Archive for the ‘Istorie ascunsa’ Category

O viață sub semnul refugiului

Posted by Stefan Strajer On September - 6 - 2019

Personalitatea Principesei Ileana relevă trăsături de caracter fascinante, specifice unei adevărate luptătoare pe o traiectorie tumultuoasă, demonstrând cu prisosință convingerea sa nestrămutată exprimată prin cuvintele „România a fost dragostea vieții mele”. Pe parcursul întregii vieți a dus o luptă aprigă pentru alții, a fost constant în slujba poporului său, în slujba celor în nevoi, înființând spitale, școli de infirmiere, cantine, inițiind fonduri destinate răniților, orfanilor și bolnavilor săraci, fondând o mănăstire ortodoxă. Cercetarea biografiei sale (1909 – 1991) pune în lumină constatarea că viața i-a fost marcată de o evidentă notă de unicitate: a fost singura femeie din România care a obținut brevet de căpitan de cursă lungă, navigând mai mulți ani singură pe yahtul „Isprava”; a rămas în istorie drept singura descendentă a Coroanei Regale care, după un destin greu încercat, a ales să se călugărească, având încă din fragedă copilărie o profundă credință în Dumnezeu. Respectând cu strășnicie valorile morale pe care regalitatea le impunea, ajutând continuu pe nevoiași și cultivând dragostea pentru semeni, Principesa Ileana a României s-a distins ca o impresionantă figură  monarhiei românești, demnă de mândria de a fi fost fiica unui rege însemnat, „Ferdinand Întregitorul de Țară” și a unei regine fermecătoare, „Regina Maria a României”.

Domnita_Ileana (3)

 

Principesa Ileana a fost fiica cea mai mică a cuplului Ferdinand și Maria, a cărui relație matrimonială s-a concretizat în aducerea pe lume a șase copii: Carol (1893-1953), Elisabeta (1894-1956), Mărioara (1900-1961), Nicolae (1903-1978), Ileana (1909-1991) și Mircea (1913-1916). S-a spus că Ileana ar fi fost fiica lui Barbu Știrbei, un apropiat al familiei regale, dar scrisorile acestuia către regină nu trădează nimic în acest sens, el arătând aceeași poziție față de toți copiii celor doi.

Domnița Ileana s-a născut la București pe 5 ianuarie 1909, eveniment care s-a sărbătorit, conform tradiției, cu 21 de salve de tun. De la început, a fost diferită de ceilalți copii, astfel că, dacă unii erau mai zburdalnici, precum Nicolae și Mircea, iar alții mai retrași, ca Elisabeta, Ileana a fost cu totul altfel. Regina Maria a considerat-o copilul ei preferat, între ele fiind o legătură adâncă, însemnând o înțelegere reciprocă perfectă. În memoriile sale, principesa spunea că ea și mama sa au fost întotdeauna aproape una de alta. „Înțelegerea dintre noi fusese desăvârșită. Pe lângă că eram mamă și fiică, în relația noastră eram și prietene, și ceva mai mult: aveam aceleași gusturi și idei, aceleași idealuri”.

Și-a petrecut primii ani ai copilăriei la palatul regal, primind o educație aparte de la părinții săi, dar și de la profesori particulari, însușindu-și foarte bine mai multe limbi străine și dovedind pasiune pentru artă, desen și sculptură (a studiat pictura cu Jean Al. Steriadi și sculptura cu Ion Jalea), dar și pentru sport. Astfel, în perioada adolescenței, s-a implicat activ în promovarea în promovarea mișcărilor de tineret și a devenit rezervă în YMCA (The Young Men’s Christian Association) iar ulterior șefa grupului din România. S-a înscris apoi la cursurile Școlii de Educație Fizică din București și a studiat la Școala de Navigație din Constanța unde a primit brevetul de căpitan de cursă lungă.

Două evenimente tragice i-au umbrit copilăria: Primul Război Mondial și moartea fratelui ei Mircea pe care îl numea „marea dragoste a inimii mele“. În timpul refugiului la Iași, Ileana și-a însoțit mama prin spitale, dorind să-i aline pe cei răniți și neferindu-se de scenee dramatice, dureroase pentru ochii unui copil pe care le întâlnea. Ileana nu împlinise pe atunci nici zece ani. Însăși Regina Maria se declara uimită de atitudinea sa.

Este demn de menționat că unul dintre prietenii apropiați ai principesei în acea perioadă a fost Ion Antonescu, viitorul conducător al României, care pe atunci era aghiotantul mareșalului Prezan și locuia la marginea orașului Iași, unde Ileana a fost deseori invitată de tânărul Antonescu care iubea copiii și se juca mult cu ea. Prietenia lor va continua și după război la Londra, Ileana fiind elevă la o școală din Anglia, iar Antonescu era acum atașat militar la Legația de la Londra.

Două călătorii i-au răsfățat tinerețea: în 1926, este alături de mama sa, Regina Maria, în triumfătorul turneu întreprins în America și un voiaj în Spania.

 

Relația cu fratele său Carol al II-lea, care îi va marca în mare măsură cursul vieții, a fost, în prima tinerețe, una foarte apropiată. După renunțarea la tron în 1925, când fratele ei a părăsit țara, Ileana a purtat cu el o bogată corespondență Mai târziu, principesa declara că în acea perioadă îi era milă de Carol care se afla departe de familie, dar că, în același timp, dezaproba gestul său de neiertat prin care încălcase spiritul în care fuseseră crescuți. Legătura strânsă dintre Ileana și mama sa, precum și faptul că Ileana i-a ținut parte fostei soții a fratelui ei, Sitta, în problemele avute cu acesta, au avut ca efect răcirea relației celor doi frați. Cu toate că l-a iubit mult, Principesa Ileana a fost convinsă că acesta nu a fost niciodată un rege bun, din cauza defectelor sale de caracter, afirmând fără reținere, în ceea ce-l privește, că „un rege care minte nu poate să fie un rege bun”.

Principesa Ileana

În anul 1930, contele Alexandru (Lexel) de Hochberg, fiul unui aristocrat bogat din Silezia, s-a logodit cu Ileana. Cu toate că acesta aparținea uneia dintre cele mai vechi familii princiare germane, la scurtă vreme, logodna a fost ruptă din cauza reputației îndoielnice a contelui, guvernul Maniu văzându-se nevoit să recomande anularea logodnei.

Câteva luni mai târziu, în vară, Ileana l-a cunoscut în Spania pe Anton de Habsburg cu care s-a întâlnit apoi în primăvara lui 1931, în urma unei intervenții a lui Carol al II-lea care căuta să îi găsească Ilenei cât mai repede un soț pentru a-și îndepărta sora din țară. Anton și familia sa (de renume) au fost nevoiți să părăsească în anul 1931 Austria, după prăbușirea imperiului, iar noua republică austriacă le-a retras cetățenia. Îndrăgostită de Arhiducele Anton, de formație inginer, împătimit aviator și pasionat de sport, Ileana i-a cerut lui Carol acceptul pentru a se căsători. Dornic să o vadă plecată din țară cât mai curând, acesta a aprobat căsătoria, dar a declarat că nu poate fi de acord ca cei doi să se stabilească în România, motivând că prezența unui Habsburg în țară ar atrage, mai ales în Transilvania, mari nemulțumiri. La finele lunii iulie 1931, a vut loc nunta Ilenei (care avea 22 de ani) cu Anton la Castelul Pelișor din Sinaia, după care cei doi au petrecut o săptămână la Bran, plecând apoi într-un turneu prin Europa cu opriri  la Munchen, Budapesta, Viena și Londra. Cuplul a locuit un timp la Munchen, iar apoi la Modling, o localitate din vecinătatea capitalei Austriei, Viena, perioadă în care s-au născut primii doi copii, Ștefan și Maria Ileana. Simțind nevoia unei locuințe mai mari, în 1934, au cumpărat castelul Sonnberg, situat la 50 de km de Viena, un edificiu vechi de peste patru secole, pe care cu mari eforturi l-au restaurat. În perioada trăită în Austria, Principesa Ileana a avut o viață activă: a organizat un dispensar pentru copiii din sat, a lucrat ca infirmieră, a înființat o cantină pentru școlarii nevoiași, a activat cu un grup de cercetașe din Viena. Vacanțele și le petreceau uneori în Anglia, dar în fiecare an, câteva săptămâni mergeau în România, unde Ileana o vizita pe mama sa, Regina Maria.

Viața familiei s-a complicat foarte mult în 1938, an în care Austria a fost anexată Reich-ului german. Descendența princiară a celor doi a atras atenția noilor autorități, castelul fiind percheziționat, iar cei doi urmăriți. În perioada aceea, Ileana a început un curs de instrucție pentru Crucea Roșie, dar nu s-a alăturat organizației pentru a evita să depună jurământ față de Hitler. Principesa a început munca de infirmieră în slujba soldaților, ceea ce o va aduce în cele din urmă înapoi în România. În vara anului 1943, s-a dus în țară unde s-a întâlnit cu reprezentanți ai Crucii Roșii pentru a analiza posibilitatea extinderii muncii sale în folosul soldaților români. Până la plecarea din Sonnberg, familia s-a mărit considerabil, Ileana dând naștere copiilor Alexandra, Dominic, Maria Magdlena și Elisabeta.

A revenit în țară în anul 1944, cu gândul de a rămâne definitiv în România. În primăvara acelui an și-a adus cei trei copii mai mici la Bran, ceilalți trei mari fiind deja înscriși la școli din Brașov încă din septembrie 1943. A început să lucreze la Crucea Roșie din Brașov, după ce a mai lucrat la o cantină și la un dispensar și s-a implicat în eforturile de înființare a unui spital al Crucii Roșii, spitalul „Regina Maria”.

După actul de la 30 decembrie 1947 prin care Regele Mihai a fost forțat să abdice, acesta a părăsit țarape 3 ianuarie 1948, urmat la câteva zile de mătușile sale Ileana și Elisabeta. Calea exilului a fost o lovitură extrem de dură pentru Principesa Ileana care în memoriile sale consemnează: „După ce am plecat de acasă, care pentru mine a fost întot deauna România, am fost ca și moartă. Nu m-am îndoit nici o clipă de necesitatea fizică a prezenței mele pentru cei șase copii; dragostea mea pentru ei a rămas și atunci la fel de puternică. Dar, în interior, <<eul>> care exista independent de mamă, pe care tot restul e construit, a suferit un șoc mortal când am fost îndepărtată de poporul meu”.

Pentru început, principesa s-a mutat cu întraga familie în Elveția, iar apoi în Argentina, unde, la Buenos Aires, a înființat un cămin destinat refugiaților politici români, cămin purtând numele mamei sale, „Regina Maria”. În anul 1950, s-a stabilit în Satele Unite, la Boston. În următorii 11 ani, a străbătut America în lung și-n lat, ținând conferințe și vorbindu-le americanilor despre situația tragică în care se găsea România. În 1954, căsătoria cu Arhiducele Anton de Habsburg s-a terminat prin divorț, în același an principesa căsătorindu-se cu doctorul Isărescu din Newton, Massachusetts. În anul 1959, a fost puternic afectată de moartea fiicei sale Maria Ileana (Minola) și a soțului aceteia într-un accident aviatic ce a avut loc în Brazilia. În 1961, a divorțat de doctorul Isărescu, a luat calea monahismului și s-a călugărit, având atunci 52 de ani. În același an, a plecat la o mănăstire ortodoxă de maici din Franța, unde, după ce a petrecut ca novice timp de șase ani, a devenit Maica Alexandra.

Maica-Alexandra

Ultima parte a vieții sale începe odată cu reîntoarcerea în Statele Unite, în 1967, unde își realizează visul de a fonda o mănăstire, înființând Mănăstirea Ortodoxă de Maici „Schimbarea la Față” la Ellwood City, Pennsylvania.

A avut șansa ca după un exil forțat care a durat peste patruzeci de ani să revină în țară înainte de moarte. Principesa Ileana s-a reîntors în România în septembrie 1990 la vârsta de 81 de ani, când a vizitat câteva mănăstiri de maici, mormintele familiei de la Curtea de Argeș și Branul care-i fusese atât de drag. S-a întâlnit cu oameni pe care nu-i mai văzuse de peste patru decenii, printre care și cu pianista Cella Delavrancea, bună prietenă a sa și a Reginei Maria, pe atunci la vârsta de 103 ani.

 

În anul 1991, cu o zi înainte de aniversarea sa, Maica Alexandra a suferit o fractură de bazin, complicațiile survenite în urma accidentului cauzându-i decesul. Astfel, ultimul copil în viață al Regelui Ferdinand și al Reginei Maria, Principesa Ileana, s-a stins din viață pe 21 ianuarie 1991. A fost înmormântată în cimitirul mănăstirii fondate de ea.

În testamentul său, singura dorință care o privea în mod personal, a fost aceea de a fi îngropată alături de o cutiuță de pământ românesc pe care a luat-o cu ea în acea zi din ianuarie 1948 când a fost silită să părăsească România, un lucru ce i-a fost cel mai de preț pe lume și pe care l-a purtat apoi peste tot în peregrinările zbuciumatei sale vieți.

Și-a scris riguros memoriile cu multă afectivitate, romanul autobiografic fiind publicat mai întâi în Anglia, iar apoi în România („Trăiesc din nou”), în anul 2005.

 

Dorin - poza de profil Curentul

Dorin Nădrău (S. U. A.)

Un voiaj triumfal: turneul Reginei Maria în America

Posted by Stefan Strajer On August - 21 - 2019

Regina Maria a României „a reprezentat, începând cu Primul Război Mondial și până la moartea sa, ce mai faimoasă figură regală din lume – Prințesa Diana a zilelor noastre”. Astfel o califica celebra revistă „People” în anul 1985. Era percepută la nivel internațional drept una dintre cele mai elegante prezențe feminine, fiind prima suverană care a apărut pe coperta revistei „Time”. A moștenit, fără îndoială, o puternică atracție pentru rafinament și originalitate de la bunica ei, Regina Victoria a Marii Britanii, ca și de la mama sa, care era fiica Țarului Alexandru al II-lea. Dar, mai presus de orice, Regina Maria a dovedit o impresionantă implicare în evenimentele majore petrecute pe vremea sa, însemnând tot atâtea pagini de o covârșitoare importanță în istoria poporului român, demne de amintit fiind, în special, contribuțiile majore la luarea unor decizii politice, îngrijirea răniților de pe front și a bolnavilor de tifos, ajutorarea refugiaților, încurajarea armatei.

queen-marie-of-romania-on-the-cover-of-time

Turneul răsunător pe care l-a întreprins în anul 1926 prin care realmente a cucerit inima Americii, a marcat un reper fundamental al relațiilor româno-americane. Mesajul președintelui Woodrow Wilson adresat regelui Ferdinand relevă poziția de care se bucura România în fața Americii: „Poporul Statelor Unite a urmărit cu sentimente de caldă simpatie și admirație curajoasa luptă a poporului român pentru păstrarea integrității și libertății României de dominația militarismului german. Guvernul Statelor Unite este decis să continue a ajuta România în această luptă. În același timp, doresc să o asigur pe Majestatea Voastră că Statele Unite vor spijini România după război cu întreaga lor putere și în toate negocierile finale de pace”. Promisiunile s-au adeverit și la tratativele de pace de după Primul Război Mondial, în cadrul cărora Regina Maria a avut un remarcabil rol, regina beneficiind, pe lângă susținerea diplomatică, și de invitația de a vizita America din partea unor personalități deosebit de influente, milionarii William Nelson Cromwell și Samuel Hill, vizita desfășurându-se abia peste șapte ani.

Documentele oficiale care s-au păstrat în arhive dovedesc interesul acordat vizitei, corespondența între Departamrntul de Stat al SUA și Ministerul Afacerilor Externe al României consemnând că Regina, însoțită de Infanta Beatrice, Prințesa Ileana, Prințul Nicolae și o suită de 17 peroane se vor îmbarca pe 12 octombrie 1926 pe „Leviathan” pentru o călătorie cu caracter privat în scopul vizitării Americii, respectiv onorării invitațiilor primite de la Samuel Hill de a asista la inaugurarea Muzeului Mary Hill din apropiere de Seattle, statul Washington (muzeu dedicat populației din zonă, cuprinzând o sală românească a cărei amenajare a fost oferită de regină în numele poporului său), de la guvernatorii din statele Pennsylvania și Oklahoma și de la primarul din Detroit. De o deosebită importanță au fost strădaniile depuse în faza pregătirii vizitei de Vasile Stoica care s-a afirmat ca un admirabil profesionist, gândind și aranjând în detaliu întregul traseu și utilizând cu multă pricepere mijloacele de propagandă cele mai moderne, pentru acele timpuri, privind viitoarele declarații de intenție ale reginei.

Se cuvine subliniat că turneul Reginei Maria în Statele Unite s-a petrecut într-o perioadă în care România traversa o gravă criză dinastică, Carol al II-lea renunțând la succesiunea la tron pentru Elena Lupescu, ceea ce probează indubitabil că regina urmărea să obțină măcar o susținere simbolică pentru țara sa aflată într-o situație delicată și dificilă.

Voiajul reginei a fost un adevărat triumf, impresiile fiind notate cu rigurozitate în jurnalul ținut în timpul călătoriei. Primirea pe care i-au făcut-o americanii a fost una fabuloasă și emoția este redată cu multă afectivitate: Nu mă așteptam ca New York-ul să îmi facă o primire atât de oficială. Am fost întâmpinată cu toate onorurile militare și civile posibile, de parcă aș fi fost regina suverană. Toate trupele fuseseră scoase la paradă, cu întreaga poliție călare. Am pornit înainte, într-o mașină deschisă, alături de unul dintre domnii oficiali și ne-am îndreptat cu toată viteza de-a lungul uluitoarelor străzi ale New York-ului, despre care s-au auzit atâtea, cu acei gigantici, inimaginabili zgârie-nori, înălțându-se deasupra noastră. Trebuie să spun că sunt mult mai impozanți decât mi-aș fi imaginat, cu o grandoare la care nu m-aș fi așteptat. Toată circulația a fost oprită, iar populația New York-ului mi-a făcut o primire minunată, o primire din inimă. Puteai simți, vedea, înțelege că era o primire privată, primirea cuiva pe care erau cu adevărat bucuroși să o întâmpine. Mărturisesc că îmi creștea inima de mândrie și tulburătoare emoție. Maria! Maria! Îmi auzeam numele strigat de mii de voci și, după obiceiul american, de la geamuri se aruncau lungi ghirlande de hârtie și tot felul de alte bucățele de hârtie, de la miile de geamuri ale fantasticelor clădiri, până când tot aerul se umpluse de fâlfâiri albe, ca de milioane de păsări mari și mici.

Trebuie menționat că, în ciuda faptului că vizita a avut o durată apreciabilă, de cinci săptămâni, regina intenționa să părăsească America pe 11 decembrie, însă telegramele primite de acasă privind starea de sănătate a Regelui Ferdinand (ulterior, aflându-se că avea cancer) au determinat-o să-și scurteze călatoria, astfel că se îmbarcă pe vasul „Berengaria” cu trei săptămâni mai devreme.

Regina-maria-regele-ferdinand

În timpul turneului său, s-a întâlnit cu americani din cele mai diverse straturi ale societății, fără deosebire de avere sau poziție socială: politicieni, intelectuali, jurnaliști, milionari, muncitori, indieni, mineri, artiști, deținuți.

În pofida programului deosebit de încărcat, Regina Maria a dat curs invitației oficiale la Casa Albă, astfel că după succesele de răsunet de la New York și din capitala Washington, la 19 octombrie 1926 s-a întâlnit, mai mult protocolar, cu președintele Calvin Coolidge, întrevederea fiind notată în jurnal cu o anumită amărăciune, estompată de o fină ironie și umor: Ceremonia americană este ciudată, iar președintele american se comportă mai regal decât ar face-o oricare rege. De exemplu, el nu-și întâmpină musafirii, ci apare numai după ce ei au sosit și se retrage cel dintâi, lăsându-i în seama casei sale militare. De fapt, noi nu am considerat aceasta un mod politicos de a primi oaspeții, dar acesta este ceremonialul lor și au aderat la el cu strictețe.

Despre dineul oficial notează: Am fost condusă înăuntru cu toată ceremonia și toate onorurile cuvenite unei regine, dar președintele și soția lui au venit după aceea, braț la braț, el m-a întâmpinat la fel ca pe ceilalți musafiri, iar apoi a părăsit din nou primul încăperea împreună cu soția sa, lăsându-mă în grija suitei sale, un fel în care, în mod sigur, un rege nu ar fi putut părăsi o regină. La dineu am fost așezați pe scaune cu spătar înalt, diferite de ale noastre și am fost serviți primii. 

Micul „incident diplomatic” i-a oferit prilejul de a-și consemna o adevărată demonstrație de înțelegere și toleranță: Acest gen de protocol este,desigur, foarte diferit de cel european și ai mei s-au uitat cam chiorâș, mai ales pentru că, dacă cineva are simțul umorului, preşedintele nu pare a fi simpatic. Dar le-am spus: fiecare om la el acasă, cu obiceiurile lui, mi-au fost acordate toate onorurile cuvenite în concordanță cu ideea lor despre aceasta, de aceea sunt perfect mulțumită. Obiceiurile lor nu sunt ca ale noastre, asta-i tot!

O cât de succintă evocare a prezenței Reginei Maria pe tărâm american nu poate eluda relația cu presa, bine pregătită încă din țară în vederea unei cât mai eficiente mediatizări a imaginii României în „țara făgăduinței”. Regina a fost cu adevărat impresionată de rolul și forța presei americane pe care a catalogat-o ca „mașinărie teribilă care duce la desființarea oricărei forme de intimitate”. Pe parcursul călătoriei, regina a dat numeroase interviuri și a scris cu multă asiduitate, probând un incontestabil talent, articole de o dezarmantă sinceritate și căldură pentru presa din America. De asemenea, a vorbit la radio, declarându-se fascinată de nivelul noii tehnici de comunicare, maximum de audiență fiind probabil atins cu mesajul transmis la 11 Noiembrie 1926 de Ziua Veteranilor. Era de părere că fotografii sunt „omnipotenți și omniprezenți”, dar astăzi trebuie apreciat că de la ei ne-au parvenit peste ani numeroase instantanee surprinse în timpul deplasării pe teritoriul american.

Nu trebuie uitat că americanii au fost alături de România în timpul Primului Război Mondial, însăși Regina Maria având o contribuție deosebită la această relație prin crearea unei rețele complexe de legături cu miltari și diplomați ai Statelor Unite și îndeosebi cu reprezentanți ai Crucii Roșii, dar această vizită a consolidat și mai mult atașamentul reciproc al celor două țări, având, evident, și o componentă politică accentuată. De asemenea, contactele cu proprietarul companiei Ford, Henry Ford, prin intermediul Prințului Nicolae, vizita la uzina ilustrului Edison, precum și faptul că o serie de milionari americani s-au alăturat turneului, fac dovada inițierii unui adevărat lobby economic.

Le-Roi-et-La-Reine-de-Roumanie

În fine, mai trebuie precizat că Regina Maria era conștientă de buna reputație internațională de care se bucura după Primul Război Mondial din care România ieșise cu capul sus și cu o suprafață teritorială pe care nu o mai avusese, știind că poate să joace un rol geostrategic important. Triumful turneului american a reprezentat pentru ea o oportunitate de a face prin întreaga sa atitudine și abilitate diplomatică o pledoarie pentru monarhia românească într-o perioadă de profundă criză a Casei Regale de la București. Prestația ei pe tot itinerarul voiajului în Statele Unite ale Americii a făcut ca Gene Smith, analizând detaliat vizita, să exclame: „În nebunia anilor ’20, Regina Maria a fost pentru scurtă vreme, cea mai populară femeie din țară”.

Dorin - poza de profil Curentul

 

 

 

 
Dorin Nădrău (S. U. A.)

Istoria graniţei Banatului într-o carte-document jubiliară

Posted by Stefan Strajer On August - 6 - 2019

Istoria graniţei Banatului într-o carte-document jubiliară

Autor: Dorin Nădrău (S.U.A)

 

Sorin Berghian și Dinu Barbu, doi competenți specialiști ai istoriei, sunt autorii unei cărți recent apărute la Editura Eurostampa, intitulată „La centenar: GRANIȚA BANATULUI 1918-2018”. Lucrarea analizează cu o admirabilă rigurozitate problemele privitoare la granița bănățeană a României cu Serbia pe parcursul a 100 de ani, începând cu dispariția Banatului istoric, eveniment politic și diplomatic indiscutabil nefast în istoria românilor. În pofida faptului că în capitolul care prefațează scrierea autorii „avertizează” că demersul lor nu a fost acela de „a construi o lucrare cu veleități științifice, ci doar o încercare de a reaminti faptele petrecute în acele vremi pline de semnificație pentru istoria țării”, cititorul va fi surprins de complexitatea textelor care alcătuiesc cartea, de acuratețea prezentării evenimentelor, precum și de impresionanta documentare ce rezidă cu prisosință din bibliografia menționată. Este de remarcat totodată că numeroasele citate incluse fluent după fiecare relatare sau comentariu, fără trimiteri sau note de subsol, fac ca volumul să aibă calitatea de a fi ușor de lecturat, asigurându-i în același timp un caracter atractiv. Sunt demne de apreciat și excursurile privind biografia unor participanți la evenimente mai puțin cunoscuți, precum și abundența datelor relative la evoluția concretă a consecințelor topografice și demografice ale frontierei stabilite la Paris. Se mai impune subliniat că expunerea cu lux de amănunte a schimbărilor care și-au pus amprenta pe frontiera cu Serbia și frecventele incursiuni în istoria zbuciumată a Banatului istoric conferă lucrării o indubitabilă valoare documentară.

Examinarea împrejurărilor importante din perioada care face obiectul opului se derulează pe perioada 1918-2018, putându-se distinge patru intervale, vizând: sfârșitul Primului Război Mondial și Conferința de Pace de la Paris (I), cel de-al Doilea Război Mondial (II), anii ’50 (III) și deceniile următoare, până în 1989 și după aceea (IV).

Partea cărții cu cea mai largă dezvoltare se întinde de-a lungul a trei capitole, primul, cu titlul „Ședințe, congrese, tratate”, trădând o cercetare istorică de mare profunzime, în perfectă concordanță cu însemnătatea evenimentelor relatate.

Sfârșitul Primului Război Mondial, cel mai mare și cel mai distrugător de până atunci, a fost urmat de cea mai mare conferință de pace din istorie, cea mai amplă acțiune politică și diplomatică cunoscută până la acea dată în istorie. Practic, războiul a pus capăt unei vechi arhitecturi internaționale, ceea ce a impus necesitatea redefinirii unor frontiere și a unor vecinătăți, precum și a unor instituții internaționale. Timp de cinci luni, între 18 ianuarie și 28 iunie 1919, când prin semnarea tratatului cu Germania la Versailles s-a încheiat etapa principală a Conferinței de Pace, Parisul a fost gazda unui adevărat guvern mondial. Organul principal de decizie al lucrărilor conferinței a fost Consiliul celor Patru (președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, prim-ministrul Franței, Georges Clemenceau, prim-ministrul Marii Britanii, David George Lloyd și prim-ministrul Italiei, Vittorio Orlando), ideile președintelui american dominând dezbaterile odată cu lansarea principului „autodeterminării”, devenit cuvântul-cheie.

Banat harta 1919

Chestiunea Banatului, a stabilirii graniței de vest a României Mari, a devenit prioritară din perspectivă militară, politică și diplomatică pentru elitele românești după semnarea Convenției de armistițiu între Puterile Aliate și Asociate cu Ungaria de la Belgrad din 13 noiembrie 1918 și Declarația de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 (pag. 13).

Teritoriul Banatului a fost un teren aspru disputat: maghiarii sperau ca războiul să se sfârșească cu o Ungarie Mare care să înglobeze și Banatul, iar sârbii promovau în rândul Antantei o propagandă agresivă pentru interesul lor, urmărind „politica faptului împlinit” și încheierea războiului cu un Banat aflat deja sub suveranitate sârbească. Tratatul de alianță cu Antanta (4/17 august 1916) prevedea recunoașterea de către aceasta a drepturilor României asupra teritoriilor locuite de românii din Transilvania, Crișana, Maramureș, Bucovina și Banat, precum și de a fi tratată similar în cadrul conferințelor de pace cu ceilalți aliați. Ion I. C. Brătianu, cu o intransigență maximă și pe care mulți contemporani nu au înțeles-o, respinge „ab initio” orice politică de „transacțiune” sau de compromis. Era și motivul pentru care s-au iscat divergențe ireconciliabile de păreri între el și președintele Partidului Conservator-Democrat, Take Ionescu (…) Nicolae Iorga avea să surprindă existența în acea perioadă a „două politici românești”. A lui (Brătianu), de o intransigență gata și de ruptură, orice ar fi să se întâmple, și alta (a lui Take Ionescu), care isprăvea prin a recunoaște că e necesară, inevitabilă, o capitulare (pag. 38-39).

Discuțiile contradictorii și poziția neunitară a diplomaților români participanți, lobby-ul accentuat al diplomaților sârbi și unguri și, în special, poziția amenințătoare a sârbilor consolidată de ocuparea militară a Banatului, procedeele îndelungate de expertiză instituite de conferință, au condus la un deznodământ nedorit: la 18 martie 1919, membrii Comisiei Teritoriale au optat pentru împărțirea Banatului, fără a fi luat în considerație faptul că această provincie reprezenta o unitate geografică și economică bine definită. Noua linie trasată pe hartă n-avea cum să mulțumească populația locală, câtă vreme aproape 60 000 de sârbi au rămas pe teritoriul românesc, 100 000 de români  și circa 400 000 de maghiari în Iugoslavia (…) Astfel, două treimi din Banat reveneau României și o treime Serbiei. O mică bucată de teritoriu, aflat între Mureș și Beba Veche, a fost alipită Ungariei (…) Hotărârea Consiliului Suprem din 21 iunie 1919 privind divizarea Banatului între România și Serbia a fost primită de români cu amărăciune și indignare. Au avut loc mitinguri de protest pe întreg cuprinsul țării (pag. 53-55).

Lucrarea prezintă în continuare în integralitate „Expozeul d-lui I. G. Duca” rostit de reputatul liberal în Camera Deputaților la 27 decembrie 1923 referitor la „Chestiunea graniței Banatului”, un document de o reală valoare istorică și o probă de netăgăduit a duelului Putere-Opoziție dus în Parlamentul României de la acea vreme.

Cu cinismul specific politicianului de profesie, Duca recunoaște că România, la Congresul de Pace de la Paris, „a pierdut procesul istoric în chestiunea Banatului”, de aici rolul istoriei de a judeca în viitor modul în care politica românească a tratat problema Banatului istoric înainte, în timpul și după Congresul de Pace. Duca consideră chestiunea Banatului, el și P.N.L., din momentul în care granița a fost trasată, ca o chestiune aparținând de domeniul istoriei, primordiale fiind, de acum, bunele relații cu Regatul Sârbilor, Slovenilor și Croaților. Aruncă, în același timp, săgeți către tabăra lui Take Ionescu: „Din nefericire pentru cauza națională, pe când nu s-a găsit nici un sârb să spună străinilor că Serbia se mulțumește dacă i se dă numai o parte din Banat, s-au găsit în timpul acela români care au spus, și la Paris, și la Londra, că România nu are nevoie de Banatul întreg” (pag. 89).

Sunt redate apoi condensate note biografice privindu-i pe „Actorii politici care au luat cuvântul în timpul expozeului ministrului de externe din 27 decembrie 1923”: Ion Gheorghe Duca, Alexandru Vaida Voevod, Dimitrie Lascu, Ion Grădișteanu, Pavel Brătășeanu, Ioan Giurculescu, Ștefan Cicio Pop, Mihai G. Orleanu, Alecu Constantinescu, Vasile Goldiș, Eduard Mirto, Nicolae Iorga.

Următoarea secțiune a cărții, „Dincolo de graniță”, este o expunere a situației românilor care au continuat să trăiască în Banatul românesc înglobat în Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor și evoluția vieții lor politice și sociale ulterioare, până în anii ’50. Conjunctura creată după Primul Război Mondial, marcată de înregistrarea a numeroase abuzuri ale administrației sârbești, a făcut ca mulți învățători, avocați, medici, funcționari, împreună cu un mare număr de familii de țărani români, să se stabilească în România. Câteva cazuri concrete sunt descrise în detaliu.

În satele românești, autoritățile sârbești au numit învățători sârbi, ruși sau bulgari care nu cunoșteau limba maternă a elevilor, iar funcționarii români au fost înlocuiți cu alții din rândul sârbilor. Școlile confesionale au fost transformate în școli de stat. Situația a fost rezolvată abia în anul 1935, când în baza unei convenții, Ministerul Învățământului de la Belgrad a numit în școlile din satele cu populație majoritar românească învățători „contractuali”, chemați din România, urmând ca la sfârșitul anului să activeze în acest regim în total 47 de învățători. Fruntașii românilor din Banatul sârbesc s-au preocupat de organizarea învățământului primar în limba maternă (pag. 170).

Sunt consemnate și câteva cazuri care ilustrează cum au reacționat slujitorii Bisericii Ortodoxe Române față de nedreptățile la care erau supuși românii din Banatul sârbesc, cerând cu hotărâre ca enoriașii lor să fie tratați ca cetățeni cu drepturi egale.

Este tratată amănunțit relația caselor regale ale României și Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor care începând cu anul 1922 (an în care are loc căsătoria Principesei Marioara cu Regele Alexandru I) părea a se fi îmbunătățit, dar care s-a deteriorat vizibil după ce la conducerea Consiliului de Miniștri al Iugoslaviei a venit Milan Stoiadinovici care a dus o politică de orientare progermană.

Chestiunea Banatului a rămas la fel de dureroasă și la aproape 20 de ani de când Marile Puteri au impus frontiera artificială care a rupt Banatul istoric în cele două părți, plus câteva sute de kilometri pătrați atribuiți Ungariei (pag. 181).

După invadarea de către Germania la 6 aprilie 1941, armata iugoslavă a capitulat după doar 11 zile, Iugoslavia fiind împărțită între Germania, Ungaria, Italia și Bulgaria, cea mai mare parte a Serbiei fiind ocupată de Germania. Demnă de semnalat este precizarea în lucrare a faptului că România nu a luat parte la dezmembrarea Iugoslaviei, vecina sa, cu toate că a existat un moment în care Berlinul și Roma îndemnau Bucureștiul să li se alăture în ciopârțirea Iugoslaviei, momeala lui Hitler fiind promisiunea de a i se atribui României partea vestică a Banatului. Generalul Antonescu a evitat cu precauție un război cu țara vecină, respingând oferta germană. Câteva întâmplări povestite cu elocvență evocă imaginea graniței terestre dintre România și Iugoslavia în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, precizându-se și faptul că în acele timpuri numeroși sârbi din Banatul românesc au trecut granița și au plecat voluntari în armata iugoslavă. Evoluția iugoslaviei după cea de-a doua conflagrație mondială a fost legată de numele Partidului Comunist și de cel alui Iosip Broz Tito.

Dorința atât de intensă a sârbilor de a îngloba Iugoslaviei, acum republică, Banatul întreg, manifestată după Primul Război Mondial, s-a manifestat și în anii postbelici (…) Tito și serviciile sale secrete au acționat intens pe teritoriul României, la Timișoara, prin așa-zisul Front Antifascist Slav din România. Frontul, aflat sub conducerea comuniștilor sârbi, a convocat la Timișoara un congres în 8 mai 1945, când urma să se solicite oficial „unirea” Banatului românesc cu Iugoslavia, ca expresie a voinței întregii populații a regiunii! Prinzând însă de veste, autoritățile române au solicitat Înaltului Comandament Sovietic de la București interzicerea acestui congres, fapt ce s-a și petrecut, deși delegații din Iugoslavia își făcuseră deja apariția la Timișoara. Sovieticii au dizolvat Frontul Antifascist Slav ca organizație politică, înlocuindu-l cu una culturală (pag. 189-191).

Capitolul următor, urmărind perioada anilor ’50, intitulat „Cazematele”, consemnează situația de un dramatism sfâșietor provocat de măsurile întreprinse de Partidul Muncitoresc Român pentru contracararea amenințării „independenței” tot mai evidente a lui Tito față de Uniunea Sovietică și constituirii unui pol socialist liber la granița de vest. O hotărâre dezastruoasă a partidului, din anul 1950, prevedea „curățarea” unui teritoriu de cel puțin 25 de km de la granița iugoslavă de toate elementele considerate „dăunătoare și suspecte: chiaburi, titoiști, hitleriști, legionari, macedoneni suspecți, șoviniști unguri, sioniști, sectanți, ofițeri reacționari deblocați, funcționari comprimați”. Aplicarea măsurii s-a concretizat prin operațiunile de deportare în Bărăgan a populației din zona de la frontiera României populare cu Iugoslavia socialistă. Se menționează că au fost deportate persoane dintr-un număr de 203 localități. Conform Deciziei nr. 200/1951 au fost dislocate din zona frontierei de vest din raioanele Sânnicolaul Mare, Timișoara, Deva, Reșița, Oravița, Mehadia și raioanele Băneasa și Constanța din fosta regiune Constanța, un număr de 10 099 familii, însumând 43 899 persoane cărora li s-a fixat domiciliu obligatoriu și li s-au creat condiții de muncă și de locuit în regiunile București, Constanța (raionul Fetești) și Galați. Cu această ocazie, au fost înființate 18 noi comune (pag. 197).

Un destin aparte printre deportații în Bărăgan l-au avut sârbii din Banat. De asemenea, au avut de suferit și au fost alungați mulți țărani români din Banatul sârbesc, relațiile dintre R.P.R. și R.F.S.I. degradându-se accentuat în anii ’50.

Se apreciază că în total, în perioada 1950-1955, pe litoralul Mării Negre, în Banat și în Oltenia s-au executat aproape 10 000 de obiective (fortificații) diferite, dispuse pe un front de 500 de km, însumând un milion de metri cub de beton armat, costul lor ridicându-se la 1,5 miliarde de lei. Cazemate construite între 1951-1954 se găsesc și se pot vedea și astăzi în județul Timiș. Au rămas dovezi despre cum autoritățile comuniste ridicaseră un adevărat zid care să despartă țara de restul Europei.

În textele reunite sub titlul „Moartea vine pe frontiera de vest” sunt reproduse și comentate câteva extrase din presă și din consemnările unor mărturii și concluzii rezultate ca urmare a preocupărilor unor personalități în vederea investigării și dezvăluirii unor adevărate tragedii cărora le-au căzut victime civili la granița româno-iugoslavă.

Capitolul „Frontieriștii” publică impresionanta listă a celor condamnați la Judecătoria Deta, instanța abilitată cu soluționarea cauzelor privind infracțiunile la regimul de frontieră săvârșite la granița bănățeană cu Iugoslavia, între anii 1980-1985, menționându-se că între acești ani au fost condamnați 1 000 de „frontieriști” la aproape 900 de ani de pușcărie. Sunt evocate și două cazuri mai deosebite: cel al unui cunoscut cântăreț de restaurant și fuga din țară în 1977 a membrilor îndrăgitei formații „Phoenix”.

Cazul „Autobuzul” și tragedia numeroaselor persoane implicate este prezentat detaliat în secțiunea cu același titlu.

În fine, cartea se încheie cu relatarea deschiderii în anul 2000 a singurului punct de frontieră al Banatului cu Ungaria (pe frontiera româno-sârbă a Banatului se află 11 puncte pentru controlul trecerii graniței, toate în regim de trafic internațional), purtând titlul „Mărturiile unui președinte: Bătălia pentru Cenad”, sub semnătura unui fost președinte al Consiliului Județean Timiș, o personalitate probând cu evidență un dar nativ al narațiunii.

Dorin - poza de profil Curentul

Foto. Dorin Nădrău

Patriotul român Vasile Stoica, misionar în S.U.A.

Posted by Stefan Strajer On July - 24 - 2019

Patriotul român Vasile Stoica, misionar în S.U.A.

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

Despre personalitatea profesorului diplomat Vasile Stoica (1889-1959), s-a scris în răstimpuri, dar textele unor doctorate, ale unei monografii purtând semnătura prestigiosului istoric Ioan Opriș din capitală și ale mai multor articole apărute în presa din țară și din străinătate nu au răzbătut suficient dincolo de cercurile specialiștilor. Așezat pe o placă turnantă a istoriei, Vasile Stoica, originar din Avrigul Transilvaniei, a luptat pentru marile idealuri ale neamului său, el trecând prin cele două conflagrații mondiale ale veacului al XX-lea, mereu animat de patriotismul cel mai activ, vizibil în inițiative diplomatice salutare la Tirana, Sofia, Haga, Bruxelles și Riga, și în decisive luări de atitudine în momente cheie, ca cele din conferințele de pace de la Paris, singurul român care a avut un rol decisiv în acele două reuniuni istorice cruciale pentru întreaga Europă.

Un asemenea om care a făcut istorie în cel mai concret sens al cuvântului, împlinind idealurile neamului său, de la Marea Unire la salvarea Transilvaniei după al Doilea Război Mondial, merita recunoștința urmașilor. De ce nu s-a întâmplat așa? De ce nici după șase decenii de la moartea sa în închisoarea comunistă de la Jilava, documentele aflate în multe arhive din locuri diverse nu au fost încă valorificate? Explicația se găsește în însăși linia destinului său terminat tragic, ca al mai tuturor intelectualilor generației interbelice secerate de comunismul instalat în România postbelică.

Vasile Stoica.distinsul-diplomat-scriitor-profesor_91091

Foto.Vasile Stoica

Potrivnic declarat al scopurilor Imperiului austro-ungar, ca susținător vizionar al unirii Transilvaniei cu Țara, el trecea munții în 3 octombrie 1914. Aflând de sosirea lui la București, după ce comisarul de la Budapeste îl eliminase din toate școlile, socotindu-l dușman al statului, ambasadorul Austro-Ungariei a cerut în 4 octombrie audiență la Guvern, ca să anunțe autoritățile că în Regatul României a intrat un dușman de moarte.

În Primul Război Mondial, profesorul Stoica a optat pentru înrolarea ca voluntar în Armata română, activând ca ofițer de informații. Va fi rănit în două rânduri, dar nu se descurajează, ci dimpotrivă, acceptă o misiune dificilă, dar foarte importantă în America. Vasile urma pilda lui Gheorghe Stoica, tatăl său, care în anii de la începutul secolului al XX-lea plecase din Avrig să muncească la Kokomo, Indiana, dar nu acceptă să rămână în S.U.A., deși a învațat limba engleză și s-a abonat la un ziar american. Țăranul avrigean a inoculat feciorului său, pe care îl crescuse în cultul Americii,   ideea că lumea secolului al XX-lea va fi condusă de anglo-americani.

Prima misiune care i-a pus în valoare calitățile excepționale de poliglot (care va ajunge să cunoască 14 limbi străine), diplomat înnăscut, a fost cea desfășurată din 29 iunie 1917 până în ianuarie 1920 în America, spre care locotenentul Vasile Stoica pleca având autorizația Marelui Cartier General, eliberată la 18 aprilie 1917, întărită de viza Legației americane, emisă la 5 mai 1917. Din cauza conflictelor din centrul Europei în plin Război Mondial, delegația preoților Vasile Lucaciu și Ion Moța, cărora li s-a alăturat profesorul Vasile Stoica, este nevoită să urmeze drumul spre Est, trecând prin Rusia, apoi prin Japonia, spre a ajunge în S.U.A,, unde publicația „San Francisco Chronicle” salută la data de 23 iunie 1917 Misiunea Românească venită din patria-mamă cu un mesaj patriotic clar, formulat de însuși guvernul țării, care îi delega pe cei trei ca să sporească în Lumea Nouă interesul pentru idealurile nației.

Delegația s-a prezentat la Legația română de la Washington, stabilind scopul de a sprijini idealul unirii Transilvaniei cu Țara, prin crearea unei trupe de voluntari, dar fără a leza guvernul României de atunci. Întreaga aventură americană avea să fie relatată de Vasile Stoica la aproape un deceniu după revenirea în țară, astfel menționându-se că în 2 iulie 1917 cei trei delegați au fost primiți în audiență de ministrul de externe al S.U.A., dl Robert Lansing, care le-a dat asigurarea că Statele Unite vor susține lupta pentru unitate a românilor. Imediat apoi, respectiv în 6 și în 7 iulie 1917, ei vor purta o discuție cu ministrul de război al S.U.A, dl. Newton Baker, căruia i s-a prezentat proiectul constituirii unei formații de luptă a românilor transilvăneni pentru armata americană. Acesta nu a fost întru totul de acord cu ideea concretă a delegației, pe care a înțeles să o nuanțeze astfel: „America nu poate primi nici o unitate cu specific național…Vor să aibă, înainte de toate, o armată americană cu spirit american…, dacă însă mai târziu se va ivi necesitatea, atunci Guvernul American va primi bucuros această ofertă; până atunci ne roagă ca având în vedere scopul pentru care America a intrat în război și care cuprinde și dezrobirea noastră (s.n.), să îndemnăm pe români să intre în armata americană.”

În calitatea sa de lider al delegației, Vasile Stoica a fost și singurul care a rămas în America 26 luni (ceilalți doi, necunoscând limba engleză, s-au întors în Europa mai curând, respectiv pr. Moța, după două luni, a revenit la Iași, iar pr. Lucaciu după 10 luni s-a întors la Paris), timp de care a dispus peste Atlantic pentru a publica articole în presa americană centrală din Washington, New York, Cleveland etc. Și despre el se scrie cu mare entuziasm în acel răstimp, în presă apărând portretul său. Americanca Marie Yates, impresionată de „agnificul său patriotism” aprecia pe bună dreptate că „umea de aici nu cunoaște suficient de bine problemele serioase legate de situația de fapt din țara Dvs.”

În acest fel, Vasile Stoica devine o vedetă, care intrând în atenția opiniei publice americane punea pe tapet problemele arzătoare din țară, din Basarabia și îndeosebi din Imperiul austro-ungar, ceea ce i-a atras admirația Curții Regale, el fiind felicitat și încurajat de însăși Regina Maria. Misiunea de a constitui și organiza o legiune de imigranți români transilvăneni, care să se încadreze fie în armata franceză, fie în cea americană, dar fără să-și piardă   identitatea românească, nu s-a putut împlini, căci au fost înscriși într-un asemenea proiect aproximativ 4000 de voluntari. În schimb, propaganda proromânească s-a realizat pe căi eficiente, bine alese de profesorul diplomat: „mă bizuii deci să intru în legătură cu ziariștii de seamă ai orașelor din estul Statelor Unite și să le dau informațiile necesare…ținui, de asemenea, încă din toamna lui 1917 câteva conferințe în Washington, Boston și în Manchester by de Sea.” Prietenia legată cu renumitul slovac M.R. Stefanik, care va deveni general de armată, dar totodată era antrenat în lupta pentru refacerea Cehoslovaciei ca stat, el având ca tovarăși pe Thomas Masaryk și pe Edward Beneș, l-a edificat asupra unui front de activitate similar atât în America, cât și în Europa.

5-61

În mod surprinzător, oficialitățile de la București nu înțelegeau destul de clar acest mod nou de propagandă adoptat de Vasile Stoica în comunitățile conaționalilor săi din America, așa cum a procedat, spre exemplu, la Congresul parohiilor ortodoxe de la Youngstown, Ohio, din 10 martie 1918, când a redactat Hrisovul de închinare și de credință, solicitat de preotul paroh, care organizase acea manifestare anume pentru a face mai bine înțeleasă   decizia fermă a românilor transilvăneni de a se uni cu Regatul liber. Ca să dea o mai sigură eficiență acțiunii lui, inițiate în numele celor 4 milioane de români transilvăneni dornici să se elibereze de stăpânirea maghiară și nemțească prin unirea cu țara-mamă, vizionarul Vasile Stoica înființează la 5 iulie 1918 Liga Națională Română din America, al cărei președinte a fost ales și care a rămas activă până după terminarea Primului Război Mondial. Astfel au fost spulberate neadevărurile cu care împânzeau oficialitățile imperiale austro-ungare opinia publică internațională, Vasile Stoica aducând argumente științifice corecte, pe care le-a popularizat prin conferințe și prin presă, el ajungând la oameni politici importanți și chiar la guvernul american.

În 25 octombrie 1918 el prezintă moțiunea redactată în numele Uniunii Medio-Europene, o organizație a națiunilor oprimate de Imperiul austro-ungar. Din ordinul președintelui S.U.A. Woodrow Wilson, s-a constituit o comisie de specialiști, supravegheată de colonelul E.M. House și condusă de geograful S. Mezeș. Cu referire la situația românilor din Transilvania, acolo existaseră numai documente oficiale ungurești și austriece. Salutară a fost în aceste condiții inițiativa lui Vasile Stoica, el purtând la 2 septembrie 1918 o discuție lămuritoare cu E.M.House și chiar cu președintele SUA la 21 septembrie 1918, spre a-i edifica asupra propunerii românești în problema minorităților naționale, care în viitorul stat urma să se bucure de toate drepturile democratice, fără ca acelea si   impieteze autoritatea. Președintele S.U.A. nu ezită să-l aprecieze drept un „apostol”, un „iluminat”, care rămâne „pentru viitorime ca una dintre cele mai curate, mai înălțătoare și cele mai idealizate personalități ale istoriei.”

america-pentru-cauza-212687

Era de la sine înțeles că în februarie 1919 profesorul Vasile Stoica a fost invitat de către Dl Ion. I. C. Brătianu la Conferința de pace de la Paris, el fiind singurul român care avea să participe și la Conferința de pace de după al Doilea Război Mondial. Astfel se explică faptul că la 5/18 noiembrie 1918, respectiv cu 13 zile înainte de proclamarea unirii Transilvaniei, Banatului și Bucovinei cu țara, Guvernul SUA redacta o Declarație de susținere a idealului național al românilor, textul emis fiind tocmai cel redactat de Vasile Stoica, un specialist în formularea expertizelor de ordin economic, politic, etnografic și istoric din argumentarea delegației din care făceau parte Al. Lapedatu, C. Brediceanu, Oct. Goga, Emil Isac, V.V. Tilea, Iosif Schiopu și Constantin Lecea. Celui din urmă Vasile Stoica, pregătit să revină în America, i-a dăruit mașina de scris la care se dactilografiaseră documentele românești ale conferinței.

Acesta era rezultatul unui front de lucru asiduu, pornind de la Memoriul scurt asupra chestiunilor românești cu care Stoica s-a prezentat în 19 octombrie 1918 la ministrul de interne al SUA, dl Franklin Lane, care era cel mai important membru al cabinetului lui W. Wilson, președintele țării. Concomitent, în urma Apelului discret, pe care profesorul avrigean, având un spirit diplomatic înnăscut, l-a răspândit la absolut toate organizațiile și societățile conaționalilor din America, de la care au fost trimise spre președintele Wilson și spre secretarul său de stat Robert Lansing zeci de telegrame prin care se solicita recunoașterea unirii românilor într-un stat unitar. La secretarul de stat Lansing a ajuns și un memoriu lămuritor pe care Vasile Stoica l-a redactat spre a face înțeleasă ideea idealului suprem al nației române. Oficialitățile americane ca și unii membri ai delegației române la Conferința de pace de la Paris i-au recunoscut fără ezitare contribuția decisivă în stabilirea punctului de vedere oficial al președintelui SUA față de problema unirii, de care nu a rămas străină nici Regina Maria a României, care s-a implicat cu o dezinvoltură uimitoare și cu un efect sigur.

Nimeni nu ar putea înțelege prin ce lipsuri a trecut Vasile Stoica, în condițiile în care de la București nu i s-a trimis nicio formă de susținere materială. „Guvernul n-a făcut nimic-avea să-și amintească el cu amărăciune 8 ani mai târziu – și nu mi-a pus la dispoziție pentru scopul pentru care fusesem trimis, nici un singur ban. Simplu, m-a uitat în lume largă.”

Date fiind perseverența și eficacitatea inițiativelor pe care le-a avut în SUA în cele 26 de luni de activitate, s-a afirmat pe bună dreptate că profesorul Vasile Stoica a fost „cel mai influent român din toate timpurile pe lângă guvernul SUA.” Și chiar că nu există român mai important în universalitate, dar, pentru că nu-l cunoaștem, nu avem nici cum să-l prețuim.

La 130 ani de la naștere și șase decenii de la moartea diplomatului Vasile Stoica, mai există mulți metri de arhivă-fie militară, fie în unele județe și chiar în capitală – încă nestudiată. Creația sa literară – nici ea neglijabilă – este nedefrișată. Dar fie și numai din mărturisirile publicate sau din expozițiile de documente itinerante organizate de prof. Ioan Opriș, se desprinde imaginea unui spirit uriaș, iubitor de țară și de neam românesc, martirizat de comuniști și scos în răstimpuri prea arar din umbrele uitării. Este clar, că Vasile Stoica merită cu mult mai mult. Orașul nașterii sale de sub Munții Făgărașului a declarat 2019 „Anul Vasile Stoica”. Pentru un viitor pas, Avrigul, în care tocmai s-a desfășurat în 30 mai 2019 un simpozion dedicat marelui diplomat, ar fi mai mult decât firesc să-i ridice o statuie, iar exemplul acesta să fie urmat în cât mai multe orașe ale țării. Povestea vieții sale pline de înfăptuiri epocale și de jertfă martirică trebuie să intre în manualele școlare, ca imaginea lui Vasile Stoica să treacă în zestrea generațiilor ce vin.

 

P1120430

Foto.Nepoata diplomatului, Emilian Dobrescu, Ioan Opriș

P1120435

Foto. Slujba de pomenire la mormântul fam. Stoica din cimitirul orașului Avrig

Justin Liuba la 95 de ani

Posted by Stefan Strajer On June - 27 - 2019

Justin Liuba la 95 de ani

Autor: Victor Rusu:

Icoanele Exilului Românesc luminează de-a pururi! Întreaga viaţă a fostului şef al redacţiei Europei Libere din New York reprezintă un model de patriotism, de rezistenţă anticomunistă şi de demnitate total lipsită de compromisuri.

În anii cei mai grei ai dictaturii comuniste, câţiva jurnalişti respectaţi şi personalităţi ale Exilului, care nu se temeau deloc de mâna lungă a Securităţii, transmiteau zilnic, în eter, pentru toţi românii suferind acasă, adevărul despre ceea ce se întâmpla în ţara lor şi despre situaţiile internaţionale de criză. În 1986, când s-a produs catastrofa nucleară de la Cernobîl, presa de la Bucureşti a negat realitatea, amânând, cât s-a putut, anunţarea dezastrului. Radio Europa Liberă a fost atunci unica sursă obiectivă şi credibilă de informaţii. La fel şi în noaptea cutremurului din 4 martie 1977, când românii au aflat, pe calea undelor, dimensiunile cataclismului. Şi tot de la Europa Liberă auzeau românii mesajele de îmbărbătare adresate naţiunii de Regele Mihai I, dar şi despre începutul sfârşitului pentru tirania clanului Ceauşescu, în zilele fatidice ale Revoluţiei Române din decembrie 1989.

2.Justin Liuba

Justin Liuba a ajuns în Statele Unite în 1952, venind din Germania, unde studiase cu o bursă la celebra Universitate din Heidelberg, răspunzând apelului generalului Nicolae Rădescu – ultimul prim-ministru al unui Guvern Român necomunist – adresat românilor din Exil de-a se uni pentru continuarea luptei antitotalitare după modelul generalului Charles De Gaulle. A fost angajat la Europa Liberă de regretatul director Noel Bernard, în 1956, la scurt timp după ce Revoluţia Maghiară era înăbuşită în sânge de tancurile sovietice, şi a transmis, vreme de trei decenii, sub pseudonimul Dan Vâlceanu, ştiri, reportaje şi interviuri de valoare istorică, care au fost donate ulterior Bibliotecii Institutului „Hoover“ al Universităţii Stanford, statul California, şi pot fi consultate, la cerere, de cei interesaţi. (The Justin Liuba Papers, 1959-2010.)

În paralel, Justin Liuba activează neobosit, timp de mai multe decenii, ca preşedinte al Fundaţiei „Iuliu Maniu“, o organizaţie româno-americană fondată în 1951 la New York de un grup de naţional-ţărănişti în Exil, pentru a sprijini refugiaţii politic şi a ajuta imigranţii români să se descurce mai bine pe Pământul Făgăduinţei. În fiecare an, în luna martie, Fundaţia „Iuliu Maniu“ organizează întruniri de o înaltă ţinută intelectuală, în care militează consecvent pentru unirea Basarabiei răpite de sovietici cu patria-mamă, România. Ultimele activităţi remarcabile ale Fundaţiei din 2018 au fost trimiterea de donaţii unor organizaţii patriotice din România, comemorarea trecerii în nefiinţă a M.S. Regele Mihai şi aniversarea la New York a Centenarului Marii Uniri, în cadrul căreia a conferenţiat profesorul britanic Dr. Dennis Deletant. Având spiritul la fel de treaz şi viguros ca în anii tinereţii, Justin Liuba lucrează în prezent la o istorie necunoscută a Exilului Românesc, fapt care mi-a dat ideea de a-l provoca pe distinsul şi rafinatul meu interlocutor la o serie de convorbiri din care au rezultat câteva episoade pitoreşti şi foarte puţin ştiute ale vieţii sale, pe care am plăcerea să le prezint, la ceas aniversar, cititorilor ziarului New York Magazin.

Justin Pavel Liuba a văzut lumina zilei pe 13 iunie 1924 (peste două zile va împlini venerabila vârstă de 95 de ani!) la Oraviţa, în capitala judeţului Caraş-Severin, ca fiu al avocatului Dr. Pavel Liuba şi al soţiei acestuia, Juliana Liuba, născută Velcean. A absolvit învăţământul primar şi secundar la Liceul general „Dragalina”, unde, spre stupoarea naţional-ţărăniştilor, care erau la putere în 1932 şi aranjaseră o vizită a Regelui Carol al II-lea şi a Marelui voievod de Alba Iulia Mihai I, a fost ales de directorul liceului pentru a oferi, alături de o colegă, un buchet de trandafiri înalţilor oaspeţi şi a rosti un mic discurs de bun venit. Surpriza fusese generată de faptul că tatăl său se număra printre liderii partidului naţional-liberal şi era un apropiat al lui I.G. Duca, cel care mai târziu avea să devină prim-ministrul integru răpus de gloanţele legionarilor pe peronul gării din Sinaia. Directorul şcolii şi-a motivat alegerea spunând că nu avea niciun fiu de ţărănist în şcoala primară care să fie mai calificat pentru această misiune. A fost premiat în fiecare an la liceu (de două ori pe ţară, de organizaţia „Tinerimea Română”). O singură dată nu i s-a decernat premiul la serbarea de sfârşit de an datorită unei note scăzute la purtare, pe care o primise în urma unei escapade amoroase. Alături de câţiva prieteni, încercase să bată la geamul unor tinere atrăgătoare de la gimnaziul de fete. Fiind, însă, iarnă şi purtând mănuţi groase, nu se auzea ciocănitura. Atunci a bătut mai tare şi geamul s-a spart, făcând un zgomot infernal şi iscându-se mare scandal. Deşi familia sa a plătit paguba, tot n-a scăpat de sancţiunea liceului condus la acea vreme de directorul Drugărin, care l-a eliminat trei zile de la cursuri, refuzând să-i înmâneze premiul pe care îl câştigase şi în acel an. Ultimele două clase de liceu şi bacalaureatul le-a absolvit la liceul „Constantin Diaconovici Loga” din Timişoara. La terminarea studiilor, a scris şi pus în scenă un muzical închinat anilor de liceu („Suflet de Logan”), spectacol în care au jucat nu doar colegii săi, ci şi colege de la Liceul de fete „Carmen Sylva”.

4.Justin Liuba...aviator

Dorind să se angreneze în sporirea producţiei petroliere a României (care, la acea vreme, ajunsese la 10 milioane de tone anual), pentru a asigura prosperitatea ţării după războiul pe care nu-l considera de lungă durată, Justin pleacă în Germania, la Dresda, unde se înscrie la Facultatea de Chimie Industrială a Politehnicii locale. De ce în Germania? Pentru că nu se mai putea pleca în Marea Britanie sau în Statele Unite, iar ingenioşii chimişti germani reuşiseră să producă nu doar benzină, ci şi cauciuc („Buna“) din cărbune, pe care îl aveau din belşug şi era de bună calitate. Din cărbune ajunsese să se fabrice chiar şi un soi de margarină, care avea un gust acceptabil, pe care profesorul său i-a permis să o încerce. Aflând de la un coleg cehoslovac (despre care nu ştia că era agent britanic, dar cu care asculta, discret, jazz american) că Dresda urma să fie bombardată de aliaţi, se transferă la Politehnica din Viena, unde întâlneşte un grup numeros de studenţi români şi unde se va afla la 23 august 1944, când România avea să întoarcă armele şi să devină, din ţară aliată, inamic. În noua conjunctură devenise evident că Germania va pierde războiul şi participă la o întrunire care fusese ordonată de Berlin la cererea aşa-numitului Guvern naţional de la Viena, condus de Horia Sima, căpetenia legionară în exil, în cursul căreia acesta somează studenţimea română să se înroleze în „Armata Naţională”, formată din legionarii scoşi de la naftalină de Hitler, refugiaţi şi prizonieri de război. Cu acel prilej, şeful Gărzii de Fier le declară că Fuhrerul îi comunicase că Germania avansase în crearea noilor arme secrete (rachetele V1 şi V2), cu care va câştiga războiul şi că, prin urmare, studenţii români din Viena aveau toate motivele să se înroleze în „Armata Naţională”. Cu excepţia a trei studente la Medicină, care, pentru a-şi putea asigura studiile, au acceptat să devină infirmiere în cadrul serviciilor medicale germane, studenţimea română din Viena nu a dat curs chemării lui Horia Sima, care mototoleşte şi aruncă pe jos listele pregătite pentru semnăturile de înrolare, plecând furios din sală. Ceea ce nu le spusese căpetenia legionară studenţilor este faptul că era prea târziu. Aliaţii vestici debarcaseră în Normandia şi înaintau spre Berlin, iar dinspre est venea tăvălugul Armatei Roşii. Nedorind să asiste la ocuparea Vienei de către sovietici, Justin Liuba şi alţi doi colegi români decid să ajungă în vestul Germaniei, pentru a putea fi eliberaţi acolo de forţele anglo-americane.

3.Regele Mihai si Justin Liuba

Folosind unica rută de ieşire din Viena, care trecea prin Praga, ei reuşesc să ajungă la Stuttgart, unde sunt eliberaţi de forţele franceze, conduse de generalul de Lattre de Tassigny şi înglobate în Armata a 7-a americană. Intenţionând să ajungă la Paris, unde ştiau că trăia o numeroasă comunitate românească, dar neavând mijloace de locomoţie, Justin Liuba şi tovarăşii săi decid să meargă pe jos, spre vest, către Strasbourg. Îşi procură un cărucior în care pun bagajele, îi ataşează un mic drapel românesc şi pornesc la drum. Cu o zi înaintea plecării, reuşiseră să-şi procure, de la un tanchist german întâlnit în gara Stuttgart, un pistol militar Luger pentru protecţie personală. Dar, în timp ce treceau prin Munţii Pădurea Neagră („Schwarzwald”), mărşăluind voioşi, cântând şi admirând fermecătorul peisaj, sunt interceptaţi de o patrulă de militari marocani, îmbrăcaţi în tradiţionalele „gelabah”, purtând căşti britanice şi fiind comandaţi de un sergent francez, care îi duce la comandantul său, un căpitan din FFI („Forces Francaises de l’Interieur”, care îngloba partizanii francezi ai vremii, aşa-numiţii „maquisards”). Căpitanul, un tip neprietenos, a cărui amantă şedea picior peste picior pe biroul său, tocmai ordonase executarea unui nefericit soldat german, deşi acesta se jurase că era dezertor. Pledând în franceză, Justin Liuba n-a reuşit să-l salveze pe neamţ, răpus de o scurtă rafală de mitralieră trasă de sergent. Ordonându-i, vulgar, să-şi „ţină fleanca” („Ta gueule!”), căpitanul i-a explicat nervos că dezertorul era, fără îndoială, partizan german din spatele frontului, aparţinând unităţilor „Wehrwolf”, şi că, potrivit ordinelor în vigoare, aceştia trebuiau să fie executaţi pe loc. Apoi le-a ordonat să deschidă geamantanele, în care, spre groaza românilor, a găsit Luger-ul, înfăşurat în lenjerie de corp. Căpitanul era sigur acum că cei trei erau, la rândul lor, partizani „Wehrwolf” şi, după ce a telefonat la Comandamentul general din Baden-Baden, care i-a spus să se descurce singur, a ordonat imediat executarea celor trei români. Dar căpitanul francez era absolvent al faimoasei „Ecole Polytechnique” din Paris şi, auzind, că Liuba studiase la politehnicile din Dresda şi Viena, a decis să-i acorde o şansă să probeze că nu era partizan. I-a dat să rezolve o problemă de matematici superioare, spunându-i că, dacă va găsi soluţia, îi va elibera pe cei trei. Apoi a scris pe o hârtie o serie de fracţii algebrice şi l-a îndemnat să continue. Justin Liuba şi-a dat seama că era vorba de formula elipsei din geometria analitică şi i-a desenat-o pe loc. Atunci, căpitanul i-a strâns mâna şi i-a ordonat sergentului să le facă un permis de liberă trecere, cu ajutorul căruia au ajuns, fără dificultăţi, în pitoreasca staţiune Baden-Baden, adică la Cartierul general francez din regiune, unde se află şi o ctitorie românească numită „Capela Sturdza”. Cei trei studenţi români au renunţat să mai ajungă la Paris, găsindu-şi de lucru la Clubul forţelor franceze („Foyer du combatant”), unde Justin Liuba a fost acordeonist într-o mică trupă de jazz, care, la cererea militarilor, interpreta, seară de seară, o piesă americană swing – „In the Mood”.

Admis, ca bursier, la Universitatea „Ruperto Carola” din Heidelberg, tânărul Justin Liuba a făcut parte dintr-un grup operativ iniţiat de Înaltul comisar american John McCloy, destinat denazificării tineretului academic german după prăbuşirea celui de-al III-lea Reich. Deşi era ortodox, a participat, ca voluntar, la Roma, la pelerinajul de Anno Santo 1950, organizat de Monseniorul greco catolic Octavian Bârlea, distribuind, la volanul unei camionete, pachete cu alimente trimise de Vatican studenţilor de orice confesiune din zonele vestice ale Germaniei ocupate de către aliaţi. Când s-a anunţat că emigrările, sprijinite de organizaţiile internaţionale, se vor încheia în scurt timp, Justin Liuba a decis plecarea în Statele Unite, înainte de a-şi mai putea susţine teza de doctorat în Istoria Artei („Imaginea bufonului în arta occidentală”). A ajuns cu vaporul la New York în decembrie 1952, fiind întâmpinat de dna Veturia Manuilă, de la recent înfiinţata Fundaţie „Iuliu Maniu” (1951), care, împreună cu Mircea Carp, se ocupa de românii nou-veniţi. Contactul cu realitatea americană a fost dur pentru tânărul student nepriceput de la Heidelberg. Justin Liuba a descoperit la New York o comunitate românească total nepregătită pentru a face faţă afluxului postbelic de imigranţi. Românii nu emigrau în America doar ca să-şi creeze o viaţă mai bună, ci şi ca să se ralieze mişcării de eliberare a patriei lor de sub comunism, iniţiată de generalul Nicolae Rădescu. După îşi găseşte ceva de lucru la compania de carburatoare „Bendix International”, Justin Liuba are şansa de-a fi intervievat şi angajat pe loc la Radio Europa Liberă de însuşi faimosul Noel Bernard, directorul Departamentului românesc din Munchen, urmând să activeze la subredacţia din New York, condusă pe atunci de Pascal Valahu. Pentru a căpăta experienţă, petrece trei ani la redacţia principală, din Munchen, a postului de radio anticomunist, unde are ocazia să viziteze bazele aeriene NATO din Europa. În 1966, a decolat, pentru un interviu, de la baza Izmir din Turcia, la bordul noului avion supersonic F-15, în a cărui carlingă a trăit şi momente bizare, nemaitrebuind să-şi ridice vocea pentru a discuta cu pilotul, deoarece zgomotul asurzitor al reactoarelor rămânea în urma lor.

În lunga sa carieră de jurnalist radio şi politolog (a obţinut, între timp, şi un Masterat în Ştiinţe Politice la „New School University” din New York), Justin Liuba a realizat mii de programe, reportaje şi interviuri, dintre care unele se mai află, probabil, în arhivele Securităţii, iar altele la „Institute of War and Peace” al Universităţii Stanford din California, unde pot fi consultate de istorici şi de toţi cei interesaţi. Printre cele mai valoroase interviuri se numără cel luat la Montreal doctorului Petre Vlad, originar din Cluj, care a fost prezent la istorica întrunire de la Alba Iulia din 1918, când a fost alipit Ardealul de Patria-Mamă, România. Un alt interviu important este cel luat de Justin Liuba lui Averell Harriman, prietenul şi ambasadorul Preşedintelui Franklin Delano Roosevelt la Moscova în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în care intervievatul a menţionat elogios rolul jucat de diplomaţia română comunistă a vremii în negocierile de pace dintre SUA şi Vietnamul de Nord. Deşi Harriman îi lăudase pe comunişti, întreg interviul a fost transmis necenzurat, dovedindu-se, astfel, profesionalismul şi obiectivitatea emisiunilor Radio Europa Liberă. Întrebat ulterior de impresia pe care i-a lăsat-o Averell Harriman, Justin Liuba a răspuns: „Un politician milionar, ambiţios şi frustrat, dezagreabil ca individ, care credea că i se cuvenea Casa Albă şi îşi ascundea nesiguranţa de sine în spatele unei aroganţe aproape insuportabile. La un moment dat, părea mai interesat de a afla natura relaţiei mele cu fiica sa, Mary, care îmi facilitase interviul, decât de a răspunde întrebărilor mele din sfera politicului.”

În interviul luat creatoarei de modă Carolina Herrera, o venezueleancă ce reuşise să se impună în acest sector extrem de competitiv, Justin Liuba a întrebat-o ce credea despre strădaniile liderilor sovietici din timpul Glasnostului de a face din Moscova o nouă capitală a modei, alături de Paris, Milano şi New York. La care ambiţioasa venezueleancă a izbucnit în râs, spunându-i: „Asta ne mai lipsea! Modă sovietică…”

Un alt interviu, luat de Justin Liuba trecătorilor de pe Strada 34 din Manhattan, în faţa marelui magazin „Macy’s”, cu prilejul mult-trâmbiţatei vizite a cuplului Ceauşescu în America, a îndemnat nişte jurnalişti români să meargă la Ambasada SUA din Bucureşti, rugând să se transmită felicitări realizatorului pentru întrebarea „Ce ştiţi despre Elena Ceauşescu?”, la care newyorkezii îi dăduseră răspunsuri care de care mai hilare: „Cred că e amanta lui Hruşciov”, „E prima balerină de la Bolshoi”, sau „E o enchiladă” (delicioasa clătită mexicană).

5.Liuba cu mai multi.Explicatie pe poza

Foto: echipa Europei Libere, New York, 1974

La New York, Justin Liuba a întreţinut permanent relaţii strânse cu Comitetul Naţional Român, condus de Constantin Vişoianu, ultimul ministru român de Externe înaintea venirii comuniştilor la putere, care preluase conducerea Exilului Românesc în 1953, după decesul generalului Nicolae Rădescu. De asemenea, cu comitetul „Adevărul despre România” („Truth About Romania”), condus de Brutus Coste, apoi de dr. Ştefan Issărescu. A devenit membru al Fundaţiei „Iuliu Maniu”, înfiinţată de doamna Veturia Manuilă şi alţi ţărănişti, cărora avea să li se ralieze o doamnă din înalta societate americană, Dorothea Harkness, care era îndrăgostită de cusăturile şi costumele populare româneşti şi despre care a scris chiar şi o carte. După dispariţia biologică a naţional-ţărăniştilor, Fundaţia a fost salvată de la pieire de liberali, din rândurile cărora s-a remarcat doamna Ariana Popa, o descendentă a familiei revoluţionare paşoptiste Rosetti. Din respect pentru martiriul lui Iuliu Maniu, care decedase, ca şi Dinu Brătianu, în temniţa comunistă de la Sighet, aceasta avea să preia Fundaţia, asigurându-i astfel supravieţuirea.

Ales la preşedinţia Fundaţiei după decesul doamnei Popa, Justin Liuba a continuat cu fermitate păstrarea identităţii româneşti pe meleagurile Lumii Noi, sprijinind apoi eforturile organizaţiilor din România şi din Republica Moldova pentru reîntregirea neamului.

9.Liuba.Basarabia

Foto: Justin Liuba / Fundaţia Iuliu Maniu

În acest demers a fost ajutat de un grup de oameni de bine, dintre care merită enumeraţi Dan Manuilă, Yolanda Papageorge, Patricia Issărescu – Kennedy, Elizabeth Vasilescu, Sorin Naoum, Ervin Popa, Lucia Giurgiu, Dorella Maiorescu, Vladimir Wertsman şi Cătălin Nicolaescu, cărora li s-au raliat Despina Hodoş şi Ştefana Cantacuzino, descendente ale unei alte ilustre familii paşoptiste – Golescu.

8.Culian cu Liuba

Justin Liuba a fost de asemenea, pentru scurt timp, preşedinte al organizaţiei „Romanian Welfare”, fondată, printre alţii, de fraţii Irimescu şi de Nicolae Caranfil, cunoscuţi drept întemeietorii aviaţiei civile româneşti (LARES) şi asanatorii lacurilor Herăstrău şi Floreasca. După încheierea războiului din Vietnam, „Romanian Welfare” a reuşit, prin relaţiile pe care le avea la Paris, să asigure ca eliberarea prizonierilor români din Legiunea Străină, care luptaseră împotriva comuniştilor în acea ţară, să se efectueze în acelaşi mod cu al celorlalţi membri ai unităţii combatante franceze, adică să nu fie predaţi autorităţilor comuniste de la Bucureşti.

7.Liuba cu Mirela Roznoveanu

În plan personal, bănăţeanul Justin Liuba şi-a găsit o devotată şi excepţională parteneră de viaţă într-o frumoasă aromâncă, Veronica Muşi, plecată în Ceruri în 2017, ce făcea parte din cercul celebrei Cella Delavrancea, cu care are o fiică, Arabella – Justine, devenită, între timp, o cunoscută scriitoare de literatură pentru copii. În prezent, tatăl şi fiica locuiesc în statul Massachusetts.

În luna mai 1994, Justin Liuba a primit o scrisoare de recunoştinţă de la preşedintele american la acea vreme, Bill Clinton: „În numele unei naţiuni recunoscătoare, doresc să vă mulţumesc pentru misiunea îndeplinită în cadrul posturilor Radio Europa Liberă / Radio Libertatea, care au jucat un rol crucial în dezvoltarea forţelor democratice din Europa de Est şi fosta Uniune Sovietică. Aportul Dvs. a fost unul valoros pe multiple planuri. Lumea va resimţi impactul dedicării şi loialităţii Dvs. faţă de cauza libertăţii pentru mulţi ani de-acum înainte. Vă mulţumesc pentru contribuţia Dvs. remarcabilă. Cu sinceritate, Bill Clinton.”

6.Scrisoare Clinton

„De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;/ Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…” La 30 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989, stihurile eminesciene par mai actuale ca oricând. Societatea românească se confruntă azi cu o lipsă acută a valorilor şi a unor modele care să fie promovate în spaţiul public. Avem o clasă politică venală şi coruptă, care nu numai că nu e interesată de reîntregirea neamului, ci vinde ţara străinilor şi o înrobeşte economic, pas cu pas. Avem o cultură fatalistă, care se traduce printr-o atitudine total dezinteresată şi apatică a majorităţii românilor, care preferă doar să profite de slăbiciunile sistemului în interes propriu. În acest context dramatic, poate că exemplele vibrante oferite de nişte veritabile icoane ale Exilului, precum Justin Liuba, ar trebui să fie mediatizate şi în România. Dar nu există interes pentru aşa ceva, căci icoanele nu aduc rating. Însă Dumnezeu e generos cu viaţa oamenilor care sunt realmente folositori ţării şi a făcut-o, între alţii, cu Regele Mihai I şi cu Justin Liuba. Cu cât avem mai multe asemenea modele inspiratoare printre noi, cu atât se păstrează încă vie speranţa că România va reuşi să facă, în cele din urmă, schimbarea la faţă, deschizând zări curate noilor generaţii.

La mulţi ani, domnule Liuba!

Victor Rusu şi Redacţia New York Magazin

*

N.R. Articol trimis la Curentul Internaţional de către Grigore L. Culian, editorul şi fondatorul ziarului New York Magazin. A fost publicat în New York Magazin în nr.954 din 11 iunie 2019.

1.Victor Rusu

Foto.Victor Rusu

23 August 1944 – Pragul dintre două dictaturi

Posted by Stefan Strajer On June - 27 - 2019

23 August 1944 – Pragul dintre două dictaturi

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Dintr-odată, la 23 august 1944, pe neașteptate totul s-a răsturnat în România.

Habar nu aveam, mergeam la grădiniță. Mai precis, Mama mă ducea la grădiniță, până ce aveam să învăț drumul, fiindcă stăteam departe de grădinița, la a patra stradă de la casa în care locuiam noi, pe strada Matei Corvin din Lipova, trebuia să știu asta și numărul de pe poartă. Grădiniță era plină de copii, ca mine, și avea o curte foarte mare de joacă. Mai avea și un clopoțel: când sună clopoțelul, lăsați joaca și intrați în clasă. Intram în clasă și spuneam sărut-mâna, iar Doamna răspundea cu bună ziua, copii. N-am înțeles; eu știam că la sărut-mâna se răspunde cu servus! Neînțelegerea asta m-a frământat mult, pentru că nimeni, până acum, aici la grădiniță, nu mi-a mai răspuns cu bună ziua la sărut-mâna. Acum Doamna ne-a spus că și noi, copiii, trebuie să spunem bună ziua când intrăm în clasă. Ce anapoda e o grădiniță cu clopoțel, cu bună ziua, cu ridicarea degetelor dacă vrei să vorbești ceva și te ridici în picioare, altfel taci și asculți, cu mâinile la spate și cu „atenți la mine, repetați după mine.” Ați înțeles?

Grădinița, începutul dictaturii pentru mine. Am să o întreb pe Mama, cât mai are de gând să mă ducă la grădinița asta cu clopoțel și cu mâinile la spate? Cu bună ziua, copii și atenție la mine? Mama nu m-a ascultat, nici nu mi-a răspuns, m-a strâns în brațe și cu lacrimi în ochi mi-a spus: vine tata! Am tresărit de bucurie și o ascultam cu ce însuflețire vorbea.

Tata a venit din război, din Rusia, plin de păduchi. Asta ne-a adus din Rusia ! Nu știam ce sunt păduchii și de ce a venit Tata cu ei, cum erau și câți ne-a adus. Baciu Lupenciu, proprietarul casei, un om bătrân și bun ca pâinea, care îmi spunea servus când îl salutam, mi-a spus ce și cum sunt păduchii și că numai nespălații au păduchi și-i împrăștie. Rușii sunt păduchioși și acum vin peste noi ! Ce necaz mare, altă pacoste, fiindcă Baciu Lupenciu mi-a spus că la grădiniță trebuie să merg până ce ajung să fiu școlar. Am să vorbesc și cu Tata, după ce îl spală și curăță de păduchi în șopru, până atunci nu am voie. Bine că a venit acasă.

Tata nu a stat prea mult acasă. Scurtă ne-a fost bucuria, până ce a venit un curier cu ordin de la domnul căpitan ca Tata să se prezinte imediat la regiment. Seara a fost tristă; regimentul lor, Regimentul 7 Pioneri, se pregătea de plecare urgentă înapoi pe front, războiul nu s-a terminat, trebuie să-i alunge pe nemți și unguri din țara noastră. Ce nenorocire, fără de sfârșit, e războiul acesta. Până acum armata română era condusă de Ion Antonescu și aliată cu armata nemțească a lui Hitler, de acum, înainte, regele a ordonat ca armata română să întoarcă armele împotriva lor și să se alăture păduchioșilor de ruși. Degeaba l-am despăducheat pe Tata, pentru că iar are să vină acasă plin de păduchi. Îl despăduchem din nou, numai să vină, ce să facem. Ce mare năpastă sunt războaiele pe capul oamenilor; își pierd timpul vieții, bucuria libertății, drepturile sfinte și se umplu de păduchi. Nedreaptă lume.

***

Trăiam de aproape de două decenii în preria canadiană, după ce am scăpat, cum am scăpat, din lagărul comunist al dictatorilor de la Moscova în 1980 Anno Domeni. Ne-am refăcut familia, viața, casa, profesia, avem statut social democrat și primisem cetățenie canadiană. Eram liberi! E drept, pentru toate acestea am plătit un prețul scump al libertății aici, în Canada, ce se află la trei oceane depărtare de lagărul comunist, nu ca România, Doamne ce ursită, să fie despărțită doar de un râu firav de cea mai abominabilă dictatură a tuturor timpurilor istorice, leninistă-stalinistă.

Suntem liberi și călătorim unde vrem, de asta am plecat; să fim liberi și să zburăm prin lume, să o cunoaștem așa cum e; tridimensională, colorată, mobilă, îndârjită, nu doar din lecturi albe-negre, trunchiate. Acum, zburăm în Anglia, a fost dorința Icăi, să facem turul insulei British Heritage cu prestigioasa internațională firmă turistică „Globus”. Un circuit în autocar elegant, cu aer condiționat și volan pe dreapta, cu hoteluri extrem de confortabile, cu ghizi profesioniști care, timp de două săptămâni, ne vor face tobă cu geografia și istoria acestor băștinași, ce spun despre canadieni what a awful accent these people have. Awful în sensul de mizerabil. Din această cauza, eu le spun băștinași, pentru că se simt ofensați în gonflatul lor orgoliu să fie numiți aborigines. Mi-a spus și mie că am accent, bine înțeles că am, am învățat engleza de prerie canadiană, nu pe Tamisa, la patruzeci de ani. Am mai adăugat, să știe, că nu gândesc cu accentul, dar știu pe unii fără accent, ce gândesc numai cu accentul!

Fără nici o îndoială Anglia, The British Island, este și un tezaur turistic unic, prezentat cu stufoasă emfază de către băștinașii ei. Ne așteptam la această comportare, felul lor de a fi ne era cunoscut de aproape două decenii, doar Canada a fost dominion englezesc până în 1981, și până atunci, de la Atlantic la Pacific, se cânta Rule Britannia, rule. ( rule = a conduce, a stăpâni) Clar, nu ? Noi, însă, eram nerăbdători să o vedem cu tot ceea ce ne oferea acest tur insular. Preferințele Icăi erau Londra și Edinburgh, ale mele misterele arheologice de la Stonehenge și Hadrian Wall care a fost păzit și apărat și de o cohortă dacică.

Stonehenge este cel mai vechi, mare, interesant și misterios monument megalitic ridicat de homo sapiens în Europa, în neolitic, după unii specialiști. Specialist sau simplu vizitator, uimește pe toți ce îl văd și îl ating, pentru mărimea lui monolitică și misterele lui de nedescifrat: când, de cine, de ce, cum, pentru ce. Întrebări, presupuneri, legende, fantezii și cercetări de tot felul, nimic cu certitudine. Aceste întrebări fără răspunsuri plauzibile îl fac și mai căutat, spectaculos, cabalistic, cercetat. Stonehenge se află în Sudul Angliei, în Salisbury Plain. Stone e piatră, iar henge este un termen ce s-a dat unei suprafețe mici de pământ de formă circulară sau ovală, înconjurată de un șanț, în mijlocul căreia s-a așezat vertical o piatră înaltă, funerară pentru că henge ținea loc de ritualuri și cimitir în îndepărtatele epoci ale neoliticului și bronzului și încă se mai găsesc în Salisbury Plain, dar numai Stonehenge are grandoarea care impresionează, uluiește. Stăm și privim această dublă rotondă megalitică ce poartă istorie şi enigme de mii de ani şi, la fel ca altora, ne trec multe prin minte. Îmi trece prin minte şi probabilitatea ridicării acestei rotunde din piatră de către homo sapiens în căutarea Creatorului, după ce au ajuns, cum or fi ajuns, la ideea facerii acestei lumi de un atotputernic, la care se întorc părinţii şi străbunii loc când mor. Cine este Creatorul, cum arată, ce face, unde se află? Are specia noastră, umană, această pasiune cognitivă să caute Creatorul, să-l vadă şi întrebe care este rostul nostru efermer în această nemărginire, să i se plângă de multe și să i se roage de și mai multe. Și, pentru că nu l-a putut găsi, îl tot plăsmuiește, în fel și chip de la începutul lumii, fiindcă, specia noastră, umană, a ajuns să creadă că este pe planeta asta de la începutul lumii, și înaintea ei nu a mai fost decât cel ce a făcut-o, adică făcătorul lumii! Și nu se lasă, specia noastră, umană, împărțită, la început, în triburi și popoare ce au luat diferite căi în căutarea Creatorului, întruchipându-l după cum le trecea prin cap celor ce-i conduceau cu vorba și forța, cu supunerea și pedeapsa. Astfel au apărut tot felul de idoli, fioroși, atotputernici, necruțători cu soarta unora din jurul lor. În alte părți ale lumii a apărut credința în Marele Spirit, ce le-a făcut pe toate, punând în ele câte un strop de spirit viu și trebuiau să-i urmeze sfaturile și legile cu ascultare, altfel pentru toate neascultările îi aștepta pedeapsă, pe măsura neascultării, cât mai repede, aici pe pământ. Marele spirit nu-i mai urcau la cer pentru ai judeca, pentru el era mai simplu, practic și fără prea multă pierdere de timp. Ceva neprevăzut, nesocotit, ne dorit de Marele Spirit s-a întâmplat; din stropii de spirit viu, puse în toate și toți, au apărut și spirite rele, și-a apărut nesfârșita luptă dintre bine și rău. Mai apoi, în altă parte a lumii, specia noastră, umană, tot căutând să dea de urma Creatorului a plăsmuit zei puternici și zeițe frumoase, buni și bune, răi și rele, mereu în contradicție și luptă între ei, din te miri ce, dar mai ales pentru oameni cu care se amestecau în treburile lor mărunte și așa s-a ajuns la marile saga mitologice în care se luptau în săbii și sulițe, doar unul, cel mai mare dintre ei, deasupra tuturor avea în dotare fulgerele și trăsnetele cerului, folosindule după interesele sale personale, să i se știe de frică. Au mai trecut și alte grămezi de ani și gândirea speciei umane s-a dezvoltat și complicat, ajungând la divinități superioare și unice, despre care s-au scris testamente și biblice citite de aproape toată specia noastră, umană. Acum, în timpul nostru, în care am ajuns să zburăm, se zice că extratereștri, veniți din univers, zburători mai avansați decât noi, ne sunt creatorii, iar planeta noastră ar fi, nici mai mult, nici mai puțin, decât eprubeta lor în care ne-au produs din niște gene programate să ne autodistrugem, începând cu biosfera și sfârșind cu o distrugere nucleară, ca planeta noastră moartă să arate precum bietul nostru satelit, Luna. Toate acestea, bineînțeles în alte forme și compuneri, au format păreri și teorii despre Stonehenge, datorită vechimii în care specia noastră, umană, a evoluat. Și, la urma urmei, monoliții de la Stonehenge, ce au câte 25 tone unul, trebuiau aduși de la mare distanță, pe vremea când homo sapiens încă nu avea animale de tracțiune și nici roata! Homo universalis a adus extratereștri să care monoliții și apoi să-i pună pe verticală pentru noi. S-au găsit destui să o creadă și pe asta. Toate aceste păreri și teorii, arhicunoscute, le-am trecut prin minte, admirând acest misterios sanctuar, numit henge și din care în această parte a Britaniei, sunt foarte multe, dar mult, mult mai mici ,ovale sau rotunde, ce au fost adăposturi, sanctuare și cimitire sacre pentru că homo primigenius a devenit sapiens când cu mintea lui a conceput primul cult al speciei noastre: cultul morților. Acesta cult față de morții neamului sau pentru cei ce ne-au condus și stăpânit de la homo sapiens din neolitic și până astăzi ridicăm morminte de amintire, de pomenire. Stonehenge este un astfel de jalon istoric, un sanctuar neolitic, a cărui mărime este proporțională cu a celui îngropat sau îngropați aici. Multe asemenea jaloane istorice ale omenirii timpul le va șterge, dar acest megalit v-a dăinui și-și va păstra identitatea în secret.

Am plecat de la Stonehenge cu o mare satisfacție că l-am văzut, admirat și atins cu mâinile, un gest simbolic, personal de respect prin atingerea , peste timp, a mâinilor celor care l-au clădit din dorințe proprii, din poruncile atotputernicilor lor sau din cauze pe care noi nu le vom cunoaște niciodată, pentru că nu știm cum gândeau semenii noștri acum cinci mii de ani. Sunt multe astfel de henge-uri prin lume, dar fără asemănare cu cel din Salisbury Plain. Ne vin în minte frânturi din articolele citite despre un henge apărut recent din districtul Elberton al Statului Georgia, un kitsch american din granit, recent, format din patru plăci verticale și una orizontală ce se sprijină pe cele verticale, ce a fost inaugurat în echinoxul primăverii anului 1980, stârnind toate părerile și controversele de care sunt capabili liberii americani, pentru că în opt limbi de mare circulație este scris un decalog pentru specia umană a Secolului XX și viitoare. Despre mesajul actualului decalog, unii americani au zis că e de doctrină nazistă de dominare, alții că e masonic și nu au lipsit nici cei ce l-au catalogat The ten commandaments of the New World Order, iar unii predicatori au văzut în acest Georgia Guidestone o lucrătură satanică. O explozie de opinii, articole, cărți, dezbateri publice contradictorii până ce s-au luat de piept, unii cu alții. Pelerini de pretutindeni veneau la henge-ul georgian, unde-i cuprindeau o uimire admirativă sau uluire miraculoasă, cântau, dansau sau se rugau, ba chiar s-au dedat la sacrificii sângeroase, e drept numai din specia galinaceelor. Alții au venit furioși, înarmați cu tuburi de graffiti și au scris ce le-a trecut prin capul lor de americani liberi în Americana liberă și democrată, bazându-se pe Constituția lor, ce le dă dreptul de-a purta câte arme vor, darămite tuburi de graffiti cu care pot împușca orice idee, opinie ce nu le este pe voie și plac …

C – De curiozitate, fiindcă nu am auzit de acest henge georgian, pe care văd că îl persiflezi în maniera care te caracterizează, nu vrei să scrii direct despre decalogul încrustat în opt limbi în granitul megaliților, pentru că mi se pare a fi, în fapt, esența construcției sale?

A – Ai dreptate, decalogul a fost cauza majoră, esențială pentru care a fost conceput și realizat, nu aiureala că este un ceas solar exact, ce le-ar fi lipsit americanilor, un calendar ce le preciza lor dat echinocțiilor și solstițiilor sau că e o busolă cu gaură prin care dacă te uiți noaptea de la Elberton vezi Steaua Polară, când pe toate drumurile și autostrăzile americane sunt indicatoare cu punctele cardinale. Pentru toate astea, acum în Secolul XX, nu era nevoie de un kitsch megalitic de șase metri înălțime, ridicat pe un loc sacru al amerindienilor și fie vorba nici de decalogul unui mic grup de americani ce își ziceau loiali, fără să precizeze cui și ținând cu dinții, sau protezele dentare, la anonimat! Dar, înainte de a înșira pretinsul decalog-ghid, am să mă refer la remarca ta despre maniera mea persiflantă, spunându-ți că eu sunt un modest, periferic critic social și consider că așa trebuie scrisă critica socială: cu ironie și sarcasm, cu toate formele umorului. Critica socială nu e proză roză sau jurnalism pe simbrie și nu e potrivit să fie îmbrăcată în asemenea haine literare ce îi stău prost, nepotrivite. În sfârșit, iată decalogul în a noua limbă, materna mea: UNU Menținerea populației sub 500.000.000 pentru a fi în balanță perpetuă cu natura. În 1980 când a fost inaugurat Georgia Guidestone, populația pământului era de 4.500.000.000, azi suntem 7.500.000.000 și încă nu s-au hotărât, care vor fi cele cinci sute de milioane alese să fie în balanță cu natura pământească și nici care va fi soarta celorlalte miliarde sau spre ce natură cosmică vor fi trimise să o balanseze. Cuvântul natură pare să aibă alte înțelesuri în acest decalog misterios, pentru că nu se cunoaște cine este micul grup loial, dar anonim, puternic prin avere și cunoscător al materialelor de construcție din moment ce a ales cel mai durabil granit din lume, cel din statul american georgian, și-a hotărât să-și înceapă decalogul cu drastica reducere a populației, fără referendum planetar. Decalog cu expeditor necunoscut, pentru toți muritorii de rând ! Ce simplu a fost pentru Moise să primească de la atotputernicul biblic numai două table mici, ce intrau și într-o desagă, cu care a coborât direct la adrisantul cunoscut, poporul ales… DOI Înțelept să se chibzuiască îmbunătățirea și reproducerea speciei umane. Atât, fără să menționeze cine vor fi înțelepții și ce metode vor folosi pentru îmbunătățire; va fi de laborator genetic, prin săli de fitness, cu ceaiuri după rețete secrete sau cipuri de ultima generație introduse prin clisme. Cu reproducerea totul, mai mult ca sigur, e deja chibzuit… TREI Unirea umanității cu o limbă nouă, comună. Foarte frumos, o idee progresistă. Îmi amintește de atmosfera de la Paris, după Primul Război Mondial, unde bântuia curentul formării Statelor Unite Europene și folosirea unei limbi comune, artificiale, pentru o ușurare în comunicarea între diferitele naționalități, dar acea limbă să nu aparțină nici unei dintre statele europene. Și era o astfel de limbă internațională: Limba Esperanto – cel ce speră – creată de filologul Ludovic Lazar Zamenhof, la care a depus o muncă asiduă un deceniu întreg și a numit-o „a doua limbă pentru fiecare”! Excepțional, cinstit merita Premiul Nobel ! Am avut și eu un dicționar român-esperanto în liceu, este o limbă fonetică sută la sută iar fondul cuvintelor este latin, fiindcă latina a fost limba continentului european, de la marele imperiu roman, la atotputernica și cuprinzătoarea biserică până la universitățile care, în ultima mie de ani, au dat cea mai înaltă știință și cultură internațională. Păcat, nu s-a ajuns nici la Statele Unite Europene, nici la Esperanto, în schimb s-a ajuns la mari dictaturi înarmate nuclear, iar Uniunea Europeană, condusă de cine știe ce mic grup loial și anonim care desființează sistematic identitate statală națională în favoarea propriului interes și al dictaturii suprastatale, supra europene… PATRU Guvernare cu pasiune, credință, tradiție și toate cu judecată temperată. Ce frumos sună dar numai sună, fiindcă auzim cuvintele astea de sute de ani, la fel înșirate, de generații și generații de atotputernici. E drept, până acum toți au fost cunoscuți, recunoscuți încă din istoria vechilor cărți. Guvernare cu credință, credință cui?!?… CINCI Protecția popoarelor și națiunilor cu legi corecte. O altă veche viziune progresistă, mai mult trâmbițată decât aplicată, dar în spatele căreia, atotputernicii dictatori au făcut mari nedreptăți popoarelor și națiunilor mici. Legi corecte s-au făcut multe și peste tot dar au fost aplicate precum în anecdota românească în care legea e comparată cu o bariera lăsată la care opresc doar boii, câinii se strecoară pe sub ea dând din coada, plină de covrigi, iar leii o sar cu tupeu, fiind atotputernici dictatori… și nu vine nici un tren sau marfar. Iar justiția, ca justiția legată la ochi să nu vadă balanța… ȘASE Lăsați toate națiunile să-și judece intern disputele, iar cele externe în curtea internațională. Cred că nu au mai avut loc pe monolit să pună și judecata de apoi. De curți și judecăți internaționale ne este lehamite… ȘAPTE Evitați legile înguste, meschine și oficialitățile nefolositoare. Observ că micul grup loial și anonim are o idee fixă; să ne bage pe gât legi vechi, criptate de ei, de ne crucim de câtă grijă vrea să le poarte celor ce vor fi în balanță lor cu natura lor. Altă plagiere din trecut, cu care își amăgeau supușii, dându-le speranțe moarte în loc de dreptate, libertate și bunăstare. Legile astea sforăitoare, din trecut și prezent sunt doar paravane ce ascund realitatea; cei corecți, modești au primit doar cât să supraviețuiască iar oficialitățile nefolositoare, recte micul grup loial și anonim, cât să domnească și să stăpânească. Cu greață corticală îmi vine în minte petty laws din România postdecembristă… OPT Să fie în balanță drepturile personale cu datoriile sociale. Ce propoziție demnă de aprobat cu entuziasm, cunoscută de mult și neîmplinită, au plagiato și pe asta. Degeaba, se evaporează entuziasmul dacă realizezi, cel puțin cu trei neuroni, în ce lume a decalogurilor și legilor suntem, în ce lume trăim, în care majoritate se bate cu drepturile în piept și doar o minoritate nu se șterge cu îndatoririle sociale la cur… NOUĂ Prețuiește adevărul – frumusețea – iubirea – seeking harmony with the infinity (o sintagmă englezească, în sensul de-a căuta armonie cu God . Nici cei mai naivi idealiști nu mai înghit așa ceva, acum, când adevărul-adevărat poate fi considerat de atotputernicii conducători incorect politic și pedepsit… În sfârșit, al ZECELEA Să nu fie cancer pe pământ și să lasă loc naturii. Ambiguu și pueril sau pueril ambiguu: să nu mai fie cancer… și cancerul a dispărut! Lăsați loc naturii… și cei 500.000.000 s-au dat la o parte să facă loc naturii! Personal trăiesc cu impresia că micul grup anonim nu e prea breaz; au plagiat în mesajul lor, tot ceea au spus mulți alții cu mult înaintea lor, deci nu i-a dus mintea la ceea ce se întâmplă, se trăiește în zilele noastre. Fac o comparație cu marele filosof bucureștean Andrei Pleșu care, în Secolul XX, mai face filozofia îngerilor, despre care Tomas de Aquino a scris în Secolul XIII, deci, vorba lui Aulus Gellius: „Barba non facit philosophum” (barba nu te face filosof) mai cu seamă dacă după șapte secole a scris „Despre Îngeri” e o mare înapoiere, la fel ca a grupulețului de la Elberton-Georgia. Singura deosebire, de la cer la pământ, este ăia sunt puternici de bogați, pe când Andrei Pleșu a întins mâna și aplecat capul în fața lui Soros. Nu dau doi bani pe filosofia lui, precum nu dau nici o ceapă degerată pe acest guidestone, chiar dacă e din cel mai valoros granit.

C – Cu maliție, ai demolat impunătorul megalit cu mesaj, ridicat în vremurile noastre.

A – De megalit nu m-am atins deloc; la el au muncit mulți oameni să-l ridice, rămână acolo, dar de decalogul cu un astfel de mesaj adresat nouă, celor 7.500.000.000, nu era nevoie, is useless, cum zic americanii cei practici. Și așa ne este destulă, până peste cap, mass media noii orânduiri a lumii, ce ne promite fericire pământească, pe lângă vechea fericire a lumii de apoi. Gata cu noua îndoctrinare, neau fost destule toate dictaturile și micile grupe loiale, cunoscute și necunoscute.

C – Nu toți gândesc ca tine, probabil pentru unii e interesant, ar vrea să-l vadă. Tu nu?

A – M-ai surprins cu „nu toți gândesc ca tine”, surprizele declanșează reacții, replici neașteptate și chiar surprinzătoare. Nu aș fi fost surprins, din contră, liniștit, mulțumit dacă spuneai „Cei ce gândesc ca tine, dacă mai sunt și alții, nu prea au parte de o viață liniștită”. Sunt destui cu vederi asemănătoare cu ale mele. Mulți, foarte mulți, dintre ei văd mult mai bine, mai profund decât mine; de unde a plecat lumea, unde a ajuns și încotro se îndreaptă și scriu mult mai bine și captivant decât mine. Când am aflat, prima dată, despre Georgia Guidestone și nouă ni s-a părut foarte interesant, unic, puteam să vizităm din curiozitate, având în vedere că are și o placă mare pe care scrie „Let these be guidestone to an Age of Reason”. Fie, (sau permiteți) ca acestea să fie ghid în piatră pentru Epoca Rațiunii. Frumos, tentant, dar ne-am răzgândit definitiv, rămânând la pamfletul Age of Reason a lui Thomas Paine, englez american, jurnalist pamfletar, filosof deist, ce s-a alăturat, cu pana și firea sa revoluționară, părinților fondatori ai Statelor Unite, aducând și propagând din „Magna Carta Libertatum” spiritul constituțional în viitoarea constituție americană „Bill of Rights”. Thomas Paine a avut o forță cerebrală de convingere uimitoare și nu a fost alături numai de revoluționarii americani ci și alături de cei francezi, scriind pamfletul de răsunet „Rights of Man” în apărarea revoluției, criticând argumentat pe contra republicani, temei pentru care revoluționarii l-au făcut cetățean francez de onoare și numit în convenția constituțională. E drept, a militat cu aplomb pentru republicanism, dar a pledat ca regele să nu fie ghilotinat ci exilat în Statele Unite. Acesta pledoarie i-a fost nefastă, l-au dat afară din convenție și băgat la închisoare! Când vechiul său camarad american de revoluție, Thomas Jefferson a ajuns președintele Statelor Unite l-a adus în Statele Unite. Thomas Paine a fost o inteligență pătrunzătoare a realității și a viitorului, o remarcabilă personalitate din epoca iluminismului. În introducerea eseului pamflet „Age of Reason” a scris: „The most formidable weapon against errors of every kind is Reason”, așa a scris Rațiunea cu literă mare, pentru că este cea mai formidabilă armă împotriva oricăror erori, greșeli. Un adevăr ce se demonstrează zi de zi și Thomas Paine credea că rațiunea omenirii va duce la o epocă socială superioară. Americani i-au dat dreptate, continuă să-l aprecieze, cei ce îl citesc, dar nu i-au dăruit ceea ce merita, în schimb, pe bani, unora le-a ridicat megalitul fără noimă și menire, ce ne trasează în decalogul lor să fim numai 500.000.000 și „să căutăm armonie cu God”! Hai să fim rezonabili, ăștia ne trimit la plimbare, în căutarea armoniei cu infinitul, când ei nu înțeleg nici proximitatea micuței noastre planete pe care au transformat-o într-o piramidă proprie, dar șubredă, cățărându-se în vârful ei.

C – Aveam vaga presimțire că vei veni cu argumente ce îți vor susține punctul de vedere, la care nu renunți, împușcând și tu, cu graffiti, tot ce nu-ți e pe plac, hai să zic, după capul tău.

A – Ai dreptate nu mi-e pe plac, treceam cu vederea fără să-ți înșir decalogul micului grup anonim, dar m-ai incitat din curiozitate, e de înțeles. Și bine ai făcut, pentru că, din una în alta, am ajuns la Magna Carta Libertatum, scrisă cu pană de gâscă pe piele de oaie prelucrată și parafată cu sigiliu regal în 1215, considerată de către istoricii și înțelepții lumii că este fundamentul libertății și al drepturilor individuale, primul codice constituțional al britanicilor. Până în 1215, drepturi avea numai Dumnezeu în cer și pe pământ, iar regele numai în țara lui, cât o avea. De exemplu King John, care a semnat Magna Carta Liberatum, se numea John Lackland adică Ioan fără țară, fiindcă nu o avea și din această cauză, a fost forțat să o semneze și astfel toți supușii lui au primit drepturi. E adevărat că drepturile au fost preferențiale, de exemplu, cele dintre stăpânii de pământ și șerbii care il munceau, dar după acea cartă cu pecete regală și ei, șerbii, au devenit oameni printre oameni! Am văzut în Catedrala din Salisbury, ce se află la marginea Salisbury Plain, nu departe de neoliticul Stonehinge, o Magna Carta Libertatum originală, scrisă în latină în urmă cu opt sute de ani pe o piele prelucrată, sunt numai patru exemplare originale în toată lumea. Am fost uimit, emoționat puternic, auzisem, citisem despre ea, dar nu mă așteptam ca vreodată să o văd în original, a fost o surpriză de care nu mă pot de desprinde, cunoscând, cât de cât, istoria și valoare ei în evoluția omenirii spre o societate modernă liberă și dreaptă prin legi egale pentru toți și respectate de toți.

Din drepturile acestei Carta s-au inspirat legile societății feudale, au apărut tot felul de constituții ce au făcut salturi treptate spre libertate și egalitate, înfruntând regi și împărați, tirani și dictatori, trecând prin războaie mondiale. Iar acum, în vremea noastră, când omenirea spera calm, bunăstare și armonie, nori negrii ai dominației oculte, Globalism – societate anonimă, ne supune prin tot felul de metode spre un total regres identitar, scăzându-ne valoare umană, este baza Piramidei Puterii Oculte, pe acțiuni. Piramida socială de astăzi are mai multe trepte, cinci după unii, opt după alții, oricum la bază sunt cele vreo șapte miliarde de oameni supraviețuind din minimul ce li se atribuie din colosalul lor randament produs, restul, prin tot felul de forme nedrepte îl iau celorlalte trepte ale piramidei, din ce în ce mai mult spre vârful ei, micului grup anonim, suprem și atotputernic, ce a ridicat Georgia Guidestone și ne aruncă în ochi prafuri de decalog. Un factor rațional este de reținut: Piramida Puterii Oculte nu e precum cele egiptene, din piatră așezate temeinic, durabil, e din cărți de joc, un joc periculos cu rezultate neprevăzute, de la bază ei până în vârful suprem. Viitorul acestei piramide nu este temeinic, pentru că nu respectă drepturile și libertățile egale ale omenirii, e foarte șubred că un castel de cărții, nu are nici o asigurare scrisă în piatră, oricând se poate prăbuși, absolut catastrofal și egal pentru toți…

FLOREA

Foto. Corneliu Florea

Antidot la o anume furie

Posted by Stefan Strajer On June - 20 - 2019

Antidot la o anume furie

Autor: Cornel Cotuţiu

 

Cu câtva timp în urmă am descoperit într-unul din sertarele mele cu manuscrise, o scrisoare, care m-a răscolit în clipa primirii ei și mi-e dragă în continuare, pentru efectul ei de leac. Ea îmi potolește și îmi curmă îndată furia pregătită să dea năvală, la veștile care-mi parvin despre mâncărimile de piele ale buiecilor conduși de (Hun)or K.

Semnatarul scrisorii era/este un prieten ungur din copilărie. În adresa expeditorului e scris așa: „Prof. Szilagyi Sanyi – Alex – publicist nestingherit și fericit – Institutul Oncologic Cluj, Secția Radiologie Chimio-terapie, Salon: 203, România Liberă, Europa – Univers.”

Era expediată în primele zile de ianuarie 1990.

Aflase de mine, (adică, ce responsabilități îmi acordaseră cetățenii din Beclean, începând cu 22 decembrie 1989) încât, la destinatar e scris astfel: „Domnului Scriitor și Președinte al Consiliului Orășenesc Beclean al Frontului Salvării Naționale, Prof. Cornel Cotuțiu, Beclean, Jud. Bistrița-Năsăud, România Liberă – Europa.”

Din interiorul epistolei, extrag câteva secvențe:

„Dragul meu Frate Cornel, Întâiul Leader Simpatic și drag sufletului meu din Beclean, acum, la debut de An Nou, al unei Ere Noi, îți transmit, (ca vechi amic și coleg de suferințe și idealuri, din inima însângerată a capitalei iubitului și bătrânului Ardeal – unde am avut incomensurabila bucurie a trăirii și apărării Victoriei noastre asupra răului și întunericului Românesc).

Fierbintea Urare de veșnice satisfacții profesionale, familiale, amicale, spirituale, multă, foarte multă putere de muncă și sănătate”. (ș.a.m.d.)

Pe cartonul scrisorii sunt prinse, cu o agrafă, un crâmpei de pânză neagră și din tricolorul românesc. (N.B. – Ce zici de asta, /Hun/or K și ciracii tăi obraznici?!)

Profesor de istorie fiind, Sanyi îmi face o trimitere la gestul lui Nicolae Bălcescu, care, participant la revoluția din 1848 de la Paris, smulge „o bucățică din catifeaua roșie a tronului absolutismului tiranic” (sunt cuvintele lui Sanyi) și i-o trimite prietenului său Alecu Russo. Prietenul meu a repetat gestul, către mine, crâmpeiul fiind luat din eșarfele întinse la Cluj, după uciderea, lângă librăria „Universității”, a câtorva revoluționari din decembrie însângerat al anului 1989, care s-au jertfit pentru – scrie prietenul meu – „Cauza Dreptății Sacre Românești”.

Szilagyi Sanyi, înainte de a-și duce sub glie ochii săi albaștri, ținea să-mi împărtășească bucuria pe care o trăia, în ciuda cumplitei suferințe, scriindu-mi, în final: „Trăiască România Liberă!”

Nici el, nici eu, nici atâția dintre noi, nu bănuiam ce ne așteaptă…

P.S. O motivație pentru acest text: Suntem în an aniversar – 30 de ani de la ce s-a întâmplat în decembrie și nu se știe nici acum ce a fost: revoluție? lovitură de stat?

Cornel-Cotutiu

Foto. Cornel Cotutiu

„Exilat” în propria sa țară: Policarp Morușcă, primul episcop al românilor din America

Autor: Dorin Nădrău (SUA)

 

Biografia lui Policarp Morușcă, cleric ortodox român de o neîndoielnică însemnătate în istoria bisericii noastre, ne dezvăluie o personalitate de excepție, un destin tulburător, un episcop prigonit și captiv în propria sa țară după o perioadă de patru ani (1935 – 1939) în care s-a dovedit un demnitar bisericesc plin de râvnă pentru păstoriții săi din Statele Unite și Canada. Cauzele fatalității care s-a abătut asupra lui s-au datorat, inițial, unor intrigi de palat, iar apoi, unui regim ateu și abuziv, care l-a izolat departe de credincioșii săi din America de Nord până la moarte.

Pe numele său de botez, Pompei Morușcă, viitorul episcop a văzut lumina zilei la 20 martie 1883, în localitatea Dealul Geoagiului, com. Cristești, jud. Alba. Părinții, preotul Ioan Morușcă și Ana Morușcă, oameni modești ca stare materială, au avut ca prioritate grija pentru o bună creștere a celor șase copii, trimițându-i pe toți la școală. După absolvirea școlii primare la Ighiu și Alba Iulia, Pompei Morușcă a urmat studiile medii, timp de trei ani, la gimnaziul maghiar in Alba Iulia, iar apoi, la gimnaziul românesc de la Blaj, înființat în 1874. Acesta a fost primul liceu de limba română din Ardeal, o școală referitor la care Ion Eliade Rădulescu spunea că „aici a răsărit soarele românilor”. Între anii 1902-1905, a frecventat cursurile Institutului teologic-pedagogic „andreian” din Sibiu, având dascăli de înaltă ținută academică și colegi de elită: Onisifor Ghibu, ilustru pedagog și reputat patriot român, Moise Balea, primul preot misionar din America, Teodor Scorobeț, viitorul arhiereu vicar.

În baza unei vechi cutume din Ardeal, între 1905-1908, Pompei Morușcă a fost învățător, funcționând în trei școli confesionale ortodoxe (Sebeș-Alba, Ludoșul Mare-Sibiu și Pâclișa, care astăzi face parte din municipiul Alba Iulia).

În vederea hirotonirii ca preot, s-a căsătorit cu Maria, fiica preotului Vasile Bălan din Blașfalăul de Sus-Bistrița, sora viitorului mitropolit Nicolae Bălan. La 19 iunie 1908, a fost hirotonit de mitropolitul Ioan Mețianu pe seama parohiei din Șeica Mare, o comună cu oameni harnici și gospodari, așezată lângă Mediaș. Asemenea multor intelectuali români, în timpul primului război mondial, a fost suspectat de autoritățile maghiare de activitate filo-românească și a fost mobilizat ca preot militar pentru soldații români din armata habsburgică (1917-1918). Preoteasa Maria Morușcă a fost arestată și deportată în Ungaria vestică, iar despărțirea de părintele Pompei a fost definitivă, în 1922 urmând divorțul. Se cuvine precizat că în ciuda rănii care a rămas, părintele Morușcă s-a rugat pentru fosta sa soție până la moarte.

Bishop-Polycarp-(Morusca)

Foto.Episcopul Policarp Morusca

A părăsit Șeica în anul 1919, când a fost angajat la Consiliul Dirigent care avea sediul la Sibiu, la departamentul Culte și Instrucție, aflat sub comanda lui Vasile Goldiș, unul dintre „corifeii Marii Uniri”. Ales de Congresul Bisericesc al Mitropoliei Ardealului în funcția de consilier economic la nou înființata Episopie a Clujului (1919-1920), se înscrie la cursurile de religie pentru profesorii români ai renumitei universități clujene. Numele părintelui Pompei Morușcă a devenit și mai cunoscut în anul 1920, atunci când a fost ales secretar general al Asociației „Andrei Șaguna” a clerului din Transilvania și Banat, fiind readus de către mitropolitul Nicolae Bălan la Sibiu, moment care marchează începutul „perioadei sibiene” (1920-1924). A lucrat pe lângă Consistoriul Mitropolitan, apoi ca director al Oficiului de Statistică al consistoriului, iar mai apoi ca redactor la „Revista Teologică”, desfășurând o intensă activitate intelectuală, lăsând numeroase scrieri, concretizate în broșuri, articole și recenzii. Cu siguranță, atmosfera deosebită a Sibiului acelor ani, l-a format ca destoinic administrator, apreciat scriitor și veritabil publicist, rafinat intelectual, incontestabil vizionar, dar, mai ales ca desăvârșit slujitor al Bisericii.

După ce în 1925 părintele Pompei îl însoțește pe mitropolitul Nicolae Bălan într-un pelerinaj la Ierusalim, se hotărăște să se călugărească. Marcat de nefastul final al căsătoriei, se decide să se consacre vieții chinoviale monastice, cu gândul la ierusalim unde primise titlul de „Cavaler al Sfântului Mormânt”. În același an, 1925, a fost tuns în monahism sub numele Policarp, hirotesit prptosinghel și arhimandrit, încredințâdu-i-se stăreția Mănăstirii Hodoș-Bodrog din jud. Arad. Aici, între anii 1925-1935, s-a preocupat asiduu de organizarea vieții monahale a acestui străvechi așezământ mănăstiresc atestat documentar încă din 1177, îngrijindu-se totodată și de viața spirituală a celor patru parohii aparținătoare: Bodrogul Nou, Bodrogul Vechi, Vinga Nouă și Zădăreni. Reînviind cu multă dăruire și pricepere pelerinajele, a fost în scurt timp remarcat de preoțime și de credincioși, dar și de ierarhul local, Grigorie Comșa, fiind ales în Adunarea Eparhială de la Arad și în Congresul Mitropolitan, precum și consilier episcopesc onorific. În această perioadă, de asemenea, scrie și publică numeroase și valoroase lucrări religioase.

Urmărit cu mare interes de unii preoți de peste Ocean, încă din 1931 ca un potențial candidat pentru păstorirea Episcopiei Românilor din America, la 26 ianuarie 1935, părintele Policarp Morușcă a fost ales episcop misionar pentru românii din America. Iată cum descrie acele momente într-un raport trimis din Ismail patriarhului României, în timpul celui de-al doilea război mondial: Ales episcop misionar „pentru creștinii ortodocși români din țările apusene neortodoxe” la 26 ianuarie și hirotonit la 24 martie, am plecat în America la 17 iunie și am fost înscăunat la Detroit-Michigan la 14 iulie 1935. De îndată am purces în misiunea de a vizita toate așezările românești din Statele Unite și Canada, fiind aproape neîntrerupt pe drumuri, de la 14 iulie 1935 până la 18 iulie 1936, întorcându-mă după ce am sfințit toate bisericile – nesfințite de arhiereu – și am văzut pe români în toate așezările lor. În toamna anului 1935, printr-o pastorală de orientare amănunțită, am pregătit sufletele pentru organizația bisericească. Episcopul Policarp Morușcă a păstorit efectiv credincioșii rtodocși din America până în anul 1939, orânduind eparhia cu 6 protopopiate, 44 parohii, 62 filiale, cu 43 biserici și 5 paraclise, deservite de 34 de preoți. A dovedit o neclintită credință și un optimism de neegalat, reușind să consolideze episcopia. Un merit deosebit este acela de a fi inițiat apariția și publicarea foii „Solia” și a calendarului eparhial „Solia”. De asemenea, a întemeiat reședința eparhială „Vatra Românească” de la Grass Lake, Michigan, cu o fermă, un cămin pentru bătrâni și un început de mănăstire.

În vara anului 1939, în pofida sfaturilor multor apropiați care l-au atenționat despre tensiunile politice care prevesteau războiul, a plecat în România pentru a-și revedea familia și spre a raporta noului patriarh Nicodim Munteanu (1939-1948) situația eparhiei din America. Anul 1939 s-a scurs cu repeziciune, fiind precipitat de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. În 1940, urmare a unor „intrigi de palat”, Legația Americană din București îl anunță că nu se va putea întoarce în America „până la încetarea ostilităților”. Dezamăgit și resemnat, s-a retras pentru un an în satul copilăriei sale, Craiva, unde locuia sora sa, Lucreția Nicoară, al cărei soț, învățătorul Sabin, era pe front, ofițer în armata română.

După mai bine de un an de așteptare, patriarhul Nicodim l-a numit director al Internatului Teologic „Radu Vodă” din București (1940), care fusese închis de autorități și evacuat. Episcopul Policarp Morușcă a contribuit la redeschiderea lui, dar, în acest timp, se preocupa de revenirea sa în America. Din 28 august 1941, ca urmare a pensionării episcopului Dionisie Erhan al Cetății Albe-Ismail, părintele Policarp este numit de către patriarhul Nicodim locțiitor la acea eparhie extrem de dificilă și care se afla într-o stare de deplorabilă dezorganizare, situată în coasta Ucrainei ocupate de Rusia comunistă, unde a rămas pe durata războiului, până în ianuarie 1944. Declarația de război a României împotriva Statelor Unite, relațiile dintre cele două țări fiind suspendate, l-a întristat profund. Simțindu-se neputincios în fața marii conflagrații ce a cuprins întreaga lume, s-a dedicat pe deplin lucrării apostolice în Basarabia de Sud. După revenirea din Basarabia, a rămas pentru o scurtă perioadă de timp iarăși în București (1944-1945), ca director al Institutului Teologic. Patriarhia a intervenit, la acea vreme, pentru obținerea unei vize în vederea întoarcerii episcopului în America, dar, în loc ca acesta să fie trimis înapoi, la 4 decembrie 1945 a fost numit, tot temporar, într-o nouă funcție, „până la alegerea titularului”, la o altă margine de țară, în orașul Sighet. Astfel, între anii 1945-1946, Policarp Morușcă a servit ca locțiitor de episcop la Episcopia Maramureșului, mai dezorganizată și în mai mari lipsuri materiale decât Cetatea Albă.

În acele condiții, guvernate de faptul că regimul comunist trecuse la controlul și reorganizarea Bisericii Ortodoxe Române, episcopul Policarp a fost pensionat forțat de autoritățile comuniste („pus în retragere”), la fel ca mulți alți ierarhi care deveniseră incomozi. După pensionare, a fost închinoviat la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, fiind stareț al Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul” din Alba Iulia, între 1955-1958.

A trecut la cele veșnice la 26 octombrie 1958, de Sfântul Mare Mucenic Dumitru, fără să-și vadă împlinită dorința reîntoarcerii la eparhia sa din America. A fost înmormântat la modestul schit „Sf. Ioan Botezătorul”, situat lângă Platoul Romanilor din Alba Iulia. Alături de el sunt mormintele altor doi ierarhi: P.S. Venianim Nistor, episcopul Caransebeșului, care a avut o soartă similară (1886-1963) și P.S. Ioan Stoia, episcopul armatei (1865-1937). Până a trecut hotarul acestei lumi, a ținut, în limitele posibilului, legătura cu preoții și enoriașii săi din Statele Unite, cu speranța neclintită de a-i putea revedea și sluji, un regret care străbate și din impresionantul lui testament în care a prevăzut: Înmormântarea să mi se facă cât mai simplu, cum simplă mi-a fost viața, fără predică, de către duhovnicul mănăstirii „Sf. Ioan Botezătorul”, sau de către preotul parohiei, dacă n-am fost vrednic să-mi închei zilele în cuprinsul Episcopiei mele din America.

…Un destin fără egal în istoria Bisericii Ortodoxe, o personalitate fascinantă, un mare ierarh „exilat” în propria sa țară.

Dorin-Nadrau.Poza-noua

Foto. Dorin Nădrău

Jurnalul și corespondența generalului Henri Berthelot – un mare prieten al românilor
Autor: Dorin Nadrau

Misiunea coordonată de generalul francez Henri Mathias Berthelot în refacerea armatei române în Primul Război Mondial a avut rezultate remarcabile. În prima parte a anului 1917 au fost edificate marile unități, au fost organizate școlile de instrucție, iar trupele și-au recăpătat încrederea în forțele proprii. Generalul a sosit în Moldova unde erau refugiate instituțiile statului.
„Jurnalul și corespondența” generalului se întind pe perioada când acest mare prieten al României s-a aflat în fruntea misiunii militare franceze. Însemnările sale nu sunt lipsite de o considerabilă calitate literară, consemnând nu doar ținuta sa intelectuală, ci și un stil îngrijit în notațiile și scrisorile sale. Trebuie subliniat că, fără îndoială, aceste scrieri au, înainte de orice, o reală valoare documentară privind desfășurarea evenimentelor, începând cu momentul intrării României în Războiul de Întregire și până la încheierea ostilităților. Dragostea pentru români și România nu l-a împiedicat pe Berthelot să critice unele situații și mentalități de care este șocat, francezul având peste 55 de ani și fiind școlit la celebra Saint Cyr. A rămas celebră în istorie remarca sa cu privire la starea în care se găseau, în momentul venirii sale, trupele române: N-am întâlnit nicăieri în lume o asemenea spendidă dezorganizare!

Berthelot-Metz_1920_2
Atât în jurnal, cât și în numeroasele epistole trimise în Franța, cele mai multe adresate soției sale, Louise, generalul se arată indignat și este de-a dreptul descurajat de iresponsabilitatea politicienilor români, de obtuzitatea lor, inclusiv a primului ministru Ionel Bratianu, de politicianismul meschin, atât al liderilor partidelor autohtone, al guvernanților și al parlamentarilor, cât și, mult mai grav, al capilor armatei. Criticile aspre de pe poziții deopotrivă profesionale și morale îl vizează în repetate rânduri pe Alexandru Averescu pe care îl numește „generalul politician”.
Într-o scrisoare datată 23 octombrie 1916, generalul apreciază: Românii sunt într-adevăr într-o situație gravă. Nu erau deloc pregătiți pentru război, iar nepăsarea lor naturală face ca și acum, la câteva săptămâni de la intrarea în război, să fie tot atât de „în afară”. Desigur, soldatul român pare bun sau cel puțin rezistent, dar cei care îi comandă sunt de o slăbiciune extraordinară.
Se arată bucuros, atunci când e cazul, despre o faptă eroică, o idee tactică sau strategică inteligentă. Alteori, este de-a dreptul dezamăgit și trist. La 4 martie 1918, îi scrie soției: Nu mai e nevoie să-ți spun cu câtă nerăbdare aștept momentul în care voi pune piciorul pe pământul francez…Abia aștept să nu mai văd în jurul meu indivizi fățarnici și mă voi odihni câteva zile cu deosebită plăcere. Cu vreo câteva săptămâni în urmă îi scrisese soției: Aici zeama se lungește tot mai mult. Urmarea evenimentelor a fost că guvernul Brătianu și-a dat demisia și că generalul Averescu a fost însărcinat să constituie un nou guvern. Ți-am spus ceva de mai multe ori ce cred despre acest individ prefăcut…Totuși mai sunt aici oameni curajoși, nemulțumiți și dezamăgiți de această prăbușire. Soldatul român este în continuare extraordinar, dar conducătorii, și cu ei mulți dintre ofițeri, nu se gândesc decât să-și regăsească liniștea și micile lor plăceri.
Din întreaga sa memorialistică rezultă fără echivoc că „a susținut cu înflăcărare cauza României în fața prietenilor și a inamicilor acesteia, într-atât încât, la un moment dat, s-a spus despre el că este mai român decât românii. Până la moarte a rămas în strânse legături cu țara sa adoptivă, România, pe care o numea a doua sa patrie. Chiar și în ziua de astăzi, în România, amintirea lui Berthelot este vie, fiind rememorat cu un apelativ pe care doar foarte puțini străini au avut cinstea să-l poarte: un bun român” (Glenn E. Torrey, „Generalul Henri Berthelot. Memorii și corespondența 1916-1918).
Dorin Nădrău (S. U. A.)

Ion Codru Drăgușanu și Drăgușul

Posted by Stefan Strajer On May - 18 - 2019

Ion Codru Drăgușanu și Drăgușul

Autor: Viorica Pop

 

Ceea ce ne-a prezentat academicianul Șerban Cioculescu în 1981, când ne-a onorat cu prezența pentru a înființa la Drăguș un punct muzeistic „Ion Codru Drăgușanu” și ceea ce au prezentat scriitorii, profesorii participanți la centenarul morții scriitorului peregrin (1984, Făgăraș și Drăguș) apar sintetizate în „Enciclopedia identității românești (Personalități)”, 2011, sub îngrijirea Ecaterinei Țarălungă, p.201, unde se menționează că Ion Codru Drăgușanu rămâne în istoria literaturii române drept primul călător modern și că întreaga sa activitate (participare la Revoluția din 1848, înființarea de școli în limba națională, funcții în înalte instituții administrative, culturale) se înscrie în spiritul iluminist.

Precizăm că există și o viziune romantică în portretul peregrinului, dar nu lipește nici observația realistă, căci „mirajul european” nu duce la autoiluzionare. Impactul cu necunoscutul, momentele de adversitate își găsesc salvarea în evocarea satului natal, pe care nu l-a părăsit sufletește niciodată. Dorul de ducă și dorul de casă sunt trăite simultan, asigurând liantul etapelor vieții și al instantaneelor din creația sa. Nu ni-l putem imagina pe Ion Codru Drăgușanu fixat în alte locuri, așa cum nu ni-l putem imagina nici pe neliniștitul modern Octavian Paler, din Lisa vecină Drăgușului, că ar putea găsi perfecțiunea vreodată, deși era însetat de ea.

Atent nu numai la ceea ce-l înconjoară, ci și la sine, Ion Codru Drăgușanu e martor și parte a lumii pe care o înfățișează: „Cine nu părăsește locul nașterii, n-are idee de patrie, el e ca omul în mijlocul pădurii, nu o vede de mulțimea arburilor, dară înstrăinatul, o, cum învață a o iubi!”. O ipostază a iubirii de locul natal o sugerează și disertația rostită la Casina Română din Făgăraș, la 16 ianuarie 1870. Din cercetarea documentelor, scriitorul va fi aflat că istoria Drăgușului a fost legată de istoria Ardealului, cu excepția unui veac (1386-1456), când aparține Țării Românești. Pe la 1581-1589, satul făcea parte din circumscripția a treia a ținutului și era menționat în „Urbania et Conscriptiones”, fascicula IV, din „Arhivele Statului Ungar”. (Valeriu Literat și Moise Ionașcu, „Orașul și Țara Făgărașului. Cetatea Făgărașului, 1943)

În disertație, scriitorul se orientează asupra veacurilor al XVII-lea și al XVIII-lea, când ținutul avea statut de zestre pentru soțiile de principi transilvăneni, mai multe familii din Drăguș primind diplomă pentru credință și servicii. Originalitatea în a valorifica documentul e asiguretă aici de o surprinzătoare viziune modernă, realizată cu mijloace specifice literaturii, impresia de spontaneitate neexcluzând însă o elaborare de esență eseistică. Se intuiește chiar din titlu, „O umorească veridică”, faptul că rigoarea științifică, pe care o presupune disertația, se va metamorfoza cu naturalețe într-o varietate de registre stilistice cu tonalitate parodică, aluzivă, cu umor și autoironie, căci oratorul știe bine înțelesul dictonului latin „Râzând putem îndrepta moravuri” și înlătură astfel pericolul unui didacticism rigid și al unui limbaj patriotard.

Mobilitatea spirituală îi permite oratorului să capteze de la început atenția din sală prin emiterea ipotezei, care-i și motivează demerul: simulează o autoiluzie pentru ca apoi s-o demonteze în umor și parodie: „În adevăr, faimoșii scriitori antici, anume Erodot, Strabone, Tolomeu, scriseră despre Dacia noastră și despre geți, locuitorii ei. Durere însă, au uitat a memora despre Drăguș și drăgușeni”. Numele satului e dedus cu savoare de la „dracu”, în tradiția drăgușeană „un zmeu”, „balaur” avându-și sălașul într-un lac mare de sub munte. Proiecția în fabulos va fi imediat demitizată. Lacul n-a rămas în vremea scriitorului decât o baltă cu nume prozaic, Mlaca Muntelui.

Ion_Codru-Dragusanu,_1817_-_1884

Prezentarea unor realități dramatice din satul patriarhal îmbracă o ironie fină, care accentuează veridicul. Sărăcia așa-zișilor boieri (în realitate țărani răsplătiți cu diplome de către   principii transilvăneni pentru servicii grănicerești) nu-i împiedică să-și apere, sub acoperișuri de paie, adevărul, demnitatea, tradiția ca legi morale nescrise.

Când dezvoltă și argumentează, Ion Codru Drăgușanu simulează rigoare științifică și creionează portrete cu spontaneitate narativ-descriptivă. În explicarea patronimelor, tema disertației, proiectează realitatea în măreție istorică și mitologică pentru a o întoarce apoi la parodie, intrisecă spiritului mucalit, obținând efectul artistic de a face din prozaic act existențial: „Începem cu familia Codreană, cu numele generic Germănești, una că e în capul satului, alta că-și trage numele de la codru, sub ale cărui poale i-a fost adumbrit aviticul castel…”. Și argumentele continuă în aceeși tonalitate.

Scăpărările inteligenței îi permit libertatea unor asocieri care depășesc elementul autohton. Patronimul „Codru” apare omonim cu cel al ultimului rege grec (ascendent al filozofului Platon, n.n.). Nu e decât o autoironie atunci când autorul se mândrește că e primul cărturar care poartă acst nume, întâlnit și la Toma-Codru Barbăsură, fondatorul, chipurile, al „pompoasei” străzi Grădinari, unde era pe atunci și casa scriitorului.

Exemplele curg într-un ritm vioi. „Boieratul Făgărășanu-Drăgușanu” se mândrește cu un faimos prelat din eterna cetate Roma. Boierii Tătaru s-ar trage din seminția lui Ginghis-Han și Timur-Lenk sau din „altă dinastie hantătărească crimeană”, cunoscut fiind Ioane Tătar-Boier Drăgușanu în războiul cu Poarta Otomană. Un alt drăgușean, Petru Cristian, trompetist de război și răsplătit de Susana Lorantfy, văduva principelui Rakoczi, cu un hrisov, e numit de către mucalitul orator „erou în arta muzelor”. Eroul ar fi și străbunul Erculenilor, nume derivat de la Hercule, dar urmează justificarea în registrul parodic: spațiul disertației nu-i permite decât prezentarea unei singure munci a eroului drăgușean, aceea de a pune capăt dracului, balaurului din lacul de munte, care „pieri și făcu loc inocentei progenituri broscoase” în Mlaca Muntelui. Nici când recurge la simple mențiuni stilul nu-și pierde valoarea. Patronimul „Trâmbițaș” provine de la un strămoș din castrele elvețiene, Andreieșii au blazon invidiat de viziri, Lăscarii ar descinde din Radu Negru, familia Balea-Drăgușanu se înrudește cu Ciubăr-Vodă al Moldovei și are sigil de la Carol Sextul Augustul.

Finalul rămâne deschis, ca și în „Peregrinul transilvan”, scriitorul proiectându-și intențiile în așteptările cititorului/auditorului. La sfârșitul epistolelor, Ion Codru Drăgușanu anunță o altă serie de viitoare călătorii, iar în disertație menționează o viitoare monografie a satului, pe tema familiilor plebee și a toponimelor. Finalul din „O umorească veridică” îmbracă o voită formă populară versificată, simulând modestia: „Noi scriseserăm puțin/alții vor completa/Și reușind bine îi vom aplauda!”.

Ghicim printre rânduri satisfacția cărturarului-pedagog, a călătorului modern de a fi pășit în spiritualitatea europeană cu pecetea identității românești, devenind, pentru înfăptuitorii Marii Uniri și pentru noi, cei de azi și de mâine, un autentic precursor al intrării noastre în Uniunea Europeană pe poarta națională. La ora astrală, când sărbătorim bicentenarul nașterii lui Ion Codru Drăgușanu, tocmai la Centenarul Marii Uniri, deasupra Drăgușului e o stea transilvană, iar dezvelirea unei plăci comemorative în incinta muzeului etnografic al satului se identifică, în spațiu spiritual, cu întoarcerea peregrinului la rădăcinile părintești. Pe dimensiunea afectivă a drăgușenilor, îi rostim un poem sugestiv pentru un portret în care substanța experiențelor a fost asimilată de libertatea unei conștiințe asumând dorință de cunoaștere, atitudine etică, orizont cultural și stil.

 

Poem   peregrinului transilvan

 

Plecat-ai de-acasă, bade Ioane,

Pământul în lung și în lat să-l străbați

Cu gândul în lumini de icoane,

Cu pasul suind zăpezi din Carpați,

 

Plecat-ai de-acasă cu visul isteț

Și dorul de ducă drept pâine-n desagă,

Tu, fiu de plăieș din neam pădureț

Cu mintea cât marea de largă!

 

Voit-ai rotundul lumii să-l cerci

Să vezi cum făcute sunt toate

Pe vreme mai bună, pe vremuri mai reci,

Să spui alor tăi că se poate,

 

Că bunii și răii trăiesc și aiurea,

Mărirea-n bordeie, minciuna-n palat,

Dar nicăieri nu-ți răsună pădurea

Ca-n doina de-acasă, ca-n hora din sat!

 

Când pus-ai piciorul în Viena cea bravă,

Cu valsuri și vis al plăcerii,

Sufletul tău colinda prin Dumbravă

Și asculta mierla în Tufele Mierii.

 

Ai învățat în Parisul măreț

Că libertatea e scrisă-n pancarte,

Dar și sărăcia că are nutreț

Aer de sus, din sumbre mansarde.

 

În Londra cu cețuri, bancheri și grădini,

Gându-ți zboară înspre casă mereu,

Fântâna lui Dan plângea-n mărăcini,

Joiana mugea cu ugerul greu.

 

Te chema visu-n Cetatea Romană,

Columna trecea prin inima ta,

Dar dorul de stea transilvană

Ca pe un mag te călăuzea.

 

Și steaua e-n sat azi Steaua Polară,

Cu osia ei în sufletul greu,

Statornic lucește-n dorul de țară,

Să ne-o păstrăm, să ne-o-nvățăm mereu!

 

(Prof. Viorica Pop)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors