Archive for the ‘Editorial’ Category

Șeful gunoaielor și libertatea presei

Posted by Stefan Strajer On September - 14 - 2010

Șeful gunoaielor și libertatea presei

Autor:  Cornel COTUȚIU

Intelectual, cultural – e un pigmeu. Ca afacerist, îi merge bine – nu degeaba este șeful gunoaielor din București. Ca parlamentar, e necesar partidului pe care ba îl părăsește, ba îl împărtășește, revenind la sânul lui – precum fiul risipitor din Biblie; oricum, e un măscărici necesar pentru PDL-ul aflat în iminent naufragiu.

E limpede la cine mă refer: Silviu Prigoană.

Doamne, cum de se suportă alăturate cele două nume?! Adică: nobilul prenume din latinitate – Silviu -, cu Prigoană -, cuvânt de origine rusească și care mustește de semnificații (care de care mai… mirositoare).

Doar că Prigoană al nostru (brr!) face pe ”telectualul”, adică buchisește ceva în câte vreun ziar, ba e invitat pe la niște emisiuni tv., ca să dea un pic de coloratură de circ (prin conduită și agramatisme). Și uite-așa (desigur, comandă de la Cotroceni), băiatului i-a venit ideea (?) să inițieze o zicere legislativă (mde! e deputat) prin care ziarele și canalele tv. ar trebui cenzurate de un organ al statului. Care organ?  Desigur, Consiliul Național al Audiovizualului – CNA.

Musiu Prigoană vrea să salubrizeze presa românească, ceea ce ar însemna răstignirea ziarelor independente neaservite Puterii; de asemenea, ar însemna o… ”prigoană” asupra celor care mișcă în front. De ce? Pentru că acest CNA e alcătuit din indivizi numiți de partidul de la Putere. (Nu întâmplător inițiatorii, alături de Prigoană, sunt PDL-iști, un UDEMER-ist și un așa-zis independent).

Asta, tovarășe Prigoană, ar semăna cu a pune botniță mass-mediei și a crea pe planeta noastră nenonrocită încă o ipostază românească a …democrației (!?!?).

Vorba cronicarului, nasc și pe gunoaiele Bucureștiului oameni.

Sper că în Parlamentul României există o majoritate…neprigonită.

Cucuveaua și vuvuzeaua

Posted by Stefan Strajer On September - 4 - 2010

Cucuveaua și vuvuzeaua

 

Auror: Cornel COTUȚIU

Într-o „anumită parte a presei” din primii ani postedembriști circula o sintagmă care se preta la conotații și atribuiri de valențe simbolice fel de fel: „Cucuveaua de la Cotroceni”. Președintele României era „săracul” kgb-ist Ion Iliescu.

Acum se ițește o nouă expresie: „Vuvuzeaua de la Cotroceni”, cu diferența că președintele țării, Traian Băsescu, cârmaci fiind, ține muștiucul în gură, dar zgomotul se produce la palatul Guvernului. Apoi, premierul Boc îl amplifică, asta chiar dacă din ce în ce mai puțini votanți se mai lasă impresionați de cei trei mici, o bere și o găleată de plastic pe care le-au primit la alegerile anterioare.

„Popolul suveran” a asistat în zilele acestea la un spectacol intitulat „Remaniere portocalie”; autor: jucăușul de la Cotroceni. Adică: șase hălci de osânză (cabotini și maeștri în furtișag, demagogie, impostură) au fost schimbate cu personaje proaspete ori reciclate. Altfel spus: să vină alții, care vor deprinde „arta” guvernării României, buzunărind un popor, ascunzând gunoiul sub preșul pretinsei democrații, mințind cât încape și adulându-l pe mare Cârmaci.

O paranteză: tovarășul  Marko Bela, în acest act al guvernării, are o tehnică simplă, dar extrem de eficientă: Dacă vă atingeți de miniștrii mei unguri, pa!, ne retragem și voi, portocaliilor, pierdeți sprijinul nostru, iar pentru o minimă majoritate de care ați avea nevoie în actul decizional nu aveți decât să vă machiați cu cosmeticalele coanei Udrea, cea care e luminița pe care Traian Băsescu o vede după ce străbate tunelul (politic, desigur). Deci, Băsescu/Boc – ciocu mic! Ba chiar, uneori, „hallgas!”

„Popolul suveran” confundă (nevinovat sau voit) două verbe: „a remania” și „a remaia”.

Să vedem: „a remania” înseamnă a aduce îmbunătățiri în cuprinsul unei lucrări, în organizarea unei instituții, în componența unui guvern etc. Ei bine, ce să remaniezi în sânul puterii executive care a bramburit o țară de second-hand (cum a numit-o Cârmaciul de la Cotroceni într-un recent interviu execrabil)? Sunt doar experimente pe buzunarul contribuabilului.

Dar „a remaia”? Iată: a reface (la un ciorap, la un tricot) firele deșirate, prinzând ochiurile scăpate, rupte, cu ajutorul unui instrument special. Ei bine, nu e nevoie de un mare efort de substituție, pentru a găsi corespondenți reali, potriviți expresiilor conținute în definirea noțiunii. Concret: Care sunt firele deșirate în România de azi? Dar ochiuri scăpate, rupte? Cine e instrumentul special în efortul de cârpoceală a unui dezastru? De la centru până la talpa țării veți găsi date, fapte concrete, oameni încadrabili în conturul semantic al sintagmelor de mai sus. Și veți recunoaște că e mult mai potrivit verbul „a remaia” (nu ca o soluție, ci ca o pecete calificativă!) pentru penibila comedie parlamentar-guvernamentală, regizată de Cotroceni, în care suntem siliți să supraviețuim.

Cornel COTUȚIU

Stupefianta lăbărțare a nesimțirii

Posted by Stefan Strajer On August - 27 - 2010

Stupefianta lăbărțare a nesimțirii

 

Cornel COTUȚIU

      Preiau din citatul unui gazetar afirmația „În politică, prostia nu este un handicap.” Zicerea nu acoperă realitatea de acum, socio-politico-economico-morală, fiindcă, după substantivul „prostie” s-ar fi putut continua cu alte substantive (subiect): „mitocănie”, „tâlhărie”, „ofensa la drumul mare”, „parvenitism” ș.a.

Acum, vreau să mă opresc doar asupra uneia dintre dimensiunile penibile ale condiției de demnitar în România de azi: mitocănia. Cu 150 de ani în urmă scriitorul Nicolae Filimon o numea „gentilețe de mahala”.

În mahala, în lumea interlopă, mitocania nu e nici calitate, nici defect, ci o banală manifestare comportamentală de zi cu zi. Dar ea capătă alte valențe, alte irizări publice când e practicată la vârf: prezidențial, parlamentar, guvernamental, partidic. Concret:

Cu nărav de vaporean intratabil, Băsescu (să fie limpede, nu pot folosi, în ce-l privește, cuvinte de genul „domnul”, „domnia sa”; ar fi un limbaj ipocrit din parte-mi) dă cu capul în dinții cetățenilor, pocnește cu palma, cu pumnul, ba un adolescent, ba un avocat, scuipă cuvinte „elevate” către ziariști („țigancă împuțită”, „găozar”), ceartă sinistrați, pentru că îi aduc reproșuri, e huiduit (adică, apreciat la adevărata lui valoare) de Ziua Marinei (el, marinelul!), îndeamnă elita intelectuală să o șteargă din țară și atâtea alte minunății de șef de stat.

Ceilalți: bietul Boc. Cunoașteți vreun prim-ministru păpușă în toată istoria modernă a statului român? Eu nu.

Elena Udrea: o verișoară de maidan a coanei Zoe Trahanache.

Sebastian Vlădescu, ca un contabil de C.A.P. din vremea celuilat „cârmaci”.

Ministrul (zis) al muncii (Mihai Șeitan – ardelenii știu ce înseamnă „șaitău”): o prestanță jenantă în guvern.

Adriean Videanu? Nerușinare, numele tău este acesta al ministrului (zis) al industriei. Merită câteva fraze. Numele Videanu vine de la „vid” (nu de la localitatea Videle!), adică un gol de nesimțire planetară. În orice postură administrativ-politică a fost, tot timpul comentatorii, analiștii de toate felurile au invocat nu „postura” lui, ci „calitatea” lui precumpănitoare – „impostura”. Acum, și-a pus niște ochelari pe nas, ca să dea impresia că arată a intelectual (și nu căpușă, cum îl percepe românul, de la cel mai simplu, până la școlitul de bună credință). Tupeul, cinismul lui sunt fără precedent, când afirmă public că el și familia lui pot trăi dintr-un salariu de 1.500 de lei. Adică, el: cu odrasle trimise la școli în Occident; el, cu nevastă („șomeră”), care își pune pe trup vestimentație și podoabe de 100.000 de euro; el, care și-a ridicat un palat rezidențial; el poate acoperi toate aceste cheltuieli cu 1.500 de lei. (Pretinde că muncește de dimineața până seara; în această atitudine de țambal e și șeful său suprem, Băsescu, cu afirmația recentă că muncește într-o zi cât un dascăl într-o săptămână; nu degeaba a fost un școlar submediocru…). Ce să fie aici: sfidare inconștientă, afișarea unei perverse ignoranțe?

O adresare, la vocativ (fără articol hotărât): Băsescu, Boc, Udrea, Videanu, Berceanu, Șeitan, Funeriu, Vlădescu, cei trei unguri de la cultură, sănătate și mediu (nu le pot reține numele asiatic, regret), bănuiți unde este limita suportabilității din partea acestui popor urgisit?

„Curentul Internaţional” la a 500-a apariţie

Posted by Gabriela Petcu On July - 19 - 2010

                              

                            APARIŢII

 

În aceste vremuri tulburi, „Curentul Internaţional” a reuşit să supraviţuiască şi să apară de fiecare dată cu atitudinea caracteristică, mai nou şi mai temeinic spre mulţumirea cititorilor. Anul trecut, a fost mare sărbătoare la împlinirea a 10 ani de la înfiinţarea ziarului, iar azi se scoate de sub tipar numărul 500.

 

500 ca o viaţă, ca o provocare pentru încă atâtea numere. 500 un prilej de a dovedi că ziarul „Curentul Internaţional” are o largă şi competentă informaţie fiind apreciat şi aşteptat cu interes de abonaţii şi cititorii de pretutindeni. 500 de apariţii inpune respect în lumea presei. 500 este pulsul realităţii social-cultural-politic şi forma cea mai concretă de a releva fidelitatea.

 

Cu prilejul apariţiei numărului 500, mulţumim celor ce au crezut în acestă publicaţie şi au fost alături în toate momentele de bucurie sau de restrişte. Alături de colaboratori, directorul ziarului Ştefan Străjeri promite că în pofida factorilor perturbatori – criza economică şi starea confuză din viaţa social-politică, „Curentul Internaţional” va apărea mereu în toată deplinătatea!

 

Gabriela Petcu

Un “pericol” pentru securitatea nationala: presa!

Posted by Stefan Strajer On July - 11 - 2010

Un “pericol” pentru securitatea nationala: presa!

Autor: Grigore L. CULIAN
 30 aprilie 1973: Presedintele SUA, republicanul Richard Nixon, isi da demisia din functie in urma scandalului “Watergate”, dupa ce doi ziaristi – Carl Bernstein si Bob Woodward de la cotidianul Washington Post  – investigheaza si descopera, folosind o sursa secreta din FBI pe nume “Deep Throat”, practicile ilegale de urmarire a adversarilor politici din Partidul Democrat. Pus in fata evidentei, Richard Nixon si-a cerut scuze poporului american si a demisionat impreuna cu colaboratorii sai apropiati, unii dintre ei fiind si condamnati! Nu l-a auzit nimeni pe presedintele american sa pomeneasca numele celor doi ziaristi de la Washington Post  care l-au demascat sau sa spuna ca presa americana reprezinta un pericol pentru pentru securitatea nationala a Statelor Unite.
 24 septembrie 1998: Comisia Juridica a Camerei Reprezentantilor declanseaza procedura de “impeachment” (inlaturare) a presedintelui democrat William Jefferson  Clinton, in urma investigatiilor procurorului independent Kenneth Starr privind relatia sexuala a acestuia cu tanara Monica Lewinsky. Bill Clinton este inlaturat (tehnic) de la putere, in urma votului Camerei Reprezentantilor a SUA din 19 decembrie 1998, pentru marturie mincinoasa si obstructionarea justitiei, acuzatii dovedite de procurori, fiind achitat/salvat de votul Senatului SUA (vot decisiv) din 12 februarie 1999. Niciodata fostul presedinte al SUA nu a afirmat ca procurorii care au anchetat acest caz sau presa americana ar reprezenta un pericol pentru securitatea nationala a Statelor Unite.
 26 octombrie 2001: George W. Bush, presedintele republican al SUA, semneaza controversatul “The Patriot Act”, o lege care ingradeste libertatile cetatenilor americani   si da o serie de puteri sporite serviciilor secrete americane (urmarire, arestare si retinere  – chiar si fara probe! – a suspectilor de terorism). Legea venea dupa atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, America se afla in plin razboi impotriva terorismului, dar presa americana a reactionat extrem de dur fata de masurile prevazute in “The Patriot Act”. Cu toate acestea, nu l-am auzit pe presedintele George W. Bush sa sustina ca atitudinea critica a ziaristilor americani ar reprezenta un pericol pentru securitatea nationala a SUA.
 22 iunie 2010: Traian Basescu, presedintele Rom^niei (primul securist al tarii) convoaca Consiliului Suprem de Aparare a Tarii si propune Parlamentului Romaniei  dezbaterea Strategiei Nationale de Aparare a Tarii, document conform caruia, citam: (…)“fenomenul campaniilor de presa la comanda cu scopul de a denigra institutii ale statului, prin raspândirea de informatii false despre activitatea acestora”  este considerat “o vulnerabilitate” a României si trusturile de presa pun în pericol securitatea tarisoarei. (…)“În zona Apararii si Securitatii Nationale, riscul este definit drept probabilitatea de a se produce o paguba semnificativa la adresa intereselor, valorilor sau obiectivelor nationale de securitate. În contextul acestei strategii, amenintarile sunt factori cu origine externa, prin care sunt afectate grav interesele, valorile si obiectivele nationale de securitate. Factorii din interiorul societatii care potenteaza actiunea amenintarilor sunt denumite vulnerabilitati. Scopul Strategiei Nationale de Aparare a Tarii este acela de a asigura un management modern si eficent al riscurilor, amenintarilor si  vulnerabilitatiilor, urmarind, într-o prima faza, inventarierea, prevenirea sau reducerea lor si, ulterior, combaterea acestora” ( …) “presiunile exercitate de trusturi de presa asupra deciziei politice în vederea obtinerii de avantaje de natura economica sau în relatia cu institutii ale statului”.
 “Sa sedem stramb si sa judecam drept”, incercand sa identificam jurnalistii care reprezinta un pericol pentru securitatea nationala a Patriei, conform Strategiei Nationale de Aparare a Tarii conceputa la un sprit de “marele carmaci” de la Cotroceni si pusa pe hartie cu ajutorul mintilor bolnave – de tip fascistoid! – care il inconjoara. Inainte de a trece la subiect, trebuie sa informez cititorii ca Strategia Nationala de Aparare a Tarii NU se aplica jurnalistilor sau “intelectualilor lui Basescu” de la trusturile de presa care il pupa in cur pe seful statului. Prin urmare, aplaudacii prezidentiali Radu Moraru (Nasu’), Andreea Pora, Ioana Lupea, Mircea Marian, Mircea Mihaies, Horia-Roman Patapievici, Vladimir Tismaneanu si alti cativa purtatori de pix mai neinsemnati – care ii intoxica pe roma^ni cu minciuni la comanda – NU sunt pe lista “dusmanilor poporului”, fiind scutiti de efectele Strategiei Nationale de Aparare a Tarii asupra libertatii de exprimare…
 Primul mare pericol pentru securitatea nationala a Romaniei vine din afara, (de la “agenturili straine”), se numeste Tommaso Cerno si este jurnalist la publicatia italiana L’Espresso. “România sunt eu”, se intituleaza articolul de 4 (patru) pagini în care Traian Basescu este calificat drept “cel mai urât presedinte dupa Nicolae Ceausescu, afemeiat, betiv, demagog, arogant, cu ticuri de mic dictator”, “Berlusconi din Balcani”, “Basescu si Berlusconi se aseamana ca doua picaturi de apa, mai ales la capitolul vicii”, “Habar nu are de economie, a negat luni la rând ca România se afla în criza economica, pentru ca, dupa realegerea sa în functie, sa-i oblige pe români sa se supuna celor mai draconice masuri de austeritate din era postcomunista”, “Din pacate, România se afla într-o perioada foarte grea si este condusa de un personaj fara nicio credibilitate si fara calitatile unui adevarat lider”, “În discursurile sale, omite frecvent sa nominalizeze UE, din care face parte si România, dar întotdeauna aduce în prim-plan mitul numit SUA”. Tommaso Cerno – italianul platit de moguli sa strice imaginea Romaniei si sa arunce in aer Strategia Nationala de Aparare a Tarii! – aminteste episoadele “tiganca împutita” si “gaozarul”, descrie pe larg obsesia si ura pe care Basescu le are fata de mogulii din presa rom^neasca, prezinta scandalul casei din Str. Mihaileanu (data de primarul Traian Basescu cetateanului Traian Basescu!), enumera cu lux de amanunte restaurantele preferate ale presedintelui României si episodul în care acesta s-a urcat la volan dupa ce bause o noapte întreaga în compania lui Gigi Becali, consemneaza pasiunea lui Traian Basescu pentru femei, în special pentru acelea pe care le promoveaza în politica (Elena Udrea si multiplele acuze de coruptie formulate la adresa ei). Nici “EBA”  nu a scapat din vizorul “dusmanului poporului roman” din Italia, care descrie episodul incredibil de la europarlamentarele din 2009, când voturile pentru Elena Basescu “au fost racolate chiar de catre fidelii tatalui sau, premierul Emil Boc si ministrul Economiei, Adriean Videanu”.  Fiica preferata a lui Traian Basescu este prezentata ca “un fel de Paris Hilton care adora sa piarda noptile si care este neîndemânatica în relatia cu Gramatica Limbii Române, obiceiuri mostenite de la tatal sau, un noctambul de nestapânit si o prezenta deja fixa în restaurantele bucurestene”. Faptele descrise de jurnalistul italian sunt “minciuni” si reprezinta –  conform Strategiei Nationale de Aparare a Tarii – “fenomenul campaniilor de presa la comanda cu scopul de a denigra institutii ale statului, prin raspândirea de informatii false despre activitatea acestora”. Curat murdar, nea Traiane!
 Principalii dusmani ai lui Traian Basescu se afla insa in tarisoara atat de draga “micului caporal” de la Palatul Cotroceni. Sunt jurnalistii care “submineaza securitatea nationala” si se numesc Valerian Stan (editorialist la…New York Magazin), Mihai Gadea, Valentin Stan,  Cornel Nistorescu, Bogdan Teodorescu, Victor Ciutacu si altii, care scriu sau spun “minciuni” c^nd le reamintesc romanilor in fiecare zi promisiunile cuplului  de smenari Basescu-Boc, care, in campania electorala prezidentiala din 2009, i-a aburit pe bietii pensionari ca le maresc pensiile cu 50 la suta. Le-au furat voturile, iar acum le taie pensiile cu 15 la suta si ii lasa sa moara de foame! Tot la capitolul “minciuni” se incadreaza jefuirea economiei nationale, clientelismul politic, nepotismul, nesimtirea si lipsa de scrupule a clicii care incearca acum sa puna botnita jurnalistilor incomozi.
 Un mic terorist care pune in pericol securitatea nationala a Rom^niei sunt si eu. De exemplu, cand am descoperit jaful de la Institutul Cultural Roman si l-am semnalat in presa din tara, satrapii (in)culturii rom^nesti m-au pus imediat la zid. Sau cand am dat telefon la James Madison University sa verific daca “EBA” a absolvit aceasta facultate (asa cum se lauda mincinosul ei tata la televizor!) si am aflat ca “Bobita lu’ tata” urmase doar un curs de cateva luni, micuta agramata prezidentiala fiind ocupata cu petrecerile din clubul de fite “Bamboo”, unde se “pregatea” pentru Parlamentul European (pe banii publici deturnati de buna ei prietena Monica Iacob Ritzi, fost ministru al Tineretului si Sporturilor – cu dosar penal “la purtator” nefinalizat nici pana azi!).
 Lasand gluma la o parte, eu cred ca pericolul cel mai mare pentru securitatea nationala e chiar Traian Basescu. El controleaza acum toata puterea in Romania, dar mai are de cucerit ultima reduta: presa. Planul A a fost avertizarea “gauzarilor” si “tigancilor imputite” care il enerveaza, Planul B este in plina desfasurare si urmareste “intarcarea” lor cu ajutorul Strategiei Nationale de Aparare a Tarii, iar Planul C ar fi “solutia finala” dupa modelul rusesc (arestari, incarcerari si, in final, executii!). Sunt strategii tipice dictatorilor, dar nu cred ca Traian Basescu va apuca sa le finalizeze. Nu il cheama Putin, nu are banii lui Chavez sau Ahmadinejad, iar “marele licurici” si Uniunea Europeana il vor trage de maneca la timpul potrivit. Deocamdata, Vestul isi face treaba cu el… 
New York, 26 iunie 2010

Grigore Culian este editorul publicatiei saptamanale “New York Magazin”

Cine poate apăra azi România?

Posted by Stefan Strajer On June - 9 - 2010

Cine poate apăra azi România?

 

Autor: Claude G.Matasa (Florida)

Claude G Matasa, Profesor U. Ilinois/Chicago, Preşedinte Ortho-Cycle Co., Membru de Onoare al Academiei de Medicină D. Danielopolu, Consul General Onorific al României în Florida

Ce s’ar întâmpla dacă o catastrofă ecologică precum cea care cuprinde azi Florida în care locuiesc, ar avea loc in România? Cine în parlament ar avea puterea să impună măsuri drastice nu după, ci înainte? După părerea mea, nimeni: astazi au acolo cuvântul doar partide pe care nu le văd nici capabile şi nici măcar doritoare să o facă…

Respect natura şi o protejez cât pot: nu doar prin acţiuni la îndemâna oricui, ci prin conducerea timp de peste trei decade a activităţii a circa 20 de salariaţi (www.OrthoCycle.com). Compania reciclează aparate ortodontice de oţel inoxidabil care altfel, ajunse în pământ, ar fi corodate de clorurile din apa freatică. Aceasta ar duce la generarea şi răspândirea de ioni toxici de metale grele (Ni, Cr) pe care apoi i-am bea. Apreciindu-mi activitatea, Congresul American m-a recompensat în 2004 acordându-mi Medalia de Aur “Ronald Reagan”…
            Înainte de a veni în Florida, am locuit în New Orleans, Louisiana. Atrăgător, oraşul care are parţi sub nivelul Golfului Mexic este protejat prin valuri de pământ, zăgazuri şi… pompe. Dându-mi seama de slăbiciunea sistemului, am decis să-mi mut reşedinţa şi compania în Florida: astăzi, locul unde am stat în New Orleans şi unde erau case frumoase, este pustiu: uraganul Katrina mi-a dat dreptate. Mutându-mă, m-am liniştit, deoarece împotriva uraganelor omul se mai poate lupta. Cu ceea ce nu ştim încă să luptăm sunt calamităţile pricinuite de om: mareea de petrol care distruge coasta Louisianei a atins coasta Floridei. Bayou-rile înainte pline de viaţă din Louisiana care sunt năclăite pot uşor fi replicate aici, în dantela de apă şi pământ pe care o constituie Everglades, interiorului Floridei. Loc în care se află pantere şi aligatori, papagali şi ibişi, acesta poate şi el uşor cade victimă urgiei deorece este doar cu puţin mai ridicat decât oceanul…

Florida a mai fost expusă avidităţii nemăsurate a “întreprinzătorilor”: dacă nu s-ar fi luptat de peste o jumătate de secol cu o nespusă îndârjire împotriva acestora Marjorie Stoneman Douglas, “Mama Everglades”–ului, lacul Okechobee şi Everglades ar fi căzut victime fabricanţilor de zahăr din trestie care cumpăraseră mii de hectare poluând după plac. Autorităţile fie nu au intervenit deoarece nu apăruseră legile necesare, fie pentru că aceia care aveau datoria să ia măsuri au fost sistematic mituiţi. Cartea ei, “The Everglades: River of Grass,” publicată în 1947, a ajutat lumea să înlocuiască mental noţiunea de “mlaştină bună de nimic” cu cea de “râu fără albie” care găzduieşte un paradis ecologic. Şi astăzi se mai luptă din greu pentru “reabilitarea” Everglades de impactul suferit mai demult, efortul cifrându-se în milioane de dolari pe an.

Un alt exemplu este cel întâmplat între 1929 şi 1936 în centrul SUA. În timpul verii, acesta era bântuit de puternice furtuni de praf care generau mari pagube şi o adevarată migraţie către locuri mai bune. Fenomenul “Dust Bowl” sau “Dirty Thirties” a fost pricinuit de decade de intensă agricultură efectuată fără a se face rotaţia recoltelor sau a preveni eroziunea solului. Răscolirea adâncă a pământului de la suprafaţă distrusese vegetaţia aparent nefolositoare, care însă pe timp de secetă ţinea pe loc pământul atunci cand era bătut de vânt. În timpul furtunilor, praful rezultat înnegrea câteodată până si cerul oraşelor îndepărtate precum New York şi Washington D.C.

Cele relatate mai sus arată că SUA, în loc să fie pro-activă, este re-activă, adică prima dată trebuie să se întâmple ceva, pentru ca autorităţile să ia o poziţie. După aceea, când uneori e prea târziu, se iau măsuri extreme: astfel Florida admite doar “zero” la poluare, atât în apă, aer cât şi sol… (Apele reziduale produse de compania mea sunt “exportate” în statul vecin, Georgia, pentru a fi aruncate acolo. Ce se va întâmpla când şi acesta va adopta legea menţionată?). Atât G. W. Bush cât şi B. Obama au fost şi sunt criticaţi pentru că au lăsat câte o săptămâna până să ia act de catastrofele din Louisiana. De altfel, în numele partidelor care vor să conducă SUA nu găseşti unul care măcar să se sub-intituleze “verde” sau “ecologist”, în timp ce în Europa mai în toate ţările găseşti partide cu astfel de nume. Mai mult, din punct de vedere politic, ecologiştii sunt o forţă în creştere şi o voce distinctă în Parlamentul European, acolo unde constituie al cincilea grup ca mărime. În Australia, paradis ecologic, “Verzii” participă la guvernare, sondajele arătând ca simpatizanţi peste 15% din populaţie.

În România, care aparent nu foloseşte exemplul american ci pe cel european, găseşti nu mai puţin de trei partide al căror scop este asemănător: Partidul Verde, Partidul Ecologist Român şi Mişcarea Ecologistă din România. Dacă mă iau dupa un articol din Gândul, “în România, ecologia a fost o oportunitate politică, nicidecum o mişcare pornită din raţiuni civice”. Într-una din cele mai murdare ţări ale Europei, mişcarea ecologistă a rămas strict o afacere politico-financiară, fără o componentă militantă şi cetăţenească, de unde şi eşecul tuturor formaţiunilor „verzi” înfiinţate după 1989”. Conform articolului, “Partidul Ecologist din România este o formaţiune de sub 1%, fără personalitate şi fără personalităţi”. Într-adevar, fondat mult mai devreme, Partidul Ecologist Român ar fi avut tot timpul să fie reţinut în conştiinţa românului, ceea ce nu s-a întâmplat.

În aceste condiţii îmi pun întrebarea: au partidele sau mişcările ecologiste din tară puterea să se opună politicienilor care, de cele mai multe ori hrăpăreţi, vor să predea avuţiile ţării unor companii străine care nu au decât un scop, banul? România şi-a asigurat o vastă porţiune din vestul Mării Negre, a cărui exploatare a încredinţat-o unor firme străine, interesate de cele 100 miliarde de metri cubi de petrol şi gaze pe care le găzduieşte. În plus, în caz în care una dintre căile de aduce petrol din Est către Vest va trece prin ţara noastră, acesta va fi supusă la un şi mai mare pericol. Îmi este frică pentru delta noastră, pentru plajele de care m-am bucurat… Recent, o pată de ulei a fost observată la Balcic, la câţiva kilometrii de ţara noastră. Au fost făcute interpelări, luari de cuvant, cooperari cu autorităţile bulgare? Va trece, s-a zis, şi intr-adevăr… a trecut. De data aceasta! La fel a zis probabil şi managerul de la platforma societăţii British Petroleum înainte ca aceasta să explodeze, când s-a descoperit scurgerea. “Vom stopa scurgerea”, ne-a asigurat British Petroleum. Astăzi, după o luna, aceasta nu a putut fi oprită în ciuda promisiunilor făcute.  

În afară de declaraţii, partidele ecologiste ar putea oare să facă ceva într-o astfel de situaţie, când nici unul nu are măcar un reprezentant în Parlament? Cine ar putea călăuzi cu întelegere ţara către o politică justă, avand interesele politice şi economice pe deoparte, şi protecţia cetăţeanului şi naturii pe de alta? Politicenii de astăzi, despre care apar mereu veşti privind mituiri, corupţii şi “aranjamente”? Pe 5 mai, Parlamentul European a adoptat “Rezoluţia privind interzicerea cianurilor în minerit” care are implicaţii inclusiv asupra speratei stopări a proiectului exploatării miniere pe bază de cianuri de la Roşia Montana. Printre puţinii care s-au opus Rezoluţiei, susţinând cianurile, se numără europarlamentarii români, ceea ce este îngrijorator. Cine reprezintă în faţa străinătăţii România, aceştia sau cei pe care îi preocupă protecţia mediului si se adună şi protestează în faţa vreunuia dintre palatele Bucureştilor?…

Nu sunt împotriva realizărilor tehnicii care ajută economic şi ne fac viaţa mai bună: bine concepute şi intens supravegheate, acestea trebuie încurajate. Se poate avea însă încredere într-un Ministru de Interne de genul lui Cătălin Voicu, până recent candidat pentru acest post? Sau a altora discutabili care au posturi cheie în guvern sau alte nivele ale administraţiei de stat? Vor fi pe prim plan interesele “verzi” când nu este nimeni să le apere în faţa politicienilor veroşi? Pe de altă parte, cei interesaţi în ecologie nu trebuie să-şi zdruncine credibilitatea: am văzut la TVR Internaţional scene în care oameni ale caror feţe şi trupuri erau protejate cu echipament greu, îngropau îngroziţi substanţe de o “deosebită toxicitate”: grâu modificat genetic, din care mănânc zilnic pâine de circa doua decade (standard în SUA).
             Revenind după 1990 în ţară, am fost invitat să devin profesor la Universitatea Ecologică, unde i-am avut rector pe Dolphi Drimer şi coleg pe Marcian Bleahu, oameni de o deosebită valoare. Apreciind efortul de a veni peste mări şi ţări pentru a ghida tânara generaţie, am fost ales Doctor Honoris Causa a acestei universităţi. Nimic din ceea am constatat acolo nu a fost de natură să cred că această conducere nu a fost la nivelul pe care-l speram: mai mult, deoarece ca fost deţinut politic nu am putut înainte preda în ţară, exerciţiul făcut acolo precum şi articolele de specialitate au determinat Universitatea statului Illinois/Chicago, să mă invite să predau la ei. Intervenind în timpul pe care dispuneam, am renunţat să mai predau în ţară, nu însa fără a continua să mă interesez de ceea ce se petrece acolo. După un interval de doua decade, văzând norii de furtună care se îndreaptă spre ţara unde m-am născut, am decis să-mi spun părerea, chiar dacă voi fi asemuit şi tratat cu neîncredere precum Casandra, fiica a lui Priam, regele Troiei, care a prevestit căderea acesteia, folosirea Calului Troian şi altele. Când i s-a dat crezare, a fost prea târziu.

Folosind Internetul, am căutat să vad cine ar putea să ajute ţara să balanseze între ridicol şi folositor, între propaganda deşartă şi acţiuni benefice. De la început, trei partide cu aproximativ aceiaşi ideologie sunt mult prea mult pentru cetăţeanul român care abia păşeşte într-un domeniu care nu îi este familiar. Ţin minte cum, pe vremuri, la Copşa Mică, nod de cale ferată, numai cât ieşeam din tren şi mi se murdărea cămaşa. La Reşita, ca să pot juca ping-pong, trebuia ca la fiecare cinci minute să îndepărtez de pe masă zgura cazută din cer: răspunsul la acestea era că lucrurile sunt aşa cum e normal, eu trebuind să mă adaptez.

Din examinarea datelor, am ajuns la concluzia că Partidul Verde ar fi singurul care ar putea-o face cu succes: a fost singurul ales drept membru al “Verzilor Europeni”, fără a căror cooperare nu se mai poate avea un cuvânt in Uniunea Europeana. Popularitatea crescândă a Partidului Verde pe internet, în tot mai multe cercuri, vine din discurs şi acţiuni. Relativ nou, nu a fost “împestriţat” de foştii comunişti şi s-a situat destul de bine la alegeri. Din declaraţiile pe care le-am citit rezultă că nu doar în caz de nevoie, ci cu mult timp înainte, membrii acestui partid sunt dispuşi să se sacrifice ca să-si apere ţara. Despre integritatea “Verzilor” imi este destul să ştiu că fostul meu coleg, Marcian Bleahu, îi este Preşedinte de Onoare. Departe de a fi doar un savant, acesta s-a luptat atât ca Ministru pentru Protecţia Mediului, cât şi după aceea, pentru măsuri ecologice care nu conveneau celor care aveau puterea. Efortul acestor oameni merită susţinut de toţi cei care doresc o schimbare a felului în care se face politica în România.
            Fără un partid “Verde” puternic care să poată sa-şi facă cunoscută poziţia la toate nivelele, România va rămâne la cheremul politicienilor hrăpăreţi şi a clientelei lor, care punându-şi voit ochelari de cal vor continua sa refuze să ia măsuri care să o protejeze împotriva calamităţilor ce se pot întampla. Îmi doresc să nu prezic răul, dar România este astăzi ameninţată, încrezându-se prea mult în noroc. Fără o politică ecologică consecventă care sa ne apere ţara, vom regreta că degeaba soarta ne-a dăruit zăcăminte valoroase, o natură variată şi o poziţie strategică deosebită.

Criza economică

Posted by Stefan Strajer On June - 7 - 2010

Criza economică din Europa – Rata interbancară londoneză și iInstabilitatea pieței din SUA

Autor: Nicholas Buda (New York)

Criza și debandada economică ce încă devastează Grecia, se extind încet ca o cangrenă continentală ce nu poate fi încă oprită. Economiile țărilor învecinate încep a se clătina și guvernele se zbat neputincioase căutând să achiziționeze noi împrumuturi de la FMI. În România rata dobânzilor la bănci începe să crească alarmant, salariile bugetare sunt reduse, pensiile sunt trunchiate la o minimă de neimaginat cu doar un an înainte, ajutoarele sociale scad, îndemnizațiile pentru copii sunt amputate la un nivel și mai scăzut. Găsesc astfel îndreptățită revolta cu care oamenii ies în stradă, într-un protest ultim al disperării.

Peste Atlantic, piața de automobile din Statele Unite, deja afectată de criza economică, începe să amenințe cu intrarea într-o anemie națională, indusă de teama cu care băncile privesc evoluția turbulențelor economice din Grecia. De asemenea rata dobânzilor pentru împumuturile destinate creditelor ipotecare, cumpărării de automobile, precum și creditele pentru studenți, sunt la un pas de a intra în angonie totală. Potrivit unei recente analize economico-politice făcute de către cotidianul „The Economist”, presiunea ascendentă asupra ratelor dobânzii provine însă de la Londra, unde un număr de 16 bănci organizate în Asociația Britanică a Bancherilor (British Bankers Association) stabilesc zilnic o rată a dobânzii, cunoscută sub numele de Rata Interbancară, sau Libor (Londra Interbank Offered Rate). La ora actuală Libor este cea mai activă piață a ratei dobânzilor, din lume. Este determinată de ratele pe care băncile participante la piața monetară din Londra și le oferă reciproc, pentru depozitele pe termen scurt. Libor este folosită în determinarea prețului pentru multe alte derivate financiare, inclusiv a dobânzilor pentru contractele în perspectivă, a schimburilor de mărfuri și a Eurodolarilor. Luând în considerare importanța Londrei ca și centru financiar global, Libor se aplică nu numai la lira sterlină ci și la principalele monede cum ar fi dolarul american, francul elvețian, yenul japonez și doarul canadian. În timp ce este utilizată în principal de către băncile europene, rata Libor este însă folosită și în multe alte contracte de credit din Statele Unite, ca  index în a determina rata dobânzilor pentru credit-carduri și achiziționarea de automobile.

Dacă băncile americane continuă să fie speriate de evoluția pieței de capital, această atitudine va împrăștia o serie de îngrijorări majore în rândul populației. Așa cum se poate observa, pe măsură ce situația de criză, apărută în urma datoriilor externe imense ale Creciei, se extinde în afara granițelor acesteia de-a lungul continentului european, rata Libor a ajuns la un nivel ridicat, menținut de aproape 10 luni. Zilele trecute, rata dolar – Libor a crescut din nou ajungând de la 0,5368% la 0,5378%. Conform comentariilor analistei financiare Polina Vlasenko de la American Institute for Economic Research”, această creștere în rata Libor este semnificativă, deoarece indică apariția unor modificări pe piață, iar băncile vor fi mai prudente. „Dacă aceast lucru se dovedește a fi o tendință susținută,- continua d-na Vlasenko -, ce se va menține pentru mai multe luni de zile, atunci cu siguranță toate ratele dobânzilor de pe piață, vor începe să crească. Dacă băncile din Londra sunt îngrijorate, atunci, la un moment dat, băncile din Statele Unite vor începe să se neliniștească”. Multe bănci americane utilizează ca rată ipotecară, versiunea US a ratei Libor. Este o rată pe termen lung, care s-a menținut la 3,25% pentru o perioadă îndelungată. Dar aceasta se poate schimba foarte ușor, dacă rata Libor continuă să crească datorită băncilor europene care vor începe simplu, să facă împrumuturi pe piața americană. Această acțiune ar determina ca imediat creditele să fie mult mai stricte pentru populație și va lovi în primul rând în scăderea numărului de vânzări de autovehicule pe piața internă americană, precum și în procesul de cumpărare a unei locuințe. Se pare că vremurile bune, când care accesul la o linie de credit cu dobândă foarte mică era oferit la fiecare colț de stradă, unde era o bancă sau o companie de credit, au trecut de mult. Americanilor le este dat acum să guste din amărăciunea dobânzilor ridicate și din accesul tot mai condiționat la credite.

Așa după cum se preconizează, o creștere a ratei ipotecare nu va fi resimțită imediat de către consumatori. Analistul economic Ryan Sweet, de la publicația Moody’s Economist.com” comenta că „rata Libor nu va afecta consumatorii americani într-un mod serios decât numai în cazul în care se va urca la niveluri exagerat de mari”. Daca aceasta se va întâmpla – așa după cum ne-ar sugera situația financiară globală – cea mai mare problemă pentru consumatori ar fi imposibilitatea acestora de a mai obține credite! Același analist economic continua: „monitorizăm cu atenție problemele financiare care au apărut în spațiul european și mai ales efectul acestora pe piața de capital din Statele Unite, dacă și în ce mod acestea vor afecta condițiile de creditare. Băncile sunt din ce în ce mai circumspecte față de cei cărora le acordă credite… cu toate acestea este mai ușor să primești un credit acum decât a a fost în aceeași perioadă a anului trecut.”

Criza economică ce străbate Europa nu va dispărea foarte repede. Diversitatea țărilor componente precum și nivelurile diferite la care sunt aliniate economiile acestora, va influența o desfășurare evenimențial-financiară fragmentată și uneori greu de anticipat. În aceste condiții guvernele europene vor fi tentate să împrumte mai mulți bani de pe piața de obligațiuni pentru a-și putea plăti facturile. Acest lucru ar duce imediat la creșterea ratei Libor, pentru că lichiditățile vor fi eliminate de pe piață, astfel încât vor fi mai puțini bani rămași pentru împrumuturi la populație. Acest lucru se va resimți, din nefericire, și în Statele Unite, unde consumatorii de rând, vor fi nevoiți să suporte consecințele creșterii ratei interbancare. Vor primi credite mai greu, nu vor mai cheltui lichiditățile ca și înainte, nu vor mai cumpăra autovehicule, nici locuințe, nu vor mai folosi credit-cardurile cu aceeași efervescență și nu vor mai merge în vacanțe luxoase, așa cum obișnuiau să o facă, înainte de declanșarea acestei crize economice mondiale. Cu alte cuvinte, vor învăța să economisească mai mult și să se se bucure cu mai puțin, punând preț pe fiecare cent ce le trece prin mână.

.

Invazia sovietica din Polonia anului 1939

Posted by Stefan Strajer On May - 28 - 2010

Prin librariile americane. Invazia sovietica din Polonia anului 1939

Autor: Ioan Ispas
(Newark, Delaware)

Multi ani, subiectul invaziei sovietice în Polonia a fost ocolit de istoricii români, iar cei rusi nu-l abordeaza nici astazi, pastrând cliseul propagandistic initial. Din fericire mai exista si istoricii occidentali pentru care mai presus de orice este adevarul istoric.
Nicholas Bethell, în lucrarea sa “The War Hitler Won“, aparuta în 1972, editura Holt, Rinehart and Winston, trateaza printre altele si invazia sovietica din Polonia.
În dimineata de 1 septembrie 1939, în timp ce trupele germane invadau Polonia, un ofiter superior de transmisiuni german aflat la Moscova, împreuna cu ambasadorul german, se duc la Ministerul sovietic de telecomunicatii pentru a cere un ajutor în vederea ghidarii avioanelor militare germane prin statia de radio Minsk, aflata la distanta mica de granita poloneza. Le-a cerut sa transmita un sunet continuu plus cuvintele Richard Wilhelm I.O, în intervalul dintre programe, si sa introduca numele Minsk cât de des pot. Guvernul sovietic a fost de acord sa repete cuvântul Minsk de multe ori, sa extinda emisiunea cu doua ore, dar n-a vrut sa introduca semnalul si cuvintele cerute de nemti ca sa nu atraga atentia. Asadar colaborarea militara germano-rusa a început din prima zi a razboiului. Pravda publica o scurta informatie, în 2 septembrie, în care arata ca între Germania si Polonia au loc operatiuni militare, adica ceva ce pe ei nu-i intereseaza. Rusia sovietica a facut o prima mobilizare a armatei în 31 august, iar în 4 septembrie a chemat alte contingente de rezervisti sub arme. În 3 septembrie Ribbentrop îl instruieste pe ambasadorul german la Moscova, Schulenburg, sa atraga atentia rusilor ca Polonia va fi învinsa în câteva saptamâni, deci sa intre si ei în zona stabilita. Molotov îl întâlneste pe Schulenburg în 5 septembrie, când îi spune ca vor intra si ei, dar nu înca, pentru a nu încuraja unitatea oponentilor. În 8 septembrie, când nemtii au intrat în Varsovia, Molotov le trimite un mesaj de felicitare, iar în 9 septembrie le promite ca interventia armata sovietica va avea loc în câteva zile. Ziarul Pravda publica, în 14 septembrie, un articol pe prima pagina, întitulat “Motivele interne pentru apararea Poloniei“, în care se arata ca numai 60 % sunt polonezi, ca sunt 8 milioane de ucrainieni si 3 milioane de belarusi, ca n-au drepturi, ca sunt exploatati de mosierii polonezi, ca în administratie sunt numai polonezi si ca au nevoie de protectie. În aceeasi zi Izvestia anunta o rebeliune în Galitia de est; minoritatea ucrainiana protesteaza împotriva unor ordine poloneze, ca bielorusii refuza sa se înroleze în armata poloneza si ca avioanele poloneze au violat spatiul aerian al Uniunii Sovietice. Schulenburg anunta la Berlin ca aceste articole au scopul sa justifice interventia. În 15 septembrie comandanti ai Armatei rosii scriau în Izvestia despre datoria sacra a armatei, ca armata poloneza a ars sate din Bielorusia, ca femei si copii au ramas pe drumuri, fugind spre Lituania.


Ribbentrop îl preseaza pe Molotov, acesta îi spune în 16 septembrie ca invazia este iminenta. În 17 septembrie, la ora 2 noaptea, Schulenburg a fost primit de Stalin, care l-a anuntat ca invazia începe la ora 6, ca sovieticii vor bombarda zonele est de Liov, iar Luftwaffe sa nu opereze la est de Brsec. De asemenea o comisie comuna pentru coordonare sa se întâlneasca la Bialystok si sa fie emis un comunicat comun. În aceeasi noapte, la ora 3, ambasadorul polonez Waclaw Grzybowski a fost chemat la ministrul adjunct de externe, pentru a-i înainta o nota. În nota se arata ca razboiul germano-polonez a relevat decaderea interna a statului polonez, ca se prefigureaza ideia ca statul polonez foarte curând va dispare, guvernul este în colaps si nu mai da semne de viata, poporul a ramas fara conducatori si teritoriul fara administratie. Toate acestea prezinta pericol pentru Uniunea Sovietica si ca în consecinta ea nu mai poate ramâne mult timp neutra. Este, asadar, o sansa pentru poporul polonez sa traiasca liber si sa scape de acest razboi mizerabil. Ambasadorul polonez a protestat vehement, dar fara efect. A parasit Ministerul de Externe fara a accepta nota. Când a ajuns la Ambasada, a constatat ca nota ajunsese deja. A trimis nota înapoi, dar portarul de la Minister primise instructiuni sa n-o primeasca.
La ora 6, ora Moscovei (4, ora Poloniei), pe toata frontiera, din Letonia pâna-n România, pe o lungime de 1 000 de mile, au patruns vehicolele cu militari. Pe aceasta lungime de frontiera, erau 25 de batalioane ale Corpului de frontiera polonez. Un martor ocular povesteste ca a vazut câteva tancuri si carute pline cu ostasi ai Armatei rosii care strigau “Nu trageti! Venim sa va ajutam contra nemtilor!“ (pag. 310). Aceasta a produs confuzie între aparatori, care i-au lasat sa treca. În prima zi, rusii au înaintat 60 de mile, suferind foarte putine pierderi. Lânga Wilno si Bialystok au fost mici lupte. Pe multe sosele, trupele în retragere poloneze mergeau alaturi de cele rusesti, dar în sens diferit. Primul ministru polonez a aflat despre invazia sovietica abia la ora 10. Polonia era invadata de 200 divizii ostile. Disperarea a pus stapânire pe conducerea poloneza. S-a dus grandiosul plan al unui contratac masiv spre Berlin, s-a dus planul ajutoarelor britanice prin România si asteptarea ofensivei francezilor lui Gamelin. Beck a aflat despre atac pe la 6, iar despre nota pe la 7.30. A încercat sa protesteze pe la toti ambasadorii pe care i-a gasit. Are o întâlnire cu maresalul si primul ministru, pe care îi informeaza ca Franta si-a dat acordul pentru rezidenta si se asteapta ca România sa le acorde dreptul de trecere. Conform Conventiilor de la Haga din 1887 si 1907, dreptul de tranzit pentru guvern nu înseamna încalcarea neutralitatii. În 12 septembrie Ribbentrop a cerut guvernului român sa-i bage în lagare, sa-i dezarmeze pe polonezi si sa interzica tranzitul de material de razboi. Pentru guvernul polonez România era singura optiune, deoarece Ungaria era mult mai apropiata de Germania si ar fi acceptat cererile germane de retinere a polonezilor. Acest fapt n-a scapat comandamentului rusesc, care a cerut fortelor din zona sa taie retragerea polonezilor spre România.
În Rusia, Pravda publica un articol în care arata ca regimentele sovietice si-au facut datoria. La radio, Molotov anunta versiunea sa si cere populatiei sa nu faca provizii, sunt alimente suficiente pentru toata lumea, nu are întentia sa impuna ratii. Textul a aparut si-n Volkisher Beobachter. În fabrici si uzine au fost afisate texte care aratau clarviziunea si curajul guvernului sovietic. Activistii de partid explicau cât de nefericiti erau numerosii ucrainieni si bielorusi din Polonia.
Istoriografia rusa sustine si astazi ca intrarea sovietica în Polonia a avut loc dupa ce guvernul polonez a fugit în România si statul polonez era în colaps. Ca Armata rosie a intrat ca sa împiedice fortele Germaniei fasciste sa puna mâna pe Ucraina de vest si Bielorusia de vest. Istoricii rusi nu spun nimic de faptul ca împartirea Poloniei a fost aranjata între Germania si Rusia, iar rusii au înaintat atât cât s-a stabilit prin Pactul Ribbentrop – Molotov. În 31 octombrie 1939, Molotov în luarea de cuvânt din Sovietul Suprem a declarat: ”Un scurt ghiont dat Poloniei dat de armata germana, urmat de unul din partea armatei rosii, a fost suficient pentru a elimina acest copil monstru al Tratatului de la Versailles“ (pag. 316). Aceasta remarca arata ostilitatea liderilor sovietici fata de statul polonez.
În 17 septembrie, la ora 4 p. m. guvernul polonez are o ultima sedinta pe pamânt polonez, la Kuty Beck le-a vorbit ministrilor despre succesul pe care l-a avut în convorbirea cu ambasadorul român. Pot sa intre în România si apoi s-o paraseasca prin portul Constanta. Singura dorinta era ca trecerea prin tara sa fie facuta cât de repede posibil, ca sa fie reduse la minim eventualele complicatii. În timpul sedintei, primarul din Sneatin (20 de mile nord-est de Kuty) a telefonat ca rusii sunt la intrarea în oras si ca au blocat punctul de trecere al frontierei din zona. Frontiera era pe râul Ceremus si în Kuty era singurul pod de trecere ramas în mâinile polonezilor. Guvernul a hotarât sa treaca granita în România în aceeasi seara. Spre punctul de trecere a frontierei pe o lungime de ami multi kilometri era un sir lung de cetateni polonezi care voiau sa treaca în România. Vama româneasca lucra ca în vremurile de pace. În zona nu se afla decât garda prezidentiala: 60 de oameni care sa se opuna cavaleriei sovietice. La 10:10 p.m. Presedintele polonez se îndreapta spre frontiera, unde este întâmpinat de atasatul militar român de la Varsovia, care urgenteaza trecerea prin frontiera. Presedintele si restul guvernului ajung la Cernauti unde sunt cazati în Palatul Episcopal ortodox român. Toata noaptea exodul continua. Militarii care treceau granita erau obligati sa predea armele autoritatilor române. Unii si-au lasat armele pe teritoriul polonez, altii le-au aruncat în râu. În scurt timp lânga granita s-a înaltat un morman de arme. Armata rosie prefera sa ramâna militarii polonezi în partea sa. Au avut oarecare succes la soldatii polonezi de origine ucrainiana sau bielorusa. Peste câteva zile comandantul frontului ucrainian S. Timosenko a lansat fluturasi peste aglomerarile de soldati polonezi în care le cerea sa nu creada în ofiterii lor. “Ofiterii si generalii sunt inamicii vostrii. Ei vor moartea soldatilor. Ucideti ofiterii si generalii! Unicul vostru prieten este Armata Rosie.” (pag. 329). Peste 200 000 de militari polonezi au fost capturati de Armata rosie. Aproape 85 000 de militari polonezi au reusit sa scape în teritoriile neutre: Ungaria, Lituania, Letonia si cei mai multi în România. Legile internationale prevedeau ca militarii partilor beligerante, ajunsi în tarile neutre, sa fie retinuti în lagare, dar cei mai multi si-au continuat drumul dpre Franta pentru reconstituirea armatei. Misiunea militara britanica, care era considerata beligeranta, a fost dirijata spre tarcul prevazut, unde si-au lasat masinile, apoi au iesit prin partea opusa continunuând drumul cu trenul. Odata ajunsi în România, jurnalistii au putut transmite stirea invaziei în toata lumea, iar ambasadorii rapoartele lor. Ziua de 17 septembrie 1939 a cazut (sau a fost aleasa) într-o duminica. Primul ministru Chamberlain era plecat la resedinta sa din afara Londrei. În 18 septembrie, initial guvernul britanic a decis sa condamne aspru interventia sovietica. Înainte însa ca Halifax sa conceapa nota, guvernul s-a razgândit. În aceeasi zi ambasadorul polonez Roczyanski i-a înaintat lui Halifax o nota cu tratatele încalcate de Uniunea Sovietica: Pactul de nonagresiune polono – sovietic din 25 iulie 1932, Conventia semnata de Roczynoski si Litvinov la Londra în 3 iulie 1933 si Protocolul semnat la Moscova în 5 mai 1934. Englezii sunt de accord cu ambasadorul, dar îi spun ca nu vor sa-i provoace pe rusi, acum când nu sunt fortati sa o faca si sa pastreze documentele pentru mai târziu. Nu le era clara situatia, iar a-i provoca pe rusi ar face jocul nemtilor. Nu dau nici un comunicat. Un corespondent îl abordeaza pe Seful Statului Major despre invazia sovietica, iar acesta îi raspunde ca urmeaza declararea starii de razboi cu Rusia, dar Foreign Office-ul face precizarea ca garantiile britanice acordate Poloniei se refera numai la atacul Germaniei. Facând o paranteza mi-am amintit ca mereu mi-am pus întrebarea daca nu era mai bine sa fi fost lasat Nicolae Titulescu sa semneze Tratatul cu Uniunea Sovietica pe care îl negociase cu Litvinov în 1936 si care prevedea recunoasterea granitei comune pe Nistru. Ma gândeam ca existând un asemenea tratat rusii ar fi renuntat sa mai pretinda Basarabia. Iata ca Poloniei un asemenea tratat nu i-a ajutat la nimic. Când este vorba de tirani ca Stalin sau Hitler tratatele nu fac doi bani. Stalin, vazând succesul german în Polonia a început sa fie îngrijorat ca nu se va respecta linia de demarcatie. Îi spune lui Schulenburg, care-l asigura ca nemtii îsi tin cuvântul. El îi raspunde ca-l crede, dar se stie ca militarii dupa ce ocupa o zona nu mai vor sa o paraseasca. Peste doua zile si Molotov îsi exprima si el ingrijorarea aratându-i pe harta ca Liovul, ocupat de nemti, se afla în zona atribuita sovieticilor. Hitler a propus un stat polonez tampon între Germania si Uniunea Sovietica, în speranta ca poate face pacea cu Vestul. Hitler cere parerea lui von Moltke, fost 8 ani ambassador, care propune la vest, granita Poloniei din 1914, iar la est, granita la 120 de mile de Varsovia. Are avantajul ca elimina complet frontiera cu rusii, iar polonezii vor fi mai mult sau mai putin satisfacuti. Stalin nu este de accord. El a propus mai multe teritorii Germaniei cu scopul de a torpila o pace cu Marea Britanie si Franta. Ribbentrop se duce la Moscova si linia finala de demarcatie s-a semnat în 28 septembrie 1939 de catre Stalin si Ribbentrop cu granita pe Vistula cum a vrut Stalin. A urmat un dineu cu caviar si votca, apoi Ribbentrop s-a dus la teatru pentru a vedea baletul Lacul lebedelor, iar Stalin a negociat cu delegatia letona “Tratatul de asistenta mutuala“. Ribbentrop dupa primul act se întoarce la munca. S-au semnat alte aranjamente: repatrierea germanilor din Statele baltice, Tratatul de comert (Rusia da materii prime si primeste produse finite), un aranjament ca sa poata tranzita trenurile germane prin Liov în România. Un alt tratat prevedea ca nici una din tari sa nu permita manifestari ale polonezilor si sa se informeze reciproc (adica NKDV – ul si Gestapo-ul se întâlnesc periodic). Documentele semnate n-au fost date publicitatii. Pentru presa au spus ca au luat masuri, ambele tari, pentru reasigurarea ordinei si asigurarea pacii vietii pasnice si pastrarea caracterului national. De asemenea au lansat un apel la pace si terminarea razboiului dintre Aliati si Germania. De continuarea razboiului se fac vinovate Franta si Marea Britanie, iar cele doua guverne ale Germaniei si Uniunii Sovietice îsi iau dreptul sa se consulte în privinta masurilor necesare. Stalin era multumit. Cu pretul unei mici operatii militare, care l-a costat 737 de morti si 1862 de raniti, Uniunea Sovietica si-a împins granita spre vest cu 150 de mile.
Ce au facut rusii în zona lor? Limba poloneza a fost înlocuita cu rusa, cartile si ziarele poloneze cenzurate, scolile divizate pe nationalitati, crucifixele si icoanele scoase, bisericile transformate în camine culturale, cartile de istorie înlocuite, multi preoti si profesori arestati, pamântul nationalizat, dat taranilor, apoi obligati sa intre în colhozuri. Au arestat între un million si 1,2 milioane de polonezi, inclusiv ofiteri. NKDV–ul a asasinat peste 4 300 de ofiteri polonezi în padurea Katin. (Cifra de 21 000 a fost folosita de propaganda sovietica si de Churchill la Nurenberg, ca sa-i condamne cât mai aspru pe conducatorii germani ca autori ai masacrului. Churchill a fost informat despre adevaratii asasini de catre oficialii polonezi, dar ca sa nu-l “supere” pe Stalin, le-a cerut acestora sa taca. Nu “cadea bine”, ca “eliberatorii” sa apara ca niste cinici asasini.)
Tezaurul polonez a ajuns în România, care l-a pazit sa nu puna mâna pe el nici nemtii si nici rusii, pâna în anul 1948 când l-a predat guvernului polonez. În 2009, Banca Nationala a Poloniei a organizat o expozitie referitoare la tezaur, în care a fost omagiata România pentru rolul ei în salvarea acestuia. Tezaurul României se afla de aproape un secol la Moscova. În România din 1939 pâna în 1948 au fost la conducere regele Carol al – II-lea, Maresalul Antonescu, Sanatescu, Radescu, Petru Groza, dar nimeni nu s-a gândit macar sa puna mâna pe tezaurul polonez. Nu se poate spune acelasi lucru despre conducatorii rusi. Poporul rus nu are nici o vina. Eram în 1988 la Moscova, ca turist, si ca sa fac rost de ruble, ca toti turistii români din acea perioada, am vândut niste guma de mestecat româneasca foarte apreciata de rusi. Când am scos punga cu gume au navalit rusoaicele pe mine si-n câteva minute am dat-o pe toata. La sfârsit o rusoaica îmi tot întindea câteva ruble, încerc sa-i explic ca numai am gume, dar îmi arata gumele pe care le luase deja dar nu le platise. M-a impresionat gestul, de aceea nu l-am uitat.
Istoricii rusi sustin si astazi ca interventia în Polonia a fost facuta pentru ca Germania voia sa înainteze spre est. Cine are alta parere risca închisoarea.

Aritmetica sucită a guvernanţilor români

Posted by Stefan Strajer On May - 28 - 2010

Aritmetica sucită a guvernanţilor români

Autor: George Petrovai

Până şi un copil ştie că aritmetica este primul pas înspre gândirea matematică temeinică şi – de ce nu? – înspre însuşirea fundamentelor de neclintit ale logicii umane, fără de care gândirea ar fi doar o eternă amăgire, iar înţelegerea dintre oameni doar un perpetuu nonsens. Căci de mii de ani, îndeosebi de la dobândirea girului atotlogic al lui Pitagora, aritmetica – aidoma unei mame grijulii şi autoritare – este aceea care-l conduce pe om de mână spre limanul înverzit al lui 2+2=4!

                În pofida acestui adevăr tot aşa de evident ca alternanţa zilei cu noaptea, în România de ieri (cea bolşevică) şi de azi (cea postdecembristă) încă nu se constată o unitate de păreri pe acest important segment al gândirii umane. Adică nu că – Doamne fereşte! – acest adevăr de-o vârstă cu omenirea vorbitoare şi scormonitoare ar fi pus la îndoială în vreun fel explicit şi coerent, cu toate că politica românească şi-a adjudecat o binemeritată faimă peste mări şi ţări pentru insistenţa cu care caută să redescopere, bunăoară, roata democraţiei: ba o democraţie mai originală decât cea din vremea lui Pericle, ba una a bunului plac pentru cei cocoţaţi la putere.

                Cu toate astea, prin ceea ce s-a întreprins şi continuă să se întreprindă în România, valoarea de adevăr a propoziţiei logice mai sus enunţată este sistematic pusă în pericol!

                Probe în acest sens? Câte vreţi. În epoca bolşevică, de pildă, se adâncea prăpastia dintre logica agresată de frică şi nevoi a omului de rând şi logica obligatorie a regimului, logică fabricată în culisele puterii în flagrantă contradicţie cu realitatea şi impusă prin instrumentele ei de represiune. Căci potrivit logicii oficiale, albul trebuia văzut negru dacă aşa glăsuiau interesele de partid şi de stat, iar poporul avea obligaţia să urmeze fără crâcnire directivele trasate de ideologii partidului şi să privească lumea doar prin ochii acestora. Că doar la vremea lui, după cum ne înştiinţează adorabilul Vasili Grossman în povestirea sa Panta rhei (Totul curge), tătucul Stalin tot aşa a procedat: Poporul murea de foame, dar el susţinea – ba chiar căuta să le demonstreze jurnaliştilor străini – că copiilor pur şi simplu li se apleacă după atâta supă cu găluşte…

                Ei bine, astăzi s-a renunţat la acele forme brutale de impunere a doctrinei de partid în chip de gândire indiscutabilă şi călăuzitoare, însă fondul a rămas acelaşi, conform înţeleptei zicale: Lupu-şi schimbă părul, dar năravul ba…Ori în cei 20 de ani scurşi de la Decembriadă, aventurierii noştri politici au avut tot timpul să-şi schimbe părul, astfel ca acuma să-i poată râde în nas noii Legi a lustraţiei.

                Invariabil, în campania electorală candidaţii la funcţiile de comandă din stat se arată atât de generoşi în promisiuni şi pomeni electorale, încât până şi aritmetica încăierării pentru putere dobândeşte un alt chip şi nume, căci pentru ea, 2+2=5!

                Dar de-abia s-au văzut cu sacii în căruţă, adică înşurubaţi în fotoliile puterii, şi pseudodemocraţii noştri dau uitării aritmetica cerşitului de voturi pentru că, în postura de îndatoraţi doar partidului şi clanului din care fac parte, ei se călăuzesc după aritmetica demagogiei, potrivit căreia 2+2=3!

                …Cam asta este starea de lucruri din România acestor zile. În campaniile electorale pentru parlamentare (inclusiv pentru europarlamentare) şi prezidenţiale s-a promis cu carul, dar alegătorii n-au fost răsplătiţi nici măcar cu paharul. Dimpotrivă, cu toate că în urmă cu doar câteva luni, mai exact în în plină campanie pentru prezidenţiabilul Traian Băsescu, actualul prim ministru Emil Boc (pe-atunci doar interimar) se arăta foarte indignat de existenţa salariilor de lux şi a pensiilor nesimţite (cum de le-a descoperit doar atunci?!), promiţând să le aducă la limite rezonabile dacă PD-L va ajunge din nou la guvernare, nu s-a făcut nimic în acest sens, ci mâna guvernului a fost pregătită de însuşi preşedinte ca să înşface o parte consistentă din lefurile tuturor bugetarilor (25%) şi 15% din pensii, în condiţiile în care pensia nu este un venit ci un drept câştigat prin contribuţii de zeci de ani şi în condiţiile în care majoritatea pensionarilor de-abia îşi trag zilele.

                Başca faptul că tot acum ies la iveală fapte de-a dreptul şocante în ceea ce priveşte corectitudinea măsurilor de austeritate preconizate de guvernanţi: ba că în administraţia publică centrală (mai exact în Bucureşti) sunt taman 674.051 funcţionari, cu doar câteva mii mai puţin decât în toată administraţia locală (686.325), ceea ce – desigur – nu-i împiedică pe unii miniştri (ex. cel de la Sănătate) să plătească boiereşte şi câte 10 consilieri, ba că lefurile auditorilor interni cresc cu 25%, ba că la Preşedinţie şi Parlament se fac cheltuieli de tot hazul, precum periuţe de unghii şi preşuri din pene de cocoş pentru nevoile stringente ale aleşilor…

                Iată, dar, cauzele mitingului din Bucureşti, unde la chemarea sindicatelor, pe data de 19 mai s-au adunat din toată ţara zeci de mii de nemulţumiţi, adică o uriaşă masă de oameni, cum nu ne-a fost dat să vedem decât în zilele fierbinţi ale însângeratului Decembrie ’89.

Fireşte, protestele sunt perfect îndreptăţite. Problema este dacă revendicările legitime ale protestatarilor vor fi satisfăcute, ştiut fiind faptul că actualii guvernanţi au ajuns la fundul sacului şi că FMI vrea fapte dătătoare de speranţe pentru returnarea împrumutului acordat, altminteri nu dă drumul la următoarea tranşă.

În legătură cu actuala situaţie tensionată din România, se impun două precizări de bun simţ:

1)Criza nu datează de un an sau doi aşa ca în alte ţări, ci de mult mai mult timp, iar buboiul dezastrului nostru naţional trebuia odată şi odată să crape;

2)Nu cred că vom avea norocul grecilor, tot aşa cum nu l-am avut nici la finele celui de-al doilea război mondial, chiar dacă la focul tulburărilor interne, noi românii ne vom prăji mult mai zdravăn decât ei…

Zona Euro – un gigant cu picioare de lut

Posted by Stefan Strajer On May - 28 - 2010

Zona Euro – un gigant cu picioare de lut

Autor: Nicholas Buda

(New York)

 Economia Europei și integritatea financiară a așa numitei „Eurozone” continuă să să fie subiectul cel mai fierbinte al comentatorilor și analiștilor politico-economici din întreaga lume. În ciuda celor mai mari eforturi făcute de către Comunitatea Europeană, rumorile alimentate de pericolul unui colaps iminent al sistemului financiar european, continuă să crească, zi de zi. S-au auzit unele voci din lumea financiară care au atras atenția că nemulțumirea Germaniei vis-a-vis de situația de criză, ar putea determina Berlinul să renunțe la zona euro, într-un timp extrem de scurt, în timp ce la recenta întâlnire a leaderilor europeni din țările aferente acestei zone, președintele francez Nicolas Sarkozy utilizând un ton mai puțin prietenos, a amenințat să închidă blocul dacă autoritățile de la Berlin, nu doresc să ofere ajutor financiar Greciei. La rândul ei, cancelarul german Angela Merkel lansa ideea înființării unui mecanism internațional, prin care Grecia sau economiile necompetititive a altor state din zona euro, să poate fi eliminate din această alianță, în caz că nu vor renunța la obiceiurile de a cheltui iresponsabil. De aceea, așa cum era de imaginat, peste tot în Europa se vorbește acum despre reconstituirea „Eurozone”, fie prin ieșirea Germaniei sau prin excluderea Greciei!

Ce se va întâmpla cu viitorul monedei unice europe? Se știe că bazele economice ale banilor de hârtie nu sunt așa de importante ca și bazele politice. Banii tipăriți care se află în circulație în toate țările din lume, nu au nici o valoare fără decizia politică a țării respective, prin care aceștia sunt declarați valori legale de plată ale oricărei activități comerciale. Aceasta înseamnă că un guvern trebuie atât să dorească cât și să fie capabil de a pune în aplicare bacnotele ca și forme legale de plată, iar atunci când este cazul, să pedepseacă prin lege, refuzul acceptării acestora. Problema monedei unice europene constă în faptul că aceasta încearcă să acopere o dinamicitate monetară, într-o geografie care nu permite neaparat să fie văzută ca un spațiu politic sau economic singular. Zona euro are o singură bancă centrală (Banca Centrală Europeană) și implicit o singură politică monetară, indiferent că sediul băncii poate fi localizat în nordul sau în sudul Europei. Aici se găsește problema geografică fundamentală a euro! Vorbim despre Europa – al doilea dintre cele mai mici continente ale planetei, care se află pe locul al doilea în ceea ce privește numărul de state acumulat pe teritoriul acestuia. Nu, aceasta nu este o chestiune de coincidență. Multitudinea de peninsule, insule și lanțuri muntoase ale continentului european, au creat condițiile geografice care de cele mai multe ori au permis ca până și cel mai slab sistem politic să persiste. Dacă în trecut aceste condiții geografice s-au dovedit a fi extrem de benefice pentru locuitori, cum ar fi de pildă istoria populațiilor din Muntenegru, Malta sau Țările Române care au rezistat invaziei otomane, sau istoria irlandezilor care au făcut front comun împotriva englezilor, astăzi aceste realități geografice au devenit picioarele de lut ale sistemului financiar european. În ciuda acestui mozaic al autorităților politice, fluviile navigabile din teritoriul continentului, golfurile largi și coastele zimțate au înlesnit atât transportul de mărfuri cât și cel de idei, fie politice sau culturale, de-a lungul Europei. Acest lucru precum și cheltuielile mici de transport au încurajat, fără îndoială, acumularea de capital odată cu propagarea tehnologiilor avansate, care au permis unor state europene să devină surprinzător de bogate: 5 din primele 10 economii mondiale provind de pe acest continent, în ciuda populațiilor relativ mici ale acestora. Din nefericire însă, rețeaua de fluvii și mări ale Europei nu este integrată via unui singur fluviu, respectiv unei singure mări, aceasta însemnând că  de cele mai multe ori generarea de capital apare în centre economice mici, sechestrate geografic. Astfel, fluviul Thames are acordat orașul Londra, fluviul Rhine are Frankfurt și Amsterdam, Dunărea are Vienna și Budapesta, râul Po are orașul Milan, Marea Baltică are orașele Stockholm, Helsinki și Tallin, Marea Nordului are Plymouth și prin fluviul Elba, are orașul-port Hamburg, Marea Neagră are orașul Constanța, ș a m.d. Acest sistem cu centre multiple este  suprapus apoi statelor Europei, care păzesc cu gelozie peste capitalul lor și prin extensie, peste sistemele lor bancare. În ciuda numărului mare de centre economice – implicit și politice – unele state datorită condițiilor geografice, nu sunt capabile să aibe nici un fel de acces la propriile lor centre. Majoritatea statelor din așa numitul „Club Med” (clubul statelor mediteraneene: Grecia, Italia, Spania, Portugalia care sunt în deficit bugetar prin încălcarea cu 3% din criteriile financiare Maastricht), au demonstrat acest dezavantaj geografic.  În afară văii fluviului Po din nordul Italiei și pe o anumită porțiune și fluviul Rhone, sudului Europei îi lipsește un fluviu majoritar folositor comerțului. În consecință, nordul Europei este mai urban, tehnocratic și industrial, în timp ce sudul Europei tinde să fie mai rural, bazat pe agricultură și implicit foarte sărac în capital. Problematica existențială a euro derivă din această geografie divergentă și istorie amalgamată sub un singur acoperiș monetar, încât ne întrebăm de ce a mai fost creată, inițial, zona euro? Răspunsul poate fi intuit din evoluția ulterioară a istoriei Europei, de după cel de al Doilea Război Mondial. De fapt „Războiul Rece” a făcut posibilă apariția Uniunii Europene. Europa devenise după război, casa unor popoare devastate ale căror securitate a căzut în responsabilitatea Statelor Unite. Prin înțelegerea de la Bretton Woods, New Hampshire (pentru prima dată în istoria modernă, în luna iulie a anului 1944, un număr de 730 de delegați reprezentând 44 de națiuni, au pus bazele unei înțelegeri internaționale cu privire la guvernearea politicii monetare între națiuni), Statele Unite au orchestrat formarea unui grup economic care a regenerat soarta economică a Europei de vest, sub o securitate controlată ferm de la Washington. Eliberați de concurența de securitate, europenii nu numai că au fost liberi să continue dezvoltarea economică, dar și să se bucure de un acces nelimitat la piața americană care a alimentat acestă dezvoltare. Integrarea economică în cadrul Europei pentru a maximaliza aceste oportunități a fost văzută ca ceva normal. De aceea Statele Unite au încurajat integrarea politică și economică, pentru că prin aceasta se cristalizau bazele unei alianțe de securitate impuse de către Washington, cum ar fi Organizația Pactului Nord Atlantic (NATO). Astfel s-a născut și Comunitatea Economică Europeană – predecesorul Uniunii Europe de astăzi!

Când Statele Unite au abandonat standardul aurului în 1971, Washington-ul abroga esențialmente regulile bătute în cuie ale înțelegerii Bretton Woods. Un rezultat imediat a fost panica europeană. Valutele plutitoare au ridicat inevitabilitatea unei competiții între statele europene, o competiție perfect asemănătoare cu cea care a contribuit la Marea Depresie economică din anii 30. Aproape imediat nevoia de limitare a acestei competiții s-a accentuat, mai întâi prin coordonarea eforturilor de monedă încă focalizate pe dolarul american și apoi, din anul 1979, cu eforturile concentrate pe marca germană. Spectrul unei Germanii unificate în anul 1989 a învigorat și mai mult integrarea economică. Euro a fost, în mare măsură, o încercare de a da Berlinului stimulentele necesare ca acesta să nu abandoneze proiectul Uniunea Europeană (UE). Dar pentru a avea Berlinul parte integrantă a UE și astfel să accepte ideea partajării monedei sale naționale cu restul Europei, zona euro a fost modelată după Bundesbank și marca germană. Orice țară pentru a fi admisă în zona euro, trebuie să respecte cu maximă rigurozitate criteriile de convergență proiectate să sincronizeze economia acesteia, cu economia Germaniei. Criteriile  de aderare la zona euro includ: deficit bugetar mai mic de 3% din Produsul Intern Brut (PIB), datorii guvernamentale sub nivelul de 60% din PIB, o inflație nu mai mare de 1,5% peste totalul mediei anuale a trei state cu cea mai scăzută inflație precum și doi ani de probă, timp în care moneda țării în curs de aderare trebuie să fluctueze  într-o regim de  plus/minus 15% împotriva monedei unice europene. Odată cu apariția discrepanțelor în suportul politic și economic al zonei euro, a devenit foarte clar că toate aceste criterii de convergență nu au reușit să depășească geografia și istoria divergente. Încălcările de către Grecia ale Pactului de Stabilitate și Dezvoltare sunt foarte grave, dar în esență toți membrii zonei euro – inclusiv Franța și Germania, care au ajutat la elaborarea regulilor – au contravenit regulilor de la bun început. Ce se va întâmpla cu uriașul imperiu financiar care acum își dă seama că pășește, în istoria Europei, cu picioare de lut? Scenariul care transpare poate fi dramatizat probabil în trei acte. Actul I: o autodizolvare a zonei euro, cu implicații devastatoare pentru statele membre. Actul II: Germania își va reinstitui moneda de dinainte de euro, adică marca germană, cu prețul unor daune colaterale fără precedent în istoria Europei. Actul III: Grecia va fi invitată să părăsească zona euro.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors