Archive for the ‘Istorie ascunsa’ Category

Centrul European de Studii Covasna – Harghita, Sf. Gheorghe – Comunicat

Posted by Stefan Strajer On November - 27 - 2010

Centrul European de Studii Covasna – Harghita, Sf. Gheorghe

Asociaţia Romano – Catolicilor  „Dumitru Mărtinaş”din Moldova, Bacău

Autor: Dr.Ioan Lacatusu

 

                                                Comunicat

Un nou semnal de alarmă pentru prevenirea, până nu este prea târziu, a   creerii unei „enclave etnice”, în inima României.

Joi 18 noiembrie 2010,  la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău, a avut loc colocviul cu tema „Relaţiile cu românii în dezbaterile congreselor secuieşti. O paralelă istorică: 1902-2010”. Manifestarea a fost organizată de Centrul European de Studii Covasna-Harghita şi Asociaţia Romano-Catolicilor din Moldova „Dumitru Mărtinaş”. La colocviu au participat cercetători, cadre didactice universitare, arhivişti, muzeografi, preoţi, profesori, studenţi, reprezentanţi ai Departamentului de cercetare istorică al Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, ai Asociaţiei Generale a Arhiviştilor din România – Filiala Bacău şi alţi iubitori ai istoriei naţionale din Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Tg. Mureş, Sf. Gheorghe şi Bacău. Manifestarea şi-a propus să facă o paralelă istorică între modul în care şi-au proiectat relaţiile cu românii reprezentanţii populaţiei de etnie maghiară din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, la Congresul secuiesc care a avut loc la Tuşnad, în anul 1902, şi la manifestările similare organizate în perioada 1990 – 2010.

 În cadrul colocviului au fost prezentate comunicările: Un memoriu despre importanţa Congresului Secuiesc, ţinut în anul 1902 la Tuşnad din punct de vedere românesc, dezbătut în şedinţa Consiliului de Miniştri din mai 1941 (prof. univ. dr. Petre Ţurlea, Universitatea „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti); Relaţiile cu românii în dezbaterile Congresului Secuiesc ţinut în anul 1902 la Tuşnad (Drd. Vasile Lechinţan, Arhivele Naţionale Cluj); Intervenţia baronului Nandor Urmanczy din Topliţa, la Congresul Secuiesc de la Tuşnad Băi, din anul 1902 (Dr. Dorel Marc, Muzeul Judeţean Mureş); Mişcarea migratorie a populaţiei din scaunele secuieşti înspre România, la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX (Lector univ. drd. Ana Dobreanu, Facultate de Arhivistică Bucureşti);  Legături de familie între transilvăneni şi moldoveni (Dr. Silviu Văcaru, Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” al Academiei Române, Iaşi); Secuii şi relaţiile cu românii în presa de altădată ( prof. Vasile Stancu, Centrul European de Studii Covasna-Harghita, Sf. Gheorghe);  Secuii şi atitudinea lor faţă de Principatele Române (Erich-Mihai Broanăr, Centrul European de Studii Covasna-Harghita, Sf. Gheorghe); Originea ideii autonomiei secuieşti (Dr. Alexandru Porţeanu, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române); Identitatea asumată şi identitatea dorit impusă romano-catolicilor din Moldova (Dr. Anton Coşa, Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”, Bacău); Limba română argument suprem al identităţii (Conf. univ. Dr. Ioan Dănilă, Universitatea Bacău; Românii în dezbaterile congreselor şi adunărilor populare organizate în judeţele Covasna şi Harghita, în perioda 1990-2010 (Dr. Ioan Lăcătuşu, Centrul European de Studii Covasna-Harghita, Sf. Gheorghe); Problematica romano-catolicilor din Moldova în mass-media maghiară (Ing. Gheorghe Bejan, Asociaţia Romano-Catolicilor din Moldova „Dumitru Mărtinaş”, Bacău). Cu această ocazie au fost lansate monografiile comunelor Oituz şi Nicolae Bălcescu, din judeţul Bacău, autor dr. Anton Coşa şi volumul „Nu, nu, niciodată!”Redobândirea hegemoniei maghiare în Bazinul Carpatic”, ediţie îngrijită de dr. Gheorghe Olteanu, din Germania.

 Având în vedere importanţa problematicii abordate şi faptul că tema dezbătută este prea puţin cunoscută atât în mediile academice din România, cât şi în general de către opinia publică românească, organizatorii au hotărât să publice studiile prezentate  într-un volum care va apărea la începutul anului 2011. Până la apariţia volumului amintit prezentăm o sinteză a materialelor susţinute în cadrul colocviului.

În preajma împlinirii a 100 de ani de la Congresul Secuiesc care a avut loc la Tuşnad, în anul 1902, au fost relaute manifestările pe tema dezvoltării “Ţinutului secuiesc”, manifestări organizate de instituţii, asociaţii şi personalităţi maghiare din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş şi nu numai. Acestea se revendică ca nişte continuatoare ale Congresului respectiv, invocându-se actualitatea problemelor de acum 100 de ani: “Pământul Secuiesc se află în aceeaşi situaţie ca în urmă cu 100 de ani”.

 În articolele din presa maghiară, apărute în perioda postdecembristă referitoare la Congresul secuiesc de la Tuşnad din 1902, apar informaţii despre cauzele care au determinat organizarea congresului (lipsa dezvoltării economice şi consecinţele în planul migraţiei populaţiei în România), despre problemele dezbătute şi scopul congresului (elaborarea unei stategii de dezvoltare a zonei, sprijinirea secuilor şi maghiarilor din România pentru păstrarea identităţii lor naţionale).

În anul 1902 accentul dezbaterilor şi a hotărârilor luate a fost concentrate pe probleme economice, respectiv pe dezvoltarea zonei şi crearea de noi locuri de muncă pentru diminuarea sărăciei şi a migrării populaţiei. Problema păstrării identităţii s-a referit doar la secuii şi maghiarii trăitori în România.  Din comunicările prezentate în cadrul colocviului a rezultat că, participanţii la Congresul de la Tuşnad, din anul 1902, au constata că, secuii trăiesc în curbura interioară a Carpaţilor împreună cu românii, încă de la aşezarea lor în această parte de ţară.. Că, în decursul istoriei, „de câte ori erau înfrânţi, secuii găseau adăpost şi scut pe pământul românesc vecin. În felul acesta între secui şi români s-au stabilit raporturi bune de vecinătate.(…) Că unirea Ardealului cu Ungaria la 1867/1868 nu a schimbat în bine soarta secuilor. Că o ridicare social-economică a secuilor nu se poate face decât în strânse legături cu teritoriile de dincolo de Carpaţi”. Dintre cererile formulate de  participanţii la congres amintim: „ înfiinţarea de şcoli industriale pentru formare de meseriaşi destoinici, în stare să rivalizeze cu meseriaşii din ţările vecine, în deosebi  cu cea românească; articole fabricate după gustul românilor, pentru a le plasa cu uşurinţă pe piaţa românească; căi de comunicaţii numeroase cu România pentru a-şi putea trasporta cu uşurinţă produsele spre România şi restul Răsăritului European; tratate comerciale favorabile cu România, ca producţia de export să poată fi plasată pe piaţa românească, de unde în schimb să se poată aproviziona cu produse agricole, în primul rând cu cereale; posibilităţi uşoare de emigrare în România, ca secuii să nu fie siliţi să iee drumul  Americii; înfiinţarea de căminuri de remaghiarizare pentru secui şi şcoli ungureşti în România pentru secuii emigranţi, ca în felul acesta să fie readuşi la matcă cei ameninţaţi de asimilarea românească”.

            În adunările, conferinţele şi manifestările organizare după 1990 (dezbateri, simpozioane, conferinţe etc.), accentul cade pe păstrarea şi afirmarea identităţii şi obţinerea cadrului normativ instituţional pentru asigurarea dezideratului formulat atât de liderii „radicali” cât şi de cei „moderaţi”: autonomia teritorială a „ţinutului secuiesc”. Problemele economice sunt lăsate în seama „autoguvernărilor locale” şi a politicienilor de etnie maghiară care ocupă demnităţi de stat, în cadrul parlamentului şi guvernului României. În nicio dezbatere şi nici într-un articol dedicat problematicii Congresului Secuiesc de la Tuşnad, din anul 1902, nu se fac referiri la discuţiile şi hotărârile adoptate referitoare la proiectarea dezvoltării economice a „secuimii”, în strânsă corelaţie cu România.

            Comparând dezbaterile iniţiate de liderii populaţiei maghiare din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş care au avut loc, la Tuşnad în anul 1902, cu cele de după anul 1990, observăm următoarea situaţie paradoxală: în anul 1902, liderii „Ţinutului Secuiesc”, ţinut aflat în componenţa Imperiului Austro-Ungar, recunosc că după dualismul din 1867, Budapesta nu a făcut nimic pentru dezvoltarea acestei zone şi îşi elaborează stategiile de dezvoltare, complementare economiei Regatului României; după 1990, la aproape nouă decenii de când localităţile Arcului intracarpatic fac parte din România, în dezbaterile prilejuite de marcarea împlinirii a 100 de ani de la Congresul de la Tuşnad, nu se mai fac niciun fel de referiri la poziţia înaintaşilor faţă de România, iar elaborarea strategiilor de dezvoltare a zonei şi de păstare a identităţii etnice, se face doar cu instituţiile şi personalităţile din Ungaria, cu excluderea totală a celor româneşti. La majoritatea manifestările organizate de către liderii maghiari în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, în ultimii 20 de ani, reprezentanţii Budapestei au fost prezenţi în calitate de finanţatori, organizatori, parteneri, consultanţi, participanţi etc, iar cei ai Bucureştiului, cu excepţiile cunoscute, nu au participat deloc. Asistăm practic la proiectarea prezentului şi viitorului unei regiuni situată în mijlocul României, cu excluderea totală a factorilor de decizie ai statului român.

În toţi aceşti ani, problematica specifică a „ţinutului secuiesc”, împreună cu cea a „ceangăilor maghiari din Moldova”, s-au aflat printre problemele prioritare ale administraţiei publice centrale şi locale, parlamentului, mediului academic, societăţii civile şi mass-media din Ungaria, dar nu şi din România. Toate simpozioanele, adunările, conferinţele, colocviile, dezbaterile etc. organizate de liderii comunităţii maghiare din România, după decembrie 1989 – în diferite localităţi din România şi din Ungaria – în care s-au dezbătut strategiile de dezvoltare ale „Ţinutului Secuiesc” -regiune situată în inima României- s-au desfăşurat fără participarea reprezentanţilor principalelor instituţii ale statului român, a mediului academic românesc, a societăţii civile (cu excepţia participării sporadice a Ligii „Pro Europa”) şi nici a unor personalităţi ale vieţii publice româneşti.

             În ultimul deceniu, asistăm la constituirea unor instituţii publice şi organizaţii neguvernamentale care au ca obiectiv cercetarea realităţilor din aşa zisa „secuime” şi, pe această bază, fundamentarea şi elaborarea deciziilor vizând realizarea autonomiei teritoriale pe bază etnice a acestei zone, potrivit obiectivelor politice stabilite în congrese, adunări populare şi alte reuniuni politice şi civice ale maghiarilor din Transilvania. Din multitudinea manifestărilor organizate în judeţele menţionate se evidenţiază o puternică implicare a Academiei Maghiare de Ştiinţe şi a institutelor sale de specialitate, a unor personalităţi marcante ale vieţii publice din Ungaria şi din „diaspora” maghiară.

             Analiza de conţinut a articolelor din mass-media maghiare evidenţiază poziţia liderilor politici şi civici şi a principalilor formatori de opinie faţă de istoria şi cultura română şi faţă de populaţia românească în general, şi la cea trăitoare în Arcul intracapatic, în special. Astfel, până în 1918, intensele schimburi de populaţie, de o parte şi alta a Carpaţilor, aşezarea în zonă a numeroşi români, nu era percepută ca un pericol, deoarece de-a lungul timpului, aceştia au fost maghiarizaţi şi integraţi în comunităţile locale, contribuind la întărirea zestrei genetice a populaţiei secuieşti şi maghiare din „secuime”.

            După Unirea de la 1 Decembrie 1918, românii stabiliţi în localităţile Arcului intracarpatic, au fost priviţi ca o amninţare la schimbarea compoziţiei etnice a „blocului compact secuiesc”, fiind denumiţi „cotropitori”, „venetici” ş.a. fiind inventat pericolul „românizării ţinutului secuiesc”. În acest mod, liderii populaţiei maghiare din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş comit o gravă igratitudine, faţă de românii de peste Carpaţi, în mod deosebit faţă de moldoveni, adică faţă de cei a căror înaintaşi le-au oferit găzduire generoasă, în momente dramatice ale istoriei comune (vezi Sicilicidium) Din oamenii cei mai apropiaţi, vecini şi parteneri de nădejde, la bine şi la greu, în ultimii 90 de ani, pentru o bună parte din elita maghiară românii au devenit „inamicul public numărul 1”. Toate relele din „Ţinutul secuiesc” vin de la români: sărăcia, neacordarea autonomiei, militarizarea zonei etc. Soluţia la toate problemele cu care se confruntă locuitorii zonei este autonomia teritorială.

 Susţinătorii înfocaţi ai autonomiei pe baze etnice a „ţinutului secuiesc” nu menţionează şi nici nu ţin cont de faptul că, fără sprijin financiar de la bugetul de central de stat, instituţiile publice din cele două judeţe, şi peste 80% din administraţiile publice locale,  nu pot funcţiona. S-a ajuns până acolo încât, prezentând cu obstinaţiei faptele „antimaghiare” ale românilor, să nu fie evidenţiate cauzele reale ale unor mari provocări cu care se confruntă comunităţile locale maghiare, şi care nu sunt cauzate de români, precum: îmbătrânirea populaţiei, depopularea localităţilor rurale monoetnice maghiare, procentul peste media pe ţară al sinuciderilor, creşterea ponderii populaţie de romi (ţigani) în multe localităţi ş.a.

            Solicitând obţinerea drepturilor colective, liderii populaţiei maghiare, practic doresc controlul exclusiv al resurselor zonei şi eliminarea, sau limitarea accesului la puterea locală a românilor. În realitate, populaţia de etnie maghiară din România în general, şi cea din sud-estul Transilvaniei, în mod deosebit, dispun de toate drepturile  consfinţite de sistemul democratic românesc postdecembrist. În judeţele Covasna, Harghita şi parţial Mureş, cei care au nevoie de discriminare pozitivă sunt cetăţenii de naţionalitate română, numeric minoritari în aceste judeţe.  În relaţia cu românii, din partea liderilor maghiari, se poate observa existenţa unor comportamente şi nivele de aşteptare, diferenţiate, ca să nu spunem duplicitare: din partea românilor trăitori în afara „ţinutului secuiesc”, promotorii separatismului etnic, aşteaptă respect şi preţuire, în timp ce faţă de românii care locuiesc „pe pămînt secuiesc”, se comportă cu aroganţă şi intoleranţă. Sensibili faţă de istoria şi valorile proprii, liderii maghiari, şi o parte a populaţiei zonei, manipulată de mass-media şovine, nu respectă valorile şi simbolurile româneşti. Pentru a evidenţia „puritatea” maghiară a „ţinutului secuiesc”, este sacrificat adevărul istoric referitor la relaţiile cu românii, la convieţuirea şi interferenţele stabilite cu aceştia, în decursul istoriei.

Aplicând cu consecvenţă stategia de ocupare simbolică a spaţiului public din judeţele Covasna, Harghita şi parţial Mureş, stategie concepută în laboratoarele adepţilor separatismului maghiar, personalităţile istoriei şi culturii româneşti nu se mai regăsesc în nomenclatorul denumirii străzilor şi instituţiilor publice din judeţele Covsana , Harghita şi Mureş. În timp ce personalităţile româneşti percepute de liderii locali maghiari, ca indezirabile pentru atitudinea şi comportamentul lor faţă de maghiari, nu sunt acceptate în spaţiul public din „ţinutul secuiesc” (expl. Andrei Şaguna, Horia, Cloşca şi Crişan, Mihai Eminescu ş.a), fără a ţine seama de sensibilităţile româneşti, sunt promovate cu prioritate personalităţi cunoscute pentru antiromânismul lor: Petofi Sandor, Vass Albert, Kos Karoly, Marton Aron, Konya Adam ş.a.) În  acelaşi timp, când partide politice şi asociaţii civice din Ungaria nu au acceptat ridicarea bustului mitropolitului Andrei Şaguna la Gyula sau, mai recent, închirierea sălii Teatrului Naţional din Budapesta, pentru susţinerea unui concert simfonic cu ocazia Zilei Naţionale a României, localităţile din Arcul Intracarpatic, areal al etnogenezei româneşti, situat în inima României, sunt împânzite cu statui şi simboluri cu mesaje nostalgice, revizioniste şi  antiromâneşti, cea mai recentă sfidare fiind ridicarea statuii honvedului de la Reci, jud. Covasna.

            Deşi concetăţenii maghiari din Pustă se raportează negativ la populaţia secuiască, vocabularul popular maghiar înregistrând numeroase expresii şi glume mai puţin prietenoase faţă de aceasta, totuşi liderii maghiarilor din România, acuză pe români care chipurile ar avea un comportament discriminatoriu faţă de maghiari, şi s-ar raporta la aceştia ca la nişte „cetăţeni de rangul doi”. Un studiul imagologic despre imaginea românului în literatura maghiară şi a maghiarului în literatura română este mai mult decât necesar. Rămâne în sarcina specialiştilor în materie de a cerceta şi problema promovării cu insistenţă de către liderii maghiari a prevederilor legislative referitoare la separarea şcolilor pe criterii etnice şi la atituudinea lor faţă de studiul limbii române de către elevii de etnie maghiară.

            În proiectele autonomiste maghiare, locul populaţiei româneşti din „ţinutul secuiesc” este confuz şi incert, formulat la modul general. Harta viitorului „ţinut secuiesc” autonom a fost elaborată cu excluderea unor localităţi care au aparţinut tradiţional de această zonă istorică, dar astăzi sunt locuite de români (expl. localităţile din Depresiunea Întorsurii Buzăului), în scopul asigurării unei poderi de 80% populaţiei de etnie maghiară. În realitate, conform datelor recensământului populaţiei din 2002, populaţia de naţionalitate română din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş reprezintă 36,04% din totalul populaţiei celor trei judeţe. Conform aceloraşi date, populaţia de naţionalitate română şi cea de etnie romă, deci nemaghiară reprezintă aproape 40% din totalul populaţiei judeţelor amintite. La aceştia se mai adaugă cele 25.000 – 30.000 persoane, membrii ai familiilor etnic mixte, precum şi cele cu dublă ascendenţă identitară. Pentru liderii maghiari, partenerii români preferaţi, pentru dialogul pe tema convieţuirii interetnice sunt cei cunoscuţi pentru predispoziţia lor pentru compromis şi cedări în defavoarea dăinuirii româneşti în zonă. Cetăţenii de etnie maghiară, indiferent de locul de baştină şi de reşedinţă, se pot aşeza în „ţinutul secuiesc” şi pot vorbi în numele secuilor (vezi cazul primarului din Sf. Gheorghe Antal Arpad, născut în Rupea, dar devenit cel mai înfocat şi îndreptăţit susţinător al autonomiei teritoriale pe criterii etnice a „pământului secuiesc”). Românii, chiar şi cei născuţi în localităţile monoetnice din judeţele Covasna şi Harghita, atunci când se stabiliesc în aşezările din „ţinutul secuiesc” sunt consideraţi „colonişti” şi ”venetici”.  

Liderii populaţiei maghiare s-au confruntat şi se confruntă cu următoarea dilemă: dezvoltă economic zona şi îşi asumă riscul modificării compoziţiei etnice a populaţiei sau, rămân la acelaşi nivel de dezvoltare, dar cu aceeaşi structură etnică a populaţiei. Printr-o subtilă manipulare prin mass-media, consecinţele negative ale acestei strategii sunt puse în cârca Bucureştilului, respectiv a lipsei descentarlizării şi a unei nedrepte repartizări a fondurilor de la bugetul central destinate dezvoltării zonei. În discursurile publice sunt formulate acuzaţii nejustificate precum: continuarea colonizărilor dirijate, făţişe sau mascate, prin care se urmăreşte modificarea procentelor etnice; atrofierea intenţionate a economiei Pământului Secuiesc şi o dezvoltare inechitabilă a infrastructurii; restanţe în retrocedarea bunurilor bisericeşti şi comunitare confiscate; extinderea unităţilor militarizate ş.a

În toate cercetările întreprinse, în studiile şi lucrările redactate, referitoare la „Ţinutul secuiesc”, populaţia românească este eludată, minimalizată, marginalizată. Nu se menţionează faptul că o bună parte din actuala populaţie din zonă sunt români maghiarizaţi. În timp ce „recâştigarea, salvarea identităţii maghiare a romano-catolicilor din Moldova”, reprezintă una din priorităţile principale ale maghiarimii de pretutindeni, numai la auzul posibilităţii reactualizării proiectului interbelic de readucere la matcă, a românilor maghiarizaţi din „secuime”, liderii maghiari au sărit ca arşi.

Sub pretextul menţinerii unui echilibru privind structura etnică a funcţionarilor publici din instituţiile deconcentrate şi cei din instituţiile administraţiei publice locale, în majoritatea primăriilor, caselor de cultură, bibliotecilor, centrelor de cultură ş.a, din judeţele Covasna şi Harghita, nu este încadrat niciun funcţionar român (expl. bibliotecile judeţene, casele municipale de cultură, primăriile municipale, orăşeneşti şi comunale ş.a.). Instituţiile publice de cultură nu sunt preocupate de istoria şi cultura românilor din cele două judeţe. Monografiile locale, albumele de prezentare a patrimoniului cultural local, pliantele turistice, site-urile unor instituţii publice din zonă  ş.a prezintă caracterul monoetnic al judeţelor respective, făcând abstracţie de istoria, cultura şi patrimoniul creat de populaţia românească din zonă. Una din temele predilecte  ale unor ziarişti din presa de limbă maghiară din judeţele Covasna şi Harghita şi nu numai, o constituie „ expansiunea ortodoxiei în Transilvania”,  respectiv „ expansiunea violentă a Ortodoxiei pe Pământul secuiesc”, „cucerirea Pământului secuiesc, prin extinderea bisericilor  având „cupole sub formă de ceapă”, Biserica Ortodoxă fiind considerată „cel mai periculos duşman al intereselor maghiare.

Există o discrepanţă enormă între ceea ce întreprind maghiarii pentru obţinerea autonomiei etnice şi ceea ce fac românii pentru a asigura caracterul multietnic şi pluriconfesional al zonei. Concetăţenii maghiari elaborează cadrul normativ, sistemul instituţional, pregătirea resurselor umane, elaborează planuri strategice cu implicarea mediului politic, academic şi asociativ, a bisericilor „istorice maghiare”, instituţiilor de învăţământ organizate pe criterii etnice, mass-media ş.a. Se caută identificarea unor parteneri europeni şi internaţionalizarea problemei autonomiei „ţinutului secuiesc”. În acest timp, din perspectiva interesului naţional românesc, aproape nu se face nimic.

 Partidele politice româneşti abordează problematica specifică a judeţelor Covasna, Harghita şi Mureş, conjuctural, politicianist, în funcţie de interese politice de moment. Atunci când se află în opoziţie şi în campanie electorală au „sacul plin de promisiuni”, dar când ajung la putere şi au nevoie de voturile UDMR, totul se schimbă radical. Aşa cum la nivel politic, zona este lăsată la discreţia UDMR şi a PCM, acest areal fiind considerat fieful celor două formaţiuni etnice, tot aşa se întâmplă şi în celelate domenii. Este de neînţeles lipsa de interes manifestată de Academia Română şi institutele sale din Bucureşti, Cluj-Napoca şi Iaşi, de Institutul Cultural Român, precum şi de unele ONG-uri cu preocupări în domeniul culturii şi identităţii româneşti, faţă de zona sud-estului Transilvaniei.

Prin activitatea comună a europarlamentarilor de etnie maghiară din România şi a celor din Ungaria, mai ales după alegerea ca vicepreşedinte al Parlamentului European a pastorului Laszlo Tokes, se urmăreşte înscrierea pe ordinea de zi instanţelor europene a problemelor autonomiei teritoriale a „ţinutului secuiesc” şi salvarea de la dispariţie a minorităţii formată din „ceangăii maghiari”. Este formulat apelul de a profita de configuraţia actuală a puterii politice din Ungaria: „avem obligaţia să profităm de această conjunctură astrală favorabilă, pentru că în ultimii 20 de ani rar s-a întâmplat ca în Ungaria, problemele ţării şi ale naţiunii să fie conduse de un partid şi de o echipă pentru care politica naţională şi, în cadrul acesteia, autonomia comunităţilor maghiare din Bazinul Carpatic să fie importante” ( Toro T.Tibor)

 Laszlo Tokes vorbeşte de „erodarea demografică a maghiarimii transilvane”, respectiv de un „genocid etnic paşnic”, fără a arăta cauzele reale ale acestor evoluţii. În discursul public se vorbeşte curent despe probleme precum: „ideea unificării naţiunii dincolo de graniţe”; „ţinutul secuiesc ca patrie din interior pentru maghiarii din diaspora” (prin diaspora înţelegându-se maghiarii din celelate localităţi din România); sunt folosiţi termenii de autoguvernare locală, în loc de consiliile locale ş.a.. Autonomia „Ţinutului secuiesc” este privită ca soluţie pentru viitorul maghiarilor din întreaga Transilvanie, respectiv şi pentru maghiarii din „diaspora”. Lingviştii maghiari propun soluţia „promovării bilingvismului cu dominaţia limbii materne (maghiare –n.n.), pentru că altă situaţie duce la asimilare. În aceste condiţii s-ar crea şi o nouă identitate a românilor din zonă, aşa cum propunea Kolumban Gabor, respectiv aceea de „ români-secui”, bilingvi.

Mai nou, asistăm la aplicarea unei stategii care urmăreşte înfăptuirea autonomiei teritoriale pe criterii etnice, cu paşi mici, sub forma colaborării dintre „autoguvernările locale” dintre judeţele Covasna, Harghita şi Mureş şi la afişarea ostentativă a comportamentului unui „stat în stat”, existent de facto, şi care, în anii următori, urmează să devină de iure o entitate distinctă faţă de statul român. Pentru înfăptuirea instituţionalizării autonomiei se folosesc multiple şi variate modalităţi, uriaşe resurse finaciare, materiale şi umane, inclusiv o enormă acţiune de manipulare a populaţiei de etnie maghiară, care nu dispune de surse alternative de informare, din pricina necunoşterii limbii române. Manipularea amintită conţine sloganuri precum: cel mai mare pericol: românizarea secuimii; cei mai mari duşmani ai populaţiei maghiare din zonă: instituţiile fundamentale ale statului român şi „naţionaliştii români”; cea mai mare dezinformare: prezentarea instituţiilor şi personalităţilor care promovează cultura românească din zona ca fiind „antimaghiare” ş.a.

Din perspectivă geopolitică, cea mai mare provocare pentru statul român („o adevărată bombă cu explozie întârziată”) o reprezintă formarea în mijlocul României a unei mase de câteva sute de mii de oameni care nu cunosc limba română şi care sunt educaţi împotiva românilor şi a României.

 La rândul lor, reprezentanţii Asociaţiei Romano-Catolicilor din Moldova „Dumitru Mărtinaş”, au tras un nou un semnal de alarmă asupra politicii de maghiarizare forţată, prin cumpărarea identităţii, pe care o aplică organizaţii maghiare sprijinite de Budapesta, populaţiei române de confesiune romano-catolică din zona unor judeţe din Moldova.

 Prezentele concluzii  au fost formulate pe baza analizei de conţinut a mass-media maghiare,  din  perioada 1990 – 2010, respectiv pe baza discursurilor şi comportamentelor publice ale principalilor liderilor politici, culturali, spirituali şi civici ai populaţiei de etnie maghiară. Ele se constituie într-un nou semnal de alarmă pentru instituţiile fundamentale ale statului român, partidele politice, mediul academic, societatea civilă, mass-media şi toţi românii conştienţi de marea răspundere ce ne revine tuturor faţă de perspectiva creerii unei „enclave etnice”, în inima României. Cu o „inimă” bolnavă, întreg organismul naţional românesc va fi „bolnav”, pe termen mediu şi de perspectivă.

 Cercetările sociologice riguroase, au pus în evidenţă faptul că, pentru majoritatea  populaţiei de etnie maghiară din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, autonomia teritorială pe criterii etnice nu reprezintă o problemă prioritară. La nivelul oamenilor de rând, există formată convingerea că viitorul populaţiei de etnie maghiară din Arcul intracarpatic îl reprezintă continuarea relaţiilor de bună convieţuire cu românii, relaţii care au o îndelungată tradiţie istorică. Depinde de actuala elită românească, cât şi de liderii populaţiei de etnie maghiară, dacă această realitate va fi continuată, consolidată şi va deveni durabilă, în interesul tuturor locuitorilor zonei, sau  dacă se vor amplifica norii negrii ai intoleranţei şi separatismului etnic, cu consecinţele cunoscute, din alte zone cu probleme asemănătoare ale lumii comporane. 

 În numele organizatorilor,

 Dr. Ioan LĂCĂTUŞU   

Nota C.I. Text pentru publicare pus la dispozitie de catre Nicolae Balint.

O istorie ilustrată a României scrisă cu simpatie de Nicolae Klepper

Posted by Stefan Strajer On November - 18 - 2010

O istorie ilustrată a României scrisă cu simpatie de Nicolae Klepper

Autor: Iona Ispas (Delaware, USA)

România este una din cele mai încântătoare ţări din Europa centrală de est. Este o ţară minunată, bogată în diversitate şi cultură“. Aşa începe cartea “România. An illustred History“, apărută în 2002, la editura Hippocrene Books Inc., N.Y, autor Nicolae Klepper, cu o intoducere de Dr. Kurt W.Treptow.

Peste ea am dat întâmplător, într-o bibliotecă publică, unde era aşezată alături de cartea lui Vlad Georgescu, “The Romanians: a history“, fiind atras de numele străin al  autorului, am început s-o răsfoiesc şi apoi, surprins de căldura cu care a fost scrisă, s-o citesc până la capăt. Iniţial am vrut să fac o comparaţie între cele două cărţi de istorie, dar am renunţat, considerând că lucrarea lui Klepper merită o prezentare specială.

În anul 1939, Nicolae Klepper care era în primul an de liceu, a plecat împreună cu tatăl sau, un proeminent arhitect, în San Salvador pentru a scrie o serie de articole despre culturile incaşe şi aztece din America Centrală. La sfârşitul războiului mondial părăseşte România. Devine inginer, lucrează şi locuieşte în Europa, Africa şi Orientul Mijlociu. Acum este pensionar şi locuieşte în Edinburgh, Scoţia, împreună cu soţia sa scoţiană, Ana. Cei patru copii ai lor locuiesc în diferite părţi ale lumii.

Când prezintă vecinii, specifică la est, teritoriul românesc al Basarabiei – cunoscută azi ca Republica Moldova, ceea ce pentru noi este important să se ştie.

Deobicei lucrările istorice trec repede peste vechimea românilor. Nu acelaşi lucru face Nicolae Klepper, care prezintă: imaginea Gânditorului şi femeia sa, precizând vechimea (6.000 î.H.), vasul antropomorf din cultura Gumelniţa datat 4.000 î.H., două vase binoculare din cultura Cucuteni 4.000 î.H. şi un vas de ceremonial religios din bronz (1.150 î.H.). Pentru a prezenta caracterul şi diplomaţia strămoşilor românilor, descrie conflictul dintre Lisimah, regele macedonienilor şi Dromihete, regele geto-dacilor. După ce Lisimah, care venise să-i cucerească (300 – 292 î.H.), a fost capturat, regele Dromihete îl invită la un prânz regal, fac apoi o alianţă militara, îl eliberează şi se însoară cu fata lui. De asemenea pentru a accentua vechimea românilor dă opt citate din istoricii vechi, Herodot, Strabo, Cassius Dio, Arrion, ş.a. Pentru a-l caracteriza pe regele Burebista citează din Strabo, iar pentru a-l caracteriza pe regele Decebal il citează pe Cassius Dio. Pentru a sublinia puterea dacilor sub Decebal aminteşte că-n urma luptelor din anul 89 d.H. şi a păcii incheiate, Roma plătea tribut Daciei. Dar continuă Klepper, citând din Strabo, era perioada în care Decebal putea aduna o armată de 200.000 de luptători. Peste 12 ani, când Traian atacă Dacia, Decebal n-a mai putut aduna decât 40.000 de luptători, din cauză că o parte din nobilii locali l-au părăsit. 

Perioada în care Dacia a fost provincie romană (106 – 271 d.H.) începe cu descrierea câtorva scene, din cele 2.500 ale Columnei lui Traian din Roma. Ca o imagine despre cât de benefică a fost pentru Imperiul Roman cucerirea Daciei, dă informaţia că fiecare cetăţean roman, plătitor de impozite, a primit un cadou de 650 dinari de la împăratul Traian. Dar Dacia, ultima provincie cucerită a fost prima abandonată. Nicolae Klepper are şi un capitol întitulat Chestiunea identităţii. El expune cele două teorii, cea a spaţiului gol rămas în urma retragerii aureliene (susţinută în special de istoricii maghiari) şi teoria continuităţii. Cu administraţia s-au retras numai cei bogaţi, populaţia urbană şi comercianţii. Marea majoritate a populaţiei, formată din ţărani şi păstori daco-romani au rămas pe loc, n-aveau nici o raţiune să plece şi nici unde să plece. Klepper susţine că sunt astăzi suficiente dovezi arheologice, lingvistice şi religioase pentru a susţine teoria continuităţii.

Scoate în evidenţă că domnitorul Vlaicu (1364 –1377), bate primele monede de argint în Valahia, după o pauză de peste o mie de ani de la ultimii kosoni de aur bătuţi de daci.

Despre principatul autonom Transilvania, spune că până la mijlocul secolului al-XIV-lea nobilimea maghiară, saxonă, secuiască şi română au participat împreună la viaţa politică şi militară. Treptat poziţia nobilimii române s-a deteriorat datorită discriminărilor etnice şi religioase. Unii nobili români s-au catolicizat şi au trecut în rândul nobilimii maghiare, alţii au devenit treptat ţărani. Pe Iancu de Hunedoara (1387 – 1456) îl prezintă ca un mare conducător politic şi militar care a eliberat peninsula balcanică de sub dominaţia turcă. In bătălia din 4-22 iulie 1456, de la Belgrad, i-a bătut pe turci şi le-a oprit înaintarea spre Europa Centrală pentru o jumătate de secol. Aminteşte că Papa Calixtus al III-lea l-a numit “the most valiant Christian champions” (pag.62). Prezintă şi o prioritate europeană, Transilvania, sub Ştefan Bathori al III-lea, in anul 1571, este primul stat european care instituie egalitatea între religii. Egalitatea se referea la religia catolică, calvină, lutherană, unitariană şi Roman ortodox. Nu s-a extins şi asupra românilor ortodocşi, acestia fiind excluşi din viaţa politică şi religioasă. 

Referitor la perioada vasalităţii faţă de turci din secolul al XV-lea, arată că ţările româneşti şi-au menţinut autonomia în timp ce Balcanii erau ocupaţi şi transformaţi în paşalâcuri. Aceasta a permis ţărilor româneşti să-şi dezvolte economia şi cultura, având propriile legi şi structuri sociale.

Când abordează subiectul Unirii din 1600, realizată de Mihai Viteazul, spune că deşi a fost scurtă, a inspirat generaţiile viitoare pentru a o reface. Ideea unirii celor trei principate române a fost reluată de principele Transilvaniei Gabriel Bethlen (1613 – 1629), care în 5 mai 1619 realizează o alianţă cu Valahia şi Moldova. El avea ambiţia să fie un “rege al Daciei“ (pag.85) . Un capitol (6), este numit “Drumul ,către unire (1821 – 1859)“.

Vorbeşte elogios despre Regina Elisabeta, care după pierderea unicului copil s-a dedicat literaturii şi a scris peste 50 de cărţi în engleză, germană, franceză şi română, semnând Carmen Sylva. Regele Carol I declară, la încoronarea sa oficială din 26 martie 1881, ca Rege al României, până atunci fusese Alteţă Regală: “Nu accept doar pentru mine acest titlu, ci pentru gloria ţării mele“ (pag. 131).

Nu pierde prilejul să arate că-n 1913 România ocupa locul patru în lume la exportul de produse alimentare şi  locul doi în Europa la producţia de petrol.

Abordând problema neutralităţii României la începutul Primului război mondial, arată că Brătianu a preferat să aştepte până ce cursul războiului a devenit predictibil şi până ce obţine cele mai bune condiţii pentru contribuţia sa.

Foarte frumos scrie despre Eminescu. Printre altele arată că el a tradus în română Critica raţiunii pure a lui Kant. Luceafărul este numit ca unul din cele mai frumoase poeme din secolul al XIX-lea. Prezintă cititorilor poezia Doina, tradusă în engleză, arătând că a fost citită de poet când s-a  dezvelit statuia lui Ştefan cel Mare, în 1889.

Prezintă note biografice despre Ion Creangă, Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, Ciprian Porumbescu, Eduard Caudello – autorul primei opere naţionale: Petru Rareş. Caudello l-a recomandat pe George Enescu să fie trimis la Viena, pentru studii.

Despre Antonescu spune că nu a avut altă opţiune decât să joace pe cartea germană. Arată că în tratatul anglo-sovietic semnat în 5 iunie 1942, Marea Britanie a acceptat să rămână sovieticilor teritoriile invadate în 1940, adică Basarabia şi Bucovina de Nord.

Chiar şi-n perioada comunistă scoate în evidenţă ce a fost bun. Astfel aminteşte de: medierea conflictului chino-sovietic din 1957, retragerea trupelor sovietice din 1958, retragerea consilierilor KGB din 1964, declaraţia de independenţă din aprilie 1964,  neparticiparea la invazia de la Praga din1968. Prima ţară socialistă care a stabilit relaţii diplomatice cu Republica Federală a Germaniei, în 1967. Vizita lui Nixon din 1969, primul preşedinte american care vizitează România şi prima vizită în blocul sovietic. În 1973 preşedintele Nicolae Ceauşescu vizitează SUA. În urma tratatului commercial cu SUA din 1975, România este prima ţară din blocul socialist care a primit clauza naţiunii celei mai favorizate. În 1971, România devine membră GATT, în 1972 membră FMI şi a Băncii Mondiale iar în 1973 primeste condiţii favorizante din partea Pieţii Comune.

Domnia lui Ceauşescu o împarte în două perioade:

1965 – 1970, caracterizată prin succes, prosperitate, libertate (ce fel d elibertate, numai autorul stie, n.n.) şi speranţă .

1970 – 1989, declin economic, stagnare industrială, pierderea suportului internaţional, creşterea opresiunii interne, disperare.

Tot o realizare notabilă consideră şi revenirea la organizarea administrativă pe judeţe. Arată deasemenea că inundaţiile din 1970, 1980, 1981, cutremurul din 1977 şi revoluţia din Iran din 1979 au influenţat negativ economia. Până la revoluţie Iranul era furnizor de petrol pentru România şi primea în schimb benzină.

Remarcă Expoziţia personală a lui Constantin Brâncuşi de la Muzeul Guggenheim din 1955 şi cea de la Muzeul de Artă din Bucureşti din 1956. Aminteşte că la Centrul Pompidou din Paris, Constantin Brâncuşi are o expoziţie permanentă. Dă numele corect  al Coloanei recunoştinţei veşnice din Târgu Jiu şi istoricul ridicării acestei opere de artă. Iniţiativa a aparţinut femeilor gorjene, organizate în Liga naţională a femeilor române din Gorj care, în 1937, au dorit să înalţe un memorial pentru românii care au murit în Primul război mondial, apărând oraşul Târgu Jiu.

Despre epoca postdecembristă arată că grupuri speciale de interes au proiectat o imagine negativă despre România în vest.

Nicolae Klepper îşi încheie lucrarea cu următoarea frază:”Just in the past Romanians have  been able by force or shrewd negociation to remain autonomous and independent, so Romania must continue to remain vigilant in the twenty-first century“ (pag.260).

Scopul cărţii a fost ca ţara sa natală să fie mai bine cunoscută în lume. Timp de cincizeci de ani autorul nu a mai avut nici un contact cu România. Ca să scrii o carte despre istoria unei ţări din proprie iniţiativă ai nevoie de o motivaţie puternică, pentru că implică energie, timp şi bani pentru documentare şi editare, iar rezultatul este incert. Faptul că această carte a fost reeditată în 2005 şi 2007, că a fost publicată şi-n China, ne bucură şi dovedeşte valoarea ei. După 1989, a scris prima sa carte despre ţara natală întitulată: “Taste of Romania. Its cookery and Glimpses of its History, Folklore, Art, Literature and Poetry “,1997, editura Hippocrene Books. Şi această carte a sa a avut succes, fiind reeditată în 1999, 2002 şi 2008. Cartea conţine 140 de reţete culinare româneşti, are un capitol special dedicat vinurilor româneşti, unul mâncărurilor speciale de Crăciun, Paşti şi Anul Nou, iar ediţia a treia a fost completată cu un capitol cu reţete ale evreilor români.

Domnul Nicolae Klepper într-un capitol special mulţumeşte celor care l-au ajutat să scrie această carte. Merită să-i amintim şi noi: Simion Alb, directorul Oficiului National de Turism din New York, Dr. Kurt W. K Treptow care l-a cazat la Centrul de Studii Româneşti din Iaşi şi a scris prefaţa,  Bogdan Ulmu din Iaşi, arhitectul Vasile Toch din Edinburg, Ambasada României din Londra,  Mircea C. Carp şef al Oficiului de Promovare a Turismului Românesc din Londra, Dan şi Isabella Jane Cirimpei ş.a.

Scopul articolului meu a fost să atrag atenţia asupra unei cărţi care merită recomandată celor care sunt curioşi să ne cunoască sau celor care călătoresc în România. De asemenea l-am scris cu speranţa că poate numele autorului ajunge şi la urechile celor care se ocupă de promovarea imaginii României în lume, pentru cel puţin o recunoştere morală a aportului adus. Poate va veni vremea când vor fi răsplătiţi cei care scriu cu simpatie despre noi şi nu cei care scriu cu duşmănie şi ne înjură pe banii noştrii.

Cea mai costisitoare operaţiune de bombardament aerian

Posted by Stefan Strajer On November - 17 - 2010

„TIDAL WAVE” –  PLOIESTI

Cea mai costisitoare operaţiune de bombardament aerian

Autor: Tommy Bărbulescu (New Jersey, USA)

Nu demult, citeam într’un blog că asaltul american împotriva României, în cel de-al doilea război mondial, a început în 1944 prin bobardamentul aerian de la 4 aprilie deasupra Bucureştilor. Un istoric amator, se precipitase. Adevărat este că primul raid aerian american la Ploieşti a fost executat în iunie 1942. Când la 5 iunie 1942, Statele Unite declarau război României şi Ungariei ocupate de nazişti, decizia de a ataca Ploieşti a fost luată imediat. 12 bombardiere B-24 au executat un raid la mare altitudine deasupra oraşului, la 12 iunie 1942. A fost primul raid de bombardament american împotriva unui obiectiv european. Pagubele susţinute de rafinării au fost minimale şi toate cele 12 bombardiere au aterizat fără avarii la înapoiere;  şase în Irak, două în Siria şi patru în Turcia, unde echipajele au fost internate.      

Fără  nici  o surpriză, ordinele au sosit si misiunea a fost fixată pentru 1 august 1943.  Leaderii aliaţi credeau că dacă misiunea reuşeşte, Germania va fi lipsită de petrol, componentă esenţială în maşinăria de război, şi ca atare războiul ar fi fost terminat cu cel puţin şase luni mai devreme. Una din numeroasele decizii adoptate de preşedintele Delano Roosevelt şi premierul britanic Winston Churchill la conferinţa de la Casablanca, în ianuarie 1943, a fost distrugerea Ploieştului. Elaborarea planului a pornit aproape imediat. Armata aeriană americană cu mii de avioane, care avea să reducă, în 1944, Germania la stadiu de ruină, nu exista în 1943. Este adevărat că forţa aeriană cu un personal mai mic de cinci sute de mii de oameni, înainte de atacul japonez la Pearl Harbour, crescuse între timp la două milioane şi jumătate, dar dintre aceştia, mai puţin de 20% se aflau în afara ţării. Tot aşa, armata Forţelor Aeriene dispunea de numai 12 mii de avioane la începutul războiului. Odată însă cu lansarea planului Ploieşti, industria americană a început să producă peste şase mii de aparate de zbor în fiecare lună. Pe de altă parte, cele mai multe dintre aceste maşini staţionate în interiorul Statelor Unite, abia începuseră să fie transferate către principalele teatre de operaţiuni militare de peste mări. Pentru operaţiunea Ploieşti, planificatorii aliaţi erau în stare să adune mai puţin de două sute de bombardiere grele. La ora aceea, doctrina americană de bombardament strategic, prevedea zbor la mare altitudine şi la lumina diurnă, raid în formaţie, cu număr mare de avioane, înarmate cu arme grele, şi având la bord mari „greutăţi utile” care să poată fi largate cu  precizie. Colonelul Jacob Smart însărcinat cu planul operaţional, era conştient că nu dispunea de un număr suficient de avioane pentru a obţine rezultatele dorite, prin aplicarea acelei tactici. Deşi sistemele de bombardare avansaseră, odată cu apariţia vizorului Norden, cu stabilizare giroscopică, ele nu  aveau totuşi acurateţe suficientă, pentru a garanta distrugerea rafinăriilor de la mare altitudine, cu un număr atât de mic de avioane. Ca atare, Smart a hotărât să încerce o abordare radicală a problemei:  Bombardierele vor ataca de la joasă altitudine. El pornea de la premisa că cu cât mai precisă e bombardarea, inerentă dealtfel la joasă altitudine, cu atât atacul ar permite o distrugere selectivă a componentelor cheie cum ar fi turnuri, generatori de aburi şi joncţiuni principale de conducte. Finalmente, planul lui Smart prevedea distrugerea a 41 de elemente cheie de la şapte rafinării diferite. Că lansarea bombelor de la joasă altitudine permite o mai mare precizie este un  fapt simplu, de la sine înţeles. La fel cum, cu un pistol este mai uşor să nimereşti, o ţintă de la un metru şi jumătate, decât una de la 160 de metri, bombardarea unei ţinte de la 650 de metri  altitudine este mai puţin dificilă decât una de la 65 de mii de metri altitudine. Pe de altă parte un atac la mică altitudine împotriva unei ţinte ca Ploieşti, cu o apărare antiaeriană foarte grea, era extrem de periculos. Şi pe deasupra, la mică altitudine, un bombardier oferă o ţintă largă, uşor de atins cu mai toate armele de care dispune inamicul la sol, inclusiv pistol mitralieră. Colonelul de aviaţie Alfred Gerstenberg, instalase în jurul Ploieştului, o centură antiaeriană aproape inpenetrabilă, formată din 237 de guri de foc, cu obuz de calibrul 88 mm şi 105 mm. În plus mai erau amplasate sute de baterii cu tunuri de 37 şi 20 de mm, baloane cu hidrogen, si nenumărate cuiburi de mitraliere camuflate în căpiţe de fân, hambare şi în poduri de case. Piesa de rezistenţă a competentului ofiţer german era trenul „mărfar” care circula prin zonă aparent cu cargo, şi din vagoanele căruia răsăreau – în mers – tunuri antiaeriene. Pentru interceptare, Gerstenberg dispunea de numai 52 de aparate Messerschmidt 109 şi 17 Messerchmidt 110 cu două motoare. Avioanele 109 erau pilotate jumătate-jumătate de germani şi români. Dar chiar mai important, Gerstenberg stabilise o reţea de interceptare radar cu un capat la Atena, care monitoriza transmisiunile Flotilei IX americane, şi de la care semnalul era  retransmis  la Marele Comandament al aviaţiei de vânătoare de la Bucureşti. Acolo a fost detectată, încă de la decolare, ruta „misiunii secrete” de la 1 august 1943. Cu alte cuvinte, Gerstenberg pregătea de ani de zile apărarea Ploieştului. Antagoniştii lui, avuseseră şase saptămâni timp să pregătească atacul împotriva lui.

Dincolo de condiţia de menţinere compactă a formaţiei  la mică altitudine în cursul atacului, planul operaţiunii „Tidal Wave” (Val de Maree) mai avea o altă componentă nu mai puţin importantă: Distanţa extremă de la baza aeriană Benghazi, Libia, la Ploieşti si înapoi. Traseul  era prevăzut din Libia peste Marea Mediterană, Grecia, parţial peste Albania şi Yugoslavia apoi peste Bulgaria, în România şi înapoi. O distanţă de peste 3 mii de km. Avea să fie cel mai lung raid de bombardament, până la acea oră în istorie. Smart, (a fost doborât şi a rămas prizonier 11 luni în România), simţise că nu are alternativă. Analiza arăta că pentru reuşita unei misiuni executate de la mare altitudine, erau necesare o mie patru sute de avioane, care, nu existau. Astfel el a optat pentru singura tactică ce ar fi putut funcţiona: un atac surpriză de la mică altitudine.

Americanii dispuneau de numai un singur tip de bombardier capabil să execute misiunea, şi numai înzestrat cu rezervoare suplimentare de carburanţi, care să-i asigure autonomia de croazieră. Deşi de aspect puţin atrăgător, B-24 cu patru motoare, era unul dintre cele mai avansate aparate de zbor, capabil să transporte bombe la mai mare distanţă decât oricare alt avion în acele timpuri. Echipaj de zece oameni, înarmat cu arme grele, (mitraliere calibru .50) un avion complex, exigent în operaţiuni de zbor şi   întreţinere. Considerat extrem de capabil, B-24 a rămas pentru totdeauna avionul asociat de Ploieşti. Comanda atacului a fost încredinţată generalului de brigadă Uzal Ent, comandantul grupului IX de bombardiere. El avea să transmită ordinele, de la bordul avionului colonelului Keith Compton, leaderul grupului de bombardiere 376 . Cum însă Ent era pilot de balon şi nu de bombardier, cea mai mare parte a răspunderii conducerii misiunii revenea lui Compton. Deşi americanii nu executaseră până atunci o misiune de bombardament cu asemenea dimensiuni, decolarea celor cinci grupuri de bombardiere la interval de două minute, a decurs relativ uşor, cu o singură excepţie: „Kickapoo”, supra încărcat „pierde” un motor după decolare, echipajul luptă să forţeze avionul înapoi la aterizare, dar uriaşul aparat loveşte un pilon de beton se încastrează în sol şi se aprinde. Din zece oameni la bord,  scapă numai doi. În ciuda dezastrului, parcă de rău augur, avioanele celor 5 grupuri, peste 170 la număr, se aliniază în spatele bombardierului lui Compton „Teggie Ann” şi se îndreaptă spre nord către Mediterană. Din motive ce nu au putut fi lămurite, un al doilea avion, „Wingo Wongo” se desprinde de formaţie, intră în spirală descendentă şi dispare în mare. Un al treilea avion „Desert Lilly” rămâne să caute supravieţuitori, şi nu mai este în stare să ajungă din urmă grupul principal. Înainte ca forţa aeriană să fi atins Grecia, trei avioane dispăruseră.

La nord de insula Corfu, Compton îndreaptă formaţia către interiorul Greciei, pe măsură ce zborul continuă, se produce o scindare în formaţie, şi clivajul între grupul doi şi grupul trei, respectiv grupul 93, şi 98, al lui Kane, creşte. În timp ce 93 rămâne cu Compton (376), Kane (98) rămâne din ce în ce mai mult în urmă, iar după el, grupurile 44 şi 389. Aşadar, coeziunea, factorul principal în succesul misiunii, se erodase. Compton nu s’a înţeles cu Kane asupra vitezei de zbor. El insista pentru viteză mai mare, în timp ce Kane, care operase luni la rând în deşertul nordafrican, nu vroia să forţeze peste măsură motoarele, deja obosite de acolo, şi a rămas în urmă. Când Compton trecea peste munţi la frontiera dintre Bulgaria şi România, Kane 98, cu grupurile 44 şi 389 se aflau la cel puţin 20 de minute în urmă. După ce a facut câteva şerpuiri zadarnice pentru a le permite regruparea, Compton a traversat Dunărea şi a coborât formaţia lui la câteva sute de metri deasupra teritoriului românesc. Probabil că s-ar fi putut reconfigura dacă nu ar fi respectat consemnul de a nu comunica prin radio, fără să ştie că germanii îi aşteptau deja gata de acţiune la Ploieşti.   Şi totuşi la Piteşti, erau  cinci grupuri. De acolo, grupa 389 s’a despărţit cu cap de compas Câmpina unde avea ordin să atace. Jumătate de drum până la următorul punct de răscruce, Floreşti. Compton, care monitoriza înde-aproape navigaţia – prea înde-aproape – a confundat Târgovişte cu Floreşti, şi s’a îndreptat cu grupul său spre sud-est adică Bucureşti. A remarcat prea târziu eroarea de navigaţie şi a fost luat în primire de apărarea antiaeriană de la Bucureşti. În norul de fum deasupra capitalei au intrat 12 bombardiere; la ieşire rămăseseră  9. La stânga lui, către nord, era Ploieşti. Compton nu mai avea cum să-şi repoziţioneze întregul grup pentru a ataca obiectivul alocat, Complexul Româno-Americana. Cu aprobarea lui Ent, Compton întoarce tot grupul către marginea estică a Ploieştului, şi lasă la latitudinea echipajelor individuale, să bombardeze ce le iese în cale. Grupul 376 a suferit cel mai mic număr de pierderi dar în acelaşi timp a fost grupul care a creat cele mai mici stricăciuni. Între timp, la Ploieşti avioane de vânătoare Messerschmitt 109 şi IAR-80 erau deja în aer la mare altitudine, gata să angajeze bombardierele americane. In retrospect, misiunea americană de la 1 august 1943 la Ploieşti, a fost compromisă (spun experţi) din cauza greşelii de navigaţie a lui Compton. El nu ar fi greşit însă, dacă Kane nu rămânea în urmă cu grupul lui. Menţinerea formaţiei a mai fost îngreunată şi de pătura de nori care acoperea în acea dimineaţă Munţii Pindului deasupra Greciei. Deşi ar fi trebuit să fie mai bine informaţi, mulţi dintre americani credeau că lovitura nu va fi detectată şi că inamicul va fi luat prin surprindere. În realitate, formaţia fusese detectată încă de la scurt timp după decolare, de staţiile RADAR germane, şi urmărită  începând din Sicilia până în Grecia şi Bulgaria. Dar indiferent de ce şi cum s’a produs reconfigurarea, răspunderea menţinerii coeziunii îi revenea acum lui Kane. Ori se pare că el a eşuat. Colonelul James Posey care a condus o parte a grupului 44, a dovedit ce ar fi putut fi realizat dacă planul rămânea intact: Formaţia lui Posey a atacat rafinăria Creditul Minier la Sud de Ploieşti (astăzi Brazi) exact aşa cum prevedea ordinul de marş. Complexul a fost aproape total avariat şi nu a mai funcţionat până la sfârşitul războiului. Apărarea antiaeriană în România, sub comanda colonelului german Albert Gerstenberg, i-a înfruntat prompt pe americani, la Câmpina, Ploieşti şi Bucureşti. Cât priveşte ideea colonelului Smart de atac la altitudine mică, atacul de la 1 august 1943 a fost sângeros, dar nu anihilant. Adică distrugerile provocate, care nu au redus semnificativ capacităţile de cracare ale instalaţiilor petroliere, au fost scump plătite de americani. Din 178 de bombardiere care au decolat în zorii zilei de la Benghazi, 16 au fost forţate sa abandoneze sau s-au prăbuşit, 162 au ajuns deasupra obiectivului la Ploieşti; din acestea, 44 au fost doborâte de antiaeriană, 7 internate în Turcia, 22 au aterizat la baze aliate în Mediterană (Cipru).  Înapoi în Libia, au sosit numai 89 de B-24, dintre care 58 avariate integral, de nerecuperat. Un bilanţ trist pentru americani. Ultimul bombardier B-24 din întrega formaţie  care decolase în zorii zilei, a aterizat la Benghazi după 14 ore. Avea pe fuselaj 365 de perforaţii de proiectil. 310 americani şi-au pierdut viaţa, 108 au fost luaţi prizonieri.  Bilanţul Comandamentului Aliat estima la 40% pierderile suferite de rafinării, deşi câteva din ele au rămas în mare parte neatinse. După numai câteva saptămâni, mare parte  a stricăcinilor au fost îndepărtate, şi producţia a fost reluată cu şi mai mare randament. „Tidal Wave” rămâne operaţiunea de bombardament, cea mai costisitoare din aviaţia americană, în raport cu rezultatul. După instalarea americanilor în Italia, bombardierele au revenit în aprilie 1944. Problema distanţei dintre baza aeronautică şi câmpurile petrolifere nu mai era actuală. Peste cinci mii patru sute de misiuni de bombarament cu B-24 de la mare altitudine, în aproape patru mii de ieşiri, împreună cu  avioanele de vânătoare staţionate la Foggia, au pulverizat rafinărăiile, şi au ruinat Ploieştiul între 5 aprilie şi 19 august 1944. Producţia de ţiţei a fost redusă cu 80%, Antiaeriana a doborât peste două sute de bombardiere,  peste o mie o sută de americani cad prizonieri. La 17 august, Fifteenth Air Force trimite 248 de bombardiere conduse de locotenent colonelul James A. Gunn. Înainte să fi largat bombele (500 şi 1000 de pounds) patru din cele opt avioane din vârful formaţiei au fost „poftite” jos. Cu excepţia unuia din membri echipajelor, Gunn împreună cu toţi ceilalţi s-au paraşutat şi au fost imediat luaţi în primire de români. După interogatoriu, a fost trimis la un penitenciar de prizonieri, unde devine purtător de cuvânt al prizonerilor. Când s’a aflat că ruşii „eliberatori” se apropie de Bucureşti, gardienii au fugit şi au lăsat deschise porţile penitenciarului. Prima grijă a lui Gunn a fost să-i lămurească pe camarazi să nu iasă în oraş până ce nu se se va fi aranajat o modalitate sigură de repatriere. După ce a găsit mai mulţi ofiţeri superiori, Gunn s’a înţeles cu ei ca prizonierii să fie mutaţi într’un loc sigur, în Bucureşti sau la ţară, şi ca el, să fie dus cu un avion la Foggia (Italia). În schimb Gunn promite să aranjeze cu Fifteenth Air Force lansarea unui atac împotriva câmpurilor de unde germanii, în retragere, bombardau capitala ca represalii la actul de la 23 august, şi, să transmită forurilor aliate, cererea României de a fi ocupată fie de britanici, fie de americani. Cei câţiva ofiţeri români îşi onorează promisiunea şi pregătesc un avion bimotor vechi, pentru zborul în Italia. Douăzeci de minute după decolare avionul vine înapoi, după cum spunea pilotul, cu defect la unul din motoare. După aterizare, un căpitan de aviaţie îi oferă lui Gunn sa-l ducă în Italia cu un Messerchmitt Bf-109. Aventura nu era lipsită de risc. Avionul putea fi doborât de germani sau de avioane de vânătoare americane, sau putea să aibă o defecţiune de motor, şi prizonierul american şi-ar fi încheiat cariera. Nu s’a găsit o hartă a Italiei, Gunn a schiţat una din memorie. A cerut ca zborul să meargă la altitudine mică pentru a evita radarul german, dar căpitanul, care nu avea încredere deplină în motorul lui, a insistat pentru sase mii de metri şi l-a îmbrăcat corespunzător pe Gunn. Ca măsură de precauţie steagul american a fost pictat pe ambele părţi ale fuselajului. În timpul pregătirilor, pilotul l-a luat deoparte pe Gunn şi i-a spus că planul lor de a decola în zorii zilei următoare, transpirase cam peste tot, şi că ar putea fi compromis. Ca atare, la orele 17:20 în 27 august, cei doi  decolează; Gunn înghesuit în compartimentul aparatului de radio transmisie, care fusese demontat din avionul cu un singur loc. Zborul a decurs fără incident, şi s’a încheiat după două ore, deşi cu mică emoţie peste Adriatică, unde motorul a tuşit puţin. Cei doi au fost imediat duşi la Cartierul General Fifteen Air Force de la Bari. Au fost puse în mişcare, chiar în cursul nopţii, planurile de atac al câmpului german de la Băneasa şi de evacuare a prizonierilor cu bombardiere B-17, modificate imediat în acest scop. Planul sub numele „Operaţiunea Gunn” a materializat evacuarea din România a 1.161 de prizonieri aliaţi, la 3 septembrie 1944. Colonelul Gunn şi-a riscat viaţa şi a câştigat, împreună cu prizonierii.

Mai trist a fost pentru România, care avea sa sufere sub control sovietic 45 de ani. Să nu uit, în ultimul moment o precizare cu rezonanţă nostalgică pentru cei din generaţia semnatarului: Căpitanul care l-a scos din ţară pe colonelul american James A. Gunn, a fost  aviatorul de vânătoare as, Constantin Cantacuzino, legendarul nostru Bâzu (cu 56 de victorii confirmate).

(25 OCTOMBRIE 2010)

O istorie ilustrată a României scrisă cu simpatie de Nicolae Klepper

Posted by Stefan Strajer On November - 16 - 2010

O istorie ilustrată a României scrisă cu simpatie de Nicolae Klepper

Autor: Ioan Ispas (Delaware, USA)

România este una din cele mai încântătoare ţări din Europa centrală de est. Este o ţară minunată, bogată în diversitate şi cultură“. Aşa începe cartea “România. An illustred History“, apărută în 2002, la editura Hippocrene Books Inc., N.Y, autor Nicolae Klepper, cu o intoducere de Dr. Kurt W.Treptow.

Peste ea am dat întâmplător, într-o bibliotecă publică, unde era aşezată alături de cartea lui Vlad Georgescu, “The Romanians: a history“, fiind atras de numele străin al  autorului, am început s-o răsfoiesc şi apoi, surprins de căldura cu care a fost scrisă, s-o citesc până la capăt. Iniţial am vrut să fac o comparaţie între cele două cărţi de istorie, dar am renunţat, considerând că lucrarea lui Klepper merită o prezentare specială.

În anul 1939, Nicolae Klepper care era în primul an de liceu, a plecat împreună cu tatăl sau, un proeminent arhitect, în San Salvador pentru a scrie o serie de articole despre culturile incaşe şi aztece din America Centrală. La sfârşitul războiului mondial părăseşte România. Devine inginer, lucrează şi locuieşte în Europa, Africa şi Orientul Mijlociu. Acum este pensionar şi locuieşte în Edinburgh, Scoţia, împreună cu soţia sa scoţiană, Ana. Cei patru copii ai lor locuiesc în diferite părţi ale lumii.

Când prezintă vecinii, specifică la est, teritoriul românesc al Basarabiei – cunoscută azi ca Republica Moldova, ceea ce pentru noi este important să se ştie.

Deobicei lucrările istorice trec repede peste vechimea românilor. Nu acelaşi lucru face Nicolae Klepper, care prezintă: imaginea Gânditorului şi femeia sa, precizând vechimea (6.000 î.H.), vasul antropomorf din cultura Gumelniţa datat 4.000 î.H., două vase binoculare din cultura Cucuteni 4.000 î.H. şi un vas de ceremonial religios din bronz (1.150 î.H.). Pentru a prezenta caracterul şi diplomaţia strămoşilor românilor, descrie conflictul dintre Lisimah, regele macedonienilor şi Dromihete, regele geto-dacilor. După ce Lisimah, care venise să-i cucerească (300 – 292 î.H.), a fost capturat, regele Dromihete îl invită la un prânz regal, fac apoi o alianţă militara, îl eliberează şi se însoară cu fata lui. De asemenea pentru a accentua vechimea românilor dă opt citate din istoricii vechi, Herodot, Strabo, Cassius Dio, Arrion, ş.a. Pentru a-l caracteriza pe regele Burebista citează din Strabo, iar pentru a-l caracteriza pe regele Decebal il citează pe Cassius Dio. Pentru a sublinia puterea dacilor sub Decebal aminteşte că-n urma luptelor din anul 89 d.H. şi a păcii incheiate, Roma plătea tribut Daciei. Dar continuă Klepper, citând din Strabo, era perioada în care Decebal putea aduna o armată de 200.000 de luptători. Peste 12 ani, când Traian atacă Dacia, Decebal n-a mai putut aduna decât 40.000 de luptători, din cauză că o parte din nobilii locali l-au părăsit. 

Perioada în care Dacia a fost provincie romană (106 – 271 d.H.) începe cu descrierea câtorva scene, din cele 2.500 ale Columnei lui Traian din Roma. Ca o imagine despre cât de benefică a fost pentru Imperiul Roman cucerirea Daciei, dă informaţia că fiecare cetăţean roman, plătitor de impozite, a primit un cadou de 650 dinari de la împăratul Traian. Dar Dacia, ultima provincie cucerită a fost prima abandonată. Nicolae Klepper are şi un capitol întitulat Chestiunea identităţii. El expune cele două teorii, cea a spaţiului gol rămas în urma retragerii aureliene (susţinută în special de istoricii maghiari) şi teoria continuităţii. Cu administraţia s-au retras numai cei bogaţi, populaţia urbană şi comercianţii. Marea majoritate a populaţiei, formată din ţărani şi păstori daco-romani au rămas pe loc, n-aveau nici o raţiune să plece şi nici unde să plece. Klepper susţine că sunt astăzi suficiente dovezi arheologice, lingvistice şi religioase pentru a susţine teoria continuităţii.

Scoate în evidenţă că domnitorul Vlaicu (1364 –1377), bate primele monede de argint în Valahia, după o pauză de peste o mie de ani de la ultimii kosoni de aur bătuţi de daci.

Despre principatul autonom Transilvania, spune că până la mijlocul secolului al-XIV-lea nobilimea maghiară, saxonă, secuiască şi română au participat împreună la viaţa politică şi militară. Treptat poziţia nobilimii române s-a deteriorat datorită discriminărilor etnice şi religioase. Unii nobili români s-au catolicizat şi au trecut în rândul nobilimii maghiare, alţii au devenit treptat ţărani. Pe Iancu de Hunedoara (1387 – 1456) îl prezintă ca un mare conducător politic şi militar care a eliberat peninsula balcanică de sub dominaţia turcă. In bătălia din 4-22 iulie 1456, de la Belgrad, i-a bătut pe turci şi le-a oprit înaintarea spre Europa Centrală pentru o jumătate de secol. Aminteşte că Papa Calixtus al III-lea l-a numit “the most valiant Christian champions” (pag.62). Prezintă şi o prioritate europeană, Transilvania, sub Ştefan Bathori al III-lea, in anul 1571, este primul stat european care instituie egalitatea între religii. Egalitatea se referea la religia catolică, calvină, lutherană, unitariană şi Roman ortodox. Nu s-a extins şi asupra românilor ortodocşi, acestia fiind excluşi din viaţa politică şi religioasă. 

Referitor la perioada vasalităţii faţă de turci din secolul al XV-lea, arată că ţările româneşti şi-au menţinut autonomia în timp ce Balcanii erau ocupaţi şi transformaţi în paşalâcuri. Aceasta a permis ţărilor româneşti să-şi dezvolte economia şi cultura, având propriile legi şi structuri sociale.

Când abordează subiectul Unirii din 1600, realizată de Mihai Viteazul, spune că deşi a fost scurtă, a inspirat generaţiile viitoare pentru a o reface. Ideea unirii celor trei principate române a fost reluată de principele Transilvaniei Gabriel Bethlen (1613 – 1629), care în 5 mai 1619 realizează o alianţă cu Valahia şi Moldova. El avea ambiţia să fie un “rege al Daciei“ (pag.85) . Un capitol (6), este numit “Drumul către unire (1821 – 1859)“.

Vorbeşte elogios despre Regina Elisabeta, care după pierderea unicului copil s-a dedicat literaturii şi a scris peste 50 de cărţi în engleză, germană, franceză şi română, semnând Carmen Sylva. Regele Carol I declară, la încoronarea sa oficială din 26 martie 1881, ca Rege al României, până atunci fusese Alteţă Regală: “Nu accept doar pentru mine acest titlu, ci pentru gloria ţării mele“ (pag. 131).

Nu pierde prilejul să arate că-n 1913 România ocupa locul patru în lume la exportul de produse alimentare şi  locul doi în Europa la producţia de petrol.

Abordând problema neutralităţii României la începutul Primului război mondial, arată că Brătianu a preferat să aştepte până ce cursul războiului a devenit predictibil şi până ce obţine cele mai bune condiţii pentru contribuţia sa.

Foarte frumos scrie despre Eminescu. Printre altele arată că el a tradus în română Critica raţiunii pure a lui Kant. Luceafărul este numit ca unul din cele mai frumoase poeme din secolul al XIX-lea. Prezintă cititorilor poezia Doina, tradusă în engleză, arătând că a fost citită de poet când s-a  dezvelit statuia lui Ştefan cel Mare, în 1889.

Prezintă note biografice despre Ion Creangă, Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, Ciprian Porumbescu, Eduard Caudello – autorul primei opere naţionale: Petru Rareş. Caudello l-a recomandat pe George Enescu să fie trimis la Viena, pentru studii.

Despre Antonescu spune că nu a avut altă opţiune decât să joace pe cartea germană. Arată că în tratatul anglo-sovietic semnat în 5 iunie 1942, Marea Britanie a acceptat să rămână sovieticilor teritoriile invadate în 1940, adică Basarabia şi Bucovina de Nord.

Chiar şi-n perioada comunistă scoate în evidenţă ce a fost bun. Astfel aminteşte de: medierea conflictului chino-sovietic din 1957, retragerea trupelor sovietice din 1958, retragerea consilierilor KGB din 1964, declaraţia de independenţă din aprilie 1964,  neparticiparea la invazia de la Praga din1968. Prima ţară socialistă care a stabilit relaţii diplomatice cu Republica Federală a Germaniei, în 1967. Vizita lui Nixon din 1969, primul preşedinte american care vizitează România şi prima vizită în blocul sovietic. În 1973 preşedintele Nicolae Ceauşescu vizitează SUA. În urma tratatului commercial cu SUA din 1975, România este prima ţară din blocul socialist care a primit clauza naţiunii celei mai favorizate. În 1971, România devine membră GATT, în 1972 membră FMI şi a Băncii Mondiale iar în 1973 primeste condiţii favorizante din partea Pieţii Comune.

Domnia lui Ceauşescu o împarte în două perioade:

1965 – 1970, caracterizată prin succes, prosperitate, libertate (ce fel d elibertate, numai autorul stie, n.n.) şi speranţă .

1970 – 1989, declin economic, stagnare industrială, pierderea suportului internaţional, creşterea opresiunii interne, disperare.

Tot o realizare notabilă consideră şi revenirea la organizarea administrativă pe judeţe. Arată deasemenea că inundaţiile din 1970, 1980, 1981, cutremurul din 1977 şi revoluţia din Iran din 1979 au influenţat negativ economia. Până la revoluţie Iranul era furnizor de petrol pentru România şi primea în schimb benzină.

Remarcă Expoziţia personală a lui Constantin Brâncuşi de la Muzeul Guggenheim din 1955 şi cea de la Muzeul de Artă din Bucureşti din 1956. Aminteşte că la Centrul Pompidou din Paris, Constantin Brâncuşi are o expoziţie permanentă. Dă numele corect  al Coloanei recunoştinţei veşnice din Târgu Jiu şi istoricul ridicării acestei opere de artă. Iniţiativa a aparţinut femeilor gorjene, organizate în Liga naţională a femeilor române din Gorj care, în 1937, au dorit să înalţe un memorial pentru românii care au murit în Primul război mondial, apărând oraşul Târgu Jiu.

Despre epoca postdecembristă arată că grupuri speciale de interes au proiectat o imagine negativă despre România în vest.

Nicolae Klepper îşi încheie lucrarea cu următoarea frază:”Just in the past Romanians have  been able by force or shrewd negociation to remain autonomous and independent, so Romania must continue to remain vigilant in the twenty-first century“ (pag.260).

Scopul cărţii a fost ca ţara sa natală să fie mai bine cunoscută în lume. Timp de cincizeci de ani autorul nu a mai avut nici un contact cu România. Ca să scrii o carte despre istoria unei ţări din proprie iniţiativă ai nevoie de o motivaţie puternică, pentru că implică energie, timp şi bani pentru documentare şi editare, iar rezultatul este incert. Faptul că această carte a fost reeditată în 2005 şi 2007, că a fost publicată şi-n China, ne bucură şi dovedeşte valoarea ei. După 1989, a scris prima sa carte despre ţara natală întitulată: “Taste of Romania. Its cookery and Glimpses of its History, Folklore, Art, Literature and Poetry “,1997, editura Hippocrene Books. Şi această carte a sa a avut succes, fiind reeditată în 1999, 2002 şi 2008. Cartea conţine 140 de reţete culinare româneşti, are un capitol special dedicat vinurilor româneşti, unul mâncărurilor speciale de Crăciun, Paşti şi Anul Nou, iar ediţia a treia a fost completată cu un capitol cu reţete ale evreilor români.

Domnul Nicolae Klepper într-un capitol special mulţumeşte celor care l-au ajutat să scrie această carte. Merită să-i amintim şi noi: Simion Alb, directorul Oficiului National de Turism din New York, Dr. Kurt W. K Treptow care l-a cazat la Centrul de Studii Româneşti din Iaşi şi a scris prefaţa,  Bogdan Ulmu din Iaşi, arhitectul Vasile Toch din Edinburg, Ambasada României din Londra,  Mircea C. Carp şef al Oficiului de Promovare a Turismului Românesc din Londra, Dan şi Isabella Jane Cirimpei ş.a.

Scopul articolului meu a fost să atrag atenţia asupra unei cărţi care merită recomandată celor care sunt curioşi să ne cunoască sau celor care călătoresc în România. De asemenea l-am scris cu speranţa că poate numele autorului ajunge şi la urechile celor care se ocupă de promovarea imaginii României în lume, pentru cel puţin o recunoştere morală a aportului adus. Poate va veni vremea când vor fi răsplătiţi cei care scriu cu simpatie despre noi şi nu cei care scriu cu duşmănie şi ne înjură pe banii noştrii.

Cei ce au îmbrăcat cămaşa morţii (I)

Posted by Stefan Strajer On November - 15 - 2010

 Cei ce au îmbrăcat cămaşa morţii (I) – Condamnaţi la moarte prin împuşcare –

Autor: Nicolae BALINT

Două grupuri de rezistenţă anticomunistă. Unul având centrul de acţiune în zona Sibiu-Mediaş-Sighişoara, celălalt în zona Răstoliţa-Deda-Vătava-Reghin. Ambele grupuri au folosit metode similare de acţiune şi au acţionat aproximativ în aceeaşi perioadă. Deşi în plan teritorial erau situate relativ aproape, nu a existat o minimă coordonare a acţiunilor desfăşurate. Lipsa unităţii de comandă – un principiu eficient de conducere militară -, dar şi lipsa unei conspirări depline, a facilitat lichidarea acestora de către Siguranţa statului, devenită ulterior (din 1948) Securitatea statului. Credinţa într-o idee, dăruire pentru o cauză şi sacrificiul suprem…rămân însă exemple pentru o generaţie care încă nu s-a născut.

Au fost 14…

Vlad Mihai Vasile, Tănase Ion, Cosma Ion, Samoilă Ion, Tolan Ion, Pop Gavrilă, Tartler Erich, Buda Ion, Corlan Ion, Dincă Gheorghe, Iuhasz Ion, Cosma Ion, Popovici Alexandru şi Golea Ion. Nume comune într-o sumbră statistică a rezistenţiei anticomuniste. Pe data de 4 noiembrie 1953, ziarul “Steaua Roşie” din Târgu-Mureş, anunţa că grupul celor 14 – cei ce acţionaseră în zona Sibiu-Mediaş-Sighişoara – au fost executaţi ca urmare a punerii în aplicare a sentinţei de condamnare la moarte pentru acuzaţia de spionaj în favoarea SUA. Printre cei împuşcaţi atunci se afla şi mureşeanul Ion Golea, originar din Bahnea. După 1990 – două cărţi – una scrisă de Nicolae Golea, tatăl lui Ion Golea şi o alta scrisă de un prieten foarte bun al celui împuşcat, medicul braşovean Teofil Mija, precum şi câteva însemnări ale fratelui său, Traian Golea, rememorau destinul tragic al rezistenţilor.  Născut într-o familie numeroasă, de gospodari recunoscuţi şi puternic, implicată în viaţa comunităţii de români şi maghiari din Bahnea, Ionel Golea a beneficiat, ca dealtfel toţi ceilalţi copii ai familiei, de toate cele necesare pentru a urma studii. Tatăl lui Ioan Golea, Nicolae, la fel şi bunicul său Gemu Golea, au fost primari de mai multe ori şi sub regimul austro-ungar, dar şi sub monarhia română interbelică. Nici unul dintre membrii familiei nu a învăţat ungureşte, dar asta nu i-a împiedicat să aibă relaţii bune cu maghiarii din localitate. Ridicarea şcolii româneşti şi a bisericii ortodoxe din Bahnea, se datorează în bună măsură neamului Golea. În 1940, Ion Golea era elev la Liceul “Şt. O. Iosif” din Odorhei. Cedarea Ardealului în vara lui ’40, l-a obligat să se mute la Liceul “Timotei Cipariu” din Dumbrăveni-Sibiu. Pentru a fi mai aproape de casă, ultimul an de liceu, 1941-1942, l-a urmat la Liceul “Principele Nicolae” din Sighişoara. Dr. Teofil Mija, care i-a fost coleg la Dumbrăveni şi la Sighişoara, mai târziu la Iaşi şi la Cluj, îl descria foarte sugestiv: “Iradia căldură, dragoste, prietenie. Mereu vesel şi bine dispus. Nu putea să rămână indiferent la ceea ce se petrecea în jurul său. Lua întotdeauna atitudine faţă de actele de nedreptate, înşelătorie sau abuzuri ale celor mari şi puternici pe seama celor mici şi neajutoraţi. Nu suporta mai ales minciuna şi hoţia. Era un creştin convins şi trăitor…”

Frăţiile de Cruce

Atmosfera epocii, puternic marcată de politicianismul ieftin al partidelor incapabile să facă faţă manipulărilor regelui aventurier Carol al II-lea, este foarte bine descrisă în cartea dr. Mija. Probabil că acesta a fost şi unul dintre motivele pentru care tânărul Ion Golea, a hotărât în 1938 să intre în Frăţiile de Cruce legionare. Dr. Mija a reuşit să evoce la fel de sugestiv şi anii studenţiei petrecuţi alături de Ion Golea la Facultatea de medicină din Iaşi. Aceste evocări vin să completeze schiţa de portret a unui tânăr dezinteresat, foarte religios şi mereu preocupat de a face ceva în folosul celor din jurul său. Apropierea frontului de Iaşi, a făcut ca studenţia celor doi ardeleni, începută în 1942, să fie întreruptă în aprilie 1944. S-au refugiat la Alba-Iulia împreună cu Universitatea din Iaşi. Actul de la 23 august 1944 le-a indus un sentiment copleşitor. Erau convinşi că odată intraţi în ţară, ruşii nu vor mai pleca prea curând. Iată ce spunea dr. Mija în cartea sa : “Niciodată n-am putut înţelege, nici atunci, nici mai târziu, cum de au putut exista români care să se bucure de năvălirea peste noi a acestor hoarde bolşevice, care să ne ţină ocupaţi cu ajutorul străinilor din ţară sau din altă parte…fost dat să trăim celor din generaţia mea.” În septembrie 1944, Ion Golea a plecat voluntar cu armata română, în Ardealul de Nord, fiind încadrat într-un spital de campanie. Peste două luni era mutat la Spitalul de zonă interioară 105 din Mediaş.

 

Foto 1: Dr. Teofil Mija la una dintre comemorările celor 14 condamnaţi la moarte

Rezistenţa

A fost momentul în care s-a hotărât să organizeze un grup de rezistenţă armata în zona Târnavelor, grup care să fie pregătit să lupte împotriva procesului, tot mai evident, de comunizare a României. Intenţia sa se fundamenta şi pe faptul ca în zonă, atât printre români, dar mai ales printre saşi, exista un puternic sentiment anticomunist. Încă de la început, grupul s-a bucurat de o mare susţinere şi ca atare, de o mare extindere în plan teritorial. Avea case conspirative în localităţile Biertan, Richiş, Pelişor, Zlagna, Ruja, Mălâncrav, Apuş, Coveş, Ighişul Românesc, Noul Săsesc, Vard, Rondola, Copşa Mare. Centrul de comandă urma să fie situat în pădurea Fetea, din apropierea Noului Săsesc, în regiunea Târnavelor. Dealtfel, în documentele operative ale Siguranţei Statului din Mediaş, preluate apoi de Securitatea Poporului, grupul de rezistenţă apărea cu numele de “Grupul Fetea”. În iarna anului 1944, Ionel Golea a luat legătura cu unele grupuri paraşutate în România de către guvernul legionar constituit la Viena. Unul dintre aceste grupuri a fost şi cel de la Sighişoara, condus de Virgil Totoescu şi Ion Gligoraş. Acest grup a căzut însă în 1948, ocazie cu care Siguranţa din Mediaş, condusă de comisarul Vasile Moga, a aflat şi de Grupul Fetea. În cartea dr. Mija, publicată după 1990, apar menţionate persoanele, dar şi familiile care au susţinut ani la rând, material şi informativ, Grupul de Rezistenţă Fetea. Astăzi, este cert faptul că Siguranţa Statului – asa cum avea să facă după înfiinţare şi Securitatea – a folosit pe scară largă informatorii. Ea a reuşit să penetreze rezistenţa, astfel încât o bună parte din membrii săi au fost deconspiraţi destul de repede, iar grupul parţial dezorganizat.

Racolat de CIA – arestarea şi procesul

Ion Golea a fost şi el arestat în 1945, într-o întâlnire capcană organizată de Siguranţa din Mediaş. A reuşit însă să evadeze de sub escortă în timp ce era transportat spre arestul Siguranţei din Mediaş şi din acel moment a trecut în clandestinitate. În timp ce se afla la Sibiu, în 1948, a fost din nou arestat – de data aceasta de Securitatea sibiană – dar a reuşit din nou să evadeze. Împreună cu fratele său Traian şi cu cumnatul Boris Bucşan, au luat hotărârea să fugă în Iugoslavia ajungând apoi în Germania, în zona americană unde Ion Golea a fost contactat de serviciile de informaţii ale SUA. În 1953, împreună cu grupul celor 13 – ulterior condamnaţi cu toţii la moarte – au fost paraşutaţi în România. Au reuşit să restabilească contactele cu o parte din rezistenţii din Grupul Fetea. Între timp Securitatea română, folosind agenţi acoperiţi, reuşise să înfiltreze, dar şi să controleze respectivele grupuri. La mai puţin de două luni de la paraşutare, grupurile de rezistenţă contactate de cei paraşutaţi – ca şi cei 14 de altfel – au fost arestate. Judecaţi în procedură de urgenţă de Tribunalul Militar din Bucureşti, cei 14 au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. Din Grupul de rezistenţă Fetea a făcut parte şi dr. Teofil Mija, care a fost şi unul dintre puţinii supravieţuitori. Condamnat la 16 ani de închisoare, în 1964 Mija a fost eliberat. S-a integrat cu mare greutate în societate, dar în 1996, după ce a luat legătura cu Traian Golea în SUA, a hotărât să scrie şi să publice cartea care remomorează în parte destinul tragic a lui Ion Golea. O modestă plăcuţă de marmură, instalată pe casa familiei Golea din Bahnea – familie risipită astăzi în cele patru vânturi – aminteşte de sacrificiul lui Ion Golea, un tânăr luptător idealist. (va urma)

AGARICI!

Posted by Stefan Strajer On October - 26 - 2010

AGARICI!

 Autor: Ion COJA

AGARICI!

Un nume de legendă, pe care l-au purtat şi onorat mai multe persoane, printre care şi o femeie de toată isprava. Ar merita să ştim mai multe despre această familie care s-a ilustrat cu osebire în anii celui de Al Doilea Război Mondial. Mi-am adus aminte că l-am cunoscut şi eu pe Horia Agarici, citind în revista Observatorul editată la Toronto, Canada, despre frumoasa poveste care a făcut să se intersecteze la un moment dat două existenţe exemplare, a doi aviatori: un român, ION DOBRAN, şi un american, BARRIE DAVIS. În rezumat: cei doi s-au confruntat ca adversari într-o luptă aeriană în care românul a reuşit să distrugă şi să doboare avionul Mustang pe care zbura americanul, dar, deşi i-a stat în putinţă, nu a atentat şi la viaţa aviatorului american, care, paraşutându-se din avionul incendiat, oferea o ţintă foarte uşoară. Dar nu şi pentru un aviator român. În mai multe situaţii similare, aviatorii români au acţionat întotdeauna conform codului de onoare al aviatorilor, armă care a aspirat dintru începuturile sale să fie a unor cavaleri sans tache et sans reproche… La fel a procedat şi ION DOBRAN, azi general (r.) nonagenar!

       Americanul BARRIE DAVIS nu s-a lăsat nici el mai prejos şi, atunci când s-a putut, adică după 1990, a venit în România să-l caute pe adversarul cu care s-a luptat la Galaţi în acea zi de iunie 1944 care putea să-i fie fatală. Întâlnirea celor doi a fost, după părerea mea, insuficient mediatizată. Un asemenea moment de omenie şi demnitate nu atrage, însă, atenţia presei noastre manelizate, dispusă mai degrabă să ilustreze şi să sporească prin propria sa prestaţie mizeria existenţei, iar nu frumuseţea ei… Mă rog, ăştia ne sunt ziariştii, cu ei defilăm!…

       Eram elev de liceu când l-am cunoscut pe domnul Horia AGARICI. A venit de câteva ori la noi acasă şi ne-a reparat aragazul. Lucra, dacă nu mă înşel, ca mecanic de întreţinere la Întreprinderea de Transport Constanţa, adică la „I.T.B.“-ul de pe malul mării. Acolo lucra şi tata, ca paznic de noapte… Mama l-a ţinut puţin de vorbă, oferindu-i şi o cafea, încercând să aducă vorba de anii când la radio se cânta compoziţia lui Gherase Dendrino despre aviatorul Agarici, care „a plecat la vânătoare, Să vâneze bolşevici“… Dar fosta glorie a Aviaţiei Române nu avea chef să vorbească pe acest subiect, aşa că mare lucru nu am aflat de la musafirul nostru. L-am privit cu atenţie. Mama mă avertizase că ne va călca pragul casei vestitul erou AGARICI. Era ea însăşi emoţionată. Nu m-am mirat că înfăţişarea sa fizică, poate şi din cauza hainelor ponosite, nu amintea de un erou al războiului nostru anti-bolşevic… Nu mai ţin minte cum am aflat, mai apoi, că domnul AGARICI frecventa cenaclul de poezie care se ţinea la Vila Şuţu, de pe malul mării, unde o vreme a fost şi redacţia revistei Tomis. Poate că l-am întâlnit chiar eu acolo, în cele două sau trei ocazii când am fost şi eu la şedinţele cenaclului.

       Ani buni mai târziu am aflat o poveste cu totul extraordinară despre concitadinul nostru. Am aflat-o de la un vecin, domnul Zoltan, activist de partid pe la „Casa Albă“, adică la judeţeana P.C.R. Povestea suna cam aşa: venise în ţară un general sovietic de aviaţie, care s-a interesat la arhivele Aviaţiei Române să afle cu cine se luptase el în ziua Z şi la ora H, undeva la Est de Constanţa. Cum în lumea aviatorilor se ţine o evidenţă strictă a misiunilor de luptă, nu i-a fost greu să afle cu cine se înfruntase: cu vestitul AGARICI, unul dintre aşii Aviaţiei de vînătoare româneşti. A aflat că fostul său adversar mai trăieşte, la Constanţa.

S-a adresat oficialilor locali rugându-i să-i aranjeze o întâlnire cu Horia AGARICI. De ce? În ce scop? Nu a vrut să dezvăluie intenţia cu care făcuse atâta drum, aşa că nici civilul care a bătut la poarta domnului AGARICI, invitându-l „la Partid“, nu a ştiut să-i spună despre ce este vorba. Dacă nu mă înşel şi îmi mai aduc bine aminte, a fost nevoie să meargă cineva cu bietul erou să-i procure un costum nou de haine, mai arătos, pentru întâlnirea cu generalul muscal… Pe scurt, a ajuns până la urmă în biroul cel mai important din toată Dobrogea, unde era aşteptat de prefect, adică de primul secretar P.C.R. al judeţului, şi alte notabilităţi, inclusiv vecinul Zoltan, adunaţi în jurul generalului. Acesta, când a dat mâna cu AGARICI al nostru, nu s-a putut abţine să nu-l îmbrăţişeze emoţionat, spre mirarea tomitanului. A urmat apoi explicaţia: cei doi se înfruntaseră, amândoi călare pe un avion de vânătoare. S-au intersectat de câteva ori, mitraliindu-se cu îndârjire. Dar nu reuşea niciunul dintre ei lovitura decisivă. După încă o rundă, când a dat să se întoarcă spre adversar ca să se mai mitralieze o dată, rusul a constatat că nu mai are muniţie… Devenise astfel o ţintă uşor de doborît, sub avion era marea învolburată în care, dacă s-ar fi paraşutat după doborîrea avionului, nu avea nici o şansă de salvare. Cele două avioane se apropiau tot mai mult unul de altul. În ultima clipă, rusul şi-a amintit că în Primul Război Mondial funcţionase printre aviatori o regulă cavalerească, potrivit căreia aviatorul rămas fără muniţie făcea semn adversarului printr-un anumit balans al avionului că nu mai poate continua lupta în condiţii de egalitate a şanselor, moment în care confruntarea se suspenda. Se întrerupea „meciul“!…

       Regula aceasta nu mai funcţionase, însă, şi în Al Doilea Război Mondial… Altă speranţă şi şansă neavând, rusul a făcut, totuşi, balansul respectiv şi a constatat că adversarul nu mai trage, se apropie până la o distanţă de la care s-au putut privi în ochi, iar românul i-a zâmbit şi i-a făcut un semn cu mâna, de salut, şi a dispărut spre orizontul dincolo de care era Constanţa… Cei doi se revedeau acum, după mai bine de 20 de ani. Felicitări, alte îmbrăţişări, şampanie etc. Dacă nu mă înşel încă o dată, după această întâmplare domnului AGARICI i s-a aprobat de la întreprindere o locuinţă la bloc, adică mai ca lumea decât şopronul sub care locuia, la Agigea parcă…

       Iar după alţi 40 de ani, încerc eu să povestesc această minunată întâmplare. O fac cu unele ezitări, nu mai ştiu nici cine era „prefectul“ Constanţei, nici măcar cu aproximaţie anul… Ce ţin bine minte este că, de îndată ce am aflat această poveste, am aşternut-o pe hârtie şi am prezentat-o spre publicare lui Adrian Păunescu, la vestita Flacăra de atunci. Adrian Păunescu a fost entuziasmat de întâmplare – poate că îşi mai aduce aminte! – şi a dat-o la publicat, chiar pe prima pagină. Din păcate, nu ştiu care „deştept“ care făcea cenzura revistei la Secţia de propagandă a C.C. al P.C.R. a oprit publicarea articolului, pe motiv că din această relatare iese prea pozitivă imaginea celor care au luptat împotriva forţelor Aliate… Mă crucesc şi azi pentru acel neica nimeni! După mintea lui, imaginea ofiţerului sovietic, care rămâne fără muniţie, nu se cuvenea a fi pusă în circulaţie… Altceva nu înţelesese!

       De povestit, la un pahar de vorbă, am mai povestit de câteva ori această întâmplare, pentru mine extrem de grăitoare cu privire la firea cea adevărată a românului. Cu o astfel de ocazie, cineva a povestit despre alt aviator român, care, în luptele cu piloţii americani, a fost el doborît. A sărit cu paraşuta din avionul în flăcări, iar adversarul său, care-i doborîse avionul, nu s-a mulţumit cu atât, ci s-a întors cu avionul şi l-a mitraliat, abia atunci, când plutea suspendat de paraşută, rănindu-se grav şi alegându-se cu un handicap motor pe toată viaţa, de la unul din gloanţele slobozite de american. Gest infam, pe care un aviator român nu ar fi conceput să-l facă…

       Totul petrecându-se sub cerul liber, Dumnezeu a văzut toată porcăria. Astfel că pilotul român a scăpat cu viaţă, cum spuneam, şi şi-a pus în gând, precum generalul sovietic, să-l găsească pe adversar ca să-i mulţumească personal pentru „bravura“ ostăşească arătată… Adică românaşul nostru a făcut tot ce a putut ca să capete un paşaport pentru America. Iar când, într-un singur picior, a ajuns în State, nu a avut decât un singur gând. Şi a reuşit! A cerut acces la arhivele Aviaţiei Americane. A trebuit să spună pentru ce. A spus şi i s-a dat voie să caute. L-a găsit pe individ. Dar autorităţile americane l-au rugat sau l-au convins ori au pretins să nu se facă caz public din isprava neisprăvitului. Românaşul nostru, ca un român autentic ce era, şi-a zis să-l lase pe amărît în plata Domnului. A cerut numai atât: să i se comunice că a scăpat cu viaţă atunci şi a venit acum în America după el să-l găsească şi l-a găsit!…

       Subiect de mare roman! Îl ofer cuiva mai înzestrat decât subsemnatul. Eu nu aş fi fost în stare nici relatarea acesta s-o fac, dacă nu insista domnul Vasile Zărnescu, care, la fiecare din ultimele noastre întâlniri, mă somează necruţător: Agarici!

                                                                                                        ION  COJA

Post scriptum: Cunoaşte cineva mai multe despre aviatorul român care şi-a căutat dreptatea cu atâta îndârjire până dincolo de ocean? Numele şi, eventual, alte detalii?

            Nota redactorului. Pentru publicarea acestui articol am avut aprobarea autorului.

Într-adevăr, după ce d-l prof. Ion Coja ne-a mărturisit, acum cîţiva ani, într-o şedinţă a Vatrei Româneşti, această amintire a sa despre unul dintre aşii români ai Aviaţiei de Vînătoare din Al Doilea Război Mondial, precum şi despre ratarea publicării relatării în Flacăra d-lui Adrian Păunescu, am iterat insistent – atît public, în şedinţele Vatrei, cît şi în particular – rugămintea mea de a-şi ţine promisiunea pe care chiar eu îl determinasem, atunci, să ne-o facă: publicarea acum, a acestei extraordinare pagini de eroism, de curaj şi de demnitate românească dovedite de vînătorul de avioanenu de vieţi de piloţi! – Horia Agarici! Este vorba de fapte de istorie reală, perpetuate oral, dar care trebuie consemnate şi în scris, pentru a fi accesibile şi altora. Iată că, în ceea ce priveşte proverbiala omenie a românilor, situaţia a fost reconfirmată în lupta aeriană a generalului (r.) Ioan Dobran cu aviatorul american Barrie Davis.

            Am adăugat în textul d-lui Ion Coja hyperlink-urile de faţă şi îi rog insistent pe cititori să citească articolele la care fac trimitere, întrucît ele întregesc atît relatarea sa despre eroul – ignorat de autorităţi – Horia Agarici, cît şi pe aceea a generalului de aviaţie (r.) Ioan Dobran. Astfel, în articolul lui Emilian ANDREI, „Aeroportul Kogalniceanu s-ar putea numi Horia Agarici“ (Ziua de Constanţa, 6 aprilie 2007, pe http://www.ziuaconstanta.ro/rubrici/deschidere-editie/aeroportul-kogalniceanu-s%11ar-putea-numi-horia-agarici.html), se relatează un fapt abominabil comis de un nemernic din vremea dominaţiei iudeo-bolşevice în România: „Se spune că, în timp ce se plimba pe stradă la Eforie, pe lîngă el a trecut o patrulă sovietică pe motociclete. Un «binevoitor», vrînd să se afirme în faţa ocupanţilor, i-a oprit pe militari spunîndu-le că acela pe lîngă care au trecut este Agarici, cel care le-a doborît trei avioane. Spre surprinderea sa, ruşii au întors motocicletele şi cînd au ajuns în dreptul aviatorului, l-au salutat ca şi cînd ar fi fost un superior de-al lor“! Scena – dacă e adevărată, iar cei care mai trăiesc şi au cunoştinţă de ea ar trebui să o consemneze, independent, în scris – confirmă gestul generalului sovietic supravieţuitor, care l-a căutat pe umanistul pilot de război român să-i mulţumească pentru generozitatea dovedită.

Pe de altă parte, relatarea din partea finală a articolului d-lui Ion Coja, despre aviatorul român care fusese mitraliat, în timp ce se salva cu paraşuta, chiar de către aviatorul american care-l doborîse – ceea ce constituie crimă de război! –, este confirmată inclusiv de către generalul (r.) Ioan Dobran în jurnalul său: «26.07.1944. Din faţă sus văd opt burţi de Lightning-uri care se răstoarnă-n spate după ce mă depăşesc, dar socotesc că am timp. Nu-l las pe cel din faţă pentru nimic în lume, orice s-ar întâmpla. O rafală prelungită şi ia foc, cu fum gros care se îndreaptă spre Lunca Siretului. Ăsta a terminat cariera undeva printre sălcii, dar ce te faci cu cei din spate. Nu-mi rămâne decât o disperată luptă de viraje pe care o susţin un timp, dar cât va ţine oare? Îmi dau seama că sunt pierdut şi chiar în momentul acela simt cum se înfing în avion proiectilele… Deja se simte un miros de ulei ars ca de motor gripat, nu mai este nimic de făcut pentru „22″ (curios, nu mă gândeam la mine, ci la avion). Sunt încă în aer şi avionul ia foc, fumul începe să mă înăbuşe, dar nu vreau să sar cu paraşuta, pentru că îmi aduc aminte de comandorul Sandu, în care au tras în timp ce cobora. Americanul e călare în spate, dar nu mai trage, e convins după fum şi foc că m-a terminat» (cf. Roxana Lupu, „Am apărat din aer linia frontului românesc“, Adevărul, 18 iulie 2010, pe http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Ioan_Dobran-_-Am_aparat_din_aer_linia_frontului_romanesc_0_299970380.html).

            Faptele de război, camaraderia şi solidaritatea de arme – chiar dintre foşti inamici! – reflectate de aceste articole subliniază şi mai mult, prin contrast, umilirea Armatei Române şi a rezerviştilor din toate armele de către guvernele postdecembriste şi, îndeosebi, de către actualul regim B.U.B.A. Să sperăm că Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, prin manifestaţiile publice organizate, azi, între orele 11 şi 15, va reuşi să-i aducă cu picioarele pe pămînt pe guvernaţi!

            25 octombrie 2010, Ziua Armatei Române

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU

Drama românilor din Arcul intracarpatic, după Dictatul de la Viena

Posted by Stefan Strajer On September - 21 - 2010

Drama românilor din Arcul intracarpatic, după Dictatul de la Viena

Autor: Centrul European de Studii Covasna – Harghita

De ce nu trebuie sărbătorită intrarea trupelor horthyste în Transilvania de Nord,
în septembrie 1940

– Sinteză documentară –

 

După secole de intoleranţă de care s-au „bucurat” românii din fostele scaune secuieşti, în mult trâmbiţata autonomie secuiească, calvarul lor s-a încheiat odată cu unirea cea mare de la 1 Decembrie 1918. Dar, doar numai după 20 de ani de linişte şi prosperitate, norii negrii ai intoleranţei, urii interetnice şi ai violenţei dezlănţuite, au devenit realităţi de coşmar, odată cu instalarea administraţiei horthyste, după Dictatul de la Viena, din toamna anului 1940.

Pentru că aceste tragedii trăite de românii din actualele judeţe Covasna, Harghita şi Mureş, în acei ani de neagră teroare, au fost date uitării, redăm câteva secvenţe despre drama bisericilor ortodoxe şi greco-catolice, şi a încercaţilor credincioşi români din localităţile Arcului Intracarpatic, aşa cum sunt ele prezentate în lucrarea „Românii din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură”, de Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan şi Violeta Pătrunjel, volum apărut la Editura Grai Românesc, a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, din Miercurea Ciuc, în anul 2003.

Sperăm că aceste pagini vor fi citite de organizatorii manifestărilor revizioniste, fasciste şi antiromâneşti care au avut loc la Miercurea-Ciuc în 11 septembrie 2010, de cei care au autorizat desfăşurarea acestor manifestări, în primul rând de primarul Raduly Robert şi de cei care în prezent conduc destinele României.

1. Judeţul Covasna

Aita Mare

După declararea Dictatului de la Viena (1940), în biserica din localitate s-a tras cu puşca din biserica din cimitirul unitarian, care se află pe un deal, iar credincioşii au fost trecuţi cu forţa la cultele maghiare. Au fost distruse crucile din curtea bisericii, cimitirul a fost profanat, iar casele românilor au fost jefuite (ancheta jandarmilor maghiari a stabilit o pagubă de 6.000.000 lei). Preotul ortodox Ioan Comşa a fost izgonit în acelaşi an. Căminul cultural al ASTREI a fost confiscat, iar Monumentul Eroilor Jandarmilor dărâmat.

Aita Medie

În toamna anului 1940, drama preotului Ioan Bunuş, a bisericii şi a credincioşilor este similară cu cea a multor biserici ale judeţului (preotul este izgonit din sat, iar credincioşii obligaţi să treacă la cultele reformate). La 1 septembrie 1940, “poarta părintelui era bătută cu bâte de membrii gărzii naţionale maghiare, strigând cuvintele: «ieşi afară popă valah, să te spânzurăm de limbă de stâlpul de telefon (să) nu mai înveţi tu pe aici pe valahi valaheşte»”. În noaptea de 4 septembrie 1940, 12 săteni maghiari au venit la casa parohială cu căruţe, pentru a-l expulza pe preot, spunând: «Nu putem tolera popă valah sau valahi printre noi». Apoi au încărcat carele cu lucrurile familiei preotului şi, sub ameninţări şi insulte, l-au obligat să părăsească satul.

Baraolt

În toamna anului 1940, preotul greco-catolic Ioan Ţălnariu şi cel ortodox Octavian Stoian au fost expulzaţi din localitate şi credincioşii români trecuţi la cultele maghiare. Biserica ortodoxă a fost devastată în interior şi ferestrele au fost sparte, iar biserica greco-catolică a rămas ridicată în roşu, neterminată.

Biborţeni

În toamna anului 1940, biserica a fost dărâmată iar locuitorii de confesiune ortodoxă au fost obligaţi să treacă la reformaţi. În urma ameninţărilor primite, părintele Eşianu a fost silit să părăsească localitatea în primele zile ale lunii septembrie 1940. Pe locul bisericii s-a construit o cârciumă. Acest lucru împiedică astăzi înălţarea unei troiţe care să amintească de existenţa sfântului lăcaş, dărâmat samavolnic în anul 1940.

Bodoş

În septembrie 1940, noile autorităţi maghiare au voit să distrugă din temelie şi biserica ortodoxă română din Bodoş. Intenţia necreştinească a fost împiedicată – cu arma în mână – de preotul reformat din localitate care, prin gestul său hotărât, a salvat sfântul lăcaş de la dărâmare. Totuşi, biserica a fost devastată, fiindu-i date jos crucile, sparte geamurile, furate uşile şi distrusă Sfânta Masă, mobilierul şi cărţile de cult. Odoarele sfinţite au fost salvate de soţia epitropului Nicolae Bogdan, Bucura Bogdan, printr-un gest pilduitor pentru ceea ce înseamnă statornicia în credinţă.

Căpeni

În toamna anului 1940, preotul Nicolae Colceriu a fost izgonit, cei 217 credincioşii siliţi să treacă la cultele maghiare, iar biserica cea nouă dărâmată samavolnic din temelie de noile autorităţi civile şi militare. Tot atunci a fost dărâmată şi o frumoasă troiţă din lemn, înălţată în centrul localităţii. Preotul Nicolae Colceriu, întors înapoi în ziua de 11 octombrie 1944, a constatat numeroase treceri ale credincioşilor Bisericii româneşti la “confesiunea reformată, sub ameninţarea expulzării sau a deportării în interiorul Ungariei”, iar “biserica cea nouă dărâmată până în temelie, terenul nivelat şi iarba crescută pe el, acoperind astfel orice urmă de creştinism… Biserica veche, deteriorată şi mânjită cu materii fecale, a fost folosită ca loc de observaţie a graniţei despărţitoare… iar uneori chiar şi de closet…”. Acestea erau urmele “administraţiei civilizate” din perioada 1940-1944.

Racoşul de Sus

Sfântul lăcaş a fost distrus în toamna anului 1940. Pe locul bisericii a fost ridicată o grădiniţă, iar pe locul altarului WC-ul. Preotul Ilarie Căpâlnean a fost nevoit să plece din localitate, ajutat fiind de unii credincioşi să-şi ia o parte dintre lucrurile sale.

Descrierea începutului dărămării bisericii din Racoşu de Sus, în 1940, este relatată de unii dintre martorii oculari astfel: “La câteva zile după ce a sosit armata ungară de ocupaţie, s-a dat ordin ca toţi sătenii să se adune în faţa Primăriei. Comandantul a spus oamenilor că trebuie să dărâmăm biserica românească. Oamenii au rămas încremeniţi. Nimeni n-a cutezat să zică nimic. Au stat pe loc nemişcaţi mult timp. Deodată, un nebun de secui a spus: «Mă urc eu»! S-a urcat sus pe turlă să dea crucile jos. Dar Dumnezeu l-a pedepsit pe loc. A căzut de sus şi a rămas mort pe loc. Nimeni dintre săteni nu a mai pus mâna să atingă biserica şi să o dărâme”. A fost totuşi distrusă ulterior.

Băţani Mari

În toamna anului 1940 biserica a fost devastată, icoanele şi obiectele de cult distruse, preotul Ioan Garcea expulzat, iar credincioşii trecuţi cu forţa la Biserica reformată.

Herculian

În decembrie 1940, biserica a căzut pradă gărzilor de ocupaţie, care au tăbărât cu târnăcoapele asupra ei, devenind o ruină şi a servit drept groapă de gunoi a satului timp de aproape 50 de ani. În Sfântul Altar crescuseră mai mulţi copaci. Prea Sfinţitul Episcop Ioan a intervenit şi în acest caz. Ruinele sfântului lăcaş au fost curăţate de tonele de deşeuri menajere şi zidurile consolidate

Belin

În timpul ocupaţiei ungare şi în timpul războiului de eliberare al Ardealului (1940- 1944), biserica, încă neterminată, a suferit avarii şi furturi de materiale. În toamna anului 1940 parohia s-a dezorganizat din cauza lipsei de preot. Parte din credincioşi s-a refugiat din comună şi o însemnată parte a trecut la alte religii, între care majoritatea la religia reformată. Tot atunci au fost scoase din loc şi doborâte la pământ 54 de cruci din cimitirul românesc (1940-1944). “Cultura milenară maghiară a găsit că e bine să fie batjocorită şi sfărâmată biserica ortodoxă”, arăta preotul Gheorghe Iacob într-un raport din 10 octombrie 1945. “Geamurile bisericii au fost sparte, prin spărturi bandele şovine de unguri au aruncat cărbuni aprinşi, pe uşi au scris tot felul de injurii şi cuvinte obscene, apoi au tras de patru ori cu tunul în biserică, astfel încât o parte din acoperişul de nord s-a dărâmat, un geam a sărit cu ramă cu tot, colţul turnului din dreapta şi acoperişul de la intrare au căzut la pământ”. Cazul este relatat şi de Telegraful Român de la Sibiu din toamna anului 1944. Revenind la parohia sa, preotul Gheorghe Iacob arăta că revederea cu enoriaşii lui a fost deosebit de emoţionantă. ”Apoi, printre lacrimi, cu glas aşezat, potolit, fără ură, fără dor de răzbunare”, a povestit calvarul pe care l-a îndurat timp de patru ani.

Boroşneul Mare

În septembrie 1940 biserica a fost dărâmată, rămânând în picioare doar ruinele până la ferestre. Autorităţile locale au demolat şi zidurile rămase, iar cu materialele obţinute au ridicat alte construcţii, deposedând parohia de cele 12,9 jugăre de teren arabil. Preotul Ioan Teodorescu a fost alungat. Credincioşii români au fost trecuţi cu forţa la cultele maghiare. Biserica greco-catolică, rămasă fără cei 91 de credincioşi şi fără preotul Iuliu Aron, a fost demolată în 1961.

Filia

Credincioşii români din Filia au aparţinut de parohia Vârghiş. Prin eforturile preotului Ioan Popa din Vârghiş, ale enoriaşilor din localitate (în număr de 79) şi împrejurimi, cu sprjinul Arhiepiscopiei din Sibiu, în anul 1939 a început construcţia unei biserici ortodoxe. Construcţia a ajuns până la centura de beton de deasupra ferestrelor. În septembrie 1940, noile autorităţi civile locale şi militare de ocupaţie au ras de pe faţa pământului clădirea neterminată a bisericii, iar credincioşii români, rămaşi fără preot, au fost obligaţi să treacă la cultele maghiare.

Cernat

Au venit anii de urgie şi ocupaţie ungară şi, în 1940, biserica a fost devastată în interior iar mobilierul a fost distrus. Au fost sparte icoanele şi distruse veşmintele preoţeşti, precum şi alte obiecte liturgice. Părintele Ciutac a fost izgonit de asemenea din parohie. Credincioşii români rămaşi în localitate au fost trecuţi cu forţa la cultele maghiare. În Cernatul de Sus au mai rămas două familii. La întoarcere, în 1945, pr. Ciutac a mai găsit doar 11 familii rămase ortodoxe.

Chichiş

Evenimentele din toamna anului 1940, au pus capăt lucrărilor de construcţie a bisericii, localitatea intrând în perimetrul ocupat în urma Dictatului de la Viena. Lucrările finale la clădirea bisericii, care a fost avariată în timpul anilor de Dictat, au fost reluate după război. Despre cum s-a făcut intrarea în comună a trupelor maghiare, în septembrie 1940, ne reletează chiar părintele Gheorghe Lincu, care va trece printr-o adevărată dramă a suferinţei şi umilinţei, atât în anii Dictatului cât şi după, pentru îndrăzneala sa de bun român şi preot ortodox. “Când a venit armata maghiară să ocupe teritoriul, o companie de honvezi a venit şi în Chichiş. Toţi locuitorii i-au primit cu flori şi urale în mijlocul comunei, unde era improvizată o tribună. Deşi auzeam vociferările la adresa mea şi a soţiei mele, am îmbrăcat reverenda şi am mers spre tribună. Soţia mea avea un buchet de flori albe în mână. Am urcat în tribună, unde erau cei doi preoţi maghiari. Noul primar ungur, Zsigmond Carol, m-a lovit cu un lemn. Umplundu-mă de sânge, am căzut jos. În acelaşi timp, femeia Imreh Varvara a luat buchetul de flori din mâna soţiei şi a lovit-o peste faţă, până n-a mai rămas nimic din buchet (…). În ziua de 31 octombrie, înainte de a fi expulzat, primarul a venit cu mai mulţi secui să le plătesc zilele de muncă pe care, ziceau, le prestaseră la zidirea bisericii, vociferând că, dacă nu le plătesc, voi fi ucis eu şi soţia mea. Deşi nici unul din cei ce ridicaseră pretenţii nu fusese silit să lucreze la construirea bisericii, ca să scap, le-am plătit 18.000 lei ce-i aveam. În plus mi-au luat toate produsele ce le aveam, vitele şi tot ce mai păstram în gospodărie şi am plecat cu hainele de pe noi şi cu umărul strivit de bătaie. Am venit în ţara liberă, în satul natal Doboli de Jos”. Tot atunci, clopotarului român i se interzice să tragă clopotele, fiind ameninţat că va fi legat de funia de la clopot. În schimb romano-catolicii foloseau şi clopotele bisericii ortodoxe.

Comandău

În perioada interbelică, pentru cei peste 500 de credincioşi români s-a construit o capelă, distrusă în toamna anului 1940

Covasna

Imediat după declararea Dictatului de la Viena (1940) şi în Covasna s-au petrecut acte tragice pentru populaţia românească. Acest act odios a deschis drumul unor grele suferinţe: peste 310 persoane adulte şi copii sunt izgoniţi din vatra străbună peste graniţele vremelnice şi doi voineşteni cad victime bestialităţii hortyste: Dumitru Gavrilă şi Ion Cimpoi. În noaptea de 13-14 septembrie 1940, unii locuitorii de origine maghiară din Covasna s-au constituit în bandă, au sfărâmat crucea de piatră din comună şi apoi au năvălit în casa lui Balea Ionel Trandaburu, pe care au devastat-o. Trei femei din sat, din cauză că nu au trecut la o confesiune maghiară, au fost puse în genunchi pe boabe de porumb şi ţinute astfel ore întregi, cruzime care se practica pe tot cuprinsul Transilvaniei ocupate.

După retragerea administraţiei româneşti din zonă, începând din 15 noiembrie 1944, românii au fost supuşi la noi şi grele încercări, generate de atmosfera de nesiguranţă exercitată de autorităţile locale de etnie maghiară. În timpul celor patru ani de Dictat, dar şi după 1944, părintele Aurel Babiciu a trecut printr-o adevărată odisee. El făcea parte din lotul de învăţători trimis în zonă de episcopul Nicolae Colan al Clujului pe timpul ocupaţiei Ardealului de Nord. În ianuarie 1945, pe fondul diverselor pretexte ale noilor autorităţi, preotul Aurel Babiciu a fost închis timp de zece săptămâni. În urma unui aşa-zis proces cu ascultare de martori şi prezentări de dovezi este eliberat în schimbul unei sume de 200.000 lei garanţie. Regulile existente nu admiteau eliberarea, chiar dacă cel arestat se dovedea a fi nevinovat, aşa încât devenea obligatorie o sumă de bani.

Ghelinţa

Între septembrie 1940 – februarie 1941, în Ghelinţa preotul a fost alungat şi biserica devastată. După 1940 nu s-au mai oficiat slujbe vreme de un an. În toamna acestui an, în luna septembrie, biserica este devastată iar românii sunt obligaţi să treacă la celelalte culte. Credincioşii au trecut la romano-catolici, chiar soţia părintelui a fost înmormântată de preotul romano-catolic, la 2 iunie 1955

Ilieni

În anii dictatului de la Viena, comunitatea românească s-a redus drastic prin trecerile de la credinţa strămoşească la cultele maghiare. Biserica, rămasă fără credincioşi, a stat în paragină până în anul 1961, când în urma unei furtuni s-a dărâmat. Credincioşii români din Ilieni aparţin astăzi de parohia Dobolii de Jos

Lemnia

Anul 1940 şi cei care i-au urmat au însemnat sfârşitul unei puternice comunităţi româneşti care, în condiţiile istorice cunoscute, şi-a pierdut identitatea contribuind la sporirea numerică a populaţiei maghiare

Micfalău

În 1940 preotul Virgil Dancu a fost izgonit iar biserica transformată în depozit de muniţii. Cu excepţia a zece familii, în frunte cu românul Arpad Ursu, care au rezistat presiunilor administraţiei maghiare, toţi ceilalţi (peste o mie de credincioşi) au fost trecuţi la biserica romano-catolică din Micfalău. Pentru a fi salvate, cărţile vechi bisericeşti au fost ascunse într-un pod al bisericii, unde au fost găsite cu ocazia unor lucrări de reparaţii, fapt deosebit de relevant pentru destinul spiritualităţii româneşti în vremuri vitrege.

După prima anunţare a cedării teritoriului, la sfârşitul lunii august 1940, “Învăţătorul Vişan a fost petrecut până la gară într-o ploaie de pietre şi bolovani; notarul ameninţat că va fi spânzurat, (…), primarul ameninţat cu linşarea, în timp ce pe stradă vocifereau tinerii (secui) într-o baie de beţie cu tricolorul maghiar în piept şi strigau: unde este popa cel valah să vedem sânge”.

Preotul Dancu menţiona că încă înainte de sosirea trupelor maghiare a fost ameninţat cu împuşcarea. La 14 octombrie 1940, preotul Virgil Dancu scria următoarele mitropolitului Bălan: “În vara acestui an (1944) biserica a fost întrebuinţată ca depozit de muniţii şi alte materiale militare. Interiorul bisericii a devenit locul de odihnă al soldaţilor şi premilitarilor maghiari, care au transformat sf. lăcaş în sală de mâncare şi dormitor (…)”.

“Îmi este imposibil să pot trăi aici izolat de lumea noastră spirituală şi naţională, din 285 de familii am rămas cu treizeci de ortodocşi”.

Bixad

În toamna anului 1940, după cedarea Ardealului de nord, biserica din Bixad trece prin momente grele, fiind devastată, pisania din pridvorul bisericii tăiată cu dalta de către primar, iar pictura a fost zgâriată şi parţial acoperită cu vopsea. Cântăreţul Iuliu Niţu a reuşit să salveze arhiva bisericii.

Din relatarea preotului Dumitru Trifan, care este silit să se refugieze, aflăm că în ziua de 1 septembrie 1940, după vecernie, cete de unguri au manifestat violent prin comună. Seara i-au atacat casa cu pietre şi bolovani. Chiar în ziua respectivă mai mulţi credincioşi ortodocşi i-au spus preotului “că de acum nu mai vin la biserica românească deoarece se simţeau ameninţaţi”. În aceste împrejurări unii credincioşi români ortodocşi au început să treacă la romano-catolici. Până la 8 septembrie 1940 au trecut 16 persoane “de frică să nu fie găsiţi de unguri ca ortodocşi”. Au fost distruse şi troiţele şi crucile comemorative ridicate în memoria eroilor români căzuţi în bătălii pentru apărarea patriei române. În al doilea război mondial au căzut două bombe peste biserică, dar din mila lui Dumnezeu ele nu au explodat, ci doar au spart acoperişul. Apoi biserica a fost jefuită de câteva ori de răufăcătorii de alte confesiuni din sat, ajungând în ruină. Printre primii preoţi reveniţi în toamna anului 1944, a fost şi preotul Trifan, care datorită împrejurărilor create de armatele în retragere este nevoit să părăsescă parohia în mai multe rânduri. O parte din credincioşii săi, cei mai mulţi foşti ortodocşi români, din motive uşor de înteles, se tem să se pronunţe sau să se arate români”.

Ojdula

Evenimentele tragice din anul 1940 nu au ocolit localitatea. La 22 octombrie 1940, preotul Simion Mogoş a fost obligat să se refugieze în România. Descriind împrejurările prin care a fost nevoit să-şi părăsească parohia, preotul Mogoş relatează: “Deşi nădăjduiam de la început că vom rezista cu toţii, cu toate spargerile şi bătăile ce le sufereau credincioşii, am fost nevoiţi să stăm prin păduri ziua iar noaptea să dormim prin şurile cu fân, mai mult de două săptămâni din cele 6 îndurate alături de sfântul altar şi în mijlocul credincioşilor. Când credeam că se potoleşte furia celor ce ne făceau să suferim şi cu cât căutam să ne ascundem mai bine din faţa lor, cu atât mai mult căutau să ne batjocorească tot ce aveam mai scump”. După ce enumeră actele de agresiune comise de unii localnici maghiari împotriva românilor, preotul arată că “mie mi-a spus un învăţător ungur, Molnar, că de ce mai stau în Ojdula că, înainte de venirea mea acolo, 1936, românii din Ojdula (…) nici măcar nu vorbeau româneşte”.

Ozun

Tragedia anului 1940 este descrisă într-un raport înaintat de preotul Victor Folea în 1940, Mitropoliei Sibiului, în care relata următoarele: “Am aflat trista veste că biserica din Ozun a fost aprinsă în interior, unde toate obiectele bisericeşti – prapori, cărţile, mesele şi odăjdiile – au fost aşezate în mijlocul bisericii pe paie şi au fost aprinse, arzând până dimineaţa, când focul care mocnea a fost stins. Pictura a fost complet distrusă, (…), românii au fost forţaţi să treacă la religia reformată. În Ozun au mai rămas doar două suflete la credinţa ortodoxă”. Preotul ortodox Victor Folea a fost izgonit în 1940

Bicfalău

În septembrie 1940, noile autorităţi de ocupaţie au împuşcat crucile de pe turnuri şi au stricat acoperişul, biserica a fost închisă şi sigilată, iar credincioşii trecuţi cu forţa la cultele maghiare.

Lisnău

În septembrie 1940 ambii preoţi, cel ortodox Mihai Petru şi cel greco-catolic Miron Radu, au fost izgoniţi, iar bisericile au fost devastate. Credincioşii ortodocşi şi greco-catolici au fost obligaţi să treacă la Biserica catolică şi reformată. Casa parohială a fost transformată în grădiniţă de copii. Primarul localităţii, Radu Socaciu, (tatăl cunoscutului cântăreţ de folk Victor Socaciu), a fost alungat din sat împreună cu familia, stabilindu-se, ca atâtea alte sute de români, în primitorul judeţ Braşov, din România neocupată

Sâtionlunca

În toamna anului 1940, biserica a fost devastată, crucile doborâte şi acoperişul distrus. Casa parohială a fost transormată în magazie de cereale şi apoi în cămin cultural. Preotul Victor Folea a fost expulzat, iar credincioşii trecuţi la cultele maghiare.

Poian

În 1940, toţi cei 280 credincioşi români au fost obligaţi să treacă la confesiuni maghiare, parohia a fost desfiinţată, preotul greco-catolic Gheorghe Ghergheli a fost izgonit, iar arhiva distrusă

Comolău- Reci

Despre evenimentele tragice din 1940 ce s-au abătut şi asupra comunităţii româneşti de aici, aflăm din trista relatare făcută de preotul Ioan Rauca, el însuşi fiind obligat să-şi părăsească credincioşii în urma unor serioase ameninţări: “După 1 septembrie 1940 – spune el – zilnic am fost boicotat şi batjocorit atât eu cât şi parohienii mei, dintre care o parte şi-au părăsit vetrele şi s-au refugiat. În noaptea de 10-11 septembrie 1940 mi-au fost sparte geamurile de la casa parohială (…), aşa că în ziua de 11 septembrie, după ce am predat arhiva şi toată administraţia epitropului, am fost silit să părăsesc parohia şi să mă stabilesc în Araci. La vreo câteva zile de la plecarea mea din parohie, am aflat că (…), în biserică au fost introduse o mare cantitate de paie, au fost puse strănile peste paie şi le-au dat foc, distrugând astfel biserica (…) rămânând din ea doar turnul cel mare şi patru ziduri de cărămidă”.

Casa parohială a fost ocupată de postul maghiar de jandarmi, iar zidurile bisericii, rămase în picioare, au fost demolate. Locul bisericii a devenit teren arabil. Clopotul bisericii a fost salvat fiind instalat într-o clopotniţă improvizată, ce se găseşte în curtea fostei case parohiale.

Sfântu Gheorghe

Anul 1940 a adus şi pentru comunitatea şi biserica românească din Sfântu Gheorghe grele încercări. Despre starea de lucruri creată după această dată, un raport întocmit de preotul Mihail Grecu pe anul 1941 arăta următoarele: “Averea parohiei, care constă în case, a fost luată spre administrare de către organele administrative, afară de casa protopopească, care încă în luna noiembrie a fost închiriată «Societăţii Tinerilor Catolici», pentru suma de 3600 lei lunar. În casa parohială şi altele au fost plasaţi refugiaţii. După intervenţii repetate, casele au fost puse la dispoziţia parohiei. Am încredinţat pe credinciosul Gheorghe Bârlă, singurul, care mai are curajul să se afirme ca român, cu administrarea averii, până la stabilirea din nou în localitate a unui preot. Pământul primit prin reformă agrară, în hotarul comunei Szotyor [Coşeni] a fost pus sub sechestru. Arhiva parohială şi biblioteca au fost duse la Primăria oraşului. Arhiva protopopească şi unele din matricole au fost duse de către Păr. Protopop A. Nistor. Situaţia catedralei, în construcţie, încă nu este lămurită. Din convorbirile pe cari le-am avut la Primăria oraşului, am constatat că terenul pe care s-a clădit s-a întăbulat pe parohie numai după arbitrajul de la Viena, aşa că Primăria a cerut anularea întabulării. Biserica Veche a suferit avarii în urma cutremurului, iar cimitirul a fost devastat de către grupuri răufăcătoare, poarta şi îngrăditura au fost de asemenea distruse”. Raportul era semnat şi de V. Bogdan, care îndeplinea funcţia de secretar eparhial.

Materialul de pe şantierul catedralei a fost împărţit la cetăţeni pentru a-şi construi locuinţe, iar mare parte din el a fost furat. În subsolul catedralei, armata maghiară a amenajat un adăpost antiaerian. Din cei 2119 credincioşi români (reprezentând 20% din locuitorii oraşului de până la Dictat) au rămas doar … 40 în anul 1940! Preotul Gheorghe Grovu din Sf. Gheorghe trimite mitropolitului Nicolae Bălan, la 8 noiembrie 1940, o scrisoare în care, printre altele, spunea că: “am rămas lângă sfântul altar, ca să-mi îndeplinesc misiunea de preot şi duhovnic în parohia ce mi-a fost încredinţată spre păstorire. Atunci [după pronunţarea dictatului de la Viena] nu prevedeam toate nenorocirile prin care trebuia să trecem după ocupaţie”. Referindu-se la soarta catedralei, arată că aceasta “a fost confiscată pe seama statului”, iar cei care erau obligaţi să treacă la cultele maghiare erau “chemaţi la primării de notari aproape cu de-a sila”.

Tg. Secuiesc

Despre începutul evenimentelor ce au urmat Dictatului de la Viena este relevantă o evocare scurtă a pr. Ioan Rafiroiu jr., cuprinsă în memoriul adresat Consiliului arhiepiscopal din Sibiu, în noiembrie 1940: “Sfânta liturghie o oficiam în prezenţa a doi jandarmi, după ce şi eu primisem o scrisoare de ameninţare încă în ziua de 14 septembrie. În ziua de 26 septembrie, mergând pentru schimbul banilor bisericii la Tg. Secuiesc, între orele 2-3 d.m., am fost atacat în plină piaţă de derbedeii oraşului şi ameninţat cu linşarea, vociferând tot felul de insulte la adresa preotului valah şi a României. Am scăpat graţie intervenţiei unui tânăr ungur din Breţcu, care mă cunoştea şi a intervenit în momentul când voiau să mă linşeze”. Fapta tânărului maghiar poate fi emblematică şi dătătoare de speranţă pentru un viitor al toleranţei.

Un exemplu ilustrativ despre situaţia creată la Târgu Secuiesc, în toamna anului 1944, ne este relatat tot de pr. Rafiroiu, care arată că “autorităţile maghiare continuă să-şi manifeste autoritatea în plasa respectivă. Zilnic, aceste autorităţi împreună cu alţi maghiari şi ostaşi ruşi, formează patrule, plecând prin comunele din apropierea oraşului, luând contact cu diferiţi maghiari şi ridicând animalele din gospodării”. Rezultă deci că, în toamna anului 1944 şi începutul anului 1945, în oraş exista aceiaşi atmosferă de intoleranţă. Întors în luna decembrie a anului 1945 în Târgu Secuiesc, după plecarea administraţiei româneşti şi retragerea ei la Prejmer, pr. Rafiroiu a luat, conform hotărârii Arhiepiscopiei Sibiului, grija unor parohii şi filii din jur: Cernatu de Jos şi de Sus, Poiana Sărată etc. În scurt timp de la sosire însă, primeşte ordin din partea autorităţilor să părăsească oraşul în 48 de ore, pe motivul lipsei credincioşilor ortodocşi. Refuzând să se supună acestui ordin, i se cere să se prezinte în fiecare zi între orele 900 şi 1500 la poliţia oraşului.

În februarie 1945, pr. Ioan Rafiroiu jr. este condamnat la un an şi trei luni închisoare, condamnare anulată de Parchet, care a găsit sentinţa nedreaptă. După scurt timp, la 22 martie 1945 este arestat din nou şi închis fără ca familia să fie încunoştiinţată.

Din scrisoarea trimisă de pr. Alexandru Petruţ de la Sfântu Gheorghe, Arhiepiscopiei Sibiului, rezultă că pr. Ioan Rafiroiu jr. “a fost condamnat de către pleava oraşului Tg. Secuiesc la un an şi trei luni închisoare, pe simplul motiv că este român şi stă în parohie”. Suferinţa îndurată este relatată de însuşi pr. Rafiroiu, după cea de-a doua arestare a sa: “În ziua de 31 martie 1945, am fost eliberat din închisoarea de la Sfântu Gheorghe, după ce am stat 70 de zile în celulă, singur ca şi cel mai mare criminal cu un regim special (…), Nu mi s-a permis nici măcar de sfintele sărbători spovedania şi împărtăşania pe care o doream cu cea mai mare nerăbdare, ba, în ziua de Florii am fost pus să spăl celula şi să frec pe jos. Aceasta mi-a fost răsplata pentru curajul pe care l-am avut de a apăra interesele mele în secuime şi ale credincioşilor. Azi sunt bolnav şi deprimat sufleteşte, averea cheltuită, dator, şi mi s-a comunicat că sunt trecut pe tablou la Tg. Secuiesc, dar cu cea mai mare durere trebuie să renunţ”.

Turia

În toamna anului 1940 credincioşii români au fost forţaţi să treacă la cultele maghiare, şcoala românească fiind închisă şi învăţătorii izgoniţi, iar arhiva bisericii distruse. Preotul greco-catolic Alexandru Borda a fost izgonit în 1940

Valea Mare

În 1940 pr. Aldeşiu a fost izgonit din sat, refugiindu-se la Sărmaş. După Dictatul de la Viena, la 17 noiembrie 1940, un număr de 50 de familii de români, printre care: Mihai Marin, Ioan Macoş, Ioan Niţu, Nicolae Avram, după ce au fost jefuiţi şi bătuţi, au fost alungaţi în Buzae. Au plecat numai cu strictul necesar, lăsând în urmă toată averea. După plecarea lor s-a format o comisie maghiară care le-a vândut vitele, cerealele şi toate obiectele gospodăreşti cetăţenilor maghiari de prin comunele din jur, românii neavând voie a cumpăra nimic, vânzarea făcându-se pe un preţ derizoriu. Cei rămaşi în localitate au avut parte de cele mai crunte forme de deznaţionalizare.

Vârghiş

După instalarea autorităţilor maghiare în septembrie 1940 în Ocland, colonelul comandant al garnizoanei locale a convocat într-o şedinţă pe toţi intelectualii maghiari din plasa Ocland: preoţi, învăţători şi notari şi împreună au decis dărâmarea bisericilor construite de români. Frumoasa biserică din Vârghiş a fost dărâmată până în temelii. Încercaţii săi credincioşi, trecuţi cu forţa la cultul reformat, au reuşit să salveze doar iconostasul bisericii, păstrat şi astăzi cu mare grijă. La Muzeul Spiritualităţii Româneşti din Sfântu Gheorghe se păstrează fotografia bisericii şi alte câteva obiecte de cult. Referindu-se la acel moment dramatic, preotul Ioan Popa, trăitor până în anii din urmă în localitatea Târnăveni, scrie că printre cauzele ce au provocat distrugerea bisericilor româneşti în toamna anului 1940, au fost: “activitatea de trezire a conştiinţei naţionale în sufletele românilor din parohiile ortodoxe, construirea unor noi biserici, numărul mare al ortodocşilor secuizaţi întorşi la legea strămoşească (…), toate acestea au produs o puternică reacţie a intelectualilor maghiari împotriva a tot ceea ce este românesc”. La întoarcerea din 1944 preotul Ioan Popa îşi aminteşte: “Biserica nouă era rasă de pe faţa pământului, iconostasul l-am găsit în podul şurii la un om de omenie. Era aproape de Crăciun şi voiam să rămân în parohie, să iau legătura cu foştii mei credincioşi, dar, într-o noapte am fost arestat de gărzile locale zise “patriotice”. Am fost dus la Odorhei (…) fiind acuzat ca instigator. Prefectul judeţului, pe care îl cunoşteam înainte de 1940, mi-a dat zapiscă, la mână ca să pot părăsi judeţul. Am revenit în anul 1945 în oraşul Odorhei, ca preot şi protopop, şi am încercat să reanimez viaţa religioasă şi naţională a românilor, care au suferit umilinţe, persecuţii şi tot felul de ameninţări în timpul ocupaţiei hortyiste, în acel colţ de ţară”. Memoria colectivă locală a reţinut faptul că majoritatea celor care au participat la demolarea bisericii ortodoxe, au sfârşit tragic, aceiaşi soartă având-o şi clădirile construite din materialele rezultate din demolarea bisericii.

Zăbala

După Dictatul de la Viena (august 1940), şi credincioşii români din Zăbala au avut de suferit de pe urma agresiunilor unor etnici maghiari. Astfel, se consemnează că, în noaptea de 13/14 septembrie 1940 locuitori de origine maghiară ai comunei s-au constituit în bandă, au sfărâmat crucea de piatră din comună şi au năvălit în casele românilor.

Credincioşii din Zăbala au rămas fără preot, care a fost nevoit să se refugieze, fapt întâmplat în majoritatea parohiilor din secuime. În faţa acestei realităţi, Nicolae Colan, episcopul Clujului, adresează o circulară intelectualilor români care vor să vină slujitori în parohiile lăsate fără păstori sufleteşti. Unul dintre cei cinci învăţători care au răspuns chemării Episcopului Nicolae, a fost şi învăţătorul Aurel Babiciu, originar din zona Clujului, slujitor în Zăbala timp de trei ani (1941-1944), ani de teroare şi spaimă pentru toţi românii rămaşi.

Despre suferinţele sale ca preot misionar, numit în această parohie în anul 1941, scria următoarele într-una din emoţionantele scrisori trimise ierarhului Nicolae al Clujului: “După cum se ştie, în toamna anului 1940, odată cu cedarea Ardealului de Nord Ungariei, în regiunea Secuimii nu rămăsese nici un preot ortodox român (…). Grele timpuri au trecut atunci peste capetele românilor. Printre cei dintâi, am fost şi eu, care din dorinţa de a sluji cu dragoste credinţa şi naţiunea mea românească m-am prezentat spre a lua pe umeri această grea misiune. Am primit spre păstorire credincioşii din parohia Covasna, şi spre administrare parohiile: Zăbala, Păpăuţi, Zagon şi Valea Mare. Parohia Zăbala am administrat-o timp de trei ani. În acest timp nu era timp de odihnă pentru mine. Zi şi noapte eram pe drumuri. De multe ori când mergeam să săvârşesc Sf. Liturghie în vreo comună dintre acestea, eram arestat de autorităţi şi scos cu excorta din satul respectiv. Eram tratat mai rău decât ca şi făcătorii de rele. Dar cu toate acestea eu n-am dat înapoi şi nici n-am fugit din secuime cum doreau ungurii. Cu mai mare dârzenie am început la repararea bisericilor şi edificarea lor. În parohia Zăbala, am terminat de edificat biserica cea nouă. Singurele manifestări sufleteşti ale românilor din secuime au fost cu ocazia sfinţirii celor două biserici din Covasna şi Zăbala.

            În dimineaţa zilei de 24 august 1944, după încheierea Armistiţiului între România şi Marile Puteri, am fost arestat de către jandarmii cu pene ai lui Horti. Am fost dus între baionete şi ţinut închis 7 zile. După aceea am fost cu domiciliu forţat 2 săptămâni. Când cu trecerea frontului am fost nevoit să fug în munţi cu întreaga familie. Era pe punctul să fiu împuşcat, însă tatăl Ceresc m-a avut în paza lui”.

După instaurarea administraţiei sovietice, în fapt maghiare, din 15 noiembrie 1944, asupra populaţiei româneşti paşnice s-a abătut din nou furia şi răzbunarea unor localnici maghiari. Astfel, cu ocazia retragerii autorităţilor româneşti, după nici două luni de stăpânire, gărzile ungureşti au atacat posturile de jandarmi din Zăbala şi localităţile învecinate. A doua zi, pe 16 noiembrie 1944, au fost maltrataţi şi împuşcaţi patru români din Zăbala şi Covasna. La 7 decembrie 1944, garda secuiască a înconjurat cartierul românesc, bătând şi maltratând pe plugarul român Anton Gheorghe şi pe alţi 40 de locuitori. În ziua următoare, un alt detaşament de gardişti unguri, în număr de peste 150, au arestat pe plutonierul Simion Gavrilă şi pe alţi 20 de români. Au fost arestaţi şi bătuţi fruntaşi români din sat.

Zagon

După perioada de prosperitate economică şi culturală dintre cele două războaie mondiale, au urmat anii grei de după Dictatul de la Viena. În 1940 pr. Ioan Ciora este nevoit să fugă din parohie din cauza intoleranţei etnice ungare, fiind salvat de credincioşi care l-au ascuns într-o căruţă cu coceni de porumb şi prin pădure a fost dus în zona Întorsurii Buzăului. În cei patru ani de Dictat, din Zagon au fost întemniţaţi: preoteasa Ana Ciora, Alexe Dobre, Ana Gavrilă, Nicolae Dobre, Constantin Buruiană, Maria Roman – toţi închişi la Cluj. Scriitorul Domokos Géza, care şi-a petrecut o bună parte a copilăriei în satul bunicilor săi, Zagon, mărturisea în 1972, în convorbirea cu Beke György (publicată în volumul Fără interpret) următoarele: “Din păcate, mai târziu a trebuit să fac cunoştinţă şi cu această realitate (deosebirea dintre români şi secui, ca «izvor de duşmănie şi neîncredere»). Am văzut cum, în septembrie 1940, după Dictatul de la Viena, o parte dintre flăcăii unguri au organizat un fel de progrom printre românii (…). Am mai avut o experienţă care m-a rănit adânc. Îmi revine uneori, şi face parte din amintirile mele cele mai zguduitoare. Cu prilejul unor instrucţii premilitare, tinerii maghiari şi cei români au fost împărţiţi în grupe separate (…). Parcă-i văd pe locuitorii români care treceau cântând – şi erau obligaţi să cânte – faimosul cântec despre Horthy, care, dacă-mi aduc bine aminte se încheia cam aşa «ochii joacă bucuroşi în cap, calul-i joacă în sânge roş de valah». Şi această oroare trebuiau s-o cânte pe ungureşte tinerii români! Spun asta acum, aici, pentru că, din păcate, şi asta face parte din trecutul nostru. Şi acum, când noi ne străduim să netezim calea de apropiere…este nevoie însă de multă rabdare şi înţelepciune”. Dar suferinţele românilor din Zagon nu s-au terminat odată cu eliberarea ţării de sub ocupaţia fascistă. “Gărzile – bandele secuieşti înarmate din judeţul Trei Scaune, au arestat între 7 şi 10 decembrie 1944, pe toţi fruntaşii români din comunele Zagon, Zăbala, Covasna, Pava şi Brateş, aplicându-le cele mai crunte bătăi, apoi au fost închişi. Tot în cursul acestei luni, 29 de români din localitate au fost supuşi la chinuri, fiind apoi transportaţi la închisoarea din Sfântu Gheorghe” – se spune într-un document din epocă.

 

 

 

 

 

 

2. Judeţul Harghita

 

Satu Mare, com Brădeşti

Din 1937, cultul divin se făcea într-o capelă amenajată într-o casă privată, credincioşii români reveniţi la credinţa strămoşească fiind păstoriţi de preotul Petru Suciu, izgonit din sat în toamna anului 1940. Trecerea forţată a tuturor credincioşilor români la cultele maghiare a însemnat dispariţia comunităţii greco-catolice locale.

 

Bilbor

Între 1940-1944, localitatea Bilbor s-a aflat în teritoriul cedat Ungariei.  În august 1944, o bună parte a populaţiei a fost evacuată şi escortată de jandarmii unguri până departe, pe valea Mureşului şi a Reghinului.

 

 

Corbu

În  perioada 1940-1944, românii din Corbu au avut de suferit, 80 dintre ei fiind deportaţi (doi dintre ei au murit înainte de 20 aprilie 1944: Ioan Pop şi Gheorghe Stoica), iar preotul Alexandru Cojocariu a fost crunt bătut, la 21 octombrie 1941, şi lăsat în agonie, fiind condamnat la 8 ani de închisoare pentru o pretinsă conspiraţie împotriva siguranţei statului.

Cristuru-Secuiesc

Intoleranţa existentă în oraş în anii care au urmat Dictatului de la Viena (1940), a însemnat practic dispariţia întregii vieţi româneşti şi a instituţiilor identitare fundamentale: biserică, şcoală, cultură.

Pentru cunoaşterea climatului de conveţuire interetnică din oraş din perioada  comunistă este sugestivă consemnarea din cronica părintelui protopop Boian: “Trebuie să remarc că, în timp, s-a observat că, dacă la Cristur era un preot bun cu familie şi reputaţie bună, nu la mult timp apăreau şi reclamaţiile la adresa preotului, mai ales dacă preotul se manifesta mai evident româneşte. Mai marii oraşului considerau că era un străjer prea bun la hotarele vieţii spirituale a românilor. Atunci căutau motive pentru a dezonora şi a denigra pe preot, pe români, şi împreună cu ei şi Biserica Ortodoxă. Acest lucru l-am constatat şi eu în anchetele pe care le-am făcut şi am auzit mereu expresii ca : «Acest lucru numai un român îl poate face», «Numai la ortodocşi», sau «Numai  la ei se poate întâpla aşa ceva»”.

În toamna anului 1940 biserica este devastată de bande de localnici şovini din oraş, fiind transformată în magazie de cereale. Preotul Chirion Păcurariu a fost izgonit, iar credincioşii expulzaţi sau trecuţi cu forţa la cultele maghiare.

 

Ditrău

La 1 octombrie 1940, în Ditrău, s-a petrecut una dintre crimele cele mai abominabile produse în cei patru ani de ocupaţie ungară. Pădurarul român Ilie Ţepeş din comuna Tulgheş, trecând prin comuna Ditrău, a fost lovit cu o furcă de fier de un grup de 22 persoane, civili şi militari. Deşi dat în grija primăriei, aceştia l-au tăiat apoi cu cuţitele şi pe urmă l-au aruncat de la etaj, pe pavajul pieţii.  

În toamna anului 1940, după aplicarea Dictatului de la Viena, biserica cade victimă urgiei dezlănţuite în acea perioadă, fiind devastată, iar preotul greco-catolic, Eugen Arieşan împărtăşeşte cu preotul ortodox Coriolan Iacob, soarta refugiului. Credincioşii români sunt nevoiţi să treacă la cultele maghiare. Devastarea bisericii în 1940 nu a fost, se pare, un act îndeajuns de barbar, aşa încât, la patru ani după acest tragic moment, ea a fost distrusă şi demolată încât, astăzi, doar o fotografie mai aminteşte de prezenţa ei.

 

Frumoasa

Preotul Avisalon Costea a fost izgonit de maghiari în anul 1940.

 

Mănăstirea Făgeţel

După declararea Dictatului de la Viena, în 1940, mânăstirea a fost sediul garnizoanei  ungureşti. Ieromonahul Dionisie Şova, se întoarce la mânăstirea Bogdana. Revine singur la mânăstirea din Făgeţel în anul 1946, unde reia viaţa schitului, din păcate întreruptă în mod tragic de moartea sa produsă în contextul evenimentelor tulburi ce s-au prefigurat după 1944 în Ardeal. Astfel, pr. Dionisie Şova, în condiţii neelucidate, a fost găsit spânzurat în uşa mânăstirii, în urma lui găsindu-se un testament la unul din localnici. Ulterior s-a descoperit că testamentul era fals. Părintele Dionisie avea mormântul  lângă biserică, unde acum se află aleea de la intrarea în mânăstire. Înmormântarea pr. Şova a fost săvârşită de un preot greco-catolic din Frumoasa, întrucât atunci în zonă mulţi din preoţii ortodocşi au fost nevoiţi să plece. În urmă dezgropării săvârşite după 1990, sicriul a fost găsit intact, în el aflându-se osemintele şi reverenda părintelui.

Gheorgheni

În tragica toamnă a anului 1940, după declararea Dictatului de la Viena, în Gheorgheni s-a instalat sediul comandamentului militar al judeţului Ciuc, condus de generalul N. Horvah, care în doar câteva zile a arestat zeci de români din oraş şi împrejurimi. Din acest sediu se hotăra soarta românilor din zonă. La 22 octombrie 1940, la Gheorgheni, 23 de persoane din Suseni şi Joseni au fost ţinute 6 zile în închisoare şi bătute la sânge, fără a fi cineva interogat. În rândul lor s-au aflat preotul Gheorghe Boieriu, Ioan Şerban (fost primar), Gheorghe Hossu, Maria Trif, Petru Sava. Unul dintre marii incitatori la ură, în timpul celor patru ani de Dictat, a fost László Ignácz, protopopul romano-catolic din oraşul Gheorgheni, care folosea orice prilej pentru a îndemna şi instiga pe maghiari contra românilor, atât prin predici cât şi prin discursuri ţinute în public. În iarna anului 1940-1941, cu ocazia unei reuniuni revizioniste, în discursul rostit, a spus cuvinte atât de instigatoare încât, după această adunare, populaţia maghiară a atacat imediat populaţia românească adusă cu forţa să asiste la această mascaradă şovină, maltratând-o până la sânge şi batjocorind-o, prin tăierea cămăşilor lungi (cum era portul naţional românesc din Voşlobeni).

În anii 1940-1944, biserica ortodoxă românească nu a scăpat cumplitei terori pornită împotriva românilor şi a principalelor instituţii ale lor, fiind victimă a unor acte de barbarie, devastată în interior şi transformată în magazie de cereale.  Preotul  Gheorghe Negoescu a fost izgonit din oraş, iar o parte a credincioşilor au fost trecuţi cu forţa la cultele maghiare. În acelaşi an, şi preotul greco-catolic Ariton Boeriu a fost izgonit, credincioşii săi împărtăşind aceiaşi soartă ca şi fraţii lor ortodocşi.

 

Aldea, comuna Mărtiniş

Din păcate, în anii ce au urmat evenimentelor din toamna anului 1940, preotul greco-catolic Gheorghe Todoran a fost izgonit iar biserica românească din Aldea a fost complet distrusă, credincioşii români fiind trecuţi la confesiunile maghiare. Nici măcar o cruce nu marchează astăzi locul fostei biserici româneşti din localitate. Pe locul unde a fost biserica se află actuala curte a şcolii din sat. La capătul satului, pe deal, se află cimitirul românilor.

 

Mereşti

            Aşa cum arată statisticile demografice, cazul satului Mereşti este unul dintre cele mai dramatice dispariţii a unei puternice comunităţi româneşti din fostele scaune secuieşti, care nu şi-a putut păstra identitatea culturală, ligvistică şi confesională, încetându-şi practic existenţa după lovitura primită în anii 1940-1944 şi după aceea.

În toamna anului 1940, valul distrugător al vieţii româneşti a ajuns şi la Mereşti. “ După izgonirea părintelui Gheorghe Todoran, în decembrie 1940, din ordinul colonelului din Ocland – îşi aminteşte acelaşi încercat epitrop –, biserica noastră a fost rasă de pe faţa pământului, distrusă cu târnăcoapele. După aceea, toţi românii am fost forţaţi să trecem la romano-catolici şi la unitarieni. După 1945, nu ne-a mai venit preot şi noi am rămas la aceste Biserici”.

 

Miercurea-Ciuc

            Anul 1940 a adus pentru românii din Miercurea-Ciuc aceleaşi încercări şi suferinţe îndurate de toţi fraţii lor căzuţi sub stăpânirea vremelnică. După 1944, în condiţiile istorice cunoscute, în mod deosebit în timpul Regiunii Autonome Maghiare, comunitatea românească nu s-a putut reface  demografic şi afirma cultural.

După cedarea Ardealului de nord, în toamna anului 1940, cele două biserici româneşti din Miercurea-Ciuc au trăit momente de mare dramatism şi teroare. Din cronica părintelui Boian  aflăm că: Biserica mare ortodoxă a fost pângărită şi jefuită. Sf. Cruce din Sf. Altar, cu Răstignirea în basorelief, a fost găurită cu baioneta. Icoanele de pe iconostas au dispărut, cărţile liturgice au fost tăiate cu cuţitul şi despuiate de coperţi. Biserica a fost prefăcută în magazie şi, în ultimele zile de ocupaţie, a fost murdărită pe dinafară: de pragul de sus al uşii de la intrarea în biserică era agăţată cu o sfoară o opincă plină cu fecale…”. Constantin şi Ştefania Gheorghiu, refugiaţi în 1940, la revenire, în 1946, au oferit bisericii-catedrale o Evanghelie, împreună cu următorul text: “Dăruim catedralei «Sfântul Nicolae» din Miercurea- Ciuc această sfântă evanghelie pentru a se citi dintr-însa vestea cea bună şi pentru a mulţumi lui Dumnezeu (…), Cel care ne-a izbăvit de moarte şi ne-a ajutat să ne regăsim iarăşi liberi în frumosul şi greu încercatul  nostru Ardeal (…). Smeriţi,  plecându-ne genunchii sufletului şi ai trupurilor noastre – ne închinăm din nou cu sporită credinţă şi nădejde izbăvitoare lui Dumnezeu – în catedrala oraşului nostru, pe care am părăsit-o în anul trist 1940 … şi pe care am revăzut-o abia acum, în anul 1946 – după sfârşitul războiului al II-lea mondial – ale cărei urme se văd peste tot în lume şi biserici, ca o cruntă mustrare pentru necredinţa  şi păcatele noastre”.

 Biserica greco-catolică cu hramul “Sfinţilor Apostoli Petru, Pavel şi Andrei” a fost transformată în anii ocupaţiei ungare în magazie pentru cereale şi materiale de construcţii. Cei patru ani de Dictat au dus la refugiul a zeci de români şi expulzarea altora de către noile autorităţi. Au fost expulzaţi, alături de alţi intelectuali, preotul ortodox Ioan Borcan şi preotul greco-catolic Isidor Vlad, ultimul retrăgându-se în comuna Şinca Veche de lângă Făgăraş. Aici el a păstorit până la sfârşitul războiului, când se reîntoarce la Miercurea-Ciuc. În anul 1948, părintele Izidor Vlad a trecut la ortodoxie şi a fost distins de Mitropolitul Ardealului cu titlul de “protopop stavrofor”. A continuat să slujească în biserica din centrul oraşului până în 1959, când a încetat din viaţă în timp ce slujea Sfânta Liturghie.

 

Mihăileni

Şi statisticile  demografice  ale  localităţii Mihăileni  se constitue într-unul  dintre cele mai reprezentaive exemple ale marii tragedii care s-a abătut asupra românilor în perioada Dictatului de la Viena, când o comunitate atât de distinctă şi reprezentativă numeric a dispărut brusc şi tragic.  Atunci românii au fost alungaţi  sau obligaţi să treacă la confesiunile maghiare şi biserica lor netencuită  a  rămas în ruină.

Porumbenii Mari

Statisticile demografice demonstrează, şi în cazul Porumbenii Mari, asimilarea unei puternice comunităţi  româneşti în timpul dualismului austro-ungar şi lovitura de graţie dată vieţii românilor de teroarea din 1940-1944.

            Din păcate, frumoasa viaţă spirituală, culturală şi naţională românească din Porumbenii Mari care începuse să se înfiripe în perioada interbelică, în septembrie 1940 a fost brusc lovită de urgiile şovinismului, dezlănţuite atunci. Biserica a fost devastată, credincioşii români siliţi să treacă la cultele maghiare iar preotul ortodox Ioan Sârbu a fost izgonit.

 

Ocland

            În septembrie 1940, biserica din Ocland a fost prima distrusă, la ordinul colonelului Garnizoanei de jandarmi instalate în acest sat, iar preotul greco-catolic Augustin Popa a fost izgonit. Din materialele bisericii dărâmate s-a construit un local şi o sală de gimnastică.

 

Odorheiu Secuiesc

Unul dintre cele mai dramatice momente ale vieţii comunităţii româneşti din Odorheiu Secuiesc a fost perioada Dictatului de la Viena. Ca şi în întreaga zonă, şi în Odorhei, populaţia românească, biserica şi şcoala au fost expuse celor mai mari pericole şi provocări. Populaţia nu este ferită de primejdii nici în toamna anului 1944, după instalarea administraţiei sovietice, de fapt maghiare, converită la comunism. “Populaţia secuiască din Odorhei a rănit şi maltratat, în ziua de 26 noiembrie 1944, pe sublocotenentul B. Băloiu şi pe sergent Tuta Ioan. În ziua de 11 decembrie 1944 a fost arestată de către garda secuiască din Odorhei, domnişoara Pop, telefonistă la oficiul de acolo, pentru că a îndrăznit să vorbească româneşte”. Atmosfera existentă în Odorhei, în anul 1948 este relatată de preotul Ioan Popa, astfel: “Elementul românesc trăieşte într-o continuă încordare, din cauza atmosferei de intimidare ce o întreţin în permanenţă unele elemente şovine”.

            În luna septembrie 1940, Tőrők Emerik, comandantul militar al plăşii Ocland din Odorhei, a convocat într-o şedinţă pe toţi notarii şi primarii comunelor din plasă, cărora le-a ordonat ca “în termen de o lună de zile, toate bisericile româneşti să fie dărâmate”. A pus la dispoziţie şi soldaţi în acest scop. Preotul greco-catolic Gheorghe Ivan a fost izgonit în 1940.

            Deoarece biserica din Odorhei nu a putut fi distrusă complet, a fost întrebuinţată ca depozit de făină şi ciment, iar în bugetul oraşului Odorhei pe anul 1941, sub poziţia VI, s-au trecut 3000 pengő pentru demontarea cupolei ortodoxe şi reclădirea ei după un alt stil. În anul 1941, fără a fi consultată Mitropolia Blajului, Episcopia de Hajdudorog numeşte în funcţia de protopop greco-catolic pe preotul Peter Suciu. Despre zguduitorul tablou al distrugerilor şi profanărilor din anii Dictatului scria, îndurerat, în Telegraful român, la 19 octombrie 1944, preotul Sebastian Rusan următoarele: “M-am înapoiat la Odorhei. Întreg oraşul era distrus, ca după cutremur. Catedrala ortodoxă se găsea într-o stare de nedescris. Şi acum e plină de excremente uscate. Nici un singur geam, nici o bucată de odăjdii, cărţi rituale, vase sfinte etc. Casa parohială e devastată şi nu se poate locui”. Numit protopop de Odorhei în anul 1945, preotul Ioan Popa relata următoarele: “În anul 1946 am reparat biserica, pe care am găsit-o într-o stare jalnică. În timpul ocupaţiei hortyste a fost transformată în magazie de făină şi apoi de ciment. Geamurile sparte, pictura deteriorată. Murdărie, fecale chiar şi pe vasele sfinte. În 1942, maghiarii de la conducerea oraşului au luat hotărârea de a demola biserica din Odorhei (…) Mai târziu au renunţat la demolare şi au întrebuinţat-o ca magazie, apoi au golit-o şi a devenit WC public”.

 

Imper

Preotul greco-catolic Ioan Boldur a fost izgonit în 1940, în anii de teroare ungară fascistă ai Dictatului de la Viena, când şi şcoala românească este închisă.

În toamna anului 1944, în timpul retragerii armatelor ungare şi germane, în apropierea satului Imper s-a petrecut una din cele mai cumplite crime din cel de-al doilea război mondial, de pe teritoriul cedat. Victimele au fost notarul Ioan Ardelean şi soţia sa, însărcinată în luna a şasea, care îşi au mormântul în cimitirul din sat. Pe fondul zvonurilor lansate de maghiari precum că armatele române au fost învinse, funcţionarii români au fost nevoiţi să se evacueze. Familia notarului aflându-se în trecere prin Imper, a fost nevoită să fugă din calea acestora, împreună cu ei fiind şi servitoarea lor şi preotul din sat, Francisc Paratei. Întrucât soţia notarului era însărcinată, amândoi soţii au fost prinşi foarte repede, soţul fiind împuşcat iar femeia, siluită, a încercat să ajungă la râul din apropiere să bea apă, unde au fost aruncate lemne peste ea ca să nu se mai poată mişca. Trupurile lor au fost luate de credincioşii români din Imper în frunte cu epitropul Simion Ioan şi înmormântaţi în sat. Preotul Francisc Paratei şi servitoarea au scăpat cu viaţă.

 

Vidacut

Preotul ortodox Zaharia Rucăneanu este izgonit din localitate în anii de cumplită teroare 1940-1944.

Sărmaş

Pe teritoriul localităţii, în cimitirul bisericii ortodoxe, a existat o Cruce memorială având o placă de marmură cu numele a 16 militari români căzuţi pe fronturile din primul război mondial (Italia, Rusia şi Galiţia), monument distrus în anul 1940.

 

Hodoşa

Tricolorul românesc pictat în biserică a fost acoperit cu un strat de vopsea în toamna anului 1940.

Bodogaia

Din cele două biserici de lemn existente la 1938 (dintre care una era cea adusă, în 1862, din Cristuru Secuiesc), mai dăinuie cea cu hramul “Sfântul Nicolae”. Înfăţişează un plan de veche tradiţie în arhitectura de lemn – cel al navei dreptunghiulare – cu pereţii altarului în prelungirea acesteia, de forma poligonului cu trei laturi. În 1940, monumentul a fost devastat de horthyişti, preotul izgonit şi arhiva distrusă. În anul 1944, pr. Vasile Paşcă din Cristuru Secuiesc a refăcut biserica cu ajutorul soldaţilor şi elevilor.

            Statistica demografică demonstrează în mod elocvent dramatismul comunităţii româneşti din fostele scaune secuieşti, supuse deznaţionalizării, mai ales în secolele al XIX-lea şi al XX-lea. De la o comunitate bine închegată în secolul al XVIII-lea, cu două biserici româneşti, s-a ajuns astăzi la o dispariţie aproape totală, simbol a ceea ce înseamnă agresiunea intoleranţei şi a deznaţionalizării etnice.

 

Eliseni

În 1940, preotul greco-catolic Simion Rusu a fost izgonit din sat, iar în timpul războiului arhiva bisericii a fost distrusă. Din 1947 pînă în 1969, biserica a fost aproape complet părăsită.

Ciceu

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în anul 1944, casa parohială este destinată sediului comandamentului sovietc, capela ortodoxă a fost distrusă de bombardament iar cimitirul românesc a fost arat de autorităţile locale maghiare, semn al intoleranţei etnice a epocii. Mai târizu, pe locul cimitirului va fi amplasat sediul C.A.P.-ului.

 

Sândominic

Preotul Ioan Şolnai, care în 1937 păstorea un număr de 561 credincioşi, a fost izgonit în 1940. Tot restul arhivei a fost distrusă cu prilejul războiului din 1940-1944.

 

Subcetate

În timpul celui de al doilea război mondial, au fost înrolaţi în armata ungară 208 locuitori din Subcetate, iar 114 au fost trimişi la muncă, 149 de bărbaţi s-au refugiat în România, din care 84 s-au înrolat în armata română. Tot atunci, statul ungar a impus cetăţenilor tot felul de dări în produse.

Tulgheş

După anii de prosperitate economică, socială şi culturală din perioada interbelică, a urmat calvarul din timpul Dictatului de la Viena, când românii din Tulgheş au suportat numeroase arestări, schingiuiri, întemniţări, convertiri forţate la religia romano-catolică, expulzări peste graniţa vremelnică, care  se afla la marginea localităţii. Imediat după ocuparea teritoriului, în 1940, şi stabilirea graniţei la Prisecani, în Tulgheş 115 români ortodocşi şi greco-catolici au fost obligaţi să se convertească la religia romano-catolică. Convertirile s-au făcut samavolnic, cu umilirea populaţiei române. Astfel, au fost chemate la primărie 10 familii de români, cărora li s-a ordonat direct: ori trec la catolicism, ori vor emigra imediat în România, lăsându-şi toate bunurile adunate timp de o viaţă întreagă. “Oamenii s-au supus de frică, nu se pot apăra; preotului i-e frică să protesteze, pentru a nu fi arestat sau răpit”. Pădurarul Ilie Ţepeş din Tulgheş, satul Hagota, trecând prin comuna Ditrău la 12 septembrie 1940, a fost prins de un grup de secui, dus la primărie, ucis cu bestialitate, iar trupul i-a fost apoi aruncat de la etaj în mijlocul străzii, în centrul comunei, unde mulţimea l-a călcat cu picioarele, “când peste trei zile soţia victimei a primit cadavrul pentru înmormântare, acesta a fost mutilat atât de îngrozitor încât era greu de recunoscut”.

La 19 aprilie 1942, Mihail Petrar, refugiat din Subcetate, judeţul Ciuc, declara următoarele: “M-am dus în ziua de 4 aprilie 1942 în comuna Tulgheş, judeţul Ciuc, la un văr al meu. Luând parte la slujba Învierii care a avut în noaptea de Paşti, în timpul serviciului religios au intrat în biserică au început să facă scandal şi îndreptându-se apoi spre paştile sfinţite şi spre cozonaci aduşi pentru sfiinţire, au început să dea cu piciorul în ele spunând că numai porcii mănâncă de acolo. Au început apoi să bată pe oameni şi când s-au năpustit asupra preotului, acesta a reuşit să scape din biserică. Atunci, scoţând revolverele, au început să tragă în biserică, bătând foarte rău pe mai mulţi oameni. Din cauza aceasta nu s-a ţinut slujba în ziua de Paşti”. Refuzul preotului Dumitru Ciongălău de a continua slujba în limba maghiară s-a soldat cu invitarea sa la postul de jndarmi, unde a fost bătut în mod sălbatic. La 17 februarie 1942, unguri şovini au dat foc biserciuţei din Poiana Veche.

Despre ultimile zile de ocupaţie horthysto-maghiare în Tulgheş, un localnic maghiar povesteşte: ”În ziua de 24 august 1944 am fost anunţat că sunt numit de serviciu pentru 24 ore la telefon. Eu am întârziat din cauză că atunci cumnatul şi sora, care aveau cârciumă, erau plecaţi de acasă şi nu avea cine să rămână la cârciumă. Au venit jandarmii şi m-au dus cu forţa la telefon. După ce au plecat jandarmii, eu fiind puţin beat, am înjurat spunând: după 22 de luni de front cumplit, abia sosit acasă, m-au şi pus de serviciu la telefon, aceasta nu-i lege, nu-i ordine, mă … în ele de legi maghiare. Cred că ajutorul de notar care era acolo m-a spus la jandarmi, că a doua zi au venit csendorii, că mă închide la un loc cu românii (oláh), căci în închisoarea primăriei erau închişi mulţi români”. Jandarmii au înaintat dosarul la Tribunalul din Târgu Mureş la 26 august 1944, sub învinuirea de insultă adusă naţiunii (maghiare).

Poiana Veche, comuna Tulgheş

Din nefericire, în anul 1943, sub ocupaţie ungară, bisericii i s-a dat foc. Iată ce relata pr. Gheorghe Stânea, parohul din Tulgheş, în februarie 1943, adresându-se vicarului Iosif Pop de la Târgu Mureş: “Cu inima copleşită de durere, vă comunic că în noaptea de ieri, adică în 17 februarie, mâini nelegiuite au dat foc bisericuţei noastre din cătunul Poiana, care aparţine de parohia noastră. Cele câteva puţine lucruri din bisericuţă au fost scoase afară, încolo totul a ars, chiar şi clopotul s-a topit, cu totul, rămânând numai zgură de el”.

 

Vlăhiţa

Comunitatea românescă din Vlăhiţa a trecut prin aceleaşi momente de afirmare în perioadaele 1918-1940 şi 1945-1989 (mai cu seamă după 1968) şi de  mari suferinţe şi pierderi, cauzate de intoleranţă, violenţă  şi migrare în alte localităţi, în anii de după 1940. În toamna acelui an, la cedarea părţii de nord a Ardealului, capela şi noua biserică în construcţie din Vlăhiţa au împărtăşit soarta tristă atâtor alte biserici, fiind dărâmată, iar credincioşii rămaşi fără biserică şi preot.

Voşlobeni

În anul 1940, locuitorul Gavril Suciu şi alte 5 persoane de religie unită din Voşlobeni au refuzat să treacă  la religia ”unită, maghiară de sub conducerea episcopatului de Hajdudorog”. Pentru aceast lucru, au fost obligaţi de către autorităţile maghiare să părăsească localitatea. Laszlo Ignatie, protopopul romano-catolic din oraşul Gheorgheni, folosea orice prilej pentru a îndemna la ură pe locitorii de naţionalitate maghiară, instigându-i contra românilor, atât prin predici, cât şi prin discursuri ţinute în public. În iarna anului 1940-1941, cu ocazia unei reuniuni revizioniste, în discursul rostit a spus cuvinte instigatoare încât, după această adunare, populaţia maghiară a atacat imediat populaţia românească, maltratând-o şi batjocorind-o prin tăierea cămăşilor lungi ale portului naţional din Voşlobeni. Românii de aici au fost bătuţi până la sânge de populaţia maghiară. În acelaşi an, a fost izgonit din parohie preotul greco-catolic Mihai Marieşanu. O parte din arhiva bisericii a fost distrusă.

 

Bibliografie

Românii din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură, de Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan şi Violeta Pătrunjel, Editura Grai Românesc, a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, din Miercurea Ciuc, 2003. Lucrarea poate fi consultată şi pe adresa de internet www.crestinortodox.ro

Centrul European de Studii Covasna – Harghita va prezenta noi date despre calvarul românilor din Arcul Intracarpatic din perioada ocupaţiei horthyste (1940-1944), precum şi o bibliografie a lucrărilor apărute pe această temă.

Sf. Gheorghe

12.09.2010

Răfueli mafiote între ilegaliştii PCR

Posted by Stefan Strajer On September - 11 - 2010

Răfueli mafiote între ilegaliştii PCR  

Autor: Paul LEU

Kenmore, Washington USA

Duminică, 15 august 2010, la o emisiune de la Antena 3, proprietatea lui Dan Voiculescu-Felix, Radu Tudor, pe un ton de mare pompă şi cu afectuoasă recomandare, a difuzat un interviu cu Gheorghe Gaston Marin (Grossman), fost partizan în Franţa, demnitar de rang înalt în epoca celui mai dur stalinism şi ultimul susţinător al lui Dej.

Constatând că o parte a mass-mediei  româneşti desfăşoară, fără jenă, o campanie susţinută de reabilitare a diverşi lideri comunişti, din anii 1950 şi pune problema reînfiinţării PCR, am hotărât să precizez locul ce l-a ocupat Gheorghe Grossman printre tovarăşii săi cominternişti.

„Revoluţionarii de profesie” înscăunaţi la cârma României de Armata Roşie: Gheorghiu Dej, Emil Bodnăraş, Ana Pauker, Gheorghe Gaston Marin, etc. etc., nu pot fi absolviţi de crimele regimului comunist, de lagărele de muncă forţată, de închisorile cu regim de exterminare, de execuţii fără procese, de exproprieri, expulzări, de jefuirea, de distrugerea României Mari.

Deşi Grossman, se numără printre cei trimişi de Stalin spre a sovietiza România, actualii criptocomunişti de la Antena 3, asociaţi cu neocomuniştii baronizaţi, încearcă să-l reabiliteze şi să-l transforme în ceea ce nu a fost.

Spre exemplu, ca şi actualii “baroni” neocomunişti[i], crescuţi sub aripa ocrotitoare a lui Ion Iliescu, Emil Bodnăraş, dispunând de impresionante resurse financiare, a efectuat, în ilegslitate, numeroase acţiuni ordonate şi finanţate de Stalin, de poliţia politică sovietică, sau determinate de interesele unei găşti mafiote, cu apucături gangstereşti, cum a fost cazul intimidării, izolării, destituirii şi asasinării primului secretar al PCdR din ilegalitate, numit de Kremlin, pentru a forţa Moscova să-l înlocuiască cu Gheorghe Gheorghiu Dej  etc. etc.  

Acestea sunt adevăratele merite pentru care cetăţeanul sovietic şi agentul NKVD-ului, Bodnăraş şi alţii de teapa lui, au fost răsplătiţi, lăudaţi, stipendiaţi de patronii lor din Kremlin, decoraţi de Guvernul RPR, Comitetul Central al PCR şi reciclaţi de gazetarii obedienţi.

La Congres al V-lea al PCR, ce a avut loc la Moscova,  coordonat de Béla Kun şi condus de polonezul Alexander Daniliuk Ştefanski, s-a hotărât, între altele, ca România să fie divizată între mai multe republici sovietice, care să aparţină proiectatei “Federaţii Sovietice Balcanice”.

Republica Moldova urma să se extindă până la curbura Carpaţilor Răsăriteni şi Obcinele Bucovinei, Dobrogea era anexată Bulgariei, Transilvania Ungariei, iar RPR urma să rămână numai cu Muntenia şi Oltenia.

În 1937, agentul spionajului sovietic Bodnăraş, ca şi alţi cominternişti, au venit clandestin în România pentru a pune în practică directivele Cominternului cu privire la pregătirea aplicării hotărârilor Congresului al V-lea al PCR şi a procura „documente şi informaţiuni de ordin militar, interesând apărarea naţională” a fost depistat şi arestat.

Sub învinuirea că “s-a asociat in scopul de a provoca revoluţia comunistă în România, de a schimba, prin violenţă, ordinea socială existentă şi a indemnat pe Domany Akos să se introducă în sediul Marelui Stat Major, în scopul de a procura pentru URSS documente şi informaţiuni de ordin militar, interesând apararea naţională”, Bodnăraş a fost condamnat la şase ani de muncă forţată. Eliberat în 1942, a continuat să primească bani şi să îndeplinească ordinele date de Kremlin. În vreme ce Armata Roşie ocupase o parte din România, grupusculul mafiot de comunişti ilegalişti: Gheorghiu Dej, Emil Botnăraş, Constantin Pârvulescu, Iosif Rangheţ şi alţi câţiva, pentru a fi siguri că vor accede imediat la putere după ce sovieticii vor ocupa România, au hotărât înlăturarea, prin orice mijloace, a lui Ştefan Foriş, ce deţinea funcţia de secretar general al Comitetulu Central al PCdR, aflat în ilegalitate.

Mai întâi, Bodnăraş a iniţiat o campanie de discreditare, de satanizare, a primului secretar al PCdR, Foriş, după care a urmat atacul frontal.

Conform unui plan dinainte stabilit, la 4 aprilie 1944, Emil Bodnăraş, ajutat de Rangheţ, cu pistolul în mână, având la brâu un ciocan, a pătruns în locuinţa conspirativă, situată pe strada Carol Knappe, din cartierul Domenii, Bucureşti,  unde se afla ascuns Ştefan Foriş, l-a înştiinţat că a fost eliberat din funcţia de secretar general al PCdR, prezentându-i un document fals, fără nici o semnătură, l-a somat să-i dea o declaraţie că renunţă necondiţionat la funcţia de prim secretar şi să-i înmâneze  toate cifrurile, cheile, întâlnirile, legăturile, tot…´

Despre momentul când trimisul lui Dej a intrat în posesia servietei cu documentele secrete ale PCdR şi i-a confiscat pistolul din dotare, Ştefan Foriş dă câteva detalii într-o scrisoare, din decembrie 1944, adresată Comitetului Central al PCR:

La 4 aprilie, el (Emil Bodnaraş – n.n.) mi-a comunicat prin scris demiterea mea din postul de secretar general al partidului.

Cu toate că scrisoarea nu era iscălită, m-am supus deciziei, fără nici o rezervă, văzând că am pierdut încrederea tovarăşilor noştri din Uniunea Sovietică. (…)

Pentru a evita orice complicaţii şi pentru ca partidul să execute sarcinile sale în ajutorul Armatei Roşii, am predat imediat toate legăturile.

Am făcut o declaraţie în scris de supunere fără nici o rezervă pe baza căreia noul CC a putut prelua imediat conducerea partidului fără nici o piedică“.

Cu privire la destituirea fortuită a lui Foriş mai multe amănunte aflăm dintr-o epistolă cifrată a lui Bodnăraş, redactată la 16 aprilie 1944, în care executantul îi raporta lui Gheorghiu Dej, aflat în închisoare, că misiunea a fost îndeplinită:

“Pe cât de lungă a fost pregătirea, pe atât de rapidă şi concentrată a fost acţiunea. În trei ore, măsurile au fost completate. Moştenirea (documentele partidului) ne-a fost predată, iar capul familiei (Foriş), nevasta sa (Victoria Sârbu) şi prietenul casei (arhivarul Remus Koffler, asistentul lui Foriş) au fost mutaţi la un sanatoriu bun (o casă conspirativă sigură). La ora 1 noaptea am depus cheile şi toată averea familiei în mâinile bunului nostru prieten cel mai bătrân şi cel mai priceput dintre noi cei de aici (Constantin Pârvulescu), astăzi stâlpul principal al familiei”[ii].

După ce Bodnăraş i-a luat banii, documentele şi pistolul, Foriş, împreună cu cei doi amintiţi mai sus, au fost ascunsi în diverse case conspirative din Bucureşti şi păzit cu străşnicie.

Dupa ce Armata Roşie a invadat întreg teritoriul ţării, în 1945, mafiotul ilegalist a fost „ales” secretar general al PCR şi a demarat procesul de sovietizare a României.

În octombrie 1946, Gheorghiu Dej, aflând că Ana Pauker şi Vasile Luca interveniseră la Kremlin pentru a-l înlocui cu Foriş, a plecat de urgenţă la Moscova pentru a preîntâmpina marginalizarea sa.

Aci a trebuit să aştepte mai bine de o lună la Hotelul Bucureşti, până când Stalin a decis ca el să deţină, în continuare, functia de secretar general al PCR.

Între timp, Dej a ordonat lui Gh. Pintilie [Pantiuşa Botnarenko] să-l suprime pe prizonierul sechestrat încă din vremea ilegalităţii, în subsolul fostei ambasade poloneze din Bucureşti,

Pantiuşa s-a dus la Foriş cu şoferul său, un agent rus pe nume Petre Bulgaru, povestea complicele Teohari Georgescu, în ianuarie 1968. Erau amândoi înarmaţi cu pistoale, dar nu le-au folosit, ca să nu facă zgomot.

Şoferul a luat o rangă şi a lovit. Dar Foriş era mai înalt, astfel încât a fost aşezat în faţa unui scaun. Şoferul s-a suit pe scaun şi a început să lovească, repetat, până când nu s-a mai auzit nici o suflare.

Corpul l-au îngropat sub duşumeaua camerii la doi metri adâncime[iii], de unde, după reabilitarea din aprilie 1968, victima rivalităţilor fratricide a fost scoasă şi dusă în Mausoleul eroilor pentru socialism.

Răfuiala mafiotă a lui Dej şi Bodnăraş cu grupa lui Foriş, este doar unul din multiplele aspecte ce au ieşit la iveală din istoria PCdR, din perioada când comuniştii ilegalişti din România, în aşteptarea Armatei Roşii, işi reglau conturile între ei după bunul plac, fără amestecul direct al Moscovei.

Note


[i] Din topul celor mai bogaţi oamen din România, circa 80% dintre ei au fost securişti sau activişti ai PCR.

[ii] Lavinia Betea, “Bodnăraş – cetăţean sovietic“, în ziarul Jurnalul Naţional, din 4 octombrie 2005

[iii] Mai multe amănunte vezi în: Adrian Criş, Ucis de partid, în Săptămânalul Bihoreanul, din 19 decembrie 2005

 

Adevărata faţă a lui Churchill

Posted by Stefan Strajer On September - 3 - 2010

Prin librăriile americane

Adevărata faţă a lui Churchill

 

 Autor: Ioan Ispas (Newark, Delaware)

          Pentru români numele lui Churchill este asociat cu Yalta şi cele 90 procente, influenţă în România, făcute cadou lui Stalin. Pentru englezi el este cel mai mare britanic al secolului trecut. În afară de Yalta, Sir Winston Leonard Spencer Churchill (1874 – 1965 ), a mai avut două iniţiative cu efecte catastrofale asupra României, şi nu numai.

Despre adevărata sa faţă, ce efect a avut cariera sa politică asupra imperiului britanic, care au fost consecinţele iniţiativelor sale din ultimul război mondial şi ce risc prezintă preluarea modelului său pentru oamenii politici americani de astăzi, ne arată Patrick J. Buchanan în cartea sa “Churchill, Hitler and unnecessary war. How Britain lost its Empire and the West lost the World.“, editura The Rivers Press, N.Y., 2008.

Churchill, corespondent de război în armata spaniolă din Cuba, combatant în India, luat prizonier în Războiul burilor, scrie o carte de succes despre toate acestea şi intră în parlament la 26 de ani. Conversaţia şi discursurile sale erau scânteitoare.

Dar avea două  probleme, pe care Patrick J. Buchanan le numeşte “reckless and dismal judgement“ (pag.352). Ambele îi vor marca lunga sa carieră politică. Prima manifestare a acestor probleme apare pe vremea când era corespondent la Morning Star, în Războiul burilor. Dorind să vadă bătăliile mai îndeaproape, îl convinge pe un căpitan, prieten cu el, ca împreună cu 150 de soldaţi îmbarcaţi în trei vagoane ataşate unei locomotive, să o ia din nord spre sud în teritoriul burilor. Trenul blindat, dar neînsoţit de vânători de munte, era o parodie de razboi modern. Berii calări l-au văzut, l-au lăsat să treacă, apoi au pus o grămada de pietre pe şine. După un timp au început să tragă asupra trenului, acesta a dat înapoi şi din cauza pietrelor a deraiat. Înconjurat de beri, după o luptă în care au căzut o sută de militari britanici, el împreună cu cincizeci de soldaţi, cei mai mulţi raniţi, s-au predat. Berii au avut doar patru răniţi. A fost cea mai umilitoare înfrângere suferită de armata britanică. Churchill a fost vinovat pentru ca l-a convins pe prietenul sau, capitanul Holdane, să nu se întoarcă când au văzut primele semnale ale capcanei. Norocul lui a fost, zice Buchanan, că a dat peste berii creştini, care l-au închis în Pretoria, de unde a reuşit sa evadeze. Alta era soarta lui dacă nimerea peste triburile de sioux sau afgani.

În perioada cabinetului Baldwin nr.2, Churchill a fost,  între anii 1924 – 1929, Canceler of Excheguer, dar la al treilea cabinet Baldwin n-a mai fost chemat. De ce?

Pentru că deşi poseda nişte calităţi excelente, era privit ca un om cu “erratio judgement“. Este data ca exemplu decizia sa de a reveni la aur ca monedă de schimb care a provocat un dezastru în Marea Britanie.

Churchill era un tip razbunător. Este dat exemplul când rugat să ţină un discurs, în 1947, la aniversarea celor 80 de ani a lui Baldwin, a spus “Era mai bine pentru patria noastra dacă nu s-ar fi născut“.

Din august 1914 şi până în 25 mai 1915, când Churchill a fost schimbat de Balfour din poziţia de Prim Lord al Amiralităţii, a făcut două mari greşeli.

Prima când a trimis o brigadă navală netestată şi fără experienţă pentru a încerca să apere Antwerp-ul, a pus-o sub comanda rezistenţei, în câteva saptămâni fiind decimată şi capturată.

În august 1915 a urmat dezastrul din Dardanele. El a încălcat principiul lui Nelson: “vasele nu luptă cu forturile“. A vrut ca flota să împartă în două Turcia şi să asigure o nouă rută de aprovizionare către Rusia. A atacat forturile de pe maluri fara trupe terestre. A pierdut trei vase bombardate şi trei lovite de mine în prima zi a atacului.

După douăzeci şi patru de ani, în 1939, s-a întors la Amiralitate. A încercat să facă presiuni în guvern pentru invazia Norvegiei, ţară neutră, pentru a tăia alimentarea cu oţel, din Suedia, a Germaniei. La începutul lui 1940, Hitler credea că e mai bine ca Norvegia să rămână neutră. Churchill a ordonat unei nave militare britanice să intre în apele teritoriale norvegiene. În plus, se pare ca Churchill ar fi vorbit despre aceasta ideie a sa, la o întâlnire cu presa străină şi astfel serviciile germane de spionaj au aflat de planul său. Hitler a ordonat invadarea Norvegiei în 9 aprilie 1940. Deşi Churchill a dat asigurări că Royal Navy are supremaţia în Marea Nordului, nemţii, îmbarcaţi pe nave comerciale au cucerit Oslo şi alte cinci porturi. După război, pentru că amiralul Raeder a avut succes, unde a pierdut Churchill, el a fost condamnat la închisoare pe viaţă. Greşeala lui Churchill a plătit-o însă primul ministru Chamberlain.

Nu avea încredere în submarine. În timpul celor opt luni ca Prim Lord al Amiralităţii, submarinele germane au scufundat două cuirasate şi alte vase, cu un total de 800.000 tone deplasament.

Ca prim ministru, la presiunea lui Stalin de a deschide al doilea front, aranjează debarcarea de la Dieppe din 19 august 1942. Debarcarea fost o baie de sânge în care două treimi din comandoul de 6.000 militari, majoritatea canadieni, au fost ucişi, răniţi sau luaţi prizonieri, iar pierderile RAF au fost de trei la unu.

Acestea sunt câteva din greşelile lui Churchill ca strateg militar. Ca om politic n-a avut respect faţă de ţările neutre. În 1914, ca Prim Lord a dispus blocarea Antwerp-ului.

Tot ca Prim Lord a cerut ocuparea insulelor olandeze şi daneze, deşi erau neutre, la fel blocarea Dardanelelor. Blocada pentru înfometare a dus la moartea a 750.000 de germani în Primul război mondial. Semnificativ pentru profilul moral al lui Churchill este scopul declarat al blocadei. Astfel, după Churchill, scopul blocadei este distrugerea întregii populaţii: bărbaţi şi femei, copii, bătrâni şi tineri. După capitularea Franţei, a dispus bombardarea flotei franceze refugiate în rada portului Mers el Kebir, sub pretextul prevenirii căderii în mâna germanilor, omorând 1.500 marinari francezi fără apărare. 

Câteva mii de prizonieri germani, care erau etnici ruşi, au cazut în mâna englezilor. Când s-a dezbătut problema  lor, Churchill a făcut presiuni să fie trimişi în Rusia, pentru că aşa i-a promis lui Molotov. A acceptat, de asemenea, ca 12 – 15 milioane de germani să fie deportaţi.

I-a trims înapoi, la cererea lui Stalin, şi pe cazacii care luptaseră în 1919 – 1920 contra gărzilor roşii, şi se refugiaseră în Vest. În mai 1945 a pus la dispoziţia ruşilor corpul de 90.000 de cazaci plus familiile lor.

La Yalta, prin stabilirea graniţei de vest a Poloniei pe Oder, 11 milioane de oameni au fost dati afara din case, 2 milioane au murit în timpul acestui exod.                                                                                                                                                               În prima zi când a ajuns prim ministru a ordonat bombardarea civililor. Churchill a fost iniţiatorul şi cel care a “lămurit” Vestul să adopte aceste metode barbare. Ele au fost aprobate de guvern şi este dovada declinului moral al lui Churchill. La 11 mai 1940, la 24 de ore după invadarea Franţei, Comandamentul bombardierelor a trimis 18 bombardiere, noaptea, departe de front, în Wesphalia. A fost primul act deliberat de ruptură în regulile războiului, în care ostilităţile se duc doar între forţele combatante.

La Conferinţa de la Casablanca din ianuarie 1943, Churchill a prezentat un raport al Şefului Forţelor Aeriene Regale, Charles Portal, care cerea fabricarea de urgenţă a 4.000 – 6.000 de bombardiere grele. Alexander McKee      prezintă memoriul (pag. 58), care însoţea raportul, în cartea sa “Dresden 1945. The Devill’s Tinderbox“, apărută în 1982 în editura E.P.Dutton Inc. N.Y. Portal a calculat, ca sa justifice fabricarea bombardierelor, efectul folosirii lor; distrugerea a 6 milioane de locuinţe germane, de a lăsa fără case 25 de milioane de germani, de a ucide 900.000 de germani şi de a răni un million.

A stabilit ca bombardamentele să se facă în special asupra zonelor muncitoreşti, pentru că în zonele locuite de clasa mijlocie casele sunt mai rare şi se pierd bombe.

La prima lui întâlnire cu Stalin în 1942, Churchill i-a spus că a început bombardarea oraşelor germane ca sa scadă moralul, deci o ţintă militară. Stalin a zâmbit când a auzit şi atmosfera întâlnirii s-a destins. Erau pe aceeaşi lungime de undă.

De bombardarea până la distrugerea completă a orasului Dresda se face vinovat tot Churchill. Înainte de a părăsi Yalta a ordonat declanşarea operaţiunii Thunderclap, care prevedea bombardamente masive asupra oraşelor, astfel ca şoselele şi drumurile sa se umple cu refugiaţi, iar soldaţii să nu se poată deplasa pentru a opri ofensiva armatei roşii. La ora zece seara 772 de bombardiere Lancaster au aruncat asupra Dresdei 650.000 de bombe incendiare şi 1.474 de bombe grele. A fost complet distrusă o suprafaţă de 1.600 acri. A se compara cu cel mai masiv bombardament german din Anglia, la Coventry, unde au fost distruşi 100 de acri. Dimineaţa, pe lumina, au mai venit 527 bombardiere B17, în două valuri, însoţite de 300 de avioane de vânătoare, pentru a distruge ce a mai rămas. Numărul exact al morţilor nu se ştie exact, fiind plin de refugiaţi, femei, copii, batrâni, este cuprins între 35.000 şi 250.000. La Coventry au murit 504.

Propunerea lui Churchill, acceptata de F. D. Roosevelt la Casablanca in 1943, de a bombarda civilii din orase, a devenit o doctrina militară adoptată de toate puterile lumii în perioada războiului rece şi-n prezent. Ţintele nu mai sunt forţele militare ci orasele mari ale rivalilor. A fost deschisă o cutie a Pandorei.

Această “iniţiativă“ a lui Churchill de a bombarda masiv civilii din oraşe i-a afectat şi pe români. Bombardarea instalaţiilor petroliere de la Ploieşti au înţeles-o, ca făcând parte din regulile războiului, iar piloţii americani doborâţi şi luati prizonieri au fost trataţi bine, cazaţi într-o staţiune de munte de pe Valea Prahovei. Când însă a început bombardarea la întâmplare a Bucureştiului, românii au simţit un gust amar. Democraţiile vestului i-au dezamăgit prin aceste acte barbare nemaiîntâlnite în războaiele moderne.

După cum se ştie, România avea pregătită o linie fortificata de apărare Galaţi – Focşani, pentru situaţia în care ruşii ne atacă. Pe această linie şi Munţii Carpaţi se putea organiza apărarea Munteniei şi Transilvaniei în condiţiile unui război în care ostilităţile se duc între militari, pe linia frontului. Dar datorită “iniţiativei“ lui Churchill ca aviaţia de bombardament să atace civilii şi să transforme în ruină oraşele din spatele frontului, o rezistenţă îndârjită pe aceasta linie n-a mai avut suficienta motivaţie. Deşi participanţii actului dela 23 august 1944 nu invocă explicit  aceste bombardamente, s-ar putea totuşi ca şi acestea să constituie un motiv în plus pentru justificarea  trădării comise. Începând cu primul bombardament din 4 aprilie 1944, al Bucureştiului, odată cu bombele au fost lansaţi şi fluturaşii cu “Declaraţia Comisariatului Poporului pentru Afacerile Străine al U.R.S.S.“. Denise Basdevant în cartea sa “Against Tide and Tempest: the Story of Rumania“, apărută în 1965 în editura Robert Speller & Sons, redă o fotocopie după aceşti fluturaşi aruncaţi şi la următoarele bombardamente (pag. 122). Iată cum sună această declaraţie: “În legătură cu evenimentele din România, Guvernul Sovietic consideră că nu este de prisos să confirme declaraţia sa făcută în Aprilie anul curent, că Uniunea Sovietică nu intenţionează să dobândească vreo parte oarecare a teritoriului românesc, sau să schimbe orânduirea socială existentă în România, nici să ştirbească în vreun chip oarecare independenţa României. Dimpotrivă, Guvernul Sovietic consideră necesar de a restabili împreună cu Românii independenţa României prin eliberarea României de sub jugul fascist german. Comandamentul Suprem Sovietic consideră că daca trupele româneşti vor înceta ostilităţile împotriva Armatei Roşii şi daca ele se vor obliga, ca mână în mână cu Armata Roşie să duca războiul de eliberare împotriva Nemţilor pentru independenţa României sau contra Ungurilor pentru eliberarea Transilvaniei, Armat Roşie nu le va dezarma, le va lăsa în întregime tot armamentul şi le va ajuta prin toate mijloacele să îndeplinească această sarcină de onoare.

Dar, Armata Roşie poate sa înceteze operaţiunile militare pe teritoriul României, numai după ce vor fi lichidate trupele nemţeşti din România, trupe care sunt purtatoare de împilare şi subjugare a poporului român.

 Singurul mijloc pentru grabnica încetare a operaţiunilor militare pe teritoriul României şi pentru încheierea de către România a armistiţiului cu coaliţia aliaţilor constă în aceea ca trupele române să dea ajutor Armatei Roşii în opera de lichidare a trupelor nemţeşti”.                                                                                                                                     Perfidia ruşilor este evidentă, ei au cerut americanilor sa bombardeze România, plasând alături de bombe şi fluturaşii, ca românii să poata opta: bombe în continuare sau “frumoasele“ perspective ale capitulării. Probabil ca aceşti fluturaşi aveau rolul să-i intoxice şi pe americani în privinţa “bunelor“ intenţii ale ruşilor. Nu ştim ce a contat mai mult în decizia de încetare unilaterală a focului de la 23 august; bombardamentele sau propunerea explicită de trădare din finalul acestei declaraţii plină de promisiuni frumoase dar mincinoase.

Braşovul a fost bombardat în ziua de Paşti. A doua zi radio Londra anunţa cu cinism ca a trimis ouă roşii de Paşti românilor.

În privinţa convingerilor sale morale, deşi se considera crestin, ferocitatea cu care a dus războiul împotriva civilior, arată un Churchill mai mult păgân decât creştin. A fost un adept al eutanasiei. Când a făcut parte din guvernul Asquith a propus ca 120.000 de deficienţi mentali să fie trimişi în colonii. Hitler s-a inspirat de aici. Era rasist. Nu voia să fie acceptaţi negri în Anglia. A condus campania “Păstraţi Anglia albă!“.

Patrick J. Buchanan pune întrebarea ce a fost Churchill om de stat sau războinic şef?

Pentru un om de stat obiectivul este pacea care să permită naţiunilor să trăiască în o siguranţă mai mare. Pentru un războinic obiectivul este victoria. Churchill în 13 mai 1940, în prima sa luare de cuvânt ca prim ministru, în parlament, a declarat că obiectivul său este “Victorie cu orice preţ!” (pag.405).

La Conferinţa  de la Casablanca din ianuarie 1943, Churchill l-a convins pe F.D.Roosevelt să facă declaraţia comună privind capitularea necondiţionată.

În 1944 la Quebec, Churchill şi F.D.Roosevelt au aprobat Planul Morgenthau de distrugere a întregii industrii germane şi transformarea Germaniei într-o ţară agrară. Toate utilajele şi echipamentele industiale urmau sa fie date ruşilor.

Goebbels a folosit cele două hotărâri pentru propagandă, în sensul că o capitulare ar însemna nesupravieţuire. Anihilarea ostatecilor a fost pretul pentru propria lor anihilare. Aşa se explică de ce în primăvara lui 1944, când se prefigura clar înfrângere Germaniei, au fost trimişi în lagarele de exterminare evreii, de exemplu cei din Ungaria şi Transilvania de Nord, aflată sub unguri. Eisenhower a estimat că războiul s-a prelungit cu doi ani din cauza condiţiei impuse de capitulare necondiţionată.

Şi această “iniţiativă“ a lui Churchill a afectat România în tentativa ei de a ieşi din război, fiind în favoarea ruşilor. Deşi au trecut mai bine de patru luni de la primii fluturaşi cu Declaraţia sovietică, nu am auzit despre iniţierea unor tratative, pe baza acestei declaraţii, între reprezentanţii opozitiei din România şi sovietici. Singurele tratative cunoscute sunt cele duse de Mareşalul Antonescu, prin intermediul ambasadorului Nanu cu ambasadoarea URSS la Stokholm, Kolontai. Trădarea regelui Mihai şi a opoziţiei a împiedicat finalizarea lor, ducând la dezastrul imediat şi cel de lunga durată. Faptul că în 3 septembrie 1944 Finlanda a semnat un armistiţiu cu sovieticii, demonstrează că şi România putea să o facă.

Churchill a fost mare ca şi conducător al războiului, dar mic ca om de stat. Stalin a avut în minte cum va arăta Europa după război, Churchill nu. Târziu, plin de onoruri şi-a dat seama de greşeala făcută. Germania era o barieră în faţa barbarismului şi despotismului oriental. Când a ajuns în guvern, în 1911, soarele nu apunea niciodată în Imperiul Britanic. În 1955, cand a plecat din guvern, India, Egiptul, Canalul Suez, Palestina, toate coloniile din Africa şi America erau pierdute. Rusia şi America aveau hegemonia în Europa, iar dominioanele britanice priveau spre Washington şi nu spre Londra pentru protectie. Lunga si brilianta cariera politică a omului secolului coincide exact cu declinul şi falimentul Imperiului Marii Britanii.

În istoriografia noastră a rămas acreditată ideia că la Conferinţa de la Yalta, de comun accord, cei trei protagonisti au făcut delimitarea sferelor de influenţă. Alexander McKee, în cartea sa amintită mai sus, a descoperit că procentele respective au fost propuse de Churchill lui Stalin la Moscova, înainte de întâlnirea de la Yalta. Churchill s-a dus la Moscova, fară F.D. Roosevelt care n-a putut sa vină, în octombrie 1944, si fără să anunţe propriul guvern sau pe cel american, a făcut oferta cu procentele. Mai mult, ca să-şi dea importanţă în faţa lui Stalin, oferta a fost făcută în momentul în care ambasadorul american Harriman nu era de faţă. A încercat să obţină de la Stalin stabilirea granitei de est a Poloniei cea de dinaintea  invaziei sovietice din 1939, dar n-a reuşit. Stalin n-a recunoscut nici guvernul polonez de la Londra. Singura cedare a lui Stalin a fost în privinţa recunoaşterii Generalului de Gaulle ca şef al Frantei. La Yalta, printre tone de caviar şi şampanie, doar s-au “legalizat“ , cele ”aranjate“ anterior la Moscova de Stalin şi Churchill.

Patrick J. Buchanan arăta că a scris această carte deoarece a observat că elita americană îmbrăţişează cultul pentru Churchill. Sunt unii care spun că a fost nu numai un strălucit conducător de război, dar şi un om de stat al cărui model poate fi pentru orice şef de stat. Orice nou adversar este un nou Hitler, orice propunere de a evita razboiul un nou Munchen. Miloşevici a fost numit Hitlerul Balcanilor, iar Sadam Hussein un Hiler arab. Acestea au dus la 78 de zile de bombardament (inclusiv în ziua de Paşti, n.n) a Serbiei, ţară care nu a atacat niciodată America şi a fost întotdeauna prietenoasa cu americanii. Bush, în perioada când se afla la Casa Albă, avea în biroul oval bustul lui Churchill. Cultul lui Churchill duce la prezentele dificultăţi americane. Dacă nu se renunţă la el, va duce la alte războaie şi dezastre, iar într-o zi la un război de mărimea războiului lui Churchill.

Şi-a început viaţa publică cu “un mic dezastru militar“ în timpul Războiului burilor, pe care l-a transformat în ceva triumfal în cartea pe care o scrie, ceea ce-l propulsează în parlament. Ca Prim Lord al Amiralitaţii este autorul dezastrului din Strâmtoarea Dardanelelor, iar după 25 de ani al celui privind Norvegia, care duce la căderea Guvernului Chamberlain. Dar, în loc sa fie eliminat din viaţa publică ajunge Prim ministru. În această calitate politica sa duce la destrămare Imperiului britanic şi la ruinarea economica şi financiară a Marii Britanii, plus moartea a 400.000 de englezi. Şi astăzi mulţi istorici rămân entuziasmaţi de briliantelele sale discursuri.

La noi a existat un ministru al transporturilor care a facut sa dispară o flotă, dar pentru că a făcut cugetarea “Iarna nu-i ca vara“, care i-a lăsat cu gura căscată pe români, a ajuns primar general al Bucureştiului. S-a plans în stânga şi dreapta că-i trebuie un Consiliu General obedient ca să poată face ceva. Românii l-au crezut şi a ajuns Preşedinte. Primul mandat a fost o continuă hă-hă-ială prin pieţe şi festivaluri, cerând la sfârşit un nou mandat pentru a-şi definitiva opera de combatere a corupţiei (neîncepută) şi a restructura statul “după chipul şi asemănarea sa“. I-a păcalit din nou pe mulţi români, iar diferenţa necesară pentru a câştiga un nou mandat i-a asigurat-o maşina bine unsă a fraudei electorale. Acum se pune întrebarea nu ce va urma în urmatorii cinci ani, ci cât de mare va fi dezastrul. Când cineva face greşeli când e jos, nu este nici o şansă să facă altceva când e sus. Cine nu învaţă din greşelile istoriei riscă să le repete, spunea cineva, şi cred că este adevărat.

 

 

 

 

Denunţ cu parfum de femeie

Posted by Stefan Strajer On September - 3 - 2010

Denunţ cu parfum de femeie

 “O, timpuri! O, moravuri!” (Marcus Tullius Cicero)

 

Autor: Nicolae Balint

 

Odioasele denunţuri ale anilor ’50 te puteau trimite pentru ani buni în puşcărie sau chiar în „loc cu verdeaţă”. Douăzeci de ani mai târziu, pe un fond de relativă destindere a regimului, o asemenea nemernicie nu mai era suficientă. Un denunţ bine ticluit şi mai ales „dirijat” de băieţii cu ochi albaştri, te făcea însă „dalmaţian”, adică un om cu „dosarul pătat”. Suficient ca să-ţi iei adio de la orice promovare, de la un apartament mai mare, de la o plecare în străinătate,…Pentru regim deveneai dubios, nesigur, adică un cetăţean de „mâna a doua”. Spun aceasta, pentru a mă exprima cât mai plastic şi sugestiv, adică în ton cu memorabilele expresii din ilustra şi profunda gândire prezidenţilă ce se poartă în aceste zile.

„Numitul Ştefan Irimie a fost în 1944 un mare nemţofil…”

În primii ani după război, odată cu instalarea comunismului de sorginte sovietică, un obiectiv major al noului regim a fost compromiterea şi distrugerea elitelor interbelice. Într-o primă fază, aparatul de represiune al fostului regim, a fost puternic penetrat cu oamenii noului regim pe cale de a se instala, chiar dacă cei mai mulţi dintre cei cooptaţi nu aveau o pregătire  profesională corespunzătoare şi stăpâneau precar limba română, fapt evident mai ales din modul cum îşi redactau notele-sinteză bazate pe rapoartele informatorilor. Nu erau însă lipsiţi de fantezie atunci când îşi „botezau” informatorii şi informatoarele din diversele instituţii mureşene. În anii ’50, una dintre cele mai prolifice surse din Primăria Târgu Mureş, s-a dovedit a fi “Rina Sorela”. Potrivit instructajului făcut anterior şi a sarcinilor primite, această sursă cu un nume de împrumut atât de nevinovat şi suav, îl semnala securităţii mureşene pe dr. Ştefan Irimie, funcţionar în aceeaşi instituţie, cunoscută personalitate interbelică, apropiat al fostului primar liberal, Emil Aurel Dandea. Trebuie spus faptul că lui Ştefan Irimie, îi datorăm astăzi „Zilele târgumureşene”, el fiind cel care a inaugurat această tradiţie în perioada interbelică, iar în casa sa, George Enescu venea cu mare plăcere atunci când ne vizita oraşul. Nu e lipsit de interes nici faptul că fiul dr. Ştefan Irimie – pe care am avut plăcerea să-l cunosc – specialist stomatolog, a fost un nume de referinţă în implantologia dentară, docent şi membru de onoare al mai multor instituţii medicale din lume. Domnia sa, care la momentul la care mă refer nu împlinise încă 25 de ani, a decedat recent, aici la Târgu Mureş, la o venerabilă vârstă. Revenind la informatoarea „Rina Sorela”, aceasta indica ofiţerului recrutor faptul că a cules informaţiile de la funcţionarii Eugen Mera şi Silvia Merlescu, angajaţi ai aceleiaşi primării. Ea îi scria ofiţerului de securitate că „Numitul (Irimie Ştefan – n.a.) a fost în 1940 un mare nemţofil…a manifestat ataşament faţă de regimul fascist şi cel hortyst.” Dar contrar celor scrise de informatoare, autorităţile hortyste – iar informatoarea nu a explicat acest fapt – l-au expulzat pe Ştefan Irimie din Tîrgu Mureş. „Rina Sorela” îşi continuă informarea către ofiţerul de securitate, în aceeaşi notă acuzatoare, spunând „…A fost expulzat…a primit un post în Constanţa. Odată cu eliberarea ţării noastre, a fugit de la Constanţa, unde a făcut şi gazetărie şi a scris articole contra URSS şi a revenit la Târgu Mureş…” Păcat capital să scrii împotriva URSS în acele vremuri. Dr. Ştefan Irimie va fi ulterior acestei informări, „comprimat”, termen folosit pentru cei îndepărtaţi din serviciu, şi va avea de suferit şi alte rigori ale regimului. Destinul său a fost marcat, în mod evident, şi de acest denunţ ordinar al „Rinei Sorela”.

 

Primarul se cam „întrece cu băutura”

Aceeaşi „Rina Sorela”, sursă „de nădejde” în Primăria târgu-mureşeană, după cum am văzut, făcea o informare cuprinzătoare pe data de 5 decembrie 1951, în legătură cu balul organizat pentru ajutorarea poporului coreean. (Coreea de Nord, stat comunist, susţinut de China, se afla în acel moment, în război cu Coreea de Sud, stat susţinut de SUA – n.a.) Informatoarea arăta faptul că „Venitul adunat trece de 25.000 de lei”, dar mai adăuga ea semânând îndoiala în mintea securistului,  „După cum spune tovarăşa Fulop Ibi (şefa de cabinet a primarului – n.a.)…s-a vărsat circa 20.000 de lei pentru Coreea, iar restul de circa 10.000 s-au păstrat într-un fond. Nu am putut afla ce fond şi de cine se păstrează.” „Rina Sorela” dădea însă detalii ample şi despre cine a participat la bal, ce a făcut fiecare, care a fost atmosfera…” La bal a participat, relata informatoarea, şi tovarăşul primar Soos Iosif cu soţia, cu tovarăşul Friedman Bela, cuscrul său şi soţia acestuia. Tovarăşul Soos s-a cam întrecut cu băutura, a băut şi a cântat din toată inima, petrecând până târziu cu lăutarii la ureche.” Interesant este faptul că Friedman, ofiţer de securitate la Reghin, şi care mai târziu va emigra în Israel, apărea şi el în nota informativă destinată securităţii, adică instituţiei din care el însuşi făcea parte. Să nu fi ştiut „Rina Sorela” cine e tovarăşul Friedman?

După 20 de ani…

O altă sursă, numită „Cita” de această dată, şi care avea drept ofiţer de legătură pe lt.maj R., cu care se întâlnea în casa conspirativă „Tuşnad” din Târgu Mureş, avea ca sarcină  în anii 70, să-şi supravegheze anumiţi vecini (cu cine se întâlnesc, ce discută, etc.), dar şi anumite persoane din anturajul pe care-l frecventa foarte des. La momentul respectiv, obiectul interesului securităţii mureşene îl reprezentau rudele din străinătate ale familiei Rodiger din Târgu Mureş, str. Cuza Vodă, nr. 24. Parcurgând nota-sinteză a lt.maj. R., maiorul de securitate M. A. dispunea ca „Sursa să fie dirijată în continuare pe lângă rudele turişti, pentru a stabili poziţia atât a turistei, cât a stat în ţară, cât şi a rudelor ei după plecarea turistei.” Din cercul de interes al securităţii făceau parte şi foste personalităţi maghiare interbelice, suspecţi de agitaţii cu caracter iredentist, precum grofii Teleki Adam sau Miko Arpad. „Pe data de 13 iunie 1966, relata informatoarea Cita, la obişnuita partidă de bridgge din casa numitei Torma Gabriella, au participat numitul Teleki Adam şi Miko Arpad. Acesta din urmă a relatat că în sfârşit a primit şi el paşaport pentru R.P.Ungară…” În schimb, pe baza mai multor note informative obţinute din cadrul fostului Liceu (actual Colegiu Naţional) „Al.Papiu Ilarian” din Târgu Mureş, unul dintre obiectivele de urmărire informativă în 1966, îl reprezenta şi profesoara Irina-Ştefania Simovici, care, potrivit securităţii mureşene „întreţine relaţii cu reprezentanţa diplomatică a SUA din Bucureşti.” Dacă în unele cazuri, în mod firesc, obţinerea de informaţii din diverse medii era justificată atunci ca şi acum, de siguranţa naţională, în cele mai multe cazuri – excepându-le pe cele care aveau la bază şantajul practicat de securitate – ele s-au dovedit a fi doar denunţuri având la bază ură, interese materiale sau de altă natură  Pe baza acestor note informative, multe destine au fost deturnate de la cursul lor firesc. Şi poate că e bine să nu uităm acele timpuri, pentru că există un risc major. Aşa cum spunea omul de teatru Dan Puric „Omul de azi, pedalează zadarnic într-un prezent continuu. A locui cu fiinţa doar într-o dimensiune a timpului – şi aceea distorsionată – înseamnă moartea lentă, dar sigură, a identităţii.”

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors