Archive for the ‘Istorie ascunsa’ Category

Agentul „Hubertus” din Reghin și povestea colecției regale

Posted by Stefan Strajer On January - 23 - 2011

Agentul „Hubertus” din Reghin și povestea colecției regale

 

Autor: Nicolae BALINT

 

A fost unul dintre oamenii de încredere ai fostului Rege Mihai I. Cea mai mare parte din viață a trăit-o însă la Reghin. Marginalizat şi tracasat de regimul comunist, dar om de modă veche, a supravieţuit cu demnitate şi chiar cu oarecare seninătate şi umor – i-am putea spune – noilor condiţii. În anii 70 ai secolului trecut, s-a încercat racolarea sa de către Securitate. A a primit chiar şi un nume de cod. Om de onoare, curaj şi bunăcredinţă, acesta nu s-a lăsat manipulat de Securitate. Fiind „ineficient” a fost scos din evidenţa informatorilor, dar a rămas într-o cartotecă specială.

Ioan (Bibi) Popescu, un personaj insolit

Dr. Ioan Popescu a fost administrator al domeniului de vânătoare de la Gurghiu. De încrederea de care s-a bucurat din partea Regelui, stau mărturie mai multe documente din arhivele mureşene pe care am avut posibilitatea să le consult. Chiar şi o procură dată de fostul Rege pentru a-l reprezenta în unele eventuale litigii, pe care acesta din urmă ar fi putut să le aibă cu statul român. Vânător pasionat, dar şi un personaj insolit pentru reghineni, „Bibi” cum îi spuneau cunoscuţii, era însă depozitarul unor informaţii deosebit de valoroase. De aceste informaţii era interesată la un moment dat şi Securitatea, dar şi personaje importante din conducerea de partid. Din păcate, acest om nu a lăsat o carte de memorii. Ar fi avut cu siguranţă ce povesti. Viaţa acestuia poate fi recompusă. Există oameni care l-au cunoscut, există rude, există fotografii, dar şi informaţii în arhivele mureşene. Despre Ioan Popescu există însă foarte multe informaţii de prima mână, prelucrate de regretatul istoric Mihai Pelin. Prieten cu Virgil Măgureanu, fost director al SRI, Pelin a fost unul dintre primii istorici care au avut, după 1989, acces la surse inaccesibile până atunci: documentele fostei Securităţi.

O poveste fără „happy end”

Până în 1989, puţini au fost cei care au ştiut adevărata poveste a colecţiei regale de tablouri, formată din 42 de piese. O colecţie deosebit de valoroasă, inventariată de altfel de bibliotecarul Casei Regale, Leon Bachelin. Despre ea scrisese şi publicase un studiu – „Tablourile El Greco din colecţia regală a României – istoricul Alexandru Busuioceanu. Carol I, cel care o constituise într-un timp îndelungat, a dispus prin testament ca aceasta să revină Coroanei României, adică unei instituţii a statului român. Testamentul nu lăsa loc niciunei confuzii sau interpretări. Era vorba despre „o instituţie” şi nu despre „o persoană”. După 1945, povestea acreditată, poate chiar şi cu concursul regimului Dej, a fost aceea că, această valoroasă colecţie – cuprindea printre altele şi 6 tablouri de El Greco – ar fi fost scoasă din ţară, de fostul Rege Carol al II-lea, în septembrie 1940, când abdicase şi părăsise ţara. Pe baza cercetărilor sale din arhivele Securităţii, istoricul Pelin face afirmaţia clară: „au fost scoase din ţară în noiembrie 1947, de către fostul Rege Mihai, care fusese invitat la nunta Reginei Elisabeta a Angliei.” Pelin găsise multe documente printre care şi depoziţiile dr.Ioan Popescu şi ale brigadierului silvic Iosif Mureşan din Deda Bistra, jud. Mureş. Tot Pelin, mai făcea afirmaţia că, în drum spre Londra, o parte din colecţia de 42 de piese, ar fi fost depusă la Union de Banques Suisses, iar o altă parte ar fi fost depozitată la vila din Florenţa, a Reginei mame Elena. Tablourile nu apar – nici nu aveau cum, pentru că fuseseră deja scoase din ţară –  pe listele-inventar cu evidenţa bunurilor, cu care fostul rege Mihai I a părăsit ţara după abdicarea sa din decembrie 1947.  În 1976 însă, două tablouri din colecţie au făcut obiectul unor tranzacţii, în spatele cărora se afla – potrivit istoricului Mihai Pelin – fostul rege Mihai. De altfel, acestea două au şi fost achiziţionate de galeriile americane Wildenstein & Co.    

 

Foto.Castelul de la Lapusna

Paza colecţiei de tablouri, asigurată de un localnic din Deda-Bistra

În condiţiile războiului şi a unor eventuale şi neprevăzute evoluţii ale frontului, Regele Mihai I a dispus încă din timp, măsuri deosebite de pază şi protecţie pentru unele obiecte de valoare, inclusiv pentru colecţia de tablouri. Era poate şi o măsură de a-şi asigura într-un anume fel, propriul său viitor. În 1967, dr. Ioan Popescu trimitea un memoriu autorităţilor, în care scria „Iosif Mureşan, azi domiciliat în comuna Deda-Bistra, jud. Mureş, a păzit în calitate de brigadier cinegetic, la domeniul Săvârşin, în anii 1943-1946, din încredinţarea mea, tablourile de mare valoare din palatele Sinaia şi Bucureşti, depozitate atunci în pădurea din Troiaş-Săvârşin…” Popescu, avea să indice ulterior unui „tovarăş” venit de la Bucureşti (probabil, ofiţer de Securitate), lista completă cu tablourile aflate sub paza brigadierului din Deda-Bistra, între care figurau şi cele 42 dispărute din România. Pentru a întări cele spuse, în martie 1968, Ioan Popescu s-a adresat fostei Regine mame Elena, la Florenţa, care a confirmat cele scrise de el, cu referire la tablourile depozitate la Săvârşin. Scrisorea Reginei mame a fost apoi fotocopiată şi trimisă de către acelaşi neobosit Ioan Popescu, la Bucureşti, el dorind la modul cel mai sincer, să se facă lumină în povestea tablourilor. Probabil că zelul, bunacredinţă şi sinceritatea dovedite de Popescu în chestiunea tablourilor, l-au „inspirat” pe un ofiţer local de Securitate să încerce să-l racoleze ca informator. Popescu a primit numele de cod „Hubertus”, dar a fost scos din evidenţă la scurt timp, pentru că dincolo de problema tablourilor, în alte chestiuni el nu s-a dovedit câtuşi de puţin cooperant.

Operaţiunea „Patrimoniul”, inspirată oare de cazul relatat de Popescu?

Spre sfârşitul războiului şi imediat după, dar până la instalarea regimului comunist, s-a încercat – şi în cea mai mare parte s-a şi reuşit – transferarea unor mari valori în străinătate, mai ales prin intermediul băncilor. După venirea la putere a comuniştilor, mulţi dintre cei care nu apucaseră să plece şi care aveau valută în bănci străine, nu au mai revendicat-o din motive lesne de înţeles. Imensa valoare pe care a reprezentat-o colecţia regală de tablouri formată din cele 42 de piese, şi asupra căreia Popescu făcuse ample depoziţii, a atras probabil atenţia, în 1968, lui Nicolae Ceauşescu. Acesta a dispus lansarea unei mari operaţiuni, „Patrimoniul”, pentru recuperarea bunurilor româneşti scoase din ţară, precum şi a valutei aflată în bănci din străinătate, ce avea deponenţi români. Pe data de 29 octombrie 1968, generalul de securitate Constantin Stoica, preciza în conţinutul preambulului la Operaţiunea „Patrimoniul”, următoarele: „Se va proceda la depistarea, în continuare, a cazurilor de moştenire în care fondurile succesorale se află în străinătate, în vedera clarificării lor în favoarea statului român.” Operaţiunea avea să continue şi în anii următori, având drept obiectiv aducerea a cât mai multă valută în România. E drept, că nu era singura cale. Astăzi – ce ironie a sorţii! – se urmăreşte scoaterea ei, de către „băieţii deştepţi”. Dacă ai fost educat într-un anume sistem de valori, ca orice om de bun-simţ, îţi pui totuşi o întrebare. Care din ei au procedat corect şi moral? Comuniştii de ieri sau capitaliştii (mare parte) impostori, din ziua de azi?

 

Dureri ale Basarabiei

Posted by Stefan Strajer On January - 21 - 2011

Dureri ale Basarabiei

 

Autor: Ionel CĂPIŢĂ

SFÂNTĂ NĂSCĂTOARE

 

Şi-ntr-o floare de câmpie

Te văd, dulce Românie!

ETERNITATE

 

Prin voi, cei vii şi din mormânt,

Eu sunt acela care sunt,

Prin voi – aici sunt şi departe,

Purtând un cimitir în spate.

Prin voi mă nalţ şi cânt, şi plâng,

Şi stau de veghe pe pământ,

Prin voi îmi aflu mântuirea

Şi Zestrea mea este Iubirea.

Prin voi mă cheamă glasul Sfânt

Să fiu cu neamul şi-n mormânt,

Şi altfel nici că se mai poate –

Eu merg cu-n cimitir în spate.

RUGA DURERII

 

Doamne,

Salvează şi înalţă

Neamul meu, copilul Tău.

Milostiveşte şi tămăduieşte

Sufletul Neamului meu.

Nu ne lăsa, Doamne,

Când atât ni-i de greu,

Când speranţa în Tine e vie.

Nu ne părăsi, Doamne,

Când paharul răbdării e plin.

Fii cu noi acum,

Când întronată se cere

Dreptatea.

Ajută-ne, Doamne,

Să izgonim răul şi urgia

Aduse

În leagănul nostru.

Întăreşte-ne braţul,

Luminează-ne calea –

Spre a noastră izbândă.

Ne izbăveşte de tot ce-i rău

Şi cu nepriinţă –

Faţă de Neamul român.

Ajută-ne, Doamne,

Să curăţim

Şi să sfinţim

Locul şi Ţara.

Ajută-ne, Doamne!

 

NĂVĂLITORILOR

 

Vă întreb: ce-aveţi cu mine,

Când nimic nu am cu voi,

Doar se ştie foarte bine:

Eu – s-acasă, voi – la noi.

Borfăind cu râtu-n toate –

Pângăriţi pământ şi vieţi!

Credeţi că tot vi se poate,

Dacă sârmă-n bot n-aveţi?

Nu treziţi fiara din mine,

Că atunci nu mai scăpaţi –

Nici ascunşi prin vizuine,

Nici croind-o pe urlaţi!

Haide, spuneţi, de ce oare

Mă impuneţi vrând-nevrând

Să vă dau hrană la cioare,

Dacă nu vă ştiu plecând?!

IMPERIUL RĂULUI

 

Amărâtă ţară-ntinsă –

Unde viaţa m-a adus,

Au de cine-ţi este scrisă

Soarta-n iad. Sau colo sus?

Ţară peste lumi lăţită,

Omorând şi pustiind,

Pacoste neţărmurită

Blestemată-n glas şi-n gând!

Ţară-a plânsetelor toate

Şi-a speranţelor pribegi,

Încărcată de păcate –

Temniţă eşti veci de veci!

Jalea dusă-n cimitire,

Ura celor ce-au rămas –

Cotropiţi prin schingiuire –

Nu spera să-ţi dea răgaz.

Lacomă de măreţie –

Ţară de năvălitori,

La judeţul ce-o să fie,

Ruga ta va fi să mori.

Ţară, necuprinsă ţară,

Neam cu paharul la gât

Ai şi tu străvechi hotară,

Vezi să ai loc de mormânt!

SATRAPILOR

 

Ce aţi făcut din noi?

Ce aţi făcut cu noi?

Voi, care aţi fost

Şi aţi rămas gunoi?!

Voi nu aţi bănuit –

Că suntem infinit!

Azi – luaţi aminte

Ce-aveţi înainte:

Când guleaiul vostru

Vă va fi mai drag –

V-am pregătit şi noi

Răsplată – un ştreang!

HORA UNIRII

 

Toporul de la Răsărit

Ne-a despicat Hora Unirii.

Măcelarul, cu mâinile

Pline de sânge,

Vrea să dansez cu el

Kazaciocul –

Despica-l-ar trăsnetul!

Eu am cui da mâna

La Horă –

Haide, frate şi soră!

BARBARUL

 

E aici,

Dar nu-i de-aici,

E la noi,

Dar nu-i cu noi,

E un porc,

Dar nu e porc,

E venit,

Dar nu-i dorit,

E un prost,

Dar are post,

E-n confort,

Dar drag mi-i – mort.

STRĂINII

 

Străinii m-au înstrăinat

De mine.

Ei mi-au furat din leagăn

Originea fiinţei.

Străinii…

Au scuipat

În gustul pâinii,

Coaptă de mama.

Străinii…

Au o dare de seamă –

În faţa Neamului meu

Şi a lui Dumnezeu.

ELIBERARE RUSEASCĂ

 

Cândva în tot satul

Erau doi hoţi.

Acum sunt doi,

Care nu fură.

FĂRĂ PATRIE

 

A plecat undeva câinele

Şi a venit.

Motanul s-a dus de la casă

Şi s-a întors.

Porumbeii au zburat

Şi iarăşi au venit.

A ieşit din curte porcul…

Şi dus a fost.

LA STRAJA ŢĂRII

 

Rusu vine, porcu vine –

Peste mine, peste tine,

Peste Neam şi peste Ţară –

Să ne dea din casă-afară!

Dar noi ştim cum să-l oprim:

Sârma-n bot i-o răsucim!

Şi haholii stau la pândă,

Vor de gât ca să ne strângă –

Să îngroape România,

Să le rămână moşia.

Veniţi că vă dăm cu drag –

Fiecărui câte-un ştreang!

Vor şi ungurii o halcă

Din moşia noastră dacă.

Gata sunt să hăcuiască

Viţa noastră românească.

Nu cătaţi să ne-ngropaţi –

Că de moarte nu scăpaţi!

                 ***

Toţi râvnesc a ta moşie,

Dulce mamă, Românie!

Căci pământul, care-l ai,

Dumnezeu l-a rupt din rai.

Cum pot să ajungă oare

În rai hoardele barbare?

Chiar duşmanii de-s o groază,

Dumnezeu ne are-n pază:

Ne dă crez, ne dă tărie –

Să-ngropăm orice urgie!

Neam de daci, Neam de romani –

Sabie-nfiptă-n duşmani!

NU, CĂLĂULE!

 

Nu pot. Nu vreau. N-aştepta

Să-mi cer voie să plâng –

În ţara ce-i un mormânt.

N-aştepta să-ţi râd,

Când cu lacrimi

Stropesc un pământ.

N-aştepta să-ţi cad  la picioare,

Când ne-mpăcarea şi ura

Margini nu are.

Nu pot. Nu vreau. N-aştepta

Să te rabd în genunchi.

Ţi-a venit ţie ceasul

Să-ţi pun capul pe trunchi!

BASARABIA

 

La noi sus-puşii au nărav

Să calce neamul în picioare.

Să fie asta o-ntâmplare?

La noi microbul cel de sclav

L-au injectat în fiecare…

Să fie asta o-ntâmplare?

La noi, azi, tineretu-i brav,

Nestăvilit de răzbunare.

Să fie asta o-ntâmplare?

La noi, oricât ar fi de grav –

Vom sta de-a pururi la hotare!

Vom sta! Şi nu din întâmplare!

                                    7 aprilie 2009

LA PORŢILE ŢĂRII

 

La porţi,

crescute din stejari,

strămoşii noştri-au fost

Portari.

Au fost şi mulţi,

au fost şi tari,

ca să-i înfrunte

pe barbari.

Iar celora

cu pofte mari,

le-a-nfipt vârtos

ţestele-n pari –

la porţi,

crescute din stejari!

Azi,

oştile de mercenari,

să ştie-ar fi

că mai sunt Pari,

mai sunt

şi Paznici temerari –

la porţi crescute din Stejari!

SĂ SE ŞTIE, ROMÂNIE!

 

Sunt român, român îmi zice

Şi străbuni-mi sunt români,

Sunt român unde m-oi duce,

Chiar şi-n ţara de păgâni.

România-i Ţara-Mumă,

Începutul nesfârşit,

Numai ea cu drag ne-adună

Şi ne iartă de-am greşit.

România-i leagăn dulce,

Cuib de dor, iarbă de leac,

România-i Sfânta Cruce,

Dată s-o purtăm prin veac.

Românie, Românie,

Scumpă mamă, suflet blând,

Născătoare de vecie,

Colţ de rai cu nume sfânt.

Dragoste ne trecătoare,

Românie, Ţara mea,

De mă bucur, de mă doare,

Îmi săruţi tu lacrima.

Eu, la vechile-ţi hotare,

Stau de veghe, ca să ştie

Toate hoardele barbare

Că-mi eşti scumpă, Românie!

N.R. Poezii puse la dispozitie spre publicare de catre Vasile Soimaru (Chisinau, Basarabia)

Regina cu ochi albaştri, a României

Posted by Stefan Strajer On January - 21 - 2011

Regina cu ochi albaştri, a României

 

Autor: Carmen Marin

Frumoasa regină Maria, numită şi „Regina inimilor”, a fost predestinată să se nască în ceţoasa Anglie şi să devină conducătoarea unei ţări meridionale pline de soare şi căldură – România. Locul unde s-a născut, Eastwel Park în comitatul de Kent, într-un mediu romantic, unde prin pădurile de stejari rătăceau turme de căprioare. Este primul copil al ducelui Alfred de Edinburg (fiul reginei Victoria a Marii Britanii) şi al ducesei Maria (fiică a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei şi a prinţesei Maria de Hesse a Germaniei). Despre frumuseţea strănepoatei de regi şi împăraţi, omul politic român Ion Gheorghe Duca în lucrarea sa, „Amintiri politice”, afirmă: „Regina Maria este o fiinţă de care trebuie să te sfieşti. Este strălucitoare la fizic, ca şi la moral, încât îţi ia văzul, nimeni nu o poate întrece. Frumoasă de o frumuseţe încântătoare, nu cred să fi fost în Europa multe femei care să se fi putut asemui cu dânsa. Inteligentă, fermecătoare, plină de talent pentru pictură, pentru călărie, pentru scris, o conversaţie sclipitoare, vervă, umor, spontaneitate în gândire, originalitate de expresie şi curaj…”.

Maria s-a născut la 3 octombrie 1875. Tânăra prinţesă se va căsători cu principele României Ferdinand de Hohenzollern, unirea lor fiind efectuată din raţiuni de familie şi de stat, când timidul Ferdinand abia se refăcuse după pasiunea pentru Elena Văcărescu. Aveau caractere total diferite, dar se completau foarte bine. Maria a dat naştere la şase copii: Carol (15.10.1893), devenit Rege al României (1930-1940), Elisabeta (1894), devenită în 1921 Regină a Greciei, prin căsătoria cu Regele George al II-lea al Greciei, Marioara (1900), care avea să devină Regina Maria a Iugoslaviei, prin căsătoria, în 1922, cu Regele Alexandru I al Iugoslaviei, asasinat de fasciştii croaţi în 1934 la Marsilia, Nicolae (1903), care a murit în 1977, Ileana (1909), care s-a căsătorit cu principele Anton de Habsburg (de Austria) şi Mircea, ultimul copil, născut în 1913, care a murit la numai 4ani. „Mircea a murit la ora 9 cu mâna în mâna mea” – spune „regina povestitoare”.

Maria îşi va pune amprenta asupra castelul Pelişor deoarece ea, Regina Artistă (cum a fost supranumită), este cea care alege stilul, şi anume „art nouveau”. Pelişorul a fost ridicat, între anii 1899-1902, de arhitectul ceh Karel Liman şi decorat de Bernhard Ludwig din Viena. Reginei Maria îi plăcea tot ce luceşte: aurul şi portocaliul, iar această amprentă este vizibilă prin apartamentele acestui castel, care sunt intens poleite. Pelişorul deţine interioare precum: Camera de Aur, Capela sau Dormitorul de Aur. Decoraţiunile din Camera de Aur sunt unicat, deoarece Regina Maria a dorit ca pereţii să fie din stuc aurit, reprezentând frunze de ciulini, element care alcătuia emblema oraşului Nancy şi a Scoţiei. De asemenea, se întâlneşte crucea celtică, un alt motiv din ţara ei de obârşie.

Supranumele de „regina povestitoare” îi revine datorită poveştilor pe care le-a compus, strânse în două volume, cât şi datorită cărţii „Povestea vieţii mele”, tradusă şi în engleză. Nu se pot omite nici volumele scrise la vârsta maturităţii, volume precum: Ţara mea, Dor nestins, Glasul de pe munte, Gânduri şi icoane din vremea războiului, Măşti, O legendă de la Muntele Athos, Povestea unei inimi, Regine încoronate. Frumoasa regină englezoaică devenită româncă, a fascinat Occidentul şi a avut un turneu triumfal în SUA în 1926. Nu trebuie uitat rolul ei decisiv în făurirea Marii Uniri, când a înfrânt împotrivirea soţului său faţă se o alianţă cu Antanta. Cuplul regal Maria şi Ferdinand a însoţit armata şi guvernul în lungul drum al exilului, iar Maria a fost o prezenţă activă a spitalelor militare. Sub presiunea soţiei, Ferdinand I cel Loial a refuzat să ratifice tratatul de la Bucureşti impus de puterile centrale.

La 15 octombrie 1922, Maria a fost încoronată la Alba Iulia ca Regină a României, vizita în Europa Occidentală constituind un triumf. Moartea regelui Ferdinand I, în 1927, ineficienţa unei Regenţe au aruncat-o însă pe locul doi în viaţa politică, ea fiind izolată în reşedinţa ei.

Dacă trupul a fost înmormântat cu lacrimile întregului popor la Biserica Domnească din Curtea de Argeş, conform ultimei dorinţe testamentare, inima ei a fost aşezată într-o casetă fiind depusă în biserica ortodoxă Stella Maris de la Balcic. După cedarea Cadrilatrelului, în 1940, inima reginei a fost adusă de principesa Ileana la Castelul regal Bran, iar din 1970 a fost transferată Muzeului Naţional de Istorie. O inimă care a bătut asemenea unei torţe cu vâlvătăi.

O imagine a tranzitiei romanesti. Andrei Plesu: Obscenitatea publica

Posted by Stefan Strajer On January - 20 - 2011

O imagine a tranzitiei romanesti. Andrei Plesu:  Obscenitatea publica

 

Autor: Silvia Jinga

 

            Conceptul de tranzitie defineste perioada post-comunista din istoria Romaniei, avand ca punct de plecare anul 1990, fara a se sti inca nimic despre durata si sfarsitul acestui proces deloc confortabil. Un aforism al lui Nicolae Iorga ne spune ca atunci „cand vin apele mari gunoaiele ies la suprafata”.  Cartea lui Andrei Plesu (editia a II-a, Humanitas, 2005) prinde in portrete satirice cu iz caragialesc tocmai aceste gunoaie care misuna la toate nivelele politice si culturale in Romania tranzitiei.  Numai ca aforismul marelui istoric trebuie adaptat la situatia actuala a Romaniei:  „gunoaiele” nu sunt doar cele starnite de apele mari, ci si cele preluate de la vechiul regim in persoana fostilor activisti  care, profitand de apele tulburi,  se strecoara din nou in varful piramidei, daca se poate in scopuri dintre cele mai lucrative spre folosul propriu si deserviciul tarii.  Tonul eminamente caragialesc al cartii ni se pare extrem de adecvat la culoarea locala a politicianismului si mentalitatii generale romanesti, unele din portretele creionate vitriolant fiind cu adevarat memorabile.

Autorul analizeaza fenomenul tranzitiei ca unul care a baut pana la fund paharul durerilor noastre comuniste in care bombanela nemultumirii se amesteca grosier cu o gama larga de compromisuri, asupra carora ochiul penetrant al filozofului si gazetarului Plesu se apleaca indelung. Doua lucruri mi se par demne de subliniat de la inceput.  Mai intai faptul ca autorul nu judeca realitatea romaneasca ex catedra cu un ton detasat, „ cu acreala normativa si morga sapientiala”, ci ca un ins foarte implicat si nescutit de recunoasterea propriilor limite, citandu-l pe Emil Cioran care afirma ca „am fost cu totii turisti in infern”. Referindu-se la Christos, care a venit intr-o lume dubioasa ca sa confrunte raul si sa-l vindece, Plesu conchide: „primul pas spre demonstrarea raului este curajul de a fi prezent (subl. aut.) in cetatea lui.” (p. 14). Pariticiparea la  amestecul diform si grotesc al colaborationismului din timpul comunismului nu ne absolva de indatorirea de a privi raul de atunci si de acum cu luciditate, pentru a-l eradica. 

Al doilea aspect al pozitiei de pe care Plesu judeca societatea romaneasca este patriotismul lui, pe care trebuie sa il intelegem ca unul bazat pe o critica onesta a pacatelor si schitarea unor solutii pentru mantuire.  Infierand „nerusinarea” din politica, publicistica, moravuri, comportamentul public, propune ca ideal pe omul de bun simt, de caracter, care isi face datoria pe propria lui parcela de viata cu aceasta contribuind la binele intregii tari. Modelul propus de A. Plesu a fost descris in perioada iluminista de filozoful Voltaire in povestirea lui Candide. Cand toti romanii vor intelege sa isi lucreze „gradina” proprie precum Candide, va fi bunastare si pace. Rezolvarea pare atat de simpla si totusi e amanata de atata vreme nu doar la noi, ci in atatea alte parti ale lumii. In eseul Solutia eroului salvator  remediul practic al delasarii noastre este descris apasat si limpede. Mesianismul nu are ce cauta in lupta noastra de imbunatatire a standardului de viata in societatea romaneasca. Nu este nici o taina, ne indruma Plesu a vedea clar: „Fiindca eu cred ca nu ne vom salva niciodata cata vreme vom conta numai si numai pe aparitia unu salvator.” (p. 180) Dar ce trebuie sa facem? Raspunsul vine raspicat: „Sa construim institurii solide, sa respectam legile, oamenii si buna-cuviinta. Sa fim hiper-competenti si hiper-corecti pe lotul care ne revine, sa ne purtam cordial unii cu altii, sa nu mai racnim, sa nu mai aruncam gunoiul in strada, sa tinem curate closetele publice si sa vorbim frumos romaneste. Nu intelectualii trebuie sa salveze tara, ci toata lumea” (subl. ns., p.181).  Intre cele doua razboaie mondiale cand lumea romaneasca traia de asemenea o vreme de reasezare dupa Marea Unire, in publicistica incendiara a lui Octavian Goga gasim aceasi idee ca „adevarul ustura, dar vindeca”.  Si atunci aparusera ca ciupercile dupa ploaie o serie de politicieni „cu termometrul insufletirii in stomac”.

Eseuri, portrete in genul „fiziologiilor” lui Costache Negruzzi, analize profunde ale racilelor comuniste, pamflete usturatoare, impresii de calatorie (in Japonia de ex.), reflectii privind specificul national si cel occidental, toate se constituie intr-o imagine serioasa si carnavalesca a lumii romanesti actuale.  Astfel, cartea lui Plesu ne apare ca  un pretios document al unor fenomene trecatoare, ca un jurnal de bord al unui calator pritre oameni si lucruri nu tocmai placute vederii, de cele mai multe ori. Caci obscen vine de la latinescu caenum, care insemneaza mocirla, laturi, noroi. 

Istoria Romaniei din perioada tranzitiei a inceput printr-un urias kitsch care a fost, ne amintim, combinatia dintre revolutie si spectacolul televizat.  De atunci si pana azi, observa autorul, societatea romaneasca e chinuita de tragicomedia adevarurilor partiale, caci nu stim adevarul despre revolutie, despre mineriade, despre propriile dosare de securitate, despre serviciile secrete. Tot de atunci Romania post-comunista a fost invadata de kitsch la toate nivelele, kitsch-ul fiind „o malformatiune provocata de frecventarea inadecvata a valorilor” (p.138).  Fostii activisti si securisti au devenit brusc anticomunisti, „pisicheri descurcareti” au devenit promotori ai liberalismului si reformei, aducand cu ei o revarsare a trivialitatii si minciunii.  Spiritul revolutionar insusi a fost terfelit de catre cei care si-au revendicat pe nedrept certificatele de revolutionar in scopul dobandirii de profituri si privilegii. Vulgarizarea si comercializarea actelor eroice sunt tinta unui pamflet amar precum Unde ni sunt visatorii…,  parafraza a titlului unei poezii a lui A. Vlahuta. Tara a fost invadata de lichele in mai toate domeniile, incat numai fauna zoologica poate oferi modele pentru descrierea peisajului: „Stam bine cu taratoarele: de la serparia soioasa, sireata si servila de prin judete pana la reptilele tepene cu miros preistoric: gusteri grosolani, iguane greoaie, cameleoni.” (p. 16).  Condeiul pamfletarului continua suculent: „Avem hiene funeste si dihori care duhnesc a cloaca, scroafe urcate in copac si mistreti scapati in gradina de zarzavat. […]  O categorie aparte o reprezinta cartitele reciclate, adica vechi, dar gata sa mimeze noul discernamant democratic.” (p. 17). Asemenea jivine care administreaza avutia tarii starnesc protestul si dezgustul.  Rezultatul procesului de inversare valorica se reflecta in stergerea liniilor de demarcatie dintre oamenii cumsecade si lichele, dintre competenta si smecherie, dintre curatenie si jeg. „Dragonul absolutist”, Ceausescu s-a multiplicat intr-o puzderie de „soparle infloritoare”. 

Un loc aparte ocupa in aceasta fauna care a incercat sa se recicleze cu nerusinare dupa revolutie, mimand democratia, „bardul” de curte, Adrian Paunescu, trecut la cele vesnice nu demult. Averea lasata in urma dovedeste ca lira si banul s-au impacat de minune in biografia acestui caz flagrant de absenta a caracterului in viata unui poet. Da, el este atat inainte cat si dupa revolutie un exemplu eclatant de obscenitate publica. Vesnic nesatul de faima, de bani si putere, A. Paunescu a excelat prim omagiile lui gretoase la adresa dictarorului si a familiei lui. Extrem de sugestiv noteaza A. Plesu: „Cantitatea trona nestingherita, fie ca era vorba de ce intra pe gura, fie de ce iesea” (p. 26). El este tintuit intr-o fraza memorabila care circuscrie intregul inteles al biografiei artistice paunesciene: „Ar fi nevoie de o energie supraomeneasca pentru a schita rapid o antologie a linguselii enorme din marea opera (subl. aut.) a lui Adrian Paunescu” (p. 26).  Dupa revolutie Paunescu se face avocatul apararii securitatii comuniste, uitand subit ca aceasta institutie funesta a fost in primul rand indreptata impotriva poporului roman, aparand interesele oligarhiei politice si o ideologie falimentara precum cea comunista.  A. Plesu infige degetul in rana care ne doare cel mai tare si anume analizeaza esenta raului savarsit de securitate in demersul ei de invrajbire a romanilor cu ei insisi, incercand sa transforme o jumatate a natiunii in victima celeilalte. Iata oglinda care ne este pusa in fata ca un avertisment adresat nostalgicilor ceusismului si a regimului comunist in general: „Vecinul care isi toarna vecinul, fratele care isi toarna fratele, acestea sunt „evenimentele” caracteristice ale „muncii informative”, si nu paza la hotare, protectia „marilor” noastre descoperiri tehnologice, sau dejucarea intrigilor capitaliste impotriva romanilor. Cei care se faceau vinovati de „atentat la siguranta nationala” se numeau Iuliu Maniu, Gheorghe Bratianu, Lucretiu Patrascanu, Mircea Vulcanescu si altii ca ei. […} Eficienta cu care organele de securitate au actionat, vreme de 40 de ani, impotriva elitelor acestei tari constituie, neindoielnic, una din cele mai mari infractiuni politice ale istoriei noastre”.(p. 24) Sunt cuvinte cutremuratoare din ceea ce am numi doar inceputul unui rechizitoriu al crimelor comuniste comise impotriva poporului roman, crime care isi asteapta inca istoricii atenti care sa le dezvaluie in toata marsavia lor.

La polul opus lui Adrian Paunescu se situeaza Paul Goma, unul dintre putinii dizidenti reali in Romania comunista. In eseul Exigenta adevarului  Plesu da Cezarului ce-i al Cezarului, marturisindu-si admiratia neconditionata pentru curajul lui Paul Goma de a rosti adevarul total intr-un moment in care multe constiinte intelectuale au tacut sau au preferat asa numita „rezistenta prin cultura”, concept asupra caruia vom reveni. Cum s-ar spune, Paul Goma spala rusinea intregii natii, daca asa ceva este posibil.  Alaturi de Paul Goma cu acelasi respect pentru gestul autentic sunt evocati muncitorii de la Brasov implicati in revolta din 1987.  Ei contrasteaza prin decenta si bun simt cu toata fauna satirizata in numeroase eseuri. Numai ca in larma produsa de „capodoperele de poceala” din lumea lui Bebe Ivanovici, „ a chelnerilor ajunsi secretari de stat si a plutonierilor ajunsi magnati ai sportului”, lumea lui Vadim, Vanghelie etc. vocile oamenilor de caracter nu se mai aud. Nu are cine sa-i auda, coplesitor fiind numarul de „taratoare, vite, gusteri”.

Numele lui Paul Goma ne obliga sa staruim in continuare asupra unei analize serioase a rolului intelectualitatii romane in perioada comunista si post-comunista intreprinsa in eseul cu totul remarcabil, Pacatele si inocenta intelectualilor (pp. 95-110).  Convingerea de la care porneste autorul este fidelitatea fata de adevar oricat de incomod ar fi el. Referinta Christica este mereu prezenta. In absenta curajului de a ne confrunta cu „realitatea toxinei” vom ramane prizonierii „mitologiei” ei. Sentinta asupra istoriei intelectualitatii romanesti dupa al doilea razboi mondial data de A. Plesu este severa. O considera istoria unui esec si demonstreaza argumentat cum a ajuns la aceasta concluzie. Intre anii 1940 si 1950 elita intelectualitatii romanesti a fost incarcerata si in mare parte exterminata. Eroarea acestei generatii de minti stralucite a fost speranta desarta in salvarea venita din Occident. „Vin americanii” este leitmotivul care exprima aceasta iluzie falsa. Multi au murit in puscarii ca prizonieri ai acestei aprecieri eronate a momentului istoric. Americanii nu numai ca nu au venit, dar ne-au tradat la Ialta cu buna stiinta.

Dupa 1964 si odata cu golirea puscariilor intelectualitatea a crezut in mod eronat intr-o normalizare a lucrurilor, intr-un comunism care se umanizeaza, neintelegand ca era doar o manevra a lui Ceausescu de a-si consolida pozitia dictatoriala. Inselandu-se si de data asta, multi intelectuali au intrat in partid, participand la congresul al IX-lea. Personal mi-l amintesc pe Nicolae Breban intervievat dupa una din sedintele congresului pe care il aplauda. Tezele din iulie 1971, dupa vizita lu N. Ceuasescu in China au turnat apa rece pe iluziile intelectualilor de colaborare cu partidul comunist. In loc sa trezeasca o reactie de rezistenta reala la dictatura din partea intelectualilor, aceasta strangere de surub a produs o atitudine defetista, perdanta, prudenta. Nu se poate face nimic altceva decat sa se sustina o „rezistenta prin cultura”, adica o subversiune ascunsa, care evita confruntarea adversarului, optand pentru atitudinea de a nu risca nimic.  Si astfel intelectualitatea romana se situeaza, ne place sau nu, in urma celei maghiare, cehe sau poloneze. 

In Romania post-comunista intelectualitatea traieste „o stare difuza de culpabilitate”, aflandu-se in plina criza de cautare a identitatii. A fost in joc mereu un contratimp de adecvare: „dupa ce s-au resemnat prea devreme sub comunism, intelectualii s-au angajat, in conditiile post-comunismului, prea tarziu”. (p. 105). Eseul Pacatele si inocenta intelectualilor este unul dintre cele mai adanci analize pe care le-am citit pe aceasta tema.  Dupa cum eseul Dedicatia ca gen literar este o disectie trista a compromisului intelectual in timpul dictaturii. Nu „profesionistii compromisului”, gen Aurel Baranga, Mihail Davidoglu, Ion Brad, Traian Iancu retin atentia lui Andrei Plesu, ci intelectualii de valoare care ca istoricul Constantin Giurescu,  dupa ani grei de puscarie comunista,  consimte sa-si plece capul si condeiul si sa intre in acelasi cor encomiastic. La numele lui se adauga multe altele, ca Mircea Malita, Paul Cornea, Mitropolitul Nicolae Mladin, Valeriu Anania etc., etc.  Autorul simte o acuta suferinta pentru compromisul acestor inteligente de anvergura, considerandu-l „spectacolul sumbru al unor constiinte nefericite”. Presiunea implacabila a raului dictaturii comuniste  s-a exercitat subliminal, facand ca victima sa consimta la tortura ca in atrocele experiment de la Pitesti.

De la concretul imediat Andrei Plesu se inalta mereu la consideratia filosofica, privirea mai de sus a faptului cotidian, tentat mereu de explorarea multiplelor lui fatete.  Conceptul de tranzitie mentionat chiar in Nota introductiva poate insemna, metafizic vorbind, zice autorul, „o inteleapta asumare a relativitatii lumii”, dar persistarea in starea de tranzitie a unui popor poate semana, de multe ori, a improvizatie, „a deriziune si inconsistenta”.

Critica in primul rand, Obscenitatea publica este o carte onesta, proband buna credinta a autorului si speranta acelui ridendo castigat mores.

SPIRITUL NAŢIONAL ÎN PUBLICISTICA ŞI PROZA EMINESCIANĂ

Posted by Stefan Strajer On January - 20 - 2011

SPIRITUL NAŢIONAL ÎN PUBLICISTICA ŞI PROZA EMINESCIANĂ

 Autor: Al Florin ŢENE

În perioada anilor 1870, când spiritul naţional românesc începuse să prindă rădăcini în urma unirii Principatelor Române, Moldova şi Ţara Românească, mulţi scriitori au militat pentru promovarea naţionalismului ca fenomen al iubirii de glia strămoşească, a limbii române, a credinţei creştine în spiritual ortodoxiei şi a tradiţiilor poporului din spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic. În acest context a început Mihai Eminescu să publice articole în care a promovat spiritual naţional românesc. Primele articole publicate de poet, în număr de trei, au apărut la Buda-Pesta, în ziarul „Federaţiunea” sub conducerea lui Alexandru Roman, membru al Academiei Române din 1870, în care expunea situaţia politică a românilor şi a celorlalte naţiuni  din imperiul Austro-Ungar.

După o perioadă de întrerupere, în anul 1876 Eminescu începe să publice articole în care promovează spiritul naţional în publicaţia „Curierul de Iaşi”, unde văd lumina tiparului interesante cronici teatrale, dar mai ales analize privind situaţia românilor de pretutindeni. Scria pe atunci: „Şi când strănepoţii vor citi odată despre luptele naţionale, reflectate nu în lumina nouă a teoriei, care o preface într-o luptă de interese, ci în lumina viorie a simţământului cu toată bogăţia de culori, de pasiune, de înamorare specifică în fetişurile naţionalismului, – citirea acestor fapte va face asupra lor impresia romantică, care asupra noastră o face răzbelul Cruciaţilor şi cavalerismul de atuncea”. (Despre luptele naţionale).

Activitatea sa de la „Timpul” din Bucureşti, începută la 1877, chemat fiind de la Iaşi de către Ion Slavici, este foarte intensă. Îşi începe campania cu articolul „Dorobanţii”, în care evidenţiază eroismul ostaşilor români în Războiul de Independenţă, şi dragostea de glia străbună. În 1880, Eminescu este numit redactor şef la „Timpul” în care continuă să publice „Studii asupra situaţiei”. În acea perioadă scrie articolul „Adevăratul naţionalism”, din care cităm: „Dar Domnilor; mi-e ruşine să fiu Român! Dar ce fel de român! Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-al naţionalităţii – aşa Român de paradă mi-e ruşine să fiu. Naţionalitatea trebue să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea-ce se simte şi se respectă adânc, se pronunţă arareori! Hebreii cei vechi n-aveau voe să pronunţe numele Dumnezeului lor! Iubesc poporul românesc, fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale”. ( Adevăratul naţionalism).

La 1 ianuarie 1882 este schimbat din funcţia de redactor şef de către Grigore C. Paucescu, însă rămâne redactor pentru secţia politică. Se înscrie în „Societatea Carpaţi”, înfiinţată la 24 ianuarie 1882 cu intenţia de a sprijini lupta naţională a românilor de către stăpâniri străine. În această perioadă publică articolul „Naţionalii şi Cosmopoliţii”, în care scrie: „Dacă Domnii Internaţionali, în loc de a se lăsa purtaţi de spiritual timpului, ar avea bunătatea de-a atinge pământul cu picioarele şi ar ajuta pionirilor germani ai progresului de a adduce mai departe panerul cu cele câştigate de ei, poate că în cursul acestei lucrări cam rare ar reveni la ideia lor, la a cărei realisare nu servă înfrăţirea ilusorie a unor naţiuni egal-îndreptăţite (aşa ceva nu există, ci domnia unei naţiuni cu civilitatea şi limba ei)”. În noiembrie 1888 îşi reia activitatea publicistică, prin colaborarea la „România liberă”, în care, pe lângă articole, unde promovează spiritual naţional, pledează pentru schimbarea relaţilor de muncă. Războiul de Independenţă naţională de la 1877 îl face pe Eminescu să scrie articole ce impresionează prin vibraţia patriotică.

 

Trebuie să spunem că Mihai Eminescu a fost un creştin autentic. Poeziile, proza şi publicistica exprimă spiritul naţional-ortodox. Consideraţii de ansamblu asupra creştinismului găsim în manuscrisul 2285 care reprezintă traducerea din germană a studiului lui M. Lazarus şi N. Stendhal „Gânduri introductive privind psihologia popoarelor”, apărut în 1860. Despre acest manuscris a scris D. Vatamaniuc „Pagini germane”, în revista „Manuscriptul” (an XVII, 1986). Manuscrisul 2261 la paginile 192-194 cuprinde următoarele cugetări ale lui Eminescu referitoare la Dumnezeu: „Fără eu nu există timp, nu există spaţiu, nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântecul; ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu”. În „Timpul” din 10 octombrie 1881 Eminescu scria: „biserica a creat limba literară, au sfinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat. Din acel moment trăsătura de unitate a devenit şi a rămas limba şi naţionalitatea, pe când înainte românul înclina a confunda naţionalitatea cu religia“. În articolul „Ştim prea bine…”, publicat în „Timpul” (nr.170, 4 august 1878, pag.1), Eminescu scria: „Cine ne alungă limba din biserică şi din instrucţia educativă (a şcoalelor elementare şi secundare), cine nu ne lasă să fim ceea ce suntem a rupt-o cu conştiinţa noastră naţională şi cu simpatiile noastre intime, oricât de bun ar fi relaţiile lui internaţionale cu statul nostru”.

Deşi poezia şi articolele publicate în presă au promovat spiritual naţional, inclusiv românismul, Mihai Eminescu fiind unul din marii gazetari ai secolului XIX, a promovat spiritual naţional şi în proza literară. Prozele antume cele mai cunoscute sunt „Sărmanul Dionis” şi „Cezara”. Dar mai putem aminti drama istorică în trei acte, în versuri, „Bogdan-Dragoş”, din care răzbate spiritual iubirii de glia strămoşească, în timp ce în cele două proze amintite la început descoperim un filon romantic al basmelor şi poveştilor româneşti, la fel descoperim în „Mira”, fragment dramatic; şi „Emmi”, dramă într-un act, dar mai ales tabloul dramatic „Mureşianu”, din care răzbate dragostea de popor şi istoria sa, lucru ce-l descoperim şi în „Alexandru Lăpuşneanu” şi „Alexandru Vodă“, fragment dramatic. Din postume remarcăm romanul ne terminat din tinereţe „Geniu pustiu“ şi alte lucrări ne terminate, descoperite de Titus Maiorescu, printre manuscrisele poetului, după moarte. În multe cugetări, filosofice, sociale, istorice, literare, Eminescu a fost preocupat de spiritual naţional. Exemplu: Organele conştiinţii naţionale puţine fiind la număr, silite a deveni universaliste. Despre literatura naţională spune: „Fiecare literatură naţională formează focarul spiritului naţional, unde concurg toate razele din toate direcţiunile vieţii spirituale, ea arată nivelul vieţii publice spirituale. În articolul „Despre naţionalism şi cosmopolitism” sublinia: „Oamenii  cari au început regenerarea naţională, ni-au dat ideea întregului, ce noi avem a o realisa”. Eminescu duce campanii de presă dedicate chiestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei. Este intransigent cu politica de opresiune ţaristă din Rusia (o adâncă barbarie), cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-Ungar. Situaţia sa de la ziarul Timpul devine critică în 1880, mai ales după ce critică proiectul de program al partidului Conservator, lansat de Maiorescu, în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României şi sacrifice românii din imperiul Austro-Ungar.

Petre Ţuţea spunea despre Eminescu că este „Românul absolut”, întrucât pentru poet primează naţiunea, omul nu poate aparţine omenirii decât aparţinând unei naţiuni. Spunând despre om că acesta: „În zadar ar încerca chiar de a lucra deodată pentru toată omenirea, el e legat prin lanţuri nedesfăcute de grupa de oameni în „care s-a născut”. Mai mult de cât atât Eminescu dusţine ideile naţionaliste în Sărmanul Dionis”. Scriitorul, pe această cale, existenţa sentimentului naţional chiar pe metempsihoză, spunând prin glasul lui Ruben:” …oameni au o simţire întunecată pentru păstrarea şi mărirea neamului lor.Sunt tot ei, cei care renasc în strănepoţi“. Pentru Eminescu naţiunea reprezintă, indubitabil, o sumă de voinţe vii care merg în direcţia hotărâtă de propria lor natură. Adevărata unitate, pentru Eminescu nu este statul, ci naţiunea, criticând politicianismul, considerat o plagă a naţiunii, având în vedere situaţia dezastroasă din ţară la acea vreme. Nu poate exista organizare serioasă cu oameni fără ştiinţă, fără avere, fără pregătire temeinicăcu oameni”a căror inteligenţă este o sofisticărie, a căror ştiinţă nu ajuge nici la corectitudinea gramaticală. „C.Rădulescu-Motru” subliniază adevăratul sens al naţionalismului, aşa cum trebuie înţeles, şi anume că „la civilizaţie nu se ajungedecat prin muncă”, iar Eminescu, în acest sens, spune:”…vina cea mare a generaţiei trecute, orbită de civilizaţia străină, a crezut că, introducând formele exterioare ale ei,i-a introdus totodată şi cuprinsul.Acest cuprins nu se realizeazădecât prin muncă“.

            Se tot vorbeşte despre naţionalism, dar ce înseamnă acesta? Naţiunea  reprezintă stadiul superior al noţiunii de popor, este chitesenţa poporului, sumusul valoric recunoscut şi acceptat pe plan internaţional. Iar a fi naţionalist înseamnă să iubeşti tot ce a dat mai bun poporul în sânul căruia te-ai născut, valorile lui realizate de-alungul sutelor de ani, cel care protejează naţiunea din care face parte.Naţionalismul este conştiinţa apartenenţei la un popor. Conştiinţă pe care Eminescu o avea. Dovadă scrierile sale, atât cele poetice, dar mai ales publicistica şi întro oarecare măsură proza.

Al.Florin ŢENE

Cluj-Napoca

9 ianuarie 2011

Lupta pentru plăcuţa de pe statuia lui Matei Corvin

Posted by Stefan Strajer On January - 20 - 2011

Lupta pentru plăcuţa de pe statuia lui Matei Corvin

 

Autor: Dan BRUDAŞCU

La Cluj, din păcate, măsurile luate de forţele horthyste îs mai puternice decât adevărul istoric!

De mai multe săptămâni, elita culturală şi ştiinţifică a Clujului este puternic stârnită, şi pe bună dreptate, de faptul că, după încheierea lucrărilor de reparare a monumentului istoric din plin centrul municipiului, cunoscut în ţară şi peste hotare sub denumirea de grupul statuar Matei Corvin, operă a sculptorului slovac Fadrusz, amplasat aici în anul 1902, într-un moment de maximă afirmare a politicii de maghiarizare, cu orice preţ şi prin orice mijloace a românilor şi a tuturor minorităţilor etnice şi lingvistice din fostul imperiu dualist austro-ungar, se refuză sistematic repunerea plăcuţei cu textul scris al marelui istoric şi savant Nicolae Iorga, prin care se reamintea că regele Matei a fost „Biruitor în războaie, învins numai la Baia de propriul său neam, când încerca să învingă Moldova nebiruită”.

Cei mai importanţi istorici şi oameni de cultură clujeni de azi consideră decizia nereamplasării acestei plăci drept o sfidare samavolnică a adevărului istoric, încă un afront adus istoriei noastre naţionale şi, prin intervenţii publice pertinente, solid argumentate ştiinţific, cer să nu se admită această încălcare nepermisă a legii. Fapt surprinzător, reprezentanţii unor instituţii cu atribuţii clare în privinţa protejării şi conservării monumentelor şi siturilor istorice, încă marcaţi de propriile frustrări sau poate din ignoranţă, sunt de cu totul altă părere(1).

Reamintesc, inclusiv pentru ştiinţa celor vizaţi mai sus, că în primii ani după Unirea de la 1 Decembrie 1918, au fost o serie de oameni politici români care au văzut în monumentul dedicat lui Matei Corvin altceva, respectiv un mijloc de glorificare a trufiei ungureşti şi au sugerat demontarea şi eventual mutarea lui în altă parte, date fiind sensibilităţile deosebite ale relaţiilor româno-ungare în oraşul Cluj. Între noile locaţii sugerate atunci s-a numărat zona din apropierea Castelului Huniazilor de la Hunedoara, considerată mai potrivită pentru evocarea întregii familii nobiliare cu o contribuţie majoră la salvarea şi dezvoltarea regatului maghiar. S-a susţinut atunci că acolo, la Hunedoara, s-ar evita transformarea monumentului într-un mijloc de perpetuare a agresivităţii absurde dar constante a propagandei revizioniste hungariste şi s-ar putea atenua tensiunile interetnice existente în zona Clujului. În plus, au observat contestatarii liberali ai monumentului, acesta nu promovaîntrutotul adevărul istoric, încercând să sugereze că steagurile moldave ar fi fost cele aplecate în faţa regelui maghiar, în realitate învins şi umilit de bravii oşteni moldavi. Liberalii, dacă nu mă înşală memoria, au intenţionat, aşadar, demontarea întregului monument.

 

În această dispută destul de puternică a intervenit decisiv şi marele istoric şi savant Nicolae Iorga. În opinia sa, ar fi fost o împietate demontarea lui, un afront adus acestui important şi luminat rege maghiar, născut din părinţi români, nu în Ungaria, ci în mijlocul propriului popor, la Cluj. Dar ca istoric, Nicolae Iorga a trebuit să recunoască falsul grosolan pe care urmăreau să-l perpetueze, prin acest monument, iniţiatorii lui, nimeni alţii decât cercurile anti-româneşti de la Budapesta. De aceea, la recomandarea sa, s-a amplasat, pe soclul monumentului, plăcuţa cu textul propus de istoricul şi savantul român. Fiind adversare de moarte ale adevărului, autorităţile horthyste de ocupaţie au decis, în 1940, îndepărtarea plăcuţei respective, neputând tolera perpetuarea adevărului istoric că, la Baia, oastea maghiară, condusă de regele Matei Corvin, a fost înfrântă de bravii oşteni moldoveni, iar regele, în mod umilitor, a fost nevoit să fugă de la locul confruntării militare.

Din păcate, având în vedere ponderea copleşitoare a elementului maghiar în rândurile structurilor politice comuniste, care au preluat puterea după 6 martie 1945, dar care, beneficiind de implicarea şi sprijinul forţelor sovietice de ocupaţie, au continuat, cu frenezie, multe dintre orientările extremiste ale forţelor de ocupaţie horthyste, nici un istoric sau oficial român nu a îndrăznit să ceară repararea necesară şi reamplasarea acestei plăcuţe. Această situaţie s-a perpetuat pe toată durata regimului comunist, date fiind poziţiile de conducere importante deţinute, la nivel central şi local, de elementele comuniste ungureşti, în partid, miliţie, dar şi în structurile Securităţii.

Abia în 1992, la sugestia şi insistenţele unor istorici şi cercetători clujeni, primul edil ales, nu numit, după lovitura de stat din decembrie 1989, a decis reamplasarea acelei plăcuţe. Acest lucru s-a făcut cu mult tam-tam şi cu inutile valuri, având în vedere faptul că, din păcate, cozile de topor nu au dispărut din rândurile românilor, iar pentru mulţi afirmarea istoriei naţionale şi a demnităţii propriului popor e un fapt condamnabil, de neiertat.

În pofida eforturilor(2) disperate ale unor forţe revizionist revanşarde, plăcuţa a rămas până în momentul demarării lucrărilor de reparare a monumentului. La încheierea acestor lucrări, însă, executanţii au uitat să reamplaseze plăcuţa. În schimb, la comanda finanţatorului, au mutilat monumentul original, prin amplasarea unei cununi aurite de lauri în jurul frunţii regelui. Deci, de două ori s-a încălcat legea. După ştiinţa mea, nicăieri în lume, la repararea unui soclu nu se umblă la structura propriu zisă a unei lucrări artistice. Acest kitsch ordinar şi de prost gust, dictat de forţele revizioniste de la Budapesta, i-a lăsat, însă, indiferenţi pe „specialiştii” clujeni în materie de protejare a monumentelor istorice. Mai mult chiar, pentru ei, se pare, legale sunt doar măsurile dispuse de autorităţile horthyste de ocupaţie care, cu samavolnicie, au îndepărtat plăcuţa cu textul istoricului Nicolae Iorga(3). Prin urmare, din ignoranţă şi rea credinţă, ei susţin că acest text întregitor al grupului statuar, potrivit forţelor horthyste şi ale susţinătorilor lor de azi, nu este binevenit şi nu mai trebuie reamplasat.

În atari condiţii, dacă se va permite, conjunctural, ca acest monument să slujească doar promovării unor interese de tip revizionist şi revanşard, grupul statuar Matei Corvin din plin centrul municipiului Cluj-Napoca nu va glorifica faptele măreţe ale acestui strălucit şi luminat rege, ci va contribui la perpetuarea dispreţului faţă de istorie şi adevăr de către forţe ce n-au încetat să viseze la refacere Ungariei Mari. Iar până atunci, la menţinerea tensiunilor şi neîncrederii reciproce dintre români şi unguri în spaţiul transilvan. Iată de ce adresez factorilor de decizie de la nivel local şi central să dispună îndepărtarea acelui kitsch ordinar, de un uluitor prost gust, simbolizat de coroana aurie pusă, neinspirat, pe capul regelui, dar şi reamplasarea neîntârziată a plăcii cu textul istoricului Nicolae Iorga. Tocmai pentru respectarea istorie noastre naţionale şi a adevărului!

În caz contrar, s-ar putea ca, peste ani, asemenea liberalilor în anii 20 ai secolului trecut, să se mai găsească, cândva, alte forţe, care să pledeze fie pentru demolarea completă a acestui grup statuar(4) fie pentru mutarea lui definitivă într-un loc în care să aducă mai puţine beneficii iredentismului revizionist şi revanşard[i] şi să nu mai încurajeze manifestările ce aduc atingere demnităţii acestei(5) ţări.

——————————————————————–

(1) Datorită unui comportament cu totul nejustificat, prin neimplicarea, datorată poate altor interese sau totalei lor incompetenţe, după 1990 au dispărut sau au fost mutilate o serie de monumente de patrimoniu deosebit de valoroase, fără ca reprezentanţii respectivei comisii să fi manifestat un minim şi decent interes. Ei preferă să se lamenteze pe la aşa zise colocvii ştiinţifice, dând, cu laşitate, vina pe cu totul alte persoane, în general pe edilii oraşului sau pe reprezentanţii forţelor politice. Dovedind o comoditate vecină cu incompetenţa sau chiar laşitatea unii din aceşti aşa zişi specialişti uită că, atunci când a fost cazul, nu numai că nu s-au implicat, nu au propus variante alternative sau soluţii mai potrivite, dar au preferat să tacă chitic sau să se angajeze în dispute orgolioase, de pe poziţii şi răspunzând unor comenzi sau interese partinice, nicidecum cu argumente de strictă specialitate şi juridice. Să ne mai mirăm atunci de kitschurile nenumărate, apărute după 1990, care sluţesc şi aduc atingere prestigiului cultural al acestui important oraş sud-est european.

 

(2) Mă refer, în acest sens, atât la numeroasele procese, intervenţii la organele centrale, dar şi la o ruşinoasă campanie de presă, desigur, cu concursul unor „ziarişti” atraşi de mirajul câştigului ieftin, inclusiv a unor eventuale burse Soros. Fără pic de cultură, fanatizaţi de diverse interese politice, manipulaţi grosolan de cercuri interesate, care, nu o dată, îi şi finanţau pe măsură sau le ofereau diverse avantaje, materiale, financiare sau de altă natură – inclusiv promovarea în funcţii bine retribuite, aceşti ziarişti au preferat să facă jocul unora sacrificând minimul respect faţă de istoria noastră naţională şi adevărurile ei.

 

(3) Deşi, din punct de vedere politic, Nicolae Iorga ilustrează orientarea politică naţionalistă în România interbelică, textul lui nu are nici o conotaţie politică, urmărind exclusiv slujirea şi afirmarea adevărului istoric. Prin urmare, repunerea acestei plăcuţe nu aduce servicii vreunei forţe sau orientări politice, dar este necesară pentru a reafirma respectul faţă de istoria şi demnitatea acestui popor. 

 

(4) Aşa cum s-a întâmplat, la Braşov, după al II-lea război mondial, cu un alt grup statuar aflat în slujba propagandei agresive ungureşti.

 

(5) Personal, găsesc complet neinspirată invitarea la Cluj-Napoca, pentru reinaugurarea monumentului, a actualului prim ministru maghiar, Viktor Orbán, unul dintre cei mai neîmpăcaţi duşmani ai poporului român, promotor al nerecunoaşterii Trianonului, dar şi al refacerii Ungariei Mari!

Dr. Dan BRUDAŞCU

Cluj-Napoca

15 ianuarie 2011


In memoriam: Raoul Volcinschi

Posted by Stefan Strajer On January - 17 - 2011

 In memoriam: Raoul Volcinschi

 Autor: Prof.univ.dr. Ion Coja

     Încă o despărțire care mă ia pe nepregătite… Cu temele nefăcute…

     Am tot amânat o discuție lungă și cuprinzătoare, pe care s-o înregistrez în beneficiul eternizării temeinice a numelui celui care a fost năzdrăvanul profesor Raoul Volcinschi. L-am cunoscut la Marcel Petrișor. Puține au fost momentele de delectare în spirit pur ardelenesc pe care să le asemui celor trăite ascultându-i pe cei doi depănând amintiri din temnițele comuniste sau continuând dispute intelectuale atunci și acolo începute și nici până azi încheiate…

     Când cei doi se întâlneau și se apucau în fața unui intrus și neavenit ca mine să învie amintiri de la Jilava ori Aiud, povestea lor ocolea durerile și umilințele detenției și, dintr-un soi de bună creștere, aminteau aproape numai întâmplări hazlii din beciurile securității, din desfășurătorul anchetelor, din zilele petrecute la Zarcă… Doamne, ce am mai rîs toți trei!…

     Întămplări hazlii din beciurile securității?!…

     Numai pe Aurel Șeitan l-am mai auzit povestind episoade vesele din Gulagul românesc. Mi-am dat astfel seama că, pe lângă credință, pe românii încarcerați de uneltele Diavolului i-a mai ajutat și umorul să supraviețuiască. Umorul ca stare de spirit accesibilă celui care se știe și se simte superior adversarului pe toate planurile ființării în absolut. În mai multe rânduri i-am rugat, insistent, să nu lase uitării acele momente când rîsul celui suferind ori chiar schingiuit îl lăsa perplex pe torționar! Ce putea fi de rîs sau comic într-o bătaie soră cu moartea?!…

     Dacă mai are avântul necesar, acum, că a rămas singur de domnul Volcinschi, numai Marcel mai poate face ceva… Dar nu insist.

     Atâta doar mă bucur că am insisitat cu ani în urmă și nu m-am lăsat până când nu mi-a relatat în scris, înscrisă cu mâna sa, mărturia pe care o public mai jos. O auzisem de mai multe ori și abia după 1990 am simțit nevoia să salvez această mărturie. Auzisem zeci altele, înainte de 1990, dar cine le-ar fi dat vreo atenție?! Era plină „piața” de asemenea mărturii. Abia când purtătorii mărturiilor, ai adevărului trăit în chip nemijlocit, s-au împuținat serios, drastic, nemernicii au scos capul pentru a lansa ansamblul de minciuni nerușinate din care pogrom,se constituie materia scorniciunii numită Holocaustul din România, genocidul, pogromul etc.

Foto.Prof.Raoul Volcinschi

     Mărturia profesorului Raoul Volcinschi am publicat-o imediat în volumul Holocaust în România?, ca Anexa nr.10, precum și cu alte ocazii.

      Intelectual complex, care a pus fapta, făptuirea mai presus de orice, profesorul Raoul Volcinschi lasă în urma sa o legiune de tineri care îi vor duce dorul. Pe toți care l-am cunoscut ne-a făcut captivi ai luminii și căldurii sufletești pe care le iradia pripit și fără odihnă, neobosit, gata oricând să pună umărul pentru a mai ridica o stavilă dinaintea AntiCristului. Nu a descurajat nicio inițiativă, nicio acțiune inspirată de credința sa în Neam și Dumnezeu. Pe cât de profund, pe atât de picaresc, Raoul Volcinschi a fost una din marile „figuri” ale legendarei rezistențe anti-comuniste, anti-bolșevice!

     Să ne bucurăm că am avut parte de un asemenea camarad! Un asemenea model!

     Dumnezeu să-l odihnească după o viață plină de neastâmpăr și demnitate.

                                                                                                          

                                                                                                     Ion Coja

Mărturia profesorului  RAOUL VOLCINSCHI

            Subsemnatul RAOUL VOLCINSCHI, domiciliat în Cluj–Napoca, profesor universitar pensionar, membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, am de făcut următoarea declaraţie, în faţa d-lui profesor Ion Coja :

            Sunt originar din Cernăuţi unde, în 1940, am trăit  drama evacuării familiei mele din Cernăuţi. Eram elev la liceul Aron Pumnul şi făceam parte din echipa de fotbal Dragoş Vodă. Jucam la pitici. În Cernăuţi erau trei echipe la care jucau tinerii evrei: Macabi, Borohov şi Hasmonea. Deseori jucam românii cu evreii, meciuri agreabile, fără nici o tensiune de natură rasistă, antisemită sau antiromânească. Ne cunoşteam bine între noi, chiar dacă eram la şcoli diferite şi trăiam în cartiere diferite.

            În seara zilei de 27 iunie la radio Monte Carlo, pe care familia mea îl asculta cu regularitate, s–a anunţat că România este obligată să cedeze Basarabia şi Bucovina. La radio Bucureşti, încercând să aflăm ce se întâmplă, se comenta felul cum a decurs examenul de bacalaureat al principelui Mihai…Nimic despre ultimatum ! Tata însă ne-a pus să începem împachetarea lucrurilor din casă, în vederea refugierii noastre în Ţară. A doua zi, de dimineaţă, tata m-a trimis să-mi scot actele şcolare de la liceu, care urmau să-mi fie necesare înscrierii la şcoală în septembrie. Drumul meu de acasă până la liceu trecea prin Piaţa Unirii şi prin faţa Primăriei. Când am ajuns la primărie am văzut că în stradă zăceau cinci cadavre de soldaţi români, al căror sânge se scursese în praful de pe caldarâm. Câţiva oameni de pe margine priveau consternaţi şi derutaţi. Am întrebat ce se întâmplă, au venit deja ruşii la Cernăuţi ? Mi s-a răspuns că soldaţii au fost omorâţi  „de ăia” ! Şi mi s-a arătat spre două automobile în jurul cărora se învârteau vreo 12–15 tineri civili, înarmaţi, unii aveau chiar două automate, unul în mână, altul la spate şi se agitau să încapă toţi în maşini. Îi cunoşteam pe toţi, pe unii din vedere, pe alţii personal sau după nume: Aufleger Feibiş, Fisher, Abacumov,Eisinger Siegfried. Jucau fotbal în formaţia de juniori a echipelor evreieşti amintite. Au plecat strigând „Zum Flugplaz”!(„La aeroport !”) M-am întors acasă pe un drum ocolitor, căci se auzeau focuri de armă pe alte străzi.

            În grupul amintit se afla şi Sigi Bainer, pe care îl cunoscusem bine căci jucasem fotbal împreună, în câteva meciuri, ca adversari. L-am regăsit pe la mijlocul anilor ’50, la securitatea din Cluj, când am fost anchetat şi de câteva ori am fost bătut măr de acest Sigi Bainer. Am încercat să vorbesc cu el omeneşte, amintindu-i că ne cunoaştem bine şi că n-are cum să vadă în mine un agent al puterilor imperialiste occidentale, cum eram acuzat.

        Mi-a spus de mai multe ori : „pentru trecut un monument, pentru prezent un glonţ !”

        Îl mai întâlnisem de câteva ori în Cluj, fusese un mic contrabandist înainte de a se angaja la securitate, ca anchetator şi bătăuş. Când m-am eliberat am aflat că plecase în Israel.                                                          

                                                          Raoul Volcinschi

DE CE M-AM FĂCUT INGINER

Posted by Stefan Strajer On January - 13 - 2011

DE CE M-AM FĂCUT INGINER

 

Autor: Ovidiu CREANGĂ

Orice băiat crede că tăticul lui este cel mai grozav om din lume şi desigur că şi eu credeam la fel. Mai ales când vedeam că ţăranii îşi scot căciula şi îi spun: „Să trăiţi domnul Vasilică”. Eu eram mândru nevoie mare, mă infoiam ca un curcan, şi-mi vinea să strig în gura mare ce grozav e tăticul meu. Tăticul meu era născut în comuna Stoileşti judeţul Argeş şi ajunsese în Basarabia după alipirea Basarabiei la Patria Mamă fiind trimis să ocupe un post „la stat”, căci plecaseră mulţi funcţionari ruşi când Basarabia a fost preluată de români. El imediat după luptele de la Oituz şi Mărăşeşti a fost demobilizat, s-a întâlnit cu mama în comuna Umbrăreşti, cred că judeţul Tecuci, unde familia mamei era refugiată din Muntenia care era ocupată de nemţi. S-au căsătorit la primăria din Umbrăreşti apoi au plecat în Basarabia, unde lui tata i s-a dat un post minor la Direcţia Generală de Poduri şi Şosele a judeţului Lăpuşna cu capitala Chişinău. Serviciul lui tata era legat de reparaţia şoselei naţionale judeţene din care motiv ne-am mutat în diferite localitaţi, adică unde trebuia reparată  şoseaua.

În poza alăturată este tăticul meu într-o fotografie făcută la Nisporeni, cumună vecină mai mare reşedinţă de plasă, pe data de 2 iulie 1921. Este în uniformă de lucru, funcţionarii la Stat aveau uniforme diferite în funcţie de Direcţia Generală de care aparţineau.

Odată tata a trebuit să se ducă la Chişinău la Direcţia Generală şi eu l-am rugat să mă ia şi pe mine că vroiam să văd şi Chişinăul de care auzisem de la alţi copii poveşti nemaipomenite. Tata m-a luat şi am plecat de acasă cu noaptea în cap. Pentru prima dată mergem într-o căruţă cu doi cai care fugeau repede de mi se tăia respiraţia. Am ajuns şi la uşe ne-a întâmpinat domnul Eftimie care era un fel „de om la toate” şi locuia chiar în clădirea Direcţiei Generale ca să o păzească şi noaptea pesemne. Tata i-a spus „să trăieşti bade Eftimie” (era mai bătrân ca tata). Badea Eftimie i-a răspuns: „şi matali Vasilică” şi ne-a făcut semn să intrăm în clădirea impozantă care era „Direcţia Generală de Poduri şi Şosele a Judeţului Lăpuşna”.

 

Mi s-a făcut inima cât un purice, mi-era frică dar eram atent la tot ce se întâmpla. Era o experienţă nouă extraordinară pentru mine care până atunci nu aveam de-a face decât cu ţărănuşi de seama mea cu care ne jucam de-a prinse-lea, şi de-a mijoatca (cred că era un cuvânt stâlcit rusesc care ar fi însemnat de-a v-aţi ascunse-lea). Pe culoar ne-am întâlnit cu mai mulţi domni care mergeau grăbiţi cu vrafuri de hârtii în braţe şi intrau în diferite birouri. Tăticul meu cel grozav le-a spus la toţi „să trăiţi”, fapt care m-a făcut să sufăr, nici unu nu i-a zis şi lui cum îi spun ţăranii „sa trăiţi domnul Vasilică”. În sfârşit am intrat într-o cameră în care era un birou mare în dosul căruia stătea tolănit un tip gras cu chelie care bea ceai dintr-un pahar pus într-un suport cu mâner care stralucea, cred că era de argint. Tipul sorbea zgomotos, probabil ceaiul era fierbinte. Tata a luat o poziţie de drepţi a pocnit din călcâie şi a spus tare: „Să trăiţi domnule Conductor Tehnic”. Maldărul ăla de slănină a mormăit ceva între două sorbituri de ceai fierbinte: „De ce ai venit cu copilul? Noi avem treabă, du-te şi lasă-l să te aştepte la Eftimie şi apoi vino repede înapoi”. Îmi venea să plâng, m-a umilit şi pe mine şi pe tata, această creatură nesuferită. Şi domnul Eftimie era ocupat aşa că m-a dus într-o cameră şi m-a aşezat pe un scaun cu spetează. După ce a plecat domnul Eftimie am izbucnit într-un plâns în hohote. Eram zdrobit, tăticul meu spunea „să trăiţi”  şi lui nu-i spunea nimeni. Domnul din dosul biroului care bea ceai cu sorbituri sonore, domnul acela nesuferit a pus capac la toate.

Nu ştiu cât am aşteptat şi în sfârşit a venit şi tăticu, care era şi el tare supărat, de m-a luat şi ne-am dus la căruţă. Pe drum l-am întrebat o mulţime de lucruri ca să mă lămuresc şi eu. L-am întrebat cum se face că se spune „să trăiţi” numai la anumite persoane. El mi-a spus că obiceiul ăsta e din armată, cei cu grade mai mici spun „să trăiţi” la cei cu grade mai mari, deci toţi cei pe care i-am întâlnit în Chişinău aveau grade mai mari decât tăticul meu. Asta m-a mâhnit profund. Deci şi eu eram mai mic, mai neînsemnat.

– Tăticule spune-mi cine este mai mare ca tine la serviciul tău, l-am întrebat eu cu sfială?

– Ei dragul tatii, mai întâi este domnul pe care l-ai vazut, cel gras care bea ceai, el este cunductor tehnic, mai mare ca el este domnul subinginer, care era şi el într-o camera vecină, apoi este domnul inginer care stă în Bucureşti şi vine pe aici de 3-4 ori pe an numai în inspecţie, şi daca cineva nu a lucrat bine sau a greşit îl dă afară imediat.

– Tăticule eu nu am ştiut că tu eşti cel mai mic, eu credeam că tu eşti cel mai mare. De ce eşti cel mai mic şi ceilalţi sunt mai mari ca tine? am întrebat eu.

– Ovidică, eu am mai puţină şcoală, eu am numai patru clase de şcoala primară, ei au şcoli mai înalte, domnul care bea ceai are afară de şcoala primară şi şcoala de conductori tehnici, domnul subinginer are şcoala de subingineri şi domnul inginer de la Bucureşti are diplomă de inginer de la Politehnică, un fel de Universitate, unde ca să înveţi trebuie să plăteşti bani mulţi care este taxă şi trebuie să fii foarte deştept ca să înţelegi totul.

– Tăticule, eu vreau să mă fac inginer ca să-mi zică  –  să trăiţi – măgarul care m-a dat afară din camera lui, şi să-mi zică şi domnul subinginer, vreau ca toţi să-mi spună „să trăiţi” şi eu să nu spun la nimeni.

– Dragul tati, eşti copil şi nu înţelegi, tu niciodată nu n-o să ajungi inginer că eu nu am atâţia bani ca să plătesc taxele chiar dacă tu ai să fii destul de isteţ la minte.

– Tăticule ai să vezi, eu am să te răzbun, eu am să ajung inginer că măgarul ăla care bea ceai m-a făcut să plâng şi am văzut că te-a supărat şi pe tine.

– Să te audă Dumnezeu că aş dori şi eu dar nu prea cred în minuni!

***

Tăticule, te-am răzbunat! Am ajuns inginer după ce o bandă de huligani bolşevici te-a omorât în bătaie în Bălţi pe 28 iunie 1940, când eu şi cu mama am reuşit să fugim în Vechiul Regat. Păcat că nu ai mai trăit să vezi şi minunea asta! Nu ştiu în ce groapă te-au aruncat nemernicii, dar acolo unde eşti să dormi liniştit. Băiatul tău e inginer şi nu mai spune să trăiţi la toată lumea.

Semnează,

Inginerul Ovidiu CREANGĂ

băiatul lui Vasile CREANGĂ care spunea „Să trăiţi” la toată lumea!

ianuarie 2011

Toronto/Canada

TOKES trebuie sa stie: Ungaria Mare nu a existat!

Posted by Stefan Strajer On January - 6 - 2011

TOKES trebuie sa stie: Ungaria Mare nu a existat!

 

Autor: Prof.univ.dr. ION COJA

 

Da, istoric asa este! Este scornita de mintile infierbintate care confunda realitatea cu visurile desarte de marire! Ungaria asa zis Mare a fost un artificiu administrativ, o gaselnita birocratica, a unui functionar oarecare, numit Buest, decizie luata in 1867, de azi pe maine, intr-un birou, in urma unor intrigi si aranjamente de culise. Ungaria asa zis Mare nu a fost o realitate istorica, implinita printr-un eveniment de anvergura.
Nici vorba sa se compare cu procesul prin care s-a ajuns la constituirea Romaniei Mari, proces care are la temelia sa jertfa a zeci, sute de mii de romani!
Prin jertfa se consolideaza tot ce este trainic in istorie. Unde este jertfa ungureasca la 1867?! Unde a fost jertfa ungureasca atunci cand, dupa un veac si jumatate de ocupatie turceasca totala, Budapesta este eliberata de armatele imperiale austriece? Sa le aducem aminte celor care calomniaza Romania cu atata pasiune, faptul rusinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit sa facem caz, ca in armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta si din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur! Repet: cand turcii, care transformasera Ungaria in pasalic, au fost alungati de armatele unei puteri europene, crestine, in acea armata nu a fost niciun ungur care sa fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea sau demnitatea maghiara! Nici unul! La fel cum, in cele aproape doua secole de ocupatie turceasca, nu s-a inregistrat niciun moment de rezistenta, de opozitie ungureasca la ocupatia musulmana.
Nota bene: principatul medieval ungar, creatie a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnica comparabila cu a principatelor romanesti, intre care includ si Transilvania. Nu intamplator regii Ungariei de origine maghiara ii numeri pe degete, intr-o jumatate de mileniu! Asta pana la Mohaci, in 1527, cand statul ungar dispare. Dispare Ungaria, dar nu si Transilvania, care continua sa existe! De ce nu dispare si principatul Transilvania odata cu Ungaria, la 1527? Simplu de ce: pentru toata lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria si Transilvania erau lucruri diferite, entitati complet separate, care nu puteau fi gandite impreuna! Dimpotriva, in linii mari, Transilvania se afla in aceeasi situatie cu Moldova si Tara Romanesca, fiind toate trei partase in mod firesc la aceeasi istorie, la acelasi model de organizare politica.
Insistenta cu care ne ataca detractorii maghiari ne obliga la gestul cel mai firesc: comparatia intre cel calomniat si calomniator! Foarte usor si la indemana oricui este sa constate ca oportunismul si lipsa de demnitate este mult mai prezenta la liderii maghiari decat la cei care ne-au condus si reprezentat pe noi! S-o spunem pe sleau si pe intelesul omului de rand: momentele in care sa-ti fie rusine de tine ca esti maghiar sunt mult mai numeroase si mai jenante decat cele care i-ar indreptati cat de cat pe romani sa traiasca acest sentiment dureros… Nu mai intram acum in detalii, dar aceste detalii de urgenta trebuie adunate de istoricii specialisti si puse pe tapet, caci numai asa vom inchide gura celor care si-au facut o meserie din a calomnia tot ce este romanesc!
Tinem totusi sa punem o intrebare pentru bravii nostri detractori maghiari, mai activi ca de obicei in preajma zilei de 1 Decembrie: Cati sunt romanii care au facut istorie pentru Budapesta, si cati sunt maghiarii care au marcat istoria pentru romani? Cati sunt romanii al caror nume a fost maghiarizat si se falesc azi cu ei toti maghiarii, si cati sunt maghiarii cu nume romanizat ?… Sa mi se ierte simplicitatea, aproape penibila, a demersului pe care il propun! Dar nu avem incotro si trebuie sa ne coborim la nivelul cerebral al celor care ne agreseaza, agasanti si insistenti cu orice ocazie! Sa vorbim asadar pe intelesul mintii lor, imputinata de ura si naluciri desarte!
Avem nevoie, zic, de aceste doua liste, riguros alcatuite, ca sa le facem publice si sa transam odata si pentru totdeauna disputa artificiala, nefireasca, la care suntem obligati sa participam, oricat de neserioasa ni se pare noua, romanilor. Pentru cei ce vor face aceasta operatiune, de listare a romanilor care impodobesc Pantheonul unguresc, le recomandam sa verifice situatia din satul Buia, unde s-au nascut cei doi mari matematicieni Farkas si Janos Bolyai. Am prieten un istoric din Sibiu, care mi-a demonstrat ca tatal, Farkas din Buia, scris Bolyai, era roman, ca tot satul Buia era romanesc pe la 1800, iar numele de botez Farkas, adica Lupu, este un binecunoscut nume de botez tipic romanesc, larg raspandit la romanii din Ardeal, din Maramures! Din pacate acel coleg se teme pentru persoana lui si pentru familie sa-si sustina ipoteza, adevarul!… Sa-l ajutam noi, daca nu pe domnul istoric, atunci macar pe domnul Adevar sa iasa in lume teafar, intreg, nemasluit!
Acelasi exercitiu nu ar strica sa-l facem si cu ceilalti vecini, intrebandu-ne cati ucrainieni, rusi, bulgari, sarbi sau greci au scris pagini de istorie romaneasca, si cati romani i-au fericit pe vecinii nostri si ar binemerita nu numai un cuvint de recunostinta din partea acestora!… Dar ar merita ca in toate aceste tari, in Grecia, in Bulgaria, in Serbia, in Ucraina, in Ungaria, sa inceteze prigoana impotriva celor ce simt romaneste si se considera romani! Oare cat vom mai tolera persecutarea si marginalizarea romanilor fara a face auzit macar protestul nostru, al romanilor din Romania, care nu riscam nimic demascand nerusinarea guvernantilor vecini, a guvernantilor nostri, complet surzi la suferinta romanilor din tarile vecine?!
Pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamandu-i pe romani in toate felurile, sa le reamintim: la Trianon, in 1920, s-a decis crearea statului Ungaria !
Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevarat, suveran, inca din 1527, dupa dezastrul de la Mohaci. Abia dupa 400 de ani, la Trianon, a aparut din nou un stat ungar. De data asta, pentru prima oara in istoria lor, ungurii erau majoritari in propria tara. Iar statul ungar era, pentru prima oara, un stat national! Comunitatea internationala le-a facut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, considera ca atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din istoria lor!… Care e logica acestor resentimente? Cum puteti deplange la nesfarsit disparitia granitelor care apartineau altora, adica habsburgilor?! Nicidecum maghiarimii! Nu va deranjeaza ridiculul situatiei?!
Pana la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trait sub guvernarea si administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor. Abia dupa Trianon, ungurii s-au trezit fara stapan, liberi sa se guverneze cum vor! Si stiti dumneavoastra, frati maghiari, care a fost prima initiativa a politicienilor dumneavoastra de atunci, a liderilor de la Budapesta? Care a fost primul lor gand de auto-guvernare maghiara, suverana si independenta pentru prima oara dupa 400 de ani? Nu stiti, caci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politica din Ungaria! Au decis sa trimita si au si trimis la Bucuresti o delegatie, de trei conti maghiari, care i-au propus regelui Ferdinand si lui Ionel Bratianu ca Ungaria sa se lipeasca la Romania, intr-un stat dualist, dupa modelul dualismului austro-ungar instituit in 1867!… Nici mai mult, nici mai putin!
Asadar instituirea unui dualism romano-ungar a fost proiectul politic cel mai dorit, speranta cea mare a politicienilor maghiari!… Lipsiti de exercitiul guvernarii, al libertatii, fruntasilor unguri le-a fost teama de riscurile si provocarile la care te supune suveranitatea. S-au simtit singuri si neajutorati, neasistati! Nu stiau incotro s-o apuce! Cam la fel cum au reactionat tiganii nostri cand au fost eliberati din asa zisa robie: s-au trezit si ei dintr-odata neasistati si s-au intors pe capul boierului roman sa afle cu ce l-au suparat si sa ceara sa ramana mai departe sub pulpana sa!…
Unde era dispretul politicienilor maghiari fata de tot ce este romanesc atunci cand au venit la Bucuresti cu caciula in mana cersindu-ne intovarasirea?! Unde era dorul de libertate si neatarnare care anima, se zice, intreaga istorie a cavalerilor maghiari?!…
Prin ce impuneau romanii in fata vecinilor maghiari ? Prin faptul evident ca in aceasta parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi si mai stabil, cu o continuitate neintrerupta de peste 600 de ani, era statul roman. Nici in toata Europa nu gasesti multe popoare care s-au invrednicit de o asemena performanta politica! Semn de cumintenie si de intelepciune atat la nivelul domnilor, cat si la nivelul omului de rand de la talpa Tarii!… Nu intamplator romanii se numara si printre cele numai cateva popoare din Europa care au fost in stare sa elaboreze un cod juridic propriu, vestitul jus valachicum…
…Da, oameni buni, asa s-au petrecut lucrurile dupa Trianon! A fost un moment jenant pentru bietii unguri, iar guvernantii si mai apoi istoricii romani, ca niste veritabili domni, ca niste adevarati boieri, ca niste buni vecini, ca niste oameni adevarati, ne-am abtinut sa-l popularizam, sa-l mediatizam si sa-l comentam! Sa facem caz, ori, ferit-a Sfintul, sa facem haz! Caci comentariul, oricare ar fi fost, nu putea fi decat unul complet defavorabil ne-prietenilor nostri! Si poate ca asa ar trebui sa procedam si in continuare! Sa facem uitate asemenea momente de slabiciune ale Celuilalt!
Din pacate, abnegatia ungureasca sistematica, institutionalizata, de a lovi si calomnia tot ce este romanesc, ne obliga sa parasim indatinata noastra atitudine de a-i lasa pe neprieteni in plata Domnului. Bunatatea noastra si bunul nostru simt sunt considerate slabiciune, prostie chiar! E timpul ca aceasta impertinenta sa capete raspunsul cuvenit, iar cei fara rusine sa fie obrazniciti si pusi cu nasul la perete, sa nu si-l mai ridice asa de sus fara niciun temei! Daca nu se gasesc maghiarii de bun simt care sa-i traga de maneca pe conationalii lor mai zanateci – sau nu indraznesc!, sa ne ocupam noi, romanii, de aceasta trebusoara! Si s-o facem de data asta temeinic, cu sistema!
…Avem nevoie, asadar, de o strategie bine pusa la punct prin care sa contracaram eforturile sistematice ale celor care, cu fel si fel de minciuni, ne calomniaza si ne saboteaza cu orice ocazie! Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca sa le raspundem, ci avem de partea noastra adevarul si nu mai putem intarzia cu punerea in functiune a acestei arme teribile: ADEVARUL!
Si adevarul este de partea noastra in cele mai multe cazuri! Numai detractorii nostri au motive sa se teama de adevar! Ceea ce inseamna ca il avem de partea noastra si pe bunul Dumnezeu, care este, in fapt, alt nume al adevarului. Numai ca trebuie sa avem grija mare: Dumnezeu, oricat ne-ar iubi, nu ne baga si in traista!… Ne-a iubit Dumnezeu atunci, la Alba Iulia, si a vegheat Sfintul Duh la opera care se finaliza in acea zi de neuitat. Dar acel final fericit se implinea prin fapte de vitejie si de daruire apostolica a carturarilor nostri, si datorita jerfei romanesti din acei ani teribili ai Marelui Razboi. 1 Decembrie s-a implinit prin voia Domnului, dar nu ne-a picat din cer!…
E 1 Decembrie! Tuturor romanilor asadar, pentru fiecare roman in parte si pentru intreg Neamul nostru cel romanesc, inima si fruntea sus! Avem de ce! La Multi Ani Frumosi!

 

Vizionati un cutremurator documentar:

http://roncea.ro/2010/10/28/un-documentar-cutremurator-a-fost-odata-in-transilvania-marturii-si-filmari-despre-atrocitatile-maghiare-la-ocuparea-ardealului-video/

Vadim înainte și după 1990

Posted by Stefan Strajer On December - 29 - 2010

Vadim înainte și după 1990

 

Autor: Ion Coja

„Cred că este momentul unui divorț civilizat între PRM și Vadim”

Domnule profesor ION  COJA, ați promis că veți veni cu detalii noi asupra rolului nefast jucat de Corneliu Vadim Tudor în politica românească.

         Despre rolul nefast al individului nu mai este nevoie să dau niciun detaliu. Orice om cu judecată sănătoasă și-a dat seama de răul imens făcut de acest Vadim. A compromis ideea națională, a coborît discursul naționalist la nivelul șanțului, al mahalalei sordide, a discreditat partidul naționalist pe care îl conduce. Este principalul vinovat pentru situația în care ne aflăm: nu avem în Parlament oameni care să reprezinte electoratul naționalist. Iar în România electoratul naționalist trece de 40%. Problema este dacă Vadim a făcut atâta rău din prostie, fără să-și dea seama, sau din ticăloșie! Aceasta e întrebarea! Deci eu am promis că voi veni cu detalii privind ticăloșia sa, abjecția prestației sale. Asupra răului făcut de Vadim, nu încape nicio îndoială. Să vedem ce se poate spune despre ticăloșia sa, ca explicație a răului produs în jurul său.

Aveți și documente, sper.

        Există tot mai multe dovezi că înainte de 1990, cei care de ani de zile erau preocupați de debarcarea lui Ceaușescu au organizat un vast sabotaj, menit să scadă popularitatea lui Ceaușescu, să exaspereze populația, să ne pregătească pentru a ieși în stradă la momentul decis de ei, manipulatorii istoriei! Am dovezi că atât frigul din case, cât și sărăcia din galantarele magazinelor au fost amplificate prin acțiuni de sabotaj. Precum și alte mizerii, cunoscute din acea vreme, mizerii care n-ar fi fost atât de dureroase și de exasperante dacă trădătorii din PCR, din Securitate ori Armată nu ar fi profitat de orice ocazie pentru a spori cota de absurd din existența noastră în anii Epocii de Aur! Deocamdată, în discuția noastră, am în vedere sabotajul făcut de cei care s-au ocupat de cultul personalității tovarășului. A existat un vast serviciu de propagandă, cu sarcina de a ne face pe toți să-i iubim pe Nicolae și Elena Ceaușescu, și să fim mulțumiți, chiar mândri de realizările României noastre Socialiste! Sunt convins, ba pot spune că am dovezi, că și această activitate, atât de importantă, a fost sabotată, desfășurându-se în forme care au stârnit printre români mai degrabă un efect invers: repulsie și lehamite față de Ceaușești. În primul rând prin exces, prin exagerarea laudelor și omagiilor aduse celor doi și prin frecvența cu care eram bombardați zilnic în mass media de chipul și numele lui Ceaușescu.

        Mulți au participat la corul lăudătorilor din oportunism, firea lor de lingăi incorigibili determinându-i să nu piardă nicio ocazie de a-l adula și supradimensiona pe bietul Ceaușescu. Alții l-au lăudat cu sinceritate, dar prostește, cu argumente caraghioase sau puerile. Alții însă l-au lăudat pe Ceaușescu în cadrul unui program kaghebist de subminare și deformare a imaginii sale reale. Eu îl includ pe Vadim în această din urmă categorie! Și am ca prim argument faptul, ascuns de Vadim, că el s-a ocupat intens de scenariile și regia acelor monstruoase spectacole de masă care ne-au îngrețoșat pe toți atât amar de ani. Vadim a scris textele acelea atât de nesuferite, apologetice dincolo de orice măsură sau cenzură a bunului simț, texte pe care toți le auzeam la radio și televiziune însoțind prezentarea evenimentelor în care era implicată persoana lui Ceaușescu. Vadim a fost plătit cu bani grei să-și pună talentul literar în slujba acestui sabotaj prin care organizatorii loviturii de stat din decembrie 1989 au pregătit de ani de zile discreditarea lui Nicolae Ceaușescu. Cred că arhivele CC al PCR, deocamdată inaccesibile, vor furniza multe documente neașteptate. Din păcate, opinia publică a fost indusă în eroare și s-a mulțumit cu deconspirarea arhivei Securității. De ce nu avem acces public la arhivele PCR? S-ar putea ca din ele să rezulte mai clar sensul celor petrecute înainte și după 1990. Inclusiv cu Vadim.

Sincer să fiu, argumentul Dvs nu este convingător. Faptul că Vadim va fi găsit pe un stat de plată al PCR nu spune mult, căci vor mai fi fiind și alții! Gândiți-vă la Adrian Păunescu, Nicolae Dragoș, Dinu Săraru, chiar și Octavian Paler, care a lansat sintagma EPOCA DE AUR…

      Sunt foarte mulți, e drept, dar dintre ei numai Vadim și-a depus carnetul PCR în vara lui 1989, în semn de protest, de dezicere…

A făcut un asemenea gest Vadim?!

      L-a făcut, dar ecoul nu a fost pe măsura așteptărilor, adică la Europa Liberă nu s-a făcut caz de Vadim, așa cum s-a făcut de Dan Deșliu, care și el renunțase la calitatea de membru al PCR. De ce a făcut Vadim acest gest neașteptat și care nu i se potrivea nicicum? Eu nu găsesc decât o singură explicație: Vadim făcea parte din complot, a știut ce urmează să se întâmple cu Ceaușescu și atunci a încercat să schimbe masca, să ia chipul dizidentului. Nu l-a luat nimeni în serios, dar asta e altă poveste. Important este să ne spună Vadim de unde a știut în vara lui 1989 că trebuie să-și abandoneze stâpânul?! Oricum, aceasta este interpretarea mea, s-ar putea să greșesc. Să ne explice Vadim gestul său de renunțare la calitatea de membru al PCR! Până acum n-a dat nicio explicație coerentă.

Atât?

        Deunăzi, un scriitor din Craiova, mi-a povestit cum a încercat dînsul, în ianuarie 1990, să scoată o revistă mai naționalistă. Ca orice oltean, s-a adresat altui oltean, spre a fi sprijinit. Un astfel de oltean, cu o poziție tare în presa de atunci, era dl Darie Novăceanu, director la Adevărul. I-a împărtășit acestuia intenția sa și a primit următorul răspuns: nu are rost să te ocupi dumneata, o revistă naționalistă va fi scoasă de Vadim!… De la Darie Novăceanu citire!

        Evident, era vorba de revista România Mare, care a apărut câteva luni mai târziu. Discuția, repet, a avut loc în ianuarie 1990. Planificarea la acea dată a apariției unei reviste naționaliste condusă de Vadim nu are altă explicație. Este clar, cel puțin pentru mine, că planificarea se făcuse mai demult, dinainte de decembrie 1989… Oricum, sigur e că alții au decis înființarea revistei România Mare, iar Vadim a fost pionul de execuție! Însăși înfățișarea revistei, modul de paginare etc. au fost copiate după o publicație grecească, controlată de serviciile speciale elene!

Această poveste într-adevăr mă pune pe gânduri! Dacă nu mă înșel, în apariția revistei România Mare a avut un amestec și Petre Roman! Se cam leagă lucrurile…

 

         Petre Roman nu putea să-l sprijine pe Vadim din simpatie personală, din afinitate spirituală. A făcut-o numai pentru că acesta era scenariul și trebuia să-l respecte!… Mai trebuie știut că imediat de la apariția sa, în sprijinul revistei au sărit o mulțime de oameni din Vatra Românească! Adică din PUNR! Oameni de bună credință! Patrioți adevărați. Care au scris pentru revistă despre ce se întâmpla în Ardeal sau au difuzat revista voluntar. În aceste condiții, te întreb: de ce Vadim nu s-a înscris în PUNR? Și, mai ales, întreb de ce a înființat un partid naționalist de vreme ce deja exista unul? De ce a făcut să apară această scindare a electoratului patriotic, naționalist, unii cu PUNR-ul, alții cu PRM?! S-a ivit astfel o concurență nefirească, deloc benefică pentru români, pentru naționaliștii români! În plus, de-alungul anilor, cele mai murdare atacuri la adresa Vatrei Românești sau a PUNR au fost găzduite de revista România Mare. Despre Funar personal s-au publicat niște texte abjecte de-a dreptul! La fel despre Radu Ciontea, despre mine! Nici publicațiile UDMR nu au fost așa de preocupate ca revista lui Vadim să publice tot felul de mizerii despre Vatra Românească și despre PUNR?

Care este explicația?

       Explicația este simplă: înființarea Vatrei Românești și a PUNR s-a produs spontan, ca reacție de auto-apărare a societății românești față de atacurile iredentismului maghiar, ale UDMR! Scenariul gorbaciovist, KGB-ist și cominternist deopotrivă, după care s-a produs lovitura de stat din decembrie 1989 și instaurarea falsei democrații de după 1990, prevedea înființarea a zeci de partide, dintre care toate partidele mai importante, inclusiv cele istorice, să fie strict controlate din umbră, prin persoane infiltrate în structurile de conducere. Scenariul prevedea și apariția unui partide naționalist, de asemenea controlat. Singurul eveniment politic neprevăzut și pe care la început nu l-au putut controla a fost apariția Vatrei Românești. Noi, după ce am înființat Vatra Românească, am cerut reprezentare în CPUN, în acel parlament de strânsură în care UDMR fusese acceptat, deși nu era partid politic. Ion Iliescu s-a împotrivit și a spus că nu putem fi primiți deoarece nu suntem partid politic. Am fost nevoiți să înființăm PUNR, Partidul Unității Naționale a Românilor. PUNR a fost imediat resimțit ca partidul naționaliștilor români. Din păcate, mulți au interpretat apariția Vatrei Românești și a PUNR ca o concurență la înființarea PNȚ-ului. Am avut discuții pe această temă cu Corneliu Coposu, și i-am reproșat că nu a luat nicio atitudine față de acțiunile udemeriste, de natură iredentistă, anti-românească. Coposu a mers cu declarații pro-maghiare până la afirmația că drumul României spre democrație trece prin Budapesta!… Binevoitori față de UDMR s-au arătat și liberalii în 1990! Pasămite, sperau la voturile maghiare pentru alegerile prezidențiale din mai 1990!… Atunci, în ianuarie 1990, când s-a aflat de crimele udemeriste și de abuzurile separatismului maghiar, toată lumea a așteptat replica lui Coposu, a PNȚCD. Această replică nu s-a produs însă. Și așa românii din Transilvania s-au văzut nevoiți să se descurce singuri, să dea ei o replică la amenințarea UDMR. A fost o replică a societății civile!

       Cum spuneam, nici Vatra Românească, nici PUNR, deși infiltrate și ele de oamenii noii securități, nu s-au lăsat controlate de noua putere, de cei care manipulau FSN-ul. Repulsia noastră față de Brucan era publică! Noi, Vatra Românească am reacționat primii și singurii față de nebunia privatizării, așa cum o concepea gașca lui Petre Roman, prin legea 15 din 1991. Reacția establishment-ului, adică a comiternismului revenit la guvernarea României în decembrie 1989, a fost să înființeze și să susțină o altă organizație, un ONG așa zis patriotic, puternic susținut financiar, prin care să concureze și să contracareze Vatra Românească. Această organizație a fost botezată cu numele lui Avram Iancu. Pe plan politic s-a încercat slăbirea PUNR prin apariția unui partid cu aceeași orientare, naționalistă: Partidul România Mare! Dacă Vadim era într-adevăr un naționalist, un patriot, și punea interesul național deasupra celui personal, se înscria în PUNR, în Vatra Românească… Numai că noi nu i-am fi permis să transforme politica interesului național în circ, în dezbrăcinarea publică!

Vreți să spuneți că înființarea PRM a fost preconizată de Iliescu, Brucan & comp. încă dinainte de 1990?

      Nu este exclus! Oricum, apariția PRM a fost resimțită de noi, cei din Vatra Românească, ca fiind de natură să deruteze electoratul naționalist. Mai târziu ne-am dat seama că aderența mare pe care au avut-o la români Vatra Românească și PUNR a stârnit panica autorităților! Li s-a interzis militarilor să aibă vreo legătură cu Vatra Românească, de pildă. Puteau să activeze în orice ONG, numai în Vatra Românească, nu! Dar manevra principală împotriva naționaliștilor români a fost efectuată prin Vadim, care jucase rolul naționalistului de operetă și înainte de 1990, al antisemitului de serviciu, care reacționa la comandă, pe care puteau să-l controleze ușor.

De ce puteau să-l controleze așa de ușor?

      Pentru că era unul de-al lor! Nu uita că Vadim și-a scos dosarul de securitate din arhivele Securității și îl ține acasă, mai publică din când în când ce îi convine. Eu îl invit pe Vadim să pună dosarul său de urmărire la dispoziția membrilor PRM! Și-l întreb: cum a putut Vadim să-și scoată dosarul de la Securitate? Și ce interes a avut? Spune multe grija lui Vadim de a împiedica accesul altora la dosarul său de securitate. A fost urmărit de Securitate? Pentru ce soi de activități? Pentru care suspiciuni?… Și eu am fost urmărit de Securitate și nu mă deranjează ideea ca dosarul meu să fie citit de oricine dorește! Sunt chiar mândru de ce va putea citi acolo! Și ca mine sunt mulți în Țara asta! Dar au mai fost urmăriți și unii care după 1990 au făcut moarte de om ca să-și poată distruge dosarul de urmărire. Vezi Militaru și ceilalți. Chiar, ce s-a întâmplat cu dosarul lui Iliescu, al lui Petre Roman?… Deci, atâta timp cât Vadim își ascunde dosarul de la Securitate, orice suspiciune asupra integrității sale politice și morale este justificată! Iar suspiciunea cea mai verosimilă este aceea că a colaborat cu cei care l-au trădat în decembrie 1989 nu numai pe Ceaușescu, dar au trădat și poporul român! A colaborat cu ei înainte și după 1990!

       Lui Vadim nu i s-a repartizat niciun rol în timpul evenimentelor din decembrie 1989, ci numai după! Iar rolul său a fost să conducă un partid naționalist și să facă de rîs și de batjocură nu numai partidul, ci și ideea națională. Mai ales ideea! Făcându-i astfel pe mulți să se ferească de adoptarea sau afirmarea unui crez naționalist de teama că vor fi percepuți drept partizani ai lui Vadim, ai unui nebun spurcat la gură, mincinos, poltron, bolnav de narcisim, un egolatru fără măsură în tot ce face.

Dar nu credeți că personalitatea lui Vadim era prea puternică ca să se împace cu ideea de a fi numărul 2 sau 14 într-un partid ca PUNR?

      Fie, iau în calcul și ipoteza nebuniei lui Vadim, a megalomaniei sale vecină cu paranoia, care într-adevăr îi impune să fie el cel mai cu moț în orice adunare… Altfel, pleacă! Dar atunci să-mi explici ce a căutat la PNȚCD în ianuarie 1990, când s-a prezentat la poartă umil, cerând să-și pună întreg talentul său literar și gazetăresc la dispoziția opoziției!… De ce nu a venit niciodată să pună umărul alături de patrioții din Vatra Românească, din PUNR?… Simplu: pentru că menirea lui nu era să întărească naționalismul românesc, ci să-l slăbească prin divizare și discreditare, compromițându-l cum nu l-a mai compromis nimeni vreodată! Dar admit ideea auzită la unii cum că Vadim ar fi fost manipulat, că știindu-se ce soi de om este, a fost folosit, l-au ajutat să parvină în fruntea unui partid naționalist știindu-se că-l va compromite. Știindu-se că orice idee ar susține, Vadim va sfârși prin a o compromite!

 

Așadar și-a oferit serviciile, dar a fost refuzat de PNȚCD… Nu știam!

     Binențeles. Au făcut multe greșeli țărăniștii, dar nici chiar așa, să-l accepte alături pe unul ca Vadim! Iar pentru acest refuz Vadim s-a răzbunat porcăindu-i pe țărăniști ca pe nimeni alții! Înjurându-i și calomniindu-i cu o rară ticăloșie, folosindu-se de orice pretext! Inclusiv pe Corneliu Coposu. Oricum, Vadim ar trebui să explice ce a căutat în ograda PNȚCD. Cine l-a trimis?

În ce relații ați fost cu Vadim?

      Ca să zic așa, l-am mirosit ce-i poate pielea încă dinainte de 1990. Cât am fost în Senat împreună, la doi pași unul de altul, nici nu i-am răspuns la salut! Mă aveam bine cu toți parlamentarii PRM, dar cu Vadim nu stăteam de vorbă!… Efectiv am refuzat, în mod ostentativ. Nu l-am confundat niciodată pe Vadim cu partidul, cu membrii PRM, printre care am avut și am mulți prieteni sau cunoscuți cu care mă respect! Mi-am călcat pe inimă și, la insistențele colegilor din Vatră, pe la sfârșitul anilor ’90 am încercat o apropiere, o colaborare, ne-am întâlnit de câteva ori, cu mai mulți peremiști de față. Nu i-a convenit că de multe ori am avut altă părere și l-am contrazis… Mi-a trimis la un moment dat vorbă prin Ungheanu că nu este bine pentru el să se mai vadă cu mine, că se supără evreii!..

       Repet, nu fac greșeala de a-l confunda pe Vadim cu PRM-ul oricât se străduie mass media controlată și vândută să acrediteze această confuzie, această identitate. De aceea, în 2008, când am aflat că Vadim a căzut la înțelegere (știe el cu cine!) și a acceptat ca PRM să nu mai prindă Parlamentul, am vrut să verific această informație. Dar și din dorința ca, dacă informația este greșită, să ajut PRM-ul să rămână în Parlament, i-am oferit lui Vadim sprijinul electoral al Vatrei Românești. Concret, îi plecaseră din partid o mulțime de oameni de valoare și nu avea destui candidați. Eu, în numele Vatre Românești, i-am oferit zeci de candidați de valoare pentru alegerile din 2008, inclusiv un candidat la funcția de prim ministru, care să participe la dezbaterile televizate și să facă propagandă pentru PUNR. Dacă vă aduceți aminte, toate partidele parlamentare au promovat o candidatură la funcția de Prim ministru, mai puțin PRM. De ce?

Ce candidat a oferit Vatra Românească? Cumva pe dumneavoastră înșivă?

      Nu, domnule! Vadim a acceptat sprijinul Vatrei Românești cu condiția ca eu să nu candidez! Nu m-am supărat și am menținut oferta noastră. Am acceptat această restricție și i-am făcut o propunere foarte bună la funcția de prim ministru: domnul Constantin Cojocaru. Economist de mare clasă! Dacă ar fi participat la dezbaterile cu ceilalți candidați, i-ar fi băgat în buzunar pe toți! Ați văzut ce succes a avut la OTV, cu proiectul legii Cojocaru!… Succes ar fi avut și ca candidat al PRM, ar fi adus multe voturi pentru PRM. I-am scris lui Vadim un E mail, i l-am recomandat călduros pe Cojocaru și i-am cerut să se întâlnească să discute amândoi strategia pentru alegeri. L-am sfătuit ca PRM să-și facă campanie electorală cu proiectul legii Cojocaru! Vadim l-a chemat pe dl Cojocaru la conferința sa de presă și n-au stat de vorbă mai mult de trei minute, de față cu toată lumea! Nu i-a dat nicio atenție și nicio importanță. Mi-am dat seama atunci că Vadim ori nu vrea ca PRM să mai intre în Parlament, căci așa i s-a cerut!, ori este complet imbecil și nu are niciun simț al realității politice! Cum e posibil, în situația grea în care se afla PRM în toamna lui 2008, el să-i întoarcă spatele unui om ca dr. Constantin Cojocaru?! Om care venea cu câteva zeci de specialiști după el, ca să nu spun sute! Iar în teritoriu, de exemplu la Timișoara, candidații propuși de Vatră au fost boicotați de liderii locali, din dispoziția lui Vadim…

Ce candidați a propus Vatra la Timișoara pe lista PRM?

       Un comandor de aviație, lider CADA, și un profesor universitar, doctor în filosofia dreptului, o somitate internațională. Au acceptat să candideze de dragul meu, iar eu am insistat foarte mult să rămână pe liste, chiar dacă eu nu mai candidez. Nu cred că PRM nu a scos cele 5 procente! Dar atitudinea lui Vadim a fost a unuia care cunoștea rezultatul dinainte și-l acceptase! Când ești prins într-o structură diversionistă, disciplina și ascultarea oarbă este lege!

Deci sunteți convins că Vadim n-a acționat de capul său?

       Nu totdeauna. Deseori a fost lăsat și de capul său, când păpușarii care au făcut din el o marionetă au văzut că e capabil să facă mult rău Țării și din proprie inițiativă… Prima oară când mi-am dat seama că Vadim trădează a fost prin 1994-95, atunci când în Parlament s-a propus să li se acorde străinilor dreptul de a cumpăra pământ. Propunerea a venit de la PDSR. Toată lumea a fost de acord. Dă-mi voie să mă laud că eu m-am opus, i-am convins pe colegii din PDAR să fim solidari pe ideea de a respinge această propunere, imediat ni s-au alăturat colegii din PSM, cu Adrian Păunescu în frunte, și curând foarte mulți parlamentari din grupul majoritar. Care a fost poziția lui Vadim? A declarat că parlamentarii PRM vor vota fiecare cum îi dictează conștiința!… Inadmisibil din partea unui naționalist, a unui patriot!

      La fel, în 2003, la referendumul pentru noua Constituție, o constituție păguboasă pentru români, Vadim l-a admonestat pe Funar care își permisese să recomande absența masivă de la vot. Vadim le recomanda alegătorilor să se prezinte la vot!… Am avut atunci sentimentul că Vadim se conforma unui ordin din afara partidului. Ulterior, la presiunea colegilor din PRM a adoptat poziția lui Funar, cea corectă. Dar după alegeri, nu a protestat cum se cuvenea față de neregulile comise la referendum, nereguli care au dus la falsificarea rezultatelor… Din nou: ori nu și-a dat seama de importanța momentului ori făcea jocul care i se cerea!

Nu credeți că este șantajat? Manipularea politicienilor se face mai ales prin șantaj!

      E posibil. Tocmai de aceea Vadim ar trebui să pună dosarul său de urmărire la dispoziția publicului, a alegătorilor. Și așa ar trebui să facă orice politician, mai ales președinții de partid! Eu bag mâna în foc că în acel dosar se află lucruri atât de compromțătoare încât dacă dosarul se va face public, lui Vadim îi va fi rușine să mai iasă din casă! Chiar așa nerușinat cum îl știm, tot nu va mai îndrăzni să dea ochi cu lumea!

Cum comentați faptul că PRM nu a afost niciodată la guvernare?

      Asta mi-aduce aminte de o vorbă latinească despre femeia urîtă care se laudă că a rămas virgină!… Virgină pentru că nu s-a găsit niciun bărbat s-o dorească! Vadim ar fi vrut tare mult ca PRM să ajungă la guvernare, dar nu l-a invitat nimeni. Vadim ar trebui să dea explicații colegilor de partid, de ce, prin comportamentul său de mahalagiu, prin inconsecvențele sale, toate partidele au evitat să fie colegi cu el în guvern! Evident, de teama că va compromite guvernul! Așa cum deseori Vadim a compromis calitatea de parlamentar! De român! De om!…

     Dar să fim serioși: Vadim a acceptat să participe la trocul imoral al funcțiilor în administrație, conform algoritmului! A desemnat oameni de-ai săi în funcții bine bugetate, unde s-au pus la adăpost de vitregia vremurilor mulți oportuniști din PRM. Iau lefuri mari și nu mișcă în front!

Cum vedeți viitorul lui Vadim?

      Nu mă interesează viitorul lui Vadim. Mă interesează soarta naționalismului românesc, deci și a PRM, partid în care activează mulți naționaliști. Și când spun naționaliști, spun oameni de calitate! Aud că Vadim încearcă să bată palma cu PSD și să se lase absorbit, cu partid cu tot, în PSD, contra unor posturi de parlamentari. Umblă Vadim prin țară să-și convingă colegii și nu prea are succes!… Cred că este momentul unui divorț civilizat între PRM și Vadim. Vadim să meargă la PSD, unde cred că nu-l dorește nimeni. Iar PRM să-și vadă de drum!

Adică?

      Adică PRM să strige adunarea pentru patrioții români! Să-și deschidă porțile pentru foștii PUNRiști, pentru foștii PDAR, pentru foștii PSM, partide care au fost desființate de oculta cominternistă cam la fel cum vrea Vadim acum să desființeze PRMul: prin trădarea președinților. Dar mai ales să se pună PRMul la dispoziția tineretului naționalist, oferindu-le acestora șansa de a avea un partid. Și când spun tineret naționalist îi am în vedere în primul rând pe tinerii care au plecat din PRM dezamagiți și exasperați de inconsecvențele președintelui. Iar cei din conducerea PRM, care ani de zile nu au fost în stare să-l tragă de mânecă pe tribun, să facă acum un pas înapoi și să-și pună cenușă în cap! Sunt foarte vinovați în fața românilor. PRM prin statut, în următorii trei-patru ani ar trebui să încredințeze funcțiile de conducere, inclusiv cea de președinte, numai unor persoane sub 45 de ani! Vadim, cine știe?! Poate va avea ocazia să se disculpe cu un certificat medical, dar ceilalți, din anturajul său de yesmani, nu au nicio scuză. Se fac vinovați în primul rând față de colegii din PRM…

Sunteți dispus să participați la refacerea PRM?

      Dacă sunt invitat, nu voi refuza. Voi veni să sprijin impunerea spiritului de solidaritate românească pe care s-a întemeiat înființarea Vatrei Românești. Acest spirit nu a dispărut dintre români. Voi veni ca fondator al PUNR, ca fost senator PDAR, ca persoană apropiată de mai multe grupări de tineri naționaliști! La viitoarele alegeri, din 2012, este musai ca naționaliștii să poată candida pe o singură listă de partid! Lista PRM sau a PPP sau a altui partid, dar toate partidele și ONG-urile cu vocație patriotică, naționalistă, trebuie să se coordoneze și să facă front comun împotriva actualei clase politice. Adică listă comună!

Și totuși Vadim nu ar încăpea în această formulă nouă? Unele idei ale lui Vadim sunt corecte, după părerea mea.

      Sunt foarte corecte aceste idei, numai că nu sunt ale lui Vadim, sunt ale mele, ale dumitale, ale românilor, în general. Sunt idei care circulă în lumea noastră, nu este un merit deosebit să le faci cunoscute prin tipar… Singurele idei care au fost numai ale lui Vadim a fost să ridice monumente unor lideri evrei, să-l bage în Parlament pe Nati Meir, să-l facă consilierf de taină pe Maximilian Katz… Problema este că toate ideile corecte, de iz naționalist, patriotic, au fost compromise prin felul în care le-a susținut Vadim, prin comportamentul său în Parlament, la Televiziune, în alte ocazii. Firește, am în vedere în primul rând limbajul, vulgar, violent, trivial, jignitor și pentru observatorul neutru! Precum și duplicitatea sa! A când în cârdășie, când în dușmănie cu mai toate partidele politice cu toți liderii politici.    

       Eu nu sunt omul care să spună că nu vine în partidul cutare decât dacă pleacă X sau Y… Vadim poate să rămână în PRM, dar dacă Vadim rămâne la conducerea PRM asta înseamnă dispariția PRM. Vadim trebuie să-și facă public dosarul de securitate pe care l-a sustras din Arhiva Securității. Iar după aceea colegii săi să decidă. Până nu va intra în legalitate, până nu va înapoia dosarul furat din Arhivele Statului român, până nu va pune acest dosar la dispoziția colegilor de partid, asupra sa poate fi formulată orice acuzație, oricât de gravă. Acuzații care, de altfel, au și fost puse în circulație. Cumplite acuzații. E timpul să nu mai ascundă nimic din trecutul său! E timpul ca Vadim să aleagă: nu poate să mai rămână în viața politică și în același timp să ascundă dosarul său de securitate. Ori dosarul, ori partidul!

      Greșesc cu ceva?

Cred că nu, din păcate!

22 decembrie 2010

 A consemnat Nichita Vancea

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors