Archive for the ‘Istorie ascunsa’ Category

Mitropolitul Visarion Puiu

Posted by Stefan Strajer On May - 14 - 2010

Aspecte spirituale, politice,sociale din viata Mitropolitului Visarion Puiu in evocarea prietenului său, profesorul Constantin Tomescu

 Autor: Nina Stănescu (Universitatea  “Ovidiusdin Constanţa)

1.      Constantin N. Tomescu – profesor de teologie şi istoric

Constantin N. Tomescu s-a născut la data de 20 februarie 1890 în Constanţa. Fiind orfan de la vârsta de 9 ani, copilăria şi tinereţea sa s-au aflat sub ocârmuirea arhimandritului Nicodim Munteanu, viitorul Patriarh. A urmat un scurt noviciat la o librărie, sub îndrumarea arhimandritului Nicodim, iar în toamna anului 1904 a fost admis la Seminarul Teologic “Veniamin” din Iaşi, unde a fost ales preşedinte al Societăţii Literare “Boldur” a elevilor seminarişti.

În toamna anului 1912, a început să urmeze cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, unde i-a avut colegi pe Ion Dobre, iar mai târziu pe Nichifor Crainic. Printre profesorii săi s-au numărat: Dragomir Demetrescu (Istoria Bisericii), Dumitru Boroianu (Drept Canonic) şi Ion Mihălcescu, viitorul Mitropolit Irineu (Dogmatică şi Apologetică). În această perioadă a fost numit bibliotecar la “Centrul Studenţesc” Bucureşti şi preşedinte al Societăţii Studenţilor Teologi. În timpul primului război mondial (1916­-1918) a activat ca voluntar.

Personalitatea profesorului Constantin Tomescu s-a afirmat deplin în perioada în care arhiepiscopul Nicodim Munteanu l-a numit “în slujba Bisercii Basarabiei”. El a fost repartizat în mai multe poziţii administrative, printre care: Director al Cancelariei sau Secretar General al Arhiepiscopiei Chişinăului(1919-1942) şi consilier referent cultural, membru al Adunării eparhiale a Arhiepiscopiei Chişinăului, precum şi al Congresului Naţional Bisericesc (începand din 1925). De la 1 ianuarie 1924, a devenit redactorul părţii oficiale a revistei eparhiale “Luminătorul”, editată la Tipografia “Romania Nouă”(uneori “Instituţiunea”). 

Calităţile sale administrative deosebite au fost dublate de o educaţie teologică aleasă, demonstrată prin numirea sa în 1926 ca profesor suplinitor, iar din 1930 ca titular, la catedra de Istoria Bisericii Române de la Facultatea de Teologie din Chişinău, unde a devenit ulterior prodecan. În 1927, a devenit Doctor în Teologie, cu Teza de Doctorat  “Mitropolitul Grigorie al IV-lea al Ungrovlahiei”, sub îndrumarea lui Fr. Nicolae M. Popescu, profesor universitar şi membru al Academiei.

Activitatea istorică a Profesorului Constantin Tomescu cuprinde numeroase studii: documente originale şi nepublicate privind istoria Bisericii Basarabiei, toate publicate ulterior fie în volume, fie în broşuri şi periodice. În 1929, împreună cu colegul său Toma G. Bulat, a iniţiat o publicaţie de specialitate intitulată “Arhivele Basarabiei”, dedicată istoriei şi geografiei regiunii Moldovei dintre Prut şi Nistru. Această perioadă demonstrează faptul că activitatea sa publicistică se desfăşura la cele mai înalte standarde academice.

Profesorul Constantin Tomescu are de asemenea şi meritul de a fi sprijinit cercetarea istorică cu aplicaţii în istoriografia bisericească, sprijinind apariţia, timp de mai mulţi ani, a vechii Reviste istorico-arheologice bisericeşti, îmbrăcând-o în haină românească. De asemenea, prima statistică ecleziastică cunoscută a fost efectuată în 1890 şi publicată de Constantin N. Tomescu în perioada interbelică. Datele acesteia au fost preluate de Corneliu Istrati într-un studiu din 1988.

Profesorul C.Tomescu a publicat numeroase studii asupra vieţii bisericeşti din cuprinsul eparhiei Chişinăului în „Revista Societăţii lstorice Arheologice Bisericeşti”, „Arhivele Basarabiei”, „Luminătorul”, „Misionarul” ş.a. – „Înfiinţarea Episcopiei Chişinăului şi Hotinului (1813)”, „Ştiri catagrafice din Biserica Moldovei din 1809”, „Tipografia duhovnicească exarhală din Chişinău”, „Ştiri catagrafice din Bisericile Principatelor la 1810”, „Diferite ştiri din Arhiva Consiliului eparhiei Chişinău”, „Conducătorii bisericeşti din Principate la 1811 şi din Basarabia între 1816 şi 1837” etc. A publicat „Documente basarabene”, 2 vol., Chişinău, 1928-1938, în colaborare cu Visarion Puiu.

Profesorul Constantin Tomescu a fost Subsecretar de Stat pentru Culte şi Arte în guvernul Octavian Goga (dec. 1937-febr. 1938), perioadă în care a înfiinţat Partidul Naţional Creştin, avându-l ca şi co-fondator pe Alexandru C. Cuza. Această poziţie îi va provoca mari suferinţe sub regimul comunist.

 De asemenea a organizat şi condus pelerinaje la Muntele Athos şi în Ţara Sfântă, fapt pentru care i s-a conferit titlul de “mare dicheofilax” al Patriarhiei Ecumenice şi Crucea Sf. Mormânt a Patriarhiei Ierusalimului.

Activitatea culturală a Profesorului Constantin Tomescu s-a încheiat odată cu ocuparea Basarabiei de către trupele sovietice la 28 iunie 1940. În anii ocupaţiei 1940-1941, Facultatea de Teologie din Chişinău şi-a găsit refugiul la Iaşi, iar în vara anului 1941, când era de aşteptat să revină la Chişinău, a fost de fapt închisă. Astfel, C. Tomescu a devenit profesor la Cernăuţi, avându-l coleg pe Iustin Moisescu, viitorul Patriarh. La Cernăuţi a fost ales director al “Fundaţiei Culturale Regale Mihai I, regiunea Bucovina”. În această calitate a organizat peste 150 de centre culturale, dotate cu biblioteci proprii.

Odată cu instaurarea regimului comunist în România, Profesorul Constantin Tomescu a fost închis pentru ani buni. Arestat la 5 mai 1950 a fost dus la închisoarea de la Sighet, în “compania” lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Constantin Dinu Brătianu, Gheorghe Tătărăscu, Gheorghe Brătianu, Constantin C. Giurescu. În 1956, după 7 ani de detenţie, a părăsit închisoarea, dar nu se va bucura de libertate pentru mult timp. În 1958, după ce a primit o scrisoare de la prietenul său Mitropolitul Visarion Puiu (exilat la Paris), a fost arestat de către Securitate şi condamnat pentru “spionaj” la 20 de ani de “muncă forţată”, – în conformitate cu documentele din Arhiva CNSAS.

Adormit în Domnul în ziua de 5 iulie 1983, la varsta de 93, acest profesor cu o mare chemare, care a educat aproape douăzeci de generaţii de slujitori ai Bisericii, un patriot fervent, care a contribuit pe deplin la “romanizarea” Basarabiei după Unirea din 1918, ne-a lăsat moştenire vasta sa operă în slujba Bisericii şi a poporului român.

 

2.      Lucrarea “Prietenul meu, Visarion Puiu” – un extras din jurnalul profesorului şi istoricului Constantin N. Tomescu

Lucrarea “Prietenul meu, Visarion Puiu” a apărut în anul 2005 la Tipografia Rof S.A. Suceava, prin grija autorilor Dumitru Valenciuc şi Dragoş Radu Mihai, primul fiind preot paroh la Volovăţ şi cel de-al doilea masterand în istorie. Această lucrare, finanţată de Consiliul Parohial Volovăţ, aduce în atenţie un extras din ampla lucrare a Profesorului Universitar Dr. Constantin N. Tomescu “Jurnal din viaţa mea”, publicat cu acordul familiei acestuia. Jurnalul a fost depus spre păstrare la Arhivele Naţionale Istorice Centrale şi, împreună cu alte documente, formează Fondul “Constantin N. Tomescu”. Manuscrisul este format din  şase caiete „studenţeşti”, totalizând 1124 de pagini. Dosarul 2, capitolul 26, paginile 245-273, formează obiectul acestei cărţi, publicate cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor şi care se află pe aceeaşi direcţie cu fierbintea dorinţă a Înalt Prea Sfinţiei Sale de aduce la lumină şi la cunoştinţa tutuor adevărata istorie a Mitropoliei Bucovinei.

Editorii îşi argumentează demersul prin faptul că acest jurnal, care se doreşte o rememorare a tumultuoasei vieţi a profesorului, ne prezintă oameni, fapte şi întîmplări puţin cunoscute astăzi, mai ales pentru cercetarea istorică, privitoare la Bucovina şi Basarabia, interesante mai ales în ceea ce priveşte integrarea în România Mare a celor două provincii istorice în care profesorul a activat. Daca Mitropolitul Visarion Puiu este cunoscut pentru destinul său dramatic, la rîndul său, profesorul Constantin N. Tomescu (1890–1983) a avut o viaţă extrem de agitată, fiind “un client bun al penitenciarelor româneşti” între anii 1948–1958.

Această carte se doreşte o continuare a cercetării istorice privitoare la viaţa şi activitatea Mitropolitului Visarion al Bucovinei începută de d-l col. (r) Dumitru Stavarache, prin publicarea cărţilor “Mitropolitul Visarion Puiu. Documente din pribegie, 1944-1963” (Ed. Moldopress, Paşcani, 2000) sau “Mitropolit Visarion Puiu, Însemnări din viaţa mea” (Ed. Trinitas, 2004).

Jurnalul îl prezintă pe Vlădica Visarion întâi ca Episcop de Argeş, apoi ca Episcop al Hotinului, cu reşedinţa în Bălţi, în continuare descrie pe larg viaţa şi activitatea sa ca Mitropolit al Bucovinei, apoi ca Mitropolit al Bisericii din Transnistria, autoexilarea sa în Europa, condamnarea la moarte, încercarea statului român de a-l readuce în patrie, decesul său care a avut loc în Franţa şi înmormântarea.

 

Foto.Mitropolitul Visarion Puiu

3.      Strânsa relaţie de prietenie dintre Profesorul Constantin Tomescu şi Mitropolitul Visarion Puiu

 

Profesorul Constantin N. Tomescu îl cunoaşte foarte bine pe Vlădica Visarion, fiind prieteni încă din anul 1905, înainte de tunderea acestuia în monahism, prietenie pe care au păstrat-o până la moartea sa, în 1964, deci aproape 60 de ani, aşa cum precizează autorul jurnalului – “fără vreo ştirbitură, fără s-o dezminţim”.

C. Tomescu i-a fost alături prietenului său în greaua misiunea pe care a primit-o de a păstori Biserica lui Hristos în vremuri tulburi şi în locuri greu încercate, ajutându-l atât din punct de vedere administrativ, cât şi sufleteşte, fiindu-i alături la toate evenimentele importante din viaţa sa şi vizitându-l de câte ori putea, mai ales cu ocazia sărbătorilor.  Astfel, în martie 1921 a fost la instalarea sa ca Episcop de Argeş, apoi l-a vizitat în câteva rânduri la Curtea de Argeş şi, ca să-i vină în ajutor, a scris, sub formă de impresii în revista din Chişinău, dar şi în ziare din Capitală, despre incuria şi ilegalitatea de acolo. Fiind membru-secretar în Comitetul Eparhial a luat parte la propunerea lui Visarion Puiu ca Episcop al Hotinului.

De asemenea, în perioada cât a fost Episcop la Bălţi, i-a oferit tot sprijinul său, după cum însuşi mărturiseşte: “Eu am detaşat funcţionari versaţi de la Arhiepiscopie, ca să lucreze la Consiliul eparhial, trepădam măcar la 10 zile să-i fiu de ajutor cu experienţa şi autoritatea mea în clerul basarabean, am fost ales deputat şi în Adunarea eparhială de-acolo, am elaborat statistici şi publicaţii istorice, am prezidat comisii la şcolile bisericeşti din regiune, cu dânsul am călătorit peste mări şi ţări până-n India şi ne sfătuiam neîntrerupt”; “În anul 1930, eu am răsfoit toată activitatea sa din cei 7 ani împliniţi şi am alcătuit «O dare de seamă episcopală. Eparhia Hotinului», imprimată pe 28 de pagini în tipografia eparhială Chişinău, iar după încă 3 ani, la 1933, împlinind el 10 ani de la înscăunarea sa ca episcop al Hotinului, tot eu am alcătuit o nouă lucrare sub titlul „10 ani de la reînfiinţarea episcopiei Hotinului. După date oficiale. 1923-1933”. Această publicaţie a apărut din tipografia «Luceafărul» din Bucureşti, în condiţii tehnice superioare, având 331 pagini + planşe şi clişee.” De asemenea Profesorul Constantin Tomescu l-a suplinit la numeroase conferinţe, ca şi la adunarea stareţilor în mănăstirea Dobruşa, ctitoria moldoveanului Toma Cosma din Iaşi.

A participat de asemenea la sfinţirea noii catedrale din Bălţi, moment pe care îl descrie foarte amănunţit în jurnalul său, precum şi la înscăunarea Vlădicăi Visarion ca Mitropolit al Bucovinei la 10 noiembrie 1935, ocazie cu care “a purtat Cartea canonică sinodală” pe care a citit-o Mitropolitul Moldovei.

După vreo 4-5 luni de la alegerea sa ca Mitropolit al Bucovinei, Vlădica Visarion “a mers la Bucureşti cu două intervenţii oficiale, scrise la un dactilograf străin. Prin una îl cerea pe Profesorul Constantin Tomescu de la Sf. Sinod, să fie detaşat de la Mitropolia Basarabiei ca secretar al Mitropoliei Bucovinei pe 2 luni, având şi agrementul mitropolitului Efrem; prin cealaltă adresă cerea detaşarea tot a prietenului său Ministerului Instrucţiunii, tot pe 2 luni, de la Facultatea de Teologie la Mitropolia Bucovinei. Primind ambele aprobări, Constantin Tomescu s-a prezentat la Cernăuţi.” Aici a reuşit să dea un impuls nou cancelariei, prin intervenţia sa funcţionarii lucrând  mai cu inimă şi nici o hârtie „nu mai zace”, motiv pentru care i s-a mulţumit călduros atât de către Vlădica Visarion, căt şi de către ceilalţi funcţionari ai Mitropoliei.

De asemenea Constantin Tomescu îi este alături Vlădicăi Visarion şi în momentul greu de la sfârşitul anului 1937 când acesta a vrut să-şi dea demisia, considerând că aceasta este singura ieşire posibilă din situaţia respectivă. Dar situaţia se rezolvă prin alegerea prietenului său ca Ministru adjunct al Cultelor şi Artelor în Guvernul Goga, acesta obţinând din această poziţie desfiinţarea “acelui ilegal şi vrăjmaş Jurnal al Consiliului de Miniştri” care fusese cauza demisiei Vlădicăi.

Vlădica Visarion îi cere ajutorul Profesorului Constantin Tomescu şi în timpul păstoririi sale ca Mitropolit al Bisericii din Transnistria, căci avea “absolută nevoie de un organ superior de îndrumare şi control al preoţilor şi protopopilor din Transnistria”. În acest scop, obţine de la Sfântul Sinod şi de la Mareşalul Antonescu un decret de înfiinţare a unui post de “inspector general administrativ” bisericesc, post în care îl numeşte pe Constantin Tomescu. Acesta se prezintă la Odesa pentru a veni în ajutorul prietenului său. Activitatea sa din Transnistria o descrie astfel: “Eu lucrez schema de organizare, după care recrutez încă alţi funcţionari din Basarabia. Scriu un regulament, organizez protopopiatele judeţene şi, după acestea, încep să colind prin provincie, având şi permis pe cale ferată şi înlesnire de maşini de la prefecturi. Am trecut prin toate oraşele, de la Jmerinka până la Ovidiopol, şi prin multe sate din Transnistria. (…) Am dat îndrumări de cancelarie şi o simplă contabilitate, le-am distribuit anumite formulare ruso-române, am potolit unele neînţelegeri între prefecturi şi preoţime.”

După exilul Vlădicăi Visarion începând din 1944, timp de 14 ani, singura legătură dintre cei doi prieteni este scrisoarea pe care acesta i-o trimite lui Constantin Tomescu la Schitul Coşna.

Imaginea Vlădicăi Visarion, aşa cum se desprinde din Jurnalul Profesorului Constantin Tomescu, este una extrem de vie şi în acelaşi timp autentică, întrucât relaţia dintre cei doi prieteni era una foarte strânsă, aşa cum însuşi mărturiseşte autorul: ”atâta eram de prieteni, chiar mai mult ca fraţii”, “Visarion Puiu, al meu drag şi prea preţuit vechi prieten”, “cel mai iubit şi mai vrednic prieten al meu «Vică» – Mitropolitul Visarion Puiu”.

4. Viaţa Mitropolitului Visarion Puiu aşa cum este evocată de Profesorului Constantin Tomescu 

Mitropolitul Visarion Puiu s-a născut la 27 Februarie 1879 în târgul Paşcani – Roman, fiind fiu de şef de tren, ucis de podul de peste Bahlui, la intrarea în gara Iaşi, iar maica sa a fost o distinsă absolventă a Şcolii Profesionale „Sf. Sava” din Iaşi, care a trăit până pe la 1925, mai mult la mănăstirea Neamţ. Mitropolitul Visarion Puiu a fost tuns în monahism la 25 Decembrie 1905, la Episcopia de Roman. Totuşi viaţa sa de monah şi arhiereu a fost legată de mănăstirea Neamţ. Vlădica Visarion a luat licenţa în Teologie la Bucureşti, dar, trimis de arhimandritul Nicodem şi la Academia Duhovnicească din Chiev, a învăţat acolo şi limba rusă şi a studiat organizaţia Bisericii ruseşti. De aceea, revenind în Patrie, el s-a alipit de Nicodem, care era arhimandrit de scaun al Episcopiei din Galaţi.

În anul 1909, Nicodem trecând ca arhiereu vicar la Mitropolia din Iaşi, l-a lăsat pe Visarion, în locul său, ca director al Seminarului „Sfântul Andrei” din Galaţi, iar când, tot Vlădica trece ca Arhiepiscop în Chişinău în vara 1918, din porunca sa Visarion este aşezat ca Rector al Seminarului Teologic Superior din Chişinău. S-a trudit el să refacă viaţa acestui Seminar, răvăşită de revoluţia rusească, dar cum n-a reuşit, demisionează, trecând ca exarh al celor 30 de mănăstiri basarabene. Le cunoaşte curând pe toate şi, după un an, poate publica istoricul lor, după vechi documente româneşti şi cele noi ruseşti, în volumul XI al „Revistei Istorico-Arheologice Bisericeşti” din Chişinău. În Martie 1921, Visarion, e ales episcop de Argeş. Dar acolo, el, ca episcop, era nevoit să locuiască într-un grajd amenajat, iar nu în palatul episcopal, anume ridicat pentru a fi locuinţă vlădicească, deoarece aghiotanţii regali, cu asentimentul partidului politic liberal, au sechestrat palatul pentru familia regală, deci şi pentru ei. Şi cu repetatele sale intervenţii, chiar şi în Parlament, episcopul Visarion a intrat în conflict cu liberalii, dar indirect şi cu familia regală, conflict ce a durat peste doi ani şi s-a rezolvat prin numirea Vlădicăi Visarion ca Episcop al reînfiinţatei eparhii a Hotinului, cu reşedinţa  în Bălţihttp://www.nordlitera.ro/modules.php?name=Submit_News – _ftn9. La început, Vlădica a avut să sufere mari neajunsuri şi aici: n-avea reşedinţă, ci o casă evreiască închiriată – oraşul acesta era aproape total ocupat de evrei – o singură biserică, dar se prevedeau mari posibilităţi, şi aici Visarion era de sine stătător, fără tutelă politică.

Dar între timp decedase mitropolitul Bucovinei, Nectarie, un foarte credincios eunuc liberal, care devenise episcop al Ismailului, fără voia lui, la fel fusese ridicat la Mitropolia Bucovinei, tot fără voia lui, ci împins de partidul liberal, mai precis de şeful liberalilor bucovineni, profesorul Ion Nistor. Dacă în acel moment ar fi fost partidul liberal la cârma Statului, la Guvern, acelaşi cutezător bucovinean Nistor, din piatră seacă ar fi scos un alt eunuc liberal, vreun preot văduv, ca şi Nectarie, ori l-ar fi pomăzuit ca mitropolit pe vicarul mitropolitan de atunci, un bătrâior, cu care s-ar fi jucat şi mai lesnicios, şi-ar fi făcut interesele toţi liberalii. Dar în atmosferă plutea încă paradoxalul principiu, că  „Bucovina e a bucovinenilor” şi pe scaunul mitropolitan, vacant din nou, trebuie să fie ridicat neapărat tot un bucovinean, aşa cum şi la Facultatea Teologică din Cernăuţi puteau să ajungă numai profesori bucovineni, şi, ca o mare excepţie, să străbată un ardelean, în nici un caz cineva din Vechiul Regat.

Când i s-a propus Guvernului ţărănist candidatura vicarului bucovinean, s-a găsit că-i prea înaintat în vârstă, e slab şi inapt pentru a  conduce administrarea, aşa de grea, ca a mitropoliei Bucovinei; s-a mai vânturat numele unui profesor secundar de Religie, văduv, tot bucovinean, şi n-a fost luat în seamă, era o figură ştearsă. Marele Colegiu Electoral l-a ales pe episcopul Hotinului, Visarion, ca mitropolit al Bucovinei. Liberalii nu l-au votat şi s-au înţeles să nu participe nici la solemnitatea instalării lui la Cernăuţi, şi să-i facă obstrucţii. Înscăunarea lui Visarion a avut loc la 10 noiembrie 1935 la Cernăuţi, deci după ce a fost confirmat de rege. Mitropolitul Moldovei a reprezentat Sfântul Sinod şi a citit Cartea canonică sinodală. Au participat miniştrii, ierarhi, parlamentari şi mulţi credincioşi. Înţelept a grăit Nicodem mitropolitul, frumos un ministru şi pe-alocuri, cam tăios, a răspuns noul mitropolit.

Nu târziu, Vlădica Visarion a întâmpinat greutăţi: liberalii bucovineni începuseră să-i creeze o atmosferă neprielnică, cu mahalagisme şi iscodiri neumane. În chiar administraţia eparhială avea primconsilier pe cunoscutul politician preot Şandru, fost primar al Cernăuţului sub trecutul guvern liberal. Cancelaria eparhială lucra foarte anevoios, după sistemul vechi austriac, cu 5-6 condici de expediţie de la un birou la altul, şi astfel orice act avea să întârzie zile, până ajungea să fie lucrat. A suferit mitropolitul vreo 4-5 luni, dar în loc să se uşureze, situaţia devenea mai complicată. S-a înţeles că, pe lângă un sistem greoi de cancelarie e şi un început de sabotaj şi nu mai putea îngădui. Atunci a mers la Bucureşti cu două intervenţii oficiale, scrise la un dactilograf străin. Prin una îl cerea pe Profesorul Constantin Tomescu de la Sf. Sinod, să fie detaşat de la Mitropolia Basarabiei ca secretar al Mitropoliei Bucovinei pe 2 luni; prin cealaltă adresă cerea detaşarea aceluiaşi prieten al său Ministerului Instrucţiunii, tot pe 2 luni, de la Facultatea de Teologie la Mitropolia Bucovinei. Primind ambele aprobări, acesta s-a prezentat la Cernăuţi, reuşind să rezolve problemele Cancelariei.

Dar în administraţia Fondului Religionar situaţia era şi mai proastă. Ce era acest Fond? Biserica Bucovinei, în 1775, când au tăiat-o austriecii din Moldova avea cam trei sferturi din pădurile masive ale Bucovinei în proprietate, păduri dăruite de voievozii moldoveni şi de milostivii boieri de pe vremi. Austria n-a sechestrat această enormă avere, ca s-o treacă la Stat, cum s-a făcut secularizarea la noi sub Cuza Vodă şi Kogălniceanu, ci a lăsat-o tot în proprietatea Bisericii, punând-o sub o administraţie specială, numită Fondul Religionar al Bisericii Bucovinei, unde tot mitropolitul era căpetenie. Tăierea pădurii se făcea după Legea Silvică a Statului austriac, cam aceeaşi ca şi la noi, iar cu venitul net din exploatare se achita întreţinerea întregului cler, de la Vlădică până la cantorul bisericesc, de la întreţinerea Facultăţii de Teologie, profesori, studenţi, administraţie, la gospodărirea caselor parohiale, opere de binefacere, adică Statul austriac nu vărsa nici un ban pentru Biserica ortodoxă din provincia aceasta, ci doar încasa destule impozite. Din venitul Fondului, Guvernul austriac, de acord cu mitropolitul român de atunci, a clădit splendidul palat ca reşedinţă mitropolitană, cea mai frumoasă construcţie chiar din Austria. Şi administraţia se făcea bine, corect. Fondul mai avea, pe lângă masivul păduros şi exploatarea unor mine de mangan, cât şi câteva ape minerale.

La unirea Bucovinei cu Patria, în 1918, Guvernul liberal, care conducea, a lucrat o Lege cam la fel cu cea veche, dar cu unele portiţe. Mai importantă a fost prevederea ca lemnul exploatat să fie repartizat de un consiliu special, iar funcţionarii de la Fond numai să înregistreze hotărârile acestui consiliu. Şi se proceda cam astfel la repartizarea lemnului exploatat: consiliul special înregistra cererile de lemne, dar între ele erau, pe de o parte, cererile membrilor din consiliu pentru cantităţi apreciabile, dar, pe de altă parte, şi cereri false, adică, în numele unor biserici sau mănăstiri, cereri prezentate  tot de acei consilieri şi chiar alte cereri cu nume fictive. Consiliul le aproba, eliberând anume bonuri, cu care cel în cauză să meargă la ocolul silvic respectiv şi să ridice cantitatea de lemne aprobată. Preţul oficial al lemnului era mult mai mic decât cel de pe piaţă. Consilierii liberali n-aveau nevoie a merge la ocoale silvice, ei vindeau bonurile la evrei, cu preţ majorat faţă de cel oficial, iar evreii, ca iscusiţi intermediari, revindeau bonurile cetăţenilor, desigur şi ei cu preţ de câştig, şi cetăţeanul mergea să ridice lemnul din ocolul silvic sau din depozitele Fondului. Dar şi mai mult. Şi rudele, chiar şi cunoscuţii acelor consilieri prezentau cereri de lemne la consiliu şi câştigau şi ei prin vânzarea bonurilor pe piaţă. Sistemul acesta păgubitor pentru Fond s-a practicat sub cei doi mitropoliţi ai Bucovinei după Unire, adică sub Vladimir de Repta şi Nectarie. 

Vlădica Visarion însă nu putea îngădui asemenea jaf. El a chemat experţi silvici să studieze problema lemnului. Şi, după constatările acestora, a hotărât ca exploatarea lemnului ca şi a manganului şi a apelor minerale să o facă direct numai administraţia Fondului, adică Administratorul cu funcţionarii săi, cu organele silvice şi administraţia să fie Regie. A pus în capul administraţiei pe un cunoscut inginer silvic din Bucureşti, Petre Ion, care a şi aplicat îndată sistem de Regie şi a desfiinţat consiliul. Desigur, că liberalii au fost loviţi direct. Ei au presimţit că Visarion nu va mai fi păpuşa lor, ca cei doi premergători mitropoliţi, de aceea ei s-au opus candidaturii lui la scaunul vacant, i-au făcut o rea atmosferă, au publicat articole veninoase şi difuzau teza că pe acel scaun se cuvine a se ridica un bucovinean, de aceea liberalii n-au luat parte la instalarea noului ales, şi s-au pornit furibunzi împotriva lui, până ce Vlădica Visarion, sătul de atâtea mişelii politice, s-a retras din scaun.

În perioada când Vlădica Visarion era episcop al Hotinului, Guvernul liberal legiferase o donaţie către eparhiile ortodoxe din Ţară şi anume: pentru Mitropolii câte 500 ha pădure şi 300 ha pământ arabil, iar pentru episcopii câte 300 ha pădure şi 200 ha pământ arabil, din proprietatea Statului. Dar nici Legea, nici ministrul Agriculturii, n-au precizat nici cine lucrează şi administrează aceste bunuri, nici cine beneficiază de venitul lor, adică: ori eparhia, ori chiriarhul. Ministrul a fost interpelat şi în Parlament, ca să precizeze, dar şi aici a scăldat-o, că sunt pentru „nevoile Bisericii”. Unii prelaţi şi-au zis că Biserica este condusă de ei, deci prelaţii, chiriarhii eparhiilor sunt şi administratori şi beneficiari. Dar Visarion a înţeles şiretlicul: chiriarhii liberali ori simpatizanţi liberali, dacă vor beneficia de aceste bunuri, şi orice abuzuri vor face, nu vor avea de suferit nimic, pe când ceilalţi vor fi traşi la răspundere, că de ce n-au trecut bunurile în folosinţa eparhiilor şi vor suferi consecinţe. Vlădica Visarion îi cunoştea pe liberali din conflictul ce-l avusese cu ei pe problema palatului episcopal din Curtea de Argeş. De aceea, el a transmis şi pădurea şi pământul în exploatarea consiliului eparhial din Bălţi şi în beneficiul întregii eparhii. Iar respectiva administraţie a acestor bunuri i-a acordat lui Visarion o cotă modestă anuală din venitul net realizat, mişcare foarte inteligentă şi foarte cuminte a Vlădicăi!

Dar nedemnii lui potrivnici, în frunte cu acelaşi profesor Ion Nistor, au reuşit totuşi să găsească alte căi de atac, spunând despre Vlădica Visarion că ar fi furat 20 de milioane din Fondul religionar, şi această enormă sumă el ar fi depus-o la o bancă în Elveţia şi pe acest temei fals, liberalii au încercat să-l denigreze şi la Bucureşti. Era iarna 1937. La putere, la conducerea Statului încă dăinuia Guvernul liberal – fracţiunea Guţă Tătărăscu, în care intrase şi Nistor ca ministru al Muncii. Şi a cârmuit Ţara Guvernul liberal Tătărăscu, până-n decembrie 1937, când regele i-a cerut demisia. În aceste ultime zile de guvernare, ministrul Muncii Ion Nistor, pune în discuţie în Consiliul de miniştri situaţia Fondului Religionar şi persoana mitropolitului Visarion. Legea de Stat, care privea acest Fond, prevedea ca în fiecare an, în decembrie, Ministerele de Culte şi de Domenii să trimită la Cernăuţi câte un inspector general şi cu contabili, care să verifice bilanţul anului financiar încheiat, cât şi proiectul de buget al Fondului Religionar pe următorul an. Fiecare inspector general raporta apoi ministrului său ceea ce a constatat la controlul Fondului, iar, la rândul lor, aceşti doi miniştri aduceau rezultatul la cunoştinţa Consiliului de Miniştri cu propuneri, şi se luau cuvenitele hotărâri. Aşa s-a urmat în tot anul, de la 1920 până la 1937. Dar în acel Consiliu, care va fi şi ultimul, ministrul Muncii, Nistor, cere să se calce Legea, privitoare la controlul Fondului, şi, în locul celor doi inspectori generali, de la Culte şi de la Domenii, să fie delegat el, Ministrul Muncii, care să meargă la Cernăuţi şi să facă control.

Consiliul de miniştri săvârşeşte această ilegalitate, alcătuind un Jurnal de şedinţă, care ţine loc de Lege, ca orice Jurnal al Consiliului de Miniştri. Se-nţelege că Nistor vroia să-i plătească o poliţă lui Visarion, o răzbunare, pentru introducerea Regiei la Fondul religionar sub Guvernul Naţional Ţărănesc, pentru numirea lui Petre Ion ca administrator, el fiind ataşat de partidul Ţărănesc, şi pentru desfiinţarea acelui consiliu special, „care tăia şi spânzura” în pădurile şi averea Bisericii Bucovinei. La Cernăuţi, Nistor cere noului administrator al Fondului, inginerul şef silvic Paşcovici, să-i trimită la dispoziţia sa registrele de gestiune şi proiectul de buget şi cu actele respective, astfel încât el şi cu contabilii aduşi să facă controlul cuvenit. Paşcovici răspunde tot prin telefon că nu le poate trimite fără prealabila aprobare a mitropolitului Visarion, care l-a numit pe dânsul în acest post, şi-i este şeful suprem. Ministrul Nistor nu cere încuviinţarea mitropolitului, ci a luat cu sine pe procurorul general de la Curtea de Apel locală şi cu contabili aduşi şi cu alţi slujbaşi din oraş, şi fac o descindere la cancelaria Fondului de pe strada Flondor. Între timp, toate registrele şi dosarele cerute au fost trimise la reşedinţa Mitropoliei. „În numele Legii”, adică în puterea Jurnalului consiliului de miniştri, procurorul general cere administratorului registrele şi dosarele. Dar el nu le mai avea, erau la mitropolit. Totuşi se caută prin dulapuri, prin sertare, în casa de bani. Şi cum nu se găsesc actele şi la mitropolit nu încearcă nici procurorul general, nici ministru să facă descindere, s-a-mpotmolit aşa fărădelegea lor!

Vlădica Visarion, turburat de asemenea atitudini, tocmai în ziua premergătoare marii sărbători a Naşterii Domnului, când şi cel mai modest creştin caută a fi în pacea sufletului, trimite telegrame de protest şi cere să se ia măsuri de stăvilire unui atare abuz, o gravă ilegalitate, telegrame către regele Carol II, primul ministru Tătărăscu, miniştrilor de Culte şi celui de la Domenii şi aşteaptă 2-3 zile. Dar nici unul nu răspunde. O asemenea tăcere era semnificativă. Mitropolitul rămăsese singur, nimeni nu-l aude, e deci în disgraţie. Ce mai putea face el? Să demisioneze doar din locul ce ocupa. Retragerea sa era şi dăunătoare prestigiului său, că s-ar fi interpretat cum că el n-a vrut să pună registrele la control, ştiindu-se cu „musca pe căciulă”, că într-adevăr ar fi jefuit el Fondul Religionar cu cele 20 de milioane şi poate marea mulţime aşa ar fi crezut, dar pe de altă parte, faptul că a fost adus şi procurorul, că a căutat ca la nişte tâlhari prin cancelarie, şi că în locul inspectorilor legali a venit un ministru al Muncii, departament ce nu are nici o contingenţă cu Fondul, şi că însuşi Nistor, vrăjmaşul declarat al mitropolitului Visarion, căuta a se răzbuna, atunci retragerea poate fi socotită şi ca un act de apărare a demnităţii sale ca mitropolit, ca sfetnic al Tronului. De bună seamă, Visarion, demisionând ar fi avut putinţa să publice care-i adevărul şi ar fi cerut atunci să se facă controlul gestiunii, din care se dovedea dedesubtul lucrăturii liberale. Dar, când demisia era deja scrisă, mitropolitul  o avea în haina sa şi se pregătea s-a expedieze, iată imanenta Dreptate dumnezeiască îl trimite la el, la Cernăuţi, pe prietenul său Constantin Tomescu într-o vizită frăţească ce schimbă total situaţia mitropolitului Visarion, care rămâne pe scaun încă aproape 3 ani, şi cere să se publice o lucrare oficială documentară despre cum a fost administrată averea Fondului atât sub predecesorii săi, Vladimir şi Nectarie, cât şi sub Visarion în cei 4 ani, 1935-1939.

Această lucrare, purtând titlul „Despre averile bisericeşti din Bucovina” a apărut la Cernăuţi, în 1939, cuprinzând 108 pagini, plus hărţi, planşe şi diagrame. În această lucrare se demonstrează că până-n 1936 s-au făcut numeroase „jafuri”, în 1935 ajungându-se ca totalul pierderilor să fie de 171 milioane, din care numai la pensii era un deficit de 15 milioane. Mitropolitul Visarion a conceput însă un nou Regulament pentru organizarea Fondului bisericesc, creând un comitet de direcţie, s-a triat întregul corp de funcţionari de la Eparhie şi de la Fond. Chiar în anul 1936-1937 bugetul s-a sporit cu frumoasa sumă de 30.112.500 lei, s-au trecut zeci de milioane la prevederi extraordinare, s-au vândut două căzărmi inutile, cu 38 milioane, s-a clădit un impozant palat cultural în Cernăuţi, s-au refăcut băile Vatra-Dornei, s-au reziliat mai multe contracte vechi oneroase, ce au adus un profit de 12 milioane, s-au vândut acţiuni ale Căilor Ferate de 21.600.000, s-au înfiinţat cantine româneşti pentru forestieri, funcţionarii au primit ca ajutor de Crăciun, chiar în primul an, 1.493.554 lei, s-a cumpărat imobilul Dori Popovicica să nu lase pe un asemenea român în mrejile creditorilor străini, s-a construit fabrica de lăzi de la Falcău, s-a sprijinit înfiinţarea Băncii de Nord din Cernăuţi, o cooperativă în Suceava, s-au ajutat ţăranii cu lemn gratuit în anii 1936-1939 în valoare de 25.966.891 lei, s-au înfiinţat 6 cantine şi 4 mori ţărăneşti. Fondul a achitat impozite de Stat în sumă anuală de 40 de milioane, la CEC s-au depus 33.400.000 lei. Stocurile de materiale lemnoase şi de minereuri s-au mărit, la fel şi inventarul. Fondul de rezistenţă ajunsese la 165.700.000 lei. Acestea sunt doar câteva date din mai sus amintitul volum care demonstrează corectitudinea şi priceperea Vlădicăi Visarion în administrarea Fondului, care însă s-a aflat pe nedrept acuzat că a jefuit Fondul de 20 milioane. Dar prin cartea aceasta, publicată în 1939 în Cernăuţi, li s-a întors palma asupra jefuitorilor.

Pe 27 decembrie 1937, Constantin Tomescu pleacă cu trenul la Cernăuţi, ca să petreacă o zi – două lângă bunul său prieten, mitropolitul Visarion, aşa cum îl vizita în asemenea sărbători şi la Argeş, ca şi la Bălţi. Pentru întâia dată însă îl vede pe Visarion extrem de abătut şi nervos. La început nu vrea să-i spună care-i pricina, însă după multe insistenţe, îi arată un text dactilografiat prin care Vlădica Visarion se adresează regelui Carol II, cerându-i aprobarea de retragere din scaunul de mitropolit pe motivul că-i şi bătrân, e şi bolnav. Prietenul său însă îi arată că acolo el scrie neadevăruri, căci nu-i bătrân la 58 de ani, şi nici bolnav şi îl apostrofează pentru faptul că lasă să se  strecoare în Istorie falsificări printr-un asemenea act oficial, apoi rupe exemplarul. Mitropolitul se supără iniţial, dar, îndată ce se linişteşte, îi povesteşte despre hotărârea Consiliului de Miniştri şi îi explică faptul că nu are altă ieşire.

Dar această grea situaţie se rezolvă prin lucrarea lui Dumnezeu, căci Constantin Tomescu este ales Ministru adjunct al Cultelor şi Artelor în Guvernul Goga şi obţine din această poziţie desfiinţarea Jurnalului Consiliului de Miniştri care fusese cauza demisiei Vlădicăi.

Vlădica Visarion a continuat să fie mitropolit încă aproape 3 ani, dar simţind că oculta liberală nu-l slăbeşte, şi ca să se odihnească, dar şi să-şi caute  vindecarea ochiului său drept, s-a retras din scaun şi în loc a fost ales urmaşul său la Bălţi, episcopul Tit Simedrea. Visarion şi-a aranjat drepturile la pensie şi a închiriat o garsonieră în Bucureşti.

Pe preotul Ion Vască, Vlădica Visarion l-a primit în Cernăuţi cu multă bunăvoinţă când a venit de la Cluj; l-a numit predicator al catedralei şi i-a dat apartament de locuit în frumoasa Casă preoţească de lângă reşedinţa mitropolitană. Îl chema des la dejun şi arăta o aleasă cinstire şi familiei lui. Încă i-a făgăduit că-l va chema şi la o catedră de Teologie de la Facultate. Când s-a înteţit conflictul cu Vlădica Visarion, Vască era preşedintele Asociaţiei preoţilor bucovineni, şi atunci la îndemnul profesorului Nistor, a convocat o şedinţă specială a preoţilor cernăuţeni şi din vecinătate, în care l-a bârfit pe binefăcătorul său, şi, în numele Asociaţiei a trimis două telegrame: către regele Carol II şi către primul ministru Tătărăscu cum că preoţimea bucovineană nu-l mai poate suporta pe mitropolitul Visarion şi cere îndepărtarea lui.

În 1942, Sfântul Sinod şi mareşalul Antonescu l-au delegat pe Vlădica Visarion să ia conducerea Bisericii Ortodoxe din Transnistria. Visarion şi-a ales ca reşedinţă fostul palat mitropolitan din Odesa.

Vlădica Visarion s-a retras din Transnistria la timp, când oştile ruseşti se apropiau de Odesa şi şi-a continuat traiul în Bucureşti. Dar nici aici n-a avut parte să rămână mai mult. Sfântul Sinod şi Mareşalul l-au delegat să plece, cu un avion special, în Dalmaţia Iugoslaviei, ca să participe la hirotonia şi instalarea unui ales episcop sârb. Era pe la 18-19 august 1944. A fost acolo de şi-a îndeplinit misiunea. Cum însă era aproape de Viena, a cerut să treacă cu avionul şi la Viena, ca să-l mai consulte medicul specialist, care i-a vindecat pupila îngheţată a ochiului său drept. Pilotul acceptat. Acolo, în Viena fiind, l-a prins ziua de 23 August 1944, adică armistiţiul încheiat de România cu Uniunea Sovietică şi intrarea oştilor ruseşti prin România, de unde, împreună cu Armata română, vor continua războiul împotriva Germaniei. În această nouă situaţie, Vlădica s-a hotărât să nu se întoarcă îndată în Patria sa.

Motivul era următorul: Pe când Visarion era episcop la Bălţi, cam prin 1932-33, cutremurându-se de crimele dictatorului Stalin, a alcătuit o filipică extraordinar de dură, dar şi îndreptăţită, aşa cum putea el să compună, împotriva acestuia, şi i-a adus-o Pofesorului Constantin Tomescu la Chişinău, ca s-o publice în revista “Luminătorul”. Acesta a dat-o la cules, dar, înainte de a se tipări revista, tot materialul cules pe şpalţuri trebuia prezentat de Tipografia eparhială la Prefectură, ca de la oricare tipografie, întrucât se decretase în toată Ţara cenzura preventivă a oricărui manuscris. Comisia nu s-a putut hotărî a da “bun de imprimat” deoarece era o problemă prea grea în articolul lui Visarion, şi-l trimite la Ministerul de Interne pentru a decide. In acea filipică, VIădica îi amintea lui Stalin că şi el a fost seminarist în tinereţa lui, prin Caucaz, că a mâncat atâţia ani pâine bisericească şi se pregătea pentru preoţie, căci creştinismul l-a învăţat a fi bun şi milos, pe când el a devenit şi hoţ al banilor Statului, un răzvrătit, iar acum, în fruntea marelui Stat rusesc, e un dictator, un criminal, care a ucis milioane de oameni nevinovaţi prin foame şi deportări. Nu cugetă el că va fi tras la răspundere, dacă nu aici, pe pământ, sigur în lumea lui Dumnezeu cea cerească? Toţi cei care au citit-o au fost zguduiţi.  Ministerul a respins publicarea ei, nu pentru motivul că ar fi tendenţioasă, ci pentru că asemenea relaţii cu capul unui Stat străin se pot face numai prin mijlocirea Ministerului de Externe român. O motivare poate legală, aşa cum cer relaţiile diplomatice, însă imposibil de realizat întrucât România, în acel an, nu avea nici o relaţie diplomatică cu Sovietele. Totuşi, Visarion ţinea să apară. Şi, prin Consulatul englez din Bucureşti, s-a ajuns ca filipica lui antistalinistă să apară la Londra într-o mare revistă englezească. Desigur, că însuşi Stalin îi va fi aflat conţinutul şi, cu drept cuvânt, Vlădica Visarion a cugetat, că România, având pace cu Sovietele şi armatele roşii vor trece prin Ţara noastră, Stalin va cere pedepsirea lui Visarion, iar prin revenirea sa acasă se expunea.

Şi astfel, se-nţelege cu pilotul şi acesta renunţă şi el a se întoarce în Patrie, şi pune avionul la dispoziţia autorităţilor austriece. Vlădica deci se autoexilează. La început, a fost închis într-un lagăr în Tirol, la Salzburg. Acolo, se afla încă la 1 Ianuarie 1945. Profesorul Constantin Tomescu combate aşadar un zvon fantezist, cum că Vlădica s-ar fi ataşat legionarilor români, fugiţi din Ţară, sub conducerea lui Horia Sima, şi că aceşti criminali, alcătuind un guvern românesc fantomă la Berlin, l-ar fi avut şi pe Visarion în guvern ca ministru al Cultelor, care ar fi grăit şi la Radio german, chiar în ziua de 1 Ianuarie 1945, când el, după chiar mărturisirea lui, comunicată fratelui său, D-rul Constantin Puiu, care l-a vizitat la Paris, că în acea zi, de 1 Ianuarie 1945, de Anul Nou, era încă închis la Salsburg. Dar poznaşa cuvântare românească de la Radio german, rostită la 1 Ianuarie 1945, au ascultat-o în Ţară multe persoane, care au declarat că nu Visarion a grăit, ci altcineva, şi a ascultat-o însuşi arhiereul Eugeniu Laiu, fostul său intim colaborator, care-i cunoştea perfect vocea. E posibil să fi fost şi o mistificare a legionarilor, care, intenţionat i-au pus în circulaţie numele său, în acest sens.

În timp ce armatele sovietice străbăteau Ţara, alături de cele române, în urmărirea trupelor germane, s-a ridicat glas împotriva lui Visarion cel fugit. Sinodul Bisericii noastre l-a judecat şi l-a condamnat la caterisire, lăsându-1 ca un simplu monah. Şi după sentinţa gravă a Sfântului Sinod român, Visarion Puiu a fost deferit Justiţiei Statului, poate ca trădător sau altă vină mare, unde s-a pronunţat condamnarea lui capitală, “la moarte!”, în contumacie. Prin aceste două grave sentinţe, Patria românească, Patria lui iubită, pe care a servit-o şi el cu mare însufleţire şi cu toate puterile lui sufleteşti, l-a eliminat dintre fiii săi şi l-a împiedicat să mai cugete să se întoarcă aici şi să fie îngropat în pământul Patriei, alături de părinţii săi. VIădica Visarion avea în Bucureşti haine, veşminte proprii, cărţi şi alte lucruri, pe care, de bună samă, că nu le-a luat cu sine în Jugoslavia în August 1944, întrucât ştia că va reveni acasă. Sentinţa, condamnându-l şi la sechestrarea “averii” sale, s-au căutat acele modeste bunuri şi s-au ridicat de către Stat.

După afirmaţia categorică şi de crezut a unui ofiţer superior englez, Visarion a fost eliberat din lagărul austriac, şi a plecat la Paris, se zvoneşte că a fost şi la Papa Romei, şi s-a înapoiat la Paris, unde a închiriat o locuinţă mică în suburbia Viels-Maisons-Aisne, la nişte catolici. Se ridică întrebarea: Cu ce mijloace şi-a ţinut viaţa în cei 20 de ani de înstrăinare, ce au urmat? Profesorul Constantin Tomescu povesteşte că se vorbea insistent că Papa, prin cardinalul şi colaboratorii săi din Paris, îi acorda ajutoare din timp în timp. Pe când era lângă el fratele său, D-rull Constantin Puiu, a şi venit în casă un cleric romano-catolic, care i-a înmânat o sumă de franci, probabil o sumă periodică.

VIădica Visarion şi-a scris şi el un Jurnal al vieţii sale, cu multe date istorice, pe care l-a depus, împreună cu oarecare cărţi şi manuscrise, la o asociaţie filo-română din oraşul Freiburg­-Germania.

În anul 1964, prin luna iulie, s-a făcut ultima încercare a Guvernului român, de a-l aduce pe mitropolitul Visarion în Patria lui, să mai sărute o dată pământul strămoşesc şi să se î­ngroape în el, alături de părinţii săi. Astfel, fratele său, D-rul Constantin Puiu, din Galaţi, a fost îndemnat să plece el la Paris şi să-l convingă pe Vlădica Visarion ca să se întoarcă în Ţară cu încredinţarea că i se vor anula cele două grave sentinţe, că-şi va recăpăta titlul de mitropolit şi va avea şi o pensie suficientă. I s-a dat doctorului cuvenitul paşaport, el şi-a cumpărat biletul de drum şi a plecat cu avionul. Îi era şi lui dor să vină în Ţară şi, auzind acele veşti de la fratele său, s-a hotărât Vlădica să plece din Paris. Dar s-a îmbolnăvit, a răcit şi a dat într-o complicaţie, ca la cei bătrâni, şi insuficienţa cardiacă a pus punct vieţii sale. În ziua de 10 August 1964 s-a stins din viaţă mitropolitul Visarion Puiu, în suburbia parisiană Viels­-Maisons-Aisne, în vârstă de 86 de ani. În odăiţa lui nu s-au găsit nici banii necesari pentru îngropare, ci locuitorii de pe acolo, vecinii au acoperit trebuinţele cu o colectă a lor. Trupul lui a fost îmbrăcat în veşmânt clerical, cu o cruce pe piept. L-au înmormântat într-un cimitir romano-catolic din apropiere, iar slujba a fost oficiată de doi preoţi ruşi ortodocşi. Aşa s-a stins un om de seamă, creştin şi bun român.

 

5.      Activitatea pastorală şi socio-culturală a Mitropolitului Visarion Puiu aşa cum este prezentată în Jurnalul Profesorului Constantin Tomescu

În perioada cât a fost Episcop al Hotinului, Vlădica Visarion a realizat acolo o lucrare epocală: după cerere, Episcopia a fost înzestrată, peste linia ferată, la Pământeni, o suburbie a oraşului, cu 17 ha de pământ, o suprafaţă îngrădită cu gard înalt de scândură, pe care a creat un splendid parc cu alei, boschete, pomi ornamentali, planul fiind făcut şi executat de inginerul agronom Mih. Costeţchi, bănci şi alei cu petriş fin, parc pus la dispoziţia cetăţenilor oraşului pentru plimbare şi recreaţie; a sădit o vie cu soiuri alese şi livadă cu cei mai productivi şi superiori pomi fructiferi; peste tot te îmbătau florile cu parfumul lor. Era cel mai frumos parc din Basarabia. Iar într-o latură a clădit o minunată şi chivernisită reşedinţă episcopală, cu etaj, mansardă şi subsol mai prelungit peste care urma să se mai ridice încă o aripă a reşedinţii, ce avea: 2 saloane spaţioase, birouri, dormitoare – pentru episcop şi oaspeţi, sufragerie, bibliotecă, sală de citire, camere de serviciu, magazie de alimente, bucătărie modernă, pivniţe; am întocmit listă de 1500 volume, ce au venit, fişier, opis la bibliotecă. Acesta era adevărat palat de reşedinţă, nu ca grajdul de la Argeş. Populaţia oraşului, intelectuali, au cumpărat şi ei loturi de la Primărie în jurul Palatului şi au zidit case frumoase, în armonie arhitecturală cu Episcopia, creându-se aici oraşul nou. Interesantă a fost însă schimbarea mentalităţii orăşenilor despre plantaţia de pomi şi copaci: oraşul Bălţi cunoştea numai salcâmul, pe marginea şoselelor, ori într-o grădină a oraşului, la gară, ca şi-n curţile oamenilor, la fel şi în satele vecine, existau numai salcâmi. Când Visarion a adus cu vagonul puieţi de pomi fructiferi, populaţia a început a spune că episcopul n-ar fi în toate minţile; însuşi primarul Vrabie al oraşului, a afirmat că „Vlădica acesta trebuie să fi sărit din minţi. Nu vede el că la noi nu creşte decât salcâmul ? Cheltuieşte bani în zadar!”. Mitropolitul Visarion nu s-a supărat şi nici nu i-a făcut vreo aluzie, ci, după cei 3 ani de creştere, el i-a trimis lui Vulpe primul coş mare încărcat cu fructe din livada episcopală; la fel au primit şi alţi fruntaşi. Acesta a fost începutul unei adevărate revoluţii. Lumea a smuls salcâmii din ogrăzi, la fel şi primăria, plantând în loc pomi fructiferi de la pepiniera Şcolii de Agricultură din Chişinău, unde era profesor Costeţchi. Mult timp această metamorfoză a făcut obiect de povestiri, dar şi laudă pentru Vlădica Visarion.

Alături de aceasta, Vlădica a dezvoltat  o activitate frumoasă eparhială, de cult şi socială. S-au format consilierii, după îndemnul lui, să lucreze corect şi la timp. Şi preoţii din eparhie, socotindu-l chiriarh drept şi cu duh frăţesc, se sileau să-şi poarte apostolatul cu demnitate. Împreună cu prietenul său Constantin Tomescu, a răsfoit multe cataloage de edituri, şi astfel s-au difuzat, pentru bibliotecile bisericilor, cărţi alese din literatura română în valoare de peste 3 milioane lei. A întemeiat revista „Episcopia Hotinului” cu îndrumări oficiale, pe care o imprima Profesorul Constantin Tomescu şi o corecta la tipografia eparhială din Chişinău, iar pentru articole de studiu şi beletristică preoţii basarabeni aveau revista „Luminătorul” din Chişinău. Preoţii au fost îndemnaţi să citească revistele teologice şi se organizau măcar o dată în an conferinţe culturale, astfel aranjate pe protopopii ca Vlădica să poată asista la cât mai multe, pe rând. Vlădica Visarion slujea şi la Bălţi, dar nu întârzia să slujească şi prin oraşe şi mai ales prin sate la hramuri, la sfinţiri de biserici, unde hirotonisea clerici şi gratifica pe cei mai merituoşi. Îi plăceau mult corurile din biserici, cu voci alese. Făcea inspecţii canonice la mănăstiri stăruind ca monahii să nu se lenevească, să slujească după tipic şi să aibă viaţă curată. A readus dânsul la viaţă câteva schituri părăginite şi chiar distruse, ca Rugi cu biserica lui Duca Vodă, Galiţa, ctitorită de un moldovan care avea acest nume, care-şi avea moşia la Moghilău, peste Nistru şi  Şerbeşti zidit de boierul ieşean Toma Cosma.

În Bălţi exista numai biserica  „Sf. Nicolae”, iar jos, lângă gară, la 2 km, încă o biserică mai modestă. Se pornise zidirea încă a unei biserici în oraş, cu hramul  „Sfinţii Voievozi”, dar primul război mondial i-a stagnat lucrările, rămânându-i numai temelia de 2-3 metri de la pământ. Prin 1924, deci curând după instalarea Vlădicăi Visarion, comunitatea evreiască din Bălţi, informându-se că episcopul ar vrea să continuie clădirea bisericii începute, şi având comunitatea un loc proprietate alături de temelia acesteia, a obţinut aprobarea să construiască pe acel loc o sinagogă mare, şi a cerut autorităţilor superioare să demoleze temelia creştină şi materialul ei să fie dat comunităţii evreieşti pentru sinagogă. Dacă Ministerul Internelor ar fi aprobat o asemenea cerere, cu siguranţă că lumea creştină n-ar fi rămas cu braţele încrucişate. Vlădica a mers la Bucureşti, şi cu calm a limpezit situaţia şi Ministerul a dispus dărâmarea zidurilor sinagogei, şi astfel s-a continuat clădirea bisericii creştine; la sfinţirea ei a asistat potop de credincioşi, veniţi din toate satele apropiate.

Deşi erau de acum trei biserici în oraşul Bălţi, cele două în centru, iar cealaltă lângă gară, la periferie, totuşi faţă de populaţia creştină, ce se înmulţea, ele erau neîncăpătoare, şi Episcopia nu avea o biserică măreaţă, o catedrală, aşa cum se cuvenea. Vlădica Visarion a cerut oficial şi Primăria i-a donat un loc potrivit în oraş, iar arhitectul patriarhal Berecheti-a întocmit planul acestei noi catedrale, după indicaţiile Vlădicăi Visarion  care văzuse atâtea biserici în călătoriile sale prin Răsăritul ortodox. Zidirea şi pictarea bisericii a fost încheiată în anul 1934. Pentru sfinţirea ei, Vlădica a invitat întreg Sfântul Sinod român, Guvernul Ţării, demnitari, pe regele Carol II, cât şi pe patriarhul ecumenic ortodox din Constantinopol, Veniaminos, aşa cum invitau voievozii noştri, în trecut, pe patriarhii orientali la sfinţirea de biserici. La solemnitate a participat şi o mare mulţime de creştini, iar în numele patriarhului a venit mitropolitul Australiei, Timoteus, care ştia şi româneşte din timpul când a slujit la biserica comunităţii greceşti din Bucureşti. Însuşi regele, îmbrăcat ca şi episcopii, în halat alb, a participat activ la actul bisericesc al sfinţirii.

Vlădica Visarion a cercetat şi a aflat unde lipsesc biserici, şi a luat măsuri ca din Fondul Religionar să se construiască cele necesare. La Cernăuţi era doar o biserică în centru, iar Vlădica a ridicat încă două biserici: „Sf. Nicolae”, o frumoasă construcţie, şi alta în suburbia „Horecea”. La fel, s-a interesat şi pentru provincie, unde s-au zidit prin sate noi biserici, s-au reparat multe alte, şi s-a terminat catedrala din Rădăuţi, acoperită cu plăci de aramă.

Staţiunea balneară „Vatra Dornei” era tot în proprietatea Bisericii Bucovinei. Acolo Vlădica Visarion a construit Cazinoul de azi, care a fost inaugurat în iarna anului 1936. Tot acolo a amenajat în subsolul Pavilionului I cabine şi căzi de aramă unde să se poată face băi carbogazoase nu numai vara, ci şi iarna. S-a curăţit minunatul parc al băilor, ca să se poată uşor circula până sus, la  „masa lui Terente”. Cum nimeni nu ştia rostul acestei denumiri, iar unii vroiau să creadă că pe-acolo ar fi trecut haiducul Terente şi că astfel de la el vine acest nume, Vlădica a schimbat numele acestui înalt punct din parc în „Vârful cu dor”, aplicându-se apoi cuvenitele tăbliţe cu acest nume pe copacii de pe marginea aleilor.

 S-a reorganizat şi exploatarea minereului de mangan. La fel, s-a dezvoltat şi exploatarea apelor minerale de la „Neagra Şarului” şi „Şarul Dornei”.

De asemenea a organizat achitarea la timp a salariilor slujitorilor bisericeşti, preoţi şi cantori, protopopi, funcţionari eparhiali ca şi personalului Facultăţii de Teologie. Când s-a produs o criză a lemnului pe piaţa mondială şi, din această pricină nu se puteau realiza prevederile bugetare, a contractat împrumuturi.

A înmulţit locurile pentru studenţi în Internatul teologic până la 140. A creat burse pentru şcolari şi studenţi străini ortodocşi, ce-au fost primiţi la Cernăuţi. Între aceia au fost şi [o] parte din actualii conducători ai Albaniei. A acordat burse teologilor români să studieze în străinătate.
            Din fondurile disponibile a zidit cel mai frumos „palat cultural” din Ţară, cu etaj, săli de conferinţă, bibliotecă, maiestos, după planul arhitectului Creangă. Alocase o importantă sumă, din aceleaşi fonduri, aproximiativ 400.000 lei, pentru imprimarea unui savant studiu de Noul Testament al profesorului universitar vestit din Cernăuţi, preotul Vasile Gheorghiu; la fel, a subvenţionat imprimarea volumului întâi din „Istoria Bisericii Române” a profesorului de la aceeaşi Facultate de Teologie din Cernăuţi, preotul Simeon Reli, dar împrejurările timpului au oprit imprimarea şi a lucrării de „Noul Testament” şi a volumului II din „Istoria Bisericii Române”.

 Visarion Puiu a susţinut apropierea între Bisericile creştine. A invitat la Cernăuţi prelaţi şi anglicani şi romano-catolici şi a colaborat împreună cu Profesorul Constantin Tomescu şi la o publicaţie în acest sens, intitulată „Spre unirea în Domnul” ce a apărut în 1934, având drept moto porunca Mântuitorului:  Diia ena na einai = ca toţi una să fiţi. Şi încă mai mult, tot împreună cu prietenul său, a călătorit în Orient, prin Egipt, Irak, Palestina, Iran (Persia), Asia Mică, în alte părţi ale Turciei, în Grecia, vizitând patriarhi şi alte personalităţi bisericeşti creştine şi chiar de alte Religii, iar Apusul l-a colindat Vlădica singur.

În timpul păstoririi sale, Fondul Religionar al Bisericii Bucovinei se administra cinstit şi s-a mărit progresiv. Vlădica a câştigat pentru Biserica românească dreptul de proprietate asupra unei biserici, fostă ortodoxă şi ctitorită de un domnitor român, dar trecută la romano-catolicism în Lemberg-Polonia.

Ca Mitropolit al Transnistriei, principala sa grijă a fost să restaureze câteva biserici din oraş, clădiri monumentale, dar transformate de sovieticii antireligioşi, vrăjmaşi ai creştinismului, în cinematografe, ori în magazii de materiale sau în săli de concerte şi teatru. Cu ajutorul Armatei române şi a primarului general al Odesei, Gherman Pântea, s-au redat cultului creştin mai multe clădiri, resfinţite şi împodobite din nou cu cele necesare. Era nevoie încă de preoţi, deoarece preoţii veniţi din Basarabia, ca şi din alte laturi româneşti, erau puţini şi acum cereau şi satele să aibă preoţi. De aceea, VIădica a lansat chemarea foştilor preoţi; a instituit o comisie care să-i cerceteze, să-i pună la probă de slujbă, iar pe alţii, cu cunoştinţe îndestulătoare, aprobaţi de comisie, VIădica îi hirotonisea şi pe toţi îi plasa pe la biserici. A făcut Vlădica şi vizite canonice în lungul şi-n latul Transnistriei, primit fiind cu mare bucurie pretutindeni. Pentru pregătirea candidaţilor la preoţie, a înfiinţat o şcoală bisericească, cu profesori dintre preoţii basarabeni, director a fost părintele Teodor Petrovici din Chişinău, unde luase şi licenţa în Teologie. Eparhiile din Ţară au trimis daruri în lumânări, veşminte şi obiecte de cult.

6.       Personalitatea Mitropolitului Visarion Puiu aşa cum se desprinde din Jurnalul Profesorului Constantin Tomescu

Mitropolitul Visarion Puiu avea inimă bună, el nu zavistuia pe nimeni, nu chinuia şi nici nu nedreptăţea, nu persecuta. Este drept că se arăta cam iute, nervos uneori, ca tot omul, dar îndată-şi revenea, spunând o glumă sau râdea. Credea în puterea nemărginită a lui Dumnezeu, în Providenţă, iar de multe ori mi se jeluia că nu are îndestulătoare puternicii sufleteşti să-L urmeze tot mai bine pe Mântuitorul Hristos. Slujea cu emoţii, dar solemn; citea compoziţiile sale admirabile, dar grăia în predici şi cuvântări libere mai puţin colorat, nu aşa de reuşit ca în cele scrise. El a fost corect, cinstit cu banul şi cu bunul public sau al altuia. Dăruia cu mână largă, şi mulţumea cu nobleţe pe cine-l servea. Vlădica Visarion era un bărbat cinstit, cu frică de Dumnezeu şi cu ruşine de oameni; n-a îndrăznit să primească, nu să ceară, un bun ori un dar la sfinţiri de biserici sau la hirotonii.

Şi preoţii din eparhie, socotindu-l chiriarh drept şi cu duh frăţesc, veneau la el, nu în audienţe reci, seci şi distante, ci la convorbiri prieteneşti şi îşi deschideau inimile. Profesorul Constantin Tomescu povesteşte că l-a auzit pe Vlădica Visarion cum purta conversaţii cu preoţii din eparhie şi folosea faţă de unii mai apropiaţi diminutivele plăcute ale numelor. El nu se răţoia la nimeni şi nici nu trimitea lesne pe un cleric în judecata Consistoriului, ci mai întâi îl duhovnicea el.

O povestire pilduitoare care arată fineţea sufletească a Vlădicăi Visarion, dusă până la jertfă, este următoarea: “Într-una din zile vine magistratul Tarnavschi să-l viziteze pe Vlădica. Şi în convorbire magistratul îşi arată regretul că el, deşi bucovinean, n-a văzut încă unele mănăstiri, şi-l roagă pe Visarion să-i dea o recomandare în acest scop. VIădica avea o rară eleganţă şi multă atenţie mai ales faţă de intelectualii  bucovineni. Îl pofteşte să vină într-o zi, că vor călătorii amândoi. în automobil şi pornesc. După un timp, magistratul roagă să se oprească maşina ca să fumeze. VIădica iarăşi amabil, îl invită să fumeze pe loc, în cupeu. Şi magistratul scoate o ţigară – două-trei şi tot fumează. VIădica, ca să nu-l jignească, deschide puţin portiera dreaptă, să mai iasă fumul. Dar curentul din mers, i-a atins pupila ochiului drept, i-a îngheţat-o chiar. Simţind dureri, s-a arătat doctorului Blat, oculistul din Bucureşti, şi cum tratamentul lui nu l-a vindecat, doctorul l-a trimis la un vestit specialist din Viena, unde a fost nevoit să meargă de mai multe ori, până ce s-a vindecat.”

VIădica Visarion a fost un călugăr cinstit şi închinat numai slujirii lui Hristos, n-a fost aplecat spre nici un partid politic din Ţară, nici n-a simpatizat cu vreunul. El a fost călugăr din tinereţe, a înţeles că nu-i nici bine, nici util să se înjuge la carul unui partid politic, ci să fie aşa cum se cade a fi un călugăr, cum a fost Iosif Naniescu, episcopul Gherasim Safirinu al Romanului, mitropolitul Ghenadie, care s-a contrariat vehement nu numai cu partidul liberal, ci şi cu regele Carol I în privinţa botezării prinţului Carol II în Religia Ortodoxă, sau şi cum a fost părintele meu duhovnicesc Nicodem patriarhul, călugăr cinstit, care nu numai că n-a simpatizat cu vreun partid politic din Ţară, ci a şi luptat împotriva amestecului liberalilor în administrarea Bisericii, luptă în care el a căzut, dar Dumnezeu l-a ridicat apoi şi mai sus. S-ar putea cita şi alte nume de ierarhi călugări demni, care au avut canonica libertate de a cârmui eparhia lor, în acest al XX-lea secol.

Fie ca amintirea acestui “călugăr luptător”, cum l-a numit Nicolae Iorga, şi vrednic român, aşa cum este evocat în aceste pagini din Jurnalul Profesorului Constantin Tomescu,  să rămână pururea vie în sufletele românilor de pretutindeni şi să devină pildă demnă de urmat pentru toţi slujitorii Bisericii lui Hristos. Dumnezeu să-i odihnească sufletul în a Sa eternă lumină!

 

Asist.drd. Nina Stănescu, Universitatea  Ovidiusdin Constanţa

 

 

Bibliografie:

–         Teodor Candu, Biserica din Ţara Moldovei din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, Teza de doctor în ştiinţe istorice, conducător ştiinţific: dr. prof. univ. Demir Dragnev, Chişinău, 2009;

–         Ecaterina Deleu, Toma G. Bulat – promotor al spiritualităţii româneşti şi idealurilor naţionale în ţinutul dintre Prut şi Nistru în Flux. Ediţia de Vineri, nr. 200982/28 august 2009;

–         Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, ediţia a II-a revăzută şi întregită, ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2002;

–         Idem, Profesorul de Teologie Constantin N. Tomescu (1890-1983). La 25 de ani de la moarte, în Studii Teologice, nr. 1/2008;

–         Preot Vasile Secrieru, Unele aspecte privind editarea revistei “Luminătorul” în Confluente bibliologice. Revista de biblioteconomie si stiintele informarii a Bibliotecii Stiintifice a Universitatii de Stat “Alecu Russo”, nr. 1-2/2008;

–         Prof. Univ. Constantin N. Tomescu, Prietenul meu Visarion Puiu, Tipografia Rof, Suceava, 2005.

Un portret mai puțin cunoscut al lui Mihai Viteazul

Posted by Stefan Strajer On May - 14 - 2010

Un portret mai puțin cunoscut al lui Mihai Viteazul, într-o cronică săsească din Transilvania secolului  XVII

 

Autor: Nicholas Buda

Istoria oferă, în general, un teren al cercetării continue care poate uneori să șocheze dramatic și să surprindă emoțional, alteori să facă revelări uimitoare, aducând la lumina prezentului fapte, documente, mărturii arheologice și nume de oameni, care la un moment dat au schimbat, mai mult sau mai puțin, cursul acesteia. Un astfel de exemplu l-am găsit ilustrat în istoria săsească din Transilvania – păstrată în mare parte la Arhivele Statului din Brașov-, istorie scrisă din abundență de peste trei sute de cronicari, printre care s-a aflat și pastorul Daniel Wolff.

De ce m-am oprit asupra acestuia în mod special? Pentru că Daniel Wolff este autorul mai multor opere cronografice, printre care se găsește și cartea „Dacia Năpăstuită”, care cuprinde o bună parte a istoriei Transilvaniei și tangențial cea a principatelor extracarpatice, din a doua jumătate a sec. al XVII-lea și începutul sec. al XVIII-lea. „Dacia năpăstuită”, prima sa lucrare istoriografică, scrisă în anul 1685, așa după cum apare menționat în paginile manuscrisului se află astăzi, de asemenea, în Arhivele Statului de la Brașov.

Istoria acestui cronicar sas este pe cât de interesantă, pe atât de misterioasă și necesită un studiu de aprofundare aparte, care din fericire a fost început de către istoricul Adolf Armbruster (n.1941). Acesta, într-unul dintre studiile sale intitulat „Dacoromano-Saxonica” de la începutul anilor 1980, preia o parte din datele și evenimentele istorice din cronica descriptivă a lui Wolff, pe care le analizează, le interpretează și le transpune  într-un modul de congruență aplicabil istoriei Transilvaniei.

Întors de la studiile pe care le urmase la universitatea Wittenberg, din Germania, Daniel Wolff este numit pastor. În noua sa calitate de îndrumător spiritual, acesta s-a dedicat însă unei activități pastorale care s-a întins dincolo de limitele micii sale parohii din localitatea Nadeș. Atestat documentar în anul 1301, acest sat este situat în partea sud-estică a judeţului  Mureş, în subunitatea Podişului Târnavelor numită Dealurile Târnavei Mici, la numai 19 km depărtare de un centru regional foarte important, cetatea Sighișoarei.

Dotat cu un acut simț al valorilor istorice, conștient atât de bogăția multi-culturală și spirituală a Transilvaniei (cunoscută și sub numele de „Siebenbürgen” – „Șapte cetăți”: Kronstadt, Schäßburg, Mediasch, Hermannstadt, Mühlbach, Bistritz și Klausenburg), cât și de realitățile istorice pe care le-a găsit la întoarcerea sa acasă, pastorul Daniel Wolff a scris, pe lângă „Dacia năpăstuită” și o serie de comentarii istorice deosebit de virulente (acestea se adreseau în special răsculaților curuți conduși de Francisc Rákoczy între anii 1704-1711), pe care le-a adunat apoi în impresionanta lucrare „Hydra Transsylvanica”.

Reîntorcându-ne la precizările istoricului Adolf Armbruster, deducem că motivul principal al scrierii cronicii „Dacia năpăstuită” a fost sentimentul de identificare națională a pastorului Wolff, cu ceea ce el numea patria în care s-a născut. Acest lucru este confirmat de către autorul cronicii în prefața acesteia, după care face și o afirmație, care surprinde plăcut, când afirmă continuitatea poporului român și latinitatea sa. Unul dintre argumentele principale invocate a fost limba.

Nu insist asupra părților componente ale cronicii, pentru că motivația acestui articol vine doar în partea a patra a scrierii lui Wolff, capitol cunoscut sub numele de „Despre principii din Transilvania în ordinea cronologică a succesiunii lor”. Analiza istorică a acestui capitol făcută de către Adolf Armbruster reliefează descrieri ale unor portrete aparținând principilor transilvăneni (Ștefan Báthory, Cristophor Báthory, Sigismund Báthory, al guvernatorului imperial George Basta, Ștefan Bocskay, Sigismund Rákoczy și Gabriel Báthory) și aduce pe masa istoricilor contemporani, spre uimirea tuturor, un portret necunoscut (!) până atunci al lui Mihai Voievod Viteazul (1558 -1601). Portetele sunt redate sub formă rotundă, tip medalion, având numele fiecărui principe scris în interior. Fără îndoială că autorul s-a folosit de sursele care circulau în Transilvania în acea vreme, picturi, stampe sau monezi, pentru a reproduce cât mai exact ilustrația acestora.

Portretul cel mai cunoscut al lui Mihai Viteazul este cel realizat de către pictorul flamand Egidius Sadeler, în timpul unei șederi a Voievodului la Praga, în anul 1601. Autorul gravurii a menționat pe marginea portretului „aetatis XLIII” adică „în etate de 43” sau „în al 43-lea an al vieții”.

În cronica săsească scrisă de pastorul Daniel Wolff, portretul Domnitorului este redat într-o notă realistă, având în componeța acestuia toate elementele de identificare cu alte portrete ale sale, îndeosebi cu cel de la Praga: fața aspră, severă, de războinic, acoperită de barba dacică, ochii de vultur, căciula mare ornată cu trei pene – o distincție ierarhică împrumutată din sistemul ierarhic otoman: echivalentul unei Pașă cu trei tuiuri – la care principele român avea dreptul. De asemenea în partea stângă a portretului, se poate citi inscripția numelui domnitorului: „MICH. WAYVODA”, adică „MIHAI VOIEVOD”. Peste umeri, domnitorul poartă o mantie încheiată la gât cu butoni, după modelul austriac.  Ulterior descoperirii, analiștii istorici au vehiculat ideea potrivit căreia pastorul Daniel Wolff s-ar fi inspirat dintr-un portret contemporan domnitorului, care apoi s-a pierdut. Meritul cronicarului este deci remarcabil, dacă luăm în considerare importanța covârșitoare a lui Mihai Viteazul pentru istoria noastră națională, cu atât mai mult cu cât aceste informații vin din partea unui etnic sas, care fără să facă vreo deosebire majoră între statul său etnic și  caracterul național al cronicii sale, redă admirația sa față de personalitatea și faptele istorice ale bravului domnitor român.

 Nicholas Buda (New York)

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (VII)

Posted by Stefan Strajer On May - 13 - 2010

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (VII)

Autor: Nicolae Balint

 

După Al Doilea Război Mondial, intrată şi ea în sfera de dominaţie comunistă, Ungaria s-a văzut confruntată cu o nouă realitate ce impunea o nouă politică şi în domeniul informaţiilor. Sub directa îndrumare a NKVD, nou createle organe de informaţii maghiare şi-au moderat pentru un timp acţiunile de spionaj împotriva României. Însă nu s-a renunţat definitiv la acestea. Acţiunile ce au fost desfăşurate ulterior acestui moment, au fost însă mult mai atent concepute, desfăşurate şi disimulate, mai ales că, tot ceea ce se întâmpla în această sferă a informaţiilor era foarte atent monitorizat de consilierii sovietici prezenţi în Ungaria până în deceniul şapte al secolului XX. De altfel, în foarte multe situaţii, NKVD a cunoscut aceste acţiuni, însă nu a intervenit pentru că era direct interesat de menţinerea unei situaţii de „conflict îngheţat” între România şi Ungaria. Binenţeles, că în propriul beneficiu, fapt mai mult decât evident în timpul regimului Mihail Gorbaciov.        

 

Foto. Visatorii maghiari de azi ai reocuparii Transilvaniei

Patru variante pentru Transilvania

Tratatul ce urma să se încheie în cadrul Conferinţei de la Paris (1946), avea în vedere principiile cuprinse în documentele încheiate cu România în septembrie 1944, respectiv cu Ungaria în ianuarie 1945. Invocând diverse pretexte, partea maghiară a încercat să deplaseze cât mai spre est graniţa comună cu România. Győngyősi Janos, ministrul maghiar de Externe, avea dealtfel pregătite patru variante pentru Conferinţa de la Paris. O primă variantă avea în vedere crearea unei Transilvanii independente. O alta, propunea legarea la Ungaria, printr-un coridor, a zonei secuieşti din interiorul arcului carpatic. O a treia variantă, a fost cea de anexare la Ungaria a unui teritoriu din vestul României – circa 22.055 km2 – ce cuprindea mai multe judeţe din această parte a statului român (pentru recuperarea a circa 500.000 de etnici maghiari, urmau practic să intre sub dominaţie maghiară peste 900.000 de etnici români). În fine, cea de-a patra variantă propunea organizarea unui refendum privind viitorul Transilvaniei. Niciuna din aceste variante, nu a fost luată în consideraţie pentru simplul motiv că nu ţinea seama de realităţile etnice şi istorice din Transilvania. În plus, Ungaria nu era în situaţia de a pune condiţii, având în vedere atât atitudinea ei din timpul războiului, cât şi politica promovată faţă de evrei.

Spionaj, diversiune şi propagandă antiromânească

Deşi se aflau într-o situaţie cât se poate de ingrată după război – lipsuri materiale, nesiguranţa locului de muncă pentru propriile cadre, viitor politic incert – organele de informaţii şi siguranţă româneşti au reuşit să depisteze şi să probeze mai multe acţiuni ale spionajului maghiar care erau îndreptate împotriva României. Numai în perioada 1945 – 1948, au fost depistate 17 organizaţii subversive care acţionau pe teritoriul statului român şi care, sub o formă sau alta, erau legate de Budapesta. Printre cele mai active s-au dovedit a fi „Mişcarea de Rezistenţă”, „Hungarista”, „Asociaţia anticomunistă de tineret”, „Brigada Fulger”, etc. Atitudinea suspect de tolerantă a nou createlor organe de informaţii comuniste maghiare, s-a observat şi în cazul generalului Dalnoki Veress, fost comandant horthyst al Corpului de Armată maghiar dislocat la Cluj după Diktatul de la Viena din august 1940. Acesta a creat un centru subversiv  la Budapesta ce întreţinea legături permanente cu elemente revizioniste din Transilvania, susţinând material operaţiunile acestora. Acţiunile lui Dalnoki Veress vizau atât obţinerea de informaţii despre situaţia minoritarilor maghiari, cât şi răspândirea clandestină de material de propagandă cu caracter revizionist, având drept scop slăbirea încrederii în capacitatea de organizare şi administrare a autorităţilor româneşti reinstalate în teritoriul cedat. Totodată, la sugestia discretă a Budapestei, o serie de elemente ultranaţionaliste din Transilvania au primit indicaţia de a intra în MADOSZ, militând astfel legal, dar sub faldurile unei noi ideologii care le permitea însă, disimulat, să promoveze vechile teze iredentiste. În acelaşi timp, contele Teleki Adam a pus bazele „Partidului Popular Maghiar”.      

                                                   (va urma)

NICOLAE  BALINT

 

CASETA

Tabel cu persoane din judeţul Mureş, semnalate după 1.04.1947 ca făcând parte din

                    agentura Serviciului Maghiar de Informaţii din România

Nr.crt.                Numele şi prenumele                  Localitatea
1. Beldy          (?) Târnăveni
2. Csiki Francisk Tg. Mureş
3. Csiki Pista Tg. Mureş
4. Haller Ştefan (soţia şi fiica sa) Târnăveni
5. Hubert Ernő Târnăveni
6. Kovacs        (?) Tg. Mureş
7. Kovacs Albert Tg. Mureş
8. Pataki         (?) Tg. Mureş
9. Petery         (?) Târnăveni
10. Szikozai Sandor Tg. Mureş
11. Sas    Ioan Tg. Mureş
12. Wolfgang  Mihaly Tg. Mureş
13. Wolforth Mihail Tg. Mureş

 

N.R. Puteti citi alte texte ale domnului Nicolae Balint la: www.nicolaebalint.wordpress.com

„ÎN UMBRA MARILOR IMPERII UCIGAŞE” – Fiii Bucovinei

Posted by Stefan Strajer On May - 13 - 2010

FIII  BUCOVINEI

„ÎN  UMBRA  MARILOR  IMPERII  UCIGAŞE”

 

Autor: Corneliu Florea

Volumul  istoricului  MUGUR  ANDRONIC  mi-a  căzut  în lectură în cel mai potrivit moment, când scriam o cronică  bucovineană despre risipirea lor prin lume de la  începuturile anexării Ţării de Sus a Moldovei la Imperiul Habsburgic şi până la Al Doilea Război Mondial. Aşa se face că răsfoind iniţial volumul mi-am dat seama imediat că este o bună referinţă pentru RISIPIREA pe care o scriam, în care relatez atât despre bucovinenii care au venit, de bună voie în Canada şi s-au stabilit, cât şi la cei ce au fost risipiţi, pieririi, de către imperiile dominante din jur prin războaiele lor de cuceriri şi dominaţii nedrepte. În războaiele lor, fiii Bucovinei nu aveau nici un interes, erau trimişi ca soldaţi unde era cea mai mare bătaie de foc: linia întâia.

De la răsfoirea volumului ÎN UMBRA MARILOR   IMPERII  UCIGAŞE, am trecut imediat la lectura lui, cu creionul în mână, realizând că volumul nu este doar o lectură istorică necesară ci lectură comparativă cu ceea ce scriam eu. La sfârşitul lecturii am fost foarte satisfăcut. Recomand cititorilor acest volum deosebit fiind o amplă frescă din istoria noastră adevărată, nu cea contrafăcută de Roller şi urmaşii lui, prin sciziparitate, de la ocupaţia sovietică şi până în zilele de azi, ale  lui Tismăneanu, Patapievici şi Băsescu.

Mugur Andronic, istoric, arheolog, promotor al unei societăţi de patrimoniu bucovinean, dovedeşte prin acest volum calităţi de cronicar istoric desăvârşit prezentându-ne împrăştierea şi irosirea fiilor Bucovinei în Primul Război Mondial. Ca scriitor, în această temă, a ales o foarte bună cale de mijloc plasându-se între istoric, ceea ce profesional este, şi povestitor a celor aflate de la bucovinenii cei bătrâni, care au făcut acel război. În paranteză, azi se  merge pe o pistă snoabă, când  toţi folosesc, şi se consideră,  romancieri, nuvelişti, eseişti, analişti şi politologi, marginalizând naratorii înzestraţi, povestitorii captivanţi, care de fapt sunt cei mai savuraţi şi apreciaţi  de majoritatea  cititorilor ce doresc situaţii şi personaje cât mai autentice.  Pentru mine, Mugur Andronic în acest volum a fost un mare povestitor, care cu îndemânare scriitoricească a ştiut să prezinte esenţialul din acel războiul mondial, nu prin personaje sofisticate, fabricate cu pipa în gură şi mimă de gânditor al lumii, ci prin adevăraţii fii ai Bucovinei ce au fost încorporaţi, puşi să jure credinţă împăratului, instruiţi şi trimişi în linia întâia. 

Autorul porneşte naraţiunea de unde i se trag rădăcinile, din sudul Bucovinei, la vremea când s-a declanşat Primul Război Mondial. Nu insistă, era de prisos, asupra scânteii ce a declanşat explozia butoiului cu pulbere pregătit în acest scop, ci ne prezintă bine conturat, reliefat minuţios despre aflarea începutului de război între împărăţie şi Serbia, despre primirea ordinelor de încorporare a bucovinenilor, reacţia şi starea lor sufletească. Are curajul scriitorului, informat şi liber, să arate cum se sustrag evreii din Bucovina de la încorporări, de la trimiterea lor pe front, în timp ce fiii bucovinenilor urmează corect ordinile împărăţiei. Bucovinenii sunt trimişi în două regimente de infanterişti: unul galiţian la Lemberg şi altul la Cernăuţi, regiment cernăuţean. Pornesc repede la război fiindcă toţi, de la soldaţi la împăraţi, au crezut că până la Craciun e gata. Şi a durat  patru ani, în care autorul este alături de fiii Bucovinei, prezentându-ne pe rând episoade tragice, dramatice, peripeţii atât de pe frontul din Italia, dar mai ales situaţia din Rusia unde se duc lupte inegale numeric, unde mor mulţi dintre bucovineni, despre chinuitorul  prizonierat şi apoi apocalipsa declanşată de revoluţia comunistă şi brutalul război civil de ani de zile. În această nouă situaţie, bucovinenii au devenit ai nimănui dar erau prinşi de situaţia conflagraţiei mondiale. Neputând să se întoarcă direct acasă, în Bucovina, unii şi-au pus nădejdea întoarcerii în Romania, care intrase în război împotriva Imperiului Habsburgic în ideea întregirii naţionale. În această  odisee a întoarcerii, prin Siberia la Vladivostok si de acolo pe partea cealaltă a lumii, peste mări şi oceane, autorul captivează total cititorul între realul situaţiei fără siguranţă, plină de capcane şi imaginaţia de eliberare a eroilor săi, dintre care unii, chiar, o pornesc spre Alaska.

Lăsând la o parte epicul atât de bogat şi bine prezentat literar, volumul este impregnat de  tragedia cumplită prin care au trecut fiii Bucovinei, pe care autorul o înrămează într-o galerie de tablouri reuşite ce trebuiesc privite concentrat, îndelungat şi meditativ.

Referindu-se la războaie, în general şi mizeriile lor, am rămas impresionat în faţa unuia tablou redus în cuvinte, dar foarte semnificativ, povesteşte un rus: „- când am fost bătuţi de japonezi la Port-Arthur, în loc de obuze, din ţară ne aduceau iconiţe, vagoane întregi de iconiţe, pentru a da mai mult curaj soldaţilor, iar generalul şi-a adus din Lituania   –   şi-şi  ţinea într-un vagon special  –  o vacă cu lapte, pentru a i se servi, în fiecare dimineaţă, cafeaua cu frişcă proaspătă.” Etalon! Mai mult, pentru mine iconiţele de la Port-Arthur, după o sută de ani, sunt iconiţele tv de azi. Ar trebui să dezvolt ideea, mă gândesc că fiecare o poate face singur. Eu doar îi mulţumesc autorului pentru consemnarea unui fapt aparent banal, dar care fixează situaţia reală internaţională de azi: intoxicarea propagandistică la care suntem supuşi, cu consecinţe dezastroase. Ca exemplu a consecinţelor  manipulărilor prin propagandă este însăşi situaţia de azi a bucovinenilor, ce au ajuns într-o asemenea stare de inhibiţie încât tac şi rabdă orice, în continuare. Nu au curajul să se apropie de adevărul tragediei lor, să-l dezvăluie şi să-l facă public. Să ceară justiţie pentru trecut şi o viaţă liberă în viitor.

Oameni buni, dragi bucovineni, dacă nu o faceţi voi, cine să o facă pentru voi?!? Luaţi exemplul autorului acestui volum, alăturaţi-vă societăţii culturale bucovinene, nu lăsaţi să se piardă memoria, fiindcă asta înseamnă şi pierderea personalităţii. Evreii şi ucrainenii din Bucovina scriu tomuri peste tomuri despre ei, unele-s confabulaţii strigătoare la cer, iar voi nici nu vă pomeniţi neamurile, prietenii jertfiţi de asupritorii din vremea împăraţilor, a ţarilor roşii şi-al preşedinţilor ucraineni democraţi doar cu ai lor. 

Autorul Mugur Andronic, îşi încheie destul de abrupt, dar panoramic, volumul: bucovinenii aşteptând, într-o gară, un tren să se întoarcă acasă la încheierea războiului. Ultimul rând fiind: va urma. Aşteptam şi noi cititorii urmarea ce ar trebui să fie o mare trilogie bucovineană, fiindcă bucovineanul Mugur Andronic are toate datele şi resursele istorice necesare, are energia intelectuală pentru a o scrie.  Prima parte e scrisă, autorul poate să o revadă, să o îmbogăţească, a doua ar fi cea dintre războaie, în România  Întregită, în care minorităţile s-au bucurat de drepturi constituţionale depline, au fost liberi şi au prosperat, iar al treilea volum, marea tragedie a bucovinenilor români începută în 1940 de Armata Roşie, continuată  de dictatura comunistă iar astăzi, in partea nordică de dictatura anti-românească a naţionaliştilor ucraineni. În paranteză, să nu se uite şi să fie judecat de bucovineni şi de istorie; Emil Constantinescu şi Adrian Severin, care în 1997 au întins mâna celor ce au tras linia nedreaptă prin Ţara de Sus a lui Ştefan cel Mare …

Aflându-mă în Bucovina, am vrut să-l cunosc personal şi să-l felicit pe istoricul şi scriitorul Mugur  Andronic. Nu am avut şansa, aşa că scriu aceste rânduri, urându-i succes.

CORNELIU  FLOREA

APRILIE  2010,  WINNIPEG  –  CANADA

Monarhia romana. Inceput frumos, final rusinos (5)

Posted by Stefan Strajer On May - 8 - 2010

Inceput frumos, final rusinos. Monarhia romåna (5)
Partea I. Regele Mihai I påna la 23 august 1944

Autor: Aurel Sergiu Marinescu

Continuam prezentarea unor extrase din revista franceza „Cavalcade – Le magazine français de classe internationale”, nr.93 din 15 ianuarie 1948.
Regina Elena se nelinisteste. Mihai rezista noilor ocupanti. Våsinski se irita. „Dodo” incurajeaza reconcilierea. Iata un minister comunist. Regele il regaseste pe Patrascanu ca ministru de justitie, pe Bodnaras ca secretar de stat, sef al politiei secrete. Maniu, sef national-taranist e arestat si judecat; Maniu era un sprijinitor al regelui. Regimentul de Vånatori de garda e dizolvat. Ajutorul american e refuzat, se doreste alianta cu Tito. Deasemeni ajutorarea lui Markos…
Regina mama decide sa sfårseasca cu ceea ce este in ochii ei „politica lui Dodo”.
– Tu trebuie sa rupi cu aceasta femeie. Ea joaca pe cartea rusilor, contra noastra.
– Ea mi-a jurat ca a rupt cu amicii ei comunisti, si eu o cred! raspunde Mihai.
– Aceasta creatura te pierde. Goneste-o. Casatoreste-te cu Margareta a Angliei sau cu Charlotte a Belgiei. Sovieticii nu vor mai indrazni nimic contra ta. Margareta este incåntatoare, Charlotte deasemeni, frumoasa si fina ca mama sa, biata Astrid…
Regele Mihai nu vrea sa auda nimic. „Dodo” alearga indata. Mihai se lasa imbrobodit. Totusi este nelinistit. Ana Pauker inlocuieste pe Tatarescu la externe. Ultimul sprijin cade. Elena poate are dreptate. Trebuie sa se intoarca spre occident… sa se casatoreasca.
Pentru a-i forta måna, Elena a luat avionul pentru Londra. Doua avioane de vånatoare rusesti o urmaresc si forteaza aterizarea avionului ei. E prea mult. Mihai declara ca vrea sa mearga la Londra la casatoria Elisabetei. „Dodo” se tåraste la picioarele lui. El nu cedeaza. Si, lucru straniu nici presedintele comunist al consiliului, nici Ana pauker, nu se opun la aceasta calatorie. Sperau ca Mihai nu va reveni? Sau aveau incredere in farmecul lui Dolly, dragostea ramasa ostateca?”
*
Desi avansam putin cu istoria vietii ultimului rege al Romåniei, o facem din dorinta continuitatii acestui senzational articol in care se arata complicitatile necunoscute la tradarea de la 23 august 1944.
*
Ana cåstiga cursa logodnicelor. La Londra, Mihai locuieste la Clardige, alaturi de vara sa Thérèse d’Orleans Bragance. Se sopteste ca poate… Elena insista pentru a obtine måna Margaretei, dar ea este, dupa Elisabeta, mostenitoarea eventuala a tronului. Mihai ar trebui sa renunte la al sau, spune dl.Atlee. Si regele George nu doreste mariaj cu un suveran care se clatina. El vrea ca „Bud” dupa „Lisbet” sa faca o casatorie din dragoste ca si el cu regina. El nu admite istoria „Dodo”.


Elena face alte proiecte: fiicele Iulianei a Olandei, fiicele contelui de Paris, principesele scandinave, dra Mountbatten, verisoara printului Philipes si a Elisabetei… Ori iata ca inainte de ceremonia nuptiala a acestora din urma, Mihai intålneste pe vara sa, Anne-Charlotte de Bourbon-Parme, cu trei ani mai mica decåt el. Si iata si de o parte si de alta „le coup de foudre”.
Ana nu este o femeie dificila. In 1939, la 16 ani, a fugit intr-un avion in fata inaintarii nazistilor (sta prost cu pregatirea scolara ca si Mihai, n.n.). Ea a deschis la New York un magazin de moda pentru a-si cåstiga existenta (alta informatie mai credibila este ca a fost vånzatoare la marele magazin Mayo’s, n.n.). Ea a facut campania din Italia ca infirmiera de ambulanta cu armata generalului Juin (alta informatie este aceea ca a fost soferita masinii generalului Juin, n.n.). Inainte de a implini 20 de ani ea avea Crucea de Razboi. Este o descendenta a lui Louis Philipe. Mihai si-a fixat alegerea.
Dar se va intoarce el in tara? El o iubeste pe Ana, nu tronul. Dar ar vrea sa faca din Ana o regina. In plus, nu-l cheama datoria?
Ana consultata, ii acorda toata increderea. Ea nu se teme de revederea lui „Dodo”. Aceasta incercare nu-i displace. Mihai nu este decis. El telefoneaza lui Carol, care ii spune: „intoarce-te in tara si cere cel putin o pensie”. Mihai consulta pe Churchill: „nu trebuie sa cedezi”, exclama batrånul. Si Bevin aproba. Mihai pleaca cu radioasa Ana, långa Leopold al Belgiei si principesa de Rety; inca un cuplu caruia dragostea poate sa-l coste tronul. Pe urma, Elena si Mihai iau trenul pentru Bucuresti. Ceea ce s-a intåmplat acolo in ultima intrevedere cu „Dodo” nimeni nu si-a luat libertatea s-o spuna, daca cineva a stiut-o. In fata lui, Mihai a gasit deasemeni pe Ana Pauker. Mihai n-a vazut-o. Ea s-a multumit sa trimita oamenii ei (Groza si Dej, n.n.). La Sinaia, telefonul suna la miezul noptii, in ziua de 29 decembrie. Douapsrezece ore mai tårziu, in palatul inconjurat de trupe comuniste, Mihai semneaza abdicarea pe care mai tårziu o va declara ilegala. Cel care a primit-o a fost Bodnaras, parasutistul din 1943, venit sa invete pe metresa lui Mihai, sa faca din el un adevarat rege. Si tot Bodnaras este acela care ii da lui Mihai primul pasaport romånesc cu stampila republicii populare, ca el sa poata porni spre exil si spre dragoste”. Sfårsit
*
Crescut in mijlocul femeilor, mama sa, matusa sa ducesa de Solito, tinere printese, dar deja triste; amåndoua sotiile unor barbati usurateci, amåndoua parasite; bunica sa, miss Saint-John, Magda Lupescu – metresa tatalui sau, Dodo, propria amanta si vointa Anei Pauker, autorul reportajului din Calvacade nu avea sa stie ca in viata acestui om, incapabil in decizii, care a fost påna aici dirijat ce sa faca, a aparut Ana, sotia sa, care l-a dirijat, a luat decizii si mai tårziu Margareta, prima din cele 5 fete ale sale a continuat aceeasi pozitie de a decide si a lua hotaråri. Sunt multe dovezi in acest sens.
Fostul rege Mihai a demonstrat, in multe ocazii, o imatura judecata. El chiar afirma indirect cele de mai sus intr-un interviu dat revistei „22” din 2-8 septembrie 1997 cånd afirma ziaristei Gabriela Adamesteanu: „In special cånd tatal meu nu mai era in tara, daca n-ar fi fost mama, nu stiu cum as fi suportat eu…” De exemplu. In primavara 1944, in timpul unui bombardament, un avion LIBERATOR a aterizat fortat pe o sosea. Avionul deloc avariat, era in perfecte conditiuni. Mihai care, deja fiind mecanic auto, se interesa de motoare de avion si lua si lectii de pilotaj al avionului cu comandorul Udritchi, a dorit sa inspecteze si piloteze avionul american; impreuna cu profesorul de zbor au decolat. Aflati in aer, s-a dat alarma. In spatiul aerian romånesc intrasera avioanele de bombardament si vånatoare americane, venite din Italia, baza Foggia, prin Jugoslavia. Desigur ca la vremea aceea legaturile sol-avion nu existau ca astazi, astfel incåt Mihaita se plimba linistit pe cerul patriei satisfacåndu-si curiozitatea. In acest timp de pe aerodromurile militare din Ploiesti, Buzau, decolasera avioanele de vånatoare romåne si germane, zburånd in intåmpinarea avioanelor dusmane. Pe aerodromul militar Råsnov domnea panica la gåndul ca vreun avion de vånatoare romån sau german ar fi zarit un avion american singur, purtånd insemnele USA plimbåndu-se in spatiul aerian! Norocul a fost ca desi nu cunosteau situatia c-dor Udritchi si tånarul suveran au aterizat pe aerodromul militar.
Capitolul 23 august 1944 este lung incåt merita un studiu si articol separat. Pe scurt insa, un grup de conspiratori din ministerul de externe, in frunte cu Gr.Niculescu Buzesti, ambitiosi, dornici de cariere stralucite si in legatura – unii dintre ei – cu serviciile engleze s-au constituit intr-o organizatie contra lui Antonescu sub pretextul „salvarii tarii”.
Contactul acestora cu regele a fost facut prin I.Mocsony-Stårcea, dusman de moarte al maresalului si cu dorinta de razbunare pentru conflictul avut cu el si care gratie reginei-mame ramasese secretar la palat. Nu fusese greu sa-l convinga pe rege sa faca jocul conspiratorilor de vreme ce regina Elena purta o ura viscerala contra maresalului si bineinteles mai era acolo secretarul si prietenul, fostul coleg de „liceu” al lui Mihai, Mircea Ioanitoiu. Printr-un om al palatului gen.Sanatescu a fost usor luata legatura cu cåtiva generali, fie dati afara din armata ca incapabili, fie trecuti in rezerva sau ei insasi au demisionat la venirea la putere a gen. Antonescu: Aldea, Damaceanu, Racovita s.a. Cu totii un fel de „mos Teaca” care nu doreau si nu puteau reorganiza si moderniza armata. Regele Mihai in toata conjuratia a jucat rolul de paravan, decorul „factor constitutional” iar sefii partidelor istorice au fost manipulati de abilul Gr.Niculescu Buzesti, ginerele printului Stirbey. Apoi cum a decurs lovitura se stie.
In timp ce inca din 1942, de la Casablanca, SUA si Anglia declarau continuu ca pentru Germania si aliatii sai nu exista alta cale decåt capitularea neconditionata, asa-zisii politicieni romåni si regele, din necunostinta, naivitate si minciuna au tot sperat si crezut ca ei au incheiat un armistitiu. Ca proba prezentam Proclamatia regelui catre tara data in seara zilei de 23 augut 1944.
„Romåni, in ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit in deplina intelegere cu poporul meu (minciuna, n.n.) ca nu este decåt o singura cale pentru salvarea Tarii de la o catastrofa totala: iesirea noastra din alianta cu puterile Axei si imediata incetare a razboiului cu Natiunile Unite.
Un nou guvern de Uniune Nationala a fost insarcinat sa aduca la indeplinire vointa hotaråta a tarii de a incheia pace cu Natiunile Unite. Romånia a acceptat armistitiul oferit de Uniunea Sovietica, Marea Britanie si Statele Unite ale Americii. Din acest moment inceteaza lupta si orice act de ostilitate impotriva armatei sovietice, precum si starea de razboi cu Marea Britanie si Statele Unite. (Alta minciuna: armistitiul nu a fost oferit, ci o capitulare neconditionata, n.n.).

Foto.Regina Ana in perioada tineretei.
Romåni, Poporul romån intelege sa fie stapån pe soarta sa. Oricine s-ar impotrivi hotarårii noastre, liber luate si care nu atinge drepturile nimanui, este dusman al Neamului nostru. Ordon armatei si chem poporul sa lupte prin orice mijloace si cu orice sacrificii impotriva lui. Toti cetatenii sa se strånga in jurul tronului si al guvernului pentru salvarea patriei. Cel care nu va da ascultare guvernului se opune vointei poporului si este tradator de tara. (Guvernul conspiratorilor Sanatescu, Niculescu-Buzesti, Aldea, Patrascanu este egal cu poporul, n.n.).
Romåni, Dictatura a luat sfårsit si cu ea inceteaza toate asupririle. Noul guvern inseamna inceputul unei ere noi, in care drepturile si libertatile tuturor cetatenilor tarii sunt garantate si vor fi respectate. Alaturi de armatele aliate si cu ajutorul lor, mobilizånd toate fortele natiunii vom trece hotarele impuse prin actul nedrept de la Viena, pentru a elibera pamåntul Transilvaniei noastre de sub ocupatia straina.
Romåni, de curajul cu care ne vom apara cu armele in måna independenta impotriva oricarui atentat la dreptul nostru de a ne hotari singuri soarta depinde viitorul tarii noastre. Cu deplina incredere in viitorul neamului romånesc pasim hotaråti pe drumul infaptuirii Romåniei de måine, a unei Romånii libere, puternice si fericite” (ss) Mihai R.
Dånd ascultare Proclamatiei regelui lor care ii mintea ca fusese in intelegere cu poporul, nu cu o gasca de conspiratori, si le mai spunea si ca Natiunile Unite au oferit un armistitiu Romåniei, pe care l-a acceptat, ostasii romåni de pe frontul din Moldova si-au parasit pozitiile si au plecat acasa. Minciuna regala cu armistitiul a costat 150.000 de barbati romåni care au fost „vånati” de rusi, luati in captivitate dupa ce au fost dezarmati, dezbracati si batjocoriti.
A stiut el oare cånd avea guvernul sau, sau mai tårziu, ca la Balti (Basarabia), rusii au dus peste 50.000 de „prizonieri” din cei ce nu mai luptasera contra lor, incepånd cu Proclamatia regala, din care peste 80% erau romåni iar restul cehi, polonezi, unguri, italieni si germani?
In nord-estul orasului, unde curge råul Raut si se formeaza mlastini si balti, acolo NKVD-ul a amplasat lagarul inconjurat de garduri inalte de sårma ghimpata. Deci lagarul era plasat intre baltile orasului Balti si actuala fabrica de blanuri. Foamea, frigul, lipsa de igiena, umezeala smårcurilor au produs decese fara numar. Chinurile acestor prizonieri au fost de neinchipuit.
Din acest lagar putini au evadat; care au fost prinsi au fost mitraliati, iar putinii ascunsi s-au facut cunoscuti dupa destramarea URSS.
Din declaratiile si relatarile celor cåtiva evadati s-au descoperit faptele NKVD-ului savårsite la Balti. Toti cei 50.000 de prizonieri au fost impuscati in ceafa de NKVD si aruncati in santurile smårcoase pe care singuri si le-au sapat la ordin. Odata aflate aceste atrocitati, in 1991-92 s-au facut sondaje sapåndu-se in mlastini iar rezultatele au fost cutremuratoare. Sapele si lopetile n-au mai putut fi folosite din cauza multimii scheletelor din aceste locuri mocirloase. Crestinii au facut o piramida de oase si cranii strånse pe un loc uscat, peste care au asternut mari cantitati de pamånt batatorit, peste care sus pe aceasta colina s-a asezat o troita, darul crestinilor din Rascani, apropiat de Balti. Dupa o slujba de sfintire savårsita in mai 1992 s-a lansat chemarea ca pe aceste locuri sa se construiasca „Biserica Oaselor”.
A aprins oare o lumånare acest fost rege in memoria acestor victime sacrificate cu ajutorul sau? L-a zguduit constiinta sa, azi cånd pozeaza in cucernic crestin ortodox, pentru cele petrecute la Balti; pentru ostasii adunati de rusi in lagarele Focsani, Iasi si alte lagare improvizate dupa 24 august 1944 si transportati – considerati prizonieri de razboi – in strafundurile Siberiei de unde prea putini s-au mai intors?
Polonezii, cu conducatorii lor, au facut din Katyn, locul unde NKVD a executat prin impuscare in ceafa 15.000 de militari polonezi luati fara lupta, un loc cunoscut in lumea intreaga, un simbol al crimelor sovietice si au fortat pe Gorbaciov sa-si ceara scuze.
Romånii in frunte cu fostul rege, care si acum are zvåcniri de fost conducator, in ceea ce priveste ce s-a intåmplat la Balti, unde NKVD-ul a executat prin impuscare in ceafa 50.000 de militari romåni, luati fara lupta si fara nici o rezistenta, tac de peste 15 ani si din lichelism si lipsa de patriotism vor tace in viitor.
Sa fie clar ca, in lumina documentelor, nu a declaratiilor diferitilor conspiratori sau a celor legati intr-un fel sau altul, nu in lumina declaratiilor fostului rege care isi aroga astazi – cånd nu mai este in viata niciun conspirator – rolul cel mai important in organizarea actului, contrar adevarului, actul de la 23 august a fost facut avånd la baza cåteva motive:
In primul rånd de dusmanii personali ai maresalului care au intrat in actiune in 1944 pentru a-l impiedica sa obtina si sa incheie un armistitiu favorabil tarii, tratånd inca din 1943 cu aliatii pe diferite cai.
Primul grtup a fost acela de la Ministerul de externe, dusmanii care formau triumviratul Gr.Niculescu-Buzesti (pentru ca la scoala erau trei Niculescu, ca sa se deosebeasca de ceilalti si-a adaugat la numele de familie numele cartierului in care locuia Buzesti, ceea ce ii dadea si un lustru de boier, multi confundåndu-l cu boierii Buzesti), T.Pogoneanu si I.Mocsony-Stårcea; La care mai tårziu s-a adaugat George Duca care s-a pus in slujba lor spre a torpila discutiile ambasadorului F.Naum cu ambasadoarea sovietica Kolontay (in numele guvernului), intervenind la amabsadoare sa nu se incheie nicio intelegere cu Antonescu si in care sa nu aiba incredere.
Alt grup era acela de la palat unde maresalul luptånd impotriva camarilei isi facuse dusmani de moarte care au determinat si au influentat „decorul” rege, in ultima instanta arestarea lui Antonescu la 23 august 1944. Trimiterea pe front a lt.col. Tomescu, adjutant regal si simpatizant legionar pentru ca l-a sfatuit pe rege sa mearga in capitala la rebeliune si sa arbitreze conflictul cu legionarii, apoi trimiterea pe front a ofiterului Vergotti –„protejatul” reginei-mame; tentativa cu scandalul de a trimite pe front pe I.Mocsony-Stårcea – toate cu scopul asanarii atmosferei de la palat, au declansat resentimentele suveranului si in special ale mamei sale, la care desigur s-au adaugat cele ale lui Stårcea, Ioanitoiu s.a. Nu trebuie neglijat ca serviciile de informatii engleze au avut rolul lor cåt si grupul militarilor care fusesera trecuti in rezerva de catre Maresal sau ei insisi demisionasera la venirea la putere a generalului Antonescu cu care avusera conflicte inainte: Generalii Sanatescu, Aldea, Racovita, Damaceanu s.a. si care normal mai aveau legaturi cu alti ofiteri aflati in armata.
Sa fie clar: razbunarea impotriva maresalului, dusmania si ura, ele au fost adevaratul motiv al actiunii complotiste. (va urma)
Aurel Sergiu Marinescu

Nota. Cu nr.33 (384), 30 august 2007, a inceput publicarea unui vast material istoric privind Casa Regala romåna, in special viata si activitatile ex-regelui Mihai I. Materialul va fi publicat in patru parti: Partea I. Regele Mihai påna la 23 august 1944; partea a II-a. Perioada 23 august – abdicarea din 30 decembrie 1947; partea a III-a va cuprinde activitatea si neactivitatea ex-regelui Mihai in exil, in perioada 30 decembrie 1947 påna dupa 1990 (revenirea in tara), si partea a IV-a, atitudinea noua fata de neocomunisti si cea de-a doua abdicare. Materialul – care va fi publicat in serial, timp de mai multe saptamåni, este sustinut de documente, lucrari publicate, articole din presa straina si romåna si se bazeaza strict pe ADEVAR; adevar care trebuie stiut asa cum a fost, placut sau dureros. Nu este inutil sa precizez ca responsabilitatea pentru cele scrise imi revine in totalitate. (Va urma)

OARE VOM AJUNGE SĂ AFLĂM ADEVĂRUL?

Posted by Stefan Strajer On April - 8 - 2010

OARE VOM AJUNGE SĂ AFLĂM ADEVĂRUL?

Autor: Raisa PĂDUREAN

Aproape un an s-a scurs din ziua de 7 aprilie, dar în suflet au rămas aceleaşi amintiri dureroase.

Ziua de 7 aprilie 2009 –  de dimineaţă părea a fi o zi liniştită aici la Tiraspol. Nimeni nu vorbea, nici la radio, nici la televiziune, că la Chişinău opoziţia organizează un miting de protest în legătură cu fraudarea alegerilor parlamentare din 5 aprilie 2009.

După data de 5 aprilie sufletu-mi era bolnav, nu-mi gaseam liniştea, fiindcă nu vroiam să cred că au câştigat iaraşi fariseii roşii. Cei, care au dus poporul la pierzanie atâta amar de vreme! Era imposibil că şi în aceste alegerei să câştige ei. A doua zi după alegeri, am avut „vizitatori” de la securitatea din Tiraspol, care au intrat în incinta şcolii unde activez, au ameninţat administraţia, apoi m-au urmărit până am terminat ziua de muncă pentru ca mai apoi să mă ameninţe  că: „Este gata cu viaţa ta!”.

De ce? Motivul era acela, că în ziua de 5 aprilie, am organizat transportul de la Tiraspol spre Varniţa, pentru ca doritorii să poată merge la vot în partea dreaptă a Nistrului la aproximativ 20 km distanţă tur-retur. Apoi, aceeaşi persoana, m-a urmărit  şi la primărie, într-o zi de şedinţă a consiliului municipal. Eram curioasă să aflu motivul pentru ce am fost urmărită pas cu pas. Mi s-a anunţat câte microbuse am organizat, câţi oameni ieseau din fiecare microbus, avea notat pe foaie şi nunărul de înmatriculare al fiecarui mijloc de transport. Oare cineva crede că un domn, care a intrat şi a ameninţat în public conducerea liceului şi care vorbea limba română perfect, ar fi putut acţiona singur, fără să fie condus de  cei de la Tiraspol sau de la Chişinau? Eu nu cred si nu voi crede niciodată. Dar să revenim în ziua de 7 aprilie. Ceea ce s-a întîmplat la protestele din Chişinau, m-a durut şi mă doare şi nu ştiu, dacă acea durere va dispare vreodată.

Evenimentele din Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău

Ajunsă în Piaţa Marii Adunări Naţionale am observat feţele nemulţumite ale miilor de oamenei adunaţi acolo. Pe faţa fiecărei persoane prezente puteai citi tristeţea şi indignarea celor care au votat schimbarea şi până la urmă au ajuns  acolo de unde au pornit. Strigătele de LIBERTATE veneau din adâncul  sufletului. Printre protestatari am observat şi oameni în vârstă, care strigau alături de tinerii ce au venit la proteste. Priveam în ochii lor şi citeam durerea sufletului, care pentru mulţi a rămas neştearsă. O  doamnă purta  la piept o inscripţie şi poza fiului său. Ea mi-a atras atenţia prin modul în care striga în gura mare: „Jos comuniştii! Călăii lui Voronin mi-au omorât feciorul”. Oare nu este clar ce a adus-o aici în faţa Preşedinţiei? Inscripţia era scrisă necărturar, dar strigătele ce veneau din adâncul sufletului spuneau tot.

Eram fericită că am reuşit să ajung în Piaţa Marii Adunări Naţionale şi că aveam posibilitatea să-mi exprim nemulţumirea alături de ceilalţi cetăţeni. Am protestat şi eu, dar eram curioasă să văd ce se petrece în faţa Preşidenţiei şi în faţa Parlamentului Republicii Moldova. Acolo era şi mai multă lume fiindcă era imposibil să stai acasă după evenimentele din 5 aprilie. Ajunsă în faţa celor 2 sedii, am început să compar mulţimea din Piaţa Marii Adunări Naţionale cu miile de cetăţeni aflaţi aici. Am avut curajul să mă apropii de cordonul de poliţişti mascaţi pentru a înţelege… unde-i adeavărul? Feţele criminale aflate în faţa mulţimii nu m-au lăsat indiferentă. Printre ele am recunoscut şi tineri din lumea  rău–famată de la Tiraspol. Un tip mi-a atras atenţia prin modul în care comunica – era beat şi vorbea în limba rusă. Când l-am intrebat ce caută aici, el mi-a raspuns: „…a cito, horoso zaplatili, horso napoili, pocemu ne criciati…?” (m-au plătit bine, mi-au dat de băut, de ce să nu strig…?)

Agitatorii tensionează atmosfera

În momentul când poliţia a reuşit să despartă protestatarii în doua jumătăţi, am rămas la un moment dat faţă în faţă cu cei mascaţi care arătau groaznic. Fiori reci de ghiaţă mi-au patruns prin tot corpul, dar nu m-am pierdut cu firea. Am reuşit să ajung şi în faţa parlamentului RM. Ţipetele şi strigătele nu m-au lăsat indiferentă. Am observat cu ochiul liber persoane care  agitau mulţimea. Deaceea până în prezent îmi pun întrebarea la care nu pot găsi răspunsul: Cine era persoana care se afla alături de dl. Ţurcanu atunci cand dădea indicaţii să abordeze drapelul României pe clădirea Parlamentului? Anume acel domn, mi-a atras atenţia în ziua de 7 aprilie, fiindcă ceea ce făcea era ieşit din comun. Persoana îmbrăcată în trening gri, care în timpul protestelor agita mulţimea, a fost mâna dreaptă a lui Ţurcanu. Cuvintele lui: „..haideţi brea că amaru-i a vostru.. eu deja mi-am trăit traiul, dar voi trebuie să trăiţi…”, îmi sună până în prezent în urechi.

Oare dl. Ţurcanu nu  ştie cine a fost alături de el şi cine a organizat dezastrul din 7 aprilie? Cât putem ţine gura legată? Oare vom accepta trecerea dintr-un partid în altul ca să ne spălăm de păcate şi cu aceleaşi „sucese” mergem înainte pentru a comite alte crime? Cine va răspunde pentru vieţile  tinerilor care au părăsit această lume? Cine va trebuie să răspundă pentru copii  rămaşi fără tată şi cine va trebui sa privească în ochii  părinţilor rămaşi fără alinare?

Protestele continuă

Protestele au continuat şi în data de 8 aprilie, apoi în ziua de 12 aprilie, Duminica  Floriilor şi ziua înmormântrării lui Valeriu Boboc. De fapt, în ziua de 12 aprilie în Piaţa Marii Adunări Naţionale au participat la proteste şi oameni mai în vârsta fiindcă studenţii erau ţinuţi cu forţa în cămine. Mulţi priveau în ochii tinerilor, dar eu pentru că sunt  mamă, mă străduiam să privesc în ochii doamnelor care erau prezente în piaţă, mai ales după acea declaratie de ameninţare a Zinaidei Greceanâi. Oare ce puteam citi în privirea lor? Cred ca dacă le-ar fi fost indiferentă soarta  copiilor şi nepoţilor lor, nu ar fi venit să protesteze împotriva crimelor şi a dictaturii comuniste.

Valeriu Boboc-Prima victimă a crimelor comuniste

După mitingul paşnic din Piaţa Marii Adunări Naţionale, am plecat la Bubuieci pentru a-l petrece în ultimul drum pe Valeriu Boboc. O tragedie pentru famile, dar mai ales pentru micuţul Dragoş, fiul lui Valeriu care privea la taticul său şi, probabil nu-l recunoştea. Este încă mic şi cine mai ştie, poate într-o bună zi, când va creşte mai mare va privi aceste poze şi-şi va aminti de bunul său tătic care l-a părăsit fiind victima crimelor comuniste. Sunt sigură că va blestema tot neamul comunismului pentru  că l-a despărtit de cel pe care l-a iubit.

Securitatea lui Voronin acţionează în vama Cahul

Ziua de 7 aprilie şi-a lăsat amprenta până în prezent. Toţi ştiu prin câtă mizerie au  trecut şi mai trec copii din şcolile cu predare în limba română din Transnistria. De data aceasta au avut de suferit şi ei alături de profesorii lor. Nu este secret că Preşedintele României, organizează în fiecare an odihna acestor copii în cadrul programului ARC. Şi în anul 2009, în luna iunie, un grup de peste 100 copii şi profesori au fost invitaţi în România pentru aşi petrece vacanţa. Vama Cahul a rămas în memoria fiecarui copil dar şi adult, ca o infecţie periculoasă. Dorinţa de a nu mai trece nici o dată prin această vamă, cred că nu-i părăseşte pe cei, ce au avut de suferit în urma controlului vamal la întoarcerea din ţară.

În ziua de 22 iunie, când grupul de copii şi profesori au  trecut vama Cahul, au fost prezentate actele necesare: invitaţia, listele elevilor, declaratiile părinţilor etc, fiindcă fără aceste acte nimeni nu-ţi permite să treci hotarul ţării. Acea săptămână a fost una de vis, mai ales că mai marii de la Chişinău au uitat de multă vreme că şi copii din Transnistria au dreptul la odihna de vară precum mulţi alţi copii din republică. Însă la întoarcere, pe data de 28 spre 29 iunie, vameşii de la vama Cahul au şters în câteva clipe acele momente de vis din sufletele lor: 3 autocare cu elevi şi profesori au fost reţinute în vamă mai bine de 5 ore. Au fost reţinuţi pentru că se întorceau de la odihnă la invitaţia Preşedintelui României şi al Departamentului Pentru Relaţiile cu Românii de Pretutundeni, dar şi pentru aceea că fiecare copil avea câte un rucsac cu cărţi în limba română, cărţi pe care le-au primit cadou din partea dlui preşedinte Băsescu.

Eu ma aflam în autocarul cu nr.3, în spatele grupului. De câteva ori am încercat să ies ca să pot merge spre primul autocar unde copii erau verificaţi pînă la piele cu nişte detectoare  speciale. Aveam impresia că vameşii, în prezenţa criminalilor lui Voronin, căutau  bombe. Din bagajele copiilor zbura lenjeria murdară şi nimeni nu înţelegea de ce. Ei, aşa-numiţii vameşi, îmbrăcaţi în uniforma respectivă, împreună cu călăii lui Voronin, căutau Cd-urile cu evenimentele din 7 aprilie. Am reuşit însă să îmbrâncesc  grănicerul care mă privea cu ochi de om prost, şi care avea misiunea de a nu permite nimănui să iasă din autocar şi am mers în faţă unde ceea ce am văzut m-a şocat. Din bagajele copiilor erau scoase şi aruncate în nişte lăzi murdare cărţile, dicţionarele care  le-au primit în dar de la Preşedintele României. M-am prezentat şi am cerut explicaţii de la ofiţerul de serviciu, insă mi s-a răspuns brutal şi nu am primit ceea ce am cerut. Alături de vameşi erau şi persoanele care vorbeau numai în limba rusă, învinuindu-ne că aducem în ţară literatură în limba română şi de aceea ei sunt obligaţi să facă confiscări. Unul din ei a încercat să-mi explice că el la şcoală a învăţat limba „maldavnească”. După atâta ceartă, am fost chemată la interogare. Etajul II al vamei, într-o încăpere sumbră, aveam senzaţia că mă aflu în celula neagră de la muzeul din  Sighetul Marmaţiei. Vorbele proaste şi mirosul de băutură mă doborau. Moartă de oboseală,fiindcă eram in picioare de la ora 5 dimineaţa, mă străduiam să-mi păstrez calmul, deşi mă aflam la un interogatoriu presărat cu insulte şi ameninţări.

Mi s-a impus cu forţa să dau explicaţii în scris: „Unde am fost? Cu cine m-am întâlnit? Despre ce am discutat? Cu ce m-am ocupat în timpul liber? Ce am discutat cu Preşedintele României tete-a-tete?”, erau doar unele din întrebări. Văzând că nu mă dau bătută, m-au întrebat la direct: „De ce nu-l iubeşti pe Voronin?”. Atunci mi s-au limpezit minţile şi am înţeles că totul ce se petrecea cu grupul nostru era la indicaţia lui Voronin. Şi o altă doamnă profesoară de la un liceu din Transnistria, unde directorul era tot comunist a avut aceeaşi misiune: de a mă urmări pas cu pas, fiindcă nu degeaba, ajunşi  la vamă, ei ştiau deja absolut totul… Am început să strig la ei si i-am întrebat: „Dar ce a făcut Voronin pentru noi? Pentru ce să-l iubim? Ce merite are el în faţa acestor copii? Uitaţi-vă ce a făcul el în ziua de 7 aprilie!”. După aceste vorbe discuţia a luat amploare. Am înţeles anume că „aceleCd-uri” erau căutate şi confiscate de ei. Cd-urile cu filmuleţe copiate de pe net şi nu numai, „ADEVARUL DIN 7 APRILIE”. Până la urmă am fost învinuită că fac propogandă împotriva „şefului statului”, adica a lui Voronin, că pentru aceasta este articol şi va trebui să răspund în faţa legii. Am mai primit şi alte ameninţări, dar nu m-au speriat. M-am ridicat şi le-am amintit că copiii sunt reţinuţi mai bine de 5 ore în vamă şi dacă acum, îndată autocarele cu copii nu vor pleca din vamă, ei vor plăti scump pentru aceasta. Am pornit spre ieşire, iar colonelul care participase la interogare alerga după mine să semnez „explicaţia”, fiindcă atâta timp cât m-au interogat a avut misiunea să-mi impună să dau în scris explicaţii şi să semnez cele spuse de mine. Am cerut paşaportul şi îndată cum l-am primit am întrebat dacă mi-au pus interdicţii. Am mers spre autocar fiindcă mă aştepta vameşul pentru a-mi verifica bagajul. Mirată am fost când acesta m-a întrebat încet: Aveţi Cd-uri? DA! am răspuns eu, am la mine multe Cd-uri, dânsul s-a prefăcut că verifică bagajul, apoi mi-a ordonat să inchid valiza şi să urc în autocar.

După atâta chin, copiii mai mici au adormit, iar tinerii de vârstă mai mare au început să discute cele întâmplate, fiindcă nu le venea să creadă că au trecut prin vama de la Cahul şi nu prin cea de la Tighina.

Aproape un an s-a scurs din acea zi neagră pentru ţărişoara noastră. Evenimentele din 7 aprilie 2009 au constituit o cotitura decisivă a istoriei privind viitorul românilor de peste Prut. Alegerile din iulie 2009 au consfinţit înfrângerea comuniştilor şi victoria forţelor democratice de la Chiţinău care se pronunţă pentru apropierea Republicii Moldova de România şi integrarea cât mai rapidă în structurile europene.

Dar  alte întrebări mă frământă: Cine sunt persoanele vinovate de moartea tinerilor: Valeriu Boboc, I. Ţîbuleac, E. Ţap şi cine va trata sufletele rănite ale celor maltrataţi? Cine sunt cei care au dat aceste ordine iresponsabile de reprimare atât de dură a tinerilor?

Daca s-a dovedit că Romania nu este  implicata în proteste, care a fost scopul denigrării ţării-mamă? Vom ajunge oare să aflăm adevărul? Când va fi asta?

Raisa PĂDUREAN

Tiraspol

26 martie 2010

27 Martie – Ziua Unirii Basarabiei cu Romania

Posted by Stefan Strajer On March - 28 - 2010

92 de ani de la Unirea Basarabiei cu Romania

Grupaj de texte scrise de colaboratorul nostru Andrei Vartic in anii precedenti. Le publicam acum cand se apropie un an de la disparitia lui de pe acest pamant si trecerea la cele vesnice.

Foto. Andrei Vartic (1948-2009)

Unirea noastra-i pentru totdeauna

Ei ne sperie anume cu trasnistrizarea în preajma aniversarii a 90 de ani de la votarea Actului Unirii Basarabiei cu România. Degeaba. Fiindca ei au fost, sunt şi vor ramâne ocupanti şi calai. Iar Basarabia a fost, este şi va fi pamânt românesc. Şi chiar daca ne-au bagat pe gât un preşedinte comunist arogant, chiar daca majoritatea politicienilor de azi de la Bucureşti şi Chişinau şi-au pus la vedere coada între vine, ei nu pot scoate din istorie votul Sfatului Tarii prin care Basarabia „de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu muma sa, România”. Cum sa scoti de pe axa timpului acest magnific „pentru totdeauna”? Cum sa nu ne cerem drepturile de cetateni români consfintite prin Actul Unirii? Cum sa uite Basarabia de „muma sa, România”? Cum sa uite România de fiica sa, Basarabia?
Ei urasc Actul Unirii. Daca ar putea ei ar şterge ziua de 27 martie din calendar. Ei au explodat Senatul României, au facut RASSM, RSSM şi RM, s-au înfratit cu Hitler la 23 august 1939, au format ilegal în România Mare una din cele mai mari organizatii teroriste din lume pe care au activat-o la 26 iunie 1940, ei ne-au distrus bisericile şi au ucis preoti şi calugari. Ei au ucis sute de mii de oameni nevinovati, inclusiv copii, doar ca sa le impuna basarabenilor alta istorie decât cea adevarata, alt destin decât cel creştin, românesc şi european. Dar cum sa lupti cu voia lui Dumnezeu, care a daruit poporului român creştinismul nativ, împamântenit de Apostolul Andrei?
Pentru a lupta cu Actul Unirii ei au clocit şi dupa 1989 razboaie geopolitice şi epurari etnice, au distrus şi furat economia RM şi au provocat alungarea peste hotare a peste un milion de cetateni, au fondat posturi de radio şi TV, ziare şi reviste, fundatii şi ONG-uri antiromâneşti, au editat manuale de istorie falsificata, au distrus institutele academice de cercetare a istoriei şi culturii, au impus politicieni corupti în partidele de opozitie. Dar cum sa corupi inima mamei care plânge de dorul fiului alungat anume de ei la munci umilitoare peste hotare?
Genocidul din anii 1940-1952 şi confiscarea prin teroare a averii cetatenilor, fortarea metisajului etnic sau batjocorirea Declaratiei de Independenta a RM – care a reconfirmat votul politicienilor de la 27 martie 1918 şi a condamnat pactul dintre Hitler şi Stalin -, sunt folosite de ei şi în primavara anului 2008 pentru a ascunde arhetipul reunirii poporului român votat la 27 martie 1918 anume în Basarabia. Visat dupa 1812, spiritualizat de concertele lui George Enescu, sfintit de Gurie Grosu, Actul Unirii este unul din fundamentele naturale ale Europe. Cum sa ni-l anihilam? Cum sa taiem creanga viitorului european de sub picioarele copiilor noştri?
Ei încearca sa-i convinga „democratic” pe românii din Basarabia „sa îmbratişeze orice identitate etnica sau nationala”, numai nu pe cea româna. Ignoranta şi lichelismul ciocoimii autohtone face parte din acest razboi mincinos dus de ei împotriva Actului Unirii. Ruperea prin razboi a micii creaturi geopolitice RM în alte mici state înca din anul 1990 face parte anume din acest scenariu. Razboiul este arta lor. Unirea, însa, a fost, este şi va fi a noastra pentru totdeauna.

*

Ostaşul român al Basarabiei la 1917
În vara-toamna anului 1917 neamul românesc din Basarabia a generat o elita de intelectuali şi politicieni, de preoti şi, mai ales, locotenenti şi sublocotenenti, fruntaşi, simpli ostaşi şi marinari, care au decis crearea unui organ legiuitor al Basarabiei pe care l-au şi proclamat, cu toate formalitatile juridice în ordine, la 21 noiembrie (stil vechi) 1917, orele 12.00. Sfatul Tarii şi-a deschis atunci solemn prima sesiune în Sala Mare a Liceului nr. 3 de baieti din Chişinau, astazi Academia de Muzica, Teatru şi Arte Plastice, sala devastata prin reparatie de un fost rector al acestei Academii. Evidentiem aici rolul elitei militare basarabene de la 1917, formata, ca şi cea intelectuala, în fosta Rusie a Tarului (aşa cum elita Ardealului s-a format în fostul imperiu Austro-Ungar), fiindca anume la Congresul militarilor basarabeni din 20-28 octombrie s-a luat decizia de a se crea neîntârziat Biroul de Organizare al Sfatului Tarii, birou care, în frunte cu exstraordinarul locotenet Gherman Pântea, l-a şi constituit în numai o luna de zile, în conditiile haosului politic şi administrativ instalat la Sankt-Petersburg de bolşevicii lui Lenin şi Trotkii.
Ofiterimea şi ostaşii români care faceau parte din acel Birou, genial stat major al timpului, au reuşit sa elaboreze în noiembrie 1917 cea mai buna stratagema politica, cea a votului liber, secret şi universal (insignifiant atunci în Europa), a reformei agrare şi şcolarizarii obligatorii, şi sa aleaga un parlament democratic şi reprezentativ, national şi profesional, responsabil, moral şi martir (cum vor arata timpurile) care a şi decis, dupa adunarile care au avut loc în primavara şi vara anului 1917 (vezi introducerea alfabetului latin în mai 1917) cel mai bun drum politic, social şi economic pentru Basarabia, dar şi pentru România întregita, salvând-o de la genocidul bolşevic, declanşat în Rusia.
Accentuam aici ca, deşi ideea reunirii Basarabiei cu întregul neam românesc a fost puternica şi vie în Basarabia în toata perioada de dupa ocuparea din 1812, anume la adunarile şi congresele militarilor basarabeni, care au avut loc la Odesa şi Chişinau, s-a discutat aprins şi s-a luat decizia, epocala pentru acele timpuri, când vechiul regat controla doar o parte a Moldovei istorice, de reunire cu România (solutie votata mai apoi şi de ardeleni, şi de bucovineni). Eroilor militari basarabeni ai anului 1917, dintre care cel mai aproape de Dumnezeu a fost preotul militar Alexe Mateevici, glorie veşnica!

Foto.Doi basarabeni romani care si-au dedicat viata neamului din care fac parte: Grigore Vieru si Andrei Vartic. Ambii au lasat o mostenire inestimabila neamului romanesc.

*

Stere, sau niciodata cu Rusia
Andrei Vartic

I. În mediile intelectuale de la Chişinau (nu în cele politice) se discuta mult în ultimul timp despre influenta Rusiei în Europa Centrala şi de Sud-Est şi caile pe care le foloseşte diplomatia rusa pentru a crea o masa critica de cetateni, binevoitoare Rusiei, orientata spre întarirea acestei influente. În cadrul acestor discutii apar întrebari la care nu se gasesc raspunsuri logice. De ce, de pilda, actuala Rusia, velicoderjavnica şi pravoslavnica, sustine politica aberanta, românofoba şi antieuropeana, dar şi pe cea de rupere a ortodoxiei în mai multe structuri antagoniste, a comunistului Voronin (vezi declaratiile recente ale lui Voronin privind anularea Deciziilor CEDO sau cele mai vechi despre „România, ultimul imperiu al Europei”, sau cea din urma, de la 5 decembrie, de la Bruxelles, despre „agresiunea permanenta” a României contra RM)? De ce, în acelaşi timp, între Moscova şi Chişinau se duce un razboi îndaratnic, parca de ochii lumii, parca în toata legea, în problema retragerii trupelor ruse din RM, deci în cel al viitorului Trasnistriei, care are şi grave consecinte economice? De ce Rusia, prin agregatul sau politico-militar de la Tiraspol, îl umileşte îngrozitor pe Vladimir Voronin şi nu i-a permis macar sa participe la înmormântarea mamei sale, Pelagheea Bujenita? Probabil nu de aceea ca dna Pelegheea este fata lui Isidor Sârbu, fostul primar al Corjovei (satul natal al lui Vladimir Voronin) în timpul guvernarii lui Ion Antonescu, refugiat dupa 1944 lânga Târgovişte? Tot în aceasta ordine de idei, se mai întreaba intelectualii basarabeni, cine o fi trimis la Chişinau, direct sau indirect, grupul trotkist de la Preşedintia RM care, la rândul lui, îl consiliaza pe Voronin? Moscova? Washingtonul? Exista vre-o legatura dintre acest grup şi Internationala a IV-a trotkista, cica reprezentata în Basarabia şi de Mihnea Berindei (care l-a şi laudat pe Voronin în presa de la Paris şi Bucureşti), şi de Vladimir Socor, actualul sfatuitor „american” al preşedintelui RM? Influenta acestui grup asupra lui Voronin s-a deconspirat mai ales la ultima plenara a CC a PCRM, unde Voronin, la prima vedere neaşteptat, a criticat dur abuzurile fostului regim sovietic, dar nu şi pe cele ale lui Lenin şi Trotkii. A patit-o mai ales fustangiul Leonid Brejnev, fi-ei taråa uşoara, care, în opinia lui Voronin, a distrus ideea frumoasa a internationalismului şi multiculturalismului comunist şi a creat nationalismul birocratic sovietic, care a şi naruit fosta u.r.s.s.
Aşadar, cei care urmaresc declaratiile politice ale lui Voronin au ce cumpani. Fiindca de la învinuirile dure aduse democratilor de la Chişinau, cum ca „ei au distrus u.r.s.s.”, de la sloganul electoral de creare a Uniunii Rusia-Belarus-Moldova şi pâinea de 16 banuti, pâna la cel de incriminare a birocratilor comunişti ai lui Brejnev, este o distanta mare. Privite prin lumina asasinarii lui Leon Trotkii de catre agentii lui Iosif Stalin, noile declaratii politice ale „comunistului” Vladimir Voronin nu par atât de surprinzatoare. Aparând trotkismul şi ideologia „revolutiei permanente” comuniştii moldoveni nu s-au atins de faptele celor mai mari criminali bolşevici, Vladimir Lenin şi Leon Trotkii, care au şi „fondat” uciderile în masa ale inocentilor, distrugerea Bisericii Ortodoxe Ruse, lichidarea proprietatii private, revolutia permanenta, foametea organizata, procesele politice, Gulagul, lichidarea taranimii etc. De altfel ura genetica a trotkiştilor împotriva taranimii, clasa sociala cea mai conservatoare, se reflecta şi în noul program al comuniştilor din RM, care prevede „diminuarea constanta a ponderii agriculturii în PIB-ul RM”. Or, în conditiile schimbarilor climaterice globale şi a aparitiei noilor resurse de energie, aceasta politica este cu certitudine una sinucigaşa pentru RM.
De ce, aşadar, îi trebuie Rusiei, care şi-a cumparat în ultimii ani pe bani grei puternice pârghii politice şi economice în România, sa se certe deschis cu întreg poporul român, adica cu 30 milioane de oameni şi sa primejduiasca astfel existenta acestor pârghii? De ce este suparat cel mai mare imperiu geografic al lumii pe cea mai mare etnie din spatiul Central şi Sud-Est european, sustinând buimaceala politica a unor neo-trotkişti aciuati la Chişinau? Chiar este mai important pentru Rusia sa-l poarte fatiş în palme pe un batrân dezechilibrat politic şi moral (a se vedea cu câta ardoare acest om se închina dimineata lui Lenin şi apoi se duce semet la liturghie) în dauna prieteniei cu întreg poporul român şi a influentei Rusiei în toata Europa de Sud-Est?
Raspunsul la aceasta întrebare îl da, probabil, atitudinea foarte negativa a românilor fata de Rusia şi cea foarte pozitiva fata de americani. Iar aceasta atitudine, vrea actuala Rusie acest lucru sau nu, are ca suport geopolitic felul cum s-a comportat vechea Rusie fata de poporul român de la 1711 încoace, mai corect de la 28 iunie 1711, când s-a semnat tratatul de la Lutk, parafat şi de boierii Moldovei de atunci (cei drept dupa o betie straşnica în tranşee soldateşti, cu vin dulce, frantuzesc, pe care a organizat-o Petru I la Iaşi). Acel tratat (de fapt proiectul rus pentru Balcani) şi cinismul împaratului rus fata de Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir (dupa pierderea bataliei de la Stanileşti împaratul s-a dus la o nunta imperiala, iar principele Moldovei, educat în mediile diplomatice şi intelectuale ale Constantinopolului, a fost surghiunit la o moşie îndepartata de la capatul lumii, în pusta tatarasca a Harkovului), au sugrumat vita domnitorilor români din principatele româneşti. De la acel 28 iunie din 1711 li se trage principatelor interdictia turceasca de a-şi alege domnitori autohtoni (macar politicienii români nu pot uita ca ambasadorul Rusiei la Constantinopol a privit calm de la balconul casei sale tot spectacolul decapitarii Brâncoveanului şi a familiei lui şi asta fiindca Brâncoveanul pregatise obozul cu alimente pentru Armata Rusa „daca rusul biruie la Stanileşti”). Mai târziu, dupa ce Ecaterina a lansat (în 1782) proiectul ortodox al regatului dacic (Rusia a speculat necontenit unitatea ortodoxa, lansând în principate ideea ca numai Rusia va salva pe români de turci), dupa ce tot ea ocupase în 1789 Moldova pâna la Siret, iar în 1806 toata Moldova şi Muntenia, generalul Kutuzov, simtind ca Tarul îl va destitui, a cumparat în 1807 (cu multi bani, se spune) de la Alexandru Moruzi, „cedarea” Basarabiei din 1812. Apoi, tot generalii ruşi, au instaurat şerbia în principate, au provocat fenomenul bejenarilor în Moldova (şerbia îi impunea pe razeşii moldoveni sa fuga în Basarabia, la Tar, unde li se dadea pamånt pe degeaba), au întârziat reformele politice şi economice europene şi au folosit la maximum resursele umane, animale şi alimentare ale taranului român în toate razboaiele lor cu turcii. Nu mai continuam lista nenorocirilor aduse de ruşi în principate (românii nu uita fraza lor „înaripata”: „O sa lasam românilor doar ochii, ca sa plânga!”), dar faptul ca un alt 28 iunie, dar de la 1940, a readus în România aceiaşi politica cinica (cu reactivarea sloganului „Vrem Moldova pâna la Siret”), nu poate fi trecut cu vederea. În fond, toate actele Rusiei împotriva principatelor, apoi şi ale României, demonstreaza de ce românii au vrut aşa de tare dupa 1945 ca sa vina, în sfârşit, americanii.
Or, în noile conditii ale lumii, când Globalizarea impune politic, economic, social, religios, cultural alte metode pentru a se domina, inclusiv prin teroarea hidrocarburilor, statele şi popoarele Europei (asta e realitatea adevaratei politici) este de neînteles de ce Rusia foloseşte doar arta lui Kutuzov pentru a-şi pastra influenta în Europa Centrala şi de Sud Est, şi nu şi pe cea, de pilda, a icoanelor ruse, a baletelor ruse, a lui Gogol, Ceaicovskii, Stravinskii şi Cehov, aşa de mult dorita în România. Este inexplicabil, mai ales de catre intelectualii basarabeni de la 2007, de ce Rusia doreşte cu atâta înfocare sa rupa în doua poporul român şi prin ruperea în doua a ortodoxiei, încercându-se din rasputeri sa se creeze la gurile Dunarii un nou popor european, poporul moldovenesc vorbitor de limba româna, pentru care s-a nascocit, cica, şi o noua patriarhie, Patriarhie Ortodoxa Moldoveneasca. Desigur, cercetat global, fenomenul ar gasi o explicatie în confruntarile Spaniei cu bascii, sau ale regatului belgian cu flamanzii, sau în pretentiile Ungariei fata de Ardeal (despre care a amintit recent, şugubat şi rece, Vladimir Putin). Dar ungurii nu vorbesc româneşte, flamanzii nu vorbesc frantuzeşte, iar bascii, cei mai duri dintre toti nationaliştii europeni, nu vorbesc spaniola. Or, nici un om de ştiinta de pe lume nu va descoperi vreo diferenta între „Buna ziua!” spusa la Bucureşti şi cea spusa la Chişinau (mai ales în pronuntia bucureşteana a lui Marian Lupu, preşedintele comunist al Parlamentului RM). Cine ştie, poate întâlnirea lui Vladimir Voronin cu Mark Meyer, consilier al tuturor preşedintilor României, dar şi avocat american, care a avut loc pe 5 decembrie 2007 anume la Bruxelles, va lumina un raspuns pentru acest nod de crize basarabean, atât de încâlcit şi dinspre Est, şi dinspre Vest.

II. La 21 noiembrie (stil vechi, 5 decembrie, stil nou) 1917 îşi tinea prima şedinta Sfatul Tarii de la Chişinau, parlamentul Basarabiei ales democratic (în limitele democratiei europene de atunci). Catre acea data strategia Unirii cu România fusese deja adoptata la Congresul militarilor moldoveni (20-28 octombrie 1917, înainte de revolutia bolşevica), condus de genialul locotenent Gherman Pântea (viitorul primar al Chişinaului şi Odesei), şi ea reprezenta un „Niet!” hotarât al militarilor moldoveni (educati la şcolile militare ruseşti) dat şi tarismului, şi bolşevismului rusesc. Acei oameni ştiau foarte bine ca Rusia nu are nici un fel de gând bun pentru poporul român, mai ales pentru poporul român din Basarabia. Dorinta lor de a se reuni Basarabia cu întreaga natiune româneasca a exprimat-o atunci cel mai bine Constantin Stere, ideologul Marii Uniri. Când Stere a spus (dupa ce a fost şi boier, şi detinut politic în Rusia) „Niciodata cu Rusia!” s-a exprimat toata atitudinea poporului român fata de politica cinica a Rusiei şi în principate, şi în Basarabia. Depinde acum numai de Rusia, prea uriaşa geografic, politic, militar, economic pentru a fi convinsa din exterior, sa-şi schimbe aceasta politica fata de poporul român.
În acelaşi timp deciziile Sfatului Tarii au aratat cât de puternica este influenta spiritualitatii şi ideii reformatoare ruse în Basarabia (care s-a evidentiat mai ales în cunoscuta scrisoare a lui Nicolae Alexandri, prieten al lui Lev Tolstoi, decanul de vârsta al Sfatului Tarii, adresata lui Pan Halipa). Votând la 27 martie 1918 reunirea conditionata în ştiutele anexe la Actul Unirii, ofiterimea, intelectualii, moşierii, taranii, meseriaşii din Basarabia demonstrau ca ştiu şi situatia din Vechiul Regat, unde, vorba reginei Maria, domnea „orientalismul moravurilor, mizeria taranimii şi, mai ales, imaginea creata de îndelungata propaganda… ostila României”, pe care a realizat-o (inclusiv cu algoritmul tiganesc, care a umilit şi umileşte înca pe români) şi Rusia, şi Turcia, şi Imperiul Austro-Ungar. Cerând, de altfel ca şi ofiterimea şi politicienii bucovineni şi ardeleni ceva mai târziu, legiferarea prin Constitutie a votului liber, secret şi universal, apoi reforma agrara (care, transformând pamântul în marfa a facut posibila relansarea industriei, finantelor, medicinii, culturii, cercetarii etc), apoi libertatile autoritatilor locale, apoi libertatile fundamentale ale omului, apoi şcolarizarea în masa etc, etc provinciile reunite cu vechiul regat la 1 decembrie 1918 au impus România sa încerce sa se schimbe, sa se modernizeze, sa devina o mare putere europeana.
Daca nu a fost sa fie aşa, daca Adolf Hitler îi scria lui Carol al II-lea la 17 iulie 1940 ca România nu s-a întarit militar dupa situatia favorabila din 1918, de vina nu mai sunt Basarabia, Bucovina şi Ardealul. Ci coruptia şi mizeria moravurilor (despre care a vorbit cu atâta putere şi basarabeanul Vasile Stroiescu atunci când a deschis şedinta primului parlament al României Mari), care au facut sa dispara în conturi elvetiene cele 20 miliarde de lei aur, votati de Parlament pentru modernizarea Armatei române (Carol al II-lea ar fi realizat acest virament subtil cu ajutorul amantei sale, aventuriera Elena Lupeasca, despre care Iuliu Maniu spunea ca este spioana sovietica). S-a crezut atunci minciuna lui Max Litvinov, comisarul lui Stalin şi al Kominternului, care vocifera pe la Geneva ca „trebuie definit foarte clar agresorul”, fiindca tratatele politice şi pacea (declarata, desigur, prin tratate) sunt mai puternice decât tancurile şi avioanele de lupta. Deci în timp ce agresorii, adica Stalin şi Hitler, se înarmau galopant cu tancuri, maşini blindate şi avioane de lupta, statul român umilea armata româna cu ciorba de fasole, carute trase de cai bolnavi şi arme din primul razboi mondial. Cel care s-a împotrivit cel mai tare acestei politici, cel care a luptat pâna la sacrificiu împotriva perfidei politici a pacii ruseşti şi cominterniste a fost Constantin Stere. Întâmplator (sau nu) el a murit tocmai atunci când începea sa se zdruncine prietenia dintre Litvinov şi Titulescu, şi se întarea cea dintre Stalin şi Hitler. Stere a fost înmormântat la Bucov, lânga Ploieşti, la 28 iunie 1936. De la semnarea tratatului de la Lutk trecusera 225 ani. Pâna la fatalul 28 iunie 1940 mai ramasesera exact 4 ani. Cum sa nu te cutremure aceasta numerologie politica, când ai în fata gândurile lui Mihail Sadoveanu despre tragediile Europei şi ale ortodoxiei de la anii 1444 şi 1453? Cum sa nu te închini în fata celor care la 26 martie 2006 au inaugurat la Bucov o magnifica alee închinata marelui român şi basarabean Constantin Stere? Aceasta alee imensa Rusie chiar nu o poate clinti, oricât ar fi ea de fara margini geografic, politic şi economic.

III. Atâta timp cât Rusia uraşte poporul român, fraza lui Stere „Niciodata cu Rusia!” va fi vie printre români. Iar România va striga într-un glas: „Întotdeauna cu americanii!”. Atâta timp cât neamul românesc este dezbinat în doua Românii nici un fel de pace nu se va instaura în România, la gurile Dunarii şi în toata Europa de Sud-Est. Chiar daca în România, în sfârşit, au venit americanii.

Nici 400.000 de evrei şi nici 500.000 de români!

Posted by Stefan Strajer On March - 26 - 2010

Nici 400.000 de evrei şi nici 500.000 de români!

Autor: Ion Coja

Mi-aduc aminte bine de strania constatare pe care am făcut-o în decembrie 1989, când a fost oficial infirmată informaţia că la Timişoara Ceauşescu ucisese 60.000 de persoane. Asta după ce preţ de vreo săptămână trăiserăm cu convingerea că Ceauşescu îşi merita cu prisosinţă soarta, oricare ar fi fost ea, căci 60.000 de morţi nu-s de colo!… Anume, am văzut persoane care renunţau cu greu la această idee, nu le venea să creadă că morţii aceia nu existau, se obişnuiseră cu ei, în sistemul lor de gândire cei 60.000 de români asasinaţi de Ceauşescu aveau de-acum un loc bine precizat şi se înşurubase perfect în mintea lor ideea masacrului de care, la urma urmelor, ştiam cu toţii că Ceauşescu fusese sau ar fi fost capabil! În mod evident acei bravi concetăţeni ar fi vrut ca lucrurile să rămână aşa, se potriveau mai bine cu …adevărul, cu ce ştiam fiecare despre „monstrul de Nicolae Ceauşescu“. Gândul de a reduce la vreo 60, adică de a micşora de o mie de ori numărul acelor victime, era pentru ei dezamăgitor, frustrant! Eu însumi a trebuit să fac un efort ca să mă dumiresc, adică ca să mă pot bucura că morţii aceia nu erau morţi, chiar dacă în felul acesta vinovăţia „fiarei“ nu mai era aşa de mare! Se pare însă că nu aceasta, a mea, era reacţia firească, reacţia naturală a fiinţei umane. Ci potrivit firii noastre – rămâne de văzut de ce!, este să ne însuşim mai uşor o viziune catastrofică asupra evenimentelor, să-i dăm crezare cu multă uşurinţă şi s-o acredităm mai departe, la rândul nostru, colportând-o cu nesaţ.

La câteva luni de zile, poate un an, am avut ocazia să vorbesc unei săli pline de militari pensionari despre răscoala de la 1907 şi semnificaţia ei, raportată la noile realităţi post-decembriste. Am adus câteva elemente noi, pe care istoriografia proletară le făcuse uitate, cum ar fi ameniţarea din partea Rusiei că, dacă răscoala mai continuă şi nu este înăbuşită de guvernul român, armata ţaristă va interveni şi va face ea ordine în România, pentru ca nu cumva dezordinea de la noi să fie contagioasă şi să se propage peste graniţa de la Răsărit… Raţionament care, le-am atras atenţia, a funcţionat şi în decembrie 1989, în cadrul unei variante „de lucru“ a marilor puteri care, din fericire, nu a mai fost aplicată.

Asistenţa, alcătuită din ofiţeri superiori, a receptat cu interes această informaţie, care schimba oarecum viziunea asupra evenimentelor. Am mai adăugat unele considerente asupra moşierimii româneşti, asupra Partidului Conservator, asupra Brătienilor, pentru a conchide că aveam o clasă politică animată de sentimente patriotice autentice. Le-a plăcut mult acelor respectabili oşteni să afle că legislaţia emanată de la această clasă politică prevedea protecţia proprietăţii funciare faţă de posibilii „investitori străini“ care ar fi vrut să cumpere pământ, să dobândească terenuri agricole în proprietate privată. Constatam cu satisfacţie că toate aceste realităţi, ascunse după 1944 de manualele de istorie, reveneau firesc în circuitul mental al publicului de care aveam parte. Toate au decurs liniştit şi mulţumitor pentru toată lumea până în clipa când am încercat să rectific numărul morţilor, al celor 11.000 de ţărani ucişi de „burghezo-moşierime“, aducându-le informaţia, vestea că morţii de la 1907, bucuraţi-vă oameni buni!, nu au fost 11.000 (unsprezece mii), ci numai vreo trei sute (300)! La rostirea acestei cifre, s-a dus pe apa Sâmbetei toată prietenia şi simpatia dintre sală şi conferenţiar. Au început să se audă şuşoteli, mârâieli indignate, voci care se întrebau în gura mare cine l-a mai adus şi „pe ăsta aici?“, tropăituri şi chiar fluierături… Cu chiu şi vai am putut continua, încercând să intru în dialog cu sala pentru a le explica de ce ar trebui să ne bucurăm dacă se iveşte ipoteza că morţii de la 1907 au fost mult mai puţini! Bine, nu credeţi, dar vă rog să reţineţi ideea şi, cine poate, s-o verifice! Să mai aşteptăm puţin, vor fi republicate nişte cărţi care au stat ani de zile la indexul cenzurii, a lui Radu Rosetti, bunăoară ş.a.m.d.

Dar nu am reuşit! Căci, am constatat cu stupoare, problema nu era că nu le venea să creadă! Ci pur şi simplu nu le convenea! Îi deranja într-un mod nedefinit, dar îi deranja să scoată din „computerul“ de pe umeri numărul 11.000 şi să-l înlocuiască cu 300. Diferenţa era prea mare şi producea iminente reaşezări, adică perturbări, ale ideilor şi ale sistemului de valori cu care operaseră până atunci încă din anii pionieratului comunist, cel cu cravata roşie la gât. Zdruncinam o structură ideatică întemeiată pe numărul 11.000, o întreagă gândire, având ca pârghie, ca axă valorică, ideea că 11.000 de ţărani români au fost victime ale luptei de clasă! Reper inextricabil al ororii lor faţă de lumea apusă odată pentru totdeauna la 23 august 1944. Îşi merita soarta! Argument: în primul rând cei 11.000 de ţărani!… Pe temeiul lor unora li se păruse corect ce se întâmpla în acei ani cu reprezentanţii burghezo-moşierimii adunaţi cu arcanul, care la Canal, care la Bicaz sau la Aiud ori Gherla.

Las pe sociologi şi mai ales pe socio-psihologi să lămurească acest comportament, în sine, raţional vorbind, atât de aberant. L-am întâlnit mai apoi la evreii care m-au privit ca pe un hulitor şi blasfemiator atunci când au început să apară dovezile că la Abator, în ianuarie 1941, nu a fost nimic care să rimeze cât de cât cu ideea de asasinat sau pogrom! Iar eu, bucurându-mă că românii nu au fost capabili de asemenea orori, m-am apucat să răspândesc şi să popularizez, inclusiv printre evrei, demonstraţia făcută de dr. Radu Iftimovici, coleg de laborator al lui Nicolae Cajal, cu privire la inexistenţa vestitelor cadavre de evrei atârnate în şi mai vestitele cârlige de la Abatorul din Bucureşti. Spre mirarea mea, majoritatea evreilor au reacţionat cu indignare! Cum de îndrăzneam eu să le tulbur liniştea şi confortul creieraşilor obişnuiţi din fragedă pruncie cu ideea că pe evreii din România îi paşte oricând primejdia de a li se atârna de gât inscripţia „carne cusher“?!

…Iar mai apoi am pus în discuţie numărul 400.000, al evreilor ucişi de români şi în România, demonstrând că, punându-i deoparte pe cei o sută şi ceva de mii de evrei din Ardealul ocupat de unguri, pentru ceilalţi vreo 270.000 avem motive foarte serioase, temeinice, ca să ne îndoim de realitatea carnagiului. Eu consider că am demonstrat destul de convingător că numărul evreilor morţi în Transnistria din vina românilor este mult mai mic, nu sute de mii, nici zeci de mii şi nici măcar mii de evrei, ci „abia“ câteva sute. Şi m-am bucurat că există dovezile invocate de mine, dovezi preluate de altfel de la autori evrei dintre cei mai serioşi! Drept care am crezut că evreii vor primi cu plăcere şi bucurie vestea că românii, printre care ei trăiesc de atâţia ani, nu sunt totuşi în stare să se dedea la acte de genocid, la crime atât de absurde, de neomeneşti!

Dar de unde?! S-au supărat pe mine mai toţi evreii cu care am avut ocazia să discut! Se supărau şi atât! Nu catadicseau să-mi răspundă cu vreo explicaţie, cu vreun argument! Îmi întorceau spatele sufocaţi de indignare şi atât! Ceea ce negam eu li se părea că era de domeniul evidenţei, o axiomă ce nu mai necesita vreo demonstraţie! Ba unul dintre ei, mai ovrei decât toţi, mi-a declarat că holocaustul din Transnistria este la fel de adevărat ca şi formula cercului! Că ţinea de bunul simţ să nu contrazici această teză şi devenea jignitor pentru tot neamul evreiesc să le dai vestea cea bună că românii nu s-au purtat totuşi atât de bestial! Pentru cine veste bună? Pentru evrei? În niciun caz!

Mi-am dat seama că basna cu Transnistria, repetată la infinit, devenise în România o componentă a spiritualităţii ebraice, un reper sufletesc la care se raportaseră compatrioţii noştri evrei zeci de ani şi devenea de-a dreptul un gest de violenţă psihică să le pretinzi renunţarea la „ideea transnistreană“, veritabilă marotă definitorie a evreităţii carpato-danubiene.

Când s-a comemorat prima oară în România ziua holocaustului, în ziarul „România Liberă“ a apărut un scurt articol semnat de fostul deţinut politic Boldur Lăţescu, articol croit pe ideea că se exagerează cu numărul evreilor „holocaustizaţi“, că acest număr este mult mai mic şi nu justifică proclamarea unui genocid la care românii i-ar fi supus pe evrei. După care autorul făcea o comparaţie neaşteptată cu situaţia deţinuţilor politici din România, spunând că aceştia au avut parte de un regim de detenţie mult mai dur decât cel îndurat de evrei în vremea lui Antonescu, că de acest regim  au avut parte mult mai mulţi români, aproape un milion, că acest regim comunist de exterminare a durat şi el mult mai mult, practic 20 de ani, şi cu toate acestea numărul victimelor, al românilor morţi în anchetele securităţii sau în anii de detenţie nu este mai mare de… de…

Şi dădea Boldur Lăţescu un număr de victime şocant de mic pentru mine. Nu vreau să-l repet, poate că numărul acela nu este corect şi nu aş vrea să particip la răspândirea unui neadevăr. Dar am încercat după aceea să verific cifra înaintată de „România liberă“ şi pot spune că mai degrabă ea s-a confirmat: neverosimil de mică. Dar, stupoare: discutând cu câţiva foşti deţinuţi politici această chestiune, bunăoară cu regretatul Aurel Şeitan, am constatat aceeaşi atitudine ca şi la evreii noştri: nu puteau accepta o rectificare severă a numărului celor 500.000 (cincisute de mii) de români ucişi de comunişti! Li se părea din partea mea o blasfemie să dau curs acelei informaţii.

Nota bene: Corect, după mine, este să nu reducem represaliile bolşevice la numărul morţilor, ci să facem în primul rând inventarul vieţilor distruse şi irosite. Al anilor de tinereţe pierduţi sau chiar batjocoriţi. După 10 sau 15 ori 20 de ani, în unele cazuri chiar 24 de ani!, supravieţuitorii nu se poate spune că au mai avut parte de ceea ce se numeşte viaţă, darul cel mai de preţ al dumnezeirii! Evident, nu se compară 10 sau 15 ani la Aiud cu cei doi ani de deportare – mai corect spus strămutare, în Transnistria, când evreul bănuit sau dovedit a avea simpatii pro-sovietice era pus să locuiască împreună cu toată familia într-o locuinţă părăsită sau pe care o împărţea cu familia vreunui localnic! Nici urmă de lanţuri sau de regim carceral în Transnistria! Familia de evrei avea dreptul şi posibilitatea să primească vizite din ţară, să găzduiască cu săptămânile rudele şi prietenii rămaşi „în libertate“ şi veniţi să vadă – unii din pură curiozitate, cum se trăieşte în sinistra Transnistrie. Nu exagerăm prea mult dacă spunem că în anii aceia s-a făcut şi turism în Transnistria, al rudelor celor deportaţi, rude pe care nimeni nu le împiedica să ia trenul sau maşina şi să treacă Nistrul, încărcaţi de cadouri pentru persoanele deportate. De precizat că printre cei deportaţi se aflau şi români get-beget, dar mai comunişti, săracii. Căci criteriul deportării nu a fost evreitatea, ci statutul de persoană suspectă a avea simpatii comuniste, suspectă de a fi săvârşit acte de trădare faţă de statul român!

Oricum, pe cei duşi de Antonescu în Transnistria nimeni nu-i păzea să nu părăsească locuinţa sau localitatea, din care mulţi evrei chiar au şi fugit întorcându-se la Bucureşti, iar alţii trecând linia frontului la ruşi, cazul tatălui lui Norman Manea, marele scriitor. Repet: nimeni nu i-a păzit pe evrei în Transnistria ca să nu „evadeze“. Dacă a existat o pază, aceea s-a ocupat de protecţia evreilor, pe care localnicii ucrainieni îi cam vânau, considerându-i în genere pe evrei, pe toţi evreii, vinovaţi de suferinţele lor din anii ’30, ani groaznici de înfometare a ţăranilor ucrainieni, decimaţi literalmente de foametea provocată cu bunăştiinţă de guvernarea bolşevică, majoritar evreiască, cum bine se ştie!…
În concluzie: cele două cifre, 400.000 de evrei ucişi de  românii lui Antonescu şi, respectiv, 500.000 de români ucişi de „regimul iudeo-bolşevic“ de la Bucureşti în perioada 1944-1964, sunt false. Sunt, din fericire, false! Avem toate datele pentru a le corecta şi a le apropia de adevăr. Institutul pentru Cercetarea Totalitarismului, condus de dl profesor Radu Ciuceanu, a publicat o serie de lucrări din care se poate deja deduce numărul aproximativ corect al victimelor regimului comunist care şi-au dat viaţa dincolo de zidurile temniţei. (Vezi şi precizarea de mai sus, pentru a înţelege corect ideea de „victimă“ şi de „suferinţă“. Nu se reduce totul la pierderea fizică a vieţii!)

Datoria de a stabili cifra corectă revine numai şi numai deţinuţilor politici. Mutatis mutandis, am putea spune că evreilor le revine obligaţia de onoare de a stabili ei cifra cât de cât corectă a victimelor regimului Mareşalului Ion Antonescu, victime, în fond, ale românilor. Oricum, între oameni cât de cât serioşi nu se mai poate vorbi nici de sute de mii şi nici de zeci de mii de victime, de morţi. Dacă ne ajută bunul Dumnezeu s-ar putea ca cifrele să mai scadă chiar, sub ordinul miilor! Ceea ce pe oamenii normali, evrei sau români, ar fi să-i bucure şi să-i încurajeze, să le dea speranţa şi confirmarea că fiinţa umană nu s-a ticăloşit de tot!

Scrisoare deschisa adresata Presedintelui României
Domnule Presedinte al României,
Traian Basescu

La inceputul anului 2008 scriitorul si fostul detinut politic pentru 13 ani si jumatate, domnul Aurel Sergiu Marinescu a adresat in scris Domniei Voastre, dorinta fostilor detinuti politici ca Fortul 13 Jilava sa devina un Muzeu al Comunismului – al terorii rosii. Scrisoarea a fost insotita de publicatia „Curentul International” din SUA, in care a aparut textului dumnealui din data de 3 ianuarie 2008.
Apreciem ca scrisoarea adresata Domniei Voastre, insotita de publicatia respectiva, a fost directionata la Ministerul Culturii si Cultelor.
Cu adresa nr.191 din 26 iunie 2008, Ministerul Culturii si Cultelor raspunde favorabil ideii si propunerii facute de domnul Aurel Sergiu Marinescu a transformarii Fortului 13 Jilava intr-un Muzeu al Comunismului.
La numai doua luni de la primirea raspunsului Ministerului Culturii si Cultelor, adica in luna august 2008, scriitorul Aurel Sergiu Marinescu a decedat, dar nu inainte de a ma ruga sa transmit acest mesaj.
Initiativa infiintarii unui Muzeu National la Jilava s-a nascut inca din anul 1990 si apartine domnului Banu Radulescu, fondatorul si presedintele publicatiei „Memoria” – revista gândirii arestate – fost detinut politic si care in colaborare cu doamna arhitect Ligia Popp, a intocmit si planul proiectului.
In anul 1999 domnul Banu Radulescu a decedat, iar documentatia proiectului a fost preluata de actuala presedinta a publicatiei „Memoria”, doamna Micaela Ghitescu, fosta detinuta politic, care impreuna cu doamna arhitect Ligia Popp a depus-o la Institutul de Investigare a Crimelor Comuniste.
Jilava este inchisoarea prin care au trecut absolut toti detinutii politici, unii pentru câteva saptamâni in vederea transportului lor la inchisorile din tara, iar altii pentru a muri acolo.
Martirii inchisorilor, luptatorii pastratori ai istoriei adevarate, dispar biologic, iar Fortul 13 Jilava care asteapta de peste 20 de ani sa fie declarat „Monument Istoric” se deterioreaza din neglijenta voita sau necunoastere.
Asumându-ne istoria, Fortul 13 Jilava trebuie sa existe peste veacuri, el nu trebuie sa fie afectat de interese politice caci pe lânga valoarea lui memorialistica el este un simbol al suferintelor nedrepte ale unui neam incatusat.
Construit cu un secol inainte, cu scop de aparare a tarii, a fost transformat intr-un malaxor al nimicirii neamului românesc.
Având exemplul lui Take Ionescu, liderul partidului conservator-democrat, care in anul 1889, in Parlamentul României afirma: „Noi facem fortificatiuni nu pentru ofensiva, fie contra Rusiei sau Austriei, noi facem fortificatiuni pentru apararea solului si a demnitatii noastre”, cei peste un milion de fosti detinuti politici care au trecut prin Jilava afirma: „dorinta infiintarii acestui muzeu al comunismului nu este ca o razbunare impotriva tortionarilor, ci ca o denuntare a terorii comuniste, ca aceasta sa se cunoasca si sa nu se mai permita sa se repete asemenea atrocitati”.
Si iata ce spune domnul Vladimir Tismaneanu, politolog, la capitolul aprecieri in cartea scriitorului Aurel Sergiu Marinescu – Prizonier in propria tara, vol.III, pag.345-346:
„Stimate domnule Aurel Marinescu, tin sa va multumesc pentru cartea trimisa, pe care am citit-o pe nerasuflate. Trilogia memorialistica pe care o propuneti va juca un rol insemnat in actiunea de restituire a memoriei, mai cu seama in conditiile in care observam tendinte de minimalizare ori chiar de a nega faptele abominabile pe care tot atât de minutios le analizati dumneavoastra. Opera dumneavoastra nu este doar una de ordin autobiografic, ci contribuie la asanarea morala a lumii românesti in aceste complicate clipe de nastere a democratiei. Cu cele mai bune gânduri, Vladimir Tismaneanu”.
Domnule Presedinte,
Infiintarea „Muzeului Jilava” va reprezenta o reconciliere intre victime si calaii slujitori ai terorii rosii comuniste. Suntem incredintati ca dorinta celor carora li s-a distrus tineretea, idealurile, sperantele, sanatatea, familia si viata, va gasi ecou in inima Domniei Voastre si implinirea ei.
Va rugam sa primiti incredintarea sentimentelor noastre de respectuoasa consideratie.
Sotia scriitorului Aurel Sergiu Marinescu,
Manon Marinescu

Foto. Aurel Sergiu Marinescu isi revede sotia – Manon si fiul – Sorin, dupa ce regimul comunist le-a acceptat plecarea in SUA, in 1976.

Prin librăriile americane. Amintirile lui Miriam Korber din Transnistria (3)

 

Autor: Ioan Ispas

 

Miriam Korber s-a născut în anul 1923 în Câmpulung Moldovenesc. Pe perioada deportării în Transnistria, ea a ţinut un jurnal, în limba română, care a fost inclus, în lucrarea SALVAGED PAGES. Young Writer’s Diaries of the Holocaust – amintiri colectate şi editate de Alexandra Zapruder, editura Yale University Press, 2002.

      Jurnalul lui Miriam K. începe cu descrierea atmosferei din preziua deportării, când au început să circule zvonurile despre o plecare iminentă şi părinţii ei işi vând o grămadă de lucruri ca să facă rost de bani.

Duminică, 12 oct. 1941, dimineaţa la ora şase au trebuit să-şi părăsesască locuinţa şi să se îmbarce în căruţe, care la ora unsprezece au început să se deplaseze către gară. Pe drumul spre gară se intindea un lung şir de căruţe pline cu geamantane, pachete, copii şi bătrâni. În gară îi aştepta un tren cu vagoane care deobicei erau folosite pentru transportul cailor, dar fusesera curăţite de fân. Într-un vagon au fost imbarcaţi treizeci şi opt de persoane, din care patru de peste optzeci de ani şi un copil paralizat. In gară a fost distribuită pâine şi au aflat că vor merge până la Atachi, în Basarabia. Trenul a plecat la ora opt seara.

Luni au mâncat în tren old meat, au băut apă stătută, dar tinerii incă mai puteau să râdă şi să discute.

Marţi dimineaţa au sosit la Atachi. Au coborât din tren şi “mergeţi mai departe, evrei pribegi “, cu caruţa au ajuns în oraşul suprapopulat cu deportaţi. Au fost cazaţi într-o cameră în care în total erau treizeci de persoane. În cursul primei nopţi petrecute în Atachi am văzut ce inseamnă adevarata mizerie umană, noteaza Miriam Korber în jurnalul ei (pag.250). La cinci dimineaţa părăsesc această cameră şi după amiază se mută într-o altă casă, la doamna Hausvater. Ziua şi-au petrecut-o preparând mancare. Pentru o galeată de apă potabilă au plătit douazeci de lei, iar pentru o găină un inel cu o piatra preţioasă. Au avut noroc că vremea era bună. Au trecut cu bine prin o inspectie şi duminică, cu o căruţă s-au deplasat la punctul de trecere peste Nistru, pe care îl trec cu o ambarcaţiune şi ajung în Moghilev. Sunt nevoiţi să-şi care singuri bagajele până la o casă, unde au fost repartizate treizeci de persoane. Pe bunici i-au plasat la un azil de bătrâni din oraş. Viaţa era grea în Moghilev, aşa că se hotăresc să plece. Un prieten, Bondi, aranjează cu nişte soldaţi germani, contra bani, să-i transporte cu camionul până la Djurin, unde ajung sâmbătă, 8 nov.1941. Găsesc o cameră cu chirie, 50 de ruble pe lună, la o evreică, Kufşinier, care avea doi copii mici iar soţul militar în Armata Roşie. În decembrie apare o problemă suplimentară gerul şi vântul din stepa ucrainiană. În cameră era frig şi era un calvar să te scoli din patul cald în camera rece. Lemnele de foc erau scumpe, pentru 1400 de pounds au plătit 500 de ruble, adică aproximativ 2000 de lei.

În ianuarie bunicii ei rămaşi în azilul din Moghilev au murit, unul dupa altul la un interval de trei săptămâni, aveau peste optzeci de ani şi numai una din fetele lor au fost cu ei până în ultimul moment, mătuşa ei Roza.

Cu prilejul unei inspecţii, din aprilie 1942, a doctorului Leopold Tanner, pe care îl cunoşteau din Câmpulung şi fusese numit recent doctor al districtului Şargorod află noutăţi despre cunoştinţele din oraş. În mai 1942, tatăl lui Miriam K. se îmbolnăveşte de tifos, dar scapă cu viaţă. Din ţară nu au primit nici o veste până in iunie 1942, cand s-au întâlnit cu dr.Talik, din Botoşani, care era concentrat în Transnistria , la spitalul militar din Tulcin, aflat la 20 de mile de Djurin. “Evreu fiind, el  era tratat relativ bine“, notează  Miriam K. la pag.265, continuând cu ştirile aflate: ”Lucrurile merg relativ bine în România. Pentru evrei este greu; ei sunt supuşi la restricţii umilitoare, dar cel puţin sunt la casa lor. Ceilalţi bunici ai mei sunt bine. …În Bucureşti se fac eforturi mari pentru rezolvarea problemei repatrierii evreilor din Transnistria”  În sfârşit în iulie 1942 primesc primele scrisori din ţară, trei într-o zi: una de la bunicii din Botoşani, una de la un văr din Bucureşti şi una de la matuşa Roza din Moghilev. Au fost foarte bucuroşi pentru că asta insemna că nu au fost uitaţi de rude. A doua zi au primit si primii bani din tara, optzeci si trei de marci, efectiv saptezeci si opt, pentru ca  cinci au fost luate de comunitate.

In 10 octombrie 1943, sunt chemaţi capii de familie, bărbaţi sau femei, să semneze pe o listă, în faţa sefului jandarmeriei din localitate, că nu vor părăsi localitatea, iar dacă o vor face sunt pasibili cu pedeapsa capitală. Dr.Rosentrauch, şeful coloniei, i-a convins pe capii de familie să se adune pentru semnarea listei, dându-şi cuvântul de onoare că nu se va intampla nimic. Însă după ce s-au adunat, jandarmii i-au împins pe femei şi copii la o parte, iar pe bărbaţi i-au luat şi i-au trimis într-un lagăr de muncă, lângă Odesa. În această capcană a căzut şi tatăl lui Miriam, deşi nimeni nu venise după el, ei locuind destul de departe de centru. Mama sa, însă, bazându-se pe asigurările date de şeful comunităţii, l-a trimis în centru, fiind silit şi el să plece cu grupul respectiv. Multi au scăpat prin viclenie, alţii cu bani , protecţie sau curaj.

Peste doua zile a văzut un grup format din capi de familie arestaţi pentru că la o inspecţie a doctorului n-a fost  gasită locuinţa curată; şi ei erau duşi intr-un lagar de muncă in Oceacov.

*

Am redat evenimentele mai importante din jurnalul lui Miriam Korber. El este mult mai detaliat şi marcat de subiectul frigului la care se revine mereu: gheaţa de pe pereţi, timpul petrecut în pat în încercarea de a se încălzi (se scula târziu şi se culca devreme), problema aprovizionării cu lemne de foc şi cu alimente, problema menţinerii sănătaţii. O nedreptate suplimentară resimţită a fost exploatarea de către localnicii ucrainieni care cereau preţuri mari pentru alimente şi medicamente. De asemenea chiar dacă aveau alimente azi era incertitudine că mâine nu vor mai putea procura. Jurnalul lui Miriam K. reflectă de asemenea nervozitatea permanentă a tatălui şi degradarea ritualurilor de înmormântare. Deşi nu dă nici o explicaţie faptului că doi dintre bunici au rămas la Botoşani sau un văr la Bucureşti, la pag.260 noteaza în jurnal: “Tot timpul se discuta ca vom fi iertaţi (pentru ce ofensă noi nu ştim; pentru simplu motiv că suntem evrei), toate se termină insă în fum şi regrete. Eu nu mă gândeam la România, sau mai târziu la Câmpulung, ca la patria mea. Aceasta pentru că noi am fost întotdeauna opresaţi şi împinşi la o parte de români. Dar astăzi, când noi suntem atât de departe, când sute de kilometri ne despart de micul nostru Campulung eu simt cât îmi lipseşte şi cât de apropiată eram de patria mea. Heimat, cât de mult spune acest cuvânt? Munţii noştrii (cei ai Bucovinei, n.r.), dragii noştri munţi, unde sunteţi acum? De ce îmi apăreţi mereu în vis? Brazii, pădurile întunecate, case curate, oameni draguţi, îmi e dor de voi! “

Jurnalul lui Miriam Korber se termină în octombrie 1943, în ziua în care tatăl său a fost trimis în lagărul de muncă de langă Odessa. După un an şi jumătate şi-a reîntâlnit tatăl în Botoşani. Mama şi sora ei de asemenea au supravieţuit deportării. Au supravieţuit războiului şi bunicii din partea mamei. Dintre rudele mai indepărtate, fratele viitorului ei soţ şi un văr au fost ucişi de sovietici în perioada ocupării Bucovinei de Nord, 1940 –1941, ca fiind zionişti. O mătuşă, unchiul şi cei trei copii ai lor din Transilvania de Nord au fost deportaţi de unguri si germani la Auschwitz , unde au fost ucişi. O altă mătuşă, fiica ei şi o nepoată au murit într-o carieră de piatră aflată pe malul Bugului, în zona aflată sub administraţia românească.

După război Miriam Korber şi-a realizat visul din adolescenţă devenind doctor. A ezitat mult timp să-şi publice jurnalul nedorind să-şi mai amintească prin ce a trecut în timpul deportării. În 1990 se hotăreşte să-l publice în română şi germană, păstrând în continuare originalul în familie.

  Newark, USA, septembrie 2009 (trimis spre publicare martie 2010)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors