Archive for the ‘Istorie ascunsa’ Category

Ziua ocupatiei sovietice – 28 iunie

Posted by Stefan Strajer On July - 2 - 2010

Declaraţie

a Consiliului Director al Forului Democrat al Românilor din Moldova

privind declararea zilei de 28 iunie Zi a ocupaţiei sovietice

 

FDRM salută decretul Preşedintelui interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, din 24 iunie curent, privind declararea zilei de 28 iunie Zi a ocupaţiei sovietice şi a comemorării victimelor regimului totalitar comunist.

Această zi este una tragică din istoria neamului nostru.

La 28 iunie 1940 România a devenit o victimă a înţelegerilor secrete dintre Germania nazistă şi URSS bolşevică de reîmpărţire a sferelor de influenţă între cele două puteri, ceea ce a dus la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, cea mai devastatoare conflagraţie din istoria omenirii.

Pactul de neagresiune semnat de Germania şi Uniunea Sovietică la 23 august 1939, în punctul al treilea din Protocolul adiţional secret, viza România: „În privinţa Europei Sud-estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii”.

Ulterior, în „Nota ultimativă”, partea sovietică va adăuga şi „Bucovina”, drept „despăgubire” „pentru dominaţia de 22 de ani a României în Basarabia”.

A fost un dictat odios, o ocupaţie realizată cu forţa armelor, fără acceptul populaţiei din aceste teritorii, pusă la cale de cei doi călăi: Hitler şi Stalin.

Se ştie ce-a urmat: deportările a sute de mii de persoane, arestări, execuţii în masă, amputarea teritoriului Basarabiei în sud şi în nord, colectivizarea forţată, deznaţionalizare, comunizare ş.a.m.d.

Toate acestea au fost expuse în Declaraţia de suveranitate a Republicii Moldova din 23 iunie 1990; în Avizul Comisiei Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova pentru aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, precum şi a consecinţelor lor pentru Basarabia şi Bucovina de Nord, aprobat de către Parlamentul Republicii Moldova la 23 iunie 1990; în Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991.

Preşedintele Parlamentului, Preşedintele interimar al Republicii Moldova, dl Mihai Ghimpu, n-a făcut decât să rezume concluziile actelor menţionate mai sus într-un decret prezidenţial.

Societatea civilă, reprezentată de FDRM, a propus Preşedintelui interimar al republicii, Parlamentului Republicii Moldova de a interzice simbolurile comuniste şi a scoate Partidul Comuniştilor în afara legii, ca partid criminal, comparabil în atrocităţile sale cu partidul naţional-socialist al lui Hitler.

Cu regret, unele dintre partidele care alcătuiesc actuala Alianţă pentru Integrare Europeană lasă impresia că preferă jumătăţile de măsură, invocând diferite pretexte pentru a amâna încă o dată condamnarea unui trecut care a mutilat mai multe generaţii şi ale cărui umbre mai domină viaţa politică din Republica Moldova. Este o crimă faţă de memoria a peste un milion de victime din Basarabia de a nu recunoaşte adevărul despre genocidul organizat de regimul comunist, este un mare abuz de a perpetua minciunile staliniste privind trecutul şi identitatea noastră şi de a menţine în continuare, în necunoaştere şi întuneric, populaţia Republicii Moldova.

A nu susţine Decretul semnat de M. Ghimpu înseamnă a nega însăşi Declaraţia de independenţă, înseamnă a accepta tacit încorporarea din nou, de astă dată benevol, a Republicii Moldova în componenţa Federaţiei Ruse, succesoarea de drept a fostei URSS.

Politicienii care condamnă sau nu sprijină gestul lui M. Ghimpu dau de fapt un semnal clar privind complicitatea lor la refacerea URSS.

Iar dacă unii politicieni, inclusiv din Alianţa pentru Integrare Europeană, insistă asupra menţinerii simbolurilor comuniste, aceştia ar trebui să fie consecvenţi: ele trebuie păstrate în stema Republicii Moldova doar în tandem cu simbolurile fasciste, svastica urmând să fie şi ea prezentă alături de seceră şi ciocan, ca un omagiu adus lui Hitler şi Stalin, pentru că la 28 iunie 1940 aceştia au creat statul Republica Moldova.

Nu vom putea fi liberi, nici nu vom putea fi acceptaţi în familia popoarelor europene atâta vreme cât minciuna va sugera un anume comportament al oamenilor politici şi nu vom spune adevărul despre ororile comise de Uniunea Sovietică şi regimul totalitar pe teritoriul ocupat al actualei Republici Moldova.

E ora adevărului!

Adevărul trebuie spus întreg!

Consiliul Director al Forului Democrat al Românilor din Moldova

Chişinău, 28 iunie 2010

22 iunie 1941 – Intrarea Romaniei in cel de-al Doilea Razboi Mondial

Posted by Stefan Strajer On June - 22 - 2010

O fila de istorie în scurgerea vremii
 

Autor: Petru Cocirteu
(Cleveland, Ohio, USA)

Anul acesta, pe 22 iunie se împlinesc 69 de ani de la intrarea României în Cel de-al II-lea Razboi Mondial. Jertfa suprema a acestor fii ai natiunii române trebuie comemorata an de an, întrucât fiecare din ei au demonstrat-o, practic si eroic ca fiind lideri ai daruirii supreme pentru reîntregirea neamului românesc. Lidershipul daruirii supreme, i-a caracterizat pe strabunii natiunii noastre; numai asa am putut sa ramânem un popor si o natiune peste veacuri.
Lidershipul daruirii supreme , este un concept complex, si un act responsabil, nobil si maret, greu de explicat în cuvinte, dar practicat în fapte de multi fii ai natiunii române. Lidershipul daruirii supreme se poate defini în neputinta limitarii umane prin cel putin trei atribute de sorginte latina:
1. Idealul natiunii trebuie pastrat deasupra oricaror situatii.
2. Prioritatea responsabilitatii fata de Dumnezeu, familie si natiune.
3. Conceptul perceptiei obiective, trebuie constentizat în orice moment, la timp si ne la timp.
O prezentare practica, autentica nu prin cuvinte ci prin fapte demne de cinste a Lidershipul-ului daruirii supreme, va fi prezenta în fila de istorie intitulata: Eroii Neamului Românesc , care au luptat pe Frontul de Est pentru Eliberarea Basarabiei.
La 22 iunie 1941, România intra în Razboi, pentru a-si redobândi plaiurile însorite ale Basarabiei si Codrii voievodali ai Bucovinei. Ziua de 22 iunie 1941, va ramâne o zi istorica  scrisa cu litere de aur în cartea neamului Românesc, armatele române trec Prutul la ordinal Maresalului Ioan Antonescu.
Ordinul de razboi precum si mesajul rostit de Maresalul Ioan Antonescu, a însufletit inima armatei române care cu toata daruirea si-a dus misiunea pâna la capat.


Telegrafic am sa punctez evenimentele cruciale de pe frontul de Est.
La 5 iulie 1941, Cernautiul a fost eliberat . Românii din Cernauti au primit cu mare entuziasm armata româna. În fruntea armatei române Maresalul Ion Antonescu împreuna cu statul major al armatei, membrii guvernului si personalitati religoase au pasit triunfatori în Cernauti, la 5 iulie 1941. Covor de flori le-a fost asternut sub picioare, ca respect al multumirii si al pretuirii pentru jertfa depusa.
Armatele române îsi continua misiunea în 14 august-16 octombrie 1941, crâncene lupte s-au dat la Odesa , la Marea Neagra, unde victoria a fost de partea noastra. În Septembrie 1941 la trecerea Nistrului, alti fii ai plaiurilor strabune si-au dat viata, murind la datorie, dar nu oricum, ei vor ramâne cu cinste în istoria neamului nostru.
Apoi victoria desavârsita în 4 iulie 1942, la Sevastopol, trupele române cu toata fiinta lor au îndepartat inamicul, croind o noua cale spre victorie, aminteste aici Corpul de vânatori de munte, sub comanda Gen. Gh. Avramescu, o divizie de infanterie, alta de artilerie si o brigada de cavalerie, realizând Victoria. Dar si aici câteva sute de osteni au cazut la datorie
De neuitat vor ramâne luptele de la Cotul Donului din noiembrie 1942  unde românii nu au precupetit nimic, un singur tel era în inima lor: “învingem sau murim”; interventia vânatorilor de munte a fost decisiva în zilele lui noiembrie 1942, si ostasii români au iesit mai mult decât învingatori. Citez: “La Cotul Donului, trebuia cu orice pret sa rupem frontul, luptele au fost crâncene, în dreapta si stânga numai trupuri moarte, nu am cuvinte sa descriu ce ochii mei au vazut, pot totusi sa spun ca Dumnezeu m-a ocrotit; cu totii treceam peste balti de sânge, trupuri moarte, mâini si picioare rapuse de gloantele inamice” (Declaratiile Sergentului Petrica Turnea, Batalionul 2 Graniceri Moreni, Interviu cu Petru Cocirteu, Bolvasnita, 1978).
Iar acum as dori sa ma adresez fiecarui suflet de român, si în mod special tinerei generatii, cu rugamintea sa nu-si uite trecutul glorios al strabunilor, sa nu-si uite identitatea, reprezentata prin cele trei pietre fundamentale ale neamului nostru: 1. credinta crestina, 2. limba româna si 3. tara România, în granitile ei fizice si istorice.
Acesta-i tezaurul cel mai de pret al natiunii, noi suntem ceea ce suntem si avem ceea ce avem pentru ca Dumnezeu ni le-a harazit prin acesti fii ai neamului nostru care au urmat perceptele Scripturii, Citez: ”Omule, Domnul cere de la tine sa faci dreptate, sa iubesti mila, si sa umbli smerit cu Dumnezeul tau” Mica 6:8. Si nu si-au precupetit nici macar viata pentru realizarea idealurilor natiunii noastre.

În cele ce urmeaza am sa dau citire câtorva nume cu rezonanta istorica si nationala, nume de eroi care au luptat si au condus Frontul de Est, pentru întregirea neamului nostru românesc.

1. Maresalul Ioan Antonescu, supranumit, ”cel mai mare român “ dupa N. Balcescu si N. Iorga, supranumit deasemenea, “cel mai bun dintre pamânteni”, asa cum la numit Marin Preda, si nu în cele din urma supranumit, ”maresalul de otel” cântat în cântecele si imnologia muzicii românesti. A fost executat în 1946, de catre guvernul comunist în coalitie cu rusofilii si Moscova.
2. Gen. Gheorghe Avramescu, general de armata, a luptat si pe frontul de Vest, a fost impuscat de rusi într-o ambuscada în Ungaria.
3. Gen. Corneliu Dragalina, general de corp de armata, unul din fiii Eroului de pe Jiu, Gen. Ioan Dragalina.  Gen. Corneliu Dragalina a fost de fapt si Coordonatorul Miscarii de rezistenta anticomunista din Muntii Banatului si Ardeal. Din subordinea sa au fost: Colonelul Ioan Utza din Baile Herculane, Colonelul Florea Daia din Caransebes si Colonelul Ioan Aldea, din Ardeal.
4. Gen. Nicolae Diaconescu, Gen. de Corp de Armata.
5. Gen. Nicolae Giuperca, Gen. Corp de Armata.
6. Gen. Petre Dumitrescu, Gen. de Armata.
7. Gen. Ioan Dumitrache, Gen. de Divizie, vânatori de munte.
8. Gen. Radu Kornea, Gen. de Brigada.
9. Gen. Gheorghe Jlenescu, Gen.de Excadrila Aviator.
10. Gen. Leonard Mociuscki, Gen. de Divizie.
11. Gen. Nicolae Macici, Gen.de Corp de Armata.
12. Gen. Ioan Alecu Sion, Gen. de Divizie.
13. Gen.Mihai Racovia, Gen. de Corp de Armata.
14. Gen. Iosif Iacobici, Gen. Corp de Armata.
15. Gen. I. Voiculescu, Gen.de Armata si Guvernatorul Basarabiei, a murit în închisoarea de la Aiud.
16.  Gen. P. Calotescu, Gen. de Armata si Guvernatorul Bucovinei, a murit în închisoarea de la Aiud. Citez: “Decretul 207, din 1945, era ambiguu… pe lânga lotul Gen. Voiculescu si lotul Gen. Calotescu, peste 60 de generali , si amirali plus comandori de aviatie si marina, au ajuns la Aiud, ca razbunare secreta a Uniunii Sovietice”, (Prizonier în propria tara, Aurel Sergiu Marinescu, Bucuresti 1997).

În subordinea acestor eroi nationali cu rezonanta istorica a luptat si Rgimentul 96 infanterie din Caransebes, comandat fiind de Colonelul Florea Daia , originar din loc. Bolvasnita, Jud. Caras Severin, regiment, în componenta caruia s-au încorporat multi fii ai comunei Bolvasnita, unii din ei, au fost onorati sa-l aiba ca si comandant pe Col. Florea Daia. În anii copilariei mele am avut ocazia sa-l cunosc personal pe Colonelul Florea Daia, “român dintre români, cu credinta-n Dumnezeu, iubire de neam si daruire pentru glia strabuna”, detalii despre acest erou le puteti vedea în cartea mea intitulata “Viziunea unei Natiuni”, Petru Cocirteu, Macarie, 1998.

Infanteristii regimentului 96 din Caransebes, au fost defapt, strabunii celui ce va vorbeste; acum, va vorbesc despre fapte si nu vorbe, ei au fost dascalii mei, unchii si bunicii mei, au fost aceea care mi-au semanat samânta credintei si a virtutii crestine.

Am sa redau în continuare numele acestor eroi care au luptat pe frontul de Est:
1. Locotenet, Ioan Popescu, învatator,  unchiul meu.
2. Sublocotenent Ioan Udrea, învatator.
3. Sergent, Dragu Ioan, Ordonanta Colonelului Daia.
4. Fruntas, Jura Ioan,  tâmplar, bunicul meu.
5. Soldat, Dragu Ion Freant, cojocar.
6. Soldat, Matei Sârbu Petru, croitor.
7. Soldat,Vuc Ioan, functionar.
8. Soldat, Jurca Solomon, ceferist.
9. Soldat, Dragomir Nicolae,  Pastorul Bisericii Crestine Baptiste din Bolvasnita.
10. Soldat, Turnea Ioan Pepu, zidar.
11. Sodat, Dragomir Ion Togica, cazut la datorie la trecerea Nistrului.
12. Soldat Matei Toma Primejdie, cazut la datorie la trecerea Nistrului.
13. Soldat Matei Ioan Nita, cazut la datorie.
14. Soldat Petru Dragu Dunga, agricultor.
15. Soldat Turnea Simion  Gaigan, cazut la datorie în Crimeia.
16. Soldat Turnea Petru Gaigan, cazut la datorie în Crimeia.
17. Soldat, Dragu Solomon Goara, sef de gara CFR.
18. Soldat, Matei Ioan Cocoana, functionar.
19. Soldat, Turnea Toma Cocorea, agricultor.
20. Soldat, Dragu Ianas Puica, muncitor.
21. Sergent, Turnea Petrica  Pufoni, Batalionul 2 Graniceri, la Cotul Donului.
22. Soldat, Dragomir Ioan, cazut la datorie la Cotul Donului.
23. Soldat, Popescu Simion Turlac, cazut la datorie în Crimeia.
24. Soldat, Cucuruz Lazar Filip, agricultor.
25. Sergent, Cucuruz Ioan Filip, cazut la datorie.
26. Sergent Cocirteu Ioan Cartu, ceferist,unchiul meu.
27. Sergent Major Cocirteu Petru Madru, veterinar, unchiul meu.

Acestor bravi români, lideri de urmat, eroi ai natiunii, însufletiti de credinta si virtutea crestina, aparatori cu însusi pretul vietii lor al gliei strabune, de la maresal si generali, si pâna la ultimul soldat, le dedic urmatoarele versuri:

“Rând pe rând, eroii nostri au cazut, au disparut
Dar, vor ramâne peste veacuri, pilde vii de neîntrecut
Stiind, ca ziua izbavirii, ce-au visat-o, o sa vie,
Daca-ntârzie, asteapt-o! Brava Tara Românie.”
(Cugetari, Petru Cocirteu, Akron, Ohio, 1986)

Ca o concluzie a acestui documentar istoric, am sa va prezint Declaratia verbala a Sergentului Turnea Petrica din Bolvasnita, care ne descrie un crâmpei de pe Frontul de Est din Cel de-al II-lea Razboi Mondial, ziua de 20 Martie 1942:
“În dimineata zilei de 20 martie 1942 ma aflam în valea Zdrau din Localitatea Alasthar din Caucaz, o zi frigurosa cu ceata. Eram Comandant la Centrala Batalionului 10, unde aveam ca si comandat de Batalion pe Maiorul Popa Burac din Pridgor si loctiitorul sau, Maiorul Mihai Gurgu de la Fenes, amândoi din partile noastre. Batalionul nostru împreuna cu Batalionul 16 de la Hateg eram parte a diviziei comandata de Generalul Petre Dumitrescu, Divizie unde eu am absolvit scoala de ”Mici Comandanti” si apoi am primit centrala batalionului 10. Valea Zdrau, avea forma unei sei, dincolo de creasta dealului era amplasata o Divizie de Rusi, care de trei zile în sir îsi stabilisera amplsamentul si asteptau ordinul de atac. Noi eram în valea Zdrau, pe linia întâi, ne despartea doar coama dealului de inamic. În dimineata zilei de 20 Martie 1942, pe când inamicul nu se astepta, am început ofensiva. Timp de 10 minute, mitralerele cu foc automat din vale au retezat toti copacii de pe creasta dealului din fata, în timp ce puscasii mitraliori au ocupat creasta dealului, apoi la foc automat, mitralierele noasre au tintit inamicul din vale, pentru urmatoarele 20 de minute, tot timpul ma miscam de la o mitraliera la alta sa-mi încurajez camarazii, în timp ce bateriile de artilerie grea, trageau continuu fara întrerupere, în inamicul de dincolo de creasta dealului.
Atacul nostru inopinant, rapid si în forta a durat doar 30 de minute, dupa care s-a oprit.
Asteptam sa vedem reactia inamicului. O tacere totala s-a asezat pe linia frontului, deodata, dupa vreo 15 minute, am vazut cum rusii ies din transeie, arunca pustile, si cu fâsii de pânza alba în mâini, rupte în graba din camasile si izmenele lor vin spre creasta dealului, au capitulat, i-am luat prizonieri pe toti câti au mai ramas în viata. Printre prizonieri au fost doi soldati îmbracati în uniforma soldatilor români, vorbeau si româneste, asta ne-a derutat, i-am lasat mai nesupravegheati, si dupa o ora am aflat ca l-au omorât pe comandantul batalionului 16 de la Hateg, erau defapt spioni rusi. Ce înseamna o clipa de neveghere…
Dupa aproape un an de zile de front, Comandantii Batalionului 10, Maiorul Burac, si Maiorul Mihai Gurgu  au fost evidentiati si pentru Victoria de la Valea Zdrau împotriva rusilor de catre Gen. Petre Dumitrescu. Maiorii Gurgu si Burac primesc recompensiile, dar raporteaza totodata ca de fapt un rol foarte important în Victoria de la Valea Zdrau, l-a avut Sergentul Turnea Petrica, de la Centrala Batalionului, ca urmare a acestui fapt, ca recompense am primit o luna de concediu si la Rusalii 1943 am venit acasa.
Slavit sa fie Domnul ca m-a pazit pe front si acum prin mila Sa Împlinesc 90 de ani peste doar câteva luni” (Declaratia verbala a Sergentului Turnea Petrica, Petru Cocirteu, Cleveland, 2010.)
Faptele marete ale acestor eroi as dori sa fie un imbold în inima tinerei generatii de a nu fi mai prejos de înaintasii nostrii si totodata ecoul daruirii strabunilor nostri sa-i trezeasca pe aceia care persista în somnolenta si indiferenta si toti împreuna având o chemare si un tel, sa contribuim la propasirea neamului nostru românesc.

Ajuta Doamne Natiunea Româna
Traiasca România.
Peter Cocirteu, Cleveland, Ohio USA.

Bibliografie
Analele Sighet, Fundatia Academica Civica, Bucuresti, 2003.
Amintiri de razboi, Ioan Jura, Bolvasnita, 1965.
Cronici, Manuscris, IBD. Varan Sabin, Bucova 1982.
Declaratia verbala a Serg. Turnea Petrica, Petru Cocirteu, Cleveland, 2010.
Editura Academiei, Gh. Buzatu si Gh. Florescu, Iasi, 1981.
Eroii nemului românesc, Manuscris, Ioan Popescu, Kent, 1997.
Memorii, Manuscris, Ioan Udrea, Kent, 1997.
Oameni si Fapte, Simion Cocirteu, Akron, 2006.
Prizonier în propria tara, Aurel S. Marinecu, Bucuresti, 1997.
Romanian Forces, Bucharest, 1943.
Rezistenta anticomunista din Muntii României, C. Ionitoiu, 1993.
Istoria Românilor în secolul XX, I. Scurtu, Gh. Buzatu, Bucuresti, 1999.
Viziunea unei natiuni, Petru Cocirteu, Târgoviste, 1998.

Când ne va spune Sergiu Nicolaescu adevărul?

Posted by Stefan Strajer On June - 19 - 2010

Când ne va spune Sergiu Nicolaescu adevărul?

 

Autor: Ion Coja

 Am declarat şi în Senat, în toamna lui 1992, când s-a discutat raportul comisiei de cercetare a evenimentelor din Decembrie 1989: rostul comisiei „Sergiu Nicolaescu” nu a fost să afle adevărul despre decembrie 1989, ci să le ofere autorilor loviturii de stat posibilitatea ca prin audierea martorilor să afle ce ştie lumea despre cele întâmplate în decembrie 1989. Ce anume s-a aflat din secretele loviturii de stat! Organizatorii revoluţiei aveau nevoie să ştie ce se ştie în rândurile oamenilor din afara conspiraţiei despre partea nevăzută (şi criminală!) a revoluţiei, pentru a lua măsurile de contracarare şi contrafacere a adevărului. Măsuri care nu s-au sfiit să meargă până la asasinat, cazul senatorului Şerban Săndulescu, bunăoară, care a plătit cu viaţa încăpăţînarea sa de a nu accepta versiunea Sergiu Nicolaescu despre decembrie 1989 şi de a formula altă ipoteză, alt raport! Mai mult decât oricine, vinovaţii de măcelul din decembrie 1989 aveau nevoie stringentă de ancheta comisiei parlamentare şi de prezenţa în comisie a unor oameni de-ai lor, de-ai celor implicaţi în revoluţie ca autori şi executanţi ai scenariului, cunoscători ai secretelor care trebuiau păstrate cu orice preţ.

        La început, când în fruntea comisiei a fost numit Sergiu Nicolaescu, m-am numărat şi eu printre cei care l-au contestat chiar şi ca membru al comisiei: Sergiu Nicolaescu trebuia audiat ca martor, ca actor  şi, poate, ca regizor al aşa zisei revoluţii. Nu avea ce căuta ca anchetator al unor evenimente soldate cu sute de morţi, evenimente la a căror desfăşurare participase fără să ne fie clar în ce calitate şi cu ce justificare. Cine ne garanta atunci şi cine ne garantează chiar şi azi, că Sergiu Nicolaescu nu se numără printre vinovaţii de carnagiul din decembrie 1989?! Vinovat pentru premeditarea acestui masacru sau „numai” pentru neglijenţa sau incompetenţa cu care s-a amestecat acolo „unde nu-i fierbea oala” domnului regizor!…

         Prezenţei lui Sergiu Nicolaescu în comisie i se opunea un principiu de drept roman bine stabilit: Nu poate fi nimeni judecător în propria sa cauză. Mai tare decât dreptul roman s-a dovedit însă algoritmul parlamentar. Din pricina acestuia, deşi m-am oferit cu insistenţă, nu am fost acceptat în comisie…

         Despre reaua credinţă a lui Sergiu Nicolaescu s-au adus nenumărate dovezi. Ultima a adus-o însuşi împricinatul, fireşte, fără să-şi dea seama. Atunci când, în urmă cu câteva săptămâni, a găsit de cuviinţă să intervină în disputa dintre Cornel Dinu şi Petre Roman, confirmând la postul B1 TV declaraţia marelui fotbalist, precum că l-a auzit pe Petre Roman dând un telefon la care a vorbit ruseşte, asta în dimineaţa zilei de 24 sau 25 decembrie, în clădirea televiziunii… Am pus atunci întrebarea, pe care o repet acum: în raportul întocmit la Senat, Sergiu Nicolaescu a consemnat această informaţie pe care el însuşi o deţinea în chip direct, nemijlocit, ca actant al revoluţiei lui Peşte? L-a chemat în faţa comisiei pe Petre Roman ca să-l întrebe cât se poate de oficial cu cine şi ce a vorbit în acea dis de dimineaţă?

         Sunt convins că nu! Aşadar, de ce? De ce Sergiu Nicolaescu a ascuns acest detaliu care dă peste cap toată pledoaria lui Petre Roman, altminteri de nimeni luată în serios, cum că pe individ l-a făcut prim ministru valul de entuziasm revoluţionar al maselor, în chip spontan şi ne-programat.

         Mai vin azi cu o întrebare nouă pentru acelaşi preşedinte al Comisiei pentru Înmormîntarea Adevărului privind evenimentele din decembrie 1989. O întrebare la care nu voi accepta ca răspunsul marelui regizor să fie aceeaşi tăcere suverană, sastisită, de om care nu dă importanţă la toate nimicurile. De data aceasta  martorii sunt mult mai mulţi: câteva zeci de muncitoare de la Apaca, croitorese, care în acele zile fierbinţi au primit sarcina de a confecţiona 3600 de steaguri tricolore, fiecare steag având o suprafaţă cam de un metru. Comanda venise din partea lui Sergiu Nicolaescu prin ministresa din acele zile. Nu Lia Ciobanu, refugiată la ambasada Ungariei prietene, ci adjuncta acesteia. Comanda fusese făcută aşadar de Sergiu Nicolaescu şi, adaugă sursa mea de informaţii, tovarăsul S.C., al cărui nume nu mă grăbesc să-l fac public, încerc să verific dacă nu cumva este vorba de altă persoană. În cazul lui Sergiu Nicolaescu nu există însă niciun dubiu că despre domnia sa este vorba. Informaţia este absolut sigură şi deja verificată de mine.

        Ce anume ar fi de mirare în comanda făcută de vestitul strateg al atâtor războaie virtuale, toate desfăşurate la Buftea, atent cinematografiate, dar nici unul real, adevărat? (Se pare că această frustrare l-a determinat pe pacientul S.N. să se implice atât de activ într-o poveste reală, cu gloanţe gloanţe şi morţi morţi, însângeraţi de propriul sânge, iar nu de vopsea şi alte trucuri cinematografice… Caz clinic?)

        Mirarea este că tricolorul românesc a suferit în „viziunea” lui Sergiu Nicolaescu o modificare neaşteptată: culorile nu mai erau egale! În tricolorul comandat de Sergiu Nicolaescu culoarea roşie rămânea la locul şi dimensiunea ei, dar galbenul sporea, invada pe diagonală jumătatea de jos a culorii vecine, a albastrului. Raportul dintre cele două culori fiind 1,25 la 0,75. Bizară modificare! Repetată în 3600 de exemplare!! Toate cele 3600 de steaguri au fost ridicate de la Apaca de un trimis al Armatei în numele aceluiaşi Sergiu Nicolaescu. Nu au fost folosite niciodată. Dar acesta nu este un motiv ca noi să nu ne întrebăm la ce urma să fie folosite acele steaguri însemnate într-un mod atât de neaşteptat!

         M-am adresat unui om de specialitate, adică unui fost ofiţer de securitate, teoretician şi practician al diversiunii, din întâmplare fost coleg de liceu militar cu Sergiu Nicolaescu, întrebându-l care poate să fie noima unui lucru atât de ciudat. Nu i-am dat niciun nume,  ci doar precizarea momentului: decembrie 1989. Şi i-am cerut o explicaţie, un comentariu. Iată-le: De astfel de steaguri, cum nu ar mai fi avut nimeni, se puteau folosi pentru a se recunoaşte între ei numai membrii unei organizaţii conspirative, participanţi la acţiuni de stradă, de confruntare armată, unde era foarte important să nu-i confunzi pe tovarăşii de baricadă cu orice gură cască care a pus şi el mâna pe un drapel şi a ieşit în stradă să moară pentru democraţie! Cam la fel cum procedează masonii, având anumite semne discrete prin care să se recunoască între ei care sunt masoni, fără să se cunoască în persoană.

        În această poveste este impresionant numărul de steaguri, care trebuie raportat la faptul că, în principiu, la acţiuni de stradă, fiecare drapel este purtat de un grup de persoane. Cu alte cuvinte, numărul steagurilor, 3600, ne dă un indiciu despre numărul tovarăşilor de stindard ai lui Sergiu Nicolaescu: zeci de mii! Zeci de mii de „revoluţionari”, aşadar! Aflaţi sub comanda lui Sergiu Nicolaescu?!… Ei urmau să facă ceva împreună în acţiuni de stradă, dar nu e uşor de spus ce! Am putea deduce că în ce aveau de gând să facă se simţeau stânjeniţi de românii care deja erau în stradă, fluturând stindardul tricolor. Le trebuia un semn distinctiv de recunoaştere, acel tricolor deformat, nu ca să defileze cu el, ci pentru ca, în eventualitatea unui conflict între români şi români, purtătorii drapelului …sergiot să se poată identifica uşor între ei ca partizani de idei şi idealuri cu Sergiu Nicolaescu, con-militoni… Manevră destul de nătângă, rocambolescă, zic eu, ca nespecialist, căci exhibarea unui asemenea semn ciudat de recunoaştere îl ajută şi pe inamic să te identifice!… Dar cine ar fi fost inamicul? That the question!…

       Aşadar, domnule Sergiu Nicolaescu, se cuvine să ne lămuriţi despre ce este vorba în povestea cu tricolorul care merită să vă poarte numele. Iar mai apoi să apreciaţi singur cum se potriveşte povestea acestor 3600 de stindarde cu Raportul şi ancheta dumneavoastră asupra evenimentelor din decembrie 1989? Nu-i aşa că în Raport nu aţi suflat nici un cuvînt despre ce urma să se întâmple în timpul revoluţiei cu tricolorul acela, revizuit? Iar dacă aţi omis această mărturie, despre care eraţi în perfectă cunoştinţă, nu-i aşa că întreg raportul e lovit de nulitatea autorului ca martor şi judecător imparţial?!

P.S. Un sfat: să nu negaţi şi să nu trageţi de timp. Daţi răspunsul corect şi repede. Sunt prea multe persoane implicate în executarea comenzii venite de la revoluţinarul Sergiu Nicolaescu. Iar majoritatea dintre ei nu mai au niciun motiv să tacă. Cine ştie? Poate explicaţia este simplă şi fără implicaţii majore, de interes pentru istorie sau justiţie. Vă rog să oferiţi explicaţia, cu indicarea dovezilor ce pot fi convocate pentru a vă crede! Căci pe cuvînt eu nu vă mai cred!

Marele Refugiu Românesc de acum 70 de ani

Posted by Stefan Strajer On June - 7 - 2010

Marele Refugiu Românesc de acum 70 de ani

 

Autor: Nicolae Balint (Targu Mures)

 

În organizarea Serviciului Judeţean Covasna al Arhivelor Naţionale şi a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Sfântu Gheorghe, pe data de 25 iunie a.c. va avea loc la Sfântu Gheorghe simpozionul cu tema 70 de ani de la declanşarea Marelui Refugiu Românesc, manifestare consacrată comemorării a şapte decenii de la dramele succesive trăite de poporul român în vara anului 1940. Această manifestare va fi urmată în zilele de 26-27 iunie a.c., tot la Sfântu Gheorghe, de cea de-a doua întrunire plenară a Colocviului Naţional I.I. Russu de cercetare a sud-estului Transilvaniei, o manifestare care îşi propune instituţionalizarea şi amplificarea cercetărilor interdisciplinare referitoare la istoria, cultura şi spiritualitatea românească din sud-estul Transilvaniei şi la convieţuirea interetnică româno-maghiară. La colocviu sunt aşteptaţi să participe un număr semnificativ de cadre didactice universitare, arhivişti, cercetători şi jurnalişti. Manifestarea – ce poartă numele ilustrului profesor clujean care a ocupat prima catedră de estetică din ţara noastră – îşi mai propune să abordeze probleme referitoare la dezvoltarea şi valorificarea bazei de date cu utilizatori multipli, sprijinirea cunoaşterii bibliografiei privind sud-estul Transilvaniei, inclusiv prin postarea pe internet a celor mai importante lucrări care abordează această problematică. Organizat de Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, din Sfântu Gheorghe şi de Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, Colocviul Naţional I.I. Russu – şi care va fi sprijinit şi de Serviciul Judeţean Covasna al Arhivelor Naţionale – se înscrie în cadrul unei manifestări mai largi, Zilele Andrei Şaguna, manifestare care se află în prezent la cea de-a XIX-a ediţie.

 

NICOLAE BALINT  

Invazia sovietica din Polonia anului 1939

Posted by Stefan Strajer On May - 28 - 2010

Prin librariile americane. Invazia sovietica din Polonia anului 1939

Autor: Ioan Ispas
(Newark, Delaware)

Multi ani, subiectul invaziei sovietice în Polonia a fost ocolit de istoricii români, iar cei rusi nu-l abordeaza nici astazi, pastrând cliseul propagandistic initial. Din fericire mai exista si istoricii occidentali pentru care mai presus de orice este adevarul istoric.
Nicholas Bethell, în lucrarea sa “The War Hitler Won“, aparuta în 1972, editura Holt, Rinehart and Winston, trateaza printre altele si invazia sovietica din Polonia.
În dimineata de 1 septembrie 1939, în timp ce trupele germane invadau Polonia, un ofiter superior de transmisiuni german aflat la Moscova, împreuna cu ambasadorul german, se duc la Ministerul sovietic de telecomunicatii pentru a cere un ajutor în vederea ghidarii avioanelor militare germane prin statia de radio Minsk, aflata la distanta mica de granita poloneza. Le-a cerut sa transmita un sunet continuu plus cuvintele Richard Wilhelm I.O, în intervalul dintre programe, si sa introduca numele Minsk cât de des pot. Guvernul sovietic a fost de acord sa repete cuvântul Minsk de multe ori, sa extinda emisiunea cu doua ore, dar n-a vrut sa introduca semnalul si cuvintele cerute de nemti ca sa nu atraga atentia. Asadar colaborarea militara germano-rusa a început din prima zi a razboiului. Pravda publica o scurta informatie, în 2 septembrie, în care arata ca între Germania si Polonia au loc operatiuni militare, adica ceva ce pe ei nu-i intereseaza. Rusia sovietica a facut o prima mobilizare a armatei în 31 august, iar în 4 septembrie a chemat alte contingente de rezervisti sub arme. În 3 septembrie Ribbentrop îl instruieste pe ambasadorul german la Moscova, Schulenburg, sa atraga atentia rusilor ca Polonia va fi învinsa în câteva saptamâni, deci sa intre si ei în zona stabilita. Molotov îl întâlneste pe Schulenburg în 5 septembrie, când îi spune ca vor intra si ei, dar nu înca, pentru a nu încuraja unitatea oponentilor. În 8 septembrie, când nemtii au intrat în Varsovia, Molotov le trimite un mesaj de felicitare, iar în 9 septembrie le promite ca interventia armata sovietica va avea loc în câteva zile. Ziarul Pravda publica, în 14 septembrie, un articol pe prima pagina, întitulat “Motivele interne pentru apararea Poloniei“, în care se arata ca numai 60 % sunt polonezi, ca sunt 8 milioane de ucrainieni si 3 milioane de belarusi, ca n-au drepturi, ca sunt exploatati de mosierii polonezi, ca în administratie sunt numai polonezi si ca au nevoie de protectie. În aceeasi zi Izvestia anunta o rebeliune în Galitia de est; minoritatea ucrainiana protesteaza împotriva unor ordine poloneze, ca bielorusii refuza sa se înroleze în armata poloneza si ca avioanele poloneze au violat spatiul aerian al Uniunii Sovietice. Schulenburg anunta la Berlin ca aceste articole au scopul sa justifice interventia. În 15 septembrie comandanti ai Armatei rosii scriau în Izvestia despre datoria sacra a armatei, ca armata poloneza a ars sate din Bielorusia, ca femei si copii au ramas pe drumuri, fugind spre Lituania.


Ribbentrop îl preseaza pe Molotov, acesta îi spune în 16 septembrie ca invazia este iminenta. În 17 septembrie, la ora 2 noaptea, Schulenburg a fost primit de Stalin, care l-a anuntat ca invazia începe la ora 6, ca sovieticii vor bombarda zonele est de Liov, iar Luftwaffe sa nu opereze la est de Brsec. De asemenea o comisie comuna pentru coordonare sa se întâlneasca la Bialystok si sa fie emis un comunicat comun. În aceeasi noapte, la ora 3, ambasadorul polonez Waclaw Grzybowski a fost chemat la ministrul adjunct de externe, pentru a-i înainta o nota. În nota se arata ca razboiul germano-polonez a relevat decaderea interna a statului polonez, ca se prefigureaza ideia ca statul polonez foarte curând va dispare, guvernul este în colaps si nu mai da semne de viata, poporul a ramas fara conducatori si teritoriul fara administratie. Toate acestea prezinta pericol pentru Uniunea Sovietica si ca în consecinta ea nu mai poate ramâne mult timp neutra. Este, asadar, o sansa pentru poporul polonez sa traiasca liber si sa scape de acest razboi mizerabil. Ambasadorul polonez a protestat vehement, dar fara efect. A parasit Ministerul de Externe fara a accepta nota. Când a ajuns la Ambasada, a constatat ca nota ajunsese deja. A trimis nota înapoi, dar portarul de la Minister primise instructiuni sa n-o primeasca.
La ora 6, ora Moscovei (4, ora Poloniei), pe toata frontiera, din Letonia pâna-n România, pe o lungime de 1 000 de mile, au patruns vehicolele cu militari. Pe aceasta lungime de frontiera, erau 25 de batalioane ale Corpului de frontiera polonez. Un martor ocular povesteste ca a vazut câteva tancuri si carute pline cu ostasi ai Armatei rosii care strigau “Nu trageti! Venim sa va ajutam contra nemtilor!“ (pag. 310). Aceasta a produs confuzie între aparatori, care i-au lasat sa treca. În prima zi, rusii au înaintat 60 de mile, suferind foarte putine pierderi. Lânga Wilno si Bialystok au fost mici lupte. Pe multe sosele, trupele în retragere poloneze mergeau alaturi de cele rusesti, dar în sens diferit. Primul ministru polonez a aflat despre invazia sovietica abia la ora 10. Polonia era invadata de 200 divizii ostile. Disperarea a pus stapânire pe conducerea poloneza. S-a dus grandiosul plan al unui contratac masiv spre Berlin, s-a dus planul ajutoarelor britanice prin România si asteptarea ofensivei francezilor lui Gamelin. Beck a aflat despre atac pe la 6, iar despre nota pe la 7.30. A încercat sa protesteze pe la toti ambasadorii pe care i-a gasit. Are o întâlnire cu maresalul si primul ministru, pe care îi informeaza ca Franta si-a dat acordul pentru rezidenta si se asteapta ca România sa le acorde dreptul de trecere. Conform Conventiilor de la Haga din 1887 si 1907, dreptul de tranzit pentru guvern nu înseamna încalcarea neutralitatii. În 12 septembrie Ribbentrop a cerut guvernului român sa-i bage în lagare, sa-i dezarmeze pe polonezi si sa interzica tranzitul de material de razboi. Pentru guvernul polonez România era singura optiune, deoarece Ungaria era mult mai apropiata de Germania si ar fi acceptat cererile germane de retinere a polonezilor. Acest fapt n-a scapat comandamentului rusesc, care a cerut fortelor din zona sa taie retragerea polonezilor spre România.
În Rusia, Pravda publica un articol în care arata ca regimentele sovietice si-au facut datoria. La radio, Molotov anunta versiunea sa si cere populatiei sa nu faca provizii, sunt alimente suficiente pentru toata lumea, nu are întentia sa impuna ratii. Textul a aparut si-n Volkisher Beobachter. În fabrici si uzine au fost afisate texte care aratau clarviziunea si curajul guvernului sovietic. Activistii de partid explicau cât de nefericiti erau numerosii ucrainieni si bielorusi din Polonia.
Istoriografia rusa sustine si astazi ca intrarea sovietica în Polonia a avut loc dupa ce guvernul polonez a fugit în România si statul polonez era în colaps. Ca Armata rosie a intrat ca sa împiedice fortele Germaniei fasciste sa puna mâna pe Ucraina de vest si Bielorusia de vest. Istoricii rusi nu spun nimic de faptul ca împartirea Poloniei a fost aranjata între Germania si Rusia, iar rusii au înaintat atât cât s-a stabilit prin Pactul Ribbentrop – Molotov. În 31 octombrie 1939, Molotov în luarea de cuvânt din Sovietul Suprem a declarat: ”Un scurt ghiont dat Poloniei dat de armata germana, urmat de unul din partea armatei rosii, a fost suficient pentru a elimina acest copil monstru al Tratatului de la Versailles“ (pag. 316). Aceasta remarca arata ostilitatea liderilor sovietici fata de statul polonez.
În 17 septembrie, la ora 4 p. m. guvernul polonez are o ultima sedinta pe pamânt polonez, la Kuty Beck le-a vorbit ministrilor despre succesul pe care l-a avut în convorbirea cu ambasadorul român. Pot sa intre în România si apoi s-o paraseasca prin portul Constanta. Singura dorinta era ca trecerea prin tara sa fie facuta cât de repede posibil, ca sa fie reduse la minim eventualele complicatii. În timpul sedintei, primarul din Sneatin (20 de mile nord-est de Kuty) a telefonat ca rusii sunt la intrarea în oras si ca au blocat punctul de trecere al frontierei din zona. Frontiera era pe râul Ceremus si în Kuty era singurul pod de trecere ramas în mâinile polonezilor. Guvernul a hotarât sa treaca granita în România în aceeasi seara. Spre punctul de trecere a frontierei pe o lungime de ami multi kilometri era un sir lung de cetateni polonezi care voiau sa treaca în România. Vama româneasca lucra ca în vremurile de pace. În zona nu se afla decât garda prezidentiala: 60 de oameni care sa se opuna cavaleriei sovietice. La 10:10 p.m. Presedintele polonez se îndreapta spre frontiera, unde este întâmpinat de atasatul militar român de la Varsovia, care urgenteaza trecerea prin frontiera. Presedintele si restul guvernului ajung la Cernauti unde sunt cazati în Palatul Episcopal ortodox român. Toata noaptea exodul continua. Militarii care treceau granita erau obligati sa predea armele autoritatilor române. Unii si-au lasat armele pe teritoriul polonez, altii le-au aruncat în râu. În scurt timp lânga granita s-a înaltat un morman de arme. Armata rosie prefera sa ramâna militarii polonezi în partea sa. Au avut oarecare succes la soldatii polonezi de origine ucrainiana sau bielorusa. Peste câteva zile comandantul frontului ucrainian S. Timosenko a lansat fluturasi peste aglomerarile de soldati polonezi în care le cerea sa nu creada în ofiterii lor. “Ofiterii si generalii sunt inamicii vostrii. Ei vor moartea soldatilor. Ucideti ofiterii si generalii! Unicul vostru prieten este Armata Rosie.” (pag. 329). Peste 200 000 de militari polonezi au fost capturati de Armata rosie. Aproape 85 000 de militari polonezi au reusit sa scape în teritoriile neutre: Ungaria, Lituania, Letonia si cei mai multi în România. Legile internationale prevedeau ca militarii partilor beligerante, ajunsi în tarile neutre, sa fie retinuti în lagare, dar cei mai multi si-au continuat drumul dpre Franta pentru reconstituirea armatei. Misiunea militara britanica, care era considerata beligeranta, a fost dirijata spre tarcul prevazut, unde si-au lasat masinile, apoi au iesit prin partea opusa continunuând drumul cu trenul. Odata ajunsi în România, jurnalistii au putut transmite stirea invaziei în toata lumea, iar ambasadorii rapoartele lor. Ziua de 17 septembrie 1939 a cazut (sau a fost aleasa) într-o duminica. Primul ministru Chamberlain era plecat la resedinta sa din afara Londrei. În 18 septembrie, initial guvernul britanic a decis sa condamne aspru interventia sovietica. Înainte însa ca Halifax sa conceapa nota, guvernul s-a razgândit. În aceeasi zi ambasadorul polonez Roczyanski i-a înaintat lui Halifax o nota cu tratatele încalcate de Uniunea Sovietica: Pactul de nonagresiune polono – sovietic din 25 iulie 1932, Conventia semnata de Roczynoski si Litvinov la Londra în 3 iulie 1933 si Protocolul semnat la Moscova în 5 mai 1934. Englezii sunt de accord cu ambasadorul, dar îi spun ca nu vor sa-i provoace pe rusi, acum când nu sunt fortati sa o faca si sa pastreze documentele pentru mai târziu. Nu le era clara situatia, iar a-i provoca pe rusi ar face jocul nemtilor. Nu dau nici un comunicat. Un corespondent îl abordeaza pe Seful Statului Major despre invazia sovietica, iar acesta îi raspunde ca urmeaza declararea starii de razboi cu Rusia, dar Foreign Office-ul face precizarea ca garantiile britanice acordate Poloniei se refera numai la atacul Germaniei. Facând o paranteza mi-am amintit ca mereu mi-am pus întrebarea daca nu era mai bine sa fi fost lasat Nicolae Titulescu sa semneze Tratatul cu Uniunea Sovietica pe care îl negociase cu Litvinov în 1936 si care prevedea recunoasterea granitei comune pe Nistru. Ma gândeam ca existând un asemenea tratat rusii ar fi renuntat sa mai pretinda Basarabia. Iata ca Poloniei un asemenea tratat nu i-a ajutat la nimic. Când este vorba de tirani ca Stalin sau Hitler tratatele nu fac doi bani. Stalin, vazând succesul german în Polonia a început sa fie îngrijorat ca nu se va respecta linia de demarcatie. Îi spune lui Schulenburg, care-l asigura ca nemtii îsi tin cuvântul. El îi raspunde ca-l crede, dar se stie ca militarii dupa ce ocupa o zona nu mai vor sa o paraseasca. Peste doua zile si Molotov îsi exprima si el ingrijorarea aratându-i pe harta ca Liovul, ocupat de nemti, se afla în zona atribuita sovieticilor. Hitler a propus un stat polonez tampon între Germania si Uniunea Sovietica, în speranta ca poate face pacea cu Vestul. Hitler cere parerea lui von Moltke, fost 8 ani ambassador, care propune la vest, granita Poloniei din 1914, iar la est, granita la 120 de mile de Varsovia. Are avantajul ca elimina complet frontiera cu rusii, iar polonezii vor fi mai mult sau mai putin satisfacuti. Stalin nu este de accord. El a propus mai multe teritorii Germaniei cu scopul de a torpila o pace cu Marea Britanie si Franta. Ribbentrop se duce la Moscova si linia finala de demarcatie s-a semnat în 28 septembrie 1939 de catre Stalin si Ribbentrop cu granita pe Vistula cum a vrut Stalin. A urmat un dineu cu caviar si votca, apoi Ribbentrop s-a dus la teatru pentru a vedea baletul Lacul lebedelor, iar Stalin a negociat cu delegatia letona “Tratatul de asistenta mutuala“. Ribbentrop dupa primul act se întoarce la munca. S-au semnat alte aranjamente: repatrierea germanilor din Statele baltice, Tratatul de comert (Rusia da materii prime si primeste produse finite), un aranjament ca sa poata tranzita trenurile germane prin Liov în România. Un alt tratat prevedea ca nici una din tari sa nu permita manifestari ale polonezilor si sa se informeze reciproc (adica NKDV – ul si Gestapo-ul se întâlnesc periodic). Documentele semnate n-au fost date publicitatii. Pentru presa au spus ca au luat masuri, ambele tari, pentru reasigurarea ordinei si asigurarea pacii vietii pasnice si pastrarea caracterului national. De asemenea au lansat un apel la pace si terminarea razboiului dintre Aliati si Germania. De continuarea razboiului se fac vinovate Franta si Marea Britanie, iar cele doua guverne ale Germaniei si Uniunii Sovietice îsi iau dreptul sa se consulte în privinta masurilor necesare. Stalin era multumit. Cu pretul unei mici operatii militare, care l-a costat 737 de morti si 1862 de raniti, Uniunea Sovietica si-a împins granita spre vest cu 150 de mile.
Ce au facut rusii în zona lor? Limba poloneza a fost înlocuita cu rusa, cartile si ziarele poloneze cenzurate, scolile divizate pe nationalitati, crucifixele si icoanele scoase, bisericile transformate în camine culturale, cartile de istorie înlocuite, multi preoti si profesori arestati, pamântul nationalizat, dat taranilor, apoi obligati sa intre în colhozuri. Au arestat între un million si 1,2 milioane de polonezi, inclusiv ofiteri. NKDV–ul a asasinat peste 4 300 de ofiteri polonezi în padurea Katin. (Cifra de 21 000 a fost folosita de propaganda sovietica si de Churchill la Nurenberg, ca sa-i condamne cât mai aspru pe conducatorii germani ca autori ai masacrului. Churchill a fost informat despre adevaratii asasini de catre oficialii polonezi, dar ca sa nu-l “supere” pe Stalin, le-a cerut acestora sa taca. Nu “cadea bine”, ca “eliberatorii” sa apara ca niste cinici asasini.)
Tezaurul polonez a ajuns în România, care l-a pazit sa nu puna mâna pe el nici nemtii si nici rusii, pâna în anul 1948 când l-a predat guvernului polonez. În 2009, Banca Nationala a Poloniei a organizat o expozitie referitoare la tezaur, în care a fost omagiata România pentru rolul ei în salvarea acestuia. Tezaurul României se afla de aproape un secol la Moscova. În România din 1939 pâna în 1948 au fost la conducere regele Carol al – II-lea, Maresalul Antonescu, Sanatescu, Radescu, Petru Groza, dar nimeni nu s-a gândit macar sa puna mâna pe tezaurul polonez. Nu se poate spune acelasi lucru despre conducatorii rusi. Poporul rus nu are nici o vina. Eram în 1988 la Moscova, ca turist, si ca sa fac rost de ruble, ca toti turistii români din acea perioada, am vândut niste guma de mestecat româneasca foarte apreciata de rusi. Când am scos punga cu gume au navalit rusoaicele pe mine si-n câteva minute am dat-o pe toata. La sfârsit o rusoaica îmi tot întindea câteva ruble, încerc sa-i explic ca numai am gume, dar îmi arata gumele pe care le luase deja dar nu le platise. M-a impresionat gestul, de aceea nu l-am uitat.
Istoricii rusi sustin si astazi ca interventia în Polonia a fost facuta pentru ca Germania voia sa înainteze spre est. Cine are alta parere risca închisoarea.

Mitropolitul Visarion Puiu

Posted by Stefan Strajer On May - 14 - 2010

Aspecte spirituale, politice,sociale din viata Mitropolitului Visarion Puiu in evocarea prietenului său, profesorul Constantin Tomescu

 Autor: Nina Stănescu (Universitatea  “Ovidiusdin Constanţa)

1.      Constantin N. Tomescu – profesor de teologie şi istoric

Constantin N. Tomescu s-a născut la data de 20 februarie 1890 în Constanţa. Fiind orfan de la vârsta de 9 ani, copilăria şi tinereţea sa s-au aflat sub ocârmuirea arhimandritului Nicodim Munteanu, viitorul Patriarh. A urmat un scurt noviciat la o librărie, sub îndrumarea arhimandritului Nicodim, iar în toamna anului 1904 a fost admis la Seminarul Teologic “Veniamin” din Iaşi, unde a fost ales preşedinte al Societăţii Literare “Boldur” a elevilor seminarişti.

În toamna anului 1912, a început să urmeze cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, unde i-a avut colegi pe Ion Dobre, iar mai târziu pe Nichifor Crainic. Printre profesorii săi s-au numărat: Dragomir Demetrescu (Istoria Bisericii), Dumitru Boroianu (Drept Canonic) şi Ion Mihălcescu, viitorul Mitropolit Irineu (Dogmatică şi Apologetică). În această perioadă a fost numit bibliotecar la “Centrul Studenţesc” Bucureşti şi preşedinte al Societăţii Studenţilor Teologi. În timpul primului război mondial (1916­-1918) a activat ca voluntar.

Personalitatea profesorului Constantin Tomescu s-a afirmat deplin în perioada în care arhiepiscopul Nicodim Munteanu l-a numit “în slujba Bisercii Basarabiei”. El a fost repartizat în mai multe poziţii administrative, printre care: Director al Cancelariei sau Secretar General al Arhiepiscopiei Chişinăului(1919-1942) şi consilier referent cultural, membru al Adunării eparhiale a Arhiepiscopiei Chişinăului, precum şi al Congresului Naţional Bisericesc (începand din 1925). De la 1 ianuarie 1924, a devenit redactorul părţii oficiale a revistei eparhiale “Luminătorul”, editată la Tipografia “Romania Nouă”(uneori “Instituţiunea”). 

Calităţile sale administrative deosebite au fost dublate de o educaţie teologică aleasă, demonstrată prin numirea sa în 1926 ca profesor suplinitor, iar din 1930 ca titular, la catedra de Istoria Bisericii Române de la Facultatea de Teologie din Chişinău, unde a devenit ulterior prodecan. În 1927, a devenit Doctor în Teologie, cu Teza de Doctorat  “Mitropolitul Grigorie al IV-lea al Ungrovlahiei”, sub îndrumarea lui Fr. Nicolae M. Popescu, profesor universitar şi membru al Academiei.

Activitatea istorică a Profesorului Constantin Tomescu cuprinde numeroase studii: documente originale şi nepublicate privind istoria Bisericii Basarabiei, toate publicate ulterior fie în volume, fie în broşuri şi periodice. În 1929, împreună cu colegul său Toma G. Bulat, a iniţiat o publicaţie de specialitate intitulată “Arhivele Basarabiei”, dedicată istoriei şi geografiei regiunii Moldovei dintre Prut şi Nistru. Această perioadă demonstrează faptul că activitatea sa publicistică se desfăşura la cele mai înalte standarde academice.

Profesorul Constantin Tomescu are de asemenea şi meritul de a fi sprijinit cercetarea istorică cu aplicaţii în istoriografia bisericească, sprijinind apariţia, timp de mai mulţi ani, a vechii Reviste istorico-arheologice bisericeşti, îmbrăcând-o în haină românească. De asemenea, prima statistică ecleziastică cunoscută a fost efectuată în 1890 şi publicată de Constantin N. Tomescu în perioada interbelică. Datele acesteia au fost preluate de Corneliu Istrati într-un studiu din 1988.

Profesorul C.Tomescu a publicat numeroase studii asupra vieţii bisericeşti din cuprinsul eparhiei Chişinăului în „Revista Societăţii lstorice Arheologice Bisericeşti”, „Arhivele Basarabiei”, „Luminătorul”, „Misionarul” ş.a. – „Înfiinţarea Episcopiei Chişinăului şi Hotinului (1813)”, „Ştiri catagrafice din Biserica Moldovei din 1809”, „Tipografia duhovnicească exarhală din Chişinău”, „Ştiri catagrafice din Bisericile Principatelor la 1810”, „Diferite ştiri din Arhiva Consiliului eparhiei Chişinău”, „Conducătorii bisericeşti din Principate la 1811 şi din Basarabia între 1816 şi 1837” etc. A publicat „Documente basarabene”, 2 vol., Chişinău, 1928-1938, în colaborare cu Visarion Puiu.

Profesorul Constantin Tomescu a fost Subsecretar de Stat pentru Culte şi Arte în guvernul Octavian Goga (dec. 1937-febr. 1938), perioadă în care a înfiinţat Partidul Naţional Creştin, avându-l ca şi co-fondator pe Alexandru C. Cuza. Această poziţie îi va provoca mari suferinţe sub regimul comunist.

 De asemenea a organizat şi condus pelerinaje la Muntele Athos şi în Ţara Sfântă, fapt pentru care i s-a conferit titlul de “mare dicheofilax” al Patriarhiei Ecumenice şi Crucea Sf. Mormânt a Patriarhiei Ierusalimului.

Activitatea culturală a Profesorului Constantin Tomescu s-a încheiat odată cu ocuparea Basarabiei de către trupele sovietice la 28 iunie 1940. În anii ocupaţiei 1940-1941, Facultatea de Teologie din Chişinău şi-a găsit refugiul la Iaşi, iar în vara anului 1941, când era de aşteptat să revină la Chişinău, a fost de fapt închisă. Astfel, C. Tomescu a devenit profesor la Cernăuţi, avându-l coleg pe Iustin Moisescu, viitorul Patriarh. La Cernăuţi a fost ales director al “Fundaţiei Culturale Regale Mihai I, regiunea Bucovina”. În această calitate a organizat peste 150 de centre culturale, dotate cu biblioteci proprii.

Odată cu instaurarea regimului comunist în România, Profesorul Constantin Tomescu a fost închis pentru ani buni. Arestat la 5 mai 1950 a fost dus la închisoarea de la Sighet, în “compania” lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Constantin Dinu Brătianu, Gheorghe Tătărăscu, Gheorghe Brătianu, Constantin C. Giurescu. În 1956, după 7 ani de detenţie, a părăsit închisoarea, dar nu se va bucura de libertate pentru mult timp. În 1958, după ce a primit o scrisoare de la prietenul său Mitropolitul Visarion Puiu (exilat la Paris), a fost arestat de către Securitate şi condamnat pentru “spionaj” la 20 de ani de “muncă forţată”, – în conformitate cu documentele din Arhiva CNSAS.

Adormit în Domnul în ziua de 5 iulie 1983, la varsta de 93, acest profesor cu o mare chemare, care a educat aproape douăzeci de generaţii de slujitori ai Bisericii, un patriot fervent, care a contribuit pe deplin la “romanizarea” Basarabiei după Unirea din 1918, ne-a lăsat moştenire vasta sa operă în slujba Bisericii şi a poporului român.

 

2.      Lucrarea “Prietenul meu, Visarion Puiu” – un extras din jurnalul profesorului şi istoricului Constantin N. Tomescu

Lucrarea “Prietenul meu, Visarion Puiu” a apărut în anul 2005 la Tipografia Rof S.A. Suceava, prin grija autorilor Dumitru Valenciuc şi Dragoş Radu Mihai, primul fiind preot paroh la Volovăţ şi cel de-al doilea masterand în istorie. Această lucrare, finanţată de Consiliul Parohial Volovăţ, aduce în atenţie un extras din ampla lucrare a Profesorului Universitar Dr. Constantin N. Tomescu “Jurnal din viaţa mea”, publicat cu acordul familiei acestuia. Jurnalul a fost depus spre păstrare la Arhivele Naţionale Istorice Centrale şi, împreună cu alte documente, formează Fondul “Constantin N. Tomescu”. Manuscrisul este format din  şase caiete „studenţeşti”, totalizând 1124 de pagini. Dosarul 2, capitolul 26, paginile 245-273, formează obiectul acestei cărţi, publicate cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor şi care se află pe aceeaşi direcţie cu fierbintea dorinţă a Înalt Prea Sfinţiei Sale de aduce la lumină şi la cunoştinţa tutuor adevărata istorie a Mitropoliei Bucovinei.

Editorii îşi argumentează demersul prin faptul că acest jurnal, care se doreşte o rememorare a tumultuoasei vieţi a profesorului, ne prezintă oameni, fapte şi întîmplări puţin cunoscute astăzi, mai ales pentru cercetarea istorică, privitoare la Bucovina şi Basarabia, interesante mai ales în ceea ce priveşte integrarea în România Mare a celor două provincii istorice în care profesorul a activat. Daca Mitropolitul Visarion Puiu este cunoscut pentru destinul său dramatic, la rîndul său, profesorul Constantin N. Tomescu (1890–1983) a avut o viaţă extrem de agitată, fiind “un client bun al penitenciarelor româneşti” între anii 1948–1958.

Această carte se doreşte o continuare a cercetării istorice privitoare la viaţa şi activitatea Mitropolitului Visarion al Bucovinei începută de d-l col. (r) Dumitru Stavarache, prin publicarea cărţilor “Mitropolitul Visarion Puiu. Documente din pribegie, 1944-1963” (Ed. Moldopress, Paşcani, 2000) sau “Mitropolit Visarion Puiu, Însemnări din viaţa mea” (Ed. Trinitas, 2004).

Jurnalul îl prezintă pe Vlădica Visarion întâi ca Episcop de Argeş, apoi ca Episcop al Hotinului, cu reşedinţa în Bălţi, în continuare descrie pe larg viaţa şi activitatea sa ca Mitropolit al Bucovinei, apoi ca Mitropolit al Bisericii din Transnistria, autoexilarea sa în Europa, condamnarea la moarte, încercarea statului român de a-l readuce în patrie, decesul său care a avut loc în Franţa şi înmormântarea.

 

Foto.Mitropolitul Visarion Puiu

3.      Strânsa relaţie de prietenie dintre Profesorul Constantin Tomescu şi Mitropolitul Visarion Puiu

 

Profesorul Constantin N. Tomescu îl cunoaşte foarte bine pe Vlădica Visarion, fiind prieteni încă din anul 1905, înainte de tunderea acestuia în monahism, prietenie pe care au păstrat-o până la moartea sa, în 1964, deci aproape 60 de ani, aşa cum precizează autorul jurnalului – “fără vreo ştirbitură, fără s-o dezminţim”.

C. Tomescu i-a fost alături prietenului său în greaua misiunea pe care a primit-o de a păstori Biserica lui Hristos în vremuri tulburi şi în locuri greu încercate, ajutându-l atât din punct de vedere administrativ, cât şi sufleteşte, fiindu-i alături la toate evenimentele importante din viaţa sa şi vizitându-l de câte ori putea, mai ales cu ocazia sărbătorilor.  Astfel, în martie 1921 a fost la instalarea sa ca Episcop de Argeş, apoi l-a vizitat în câteva rânduri la Curtea de Argeş şi, ca să-i vină în ajutor, a scris, sub formă de impresii în revista din Chişinău, dar şi în ziare din Capitală, despre incuria şi ilegalitatea de acolo. Fiind membru-secretar în Comitetul Eparhial a luat parte la propunerea lui Visarion Puiu ca Episcop al Hotinului.

De asemenea, în perioada cât a fost Episcop la Bălţi, i-a oferit tot sprijinul său, după cum însuşi mărturiseşte: “Eu am detaşat funcţionari versaţi de la Arhiepiscopie, ca să lucreze la Consiliul eparhial, trepădam măcar la 10 zile să-i fiu de ajutor cu experienţa şi autoritatea mea în clerul basarabean, am fost ales deputat şi în Adunarea eparhială de-acolo, am elaborat statistici şi publicaţii istorice, am prezidat comisii la şcolile bisericeşti din regiune, cu dânsul am călătorit peste mări şi ţări până-n India şi ne sfătuiam neîntrerupt”; “În anul 1930, eu am răsfoit toată activitatea sa din cei 7 ani împliniţi şi am alcătuit «O dare de seamă episcopală. Eparhia Hotinului», imprimată pe 28 de pagini în tipografia eparhială Chişinău, iar după încă 3 ani, la 1933, împlinind el 10 ani de la înscăunarea sa ca episcop al Hotinului, tot eu am alcătuit o nouă lucrare sub titlul „10 ani de la reînfiinţarea episcopiei Hotinului. După date oficiale. 1923-1933”. Această publicaţie a apărut din tipografia «Luceafărul» din Bucureşti, în condiţii tehnice superioare, având 331 pagini + planşe şi clişee.” De asemenea Profesorul Constantin Tomescu l-a suplinit la numeroase conferinţe, ca şi la adunarea stareţilor în mănăstirea Dobruşa, ctitoria moldoveanului Toma Cosma din Iaşi.

A participat de asemenea la sfinţirea noii catedrale din Bălţi, moment pe care îl descrie foarte amănunţit în jurnalul său, precum şi la înscăunarea Vlădicăi Visarion ca Mitropolit al Bucovinei la 10 noiembrie 1935, ocazie cu care “a purtat Cartea canonică sinodală” pe care a citit-o Mitropolitul Moldovei.

După vreo 4-5 luni de la alegerea sa ca Mitropolit al Bucovinei, Vlădica Visarion “a mers la Bucureşti cu două intervenţii oficiale, scrise la un dactilograf străin. Prin una îl cerea pe Profesorul Constantin Tomescu de la Sf. Sinod, să fie detaşat de la Mitropolia Basarabiei ca secretar al Mitropoliei Bucovinei pe 2 luni, având şi agrementul mitropolitului Efrem; prin cealaltă adresă cerea detaşarea tot a prietenului său Ministerului Instrucţiunii, tot pe 2 luni, de la Facultatea de Teologie la Mitropolia Bucovinei. Primind ambele aprobări, Constantin Tomescu s-a prezentat la Cernăuţi.” Aici a reuşit să dea un impuls nou cancelariei, prin intervenţia sa funcţionarii lucrând  mai cu inimă şi nici o hârtie „nu mai zace”, motiv pentru care i s-a mulţumit călduros atât de către Vlădica Visarion, căt şi de către ceilalţi funcţionari ai Mitropoliei.

De asemenea Constantin Tomescu îi este alături Vlădicăi Visarion şi în momentul greu de la sfârşitul anului 1937 când acesta a vrut să-şi dea demisia, considerând că aceasta este singura ieşire posibilă din situaţia respectivă. Dar situaţia se rezolvă prin alegerea prietenului său ca Ministru adjunct al Cultelor şi Artelor în Guvernul Goga, acesta obţinând din această poziţie desfiinţarea “acelui ilegal şi vrăjmaş Jurnal al Consiliului de Miniştri” care fusese cauza demisiei Vlădicăi.

Vlădica Visarion îi cere ajutorul Profesorului Constantin Tomescu şi în timpul păstoririi sale ca Mitropolit al Bisericii din Transnistria, căci avea “absolută nevoie de un organ superior de îndrumare şi control al preoţilor şi protopopilor din Transnistria”. În acest scop, obţine de la Sfântul Sinod şi de la Mareşalul Antonescu un decret de înfiinţare a unui post de “inspector general administrativ” bisericesc, post în care îl numeşte pe Constantin Tomescu. Acesta se prezintă la Odesa pentru a veni în ajutorul prietenului său. Activitatea sa din Transnistria o descrie astfel: “Eu lucrez schema de organizare, după care recrutez încă alţi funcţionari din Basarabia. Scriu un regulament, organizez protopopiatele judeţene şi, după acestea, încep să colind prin provincie, având şi permis pe cale ferată şi înlesnire de maşini de la prefecturi. Am trecut prin toate oraşele, de la Jmerinka până la Ovidiopol, şi prin multe sate din Transnistria. (…) Am dat îndrumări de cancelarie şi o simplă contabilitate, le-am distribuit anumite formulare ruso-române, am potolit unele neînţelegeri între prefecturi şi preoţime.”

După exilul Vlădicăi Visarion începând din 1944, timp de 14 ani, singura legătură dintre cei doi prieteni este scrisoarea pe care acesta i-o trimite lui Constantin Tomescu la Schitul Coşna.

Imaginea Vlădicăi Visarion, aşa cum se desprinde din Jurnalul Profesorului Constantin Tomescu, este una extrem de vie şi în acelaşi timp autentică, întrucât relaţia dintre cei doi prieteni era una foarte strânsă, aşa cum însuşi mărturiseşte autorul: ”atâta eram de prieteni, chiar mai mult ca fraţii”, “Visarion Puiu, al meu drag şi prea preţuit vechi prieten”, “cel mai iubit şi mai vrednic prieten al meu «Vică» – Mitropolitul Visarion Puiu”.

4. Viaţa Mitropolitului Visarion Puiu aşa cum este evocată de Profesorului Constantin Tomescu 

Mitropolitul Visarion Puiu s-a născut la 27 Februarie 1879 în târgul Paşcani – Roman, fiind fiu de şef de tren, ucis de podul de peste Bahlui, la intrarea în gara Iaşi, iar maica sa a fost o distinsă absolventă a Şcolii Profesionale „Sf. Sava” din Iaşi, care a trăit până pe la 1925, mai mult la mănăstirea Neamţ. Mitropolitul Visarion Puiu a fost tuns în monahism la 25 Decembrie 1905, la Episcopia de Roman. Totuşi viaţa sa de monah şi arhiereu a fost legată de mănăstirea Neamţ. Vlădica Visarion a luat licenţa în Teologie la Bucureşti, dar, trimis de arhimandritul Nicodem şi la Academia Duhovnicească din Chiev, a învăţat acolo şi limba rusă şi a studiat organizaţia Bisericii ruseşti. De aceea, revenind în Patrie, el s-a alipit de Nicodem, care era arhimandrit de scaun al Episcopiei din Galaţi.

În anul 1909, Nicodem trecând ca arhiereu vicar la Mitropolia din Iaşi, l-a lăsat pe Visarion, în locul său, ca director al Seminarului „Sfântul Andrei” din Galaţi, iar când, tot Vlădica trece ca Arhiepiscop în Chişinău în vara 1918, din porunca sa Visarion este aşezat ca Rector al Seminarului Teologic Superior din Chişinău. S-a trudit el să refacă viaţa acestui Seminar, răvăşită de revoluţia rusească, dar cum n-a reuşit, demisionează, trecând ca exarh al celor 30 de mănăstiri basarabene. Le cunoaşte curând pe toate şi, după un an, poate publica istoricul lor, după vechi documente româneşti şi cele noi ruseşti, în volumul XI al „Revistei Istorico-Arheologice Bisericeşti” din Chişinău. În Martie 1921, Visarion, e ales episcop de Argeş. Dar acolo, el, ca episcop, era nevoit să locuiască într-un grajd amenajat, iar nu în palatul episcopal, anume ridicat pentru a fi locuinţă vlădicească, deoarece aghiotanţii regali, cu asentimentul partidului politic liberal, au sechestrat palatul pentru familia regală, deci şi pentru ei. Şi cu repetatele sale intervenţii, chiar şi în Parlament, episcopul Visarion a intrat în conflict cu liberalii, dar indirect şi cu familia regală, conflict ce a durat peste doi ani şi s-a rezolvat prin numirea Vlădicăi Visarion ca Episcop al reînfiinţatei eparhii a Hotinului, cu reşedinţa  în Bălţihttp://www.nordlitera.ro/modules.php?name=Submit_News – _ftn9. La început, Vlădica a avut să sufere mari neajunsuri şi aici: n-avea reşedinţă, ci o casă evreiască închiriată – oraşul acesta era aproape total ocupat de evrei – o singură biserică, dar se prevedeau mari posibilităţi, şi aici Visarion era de sine stătător, fără tutelă politică.

Dar între timp decedase mitropolitul Bucovinei, Nectarie, un foarte credincios eunuc liberal, care devenise episcop al Ismailului, fără voia lui, la fel fusese ridicat la Mitropolia Bucovinei, tot fără voia lui, ci împins de partidul liberal, mai precis de şeful liberalilor bucovineni, profesorul Ion Nistor. Dacă în acel moment ar fi fost partidul liberal la cârma Statului, la Guvern, acelaşi cutezător bucovinean Nistor, din piatră seacă ar fi scos un alt eunuc liberal, vreun preot văduv, ca şi Nectarie, ori l-ar fi pomăzuit ca mitropolit pe vicarul mitropolitan de atunci, un bătrâior, cu care s-ar fi jucat şi mai lesnicios, şi-ar fi făcut interesele toţi liberalii. Dar în atmosferă plutea încă paradoxalul principiu, că  „Bucovina e a bucovinenilor” şi pe scaunul mitropolitan, vacant din nou, trebuie să fie ridicat neapărat tot un bucovinean, aşa cum şi la Facultatea Teologică din Cernăuţi puteau să ajungă numai profesori bucovineni, şi, ca o mare excepţie, să străbată un ardelean, în nici un caz cineva din Vechiul Regat.

Când i s-a propus Guvernului ţărănist candidatura vicarului bucovinean, s-a găsit că-i prea înaintat în vârstă, e slab şi inapt pentru a  conduce administrarea, aşa de grea, ca a mitropoliei Bucovinei; s-a mai vânturat numele unui profesor secundar de Religie, văduv, tot bucovinean, şi n-a fost luat în seamă, era o figură ştearsă. Marele Colegiu Electoral l-a ales pe episcopul Hotinului, Visarion, ca mitropolit al Bucovinei. Liberalii nu l-au votat şi s-au înţeles să nu participe nici la solemnitatea instalării lui la Cernăuţi, şi să-i facă obstrucţii. Înscăunarea lui Visarion a avut loc la 10 noiembrie 1935 la Cernăuţi, deci după ce a fost confirmat de rege. Mitropolitul Moldovei a reprezentat Sfântul Sinod şi a citit Cartea canonică sinodală. Au participat miniştrii, ierarhi, parlamentari şi mulţi credincioşi. Înţelept a grăit Nicodem mitropolitul, frumos un ministru şi pe-alocuri, cam tăios, a răspuns noul mitropolit.

Nu târziu, Vlădica Visarion a întâmpinat greutăţi: liberalii bucovineni începuseră să-i creeze o atmosferă neprielnică, cu mahalagisme şi iscodiri neumane. În chiar administraţia eparhială avea primconsilier pe cunoscutul politician preot Şandru, fost primar al Cernăuţului sub trecutul guvern liberal. Cancelaria eparhială lucra foarte anevoios, după sistemul vechi austriac, cu 5-6 condici de expediţie de la un birou la altul, şi astfel orice act avea să întârzie zile, până ajungea să fie lucrat. A suferit mitropolitul vreo 4-5 luni, dar în loc să se uşureze, situaţia devenea mai complicată. S-a înţeles că, pe lângă un sistem greoi de cancelarie e şi un început de sabotaj şi nu mai putea îngădui. Atunci a mers la Bucureşti cu două intervenţii oficiale, scrise la un dactilograf străin. Prin una îl cerea pe Profesorul Constantin Tomescu de la Sf. Sinod, să fie detaşat de la Mitropolia Basarabiei ca secretar al Mitropoliei Bucovinei pe 2 luni; prin cealaltă adresă cerea detaşarea aceluiaşi prieten al său Ministerului Instrucţiunii, tot pe 2 luni, de la Facultatea de Teologie la Mitropolia Bucovinei. Primind ambele aprobări, acesta s-a prezentat la Cernăuţi, reuşind să rezolve problemele Cancelariei.

Dar în administraţia Fondului Religionar situaţia era şi mai proastă. Ce era acest Fond? Biserica Bucovinei, în 1775, când au tăiat-o austriecii din Moldova avea cam trei sferturi din pădurile masive ale Bucovinei în proprietate, păduri dăruite de voievozii moldoveni şi de milostivii boieri de pe vremi. Austria n-a sechestrat această enormă avere, ca s-o treacă la Stat, cum s-a făcut secularizarea la noi sub Cuza Vodă şi Kogălniceanu, ci a lăsat-o tot în proprietatea Bisericii, punând-o sub o administraţie specială, numită Fondul Religionar al Bisericii Bucovinei, unde tot mitropolitul era căpetenie. Tăierea pădurii se făcea după Legea Silvică a Statului austriac, cam aceeaşi ca şi la noi, iar cu venitul net din exploatare se achita întreţinerea întregului cler, de la Vlădică până la cantorul bisericesc, de la întreţinerea Facultăţii de Teologie, profesori, studenţi, administraţie, la gospodărirea caselor parohiale, opere de binefacere, adică Statul austriac nu vărsa nici un ban pentru Biserica ortodoxă din provincia aceasta, ci doar încasa destule impozite. Din venitul Fondului, Guvernul austriac, de acord cu mitropolitul român de atunci, a clădit splendidul palat ca reşedinţă mitropolitană, cea mai frumoasă construcţie chiar din Austria. Şi administraţia se făcea bine, corect. Fondul mai avea, pe lângă masivul păduros şi exploatarea unor mine de mangan, cât şi câteva ape minerale.

La unirea Bucovinei cu Patria, în 1918, Guvernul liberal, care conducea, a lucrat o Lege cam la fel cu cea veche, dar cu unele portiţe. Mai importantă a fost prevederea ca lemnul exploatat să fie repartizat de un consiliu special, iar funcţionarii de la Fond numai să înregistreze hotărârile acestui consiliu. Şi se proceda cam astfel la repartizarea lemnului exploatat: consiliul special înregistra cererile de lemne, dar între ele erau, pe de o parte, cererile membrilor din consiliu pentru cantităţi apreciabile, dar, pe de altă parte, şi cereri false, adică, în numele unor biserici sau mănăstiri, cereri prezentate  tot de acei consilieri şi chiar alte cereri cu nume fictive. Consiliul le aproba, eliberând anume bonuri, cu care cel în cauză să meargă la ocolul silvic respectiv şi să ridice cantitatea de lemne aprobată. Preţul oficial al lemnului era mult mai mic decât cel de pe piaţă. Consilierii liberali n-aveau nevoie a merge la ocoale silvice, ei vindeau bonurile la evrei, cu preţ majorat faţă de cel oficial, iar evreii, ca iscusiţi intermediari, revindeau bonurile cetăţenilor, desigur şi ei cu preţ de câştig, şi cetăţeanul mergea să ridice lemnul din ocolul silvic sau din depozitele Fondului. Dar şi mai mult. Şi rudele, chiar şi cunoscuţii acelor consilieri prezentau cereri de lemne la consiliu şi câştigau şi ei prin vânzarea bonurilor pe piaţă. Sistemul acesta păgubitor pentru Fond s-a practicat sub cei doi mitropoliţi ai Bucovinei după Unire, adică sub Vladimir de Repta şi Nectarie. 

Vlădica Visarion însă nu putea îngădui asemenea jaf. El a chemat experţi silvici să studieze problema lemnului. Şi, după constatările acestora, a hotărât ca exploatarea lemnului ca şi a manganului şi a apelor minerale să o facă direct numai administraţia Fondului, adică Administratorul cu funcţionarii săi, cu organele silvice şi administraţia să fie Regie. A pus în capul administraţiei pe un cunoscut inginer silvic din Bucureşti, Petre Ion, care a şi aplicat îndată sistem de Regie şi a desfiinţat consiliul. Desigur, că liberalii au fost loviţi direct. Ei au presimţit că Visarion nu va mai fi păpuşa lor, ca cei doi premergători mitropoliţi, de aceea ei s-au opus candidaturii lui la scaunul vacant, i-au făcut o rea atmosferă, au publicat articole veninoase şi difuzau teza că pe acel scaun se cuvine a se ridica un bucovinean, de aceea liberalii n-au luat parte la instalarea noului ales, şi s-au pornit furibunzi împotriva lui, până ce Vlădica Visarion, sătul de atâtea mişelii politice, s-a retras din scaun.

În perioada când Vlădica Visarion era episcop al Hotinului, Guvernul liberal legiferase o donaţie către eparhiile ortodoxe din Ţară şi anume: pentru Mitropolii câte 500 ha pădure şi 300 ha pământ arabil, iar pentru episcopii câte 300 ha pădure şi 200 ha pământ arabil, din proprietatea Statului. Dar nici Legea, nici ministrul Agriculturii, n-au precizat nici cine lucrează şi administrează aceste bunuri, nici cine beneficiază de venitul lor, adică: ori eparhia, ori chiriarhul. Ministrul a fost interpelat şi în Parlament, ca să precizeze, dar şi aici a scăldat-o, că sunt pentru „nevoile Bisericii”. Unii prelaţi şi-au zis că Biserica este condusă de ei, deci prelaţii, chiriarhii eparhiilor sunt şi administratori şi beneficiari. Dar Visarion a înţeles şiretlicul: chiriarhii liberali ori simpatizanţi liberali, dacă vor beneficia de aceste bunuri, şi orice abuzuri vor face, nu vor avea de suferit nimic, pe când ceilalţi vor fi traşi la răspundere, că de ce n-au trecut bunurile în folosinţa eparhiilor şi vor suferi consecinţe. Vlădica Visarion îi cunoştea pe liberali din conflictul ce-l avusese cu ei pe problema palatului episcopal din Curtea de Argeş. De aceea, el a transmis şi pădurea şi pământul în exploatarea consiliului eparhial din Bălţi şi în beneficiul întregii eparhii. Iar respectiva administraţie a acestor bunuri i-a acordat lui Visarion o cotă modestă anuală din venitul net realizat, mişcare foarte inteligentă şi foarte cuminte a Vlădicăi!

Dar nedemnii lui potrivnici, în frunte cu acelaşi profesor Ion Nistor, au reuşit totuşi să găsească alte căi de atac, spunând despre Vlădica Visarion că ar fi furat 20 de milioane din Fondul religionar, şi această enormă sumă el ar fi depus-o la o bancă în Elveţia şi pe acest temei fals, liberalii au încercat să-l denigreze şi la Bucureşti. Era iarna 1937. La putere, la conducerea Statului încă dăinuia Guvernul liberal – fracţiunea Guţă Tătărăscu, în care intrase şi Nistor ca ministru al Muncii. Şi a cârmuit Ţara Guvernul liberal Tătărăscu, până-n decembrie 1937, când regele i-a cerut demisia. În aceste ultime zile de guvernare, ministrul Muncii Ion Nistor, pune în discuţie în Consiliul de miniştri situaţia Fondului Religionar şi persoana mitropolitului Visarion. Legea de Stat, care privea acest Fond, prevedea ca în fiecare an, în decembrie, Ministerele de Culte şi de Domenii să trimită la Cernăuţi câte un inspector general şi cu contabili, care să verifice bilanţul anului financiar încheiat, cât şi proiectul de buget al Fondului Religionar pe următorul an. Fiecare inspector general raporta apoi ministrului său ceea ce a constatat la controlul Fondului, iar, la rândul lor, aceşti doi miniştri aduceau rezultatul la cunoştinţa Consiliului de Miniştri cu propuneri, şi se luau cuvenitele hotărâri. Aşa s-a urmat în tot anul, de la 1920 până la 1937. Dar în acel Consiliu, care va fi şi ultimul, ministrul Muncii, Nistor, cere să se calce Legea, privitoare la controlul Fondului, şi, în locul celor doi inspectori generali, de la Culte şi de la Domenii, să fie delegat el, Ministrul Muncii, care să meargă la Cernăuţi şi să facă control.

Consiliul de miniştri săvârşeşte această ilegalitate, alcătuind un Jurnal de şedinţă, care ţine loc de Lege, ca orice Jurnal al Consiliului de Miniştri. Se-nţelege că Nistor vroia să-i plătească o poliţă lui Visarion, o răzbunare, pentru introducerea Regiei la Fondul religionar sub Guvernul Naţional Ţărănesc, pentru numirea lui Petre Ion ca administrator, el fiind ataşat de partidul Ţărănesc, şi pentru desfiinţarea acelui consiliu special, „care tăia şi spânzura” în pădurile şi averea Bisericii Bucovinei. La Cernăuţi, Nistor cere noului administrator al Fondului, inginerul şef silvic Paşcovici, să-i trimită la dispoziţia sa registrele de gestiune şi proiectul de buget şi cu actele respective, astfel încât el şi cu contabilii aduşi să facă controlul cuvenit. Paşcovici răspunde tot prin telefon că nu le poate trimite fără prealabila aprobare a mitropolitului Visarion, care l-a numit pe dânsul în acest post, şi-i este şeful suprem. Ministrul Nistor nu cere încuviinţarea mitropolitului, ci a luat cu sine pe procurorul general de la Curtea de Apel locală şi cu contabili aduşi şi cu alţi slujbaşi din oraş, şi fac o descindere la cancelaria Fondului de pe strada Flondor. Între timp, toate registrele şi dosarele cerute au fost trimise la reşedinţa Mitropoliei. „În numele Legii”, adică în puterea Jurnalului consiliului de miniştri, procurorul general cere administratorului registrele şi dosarele. Dar el nu le mai avea, erau la mitropolit. Totuşi se caută prin dulapuri, prin sertare, în casa de bani. Şi cum nu se găsesc actele şi la mitropolit nu încearcă nici procurorul general, nici ministru să facă descindere, s-a-mpotmolit aşa fărădelegea lor!

Vlădica Visarion, turburat de asemenea atitudini, tocmai în ziua premergătoare marii sărbători a Naşterii Domnului, când şi cel mai modest creştin caută a fi în pacea sufletului, trimite telegrame de protest şi cere să se ia măsuri de stăvilire unui atare abuz, o gravă ilegalitate, telegrame către regele Carol II, primul ministru Tătărăscu, miniştrilor de Culte şi celui de la Domenii şi aşteaptă 2-3 zile. Dar nici unul nu răspunde. O asemenea tăcere era semnificativă. Mitropolitul rămăsese singur, nimeni nu-l aude, e deci în disgraţie. Ce mai putea face el? Să demisioneze doar din locul ce ocupa. Retragerea sa era şi dăunătoare prestigiului său, că s-ar fi interpretat cum că el n-a vrut să pună registrele la control, ştiindu-se cu „musca pe căciulă”, că într-adevăr ar fi jefuit el Fondul Religionar cu cele 20 de milioane şi poate marea mulţime aşa ar fi crezut, dar pe de altă parte, faptul că a fost adus şi procurorul, că a căutat ca la nişte tâlhari prin cancelarie, şi că în locul inspectorilor legali a venit un ministru al Muncii, departament ce nu are nici o contingenţă cu Fondul, şi că însuşi Nistor, vrăjmaşul declarat al mitropolitului Visarion, căuta a se răzbuna, atunci retragerea poate fi socotită şi ca un act de apărare a demnităţii sale ca mitropolit, ca sfetnic al Tronului. De bună seamă, Visarion, demisionând ar fi avut putinţa să publice care-i adevărul şi ar fi cerut atunci să se facă controlul gestiunii, din care se dovedea dedesubtul lucrăturii liberale. Dar, când demisia era deja scrisă, mitropolitul  o avea în haina sa şi se pregătea s-a expedieze, iată imanenta Dreptate dumnezeiască îl trimite la el, la Cernăuţi, pe prietenul său Constantin Tomescu într-o vizită frăţească ce schimbă total situaţia mitropolitului Visarion, care rămâne pe scaun încă aproape 3 ani, şi cere să se publice o lucrare oficială documentară despre cum a fost administrată averea Fondului atât sub predecesorii săi, Vladimir şi Nectarie, cât şi sub Visarion în cei 4 ani, 1935-1939.

Această lucrare, purtând titlul „Despre averile bisericeşti din Bucovina” a apărut la Cernăuţi, în 1939, cuprinzând 108 pagini, plus hărţi, planşe şi diagrame. În această lucrare se demonstrează că până-n 1936 s-au făcut numeroase „jafuri”, în 1935 ajungându-se ca totalul pierderilor să fie de 171 milioane, din care numai la pensii era un deficit de 15 milioane. Mitropolitul Visarion a conceput însă un nou Regulament pentru organizarea Fondului bisericesc, creând un comitet de direcţie, s-a triat întregul corp de funcţionari de la Eparhie şi de la Fond. Chiar în anul 1936-1937 bugetul s-a sporit cu frumoasa sumă de 30.112.500 lei, s-au trecut zeci de milioane la prevederi extraordinare, s-au vândut două căzărmi inutile, cu 38 milioane, s-a clădit un impozant palat cultural în Cernăuţi, s-au refăcut băile Vatra-Dornei, s-au reziliat mai multe contracte vechi oneroase, ce au adus un profit de 12 milioane, s-au vândut acţiuni ale Căilor Ferate de 21.600.000, s-au înfiinţat cantine româneşti pentru forestieri, funcţionarii au primit ca ajutor de Crăciun, chiar în primul an, 1.493.554 lei, s-a cumpărat imobilul Dori Popovicica să nu lase pe un asemenea român în mrejile creditorilor străini, s-a construit fabrica de lăzi de la Falcău, s-a sprijinit înfiinţarea Băncii de Nord din Cernăuţi, o cooperativă în Suceava, s-au ajutat ţăranii cu lemn gratuit în anii 1936-1939 în valoare de 25.966.891 lei, s-au înfiinţat 6 cantine şi 4 mori ţărăneşti. Fondul a achitat impozite de Stat în sumă anuală de 40 de milioane, la CEC s-au depus 33.400.000 lei. Stocurile de materiale lemnoase şi de minereuri s-au mărit, la fel şi inventarul. Fondul de rezistenţă ajunsese la 165.700.000 lei. Acestea sunt doar câteva date din mai sus amintitul volum care demonstrează corectitudinea şi priceperea Vlădicăi Visarion în administrarea Fondului, care însă s-a aflat pe nedrept acuzat că a jefuit Fondul de 20 milioane. Dar prin cartea aceasta, publicată în 1939 în Cernăuţi, li s-a întors palma asupra jefuitorilor.

Pe 27 decembrie 1937, Constantin Tomescu pleacă cu trenul la Cernăuţi, ca să petreacă o zi – două lângă bunul său prieten, mitropolitul Visarion, aşa cum îl vizita în asemenea sărbători şi la Argeş, ca şi la Bălţi. Pentru întâia dată însă îl vede pe Visarion extrem de abătut şi nervos. La început nu vrea să-i spună care-i pricina, însă după multe insistenţe, îi arată un text dactilografiat prin care Vlădica Visarion se adresează regelui Carol II, cerându-i aprobarea de retragere din scaunul de mitropolit pe motivul că-i şi bătrân, e şi bolnav. Prietenul său însă îi arată că acolo el scrie neadevăruri, căci nu-i bătrân la 58 de ani, şi nici bolnav şi îl apostrofează pentru faptul că lasă să se  strecoare în Istorie falsificări printr-un asemenea act oficial, apoi rupe exemplarul. Mitropolitul se supără iniţial, dar, îndată ce se linişteşte, îi povesteşte despre hotărârea Consiliului de Miniştri şi îi explică faptul că nu are altă ieşire.

Dar această grea situaţie se rezolvă prin lucrarea lui Dumnezeu, căci Constantin Tomescu este ales Ministru adjunct al Cultelor şi Artelor în Guvernul Goga şi obţine din această poziţie desfiinţarea Jurnalului Consiliului de Miniştri care fusese cauza demisiei Vlădicăi.

Vlădica Visarion a continuat să fie mitropolit încă aproape 3 ani, dar simţind că oculta liberală nu-l slăbeşte, şi ca să se odihnească, dar şi să-şi caute  vindecarea ochiului său drept, s-a retras din scaun şi în loc a fost ales urmaşul său la Bălţi, episcopul Tit Simedrea. Visarion şi-a aranjat drepturile la pensie şi a închiriat o garsonieră în Bucureşti.

Pe preotul Ion Vască, Vlădica Visarion l-a primit în Cernăuţi cu multă bunăvoinţă când a venit de la Cluj; l-a numit predicator al catedralei şi i-a dat apartament de locuit în frumoasa Casă preoţească de lângă reşedinţa mitropolitană. Îl chema des la dejun şi arăta o aleasă cinstire şi familiei lui. Încă i-a făgăduit că-l va chema şi la o catedră de Teologie de la Facultate. Când s-a înteţit conflictul cu Vlădica Visarion, Vască era preşedintele Asociaţiei preoţilor bucovineni, şi atunci la îndemnul profesorului Nistor, a convocat o şedinţă specială a preoţilor cernăuţeni şi din vecinătate, în care l-a bârfit pe binefăcătorul său, şi, în numele Asociaţiei a trimis două telegrame: către regele Carol II şi către primul ministru Tătărăscu cum că preoţimea bucovineană nu-l mai poate suporta pe mitropolitul Visarion şi cere îndepărtarea lui.

În 1942, Sfântul Sinod şi mareşalul Antonescu l-au delegat pe Vlădica Visarion să ia conducerea Bisericii Ortodoxe din Transnistria. Visarion şi-a ales ca reşedinţă fostul palat mitropolitan din Odesa.

Vlădica Visarion s-a retras din Transnistria la timp, când oştile ruseşti se apropiau de Odesa şi şi-a continuat traiul în Bucureşti. Dar nici aici n-a avut parte să rămână mai mult. Sfântul Sinod şi Mareşalul l-au delegat să plece, cu un avion special, în Dalmaţia Iugoslaviei, ca să participe la hirotonia şi instalarea unui ales episcop sârb. Era pe la 18-19 august 1944. A fost acolo de şi-a îndeplinit misiunea. Cum însă era aproape de Viena, a cerut să treacă cu avionul şi la Viena, ca să-l mai consulte medicul specialist, care i-a vindecat pupila îngheţată a ochiului său drept. Pilotul acceptat. Acolo, în Viena fiind, l-a prins ziua de 23 August 1944, adică armistiţiul încheiat de România cu Uniunea Sovietică şi intrarea oştilor ruseşti prin România, de unde, împreună cu Armata română, vor continua războiul împotriva Germaniei. În această nouă situaţie, Vlădica s-a hotărât să nu se întoarcă îndată în Patria sa.

Motivul era următorul: Pe când Visarion era episcop la Bălţi, cam prin 1932-33, cutremurându-se de crimele dictatorului Stalin, a alcătuit o filipică extraordinar de dură, dar şi îndreptăţită, aşa cum putea el să compună, împotriva acestuia, şi i-a adus-o Pofesorului Constantin Tomescu la Chişinău, ca s-o publice în revista “Luminătorul”. Acesta a dat-o la cules, dar, înainte de a se tipări revista, tot materialul cules pe şpalţuri trebuia prezentat de Tipografia eparhială la Prefectură, ca de la oricare tipografie, întrucât se decretase în toată Ţara cenzura preventivă a oricărui manuscris. Comisia nu s-a putut hotărî a da “bun de imprimat” deoarece era o problemă prea grea în articolul lui Visarion, şi-l trimite la Ministerul de Interne pentru a decide. In acea filipică, VIădica îi amintea lui Stalin că şi el a fost seminarist în tinereţa lui, prin Caucaz, că a mâncat atâţia ani pâine bisericească şi se pregătea pentru preoţie, căci creştinismul l-a învăţat a fi bun şi milos, pe când el a devenit şi hoţ al banilor Statului, un răzvrătit, iar acum, în fruntea marelui Stat rusesc, e un dictator, un criminal, care a ucis milioane de oameni nevinovaţi prin foame şi deportări. Nu cugetă el că va fi tras la răspundere, dacă nu aici, pe pământ, sigur în lumea lui Dumnezeu cea cerească? Toţi cei care au citit-o au fost zguduiţi.  Ministerul a respins publicarea ei, nu pentru motivul că ar fi tendenţioasă, ci pentru că asemenea relaţii cu capul unui Stat străin se pot face numai prin mijlocirea Ministerului de Externe român. O motivare poate legală, aşa cum cer relaţiile diplomatice, însă imposibil de realizat întrucât România, în acel an, nu avea nici o relaţie diplomatică cu Sovietele. Totuşi, Visarion ţinea să apară. Şi, prin Consulatul englez din Bucureşti, s-a ajuns ca filipica lui antistalinistă să apară la Londra într-o mare revistă englezească. Desigur, că însuşi Stalin îi va fi aflat conţinutul şi, cu drept cuvânt, Vlădica Visarion a cugetat, că România, având pace cu Sovietele şi armatele roşii vor trece prin Ţara noastră, Stalin va cere pedepsirea lui Visarion, iar prin revenirea sa acasă se expunea.

Şi astfel, se-nţelege cu pilotul şi acesta renunţă şi el a se întoarce în Patrie, şi pune avionul la dispoziţia autorităţilor austriece. Vlădica deci se autoexilează. La început, a fost închis într-un lagăr în Tirol, la Salzburg. Acolo, se afla încă la 1 Ianuarie 1945. Profesorul Constantin Tomescu combate aşadar un zvon fantezist, cum că Vlădica s-ar fi ataşat legionarilor români, fugiţi din Ţară, sub conducerea lui Horia Sima, şi că aceşti criminali, alcătuind un guvern românesc fantomă la Berlin, l-ar fi avut şi pe Visarion în guvern ca ministru al Cultelor, care ar fi grăit şi la Radio german, chiar în ziua de 1 Ianuarie 1945, când el, după chiar mărturisirea lui, comunicată fratelui său, D-rul Constantin Puiu, care l-a vizitat la Paris, că în acea zi, de 1 Ianuarie 1945, de Anul Nou, era încă închis la Salsburg. Dar poznaşa cuvântare românească de la Radio german, rostită la 1 Ianuarie 1945, au ascultat-o în Ţară multe persoane, care au declarat că nu Visarion a grăit, ci altcineva, şi a ascultat-o însuşi arhiereul Eugeniu Laiu, fostul său intim colaborator, care-i cunoştea perfect vocea. E posibil să fi fost şi o mistificare a legionarilor, care, intenţionat i-au pus în circulaţie numele său, în acest sens.

În timp ce armatele sovietice străbăteau Ţara, alături de cele române, în urmărirea trupelor germane, s-a ridicat glas împotriva lui Visarion cel fugit. Sinodul Bisericii noastre l-a judecat şi l-a condamnat la caterisire, lăsându-1 ca un simplu monah. Şi după sentinţa gravă a Sfântului Sinod român, Visarion Puiu a fost deferit Justiţiei Statului, poate ca trădător sau altă vină mare, unde s-a pronunţat condamnarea lui capitală, “la moarte!”, în contumacie. Prin aceste două grave sentinţe, Patria românească, Patria lui iubită, pe care a servit-o şi el cu mare însufleţire şi cu toate puterile lui sufleteşti, l-a eliminat dintre fiii săi şi l-a împiedicat să mai cugete să se întoarcă aici şi să fie îngropat în pământul Patriei, alături de părinţii săi. VIădica Visarion avea în Bucureşti haine, veşminte proprii, cărţi şi alte lucruri, pe care, de bună samă, că nu le-a luat cu sine în Jugoslavia în August 1944, întrucât ştia că va reveni acasă. Sentinţa, condamnându-l şi la sechestrarea “averii” sale, s-au căutat acele modeste bunuri şi s-au ridicat de către Stat.

După afirmaţia categorică şi de crezut a unui ofiţer superior englez, Visarion a fost eliberat din lagărul austriac, şi a plecat la Paris, se zvoneşte că a fost şi la Papa Romei, şi s-a înapoiat la Paris, unde a închiriat o locuinţă mică în suburbia Viels-Maisons-Aisne, la nişte catolici. Se ridică întrebarea: Cu ce mijloace şi-a ţinut viaţa în cei 20 de ani de înstrăinare, ce au urmat? Profesorul Constantin Tomescu povesteşte că se vorbea insistent că Papa, prin cardinalul şi colaboratorii săi din Paris, îi acorda ajutoare din timp în timp. Pe când era lângă el fratele său, D-rull Constantin Puiu, a şi venit în casă un cleric romano-catolic, care i-a înmânat o sumă de franci, probabil o sumă periodică.

VIădica Visarion şi-a scris şi el un Jurnal al vieţii sale, cu multe date istorice, pe care l-a depus, împreună cu oarecare cărţi şi manuscrise, la o asociaţie filo-română din oraşul Freiburg­-Germania.

În anul 1964, prin luna iulie, s-a făcut ultima încercare a Guvernului român, de a-l aduce pe mitropolitul Visarion în Patria lui, să mai sărute o dată pământul strămoşesc şi să se î­ngroape în el, alături de părinţii săi. Astfel, fratele său, D-rul Constantin Puiu, din Galaţi, a fost îndemnat să plece el la Paris şi să-l convingă pe Vlădica Visarion ca să se întoarcă în Ţară cu încredinţarea că i se vor anula cele două grave sentinţe, că-şi va recăpăta titlul de mitropolit şi va avea şi o pensie suficientă. I s-a dat doctorului cuvenitul paşaport, el şi-a cumpărat biletul de drum şi a plecat cu avionul. Îi era şi lui dor să vină în Ţară şi, auzind acele veşti de la fratele său, s-a hotărât Vlădica să plece din Paris. Dar s-a îmbolnăvit, a răcit şi a dat într-o complicaţie, ca la cei bătrâni, şi insuficienţa cardiacă a pus punct vieţii sale. În ziua de 10 August 1964 s-a stins din viaţă mitropolitul Visarion Puiu, în suburbia parisiană Viels­-Maisons-Aisne, în vârstă de 86 de ani. În odăiţa lui nu s-au găsit nici banii necesari pentru îngropare, ci locuitorii de pe acolo, vecinii au acoperit trebuinţele cu o colectă a lor. Trupul lui a fost îmbrăcat în veşmânt clerical, cu o cruce pe piept. L-au înmormântat într-un cimitir romano-catolic din apropiere, iar slujba a fost oficiată de doi preoţi ruşi ortodocşi. Aşa s-a stins un om de seamă, creştin şi bun român.

 

5.      Activitatea pastorală şi socio-culturală a Mitropolitului Visarion Puiu aşa cum este prezentată în Jurnalul Profesorului Constantin Tomescu

În perioada cât a fost Episcop al Hotinului, Vlădica Visarion a realizat acolo o lucrare epocală: după cerere, Episcopia a fost înzestrată, peste linia ferată, la Pământeni, o suburbie a oraşului, cu 17 ha de pământ, o suprafaţă îngrădită cu gard înalt de scândură, pe care a creat un splendid parc cu alei, boschete, pomi ornamentali, planul fiind făcut şi executat de inginerul agronom Mih. Costeţchi, bănci şi alei cu petriş fin, parc pus la dispoziţia cetăţenilor oraşului pentru plimbare şi recreaţie; a sădit o vie cu soiuri alese şi livadă cu cei mai productivi şi superiori pomi fructiferi; peste tot te îmbătau florile cu parfumul lor. Era cel mai frumos parc din Basarabia. Iar într-o latură a clădit o minunată şi chivernisită reşedinţă episcopală, cu etaj, mansardă şi subsol mai prelungit peste care urma să se mai ridice încă o aripă a reşedinţii, ce avea: 2 saloane spaţioase, birouri, dormitoare – pentru episcop şi oaspeţi, sufragerie, bibliotecă, sală de citire, camere de serviciu, magazie de alimente, bucătărie modernă, pivniţe; am întocmit listă de 1500 volume, ce au venit, fişier, opis la bibliotecă. Acesta era adevărat palat de reşedinţă, nu ca grajdul de la Argeş. Populaţia oraşului, intelectuali, au cumpărat şi ei loturi de la Primărie în jurul Palatului şi au zidit case frumoase, în armonie arhitecturală cu Episcopia, creându-se aici oraşul nou. Interesantă a fost însă schimbarea mentalităţii orăşenilor despre plantaţia de pomi şi copaci: oraşul Bălţi cunoştea numai salcâmul, pe marginea şoselelor, ori într-o grădină a oraşului, la gară, ca şi-n curţile oamenilor, la fel şi în satele vecine, existau numai salcâmi. Când Visarion a adus cu vagonul puieţi de pomi fructiferi, populaţia a început a spune că episcopul n-ar fi în toate minţile; însuşi primarul Vrabie al oraşului, a afirmat că „Vlădica acesta trebuie să fi sărit din minţi. Nu vede el că la noi nu creşte decât salcâmul ? Cheltuieşte bani în zadar!”. Mitropolitul Visarion nu s-a supărat şi nici nu i-a făcut vreo aluzie, ci, după cei 3 ani de creştere, el i-a trimis lui Vulpe primul coş mare încărcat cu fructe din livada episcopală; la fel au primit şi alţi fruntaşi. Acesta a fost începutul unei adevărate revoluţii. Lumea a smuls salcâmii din ogrăzi, la fel şi primăria, plantând în loc pomi fructiferi de la pepiniera Şcolii de Agricultură din Chişinău, unde era profesor Costeţchi. Mult timp această metamorfoză a făcut obiect de povestiri, dar şi laudă pentru Vlădica Visarion.

Alături de aceasta, Vlădica a dezvoltat  o activitate frumoasă eparhială, de cult şi socială. S-au format consilierii, după îndemnul lui, să lucreze corect şi la timp. Şi preoţii din eparhie, socotindu-l chiriarh drept şi cu duh frăţesc, se sileau să-şi poarte apostolatul cu demnitate. Împreună cu prietenul său Constantin Tomescu, a răsfoit multe cataloage de edituri, şi astfel s-au difuzat, pentru bibliotecile bisericilor, cărţi alese din literatura română în valoare de peste 3 milioane lei. A întemeiat revista „Episcopia Hotinului” cu îndrumări oficiale, pe care o imprima Profesorul Constantin Tomescu şi o corecta la tipografia eparhială din Chişinău, iar pentru articole de studiu şi beletristică preoţii basarabeni aveau revista „Luminătorul” din Chişinău. Preoţii au fost îndemnaţi să citească revistele teologice şi se organizau măcar o dată în an conferinţe culturale, astfel aranjate pe protopopii ca Vlădica să poată asista la cât mai multe, pe rând. Vlădica Visarion slujea şi la Bălţi, dar nu întârzia să slujească şi prin oraşe şi mai ales prin sate la hramuri, la sfinţiri de biserici, unde hirotonisea clerici şi gratifica pe cei mai merituoşi. Îi plăceau mult corurile din biserici, cu voci alese. Făcea inspecţii canonice la mănăstiri stăruind ca monahii să nu se lenevească, să slujească după tipic şi să aibă viaţă curată. A readus dânsul la viaţă câteva schituri părăginite şi chiar distruse, ca Rugi cu biserica lui Duca Vodă, Galiţa, ctitorită de un moldovan care avea acest nume, care-şi avea moşia la Moghilău, peste Nistru şi  Şerbeşti zidit de boierul ieşean Toma Cosma.

În Bălţi exista numai biserica  „Sf. Nicolae”, iar jos, lângă gară, la 2 km, încă o biserică mai modestă. Se pornise zidirea încă a unei biserici în oraş, cu hramul  „Sfinţii Voievozi”, dar primul război mondial i-a stagnat lucrările, rămânându-i numai temelia de 2-3 metri de la pământ. Prin 1924, deci curând după instalarea Vlădicăi Visarion, comunitatea evreiască din Bălţi, informându-se că episcopul ar vrea să continuie clădirea bisericii începute, şi având comunitatea un loc proprietate alături de temelia acesteia, a obţinut aprobarea să construiască pe acel loc o sinagogă mare, şi a cerut autorităţilor superioare să demoleze temelia creştină şi materialul ei să fie dat comunităţii evreieşti pentru sinagogă. Dacă Ministerul Internelor ar fi aprobat o asemenea cerere, cu siguranţă că lumea creştină n-ar fi rămas cu braţele încrucişate. Vlădica a mers la Bucureşti, şi cu calm a limpezit situaţia şi Ministerul a dispus dărâmarea zidurilor sinagogei, şi astfel s-a continuat clădirea bisericii creştine; la sfinţirea ei a asistat potop de credincioşi, veniţi din toate satele apropiate.

Deşi erau de acum trei biserici în oraşul Bălţi, cele două în centru, iar cealaltă lângă gară, la periferie, totuşi faţă de populaţia creştină, ce se înmulţea, ele erau neîncăpătoare, şi Episcopia nu avea o biserică măreaţă, o catedrală, aşa cum se cuvenea. Vlădica Visarion a cerut oficial şi Primăria i-a donat un loc potrivit în oraş, iar arhitectul patriarhal Berecheti-a întocmit planul acestei noi catedrale, după indicaţiile Vlădicăi Visarion  care văzuse atâtea biserici în călătoriile sale prin Răsăritul ortodox. Zidirea şi pictarea bisericii a fost încheiată în anul 1934. Pentru sfinţirea ei, Vlădica a invitat întreg Sfântul Sinod român, Guvernul Ţării, demnitari, pe regele Carol II, cât şi pe patriarhul ecumenic ortodox din Constantinopol, Veniaminos, aşa cum invitau voievozii noştri, în trecut, pe patriarhii orientali la sfinţirea de biserici. La solemnitate a participat şi o mare mulţime de creştini, iar în numele patriarhului a venit mitropolitul Australiei, Timoteus, care ştia şi româneşte din timpul când a slujit la biserica comunităţii greceşti din Bucureşti. Însuşi regele, îmbrăcat ca şi episcopii, în halat alb, a participat activ la actul bisericesc al sfinţirii.

Vlădica Visarion a cercetat şi a aflat unde lipsesc biserici, şi a luat măsuri ca din Fondul Religionar să se construiască cele necesare. La Cernăuţi era doar o biserică în centru, iar Vlădica a ridicat încă două biserici: „Sf. Nicolae”, o frumoasă construcţie, şi alta în suburbia „Horecea”. La fel, s-a interesat şi pentru provincie, unde s-au zidit prin sate noi biserici, s-au reparat multe alte, şi s-a terminat catedrala din Rădăuţi, acoperită cu plăci de aramă.

Staţiunea balneară „Vatra Dornei” era tot în proprietatea Bisericii Bucovinei. Acolo Vlădica Visarion a construit Cazinoul de azi, care a fost inaugurat în iarna anului 1936. Tot acolo a amenajat în subsolul Pavilionului I cabine şi căzi de aramă unde să se poată face băi carbogazoase nu numai vara, ci şi iarna. S-a curăţit minunatul parc al băilor, ca să se poată uşor circula până sus, la  „masa lui Terente”. Cum nimeni nu ştia rostul acestei denumiri, iar unii vroiau să creadă că pe-acolo ar fi trecut haiducul Terente şi că astfel de la el vine acest nume, Vlădica a schimbat numele acestui înalt punct din parc în „Vârful cu dor”, aplicându-se apoi cuvenitele tăbliţe cu acest nume pe copacii de pe marginea aleilor.

 S-a reorganizat şi exploatarea minereului de mangan. La fel, s-a dezvoltat şi exploatarea apelor minerale de la „Neagra Şarului” şi „Şarul Dornei”.

De asemenea a organizat achitarea la timp a salariilor slujitorilor bisericeşti, preoţi şi cantori, protopopi, funcţionari eparhiali ca şi personalului Facultăţii de Teologie. Când s-a produs o criză a lemnului pe piaţa mondială şi, din această pricină nu se puteau realiza prevederile bugetare, a contractat împrumuturi.

A înmulţit locurile pentru studenţi în Internatul teologic până la 140. A creat burse pentru şcolari şi studenţi străini ortodocşi, ce-au fost primiţi la Cernăuţi. Între aceia au fost şi [o] parte din actualii conducători ai Albaniei. A acordat burse teologilor români să studieze în străinătate.
            Din fondurile disponibile a zidit cel mai frumos „palat cultural” din Ţară, cu etaj, săli de conferinţă, bibliotecă, maiestos, după planul arhitectului Creangă. Alocase o importantă sumă, din aceleaşi fonduri, aproximiativ 400.000 lei, pentru imprimarea unui savant studiu de Noul Testament al profesorului universitar vestit din Cernăuţi, preotul Vasile Gheorghiu; la fel, a subvenţionat imprimarea volumului întâi din „Istoria Bisericii Române” a profesorului de la aceeaşi Facultate de Teologie din Cernăuţi, preotul Simeon Reli, dar împrejurările timpului au oprit imprimarea şi a lucrării de „Noul Testament” şi a volumului II din „Istoria Bisericii Române”.

 Visarion Puiu a susţinut apropierea între Bisericile creştine. A invitat la Cernăuţi prelaţi şi anglicani şi romano-catolici şi a colaborat împreună cu Profesorul Constantin Tomescu şi la o publicaţie în acest sens, intitulată „Spre unirea în Domnul” ce a apărut în 1934, având drept moto porunca Mântuitorului:  Diia ena na einai = ca toţi una să fiţi. Şi încă mai mult, tot împreună cu prietenul său, a călătorit în Orient, prin Egipt, Irak, Palestina, Iran (Persia), Asia Mică, în alte părţi ale Turciei, în Grecia, vizitând patriarhi şi alte personalităţi bisericeşti creştine şi chiar de alte Religii, iar Apusul l-a colindat Vlădica singur.

În timpul păstoririi sale, Fondul Religionar al Bisericii Bucovinei se administra cinstit şi s-a mărit progresiv. Vlădica a câştigat pentru Biserica românească dreptul de proprietate asupra unei biserici, fostă ortodoxă şi ctitorită de un domnitor român, dar trecută la romano-catolicism în Lemberg-Polonia.

Ca Mitropolit al Transnistriei, principala sa grijă a fost să restaureze câteva biserici din oraş, clădiri monumentale, dar transformate de sovieticii antireligioşi, vrăjmaşi ai creştinismului, în cinematografe, ori în magazii de materiale sau în săli de concerte şi teatru. Cu ajutorul Armatei române şi a primarului general al Odesei, Gherman Pântea, s-au redat cultului creştin mai multe clădiri, resfinţite şi împodobite din nou cu cele necesare. Era nevoie încă de preoţi, deoarece preoţii veniţi din Basarabia, ca şi din alte laturi româneşti, erau puţini şi acum cereau şi satele să aibă preoţi. De aceea, VIădica a lansat chemarea foştilor preoţi; a instituit o comisie care să-i cerceteze, să-i pună la probă de slujbă, iar pe alţii, cu cunoştinţe îndestulătoare, aprobaţi de comisie, VIădica îi hirotonisea şi pe toţi îi plasa pe la biserici. A făcut Vlădica şi vizite canonice în lungul şi-n latul Transnistriei, primit fiind cu mare bucurie pretutindeni. Pentru pregătirea candidaţilor la preoţie, a înfiinţat o şcoală bisericească, cu profesori dintre preoţii basarabeni, director a fost părintele Teodor Petrovici din Chişinău, unde luase şi licenţa în Teologie. Eparhiile din Ţară au trimis daruri în lumânări, veşminte şi obiecte de cult.

6.       Personalitatea Mitropolitului Visarion Puiu aşa cum se desprinde din Jurnalul Profesorului Constantin Tomescu

Mitropolitul Visarion Puiu avea inimă bună, el nu zavistuia pe nimeni, nu chinuia şi nici nu nedreptăţea, nu persecuta. Este drept că se arăta cam iute, nervos uneori, ca tot omul, dar îndată-şi revenea, spunând o glumă sau râdea. Credea în puterea nemărginită a lui Dumnezeu, în Providenţă, iar de multe ori mi se jeluia că nu are îndestulătoare puternicii sufleteşti să-L urmeze tot mai bine pe Mântuitorul Hristos. Slujea cu emoţii, dar solemn; citea compoziţiile sale admirabile, dar grăia în predici şi cuvântări libere mai puţin colorat, nu aşa de reuşit ca în cele scrise. El a fost corect, cinstit cu banul şi cu bunul public sau al altuia. Dăruia cu mână largă, şi mulţumea cu nobleţe pe cine-l servea. Vlădica Visarion era un bărbat cinstit, cu frică de Dumnezeu şi cu ruşine de oameni; n-a îndrăznit să primească, nu să ceară, un bun ori un dar la sfinţiri de biserici sau la hirotonii.

Şi preoţii din eparhie, socotindu-l chiriarh drept şi cu duh frăţesc, veneau la el, nu în audienţe reci, seci şi distante, ci la convorbiri prieteneşti şi îşi deschideau inimile. Profesorul Constantin Tomescu povesteşte că l-a auzit pe Vlădica Visarion cum purta conversaţii cu preoţii din eparhie şi folosea faţă de unii mai apropiaţi diminutivele plăcute ale numelor. El nu se răţoia la nimeni şi nici nu trimitea lesne pe un cleric în judecata Consistoriului, ci mai întâi îl duhovnicea el.

O povestire pilduitoare care arată fineţea sufletească a Vlădicăi Visarion, dusă până la jertfă, este următoarea: “Într-una din zile vine magistratul Tarnavschi să-l viziteze pe Vlădica. Şi în convorbire magistratul îşi arată regretul că el, deşi bucovinean, n-a văzut încă unele mănăstiri, şi-l roagă pe Visarion să-i dea o recomandare în acest scop. VIădica avea o rară eleganţă şi multă atenţie mai ales faţă de intelectualii  bucovineni. Îl pofteşte să vină într-o zi, că vor călătorii amândoi. în automobil şi pornesc. După un timp, magistratul roagă să se oprească maşina ca să fumeze. VIădica iarăşi amabil, îl invită să fumeze pe loc, în cupeu. Şi magistratul scoate o ţigară – două-trei şi tot fumează. VIădica, ca să nu-l jignească, deschide puţin portiera dreaptă, să mai iasă fumul. Dar curentul din mers, i-a atins pupila ochiului drept, i-a îngheţat-o chiar. Simţind dureri, s-a arătat doctorului Blat, oculistul din Bucureşti, şi cum tratamentul lui nu l-a vindecat, doctorul l-a trimis la un vestit specialist din Viena, unde a fost nevoit să meargă de mai multe ori, până ce s-a vindecat.”

VIădica Visarion a fost un călugăr cinstit şi închinat numai slujirii lui Hristos, n-a fost aplecat spre nici un partid politic din Ţară, nici n-a simpatizat cu vreunul. El a fost călugăr din tinereţe, a înţeles că nu-i nici bine, nici util să se înjuge la carul unui partid politic, ci să fie aşa cum se cade a fi un călugăr, cum a fost Iosif Naniescu, episcopul Gherasim Safirinu al Romanului, mitropolitul Ghenadie, care s-a contrariat vehement nu numai cu partidul liberal, ci şi cu regele Carol I în privinţa botezării prinţului Carol II în Religia Ortodoxă, sau şi cum a fost părintele meu duhovnicesc Nicodem patriarhul, călugăr cinstit, care nu numai că n-a simpatizat cu vreun partid politic din Ţară, ci a şi luptat împotriva amestecului liberalilor în administrarea Bisericii, luptă în care el a căzut, dar Dumnezeu l-a ridicat apoi şi mai sus. S-ar putea cita şi alte nume de ierarhi călugări demni, care au avut canonica libertate de a cârmui eparhia lor, în acest al XX-lea secol.

Fie ca amintirea acestui “călugăr luptător”, cum l-a numit Nicolae Iorga, şi vrednic român, aşa cum este evocat în aceste pagini din Jurnalul Profesorului Constantin Tomescu,  să rămână pururea vie în sufletele românilor de pretutindeni şi să devină pildă demnă de urmat pentru toţi slujitorii Bisericii lui Hristos. Dumnezeu să-i odihnească sufletul în a Sa eternă lumină!

 

Asist.drd. Nina Stănescu, Universitatea  Ovidiusdin Constanţa

 

 

Bibliografie:

–         Teodor Candu, Biserica din Ţara Moldovei din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, Teza de doctor în ştiinţe istorice, conducător ştiinţific: dr. prof. univ. Demir Dragnev, Chişinău, 2009;

–         Ecaterina Deleu, Toma G. Bulat – promotor al spiritualităţii româneşti şi idealurilor naţionale în ţinutul dintre Prut şi Nistru în Flux. Ediţia de Vineri, nr. 200982/28 august 2009;

–         Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, ediţia a II-a revăzută şi întregită, ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2002;

–         Idem, Profesorul de Teologie Constantin N. Tomescu (1890-1983). La 25 de ani de la moarte, în Studii Teologice, nr. 1/2008;

–         Preot Vasile Secrieru, Unele aspecte privind editarea revistei “Luminătorul” în Confluente bibliologice. Revista de biblioteconomie si stiintele informarii a Bibliotecii Stiintifice a Universitatii de Stat “Alecu Russo”, nr. 1-2/2008;

–         Prof. Univ. Constantin N. Tomescu, Prietenul meu Visarion Puiu, Tipografia Rof, Suceava, 2005.

Un portret mai puțin cunoscut al lui Mihai Viteazul

Posted by Stefan Strajer On May - 14 - 2010

Un portret mai puțin cunoscut al lui Mihai Viteazul, într-o cronică săsească din Transilvania secolului  XVII

 

Autor: Nicholas Buda

Istoria oferă, în general, un teren al cercetării continue care poate uneori să șocheze dramatic și să surprindă emoțional, alteori să facă revelări uimitoare, aducând la lumina prezentului fapte, documente, mărturii arheologice și nume de oameni, care la un moment dat au schimbat, mai mult sau mai puțin, cursul acesteia. Un astfel de exemplu l-am găsit ilustrat în istoria săsească din Transilvania – păstrată în mare parte la Arhivele Statului din Brașov-, istorie scrisă din abundență de peste trei sute de cronicari, printre care s-a aflat și pastorul Daniel Wolff.

De ce m-am oprit asupra acestuia în mod special? Pentru că Daniel Wolff este autorul mai multor opere cronografice, printre care se găsește și cartea „Dacia Năpăstuită”, care cuprinde o bună parte a istoriei Transilvaniei și tangențial cea a principatelor extracarpatice, din a doua jumătate a sec. al XVII-lea și începutul sec. al XVIII-lea. „Dacia năpăstuită”, prima sa lucrare istoriografică, scrisă în anul 1685, așa după cum apare menționat în paginile manuscrisului se află astăzi, de asemenea, în Arhivele Statului de la Brașov.

Istoria acestui cronicar sas este pe cât de interesantă, pe atât de misterioasă și necesită un studiu de aprofundare aparte, care din fericire a fost început de către istoricul Adolf Armbruster (n.1941). Acesta, într-unul dintre studiile sale intitulat „Dacoromano-Saxonica” de la începutul anilor 1980, preia o parte din datele și evenimentele istorice din cronica descriptivă a lui Wolff, pe care le analizează, le interpretează și le transpune  într-un modul de congruență aplicabil istoriei Transilvaniei.

Întors de la studiile pe care le urmase la universitatea Wittenberg, din Germania, Daniel Wolff este numit pastor. În noua sa calitate de îndrumător spiritual, acesta s-a dedicat însă unei activități pastorale care s-a întins dincolo de limitele micii sale parohii din localitatea Nadeș. Atestat documentar în anul 1301, acest sat este situat în partea sud-estică a judeţului  Mureş, în subunitatea Podişului Târnavelor numită Dealurile Târnavei Mici, la numai 19 km depărtare de un centru regional foarte important, cetatea Sighișoarei.

Dotat cu un acut simț al valorilor istorice, conștient atât de bogăția multi-culturală și spirituală a Transilvaniei (cunoscută și sub numele de „Siebenbürgen” – „Șapte cetăți”: Kronstadt, Schäßburg, Mediasch, Hermannstadt, Mühlbach, Bistritz și Klausenburg), cât și de realitățile istorice pe care le-a găsit la întoarcerea sa acasă, pastorul Daniel Wolff a scris, pe lângă „Dacia năpăstuită” și o serie de comentarii istorice deosebit de virulente (acestea se adreseau în special răsculaților curuți conduși de Francisc Rákoczy între anii 1704-1711), pe care le-a adunat apoi în impresionanta lucrare „Hydra Transsylvanica”.

Reîntorcându-ne la precizările istoricului Adolf Armbruster, deducem că motivul principal al scrierii cronicii „Dacia năpăstuită” a fost sentimentul de identificare națională a pastorului Wolff, cu ceea ce el numea patria în care s-a născut. Acest lucru este confirmat de către autorul cronicii în prefața acesteia, după care face și o afirmație, care surprinde plăcut, când afirmă continuitatea poporului român și latinitatea sa. Unul dintre argumentele principale invocate a fost limba.

Nu insist asupra părților componente ale cronicii, pentru că motivația acestui articol vine doar în partea a patra a scrierii lui Wolff, capitol cunoscut sub numele de „Despre principii din Transilvania în ordinea cronologică a succesiunii lor”. Analiza istorică a acestui capitol făcută de către Adolf Armbruster reliefează descrieri ale unor portrete aparținând principilor transilvăneni (Ștefan Báthory, Cristophor Báthory, Sigismund Báthory, al guvernatorului imperial George Basta, Ștefan Bocskay, Sigismund Rákoczy și Gabriel Báthory) și aduce pe masa istoricilor contemporani, spre uimirea tuturor, un portret necunoscut (!) până atunci al lui Mihai Voievod Viteazul (1558 -1601). Portetele sunt redate sub formă rotundă, tip medalion, având numele fiecărui principe scris în interior. Fără îndoială că autorul s-a folosit de sursele care circulau în Transilvania în acea vreme, picturi, stampe sau monezi, pentru a reproduce cât mai exact ilustrația acestora.

Portretul cel mai cunoscut al lui Mihai Viteazul este cel realizat de către pictorul flamand Egidius Sadeler, în timpul unei șederi a Voievodului la Praga, în anul 1601. Autorul gravurii a menționat pe marginea portretului „aetatis XLIII” adică „în etate de 43” sau „în al 43-lea an al vieții”.

În cronica săsească scrisă de pastorul Daniel Wolff, portretul Domnitorului este redat într-o notă realistă, având în componeța acestuia toate elementele de identificare cu alte portrete ale sale, îndeosebi cu cel de la Praga: fața aspră, severă, de războinic, acoperită de barba dacică, ochii de vultur, căciula mare ornată cu trei pene – o distincție ierarhică împrumutată din sistemul ierarhic otoman: echivalentul unei Pașă cu trei tuiuri – la care principele român avea dreptul. De asemenea în partea stângă a portretului, se poate citi inscripția numelui domnitorului: „MICH. WAYVODA”, adică „MIHAI VOIEVOD”. Peste umeri, domnitorul poartă o mantie încheiată la gât cu butoni, după modelul austriac.  Ulterior descoperirii, analiștii istorici au vehiculat ideea potrivit căreia pastorul Daniel Wolff s-ar fi inspirat dintr-un portret contemporan domnitorului, care apoi s-a pierdut. Meritul cronicarului este deci remarcabil, dacă luăm în considerare importanța covârșitoare a lui Mihai Viteazul pentru istoria noastră națională, cu atât mai mult cu cât aceste informații vin din partea unui etnic sas, care fără să facă vreo deosebire majoră între statul său etnic și  caracterul național al cronicii sale, redă admirația sa față de personalitatea și faptele istorice ale bravului domnitor român.

 Nicholas Buda (New York)

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (VII)

Posted by Stefan Strajer On May - 13 - 2010

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (VII)

Autor: Nicolae Balint

 

După Al Doilea Război Mondial, intrată şi ea în sfera de dominaţie comunistă, Ungaria s-a văzut confruntată cu o nouă realitate ce impunea o nouă politică şi în domeniul informaţiilor. Sub directa îndrumare a NKVD, nou createle organe de informaţii maghiare şi-au moderat pentru un timp acţiunile de spionaj împotriva României. Însă nu s-a renunţat definitiv la acestea. Acţiunile ce au fost desfăşurate ulterior acestui moment, au fost însă mult mai atent concepute, desfăşurate şi disimulate, mai ales că, tot ceea ce se întâmpla în această sferă a informaţiilor era foarte atent monitorizat de consilierii sovietici prezenţi în Ungaria până în deceniul şapte al secolului XX. De altfel, în foarte multe situaţii, NKVD a cunoscut aceste acţiuni, însă nu a intervenit pentru că era direct interesat de menţinerea unei situaţii de „conflict îngheţat” între România şi Ungaria. Binenţeles, că în propriul beneficiu, fapt mai mult decât evident în timpul regimului Mihail Gorbaciov.        

 

Foto. Visatorii maghiari de azi ai reocuparii Transilvaniei

Patru variante pentru Transilvania

Tratatul ce urma să se încheie în cadrul Conferinţei de la Paris (1946), avea în vedere principiile cuprinse în documentele încheiate cu România în septembrie 1944, respectiv cu Ungaria în ianuarie 1945. Invocând diverse pretexte, partea maghiară a încercat să deplaseze cât mai spre est graniţa comună cu România. Győngyősi Janos, ministrul maghiar de Externe, avea dealtfel pregătite patru variante pentru Conferinţa de la Paris. O primă variantă avea în vedere crearea unei Transilvanii independente. O alta, propunea legarea la Ungaria, printr-un coridor, a zonei secuieşti din interiorul arcului carpatic. O a treia variantă, a fost cea de anexare la Ungaria a unui teritoriu din vestul României – circa 22.055 km2 – ce cuprindea mai multe judeţe din această parte a statului român (pentru recuperarea a circa 500.000 de etnici maghiari, urmau practic să intre sub dominaţie maghiară peste 900.000 de etnici români). În fine, cea de-a patra variantă propunea organizarea unui refendum privind viitorul Transilvaniei. Niciuna din aceste variante, nu a fost luată în consideraţie pentru simplul motiv că nu ţinea seama de realităţile etnice şi istorice din Transilvania. În plus, Ungaria nu era în situaţia de a pune condiţii, având în vedere atât atitudinea ei din timpul războiului, cât şi politica promovată faţă de evrei.

Spionaj, diversiune şi propagandă antiromânească

Deşi se aflau într-o situaţie cât se poate de ingrată după război – lipsuri materiale, nesiguranţa locului de muncă pentru propriile cadre, viitor politic incert – organele de informaţii şi siguranţă româneşti au reuşit să depisteze şi să probeze mai multe acţiuni ale spionajului maghiar care erau îndreptate împotriva României. Numai în perioada 1945 – 1948, au fost depistate 17 organizaţii subversive care acţionau pe teritoriul statului român şi care, sub o formă sau alta, erau legate de Budapesta. Printre cele mai active s-au dovedit a fi „Mişcarea de Rezistenţă”, „Hungarista”, „Asociaţia anticomunistă de tineret”, „Brigada Fulger”, etc. Atitudinea suspect de tolerantă a nou createlor organe de informaţii comuniste maghiare, s-a observat şi în cazul generalului Dalnoki Veress, fost comandant horthyst al Corpului de Armată maghiar dislocat la Cluj după Diktatul de la Viena din august 1940. Acesta a creat un centru subversiv  la Budapesta ce întreţinea legături permanente cu elemente revizioniste din Transilvania, susţinând material operaţiunile acestora. Acţiunile lui Dalnoki Veress vizau atât obţinerea de informaţii despre situaţia minoritarilor maghiari, cât şi răspândirea clandestină de material de propagandă cu caracter revizionist, având drept scop slăbirea încrederii în capacitatea de organizare şi administrare a autorităţilor româneşti reinstalate în teritoriul cedat. Totodată, la sugestia discretă a Budapestei, o serie de elemente ultranaţionaliste din Transilvania au primit indicaţia de a intra în MADOSZ, militând astfel legal, dar sub faldurile unei noi ideologii care le permitea însă, disimulat, să promoveze vechile teze iredentiste. În acelaşi timp, contele Teleki Adam a pus bazele „Partidului Popular Maghiar”.      

                                                   (va urma)

NICOLAE  BALINT

 

CASETA

Tabel cu persoane din judeţul Mureş, semnalate după 1.04.1947 ca făcând parte din

                    agentura Serviciului Maghiar de Informaţii din România

Nr.crt.                Numele şi prenumele                  Localitatea
1. Beldy          (?) Târnăveni
2. Csiki Francisk Tg. Mureş
3. Csiki Pista Tg. Mureş
4. Haller Ştefan (soţia şi fiica sa) Târnăveni
5. Hubert Ernő Târnăveni
6. Kovacs        (?) Tg. Mureş
7. Kovacs Albert Tg. Mureş
8. Pataki         (?) Tg. Mureş
9. Petery         (?) Târnăveni
10. Szikozai Sandor Tg. Mureş
11. Sas    Ioan Tg. Mureş
12. Wolfgang  Mihaly Tg. Mureş
13. Wolforth Mihail Tg. Mureş

 

N.R. Puteti citi alte texte ale domnului Nicolae Balint la: www.nicolaebalint.wordpress.com

„ÎN UMBRA MARILOR IMPERII UCIGAŞE” – Fiii Bucovinei

Posted by Stefan Strajer On May - 13 - 2010

FIII  BUCOVINEI

„ÎN  UMBRA  MARILOR  IMPERII  UCIGAŞE”

 

Autor: Corneliu Florea

Volumul  istoricului  MUGUR  ANDRONIC  mi-a  căzut  în lectură în cel mai potrivit moment, când scriam o cronică  bucovineană despre risipirea lor prin lume de la  începuturile anexării Ţării de Sus a Moldovei la Imperiul Habsburgic şi până la Al Doilea Război Mondial. Aşa se face că răsfoind iniţial volumul mi-am dat seama imediat că este o bună referinţă pentru RISIPIREA pe care o scriam, în care relatez atât despre bucovinenii care au venit, de bună voie în Canada şi s-au stabilit, cât şi la cei ce au fost risipiţi, pieririi, de către imperiile dominante din jur prin războaiele lor de cuceriri şi dominaţii nedrepte. În războaiele lor, fiii Bucovinei nu aveau nici un interes, erau trimişi ca soldaţi unde era cea mai mare bătaie de foc: linia întâia.

De la răsfoirea volumului ÎN UMBRA MARILOR   IMPERII  UCIGAŞE, am trecut imediat la lectura lui, cu creionul în mână, realizând că volumul nu este doar o lectură istorică necesară ci lectură comparativă cu ceea ce scriam eu. La sfârşitul lecturii am fost foarte satisfăcut. Recomand cititorilor acest volum deosebit fiind o amplă frescă din istoria noastră adevărată, nu cea contrafăcută de Roller şi urmaşii lui, prin sciziparitate, de la ocupaţia sovietică şi până în zilele de azi, ale  lui Tismăneanu, Patapievici şi Băsescu.

Mugur Andronic, istoric, arheolog, promotor al unei societăţi de patrimoniu bucovinean, dovedeşte prin acest volum calităţi de cronicar istoric desăvârşit prezentându-ne împrăştierea şi irosirea fiilor Bucovinei în Primul Război Mondial. Ca scriitor, în această temă, a ales o foarte bună cale de mijloc plasându-se între istoric, ceea ce profesional este, şi povestitor a celor aflate de la bucovinenii cei bătrâni, care au făcut acel război. În paranteză, azi se  merge pe o pistă snoabă, când  toţi folosesc, şi se consideră,  romancieri, nuvelişti, eseişti, analişti şi politologi, marginalizând naratorii înzestraţi, povestitorii captivanţi, care de fapt sunt cei mai savuraţi şi apreciaţi  de majoritatea  cititorilor ce doresc situaţii şi personaje cât mai autentice.  Pentru mine, Mugur Andronic în acest volum a fost un mare povestitor, care cu îndemânare scriitoricească a ştiut să prezinte esenţialul din acel războiul mondial, nu prin personaje sofisticate, fabricate cu pipa în gură şi mimă de gânditor al lumii, ci prin adevăraţii fii ai Bucovinei ce au fost încorporaţi, puşi să jure credinţă împăratului, instruiţi şi trimişi în linia întâia. 

Autorul porneşte naraţiunea de unde i se trag rădăcinile, din sudul Bucovinei, la vremea când s-a declanşat Primul Război Mondial. Nu insistă, era de prisos, asupra scânteii ce a declanşat explozia butoiului cu pulbere pregătit în acest scop, ci ne prezintă bine conturat, reliefat minuţios despre aflarea începutului de război între împărăţie şi Serbia, despre primirea ordinelor de încorporare a bucovinenilor, reacţia şi starea lor sufletească. Are curajul scriitorului, informat şi liber, să arate cum se sustrag evreii din Bucovina de la încorporări, de la trimiterea lor pe front, în timp ce fiii bucovinenilor urmează corect ordinile împărăţiei. Bucovinenii sunt trimişi în două regimente de infanterişti: unul galiţian la Lemberg şi altul la Cernăuţi, regiment cernăuţean. Pornesc repede la război fiindcă toţi, de la soldaţi la împăraţi, au crezut că până la Craciun e gata. Şi a durat  patru ani, în care autorul este alături de fiii Bucovinei, prezentându-ne pe rând episoade tragice, dramatice, peripeţii atât de pe frontul din Italia, dar mai ales situaţia din Rusia unde se duc lupte inegale numeric, unde mor mulţi dintre bucovineni, despre chinuitorul  prizonierat şi apoi apocalipsa declanşată de revoluţia comunistă şi brutalul război civil de ani de zile. În această nouă situaţie, bucovinenii au devenit ai nimănui dar erau prinşi de situaţia conflagraţiei mondiale. Neputând să se întoarcă direct acasă, în Bucovina, unii şi-au pus nădejdea întoarcerii în Romania, care intrase în război împotriva Imperiului Habsburgic în ideea întregirii naţionale. În această  odisee a întoarcerii, prin Siberia la Vladivostok si de acolo pe partea cealaltă a lumii, peste mări şi oceane, autorul captivează total cititorul între realul situaţiei fără siguranţă, plină de capcane şi imaginaţia de eliberare a eroilor săi, dintre care unii, chiar, o pornesc spre Alaska.

Lăsând la o parte epicul atât de bogat şi bine prezentat literar, volumul este impregnat de  tragedia cumplită prin care au trecut fiii Bucovinei, pe care autorul o înrămează într-o galerie de tablouri reuşite ce trebuiesc privite concentrat, îndelungat şi meditativ.

Referindu-se la războaie, în general şi mizeriile lor, am rămas impresionat în faţa unuia tablou redus în cuvinte, dar foarte semnificativ, povesteşte un rus: „- când am fost bătuţi de japonezi la Port-Arthur, în loc de obuze, din ţară ne aduceau iconiţe, vagoane întregi de iconiţe, pentru a da mai mult curaj soldaţilor, iar generalul şi-a adus din Lituania   –   şi-şi  ţinea într-un vagon special  –  o vacă cu lapte, pentru a i se servi, în fiecare dimineaţă, cafeaua cu frişcă proaspătă.” Etalon! Mai mult, pentru mine iconiţele de la Port-Arthur, după o sută de ani, sunt iconiţele tv de azi. Ar trebui să dezvolt ideea, mă gândesc că fiecare o poate face singur. Eu doar îi mulţumesc autorului pentru consemnarea unui fapt aparent banal, dar care fixează situaţia reală internaţională de azi: intoxicarea propagandistică la care suntem supuşi, cu consecinţe dezastroase. Ca exemplu a consecinţelor  manipulărilor prin propagandă este însăşi situaţia de azi a bucovinenilor, ce au ajuns într-o asemenea stare de inhibiţie încât tac şi rabdă orice, în continuare. Nu au curajul să se apropie de adevărul tragediei lor, să-l dezvăluie şi să-l facă public. Să ceară justiţie pentru trecut şi o viaţă liberă în viitor.

Oameni buni, dragi bucovineni, dacă nu o faceţi voi, cine să o facă pentru voi?!? Luaţi exemplul autorului acestui volum, alăturaţi-vă societăţii culturale bucovinene, nu lăsaţi să se piardă memoria, fiindcă asta înseamnă şi pierderea personalităţii. Evreii şi ucrainenii din Bucovina scriu tomuri peste tomuri despre ei, unele-s confabulaţii strigătoare la cer, iar voi nici nu vă pomeniţi neamurile, prietenii jertfiţi de asupritorii din vremea împăraţilor, a ţarilor roşii şi-al preşedinţilor ucraineni democraţi doar cu ai lor. 

Autorul Mugur Andronic, îşi încheie destul de abrupt, dar panoramic, volumul: bucovinenii aşteptând, într-o gară, un tren să se întoarcă acasă la încheierea războiului. Ultimul rând fiind: va urma. Aşteptam şi noi cititorii urmarea ce ar trebui să fie o mare trilogie bucovineană, fiindcă bucovineanul Mugur Andronic are toate datele şi resursele istorice necesare, are energia intelectuală pentru a o scrie.  Prima parte e scrisă, autorul poate să o revadă, să o îmbogăţească, a doua ar fi cea dintre războaie, în România  Întregită, în care minorităţile s-au bucurat de drepturi constituţionale depline, au fost liberi şi au prosperat, iar al treilea volum, marea tragedie a bucovinenilor români începută în 1940 de Armata Roşie, continuată  de dictatura comunistă iar astăzi, in partea nordică de dictatura anti-românească a naţionaliştilor ucraineni. În paranteză, să nu se uite şi să fie judecat de bucovineni şi de istorie; Emil Constantinescu şi Adrian Severin, care în 1997 au întins mâna celor ce au tras linia nedreaptă prin Ţara de Sus a lui Ştefan cel Mare …

Aflându-mă în Bucovina, am vrut să-l cunosc personal şi să-l felicit pe istoricul şi scriitorul Mugur  Andronic. Nu am avut şansa, aşa că scriu aceste rânduri, urându-i succes.

CORNELIU  FLOREA

APRILIE  2010,  WINNIPEG  –  CANADA

Monarhia romana. Inceput frumos, final rusinos (5)

Posted by Stefan Strajer On May - 8 - 2010

Inceput frumos, final rusinos. Monarhia romåna (5)
Partea I. Regele Mihai I påna la 23 august 1944

Autor: Aurel Sergiu Marinescu

Continuam prezentarea unor extrase din revista franceza „Cavalcade – Le magazine français de classe internationale”, nr.93 din 15 ianuarie 1948.
Regina Elena se nelinisteste. Mihai rezista noilor ocupanti. Våsinski se irita. „Dodo” incurajeaza reconcilierea. Iata un minister comunist. Regele il regaseste pe Patrascanu ca ministru de justitie, pe Bodnaras ca secretar de stat, sef al politiei secrete. Maniu, sef national-taranist e arestat si judecat; Maniu era un sprijinitor al regelui. Regimentul de Vånatori de garda e dizolvat. Ajutorul american e refuzat, se doreste alianta cu Tito. Deasemeni ajutorarea lui Markos…
Regina mama decide sa sfårseasca cu ceea ce este in ochii ei „politica lui Dodo”.
– Tu trebuie sa rupi cu aceasta femeie. Ea joaca pe cartea rusilor, contra noastra.
– Ea mi-a jurat ca a rupt cu amicii ei comunisti, si eu o cred! raspunde Mihai.
– Aceasta creatura te pierde. Goneste-o. Casatoreste-te cu Margareta a Angliei sau cu Charlotte a Belgiei. Sovieticii nu vor mai indrazni nimic contra ta. Margareta este incåntatoare, Charlotte deasemeni, frumoasa si fina ca mama sa, biata Astrid…
Regele Mihai nu vrea sa auda nimic. „Dodo” alearga indata. Mihai se lasa imbrobodit. Totusi este nelinistit. Ana Pauker inlocuieste pe Tatarescu la externe. Ultimul sprijin cade. Elena poate are dreptate. Trebuie sa se intoarca spre occident… sa se casatoreasca.
Pentru a-i forta måna, Elena a luat avionul pentru Londra. Doua avioane de vånatoare rusesti o urmaresc si forteaza aterizarea avionului ei. E prea mult. Mihai declara ca vrea sa mearga la Londra la casatoria Elisabetei. „Dodo” se tåraste la picioarele lui. El nu cedeaza. Si, lucru straniu nici presedintele comunist al consiliului, nici Ana pauker, nu se opun la aceasta calatorie. Sperau ca Mihai nu va reveni? Sau aveau incredere in farmecul lui Dolly, dragostea ramasa ostateca?”
*
Desi avansam putin cu istoria vietii ultimului rege al Romåniei, o facem din dorinta continuitatii acestui senzational articol in care se arata complicitatile necunoscute la tradarea de la 23 august 1944.
*
Ana cåstiga cursa logodnicelor. La Londra, Mihai locuieste la Clardige, alaturi de vara sa Thérèse d’Orleans Bragance. Se sopteste ca poate… Elena insista pentru a obtine måna Margaretei, dar ea este, dupa Elisabeta, mostenitoarea eventuala a tronului. Mihai ar trebui sa renunte la al sau, spune dl.Atlee. Si regele George nu doreste mariaj cu un suveran care se clatina. El vrea ca „Bud” dupa „Lisbet” sa faca o casatorie din dragoste ca si el cu regina. El nu admite istoria „Dodo”.


Elena face alte proiecte: fiicele Iulianei a Olandei, fiicele contelui de Paris, principesele scandinave, dra Mountbatten, verisoara printului Philipes si a Elisabetei… Ori iata ca inainte de ceremonia nuptiala a acestora din urma, Mihai intålneste pe vara sa, Anne-Charlotte de Bourbon-Parme, cu trei ani mai mica decåt el. Si iata si de o parte si de alta „le coup de foudre”.
Ana nu este o femeie dificila. In 1939, la 16 ani, a fugit intr-un avion in fata inaintarii nazistilor (sta prost cu pregatirea scolara ca si Mihai, n.n.). Ea a deschis la New York un magazin de moda pentru a-si cåstiga existenta (alta informatie mai credibila este ca a fost vånzatoare la marele magazin Mayo’s, n.n.). Ea a facut campania din Italia ca infirmiera de ambulanta cu armata generalului Juin (alta informatie este aceea ca a fost soferita masinii generalului Juin, n.n.). Inainte de a implini 20 de ani ea avea Crucea de Razboi. Este o descendenta a lui Louis Philipe. Mihai si-a fixat alegerea.
Dar se va intoarce el in tara? El o iubeste pe Ana, nu tronul. Dar ar vrea sa faca din Ana o regina. In plus, nu-l cheama datoria?
Ana consultata, ii acorda toata increderea. Ea nu se teme de revederea lui „Dodo”. Aceasta incercare nu-i displace. Mihai nu este decis. El telefoneaza lui Carol, care ii spune: „intoarce-te in tara si cere cel putin o pensie”. Mihai consulta pe Churchill: „nu trebuie sa cedezi”, exclama batrånul. Si Bevin aproba. Mihai pleaca cu radioasa Ana, långa Leopold al Belgiei si principesa de Rety; inca un cuplu caruia dragostea poate sa-l coste tronul. Pe urma, Elena si Mihai iau trenul pentru Bucuresti. Ceea ce s-a intåmplat acolo in ultima intrevedere cu „Dodo” nimeni nu si-a luat libertatea s-o spuna, daca cineva a stiut-o. In fata lui, Mihai a gasit deasemeni pe Ana Pauker. Mihai n-a vazut-o. Ea s-a multumit sa trimita oamenii ei (Groza si Dej, n.n.). La Sinaia, telefonul suna la miezul noptii, in ziua de 29 decembrie. Douapsrezece ore mai tårziu, in palatul inconjurat de trupe comuniste, Mihai semneaza abdicarea pe care mai tårziu o va declara ilegala. Cel care a primit-o a fost Bodnaras, parasutistul din 1943, venit sa invete pe metresa lui Mihai, sa faca din el un adevarat rege. Si tot Bodnaras este acela care ii da lui Mihai primul pasaport romånesc cu stampila republicii populare, ca el sa poata porni spre exil si spre dragoste”. Sfårsit
*
Crescut in mijlocul femeilor, mama sa, matusa sa ducesa de Solito, tinere printese, dar deja triste; amåndoua sotiile unor barbati usurateci, amåndoua parasite; bunica sa, miss Saint-John, Magda Lupescu – metresa tatalui sau, Dodo, propria amanta si vointa Anei Pauker, autorul reportajului din Calvacade nu avea sa stie ca in viata acestui om, incapabil in decizii, care a fost påna aici dirijat ce sa faca, a aparut Ana, sotia sa, care l-a dirijat, a luat decizii si mai tårziu Margareta, prima din cele 5 fete ale sale a continuat aceeasi pozitie de a decide si a lua hotaråri. Sunt multe dovezi in acest sens.
Fostul rege Mihai a demonstrat, in multe ocazii, o imatura judecata. El chiar afirma indirect cele de mai sus intr-un interviu dat revistei „22” din 2-8 septembrie 1997 cånd afirma ziaristei Gabriela Adamesteanu: „In special cånd tatal meu nu mai era in tara, daca n-ar fi fost mama, nu stiu cum as fi suportat eu…” De exemplu. In primavara 1944, in timpul unui bombardament, un avion LIBERATOR a aterizat fortat pe o sosea. Avionul deloc avariat, era in perfecte conditiuni. Mihai care, deja fiind mecanic auto, se interesa de motoare de avion si lua si lectii de pilotaj al avionului cu comandorul Udritchi, a dorit sa inspecteze si piloteze avionul american; impreuna cu profesorul de zbor au decolat. Aflati in aer, s-a dat alarma. In spatiul aerian romånesc intrasera avioanele de bombardament si vånatoare americane, venite din Italia, baza Foggia, prin Jugoslavia. Desigur ca la vremea aceea legaturile sol-avion nu existau ca astazi, astfel incåt Mihaita se plimba linistit pe cerul patriei satisfacåndu-si curiozitatea. In acest timp de pe aerodromurile militare din Ploiesti, Buzau, decolasera avioanele de vånatoare romåne si germane, zburånd in intåmpinarea avioanelor dusmane. Pe aerodromul militar Råsnov domnea panica la gåndul ca vreun avion de vånatoare romån sau german ar fi zarit un avion american singur, purtånd insemnele USA plimbåndu-se in spatiul aerian! Norocul a fost ca desi nu cunosteau situatia c-dor Udritchi si tånarul suveran au aterizat pe aerodromul militar.
Capitolul 23 august 1944 este lung incåt merita un studiu si articol separat. Pe scurt insa, un grup de conspiratori din ministerul de externe, in frunte cu Gr.Niculescu Buzesti, ambitiosi, dornici de cariere stralucite si in legatura – unii dintre ei – cu serviciile engleze s-au constituit intr-o organizatie contra lui Antonescu sub pretextul „salvarii tarii”.
Contactul acestora cu regele a fost facut prin I.Mocsony-Stårcea, dusman de moarte al maresalului si cu dorinta de razbunare pentru conflictul avut cu el si care gratie reginei-mame ramasese secretar la palat. Nu fusese greu sa-l convinga pe rege sa faca jocul conspiratorilor de vreme ce regina Elena purta o ura viscerala contra maresalului si bineinteles mai era acolo secretarul si prietenul, fostul coleg de „liceu” al lui Mihai, Mircea Ioanitoiu. Printr-un om al palatului gen.Sanatescu a fost usor luata legatura cu cåtiva generali, fie dati afara din armata ca incapabili, fie trecuti in rezerva sau ei insasi au demisionat la venirea la putere a gen. Antonescu: Aldea, Damaceanu, Racovita s.a. Cu totii un fel de „mos Teaca” care nu doreau si nu puteau reorganiza si moderniza armata. Regele Mihai in toata conjuratia a jucat rolul de paravan, decorul „factor constitutional” iar sefii partidelor istorice au fost manipulati de abilul Gr.Niculescu Buzesti, ginerele printului Stirbey. Apoi cum a decurs lovitura se stie.
In timp ce inca din 1942, de la Casablanca, SUA si Anglia declarau continuu ca pentru Germania si aliatii sai nu exista alta cale decåt capitularea neconditionata, asa-zisii politicieni romåni si regele, din necunostinta, naivitate si minciuna au tot sperat si crezut ca ei au incheiat un armistitiu. Ca proba prezentam Proclamatia regelui catre tara data in seara zilei de 23 augut 1944.
„Romåni, in ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit in deplina intelegere cu poporul meu (minciuna, n.n.) ca nu este decåt o singura cale pentru salvarea Tarii de la o catastrofa totala: iesirea noastra din alianta cu puterile Axei si imediata incetare a razboiului cu Natiunile Unite.
Un nou guvern de Uniune Nationala a fost insarcinat sa aduca la indeplinire vointa hotaråta a tarii de a incheia pace cu Natiunile Unite. Romånia a acceptat armistitiul oferit de Uniunea Sovietica, Marea Britanie si Statele Unite ale Americii. Din acest moment inceteaza lupta si orice act de ostilitate impotriva armatei sovietice, precum si starea de razboi cu Marea Britanie si Statele Unite. (Alta minciuna: armistitiul nu a fost oferit, ci o capitulare neconditionata, n.n.).

Foto.Regina Ana in perioada tineretei.
Romåni, Poporul romån intelege sa fie stapån pe soarta sa. Oricine s-ar impotrivi hotarårii noastre, liber luate si care nu atinge drepturile nimanui, este dusman al Neamului nostru. Ordon armatei si chem poporul sa lupte prin orice mijloace si cu orice sacrificii impotriva lui. Toti cetatenii sa se strånga in jurul tronului si al guvernului pentru salvarea patriei. Cel care nu va da ascultare guvernului se opune vointei poporului si este tradator de tara. (Guvernul conspiratorilor Sanatescu, Niculescu-Buzesti, Aldea, Patrascanu este egal cu poporul, n.n.).
Romåni, Dictatura a luat sfårsit si cu ea inceteaza toate asupririle. Noul guvern inseamna inceputul unei ere noi, in care drepturile si libertatile tuturor cetatenilor tarii sunt garantate si vor fi respectate. Alaturi de armatele aliate si cu ajutorul lor, mobilizånd toate fortele natiunii vom trece hotarele impuse prin actul nedrept de la Viena, pentru a elibera pamåntul Transilvaniei noastre de sub ocupatia straina.
Romåni, de curajul cu care ne vom apara cu armele in måna independenta impotriva oricarui atentat la dreptul nostru de a ne hotari singuri soarta depinde viitorul tarii noastre. Cu deplina incredere in viitorul neamului romånesc pasim hotaråti pe drumul infaptuirii Romåniei de måine, a unei Romånii libere, puternice si fericite” (ss) Mihai R.
Dånd ascultare Proclamatiei regelui lor care ii mintea ca fusese in intelegere cu poporul, nu cu o gasca de conspiratori, si le mai spunea si ca Natiunile Unite au oferit un armistitiu Romåniei, pe care l-a acceptat, ostasii romåni de pe frontul din Moldova si-au parasit pozitiile si au plecat acasa. Minciuna regala cu armistitiul a costat 150.000 de barbati romåni care au fost „vånati” de rusi, luati in captivitate dupa ce au fost dezarmati, dezbracati si batjocoriti.
A stiut el oare cånd avea guvernul sau, sau mai tårziu, ca la Balti (Basarabia), rusii au dus peste 50.000 de „prizonieri” din cei ce nu mai luptasera contra lor, incepånd cu Proclamatia regala, din care peste 80% erau romåni iar restul cehi, polonezi, unguri, italieni si germani?
In nord-estul orasului, unde curge råul Raut si se formeaza mlastini si balti, acolo NKVD-ul a amplasat lagarul inconjurat de garduri inalte de sårma ghimpata. Deci lagarul era plasat intre baltile orasului Balti si actuala fabrica de blanuri. Foamea, frigul, lipsa de igiena, umezeala smårcurilor au produs decese fara numar. Chinurile acestor prizonieri au fost de neinchipuit.
Din acest lagar putini au evadat; care au fost prinsi au fost mitraliati, iar putinii ascunsi s-au facut cunoscuti dupa destramarea URSS.
Din declaratiile si relatarile celor cåtiva evadati s-au descoperit faptele NKVD-ului savårsite la Balti. Toti cei 50.000 de prizonieri au fost impuscati in ceafa de NKVD si aruncati in santurile smårcoase pe care singuri si le-au sapat la ordin. Odata aflate aceste atrocitati, in 1991-92 s-au facut sondaje sapåndu-se in mlastini iar rezultatele au fost cutremuratoare. Sapele si lopetile n-au mai putut fi folosite din cauza multimii scheletelor din aceste locuri mocirloase. Crestinii au facut o piramida de oase si cranii strånse pe un loc uscat, peste care au asternut mari cantitati de pamånt batatorit, peste care sus pe aceasta colina s-a asezat o troita, darul crestinilor din Rascani, apropiat de Balti. Dupa o slujba de sfintire savårsita in mai 1992 s-a lansat chemarea ca pe aceste locuri sa se construiasca „Biserica Oaselor”.
A aprins oare o lumånare acest fost rege in memoria acestor victime sacrificate cu ajutorul sau? L-a zguduit constiinta sa, azi cånd pozeaza in cucernic crestin ortodox, pentru cele petrecute la Balti; pentru ostasii adunati de rusi in lagarele Focsani, Iasi si alte lagare improvizate dupa 24 august 1944 si transportati – considerati prizonieri de razboi – in strafundurile Siberiei de unde prea putini s-au mai intors?
Polonezii, cu conducatorii lor, au facut din Katyn, locul unde NKVD a executat prin impuscare in ceafa 15.000 de militari polonezi luati fara lupta, un loc cunoscut in lumea intreaga, un simbol al crimelor sovietice si au fortat pe Gorbaciov sa-si ceara scuze.
Romånii in frunte cu fostul rege, care si acum are zvåcniri de fost conducator, in ceea ce priveste ce s-a intåmplat la Balti, unde NKVD-ul a executat prin impuscare in ceafa 50.000 de militari romåni, luati fara lupta si fara nici o rezistenta, tac de peste 15 ani si din lichelism si lipsa de patriotism vor tace in viitor.
Sa fie clar ca, in lumina documentelor, nu a declaratiilor diferitilor conspiratori sau a celor legati intr-un fel sau altul, nu in lumina declaratiilor fostului rege care isi aroga astazi – cånd nu mai este in viata niciun conspirator – rolul cel mai important in organizarea actului, contrar adevarului, actul de la 23 august a fost facut avånd la baza cåteva motive:
In primul rånd de dusmanii personali ai maresalului care au intrat in actiune in 1944 pentru a-l impiedica sa obtina si sa incheie un armistitiu favorabil tarii, tratånd inca din 1943 cu aliatii pe diferite cai.
Primul grtup a fost acela de la Ministerul de externe, dusmanii care formau triumviratul Gr.Niculescu-Buzesti (pentru ca la scoala erau trei Niculescu, ca sa se deosebeasca de ceilalti si-a adaugat la numele de familie numele cartierului in care locuia Buzesti, ceea ce ii dadea si un lustru de boier, multi confundåndu-l cu boierii Buzesti), T.Pogoneanu si I.Mocsony-Stårcea; La care mai tårziu s-a adaugat George Duca care s-a pus in slujba lor spre a torpila discutiile ambasadorului F.Naum cu ambasadoarea sovietica Kolontay (in numele guvernului), intervenind la amabsadoare sa nu se incheie nicio intelegere cu Antonescu si in care sa nu aiba incredere.
Alt grup era acela de la palat unde maresalul luptånd impotriva camarilei isi facuse dusmani de moarte care au determinat si au influentat „decorul” rege, in ultima instanta arestarea lui Antonescu la 23 august 1944. Trimiterea pe front a lt.col. Tomescu, adjutant regal si simpatizant legionar pentru ca l-a sfatuit pe rege sa mearga in capitala la rebeliune si sa arbitreze conflictul cu legionarii, apoi trimiterea pe front a ofiterului Vergotti –„protejatul” reginei-mame; tentativa cu scandalul de a trimite pe front pe I.Mocsony-Stårcea – toate cu scopul asanarii atmosferei de la palat, au declansat resentimentele suveranului si in special ale mamei sale, la care desigur s-au adaugat cele ale lui Stårcea, Ioanitoiu s.a. Nu trebuie neglijat ca serviciile de informatii engleze au avut rolul lor cåt si grupul militarilor care fusesera trecuti in rezerva de catre Maresal sau ei insisi demisionasera la venirea la putere a generalului Antonescu cu care avusera conflicte inainte: Generalii Sanatescu, Aldea, Racovita, Damaceanu s.a. si care normal mai aveau legaturi cu alti ofiteri aflati in armata.
Sa fie clar: razbunarea impotriva maresalului, dusmania si ura, ele au fost adevaratul motiv al actiunii complotiste. (va urma)
Aurel Sergiu Marinescu

Nota. Cu nr.33 (384), 30 august 2007, a inceput publicarea unui vast material istoric privind Casa Regala romåna, in special viata si activitatile ex-regelui Mihai I. Materialul va fi publicat in patru parti: Partea I. Regele Mihai påna la 23 august 1944; partea a II-a. Perioada 23 august – abdicarea din 30 decembrie 1947; partea a III-a va cuprinde activitatea si neactivitatea ex-regelui Mihai in exil, in perioada 30 decembrie 1947 påna dupa 1990 (revenirea in tara), si partea a IV-a, atitudinea noua fata de neocomunisti si cea de-a doua abdicare. Materialul – care va fi publicat in serial, timp de mai multe saptamåni, este sustinut de documente, lucrari publicate, articole din presa straina si romåna si se bazeaza strict pe ADEVAR; adevar care trebuie stiut asa cum a fost, placut sau dureros. Nu este inutil sa precizez ca responsabilitatea pentru cele scrise imi revine in totalitate. (Va urma)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors