Archive for the ‘Editorial’ Category

Se caută un proiect de țară

Posted by Stefan Strajer On August - 23 - 2016

Se caută un proiect de țară

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan)

 

Parafrazându-l pe Eminescu, aș zice că proiectul de țară „era pe când nu se zărea, azi îl vedem și nu e”. Douăzeci și șase de ani nu s-a vorbit de un proiect de țară, dar s-a aplicat cu obstinație unul: demolarea și vânzarea pe bucăți a țării cu o consensualitate „remarcabilă” printre guvernanții de la diferite nivele. Oare n-au tras cu toții în aceeași direcție? Furt ingenios, cât mai rapid, cât mai ascuns, transferul banilor în paradisurile fiscale, ignorarea totală a cetățeanului, vânzare de păduri, terenuri agricule, resurse naturale, retrocedări pe comisioane grele prin absoluta încălcare a legii, contraseclecția valorică în toate domeniile, învățământ, sănătate, educație, total subminate. Dacă am filma „realizările” clasei politice românești în ultimul sfert de veac am obține un documentar al groazei. Cine poate înțelege lăcomia paranoică a demnitarilor români, care au ruinat cu obstinație tot ceea ce noi, cu sacrificii, cu sudoare am construit în anii de dictatură? Comentatorii se feresc ca dracul de tămâie să amintească de această perioadă revolută, când România exporta produse și nu materii prime, când bogățiile țării erau supravegheate nu prădate, când dictatorul avea un cuvânt de spus în planul politicii externe, fiind primit în unele țări prin ușa din față. În condițiile detestate ale dictaturii noi am avut un proiect de țară. În timpul ”democrației originale” patrihoții români au avut o singură țintă malefică: cât mai mult cash bine dosit, cât mai multe pensii nesimțite, cât mai multă aroganță față de alegătorii mituiți cu ușurință.

În fruntea aroganților se situează fostul prim-ministru, Victor Ponta, care recent a reiterat sintagma „amărâta Românica”, spre a sublinia cât de mizerabilă este țara care l-a îndurat. Numai această sintagmă și ar fi trebuit să scoată în stradă milioane de oameni vexați de ciocoismul escrocului numărul unu. Impostorul vroia să se poleiască pe sine și demersurile sale prin stepele îndepărtate ale Asiei, în calitate de jefuitor al petrolului românesc. Și el a aplicat rețeta binecunoscută a impostorilor de la guvernare de a înstrăina cât mai iute bunurile țării, pentru a se pierde urma banilor murdari. Ca urmare, biata Românie a fost jefuită de șase sute de milioane de dolari, care nu se găsesc nicăieri. Rompetrol a fost vânturat de la un cumpărător la altul, doar, doar se vor șterge urmele furtișagului.

Tocmai penalii cu scaune impozante sub fund, tocmai ei vorbesc condescendent despre România, când de fapt biata țară ar trebui să-și deschidă pământul sfânt să-i înghită pe toți? O tempora! Și ca să ne convingem încă o dată, dacă mai era nevoie, ce oameni de joasă speță au profitat de civismul anemic al opiniei publice, să-l menționăm pe dl. Tăriceanu, președintele senatului, care l-a propus pe playboy-ul Tudy ca al doilea vicepreședinte la primăria capitalei. Și culmea, playboy-ul a fost votat cu o majoritate de voturi în consiliu. Va să zică mass media a făcut valuri otrăvite când liberalii au împins la înaintare candidatura lui Marian Munteanu, care a fost făcut praf în editoriale odioase, scrise de jurnaliști cu o coloană vertebrală gelatinoasă. Marian Munteanu este, fără exagerare, un sfânt pe lângă mulți trepăduși bugetivori. Cu simbolul lui Marian Munteanu puteam începe a răni prin grajdurile lui Augias. Dar nu, corpul social românesc a trebuit să alunge ca pe un coșmar pe omul providențial al revoluției anticomuniste, întruchipare a curajului, bunului simț și al credinței strămoșești, de care cleptocrații de azi se feresc, se rușinează, nu care cumva să fie luați la ochi de artizanii globalismului, al noii ordini mondiale distrugătoare de suveranități și de curate sentimente naționale. Sigur, sigur, penalii au uriașe muște pe căciulă. Ei au un singur scop: să se îngroape în cash. Când ești atât de vulnerabil te temi și de umbra ta, n-ai platforma morală să aperi interesul național. Este simplu ca bună ziua. Și atunci practici obediența care miroase urât de la distanță. Numai că asta se răzbună în plan extern. Inșii cu spatele plecat în fața sirenelor globaliste nu pot reprezenta o țară între celelalte țări. O pot face doar de rușine, o pot împinge tot mai îndărăt la absolut toți parametri socio-economici, politici și culturali.

Deci, pe când nu se vedea, a existat un proiect de țară, cel al jafului bazat pe cel mai viguros consens din partea clasei politice. Azi vedem bunele intenții ale grupurilor think-tank, care ar putea evolua într-un proiect de țară, dar nu avem încă nimic concret, nimic pus pe masă, ca să vedem ce gândire măiastră ar afirma România între țările uniunii. Cum bine a observat Dr. Călin Georgescu în cartea sa Cumpăna României (Logos, 2014), aderarea la NATO și intrarea în Uniunea Europeană nu au fost un proiect de țară. A fost un scop pe care România l-a înfăptuit mai puțin prin sforțare proprie, mai mult datorită bunăvoinței gazdelor. Am fost admiși în NATO datorită tragediei de la 9/11, iar în Uniunea Europeană datorită interesului acesteia pentru resursele noastre naturale, care sunt exploatate în regim neocolonialist.

Președintele Johannis a promis un proiect de țară în campania electorală și aș zice că, accelerarea curățirii vieții politice de infractori notorii, ar putea fi considerată un preambul la lansarea unui proiect de țară. Președintele a enunțat recent necesitatea elaborării unui proiect de țară, dar, așa cum observa Ion M. Ioniță la Realitatea TV, ar fi fost cazul să și detalieze cum arată viitoarea dezvoltare a țării noastre.

Dr. Călin Georgescu a făcut aceasta încă din 2014, prezentând un proiect de țară bine articulat și mai ales trăit la flacăra unui patriotism autentic. Nu știm cât de mult a fost luat în seamă efortul lăudabil al domnului Călin Georgescu, care a vorbit nu doar de un proiect economic, ci de o adevărată regenerare morală atât a societății civile cât și a clase politice. Pentru ca ceva să se schimbe în mod esențial în România, va trebui să punem la temelia oricărei acțiuni interesul național, meritismul și virtutea. În România ordinea economică și politică post-comunistă s-a construit amatoristic, fără fundamente morale și standarde riguroase de competență. Au fost încălcate atât normele tradiționale ale chibzuinței românești, cât și principiile esențiale într-un stat civilizat: dreptatea și profesionalismul. Mi se pare extrem de importantă sublinierea necesității curajului de a fi noi înșine, de a ne păstra identitatea națională, nu de a ne dezice de ea, cum se întâmplă de multe ori din cauza unei înguste înțelegeri a integrării europene. Integrarea nu trebuie să se facă prin renunțarea la suveranitatea națională, subliniază dr. Călin Georgescu. El afirmă răspicat că „România are nevoie de o conducere capabilă să se opună proiectelor geopolitice care vizează distrugerea statelor naționale și transformarea țării într-un teren de vânătoare economică…” (op. cit.,p. 37). Trebuie să se găsească o poziție de echilibru între forțele politice globale și să se negocieze cu partenerii, având drept călăuză doar interesul național. Dar la noi se evită până și cuvântul național din teama de a nu fi politicaly correct. Este nevoie să ne emancipăm de tirania a tot felul de tabuuri și să discutăm în deplină libertate opțiunile noastre de dezvoltare sustenabilă.

Călin Georgescu insistă pe ideea de loialitate față de România și cetățenii ei, contrapusă slugărniciei față de dictatura marilor corporații apatride, calate pe un singur scop, maximalizarea profitului lor prin extorcarea noastră. Dacă nu vom face astfel, ne vom trezi într-o bună zi mai săraci și abandonați de către monopoluri, după ce resursele ni se vor fi terminat. Proiectul de țară pe care-l dezbate Dr. Georgescu are în vedere încadrarea problemelor țării noastre și a posibilelor soluții în viitorul apropiat al lumii, a necesităților ei. Din cauza schimbărilor climatice suntem informați că bate la ușă o puternică criză a hranei și a apei nu mai departe decât anul 2020. Nu ne vine să credem acum, când în supermarketuri avem tot ce ne trebuie, dar, din istoria altor crize, am învățat că ele se pot instala brusc, luîndu-ne întotdeauna pe nepregătite, mai ales atunci când cauza lor trebuie căutată în secretele jocuri de culise ale marii finanțe și ale grupurilor de putere. Ținând cont de acest viitor apropiat, lui Călin Georgescu i se pare cel mai nimerit pentru noi să ne întoarcem la agricultura tradițională, care să ne hrănească sănătos pe noi și întreaga Europă. Am fost grânarul continentului, să devenim ceea ce am fost. Ca să ne convingă că proiectul nu este hazardat argumentează că avem toți factorii care ne favorizează: cernoziomul, cel mai productiv din toate tipurile de sol, apa, pădurile, Carpații, destoinicia țăranului, Marea Neagră. Ne trebuie doar dedicație și organizare în gospodării mici și mijlocii, care să se asocieze pentru întrajutorare reciprocă. O asemenea structură economică ar conduce și la o regenerare morală, având la bază credința în Christos. În acești douăzeci și șase de ani postcomuniști, de alimentație artificială, de junkuri importate din Uniunea Europeană, de promovare a incompetenței, nepotismului, minciunii, furtului practicat de o minoritate în dauna majorității, „sufletul românesc a fost trecut prin sabie”. Urgența reprofesionalizării României și a restabilirii valorilor morale nu poate fi îndeajuns accentuată. Solidaritatea și încrederea oamenilor nu poate fi obținută prin decret prezidențial, ci numai prin legi drepte cu rezultate palpabile, care să convingă cetățeanul că se află în mâini sigure, nu în custodia unor aventurieri mincinoși, care dau mereu cu oiștea-n gard, știindu-se la adăpostul imunității parlamentare.

Călin Georgescu desfide pricipiul corectitudinii politice care s-a dovedit improductiv pretutindenea. Și în Statele Unite, unde pricipiul a fost trâmbițat până la saturație, începe a păli în importanță, după cum o demonstrează milioanele care îl urmează pe Donald Trump, cel mai acerb critic al principiului. Sub corectitudinea politică s-a ascuns o lipsă clară de responsabilitate în luarea unor decizii majore pentru America, aducându-se grave prejudicii democrației. A fi politicaly correct a însemnat de multe ori o politică a struțului, refugierea în demagogie și evitarea confruntării curajoase a realității. În această ordine de idei, dl. Georgescu nu se ferește să ne dezvăluie că FMI, Banca Mondială și Organizația Mondială a Comerțului știu doar să îndatoreze țările slabe și apoi să cumpere totul pe nimic. Slugile autohtone au vândul avuția națională pe „mărgele de sticlă”. „Nimeni nu te poate umili în lumea asta fără minimul tău accept” (op. cit., p. 50) În orice moment al vieții noastre trebuie să ne situăm în inima interesului național, ori guvernele și președinții care s-au succedat până acum s-au situat la periferia lui. Ceea ce scrie Dr. Călin Georgescu în cartea sa Cumpăna României face perfect sens. Dacă în viitorul foarte apropiat hrana și apa vor fi probleme de securitate națională, aceasta este șansa noastră să ieșim în lume cu ceea ce ne-a înzestrat Dumnezeu. Trebuie numai să vrem, trebuie să muncim, trebuie să ieșim din letargie.

„Hrană, apă, energie este proiectul meu de țară”, mărturisește cu siguranța de sine a omului care știe că acesta este drumul. Are cuvinte pline de înflăcărare despre renașterea țării din marasmul actual. „Să nu uităm că România nu este o țară oarecare! Noi românii suntem mai mult decât un popor, suntem o civilizație! (op. cit., p. 46). Soluțiile domnului Călin Georgescu par rousseau-iste, neosemănătoriste. Parcă auzim îndemnul retourner á la nature. În fapt ele nu sunt decât realiste. El propune o politică monetară fermă, întărirea monedei naționale, neaderarea la euro, stimularea capitalului autohton, despre care s-a vorbit atâta la noi, dar s-a făcut atât de puțin. În demersul nostru de stimulare a agriculturii tradiționale nu suntem singuri. Se experimentează deja în SUA (experimentul Cleveland), în Marea Britanie, în Quebec (Canada). Agricultura industrială este în mare impas pentru că a sărăcit solul, a distrus echilibrul ecologic, a cauzat atâtea boli de nutriție datorită folosirii abundente a substanțelor chimice. Din acest impas nu se poate ieși decât prin abordarea din nou a agriculturii tradiționale. Va fi o economie care să țină cont de necesitatea protejării solului, conservarea mediului, de exploatarea rațională a resurselor, cultivând relații omenești de muncă bazate pe cinste și cooperare. Personal am o singură nedumerire privind forța de muncă. Vor mai putea fi convinși tinerii să se întoarcă la sat, având în vedere starea lui actuală jalnică? Vor reveni în țară tinerii aciuați pe la te miri ce companii străine?

Călin Georgescu nu este singurul care a lansat acum doi ani proiectul lui de țară. L-am auzit pe profesorul Dumitru Borțun nu demult la Realitatea TV, enumerând o listă întreagă de imperative morale, organizatorice, strategice absolut necesare pentru ieșirea României din gaura neagră în care se află. Printre ele: activismul versus lene contemplativă, realismul versus wishful thinking, gândire strategică și proiectivă, nu momentană, meritismul, comunitarismul, respectul față de lege, cultura dialogului, profesionalismul. Am rezerve față de multiculturalismul propus de profesorul Borțun. Face parte din agenda corectitudinii politice. A adus mari deservicii celor care l-au aplicat extensiv. Ca să nu mai vorbim de România, unde istoria națională, cultura oficială, cea a populației majoritare au fost adesea împinse în derizoriu. Să terminăm cu manualele alternative care nu au alt scop decât semănarea confuziei în mintea tinerilor studioși și, în cele din urmă, sunt un atac pervers la identitatea noastră națională.

De fapt, dacă ar fi fost loialitate față de țară și nu față de buzunarul propriu, chiar înainte de a se fi lansat un proiect de țară, ne amintește Călin Georgescu, s-a elaborat Strategia Națională pentru Dezvolatare Durabilă, document elaborat conform cerințelor Uniunii Europene. Înfăptuirea lui ar fi fost un pas spre civilizație, dar, ”nu s-a pus în practică nici o propoziție din acest document” (op. cit., p. 66). România are nevoie de un stat care își servește cu abnegație cetățenii, unul care nu slugărește capitalul internațional. Deviza este prin noi înșine, zice dl. Georgescu, încrezător în trezirea la viață a românilor. Consolidarea și dezvoltarea statului național unitar suveran trebuie să fie grija noastră de căpetenie, așa cum a fost și a înaintașilor noștri. Pe baza acestui model s-au dezvoltat Finlanda, care în anii șaptezeci era în urma țărilor scandinave, Japonia, Norvegia, Polonia, Ungaria, care n-au cedat presiunilor corporatiste internaționale.

La 11 iulie a. c. președintele Johannis a promulgat legea produselor agricole conform căreia 51% din produsele supermarketurilor trebuie să provină din gospodăriile autohtone. Era să zic, fermierii indigeni. Suntem atât de mimetici încât am ajuns să evităm cuvintele românești de dragul celor americane. Andrei Pleșu a ironizat această meteahnă care ne amintește de furculisionul și fripturisionul coanei Chirița. Legea este un început dintr-un proces de anvergură, nu mă îndoiesc. Păcat că Dr. Călin Georgescu nu vrea să facă politică. Dacă este loial analizei sale din lucrarea Cumpăna României, ar trebui să ocupe un loc fruntaș în cadrul efortului colectiv de gândire a unui proiect salvator de țară.

(Waterford, 11 iulie 2016)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

Dumnezeu s-o ierte, dar n-a fost regina României!

Posted by Stefan Strajer On August - 23 - 2016

Dumnezeu s-o ierte, dar n-a fost regina României!
Autor: Diana Maria Popescu

Servilism total faţă de străini! Terminaţi odată cu ploconeala în faţa fantomelor trecutului, care au făcut mult rău Ţării! Monarhia din România a murit cu 69 de ani înaintea morţii Annei Antoinette Francoise Charlotte Zita Marguerite de Bourbon-Parma (acesta este numele ei adevărat) titularizată – fără nicio bază istorică şi legală – “regină a României”. Membrii aşa-zisei familii regale sînt doar nişte paraziţi care au aterizat cu cîntec în România după lovitura de stat din 1989 şi cărora guvernele româneşti le-au cadorisit ilegal şi cu nemiluita averi de tot felul – de la pămînturi la palate, inclusiv bunuri de patrimoniu! A murit un om, o cetăţeancă franceză de religie romano-catolică, soţia unui ex- rege trădător care ne-a vîndut bolşevicilor şi a deschis porţile Armatei Roşii şi comunismului în ţară. Fie-i ţărîna uşoară!, cum spunem noi, creştinii. A fost o mamă ca atîtea miliarde, tot respectul pentru asta! Dar… Atît! Însă, ca să fie înmormîntată în pămîntul patriei române, cu onoruri militare şi cu doliu naţional, să li se construiască un mausoleu în cetatea istorică de la Curtea de Argeş, e un afront mult prea mare şi de neîngăduit adus Istoriei Românilor şi marilor personalităţi româneşti care au fost conduse la groapă cu tristeţea şi respectul poporului. Soţia fostului rege, cel care a refuzat graţierea patriotului-mareşal Ion Antonescu nu are aceste drepturi. „Chiar aşa, s-a căsătorit cu un fost rege, nu a avut picătură de sânge românesc în vene, nu s-a străduit să înveţe câteva cuvinte în limba română. A cui regină? Poate a bărbatului său, în nici un caz a românilor. Ce doliu naţional? A activat în folosul statului român? Nu! Au venit toţi ca nişte corbi de pradă, pentru a oprima din nou poporul român. Dacă îi sunt atât de dragi, să ţină individual doliu Johannis, Cioloş Guvernul şi Parlamentul de hoţi. Cât despre mine, ca un bun ortodox mă rog lui Dumnezeu să o ierte şi să-i ierte toate păcatele”, scrie Ioan Florescu, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

Ana a devenit soţia fostului rege trădător după abdicarea acestuia

Lui Antonescu îi recunosc toate meritele istorice, în scopul idealului sfînt al neamului românesc, acela de reîntregire a Ţării. Fostul rege n-ar fi trebuit să primească de la statul român nici măcar o pensie de agricultor! Habar n-avea, nici nu-l interesa cît de greu trăiau şi trăiesc ţăranii români! După ’89, a zis şi a făcut precum Lăpuşneanul: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau”. Numele Anei de Bourbon-Parma, care nu ştia decît să pronunţe „pa” şi „la revedere”, în limba română (Dumnezeu s-o odihnească, dar nu pe cheltuiala românilor, nu e drept!), a cotropit prima pagină a ziarelor prin publicitatea agresivă făcută de jurnaliştii dresaţi să mintă cu tupeu şi lipsă de bun simţ. La trecerea la cele veşnice a soţiei fostului rege Mihai, se cuvine să oferim publicului adevărul. România este Republică, cetăţeanul Mihai nu mai e rege de 69 de ani! A abdicat în 1947, în urma unui tîrg cu oficialităţile Ţării, tîrg favorabil lui, deci nu are dreptul să fie numit rege astăzi. Actul de abdicare consemnează clar faptul că acea abdicare de la 30 decembrie 1947 s-a produs ca ”o decizie la care s-a ajuns în comun, între Guvern și rege şi vorbea despre divorţul amiabil între poporul român şi monarhie: […] actul acesta s-a făcut prin bună învoială. Regele a constatat că instituţia monarhiei era o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri […]. Poporul a făcut azi un divorţ şi decent, şi elegant de monarhie”. În plus, este extrem de important și faptul că nunta, căsătoria lui Mihai cu Ana s-a făptuit pe 10 iunie 1948, când fostul rege nici nu mai era cetățean român, fiindcă cetățenia română îi fusese retrasă – lui și celorlalți membri ai familiei regale – încă din 22 mai 1948! Fostul rege a plecat din ţară la mai bine de trei ani de la actul de trădare de la 23 August 1944, negociindu-şi plecarea cu ruşii. Adică, nu aşa, cu mîna goală, ci cu cîteva vagoane de tren încărcate cu valorim cu o rentă lunară grasă din partea statului român, pe care Ceauşescu, bravo lui, i-a sistat-o după anii ’70. şi cu o alta, din partea Rusiei. Fostul rege Mihai s-a căsătorit cu Ana de Bourbon-Parma la Atena. Acolo ea a bătut cu pumnul în masă ca să i se oficieze căsătoria în Biserica Ortodoxă, şi au trăit în Elveţia, puţin, prin Marea Britanie şi cînd îşi încasa renta, prin Statele Unite…. Deci, care regină? Ana devenise soţia unui fost rege. În momentul căsătoriei, Mihai nu mai era rege şi nici cetăţean român, iar soţia sa, Ana, nici nu călcase în România. Acolo, în Elveţia s-au născut cele cinci fete cucuiete, care, nici ele, nu aveau cum să mai fie prinţese, din moment ce Mihai nu mai era rege. Ca să nu mai vorbim despre fiica Irina, condamnată în SUA pentru trafic de droguri şi lupte ilegale cu cocoşi!

O gaşcă de fripturişti

Putem vorbi de un fost rege străin de neamul românesc, cu origine incertă, a cărui soţie, Ana, nu are nici cea mai mică legătură cu România. Ana de Bourbon nu a fost regină pe tronul României, nu a avut cetăţenie română şi nu a fost de religie ortodoxă. Nu mai minţiţi cu atîta obrăznicie, nu ne mai intoxicaţi, ni se face silă de servilismul vostru, nu mai aburiţi generaţia tînără, n-o mai induceţi în eroare cu aceste falsuri istorice condamnabile. România şi Biserica Ortodoxă Română nu au nicio o obligaţie morală faţă de o străină care nu a făcut nimic pentru România, dar e înmormîntată în pământul României.Ce sacrilegiu, Doamne Sfinte! De regulă, familia îşi îngropaă mortul! Ce treabă are Statul cu familia unui fost rege? Familia ex regelui s-o înmormînteze pe cheltuiala proprie. Cine oare ne-a adus pe cap această gaşcă de fripturişti care se autointitulează nobili şi regi şi prinţi imaginari ai unei republici, o gaşcă de oportunişti, veniţi în ţară cu pretenţia retrocedării unor domenii care nu le aparţin, veniţi după pomeni şi onoruri nemeritate? După cum se spune în popor, prost nu este cel care cere, ci acela care dă!

„Prostia e la modă, mulțimea o inghite mereu”

Ce funeralii naţionale, ce onoruri militare, dacă Ana nu a fost nici măcar cetăţean român? Auziţi, înmormîntare cu reguli şi interdicţii drastice, de te cruceşti! Fără telefoane şi drept de fotografiere, fără copii în cărucior, fără sacoşe, fără ţigară aprinsă, fără genţi, cu buletinul la purtător. Probabil, de teama teroriştilor ISIS sau a puciştilor lui Erdogan… să nu dezgroape morţii. Guvernul şi statul nu se preocupă de eradicarea sărăciei din România, de salariile şi pensiile de lumea a treia, dar se dau în stambă la moartea unor străini de ţară şi de cauzele ei? Aţi uitat,oameni buni, că fostul rege , cu puţin timp înainte de lovitura de stat din 1989, a semnat Declaraţia de la Budapesta prin care nemernicii semnatari voiau să rupă Transilvania de trupul Ţării! Altă trădare extrem de gravă, nu-i aşa! Şi, ca să închei apoteotic, Francois scrie pe ziare.com. „Acești pretinși tipi care se cred viță regală, sunt de fapt niște șarlatani care sute de ani au jefuit țăranul roman așa cum fac și actualii conducători și clica lor. De ce să le urăm de bine? Cine știe istoria reală a acestei Case Regale, știe că nemțălăii au venit cu un geamantan și acum au moșii și averi pe spatele oamenilor, așa cum fac și neciopliții Traian Băsescu, Klaus Iohannis, Victor Ponta, generalul Izmană, guvernul și toată clica parlamentului care, ca niște viermi, subjugă și mai mult o țară și așa falită. Prostia e la modă, mulțimea o inghite mereu”. Bravo, Francois!
(10 august 2016)

Maria-Diana-POpescu

Foto. Maria Diana Popescu

Agramatul incolor e bun doar de scriitor!…

Posted by Stefan Strajer On August - 22 - 2016

Agramatul incolor e bun doar de scriitor!…

 

Autor: George Petrovai

 

În celălalt regim se făcea (bineînțeles, cu fereală) mult tam-tam și haz pe seama cuplului Ceaușescu, amândoi cu o pregătire intelectuală mai mult decât precară, dar ahtiați până în vecinătatea penibilului după diplome nemeritate și titluri științifice, ce se potriveau ca nuca-n perete cu imensul lor gol spiritual, pe care – de cum deschideau gura – nici vorbă să-l poată ascunde după neputincioasa forță a funcțiilor și după jalnica strălucire a zorzoanelor. Ba dimpotrivă și parcă de-al dracului, cu cât se dădeau mai mult de ceasul morții ca să pară altceva decât ceea ce erau în realitate la capitolul cultural-intelectual, cu atât mai zdravăn ieșea în evidență, taman atunci când le era lumea mai dragă, fondul ignoranței lor, intens cosmetizată de profesioniști în laboratoarele puterii.

Da, căci lesne poate fi creată și indusă într-o mulțime (gloată, masă, popor) magia puterii discreționare (Stalin, satrapul care a ordonat torturarea și uciderea a milioane de oameni nevinovați, n-a fost perceput ca un semizeu de grosul victimelor sale?!) prin morgă, ținută la patru ace, gărzi de corp și coloane de mașini oficiale, adică toată recuzita trebuincioasă pentru ca găunoșenia să poată fi convertită în impresionant…

Dar iată că ceea ce în regimul bolșevic părea a fi pe meleagurile noastre doar un accident istoric de sorginte muscăleasco-orientală (tirania și întreaga ei recuzită sfidătoare dintr-acolo au fost aduse la nordul Dunării de vânturile pustiei), pentru descurcăreții postdecembriști a devenit o constantă, ceva deja obișnuit până la banalizare în largul evantai al trebușoarelor deopotrivă certate cu legea și bunul simț: tot acuși-acuși tunuri de milioane (jumătate   dintre aleși sunt penali cu acte în regulă încă din campania electorală, ceilalți se grăbesc să-i ajungă din urmă) și milioane de români ce tot mai greu trăiesc de azi pe mâine; lupii (a se citi hoții, trădătorii și plagiatorii) puși paznici la oi, adică numiți în posturi decizionale, unde dispun cum vor mușchii lor de banul public, în timp ce cetățenii truditori și corecți (pe lângă aceștia, în România tuturor posibilităților nelegiuite mai fac umbră pământului încă vreo câteva milioane de consumatori – marea masă a trăitorilor ce nu vor să știe de obligații, ci numai de drepturi), în timp ce cetățenii corecți, vasăzică, suportă cu stoicism cel mai diversificat și împovărător sistem de taxe și impozite din această parte a lumii; subanalfabeți cu cefe de tauri, convinși că banii, indiferent de culoarea lor, rezolvă orice (firește, în acest „orice” nefiind loc pentru esențialele flecuștețe de felul omeniei, onoarei, dragostei curate sau respectului) și atâția tineri dispuși să facă orice pentru a putea deveni cineva cu ifose și fără pic de demnitate etc., etc.

Într-un atare marasm pe toate planurile (de la societate și până la familie, de la credință și până la salut), consecința logică a făcăturii iliesciene cu democrația originală și a luminiței ce stă să se stingă la capătul tunelului multidecenal, ce să ne mai mire că atâția aflători în treabă printre oamenii de treabă ai acestei țări, agramați cu patalamale rostuite și ușori ca fulgii în ceea ce privește cultura, nu doar că se pun pe scris (vezi liota „scribilor” aflați după gratii) după cum bate vântul inspirației de-o clipă, dar chiar ajung să se creadă înzestrați!

Atâta de înzestrați, încât se fac luntre și punte ca să apară în mari reviste (asta le mărește cota de importanță în propriii lor ochi loviți de miopie), deși ei pun cu regularitate punct după titlu și deși producțiile lor, cu un minuscul chichirez conceptual-artistic, sunt părți referențiale dintr-un interminabil coșmar…

(Sighetul Marmaţiei, 10 iulie 2016)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Inerția votului aparențial

Posted by Stefan Strajer On June - 9 - 2016

Inerția votului aparențial

 

Autor: George Petrovai

 

Pretutindeni în lumea democratică și mai puțin democratică, votul este eminamente cantitativ și eminamente aparențial. Atâta de cantitativ, încât calitatea a devenit mână moartă în ecuația jocurilor pentru putere, și atâta de aparențial, încât spusa lui Mark Twain („Dacă prin vot s-ar putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm”) este mai actuală ca oricând.

Cel puțin la noi, în România postdecembristă, unde da, lucrurile s-au schimbat în comparație cu agresivitatea făcăturilor bolșevice, dar din rău în mai rău, astfel că în numai un sfert de veac țara a ajuns mai vrednică de plâns ca după al doilea război mondial: Nu atât prin statutul de neocolonie și sistematicul jaf la care este supusă de spurcata tovărășie dintre tâlharii interni și externi (economia pe butuci, pădurile rase, datoria națională de peste 100 miliarde euro, toți și toate – oameni, pământ, ape – grav îmbolnăviți pentru o lungă perioadă de timp etc.), ci mai ales prin apatia cultivată cu satanică știință în inimile și mințile românilor, încât mulți dintre ei, prioritar din noua generație, prea puțin se sinchisesc de românism, limba română, istorie și tradiții.

Căci principiul lor călăuzitor nu doar că-i unul în întregime material (bani, vilă fățoasă, mașină bengoasă), ci-i și de-un devastator egoism. Ceva în genul următor: „Mă doare-n cot de țară și compatrioți! Ce, altora le pasă de mine? Țara mea este acolo unde mie și familiei mele ne este bine”…

Când tot mai mulți alegători români privesc țara și viitorul strict dintr-un unghi practic-utilitar, ceea ce înseamnă că se simt foarte deranjați de corupția generalizată, dar nu-i deranjează câtuși de puțin să-i voteze pe corupți, asta demonstrează cât se poate de limpede că din cele două categorii de valori ale lui Jean Piaget (valori de finalitate și de randament), ei se autoamăgesc că măcar de data asta aleșii vor da randament și în folosul comunității, nu numai în folosul personal și de gașcă.

Iată adevăratul motiv pentru care unii români mai speră și, scrâșnind din dinți, se duc din nou la vot: „Cine știe, își zic aceștia, poate că noii aleși nu vor fura ca cei de dinainte, ci se vor strădui să lase ceva în urma lor”…

Sigur, nu atâta cât promit în campania electorală, deși la urma urmei asta-i fișa postului pentru primar și consilieri. Adică, ori de la bun început să fie retribuiți proporțional cu concretizarea promisiunilor făcute în campania electorală, ori – acolo unde s-a optat pentru leafa/indemnizația integrală –   din chiar al doilea an de mandat să fie sancționați cu rețineri din leafă, respectiv din indemnizații, pentru neîndeplinirea sarcinilor de serviciu.

Cu certitudine că atunci n-ai mai vedea ditamai oferte electorale cu câte 30 de obiective, asta deoarece catindații s-ar gândi de mai multe ori la posibilitățile de înfăptuire (în primul rând la bani) pentru a scrie o singură dată logic, credibil și…corect din punct de vedere gramatical.

N.B.Știți de ce China capitalisto-bolșevică merge ca pe roate? Pentru că până acuma a lichidat prin împușcare circa 10.000 de funcționari corupți!

Români, neuitând de ceea ce am suferit până în prezent și privind cu îndreptățită neîncredere la cei care se pregătesc să continue opera de crucificare a României, ce-ar fi să-i punem și noi la zid pe faliții noștri prin neprezentarea în masă la votul din 5 iunie?!…

(Sighetu Marmației, 1 iunie 2016)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Cinismul față în față cu naivitatea

Posted by Stefan Strajer On May - 28 - 2016

Cinismul față în față cu naivitatea

Autor: George Petrovai

 

Se pare că ăsta este specificul democrației originale pe care ne-o dorim (pardon, demagogii o doresc, iar celor mulți le este vârâtă pe gât) și la care trudim de un sfert de veac: Ca voința poporului exprimată printr-un referendum să fie ignorată de palavragiii cu putere decizională (vezi soarta plebiscitului din 2009, când la urne s-au prezentat peste 50% dintre români, care în proporție de 80% au votat pentru un parlament unicameral cu maximum 300 de membri!) și ca toate campaniile să decurgă șnur (că, de, pentru impresie doar coaja democrației contează) în binecunoscuta manieră dâmbovițeană a schimbărilor fără modificări esențiale.

Adică pleacă ai noștri grei de osânză, vin ai noștri dornici să-și depășească înaintașii într-ale potlogăriilor, de unde continuitatea mafioto-ipocrită ca traiul celor mulți să meargă în jos.

Cum altminteri să ne explicăm paradoxul că România, o țară încă bogată în pofida jefuirii ei sistematice (și asta nu de azi sau de ieri), are atâția săraci lipiți pământului?! Apropo, cu actualele năravuri și deprinderi („Dai un ban dar stai în față”, „Osia neunsă scârțâie”, „Cine muncește n-are timp de făcut bani”, „Hoțul neprins e om cinstit” etc.) pentru mine nu-i de mirare că în România s-a furat, se fură și se va fura, ci că încă se mai găsește cîte ceva de furat. Iar acest „ceva”, deloc neglijabil pentru tâlharii locali și cei cu moț de la centru, se cheamă bugetul, privatizările frauduloase și licitațiile trucate.

Credeți că de florile mărului este așa o bătălie pentru fotoliile de primar și/sau de consilieri? Naivul va spune că așa este firesc într-o democrație (sic!) și că din atari confruntări electorale se ajunge, dacă nu la cetățenii cei mai vrednici (câți dintre aceștia consimt să intre în politică și câți dintre intrați rămân nepervertiți?), atunci măcar la oameni cu ceva mai vrednici ca cei dinainte.

Iar eu mă uit la dezastrul din jur (economia pe butuci, pădurile măcelărite, tot mai precara stare de sănătate a nației, localitățile sufocate de mașini parcate pe unde se nimerește, spațiile verzi pe sponci etc.), am în vedere datoria externă a României de circa 100 miliarde euroi și întreb: Unde sunt aleșii noștri vrednici (în teritoriu și la centru), când – vorba poetului – biet de el, român săracul, înapoi tot dă ca racul?…

Dând uitării sau, mai de grabă, nevroind să știm de tranșanta afirmație a gânditorului francez Henri Bergson, cum că în democrație (evident, el avea în vedere democrația occidentală, nicidecum sinistra noastră caricatură) nu există criterii pentru selecția valorilor, noi continuăm să-i considerăm buni pe acei edili care izbutesc să-și ducă mandatul până la capăt și care se achită de cel mult un sfert din atribuțiile cuprinse în fișa postului – promisiunile făcute în campania electorală!…

Următoarele motive mă determină să n-am pic de încredere în politruci și făcătura numită politica postdecembristă (în găunoasele lor promisiuni cu atât mai puțin), drept urmare îmi îndemn compatrioții din țară și străinătate ca prin neparticiparea lor la vot să contribuie efectiv și conștient la reușita grevei electorale:

1) Dacă nici referendumul, însăși coloana vertebrală a unei veritabile democrații, nu este respectat de politrucii postdecembriști, atunci e clar că toate speranțele de mai bine pentru grosul românilor sunt doar o cruntă amăgire și că politica pe aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu este aidoma unui Ianus: Zero cu ochi se cheamă fața mincinoasă cu care privește spre națiune, în principal spre uriașa armată a dezmoșteniților, dar fața cu care privește spre clan și partid se cheamă o afacere nerușinat de rentabilă, ea făcând (ne)oameni sus-puși din toți avortonii slugarnici!

2) Știind prea bine că peștele de la cap se împute, ce încredere mai poți să ai (mă raportez la primele două partide ca mărime) într-un PSD care în continuare este condus de un penal (l-am numit pe Liviu Dragnea) condamnat la doi ani cu suspendare, în jurul lui făcând zid de susținere alți penali, potrivit principiului tovărășesc-nelegiuit că în acest mod se apără pe ei înșiși (nu tot așa a fost apărat ani de zile bravul plagiator Victor Ponta?), sau ce încredere poți să ai în struțo-cămila doldora de penali numită PNL, care și-a permis prin loazele sale și alte multe secături din această țară să-l împroaște cu noroi pe Marian Munteanu, cel care trebuia să fie vârful de lance al adevăratei schimbări în bine din România.

Că toate partidele postdecembriste sunt o apă și un pământ (bunăoară, ce au în comun cei mai mulți dintre așa-zișii liberali din zilele noastre cu principiile liberale din perioada interbelică?), rezultă cu prisosință din alianțele conjuncturale înjghebate. Dar, stați liniștiți, nu pentru prestigiul României și binele majorității românilor pe care cică-i reprezintă (de fapt îi vând și-i jupoaie), ci strict pentru sforarii lor.

În urmă cu patru ani peneliștii și pedeliștii se pupau de zor în monstruozitatea cu numele USL (Uniunea Social Liberală), ca astăzi să se iubească atât de mult, încât sunt gata să se strângă de gât. Nestimabililor, care-i adevăratul vostru obraz de toval: cel de-acuma sau cel din urmă cu patru ani, când prioritatea priorităților era să dați de pământ cu Traian Băsescu și cu Partidul Democat-Liberal (PD-L)? Dar iată că ăștia s-au aranjat: Băsescu în calitate de lider PMP, PD-L-ul lui Vasile Blaga înfulecat cu fulgi cu tot de PNL. Păi de pomană se spune că România postdecembristă este țara tuturor posibilităților certate cu legea?…

3) Din statistica oficială, dușmana de moarte a statisticilor bunului simț, reiese un surplus de cetățeni cu drept de vot (să-i spunem lotul de rezervă) de aproximativ trei milioane. Se subînțelege că aceste voturi fictive, știute și acceptate de oficialități, la o adică vor înclina balanța într-o parte sau alta, funcție de simpatiile și profitul celor însărcinați cu numărarea. Nu spunea Stalin că nu contează câți cetățeni se prezintă la vot, ci totul depinde de cine numără voturile?…

N.B. Broșura cu oferta PSD-ului pentru primăria și consiliul municipiului Sighetu Marmației este de un monumental cinism. Deși candidatul la fotoliul de primar este actualul viceprimar, dar nu oricare viceprimar dacă te iei după tovărășeasca recomandare a senatorului Liviu Marian Pop (se spune dividende, domnule senator, nu dividente, iar pe viitor nu mai numărați realizările PSD-ului la nivel național cam așa cum Ghiță Pristanda dădea socoteală de steaguri!), și deși cap de listă la consilieri este doamna Eugenia Godja, fosta primăriță a orașului timp de trei mandate (2000-2012), vasăzică taman atunci când două părculețe au fost dezafectate pentru tot atâtea stații PECO, când piața de alimente a rămas fără mult promisul Mall, în schimb a rămas cu haite de câini vagabonzi și s-a pricopsit cu trei supermagazine în plin centru, iată că acuma toate astea apar ca perpetue priorități.

Sigur că da, din respect pentru sigheteni…

(Sighetu Marmației, 15 mai 2016)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

De la naționalismul pe sponci la multiculturalism

Posted by Stefan Strajer On May - 12 - 2016

De la naționalismul pe sponci la multiculturalism

 

Autor: George Petrovai

 

Un mastodont pestriț și diform așa ca Uniunea Europeană (de fapt Europa neunită din punct de vedere economico-financiar, cu un pospai de unitate geografică și cu o înfloritoare neunitate spirituală), trebuia să vină cu niște găselnițe care să-i justifice, mai bine spus să-i mascheze tendințele neoimperialiste.

Da, tendințe neoimperialiste, căci astăzi statele nu mai sunt cucerite prin nedemocratica invazie militară, ceea ce nu presupune nicidecum desființarea armatelor naționale și a blocurilor militare de felul NATO, ci prin mult mai subtila și mai eficacea invazie/înrobire financiară, ce decurge cu necesitate din acțiunea conjugată a organismelor financiare mondiale (FMI, Banca Mondială etc.) și a asasinilor economici special antrenați pentru trebușoare de acest fel (vezi Confesiunile unui asasin economic, curajoasa destăinuire a americanului John Perkins), după care, economicește pusă pe butuci (fără datorii în 1989, astăzi România are o datorie externă de circa 100 miliarde dolari!) și gâtuită de corupția alimentată cu banii păpușarilor planetari, țara în cauză capitulează necondiționat, ba chiar se bucură că în anumite condiții înjositoare (cedări succesive de suveranitate, amestec fățiș în treburile interne, privatizări păgubitoare) va fi admisă la periferia conglomeratului politico-economic, unde – firește – urmează să fie tescuită până la sleire, întru deplina adeverire a spusei apusene cu iz pungășesc: Drumul de la bine la mai bine trece prin mai rău!

Una din găselnițele scornite de oficialii europeni nealeși (deasupra Parlamentului European este situat „democratic” Consiliul Europei, iar în spatele acestuia stau de veghe imperiile farmaceutice și petroliere) este aceea cu pericolul (sic!) dosit în conceptele naționalism și patriotism, în mod cert noțiunile cu cea mai mare și mai nobilă încărcătură sentimentală, deoarece ele reflectă atașamentul capabil de jertfă al cetățeanului față de sufletul poporului din care face parte și față de țara care l-a născut.

euskulldragon

 

De la centrul de comandă al Europei neunite ni se va spune că da, cândva, în perioada de formare și consolidare a națiunilor, patriotismul și naționalismul au avut rolul lor (evident, limitat în plan istoric) de afirmare a apartenenței la o anumit țară și nație, cu specificul ei național: limbă, particularități fizice și psihice, tradiții și elemente de civilizație, ba după unii (perioada pangermanismului și a ideologiilor rasiste) tot aici ar intra și acel fel de-a fi al poporului conștient de el și valoarea lui, ce musai se reflectă în toate producțiile sale spirituale: artă, filosofie și știință.

Sigur că, ni se face cunoscut mai departe, asemenea exagerări naționaliste au generat ideologiile și politicile bazate pe forță, iar mai apoi cele două conflagrații mondiale. Tocmai de aceea, dar asta nu se mai afirmă explicit, prin neoimperialismul european după modelul celui american, s-a depășit faza naționalismului autocefalo-autarhic, prin amestecul dirijat al popoarelor europene cu semințiile musulmane aduse de neghiobia politică de peste mări și țări, astfel ca să rezulte un modern și înfricoșător Turn Babel, cu mult mai înfricoșător ca strămoșul lui biblic, unde se face dovada într-un mod năucitor pentru localnici că cei din urmă veniți sunt cei dintâi în atenția autorităților prin ajutoare, fanatism, fecunditate, trândăvie și nelegiuirile la care se dedau în chip programatic.

Pentru unii ca aceștia, apatrizi convinși că prin rodnicele burți ale femeilor lor vor cuceri/islamiza în câțiva ani întreaga Europă, dar și pentru visurile hegemonice al păpușarilor, foarte grijulii să nu se aducă vreo atingere atotputernicelor simțăminte nepatriotice ale alogenilor (ne amintim că gânditorul Nae Ionescu făcea o foarte subtilă distincție între român și bun român: român poate să fie doar cineva care simte cu adevărat românește, ca de pildă un țăran cu câteva generații în spate, pe când bun român poate să fie orice alogen care respectă legile și se achită cu conștiinciozitate de obligațiile cetățenești), din aceste motive, vasăzică, naționalismul și patriotismul sunt vestejite fără cruțare la nivel oficial.

Ce mai tura-vura, în actualele condiții ale imperiului european (împărații romani se conduceau după „Dezbină și domnește!”, păpușarii zilelor noastre după ”Amestecă și sodomește!”), este de prost gust să-ți etalezi ca român patriotismul și naționalismul. Evident, nu la fel stau lucrurile în cazul unui neamț, deși este arhiștiut faptul că naționalismul german se practică fățiș și că el este atât de ponderat (sic!), încât de regulă depășește ultranaționalismul estic. Dar roboții fără obraz din „locomotiva” Europei își pot permite orice și nimeni n-o să-i tragă de mânecă. Spun „nimeni” gândindu-mă la egalii lor în făcătura supranumită UE (englezii sau francezii), că pe alții (românii, de pildă) nimeni nu-i bagă în seamă. Mă rog, avem astfel dovada că una este egalitatea pe hârtie a tuturor membrilor UE și cu totul alta cea practică, respectiv de tip orwellian: „Toate animalelele sunt egale între ele. Dar unele sunt mai egale ca altele”…

Că nemții își permit orice, o știm prea bine pe pielea noastră. Nu numai că tot acuși-acuși ne trag de urechi prin oficialii lor, inclusiv prin ambasada de la București, dar mai fac și pe tâlharii corecți. Dovadă că nu suflă niciun cuvințel despre zecile de miliarde cu care, potrivit contractelor încheiate, ne-au rămas datori la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Iar oficialii români sunt prea lași ca să ia taurul de coarne și să pretindă ce-i al nostru. Dar nu cu fereală și între patru ochi, ci de la obraz și în auzul tuturor în plenul Parlamentului.

Aceeași suspectă tăcere este în ambele tabere și în legătură cu cele peste 93 de tone (exact 93.570 kilograme), tezaurul românesc încărcat la Iași în vagoane și trimis în luna decembrie 1916 la Moscova, ca nu cumva să cadă în mâinile nemților. Ironia sorții a făcut ca tot ei să se înfrupte din aurul românilor, bani cu care s-au pus pe picioare după enormele pierderi suferite în primul război mondial. Căci Lenin, omul pregătit și finanțat de nemți, a înțeles să-și plătească datoriile cu tezaurul românesc, drept urmare l-a expediat la Berlin.

Cu grosolănia și nesimțirea specifică rasei teutonice, nemții zilelor noastre au înțeles să rezolve acest litigiu în felul următor: La presiunea lor, în data de 2 octombrie 2012 Adunarea Parlamentară a Uniunii Europene a hotărât că România nu va primi înapoi tezaurul de la ruși! Păi cum să-l primească de la ruși când el a fost păpat de nemți?! De unde se vede cât se poate de limpede de ce istoria este scrisă după vrerea învingătorilor și fârtaților acestora, inclusiv din tabăra învinșilor : Ar fi grozav de incomod ca tot omul să știe atât despre fraternitatea tâlhărească dintre nemți și ruși la sfârșitul primului război mondial și mai târziu, cât și despre strânsa colaborare dintre ei la începutul celui de-al doilea război mondial (Polonia atacată simultan de cele două lighioane, Pactul Ribbentrop-Molotov încă în vigoare).

Cealaltă mare găselniță a Uniunii Europene este multiculturalismul sau acel talmeș-balmeș care-i va face pe urmașii noștri să fie în anumite privințe (automobilism, calculatoare, telefonie mobilă, modă, cancanuri, manele etc.) mai informați ca noi. Dar una este să fii informat și cu totul altceva să fii cult.

Nota 1: Una din grozăviile la care Uniunea Europeană trudește în momentul de față este viitoarea ei religie lipsită de credință. Cine știe? Poate că musulmanii nu vor avea nimic împotriva ei…

Nota 2: Dacă în artă, prioritar în literatură, se poate vorbi de un specific național, filozofia și știința sunt supranaționale. A căuta cu tot dinadinsul specificul național în ele, înseamnă a le răpi universalitatea. Așa cum just afirmă P.P.Negulescu în tratatul Geneza formelor culturii, din simplul motiv că tot ortodocși sunt grecii, rușii, bulgarii și sârbii, nici măcar ortodoxismul nu este specific românesc. Altfel spus, poate fi caracteristică o trăsătură care diferențiază, nicidecum una unificatoare.

Petrovai-4

Foto autor: George Petrovai

Lumina vine de unde strălucesc „arginții”

Posted by Stefan Strajer On May - 12 - 2016

Lumina vine de unde strălucesc „arginții”

 

Autor: Cornel Cotuțiu

 

E o parafrază după titlul unui text scris de Mihail Sadoveanu, în 1945, după întoarcerea sa dintr-o călătorie măreață a scriitorului în URSS: „Lumina vine de la Răsărit”. Străbătând teritorii sovietice ruinate de abia încheiatul război mondial, romancierul român era invitat să se minuneze de câtă strălucire emană în jurul său, încât la întoarcere în România să pledeze pentru nevoia unei alte societăți, nu burgheze, ci proletare, socialiste. După felul în care s-a comportat în anii ulteriori, cei care i-ai cunoscut năravurile, poftele, au socotit că Sadoveanu nu a dat tonul doar așa, la niște zâmbete ale Kremlinului.

Despre postura sa de om și scriitor postbelic, am fulgurat o tabletă, acum însă vreau s-o iau mai pe îndelete, dat fiind că în 2016, spre sfârșitul lui, se încheie 55 de ani de la moartea lui M. Sadoveanu. Cei care am lăcrimat atunci, juvenil, nu putem să nu ne amintim de acest fapt calendaristic, dar îmi   displace ideea de a mă alătura celor care îl aniversează, îl comemorează. Ce articol înduioșător am înfipt la gazeta de perete a liceului! „S-a stins din viață Ceahlăul literaturii române!” Greșeam, nevinovat. Nu murea scriitorul, ci omul. Or, eu la omul Mihail Sadoveanu   vreau să mă refer, la cel din ultimii săi 20 de ani de viață.

Apropiata lui „împlinire” îmi stârnește un evantai de sinonime pentru „a muri”: „a se stinge din viață”, „a trece în lumea umbrelor”, „a se ridica la ceruri”, „a-și da obștescul sfârșit”. Consider că e de ales, în cazul lui, două expresii: una pentru scriitorul Sadoveanu, alta pentru omul Sadoveanu; zic așa, pentru că, începând cu 1940 s-a produs o discrepanță neașteptată – până la a fi jenantă, penibilă – între cele două ipostaze ale acestui nume.

Organizațiile extremiste de dreapta i-au ars în public cărți, nu pentru că a scris o literatură neangajată în problemele fierbinți ale anilor aceia, ci fiindcă, mason fiind, a făcut jocul semit al Masoneriei, preluând, printre altele, conducerea a două publicații subvenționate de aceasta – „Adevărul” și „Dimineața”. Iar în anii tragici ai războiului   s-a retras în munte, purtându-și kilogramele adipoase prin pădurile din jurul cabanei sale (una dintre ele, săracul…); fără să ia atitudine publică față de ororile care sfâșiau lumea. Nu, el scria amintiri din copilărie, din tinerețe, fantaza pe seama unor legende asiatice, rescria proze din junețe, pescuia, drumețea.

Nu dă nici un semn privitor la „Dictatul de la Viena” (1940), de contestare publică, în schimb, în 1946, după anularea acestuia, scornește articolul Ardealul de Nord, în care mulțumește sovieticilor pentru „reprimirea” din partea lor a acestui teritoriu românesc (Câtă nerușinare! Ce ofensă adusă memoriei jertfei celor zeci de mii de ostași români care au eliberat „ultima brazdă” a pământului nostru!). Nu ia nici o atitudine privitor la carnagiul războiului, la soarta Basarabiei, a Bucovinei.

Fiica Profira Sadoveanu   nota (1944) în jurnalul ei: „…tata nu poate înghiți pe bolșevici.” Dar, după intrarea lor în țară, avea să semneze adeziuni, cu trup și suflet, la actele de bolșevizare a țării. După prima vizită în Țara Sovietelor a lui Mihail Sadoveanu, un penibil trompetist în vogă – Mihai Gafița – , remarca: „însuflețirea, uimirea și entuziasmul” cu care s-a întors de acolo, „înțelegând că mult dorita soluție a problemei țărănești e socialismul.” (Mă îndoiesc că Mihail Sadoveanu ar fi fost atât de decrepit, de sensibilizat, încât citind astfel de ditirambi să nu se fi amuzat în sinea sa cinică de lichelismul unui confrate.)

În 1949 reprezintă România la Conferința Mondială a Partizanilor Păcii de la… Moscova.

Atitudinea lui publică, strident procomunistă (simulată, desigur), a început din 1947, când, insistent curtat, adulat de proaspeții guvernanți români (?) postbelici, pentru postura sa de mare scriitor, a acceptat intrarea lui în partidul comunist. Da, dar fusese un târg: Mult mai târziu s-a aflat că boierul Sadoveanu a cerut pentru aceasta să i se dea plocon un conac și o moșie de la Ciorogârla.

El, care în 1933 scria despre „adâncimea suferinții trecutului”, „rezistența neamului”, „sfânta moștenire a generațiilor perimate”, el, Mihail Sadoveanu rămâne câțiva ani indiferent la începerea cumplitului proces de colectivizare a țărănimii. Însă, tovarășe Sadoveanu… se poate? Și este „ajutat”. Acceptă să primească un manuscris al unui începător anonim, pe care maestrul prozei românești îl stilizează (pentru a i se recunoaște maniera lui prozastică) și așa vede „lumina” tiparului faimosul (vorba vine) roman Mitrea Cocor; o maculatură despre intrarea entuziastă a unui sat într-o formă colectivă de lucrare a pământului, aceasta, firește, după model sovietic. Cartea avea să primească din partea… Moscovei, în 1950, distincția Medalia de aur a păcii.

În 1952 devine membru în Consiliul Mondial al Păcii. În 1961 i se conferă Premiul Internațional Lenin (pentru merite deosebite – ? – în lupta pentru pace).

”Ce legătură mai poate exista între acest scriitor ghiftuit și surd și poporul înfometat și înșelat din care s-a ridicat?” – se întreba mai adineauri un istoric literar. În întrebarea sa ar fi trebuit să mai adauge adjectivele „laș” și „cameleonic”. Marian Popa (căci la el mă refeream), apreciază succint: „omul e dornic de bani și duce o viață de senior feudal: e vânător și pescar, schimbă casele, vilele și cabanele de vânătoare, ca și hainele, își bate fetele cu biciul, în stil slav, își escrochează contemporanii.”

La moartea sa, guvernanții, scriitorimea politrucă i-au organizat funeralii naționale, iar condeiele de marcă nu și-au zgârcit cerneala în elogii postume. Tudor Arghezi, un alt uriaș penibil lingău postbelic (din păcate),   pur și simplu îl considera „un al treilea Mihai”, așadar, alături de Mihai Viteazul și Mihai Eminescu. Vorba cronicarului. „…să sparie gândul!”

E potrivit să transcriu încheierea aceluiași Marian Popa:

„Chiar dacă scriitorul nu mai prezintă interes pentru marele public și mai ales pentru tineret, chiar dacă el concentrează ura și alergia majorității elevilor din țară, critica manevrată de masoni, sovietici și naționaliști va găsi destule pretexte pentru a-l menține în camera de reanimare a conștiinței cotidiene, dar în primul rând opera antebelică. Abia prin acea parte a operei care ar fi făcut din Sadoveanu un scriitor uriaș, dacă ar fi trăit cu o sutăcincizeci de ani mai înainte.”

COTUTIU

Foto autor: Cornel Cotutiu

Hoții de codri

Posted by Stefan Strajer On April - 9 - 2016

Hoții de codri

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 

Neliniștea și neașezarea sunt parcă peste tot în lume în pragul exploziei. A fost neșansa României să intre în democrație tocmai în acest moment. Nu-i vorbă că popoarele puternice transformă neșansa în binefacere pentru ele însele, dar noi, se pare, că nu ne situăm între ele. Așa că tot ce am reținut din capitalism este jaful de proporții practicat de ciocoii noi. Categoria din romanul lui Nicolae Filimon este la noi eternă, este o categorie nu doar socială, ci și una psihologică. La toate nivelele și în toate domeniile vezi haite de „ciocoi noi” nestăpâniți și obraznici, pe care nici închisoarea nu-i mai sperie, că au găsit ei ac de cojoc și pentru pedepsele prea ușoare pe care le primesc. Ajunși în închisoare, continuă să facă același lucru în care au excelat în libertate, adică să fure. Fură din cărțile altora și scot plagiatele lor pentru că au avut grijă să introducă în lege prevederea incredibilă că poți fi scutit de pârnaie, dacă produci cercetare de orice fel. Îți stă mintea în loc să constați atâta dibăcie și solidaritate la niște ticăloși de ultimă speță. Detectarea diabolicelor mașinații de către justiție a devenit foarte dificilă deoarece corupții interni au fost luați sub aripa unor mafioți internaționali, de la care au deprins iute dexteritatea de a sustrage și a spăla banii murdari cât mai departe de țară în stațiuni opulente de la Atlantic sau Pacific. Și astfel banii sărmanului contribuabil român ajung să-și piardă urma, în timp ce în țară majoritatea păgubită este lipsită de orice face viața omului civilizată. Să te mai miri că unii dintre români își pierd cumpătul în momente critice și sar la beregată? Așa s-a întâmplat recent la secția urgențe de la spitalul din Segarcea, unde un om amărât de 74 de ani l-a strâns de gât pe unul dintre medicii de servici. De fapt amândoi, atât pacientul exasperat cât și medicul asaltat de numeroșii bolnavi erau victimele statului, partidelor, instituțiilor în descompunere din țara noastră. Pacientul a răspuns cu violență reacției de respingere a medicului, care l-a refuzat din primul moment, considerând că omul acuzând o insuportabilă durere de picioare nu era un caz urgent.

defrisari-hotnews-ro_36529500

Nimeni nu mai are răbdare în România să asculte, să ia seama la durerile altuia. Fiecare crede că ale lui sunt de neîndurat. Un lucru este cert: și bătrânul în suferință și medicul sunt victime ale jafului de proporții care are loc sistematic de 26 de ani. Pe când Elena Udrea, Cocoș, Videanu, Alina Bica și alte nume celebre din anturajul președintelui Băsescu furau de stingeau, fără să dea nimic îndărăt poporului care i-a ales, 60 de spitale erau desființate de același președinte pentru că nu mai erau bani. Multă cerneală a curs în legătură cu acest act cinic de proporții, dar cei care suportă consecințele dure au fost lăsați pe mai departe să rabde. Un lucru este sigur: pletora hoților o duce bine, atât de bine încât pedepsele ușoare nu-i mai sperie că în judecata lor strâmbă totul s-a meritat. Ei și generații de după ei sunt asigurați financiar, iar după ce se va șterge în memoria colectivă amintirea crimei lor se vor reîntoarce să ne facă legi din nou, să ne pună biruri. Avem memorie scurtă și iertăm cu duioșie crime abominabile. Săraca țară bogată, mai exact cu cozi de topor bogate. Îmi vine în minte nerușinarea Elenei Udrea care cerea optimizarea condițiilor de viață din închisori numai pentru că ea ajunsese să le guste puțin. Cum de nu și-a pus imaginația și activismul la treabă pe când era în libertate, să salveze de la moarte zeci de bătrâni uitați prin casele lor mizere. Mai deunăzi un grup de femei sărmane foarte în vârstă, dacă nu mă înșel, de la un cămin din Bălcești erau îngrozite de perspectiva desființării instituției din cauza lipsei de fonduri a primăriei. De ce oare nu devin românii mai pragmatici și să ceară fiecărui milionar și miliardar, care petrece pe la Monaco, să ia de suflet câte un cămin de bătrăni, de copii abandonați de părinți plecați la muncă, de copii bolnavi, spitale total neutilate și să le amenajeze pe cheltuială proprie, redistribuind bogăția pe care au șmanglit-o. Ar fi un mod mai profitabil de a-și ispăși pedeapsa, printr-un gest suprem de pocăință față de cei ultragiați.

Numai că o asemenea idee nu trece nimănui prin cap pentru că obștea românească se împarte între mafihoți cu legături secrete înăuntru și în afara țării și o majoritate dezarmată de oameni pe care nici legea nu-i vede, nici guvernanții. Aceastei majorități care se simte abandonată i-a rămas o singură speranță: jurnaliștii care au curaj la unele posturi de televiziune, puține de altfel, cum ar fi Realitatea TV. La emisiunea Jocuri de putere în 4 februarie a.c. am asistat la dezvăluirea unor abuzuri inimaginabile într-o țară europeană la început de secol 21. Locuitorii din orășelul maramureșean Borșa, deposedați de pădurile lor strămoșești, luptând zadarnic de șaisprezece ani să le reprimească, au ajuns în disperare de cauză la televiziune, știind despre faima pe care și-a dobândit-o Rareș Bogdan și colaboratorii lui ca apărători ai dezmoșteniților sorții. De virusul nelegiuirii s-au contaminat repede toate rețelele puterii în România. În acest climat „viral” nu este de mirare că s-au găsit „intreprinzători” ai afacerilor tulburi. Luând aminte la toate poveștile din spatele furturilor rămâi uimit câtă inteligență ticăloasă s-a cheltuit în asemenea afaceri și cât de puțin s-a investit în reconstruirea industriei românești demolate fără regrete de „clarvăzătorii” din fruntea piramidei. Să ne mirăm atunci că un oarecare Vasile Timiș din Borșa a revenit în țară sub numele schimbat de Frank Timiș, după un episod australian ratat, pigmentat cu comerț cu droguri, s-a întors cam cu coada între picioare în Borșa natală. Avea certitudinea că în climatul „viral” românesc se va realiza pe deplin, dând alături de alți vreo cinci „ortaci” măsura totală a ticăloșiei lor. DIICOT se afla în campania retrocedărilor frauduloase, așa că n-a fost greu pentru Frank să găsească vaca de muls pentru el și alți patru, între care primarul Ștețko, prefectul Anton Rohian cu concursul agenției RomSilva, îngălată și ea în vâscul netrebniciei. Frank și ai lui n-au făcut altceva decât să se sincronizeze la nivelul Borșei cu masiva corupție din capitala țării. Conform pricipiului formulat de Eugen Lovinescu privind cu totul alt subiect, cultura, simularea conduce la stimulare. Cine mai are azi nevoie de cultură în România? Mai toți sunt băgați cu capul în afaceri veroase.

Triumful abuzului la Borșa este de domeniul patologicului. Sunt șase mii de proprietari de pădure în Borșa toți cu acte în regulă, iar dintre ei o mie două sute patruzeci și șapte au fost împroprietăriți la anul de grație 1810 în timpul Imperiului Austro-Ungar. Ce le-a fătat mintea uzurpatorilor? Să înființeze un composesorat personal, numit CISLA, total ilegal, care s-a suprapus peste composesoratul de drept. Ce conta că acționau în ilegalitate absolută! Lor să le meargă bine vreo două decenii, timp în care pădurea a fost rasă și vândută. Graba lor a fost cu atât mai aprigă cu cât în subsolul pădurii defrișate zac minereuri de zinc, fier și cupru pe care se pare că au pus ochii deja șacalii din afară. Hmmm! Seamănă a Roșia Montana!

Maramureșenii n-au stat cu mâinile în sân. S-au tot dus prin cele judecăți prin mai toate tribunalele din țară, obținând câștig de cauză de la treizeci și doi de judecători. Sentințele sunt toate irevocabile, dar cui îi pasă. Timiș și ai lui au dat-o înainte ca să fructifice timpul în spiritul sloganului românesc al ticălosului: acum sau niciodată. Șaptespezece mii de hectare de pădure au fost defrișate sub privirea moroșenilor, care după cincisprezece ani de desconsiderare și sfruntare au ajuns acum în pragul răscoalei. Dacă nu li se face dreptate, în cel mai scurt timp vor pune mâna pe furci. În România postcomunistă ne întoarcem la epoca răscoalelor din Evul Mediu. Oreste Teodorescu, unul dintre cei mai inspirați jurnaliști de la Realitatea, care trece peste political correctness a făcut amara constatare că abuzurile din comunism erau palide pe lângă dezmățul de acum. Toți se feresc ca dracul de tămâie să amintească de Ceaușescu, dar evidența faptelor îl ridică pe dictator și îi coboară pe ucigașii lui, ca pe niște abjecți trădători de țară ce sunt.

Dl. Matei Mihali, președintele asociației composesorale de drept, prezent în emisiune și-a strigat durerea nedreptății într-o confesiune zguduitoare, numindu-i pe jefuitori „o haită de lupi flămânzi pe care nu-i mai satură nici dracu”. Toți cei vinovați devin foarte invizibili, abstracți când este vorba să dea seama de răul extins în țară. „De 26 de ani ne hăituiesc, ne umilesc și ne batjocoresc”, a spus dl. Mihali, dând glas exasperării omului deposedat. În vacarmul ce încă domnește în România, Președintele Johannis nu se lasă auzit în măsura în care s-ar cuveni, având în vedere acumularea revoltei a cărei masă critică poate deveni explozivă. E adevărat că el a declarat de la început că fiecare trebuie să-și facă datoria la locul său. Întrebarea este că își face fiecare datoria? Nu, nicidecum și atunci de aceea l-am ales ca să pună umărul să-i învețe pe nemernici ce însemnează datoria. Prezența mai susținută a Președintelui ar aduce un plus de elan agenției DNA și ar mai temporiza disperarea populară. Nu cred că România are nevoie de răzmerițe.

Spre deosebire de Președintele Johannis, Traian Băsescu a fost foarte vocal, dar ce folos. În cazul lui promisiunile și vorbăria ascundeau scăderile de caracter. Iată-l la Borșa în 2004 la un meeting cu maramureșenii înșelați, cărora le promitea grabnică rezolvare. Dar nu s-a ținut de cuvânt și astăzi la începutul anului 2016 maramureșenii se simt trădați și vânduți, total neîncrezători în statul de drept cu care s-a tot împăunat dl. Băsescu. Doar avocatul moroșenilor, dl. Bogdan Ioan Tudor Todoran, care le-a purtat necazul pe la atâtea tribunale are o nobilă compasiune și profundă înțelegere pentru suferința lor, evocând emoționant zbaterea acestor patrioți pentru apărarea pădurii din străbuni. Dl. Todoran are un larg orizont cultural. Știe istorie și înțelege ce primejdie s-a abătut asupra țării prin nesocotirea legilor, prin jaful pădurilor, care sunt o avuție națională și europeană, dar mai înainte de toate sunt avuția oamenilor onești din Borșa. Să nu se uite, a subliniat el, că moșnenii și maramureșenii fac parte din talpa țării, din stratul de profunzime al etniei noastre. Da, minunat a vorbit acest avocat și doar alianța lui dreaptă cu victimele ne-a făcut să mai sperăm că hoții codrilor vor fi, în cele din urmă stopați.

(Delray Beach, 8 februarie 2016)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

Basarabia – destin sub crucea infernului

Posted by Stefan Strajer On March - 10 - 2016

Basarabia – destin sub crucea infernului

 

Autor: Galina Martea

 

Renăscută pentru un alt destin – 27 august 1991. Proclamându-şi independenţa, R.Moldova devine un stat independent , autonom, plin de speranţe pentru un viitor luminos de a-şi reconstrui şi redobândi valorile identitare naţionale. Poporul, cu deplină încredere în independenţa proclamată, este convins că în sfârşit va triumfa dreptatea mult dorită şi se vor întemeia acele principii care vor contribui la formarea unui stat modern, liber, bazat pe valori autentice şi drepturi naţionale. Sentimente de siguranţă într-o nouă schimbare şi de realizare a unor dorinţe mult aşteptate de zeci de decenii.

Cu încredere pentru un viitor şi într-o reuşită de salvare a neamului, poporul devine tot mai unit, într-o măsură oarecare, gândeşte şi acţionează tot mai solidar doar pentru a redobândi integral procesul de eliberare naţională, de restabilire a unităţii de limbă, cultură şi tradiţii specifice neamului românesc. În condiţii de dificultate, după un sistem totalitar de decenii, poporul regăseşte forţa necesară şi încetul cu încetul purcede de a forma acea temelie a societăţii care constituie, s-ar crede, integritate. O mare parte a societăţii tinde spre o reîntregire a neamului românesc cu ţara mamă, iar o altă parte încearcă să stopeze aceste năzuinţe. Aspiraţiile poporului sunt diverse în dependenţă de originea omului.

Contrar acestora, situaţia economică şi socială a populaţiei devine tot mai instabilă şi nefastă, fiind grav afectată de trecerea bruscă de la o economie centralizată socialistă la un sistem de economie de piaţă liberă. Mediul social, o mare parte din populaţie cu aspiraţii pro-europene, continuă să se confrunte cu dificultăţi de diverse aspecte, având la bază încă trecutul cu o mentalitate sovietică. Acest component formează enorme piedici în derularea mai multor acţiuni şi aspecte, care nu permite, în primul rând, reîntregirea neamului românesc şi, totodată, nu oferă posibilităţi reale de a forma o societate nouă cu dorinţe şi viziuni moderne în dezvoltare. Procesele economice şi sociale se dezvoltă într-un ritm haotic, neavând la bază lecţia necesară pentru un sistem cu economie de piaţă adevărată, iar schimbările de rigoare nu produc impresia pozitivă în evoluţia ţării. În acest proces al schimbărilor intervin diverşi factori care afectează la direct locurile de muncă, cu reduceri substanţiale ai angajaţilor; instituţiile de stat, cu întreţinere bugetară, devin tot mai impotente în faţa schimbărilor, în aşa mod, o mare parte plasându-se în caterogia falimentului economic; veniturile pe cap de locuitor ale cetăţenilor coboară de la o zi la alta într-un mod extrem de galopant, neavând în subordine nici un fel de rezerve materiale şi financiare; fenomenul inflaţiei devine un proces normal al existenţei, constând în deprecierea permanentă a banilor aflați în circulație, ca urmare a reducerii volumului producţiei şi circulației mărfurilor care duce la scăderea puterii de cumpărare a banilor; ramurile producătoare ale economiei naţionale îşi pierd din capacitate şi intensitate, treptat devenind complet incapabile de a suprvieţui, iar cele neproducătoare pur şi simplu devin victime ale proceselor economice în schimbare. Toate aceste modificări se răsfrâng negativ asupra cetăţeanului din societate, iar societatea este victima proceselor evolutive în transformare. Astfel, i-a naştere un nou proces social şi anume: procesul de migraţiune a populaţiei în afara ţării. Respectiv, procesul migraţiunii, cu laturi atât pozitive cât şi negative, se răsfrânge destul de negativ în relaţiile conjugale, iar familia încetează de a mai exista sub forma tradiţională. Aici, femeia-mamă este acea persoană care abandonează familia şi ţara, astfel muncind şi dobândind peste hotare mijloacele financiare băneşti necesare pentru a salva supravieţuirea familiei rămasă acasă, în ţară. Astfel, procesele afective dintre părinţi şi copii devin destul de dramatice, iar societatea îşi pierde din conţinutul valoric al normelor de existenţă decentă şi civilizată. În consecinţă, omul societăţii devine tot mai disperat faţă de noile schimbări sociale. Lupta pentru supravieţuire personală devine tot mai prioritară, iar aspiraţiile pentru promovarea valorilor naţionale, cu caracter complex, devin tot mai neînsemnate pentru omul societăţii. În modul acesta, haosul, confuzia, dezordinea socială şi incapacitatea clasei de guvernare de a administra o societate, în condiţiile economiei de piaţă liberă, monopolizează întreg sistemul de dezvoltare a ţării.

Basarabia

Prin urmare, pe parcursul a mai mult de două decenii clasa de guvernare, nefiind capabilă de a proteja omul şi societatea în existenţă şi de a menţine un nivel corespunzător de dezvoltare umană, nu numai că a spulberat din cetăţeni orice speranţă pentru un viitor şi un trai luminos, dar a trădat în modul cel mai obraznic idealurile naţionale şi a subjugat poporul la cel mai josnic nivel de evoluare. În consecinţă, clasa dominantă a reuşit să distrugă o ţară, care nu mai reprezintă nici un interes pentru nimeni în plan mondial, în mod special, pentru lumea civilizată modernă, iar poporul este acea victimă care suferă şi suportă consecinţele greşelilor comise de conducătorii acestui stat. Poporul basarabean pentru puterea din stat nu este nimic altceva, decât un obiect exploatat şi lipsit de orice mijloace de existență. Astfel, omul societăţii, neavând mijloace băneşti necesare pentru existenţa cotidiană, este obligat, în mod condiţionat şi necondiţionat, să-şi părăsească ţara prin toate mijloacele posibile şi imposibile. Omul, în special cel apt de muncă şi tineretul studios, mai devreme sau mai târziu, reuşeşte prin diverse metode să părăsească ţara, atfel devenind complice al procesului de migraţiune, iar acei ce nu au asemenea posibilităţi continuă să-şi trăiască existenţa în condiţii de sărăcie exagerată. R.Moldova, actualmente, este un stat cu o situaţie demografică tragică/catastrofală. Majoritatea populaţiei tinde să plece din ţară, deoarece situaţia economică şi socială a degradat la limită, fiind un faliment total în orice sector, iar societatea este administrată prin cele mai corupte şi inumane metode ale existenţei social-umane. Satele, în principiu, au rămas pustii, iar ţara se menţine doar pe orasul Chişinău, capitala ţării, şi centrele raionale, cu o populaţie moderată. Mijloacele financiare pentru întreţinerea şi deservirea necesităţilor sociale s-au epuizat (în mare parte fiind monopolizate de clasa politică şi de guvernare), iar bugetul statului nu mai este capabil să-şi onoreze aceste obligaţiuni din incapacitate de competenţă şi putere financiară. În acelaşi timp, ajutoarele şi împrumuturile financiare sunt blocate de creditorii străini şi structurile internaţionale, deoarece reformele din cadrul ţării nu funcţionează pe principii democratice şi umane. Deci, realitatea adevărului din cadrul ţării este mai dură decât însuşi existenţa. Şansa poporului de a supravieţui ca naţiune integră rămâne şi este o dilemă, iar existenţa unui stat real este pusă pe cântarul întrebărilor fără de răspunsuri. Dar, cu toate acestea, poporul continuă să mai creadă în iluzii şi promisiuni false din partea clasei de guvernare, care sunt doar nişte aparenţe neconfirmate cu realitatea. În aşa mod, se produce masacrarea poporului în totalitate care nu se poate apăra de curenţii negativi/defavorabili ai clasei dominante, astfel cetăţeanului fiindu-i blocat accesul către sursa principală de cunoaştere a adevărului cu realitatea care îi determină. Prin sărăcia şi anarhia instaurată în ţară, poporul basarabean este supus unui proces de exterminare, ca naţiune, şi imposibilitate de a se dezvolta normal, ca factor al evoluţiei şi civilizaţiei umane.  Nivelul actual de dezvoltare prin care se regăsește viata socială, materială și spirituală a omului şi a societăţii nu este altceva decât un proces al supravieţuirii prin intermediul acţiunilor ilegale realizate de clasa dominantă, care, nemijlocit, constrânge cetăţeanul să gândească şi să acţioneze după placul acestora. Un asemenea proces ar putea fi considerat ca un factor al intimidărilor şi încălcare gravă a dreptului uman în dezvoltare si convieţuire socială. Deci, filozofia de existenţă a omului în societatea basarabeană reflectă o realitate destul de crudă care este contradictorie lumii civilizate. Administrarea societăţii basarabene se bazează pe un model al primitivismului, cu caracter necivilizat şi inuman, astfel plasându-se pe treapta cea mai de jos a dezvoltării sociale. În acest caz ne întrebăm: unde a greşit şi care este vina poporului de îşi duce în spate un asemenea destin, care, în mod fatal, este subjugat la sărăcie, mizerie, nedreptate, inechitate? Oare o asemenea soartă ar putea fi corelată cu firea omului care nu ştie să-şi onoreze drepturile de cetăţean într-o societate? Sau, vinovăţia în toate acestea este că omul de pe această bucată de pământ se află la intersecţia dintre bine şi rău, dintre lumină şi nelumină, dintre păcat şi antipăcat?

Aşadar, Basarabia, cu o clasă dominantă estrem de neomănoasă şi necinstită care nu-şi îndeplinește îndatoririle morale și sociale faţă de popor şi societate, este ţara unde infernul a dominat omul, pământul, cuprinsul şi tot ceea ce se numeşte existenţă umană şi socială. Cetăţeanul acestei ţări este fiinţa care ar putea doar visa la o viaţă frumoasă şi decentă, însă existenţa reală nu-i oferă această posibilitate, deoarece clasa dominantă pe parcursul a douăzeci şi cinci ani a trădat şi violat toate interesele şi necesităţile poporului; a distrus procesul obţinerii de eliberare naţională, iniţiat şi multdorit din anii 1991; a provocat şi subjugat poporul la cele mai umilitoare procese de existenţă ce nu sunt compatibile cu valorile reale umane (valori individuale, sociale, naţionale).

G.Martea.foto 45

(Galina MARTEA, dr., savant, scriitoare, poetă)

Jocurile politicianiste

Posted by Stefan Strajer On February - 9 - 2016

Jocurile politicianiste – o cruntă bătaie de joc la adresa cetăţenilor cu discernământ

Autor: George Petrovai

 

În analiza ce urmează îi am în vedere doar pe cetăţenii cu discernământ (capabili să judece, nu să ia de bune aberaţiile altora), adică pe cetăţenii responsabili şi cu simţ civic (îşi plătesc cu conştiinciozitate taxele şi impozitele, deşi actualul stat român nu merită un atare devotament!), căci în România mai există masa de câteva milioane a simplilor locuitori (aşteaptă ajutoarele în bani şi alimente, dar cu toate astea nu binevoiesc să-şi plătească dările, iar mulţi dintre ei nu posedă acte de identitate), o veritabilă masă de manevră, respectiv partenerul trocului electoral postdecembrist: Partidele aflate la guvernare le dau acestor locuitori ajutoarele, iar ei le dau în schimb voturile!

Când nu mai primesc aceste ajutoare, deoarece în urma unor controale se constată că mulţi dintre ei nici vorbă să fie îndreptăţiţi la aşa ceva, şatra sau tribul pleacă în străinătate la cerşit şi ciordit, unde se plâng pe rupte de viaţa grea pe care sunt siliţi să o ducă în România.

Nota 1: Dacă nu s-ar urmări cu insistenţă doar coaja democraţiei (dreptul tuturor la vot, inclusiv al acelor simpli locuitori de pe aceste meleaguri, care nu vor să ştie de obligaţii, ci numai de drepturi, îndeosebi atunci când au statutul privilegiat de alogeni), fondul real al acestei slinoase afaceri electorale fiind goana turbată după voturi (democraţia este cantitativă în conţinut şi accidental calitativă în formă), şi dacă statisticile şi-ar face datoria, corect ar fi ca pe listele de alegători să fie înscrişi doar cetăţenii în sensul arătat mai sus.

Nota 2: Însuşi W.Churchill s-a arătat la vremea lui nemulţumit de democraţie, fapt pentru care afirma despre ea că-i o formă grozav de imperfectă de guvernământ. „Dar, a adăugat el, daţi-mi alta mai bună şi voi crede în ea…” Iar eu spun că există cel puţin două mai bune ca democraţia. Prima dintre el ar fi teocraţia, cârmuirea potrivit poruncilor din Decalog şi a pildelor oferite de Mântuitor. Dar teocraţia conţine in nuce puterea, adică însuşi sâmburele discordiei umane. În cazul de faţă, asaltul pentru înşfăcarea puterii ar fi dat de preoţi şi pastori, aceştia pretinzând că sunt cei mai îndrituiţi să reprezinte pe pământ autoritatea divină. Acest cusur fundamental nu mai apare în demofilie, cu adevărat cârmuirea cu dragoste şi din dragoste sinceră faţă de semeni. Prin urmare, demofilia este singura formă de guvernământ capabilă să instaureze fericirea, dar numai într-o comunitate sau societate a atotomenescului, o comunitate spiritualizată, unde relaţiile interumane sunt bazate pe credinţă sinceră, iubire şi altruism. Însă cum morala se află într-un îngrijorător regres (vezi fenomenele de decreştinare, ipocrizie, minciună şi cruzime, precum şi alarmanta înmulţire a legăturilor trupeşti împotriva firii), se cheamă că această formă de cârmuire mai are mult şi bine de aşteptat…

Celălalt viciu de fond al democraţiei noastre originale priveşte corupţia generalizată din politică şi deplorabila valoare (intelectuală şi morală) a partidelor existente pe eşichierul politic.

Cu corupţia ştim cu toţii cum stau lucrurile (şi nu stau deloc bine pentru nefăcătorii de politică): DNA arestează, prejudiciile nici pomeneală să fie recuperate, arestatul stă ce stă la răcoare (că, de, scrie cărţi şi, conform unei legi aiuritoare, detenţia se diminuează cu 30 de zile pentru fiecare carte publicată!), aşa că respectivul ipochimen, după punerea în libertate fie reintră în vechiul partid, unde cotizează corespunzător pentru a fi din nou ceea ce a fost înaintea pocinogului cu săltarea de către mascaţi, fie că – supărat nevoie mare pe foştii colegi de matrapazlâcuri – se înscrie într-un alt partid (care partid de la noi n-are nevoie de bani, chiar negri de-or fi, pentru campaniile electorale murdare?), fie la o adică pune umărul şi banii pentru înfiinţarea unui nou partid, cum ar fi uriaşul partid al puşcăriaşilor cu ştaif.

De reţinut că la toţi tâlharii ăştia nu se pune problema banilor atunci când în joc este orgoliul şi (dez)onoarea lor de hiperlichele. Se pune doar atunci când trebuie recuperat enormul prejudiciu cauzat poporului român: Ba că n-are absolut nimic pe numele lui, nici măcar ceea ce a declarat la intrarea în politică (asta, de altminteri, ar trebui să fie baza absolută de raportare la punerea sechestrului pe averile ilicite!), ba că dintr-un preapungăşesc spirit de solidaritate ANAF-ul nu marşează, ba că, înduioşat de acelaşi spirit confratern, Parlamentul ruşinii nu are în vedere un Cod Penal care să permită recuperarea imediată a averilor dobândite pe căi nelegiuite, deşi se ştie foarte bine că în acest mod simplu şi just s-ar aduna la buget suficienţi bani ca România să iasă din actuala fundătură – să-şi plătească datoria externă, să facă investiţii importante (în industrie, agricultură, modernizări de drumuri etc.) şi – nu în ultimul rând – să mărească simţitor veniturile nevoiaşilor, pe scurt pentru efectiva creştere a nivelului de trai.

Valoarea intelectuală a partidelor vizează netemeinicia strategiilor economico-politice ale acestora pentru demararea reală (reflectată în coşul zilnic) a economiei şi pentru smulgerea României din conul de umbră în care a ajuns din pricina necalificaţilor ei diplomaţi postdecembrişti, iar valoarea morală a acestora se raportează atât la acei membri care au grave probleme cu justiţia (de pildă, Ovidiu Nemeş, actualul primar al municiului Sighetu Marmaţiei, a primit sentinţa de incompatibilitate, cu toate astea dă zdravăn din coate pentru un nou mandat), cât şi la lipsa de jenă cu care se afişează urmaşii unor faimoşi kominternişti (Andreea Paul Vass şi Bogdan Olteanu sunt nepoţii evreicei kominterniste Ghizela Vass, prietenă la toartă cu Ana Pauker). Eh, iată unde s-a ajuns prin neaplicarea legii lustraţiei – Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara…

Tot în partea morală intră voturile date de europarlamentarii României (Renate Weber, Mircea Diaconu etc.) împotriva ţării care i-a propulsat şi-i plăteşte regeşte, mai exact pentru pierderea identităţii ei prin federalizarea Europei dezbinate şi pentru închiderea termocentralelor şi a ultimelor mine de cărbuni din ţară. De parcă prin asemenea măsuri de râsul curcilor s-ar putea reduce poluarea globală, când SUA şi China, marii poluatori mondiali, nici nu vor să audă de aşa ceva…

Nota 3: În romanul Fraţii Karamazov, Dostoievski îl pune pe Marele inchizitor să indice cele trei căi pentru anihilarea personalităţii umane şi a libertăţii sale – miracolul, taina şi autoritatea. Toate trei sunt de actualitate în lăbărţata Uniune Europeană: miracolul supravieţuirii ţărilor membre ca entităţi distincte, în pofida cedărilor succesive de suveranitate de care amintea Traian Băsescu, taina sforilor care se trag în Comisia UE, ea controlând democratic (sic!) procesul legislativ (Parlamentul), şi presiunile exercitate asupra ei de atotputernicile carteluri ale petrolului şi medicamentelor, autoritatea evidenţiată prin obligativitatea recomandărilor-directive venite de la Bruxelles şi prin aroganţa comisarilor europeni, cu nimic mai prejos decât cei moscoviţi.

(Sighetu Marmaţiei, 3 feb. 2016)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors