Archive for the ‘Istorie ascunsa’ Category

CU ŞI FĂRĂ SECURIŞTI

Posted by Stefan Strajer On January - 30 - 2011

CU ŞI FĂRĂ SECURIŞTI

 UN SCRIITOR REALIST ŞI CARTEA LUI MEMORIALISTICĂ 

 

Autor: Cezarina ADAMESCU

CREANGĂ Ovidiu

CU ŞI FĂRĂ SECURIŞTI

(Prefaţa Paul Goma)

368 pagini

Editura Vicovia  

Bacău, 2009

 

Cu discernământ şi responsabilitate, autorul, născut în urmă cu 90 de ani, în satul Vărzăreşti, plasa Nisporeni, judeţul Lăpuşna, în apropiere de Chişinău, ne dezvăluie, în cartea de faţă importante amănunte din culisele securităţii. Unele informaţii, prea puţin ştiute de omul de rând, mai cu seamă după cotitura din decembrie 1989 au ajuns de notorietate. Dar Ovidiu Creangă este posesorul unor informaţii inedite, aflate şi trăite pe propria piele, în venerabila sa viaţă de aproape un secol. Nu e de mirare, aşadar, că s-a gândit să le pună pe hârtie şi să le ofere cititorilor, la 20 de ani după revoluţie, cu gustul amar că aproape nimic nu s-a schimbat în configuraţia politică a ţării, decât formal, vechile structuri fiind încă la putere, peste care s-au calchiat structuri noi, coercitive, asupritoare, cu mult mai îngrozitoare şi mai apăsătoare pentru omul simplu, decât în perioada anterioară.

 

Cartea are aşezate în faţă, câteva pagini din jurnalul scriitorului dizident Paul Goma, datat 12-13 februarie 2008, text intitulat „Moş Bodrângă şi securiştii” în care aflăm părerea scriitorului despre aceste structuri coercitive ale României care îşi exercită şi în prezent atributele în ţară şi peste hotare. În paginile jurnalului său, folosite de Ovidiu Creangă drept prefaţă, Paul Goma, cu o luciditate şi discernământ meritorii, scoate în evidenţă mărturii ale unor participanţi direct la actul răsturnării regimului comunist, precum şi modul bestial, barbar în care au fost torturaţi şi asasinaţi foştii dictatori, cu o cruzime de nedescris, amănunte aflate din „Stenograma Procesului Ceauşeştilor” – publicată în „Ziua”, precum şi declaraţia numitei Cerasela Birjac, şefa Pazei personale a lui Gelu Voican Voiculescu, publicată şi ea în „Ziua”, declaraţie la fel de şocantă ca şi stenograma sus amintită.

Volumul „Cu şi  fără securişti” – se constituie astfel, într-un document important, o frescă veridică a societăţii politice româneşti de la finele secolului trecut, care a culminat cu mişcarea de revoltă din decembrie 1989, bazat pe mărturii, pe acte originale şi relatări ale unor persoane care s-au situat în miezul evenimentelor. În Argumentul său, autorul explică titlul lucrării şi motivul care a stat la baza începerii unui asemenea demers memorialistic, folosind date şi nume reale care pot fi probate şi astăzi, deşi au trecut mai bine de două decenii de la evenimentele cruciale din decembrie 1989.

Scrisă sub forma unei Autobiografii, cu nuanţe autoironice şi autopersiflante – lucrarea este şi o satiră usturătoare la adresa aparatului conducător, al celui represiv, la adresa celor ce s-au îmbogăţit aproape peste noapte, a tuturor celor ce săvârşesc nelegiuiri şi supun neamul românesc oprimării şi distrugerii sistematice. Deşi plecat de aproape trei decenii din ţară, autorul a păstrat legături cu oamenii şi cu locurile pe unde a vieţuit până la vîrsta de 62 de ani. Lucrarea beneficiază la sfîrşit de numeroase pagini ilustrate de Note autobiografice în care-şi relatează povestea vieţii şi în chip deosebit, amintirile din copilărie, cu mult umor şi oarecare undă de nostalgie, după anii trecuţi, cum e şi firesc.

Tot aici îşi dezvăluie şi pasiunea arzătoare a vieţii sale: chimia. Valurile pe care a fost purtat în viaţă, nu s-au potolit nici în Canada, unde a muncit şi a avut realizări remarcabile. Astăzi, venerabilul domn Ovidiu Creangă se bucură alături de copii şi nepoţi de o viaţă prosperă, tihnită, pe care o condimentează cu lecturi şi scrieri personale, publicând la marile reviste canadiene şi româneşti literatură  care e foarte apreciată atât de românii din ţară, cât şi de cei din diaspora. Ovidiu Creangă nu se sfieşte să-şi numească „eroii” – (şi cei negativi sunt eroi, nu-i aşa?) – cu numele lor reale. Şi-a luat acest drept legitim şi curajul răspunderii, fiindcă oricând poate proba cu argumente forte şi cu documentaţie adevărul afirmaţiilor sale. El relatează despre persoane care erau puse  de regimul trecut să informeze exact despre acţiunile unor vecini, prieteni, colegi de serviciu. A fost şi el „filat” şi turnat în mai multe rânduri. Având o funcţie importantă şi făcând nenumărate deplasări în străinătate, era, prin forţa împrejurărilor suspectat. Autorul descrie cu minuţie experienţele sale cu acei care erau numiţi în sens peiorativ „băieţii cu ochii albaştri”, printre ei fiind şi unii foarte buni prieteni care „l-au lucrat” în chip neaşteptat.

Însă, afirmă Ovidiu Creangă – „Şi la securişti au fost unii fiare şi au fost şi unii mai omenoşi. Aşa că torţionarii care spun că nu au avut încotro şi au comis atrocităţi având ordin de la  colonelul Nicolski sau Pantiuşa mint cu neruşinare,  căci, dacă ar fi refuzat să facă aceste fapte de neimaginat, nu le-ar fi tăiat nimeni capul. Toporul nu ar avea nici o putere dacă nu ar avea o coadă de topor. Securitatea românească era organizată după modelul sovietic însă cei ce au suferit prin închisori şi lagăre, dar mai ales cei supuşi la ororile „reeducării” de la Piteşti spun că a depăşit cu mult chiar şi Gulag-urile ruseşti în atrocităţi.”

În relatările sale, Ovidiu Creangă uzitează un limbaj direct, frust, despodobit de metafore, floricele şi alte figuri de stil care nu s-ar fi potrivit cu subiectul şi mesajul lucrării. Nici frivolităţile de limbaj nu îi sunt specifice şi le foloseşte doar arareori, când textul cere acest lucru. Specifice sunt: ironia, satira, parodia, sarcasmul, autoironia, aspectate cu numeroase citate din proverbe şi maxime româneşti şi universale pentru a ilustra ideile proprii. Limbajul este viu, colorat, animat şi dă vioiciune şi susţinere acţiunii.

S-ar zice despre scriitorul Ovidiu Creangă că este un autor hâtru din spiţa strămoşului Creangă (nu degeaba au acelaşi nume!) prin umorul sănătos pe care-l practică şi prin seninătatea – proprie românului – cu care depăşeşte anumite situaţii tragice. Dar umorul sarcastic are darul de a pune punctul pe „i”, adică de a  face să usture. Din text nu se degajă tristeţe, deprimare, anxietate, resentimente, normale în cazul unei persoane care a suferit atâtea nedreptăţi şi a trecut prin focul iadului şi furcile caudine ale torţionarilor securişti. S-ar putea chiar spune că i-a iertat pe toţi şi nu le mai păstrează resentimente. Umorul l-a ajutat să treacă mai uşor prin mijlocul suferinţei.

Capitolul I, intitulat, firesc: „Începuturile” – este cadrul de desfăşurare al unor „Aspecte din Basarabia românească” – aşa cum îşi subintitulează capitolul Ovidiu Creangă. Monografic şi autobiografic, autorul (re)creează cadrul naşterii sale şi atmosfera de început de veac XX în Basarabia în care a văzut lumina zilei. Toate capitolele sunt ilustrate cu imagini de epocă, hărţi, documente. Amănunte despre starea social-economică şi demografică a Basarabiei şi în chip deosebit a Chişinăului, sunt prezentate cu multă generozitate şi mai ales, bine documentate. Autorul face şi portretul moral al basarabenilor, descriindu-i astfel: „Caracterul moldovenilor era foarte îngăduitor, ei fiind oameni primitori şi buni la suflet”.

Traversând istoria secolului, Ovidiu Creangă punctează principalele momente care au marcat existenţa, nu numai a lui, dar a tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de Prut ce au fost sacrificaţi şi azvârliţi ca nişte mingi, dintr-un loc în altul, după capriciile şi meandrele politicii. Destine sfâşiate, familii împărţite, deportate, când alipirea Basarabiei în 1920, când  retrocedarea Basarabiei, în 1940,  un joc perfid care a schimbat soarta a mii şi mii de români. Autorul descrie în amănunt aspecte din viaţa basarabenilor, obiceiurile şi tradiţiile lor, credinţa lor, arta culinară în care basarabencile erau vestite. El face în primul capitol o minimonografie a meleagurilor unde a văzut lumina zilei şi unde a copilărit până la plecarea în Regat. Drama prin care a trecut familia autorului în 1940, la retrocedarea Basarabiei, l-a făcut să se refugieze, astfel că adolescenţa i-a fost mutilată sălbatic, după spusele sale, de hoardele roşii.

Primele amintiri din copilărie continuă şi în capitolul 2 al cărţii, intitulat: „Ghici cine mi-a pus mîna în cap!” cu peripeţii din mahalaua Vistiernicilor din Chişinău, târgul copilăriei scriitorului. Amintirile sunt foarte clare şi se derulează ca pe o peliculă, cu o limpezime uimitoare de parcă s-ar fi întâmplat recent. Memorabilă este în amintirea scriitorului vizita Reginei Mame, împreună cu Marele Voievod de Alba Iulia, nimeni altul decât Regele Mihai, pe atunci de vârsta autorului. O altă amintire încântătoare este cea legată de circul care a poposit în oraşul Bălţi, care l-a cucerit din prima clipă şi chiar a învăţat unele numere de prestidigitaţie, jonglerie şi fachirism. Autorul nu se fereşte de vocabularul în argou pentru a da un plus de naturaleţe  şi parfum, amintirilor.

Ovidiu Creangă îşi continuă amintirile cu tulburările iscate de ocupaţia bolşevică din iunie 1940 şi de ravagiile pe care le făceau aceştia în teritorii. Apoi, în 1944, al doilea refugiu, când soovieticii au pus stăpânire pe  Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţei. Autorul descrie bombardamentul care a avut loc în aprilie 1944 în Gara de Nord, când au pierit mii de refugiaţi din garniturile de tren. Prigoana pe care au dezlănţuit-o apoi comuniştii împotriva basarabenilor care erau vânaţi şi expediaţi înapoi în Basarabia ori în Siberia a fost fără precedent. Drama familială, cu tatăl ucis de către bolşevici, avea să-l urmărească toată viaţa.

Realizările pe plan profesional, premiile luate pentru invenţiile aduse în domeniul chimiei, au atras din partea semenilor multe controverse, invidie şi chiar ură şi nu puţine au fost dăţile când s-a încercat înlăturarea autorului de la conducerea instituţiei, funcţie de răspundere pe care a îndeplinit-o ani la rând în Ministerul Comerţului Exterior. Autorul declară lucrurile pe şleau, cu lux de amănunte, fără prejudecăţi sau inhibiţii. El descrie şi realizările şi eşecurile avute în urma acordării încrederii unor oameni care l-au trădat. Structura psihologică fericită însă, îl ajută să treacă uşor peste multe greutăţi şi obstacole şi să ajungă respectat şi chiar temut în domeniul pe care-l iubea atât de mult: chimia.

Stilul  autorului e  antrenant şi vioi, presărat cu umor şi ironie, astfel încât scrierea e accesibilă, se citeşte uşor şi e foarte plăcută, deşi uneori e încărcată de date tehnice sau istorice. Memoria prodigioasă a autorului redă cu exactitate fiecare întâmplare în amănunt. Cu mult umor sunt istorisite amănunte picante din vizita guvernamentală în Olanda, alături de miniştrii de la Chimie şi Comerţ. Autorul descrie modul de viaţă şi civilizaţia din ţările în care era trimis în delegaţii ca specialist.

Ovidiul Creangă este un original. El intră în dialog direct cu cititorul, îi cere părerea, îi face confesiuni, se înţeleg de minune. Se creează astfel o comuniune tacită între scriitor şi lector, o înţelegere având ca suport cuvântul scris şi feed-back-ul nu se lasă aşteptat. E un fluid care circulă de la unul la celălalt, la fel ca în sălile de teatru, între actori şi spectatori. De fapt, cartea aceasta este ea însăşi un spectacol divers, caleidoscopic pe care scriitorul, cu artă, îl propune publicului şi-l face să ia parte la el în mod direct, interactiv. Fraze care încep cu: „Înţelegeţi?… Vă întreb… Ce părere aveţi?” ş.a. ilustrează acest mod de scriere interactiv, în care vocea auctorială este actorul principal, cea care dă tonul colocviilor.

Cartea este, fără doar şi poate, un pretext pentru o autobiografie amănunţită. Apar personaje varii, importante sau nu, care au jucat un rol în viaţa autorului şi, din poveste-n poveste, se alcătuieşte structural, corpusul scrierii memorialistice de faţă. Un scriitor pragmatic, realist, fără efuziuni lirice ori metaforice. Un scriitor terre-a-terre.  Trăsătura definitorie este cea sarcastico-umoristică. Spiritul aventurier îi este împlinit şi satisfăcut, când vizitează Sumatra, Singapore, Australia, Scoţia, Anglia şi astfel, visele din copilărie  de a călători spre ţări necunoscute şi exotice, prinde viaţă. În Singapore a ajuns de patru ori, pentru perioade mai lungi, aşa încât visul s-a împlinit. Ca orice bun jurnalist, o dată ajuns într-un loc, prima grijă era de a se informa despre civilizaţia respectivă, istoria, limba şi caracteristicile poporului, cultura, tradiţiile lui şi artele culinare. Nu e uşor să te adaptezi oricăror condiţii de viaţă, total străine de ale ţării tale. Ţări şi oraşe ale contrastelor izbitoare, ale decalajelor sociale, cu orânduiri diferite de cea din care plecase autorul. El descrie cu talent toate aceste diferenţe de civilizaţie prin antiteză, făcând mereu comparaţii  cu condiţiile şi mentalităţile din  ţările lagărului socialist. Pregătirile pentru deplasările pe alte continente erau minuţioase şi presupuneau o cunoaştere temeinică a ţării în care trebuia să ajungi sau  cele prin care trebuia să treci, fiind nevoit să te adaptezi „din mers” condiţiilor climaterice, diferenţei de fus orar, alimentaţiei şi în general, tuturor diferenţelor specifice fiecărei ţări, îndeosebi cele africane şi asiatice. Autorul oferă cititorului inclusiv reţete autentice de ciorbă de peşte gătită de lipovenii pescari în Delta Dunării, în prezenţa unei delegaţii elveţiene.

Şi până la urmă, jurnal de călătorie, documetar, reportaj, ciclu de articole, roman memorialistic, povestiri autobiografice – „Cu şi fără securişti” nu se înscrie în nici unul din aceste genuri ori are câte puţin din toate. Cert este că devine destul de atractiv invitând la lectură şi cunoaştere a unor realităţi din sfera politicului, economicului, administrativului, din sfera vieţii publice a unui om care a avut o viaţă cât se poate de plină. Pe tot parcursul cărţii, o dată cu amintirile, se insinuează şi personaje stranii, ciudate, dubioase, care au ca unic scop, acela de a trage cu ochiul şi a raporta mai târziu cu de-amănuntul tot ce văzuseră. Aceştia sunt „băieţii cu ochii albaştri” de care vorbeşte autorul.

Extrem de multe informaţii din toate domeniile ne oferă Ovidiu Creangă, pe care le dezvoltă în stilul său documentaristic şi le pune la dispoziţia cititorului, astfel încât cartea se poate constitui şi într-un ghid pentru cei care vor să călătorească în ţări exotice. Informaţiile, de cele mai multe ori sunt aduse la zi, prin comparaţie cu datele de acum 30-40 de ani, dându-ne posibilitatea să remarcăm şi evoluţia acestor ţări în permanentă comparaţie cu a noastră, aşa cum ni le expune autorul. Sunt relatate în detaliu anumite tratative şi relaţii  comerciale făcute cu diferiţi parteneri străini, din industria chimică. Dar autorul oferă şi amănunte picante de la  dineurile care se dădeau în cinstea aparatului politic rusesc, cu tot ce urma după încheierea tratativelor. Autorul descrie cu mult amuzament  şi chiar îngăduinţă întâmplările şi obiceiurile ruşilor la aceste dineuri oficiale, anumite slăbiciuni şi vicii intrând în firea acestui popor.

Dar în afară de amintirile care curg duium în pagini, însoţite de imagini fotografice, autorul relevă unele aspecte destul de dureroase pentru un român: faptul că în străinătate, românii îşi uită obârşia, neamul şi limba şi-şi învaţă copiii doar limba de adopţie iar cei mai mulţi „uită” că sunt români, străduindu-se să adopte obiceiurile, tradiţia şi limba ţării în care au emigrat. Autorul îşi încheie reflecţiile cu citate biblice, drept pilde: „Cine are urechi de auzit, să audă”. Reflecţiile şi observaţiile autorului în acest sens, sunt amare şi destul de obiective: „Stau şi mă gândesc la românii noştri autentici de aici din Toronto, la cum se chinuiesc şi ei şi chinuiesc şi copiii să vorbească numai englezeşte. Am întâlnit multe familii de evrei şi aici care-şi învaţă copiii româneşte pe când românii îşi uită neamul, limba obârşia. Mă uit la chinezuţii ăia mici cum învaţă hieroglifele lor chinezeşti în timp ce unii dintre ai noştri fug de limba părinţilor, bunicilor şi străbunicilor lor ca dracu de tămâie. Ei oricum vor învăţa engleza de la şcoală de la alţi copii dar limba lor maternă se chinuie părinţii lor să o uite. O limbă este un «asset», este un bun pe care-l câştigi fără să te coste ceva şi fără nici un efort. Unii se ruşinează că sunt români şi-şi bârfesc cât pot ţara. Este adevărat că avem mulţi hoţi, începând cu cei din guvern, şi că multe rele sunt încă în ţara noastră. Dar, în timp ce strămoşii noştri ţineau piept hoardelor barbare, cei de mai lângă Atlantic erau puţin mai feriţi.” În delegaţii, totdeauna erau însoţiţi de către un agent de securitate care-i urmărea pas cu pas, ce spun, ce fac, ce cumpără, cu cine intră în contact. Acesta nu-şi dezvăluia identitatea şi părea un delegat oarecare. De fapt, ceea ce era mai rău în relaţiile dintre cei care plecau împreună în delegaţii e că se fereau unul de altul şi nu aveau încredere în nimeni. De aceea, vorbind despre România, ei ascundeau realitatea, o înfrumuseţau, declarând că totul e perfect.  Autorul intervine de multe ori în povestiri, adresânsu-se direct cititorului, luându-l ca martor şi interlocutor.

Floră, faună, aspecte economice şi demografice, istorice, sunt descrise cu minuţie de autor despre ţările pe care le vizitează. Un adevărat cercetător, spirit neobosit care caută pretutindeni conexiuni, similitudini şi chiar diferenţe între culturi şi civilizaţii. Faptul că autorul devoalează unele aspecte necunoscute de noi, din domeniul exportului interior şi exterior de pe vremea totalitarismului, constituie ineditul acestei lucrări memorial-documentaristice. Despre măsurile de securitate care se luau faţă de delegaţi  autorul relatează: „Ruşii ca oameni erau cumsecade şi te puteai înţelege cu ei, dar politica lor, de care nici ei nu erau mulţumiţi, era absurdă şi total ineficientă, din care cauză o ţară cu cea mai mare suprafaţă şi cu cele mai bogate resurse naturale era printre cele mai sărace din lume. Dar acesta a fost comunismul care a nenorocit atâtea ţări printre care şi România. Trebuia să fim cazaţi numai la anumite hoteluri pentru a  putea să fim controlaţi în orice moment. Când aveam şedinţe la Soiuzchimexport, ne prezentam la protocol, de unde eram preluaţi de un tovarăş «lucrător în Comerţul Exterior» şi eram conduşi pe un anumit drum la sala de şedinţe. Se proceda aşa, ca nu cumva noi să vorbim ceva cu salariaţii lor sau mai ştiu eu ce le trecea lor prin cap. Desigur, camerele erau prevăzute cu microfoane ascunse. Hotelul nostru avea o formă pătrată şi la fiecare colţ era câte un pupitru unde stătea în permanenţă o «regulerovcă» ce nota orice mişcare din sectorul ei. În fiecare moment aveai senzaţia că eşti într-o puşcărie.. Nu am fost în puşcărie dar aşa trebuie să fie, să te simţi controlat în fiecare clipă. De fapt aceeaşi situaţie era şi la noi în ţară, căci şi noi aplicam sistemul lor, şi, cred că în unele privinţe i-am şi depăşit.” De fapt, aceasta este şi motivaţia cărţii, urmărirea permanentă a cetăţenilor de către aparatul represiv. Nu sunt ocolite de autor nici dificultăţile întâmpinate în lunga carieră de director,  la Chimimport, privind calitatea mărfurilor româneşti şi reclamaţiile cărora trebuia să le facă faţă din partea firmelor străine. Toate acestea sunt relatate cu minuţie în paginile cărţii, informaţiile fiind aduse la zi, comparativ cu anii ’80 când el şi-a început viaţa în Canada.

Autorul pune la dispoziţie şi hărţile ţărilor cu care a avut relaţii comerciale, în calitatea sa. Iată ce relatează în capitolul destinat „Thailandei”: „Una din sarcinile permanente pe care le aveam noi, organele de conducere din Comerţul Eeterior, era să găsim noi pieţe pentru plasarea produselor noastre de export şi, eventual, să găsim pieţe mai convenabile ca preţ, calitate şi valută în care se face plata produsului precum şi modalitatea de plată. Cu L/C (letter of Credit) garantat, trebuia să ai valuta respectivă care era blocată în bancă până la plata mărfii. Însă cel mai bine era să găseşti exportatori care acceptau L/C negarantat. Plata, de regulă, se făcea la 30 de zile de la livrarea mărfii. Eram la Singapore cu o echipă destul de mare, vreo 5 cu tot cu mine. După cum am relatat şi în alte capitole, echipa mea avea reprezentanţi de la Românoexport, ca să plaseze textile, şi de la Autotractorul ca să plaseze tractoare fabricate la Tractorul Roşu din Braşov. Eu trebuia să coordonez toate operaţiunile şi, cu toate că eram director de import, aveam sarcini mari de export în compensaţie cu mărfurile româneşti greu vandabile, în special tractoare. Ştiind că ne vom duce în Thailanda, am început să învăţăm noţiuni elementare despre această ţară eminamente budistă.”

 

Ovidiu Creangă oferă date despre religia budistă şi obiceiurile călugărilor care obişnuiesc să facă penitenţă, mâncând foarte puţin, doar din ce li se oferă de pomană şi dormind uneori cu capul pe o piatră, ceea ce-i prilejuieşte autorului reflecţii comparative. Umărind peripeţiile autorului prin  ţările africane, ai impresia că urmăreşti un film de aventuri, el având o putere fascinatorie de descriere şi de prindere a amănuntului esenţial, aventuri, peripeţii şi chiar mici „învârteli” care-l ajutau să se descurce în acele ţări. Unii dintre securişti sunt personalizaţi şi chiar aflăm istoria vieţii lor: „Era îngerul nostru păzitor, tov. Colonel (toţi erau colonei) Andrei Apetrei, fiu de ţăran sărac din Munţii Vrancei. Nici nu ştiu numele lui conspirativ, cum îl chema pe cel ce a venit după el şi-l chema «Bogdan». Andrei era un băiat cu bun simţ, nu făcea pe nebunu’ şi mi-a spus o mulţime de istorii de ale lor. Nu era «pe linie», că a sfârşit-o urât cu Securitatea.” Când ştii cu cine ai de-a face, poţi să-ţi iei măsuri de precauţie şi să te fereşti ca să nu dai de bucluc. Dar problema principală în România comunistă era că nu ştiai de cine trebuie să te fereşti, căci peste tot mişunau „băieţii cu ochii albaştri”, chiar în cele mai neaşteptate locuri, aşa cum menţionează şi autorul: „Nici nu-ţi trecea prin cap cine scria note infomative. Câteodată unii pe care-i credeai cei mai buni prieteni şi oameni de încredere.”

Lucrând într-un domeniu deosebit, de mare însemnătate pentru economia naţională a ţării, Ovidiu Creangă a intrat în contact cu fel de fel de persoane. Ei erau „prelucraţi” şi „vizaţi” în chip deosebit pentru că aveau de-a face cu străinii, ceea ce pentru omul de rând, nu prea se punea problema. Fotografiile document care însoţesc textele sunt foarte edificatoare. Aflăm frânturi din istoria Scoţiei,  cu povestea Mariei Stuart, şi chiar ni se oferă reţeta fabricării whisky-ului, istoria Angliei şi a reginei sale aproape centenare, despre vizita lui Nicolae Ceauşescu în Anglia, când a fost plimbat de regina Elisabeta cu trăsura regală şi cinstit ca un rege la Palatul Buckingam, iar Elenei Ceauşescu i s-a conferit un titlu echivalent cu „Doctor Honoris Causa”.

Ovidiu Creangă se întoarce însă cu povestirile lui picante, spumante, antrenante şi în Piaţa Matache Măcelaru ori în Piaţa Ferentari, unde puteai găsi pepenoaice dulci de Arad. Cu mult şarm ne povesteşte peripeţiile avute în urma unui accident auto când a lovit un ţigan numit Pandele, fapt ce l-a costat enorm ca să dreagă lucrurile la spital până ce acesta s-a vindecat.

O cotitură hotărâtoare în viaţa autorului a fost aceea când s-a hotărât să emigreze în Canada, în anul 1982. Odiseea acestei „evadări” din spaţiul concentraţionar comunist ne-o relatează în Capitolul III. „Canada. M-am hotărât, trebuie s-o iau din loc!” Nici în Canada autorul nu a scăpat de securişti şi a avut mult de furcă din pricina unor note informative primite din partea unor români, astfel că a fost verificat ani în şir şi a primit cetăţenia abia după zece ani. Dezvăluirile pe care le face Ovidiu Creangă în legătură cu securitatea românească sunt de-a dreptul şocante.

În capitolul numit „Căutătorii de aur în Manitoba” aflăm istoria foarte interesantă a comunităţii memoniţilor, un fel de baptişti desprinşi din Biserica Romano-Catolică, oameni de o înaltă ţinută morală creştină, „poate un pic cam habotnici” – cum îi descrie autorul. De asemenea, aflăm istoria frăţiei hutteriste, după numele conducătorului cogregaţiei Jacob Hutter, tot ramură desprinsă din catolicism, oameni care au pus toate bunurile în comun şi trăiesc ca în comuna primitivă, precizează Ovidiu Creangă. Primii doi ani petrecuţi în Canada s-au dovedit a fi mai dificili pentru autor pentru că nu poseda încă „experienţa canadiană”. Dar aici găseşte un om de ispravă care garantează pentru el şi astfel îşi pune o afacere pe picioare. Autorul ne dă şi reţete „Cum poţi ajunge capitalist în Canada” .

Al IV-lea Capitol al cărţii este dedicat „Portretelor” şi se întinde pe aproape o sută de pagini. Autorul face portretul fizic şi moral al unor persoane pe care le-a întâlnit şi cu care a colaborat în viaţă, în total 14 portrete.  Printre aceste portrete se află şi cel al lui Vasile Sasu, „Băiatul cu ochii albaştri”. Nu o dată, autorul afirmă: „Tare mă tem că de această plagă numită Securitate încă nu am scăpat” – ceea ce spune totul în legătură cu simţămintele sale. Portretele acestea sunt pretexte pentru întâmplări hazlii şi nu prea, petrecute sau aflate de la alţii, în legătură cu aceste personaje. Printre ele se află şi portretul Elenei Ceauşescu – „Savanta de renume mondial” – pe care autorul nu o prezintă în culori prea atrăgătoare. După chibzuială multă, el hotărăşte să aştearnă pe hârtie unele întâmplări legate de ea şi de conducătorul ţării timp de 25 de ani: „M-am temut să nu fiu acuzat că acum dau şi eu «lovitura măgarului» unei fiinţe ce nu mai este în viaţă şi care nu se poate apăra. Totuşi, deoarece eu mă număr printre nu prea multele persoane care au cunoscut-o destul de bine pe cea care împreună cu soţul ei, Nicolae Ceauşescu ne-a condus un sfert de secol, m-am hotărât să aştern pe hârtie câte ceva care să o zugrăvească aşa cum era această fiinţă ce a făcut atâta rău ţării noastre, în general, şi mie personal, în particular.”

Cele relatate de Ovidiul Creangă se referă la un aspect mai puţin cunoscut de marele public şi anume de perioada în care ea a intrat în Institutul de Cercetări Chimice ICECHIM  „ca simplă laborantă, pentru ca, după o perioadă, să termine cu titlul de directoare a institutului, inventatoare celebră, doctor inginer, «Doctor Honoris Causa» etc, persoana care a dirijat dezvoltarea Industriei Chimice în România (împreună cu Mihai Florescu ministrul „plin” al Industriei Chimice) şi terminând cu, culmea impertinenţei, atribuindu-şi titlul de «Savant de renume Mondial». Dezvăluirile la acest nivel continuă şi în  paginile următoare sub titlul: „Cum îşi lua „savanta” titlurile ştiinţifice”. Ovidiu Creangă, cu un pragmatism specific firilor prea puţin înclinate spre  lirism relatează în amănunt, faptele cum au fost şi nu se preocupă să le înfrumuseţeze cu nimic. El spune la un moment dat: „AM SPUS CE AVEAM PE INIMĂ ŞI M-AM RĂCORIT.”

A crede, însă că volumul „Cu  şi fără securişti” este alcătuit în spirit revanşard faţă de o societate care la un moment dat l-a marginalizat, şi l-a determinat să emigreze, este eronat. Autorul respectă adevărul şi, după părerea noastră, nu inventează nimic şi nici nu merge cu tribulaţiile mai mult decât trebuie. Cartea se înscrie în categoria (dacă o fi această categorie!) memorialistică documentară şi cititorul află fel şi fel de informaţii care îi pot fi utile cândva. Fie şi despre istoria şi geografia unor locuri exotice pe unde nici cu gândul nu va putea călători.

Ovidiu Creangă face parte din spiţa scriitorilor humorişti care nu fantazează, dar duce mai departe umorul, sarcasmul, ironia muşcătoare dar îndreptătoare de moravuri, precum moraliştii secolului al XIX-lea. El a realizat o lucrare bine structurată, cu amintiri şi întâmplări fascinante, româneşti şi de „peste apă” – peripeţiile proprii dar şi ale altora, care stârnesc râsul sănătos, îngăduitor, nostalgic, duios, dar şi dezaprobator faţă de unele situaţii neplăcute, luând poziţie, aşa cum îi stă bine unei scrieri contemporane adevărate.

Cezarina ADAMESCU

26 ianuarie 2011

Dezastrul militar de la Caransebeş din anul 1788

Posted by Stefan Strajer On January - 26 - 2011

Dezastrul militar de la Caransebeş din anul 1788

Prin librăriile americane

 

Autor: Ioan Ispas (Delaware, USA)

De-a lungul istoriei au fost numeroase confruntări militare în care victoria strălucitoare a unei armate însemna dezastru pentru cealaltă. Un dezastru militar mai puţin cunoscut, la care inamicul nu era de faţă, este cel de la Caransebeş, din anul 1788. El este descris în cartea “Great Military Disasters“, editor general Michael E. Haskew, editura Perragon, 2009, alături de alte 23, începând cu cel de la Cannae (216 î.H) unde Hanibal zdrobeşte o armată romană şi terminând cu cel de la Mogadiscio (1993) unde americanii obţin o victorie cu pierderi inacceptabile, 18 morţi şi 79 răniţi din 200 de militari. Mai amintim retragerea lui Napoleon din Moscova (1812), dezastrul trupelor aliate din peninsula Galipoli (1915), dezastrul flotei americane de la Pearl Harbour (1941).

În anul 1787 a izbucnit războiul dintre Imperiul Austriac şi Imperiul Otoman. A intervenit şi Rusia care avea un tratat de alianţă cu Austria. Operaţiunile au mers prost pentru beligeranţi, turcii având probleme cu aprovizionarea iar austriecii au fost afectaţi de câteva epidemii, astfel că anul 1787 s-a încheiat nedecis pentru cele două părţi.

Armata Imperiului Austriac era formată din soldaţi adunaţi din toate teritoriile sale, ceea ce crea probleme de comunicare între ofiţeri, majoritatea austrieci, şi trupă. În unele unităţi ofiţerii aveau interpreţi, care cunoşteau cât de cât limbile diferite vorbite de soldaţi. Erau şi anumite probleme politice. Ofiţerii superiori aveau puţine în comun cu trupa, iar bariera lingvistică făcea divizarea şi mai mare. Ofiţerii superiori nu erau interesaţi de starea trupei, ceea ce era o greşeală. De asemenea, deşi erau de aceeaşi parte, grupurile entice nu se agreau între ele, ba unele chiar se urau. Vechi dispute avute în timp a făcut ca unele grupuri etnice să nu fie prea dispuse să se ajute cu adevărat unele pe altele când era nevoie. Conducătorul lor n-a făcut nimic să rezolve această situaţie periculoasă. În plus, chiar dacă toţi aveau de făcut faţă aceluiaşi pericol, ofiţerii superiori erau mai mult preocupaţi de statutul lor în societate, decât să rezolve problemele acestei armate atât de pestriţe. Comandantul suprem al armatei austriece era Împăratul Iosif al-II-lea (1741 – 1790). În vara anului 1788 armata austriacă a reluat ostilităţile pornind în marş către cetatea Vidin cu intenţia de a o cuceri. Turcii pornesc şi ei în întâmpinarea austriecilor. În avangarda armatei austriece erau husarii, cavaleria uşoară imperială. Când armata austriacă a ajuns în 17 septembrie la râul Timiş, lângă Caransebeş, o parte a husarilor a fost trimisă peste pod, în Caransebeş, să vadă dacă turcii sunt acolo sau nu. Ei n-au găsit nici o urmă de turci, aceştia se aflau la două zile de marş depărtare, dar au dat peste o şatră de ţigani, care le-au oferit ţuică spre vânzare. Husarii au acceptat şi în scurt timp s-au îmbătat. În timp ce petreceau cu ţiganii i-au ajuns din urmă un grup de infanterişti. Între cavalerişti şi infanterişti erau rivalităţi. Infanteriştii voiau şi ei să bea ceva, dar cavaleriştii nu i-au lăsat. La insistenţele infanteriştilor, cavaleriştii beţi au tras cu puştile în ei, iar aceştia au răspuns la fel. Alte grupe de infanterişti s-au apropiat şi au început să tragă crezând că sunt atacaţi de turci. Zgomotul împuşcăturilor i-a alarmat şi pe ceilalţi infanterişti. Era deja întuneric. Un ofiţer austriac a încercat să facă ordine strigând de mai multe ori “Halt“ în germană, dar acest sunet semăna cu “Allah“, care le-a sugerat, celor din spate, că forţele din faţă sunt sub atacul turcilor. Au continuat să tragă, pe întuneric, unii în alţii, în cei care se retrăgeau vorbind în diverse limbi pe care nu-i înţelegeau. Văzând caii alergând pe câmp un ofiţer a ordonat artileriei să tragă, crezând că este vorba de un atac al cavaleriei. Individual, sau în mici grupuri, oamenii au încercat să se salveze, trăgând unii în alţii când se apropiau. În întuneric nu se distingea cine sunt ceilalţi, inamici sau de-ai lor. S-a instalat haosul. Chiar împăratul a fost împins jos de pe cal. Soldaţii au început să jefuiască satele vecine, dând foc la case. Abia dimineaţa s-a văzut dezastrul.

La Caransebeş a sosit o armata de 100.000 de oameni. Într-o noapte a pierdut 10.000 de oameni, morţi, răniţi sau dispăruţi. Au pierdut şi materialele de aprovizionare. Peste două zile au sosit turcii, dar austriecii cu moralul căzut s-au retras. Caransebeşul a fost capturat fără să se opună rezistenţă din partea armatei austriece.

Asemenea incidente se pot întâmpla în orice armată, dar lipsa de încredere între ofiţeri şi trupă, dintre unităţile de diferite naţionalităţi, plus indiscipline şi problemele de limbă, au făcut imposibilă restabilirea ordinei la timp. În armata austriacă se găseau înrolaţi şi români din Banat şi Ardeal, probabil ca infanterişti. O mare parte din husari erau unguri. Având în vedere că armata trecea printr-o regiune locuită de români, logic era ca infanteriştii din avangardă să fie dintre cunoscătorii locurilor. În memoria românilor era destul de proaspătă Revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crişan din 1784 şi cruzimea cu care a fost înăbuşită de grofii maghiari.

Un alt dezastru militar în care au fost implicaţi românii este cel suferit de trupele Axei  la Stalingrad, amintit şi el în lucrarea menţionată.

De obicei sunt marcate cu monumente sau alte semne locurile în care s-au obţinut victorii. Locurile în care au fost înfrângeri sau dezastre se încearcă să fie uitate, deşi se pot trage învăţăminte şi din asemenea evenimente. De exemplu la Caransebeş s-ar putea pune un semn, o troiţă de exemplu, având în vedere că oastea era creştină, cu o inscripţie care să arate cam aşa: În acest loc, în 17 septembrie 1788, armata imperială austriacă a pierdut 10.000 de oameni în lipsa inamicului, din cauza indisciplinei şi aroganţei  husarilor, a lipei de comunicare dintre ofiţeri şi trupă, a dezinteresului ofiţerilor superiori faţă de trupă şi a animozităţilor dintre etniile înrolate. Prezenţa Caransebeşului alături de locuri celebre cum ar fi Cannae, Pearl Harbour sau Stalingrad, cred că este onorabilă şi merită scoasă în evidenţă având în vedere şi faptul că lucrarea este scrisă într-o limbă de circulaţie internaţională.

(Delaware, oct. 2010, Ioan Ispas)

24 ianuarie, sau dulcele românesc al fiintarii

Autor: Andrei Vartic (1948 – 2009)

Cautând diamantele spirituale ale românilor, capabile sa uimeasca şi Parisul, şi Berlinul, şi Roma, dar şi elitele româneşti de la 1848, patriarhii Unirii Principatelor au descoperit traditiile româneşti, cântecul batrânesc, teatrul sarbatorilor de peste an şi neasemuitele jocuri populare, adevarate manifestari ale „cosmosului liturgic”. Despre acestea şi Alecsandri, şi Balcescu, şi Russo, şi Kogalniceanu spuneau ca pot fi invidiate de „un Virgil şi Ovid”. Traduse în limbile de circulatie europeana diamantele culturii noastre traditionale au devenit atunci, înainte şi dupa 24 ianuarie 1859, şi parte a patrimoniului cultural european. Nici un muşchi de pe fata luminata a bardului de la Mirceşti nu s-a clintit a umilinta intelectuala atunci când prezenta la Paris „Miorita”, „Toma Alimoş” sau „Monastirea Argeşului”. Revenea apoi în Tara şi raporta cu mândrie: România nu este o fundatura a Europei, ci o capitala a ei.
De când unii intelectuali „corecti”, deveniti şi sfetnici ai partidelor de guvernamânt, şi-au delegat mai toate drepturile (inclusiv de autor) de a reprezenta România în lume numai cu eu-l lor egocentric, „fariseic, fatarnic şi dogmatic” (Hans Magnus Enzensberger), cultura europeana a natiei româneşti a coborât în ridicol. Ei banalizeaza istoria poporului român, ei batjocoresc pe Eminescu (sa ne închipuim ca nemtii îl batjocoresc pe Goethe), ei alunga icoanele şi chiar religia din şcoli. În opinia lor nimic nu ne mai deosebeşte etnic, etic, estetic, metafizic şi religios de ceilalti europeni, aşa cum au dovedit la timpul lor Hasdeii, Eliad sau Negruzzi, apoi patriarhii Unirii, sau, mai încoace, Mircea Eliade sau Mircea Vulcanescu. Nimic, mai zic ei, nu ne reprezinta aşa ca toata Europa, dar mai ales noi, poporul român, sa spunem: Da, asta e partea de stralucire intelectuala a poporului român; da, acest drum spre stele nu-l poti confunda cu nimic; da, asta este dulcea noastra România.
Colindând Padurea Neagra (care e la izvoarele Dunarii) Martin Heidegger  a ajuns la potecile care se terminau în pamântul ce mustea de apa. Aşa el a descoperit izvoarele Daseinului, adica a participarii acum la construirea destinului universal al fiintei. Tot aşa, colindând, dar mergând pe urmele magului calator prin stele (şi asta se întâmpla pe la anul 1875), Eminescu a descoperit în adâncul Codrului izvoarele mistice ale fiintarii acum, acelea care echilibreaza setea veşniciei de temporalitate (şi spatielitate) şi a temporalitatii (şi a spatielitatii) de veşnicie. Acele izvoare fac posibila naşterea lumii din „goluri” şi, prin „undele de timp”, dispar iar şi iar, fara urma, „în stingerea eterna” (ce formula geniala a tertului inclus i s-a revelat lui Eminescu în „Andrei Mureşanu”). Aşa de înalt, universal şi mândru este neamul românesc în comparatie cu cea mai filosofica natiune moderna a lumii.
Iar ei topaie cu dive dezgolite şi barbati fardati – pe la televiziuni româneşti –  peste fagaşul sacru al Caluşarilor sau al doinei pure (vezi şi „Cine iubeşte şi lasa”, cântata de Maria Tanase), aşa de parca Eminescu nu a scris „Memento mori”, de parca nu exista Voronetul şi Hurezii, de parca toti stâlpii caselor româneşti nu încânta, împreuna cu Brâncuşi, oameni de pe toate continentele. În aceasta lume a suicidului global („Doar un zeu ne mai poate salva!”, spunea în 1967 acelaşi Heidegger), dantul lor este cu certitudine ospat în vreme de ciuma. Şi totuşi „dulcea Românie”, adica adevarata Românie, creştina şi spirituala (şi geto-dacica) îşi tese anume aici şi acum, în spatiul ei de geneza şi fiintare, spre binele spiritual al întregii lumi, drumul sau spre stele. Faptul ca acest drum nu este scos în primplanul mass media de mucava sau al neghiobului discurs politic, ci este tainuit în ascunderea schitului (aşa cum arata în numarul din ianuarie al „Convorbirilor literare” profesorul ieşean Petru Ursache) demonstreaza cât de magnifica este aceasta lucrare şi cât de fantastic „netemerea de moarte” şi „rezidirea altarului sacru” lucreaza pentru neamul românesc şi în noile conditii ale lumii şi Cosmosului. Doina, Caluşarii sau Eminescu, expresii arhetipale ale acestei lucrari, reprezinta dulcele ontologic al fiintarii noastre, româneşti, pe harta schimbatoare a lumii. Enescu, Brâncuşi sau Blaga îl onoreaza cu cinste. La 24 ianuarie este frumos ca toata natia româneasca sa se mândreasca simplu ca şi Basarabia, macar prin Alexandru Hâjdau, Alecu Russo, Mihail Kogalniceanu, B. P. Hasdeu, Constantin Stere, Vasile Pârvan sau Paul Goma îndulceşte acest dulce al României fara a fi pretins vreodata alta medalie decât sacrificiul pe altarul patriei.

(Articol scris in ianuarie 2008)

Agentul „Hubertus” din Reghin și povestea colecției regale

Posted by Stefan Strajer On January - 23 - 2011

Agentul „Hubertus” din Reghin și povestea colecției regale

 

Autor: Nicolae BALINT

 

A fost unul dintre oamenii de încredere ai fostului Rege Mihai I. Cea mai mare parte din viață a trăit-o însă la Reghin. Marginalizat şi tracasat de regimul comunist, dar om de modă veche, a supravieţuit cu demnitate şi chiar cu oarecare seninătate şi umor – i-am putea spune – noilor condiţii. În anii 70 ai secolului trecut, s-a încercat racolarea sa de către Securitate. A a primit chiar şi un nume de cod. Om de onoare, curaj şi bunăcredinţă, acesta nu s-a lăsat manipulat de Securitate. Fiind „ineficient” a fost scos din evidenţa informatorilor, dar a rămas într-o cartotecă specială.

Ioan (Bibi) Popescu, un personaj insolit

Dr. Ioan Popescu a fost administrator al domeniului de vânătoare de la Gurghiu. De încrederea de care s-a bucurat din partea Regelui, stau mărturie mai multe documente din arhivele mureşene pe care am avut posibilitatea să le consult. Chiar şi o procură dată de fostul Rege pentru a-l reprezenta în unele eventuale litigii, pe care acesta din urmă ar fi putut să le aibă cu statul român. Vânător pasionat, dar şi un personaj insolit pentru reghineni, „Bibi” cum îi spuneau cunoscuţii, era însă depozitarul unor informaţii deosebit de valoroase. De aceste informaţii era interesată la un moment dat şi Securitatea, dar şi personaje importante din conducerea de partid. Din păcate, acest om nu a lăsat o carte de memorii. Ar fi avut cu siguranţă ce povesti. Viaţa acestuia poate fi recompusă. Există oameni care l-au cunoscut, există rude, există fotografii, dar şi informaţii în arhivele mureşene. Despre Ioan Popescu există însă foarte multe informaţii de prima mână, prelucrate de regretatul istoric Mihai Pelin. Prieten cu Virgil Măgureanu, fost director al SRI, Pelin a fost unul dintre primii istorici care au avut, după 1989, acces la surse inaccesibile până atunci: documentele fostei Securităţi.

O poveste fără „happy end”

Până în 1989, puţini au fost cei care au ştiut adevărata poveste a colecţiei regale de tablouri, formată din 42 de piese. O colecţie deosebit de valoroasă, inventariată de altfel de bibliotecarul Casei Regale, Leon Bachelin. Despre ea scrisese şi publicase un studiu – „Tablourile El Greco din colecţia regală a României – istoricul Alexandru Busuioceanu. Carol I, cel care o constituise într-un timp îndelungat, a dispus prin testament ca aceasta să revină Coroanei României, adică unei instituţii a statului român. Testamentul nu lăsa loc niciunei confuzii sau interpretări. Era vorba despre „o instituţie” şi nu despre „o persoană”. După 1945, povestea acreditată, poate chiar şi cu concursul regimului Dej, a fost aceea că, această valoroasă colecţie – cuprindea printre altele şi 6 tablouri de El Greco – ar fi fost scoasă din ţară, de fostul Rege Carol al II-lea, în septembrie 1940, când abdicase şi părăsise ţara. Pe baza cercetărilor sale din arhivele Securităţii, istoricul Pelin face afirmaţia clară: „au fost scoase din ţară în noiembrie 1947, de către fostul Rege Mihai, care fusese invitat la nunta Reginei Elisabeta a Angliei.” Pelin găsise multe documente printre care şi depoziţiile dr.Ioan Popescu şi ale brigadierului silvic Iosif Mureşan din Deda Bistra, jud. Mureş. Tot Pelin, mai făcea afirmaţia că, în drum spre Londra, o parte din colecţia de 42 de piese, ar fi fost depusă la Union de Banques Suisses, iar o altă parte ar fi fost depozitată la vila din Florenţa, a Reginei mame Elena. Tablourile nu apar – nici nu aveau cum, pentru că fuseseră deja scoase din ţară –  pe listele-inventar cu evidenţa bunurilor, cu care fostul rege Mihai I a părăsit ţara după abdicarea sa din decembrie 1947.  În 1976 însă, două tablouri din colecţie au făcut obiectul unor tranzacţii, în spatele cărora se afla – potrivit istoricului Mihai Pelin – fostul rege Mihai. De altfel, acestea două au şi fost achiziţionate de galeriile americane Wildenstein & Co.    

 

Foto.Castelul de la Lapusna

Paza colecţiei de tablouri, asigurată de un localnic din Deda-Bistra

În condiţiile războiului şi a unor eventuale şi neprevăzute evoluţii ale frontului, Regele Mihai I a dispus încă din timp, măsuri deosebite de pază şi protecţie pentru unele obiecte de valoare, inclusiv pentru colecţia de tablouri. Era poate şi o măsură de a-şi asigura într-un anume fel, propriul său viitor. În 1967, dr. Ioan Popescu trimitea un memoriu autorităţilor, în care scria „Iosif Mureşan, azi domiciliat în comuna Deda-Bistra, jud. Mureş, a păzit în calitate de brigadier cinegetic, la domeniul Săvârşin, în anii 1943-1946, din încredinţarea mea, tablourile de mare valoare din palatele Sinaia şi Bucureşti, depozitate atunci în pădurea din Troiaş-Săvârşin…” Popescu, avea să indice ulterior unui „tovarăş” venit de la Bucureşti (probabil, ofiţer de Securitate), lista completă cu tablourile aflate sub paza brigadierului din Deda-Bistra, între care figurau şi cele 42 dispărute din România. Pentru a întări cele spuse, în martie 1968, Ioan Popescu s-a adresat fostei Regine mame Elena, la Florenţa, care a confirmat cele scrise de el, cu referire la tablourile depozitate la Săvârşin. Scrisorea Reginei mame a fost apoi fotocopiată şi trimisă de către acelaşi neobosit Ioan Popescu, la Bucureşti, el dorind la modul cel mai sincer, să se facă lumină în povestea tablourilor. Probabil că zelul, bunacredinţă şi sinceritatea dovedite de Popescu în chestiunea tablourilor, l-au „inspirat” pe un ofiţer local de Securitate să încerce să-l racoleze ca informator. Popescu a primit numele de cod „Hubertus”, dar a fost scos din evidenţă la scurt timp, pentru că dincolo de problema tablourilor, în alte chestiuni el nu s-a dovedit câtuşi de puţin cooperant.

Operaţiunea „Patrimoniul”, inspirată oare de cazul relatat de Popescu?

Spre sfârşitul războiului şi imediat după, dar până la instalarea regimului comunist, s-a încercat – şi în cea mai mare parte s-a şi reuşit – transferarea unor mari valori în străinătate, mai ales prin intermediul băncilor. După venirea la putere a comuniştilor, mulţi dintre cei care nu apucaseră să plece şi care aveau valută în bănci străine, nu au mai revendicat-o din motive lesne de înţeles. Imensa valoare pe care a reprezentat-o colecţia regală de tablouri formată din cele 42 de piese, şi asupra căreia Popescu făcuse ample depoziţii, a atras probabil atenţia, în 1968, lui Nicolae Ceauşescu. Acesta a dispus lansarea unei mari operaţiuni, „Patrimoniul”, pentru recuperarea bunurilor româneşti scoase din ţară, precum şi a valutei aflată în bănci din străinătate, ce avea deponenţi români. Pe data de 29 octombrie 1968, generalul de securitate Constantin Stoica, preciza în conţinutul preambulului la Operaţiunea „Patrimoniul”, următoarele: „Se va proceda la depistarea, în continuare, a cazurilor de moştenire în care fondurile succesorale se află în străinătate, în vedera clarificării lor în favoarea statului român.” Operaţiunea avea să continue şi în anii următori, având drept obiectiv aducerea a cât mai multă valută în România. E drept, că nu era singura cale. Astăzi – ce ironie a sorţii! – se urmăreşte scoaterea ei, de către „băieţii deştepţi”. Dacă ai fost educat într-un anume sistem de valori, ca orice om de bun-simţ, îţi pui totuşi o întrebare. Care din ei au procedat corect şi moral? Comuniştii de ieri sau capitaliştii (mare parte) impostori, din ziua de azi?

 

Dureri ale Basarabiei

Posted by Stefan Strajer On January - 21 - 2011

Dureri ale Basarabiei

 

Autor: Ionel CĂPIŢĂ

SFÂNTĂ NĂSCĂTOARE

 

Şi-ntr-o floare de câmpie

Te văd, dulce Românie!

ETERNITATE

 

Prin voi, cei vii şi din mormânt,

Eu sunt acela care sunt,

Prin voi – aici sunt şi departe,

Purtând un cimitir în spate.

Prin voi mă nalţ şi cânt, şi plâng,

Şi stau de veghe pe pământ,

Prin voi îmi aflu mântuirea

Şi Zestrea mea este Iubirea.

Prin voi mă cheamă glasul Sfânt

Să fiu cu neamul şi-n mormânt,

Şi altfel nici că se mai poate –

Eu merg cu-n cimitir în spate.

RUGA DURERII

 

Doamne,

Salvează şi înalţă

Neamul meu, copilul Tău.

Milostiveşte şi tămăduieşte

Sufletul Neamului meu.

Nu ne lăsa, Doamne,

Când atât ni-i de greu,

Când speranţa în Tine e vie.

Nu ne părăsi, Doamne,

Când paharul răbdării e plin.

Fii cu noi acum,

Când întronată se cere

Dreptatea.

Ajută-ne, Doamne,

Să izgonim răul şi urgia

Aduse

În leagănul nostru.

Întăreşte-ne braţul,

Luminează-ne calea –

Spre a noastră izbândă.

Ne izbăveşte de tot ce-i rău

Şi cu nepriinţă –

Faţă de Neamul român.

Ajută-ne, Doamne,

Să curăţim

Şi să sfinţim

Locul şi Ţara.

Ajută-ne, Doamne!

 

NĂVĂLITORILOR

 

Vă întreb: ce-aveţi cu mine,

Când nimic nu am cu voi,

Doar se ştie foarte bine:

Eu – s-acasă, voi – la noi.

Borfăind cu râtu-n toate –

Pângăriţi pământ şi vieţi!

Credeţi că tot vi se poate,

Dacă sârmă-n bot n-aveţi?

Nu treziţi fiara din mine,

Că atunci nu mai scăpaţi –

Nici ascunşi prin vizuine,

Nici croind-o pe urlaţi!

Haide, spuneţi, de ce oare

Mă impuneţi vrând-nevrând

Să vă dau hrană la cioare,

Dacă nu vă ştiu plecând?!

IMPERIUL RĂULUI

 

Amărâtă ţară-ntinsă –

Unde viaţa m-a adus,

Au de cine-ţi este scrisă

Soarta-n iad. Sau colo sus?

Ţară peste lumi lăţită,

Omorând şi pustiind,

Pacoste neţărmurită

Blestemată-n glas şi-n gând!

Ţară-a plânsetelor toate

Şi-a speranţelor pribegi,

Încărcată de păcate –

Temniţă eşti veci de veci!

Jalea dusă-n cimitire,

Ura celor ce-au rămas –

Cotropiţi prin schingiuire –

Nu spera să-ţi dea răgaz.

Lacomă de măreţie –

Ţară de năvălitori,

La judeţul ce-o să fie,

Ruga ta va fi să mori.

Ţară, necuprinsă ţară,

Neam cu paharul la gât

Ai şi tu străvechi hotară,

Vezi să ai loc de mormânt!

SATRAPILOR

 

Ce aţi făcut din noi?

Ce aţi făcut cu noi?

Voi, care aţi fost

Şi aţi rămas gunoi?!

Voi nu aţi bănuit –

Că suntem infinit!

Azi – luaţi aminte

Ce-aveţi înainte:

Când guleaiul vostru

Vă va fi mai drag –

V-am pregătit şi noi

Răsplată – un ştreang!

HORA UNIRII

 

Toporul de la Răsărit

Ne-a despicat Hora Unirii.

Măcelarul, cu mâinile

Pline de sânge,

Vrea să dansez cu el

Kazaciocul –

Despica-l-ar trăsnetul!

Eu am cui da mâna

La Horă –

Haide, frate şi soră!

BARBARUL

 

E aici,

Dar nu-i de-aici,

E la noi,

Dar nu-i cu noi,

E un porc,

Dar nu e porc,

E venit,

Dar nu-i dorit,

E un prost,

Dar are post,

E-n confort,

Dar drag mi-i – mort.

STRĂINII

 

Străinii m-au înstrăinat

De mine.

Ei mi-au furat din leagăn

Originea fiinţei.

Străinii…

Au scuipat

În gustul pâinii,

Coaptă de mama.

Străinii…

Au o dare de seamă –

În faţa Neamului meu

Şi a lui Dumnezeu.

ELIBERARE RUSEASCĂ

 

Cândva în tot satul

Erau doi hoţi.

Acum sunt doi,

Care nu fură.

FĂRĂ PATRIE

 

A plecat undeva câinele

Şi a venit.

Motanul s-a dus de la casă

Şi s-a întors.

Porumbeii au zburat

Şi iarăşi au venit.

A ieşit din curte porcul…

Şi dus a fost.

LA STRAJA ŢĂRII

 

Rusu vine, porcu vine –

Peste mine, peste tine,

Peste Neam şi peste Ţară –

Să ne dea din casă-afară!

Dar noi ştim cum să-l oprim:

Sârma-n bot i-o răsucim!

Şi haholii stau la pândă,

Vor de gât ca să ne strângă –

Să îngroape România,

Să le rămână moşia.

Veniţi că vă dăm cu drag –

Fiecărui câte-un ştreang!

Vor şi ungurii o halcă

Din moşia noastră dacă.

Gata sunt să hăcuiască

Viţa noastră românească.

Nu cătaţi să ne-ngropaţi –

Că de moarte nu scăpaţi!

                 ***

Toţi râvnesc a ta moşie,

Dulce mamă, Românie!

Căci pământul, care-l ai,

Dumnezeu l-a rupt din rai.

Cum pot să ajungă oare

În rai hoardele barbare?

Chiar duşmanii de-s o groază,

Dumnezeu ne are-n pază:

Ne dă crez, ne dă tărie –

Să-ngropăm orice urgie!

Neam de daci, Neam de romani –

Sabie-nfiptă-n duşmani!

NU, CĂLĂULE!

 

Nu pot. Nu vreau. N-aştepta

Să-mi cer voie să plâng –

În ţara ce-i un mormânt.

N-aştepta să-ţi râd,

Când cu lacrimi

Stropesc un pământ.

N-aştepta să-ţi cad  la picioare,

Când ne-mpăcarea şi ura

Margini nu are.

Nu pot. Nu vreau. N-aştepta

Să te rabd în genunchi.

Ţi-a venit ţie ceasul

Să-ţi pun capul pe trunchi!

BASARABIA

 

La noi sus-puşii au nărav

Să calce neamul în picioare.

Să fie asta o-ntâmplare?

La noi microbul cel de sclav

L-au injectat în fiecare…

Să fie asta o-ntâmplare?

La noi, azi, tineretu-i brav,

Nestăvilit de răzbunare.

Să fie asta o-ntâmplare?

La noi, oricât ar fi de grav –

Vom sta de-a pururi la hotare!

Vom sta! Şi nu din întâmplare!

                                    7 aprilie 2009

LA PORŢILE ŢĂRII

 

La porţi,

crescute din stejari,

strămoşii noştri-au fost

Portari.

Au fost şi mulţi,

au fost şi tari,

ca să-i înfrunte

pe barbari.

Iar celora

cu pofte mari,

le-a-nfipt vârtos

ţestele-n pari –

la porţi,

crescute din stejari!

Azi,

oştile de mercenari,

să ştie-ar fi

că mai sunt Pari,

mai sunt

şi Paznici temerari –

la porţi crescute din Stejari!

SĂ SE ŞTIE, ROMÂNIE!

 

Sunt român, român îmi zice

Şi străbuni-mi sunt români,

Sunt român unde m-oi duce,

Chiar şi-n ţara de păgâni.

România-i Ţara-Mumă,

Începutul nesfârşit,

Numai ea cu drag ne-adună

Şi ne iartă de-am greşit.

România-i leagăn dulce,

Cuib de dor, iarbă de leac,

România-i Sfânta Cruce,

Dată s-o purtăm prin veac.

Românie, Românie,

Scumpă mamă, suflet blând,

Născătoare de vecie,

Colţ de rai cu nume sfânt.

Dragoste ne trecătoare,

Românie, Ţara mea,

De mă bucur, de mă doare,

Îmi săruţi tu lacrima.

Eu, la vechile-ţi hotare,

Stau de veghe, ca să ştie

Toate hoardele barbare

Că-mi eşti scumpă, Românie!

N.R. Poezii puse la dispozitie spre publicare de catre Vasile Soimaru (Chisinau, Basarabia)

Regina cu ochi albaştri, a României

Posted by Stefan Strajer On January - 21 - 2011

Regina cu ochi albaştri, a României

 

Autor: Carmen Marin

Frumoasa regină Maria, numită şi „Regina inimilor”, a fost predestinată să se nască în ceţoasa Anglie şi să devină conducătoarea unei ţări meridionale pline de soare şi căldură – România. Locul unde s-a născut, Eastwel Park în comitatul de Kent, într-un mediu romantic, unde prin pădurile de stejari rătăceau turme de căprioare. Este primul copil al ducelui Alfred de Edinburg (fiul reginei Victoria a Marii Britanii) şi al ducesei Maria (fiică a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei şi a prinţesei Maria de Hesse a Germaniei). Despre frumuseţea strănepoatei de regi şi împăraţi, omul politic român Ion Gheorghe Duca în lucrarea sa, „Amintiri politice”, afirmă: „Regina Maria este o fiinţă de care trebuie să te sfieşti. Este strălucitoare la fizic, ca şi la moral, încât îţi ia văzul, nimeni nu o poate întrece. Frumoasă de o frumuseţe încântătoare, nu cred să fi fost în Europa multe femei care să se fi putut asemui cu dânsa. Inteligentă, fermecătoare, plină de talent pentru pictură, pentru călărie, pentru scris, o conversaţie sclipitoare, vervă, umor, spontaneitate în gândire, originalitate de expresie şi curaj…”.

Maria s-a născut la 3 octombrie 1875. Tânăra prinţesă se va căsători cu principele României Ferdinand de Hohenzollern, unirea lor fiind efectuată din raţiuni de familie şi de stat, când timidul Ferdinand abia se refăcuse după pasiunea pentru Elena Văcărescu. Aveau caractere total diferite, dar se completau foarte bine. Maria a dat naştere la şase copii: Carol (15.10.1893), devenit Rege al României (1930-1940), Elisabeta (1894), devenită în 1921 Regină a Greciei, prin căsătoria cu Regele George al II-lea al Greciei, Marioara (1900), care avea să devină Regina Maria a Iugoslaviei, prin căsătoria, în 1922, cu Regele Alexandru I al Iugoslaviei, asasinat de fasciştii croaţi în 1934 la Marsilia, Nicolae (1903), care a murit în 1977, Ileana (1909), care s-a căsătorit cu principele Anton de Habsburg (de Austria) şi Mircea, ultimul copil, născut în 1913, care a murit la numai 4ani. „Mircea a murit la ora 9 cu mâna în mâna mea” – spune „regina povestitoare”.

Maria îşi va pune amprenta asupra castelul Pelişor deoarece ea, Regina Artistă (cum a fost supranumită), este cea care alege stilul, şi anume „art nouveau”. Pelişorul a fost ridicat, între anii 1899-1902, de arhitectul ceh Karel Liman şi decorat de Bernhard Ludwig din Viena. Reginei Maria îi plăcea tot ce luceşte: aurul şi portocaliul, iar această amprentă este vizibilă prin apartamentele acestui castel, care sunt intens poleite. Pelişorul deţine interioare precum: Camera de Aur, Capela sau Dormitorul de Aur. Decoraţiunile din Camera de Aur sunt unicat, deoarece Regina Maria a dorit ca pereţii să fie din stuc aurit, reprezentând frunze de ciulini, element care alcătuia emblema oraşului Nancy şi a Scoţiei. De asemenea, se întâlneşte crucea celtică, un alt motiv din ţara ei de obârşie.

Supranumele de „regina povestitoare” îi revine datorită poveştilor pe care le-a compus, strânse în două volume, cât şi datorită cărţii „Povestea vieţii mele”, tradusă şi în engleză. Nu se pot omite nici volumele scrise la vârsta maturităţii, volume precum: Ţara mea, Dor nestins, Glasul de pe munte, Gânduri şi icoane din vremea războiului, Măşti, O legendă de la Muntele Athos, Povestea unei inimi, Regine încoronate. Frumoasa regină englezoaică devenită româncă, a fascinat Occidentul şi a avut un turneu triumfal în SUA în 1926. Nu trebuie uitat rolul ei decisiv în făurirea Marii Uniri, când a înfrânt împotrivirea soţului său faţă se o alianţă cu Antanta. Cuplul regal Maria şi Ferdinand a însoţit armata şi guvernul în lungul drum al exilului, iar Maria a fost o prezenţă activă a spitalelor militare. Sub presiunea soţiei, Ferdinand I cel Loial a refuzat să ratifice tratatul de la Bucureşti impus de puterile centrale.

La 15 octombrie 1922, Maria a fost încoronată la Alba Iulia ca Regină a României, vizita în Europa Occidentală constituind un triumf. Moartea regelui Ferdinand I, în 1927, ineficienţa unei Regenţe au aruncat-o însă pe locul doi în viaţa politică, ea fiind izolată în reşedinţa ei.

Dacă trupul a fost înmormântat cu lacrimile întregului popor la Biserica Domnească din Curtea de Argeş, conform ultimei dorinţe testamentare, inima ei a fost aşezată într-o casetă fiind depusă în biserica ortodoxă Stella Maris de la Balcic. După cedarea Cadrilatrelului, în 1940, inima reginei a fost adusă de principesa Ileana la Castelul regal Bran, iar din 1970 a fost transferată Muzeului Naţional de Istorie. O inimă care a bătut asemenea unei torţe cu vâlvătăi.

O imagine a tranzitiei romanesti. Andrei Plesu: Obscenitatea publica

Posted by Stefan Strajer On January - 20 - 2011

O imagine a tranzitiei romanesti. Andrei Plesu:  Obscenitatea publica

 

Autor: Silvia Jinga

 

            Conceptul de tranzitie defineste perioada post-comunista din istoria Romaniei, avand ca punct de plecare anul 1990, fara a se sti inca nimic despre durata si sfarsitul acestui proces deloc confortabil. Un aforism al lui Nicolae Iorga ne spune ca atunci „cand vin apele mari gunoaiele ies la suprafata”.  Cartea lui Andrei Plesu (editia a II-a, Humanitas, 2005) prinde in portrete satirice cu iz caragialesc tocmai aceste gunoaie care misuna la toate nivelele politice si culturale in Romania tranzitiei.  Numai ca aforismul marelui istoric trebuie adaptat la situatia actuala a Romaniei:  „gunoaiele” nu sunt doar cele starnite de apele mari, ci si cele preluate de la vechiul regim in persoana fostilor activisti  care, profitand de apele tulburi,  se strecoara din nou in varful piramidei, daca se poate in scopuri dintre cele mai lucrative spre folosul propriu si deserviciul tarii.  Tonul eminamente caragialesc al cartii ni se pare extrem de adecvat la culoarea locala a politicianismului si mentalitatii generale romanesti, unele din portretele creionate vitriolant fiind cu adevarat memorabile.

Autorul analizeaza fenomenul tranzitiei ca unul care a baut pana la fund paharul durerilor noastre comuniste in care bombanela nemultumirii se amesteca grosier cu o gama larga de compromisuri, asupra carora ochiul penetrant al filozofului si gazetarului Plesu se apleaca indelung. Doua lucruri mi se par demne de subliniat de la inceput.  Mai intai faptul ca autorul nu judeca realitatea romaneasca ex catedra cu un ton detasat, „ cu acreala normativa si morga sapientiala”, ci ca un ins foarte implicat si nescutit de recunoasterea propriilor limite, citandu-l pe Emil Cioran care afirma ca „am fost cu totii turisti in infern”. Referindu-se la Christos, care a venit intr-o lume dubioasa ca sa confrunte raul si sa-l vindece, Plesu conchide: „primul pas spre demonstrarea raului este curajul de a fi prezent (subl. aut.) in cetatea lui.” (p. 14). Pariticiparea la  amestecul diform si grotesc al colaborationismului din timpul comunismului nu ne absolva de indatorirea de a privi raul de atunci si de acum cu luciditate, pentru a-l eradica. 

Al doilea aspect al pozitiei de pe care Plesu judeca societatea romaneasca este patriotismul lui, pe care trebuie sa il intelegem ca unul bazat pe o critica onesta a pacatelor si schitarea unor solutii pentru mantuire.  Infierand „nerusinarea” din politica, publicistica, moravuri, comportamentul public, propune ca ideal pe omul de bun simt, de caracter, care isi face datoria pe propria lui parcela de viata cu aceasta contribuind la binele intregii tari. Modelul propus de A. Plesu a fost descris in perioada iluminista de filozoful Voltaire in povestirea lui Candide. Cand toti romanii vor intelege sa isi lucreze „gradina” proprie precum Candide, va fi bunastare si pace. Rezolvarea pare atat de simpla si totusi e amanata de atata vreme nu doar la noi, ci in atatea alte parti ale lumii. In eseul Solutia eroului salvator  remediul practic al delasarii noastre este descris apasat si limpede. Mesianismul nu are ce cauta in lupta noastra de imbunatatire a standardului de viata in societatea romaneasca. Nu este nici o taina, ne indruma Plesu a vedea clar: „Fiindca eu cred ca nu ne vom salva niciodata cata vreme vom conta numai si numai pe aparitia unu salvator.” (p. 180) Dar ce trebuie sa facem? Raspunsul vine raspicat: „Sa construim institurii solide, sa respectam legile, oamenii si buna-cuviinta. Sa fim hiper-competenti si hiper-corecti pe lotul care ne revine, sa ne purtam cordial unii cu altii, sa nu mai racnim, sa nu mai aruncam gunoiul in strada, sa tinem curate closetele publice si sa vorbim frumos romaneste. Nu intelectualii trebuie sa salveze tara, ci toata lumea” (subl. ns., p.181).  Intre cele doua razboaie mondiale cand lumea romaneasca traia de asemenea o vreme de reasezare dupa Marea Unire, in publicistica incendiara a lui Octavian Goga gasim aceasi idee ca „adevarul ustura, dar vindeca”.  Si atunci aparusera ca ciupercile dupa ploaie o serie de politicieni „cu termometrul insufletirii in stomac”.

Eseuri, portrete in genul „fiziologiilor” lui Costache Negruzzi, analize profunde ale racilelor comuniste, pamflete usturatoare, impresii de calatorie (in Japonia de ex.), reflectii privind specificul national si cel occidental, toate se constituie intr-o imagine serioasa si carnavalesca a lumii romanesti actuale.  Astfel, cartea lui Plesu ne apare ca  un pretios document al unor fenomene trecatoare, ca un jurnal de bord al unui calator pritre oameni si lucruri nu tocmai placute vederii, de cele mai multe ori. Caci obscen vine de la latinescu caenum, care insemneaza mocirla, laturi, noroi. 

Istoria Romaniei din perioada tranzitiei a inceput printr-un urias kitsch care a fost, ne amintim, combinatia dintre revolutie si spectacolul televizat.  De atunci si pana azi, observa autorul, societatea romaneasca e chinuita de tragicomedia adevarurilor partiale, caci nu stim adevarul despre revolutie, despre mineriade, despre propriile dosare de securitate, despre serviciile secrete. Tot de atunci Romania post-comunista a fost invadata de kitsch la toate nivelele, kitsch-ul fiind „o malformatiune provocata de frecventarea inadecvata a valorilor” (p.138).  Fostii activisti si securisti au devenit brusc anticomunisti, „pisicheri descurcareti” au devenit promotori ai liberalismului si reformei, aducand cu ei o revarsare a trivialitatii si minciunii.  Spiritul revolutionar insusi a fost terfelit de catre cei care si-au revendicat pe nedrept certificatele de revolutionar in scopul dobandirii de profituri si privilegii. Vulgarizarea si comercializarea actelor eroice sunt tinta unui pamflet amar precum Unde ni sunt visatorii…,  parafraza a titlului unei poezii a lui A. Vlahuta. Tara a fost invadata de lichele in mai toate domeniile, incat numai fauna zoologica poate oferi modele pentru descrierea peisajului: „Stam bine cu taratoarele: de la serparia soioasa, sireata si servila de prin judete pana la reptilele tepene cu miros preistoric: gusteri grosolani, iguane greoaie, cameleoni.” (p. 16).  Condeiul pamfletarului continua suculent: „Avem hiene funeste si dihori care duhnesc a cloaca, scroafe urcate in copac si mistreti scapati in gradina de zarzavat. […]  O categorie aparte o reprezinta cartitele reciclate, adica vechi, dar gata sa mimeze noul discernamant democratic.” (p. 17). Asemenea jivine care administreaza avutia tarii starnesc protestul si dezgustul.  Rezultatul procesului de inversare valorica se reflecta in stergerea liniilor de demarcatie dintre oamenii cumsecade si lichele, dintre competenta si smecherie, dintre curatenie si jeg. „Dragonul absolutist”, Ceausescu s-a multiplicat intr-o puzderie de „soparle infloritoare”. 

Un loc aparte ocupa in aceasta fauna care a incercat sa se recicleze cu nerusinare dupa revolutie, mimand democratia, „bardul” de curte, Adrian Paunescu, trecut la cele vesnice nu demult. Averea lasata in urma dovedeste ca lira si banul s-au impacat de minune in biografia acestui caz flagrant de absenta a caracterului in viata unui poet. Da, el este atat inainte cat si dupa revolutie un exemplu eclatant de obscenitate publica. Vesnic nesatul de faima, de bani si putere, A. Paunescu a excelat prim omagiile lui gretoase la adresa dictarorului si a familiei lui. Extrem de sugestiv noteaza A. Plesu: „Cantitatea trona nestingherita, fie ca era vorba de ce intra pe gura, fie de ce iesea” (p. 26). El este tintuit intr-o fraza memorabila care circuscrie intregul inteles al biografiei artistice paunesciene: „Ar fi nevoie de o energie supraomeneasca pentru a schita rapid o antologie a linguselii enorme din marea opera (subl. aut.) a lui Adrian Paunescu” (p. 26).  Dupa revolutie Paunescu se face avocatul apararii securitatii comuniste, uitand subit ca aceasta institutie funesta a fost in primul rand indreptata impotriva poporului roman, aparand interesele oligarhiei politice si o ideologie falimentara precum cea comunista.  A. Plesu infige degetul in rana care ne doare cel mai tare si anume analizeaza esenta raului savarsit de securitate in demersul ei de invrajbire a romanilor cu ei insisi, incercand sa transforme o jumatate a natiunii in victima celeilalte. Iata oglinda care ne este pusa in fata ca un avertisment adresat nostalgicilor ceusismului si a regimului comunist in general: „Vecinul care isi toarna vecinul, fratele care isi toarna fratele, acestea sunt „evenimentele” caracteristice ale „muncii informative”, si nu paza la hotare, protectia „marilor” noastre descoperiri tehnologice, sau dejucarea intrigilor capitaliste impotriva romanilor. Cei care se faceau vinovati de „atentat la siguranta nationala” se numeau Iuliu Maniu, Gheorghe Bratianu, Lucretiu Patrascanu, Mircea Vulcanescu si altii ca ei. […} Eficienta cu care organele de securitate au actionat, vreme de 40 de ani, impotriva elitelor acestei tari constituie, neindoielnic, una din cele mai mari infractiuni politice ale istoriei noastre”.(p. 24) Sunt cuvinte cutremuratoare din ceea ce am numi doar inceputul unui rechizitoriu al crimelor comuniste comise impotriva poporului roman, crime care isi asteapta inca istoricii atenti care sa le dezvaluie in toata marsavia lor.

La polul opus lui Adrian Paunescu se situeaza Paul Goma, unul dintre putinii dizidenti reali in Romania comunista. In eseul Exigenta adevarului  Plesu da Cezarului ce-i al Cezarului, marturisindu-si admiratia neconditionata pentru curajul lui Paul Goma de a rosti adevarul total intr-un moment in care multe constiinte intelectuale au tacut sau au preferat asa numita „rezistenta prin cultura”, concept asupra caruia vom reveni. Cum s-ar spune, Paul Goma spala rusinea intregii natii, daca asa ceva este posibil.  Alaturi de Paul Goma cu acelasi respect pentru gestul autentic sunt evocati muncitorii de la Brasov implicati in revolta din 1987.  Ei contrasteaza prin decenta si bun simt cu toata fauna satirizata in numeroase eseuri. Numai ca in larma produsa de „capodoperele de poceala” din lumea lui Bebe Ivanovici, „ a chelnerilor ajunsi secretari de stat si a plutonierilor ajunsi magnati ai sportului”, lumea lui Vadim, Vanghelie etc. vocile oamenilor de caracter nu se mai aud. Nu are cine sa-i auda, coplesitor fiind numarul de „taratoare, vite, gusteri”.

Numele lui Paul Goma ne obliga sa staruim in continuare asupra unei analize serioase a rolului intelectualitatii romane in perioada comunista si post-comunista intreprinsa in eseul cu totul remarcabil, Pacatele si inocenta intelectualilor (pp. 95-110).  Convingerea de la care porneste autorul este fidelitatea fata de adevar oricat de incomod ar fi el. Referinta Christica este mereu prezenta. In absenta curajului de a ne confrunta cu „realitatea toxinei” vom ramane prizonierii „mitologiei” ei. Sentinta asupra istoriei intelectualitatii romanesti dupa al doilea razboi mondial data de A. Plesu este severa. O considera istoria unui esec si demonstreaza argumentat cum a ajuns la aceasta concluzie. Intre anii 1940 si 1950 elita intelectualitatii romanesti a fost incarcerata si in mare parte exterminata. Eroarea acestei generatii de minti stralucite a fost speranta desarta in salvarea venita din Occident. „Vin americanii” este leitmotivul care exprima aceasta iluzie falsa. Multi au murit in puscarii ca prizonieri ai acestei aprecieri eronate a momentului istoric. Americanii nu numai ca nu au venit, dar ne-au tradat la Ialta cu buna stiinta.

Dupa 1964 si odata cu golirea puscariilor intelectualitatea a crezut in mod eronat intr-o normalizare a lucrurilor, intr-un comunism care se umanizeaza, neintelegand ca era doar o manevra a lui Ceausescu de a-si consolida pozitia dictatoriala. Inselandu-se si de data asta, multi intelectuali au intrat in partid, participand la congresul al IX-lea. Personal mi-l amintesc pe Nicolae Breban intervievat dupa una din sedintele congresului pe care il aplauda. Tezele din iulie 1971, dupa vizita lu N. Ceuasescu in China au turnat apa rece pe iluziile intelectualilor de colaborare cu partidul comunist. In loc sa trezeasca o reactie de rezistenta reala la dictatura din partea intelectualilor, aceasta strangere de surub a produs o atitudine defetista, perdanta, prudenta. Nu se poate face nimic altceva decat sa se sustina o „rezistenta prin cultura”, adica o subversiune ascunsa, care evita confruntarea adversarului, optand pentru atitudinea de a nu risca nimic.  Si astfel intelectualitatea romana se situeaza, ne place sau nu, in urma celei maghiare, cehe sau poloneze. 

In Romania post-comunista intelectualitatea traieste „o stare difuza de culpabilitate”, aflandu-se in plina criza de cautare a identitatii. A fost in joc mereu un contratimp de adecvare: „dupa ce s-au resemnat prea devreme sub comunism, intelectualii s-au angajat, in conditiile post-comunismului, prea tarziu”. (p. 105). Eseul Pacatele si inocenta intelectualilor este unul dintre cele mai adanci analize pe care le-am citit pe aceasta tema.  Dupa cum eseul Dedicatia ca gen literar este o disectie trista a compromisului intelectual in timpul dictaturii. Nu „profesionistii compromisului”, gen Aurel Baranga, Mihail Davidoglu, Ion Brad, Traian Iancu retin atentia lui Andrei Plesu, ci intelectualii de valoare care ca istoricul Constantin Giurescu,  dupa ani grei de puscarie comunista,  consimte sa-si plece capul si condeiul si sa intre in acelasi cor encomiastic. La numele lui se adauga multe altele, ca Mircea Malita, Paul Cornea, Mitropolitul Nicolae Mladin, Valeriu Anania etc., etc.  Autorul simte o acuta suferinta pentru compromisul acestor inteligente de anvergura, considerandu-l „spectacolul sumbru al unor constiinte nefericite”. Presiunea implacabila a raului dictaturii comuniste  s-a exercitat subliminal, facand ca victima sa consimta la tortura ca in atrocele experiment de la Pitesti.

De la concretul imediat Andrei Plesu se inalta mereu la consideratia filosofica, privirea mai de sus a faptului cotidian, tentat mereu de explorarea multiplelor lui fatete.  Conceptul de tranzitie mentionat chiar in Nota introductiva poate insemna, metafizic vorbind, zice autorul, „o inteleapta asumare a relativitatii lumii”, dar persistarea in starea de tranzitie a unui popor poate semana, de multe ori, a improvizatie, „a deriziune si inconsistenta”.

Critica in primul rand, Obscenitatea publica este o carte onesta, proband buna credinta a autorului si speranta acelui ridendo castigat mores.

SPIRITUL NAŢIONAL ÎN PUBLICISTICA ŞI PROZA EMINESCIANĂ

Posted by Stefan Strajer On January - 20 - 2011

SPIRITUL NAŢIONAL ÎN PUBLICISTICA ŞI PROZA EMINESCIANĂ

 Autor: Al Florin ŢENE

În perioada anilor 1870, când spiritul naţional românesc începuse să prindă rădăcini în urma unirii Principatelor Române, Moldova şi Ţara Românească, mulţi scriitori au militat pentru promovarea naţionalismului ca fenomen al iubirii de glia strămoşească, a limbii române, a credinţei creştine în spiritual ortodoxiei şi a tradiţiilor poporului din spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic. În acest context a început Mihai Eminescu să publice articole în care a promovat spiritual naţional românesc. Primele articole publicate de poet, în număr de trei, au apărut la Buda-Pesta, în ziarul „Federaţiunea” sub conducerea lui Alexandru Roman, membru al Academiei Române din 1870, în care expunea situaţia politică a românilor şi a celorlalte naţiuni  din imperiul Austro-Ungar.

După o perioadă de întrerupere, în anul 1876 Eminescu începe să publice articole în care promovează spiritul naţional în publicaţia „Curierul de Iaşi”, unde văd lumina tiparului interesante cronici teatrale, dar mai ales analize privind situaţia românilor de pretutindeni. Scria pe atunci: „Şi când strănepoţii vor citi odată despre luptele naţionale, reflectate nu în lumina nouă a teoriei, care o preface într-o luptă de interese, ci în lumina viorie a simţământului cu toată bogăţia de culori, de pasiune, de înamorare specifică în fetişurile naţionalismului, – citirea acestor fapte va face asupra lor impresia romantică, care asupra noastră o face răzbelul Cruciaţilor şi cavalerismul de atuncea”. (Despre luptele naţionale).

Activitatea sa de la „Timpul” din Bucureşti, începută la 1877, chemat fiind de la Iaşi de către Ion Slavici, este foarte intensă. Îşi începe campania cu articolul „Dorobanţii”, în care evidenţiază eroismul ostaşilor români în Războiul de Independenţă, şi dragostea de glia străbună. În 1880, Eminescu este numit redactor şef la „Timpul” în care continuă să publice „Studii asupra situaţiei”. În acea perioadă scrie articolul „Adevăratul naţionalism”, din care cităm: „Dar Domnilor; mi-e ruşine să fiu Român! Dar ce fel de român! Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-al naţionalităţii – aşa Român de paradă mi-e ruşine să fiu. Naţionalitatea trebue să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea-ce se simte şi se respectă adânc, se pronunţă arareori! Hebreii cei vechi n-aveau voe să pronunţe numele Dumnezeului lor! Iubesc poporul românesc, fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale”. ( Adevăratul naţionalism).

La 1 ianuarie 1882 este schimbat din funcţia de redactor şef de către Grigore C. Paucescu, însă rămâne redactor pentru secţia politică. Se înscrie în „Societatea Carpaţi”, înfiinţată la 24 ianuarie 1882 cu intenţia de a sprijini lupta naţională a românilor de către stăpâniri străine. În această perioadă publică articolul „Naţionalii şi Cosmopoliţii”, în care scrie: „Dacă Domnii Internaţionali, în loc de a se lăsa purtaţi de spiritual timpului, ar avea bunătatea de-a atinge pământul cu picioarele şi ar ajuta pionirilor germani ai progresului de a adduce mai departe panerul cu cele câştigate de ei, poate că în cursul acestei lucrări cam rare ar reveni la ideia lor, la a cărei realisare nu servă înfrăţirea ilusorie a unor naţiuni egal-îndreptăţite (aşa ceva nu există, ci domnia unei naţiuni cu civilitatea şi limba ei)”. În noiembrie 1888 îşi reia activitatea publicistică, prin colaborarea la „România liberă”, în care, pe lângă articole, unde promovează spiritual naţional, pledează pentru schimbarea relaţilor de muncă. Războiul de Independenţă naţională de la 1877 îl face pe Eminescu să scrie articole ce impresionează prin vibraţia patriotică.

 

Trebuie să spunem că Mihai Eminescu a fost un creştin autentic. Poeziile, proza şi publicistica exprimă spiritul naţional-ortodox. Consideraţii de ansamblu asupra creştinismului găsim în manuscrisul 2285 care reprezintă traducerea din germană a studiului lui M. Lazarus şi N. Stendhal „Gânduri introductive privind psihologia popoarelor”, apărut în 1860. Despre acest manuscris a scris D. Vatamaniuc „Pagini germane”, în revista „Manuscriptul” (an XVII, 1986). Manuscrisul 2261 la paginile 192-194 cuprinde următoarele cugetări ale lui Eminescu referitoare la Dumnezeu: „Fără eu nu există timp, nu există spaţiu, nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântecul; ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu”. În „Timpul” din 10 octombrie 1881 Eminescu scria: „biserica a creat limba literară, au sfinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat. Din acel moment trăsătura de unitate a devenit şi a rămas limba şi naţionalitatea, pe când înainte românul înclina a confunda naţionalitatea cu religia“. În articolul „Ştim prea bine…”, publicat în „Timpul” (nr.170, 4 august 1878, pag.1), Eminescu scria: „Cine ne alungă limba din biserică şi din instrucţia educativă (a şcoalelor elementare şi secundare), cine nu ne lasă să fim ceea ce suntem a rupt-o cu conştiinţa noastră naţională şi cu simpatiile noastre intime, oricât de bun ar fi relaţiile lui internaţionale cu statul nostru”.

Deşi poezia şi articolele publicate în presă au promovat spiritual naţional, inclusiv românismul, Mihai Eminescu fiind unul din marii gazetari ai secolului XIX, a promovat spiritual naţional şi în proza literară. Prozele antume cele mai cunoscute sunt „Sărmanul Dionis” şi „Cezara”. Dar mai putem aminti drama istorică în trei acte, în versuri, „Bogdan-Dragoş”, din care răzbate spiritual iubirii de glia strămoşească, în timp ce în cele două proze amintite la început descoperim un filon romantic al basmelor şi poveştilor româneşti, la fel descoperim în „Mira”, fragment dramatic; şi „Emmi”, dramă într-un act, dar mai ales tabloul dramatic „Mureşianu”, din care răzbate dragostea de popor şi istoria sa, lucru ce-l descoperim şi în „Alexandru Lăpuşneanu” şi „Alexandru Vodă“, fragment dramatic. Din postume remarcăm romanul ne terminat din tinereţe „Geniu pustiu“ şi alte lucrări ne terminate, descoperite de Titus Maiorescu, printre manuscrisele poetului, după moarte. În multe cugetări, filosofice, sociale, istorice, literare, Eminescu a fost preocupat de spiritual naţional. Exemplu: Organele conştiinţii naţionale puţine fiind la număr, silite a deveni universaliste. Despre literatura naţională spune: „Fiecare literatură naţională formează focarul spiritului naţional, unde concurg toate razele din toate direcţiunile vieţii spirituale, ea arată nivelul vieţii publice spirituale. În articolul „Despre naţionalism şi cosmopolitism” sublinia: „Oamenii  cari au început regenerarea naţională, ni-au dat ideea întregului, ce noi avem a o realisa”. Eminescu duce campanii de presă dedicate chiestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei. Este intransigent cu politica de opresiune ţaristă din Rusia (o adâncă barbarie), cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-Ungar. Situaţia sa de la ziarul Timpul devine critică în 1880, mai ales după ce critică proiectul de program al partidului Conservator, lansat de Maiorescu, în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României şi sacrifice românii din imperiul Austro-Ungar.

Petre Ţuţea spunea despre Eminescu că este „Românul absolut”, întrucât pentru poet primează naţiunea, omul nu poate aparţine omenirii decât aparţinând unei naţiuni. Spunând despre om că acesta: „În zadar ar încerca chiar de a lucra deodată pentru toată omenirea, el e legat prin lanţuri nedesfăcute de grupa de oameni în „care s-a născut”. Mai mult de cât atât Eminescu dusţine ideile naţionaliste în Sărmanul Dionis”. Scriitorul, pe această cale, existenţa sentimentului naţional chiar pe metempsihoză, spunând prin glasul lui Ruben:” …oameni au o simţire întunecată pentru păstrarea şi mărirea neamului lor.Sunt tot ei, cei care renasc în strănepoţi“. Pentru Eminescu naţiunea reprezintă, indubitabil, o sumă de voinţe vii care merg în direcţia hotărâtă de propria lor natură. Adevărata unitate, pentru Eminescu nu este statul, ci naţiunea, criticând politicianismul, considerat o plagă a naţiunii, având în vedere situaţia dezastroasă din ţară la acea vreme. Nu poate exista organizare serioasă cu oameni fără ştiinţă, fără avere, fără pregătire temeinicăcu oameni”a căror inteligenţă este o sofisticărie, a căror ştiinţă nu ajuge nici la corectitudinea gramaticală. „C.Rădulescu-Motru” subliniază adevăratul sens al naţionalismului, aşa cum trebuie înţeles, şi anume că „la civilizaţie nu se ajungedecat prin muncă”, iar Eminescu, în acest sens, spune:”…vina cea mare a generaţiei trecute, orbită de civilizaţia străină, a crezut că, introducând formele exterioare ale ei,i-a introdus totodată şi cuprinsul.Acest cuprins nu se realizeazădecât prin muncă“.

            Se tot vorbeşte despre naţionalism, dar ce înseamnă acesta? Naţiunea  reprezintă stadiul superior al noţiunii de popor, este chitesenţa poporului, sumusul valoric recunoscut şi acceptat pe plan internaţional. Iar a fi naţionalist înseamnă să iubeşti tot ce a dat mai bun poporul în sânul căruia te-ai născut, valorile lui realizate de-alungul sutelor de ani, cel care protejează naţiunea din care face parte.Naţionalismul este conştiinţa apartenenţei la un popor. Conştiinţă pe care Eminescu o avea. Dovadă scrierile sale, atât cele poetice, dar mai ales publicistica şi întro oarecare măsură proza.

Al.Florin ŢENE

Cluj-Napoca

9 ianuarie 2011

Lupta pentru plăcuţa de pe statuia lui Matei Corvin

Posted by Stefan Strajer On January - 20 - 2011

Lupta pentru plăcuţa de pe statuia lui Matei Corvin

 

Autor: Dan BRUDAŞCU

La Cluj, din păcate, măsurile luate de forţele horthyste îs mai puternice decât adevărul istoric!

De mai multe săptămâni, elita culturală şi ştiinţifică a Clujului este puternic stârnită, şi pe bună dreptate, de faptul că, după încheierea lucrărilor de reparare a monumentului istoric din plin centrul municipiului, cunoscut în ţară şi peste hotare sub denumirea de grupul statuar Matei Corvin, operă a sculptorului slovac Fadrusz, amplasat aici în anul 1902, într-un moment de maximă afirmare a politicii de maghiarizare, cu orice preţ şi prin orice mijloace a românilor şi a tuturor minorităţilor etnice şi lingvistice din fostul imperiu dualist austro-ungar, se refuză sistematic repunerea plăcuţei cu textul scris al marelui istoric şi savant Nicolae Iorga, prin care se reamintea că regele Matei a fost „Biruitor în războaie, învins numai la Baia de propriul său neam, când încerca să învingă Moldova nebiruită”.

Cei mai importanţi istorici şi oameni de cultură clujeni de azi consideră decizia nereamplasării acestei plăci drept o sfidare samavolnică a adevărului istoric, încă un afront adus istoriei noastre naţionale şi, prin intervenţii publice pertinente, solid argumentate ştiinţific, cer să nu se admită această încălcare nepermisă a legii. Fapt surprinzător, reprezentanţii unor instituţii cu atribuţii clare în privinţa protejării şi conservării monumentelor şi siturilor istorice, încă marcaţi de propriile frustrări sau poate din ignoranţă, sunt de cu totul altă părere(1).

Reamintesc, inclusiv pentru ştiinţa celor vizaţi mai sus, că în primii ani după Unirea de la 1 Decembrie 1918, au fost o serie de oameni politici români care au văzut în monumentul dedicat lui Matei Corvin altceva, respectiv un mijloc de glorificare a trufiei ungureşti şi au sugerat demontarea şi eventual mutarea lui în altă parte, date fiind sensibilităţile deosebite ale relaţiilor româno-ungare în oraşul Cluj. Între noile locaţii sugerate atunci s-a numărat zona din apropierea Castelului Huniazilor de la Hunedoara, considerată mai potrivită pentru evocarea întregii familii nobiliare cu o contribuţie majoră la salvarea şi dezvoltarea regatului maghiar. S-a susţinut atunci că acolo, la Hunedoara, s-ar evita transformarea monumentului într-un mijloc de perpetuare a agresivităţii absurde dar constante a propagandei revizioniste hungariste şi s-ar putea atenua tensiunile interetnice existente în zona Clujului. În plus, au observat contestatarii liberali ai monumentului, acesta nu promovaîntrutotul adevărul istoric, încercând să sugereze că steagurile moldave ar fi fost cele aplecate în faţa regelui maghiar, în realitate învins şi umilit de bravii oşteni moldavi. Liberalii, dacă nu mă înşală memoria, au intenţionat, aşadar, demontarea întregului monument.

 

În această dispută destul de puternică a intervenit decisiv şi marele istoric şi savant Nicolae Iorga. În opinia sa, ar fi fost o împietate demontarea lui, un afront adus acestui important şi luminat rege maghiar, născut din părinţi români, nu în Ungaria, ci în mijlocul propriului popor, la Cluj. Dar ca istoric, Nicolae Iorga a trebuit să recunoască falsul grosolan pe care urmăreau să-l perpetueze, prin acest monument, iniţiatorii lui, nimeni alţii decât cercurile anti-româneşti de la Budapesta. De aceea, la recomandarea sa, s-a amplasat, pe soclul monumentului, plăcuţa cu textul propus de istoricul şi savantul român. Fiind adversare de moarte ale adevărului, autorităţile horthyste de ocupaţie au decis, în 1940, îndepărtarea plăcuţei respective, neputând tolera perpetuarea adevărului istoric că, la Baia, oastea maghiară, condusă de regele Matei Corvin, a fost înfrântă de bravii oşteni moldoveni, iar regele, în mod umilitor, a fost nevoit să fugă de la locul confruntării militare.

Din păcate, având în vedere ponderea copleşitoare a elementului maghiar în rândurile structurilor politice comuniste, care au preluat puterea după 6 martie 1945, dar care, beneficiind de implicarea şi sprijinul forţelor sovietice de ocupaţie, au continuat, cu frenezie, multe dintre orientările extremiste ale forţelor de ocupaţie horthyste, nici un istoric sau oficial român nu a îndrăznit să ceară repararea necesară şi reamplasarea acestei plăcuţe. Această situaţie s-a perpetuat pe toată durata regimului comunist, date fiind poziţiile de conducere importante deţinute, la nivel central şi local, de elementele comuniste ungureşti, în partid, miliţie, dar şi în structurile Securităţii.

Abia în 1992, la sugestia şi insistenţele unor istorici şi cercetători clujeni, primul edil ales, nu numit, după lovitura de stat din decembrie 1989, a decis reamplasarea acelei plăcuţe. Acest lucru s-a făcut cu mult tam-tam şi cu inutile valuri, având în vedere faptul că, din păcate, cozile de topor nu au dispărut din rândurile românilor, iar pentru mulţi afirmarea istoriei naţionale şi a demnităţii propriului popor e un fapt condamnabil, de neiertat.

În pofida eforturilor(2) disperate ale unor forţe revizionist revanşarde, plăcuţa a rămas până în momentul demarării lucrărilor de reparare a monumentului. La încheierea acestor lucrări, însă, executanţii au uitat să reamplaseze plăcuţa. În schimb, la comanda finanţatorului, au mutilat monumentul original, prin amplasarea unei cununi aurite de lauri în jurul frunţii regelui. Deci, de două ori s-a încălcat legea. După ştiinţa mea, nicăieri în lume, la repararea unui soclu nu se umblă la structura propriu zisă a unei lucrări artistice. Acest kitsch ordinar şi de prost gust, dictat de forţele revizioniste de la Budapesta, i-a lăsat, însă, indiferenţi pe „specialiştii” clujeni în materie de protejare a monumentelor istorice. Mai mult chiar, pentru ei, se pare, legale sunt doar măsurile dispuse de autorităţile horthyste de ocupaţie care, cu samavolnicie, au îndepărtat plăcuţa cu textul istoricului Nicolae Iorga(3). Prin urmare, din ignoranţă şi rea credinţă, ei susţin că acest text întregitor al grupului statuar, potrivit forţelor horthyste şi ale susţinătorilor lor de azi, nu este binevenit şi nu mai trebuie reamplasat.

În atari condiţii, dacă se va permite, conjunctural, ca acest monument să slujească doar promovării unor interese de tip revizionist şi revanşard, grupul statuar Matei Corvin din plin centrul municipiului Cluj-Napoca nu va glorifica faptele măreţe ale acestui strălucit şi luminat rege, ci va contribui la perpetuarea dispreţului faţă de istorie şi adevăr de către forţe ce n-au încetat să viseze la refacere Ungariei Mari. Iar până atunci, la menţinerea tensiunilor şi neîncrederii reciproce dintre români şi unguri în spaţiul transilvan. Iată de ce adresez factorilor de decizie de la nivel local şi central să dispună îndepărtarea acelui kitsch ordinar, de un uluitor prost gust, simbolizat de coroana aurie pusă, neinspirat, pe capul regelui, dar şi reamplasarea neîntârziată a plăcii cu textul istoricului Nicolae Iorga. Tocmai pentru respectarea istorie noastre naţionale şi a adevărului!

În caz contrar, s-ar putea ca, peste ani, asemenea liberalilor în anii 20 ai secolului trecut, să se mai găsească, cândva, alte forţe, care să pledeze fie pentru demolarea completă a acestui grup statuar(4) fie pentru mutarea lui definitivă într-un loc în care să aducă mai puţine beneficii iredentismului revizionist şi revanşard[i] şi să nu mai încurajeze manifestările ce aduc atingere demnităţii acestei(5) ţări.

——————————————————————–

(1) Datorită unui comportament cu totul nejustificat, prin neimplicarea, datorată poate altor interese sau totalei lor incompetenţe, după 1990 au dispărut sau au fost mutilate o serie de monumente de patrimoniu deosebit de valoroase, fără ca reprezentanţii respectivei comisii să fi manifestat un minim şi decent interes. Ei preferă să se lamenteze pe la aşa zise colocvii ştiinţifice, dând, cu laşitate, vina pe cu totul alte persoane, în general pe edilii oraşului sau pe reprezentanţii forţelor politice. Dovedind o comoditate vecină cu incompetenţa sau chiar laşitatea unii din aceşti aşa zişi specialişti uită că, atunci când a fost cazul, nu numai că nu s-au implicat, nu au propus variante alternative sau soluţii mai potrivite, dar au preferat să tacă chitic sau să se angajeze în dispute orgolioase, de pe poziţii şi răspunzând unor comenzi sau interese partinice, nicidecum cu argumente de strictă specialitate şi juridice. Să ne mai mirăm atunci de kitschurile nenumărate, apărute după 1990, care sluţesc şi aduc atingere prestigiului cultural al acestui important oraş sud-est european.

 

(2) Mă refer, în acest sens, atât la numeroasele procese, intervenţii la organele centrale, dar şi la o ruşinoasă campanie de presă, desigur, cu concursul unor „ziarişti” atraşi de mirajul câştigului ieftin, inclusiv a unor eventuale burse Soros. Fără pic de cultură, fanatizaţi de diverse interese politice, manipulaţi grosolan de cercuri interesate, care, nu o dată, îi şi finanţau pe măsură sau le ofereau diverse avantaje, materiale, financiare sau de altă natură – inclusiv promovarea în funcţii bine retribuite, aceşti ziarişti au preferat să facă jocul unora sacrificând minimul respect faţă de istoria noastră naţională şi adevărurile ei.

 

(3) Deşi, din punct de vedere politic, Nicolae Iorga ilustrează orientarea politică naţionalistă în România interbelică, textul lui nu are nici o conotaţie politică, urmărind exclusiv slujirea şi afirmarea adevărului istoric. Prin urmare, repunerea acestei plăcuţe nu aduce servicii vreunei forţe sau orientări politice, dar este necesară pentru a reafirma respectul faţă de istoria şi demnitatea acestui popor. 

 

(4) Aşa cum s-a întâmplat, la Braşov, după al II-lea război mondial, cu un alt grup statuar aflat în slujba propagandei agresive ungureşti.

 

(5) Personal, găsesc complet neinspirată invitarea la Cluj-Napoca, pentru reinaugurarea monumentului, a actualului prim ministru maghiar, Viktor Orbán, unul dintre cei mai neîmpăcaţi duşmani ai poporului român, promotor al nerecunoaşterii Trianonului, dar şi al refacerii Ungariei Mari!

Dr. Dan BRUDAŞCU

Cluj-Napoca

15 ianuarie 2011


In memoriam: Raoul Volcinschi

Posted by Stefan Strajer On January - 17 - 2011

 In memoriam: Raoul Volcinschi

 Autor: Prof.univ.dr. Ion Coja

     Încă o despărțire care mă ia pe nepregătite… Cu temele nefăcute…

     Am tot amânat o discuție lungă și cuprinzătoare, pe care s-o înregistrez în beneficiul eternizării temeinice a numelui celui care a fost năzdrăvanul profesor Raoul Volcinschi. L-am cunoscut la Marcel Petrișor. Puține au fost momentele de delectare în spirit pur ardelenesc pe care să le asemui celor trăite ascultându-i pe cei doi depănând amintiri din temnițele comuniste sau continuând dispute intelectuale atunci și acolo începute și nici până azi încheiate…

     Când cei doi se întâlneau și se apucau în fața unui intrus și neavenit ca mine să învie amintiri de la Jilava ori Aiud, povestea lor ocolea durerile și umilințele detenției și, dintr-un soi de bună creștere, aminteau aproape numai întâmplări hazlii din beciurile securității, din desfășurătorul anchetelor, din zilele petrecute la Zarcă… Doamne, ce am mai rîs toți trei!…

     Întămplări hazlii din beciurile securității?!…

     Numai pe Aurel Șeitan l-am mai auzit povestind episoade vesele din Gulagul românesc. Mi-am dat astfel seama că, pe lângă credință, pe românii încarcerați de uneltele Diavolului i-a mai ajutat și umorul să supraviețuiască. Umorul ca stare de spirit accesibilă celui care se știe și se simte superior adversarului pe toate planurile ființării în absolut. În mai multe rânduri i-am rugat, insistent, să nu lase uitării acele momente când rîsul celui suferind ori chiar schingiuit îl lăsa perplex pe torționar! Ce putea fi de rîs sau comic într-o bătaie soră cu moartea?!…

     Dacă mai are avântul necesar, acum, că a rămas singur de domnul Volcinschi, numai Marcel mai poate face ceva… Dar nu insist.

     Atâta doar mă bucur că am insisitat cu ani în urmă și nu m-am lăsat până când nu mi-a relatat în scris, înscrisă cu mâna sa, mărturia pe care o public mai jos. O auzisem de mai multe ori și abia după 1990 am simțit nevoia să salvez această mărturie. Auzisem zeci altele, înainte de 1990, dar cine le-ar fi dat vreo atenție?! Era plină „piața” de asemenea mărturii. Abia când purtătorii mărturiilor, ai adevărului trăit în chip nemijlocit, s-au împuținat serios, drastic, nemernicii au scos capul pentru a lansa ansamblul de minciuni nerușinate din care pogrom,se constituie materia scorniciunii numită Holocaustul din România, genocidul, pogromul etc.

Foto.Prof.Raoul Volcinschi

     Mărturia profesorului Raoul Volcinschi am publicat-o imediat în volumul Holocaust în România?, ca Anexa nr.10, precum și cu alte ocazii.

      Intelectual complex, care a pus fapta, făptuirea mai presus de orice, profesorul Raoul Volcinschi lasă în urma sa o legiune de tineri care îi vor duce dorul. Pe toți care l-am cunoscut ne-a făcut captivi ai luminii și căldurii sufletești pe care le iradia pripit și fără odihnă, neobosit, gata oricând să pună umărul pentru a mai ridica o stavilă dinaintea AntiCristului. Nu a descurajat nicio inițiativă, nicio acțiune inspirată de credința sa în Neam și Dumnezeu. Pe cât de profund, pe atât de picaresc, Raoul Volcinschi a fost una din marile „figuri” ale legendarei rezistențe anti-comuniste, anti-bolșevice!

     Să ne bucurăm că am avut parte de un asemenea camarad! Un asemenea model!

     Dumnezeu să-l odihnească după o viață plină de neastâmpăr și demnitate.

                                                                                                          

                                                                                                     Ion Coja

Mărturia profesorului  RAOUL VOLCINSCHI

            Subsemnatul RAOUL VOLCINSCHI, domiciliat în Cluj–Napoca, profesor universitar pensionar, membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, am de făcut următoarea declaraţie, în faţa d-lui profesor Ion Coja :

            Sunt originar din Cernăuţi unde, în 1940, am trăit  drama evacuării familiei mele din Cernăuţi. Eram elev la liceul Aron Pumnul şi făceam parte din echipa de fotbal Dragoş Vodă. Jucam la pitici. În Cernăuţi erau trei echipe la care jucau tinerii evrei: Macabi, Borohov şi Hasmonea. Deseori jucam românii cu evreii, meciuri agreabile, fără nici o tensiune de natură rasistă, antisemită sau antiromânească. Ne cunoşteam bine între noi, chiar dacă eram la şcoli diferite şi trăiam în cartiere diferite.

            În seara zilei de 27 iunie la radio Monte Carlo, pe care familia mea îl asculta cu regularitate, s–a anunţat că România este obligată să cedeze Basarabia şi Bucovina. La radio Bucureşti, încercând să aflăm ce se întâmplă, se comenta felul cum a decurs examenul de bacalaureat al principelui Mihai…Nimic despre ultimatum ! Tata însă ne-a pus să începem împachetarea lucrurilor din casă, în vederea refugierii noastre în Ţară. A doua zi, de dimineaţă, tata m-a trimis să-mi scot actele şcolare de la liceu, care urmau să-mi fie necesare înscrierii la şcoală în septembrie. Drumul meu de acasă până la liceu trecea prin Piaţa Unirii şi prin faţa Primăriei. Când am ajuns la primărie am văzut că în stradă zăceau cinci cadavre de soldaţi români, al căror sânge se scursese în praful de pe caldarâm. Câţiva oameni de pe margine priveau consternaţi şi derutaţi. Am întrebat ce se întâmplă, au venit deja ruşii la Cernăuţi ? Mi s-a răspuns că soldaţii au fost omorâţi  „de ăia” ! Şi mi s-a arătat spre două automobile în jurul cărora se învârteau vreo 12–15 tineri civili, înarmaţi, unii aveau chiar două automate, unul în mână, altul la spate şi se agitau să încapă toţi în maşini. Îi cunoşteam pe toţi, pe unii din vedere, pe alţii personal sau după nume: Aufleger Feibiş, Fisher, Abacumov,Eisinger Siegfried. Jucau fotbal în formaţia de juniori a echipelor evreieşti amintite. Au plecat strigând „Zum Flugplaz”!(„La aeroport !”) M-am întors acasă pe un drum ocolitor, căci se auzeau focuri de armă pe alte străzi.

            În grupul amintit se afla şi Sigi Bainer, pe care îl cunoscusem bine căci jucasem fotbal împreună, în câteva meciuri, ca adversari. L-am regăsit pe la mijlocul anilor ’50, la securitatea din Cluj, când am fost anchetat şi de câteva ori am fost bătut măr de acest Sigi Bainer. Am încercat să vorbesc cu el omeneşte, amintindu-i că ne cunoaştem bine şi că n-are cum să vadă în mine un agent al puterilor imperialiste occidentale, cum eram acuzat.

        Mi-a spus de mai multe ori : „pentru trecut un monument, pentru prezent un glonţ !”

        Îl mai întâlnisem de câteva ori în Cluj, fusese un mic contrabandist înainte de a se angaja la securitate, ca anchetator şi bătăuş. Când m-am eliberat am aflat că plecase în Israel.                                                          

                                                          Raoul Volcinschi

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors