Archive for the ‘Istorie ascunsa’ Category

Planul secret al Ungariei pentru anexarea Ardealului

Posted by Stefan Strajer On April - 9 - 2013

Planul secret al Ungariei pentru anexarea Ardealului

08_gheorghe_funar006

Autor: Gheorghe Funar

Persoanele aflate în conducerea României au fost informate de către Serviciile Secrete ale ţării despre pregătirile care se fac pentru Diktatul de la Bruxelles, din anul 2014, vizînd dezmembrarea teritorială a ţării noastre. Cu toate că ştiu ce se pregăteşte împotriva Poporului Român şi a României, cei informaţi nu acţionează, dar nici măcar nu reacţionează. Mai mult, preşedintele României, primul-ministru, preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor, directorii Serviciului Român de Informaţii (S.R.I.) şi Serviciului de Informaţii Externe (S.I.E.) refuză să facă cunoscut Poporului Român şi Parlamentului planul secret al Ungariei pentru anexarea Ardealului. Principalele direcţii de acţiune ale Ungariei şi revizionismului unguresc împotriva României şi Poporului Român sînt următoarele.

1. Dobîndirea dreptului de proprietate asupra a peste 60 la sută din bunurile (clădiri, terenuri agricole şi păduri) din Ardeal de către Ungaria, prin persoane juridice şi persoane fizice maghiare, pe următoarele căi:

a) Retrocedările în natură (cele mai multe, bazate pe acte false) către bisericile maghiare (romano-catolică, reformată, unitariană şi luterană) care aparţin Ungariei.

b) Împroprietăririle ilegale ale Statusului romano-catolic şi Ordinelor călugăreşti catolice maghiare cu imobile pe care niciodată nu le-au avut în proprietate, ci doar în administrare.

c) Exproprierea românilor de către titularii unguri ai licenţelor de exploatare a bogăţiilor naturale din România, în baza modificărilor şi completărilor la Legea minelor, Legea nr.85/2003, votată în Senatul României (la 27 octombrie 2009) şi care aşteaptă doar votul final în Camera Deputaţilor, pînă în luna iunie a.c.

d) Cumpărarea terenurilor agricole din România de către persoane juridice din Ungaria, la care se vor adăuga persoanele fizice ungare. Se ştie că în Ungaria, la fel ca şi în alte ţări din Uniunea Europeană, ca şi în Israel, este interzisă vînzarea pămîntului la străini.

2. Acordarea rapidă şi gratuită  de către Ungaria a dublei cetăţenii pentru românii get-beget. În timp ce ţara-Mamă, România, acordă cetăţenia română pentru un număr foarte mic dintre fraţii noştrii români din Republica Moldova şi Ucraina, după un calvar de cîţiva ani şi percepînd taxe uriaşe – Ungaria vitregă şi perfidă a organizat un sistem diabolic şi antieuropean de acordare a dublei cetăţenii pentru români. Zilnic, în 920 de localităţi din Ungaria, ţară vecină şi neprietenă, numeroşi de români get-beget primesc cartea de identitate şi paşaportul din partea Ungariei, în mod gratuit, în maximum 30 de zile. La începutul aplicării Legii dublei cetăţenii de către Ungaria pentru minoritarii unguri din România aceştia trebuiau  să plătească taxe şi să dea un examen, scris şi oral, care să ateste cunoaşterea limbii ungare, a Constituţiei, istoriei şi geografiei acestei ţări. Din vara anului 2012, legea respectivă a fost modificată şi românii care cer şi obţin cetăţenia Ungariei nu trebuie să cunoască limba ungară, nici Constituţia, nici Imnul, nici Istoria de 1.100 de ani şi nici geografia acestei ţări. S-a ajuns ca peste 2,5 milioane de cetăţeni români să dobîndească, deja, cetăţenia Ungariei şi astfel să intre în Spaţiul Schengen. În cel mult 12 luni, alte 2-3 milioane de români get-beget vor intra în Spaţiul Schengen, cu ştiinţa şi acordul tacit al Consiliului Europei, Parlamentului European, Comisiei Europene, obţinînd formal cetăţenia Ungariei. Pînă să decidă, în mod discriminatoriu, intrarea României în Spaţiul Schengen, probabil în  2014 sau 2015, komisarii de la Uniunea Europeană vor constata că peste 5 milioane de români au obţinut accesul şi dreptul la muncă în toate ţările din U.E.  Românii sînt singurii cetăţeni dintr-o ţară membră a Uniunii Europene care intră în Spaţiul Schengen prin obţinerea dublei cetăţenii din altă ţară europeană, în timp ce ţara lor, România, nu este admisă în această zonă. Este pentru prima dată în Istoria Poporului Român, urmaş al Poporului Primordial în Grădina Maicii Domnului, cînd Ungaria a devenit generoasă pentru români. Doar în aparenţă! În fond, Ungaria intenţionează să păcălească organismele europene şi cele de la O.N.U., urmînd să susţină, fără legătură cu realitatea faptică, numărul de 4,5-5 milioane de „unguri“ din Ardeal, pe care să-i confirme cu paşapoartele şi cărţile de identitate ungureşti. Această acţiune diabolică a Ungariei, unică în Europa, nu este demascată la Bruxelles de către preşedintele şi premierul României, deşi ei o cunosc şi îi ştiu consecinţele. După ce Ungaria ajunge să acorde dubla cetăţenie la peste 4 milioane de români get-beget va acţiona, în anul 2014, pentru autonomia Ardealului pe criterii etnice, solicitînd aplicarea principiului autodeterminării popoarelor.

3. Falsificarea Istoriei Poporului Român. Specialiştii în domeniul Istoriei din Europa şi S.U.A. au aflat şi susţin că leagănul civilizaţiei pe Planeta Pămînt a existat în spaţiul carpato-danubiano-pontic, în Grădina Maicii Domnului, în Dacia Mare, cu cel puţin 10.000 de ani înainte de naşterea Fiului Domnului, Iisus Hristos. Limba şi Scrierea Primordială au aparţinut geto-dacilor în Dacia Edenică, în Ţara Havila (Valahia) despre care scrie în Biblie, în Facerea, Întîia Carte a lui Moise. Se ştie că ungurii sînt urmaşii unui popor barbar, venit în Cîmpia Panonică din îndepărtata Asie, în anii 890-900. Despre unguri, în anul 889, Reginonis, în cronica sa, scrie următoarele: „Neam feroce şi mai crud decît orice fiară…ei nu trăiesc ca oamenii, ci ca fiarele: se hrănesc cu cărnuri crude, beau sînge şi inima oamenilor prinşi în războaie o mănîncă drept leac; ei nu ştiu ce este mila şi nici un sentiment de pietate nu mişcă inima lor“. Despre venirea ungurilor şi aşezarea lor în Cîmpia Panonică vorbesc izvoarele istorice, mai ales „Cronica notarului anonim al regelui Bela“ şi „Cronica lui Simon de Keza“, precum şi cartea „Continuitatea românilor în Dacia – Dovezi noi“, a lui G. Popa-Lisseanu, care ar trebui să fie retipărită în tiraj de masă, pentru a-i reduce la tăcere pe cei care susţin, în mod fals, că Poporul Român s-a format în sudul Dunării, în Secolele al XII-lea şi al XIII-lea, de unde s-ar fi infiltrat în Ardealul ocupat de unguri. Adevărul istoric este că la sosirea lor în Ardeal, ungurii au găsit în Grădina Domnului, sau Cetatea Domnului, mai multe voievodate ale urmaşilor geto-dacilor, care au avut o unitate de limbă şi o continuitate neîntreruptă în Vatra Strămoşească, de mai bine de 11.000 de ani.

Ungaria are ca politică de stat falsificarea propriei Istorii şi, mai ales, a Istoriei Ardealului şi a Daciei Mari. Numeroaselor cărţi şi articole apărute în Ungaria socialistă, prin care se falsifică Istoria Poporului Român şi a României, Regimul Ceauşescu le-a dat o replică, în anul 1986, printr-o culegere de studii şi articole apărute în cartea „Jocul periculos al falsificării istoriei“. Dintre autorii români care au prezentat ADEVĂRUL ISTORIC cu privire la România, Ardeal şi Ungaria amintim pe: prof. univ. dr. Mircea Muşat, acad. Ştefan Pascu, prof. univ. dr. Ştefan Ştefănescu, dr. Augustin Deac, prof. univ. dr. Francisc Păcurariu, prof. univ. dr. Dinu C. Giurescu, prof. univ. dr. Florin Constantiniu, prof. univ. dr. Viorica Moisuc, prof. univ. dr. Ion Coja, prof. univ. dr. Mihai Ungheanu, dr. Alexandru Savu, prof. univ. dr. Gh. I. Ioniţă, dr. Cristian Popişteanu. De remarcat că, deşi  România şi Ungaria făceau parte din lagărul socialist, duşmanii de 1.100 de ani ai Poporului Român au continuat să falsifice, de la Budapesta, ADEVĂRUL ISTORIC despre Poporul Primordial şi continuitatea sa de mai mult de 11.000 de ani în Grădina Maicii Domnului, în Vatra Strămoşească. Acum, cînd Ungaria şi România fac parte din N.A.T.O. şi Uniunea Europeană, se continuă de la Budapesta aceeaşi politică revizionistă împotriva ţării noastre, vizînd, în principal, Ardealul. Spre deosebire de Regimul românului Ceauşescu, Regimurile alogenilor Iliescu, Constantinescu şi Băsescu nu au dat nici o replică fermă acţiunilor antiromâneşti şi revizioniste ale Ungariei; mai mult, le-au facilitat şi tolerat, punînd în mare pericol integritatea teritorială a României.

Tot pe tema ADEVĂRULUI ISTORIC trebuie ştiut că falsa legendă cu „Dracula-vampirul“ a fost creată tot de unguri cu scopul viclean de a încerca să o ascundă pe „Femeia-vampir“, contesa Erzsebet, unguroaică (1560-1614) vinovată de asasinarea, rînd pe rînd, a 600 de femei tinere, pentru ca ea să se îmbăieze în sînge, spre a încerca să rămînă veşnic tînără şi frumoasă (?!). După numeroase plîngeri ale părinţilor fetelor dispărute, la ordinul regelui Mathias al II-lea, s-a declanşat o anchetă, care a stabilit modalităţile prin care contesa-vampir Erzsebet le-a ucis pe cele 600 de tinere. Contesa-vampir a fost condamnată la moarte şi zidită de vie într-o cameră a castelului din Csejthe, pe care ungurii refuză să-l facă punct de atracţie turistică. Încă nu-i prea tîrziu, iar românii pot să-i ajute. Aflîndu-se adevărul despre unguroaica respectivă, este posibil ca, în curînd, să fie turnat despre aceasta un film, care are mari şanse să cîştige Premiul Oscar. Pentru a nu se cunoaşte adevărul despre contesa-vampir, propaganda ungară a creat şi a întreţinut falsa legendă a lui „Dracula-vampirul“. Adevărul este că domnitorul  Vlad Ţepes a fost drept, viteaz, un conducător care a luptat împotriva turcilor şi pentru neatîrnarea Ţării Româneşti.

4. Pregătirea paramilitară a tinerilor unguri din Ardeal şi existenţa depozitelor cu armament şi muniţii, despre care S.R.I. şi S.I.E. i-au informat pe preşedinţii României, primii-miniştri, preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor, precum şi pe parlamentarii din Comisiile de Control al Serviciilor Secrete. De la sfîrşitul anului 1989 şi pînă azi, au fost aduse din străinătate şi au fost depozitate, în multe locuri din Ardeal, mari cantităţi de armament (pistoale şi pistoale mitralieră) cu şi muniţia aferentă, care  ar urma să fie folosite pentru atacarea unităţilor militare, a sediilor Poliţiei şi Jandarmeriei, precum şi pentru săvîrşirea de atrocităţi împotriva românilor, similare cu cele de după Diktatul de la Viena. Scenariile cu insurgenţii din alte state sînt arhicunoscute şi aşteaptă să fie aplicate şi în Ardeal. În faţa acestui mare pericol, Regimurile Iliescu, Constantinescu şi Băsescu au refuzat să acţioneze pentru aplicarea Legii şi pentru confiscarea depozitelor ungureşti de armament şi muniţie din Ardeal şi pentru arestarea persoanelor vinovate de tentativa de genocid.

Romania Mare.Text Funar

5. Intensificarea lobby-ului unguresc, împotriva României şi pentru anexarea Ardealului, în capitalele importante  ale lumii: Washington, Berlin, Londra, Paris, Moscova, Roma, Viena, Bruxelles, şi, mai ales, la Vatican.

 

În mod surprinzător pentru foarte mulţi români, la nici 24 de ore de la difuzarea în mass media a primei părţi din Planul secret al Ungariei pentru anexarea Ardealului, a reacţionat ministrul de externe din ţara vecină şi neprietenă de 1.100 de ani, d-l Janos Martonyi. Într-o conferinţă de presă extraordinară, şeful diplomaţiei de la Budapesta a încercat să-i liniştească pe români, minţindu-i că Ungaria recunoaşte consecinţele Tratatului de la Trianon, din 4 iunie 1920, şi că nu are pretenţii teritoriale în ţările vecine unde trăiesc comunităţi de maghiari. Ministrul de externe al Ungariei a recunoscut că politica de acordare a dublei cetăţenii a dus la creşterea semnificativă a numărului de cetăţeni unguri şi, astfel, Guvernul de la Budapesta este nevoit să deschidă încă două consulate în Ardeal, la Târgu Mureş şi Oradea, fără acordul Guvernului României. Până la sfârşitul anului 2013, Ungaria intenţionează să deschidă câte un consulat în fiecare judeţ din Ardeal, în clădirile retrocedate ilegal. Nmărul foarte mare de consulate ale Ungariei în Ardeal va fi încă un argument pentru obţinerea Diktatului de la Bruxelles, din anul 2014. În timp ce Ungaria acordă zilnic cetăţenia ungară la mii de români get-beget, politicienii şi manipulatorii de opinie de la Bucureşti îşi dau cu presupusul privind nominalizarea ilegală a unor procurori. În timp ce Ungaria neprietenă acţionează, la Bucureşti se parlamentează. Conducătorilor Ungariei le este frică de reacţia Poporului Român, mai ales a românilor din Ardeal, la aflarea direcţiilor de acţiune ale Budapestei şi revizionismului unguresc împotriva României. De ce le este frică nu vor scăpa!

Poporul Român va putea să aibă încredere în declaraţiile autorităţilor din Ungaria numai dacă sunt îndeplinite cumulativ, cel puţin următoarele condiţii:

1) Parlamentul de la Budapesta adoptă o hotărâre privind recunoaşterea Tratatului de la Trianon şi renunţarea la orice pretenţii teritoriale şi amestec în treburile interne ale României, Slovaciei, Serbiei şi Ucrainei.

2) Ungaria recunoaşte Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia şi solicită public minoritarilor unguri din România să participe la sărbătorirea Zilei Naţionale a Poporului Român, care îi găzduieşte de 1.100 de ani, fără se le perceapă chirie.

3) Parlamentul Ungariei recunoaşte atrocităţile săvârşite de unguri în anii 1848-1849 şi după Diktatul de la Viena împotriva românilor şi se angajează la plata despăgubirilor pentru urmaşii românilor şi evreilor care au fost asasinaţi în mod bestial în timpul genocidului din intervalul septembrie 1940-octombrie 1944 în partea din Ardeal ocupată de unguri.

4) Preşedintele şi primul ministru al Ungariei declară public că această ţară renunţă la orice pretenţii teritoriale asupra Ardealului, încetează să susţină acţiunile revizionismului unguresc şi ale lobby-ului maghiar împotriva României şi pentru autonomia teritorială a Grădinii Domnului, moştenită de Poporul Român de la geto-daci, de la Poporul Primordial.

5) Ungaria obligă bisericile maghiare din România, Statusul romano-catolic şi Ordinele călugăreşti catolice maghiare să doneze Statului Român toate clădirile, terenurile agricole şi pădurile pe care le-au obţinut ilegal în Ardeal, după anul 1990, pe calea retrocedărilor şi împroprietăririlor bazate pe documente false.

6) Ungaria se obligă şi restituie integral averea Fundaţiei Gojdu a Bisericii Ortodoxe Române.

7) Parlamentul Ungariei abrogă Legea dublei cetăţenii şi încetează acordarea cetăţeniei ungare pentru românii get-beget, cu scopul de a falsifica realitatea demografică din Ardeal, care este românesc în proporţie de peste 85 la sută.

8) Guvernul Ungariei cere Guvernului României să-i doneze toate monumentele criminalilor unguri existente în ţara noastră.

9) Ungaria se angajează şi aplică principiul reciprocităţii acordând etnicilor români aceleaşi drepturi pe care le au minoritarii unguri în România.

10) Ungaria recunoaşte implicarea directă în lovitura de stat din decembrie 1989 din România şi în acţiunile antiromâneşti din martie 1990 de la Târgu Mureş.

11) Ungaria încetează să întreţină vrajba dintre minoritarii unguri din România şi populaţia majoritară românească.

12) Ungaria reafirmă că niciodată nu au avut personalitate juridică şi imobile în proprietate atât Statusul romano-catolic, cât şi Ordinele călugăreşti catolice maghiare din România interbelică, cea socialistă şi cea post-decembristă.

În cele cinci direcţii de acţiune ale Ungariei şi revizionismului unguresc împotriva României şi Poporului Român a fost folosită ca vârf de lance U.D.M.R., organizaţie antiromânească şi antieuropeană, apărută încă din 21 decembrie 1989 la Cluj-Napoca şi Târgu Mureş. Cu încălcarea Legii partidelor politice şi fără a fi înregistrată la Tribunalul Municipiului Bucureşti, U.D.M.R. a fost asimilată ilegal cu un partid politic şi susţinută de către P.D.S.R. (acum P.S.D.), P.N.L., P.D. (acum P.D.L.) şi P.N.Ţ.-C.D. Deşi este înregistrată ca o organizaţie neguvernamentală, U.D.M.R. a participat la guvernarea României, cu excepţia Guvernului Văcăroiu, în intervalul 1992-1996. De pe centura politicii dâmboviţene, premierii Victor Ciorbea, Radu Vasile, Mugurel Constantin Isărescu, Adrian Năstase, Călin Constantin Anton Popescu Tăriceanu, Emil Boc şi Mihai-Răzvan Ungureanu au luat U.D.M.R. la guvernarea României cu toate că membrii ei nu au votat la referendum Constituţia ţării noastre, nu recunosc Statul Naţional Unitar Român, dispreţuiesc Limba Română şi sfidează drapelul României. Cei care au ajuns în funcţiile de Preşedinte al României, prim-ministru, lideri ai partidelor politice care s-au aliat cu U.D.M.R. au refuzat să ţină seama de profilul conducătorilor minoritarilor unguri din ţara noastră, care a fost prezentat la 1 noiembrie 1928, în Camera Deputaţilor de secretarul acesteia Emil A. Dandea (fost secretar al Primăriei din Cluj din 19 ianuarie 1919 şi fost primar la Târgu Mureş) în discursul intitulat „Nemulţumirile Ardealului şi chestiunea minoritară“. Citez câteva fragmente din acest discurs al lui Emil A. Dandea: „În trecutul de dominaţie, ne-a devenit o a doua natură dispreţuirea valahului. Cultură, civilizaţie, pentru noi nu poate fi decât la Budapesta. Bucureştenii sunt personificarea bizantismului şi balcalismului celui mai întunecat, unde mergem numai ca să corupem şi să facem afaceri în stil balcanic. Legile ţării le privim din punct de vedere al eludării lor sau ca să tragem eventualul profit pe care ni-l asigură.Nu există între ungur şi ungur deosebire, toţi vă urâm, toţi tidem cu toate mijloacele, la păstrarea supremaţiei noastre, ca ceasul reînvierii Ungariei să ne afle înmulţiţi şi întăriţi …Trăim cu amintirea dominaţiei din trecut, pentru dominaţia care are să ne revină. Noi folosim toate mijloacele, nu avem ce pierde, şi numai câştiga putem…Ce serveşte consolidarea României nouă ne strică.Ce este sfânt pentru voi, nouă ne este obiect de batjocură“.

Ungaria şi U.D.M.R. au folosit şi recurg la toate mijoacele, mai ales cele ilegale, pentru a crea condiţiile care să facă posibilă stabilirea unui nou diktat, Diktatul de la Bruxelles din anul 2014, vizând autonomia teritoriala a Ardealului. Pentru a-i putea convinge pe liderii Uniunii Europene de necesitatea Diktatului din anul 2014, Ungaria şi U.D.M.R. acordă o importanţă deosebită creşterii rapide şi prin orice mijloace a numărului de clădiri şi a suprafeţelor de terenuri agricole şi păduri din Ardeal deţinute de Statul Ungar şi de persoanele juridice şi fizice maghiare. Acest prim obiectiv din planul secret al Ungariei pentru anexarea Ardealului a fost înscris în Statutul U.D.M.R. şi reluat la congresele sale anuale. De pildă, la congresul U.D.M.R. din 15-16 mai 1999 care a avut loc la Miercurea Ciuc, s-a stabilit ca obiectiv prioritar în programul de activitate: restituirea integrală a bunurilor bisericeşti şi comunitare ilegal confiscate, naţionalizate, expropriate sau despăgubirea echitabilă a persoanelor în cauză. Pentru a reuşi în acţiunile sale, U.D.M.R. a avut relaţii foarte bune cu P.N.Ţ.-C.D., P.N.L., P.D.S.R. şi P.D., partide care au facilitat intrarea acestei organizaţii antiromâneşti în Guvernul României, de unde să poată lovi în Statul Român şi în Poporul Român. U.D.M.R. a încheiat protocoale secrete cu P.D.S.R. (la 23 decembrie 2000), cu Alianţa „D.A.“ (în vara anului 2004), cu P.D. (în toamna anului 2008) şi cu U.S.L. (în august 2012). Partidele şi alianţele respective s-au angajat să acţioneze în Guvernul şi Parlamentul României pentru a fi realizaţi paşii mărunţi din politica U.D.M.R. şi a Ungariei, mai ales restituirea în natură a imobilelor revendicate de cultele maghiare. Ungaria a urmărit şi sprijinit cu tenacitate realizarea acestui obiectiv mai ales prin participarea U.D.M.R. la guvernare şi prin reprezentanţii săi din administraţia publică locală. În ultimii 16 ani, reprezentanţii U.D.M.R. au ocupat funcţiile de vice-prim-ministru (Marko Bela, care a coordonat Învăţămîntul şi Cultura din România), miniştri (ai Culturii, Sănătăţii, Comunicaţiilor, Turismului, Apelor, Pădurilor şi Mediului), secretari de stat (la aproape toate ministerele şi de delegat pe lângă primul-ministru pentru minorităţile naţionale. De asemenea, U.D.M.R. a condus o vreme şi Administraţia Domeniilor Statului Român. În ultimii 23 de ani, U.D.M.R. a obţinut posturi multe de prefecţi şi subprefecţi în majoritatea judeţelor din Ardeal. În urma alegerilor locale, mulţi reprezentanţi ai U.D.M.R. au fost aleşi direct sau cu  sprijinul P.D.S.R. (P.S.D.), P.N.L., P.D. (P.D.L.) şi P.N.Ţ.-C.D. în funcţiile de primari şi viceprimari, precum şi preşedinţi şi vicepreşedinţi de Consilii judeţene. În Consiliile locale şi în Consiliile judeţene, U.D.M.R. a negociat obţinerea funcţiilor de preşedinte numai la anumite comisii, respectiv Agricultură, Învăţământ şi Cultură. De asemenea, U.D.M.R. a obţinut funcţiile de conducere la Oficiile de Cadastru şi Organizarea Teritoriului (O.C.O.T.) şi la Arhivele Statului, în toate judeţele din Ardeal. Toate funcţiile ocupate de reprezentanţii U.D.M.R. au fost şi sunt folosite pentru a asigura obţinerea de către Ungaria şi de către persoanele juridice şi persoanele fizice ungare a cât mai multe clădiri, terenuri agricole şi păduri, de regulă în mod ilegal, pe bază de acte false. Printr-o astfel de politică diabolică, desfăşurată în ultimii 23 de ani, s-a ajuns ca Ungaria (prin bisericile catolice maghiare) împreună cu persoane juridice şi persoane fizice ungare să obţină în proprietate 70 la sută-80 la sută din imobilele judeţelor Covasna şi Harghita. Guvernele post-decembriste, mai ales cele conduse de premierii Adrian Năstase şi Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu, în cârdăşie cu U.D.M.R., au susţinut, prin multe acte normative, retrocedările în natură către bisericile catolice maghiare, Statusul romano-catolic, Ordinele călugăreşti catolice şi urmaşii grofilor unguri. Prin retrocedări bazate pe acte false, Ungaria a dobândit imobile (clădiri, păduri şi terenuri agricole) în Ardeal în valoare de circa 100 miliarde euro. În baza Legii Ponta prin care va fi angajată răspunderea Guvernului României, în următorele trei săptămâni, Ungaria şi  U.D.M.R. speră să dubleze această sumă , tot prin retrocedări ilegale. Specialiştii în domeniu, consideră că 80 la sută-90 la sută  dintre retrocedările în natură către bisericile maghiare, Statusul romano-catolic, Ordinele călugăreşti maghiare, alte persoane juridice ungare şi urmaşii grofilor unguri au la bază documente false, acte de corupţie, abuzuri în serviciu, trafic de influenţă şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni.

Cunoscând că la baza majorităţii retrocedărilor în natură din Ardeal către Ungaria şi către maghiari stau fapte de natură penală şi fiindu-le frică de începerea cercetărilor penale, liderii U.D.M.R. s-au grăbit să susţină nominalizările făcute de premierul Ponta, în ziua de 3 aprilie a.c., la conducerea Parchetului general şi a Direcţiei Naţionale Anticorupţie (D.N.A.).

Legile retrocedărilor către cultele religioase maghiare s-au dovedit a fi, prin modul de aplicare şi prin consecinţele lor, un atentat la siguranţa naţională şi la integritatea teritorială a României.

Ardealul se confruntă cu o situaţie extrem de periculoasă şi românii sunt disperaţi pentru că aproape toate clădirile din centrul municipiilor şi oraşelor sunt revendicate şi cu multe dintre ele a fost împroprietărit Statusul romano-catolic, respectiv Biserica romano-catolică, o urmaşă a Statusului care nu a avut personalitate juridică, nu a deţinut proprietăţi şi nu a fost recunoscut niciodată de Vatican, Ungaria şi România. Operaţiunea de împroprietărire ilegală a Statusului romano-catolic şi a Ordinelor călugăreşti maghiare cu cele peste 2.000 de clădiri revendicate pe bază de acte false a început în guvernarea Năstase şi a fost continuată de premierii Tăriceanu, Boc, Ungureanu şi Ponta. După retrocedările ilegale ale clădirilor din zonele centrale ale municipiilor şi oraşelor din Ardeal, au ajuns românii să se simtă străini în ţara lor, în România moştenită de la geto-daci şi apărată prin jertfele a milioane de eroi.

            În mai mult de 1.000 de localităţi din Ardeal au fost revendicate de către Ungaria (prin biserica romano-catolică, reformată, luterană şi unitariană, Statusul romano-catolic, Ordinele călugăreşti catolice maghiare) şi numeroase persoane juridice ungare şi persoane fizice maghiare, inclusiv urmaşi ai foştilor grofi, peste 10.000 de clădiri şi mai mult de două milioane hectare de terenuri agricole şi păduri.

            Guvernul României are date exacte privind cererile de revendicare şi restituirile în natură către Ungaria şi către unguri, dar încalcă principiul transparenţei şi ascunde Poporului Român ADEVĂRUL şi marele pericol al întabulării pentru Statul ungar şi pentru unguri, pe bază de acte false şi mită, a peste 50 la sută din imobilele Ardealului!

            Directiva Guvernului şi Parlamentului Ungariei pentru U.D.M.R. şi bisericile maghiare din Ardeal este foarte clară: cât mai multe terenuri agricole, păduri şi clădiri să fie întabulate pe persoane juridice şi fizice maghiare, prin orice mijloace.

            În înţelegere sau nu cu autorităţile de la Budapesta, Regimurile alogenilor Constantinescu-Isărescu, Iliescu-Năstase, Băsescu-Tăriceanu au promovat şi susţinut mai multe acte normative (O.U.G. nr. 94/2000, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005), care să faciliteze atingerea obiectivelor Ungariei în ceea ce priveşte împroprietărirea asupra Ardealului.

            Este pentru prima dată în Europa şi în ultimii aproape 150 de ani (de când s-au introdus cărţile funciare) când un stat, Ungaria, duce o politică de cucerire în România, în judeţele din Ardeal, nu pe calea războiului şi nici a unui Diktat al Marilor Puteri, ci prin întabularea dreptului de proprietate obţinut pe calea împroprietăririlor ilegale şi a retrocedărilor de imobile bazate pe acte false! Ungaria a declanşat şi desfăşoară un război diabolic, un război atipic împotriva României, având ca obiectiv împroprietăriri masive în Ardeal! În acest război parşiv, Ungaria acţionează împotriva României bazându-se pe U.D.M.R. şi pe bisericile maghiare care desfăşoară un „furt pios“.

            Practic, se desfăşoară o ofensivă istorică a Ungariei, un atac concentrat asupra României, care vizează disoluţia Statului Naţional Unitar Român prin întabularea Ardealului de către unguri, atât pe cale laică, în beneficiul unor privaţi ori fundaţii, cât şi pe cale religioasă, în favoarea bisericilor maghiare (romano-catolică, reformată, unitariană şi luterană).

            În nici o altă provincie care a aparţinut Imperiului Austro-Ungar, în perioada 1867-1918, nu a fost declanşat un asemenea asediu, în fapt un război diabolic, pe tema retrocedărilor în natură. Cu imobilele care aparţin de drept Statului Român este împroprietărit ilegal Statusul romano-catolic, respectiv biserica romano-catolică, adică Ungaria.

            Peste 80 la sută dintre cererile de retrocedare şi din dosarele în care s-au dat soluţii de restituire în natură a imobilelor către Ungaria şi către unguri au la bază acte false, în special cărţi funciare falsificate în timpul ocupaţiei străine de după Diktatul de la Viena, din 30 august 1940. În localităţile unde primarul sau viceprimarul este de la U.D.M.R., Comisiile de retrocedare din cadrul primăriilor sunt formate în majoritate sau în totalitate din minoritari unguri. Aceste comisii au sprijinit şi ajută ca Ungaria să dobândească cât mai multe şi extinse proprietăţi în Ardeal, în mod ilegal, în temeiul unor acte false, mită şi trafic de influenţă. Autorităţile Statului Român sunt parte la aceste monstruoase complicităţi. Prefecţii şi subprefecţii, preşedinţii şi vicepreşedinţii de Consilii judeţene din partea U.D.M.R. au acceptat tacit sau au chiar favorizat retrocedările ilegale către Ungaria şi către unguri din avuţia Poporului Român. S-a încercat de către unguri să fie mituit şi prefectul român al judeţului Mureş, dar nu au reuşit. S.R.I., Parchetul şi D.N.A. cunosc numeroase cazuri de retrocedări ilegale către bisericile ungureşti bazate pe documente false şi mituirea multor persoane implicate, dar nu acţionează pentru oprirea ilegalităţilor, cercetarea penală şi pedepsirea persoanelor vinovate de abuz în serviciu şi acte de corupţie. Parchetul şi D.N.A., cu toate că au suficiente probe privind retrocedările ilegale şi actele de corupţie, nu îndrăznesc să-i aresteze preventiv pe făptaşi şi „pe surse“ să comunice către mass media informaţiile necesare pentru aflarea ADEVĂRULUI de către Poporul Român.

            Presa de la Budapesta scrie foarte mult despre împroprietăririle şi retrocedările reuşite de unguri în Ardeal. În anul 2007, presa din Ungaria scria că 1/3 din Ardeal este revendicat de nepoţii grofilor unguri, în numeroase procese de retrocedare.

            Mass media centrale din România, dar mai ales cele locale din judeţele din Ardeal au semnalat numeroase cazuri de împroprietăriri nelegale ale Statusului romano-catolic şi de retrocedări ilegale de imobile către bisericile maghiare, pe bază de acte false.

            Parchetul şi Direcţia Naţională Anticorupţie nu se autosesizează, se fac că nu văd, nu aud, nu citesc presa şi nici nu vor să afle nimic despre miile de ilegalităţi din Ardeal pe tema retrocedărilor în natură.

            De mai bine de 12 ani (de fapt, de 23 de ani – n. red.) se desfăşoară acest război atipic al Ungariei împotriva României cu scopul dezmembrării ţării noastre şi al anexării Ardealului, iar la Bucureşti s-a refuzat sistematic să se analizeze această realitate în cadrul Consiliului Suprem de Apărare al Ţării, în şedinţele de Guvern şi în Parlamentul României. Preşedinţii şi primii-miniştri alogeni ai României, precum şi preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor au fost informaţi şi ştiu de la S.R.I. şi S.I.E. despre războiul atipic şi diabolic al Ungariei vizând masivele împroprietăriri ilegale din Ardeal, dar până acum nu au acţionat şi au ascuns Poporului Român ADEVĂRUL! De ce au făcut-o şi o fac? Nimeni nu-i întreabă, nici în Parlament, nici la Parchet, nici măcar la emisiunile posturilor centrale şi locale de televiziune şi radio. Cei 588 de parlamentari, mai ales cei care reprezintă colegiile electorale din Ardeal, cunosc numeroase cazuri de retrocedări ilegale de imobile către Ungaria şi către unguri, dar nu acţionează, făcând pe surdo-muţii, cei mai mulţi dintre ei.

            Foarte mulţi români din ţară şi de pretutindeni abia acum află şi rămân şocaţi în legătură cu Statusul romano-catolic şi împroprietăririle ilegale, precum şi despre retrocedările nelegale către bisericile ungureşti, Ordinele călugăreşti maghiare şi urmaşii grofilor unguri. Nu le vine să creadă că pe căi ilegale Ungaria dobândeşte zilnic proprietăţi uriaşe ilegale în Ardeal şi autorităţile Statului Roman nici nu acţionează, nici măcar nu reacţionează. Românii nu înţeleg, deocamdată, complicitatea dintre autorităţile de la Bucureşti, Budapesta şi Bruxelles în privinţa Ardealului, Grădina sau Cetatea Domnului, moştenit de români de la geto-daci, de la Poporul Primordial pe planeta Pământ.

La situaţia de acum din Ardeal s-a ajuns astfel:

– Marea majoritate a cărţilor funciare referitoare la imobilele revendicate de bisericile maghiare şi cele care sunt pretinse pentru împroprietărire ilegală de Statusul romano-catolic au fost falsificate. Unele au fost falsificate până la Marea Unire de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918, dar cele mai multe după Diktatul de la Viena, din 30 august 1940. Ungurii au „umblat“ la cărţile funciare ale imobilelor, le-au falsificat înscrierile, iar la fondurile tereziene au introdus o acoladă în cărţile funciare şi au adăugat că ele sunt proprietatea Statusului romano-catolic. Asemenea falsuri au fost publicate în cărţile prof.univ.dr.Onisifor Ghibu, în perioada interbelică. Un membru al Parlamentului Ungariei a declarat în plen: „Partea covârşitoare a bunurilor au ajuns în stăpânirea Bisericii catolice prin falsificare de documente“. Un jurist maghiar de renume, dr. I. Karacsony a inventariat 269 de documente falsificate la care se adaugă 302 nedatate şi cu diferite vicii de formă referitoare la donaţiuni, privilegii, transcrieri şi confirmări.

În partea din Ardeal ocupată de Ungaria, în intervalul septembrie 1940-octombrie 1944, autorităţile ungare au falsificat majoritatea cărţilor funciare. Întâi au înscris în cărţile funciare, în limba română, că în anul 1938 imobilele (clădiri, terenuri agricole, păduri) au fost donate de proprietari către bisericile ungureşti, iar apoi au fost copiate şi înscrise în limba ungară falsurile respective. Copii după aceste cărţi funciare falsificate sunt depuse la dosarele de revendicare de către bisericile maghiare, Statusul romano-catolic, Ordinele călugăreşti catolice ungare şi urmaşii grofilor maghiari. Cu toate că Guvernul României cunoaşte că majoritatea cărţilor funciare pentru imobilele din Ardeal sunt falsificate nu a impus, printr-un cadru legal, Comisiilor de retrocedare şi instanţelor judecătoreşti, să pretindă revendicatorilor reconstituirea cărţilor funciare şi actele originale care au stat la baza înscrisurilor în aceste cărţi.

-După Legea agrară din anul 1921, au fost expropriate mari suprafeţe de teren şi au fost despăgubiţi foştii proprietari, în lei-aur, cu aproximativ 100 tone aur. Terenurile expropriate au fost atribuite în proprietate ţăranilor, şcolilor, primăriilor şi bisericilor. În Ardeal nu a fost obligatorie şi nici nu au fost evidenţiate exproprierile în cărţile funciare. Astfel, imobilele au rămas înscrise pe foştii proprietari dinaintea exproprierilor. Proprietăţile dobândite după Legea agrară nu au fost înscrise pe noii proprietari.

– În toamna anului 1940, Guvernul de la Budapesta a anulat prin ordonanţă consecinţele Reformei agrare din anul 1921 şi a dispus înscrierea în Ardealul ocupat a proprietăţilor pe numele foştilor deţinători unguri.

– În lunile septembrie şi octombrie 1944, nobilii sau grofii maghiari din Ardeal au fugit în Ungaria împreună cu trupele horthyste şi au dus, din foarte multe localităţi, inclusiv arhiva carţilor funciare.

– La 9 februarie 1945, prin Legea nr. 91/1945 pentru înfiinţarea Casei de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice (C.A.S.B.I.), au fost confiscate averile grofilor unguri şi ale altor persoane care în timpul războiului au acţionat împotriva Statului Român. Aceste confiscări de imobile nu au fost înscrise în cărţile funciare. După câteva săptămâni de la adoptarea Legii nr. 91/1945, prin voinţa şi puterea Moscovei, la 6 martie 1945 a fost instaurat Guvernul Petru Groza şi Regimul comunist în România. Legile de retrocedare post-decembriste se referă la imobilele confiscate abuziv de Regimul comunist. Însă, cei care revendică ilegal imobile care nu au fost confiscate de Regimul comunist, ci în baza Legii nr. 91/1945, prezintă la dosarul de retrocedare  copii după cărţile funciare care nu au fost completate cu efectele Legii de confiscare a averilor. În etapa 1945-1989, Statul Român nu a acţionat pentru înscrierea în cărţile funciare a proprietăţilor sale, existând proprietatea întregului popor. Comuniştii nu credeau că roata istoriei se întoarce de la socialism la capitalism şi că va veni vremea când Ungaria să acţioneze pentru întabularea proprietăţilor din Ardeal pe bază de acte false sau neactualizate. De această neglijenţă a Statului Român profită din plin Ungaria, bisericile maghiare, diferite persoane juridice, şi multe persoane fizice ungare, ajutate de avocaţi maghiari şi de utilizarea unor uriaşe sume de bani pentru acte de corupţie.

-Bisericile maghiare, pe bază de cărţi funciare false sau falsificate, împreună cu Statusul romano-catolic, care niciodată nu a avut personalitate juridică din partea Ungariei, României şi Vaticanului, nici imobile în proprietate, precum şi Ordinele călugăreşti catolice maghiare, care nu au avut imobile în proprietate, ci numai în administrare, revendică ilegal mii de clădiri şi milioane de hectare de terenuri agricole şi păduri în Ardeal. Cea mai mare parte din imobilele revendicate le-au fost atribuite, până acum, ilegal. Cunoscuta avocată, doamna Paula Iacob, a declarat în ziua de 5 aprilie a.c., la o emisiune televizată, că „peste 50 la sută dintre retrocedările din România s-au făcut ilegal“. În Ardeal procentajul retrocedărilor ilegale este de 70-90 la sută, iar al împroprietăririlor ilegale este de 100 la sută pentru Statusul romano-catolic şi Ordinele călugăreşti maghiare.

-Au apărut multe asociaţii care doresc să fie recunoscute, unele fiind deja recunoscute, prin hotărâri judecătoreşti discutabile, drept continuatoare ale unor fundaţii şi asociaţii maghiare de pe vremea Imperiului Austro-ungar. Noile asociaţii şi fundaţii au recurs la un truc subtil, respectiv şi-au luat acelaşi nume şi revendică imobilele care s-au aflat în trecut în administrarea şi nu în proprietatea vechilor asociaţii şi fundaţii maghiare.

-În mod ilegal şi fără respectarea Legii nr. 21/1924, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba Iulia a fost recunoscută drept  continuatoare a Statusului romano-catolic, o organizaţie de clerici şi civili catolici maghiari, care, în secolul al XIX-lea, a avut numai în administrare unele imobile construite din Fondurile de Stat. Consiliul Arhidiocezei Romano-Catolice Alba Iulia a devenit (prin Sentinţa civilă nr. 1.515 din 1 august 2001 pronunţată de către Judecătoria Miercurea-Ciuc) continuator al Statusului romano-catolic care nu a existat ca persoană juridică şi ca proprietar. S-a ajuns la o absurditate juridică şi logică, respectiv a apărut un continuator al celui care nu a existat nici ca persoană juridică şi nici ca proprietar. Niciodată, în existenţa sa, Statusul romano-catolic nu a avut imobile în proprietate! În Ardeal, aproape toate clădirile din centrul municipiilor şi oraşelor sunt revendicate de Statusul romano-catolic, respectiv mai mult de 2.000 de construcţii. Din proprietatea Statului Roman au trecut ilegal şi sunt aşteptate să treacă în proprietatea Statusului romano-catolic, respectiv a bisericii romano-catolice, adică a Ungariei, numeroase şcoli, licee şi colegii naţionale, clădiri de facultăţi şi universităţi, spitale şi policlinici, muzee, biblioteci, grădiniţe, sedii de bănci, librării şi foarte multe locuinţe, toate cu o valoare de peste 5 miliarde euro.

Istoricul Vasile Lechinţan, de la Arhivele Naţionale din Cluj-Napoca, a ajuns la concluzia că „prin aceste aşa-zise retrocedări… românii sunt scoşi din centrele oraşelor, întocmai ca pe vremea iobăgiei“.

– Falşii moştenitori ai imobilelor revendicate, inclusiv bastarzii şi urmaşii foştilor baroni, conţi şi duci unguri din Ardeal, care şi-au vândut proprietăţile ori le-au pierdut la jocurile de noroc, înainte de instaurarea Guvernului Petru Groza, au depus la dosarele de retrocedare acte false sau documente contrafăcute. Parchetul refuză să facă cercetări penale şi să-i trimită în instanţă pe escroci. De ce? Nimeni nu-i întreabă, dar nici nu-i trage la răspundere pe procurorii şi judecătorii complici! În vara anului 2012, inclusiv în zilele de sâmbătă şi duminică, sute de procurori au intrat fără mandat în curţile şi casele a mii de români, care s-au prezentat la vot pentru demiterea preşedintelui Traian Băsescu, efectuând cercetări penale. Împotriva bisericilor maghiare, a Statusului romano-catolic, a Ordinelor călugăreşti catolice ungare şi a urmaşilor grofilor unguri care pe bază de acte false au dobândit sau pretind peste 50 la sută din imobilele din Ardeal, procurorii nu acţionează nici măcar de luni până vineri, deşi sunt foarte bine plătiţi de Poporul Român. De ce nu aplică legea şi de ce nu apără Interesul Naţional? De ce nu sunt buni români şi patrioţi? Poate noile personaje din conducerea Parchetului general şi a D.N.A., numite de cuplul alogen Băsescu-Ponta, vor îndrăzni să-i convoace şi să-i instruiască pe şefii Parchetelor din toată România pe tema retrocedărilor nelegale şi a împroprietăririlor ilegale din Ardeal, care pun în mare pericol integritatea teritorială şi viitorul ţării noastre.

-Ungaria, prin Fundaţia „Teleki Laszlo“ din Budapesta, susţine financiar multe fundaţii maghiare din România, printre care se numără Partium-Bihor, Heltai-Gaspar Cluj-Napoca, Transilvania Trust Cluj-Napoca, Bolyai Cluj-Napoca, Analog Târgu Mureş, Castellum–Târgu Mureş. Puţini români şi membri ai Parlamentului şi Guvernului României ştiu că domeniul Teleki a fost unul dintre cele mai mari din Ardeal. Proprietatea a aparţinut contelui Adam Teleki, membru al Guvernului Ungariei,  în timpul amiralului fără flotă Miklos Horthy. Acest conte a fost considerat, în anul 1945, trădător de ţară şi averea i-a fost confiscată în baza Legii nr. 91/1945, înainte de venirea comuniştilor la putere. Prin încălcarea prevederilor legale, la urmaşii contelui Adam Teleki au fost retrocedate, într-o primă etapă, Castelul de la Gorneşti, 100 ha de pădure şi 100 ha teren arabil (în judeţul Mureş) şi domeniul Stoiceni (din judeţul Maramureş) cu tot cu apele minerale din zonă.  Anual se analizează în Ungaria, la Băile Szecseny, rezultatele obţinute de fundaţiile maghiare din România în ceea ce priveşte dobândirea de imobile în Ardeal pe bază de documente false şi prin mituirea unor judecători, membri ai comisiilor de retrocedare, conducători ai unor direcţii judeţene şi ocoale silvice etc. pentru jefuirea şi înstrăinarea multor imobile din ţara noastră, în valoare de peste 100 miliarde euro.

În domeniul retrocedărilor, dintre fostele familii nobiliare maghiare se acordă de către Ungaria şi lobby-ul unguresc o importanţă deosebită la: Apafy, Bannfy, Bornemizsa, Wesseleny, Haller, Bethlen, Teleki, Apor-Bolmberg. Urmaşii acestor familii au revendicat castele în numeroase localităţi dintre care exemplificăm: Aghireş (judeţul Cluj), Cetatea de Baltă (judeţul Alba), Coplean (judeţul Cluj), Criş şi Gorneşti (judeţul Mureş), Hodod (judeţul Satu Mare), Iernut (judeţul Mureş), Jibou (judeţul Sălaj), Mănăstirea (judeţul Cluj), Sânmiclăuş (judeţul Alba), Medieşu Aurit (judeţul Satu-Mare), Racoşu de Jos (judeţul Braşov), Bonţida (judeţul Cluj), Brâncoveneşti (judeţul Mureş), Satulung şi Coltău (judeţul Maramureş) şi Gârbău (judeţul Cluj). Sunt peste 100 de castele, conace şi reşedinţe nobiliare revendicate de urmaşii foştilor grofi şi criminali unguri.

Sub masca religioasă maghiară este ascunsă politica diabolică şi antiromânească a Ungariei, susţinută de trădătorii de Neam şi Ţară. În Postul Paştelui, Guvernul Ponta II vrea să păcătuiască prin angajarea răspunderii, fără dezbateri şi vot în Parlament, pe ultima lege de retrocedare către Ungaria şi către unguri a majorităţii proprietăţilor româneşti din Ardeal.

Având în vedere războiul atipic declanşat de Ungaria cu scopul obţinerii pe căi ilegale a numeroase retrocedări în natură şi împroprietăriri masive în Ardeal este necesar ca partidele politice româneşti, Uniunea Naţională „Vatra Românesacă“, Asociaţia Naţională Cultural-Patriotică „Avram Iancu“, „Astra“, Forumul Românilor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-Catolică (corect trebuie scris „ex-greco-catolică, fiindcă nu mai există Biserica Greco-Catolică), precum şi O.N.G.-urile care apără drepturile omului să ceară Guvernului şi Parlamentului României următoarele:

1. Să fie abrogate sau măcar suspendate, pentru cel puţin cinci ani, toate actele normative privind retrocedările în natură.

            2. Să renunţe la angajarea răspunderii Guvernului pe ultima Lege a retrocedărilor care este menită să accelereze retrocedările ilegale în natură şi împroprietăririle nelegale către Ungaria, fundaţiile şi asociaţiile ungureşti, precum şi urmaşii grofilor unguri.

            3. Să dispună Parchetului şi D.N.A. să cerceteze toate dosarele care au avut şi au ca obiect cereri de revendicare în natură, în special cele ale persoanelor juridice şi fizice maghiare. Această discriminare pozitivă este aşteptată şi dorită de către Ungaria şi U.D.M.R., dar mai ales de români.

Cluj-Napoca, 4-6 aprilie 2013

Dr. Gheorghe Funar

            Nota red. Dimensiunea criminală a aplicării politicii restitutio in integrum, în special în favoarea Ungariei, via Statusul roman-catolic şi U.D.M.R., aplicată de P.D.S.R., accentuată în vremea mandatului convenţiei Democrate, reluată, apoi, de toate guvernele – inclusiv, acum, de guvernul Ponta – a fost semnalată, încă în urmă cu 12-15 ani, de către colonelul (r.) Vasile I. Zărnescu, printre altele, în aceste studii, republicate, aproape toate, pe Altermedia.

V. D. Thóth (Vasile I. Zărnescu), „Generale Manivelă, nu mai tremura în faţa ungurilor“, în România Mare, nr. 180, 17 dec. 1993, pag. 6 (referitor la restituirea ilegală, de către M.Ap.N., prin 1994, pe vremea cînd era condus de ministrul Nicolae Spiroiu, a Conacului şi a pădurii aferente lui, din Comuna Zăbala, către moştenitoarea unui grof, care nu mai avea dreptul de moştenire, întrucît groful fusese condamnat penal în România);

Apostol Uceanu (Vasile I. Zărnescu), „Calamitatea României: restitutio in integrum“ (1), în România Mare, nr. 458, 23 aprilie 1999, pag. 6; continuare în nr. 459-483;

Colonel (rez.) Vasile I. Zărnescu, „Partidul Unităţii Naţiunii Române se opune revizuirii Constituţiei“, în Curentul, nr. 234(1815), 11 oct. 2003, p. 3, pe http://arhiva.curentul.ro:81/2003/curentul.php?numar=20031011&cat=1&subcat=100&subart=44759;

Colonel (rez.) Vasile I. Zărnescu, „Partidul Unităţii Naţiunii Române respinge revizuirea Constituţiei“, în Economistul, nr. 1469(2495), 16 oct. 2003, p. 3;

http://ro.altermedia.info/politica/transilvania-pretextul-destramarii-romaniei-1_8754.html;

http://ro.altermedia.info/politica/aparitia-si-disparitia-cultului-greco-catolic-4_9199.html#more-9199

http://ro.altermedia.info/general/ilegalitatea-cultului-ex-greco-catolic-1_8709.html;

http://ro.altermedia.info/general/ilegalitatea-cultului-ex-greco-catolic-2_8710.html

http://ro.altermedia.info/politica/ilegalitatea-cultului-ex-greco-catolic-5_8731.html#more-8731;

http://ro.altermedia.info/general/ilegalitatea-cultului-ex-greco-catolic-1_8709.html#more-8709;

http://ro.altermedia.info/general/ilegalitatea-cultului-ex-greco-catolic-2_8710.html;

http://ro.altermedia.info/minoritati/kelemen-hunor-un-fascist-in-guvernul-romaniei_19064.html;

http://ro.altermedia.info/minoritati/esenta-hungarismului-este-antiromanismul-3_8973.html.

Toate aceste studii sunt forma adaptată pentru opinia publică a materialelor elaborate de către autor ca sarcină de serviciu şi transmise, pe linie ierarhică directorului S.R.I. şi, evident, decidenţilor politici ai statului român. Faptul că aceste informaţii au fost transmise atît pe linia Serviciilor Secrete, cît şi pe calea presei autorităţilor, dar acestea nu au luat nici o măsură – aşa cum am precizat în materialele publicate şi cum subliniază, în serialul de faţă, inclusiv d-l Gherghe Funar –, relevă, fără putinţă de tăgadă, dimensiunea trădătoare a conducătorilor României, din guvern şi din Parlament. Această situaţie nu mai poate fi tolerată. Românii trebuie să acţioneze pe orice cale pentru a-şi păstra fiinţa naţională şi pământul strămoşesc, pentru care s-au jertfit miile de generaţii anterioare.

7 aprilie 2013

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu

Sursa: http://www.ziartricolorul.ro/planul-secret-al-ungariei-pentru-anexarea-ardealului-1/

Prin librăriile americane. Din culisele demiterii generalului Rădescu   

De la manipularea de atunci la una din zilele noastre  

Foto.Ioan Ispas

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware, SUA)

Mai are astăzi vreo relevanţă să aflăm amănunte despre căderea unui premier care a guvernat ţara câteva luni (6 dec. 1944 – 28 feb. 1945)? Da, pentru că informaţiile provin din rapoartele spionilor şi diplomaţilor americani şi britanici iar metoda manipulării prin cozi de topor de atunci este valabilă şi astăzi. S-au schimbat doar beneficiarii manipulării şi cozile lor de topor.

În lucrarea lui Michael Dobbs „Six Monts in 1945. FDR, Stalin, Churchill, and Truman – From World War to Cold War”, ed. Alfred A. Knopf, New York, 2012, există un capitol care tratează situaţia din România acelor timpuri. Autorul prezintă Bucureştiul la sfârşitul războiului ca un loc atractiv pentru spionii americani, pentru că  „oferea cam tot ce-şi putea dori un  tânăr absolvent de la Harvard sau Yale, femei frumoase, foarte sociabile, lux, chirii abordabile, intrigi internaţionale, high-classs socialising“ (pag.111).

Personalul misiunilor militare americane şi britanice era curtat de înalta societate de la Bucureşti, care le-a pus la dispoziţie limuzine luxoase (ca să nu pună mâna ruşii pe ele), le-a oferit cazare la preţuri simbolice şi erau invitaţi la toate petrecerile mondene care se ţineau lanţ.

Primul american care a venit la Bucureşti în septembrie 1944 a fost Franck Wisner, avocat de pe Wall Street, devenit spion, cu misiunea primită de la OSS (Office of Strategic Services), de a repatria cei aproape 2.000 de piloţi americani doborâţi la Ploieşti. După îndeplinirea acestei misiuni, rămâne în continuare la Bucureşti şi este martor la evenimentele care au dus la demiterea generalului Rădescu. Iniţial ruşii l-au agreat pe generalul Rădescu, pentru că fusese trimis la închisoare de mareşalul Antonescu (deoarece s-a opus continuării războiului dincolo de Nistru), dar au constatat în scurt timp că acesta tărăgănează plata despăgubirile de război şi că nu epurează administraţia de “fascişti“. A refuzat de asemenea să predea flota drept compensaţie pentru război. Nu de un astfel de om aveau nevoie ruşii în fruntea guvernului.

Radescu_Nicolae

Foto. Generalul Nicolae Rădescu (1874-1953)

În 6 ianuarie 1945, comandamentul sovietic emite ordinul de deportare a etnicilor germani, bărbaţii între 17 şi 45 de ani, femeile între 18 şi 30 de ani. Wisner a încercat să oprească deportările, dar n-a reuşit, intrevenţia sa fiind ignorată de ruşi. OSS-ul a fost şocat de creşterea puterii sovieticelor în acelaşi timp în care toastau pentru o nouă eră a cooperării cu aliaţii.

OSS–ul primeşte informaţii despre un complot împotriva lui Rădescu. O sursă comunistă le-a raportat că în 22 ianuarie, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker s-au întors cu instrucţiuni de la Moscova.

În 23 februarie ziarele româneşti publică un editorial din Pravda  care-l acuză pe primul ministru că “se opune forţelor democratice“. Două divizii NKDV au fost desfăşurate în jurul Bucureştiului. Prin capitală au fost împrăştiaţi fluturaşi care cereau „tuturor forţelor democratice” să vină în centrul Bucureştiului sâmbătă 24 februarie 1945, orele 14. Misiunea militară americană a primit informaţia că au fost mobilizaţi de comunişti 3.500 de oameni înarmaţi, care vor demonstra în faţa instituţiilor statului pentru a determina forţele guvernamentale să deschidă focul. Scânteia, în 24 februarie, publică un articol apel: „Cetăţeni ai Capitalei! Drepturile voastre şi libertatea voastră este în pericol. Fascismul renăscut grupat în jurul lui Maniu şi sprijinit de generalul Rădescu a început să devină agresiv şi încearcă să înăbuşe speranţele voastre pentru o viaţă mai bună. Noaptea neagră a dictaturii se întinde din nou peste noi… Poziţia internaţională a României este în pericol. Situaţia nu mai poate continua. Veniţi cu toţii la un miting de masă, astăzi la ora 2 în Piaţa Naţională.” Puteau oamenii să reziste la un asemenea apel? Dacă s-ar fi ştiut adevărul mai putea aduna Ana Pauker acea mulţime?

La insistenţa Comandamentului militar sovietic, primul ministru a dispus evacuarea mai multor unităţi de poliţie din centru, astfel că mulţimea era relaxată. Oamenii cărau tablourile lui Stalin, regelui Mihai, Churchill, Roosevelt şi steaguri româneşti, ruseşti, americane  şi britanice. În jurul orelor 16 mulţimea începe să se risipească. Ana Pauker în fruntea unei coloane de circa 25.000 de oameni începe să mărşaluiască pe marile bulevarde din jurul hotelului Athene Palace. O tensiune a apărut în faţa Palatului regal între anticomunişti şi comunişti despărţiţi de statuia regelui Carol I. Demonstranţii s-au masat în faţa Ministerului de interne, unde primul ministru avea biroul. La un moment dat din clădirea băncii de vis-a-vis s-a tras cu un pistol automat. Mulţimea a intrat în panică dar s-a liniştit după ce focurile s-au oprit. Mai mulţi demonstranţi au început să tragă cu pistoalele în clădirea ministerului. Rădescu privea din spatele unei  fereastre. Câteva mii de demonstranţi forţează uşile clădirii şi intră în curte. Soldaţii de pază (două companii de jandarmi) aveau ordin să tragă în aer, ceea ce şi fac. Câţva ofiţeri britanici şi sovietici, ajută garda să evacueze demonstranţii afară. Vreo 12 dintre demonstranţi zac în curte răniţi. Un ceferist şi un demonstrant sosit din împrejurimile oraşului erau morţi. Iniţial nu s-a ştiut dacă cei care au tras în demonstranţi au fost soldaţii sau dintre demonstranţii înarmaţi sau trăgători din clădirile vecine. Comandamentul militar sovietic trimite un ultimatum lui Rădescu la ora 17:40 (la o jumătate de oră de la începerea împuşcăturilor) că armata roşie v-a interveni dacă nu se opresc împuşcăturile. Spre seară mai multe mii de suporteri ai guvernului Rădescu s-au adunat în faţa clădirii Ministerului de interne strigând lozinci patriotice. La ora 21 o maşină cu farurile aprinse a apărut dintr-o stradă adiacentă Pieţii Palatului şi cineva din ea a tras cu pistolul automat în demonstranţi ucigând două personae şi rănind alte 11. La ora 22 premierul Rădescu apelează la radio pentru a acuza partidul comunist de ceea ce s-a întâmplat şi pe comunişti de lipsă de patriotism şi credinţă (aluzie la evreica Ana Pauker). El a insistat pe ideea că românii nu vor permite acestor hiene să preia controlul ţării. Presa cenzurată a catalogat declaraţia lui Rădescu drept criminală. Liderii demonstranţilor îl acuză pe Rădescu că „a tras fără ruşine în oameni”. Lucreţiu Pătrăşcanu declară şi el: „Cine a ordonat aceasta, cine a executat ordinul şi toţi cei care sunt adevăraţii vinovaţi vor plăti cu capul“. Din autopsiile şi analizele balistice efectuate a rezultat că gloanţele care s-au găsit în morţi şi răniţi proveneau din arme ruseşti, neutilizate de armata română. Presa, aflată sub controlul sovietic, refuză să  publice varianta guvernamentală. Primul ministru a declarat diplomaţilor străini că se aşteaptă să fie arestat în orice moment.

Luni, 26 februarie, regele Mihai se întoarce din weekend în capitală şi începe consultările cu liderii politici în vederea formării unui nou guvern. Ministrul sovietic de externe Andrei Vişinschi soseşte la Bucureşti marţi 27 februarie şi în aceeaşi zi cere o audienţă la rege, între orele 9 şi 10 seara. Regele Mihai l-a primit la Palatul Elisabeta, de pe şoseaua Kisseleff, nu departe de ambasada sovietică. Vişinschi cere un nou guvern, format din „adevăratele forţe democratice din ţară“. Regele cere un timp de consultări. Nu-i spune că tocmai semnase un decret, prezentat de Marele Stat Major, de trecere în rezervă a 10 ofiţeri care semnaseră o scrisoare deschisă prin care cereau demisia lui Rădescu. Când ruşii, a doua zi, află de decret, Vişinschi cere o nouă audienţă, de data aceasta foarte brutal. A spus că demiterea ofiţerilor anti Rădescu este „un gest neprietenesc“, el trebuie anulat imediat, apoi s-a uitat la ceas şi a spus: “Aveţi exact 2 ore şi 5 minute pentru a anunţa public că generalul Rădescu a fost demis. Până la ora 8 trebuie informată poulaţia.“ (pag.121). În timp ce Vişinschi emitea ultimatumul Comandamentul militar sovietic a ordonat unităţilor militare româneşti din Bucureşti să predea armele. Simultan tancurile sovietice au apărut pe bulevardele din capitală, câte trei în rând, Regele a încercat să discute cu Burton Berry, reprezentantul politic al SUA, despre candidaţii la postul de prim ministru, dar acesta a refuzat să se exprime, ca să nu fie interpretat gestul ca o ingerinţă politică dacă „putting our finger into the Romanian political broth“. Regele perplex a replicat: “De ce ezitaţi să vă băgaţi degetul în my broth (ciorba mea) când ştiţi foarte bine că aliatul d-vs şi-a pus mâna în my  throat (gâtul meu)“. Aşa a ajuns premier Petru Groza. La trei zile după formarea noului guvern, în 9 martie, Vişinschi anunţă că Nordul Transilvaniei va fi returnat României.

Publicaţia Time, în 7 martie, referindu-se la evenimentele din România, aprecia că: „Stalin are nevoie de timp pentru ca sa aducă adminstraţia sa la nivelul doctrinei de la Yalta“. Ideea era “ţarul este bun, dar are sfetnici răi“ (pag.122).

Churchill a caracterizat pe oponenţii noii ordini politice din România ca “chiriping sparrows“ (expresie preluată din discursul lui Vişinschi de la sala ARLUS din 9 martie 1945).

Rădescu, vânat de bande de comunişti înarmaţi s-a refugiat la Ambasada Marii Britanii. Şeful Misiunii militare britanice Air Vice-Marshal Donald Stevenson a ordonat oamenilor săi să facă uz de arme pentru protecţia lui Rădescu. Aflând de aceasta Foreign Office de la Londra s-a alarmat, nedorind un conflict cu sovieticii, încercând să-l tempereze pe Donald Stevenson. Intervine şi Churchill care-l autorizează pe Stevenson să deschidă focul în ultimă instanţă şi numai atât cât e necesar ca să salveze onoarea britanică. Nu s-a ajuns la o asemenea situaţie şi după ce lucrurile s-au linştit Rădescu s-a întors la casa sa din Clopotarii Vechi, după cum relatează nepotul său Alexandru Şerbănescu în interviul acordat lui Dorin Matei din www.memoria.ro, casă care a obţinut caracterul de extrastatalitate în urma negocierii britanicilor cu sovieticii. Tot Alexandru Şerbănescu descrie şi fuga din ţară a unchiului său în 17 iunie 1946, exact cu o jumătate de oră înainte de a fi arestat. Fuga din ţară a generalului Rădescu s-a realizat cu un avion aflat la reparat la atelierul de pe dealul Cotrocenilor, care apoi în loc să aterizeze la Băneasa a aterizat în Cipru, pe atunci teritoriu britanic. Rădescu se baza pe Churchill, dar acesta, la presiunea ruşilor care l-au cerut înapoi, îl ţine internat 9 luni de zile. Rădescu s-a supărat pe britanici şi a plecat în SUA, unde organizează Comitetul National Român. Moare în 1953 la New York, dar în anul 2000 osemintele sale sunt aduse în ţară, conform testamentului lăsat şi este reînhumat la cimitirul Bellu cu onoruri militare.

Churchill trimite în 8 martie o telegramă lui Roosevelt despre evenimentele din România care au decurs “absolutely contrary“ tuturor “principles of Yalta”. El a prevăzut că sub pretextul eliminării fasciştilor din administraţie vor fi purjaţi toţi anticomunişti români. Pe de altă parte îşi exprima îngrijorarea ca nu cumva Stalin să-i reproşeze că dacă el nu­-şi bagă nasul în Grecia, de ce nu se procedează la fel şi cu România. Replica lui Roosevelt din 11 martie a fost că el nu crede că România ar fi un loc bun pentru un test privind înţelegerea din Crimeea.

După instalarea lui Petru Groza, la început lucrurile păreau că au rămas neschimbate. Regele locuia în palatul său, industriaşii milionari organizau petreceri extravagante, spionii străini se întâlneau la barul de la Athenee Palace. Generalul Cartlandt Schyler, şeful misiunii militare americane, scria în jurnalul său în 9 martie că oraşul părea foarte liniştit şi impresia generală era că lucrurile nu par să fie atât de rele pe cât se aştepta.

Totuşi peste câteva luni preşedintele Truman, anunţă la 21 iulie 1945 că SUA va refuza să recunoască guvernele din România, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda dacă nu sunt urmarea unor alegeri libere. Alegeri libere s-au făcut dar americanii nu aflaseră despre “zicala” comunistă: „nu contează cine votează, contează cine numără voturile”.

De la manipularea din 24 februarie 1945 şi până astăzi românii au fost supuşi la un număr impresionant de manipulări. O mare manipulare cu consecinţe tragice a fost în decembrie 1989. Ultima manipulare, care m-a impulsionat să scriu despre generalul Rădescu, a fost însă cea de la referendumul local din 9 decembrie 2012 din Roşia Montana şi alte 34 localităţi din judeţul Alba. Consiliul Judeţean Alba (CJA) a hotărât ca odată cu alegerile parlamentare din 9 dec. 2012 să organizeze un referendum local în 35 de localităţi cerând cetăţenilor să raspundă prin “da“ sau “nu“ la următoarea întrebare: „Sunteţi de acord cu repornirea mineritului în zona Munţilor Apuseni şi a exploatării de la Roşia Montana?”. În săptămânalul Ziarul de Apuseni, distribuit gratis în zonă, campania pentru referendum se baza pe anumite mesaje.                          

Este acelaşi mesaj pe care SC Roşia Montana Gold Corporation SA (RMGC) l-a folosit în reclamele de la televiziune prin care se cereau locuri de muncă. Acuzaţia care se aduce organizaţiilor care se opun proiectului RMGC este aceea că ele nu vor locuri de muncă.

Prin alegerea unei asemenea formulări a întrebării pentru referendum, de către consilierii judeţeni, este evident că aceştia au  făcut jocul companiei RMGC pretându-se la manipularea cetăţenilor care i-au ales. Când s-au închis minele din zonă nu i-a întrebat nimeni pe localnici dacă sunt de accord sau nu. Sigur că oamenii vor locuri de muncă şi ştiu că mineritul le oferă de aceea mulţi au pus ştampila pe “da“. Dar dacă s-ar fi spus adevărul: “Sunteţi de accord cu un minerit în carieră care distruge fâneţele, pădurile, terenurile arabile şi gospodăriile, macină munţii şi lasă în loc iazuri cu steril şi cianuri în schimbul unor locuri de muncă pentru cinsprezece ani?” câţi ar mai fi pus ştampila pe “da“? Pentru că aceasta înseamnă repornirea mineritului în viziunea RMGC însuşită de Consiliul Judeţean Alba. Sigur pentru RMGC este foarte rentabil să macini munţii de sus în jos, să scoţi tot aurul de acolo, obţinând beneficii uriaşe, plătind nişte salarii infim, transformând oamenii liberi din zonă, cu gospodăriile lor, în nişte proletari, fără proprietăţi, obligaţi să plece în lume, pentru că acolo nu se va mai putea desfăşura nicio activitate după închiderea exploatării.

            Sunt cozi de topor cei 35 de primari şi consilierii judeţeni care au iniţiat referendumul local cu întrebarea respectivă? Poate da, poate nu, sigur însă este beneficiarul referendumului compania Gabriel Resources Ltd. Chiar formularea întrebării referendumului arată că ţinta este proiectul Roşia Montana. Nu face parte Roşia Montana din Munţii Apuseni? Nu face parte „exploatarea de la Roşia Montana” din domeniul mineritului? Răspunsul este evident da, dar pentru RMGC era important să apară expresia “exploatarea de la Rosia Montana“. Pe site-ul www.gabrielresources.com sunt trei communicate privind acest referendum: primul în 16 Nov. 2012, când  CJA ia hotărârea de a-l efectua, al doilea în 10 Dec. 2012 când se anunţă rezultatul neoficial de 63% da şi al treilea în 12 Dec. 2012 când se anunţă comunicatul oficial de 62,45% da şi discret nevalidarea referendumului din cauza procentului de participare de numai 43,2%, „foarte aproape de 50 %” după cum declara President &CEO Jonathan Henry. “Dar doi din trei cetăţeni care au votat sunt pentru proiectul Roşia Montana“ declara acelaşi Jonathan Henry, deşi numai unul din patru cetăţeni cu drept de vot au votat de fapt “da“. Deşi referendumul a fost declarat nevalabil, Jonathan Henry speră să-l poată folosi pentru a forţa mâna guvernului (sau a-i servi guvernului ca justificare).

Pe români referendumul local i-a costat 300.000 lei (circa 60.000 euro) iar “canadienii” au câştigat de pe urma lui peste 3,8 milioane de dolari ca urmare a speculaţiilor bursiere.

Generalul Rădescu a demascat cozile de topor dar ţara fusese dată pe mâna ruşilor şi de către marile puteri şi de către vârfurile politice din interior în consecinţă lucrurile au decurs aşa cum au dorit cei care au tras sforile. Astăzi ţara a fost din nou dată pe mâna unor puteri străine FMI (Fondul Monetar Internaţional),UE şi tare mă tem că guvernanţii vor ieşi la rampă să anunţe că “trebuie valorificate bogăţiile subsolului” ca o condiţie pentru obţinerea unei noi tranşe de împrumut, prilej cu care se “crează locuri de muncă”.

Aşadar cetăţeni când vi se flutură prin faţă cuvinte mari ca valorifiarea bogăţiilor subsolului şi crearea de locuri de muncă fiţi circumspecţi pentru că ele ascund adevăratele scopuri care sunt jaful subsolului şi comisioanele grase ale cozilor de topor. Cât despre locurile de muncă efemere, plătite la nivel de subzistenţă (şi sclavilor li se asigura cazarea şi masa), oferite de o companie care obţine beneficii uriaşe, oare chiar compensează distrugerea mediului înconjurător?

Se poate oare lupta împotriva manipulării? Rezultatul (sub aşteptările iniţiatorilor) referendumului amintit, demonstrează că acţiunea organizaţiilor antiproiect şi a elitei adevărate a conştientizat pe mulţi localnici asupra dezastrului programat şi manipularea nu şi-a atins scopul. Monitorizarea permanentă a acţiunilor guvernanţilor şi alertarea opiniei publice când aceştia derapează ar trebui să fie sarcina elitei intelectuale româneşti în lupta împotriva manipulării. Deja noii guvernanţi au relansat câteva ţinte false: modificarea constituţiei, regionalizarea României, parlament cu 300 de locuri, toate preluate de la vechea guvernare. Ce se ascunde sub aceste ţinte false? La vechii guvernanţi am văzut că era jaful, dar la cei de astăzi ce o fi?

(Februarie, 2013)

 

    

Eliminarea din Constituţie a sintagmei „minorităţi naţionale“

Posted by Stefan Strajer On April - 4 - 2013

Titlu: Eliminarea din Constitutie a sintagmei minoritati nationale

Tags: poliglot, multinational, multilingvism, minoritati, cominternist, 15 martie, Wesley Clark, Trianon,

 

Eliminarea din Constituţie a sintagmei „minorităţi naţionale“

O polemică necesară

Vasile ZARNESCU_CV

Autor: Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu

 

Domnul Dan Culcer, scriitor francez de origine română, a publicat, în urmă cu două săptămîni, articolul „Statul român, stat naţional poliglot“, care poate fi citit pe site-ul său, Asymetria. Întrucît articolul merita atenţia românilor, l-am republicat pe site-ul Altermedia, dar i-am adăugat comentariul meu la ADDENDA. D-l Dan Culcer m-a onorat cu propriul său comentariu, în replică, la acela al meu. Ceea ce m-a incitat să dezvolt polemica, mai ales că ezitasem să fac primul meu comentariu, deoarece intenţionasem să îl public, de la început, ca un material independent.

Colaţionez, mai jos, comentariile noastre, dar, din motive de economie, nu mai reiau articolul iniţial al d-lui Culcer, pe care cititorul îngăduitor îl poate (re)citi inclusiv pe http://ro.altermedia.info/general/statul-roman-stat-national-poliglot_24874.html.

Aşadar, arhitectura aceste colaţionări este aceasta:

 A. Dan Culcer, „Statul român, stat naţional poliglot“

 B. Comentariul meu, din ADDENDA, redat în continuare.

 

Autorul propune un punct de vedere care pare să soluţioneze criza maghiarismului antiromânesc. Dar maghiarismul nu este numai antiromânesc, ci şi antislovac, antisloven, antiucrainean etc., adică este îndreptat împotriva tuturor statelor succesoare ale fostului Imperiu Austro-ungar. Dar, aşa cum am demonstrat în articolul „Esenţa hungarismului este antiromânismul“, maghiarismul este, în mod esenţial, preponderent antiromânesc, deoarece Ungaria pretinde că Transilvania – care este mai mare şi mai bogată decît toate zonele pe care le pretinde de la celelalte state limitrofe – i-ar fi aparţinut, ceea ce este absolut fals: Transilvania a fost principat independent, dar a fost încorporat de împăratul austriac în cadrul dualismului austro-ungar şi, deci, nu a depins politic de Ungaria niciodată. Ca atare, replica la maghiarismul revanşard nu este ca România să fie declarat „stat poliglot“ – situaţie care nu ar face decît să complice problema, deplasînd accentul pe limbă, dar fără să rezolve agresivitatea hungaristă –, ci una mai simplă şi eficientă: eliminarea din limbajul politic şi din Constituţie a conceptului „minorităţi naţionale“, evident, cu eliminarea „reprezentanţilor“ minorităţilor din Parlament. Din cauza aceasta, România a ajuns o copie a O.N.U., fiind, astfel, sub acest aspect, unică în lume, ceea ce este intolerabil! Referitor la minorităţi, Vladimir Putin a fost clar şi categoric: minorităţile trebuie să respecte legislaţia Federaţiei Ruse, altfel trebuie să plece, fiindcă Rusia nu are nevoie de minorităţi.

La fel şi în România, maghiarii şi maghiarizaţii trebuie să respecte legile României, în caz contrar trebuie expulzaţi (cei cu dublă cetăţenie, română şi maghiară, în mod prioritar) sau băgaţi la puşcărie, ca, de exemplu, agresorii elevei Sabina Elena, inclusiv P.N.L.-istul trădător Mădălin Guruianu (sau Buruianu, ceva de felul ăsta). În plus, ziua de 15 martie trebuie declarată „ziua criminalităţii maghiare, iar aniversarea ei trebuie interzisă în România, intrînd sub incidenţa Legii siguranţei naţionale.

23 martie 2013, Pomenirea morţilor

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu

 

C. Replica domnului Dan Culcer,

Domnule Zărnescu,

Comentariul Dv. este corect în principiu. Dar NU cred că metoda forte propusă este aplicabilă. Ar fi aplicabilă doar dacă am presupune că România ar avea capacitatea politică şi economică de a-şi impune şi menţine această linie de comportament. Dacă nu am avea un stat care poate fi uşor şantajat şi presat, acum. Şi aşa a fost mereu. Deci politica românească se poate baza pe hotărâre şi şiretenie, nu doar pe una sau alta. După bunele sfaturi ale înaintaşilor şi ale lui Lao Tze. Asta, dincolo de orice trădare.

Agresivitatea hungarismului nu va fi domolită de ideea poliglotismului. O ştiu mai bine decât mulţi români. Fiindcă am citit bibliografia hungaristă şi am urmărit fenomenul în expresia sa actuală. Dar nu cred că putem ignora sursa acestei agresivităţi, care nu este doar dorinţa recâştigării statutului politic privilegiat şi referinţa la „gloria străbună“, ci, mai ales, simptomul nevrotic al dispariţiei prin diluare, absorbţie, căsătorii mixte, declin demografic, sindrom etnic de sinucidere, în masa populaţiilor majoritare, considerate „alogene“. Eforturile de deznaţionalizare ale periferiei masei ungare, prin acordarea de privilegii politice şi administrative, organizate de la centru, nu au dat decât rezultate minime. Deci naţiunea maghiară, care se simte ameninţată de dispariţie, ştie, chiar dacă nu o spune cu voce tare, că s-a menţinut prin absorbţie. Altfel se topea demult. Căutaţi în orice carte de telefoane din Ungaria sau Transilvania şi veţi vedea numele de familie ale maghiarizaţilor. 

Asta produce reacţii de apărare care sunt un amestec de lamentaţii disperate şi de agresiuni. Am făcut aluzie la cele trei fronturi deschise de Ungaria, fără a intra în detalii. Am grupat mental în primul toate revendicările privitoare la vecini, în al doilea conflictul intern cu nişte evrei şi cu ţiganii, în al treilea rezistenţa ungurească faţă de globalizarea impusă de comercianţii internaţionalişti atlantici şi trans-atlantici (dominant propovăduită de nişte evrei, dar nu numai de ei) şi de expansionismele economice terestre germane şi ruseşti, coloniale. Expulzarea celor cu dublă cetăţenie ar fi o armă cu dublu tăiş, care, dacă s-ar aplica şi basarabenilor, (re)deveniţi cetăţeni români, nu ne-ar fi de nici un folos. Atunci când s-a creat şi legalizat situaţia, puţini au stat să analizeze consecinţele pe termen mediu şi lung.

            Citarea lui Putin nu mi se pare pertinentă. „Referitor la minorităţi, Vladimir Putin a fost clar şi categoric: minorităţile trebuie să respecte legislaţia Federaţiei Ruse, altfel trebuie să plece, fiindcă Rusia nu are nevoie de minorităţi“. Respectarea legislaţiei este necesară şi normală. Dar, dintr-un motiv foarte simplu, soluţia plecării minorităţilor nerespectuoase [faţă] de lege este utopică. Ca să plece, minorităţile trebuie să aibă unde să plece. O imensă lucrare de etnografie a U.R.S.S. a fost tradusă la noi prin 1963. O veţi găsi în biblioteci. Acolo se vede ce înseamnă Rusia, din unghi etnic. Toată zona transuralică este locuită, dominată [numeric – n.n., V.I.Z.] de minorităţi, nu de ruşi. Nordul Rusiei corespunde Republicii Komi. „Ce périmètre délimite une superficie de 416.774 km² qui, au 1er janvier 2005, était habitée par 996.000 personnes (soit une densité moyenne de 2,4 habitants par km²), qui revendiquent leur appartenance à plus de cent nations et ethnies différentes“. Sursa : http://ratatoulha.chez-alice.fr/komi/komi_chiffres.html

Puteţi consulta, în plus, acest site, care evocă istoria celui de Al Doilea Război Mondial, şi veţi vedea la ce mă refer: http://kp.rkomi.ru/ 

Europa Nazista

            Reprezentarea minoritarilor în Parlament, aşa cum a fost organizată şi înainte şi după 1989, este o farsă. Înainte, comuniştii lucrau cu „cozi de topor“, dintre care unii au început să-şi ia în serios rolul de reprezentanţi ai minorităţii, pe la finele anilor ’70, devenind opozanţi interni (gen Domokos Geza sau Suto Andras). După 1989, prin autonomizarea reprezentării minoritare, elitele economice şi politice ale minorităţilor (mai ales cele maghiare) au amestecat interesele comunitare cu interesele economice private, colaborând la instaurarea unei cleptocraţii şi profitocraţii transetnice. Minoritarii făceau şi fac troc cu respectivele grupuri româneşti de plutocraţi, aflate temporar la putere.

Sunt, deci, de acord cu eliminarea radicală a acestui tip de reprezentare din sistemul politic al României. Rămâne să discutăm cum se poate echilibra situaţia, în condiţiile în care reprezentarea politică a românilor suferă de boala endemică a democraţiei, sistemul care generează în centrul societăţii un vid politic, ocupat mereu de farsori, paiaţe manipulate de forţele economice care conduc lumea, fără nici un raport cu interesele mulţimilor pauperizate, îndobitocite şi mecanizate.

Cu tot binele, Dan Culcer

            23 martie 2013

Sursa: http://jurnalulunuivulcanolog.blogspot.fr/2013/03/statul-roman-stat-na-t-ional-poliglot.html#links

 

D. Comentariul meu la replică

Stimate domnule Dan Culcer,

Este evident că lucrurile nu sunt la fel de simple cum par din ADDENDA, care este, prin forţa lucrurilor, o expunere sumară, minimală. Am fost chiar tentat să nu public ADDENDA, ci să dezvolt ideile ulterior, într-un articol separat, mai extins şi, fireşte, mai explicit. Dar, dacă amînam lucrurile, cine ştie cînd aş mai fi putut reveni asupra problemei. Or, materialul dvs. merita supus atenţiei publice şi, deci, răspîndit cît mai mult, acum. Iar aici încerc o completare la replica dvs., prin forţa lucrurilor tot sumară, dar necesară şi, sper, mai explicită, întrucît subiectul este foarte oportun, iar dacă-l ignorăm nu dispare, ci, dimpotrivă, devine şi mai pernicios – aşa cum s-a întîmplat şi pînă acum. În ceea ce mă priveşte, eu am scris cîteva studii pe tema hungarismului revanşard şi, dacă mai am timp şi găsesc şi nişte sponsori, am să le strîng în cîteva volume. Dar suntem prea puţini cei care tragem alarma asupra pericolului extrem reprezentat de revizionismul fascist al Ungariei – direct sau via U.D.M.R. –, de aceea orice reluare sau deschidere a dezbaterii este salutară.

Dvs. spuneţi: „Dar NU cred că metoda forte propusă este aplicabilă“. Vă referiţi la propunerea mea de a scoate din limbajul politic şi din Constituţie sintagma „minorităţi naţionale“. NU trebuie să fie o metodă forte, ci foarte delicată, diplomatică şi în consens cu preceptele lui Sun Tzî, din Arta Războiului. De altfel, ideea eliminării din praxis-ul politic românesc a conceptului de „minorităţi naţionale“ nu îmi aparţine mie, ca prioritate publicistică, ci deputatului P.R.M. Sever Meşca, diplomat de carieră şi fost chestor al Camerei Deputaţilor, care a demonstrat, riguros şi imbatabil, necesitatea acestei eliminări (cf. Sever Meşca, Constituţia României şi democraţia etnică, Editura Semne, 2003). NU este nevoie de o atitudine forte, ci doar de aplicare prin mimetism politic a practicii occidentale. Deja îi imităm pe occidentali în multe forme şi sub multe aspecte – dintre care foarte multe nu sunt necesare, ba chiar indezirabile, întrucît sunt dăunătoare! –, aşa că ar fi cazul să îi imităm mai cu folos în problema minorităţilor: adică să ne americanizăm, să ne englezim – eventual, să ne franţuzim – prin eliminarea conceptului de „minorităţi naţionale“ din practica şi teoria politică. Într-adevăr, în S.U.A., în Anglia, Franţa, Germania, Grecia, Italia NU EXISTĂ minorităţi naţionale. Acolo toţi cetăţenii sunt americani, sau britanici, sau francezi, sau germani, italieni, greci etc., şi nu există drepturi speciale pentru minorităţile naţionale, pentru simplul fapt că nu sunt recunoscute juridic. Sunt recunoscute faptic, demografic, poliţienesc, dar nu juridic şi politic: toţi cetăţenii şi rezidenţii străini trebuie să cunoască limba oficială a statului în care trăiesc, în statele respective există o singură limbă oficială şi toţi cetăţenii statului respectiv trebuie să respecte legile ţării. Dar nu există în nici o ţară din lume discriminarea pozitivă acordată excesiv de guvernele postdecembriste minorităţilor maghiare, ţigăneşti şi evreieşti, aşa cum s-a întîmplat în România, din cauza presiunilor externe şi a slugărniciei guvernanţilor, aşa cum s-a relevat în studiul „Slugărnicia pierde România“.

Noua Dreapta contra regionalizarii

Apropo de expresia „stat poliglot“. Cu regretul că trebuie să vă corectez, sintagma însăşi este incorectă. Numai individul este poliglot, statul este bilingv, trilingv, polilingv – sau, zis mai în spiritul calofiliei limbii române, multilingv. Elveţia este singurul stat trilingv; Norvegia are o zonă bilingvă, într-o insulă unde locuiesc, preponderent, suedezii – situaţie de care fac mare caz moghiorii, ca să dea exemplu de bilingvism, spre a-şi argumenta pretenţiile lor de bilingvism în zona Har-Cov. Numai că maghiarii şi maghiarizaţii din judeţele Harghita şi Covasna nu sunt comparabili cu suedezii din Norvegia: dimpotrivă, au un comportament antiromânesc absolut condamnabil! De exemplu, dacă suedezii din zona cu bilingvism statuat juridic consideră benefic respectivul statut, hungariştii horthyşti din zona Har-Cov pretind, acum, după ce au obţinut prin şantaj politic bilingvismul, ca acolo să se vorbească numai ungureşte (sau maghiareşte). Chiar zilele trecute Tribunalul Cluj a anulat, după un an, un concurs pentru postul de redactor şef adjunct la Radio Cluj, deoarece conducerea Radioului Cluj impunea candidaţilor să ştie limba maghiară! Incontinenta impertinenţă moghioră şi filomaghiarismul unor indivizi trădători ca P.N.L.-istul Mădălin Guruianu au făcut ca, în 2011, prefectul Gyorgy Ervin să ceară inscripţionarea bilingvă a denumirilor tuturor instituţiilor publice din judeţul Covasna. Păi, să nu îi bagi la puşcărie pe decidenţii acestor dispoziţii discriminatorii antiromâneşti?!

TREVOR N. DUPUY- Future wars

Vedeţi că există şi acum, după milecentenarul „existenţei“ lor în Europa, atîta harababură în statutul lor social şi lingvistic încît nici denumirea limbii nu este clară?! Îl întrebi pe unul „ – Vorbeşti ungureşte?“; dar nu îl întrebi „ – Vorbeşti maghiareşte?“, fiindcă sună urît, dizgraţios. Există expresia „corectă“ „limba maghiară“, dar nu există „limba ungară“; există dicţionarul român-maghiar, dar nu există unul român-ungar. Un exemplu irefutabil al caracterului idiot al existenţei Ungariei în Europa este că denumirea oficială a ţării, în interior, înscrisă şi pe timbrele lor, este „Magyar Republic“, dar, pentru exterior, fiindcă le este ruşine cu această denumire barbară, îşi zic „Hungary“, fiindcă sună mai occidental. Numai că tîmpenia lor este şi mai mare, deoarece Hungary trimite, imediat, la hunii lui Attila, supranumit „Biciul lui Dumnezeu“!

Cît despre România, nu este şi nici nu poate fi un „stat poliglot“, sau, corect zis, multilingv. Şi, cu atît mai puţin, România, nu este şi nici nu poate fi un stat „multicultural“ şi nici Transilvania nu „este un spaţiu de complementaritate“ – cum se pretindea în infamanta „Declaraţie de la Budapesta“, din 16 iunie 1989, semnată de o clică de trădători români, în frunte cu trădătorul iniţial, ex-regele Mihai de Hohenzollern. De  fapt, prin propunerea pe care o faceţi, de introducere a sintagmei „stat poliglot“, dvs. invitaţi – mi se pare mie – la o confuzie, întrucît vreţi să spuneţi „stat bilingv“, sau, ca să rămînem la cazul Elveţiei, „stat trilingv“. Nu poliglot, nici polilingv, ci multilingv, formulă care ar include, pe lîngă maghiară şi ţigănească – limbile minorităţilor cele mai numeroase –, inclusiv celelalte limbi minoritare din România: germana, rusa, ruteana, ucraineana, turca, tătara, sârba, slovaca, bulgara, croata, ceha,  polona, italiana, greaca, armeana, idiş, mai nou chineza etc., considerîndu-i pe aromâni fie ca parte din majoritatea română, fie ca entitate naţională şi lingvistică separată – minorităţi ai căror membri se ridică, din punct de vedere numeric, la cel mult 15 la sută, cu tot cu ticăloşii maghiari şi maghiarizaţi! Conceptul de multilingv (adică, în terminologia dvs., de „stat poliglot“) include un pericol mascat: toate minorităţile ar trebui să aibă dreptul se bucure de aceleaşi drepturi ca şi majoritarii, respectiv limbă în administraţie, învăţămînt de toate gradele, prezenţa fiecăreia şi a tuturor în Parlament etc. – formulă care ar face din România o nefăcută: Turnul Babel în formulă modernă. În plus, politica paşilor mărunţi şi şantajul practicate permanent de minoritatea maghiară au făcut ca lucrurile care păreau, la început, mărunte – cîte o şcoală primară ici şi colo, apoi gimnazii, apoi licee, apoi încă o universitate, apoi cursuri în maghiară la alte universităţi, apoi limbă în administraţie, prezenţa la guvernare ş.a.m.d. – au dus, nici mai mult nici mai puţin, la pretenţia autodeterminării, pe motivul vechii împărţiri teritoriale pe regiuni, urmînd, probabil, solicitarea vehementă a independenţei, în vederea secesiunii, ca să ne trezim cu un fel de Kosovo sau Nagorno-Karabah în buricul ţării. Istoria contemporană a evoluat, cu sprijinul lichelismului guvernanţilor, numai în favoarea minorităţii maghiare. Polilingvismul, respectiv, cum ar fi estetic zis, multilingvismul, ar da aripi şi pretexte şi celorlalţi minoritari, pe baza pretenţiei „de ce lor DA şi nouă NU“! Şi atunci să te ţii mişcare centrifugă! Enclave, mini-enclave, micro-enclave… Biată Românie, făcută… flenduri (= zdrenţe), flenduri fiind un cuvînt prezent în graiul săsesc, şi în limbile turcă, italiană, cehă, sîrbă, polonă, ruteană! Şi aceasta deoarece Elveţia are – repet, caz unic în lume – trei limbi oficiale: franceza, germana şi italiana (le-am enumerat în ordine alfabetică, să nu se supere nimeni). Cum se ştie, toţi elveţienii (sau, probabil, aproape toţi) cunosc, vorbesc şi scriu în aceste trei limbi, în funcţie de împrejurări, iar statul elveţian îşi publică documentele în toate aceste trei limbi, deoarece proporţia demografică a celor trei naţionalităţi este aproximativ egală şi, în orice caz, au o îndelungată istorie de convieţuire paşnică. Ceea ce nu se poată spune despre minoritatea maghiară sau ţigănească din România, îndeosebi din Transilvania!

Privită prin această retrospectivă, sintagma „stat poliglot“ apare ca fiind nu doar improprie semantic, ci chiar indezirabilă atît prin confuzia introdusă, cît, mai ales, prin perspectiva pe care o oferă: ar trebui, deci, să ne aşteptăm ca, la fel ca în Elveţia, minorităţile moghioră şi ţigănească să ajungă la egalitate demografică faţă de Neamul Românesc, care, acum, deţine aproximativ 85 la sută din ponderea populaţiei României. Să ne amintim că unul dintre vorbeţii de la postul TV Antena 3, Mădălin Voicu, „prognozase“ că, ţinînd cont de înmulţirea în progresie geometrică a ţiganilor, s-ar putea ca, peste două-trei decenii, ţiganii să devină, „din minoritate conlocuitoare, majoritate conducătoare“ – ameninţare reluată pe postul Realitatea TV!

Cît despre maghiari şi maghiarizaţi, chiar dacă am avea în vedere amplificarea comportamentului lor suicidar – atît din România, cît şi din Ungaria –, nu este un motiv de liniştire, deoarece, din cauza tezei rasiste şi preponderent antiromâneşti a Ungariei, maghiarizarea, aplicată inclusiv prin maghiarizarea numelor nu numai din actele de identitate, dar şi de pe crucile din cimitire, maghiarizarea accelerată rămîne un „principiu“ hungarist permanent, împotriva căruia ardelenii nu au de gînd să i se opună: dimpotrivă, aşa cum alertează Gheorghe Funar, se grăbesc să adopte, masiv, cetăţenia maghiară! Aplicarea maghiarizării în condiţiile actuale şi sub aceste forme în Ardeal este cu atît mai periculoasă cu cît ardelenii nu şi-au manifestat niciodată împotrivirea în mod ferm, timp de o mie de ani, cît Transilvania a fost condusă de principi maghiari sau de români maghiarizaţi, deşi, totdeauna, din anul 950 pînă azi, au fost majoritari în proporţie covîrşitoare faţă de maghiari! Cele cîteva răscoale – de la Bobâlna, din 1438-1439, războiul ţărănesc al lui Gheorghe Doja, din 1514, războiul lui Horia, Cloşca şi Crişan, războiul lui Avram Iancu – abia că atestă această lipsă de fermitate. A venit momentul ca ardelenii să iasă din letargia lor istorică şi să nu mai fie ademeniţi de iluziile diseminate de către indivizi ca Sabin Gherman sau de avantajele dobîndite prin obţinerea cetăţeniei ungare, acceptată acum din cauza mirajului unor avantaje pecuniare. Se pare că au uitat de vremea consemnată de expresia unio trium nationum, cînd erau obligaţi de grofi să nu poarte cizme, căciulă de blană, haine frumoase etc., pentru a fi mereu umiliţi şi prezentaţi ca slugi, exact cum sunt descrişi chiar şi în zilele acestea de propaganda fascistă hungaristă, inclusiv în manualul despre pretinsa istorie a secuilor, secui care nu mai există fiindcă au fost maghiarizaţi integral de peste două sute de ani – manual care nu este decît o nouă manifestare a măgăriei maghiare! Se pare că ardelenii au uitat cu totul de Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae! Riscul este cu atît mai mare cu cît apar şi materiale despre „isteria de a fi român“, cum scrie un nătărău care nu ştie despre ce scrie, sau despre Tricolorul României, depreciat de un individ cu o privire bovină şi cu gura întredeschisă, gata să prindă muşte, Sorin Ioniţă-Gură-cască, sub titlul „Jeanne d’Arc de Covasna sau războiul celor două cârpe“, publicat în revista 22, a „Fundaţiei Soros pentru o societate deschisă“, fundaţie care, cum am mai relevat în articolul „F.M.I. şi B.M. vor guverna România“, nu este decît „un uriaş aspirator de informaţii“, adică o agenţie de spionaj camuflată!

Ca atare, este absolut necesar şi e foarte simplu să fie eliminată din Constituţie sintagma „minorităţi naţionale“. Trebuie să existe doar voinţa politică a guvernanţilor. Dacă nu pot, îi vom ajuta, dacă nu vor, îi vom sili, iar dacă se opun îi vom elimina. Cum am mai spus, nu ca în Islanda, fiindcă românii nu au experienţa lor democratică, dar măcar ca pe vremea lui Horia, Rex Daciae, sau a lui Avram Iancu. Din moment ce Borboly Csaba ne ameninţă că vor pune mîna pe arme, pentru că se irită la interzicerea de către autorităţi a arborării aşa-zisului steag secuiesc – deşi chiar un heraldist maghiar, decorat de către Traian Băsescu, probabil pentru că este un antiromân virulent, recunoaşte că „steagul secuiesc este un fals, model de broderie de pernă“, deşi e arborat necontenit de 23 de ani încoace –, trebuie să fim pregătiţi să le dăm riposta cuvenită, aşa cum se procedează cu şarpele care îţi iese în drum!

Apoi spuneţi: „Dacă nu am avea un stat care poate fi uşor şantajat şi presat, acum“. Trebuie făcută o disociere: nu „statul este şantajat“, ci conducătorii lui. E-adevărat că, sub aspectul consecinţelor politicii duse de aceşti guvernanţi, rezultatul este cam acelaşi pentru stat, pentru ţară, din cauza cedării la şantaj şi a slugărniciei lor. Şi continuaţi: „Şi aşa a fost mereu. Deci politica românească se poate baza pe hotărâre şi şiretenie, nu doar pe una sau alta“. E-adevărat, aşa a fost mereu, pentru că, observase cu amărăciune şi Grigore Ureche, „suntem în calea tuturor răutăţilor“. Dar politica românească – înţeleasă în sens larg, adică incluzînd aici şi pe aceea a domnitorilor români – s-a bazat, întotdeauna, pe „hotărâre şi şiretenie“ tocmai pentru a ieşi din clinciul în care o băgase Istoria: Neamul Românesc era aşezat în calea tuturor răutăţilor. Acel „bizantinism“ de care era şi mai este acuzată politica românească autentică rezidă tocmai în „hotărâre şi şiretenie“, aşa cum am relevat în mai multe articole, cel mai recent în studiul „Scursurile din PDL se preling în USL“, referindu-mă la dictonul machiavelic „Scopul scuză mijloacele“.

Referitor la afirmaţia lui Putin, trebuie nuanţată analiza. Denumirea oficială a Rusiei este „Federaţia Rusă“ tocmai pentru că include mai multe popoare, nu minorităţi; popoare care au fost cucerite de ruşi în decursul istoriei, dar popoare. Este evident că nu la acestea se referă Putin cînd vorbeşte de minorităţi, ci la cei  proveniţi din statele din afara Federaţiei Ruse şi din afara Comunităţii Statelor Independente (adică ceea ce a mai rămas din fostul imperiu ţarist/sovietic).

În sfîrşit, mai spuneţi: „Expulzarea celor cu dublă cetăţenie ar fi o armă cu dublu tăiş, care, dacă s-ar aplica şi basarabenilor, (re)deveniţi cetăţeni români, nu ne-ar fi de nici un folos“. Dar echivalarea situaţiei basarabenilor cu a maghiarilor şi maghiarizaţilor care au obţinut dubla cetăţenie nu este corectă: basarabenii au fost cetăţeni români fie că fuseseră supuşii lui Ştefan cel Mare, fie că au fost cetăţenii României Mari. Pe cînd maghiarii şi maghiarizaţii din România, îndeosebi cei din Transilvania, nu au fost cetăţeni ai Ungariei decît patru ani: în vremea ocupaţiei horthyste de după Dictatul de la Viena, căci în timpul Imperiului Austro-ungar au fost supuşi imperiali şi nu ai Ungariei! Apoi, nu cred că vreun basarabean care a obţinut şi cetăţenie română ar comite acte antiromâneşti, cum fac maghiarii şi maghiarizaţii din România, de la Trianon încoace!

În Constituţia de la 1991, se afirmă la art. 4 „ (1) Statul are ca fundament unitatea poporului român“; (2) România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială“. Era, deci, o reglementare generoasă, care îi cuprindea pe toţi locuitorii ţării. Dar, mai jos, se introduce una dintre cele mai mari tîmpenii constituţionale: prevederea de la art. 59 (2): „Organizaţiile cetăţenilor aparţinînd minorităţilor naţionale care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament au dreptul la cîte un loc de deputat“ (sic)! Aşa s-a făcut că au intrat în Parlament deputaţi etnici cu 1850 de voturi, cînd un român avea nevoie de 30.000 de voturi pentru a realiza acelaşi lucru. Consecinţa cea mai nocivă este că, aşa cum am mai arătat, grupul parlamentar al minorităţilor este un apendice care votează exclusiv cu Puterea şi, astfel, o majoritate politică şubredă se transformă, cu voturile parlamentarilor minorităţilor, într-o majoritate politică calificată: în acest mod, se realizează cvorumul necesar trecerii legilor ordinare, şi, mai ales, organice. Din acest motiv, guvernul (partidul sau coaliţia aflate la putere) nu se atinge de ei. Aşadar, parlamentarii minorităţilor votează cu Puterea, ca cetăţeanul turmentat, din „O scrisoare pierdută“, care nu „luptă contra Guvernului“, dar nu din considerente doctrinare sau de apărare a intereselor minoritarilor, ci din lichelism. Şi, oricum, reprezentanţii minorităţilor au votat în Parlament numai contra intereselor Românismului şi Românităţii, exemplul cel mai vizibil fiind parlamentarii U.D.M.R., ai jüden-ilor (citiţi: jidanilor) şi ai ţiganilor. Eliminarea reprezentanţilor în Parlament ai minorităţilor naţionale prin eliminarea conceptului „minorităţi naţionale“ implică şi anularea celorlalte „discriminări pozitive“ acordate minorităţilor, în primul rînd celei maghiare: inscripţii bilingve, şcoli, licee, universitate, emisiuni radio-tv în limba maghiară etc.

Protejarea minorităţilor i-a fost impusă României la Tratatul de Pace de după încheierea Primului Război Mondial. Problema minorităţilor a fost concepută ca un „cui al lui Pepelea“, prin care să se facă, ulterior, presiuni asupra României, în continuarea presiunilor prilejuite de semnarea Tratatului de la Berlin, din 1879, prin care se forţa împămîntenirea la grămadă a jidanilor. Acum, Ungaria este folosită de Marile Puteri (a se citi Marile Putori), în special de către S.U.A., ca factor de presiune contra României pretextîndu-se „apărarea drepturilor minorităţilor“. Unul dintre actonii politici implicaţi în aceste presiuni este Richard Holbrooke – principalul vinovat de dictatul antisîrb de la Dayton –, care, printre altele, spunea: „Trebuie reparată moştenirea Trianonului“. Adică repeta lait-motivul politicii revizioniste a Ungariei. Anterior afirmaţiilor acestuia, apăruse, în S.U.A., cartea colonelului (rtg.) Trevor N. Dupuy, FUTURE WARS. The world’s most dangerous flashpoints. Warner Books, New York, 1993. Capitolul 8, The war for Transylvania, a cărui traducere am publicat-o în serialul „Război pentru Transilvania“, tratează despre războiul dus de România contra Ungariei pentru „ocuparea Transilvaniei“, război în care  Ungaria luptă pentru „apărarea secuilor. În preambulul capitolului se precizează: „De asemenea, deşi 96,6 la sută din populaţia Ungariei este reprezentată de etnici unguri, iar restul în cea mai mare parte de germani şi slovaci, circa 1,9 milioane de etnici unguri, cunoscuţi sub numele de secui – care alcătuiesc aproximativ 20% din totalul populaţiei ungare – trăiesc în România. Aceste cifre folosite pentru exemplificare nu sunt numai date statistice, ci reflectă existenţa unor probleme grave şi periculoase“. Periculozitatea esenţială rezidă în diseminarea acestor falsuri, căror li se dă girul de „mare autoritate“, de vreme ce sunt etalate de un colonel american, fie el şi în retragere. Dar asemenea enormităţi, precum „repararea moştenirii Trianonului“ a fost spusă, prin 1990, de curvarul François Mitterrand, şi, acum cîţiva ani,  de către generalul american Wesley Clark (de origine jüdeno-khazară) – autorul miniholocaustului de la Ferma Davidienilor, Waco, Texas, pe care a incendiat-o cu napalm, folosind tancurile – devenit, subit, acum, consilier (adică păpuşar) al lui Victor Ponta! Şi, să reţinem, toată propaganda occidentală pro-hungaristă se învîrte în jurul protejării „secuilor“, care, repet, nu mai există de peste două veacuri.

Dar propaganda occidentală pro-hungaristă şi pro-minorităţi are un scop bine determinat şi stabilit de multă vreme: secesiunea Transilvaniei – cum o afirmă textual Trevor N. Dupuy –, urmată, cum relevă şi Radu Portocală, de regionalizarea şi federalizarea României şi, în final, desfiinţarea României prin politica regionalizării, politică reluată acum de U.S.L., după ce fusese încercată pe timpul guvernului lui Adrian Năstase!

Iată suficiente – dar nu exhaustive – argumente pentru a susţine că eliminarea sintagmei „minorităţi naţionale“ este necesară, posibilă şi, mai ales, urgentă. Această eliminare este prioritatea proximei revizuiri a Constituţiei.

31 martie 2013

 

OCTAVIAN GOGA – 132 de ani de la naştere

Posted by Stefan Strajer On April - 4 - 2013

OCTAVIAN GOGA – 132 de ani de la naştere

 

Autori:  Vasile I. ZĂRNESCU si Voicu TUDOR

 

Anul acesta, la 1 aprilie, se vor împlini 132 de ani de la naşterea primului mare poet al începutului de secol 20, Octavian Goga. Ca şi George Coşbuc, amîndoi sunt ofrande pe care Ardealul le-a adus poeziei româneşti. Şi tatăl lui Coşbuc şi tatăl lui Goga au fost preoţi. Octavian Goga a avut altă viziune despre satul ţărănesc şi despre ţărani. „Eu am văzut în ţăran un om chinuit al pămîntului; n-am putut să-l văd încadrat în acea lumină şi veselie a lui Coşbuc“, mărturiseşte Goga.

 Octavian Goga

Foto. Octavian Goga

Tinereţea poetică

Octavian Goga s-a născut într-o vreme cînd principiul naţional domina fluctuaţiile sufletului românesc. Era atmosfera celei mai sălbatice persecutări a românilor din Transilvania. Această persecutare trezea protestul sufletului românesc împotriva asupririi ungureşti. Octavian Goga mărturisea: „M-am născut cu pumnii strînşi, sufletul meu s-a organizat din primul moment pentru protestare, pentru revoltă, cel mai puternic sentiment care m-a călăuzit în viaţă şi din care a derivat şi formula mea literară“.

Ideea naţională a luptei pentru dezrobirea românilor din Transilvania şi pentru unirea întregului Neam Românesc pe pămîntul şi între hotarele strămoşeşti ale Daciei l-a însufleţit permanent pe Octavian Goga, a constituit idealul sfînt al omului şi scriitorului, aşa cum declara în fragmente autobiografice. „Cred în misiunea istorică veche a scriitorului şi, dacă m-aţi întreba care e formula sufletească, aceea care trebuie să fie pentru el nu numai un comandament etic, ci, în acelaşi timp, şi o formulă literară, eu v-aş răspunde cu vechiul meu crez: e ideea naţională“.

Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881 la Răşinari, fiind primul copil al lui Iosif Goga şi al învăţătoarei Aurelia Bratu. Goga şi-a petrecut copilăria la Răşinari şi la Crăciunelul de Sus, actualmente în judeţul Alba, unde tatăl său avea o proprietate de cîteva iugăre şi o casă albă ţărănească, în care copilărise el însuşi. Copilăria poetului a fost frumoasă, legănată de basme şi legende în ritmul doinelor şi al baladelor. Atmosfera din casa părintească a contribuit mult la formarea poetului, scriitorului şi politicianului Octavian Goga. În anul şcolar 1886-1887, Goga era elev în clasa întîi, la Şcoala din Răşinari. Cîţiva ani mai tîrziu, viitorul poet pleacă la liceul unguresc din Sibiu. La acest liceu se preda în limba maghiară, iar profesorii şovini întreţineau ura între copiii majoritari români şi minoritarii unguri, şi urmăreau sistematic deznaţionalizarea cu orice preţ a românilor.

În anul 1899 se mută la liceul românesc din Braşov. În cetatea Braşovului­, veche vatră de cultură românească, întîlneşte profesori entuziaşti, mari cărturari ca Virgil Oniţiu (directorul liceului) şi Vasile Goldiş, cel care l-a supranumit „poetul pătimirii noastre“. În anul 1900 îşi ia bacalaureatul. După terminarea liceului, Goga se înscrie ca student la Facultatea de litere şi filozofie a Universităţii din Budapesta. Termină studiile universitare în anul 1904.

La Budapesta, începe colaborarea cu revista Luceafărul. De Luceafărul se leagă, incontestabil, ascensiunea poetică a lui Octavian Goga. În Luceafărul, Goga publică poezie socială şi patriotică. În Luceafărul, în anul 1904, îi apar poeziile Oltul, semnată „Nic“, şi altele, semnate „Octavian“ şi apoi „Nic. Otavă“, printre care şi Dăscăliţa, poezie inspirată de figura învăţătoarei Victoria, sora poetului. În 1905 publică, în Luceafărul, antologicele poezii Plugarii, Lăutarul, Dascălul, Rugăciunea, Clăcaşii, Apostolul. În anul 1906 apare, în Viaţa Românească, cu o puternică notă socială, Un om. Trăsătura definitorie a poeziei sale de mai tîrziu va fi cea socială şi patriotică.

În anul 1906, Goga obţinuse premiul Năsturel Herescu al Academiei Române pentru volumul Poezii, avîndu-l ca recenzent pe Titu Maiorescu. Tot în acest an, se căsătoreşte cu Hortensia Cosma. Goga urcă, cu familia Cosma, scările palatului regal şi, fără să-şi dea seama, începe să fie solicitat de altă lume cu care pînă acum nu avusese nimic în comun. Căsătoria, care a luat proporţiile unei adevărate sărbători naţionale, s-a celebrat la Sibiu, în prezenţa multor personalităţi marcante, naşi fiind poetul Alexandru Vlahuţă şi soţia sa, Alexandrina. Evenimentul i-a inspirat lui Goga poezia O rază. După război va divorţa şi se va recăsători cu Veturia Triteanu, cîntăreaţă de operă.

Începînd din 1 ianuarie 1907, va edita o revistă populară, menită să pătrundă în toate păturile sociale şi îndeosebi la sate. Astfel apare Ţara noastră, „revistă populară a Asociaţiei pentru literatura română şi cultura poporului român“, avîndu-l ca redactor pe Octavian Goga. Ţara noastră a fost o revistă de politică şi cultură tipărită întîi la Sibiu, în format de ziar (1907-1909), apoi la Cluj (1922), sub formă de carte şi, în cele din urmă, la Bucureşti (1926), tot în format de ziar. Pînă la dispariţia ei, în 1938, a fost singura publicaţie cu orientare poporanistă din Transilvania şi s-a bucurat de un deosebit prestigiu pentru patriotismul şi intransigenţa de care a dat dovadă. În paginile acestei reviste, Goga publica aproape număr de număr poezii originale, traduceri din poeţii maghiari şi germani şi un număr impresionant de articole literare şi politice. Apar, de asemenea, articole în apărarea ţăranilor din Moldova şi Muntenia, care, împinşi de foame şi mizerie, s-au răsculat împotriva împilării sociale în anul 1907 – începutul, recunoscut de toţi istoricii români, fiind dat de revolta contra arendaşilor jidani desemnaţi prin sintagma „fraţii Fischer“.

 

Maturitatea militantă

În anii Primului Război Mondial, Octavian Goga şi-a ridicat cu hotărîre glasul pentru a susţine cauza dreaptă a unităţii naţionale, pentru a demonstra necesitatea istorică şi legitimă ca Transilvania să fie reintegrată în Patria-mamă, într-un stat naţional unitar român. În etapa neutralităţii, 1914­-1916, Goga face parte din comitetul Ligii Culturale a lui Nicolae Iorga şi se luptă pentru intrarea românilor în bătălia contra Imperiului habsburgic. Volumul Cîntece fără ţară e rodul acestor zbateri dramatice.

În iulie 1914, la izbucnirea războiului, Octavian Goga se afla la Paris. Atunci a venit în ţară şi, la 26 august 1916, s-a înrolat în Regimentul 80 Infanterie din Bucureşti, împreună cu fratele său, romancierul Eugen Goga. A îmbrăcat uniforma de simplu soldat şi a plecat pe Frontul din Dobrogea. În timpul retragerii în Moldova, generalul Constantin Prezan îl mobilizează la Biroul de propagandă pentru Armată. La 2 februarie 1917, un grup de scriitori face să apară, la Iaşi, primul număr din ziarul România, Organul Apărării Naţionale. În paginile acestui ziar de front, Goga scrie 46 de articole şi mai multe poezii.

Octavian Goga a avut fericirea să-şi vadă visul împlinit, lupta sa încununată de izbîndă, trăind cu supremă bucurie momentul istoric al înfăptuirii Unirii Naţionale, odată cu revenirea Transilvaniei la Patria-mamă, consfinţită în Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918.

După înfăptuirea măreţului ideal multisecular al unirii întregului neam românesc din toate cele zece provincii de pe pămîntul şi dintre hotarele strămoşeşti ale Daciei, Goga continuă lupta pentru consolidarea şi apărarea unităţii naţionale. După Marea Adunare de la Alba Iulia, constituindu-se Consiliul Dirigent, Goga e numit membru al acestuia la resortul propagandă.

Între 5 decembrie 1919 şi 13 martie 1920, Goga este ministru al Instrucţiunii şi Cultelor în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod. Între 8 martie şi 13 iunie 1920, e ministru de stat în guvernul Averescu, iar între 13 iunie 1920 şi 17 decembrie 1921, devine ministru al Cultelor şi Artelor în acelaşi guvern. În 1920, fusese ales membru al Academiei Române, în locul devenit vacant prin moartea lui George Coşbuc, cu care ocazie ţine un strălucit discurs închinat memoriei predecesorului său. Presa din aceea vreme, în mare parte, era departe de a se confunda cu ideea naţională, cu cugetul şi simţirea Neamului Românesc.

Octavian Goga critică presa din Bucureşti, îndeosebi ziarele Dimineaţa, Adevărul şi Lupta, nu pentru simplu fapt că patroni lor erau evrei, ci pentru că aceştia practicau o gazetărie de joasă speţă, ostilă ideii naţionale. În ziaristică, evreii introduseseră în ţară tonul violent şi trivialităţile presei-revolver, prin care înjoseau orice discuţie şi batjocoreau instituţiile şi demnitarii ţării. În paginile acestor publicaţii, evreii şi susţinătorii lor au putut să propage nestingherit ideologia marxistă, prezentată în ambalajul atrăgător al umanitarismului antifascist. La această flagrantă agresiune împotriva Neamului Românesc, s-a asociat fie din naivitate, fie din inconştienţă, un numeros contingent de intelectuali cu vederi de stînga. Mai tîrziu, chiar marele scriitor Mihail Sadoveanu a devenit directorul ziarelor Adevărul şi Dimineaţa. Nichifor Crainicscria: „Parcă nu-ţi vine să crezi“. E locul să remarcăm că, din nefericire, în epoca postdecembristă, aproape toate mass media au fost acaparate de patroni jidani, ca pe vremea lui Octavian Goga, aşa cum se arată în articolul „Adevăraţii stăpâni ai presei din România“ (vezi şi „Cui aparţin televiziunile din România“).

 

Poetul premier

La 28 decembrie 1937, Octavian Goga este numit prin Decret regal prim-ministru. Astfel, pentru prima dată în istoria României, ţara este condusă de un partid naţional, care nu făcea nici un secret din orientarea sa profund antievreiască. Noul guvern a adoptat, imediat după instalare, o serie de măsuri şi reglementări pentru a opri invazia jüden-ilor (citeşte: jidan-ilor).

Goga considera că „evreii au dus România pe marginea prăpastiei şi au transformat-o într-o ţară de cerşetori şi nu numai că au supt-o, ci au demoralizat-o, au corupt-o, au necinstit-o, au prostituat-o. Nu marii evrei bogătaşi de prin oraşe, ci evreii mici şi invizibili, cei 1.850.000 de evrei de prin sate, unde ţin pămîntul în arendă şi unde ţin cîrciumile“. Goga considera că evreii sunt purtătorii corupţiei şi ai desfrîului şi că doctrina evreiască (marxismul) se află la originea bolşevismului. Octavian Goga, ca şi majoritatea românilor, a văzut în comunism o formă mascată de stăpînire a oamenilor de către evrei.

În anul 1937, erau în România peste două milioane de evrei, dintre care mai mult de jumătate intraseră clandestin şi nu au aveau nici un act de identitate. În anul 1937 se ajunsese la o proporţie de-a dreptul catastrofală: un evreu la şapte români! În Suedia şi Norvegia era un evreu la 9.000 de locuitori, în Anglia un evreu la 7.000 de locuitori, în Franţa şi Italia un evreu la 400 de locuitori şi chiar Uniunea Sovietică avea un evreu la 65 de locuitori. În acea vreme, evreii erau izgoniţi din toate ţările Europei. Din păcate, România a fost singura ţară care i-a primit, adăpostit şi hrănit. Pentru evrei, România era capătul de drum şi, în acelaşi timp, o oază. Şi recunoştinţa evreilor se vede în ziua de azi. Recunoştinţa e o floare rară, iar recunoştinţa evreiască totdeauna inexistentă. Românii trebuie să fie foarte atenţi cu aceşti năvălitori, care au pătruns în România prin infiltrare ilegală, împotriva voinţei românilor, şi care au răspuns totdeauna cu ură şi duşmănie la omenia şi ospitalitatea noastră proverbială. Chiar Nandor Gingold, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, care l-a înlocuit pe Wilhelm Filderman, a protestat împotriva invaziei iudaice, declarînd, în presa vremii, că România nu-i poate hrăni şi adăposti pe toţi evreii din Europa. Pentru această declaraţie, după anul 1945, dr. Nandor Gingold, a făcut mulţi ani de temniţă grea.

Într-un interviu, acordat la 10 ianuarie 1938 ziarului Paris Soir, Octavian Goga spunea:  „La sfîrşitul secolului trecut, Tratatul de la Berlin ne-a obligat să acordam evreilor, contra voinţei noastre, v-o jur, dreptul la cetăţenie. Din fericire pentru noi, hotărîrea Congresului de la Berlin nu stipula că trebuie să-i naturalizăm din oficiu, aşa încît am putut să-i considerăm cetăţeni străini“.

După o guvernare de numai 44 de zile, Carol al II-lea perfectează, în noaptea de 10 spre 11 februarie 1938, cunoscuta lovitură de stat, prin demiterea guvernului Goga-Cuza, şi însărcinează cu treburile conducerii statului o echipă condusă de Patriarhul Miron Cristea. La 11 februarie 1938, regele Carol al II-lea, Miron Cristea şi Armand Călinescu declarau starea de asediu în toată ţara. Începe deschis dictatura regală. Octavian Goga se vede trădat şi alungat de la Putere. În urma acestei acţiunii umilitoare, Goga se îmbolnăveşte şi moare în amurgul zilei de 6 mai 1938. În seara zilei de 5 mai a făcut o congestie cerebrală. În memoriile sale, Veturia Goga scrie că, revenindu-şi pentru cîteva clipe după atac, ar fi rostit: „Israel, ai învins“; mai erau prezente încă vreo 15 persoane. Există opinia unei „lichidări“ – măcar la nivel moral şi afectiv – efectuate de adversarii săi.

 

Duşmanii lui Octavian Goga şi ai naţionalismului

            Din cauza naţionalismului său, Octavian Goga a avut de pătimit aproape la fel mult ca antecesorul său, inegalabilul Mihai Eminescu. La fel ca acesta, Octavian Goga a avut mulţi duşmani atît în timpul vieţii sale, cît şi după moarte. Toţi cei care au încercat o evaluare serioasă a lui Octavian Goga, după 1944, au fost acuzaţi de naţionalism, de reacţionarism, anticomunism şi, culmea, de naţional-socialism. Şeful corului de denigratori ai lui Octavian Goga a fost un oarecare evreu ilegalist, Aurel Rotenberg, camuflat sub numele Ştefan Voicu, fost redactor şef la Scânteia (1946) şi redactor şef la Lupta de clasă (din 1955).

Acest Ştefan Voicu, care o făcea pe marele antifascist, desfăşura, de fapt, activitate comunistă. Redau mai jos un fragment din cartea scrisă de el, Vremuri, oameni: „Deşi internat în vremea aceea în lagărul de deţinuţi antifascişti din Grosulovo, m-am putut deplasa, în primele luni ale anului 1944, de două ori la Rîbniţa, cu însărcinări din partea comitetului de partid din lagăr. Aveam la mine foi de serviciu şi de drum pe calea ferată, eliberate de comandantul de lagăr, locotenent-colonelul Sabin Motora, pentru a putea circula aproape în voie pe o rază destul de mare dincolo de sîrmele ghimpate ale lagărului.

Cu mine se deplasa, cu titlul de escortă, un sergent din gardă, prieten de-al nostru, a cărui funcţie de escortă era, de fapt, una de acoperire [protejare – n.n., V. T.] a persoanei mele“ (op. cit., Editura Eminescu, 1980, pag 170-171).

„Veselă puşcărie, domnule!“, vorba lui Victor Eftimiu, care era şi el internat în lagărul de la Târgu Jiu (vezi cartea Vechiul Teatru Naţional şi slujitorii săi în amintirile unui autor de origine albaneză, de Chiril Economu, Editura Uniunea Culturală Albaneză din România, Bucureşti, 1998). Aceasta se întîmpla în timp ce pe front mureau, zilnic, mii de militari români. Numai în ziua de 13 august 1942, la Kapinca, pe Doneţ, au murit 2.000 de ostaşi români. O parte dintre acei militari români, care au murit în localitatea Kapinca, sunt înmormîntaţi în Cimitirul Iancu Nou, din Bucureşti (fost Bălăneanu), figura R. Ceea ce este mai mult decît revoltător este faptul că jidanul Ştefan Voicu, în ultimele zile de viaţă, a solicitat să fie înmormîntat într-un cimitir ortodox: în cimitirul Andronache din Bucureşti, figura A, loc 40. Asta ca batjocura să fie completă. Comportamentul lui Ştefan Voicu (n. 9 ianuarie 1906, d. 18 iulie 1992) a indignat întreg poporul român, chiar şi evreii, majoritatea lor, în au fost nemulţumiţi. Probabil aşa se explica refuzul Comunităţii Evreieşti din România de a-l înmormînta într-un cimitir evreiesc.

Academicianul Iorgu Iordan a avut cuvinte de respect şi admiraţie pentru „marele poet“ şi „reprezentantul, la un moment dat, cel mai autentic al aspiraţiilor noastre naţionale şi sociale“, în timp ce Ştefan Voicu scria că Octavian Goga s-a pretat a fi şeful primului guvern fascist din România. Lui Octavian Goga i s-au făcut funeralii naţionale, defunctul fiind adus cu un tren special de la Ciucea la Bucureşti şi depus la Ateneu. A fost înmormîntat la Cimitirul Bellu, în cavoul familiei Goga fig. 30, loc 7. Carol al II-lea, împreună cu aşa-zisele „Permanenţe ale statului“ – formate, în majoritatea lor, din evrei, care conduceau, de fapt, ele România şi nu Consiliul de Coroană – au hotărît reînhumarea lui Octavian Goga în Transilvania. Alogenii nu au suportat prezenţa lui Octavian Goga în Cimitirul ortodox Bellu. Mai tîrziu, peste vreo opt luni, a fost reînhumat în scripta Mausoleului de la Ciucea, în inima Ardealului, pentru care s-a jertfit.

Dar, Octavian Goga, din cauza naţionalismului său autentic, profund şi sincer – provenind din străfundurile ethos-ului românesc, peren, transmis prin moşii şi strămoşii săi – nu este nici astăzi iertat de către duşmanii lui, jüden-ii, sau de către oportuniştii care le cîntă-n strună. Unul dintre aceşti oportunişti a fost istoricul Florin Constantiniu – „cel mai mare istoric contemporan“, cum a fost categorisit la moartea sa. De fapt, el a fost şi un mare poltron, care, în discuţiile private sau cvasi-publice restrînse, se arăta un mare patriot şi un mare critic al situaţiei actuale, dar, în scrierile sale, s-a dovedit a fi un farsor, care pretindea că scrie „sincer“. De exemplu, academicianul Florin Constantiniu îl denigrează pe „poetul pătimirii noastre“ scriind că marele poet Goga se înmlăştina, întrucât „se credea şi se voia un «duce» sau «führer» român“ (cf. O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1997, p. 351). La fel se exprimă Neagu Djuvara, făcătura gonflată de filosoful fără operă Gabriel Liiceanu: «Acest insucces electoral [al lui Gheorghe Tătărescu – n.n., V. I. Z.] se datora [corect se scrie: „era cauzat de un pact…“ – n.n., V. I. Z.] în parte unui „pact de neagresiune între naţional-ţărăniştii lui Iuliu Maniu şi partidul „Totul pentru ţară“ (eticheta electorală a Legiunii)…Regele a adus la guvern doi lideri de mici partide de extremă dreaptă: poetul Octavian Goga şi profesorul A. C. Cuza, şeful unui partid axat exclusiv pe antisemitism“» (cf. O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Ed. Humanitas, ediţia a XI-a, 2010, p. 242).

Similar cu denigrarea făcută de „sincerul“ Florin Constantiniu – care „îmbrăcase cămaşa verde la şapte ani“ şi „regreta că nu a avut şi diagonală“ – şi de lombrozianul Neagu Djuvara, unii dintre cei care „împănează“ textele pe Wikipedia manifestă aceeaşi linie duşmănoasă, incorectă faţă de Goga, exihibînd aceleaşi mizerii logice, semantice şi istorice: „Fostul minoritar român eliberat de sub asuprirea habsburgică şi devenit politician propulsat la conducerea populaţiei majoritare, şi-a surclasat învăţătorii în împilarea populaţiilor minoritare. El s-a dovedit a fi un extremist de dreapta, xenofob, cu vederi fasciste şi net antisemite“.

Octavian Goga – apărător al frontierei

Israel – făcător de ziduri de lagăr concentraţionar

Numai că, pînă la Unirea cea Mare, din 1918, Octavian Goga nu fusese un „minoritar“ printre cetăţenii Ungariei habsburgice, deoarece românii erau majoritari printre unguri, iar în Transilvania habsburgică nu erau doar „majoritari“, ci deţineau o pondere covîrşitoare faţă de moghiori. Apoi, cum i-a „împilat“ Octavian Goga pe minoritari?! Prin faptul că a încercat să facă ordine în ţară şi să se opună invaziei jidăneşti, depistîndu-i pe cei intraţi ilegal în ţară, fiindcă fugeau de măsurile luate contra lor – pe deplin întemeiate! – de guvernele tuturor ţărilor europene şi transatlantice?

Israel do not represent World jewry

Regele Carol al II-lea, care era jidan după mamă (se ştie că toată Casa de Hohenzollern este de origine iudaică-khazară), recunoscuse – de acord cu premierul Octavian Goga – existenţa evreilor intraţi ilegal în ţară: «Într-un interviu acordat în ianuarie 1938 ziarului britanic „Daily Herald“, regele Carol al II-lea şi primul ministru Goga dădeau cifra de 250.000 şi, respectiv, 500.000 de evrei considerați „ilegali“». De cînd apărarea frontierelor şi instaurarea ordinii, controlului şi evidenţei populaţiei înseamnă „împilare“? Orice guvern responsabil caută să împiedice imigraţia ilegală şi îi expulzează pe cei depistaţi ca imigranţi ilegali: S.U.A. au făcut ziduri şi graduri înalte, electrificate, pe o lungime de circa 1.125 de km, la graniţa cu Mexicul, pentru a stopa imigrarea hispanicilor din America Centrală şi de Sud. Arabia Saudită se transformă într-o cetate medievală: ea a început de cîţiva ani construirea celui mai lung zid din lume (9.000 de kilometri, care va costa circa trei miliarde de dolari) pentru a-şi apăra rezervele de petrol. Israelul a construit un zid de beton înalt de 5-6 metri – pe alocuri şi de 10 metri înălţime! – şi lung de cîteva sute de kilometri, pentru a se apăra, în general, de arabii care intră în Israel şi în Teritoriile Ocupate, veniţi din ţările „vecine şi prietene“ ca Egipt, Siria, Liban etc. şi, în special, pentru a se apăra de copiii palestinieni care dau cu pietre în tancurile izraeliene! Dar Israelul a făcut şi mai mult decît ziduri pentru a nu mai intra alţii: de la înfiinţarea sa, în 1948, face epurare etnică. În cadrul războiului de exterminare a poporului palestinian, a distrus toate genurile de arhive ale Autorităţii Naţionale Palestiniene: foile matricole ale elevilor, evidenţa populaţiei, evidenţele cadastrale, fişele autovehiculelor, documentele Poliţiei (inclusiv cele de urmărire a infractorilor) etc. (cf. F. S., „Armata izraeliană distruge arhivele Administraţiei Palestiniene“, în El Pais, nr. 9096, 22 aprilie 2002, pag. 7; vezi şi Mariano Aguirre, “Buscan terminar con la Autoridad Palestina“, BBC Mundo, 2 aprilie 2002). Aceasta, ca să demonstreze, cum pretindea Golda Meir (o jidancă venită din Polonia), că „palestinienii nici nu există!“ – după cum relevă Roger Garaudy într-una din cărţile sale. Iar această politică de epurare – practic, de exterminare – etnică, începută de primul prim-ministru al Israelului, David Ben Gurion (jidan venit din Polonia), supranumit „marele epurator“, şi preluată de Golda Meir, se aplică şi acum (vedeţi şi articolul „Israelul evacuează cu forţa o tabără palestiniană instalată pe locul unde ar urma să fie construită o colonie evreiască“, 13 ianuarie 2013, pe http://blackopssecurity.blogspot.ro/2013/01/israelul-evacueaza-cu-forta-o-tabara.html). Exterminarea palestinienilor comisă de Israel este o formă a conflictului arabo-izraelian, a cărui origine se află în Declaraţia  Balfour, făcută la presiunile sioniştilor Lionel Walter Rothschild, Nahum Sokolow şi Chaim Weizmann (care va deveni primul preşedinte al statului Israel). Dedesubturile escrocheriei numite „Declaraţia Balfour“ au fost denunţate de evreul onest Benjamin Freedman.

Academica, nr.10-2012, p.30, tabel

Ca atare, Octavian Goga era – cum se spune azi – „un mic copil“ în comparaţie cu acţiunile Israelului, considerat stat terorist, dar aflat sub oblăduirea Uniunii Europene (în care „am intrat“ noi, „de bună voie“) şi sprijinit militar, financiar şi politic de S.U.A. (vezi Alexandru Urzică, „SUA oferă Israelului arme avansate în schimbul amânării atacului asupra Iranului“, Capital, 9 martie 2012, inclusiv comentariile)! Ca să-i descurajeze pe palestinieni, la 30 ianuarie a.c., aviaţia Israelului a început să bombardeze Siria! Atunci, să nu zici, ca preşedintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad, că „Israelul este o insultă la adresa Umanităţii“? Sau, mai grav, de la tribuna O.N.U.: „Israelul va fi în curînd eliminat“! „Allah!, Allah!“

 

Octavian Goga – model de patriot

Dar România nu avea voie să-şi apere graniţele nici în anii ’60 ai secolului XIX, nici în anii ’30 ai secolului XX. Pe vremea lui Alexandru Ion Cuza sau a lui Octavian Goga, jidanul care încălca legea se sustrăgea pedepsei pe motiv că „e supus austriac“ – chiar dacă venea din Polonia, Rusia ţaristă etc. –, iar acum se sustrage arestării şi întemniţării pe motiv că este cetăţean sau spion izraelian, sau, mai făţos şi ameninţător, cetăţean american: vezi cazurile Radu Ioanid-Sperjurul, Marco K. Katz-Vameşu’, Sorin Beraru, Omar Hayssan, Tzipi Livni, Marc Richş.a. [vezi şi: Iuliana Enache, Israelul refuză ca cetăţenii săi să fie judecaţi pentru crime de război“, Mediafax, 12 oct. 2009; Ioana Ardelean, „Personajele cheie ale afacerilor israeliene în România: Bernard Shraer, Sorin Beraru (Samuel Bergovici), Liviu (Alfred) Mandler, Dan Fischer, Vladimir (Vova) Cohn“, 17 iulie 2012, pe http://www.rostirea.ro/news/personajele-cheie-ale-afacerilor-israeliene-in-romania-bernard-shraer-sorin-beraru-samuel-bergovici-liviu-alfred-mandler-dan-fischer-vladimir-vova-cohn]).

Consecinţa tratării cu menajamente sau chiar în mod privilegiat a acestor indivizi – în loc să fie declaraţi persona non grata, cum s-a mai propus – este că au devenit tot mai impertinenţi, ba chiar un pericol pentru securitatea naţională. Dovada o constituie comportamentul lui Radu Ioanid, care, în ianuarie a.c., a revenit în România să ne acuze, din nou, de antisemitism: „Istoria României moderne nu poate fi despărţită de antisemitism“ (vezi Vlad Stoicescu, Andrei Crăciun, „INTERVIU Radu Ioanid:…“ în adevărul, 27 ianuarie 2013). Adică repetă acelaşi clişeu propagandistic exhibat de Leon Poliakov, escrocul internaţional Elie Wiesel, mincinoasa Hannah Arendt, dezinformatorul Teşu Solomovici şi ceilalţi jidani antiromâni – clişeu lansat încă de Encyclopaedia Britannica, 10th Edition, 1902, page 482!

Dar România nu are voie să-şi apere graniţele, bogăţiile, valorile spirituale şi morale nici acum. S-a ajuns la situaţia din 1939, cînd circa două milioane de evrei alcătuiau minoritatea etnică cea mai numeroasă şi mai înstărită din România, care domina şi controla comerţul, finanţele şi industria din ţară. Acum, în România este mai rău decît pe vremea lui Octavian Goga, care încercase să îi expulzeze măcar pe cei ilegali: sunt peste două milioane de evrei (în cvasitotalitate jidani), intraţi ilegal în ţară, dar cu acoperire legală, căci guvernele postdecembriste au manifestat o slugărnicie deplină faţă de finanţa iudaică mondială (vedeţi studiul „Slugărnicia pierde România“) şi au cedat şantajului conducerii Uniunii Europene, care a condiţionat intrarea României în U.E. de primirea a sute de mii de evrei din Israel! Ministerul de Interne şi Institutul Naţional de Statistică refuză să publice orice informaţie cu privire la imigraţie, în general, şi la aceea a „evreilor“, în special. Culmea „realismului“, a falsificării şi slugărniciei, după recensămîntul din noiembrie 2011, „evreii“ au dispărut şi din viitorul Anuar Statistic, în curs de publicare! O atestă, cu seninătate academică, însăşi revista ACADEMICA, într-un tabel în care enumeră nu naţionalitatea, cum ar fi normal, ci „etnia“: „română, maghiară, rromă, ucraineană, germană, turcă, tătară, rus-lipoveană, alte etnii, nedeclarată“ (cf. Vasile Gheţău, „Recensământul populaţiei din octombrie 2011. Rezultate provizorii şi semne de întrebare“, ACADEMICA, nr. 10, 2012 pag. 30; vezi facsimilul).

Academia Română, în „inteligenţa“ şi „ştiinţificitatea“ sa, face două greşeli impardonabile. Primo: afirmă că românii nu mai sunt o naţiune în ţara lor, ci doar o etnie. Secundo: a doua greşeală, cu mult mai gravă, este că îi anihilează pe evrei: ei sunt pe nicăieri. Cum de „poporul ales“ nu a fost ales în Anuar, încît a dispărut ca măgaru-n ceaţă? Cum şi-au permis sinecuriştii din Academia Română şi din Institutul Naţional de Statistică să-i treacă în tabel pe ţigani, dar să-i treacă sub tăcere pe jidani?! Tot din cauza lui Octavian Goga i-au anihilat pe evrei din tabel? S-au molipsit, cumva, de la Mahmoud Ahmadinejad? E-adevărat că, în textul de sub tabel, autorul, prof. univ. dr. Vasile Gheţău – care e şi directorul Centrului de Cercetări Demografice „Vladimir Trebici“ –, încearcă „să dreagă busuiocul“, explicînd: „Numărul persoanelor din grupa Alte etnii nu diferă semnificativ faţă de cifra de la recensământul anterior şi este posibil ca(,) în spatele acestei stabilităţi(,) să se afle continuarea scăderilor anterioare (s.n. – V. I. Z.) la unele etnii tradiţionale, nemenţionate în datele provizorii (sârbi, slovaci, bulgari cehi, evrei, polonezi)…“ etc. În realitate, evreii din România nu numai că nu dispar – nu „scad continuu“ –, ci, dimpotrivă, se înmulţesc continuu, mai mult ca ţiganii. Căci ţiganii se înmulţesc prin procreare din cauza promiscuităţii, dar le şi mor mulţi copii din cauza condiţiilor de trai (cu excepţia celor care trăiesc în palatele ţigăneşti), pe cînd „evreii“ se înmulţesc prin imigraţie: primesc cetăţenia română, la grămadă, cu sutele lunar! Situaţia reflectată – fals! – de statistică e cu atît mai bizară, mai suprarealistă, iar paradoxul e cu atît mai inexplicabil cu cît Academia Română are mai mulţi membri evrei decît români!

            25 Martie 2013, Buna Vestire

Voicu TUDOR

Vasile I. ZĂRNESCU

Cum a ratat UDMR-ul 18 cadavre!

Posted by Stefan Strajer On April - 4 - 2013
Târgu Mureș, Martie 1990

Cum a ratat UDMR-ul 18 cadavre!

Foto.Ion Coja 

Autor: Prof.univ. Ion Coja (Bucureşti)

Da, s-ar putea spune și așa, cadavre ratate!, așa cum ratezi la tir cartușele sau țintele! Le-au procurat – e vorba de cadavre, Dumnezeu știe cum, că nu-i ușor să găsești la dată fixă 18 cadavre nou-nouțe, să pară a fi ieri împușcate sau stâlcite în bătaie, le mai faci și niște incizii, vânătăi sau găuri de glonț, le îmbraci frumos, cu cât mai mult verde pe ele, eventual le pui și o pană de cocoș la pălărie, apoi le convoci pe toate cadavrele, adică le încarci într-un camion cu basculantă pe care îl trimiți a doua zi după „evenimentele” de la Târgu Mureș, pe un anumit traseu, ca să fie răsturnate sărmanele cadavre într-un loc anumit, mai rîpos, iar cu vreo oră-două în urma camionului vii cu coloana de automobile în care au fost îmbarcați ziariști din toată lumea, acei ziariști care cu o zi înainte au difuzat în lumea largă de zeci și sute de ori imaginea emblematică a românilor care îl linșează pe maghiarul Cofariu… Bestiile valahe!

…Evident, cadavrele aflându-se în posesia a felurite acte și semne din care să rezulte clar cât erau de maghiari! Bieți maghiari!… Victime ale…

Zis și făcut! Camionul este încărcat cu cei 18 pasageri „de ocazie” și clandestini, pleacă spre destinație, apoi, din altă direcție, după cronometru și conform desfășurătorului venit, probabil, de la Budapesta, este pornită și coloana de mașini a presei libere, democrate, care trece prin câteva sate de români, nimeni nu le iese cu pâine și sare înainte, iar după un timp coloana ajunge într-un desiș de codru, la locul știut numai de organizatorii evenimentelor, se opresc, caută în dreapta, caută în stânga, sus, jos, mai la vale, mai la deal, nici urmă însă de cadavrele agonisite cu atâta trudă!… Unde erau cadavrele?! Ce făcuse nenorocitul de șofer cu ele?! Cui le vânduse?!…

…Așadar, așa s-a ratat momentul culminant al mascaradei de la Târgu Mureș, martie 1990, care trebuia să fie încununată prin această întâlnire, spontană desigur, neprevăzută, dintre ziariștii occidentali, căci numai ăia sunt ziariști adevărați, și cele 18 cadavre ale victimelor barbariei românești insuportabile, cazul urmând să fie discutat și la ONU, desigur: 18 – optușpe cadavre de maghiari nevinovați, în floarea vârstei, uciși de români, de românii tolerați pe străvechiul pământ secuiesc, nu este o crimă oarecare, pe care s-o treci cu vederea sau la Faptul divers… Li se dădea serios de lucru conclavurilor internaționale convocate să găsească o soluție! Măcar acum, în al enșpelea ceas! Înainte ca românii să declanșeze propriu zis genocidul pe care-l pregătesc de mai bine de o mie de ani!…

Dar, deh, n-a fost să fie!… Nu le-a ieșit tovarășilor maghiari înscenarea măcelului, au greșit că nu au apelat la veteranii de la Ip și Trăznea, ci s-au încrezut în generația tânără de honvezi, căreia îi aparținea și șoferul camionului! Cum l-o fi chemat pe acel Pișta care, atunci când de emoția sa maximă, a șoferului, motorul s-a înecat și s-a oprit, el, bietul șofer, conștient de valoarea prețioasei încărcături și temându-se să nu încurce circulația, a părăsit vehiculul și a șters-o de la locul incidentului, lăsând camionul pe marginea drumului și plin ochi de cadavre!… Departe de râpa vizată și bine însemnată pe traseul rămas nestrăbătut!… Au rămas în soare, camionul și cadavrele, până s-au adunat roi toate muștele din județ!…

…Cam așa s-a încheiat făcătura încercată de specialiștii maghiari în diversiuni anti-românești!

Întrebarea la care aș vrea un prim răspuns este următoarea: de unde erau acești specialiști, acești activiști ai anti-românismului? Din Ungaria, eventual din diasporă, sau erau rezidenți pe teritoriul inamic, românesc?…

Deci, în termeni ceva mai seci, în Martie 1990, în cadrul diversiunii puse la cale de UDMR și organele sale superioare sau auxiliare, s-a încercat și această stratagemă: să fie expuse în fața omenirii îngrozite 18 cadavre, pregătite din vreme spre a fi identificate ca victime ungurești ale sălbăticiei românilor! Urmau să fie fotografiate și filmate de televiziunile și ziarele din Occident convocate în acest scop, promițându-li-se că vor avea de transmis niște reportaje puțin spus senzaționale, din România lui Dracula!… 18 maghiari uciși, executați cu sânge rece de români! Ce altă dovadă mai trebuia pentru a se lua în dezbatere internațională problema Transilvaniei, care trebuie măcar acum, în al doisprezecelea ceas, să devină subiectul unor preocupări internaționale și al unei soluții internaționale… Măcar cum a fost aceea de la Viena, din 1940… Cel puțin! Dacă nu chiar toată Transilvania!

Bietele cadavre!… Sunt convins că printre ele vor fi fost și cadavre de români, și-mi place să cred că acele cadavre nu s-au lăsat manipulate într-un mod atât de ticălos, vor fi avut o reacție de dincolo de moarte cu care l-au speriet pe bietul bozgoride, punându-l pe fugă de la locul faptei… Al faptei neduse până la capătul ei atât de mizerabil…

Ce ne făceam dacă udemeriștilor le reușea atât de ticăloasa manevră?! Nu ne mai spălam de păcatul și rușinea celor optușpe crime nici peste o sută de ani!… Căci șansele de a dovedi falsul ar fi fost minime!

Dar mai ales mă întreb: Ce urma să se întâmple mai departe în cadrul scenariului pus la cale de udemeriștii de la Budapesta? Ce reacții internaționale erau preconizate, prevăzute sau chiar pregătite, puse deja la punct, să se declanșeze imediat după descoperirea cadavrelor?

Întrebarea se pune și în sens contrar: ce riscau ungurii dacă erau prinși? Ce au pățit în urma celor petrecute?! Ce a urmat propriu zis?

Iar răspunsul este năucitor: nimic! Nimeni nu a pățit nimic! Iar ancheta care trebuia declanșată a debutat cum nu se putea mai prost: prin totala secretizare! S-a dat consemn în Armată – care atunci îngloba și SRI și Poliție, să nu răsufle nicio vorbă despre cele 18 cadavre… Iar ce anchetă s-a făcut, cu ce rezultate, nu mai știu nici eu ca să vă pot spune povestea până la capăt!… A ajuns până la mine numai o șoaptă, confirmată de Sabin Făgărășanu, care avea de unde să știe că era adevărată! Iar eu, după un vechi obicei al casei, imediat am făcut publică informația și am cerut organelor de procuratură să se auto-sesizeze și să lămurească lumea, ce și cum a fost cu cadavrele amintite! Am publicat mai multe texte pe acest subiect, am făcut și o interpelare parlamentară – dacă nu mă înșel, iar la o întâlnire cu unul dintre cei mai importanți oameni ai momentului și ai locului, o autoritate în materie de Martie 1990, l-am întrebat direct, fără ocolișuri, cum a fost cu cadavrele irosite prostește de UDMR, iar dânsul mi-a răspuns mirat: „de unde știți dumneavoastră de povestea asta, domnule profesor?!” Un răspuns greșit, dacă ții seama că venea de la un profesionist al răspunsurilor ambigue, în doi peri!… Nu era deloc ambiguu! Sau poate că exact asta a vrut să spună și domnul general! La data respectivă maior numai!…

*

…Au trecut de atunci 23 de ani! Cred că măcar acum, când gluma, adică obrăznicia din secuime se îngroașă, ar fi timpul să aflăm adevărul despre tot ce-s în stare să facă compatrioții noștri ugro-finici! Nu-i putem potoli decât cu arma adevărului și a legii. Iar legea nu poate interveni decât în interiorul adevărului! Deci adevărul trebuie pus mai presus de orice altă discuție cu udemeriștii din țară și de la Budapesta!

Nu întreb de ce autoritățile de la București au ținut și țin mai departe secret acest episod din zbuciumata primăvară a anului 1990! Nu întreb pentru că știu! Și am spus-o public de fiecare dată, deci o mai spun și acum: autoritățile de la București erau, la acea dată, autoritățile care organizaseră și „evenimentele” din decembrie 1989… Nu erau autorități românești, ci autorități „feseniste”! Iar în decembrie 1989, la Timișoara, după cum bine știm acum, s-a recurs cu mare succes la diversiunea cu cadavrele adunate din timp pentru a le pune să joace teatru, să facă pe morții proaspeți, victime din ajun! Încă nu s-au răcit de tot, săracii!… Era foarte important să nu se facă nicio comparație între Timișoara și Târgu Mureș, să nu se stabilească nicio similitudine!

În martie 1990 nu știa mai nimeni de acest episod timișorean! Dar unii, din ce în ce mai mulți, ar fi făcut legătura între morții de la Timișoara (unii dintre ei, desigur) și morții la fel de falși, cei optușpe, de la Târgu Mureș!… S-ar fi dovedit astfel că, de fapt, emanații revoluției emanaseră tocmai ei revoluția, inclusiv cadavrele fictive prin care a debutat măcelul din decembrie 1989, încheiat după două săptămâni cu vreo două mii și ceva de cadavre deloc fictive!……

Șmecheria cu cadavrele ținute la frigider în așteptare spre a fi folosite la nevoie, șmecheria asta, destul de veche, clasică, s-a repetat cu mare succes în războiul din Yugoslavia, pentru a-i acuza pe sârbi de crime inventate! A ținut! Și a produs efectele cunoscute!… După aceea, la câțiva ani după, s-a aflat adevărul! Cum că morții aceia (o bună parte dintre ei!), puși în cârca sârbilor, erau decedați cu luni de zile mai înainte de a fi puși să facă istorie! Și au făcut! Adică au produs efecte ireversibile. Degeaba s-a aflat mai apoi adevărul, Yugoslavia deja nu mai exista și nimic nu mai dădea înapoi ceasul istoriei, chiar dacă istoria se lăsase fraudată, înșelată, păcălită și prostită, așa cum au încercat maghiari s-o mai măsluiască o dată, în martie 1990…  A câta oară oare?!

Mă mai întreb o dată: ce s-ar fi întâmplat dacă drăguțul de bozgoraș, pus la volanul basculantei cu mortăciuni, nu ar fi făcut în cizme de frica a ceea ce urma să facă?! Ce s-ar fi întâmplat dacă ticălosul nu era atât de sperios și manevra udemeristă ar fi fost dusă până la capăt? Ce urmări ar fi avut abominabila crimă „românească”?! Nu cumva erau pregătite și niscai cancelarii democrate, occidentale, care să reacționeze vehement la actele de barbarie prin care românii se excludeau singuri din spațiul civilizației europene?!…

Oameni buni! Cum putem să ne apărăm de asemenea ticăloșii altfel decât dându-le în vileag pe cele cunoscute! Vreau să spun că interesul nostru suprem, de a ne apăra de vrăjmășia ticăloșilor, ne obligă să spunem tot adevărul despre Martie 1990! Și despre alte momente istorice asemănătoare în ticăloșia lor! A tăcea în continuare, a ține secret cât sunt de mârșavi ungurii și alți prieteni cu care ne-a pedepsit Dumnezeu, este un fel de a ne tăia singuri craca de sub picioare!

Norocul nostru e unul singur: că ungurii nu sunt la fel de deștepți pe cât sunt de ticăloși! Dar atenție mare: din păcate, maghiarii nu acționează singuri, ci mereu în cârdășie cu un stăpân!… Un stăpân ales de ei să fie mai puternic, cel mai puternic, dacă se poate, pe care se pricep dintotdeauna să-l înstige împotriva românilor! Să-l atragă în cârdășie! Au făcut istorie numai la remorca altora! Sau prin alții! Deseori prin români chiar!

Căci ungurii sunt, mai presus de orice, un popor de români, slovaci, nemți, evrei, sârbi etc., maghiarizați! Un popor de dez-naționalizați! Un mixtum compositum etnic fără egal în Europa! Ei numesc asta „sinteză”!… Cei de prin părțile noastre au un așa de mare procent de „românitate” (sic!) încât am putea să le spunem măi, vere!, dacă nu cumva chiar măi, frate!

Deocamdată însă nu merită să le spunem nici măcar măi, vecine!…

Că le-aș spune: Măi, vecine! De ce nu vrei tu să ne avem bine?! De ce, focului, nu te potolești?!… Sau vrei iar s-o pățești?!

(8 martie 2013)

                         

Greşelile lui Take Ionescu şi actualii prădători ai bunurilor Academiei Române

Autor: Voicu Tudor

După o viaţă de muncă în slujba poporului român, pentru realizarea unităţii naţionale, Take Ionescu, la Conferinţa de Pace de la Paris in 1918, a avut o comportare care a indignat pe toţi românii din ţară şi din străinătate. Guvernul român, condus de Ionel I. C. Brătianu, obţinuse cu mare greutate încheierea Tratatului cu Rusia, Franţa, Anglia şi Italia, prin care Aliaţii admiseseră în scris revendicările noastre naţionale: Ardealul până la Tisa, Maramureşul şi Crişana până la Tisa,  întreaga Bucovină şi întreg Banatul.

            În ziua de 18 ianuarie 1919 s-a deschis la Paris Conferinţa de Pace, care trebuia să reglementeze problemele internaţionale după Primul Război Mondial (vezi şi Mircea Rusnac, „În ce mod a fost trasată graniţa româno-sârbă în 1919-1920“ pe http://www.vestul.ro/stiri/5534/in-ce-mod-a-fost-trasata-granita-romano-sarba-in-1919-1920.htm). Alcătuirea delegaţiei care să apere dreptul României la Conferinţa de Pace a suscitat vii controverse, mai ales prezenţa lui Take Ionescu în această delegaţie. Take Ionescu realizase o înţelegere cu Nicola Pasici (1843-1926), prim-ministru al guvernului sârb şi cu Ante Trumbici (1864-1938), delegat croat la Conferinţa de Pace, privind împărţirea Banatului între România şi Serbia, în timp ce Ion I. C. Brătianu cerea ca acest teritoriu să revină în întregime României. Aliaţii, la 17 august 1916, au semnat un tratat de alianţă între România, Franţa, Anglia, Rusia şi Italia, prin care Aliaţii acordau României dreptul de a alipi Bucovina, Banatul, Maramureşul şi toată Transilvania până la o linie care mergea de la Debreţin la Seghedin, bazându-se pe faptul că, până în secolul al XVIII-lea, populaţia majoritară la est de Tisa era populaţie românească. Încă înainte de înaintarea armatelor generalului francez Franchet d’Esperey prin Balcani spre Dunăre, Take Ionescu luase contact la Paris cu membrii Comitetului Naţional Iugoslav, Trumbici şi, mai ales, Pasici, care susţineau, în exil, drepturile ţării lor şi începuse tratative cu ei. Avem, astfel, dovada sigură că încă de atunci, în urma acestor convorbiri, el asigurase pe delegaţii iugoslavi de renunţarea României la revendicarea integrală a Banatului, înscrisă în tratatul de alianţă din 1916 şi că admisese ca partea occidentală a acestei provincii – Torontalul – să fie alipită Serbiei (vezi şi Mircea Rusnac, „Limitele istorice ale Banatului“, pe http://www.vestul.ro/stiri/5649/limitele-istorice-ale-banatului.htm). Ce calitate avea atunci Take Ionescu? Era membru al guvernului, avea vreun mandat din partea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, din partea regelui Ferdinand? NU! Incredibil! Atitudinea lui a lăsat consternată aproape toată lumea din Europa. Orice urmă de îndoială era acum înlăturată. Din acel moment, colaborarea cu Take Ionescu devenise imposibilă. Take Ionescu a avut o mare contribuţie în pierderea Sudului Banatului. Take Ionescu era foarte bun prieten cu Nicola Pasici, şeful delegaţiei sârbeşti la Conferinţa Păcii, căruia îi transmitea discret memorii şi îl încuraja în susţinerea pretenţiilor sârbilor asupra Banatului. Toţii românii s-au întrebat de unde atâta afinitate, dragoste a lui Take Ionescu pentru sârbi? Puţini ştiu, iar unii istorici au spus-o parţial, sau au ascuns-o, că Take Ionescu avea origine sârbească din partea mamei. Bunica dinspre mamă a lui Take Ionescu, născută Anastasia Andronicu, a fost căsătorită cu Delberovici, de origine sârbă, ofiţer de cavalerie în armata austriacă. Delberovici s-a stabilit în România şi din căsătoria cu  Anastasia Andronicu s-a născut un singur copil, Eufrosina, mama lui Take Ionescu. Mai târziu, când mama Eufrosinei a rămas văduvă, s-a retras la Mănăstirea Viforâta, comuna Aninoasa, lângă Târgovişte. După 20 de ani de călugărie a încetat din viaţă la 11 aprilie 1884 maica Athanasia Delberovici, născută Andronicu. În cimitirul Mănăstirii Viforâta se păstrează mormântul ei şi un mic monument funerar.

Provinciile istorice romanesti

            Fruntaşul liberal Ionel I. C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, era adeptul unei atitudini demne, intransigente pentru apărarea intereselor şi prestigiului României şi nu privea cu ochi buni politica de „sărut mâna“ adoptată de Take Ionescu în raporturile cu marile puteri. La 28 iunie 1918, Take Ionescu primise aprobarea oficială a plecării cu destinaţia Elveţia. I s-a zis „trenul Take Ionescu“. Traversând Elveţia, prima ţară liberă în care putea vorbi el, dădu o serie de interviuri şi, continuându-şi drumul, ajunse la Paris, la 22 iulie 1918. La Paris, Take Ionescu a căzut sub influenţa iudaismului mondial şi se împrietenise cu Edouard Rotschild, preşedintele Consistoriului Evreiesc din Franţa, şi cu Israel Levy, marele rabin al Comunităţii evreieşti din Franţa, cu care se întâlnea aproape zilnic. Pe aceşti doi evrei nu-i interesau soarta românilor, ci soarta evreilor din toată Europa şi doreau ca teritoriul României să fie colonizat cu evreii din toată Europa şi chiar din Asia. Chestiunea evreiască, transformată de sionişti într-o problemă internaţională, a îngreunat mult situaţia României la Conferinţa de Pace de la Paris. Ostilitatea acestor cercuri evreieşti, strâns legate de marea finanţă a Europei şi a Americii, a avut cele mai grave consecinţe asupra revendicărilor teritoriale ale României înfăţişate Conferinţei şi aprobate prin Tratatul încheiat cu Rusia, Anglia, Franţa şi Italia la 17 august 1916. Chiar Charles J. Vopicka, ministrul Statelor Unite în România, începuse să facă propaganda pentru sârbi în contra României. Take Ionescu spera să parvină la minister prin ajutorul străinilor şi de atmosfera defavorabilă din Italia care, pentru a obţine Fiume ((azi Rijeka, în Croaţia), împingea pe sârbi în Banat.

Harta Banatului romanesc din Serbia

            La Paris, Take Ionescu a cunoscut o alogenă, Adina Olmazu (care o fi fost numele ei adevărat?), care mai târziu i-a devenit secretară. Această alogenă, Adina Olmazu, fusese căsătorită cu un individ, Cordescu, de care se despărţise (vezi articolul „Woroniecki“, semnat de Georgeta Filliti, în revista Biblioteca Bucureştilor, nr. 12, decembrie 2007, pag.10-12, editată de Biblioteca Metropolitană Bucureşti, str. Take Ionescu nr. 4, sector 1). Unii avansează ideea că Adina Olmazu a fost chiar căsătorită cu Take Ionescu – într-o biserică catolică din Franţa, iar această informaţie este frecvent colportată în presa on line. Alţii sunt mai rezervaţi şi mai expeditivi, dar zeflemitori, ca, de exemplu, Petre Pandrea: „Take Ionescu îşi văzuse idealul realizat: fusese prim-ministru 30 de zile. A plecat în Italia, cu noua şi tînăra sa soţie Adina Olmazu, şi a murit intoxicat de stridii şi amor. Adina fusese furată din gyneceul unui partizan politic“ (cf. Petre Pandrea, „Mentorul meu“, pe blogul http://blogulmaresaluluicrai.blogspot.ro/2012/10/mentorul-meu-de-petre-pandrea.html). Este evident că, aici, cuvîntul „furată“ nu are sensul pe care-l are în practica flăcăilor de la ţară, care-şi „furau“ viitoarele consoarte cu căruţa sau chiar cu calul. Apoi, cuvîntul „gyneceul“ este, la fel de evident, forma eufemistică de a spune că individa fusese pescuită din „haremul“ unui partizan politic, adică era o întreţinută, iar cuvîntul „soţie“ este folosit de complezenţă, spre a nu spune, frust, că Take Ionescu plecase cu o amantă, tot aşa cum unii mari „manageri“ pleacă azi în delegaţii cu o „escortă feminină“. În ţară nu este transcris un act de o asemenea importanţă: un certificat de căsătorie al unui personaj politic de o asemenea anvergură nu putea rămîne netranscris şi consemnat în arhivele oficiale; aşadar, nu s-a produs o asemenea căsătorie, deci afirmaţia nu are nici o valabilitate şi doar camuflează o posibilă relaţie de concubinaj cu o amantă de lux. Originea etnică a acestei femei este o enigmă. În anul 1928, Adina Olmazu s-a recăsătorit cu un refugiat evreu polon, Jean Korybut Woroniecki, care pretindea că este principe (vezi şi articolul Siminei Stan, „Vila prinţesei Woronieka“, în Jurnalul Naţional, 7 noiembrie 2009, pe http://jurnalul.ro/timp-liber/casa/vila-printesei-woronieka-de-la-sosea-526531.html). În realitate, era un sărăntoc, un evreu care murea de foame în Galiţia. Articolul regalistei Georgeta Filitti (decorată de trădătorul ex-rege Mihai şi prietenă de idei cu alt falsificator al istoriei, Neagu Djuvara) este plin de afirmaţii gratuite, fără nici un fel de acoperire documentară – ceea ce nu se cade pentru un „doctor în istorie“, care este, şi încă decorată de Mihai de Hopînţol. Această alogenă, Georgeta Filitti, o fostă umilă bibliotecară la Institutul „Nicolae Iorga“, s-a pretat la un lucru murdar: a distrus mormântul profesorului universitar Mihail Căputineanu (1834-1912) (fost director al Şcolii de Poduri, Şosele şi Mine în anii 1877-1878), din cimitirul Bellu Ortodox, fig. 16, loc. 6 şi şi-a construit un imens monument funerar. Alogenii vor să şteargă orice urmă de existenţă a românilor pe meleagurile lor strămoşeşti. Câtă nedreptate!!! Cine patronează şi încurajează asemenea acte de vandalism? Doctoriţa în istorie pretinde, în acest articol, că Dinu Zamfirescu este nepotul prof. dr. Toma Ionescu, fratele primului ministru Take Ionescu. Dacă ar fi fost adevărat, monarhistul s-ar fi îngrijit de mormântul profesorului, din Cimitirul Bellu Ortodox, fig. 20, loc 4, care a fost înstrăinat şi profanat de un alogen oarecare, Ilie Viţelaru, fost Weisman. De asemenea, Georgeta Filitti mai lasă să se înţeleagă, fără să aibă curajul să scrie acest lucru, că Dinu Zamfirescu ar fi nepotul generalului de divizie David Praporgescu, căzut în luptele de apărare de pe Valea Oltului (30 sept./16 oct.) în timpul contraofensivei germane. Generalul David Praporgescu este primul general român mort în războiul din 1916-1918. El este înmormântat în Cimitirul Bellu Ortodox, fig. 1 bis, loc 10. Nu trebuie uitat că Dinu Zamfirescu este fostul director al actualului Institut pentru memoria exilului românesc şi, mai ales, trebuie permanent relevat că el este iniţiatorul şi primul semnatar al infamanteiDeclaraţii de la Budapesta“ – declaraţie cu caracter profund antinaţional şi antiromânesc. El a fost portar, muncitor şi un timp îndelungat tehnician la Institutul Pasteur-Bucureşti. Câtă neruşinare şi cât tupeu la acest individ să revină în ţară şi să aibă şi pretenţia să fie demnitar! Pentru ce merite? Ce valoare are el? El a fost ostil statului şi poporului român în toată vremea cât a fost în străinătate şi a făcut propagandă duşmănoasă împotriva poporului român. Ce origine etnică o avea acest individ? Acest transfug antiromân îşi păstrează şi cetăţenia franceză, de teama unor eventuale represalii din partea Statului Român. Profesorul Constantin C. Giurescu a fost ministru al Informaţiilor şi al Propagandei în două guverne înainte de 1940 şi, după cinci ani de închisoare la penitenciarul de la Sighet, a revenit la Universitate şi, peste câţiva ani, avea să fie primit în Academia Română, ca membru titular. Şi ca profesorul Constantin C. Giurescu au fost şi alţi români adevăraţi, care au înţeles mersul Istoriei. Socialismul este sensul universal şi proxim al istoriei. Prin trăsătura sa, capitalismul (iudaic) este anti-uman, anti-social şi anti-creştin. Creştinismul, prin ideologia lui, reprezintă mai mult decât o religie. El rămâne singura soluţie de emancipare a omenirii, de umanizare a omului şi de salvare a planetei de un viitor sumbru. Ferească Dumnezeu să învingă iudaismul, pentru că pe Pământ nu va rămâne decât urma paşilor lui Iisus.

Limitele Banatului

            Poporul român a rămas consternat când a văzut atitudinea lui Take Ionescu la Conferinţa de Pace de la Paris. El se aliase cu italienii, care erau în conflict cu sârbii pentru Fiume şi Dalmaţia. Le promisese sârbilor Banatul, dacă nu integral, cel puţin jumătate, în schimbul renunţării la Fiume şi Dalmaţia. Atât le-a trebuit sârbilor, ungurilor, italienilor, bulgarilor, croaţilor, când au constatat că un diplomat şi om politic român atacă Tratatul încheiat în 1916 şi renunţă la teritorii româneşti. Culmea neruşinării, Ungaria pretindea Dalmaţia pentru sacrificiile făcute în timpul războiului! În consecinţă, Ion I. C. Brătianu a decis să renunţe la colaborarea cu liderul conservator Take Ionescu. Prezint mai jos un fragment din cartea lui Gheorghe Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României în 1919:

            „Într-o discuţie cu Alexandru Lepedatu, Ion I. C. Brătianu relata că regele l-a invitat pe Take Ionescu – aflat în capitala Franţei – să revină în ţară pentru a se pune de acord cu preşedintele Consiliului de Miniştrii în legătură cu problemele care urmau să fie dezbătute la Conferinţă, în special aceea a Banatului (cf. op. cit., Editura Corint, 2001, pag. 52 şi 53). Dar Take Ionescu n-a răspuns cererii regelui. „Aceasta e cauza că el nu este azi delegat al ţării la Conferinţa de Pace şi nu orgoliul meu sau rivalităţile de partid“ a explicat Ion I. C. Brătianu.

            Înainte de a pleca la Conferinţa de Pace, Ion I. C. Brătianu îi spunea lui I. G. Duca: „Să ştiţi că voi lupta la Paris pentru aplicarea integrală a tratatului [din 1916]. Sunt aproape sigur că Aliaţii nu-mi vor da tot Banatul. Dar puţin îmi pasă, nu mă duc acolo pentru succese vremelnice, vreau, oricare ar fi hotărârile de azi, să menţin pentru viitor neştirbită, măcar pe cale solemnă de protestare, integralitatea drepturilor noastre etnice. Ceea ce a făcut tatăl meu cu Basarabia la Berlin voi face eu acum la Paris cu revendicările noastre în Apus. Chiar dacă ţara nu mă va înţelege şi nu mă va aproba azi, am credinţa că odată va da dreptate atitudinii mele“.

Această situaţie a făcut ca prim-delegat al României la Conferinţa Păcii să apară primul ministru Brătianu – al doilea delegat, în locul lui Take Ionescu, fiind numit Mişu Nicolae, ministru plenipotenţiar al României la Londra. Brătianu adusese, totuşi, cu sine şi o plenipotenţă în alb, semnată de regele Ferdinand, pentru Take Ionescu, în cazul când acesta ar fi susţinut atitudinea sa (vezi articolul lui „Voi lupta ca niciodată“ de Vasile Netea, în revista Flacăra, nr. 19, 14 mai 1982, Bucureşti).

Take Ionescu a persistat în greşeala făcută şi astfel România a pierdut Sudul Banatului, cu populaţie românească compactă, între graniţele unui stat străin. În faţa refuzului conferinţei de a satisface cererile României, Ionel Brătianu repetă gestului tatălui său de la 1877. În timpul tratativelor care precedaseră Congresul de la Berlin, Imperiul ţarist ne cerea judeţele Basarabiei de miazăzi, iar Ion C. Brătianu menţinea cu intransigenţă convenţia încheiată cu Rusia la începutul războiului, care ne garanta integritatea teritoriului; sub nici un cuvânt nu admitea să renunţe de bunăvoie la dreptul nostru asupra părţii din Basarabia pe care Europa ne-o restituise după războiul Crimeii. Evenimentele din 1918 şi unirea Basarabiei întregi cu România dovediseră, tocmai atunci, dreptatea acestui punct de vedere. Fără rezistenţa hotărâtă din 1878, România ar fi pierdut dreptul moral de a revendica Basarabia, atunci când sorocul dreptăţii i-o aducea, după patru decenii, în ceasul prăbuşirii împărăţiei ţarilor. Crede că-i de datoria sa să păstreze neatinse, pentru viitor, printr-o protestare solemnă, „drepturile imprescriptibile ale României asupra Banatului“. De asemenea, Ion I. C. Brătianu găseşte inacceptabilă clauza minorităţilor, care era de natură să ştirbească demnitatea şi autonomia Statului Român.

La tratativele de pace lungi şi anevoioase, în ciuda convenţiilor semnate în 1916, Aliaţii i-au tratat pe români de parcă s-ar fi aflat în tabăra învinşilor. Şi de data aceasta chestiunea evreiască a contat mult în hotărârile luate. Cu toate că guvernul român s-a angajat să respecte toate drepturile minorităţilor naţionale, s-a încercat să se impună guvernului român să accepte pentru evrei drepturi care-i transformau în minoritate privilegiată.

În acest timp, de la Paris soseau ultimative prin care guvernul român era somat să semneze tratatul de pace cu Austria. Faţă de refuzul României, Consiliul Suprem a decis încheierea tratatului la 10 septembrie 1919, punând România în faţa faptului împlinit. Neacceptând să-şi pună semnătura statului român, Ion I. C. Brătianu a prezentat demisia guvernului. La 1 decembrie 1919 s-a constituit un guvern de coaliţie, prezidat de Alexandru Vaida-Voievod, care avea, evident, atitudine antiliberală. La 10 decembrie 1919 acest guvern a semnat, cu mici modificări, tratatul de pace cu Austria fără să semneze art. 7 din Convenţia Specială din 9 decembrie a Marilor Puteri Aliate. Articolul 7 din Convenţia Specială din 9 decembrie 1919 prevedea colonizarea în România a 2 milioane de evrei (vezi Dr. Şerban Milcoveanu, Corneliu Z. Codreanu, vol. I, Editura Liga pentru Apărarea Adevărului Istoric, Bucureşti 1996, pag. 15-23). Faptul că Ionel I. C. Brătianu, şeful primei delegaţii şi, apoi, dr. Alexandru Vaida-Voievod, şeful celei de-a doua delegaţii, n-au vrut să-şi pună semnătura în calitate de prim-miniştri, arată că acest articol 7 şi întreaga Convenţie specială n-au acordul Naţiunii, care a alcătuit statul şi care răspunde în Istorie. Această convenţie specială a fost semnată numai de Nicolae Titulescu, ministrul „străinătăţii“, cum era denumit de românii patrioţi şi naţionalişti. Reacţia de protest a naţiunii s-a produs spontan şi unanim în ziua de 10 decembrie 1922, prin Tineretul Universitar, care, în România, la fel ca în toate ţările, este seismograful devenirii şi viitorul Ţării: la 4 martie 1923, la Câmpulung, în Bucovina, s-a fondat Liga Apărării Naţionale Creştine, sub preşedinţia ilustrului profesor A. C. Cuza.

Localitati romanesti Banat sarbesc_opt

Unul din argumentele impresionante ale sârbilor era de ordin militar. Dacă întreg Banatul ar fi fost al României, Belgradul şi Valea Moraviţei erau descoperite şi la discreţia românilor. Drepturile românilor asupra Banatului se sprijineau pe considerente de ordin geografic, etnic şi economic, care nu se puteau contesta. Deşi în tratatul secret cu toate puterile Triplei Înţelegeri, încheiat la 17 august 1916, prin care ni se asigura la încheierea păcii dreptul de a alipi Bucovina, Banatul, Maramureşul, Crişana şi toată Transilvania, până la o linie care mergea de la Debreţin la Seghedin, pornind de la faptul că,. până în secolul al XVIII-lea, populaţia majoritară la est de Tisa era românească, Conferinţa a adoptat, la 23 mai 1918, o soluţie de compromis, care este în liniile ei mari cea de astăzi, care este şi nedreaptă şi rea. Ea are marele dezavantaj că nu ne-au fost acordate nici măcar judeţele Vârşeţ şi Alibunar cu o majoritate indiscutabilă românească. Graniţa a fost deplasată cu 20-30 km spre est, pe considerentul că Belgradul, capitala Iugoslaviei, se află prea aproape de hotarul românesc. Se punea problema mutării capitalei Serbiei. Alte popoare, în perioada interbelică, au realizat-o însă: turcii au mutat capitala de la Constantinopol la Ankara, în mijlocul podişului Anatolian; brazilienii au clădit o capitală nouă, tot pe un podiş, la Brazilia, în interiorul ţării; ruşii au mutat capitala de la Petrograd la Moscova.

Astfel au rămas pe teritoriul Serbiei peste 400.000 de mii de români, din care 100.000 de mii în Sudul Banatului, şi 300.000 în vechea Serbie, pe Valea Timocului şi Craina. Din cauza amplasării excentrice a Belgradului, jumătate din teritoriul Banatului, partea cea mai fertilă, a rămas pe nedrept în stăpânirea sârbilor.

În susţinerea revendicării integrale a acestui ţinut românesc, prezentată de Ion I. C. Brătianu, la Conferinţa Păcii, România s-a confruntat cu rezistenţa unor reprezentanţi ai Puterilor Aliate, care erau foarte puţin documentaţi în chestiunile româneşti şi pretindeau că Statul Român ar deveni prea puternic dacă i s-ar atribui întreg teritoriu al Banatului. Deosebit de ostil ne-a fost evreul LANSING, ministrul de externe al Statelor Unite la Conferinţa de Pace, care, invocând, argumente etnografice rău întrebuinţate, fiind puţin documentat, cerea chiar şi retrocedarea Cadrilaterului. Apariţia americanilor la Conferinţă a făcut ca hotarele promise României să sufere ştirbiri simţitoare şi foarte păgubitoare intereselor şi viitorului neamului românesc. Astfel, neamul românesc din Sudul Banatului a fost ameninţat să piară. Românii s-au bucurat de puţine libertăţi democratice, autorităţile sârbeşti determinându-i să părăsească ţara. În anii ’50-’60, românii din Sudul Banatului au emigrat în masă peste ocean. Astăzi numai în oraşele New York, Chicago, Detroit şi Hollywood, trăiesc peste 40.000 români din Iugoslavia. Ei se străduiesc să menţină comunităţile etnice, tradiţiile, folclorul, limba, să-şi crească copiii în cultura românească şi se gândesc la România. Sârbii au făcut o extraordinar de mare greşeală. Au alungat românii din Sudul Banatului şi în locul lor au adus sârbii din provincia Kosovo, acum culeg roadele. În Kosovo, acum populaţia majoritară este albaneză. Cum se ştie, provincia Kosovo şi-a declarat independenţa.

Experienţa trecutului ne învaţă să fim prudenţi, pentru că nu trebuie uitată atitudinea sârbilor din România, cât şi a sârbilor şi ungurilor din Sudul Banatului, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, care luptau pentru autonomia Banatului din România şi chiar desprinderea lui de Statul Român. Aşa a început baia de sânge românesc în decembrie 1989. 

În timpul conferinţei de pace (19 ianuarie 1918), baronul Eduard Rotschild şi soţia sa i-au invitat pe Take Ionescu şi pe Adina Ecaterina Olmazu să petreacă o vacanţă împreună în localitatea Chamonix din Munţii Alpi. Adina Olmazu, după moartea lui Take Ionescu s-a căsătorit cu evreul polon Woroniecki. Cine este această femeie? De unde venise? Ce origine etnică avea? studii, profesie? (vezi cartea Take Ionescu de Vasile Netea). Alexandra Ecaterina Olmazu s-a născut în Bucureşti la 18 septembrie 1891 şi a decedat la 3 august 1975 la Bucureşti. Este revoltător că acest evreu cumano-găgăuţ Călin Mircea Popescu Nasta a depus urna cu cenuşă a Adinei Alexandra Korybut Woroniecki în incinta Mausoleului lui Take Ionescu din Sinaia. Un lucru extrem de neplăcut şi chiar ofensator la adresa memoriei lui Take Ionescu este faptul că acest evreu găgăuţ a amplasat bustul Adinei Olmazu alături de bustul marelui politician în incinta mausoleului (vezi articolul „Profanarea Mausoleului lui Take Ionescu din incinta Mănăstirii Sinaia“ din ziarul Tricolorul, nr. 1061, 17 septembrie 2007). Adina Olmazu a fost căsătorita cu evreul polon Korybut Woroniecki timp de 47 de ani. Adina s-a căsătorit cu Woroniecki în anul 1928. Ea mai fusese măritată înainte, cu un anume Cordescu, fost Camburas, de care divorţase. Acest Cordescu este înmormântat alături de Florica Cordescu (1913-1965) – căsătorită cu Eugen Jebeleanu; Marcela Cordescu (1915-1984), căsătorita cu Vladimir Colin; Eugen Jebeleanu (1911-1991); Vladimir Colin (1921-1991) este fiul lui Ella Pauker; Maria Camburas (1877-1964) – figura 114 din parcela scriitorilor –, Cimitirul Bellu Ortodox. Culmea ironiei, mormântul scriitorului Mihai Ungheanu (1931-2009) este alături de mormintele acestor alogeni.

Şi acum a apărut un pretins descendent al Adinei Olmazu, un oarecare Călin Mircea Popescu Nasta, şi vrea să intre în posesia averilor lui Take Ionescu, individul neavând niciun drept. Din ce ţară a venit şi cine este, de fapt, acest individ? El este născut în Bucureşti în anul 1921. În prezent locuieşte în Bucureşti, str. Frederic Chopin nr. 13, scara A, apart. 2, parter, sector 1. Prin Hotărârea Curţii Europene pentru drepturile Omului din Strasbourg, din 7 ianuarie 2003, Călin Mircea Popescu Nasta a câştigat a) imobilul revendicat din str. Arh. Ion Mincu nr. 19, clădire care este proprietatea Academiei Române, unde a funcţionat o secţie a Muzeului Naţional de Artă; b) vila lui Take Ionescu din oraşul Sinaia, Aleea Molomăţ nr. 2 (la 200 m depărtare de Mănăstirea Sinaia), unde a funcţionat doi ani căminul de copii „30 Decembrie“ şi Muzeul Take Ionescu, a fost revendicată şi câştigată tot de Călin Mircea Popescu Nasta şi ginerele lui, Dan George Georgescu. În această vilă (de fapt, un castel cu o curte de 6.500 mp) erau două camere, cu biblioteca şi Muzeul familiei Take Ionescu, iar în restul camerelor, destul de numeroase, funcţiona căminul de copii „30 Decembrie“. La câteva zile după ce a câştigat acest imobil, Călin Mircea Popescu Nasta şi ginerele lui, Dan George Georgescu, au vândut întreg imobilul soţiei sportivului Rednic Mircea – vînzare care are un evident caracter penal. În limba bulgară cuvântul Rednic înseamnă un om obişnuit, simplu, prost. Copiii, în număr de aproape 70, au fost alungaţi în stradă. Incredibil! Ce ruşine pentru primarul oraşului Sinaia, care l-a ajutat pe acest individ, evreul găgăuţ Călin Mircea Popescu Nasta (ce nume neaoş românesc) să intre în posesia acestui imobil.

În prezent, acest individ, Călin Mircea Popescu Nasta, a revendicat şi câștigat şi imobilul din str. Take Ionescu (fostă str. Atenei) nr. 25, Bucureşti, unde funcţionează Institutul Naţional de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu“, din cadrul Academiei Române. Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia Civilă irevocabilă, nr. 743 din 9 iunie 2011, atribuie reclamantului Popescu Nasta Calin Mircea, imobilul situat în Bucureşti, str. Take Ionescu, nr. 25, sector 1, fosta str. Atena nr. 25 – imobil care fusese vândut Statului Român, respectiv Ministerului Justiţiei, de Adina Ecaterina Woroniecki, la 16 iulie 1940, prin Decretul-Lege nr. 2103 (cf. Monitorul Oficial (partea II), nr. 163 din 19 iulie 1940). Urmează ca Institutul Naţional de Etnografie şi Folclor să evacueze imobilul. Este incredibil! Academia Română s-a lăsat jefuită de aceşti indivizi alogeni. Care anume persoane din Academia Română sunt implicate în acest jaf? Nu cumva tot acelea implicate şi în alte escrocherii legate de vînzarea unor terenuri al Academiei? Înainte de moarte, Take Ionescu a făcut un testament în care este scris clar: „Las întreaga mea avere, mobilă şi imobilă, fără nici o rezervă, oriunde s-ar afla în ţară sau străinătate, Academiei Române“. Se va găsi vreodată vreun om care să aibă demnitatea, curajul, mândria să şteargă această ruşine a Neamului Românesc? Cine este acest individ, ce origine etnică are, de unde a venit, ce calitate procesuală are, cine este în spatele lui?! Călin Mircea Popescu Nasta nu are niciun grad de rudenie cu Adina Olmazu, ci doar a  îngrijit-o circa şase luni înainte de moarte. Este doar un „gigolo“ care a pus mana pe actele familiei Ionescu. În ziua de 21 martie 2013 la Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a Civila, va avea loc procesul pentru executarea silită şi evacuarea Institutului Naţional de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu“ din imobilul situat în str. Take Ionescu, nr. 25, Sector 1, Bucureşti – Dosar nr. 4206/3/2012.

Cum a intrat Adina Woroniecki în posesia averii lui Take Ionescu este un mister. Dar şi mai mare mister este cum a intrat acest anonim, Călin Mircea Popescu Nasta, în posesia averii Ecaterinei Woroniecki, cunoscută sub numele Adina! Nici nu era posibil, pentru ca Take Ionescu avea fraţi, avea nepoţi. Unul din nepoţii lui Take Ionescu, colonelul Victor V. Ionescu, medic militar, băiatul fratelui lui Take Ionescu, generalul Victor Ionescu, ambasador în Portugalia, înainte de deces a spus: „Nu am întâlnit în viaţa mea o mai mare hoaţă ca aceasta Adina!“ Ea a fost ajutată de mafia evreiască să intre în posesia tuturor bunurilor care au aparţinut familiei Ionescu. Aproape sigur ea avea origine evreiască!

            Ar fi o crimă şi o mare ruşine pentru Statul Roman ca imobilul care a aparţinut lui Take Ionescu şi unde funcţionează, încă, Institutul Naţional de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu“ să fie însuşit de un evreu cumano-găgăuţ, Călin Mircea Popescu Nasta, străin de Neamul Românesc, străin de orice urmă de respect faţă de patrimoniul material şi spiritual al ţării şi care, mai ales, nu are nici un drept de moştenire. Astfel vor dispărea România ca stat şi poporul roman ca naţiune. Vorba profesorului Petre Ţutea „Neam de tâmpiţi ce suntem. Am avut milă de alogeni. Ne merităm soarta!“ Profesorul Nicolae Iorga a fost mai precis şi mai categoric: „Un popor ridicol şi criminal de tolerant!“

5 martie 2013

Voicu TUDOR

Lucian Boia o lumânare de zece bani

Posted by Stefan Strajer On February - 28 - 2013

Lucian Boia o lumânare de zece bani

 FLOREA-Corneliu-frx-wb

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 POLEMOS 

Lucian Boia a publicat la Editura Humanitas eseul „De ce este România altfel” şi am eu un bun prieten, care a vrut să mă cătrănească trimiţându-mi-l.

 

Un eseu, cum este acesta, exprimă o viziune personală, spune profesorul de istorie Lucian Boia (LB) care în 1989 avea 45 de ani, era major, vaccinat şi cu cotizaţiile de partid la zi. După ce i-am lecturat  eseul – 125 de pagini mici – îmi exprim şi eu părerea de cititor român.

Personal afirm că nu a scris o viziune analitică corectă despre România. Motivele pot fi diferite, începând cu cele ale unui eseu decomandat în acest fel până la o timpurie înserare cerebrală. Citind atent eseul, se ajunge la concluzia că LB este încă unul dintre cei ce aleg din istoria românilor doar acele evenimente sau personalităţi prin care poate să minimalizeze, dispreţuiască şi blameze tot ce a fost şi este românesc. O propagandă anti-românească veroasă străbate eseul de la un capăt la altul ce dezgustă şi intrigă pe orice român educat şi conştient. În mod cert, la fel împrăştie şi de la catedră studenţilor săi înjosiri, defăimări şi resentimente faţă de istoria românilor ceea ce este de o mare gravitate prin consecinţe. Şi acum să demonstrăm:

Începe eseul ca o leliţă cutremurată de ceva groaznic, făcându-şi cruce, scuipându-se în sân şi zicând maică, acesta-i un blestem! Istoria noastră-i un blestem. După care, fiind profesor de istorie cu  patalama îşi permite să intre în istoria românilor cum vrea, să o taie şi să pună pe tocător, să ne prepare un eseu cu miros şi gust stricat asemenea unui hamburger cu muşte verzi pe el. Începe din secolul XV-lea când toată Europa era grozavă ce să spun, numai sateliţi în univers nu lansase încă – pe când noi, câţi om fi fost în Vatra Daciei  eram la marginea marginilor, necunoscuţi, neştiuţi, şi fără sânge specific, sânge pur sau albastru cum aveau slavii, cehii şi mai ales  ungurii puşi la mare cinste în Europa lui LB. Cât ne priveşte pe noi, nişte băştinaşi din Carpaţi cu hematologie dubioasă am inventat artificial noţiunea geto-daci şi apoi de români, iar Dracula lui Bram Stoker umbla după donatori de sânge albastru şi pur pe la elevaţii europeni din Panonia. Mai departe istoricul sfarmă piatră şi istoria românilor se ruşinează de limba noastră corcită din slavă şi turcă, plină plinuţă de împrumuturi masive – dacă ar fi avut cât de cât bun simţ istoric ar fi adăugat şi câte împrumuturi masive au făcut englezii care se laudă peste tot că au un dicţionar cu un milion de cuvinte. Mai departe – când ne-am  apucat de scris noi, ăştia fără rădăcini, acte de identitate, fără sânge albastru în noi şi cu limbă de împrumut – LB  să moară de ruşine nu altceva –  pentru că am scris numai în cirilice vreo patru sute de ani. Dacă s-ar muri numai din ruşine LB ar fi nemuritor, astfel ar avea şansa să afle cum a fost şi cu cirilicele pe capul poporului român. Poate vreun student de la Horticultură îi va spune că împărţirea Europei în „de Apus şi Răsărit” a început de aproape o mie de ani, dar primele aranjamente scrise apar după marea schismă de la 1054. Degeaba s-ar chinui vreun student de la Horticultură, sau de la Veterinară, să-l lumineze pe LB, că el le-ar propti în faţă că nu e nimic de capul nostru şi degeaba ne lăudăm cu unirea românilor de către  Mihai Viteazul, care era de fapt un copil din flori al unei grecoaice! Astfel sare LB de la una la alta, împroşcându-ne cu frânturi scoase din contextul istoric manipulându-le să-i iasă scriitura comandată. După ce l-a crucificat pe Mihai Viteazul – un simplu incident nesemnificativ în istoria poporului român – trece la grecii fanarioţi ce au domnit după ce au plătit Înaltei Porţi – celui care dădea mai mult a lui era scaunul domnesc – ca să ştim noi ce de nimic eram când de fapt Imperiul Otoman tăia şi spânzura ce vroia în această parte de Europa şi dă de înţeles că în restul Europei, aşa ceva nu era de conceput, acolo toţi regii şi viceregii se aşezau pe tronuri fără urzeli, otrăviri, omoruri şi fără arginţi. După fanarioţi, ȋncepe să ne demonstreze cum – am preluat modelele din afară după ce ne-am despărţit de „barbaria orientală” cum o numea Titu Maiorescu,- fără să specifice dacă barbaria orientală a fost adusă de cei ce ne-au cotropit de atâtea ori, sau ne-am dus noi peste ei şi le-am luat-o cu de-a sila. LB nu-i doar sărac cu duhul, dar câtă minte are o pune pe toată în acest eseu cu scopul de a ne denigra, de a ne umili si să ajungem la Primăria Capitalei să ne schimbăm numele, naţionalitatea şi cetăţenia, sau să o ştergem de pe plaiurile mioritice şi unde ajungem să facem rost de un buletin hematologic că suntem pur sânge arab, ca şi caii lor ce se lasă călăriţi de cei ce pun şeaua pe ei. Nu ne lasă LB până nu ne spune din nou, ce neam de nimic suntem printre ceilalţi mari europeni, luând  alfabetul latinilor, să ne dăm latini cu corcita noastră slavo-turcă, cum am plagiat noi constituţia de la 1866 de la belgieni, iar pictorul nostru naţional, Nicolae Grigorescu a pictat numai ţărănci, ciobănaşi şi caruri cu boi, noi nu am avut un Gauguin sau un Cezanne cum avea fiecare ţară, câte doi din fiecare la acea vreme. Nici Mihai Eminescu nu scapă  de  barda antiromânească a lui LB, care sare în sus la el să-i ia prestigiul şi renumele de poet naţional. Lucian Boia şi Roman  Patapievici! Sare de la una la alta şi ajunge să ne spună că suntem ţară fără oameni capabili şi aceste mari goluri nu au putut fi umplute decât cu străini având noroc cu grecii şi bulgarii din Imperiul Otoman şi evreii din Rusia Ţaristă. Cerule mare  ce de noroc am avut cu ăştia  şi  LB le deschide ochii şi bucureştenilor precizându-le că străinii din Rusia Ţaristă au umplut găurile capitalei, plus germanii şi ungurii. Vorbindu-ne de capitala noastră dâmboviţeană, aflăm că este opera arhitecţilor şi sculptorilor străini, iar Kiselleff a făcut un bulevard larg,  să poată intra armata ţaristă cu Regulamentele Organice în Ţările Româneşti după care nu mai vroia să plece. A câta ocupaţie rusească era domnule profesor de istorie?

Lucian Boia.text C.Florea

Capitol nouComplexul de inferioritate al românilor – diagnostic pus de LB, aşa şi scrie la pagina 33. De ce avem acest complex, vă spune LB – Moldovenii nu erau români, erau moldoveni iar Transilvania, ca stat, era un stat unguresc, nu românesc! Halo, LB să treci pe la casieria parlamentului unguresc! Ţi-a pus Viktor Orban un cec deoparte. Ştia de cec pentru că se repede ca un buldog în Şcoala Ardeleneană, pe toţi îi muşcă de parcă ar fi lobectomizat şi probabil urmează să dărâme statuia lui Gheorghe Lazăr care le-a adus şcoala romanească la Bucureşti. În starea de supraexcitare antiromȃnească în care atacă, urmează asaltul frontal la adresa naţionaliştilor nişte primitivi şi le agaţă de gât tinicheaua cu antisemitism. Aşa LB, ţine-te aproape de coloană, ştii că azi orice scriitură fără să ţintească antisemiţi, nu se ia în seamă acolo sus…

Ce-a mai rămas în jur ca istoricul LB să blameze, dezavueze pe domneşte, de ce este România altfel? Vă  spun, dar înainte trebuie să precizăm faptul că, fiecare ţară cu  poporul ei este altfel, de mii de ani, datorită a zeci de factori obiectivi, începând cu aşezarea geografică, suprafaţă şi bogăţii sau lipsa lor, clima şi relieful, firea şi obiceiurile, tradiţiile şi istoria lor. Da, are şi poporul român identitatea lui specifică, aşa cum este, este a lui! Nu trebuie să ai patalama de istoric ca să  afli acest adevăr, dar în acest eseu LB doseşte adevărul scriind ca Roller. Să trăiască mult şi bine, dar de vindecat nu se mai vindecă. Citiţi, a ajuns la demolarea Statului Naţional Unitar, nici nu mai e nevoie de iredentiştii unguri. La pagina 43: „Dacă Austro-Ungaria nu era înfrântă  „detaşarea” Transilvaniei n-ar fi fost chiar la îndemâna …românilor’’ Bravo, dom’ profesor universitar bucureştean, aşa se analizează un trecut istoric incontestabil cu dacă?? Păi, dă taică o fugă până în 1918 şi scoate-i învingători pe austro-ungari să nu mai poată românii „detaşa” Transilvania de la ungurii cu care au venit ei din Asia! Eşti penibil şi nu te opreşti, fiindcă nu-ţi dai seama: Istoricii români au „decis” că România Mare a fost un stat naţional unitar. „Unitar”, fireşte, a fost administrativ. Încă de la crearea României la 1859 s-a exclus formula federală sau autonomistă. Deşi ar fi fost firească omule, ai scris-o în deplinătatea facultăţilor mintale sau ţi-a fost dictată? Reciteşti-o şi explică-te! Ce formulă federală sau autonomistă trebuia să se pună între Moldova şi Ţara Românească la 1859? Nu înţeleg nici cum de istoricii au „decis” că România a fost un stat naţional unitar. Şi gata, s-a terminat, nu mai este fiindcă istoricii au „decis” atunci şi Lucian Boia acum? Vezi LB că naţiunea română te poate trage de urechi, băgându-ţi în cap că încă popoarele în spaţiul lor geografic se consideră naţiuni. Ai auzit cumva de Organizaţia Naţiunilor Unite? Da? Păi atunci, mai dă o fuguţă şi până acolo şi spune-le să-şi schimbe firma, că nu-i politicaly correct după mata!

Urmează pagini şi pagini fără nicio explicaţie sau analize istorice de ce România este cum este, din cauză că nu are caracter şi personalitate istorică, scopul lui este să ne defăimeze până la dezmembrare şi lichidare. Suntem numai la jumătatea eseului când scrie că noi, românii suntem şi analfabeţi şi subdezvoltaţi, că Maniu şi-a greşit ţara în care a crezut, iar scriitorimea şi intelectualitatea reprezentativă română de la Carol al Doilea şi până în zilele noastre  este specialistă în tămâiere şi ode, cu o excepţie: evreii care se integrează pe deplin în cultura românească, îmbogăţind-o. Surprinde, fiindcă are destulă dreptate, dar a uitat să scrie şi despre unii, din toate categoriile, care după 1989 au devenit specialişti în detractarea naţiunii române. LB pare o bonă cam petrecută, ce pune tot timpul evreimea în balansoar, legănând-o uşor şi fredonându-le o odă, oda plecăciunii, caci capul aplecat nu este antisemit. (citiţi pagina 57)   

Ajungând în vremea lui Carol al Doilea, are ocazia să scrie că  românii nu au onoare în comparaţie cu finlandezii. Finlandezii s-au opus invadatorilor sovietici, noi nu. S-a bătut multă monedă pe acest fapt istoric de netăgăduit. Este însă o mare diferenţă: în spatele finlandezilor erau norvegienii şi suedezii, în spatele nostru erau ungurii. LB ştie acest amănunt esenţial, dar e şi ticălos prin omisiune mai ales că scrie românii au cedat rând pe rând. Ticălos e puţin şi blând zis pentru că ştie că nu românii nu au avut onoare ci regele şi camarila lui, românul, soldatul român era gata să se jertfească pentru patrie, dar a primit ordin de retragere.

La sfârşit, expun telegrafic: minţim, corupem şi am romanizat România!! (pag.71) Din secolul XIV-lea până astăzi, românii par să bată pasul pe loc: nu au urcat nici o treaptă comparativ cu celelalte naţiuni (pag. 89). Mahalaua românească între paginile 91-96. Mai sunt românii o naţiune şi pe cinci pagini demonstrează că nu: ne lipsesc germanii şi evreii. În epilog, devine grav şi important apoi se desumflă: în ce mă priveşte nu am nici o soluţie. Ştiam, am citit eseul, nu pentru soluţie l-ai scris, ci să faci pe placul duşmanilor naţiunii române. Sau nu avem?

(Februarie 2013, Winnipeg – Canada)       

În culisele nomenclaturii din România

Posted by Stefan Strajer On February - 28 - 2013

În culisele nomenclaturii din România

 Silvia Jinga. Foto

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

Secretomania în regimul dictaturii comuniste în România nu ne-a permis să cunoaştem nimic din  sfera vieţii personale a „celor mai iubiţi fii ai poporului”. Limbajul de lemn al documentelor de partid ne-a impus imaginea unei lumi monolitice. Relaţia dintre societatea civilă atât cât era şi conducători lua un aspect alienant. Cortina de fier nu era doar între lagărul socialist şi restul lumii, ci şi în interiorul naţiunii între marea masă a populaţiei şi întreaga structură a politicului. De aceea azi, orice carte care propune transparenţa în locul opacităţii dominante în  societatea comunistă ne interesează în cel mai înalt grad. Din acest punct de vedere, dar nu numai, cred că Lavinia Betea cu seria ei de interviuri inteligent construite, plonjând în mediul foştilor demnitari de partid şi de stat, răspunde curiozităţii noastre fireşti faţă de cei care au decis asupra destinului milioanelor de români. Iniţiativa autoarei este cu totul lăudabilă în direcţia efortului de recuperare a memoriei unui timp, a unor preţioase informaţii de istorie contemporană de la subiecţi aflaţi în imediata apropiere a personalităţilor devenite obiect al scrutinului.

In culisele nomenclaturii 

În speţă, mă refer acum la volumul de interviuri Poveşti din Cartierul Primăverii (Curtea Veche, Buc. 2010) care se parcurge cu un interes sporit de la o pagină la alta ca cel mai fantastic roman de mistere. Autoarea lansează aceste interviuri pornind de la o minuţioasă cunoaştere a istoriei mişcării comuniste în România din perioada interbelică şi postbelică, bazându-se pe studii aprofundate de arhivă, precum şi pe reverberaţiile evenimentelor în opinia publică a diferitelor momente din biografiile demnitarilor comunişti. Lavinia Betea are o maieutică sui generis, iscoditoare fără să-l deranjeze pe cel intervievat, dimpotrivă avansând conversaţia în zone din ce în ce mai ispititoare. Sunt invitaţi să-şi depene amintirile Mândra Gheorghiu, nepoată a lui Gheorghiu-Dej, Gaston Marin, Tatiana Bratescu, fiica lui Marcel şi a Anei Pauker, Sorin Toma, Ioana Constantin, fiica adoptivă a lui Gheorghe Pintilie (Pantiuşa),  Andrei Lupu, fiul lui Petre Lupu, copiii lui Grigore Preoteasa, Maria Manolescu-Chivu, văduva lui Chivu Stoica, Dumitru Popescu, Generalul Constantin Olteanu. Aflăm lucruri cu totul necunoscute despre personalitatea lui Gheorghiu-Dej şi despre membri ai familiei lui, despre moartea lui Ştefan Foriş sau despre procesul lui Pătrăşcanu, despre momentul succesiunii Dej – Ceauescu, despre relaţiile dintre locuitorii din Cartierul Primăverii, despre privilegiile lor, educţia copiilor, despre teroarea roşie, aspecte tăinuite din biografia lui Nicolae Ceauşescu, despre morţi suspecte şi despre multe altele.  Locatarii din Cartierul Primăverii trăiesc în faţa ochilor noştri ca într-o Comedie Umană cu plusurile şi limitările lor, dar trăiesc, nu ne mai apar ca în paginile Scânteii, nişte fantoşe învăluite în sloganuri. Personajele centrale, Dej şi Ceauşescu sunt văzute diferit în funcţie de ochiul martorului care i-a privit şi de momentul în care au fost priviţi.

Gheorghiu-Dej în amintirea nepoatei, Mândra, mezina Licăi Gheorghiu, ne apare un bunic grijuliu, revărsându-şi dragostea asupra nepoţilor, ţinându-i mereu prin preajmă, să le savureze drăgălăşenia şi să le simtă mângâierile. El, care în închisoare fiind fusese abandonat de soţie pentru un jandarm şi care după doisprezece ani de detenţie nu şi-a mai făcut un nou cămin, se bucură nespus de iubirea celor cinci surori care nu-l părăsiseră la greu şi de zburdălnicia nepoţilor. Trăia în compensaţie o stare de fericire de care fusese jefuit în tinereţe datorită ilegalităţii comuniste. Şi ca să-şi aibă nepoţii aproape suporta capriciile nemăsurate ale Licăi, fiica lui năzuroasă şi extravagantă, mamă denaturată, actriţă veleitară, lacomă, profitoare şi materialistă. Nu ne este uşor să punem laolaltă imaginea temutului Dej, lovind cu un pumn dur în epocă şi aceea a bunicului cerşind mângâieri nepoţilor.

Dacă e să dăm crezare Mândrei, Dej era un om „anormal” de modest şi a rămas astfel şi după ascensiunea lui politică.  Avea doar două costume cumpărate de Lica (aproape nu-mi vine să cred) şi le cerea şefilor de cabinet să-i care la pingelit pantofii.  O mustra pe fiica lui pentru excesele ei. Îi spunea: „Te duci la Scala din Milano… şi moare poporul român de foame,  nu ţi-e ruşine?” (p. 25). În amintirea Mândrei bunicul avea o fire calmă: „Eu nu l-am auzit niciodata ţipând, n-a înjurat niciodată, n-avea expresii violente. Mi-a impus respect. […] Da, mi-a impus foarte mare respect prin felul de a soluţiona nişte conflicte, prin felul de a o pune pe mama la punct.” (p.25) Câteodată, ca să nu dea curs ciondănelilor cu fiica sa, Dej se refugia discret la câte una din surorile lui.  O scrisoare trimisă de întemniţatul Dej releva credinţa lui în idealul luptei pentru „interesele celor săraci”, ca „viaţa fără luptă nu are nici un sens” şi că preţuieşte la cei din jurul lui bunătatea şi sinceritatea. De menţionat înstrăinarea totală şi imediată faţă de familia lui Dej a celor care l-au înconjurat, frecventându-l şi linguşindu-l în timpul vieţii. „Atunci, mărturiseşte Mândra, mi-am imaginat lumea ca pe ceva foarte trist” (p.36). Mai mult decât atât, ea susţine că cei din biroul politic erau nerăbdători să-l vadă dus pe Dej cât mai repede după ce a căzut la pat”. Aşa că ei ziceau că dacă nu se întâmplă ceva, trebuie să facem noi ceva să scăpăm de el” (p.35). Singurul care-i mai cerceta după moartea lui Dej a fost Gheorghe Apostol, despre care, Mândra afirmă, că ar fi încercat o conspiraţie cu Bârlădeanu împotriva lui Ceauşescu.  Nepoata lui Dej îşi exprimă categoric opozţia la ideea de comunism: „Mă scuzaţi – poate veţi fi crezut sau dorit altceva venind la mine – dar eu sunt împotriva sistemului comunist” (p. 15).

            Opinii favorabile lui Gheorghiu-Dej expune în carte şi Gheorghe Gaston Marin (1918-2010) pe numele adevărat Gheorghe Grossman, originar din Pădureni (Arad), inginer cu studii superioare în Franţa, făcând carieră pe linia înalţilor tehnocraţi. „Impresie am avut întotdeauna foarte bună despre Dej. Era un patriot desăvârşit. Am lucrat cu el 20 de ani” (p.51). Dej nu se erija în specialistul specialiştilor, ci dădea mână liberă celor calificaţi pentru un domeniu. „Vino la mine să muncim împreună cum vrei tu” (p. 52), îşi aminteşte Gaston Marin despre începuturile colaborării cu Dej. De asemenea subliniază teroarea lui Stalin care plana deasupra capului conducătorului român. Când pleca la Moscova nu ştia dacă se mai întoarce.

Gaston Marin are cuvinte de laudă pentru uriaşele eforturi de clădire a unei economii prospere în România acelor ani şi de revolta împotriva ruinării acelor realizări astăzi, când guvernanţii vor să arate cu orice preţ că totul a fost o eroare în comunism. În loc să se dezvolte în continuare selectiv, s-a vandalizat totul de către nişte şperţari. „Mă întreb, zice cu indignare G.M. cum a devenit România o ţară care importă? Se poate aşa ceva?! Să negăm posibilitatea de a face în România o economie prosperă, deşi are toate condiţiile? Cum a devenit România o ţară care importă totul, până şi merele?” (p. 54).  Tot ceea ce au înfăptuit guvernele de după 1990 a fost dărâmarea potenţialului economic al României. Înverşunarea de a demonstra că sistemul comunist a adus numai rău României i se pare lui Gaston Marin „un fals istoric nemaipomenit” (p. 59). 

            Să mai reţinem din dialogul cu Gaston Marin un amănunt nu lipsit de importanţă despre propunerea pentru alegerea lui N. Ceauşescu în Comitetul Central. Îşi aminteşte că au fost obiecţii pentru că tânărul Ceauşescu nu ar fi avut o comportare corespunzătoare în închisoare, că ar fi sustras alimente din pachetele trimise altor deţinuţi. Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica şi Gheorghe Apostol care îi fuseseră colegi de penitenciar, cei mai îndreptăţiţi să îl critice pe Ceauşescu nu au făcut-o. La insistenţa Anei Pauker şi a lui Moghioroş până la urmă propunerea a fost acceptată. Gaston Marin conchide: „Acum, când am 88 de ani, zic că aveau dreptate aceia care au spus „acesta nu e un om curat, nu e un om de bază” (p.51). Să înţelegem deci că acest apropiat colaborator al lui Dej nu-l prea avea la inimă pe succesorul lui din cauza unor scăderi morale. Vreau să mai adaug că Gaston Marin a emigrat în Israel în 1980 şi s-a întors în România pentru că motivează simplu, dar emoţionant „mă simt aici acasă. M-am născut aici, am crescut, am învăţat aici. Aceasta e ţara mea.” (p.60)

Lui Sorin Toma (n. 1914), luptător în ilegalitate, fost redactor la oficiosul partidului, Scânteia timp de paisprezece ani (1946-1960), înflăcărarea pentru idealul comunist i-a trecut demult, momentul critic fiind mai ales cel de cădere în dizgraţie din 1960, pentru motive mai mult inventate decât reale.  Anchetarea lui şi îndepărtarea de la ziar s-au produs pe fondul unor epurări masive efectuate în partid în timpul lui Gheorghiu-Dej, motiv pentru care Sorin Toma îl consideră pe liderul comunist una dintre marile lui decepţii. Din alte surse ştim că Dej încerca să se descotorosească de prea mulţii agenţi sovietici care circulau pretudindeni în Bucureştiul acelor ani. Sorin Toma a rămas celebru prin atacul defăimator din 1948 împotriva lui Tudor Arghezi, scris la iniţiativa lui Dej. Efectul scontat era înregimentarea scriitorilor încă nealiniaţi în frontul realismului socialist. Întrebat de Lavinia Betea dacă după această experienţă amară şi-a mai păstrat crezul în ideea că „partidul ştie ce face”,  Sorin Toma evidenţiază acum caracterul diabolic al mecanismului puterii într-un regim de dictatură. El înţelege că ce i se întâmplase lui nu era un fapt izolat, ci făcea parte dintr-un mecanism care nu putea funcţiona „fără să prindă între dinţii roţilor lui şi să sfărâme sau să schilodească mereu alte şi alte existenţe” (p. 147). Actualmente Sorin Toma trăieşte cu familia în Israel.

Tot în Israel a plecat în 1975 Ioana Constantin, fiica adoptivă a soţilor Gheorghe Pintilie (1902-1985) şi a Anei Toma (Grossman). De remarcat că multe dintre odraslele ilegaliştilor comunişti s-au aflat printre primii care au părăsit corabia, căutându-şi rostul în Israel, Occident sau SUA. De unde deducem că în sânul elitei roşii la a doua generaţie s-a petrecut un fenomen de răcire a devotamentului faţă de cauza în care unii dintre antecesorii lor chiar crezuseră şi plătiseră cu suferinţa pentru asta. Gheorghe Pintilie nu este altul decât Timofei Bodnarenko (ucrainean) sau Pantiuşa, cum i se spunea,  intrat cu acte false în România în 1928 cu misiuni importante de înăfptuit. În 1946 el se instalează în Aleea Alexandru în Bucureşti, acolo unde fusese sediul Gestapoului şi înfiinţează Comandamentul Gărzilor Patriotice. În acelaşi an Pantiuşa şi şoferul său, Dumitru Neciu îi ucid pe Petru Melinte, Ioan Pargaru şi Ştefan Foriş, toţi trei foşti ilegalişti, ultimii doi foşti secretari ai Partidului Comunist din România. Crima s-a bazat pe o înscenare mincinoasă care profera acuzaţia de colaborare cu Siguranţa a celor anihilaţi. Cei doi au fost executanţii deciziei care se luase de către Secretariatul partidului format atunci din Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu. În 1948 Gheorghe Pintilie, cunoscut printr-o brutalitate extremă, a obţinut funcţia de director general al Direcţiei Securităţii, urmate şi de alte funcţii în aparat. În 1968 Ceuaşescu a anchetat moartea numai a lui Ştefan Foriş, iar Gheorghe Pintilie (Pantiuşa) a fost exclus din partid, ca în 1971 acelaşi Ceauşescu să-l reprimească în partid şi să-l decoreze. Ana Toma (Grossman), fosta soţie a lui Sorin Toma, a fost implicată şi ea ca martor mincinos în procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi el eliminat de pe scena politică. Aceeaşi Ana Toma, fostă adjunctă a Anei Pauker la Ministerul de Externe a colaborat cu adversarii politici ai şefei ei când aceasta a fost ostracizată politic.  Trădările erau la ordinea zilei în partid în acele vremuri. S-ar zice că Pantiuşa – Ana formau un cuplu cu multe fapte sinistre la activ, ceea ce pe ei nu i-a împiedicat să îmbătrânească senini, plimbându-se la braţ ca un cuplu respectabil, observă Lavinia Betea. Când în 1968 Gheorghe Pintilie a fost acuzat de moartea lui Foriş, el s-a apărat că n-a facut nimic de capul lui. Această scuză a revenit şi în depoziţiile ofiţerilor nazişti în Procesul de la Nurnberg. Nimeni nu vroia să îşi asume partea lui de responsabilitate în angrenajul crimelor. 

Să notăm că la fel ca ofiţerii nazişti unii demnitari comunişti implicaţi în crime abominabile reuşesc să-şi construiască o viaţă dublă. În familiile lor nu discutau nimic din ce li se întâmpla în afară, ducând viaţa cea mai firească. Pe semne că remuşcările de conştiinţă nu făceau parte din constituţia lor morală, dacă aveau vreuna. Astfel Ioana Constantin, fiica adoptivă a unui cuplu precum cel descris mai sus subliniază că pentru ea au fost părinţii ideali, care au crescut-o în îndestulare, dar nu în dezmăţ, cerându-i să fie o persoană pe picioarele ei, trăind din munca ei şi nu din faima părinţilor. Ea nici nu a ştiut exact ce funcţii îndeplineau părinţii ei pentru că la ei în casă nu se vorbea politică. „Părinţii mei erau oameni care îşi iubeau familia, care ţineau unul la altul şi care aveau mulţi prieteni.” (p.155) declara Ioana Constantin, motive pentru care ei îi vine foarte greu să creadă acuzaţiile ce li se pun în cârcă.  Printre cei ce le frecventau casa se numărau Leonte Răutu, Gheorghiu-Dej, Serghei Nicolau (Nikonov, unul dintre capii Securităţii), Posteucă (Vasili Postanski, primul director al Canalului Dunăre-Marea Neagră) şi surprinzător, Sorin Toma care, zice Ioana, era foarte bun prieten cu tatăl ei adoptiv, căutându-l frecvent. Din dialogul cu Sorin Toma reiese că n-ar fi avut nici un acces la informaţii ce ţineau de domeniul temutei agenţii. Ne vine greu să-l credem de vreme ce era un obişnuit al familiei Pintilie.

Ceea ce l-a dărâmat pe Gheorghe Pintilie a fost trădarea prietenilor lui vechi, care, însoţindu-l pe drum spre şedinţa de excludere din 1968,  nu l-au avertizat ce-o să i se întâmple, deşi ei erau informaţi. Dar, ceea ce ne miră pe noi azi este scrupulozitatea cu care acest personaj îşi judeca prietenii, când el ca şef al Securităţii era familiar cu toate practicile de tortură fizică, morală şi psihică, pe care le aplica cu îndârjire în lupta de clasă. Delaţiunea, suspiciunea, pervertirea caracterelor au fost la ordinea zilei în lumea dictaturii pe tot parcursul ei.

Odată cu intervievarea inginerului constructor Andrei Lupu, fiul lui Petre Lupu (1920-1989) născut Pressman obiectivul se muta înspre epoca Ceauşescu nici ea lipsită de dramatism. Andrei Lupu a emigrat şi el după 1990 în Israel, unde a prosperat ca patron al unei firme personale de construcţii, în care i-a antrenat pe muncitorii români cu care lucrase în ţară. Zice despre ei: „constructorii români au fost nu vagabonzi, ci oameni de valoare. Cu învăţătura de-acasă şi cu tehnologia de-acum au făcut treabă ireproşabilă” (p. 179). Şi pentru că în România se tot vorbeşte de luxul caselor din Primă, Andrei Lupu ţine să precizeze că vecinii lui de cartier, oameni obişnuiţi, au case mai chipoase decât cele din renumitul cartier al nomenclaturii, că el însuşi şi-a construit prin munca lui o vilă cum nu fusese niciuna dintre vilele părinţilor lui şi, precizează sarcastic, că a construit-o „nu din banii furaţi de tata”. 

De subliniat că o mare parte dintre cei care au lucrat pentru liderii comunişti ai României au fost evrei deoarece ei formau înainte de război o majoritate a membrilor în Partidul Comunist.  Mulţi dintre ei la bătrâneţe s-au distanţat de crezul comunist, iar copiii lor au simţit că trebuie să părăsească spaţiul românesc şi au făcut-o începând din 1976-1980. Copiii lui Grigore Preoteasa, cu mamă unguroaică şi tată român, au exprimat cel mai bine motivul emigrării în Statele Unite, unde în prezent se află la Washington. Ei spun că înşişi părintii le-au inspirat ideea pe undeva şi apoi se săturaseră de dogmatismul atmosferei şi de cultul personalităţii: „Era o chestie atât de oprimantă asta cu Ceauşescu. […] Era toat` atmosfera şi cântarea cu „ce mare eşti” (p. 193).

            Revenind însă la colaborarea tatălui său, Petre Lupu cu Ceauşescu în domeniul organizatoricului observă că deşi liderul român nu-l prea agrea, pentru că i-a apreciat munca nu s-a descotorosit de el, pentru că zice Andrei Lupu, Ceauşescu până prin anii ’70 „a fost un om deştept, tare, serios, lucid, bun conducător.” (p. 172). Exagerăile din ultima perioadă ceauşistă le pune pe seama docilităţii lui faţă de consoartă şi a unei rigidităţi instalate odată cu boala şi bătrâneţea. Totuşi, observă Andrei Lupu, Ceauşescu ştia să se detaşeze de opiniile nevestei în anumite situaţii. Întrebat dacă anumite morţi ale unor activişti nu i s-au părut puse la cale de şeful statului, Andrei Lupu consideră că moartea bruscă a generalului Ioniţă, care îl înfrunta pe faţă pe Ceauşescu, poate fi privită ca dubioasă, dar în nici un caz cea a lui Chivu Stoica, aşa cum s-a spus şi aşa cum susţine văduva lui. Maria Manolescu-Chivu este total convinsă că Ceauşescu a vrut să-l piardă pe Chivu Stoica din cauza autobiografiei pe care acesta a scris-o pentru o posibilă istorie a partidului, făcând aluzie la o anchetă din închisoare, de care Ceauşescu nu dorea să se ştie. Informaţia, venind din mai multe părţi în carte, privea homosexualitatea lui Ceauşescu practicată, s-a spus de către unii,  cu Dej, de către alţii – cu un evreu bătrân, şi el deţinut ilegalist. Dumitru Popescu, zis Popescu-Dumnezeu recunoaşte că a auzit şi el prin 1970 despre acest episod de tinereţe al lui Ceauşescu şi crede că zvoul a ieşit la suprafaţă pentru că unii doreau să-şi explice docilitatea flagrantă a dictatorului faţă de nevastă. Dumitru Popescu se exprimă dubitativ în acest sens: „A trăit în preajma lui Dej, îndeplinind poate, şi atribuţii de paj” (p.232).

Este curios, dar la sfârşitul carierei sale şi Petre Lupu (Pressman) se îndoieşte de valabilitatea experimentului  comunist, dovadă o carte a comunistului francez Roger Garaudi care a prevestit moartea comunismului, dacă nu va fi reformat radical, carte pe care fiul a găsit-o într-un seif al tatălui.

            Cred că cea mai complexă înţelegere a personalităţii lui Nicolae Ceauşescu o exprimă în această carte Dumitru Popescu, cel care a ocupat numeroase funcţii în cultură, el însuşi autor a multor volume de eseuri, proză şi poezie. Imputării care i se face atât lui Dej cât şi lui Ceauşescu că au avut doar patru clase, D. Popescu îi opune ideea că aceşti doi oameni au beneficiat de educaţie intelectuală în puşcărie, pentru că erau deţinuţi politici şi au avut de la cine să se intruiască. Detenţia politică este de factură superioară. Prin urmare, zice D. Popescu, Ceauşescu a fost pregătit cu responsabilitate pentru viaţa dinafară. A mărturisit şi Ştefan Andrei că până prin 1970 Ceauşescu a absorbit foarte multe cunoştinţe care s-au manifestat, observă D. Popescu, într-o „capacitate analitică uimitoare a raportului de forţe mondial…” (p. 237). Cum s-a văzut Ceauşescu pe sine?  „Ca un fiu mesianic al poporului” vine răspunsul lui D. Popescu, lucru pe care l-am observat cu toţii, „conducător consacrat binelui ţării sale, de resursa umană dispusă la consum comunitar integral” (p. 230). Aflăm că nu a avut relaţii apropiate cu nimeni ca să evite surprizele, iar comunicarea cu el se oprea întotdeauna la un punct pe care îl percepeai ca o limită autoimpusă. 

După momentul cehoslovac a urmat în viaţa politică a lui Ceauşescu o mişcare perceptibilă de recul, culminând în anii senectuţii cu suspiciune absolută, degenerare intelectuală şi fizică. Acest proces l-a făcut inapt să înţeleagă dinamica schimbărilor care se pregăteau chiar în lagărul socialist, fapt dovedit în timpul vizitei lui Gorbaciov în România în 1986, în stenograma discuţiei cu liderul sovietic şi apoi în vizita lui Ceauşescu la Moscova împreună cu ceilalţi reprezentanţi din lagăr la 4 decembrie 1989, când îl despărţeau doar trei săptămâni de la momentul execuţiei. În Germania Democrată deja Honecker fusese înlocuit cu tânărul Egon Krentz. Cum s-ar zice semnele sfârşitului îi erau înscrise pe zid. Înţelegem din relatarea Generalului Constantin Olteanu, unul din membrii delegaţiei, că atmosfera a fost cu totul apăsătoare pentru Ceauşescu şi că acesta s-a întors tulburat în România, comentând în avion despre Gorbaciov că este un om periculos.  Raportând la cumplitul sfârşit al lui Ceauşescu şi scena dintre el şi Egon Krantz ne sună acum rău prevestitoare. La plecare, luându-şi la revedere, Krantz, relatează C. Olteanu, i-a spus: „Tovarăşu’ Ceauşescu, la revedere, nu ştiu dacă ne mai vedem …” (p. 267).

D. Popescu a avut certitudinea în 1986 c` pe Gorbaciov nu îl mai interesa Ceauşescu, ci se gândea la un posibil succesor al lui. 

Ceea ce l-a surprins pe D. Popescu a fost căderea comunismului în ţara care îl susţinea de fapt cel mai mult, URSS. El credea într-o evoluţie mai lentă a lucrurilor nu într-o răsturnare. Mărturiseşte că în 1978 într-o vacanţă în Munţii Apuseni cu Ilie Verdeţ au discutat despre înlocuirea lui Ceauşescu.  D. Popescu a văzut în Verdeţ un succesor mult mai potrivit decât Ion Iliescu. Cum, necum discuţia lor a răsuflat în afară şi Verdeţ a fost imediat înlăturat. Ceauşescu a încercat să opună perestroikai lui Gorbaciov înfăptuirile lui din România, căutând să pregătească o conferinţă a tuturor partidelor cărora să le supună în discuţie calea perestroikăi. Dacă altădată a putut să se opună cu succes politicii ostile a ruşilor, acum era prea mic pentru un război aşa mare, pus la cale de Moscova în înţelegere cu Washingtonul. Cum s-ar zice, liderul român era încercuit şi, ce era mai grav, în ţară pe toate fronturile, începând de la populaţie până la structurile superioare ale puterii Ceauşescu era detestat. „Deceniul negru” fusese prea lung şi megalomania cuplului semăna deja a nebunie. Decembrie 1989 nu mai avea nimic din momentul 1968 când noi toţi am fost mândri de Ceauşescu. 

            Şi totuşi trei întrebări îmi stăruie în creier: 1. De ce a fost omorât Ceauşescu? 2. De ce a fost în ziua de Crăciun, când Ion Ilici Iliescu and company au făcut atâta mascaradă religioasă după 1989? 3. Dacă Ceauşescu a fost răsplătit cu execuţia, după ce a construit atât de mult în România, ce merită sperţarii de astăzi care au demolat România?

Revenind la Dumitru Popescu, am reţinut pesimismul său realismul lui privind natura umană şi conflictul ei ireductibil cu idealul comunismului: „Omul este o fiinţă rapace, crudă şi insatiabilă programată să acumuleze iraţional şi fără justificare logică. […] Suntem tributari unor vicii morale profunde, de lungă perspectivă, ce ne pun într-un conflict ireductibil cu idealurile de echitate ale comunismului”. (p. 249) 

                       

             

 

 

 

Domnia haosului şi a obrăzniciei

Posted by Stefan Strajer On February - 13 - 2013

Domnia haosului şi a obrăzniciei     

 Ion-Maldarescu-0

Autor: Ion Măldărescu   

 

„România va fi un stat întemeiat pe primatul românesc, în toate domeniile. În România trebuie să fie puşi în valoare mai întâi românii, ceilalţi, dacă rămân locuri libere, vin după ei. Singura politică ce trebuie să o facem este aceea a iubirii de Neam şi a apărării drepturilor lui sfinte, prin muncă, prin cinste, prin blândeţe, prin conştiinţă şi, mai ales prin exemplul vostru în toate şi faţă de toţi.” (Mareşal Ion Antonescu)

Astăzi, urmaşii bolşevicilor alogeni, care au invadat România, ne dictează ce să facem şi mai ales ce să nu facem în Ţara noastră. Printr-o hotărâre arbitrară a actualului premier, Institutul pentru Studiul Holocaustului în România „Ellie Wiesel” (I.N.S.H.R.-E.W.) a primit statut guvernamental, creând un precedent extrem de periculos în viaţa socială şi politică a României. Institutul Bau-Bau îşi perminte să decidă cine trebuie preamărit sau acuzat, condamnat, stigmatizat. Dacă lucrurile vor merge tot aşa, nu este exclus ca cineva să fie condamnat şi/sau executat fără vreo sentinţă judecătorească a Statului Român. I.N.S.H.R.-E.W. este un fel de „Tribunal al Poporului” (neromân), în versiune postdecembristă, la fel de „drept”, la fel de „legal,” ca şi diabolica instituţie condusă de alogenii veniţi în anul 1944, pe capul românilor, purtând în mâini seceri şi ciocane bolşevice, iar în suflete ură şi crimă. În România zilelor noastre, ei hotărăsc şi pun la zid: U.E, F.M.I., B.M., dar şi unii asasini – mai mult sau mai puţin economici – „luminaţi” de interesele poporului român. În haosul în care a fost târâtă Ţara, asta ne mai lipsea! Institutul Elie Wiesel cere dez-onorarea post-mortem a lui Valeriu Gafencu. Motivul: a făcut parte din „Frăţiile de cruce”. Prin analogie, în această conjunctură ce facem cu pionierii şi U.T.C.-iştii noştri, îi impuşcăm? Îl mai asasinăm încă o dată pe Mareşalul Antonescu? De ce nu, şi pe cei căzuţi la Cotul Donului şi întreaga Armată Română din Al Doilea Război Mondial?! Ajunge cu abuzurile girate de acest „institut” Bau-Bau! Noi, românii, nu avem voie să ne amintim de Fântâna Albă, de masacrul N.K.V.D.-ist din mlaştinile de la Bălţi, de crimele horthyştilor de la Ip, Trăsnea, Albiţa, Moisei… Noi trebuie să fim toleranţi. Noi trebuie să uităm. „Ei„ NU! Oare liderii de la Tel Aviv nu cugetă? De ce nu le ordonă nătărăilor de la I.N.S.H.R.-E.W. să nu mai înjosească şi să irite Poporul Român? După astfel de manifestări nu ar trebui să se mai mire că Românii le vor fi ostili. Ura atrage ură! Citiţi, vă rog, la finalul editorialului câteva păreri româneşti despre ceea ce se întâmplă – sub privirile îngăduitoare şi cu aprobarea tacită a Preşedintelui şi Guvernului Ţării – în România anului 2013… Şi, de-ar fi numai astea… „Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu informează opinia publică românescă despre faptul că I.N.S.H.R.-E.W. a cerut Primăriei Târgu Ocna retragerea calităţii de cetăţean de onoare post-mortem, pentru Valeriu Gafencu, supranumit de către evreul Nicolae Steinhardt « Sfântul Închisorilor », cel care l-a salvat de la moarte, prin jertfa sa, pe deţinutul evreu Richard Wurmbrand şi care s-a săvârşit din viaţă martiric chiar în temniţa de la Târgu Ocna. Explicaţia cererii Institutului Elie Wiesel – desprinsă parcă din jurnalistica lui Georges Orwell – şi semnată de un oarecare neica-nimeni, Alexandru Florian, este complet nejustificată. Institutul numit solicită, cu tupeu inacceptabil, dez-onorarea lui Valeriu Gafencu pe motivul că ar fi iniţiat o grevă a elevilor din Iaşi la începutul anului 1941, faptă pentru care a şi fost condamnat şi amendat de… « dictatura antonesciană », motiv socotit de Institutul care, altfel, condamnă cu obsinaţie regimul Antonescu, drept una dintre „dovezile » pentru care Valeriu Gafencu trebuie re-condamnat post-mortem. Deci principala « crimă » de care este acuzat este o grevă a elevilor. O a doua „dovadă » prezentată de Institutul în cauză este că Valeriu Gafencu a mai fost condamnat încă o dată, în decembrie 1941, de către un Tribunal Militar al aceleaşi dictaturi militare a regimului Antonescu, regim numit în Rapoartele Institutului drept « regim fascist ». […] Valeriu Gafencu a făcut parte din «Frăţiile de cruce», organizaţia de tineret a Mişcării Legionare. Dând curs logicii Institutului, ar trebui atunci să fie condamnaţi toţi foştii pionieri din România, ca să nu mai vorbim de U.T.C.-işti, pentru că au făcut parte din organizaţiile de tineret ale epocii!? Intervenţia I.N.S.H.R.-E.W. se înscrie în urmările «neinspiratului» precedent creat de actualul preşedinte al României prin dez-martirizarea victimelor din Grupul Trosca, ucişi sălbatic şi decapitaţi de agenţii K.G.B.-G.R.U. – la comanda ex-generalului Militaru -, în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Suita este completată de o gafă impardonabilă, apărută sub semnătura Elenei Udrea, prin care numele martirului creştin Nichifor Crainic, era socotit de nepomenit şi chiar de eliminat, asemenea perioadei regimului comunist postbelic, instaurat de U.R.S.S..[1]” Nici preşedintele, nici persoana menţionată, nici Institutul Elie Wiesel nu explică cam cum ar trebui să procedăm cu marii gânditori ai acestei lumi, legionari sau simpatizanţi ai Mişcării Legionare, precum: Mircea Eliade, Constantin Noica, Nae Ionescu, Sextil Puşcariu, Petre Tuţea, Emil Cioran, Lucian Blaga, Radu Gyr, Aron Cotruş, Vasile Voiculescu, Traian Trifan, Ioan Ianolide, Mircea Vulcănescu… Le deshumăm osemintele, le ardem şi aruncăm cenuşa-n vânt? Nu cu mult timp în urmă, un alt institut dubios solicita condamnarea duhovnicului nonagenar Părintele Justin Pârvu de la Petru Vodă pentru că în propria-i chilie i s-a cântat de ziua lui un cântec legionar. Ana Pauker şi-a lăsat amprenta asupra urmaşilor bolşevicilor care au invadat România odată cu ea, iar azi îşi permit să ne spună ce să facem şi mai ales ce să nu facem în ţara noastra.

Cetatean-de-Onoare-Valeriu-Gafencu

Apelul societăţii civile creştine şi nota incriminatorie a I.N.S.H.R.-E.W. Miercuri 30.01.2013, Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu a transmis Primăriei oraşului Târgu Ocna un Memoriu semnat de mai multe organizaţii nonguvernamentale şi reprezentanţi ai culturii româneşti, prin care sunt respinse argumentele pe baza cărora, în mod abuziv, Institutul pentru Studiul Holocaustului în România „Ellie Wiesel” (I.N.S.H.R.-E.W.) face presiuni asupra autorităţilor locale de pe malul Trotuşului, pentru retragerea titlului de cetăţean de onoare post-mortem, acordat în 2009 de Consiliul local fostului deţinut politic Valeriu Gafencu. Într-o adresă din 8.11.2012, I.N.S.H.R.-E.W. punea în vedere primăriei Târgu Ocna faptul că Valeriu Gafencu ar fi fost condamnat în 1941 pentru „activitate într-o organizaţie fascistă”, fapt apreciat de conducerea acestui institut ca fiind un act incompatibil cu normele democratice şi etice, cerând consiliului local să retragă acestui sfânt al închisorilor comuniste, calitatea de cetăţean de onoare al oraşului Târgu Ocna. Menţionăm că, în primăvara anului trecut, printr-o hotărâre a Guvernului Ponta, I.N.S.H.R.-E.W. a fost trecut din subordinea Ministerului Culturii direct în subordinea Guvernului, toate documentele oficiale ale acestui institut purtând acum antet guvernamental. De asemenea, în vara lui 2012, o altă hotărâre de guvern a conferit I.N.S.H.R.-E.W. atribuţia legală de a propune Parlamentului României legi sau modificări ale legislaţiei existente. Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti prin scriitorul Marcel Petrişor, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din Bucureşti prin Valentin Cantor, Fundaţia Memorialul Durerii prin d-na Lucia Hossu Longin, actorul Dan Puric, Fundaţia Sfinţii Închisorilor prin dl Ioan Şuţă, Asociaţia ROST a dlui Claudiu Târziu, Fundaţia Arsenie Boca şi Fundaţia Sfinţii martiri Brâncoveni prin Marcel Bouroş s-au alăturat Fundaţiei Ion Gavrilă Ogoranu, iniţiatoarea acestui demers. Textul memoriului Fundaţiei „Ion Gavrilă Ogoranu” (fragment) „Către: Primăria Târgu Ocna În atenția: Domnului Primar Ștefan Șilochi Domnule primar, Am luat cunoștință cu surprindere și indignare de conținutul adresei Nr. 600/ 8.11.2012, transmisă de Institutul Național pentru Studiul Holocaustului în România „Ellie Wiesel”, prin care vi se solicită în mod abuziv şi neîntemeiat retragerea titlului de cetățean de onoare, acordat de catre Consiliul Local Târgu Ocna fostului deținut politic Valeriu Gafencu, care este considerat de mulți dintre cei care au studiat fenomenul carceral din perioadele de regim totalitar din România ca un martir și un sfânt al inchisorilor. Vă supunem atenției punctul nostru de vedere, de care dorim să se țină cont în ședința Consiliului Local în care se va supune discuției solicitarea de reexaminare a calității de cetățean de onoare al orașului Târgu Ocna a fostului deținut politic Valeriu Gafencu. […] Considerăm că decizia Consiliului Local din Târgul Ocna Nr. 17 din 10.02.2009 prin care fostului deținut politic Valeriu Gafencu i s-a acordat postmortem titlul de cetățean de onoare al orașului, este una mai mult decât întemeiată și vă rugăm să nu dați curs reconsiderării ei așa cum cere în mod abuziv I.N.S.H.R.-E.W., folosindu-se de false prezumții și argumente. […] Asigurându-vă de întregul nostru sprijin moral, Semnăm: Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu, Preşedinte – Coriolan Baciu; Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti, Preşedinte – Marcel Petrişor, scriitor; Asociaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici Bucureşti, Valentin Cantor; Dan Puric, actor; Răzvan Codrescu, publicist; Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Ioan Şuţă; Asociaţia Rost, Preşedinte Claudiu Târziu; Fundaţia Arsenie Boca, Irina Popescu; Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni, Marcel Bouroş; Laurean Ţoţa, antreprenor, Bucureşti; Asociaţia Ortodoxia Tinerilor.” Românul Valeriu Gafencu l-a salvat pe evreul Richard Wurmbrand. Acum evreii de la I.N.S.H.R.-E.W. vor să-l dez-onoreze pe român. Asta da, recunoştinţă! Valeriu Gafencu (n. 24 ianuarie 1921 în localitatea Sîngerei, județul Bălți, în Basarabia – d. 18 februarie 1952 la închisoarea Târgu Ocna) este unul dintre numeroşii tineri care au murit în închisorile regimului comunist din România, numit de Nicolae Steinhardt Sfântul închisorilor. A fost fiul lui Vasile Gafencu. A urmat școala primară la Sângerei, iar cursurile secundare la Liceul „Ion Creangă” din Bălți, între anii 1932-1940. Absolvind liceul în vara anului 1940, la doar câteva zile după bacalaureat, a intervenit uraganul ocupației sovietice. Valeriu a reușit cu greu să treacă Prutul, a ajuns la Iași, lăsându-și părinții și surorile sub ocupație, despărțindu-se, nu știa că definitiv, de tatăl său care, în toamnă, a fost ridicat și dus în Siberia, unde și-a sfârșit viața nu se știe când. În anul 1941 era student în anul al II-lea la Facultatea de Drept și Filosofie din Iași și totodată conducător al unui grup al „Frățiilor de Cruce”. În urma scoaterii în afara legii a Frățiilor de Cruce, a fost arestat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Profesorul de drept civil Constantin Angelescu l-a apărat la proces, declarând că acesta este „unul dintre cei mai buni studenți pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”. Astfel, și-a săvârșit sentința la închisorile de la Aiud (1941-1949), Pitești (noiembrie-decembrie 1949) și Târgu Ocna (1949-1952), unde a fost un adevărat trăitor al ortodoxiei, regimul dur al detenției, torturile și bolile contractate aici întărindu-l duhovnicește. A compus aici poezii, care se cântau în celule, iar acum se cântă în biserică. În 1949 este dus la sanatoriul-închisoare de la Târgu Ocna într-o stare foarte gravă: TBC pulmonar, osos, ganglionar, reumatism, lipsă de hrană. La începutul lui februarie 1952 le-a cerut colegilor de suferință să-i procure o lumânare, o cruciuliță și o cămașă albă pe care să i le pregătească pentru călătoria cea mare. Cu o zi înainte de moarte, i-a spus lui Ioan Ianolide: „Mâine voi muri. Vreau să-mi iau rămas bun de la cei mai apropiați prieteni. Fă tu așa fel încât să vină pe rând la mine, în liniște.” A doua zi, pe 18 februarie, în jurul orelor 14:00-15:00, Valeriu Gafencu rostește ultimele sale cuvinte: „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul și ia-mi libertatea care-mi robește sufletul”, după care a decedat. Făcea parte dintr-un grup ce împărtășea aceeași orientare spirituală, alături de studentul în drept Ioan Ianolide, Anghel Papacioc, cel care avea sa devină ieromonahul Arsenie Papacioc, doctorul Traian Trifan, avocatul Traian Marian, Marin Naidim, Aurel Dragodan, Constantin Totea și mulți alții. Unul dintre bolnavii ce-l iubeau și-l admirau, Victor Leonida Stratan, obținuse printr-o intervenție specială, de la familie, un pachet cu streptomicină. Cu o jertfire de sine specifică marilor trăitori ai ortodoxiei, Valeriu le-a primit și a doua zi l-a înștiințat pe Stratan că a hotărât să le cedeze pastorului Richard Wurmbrand, spunând că și acesta se afla într-o stare gravă. Medicamentele au fost folosite de Wurmbrand, a cărui viață a fost astfel salvată.[2] Reacţii la obrăznicia I.N.S.H.R.-E.W. „Tentativa tovarăşilor de la aşa-numitul Institut « Elie Wiesel » este atinsă de nulitate din toate punctele de vedere şi reprezintă o culme a absurdităţii şi obrăzniciei. Aceşti tovarăşi NU reprezintă pe nimeni, iar, pentru ceea ce urmăresc acum, vinovat se face numai Guvernul Ponta, care, trecându-i sub protecţie în 2012, i-a băgat practic la putere. Cum pentru ce? Pentru ca, de acum înainte, să realizeze oficial nu numai falsificarea abjectă a Istoriei Românilor (precum predecesorul lor, Roller – n.r.) ci şi să pună în practică ceea ce nici N.K.V.D./K.G.B. şi slugile odioase ale Kremlinului n-au reuşit după 1944, şi anume să impună … alungarea sfinţilor din calendar! Este uluitor: unde se mai întâmplă aşa ceva în lume? Nu în Etiopia sau în Trinidad, ci în România. Unde, în plină domnie a Haosului, totul a devenit posibil. Este o dovadă elocventă a faptului că România se află sub ocupaţia urmaşilor acelora care au programat şi înfăptuit metodic împotriva Poporului Român blestematul Holocaust Roşu, crima crimelor din ultimul mileniu! Tovarăşilor le lipseşte bunul simţ elementar, impunându-se, tocmai de aceea, să li se aplice imediat şi exemplar Ordonanţa 31/2002! Doar vorbim de Holocaust, care nu a avut culori, aşa cum pledează Wiesel şi ai săi şi iau în seamă numai ce şi cum le place, numai ceea ce le aduce profit. Tovarăşii trebuie să priceapă, imediat şi necondiţionat, că Valeriu Gafencu a fost şi rămâne un sfânt al nostru, după cum Radu Gyr, al cărui îndemn redevine – se vede – actual: « Ridică-te Gheorghe! Ridică-te Ioane! »” (Prof. univ. dr. Gh. Buzatu) Aveţi demnitate! Nu vă faceţi slugile nimănui! „Institutul Ellie Wiesel acum subordonat Guvernului Romaniei, reprezintă interesele statului Israel în România şi interesele comunităţii evreieşti. Aceasta activitate a lor precum şi altele nu au decât un singur scop – punerea noastră pe lista celor care sunt antisemiţi, care au săvârsit atrocităţi împotriva etniei lor, şi urmăresc să ne oblige la plata de daune, despăgubiri. Aveţi demnitate şi nu vă faceţi slugile nimănui. Valeriu Gafencu a fost fratele nostru, iar d-nii de la Institutul Wiesel ne sunt străini din toate punctele de vedere. Nu daţi curs acestei acţiuni duşmănoase promovată de aceştia împotriva istoriei noastre şi a valorilor acestui popor!” (Dinescu Ovidiu Cristian) Ne scuipă veneticii în România! „Tropăie impostorii prin România! Urlă hienele prin România! Ne scuipă veneticii, în România! Ne ascundem, nevrednici de noi, în România! Ca și cum nu ar fi a noastră! Dacă evreul Wiesel face așa ceva în casa noastră, nu el este de vină! Toată această nenorocită de clasă, așa-zisă conducătoare, provenită din slugi naturale alogene, ne-au pus la stâlpul infamiei pentru a crea o culpă falsă în numele căreia să fim desţăraţi! Adică, rămași fără de țară! Căci ce este Țara, alături de pământul de sub tălpi dacă nu memoria sacrificiului celor dedinainte și moștenirea imaterială a demnității de neam! Este DESTUL!” (General « r ») dr. Mircea Chelaru Institutul pentru Studiul Holocaustului în România „Ellie Wiesel”- un institut, împănat cu impostori. „Institului antinaţional pentru studierea holocash-ului este format din escroci, întrucît nu a existat nici un holocaust. Propaganda proholocaustică este « cea mai mare minciună a secolului al XX-lea », cum a denumit-o Arthur Butz. Acest aşa-zis institut trebuie desfiinţat, iar membrii acestuia expulzaţi pentru atentat la siguranţa naţională, întrucît este condus de şi poartă numele celui mai mare escroc internaţional, impostorul Elie Wiesel. Pentru detalii, citiţi aici:[3] Guvernul Ponta şi-a făcut, deja, o mare vină pentru protejarea acestui pretins institut. De exemplu, Alexandru Florian, cel care semnează ridicola şi absurda cerere este alt impostor, şi anume este fiul jidanului cominternist Radu Florian, propagandist al comunismului. Acum, acest escroc, la fel ca progenitura lui Tismineţki-Tismăneanu, a năpîrlit în « democrat » şi ne dă lecţii de morală. Indivizii ăştia trebuie eliminaţi din societate! (Vasile Zărnescu) Un sfânt din calendar contestat de un institut panglicar Redactia Ziariştii Online[4] îşi exprima solidaritatea totală cu iniţiatorii Apelului către Primăria Targu Ocna şi solicită autorităţilor româneşti responsabile să apere memoria unui martir anticomunist al Ortodoxiei, hăituit post-mortem de persoane puse sub umbrela imposturii şi relei-credinţe. Nu în ultimul rând, amintim intenţia anunţată de o Biserică ortodoxă de a-l canoniza pe Valeriu Gafencu, «Sfântul Inchisorilor». Asta chiar ar fi culmea: un sfânt din calendar contestat de un institut panglicar! ” În vreme ce în România domneşte sfidarea dictarurii alogene, Vasile Gafencu – Sfântul Închisorilor – este propus pentru canonizare în Basarabia.[5]

Grafica – Ion Măldărescu

————————————————————————————– [1] Citiţi Elena Udrea si frica de stampile baga teologii cu capul in nisip. In apararea lui Nichifor Crainic. [2] http://ro.wikipedia.org/wiki/Valeriu_Gafencu [3] http://ro.altermedia.info/politica/wiesel-ioanid-mizerabilii_22965.html; http://ro.altermedia.info/general/radu-ioanid-sperjurul-persona-non-grata_23987.html; http://ro.altermedia.info/antisistem/simon-wiesenthal-impostorul-nr-2_24194.html; http://ro.altermedia.info/general/tismaneanu-ticalosu%E2%80%99-si-basescu-bengosu%E2%80%99_20219.html [4]http://www.ziaristionline.ro/2013/01/31/institutul-elie-wiesel-cere-dez-onorarea-post-mortem-a-sfantului-inchisorilor-valeriu-gafencu-motivul-a-facut-parte-din-fratiile-de-cruce-intrebare-ce-facem-cu-pionieri-si-utecistii-ii-impusc/ [5]http://apologeticum.wordpress.com/2011/06/03/bucurie-mare-marturisitorul-valeriu-gafencu-este-propus-spre-canonizare-in-basarabia/#more-12246 vezi si: http://www.crisana.ro/stiri/actualitate-13/la-90-de-ani-de-la-nastere-valeriu-gafencu-un-martir-ce-asteapta-canonizarea-104761.html

Adresa-Institutul-Elie-Wiesel-contra-lui-Valeriu-Gafencu-Primaria-Targu-Ocna-1

Ilie Bratu – un porc cu aripi de înger

Posted by Stefan Strajer On February - 13 - 2013

Ilie Bratu – un porc cu aripi de înger

Nicolae Dabija 

Autor: Acad. Nicolae Dabija (Chisinau, Basarabia)

 

1. Un personaj grotesc

Sadoveanu are o spusă: „Au ieşit în vremea din urmă mulţi proşti în ţară. Trăiau şi înainte, dar tăceau. Acum vorbesc şi-au devenit agresivi.” Ea e foarte actuală azi, când a apărut internetul: fiecare individ îşi poate face un blog, un site, un profil pe o rețea de socializare, în care să-şi toarne toate dejecțiile.

Un oarecare Ilie Bratu, dorind să iasă din anonimat, plasează pe un blog un interviu de câteva hectare pe care şi-l ia sieşi – el întreabă şi el îşi răspunde, plin de admiraţie îşi ridică sieşi osanale neruşinate: „Ce mare om sunteţi! Sunteţi un mare român! Cel mai mare pe care l-a dat vreodată istoria! Aveţi un duh patriotic foarte puternic! Ce memorie aveţi! Mare curaj! Sunteţi acel lider al naţiunii!” etc., semnându-l cu numele clandestin de Valentina Găluşcă. Dar aşa ziaristă nu există în Republica Moldova. Cel puţin n-am auzit deocamdată de ea, chiar dacă doamna pensionară îşi spune, încântată şi ea de sine, „noi, adevăraţii patrioţi.”

Interviul de pe blogul lui Ilie Bratu e plasat la o rubrică intitulată nici mai mult nici mai puţin „Basarabia – personalităţi legendare”.

Iată cum au ajuns să se facă „legendele”! Din dejecţii.

Aşa-zisul „interviu” e plin cu minciuni, cu laude deșănțate la adresa sa, cu invective, cu denigrări la adresa tuturor oamenilor cu merite în Mişcarea de Eliberare Naţională.

 Basarabia

2. un demagog făţarnic!

 

Interviul e prilejuit de faptul că preşedintele N. Timofti i-a decorat pe toţi cei 227 de deputaţi care au semnat Declaraţia de Independenţă la 27 august 1991. Unul dintre ei e I. Bratu.

Nu cred de loc că acesta ar fi un motiv de laudă. Şi iată de ce.

Se vorbeşte de primul rapt la Basarabiei din 1812 şi de cel de-al doilea rapt din 1940. Dar se tace despre al treilea rapt, cel din 27 august 1991, când a fost creat un stat „moldovenesc” pe o aşchie de pământ românesc.

Ce fel de „unionist”, care nu suferă existenţa RM, e Ilie Bratu, care una zice şi alta fumează: a semnat în 1991 declaraţia de creare a republicii-fantomă Moldova, apoi în 2011 şi-a reconfirmat semnătura sa de „statalist”, ca în 2013 să ia Ordinul Republicii, de rând cu Krâlov, Pocatilova, Mâsliţcaia, Moţpan, Solonari, Angheli şi alţi părinţi ai „ţărişoricuţei” de pe Bâc – duşmanii cei mai înrăiţi ai neamului românesc. Nu a fost doar el decorat, pentru merite unioniste, ordinul li s-a dat tuturor celora care au semnat diversiunea. Şi atunci cum rămâne cu declarația sa din 2008, reprodusă şi în interviu: „Celor care-i zic R. Moldova  Ţară să li se sece limba în gură!”?! Una e blestemul şi alta e cheremul! (Ordinul Republicii îi aduce un adaos lunar de 500 de lei la pensie.)

De ce n-a cerut la 27 august 1991 de la tribuna Parlamentului Unirea cu Ţara, dacă crede azi că atunci a fost posibilă Unirea?! Demagog făţarnic!

De ce n-a restituit Ordinul Republicii, aşa cum au procedat în 2003 Mihai Cimpoi, Ion Hadârcă, Vladimir Beşleagă şi subsemnatul?!

E clar de ce: acest individ nu a fost niciodată unionist, ci doar un diversionist. A ţipat fraze unioniste, numai ca să distrugă mişcarea unionistă.

S-a războit doar cu unioniștii, şi nu cu „stataliştii”, moldoveneștii, rusofilii, interfrontiştii declarând ca şi I. Roşca altădată, când ataca delaolaltă toţi unioniştii, că „trebuie distruşi ai noştri ca să se sperie duşmanii!”

 

3. Un diversionist

 

După 1994 numitul Ilie Bratu a dispărut din Basarabia. S-a aflat în această perioadă de timp la Galaţi (când în Basarabia era nevoie de fiecare luptător, a fost, de fapt, eschivare laşă), unde s-a ocupat cu fel de fel de afaceri dubioase. Când au început să-i meargă prost afacerile, şi-a amintit brusc că e patriot. Şi a decis să facă bani prin intermediul politicii. A apărut în 2005 la Chişinău cu nişte declaraţii zgomotoase că-şi face un partid care va uni Republica Moldova cu România. L-am salutat: eu îi susţin pe toţi cei care împărtăşesc idealul pentru care am muncit toată viaţa.

A fost prezent şi la adunarea de constituire a Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova, care a avut loc în toamna lui 2005: uşile noastre sunt deschise pentru toţi.

N-au fost de acord cu cele peste 300 de personalități prezente (Gr. Vieru, acad. M. Cimpoi, acad. A. Moşanu, I. Ungureanu, I. Costaş, acad. Gheorghe Ghidirim, A. Vartic, acad. A. Ciobanu, V. Saharneanu, protoiereul I. Ciuntu, protoiereul P. Buburuz ş.a.), votând contra constituirii FDRM, doar doi dintre cei prezenţi, I. Bratu şi O. Brega (ultimul a afirmat la o emisiune TV de la 9 februarie 2013: „Eu îi susţin pe toţi cei care sunt contra”), care au părăsit sala Uniunii Scriitorilor, declarând că „pleacă să facă Unirea!”

Din acea clipă, în loc să se ocupe de construcția partidului, pe care a promis că-l face, în loc să-şi adune membri, să colecteze semnături, n-a făcut până azi decât să calomnieze, să discrediteze, să înjure Forul Democrat la Românilor din Republica Moldova şi pe liderii ei, care în scurt timp a devenit cea mai importantă Mişcare românească, la ea aderând peste 150 de organizaţii nonguvernamentale, uniuni de creaţie, asociaţii culturale cu aproape 250 000 de membri.

La 31 decembrie 2007 am depus Cererea de Aderare a RM la Uniunea Europeană din partea societăţii civile, cu peste 220 000 de semnături. (Convenisem pe atunci cu Bratu să adunăm împreună semnăturile, el însă a colectat mai puţin de o sută de semnături, dar nici pe acelea nu le-a anexat la cele depuse la Bruxelles.)

Am încurajat concetățenii noştri să scrie cereri de redobândire a cetăţeniei româneşti, la 1 decembrie 2007 numărul acestora ajunsese la 1 milion de cereri.

Varianta de Unire cu Ţara propusă de For e una simplă: prin România – în UE.

Pentru asta urmează să fie întrunite două condiţii:

Asumarea naţionalităţii române de către toţii basarabenii;

Restituirea cetăţeniei române tuturor basarabenilor.

Doar aşa va putea fi aplicat şi în cazul nostru scenariul unirii celor două Germanii.

La întâlnirile pe care le-a avut conducerea Forului cu T. Băsescu şi M. Ghimpu în septembrie 2010 am propus crearea pe lângă cei doi preşedinţi a unei Comisii de Lichidare a Consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov cu un plan concret de activitate, din care au fost îndeplinite doar două amendamente: 1) scoaterea sârmei ghimpate de pe Prut, 2) ședințe comune ale Guvernelor celor două state româneşti (a avut loc doar una la Iaşi).

Iar lichidarea Consecinţelor înseamnă Unirea noastră.

În ultimii 8 ani Forul a organizat manifestări la fiecare 1 decembrie, 24 ianuarie, 27 martie şi 31 august, cu mii de participanţi.

Fără nici un bănuţ din partea României: niciunul dintre proiectele noastre n-a fost susţinut măcar parţial de Departamentul Românilor de Pretutindeni (fostul ministru-secretar de stat M. Gheorghiu ne-a anunţat că nu vrea să certe România cu Voronin din cauza noastră) sau a Institutului Cultural Român.

Toate acţiunile noastre (inclusiv cea făcută la 13 mai 2012, consacrată celor 200 de ani de la Raptul Basarabiei, organizată împreună cu Consiliul Unirii, cu peste 15 000 de participanți) le-am realizat din cotizaţiile membrilor noştri.

Am avut sute de întâlniri în localităţile Basarabiei, am editat mai multe broşuri necesare ca De ce limba noastră e română?! (autor – N. Dabija), De ce moldovenii sunt români? (autor – A. Moraru), pe care l-am difuzat cu miile prin sate. Pe timpul lui Voronin, mi s-au deschis 7 dosare penale „pentru subminare a statalităţii”, am fost arestat la 27 martie 2007, ca preşedinte al FDRM, pentru că împreună cu circa o mie de membri ai Forului am depus, „fără autorizaţie şi cerere prealabilă” flori la monumentul lui Ştefan cel Mare.

(În Jurnalul său Paul Goma din 28 martie 2007, marele basarabean, candidat la Premiul Nobel pentru literatură pentru 2013, notează că l-a rugat atunci telefonic pe Iurie Roşca, viceprim-ministru al Guvernului şi preşedinte al PPCD să fiu scos din arestul de la secţia Buiucani a Ministerului de Interne: „ L-am întrebat de ce a fost arestat Dabija. Roşca a luat foc, l-a făcut pe Dabija în toate felurile, dar mai ales „spion al Moscovei” – şi, tot româneşte: nu a negat arestarea lui Dabija, ci m-a întrebat: de unde ştiu? Simţind că asta îl durea, i-am spus: peste câteva ore merg la o întrunire cu studenţii, masteranzii, doctoranzii basarabeni de la Paris, unde va fi aniversată unirea din 1918 şi acolo vor fi anunţate arestările (şi ale fraţilor Brega) – la Dabija ilustrată cu imaginea convocării. De aici a început prietenul meu Roşca a… tăcea.

… Am presupus: Voroninoviştii aflaseră că ştirea arestării Dabija se răspândise în Occident şi îl însărcinaseră pe el, pe Roșca să continue rolul de Iuda: să-i telefo­neze la Paris prietenului său Goma […] şi să afle ce anume se știe – dar să nege că s-ar fi întâmplat una ca asta! După ce i-am repetat că avem imaginile convocării, cu data, stampila, semnătura emitentului… Roşca – prietenul meu de acum patru ani – a abandonat negațiile…  Voronin şi Roşca, iaca au înnebunit, fiindcă simt că le vine sfârşitul. Tare îmi place să lupt cu aceste lepre.”)

Ce-a făcut Bratu între timp?

Nu-i înjura pe comuniști, pe Voronin, Moscova, conducătorii Transnistriei, ci Forul şi pe Dabija. Iar cu el – pe Gr. Vieru, I. Ungureanu, A. Moşanu, V. Matei, I. Costaş, M. Cimpoi şi pe toţi ceilalți. („Patriotul,  cum a observat un forumist de la Vocea Basarabiei, nu critică puterea, ci doar pe cei care luptă cu puterea.”)

Asta l-a făcut să-şi piardă şi puţinii adepţi, în jur de 10-20, care au fost o vreme cu el.

De eşecul lui, în loc să pună vina pe caracterul lui parşiv, învinuieşte Forul, conducerea acestuia, poporul „tâmpit”, România care nu-i plăteşte „patriotismul”.

În loc să se deplaseze prin localități, unde noi mergem săptămânal, el pândeşte vreo adunare de 2-3 oameni ca să tragă câteva pârţuri politice şi să facă putoare.

IlieBratu

Foto. Ilie Bratu 

4. cum se compromite o idee?!

 

Unicul lucru pe care l-a făcut Bratu a fost o mică de tot „Mare Adunare Naţională”, unde a participat doar o mână de oameni. Ea a avut loc la 2 noiembrie 2006.

Au vorbit aproape toţi cei prezenţi.

De cât infantilism e în capul acestui „politician” vorbeşte Declaraţia Adunării Republicane a Cetăţenilor, cum i-a zis el adunării, din care cităm:

Hotărâm:

Cerem cu toată fermitatea președintelui Vladimir Voronin şi Parlamentului de la Chişinău să demareze neîntârziat negocieri cu autorităţile de la Bucureşti astfel, ca în termen de o lună (!) să realizeze (Re)Unirea Republicii Moldova cu Patria-Mamă România.

A convoca o nouă Adunare Republicană a Cetăţenilor la 03 decembrie 2006, pentru a sărbători Victoria.

29 octombrie 2006

De aici se vede şi cu ochiul liber că I. Bratu a urmărit alt scop: acela ca România să fie atrasă într-o provocare posibilă, care ar fi amânat integrarea ei în Uniunea Europeană, ce urma să aibă loc peste două luni, la 1 ianuarie 2007.

Pentru că dânsul nici nu i-a prezentat Declaraţia Adunării sale, cum ar fi fost firesc,  şi lui V. Voronin, ca respectivul să fi știut în ce primejdie mare se afla în apogeul puterii sale: aceea de a rămâne fără stat.

Presa, pe care Bratu o anunţase în ajun că va aduna un milion (!) de participanți, dar a strâns o mână de curioşi şi o alta de caraghioşi, a scris (Tudor Darie în săptămânalul Asta Da!) că oameni ca Ilie Bratu „nu pot provoca decât dezgust pentru o Idee înălţătoare!”

Acesta e de fapt şi scopul lui ascuns: să compromită definitiv o Idee sfântă! Cum mi-a spus şi acad. A. Moşanu, ex-preşedinte al Primului parlament (1990-1994), care-i cunoştea exhibiţiile: „Dacă vreţi să terfeliţi o idee, daţi-o pe mâna lui Bratu.”

 

5. provocator de cursă lungă

 

Securitatea de pe vremuri avea provocatori plătiţi. Cred că-i are şi azi.

La manifestările tinerilor din 7 aprilie 2009 Voronin ducea lipsă de un argument că acestea ar fi puse la cale România. În Piaţa Marii Adunări Naționale, la un sfârşit de miting, apare Bratu.

Acesta i-a smuls porta-vocea din mâna lui Valeriu Matei (el era preşedinte, iar subsemnatul – vice-preşedinte al Consiliului Salvării Naţionale, aleşi şi votaţi de cei peste 30 000 de participanţi), ca să rostească o singură frază:

Nouă nu ne trebuie Parlament, noi îl avem a Bucureşti, nouă nu ne trebuie Guvern, noi îl avem la București, nouă nu trebuie Preşedinte, noi îl avem la Bucureşti.”

A spus ce-a spus şi a dispărut.

Această declaraţie „a tinerilor din Piaţă” i-a servit drept pretext lui Voronin ca a doua zi, la 8 aprilie 2009, să-i expulzeze din Republica Moldova pe ambasadorul României dl Filip Theodorescu, pe consilierul pentru cultură dl Vasile Nanea şi încă pe alţi doi angajaţi  (4 din cei 9 funcţionari) ai Ambasadei României la Chişinău şi să introducă de urgenţă regim de vize pentru cetăţenii României.

Tot la 8 aprilie V. Voronin a afirmat: „Ei (protestatarii – n.n.) au spus că parlamentul şi Guvernul lor e la Bucureşti”, fără să-l numească pe autorul frazei şi identificând toate acţiunile tinerilor cu afirmaţia lui Bratu.

Toate posturile de televiziune ruseşti şi europene au transmis fraza instigatoare, toată presa a comentat-o, ca să-i pună în cârcă României acţiunile de devastare a Președinției  şi a Parlamentului de la Chişinău.

La şedinţa Guvernului de la 10 aprilie, Z. Greceanâi, fost prim-ministru a spus că trebuie introduse vize pentru cetăţenii români, pentru că tineretul a devastat clădirile Parlamentului şi a Președinției din motiv că „ei le au la Bucureşti”, iar dacă nu vor pleca din Piaţă, ea va da ordin să se tragă în protestatari.

La manifestările din 7 aprilie au fost arestaţi peste 1000 de tineri, au fost deschise sute de dosare, dar lui Bratu nu i s-a deschis, deşi toată lumea știa cine e autorul frazei celebre. Ea a e citată, fără a fi nominalizat autorul, în ziarele „Comunistul” din 10.04. 2009, 17.04. 2009, 24.04. 2009, 15.05. 2009, 22.05. 2009, 16.06. 2009  etc., în „Komsomolskaia pravda” din 22.04. 2009, în „Nezavisimaia Moldova” din 15.04. 2009, 18.04. 2009, 24.04.2009 ș.a.m.d.

Nimeni nu menţionează numele belicosului cuvântător, se spune doar, citez: молодёжь скандировала” („tinerii scandau”), fraza acestui moşneag rostită când sediile parlamentului şi preşedinţiei arseseră de mult şi montată în emisiuni televizate, puse în rapoarte mai înainte de a lua acestea foc, fiind atribuită protestatarilor, ea servind argument pentru arestări, bătăi, crime.

Provocatorul trebuie să răspundă cel puţin moral pentru cei, arestaţi, anchetaţi, maltrataţi, omorâţi. (Valeriu Boboc şi încă trei tineri).

Iar numele lui e Ilie Bratu.

Acest Münchhausen basarabean spune minciuni de îngheaţă apele.

El afirmă: „La 23 martie 2008 am organizat un mare miting dedicat aniversării a 90-a de la Unirea Barabilei cu patria-mamă. ” La 23 martie 2008, în zi de vineri, la Chişinău n-a avut loc niciun miting.

Mai zice: „Oamenii noştri, în special tineri, au participat masiv la evenimentele din 7 aprilie  2009.”

Minciuni! Alţii au organizat manifestarea, unde i-s oamenii? Al nu are tineri, nici bătrâni. Că afară de Valentina Găluşcă (dacă o fi existând!) Bratu n-a mai rămas cu nimeni.

Care membru al MURM a afişat harta lui pe Preşedinţie? Că numele acelor tineri se cunosc, au fost anchetaţi, bătuţi, excluşi de la facultăţi, decoraţi de Ghimpu.

Îşi atribuie lucruri care nu-i aparţin.

Minciuni gogonate sunt şi poveştile lui cu milioanele (în mai mulţi ani de zile seară de seară a făcut sute) de fotografii „cu întreaga Operă Politică a lui Mihai Eminescu” (întreaga Operă Politică a marelui Eminescu a fost editată la Bucureşti abia după 1989) pe care, chipurile, el le difuza studenţilor in Chișinău: „Stăteam nopţi întregi închiși în cameră — şi făceam sute de fotografii pe banii noştri… Era prin anii 1977-1978… Studenţii care intrau în posesia seturilor de fotografii cu întreaga Operă Politică a lui Mihai Eminescu aveau o revelaţie…” Tot atunci Bratu se duce la KGB să le explice lucrătorilor de acolo că „noi suntem români.” Aiureli!

În 1977 curajosul patriot scrie Prezidiului Sovietului Suprem ca aceştia să includă în Constituţia URSS că noi suntem români şi limba ni-i română: „le spuneam răspicat că noi suntem români şi că nu există „popor moldovenesc” şi „limbă moldovenească.”

Pentru fraze mult mai nevinovate ca acestea Gh. Ghimpu, A. Usatiuc-Bulgăre, A. Şoltoianu şi V. Graur fuseseră condamnaţi cam pe atunci la ani grei de închisoare.

Noi, A. Silvestru, I. Vicol, V. Romanciuc şi subsemnatul, fuseserăm excluşi din facultate „pentru naţionalism”, numai pentru că ne făceam conspectele cu grafie latină.

Bratu îşi inventează biografie. Hârtia, vorba ceea, suferă orice. Şi ca el sunt o droaie, mari în vorbe şi mici în fapte..

De ce până la 1989, când era nevoie de patriotismul lui întârziat de azi, nu se auzise de el?

 

6. un aventurier

 

La mitingul consacrat Unirii Basarabiei cu România, iniţiat de Forul Democrat al Românilor din Moldova la 26 martie 2006 în Piaţa Marii Adunări Naţionale, la un moment dat a luat cuvântul şi Ilie Bratu. Acesta a afirmat că trebuie să punem mâna pe arme, dând glas mai multor enormităţi.

Scopul provocării lui a fost ca Ministerul Justiţiei să interzică activitatea Forului Democrat al Românilor, calificând-o drept asociaţie extremistă.

Doamna ministru Victoria Iftodi, printr-o scrisoare din 21.04.2006, mă preîntâmpină că, din cauza cuvântării lui Bratu, va fi nevoită să scoată FDRM în afara legii.

 

 

7. Un Ostap Bender!

Din interviu reiese că Bratu are o obsesie ceva mai mare decât cea a Unirii – cea a banilor.

Pentru Unire, zice el, trebuie „bani, să asigure finanţarea”, „să găsească surse de finanţare”, „şi-mi fac iluzii că statul Român mă va sprijini…”, „n-avem bani”, „avem conturi în bancă, sperăm să obţinem ceva finanţe de la Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, am fost primul care depusesem proiectul de finanţare la începutul lui 2010…”, „Cheltuisem toţi banii proprii ca să fac Mişcarea Unionistă, am intrat şi în datorii… am vândut ce aveam, am achitat o parte, dar nici acum n-am scăpat de datorii… România ajută pe cine nu trebuie… Roşca este acum foarte bogat. A primit mulţi bani, dar a lucrat cu bani românești împotriva intereselor României.”

Iată, dă el de înţeles visător interlocutoarei, dacă i s-ar da lui măcar în jumătate din banii câți i s-au dat lui Roşca, ar lucra numaidecât „pentru interesele României!”, or, patriotismul lui are nevoie de bani, de mulţi bani!

De la 2006 încoace a tot cerşit bani prin toată România. Cerea cu împrumut câte 10 000 de euro de la diverse organizaţii, cu condiţia că le va restitui după ce face Unirea.

Dialogul lui începea cu întrebarea: „Doriţi Unirea Basarabie cu România?!” Şi, după ce i se răspundea afirmativ, continua cu constatarea: „Pentru asta avem nevoie de bani.”

Dacă era refuzat, reproşul era pretutindeni acelaşi: „Nu doriţi Unire, ruşine să vă fie! Vă credeam patrioţi” Aşa mi-au relatat rectorii de la universităţile din Bacău şi Suceava. A expediat sute de scrisori pe la diverse organizaţii din România cu următorul conţinut: „Noi vom uni Basarabia cu România. Pentru reuşita iniţiativei noastre avem nevoie de sprijinul financiar al tuturor (!) românilor.” După ce trece în revistă conturile sale pentru lei româneștii, dolari, euro şi lei moldovenești, Bratu lăcrima liric: „Dacă şi inima Dvs. vibrează alături de noi, vă puteţi aduce contribuţia la realizarea idealului comun de Reîntregire a Ţării transferând o anumită sumă de bani…” etc.

Unii i-au transferat: care român adevărat nu doreşte revenirea Basarabiei la Ţară? Alţii l-au priceput dintr-odată cine e.

Acest personaj sinistru n-a făcut pentru Unire decât să ceară bani pentru Unire.

8. amic cu duşmanii României

E foarte ciudată prietenia „unionistului” Bratu cu antiromânul Mihai Conţiu de la Moldova Suverană  (a se vedea fotografia alăturată, unde aceştia, bine-dispuşi, urzesc noi tărăşenii contra promotorilor Ideii româneşti din Basarabia), mercenarul lui Voronin, care declară că România e un stat artificial şi trebuie să dispară de pe hărţile lumii. Au scris împreună mai multe articole şi le-au semnat cu pseudonim comun.

Nu cred în patriotismul celora care sunt prieteni la cataramă cu duşmanii neamului românesc. Cum zice şi un proverb: „Spune-mi cine-ţi sunt prietenii şi am să-ţi spun cine eşti.”

Am fost nevoit să acţionez acest „duet” antiromânesc în judecată. La 20 decembrie 2007 pentru calomniile acestora judecătoria Centru din Chişinău (judecător N. Mazur) obligă cotidianul Moldova Suverană SRL (M. Conţiu) şi pe Ilie Bratu „să publice dezminţiri referitoare la calomniile şi afirmaţiile mincinoase la adresa lui N. Dabija”, tandemul „patriotic” fiind impus să-mi plătească despăgubiri morale: M. Conţiu – 3000 de lei şi I. Bratu – 1000 de lei.

Instanţa de judecată a dovedit încă o dată că I. Bratu e patriot, doar că – un mare patriot al minciunii.

9. schemele trădării

Se ştie că I. Roşca şi-a făcut drum spre vârful puterii în Frontul Popular cu bârfe, calomnii, insinuări. Insinuările lui preferate erau: Cutare e securist, Cutare e Omul Moscovei ş.a.m.d.

A umplut cu pâre la adresa unioniștilor Bucureştiul. Calculul lui era simplu: toţi banii din România pentru Mişcarea de Eliberare Națională din Basarabia  – fie direcţionaţi spre el, unica persoană în care Ţara urmează să aibă încredere. Aşa a ajuns proprietar al Tipografiei Prag-3, pentru care statul român a plătit 3 milioane de dolari şi care azi tipăreşte doar publicaţii ruseşti. În 1994, când agrarienii şi socialiştii veniţi la putere refuzaseră să tipărească la unica tipografie din republică, cea a Guvernului, săptămânalul Literatura şi Arta (doar această publicaţie națională apărea pe atunci), un grup de intelectuali – Gr. Vieru, M. Cimpoi, L. lari, D. Matcovschi şi subsemnatul – am cerut audienţă la preşedintele României I. Iliescu, căruia i-am solicitat ajutor. El a promis o tipografie pentru Basarabia. Dar ea, cu concursul lui Ioan Talpeş, şeful Serviciilor Secrete Externe, a ajuns la Roşca.

Am scris într-un articol că în perioada 1994-2010 I. Roşca şi structurile sale, din care făcea parte şi Mitropolia Basarabiei, au primit din partea Departamentului Românilor de Pretutindeni suma de 38 de milioane de euro. Cu ei el urma să ne unească cu Ţara. Dar n-a mai făcut-o. Sau pentru că nu i-au ajuns dorinţe sau pentru că nu i-au mai rămas bani. Acum acelaşi lucru vrea să-l facă I. Bratu, doar că acesta e un individ mult mai periculos ca Roşca, pentru că e mai primitiv. El se foloseşte de aceleaşi scheme roşchiste, elaborate împreună.

Pe cine bălăcărește Bratu în interviu? Tocmai pe cei care fac ceva pentru Ideea Unionistă – Vitalia Pavlicencu, Valeriu Matei, Alexandru Moşanu, Mihai Cimpoi, Dorin Chirtoacă, Anatol Petrencu, Gheorghe Viţă, Mihai Ghimpu, Constantin Lazăr, Vasile Nedelciuc – sunt doar câteva dintre personalităţile nominalizate de el în răutăciosul şi infatuatul săi interviu.

Toţi sunt antiunionişti, vânduţi, securişti.

Începând cu 1990, Roşca a făcut diverse „liste de securiști” în care includea intelectualii de frunte. Ultima, aşa-zise „lista Şandrovschi”, conţine numele a aproape 300 de unionişti. Că e un fals au dovedit-o două ziariste de la Timpul, care în 1991, atunci când s-a destrămat URSS, aveau una – 4 şi alta – 5 ani. Pentru insinuările sale, deşi n-am deloc timp să umblu prin instanţe, l-am acţionat pe numitul I. Roşca şi ziarul Flux în judecată. Roşca era pe atunci viceprim-ministru al Guvernului, responsabil de structurile de forţă, inclusiv de securitate. Şi a putut obţine de la SIS orice document solicitat. Ştiu că a căutat, dar n-a găsit niciunul care să vorbească despre o eventuală colaborare a mea cu securitatea, pentru că nu există.

I. Roşca a pierdut procesul, fiind obligat de instanţă să-mi plătească despăgubiri morale de 100 000 lei (Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 18 aprilie 2012).

Sunt deocamdată unicul cetăţean al Republicii Moldova care am dovedit în instanţă că n-am colaborat cu securitatea, acum îl aştept şi pe I. Bratu s-o facă. Ca să ne convingă, aşa cum se spune, că pârele semnate cu numele conspirativ „Decebal” nu-i aparţin.

10. Un impostor

Azi Ilie Bratu îi scrie numele lui iurie roşca cu litere mici („nu mi se ridică mâna să i-l scriu altfel”, zice el în interviu), dar altădată i-l scria altfel: IURIE ROŞCA, cu toate literele mari, linguşindu-se scârbos pe lângă el, fiindu-i complice şi coautor la toate tărăşeniile şi acţiunile acestuia de lichidare a Mişcării de Eliberare Naţională.

Au lucrat mână în mână, Roșca folosindu-l ca pe un prezervativ pentru toate intrigile şi diversiunile sale. Pe atunci lozinca lui Bratu era: „Patria mea este Iurie Roşca.”

La început Roşca a făcut tot posibilul ca Bratu să ajungă membru al Sfatului Frontului Popular.

Scopul lui era unul: să preia puterea în F.P. cu ajutorul unor indivizi fără scrupule, lipsiţi de Dumnezeu, agresivi, măcinaţi de răutăţi ca Ilie Bratu.

Marile pierderi pe plan naţional se datorează acestor doi indivizi: Iurie Roşca şi Ilie Bratu.

Parlamentul din 1990 ar fi putut vota Unirea cu Ţara, din Fracțiunea Democraţilor făceau parte mai mult de 150 de deputaţi, exact atâţia de câţi era nevoie, pentru ca votul să fie valabil. (La Moscova, noi deputaţii în Sovietul Suprem al URSS, pregătisem terenul pentru ieşirea celor trei ţări baltice şi a Basarabiei din URSS: recunoaşterea Pactului Ribbentrop-Molotov nul din punct de vedere juridic, care însemna revenirea la graniţele din 1939, dinainte de el.)

Dar şi-a vârât Michiduță codiţa.

La început, Iurie Roşca, deşi nu era deputat, ne acosta pe culoarele parlamentului şi încerca să ne convingă că românii din Occident (care?! nu ne-a mai spus,) cer ca Frontul Popular să aibă o fracţiune proprie şi că ar trebui să „divorţăm” de agrarieni.

Îi spuneam: e mai bine aşa, pentru că îi folosim pe preşedinţii de colhoz (viitorii „agrarieni” din Parlament) pentru a vota legile noastre.

Apoi I. Bratu, care călca permanent în străchini şi care nu s-a reţinut ca deputat decât prin mugetele sale din sală, el neieşind aproape niciodată la microfonul de la tribună, le-a strigat într-o zi, ofensându-i: „Şaşlâcarilor!!!” („Consumatorilor de frigărui!!!”).

Aceste injurii au însemnat plecarea agrarienilor din fracţiunea noastră, care fusese cea mai mare din Parlament. Ulterior i-au preluat comuniştii şi interfrontiştii, iar pentru noi pierderea a fost enormă.

Toate diversiunile lui Roşca le realiza în Parlament Bratu. Legea despre cetăţenie, cu acordoarea cetăţeniei tuturor ruşilor, ucrainenilor care au invadat Basarabia după 1944 e opera lor. (Votată la Conferinţa F.P. din 3 martie 1991, la care a vorbit şi Bratu) şi altele.

Aceștia doi va trebui să răspundă în faţa istoriei pentru asta.

Ca şi pentru faptul că au distrus Frontul Popular.

Se ştie că F.P. a fost creat de scriitori. În august 1988 la Chişinău sosise de la Moscova trimisul special al KGB-ului maiorul Alexandr Şevciuc, care într-o scrisoare secretă trimisă lui S. Grossu, prim-secretar al partidului comunist al RSS Moldoveneşti (4-вo, nr. 2309, 15-08.1988, Fondul 51, inv.73, D.210, fila 5-6 din arhiva Organizațiilor Social-politice ale republicii Moldova) îi recomandă să-i scoată pe Gr. Vieru, L. Lari, D. Matcovschi, I. Hadârcă şi N. Dabija din conducerea Frontului Popular, din motiv că nu-i putea controla şi să-i introducă pe alţii în care KGB-ul avea încredere.

Aşa apare la Congresul II al FPM în Sfatul FP I. Bratu, un şef de zvenou agricol din colhozul satului Cojuşna raionul Străşeni.

Odată cu cooptarea lui Bratu Sfatul Frontului devine un organ de luptă contra „la ai săi”.

La Congresul III al FP care a avut loc la 16 februarie 1992 la Teatrul de Operă şi Balet mă aflam în sală ca delegat.

Dar ceilalţi fondatori ai FP – Gr. Vieru, L. lari, D. Matcovschi – stăteau la balcoane, în loja presei. Sala a cerut să li se dea mandate de deputaţi.

Cel mai tare protesta I. Bratu: „Scriitorii să scrie!” avea dânsul grijă de destinul literaturii.

Când delegaţii m-au propus pentru conducerea FP, a sărit de lângă Roşca, ca (cacofonia aici este necesară) să mă întrebe dacă am plătit cotizaţiile (nimeni nu plătea pe atunci cotizaţii), dacă am carnet de membru al FP (n-avea nimeni pe atunci carnet de membru).

I. Hadârcă a spus atunci: carnetul lui Dabija sunt cărţile sale şi săptămânalul Literatura şi Arta, care a creat Frontul Popular.

De-a lungul acelui congres Bratu ieşea întruna la microfon, spunea o neghiobie şi se aşeza lângă Roşca, care-i sufla mereu ce să zică şi când să salte de pe scaun.

La iniţiativa celor doi din conducerea FP sunt excluşi toţi cei care l-au creat: chiar la Congresul II din 30 iunie -1 iulie 1990 e dat afară din FP deţinutul politic Gheorghe Ghimpu, apoi – alt deţinut politic – Alexandru Usatiuc-Bulgăre ş.a.

La 28 iulie 1991 I. Roşca şi cu I. Bratu îi exclud din FP pe Nicolae Costin, primarul Chișinăului (al cărui nume îl invocă I. Bratu în interviul său ca adept), pe Vasile Nedelciuc, unul din autorii Declaraţiei de Independenţă, pe jurnalistul Nicolae Negru „pentru activitate în defavoarea Frontului Popular.”

La 15 noiembrie 1992 la inițiativa lor FPCD emite o hotărâre specială „Cu privire la comportamentul unor membri ai Sfatului”: toţi cei care cereau „convocarea unui congres extraordinar al FPCD”, de salvare a formaţiunii, au fost daţi afară din FPCD.

La 1 mai 1993 sunt excluşi din Sfatul Frontului Popular: Alexandru Moşanu, Ion Hadârcă, Mihai Ghimpu, Vasile Nedelciuc (a doua oară), Valeriu Matei, Vasile Şoimaru, Nicolae Dabija, în lipsa acestora şi în lipsa cvorumului prevăzut de Statut.

Tot la 1 mai 1993 e suspendat din funcţia de preşedinte al Sfatului FPCD Mircea Druc, motivându-se că acesta, fiind cetăţean român, „şi-a pierdut cetățenia Republicii Moldova” şi deci nu poate conduce o organizaţie din R. Moldova. Dar motivul era altul: semnătura pentru conturile de bani ale F. P.

Odată cu noi au plecat din FPCD şi organizaţiile non-guvernamentale pe care le conduceam, subsemnatul fiind la acea oră preşedinte la două asociații importante –  Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă, Cultură şi Artă, care întrunea intelectualitatea științifică şi culturală din republică, şi Limba noastră cea română, cu peste o sută de mii de membri din toată republica.

Toate acţiunile de până atunci ale FPCD le făcusem împreună.

Dintr-o formaţiune populară, peste noapte, FPCD-ul a devenit o sectă, în care cei mari s-au pomenit a fi I. Roşca şi I. Bratu.

Dar, pentru că orice fiară care se vrea ea mai mare în crâng, în curând şi-au înfipt şi ei ghearele unul în beregata altuia: prea semănau înde ei, ca să nu se sfâșie reciproc.

După ce a ajuns cu concursul „ţăcănitului” Bratu în fruntea FP (ca să-l submineze şi să-l distrugă din interior), Roşca i-a tras un picior în fund, anunţând pentru un post de radio că acesta nu şi-a încheiat tratamentul la spitalul pentru alienaţi mintali din Costiujeni (acolo se tratase I. Bratu în 1984, cum recunoaşte în interviul său), unde îi şi este locul.

11. Un hoŢ de timp şi nu numai

Ilie Bratu este un hoţ de timp, de timpul altora.

Având timp berechet – el nu lucrează nicăieri („Dacă lucrezi, nu-ţi ajunge timp să faci bani”, zice el), declarându-se un fel de „revoluţionar profesionist”, el a decis să se îmbogăţească ceva mai simplu: a acţionat în judecată diversă lume: Forul Democrat la Românilor, săptămânalul Literatura şi Arta, persoane din conducerea Forului, pe toţi care nu sunt de acord cu bolboroselile sale patriotarde.

Pentru fraza: „Ilie Bratu nu rostește lozinci, el le ţipă” (Din articolul Un provocator: Ilie Bratu) a cerut în instanţă de la subsemnat despăgubiri drept reparaţii morale 5 000 000 (cinci milioane) de lei şi de la publicaţia Literatura şi Arta  – alte 5 000 000 (cinci milioane).

De la publicistul Ion Fiodorov, pentru întrebarea retorică „Ceea ce face Ilie Bratu nu e o terfelire a ideii sfinte de Unire cu Patria-mamă?”, a cerut 1000 000 (un milion) de lei.

De la scriitorul Mihai Morăraş, pentru constatarea „Una din condiţiile lui Bratu a fost ca Consiliul Director al Forului să adopte o decizie de aderare necondiţionată la Mişcare Unionistă inexistentă a domniei sale” – a vrut 1 000 000 (un milion)  de lei.

De la profesorul Valeriu Dulgheru, şef de catedră la UTM, care se întreba într-un articol „De când oficiosul Moldova Suverană a devenit porta-voce a „unioniştilor” gen Bratu (nu vă pune în gardă acest lucru, domnilor?)”, a cerut „despăgubiri” de 500 000 (cinci sute de mii) de lei.

– Ce veţi face cu atâţia bani, domnule Bratu? l-a întrebat judecătoarea.

– Unirea, a răspuns el, lăcomia lui urmărind de fapt o cauză nobilă.

Procesul s-a întins trei ani de zile.

În şedinţele de judecată s-a dovedit însă că tocmai el este cel care ofensează, calomniază, spune minciuni, denigrează.

Îmi pare rău de avocaţii săi: Vlad Moga, Gheorghe Stratan şi Victor Panţâru, care-i asistau neputincioşi tâmpeniile. Dar îmi pare rău şi de cei care-i plătesc avocaţii.

La 24 octombrie 2008 judecătoria Buiucani (judecător – Natalia Simciuc) hotărăște:

„Se respinge acţiunea iniţiată de I. Bratu ca neîntemeiată;

Se încasează de la Bratu Ilie în beneficiul lui Nicolae Dabija prejudiciu moral în sumă de 1000 (o mie) lei;

Se încasează în mod solidar de la Bratu Ilie cheltuielile de judecată.”

Ilie Bratu a început să urle în sala de judecată: el care se aştepta să încaseze dintr-o lovitură 15 milioane de lei, tocmai el fusese pedepsit.

Procesele lui Ilie Bratu contra FDRM şi conducerii acestuia, învinuită cu „nu face Unirea cu România” continuă.

12. Un escroc

Interviul lui povesteşte despre „eforturile” lui „milenare” de a uni toate partidele din Basarabia. Ele – cu cine?! Că el n-a avut în spatele său nicio formaţiune. Instituia negocieri absurde, dictate de necesitatea unirii forţelor democratice. Dar el nu poate deschide gura fără să ofenseze, fără ca prostia să o ia razna înaintea rațiunii. Concluzia tuturor celor cu care a discutat e una: a purta tratative cu el înseamnă timp pierdut. Iar viaţa e scurtă.

Acest personaj obscur, nu e cunoscut decât ca un scandalagiu, ca un escroc, ca un delapidator (aflând prin 1993-94 – de unde?! – că am un dozimetru de verificare a radiaţiei, mi l-a cerut cu împrumut şi nu mi l-a mai restituit, sub motiv că i s-a furat, tocmai când eram ameninţat şi aveam cea mai mare nevoie de el).

A vrut să-şi facă un partid, dar n-a putut aduna decât câteva semnături pentru înregistrare.

A scris nişte scrisori aiurite, lui M. Cimpoi şi altor preşedinţi de uniuni de creaţie, cu propunerea să lichideze Uniunea Scriitorilor şi să treacă într-o fantomatică Mişcare Unionistă, sub conducerea lui (care n-a existat niciodată decât în imaginaţia sa).

Primitivismul lui combinat cu răutatea a creat o repulsie faţă de însuşi Idealul Unirii.

Iar misiunea lui e una: să compromită odată şi pentru totdeauna Ideea Unionistă.

Cine ar mai putea crede în aceasta, dacă ar încăleca-o – precum altădată Roşca – şi nu le-ar mai permite şi altora să se apropie de ea?

El vrea să dea de înţeles în fantezistul său interviu că dacă nu erau şi alţi unionişti în Basarabia, făcea de mult Unirea!  Ca să o realizeze, Bratu crede că n-are nevoie de nimeni. Decât de sine. Că nu antiunioniştii îl împiedică s-o facă, ci unioniştii! Că dacă România îi va da bani, el va uni chiar „mâine” Basarabia cu Ţara!

Eu unul mă îndoiesc.

Un om care e plămădit din multă dragoste de sine şi –  multă ură pentru toţi ceilalţi nu poate decât să-l supere pe Cel de Sus şi să nu mai dorească nici El Unirea, atâta timp cât de ea sunt preocupaţi şi indivizi ca I. Bratu.

 

Nicolae DABIJA,

Preşedinte al Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova,

Preşedinte al Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă, Cultură şi Artă din Republica Moldova.

Membru de Onoare al Academiei Române,

Membru-corespondent al Academiei de Ştiinţe a Moldovei.

 

 

P.S. M-am aflat timp de o viaţă pe baricadele românismului.

De-a lungul vieţii am fot atacat pentru asta de fel de fel de derbedei, inclusiv cu atentate la adresa vieţii mele: până la 1991 eram în vizorul Interfrontului şi a agenţilor Kremlinului, după aceea m-a luat în primire Roşca cu căţelandrii săi, apoi oamenii lui Voronin (numai Mihai Conţiu a scris în ultimii ani 300 (!)de articole denigratoare la adresa mea), iar mai încoace – şi „unionişti” gen Bratu.

Denigratorii mei au dorit şi doresc un singur lucru: să las mâinile în jos şi să abandonez porţiunea de tranşee pe care o apăr (în Literatura şi Arta, care a declanşat Mişcarea de Eliberare Naţională, având în 1989 un tiraj de 260 000 de exemplare, am scris de la 1986 încoace peste 5000 de articole de educaţie naţională, iar generaţia pentru care am alcătuit după 1990 împreună cu Aurelian Silvestru cele 4 manuale de istorie, pe care le-a întitulat „Daciada”, îşi zice azi cu mândrie Generaţia Daciadei.)

Dar când văd în jur atâtea lepre care se autointitulează acum şi „unioniste” – dușmani ai românismului îmbrăcaţi în haine naţionale româneşti, care rostesc Tatăl Nostru înainte de a lovi cu barda în Dumnezeu – îmi zic de multe ori: acest popor dacă a putut naşte asemenea secături ca I. Bratu, ca I. Roşca, nu-şi merită libertatea.

Mă miră doar naivitatea unor oameni de bine: e suficient ca cineva, poate fi şi derbedeu dovedit, să vă zică: „Eu vă unesc cu România”, pentru ca să-l credeţi, fără să-l mai întrebaţi cine e, ce-a făcut concret pentru Cauză, dacă are dreptul moral să-şi bată joc de nişte oameni care chiar au făcut câte ceva, şi-i postaţi halucinaţiile pe site, pe blog, i le comentaţi, fără să le mai citiţi, i le difuzaţi, încurajându-i schizofreniile.

L-aţi crezut odată pe Roşca, deşi vă preîntâmpinasem încă în 1994 că nu e „de-al nostru”, şi unde aţi ajuns? În brațele lui Voronin şi ale Moscovei.

Dacă îl mai credeţi o dată, va fi şi mai trist. Iar el se cheamă Ilie Bratu, un porc care şi-a prins nişte aripi de carton şi afirmă ce acestea sunt de înger.

Păzea!

N.D.

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors