Archive for the ‘Editorial’ Category

Morala câşă a omului zilelor noastre

Posted by Stefan Strajer On August - 10 - 2015

Morala câşă a omului zilelor noastre

Autor: George Petrovai

Omul este om atâta timp cât vrea să ştie de morală şi se comportă ca atare, adică atâta timp cât este moral. Căci valorile cardinale (bine, frumos, adevăr, just, sacru) şi fundamentele umanului (omenia, iubirea, cumpătarea, demnitatea, mila, generozitatea), nu doar că iradiază din morală, ci – după împlinire prin înconştientizarea de sine – ele toate converg spre morală, mai exact spre acel strop de divinitate cu care fiecare dintre noi a fost înzestrat la facere.

Cândva, în perioada spiritualizării intensive din istoria omenirii în general, din cea creştină în special (Antichitate şi Evul Mediu), era într-atât de riguros respectată şi aplicată această cutumă a creaţiei cu indiscutabila ei preferinţă pentru spiritul mântuitor reflectat în activismul său disciplinat, încât abaterile de la normele moral-juridice de convieţuire socială erau, potrivit legii talionului, aspru pedepsite prin uciderea criminalului dovedit, lapidarea femeii necredincioase, punerea la stâlpul infamiei sau – după caz – tăierea mâinii hoţului prins, iar mai târziu, în plin Ev Mediu, prin înspăimântătoarea varietate a torturilor întrebuinţate de Inchiziţie împotriva nefericiţilor căzuţi în mâinile ei şi prin frecventele condamnări la arderea pe rug pronunţate de judecători, de regulă împotriva vrăjitoarelor, ereticilor şi sodomiţilor, uneori (cazul lui Giordano Bruno) şi împotriva unor gânditori etichetaţi eretici doar pentru faptul că deveneau adversarii dogmelor obscurantiste prin ideile îndrăzneţe pe care le susţineau…

Evident, omul modern şi civilizat nu putea să nu se îngrozească de barbaria principiului juridic ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, el care simţea doar dezgust şi disconfort când întâlnea enormele suferinţe ale dezmoşteniţilor, care punea umărul la accentuarea inegalităţii sociale şi care considera că-i un act de patriotism să-i facă harcea-parcea pe toţi adversarii ţării sale.

Aşa că s-a făcut luntre şi punte ca pedeapsa cu moartea să fie scoasă de toate popoarele Europei din codurile lor penale (că, de, Europa unită nu vrea moartea răufăcătorului, ci întoarcerea acestuia la fărădelegi şi mai cumplite!) şi ca puşcăriaşii să se simtă oleacă mai bine ca la sanatoriu, chit că în acest mod paradoxal nelegiuirea nu-i nici măcar deranjată, necum să fie stopată.

Unde mai pui faptul că întemniţaţii au toate drepturile din lume (dreptul la hrană consistentă, celulă confortabilă, veşminte, asistenţă medicală şi instruire pe cheltuiala statului, dreptul la relaxare, vorbitor, pachet, ba chiar şi la relaţii sexuale în camere special amenajate, nu în ultimul rând dreptul să se revolte atunci când nu sunt trataţi conform normelor europene, bată-le vina, ori atunci când comandantul închisorii este schimbat fără consultarea lor prealabilă, precum şi dreptul de-a ieşi la muncă doar atunci când vor muşchii lor, deşi în cazul hoţilor mari şi mici, de la care nu s-a recuperat paguba în momentul arestării, munca se impune ca o firească obligaţie până la recuperarea integrală a prejudiciului cauzat), dar este de-a dreptul ridicol procentajul cu care aceştia înţeleg să se achite de singura lor obligaţie faţă de societate – aceea ca prin căinţă sinceră să se vindece de boala călcării pe bec, astfel încât după ispăşirea pedepsei, compatrioţii lor să nu mai aibă motive să-i privească cu teamă, reţinere sau suspiciune.

Altfel spus, fostul puşcăriaş să facă în aşa fel, încât perioada de detenţie să fie deodată pentru el o dureroasă încercare şi o severă învăţătură de minte pentru tot restul vieţii, iar prin comportamentul de care va da dovadă, în ochii semenilor să apară ca un nefericit accident.

Din păcate, grosul penalilor nici vorbă să renunţe la năravuri, ci recidivează într-un mod chiar mai grosier ca la abaterea anterioară, fie că urmăresc să se răzbune pentru sancţiunea încasată (sunt în război cu societatea şi instituţiile ei coercitive), fie că vor să recupereze timpul irosit la mititica: hoţul mărunt se uită cu admiraţie la tâlhar, violatorul se vrea un Don Juan dat dracului, criminalul de duzină îşi fixează ca model asasinul în serie…

Cum starea infracţională în România postdecembristă este mai mult decât îngrijorătoare, fapt cu prisosinţă ilustrat de insuficienta capacitate a puşcăriilor existente pentru numărul în continuă creştere al condamnaţilor ce-şi aşteaptă rândul, iată câteva dintre măsurile care trebuie urgent luate pentru limpezirea cât de cât a spectrului nostru politic şi ţinerea corupţiei sub control, chiar cu riscul ca Uniunea Europeană să se supere că românii şi-au luat nasul la purtare cu unele reforme mult prea radicale:

  1. Organizarea de îndată a unui referendum pentru schimbarea actualei Constituţii, aşa încât noua Constituţie să renunţe la echivocul statut de republică semiprezidenţială, să precizeze noul statut politic al României (republică parlamentară, republică prezidenţială sau – cine ştie – poate că monarhie constituţională), să fie cât se poate de limpede prevăzute atribuţiile interne şi externe ale şefului statului şi, pentru a elimina toate suspiciunile în legătură cu neindependenţa Justiţiei, judecătorii de la Curtea Constituţională şi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fie desemnaţi prin votul liber exprimat al cetăţenilor;
  2. Chiar dacă nu va fi aplicată decât în situaţii cu totul şi totul excepţionale (asasini în serie, trădători, violatori înrăiţi etc.), în noul Cod Penal să fie reintrodusă pedeapsa cu moartea (asta ar contribui simţitor la scăderea ratei infracţionalităţii) şi să fie explicit prevăzută punerea sub sechestru a averilor dobândite pe căi nelegiuite (asta ar contribui nu numai la plata datoriilor externe, ci şi la dinamizarea întregii vieţi sociale).

N.B.Prin găselniţa numită etică, omul modern speră să poată umple golul apărut în mintea şi inima lui după izgonirea principiilor morale. Numai că morala este evenghelia spirituală pentru viaţa de apoi, pe când etica este evanghelia socială pentru viaţa de aici.

(Sighetu Marmaţiei, 8 august 2015)

Petrovai-4_opt

Foto. George Petrovai

Chinezii zburdă şi gonesc, românii doar nădăjduiesc

Posted by Stefan Strajer On July - 30 - 2015

Chinezii zburdă şi gonesc, românii doar nădăjduiesc

Autor: George Petrovai (Sighetu Marmaţiei)

Un popor îşi îndeplineşte menirea sa istorică atunci când nu se resemnează în faţa ostilităţii prezentului, astfel conştientizând că-i jalnic să trăiască cu firimituri căzute de la masa înaintaşilor (cam aşa cum se screm grecii zilelor noastre), ci – chiar învins, dar niciodată îngenuncheat! – el are puterea morală şi spirituală, alimentată de măreţia trecutului, să-şi înfrângă slăbiciunile de moment, pentru că numai astfel poate să-şi vadă de rosturile lui fixate de Creator în structura sa intimă cu sute, ba în unele cazuri chiar cu mii de ani în urmă.

Această introducere, aşa cum se vede chiar din titlu, îi vizează deopotrivă pe români şi pe chinezi, două popoare situate la mare distanţă în spaţiu, dar care în timp sunt aproape, şi – cine ştie – poate că în negurile începuturilor omeneşti chiar se înrudesc prin formidabilele lor civilizaţii şi culturi plăsmuite de tainicul sincronism al fiorului divin, ce pulsează etern neliniştitor pentru scormonitorii în existenţele pământeşti multimilenare.

Fireşte, în lumina noilor cercetări care obligă omenirea să-şi reformuleze cunoştinţele şi să-şi rescrie istoria, cu un plus de greutate în ceea ce priveşte vechimea, fineţea, diversitatea şi bogăţia mărturiilor arheologice despre îndeletnicirile paşnice (tăbliţele de la Tărtăria, ceramica, meşteşugurile, artele) şi războinice (arme, echipamente de luptă) ale pelasgilor, tracilor şi geto-dacilor – străbunii românilor de astăzi…

Dar iată că de vreo câteva decenii, chinezii şi-au revenit spectaculos după lungul declin înregistrat la sfârşitul dinastiei Ming (1368-1644), ultima dinastie condusă de etnici chinezi şi, aşa cum corect se afirmă, „Una din cele mai mari epoci de guvernare ordonată şi de stabilitate socială”, astfel încât China zilelor noastre, în pofida cârmuirii marxiste în plan politic, se impune în economia mondială drept cea mai dinamică şi surprinzătoare forţă (unii analişti nu ezită să prognezeze că, dacă-şi menţine actualul ritm, în câţiva ani va surclasa economia americană!), pe când România, deşi înzestrată de Dumnezeu cu apreciabile avantaje absolute şi relative (pământ bun de uns pe pâine, uriaşe şi variate rezerve ale subsolului, dealuri mănoase, munţi prietenoşi, densă reţea hidrografică, ieşire la mare, popor paradoxal prin înzestrarea sa moral-spirituală şi uluitoarea răbdare în care se complace, pildă şi surpriză în istorie prin îndârjirea de-a se menţine la poarta furtunilor, adică la intersecţia tuturor rutelor comerciale însemnate dintre Orient şi Occident, respectiv a confruntării intereselor economico-financiare şi politico-strategice dintre imperiile de mai aproape şi de mai departe), România, prin urmare, îşi continuă bătuta pe loc, specialitatea folclorică a întregului spaţiu mioritic din ultimul sfert de veac, şi continuă să spere într-un destin mai bun, timp în care grosul românilor ajunşi la sapă de lemn se mângâie cu neeroismul găzduit în spusa Speranţa moare ultima

Cu ceva timp în urmă am primit pe internet o galerie foto cu „cele mai impresionante 43 de proiecte de infrastructură începute de chinezi”, cu certitudine unele dintre ele deja finalizate, costul acestor megaproiecte (telescopul Pingtang, laboratorul din Shanghai pentru radiaţii de sincrotron, reţele scufundate de transport a energiei electrice, metrou pe pernă magnetică, gări, porturi, aeroporturi, uriaşe centrale nucleare şi amenajări hidroelectrice, zgârie nori, poduri peste fluvii şi golfuri, megapolisuri, refacerea drumului mătăsii, superautostrada care va porni din sud-estul Asiei şi va ajunge până în Europa etc.) ridicându-se la sute de miliarde de dolari şi având ca dată de finalizare anul 2050 pentru cele mai ambiţioase dintre ele.

CHINA-ECONOMY-INFLATION-PROPERTY-STATISTICS

 

Foto. Shangai

            Fireşte că după asta m-am întrebat: Cum e posibil ca ei să înfăptuiască ceea ce pe la noi este doar de domeniul fanteziei ori, în cel mai bun caz, se concretizeză în proiecte cu scop şi iz pur electoral?!

Iată un elocvent exemplu în acest sens. Încă din regimul bolşevic se bate apa-n piuă cu necesitatea străpungerii muntelui Gutin printr-un tunel rutier, lucrare care nu numai că s-ar amortiza în doar câţiva ani prin plata unei taxe modice de către toţi conducătorii auto ce beneficiază de ea, dar chiar se impune într-un mod stringent prin avantajele pe care le incumbă, îndeosebi pe perioada de iarnă: scurtarea drumului dintre Maramureşul Voievodal şi Baia-Mare cu minimum 15 kilometri, economie de carburanţi, reducerea până la zero a riscului închiderii drumului din pricina zăpezii (oricum deszăpezirile sunt o mare problemă chiar pe şoselele de la şes!), respectiv a frecventelor accidente din pricina derapajelor. În felul acesta drumul cu serpentine ar fi mai uşor de întreţinut (ar costa mai puţin) pentru toţi căutătorii de delicii montane…

Dar de zeci de ani doar se pălăvrăgeşte la nesfârşit pe această temă, îndeosebi în campaniile electorale postdecembriste, ocazie cu care câte un cantindat mai flutură pe sub nasul alegătorilor această adevărată Fata Morgana din colecţia proiectelor româneşti himerice.

Asta în timp ce japonezii şi-au unit insulele austerului lor arhipelag prin tuneluri submarine, îşi extind oraşele în mare (atât din lipsă acută de spaţiu, cât şi din dorinţa de a-i scuti de zgomotul asurzitor al aeronavelor, edilii oraşului Tokyo au construit aeroportul pe o amenajare în…largul mării), ba chiar îşi pun mintea şi banii la bătaie pentru conceperea într-un viitor nu prea îndepărtat a oraşelor subacvatice! Şi este sigur că vor izbuti, pentru că ei, în calitate de neîntrecuţi avangardişti ai fanteziei planetare, nu-şi permit în arhipelagul lor capricios să facă risipă de cele patru elemente, care – în unirea lor perseverentă şi inteligentă după binecunoscuta reţetă niponă – se constituie în punctul de sprijin pe care-l căuta Arhimede pentru răsturnarea lumii: minte-dăruire-timp-bani!

De altminteri, se ştie că unii profesori japonezi, mai ales cei de geografie, îşi încep lecţiile cu binecunoscutul laitmotiv: „Copii, avem o ţară săracă. Singura noastră bogăţie este mintea. Să ne-o folosim cu toţii!” şi că toţi profesorii se străduiesc să-i educe pe elevi şi studenţi în spiritul acestui laitmotiv, veritabil apel la resursele inepuizabile ale minţii umane! Altfel spus, ca învăţăceii să poată mânca peşte proaspăt toată viaţa, ei nu le dau peştele pescuit de alţii (nu-i pun să memoreze lucruri inutile), ci-i învaţă să pescuiască (să gândească cu mintea lor). Dimpotrivă, până nu demult profesori români de geografie le băgau în cap elevilor că avem o ţară frumoasă şi bogată…

N.B. În Sighetu Marmaţiei se lucrează de câteva luni, mai exact din toamnă, la refacerea reţelei de canalizare. Dar străzile care deja au scăpat de acest calvar nu sunt nici acum reasfaltate, deoarece se aude că urmează alte săpături pentru racordarea la noua reţea de apă potabilă. Cine ştie, pe urmă vor veni cei de la Electrica şi de la alimentarea cu gaz metan. Că doar toate trebuie făcute rând pe rând şi de mântuială, altfel spus ca la noi la nimenea. Iar până la încheierea tuturor lucrărilor (habar n-are nimeni când va fi asta!), oamenii şi maşinile fac slalom printre hârtoape şi în zilele călduroase maşinile ridică nori de praf pe care-i înghit pietonii şi locuitorii din zonă, iar în zilele ploioase se bălăcesc cu toţii prin noroaie.

Aşa ceva este realmente de neimaginat pe acele meleaguri unde se învederează prin fapte respectul faţă de cetăţenii plătitori de taxe şi impozite (la noi cu mult mai multe ca în alte părţi). Căci iată ce relatează profesorul Costin Murgescu în cartea sa Japonia în economia mondială: Într-o zi s-a anunţat că pe una dintre cele mai circulate şi aglomerate străzi din Tokyo (metropola are circa 30 de milioane de locuitori) urmează să se facă nişte reparaţii urgente. Ei bine, lucrările au pornit seara în trombă, au durat toată noaptea, iar dimineaţa era la fel de curat ca înainte de efectuarea lucrărilor!

Revin acum la întrebările pe care mi le-am pus după parcurgerea cu uimire atentă (sau poate că invers) a celor 43 de megaproiecte chinezeşti.

„Deci, îmi ziceam eu, chinezii nici vorbă să-şi abandoneze transporturile feroviare, fluviale şi maritime, aşa cum au procedat tâlharii postdecembrişti căţăraţi la putere în România, deoarece ei ştiu prea bine că la tonă-kilometru sunt cele mai rentabile transporturi. Dovadă că-şi dezvoltă şi modernizează reţeaua de căi ferate pentru transport de călători şi de mărfuri, extinzându-şi reţeaua actuală, modernizându-şi gările şi introducând în circulaţie trenurile pe pernă magnetică – cele mai rapide trenuri din lume.

În schimb, în România postdecembristă toată circulaţia a fost mutată pe nişte biete străzi înguste (incapabile să absoarbă numărul în necontenită creştere al maşinilor de diverse tipuri şi gabarite) şi cu o infrastructură deplorabilă, motiv pentru care acestea iau cu asalt oraşele lipsite de parcări subterane şi supraterane, ocupă trotuarele şi puţinele spaţii verzi rămase în viaţă, atentează la viaţa pietonilor chiar pe trecerile de pietoni şi le intoxică aerul, pentru ca în final, un final din ce în ce mai alarmant, să-i condamne la grele suferinţe, ba chiar la moarte prin poluarea excesivă a atmosferei”.

Nu în ultimul rând m-am întrebat de unde au chinezii atâţia bani pentru asemenea proiecte gigantice şi pentru a-i împrumuta pe alţii. Este lesne de dedus că sunt trei canale principale prin care curg banii în bugetul Chinei:

1.Ţinerea corupţiei sub control (marii hoţi, la fel ca în Singapore, sunt pur şi simplu puşi la zid şi împuşcaţi).

  1. Enormele investiţii făcute în economie, infrastructură şi cercetare, căci ei ştiu prea bine ceea ce politicienii şi economiştii români de doi bani refuză să înţeleagă – cum că fără investiţii, economia respectivei ţări este condamnată la moarte!
  2. Productivitatea în creşterea a muncii prestate.

Cât din România mai este a românilor?

Posted by Stefan Strajer On July - 16 - 2015

Cât din România mai este a românilor?

Autor: George Petrovai

Aidoma omului, orice ţară este formată din corp (componenta statică sau fizico-geografică din interiorul graniţelor stabilite de istorie sau de tratatele internaţionale) şi din spirit (componenta dinamică, constituită din limbă, cultură şi tradiţii, care – în zilele noastre – cunoaşte o necontenită revigorare prin turism şi marile migraţii dinspre Est spre Vest şi dinspre Sud spre Nord, dar mai ales prin intensificarea fără precedent a legăturilor diplomatice şi a schimburilor informatice, respectiv a produselor destinate consumului imediat şi a celor cultural-spirituale care intră în patrimoniul universal).

Până la Decembriada din 1989 (fireşte, din cauza neroadei politici comuniste de închidere ermetică a graniţelor ţării), românii – siliţi de acele cumplite decenii de constrângere până la depersonalizare şi de sterilizare spirituală până la deplina uniformizare – şi-au prelungit în arta de-a supravieţui seculara îndatorire exprimată clar şi concluziv de Eminescu prin „eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul”…

Cine s-ar fi gândit la vremea respectivă că, împinşi de nevoi mai presante ca ale înaintaşilor şi de cinicul îndemn băsescian-prezidenţial – „Cui nu-i place, n-are decât să plece!”, românii faimoşi prin strânsele lor legături cu glia străbună, vor împânzi lumea în căutarea a ceea ce borfaşii cârmuitori postdecembrişti refuză să le dea (locuri de muncă, siguranţa zilei de mâine, trai decent, certitudini în ceea ce-i priveşte pe urmaşi, mai multă linişte şi armonie lăuntrică, democraţie faptică, nu numai demagogie), ducând cu ei atât dorurile nestinse după ţara-mamă, cât şi statornicia legăturilor cu fraţii din ţară prin intermediul românismului mereu viu şi activ.

Iar acest lucru, evidenţiat în campaniile electorale prin prezenţa masivă în favoarea votului raţional, iar între campanii prin diverse manifestări dedicate românismului, respectiv prin promptele şi responsabilele luări de atitudine (petiţii online, intervenţii la marile cancelarii occidentale) atunci când nevrednicii cârmuitori postdecembrişti se pregătesc să dea şi mai zdravăn cu băţul în balta puturoasă a politicii dâmboviţene, acest lucru, deci, nu doar că este deopotrivă încurajator şi reconfortant pentru românii din ţară („Iată, îşi spun ei, că nu suntem singuri în lupta inegală cu nesăţiosul balaur multicefal al corupţiei, minciunii şi trădării”), ci face ca spiritul României să călătorească pretutindeni în lume şi să fie cunoscut până la marginile Pământului.

Că dacă se lasă doar în seama românilor din interiorul graniţelor, spiritul României (potrivit distincţiei operată în perioada interbelică de filosoful Nae Ionescu) poate conta numai pe sinceritatea şi devotamentul adevăraţilor români (românii neaoşi, pe ai căror cioareci, vorba lui Petre Ţuţea, se sprijină statul român), nu şi pe sentimentele zgomotos afişate de bunii români (alogenii care fac pe dracu-n patru să se achite de toate obligaţiunile cetăţeneşti, dar care cu toate astea nu ajung nici măcar la degetul mic al ţăranului demn în ceea ce priveşte firescul, frumuseţea, bogăţia şi trăinicia simţămintelor româneşti).

E drept că bunii români, chiar împreună cu simplii trăitori pe aceste meleaguri, încă nu sunt majoritari. Dar să nu pierdem din vedere faptul că, aidoma evreilor din România proaspăt bolşevizată după încheierea celui de-al doilea război mondial, deja unii dintre aceştia deţin pârghii însemnate în stat şi că scopul lor tainic nu este să ajute milioanele de alegători aduşi în pragul disperării, ci să-şi facă făcutele lor nelegiuite, astfel contribuind din plin la înfăptuirea planurilor antiromâneşti ale străinilor care le-au pus în mâini însemnele puterii.

Iar consecinţele nefaste ale acestei politici murdare se vădesc la tot pasul: de la punerea pe butuci a întregii economii româneşti (peste 1200 de mari întreprinderi, agricultura, transporturile) şi de la criminala înstrăinare a circa 20% din pământul ţării, până la măcelărirea pădurilor spre folosul companiilor din străinătate, înţesarea străzilor cu maşini străine, a tuturor oraşelor cu bănci, farmacii şi supermagazine, a minţilor fragede cu dorul de ducă în dauna învăţăturii, respectului şi bunei purtări, a inimilor şi minţilor adulte cu goana nebună după plăceri şi bunuri dobândite pe căi suspecte („Cine munceşte n-are timp să facă bani”, afirmă cu cinism o spusă a timpului) şi mai departe până la colapsul total al României prin alarmanta creştere a ratei analfabetismului mascat cu diplome cumpărate, imbecilizarea în masă cu largul concurs al televiziunii şi, desigur, uriaşul tribut în suferinţe şi vieţi omeneşti pe care, cu binecuvântarea unor medici şi farmacişti, românii îl depun an de an la picioarele poluării tot mai agresive şi a alimentelor impecabil ambalate, dar tot mai toxice.

Nici măcar limba, acest strălucit vehicul al dorurilor şi al legăturilor românilor din totdeauna şi de pretutindeni cu Cerul, Pământul şi timpul, nu mai este integral românească. Căci înafară de invazia stupidelor anglicisme (ok, locaţie, brand, hi etc.), pe care – aşa cum, de pildă, se întâmplă în Franţa – nimeni la noi nu-şi bate capul să le zăgăzuiască, citesc pe internet cum Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), apărut sub patronajul Academiei, contribuie după puterile sale, în egală măsură neştiinţifice şi lipsite de cel mai elementar bun simţ, la deposedarea limbii noastre derivată din cea a traco-geţilor de ceea ce, în lumina noilor mărturii istorice (documente, dovezi arheologice), tot mai mulţi cercetători străini consideră că-i un drept al ei.

Aşa se face că după mai sus-amintitul dicţionar, niciunul din termenii folosiţi de noi azi pentru desemnarea părţilor componente ale multimilenarului port ţărănesc (nici măcar ie, catrinţă, căciulă, cojoc, suman, opincă sau cioareci) nu a fost preluat din limba dacilor, deşi Columna lui Traian confirmă într-un mod copios această evidentă continuitate, ci toate, dar absolut toate respectivele cuvinte referenţiale pentru istoria noastră, fie îşi descoperă originile în limba latină şi în limbile unor popoare megieşe (albaneza, neogreaca, slava, sîrba, turca, bulgara, maghiara), cu toate că bulgara şi maghiara erau la acea vreme limbile în formare ale unor popoare migratoare venite mult mai târziu, fie – atunci când găselniţele cu pretenţii ştiinţifice nu-s cu putinţă – se recurge la sintagma salvatoare (sic!) „etimologie necunoscută”…

În aceste condiţii de accentuată înstrăinare faţă de România şi românism, ce să ne mai mire (potrivit unui halucinant filmuleţ de pe you tube) că mulţi români (şi cine ştie câţi or mai fi ca ei) habar n-au cum se numeşte ţara în care s-au născut şi trăiesc!

(Sighetu Marmaţiei, 30 iunie 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Ce este acuma în România şi ce-ar trebui de fapt să fie

Posted by Stefan Strajer On July - 10 - 2015

Ce este acuma în România şi ce-ar trebui de fapt să fie

(Apel la românii neresemnaţi)

Autor: George Petrovai (Sighetu Marmaţiei)

Tot ceea ce se întâmplă în România postdecembristă este de domeniul coşmarului naţional: Milioane de români reduşi la tăcere şi aduşi la sapă de lemn, alte milioane dintre ei plecaţi peste mări şi ţări (cel mai mare şi grav exod ce a avut loc vreodată în mult încercata istorie a românilor), toate astea având loc din cauza şi pentru ca o pletoră de neisprăviţi ce-şi spun aleşii poporului să-şi poată face mendrele prin furt, minciună şi trădare naţională!

Şi tocmai acuma, când aceşti greţoşi neoameni sunt mai siguri pe ei (că, de, şi-au însuşit la perfecţie oribila artă de a smulge prin mita bine plasată voturile de la simplii locuitori pe aceste meleaguri), taman acuma citesc pe internet cum unii confraţi într-ale jurnalisticii fac apel la toată floarea cea vestită a lichelismului mioritic, somându-i în numele zdrenţuitei lor onoare ba să-şi dea demisiile, ba să înapoieze ceea ce-au furat cu sudoarea frunţilor lor înguste de megarăufăcători.

Dar eu întreb: Speră oamenii cu scaun la cap că aceste jigodii înciocoite peste noapte prin legăturile ultramafiote statornicite între politruci şi afacerişti, îşi vor pune vreodată cenuşă în cap, recunoscund public că au furat pe rupte din averea poporului şi apoi restituind adevăratului proprietar tot ceea ce şi-au însuşit pe căi nelegiuite?

Păi pentru aşa ceva e nevoie de conştiinţă, ruşine şi curaj. Ori ei, toţi ce intraţi şi ticăloşiţi până în măduva oaselor de mizeria politrucianismului postdecembrist, au renunţat din start la balastul (sic!) aflat în centrul moralei celor mulţi şi cu frică de Dumnezeu, adică la ruşine şi conştiinţă. Iar despre curaj nici pomeneală la aceste secături ca alde Varujan Vosganian, care ajung să se târâie în genunchi, doar-doar vor putea ciuguli mai departe din firimiturile căzute de la masa celor care, în pofida dezastrului naţional provocat şi a nevredniciei sfidătoare pe care o promovează, continuă să se agaţe de putere, ca şi cum ar vrea să testeze cota de răbdare a românilor groaznic batjocoriţi. Pentru alde ăştia ar trebui nu pensii sau recompense speciale, ci legi speciale de pedepsire!

Ori asemenea legi nu pot fi elaborate şi aplicate în folosul reinstaurării dreptăţii şi echităţii decât după demolarea/dizolvarea actualului cap al ruşinii naţionale, putregaiul numit parlament, doar asta făcând posibilă schimbarea actualei Constituţii de rahat şi a actualului Cod penal care-i favorizează pe pungaşi şi trădători.

(În China şi Singapore nu numai că marii tâlhari şi răufăcători din categoria contrabandiştilor de droguri sunt de îndată puşi la zid şi împuşcaţi, dar familiile   acestora, ca o ultimă şi deplin meritată ruşinare publică, sunt obligate să achite contravaloarea gloanţelor care le-au curmat netrebnicile lor vieţi. Iar lucrurile în aceste ţări, aşa cum ştim cu toţii, merg ca pe roate…)

Făcând pe democraţii şi dorind să fim pe gustul fariseilor din Uniunea Europeană, noi, românii, am abrogat pedeapsa cu moartea. Ba mai mult, marea grijă şi străduinţă a tuturor lichelelor din guvernele postdecembriste a fost aceea să le creeze puşcăriaşilor cu ştaif (Adrian Năstase, Dan Voiculescu, Gigi Becali, George Copos etc.) condiţii cu mult mai bune ca în căminele studenţeşti, astfel ca aceştia să poată scrie, adică să arunce în derizoriu cartea şi cultura prin cărţile lor de semidocţi cu ifose. De fapt, în acest mod guvernanţii se îngrijesc să-şi asigure tot confortul pentru acea obligatorie perioadă, conform cutumei politice de la noi, când ei înşişi vor ajunge după gratii…

În aceste condiţii cumplite pentru naţie şi ţară, rămâne ca pe lângă rugăciuni, zeci de mii de români să ia cu asalt lăcaşurile putreziciunii naţionale, supranumite instituţiile centrale ale statului.

Numai astfel România are şanse reale să revină într-un timp rezonabil la linia de plutire a demnităţii şi normalităţii, căci numai astfel mulţi dintre românii demni nu se vor mai ruşina că sunt fiii acestui popor inadmisibil de răbdător cu leprele ce-l îmbolnăvesc, iar tinerii vor avea modele vrednice de urmat, de la care vor învăţa că a exista ca oameni înseamnă a trăi în dragoste şi respect faţă de ţara care te-a născut, faţă de înaintaşii ce-au apărat-o cu preţul vieţii lor şi faţă de toţi acei semeni care, prin munca lor prost plătită de actualii cârmuitori, sunt siliţi să se mulţumească cu tot mai mai puţin, pentru ca aceia puţini la minte şi suflet, dar printr-un atroce joc al hazardului aflaţi în acest moment la butoanele puterii, să aibă din ce în ce mai mult.

(Sighetu Marmaţiei, 28 iunie 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

COMUNICAT DE PRESĂ

Posted by Gabriela Petcu On April - 14 - 2015

Poster Beach Race XCO 14 04 2015PLUS COMMUNICATION 

www.pluscommunication.eu

 

Litoralul românesc, din nou capitala europeană a sportului

Încă 10 zile până la Beach Race XCO

 

După ce luna trecută stațiunea Mamaia a fost, pentru o zi, capitala europeană a sportului, găzduind Maratonul Nisipului, în luna aprilie o altă stațiune de pe litoralul românesc continuă tradiția evenimentelor sportive internaționale la Malul Mării Negre.

Pe plaja sălbatică din comuna Corbu (județul Constanța), va avea loc, peste 10 zile (duminică, 25 aprilie 2015), Beach Race XCO – singurul concurs de ciclism MTB din Europa care se desfășoară pe nisip. Până la ora actuală, peste 200 de iubitori ai sportului cu pedale s-au înscris la inedita cursă de la Malul Mării, acreditată de Uniunea Ciclista Internaționala, ce vor să acumuleze puncte pentru a ajunge la Olimpiada de la Rio de Janeiro, de anul viitor.

Una dintre cele mai populare si valoroase echipe de ciclism din Romania, BikeXpert Racing Team, și-a anunțat prezența la această competiție, atât cu vârfurile de lance Alexandru Stancu (Campion Național la Tineret în anul 2014), Marius Petrache, Dani Crista și una dintre cele mai bune cicliste autohtone, Irina Dumitru, dar și cu numeroasa echipă de amatori, printre care și veteranul Andy Brunner, aflat în drumul de a câștiga titlul de Campion Mondial la categoria Master XCO. Competiția Beach Race XCO face parte din calendarul BikeXpert Racing Team, în vederea calificării României la Jocurile Olimpice 2016 din Rio de Janeiro, Brazilia.

5În afară de campionii naționali autohtoni, s-au mai înscris și echipe internaționale, precum echipa națională  a Nigeriei și a Republicii Moldova.

 

Echipa națională a Nigeriei este compusă din: Ajayi Akinbanjo Israel, Odufuwa Saheed Olalekan, Adelakun Idris Adeoye, Uwaoma Chidiebere Favour, Akinbiyi Emmanuel Oye, Erinmwionghae Elvis Mike, Yekini Innocent John, Taiwo Tope Matthew. Nigerienii au decis să își înceapă drumul către Olimpiadă cu Beach Race XCO, restul punctelor olimpice urmând a fi câștigate de la alte competiții europene importante.

Competiția conține cursa Standard (20 km) și cursa Epic (40 km). Traseul pe care îl vor parcurge cicliștii profesioniști și amatori are o diferență de nivel de 50 de metri, jumătate fiind pe plajă și jumatate pe coasta de acces pe faleză. Competiția sportivă se adresează atât cicliștilor profesioniști, cât și celor amatori, iar premii vor fi acordate pentru ambele categorii.

“Evenimentul internațional Beach Race XCO și Maratonul Nisipului sunt singurele competiții de acest gen din Europa care se desfășoară pe nisip. Datorită unicității lor, cele două evenimente de la Malul Mării, reușesc să mobilizeze comunitățile sportivilor internaționali și reprezintă, fără doar și poate, mijloace inedite de promovare a 7litoralului românesc la nivel internațional. Suntem bucuroși că în acest an s-au înscris foarte mulți concurenți și ne dorim să aducem anual pe litoralul românesc din ce în ce mai mulți pasionați ai sportului: fie pentru ciclism, alegare sau alte sporturi. Este foarte important că am câștigat respectul comunității sportivilor internaționali, drept dovadă, la eveniment va participa însuși Comisarul Internațional al Uniunii Cicliste Internaționale, domnul Birkeland Bjorn”, declară Sabin Ioan Andoniu, organizatorul Beach Race XCO.

Concursul este organizat de AndoVelo și Asociația Sportivă SanaSport, în parteneriat cu Direcția Județeană de Sport și Tineret Constanța.

Printre cei mai importanti parteneri care au facut posibilă organizarea acestei competiții internaționale sunt: Bellotto SportWare, Heineken România (Ciuc Natur Radler), Isostar Sport Nutrition, Dorna, Biciclop, Perfect Bike, AutoKarma Constanța.

Înscrierile online se pot face pe website-ul oficial http://www.mtbpeplaja.ro si pe ridersclub.ro.

 

 

 

Persoană de contact

Sabin Ioan Andoniu

Organizator eveniment

0737364388

beach.race.xco@gmail.com

 

 

Transmite,

Dr. Tănase Tasențe

Director General

Plus Communication

 

 

 

 

 

HAIKU PRINTRE PETALE

Posted by Gabriela Petcu On April - 13 - 2015

DSC02600Gabriela Gențiana  Groza

 

Compuse în mediul naturii generoase din România, așa cum e acum , primăvara la noi.

 

*Atingere-n taină

de roua Învierii-

lumină Sfântă

 

*Livada cu meri-

aripi de bondari sclipind

printre petale

 

*Primul Mărțișor-

în liniștea casei

gângurit de prunc

 

*După furtună-

printre crinii în floare

singur motanul

 

*S-au dus Babele-

miros de pământ reavăn

sfințește livada

 

*Picuri de ploaie-

pisica vecinului

stând sub o scară

 

*La geamul casei-

florile magnoliei

în zori de Prier

 

*Surâsul de prunc-

aripi de barză

fâlfâind peste casă

 

*Printre narcise-

Doar un gândăcel grăbit

Căutând locul

 

*Cais înflorit-

dulceața nectarului

plutind în aer

 

*Liniștea nopții-

razele lunii printre

merii în floare

 

 

 

 

Metoda pătrățelelor – Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Posted by Gabriela Petcu On April - 10 - 2015

Gabriela Sonnenberg Coperta bCUVÂNT ÎNAINTE

 
Manuscrisul „Pătrățelelor” va împlini cinci ani. A crescut mare ca un copil de vârstă preșcolară, atingând momentul lansării în larg. Poate că e timpul să scape de diminutivul din titlu, devenind ceva mai serios. Se va ridica oare mai sus, cumva la… pătrat?

 

Fraged, abia copt, vlăstarul trezește sentimente amestecate nu doar în sufletul autoarei ci și în cel al unora care au apucat să-l citească nepublicat. Căci, la fel ca și eroina sa neobișnuită, manuscrisul n-a fost ignorabil încă de la bun început, cum bine remarca și domnul Corneliu Leu după prima citire: „v-am parcurs cu interes toată cartea pe care, intrigat (este un merit, o carte trebuie să-ți trezească un sentiment, indiferent care, numai să nu te lase placid) am constatat că nu știți pentru ce ați scris-o.” Sau cum spunea o altă distinsă doamnă a Literelor, insistând însă să nu i se pomenească numele „Are prospețime și câștigă atenția cititorului. Cu o bună redactare poate ieși o carte chiar bună.”

 

Au trecut anii. Din teama de a nu comite un sacrilegiu trăgând foloase de pe urma destinului dramatic al eroinei nu m-am grăbit cu publicarea. Cu timpul, însă, personajul principal s-a transformat în cu totul alt om, nemaiavând multe în comun cu corespondentul lui din viața reală, așa cum nici personajul povestitor nu mai are legătură cu mine, autoarea.

 

Trecând peste vanități și orgolii personale, judecând la rece ecourile primite până acum, mai toate părerile converg într-o direcție: se pare că e o carte demnă de luat în seamă. Meritul meu se limitează la faptul de a o fi pus pe hârtie, dar e și asta ceva. Mă consider un fel de executant-scrib; am avut într-adevăr impresia, în timp ce scriam, că-mi dicta cineva textul din „off”, ca un sufleur de la teatru.

 

Și iată că deja am pomenit un termen din lumea actorilor, când de fapt cu totul altceva doream să spun până a ajunge la acest punct. Păstrez ideea cu punerea în scenă și revin scurt la manuscris, ca să înțelegeți despre ce e vorba.

 

Totul a început așadar cu povestea vieții lui Eli, care are aspect preponderent biografic, pentru că realmente trebuia să umple golul pe care ea l-a lăsat. Pe măsură ce avansam în așternerea amintirilor, personajul și acțiunea se descătușau parcă, devenind din ce în ce mai complexe. Firesc, veți spune, căci nu poți vorbi despre un om fără să-l încadrezi în spațiul și în timpul în care a trăit!

 

Personajele secundare au dat năvală peste firul epic, pe care inițial mi-l doream cât mai neutru și imparțial, revendicând dreptul la replică. Așa se face că „Aproape tot ce știu despre Eli” s-a transformat într-o adevărată frescă a anilor nouăzeci, o fotografie crudă și încărcată de suspans și emoții, care redă palpitant perioada pre – și post-decembristă a României.

 

M-am bucurat când i-am pus punctul, conchizând Gata, eu atâta am avut de spus!, dar era prea târziu pentru a îngropa povestea pe fundul unui sertar. Apucasem să o trimit spre simplă luare la cunoștință câtorva dintre cei menționați în ea. Sincer, nu mă așteptam să reziste mulți cu cititul până la capăt. Cu atât mai mare mi-a fost mirarea când mi-au venit răspunsuri și încurajări, unele sunând aproape ca un ordin, care mă soma să continui. Dar cum – mă întrebam – din moment ce eu scrisesem deja totul? Cel puțin asta credeam.

 

Atunci s-a născut personajul Mia, cea care privea totul relaxat, de la distanță sigură, de la New York; iar realitatea s-a transformat în ficțiune sută la sută. Rezultatul nu mai e deloc conform adevărului, fantezia primează, personajele nu au corespondent real; ele sunt mai degrabă un cumul de sentimente și aventuri, pe care poate unii și alții le-au avut, dar în mod cert nu în constelațiile în care le-am asamblat eu. Da, romanul acesta nu e o confidență, e un exercițiu de imaginație. Rămâne o oglindă, dar nu a realității noastre, ci a uneia dintr-un vis, pe care constat bucuroasă că nu sunt singura care l-a visat. Ce bucurie mai mare să-ți dorești, ca scriitor, decât să afli de la mulți că nu ești singurul care simte așa? Redau doar câteva mostre de feedback:

„Am început să răsfoiesc dimineaţa cartea ta, completările şi pe alocuri chiar şi capitolele, şi m-am trezit că se face ora opt seara şi nu mă mai lăsam de ea… Concluzia, o tragi singură.” (G. R., poetă și publicistă)

“De pe vremea adolescenței nu am mai stat nemiș- cat circa 3 ore, cuprins de lectură. Nu este numai o frescă a societății românești din preajma evenimentelor din decembrie 1989, ci și a evenimentelor de după. Cele de dinainte se derulează într-o lentoare bună, încărcată de trăiri pline de valoare, deși într-o epocă fără valoare; cele de după sunt invers, precipitate dar lipsite de sens, pline cu date, fapte fade, cronologie, mereu în așteptarea a ceva ce va urma. Chiar și pentru adepții cifrelor (ingineri și politehniști ca mine, sau pragmatici) este o provocare în a transcrie o concluzie. Ea poate fi chiar și o simplă înjurătură din convingere peste împărtășania de departe. N-ar trebuie oare „altceva”?” (I., inginer)
“Foarte frumos: alert, caractere puternice, portrete pregnante, frază bine articulată.” (G. P., matematician și scriitor)
„Am condus tot drumul cu o singură mână, cealaltă o foloseam să-mi păstrez semn la pagina rămasă și să închid repede lampa la pornirea de pe loc. S-a întâmplat să mă claxoneze la schimbarea în verde a semnaforului, după ce realizau că nu mă mișcam, dar ce contează, habar n-aveau că eram în altă lume. Cartea m-a răscolit într-un fel pe care acum nu pot să îl descriu, sau, mai degrabă, încă nu am curajul să îl recunosc. Eu aș merge mai departe și aș vedea un scenariu de film, sunt destui regizori fascinați de perioada anilor 90; la tine e ca o ramă de tablou, iar personajele au povestea lor, care se poate proiecta și în alt cadru.” (C., manager din domeniul finanțelor)

 
Și iarăși obsesia aceasta a vieții proiectate pe un ecran! În carte se rezolvă surprinzător de simplu prin filmul care încununează acțiunea la final. În realitate se întâmplă ceva asemănător, simetric: cartea bazată pe viață tinde să intervină în viața care i-a dat naștere. Inițiativa unui grup restrâns de tineri cineaști ar putea conduce la ecranizare, exact ca-n carte… și ca-n filmul din carte. După ezitările de a o publica, iată că imboldul decisiv pentru tipărirea acestui volum vine tocmai din dorința de a participa cu ea la festivalul ecranizărilor, propunând-o dezbaterii publice în acest scop. Roata se-ntoarce în mod cu totul surprinzător: realitatea care a modelat romanul devine ea însăși subiectul modelării. Ar fi un cerc perfect dacă s-ar închide cu ultima verigă: transformarea romanului în realitate palpabilă, vizionabilă. Dar acesta e punctul la care las volanul din mână și vi-l încredințez dumneavoastră, cititorilor mei. Și iarăși am impresia că atât am avut de spus, dar ce greu îmi vine să pun punct!

 
Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERGGabriela Căluțiu Sonnenberg Spania, 2015

 

 

Ferestre colorate – Rodica Elena Lupu

Posted by Gabriela Petcu On April - 10 - 2015

Ferestre colorate c1 jpgO invitaţie la lectură

 

După volumele sale de versuri anterioare (Voi trăi… Clipa, Autoportret, Cu în-ce-ti-ni-to-rul, Haos, Cât mai e vreme, Între anotimpuri şi altele) apreciate de regretatul poet şi eseist Octavian Paler, ca şi de maestrul Radu Cârneci, era vremea ca doamna Rodica Elena Lupu să le reunească atent, să aleagă lamura lor, să adauge o bogată recoltă recentă şi să dea la lumină, astfel, apărând această admirabilă antologie, frumos şi potrivit intitulată „Ferestre colorate”.

Titlul ne indică atât varietatea lor, cât şi luminile proiectate de poetă asupra lumii interioare, cât şi a realităţilor din jurul ei.

Din interior, nimic nu lipseşte. Tot ce e omenesc ne răsare în faţă. De la naştere până la moarte, trecând prin toate experienţele vieţii, legate între ele prin sentimentul dominant al iubirii. O căutare perpetuă, întâlnim şi despărţiri, fericirea şi nefericirea, care sparg monotonia vârstelor şi anotimpurilor. O metaforă a fenomenului o găsim în această Scară cu flori:

 

Urcăm cu inima uşoară

Cu-n trup care-a crescut treptat

Purtând în spate trista scară

A tot ce-a fost şi am uitat.

 

 

Ne avântăm pe calea înaltă

Purtând doar clorofila-n gând

Şi-apoi cu floarea laolaltă

Ne pomenim visând, cântând.

Iar când se-aprind din noapte zorii

Şi nu mai ştim ciopli lumina,

Alunecăm pe scara florii

Luând în braţe rădăcina.

 

Şi tot aşa, dintr-un poem mai amplu Amintiri, aceste strofe revelatoare:

Am luptat pentru amintiri,

Le-am împletit în ghirlande

În ele sengeamănă

căldura unui dulce glas,

culoarea unei blânde seri,

o caldă mângâiere

sau rana unei despărţiri.

 

Nu mai suntem decât aşteptare

Ca să treacă timpul

înşirăm gânduri,.

Dorul e focul ce arde speranţele

dorinţele, durerile…

Cenuşa ce rămâne…

 

Doar prin amintiri, zice poeta, prin ele pot crede:

Că iubirea-i anotimpul

de veghe al destinului.

 

Frumoasă şi această întrebare De ce?

 

Iubire, tu

De ce eşti nemiloasă?

De ce mă-ntorci

la primii tăi fiori?

Şi mă priveşti

           şi mă măsori

ca o fereastră nouă de la casă…

Iubire, tu…

Pedeapsă luminoasă…

Tot de lumea aceasta interioară, ca la alţi poeţi ardeleni, ne întâlnim cu Casa părintească, Nu am utat, Bunicul şi bunica şi duioşia din Iubită mamă:

Nu te-am uitat, nu te-oi uita,

Prin vis te chem, iubită mamă,

Să te întorci în viaţa mea,

Căci fără tine-mi este teamă.

 

E-atâta răutate-n lume,

Nu ştiu pământul cum ne ţine,

De-aceea eu te rog anume

De sus să te-ngrijeşti de mine.

 

Rodica Elena Lupu si Ion BradMulte, foarte multe alte versuri ar putea fi citate ca să ne convingem că poeta se mişcă atât de firesc în acest univers interior, cu toate tainele şi frumuseţile lui. Şi numai un poet adevărat le poate scoate la suprafaţă fără a le bagateliza.

O altă mare parte din această antologie este reprezentată de lumea dinafară, de istorie şi peisaj, până la elementele mărunte ale cosmosului, cum ar fi simplul contact cu Iarba:

Ascultaţi iarba cum cântă
Înnăuntru, în afară.
Cel care de ea se-ncântă
Niciodată n-o să moară
.

 

Ce să mai zicem despre acest Peisaj real şi simbolic?!

Tufişuri verzui…

Umbrele negre-ale stâncilor

cad pe pământ…

Câmpuri cu mirişti rostogolite

Reflexe de apă…

 

Munţii se-nvăluie-n aburi

de-argint strecurat.

Nori nemişcaţi – blocuri metalice –

apasă pe visuri…

Sus, foarte sus,

pe stânca cea mai înaltă

stă atârnat un copac…

Figură de visător…

La picioare, supărat, un torent…

Se-aude plânsetul muntelui…

 

Şi eu, rătăcind printre toate…

 

Numai un poet şi pictor modern poate contura un asemenea tablou! Altele asemănătoare sunt intitulate: Pescăruşii, Toamna, Anotimpul ploilor, Înspre asfinţit, Seara, Ploaia, O nouă zi etc.

Din când în când, realitatea înconjurătoare e mutată în vis:

Nici un nor împins de vântul dinspre apus

Nu întuneca cerul palid.

Casa se înălţa neatinsă

Ca şi când aş fi părăsit-o în ajun,

Numai grădina urmase legea junglei.

 

Trandafirii se întovărăşiseră

Cu o grămadă de bălării fără nume,

Plante sărmane, vitregite,

Care se agăţau de rădăcinile lor

De parcă şi-ar fi dat seama de umila lor obârşie.

 

Tot aşa, asistăm uneori la viziuni caudate ca această Toamnă a tuturor animalelor:

Se pare că oamenii s-au scuturat,

Că oraşul e plin de schelete de cretă,

Că întreg peisajul s-a înfăşurat

Într-un aer subţire cu sticlă de eprubetă.

 

Se spune că timpul se stinge încet,

Pe cer astronauţi deşurubează stele

Şi că totul doarme perfect,

N-au dat de viaţă pe niciuna din ele.

 

   Ba mai mult, se pare că şi animalele mor

   Lăsând locul liber insectelor viitoare

Ce se vor mulţumi cu un cer incolor

În care nicio pasăre n-o să mai zboare.

 

Alte asemenea viziuni le vedem în Rezervaţie:

Cu braţele ridicate

în semn de victorie,

Un om

pe marginea prăpastiei râzând.

E nebun! E nebun!

ţipă vulturii negri (…)

 

Sau în Drum închis:

Să vorbim despre altceva,

Despre copaci sau statui,

Despre ceva ce nu se mişcă

Şi nu poate vorbi.

 

Să facem aluzie doar la realitate

Ca nu cumva realitatea

Să se supere pe noi.(…)

 

Şi tot aşa, Cu în-ce-ti-ni-to-rul, Pe gazon, Lanţul slăbiciunilor legii, cu trimiteri polemice actuale:

Cei care conduc o ţară

nu respectă Legea.

Cei care fac Legea,

nu respectă Legea.

Cei care păzesc respectarea legii

nu respectă Legea.(…)

 

Nu este cazul să poposesc mai îndelung  în acest univers real sau închipuit, normal sau straniu, ce naşte Trompete şi păpădii, fiindcă:

 

Toate acestea au ceva

din umanismul subţire

şi întârziat al tinerilor gânditori

din acest început de veac.

Deşi mulţi vor spune că,
desigur,
asemeni lui El Greco
sufăr de astigmatism ideatic,
tot ce se poate,
dar Zgârîie Norii,
turnul Eiffel,
rachetele,
păpădiile…?

 

Închei aici această simplă invitaţie la lectura noilor Ferestre colorate ale acestei poete plină de har, ajunsă, evident, la maturitate deplină, stăpână pe toate mişcările care dau originalitate universului său, cu muzcalităţi interioare, ori revărsate generos, ca să ne cucerească şi să ne încânte.

 

Ion Brad,

27 Ianuarie 2015

 

Semidocți cu sceptru

Posted by Stefan Strajer On March - 28 - 2015

Semidocți cu sceptru

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan)

Nu este un secret că în timpul dictatorului cadrele de la securitate au fost obligate la un moment dat să-și completeze studiile, ceea ce i-a determinat să se înscrie de multe ori în bloc la câte-o facultate din orașul unde profesau. Patalamaua trebuia obținută prin sprijinul decanului sau chiar al rectorului căci ambii erau obedienți față de instituția de forță. Schimbarea de regim din 1989 nu a adus cu sine schimbarea de mentalitate în selecția valorică a indivizilor. Dimpotrivă spoiala de cultură, incultura sau subcultura au ajuns a fi la mare cinste în caruselul ascensiunilor sociale amețitoare după 1989.

Lipsa de educație temeinică a celor selectați în clasa politică din România ultimilor douăzeci și cinci de ani a fost dublată, ceea ce este încă mai grav, de o flagrantă lipsă de fundament moral. Încă Eminescu observa că la români sunt destule inteligențe, dar puține caractere, de unde și tragedia în care ne aflăm astăzi. Nivelul deplorabil al clasei politice românești actuale reflectă verigile slabe ale întregului proces de constituire morală a indivizilor, caracterul toxic al mediului social, vulnerabilitatea personalităților, degradarea sensului vieții omenești până la un nivel animalistic. Pervertirea personalității umane la români, așa cum se prezintă ea astăzi, este un proces care trebuie raportat la violenta dislocare a populației împinse la oraș, după colectivizarea forțată din timpul comunismului, precum și la metodele cunoscute ale dictaturii de a conduce prin delațiune și teroare. Indivizii desrădăcinați n-au avut nici timpul nici condițiile unei asimilări de către modul urban, astfel că, după cum observă sociologii Nicolae Grosu și Ionel Danciuc ei ”n-au dobândit nici norme urbane, rămânând fără nici un fel de norme (anomice) și astfel nevoite să-și satisfacă necesitățile prin impulsii (porniri psihice irezistibile), nu prin norme, adică prin furt, tâlhărie, viol și crimă.” (România sub atacul mârlăniei, p. 12) Din om liber stăpân pe pământul și uneltele sale țăranul a fost transformat la oraș în slugă a regimului, anihilându-i-se personalitatea. În același timp după 1945 elitele au fost distruse, societatea fiind decapitată valoric. Înainte de comunism acele elite au fost capabile să asigure modelarea, propulsarea direcțiilor societății, arată autorii, ” fără vârful elitei piramida socială prăbușindu-se într-o masă informă, societatea a rămas total neputincioasă în fața hoardelor de indivizi de ultima speță, anulându-i-se astfel orice posibilitate de a mai evolua.” (ibidem, p.13) Regimul comunist, observă cu justețe autorii, în elanul lui de a crea omul de tip nou ”a decerebrat, cel puțin din punct de vedere al inteligenței emoționale, societatea românească” (ibidem, p. 14). Comunismul a reprezentat un cataclism istoric care a răsturnat evoluția normală a unei societăți structurate, cufundând-o într-o devălmășie valorică.

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

            Ceea ce se întâmplă azi în România și ceea ce s-a petrecut de douăzeci și cinci de ani încoace probează observațiile celor doi sociologi. Fenomenul Piața Universității a pus un corect diagnostic puterii instalate în România după lovitura de stat. Tinerii s-au revoltat atunci împotriva a ceea ce era de prevăzut că va urma, împotriva capitalismului de jaf. Securiștii și activiștii din eșalonul doi au fost eliberați de lovitura de stat să se bucure de averile acumulate în timpul dictaturii și să instituie o economie de piață monopolizată de ei, să simuleze reforme, care s-au făcut exclusiv în folosul lor, pricopsind  România cu o ”democrație de dezmăț și economie de jaf”. Cei care au dorit să prospere chiar fără origine securistică s-au aliniat regulilor de clan mafiot impuse de eșalonul doi. Majoritatea clienților trimiși azi la închisoare erau adolescenți acum un sfert de veac, dar fie că nu erau acei adolescenți care au protestat vehement împotriva minciunii, nici adolescenți cu respect pentru cei mai bine de o mie de tineri împușcați la revoluție, fie că dacă au avut atunci elanuri sincere ele au fost ulterior pervertite de climatul imoral, care a cotropit, asfixiind societatea românească. Tinerii, care nu s-au convertit la crima organizată a așa zisului business românesc, au preferat să se desțăreze, respingând scârbiți mocirla politică din România. Aceștia au strigat cu disperarea omului ajuns la capătul răbdării ”hoții, hoții”, votând pentru un outsider al mafiei criminale deținătoare a puterii.

Deși au apărut deja voci care se îndoiesc de valabilitatea acestui vot istoric pentru români, pentru că, înșelați de atâtea ori, acum românii suflă și în iaurt, consider că ar fi o mare eroare să încercăm să demolăm cu vorbe rele acțiunile de bună credință ale actualului președinte. În primul rând să observăm concordanța dintre vorbă și faptă la acest om de caracter. Christos ne învață că nu-ul nostru să fie nu, iar da-ul nostru să fie da, adică să nu fim duplicitari, multiplicitari, complici la fapte de ocară. Președintele Klaus Johannis reprezintă ceva nou în politica românească. Este, după opinia mea, remarcabil efortul lui de a-și urma agenda anunțată în campania electorală fără să facă zgomot, fără să fie verbios, fără să fie saltimbanc ca fostul președinte Băsescu, care a făcut mult zgomot nu doar pentru că are o personalitate narcisistă, ci și pentru a disimula caracterul lui duplicitar. Cred că a fost portretizat magistral de romancierul Dinu Săraru în romanul Balul de la Șarpele Roșu. Conduita președintelui Băsescu aparține cu totul eșalonului doi, venind la putere datorită cârdășiei cu grupul pucist Iliescu, Roman and co. Personaj temperamental, robit de propria lui ascensiune a tulburat și mai mult apele politicii românești și altfel destul de agitate. Relația lui dubioasă cu Elena Udrea, care nu i-a fost cel mai bun sfetnic, adică unul care să-i spună nu ce dorea să audă, ci ceea ce trebuia să știe, adevărul despre cum trăiesc românii și nu bârfele din tabăra mafiotă adversă, nu a servit în nici un caz țării. La rândul lui, dl. Băsescu îi declară acum la televizor fidelitate sută la sută, fiind în stare să jure pe cruce că pupila n-a furat din banii ministerului, pe care îl conducea. Justiția independentă și statul de drept cu care s-a lăudat constant dl. Băsescu, acum, la încheierea mandatului său, se vede că s-au răfuit îndeosebi cu adversarii politici și că abia acum, sub președintele Johannis își accelerează activitatea, indiferent de apartenența partinică. Între noi fie vorba, dacă nu s-ar fi exercitat presiuni dinspre americani și comunitatea europeană, dacă votanții din diasporă n-ar fi clamat împotriva ”hoților”, inculcând un strop de spaimă în mediul politic, n-am fi asistat astăzi la sinistra comedia dell arte de pe străzile capitalei.

Ce ne demonstrează arestările de azi? Ne arată că partidele politice în România, cel puțin până acum, au fost lipsite de principii reale, de confruntări izvorâte din problemele dramatice ale țării, de bună credință și preocupări constante de a sluji cetățenii, care i-au catapultat pe hoții din parlament. Partidele politice au fost, în bună măsură, doar bande ale crimei organizate, patronate de o lăcomie patologică, de un dispreț uriaș față de poporul român, numit de Sorin Oprescu, după cum știm, ”pulime”, termen care exprimă pe lângă aroganța ciocoilor postcomuniști și vulgarizarea, manelizarea întregii societăți românești. Cred că discursul Elenei Udrea în parlament cu referiri cinice la sutien și celelalte detalii naturaliste probează crasa absență a bunului simț. Nu astfel te poți apăra. Și d-na Udrea deschide cam târziu ochii la mizeria din România, ca să nu mai vorbim că amenajarea pârtiilor de schi nu era o urgență pentru asanarea sărăciei din țară. Dar nu este prima dată când cheltuirea banilor se face cu gândul la huzurul ciocoilor, nu la ridicarea maselor. Clasa politică a ultimilor douăzeci și cinci de ani nu numai că nu s-a dovedit a fi o elită luminătoare a poporului, dar s-a situat mult sub nivelul moral al cetățeanului de rând, care ani de-a rândul a asistat neputincios, resemnat la jaful național. Citez din memorie remarca sugestivă a actorului Dorel Vișan la Jocuri de putere, emisiunea lui Rareș Bogdan: cei care trebuiau să iubească România n-o iubesc, iar cei care o iubesc n-au puterea să facă ceva pentru ea. Câtă dreptate are dl. Vișan. Nu numai că cei puternici n-o iubesc, dar au trecut la atacarea ei în haită. I-au făcut un rău imens nu doar prin furtul banilor, care după lege, se cuveneau dirijați în satele amărâte, spre autostrăzile lipsă, spre școlile unde copiii nu au avut abecedare mai până acum, spre spitalele de stat – o ruină completă, spre salariile medicilor ca să nu mai plece, spre crearea de joburi ca să-i oprim pe români să mai fie umiliți în Sicilia etc., etc., ci și prin ”modelul” hidos de comportament social afișat zilnic în mod nerușinat în fața milioanelor de români. Pentru că hidos se cheamă a tăia din pensii și salarii când mafioții din dosarul Microsoft își împărțeau șpăgi de ordinul milioanelor de euro. S-a vorbit mult de cărăușia în valize a acestor bani furați din visteria statului. Nu mă îndoiesc că amănuntul va face carieră în comedie.

Și aici să subliniez distanțarea viguroasă a președintelui Johannis de ciocoismul eșalonului doi și a celor gestați de el. Klaus Johannis a accentuat nu o dată în discursul lui că politicienii sunt ca să servească cetățeanul și nu invers. Veți spune că ideea este subânțeleasă, de bun simț. Da, dar la noi lucrurile elementare în politică, cei șapte ani de acasă, lipsesc cu desăvârșire. Demn de menționat este răspunsul președintelui Johannis când a fost întrebat ce l-a impresionat în campania electorală. A mărturisit că l-a impresionat în mod deosebit felul în care alegătorii îl înconjurau și-i atingeau hainele. Atingerea hainelor este un gest deznădăjduit al unor oameni care așteptau o minune. Mărturisirea denotă la președintele României nu doar un suflet sensibil, dar și o reală conecție cu cetățeanul român. Acest fapt mă umple de speranța că acest om este important pentru noi în momentul actual pentru linia de demarcație pe care o trage, pentru catalizarea, sperăm, a unui curent de afirmare.

BORIS IOACHIM, DESPRE LEACUL SUFLETULUI

Posted by Gabriela Petcu On March - 25 - 2015

Alexandra MIHALACHE

IOACHIM-Boris

„Poezia lui Boris Ioachim inspiră încredere, speranţă şi poartă o aură specială. Este, fără umbră de îndoială, aura unui învingător care, în ciuda vremurilor de restrişte pe care le traversează societatea românească şi, implicit, cultura română, îşi păstrează intact seninătatea sufletului, aşternută în mod miraculous în versete de tainică rugăciune”. (Gheorghe A. Stroia)

 

Autor a patru volume de poezii, Boris Ioachim este unul dintre poeţii ale căror creaţii emană sensibilitate şi iubire, creaţii sculptate cu viziuni profunde şi har. În versul său doineşte  cel mai frumos sentiment care străbate fiinţa umană: iubirea. Poetul  ridică acest sentiment pe un piedestal strălucit, cântându-l cu măiestrie în versuri desprinse  parcă din pânza veşniciei.

 

Mesajul care se conturează în creaţiile sale este acela că omul cunoaşte adevărata viaţă doar iubind, căci singura flacără care întreţine existenţa umană şi arde cu o nobilă misiune este iubirea. Să trăieşti înseamnă să iubeşti. Iată cât de frumos curge imnul iubirii dintr-un suflet care aspiră la deplinătate: „Anotimpurile-ţi pot fi reci,/ Sau scăldate-n caldă strălucire…/ Poţi trăi plângând, sau să petreci-/ Dar nu poţi trăi fără iubire.// …Viaţa pân` la urmă, e doar scrum,/ E-un coşmar sau albă nălucire…/ Poţi păşi pe drept sau silnic drum/ Dar nu poţi trăi fără iubire”. (Imn iubirii)

 

Frământări şi emoţii  se împletesc în ramuri de toamnă, scuturând aleanul care-i macină sufletul. Însetat de linişte, poetul caută alinarea în iubire. E singurul său refugiu într-un anotimp care îi stârneşte temeri şi tristeţe. E unicul adăpost în care se risipesc neliniştile, care are puterea de a-i  şterge lacrimile suferinţei: „În seara vânătă de toamnă -/ Sărută-mi ochii umezi, doamnă/ Căci vin spre mine, fără nume -/ Gândiri despre sfârşit de lume.// Şi simt în piept tot plumbul lumii/ Şi aud tăcerea grea a humii./ Aud cum plâng copaci în toamnă -/ Sărută-mă pe suflet, doamnă.” (Alean de toamnă)

 

Iubirea este redată ca un rod curat al cărui izvor este divinitatea, care creşte sublim fiind ocrotită cu puteri lăuntrice covârşitoare. Ţesută din firul tainic al dorului şi al absolutului care invadează lumea sa, iubirea se consolidează în forma-i pură: „Hai să sădim un pom care să crească/ Din sufletele noastre, altoit/ Cu ramuri de sorginte îngerească…/ Eşti pregatită? – eu sunt pregătit!// Vreau, pomu-acesta, să-l sădim în taină -/ Cu risipiri de doruri să-l udăm,/ Să-l ocrotim sub nevăzuta haină/ Ţesută din sublimul ce-l gustăm.” (Aniversare)

 

Înlănţuit în farmecele iubirii, poetul aspiră să fie veşnic învăluit în mantaua sclipitoare a dragostei, nicicând să nu o lase să se destrame. Doreşte  să îi fie sacru legământ întru eternitate şi să se contopească de-a pururi cu aceasta, scăldându-se în seninătate: „Eu te previn, iubita mea,/ Că într-o zi- cred că-n curând -/ De suflet mi-te-voi lega/ Că nu vei mai scăpa nicicând.// Te voi lega aşa cum leagă/ Pârâu-şi apa de izvor,/ Aşa cum leagă-şi lumea-ntreagă/ Speranţele de viitor.” (Avertisment)

 

Boris Ioachim se descrie ca fiind poetul răsărit din alte veacuri, care cântă iubirea într-un tainic alfabet. E acel alfabet închegat cu pasiune şi dorinţi arzătoare care relevă profunzimea sa interioară şi prin care şi-a clădit un stil inconfudabil, propriu care îi conferă unicitate: „Şi ştiu că sunt poetul ce pare că-i căzut/ Din vremuri prăfuite, din vremuri de demult,/ Un aiurit ce cântă, cu viers cam desuet/ Iubirea pentru tine, în tainic alfabet.” (Azi vreau să-ţi scriu, iubito)

 

Poetul  descoperă în iubire unicul rost pe acest pământ.  În braţele iubirii totul are sens, de aceea îi închină o odă.  Poem sublim, sărutul iubirii îl închide în sfera frumuseţii desăvârşite, acolo nu există temeri, îndoieli sau tristeţi. Cer senin şi stea preacurată, iubirea e un cânt al inimii pe corzile unei viori divine: „Un cântec de iubire vreau să-ţi cânt/ Cu glas ca un primăvăratic vânt,/ Cânt cristalin, suav, nepământean -/ Cântec de tine, cântec de alean:// Buzele tale calde-s un poem/ Scris de un poet, nedezminţit boem…/ Dulceaţa lor, iubito, când o sorb/ Devin, la toate cele, surd şi orb.// Şi lumea mea- la tine o rezum…/ Restul e haos, pulbere şi scrum;/ Lipit de tine-o veşnicie-aş sta,/

Iubito-cerul meu şi steaua mea.” (Buzele tale)

 

Imn al nemuririi, iubirea înseamnă libertate interioară, siguranţă şi înflorire. Să vezi dincolo de efemer, să dezlegi mistere şi neînţelesuri, să frângi lacătele vremelniciei şi să pluteşti fără bariere. Asta reuşeşte Boris Ioachim prin versuri şlefuite în acorduri fermecătoare, să guste licoarea cea mai fină a legilor pământene şi să fie subjugat de cel mai nobil stăpân: „Când iubeşti ţi-e pasul sigur, calcând slobod şi vioi/ Şi privirea-ţi înfloreşte când rosteşti cuvântul <<doi>>./ Semenii ţi-i simţi prieteni şi să-i înţelegi înveţi/ Iar un zâmbet cald te face, dintr-o dată, să te-mbeţi.// Când  iubeşti, cu încântare poţi ţinti spre viitor/ Căci iubirea te preschimbă din pietroi în fulg uşor./ Într-un veac în care banul este un ciocoi hapsân -/ Vreau iubirea să-mi domine sufletul – ca un stăpân.” (Cântec despre dragoste)

 

Amurgul şi răsăritul, luna şi soarele fuzionează în cel mai sfânt decor  care descrie frumuseţea răvăşitoare a iubirii, sfinţită cu rouă şi senin. Se contemplă un peisaj divin în care murmură iubirea, iar chipul ei e mângâiat de razele eternităţii. Aici e limanul la care ajunge poetul şi simte regăsirea şi împlinirea: „Femeia mea de rouă şi de lună,/ Femeia mea de zori şi de senin,/ Cum ar putea iubirea mea să-ţi spună/ Că-mi esti liman temeinic şi deplin?// …Femeia mea de lună şi de soare,/ Femeia mea de zori şi asfinţit,/ Tu, prospeţimea pomilor în floare -/ În tine, pe deplin, m-am regăsit…” (Cântec pentru tine…)

 

Fiindcă iubirea se desfată uneori între patimi , poetul zugrăveşte imagini prin care relevă riscul de a iubi. Dar este cel mai frumos risc pe care şi-l poate asuma un muritor. Prin acest zbor te poţi înălţa victorios. Accentuând  însemnătatea iubirii prin jocul de contraste şi paradoxuri, poetul dovedeşte  măiestrie şi profunzime fără margini: „Iubirea-i plumb, iubirea-i zbor -/ E râvna lutului spre stea;/ Iubirea-i mergere pe nor -/ De unde poţi, oricând, cădea.// Iubirea-i ger, iubirea-i foc -/ Dar şi seninul infinit…/ E chin adânc şi nenoroc -/ Dar şi Edenul regăsit.” (Ce n-ai ştiut – şi nu vei şti…)

 

Chipul iubirii are o aură îngerească şi este sculptat cu dalta dorului. Din cuvântul înrourat cu credinţă, iubirea se conturează pe firmamentul nemărginirii, vegheată de aştri în mister. Poetul poate modela înfăţişarea iubirii din văpăile mistuitoare ascunse în privirea sa. Chiar dacă se înstrăinează iubirea colindând pe alei nedefinite, o poate cuprinde în unde  înflăcărate: „Adesea-ţi sculptez chipul din lespede de gând -/ C-o daltă făurită din dor şi din cuvânt…/ Dar mai ades, în noapte, cu flacăra privirii,/ Îţi  modelez făptura din purpura privirii.// Iubito, eşti departe,  sub alte zări trăieşti/ Şi pe alei străine, tu pasu-ţi potriveşti/ Cu alte ore, clipe…în triste-amiezi adaşti -/ Şi te veghează-n noapte străini şi sumbri aştri.” (Chipul tău)

 

Însăşi iubirea devine un colind, căci sufletul său tresaltă cufundat într-o dulce uitare. Bradul, simbol al verdelui etern, redefineşte făptura care-i dezmiardă simţurile şi îi alină tristeţile. Curăţenie spirituală, purificare şi seninătate sunt oglindite de neaua care pictează portetul făpturii gingaşe precum o rândunea: „Dragostea mea-i un colind -/ Căci din mine mă desprind/ Şi-n uitare dulce cad -/ Fată mirosind a brad/ A brad verde şi a nea -/ Fată – gingaş – rândunea,/ Rătăcita printre ierni/ Ca tristeţile să-mi cerni.” (Colind de dragoste II)

 

O vreme de poveste desprinsă din veşnicii îi retrezeşte poetului în simţuri doruri şi dorinţi nestăpânite. Întreaga sa lume se rezumă la dragostea care-l împlineşte şi în ochii căreia poate cuprinde întreaga zare albă ca neaua. E un orizont al profunzimii în care îşi îneacă trăirile: „Zănatice gânduri, precum că nu eşti/ Cu mine, iubito, mă scurmă…/ Afară e iarna, e timp de poveşti -/ Nicicum de privire în urmă.// Căci lumea, iubito, tu îmi eşti acum,/ În ochii tăi- largă e zarea!/ Priveşte, din hornuri se-nalţă alb fum -/ La fel de alb ca ninsoarea.” (Cu tine)

 

Tristetea e un alt sentiment care frământă adâncurile poetului căzut în însingurarea anotimpului rece. Nicio frunză care să-i trezească fioruri, niciun ecou care să-i mângâie dorurile nestăvilite: „Cum să te-ntreb, iubito, ce mai faci?/ Când nu-i, măcar, o frunză prin copaci/ Ca să trezească-n mine vreun fior -/ Sosit-a timpul sterp al brumelor.” (Cum să te-ntreb, iubito…)

 

Timpul trece nepăsător faţă de  firea omenească, ţesând amintiri şi spulberându-le în negura vremilor. Dorinţa cea mai arzătoare a poetului ar fi ca timpul să stea în loc, căci în această manieră ar putea să atingă valorile vieţii. Contopit cu timpul ar reuşi să desăvârşească forma iubirii: „Dacă timpul amintire/ Despre toate ar avea -/ Poate des mi-ar sta în fire/ Să  te port în mintea mea.// Daca anii- păsări sure -/ N-ar zbura prin veacul spân,/ Sufletu-ar putea să îndure/ Numele să ţi-l îngân// Însă timpul- gri plămadă -/ Zboară, întins, pe drumul său,/ Printre vise, dor şi sfadă -/ Am pierdut numele tău.” (Dacă timpul…)

 

Întrebări mistuitoare vin ca o avalanşă peste gândurile poetului, cufundându-l într-un cerc tainic unde caută nerăbdător răspunsuri la legile firii. Încearcă să desluşească din aceste taine care-l macină, lăsându-se purtat de un văl tulburător: „Te rog să-mi spui, iubito, de ce sunt plopii goi/ Şi soarta de ce oare ne-a împărţit la doi?// De ce e rece noaptea, cocorii de ce  pleacă/ Şi de ce simt, adesea, că plânsul mă îneacă?// Hai spune-mi tu, iubito, de ce a căzut brumă/ Şi ce blestem ne face să nu fim împreună?” (De ce?)

 

Însetat de doruri, poetul îşi cheamă iubirea acolo unde doar roua poate stinge focul dezlănţuit: „De s-ar putea, iubito, cumva să ne-ntâlnim/ În ceasu-n care roua se-aşează- s-o sorbim…/ Cu buzele uscate de dor şi nenoroc/ Ca perlele de rouă să stingă-al nostru foc.” (De s-ar putea, iubito)

 

Fumul toamnelor târzii învăluie sufletul poetului într-un dor nemărginit, rememorând clipe de o semnificaţie aparte. Acolo unde frunzele s-au aşternut pe pământul nemuririi, acolo au căzut şi dovezile supreme ale iubirii. În toamnele târzii au rămas amintiri nepreţuite ce reînvie atunci când priveşte ramurile sfinţite cu dor: „Hei, iubito, tu mai ştii/ Azi când frunza-i încă-n ram -/ Fumul toamnelor târzii/ Când în braţe te ţineam?// Mai ţii minte, tu, cum –vai!/ Sub năvala norilor -/ Roua ochilor jertfeai/ Pe mormântul frunzelor?” (Fumul toamnelor târzii)

 

Prin versurile sale poetul îşi găseşte vindecarea, îşi alină rănile, îşi întreţine visele. Respiră poezie şi se hrăneşte cu poezie. Îi este chin, îi este balsam, îi este viaţă. „Pentru mine poezia este atât  boală, căt şi leac al sufletului”, afirmă poetul Boris Ioachim.

————————-

Alexandra MIHALACHE

23 martie 2015

Slobozia

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors