate mărturiile, deoarece acestea ar fi adus un imens prejudiciu imaginii Rusiei, care ar fi fost discreditată.

– Nu este clar nici până astăzi de ce anume Bergman, care a participat personal la lichidarea lui Kostenko, în consecinţă, un martor neobiectiv, este pricipala sursă a informaţiei despre acest comandant de batalion.

– Pentru că toate urmele, cu contribuţia aceluiaşi Bergman, au fost atât de bine şterse, încât nu se cunoaşte în realitate ce anume a săvârşit Kostenko şi ce au comis alţii. Probabil, s-a dorit să treacă în seama comandantului de batalion crimele monstruoase, banditismul şi samavolniciile comise în localităţile aflate sub jurisdicţia autoproclamatei RMN. Anume acele fapte care nu au fost recunoscute niciodată nici de partea transnistreană, nici de cea rusă.

Oare într-adevăr procesele verbale ale interogatoriilor la care a fost supus Kostenko au fost nimicite sau se află în arhivele FSB-ului şi cândva vor fi desecretizate? În ultimul caz, mai rămâne o şansă că va apărea adevărul despre ceea ce s-a întâmplat în Tighina. Sunt semne că în acel moment în oraş erau minţi lucide, unii directori de întreprinderi (bunăoară, Ghimn Pologov) care considerau drept o soluţie mai raţională rămânerea Tighinei în componenţa Republicii Moldova.

În ansamblu, însă, războiul, teroarea, panica transmisă din gură în gură şi zvonurile despre masacrele, tâlhăriile şi violenţele, debandata totală erau acele „drojdii” pe care se ridica republica autoproclamată. Astăzi, propaganda tiraspoleană este întemeiată tot pe minciună şi teroare informaţională. Cine să separe faptele reale de legende? Nu există martori sau aceştia sunt speriaţi de moarte, documentele au fost nimicite. Totul e întors cu fundul în sus. În mod paradoxal, un om pe care ortacii săi îl numeau călău sângeros, este înmormântat pe aleea gloriei la cimitirul Borisov, alături de participanţii la luptele pentru Tighina….

Vorbind despre intimidarea martorilor, îi aveţi în vedere pe transnistreni?

– Nu numai pe ei! În autoproclamata RMN (pe care Aleksandr Lebed o numea „o gaură neagră” şi „un culoar criminal”), au fost destule asasinate şi atentate misterioase, faţă de care faptele lui Kostenko pălesc. În toţi aceşti ani, aici erau eliminaţi oameni care ar fi putut compromite regimul. Bergman era sigur că totul s-a făcut şi se face „sub protecţia unor funcţionari sus-puşi de la Moscova”. Chiar şi Lebed, duşman făţiş al lui Smirnov, a murit în circumstanţe foarte suspecte. A făcut o oarecare lumină asupra acestor circumstanţe jurnalistul americam Paul Khlebnikov.

Autorul cărţii „Naşul Kremlinului, Boris Berezovski”, la scurt după publicarea acesteia, a decedat în condiţii misterioase, iar asasinii săi nu au fost găsiţi!

Cât priveşte Chişinăul… Parcă Chişinăul a putut să-i apere pe oamenii care au participat la capturarea lui Igor Smirnov, planificată de către MAI din Moldova? Să mă credeţi, băieţii noştri din direcţia operaţii au avut foarte multe probleme, se temeau pentru viaţa lor şi a apropiaţilor.

În mare, credeţi-mă, o ştiu din experienţa mea amară, începând cu mijlocul anilor ’90, cei care au apărat integritatea Republicii Moldova s-au pomenit izolaţi, ponegriti si dati uitarii. Ne sileau să nu amintim de trecutul nostru, sa ne fie rusine (dupa mintea communistilor lui Voronin) ca am fost participant la „AGRESIE” si „DECLANSAREA” conflictul militar in propria TARA contra „PASNICILOR SEPARATISTI” din Transnistria. Vezi Doamne, am vrut si noi amaratii de moldoveni sa ne aparam Tara, casa, masa si familia. Noi moldovenii NU am stiut ca NU NOI suntem stapani al MOLDOVEI lui Stefan cel Mare ci altii, veneticii din largul imperiului RUS ca SMIRNOV, ANTUFEEV, Nina ANDREEVA, SEVTOV, KOSTENCO, SIDOROV, Efim BERSIN si multi altii de teapa lor. Tara nu ne poarta stima, respect. Nu avem recunoşterea  din partea Statului, el nu ne apăra. Dimpotrivă, ne umilste în fel şi chip.

La Chişinău se vorbeşte mereu că anume Rusia a dirijat evenimentele de la începutul anilor ’90 din Transnistria. Dar astea sunt doar discuţii, care sunt probele?

– Evenimentele din anii ’90 par spontane şi nedirijate de… nimeni. În realitate, erau dirijate foarte bine de către Moscova. Dacă ne respectăm, urmează să lucrăm în arhive, să facem publice fapte şi documente, să efectuăm investigaţii istorice. A fost deja constituită comisia pentru cercetarea crimelor comunismului. De ce parlamentul şi guvernul, AIE să nu creeze o comisie specială pentru investigarea evenimentelor din Transnistria? De ce să nu acordăm granturi de stat istoricilor pentru munca în arhive? De ce să nu atragem la reflectarea evenimentelor din 1990-1992 pe participanţii nemijlociţi, cât mai sunt în viaţă şi sănătoşi?

Aşa se procedează pretutindeni… La noi însă… Recent, Academia de Ştiinţe a anunţat că în anii de independenţă Chişinăul a pierdut 700 de  monumente de arhitectură.

Oare suntem atât de lipsiţi de memorie şi indiferenţi fată si de actuala istorie a noastră?

Avem deja experienţa falsificării istoriei din anii 1990-1992, conform scenariului lui Voronin. Dorim adevărul istoric sau ne este confortabil să trăim în minciună? Şi cum am năzui în acest caz să ajungem în Europa?

În opinia dumneavoastră, puteau oare fi evitate conflictul şi victimele în 1990-1992?

– De noi, colaboratoii structurilor de forţă, nu depindea nimic. În toată lumea, îndeplinindu-şi atribuţiile, structurile de forţă aplică un întreg arsenalul de mijloace din dotare, inclusiv  armamentul.

Noi am executat cerintile legilor existente, am respectat Constitutia Tarii, am indeplinit intocmai ordinile date de Presedintele statului (M.Snegur) – Comandantul Suprem  al fortelor militare, am indeplinit Hotararile Parlamentului R.Moldova, ne-am făcut onest datoria. Oare Chişinăul trebuia să accepte scenariul Moscovei, să urmărească cu indolenţă cum criminalii îşi instaurau propria conducere în regiunea de est a ţării? Cum putea Chişinăul să nu trimită poliţia la Tighina, Dubăsari, la Comrat, dacă acolo era atacată puterea aleasă în mod legal?!

Conform tuturor criteriilor juridice, era vorba de dezordini în masă care, în toată lumea, sunt reprimate de organele de interne. O altă chestiune este cum se proceda. Consideram atunci şi am rămas la aceeaşi părere că nu trebuia creat Ministerul Apărării în 1992. Acesta nici astăzi nu este capabil, având un efectiv redus, prost echipat si putini bani de la buget (parte mizerabila din PIB) să-şi îndeplinească eficient datoria faţă de ţară – să respingă un atac din afară, să dea o ripostă serioasă agresorului, să menţină integritatea teritorială a ţării. Criza economică ne lipseşte de posibilitatea de a finanţa normal armata. În condiţiile noastre, trebuia format un corp puternic de carabinieri, bine pregătit şi dotat , sau trebuia să formăm o gardă naţională in activitatea carua se fie antrenati la NECOE obuna parte din populatia R.Moldova. Aceste structuri ar fi putut să asigure ordinea şi integritatea teritorială a Moldovei! I-am propus acest lucru în repetate rânduri lui Snegur in anii 1991-1992, dar argumentele mele nu au fost luate în seamă. Prea puternice erau apelurile Frontului Popular de a crea de urgenţă propriile forţe armate.

Îmi pare nespus de rău pentru cei care şi-au pierdut sănătatea şi chiar viaţa în acel război… Mă închin cu pioşenie în faţă lor şi consider că statul trebuie, are datoria morala, să le aducă un omagiu celor căzuţi să-i susţină prin toate mijloacele şi să-i ocrotească pe cei care au avut de suferit în timpul agresiunii militare a Rusiei in anii 1990-1992.       

Interviu de Elena ZAMURA

03/03/2010

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors