Archive for the ‘Istorie ascunsa’ Category

O mărturisire de credință despre familie, istorie și neam

Posted by Stefan Strajer On November - 30 - 2018

O mărturisire de credință despre familie, istorie și neam

(Corneliu Florea, Fierăria lui Staricu, Ed. Aletheia, Bistrița, 2018)

Recenzie de Silvia Urdea

 

Pe scriitorul Corneliu Florea l-a urmărit demult gândul elaborării unei cărți despre obârșia sa în strânsă relație cu evenimentele care au brăzdat secolul al XX-lea. Ideea l-a obsedat cu atât mai mult cu cât ecoul întâmplărilor au fost „scrise în inima sa”, cum ar zice Neculce. La Mihail Sadoveanu în finalul romanului Neamul Șoimăreștilor descoperim aceeași implicare personală în istorie: „Bunicii mei sunt strănepoți acelor oameni. Și această istorisire de acum trei sute de ani, din vremea când strămoșii erau încă dârji, am scris-o în liniștea unei prisăci, având în inima mea răsunetul durerii lor” (wikipedia.org/Neamul Soimăreștilor). Dintr-o atitudine similară de congenialitate cu strămoșii s-a născut fresca istorică și autobiografică Fierăria lui Staricu. Este o poveste cu tâlc, care aduce în fața cititorului valorile morale tradiționale din ce în ce mai uitate și contestate în spațiul occidental, o poveste cu un substrat polemic. Nuanța polemică este mai vizibilă în dezbaterea unor aspecte din istoria Întregirii Neamului, a celor două conflagrații mondiale și a epocii staliniste. Scriitorul nu se sfiește să etaleze opiniile proprii despre subiecte controversate, urmărind adevărul și autenticitatea. Odissea familiei Pădeanu din satul Bârza de pe „Jii”, județul Dolj este reprezentativă pentru întreaga nație, care a fost supusă unor presiuni istorice abominabile. Ceea ce ne interesează este rezistența acestei familii în fața încercărilor vieții datorită solidarității, iubirii, întrajutorării și credinței sau, mai succint spus, datorită omeniei țărănești. Războaiele le mutilează chipul, dar nu și sufletul.

Valorile după care rudele din ramura paternă a autorului și-au rânduit viața, încercând să le transmită urmașilor i se par scriitorului atât de importante încât a considerat o datorie a sa să le fixeze într-o poveste. Corneliu Florea nu este nici primul nici ultimul care se entuziasmează în fața umanismului țărănesc. De la Coșbuc până la Arghezi, trecând prin opera lui Goga, de la Rebreanu la Marin Preda descoperim un viguros sentiment de identificare cu blazonul rural. Corneliu Florea încearcă să recupereze valorile umanismului țărănesc de inspirație creștină ca să demonstreze pe de-o parte nedreptatea unei istorii care i-a supus pe români la o imensă suferință și, pe de altă parte, să propună aceste valori ca modele de urmat într-o lume aflată vizibil în decadență.coperta-1-fieraria-lui-staricu

Familia bunicului patern Stan Pădeanu funcționa ca un univers coerent, guvernat de legi proprii, eficiente în confruntarea cu lumea. Originari din comuna Padea, frații Ilie și Ștefan, orfani crescuți din mila rudelor, se strămută în Bârza, aciuându-se la Stana, o bătrână sărmană, care îi îmbie pe noii sosiți să se așeze în gospodăria ei și să muncească împreună, argumentând că „oameni buni suntem și vorbele noastre la fel ca noi îs”. (op. cit., p. 26). Trebuie să remarc de la început intenția stilistică a autorului de a recrea ambianța locului prin inserarea cuvintelor din graiul oltenesc și chiar particularități lingvistice ale familiei. Autorul este mândru de genealogia Pădenilor pentru că sunt urmași ai pandurilor lui Tudor Vladimirescu, ce făcură Adunarea Norodului, luptând împotriva jugului otoman și asupririi fanariote. Tragedia slugerului Tudor îi făcură pe pădeni „aspri” și „drepți”, purtând în sânge „dreptatea pământului de la moșii lor” (p. 22).

Evenimente năprasnice brăzdează viețile clanului Pădeanu, dar ei rezistă ca arborii de esență tare în vuietul furtunilor existențiale datorită stabilității firii lor, a trăiniciei pe care o pun în tot ce construiesc, de la viața de familie, educația copiilor, relațiile cu semenii, ridicarea caselor lor. Ei se îndrăgostesc o dată pentru totdeauna, se leagă de o „fomeie” pe care o cheamă Marta-Maria, cea furată de la horă din Padea sau Siea-Anastasia, adusă de pe front din Basarabia, unde îl îngrijise pe Ilie ca infirmieră. Pe cât de iute se învolburează Pădenii când sunt nedreptățiți pe atât de blânzi sunt față de „fomeile” pe care le-au luat din dragoste curată. Nimic mai străin de acești oameni decât capriciile sau fițele. Cum s-ar spune, sunt oameni de încredere cu care nu ți-e frică să te însoțești. La toate aceste trăsături importante ale ființei lor se adaugă și, nu în ultimul rând, hărnicia, munca necontenită din zori până în noapte fără să se plângă. Ei caută armonia cu apropiații din familie sau cu cei la care lucrează. Nu o dată se subliniază în carte principiul conlucrării împreună, ca fiind o garanție a tuturor înfăptuirilor. Omul singur puțin lucru este, dar „toți împreună lucrară de schimbară casa și ograda…” (p.27). După ce Stan și Ilie se întorc din tranșeele primului război mondial cu chipul mutilat, în cazul lui Stan sau cu răni și suferință, în cazul lui Ilie ei reflectează asupra minunii învingerii atâtor obstacole și a supraviețuirii: „Rănile ni se vindecară, prin muncă ne înzdrăvenirăm și rămânând laolaltă, uniți le răzbirăm pe toate. Ne dădu atâta minte Cel de Sus ș-om răzbi și d-aci-nainte” (p.107). Uniți, împreună, laolaltă sunt cuvinte cheie pentru înțelegerea filosofiei de viață a acestor oameni. La bine și la rău conceptul de împreună „era ca un crez în casa lor: trăiau împreună, gândeau și socoteau împreună, hotărau împreună, munceau împreună, le împărțeau pe toate împreună, credeau că așa e bine și folositor în viața lor.” (p. 125). Insistăm asupra acestor termeni deoarece ei oferă antidotul la nihilismul, narcisismul, egotismul și alte -isme, cauzând destrămarea morală a multor societăți contemporane. Acești oameni simpli sunt înfipți cu picioarele în treburile lor zilnice, la care revin iarăși și iarăși, indiferent de tragediile care-i marchează. Sunt călăuziți de credința în Dumnezeu și în soarta inerentă. Stan îi spune unui superior în armată că „pe fiecare dintre noi, ne trage sau ne împinge ursita pe câte-o cărare a vieții, mai bună, mai rea…”. (p. 39). De unde și percepția că tot ce li se întâmplă este în ordinea firii.

Recruții din comuna Bârza iau pregătirea pentru războiul de întregire a neamului foarte în serios, trăind solemn un moment ca acela al sosirii unui grup de ardeleni ca să se înroleze în armata regală. Locotenentul Ion Someșan îi recomandă cu căldură pe noii veniți, iar unul dintre ei „zâse rar și apăsat Tatăl Nostru și toată suflarea platoului parcă s-a ridicat la ceruri ca un jurământ de credință”. (p. 48). Sunt multe pasaje în cartea lui Corneliu Florea închinate plugarilor care s-au sacrificat fără ezitare în războiul de Întregire, Regelui Ferdinand și Reginei Maria, conducători luminați în momentul de răscruce în care s-a aflat atunci România, tuturor celor care prin efortul lor au pus o cărămidă la fundamentul țării, generali, oameni politici, vizionari. Cartea se vrea un elogiu al tuturor anonimilor care au făcut Unirea cea Mare, fiind implicit o critică la adresa guvernanților actuali de la București, năuciți de lupte sterile pentru putere, incapabili să se ridice la înălțimea simbolisticii Centenarului.

Corneliu Florea punctează adevăruri peste care se trece uneori în grabă. Regele Ferdinand și Regina Maria sunt apreciați pentru dedicația lor față de cauza românească, „pentru comportamentul modest și profund devotat poporului în doliu, bântuit de boli și mari nevoi” (p. 72). În schimb aliații ruși în primul război „ne-au lăsat singuri în toate luptele”, iar după instalarea lui Lenin la Petrograd cu ajutorul banilor nemțești, observă C. Florea, soldații ruși contaminați de morbul bolșevic „deveniseră doar niște paraziți precum păduchii tifosului exantematic” (p. 74). Ascuțișul satirei se îndreaptă și spre regele Carol al II-lea, „prințișorul”, comandant al unui regiment pe front în Moldova și care se găsi să dezerteze de la datorie, fugind la Odessa cu Zizi Lambrino ca să-și astâmpere năbădăile. A dezertat când îi era sărmanei țări mai greu, cu Bucureștiul ocupat de nemți, austrieci, turci. Țăranii din Bârza îl judecă aspru, considerându-l pe Carol un candidat la execuție, ceea ce nu se va întâmpla.

Evocând episodul înfrângerii lui Bela Kuhn, autorul insistă asupra nobleței armatei române, care nu a manifestat nici o clipă intenții anexioniste, ci a salvat Ungaria de molima bolșevică. Doi olteni, sergentul Iordan și caporalul Bivolaru au înfipt o opincă pe Parlamentul de la Budapesta ca răzbunare „pentru toată batjocura ungurească” și ca „avertisment pentru viitor” (p. 85). Dacă despre opincă știe toată lumea, în schimb despre incursiunea lui Nandor Urmanczy în Transilvania, la Beliș știu prea puțini. De aceea autorul ține să ni-l descrie detaliat. Urmanczy a descins cu o armată de mercenari în Transilvania, masacrând barbar pe moții de la Beliș și din împrejurimi. În toată campania armatei române împotriva sovietizării Ungariei nu s-a pomenit de nici un act bestial, deoarece soldații români au reprezentat trăsăturile noastre de națiune pașnică, dornică să apere ce este al nostru, dar nu să pună mâna pe teritorii străine.

Țara încă plină de durere și-a mobilizat energiile pentru a sărbători miraculosul act al Măritei Uniri, cum i s-a spus în epocă. Autorul inserează informații care, în general, ne scapă, dar care sunt foarte revelatorii. În mai puțin de doi ani s-a ridicat la Alba-Iulia Catedrala Reîntregirii pe platoul roman, în apropierea vestigiilor castrului în care a stat Legiunea a 13-a, Gemina. La 15 octombrie 1922 dimineața la ora 9:00 a sosit la Alba-Iulia cu trenul familia regală. S-au sfințit coroanele, a regelui Ferdinand făcută din oțelul unui tun de la 1877, iar a reginei făcută din aurul Munților Apuseni. Suveranii au semnat actul unirii într-un palat devenit muzeul reîntregirii. Apoi au urmat dejunurile: unul de 300 de persoane pentru oaspeții străini, unul de 700 de persoane pentru reprezentanții națiunii și unul de 20.000 de persoane pentru oamenii de rând, înfăptuitorii Măritei Uniri. Momentele înălțătoare evocate cu atâta bucurie și cu entuziasm de Corneliu Florea ne implică emoțional în cel mai însemnat moment din istoria noastră. Constituția promulgată în 1923 statuează chiar de la început adevărul care este piatra din capul unghiului: „Regatul României este un stat național, unitar și indivizibil”.

România a fost jefuită la sânge de ocupantul german, țițeiul, sarea, lemnul, produsele agricole luând calea Vaterlandului. Țăranii din Bârza, cărora nu le scăpa nici un eveniment din istoria pământului strămoșesc, participă și ei la euforia generală. Tricolorul a fost ridicat la primărie, iar vătășelul Petru, corespondentul lui breaking news de astăzi, s-a pornit cu toba „să afle tot leatul că România deveni dodoleață, adicătele rotundă” (p. 111). Autorul reflectează cu amărăciune la sensul celor petrecute cu națiunea română în prima conflagrație mondială, subliniind absurditatea demersurilor beligerante împotriva României: „Aceste armate străine s-au repezit asupra românilor, să le împiedice unirea cea firească ca națiune pe vechea lor vatră istorică, ce de drept le aparținea fiind poporul primordial. L-au copleșit numeric cele șase națiuni ce își aveau țările lor, de la care românii nu au avut nici o pretenție teritorială, doar au cerut și au luptat pentru ceea ce a fost și era românesc.” (p. 93).

Prefacerea României după reforma agrară întreprinsă de regele Ferdinand, pe care bârzanii îl vedeau ca pe „un dar dumnezeiesc” nu întârzie să se producă. Boierii, care au cedat din pământul lor, s-au dovedit adevărați patrioți, înțelegând necesitățile sociale. Intelectualii, preoțimea satelor toți laolaltă și-au adus contribuția la „schimbarea la față” a țării. Deși trecuseră atâtea dureri peste ei, țăranii din Bârza nu-și pierd nădejdea de mai bine și continuă perseverent să meșterească la treburile zilnice și să dezbată evenimentele politice după mintea lor „simplă, dar cinstită și de nenumărate ori erau mai corecți și drepți decât cei mari, puternici și avuți” (p. 134). Dragostea lor de viață și optimismul nu pot fi înfrânte de nici o opreliște. Plăcerea taifasului pe prispă, care la Bârza se cheamă a avea o taină, cu conversația care se-ncheagă din nimic, dar înflorește cu panseuri istețe și spirit zeflemitor de cea mai veritabilă marcă este o trăsătură dominantă a vieții lor. Din această plăcere se încheagă filosofia lor existențială înfiptă în practica zilnică, în acea anteică legătură cu pământul. De aceea Tudor Vladimirescu îndemna „țineți cu poporul ca să nu rătăciți”.

Țăranii din Bârza întâmpină noul cu „uimiri neliniștitoare și uluiri tulburătoare”. Candida lor nedumerire este bine surprinsă pe tot cuprinsul cărții. Recruții din Bârza care trebuiau să ajungă la Craiova la Comandamentul militar nu fuseseră cu „trinul” niciodată și se minunează cum de există toaletă în tren. Scena cu recrutul care se închide involuntar la toaletă și cu opintirea confraților ca să-l scoată, manevrând ușa mai s-o scoată din țâțâni, conține un umor savuros. Și prima trăsură fără cai, citește automobil, îi miră atât de mult încât atunci când boierul le spune că dihania are caii în față, aluzie la motor, țăranii se îmbulzesc să vadă caii cei atât de mici de puteau să încapă sub capotă. Ei nu rămân nepăsători la viteza pe care secolul 20 începuse s-o etaleze, dar se întrebau naiv „de ce atâta grabă, încotro o luară la picior așa de iute, ce și cine-i mână cu bici nevăzut din spate, până unde vor ajunge”. (p. 123). Sunt întrebări de înțelepți.

Binele nu ține mult la români. Cu moartea regelui Ferdinand și a lui Ion I.C. Brătianu se încheie „epoca astrală” a Regatului Român. După instalarea pe tron cu iuțeală de scamator a lui Carol al II-lea începe nebunia politică a ciocnirii ideologiilor de extremă dreaptă și stângă, care au condus la a doua și atât de nimicitoarea conflagrație mondială. Autorul nu are simpatie pentru nici una dintre extreme. Bolșevismul îl detestă din toată ființa. Notează cu tristețe că monarhia constituțională era sugrumată la repezeală de dezertorul Carol al II-lea, care, între timp, făcuse pasiune pentru Lupeasca, zisă și duduia, o evreică ce se amesteca influențându-l pe rege în deciziile lui. Crimele odioase comise de Carol împotriva legionarilor îl expuse lumii întregi ca fiind nelegiuit, instabil, slab de caracter. Se punea de un nou război apocaliptic.

Valuri de neliniște se răspândiră printre țăranii din Bârza. Cu toate acestea ei își urmau neclintiți rostul cotidian. Așa ajunse Nistor, zis și Staricu, unul din cei șase copii ai lui Stan Pădeanu și ai Martei-Maria, ucenic și apoi calfă la un meșter din Craiova ca să învețe meștesugul de fierar. În septembrie 1939 lumea a fost târâtă într-un nou război. Înfrângerea Franței și a Marii Britanii în vara lui 1940 a lăsat complet descoperită România în fața Germaniei, fără nici un fel de aliați, ceea ce a împins-o să accepte alianța cu Germania în mai 1940. De acum începe dezastrul pentru țara noastră. Ce reușiserăm să cucerim la 1918 ne este răpit din nou, soarta nefiindu-ne favorabilă de această dată. Mai marii lumii hotărâseră peste capul popoarelor mici. Eram ca și tranșați în abatorul războiului.

Din nou ne captează atenția detaliile selectate de autor pentru a zugrăvi fresca apocalipsei. La 26 iunie 1940 noaptea Molotov îl chemă pe ambasadorul român la Moscova, Davidescu ca să-i dea un ultimatum privind cedarea Basarabiei și Nordului Bucovinei. Hitler nu mișcă un deget pentru că ne vânduse demult. Prin Dictatul de la Viena din august 1940 Hitler cadorisește Ungaria cu Nord-Vestul Transilvaniei. Carol al II-lea abdică și pleacă, jefuindu-ne și el, cu un tren încărcat. Din nou C. Florea ne oferă un amănunt semnificativ. Pe peronul gării, în văzul tuturor regele Mihai îl imploră pe tatăl său „Nu mă lăsa aici, ia-mă cu tine” (p. 192). Acest detaliu anunță critica acerbă la adresa regelui Mihai, intreprinsă de autor ori de câte ori are prilejul. Pe cât este de fervent admirator al regelui Ferdinand, pe atât de sever îl judecă pe regele Mihai și îl desființează pe regele Carol al II-lea.

Aprecierea reală a autorului se îndreaptă spre Mareșalul Ion Antonescu, care a făcut ordine militară în țară, a ordonat mobilizare națională pentru eliberarea pământurilor românești tranzacționate de diabolicul caporal, l-am numit pe Hitler. Antonescu era văzut ca eliberatorul românilor după toată pacostea ce-o adusese asupra țării aventurierul dezertor, Carol. Mobilizarea i-a prins și pe Pădeni. Staricu a fost trimis ca fierar la un batalion, iar Florea în trupele de geniu prin stepa Calmucă spre Don, în cadrul Armatei a 3-a române. Antonescu a ordonat trecerea Prutului și până la sfârșitul lui octombrie Bucovina și Basarabia erau eliberate. Mareșalul a greșit însă continuând campania și dincolo de Nistru. Ce eroare de judecată să nu vadă că un caporal ticălos ca Hitler nu merita în nici un caz loialitatea absolută, pe care Mareșalul o datora doar armatei lui și țării. „Ce greșeală majoră față de un caporal ticălos care, după ce a fost factorul principal al dezmembrării României, în această campanie, zisă anti-bolșevică, nu a vrut să echipeze modern armata română, nici contra preț în aur negru”, cade greu judecata lui Corneliu Florea (p. 198). A nu se uita însă că Ion Antonescu a făcut tot ce i-a stat în putință pentru armata sa, fiind „singurul conducător de stat și de armată ce s-a aflat mai mult pe front, alături de soldații și ofițerii lui, decât în țară în această campanie…” (p. 199). Mareșalul a fost singurul care a ținut piept urgiei în acele momente de cumpănă pentru țară. România se afla în fața uriașei invazii a armatei roșii, urmată de coloana a cincea a evreilor comuniști și de torționarii NKVD-eului.

Prin contrast, arată C. Florea, Curtea Regală a manifestat nepăsare față de durerile românilor. Elena, mama regelui Mihai, se amuza cu amantul ei grec, Jacques Vergotti, iar fiul ei cu Dolly Chrissoleghos, fiica unui comunist grec, ea însăși tovarășă de încredere a lui Emil Bodnăraș. Contextul acesta explică toate concesiile regelui Mihai față de puterea sovietică. Comportarea regelui față de Ion Antonescu a fost infamă. Constituțional, regele avea dreptul să-l demită din funcție, dar nu să-l aresteze. Regele Mihai a fost singurul monarh care și-a arestat comandantul armatei regale și l-a dat pe mâna lui Stalin. Surprins de un asemenea gest de supunere, se spune că Stalin ar fi exclamat: „Cu asemenea rege aliat facem comunism în România mai înainte de-a termina acest război victorios” (p. 216). N-a fost singura decizie catastrofală a regelui. C. Florea, un judecător aspru al ultimilor doi monarhi din dinastia de Hohenzollern, subliniază vinovăția lui Mihai față de cei 150.000 de soldați români, dezarmați la ordinul lui după semnarea armistițiului, lăsați la voia batjocurii armatei sovietice. Acești bieți români au fost luați prizonieri și trimiși în Gulagul siberian. Țăranii din Bârza se întrebau sarcastic cum de a fost posibil ca o armată aliată, cea sovietică, să facă prizonieri pe soldații unei alte armate aliate. Logică inexpugnabilă! Biata țară lăsată fără apărare se afla în calea tuturor răutăților. Titlurile capitolelor spun totul despre starea disperată a oamenilor și a țării: Americanii cu bombe, rușii cu tancuri, Americanii nu mai vin, rușii nu mai pleacă, Cartela noastră cea de toate zilele, Viitorul comunist vine cu duba neagră. Ocupanții au trecut cu șenilele peste sufletele oamenilor care se simțeau pustiiți, jefuiți, dominați de o adâncă lehamite.

Cartea excelează prin judecăți curajoase asupra istoriei românești, smulgând orice văl de ipocrizie, de convenționalism comod, practicat atâta vreme în istoriografia noastră prea obedientă față de un stăpân sau altul, care ne-a dictat scrierea unei istorii conjuncturale, mincinoase. Fierăria lui Staricu este o carte document, o cronică de familie și o profesie de credință, scrisă dintr-un sentiment de datorie și recunoștință față de înaintașii care au făcut istorie. Reverența față de adevăr este principiul călăuzitor al cărții, dublat de o subliniată atitudine polemică față de măsluitorii istoriei noastre și față de cleptocrația care a confiscat puterea în România de astăzi. Ce contrast izbitor, pare a spune autorul, între generația Marii Uniri și politicienii de doi bani de astăzi! Călător pe diferite meridiane, cunoscător și al altor civilizații, Corneliu Florea îi contemplează pe oltenii săi dintr-o perspectivă amplă, care conferă temei judecăților sale de valoare, justificând solidaritatea sa cu acel spiritus locci, cu un mod de viață bogat prin căldura inimii și sinceritatea gândului, într-un cuvânt prin omenie: „Omenia, mi-am adus aminte de omenia țărănească, cel mai mare dar dumnezeiesc al lor”.

„Vatra Românească” la 80 de ani

Posted by Stefan Strajer On November - 15 - 2018

„Vatra Românească” la 80 de ani

 

Autor: Dorin Nădrău (USA)

 

„Vatra Românească va rămâne în conștiința obștească o palmă de pământ românesc în țară depărtată (…), păzitoare a Ortodoxiei românești și conștiinței naționale, în toată vremea…Acesta mi-a fost gândul călăuzitor când am preconizat o așezare episcopală ca cea de la Vatră”. Aceste cuvinte sunt extrase dintr-o scrisoare personală a primului episcop al românilor din America adresată unui devotat preot român din St. Louis, Missouri, în anul 1956, pe când era captiv în propria sa țară. Prin credința, zelul și optimismul său greu de egalat, episcopul Policarp Morușcă a reușit să consolideze episcopia, câteva covârșitoare izbânde meritând desigur a fi evocate: publicarea revistei „Solia”, iar, mai apoi, a almanahului anual „Solia” (1936), modificarea statutului episcopiei (1936), achiziționarea proprietății de la „Vatra Românească” (1938), constituirea organizațiilor auxiliare ale episcopiei pentru tineretul ortodox (AROY) și pentru femeile ortodoxe (ARFORA) (1938).

VatraCalSolia2002_1307

Inaugurarea „Vetrei Românești”, ajunsă la 80 de ani, a avut loc în zilele de 3 și 4 iulie 1938, la trei ani de la consacrarea sa ca episcop. După cum menționează „Jackson Citizen Patriot”, festivitatea, la care se estima că au participat peste trei mii de persoane, a fost unul dintre cele mai strălucite evenimente petrecute până atunci, comportând ceremonii grandioase, solemnitate și fast.

O incursiune privind evoluția acestui simbol al românismului din „lumea nouă” se impune cu prisosință relevată. Apariția „Vetrei” în cadrul comunității românilor-americani se datorează neîndoielnic sosirii noului episcop, Policarp Morușcă. Acesta, la momentul venirii în America, nu avea un loc anume destinat a locui ca ierarh. Parohia „Sfânta Maria” din Cleveland i-a pus la dispoziție o casă pentru folosința personală care asigura și un spațiu pentru organizarea unui birou, având în vedere că arhivele oficiale, în anii care au precedat sosirea sa, erau permanent transferate din oraș în oraș, fiind deținute de persoana ce îndeplinea funcția de secretar. Un eveniment care a grăbit rezolvarea locației pentru părintele Policarp a fost întronizarea sa ca episcop care a avut loc la parohia „Sfântul Gheorghe” din Detroit, la care a participat o mare mulțime de oameni: după încheierea festivității, neavând la dispoziție o reședință sau un birou, episcopul s-a retras în camera de hotel pentru a-și pune în ordine programul și ideile. Părerile privind viitorul centru episcopal erau împărțite. Pe de o parte, noul episcop, venit din România dintr-o mănăstire (Hodoș-Bodrog, județul Arad), își dorea o reședință care să-i ofere un mediu similar, în preajma unei ape curgătoare, cu aer curat, mai ales că la Cleveland, unde șezuse temporar, constatase că emisiile toxice urbane nu erau doar neplăcute, ci și foarte dăunătoare sănătății sale. Pe de altă parte, o bună parte din cler, dar și mulți credincioși, își doreau ca episcopul lor să fie văzut ușor și să fie implicat în activitățile metropolei, asemenea ierarhilor altor biserici din „lumea nouă” din care făceau parte acum și unde se simțeau încrezători.

În perioada în care românii-americani ortodocși căutau o reședință pentru episcopul lor, ferma Grey Tower din Michigan a fost scoasă la vânzare. Ferma constituia o proprietate de 1000 de acri și aparținea familiei Boland, cu origini scoțiene, ai cărei predecesori veniseră în America în 1710, stabilindu-se apoi în zona Grass Lake din Michigan (1835), profitând de o concesiune oferită de președintele Andrew Jackson. De-a lungul anilor, membrii familiei au construit clădirile durabile din prezent, precum și rezervorul de apă care a dat numele șoselei din imediata apropiere. Aflat în România, episcopul Policarp a fost înștiințat printr-o scrisoare de faptul că un grup de persoane au găsit locul căutat. Se pare că episcopul ar fi acceptat propunerea, cu condiția ca tranzacția să nu implice o povară financiară pentru episcopie, dar a adăugat că, dacă nu dispune de o sursă de apă, așa cum își dorea, consideră că nu există un motiv întemeiat pentru cumpărare. În opinia sa, nu avea sens să fie cumpărată o fermă care să devină centrul de activități al comunității românești. În scrisoarea de răspuns, i s-a comunicat episcopului că cei care s-au ocupat de găsirea proprietății o vor ține pentru ei, o altă fermă, la Big Wolf Lake, de doar 73 de acri fiind disponibilă pentru vânzare. S-a convenit achiziționarea și  acestei a doua proprietăți (considerând-o o soluție pentru ceea ce își dorea episcopul) și că s-ar beneficia de o bună sursă de venit prin vânzarea de parcele care ar fi putut asigura în final plata ambelor proprietăți. Revenind din România, episcopul a vizitat ambele proprietăți și a apreciat că aceasta era varianta cea mai potrivită pentru ce avea nevoie. Trebuie menționat însă că episcopul nu a locuit niciodată lângă lac, iar în timp ce ferma a devenit centru al activitățior precizate anterior, aceasta și-a continuat și activitățle agricole, fiind activă până în anul 1952.

La doar câteva luni de la inaugurare, episcopul Policarp Morușcă avea să plece în România de unde nu se va mai întoarce niciodată. Odată cu plecarea sa, în ciuda faptului că prețul proprietăților trebuia plătit, fondurile întârziau să apară, iar interesul față de „Vatră” începe să scadă. Totuși, prin eforturile și osârdia celor aflați în fruntea administrației, între anii 1939 – 1944, ratele împrumutului au fost achitate, întreaga datorie fiind onorată. Când a devenit cert că nu va mai posibil ca episcopul să se reîntoarcă, administrarea a trecut în sarcina Consiliului Episcopilor până la întoarcerea preotului Andrei Moldovan în Statele Unite și consacrarea sa, în secret, în scaunul episcopal, acesta preluând și „Vatra”. Lupta pentru drepturile asupra proprietății a fost una îndelungată și istovitoare, înregistrându-se o perioadă de haos, tendințe de separare, neglijare completă a întreținerii proprietății, animozitate și frustrare. În anul 1952, urmare a unei decizii judecătorești, Andrei Moldovan a părăsit definitiv „Vatra”. Astăzi, se apreciază că în procesele de judecată au fost cheltuiți, la acea vreme, mai mulți bani decât au fost investiți în proprietate.

Anul 1952 marchează o nouă etapă în istoria „Vetrei Românești”. Viorel D. Trifa, un teolog aflat printre candidați, a fost admis ca episcop auxiliar în locul episcopului Policarp. Prin alegerea sa, s-a făcut trecerea de la dezordine la rânduială, de la separare la unitate și de la neglijență la judicioasă gospodărire. A fost cea mai potrivită personalitate, în acea perioadă tulbure, dovedindu-se a fi un bun cârmuitor care să continue lucrarea începută de predecesorul său și probând încă de la început că era un om capabil, entuziast, neclintit și zelos. Episcopul Valerian s-a lovit de aceeași situație ca și episcopul Policarp, în sensul că episcopia nu avea o reședință oficială pentru ierarh. A locuit și el o perioadă la Cleveland, existând o tentativă ulterioară de a se muta la Detroit, după care Consiliul Episcopilor a hotărât ca „Vatra” să devină reședința temporară a episcopului Valerian. Clădirea nu se afla într-o stare prea bună de locuit, dar dovedind un spirit practic deosebit și adâncă motivare episcopul a instituit rapid un program de renovare și demolare pe termen lung. Prima clădire care a fost recondiționată și reutilată a fost reședința episcopală, lucrările vizând: instalațiile sanitare și electrice, instalațile de gaz, reparații substanțiale și curățenia. Viața de fermă a încetat odată cu vânzarea animalelor. Tot din inițiativa episcopului, terenul arabil a fost inclus în „U.S. Land Bank Program”, profitul aferent fiind utilizat la plata taxelor. În 1953, a fost restructurat grajdul cailor care a fost transformat într-o bucătărie de vară și o sală de mese denumită „Avram Iancu”, iar în anul următor s-a trecut la reînnoirea clădirii destinate anterior îngrijitorilor de animale, fiind amenajate dormitoare pentru studenți, bucătari și doamne, clădirea devenită „Casa ARFORA”. În anul 1955, a fost amenajat un cimitir cu locuri de veci pentru preoți și credincioși, ridicându-se totodată și un monument memorial în cinstea episcopului Policarp. De asemenea, au fost construite alte două monumente pentru două morminte din vecinătate: unul în cinstea preotului John Trutza, luptător în folosul episcopiei și „Vetrei”, iar celălalt pentru preotul misionar Moise Balea, unul dintre pionieri. După aproape douăzeci de ani au fost edificate capela și biserica închinate Maicii Domnului. Clădirile care nu mai puteau fi puse în uz au fost demolate, iar hambarul mare a devenit spațiu adițional pentru dormitoare, dându-i-se numele legendarului general american de origine română George Pomuț. Mai trebuie subliniat că în anul 1970 a fost construit un mare pavilion cu o capacitate de până la 600 de persoane destinat programelor și banchetelor desfășurate pe perioada congreselor anuale, în 1984, adăugându-se o largă scenă.

„Vatra” a continuat să se dezvolte, câteva dintre edificiile și activitățile actuale, la împlinirea a opt decenii, meritând a fi prezentate. „Centrul patrimoniului româno-american” a fost înființat de episcopul Valerian și inaugurat la 28 mai 1978. De-a lungul anilor, în timpul vizitelor sale la parohii, episcopul a constatat că noua generație nu păstrează elemente de arhiva și a considerat că acestea trebuie să aibă rolul de a atesta generațiilor următoare eforturile predecesorilor. Din această rațiune a fost fondat centrul care nu avea să aparțină episcopiei, fiind, astfel, mai ușor de acceptat. La data de 4 iulie 1988, centrul a luat numele de „Valerian D. Trifa Romanian-American Heritage Center”. O preocupare permanentă majoră a episcopului și a parohiilor a constituit-o și a continuat ulterior a fi o activitate principală a „Vetrei”, educația religioasă a tinerilor. Organizarea taberelor religios-educaționale pe timpul verii este asigurată printr-un spațiu adecvat, dormitoarele aduse la standarde corespunzătoare având o capacitate de cazare a 60 de persoane. Pe proprietatea întinsă a „Vetrei” se află amplasate mai multe troițe. Cu toate că aici nu se fac pelerinaje, retragerile spirituale și întâlnirile educaționale se circumscriu dorinței episcopului Policarp de a face din „Vatra” un centru al oportunităților spirituale. Sărbătoarea principală este „Nașterea Maicii Domnului” care se prăznuiește anual la 8 septembrie, zi în care e celebrat hramul bisericii. Evenimentul de cea mai mare anvergură îl constituie Congresul Anual al Bisericii pentru care au fost ridicate anumite construcții pe proprietate, în mod special, pavilionul Grey Tower. O clădire extrem de utilizată este „Casa ARFORA”. Asociația Reuniunilor Femeilor Ortodoxe Române din America(ARFORA) este cea mai veche asociație auxiliară a episcopiei, sărbătorind la rândul ei, anul acesta 80 de ani de existență, și  fost dintotdeauna cel mai de neclintit susținător al episcopiei, acordând permanent timp, ajutoare bănești, dragoste și dăruire.

Un edificiu mai nou, de indubitabilă importanță, este Cancelaria Administrativă. Pe vremea administrației arhiepiscopului Valerian, birourile episcopiei erau la etajul al doilea al reședinței episcopale ocupând trei dintre cele cinci camere. După pensionarea sa și retragerea de la „Vatra” în anul 1984, întregul etaj a fost pus la dispoziția administrației, care includea acum și departamentul editorial, mutat recent de la Jackson, Michigan, la „Vatra”. După 1990, odată cu venirea unui nou val de preoți și credincioși români, au crescut rândurile membrilor cancelariei. Creșterea numărului de parohii și de misiuni, nevoia dotării cu mijloace de comunicare avansate, precum și extinderea utilizării indispensabile a computerelor, au implicat necesitatea stringentă a unei clădiri moderne cu spațiu corespunzător pentru birouri. Clădirea nouă a cancelariei a fost inaugurată la 5 septembrie 1998, anul 2018 marcând astfel aniversarea a 20 de ani de la darea în folosință. Mai trebuie menționat că aripa din partea de nord a cancelariei găzduiește un muzeu de artefacte ale episcopiei și o mare arhivă situată în partea estică a muzeului.

„Vatra Românească” de la Grass Lake, MI a reprezentat un autentic simbol al românilor care și-au părăsit țara natală, fugind de opresiune și nedreptate, copleşiți de convingerea că niciun guvern și nicio autoritate nu le-ar putea răpi libertatea de care se bucurau în „Lumea Nouă”. Sediu episcopal cu o impresionantă istorie, „Vatra” a fost și va rămâne, fără îndoială, imaginea credinței ortodoxe strămoșești continuată pe pământ american.

From the Kingdom of the Memory

Posted by Stefan Strajer On November - 14 - 2018

From the Kingdom of the Memory

Reminiscenses by Elie Wiesel

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Intenționat am pus titlul original, în englezește, pentru a atrage mai ușor cititorii, fiind la modă că tot ce sună străin tentează mai mult și, în plus, se potrivește de minune cu expresia noastră călăuzitoare „merge și așa”, iar în cazul de față, are avantajul citirii și aflării a ceea ce editurile centrale, post decembriste, nu au voie să traducă și să editeze în România. Printre acestea se află și scrierea lui Elie Wiesel „From the Kingdom of Memory” – Din regatul memoriei – editată la Summit Books – NY în 1990. Subtitlul „reminiscences by Elie Wiesel” este o ajustare, o scuză evreiască în fața instanței și a istoriei, prin care vrea să se apere că sunt doar niște rămășițe vagi, aproape șterse din marele său regat cerebral, în cazul în care s-ar fi strecurat și erori.

După o astfel de autojustificare de la început, Elie Wiesel își permite să scrie ce vrea, să fabuleze urât, murdar și ipocrit despre Poporul Român după 1990, când toți grafomanii scriu mânați de interese. Acum, oricine are dreptul să spună, să scrie ce vrea și cum vrea despre români și România. „E democrație occidentală, globalistă acum”, ne spun noile elite politice și culturale de pe Dâmbovița! Iar noi, românii, nu mai avem dreptul să ne apărăm dreptatea și adevărul istoric, rădăcinile  istorice, identitatea, spatiul geografic, ființa și cultura națională pentru că imediat vom fi catalogați naționaliști ceaușiști, securiști, protocroniști, antieuropeni și, ferească sfântul, să te legi de Elie Wiesel, deținătorul Nobelului pentru pace, că antisemit ești pentru eternitate. Nouă, nimeni nu mai trebuie să ne respecte adevăratul trecut istoric, în schimb noi trebuie să-i respectăm pe toti, fiindcă ei, toți, sunt mai europeni decât noi și democrați de când lumea. Dacă ne vrem și noi în Europa lor trebuie să plătim, plătim, plătim și să-i slujim și acum că sunt plecați. Sunt și excepții de la noua dictatură europeană, mondială sunt, dar supraviețuiesc riscant fiindcă sunt hăituiți și vânați precum vrăjitoarele în evul mediu.

Evreul Elie Wiesel s-a născut la Sighetul Marmației în anul 1928, deci în vremea Regatului Român Unit și autoritățile române l-au înregistrat cu numele și pronumele dăruit de părinții lui, de comunitatea lor. Dacă ar fi fost cu adevărat anti-Semite, cum o tot lungește născutul din 1928, l-ar fi înregistrat ilie nevăstuică. De ce nevăstuică?! Pentru că, la un moment dat, în Imperiul Habsburgic, evreii imigranți din zona etnic slavă trebuiau să-și schimbe numele cu unul german, plătind o taxă în funcție de numele ales (Cele mai scumpe nume erau Goldschtein și Goldman, iar  Wiesel, adică nevăstuică, un nume ieftin pentru evrei ieftini. (Citește Istoria evreilor în Banat a lui Victor Neumann)

Eu, cititor liber, am și dreptul să scriu liber, să transmit idei și informații despre cele citite, fără să-mi pese că unora nu le place critica și mă vor eticheta antisemit. Să fie sănatoși și să poată dovedi în fața instanței ceea ce susțin. Mă întorc la memoriile lui Elie Wiesel din care rețin două linii principale: autorul apară, laudă și hiperbolizează tot ce este evreiesc – să le fie de bine – în schimb, a doua linie, îi ponegrește pe români, până îi desființează ca națiune creștină. Ajungem și la exemple și dovezi din cartea sa. Întâi, îl compătimesc pentru marea traumă psihică suferită și îl admir pentru suprasentimentele umane pe care le are față de etnia sa biblică, atât de greu încercată de-a lungul istoriei. Dar îl critic și descalific ca personalitate – cu tot Nobelul lui pentru pace, la care a fost propus și Hitler (1938) și Stalin (1946) – pentru defăimările și acuzațiile neîntemeiate aduse națiunii mele, în speță, maramureșenilor în cartea de față. De asemenea, încă odată repet că, înțeleg tragedia acestui om, a comunității sale din Maramureșul ocupat de Ungaria horthistă, în urma Dictatului de la Viena din august 1940, dar sunt categoric împotriva condamnărilor nejustificate și mereu reiterate a generației de români de atunci și a celor ce au urmat, fără să li se poată demonstra vreo vinovăție. Elie Wiesel, dacă ar fi fost corect și om al păcii, nu ca Hitler și Stalin, propuși pentru același premiu, trebuia să respecte maramureșenii de atunci la fel de încercați de istorie ca și el în acel moment, traumatizați pentru totdeauna.

Oriunde deschidem cartea și citim dăm peste aceleasi idei: ce oameni deosebiți sunt evreii din toate punctele de vedere și cât de maligne au fost celelalte popoare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Însă, după Elie Wiesel,  numai evreii au suferit un holocaust și ceilalți trebuie să plătească până la sfârșitul lumii. În această carte se răfuieşte și cu maramureșenii, ignorând soarta lor nefastă, faptul  că acea parte a României – Nord Vestul Transilvaniei, din care face parte și Maramureșul – se afla sub ocupație militară și administrație de război ungurească.

Cartea are un capitol intitulat „Sighet again” (Din nou Sighetul), care începe cu binecunoscutul clișeu de incultură și naivitate americană, cărora când le spui Transilvania răspund automat Dracula!! Și de la personajul fals al lui Dracula, autorul trece imediat la marea dramă a evreilor din Transilvania lui Dracula, personajul horror al lui Bram Stoker: „Să nu credeți că copiii evrei au trăit bucuroși și fără frică în Transilvania” (pag.123) și argumentează cu: „Noi am fost tot timpul speriați, îngrijorați, amenințați din toate părțile. Bandiții, ni se spunea, ne spionează din înalțimea munților. Și acolo sunt mocofani („louts”) și lași („cowards”), înmuiați în ură strămoșească („ancestral hatred”) care ne-ar ataca și bate, la fel ca Dracula, aparent ei aveau nevoie să sugă sânge – sânge evreiesc („Jewish blood”) – să fie mândri de ei înșiși”  (pag.124, „From The Kingdom of Memory”, Editia Summit Books 1990 – sursă precisă!!)

Ce imagini înfricoșătoare, înspăimântătoare, de-a dreptul patologice, depășindu-le pe cele de groază din filmele de la Hollywood cu Dracula, izvorâte dintr-o minte de a cărei funcționalitate normală începi sa te îndoiești. Oare printre americani, cartea a apărut în țara lor, sau elitele politice și culturale românești, cititoare în engleză, nu se găsesc oameni raționali care să-și dea seama de aceste aberații, ce pun o notă de grotesc pe imaginea suferinței trecute a evreilor? Tuturor le e frică că vor fi trecuți în computerul negru cu antisemiți?! Americanii nu-s interesați, iar elitele politice și culturale românești nu cunosc istoria și nu se leagă la cap dacă nu-i doare. Poltroni!

Ce minte rătacită în capul acestei nevăstuici agitate! Iată cine primește Premiul Nobel pentru pace (??!!). Un tip care își foloseste mintea și sufletul scriind pe altarul urii, profitând de ignoranța cititorilor de limbă engleză și indolența noilor elite politice și culturale dâmbovițene de-a demasca, si condamna pe acest individ  antisocial, care a denigrat pe maramureșeni, oamenii pământului care i-au primit pe părinții lui să se așeze alături de ei. Cine cunoaște istoria românilor, ori cu atât mai mult dacă a trait în Maramures – parte din Vatra Dacilor, cu greu cucerită de romani – ştie precis că acolo nu s-au vehiculat asemenea confabulații sau halucinații schizofrenice despre vreun Dracula. Dacă luăm toate tipăriturile din Maramureș – românești, ungurești sau evreiești – din trecut și până la deportarea evreilor de către guvernul unguresc, horthist și din Sighet (primăvara 1944) nu vom găsi nici o referire scrisă la asemenea fapte ale maramureșenilor nici înainte, nici în vremea copilariei lui Ilie Nevăstuică pe aceste meleaguri!! Elie Wiesel ar fi trebuit să prezinte probe, probe autentice, altfel înseamnează că a înșelat cititorul de limbă engleză din toată lumea, șocând cititorii cu ficțiunile lui bolnave, pentru ca ei, cititorii, să sară în sus de indignare și să acuze maramureșenii de antisemitism. Este exact ceea ce a urmărit Elie Wiesel și, încă o dată, tăinuind adevărul într-o perioadă când și maramureșenii sufereau cumplit sub ocupația ungurească: uciși – 12 români spânzurați în Sighet, 31 împușcați în Moisei, alții împușcați prin munți – expulzați din țara lor, expropriați, încarcerați, duși în lagăre de muncă forțată în Ungaria sau în companii de muncă grea. Ei nu erau tot oameni, dragi evrei care îl elogiați pe premiatul vostru pentru pace, care scrie despre maramureșeni că „aveau nevoie să sugă sânge – sânge evreiesc”? Nu vă e puțin rușine de el citind această carte? Românilor le este greață de elitele politice și culturale care îl laudă prostește pe ilie nevăstuică, ca să nu fie suspectați de antisemitism. Dacă și alte imagini despre suferințele evreilor vor fi puse într-un  asemenea cadru impregnat de minciuni la adresa românilor, evreii să fie convinși că Elie Wiesel al lor le face un mare deservicu. Mă mir că evreii acceptă asemenea maculatură când tragedia lor – holocaustul nu are nevoie de imagini de Halloween cu Dracula.

Ar fi multe de comentat și contracarat din cele scrise de Elie Wiesel. El însuși, se contrazice în From The Kingdom of Memory la pagina 128 scrind: „De ce am permis noi să fim luați? Noi am fi putut fugi, să ne ascundem noi înșine în munți sau în sate. Ghetoul nu a fost foarte bine păzit, scăparea în masă ar fi avut o șansă de succes”.

Interesant, ridicăm sprâncenele și ne întrebăm, oare Elie Wiesel nu și-a mai adus aminte ce a scris cu câteva paginii înainte, despre bandiții mocofani din munți, care îi spionau și vroiau să-i bată, să le sugă sângele – sângele de evreu, precum Dracula lui Bram Stoker? Retroactiv, alege că șansa de scăpare era fuga în munții și satele maramureșene, unde nu exista ceea ce a confabulat anterior! Ce picioare scurte are minciuna, ca memoria lui Elie Wiesel!

Este penibilă această carte și autorul ei, nu numai prin reminișcențele memoriei, dar mai ales prin rămășițele caracterului. Am citit-o cu atenție – la fel și All Rivers run to the Sea – încărcată de ură, de acuzații, de fraze intenționat neclare, ca împreună cu alte idei și imagini, să-l faca pe cititor sa creadă că România este bântuită de vampiri antisemiți. Mi s-a facut greață; Elie Wiesel nu are respect față de adevărul altora, împingând propaganda în absurd. Cincizeci de ani mai târziu, după abominabilul holocaust, se întreabă ipocrit „Unde este Dumnezeul Evreilor? (pag. 45). Cine poate știi? Poate s-a dus în altă parte a universului, unde nu-s evrei ca autorul acestei cărți, poate chiar s-a sinucis de câte i-a făcut tocmai poporul său ales…

(Corneliu Florea, vara lui 1992, Winnipeg – Canada)

P.S. Pentru prima dată am publicat această contracarare anti-Wiesel în „Jurnal Liber – Vara 1992” și a fost preluată de ziare din țară și străinatate, primind  semnale de atașament și apreciere. Dintre „noii literați postdecembriști” dâmbovițeanul C. Stănescu de la „Adevărul L&A” m-a amuzat cel mai mult, ridicându-și poalele supra – neo democratice în cap, de sub care s-a văzut toată slugărnicia lui de-o viață: înainte a slugărit realismul socialist, după 1990 își caută alți stăpâni…

P.P.S. Revin acum, după 25 de ani, fiindcă am fost la Bârsana Maramureșului, unde, la școală, se află bustul lui Mircea Vulcănescu pe care Institutul Național (?) pentru Studierea Holocaustului în România a cerut – via Ministerul de Externe – să fie îndepărtat. Și maramureșenii au răspuns „institutului Elie Wiesel” cu PE AICI NU SE TRECE !! și au semnat URMAȘII BACIULUI VASILE DIN BÂRSANA MARAMUREȘULUI. Îmi ridic clopul cu respect în fața lor. Corneliu Florea, august 2017.

(Retrimis pentru publicare, 2018)

Corneliu-Florea

Foto. Corneliu Florea

Românii-americani și Marea Unire din 1918

Posted by Dorin Nadrau On October - 2 - 2018

Apărută recent, cartea Pr. Dr. Remus Grama „Românii-americani și Marea Unire din 1918” constituie un strălucit omagiu adus sărbătoririi centenarului desăvârșirii unirii provinciilor istorice ale României. Lucrarea este un studiu aprofundat și documentat consacrat contribuției românilor-americani la realizarea actului de unire a neamului românesc, contribuție destul de puțin cunoscută de generațiile de astăzi.

Cartea Pr. Dr. Remus Grama „Românii-americani și Marea Unire din 1918

 

Încă din primele rânduri, în „Cuvânt Înainte”, autorul ne dezvăluie crezul său că o observare atentă a evoluției celei mai vechi și mai organizate diaspore a românilor, cea din America, induce constatarea că cei care și-au părăsit țara în trecut niciodată nu au uitat-o, ci mai degrabă au ajutat-o la marile răscruci ale istoriei.

„Prefața” volumului include scopul elaborării lucrării, enumerarea autorilor celor mai semnificative studii publicate în secolul trecut consultate, precum și precizarea că cercetarea sa consemnează îndeosebi etapele și contribuțiile specifice ale românilor din America între anii 1916 – 1920, „cu un deosebit accent asupra importanței acțiunilor lor la promovarea imaginii României pe scena politicii americane a acelei vremi”.

Pentru o cât mai judicioasă evaluare, se menționează câteva date preliminare referitoare la comunitățile românești din America acelor ani. Astfel, aflăm că la începutul Primului Război Mondial în America și Canada existau deja 24 de parohii românești, dintre care 16 făceau parte din Protopopiatul din Cleveland. Potrivit surselor la care a avut acces, pe la sfârșitul anului 1918, numărul total al comunităților ortodoxe se ridicase la 30, cifra totală a românilor-americani fiind cuprinsă între 125 000 – 150 000. Toți aceștia erau afectați de aceleași nevoi și împărtășeau idealuri asemănătoare, dar odată cu izbucnirea războiului situația lor s-a complicat: cei care trebuiau să se întoarcă la familiile lor din țară erau obligați să aștepte, alții, nefiind încă cetățeni americani, au primit ordin de concentrare în armata austro-ungară, iar unii dintre ei au plecat în România și s-au înrolat în armata română. Această situație potrivnică ce exista în timpul neutralității României (1914-1916) și a Americii (1914-1917) s-a înrăutățit mult odată cu intrarea celor două state în marea conflagrație. În acest context, comunitățile românilor-americani fierbeau de neliniște. Regatul României, în urma unui acord secret cu puterile Antantei, a declarat război imperiului austro-ungar la data de 14-27 august 1916, revendicând Ardealul, leagănul istoric de formare a poporului român. Intrarea Statelor Unite în război a avut loc la 7 decembrie 1917. Această importantă împrejurare a produs în inimile emigranților est și central-europeni aflați în America, mai cu seamă ale românilor, sârbilor, cehilor și slovacilor sosiți cu pașaport maghiar, o însuflețită speranță, aceea a eliberării țărilor lor de origine de sub imperiul austro-ungar.

În continuare, autorul evidențiază o observație de importanță majoră în desfășurarea examinării sale, anume aceea că sprijinul guvernului american pentru „cauza românească” nu se putea câștiga ușor, mulți politicieni americani considerând că existența imperiului austro-ungar este necesară, ca factor de stabilitate. Este îndeobște cunoscut că numai după o vreme președintele american Woodrow Wilson va afirma angajamentul că Statele Unite vor lupta pentru „drepturile și libertățile națiunilor mici”, la formarea noii sale viziuni contribuind, fără îndoială, și demersurile curajoase și hotărâte ale românilor-americani.

Cea mai amplă secțiune a cărții relevă rezultatul unei analize riguroase și îndeosebi documentate, oferind un răspuns indubitabil asumat la întrebarea „cum au sprijinit românii-americani Marea Unire?”. Dintru început ni se arată că un rol important în omogenizarea și direcționarea energiilor naționale ale românilor din America l-a jucat Biserica. Un aport deosebit de însemnat și-au adus, de asemenea, societățile culturale și de ajutor reciproc, precum și presa, mai ales că după procesul memorandiștilor, activismul românesc a fost iarăși regenerat de persecuția maghiară sporită, iar majoritatea românilor-americani proveneau din Transilvania, Banat și Bucovina.

Pr. Dr. Remus Grama remarcă faptul că neexistând, la acea vreme, o episcopie ortodoxă română în America, un rol semnificativ în unificarea comunității românești și crearea unui centru de influență politică în vederea promovării provinciilor istorice românești l-a avut tânărul protopopiat înființat în 1912 de Mitropolia Ardealului, condus de controversatul preot Ioan Podea.

Probând veritabile calități de rafinat istoric, autorul identifică o succesiune de șapte evenimente definitorii care au avut loc în diaspora românească din America însemnând sprijinul neîndoielnic acordat realizării României Mari, evenimente a căror prezentare, în ordine cronologică, reprezintă fiecare în parte un capitol distinct al cărții.

Înființarea Comitetului Național din America – C.N.R. (1916) Acest comitet a luat naștere din inițiativa preotului Ioan Podea a cărui activitate patriotică a cuprins legături cu mai multe organizații, unele cu idei de stânga pentru care ulterior a avut de suferit, fiind chiar exclus din rândurile clerului. În ciuda derapajelor sale se impune recunoscută contribuția sa personală la marile evenimente dintre anii 1916-1919 prin care românii și-au sprijinit țara de origine. C.N.R. a fost înființat ca organizație politică ce să reprezinte comunitatea românilor din America. La 24 septembrie 1916, a fost convocată adunarea de constituire la care au participat atât ortodocși, cât și greco-catolici, hotărându-se crearea comitetului. Imediat după ce au revenit de la congres la casele lor, reprezentanții ziarului „America”, persoane care luaseră și ele parte la lucrări, au demisionat, discreditând această tentativă de organizare a unității românilor-americani. Ziarul „America” îmbrățișând o orientare mai de stânga, fiind vizibil anti-clerical, susținătorii săi și-au constituit o altă organizație, sub numele de „Asociația Română pentru Ajutor de Război”. În pofida tuturor neînțelegerilor, se poate afirma astăzi, după o sută de ani, că totuși s-a realizat ceva folositor deoarece ambele organizații au avut – în cele din urmă – rostul și utilitatea lor. Așa după cum arată documentele vremii, C.N.R., care și-a asumat un rol atât de reprezentativ, vorbea nu numai în numele românilor din America, ci s-a angajat a fi și purtătorul de cuvânt a fraților „de acasă”. Activitatea politică a C.N.R. a continuat până la al Doilea Război Mondial, organizația trimițând, asemenea „Asociației pentru Ajutor de Război”, sprijin caritabil unor orfelinate și spitale din țară.

Formarea Regimentului de Voluntari Româno-Americani din Youngstown (1917). La 20 aprilie 1917, președintele Woodrow Wilson a adresat poporului american un apel de înrolare voluntară în armată. La înflăcărata chemare a protopopului Ioan Podea, parohul Bisericii „Sfânta Treime” din Youngstown, numeroși bărbați români apți de luptă s-au prezentat la stațiile de recrutare, astfel că mii de români-americani cu vârste între 21-45 de ani au fost înscriși în armata americană. Faptele pline de eroism ale acestora i-a impresionat pe americani și au contribuit într-o mare măsură la nașterea unui spirit de recunoaștere și apreciere de către guvernul Wilson și de alte oficialități americane. Chiar și ziarul „Washington Post” a semnalat loialitatea româno-americanilor proveniți din imperiul Austro-Ungar, după declarația de război a S.U.A. împotriva acestui lagăr al națiunilor. Se cuvine reținută constarea că, între alte naționalități din America de Nord, proporțional cu numărul lor, românii au dat cei mai mulți voluntari. Cu prilejul marii adunări de la Youngstown din 9-10 martie 1918, congresmanul american John Cooper afirma următoarele: „După câte știu, românii din S.U.A., în proporție cu numărul lor, au dat armatei Statelor Unite mai mulți soldați decât oricare alt popor din America. Jertfa acestor voluntari nu este a noastră, ci a neamului românesc în primul rând. Prin victoria S.U.A. și a aliaților săi, România se va mântui și întregul neam românesc va fi chemat la o viață nouă, liberă și democrată”.

Succesiunea evenimentelor identificate de autor continuă cu „Românii -americani sprijină România prin Crucea Rosie (1917-1919)”. Înscrise în cadrul „Crucii Roșii” americane, femeile românce din America, dând dovadă de dârzenie și virtute, au participat activ la jertfele cerute de război. În septembrie 1917, o misiune a „Crucii Roșii” americane, călătorind prin Rusia, a ajuns în România, găsind în spitale peste 40 000 de răniți. Misiunea s-a plasat imediat sub conducerea Reginei Maria, binecunoscută pentru umanitarismul său în timpul războiului, conducătoarea „Crucii Roșii” românești. Sprijinul a fost indiscutabil de un enorm ajutor, constând în: 110 vagoane de scrumbii sărate aduse de la Iași pentru a hrăni peste 30 000 de oameni, 80 000 de rânduri de haine, 30 de vagoane de material medical adus de la Moscova și Petrograd, 100 000 de dolari pentru orfelinate, resurse lăsate la plecare pentru încă trei ani, inclusiv materiale lăsate pentru încă 10 000 de rânduri de haine. Misiunea „Crucii Roșii” americane a fost sever limitată de începerea revoluției bolșevice din Rusia și, în special, de anarhia din decembrie 1918 din această țară.

Capitolul următor, „Sprijinul românilor-americani față de misiunea patriotică a căpitanului Vasile Stoica și a altor corifei din România (1917)”, ne oferă o analiză extinsă a activității profesorului și jurnalistului Vasile Stoica, vorbitor a 14 limbi, cea mai remarcabilă pentru lobby-ul românesc în America de Nord. Trimisă în Statele Unite de Regele Ferdinand prin Ordinul nr. 1082 din 18 aprilie 1917, „Misiunea Patriotică” era alcătuită din căpitanul Vasile Stoica și din doi „corifei” ai Unirii Transilvaniei cu România: Pr. Dr. Vasile Lucaciu (1852-1922) și Pr. Ioan Moța (1868-1940). Delegația a transmis guvernelor aliate mesajul guvernului român. Vasile Stoica se număra printre cei mai calificați diplomați români din acea perioadă, alături de generația marelui Ionel I. C. Brătianu și, desigur, Nicolae Titulescu. În opinia autorului, formarea regimentului de voluntari s-a realizat tot din inițiativa lui Vasile Stoica, lucru foarte anevoios, deoarece guvernul american a respins inițial ideea înființării unei astfel de legiuni pe baze etnice, invocând argumente constituționale și pecuniare, încurajând totuși înrolarea românilor în armata americană. Stoica a înțeles de la început cât erau românii de necunoscuți în America, mai ales pe plan politic și mediatic. Având alături de el doi preoți care nu vorbeau limba engleză, profesorul și diplomatul Vasile Stoica avea înaintea sa o sarcină deosebit de grea, aceea de a desfășura o campanie publicistică prin care să explice situația României. A întreprins rapid contacte și prietenii cu ziariști de la diverse ziare americane, s-a conectat cu reprezentanții românilor-americani și a început să bată la ușile marilor potentați americani. A organizat adunări solemne la Youngstown, Trenton, Cleveland, Detroit și Chicago. De o reală importanță este sublinierea că „românii-amercani, deși nu aveau un lobby bine organizat, dar semnaseră loialitatea față de țara lor de adopțiune cu propriul lor sânge, au fost în schimb întotdeauna convinși că cele 14 puncte enunțate de Wilson au fost cheia recunoașterii României Mari, pe criterii etnice”. Președintele Theodore Roosevelt (1858-1919), rivalul republican al lui Wilson, care și el credea în rolul civilizator al imperiului habsburgic, după o întâlnire cu Vasile Stoica și generalul Milan Radislav Stefanik, viitor ministru al Cehoslovaciei, a afirmat într-o cuvântare publică la radio că pacea nu se va putea realiza până când națiunile mici nu vor fi „dezrobite” și „până ce România ungară nu va fi unită cu Regatul României”. Vasile Stoica a avut strânse legături cu celelalte grupuri etnice din America. În plin război, paginile ziarului „America” au început să îi acorde lui Stoica spații ample, începând cu prima pagină. Sesizând faptul că existau extrem de puține lucrări despre România, a început să tipărească broșuri în limba engleză prin care să facă cunoscută tragica situație din țară, distribuindu-se prin efortul său 23 000 de astfel de broșuri. Se mai menționează că în decursul întregii sale activități deosebit de laborioase ținea legătura permanent cu Regele Ferdinand, dar și cu lideri americani și cu preoții și funcționarii societăților românești din marile comunități din America  de Nord.

Ministrul Vasile Stoca

Vasile Stoica

Impresionat de destinul acestui bun român, autorul urmărindu-i parcursul, consemnează sfârșitul său într-un pasaj elocvent pe care îl voi cita în cele ce urmează: „Mai înainte de a încheia acest studiu, doresc să menționez că, după Conferința de la Paris, la care a participat ca ofițer de legătură între delegația bitanică și cea americană, Vasile Stoica s-a întors în România. Între cele două războaie mondiale și-a servit patria ca ambasador, până în 1945. În această calitate, el a reprezentat România și a pledat pentru ea ca țară cobeligerantă și la cealaltă Conferință de Pace de la Paris, din anul 1945 (…) El a mai revenit de câteva ori în America, unde, în tinerețe, a lăsat pagini strălucite de jurnalism, patriotism și diplomație. Rolul său la Marea Unire a fost de o importanță covârșitoare pentru România. Așa după cum s-a petrecut cu mulți și mari ctitori de Țară, după instalarea comunismului în România, în 1946, refuzând să intre în partidul muncitoresc român, în timpul guvernului Petru Groza, Vasile Stoica a fost și el arestat între 1948-1954, fiind tratat de noul regim ca dușman al poporului. Apoi, a fost iarăși arestat în 1957 și chinuit prin mai multe închisori comuniste, sfârșindu-și zilele – din păcate – ca și Iuliu Maniu și alți făurotori ai României Mari, în anul 1958, în închisoarea de tristă amintire de la Jilava”Adunarea Bisericească din Youngstown, 9-martie 1918 – primul act de unire cu România beneficiază de o expunere analitică pe măsura importanței sale și pentru faptul că despre aceasta s-a scris mult în America, dar cu toate acestea este prea puțin menționată în istoria României. Deși a fost doar un „congres” sau o „adunare bisericească” a reprezentanților parohiilor ortodoxe din America, adunarea a exprimat înaintea presei americane și a președintelui Woodrow Wilson voința neamului românesc din Ardeal, având două scopuri principale: formarea unei episcopii ortodoxe române în America și desprinderea parohiilor ortodoxe române din America de Mitropolia Ardealului. Totodată, reprezentanții parohiilor ortodoxe și-au mărturisit loialitatea către statul american, în fața căruia s-au angajat să facă lobby pentru Patria-Mamă. La încheierea acestui sinod, preoții Ioan Podea, în calitate de președinte și Teofil Roșca, vicepreședinte, au adresat o telegramă președintelui Wilson, telegramă ce va fi confirmată la 13 martie 1918 de Casa Albă. Cu ocazia sinodului din 9-10 martie 1918, s-a semnat și faimosul „Hrisov de închinare” prin care cei 150 000 de credincioși români-americani, reprezentați prin delegații lor la adunarea de la Youngstown, au hotărât să rupă orice legătură atât cu Mitropolia Ardealului, cât și cu statul maghiar. Ambele documente, telegrama și „hrisovul”, sunt redate integral în acest capitol. Prezintă interes teza lansată de autor prin convingerea sa exprimată astfel: „Cred că acest eveniment merită să fie însemnat în istoria națională a României, alături de însemnatele date ale plebiscitelor Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei.

Adunarea Bisericească din Youngstown, 9-10 martie 1918 – primul act de unire cu Româniabeneficiază de o expunere analitică pe măsura importanței sale și pentru faptul că despre aceasta s-a scris mult în America, dar cu toate acestea este prea puțin menționată în istoria României. Deși a fost doar un „congres” sau o „adunare bisericească” a reprezentanților parohiilor ortodoxe din America, adunarea a exprimat înaintea presei americane și a președintelui Woodrow Wilson voința neamului românesc din Ardeal, având două scopuri principale: formarea unei episcopii ortodoxe române în America și desprinderea parohiilor ortodoxe române din America de Mitropolia Ardealului. Totodată, reprezentanții parohiilor ortodoxe și-au mărturisit loialitatea către statul american, în fața căruia s-au angajat să facă lobby pentru Patria-Mamă. La încheierea acestui sinod, preoții Ioan Podea, în calitate de președinte și Teofil Roșca, vicepreședinte, au adresat o telegramă președintelui Wilson, telegramă ce va fi confirmată la 13 martie 1918 de Casa Albă. Cu ocazia sinodului din 9-10 martie 1918, s-a semnat și faimosul „Hrisov de închinare” prin care cei 150 000 de credincioși români-americani, reprezentați prin delegații lor la adunarea de la Youngstown, au hotărât să rupă orice legătură atât cu Mitropolia Ardealului, cât și cu statul maghiar. Ambele documente, telegrama și „hrisovul”, sunt redate integral în acest capitol. Prezintă interes teza lansată de autor prin convingerea sa exprimată astfel: „Cred că acest eveniment merită să fie însemnat în istoria națională a României, alături de însemnatele date ale plebiscitelor Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei. Trebuie notat că între acestea, evenimentul din Youngstown, Ohio a fost cel dintâi semnal și a precedat toate celelalte uniri ale provinciilor românești”.

Înființarea Ligii Naționale Române din America, 1918, reprezintă în cercetarea Pr. Dr. Remus Grama un al moment de o semnificativă importanță. Pentru a deveni mai convingătoare în relația cu guvernul american, comunitatea românilor din America   avea nevoie de o mai mare coeziune, fapt pentru care Vasile Stoica a încercat o unire a „Comitetului Național Român” cu „Asociația de Ajutor de Război”, dar tentativa sa nu a reușit. Din acest motiv, a fost înființată la 5 iulie 1918, la Congrsul Național al Românilor, desfășurat la Youngstown, „Liga Națională Română din America”, Vasile Stoica fiind ales președinte. „Liga”, organizație culturală și politică, a polarizat energiile românilor-americani, militând pe lângă guvernul american pentru o „Românie unită”. La îndemnurile „Ligii”, au fost adresate numeroase scrisori și petiții președintelui Wilson, solicitându-se respectarea drepturilor românilor din provinciile imperiului austro-ungar, de acum intrat în declin. Ca rezultat al eforturilor de sprijin pentru România, la 6 noiembrie 1918, s-a anunțat prin „Associated Press”, că S.U.A., „prin influența sa, va da României tot sprijinul ca această țară, în conferința păcii generale, să-și câștige justele sale drepturi politice și teritoriale”. Rolul românilor-americani, al „Ligii Naționale” și al lui Vasile Stoica a fost recunoscut oficial în termeni elogioși, după aceea, chiar și la Conferința de Pace de la Paris.

Ultimul capitol al lucrării este intitulat „Adresa românilor-americani către Conferința de Pace de la Paris, 1919” și este rezervat reproducerii unei scrisori istorice denumită „Moțiunea românilor-americani adresată Conferinței de Pace de la Versailles, din anul 1919”. Documentul relevă fără echivoc că semnatarii cereau la ceasul marii decizii Conferinței de la Paris din februarie 1919 recunoașterea politico-diplomatică internațională și consfințirea în tratatele de pace a integrității statului unitar național. Moțiunea a produs o profundă impresie și chiar a fost menționată în acte la cel mai înalt nivel.

În fine, cred că merită apreciat că studiul Pr. Dr. Remus Grama, un remarcabil omagiu adus solidarității românilor-americani cu frații lor din provinciile fostei Austro-Ungarii și spiritului lor de jertfă, gata să-și dea viața pentru înfăptuirea României Mari, acoperă un câmp al cercetării mai puțin explorat, fiind totodată un autentic îndemn la neuitare.

Dorin Nadrau.Poza noua
Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

IMPERIUL BIZANTIN ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ – o analiză comparativă

Posted by Dorin Nadrau On April - 11 - 2018

Succesor al Greciei și Romei, Imperiul Bizantin sau Imperiul Roman de Răsărit, a fost primul imperiu creștin și a dăinuit o perioadă impresionant de îndelungată: peste o mie de ani. După ce 11 secole a stat la originea artei nobile și literaturii, beneficiind de un sistem complex și eficient de guvernare și fiind considerat centrul întregii lumi, hărțuit de invadatori, în final, aproape a dispărut. Gloria acestui imperiu, roman prin excelență și devenit creștin, este, cu certitudine, unul dintre cele mai fascinante subiecte ale istoriei universale, captivând prin parcursul său ce îndeamnă la meditație de la momentul când a luat naştere, trecând prin răstimpul de înflorire și până la decăderea sa, când a fost cucerit de turcii otomani care au schimbat pentru totdeauna cultura și religia Turciei, afectând nu doar istoria proprie, ci și cursul evenimentelor mondiale.

O carte ce tratează acest imperiu creștin pierdut în negura timpului în urma unui sfârșit tragic care a sărăcit, de fapt, Turcia din punct de vedere spiritual, cultural și politic este cea intitulată „The Lost World of Byzantium” de Jonathan Harris, profesor de istorie la Royal Holloway University of London, lucrare apărută la Yale University Press, New Haven și Londra, 2016. Lectura volumului prin prisma evenimentelor care zdruncină lumea contemporană constituie, fără îndoială, o lecție binevenită ce facilitează înțelegerea declinului în care se află întreaga umanitate.

rp_Justinianus-Retake-Rome-690x460.jpg

Bizanțul este o temă perfectă pentru a face o paralelă cu ciocnirile de interese care macină lumea în zilele noastre, similitudinile fiind evidente: atunci, ca și acum, exista un conflict major între creștinătate și islamism; atunci, ca și acum, exista o putere mondială cu un sistem de guvernământ complicat care se degrada tot mai accentuat. Dacă mai adăugăm că puzderia de invazii care deranjau imperiul nu era cu nimc mai prejos de potopul de emigrări la care asistăm astăzi, ajungem la concluzia că o analiză comparativă a Imperiului Bizantin cu Uniunea Europeană este justificată și chiar incitantă.

Superstat federal, structură apropiată unui imperiu prin multitudinea de etnii conlocuitoare, Uniunea Europeană, cu o populație de peste 500 de milioane de locuitori, reprezentând 7,3% din populația globului, este o uniune economică și politică alcătuită din 28 de state. Uniunea funcționează printr-un sistem de instituții supranaționale interguvernamentale care iau decizii prin negociere între statele membre. A dezvoltat o piață unică în cadrul unui sistem standardizat și unificat de legi care se aplică tuturor statelor membre. Politicile U.E. sprijină și garantează libera mișcare a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalului, au fost emise legi în domeniul justiției și afacerilor interne și se păstrează politici comune în domeniul comerțului, agriculturii, în domeniul pescuitului și dezvoltarea regională. Cu aceste precizări, se poate lesne purcede la o comparație judicioasă a celor două entități, urmărind a fi cercetate elementele comune.

Istoria măririi și decăderii Imperiului Bizantin relevă incontestabil că durabila sa existență s-a datorat îmbinării eficace a cinci elemente funcționale: o capitală, o religie, o monedă, un împărat și un patriarh. Practic, se impune să examinăm cum se regăsesc acești piloni în structura Uniunii Europene, fiind evident că acești stâlpi puternici au asigurat persistența Imperiului Bizantin timp de mai bine de un mileniu dovedind o surprinzătoare eficiență.

Capitala Imperiului Bizantin a fost Constantinopol. Cronologic, imperiul a acoperit perioada dintre întemeierea Constantinopolului și căderea acestuia. Impunătorul oraș, unul dintre cele mai importante din Orient, cunoscut astăzi sub numele de Istambul, este singurul din lume care se întinde pe două continente și a fost de-a lungul vremii, capitala a patru imperii: Roman, Bizantin, Latin și Otoman. Începând cu secolul al VI-lea d.H., Imperiul Roman s-a extins considerabil, capitala Roma pierzându-și poziția centrală din imperiu. Căutând o nouă capitală pentru imperiu, împăratul Constantin cel Mare a ales Istambulul, apreciind poziția strategică pe care o avea fiind situat la intersecția dintre rutele pe mare și cele pe uscat, precum și climatul său perfect. Orașul a suferit repede o considerabilă extindere, au fost construite noi temple, palate, băi și hipodroame, iar în anul 330 d.H. a fost declarat oficial capitală a imperiului. A fost numit atunci și „a doua Romă” sau „Noua Romă”, denumiri repede uitate și înlocuite cu „Constantinopol”. Se mai cuvine amintit că Imperiul Roman s-a divizat în anul 395 în două imperii: Imperiul Roman de Apus care a rezistat cinci secole și Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) cu capitala la Istambul care a durat peste o mie de ani. Orașul, care avea deja în secolul al VI-lea o jumătate de milion de locuitori a cunoscut o altă epocă de aur pe timpul Împăratului Iustinian, frumoasa Hagia Sofia, considerată una dintre cele mai grandioase clădiri din istorie, fiind opera sa. Invazia latină a constituit o perioadă neagră pentru istoria Istambulului ce a început cu invadarea orașului de către armatele cruciadei a IV-a în anul 1204,

pentru mulți ani toate bisericile, mănăstirile și monumentele capitalei fiind jefuite de comorile lor. Ca o remarcă specială ce trebuie făcută, reputația capitalei Imperiului Bizantin a fost una și aceeași de la început și până la sfârșit. În ce privește Uniunea Europeană, aceasta are două capitale: prima, Bruxelles, percepută ca o fortăreață a birocrației, și a doua, Strasbourg, fără mare greutate, total subordonată celei dintâi.

Religia Imperiului Bizantin era creștinismul a cărui eficiență a dus la convertirea tuturor triburilor nordice care îi ataca granițele, de la cele germanice până la cele slave. Cu o pronunțată autoritate, patriarhul ca instituție de vârf a religiei, își subordona de fiecare dată, fără excepție, clericii, până în ziua în care era la rândul său trimis în exil sau ucis. Despre o religie majoritară în U.E. nici nu poate fi vorba, uniunea refuzând cu premeditare să-și recunoască rădăcini creștine și asta cu atât mai de neînțeles cu cât asistăm la o adevărată expansiune a Islamului în țările europene care a căpătat deja proporții de masă, mulți comentatori considerând fenomenul migrației contemporane o cruciadă inversă, purtată în numele lui Allah.

În ciuda numeroaselor fluctuații, moneda în Imperiul Bizantin a rămas neschimbată, purtând efigia împăratului pe ea. În cadrul U.E. a luat ființă și o uniune monetară, Zona Euro, care include în prezent 19 state. Se pare că moneda unică este singurul element pe care îl găsim într-o formă activă, cel puțin în țările apte să susțină simbolul numismatic al lui euro.

Imperiul era supus unui împărat (și au fost aproape o sută în decursul celor peste o mie de ani) în a cărei persoană puterea dobândea rangul unui oficiu sacru. Trebuie menționat că istoria Imperiului Bizantin dovedește că, invariabil în timp, împăratul își înlătura constant orice pretendent la tron. Continuând paralela, este lesne de constatat că în cadrul uniunii nu poate fi vorba despre o persoană cu prerogative similare împăratului care să fie recunoscut de liderii europeni.

În ce privește patriarhul, în Imperiul Bizantin statutul său de cap al bisericii culmina cu privilegiul de a-l unge pe împărat în numele lui Hristos. În Uniunea Europeană, în contextul nerecunoașterii originii creștine, patriarhul de la Roma, în speță papa, și-a pierdut demult infailibilitatea, fiind în repetate rânduri contrazis și apostrofat fără jenă de conducătorii laici, iar patriarhii ortodocși se mulțumesc cu autocefalia bțisericilor.

Image result

Să mai observăm că în U.E. nu există o armată comună, că uniunea are o piață comună și o circulație liberă a cetățenilor, dar și că granițele sale suferă continuu străpungeri masive din partea unor emigranți care nu numai că nu-și schimbă religia, dar pe deasupra privesc cu desconsiderare la autohtonii care și-au pierdut credința și sufletul.

Revenind la Imperiul Bizantin, se cuvine să mai arătăm că toate entitățile etnice, rasiale și culturale erau supuse unei unități organizatorice de cadru, coerciția fiind impusă tocmai de conlucrarea perfectă a elementelor sistemului pe care le-am specificat și cercetat. Investigând cu atenție traseul istoric al imperiului se poate constata că întotdeauna atunci când un curent de opinie era contrar viziunii creștine, el era indiscutabil eliminat. Exemplul cel mai elocvent este desființarea cu promptitudine a școlilor de filosofie din Grecia prin edictul lui Iustinian din anul 529. Când un trib dădea semne de insubordonare împăratul trimitea repede o armată pentru a liniști spiritele, astfel cum s-a întâmplat cu avarii în anul 599. Imperiul Bizantin nu a fost scutit de perturbații interne, meritând amintite și evenimentele nefericite care i-au tulburat în mod serios liniștea: schisma din 1054, când patriarhul de la Constantinopol și episcopul de la Roma (papa) s-au destituit și exclus reciproc sau lanțul de cruciade care au culminat nu doar cu eliberarea vremelnică a Constantinopolului în 1204 când cavalerii de limbă latină au devastat capitala ortodoxă de limbă greacă. Cu toate acestea, în ciuda tuturor dezordinilor prin care a trecut, imperiul a rezistat. Explicația rezidă, fără doar și poate, în funcționarea armonioasă a elementelor examinate.

Incontestabil, comparația conduce la îndreptățite reflecții privind uniunea și viitorul ei, o interpretare legitimă fiind și aceea că o organizație statală poate căpăta viabilitate numai cu o structură asemănătoare celei a longevivului imperiu, orice dezechilibru ce ar apărea în armonia elementelor ce configurează organizația, reducându-i durata de viață.

Dorin Nadrau
Foto: Dorin Nădrău (S.U.A.)

La Bilbor, a XI-a ediție a Colocviilor Naționale „Octavian C. Tăslăuanu”

 

Autor : Nicolae Balint (Târgu Mureş)

 

Desfășurate în perioada 2 – 4 februarie a.c., în localitatea Bilbor din județul Harghita, Colocviile Naționale „Octavian C. Tăslăuanu” – devenite deja o tradiție a locului – au avut în prim plan evocarea personalității marelui dispărut, reputat ziarist și conducător de gazetă, militant activ pentru Marea Unire și cunoscut om politic al perioadei interbelice, fiu al localității harghitene, de la a cărui trecere în eternitate s-au împlinit 76 de ani. Cei 20 de invitați din țară – cadre didactice universitare, cercetători, arhiviști, jurnaliști, publiciști, dar și cadre didactice din învățământul preuniversitar local – au prezentat studii, cercetări și comunicări prin care au ținut să aducă în atenția publicului prezent personalitatea lui Octavian C. Tăslăuanu, generația din care a făcut parte acesta și idealurile ei, precum și epoca în care a trăit și a activat.

FOTO 1

Foto. Octavian C. Tăslăuanu (1876-1942), ziarist și om politic, militant activ pentru unirea românilor într-un singur stat   

Manifestarea de la Bilbor a fost cu atât mai încărcată de seminificații, cu cât în acest an marcăm CENTENARUL MARII UNIRI, moment de mare importanță în istoria poporului român și la a cărui împlinire Octavian C. Tăslăuanu a contribuit din plin. Organizarea și susținerea materială a acestei manifestări – deopotrivă științifică, dar și de profundă simțire românească -, a fost asigurată într-un efort comun de către Primăria Bilbor, Centrul Cultural Toplița, Asociația „Filantropia” din Bilbor, Cercul ASTRA „Luceafărul” din Bilbor, Fundația „Miron Cristea” din Toplița și nu în ultimul rând, Parohia Ortodoxă din Bilbor.

FOTO 4

Foto. Fotografie de grup a participanților de la cea de-a XI-a ediție a Colocviilor Naționale “Octavian C. Tăslăuanu”.

ASTRA Harghita contribuie la menținerea vie a spiritului românesc

Vineri, 2 februarie a.c., în debutul manifestării,   Ilie Trif, primarul localității Bilbor, a ținut să arate faptul că : „Octavian C. Tăslăuanu este un reper în istoria localității noastre, dar și o personalitate a istoriei naționale, iar manifestarea de azi, ajunsă acum la a XI-a ediție, este pentru noi, bilborenii, înainte de toate o datorie de suflet și ne simțim onorați de faptul că în fiecare an sunteți prezenți în acest cadru.” În aceeași idee, Irina Groza, președinta ASTRA Harghita, a insistat pe importanța activității ASTRA nu numai în localitățile locuite compact de români – așa cum este și Bilborul – dar mai ales în localitățile în care ponderea comunității românești este mai redusă, și aceasta din perspectiva menținerii spiritului identitar, a istoriei, culturii și tradițiilor românești. „În acest context, țin să apreciez în mod deosebit activitatea depusă de filiala ASTRA din Bilbor, condusă de doamna profesor Marioara Stan, o filială care împlinește 15ani de activitate rodnică….”, a declarat Irina Groza. Au urmat apoi mai multe prezentări de carte și reviste. Profesorul Vasile Stan, consilier local și unul dintre organizatorii și moderatorii activității, a prezentat publicului revista „Octavian C. Tăslăuanu pe coordonatele timpului”, ediția a X-a, revistă ce grupează toate comunicările, studiile și articolele prezentate de participanții de la ediția anterioară a colocviilor. Tot în acest cadru țin să remarc prezența profesorului și scriitorului Ilie Șandru care, deși aflat la o venerabilă vârstă, alături de Vasile Stan a avut o neobosită și remarcabilă contribuție la organizarea manifestării de la Bilbor, fiind în acest sens un adevărat „deschizător de drumuri”. Cu mai bine de trei decenii în urmă, Ilie Șandru a fost cel care a organizat prima manifestare la Bilbor dedicată lui Octavian C. Tăslăuanu, ocazie cu care au fost prezenți atunci și descendenți ai marelui dispărut, fiica sa Dafina Tăslăuanu și nepotul, Gelu Voican-Voiculescu.

FOTO 2 (1)

Foto. Ilie Trif, primarul localității Bilbor, la deschiderea manifestării

Octavian C. Tăslăuanu, istoric, ziarist, om politic și…. ofițer de informații    

În cursul zilei de sîmbătă, 3 februarie a.c., s-au desfășurat lucrările propriu-zise ale Colocviilor Naționale „Octavian Tăslăuanu”, fiind susținute în plen un număr de 16 comunicări. Am remarcat cu această ocazie comunicările cercetătorilor: Dr. Teodora Giurgiu și Drd. Daniel Nicolae („Informații despre Octavian C. Tăslăuanu din Jurnalul de Operații al Diviziei 7 Infanterie în 1917”), Dr. Traian Chindea („Octavian C. Tăslăuanu despre necazurile și suferințele românilor transilvăneni încorporați în armata austro-ungară în Primul Război Mondial”), a cercetătoarei Dr. Luminița Giurgiu („O pagină din activitatea informative a șefului Biroului de informații al Corpului IV Armată”) și în mod deosebit cea aparținându-i cercetătorului Dr. Alin Spânu („Octavian C. Tăslăuanu, șeful Biroului de Informații al Corpului IV Armată, Onești, în 1917”). Profilul de patriot român, puternic și profund implicat în lupta națională a românilor transilvăneni, nu ar fi fost complet dacă nu s-ar fi făcut referire și la activitatea desfășurată de Octavian C. Tăslăuanu ca ofițer de informații în Armata Română, după dezertarea acestuia din Armata austro-ungară. Se cuvine de asemenea menționat și faptul că organizatorii au agrementat manifestarea de la Bilbor cu un scurt moment folcloric susținut de un asamblu din localitate. Manifestarea s-a încheiat duminică, 4 februarie a.c., cu o slujbă de pomenire desfășurată la mormintele părinților lui Octavian C. Tăslăuanu.

FOTO 3

Foto. Publicistul Ilie Șandru prezentând volumul „Basarabia, iarăși și iarăși….”, ediția a II-a revăzută și adăugită, apărut la Editura „Vatra veche” din Tg.Mureș, în 2018

15 noiembrie 1987 – ziua când frica a fost învinsă

Posted by Stefan Strajer On November - 15 - 2017

15 noiembrie 1987 – ziua când frica a fost învinsă

Autor: Viorel Vintila (California)

 

Au trecut 30 de ani de la ziua când frica a fost pusă la respect de 15 mii de oameni curajoși… Ce înseamnă 15 noiem-brie 1987? Pentru unii este doar o simplă dată în calendar, însă pentru participanții de atunci – și nu numai – este o pagină importantă în manualul de istorie și un moment de referință pentru posteritate.

 

Ziua de 15 noiembrie 1987, o zi de duminică, o zi de votare în care poporul era chemat la urne să-şi dea votul unicului candidat comunist – o mascaradă regizată, o simplă formalitate şi un gest civic lipsit de importanță, jocurile politice fiind deja făcute, câştigătorul cursei electorale (sic!) fiind cunoscut înainte ca stampila să legifereze candidatul la rangul de cetă-ţean, cu trese politice, al protipendadei comuniste.

Scânteia s-a aprins la Secția 440

Ca de obicei, în acea perioadă se lucrau şase, chiar şapte zile pe săptămână, chipurile, să realizăm planul, în timp ce salariile erau măcelărite şi tăiate cu până la 40%… ducând la disperare şi totală deznădejde pe cei 25 de mii de angajaţi ai Întreprinderii de Autocamioane, Steagul Roşu Braşov. Cuţitul ajunsese la os şi pe la colţuri tot mai mulţi îşi manifestau oprobriul şi scârba faţă de conducerea comunistă în frunte cu al său dictator, Ceauşescu. Ca unul din miile de participanți  la Revolta Anticomunistă din 15 noiembrie 1987, vă voi prezenta evenimentele din acea zi, aşa cum le-am perceput şi simţit eu la vremea respectivă…

Eram un tânăr care de-abia terminase armata şi eram angajat al Secţiei 410 (Sculărie) şi, ca la toţi ceilal-ţi angajaţi ai Întreprinderii de Autocamioane, „fluturaşul” cu chenzina îmi fusese „alterat” serios, pe 15 noiembrie mă uitam la „lichidare” şi aveam 800 de lei în minus… la un salariu de 2.500 de lei… pe lângă mizeria, frigul şi cozile interminabile pentru o bucată de carne sau pentru un litru de lapte. În jurul orei şapte dimineaţa, am ajuns la locul de muncă şi, trecând prin faţa Secţiei 440 (Matriţe), am văzut adunaţi şi foarte nervoşi zeci de muncitori care fluturau „fluturaşii” cu salariul ciuntit, exprimându-şi nemulţumirea şi indignarea prin deci-beli puternici care se puteau face auziţi până la poarta uzinei. Ceea ce nu ştiam era că revolta mocnea încă din noaptea de 14 noiembrie, când schimbul III încetase munca şi îşi manifesta nemulţumirea; în dimineaţa zilei de 15 noiembrie, scânteia avea să explodeze şi să culmineze cu marşul către Comitetul Judeţean al PCR.

Marșul către sediul Comitetului Județean

În jurul orei opt diminea-ţa am ieșit împreună cu mai mulţi colegi în faţa secţiei şi ne-am îndreptat spre cei de la Secţia 440, unde venise un director economic, care încerca să calmeze spiritele. Fără succes însă… muncitorii erau deja la saturare şi nu mai vroiau să audă limbajul de lemn cu promisiuni goale şi explicaţii marxist-leniniste şi au început să-l îmbrâncească pe director – unul dintre muncitori chiar i-a tras una peste față… Deja ne adunaserăm câteva sute de muncitori şi încă mai ieşeau şi din alte secţii… s-a format o mulţime care intra din secţie în secţie cu mesajul: „Veniţi cu noi!”. Revolta începuse!

Luat de val, m-am alăturat muncitorilor care, după ce şi-au îngroşat rândurile, au decis să se îndrepte spre „Palat” (administraţia uzinei)… acolo, muncitorii revoltaţi au spart mai toate geamurile clădirii… Mulţimea revoltată şi nervoasă se întreba ce putea face pentru ca mesajul ei să poate fi recepţionat… Cineva a strigat: „Haideţi la Comitetul Judeţean!”, idee care a fost imediat împărtăşită de cei prezenţi, astfel încât coloana protestatarilor a decis să părăsească uzina, moment în care câţiva dintre muncitori au luat cu ei şi câteva steaguri tricolore care erau atârnate la poarta uzinei.

Odată ajunşi în faţa spitalului judeţean s-a cântat „Deşteaptă-te române!”, ceea ce a descătuşat oamenii de refularea şi tribulaţiile care îi măcinau de peste 20 de ani… şi, ca din senin, a urmat: „Jos Ceauşescu!”. Mii de oameni, printre care elevi şi studenţi, aveau în sfârşit curajul să protesteze şi să se alăture coloanei „Stegarilor”… un sprijin deosebit de important care a făcut ca protestul, iniţial social, să devină unul politic… s-a ajuns de la „Vrem banii noştri!” sau „Vrem căldură şi mâncare!” până la: „Jos comunismul!” şi „Jos Ceauşescu!”, o idee politică care nu a stat la baza declanşării acestei revolte spontane. Sincer, mie nu îmi venea să cred ce se întâmpla atunci, mă frecam la ochi şi la urechi şi eram total siderat… să strigi „Jos Ceauşescu!” într-un stat atât de dictatorial cum era România era ceva ce nu se mai auzise… mai auzisem vag atunci că în anul 1977 avusese loc o revoltă în Valea Jiului, dar cred că manifestaţia din 1987 a fost mai amplă şi a avut un răsunet şi un impact mult mai puternic, zdruncinând din temelii sistemul comunist. După estimările de atunci, se pare că au fost în jur de 15-20 de mii de protestatari, care, anesteziaţi de frigul din casă, de lipsa de mâncare şi de tăierile salariale, au îndrăznit să se ia la trântă cu sistemul comunist şi să-l pună la zid, strigând: „Jos comunismul!”.

Tabloul lui Nicolae Ceaușescu, incendiat

Ajunşi în faţa Comitetului Judeţean, sediul comunist a fost devastat, s-au spart geamuri, s-a aruncat cu banane, portocale (ceea ce românul de rând vedea o dată pe an) cu telefoane… şi într-un final cineva a aruncat şi portretul lui Nicolae Ceauşescu, aflat undeva sus la ultimul geam… în prealabil, câţiva dintre colegii mei l-au luat la ţintă cu ouă, dar în momentul când tabloul a fost aruncat, lumea era în delir, parcă fuseseră izbăviţi de o tiranie care nu se mai termina… tabloul a fost rupt în bucăţi şi a fost incendiat în uralele mulţimii extaziate la vederea acestui gest unic, nebunesc, dar cât se poate de real.

proteste-brasov-piata-sfatului-1990

Nu exista un organizator, un lider care să încerce să organizeze mulţimea – deși sunt voci care afirmă că totul a fost regizat și supervizat de Securitate – şi, eventual, să iniţieze un dialog cu cei de la conducerea Comitetului Judeţean de Partid, în care să fie prezentate nemulţumirile muncitorilor. Pur şi simplu a fost o revoltă spontană, declanşată pe neaşteptate, în urma tăierilor de salariu care nu păreau să mai aibă sfârşit. Nimeni nu ştia ce deznodământ va avea această revoltă, probabil adrenalina de moment ne blocase simţul realităţii şi frica dispăruse total. Realitatea avea însă să fie alta… după vreo două ore de devastare a Primăriei în uralele celor de pe gazonul din faţa Primăriei… miliţia şi scutierii îşi fac apariţia şi se desfăşoară… fiecare fuge cum poate… forţele de represiune intervin brutal şi pun capăt revoltei. Am revenit seara să văd ce se mai întâmplă… totul era încercuit şi se lucra de zor la repararea geamurilor sparte şi la curăţirea spaţiului verde din faţa Primăriei. A doua zi dimineaţă, totul arăta că nimic nu s-ar fi întâmplat.

A doua zi…

Alta era însă situaţia în uzină, unde aveau loc şedinţe extraordinare de UTC şi de Partid, în fiecare zi, ocazie cu care se înfiera acţiunea manifestanţilor şi se condamnau acei oameni care au luat parte la aceste acte de „huliganism”. Cei care au fost arestaţi atunci au fost anchetaţi, bătuţi şi torturaţi groaznic în beciu-rile Miliţiei şi Securităţii, din cauza cărora unii s-au ales cu boli degenerative. „După ce iniţial se anunţase pedeapsa capitală pentru muncitorii arestaţi, sub presiunea opiniei publice mondiale, comuniştii au revenit asupra hotărârii lor, deportând, în urma unui proces înscenat, 61 de muncitori şi schimbând locurile de muncă ale altor 27 de persoane dintre cele peste 300 arestate şi anchetate în sediile Miliţiei şi Securităţii din Braşov şi Bucureşti”. Cei deportaţi s-au reîntors la începutul anului 1990 şi au fost reangajaţi la vechiul lor loc de muncă şi fiecăruia dintre ei le-a fost repartizat un apartament în Centrul Civic al Brașovului. Nu ştiu dacă acum mai stă careva dintre ei acolo, mulţi dintre ei au vândut business-urile care s-au dezvoltat acolo…

Crosul “15 Noiembrie”

În amintirea zilei de 15 noiembrie 1987, în fiecare an la această dată se organizează Crosul „15 Noiembrie” – traseul de 5 kilometri al crosului rememorând drumul dintre Uzina „Steagul Roşu” (Roman SA) şi Comitetul Judeţean de Partid (actuala Prefectură), parcurs de masa de manifestanţi anticomunişti în noiembrie 1987. Câţi îşi mai amintesc de momentul 15 noiembrie 1987? Oare a -meritat sacrificiul celor -care atunci şi-au riscat -efectiv viaţa şi au dat dovadă de un curaj nebun, ieşind pe străzi şi scandând lozinci împotriva lui Ceauşescu?

Să nu uităm această zi istorică şi să ne exprimăm respectul şi aprecierea pentru cei 61 de muncitori deportaţi (dintre care 12 nu mai sunt printre noi) şi pentru cei 300 de arestaţi şi anchetaţi care au suferit de pe urma revoltei de la Întreprinderea de Autocamioane.

Să nu uităm ziua de 15 noiembrie 1987, să nu lăsăm istoria să uite actul de -curaj nebun al celor 15 mii de oameni care au riscat totul pentru o viață decentă. Să nu lăsăm praful timpului să se depună peste sacrificiul celor  care au fost -condamnați și au avut de suferit și să aducem aminte și generațiilor viitoare de ziua când frica a fost pusă la colț.  Nu vă vom uita -niciodată!

 

Lupta cu statuile: o șaradă cu tâlc

Posted by Stefan Strajer On September - 23 - 2017

Lupta cu statuile: o șaradă cu tâlc

Autor: Silvia Urdea (Waterford, Michigan, SUA)

 

Una după alta au început să cadă statuile Confederației din cele unsprezece state din sudul Statelor Unite ale Americii. Pentru un neofit, la prima vedere, faptul șochează, trimițând cu gândul la talibanii din Afganistan, care doar cu un an sau doi în urmă au distrus statui păgâne sub privirile stupefiate ale întregului mapamond. Iconoclastia împotriva statuilor Confederației are multiple înțelesuri în cazul Americii. Deși Războiul Civil s-a încheiat în 1865, deși statuile diferitelor personalități sudiste care au jucat un prim rol în confruntarea de patru ani a armatelor Uniunii (Nordul) cu cele ale secesioniștilor din Sud au fost ridicate unele în jurul lui 1890 și după 1900, resentimentele continuă să trăiască în conștiința afro-americanilor și a unora dintre albi. Problema cea mare este însă exploatarea acestor resentimente de către partidele politice pentru câștiguri electorale. Acesta este aspectul cel mai repugnant din întreaga mișcare împotriva statuilor și mai ales din încăierările de stradă ale taberelor care s-au format ad hoc sau au continuat să iasă la suprafață după înscăunarea lui Donald Trump. În ce context au reieșit la suprafață? În contextul deteriorării economice, a pauperizării accentuate și a polarizării sociale.

Victoria statelor din Nord în 1865, s-a soldat cu eliberarea a patru milioane de sclavi negri, urmată de o perioadă de reconstrucție a țării și consolidare a Uniunii. Rasismul și segregația au contiuat să existe, ele fiind total abolite de jure prin Civil Rights Act (1964) și Voting Rights Act (1965), ambele aprobate în timpul preșdedintelui Lindon B. Johnson. Prin aceste documente au fost anulate așa numitele Jim Crow Laws care în statele sudiste, mai ales, au impus segregația în locurile publice, în școli, în mijloacele de transport etc. Numele Jim Crow a apărut prima dată în 1892 într-un articol din New York Times, desemnând populația de culoare. Mentalitățile nu se revizuiesc odată cu documentele oficiale. Sentimente ostile au supraviețuit atât în sufletele urmașilor proprietarilor de sclavi cât și a descendenților foștilor sclavi. Statuile confederative, ridicate la o generație distanță după Războiul Civil, stau mărturie pentru această vendetă psihologică. Presupunând că autorii statuilor și sponsorii lor au intenționat doar să memorializeze presonalități remarcabile în conștiința lor, nu același înțeles au avut ele pentru comunitatea afro-americană. Pentru aceasta statuile au fost un memento al statutului lor social inferior, aparținând trecutului. Scopul ridicării statuilor nu a fost însă total inofensiv din partea clasei suprapuse, care a dorit, și pe această cale, să împună ideea că ea încă deține controlul, chiar dacă sclavia a fost abolită. Avem de-a face, pe scurt cu un conflict mocnit între cei considerați opresori și cei opresați, cu reverberații până în zilele noastre.

Actul iconoclast împotriva statuilor confederative a deschis cutia Pandorei, unii dintre congresmenii de culoare, unii democrați albi mergând până la a reclama îndepărtarea statuilor lui George Washington, Thomas Jefferson, adică a acelor despre care am știut din totdeauna că sunt „the founding fathers” ai Americii. Președintele Trump, care se declară împotriva mișcării, a anticipat la o conferință de presă din New York: „I wonder, is it George Washington next week and is it Thomas Jefferson the week after?   You really do have to ask yourself, where does it stop” (Mă întreb, este George Washington săptămâna viitoare și Thomas Jefferson o săptămână după? Trebuie să te întrebi unde se oprește – din Politico, August 15, 2017, Confederate Statues in US Capitol likely going nowhere). Acești democrați dovedesc o îngustă înțelegere a istoriei. În judecarea personalităților trecutului nu putem aplica standardele prezentului, ci trebuie să le raportăm întotdeauna la coordonatele timpului în care au trăit, ale dezideratelor acelui timp. Atunci vom pricepe cu adevărat contribuția lor în epocă. Uniunea, adică Nordul a îngăduit înălțarea statuilor Confederației, după ce ea a fost înfrântă, în semn de reconciliere națională, recunoscându-se sacrificiul de sânge al combatanților. În cimitirul Arlington este un loc special dedicat soldaților căzuți în războiul civil pentru cauza Sudului. Sper că nimeni nu va îndrăzni să ceară profanarea acelor morminte care fac parte din Pantheonul nației americane. Mi se pare de bun simț opinia exprimată de un autor al unui articol din BBC News Magazine: „The trouble   … is that almost every person of that era held opinions that were commonplace at the time but are at odds with modern thinking. Taken to its extreme, this approach would lead to the eradication of almost every building and statue commemorating notable figures of the past, including the Albert Memorial and Nelson’s Column.” (Dificultatea este că aproape fiecare persoană a acelei epoci a avut opinii care atunci au fost comune, dar contrazic gândirea modernă. Împinsă la extrem, această concepție ar conduce la eradicarea fiecărui edificiu și statuie care comemorează figuri notabile ale trecutului, incluzând Memorialul Albert și Columna lui Nelson – Finlo Rohrer, When is it right to remove a statue? – w.w.w.bbc.com/news/magazine, 23 dec. 2015). Putem exemplifica opinia echilibrată a comentatorului de la BBC chiar spicuind prin biografia generalului Robert E. Lee. A absolvit al doilea în clasă academia militară la West Point, devenind inginer în armată. Izbucnirea războiului civil l-a împins pe val, devenind comandant al armatei Confederației din partea Virginiei de Nord. A fost o personalitate complexă, care a înțeles limitele epocii sale, numind sclavia „a moral and political evil” (un rău moral și politic), dar, ca și alți oameni de vază din timpul lui, a avut sclavi. Nu a susținut imortalizarea vreunor momente ale războiului civil, din dorința de a se evita „to keep open the sores of war” (să se țină deschise rănile războiului – Chris Boyette, Actually, Robert E. Lee was against erecting Confederate memorials, w.w.w. cnn.com, 8/16/2017). Robert E. Lee V, stră-strănepotul generalului a spus canalului CNN că se impune ca America să aibă un dialog despre simbolurile Confederației „without all of the hatred and the violence” (fără toată ura și violența) și dacă societatea decide eliminarea lor din spațiile publice să fie plasate în muzee cu respectarea contextului lor istoric.

A statue of Confederate General Robert E. Lee is removed from Lee Circle Friday, May 19, 2017, in New Orleans. Lee's was the last of four monuments to Confederate-era figures to be removed under a 2015 City Council vote on a proposal by Mayor Mitch Landrieu. (AP Photo/Scott Threlkeld)

A statue of Confederate General Robert E. Lee is removed from Lee Circle Friday, May 19, 2017, in New Orleans. Lee’s was the last of four monuments to Confederate-era figures to be removed under a 2015 City Council vote on a proposal by Mayor Mitch Landrieu. (AP Photo/Scott Threlkeld)

Există totuși o latură proletcultistă a vandalizării statuilor confederative ca la un semnal dat acum de cineva. Ea este rodul unei slabe culturi civice, istorice în școli precum și a spălării creierelor de către o propagandă neoliberală dominată de conceptul lui political correctness și de lupta pentru avansarea agendei globaliste cu orice preț, chiar și cu prețul luptelor de stradă și a morților. Aceasta s-a putut vedea limpede în tragicul eveniment din 12 august a.c. din Charlottesville, Virginia și de asemenea pe tot parcursul lui 2017 de când s-a instalat la Casa Albă președintele Donald Trump, antiglobalist și anti-establishment. În afară de alegătorii săi președintele nu prea are suporteri nici măcar la Casa Albă. Se spune că este destul de singur. I se dau puține șanse de reușită din cauza tornadei sălbatice orchestrată de democrații din jurul lui Hillary Clinton, de îmbogățiții de la Hollywood, de Silicon Valley, de miliardarii care susțin întreaga Clintons’ machine, de Barak Obama, de „deep state” (puterea ascunsă) dintre care unii, să nu uităm, s-au amestecat în mișcarea EuroMaidan și au sprijinit în Ucraina un partid neo-nazist, ca acela al lui Svoboda. Acolo, neo-naziștii erau pentru democratul Obama și republicanul John McCaine acei „useful idiots” (idioți utili), pe care s-a sprijinit George W. Bush ca să invadeze Irakul. Scopul scuză mijloacele. Tot ce se petrece în orașele americane acum este o șaradă pusă la cale cu banii lui George Soros pentru înlăturarea cu orice preț a președintelui ales de milioane de oameni. Unii observatori au identificat la Charlottesville indivizi, agitatori de profesie ca Augustus Invictus și Jason Kessler, care au fost văzuți în mișcarea de stânga Occupy Wall Street și care în Charlottesville au pus laolaltă elemente extremiste de dreapta, făcând cu bună știință un cocktail exploziv. Profanarea și eliminarea statuilor dintr-odată, ca la un semnal dat de un dirijor, demonstrațiile care se țin lanț de un an de zile sunt toate o imensă provocare adresată societății americane, care trebuie și ea să se predea pentru instalarea ordinii globaliste: conducerea lumii de la centru, o singură economie, un singur sistem financiar, o singură religie, desființarea suveranității naționale.

Dacă ne întrebăm cine a dat semnalul profanării și înlăturării statuilor răspunsul trebuie să-l căutăm acolo unde acționează mașina neoliberală a familiei Clinton, a lui Obama etc. De ce nu s-a declanșat o asemenea mișcare în timpul unui președinte de culoare cum a fost Obama? Nu i-au deranjat pe afro-americani atunci statuile Confederației, nici pe alesul lor? Cum ridicola acuzație despre amestecul Rusiei în alegeri, călărită de aproape un an de zile fără rezultat, pare a-și fi ars bateriile, trebuia inventat ceva nou de pus în cârca președintelui Trump. Statuile Confederației, iată un subiect dinamitard pentru generarea violenței și atragerea în arena publică a albilor supremațiști, a membrilor KKK și a neo-naziștilor. Odată ieșiți din cotloanele lor vor fi asociați cu victoria în alegeri a lui Trump, pe care vor să-l dovedească nelegitim și apoi să-l dea jos cu orice preț. Donald Trump s-a delimitat în repetate rânduri de aripa extremistă a dreptei, dar nu este luat în seamă. O asemenea gândire perversă nu s-a manifestat în timpul nici unui președinte. Nici democrații, nici chiar republicanii nu se frământă pentru dezideratele alegătorilor, în schimb se consumă în conflicte sterile, de orgolii supradimensionate, cheltuind sume enorme fără nici o înfăptuire pentru marea majoritate a americanilor. Democrați, republicani, toți la grămadă, au dezamăgit în mod absolut pe alegătorul american de rând.

Culmea ipocriziei este că Partidul Democrat are o întreagă istorie a susținerii segregației rasiale. În timp ce Partidul Republican a fost partidul lui Lincoln, Partidul Democrat a fost partidul rasismului și segregației. Și în 1956 democrații încă semnau Southern Manifesto, un document explicit în favoarea rasismului în America. Partidul Democrat a boicotat Civil Act Rights din 1964, iar protagoniștii partidului, Bill Clinton și Hillary Clinton au ca mentori declarați doi senatori democrați, cunoscuți membrii ai Ku-Klux-Klanului, rasiști și segregaționiști. Este vorba de J. William Fulbright (1905-1995) la moartea căruia Bill Clinton a vorbit apologetic: „a life that changed our country and our world forever and for better” (o viață care a schimbat țara noastră și lumea pentru totdeauna în sensul binelui – Wikkipedia). Acestui Klansman Clinton i-a acordat în 2002 Medal of Freedom. Hillary Clinton nu s-a lăsat nici ea mai prejos, elogiindu-l și numindu-l mentorul ei pe fondatorul noului KKK din Vest Virginia, senatorul democrat Robert Carlyle Byrd (1917-2010). Hillary Clinton și Bill Clinton, care s-au înfrățit cu membrii KKK îndrăznesc astăzi să ridice piatra împotriva lui Donald Trump, căruia nu i se pot atribui asemenea excese? Nu doresc să fac o pledoarie pentru Trump aici, ci o pledoarie pentru adevăr.

Organizațiile de dreapta ale albilor naționaliști, precum Charles Martel Society, Occidental Quarterly, Occidental Dissent, the National Policy sunt sponsorizate de bilionarii William Regnery II și Palmer Luckey. Banii bilionarului George Soros se află în spatele unor organizații de extremă stângă precum Antifa și Black Lives Matter. În Charlottesville s-au prezentat în 12 august în Emancipation Park diferite grupuri ale dreptei de la albii supremațiști până la elemente neo-naziste și KKK ca să protesteze împotriva hotărârii consiliului municipal de a înlătura statuia generalului Robert E. Lee. De menționat că aceste grupuri au avut aprobarea permisului de a demonstra. Au apărut în acest mic oraș universitar și membrii celor două organizații de stânga, care nu au avut nici o aprobare pentru demonstrație, dar ce contează când ei au spatele asigurat de Clinton’s machine. A fost aproape inevitabilă ciocnirea pentru că s-a dorit astfel. Violența s-a manifestat din ambele părți, dar democrații îi văd întotdeauna în negru pe cei de dreapta. Grupul Antifa a devenit faimos prin excesiva sa violență manifestată în Seattle, Sacramento, Berkley, Washington, New York. Escaladarea confruntării s-a soldat cu o moarte tragică din cauza unui extremist de dreapta, originar din Ohio.

Să remarcăm că landscape-ul social s-a schimbat în sensul marginalizării, după cum s-a observat, a unui număr considerabil de indivizi albi, dominați de sentimentul abandonării, al ostracizării în propria lor țară, unde simt că nu mai au un viitor. Ei fac parte din clasa de mijloc pauperizată prin tratatele economice semnate de Bill Clinton, dintre care NAFTA este cel mai proeminent. Dacă democrații sunt partidul muncitorilor cum de nu au corectat eroarea lui Clinton în atâția ani în care s-au aflat la conducere? Dintre aceștia s-au recrutat o parte dintre votanții lui Donald Trump. Dar alături de ei s-au aflat foști votanți ai lui Barak Obama, dezamăgiți de politica lui. Doctrina neoliberală, așa numita Identity politics (politicile identității) promovată de Hillary Clinton demonizează pe bărbații albi, susținând că femeile, negrii și homosexulaii sunt cu toții victimele bărbaților albi heterosexuali, denumiți „victimizer class” (clasa celor care victimizează). „The doctrine delegitimizes white heterosexual males in the same way that Nazi doctrine delegitimized Jews and communist doctrine delegitimizes capitalists. There is no difference”, (Doctrina delegitimează pe bărbații albi heterosexuali la fel cum doctrina nazistă i-a delegitimat pe evrei și doctrina comunistă îi delegitimizează pe capitaliști), notează Paul Craig Roberts în articolul său Charlottesville (w.w.w.paulcraigroberts.org, August 14, 2017). La un examen mai atent, evoluția societății americane spre o structură de putere oligarhică, nereceptivă la nevoile întregii clase de mijloc, indiferent de culoare, a declanșat un amplu proces de pauperizare pe fondul căruia masele pot fi ușor manipulate în scopurile politice ale elitelor. În măsura în care Donald Trump a aruncat mănușa, înfruntând tocmai aceste elite plus doctrina globalistă el este periculos pentru „deep state” (puterea ascunsă) și pentru toți slujitorii lui. Trump nu este lipsit de scăderi de personalitate, dar pe bună dreptate a fost văzut de mulțimi ca un individ real, autentic din afara sistemului total corupt.

Pronosticurile observatorilor obiectivi ai prezentului landscape politic american nu sunt optimiste: „The Globalists/Billionaires are executing a Purple Revolution, much the same as the Orange/EuroMaidan Revolution in the Ukraine and the Arab Spring, but this time right here in the United States. A revolution that is designed to remove Donald Trump from office and restore Globalist/Billionaire dominion…” (Miliardarii globaliști confecționează o Revoluție Violetă, asemănătoare cu Revoluția Portocalie/Euromaidan din Ucraina și Primăvara arabă, dar de data aceasta chiar aici în Statele Unite. O revoluție care este menită să-l înlăture pe Donald Trump din oficiu și să restaureze dominația miliardarilor globaliști… – vezi w.w.w. ronpaulforums.com 8/16/2017, Charlottesville: Citizens Behaving as Needed to Impose the Globalist Agenda).

(Waterford, 19 august 2017)

Asediul cetăţii Timişoara

Posted by Stefan Strajer On September - 13 - 2017

Asediul cetăţii Timişoara

 

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

 

În fiecare an UDMR-ul din Timișoara sărbătorește în 15 martie ziua maghiarilor prin depunere de coroane de flori la bustul lui Eftimie Murgu, placa memorială a generalului Klapka și la bustul lui Petofy Sandor. Este omisă statuia secuiului Gheorghe Doja. Nici măcar în 10 martie când s-a sărbătorit de către maghiari ziua secuilor n-a fost depusă vreo coroană de flori. Secuii săracii și-au pierdut și limba și istoria fiind folosiți astăzi de unguri doar ca vârf de lance în lupta lor contra românilor. Ca ura lor să fie cât mai mare sunt ținuți de liderii maghiari într-o stare continuă de subdezvoltare.

De ce-l onorează UDMR-ul pe Eftimie Murgu? Pentru că Eftimie Murgu în calitatea de deputat de Lugoj în Dieta de la Debrețin a fost de partea maghiarilor la revoluție. Chiar a încercat, fără succes, să-l convingă pe Avram Iancu că legea naționalităților ar fi fost bună și pentru români.

La bustul lui Petofy Sandor are loc și un miting cu discursuri și program artistic. Mă așteptam ca anul acesta să nu participe nicio oficialitate română la acest eveniment ca răspuns la boicotarea Zilei Naționale a României de către statul maghiar. N-a fost așa! A participat subprefectul de Timiș, abia înscăunat, al cărui nume nu merită pomenit. Are un nume românesc, dar a uitat că strămoșii săi în timpul scurtei administrări maghiare a Transilvaniei nu aveau voie să poarte pălării mai scumpe de un florin. Scuze, m-am lăsat luat de val! De unde strămoși la politicienii noștri care n-au mamă, n-au tată, sunt generații spontanee. Nu mă credeți? Uitați-vă peste CV-urile lor! Păi cum să țină minte oficialii noștri ce s-a întâmplat acum o sută și ceva de ani când ei nu-și amintesc ce a fost acum șase luni!

Trebuie să menționăm că bustul poetului și căpitanului Petofy Sandor (adică fostul sârb Alexandru Petrovici) se află în Freidorf, un cartier aflat departe de fosta cetate a Timișorii. Pe bună dreptate maghiarii sărbătoresc acolo pentru că armata maghiară n-a reușit în 1849 să cucerească cetatatea Timișoara.

Dacă ungurii sărbătoresc la 15 martie declanșarea revoluției se pune problema când sărbătoresc românii din Timișoara faptul că au rezistat asediului dintre 25 aprilie 1849 și 9 august 1849? Această rezistență este trecută sub tăcere, nu se face mare caz din ea. Chiar și monumentul dedicat de „Francisc Iosif I eroilor care au apărat cetatea Timișoara în anul 1849” a fost mutat din Piața Libertății în cimitirul din Calea Lipovei sub ochii adormiți ai austriecilor și indiferența românilor. Pentru ungurii care în 1867 au obținut în sfârșit mult dorita administrare a Transilvaniei monumentul le reamintea zilnic eșecul de la Timișoara din timpul revoluției de la 1848.

Trebuie spus că românii au fost implicați în apărarea cetății Timișoara în primul rând prin Regimentul 13 româno-bănățean de la Caransebeș la care s-a apelat pentru a completa garnizoana cetății.

Amănunte despre luptele zilnice, apărătorii cetății și atitudinea satelor din împrejurimi aflăm din lucrarea „Timișoara sub asediu. Jurnalul Feldmareșalului George v. Rukawina (aprilie – august 1849”,   Editura Presa Universitară Clujeană, 2008, autor Rudolf Graf.

coloana-fidelitatii

Foto. Monumentul „Francisc I eroilor care au apărat cetatea Timișoara în anul 1849”, așa cum arată azi

Vestea declanșării revoluției a ajuns la Timișoara în 18 martie. Entuziasmul a fost general. A doua zi Piața de Paradă a fost denumită Piața Libertății. Aici s-au ridicat patru altare împodobite pentru catolici, evangheliști, greci neuniți (ortodocși) și evrei, la care se aduceau rugăciuni de mulțumire. Dar în curând au apărut intransigenți care au încercat să-i alunge pe evrei, fiind cu greu potoliți de ceilalți. Se constituie Garda Națională. În faza inițială a revoluției curtea imperială de la Viena a stat în expectativă.

În Banat erau trei regimente de graniță: româno-bănățean (care fusese numit până în 1848 valaho-bănățean), germano-bănățean și iliro (sârb) – bănățean. Sârbii au fost de partea imperialilor și au luat sub control zona locuită de ei dar au refuzat să acorde sprijin austriecilor în afara acestei zone. Germanii bănățeni (șvabii) au îmbrățișat cauza maghiară fiind entuziasmați de programul democratic al revoluției. Inițial și românii și sârbii au fost entuziasmați de ideile din program. Au aflat însă nu după mult timp că la masa democrației erau invitați numai ungurii, secuii și sașii (inclusiv șvabii), cei din unio trium nationum, românii și sârbii fiind excluși. Pe români în plus i-a mai supărat rău de tot și prevederea ca Transilvania să facă parte din Ungaria, prevedere oficializată prin votul parlamentului din 29 mai 1848. Așa că românii din Ardeal s-au strâns în jurul lui Avram Iancu în Munții Apuseni, iar cei din Banat au trecut de partea austriecilor, aducându-și o contribuție majoră la apărarea cetății Timișoara. Pe românii bănățeni i-a mai deranjat și faptul că guvernul revoluționar maghiar, după votul parlamentului de alipire a Transivaniei la Ungaria, a dispus desființarea Regimentului 13 româno-bănățean. Imperialii au salvat o bună parte din el, 1.200 de soldați fiind încadrați imediat în garnizoana Timișoara. Abia în 3 octombrie 1848 guvernul revoluționar maghiar este scos în afara legii de către Curtea de la Viena. Este declarată Legea Marțială și Timișoara sub stare de asediu. Garda Națională este trecută sub comanda garnizoanei Timișoara. A doua zi este emis un comunicat al Baronului Rucavina, feldmareșal, comandant al cetății, prin care sunt interzise adunările mai mari de șase persoane, toate armele din mâinile gărzii naționale și de la cetățeni cerând să fie predate în 24 de ore, respectiv toate steagurile tricolore (maghiare) să fie date jos și adunate. Cu opt zile înainte de începerea asediului au mai fost recrutați 4.494 de soldați (pag. 103). Având în vedere că etnicii unguri și șvabii erau de partea revoluției iar sârbii erau înrolați în formațiunile paramilitare sârbe, rezultă că pentru recrutare rămăseseră disponibili românii dezamăgiți de șovinismul revoluționarilor maghiari plus românii din fostul Regiment 13 româno-bănățean neîncadrați inițial în garnizoana cetății. Așadar putem trage concluzia că mai mult de jumătate din apărătorii cetății Timișoara erau români.

Asediul a fost dur. Luptele zilnice dintre atacatori și apărători sunt descrise detaliat în Jurnal consemnându-se și pierderile în morți și răniți. Situația din cetate ajunsese critică. Aprovizionarea s-a făcut în ipoteza unui asediu de trei luni. În ajutorul cetății Timișoara a venit însă o armată austriacă sub comanda mareșalului baron Haynau. Armata maghiară a abandonat asediul și s-a retras spre Lugoj. În 9 august 1849 au fost deschise porțile cetății pentru armata mareșalului Haynau, zi considerată sfârșitul asediului.

Ca să fim drepți trebuie să amintim că și revoluționarii maghiari au avut o cetate care a rezistat asediului imperialilor austrieci până în 5 octombrie 1849 când s-a predat condiționat. Este vorba de fortul Komarom, unde comandant al poliției fusese numit avocatul George Pomuț cu gradul de locotenent, subordonat direct comandantului fortului generalului Klapka. Iată doi români, Eftimie Murgu și George Pomuț, viitor colonel american în Războiul Civil, general și consul la Sankt-Petersbourg cu rol determinant în cumpărarea Alaskăi de către americani, pe care împrejurările istorice i-a prins în tabăra revoluționarilor maghiari. Niciunul însă n-a luptat cu românii.

În luptele cu inamicul au căzut un feldmareșal, un maior, un locotenent major, trei locotenenți (printre care lt. Toma) și 155 de soldați și gradați. Pare puțin? La aceștia mai adăugați 2.000 de oameni morți datorită epidemiilor.

Această pagină din istoria Timișoarei este trecută sub tăcere. Nu sună correct political ca un oraș atât de occidentalizat ca Timișoara să apară în aceeași tabără cu moții lui Avram Iancu pentru așa ziși intelectuali bănățeni cărora le put regățenii și care se gudură pe lângă minoritari să fie și ei băgați în seamă, de care, vezi doamne, se simt mai apropiați decât de restul românilor.

Nici un semn, denumire de stradă, monument, placă memorială nu există în Timișoara pentru a aminti de acest episod (exceptând monumentul exilat în cimitir). Actualul primar a anunțat la început de mandat că va plasa monumentul din cimitir într-o piață, UDMR-ul a protestat pe motiv că va face umbră asupra unei catedrale catolice. Primarul cu gândul la votul sigur și compact al minoritarilor, aburit și de cei din jur, a renunțat și la acest proiect și la proiectul statuii lui Iancu de Hunedoara. Când va apare totuși un edil care să să-i onoreze pe apărătorii cetății Timișoara din 1849 și pe eroii românilor în general?

(31. 03. 2017)

Foto.Ioan-Ispas

Foto autor. Ioan Ispas

„Scena politică din România se va schimba treptat, adică ’pas cu pas’…”

Interviu cu prof.univ.dr. Cristian Troncotă

Autor: Nicolae Balint (Târgu Mureş)

 

Despre scena politică românească, despre cei care ne conduc de aproape trei decenii, despre interese economice externe și interne susținute politic – pe față sau ocult – despre mai mult sau mai puțin „acoperiții” din jurul nostru și cine îi susține, despre terorism… Mai presus de toate însă, despre nevoia de demnitate și responsabilitate națională într-o Românie pe care, acum în prag de CENTENAR, o dorim întreagă pe mai departe, o dorim prosperă, egală pentru toți și în care „fiii rătăcitori” din motive economice să se poată întoarce la un moment dat. Toate acestea, dar și multe altele, le-am abordat într-un interviu pe care l-am realizat cu dl. Prof.univ.dr. Cristian Troncotă, reputat istoric și prolific scriitor, specialist în istoria serviciilor de informații, fost decan al Facultății de Informații din cadrul Academiei Naționale de Informații, actualmente profesor titular în cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, dar înainte de toate un om de atitudine cu un înalt și manifest spirit civic.

*

Nicolae Balint: Stimate domnule Profesor, cum apreciați scena politică românească în momentul de față? Cum se vede ea prin ochii unui istoric neimplicat politic, dar care are oricând un termen de comparație, dacă este să vă raportați la un moment istoric sau altul de după 1918?

 

Cristian Troncotă: Scena politică românească actuală, ca de altfel mai tot timpul, nu poate fi diferită de oamenii din societatea noastră, atât ca mental colectiv cât și individual. Mulți ar fi tentați să spună că scena politică nu ne reprezintă, din simplul considerent că în afara granițelor se află 4 milioane de români. Cine sunt aceștia? Bineînțeles, oameni vrednici care doresc să muncească și să câștige mai bine pentru că în țară nu au condiții. Deci, cei care au plecat sunt în majoritate crema societății, iar în țară ar fi rămas doar cei cu idealuri modeste. Elita acestor modești ar trebui, la rândul ei, în mod logic să se afle pe scena politică, apreciați și aduși acolo prin vot popular democratic. Fără îndoială că ar trebui să ne mai gândim și la un alt aspect. Existența unei alte categorii. Este vorba despre cei neimplicați, iar motivele neimplicării în viața politică sunt numeroase. Oamenii politici au început să fie asimilați corupților și afaceriștilor veroși pe care nu-i interesează mai nimic în afară de propria persoană. Un alt motiv ar fi că, așa cum este foarte răspândit în opinia publică, suntem conduși de străini, ne-am pierdut autonomia statală și în curând riscăm să ne pierdem și identitatea națională. Dacă acest lucru va fi conștientizat de cât mai mulți români din țară și din afară, atunci România ar mai putea avea o șansă. Prin neimplicare nu poți face nimic. Doar prin neimplicarea majorității conștiente avem acest spectacol dezagreabil, oferit aproape zilnic de cei aleși, totuși de o minoritate cu mult sub 50% din electorat, să ne reprezinte.

Foto 1 - Prof.univ.dr. Crsitian Troncota 

Foto 1: Prof.univ.dr. Cristian Troncota, fost decan al Facultății de Informații din cadrul Academiei Naționale de Informații, actualmente titular al Universității „Lucian Blaga” din Sibiu 

N.B.: În omul politic pe care l-am ales să mă reprezinte pe mine și pe atâția alții ca mine, cetățeni simpli, eu văd – pe lângă calitățile moral-civice care ar trebui să-l definească – și o componentă identitară ce are drept corolar o anume manifestare, reală și sinceră a unui naționalism de bună calitate. Aș vrea să văd acest lucru și la demnitarii statului român care trebuie, în opinia mea, să ia atitudine hotărâtă atunci când este cazul. Fapt care se întâmplă destul de rar și deseori, tardiv….  

Cristian Troncotă: Scena politică din România nu reprezintă ceva atrăgător pentru oamenii capabili. Aceștia își dau seama că suntem conduși din afară. Iar cei care hotărâsc destinele noastre au nevoie de păpuși pe care să le poată manipula după cum le este interesul. Cel care ar avea bune intenții să facă ceva pentru țară și nație ar trebui să-și ia inima în dinți și să se confrunte cu străinii. Ar avea vreo șansă? Polonezii, ungurii, cehii și slovacii au demonstrat că se pot impune cu decență și inteligență celor de la Bruxelles și Washington atunci când este vorba despre propriul lor interes național. Noi, cel puțin până în acest moment, nu am dat semne că ne-am gândi la așa ceva. Un curent naționalist nu se mai poate naște în România, pentru că la noi, istoria a dovedit că naționalismul a fost extremist, fie de dreapta, fie de stânga. Un naționalism de bună calitate, echilibrat, constructiv, interesat doar de proiectarea și punerea în aplicare a marilor proiecte strategice pentru binele țării și al națiunii, antrenând tot ce are mai bun societatea, cu un lider carismatic sprijinit de o elită meritocratică, respectându-se regulile democrației și evitându-se războiul româno-român nu se poate coagula la ora actuală în România, pentru că pe scena politică sunt promovați, numiți în funcții înalte, avansați și ținuți în funcții – uneori cu forța – doar cei care dovedesc supușenie și ascultare față de cei care ne conduc.

 

N.B.: Într-un interviu pe care l-ați acordat în urmă cu ceva timp unei publicații centrale, și în care era vorba despre „acoperiții” din mediul politic românesc, făcându-se trimitere la Ponta care era acuzat în acest sens, dv. spuneați, citez: „În 1997, procurorul general al României (Sorin Moisescu? – n.m.) a selectat câţiva procurori tineri care au absolvit facultatea, a avut el criteriile lui, care urmau să ancheteze o serie de infracţiuni ce ţineau de securitatea naţională. Era vorba de anchetarea unor persoane care lucrau în mediul extern, lucrau în ambasade. Ştiu cu siguranţă că lista cu procurori a fost transmisă la SIE pentru avizare. Cei de la SIE aveau nevoie să ştie dacă respectivii procurori sunt integri, dacă corespund pentru respectivele anchete. Pe parcursul anchetei, procurorii au dat o serie de informaţii la SIE, pentru că aşa era normal.” Despre Ponta, în același context, ați spus că putea fi cel mult un „colaborator”. Pe mine și pe mulți alții, cred eu, ne interesează mai puțin dacă Ponta a fost „colaborator” sau „acoperit” – deși nu este în regulă să avem acoperiți în justiție, în mediul politic, etc. -, iar în acest ultim caz, mi-ar veni să râd dacă n-ar fi de-a dreptul tragic…. Ce „acoperit” ar putea fi acela care să fie atât de ușor de deconspirat ? Sau să vină unul ca Turcescu și – mânat de o „criză de conștiință” – să se autodemaște. Pe mine altceva mă interesează…. La ce infracțiuni care țineau de securitatea națională, vă referiți dv. ? Care a fost finalitatea acelor anchete ? Fenomenul infracțional – din cele spuse de dv. în acel interviu – era destul de amplu după câte se pare. În parantează fie spus, e vorba de Procurorul general Sorin Moisescu, cumva ?

 

Cristian Troncotă: Era vorba de așa-zisa „listă a lui Severin”, adică un tabel cu agenți ai serviciilor secrete străine infiltrați în ministere. Lista a fost întocmită de serviciile secrete românești și care aveau nevoie de un ordin politic foarte clar pentru a se putea lua o decizie și de a se acționa în consecință. Adrian Severin, ministrul de Exrerne la acea dată, avea o listă restrânsă cu cei bănuiți că ar fi în legătură cu servicii de spionaj străine fără aprobarea autorităților statului român și care își desfășurau activitatea în ministerul pe care-l conducea. Pe Severin l-a cam luat gura pe dinainte. Cei de la SIE au avut pretenția, corectă de altfel, de a ști cine sunt cei care vor fi în comisia de anchetă, ca nu cumva să se trezească cu vreun acoperit anchetat de tinerii procurori „frumoși și liberi”. S-a luat această măsură, de a se apela la procurori tineri, care n-au avut nimic de-a face cu fostul PCR sau UTC, ori cu procuratura comunistă, tocmai pentru a avea credibilitate în fața occidentalilor. La acea oră, România intrase deja în aria de interes occidentală, accederea în NATO și UE,   fiind de fapt „obiectivul strategic fundamental al României”. Evident că ancheta nu s-a finalizat. De ce? Pentru că mulți se așteptau să dea peste agenți ai rușilor, și pe care să-i demaște apoi în presă. După scurt timp a fost pusă „batista pe țambal”, cum se spune pe aici, pe la noi. După care Adrian Severin a fost înlocuit din funcția de ministru de Externe cu Andrei Pleșu (la 29 decembrie 1997). Nici Sorin Moisescu, procurorul general, proaspăt numit în 1997 și care avusese inițiativa constituirii comisiei de anchetă formată din șapte tineri procurori, printre care și Victor Ponta, nu a mai stat nici el prea mult în funcție și în 1998 a fost promovat la Curtea Supremă de Justiție.

 

N.B.: De ce s-a luat o astfel de măsură, adică schimbarea ministrului de Externe, Adrian Severin, și întreruperea anchetei, iar ulterior numirea Procurorului general Sorin Moisescu într-o altă funcție?

 

Cristian Troncotă: Din punctul meu de vedere, desigur istoria va confirma sau nu, cred că majoritatea celor aflați pe liste și probabil depistați în anchetă erau legături ale occidentalilor, agenți de influență probabil, recrutați după 1990. Așa s-ar explica de ce occidentalii nu-l prea agrează pe Ponta, pentru că știe prea multe despre oamenii lor de influență. Și au fost depistați pentru că erau „la început de carieră”, adică nu aveau experiență pe frontul secret față de cârtițele sovieticilor/rușilor reactivați înainte, în timpul și după evenimentele din decembrie 1989. Nu știu dacă acesta a fost motivul sau unul dintre motivele care au stat la baza deciziei occidentalilor de a nu primi România în NATO în 1997. Este vorba despre sammitul NATO de la Madrid, din 8-9 iulie 1997, la care Ungaria și Polonia au fost invitate să adere, în vreme ce Cehia și România au fost sărite. Pentru Cehia motivul a fost clar și transparent. S-a interpretat de către occidentali, prezența la referendum a cehilor sub 50%, ca un adevărat afront la adresa NATO. Dar pentru România nu s-a precizat nimic transparent. Cert rămâne faptul că abia după aceste evenimente, s-a instalat la București NOS, adică biroul de legătură cu NATO, instituție care dă avize cetățenilor români să lucreze cu documente secrete, adică acele celebre certificate de confidențialitate acordate de ORNISS, după verificări ale SRI și SIE. Rețineți acest amănunt foarte important.

 

N.B.: De fapt, domnule Profesor, ce este acest Birou NOS și cum lucrează el? Puteți să ne explicați mai pe larg?

 

Cristian Troncotă: Biroul NOS poate să respingă propunerea care vine de la SRI sau SIE și susținută de ORNISS, dar fără să motiveze. Deci are posibilități de informare, prin IU (Unitatea de Informații a NATO) total diferite față de serviciile de informații românești. În termeni de specialitate se spune că utilizează alte baza de date, adică rețele de informare. Acest lucru a rămas valabil și astăzi. Și ca să revin la prima întrebare. Cred că înțelegeți că scena politică din România se va schimba treptat, adică „pas cu pas”. Vor apărea alți actori. Că vor fi mai buni sau mai răi vom vedea. Important este că toți vor avea un element comun: avizul NOS. Cine nu va avea avizul NOS pentru clerence security (certificatul de securitate) va fi trecut pe lista corupților și, mai devreme sau mai târziu, știm cu toții ce va păți. Turcescu nu a fost ofițer acoperit. A încercat o mică stratagemă, bine jucată dar prost regizată scenic și deplorabilă la recuzită. Ceea ce a arătat el public nu era un act atestator al calității sale de ofițer acoperit. Nici nu există în practică așa ceva. De aici și concluzia că atât el cât și cei care l-au susținut au fost în realitate niște clovni. Ofițerii acoperiți nu se pot deconspira. Isteria cu ofițerii acoperiți este regizată foarte bine de profesioniști în scopul că ar mai putea să bage puțin frica în oasele agenților ruși, foarte bine infiltrați în mediile de interes, și, vezi Doamne, că i-ar face să fie mai reținuți, dacă nu cumva chiar să-i întoarcă. E clar, avem de-a face cu strategii și jocuri operative pe termen scurt, mediu și lung, poate poate pică ceva. Așa este pe frontul secret, niciodată pace, mereu confruntare, iar câteodată fratricidul este mai dureros decât o victorie de etapă din partea adversarului.

Foto 2 - Unul dintre cele mai recente volume lansate de profesorul Trocota

Foto 2: Unul dintre cele mai recente volume publicate de prof.univ.dr. Cristian Troncotă 

N.B.: Având în vedere recentele scandaluri politice ce l-au avut în prim plan pe Sebastian Ghiță și dezvăluirile sale, „capetele” care au căzut, precum și ușoara „șifonare” a imaginii unor instituții, altfel onorabile atâta timp cât au acționat și vor acționa în cadrul legal existent, când estimați că am putea avea acel pachet de legi ale siguranței naționale care este atât de necesar? Consider că decât un stat cu tendințe autoritariste, e de preferat un stat cu o democrație imperfectă, dar mereu perfectibilă, în care separația puterilor în stat să fie una reală, în care serviciile secrete să acționeze într-un cadru legal, între niște limite bine precizate, în conformitate cu strategia națională de securitate și cu atribuții clare, precise, care să nu lase loc de interpretări.

 

Cristian Troncotă: Cu pachetul de legi privind securitatea națională este deja o problemă politică. Din câte știu eu, pachetul de legi a fost elaborat la nivelul anului 1997. Guvernarea Alianței Civice l-a elaborat dar nu a reușit să-l treacă prin Parlament. A promis dl. Traian Băsescu de fiecare dată când a candidat pentru funcția de Președinte, că primul lucru pe care-l va face, va fi să promulge legile securității, dar nici domnia sa nu s-a ținut de cuvânt. A promis și dl. Klaus Iohannis. Au trecut mai bine de doi ani și nimic. Din ce cauză nu știm, dar putem comenta. În primul rând, Legea 51/1991 privind siguranța națională a României, care a întrat în vigoare la 29 iulie 1991, deci înaintea Constituției democratice (21 noiembrie 1991) a cunoscut o serie de modificări, care au ținut cont de noile realități și noul context de securitate al României după integrarea în NATO și UE. La ora actuală poartă numele de Legea securității naționale, întrucât în urma unei ordonanțe de guvern din 18 martie 2014 – este vorba despre guvernul Ponta – prin care s-a înlocuit pur și simplu cuvântul siguranță cu cel de securitate. Nu s-a schimbat și definiția prevăzută la art.1, după cum era și normal. Care va să zică, definiția funcțională în perioada 1991-2014 pentru siguranța națională este identică cu cea a securității naționale după această dată și până în prezent, când România este membră NATO și UE. Mai mult, Legea 14 privind organizarea și activitatea SRI, în ciuda tuturor actualizărilor de până acum, rezultate din alte legi, continuă să folosească noțiunea de siguranță națională, care după martie 2014 nu mai este prevăzută de legea securității naționale. Ori conducătorii noștrii și-au pierdut mințile, ori se întâmplă ceva ciudat pe scena politică românească. Prima tentație este să te gândești dacă nu cumva, cuiva nu-i priește termenul de securitate națională. Și dacă nu-i priește înseamnă că nu avizează. Și de ce ar aviza, atâta timp cât noțiuni precum național, naționalism, interes național sunt expresii „depășite istoric” în plină eră a ideologiei globaliste. Mai mult, atâta timp cât există Strategie de securitate a NATO, Strategie de securitate a UE, la ce ar mai fi nevoie și de o Strategie de securitate națională a României? Dacă nu mai este nevoie de așa ceva, atunci nici legea securității naționale, ori pachetul de legi pentru securitatea națională nu se mai pot elabora. Rațiunea unei legi, mai ales a unui pachet de legi este să pună în practică o strategie.

 

N.B.: Considerați că evoluțiile politice din SUA vor influența pozitiv și evoluțiile politice – dar nu numai – din România?

 

Cristian Troncotă: Personal cred că lucrurile vor putea fi dezmorțite și în acest domeniu, o dată cu modificările ce vor rezulta după ce „valul Trump” va ajunge și pe plaiurile mioritice. Principiul formulat este „cine vrea apărare să plătească”. Sună bine și ne dă speranțe. Va fi o oportunitate și pentru noi de a încerca să „plătim” securitatea prin inteligență și inițiativă în spiritul interesului național conexat, fără îndoială, la interesele în zonă ale marelui aliat strategic. Când eram mic, bunica îmi spunea că speranța moare ultima. Nu sunt convins că SRI-ul a încălcat vreo lege. „Binomul” (SRI, DNA), este o expresie ce a fost folosită pentru prima dată într-un document de analiză al SRI din 2014 și făcea referire la protocoalele de colaborare dintre cele două instituții. În legea 14 de organizare și funcționare a SRI, art. 14, este prevăzută expres posibilitatea de colaborae cu mai multe instituții din România, inclusiv cu ministerul Public „în scopul asigurării siguranței naționale”. Iar faptul că CSAT a hotărât că fenomenul „corupției la nivel înalt” este o problemă de securitate națională, la fel ca în mai toate țările civilizate și cu o democrație avansată, percepție susținută de mai toți analiștii prezenți la summiturile și sesiunile de comunicări științifice, cel puțin din ultimii zece ani, nu înseamnă nimic alteva decât o activitate în cadrul legii. Alta este problema „Binomului”. Cei doi șefi de instituții, Codruța Kovesi și Florian Coldea au fost numiți de fostul Președinte, Traian Băsescu, după niște reguli doar de domnia sa știute. Și dacă tot i-a numit, le-a dat și niște ordine, mai precis comenzi politice, adică să-i „aranjeze” pe temuții săi adversari politici. În limbajul de specialitate se numește „poliție politică represivă” atunci când folosești instituțiile de forță ale statului în lupta politică. E greu să uităm replica lui Traian Băsescu imediat după alegerea sa ca Președinte în 2004, referitor la fostul său contracanditat la președinție: „Adriane nici nu știi cât de mic ai început să fii”. Și Adrian Năstase a fost condamnat și a făcut pușcărie, nu prea mult, dar suficient ca altădată să nu mai cuteze să-l umilească cu erudiția sa pe Traian Băsescu. La fel și cu Dan Voiculescu. Scenele înregistrate cu mărturiile Băsescului despre cum l-a condamnat judecătoarea Camelia Bogdan la 10 ani închisoare cu executare pe Dan Voiculescu și cum generalul Florian Coldea, șeful operativ al SRI, trăgea „spectaculos concluziile”, rămâne pentru istorie un document antologic, o adevărată frescă pentru scena politică românească. Același Băsescu perorează acum, pe la unele posturi de televiziune, teza halucinantă cum că abia după 2014, adică după ce nu a mai fost Președinte, „binomul” însetat de putere a transformat România într-un „stat mafiot”. Acesta este spectacolul penibil oferit de scena noastră politică. Una este să ai o viață politică tumultoasă ca urmare a confruntărilor de idei și alta e să îți epuizezi resursele în comentarii despre cât de rău este adversarul politic.

 

N.B.: Da, într-adevăr, se întâmplă lucruri bizare pe scena politică românească, foarte discutabile din perspectivă democratică, iar uneori de-a dreptul contradictorii și contrariante chiar. Cetățeanului de rând bine educat, îi lasă un gust amar și un sentiment de respingere, iar la toate acestea se mai adaugă și, uneori, anumite gesturi și imprecații rostite de anumiți politicieni. Cum ați caracteriza această situație?

 

Cristian Troncotă: Jignirile și expresiile suburbane folosite nu numai de fostul președinte Băsescu, vin să tensioneze și mai mult scena politică românească. Și exemplele sunt cu toptanul. Le-am ales doar pe acestea pentru a înțelege ridicolul în care se complace unul dintre cei care se consideră „marele om politic”, „animalul politic” „cu o vastă experiență politică”, dar care nu este în stare să precizeze nici măcar un singur lucru bun făcut în timpul celor zece ani de președinție și pentru care românii ar putea să se bucure și să-l păstreze în sufletele lor ca moștenire de la Băsescu. În treacăt fie spus, de pe urma atât de hulitului mareșal Ion Antonescu ne-a rămas totuși un tezaur de 24 de tone de aur rezultat din comerțul cu Germania, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, lingouri de aur contra grâne și petrol, ascuns în primăvara lui 1944 și până în 1947 într-o grotă de lângă mănăstirea Tismana. Recent, prin strădania guvernatorului Băncii Naționale, domnul Mugur Isărescu, în grota de la Tismana a fost organizat un muzeu. Locul și împrejurimile mănăstirii beneficiază și de un peisaj de excepție, o adevărată „grădină a Maicii Domnului”, după cum s-a exprimat regretatul Papă Ioan Paul al II, când ne-a vizitat țara. Acel loc te face să reflectezi mult mai profund la istorie și la cine sunt adevărații eroi ai neamului. De pe urma dl. Băsescu ce ne-a rămas? Toată lumea știe ce… salarii micșorate cu 25% și pensii micșorate cu 15 %, o adevărată „curbă de sacrificiu” inutilă. În schimb, se laudă că el a respectat Constituția, ceea ce ar trebui să facă și oamenii politici, dar și instituțiile de forță, uitând probabil că a fost suspendat de două ori, tocmai pentru că a încălcat legea fundamentală. Iar dacă îndrăznește cineva să-i aducă aminte de propriile fapte se înfurie, împroșcă cu noroi în dreapta și în stânga, etalându-și de fapt ceea ce știe mai bine, adică ignoranța care, însoțită de jigniri, îl face să se confunde cu mitocanii de rând. Pe Liviu Dragnea, șeful partidului de guvernământ, PSD, l-a gratulat mai deunăzi, pe un post de televiziune și la o oră de maximă audiență, cu termenul de „panaramă”, ceea ce dovedește că fostul președinte nu mai are proprietatea termenilor și nu se mai poate abține. La rândul lui, actualul Președinte Klaus Iohannis pretinde că respectă Constituția, care la articolul 80 îl obligă să joace rol de „mediator între puterile statului precum și între acestea și societate”. Ori, domnia sa ce face? Merge în mijlocul unei demonstrații „spontane”, fără atorizație, care ulterior s-a prelungit aproape două săptămâni, tot fără autorizație, dar cu o coregrafie care l-ar fi făcut chiar și pe Ceaușescu să fie invidios, pentru a protesta contra guvernului, pe care-l numise el, Iohannis, Președintele, cu câteva zile înainte. Apoi se deplasează la Bruxelles pentru a face declarații oficioase în urma cărora imaginea țării a avut grav de suferit.

Foto 3 - In 1936 Palatul Culturii a fost vizat de un act terorist

Foto 3: În 1936 Palatul Culturii din Târgu Mureș a fost vizat de un atac terorist

N.B.: De la limbaj suburban s-a trecut uneori la amenințări mai mult sau mai puțin voalate. Avem exemple….. Or, de aici și până la fapte nu e decât un pas. Acel „pas” s-a făcut, știm câteva cazuri, le-ați evidențiat foarte bine dv., dar se pot întâmpla lucruri și mai grave. Scena politică actuală, în opinia mea, este un circ perpetuu și creează impresia de neseriozitate ceea ce, la nivelul percepției publice interne, dar și internaționale aduce mari deservicii României ca stat. Cum ați comenta această stare de fapt?,  

 

Cristian Troncotă: A cere unui istoric să vorbească despre scena politică actuală românească, înseamnă a-i cere să-ți descrie penibilul. Revin la prima dumneavoastră întrebare cu un aspect care cred că nu merită să fie trecut cu vederea. Este vorba despre comparația ca metodă în studiul istoriei. Se pot face evident comparații în studiul istoriei, sau mai bine-zis pentru înțelegerea corectă a istoriei. Din punctul meu de vedere cred că se poate compara, dar nu se poate asemăna scena politică românească postdecembristă cu perioada interbelică. Cu toate poticnirile, promisiunile neonorate, discursurile naționaliste înflăcărate dar lipsite de eficiență economică sau în planul creșterii nivelului de trai al majorității populației, scena politică românească de după decembrie 1989 are totuși meritul că nu a înregistrat nici o execuție politică, în sens de eliminare fizică, cel puțin deocamdată. În schimb, în perioada interbelică au fost comise crime politice, adevărate acte de terorism, fiind executați de către extremiști legionari nu mai puțin de patru foști prim-miniștri, dintre care doi în funcție (I.G. Duca – la 29 decembrie 1939 – și Armand Călinescu – la 20 septembrie 1939), ceilalți doi, au fost Nicolae Iorga asasinat la Strejnic și Gheorghe Argeșeanu asasinat la Jilava, ambii în noaptea de 26-27 noiembrie 1940. Extremiștii comuniști au pus o bombă la Senat, iar în urma exploziei au murit trei senatori, iar alți 13 au fost grav răniți. Este vorba despre un eveniment petrecut la 9 decembrie 1920, iar teroriștii au fost Max Goldstein, Saul Osias, Leon Liechtblau și Alexandru Constantinescu. Manualele de istorie nu consemnează acest eveniment, deși la momentul acela întreaga Europă a fost zguduită la aflarea veștilor din capitala României. Și unii se mai întreagă cu naivitate de ce antisemitismul interbelic din România se confundă cu anticomunismul. Un alt extremist comunist, Alexandru Mihail, la 5 aprilie 1936, a pregătit patru bombe care urmau a fi plasate la Palatul Culturii din Tîrgu Mureș, acolo unde se defășura Congresul Studenților Creștini. Intenția era de a destabiliza întreaga țară. Doar vigileța organelor de Siguranță a făcut ca nenorocirea să nu se producă. Când trec astăzi pe lângă această clădire majestoasă, care arată ca un giuvaier arhitectonic după restaurare și amintindu-mi de ce era să se întâmple cu ea, mă cuprind imediat frisoanele. Tot în perioada interbelică s-a manifestat în România și terorismul de stat. Din ordinul Regelui Carol al II-lea a fost asasinat căpitanul mișcării legionare Corneiu Zelea Codreanu, aspect consemnat cu franchețe de Armand Călinescu în Memoriile sale. Același Carol al II-lea a ordonat asasinarea în masă și fără judecată a câtorva sute de legionari, ca represalii după asasinarea primului-ministru, Călinescu. Sistemul democratic interbelic a eșuat lamentabil după abia două decenii. La 10 februarie 1938 a fost suspendată Constituția din 1923, fiind înlocuită cu o nouă Constituție care acorda regelui Carol al II-lea puteri depline.

 

N.B.: Facem mare caz – doar la nivel formal consider eu, pentru că în realitate lucrurile stau altfel – de articolul 1 din Constituție. De fapt, cât de „suveran și independent” mai este statul român azi, dacă ar fi să-l comparăm cu cel interbelic?  

 

Cristian Troncotă: Desigur, în perioada interbelică scena politică românească a cunoscut și câteva raze de soare. În primul rând, a avut privilegiul de a se bucura de erudiția și rafinamentul lui Nicolae Titulescu, ales de două ori la rând, în 1929 și 1930, președinte al Ligii Națiunilor. Și tot în perioada interbelică doctrina politică a neoliberalismului românesc insista pe protecționismul față de capitalul românesc. Acestuia i se acorda 51% ca pondere în economia națională, față de 49% cât se acorda capitalului străin. Ce se întâmplă în ziua de azi ne este aproape rușine să consemnăm. „Economia României” este în procent de 85% în mâinile transnaționalelor, iar pământul arabil în proporție de 40%. Cred că se înțelege acum de ce am folosit ghilimelele. Deosebirile față de lumea de azi fiind evidente, comentariile nu-și mai au rostul. Iată doar câteva exemple care demonstrează că „urâtul interbelic” nu se compară cu „urâtul postdecembrist”, dar nici realizările. Și pentru că discuția noastră se axează și pe teme de securitate, cred că ar merita menționat și un alt aspect. Bunăoară, pe actuala scenă politică românească nu are încă șansa, dar nici perspective nu sunt, să apară și să se afirme un diplomat de talia lui Nicolae Titulescu, cel care alături de ministrul de Externe al Franței, Louis Barthou era creator și propovăduitor al doctrinei „securității colective”. La rândul lui, marele istoric Gheorghe Brătianu, și el om politic de vârf, concepea în studiile sale geopolitice faptul că spațiul de securitate a unei țări nu se reduce la teritoriu, el depinzând atât de zonele limitrofe de interes ecomonic, dar și de tratatele internaționale la care este parte și prin care se permite accesul la acele zone și/sau la relații directe cu aliații strategici. Iar acum nu numai că-i ignorăm pe acești mari oameni politici care gândeau pentru binele umanității și elaborau doctrine de securitate universal valabile, dar nici măcar nu suntem în stare, timp de două decenii, să trecem prin Parlament un pachet de legi privind securitatea națională. Nu cumva doctrina titulesciană a „securității colective” stă la baza Alianței Atlanticului de Nord de astăzi? Da, știu, adevărul istoric ne doare, mai ales atunci când este rostit franc și cu obiectivitate.

Nicolae-Balint.Poza-noua

Foto autor interviu: Nicolae Balint

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors