Archive for the ‘Editorial’ Category

Zona Euro – un gigant cu picioare de lut

Posted by Stefan Strajer On May - 28 - 2010

Zona Euro – un gigant cu picioare de lut

Autor: Nicholas Buda

(New York)

 Economia Europei și integritatea financiară a așa numitei „Eurozone” continuă să să fie subiectul cel mai fierbinte al comentatorilor și analiștilor politico-economici din întreaga lume. În ciuda celor mai mari eforturi făcute de către Comunitatea Europeană, rumorile alimentate de pericolul unui colaps iminent al sistemului financiar european, continuă să crească, zi de zi. S-au auzit unele voci din lumea financiară care au atras atenția că nemulțumirea Germaniei vis-a-vis de situația de criză, ar putea determina Berlinul să renunțe la zona euro, într-un timp extrem de scurt, în timp ce la recenta întâlnire a leaderilor europeni din țările aferente acestei zone, președintele francez Nicolas Sarkozy utilizând un ton mai puțin prietenos, a amenințat să închidă blocul dacă autoritățile de la Berlin, nu doresc să ofere ajutor financiar Greciei. La rândul ei, cancelarul german Angela Merkel lansa ideea înființării unui mecanism internațional, prin care Grecia sau economiile necompetititive a altor state din zona euro, să poate fi eliminate din această alianță, în caz că nu vor renunța la obiceiurile de a cheltui iresponsabil. De aceea, așa cum era de imaginat, peste tot în Europa se vorbește acum despre reconstituirea „Eurozone”, fie prin ieșirea Germaniei sau prin excluderea Greciei!

Ce se va întâmpla cu viitorul monedei unice europe? Se știe că bazele economice ale banilor de hârtie nu sunt așa de importante ca și bazele politice. Banii tipăriți care se află în circulație în toate țările din lume, nu au nici o valoare fără decizia politică a țării respective, prin care aceștia sunt declarați valori legale de plată ale oricărei activități comerciale. Aceasta înseamnă că un guvern trebuie atât să dorească cât și să fie capabil de a pune în aplicare bacnotele ca și forme legale de plată, iar atunci când este cazul, să pedepseacă prin lege, refuzul acceptării acestora. Problema monedei unice europene constă în faptul că aceasta încearcă să acopere o dinamicitate monetară, într-o geografie care nu permite neaparat să fie văzută ca un spațiu politic sau economic singular. Zona euro are o singură bancă centrală (Banca Centrală Europeană) și implicit o singură politică monetară, indiferent că sediul băncii poate fi localizat în nordul sau în sudul Europei. Aici se găsește problema geografică fundamentală a euro! Vorbim despre Europa – al doilea dintre cele mai mici continente ale planetei, care se află pe locul al doilea în ceea ce privește numărul de state acumulat pe teritoriul acestuia. Nu, aceasta nu este o chestiune de coincidență. Multitudinea de peninsule, insule și lanțuri muntoase ale continentului european, au creat condițiile geografice care de cele mai multe ori au permis ca până și cel mai slab sistem politic să persiste. Dacă în trecut aceste condiții geografice s-au dovedit a fi extrem de benefice pentru locuitori, cum ar fi de pildă istoria populațiilor din Muntenegru, Malta sau Țările Române care au rezistat invaziei otomane, sau istoria irlandezilor care au făcut front comun împotriva englezilor, astăzi aceste realități geografice au devenit picioarele de lut ale sistemului financiar european. În ciuda acestui mozaic al autorităților politice, fluviile navigabile din teritoriul continentului, golfurile largi și coastele zimțate au înlesnit atât transportul de mărfuri cât și cel de idei, fie politice sau culturale, de-a lungul Europei. Acest lucru precum și cheltuielile mici de transport au încurajat, fără îndoială, acumularea de capital odată cu propagarea tehnologiilor avansate, care au permis unor state europene să devină surprinzător de bogate: 5 din primele 10 economii mondiale provind de pe acest continent, în ciuda populațiilor relativ mici ale acestora. Din nefericire însă, rețeaua de fluvii și mări ale Europei nu este integrată via unui singur fluviu, respectiv unei singure mări, aceasta însemnând că  de cele mai multe ori generarea de capital apare în centre economice mici, sechestrate geografic. Astfel, fluviul Thames are acordat orașul Londra, fluviul Rhine are Frankfurt și Amsterdam, Dunărea are Vienna și Budapesta, râul Po are orașul Milan, Marea Baltică are orașele Stockholm, Helsinki și Tallin, Marea Nordului are Plymouth și prin fluviul Elba, are orașul-port Hamburg, Marea Neagră are orașul Constanța, ș a m.d. Acest sistem cu centre multiple este  suprapus apoi statelor Europei, care păzesc cu gelozie peste capitalul lor și prin extensie, peste sistemele lor bancare. În ciuda numărului mare de centre economice – implicit și politice – unele state datorită condițiilor geografice, nu sunt capabile să aibe nici un fel de acces la propriile lor centre. Majoritatea statelor din așa numitul „Club Med” (clubul statelor mediteraneene: Grecia, Italia, Spania, Portugalia care sunt în deficit bugetar prin încălcarea cu 3% din criteriile financiare Maastricht), au demonstrat acest dezavantaj geografic.  În afară văii fluviului Po din nordul Italiei și pe o anumită porțiune și fluviul Rhone, sudului Europei îi lipsește un fluviu majoritar folositor comerțului. În consecință, nordul Europei este mai urban, tehnocratic și industrial, în timp ce sudul Europei tinde să fie mai rural, bazat pe agricultură și implicit foarte sărac în capital. Problematica existențială a euro derivă din această geografie divergentă și istorie amalgamată sub un singur acoperiș monetar, încât ne întrebăm de ce a mai fost creată, inițial, zona euro? Răspunsul poate fi intuit din evoluția ulterioară a istoriei Europei, de după cel de al Doilea Război Mondial. De fapt „Războiul Rece” a făcut posibilă apariția Uniunii Europene. Europa devenise după război, casa unor popoare devastate ale căror securitate a căzut în responsabilitatea Statelor Unite. Prin înțelegerea de la Bretton Woods, New Hampshire (pentru prima dată în istoria modernă, în luna iulie a anului 1944, un număr de 730 de delegați reprezentând 44 de națiuni, au pus bazele unei înțelegeri internaționale cu privire la guvernearea politicii monetare între națiuni), Statele Unite au orchestrat formarea unui grup economic care a regenerat soarta economică a Europei de vest, sub o securitate controlată ferm de la Washington. Eliberați de concurența de securitate, europenii nu numai că au fost liberi să continue dezvoltarea economică, dar și să se bucure de un acces nelimitat la piața americană care a alimentat acestă dezvoltare. Integrarea economică în cadrul Europei pentru a maximaliza aceste oportunități a fost văzută ca ceva normal. De aceea Statele Unite au încurajat integrarea politică și economică, pentru că prin aceasta se cristalizau bazele unei alianțe de securitate impuse de către Washington, cum ar fi Organizația Pactului Nord Atlantic (NATO). Astfel s-a născut și Comunitatea Economică Europeană – predecesorul Uniunii Europe de astăzi!

Când Statele Unite au abandonat standardul aurului în 1971, Washington-ul abroga esențialmente regulile bătute în cuie ale înțelegerii Bretton Woods. Un rezultat imediat a fost panica europeană. Valutele plutitoare au ridicat inevitabilitatea unei competiții între statele europene, o competiție perfect asemănătoare cu cea care a contribuit la Marea Depresie economică din anii 30. Aproape imediat nevoia de limitare a acestei competiții s-a accentuat, mai întâi prin coordonarea eforturilor de monedă încă focalizate pe dolarul american și apoi, din anul 1979, cu eforturile concentrate pe marca germană. Spectrul unei Germanii unificate în anul 1989 a învigorat și mai mult integrarea economică. Euro a fost, în mare măsură, o încercare de a da Berlinului stimulentele necesare ca acesta să nu abandoneze proiectul Uniunea Europeană (UE). Dar pentru a avea Berlinul parte integrantă a UE și astfel să accepte ideea partajării monedei sale naționale cu restul Europei, zona euro a fost modelată după Bundesbank și marca germană. Orice țară pentru a fi admisă în zona euro, trebuie să respecte cu maximă rigurozitate criteriile de convergență proiectate să sincronizeze economia acesteia, cu economia Germaniei. Criteriile  de aderare la zona euro includ: deficit bugetar mai mic de 3% din Produsul Intern Brut (PIB), datorii guvernamentale sub nivelul de 60% din PIB, o inflație nu mai mare de 1,5% peste totalul mediei anuale a trei state cu cea mai scăzută inflație precum și doi ani de probă, timp în care moneda țării în curs de aderare trebuie să fluctueze  într-o regim de  plus/minus 15% împotriva monedei unice europene. Odată cu apariția discrepanțelor în suportul politic și economic al zonei euro, a devenit foarte clar că toate aceste criterii de convergență nu au reușit să depășească geografia și istoria divergente. Încălcările de către Grecia ale Pactului de Stabilitate și Dezvoltare sunt foarte grave, dar în esență toți membrii zonei euro – inclusiv Franța și Germania, care au ajutat la elaborarea regulilor – au contravenit regulilor de la bun început. Ce se va întâmpla cu uriașul imperiu financiar care acum își dă seama că pășește, în istoria Europei, cu picioare de lut? Scenariul care transpare poate fi dramatizat probabil în trei acte. Actul I: o autodizolvare a zonei euro, cu implicații devastatoare pentru statele membre. Actul II: Germania își va reinstitui moneda de dinainte de euro, adică marca germană, cu prețul unor daune colaterale fără precedent în istoria Europei. Actul III: Grecia va fi invitată să părăsească zona euro.

A venit vremea scadentei

Posted by Stefan Strajer On May - 22 - 2010

A venit vremea scadentei

Editorial de Grigore L. Culian

Fostul securist si mic nomenclaturist Traian Basescu devine pe zi ce trece tot mai agresiv. Atat in vorbe, cat si in fapte. Daca in timpul asaltului pentru un nou mandat  la Palatul Cotroceni i-a aburit pe romani ca le va creste salariiile si pensiile cu 50 la suta, micul servitor ceausist isi asmute acum potaia de serviciu (premierul-fantoma Emil Boc, cel care pastoreste guvernul din ghereta de la poarta Cotrocenilor) impotriva supusilor, ordonandu-i sa faca exact invers, adica sa taie 25 la suta din salariile bugetarilor si 15 la suta din pensii si ajutorul de somaj. Deh, e criza si populatia (ca de o Natiune Romana nu mai poate fi vorba!) trebuie sa faca sacrificii pentru binele Patriei si viitorul ei!

Daca aveti memoria scurta, am sa va reamintesc faptul ca Primul Marinar al  tarii promisese poporului suveran, in timpul suspendarii, ca il va consulta, din trei in trei luni, in Piata Universitatii. Fraierii au ramas cu promisiunea, dom’ Traian si-a pus sacii in caruta si…“pupat Piata Endependentei” lui Caragiale. Numai ca, surpriza: dupa anuntul cu taierea salariilor, pensiilor si ajutorului de somaj (plus alte “ajustari” care lovesc in painea copiilor si a familiilor nevoiase), pensionarii si-au amintit brusc de promisiunea cu “consultarile” din Piata Universitatii si de proverbul “daca nu vine Mohamed la munte, vine muntele la Mahomed”. Cum presedintele ales s-a facut nevazut de atunci, i-au facut ei o vizita la Palatul Cotroceni. Una “utila” si “fructuoasa”, dar care s-a lasat cu huiduieli, incaierari cu jandarmii, injuraturi, arderi de portrete prezidentiale, cativa “agresori” spitalizati si alte incidente neprevazute de SPP-istii de la Inalta Poarta.

In spatele perdelelor, alesul privea ingandurat si se gandea ce minciuna sa mai inventeze pentru a linisti spiritele. A urmat o noapte alba (poate si o sticla de whisky din cel mai bun si unu-doua pachete de tigari!), convocarea de urgenta a “Consiliului de Coroana”, a serviciilor secrete, a femeii de serviciu si a gradinarului, pentru identificarea autorilor rebeliunii…pensionare. Spre dimineata, au aparut, buimaci: premierul Boc, chemat de la poarta, unde facuse planton toata noaptea; Elena Udrea, ravasita si foarte ingrijorata de moralul sefului, si “buldogul” Vasile Blaga, jupanul de la Interne, care nu dormise toata noaptea si bause zeci de cafele lucrand la “planul de masuri”. Pe la 10, a iesit dintr-un tufis si “Nasul” Radu Moraru, responsabil cu intoxicarea mediatica de la pranz, cand urma sa aiba loc conferinta de presa cu ziaristii, unde micul discipol al lui Ceausescu urma sa raspunda la intrebari (unele dinainte stiute, altele de decor).

Conferinta de presa s-a desfasurat conform scenariului: presedintele a vorbit singur, si-a aparat primul-ministru si clientela politica din jurul lui – care au tocat banii romanilor in campanie pentru a-l reaseza pe dom’ Traian in jiltul de la Cotroceni – si a dezvaluit culisele deranjului din ziua precedenta: pensionarii au fost manipulati de o parte a presei (care “dezinformeaza”) si de politicieni “diletanti” (care incita la violenta)!             

Voi incerca, in cele ce urmeaza, sa-l readuc cu picioarele pe pamant pe presedintele –                      jucator, reamintindu-i ceea ce stie foarte bine, dar refuza cu incapatanare sa-si asume. In ultimii 20 de ani, desi a vazut Revolutia la televizor, cum singur o recunoaste, romanii i-au dat totul lui Traian Basescu: ministru al Transporturilor de mai multe ori, doua mandate de primar al Capitalei, doua de presedinte al Romaniei, un prim-ministru obedient, Emil Boc, pe care si l-a dorit si cu ajutorul caruia are controlul total asupra institutiilor statului (Armata, Politie, Servicii Secrete, Parchet, DNA etc.) si o majoritate in Parlament. Deci, toate parghiile Puterii si sansa de a face din Romania un stat modern, care sa asigure populatiei un trai decent si un viitor mai bun generatiilor viitoare.

Ce le-a dat Traian Basescu, in schimb, romanilor? 20 de ani de politicianism ieftin, coruptie generalizata, clientelism, jaf calificat din averea statului, scandal, mizerie, suferinta si lipsa sperantei. Dovada: peste 3 (trei) milioane de romani si-au parasit tara in ultimii 20 de ani, cautand un trai mai bun pe alte meleaguri; zeci de mii de tineri au luat drumul exilului si traiesc azi in toate colturile lumii; Romania si-a vandut pe nimic bogatiile naturale si sistemul financiar-bancar, fiind datoare pentru mai multe generatii marii finante mondiale. Daca nu ma insel, Ceausestii au fost executati in Ziua de Craciun 1989 pentru subminarea economiei nationale, adica pentru aceleasi fapte de care se fac vinovati conducatorii Romaniei din ultimii 20 de ani, inclusiv Traian Basescu. Cred ca a venit vremea scadentei si protestul pensionarilor jefuiti a fost numai primul semnal…

New York, 19 mai 2010

NR. Alte articole de Grigore L. Culian puteti citi accesand linkul www.nymagazin.com

Desteapta-te romane! Scrisoarea deschisa impostorilor…

Posted by Stefan Strajer On May - 20 - 2010

Desteapta-te romane!

Scrisoare deschisa, adresata impostorilor Romaniei de azi

Dragi romani,

De azi refuz sa mai platesc impozite, refuz sa mai am carte de  munca in acest stat guvernat de oameni incapabili, corupti, ne-educati, care nu au in vedere decat propriul interes.
Refuz sa mai finantez politicieni imbecili si amante care sfideaza o tara intreaga.
Nu as avea nimic impotriva doamnelor apropiate presedintelui tarii, dar cand ele beneficiaza de bugete de milioane de euro printre care sunt si banii mei, banii parintilor mei, banii angajatilor mei, am o mare problema. E un blowjob mult prea scump!
Refuz sa mai platesc taxe la stat pentru ca de ani de zile platesc sute de milioane de lei impozite pentru un stat care nu ma sprijina in nici un fel. Platesc zeci de milioane pentru Sanatate, desi sunt constienta ca daca voi ajunge vreodata intr-un spital din Romania, voi fi tratata mizerabil.
De ani de zile, refuz sa ma mai uit la televizor, mi-e greata de politicienii romani, nu ma duc la vot pentru ca nu am pe cine sa votez, imi vine sa vomit cand vad panourile publicitare din campanii electorale gen “noua ne pasa de Dumneavoastra”, refuz chiar si sa ma plang, pentru ca sunt mult prea ocupata sa imi castig existenta – cu toate acestea, cand se apropie data de 25 a lunii, in mod mecanic ma impacientez sa fac rost de banii care trebuie platiti la stat, pentru ca, nu-i asa? – “cu statul nu te joci”. Dar iata ca suntem in plina criza, iata ca pentru prima data nu am reusit sa platesc taxele la stat si mi-au fost blocate conturile! Si asta m-a ajutat sa ma trezesc, am deschis ochii, m-am uitat in jurul meu cu atentie, am pus intrebari, am deschis televizorul pentru prima oara in ani de zile…si ce am vazut? EBA si Becali ma reprezinta in Parlamentul European, Elena Udrea beneficiaza de bugete de milioane de Euro de care dispune cum o taie capul, doamna Ridzi arunca 86 milioane de Euro pe o telecabina cand exista orase in Romania care nu au nici macar un spital de Doamne Ajuta, domnul Patriciu vinde Petromidia pentru cateva miliarde din care sunt curioasa daca plateste vreo taxa la stat.
Jocuri politice murdare, politicieni corupti si curve, haos total, o tara vanduta pe nimic de niste agramati care nu si-au vazut decat propriul interes – macar daca ar fi vandut-o scump!, investitori straini care efectiv nu au cu cine discuta in Romania si se lupta cu morile de vant, si toti oamenii de calitate pe care ii cunosc stau cu capul bagat in nisip… l-am avut si eu, pana astazi – dar am realizat ca oricat de multi bani as face, oricate tari as vizita, oricate carti as citi, oricat as incerca sa nu ma las afectata, la sfarsitul zilei, traiesc tot aici si tactica strutului imi va face mai mult rau si pe termen lung daca nu m-as implica ACUM.
Nu se mai poate asa! Destul este destul!
Romania nu este doar o tara de hoti, de agramati, de curve, de parveniti, de oameni fara “balls” si fara coloana vertebrala.
Sa protestez prin a nu imi plati taxele nu este suficient, desi daca ar mai face-o si altii, s-ar putea declansa ceva. Fac apel catre toate persoanele integre, capabile, educate, care au cladit ceva prin munca lor, fara sa fure, sa ia atitudine pentru a stopa prostia ce ne afecteaza pe toti. Sunt milioane de tineri destepti, multi dintre ei muncesc peste 12 ore pe zi pentru multinationale sau pentru businessul lor propriu, oameni educati, in Romania si peste hotare, oameni care au gestionat milioane de euro, oameni cu viziune, talent, pro-activi, integri, care stiu sa comunice eficient si stiu ce inseamna sa livrezi, stiu ce inseamna un deadline, stiu ce inseamna reresponsabilitatea; sunt sute de mii de romani de calitate, plecati din Romania pentru a produce si a consuma in alte tari, cladind economia altor state – s-ar intoarce maine in Romania daca nu ar fi circul care este acum aici.
Trebuie sa luam atitudine, trebuie sa facem o schimbare, este nevoie de o Miscare a romanilor cu “balls” si cu coloana vertebrala!
O Miscare de Intoarcere Acasa, atat a romanilor plecati slugi in alte tari, cat si a celor care, desi am ales sa ramanem aici, suntem absenti, pasivi, indiferenti si suportam ce ni se intampla doar visand la urmatoarea iesire din tara .
E nevoie de o miscare in care leaderii sa fie testati si para-testati, asa cum se intampla cand esti angajat intr-o companie multinationala, fara sa fie acceptati daca nu li se dovedeste integritatea si eficienta.
O miscare a oamenilor care nu au mai fost implicati in viata politica, neintinati, ne-spalati pe creier, ne-jigoditi.
O miscare fara traseisti politici sau scursuri de la alte partide. Este nevoie de o miscare a oamenilor destepti, tineri, cu atitudine, experti in domeniul lor. Si tu si eu cunoastem cel putin 5 oameni inteligenti care ne-ar putea reprezenta mai bine in Parlamentul European decat EBA sau Becali.
Oare de ce nimeni nu actioneaza? Daca acum cinci ani ne-am fi implicat cu totii macar o ora pe saptamana, in mod sigur nu s-ar fi ajuns aici. Cati bani furati, cate proiecte blocate, cate fonduri nefolosite in cinci ani de zile…. Daca am dialoga constructiv, daca ne-am intalni o ora pe saptamana, daca am actiona, daca am putea aduna si monta toti oamenii destepti, corecti,  creativi, eficienti pe care ii cunosc eu si pe care ii cunosti tu s-ar vedea si simti diferenta in cinci ani de acum incolo.
Avem un plan de organizare, avem un plan de finantare, avem usi deschise catre marile centre politice si financiare care cauta in Romania un interlocutor nou. Nu credeti ca si marilor puteri le-ar face mai multa placere sa discute cu oameni educati decat cu agramatii parveniti ce reprezinta interesele Romaniei in momentul de fata?
Propun infiintarea unei Miscari a Corporatilor – oameni din banci, industrie, finante, firme de avocati, experti PR, intreprinzatori privati care au calitatile necesare sa scoata tara din criza. Este singura solutie viabila pentru Romania de acum – tara noastra se poate pune pe picioare numai daca s-ar uni toti oamenii capabili pe care ii avem in toate domeniile – creiere vanate de toate companiile multinationale,  care gestioneaza bugete de miliarde, conduc sute de mii de angajati, sunt cosmopoliti, stiu sa negocieze, sa munceasca, sa comunice intr-un mediu international, intr-o piata globala – nu au doar viziune limitata de speculant din Pipera Tunari.
E nevoie de o alternativa in Romania . E nevoie de o Miscare in valorile careia sa ma regasesc si eu, sa se regaseasca si Andreea Minescu, prietena mea care la 26 de ani are firma ei, facuta fara ajutorul nimanui, munceste 13 ore pe zi si seara mai merge si la cursuri de German Business, in care sa se regaseasca si Ileana Badiu, Managing Partner la una dintre cele mai mari agentii de publicitate, care munceste 14 ore pe zi chiar si in luna a opta de sarcina… si Tereza Valcan, expert in PR, care a studiat in State, face MBA la Londra, s-a intors sa munceasca in Romania si ar putea sa ne reprezinte in mod sigur mai bine decat EBA… ..
si Radu Manolescu, care la 28 de ani si-a facut firma lui de Head-Hunting, fara ajutorul nimanui si a adus-o in topul firmelor de profil… si doamna Camelia Sucu, ajunsa in TOP Capital fara sa fure un leu, prin munca sa de ani de zile… si doamna Mihaela Nicola, guru-ul publicitatii din Romania, si Maria Lucia Hohan, designerul ale carei creatii se vand in toata lumea si care a ajuns unde a ajuns prin propria sa munca….. si Pepe Berciu, care a studiat la Londra si are businessul sau de succes… si fratii de la Fratelli, care cu creativitate, pasiune si munca s-au impus in viata de noapte a capitalei…. si Violeta Balan, care a terminat Magna Cum Laudae o facultate de drept din America, munceste pentru una dintre cele mai mari firme de avocatura din lume si s-ar intoarce maine acasa dar nu are la ce… si Horia Mocanu, primul roman admis la Harvard, care scrie istorie intr-o tara vecina… si Edy Uzunov, proprietarul agentiei Regatta, cultivat, meloman, impecabil… si Floriana Jucan, jurnalista erudita ce s-a incapatanat sa educe cititorul de presa din Romania si a reusit sa impuna pe piata o revista fara femei dezbracate si barfe dezgustatoare… si Fady Zaidan, cel mai conectat si charismatic manager pe care ilcunosc…. si Loredana Salcianu, avocata care a avut curajul acum patru ani sa plece dintr-o multinationala si sa isi deschida propria ei firma de avocatura… si Angela Teodora Burz, intreprinzatoarea eleganta care si-a facut bagajul si a plecat sa faca business in Shangai, dar duce dorul prietenilor din Romania … si Diana Dondoe, care i-a sfidat pe toti cei ce au respins-o in Romania, ajungand prin munca, perseverenta si consecventa unul dintre cele mai celebre top modele ale lumii, facand milioane cu o detasare eleganta si impresionand lumea intreaga prin eruditia sa – dar duce dorul tarii ei… si Bogdan Voica, la 30 de ani manager al uneia dintre cele mai cunoscute si exclusiviste agentii imobiliare din Europa…. si Eveline Pauna, care la 20 de ani, face o facultate, lucreaza 10 ore pe zi si in putinul timp liber merge la Opera… si Raluca Safta, care la 23 de ani a avut curajul sa-si deschida propria ei firma de relocari si a ajutat sute de expatriati, directori de companii multinationale sa se relocheze in Romania … si Damian Draghici, cu IQ de geniu si cu premiul Grammy care a ales sa se intoarca in Romania la radacinile sale…
Asta e Romania mea! Nu Vanghelie, EBA sau Becali!!
Si acestia sunt doar cativa dintre oamenii pe care ii cunosc….mai sunt atatea milioane de oameni destepti si muncitori, corecti si educati, capabili si integri… Ma intreb, atatia oameni destepti nu se rusineaza ca sunt reprezentati de Gigi Becali si de EBA? Ma ingrozesc la gandul ca EBA va negocia pentru Romania fonduri de zeci de milarde de Euro!
Nu va este rusine ca sunteti condusi de un om politic care nici macar nu poate sa pronunte Google? Nu va este rusine sa va dati la o parte cand in masinile cu girofar trece un agramat, un hot sau o papusa blonda cu
tupeu si cu un singur talent, platit mult prea scump? Din banii vostri?
Am innebunit eu sau am innebunit noi cu totii sa stam pasivi in timp ce suntem calcati in picioare pe banii nostri? Ei bine, mie mi-a ajuns. Imi este rusine ca am stat cu mainile in san si s-a ajuns ca astazi sa fiu reprezentata de o domnisoara din Bamboo si de un cioban. Asa ca voi lua atitudine. Si va rog si pe voi, toti cei ce credeti ca nu va reprezinta cei din scena politica de acum, sa luati atitudine. Sa gasim si sa sustinem oameni de care sa fim mandri ca ne reprezinta. Sa identificam valorile si sa le convingem sa se implice… Daca avem echipa, tot restul vine de la sine. Stiu ca ei exista, trebuie doar treziti.
Trebuie sa facem ceva. Nu e suficient sa ne plangem, sau sa bagam capul in nisip. Trebuie actionat. Eu nu mai astept o minune, ma apuc de treaba. Voi lupta pentru un grup de oameni capabili, care pot revolutiona un sistem de care toata lumea este satula. Voi lupta pentru o Romanie condusa de oameni destepti si integri, pentru o Romanie care sa fie un player international, nu curva de centura a Europei.. Voi lupta pentru o Romanie bogata, cu batrani bine ingrijiti, cu tineri carora sa li se ofere perspective, cu strazi fara gropi, cu hoti bagati dupa gratii, cu milionari pe merit, nu din furat.
Voi lupta pentru un viitor mai bun pentru mine si pentru copiii mei, in tara mea, nu printre straini. Voi lupta pentru o Romanie de vulturi, nu de struti, pentru ca asta este adevarul –  am ajuns niste struti, cu capul in nisip si posteriorul la dispozitia tuturor analfabetilor – sper sa nu va simtiti jigniti de exprimarea plastica, asa cum am spus asta este realitatea!…suntem vulturi doar in businessul nostru, in zona noastra de comfort sau cand iesim din tara , asta daca nu ne trateaza vreun strain de sus ca avem pasaportul pe care il avem!

Ajunge! Haideti sa ne trezim!

Anonim


Procesul Goma: deruta magistraţilor?

Posted by Stefan Strajer On May - 15 - 2010

Procesul Goma: deruta magistraţilor?

Autor: Valerian Stan

Se împlinesc astăzi fix patru ani de când Paul Goma s-a adresat justiţiei cerînd să se pună capăt campaniei de denigrare şi discreditare împotriva sa. Cum se ştie, de-a lungul a mai multor ani, mai mulţi „critici” ai săi l-au acuzat în repetate rânduri de antisemintism şi negaţionism. În cererea de chemare în judecată, împreună cu istoricul Mircea Stănescu şi avocata Eugenia Crângariu, am arătat în detaliu de ce acuzaţiile aduse scriitorului în exil erau neîntemeiate şi injuste. Prin aceeaşi cerere dar şi prin depoziţiile în faţa instanţei am mai arătat şi în ce au constat prejudiciile aduse prestigiului, onoarei şi dreptului la propria imagine ale reclamantului. La instanţa de fond, Judecătoria Sectorului 1 din Bucureşti, procesul a durat mai bine de doi ani şi jumătate, până în decembrie 2008. Numărul mare al pârâţilor, ca şi faptul că unii aveau domiciliul în străinătate, a făcut ca procedural judecata să fie destul de complicată. Dar chiar şi aşa, doi ani şi jumătate pentru judecarea „pe fond” a dosarului au fost prea mulţi, şi prea departe de cerinţa judecării cauzelor „într-un termen rezonabil”.

Ce a urmat a fost însă şi mai şi. Mai întâi că decizia instanţei şi motivarea ei, la care am să mă refer imediat pe larg, au fost sub orice aşteptări. Nu în sensul că Paul Goma, atunci când a hotărât să se adreseze justiţiei, şi noi, cei care i-am fost alături apoi, ne-am fi aşteptat prea încrezători la ceea ce într-o ţară cât de cât normală am fi avut tot dreptul să ne aşteptăm. Ci în sensul că  pronunţînd o sentinţă vădit nedreaptă, judecătoarea – Ioana Anton, pre numele ei – nu a făcut nici cel mai mic efort ca să salveze măcar aparenţele. Apoi că a trebuit să treacă nu mai puţin de un an şi patru luni ca să fie acceptat apelul la hotărârea instanţei de fond. Îndeplinirea procedurilor presupunea şi în această fază un număr de cheltuieli, mai ales cu traducerea hotărârii judecătoreşti şi cu citarea pârâţilor din străinătate, pe care Paul Goma şi susţinătorii nu le mai puteau acoperi. Iar lucrul acesta a făcut ca de la înregistrarea cererii de chemare în judecată şi până la primul termen al primei căi de atat (3 mai 2010) să treacă mai bine de patru ani. Ceea ce ne spune că până la finalul procesului, deci până când se vor judeca apelul şi recursul, ideea de „termen rezonabil” va fi devenit ceva de-a dreptul contrar ei.

Revenind la hotărârea Judecătoriei Sectorului 1, aşa cum am arătat deja pe larg în motivarea apelului trimis Tribunalului Bucureşti, soluţia a fost una profund netemeinică şi nelegală, cu deosebire în raport cu principala concluzie a instanţei, aceea că, prin articolele şi celelalte materiale ale lor, prin care l-au acuzat în mod repetat de antisemitism şi negaţionism, pârâţii s-ar fi situat în limitele libertăţii de exprimare iar reputaţiei scriitorului calomniat nu i-ar fi fost adusă nicio atingere.

Citeşti şi pur şi simplu nu ai cum să înţelegi că un judecător a putut să scrie aşa ceva. În cererea de chemare în judecată, a fost arătat cum nu se putea mai explicit că, prin ceea ce au făcut de-a lungul a mai multor ani, cei chemaţi în judecată au adus atingeri grave şi ilegitime reputaţiei şi onoarei scriitorului calomniat, dreptului său la propria imagine – prin încălcarea îndatoririlor şi responsabilităţilor care le reveneau în exercitarea libertăţii de exprimare, astfel cum aceste îndatoriri şi responsabilităţi erau şi sunt stabilite prin art 30 alin (6) din Constituţia României, respectiv prin art 10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Potrivit textului precizat al Convenţiei europene, exercitarea libertăţii de exprimare poate fi supusă prin lege unor restrângeri „pentru protecţia (…) reputaţiei sau a drepturilor altora”. Ce a răspuns la toate acestea judecătoarea Anton? Nici mai mult nici mai puţin că dacă instanţa ar fi dat curs principalei solicitări pe care Paul Goma i-a adresat-o, aceea ca denigratorii săi să înceteze acţiunile lor calomniatoare, ar fi însemnat să dispună o restrângere a libertăţii de exprimare a împricinaţilor care, atenţie, nu ar avea ca bază legală un „text de lege intern”. Ceea ce e perfect fals, iar lucrul ăsta îl ştie până şi un student – mai sârguincios, e adevărat – din anul întâi de la drept. Pe de o parte pentru că în dreptul intern această restrângere este statuată demult şi bine prin chiar textul legii fundamentale, Constituţia României, care, la art 30 („Libertatea de exprimare”) stabileşte neechivoc, într-o formulare foarte clară pentru oricine şi în deplină conformitate cu prevederile Convenţiei europene, că „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”. Pe de altă parte, Convenţia europeană (tratat internaţional ratificat de România) face ea însăşi  parte din dreptul intern, potrivit art 11 alin 2 din aceeaşi Constituţie a României: „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.

 

Pe timpul judecării procesului la instanţa de fond, celebra Casă de avocaţi Muşat & Asociaţii, care îi apăra pe nu mai puţin celebrii pârâţi Nicolae Manolescu, Andrei Oişteanu, Ion Vianu şi Carmen Muşat (consoarta celebrului maestru omonim), prin întâmpinarea depusă la cererea de chemare în judecată, a insistat că în speţă ar fi incidente principiile statuate de Curtea europeană a drepturilor omului în motivarea mai multor cauze (menţionate ca atare de domnii avocaţi), principii potrivit cu care în cazul „persoanelor publice” limitele criticii acceptabile sunt mai largi decât pentru persoanele obişnuite. Muşat şi asociaţii săi au invocat trei cauze: „Lingens” şi „Dichand şi alţii” contra Austriei, respectiv „Marc Thoma” contra Luxemburgului. Cum au făcut-o? Denaturat şi falsificator. S-au pretat la aşa ceva nişte avocaţi atât de celebri şi clienţii lor încă şi mai celebri?  Bineînţeles că s-au pretat! Pentru că am mai scris despre asta („Procesul Goma: deruta pârâţilor”, în august 2007), aici voi fi cât se poate mai scurt. În toate cele trei cauze limitele libertăţii de exprimare fuseseră analizate exclusiv în legătură cu activitatea şi comportamentul unor politicieni şi demnitari publici. Iar CEDO a stabilit de fiecare dată, deplin justificat, că în cazul politicienilor şi al persoanelor care ocupă funcţii publice sau de demnitate publică limitele libertăţii de exprimare sunt mai largi decât în cazul celorlalte persoane. „Spre deosebire de indivizii obişnuiţi”, a arătat constant Curtea, „politicienii trebuie să accepte în mod inevitabil şi conştient verificarea strictă a fiecărui cuvânt şi faptă, atât din partea jurnaliştilor cât şi a marelui public şi, în consecinţă, trebuie să dovedească un grad mai mare de toleranţă”. Denaturarea şi falsificarea la care a recurs Muşat & Co a constat în aceea că, pe de o parte, au fost trecute sub totală tăcere „circumstanţele” respectivelor cauze (din care s-ar fi putut afla că în fiecare dintre ele fusese vorba despre critici aduse exclusiv unor „politicieni şi funcţionari publici”) iar pe de altă că s-a extrapolat la Paul Goma, samavolnic şi dolosiv, calitatea pe care Curtea a avut-o în mod precis determinat în vedere atunci când a statuat cum a statuat. Deci, acolo unde motivarea Curţii vorbea exclusiv de „politicieni şi funcţionari publici”, Muşat şi ai săi au scris, fraudulos şi cu de la ei putere, „persoane publice”. Iar asta pentru ca, aşa cum odinioară procedaseră şi generalul Pleşiţă şi camarazii săi torţionari, lui Paul Goma să i se închidă gura şi să fie încadrat acolo unde l-ar fi vrut dintotdeauna şi pentru totdeauna încadrat cei pe care el nu i-a iertat niciodată cu judecata sa dreaptă şi cu cuvântul său tăios.

Să continuăm, dară. Am văzut cum, vrînd să justifice atacurile trecute şi viitoare ale clienţilor lor la adresa lui Paul Goma, avocaţii unora dintre pârâţi n-au avut nici cea mai mică problemă să invoce denaturat şi fraudulos nu mai puţin de trei hotărâri ale Curţii de la Strasbourg. Sigur că ştiam şi ştim şi noi că vremurile pe care le trăim nu sunt nici ele prea faste pentru dreptatea care aşteaptă demult să-i fie făcută lui Paul Goma în ţara sa. La fel, ştiam şi ştim demult cât de atent privesc uneori magistraţii la mai marii zilei şi că unii dintre ei sunt atât de independenţi încât singura decizie pe care o pot lua ei înşişi e dacă poartă sau nu pălărie. Şi totuşi, că judecătoarea din acest dosar nu va pune lucrurile la punct măcar în această privinţă îmi era imposibil să mă gândesc. Cum ar putea, îmi spuneam eu, să se facă judecătoarea că nu vede aceste lucruri când înţelege şi ea bine că acest dosar – c-o fi albă, c-o fi neagră – va ajunge mai devreme sau mai târziu şi la judecata istoriei? Biet naiv ce sunt, am îmbătrânit degeaba… Bref: doamna judecătoare nu numai că nu a pus la punct falsurile grosoloane care i-au fost propuse, dar şi le-a mai şi însuşit cu seninătate şi, mai mult şi mai grav, şi-a adus ea însăşi „aportul” la măsluirea motivării unei sentinţe ruşinoase.

Concret, ca să „motiveze” de ce îi refuză scriitorului protecţia care îi era şi îi este garantată prin Constituţia României şi prin Convenţia europeană, magistratul a ales să invoce el însuşi, răstălmăcite, alte trei hotărâri ale Curţii europene. Este vorba de cauzele „Unabhängige Initiative Informationsvielfalt” şi „Oberschlick”, ambele împotriva Austriei, şi „Dalban” împotriva României. Şi în aceste trei cazuri, ca şi în celelalte trei invocate de pârâţi, a fost şi este vorba despre condamnarea de către instanţele naţionale a unor ziarişti (publicaţii) care aduseseră critici nu unui scriitor, ca Paul Goma, ori altor asemenea persoane, ci unor politicieni şi demnitari publici. În cele două cauze  împotriva Austriei, amintite mai sus, fusese vorba despre politicieni din Partidul Libertăţii din Austria şi liderul lor de extremă dreaptă (fost parlamentar şi guvernator al unuia dintre landurile Austriei) Jörg Haider, iar în cauza împotriva României de politicianul şi demnitarul (fost senator PDSR) Radu Timofte. În aceste cauze Austria şi România au fost condamnate pentru violarea Convenţiei europene (art 10 – „Libertatea de exprimare”). Şi cu aceste trei ocazii Curtea a reiterat insistent principiul după care în cazul „politicienilor”, şi în general al „funcţionarilor publici”, limitele libertăţii de exprimare sunt mai largi decât în cel al celorlalţi indivizi întrucât aceştia este firesc să accepte verificarea strictă a activităţii şi atitudinilor lor şi, prin urmare, trebuie să de dovadă de un grad mai mare de toleranţă. Motivînd astfel, CEDO a făcut de fiecare dată trimitere explicită la propria hotărâre – tocmai din 1986, dar mereu actuală şi de referinţă inclusiv pentru Curte – din cauza „Lingens” împotriva Austriei. Hotărâre pe care, cum am arătat şi săptămâna trecută, au invocat-o şi avocaţii calomniatorilor lui Paul Goma – însă au făcut-o falsificat şi manipulator, trecînd sub tăcere faptul că libertatea de exprimare a ziaristului Peter Lingens fusese apărată în raport nu cu un scriitor ori cu o altă asemenea persoană ci – bineînţeles! – cu un politician şi demnitar al statului austriac, Bruno Kreisky, cancelar federal şi preşedinte al Partidului Socialist Austriac.

Aşadar, recapitulînd: pentru a justifica cu orice preţ prejudiciile aduse prestigiului, onoarei şi imaginii publice a scriitorului Paul Goma, pârâţii, avocaţii lor – dar, încă şi mai grav, instanţa de judecată însăşi – au invocat în mod denaturat şi cu totul nepertinent nu mai puţin de şase decizii ale Curţii europene.

Şi ca şi cum toate acestea n-ar fi fost de ajuns, instanţa de fond a mai „motivat” şi că Paul Goma nu a făcut dovada că i-ar fi fost adusă vreo atingere prestigiului, onoarei şi dreptului la propria imagine. Iar asta în condiţiile în care în cererea de chemare în judecată cât şi pe întreg parcursul procesului am arătat în mod detaliat şi argumentat, inclusiv cu numeroase exemple din istoria mai îndepărtată şi mai recentă, că pentru orice persoană, indiferent de statutul său – dar mai ales pentru una cu statulul intelectual al scriitorului în exil – acuzaţia de antisemitism şi negaţionism constituie o pată foarte greu de şters asupra prestigiului, operei şi vieţii acesteia. Aşa cum am arătat în motivarea apelului la sentinţa Judecătoriei (dar şi în cererea de chemare în judecată), „Caracterizarea ca antisemit şi negaţionist expune pe oricine desconsiderării, dispreţului şi oprobriului public, afectîndu-i în mod grav prestigiul, onoarea şi imaginea publică. Iar lucrul acesta se întâmplă cu atât mai mult în societăţi – precum cea românească – în care antisemitismul (rasismul, xenofobia etc) şi negaţionismul (contestarea sau negarea Holocaustului) nu constituie doar o abatere de la nişte norme nescrise, facultative, de ordin etic şamd, ci şi o încălcare a legii sancţionată cu închisoare până la 5 ani – în conformitate cu art 5 şi 6 din OUG nr 31//2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob”. Deşi lucrurile acestea – care altfel sunt pentru oricine clare ca lumina zilei – i-au fost arătate pe larg pe timpul procesului, în „motivarea” soluţiei sale instanţa de fond a evitat să facă cea mai neînsemnată referire la ele. Încât, aşa cum de asemenea am arătat în apel, „oricine citeşte sentinţa acestei instanţe nu are cum să nu se întrebe: Cum poate să fie logic să se afirme că o persoană care a fost acuzată prin numeroasele articole şi alte materiale denigratoare ale pârâţilor că a comis asemenea infracţiuni nu a suferit niciun prejudiciu, nu i-au fost afectate în vreun fel prestigiul, onoarea şi dreptul la imagine?”

În sfârşit, pe timpul procesului la instanţa de fond au fost probate prejudiciile de natură foarte diversă pe care Paul Goma le-a avut de suferit din cauza faptelor ilicite ale pârâţilor. A fost dat inclusiv exemplul celor întâmplate în 2007, când, în considerarea operei sale scriitoriceşti şi a luptei de peste patru decenii împotriva totalitarismului comunist, Consiliul local Timişoara i-a conferit lui Paul Goma titlul de cetăţean de onoare al acestui municipiu. Din cauza acuzaţiilor denigratoare care îi fuseseră aduse anterior în mod sistematic de către pârâţi şi a afectării imaginii şi prestigiului său în unele medii ale percepţiei publice, ambasadorul Israelului la Bucureşti a intervenit pe lângă Primăria Timişoara ca lui Paul Goma să-i fie retras titlul tocmai acordat. Intervenţia diplomatului israelian nu a avut rezultatul reclamat – ba dimpotrivă – atât pentru că scriitorul şi militantul anticomunist se bucură, deplin justificat, de aprecierea timişorenilor şi a majorităţii compatrioţilor săi cât şi pentru că demersul diplomatic în cauză încălcase un număr de norme elementare ale relaţiilor diplomatice, statuate în principal prin Convenţia de la Viena din 1961 (articolul 41, între altele). Deşi deznodământul a fost acesta, ca să mai pun şi această ultimă întrebare, oare nu avea judecătoarea chiar şi numai în exemplul pe care l-am dat – şi la care de asemenea s-a ferit să facă orice referire în „motivarea” soluţiei sale – o probă concludentă a răului cauzat lui Paul Goma de calomniatorii lui?

N.R. Text publicat in seriale si-n New York Magazin – publicatie editata de catre Grigore Culian la New York.

Pretul omului

Posted by Stefan Strajer On May - 13 - 2010

Pretul omului

 Autor: George Petrovai

România – ţara unde toate preţurile sunt în creştere, numai preţul omului în scădere

Nu există zi de la bunul Dumnezeu în care românii să nu-şi dea în petec, ba prin instituţiile ce se sufocă sub greutatea birocraţiei tot mai înfloritoare, ba prin canalele de televiziune ce-şi deversează aproape nonstop dejecţiile garnisite cu publicitate şi premii, ba prin gropile şi gunoaiele de pe străzi, pe unde – în maşini de lux cu suspensiile mâncate de datorii – ciocoii vechi şi noi ai României îşi plimbă suficienţele îmbăloşate cu ticăloşii, pe măsura vremurilor izvoditoare.

            Tot ce se poate ca pentru unii aceste aspecte, la fel ca multe altele mai puţin vizibile, să facă parte dacă nu din pitorescul României, măcar din originalitatea ei. Atâta doar că-i genul de originalitate balcanică mai degrabă aducătoare de ponoase decât de foloase, dacă e să ne luăm după fraza lui Raymond Poincaré: “Ce vreţi, suntem aici la porţile Orientului, unde totul se înfăţişează mai puţin grav…”, frază aşezată de Mateiu I. Caragiale în deschiderea primului capitol (Întâmpinarea crailor) a senzaţionalului său roman Craii de Curtea-Veche, respectiv dacă în Istoria românilor a lui Petre P. Panaitescu (carte aprobată de Ministerul Culturii Naţionale şi a Cultelor în iunie 1942) luăm aminte la îngrijorarea autorului în legătură cu decăderea morală după instaurarea epocii fanariote: “Totuşi, poate cea mai rea decădere a epocii fanariote a fost cea morală. Într-o vreme de umilinţă, când toate erau de vânzare şi corupţia era singura armă cu care puteai obţine onoruri şi bani, au dispărut vechile caractere dintr-o bucată ale strămoşilor noştri. Această decădere morală a lăsat urme adânci în ţările noastre chiar după epoca fanariotă, şi azi încă oameni cu curaj şi cu intenţii bune mai au de luptat la înlăturarea ei (subl. mea, G.P.).”

            Iar acest “azi” de care pomeneşte P.P. Panaitescu, s-a prelungit până în zilele noastre, căci perioada bolşevică – un alt pietroi oriental legat de gâtul românilor – n-a făcut altceva în tentativa sa de creere a omului nou (sclavul laş şi delator de tipul homo sovieticus), decât să adâncească până la desăvârşire decăderea moral-spirituală a românilor, începută în epoca fanariotă.

            Nu-i greu de observat că, în pofida lustrului de prosperitate afişat cu ostentaţie de către îmbogăţiţii postdecembrişti, grosul românilor o duce cât se poate de rău, fapt care aşează România la coada ţărilor din Uniunea Europeană. Dar nu, să nu ne facem iluzii că această stare de lucruri se datorează în exclusivitate crizei mondiale şi că după depăşirea ei, noi românii o vom duce mult mai bine. Din următoarele motive:

            1)Rolul ce revine politicului este întru totul exagerat, în condiţiile în care majoritatea oamenilor noştri politici, odată ajunşi la guvernare se dovedesc a fi ba incapabili până la întregirea dezastrului economiei naţionale, ba corupţi până în măduva oaselor. Dovezi în acest sens? Pe de o parte absenţa totală a unui plan anticriză şi apoi a unui plan coerent de dezvoltare naţională (se pare că noi aşteptăm ca celelalte ţări, după ieşirea lor din criză să ne tragă după ele), pe de altă parte valul de anchete şi arestări operate deocamdată în rândul unor primari cu vechi state de serviciu (precum primarul Craiovei şi cel al Băii-Mari), pesemne în deplin acord cu faimoasa zisă prezidenţială: Legile sunt făcute de hoţi pentru hoţi!…

            Căci în mult mai mare măsură ca pe alte meleaguri, starea de spirit românească reflectă raportul etică-politică aşa cum este el înfăţişat de către Aristotel în Etica nicomahică: Dacă etica stabileşte norma morală a individului, normă valabilă pentru toţi indivizii, deci aplicabilă la nivel de cetate, politica, asigurându-i forţa coercitivă, face din această normă o lege de stat! Ori cum etica danubiano-pontică are atâtea şi atâtea carenţe care-o fac faimoasă peste mări şi ţări, conform raportului ilustrat în paragraful anterior, politica dâmboviţeană nu poate avea decât chipul pe care i-l vedem.

            2)După cum lăsam să se înţeleagă mai sus, criza românească înseamnă o împletire de componente (financiară, economică, politică, socială, de identitate, moral-spirituală), între care – prin vechime şi perfidiile ascunse – se detaşează componenta (criza) moral-spirituală.

            Prin urmare, marea reformă a românilor, în legătură cu care s-a bătut şi continuă să se bată atâta monedă, trebuie să pornească din interior (de la mentalităţi, concepţii şi deprinderi) înspre exterior. De-abia atunci valoarea şi demnitatea umană vor fi repuse în drepturi, iar oamenii nu vor mai apreciaţi, în absenţa criteriilor morale, după cele extraprofesionale (diplome achiziţionate în condiţii suspecte, bani, relaţii), ci după indubitabile criterii profesionale, umane şi moral-spirituale. Căci, după cum just aprecia Henri Bergson, dacă până şi în cele mai avansate democraţii nu există criterii viabile pentru selecţia valorilor, cu toate că pe-aici se ştie prea bine că avuţia naţională înseamnă în principal materia cenuşie şi stocul de informaţii, dimpotrivă, în România s-a ajuns să fie căutat de către patroni omul ieftin, pentru care aceştia plătesc biruri mai mici la stat.

            Iată de ce se impune, ca printr-o legislaţie adecvată, să fie schimbate actualele raporturi de neîncredere dintre individ şi stat în fructuoase raporturi bazate pe încredere şi colaborare, astfel încât absolventul de facultate, cu diploma luată în cele mai onorabile condiţii, să nu-şi mai tăgăduiască la angajare studiile superioare.

            Tot aşa, de-abia când în agricultura românească vor fi statornicite altfel de relaţii între producătorii care-i mai avem şi stat, în calitatea acestuia de principal beneficiar şi procesator al produselor agricole (statul, adică, să pună la dispoziţia producătorilor seminţe de calitate şi inventar agricol, iar aceştia să se poată achita de datoriile contractate prin produsele realizate în conformitate cu cerinţele regionale, naţionale şi europene – iată, din nou, necesitatea planului judicios întocmit! -, produse care să fie achiziţionate de stat la preţuri stimulative pentru producătorii autohtoni), de-abia atunci România îşi va asigura necesarul de alimente pentru consumul intern (în momentul de faţă importăm circa 75 % din ele), precum şi importante disponibilităţi pentru export, şi tot atunci preţurile alimentelor nu vor avea o statornică tendinţă de creştere, iar românii pesemne că nu se vor mai călca în picioare, aruncându-se ca disperaţii asupra acelor produse, cărora – din motive de ei ştiute – proprietarii supermagazinelor decid la un moment dat să la scadă preţurile.

            George Petrovai (Sighetul Marmaţiei)

Un paradox tipic romanesc

Posted by Stefan Strajer On May - 6 - 2010

Un paradox tipic romanesc

Autor: Grigore L. Culian (New York Magazin)

Daca punem in balanta vocabularul colorat – uneori golanesc! – al presedintelui Traian Basescu si limbajul de lemn, servilismul si incompetenta premierului Emil Boc, comparandu-i pe cei doi cu actualul ministru de Externe al Romaniei, Teodor Baconschi, e foarte greu sa nu ne intrebam: cum e posibil ca ultimul sa fie subalternul primilor doi? Elegant, educat, dotat cu simtul umorului si un excelent comunicator, dl ministru de Externe pare un personaj venit din alta lume in politica romaneasca, acea lume unde se poate purta un dialog civilizat (chiar si cu presa!), fara bascalia de doi lei (transmisa in direct la tv sau radio) cu care ne-au obisnuit politicienii damboviteni in ultimii 20 de ani.

Asta a fost impresia pe care mi-a lasat-o dl Teodor Baconschi dupa intalnirea de luni, 3 mai (Ziua Mondiala a Libertatii Presei!) desfasurata la Consulatul General al Romaniei din New York, unde au fost prezenti jurnalisti, oameni de afaceri, membri ai Comunitatii Romanesti din New York, dar si inalti oficiali ai statului roman – precum dna Simona Mirela Miculescu (ambasadorul Romaniei la organizatia Natiunilor Unite), dl Adrian Vierita (ambasadorul Romaniei la Washington, D.C.) si dl Pietro Lucian Pavoni (consulul general al Romaniei la New York).

Dar sa revin la intrebarea initiala: cum a ajuns dl Baconschi subalternul lui Traian Basescu si Emil Boc, in loc sa fie invers? Raspunsul il putem gasi destul de usor dupa o scurta analiza a “varfurilor” clasei conducatoare, dar si a societatii romanesti. Intr-o tara (Romania) in care penibilul smecheras de cartier Gigi Becali si fiica cea mica a presedintelui, agramata Elena (“EBA”) Basescu, sunt europarlamentari; unde legea e un instrument de santaj impotriva adversarilor politici (aflat in mana Puterii, oricare ar fi ea); unde comunismul a fost condamnat – pe hartie si fara urmari in Justitie! – chiar de catre profitorii regimului (ex: Traian Basescu, Vladimir Tismaneanu), asta in timp ce adevaratii disidenti (ex: Paul Goma, Vasile Paraschiv) sunt umiliti, iar calaii lor traiesc linistiti din pensii grase; unde zeci de mii de romani au fost deposedati (in mod abuziv si neconstitutional, printr-un decret dat de Ceausescu) de cetatenia romana, iar acum li se cere sa “redobandeasca” un drept pe care il au inca de la nastere (fiind obligati sa si plateasca, validandu-se astfel o lege stramba lasata in vigoare de cei care au “condamnat” comunismul!); unde noii comisari ai Culturii Romane, in frunte cu antiromanul Horia -Roman Patapievici, promoveaza obscenitatea folosind argumentul “modernismului” si lovesc fara mila in tot ceea ce reprezinta cultura si spiritul acestui popor; unde terorismul cultural a devenit o arma de control menita sa distraga atentia populatiei de la dezastrul economic, politic, social si cultural prin care trece Romania; unde copiii vad la televizor (la ore de maxima audienta!) femei despuiate si violenta; unde mitocania presedintelui atrage aplauzele prostimii infometate; unde o parte dintre intelectuali au facut pact cu minciuna, impostura si ipocrizia, in schimbul confortului asigurat de colaborare, nu e de mirare ca dl ministru Teodor Baconschi e subalternul lui Traian Basescu si Emil Boc.

O buna parte din cele scrise mai sus si situatia de la Institutul Cultural Roman din  New York (unde arogantii angajati ai Institutului deruleaza unele “proiecte” – in afara celor bune – paralele cu realitatile din Comunitatea Romaneasca) le-am prezentat luni dlui ministru de Externe, fiind sustinut in afirmatii de Lia Lungu si de scriitoarea Mirela Roznoveanu, iar prof. univ. dr. Silvia Burdea a punctat foarte clar anomaliile din sistemul romanesc de invatamant. Din pacate, am primit un raspuns foarte politicos, dar evaziv, care facea trimitere la “libertatea de exprimare” in cadrul actiunilor ICR si la “pragul psihologic” peste care unii dintre noi (cei mai varstnici) trec ceva mai greu dupa caderea comunismului. Sunt curios sa aflu cum ar trece dl ministru “pragul psihologic” daca pe cladirea din 38 Street, institutie oficiala a statului roman, ar fi pictata o svastica, iar ofiterii SPP ar fi imbracati in uniforme ale Gestapo-ului (in numele “libertatii de exprimare”)! Interventia brutala in discutie a Oanei Radu, “locotenentul de serviciu” al directoarei ICR-NY, Corina Suteu, l-a impiedicat pe dl Baconschi sa raspunda punctual la intrebari, iar iesirea de mahala a ICR-istei a umbrit un dialog purtat civilizat pana in acel moment.

Cred ca dl Teodor Baconschi este “omul potrivit la locul potrivit”, desi mi-e greu sa accept ideea ca “superiorii” Domniei Sale se numesc Traian Basescu si Emil Boc! Este un paradox tipic romanesc, dar vom vedea daca ordinea se va schimba in 2013…

New York, 4 mai 2010

Grigore L.Culian

Erezii de ambe speţe

Posted by Stefan Strajer On April - 20 - 2010

Erezii de ambe speţe

Autor: Ioan Mugurel Sasu

Există un proverb bulgăresc, şi vecinii noştri de la sud beneficiază de înţelepciune populară (probabil tot atât de luată în seamă ca şi pe malurile Dâmboviţei, că tot suntem şi noi şi ei abonaţi la ultimele locuri în clasamentele europene, altele decât cele sportive), un proverb care lasă o umbră de îndoială asupra calităţii morale a celui care face pomană cu turta altuia. Mă întreb dacă liderii maghiarilor din România, care promit secuilor (care?) pământ şi apă în ţara altora, or fi luat la cunoştinţă zicerea respectivă. Asemenea manifestări or fi avut cândva caracter de escapadă. Adică spune dicţionarul lui Lazăr Şăineanu: „Escapadă = lipsire spre a petrece, ştrengărie”. Cu lipsirea este clar, înţeleg, lipseşti din sălile legislativului pentru a te afla în sânul (nu am folosit pluralul) înmiresmat al naturii şi votezi, sau laşi impresia, prin cumulare telepatică de caracteristici paranormale. Numărul de paranormali la mia de locuitori creşte pe măsură ce nivelul de cultură scade, putem ajunge şi la ceea ce nu ne este folositor şi nici de dorit dacă educaţia, cultura şi cercetarea vor avea în vârful piramidei ierarhice persoane bântuite de tot felul de fantasme şi care vor să se întreacă pe sine în a emana (precum consensul din 89) măsuri paralele cu realitatea. În ceea ce priveşte ştrengăria, ca să revenim la Şăineanu, credem că oarecare admonestare la timpul potrivit ar fi pus lucrurile la punct. N-a fost să fie, erau necesare alianţe politice asemănătoare cu planşele de la ora de botanică în care se exemplificau măreţele realizări ale savantului sovietic Miciurin. Aşa că s-a ajuns la abaterea de la doctrina fundamentală, ca o erezie. Mai are rost să ne amintim cum era pedepsită erezia în trecutul statelor care azi formează U. E. ? Noi ăştia de la marginea estică a continentului nu eram nici atunci în top, nu am avut tribunale inchizitoriale. Ar putea fi acuzate masele de ţărani care priveau rugul lui Jan Hus, supliciul lui Horia (asta la noi dar cu concurs străin), vânătoarea de vrăjitoare, masacrul hughenoţilor şi atâtea şi atâtea altele, pentru faptul că incultura îi obliga să asiste cu gura căscată şi din solidaritate cu cel care îi foloseşte (ca robi, ca scut, ca decor)  să aprobe crima ca pe un act de justiţie? Putem acuza de nazism copilandrii cu care încerca disperat Hitler să sfârşească războiul altfel de cum s-a sfârşit? Putem acuza secuii pentru că acceptă să beneficieze de dreptul de a fi anexa altora şi de libertatea de a vorbi o limbă care nu este a lor? Oare nu-i tot un fel de erezie şi promiterea unui viitor strălucit unor oameni care te cred, dintr-un motiv sau altul, în timp ce tu stai pe un munte de bancnote agonisite în timp record? Probabil că nu se mai văd pădurile din cauză că nu mai sunt şi multe nu se văd din motive asemănătoare. În numele unui bine suprem (al cui?), uneori neînţeles de cei împotriva cărora se acţionează, luptă şi persoanele care atentează, deseori sinucigaş, nevoind să observe pumnul de fier care se află în mănuşa de catifea a principiilor enunţate cu privirea în sus dar ascunzând ură  şi scopuri necinstite. Oare de ce nu se caută izvorul răului acolo unde este? Nu cred că scopul hărţilor genetice este de a arăta în câte părţi trebuie sparte statele naţionale apărute după dărâmarea „închisorii popoarelor”. Că dacă le privim cu oarecare atenţie, din punct de vedere genetic, populaţia ţărilor europene nu este atât de diferită de la  una la alta în asemenea măsură încât  să mai fie necesară ascuţirea, la nivelul fostei lupte de clasă, a inventatelor contradicţii. Cum să ne batem între noi? Poţi vorbi singur dar atunci când te cerţi şi mai rău când te baţi singur e de mers la spital. În ţara noastră convieţuiesc, de mai multe sau mai puţine secole, cetăţeni de etnii diferite. Greu de imaginat o familie în care să nu fi fost momente în care numai unul să aibă dreptate,  dar atâta timp cât nu apare al treilea, persoană cu denumire pe care nu o precizăm (lasă că se legalizează şi această ocupaţie), nu se sparge relaţia. Oare după o convieţuire de un mileniu, între români şi unguri se mai poate spune „noi” şi „voi” cu atâta hotărâre? Atunci când ascultam Omega, dincolo de Tisa nu se asculta Phoenix? Cine o fi al treilea? Uneltele lui se văd, le desconspiră poziţia socială prea repede escaladată şi averile crescute ca în basme, dar cine o fi capul capilor şi ce vrea el? La urma urmei! Ar fi bine de aflat mai înainte ca erezia să devină ateism, adică să ajungă la negarea principiului fundamental şi să se aştepte să-l pedepsească un zeu care pentru el nu există. Puterea credinţei nu va rezolva mai nimic, I. V. Stalin, care trecuse prin câţiva ani de seminar teologic şi deci cunoştea învăţătura evanghelică, nu s-a sfiit să aplice cu duritate regulile politicii sale, atât asupra poporului său cât şi a celor care au avut ghinionul istoric de a se afla în preajmă. Binele unuia nu este şi al tuturor. Fără a recurge la litanii, ne întrebăm care o fi binele nostru şi unde s-o fi aflând?

Ioan Mugurel Sasu

Un ministru inocent

Posted by Stefan Strajer On April - 3 - 2010

La noi

Un ministru inocent

Autor: Cornel Cotutiu

Mă refer, desigur, la conducătorul Ministerului (ne)Educației și (lipsei) de Cercetare.

Despre viziunea guvernanților  privind învățământul românesc, de pe  toate palierele (de la grădiniță până la universitate), pornești, inevitabil, de la Cotroceni, unde locatarul ei a afirmat, cu nonșalanță (n-am spus cu iresponsabilitate), că școala românească scoate doar tâmpiți. Aserțiunea aparține unui om care, cu câțiva ani în urmă, la dechiderea anului școlar dintr-un liceu bucureștean, recunoștea, la microfon, că a fost un elev mediocru, dar – hă!hă! – iată, e președintele României.  Obsesia președintelui României, cât și a (normal) marelui mititel Boc este de a făuri un învățământ care să scoată oameni performanți pentru muncă. Ei bine, eminentul Andrei Marga – fost ministru al învățământului, actualmente rectorul Universității Babeș-Bolyai – afirma recent, pe un post de televiziune, că o asemenea viziune despre rolul școlii în viața unei națiuni era un principiu obsedant al ideologiei naziste (!).

Acum, să coborâm la nivel guvernamental: Dl. Funeriu, ministrul școlilor din România (al nu știu câtelea urmaș al  lui Spiru Haret; o fi știind de el?) pentru mine, dascăl cu ”state” vechi la catedră, s-a descalificat în clipa când, dezinvolt, a declarat în public că n-a văzut profesor să moară de foame. Zburătăcirea lui pe meridiane, cu șederi prin impresionante instituții de învățământ și cercetare, se vede că i-au atrofiat organele de… percepție a realitățiilor din propria lui țară. Habar nu are ce se întâmplă în teritoriu, iar consilierii lui îl joacă pe degete. Intențiile lui de (cică)  reformă în învățământ țin mai degrabă de ficțiune (o fi scriind și proză cumva?)

Probabil, din această ignoranță se iscă și atitudini, afirmații, care îl fac confuz, agramat, cinic și orgolios, ca o Coana Chirița (vezi Alecsandri) ajunsă în guvern.

Apoi, e de remarcat cât de armonios coabitează ministrul cu purtătoarea lui de cuvânt, Coana Vergu. Apariția ei la televizor este realmente iritantă. Din cel puțin două motive: vocea aceea răgușită, ca de plutonier, mai degrabă croncănește și nu opinează. Iar modul în care aplică pemperși șefului ei e de-a dreptul penibil. Ca gazetar, d-na Vergu avea idei persuasive, avea și stil; acum, ca lucrător la minister, are doar papagal.

Cornel COTUȚIU

Arta manipulării prin cuvânt

Posted by Stefan Strajer On April - 3 - 2010

Din gama războaielor neconvenvenţionale,

Arta manipulării prin cuvânt

Autor: Nicolae Balint

Trebuie să fim cu toţii cu de acord că manipularea – în diversele ei forme de manifestare – este în fapt o formă a războiului psihologic. Când Sun Tzu a scris „Arta războiului”, cu siguranţă că el nu s-a gândit ce forme elaborate va cunoaşte acesta în decursul evoluţiei umanităţii. De fapt, problema care ar trebui să ne-o punem cu toţii este dacă evoluăm cu adevărat sau ne autodistrugem puţin cu fiecare zi? Războiului chimic, celui nuclear, celui bacteriologic sau economic, li s-au adăugat de mai bine de o jumătate de secol, războiul psihologic, în care manipulării prin cuvânt i s-a rezervat un loc aparte. Insidioasă, împletind elemente de adevăr cu altele ce ţin de domeniul ficţiunii, manipularea prin cuvânt are o putere de persuasiune extraordinară determinând publicul ţintă – ce joacă rol de receptor – să gândească şi să acţioneze în sensul dorit de emiţător. Este fără doar şi poate o manipulare în masă. Din punctul de vedere al emiţătorului, succesul acţiunii nu ţine numai de modul cum este pregătită manipularea, de durata şi modalităţile de acţiune, ci ţine mai ales de calitatea publicului receptor, de gradul lui de instruire, public căruia i se induc treptat sentimente, convingeri şi idei, despre care, acesta are impresia că-i aparţin şi că a ajuns singur să şi le formeze. Astfel, cuvântul ca formă de expresie a tot ce este mai nobil în forma de manifestare a inteligenţei umane, capătă din ce în ce mai mult valenţe distructive. Este un adevăr dezarmant faptul că cu cât publicul ţintă este mai puţin instruit şi educat, manipularea prin cuvânt este mai facilă, iar obiectivul urmărit este mai uşor de atins. Nu există manipulare fără manipulatori şi nici manipulare de dragul manipulării. Întotdeauna există scopuri, iar cei care le urmăresc stau de cele mai multe ori în umbră şi acţionează prin interpuşi, persoane inteligente, dar în cele mai multe cazuri lipsite de caracter şi moralitate. Dacă în timpul evenimentelor din decembrie 1989, manipularea prin cuvânt – ca formă de manifestare a războiului psihologic – a fost evidentă chiar şi pentru cei mai puţin iniţiaţi, de 20 de ani încoace poporul român este supus continuu, dar moderat, atât din afară, cât şi dinăuntru unui adevărat atac informaţional, fiind de cele mai multe ori incapabil să deceleze adevărul de ficţiune şi complăcându-se drept urmare, într-o condamnabilă şi inexplicală letargie şi lipsă de atitudine. Personal consider că de 20 de ani trăim o intensă manipulare la nivel naţional şi trebuie să recunosc – de ce nu? – una de mare succes. Prin cuvânt, ni s-a indus treptat sentimentul neputinţei, al incapacităţii de a ne organiza şi conduce singuri. Aşa a fost posibil un jaf la scară naţională, de care – ce bizarerie… -, nimeni până acum nu se face vinovat. Nimic din ceea ce era performant şi viabil în timp, nu a fost preluat după prăbuşirea regimului comunist. Repetându-ni-se obsedant că „industria românească este un morman de fiare vechi”, am ajuns să şi credem acest lucru şi să fim astfel complici tăcuţi şi impasibili la distrugerea ei. Azi nu mai avem industrie autohtonă şi nici perspective că vom mai avea în curând. În acest fel, treptat, a dispărut o clasă socială – proletariatul – cu idealurile ei cu tot. Dar ceea ce este mai tragic, a dispărut în acest fel şi bruma de solidaritate socială care mai exista în societatea românească. Agricultura, domeniu în care după 1990 au lipsit cu desăvârşire politicile coerente, trăieşte în prezent o dramă greu de imaginat, deşi ar fi putut fi domeniul care ne-ar fi asigurat independenţa alimentară, plus exporturi la produse cu mare căutare pe piaţa mondială. Sub imperativul necesităţii reformelor imediate, dar în fapt urmare a unor interese oculte din exterior, am destructurat armata, sănătatea, educaţia şi cercetarea. Nomenclaturii comuniste, ce avea mult mai multă decenţă şi bun simţ, dar şi un anume – de ce să nu recunoaştem ? – patriotism, i-a luat locul o oligarhie agramată, incultă, dar foarte vorace şi lipsită de scrupule. Naţionalismul, cu tot ce avea el mai pur şi mai sincer – manifestare firească a afirmării identităţii unui popor – a fost compromis de discursul oamenilor politici care l-au clamat în exces, fără a face însă şi ceva concret pentru prezervarea identităţii, demnităţii şi mândriei naţionale. În exterior, percepţia despre români şi România este de-a dreptul catastrofală. Şi asta în ciuda faptului că avem campanii de promovare a valorilor naţionale (branduri româneşti), avem chiar şi instituţii care trebuie să facă acest lucru…..Cine se face vinovat de această stare de lucruri? Va ajunge să răspundă cineva pentru tot ceea ce ni s-a întâmplat în ultimii 20 de ani? Trăim vremuri de mare cumpănă şi nu sunt semne că în următorii 50 de ani s-ar putea naşte o mişcare de renaştere naţională, iar asta, în primul rând, pentru că la nivelul mentalului colectiv există serioase carenţe de percepţie şi comportament. La un popor care, paradoxal, a ajuns – determinat fiind de alţii – să trăiască în prezent, fără să se mai gândească la viitor şi cu atât mai puţin la trecut, care a ajuns să consume fără să producă, la care sentimentul responsabilităţii pentru viitorul copiilor lor se manifestă tot mai puţin şi care-şi petrece timpul liber între tefonul mobil şi talk-show-uri, este foarte greu să mai poţi determina o schimbare a fondului şi capacităţii de percepţie asupra vremurilor nefaste pe care le trăieşte. În fond, este difereneţa firească între o fiinţă vertebrată şi una nevertebrată, incapabilă de vreo reacţie. În fapt – amară concluzie – poate că ne merităm soarta pe care alţii ne-au rezervat-o. Mankurtizarea românilor ca popor este mai aproape ca niciodată. Spun aceasta pentru că după părerea mea trăim o dramă naţională de care probabil nu suntem suficienţi de conştienţi. În fapt, suntem naufragiaţi într-un timp abulic şi absurd, demn de un roman de Kafka. Cu un viitor din ce în ce mai incert, românii ca naţiune sunt nişte candidaţi serioşi la mankurtizare. Cinghiz Aitmatov avea dreptate. Ştergându-le din memorie propria istorie, dar speculându-le şi în acelaşi timp stimulându-le sensibilităţile, orgoliile şi mai ales viciile, oamenii – în cazul nostru românii – se vor dovedi docili şi uşor de manipulat. Dar mai înainte de toate, trebuie să li se şteargă din memorie ideea apartenenţei la un anumit grup, adică la naţiune. Şi cum s-ar putea face asta? Foarte simplu. Cu timpul – dar nu prea mult, pentru că timpul costă bani -, istoria naţională trebuie scoasă din manuale. Locul ei va trebui luat în exclusivitate de istoria Europei, o istorie în care toţi vom avea doar viitor, vom fi egali (cel puţin în teorie) şi vom avea idealuri trasate de la Bruxelles. În momentul actual, unul dintre marile pericole îl reprezintă şi interesul tot mai scăzut pentru studierea istoriei naţionale, dar şi rolul periferic care i se acordă istoriei prin Curriculum-ul Naţional, în formarea viitoarelor generaţii. Cu timpul, va dispare probabil la români, sentimentul identitar. În preajma fatidicului an 1940, marele istoric Nicolae Iorga, spunea atât de inspirat: „Vai ţie popor al meu, căci mari primejdii ţi se pregătesc”. Avea dreptate şi timpul a confirmat nefastele presimţiri ale marelui istoric. Ele sunt valabile şi azi. Însă înaintea lui Iorga, tot într-un moment de mare cumpănă pentru naţiune, mai precis după ce Bucureştiul fusese ocupat de armatele germane, la sfârşitul anului 1916, poetul Octavian Goga declara cu multă obidă şi încrâncenare: „De ce am ajuns aici? Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti”. Despre timpul prezent – un alt moment de cumpănă în viitorul acestei naţiuni -, ce s-ar mai putea spune oare? Nimic în plus faţă de ceea ce spunea cu puţin timp în urmă reputatul academician Florin Constantiniu, într-un număr din revista „Historia: „…în următorii 50 de ani, nu mai e nimic de aşteptat de la el (poporul român – n.a.). Aceeaşi vegetare resemnată şi năucă”. Şi atunci, oare nouă, celor de azi, precum înţeleptul latin cândva, nu ne mai rămâne să spunem nimic altceva decât „Vae victis!”?

Imaginea AOSR slutita in mass media

Posted by Stefan Strajer On April - 3 - 2010

Imaginea AOSR slutita in mass media

Autor:  Vasile Zărnescu

Imaginea A.O.S.R. sluţită în mass media

Motto: „…Nu vă temeţi! Căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală

şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut“!

Matei, 10, 26

Să ne reamintim, rezumativ, evenimentul comentat asiduu în 11-13 martie a.c.: în 11 martie, participanţii la Adunarea generală a A.O.Ş.R. au hotărît cooptarea (citeşte: racolarea) preşedintelui ţării, d-l Traian Băsescu, ca membru de onoare al acestei instituţii, pe motiv că i-a acordat un sediu făţos şi a aprobat Legea nr. 31/2007 privind reorganizarea şi funcţionarea A.O.Ş.R. – modificată ulterior prin Legea nr. 296/2007 şi Legea nr. 241/2009 –, prin care îi acorda acesteia calitatea de „instituţie de utilitate publică“. Adică plătită din „bugetul consolidat al statului“! Deşi, pînă în 2007, A.O.Ş.R. nu făcuse nimic prin care să-şi dovedească utilitatea publică, în afara faptului că împărţise cîteva diplome şi medalii – aşa cum a procedat inclusiv în 11 martie cu şeful statului şi cu ceilalţi premiaţi din acea zi, unii, într-adevăr, realmente merituoşi, ca distinsul Dionysius Fota, autorul remarcabilei cărţi CUM SE RUINEAZĂ O ECONOMIE NAŢIONALĂ. Prin dezindustrializare, importuri pe datorie şi polarizarea societăţii în bogaţi şi săraci! (Editura Universitară, Bucureşti, 2007).

Or, trebuie să recunoaşteţi că distribuirea acestor diplome nu constituie nici o utilitate publică, nici un interes public, în afară de interesul participanţilor la respectivele festivităţi, încheiate, după moda simpozioanelor din Antichitate, printr-un „banchet“ (zis şi „simpozion“, în limba şi filozofia greacă veche). Dar, între „Banchetul“ lui Platon şi „banchetul“ lui Cândea este o diferenţă ca „de la icoană la abţibild“ – cum spunea, caustic, Fănuş Neagu, în urmă cu un sfert de secol.

Toate mass media comentează făcătura A.O.Ş.R.

În aceeaşi zi de 11 martie, ziarul Gândul scrie despre eveniment: «Propunerea i-a aparţinut preşedintelui AOSR Vasile Cândea. Vicepreşedintele Ion Basgan a precizat, pentru Mediafax, că Băsescu a sprijinit instituţia în mai multe domenii, pe vremea când era edil-şef al Capitalei. “Propunerea a fost făcută ca urmare a sprijinului acordat de şeful statului activităţii AOSR, inclusiv în ceea ce priveşte sediul acestei instituţii”, a spus, pentru Newsin, deputatul PD-L Valeriu Tabără, şi el membru AOSR – secţia Ştiinţe agricole, silvice şi medicină veterinară.“ Şi, mai jos: „Pentru Ion Cristoiu este o onoare să fie coleg cu şeful statului. Mai mult, el recunoaşte că a fost acela care a aruncat pe piaţă informaţia. “Eu am provocat acest „subiect al zilei“, am mirosit că va fi o ştire. Noroc cu el, că altfel nu scria despre şedinţă nici revista Academiei”, a declarat Cristoiu pentru Gândul.“»

Fireşte că, după declanşarea scandalului de presă, au intervenit forumiştii, printre care şi eu, la poziţia „100 Vasile ZarnescuNoapte si ceata“, unde, printre altele, scriam: «Denumirea de „Academia Oamenilor de ştiinţă din România (AOSR)“ este o şulfărie, care induce în gîndirea oamenilor obişnuiţi şi neinformaţi ideea că ar fi vorba de o academie. Prin aceasta, membrii ei îşi conferă, automat, prestigiul de rigoare, iar pe această inducţie insinuantă s-au bazat şi şmecherii care au făcut demersurile creării acestei instituţii. Academia Română s-a opus energic înfiinţării acestei organizaţii cu respectiva denumire: atît Academia Română de acum, cît şi aceea din epoca interbelică! Dar, prin manevre şi presiuni absconse – mai ales că AOSR este plină de masoni, cum este şi acel Ion Basgan, dar şi mulţi alţii! – i-a reuşit pasienţa şi i-a ieşit paraua: indemnizaţii şi salarii realmente nesimţite, deoarece – cu cîteva excepţii, demne de toată stima – toţi ceilalţi „taie frunză la cîini“. (…) Pe de altă parte, Ion Cristoiu se umflă în pene pretextînd că el a dat această ştire presei: e-adevărat asta, dar a uitat să precizeze că este vorba de „presa lui“! Pentru documentare, căutaţi pe Google articolele „De cine-i este frica presedintelui AOSR?!” şi „Cine conduce AOSR: o agramata sau un papa-lapte?!“ Primul a apărut în 25 februarie 2010 – pe trei site-uri –, iar al doilea în 11 martie, dimineaţa, înaintea începerii şedinţei. În plus, ele au fost trimise tuturor publicaţiilor centrale, dar nu le-au publicat, nici măcar semnalat la „şi altele“. Mai mult. Ion Cristoiu este înjurat de g-ralul (r.) Vasile Cândea pentru eşecul păţit prin difuzarea ştirii către presă, fiindcă îi este ruşine să recunoască şi efectul articolelor sus-indicate – căci, implicit, le-ar face publicitate şi asta nu-i convine! (…)

În plus, preşedintele Traian Băsescu ştia de articolele de mai sus, din Buletinul de presă pe care i-l transmit, zilnic, Serviciile Secrete! Şi a fost nevoit să refuze, ca să nu se compromită. Evident, tot s-a compromis din cauza prostiei „preşedintelui AOSR, g-ral (r.) Prof. Univ. Dr. Vasile Cândea“, care şi-a închipuit – în trufia lui incomensurabilă! – că articolele menţionate nu vor avea nici un efect!»

A doua zi, 12 martie, la postul de radio Realitatea FM secretarul ştiinţific al A.O.Ş.R., prof. univ. dr. Doru Delion, este mai explicit şi dă detalii, dîndu-şi, totodată, cu stîngu-n dreptu’: «Referitor la declaraţia fostului preşedinte Ion Iliescu, care critică alegerea lui Traian Băsescu, considerând că în acelaşi mod au fost primiţi, în Academie, Nicolae şi Elena Ceauşescu, secretarul ştiinţific al Academiei Oamenilor de Ştiinţă i-a reamintit fostului preşedinte că „şi dânsul e membru, dar dinainte“. „Are mulţi ani vechime în Academie. L-am moştenit. Contribuţia domniei sale nu este aşa de vizibilă, n-a trecut în ultima vreme pe la noi“, a completat Doru Delion». Dar acesta a uitat să completeze: dacă “n-a trecut în ultima vreme pe la noi”, atunci de ce d-l Ion Iliescu mai primeşte, conform legii, indemnizaţia de 1.000 lei/lunar?!

Academia Oamenilor de Ştiinţă se contrazice cu Preşedinţia

Secretarul ştiinţific Doru Delion mai recunoaşte – foarte ştiinţific, conform transcriptului audio inclus în ştire de către ziariştii de la Realitatea FM – că d-l Traian Băsescu a acceptat să fie primit în A.O.Ş.R.! Într-adevăr, ştirea din 12 martie, transmisă inclusiv de Hotnewstv relevă ceva în acelaşi sens: „Preşedintele Traian Băsescu este de joi, 11 martie, academician (sic) de onoare al Academiei Oamenilor de ştiinţă din România. Reprezentanţii Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România susţin că meritele preşedintelui ar fi că a asigurat Academiei un sediu pe când era primar şi că, în calitate de şef al statului, a semnat legea prin care AOSR devine instituţie bugetară. Reprezentanţii aceleiaşi instituţii susţin că au primit acceptul Administraţiei Prezidenţiale şi că urmează ca preşedintele să stabilească o dată la care să îşi ridice titlul şi să ţină un discurs (s.n. – V.I.Z; precizez că acest articol, la care face trimitere hyperlink-ul de mai sus, a fost, între timp, şters din baza de date a Hotnewstv, însă a rămas articolul lui Attila Biro pe site-ul Hotnews.ro!).

Dar, tot în 12 martie, Mediafax revine cu ştirea-bombă: „Preşedintele Traian Băsescu anunţă că nu poate accepta titlul de membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (AOSR), precizând că acordarea unui sediu şi promulgarea unei legi sunt obligaţii de serviciu care nu trebuie răsplătite cu titluri academice“. Ştirea-bombă a răvăşit toate mass media, aşa că este reluată febril şi pe alte site-uri, precum ziaregratis, frontnews etc., întrucît au reprodus comunicatul Administraţiei Prezidenţiale, care scrie şi mai clar: „Cu privire la propunerea Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România ca preşedintele Traian Băsescu să devină membru de onoare, Administraţia Prezidenţială precizează că iniţiativa nu a primit acordul Preşedintelui sau al instituţiei prezidenţiale“ (s.n. – V.I.Z.)! Ne-au băgat în ceaţă: „Noapte şi negură!“ – Nacht und Nebel –, cum suna faimoasa directivă a Gestapo-ului!

Aşadar, s-a instituit contrazicerea flagrantă între spusele reprezentanţilor A.O.Ş.R. şi comunicatul prezidenţial: primii declară în toată presa, în 12 martie, că au avut acceptul preşedintelui Traian Băsescu, iar, în aceeaşi zi, Administraţia Prezidenţială neagă –  e-adevărat, după ce, în seara zilei de 11 martie, pe Antena 3, la „Sinteza zilei“ se făcuse marea băşcălie pe tema „academicianului Traian Băsescu“. Oricum, însă, dacă preşedintele ţării era, în 11 martie, în Japonia, reiese că a fost făcut membru de onoare în lipsă – ceea ce ar fi o dovadă de gravă impoliteţe din partea A.O.Ş.R., dacă nu primiseră acordul preşedintelui Traian Băsescu: fiindcă rezultă că au intenţionat să-i forţeze mîna, punîndu-l în faţa faptului împlinit! Dar ce nu face un individ „pentru cîţiva dolari în plus?!“ Siguranţa cu care „reprezentanţii A.O.Ş.R.“ – e-adevărat, neindicaţi, nominal, de presă, cu excepţia fişierului audio de la Realitatea FM – afirmă că au avut aprobarea şefului statului ne creează un puternic sentiment de incertitudine şi de nesiguranţă. Problema, devine, astfel, dubioasă şi este, realmente, periculoasă. De aceea suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm cine, totuşi, dezinformează?! Conducerea A.O.Ş.R. sau preşedintele ţării?! La sfîrşitul lunii ianuarie a.c., g-ralul (r.) Vasile Cândea i-a trimis şefului statului, printr-o adresă înregistrată la Administraţia Prezidenţială, invitaţia de a participa, în 11 martie, la festivitatea „ungerii“ lui – sau udării cu whisky – ca membru de onoare al A.O.Ş.R. Îi cerem să facă proba verităţii: să publice pe site-ul A.O.Ş.R. răspunsul primit de la Administraţia Prezidenţială, ca să vedem cine, totuşi, minte!

Desigur, ştirea despre noul „academician“ este comentată caustic de publicişti şi forumişti pe diverse site-uri şi blog-uri, unde sunt înjuraţi copios şi îndreptăţit atît protagoniştii tărăşeniei, preşedintele României, Traian Băsescu, şi „Preşedintele A.O.Ş.R., G-ral (r.) Prof. Univ. Dr. Vasile Cândea“, cît şi alţi membri ai A.O.Ş.R., precum unii parlamentari sau alte persoane publice notorii. Cert, însă, este un singur lucru: nu este vorba de o «manipulare la emisiunea „fratelui“ Gâdea», cum pare să fie convins Ioan T. Morar, ci de o veritabilă acţiune de racolare a preşedintelui Băsescu spre a le susţine efortul sinecuriştilor de la A.O.Ş.R. de a-şi menţine veniturile necuvenite – aşa cum avertizasem public.

Pupăncurismul din A.O.Ş.R.: normă de comportament

Fireşte, de aici a ieşit o întreagă panaramă, exploatată din plin de ziarişti, analişti politici şi internauţi. Daţi pe Google căutare pentru cuvinte ca „AOSR“, „Vasile Candea“, „Basescu academician“, „Basescu AOSR“ etc. şi veţi fi uimiţi cîte „minunăţii“ veţi citi, de vă veţi cruci! Astfel, pe un blog a apărut acest text reuşit şi adecvat, care merită integral redat:

Academicienii au ramas cu buzele in vant

Posted by RealKafka in Made in Romania on March 12, 2010 | 3 responses

Zi de doliu la AOSR! Candea, Basgan şi Schiopu au rămas cu buzele ţuguiate în vânt, căci bucile le-au fugit de sub nas taman cand se asteptau mai putin.  Neconsolat înţeleg că a rămas şi Ion Cristoiu, după ce s-a aşezat la coadă pentru nimic.

Rapiditatea cu care aproape academicianul şi-a tras pantalonii a fost, însă, cel mai firesc gest! De ce să fi acceptat tocmai el – un fost elev mediocru – o asemenea onoare, când mai sunt la rând atâţia oameni de valoare, cu lucrări ştiinţifice publicate? Uite, de exemplu, doamna Elena Udrea este coautor la 5 (!!!) lucrări ştiinţifice pe teme de mare interes (geopolitica şi globalizarea), aşa încât domnii academicieni nu trebuie să dispere! La urma urmei, intenţia e cea care contează.“

Trebuie să recunoaşteţi măcar acest merit al membrilor Prezidiului A.O.Ş.R.: fără acest imbecil demers al lor, un astfel de text lapidar şi expresiv – o adevărată bijuterie plastică şi literară – nu ar fi avut cum să apară!

Relevăm, ca o simplă coincidenţă, că, în acele zile de virulentă zeflemea anti-Băsescu şi anti-A.O.Ş.R., a apărut, în ziarul Adevărul din 15 martie a.c., fulminantul articol „Lista spionului Militaru în vremea lui Iliescu“. Această listă ar putea fi, într-un fel, „bomboana pe coliva“ preşedintelui A.O.Ş.R., g-ralul (r.) Vasile Cândea. Într-adevăr, în subcapitolul „Avansările făcute sub generalul GRU“, la punctul „2. Cadre avansate în grad la 29 decembrie 1989, (…) De la colonel la general-maior, figurează, la poziţia a doua, şi un anume „Vasile Cândea“. Ar putea fi aceeaşi persoană cu protagonistul scandalului de presă „Băsescu academician“?! Aşa întreabă redacţia Adevărului un cititor, al cărui comentariu îl redăm textual şi în grafia proprie: „Maat16.Mar.10-21:49hs

Catre redactie: ESTE VORBA DESPRE GENERALUL (R.) VASILE CANDEA CARE CONDUCE ACADEMIA OAMENILOR DE STIINTA DIN ROMANIA (A.O.S.R.), INSTITUTIA-CAPUSA CARE A INCERCAT SA-L MITUIASCA PE PRESEDINTELE TRAIAN BASESCU CU UN TITLU DE MEMBRU DE ONOARE? (la pct. 2. Cadre avansate în grad la 29 decembrie 1989/De la colonel la general-maior). Avand in vedere maniera de conducere si persoanele de care s-a inconjurat in prezent, cred ca este vorba de unul si acelasi Vasile Candea!“

Deşi întrebarea este scrisă cu verzale, autorii articolului şi redacţia Adevărului nu au văzut-o şi nu au răspuns internautului, cum era firesc, mai ales că tema „Băsescu-AOSR“ era la ordinea zilei, iar opinia publică are dreptul să cunoască adevărul. Ne asociem şi noi internautului şi solicităm, pe această cale, d-lui Gabriel Oprea, ministrul Apărării, să ne comunice dacă este vorba de „preşedintele A.O.Ş.R., g-ral (r.) prof. univ. dr. Vasile Cândea“ – caz în care am putea să-i adăugăm încă o calitate: „membru al listei spionului Vasile Militaru“; numai că ar fi una reprehensibilă în cel mai înalt grad, care s-ar adăuga la celelalte şapte păcate capitale pe care le-a comis!

Meschinăria şi impostura din A.O.Ş.R.,

sub conducerea g-ralului (r.) Vasile Cândea

Mircea Vasilescu relevă, sub reuşitul titlu Troc ştiinţific şi consacrare şchioapă, că demersul g-ralului (r.) Vasile Cândea este atît o autentică mare meschinărie, cît şi o la fel de mare şi impardonabilă jignire: «Să-i propui cuiva un astfel de schimb meschin (ne dai sediu – te facem membru) e mai degrabă o jignire, e un mod de a spune „ştim că n-ai nici un merit ştiinţific sau academic, de fapt nici n-ai ce căuta printre noi, dar pentru că ai fost băiat de gaşcă şi ne-ai găsit un acoperiş, te primim“». Dar preşedintele A.O.Ş.R. şi ceilalţi membri ai conducerii A.O.Ş.R. nu sunt în stare – ca urmare a trufiei lor – să-şi dea seama de situaţia în care s-au pus din cauza pupăncurismului de care suferă şi care în A.O.Ş.R. este susţinut ca o „valoare“ morală, comportamentală şi gramaticală, aşa cum am dezvăluit în articolul „Cine conduce A.O.Ş.R.: o agramată sau un papă-lapte“, pe care-l puteţi găsi pe Google pe patru site-uri – cum, de altfel, puteţi găsi şi episodul introductiv, „De cine-i este frică preşedintelui AOSR?!“, pe aceleaşi site-uri indicate prin hyperlink-urile de mai sus.

După puţin timp, în 14 martie, ziaristul Ioan T. Morar vrea să le dea peste nas ziariştilor care s-au grăbit să „lucreze după ureche“ şi care, din cauza asta, au comis marea confuzie între a fi „membru de onoare al A.O.Ş.R.“ şi a fi academician în Academia Română. Apoi, în 17 martie, Academia Cațavencu – pentru că nu putea să nu intre şi ea să lupte în arenă, fiind vorba de altă academie, A.O.Ş.R., concurentă, dar total lipsită de simţul umorului! –, face o descoperire foarte importantă, dar, din păcate, ignorată, pînă acum, de celelalte mass media, motiv pentru care redăm articolul integral:

«Impostură cu Săraru bugetaru’ şi nişte plăvani

Acest articol a apărut și în Academia Caţavencu din 17 Mar 2010 | Un comentariu | 1327 vizualizări

Dinu Săraru ar fi putut să-şi spună academician din momentul în care a terminat, la FF, ziaristica la Academia “Ştefan Gheorghiu”. Dar nu s-a mulţumit cu atît, aşa că a trebuit să-şi înfiinţeze o academie în care să intre cu acte în regulă şi cu indemnizaţie babană. Aşa a luat fiinţă Academia Oamenilor de Ştiinţă din România, fostă asociaţie de tip ong. Dar nea Dinu a tras sfori şi a forţat o lege, 31/2007, prin care AOSR devenea bugetară, cu următoarele indemnizaţii: “Membrii prezidiului şi cei ai consiliului onorific vor primi o indemnizaţie de 4.000 lei/lună, membrii titulari (aleşi pe viaţă) vor primi o indemnizaţie de 2.500 lei/lună, membrii corespondenţi (aleşi pe viaţă) vor primi 1.500 lei/lună, iar membrii de onoare, indiferent de cetăţenie, 1.000 lei/lună”.

Traian Băsescu a respins, în 2009, această lege, dar ea i-a fost retrimisă şi, cum Constituţia nu-i permitea al doilea refuz, a fost obligat să o promulge. Această făcătură este un loc de smuls bani pe bază de coterie şi masonerie plus un pic de pesederie, iar titulatura şi chiar sigla sînt menite să deruteze, să pară că e vorba de ceva legat de adevărata Academie Română.

De altfel, există cîţiva miei blînzi, cum ar fi Răzvan Theodorescu, care sug şi de la Academia Română, şi de la struţocămila AOSR. Vă întrebaţi ce calitate îl califică pe Săraru (membru în consiliul onorific) pentru o “academie de ştiinţe?” Păi, o spune el singur în fişa de pe site: Dinu Săraru este membru al secţiei istorie-arheologie în calitate de sociolog. Vreţi cărţi, articole, comunicări ale sociologului Săraru? Sînteţi nişte ţărani!» (sic).

În fuga condeiului, autorul articolului a uitat să mai enumere o altă prevedere importantă şi la fel de hrăpăreaţă: indemnizaţia se transmite urmaşilor în cazul decesului titularului! Oricum, este regretabil că autorul „l-a luat în colimator“ tocmai pe Dinu Săraru, care, totuşi, are cîteva cărţi valoroase şi o activitate meritorie dedicată situaţiei năpăstuite a ţăranului român. Deoarece există alţi indivizi asupra cărora Academia Cațavencu este pe deplin îndreptăţită să-şi verse vitriolul, cum ar fi, de ex., masonul Ion Basgan – mai ales că se referă, expres, la „coterie şi masonerie“. Se teme, cumva, de vicepreşedintele A.O.Ş.R. „Prof. Dr. Ing. Ion Basgan“, din cauza CV-ului său de pe execrabilul site al A.O.Ş.R?!

Dacă veţi analiza componenţa parlamentară şi partinică a membrilor A.O.Ş.R. (circa 240 de indivizi), atunci veţi fi siliţi să conchideţi că nu doar „nea Dinu a tras sfori“ ca să forţeze promulgarea Legii 31/2007, ci mult mai mulţi, care formează un veritabil grup de presiune, unii făcînd parte chiar din cercul apropiaţilor preşedintelui ţării! De aceea, se iţeşte, implacabil, întrebarea de mai jos.

A fost silit Traian Băsescu să promulge Legea 31/2007?!

Trebuie să facem hermeneutica propoziţiei subliniate chiar de autorul anonim al articolului anterior reprodus: „Traian Băsescu a respins, în 2009, această lege, dar ea i-a fost retrimisă şi, cum Constituţia nu-i permitea al doilea refuz, a fost obligat să o promulge“! Asta înseamnă că răspunsul prezidenţial cum că a acordat sediu şi a promulgat Legea 31/2007 „ca obligaţii de serviciu“ este doar unul de conjunctură – dat abia a doua zi! –, căci fusese obligat să iasă din clinciul în care-l băgase vitriolata băşcălie făcută de Antena 3, şi nu constituie răspunsul real. Căci, în fond, nu a fost vorba de „obligaşiile de serviciu“ ale d-lui Traian Băsescu – în calităţile sale de ex-primar al Capitalei şi de preşedinte al ţării –, ci de conformarea la presiunile făcute asupra sa de către cei interesaţi să obţină respectivele avantaje economice şi „morale“, deşi, în esenţă, sunt absolut imorale: sediu luxos şi subvenţie masivă de la bugetul statului: adică sinecuri grase, pentru tăiat frunză la cîini!

Iată cum se lamentează, laconic, o forumistă în articolul Unde se mai duc banii nostri….: „Membrii AOSR sunt cei ce au vrut să-i dea preşedintelui titlul de membru de onoare, (iar) …preşedintele AOSR şi vicepreşedintele primesc lunar indemnizaţii echivalente salariului miniştrilor şi secretarilor de stat? Chiar şi ceilalţi membri primesc lunar 2000 de lei, la care se mai adaugă şi sporuri.“

Într-adevăr, bani mulţi, care se duc pe „apa sîmbetei“ – de fapt, pe apa Dâmboviței, fiindcă sediul A.O.Ş.R., făcut cadou de ex-primarul general Traian Băsescu, este pe Splaiul Independenţei, lîngă Podul Izvor! Ca atare, în mod logic şi just, „Edu Cer solicită eliminarea finanţării de la buget pentru membrii diverselor Academii din România“, declarînd franc şi agresiv: „Fondurile economisite de la bugetul de stat ar trebui să fie folosite pentru sprijinirea tinerilor cercetători cu burse oferite prin concurs public şi nu prin «furt» cu legea, aşa cum se întâmplă în cazul AOSR (Academia Oamenilor de Ştiinţă din România)“. Aşadar, este vorba de „furt cu legea în mînă“ – expresie devenită o emblemă a regimului de pradă postdecembrist!

Desigur, în comparaţie cu jefuirea Patrimoniului Naţional prin deschiderea graniţelor în 1990, prin abrogarea Legii prin Patrimoniului Naţional în 29 decembrie 1989 şi menţinerea respectivului vid legislativ timp de 12 ani, apoi cu jefuirea prin contracte oneroase şi secrete încheiate de statul român cu aşa-zişii „investitori strategici străini“ prin intermediul funcţionarilor corupţi, sau jefuirea prin criminala politică numită academic restitutio in integrum, bugetul acordat A.O.Ş.R. – chiar dacă se apropie de cîteva milioane de euro anual – ar putea părea o găinărie. Totuşi, atunci cum rămîne cu morala de care face caz Statutul A.O.Ş.R. şi de care, fireşte, se prevalează, cu emfază, membrii A.O.Ş.R.?! Evident, nu e moralitate, ci pungăşie.

Dar această sluţire a imaginii A.O.Ş.R. în mass media este îndreptăţită, deoarece respectiva imagine este slută de la origine, se bazează pe un fals, pe impostură. Prezidiul A.O.Ş.R. se străduieşte să-şi făţuiască moaca glazurînd-o, academic, în texte latineşti, aşa cum a făcut pe diploma acordată preşedintelui Traian Băsescu, după cum o vedeţi în imaginea alăturată – e-adevărat, reuşită grafic şi plastic. Dar numai diploma, deoarece imaginea reală este reflectată în acest sept-et  de concepte academice: trufia, meschinăria, impostura, avariţia, parvenitismul, „iubirea de arginţi“ şi traficul de influenţă! Am scris „sept-et“ pentru a releva pericolul septic pentru morala şi interesul public constituit de imaginea făţuită pervers de conducerea A.O.Ş.R.! În mod necesar, acestei imagini slute îi aparţine şi proprietatea tranzitivităţii: adică sluţirea se transmite şi celor care au contingenţă cu A.O.Ş.R.! Ca atare, Traian Băsescu trebuie să se distanţele cît mai mult şi cît mai repede de A.O.Ş.R. şi de membrii săi, ca să nu-i fie sluţită, maculată imaginea prezidenţială – aşa cum a procedat Antena 3, în mare parte în mod îndreptăţit, din păcate, tocmai din cauza manevrelor oculte ale A.O.Ş.R.! Evident, îndemnul este valabil şi pentru cei cîţiva membri valoroşi ai A.O.Ş.R., care riscă să se compromită tot mai grav cu asemenea conducători.

De altfel, dacă n-aţi citit deja, puteţi verifica acum că îi prevenisem, încă din 25 februarie a.c., atît pe Traian Băsescu, cît şi pe g-ralul (r.) Vasile Cândea: «Se pare că, totuşi, cu ultimele sale resurse energetice de „semănător“ al ştiinţei, şi-a dat seama de clinciul în care l-au băgat „consilierii“ săi netrebnici şi vrea să apeleze la un fel de captatio benevolentiae, văzută ca viitoare proptea sau, mai degrabă, ca harponul cu care să-l agaţe pe d-l Traian Băsescu: vrea să-l declare „membru de onoare“ al A.O.Ş.R., ca să se asigure că-i va mai da fonduri de la „bugetul consolidat al statului“ – buget care este „pe ducă“ şi, de aceea, îi „pregăteşte de ducă“ pe pensionari, ca să supravieţuiască sinecuriştii! (…) Să vedem dacă preşedintele ţării îşi va încălca promisiunile politicii sale de înlăturare a privilegiilor, a risipei şi a salariilor nesimţite, dacă se va lăsa agăţat de ancora aruncată fariseic de „Prezidiul A.O.Ş.R.“ şi se va lăsa cumpărat, „în viu“, cu o sinecură de o mie lei/lunar, o medalie de aur (suflat) şi o diplomă de carton, diplomă cu care îşi va „repera“ caracterul, acoperindu-şi lipsa clamată public de Ion Basgan – deşi ăstuia i se potriveşte, întrutotul, proverbul „Vede paiul din ochiul altuia, dar nu bîrna din ochiul său!“».

Concedem, aşadar, că 11 martie 2010 este pentru A.O.Ş.R. echivalentul lui 11 septembrie 2001 pentru S.U.A. şi din chiar acelaşi motiv: şi-au făcut-o singure!

Dar, dacă şeful statului a respins prima dată promulgarea Legii 31/2007, înseamnă că a avut puternice argumente pentru a susţine respectiva respingere. Or, acele obiecţii contra legii nu mai puteau deveni, subit, dimpotrivă, sarcini de serviciu! Ca atare, d-l Traian Băsescu trebuie să dezvăluie opiniei publice atît obiecţiile făcute la respingerea iniţială, cît şi persoanele care au făcut presiuni asupra lui cînd i s-a impus, în final, promulgarea Legii 31/2007 şi a celorlalte două, conexe, prin care s-au mărit privilegiile membrilor A.O.Ş.R.! Asta, dacă vrea să-şi mențină credibilitatea revigorată inclusiv prin mediatizatul „caz Cătălin Voicu“ şi să reziste pînă la sfîrşitul mandatului.

28 martie 2010, Intrarea Domnului în Ierusalim (Floriile)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors