Archive for the ‘Istorie ascunsa’ Category

Regina cu ochi albaştri, a României

Posted by Stefan Strajer On January - 21 - 2011

Regina cu ochi albaştri, a României

 

Autor: Carmen Marin

Frumoasa regină Maria, numită şi „Regina inimilor”, a fost predestinată să se nască în ceţoasa Anglie şi să devină conducătoarea unei ţări meridionale pline de soare şi căldură – România. Locul unde s-a născut, Eastwel Park în comitatul de Kent, într-un mediu romantic, unde prin pădurile de stejari rătăceau turme de căprioare. Este primul copil al ducelui Alfred de Edinburg (fiul reginei Victoria a Marii Britanii) şi al ducesei Maria (fiică a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei şi a prinţesei Maria de Hesse a Germaniei). Despre frumuseţea strănepoatei de regi şi împăraţi, omul politic român Ion Gheorghe Duca în lucrarea sa, „Amintiri politice”, afirmă: „Regina Maria este o fiinţă de care trebuie să te sfieşti. Este strălucitoare la fizic, ca şi la moral, încât îţi ia văzul, nimeni nu o poate întrece. Frumoasă de o frumuseţe încântătoare, nu cred să fi fost în Europa multe femei care să se fi putut asemui cu dânsa. Inteligentă, fermecătoare, plină de talent pentru pictură, pentru călărie, pentru scris, o conversaţie sclipitoare, vervă, umor, spontaneitate în gândire, originalitate de expresie şi curaj…”.

Maria s-a născut la 3 octombrie 1875. Tânăra prinţesă se va căsători cu principele României Ferdinand de Hohenzollern, unirea lor fiind efectuată din raţiuni de familie şi de stat, când timidul Ferdinand abia se refăcuse după pasiunea pentru Elena Văcărescu. Aveau caractere total diferite, dar se completau foarte bine. Maria a dat naştere la şase copii: Carol (15.10.1893), devenit Rege al României (1930-1940), Elisabeta (1894), devenită în 1921 Regină a Greciei, prin căsătoria cu Regele George al II-lea al Greciei, Marioara (1900), care avea să devină Regina Maria a Iugoslaviei, prin căsătoria, în 1922, cu Regele Alexandru I al Iugoslaviei, asasinat de fasciştii croaţi în 1934 la Marsilia, Nicolae (1903), care a murit în 1977, Ileana (1909), care s-a căsătorit cu principele Anton de Habsburg (de Austria) şi Mircea, ultimul copil, născut în 1913, care a murit la numai 4ani. „Mircea a murit la ora 9 cu mâna în mâna mea” – spune „regina povestitoare”.

Maria îşi va pune amprenta asupra castelul Pelişor deoarece ea, Regina Artistă (cum a fost supranumită), este cea care alege stilul, şi anume „art nouveau”. Pelişorul a fost ridicat, între anii 1899-1902, de arhitectul ceh Karel Liman şi decorat de Bernhard Ludwig din Viena. Reginei Maria îi plăcea tot ce luceşte: aurul şi portocaliul, iar această amprentă este vizibilă prin apartamentele acestui castel, care sunt intens poleite. Pelişorul deţine interioare precum: Camera de Aur, Capela sau Dormitorul de Aur. Decoraţiunile din Camera de Aur sunt unicat, deoarece Regina Maria a dorit ca pereţii să fie din stuc aurit, reprezentând frunze de ciulini, element care alcătuia emblema oraşului Nancy şi a Scoţiei. De asemenea, se întâlneşte crucea celtică, un alt motiv din ţara ei de obârşie.

Supranumele de „regina povestitoare” îi revine datorită poveştilor pe care le-a compus, strânse în două volume, cât şi datorită cărţii „Povestea vieţii mele”, tradusă şi în engleză. Nu se pot omite nici volumele scrise la vârsta maturităţii, volume precum: Ţara mea, Dor nestins, Glasul de pe munte, Gânduri şi icoane din vremea războiului, Măşti, O legendă de la Muntele Athos, Povestea unei inimi, Regine încoronate. Frumoasa regină englezoaică devenită româncă, a fascinat Occidentul şi a avut un turneu triumfal în SUA în 1926. Nu trebuie uitat rolul ei decisiv în făurirea Marii Uniri, când a înfrânt împotrivirea soţului său faţă se o alianţă cu Antanta. Cuplul regal Maria şi Ferdinand a însoţit armata şi guvernul în lungul drum al exilului, iar Maria a fost o prezenţă activă a spitalelor militare. Sub presiunea soţiei, Ferdinand I cel Loial a refuzat să ratifice tratatul de la Bucureşti impus de puterile centrale.

La 15 octombrie 1922, Maria a fost încoronată la Alba Iulia ca Regină a României, vizita în Europa Occidentală constituind un triumf. Moartea regelui Ferdinand I, în 1927, ineficienţa unei Regenţe au aruncat-o însă pe locul doi în viaţa politică, ea fiind izolată în reşedinţa ei.

Dacă trupul a fost înmormântat cu lacrimile întregului popor la Biserica Domnească din Curtea de Argeş, conform ultimei dorinţe testamentare, inima ei a fost aşezată într-o casetă fiind depusă în biserica ortodoxă Stella Maris de la Balcic. După cedarea Cadrilatrelului, în 1940, inima reginei a fost adusă de principesa Ileana la Castelul regal Bran, iar din 1970 a fost transferată Muzeului Naţional de Istorie. O inimă care a bătut asemenea unei torţe cu vâlvătăi.

O imagine a tranzitiei romanesti. Andrei Plesu: Obscenitatea publica

Posted by Stefan Strajer On January - 20 - 2011

O imagine a tranzitiei romanesti. Andrei Plesu:  Obscenitatea publica

 

Autor: Silvia Jinga

 

            Conceptul de tranzitie defineste perioada post-comunista din istoria Romaniei, avand ca punct de plecare anul 1990, fara a se sti inca nimic despre durata si sfarsitul acestui proces deloc confortabil. Un aforism al lui Nicolae Iorga ne spune ca atunci „cand vin apele mari gunoaiele ies la suprafata”.  Cartea lui Andrei Plesu (editia a II-a, Humanitas, 2005) prinde in portrete satirice cu iz caragialesc tocmai aceste gunoaie care misuna la toate nivelele politice si culturale in Romania tranzitiei.  Numai ca aforismul marelui istoric trebuie adaptat la situatia actuala a Romaniei:  „gunoaiele” nu sunt doar cele starnite de apele mari, ci si cele preluate de la vechiul regim in persoana fostilor activisti  care, profitand de apele tulburi,  se strecoara din nou in varful piramidei, daca se poate in scopuri dintre cele mai lucrative spre folosul propriu si deserviciul tarii.  Tonul eminamente caragialesc al cartii ni se pare extrem de adecvat la culoarea locala a politicianismului si mentalitatii generale romanesti, unele din portretele creionate vitriolant fiind cu adevarat memorabile.

Autorul analizeaza fenomenul tranzitiei ca unul care a baut pana la fund paharul durerilor noastre comuniste in care bombanela nemultumirii se amesteca grosier cu o gama larga de compromisuri, asupra carora ochiul penetrant al filozofului si gazetarului Plesu se apleaca indelung. Doua lucruri mi se par demne de subliniat de la inceput.  Mai intai faptul ca autorul nu judeca realitatea romaneasca ex catedra cu un ton detasat, „ cu acreala normativa si morga sapientiala”, ci ca un ins foarte implicat si nescutit de recunoasterea propriilor limite, citandu-l pe Emil Cioran care afirma ca „am fost cu totii turisti in infern”. Referindu-se la Christos, care a venit intr-o lume dubioasa ca sa confrunte raul si sa-l vindece, Plesu conchide: „primul pas spre demonstrarea raului este curajul de a fi prezent (subl. aut.) in cetatea lui.” (p. 14). Pariticiparea la  amestecul diform si grotesc al colaborationismului din timpul comunismului nu ne absolva de indatorirea de a privi raul de atunci si de acum cu luciditate, pentru a-l eradica. 

Al doilea aspect al pozitiei de pe care Plesu judeca societatea romaneasca este patriotismul lui, pe care trebuie sa il intelegem ca unul bazat pe o critica onesta a pacatelor si schitarea unor solutii pentru mantuire.  Infierand „nerusinarea” din politica, publicistica, moravuri, comportamentul public, propune ca ideal pe omul de bun simt, de caracter, care isi face datoria pe propria lui parcela de viata cu aceasta contribuind la binele intregii tari. Modelul propus de A. Plesu a fost descris in perioada iluminista de filozoful Voltaire in povestirea lui Candide. Cand toti romanii vor intelege sa isi lucreze „gradina” proprie precum Candide, va fi bunastare si pace. Rezolvarea pare atat de simpla si totusi e amanata de atata vreme nu doar la noi, ci in atatea alte parti ale lumii. In eseul Solutia eroului salvator  remediul practic al delasarii noastre este descris apasat si limpede. Mesianismul nu are ce cauta in lupta noastra de imbunatatire a standardului de viata in societatea romaneasca. Nu este nici o taina, ne indruma Plesu a vedea clar: „Fiindca eu cred ca nu ne vom salva niciodata cata vreme vom conta numai si numai pe aparitia unu salvator.” (p. 180) Dar ce trebuie sa facem? Raspunsul vine raspicat: „Sa construim institurii solide, sa respectam legile, oamenii si buna-cuviinta. Sa fim hiper-competenti si hiper-corecti pe lotul care ne revine, sa ne purtam cordial unii cu altii, sa nu mai racnim, sa nu mai aruncam gunoiul in strada, sa tinem curate closetele publice si sa vorbim frumos romaneste. Nu intelectualii trebuie sa salveze tara, ci toata lumea” (subl. ns., p.181).  Intre cele doua razboaie mondiale cand lumea romaneasca traia de asemenea o vreme de reasezare dupa Marea Unire, in publicistica incendiara a lui Octavian Goga gasim aceasi idee ca „adevarul ustura, dar vindeca”.  Si atunci aparusera ca ciupercile dupa ploaie o serie de politicieni „cu termometrul insufletirii in stomac”.

Eseuri, portrete in genul „fiziologiilor” lui Costache Negruzzi, analize profunde ale racilelor comuniste, pamflete usturatoare, impresii de calatorie (in Japonia de ex.), reflectii privind specificul national si cel occidental, toate se constituie intr-o imagine serioasa si carnavalesca a lumii romanesti actuale.  Astfel, cartea lui Plesu ne apare ca  un pretios document al unor fenomene trecatoare, ca un jurnal de bord al unui calator pritre oameni si lucruri nu tocmai placute vederii, de cele mai multe ori. Caci obscen vine de la latinescu caenum, care insemneaza mocirla, laturi, noroi. 

Istoria Romaniei din perioada tranzitiei a inceput printr-un urias kitsch care a fost, ne amintim, combinatia dintre revolutie si spectacolul televizat.  De atunci si pana azi, observa autorul, societatea romaneasca e chinuita de tragicomedia adevarurilor partiale, caci nu stim adevarul despre revolutie, despre mineriade, despre propriile dosare de securitate, despre serviciile secrete. Tot de atunci Romania post-comunista a fost invadata de kitsch la toate nivelele, kitsch-ul fiind „o malformatiune provocata de frecventarea inadecvata a valorilor” (p.138).  Fostii activisti si securisti au devenit brusc anticomunisti, „pisicheri descurcareti” au devenit promotori ai liberalismului si reformei, aducand cu ei o revarsare a trivialitatii si minciunii.  Spiritul revolutionar insusi a fost terfelit de catre cei care si-au revendicat pe nedrept certificatele de revolutionar in scopul dobandirii de profituri si privilegii. Vulgarizarea si comercializarea actelor eroice sunt tinta unui pamflet amar precum Unde ni sunt visatorii…,  parafraza a titlului unei poezii a lui A. Vlahuta. Tara a fost invadata de lichele in mai toate domeniile, incat numai fauna zoologica poate oferi modele pentru descrierea peisajului: „Stam bine cu taratoarele: de la serparia soioasa, sireata si servila de prin judete pana la reptilele tepene cu miros preistoric: gusteri grosolani, iguane greoaie, cameleoni.” (p. 16).  Condeiul pamfletarului continua suculent: „Avem hiene funeste si dihori care duhnesc a cloaca, scroafe urcate in copac si mistreti scapati in gradina de zarzavat. […]  O categorie aparte o reprezinta cartitele reciclate, adica vechi, dar gata sa mimeze noul discernamant democratic.” (p. 17). Asemenea jivine care administreaza avutia tarii starnesc protestul si dezgustul.  Rezultatul procesului de inversare valorica se reflecta in stergerea liniilor de demarcatie dintre oamenii cumsecade si lichele, dintre competenta si smecherie, dintre curatenie si jeg. „Dragonul absolutist”, Ceausescu s-a multiplicat intr-o puzderie de „soparle infloritoare”. 

Un loc aparte ocupa in aceasta fauna care a incercat sa se recicleze cu nerusinare dupa revolutie, mimand democratia, „bardul” de curte, Adrian Paunescu, trecut la cele vesnice nu demult. Averea lasata in urma dovedeste ca lira si banul s-au impacat de minune in biografia acestui caz flagrant de absenta a caracterului in viata unui poet. Da, el este atat inainte cat si dupa revolutie un exemplu eclatant de obscenitate publica. Vesnic nesatul de faima, de bani si putere, A. Paunescu a excelat prim omagiile lui gretoase la adresa dictarorului si a familiei lui. Extrem de sugestiv noteaza A. Plesu: „Cantitatea trona nestingherita, fie ca era vorba de ce intra pe gura, fie de ce iesea” (p. 26). El este tintuit intr-o fraza memorabila care circuscrie intregul inteles al biografiei artistice paunesciene: „Ar fi nevoie de o energie supraomeneasca pentru a schita rapid o antologie a linguselii enorme din marea opera (subl. aut.) a lui Adrian Paunescu” (p. 26).  Dupa revolutie Paunescu se face avocatul apararii securitatii comuniste, uitand subit ca aceasta institutie funesta a fost in primul rand indreptata impotriva poporului roman, aparand interesele oligarhiei politice si o ideologie falimentara precum cea comunista.  A. Plesu infige degetul in rana care ne doare cel mai tare si anume analizeaza esenta raului savarsit de securitate in demersul ei de invrajbire a romanilor cu ei insisi, incercand sa transforme o jumatate a natiunii in victima celeilalte. Iata oglinda care ne este pusa in fata ca un avertisment adresat nostalgicilor ceusismului si a regimului comunist in general: „Vecinul care isi toarna vecinul, fratele care isi toarna fratele, acestea sunt „evenimentele” caracteristice ale „muncii informative”, si nu paza la hotare, protectia „marilor” noastre descoperiri tehnologice, sau dejucarea intrigilor capitaliste impotriva romanilor. Cei care se faceau vinovati de „atentat la siguranta nationala” se numeau Iuliu Maniu, Gheorghe Bratianu, Lucretiu Patrascanu, Mircea Vulcanescu si altii ca ei. […} Eficienta cu care organele de securitate au actionat, vreme de 40 de ani, impotriva elitelor acestei tari constituie, neindoielnic, una din cele mai mari infractiuni politice ale istoriei noastre”.(p. 24) Sunt cuvinte cutremuratoare din ceea ce am numi doar inceputul unui rechizitoriu al crimelor comuniste comise impotriva poporului roman, crime care isi asteapta inca istoricii atenti care sa le dezvaluie in toata marsavia lor.

La polul opus lui Adrian Paunescu se situeaza Paul Goma, unul dintre putinii dizidenti reali in Romania comunista. In eseul Exigenta adevarului  Plesu da Cezarului ce-i al Cezarului, marturisindu-si admiratia neconditionata pentru curajul lui Paul Goma de a rosti adevarul total intr-un moment in care multe constiinte intelectuale au tacut sau au preferat asa numita „rezistenta prin cultura”, concept asupra caruia vom reveni. Cum s-ar spune, Paul Goma spala rusinea intregii natii, daca asa ceva este posibil.  Alaturi de Paul Goma cu acelasi respect pentru gestul autentic sunt evocati muncitorii de la Brasov implicati in revolta din 1987.  Ei contrasteaza prin decenta si bun simt cu toata fauna satirizata in numeroase eseuri. Numai ca in larma produsa de „capodoperele de poceala” din lumea lui Bebe Ivanovici, „ a chelnerilor ajunsi secretari de stat si a plutonierilor ajunsi magnati ai sportului”, lumea lui Vadim, Vanghelie etc. vocile oamenilor de caracter nu se mai aud. Nu are cine sa-i auda, coplesitor fiind numarul de „taratoare, vite, gusteri”.

Numele lui Paul Goma ne obliga sa staruim in continuare asupra unei analize serioase a rolului intelectualitatii romane in perioada comunista si post-comunista intreprinsa in eseul cu totul remarcabil, Pacatele si inocenta intelectualilor (pp. 95-110).  Convingerea de la care porneste autorul este fidelitatea fata de adevar oricat de incomod ar fi el. Referinta Christica este mereu prezenta. In absenta curajului de a ne confrunta cu „realitatea toxinei” vom ramane prizonierii „mitologiei” ei. Sentinta asupra istoriei intelectualitatii romanesti dupa al doilea razboi mondial data de A. Plesu este severa. O considera istoria unui esec si demonstreaza argumentat cum a ajuns la aceasta concluzie. Intre anii 1940 si 1950 elita intelectualitatii romanesti a fost incarcerata si in mare parte exterminata. Eroarea acestei generatii de minti stralucite a fost speranta desarta in salvarea venita din Occident. „Vin americanii” este leitmotivul care exprima aceasta iluzie falsa. Multi au murit in puscarii ca prizonieri ai acestei aprecieri eronate a momentului istoric. Americanii nu numai ca nu au venit, dar ne-au tradat la Ialta cu buna stiinta.

Dupa 1964 si odata cu golirea puscariilor intelectualitatea a crezut in mod eronat intr-o normalizare a lucrurilor, intr-un comunism care se umanizeaza, neintelegand ca era doar o manevra a lui Ceausescu de a-si consolida pozitia dictatoriala. Inselandu-se si de data asta, multi intelectuali au intrat in partid, participand la congresul al IX-lea. Personal mi-l amintesc pe Nicolae Breban intervievat dupa una din sedintele congresului pe care il aplauda. Tezele din iulie 1971, dupa vizita lu N. Ceuasescu in China au turnat apa rece pe iluziile intelectualilor de colaborare cu partidul comunist. In loc sa trezeasca o reactie de rezistenta reala la dictatura din partea intelectualilor, aceasta strangere de surub a produs o atitudine defetista, perdanta, prudenta. Nu se poate face nimic altceva decat sa se sustina o „rezistenta prin cultura”, adica o subversiune ascunsa, care evita confruntarea adversarului, optand pentru atitudinea de a nu risca nimic.  Si astfel intelectualitatea romana se situeaza, ne place sau nu, in urma celei maghiare, cehe sau poloneze. 

In Romania post-comunista intelectualitatea traieste „o stare difuza de culpabilitate”, aflandu-se in plina criza de cautare a identitatii. A fost in joc mereu un contratimp de adecvare: „dupa ce s-au resemnat prea devreme sub comunism, intelectualii s-au angajat, in conditiile post-comunismului, prea tarziu”. (p. 105). Eseul Pacatele si inocenta intelectualilor este unul dintre cele mai adanci analize pe care le-am citit pe aceasta tema.  Dupa cum eseul Dedicatia ca gen literar este o disectie trista a compromisului intelectual in timpul dictaturii. Nu „profesionistii compromisului”, gen Aurel Baranga, Mihail Davidoglu, Ion Brad, Traian Iancu retin atentia lui Andrei Plesu, ci intelectualii de valoare care ca istoricul Constantin Giurescu,  dupa ani grei de puscarie comunista,  consimte sa-si plece capul si condeiul si sa intre in acelasi cor encomiastic. La numele lui se adauga multe altele, ca Mircea Malita, Paul Cornea, Mitropolitul Nicolae Mladin, Valeriu Anania etc., etc.  Autorul simte o acuta suferinta pentru compromisul acestor inteligente de anvergura, considerandu-l „spectacolul sumbru al unor constiinte nefericite”. Presiunea implacabila a raului dictaturii comuniste  s-a exercitat subliminal, facand ca victima sa consimta la tortura ca in atrocele experiment de la Pitesti.

De la concretul imediat Andrei Plesu se inalta mereu la consideratia filosofica, privirea mai de sus a faptului cotidian, tentat mereu de explorarea multiplelor lui fatete.  Conceptul de tranzitie mentionat chiar in Nota introductiva poate insemna, metafizic vorbind, zice autorul, „o inteleapta asumare a relativitatii lumii”, dar persistarea in starea de tranzitie a unui popor poate semana, de multe ori, a improvizatie, „a deriziune si inconsistenta”.

Critica in primul rand, Obscenitatea publica este o carte onesta, proband buna credinta a autorului si speranta acelui ridendo castigat mores.

SPIRITUL NAŢIONAL ÎN PUBLICISTICA ŞI PROZA EMINESCIANĂ

Posted by Stefan Strajer On January - 20 - 2011

SPIRITUL NAŢIONAL ÎN PUBLICISTICA ŞI PROZA EMINESCIANĂ

 Autor: Al Florin ŢENE

În perioada anilor 1870, când spiritul naţional românesc începuse să prindă rădăcini în urma unirii Principatelor Române, Moldova şi Ţara Românească, mulţi scriitori au militat pentru promovarea naţionalismului ca fenomen al iubirii de glia strămoşească, a limbii române, a credinţei creştine în spiritual ortodoxiei şi a tradiţiilor poporului din spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic. În acest context a început Mihai Eminescu să publice articole în care a promovat spiritual naţional românesc. Primele articole publicate de poet, în număr de trei, au apărut la Buda-Pesta, în ziarul „Federaţiunea” sub conducerea lui Alexandru Roman, membru al Academiei Române din 1870, în care expunea situaţia politică a românilor şi a celorlalte naţiuni  din imperiul Austro-Ungar.

După o perioadă de întrerupere, în anul 1876 Eminescu începe să publice articole în care promovează spiritul naţional în publicaţia „Curierul de Iaşi”, unde văd lumina tiparului interesante cronici teatrale, dar mai ales analize privind situaţia românilor de pretutindeni. Scria pe atunci: „Şi când strănepoţii vor citi odată despre luptele naţionale, reflectate nu în lumina nouă a teoriei, care o preface într-o luptă de interese, ci în lumina viorie a simţământului cu toată bogăţia de culori, de pasiune, de înamorare specifică în fetişurile naţionalismului, – citirea acestor fapte va face asupra lor impresia romantică, care asupra noastră o face răzbelul Cruciaţilor şi cavalerismul de atuncea”. (Despre luptele naţionale).

Activitatea sa de la „Timpul” din Bucureşti, începută la 1877, chemat fiind de la Iaşi de către Ion Slavici, este foarte intensă. Îşi începe campania cu articolul „Dorobanţii”, în care evidenţiază eroismul ostaşilor români în Războiul de Independenţă, şi dragostea de glia străbună. În 1880, Eminescu este numit redactor şef la „Timpul” în care continuă să publice „Studii asupra situaţiei”. În acea perioadă scrie articolul „Adevăratul naţionalism”, din care cităm: „Dar Domnilor; mi-e ruşine să fiu Român! Dar ce fel de român! Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-al naţionalităţii – aşa Român de paradă mi-e ruşine să fiu. Naţionalitatea trebue să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea-ce se simte şi se respectă adânc, se pronunţă arareori! Hebreii cei vechi n-aveau voe să pronunţe numele Dumnezeului lor! Iubesc poporul românesc, fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale”. ( Adevăratul naţionalism).

La 1 ianuarie 1882 este schimbat din funcţia de redactor şef de către Grigore C. Paucescu, însă rămâne redactor pentru secţia politică. Se înscrie în „Societatea Carpaţi”, înfiinţată la 24 ianuarie 1882 cu intenţia de a sprijini lupta naţională a românilor de către stăpâniri străine. În această perioadă publică articolul „Naţionalii şi Cosmopoliţii”, în care scrie: „Dacă Domnii Internaţionali, în loc de a se lăsa purtaţi de spiritual timpului, ar avea bunătatea de-a atinge pământul cu picioarele şi ar ajuta pionirilor germani ai progresului de a adduce mai departe panerul cu cele câştigate de ei, poate că în cursul acestei lucrări cam rare ar reveni la ideia lor, la a cărei realisare nu servă înfrăţirea ilusorie a unor naţiuni egal-îndreptăţite (aşa ceva nu există, ci domnia unei naţiuni cu civilitatea şi limba ei)”. În noiembrie 1888 îşi reia activitatea publicistică, prin colaborarea la „România liberă”, în care, pe lângă articole, unde promovează spiritual naţional, pledează pentru schimbarea relaţilor de muncă. Războiul de Independenţă naţională de la 1877 îl face pe Eminescu să scrie articole ce impresionează prin vibraţia patriotică.

 

Trebuie să spunem că Mihai Eminescu a fost un creştin autentic. Poeziile, proza şi publicistica exprimă spiritul naţional-ortodox. Consideraţii de ansamblu asupra creştinismului găsim în manuscrisul 2285 care reprezintă traducerea din germană a studiului lui M. Lazarus şi N. Stendhal „Gânduri introductive privind psihologia popoarelor”, apărut în 1860. Despre acest manuscris a scris D. Vatamaniuc „Pagini germane”, în revista „Manuscriptul” (an XVII, 1986). Manuscrisul 2261 la paginile 192-194 cuprinde următoarele cugetări ale lui Eminescu referitoare la Dumnezeu: „Fără eu nu există timp, nu există spaţiu, nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântecul; ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu”. În „Timpul” din 10 octombrie 1881 Eminescu scria: „biserica a creat limba literară, au sfinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat. Din acel moment trăsătura de unitate a devenit şi a rămas limba şi naţionalitatea, pe când înainte românul înclina a confunda naţionalitatea cu religia“. În articolul „Ştim prea bine…”, publicat în „Timpul” (nr.170, 4 august 1878, pag.1), Eminescu scria: „Cine ne alungă limba din biserică şi din instrucţia educativă (a şcoalelor elementare şi secundare), cine nu ne lasă să fim ceea ce suntem a rupt-o cu conştiinţa noastră naţională şi cu simpatiile noastre intime, oricât de bun ar fi relaţiile lui internaţionale cu statul nostru”.

Deşi poezia şi articolele publicate în presă au promovat spiritual naţional, inclusiv românismul, Mihai Eminescu fiind unul din marii gazetari ai secolului XIX, a promovat spiritual naţional şi în proza literară. Prozele antume cele mai cunoscute sunt „Sărmanul Dionis” şi „Cezara”. Dar mai putem aminti drama istorică în trei acte, în versuri, „Bogdan-Dragoş”, din care răzbate spiritual iubirii de glia strămoşească, în timp ce în cele două proze amintite la început descoperim un filon romantic al basmelor şi poveştilor româneşti, la fel descoperim în „Mira”, fragment dramatic; şi „Emmi”, dramă într-un act, dar mai ales tabloul dramatic „Mureşianu”, din care răzbate dragostea de popor şi istoria sa, lucru ce-l descoperim şi în „Alexandru Lăpuşneanu” şi „Alexandru Vodă“, fragment dramatic. Din postume remarcăm romanul ne terminat din tinereţe „Geniu pustiu“ şi alte lucrări ne terminate, descoperite de Titus Maiorescu, printre manuscrisele poetului, după moarte. În multe cugetări, filosofice, sociale, istorice, literare, Eminescu a fost preocupat de spiritual naţional. Exemplu: Organele conştiinţii naţionale puţine fiind la număr, silite a deveni universaliste. Despre literatura naţională spune: „Fiecare literatură naţională formează focarul spiritului naţional, unde concurg toate razele din toate direcţiunile vieţii spirituale, ea arată nivelul vieţii publice spirituale. În articolul „Despre naţionalism şi cosmopolitism” sublinia: „Oamenii  cari au început regenerarea naţională, ni-au dat ideea întregului, ce noi avem a o realisa”. Eminescu duce campanii de presă dedicate chiestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei. Este intransigent cu politica de opresiune ţaristă din Rusia (o adâncă barbarie), cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-Ungar. Situaţia sa de la ziarul Timpul devine critică în 1880, mai ales după ce critică proiectul de program al partidului Conservator, lansat de Maiorescu, în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României şi sacrifice românii din imperiul Austro-Ungar.

Petre Ţuţea spunea despre Eminescu că este „Românul absolut”, întrucât pentru poet primează naţiunea, omul nu poate aparţine omenirii decât aparţinând unei naţiuni. Spunând despre om că acesta: „În zadar ar încerca chiar de a lucra deodată pentru toată omenirea, el e legat prin lanţuri nedesfăcute de grupa de oameni în „care s-a născut”. Mai mult de cât atât Eminescu dusţine ideile naţionaliste în Sărmanul Dionis”. Scriitorul, pe această cale, existenţa sentimentului naţional chiar pe metempsihoză, spunând prin glasul lui Ruben:” …oameni au o simţire întunecată pentru păstrarea şi mărirea neamului lor.Sunt tot ei, cei care renasc în strănepoţi“. Pentru Eminescu naţiunea reprezintă, indubitabil, o sumă de voinţe vii care merg în direcţia hotărâtă de propria lor natură. Adevărata unitate, pentru Eminescu nu este statul, ci naţiunea, criticând politicianismul, considerat o plagă a naţiunii, având în vedere situaţia dezastroasă din ţară la acea vreme. Nu poate exista organizare serioasă cu oameni fără ştiinţă, fără avere, fără pregătire temeinicăcu oameni”a căror inteligenţă este o sofisticărie, a căror ştiinţă nu ajuge nici la corectitudinea gramaticală. „C.Rădulescu-Motru” subliniază adevăratul sens al naţionalismului, aşa cum trebuie înţeles, şi anume că „la civilizaţie nu se ajungedecat prin muncă”, iar Eminescu, în acest sens, spune:”…vina cea mare a generaţiei trecute, orbită de civilizaţia străină, a crezut că, introducând formele exterioare ale ei,i-a introdus totodată şi cuprinsul.Acest cuprins nu se realizeazădecât prin muncă“.

            Se tot vorbeşte despre naţionalism, dar ce înseamnă acesta? Naţiunea  reprezintă stadiul superior al noţiunii de popor, este chitesenţa poporului, sumusul valoric recunoscut şi acceptat pe plan internaţional. Iar a fi naţionalist înseamnă să iubeşti tot ce a dat mai bun poporul în sânul căruia te-ai născut, valorile lui realizate de-alungul sutelor de ani, cel care protejează naţiunea din care face parte.Naţionalismul este conştiinţa apartenenţei la un popor. Conştiinţă pe care Eminescu o avea. Dovadă scrierile sale, atât cele poetice, dar mai ales publicistica şi întro oarecare măsură proza.

Al.Florin ŢENE

Cluj-Napoca

9 ianuarie 2011

Lupta pentru plăcuţa de pe statuia lui Matei Corvin

Posted by Stefan Strajer On January - 20 - 2011

Lupta pentru plăcuţa de pe statuia lui Matei Corvin

 

Autor: Dan BRUDAŞCU

La Cluj, din păcate, măsurile luate de forţele horthyste îs mai puternice decât adevărul istoric!

De mai multe săptămâni, elita culturală şi ştiinţifică a Clujului este puternic stârnită, şi pe bună dreptate, de faptul că, după încheierea lucrărilor de reparare a monumentului istoric din plin centrul municipiului, cunoscut în ţară şi peste hotare sub denumirea de grupul statuar Matei Corvin, operă a sculptorului slovac Fadrusz, amplasat aici în anul 1902, într-un moment de maximă afirmare a politicii de maghiarizare, cu orice preţ şi prin orice mijloace a românilor şi a tuturor minorităţilor etnice şi lingvistice din fostul imperiu dualist austro-ungar, se refuză sistematic repunerea plăcuţei cu textul scris al marelui istoric şi savant Nicolae Iorga, prin care se reamintea că regele Matei a fost „Biruitor în războaie, învins numai la Baia de propriul său neam, când încerca să învingă Moldova nebiruită”.

Cei mai importanţi istorici şi oameni de cultură clujeni de azi consideră decizia nereamplasării acestei plăci drept o sfidare samavolnică a adevărului istoric, încă un afront adus istoriei noastre naţionale şi, prin intervenţii publice pertinente, solid argumentate ştiinţific, cer să nu se admită această încălcare nepermisă a legii. Fapt surprinzător, reprezentanţii unor instituţii cu atribuţii clare în privinţa protejării şi conservării monumentelor şi siturilor istorice, încă marcaţi de propriile frustrări sau poate din ignoranţă, sunt de cu totul altă părere(1).

Reamintesc, inclusiv pentru ştiinţa celor vizaţi mai sus, că în primii ani după Unirea de la 1 Decembrie 1918, au fost o serie de oameni politici români care au văzut în monumentul dedicat lui Matei Corvin altceva, respectiv un mijloc de glorificare a trufiei ungureşti şi au sugerat demontarea şi eventual mutarea lui în altă parte, date fiind sensibilităţile deosebite ale relaţiilor româno-ungare în oraşul Cluj. Între noile locaţii sugerate atunci s-a numărat zona din apropierea Castelului Huniazilor de la Hunedoara, considerată mai potrivită pentru evocarea întregii familii nobiliare cu o contribuţie majoră la salvarea şi dezvoltarea regatului maghiar. S-a susţinut atunci că acolo, la Hunedoara, s-ar evita transformarea monumentului într-un mijloc de perpetuare a agresivităţii absurde dar constante a propagandei revizioniste hungariste şi s-ar putea atenua tensiunile interetnice existente în zona Clujului. În plus, au observat contestatarii liberali ai monumentului, acesta nu promovaîntrutotul adevărul istoric, încercând să sugereze că steagurile moldave ar fi fost cele aplecate în faţa regelui maghiar, în realitate învins şi umilit de bravii oşteni moldavi. Liberalii, dacă nu mă înşală memoria, au intenţionat, aşadar, demontarea întregului monument.

 

În această dispută destul de puternică a intervenit decisiv şi marele istoric şi savant Nicolae Iorga. În opinia sa, ar fi fost o împietate demontarea lui, un afront adus acestui important şi luminat rege maghiar, născut din părinţi români, nu în Ungaria, ci în mijlocul propriului popor, la Cluj. Dar ca istoric, Nicolae Iorga a trebuit să recunoască falsul grosolan pe care urmăreau să-l perpetueze, prin acest monument, iniţiatorii lui, nimeni alţii decât cercurile anti-româneşti de la Budapesta. De aceea, la recomandarea sa, s-a amplasat, pe soclul monumentului, plăcuţa cu textul propus de istoricul şi savantul român. Fiind adversare de moarte ale adevărului, autorităţile horthyste de ocupaţie au decis, în 1940, îndepărtarea plăcuţei respective, neputând tolera perpetuarea adevărului istoric că, la Baia, oastea maghiară, condusă de regele Matei Corvin, a fost înfrântă de bravii oşteni moldoveni, iar regele, în mod umilitor, a fost nevoit să fugă de la locul confruntării militare.

Din păcate, având în vedere ponderea copleşitoare a elementului maghiar în rândurile structurilor politice comuniste, care au preluat puterea după 6 martie 1945, dar care, beneficiind de implicarea şi sprijinul forţelor sovietice de ocupaţie, au continuat, cu frenezie, multe dintre orientările extremiste ale forţelor de ocupaţie horthyste, nici un istoric sau oficial român nu a îndrăznit să ceară repararea necesară şi reamplasarea acestei plăcuţe. Această situaţie s-a perpetuat pe toată durata regimului comunist, date fiind poziţiile de conducere importante deţinute, la nivel central şi local, de elementele comuniste ungureşti, în partid, miliţie, dar şi în structurile Securităţii.

Abia în 1992, la sugestia şi insistenţele unor istorici şi cercetători clujeni, primul edil ales, nu numit, după lovitura de stat din decembrie 1989, a decis reamplasarea acelei plăcuţe. Acest lucru s-a făcut cu mult tam-tam şi cu inutile valuri, având în vedere faptul că, din păcate, cozile de topor nu au dispărut din rândurile românilor, iar pentru mulţi afirmarea istoriei naţionale şi a demnităţii propriului popor e un fapt condamnabil, de neiertat.

În pofida eforturilor(2) disperate ale unor forţe revizionist revanşarde, plăcuţa a rămas până în momentul demarării lucrărilor de reparare a monumentului. La încheierea acestor lucrări, însă, executanţii au uitat să reamplaseze plăcuţa. În schimb, la comanda finanţatorului, au mutilat monumentul original, prin amplasarea unei cununi aurite de lauri în jurul frunţii regelui. Deci, de două ori s-a încălcat legea. După ştiinţa mea, nicăieri în lume, la repararea unui soclu nu se umblă la structura propriu zisă a unei lucrări artistice. Acest kitsch ordinar şi de prost gust, dictat de forţele revizioniste de la Budapesta, i-a lăsat, însă, indiferenţi pe „specialiştii” clujeni în materie de protejare a monumentelor istorice. Mai mult chiar, pentru ei, se pare, legale sunt doar măsurile dispuse de autorităţile horthyste de ocupaţie care, cu samavolnicie, au îndepărtat plăcuţa cu textul istoricului Nicolae Iorga(3). Prin urmare, din ignoranţă şi rea credinţă, ei susţin că acest text întregitor al grupului statuar, potrivit forţelor horthyste şi ale susţinătorilor lor de azi, nu este binevenit şi nu mai trebuie reamplasat.

În atari condiţii, dacă se va permite, conjunctural, ca acest monument să slujească doar promovării unor interese de tip revizionist şi revanşard, grupul statuar Matei Corvin din plin centrul municipiului Cluj-Napoca nu va glorifica faptele măreţe ale acestui strălucit şi luminat rege, ci va contribui la perpetuarea dispreţului faţă de istorie şi adevăr de către forţe ce n-au încetat să viseze la refacere Ungariei Mari. Iar până atunci, la menţinerea tensiunilor şi neîncrederii reciproce dintre români şi unguri în spaţiul transilvan. Iată de ce adresez factorilor de decizie de la nivel local şi central să dispună îndepărtarea acelui kitsch ordinar, de un uluitor prost gust, simbolizat de coroana aurie pusă, neinspirat, pe capul regelui, dar şi reamplasarea neîntârziată a plăcii cu textul istoricului Nicolae Iorga. Tocmai pentru respectarea istorie noastre naţionale şi a adevărului!

În caz contrar, s-ar putea ca, peste ani, asemenea liberalilor în anii 20 ai secolului trecut, să se mai găsească, cândva, alte forţe, care să pledeze fie pentru demolarea completă a acestui grup statuar(4) fie pentru mutarea lui definitivă într-un loc în care să aducă mai puţine beneficii iredentismului revizionist şi revanşard[i] şi să nu mai încurajeze manifestările ce aduc atingere demnităţii acestei(5) ţări.

——————————————————————–

(1) Datorită unui comportament cu totul nejustificat, prin neimplicarea, datorată poate altor interese sau totalei lor incompetenţe, după 1990 au dispărut sau au fost mutilate o serie de monumente de patrimoniu deosebit de valoroase, fără ca reprezentanţii respectivei comisii să fi manifestat un minim şi decent interes. Ei preferă să se lamenteze pe la aşa zise colocvii ştiinţifice, dând, cu laşitate, vina pe cu totul alte persoane, în general pe edilii oraşului sau pe reprezentanţii forţelor politice. Dovedind o comoditate vecină cu incompetenţa sau chiar laşitatea unii din aceşti aşa zişi specialişti uită că, atunci când a fost cazul, nu numai că nu s-au implicat, nu au propus variante alternative sau soluţii mai potrivite, dar au preferat să tacă chitic sau să se angajeze în dispute orgolioase, de pe poziţii şi răspunzând unor comenzi sau interese partinice, nicidecum cu argumente de strictă specialitate şi juridice. Să ne mai mirăm atunci de kitschurile nenumărate, apărute după 1990, care sluţesc şi aduc atingere prestigiului cultural al acestui important oraş sud-est european.

 

(2) Mă refer, în acest sens, atât la numeroasele procese, intervenţii la organele centrale, dar şi la o ruşinoasă campanie de presă, desigur, cu concursul unor „ziarişti” atraşi de mirajul câştigului ieftin, inclusiv a unor eventuale burse Soros. Fără pic de cultură, fanatizaţi de diverse interese politice, manipulaţi grosolan de cercuri interesate, care, nu o dată, îi şi finanţau pe măsură sau le ofereau diverse avantaje, materiale, financiare sau de altă natură – inclusiv promovarea în funcţii bine retribuite, aceşti ziarişti au preferat să facă jocul unora sacrificând minimul respect faţă de istoria noastră naţională şi adevărurile ei.

 

(3) Deşi, din punct de vedere politic, Nicolae Iorga ilustrează orientarea politică naţionalistă în România interbelică, textul lui nu are nici o conotaţie politică, urmărind exclusiv slujirea şi afirmarea adevărului istoric. Prin urmare, repunerea acestei plăcuţe nu aduce servicii vreunei forţe sau orientări politice, dar este necesară pentru a reafirma respectul faţă de istoria şi demnitatea acestui popor. 

 

(4) Aşa cum s-a întâmplat, la Braşov, după al II-lea război mondial, cu un alt grup statuar aflat în slujba propagandei agresive ungureşti.

 

(5) Personal, găsesc complet neinspirată invitarea la Cluj-Napoca, pentru reinaugurarea monumentului, a actualului prim ministru maghiar, Viktor Orbán, unul dintre cei mai neîmpăcaţi duşmani ai poporului român, promotor al nerecunoaşterii Trianonului, dar şi al refacerii Ungariei Mari!

Dr. Dan BRUDAŞCU

Cluj-Napoca

15 ianuarie 2011


In memoriam: Raoul Volcinschi

Posted by Stefan Strajer On January - 17 - 2011

 In memoriam: Raoul Volcinschi

 Autor: Prof.univ.dr. Ion Coja

     Încă o despărțire care mă ia pe nepregătite… Cu temele nefăcute…

     Am tot amânat o discuție lungă și cuprinzătoare, pe care s-o înregistrez în beneficiul eternizării temeinice a numelui celui care a fost năzdrăvanul profesor Raoul Volcinschi. L-am cunoscut la Marcel Petrișor. Puține au fost momentele de delectare în spirit pur ardelenesc pe care să le asemui celor trăite ascultându-i pe cei doi depănând amintiri din temnițele comuniste sau continuând dispute intelectuale atunci și acolo începute și nici până azi încheiate…

     Când cei doi se întâlneau și se apucau în fața unui intrus și neavenit ca mine să învie amintiri de la Jilava ori Aiud, povestea lor ocolea durerile și umilințele detenției și, dintr-un soi de bună creștere, aminteau aproape numai întâmplări hazlii din beciurile securității, din desfășurătorul anchetelor, din zilele petrecute la Zarcă… Doamne, ce am mai rîs toți trei!…

     Întămplări hazlii din beciurile securității?!…

     Numai pe Aurel Șeitan l-am mai auzit povestind episoade vesele din Gulagul românesc. Mi-am dat astfel seama că, pe lângă credință, pe românii încarcerați de uneltele Diavolului i-a mai ajutat și umorul să supraviețuiască. Umorul ca stare de spirit accesibilă celui care se știe și se simte superior adversarului pe toate planurile ființării în absolut. În mai multe rânduri i-am rugat, insistent, să nu lase uitării acele momente când rîsul celui suferind ori chiar schingiuit îl lăsa perplex pe torționar! Ce putea fi de rîs sau comic într-o bătaie soră cu moartea?!…

     Dacă mai are avântul necesar, acum, că a rămas singur de domnul Volcinschi, numai Marcel mai poate face ceva… Dar nu insist.

     Atâta doar mă bucur că am insisitat cu ani în urmă și nu m-am lăsat până când nu mi-a relatat în scris, înscrisă cu mâna sa, mărturia pe care o public mai jos. O auzisem de mai multe ori și abia după 1990 am simțit nevoia să salvez această mărturie. Auzisem zeci altele, înainte de 1990, dar cine le-ar fi dat vreo atenție?! Era plină „piața” de asemenea mărturii. Abia când purtătorii mărturiilor, ai adevărului trăit în chip nemijlocit, s-au împuținat serios, drastic, nemernicii au scos capul pentru a lansa ansamblul de minciuni nerușinate din care pogrom,se constituie materia scorniciunii numită Holocaustul din România, genocidul, pogromul etc.

Foto.Prof.Raoul Volcinschi

     Mărturia profesorului Raoul Volcinschi am publicat-o imediat în volumul Holocaust în România?, ca Anexa nr.10, precum și cu alte ocazii.

      Intelectual complex, care a pus fapta, făptuirea mai presus de orice, profesorul Raoul Volcinschi lasă în urma sa o legiune de tineri care îi vor duce dorul. Pe toți care l-am cunoscut ne-a făcut captivi ai luminii și căldurii sufletești pe care le iradia pripit și fără odihnă, neobosit, gata oricând să pună umărul pentru a mai ridica o stavilă dinaintea AntiCristului. Nu a descurajat nicio inițiativă, nicio acțiune inspirată de credința sa în Neam și Dumnezeu. Pe cât de profund, pe atât de picaresc, Raoul Volcinschi a fost una din marile „figuri” ale legendarei rezistențe anti-comuniste, anti-bolșevice!

     Să ne bucurăm că am avut parte de un asemenea camarad! Un asemenea model!

     Dumnezeu să-l odihnească după o viață plină de neastâmpăr și demnitate.

                                                                                                          

                                                                                                     Ion Coja

Mărturia profesorului  RAOUL VOLCINSCHI

            Subsemnatul RAOUL VOLCINSCHI, domiciliat în Cluj–Napoca, profesor universitar pensionar, membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, am de făcut următoarea declaraţie, în faţa d-lui profesor Ion Coja :

            Sunt originar din Cernăuţi unde, în 1940, am trăit  drama evacuării familiei mele din Cernăuţi. Eram elev la liceul Aron Pumnul şi făceam parte din echipa de fotbal Dragoş Vodă. Jucam la pitici. În Cernăuţi erau trei echipe la care jucau tinerii evrei: Macabi, Borohov şi Hasmonea. Deseori jucam românii cu evreii, meciuri agreabile, fără nici o tensiune de natură rasistă, antisemită sau antiromânească. Ne cunoşteam bine între noi, chiar dacă eram la şcoli diferite şi trăiam în cartiere diferite.

            În seara zilei de 27 iunie la radio Monte Carlo, pe care familia mea îl asculta cu regularitate, s–a anunţat că România este obligată să cedeze Basarabia şi Bucovina. La radio Bucureşti, încercând să aflăm ce se întâmplă, se comenta felul cum a decurs examenul de bacalaureat al principelui Mihai…Nimic despre ultimatum ! Tata însă ne-a pus să începem împachetarea lucrurilor din casă, în vederea refugierii noastre în Ţară. A doua zi, de dimineaţă, tata m-a trimis să-mi scot actele şcolare de la liceu, care urmau să-mi fie necesare înscrierii la şcoală în septembrie. Drumul meu de acasă până la liceu trecea prin Piaţa Unirii şi prin faţa Primăriei. Când am ajuns la primărie am văzut că în stradă zăceau cinci cadavre de soldaţi români, al căror sânge se scursese în praful de pe caldarâm. Câţiva oameni de pe margine priveau consternaţi şi derutaţi. Am întrebat ce se întâmplă, au venit deja ruşii la Cernăuţi ? Mi s-a răspuns că soldaţii au fost omorâţi  „de ăia” ! Şi mi s-a arătat spre două automobile în jurul cărora se învârteau vreo 12–15 tineri civili, înarmaţi, unii aveau chiar două automate, unul în mână, altul la spate şi se agitau să încapă toţi în maşini. Îi cunoşteam pe toţi, pe unii din vedere, pe alţii personal sau după nume: Aufleger Feibiş, Fisher, Abacumov,Eisinger Siegfried. Jucau fotbal în formaţia de juniori a echipelor evreieşti amintite. Au plecat strigând „Zum Flugplaz”!(„La aeroport !”) M-am întors acasă pe un drum ocolitor, căci se auzeau focuri de armă pe alte străzi.

            În grupul amintit se afla şi Sigi Bainer, pe care îl cunoscusem bine căci jucasem fotbal împreună, în câteva meciuri, ca adversari. L-am regăsit pe la mijlocul anilor ’50, la securitatea din Cluj, când am fost anchetat şi de câteva ori am fost bătut măr de acest Sigi Bainer. Am încercat să vorbesc cu el omeneşte, amintindu-i că ne cunoaştem bine şi că n-are cum să vadă în mine un agent al puterilor imperialiste occidentale, cum eram acuzat.

        Mi-a spus de mai multe ori : „pentru trecut un monument, pentru prezent un glonţ !”

        Îl mai întâlnisem de câteva ori în Cluj, fusese un mic contrabandist înainte de a se angaja la securitate, ca anchetator şi bătăuş. Când m-am eliberat am aflat că plecase în Israel.                                                          

                                                          Raoul Volcinschi

DE CE M-AM FĂCUT INGINER

Posted by Stefan Strajer On January - 13 - 2011

DE CE M-AM FĂCUT INGINER

 

Autor: Ovidiu CREANGĂ

Orice băiat crede că tăticul lui este cel mai grozav om din lume şi desigur că şi eu credeam la fel. Mai ales când vedeam că ţăranii îşi scot căciula şi îi spun: „Să trăiţi domnul Vasilică”. Eu eram mândru nevoie mare, mă infoiam ca un curcan, şi-mi vinea să strig în gura mare ce grozav e tăticul meu. Tăticul meu era născut în comuna Stoileşti judeţul Argeş şi ajunsese în Basarabia după alipirea Basarabiei la Patria Mamă fiind trimis să ocupe un post „la stat”, căci plecaseră mulţi funcţionari ruşi când Basarabia a fost preluată de români. El imediat după luptele de la Oituz şi Mărăşeşti a fost demobilizat, s-a întâlnit cu mama în comuna Umbrăreşti, cred că judeţul Tecuci, unde familia mamei era refugiată din Muntenia care era ocupată de nemţi. S-au căsătorit la primăria din Umbrăreşti apoi au plecat în Basarabia, unde lui tata i s-a dat un post minor la Direcţia Generală de Poduri şi Şosele a judeţului Lăpuşna cu capitala Chişinău. Serviciul lui tata era legat de reparaţia şoselei naţionale judeţene din care motiv ne-am mutat în diferite localitaţi, adică unde trebuia reparată  şoseaua.

În poza alăturată este tăticul meu într-o fotografie făcută la Nisporeni, cumună vecină mai mare reşedinţă de plasă, pe data de 2 iulie 1921. Este în uniformă de lucru, funcţionarii la Stat aveau uniforme diferite în funcţie de Direcţia Generală de care aparţineau.

Odată tata a trebuit să se ducă la Chişinău la Direcţia Generală şi eu l-am rugat să mă ia şi pe mine că vroiam să văd şi Chişinăul de care auzisem de la alţi copii poveşti nemaipomenite. Tata m-a luat şi am plecat de acasă cu noaptea în cap. Pentru prima dată mergem într-o căruţă cu doi cai care fugeau repede de mi se tăia respiraţia. Am ajuns şi la uşe ne-a întâmpinat domnul Eftimie care era un fel „de om la toate” şi locuia chiar în clădirea Direcţiei Generale ca să o păzească şi noaptea pesemne. Tata i-a spus „să trăieşti bade Eftimie” (era mai bătrân ca tata). Badea Eftimie i-a răspuns: „şi matali Vasilică” şi ne-a făcut semn să intrăm în clădirea impozantă care era „Direcţia Generală de Poduri şi Şosele a Judeţului Lăpuşna”.

 

Mi s-a făcut inima cât un purice, mi-era frică dar eram atent la tot ce se întâmpla. Era o experienţă nouă extraordinară pentru mine care până atunci nu aveam de-a face decât cu ţărănuşi de seama mea cu care ne jucam de-a prinse-lea, şi de-a mijoatca (cred că era un cuvânt stâlcit rusesc care ar fi însemnat de-a v-aţi ascunse-lea). Pe culoar ne-am întâlnit cu mai mulţi domni care mergeau grăbiţi cu vrafuri de hârtii în braţe şi intrau în diferite birouri. Tăticul meu cel grozav le-a spus la toţi „să trăiţi”, fapt care m-a făcut să sufăr, nici unu nu i-a zis şi lui cum îi spun ţăranii „sa trăiţi domnul Vasilică”. În sfârşit am intrat într-o cameră în care era un birou mare în dosul căruia stătea tolănit un tip gras cu chelie care bea ceai dintr-un pahar pus într-un suport cu mâner care stralucea, cred că era de argint. Tipul sorbea zgomotos, probabil ceaiul era fierbinte. Tata a luat o poziţie de drepţi a pocnit din călcâie şi a spus tare: „Să trăiţi domnule Conductor Tehnic”. Maldărul ăla de slănină a mormăit ceva între două sorbituri de ceai fierbinte: „De ce ai venit cu copilul? Noi avem treabă, du-te şi lasă-l să te aştepte la Eftimie şi apoi vino repede înapoi”. Îmi venea să plâng, m-a umilit şi pe mine şi pe tata, această creatură nesuferită. Şi domnul Eftimie era ocupat aşa că m-a dus într-o cameră şi m-a aşezat pe un scaun cu spetează. După ce a plecat domnul Eftimie am izbucnit într-un plâns în hohote. Eram zdrobit, tăticul meu spunea „să trăiţi”  şi lui nu-i spunea nimeni. Domnul din dosul biroului care bea ceai cu sorbituri sonore, domnul acela nesuferit a pus capac la toate.

Nu ştiu cât am aşteptat şi în sfârşit a venit şi tăticu, care era şi el tare supărat, de m-a luat şi ne-am dus la căruţă. Pe drum l-am întrebat o mulţime de lucruri ca să mă lămuresc şi eu. L-am întrebat cum se face că se spune „să trăiţi” numai la anumite persoane. El mi-a spus că obiceiul ăsta e din armată, cei cu grade mai mici spun „să trăiţi” la cei cu grade mai mari, deci toţi cei pe care i-am întâlnit în Chişinău aveau grade mai mari decât tăticul meu. Asta m-a mâhnit profund. Deci şi eu eram mai mic, mai neînsemnat.

– Tăticule spune-mi cine este mai mare ca tine la serviciul tău, l-am întrebat eu cu sfială?

– Ei dragul tatii, mai întâi este domnul pe care l-ai vazut, cel gras care bea ceai, el este cunductor tehnic, mai mare ca el este domnul subinginer, care era şi el într-o camera vecină, apoi este domnul inginer care stă în Bucureşti şi vine pe aici de 3-4 ori pe an numai în inspecţie, şi daca cineva nu a lucrat bine sau a greşit îl dă afară imediat.

– Tăticule eu nu am ştiut că tu eşti cel mai mic, eu credeam că tu eşti cel mai mare. De ce eşti cel mai mic şi ceilalţi sunt mai mari ca tine? am întrebat eu.

– Ovidică, eu am mai puţină şcoală, eu am numai patru clase de şcoala primară, ei au şcoli mai înalte, domnul care bea ceai are afară de şcoala primară şi şcoala de conductori tehnici, domnul subinginer are şcoala de subingineri şi domnul inginer de la Bucureşti are diplomă de inginer de la Politehnică, un fel de Universitate, unde ca să înveţi trebuie să plăteşti bani mulţi care este taxă şi trebuie să fii foarte deştept ca să înţelegi totul.

– Tăticule, eu vreau să mă fac inginer ca să-mi zică  –  să trăiţi – măgarul care m-a dat afară din camera lui, şi să-mi zică şi domnul subinginer, vreau ca toţi să-mi spună „să trăiţi” şi eu să nu spun la nimeni.

– Dragul tati, eşti copil şi nu înţelegi, tu niciodată nu n-o să ajungi inginer că eu nu am atâţia bani ca să plătesc taxele chiar dacă tu ai să fii destul de isteţ la minte.

– Tăticule ai să vezi, eu am să te răzbun, eu am să ajung inginer că măgarul ăla care bea ceai m-a făcut să plâng şi am văzut că te-a supărat şi pe tine.

– Să te audă Dumnezeu că aş dori şi eu dar nu prea cred în minuni!

***

Tăticule, te-am răzbunat! Am ajuns inginer după ce o bandă de huligani bolşevici te-a omorât în bătaie în Bălţi pe 28 iunie 1940, când eu şi cu mama am reuşit să fugim în Vechiul Regat. Păcat că nu ai mai trăit să vezi şi minunea asta! Nu ştiu în ce groapă te-au aruncat nemernicii, dar acolo unde eşti să dormi liniştit. Băiatul tău e inginer şi nu mai spune să trăiţi la toată lumea.

Semnează,

Inginerul Ovidiu CREANGĂ

băiatul lui Vasile CREANGĂ care spunea „Să trăiţi” la toată lumea!

ianuarie 2011

Toronto/Canada

TOKES trebuie sa stie: Ungaria Mare nu a existat!

Posted by Stefan Strajer On January - 6 - 2011

TOKES trebuie sa stie: Ungaria Mare nu a existat!

 

Autor: Prof.univ.dr. ION COJA

 

Da, istoric asa este! Este scornita de mintile infierbintate care confunda realitatea cu visurile desarte de marire! Ungaria asa zis Mare a fost un artificiu administrativ, o gaselnita birocratica, a unui functionar oarecare, numit Buest, decizie luata in 1867, de azi pe maine, intr-un birou, in urma unor intrigi si aranjamente de culise. Ungaria asa zis Mare nu a fost o realitate istorica, implinita printr-un eveniment de anvergura.
Nici vorba sa se compare cu procesul prin care s-a ajuns la constituirea Romaniei Mari, proces care are la temelia sa jertfa a zeci, sute de mii de romani!
Prin jertfa se consolideaza tot ce este trainic in istorie. Unde este jertfa ungureasca la 1867?! Unde a fost jertfa ungureasca atunci cand, dupa un veac si jumatate de ocupatie turceasca totala, Budapesta este eliberata de armatele imperiale austriece? Sa le aducem aminte celor care calomniaza Romania cu atata pasiune, faptul rusinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit sa facem caz, ca in armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta si din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur! Repet: cand turcii, care transformasera Ungaria in pasalic, au fost alungati de armatele unei puteri europene, crestine, in acea armata nu a fost niciun ungur care sa fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea sau demnitatea maghiara! Nici unul! La fel cum, in cele aproape doua secole de ocupatie turceasca, nu s-a inregistrat niciun moment de rezistenta, de opozitie ungureasca la ocupatia musulmana.
Nota bene: principatul medieval ungar, creatie a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnica comparabila cu a principatelor romanesti, intre care includ si Transilvania. Nu intamplator regii Ungariei de origine maghiara ii numeri pe degete, intr-o jumatate de mileniu! Asta pana la Mohaci, in 1527, cand statul ungar dispare. Dispare Ungaria, dar nu si Transilvania, care continua sa existe! De ce nu dispare si principatul Transilvania odata cu Ungaria, la 1527? Simplu de ce: pentru toata lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria si Transilvania erau lucruri diferite, entitati complet separate, care nu puteau fi gandite impreuna! Dimpotriva, in linii mari, Transilvania se afla in aceeasi situatie cu Moldova si Tara Romanesca, fiind toate trei partase in mod firesc la aceeasi istorie, la acelasi model de organizare politica.
Insistenta cu care ne ataca detractorii maghiari ne obliga la gestul cel mai firesc: comparatia intre cel calomniat si calomniator! Foarte usor si la indemana oricui este sa constate ca oportunismul si lipsa de demnitate este mult mai prezenta la liderii maghiari decat la cei care ne-au condus si reprezentat pe noi! S-o spunem pe sleau si pe intelesul omului de rand: momentele in care sa-ti fie rusine de tine ca esti maghiar sunt mult mai numeroase si mai jenante decat cele care i-ar indreptati cat de cat pe romani sa traiasca acest sentiment dureros… Nu mai intram acum in detalii, dar aceste detalii de urgenta trebuie adunate de istoricii specialisti si puse pe tapet, caci numai asa vom inchide gura celor care si-au facut o meserie din a calomnia tot ce este romanesc!
Tinem totusi sa punem o intrebare pentru bravii nostri detractori maghiari, mai activi ca de obicei in preajma zilei de 1 Decembrie: Cati sunt romanii care au facut istorie pentru Budapesta, si cati sunt maghiarii care au marcat istoria pentru romani? Cati sunt romanii al caror nume a fost maghiarizat si se falesc azi cu ei toti maghiarii, si cati sunt maghiarii cu nume romanizat ?… Sa mi se ierte simplicitatea, aproape penibila, a demersului pe care il propun! Dar nu avem incotro si trebuie sa ne coborim la nivelul cerebral al celor care ne agreseaza, agasanti si insistenti cu orice ocazie! Sa vorbim asadar pe intelesul mintii lor, imputinata de ura si naluciri desarte!
Avem nevoie, zic, de aceste doua liste, riguros alcatuite, ca sa le facem publice si sa transam odata si pentru totdeauna disputa artificiala, nefireasca, la care suntem obligati sa participam, oricat de neserioasa ni se pare noua, romanilor. Pentru cei ce vor face aceasta operatiune, de listare a romanilor care impodobesc Pantheonul unguresc, le recomandam sa verifice situatia din satul Buia, unde s-au nascut cei doi mari matematicieni Farkas si Janos Bolyai. Am prieten un istoric din Sibiu, care mi-a demonstrat ca tatal, Farkas din Buia, scris Bolyai, era roman, ca tot satul Buia era romanesc pe la 1800, iar numele de botez Farkas, adica Lupu, este un binecunoscut nume de botez tipic romanesc, larg raspandit la romanii din Ardeal, din Maramures! Din pacate acel coleg se teme pentru persoana lui si pentru familie sa-si sustina ipoteza, adevarul!… Sa-l ajutam noi, daca nu pe domnul istoric, atunci macar pe domnul Adevar sa iasa in lume teafar, intreg, nemasluit!
Acelasi exercitiu nu ar strica sa-l facem si cu ceilalti vecini, intrebandu-ne cati ucrainieni, rusi, bulgari, sarbi sau greci au scris pagini de istorie romaneasca, si cati romani i-au fericit pe vecinii nostri si ar binemerita nu numai un cuvint de recunostinta din partea acestora!… Dar ar merita ca in toate aceste tari, in Grecia, in Bulgaria, in Serbia, in Ucraina, in Ungaria, sa inceteze prigoana impotriva celor ce simt romaneste si se considera romani! Oare cat vom mai tolera persecutarea si marginalizarea romanilor fara a face auzit macar protestul nostru, al romanilor din Romania, care nu riscam nimic demascand nerusinarea guvernantilor vecini, a guvernantilor nostri, complet surzi la suferinta romanilor din tarile vecine?!
Pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamandu-i pe romani in toate felurile, sa le reamintim: la Trianon, in 1920, s-a decis crearea statului Ungaria !
Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevarat, suveran, inca din 1527, dupa dezastrul de la Mohaci. Abia dupa 400 de ani, la Trianon, a aparut din nou un stat ungar. De data asta, pentru prima oara in istoria lor, ungurii erau majoritari in propria tara. Iar statul ungar era, pentru prima oara, un stat national! Comunitatea internationala le-a facut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, considera ca atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din istoria lor!… Care e logica acestor resentimente? Cum puteti deplange la nesfarsit disparitia granitelor care apartineau altora, adica habsburgilor?! Nicidecum maghiarimii! Nu va deranjeaza ridiculul situatiei?!
Pana la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trait sub guvernarea si administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor. Abia dupa Trianon, ungurii s-au trezit fara stapan, liberi sa se guverneze cum vor! Si stiti dumneavoastra, frati maghiari, care a fost prima initiativa a politicienilor dumneavoastra de atunci, a liderilor de la Budapesta? Care a fost primul lor gand de auto-guvernare maghiara, suverana si independenta pentru prima oara dupa 400 de ani? Nu stiti, caci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politica din Ungaria! Au decis sa trimita si au si trimis la Bucuresti o delegatie, de trei conti maghiari, care i-au propus regelui Ferdinand si lui Ionel Bratianu ca Ungaria sa se lipeasca la Romania, intr-un stat dualist, dupa modelul dualismului austro-ungar instituit in 1867!… Nici mai mult, nici mai putin!
Asadar instituirea unui dualism romano-ungar a fost proiectul politic cel mai dorit, speranta cea mare a politicienilor maghiari!… Lipsiti de exercitiul guvernarii, al libertatii, fruntasilor unguri le-a fost teama de riscurile si provocarile la care te supune suveranitatea. S-au simtit singuri si neajutorati, neasistati! Nu stiau incotro s-o apuce! Cam la fel cum au reactionat tiganii nostri cand au fost eliberati din asa zisa robie: s-au trezit si ei dintr-odata neasistati si s-au intors pe capul boierului roman sa afle cu ce l-au suparat si sa ceara sa ramana mai departe sub pulpana sa!…
Unde era dispretul politicienilor maghiari fata de tot ce este romanesc atunci cand au venit la Bucuresti cu caciula in mana cersindu-ne intovarasirea?! Unde era dorul de libertate si neatarnare care anima, se zice, intreaga istorie a cavalerilor maghiari?!…
Prin ce impuneau romanii in fata vecinilor maghiari ? Prin faptul evident ca in aceasta parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi si mai stabil, cu o continuitate neintrerupta de peste 600 de ani, era statul roman. Nici in toata Europa nu gasesti multe popoare care s-au invrednicit de o asemena performanta politica! Semn de cumintenie si de intelepciune atat la nivelul domnilor, cat si la nivelul omului de rand de la talpa Tarii!… Nu intamplator romanii se numara si printre cele numai cateva popoare din Europa care au fost in stare sa elaboreze un cod juridic propriu, vestitul jus valachicum…
…Da, oameni buni, asa s-au petrecut lucrurile dupa Trianon! A fost un moment jenant pentru bietii unguri, iar guvernantii si mai apoi istoricii romani, ca niste veritabili domni, ca niste adevarati boieri, ca niste buni vecini, ca niste oameni adevarati, ne-am abtinut sa-l popularizam, sa-l mediatizam si sa-l comentam! Sa facem caz, ori, ferit-a Sfintul, sa facem haz! Caci comentariul, oricare ar fi fost, nu putea fi decat unul complet defavorabil ne-prietenilor nostri! Si poate ca asa ar trebui sa procedam si in continuare! Sa facem uitate asemenea momente de slabiciune ale Celuilalt!
Din pacate, abnegatia ungureasca sistematica, institutionalizata, de a lovi si calomnia tot ce este romanesc, ne obliga sa parasim indatinata noastra atitudine de a-i lasa pe neprieteni in plata Domnului. Bunatatea noastra si bunul nostru simt sunt considerate slabiciune, prostie chiar! E timpul ca aceasta impertinenta sa capete raspunsul cuvenit, iar cei fara rusine sa fie obrazniciti si pusi cu nasul la perete, sa nu si-l mai ridice asa de sus fara niciun temei! Daca nu se gasesc maghiarii de bun simt care sa-i traga de maneca pe conationalii lor mai zanateci – sau nu indraznesc!, sa ne ocupam noi, romanii, de aceasta trebusoara! Si s-o facem de data asta temeinic, cu sistema!
…Avem nevoie, asadar, de o strategie bine pusa la punct prin care sa contracaram eforturile sistematice ale celor care, cu fel si fel de minciuni, ne calomniaza si ne saboteaza cu orice ocazie! Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca sa le raspundem, ci avem de partea noastra adevarul si nu mai putem intarzia cu punerea in functiune a acestei arme teribile: ADEVARUL!
Si adevarul este de partea noastra in cele mai multe cazuri! Numai detractorii nostri au motive sa se teama de adevar! Ceea ce inseamna ca il avem de partea noastra si pe bunul Dumnezeu, care este, in fapt, alt nume al adevarului. Numai ca trebuie sa avem grija mare: Dumnezeu, oricat ne-ar iubi, nu ne baga si in traista!… Ne-a iubit Dumnezeu atunci, la Alba Iulia, si a vegheat Sfintul Duh la opera care se finaliza in acea zi de neuitat. Dar acel final fericit se implinea prin fapte de vitejie si de daruire apostolica a carturarilor nostri, si datorita jerfei romanesti din acei ani teribili ai Marelui Razboi. 1 Decembrie s-a implinit prin voia Domnului, dar nu ne-a picat din cer!…
E 1 Decembrie! Tuturor romanilor asadar, pentru fiecare roman in parte si pentru intreg Neamul nostru cel romanesc, inima si fruntea sus! Avem de ce! La Multi Ani Frumosi!

 

Vizionati un cutremurator documentar:

http://roncea.ro/2010/10/28/un-documentar-cutremurator-a-fost-odata-in-transilvania-marturii-si-filmari-despre-atrocitatile-maghiare-la-ocuparea-ardealului-video/

Vadim înainte și după 1990

Posted by Stefan Strajer On December - 29 - 2010

Vadim înainte și după 1990

 

Autor: Ion Coja

„Cred că este momentul unui divorț civilizat între PRM și Vadim”

Domnule profesor ION  COJA, ați promis că veți veni cu detalii noi asupra rolului nefast jucat de Corneliu Vadim Tudor în politica românească.

         Despre rolul nefast al individului nu mai este nevoie să dau niciun detaliu. Orice om cu judecată sănătoasă și-a dat seama de răul imens făcut de acest Vadim. A compromis ideea națională, a coborît discursul naționalist la nivelul șanțului, al mahalalei sordide, a discreditat partidul naționalist pe care îl conduce. Este principalul vinovat pentru situația în care ne aflăm: nu avem în Parlament oameni care să reprezinte electoratul naționalist. Iar în România electoratul naționalist trece de 40%. Problema este dacă Vadim a făcut atâta rău din prostie, fără să-și dea seama, sau din ticăloșie! Aceasta e întrebarea! Deci eu am promis că voi veni cu detalii privind ticăloșia sa, abjecția prestației sale. Asupra răului făcut de Vadim, nu încape nicio îndoială. Să vedem ce se poate spune despre ticăloșia sa, ca explicație a răului produs în jurul său.

Aveți și documente, sper.

        Există tot mai multe dovezi că înainte de 1990, cei care de ani de zile erau preocupați de debarcarea lui Ceaușescu au organizat un vast sabotaj, menit să scadă popularitatea lui Ceaușescu, să exaspereze populația, să ne pregătească pentru a ieși în stradă la momentul decis de ei, manipulatorii istoriei! Am dovezi că atât frigul din case, cât și sărăcia din galantarele magazinelor au fost amplificate prin acțiuni de sabotaj. Precum și alte mizerii, cunoscute din acea vreme, mizerii care n-ar fi fost atât de dureroase și de exasperante dacă trădătorii din PCR, din Securitate ori Armată nu ar fi profitat de orice ocazie pentru a spori cota de absurd din existența noastră în anii Epocii de Aur! Deocamdată, în discuția noastră, am în vedere sabotajul făcut de cei care s-au ocupat de cultul personalității tovarășului. A existat un vast serviciu de propagandă, cu sarcina de a ne face pe toți să-i iubim pe Nicolae și Elena Ceaușescu, și să fim mulțumiți, chiar mândri de realizările României noastre Socialiste! Sunt convins, ba pot spune că am dovezi, că și această activitate, atât de importantă, a fost sabotată, desfășurându-se în forme care au stârnit printre români mai degrabă un efect invers: repulsie și lehamite față de Ceaușești. În primul rând prin exces, prin exagerarea laudelor și omagiilor aduse celor doi și prin frecvența cu care eram bombardați zilnic în mass media de chipul și numele lui Ceaușescu.

        Mulți au participat la corul lăudătorilor din oportunism, firea lor de lingăi incorigibili determinându-i să nu piardă nicio ocazie de a-l adula și supradimensiona pe bietul Ceaușescu. Alții l-au lăudat cu sinceritate, dar prostește, cu argumente caraghioase sau puerile. Alții însă l-au lăudat pe Ceaușescu în cadrul unui program kaghebist de subminare și deformare a imaginii sale reale. Eu îl includ pe Vadim în această din urmă categorie! Și am ca prim argument faptul, ascuns de Vadim, că el s-a ocupat intens de scenariile și regia acelor monstruoase spectacole de masă care ne-au îngrețoșat pe toți atât amar de ani. Vadim a scris textele acelea atât de nesuferite, apologetice dincolo de orice măsură sau cenzură a bunului simț, texte pe care toți le auzeam la radio și televiziune însoțind prezentarea evenimentelor în care era implicată persoana lui Ceaușescu. Vadim a fost plătit cu bani grei să-și pună talentul literar în slujba acestui sabotaj prin care organizatorii loviturii de stat din decembrie 1989 au pregătit de ani de zile discreditarea lui Nicolae Ceaușescu. Cred că arhivele CC al PCR, deocamdată inaccesibile, vor furniza multe documente neașteptate. Din păcate, opinia publică a fost indusă în eroare și s-a mulțumit cu deconspirarea arhivei Securității. De ce nu avem acces public la arhivele PCR? S-ar putea ca din ele să rezulte mai clar sensul celor petrecute înainte și după 1990. Inclusiv cu Vadim.

Sincer să fiu, argumentul Dvs nu este convingător. Faptul că Vadim va fi găsit pe un stat de plată al PCR nu spune mult, căci vor mai fi fiind și alții! Gândiți-vă la Adrian Păunescu, Nicolae Dragoș, Dinu Săraru, chiar și Octavian Paler, care a lansat sintagma EPOCA DE AUR…

      Sunt foarte mulți, e drept, dar dintre ei numai Vadim și-a depus carnetul PCR în vara lui 1989, în semn de protest, de dezicere…

A făcut un asemenea gest Vadim?!

      L-a făcut, dar ecoul nu a fost pe măsura așteptărilor, adică la Europa Liberă nu s-a făcut caz de Vadim, așa cum s-a făcut de Dan Deșliu, care și el renunțase la calitatea de membru al PCR. De ce a făcut Vadim acest gest neașteptat și care nu i se potrivea nicicum? Eu nu găsesc decât o singură explicație: Vadim făcea parte din complot, a știut ce urmează să se întâmple cu Ceaușescu și atunci a încercat să schimbe masca, să ia chipul dizidentului. Nu l-a luat nimeni în serios, dar asta e altă poveste. Important este să ne spună Vadim de unde a știut în vara lui 1989 că trebuie să-și abandoneze stâpânul?! Oricum, aceasta este interpretarea mea, s-ar putea să greșesc. Să ne explice Vadim gestul său de renunțare la calitatea de membru al PCR! Până acum n-a dat nicio explicație coerentă.

Atât?

        Deunăzi, un scriitor din Craiova, mi-a povestit cum a încercat dînsul, în ianuarie 1990, să scoată o revistă mai naționalistă. Ca orice oltean, s-a adresat altui oltean, spre a fi sprijinit. Un astfel de oltean, cu o poziție tare în presa de atunci, era dl Darie Novăceanu, director la Adevărul. I-a împărtășit acestuia intenția sa și a primit următorul răspuns: nu are rost să te ocupi dumneata, o revistă naționalistă va fi scoasă de Vadim!… De la Darie Novăceanu citire!

        Evident, era vorba de revista România Mare, care a apărut câteva luni mai târziu. Discuția, repet, a avut loc în ianuarie 1990. Planificarea la acea dată a apariției unei reviste naționaliste condusă de Vadim nu are altă explicație. Este clar, cel puțin pentru mine, că planificarea se făcuse mai demult, dinainte de decembrie 1989… Oricum, sigur e că alții au decis înființarea revistei România Mare, iar Vadim a fost pionul de execuție! Însăși înfățișarea revistei, modul de paginare etc. au fost copiate după o publicație grecească, controlată de serviciile speciale elene!

Această poveste într-adevăr mă pune pe gânduri! Dacă nu mă înșel, în apariția revistei România Mare a avut un amestec și Petre Roman! Se cam leagă lucrurile…

 

         Petre Roman nu putea să-l sprijine pe Vadim din simpatie personală, din afinitate spirituală. A făcut-o numai pentru că acesta era scenariul și trebuia să-l respecte!… Mai trebuie știut că imediat de la apariția sa, în sprijinul revistei au sărit o mulțime de oameni din Vatra Românească! Adică din PUNR! Oameni de bună credință! Patrioți adevărați. Care au scris pentru revistă despre ce se întâmpla în Ardeal sau au difuzat revista voluntar. În aceste condiții, te întreb: de ce Vadim nu s-a înscris în PUNR? Și, mai ales, întreb de ce a înființat un partid naționalist de vreme ce deja exista unul? De ce a făcut să apară această scindare a electoratului patriotic, naționalist, unii cu PUNR-ul, alții cu PRM?! S-a ivit astfel o concurență nefirească, deloc benefică pentru români, pentru naționaliștii români! În plus, de-alungul anilor, cele mai murdare atacuri la adresa Vatrei Românești sau a PUNR au fost găzduite de revista România Mare. Despre Funar personal s-au publicat niște texte abjecte de-a dreptul! La fel despre Radu Ciontea, despre mine! Nici publicațiile UDMR nu au fost așa de preocupate ca revista lui Vadim să publice tot felul de mizerii despre Vatra Românească și despre PUNR?

Care este explicația?

       Explicația este simplă: înființarea Vatrei Românești și a PUNR s-a produs spontan, ca reacție de auto-apărare a societății românești față de atacurile iredentismului maghiar, ale UDMR! Scenariul gorbaciovist, KGB-ist și cominternist deopotrivă, după care s-a produs lovitura de stat din decembrie 1989 și instaurarea falsei democrații de după 1990, prevedea înființarea a zeci de partide, dintre care toate partidele mai importante, inclusiv cele istorice, să fie strict controlate din umbră, prin persoane infiltrate în structurile de conducere. Scenariul prevedea și apariția unui partide naționalist, de asemenea controlat. Singurul eveniment politic neprevăzut și pe care la început nu l-au putut controla a fost apariția Vatrei Românești. Noi, după ce am înființat Vatra Românească, am cerut reprezentare în CPUN, în acel parlament de strânsură în care UDMR fusese acceptat, deși nu era partid politic. Ion Iliescu s-a împotrivit și a spus că nu putem fi primiți deoarece nu suntem partid politic. Am fost nevoiți să înființăm PUNR, Partidul Unității Naționale a Românilor. PUNR a fost imediat resimțit ca partidul naționaliștilor români. Din păcate, mulți au interpretat apariția Vatrei Românești și a PUNR ca o concurență la înființarea PNȚ-ului. Am avut discuții pe această temă cu Corneliu Coposu, și i-am reproșat că nu a luat nicio atitudine față de acțiunile udemeriste, de natură iredentistă, anti-românească. Coposu a mers cu declarații pro-maghiare până la afirmația că drumul României spre democrație trece prin Budapesta!… Binevoitori față de UDMR s-au arătat și liberalii în 1990! Pasămite, sperau la voturile maghiare pentru alegerile prezidențiale din mai 1990!… Atunci, în ianuarie 1990, când s-a aflat de crimele udemeriste și de abuzurile separatismului maghiar, toată lumea a așteptat replica lui Coposu, a PNȚCD. Această replică nu s-a produs însă. Și așa românii din Transilvania s-au văzut nevoiți să se descurce singuri, să dea ei o replică la amenințarea UDMR. A fost o replică a societății civile!

       Cum spuneam, nici Vatra Românească, nici PUNR, deși infiltrate și ele de oamenii noii securități, nu s-au lăsat controlate de noua putere, de cei care manipulau FSN-ul. Repulsia noastră față de Brucan era publică! Noi, Vatra Românească am reacționat primii și singurii față de nebunia privatizării, așa cum o concepea gașca lui Petre Roman, prin legea 15 din 1991. Reacția establishment-ului, adică a comiternismului revenit la guvernarea României în decembrie 1989, a fost să înființeze și să susțină o altă organizație, un ONG așa zis patriotic, puternic susținut financiar, prin care să concureze și să contracareze Vatra Românească. Această organizație a fost botezată cu numele lui Avram Iancu. Pe plan politic s-a încercat slăbirea PUNR prin apariția unui partid cu aceeași orientare, naționalistă: Partidul România Mare! Dacă Vadim era într-adevăr un naționalist, un patriot, și punea interesul național deasupra celui personal, se înscria în PUNR, în Vatra Românească… Numai că noi nu i-am fi permis să transforme politica interesului național în circ, în dezbrăcinarea publică!

Vreți să spuneți că înființarea PRM a fost preconizată de Iliescu, Brucan & comp. încă dinainte de 1990?

      Nu este exclus! Oricum, apariția PRM a fost resimțită de noi, cei din Vatra Românească, ca fiind de natură să deruteze electoratul naționalist. Mai târziu ne-am dat seama că aderența mare pe care au avut-o la români Vatra Românească și PUNR a stârnit panica autorităților! Li s-a interzis militarilor să aibă vreo legătură cu Vatra Românească, de pildă. Puteau să activeze în orice ONG, numai în Vatra Românească, nu! Dar manevra principală împotriva naționaliștilor români a fost efectuată prin Vadim, care jucase rolul naționalistului de operetă și înainte de 1990, al antisemitului de serviciu, care reacționa la comandă, pe care puteau să-l controleze ușor.

De ce puteau să-l controleze așa de ușor?

      Pentru că era unul de-al lor! Nu uita că Vadim și-a scos dosarul de securitate din arhivele Securității și îl ține acasă, mai publică din când în când ce îi convine. Eu îl invit pe Vadim să pună dosarul său de urmărire la dispoziția membrilor PRM! Și-l întreb: cum a putut Vadim să-și scoată dosarul de la Securitate? Și ce interes a avut? Spune multe grija lui Vadim de a împiedica accesul altora la dosarul său de securitate. A fost urmărit de Securitate? Pentru ce soi de activități? Pentru care suspiciuni?… Și eu am fost urmărit de Securitate și nu mă deranjează ideea ca dosarul meu să fie citit de oricine dorește! Sunt chiar mândru de ce va putea citi acolo! Și ca mine sunt mulți în Țara asta! Dar au mai fost urmăriți și unii care după 1990 au făcut moarte de om ca să-și poată distruge dosarul de urmărire. Vezi Militaru și ceilalți. Chiar, ce s-a întâmplat cu dosarul lui Iliescu, al lui Petre Roman?… Deci, atâta timp cât Vadim își ascunde dosarul de la Securitate, orice suspiciune asupra integrității sale politice și morale este justificată! Iar suspiciunea cea mai verosimilă este aceea că a colaborat cu cei care l-au trădat în decembrie 1989 nu numai pe Ceaușescu, dar au trădat și poporul român! A colaborat cu ei înainte și după 1990!

       Lui Vadim nu i s-a repartizat niciun rol în timpul evenimentelor din decembrie 1989, ci numai după! Iar rolul său a fost să conducă un partid naționalist și să facă de rîs și de batjocură nu numai partidul, ci și ideea națională. Mai ales ideea! Făcându-i astfel pe mulți să se ferească de adoptarea sau afirmarea unui crez naționalist de teama că vor fi percepuți drept partizani ai lui Vadim, ai unui nebun spurcat la gură, mincinos, poltron, bolnav de narcisim, un egolatru fără măsură în tot ce face.

Dar nu credeți că personalitatea lui Vadim era prea puternică ca să se împace cu ideea de a fi numărul 2 sau 14 într-un partid ca PUNR?

      Fie, iau în calcul și ipoteza nebuniei lui Vadim, a megalomaniei sale vecină cu paranoia, care într-adevăr îi impune să fie el cel mai cu moț în orice adunare… Altfel, pleacă! Dar atunci să-mi explici ce a căutat la PNȚCD în ianuarie 1990, când s-a prezentat la poartă umil, cerând să-și pună întreg talentul său literar și gazetăresc la dispoziția opoziției!… De ce nu a venit niciodată să pună umărul alături de patrioții din Vatra Românească, din PUNR?… Simplu: pentru că menirea lui nu era să întărească naționalismul românesc, ci să-l slăbească prin divizare și discreditare, compromițându-l cum nu l-a mai compromis nimeni vreodată! Dar admit ideea auzită la unii cum că Vadim ar fi fost manipulat, că știindu-se ce soi de om este, a fost folosit, l-au ajutat să parvină în fruntea unui partid naționalist știindu-se că-l va compromite. Știindu-se că orice idee ar susține, Vadim va sfârși prin a o compromite!

 

Așadar și-a oferit serviciile, dar a fost refuzat de PNȚCD… Nu știam!

     Binențeles. Au făcut multe greșeli țărăniștii, dar nici chiar așa, să-l accepte alături pe unul ca Vadim! Iar pentru acest refuz Vadim s-a răzbunat porcăindu-i pe țărăniști ca pe nimeni alții! Înjurându-i și calomniindu-i cu o rară ticăloșie, folosindu-se de orice pretext! Inclusiv pe Corneliu Coposu. Oricum, Vadim ar trebui să explice ce a căutat în ograda PNȚCD. Cine l-a trimis?

În ce relații ați fost cu Vadim?

      Ca să zic așa, l-am mirosit ce-i poate pielea încă dinainte de 1990. Cât am fost în Senat împreună, la doi pași unul de altul, nici nu i-am răspuns la salut! Mă aveam bine cu toți parlamentarii PRM, dar cu Vadim nu stăteam de vorbă!… Efectiv am refuzat, în mod ostentativ. Nu l-am confundat niciodată pe Vadim cu partidul, cu membrii PRM, printre care am avut și am mulți prieteni sau cunoscuți cu care mă respect! Mi-am călcat pe inimă și, la insistențele colegilor din Vatră, pe la sfârșitul anilor ’90 am încercat o apropiere, o colaborare, ne-am întâlnit de câteva ori, cu mai mulți peremiști de față. Nu i-a convenit că de multe ori am avut altă părere și l-am contrazis… Mi-a trimis la un moment dat vorbă prin Ungheanu că nu este bine pentru el să se mai vadă cu mine, că se supără evreii!..

       Repet, nu fac greșeala de a-l confunda pe Vadim cu PRM-ul oricât se străduie mass media controlată și vândută să acrediteze această confuzie, această identitate. De aceea, în 2008, când am aflat că Vadim a căzut la înțelegere (știe el cu cine!) și a acceptat ca PRM să nu mai prindă Parlamentul, am vrut să verific această informație. Dar și din dorința ca, dacă informația este greșită, să ajut PRM-ul să rămână în Parlament, i-am oferit lui Vadim sprijinul electoral al Vatrei Românești. Concret, îi plecaseră din partid o mulțime de oameni de valoare și nu avea destui candidați. Eu, în numele Vatre Românești, i-am oferit zeci de candidați de valoare pentru alegerile din 2008, inclusiv un candidat la funcția de prim ministru, care să participe la dezbaterile televizate și să facă propagandă pentru PUNR. Dacă vă aduceți aminte, toate partidele parlamentare au promovat o candidatură la funcția de Prim ministru, mai puțin PRM. De ce?

Ce candidat a oferit Vatra Românească? Cumva pe dumneavoastră înșivă?

      Nu, domnule! Vadim a acceptat sprijinul Vatrei Românești cu condiția ca eu să nu candidez! Nu m-am supărat și am menținut oferta noastră. Am acceptat această restricție și i-am făcut o propunere foarte bună la funcția de prim ministru: domnul Constantin Cojocaru. Economist de mare clasă! Dacă ar fi participat la dezbaterile cu ceilalți candidați, i-ar fi băgat în buzunar pe toți! Ați văzut ce succes a avut la OTV, cu proiectul legii Cojocaru!… Succes ar fi avut și ca candidat al PRM, ar fi adus multe voturi pentru PRM. I-am scris lui Vadim un E mail, i l-am recomandat călduros pe Cojocaru și i-am cerut să se întâlnească să discute amândoi strategia pentru alegeri. L-am sfătuit ca PRM să-și facă campanie electorală cu proiectul legii Cojocaru! Vadim l-a chemat pe dl Cojocaru la conferința sa de presă și n-au stat de vorbă mai mult de trei minute, de față cu toată lumea! Nu i-a dat nicio atenție și nicio importanță. Mi-am dat seama atunci că Vadim ori nu vrea ca PRM să mai intre în Parlament, căci așa i s-a cerut!, ori este complet imbecil și nu are niciun simț al realității politice! Cum e posibil, în situația grea în care se afla PRM în toamna lui 2008, el să-i întoarcă spatele unui om ca dr. Constantin Cojocaru?! Om care venea cu câteva zeci de specialiști după el, ca să nu spun sute! Iar în teritoriu, de exemplu la Timișoara, candidații propuși de Vatră au fost boicotați de liderii locali, din dispoziția lui Vadim…

Ce candidați a propus Vatra la Timișoara pe lista PRM?

       Un comandor de aviație, lider CADA, și un profesor universitar, doctor în filosofia dreptului, o somitate internațională. Au acceptat să candideze de dragul meu, iar eu am insistat foarte mult să rămână pe liste, chiar dacă eu nu mai candidez. Nu cred că PRM nu a scos cele 5 procente! Dar atitudinea lui Vadim a fost a unuia care cunoștea rezultatul dinainte și-l acceptase! Când ești prins într-o structură diversionistă, disciplina și ascultarea oarbă este lege!

Deci sunteți convins că Vadim n-a acționat de capul său?

       Nu totdeauna. Deseori a fost lăsat și de capul său, când păpușarii care au făcut din el o marionetă au văzut că e capabil să facă mult rău Țării și din proprie inițiativă… Prima oară când mi-am dat seama că Vadim trădează a fost prin 1994-95, atunci când în Parlament s-a propus să li se acorde străinilor dreptul de a cumpăra pământ. Propunerea a venit de la PDSR. Toată lumea a fost de acord. Dă-mi voie să mă laud că eu m-am opus, i-am convins pe colegii din PDAR să fim solidari pe ideea de a respinge această propunere, imediat ni s-au alăturat colegii din PSM, cu Adrian Păunescu în frunte, și curând foarte mulți parlamentari din grupul majoritar. Care a fost poziția lui Vadim? A declarat că parlamentarii PRM vor vota fiecare cum îi dictează conștiința!… Inadmisibil din partea unui naționalist, a unui patriot!

      La fel, în 2003, la referendumul pentru noua Constituție, o constituție păguboasă pentru români, Vadim l-a admonestat pe Funar care își permisese să recomande absența masivă de la vot. Vadim le recomanda alegătorilor să se prezinte la vot!… Am avut atunci sentimentul că Vadim se conforma unui ordin din afara partidului. Ulterior, la presiunea colegilor din PRM a adoptat poziția lui Funar, cea corectă. Dar după alegeri, nu a protestat cum se cuvenea față de neregulile comise la referendum, nereguli care au dus la falsificarea rezultatelor… Din nou: ori nu și-a dat seama de importanța momentului ori făcea jocul care i se cerea!

Nu credeți că este șantajat? Manipularea politicienilor se face mai ales prin șantaj!

      E posibil. Tocmai de aceea Vadim ar trebui să pună dosarul său de urmărire la dispoziția publicului, a alegătorilor. Și așa ar trebui să facă orice politician, mai ales președinții de partid! Eu bag mâna în foc că în acel dosar se află lucruri atât de compromțătoare încât dacă dosarul se va face public, lui Vadim îi va fi rușine să mai iasă din casă! Chiar așa nerușinat cum îl știm, tot nu va mai îndrăzni să dea ochi cu lumea!

Cum comentați faptul că PRM nu a afost niciodată la guvernare?

      Asta mi-aduce aminte de o vorbă latinească despre femeia urîtă care se laudă că a rămas virgină!… Virgină pentru că nu s-a găsit niciun bărbat s-o dorească! Vadim ar fi vrut tare mult ca PRM să ajungă la guvernare, dar nu l-a invitat nimeni. Vadim ar trebui să dea explicații colegilor de partid, de ce, prin comportamentul său de mahalagiu, prin inconsecvențele sale, toate partidele au evitat să fie colegi cu el în guvern! Evident, de teama că va compromite guvernul! Așa cum deseori Vadim a compromis calitatea de parlamentar! De român! De om!…

     Dar să fim serioși: Vadim a acceptat să participe la trocul imoral al funcțiilor în administrație, conform algoritmului! A desemnat oameni de-ai săi în funcții bine bugetate, unde s-au pus la adăpost de vitregia vremurilor mulți oportuniști din PRM. Iau lefuri mari și nu mișcă în front!

Cum vedeți viitorul lui Vadim?

      Nu mă interesează viitorul lui Vadim. Mă interesează soarta naționalismului românesc, deci și a PRM, partid în care activează mulți naționaliști. Și când spun naționaliști, spun oameni de calitate! Aud că Vadim încearcă să bată palma cu PSD și să se lase absorbit, cu partid cu tot, în PSD, contra unor posturi de parlamentari. Umblă Vadim prin țară să-și convingă colegii și nu prea are succes!… Cred că este momentul unui divorț civilizat între PRM și Vadim. Vadim să meargă la PSD, unde cred că nu-l dorește nimeni. Iar PRM să-și vadă de drum!

Adică?

      Adică PRM să strige adunarea pentru patrioții români! Să-și deschidă porțile pentru foștii PUNRiști, pentru foștii PDAR, pentru foștii PSM, partide care au fost desființate de oculta cominternistă cam la fel cum vrea Vadim acum să desființeze PRMul: prin trădarea președinților. Dar mai ales să se pună PRMul la dispoziția tineretului naționalist, oferindu-le acestora șansa de a avea un partid. Și când spun tineret naționalist îi am în vedere în primul rând pe tinerii care au plecat din PRM dezamagiți și exasperați de inconsecvențele președintelui. Iar cei din conducerea PRM, care ani de zile nu au fost în stare să-l tragă de mânecă pe tribun, să facă acum un pas înapoi și să-și pună cenușă în cap! Sunt foarte vinovați în fața românilor. PRM prin statut, în următorii trei-patru ani ar trebui să încredințeze funcțiile de conducere, inclusiv cea de președinte, numai unor persoane sub 45 de ani! Vadim, cine știe?! Poate va avea ocazia să se disculpe cu un certificat medical, dar ceilalți, din anturajul său de yesmani, nu au nicio scuză. Se fac vinovați în primul rând față de colegii din PRM…

Sunteți dispus să participați la refacerea PRM?

      Dacă sunt invitat, nu voi refuza. Voi veni să sprijin impunerea spiritului de solidaritate românească pe care s-a întemeiat înființarea Vatrei Românești. Acest spirit nu a dispărut dintre români. Voi veni ca fondator al PUNR, ca fost senator PDAR, ca persoană apropiată de mai multe grupări de tineri naționaliști! La viitoarele alegeri, din 2012, este musai ca naționaliștii să poată candida pe o singură listă de partid! Lista PRM sau a PPP sau a altui partid, dar toate partidele și ONG-urile cu vocație patriotică, naționalistă, trebuie să se coordoneze și să facă front comun împotriva actualei clase politice. Adică listă comună!

Și totuși Vadim nu ar încăpea în această formulă nouă? Unele idei ale lui Vadim sunt corecte, după părerea mea.

      Sunt foarte corecte aceste idei, numai că nu sunt ale lui Vadim, sunt ale mele, ale dumitale, ale românilor, în general. Sunt idei care circulă în lumea noastră, nu este un merit deosebit să le faci cunoscute prin tipar… Singurele idei care au fost numai ale lui Vadim a fost să ridice monumente unor lideri evrei, să-l bage în Parlament pe Nati Meir, să-l facă consilierf de taină pe Maximilian Katz… Problema este că toate ideile corecte, de iz naționalist, patriotic, au fost compromise prin felul în care le-a susținut Vadim, prin comportamentul său în Parlament, la Televiziune, în alte ocazii. Firește, am în vedere în primul rând limbajul, vulgar, violent, trivial, jignitor și pentru observatorul neutru! Precum și duplicitatea sa! A când în cârdășie, când în dușmănie cu mai toate partidele politice cu toți liderii politici.    

       Eu nu sunt omul care să spună că nu vine în partidul cutare decât dacă pleacă X sau Y… Vadim poate să rămână în PRM, dar dacă Vadim rămâne la conducerea PRM asta înseamnă dispariția PRM. Vadim trebuie să-și facă public dosarul de securitate pe care l-a sustras din Arhiva Securității. Iar după aceea colegii săi să decidă. Până nu va intra în legalitate, până nu va înapoia dosarul furat din Arhivele Statului român, până nu va pune acest dosar la dispoziția colegilor de partid, asupra sa poate fi formulată orice acuzație, oricât de gravă. Acuzații care, de altfel, au și fost puse în circulație. Cumplite acuzații. E timpul să nu mai ascundă nimic din trecutul său! E timpul ca Vadim să aleagă: nu poate să mai rămână în viața politică și în același timp să ascundă dosarul său de securitate. Ori dosarul, ori partidul!

      Greșesc cu ceva?

Cred că nu, din păcate!

22 decembrie 2010

 A consemnat Nichita Vancea

Activităţile Intelligence Service în România

Posted by Stefan Strajer On December - 24 - 2010

Activităţile Intelligence Service în România

De la Take Ionescu la Şcoala de la Păltiniş

Autor: G-ral brg. (r.) Aurel Rogojan

  „Şcoala de la Păltiniş” nu o putem expedia prin menţiuni lapidare. În ultimă instanţă, Noica, în calitate de „agent formator ideologic“  sau de agent de „război politic“ al Intelligence Service, şi-a asumat misiunea să formeze un număr de 10 propagandişti ai sistemului de valori occidentale (în cazul celui britanic, nu putem vorbi nici măcar de unul catolic!). Fiecare din cei zece, la rândul său… şi tot aşa, mai departe, până la coagularea unei elite conducătoare.

Acum, să nu credem că Noica i-a adunat pe cei zece şi le-a ţinut prelegeri…

Adept fervent al teoriei elitelor, filosoful a fost uşor de sugestionat să creeze o şcoală în care să-şi formeze discipoli. Noica spunea : „Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi dau lecţii. Totul trebuie învăţat pe din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi… Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături“.

Asta trebuia să devina Noica, un creator de stări de spirit…

Se ajunsese la un pelerinaj al discipolilor, câteva zeci. O listă aproximativă ar cuprinde între 30 şi 50 de nume.

Constantă, importantă şi, cel mai adesea fără martori, a fost prezenţa în preajma lui Noica a doi dintre aceştia: Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu.

La Păltiniş se organizau periodic şi seminarii. Acestea au fost frecventate, mai mult sau mai puţin constant de către (ordinea este cea alfabetică): Paul Anghel, Constantin Barbu, Francisca Băltăceanu, Aurel Brumaru, Andrei Cornea, Alexandru Dragomir, Marta Gutu, Andrei Justin Hossu, Dan Iacob, Thomas Kleininger, Şerban Nicolau, Octavian Nistor, Ion Papuc, Monica Pillat, George Purdea, Victor Stoichiţă, Alexandru Surdu, Mihai Şora, Marin Tarangul, Sorin Vieru, Vasile Dem. Zamfirescu.

Noica credea sincer că, dacă va reuşi să creeze o elită, aceasta se va impune în structurile de conducere a societăţii şi va „schimba la faţă Români“. Idealismul lui Noica a fost abil speculat. În cazul său i s-au avut în vedere profilul moral şi convingerile filosofice, efectele directe ale valorii sale intrinseci în formarea unor personalităţi, care să determine evoluţii social-politice cu sens şi semnificaţii istorice. Cam aşa lucra spionajul politic strategic în epoca războiului rece.

E bine de ştiut că atât Noica, cât şi alte mari personalităţi nu au respins nimic din ceea ce ei percepeau ca fiind constructiv, benefic şi necesar, potrivit convingerilor lor.

Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu – mi-a relatat coordonatorul contraspionajului britanic din acea perioadă – şi-au sporit frecventa vizitelor la „Vila 23″ (foto) când Noica le-a evidenţiat posibilităţile sale de a-i sprijini să obţină burse de studii în Occident. Lunar, la sfârşit de săptămână, îi duceau alimente, presă şi veşti. În mansarda rezervată filosofului sau în plimbările prin împrejurimi, ascultau expozeele lui Noica, pe teme aparent întâmplătoare şi se legau dialoguri. Noica le punea probleme filosofice şi le evalua opiniile. Andrei Pleşu era discipolul ascultător şi silitor. Gabriel Liiceanu era mai îndrăzneţ, uneori chiar uşor impertinent, ceea ce iscă contradicţii.

Desigur, se ridică întrebarea: „Prin cine şi cum a perfectat Noica obţinerea burselor şi nominalizarea celor doi discipoli?“. Foarte ingenios, fără nici o implicare oficială, Noica a dat un semnal unor fundaţii germane din zona de ocupaţie britanică a R.F. Germania. Acestea, în numele interesului reciproc al dezvoltării bunelor relaţii romano-germane, au făcut toată treaba. Filiera nu au ştiut-o nici beneficiarii burselor.

Acum, firesc este să fiu interpelat în legătură cu modalitatea în care Noica, izolat la Păltiniş, putea comunica în exterior? Legătura lui Noica cu oamenii serviciilor speciale ale Majestăţii Sale Regina Elisabeta a II-a a fost şi obiectul constatării flagrante. Ataşatul aero al Marii Britanii la Bucureşti obişnuia, asemenea altor membri ai Ataşaturii Militare sau ai ambasadei, să se deplaseze în zona Sibiului. În aceste deplasări, fie că aveau „supraveghere discretă de protecţie“, fie erau filaţi ostentativ, după cum era cazul, sau „pe baza de reciprocitate“, raportat la tratamentul acordat diplomaţilor români în Marea Britanie. În acest mod, a fost identificat interesul ataşatului aero de a ajunge la Păltiniş, ca explorator singuratic, cu hartă şi busolă, pe versantul opus celui pe care se afla drumul de acces. Intuindu-i-se direcţia, a fost instituit un „post de filaj montan“, care a documentat întâlnirea ataşatului militar britanic cu Noica la o stână. O întâlnire, pentru neavizaţi, în condiţiuni absolut în afara oricăror bănuieli. Baciul stânei i-a primit şi omenit, le-a cântat din fluier şi i-a vestit cu tulnicul, când au dat să plece, ca să ştie ajutoarele de pe coclauri să-i apere de câini şi lupi…

Legătura lui Noica cu serviciile speciale britanice era anterioară celui de Al Doilea Război mondial. Prima sa soţie, Wendy Mouston (fostă Miss Sinaia), s-a aflat la post in România, ca trimisă a Intelligence Service. Împreuna cu părinţii (Walter şi Carola, născută Ungarth, fiica unui hotelier sinaian) a locuit la Sinaia, aceştia aflându-se printre fondatorii Secţiei Alpine a Bucegilor, care reunea importante personaje din elita politică şi militară a României. Secţia era o continuatoare a Societăţii Carpatina Sinaia, fondată în anul 1893 de fostul stareţ al Mănăstirii Sinaia, arhimandritul Nifon, Take Ionescu şi prima sa soţie, cetăţeana britanică Bessie Richards. Fondarea unor asemenea societăţi turistice, sportive, cultural-ştiinţifice făcea parte din buna şi generoasa tradiţie a spionajului britanic.

Noica a fost inclus şi într-un celebru „lot al spionilor britanici în România“, cunoscut ca „reţeaua Tomaziu“, după numele şefului ei, agent al spionajului englez în România, care a primit gradul de colonel şi o rentş viageră, drept recunoaştere a serviciilor aduse Coroanei Imperiului Britanic. Tomaziu a fost extras din România, intervenindu-se pe canale oficiale (Julien Amery – Emil Bodnăraş) pentru a i se aproba plecarea din ţară.

În raporturile cu autorităţile, Noica era, cel puţin aparent, de un conformism exemplar, întotdeauna receptiv şi săritor, dacă putea să contribuie la progresul şi îmbunătăţirea percepţiei Occidentului asupra ţării sale.

Îl vizita frecvent pe Aurel Cioran la Sibiu, care îl invita duminica la biserică, apoi îl reţinea la masă. „Relu“ Cioran menţinea legăturile fireşti cu fratele său, aflat la Paris, căruia i-a relatat despre prietenia legată cu Noica. Emil Cioran comunica, la rândul său, cu Mircea Eliade, George Palade şi cu alţi mari români de peste ocean. Aşa a apărut contextul favorabil unei „operaţiuni de recuperare“ a filosofului Emil Cioran şi a celui mai mare istoric al religiilor, profesorul Mircea Eliade. Acesta din urmă dorea să revină în ţară, unde trăia respectabila sa mamă, înaintată în vârstă şi aflată în întreţinerea profesorului. Şi Cioran şi Eliade aveau reţineri şi temeri. Noica, cu exemplul Şcolii de la Păltiniş, precum şi cu contactele sale „nestingherite“ în lumea occidentală le-a dat imbold în da curs demersurilor regimului privind revenirea lor în ţară. Mai există şi precedentul savantului Henri Coandă.

Numai imixtiunea factorului politic şi obtuzitatea Elenei Ceauşescu, în faţa căreia secretarul C.C. al P.C.R. cu propaganda a ţinut să se autoevidenţieze cu „recuperarea“, au făcut ca aceasta să eşueze. Mircea Eliade a pus o condiţie de bun simţ: „Donez biblioteca mea Academiei Române, unde să fie amplasată în Aula Mircea Eliade“. Elena Ceauşescu nu a fost de acord. Apoi a făcut ocol ştirea lipsei de fair play, a aceleiaşi Elena Ceauşescu, în cazul Fundaţiei Henri Coandă, care trebuia să fie constituită, după moartea savantului, cu sediul în Palatul Coandă. Mai mult, s-a desfiinţat şi Institutul Naţional de Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică, al cărui preşedinte fusese marele savant.

Unii dintre „discipolii“ lui Noica au fost deranjaţi de ceea ce maestrul a lăsat scris posterităţii despre ei. Aşa se face că atunci când au pus mâna pe „caiete“, le-au publicat cenzurate. Apoi, în etapa ulterioară, au fost preocupaţi de toaletarea redărilor din numeroasele volume ale dosarului Noica ajunse la C.N.S.A.S. (numai cele care nu prejudiciază interesele britanice apărate de Intelligence Service).

Noica nu a fost un rezistent! El s-a autodenunţat ca moşier, s-a bucurat că scapă de grija administrării averii. El s-a autoizolat, dezamăgit fiind că între intelectuali existau şi multe conflicte de interese, cel mai adesea personale, egoiste, ariviste care favorizau delaţiuni politice cu scopuri mizerabile: blocarea de la delegările externe, ocuparea funcţiilor vizate, dar ocupate de alţii, obţinerea de premii şi titluri, sesizarea pârghiilor cenzurii pentru împiedicarea publicării confraţilor adversari de idei, chiar ajutarea cenzorilor să descifreze „mesajele subversive ascunse“. Toate acestea făceau parte dintr-o realitate sociologică pervertită ideologic.

Noica nu a fost nici un anticomunist. Toleranţa lui ideologică era la fel de profundă, ca şi idealismul convingerilor sale filosofice. Nu puteam decela, în cazul său, cel puţin în ultima parte a vieţii, nici o divizare a loialităţii între România şi Anglia. Comportamentul său afişa neutralitatea promotorului de idealuri pure. A unor idealuri pe care se puteau grefa obiective politice alternative… Dar cine putea să-l valorifice pe Noica în astfel de scopuri, cu cele mai mari şanse? Regimul politic din România anilor ’80 nu avea nevoie de „creatori de stări de spirit“, alţii decât cei ai unanimităţii, ca expresie a „unităţii monolitice dintre popor, partid, stat, societate şi conducător (…)“.

Exista tentaţia ca Noica să fie considerat un port-drapel al „rezistenţei“. Nimic mai fals! România anilor ’80 era arhiplină de „cluburi de reflecţie“. Multe oficializate pe lângă uniuni, asociaţii, institute sau centre de cercetări, inclusiv pe lângă redacţii privilegiate care aveau aprobări să scoată suplimente culturale şi literar artistice, cu serioase rabaturi de la dogma oficială. Proliferaseră modalităţile de expresie artistică simbolistică, rezervată iniţiaţilor. Jebeleanu în poezie, alţii în plastică şi tapiserie…

Mai degrabă, Noica a fost un ilustru exemplu pentru export, în ceea ce priveşte toleranţa ideologică şi libertatea opiniilor, pe care regimul le asigura, cu deosebire în cazul foştilor condamnaţi pentru infracţiuni politice. Prima lui soţie, Wendy Mouston era activă la Secţia Română a B.B.C. Fiul său, Rafael Noica-Mouston, a ales calea creştinismului ortodox, ca şi cum ar fi ştiut că peste ani va reveni stareţ la o mănăstire din Transilvania. Familia Mouston era strâns legată de România de la începutul secolului trecut.

Mulţi alţi britanici au îndrăgit natura, limba, tradiţiile şi sufletele locuitorilor României, condiţie fără de care nu puteau să promoveze aici interesele politice şi cele economice ale Imperiului Britanic. Dacă i-am numi pe unii, i-am nedreptăţi pe alţii. Să riscăm, totuşi…

Archibald Gibson şi May Hatley au condus Secţia Intelligence Service-ului în România, sub acoperirea de corespondenţi ai ziarului Times;

Desmond Dorand şi Gertie Gellender, sub acoperirea Secţiei Consulare, i-au succedat cuplului informativ Gibson-Hatley;

Sir Reginal Hoare, ministrul Marii Britanii la Bucureşti, a asigurat legătura cu agenţii de mare anvergură din familia Bibescu;

A.C. Gardine de Castelain a fost rezident al Intelligence Service, apoi al Serviciului Operaţiunilor Executive, sub acoperirea de director comercial al Societăţii petroliere “Unirea” (1927-1940). Între 1940-1943 a activat la Secţia a III-a S.O.E. pentru România, de la Istanbul. În 1943 a fost paraşutat în România, într-un un grup de acţiune clandestină (cu Meţianu şi Ivor Porter). Până la 23 august 1944 au fost „prizonierii de lux“ ai lui Eugen Cristescu, care i-a ascuns de serviciile germane;

Mac Larren a acţionat sub acoperirea Agenţiei de presă Reuter;

Colonelul E.C. Tom Masterson a fost director general la Societatea petrolieră “Unirea”;

Colonelul Ted Masterson asigura, de la Cairo, legătura radio cu reţeaua clandestină din Partidul National Ţărănesc, condusă de Iuliu Maniu;

Alexander Miller şi Mary Vischer de la “Astra Română” conduceau operaţiunile de sabotaj;

Maiorul Ivor Porter acţiona sub acoperirea British Council, ca lector de limba engleză la Universitatea din Bucureşti;

Profesorul Hugh Seaton-Watson, trimis de British Council, îndeplinea misiuni informative itinerante. A sondat posibilităţile de înlăturare de la putere a Regelui Carol al II-lea;

Denis Wrigt, viceconsul la Constanţa, susţinea logistic operaţiunile de sabotaj şi facilita intrarea clandestină în România a agenţilor S.O.E.;

Maiorul de geniu Davidson Houston, adjunct al ataşatului militar, s-a ocupat de sabotarea câmpurilor petroliere;

Colonelul Bill Bailey, şeful Staţiei S.O.E. de la Istambul, realiza incursiuni pe teritoriul României pentru diverse operaţiuni clandestine;

Julien Amery, locotenent în anii ’40, când, sub filajul S.S.I-ului, realiza misiuni de legătură cu agenţii din România şi Balcani la Hotel Athénée Palace din Bucureşti şi… Sir Julien Amery în anii ’60-’70, când îl frecventa pe Emil Bodnăraş, pentru căutarea unei porţi deschise relaţiilor Marii Britanii cu China, iar după 1990 pe Ion Iliescu , Adrian Năstase, Ovidiu Muşetescu …în cu totul alte scopuri.

Sir Julien Amery a fost primit şi de Nicolae Ceauşescu, împreună cu o delegaţie a Camerei Lorzilor, pe care a condus-o. În timpul întâlnirii cu Ceauşescu, Amery trebuia să-i ridice liderului român o listă de 12 probleme. După schimbul amabilităţilor protocolare şi retragerea presei, după expozeul lui Ceauşescu, Amery a început să-i ridice problemele pe care le avea pregătite „de acasă“ .

Pe măsura ce Nicolae Ceauşescu răspundea, delegaţia Camerei Lorzilor devenea tot mai surprinsă, uimită şi admirativă, în acelaşi timp, de rapiditatea şi profunzimea reacţiilor liderului român. Avea răspunsuri imbatabile la toate problemele ridicate .

După întrebarea a unsprezecea, lordul Amery nu a mai continuat.

Ceauşescu, după o pauză de aşteptare, intervine : „Cred că v-ar mai interesa şi următorul aspect…“

Şi Ceauşescu continuă cu răspunsul la problema a douăsprezecea, pe care Amery nu o mai ridicase.

Lista problemelor delegaţiei britanice s-a aflat în permanenţă într-o servietă elegantă, legată cu un lănţişor de mâna lordului Amery , de care acesta nu s-a despărţit o clipă…

Agenţi de nădejde au avut serviciile britanice şi în lumea teatrului şi a cinematografiei, în rândul ideologilor de partid, pe care, în decembrie 1989, i-a distribuit în roluri cheie, apoi le-a asigurat parcursul politic parlamentar ori guvernamental, în lumea afacerilor, la conducerea băncilor, în staff-ul unor organisme internaţionale. Cât de onorantă poate fi aceasta consideraţie, dacă n-au făcut nimic pentru stoparea degradării generalizate a condiţiei poporului şi a patriei lor? Nu cumva, dimpotrivă…?

Nu aduc lista prea aproape de zilele noastre, dar nu trebuie, totuşi, să-i omitem pe Denis Deletant şi Jonathan Eyal… specializaţi în intelectualitatea românească şi a căror manieră temerară de a acţiona, începând din 1990, i-au impus atenţiei celor avizaţi şi nu numai lor…

Revenind la mentorul Şcolii de la Păltiniş , în înalta ierarhie a Partidului Comunist Român au existat persoane de o bună factura intelectuală, care puteau avea dialog cu Noica. Filosoful era sensibil faţă de aceştia. După cum a apreciat şi „revoluţia calitativă“, care a dus la „negarea negaţiei Securităţii“. După eliberarea din închisoare avea să constate că anchetatorii din Securitate au fost înlocuiţi cu „cetăţeni a căror aparenţe de onorabilitate nu ar trebui suspectate, dacă idealurile declarate nu le sunt negate de materialitatea lucrurilor săvârşite (…)“.

În ultimii ani ai vieţii lui Noica, pelerinajul discipolilor la “Vila 23” devenise oarecum deranjant şi se dorea o limitare a vizitelor şi a frecvenţei acestora, dar nu s-au luat măsuri efective de interzicere. Nici starea de sănătate nu-i mai îngăduia să găzduiască ori să participe la seminarii.

Dacă ar fi să-l încadrăm pe Noica, cel din anii ’70-’80, într-o tipologie de agent al serviciilor secrete, ar putea fi clasificat ca operator involuntar într-un joc dublu, cu şanse sporite pentru serviciul cu mai multă investiţie de inteligenţă în menţinerea iniţiaţivei şi controlul agentului. Iniţiativa le-a aparţinut de la bun început, dar controlul ni l-am rezervat.

Dacă Noica ar mai trăi şi ar afla ce a dorit să afle un discipol din volumele dosarului maestrului, cele ramase clasificate, şi-ar revizui demersul iniţial, iar Fundaţia „Nova Europa“, prin care continua să fie subvenţionat, ar putea fi exclusă finanţării externe.

Un alt discipol îi datorează lui Noica moştenirea Editurii Politice, fiindcă acest cadou nu i-a venit de la Frontul Salvării Naţionale, ci ca urmare a unei solicitări externe către un lider marcant al frontului, din partea organizaţiei secrete „Pinay Circle” (cunoscută mai bine „Cercul”), fondata în anii ’50 de Antoine Pinay (fost prim ministru al Franţei), împreună cu fostul cancelar german Konrad Adenauer şi condusă, la început, de Jean Violet (o figura celebră a S.D.E.C.E., echivalentul francez al C.I.A.).

„Cercul” i-a avut printre membrii de bază pe: Julien Amery (responsabil pentru operaţiunile Intelligence Service în România şi Balcani), Brian Crozier, Nicholas Elliot (M.I. 6), William Colby (C.I.A.), generalul D. Stilwell (U.S. Defence Intelligence Agency), Edwin Feulner (The Heritage Foundation).

Printre oaspeţii acestui club secret sunt menţionaţi: Richard Nixon, Henry Kissinger, Sultanul Omanului, Ion Iliescu şi regele Hussein al Iordaniei.

(Mai recent, la conducerea „Cercului” s-a aflat lordul Lamonte, coordonator al grupului Bali , care a achiziţionat combinatele de aluminiu din Oradea şi Tulcea. Lamonte a venit in România însoţit de Julien Amery, girantul lui Ion Iliescu la „Cercul”).

Structuri ale Securităţii în anii ’80

Nu au existat unităţi speciale pentru operaţiuni care să vizeze „intelectuali“. În cadrul Direcţiei Informaţii Interne (apărarea ordinii politice constituţionale), culegerea informaţiilor pentru cunoaşterea intenţiilor, planurilor şi acţiunilor extremiste, revizioniste şi a altor acţiuni subversive potrivnice regimului politic, în vederea prevenirii lor, era organizată pe criteriul domeniilor activităţii sociale, iar domeniile cu un numitor comun generau o structură specializată colectiv (1-3 ofiţeri), birou (4 -5 ofiţeri), serviciu (minim două birouri). Un serviciu din direcţia amintită avea în răspundere nemijlocită instituţiile academice şi celelalte organisme culturale naţionale, precum şi coordonarea activităţii la nivelul întregii ţări, iar serviciile sau birourile /colectivele teritoriale, după caz, desfăşurau activitatea de informaţii la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale (structura teritorială la nivel de serviciu „artă-cultură“ exista numai pentru municipiul Bucureşti).

În cadrul structurilor externe, activitatea era organizată pe criteriul zonelor geografice (cu obiective de spionaj şi promovarea/apărarea intereselor externe ale statului român), iar o direcţie avea ca obiect de activitate emigraţia din toate spaţiile (preponderent organizaţiile politice, culturale, religioase, foşti demnitari din perioada interbelică ş.a.), principalul scop urmărit fiind obţinerea susţinerii de către emigraţie a politicii externe a României.

Dar să fim corecţi şi să precizăm, “pentru corectă şi cât mai completă informare a opiniei publice”, că toate serviciile speciale, iar cea mai generoasă tradiţie este cea britanică, au ţinte ale activităţii lor organizaţiile politice, culturale, mişcările de tineret şi intelectualitatea, fiind create adevărate pleiade ale elitelor care se mândresc cu relaţiile lor privilegiate în lumea spionajului şi contraspionajului.

Preluat din Cotidianul, 19 decembrie 2010 de catre Vasile Zarnescu cu acceptiunea autorului.

DUPĂ 21 DE ANI…

Posted by Stefan Strajer On December - 24 - 2010

DUPĂ 21 DE ANI…

 

 Autor: Adrian Botez

PRELIMINARII

 

…Cine priveşte „peisajul” socio-politic (nu mai vorbim de cel moral-spiritual-cultural!) – nu doar românesc, ci chiar european şi mondial, după aceşti 21 de ani, de la revoluţia „omagial”-masonică, din 1989 („sărbătorirea” împlinirii a două sute de ani de la Revoluţia „Franceză” Regicidă, 1789-1989 – revoluţie „franceză”, de fapt, iudeo-masonică, prin care Francmasoneria a adus la putere, în Franţa, în Europa şi în lume, PLUTOCRAŢIA IUDAICĂ…şi, politic, a „fătat”  şi, implicit, a marcat extremele –  interşanjabilităţile Chipului Demonic al Lumii, de fapt!  – …”soluţiile socio-spirituale”, „UNICELE alternative ontologice terestre” – ziceau ei… – „succesive ori simultane”: COMUNISMUL şi LIBERALISMUL”!!!) – vede că nimic nu se potriveşte cu propaganda iudaică…furibundă şi triumfalistă, până prin anii „băsişti pur-sânge” – 2009-2010:

1– în loc de „BUNĂSTARE” – CRIZA CEA MAI CRONICIZATĂ ŞI MAI  DUBIOASĂ, din întreaga istorie modernă… – …şomajul endemic, sărăcirea „maselor” până la genocid…!, CORUPŢIE GENERALIZATĂ! – de la nivel de ghişeu şi până la nivel prezidenţial… (încă din secolul al XVIII-lea, masonul Dimitrie Cantemir, în lucrarea sa Incrementa atque decrementa Aulae Othomanicae”, prevestea că semnele cele mai clare pentru dispariţia/moartea „fizică” a imperiilor şi statelor este stufoşenia aparatului birocratic şi, pe cale de consecinţă, corupţia ajunsă la stadii delirante…); umilinţa a atins cote maxime: foşti profesori de liceu şi foşti universitari-pensionari (din Bucureşti, Constanţa etc.) stau la cozi nesfârşite, la „mâna şi generozitatea” (ei, care au creat, în amfiteatrele universitare, genii, uluitoare pentru lumea întreagă!) unui „sponsor analfabet”şi teribil de umflat de generozitatea lui, învelit în propria-i grăsime şi care-şi trâmbiţează „mila” sa nemaivăzută, la toate posturile TV… – stau, bieţii pensionari (care trebuie, cât mai degrabă, „să iasă din sistem”!) ca să capete O pâine, de care să „tragă” … o săptămână…!!!

2-în loc de SPIRITUALIZARE LINŞAJUL ELITELOR ŞI CALOMNIEREA MARTIRILOR NEAMULUI (…acestea se realizează prin moartea/asasinarea civilă şi chiar fizică a oamenilor de AUTENTICĂ valoare de Duh ai Neamului Românesc, prin distrugerea şanselor de afirmare şi creştere întru Duh, ca spiritualizare luminoasă şi senină, ale tineretului TOT MAI ATEIZAT ŞI HĂITUIT SPRE ÎNAFARĂ DINTRE GRANIŢELE „GRĂDINII MAICII DOMNULUI”…SPRE AMURGUL/APUSUL LUMII!!! – ora de Religie, care numai de Hristos nu vorbeşte, esenţial, este masca sub care se pregăteşte „ecumenismul”, de către „Preafericitul Antihrist”!!!  – …prin distrugerea Cercetării, prin manipularea, selectarea perversă, răstălmăcirea, falsificarea şi amalgamarea halucinantă a Informaţiei…: pe Internet, stau, plasaţi cu intenţii vădit demonice,  SFINŢII LÂNGĂ CURVE, instinctele cele mai josnice şi mudare sunt preaslăvite, aberaţiile sexuale împotriva Sfântului Duh, precum INCESTUL, sunt lăudate şi promovate ca LUCRURI FIREŞTI, iar SPIRITUALIZAREA CURATĂ ŞI LUPTĂTOARE ÎNTRU HRISTOS, precum şi însuşi MARTIRIUL – sunt blamate, ca fiind dovezi de…”DEMENŢĂ ŞI HABOTNICIE”!!!); pentru ca lucrurile să involueze mai repede, s-a inventat „NĂUCENIA RELIGIOASĂ A POPOARELOR”, prin amestecarea Dumnezeului Cel Viu cu toate ereziile şi păgânismele, retrogradante spiritual – aşa-numitul „ecumenism” sau Mişcarea New Age (feţe ale aceluiaşi Moloh de-spiritualizant!);

 

3-în loc de JUSTIŢIE – sfidarea umanităţii, prin rejectarea, în spaţiul social şi media, a celor mai patibulari bandiţi, pe post de… „elite sociale şi politice”, de „preşedinţi de republică”…de „regi” prefabricaţi („regişori de vitrină”, care, ei înşişi, sunt de o calitate moral-spirituală mai mult decât îndoielnică: nu doar că regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii îşi dă coroana jos de pe cap, în faţa negustorimii iudeo-anglicizate din City-ul lononez (…City of London, cel mai important cartier financiar al Regatului Unit…), dar regina Elisabeta a Marii Britanii este, ea însăşi, una dintre cele mai bogate (în lire, nu în Duh!) făpturi de pe Terra… etc.;

 

4-în loc de”PACE SOCIALĂ” – nu doar „RĂZBOAIELE ENERGIEI” (purtate de SUA şi „lingăii” lor, printre care, CU MIŞELIE, se înscrie şi…România! – EXACT pe „traseele” desenate de Israel… – adică, „să împuşcăm doi iepuri deodată”: a-monopolul asupra petrolului planetar/resurselor energetice planetare şi b-  „lichidarea” neamurilor care cârtesc în legătură cu dreptul „statului Israel” de a exista, PESTE DREPTURILE ISTORICE, DE EXISTENŢĂ, ALE  POPOARELOR ISLAMICE,  DIN ZONĂ…!) sau „RĂZBOAIELE HEGEMONISMULUI LOCAL” (purtate de SUA, şi fosta URSS…dar şi de China şi de India…şi de multe state africane, „zădărâte” tot de „Jandarmul Lumii”/SUA, pentru că, „absolut întîmplător”, pe acolo se află diamante sau niscaiva uraniu…), ci şi REVOLTELE NEISTOVITE ALE TOT MAI SĂRĂCIŢILOR OAMENI DE PE PĂMÂNT…iar replica organelor de represiune, faţă de aceste revolte, este tot mai violentă şi mai revoltător-inumană, exterminatoare… – ci şi crearea de „ZONE CENUŞII”, pentru păstrarea unui potenţial de violenţă constant crescut, bun de  exploatat-utilizat, de manipulat şi amplificat, „în vremuri viitoare”…;

 

5-în loc de HRANĂ ESENŢIALĂOTRĂVIRE GLOBALĂ! – prin e-urile cancerigene, dar, în primul rând, prin otrăvirea pământului, apelor şi aerului, prin mutaţiile genetice din organismele propuse spre hrănirea „tereştrilor”, şi, ca o încoronare a crimei: Codex Alimentarius, prin care umanitatea TREBUIE să se supună genocidului prin otrăvirea… „alimentară”…!!!

…Nu ne-a mai mirat, deci, răspunsul unui pedelist „autohton”, Petre Tinel, care, întrebat (în cadrul unei emisiuni televizate) cu ce se vor încălzi elevii din şcolile buzoiene, vasluiene etc., de vreme ce se desfiinţează nu doar şcolile, ci şi sursele de întreţinere şi de  încălzire a şcolilor – a dat următorul memorabil răspuns: „Să pună mâna pe TOPOARE! -…şi să taie copacii de pe marginea drumului, că şi aşa copacii ăia încurcă circulaţia maşinilor!”…

Nu copacii încurcă …”circulaţia sângelui românesc”, ci „VOI, NENOROCIŢILOR DE TRĂDĂTORI DE ŢARĂ ŞI IMBECILI SINIŞTRI”! – ar fi trebuit să i se replice respectivului „pedeleu”, de către moderatorul emisiunii TV…”DOAR LA TĂIAT VĂ PRICEPEŢI – DE LA TĂIATUL DE SALARII ŞI PENSII, LA TĂIATUL DE PĂDURI/COPACI DE PE MARGINEA STRĂZII… – DECI, SUNTEŢI SPECIALIZAŢI ÎN … „TOPOARE”!!! 

 

…LA RÂPĂ CU TOŢI GOLANII ŞI MIZERABILII ĂŞTIA, CARE GÂNDESC CĂ GRĂDINA MAICII DOMNULUI ESTE…COCINA LOR PERSONALĂ!”

…Ideea cu „pusul mâinii pe topoare” ne aduce aminte de „ideile” europarlamentarului „român” LASZLO TÖKES (cică „pastor”! – care ne trădează şi înjură, la Strasbourg, pe banii noştri!!!), cel care îi îndemna, anul acesta, pe secui şi pe maghiari, „să iasă în stradă” (…pentru forţarea Guvernului României, de a accepta autonomia Szeklerlandului/”Ţinutului Secuiesc”!) – …da, „să iasă în stradă, ca la revoluţia din 1989” („revoluţie” începută şi făcută în…”bătătura” lui Tökes!). Dacă un „pedeleu” aflat la putere vorbeşte de „pusul mâinii pe topoare” (contextul „spuselor” este neglijabil, cel puţin în aceste circumstanţe…), iar un europarlamentar „român” vorbeşte despre soluţia violenţelor de stradă…, oare de ce n-am adopta, şi noi, cei cu adevărat necăjiţi şi obidiţi, aceste soluţii radicale – ÎN SPIRITUL NESUPUNERII CIVICE?! Da, ar trebui să îndemnăm, şi noi, în linia comportamentului (cerut pentru…”încălzire”!) de… cei din ”arcul guvernamental”, „pedelei” sau „ude-MEREI”: „ROMÂNI, PUNEŢI MÂNA PE TOPOARE! ROMÂNI, IEŞIŢI ÎN STRADĂ, CĂ NU SE MAI POATE TRĂI AŞA!”

…”Aşa”, adică jefuiţi, fără dureri de inimă, şi de organismele internaţionale masonice, precum F.M.I-ul, Banca Mondială, Uniunea Europeană etc., dar jupuiţi de şapte piei şi…”de ai noştri ca brazii” (trădători de marcă …românească, dar şi de „marcă” iudaico-românească: de exemplu, „Roşia Montană” este înstrăinată de România, prin cârdăşia lui BĂSESCU-BRAUNOVICI cu evreul MAX RICH, dna ELENA COCOŞ-UDREA „face” ca, la o licitaţie imobiliară de la Brăila, să câştige…evreul de pe locul 4…din 4MAX BOEGEL etc. etc. etc. !).

…Atunci când statul devine un organism străin şi „vampiroido-antropofag”, care-şi devorează „propriii copii”, NESUPUNEREA CIVICĂ NU DOAR ESTE INDICATĂ, CI DEVINE OBLIGATORIE, PENTRU NIŞTE AUTENTICI CETĂŢENI!!!

…Generali de armată şi generali-maiori, din România, precum MIHAI CHIRIŢĂ şi ION MARIAN, sunt implicaţi în grave scandaluri de corupţie…Dacă şi ARMATA (în care populaţia avea încrederea cea mai mare, imediat după Biserică!… – dar nici Biserica nu stă mai bine decât Armata, la nivelul CORUPŢIEI, morale şi fizice…!!!) se „prostituează” (sau este împinsă spre „prostituare”, morală şi fizică (şi se compromite atât de grosolan: câte 46 de mii de euro, mită pentru angajarea, la Şcoala de Aplicaţie de la Piteşti, a 38 de persoane…!), atunci, cu adevărat, statul masonic a intrat în disoluţie…ARMATA ar fi fost/putut fi una dintre speranţele noastre, pentru ca dictatura crimei şi genocidului să nu se instaureze în România…Nu mai este, din păcate.

…De JUSTIŢIE, ce să mai vorbim…câtă vreme preşedintele este tot…preşedinte, iar nu…DEŢINUT DE DREPT COMUN!!!…câtă vreme Roberta Numărăcioasa este tot preşedinte….la Camera Deputaţilor… – iar Elena din Troia Băsistă Incendiată/DATĂ PE FOC aruncă de pereţi cu 4,5 miliarde de euro, şi toţi tac şi o întâmpină, pe unde trece (şi, oare, pe unde NU trece?!), cu ovaţii şi cu…pâine şi sare…(…NU ÎN OCHI!!!)?! Plus alte mii de dosare…dosite, ale fraudatorilor (…de tot soiul şi de toată culoarea…)!

…Secretarul de Stat de la Ministerul Finanţelor, dna GRAŢIELA IORDACHE, a luat o şpagă cam de 10 ori mai mare decât…”generalii”: 44 de MILIOANE DE EURO!!! Păi, să se ştie, ce naiba, ce-s alea…”FINANŢE”! Să nu se confunde cu…orice găinar de pe stradă (ori de pe Calea Ferată: au apărut, ca prin anii ’20 în Rusia/URSS, sau în România anilor comunişti ’47-’50… – furturi din trenuri cu alimente şi cu…îngrăşăminte!) – care găinari, ca orice găinari, fură de foame…!

…Pe când „pedeleii” fură cu miliardele (făcând săli de sport în satele, oraşele şi cartierele cu primari pedelişti!), profesorul de Educaţie fizică OVIDIU RIZEA, „nepedelist” din Glodeni/Dâmboviţa, care a pregătit campioni naţionali şi europeni la handbal, face antrenamente având poarta marcată cu…o pânză pe perete, şi are o pensie de 1.200 de lei, din care cumpără echipamentele elevilor „înglodaţi” în Glodeni…şi, din aceşti bani de pensionar, iese bronzul campionilor şi campioanelor de handbal…Campionul  mondial la scrimă, MIHAI COVALIU, renunţă la sport, pentru că, din banii pe medalii, nu-şi poate da copilul la şcoală!!! Sportivi care au marcat locul României pe harta lumii şi Artişti de geniu (care l-au „plimbat” pe Orfeu pe toată Terra!), de la „minusculi” copii talentaţi/copii-minune şi până la genii consacrate universal (la Scala din Milano!), precum Dan Iordăchescu sau Gheorghe Zamfir, trăiesc la limita subzistenţei…

…”Eroii Revoluţiei”, cei ce au visat la „mai bine şi mai frumos şi mai liber”, în iarna lui 1989…ori deja… „au fost sinucişi”, ori au fost lăsaţi să putrezească de vii, cum este cazul lui ION JULA, cel schilodit de tanchişti şi, apoi, torturat, de Securitate, sub zodia zăpezilor vagi, din 1989… – ţintuit, 18 ani, în căruciorul neputinţei şi sclerozei multiple, cu 500 de lei pe lună…a trecut dincolo, cu ochii cerniţi de disperare, în 2008…

Şi câte sute ca ION JULA!!! Dar şi câte mii de profitori…”pe de-a moaca”, de o nesimţire şi de-un cinism rarissime!

…Personal, cunosc situaţia aşa-zisei „revoluţii din Adjud”:

-11 oameni (doi dintre ei fuseseră numiţi, din câte informaţii posedăm la ora actuală… – de către Securitate, direct de la Bucureşti, drept „comandanţi ai Frontului Salvării Naţionale”!) au fost „bombardaţi”, în zilele de 23 decembrie 1989-28 ianuarie 1990, cu mii de telefoane alarmisto-manipulatorii: că a fost coborât (fireşte, cu elicopterul!) un desant de paraşutişti… „terorişti” (cum altfel?) pe ambulatoriul TBC din Adjud, că a fost otrăvită apa de la Turnul de Apă din Adjud etc. etc.  – dar, propriu-zis, nu s-a întâmplat ABSOLUT nimic … –

-…decât, poate, că subsemnatul, cu sprijinul, moral şi de autoritate, al Poetului, Artistului şi Cetăţeanului Activ, AUTENTIC dizident  – …dar tot atât de naiv, în sensul păgubos al cuvântului, cât şi subsemnatul… – LIVIU IOAN STOICIU (pe atunci, pus de păpuşarii de la Bucureşti, „de paravan”, ca şef al FSN-ului pe judeţul Vrancea…), am încercat să combat mafiotismul şi să institui, cât de cât, starea de normalitate, în Adjud…(„lucru/lucrare” care s-a dovedit ABSOLUT imposibil/ă … –  prin trădarea, din partea „fraţilor de conducere municipală”… – dar şi „lucru/lucrare” care mi-a umplut telefonul de ameninţări mafiote, cu moartea, la adresa mea şi a familiei mele… – iar cei pe care am încercat să-i dau jos din pomul unde se suiseră, precum scroafa din zicală, au revenit şi devenit „magnaţii contemporani ai oraşului/municipiului Adjud”…bietului oraş-municipiu Adjud!… să nu uit: AUTENTICUL DIZIDENT LIVIU IOAN STOICIU este, azi, şomer…: CUM ALTFEL, ÎN „ERA BĂSESCU”…Băsescu, a cărui gândire „depăşeşte limitele Galaxiei”, după spusele lui Traian Ungureanu?!?!) –

-…nici măcar cât în Focşani (…unde un „erou” militar, străfulgerat de fiorii…eroismului, fireşte,  a descărcat, în bezna nopţii, un Kalaşnikov, spre o mâţă disperată, care se agăţase de tăblăria Poştei din municipiu…şi o zgâria la modul…”teroristic”, în căderea/alunecarea ei …”involuntară şi progresiv-accelerată”, de pe „obiectivul strategic” al Poştei!)…, dar, cel puţin doi dintre „eroii adjudeni” s-au repezit, ca vulturii hoitari, să-şi procure „diplome de revoluţionari”…”get-beget”! Şi, evident, prin „diplomele fermecate”, au „curs”, spre respectivii, toate celelalte…”accesorii”: pământuri, scutiri de taxe şi impozite, facilităţi  de tot felul etc. etc.

Când au venit să mă determine să mă alătur imposturii lor, le-am spus, cu patetism donquijotesc (…care, azi, îmi apare cumplit de penibil şi melodramatic…): „Cum aş putea să mă mânjesc cu sângele ADEVĂRAŢILOR eroi?!  Pe sângele eroilor ADEVĂRAŢI  s-a clădit <<visul revoluţiei>>, al celor morţi şi…al unora neîngropaţi şi neidentificaţi…de la Timişoara, Bucureşti, Cluj, Braşov, Turda…?! Oare nu m-ar scuipa copiii mei drept în obraz…” – dar am fost întrerupt, brutal,  din tirada mea… – şi  răspunsul a venit, senin şi…”realist”: „Şi cine ştie toate rahaturile astea?!” Chiar aşa! Nimeni, decât Securitatea (cea eternă…!), Ion Iliescu şi ai lui…”eroi”!!!

…În învăţământul românesc, prin „Legea Funeriu”, toţi directorii de şcoli vor fi înscăunaţi politic, deci vor fi pedelişti… – şi aceşti „şefi” impostori vor avea drepturi discreţionare, în ce priveşte angajarea sau soarta angajaţilor: lingăii incompetenţi vor huzuri, fără să trebuiască decât să nu-şi întrerupă „lucrarea cu…limba şi buzele”, profesorii buni şi foarte buni/competenţi/performanţi, dar demni, vor fi scoşi, cât mai repejor, din sistem (prin infarct provocat sau prin plecarea în străinătatea încă primitoare de „aur cenuşiu”!), iar interesul elevilor….va fi ultima grijă a statului masonico-pedelist (cel care decretase, cu ani în urmă, ELEVUL-REGE!).

Ei bine, deja vedem că se pregăteşte „ELEVUL/TÂNĂRUL-JIVINĂ”, INCULT PÂNĂ LA BARBARIE ŞI SCLAVIE !!! – …egoist şi TOTAL IRESPONSABIL, feroce şi singur, satanic şi înfiorător de singur…pentru o viitoare lume apocaliptică…de fapt, preconizat a fi SATANICĂ!!!

…Masonii sunt indivizii cei mai cruzi mincinoşi şi lipsiţi de scrupule, CEI MAI NERUŞINAŢI IMPOSTORI ŞI CREATORI DE IMPOTORI ŞI DE IMPOSTURĂ, din toată istoria Terrei…: modelul clasic, cel mai la îndemâna românilor, este „preşedintele” Traian Băsescu!). De fapt: SATANA – MARELE ILUZIONIST!!!

…La fel ca în România, şi în Anglia, noul sistem de taxe, ENORME, din învăţământ, tăierea salariilor, sortirea pensionarilor aruncării de pe „stânca tarpeiană”, SĂRĂCIREA FAMILIILOR… „NETELEVIZABILE”… – vor distruge elitele veritabile şi le vor înlocui cu elitele falsificate/despiritualizate (Elitele Negre, le numeam noi, undeva…!): copiii celor bogaţi şi…aleşi de masoni! La fel se „întâmplă” haosul în Italia, Franţa, Spania, Portugalia, Grecia…

NIMIC NU S-A SCHIMBAT! Securiştii şi activiştii de PCR de ieri (din România, deocamdată…) şi-au plasat copiii în posturi-cheie, de conducere…şi aceştia vor face la fel cu odraslele lor…!!!

Vorba ceea: „COPIII ŞEFILOR NOŞTRI DE AZI VOR DEVENI ŞEFII COPIILOR NOŞTRI, DE MÂINE…!

…”Ce-i de făcut?!” – întreba masonul socialist  rus Nikolai Cernâşevski, la final de secol al XIX-lea… – aşa ne întrebăm şi noi, care suntem anti-mason, la început de veac XXI. Opinia noastră nu diferă esenţial de opiniile lui NIKOLAI BERDIAEV – deci, soluţia, pe care o oferim mai jos, se întemeiază pe viziunea sa asupra „Noului Ev Mediu”…: ESTE NECESARĂ ÎNTOARCEREA LA HRISTOS!!! –  şi, deci, este absolut necesară renunţarea, radicală, la toate MREJELE DE SUPRA-LENE ale aşa-zisului „modernism” masonic, renunţarea radicală la „optimista concepţie despre progres, concepţie sumbră şi aducătoare de moarte pentru tot ce este viu” (cf. N. Berdiaev)  – şi întoarcerea, deci, din „paradisul” fals şi sinucigaş al „cuceririlor tehnice”, LA AŞA-ZISUL „PRIMITIVISM” RELIGIOS, la AUTENTICUL OTODOXISM… adică, „de la această istorie pământească, trebuie să trecem iarăşi la istoria celestă”. Iar nu să „evoluăm” spre…”dozatorul de agheasmă”, spre „rugăciunea către moaştele de pe FaceBook” şi spre… „spovedania pe Internet”…!!!

Să ne întoarcem la ADEVĂRATA LIBERTATE, IAR NU SĂ MOŢĂIM  ÎN SCLAVIA MOLATICĂ A SATANEI!!! “Autonomia nu trebuie să fie decât un drum spre TEONOMIE, spre o stare de suflet superioară, spre libera acceptare a voinţei lui Dumnezeu, spre libera subordonare a acesteia” (cf. N. Berdiaev).

Nu avem nevoie nici de Spaţiul Schengen, nici de Uniunea Europeană (care a şi început să conducă/mâne România spre abatoare, prin comisarii ei…!)… – n-avem nevoie de nimic din istoria terestră, în general – şi din istoria masonilor, în special! – ci EXCLUSIV DE HRISTOS-DUMNEZEU!!!

SĂ DĂM DE PĂMÂNT, DECI, CUSTATUL MASONIC MODERN” – şi SĂ CREĂM UN ALTFEL DE STAT (prezenţa statului nu o vedem ca fiind necesară decât pentru protecţia specificului spiritual al Neamurilor, iar nu pentru… FURTURI ORGANIZATE ŞI CINICE  şi pentru „încasarea optimă a taxelor şi impozitelor”!) – „STATUL” LUI HRISTOS – … căruia să-i zicem (…nu-i aşa, totul „trebuie să poarte un nume”…?!), pentru că nu avem la îndemână termeni specializaţi (deocamdată!): TEOCRAŢIA AUTENTICĂ, HRISTICĂ!!!

***

NIKOLAI BERDIAEV ŞI NOUL EV MEDIU: “MUTAŢIA LĂUNTRICĂ” ŞI TRANSCENDEREA ISTORIEI-LEGE

După eşecul evident al „Contractului social” masonico-rousseau-ist, din veacul al XVIII-lea, rusul Nikolai Berdiaev, în plin secol XX (cf. Un Nou Ev Mediu, Omniscop, Craiova, 1995), afirmă că umanitatea, după rătăcirile spirituale ale veacurilor moderne, se situează într-un moment de criză supremă, care nu se va putea rezolva decât printr-o transfigurare, printr-o nemaivăzută revoluţie interioară şi exterioară, prin care adevăratele dimensiuni divino-umane vor fi revelate. După experienţa falimentară a socialismului şi capitalismului, ambele situate în zona Antihristului-Antispiritului (socialismul “divinizând munca materială[1][1], în dispreţul valorilor calitative, “uitând scopul şi sensul vieţii”, aducând “satanocraţia”:”un astfel de monstru nu cuprinde un suflet omenesc nou, căci nu-l conţine deloc[2][2]  –  capitalismul aşa-zis democratic reificând societatea umană, “nivelând individualitatea umană[3][3], “atomizând societatea[4][4], “ignorând, în realitate, poporul”[5][5], “născând toate nenorocirile societăţii[6][6] –  concluzia:”Sub veşmântul burghez sau socialist se poate adăposti aceeaşi substanţă sau, mai degrabă, aceeaşi lipsă de substanţă[7][7])  –  lumea, pământul  –  se cutremură şi cedează sub picioarele noastre. Au dispărut “speranţa şi iluzia, totul este dezgolit şi demascat”  –  omul care s-a împotrivit teocraţiei Evului Mediu, voind să se echilibreze spiritual  –  “a trecut la afirmarea de sine şi această afirmare a sfârşit cu exterminarea omului prin sine însuşi, autoexterminarea[8][8]. Căci “autonomia nu trebuie să fie decât un drum spre TEONOMIE, spre o stare de suflet superioară, spre libera acceptare a voinţei lui Dumnezeu, spre libera subordonare a acesteia[9][9]

            N. Berdiaev trasează, în cartea sa Un Nou Ev Mediu, drumul Omului, printre obstacole înfiorătoare, pentru A SE LEPĂDA DE ANOMIE ŞI A AJUNGE LA TEONOMIE. În fapt, acesta este şi drumul tânărului, care repetă drumul umanităţii, în propria persoană evolutiv-spirituală  –  de la ANOMIA copilăriei  –  la conştientizarea universului normat dublu: prin legi cosmice divine şi prin legi sociale. Când această dublă marcare se va armoniza spiritual, în conştiinţa adolescentului/maturului(cosmico-divinul şi socialul intrând sub acelaşi cerc al înţelegerii)  –  se va ajunge la starea de TEONOMIE. Omul-tânăr trebuie să înţeleagă că-şi va rezolva destinul nu  prin egoismul copilăriei, nici prin schizofrenia actuală cosmic-socială  –  ci prin solidaritatea socială, conformă cu armonia cosmico-divină. Problema destinului individual este “irezolvabilă în limitele istoriei”  –  spune filosoful rus: “În limitele istoriei, este irezolvabil şi conflictul tragic al destinului individual cu destinul întregii umanităţi. De aceea, istoria trebuie să se încheie. Lumea trebuie să intre într-o realitate superioară, într-un timp integral, în care să se rezolve problema destinului individual uman, iar conflictul tragic al acestui destin individual cu destinul universal trebuie să-şi găsească o soluţie. (…) Istoria nu are o evoluţie infinită în timpul nostru, nu are firescul fenomenelor naturale tocmai pentru că istoria este declin. Aceasta este ultima concluzie a metafizicii istoriei(…) Metafizica istoriei ne învaţă că ceea ce este irezolvabil în limitele istoriei se rezolvă dincolo de limitele ei. Acesta şi este cel mai important argument în favoarea faptului că istoria nu este fără sens, că ea are un rost superior. Dacă ar avea numai un sens pământesc imanent, tocmai în acest caz ar fi absurdă, fără sens, pentru că atunci toate dificultăţile fundamentale, legate de natura timpului, ar fi irezolvabile, sau toate rezolvările ar fi fictive, aparente şi neadevărate. O astfel de metafizică a istoriei relativ pesimistă rupe mreaja iluziilor legate de divizarea viitorului şi răstoarnă ideea de progres, dar întăreşte speranţa şi năzuinţa în soluţionarea suferinţei istoriei din perspectiva eternităţii, din perspectiva realităţii veşnice. (…) Trebuie să aibă loc o anumită mutaţie lăuntrică (s.n.), după care istoria universală nu se va mai înfăţişa în perspectiva fluxului distrugător al timpului, aruncată parcă în afară din adâncul spiritului  –  ci în perspectiva eternităţii, a istoriei celeste. Istoria universală se va întoarce în adâncime, ca un moment din veşnicul mister al Spiritului.[10][10]

            Dacă această înţelegere profundă a fiinţei sale istorice şi a rezolvării crizelor ei de identitate  –  întru Normă Cosmico-Divină va putea fi pusă în operă de către EDUCATOR, care-l va transfigura pe tânăr, dintr-o fiinţă animală, instinctual-oportunistă  –  într-una armonios-umană, cu ritmuri spiritual-cosmice, cu privirea mereu în sus, spre sursa Binelui Suprem  –  atunci se va putea vorbi despre victoria deplină a educaţiei ŞI prin educatori. Deci, în opera de educaţie juridică, tocmai pentru a-i revela acesteia finalitatea superioară, prin care se transfigurează jungla în paradis, şi fiara în fiinţă cu chipul lui Dumnezeu  –  este necesară, pe lângă “nunta” spirituală a Dreptului cu Pedagogia  –  devoţiunea amândurora, în zona RELIGIEI.

***

            INVARIABILUL LEGII ŞI AUTORITATEA DIVINĂ

Deocamdată, Justiţia nu face decât gesturi de concesie trufaşă (dar, şi acestea, extrem de zgârcite!), de condescendenţă arogantă, faţă de Religie. Jurământul conducătorilor sociali pe Biblie şi prezenţa crucii în sala de judecată  –  ar fi singurele câştiguri ale Religiei, după ateismul comunist. Dar aceasta-i prea puţin, atingând un nivel spiritual superficial. Suntem încă extrem de departe de o recunoaştere cinstită şi deschisă a planării permanente a DIVINULUI, asupra Balanţei Justiţiei umane. Un ocean de neînţelegere mai este de parcurs, până când se va recunoaşte că actul justiţiei trebuie supus normei divine şi finalităţii divine  –  iar legile să reflecte, clar biblic  –  INVARIANTUL LEGII DIVINE dublu revelată (veterotestamentar şi neotestamentar  –  complementar!).

            Căci, din momentul în care legea nu mai provine din Legea Invariantă Divină, ca variantă adaptată social şi spaţio-temporal, la o anumită societate, a unei anumite epoci istorice şi dintr-un anumit spaţiu spiritual(înţelegem prin Lege Invariantă Divină  –  fie invariabilul Sacral-SINAI, Legile mozaico-iudaice, revolute, ale Vechiului Testament  –  fie Invariantul-HRISTOS  –  Fericirile din Predica de pe Munte/NOUL TESTAMENT  –  legea nu mai are valabilitate de lege, ci este un text oarecare, fără autoritate reală. Autoritatea eroică, de care vorbea, cândva, în veacul al XVIII-lea,  Giambattista Vico, era consecinţa tot a apelului la autoritatea divină: braţul care crea spaţii pentru popoare era subordonat hotărârii Braţului Divin, conştiinţa ctitorului de state şi naţiuni era “turnată” în Potirul Conştiinţei şi Voinţei Divine(a se vedea mitologia întemeierii, la toate neamurile-naţiuni). Nu acelaşi lucru se poate spune despre autoritatea uman-comună, a ultimelor veacuri.

            AUTORITATEA ORI ESTE DIVINĂ SAU DELEGATĂ DE CĂTRE DIVINITATE  –  ORI NU E DELOC. (A se vedea crimele bestiale ale Revoluţiei Franceze-1789: Dumnezeu n-a delegat “poporul francez” să ucidă şi să comită regicid  –  ci, cum s-a dovedit ulterior, Revoluţia Franceză, ca orice revoluţie umană  –  a fost rezultatul unei conspiraţii din partea unei minorităţi luciferizate. De aceea, ea rămâne, ca şi războaiele mondiale ale secolului XX, un obiect de studiu pentru medicii patologi  –  şi un motiv de serioasă reflecţie pentru Biserică). Legislatorul trebuie să accepte ca autoritatea să-i fie delegată pentru a se împărtăşi din lumina divină a ORDONĂRII. Deci, autoritatea divină să fie delegată către Legislatorul terestru, care revelează (nu opacizează, nu ascunde  –  cum face azi  –  trâmbiţând fals “umanismul” legilor  –  adică impostura şi arbitrariul) Legea Divină   –  cândva, cea proclamată, pentru sânge (adresată MEMORIEI şi FIZICULUI), pe Muntele Sinai  –  astăzi, cea proclamată, DIRECT PENTRU SPIRIT, pe Muntele Măslinilor.

***

HRISTOS-LEGISLATORUL

Dumnezeu-Tatăl, prin aspectul său filial (Dumnezeu-Hristos) , devine cel mai mare legislator al tuturor timpurilor pământeşti (concomitent cu cele cereşti). Trebuie să se înţeleagă foarte clar că legislaţia umană terestră a început în Legislaţia divină şi trebuie să se-ntoarcă, logic (chiar dacă sub forme  diversificate) , în esenţa legislativă din care a pornit. Tocmai această cale de întoarcere la obârşia divină a legislaţiei terestre şi premizele ei le înfăţişează Hristos-Dumnezeu , prin predicile şi parabolele de la Templul din Ierusalim şi, în primul rând, prin Fericirile expuse la Predica de pe Munte (Matei, cap. 5,6,7), ca şi lămuririle către apostoli, la Cina cea de Taină (Ioan, cap.14,15,16,17). El spune, foarte clar, că, prin toate legislaţiile istoriei, prin toate orânduielile şi orânduirile umanităţii  –  nu se face altceva decât împlinirea, discretă, progresivă şi secretă (mistică, ascunsă ochilor ne-spirituali) a MARII LEGI, Unicei Legi; Obârşia preaputernică a tuturor legilor ce vor fi fost vreodată pe faţa Pământului: (Matei, 5,18)”Căci adevărat zic vouă : Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate.” Deci împlinirea Legii prin legi se va face desăvârşit şi absolut integral, prin însăşi trecerea-istorie (“mentalitatea”…), continuu evolutiv-spirituală, a mediului uman-terestru  –  atât în forma-emergenţă (iota=semnul literei de început al lui Iahve-Dumnezeu), cât şi în conţinutul-imergenţă (cirta=semnul literei de mijloc).

            Cine afirmă că legea creştină e prea îngăduitoare, sau, chiar, că n-are sancţiuni, ci doar îngăduinţe[11] [11] –  amarnic se înşală şi nu are habar despre creştinism. Da, ne sunt dezvăluite, prin noua Lege, a lui Hristos, limitele cele mai depărtate, spre desfiinţarea limitei spirituale, către Dumnezeu  –  dacă ne supunem desăvârşit Legii: acestea sunt Fericirile  –  dar starea de FERICIT se traduce prin DESĂVÂRŞIT MORAL-SPIRITUAL, desăvârşit virtuos, desăvârşit supus Legii  –  până la renunţarea completă la egotism şi egoism, deschiderea definitiv generoasă, autosacrificială, către “ceilalţi”, către Iubire  –  care Iubire, adusă în parametrii hristici, echivalează cu desăvârşirea paradisiacă a lui Dumnezeu (prin Adam-Omul reordonat spiritual, rearmonizat legislativ, perfect conformat Legii  –  adică eliberat deplin de anomia satanică). Dar acesta este scopul cel mai înalt, pe care bietele legi omeneşti nici nu-l întrevăd, prin formulările lor ambigui şi din greu gâfâite, îngăimate, bâlbâite. Legile umane, însă, dacă vor să mai existe(ca autoritate efectivă) în istoria evolutiv-terestră, trebuie “să tragă cu urechea”, cât mai atent, tocmai la scopul legislativ hristic.

            Nimic din legile umane nu are, deocamdată, prevăzută finalitatea legislativă supremă, dreptul legislativ formulat în Fericiri  –  dar tocmai acesta este motivul pentru care legile umane nu sunt ascultate decât cu o jumătate de ureche, şi în silă: ele nu sunt în stare să zărească, să exprime ce zăresc (dacă zăresc)  –  anume, obiectivul legislativ hristic, care este transfigurarea fiinţei umane, dintr-una anonimă, aflată în permanentă stare de zavistie cu sine şi cu mediul său social  –  într-una perfect împăcată-armonizată cu sine şi cu mediul său socio-natural(căci întregul COSMOS este “societatea” Omului!). O foarte palidă imagine a Cetăţii Legislative a lui Dumnezeu[12][12], o vedem în unele mânăstiri creştine, unde ascultarea legislativ-divină (alături de voturile sărăciei şi castităţii  –  care au tot o natură legislativă, dar mai înaltă şi mai greu de înţeles pentru oamenii de rând: desfiinţarea totală a egotismului, prin sărăcie trupească-socială, desfiinţarea seminţei metafizice de vrajbă, sexualitatea  –  care a despărţit şi învrăjbit Omul cu Dumnezeu şi, astfel,  pe om cu sine însuşi, orice cu orice, opunând totul istoric, autodistructiv şi perisabil  –  TOTULUI CERESC ETERN-DESĂVÂRŞIT)  –  este atât de aspră, cât nu şi-a închipuit niciodată vreun legislator că vreo lege ar putea avea vreo astfel de teribilă consecinţă.

            Dar, dacă răsplata-finalitate a efortului spiritual-legislativ este desăvârşită, doar printr-o ascultare desăvârşită, a unei Legi (aparent supraumane  –  dar care priveşte, în mod direct, doar FIINŢAREA UMANĂ, şi nimic altceva[13][13])  –  ei bine, pedeapsa pentru neintegrarea Omului în Lege şi, mai cu seamă, a celor chemaţi să reprezinte Legea şi să-i călăuzească pe oameni spre Lege, dar care-şi încalcă sistematic misiunea juridico-umano-divină(PREOŢII-JURIŞTI AI TEMPLULUI) este marcată prin exclamaţia prevestitoare de prăbuşire apocaliptică:”Vai vouă!”[14][14]:

            -“Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că închideţi oamenilor împărăţia cerurilor, căci voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi!(…) Nebuni şi orbi, ce e mai mare? Aurul, sau biserica, care sfinţeşte aurul?(…) Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că daţi zeciuială din mintă, din mărar şi din chimen, şi nesocotiţi cele mai de samă ale legii: dreptatea, mila şi credinţa. Acestea trebuie să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi!(…).Drept aceea, înşivă mărturisiţi de voi, că sunteţi fiii celor ce au ucis pe proroci. Şi împliniţi şi voi măsura părinţilor voştri. Şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de osânda gheenei? De aceea, iată Eu trimet la voi proroci, înţelepţi şi cărturari, şi pe unii din ei îi veţi ucide, şi-i veţi răstigni  –  şi pe alţii din ei îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi alunga din cetate  –  ca să vină asupra voastră tot sângele drept, care s-a vărsat pe pământ, de la sângele lui Abel celui drept până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-aţi ucis între biserică şi altar. Adevărul vă grăiesc: toate acestea vor veni peste voi! (…) Iată vi se lasă casa voastră pustie, căci vă spun: de acum, nu Mă veţi mai vedea până nu veţi striga: binecuvântat fie Cel ce vine întru numele Domnului!” Sancţiunea supremă a frivolităţii faţă de Lege şi Misiune a Legii: dez-identitatea şi atoate-învinuirea, urmate de orbirea faţă de lumină  –  până la descătuşarea CONŞTIENTĂ, ABISALĂ  –  a conştiinţei răului din Sine.

            Cei care sunt chemaţi să dezvăluie, în om, prin educaţie şi credinţă, Legea sădită de Dumnezeu   –  şi încalcă, sfidător şi iresponsabil, menirea  –  sunt supuşi imprecaţiei hristice pe pământ  –  dar Legea nu e de pe Pământ. De aceea, acest “vai vouă!” este vizionar: legislatorii şi juriştii, care se fac că nu văd Legea, şi scot legi supte din deget, pentru confortul lor personal  –  vor primi suprema pedeapsă: DES-FIINŢAREA (scoaterea înafara planului divin al Fiinţei). Legislatorul şi juristul care nu e vizionar , ci bucher şi tipicar, speculând meschin, rău-voitor  –  îşi auto-suprimă fiinţa, se sinucide spiritual. Căci veşnica osândă a Gheenei este Focul ce arde toate matriţele greşite ale Facerii  –  şterge din planul ontologic pe cei care nu s-au supus comandamentului Legii: “casa voastră [n.n.: planul existenţei terestre şi cosmice] vi se lasă pustie.” Şi nu-L vor mai vedea (n.n.: adică, nu se vor mai putea vedea-identifica, măcar formal  –  în/cu Matriţa Fiinţei-Hristos) până când nu vor recunoaşte, dincolo de legile chiţibuşăreşti-egotiste  –  pe Dumnezeu-Legea:”De acum nu Mă veţi mai vedea, până când nu veţi zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului”.

***

CIVILIZAŢIA CREŞTINĂ  –  CIVILIZAŢIE LEGISLATIVĂ

            Multă lume (jurişti şi nejurişti) are o părere complet falsă despre lege şi creştinism, crezând a identifica, chiar, o incompatibilitate între cele două noţiuni.[15][15]De fapt, adevărul constă exact în formularea inversă a judecăţii: cine nu vede că numai prin creştinism, legile capătă valoarea de Lege  –  acela habar nu are ce-i Legea, acela nu vorbeşte, de fapt, despre Lege  –  ci despre ce vrea el, adică, despre nimic.

            Este tot atât de absurd să afirmi că religia creştină n-are de-a face cu legislaţia, precum este de absurd să afirmi că legislaţia nu are de-a face cu morala, sau că morala nu are de-a face cu religia.

            În definitiv, ce scop are Legea? Are scop în sine? Nu poate,  căci e pentru oameni  –  iar nu un text pentru un text ( “artă pentru artă”…). Dar oamenii, sunt în sine? Nu, pentru că nu sunt propria creaţie  –  ci creaţii ale lui Dumnezeu, cu finalitate de la Dumnezeu. Sunt legi pentru Dumnezeu? Dumnezeu este Legea, deci n-are nevoie de legi. Atunci, pentru ce sunt legile? PENTRU OAMENI CARE VOR SĂ AJUNGĂ LA LEGE  –  ADICĂ LA DUMNEZEU.

            Cât despre faptul că legea nu are de-a face cu Morala  –  aceasta este o afirmaţie pe care numai infractorii pot s-o admită, fără mustrare de cuget. La fel, că Morala n-ar avea de-a face cu Religia. Adică, de ce să te comporţi bine, dacă nimeni nu veghează asupra Binelui, şi nici nu ştii ce-i acela Bine? Dar dacă admiţi că Binele există şi că este Cineva care veghează la împlinirea lui  –  te vei  supune legilor Binelui. Arbitrat-Supravegheat. Altfel , în ruptura Moralei de Religie şi a moralei religioase de Lege apar rădăcinile ANOMIEI. Ale crimei generalizate, trecând drept “bine public”…

            Juridica trebuie să conţină şi Pedagogia. Şi invers. Omul dacă nu e învăţat să înveţe legea  –  şi dacă nu-i este stimulată înţelegerea scopului final al legii  –  devine fie terorizat de lege, fie indiferent faţă de lege. Iar prin teroare şi indiferenţă n-a funcţionat lungă vreme nici o societate umană  –  ci societăţile bazate pe lipsa de raţiune şi implicare raţională a cetăţenilor în treburile Cetăţii  –  s-au sinucis, au dispărut din istorie. Omului trebuie să i se explice, în amănunt, cu multă răbdare, la vârsta când plămada lui umană este maleabilă şi permeabilă  –  cine este el şi cum să acţioneze şi de ce să acţioneze, într-un fel şi nu în altul. Pedagogia juridică trebuie făcută chiar de la 2-4 ani, când apar primele scântei de înţelegere  –  pentru ca fixarea strategiei juridice şi a finalităţii ei să aibă loc la vârsta deplinei înţelegeri, a deplinei formări a capacităţilor raţionale, emoţionale, atitudinale, spirituale: adolescenţa. Numai un om educat spre înalta şi cât mai  deplina înţelegere a întregului sistem juridic, social şi cosmic, va avea posibilitatea să acţioneze ca un om adevărat, să-i formeze, la rândul lui, prin convingere raţională (dar şi intuitivă) pe alţi oameni(tovarăşi, copiii lui, chiar pe părinţii lui neinstruiţi)  –  şi doar astfel poate să se-nchege şi să reziste o societate umană sănătoasă  –  autentic umană, prin spiritualitate evoluată.

            Accidentele istorice nu sunt de neglijat, nici de dispreţuit  –  dar nu ele dictează marele mers al istoriei umanităţii. Trebuie acordată asistenţă socială materială, dar şi moral-spirituală, înţelegere şi respect pentru efortul lor uman, tuturor celor care nu pot ţine pasul cu cerinţele ritmului evolutiv al spiritului uman terestru  –  dar trebuie stimulate şi respectate, în primul rând, elitele, vârfurile societăţii, CĂLĂUZELE, cei care menţin constant , fără sincope prea mari, ritmul evoluţiei spiritului terestru. Apostolatul trebuie să fie misiunea nu doar a dascălilor de şcoală, ci şi a juriştilor, întorşi în şcoli, redeveniţi dascăli – şi, în principal,  a preoţilor (căci, în Noul Ev Mediu, prezumat de N.Berdiaev, funcţiile sacerdotală, educaţională şi juridică trebuie cumulate de acelaşi om  –  omul vremii noi, vreme despre care Malraux spunea:”Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc”). Că azi a căzut unul, din disperare, că mâine vor suferi mulţi şi vor cârti  –  trebuie să le acordăm întreaga noastră compasiune  –  iar pe cei ce trăiesc, fizic şi spiritual  –  să-i înconjurăm cu blândeţe şi, asemeni lui  Hristos, să-i sfătuim, să-i însoţim câţiva paşi, să le explicăm cu înţelepciune, cu spirit de autosacrificiu şi cu răbdare îngerească: “Iacă Eu vă trimet ca pe nişte oi în mijlocul lupilor: fiţi deci înţelepi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii”(Matei, 10, 16). Să-i mustrăm pe cei prea (şi nejustificat) leneşi, să-i izolăm, parţial sau total, pe cei care fac totul cu rea-credinţă conştientă şi refuză orice sfat bun[16] [16] –  să-i îndepărtăm de societatea umană, pentru a n-o contamina cu răul lor (dar în izolare, să le încercăm, neobosit, puterile sufletului, să trezim în ei, fie şi întârziat, germenii salvării  –  viziunii umano-divine: preoţii şi pedagogii să intre cât mai des, în clasa de elevi cât şi-n închisoare, într-un ritm susţinut, pentru a forţa uşile întunericului). Dar, evident, grija principală să fie pentru susţinerea ritmului general al UMANITĂŢII: aceasta este misiunea legilor şi legislatorilor  –  să nu-şi ia ochii de pe Lege  –  STEAUA ETERN CĂLĂUZITOARE. Căci vor exista mereu cetăţi-oameni care-L vor refuza pe Hristos-Legea Luminii, Legea Omului-Cosmos  –  şi nu avem dreptul să rămânem la aceste cetăţi, să ne contaminăm de răul lor încăpăţânat  –  ci avem datoria să mergem spre cetăţile-oameni care acceptă Legea Luminii, Legea Omului-Cosmos.

            Spun unii: ”Legile să nu urmeze creştinismul, căci pedepsele vor fi prea mici, sau nu vor fi deloc”. Creştinismul autentic nu pedepseşte cu ghilotina, scaunul electric, nici cu parul. Dar viziunea noastră despre sistemul de pedepse este greşită.

            Noi reacţionăm precum păgânii sau primitivii veterotestamentari, fără gând şi inimă, ci doar cu instinctul primar şi cu pumnul, cu violenţa fizică: “dinte pentru dinte, ochi pentru ochi”. Există, însă, o reacţie spirituală, de autopedepsire, extrem de severă, decât care mai îngrozitoare nici nu există pe faţa pământului şi în istorie: este pedeapsa de tip creştin, cu efect nu de mutilare, schilodire, lichidare fizică[17] [17] –  ci de transfigurare spirituală, repunere, a celui ce era doar umbră de om  –  în rangul deplin şi adevărat de OM. Această pedeapsă cumplită este pedeapsa pozitivă, specifică doar creştinismului, adică NOII LEGI, care, chiar dacă încă nu e instituită şi nu se întrezăreşte măcar posibilitatea instituirii ei generale  –  aşa va fi, peste tot pământul. Abia atunci, legile vor fi Lege, şi se va vedea limpede că toate sistemele legislative, purcese din morala divină, se îndreaptă către finalitatea omului virtuos[18][18]:  “ci să fie cuvântul vostru: ce e da, da şi ce e nu, nu; iar ce este mai mult decât atâta, e de la cel rău”  –  şi:”Eu însă vă zic: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi vă rugaţi pentru cei ce vă nedreptăţesc şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru, Care este în ceruri; căci El porunceşte soarelui Său să răsară şi peste cei răi, şi peste cei buni, şi dă ploaie şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi(…). Deci fiţi desăvârşiţi precum este desăvârşit Tatăl vostru cel ceresc[19][19].

            Problema “obrazului întors către noua palmă” a făcut să curgă râuri de cerneală. Considerăm că avem dreptul să ne spunem părerea şi noi, împotriva celor care afirmă că “creştinul are mentalitate de sclav” (l-am citat pe Emil Cioran…): este cea mai mare stupizenie, câtă vreme Hristos vrea să-l readucă pe Om în ipostaza de FRATE DIVIN. Or, Dumnezeu este ATOTSTĂPÂNITOR, deci nimănui supus  –  cu atât mai puţin sclav cuiva.

            Deci, palmele despre care vorbeşte Hristos nu le înduri pe orizontala existenţială, adică, de la om la om. Ci pe verticala recunoaşterii permanente a raportării om-Dumnezeu. Palma primă, pe obraz, este expresia pedepsei lui Dumnezeu, prin mâna unui trimis-om. Dar trimisul-om tot om rămâne, şi deci puterea lui de pedepsire în numele lui Dumnezeu este redusă şi restrânsă de către chiar limitele condiţiei sale umane. Deci, pentru că eu mă recunosc mult mai vinovat, în faţa lui Dumnezeu, decât poate un om să-mi arate că sunt vinovat, întorc şi celălalt obraz, pe care ar trebui să mi se “completeze” pedeapsa, de la limita umană a pedepsitorului-trimis divin  –  până la deplina pedepsire divină, conformă cu imensul meu păcat către Dumnezeu. Din acest moment, cel care ne-a pălmuit  va realiza  că nu poate el să ne lovească, atât cât ar trebui, prin justiţie divină-nonumană, să ne lovească. Atunci, abia, îşi va da seama de limitele lui, de faptul că nu e decât supusul (robul) către Dumnezeu-Legea (şi Sancţiunea). Deci, NEPUTINŢA  lui de a ne lovi îl va re-întoarce între limitele sale umane. Dacă se va căi sau nu, dacă va lovi iar, sau nu  –  aceasta nu se poate garanta omeneşte  –  dar, deja, suntem ieşiţi de sub “jurisdicţia” umană a oricărei lovituri deplin-divine. Dar:

            a- lui i s-a făcut demonstraţia că e neputincios, fie şi în aşa-zisa “dreptate”, “violenţă punitivă”( când, de fapt, nu e decât voinţa Domnului, prin mâna lui, atât cât poate mâna şi forţa mâniei sale de om);

            b-lovitorul, neputincios de a lovi mai mult decât a lovit, rămâne de ruşine: îşi va da seama că e un biet om, şi-atât; din acest moment, îşi va pune problema că  –  lovitura fiind a lui, nu a lui Dumnezeu  –  s-ar putea ca pedeapsa lui Dumnezeu, pentru impostura lui de a se considera cu drept de pedepsire, de parcă ar fi fost Dumnezeu  –  va fi pedepsită de Dumnezeu(şi numai Dumnezeu ştie cât de grea va fi pedeapsa divină, lovitoare pentru SUPERBIE…);

            c-cel lovit nu are de pierdut nimic, ci câştigă conştienţa cât mai acută, deplină, a vinovăţiei faţă de Dumnezeu, şi va şti (va fi gata) să aştepte O COMPLETARE (oricând) la lovitură  –  ceea ce, oricum, este o mângâiere spirituală: lovit deja fiind, de către inconştientul impostor, ştie că lovitura lui Dumnezeu, pentru păcatele sale, va fi mai mică decât o merita , până în momentul lovirii umane (mai mică exact cu lovitura trimisă de Dumnezeu prin impostor, lovitură prin care păcatul parţial al lovitului este adăugat păcatelor, până atunci nerecunoscute, ale lovitorului). Este, pentru lovit, prefigurarea MARTIRIULUI, în numele lui Dumnezeu  –  începutul studiului legislaţiei punitive a lui Dumnezeu. Dar şi semnul-şansă a viitoarei mântuiri. De la această “palmă” încolo ar trebui, pentru adevăratul creştin, să urmeze revelaţia Împărăţiei lui Dumnezeu ! Aşa că, aceia dintre noi care se revoltă împotriva “palmei”(şi a primei, şi a prezumatei…)  –  ar trebui să ceară ei, cât mai degrabă, şi de la oricine, semnul loviturii-prefigurare a mântuirii, al milei divine, semnul că “Dumnezeu nu te-a uitat”…

            Cine mai ţine cont, în zilele de azi, ale legislaţiei laice  –  că ar putea fi trimis în judecata Focului Veşnic, al retopirii “matriţelor fiinţiale”  –  “doar” pentru insultarea “fratelui”(oricare semen): “netrebnicule, nebunule”?   –  când toţi suntem călcători de Lege, deci”netrebnici-nebuni”…

            Cine ar accepta azi, în legislaţia laică (Doamne, ce-i mai place omului s-o facă pe Dumnezeu, pedepsind, în stânga şi-n dreapta, cu mintea lui de om…), să se autoexileze  , definitiv şi irevocabil, de propriii copii  –  dacă aceştia L-ar nega pe Dumnezeu-Obârşia a Toate, singura garanţie a Binelui?[20][20] Cine ar accepta azi, în legislaţia laică, atât de “severă”(?…)  –  să-şi taie mâna sau să-şi scoată ochiul, pentru o “simplă” minciună, trădare? Doar trădarea e relativă, nu?… La fel  –  Adevărul: mereu, în societatea laică avem “puncte de vedere”  –  adică pretexte de a (ne) minţi cu neruşinare. Fii pregătit, în orice clipă a vieţii tale, să fii torturat inimaginabil şi să mori pentru Dumnezeu!Adică, pentru revelarea SINELEUI TĂU REAL-DIVIN.

            “Hotărât lucru, legislaţia creştină este mult prea severă  –  şi nedemocratică!”  –  vor spune, acum, aflaţi, oarecum, în cunoştinţă de cauză, cei care ziceau, până acum , că-i legislaţie prea blândă şi că orice creştin are mentalitate de sclav. Da, este severă, pentru că Dumnezeu are pretenţii mari de la om(dacă vrea omul să fie Fratele lui Dumnezeu…)  –  dar şi răsplăţi pe măsură: Dumnezeu îl vrea pe om FERICIT  –  fericit cu adevărat, adică asemeni Lui. Dar aceasta înseamnă: PERFECT CURAT-CURĂŢAT DE REZIDUURI NON-PARADISIACE (adică, potrivnice Luminii Lumii)…

            Nedemocratică? Dumnezeu nu ştie decât despre o singură categorie umană  –  de fapt, despre un singur om: ADAM (să-l întoarcă de unde a purces, plângându-şi greşeala  –  în Rai-Paradis). Iar discriminarea ”nedemocratică” …ar începe de la doi…!!!

            Greu, teribil de greu, dar şi teribil de măreţ şi nemăsurat nobil lucru este să fii creştin. Fratele lui Hristos-Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu. Prima şi singura condiţie: respectă Legea Armoniei(cu tine, cu ceilalţi, cu lumea). Lege pe care Hristos(cel mai teribil Legislator!fără alt scop decât Dreptatea: “Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura![21][21]) o numeşte atât de frumos: IUBIRE.

            Legea îl transfigurează pe om în Dumnezeu. Respectă dumnezeieşte Legea!  –  porunceşte Juristul Suprem-Hristos. Altfel, pedeapsa ta va fi esenţială şi eternă! Vei pierde(sau amâna indefinit) Mântuirea, adică starea de ieşire de sub Timp-Eveniment-Moarte!

                                                                        *

            Jugul Legii lui Dumnezeu este uşor sau teribil de greu, după gradul de încredere (în Reperul şi Scopul Suprem), de credinţă şi de supunere faţă de Lege: cine s-a obişnuit cu ceva, zi de zi şi clipă de clipă(oricât ar fi de cumplit, aparent  –  acel “ceva”)  –  va constata că e uşor şi firesc. De aceea, educaţia întru Lege trebuie făcută de mic copil  –  dezvoltată şi explicitată în adolescenţă  –  pentru ca omul matur să fie Omul Legii, tot aşa cum este Omul Respiraţiei sau al Bătăii Inimii. “Căci jugul meu este bun şi sarcina mea uşoară”[22] [22].

***

TÂNĂRUL EDUCAT ŞI DUMNEZEU

Când tânărul va simţi boarea divină în sala de clasă, se va lăsa modelat de către “delegatul” lui Dumnezeu, până când el însuşi va afirma că NUMAI viaţa întru armonie cu oamenii , cu Legea,  cu Dumnezeu este viaţă reală. Aşa cum bine zicea Pytagora, tânărul nu trebuie înşelat prin intruziunea, pe canalul dintre substanţa divină şi sufletul tânărului, a intereselor meschine ale educatorului/legislatorului. Confiscarea (grosolană şi brutală) a căii dinspre Dumnezeu  spre sufletul tânărului va duce la grave tulburări spirituale , ale actualei şi viitoarei societăţi umane, care va fi lipsită de harul transfigurării, singurul factor care poate revela teleologia cosmică şi socială.

            Cine-l va înţelege pe Dumnezeu, pătrunzând în “mintea” lui Dumnezeu, în intenţiile Sale sublime  –  acela va fi subiectul ideal pentru educaţie. Cine nu, va reprezenta un rebut educaţional şi, consecutiv, un potenţial pericol de destabilizare socială, prin faptul că el însuşi nu e stabilizat spiritual  –  şi, deci, se constituie în focarul epidemiei non-armoniei  –  epidemia anomică. Epidemie care, deja, “cutremură pământul sub picioarele noastre”, cum spune un gânditor  –  el înţelegând prin aceasta că, în curând, Dumnezeu nici nu va  mai ţine cont de alegerea noastră, şi se va revela în toată măreţia lui legislativă. Dar pentru că noi nu suntem pregătiţi să ne supunem Legii şi Legislatorului Suprem  –  vom fi înspăimântaţi de moarte, în loc să-i aducem slavă şi să ne transfigurăm de bucuria supremei revelaţii.

            Deci, de reţinut: Dreptul nu e doar o ştiinţă –  ci o cale potenţială de a-l întâlni pe Dumnezeu. O cale pe care poate fi iniţiat mult mai uşor omul tânăr  –  dacă conştiinţa responsabilităţii duble(faţă de Dumnezeu şi faţă de chipul său oglindit –  omul) ar fi trezită în educatorii momentului I şi momentului II pedagogic. Cu o condiţie: legile să nu uite de Lege.

***

 ÎN LOC DE CONCLUZII FINALE: REPLIEREA SOCIALĂ ŞI CENZURA MORAL-DIVINĂ A TÂNĂRULUI

            În trecut, mai ales în lumea satului, autoritatea divină era dublată de autoritatea socială a obştei, în chip, deseori, armonios  –  şi, în mod sigur, totdeauna folositor, pentru păstrarea moralei: “gura lumii”, “gura satului”  –  o adevărată şi bine formată(şi informată) opinie publică  –  autoritatea obştei.

            Egoismul, individualismul, însingurarea modernă, pustiirea sau urbanizarea satelor (mai ales ca mentalitate)  –  au distrus autoritatea obştei. A rămas autoritatea divină  –  prin “delegare educaţională”.

            Cum trebuie văzută ea? În zeci, sute de cazuri  –  discutând cu elevii, cu tinerii  –  ne-am dat seama că autoritatea divină, dacă e conştientizată şi dublată de stimulul religios al familiei (evlavia, morala creştină)  –  împiedică săvârşirea de lucruri neplăcute, şi chiar de lucruri periculoase, nocive în cel mai înalt grad  –  din punct de vedere social. Tânărul trebuie învăţat să aibă un preot-duhovnic stabil, în care să aibă deplină încredere. Şi atunci, cenzura moral-divină va veni pe două căi, diminuând sau chiar suprimând pornirile rele ale firii tânărului, sau obiceiurile, deprinderile sale proaste:

             a-sentimentul veghii, permanente, deasupra sa, a ochiului divin neadormit şi mustrător (în cazul neadaptării sau încetei adaptări la morala creştină);

             b- controlul periodic (ca la medic) al sufletului: pregătirea periodică pentru întâlnirea cu confesorul-duhovnicul  –  o întâlnire de maximă şi severă sinceritate.                   

            Astfel, treptat, credinţa şi încrederea re-conformează spiritul, rectifică, şlefuiesc spiritul şi inhibă pornirile pernicioase ale firii.  Acesta este, în definitiv, OMUL NOU de care vorbeşte Hristos, omul renăscut spiritual  –  nu acela al comunismului ateu, nici acela al liberalismului libertin şi anomic. Pur şi simplu, HOMO RELIGIOSUS REDIVIVUS, despre care face vorbire Mircea Eliade[23] [23]. Omul religios regăsit-renăscut, şi pus între parametri de eficienţă spirituală  –  care va deveni corectitudine şi omenie socială. Din dezvăluirile tinerilor, aflaţi fie în plină terapie religioasă, fie după terapia religioasă (într-un moment de relaxare luminoasă, evlavioasă, recunoscătoare) s-a putut vedea cum atât mici carenţe psihice şi deprinderi rele, nu foarte vinovate în sine(cochetăria celei care pierdea ziua la oglindă, mizeria fiziologică a celui care se masturba sau se scobea între degetele de la picioare etc.)  –  cât şi mari deficienţe psiho-fiziologice(porniri homosexuale, cauzate de grave disfuncţii, deficienţe fiziologice, din pricini congenitale etc.  –  sau nestăpânirea nervilor, neascultarea de nici o autoritate exterioară etc.)  –  prin concentrarea atât sub Ochiul lui Dumnezeu, cât şi sub cuvântul de folos al duhovnicului  –  fie au fost autoreprimate, fie ţinute în frâu, stăpânite mental, volitiv, pentru a nu face rău celor din jur, şi nici sieşi să nu-şi mărească răul, până la scârba de sine şi la sentimentul culpabilităţii , hiperbolizat până la dorinţa de autoeliminare. Împăcarea cu sine, redobândirea respectului de sine şi a cumpenei interioare, re-armonizarea interioară  –  este ceva de nepreţuit. Şi doar sentimentul religios autentic(nu superstiţia sau bigotismul!!)  rezolvă aceste probleme .

            ABIA OMUL RELIGIOS POATE FI, ORICÂND, O FOARTE BUNĂ FIINŢĂ JURIDICĂ  –  DACĂ SE FACE EDUCAŢIA JURIDICĂ DE RIGOARE. Este mai puţin valabil inversul afirmaţiei. De multe ori, jurişti merituoşi, pierzând busola spirituală, au clacat moral şi profesional.

            Deci: STATUL MASONIC A AJUNS  LA CAPĂTUL IPOCRIZIEI SALE ONTOLOGICE. DIN ACEST MOMENT, LUMEA TREBUIE SĂ SE PREGĂTEASCĂ:

            1-FIE PENTRU DISPARIŢIA FIZICO-SPIRITUALĂ, în condiţiile unei „apocalipse” destul de apropiate de cea descrisă de Ioan din Patmos ,

            2-FIE PENTRU UNICA SOLUŢIE (…de data aceasta, fără nicio îndoială…UNICA!!!): STATUL TEOCRATIC, STATUL CONDUS DE HRISTOS –MÂNTUITORUL (direct sau prin delegare apostolică: apostolii Săi nu vor fi, cu necesitate, preoţii/clerul, care cler, ÎN MAJORITATEA SA ZDROBITOARE,  a deviat cumplit, de la misiunea sa spiritualistă, „înmâlindu-se” groaznic în materia mlăştinoasă şi puturoasă, desfătat cumplit în ipocrizie, lăcomie şi minciună! – …ci vor fi cei mai smeriţi şi mai aproape, cu Duhul, de Dumnezeul Mântuirii…: vor fi cei mai umili, „nebunii întru Hristos”, dintre monahi; vor fi aleşi, PRIN REVELAŢIE, de către Însuşi Dumnezeu-Hristos!!!)!!!

***

 

RESTABILIREA  CREDIBILITĂŢII TINERILOR. “BĂTRÂNEŢEA” ŞI “TINEREŢEA”  –  CATEGORII PSIHO-SOCIALE

Forţele spirituale tinere :

a-dacă vor fi educate în direcţia generozităţii spirituale, a orizontului spiritual deschis şi liber spre “sus”  –  iar nu al unui pozitivism meschin şi fosilizat în automatismele de “animal de pradă”, strict orizontalizat(sub zodia “economicului”);

b- dacă vor fi convinse să accepte cunoaşterea şi aprofundarea Legii-Normă( în semnificaţiile ei adânci, vitale) şi a sistemului general de funcţiune socială  – 

în mod sigur, vor găsi soluţii nu numai noi, ci şi mai  fiabile şi viabile, multiple şi cu grad de soluţionare mai înalt. Se vor angaja într-o autentică spirală a reformei sociale şi morale ( nu în simulacre reformiste)  –  aşa cum s-a întâmplat în toate  momentele critice ale istoriei omenirii : tinerii minoriţi au deblocat Biserica Occidentală, scoţând-o din criza de credibilitate , care a produs, pe cale de consecinţă, tirania religioasă a sistemului inchizitorial;  tinerii artişti , savanţi şi exploratori  –  au deblocat Evul Mediu   (care alunecase în manierism factice) – nu spre Renaştere, ci, mai curând, spre REVELAŢIILE CREŞTIN-ORTODOXE („ortodoxe”, în sensul de „indicatoare” ale Căii Celei Drepte a Duhului Uman!) ALE LUI GIROLAMO SAVONAROLA!!!; tinerii masoni (cei încă neinfectaţi total de iudaismul masonic…!) ai veacului 18 au deblocat sistemul social feudal (încrâncenat în forme golite de divin, în absolutismul despotic, cu pretenţii de drept divin, arogant şi distructiv de avânturi creative), spre democraţie (care, la începutul ei, părea reală…)  –  şi tot tinerii au achiesat primii şi la idealurile anului (est şi central-european) 1989, doar că, peste tot în Centrul şi Estul Europei, a existat o capcană, gen “Piaţa Universităţii”-Bucureşti 1990 (adăugată „lucrării” Papei Ioan Paul al II-lea/iudeul galiţian Karel Voitila şi puzderiilor de servicii secrete străine, de la cele ungureşti şi sârbeşti, până la KGB, CIA şi…Mossad!) –  revelată mai degrabă sau mai târziu, cu amărăciune. Forţele tinere nu trebuie măcinate, pervertite şi exasperate  –  ci folosite în mod loial, vizionar, curat  –  determinate, printr-o educaţie prealabilă, de înaltă şi susţinută ţinută spirituală, să se “înjuge” singure, cu entuziasmul specific vârstei, la operaţia denumită “ameliorare socială”. Numai aşa se pot ele purifica şi lumina, constant, de Idealul Umanităţii  –   fără a se înţepeni în starea psiho-spirituală,  numită “bătrâneţe”, ci păstrând, chiar în vârsta senectuţii, flexibilitatea şi generozitatea extremă, atât de vie, a stării spirituale de “tineret”. Căci, după cum credem a se vedea, nu există un real conflict al generaţiilor, decât atunci când cei vârstnici se încăpăţânează să semnifice “cei bătrâni”-îmbătrâniţi  –  şi să-şi aroge drepturi pe care nu le au, în virtutea unor “virtuţi”deloc onorabile: îşi apropriază , fără să şi merite, din punct de vedere medical, toate anchilozele psiho-spirituale posibile  –  lucru care duce, inexorabil, la atitudini egoiste şi tiranice. “Bătrâneţea” şi “Tinereţea” se dovedesc a fi, în cele din urmă, dar, de fapt,  în primul rând  –   categorii psiho-spirituale şi  grade  de atitudine volitivă    ( în cazul celor ce vor să arate şi să fie “bătrâni”, este şi complacerea de a arăta şi a fi astfel  –  iar despre “tinerii” cu prejudecata că ei trebuie să fie cu totul altceva decât generaţia anterioară, iar dacă nu sunt, se autoblochează moral-spiritual, se poate spune, la fel, că se complac într-o atitudine categorisită, doar,  drept “tânără”  –  hyppies, rockers, rappers, punkers etc.  –  dar, în realitate, “îmbătrânită”prematur,  fără finalitatea , neliniştea creatoare şi forţa de a fi şi însemna“tinereţe” autentică). “Le lipseşte educaţia”  – spunem. Dar chiar li se dă educaţie adecvată, într-un mediu social adecvat (???) şi de către factori adecvaţi (fie şi ca atitudine şi nivel spiritual)  şi de bună-credinţă? O educaţie care să stimuleze, în ei, generozitatea şi energiile constructive, specifice (în mod normal…) vârstei tinere?…

Noi nu credem asta – şi, tocmai de aceea, optăm pentru/propunem, cu mult discernământ, o variantă nouă (şi, în acelaşi timp, veche…) de societate, în care să nu mai existe păcălici şi păcălitori, şi nici obidiţi şi obiditori: SOCIETATEA TEOCRATICĂ, în sensul propus de Nikolai Berdiaev, în lucrarea sa – Un Nou Ev Mediu: o societate în care CREDINŢA CREŞTINĂ (autentică şi ferventă…!!!) să fie forţa spirituală motrice – în care Biserica să fie Instituţie Divino-Umană, nu cu misiune neapărat de supraveghere  a  nivelului de spiritualitate al mediului social – nu atât instituţie cu misiune corectivă, cât preventivă, pentru evitarea nu doar a catastrofelor spirituale, cum sunt cele prin care trecem azi, de s-au zăpăcit de tot până şi sacerdoţii lui Hristos-Mântuitorul… –  ci, în special, pentru alinarea durerilor spirituale din mediul social, pentru catalizarea şi cultivarea forţelor spirituale nucleice, ascunse în om/umanitate – pentru adeverirea, întărirea şi Revelarea Stării de REALĂ con-fraternitate, dintre oameni: TEOCRAŢIA propusă de noi NU trebuie să fie o nouă societate totalitară, şi nici să nu utilizeze constrângerea, brutală sau discretă (tot siluire a libertăţii divino-umane ar fi, sub orice formă s-ar exercita brutalitatea/constrângerea non-spiritualizantă!) – să nu aibă scopuri DELOC lumeşti, ci exclusiv, obsesiv,  ţinând de Revelarea Lui Hristos… – să nu se nimerească, Doamne fereşte, din nou, cum a fost în zona papală a secolelor Vechiului Ev Mediu – Inchiziţia, sau orice alt fel de „poliţie bisericească”…Nu, nicidecum! Ci să fie Zona Terestră şi Zona Divină (totodată! – întâlnite!!! – prin Lucrarea Cea Mai Înaltă a HARULUI    Dumnezeiesc!), zona de REVELAŢIE, la nivel de individ, dar, mai cu seamă, de SUPRAINDIVIDUALITATE / NEAM. În felul acesta, doar, Biserica va fi iar ceea ce a vrut şi vrea Hristos: Mireasa Lui Hristos, Sfânta Unealtă de Mântuire/Re-armonizare întru Duh a Omului/Umanităţii, ANTICAMERA PARADISULUI.

Dar, pentru o astfel de societate nouă, şi totuşi veche, originară, dacă ne gândim că ea a fost întâia propunere a Lui Hristos – preoţii trebuie să înceteze definitiv de a se considera un soi de funcţionari – ŞI SĂ RE-DEVINĂ JERTFELNICI ÎNTRU MISIUNE SFÂNTĂ/COSMICĂ/SUPRAISTORICĂ!!!

Şi aceasta, pentru ca istoria să aibă finalul prorocit de acelaşi mare filosof al Ortodoxiei, Nikolai Berdiaev – re-contopirea istoriei pământeşti cu istoria celestă (cf. Sensul istoriei, Polirom, Iaşi, 1996, pp. 195-197) – deci, să reluăm şi să completăm, ca pe un memento, ceea ce deja am citat din geniul rus al Ortodoxiei: „În viitor va avea loc o luptă fără precedent între bine şi rău, între Dumnezeu şi diavol, între lumină şi întuneric. Sensul istoriei constă în deschiderea acestor principii opuse, în lupta lor şi în conflictul tragic al acestor principii (…). Am început cu prologul celest al istoriei, pentru a trece la istoria pământească, iar de la această istorie pământească trebuie să trecem iarăşi la istoria celestă. Numai în acest caz istoria are un sens pozitiv: dacă se încheie. Întreaga metafizică a istoriei (…) conduce la conştiinţa sfârşitului inevitabil al istoriei. Dacă istoria ar fi un proces nesfârşit, o infinitate rea, ea n-ar avea nici un sens. Tragedia timpului ar fi de nerezolvat, iar sarcina istoriei – irealizabilă, pentru că, în interiorul timpului istoric, aceasta nici nu se poate înfăptui. Destinul omului, aflat la baza istoriei, presupune un scop supraistoric, un proces supraistoric, o soluţionare supraistorică a destinului istoriei într-un alt timp, veşnic. Istoria pământească trebuie să se contopească din nou cu istoria celestă, trebuie să dispară graniţele care separă lumea aceasta de lumea cealaltă, la fel cum nu au existat aceste graniţe în trecutul îndepărtat, în zorii vieţii universale. (…). În acest mod simbolic se vorbeşte în Apocalipsă. Se rupe legătura timpurilor,  cercul închis al realităţii încetează să mai existe. În realitatea lumii se revarsă energiile unor alte trepte ale realităţii, istoria timpului nostru se sfârşeşte şi tocmai de aceea capătă sens. O zi din viaţa noastră individuală este absurdă luată în sine, viaţa noastră capătă sens doar prin alăturarea tuturor zilelor ei.

(…) În limitele istoriei, este irezolvabil şi conflictul tragic al destinului individual, cu destinul întregii umanităţi. De aceea, istoria trebuie să se încheie. Lumea trebuie să intre într-o realitate superioară, într-un timp integral, în care să se rezolve problema destinului individual uman, iar conflictul tragic al acesti destin individual cu destinul universal trebuie să-şi găsească o soluţie. Istoria este, înainte de toate, destin – şi trebuie să fie înţeleasă ca destin, ca soartă tragică. Soarta tragică trebuie să aibă, ca în orice tragedie, un act final, care rezolvă totul. În tragedie, catharsis-ul este inevitabil.  Istoria nu are o evoluţie infinită în timpul nostru, nu are firescul fenomenelor naturale, tocmai pentru că istoria este destin. Aceasta este ultima concluzie a metafizicei istoriei. Destinul uman, pe care trebuie să-l urmărim prin toate perioadele istoriei, nu se poate soluţiona în limitele istoriei. Metafizica istoriei ne învaţă că ceea ce este irezolvabil în limitele istoriei, se rezolvă dincolo de limitele ei. Acesta şi este cel mai important argument în favoarea faptului că istoria nu este fără sens, că are un rost superior. Dacă ar avea numai un sens pământesc imanent, tocmai în acest caz ar fi absurdă, fără sens, pentru că atunci toate dificultăţile fundamentale, legate de natura timpului ar fi irezolvabile, sau toate rezolvările ar fi fictive, aparente şi neadevărate. O astfel de metafizică a istoriei, relativ pesimistă, rupe mreaja iluziilor legate de divizarea viitorului şi răstoarnă ideea de progres, dar întăreşte speranţa şi năzuinţa în soluţionarea suferinţei istoriei din perspectiva eternităţii, din perspectiva realităţii veşnice. Iar această metafizică pesimistă a istoriei este mai optimistă, în sensul ultim şi cel mai profund al cuvântului, decât optimista concepţie despre progres, concepţie sumbră şi aducătoare de moarte pentru tot ce este viu. Trebuie să aibă loc o anumită mutaţie lăuntrică, după care istoria universală nu se va mai înfăţişa în perspectiva fluxului distrugător al timpului, aruncată parcă înafară din adâncul spiritului, ci în perspectiva eternităţii, a istoriei celeste. Istoria universală se va întoarce în adâncime, ca un moment din veşnicul moment al Spiritului”.

…Marele filosof al culturii româneşti, Lucian Blaga, spunea că românii „au sabotat istoria”. Foarte bine – nu aveau alternativă, când demonii istoriei se bat, de la începutul lumii CĂZUTE, rezultate prin cumplitul, incredibilul păcat adamic – cu dumnezeirea eternităţii. MAI ALES ACUM, această istorie masonizată, îngrozitor însângerată,  TREBUIE sabotată!!! Diavolul Crimei şi al Sinuciderii trebuie identificat şi exorcizat, fără întârziere şi fără nicio milă! Trebuie să ne scuturăm de toate efectele ei otrăvitoare, numite „instituţii”, prin care ni se dă voie doar…SĂ NE UCIDEM ÎNTRE NOI ŞI SĂ NE SINUCIDEM!  Trebuie să scăpăm, cât mai repede şi mai profund (prin antidotul cosmic/panaceul numit „re-evanghelizarea întru Hristos-Dumnezeu”!), de efectele, seculare, ale masonizării (prin masoni şi prin uneltele lor…”naţionale”!).

CU STATUL LOR DIABOLIC CU TOT!!!

***

                    NOTE 

1 -Nikolai Berdiaev, Un Nou Ev Mediu, Omniscop, Craiova, 1995, p. 126.

2-Idem, p. 127.

3-Idem, p. 116.

4-Idem, p. 117.

5-Idem, p. 118.

6-Idem, p. 132.

7-Idem, p. 127.

8-Idem, p. 129.

9-Idem, p. 129.

10-N. Berdiaev, Sensul istoriei, Polirom, Iaşi, 1996, p. 197.

11–Emil Cioran, parcă citându-l pe Marx, dar şi pe…Marchizul de Sade,  afirmă că “creştinismul este religia sclavilor”.

12-Cf. Sfântul Augustin, Civitas Dei, în : P. Bernard Ştef, Sfântul Augustin  –  Omul.Opera. Doctrina, Colecţia Sfinţi Părinţi ai Bisericii, Cluj-Napoca.

13-Legea a fost sădită şi există în fiinţa umană(conştientizată), căci altfel nici n-ar fi posibil ca Dumnezeu să ceară omului ceea ce El n-a dat şi pus în fiinţa Omului.

14-Matei, 23, 13-39.

15-J.J.Rousseau, Contractul…: “O societate de adevăraţi creştini n-ar mai fi o societate de oameni”  –  adică, ar fi o utopie. Nu: ea, societatea autentic-creştină, va fi-exista (după spusa Bibliei: ”Când fi-va o turmă şi-un păstor”)  –  şi  abia aceea-acela se va numi pe drept Omul (re-îndumnezeit, re-androginizat paradisiac).

16-Matei, 10, 14.”Dacă însă nu vă va primi cineva, sau nu va asculta cuvintele voastre, atuncea ieşind din casa ori din cetatea aceea, să scuturaţi şi praful de pe picioarele voastre!”

17-Există şi aşa ceva, dar ca automutilare mistică  – Matei, 5, 29-30:”De te sminteşte ochiul tău drept, scoate-l şi-l aruncă, căci e mai bine pentru tine să piară unul dintre membrele tale, decât tot corpul să fie aruncat în gheena, şi de te sminteşte mâna ta dreaptă, tai-o şi arunc-o de la tine, căci e mai bine pentru tine să piară unul din membrele tale, decât tot corpul să fie aruncat în gheena”. Adică, mai curând suferi de o suferinţă trecător(istoric)-corporală, decât să rişti inimaginabila suferinţă spiritual-esenţială eternă.

18-Matei, 5, 37.

19-Ibidem, 37 şi 44-48.

20-Idem, 10, 34-35:”Să nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie: căci am venit să despart pe om de tatăl său şi pe fiică de mama sa şi pe noră de soacra sa”.

21-Idem, 5, 6.

22-Idem, 11, 30.

23-Mircea Eliade, Tratat de istoria religiilor, Humanitas, Buc., 1992.

      22 decembrie 2010                                                   prof. dr. Adrian BOTEZ

 

P.S.: …Astăzi, 23 decembrie 2010, ora 10,30 – în plenul Parlamentului (unde premierul Boc se pregătea de discursul care preceda discuţiile pe moţiunea Opozitiei la GENOCIDICA Lege a Salarizării…: „Dragi colegi, membri ai Guvernului…” – şi, ca să-i confirme, lui Boc, exclusiva colegialitate declarată, nu cu Măria Sa Poporul Român, ci DOAR CU MEMBRII UNUI GUVERN CRIMINAL ŞI DEMENT!!! –  s-a auzit, ÎN ACEEAŞI CLIPĂ,  o bufnitură înfiorătoare!), inginerul de sunet al TVR, ADRIAN SOBARU (soţ, tată a doi copii, dintre care unul are un grav handicap… – de aceea, nu-şi putea acoperi datoriile faţă de stat, din salariul „în mână”: 636 RONI! – …iar noua „lege” tocmai îi răpise tatălui dreptul la indemnizaţia de însoţitor/asistent personal AL PROPRIULUI COPIL…), ÎN SEMN DE PROTEST ULTIM, s-a aruncat în gol, precum un kamikadze, de pe marginea balconului unei loje parlamentare, purtând scris, pe tricoul său, alb precum ninsoarea din 25 decembrie 1989:

Ne-aţi ciuruit!

Aţi vândut toată ţara!

Ne-aţi ucis viitorul copiilor!

Ne puteţi lua viaţa, dar nu şi

LIBERTATEA!!!”… – iar în mână având o bilă portocalie, cu numărul „13” pe ea (13=Numărul Diavolului şi al Morţii). A mai apucat să spună, din gură: „Aţi luat mâncarea de la copii! Pentru tine, Boc!”… – iar când şi-a revenit, pe targă, a şoptit: „LIBERTATE…”

…Din păcate pentru decizia lui, ADRIAN SOBARU n-a murit, ci s-a ales cu multiple fracturi (de glezne, de faţă, de frunte, de nas etc. etc.). Ceea ce i-a înviorat teribil pe „pedelei”, care s-au grăbit să reia şedinţa şi, în lipsa Opoziţiei din sală (care Opoziţie măcar a avut minima decenţă să părăsească, imediat, sala de şedinţe…), au continuat, cu un cinism inimaginabil şi monstruos, „lucrările” (?!), respingând moţiunea cu un câştigator… VOT UNIC („unic”, cel puţin, în istoria parlamentarismului european…!): ZERO…peste tot!!!

…Cu o lună în urmă (pe 18 noiembrie 2010) un alt angajat al TVR se spânzura (…”mai discret”…NU IN PLENUL Parlamentului şi fără…”texte incitante şi tendenţioase”!).

…Mulţi pedelişti au pretins ca ADRIAN SOBARU era nebun şi drogat…Noi suntem de cu totul altă părere: ca şi LIVIU BABES, cel care „s-a ars singur pe rug pe o pârtie de schi din Poiana Braşov în februarie ’89, protestând împotriva <<Auschwitzului>> ceauşist” (cf. Gândul, art. “Şcoala-n stradă, nu-n spital!”, de C.T.Popescu, din 24 octombrie 2010), ca si Doamna Profesoară CRISTINA ANGHEL (care a stat în greva foamei 70 de zile, în octombrie 2010, fără s-o ia în seamă nicio oficialitate mai de “dai Doamne”: dl Funeriu a venit la spital, ca sa-i ofere…UN CACTUS!!! – …şi care Doamnă N-A INTRAT ŞI STAT ÎN GREVA FOAMEI, 70 DE ZILE,  PENTRU BANI MAI MULTI! –  CI PENTRU RESPECTAREA LEGII ŞI A DEMNITĂŢII, A PRINCIPIILOR NOBILE, DE DUH, ÎN ROMÂNIA!!!), şi ADRIAN SOBARU nu trebuie categorisit, cu uşurinţa iresponsabilă, drept “un sinucigas care necesită consiliere psihologică”, CI UN NOU MARTIR ROMÂN, AL ACESTEI EPOCI APOCALIPTICE!!! Pentru că el nu “a zburat” de la balconul Parlamentului (instituţie care, în decembrie 1989, promitea să fie locul/ALTARUL sacru al democraţiei…”pe bune”!), în primul rând,  pentru niscaiva “nemulţumiri/probleme  personale”, ci, ÎNAINTE DE ORICE,  pentru PRINCIPII SFINTE…: VIITOR AL NEAMULUI , ÎNTRU DEMNITATE, ÎNTRU DREPTATE ŞI LIBERTATE!!! – …ascultaţi-vă conştiinţa şi veţi reauzi ce se striga, la Timişoara şi Bucureşti, în decembrie 1989: “Vom muri şi vom fi liberi!” Era suprema credinţă creştină A MARTIRILOR:

DOAR ÎN CEALALTĂ  LUME MAI EXISTĂ NĂDEJDEA DREPTĂŢII, A VIEŢII ADEVĂRATE ŞI, IMPLICIT, A LIBERTĂŢII DE DUH!!!

…Comentariile “post-factum”:

Emil Boc: “N-are nicio leziune care să-i pună în primejdie viaţa.(…)Fac apel la solidaritate, la luciditate, raţionalitate şi echilibru” – …sugerând, ba chiar ne-sugerând, ci “pocnind” cu bâta-n baltă, mult prea…”pe şleau”, că toţi care i-ar urma exemplul lui ADRIAN SOBARU ar fi ori nebuni, ori…drogaţi!!!… – încheind triumfalist: “Totul e bine!”…

Cotoi (…Sever…!): „Sunt tulburat!” Nu ne-ndoim…La fel cum era atunci când a „ajutat-o” pe Roberta la numărat…!!!

Puiu Hasotti: „Nu pot vorbi – sunt tulburat!” Şi liberalul ăsta e de-o ipocrizie exemplară…aşa că, să trecem mai departe…poate găsim ceva mai de soi/”revelator”:

Teo Trandafir: „Eu nu-nţeleg ce i-a venit omului ăstuia!” Nici eu nu-i înţeleg pe cei care se „dau în gât” după struţo-cămile, precum domnia-ta, să…”te scuzePENTRU PEDELIZAREA SUBITĂ”…! Păi, numai în PDL ţi-ai dezvoltat, deplin…”vocaţia de Iudă”!!!

…Noi te-am vedea mai potrivită pentru turnarea plumbului topit pe gât (…la modul/”diateza” pasiv/ă…!), precum calpuzanilor…

Varujan Pambuccian (cu accente GROTESC-eroice): „Şi dacă ar fi fost cutremur, Parlamentul trebuia să continue să funcţioneze!”

Dar gestul protestatar al lui ADRIAN SOBARU este infinit mai …cutremurător decât orice cutremur: ESTE AVERTIZAREA SUPREMĂ, ASUPRA ULTIMULUI „HAL” AL DESPIRITUALIZĂRII ŞI DEZUMANIZĂRII, ÎN TOATĂ ROMÂNIA, NU DOAR ÎN PARLAMENTUL EI!!!

Elena Udrea, după ce a fost întrebată dacă crede că aşa ceva s-ar putea întâmpla în altă ţară din Europa…a tăcut, ţinând ochii în jos, cu o „ruşine” circumstanţială (de fapt, scrâşnind APRIG din măsele!), „ruşine circumstanţializată” care era curios de apropiată de aceea pe care o afişează „traseistele”, în faţa camerei de luat vederi, după ce au fost prinse într-o razie a Poliţiei…

-Un …”geniu” (…ca să nu-i zicem <<bou>>!) al democraţiei, dl Alexandru Cumpănaşu (pe postul Realitatea TV, ora 15,30): „Trebuie găsite mijloace legale de protest”. Deci, este ilegal să mori, în România de azi! – ESTE ILEGAL AUTOSACRIFICIUL MARTIRIC!!!

…Numai liberalul Octavian Popa (mai târziu, şi Norica Nicolai…) a declarat că se simte vinovat…că-i este ruşine că face parte din Parlament, şi că nu se simte coleg cu nişte indivizi cinici şi lipsiţi de minimă umanitate, cum s-au dovedit a fi, azi (mai ales …şi extrem de semnificativ şi definitiv lămuritor, azi!…”lămuritor” pentru oricine nu e de rea-credinţă perfectă sau…cretin de-a binelea!!!), 23 decembrie 2010, cei din PDL…!!!

…De altfel…”Totul este bine”… – „PE FRONTUL MIZERIEI, NIMIC NOU!!!”

…Vine Crăciunul…dar noi nu putem zice altfel decât aşa: „LA NAIBA CU STATUL MASONIC ŞI CU LINGĂII SĂI SLUJITORI! JOS CU HAITA ASTA NESĂTULĂ!!!” – …sau, vorba dlui pedelist Petre Tinel (vorbă „aruncată” într-un context tragi-comic, chiar grotesc…): „PUNEŢI MÂNA PE TOPOARE!”… – şi, sperăm, Dumnezeu ne va ierta… „ieşirea din sistem”…!

…Să trăieşti, ADRIAN SOBARU, ca să apuci şi Ziua Mâniei şi Judecăţii Lui Hristos-Dumnezeu aici, pe Pământ!!!

Atunci, toţi detractorii şi „minimalizatorii” tăi, toate iudele astea împuţite  şi ipocrite de azi   – se vor ruga, PLÂNGÂND ÎN HOHOTE, de tine, să-I  dai Lui mărturie mai …”atenuată”, pentru ei!

 


 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors