Archive for the ‘Editorial’ Category

Specialiştii globalişti şi deviaţii sexual, urgent, la tratament

Posted by Stefan Strajer On February - 13 - 2013

Specialiştii globalişti şi deviaţii sexual, urgent, la tratament

Diana Maria Popescu_opt 

Autor: Maria Diana Popescu

Germania vrea să demonstreze că e un Atlas cu Europa în spinare, dar are şi ea uscături şi plagiatori celebri. Ministrul Educaţiei, Annette Schavan, o apropiată a cancelarului Angela Merkel, a demisionat săptămîna trecută, în urma acuzaţiilor de plagiat, rămînînd fără titlul de „Doktor”. Alte două scandaluri similare au izbucnit în 2011, ambele conducînd la demisia ministrului Apărării Karl-Theodor zu Guttenberg şi a deputatei europene Silvana Koch-Mehrin, care a renunţat la funcţia de vicepreşedinte al Parlamentului European şi la cea de preşedinte al grupului F.D.P. din P.E.  

Nu e de ajuns ca o ţară să se considere superputere într-un un regim aşa-zis democratic, unde se fură căciula unul de la altul. Depinde ce faci cu democraţia. Pînă unde unde merg cu ea aceşti Caesari moderni, dornici de macabru?! Pare de neînţeles de ce atîtea minţi luminate nu reuşesc un tratament eficient pentru vindecarea comportamentelor sexuale deviante şi măsuri drastice de stopare a infestării populaţiei creştine cu microbii Lesbian, Gay, Bisexual şi Transgender (L.G.B.T.). Descrierile Bibliei despre Sodoma şi Gomora sînt perimate, comparativ cu ceea ce se petrece în zilele noastre. Cu ce se ocupă ei sub plapumă e profesia lor! Dar să legalizezi căsătoria între aceleaşi sexe şi adopţia de copii de către un asemenea cuplu, este o sinucidere a viitorului acestor copii! Un grav atentat la morala creştină şi socială! 

Adunarea Naţională a Franţei a legalizat căsătoria între homosexuali, fapt ce înseamnă începutul (re)construirii Turnului din Babilon. Reconstituitori ai Sodomei şi Gomorei s-au strecurat şi la noi, chiar în rîndul celor responsabili cu educaţia şi morala tinerei generaţii. Un profesor de istorie de la Colegiul Naţional „Iulia Haşdeu” din Lugoj – director adjunct al liceului -, a scris şi dedicat elevilor o carte cu limbaj pornografic despre propriile sale rătăciri sexuale. La fel şi profesoara de la Liceul George Coşbuc din Bucureşti, care a promovat homosexualitatea în şcoală, ca exemplu pentru copii. Un profesor de sport, fost lider politic, s-a filmat în timp ce făcea sex cu o tînără, la un liceu din Satu Mare, urmînd exemplul profesorului de sport de la Liceul „Jean Monnet”, din capitală, condamnat la închisoare pentru că a violat o elevă din clasa sa. 

Aceşti bolnavi ar trebui eliminaţi definitiv din sistemul naţional de învăţămînt, judectaţi şi pedespiţi. În ce regim din istoria „şcoalelor româneşti” s-a mai auzit de sex, bătăi, striptis (sic!) şi depravare? În sistemul de învăţămînt românesc elevii, dar şi dascălii, au bătut record, după record, nu la învăţătură, ci la fapte cu răspundere penală. Dacă azi s-a legalizat căsătoria între doi indivizi de acelaşi sex în Franţa, S.U.A. şi alte ţări, cu legislaţii potrivnice firii dumnezeieşti, poate că într-un viitor nu prea îndepărtat, violul, crima, hoţia şi tîlhăria vor ieşi de sub incidenţa legilor. Pînă mai ieri, la condiţiile de angajare se adăuga: permisul de conducere categoria B constituie un avantaj! Mîine poimîine vom auzi că homosexualitatea constituie obligativitate eliminatorie! 

În tratatele medicale, homosexualitatea este considerată o boală psihică, realmente, aşa fiind. Guvernatorul oraşului Sankt Petersburg a aprobat o lege cu amenzi uriaşe pentru cei care fac propagandă sexuală deviantă printre minori. Conform Reuters, legea prevede amenzi de 1.300 de euro pentru persoanele fizice care transmit mesaje propagandistice în favoarea minorităţilor sexuale şi pînă la 13.000 de euro pentru organizaţiile care desfăşoară acţiuni de acest tip, motivând că prin efectul acestora, sănătatea, dezvoltarea morală şi spirituală a minorilor sînt periclitate. Deputatul Vitaly Milonov, membru al Partidului „Rusia Unită” al lui Vladimir Putin şi unul din iniţiatorii proiectului legislativ, a afirmat că această lege a dat semnalul corect că Rusia nu va tolera dezmăţurile occidentale. 

Rămîn la ideea că adevărul iese la iveală precum iarba prin crăpăturile asfaltului, iar protestele sînt bune de leac împotriva măsurilor aberante. Săptămîna trecută, sediul Fondului Monetar Internaţional din Bucureşti a fost pichetat de simpatizanţi şi membri ai Partidului „Totul Pentru Ţară”. Protestul a vizat politicile antinaţionale şi antisociale, implementate incisiv de un organism privat internaţional, dar şi guvernările postdecembriste, responsabile de fărîmiţarea economiei româneşti şi de genocidul fără arme, produs asupra poporului român. 

În Marea Britanie, mii de familii au dat în judecată compania farmaceutică GlaxoSmithKline, socotind-o vinovată pentru moartea rudelor, din cauza efectelor secundare apărute în urma administrării medicamentului Avadia, pentru diabet. Procese similare au existat şi în Statele Unite, unde producătorul medicamentului a plătit miliarde de dolari familiilor afectate, fără a se ajunge în instanţă. Pastilele s-au vîndut o perioadă şi la noi, licenţa medicamentului fiind retrasă în Europa, în 2010. Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (C.N.A.S) anunţa la sfîrşitul anului trecut că începînd cu 1 ianuarie 2013 românii vor intra în posesia cardurilor de sănătate, însă distribuirea a fost amînată pentru al şaselea an consecutiv. Medicii de familie refuză să le înmîneze românilor, pe motiv că se comite o ilegalitate. Fără discuţie, este ilegalitate! 

Dacă ar fi doar aceste probleme! Un sondaj recent arată că România are, în 2013, cel mai mic salariu minim din Uniunea Europeană, fiind surclasată de Bulgaria, care ocupase pînă acum ultimul loc în U.E.. Şi, atenţie!, un nou pericol pîndeşte din lăzile frigorifice ale supermarcheturilor. Peste 90% din puii de pe piaţă sînt injectaţi cu apă, consumarea fiind extrem de periculoasă pentru sănătate. Compoziţia injectată nu este doar apă distilată. Bulgaria a interzis vînzarea cărnii de pui injectată cu apă, începînd din această lună. 

Mai este un pic şi răsar urzicile. Hrană sănătoasă, dacă nu cumva vine directivă că buruienele sînt de fapt carne de cal. Fie că e vorba despre siguranţa hranei, salarii sau nivel de trai, nu mai ştie cum s-o mai dea românul, atîta timp cît dulăii nu vor pleca de la măcelărie, de lîngă ciolane. În concluzie, umilele salarii şi pensii din Romania se plătesc în lei, în schimb toate facturile şi serviciile vin calculate în euro, deoarece mugurelul benere manipuleaza paritatea leului cu euro pentru interese străine, nu în favoarea românilor. Uite unde am ajuns, ca popor, după 23 de ani de capitalism deviant! Specialiştii globalismului administrează periodic cîte un vaccin otrăvitor educaţiei, credinţei noastre creştine şi fiinţei naţionale. Se mai ocupă cineva de securitatea României? Dacă da, înseamnă că în curînd nu vom mai avea nici cetăţeni prea mulţi. 

Iată valorile capitalismului! Fatalitate după fatalitate, servilism politic cu caracter neromânesc şi antiromânesc. România rămîne o jucărie în mîinile organismelor mondiale, U.E., un for incapabil să apere continentul de fulgerele de la orizont, iar statele (ne)unite ale Europei o magazie de maşini şi unelte, un aparat de radio gîjîind între lungimile de undă Washington, Bruxelles, Berlin, Tel Aviv, Atena, Londra, Deveselu, Paris, Kogălniceanu, pînă se va găsi un curajos să mute scala, să închidă butonul sau să lase tunerul fără curent. Un curajos care să întoarcă omenirea cu faţa spre Dumnezeu.

„Ce facem cu România?“ – Dezbatere deschisă de ziarul adevărul

Posted by Stefan Strajer On February - 2 - 2013

„Ce facem cu România?“ – Dezbatere deschisă de ziarul adevărul

 CORNELIU FLOREA_opt

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Izbitoare vulgaritatea cu care patronii acestui cotidian bucureştean şi o parte dintre redactorii lefegii şi-au intitulat dezbaterea, dovedind continua poziţie antiromânească, de blamare, discreditare şi denigrare a României şi Românilor. „Ce  facem cu…“ este o întrebare comună pentru lucruri şi întâmplări cotidiene, mărunte, dar cu totul nepotrivită când ne referim la ţara ai cărei cetăţeni suntem. Fiind vorba despre o pretinsă dezbatere a situaţiei unui popor, a unei naţiuni, consider titlul nepotrivit, ofensator, iar cei ce l-au proiectat sunt absolut limitaţi intelectual, educaţional, social  sau plătiţi să umilească şi să defăimeze încă din titlu.  

Ce facem cu cloşca c-o lăsat ouăle? Dumnezău ştie!  Ce facem cu porcu’  vecinului, că o intrat la noi în gradină? Să-l ia dracu’!  Ce facem cu ăia de la A4 că au pus WC-ul lor pe locul nostru? Îl zgâriem cu şurubelniţa! Ce facem cu fata asta că ne face de râs în tot Bucureştiul? O trimitem la Bruxelles să-i meargă vestea şi acolo! Ş.a.m.d.

Ne-dragi bucureşteni de la adevărul, acesta vă este adevăratul nivel, dacă  începeţi  o dezbatere cu un asemenea titlu. Dar se pare a  fi doar o dezbatere de umplutură de pagini, de la o zi la alta, să vă ţină atenţia trează, la datorie, să blamaţi şi denigraţi, să-i faceţi pe români să-şi pună cenuşă în cap, să-i depersonalizaţi până la nepăsare, apatie şi să fiţi fericiţi că părăsesc România  sau că au ajuns la concluzia pe care le-aţi infiltrat-o ani de zile: sunt de nimic şi nu se mai poate face nimic!

Ştiu românii de ce nu se mai poate face nimic?!? Le-o spuneţi tot voi, urmărind scenariul primit: au greşit in istorie, mai ales de la Întregirea României!  Frumos scenariu, bine ticluit, ţinteşte şi nimereşte! Şi aduceţi probe şi martori: Radu  Ioanid.    

Radu Ioanid  ştie ce face din România,  doar cu asta se ocupă de când a plecat din România, iar acum, ca invitat la aceasta dezbatere, „doctorul în istorie şi filozofie“ a spus: „Istoria României moderne nu poate fi despărţită de antisemitism“, aşa cum se intitulează interviul lui din adevărul, din 26 ianuarie 2012. ŞI?!? Nu se desparte, nu se desparte, ce valoare mai are această afirmaţie, în 2013, când, de peste şaptezeci şi cinci de ani, evreii de astăzi nu pot dovedi în faţa unui tribunal liber un act concret de antisemitism în România! Facta non verba. Cu toate acestea, se tot bat tobele cele vechi şi perimate, de la un colţ al Pământului la altul, se inventează noi ficţiuni care să menţină starea de vinovăţie peste generaţii. În criză de fapte concrete de antisemitism în România, caută cu detectoare speciale antisemiţii. Au bani de propagandă. Este adevărat că, şi în România, ca peste tot în lume, a fost şi există un grad de antisemitism, care până în 1990 a fost din amintiri şi dormit, dar au venit echipa de la Holocaust Industry şi a sunat deşteptarea! Mă întreb dacă sunt fericiţi că l-au generat în mijlocul unui popor, care i-a primit creştineşte, văzându-i fugăriţi şi pribegi de prin alte părţi, pentru ca, apoi, să-şi despoaie binefăcătorii prin exploatare perfidă. Acum, în lipsă de acte şi fapte concrete de discriminare împotriva lor, au lansat propaganda cu neo-antisemitismul şi  „holocaustul în România“, impunându-ne,  fără discuţii, comentarii, argumente, să ne cerem iertare, să ne punem cenuşă în cap, să le despăgubim averile plus taxă de holocaust, calculată de ei, pentru sute de mii de evrei şi, pe deasupra, au cerut cetăţenie românească, cu pensii şi ajutoare băneşti! Paradoxul paradoxurilor: evreii cer cetăţenia unei ţări pe care o acuzi că a declanşat holocaustul în lume! Pe toate cele cerute le-au primit de la ochlocraţia postdecembristă, şi nici aşa nu ne lasă în pace!

Dragi evrei din toată lumea, mai lăsaţi-ne în pace, acum aveţi ţara voastră, nu mai este ca în urmă cu o sută, două de ani când, neavând ţara făgăduită, trebuia să suferiţi prigoanele ca venetici. În Israel, nu veţi suferi de antisemitism ca în Europa trecută, acolo sunteţi cetăţeni liberi, puteţi să faceţi o mare dezbatere  despre  Ce facem cu Israelul, o oază lipsită de antisemitism, dar în mijlocul unui deşert ostil! Nu aveţi destule probleme cu vecinii?!  Trebuie să ne vârâţi pe sub uşă evrei americani, să latre la români că sunt antisemiţi? Oare nu era mai corect să-i duceţi în Israel, să  vadă în ce stare de alerta permanentă trăiţi şi atunci ar fi văzut cu adevărat cine, şi câţi, le sunt duşmani! Atunci, din Israel, sunt convins că şi-ar fi cerut şi ei cetăţenie românească pentru siguranţă în caz de manifestări reale de antisemitism!

Radu Ioanid, sărmanul, este  limitat în gândire şi orizonturi, o păpuşă cu o singură melodie cu cheie de la Holocaust industry – sintagma şi cartea aparţin profesorului universitar evreu Norman G. Finkelstein(cf. The Holocaust Industry: Reflections on the Exploitation of Jewish Suffering, New Edition 2nd Edition) – pe care o cântă, de douăzeci de ani, cât îl ţine gura: romanii sunt antisemiţi! E liber, scrie şi-n Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Numai românii nu sunt liberi să se apere împotriva antiromânismului, fiindcă pentru ei Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost abrogată şi în locul ei s-a introdus neo-inchiziţia Secolului XX. Exemplific, citind interviul „luminatului şi justiţiarului doctor“ Radu Ioanid; am constatat la postările cititorilor că mai mult de jumătate au fost refuzate fiind neacceptabile, deci: Everyone has the right to freedom of opinion and expression.. nu e la fel  pentru orice fel de Radu… mă cheamă. În România-U.E. să ai dreptul la opinie trebuie să fii, întâi de toate, supravieţuitor de holocaust sau descendent, european occidental, minoritar maghiar şi, ceea ce mai rămâne, e doar pentru lefegii români ai celor dinainte. În acest context, pervertit de dezinformări şi rea-credinţă, nu se poate forma o strategie de viitor pentru România! De fapt, e clar, se urmăreşte altceva.

Strategic, se urmăreşte, prin manipulare insistentă, dezmembrarea statului naţional român până în anul 2018! Întâi le facem regiuni şi, pe urmă, vecinii sunt poftiţi să-şi aleagă ce doresc, ipocritul Băsescu, Boc slugă ardeleană la U.D.M.R., M.-R. Ungureanu cu studii serioase în ebraică, kicsi Ponto sunt înhămaţi de alţii la acest proiect „în doi timpi şi trei mişcări“. Şi cum Istoria Modernă a României, pe lângă antisemitism, pe care îl plătim precum despăgubirile de război faţă de U.R.S.S., e plină-plinuţă şi de antiromânism, în bună parte din cauza evreilor – lucru pe care ochlocraţia de astăzi şi structurile ei îl ascund sub preş –, s-ar putea ca regionalizarea şi, apoi, dezmembrarea spre care suntem împinşi să se împlinească. Un motiv în plus de îngrijorare este şi faptul că românii au fost puşi la punct şi cu toleranţa! Atât de manipulaţi şi de dezinformaţi au fost în legătură cu preceptul de toleranţă în democraţie încât au fost împinşi în toleranţa fără prag şi limite: care cum vine trebuie să beneficieze de câtă toleranţă vrea, precum odinioară în casele de toleranţă, numai că de data asta e pe gratis…

Am în faţă cele zece pagini ale interviului „doctorului în filozofie şi istorie de la Muzeul Holocaustului din Washington, care s-a deplasat la Bucureşti, bănuiesc pe cheltuiala lui, ca să-şi dea cu presupusul ce e de făcut în România, dar el a pedalat numai pe antisemitismul românilor. Verificaţi, este public! Şi, vorba lui Nenea Iancu, ne-am procopsit, am luat-o a doua oară de la paş’opt,  aceeaşi placă de 23 de ani ! Întrebarea mea, de român obişnuit, este: ce mai vor?

Toate câte le-au pretins le-au primit, le primesc cu vârf şi îndesat!  Dacă vor un al doilea stat israelian, de rezervă, în România, nu e o problemă: se poate aranja cu ochlocraţia şi cleptocraţia de la Bucureşti, dar atunci trebuie să-şi asume şi posibilele riscurile reale, nu numai pe cele supraexpuse de 23 de ani, fără nici un caz concret în acest timp. Ceea ce mă uimeşte pe mine este că în România se refuză o dezbatere amplă, în public şi mass media, care să pună în balanţă dreaptă, numai cu argumente, antisemitismul românilor şi antiromânismul evreilor.

De ce evreilor şi elitelor dâmboviţene le e frică să dezvelească adevărurile? Cât vor mai continua mass media din România cântatul în strună la orchestrările evreieşti?

Ianuarie 2013, Winnipeg, Canada

 

Cete de haiduci pe urmele lor

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2013

Cete de haiduci pe urmele lor

 

Autor: Maria Diana Popescu

 

La miezul nopţii, cînd anul vechi trebuia să se dea la o parte din calea celui nou, mi-am adus aminte să ciocnesc cupa de şampanie pentru toţi cititorii şi prietenii mei din ţară şi de pe meridiane, pentru „minunaţii” şase ani de U.E. şi avantajele care vor veni la sfîntu’ aşteaptă, dar şi pentru cele mai fanteziste proiecte ale lui 2012, care au îngropat banii în craterele drumurilor. Ce aveam înainte de aderare nu mai avem, ce nu aveam nu ni s-a dat. Cum din popor se spune că în noaptea dintre ani cerurile se deschid şi dorinţele noastre se împlinesc, mi-am strecurat în buzunar cîteva boabe de grîu amestecate cu mărunţişul rămas dintre optimism şi realitate şi mi-am pus în gînd ca, în 2013 norocul şi prietenii sinceri să nu mă ocolească şi să scap nevătămată din lupta care abia începe.

          Cum pot eu să contrazic faptele sau să susţin că negrul este alb, cînd în contul politic al lui 2013 au fost depuse deja cîteva erori semnificative. Anul nou i-a surprins pe „drăgălaşii” Puterii încordaţi de dorinţa adăugării unor noi dijme poporului.  În consecinţă, în acest an dificil, nu prea au mare lucru de făcut, decît să cîrpească în urma acului proiectele S.F. de anul trecut şi să-şi lărgească propriile buzunare. Probabil se vor întocmi din nou „studii de fezabilitate” pentru care vor fi scoase din buget milioane de euro. Deja majorat în 2012,  preţul gazelor, al energiei electrice şi, implicit, al tuturor produselor, a crescut începînd cu 1 ianuarie.

        Lanţul trofic se umflă, iar salariile şi pensiile se vor mări „la anul şi la mulţi ani.” Cresc impozitele pentru case şi maşini, accizele la carburanţi şi nu numai, iar milionul de locuri de muncă promis n-a apărut  la orizont. Dreptul la muncă va fi un lux. În 2013 se caută angajatul ideal: ore peste program pe bani puţini. Cine nu e productiv şi nu de acord cu orele suplimentare neplătite va găsi cu greu un loc de muncă. E părerea specialiştilor în resurse umane, care au studiat bine piaţa exploatării omului de către om. S-au creat în schimb locuri în plus în Parlament, a crescut numărul ministerelor, al miniştrilor, secretarilor de stat, secretarelor et caetera. S-au cheltuit grămezi de bani în campania electorală, românului să-i fie tot aşa, poate şi mai rău. Oamenii Puterii vor umbla iar cu cioara vopsită în chip de papagal.

          Se ştie că banii n-aduc fericirea, dar o întreţin. În acest sens, pot depune mărturie mulţi dintre noii parlamentari, care nu vor avea grija zilei de mîine. Moda parlamentarului cu multe case este dusă mai departe de noii aleşi, care au  zeci de milioane de euro  în conturi şi cîte 10-15 case în ţară ori în străinătate. Între cei 588 de ocupanţi ai fotoliilor sînt şi „săraci”, potrivit declaraţiilor de avere,  dar nu vor trece ei aşa, patru ani prin Parlament, ca gîsca prin apă. S-au dus cu scopuri precise acolo, precum americanii pe lună. Nu să planteze gulii. Pentru mulţi dintre aleşii putrezi de bogaţi, salariul de parlamentar nu mai contează. Un deputat de 35 de ani are şaisprezece case. Asta înseamnă că la 70 de ani poate să ne cumpere cu totul. PIB-ul ţării se tot varsă de 23 de ani în buzunarele lor, iar statul doarme în papucii instituţiilor sale, în loc să verifice la sînge provenienţa averilor. Să nu credeţi că  plătesc taxele la stat pentru toate bunurile din posesie. Soluţia? Nişte cete de haiduci pe urmele lor, ca pe vremuri,  prădaţi frumuşel, iar bunurile împărţite săracilor. Astfel iese şi populaţia din criză. Ăştia nu-s de carieră, ci nişte ciocoi lacomi. Dincolo de observaţiile mele, verva lor gratuită este sublimă! Foarte entuziast, premierul a declarat ca va stopa pomenile bugetare, mai ales cele destinate revoluţionarilor din condei. Mă întreb şi eu aşa, cum poate o lovitură de stat să producă revoluţionari pe bandă rulantă?

          Bun, în cele din urmă România se civilizează! De la 1 ianuarie nu se mai fumează în spaţiile publice, iar populaţia cu act de identitate va merge obligatoriu anul acesta la schimbarea formatului. Bravo! Vom fi amprentaţi precum „vieţaşii” şi ăia de drept comun.  Primii sîntem noi, românii, urmaţi, probabil, de cetăţenii bananieri. Mă îndoiesc că modelul va fi  aplicat şi în America, unde în urmă cu mulţi ani a fost implementat un sistem de monitorizare cu cip al cirezilor de vite.

 

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

 

Un remarcabil om printre politicieni – Jose Mujica

Posted by Stefan Strajer On January - 4 - 2013

Un remarcabil om printre politicieni

Autor: George Petrovai (Sighetul Marmatiei)

Obișnuit până la scârbă cu fauna politicianistă de pe la noi, căreia gura nu-i mai tace de zorul atâtor  minciuni îndrugate cu sau fără rost, dar căreia tare-i mai place iarba fragedă a furtișagurilor de pe aceste meleaguri, firește că am rămas surprins până la buimăcire de cele citite în revista Lumea despre Jose Mujica, președintele statului sud-american Uruguay, o poveste mai presus de orice suspiciune în ceea ce privește adevărul gol-goluț, atunci când ea este relatată de BBC.

 

Însă, consider eu, n-ai cum să rămâi rece și indiferent la aflarea unei vești mai senzaționale decât însuși senzaționalul păcătos al lumii moderne și mai întăritoare decât un leac miraculos, îndeosebi dacă tu, aflătorul acestei vești, trăiești într-o țară unde necinstea și nelegiuirea reprezintă coloanele de susținere ale politicii de stat, o țară în care două din instituțiile fundamentale (parlamentul și guvernul) nu doar că sunt revoltător de supradimensionate în aceste vremuri de cumplită mizerie pentru grosul cetățenilor, dar – potrivit alianțelor încheiate între rețelele mafiote din politică și afaceri – mai sunt și pline ochi cu pușcăriabili, de neclintit din scaune și ticăloșii atâta timp cât ei sunt mai egali în fața legilor decât mulțimea truditorilor de rând și atâta timp cât însuși primul ministru tratează cinstea, corectitudinea și legalitatea cu nesimțirea golănească a unui plagiator (hoț intelectual) dovedit și răsdovedit; în sfârșit, dar nu în ultimul rând, o țară unde primarul ales al unei localități este scos din temniță și adus cu cătușele la mâini ca să depună jurământul de credință față de patrie și comunitate (sic!), timp în care susținătorii săi turmentați de un asemenea succes nepereche în lume, scandează lozinci și susțin că totu-i făcătură împotriva acestui om destoinic și fără prihană!

            Căci, revenind la ceea ce reprezintă miezul cu adevărat pilduitor al acestei scrieri, Jose Mujica reprezintă prototipul politicianului îndelung așteptat de câteva miliarde de truditori ai planetei – un veritabil Mesia al politicii mondiale, un om-politician cum ceilalți nu pot să fie, pentru că nu vor să fie!

 

            Aflăm din respectivul articol că Mujica este „singurul președinte care a ales să trăiască la fermă și să practice agricultura”, fapt pentru care „a renunțat la luxoasa reședință prezidențială din Montevideo și s-a mutat împreună cu Prima Doamnă la țară”, unde apa pe care o consumă vine din pământ, întrucât în zonă nu există canalizare.

 

            Iar când ai optat pentru un asemenea stil de viață simplu și care „ține de libertate”, după cum mărturisește acest neobișnuit politician, este evident că atunci deții convingerile imperative ale unui înțelept sadea („Mi se spune că sunt cel mai sărac președinte, dar eu nu mă simt deloc sărac. Săraci sunt oamenii care muncesc din greu ca să poată duce un stil de viață luxos…”, sau: „Dacă nu ai multe bunuri materiale, nu trebuie să muncești ca să le poți întreține, așa că ai mai mult timp pentru tine.”) și la fel de evident este că atunci nici nu prea ai ce scrie în declarația de avere (doar un automobil Volkswagen Beetle din 1987, în valoare de 1800 dolari americani, la care se adaugă bunurile soției sale – terenuri, tractoare și o casă, „evaluate la 215000 de dolari americani”), avantajul imediat și deloc neglijabil al aceste stări de lucruri fiind acela că nu ai a te teme de răufăcători („Gospodăria sa este păzită de doar doi paznici și de Manuela, o cățelușă cu trei picioare”), de îndată ce din indemnizația lunară de 12000 de dolari americani, Jose Mujica reține pentru nevoile sale și ale familiei doar 775 de dolari, adică „echivalentul salariului mediu lunar al unui uruguayan obișnuit”, restul banilor donându-i.

 

            Tocmai de aceea, la 77 de ani și după 14 ani de închisoare, președintele Jose Mujica nu-i doar deplin mulțumit de felul cum și-a orânduit viața („este vorba de o alegere personală”), dar chiar „se declară un om împlinit”!

 

            …Câți dintre politrucii de pe la noi și de aiurea, pe care osânza îi sufocă după un singur mandat, câți dintre ei, deci, au curajul și voința să urmeze extraordinarul exemplu oferit de cel mai modest președinte din lume?

 

            Este vădit că deocamdată nici unul, atâta timp cât politica este și va fi pentru unii ca aceștia o vacă de muls, chiar și atunci când vaca este atât de prost furajată, încât o țară încă bogată, precum România, stă gata-gata să-și dea duhul, de altminteri la fel ca cea mai mare parte a omenirii, după ce – ajutați de afaceriști și generali – politicienii au așezat lumea pe butoiul cu pulbere al sărăciei, foametei, cruzimii și poluării.

 

            Ba mai mult. Dacă ar fi după acești politruci necinstiți și hrăpăreți, dar mai ales după tâlharii cu ifose din politica dâmbovițeană, președintele Jose Mujica ar trebui de îndată lichidat, pentru ca prin incomparabilul lui stil de viață la nivelul omului de rând (experiment încercat cândva și lamentabil ratat de câțiva politruci români postdecembriști!), să nu se mai constituie într-o vie și permanentă acuzație la adresa belșugului ticălos în care cam toți se bălăcesc.

 

            N.B. Din două una: Ori politicienii lumii, îndeosebi cei din țările sărace, vor urma exemplul lui Mujica, ori – prin forța mulțimilor revoltate – în curând va fi demontat mitul mincinos și atât de împovărător al politicii, doar astfel ipocriții ei făcători putând fi puși cu picioarele pe pământ.

 

            Lucru întru totul realizabil, ne spun cercetătorii, având în vedere că, deocamdată din cauze complet necunoscute, în corpul omului se petrec niște mutații esențiale – în cel mult 15-20 de ani, ne înștiințează acești savanți, de la cele două spirale de-acum, ADN-ul va ajunge la 12 spirale!

 

            Iar rezultatul se va învedera în nașterea unor oameni complet noi, nu doar în aptitudini, preocupări și obiective, ci și în rezistența lor la boli, precum și în modul radical diferit de abordare a relațiilor interumane.

 

 

 

            Sighetul Marmației,                                                                  George Petrovai

 

                 2 ian. 2013

 

           

 

 

 

Când ne va spune Sergiu Nicolaescu adevărul?

Posted by Stefan Strajer On January - 4 - 2013

Când ne va spune Sergiu Nicolaescu adevărul?

 

Autor: Prof.univ. Ion Coja (Bucuresti)

 

 

„Despre morți numai adevărul” – proverb egiptean antic        

Am declarat şi în Senat, în toamna lui 1996, când s-a discutat raportul comisiei de cercetare a evenimentelor din Decembrie 1989: rostul comisiei „Sergiu Nicolaescu” nu a fost să afle adevărul despre decembrie 1989, ci să le ofere autorilor loviturii de stat posibilitatea ca prin audierea martorilor să afle ce ştie lumea despre cele întâmplate în decembrie 1989. Ce anume s-a aflat din secretele loviturii de stat! Organizatorii revoluţiei aveau nevoie să ştie ce se ştie în rândurile oamenilor din afara conspiraţiei despre partea nevăzută (şi criminală!) a revoluţiei, pentru a lua măsurile de contracarare şi contrafacere a adevărului. Măsuri care nu s-au sfiit să meargă până la asasinat, cazul senatorului Şerban Săndulescu, bunăoară, care a plătit cu viaţa încăpăţînarea sa de a nu accepta versiunea Sergiu Nicolaescu despre decembrie 1989 şi de a formula altă ipoteză, alt raport! Mai mult decât oricine, vinovaţii de măcelul din decembrie 1989 aveau nevoie stringentă de ancheta comisiei parlamentare şi de prezenţa în comisie a unor oameni de-ai lor, de-ai celor implicaţi în revoluţie ca autori şi executanţi ai scenariului, cunoscători ai secretelor care trebuiau păstrate cu orice preţ.

La început, când în fruntea comisiei a fost numit Sergiu Nicolaescu, m-am numărat şi eu printre cei care l-au contestat chiar şi ca membru al comisiei: Sergiu Nicolaescu trebuia audiat ca martor, ca actor  şi, poate, ca regizor al aşa zisei revoluţii. Nu avea ce căuta ca anchetator al unor evenimente soldate cu sute de morţi, evenimente la a căror desfăşurare participase fără să ne fie clar în ce calitate şi cu ce justificare. Cine ne garanta atunci şi cine ne garantează chiar şi azi, că Sergiu Nicolaescu nu se numără printre vinovaţii de carnagiul din decembrie 1989?! Vinovat pentru premeditarea acestui masacru sau „numai” pentru neglijenţa sau incompetenţa cu care s-a amestecat acolo „unde nu-i fierbea oala” domnului regizor!…

Prezenţei lui Sergiu Nicolaescu în comisie i se opunea un principiu de drept roman bine stabilit: Nu poate fi nimeni judecător în propria sa cauză. Mai tare decât dreptul roman s-a dovedit însă algoritmul parlamentar. Din pricina acestuia, deşi m-am oferit cu insistenţă, nu am fost acceptat în comisie…

Despre reaua credinţă a lui Sergiu Nicolaescu s-au adus nenumărate dovezi. Ultima a adus-o însuşi împricinatul, fireşte, fără să-şi dea seama. Atunci când, în urmă cu câteva săptămâni, a găsit de cuviinţă să intervină în disputa dintre Cornel Dinu şi Petre Roman, confirmând la postul B1 TV declaraţia marelui fotbalist, precum că l-a auzit pe Petre Roman dând un telefon la care a vorbit ruseşte, asta în dimineaţa zilei de 24 sau 25 decembrie, în clădirea televiziunii… Am pus atunci întrebarea, pe care o repet acum: în raportul întocmit la Senat, Sergiu Nicolaescu a consemnat această informaţie pe care el însuşi o deţinea în chip direct, nemijlocit, ca actor al revoluţiei lui Peşte? L-a chemat în faţa comisiei pe Petre Roman ca să-l întrebe cât se poate de oficial cu cine şi ce a vorbit în acea dis de dimineaţă?

Sunt convins că nu! Aşadar, de ce? De ce Sergiu Nicolaescu a ascuns acest detaliu care dă peste cap toată pledoaria lui Petre Roman, altminteri de nimeni luată în serios, cum că pe individ l-a făcut prim ministru valul de entuziasm revoluţionar al maselor, în chip spontan şi ne-programat.

 

Mai vin azi cu o întrebare nouă pentru acelaşi preşedinte al Comisiei pentru Înmormîntarea Adevărului privind evenimentele din decembrie 1989. O întrebare la care nu voi accepta ca răspunsul marelui regizor să fie aceeaşi tăcere suverană, sastisită, de om care nu dă importanţă la toate nimicurile. De data aceasta  martorii sunt mult mai mulţi: câteva zeci de muncitoare de la Apaca, croitorese, care în acele zile fierbinţi au primit sarcina de a confecţiona 3600 de steaguri tricolore, fiecare steag având o suprafaţă cam de un metru. Comanda venise din partea lui Sergiu Nicolaescu prin ministresa din acele zile. Nu Lia Ciobanu, refugiată la ambasada Ungariei prietene, ci adjuncta acesteia. Comanda fusese făcută aşadar de Sergiu Nicolaescu şi, adaugă sursa mea de informaţii, tovarăsul S.C., al cărui nume nu mă grăbesc să-l fac public, încerc să verific dacă nu cumva este vorba de altă persoană. În cazul lui Sergiu Nicolaescu nu există însă niciun dubiu că despre domnia sa este vorba. Informaţia este absolut sigură şi deja verificată de mine.

Ce anume ar fi de mirare în comanda făcută de vestitul strateg al atâtor războaie virtuale, toate desfăşurate la Buftea, atent cinematografiate, dar nici unul real, adevărat? (Se pare că această frustrare l-a determinat pe pacientul Sergiu Nicolaescu să se implice atât de activ într-o poveste reală, cu gloanţe gloanţe şi morţi morţi, însângeraţi de propriul sânge, iar nu de vopsea şi alte trucuri cinematografice… Caz clinic?)

Mirarea este că tricolorul românesc a suferit în „viziunea” lui Sergiu Nicolaescu o modificare neaşteptată: culorile nu mai erau egale! În tricolorul comandat de Sergiu Nicolaescu culoarea roşie rămânea la locul şi dimensiunea ei, dar galbenul sporea, invada pe diagonală jumătatea de jos a culorii vecine, a albastrului. Raportul dintre cele două culori fiind 1,25 la 0,75. Bizară modificare! Repetată în 3600 de exemplare!! Toate cele 3600 de steaguri au fost ridicate de la Apaca de un trimis al Armatei în numele aceluiaşi Sergiu Nicolaescu. Nu au fost folosite niciodată. Dar acesta nu este un motiv ca noi să nu ne întrebăm la ce urma să fie folosite acele steaguri însemnate într-un mod atât de neaşteptat!

M-am adresat unui om de specialitate, adică unui fost ofiţer de securitate, teoretician şi practician al diversiunii, din întâmplare fost coleg de liceu militar cu Sergiu Nicolaescu, întrebându-l care poate să fie noima unui lucru atât de ciudat. Nu i-am dat niciun nume,  ci doar precizarea momentului: decembrie 1989. Şi i-am cerut o explicaţie, un comentariu. Iată-le: De astfel de steaguri, cum nu ar mai fi avut nimeni, se puteau folosi pentru a se recunoaşte între ei numai membrii unei organizaţii conspirative, participanţi la acţiuni de stradă, de confruntare armată, unde era foarte important să nu-i confunzi pe tovarăşii de baricadă cu orice gură cască care a pus şi el mâna pe un drapel şi a ieşit în stradă să moară pentru democraţie! Cam la fel cum procedează masonii, având anumite semne discrete prin care să se recunoască între ei care sunt masoni, fără să se cunoască în persoană.

În această poveste este impresionant numărul de steaguri, care trebuie raportat la faptul că, în principiu, la acţiuni de stradă, fiecare drapel este purtat de un grup de persoane. Cu alte cuvinte, numărul steagurilor, 3600, ne dă un indiciu despre numărul tovarăşilor de stindard ai lui Sergiu Nicolaescu: zeci de mii! Zeci de mii de „revoluţionari”, aşadar! Aflaţi sub comanda lui Sergiu Nicolaescu?!… Ei urmau să facă ceva împreună în acţiuni de stradă, dar nu e uşor de spus ce! Am putea deduce că în ce aveau de gând să facă se simţeau stânjeniţi de românii care deja erau în stradă, fluturând stindardul tricolor. Le trebuia un semn distinctiv de recunoaştere, acel tricolor deformat, nu ca să defileze cu el, ci pentru ca, în eventualitatea unui conflict între români şi români, purtătorii drapelului …sergiot să se poată identifica uşor între ei ca partizani de idei şi idealuri cu Sergiu Nicolaescu, con-militoni… Manevră destul de nătângă, rocambolescă, zic eu, ca nespecialist, căci exhibarea unui asemenea semn ciudat de recunoaştere îl ajută şi pe inamic să te identifice!… Dar cine ar fi fost inamicul? That’s the question!…

Aşadar, domnule Sergiu Nicolaescu, se cuvine să ne lămuriţi despre ce este vorba în povestea cu tricolorul care merită să vă poarte numele. Iar mai apoi să apreciaţi singur cum se potriveşte povestea acestor 3600 de stindarde cu Raportul şi ancheta dumneavoastră asupra evenimentelor din decembrie 1989? Nu-i aşa că în Raport nu aţi suflat nici un cuvînt despre ce urma să se întâmple în timpul revoluţiei cu tricolorul acela, revizuit? Iar dacă aţi omis această mărturie, despre care eraţi în perfectă cunoştinţă, nu-i aşa că întreg raportul e lovit de nulitatea autorului ca martor şi judecător imparţial?!

Un sfat: să nu negaţi şi să nu trageţi de timp. Daţi răspunsul corect şi repede. Sunt prea multe persoane implicate în executarea comenzii venite de la revoluţionarul Sergiu Nicolaescu. Iar majoritatea dintre ei nu mai au niciun motiv să tacă. Cine ştie? Poate explicaţia este simplă şi fără implicaţii majore, de interes pentru istorie sau justiţie. Vă rog să oferiţi explicaţia, cu indicarea dovezilor ce pot fi convocate pentru a vă crede! Căci pe cuvînt eu nu vă mai cred!

Ion  Coja

 

Post scriptum: Acest text, în memoria computerului meu este înregistrat cu data de 17.06.2010. În jurul acelei date am postat pe site acest text și l-am dat la publicat și la „Tricolorul” și „Totuși iubirea”! L-am trimis și la câteva adrese de E mail, ale unor persoane apropiate de Sergiu Nicolaescu. Am procedat în așa fel ca să ajungă la numitul Sergiu Nicolaescu întrebările mele. Nu mă așteptam să le răspundă și chiar așa a făcut: a făcut pe mortul în păpușoi! Acum nu mai face pe mortul!… Nu mai minte, nu mai fabulează, nu mai induce în eroare pe nimeni. Păcat de unele lucruri bune pe care le-a făcut ca regizor care a știut să se orienteze. Oare ce-o să rămână din ele atunci când le va ajunge din urmă adevărul?!…

CURENTUL – DE LA PAMFIL ŞEICARU LA ŞTEFAN STRĂJERI

Posted by Stefan Strajer On January - 4 - 2013

CURENTUL – DE LA PAMFIL ŞEICARU LA ŞTEFAN STRĂJERI  

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)          

 

Pe vremea când CURENTUL lui Pamfil Şeicaru era cotidian la Bucureşti, eu nu ştiam să citesc, abia învăţam mersul. Se spune, şi pe bună dreptate, Pamfil Şeicaru este cel mai mare ziarist patriot român, după Mihai Eminescu. Argumente sunt nenumărate, în esenţă două: viaţa şi devotamentul închinate patriei. Cât de apreciat ca patriot a fost Pamfil Şeicaru în România între cele două războaie spune şi faptul că Liviu Rebreanu l-a făcut personaj de roman,Toma Pahonţu, în romanul Gorila, iar Radu Comşa, din Întunecarea lui Cezar Petrescu, este tot Pamfil Şeicaru. Mulţi ani mai târziu, în 1977, când Ceauşescu i-a aprobat să vină în România, a spus securiştilor care-l însoţeau peste tot în vizită: „…guvernele-s trecătoare, pământul ţării e peren”

Când Ion Antonescu a realizat iminenţa cotropirii României, ce va fi urmată de prădare, de către Rusia comunistă, a pregătit apărarea intereselor naţionale împotriva cotropitorului comunist. Pe lângă Fondul Naţional de Apărare trimis în Elveţia (din care, trebuie menţionat, s-a înfruptat şi ex-rex-ul Mihai fără să facă ceva concret pentru România) a trimis şi adevăraţi patrioţi români să susţină libertatea şi independenţa României după război printre ei fiind şi Pamfil Şeicaru, ziarist absolut autonom, cavaler al Ordinului Mihai Viteazu şi patriot total.

Plecând din România, încheia primul capitol al publicaţiei  CURENTUL ce a durat 17 ani de strălucitoare carieră ziaristică. Avea 50 de ani şi era înzestrat cu o energie intelectuală superioară, un clarvăzător social de elită, ceea ce în străinătate s-a materializat în mii de articole, sute de eseuri, memorialistică, proză toate concentrate împotriva dictaturii comuniste instaurată în România de forţa brută a Moscovei. Securitatea îl avea în obiectiv, informatorii roiau în jurul lui, ştia şi îşi vedea de patriotismul său. El este cel care a publicat în diasporă (pe vremea aceea i se spunea exil) Marx despre români în 1966 şi, astăzi se ştie, Ministerul Afacerilor Externe i-a plătit 3.000 de dolari pentru cheltuieli. A intrat în legătură cu Securitatea, când a dorit să publice în România romanul Vulpea Roşcată, despre personalitatea depravată a Elenei Lupescu ce în viaţa ei a parvenit prin sex. Din acel moment Pamfil Şeicaru a rămas tot restul vieţii în legătură cu securitatea, dar nu a fost informator, el spunea tuturor deschis: „Eu nu mă uit cine poartă steagul ţării, eu steagul ţării îl văd, eu steagul ţării îl apăr” Acesta a fost crezul lui şi a mers atât de departe încât a dorit să vină în România şi să se întâlnească cu Nicolae Ceauşescu. La 83 de ani a fost în România, era în August 1977,  vizită aranjată în secret de Securitate. Toate datele concrete au fost dezvăluite după 1989, din dosarele securităţii.

Foto. Pamfil Seicaru

În 1978 la München, începe partea a doua a publicaţiei CURENTUL ceea ce i-a revigorat forţa intelectuală şi planuri mai vechi de publicaţii. De la început, în jurul lui au fost doi oameni de sprijin. Un fost ofiţer român de contrainformaţii, Vasile C. Dumitrescu, care după 23 August nu a acceptat să se alăture ruşilor, rămânând de partea germană până la urmă şi Rene A. de Flers, tot ofiţer de informaţii din celebra divizie franceză „Charlemagne”, care de la început până la sfârşit a fost alături de Armata Germană. (Nu e nevoie să reamintim că informaţioniştii informaţionişti trebuie să rămână). Încet, încet s-a coagulat o echipă de colaboratori din exil, cum se spunea. Din nefericire în 1980, inima marelui patriot român s-a oprit, dar Vasile C. Dumitrescu a dus steagul ţării mai departe pe cheltuielile lui până în 1992, când şi inima lui s-a oprit.

Eu am citit primele numere din CURENTUL în 1982, an în care am luat contact cu Domnul Vasile C. Dumitrescu şi, de la început, m-a acceptat să colaborez, ceea ce am făcut ani de zile, absolut voluntar şi departe de München. Colaboratorii erau de toate profesiile, mai puţini ziarişti, dar toţi aveau condei şi idei, toţi eram pe baricada anticomunistă Pamfil Şeicaru. Nu se ţinea seama de apartenenţa politică, se ţinea seama de ceea ce scriai, cât de documentat, clar şi la ţintă. Trăgeam cu toţii, din toate poziţiile, cu gloanţe oarbe, în dictatura comunistă. Nouă ne era uşor, baricada noastră era în afara lagărului comunist, dar braţul lung al Securităţi ne mângâia. Pe mine mai puţin, eram mic, începător şi pierdut în zăpezile mari ale nordului canadian.  

Păstrez cât trăiesc numere din CURENTUL lui Şeicaru de la München pe care, din când în când, le răsfoiesc şi-mi amintesc de Constantin Mareş, comentatorul pe care l-am admirat pentru clarviziunea lui politico-socială pe care o prezenta direct, clar şi simplu. Eu încercam să fiu ca el. Era acolo un arhitect, semna cu un pen name, avea un spirit acid de pamfletar, tot ce scria era o reuşită. Rar apăreau articole de Nicolae Baciu pe care îl veneram, a muncit ani de zile la volumul YALTA ŞI CRUCIFICAREA  ROMÂNIEI dar când a apărut ne-a uimit cu documentaţia istorică. De la el s-a aflat prima dată cum ne-a vândut Churchill lui Stalin  pentru Grecia şi să nu infuzeze ideea de eliberare de sub colonialism în imperiul Britanic. A fost un şoc în tot exilul. În paginile Curentului, George Ciorănescu şi Nicolae Lupan aduceau informaţii despre situaţia românilor din Basarabia şi Bucovina  înglobate în URSS. Se protesta împotriva nedreptăţii. Se scria din patriotism, din contrarietate, se scria dur sau patetic, dar totul era şi dintr-o solidaritate cu cei din RSR care nu puteau nici atât. Vasile Mănuceanu era un scriitor de o sensibilitate intelectuală deosebită, îl iubea toată lumea, în comparaţie cu neuropatologul Ovidiu Vuia, cu inteligenţă şi condei Laser, ce spulbera pe mulţi, pe mine când mă legăna când mă dădea de pământ. Ion Caraion era de asemenea o prezenţă distinsă. Îi păstrez scrisorile, scria frumos, ordonat dar tremurat, îl dobora ciroza contractată în minele de plumb de la Baia Sprie din timpul detenţiei politice. La urmă a venit Titu Popescu, doctor în estetică, jurnalist şi scriitor de-adevărat. A fost de o mare fineţe şi niciodată nu m-a luat de urechi pentru toate greşelile mele, le corecta şi zicea: bine, Dumitre, scrie, scrie. În decembrie 1989 toţi s-au urcat cu steagul lui Pamfil Şeicaru desfăşurat şi înclinat în faţa revoluţionarilor din România. Pentru un moment toţi ni s-au părut revoluţionari adevăraţi, patrioţi şi democraţi.

Foto. Stefan Strajeri si Corneliu Florea

Dar, când fumul armelor teroriştilor străini s-a risipit, era clar: puterea era deja în mâna brucanilor şi ilieştilor care, cu goarne şi tobe, anunţau tranziţia, ce trebuia să treacă printr-un tunel beznă a cărei luminiţă era promisă  la capătul tunelului  fără de sfârşit şi încolăcit. Vasile C. Dumitrescu a dorit să-i îndeplinească dorinţa lui  Pamfil Şeicaru să fie aşezat la Mânastirea Sf. Ana iar CURENTUL să devină din nou un cotidian bucureştean. S-a luptat cu morile de vânt nou şi prin procese de succesiune a drepturilor asupra CURENTULUI până ce bucureştimea şi viaţa l-a înfrânt. CURENTUL a supravieţuit trecând ca o ştafetă din mâna în mână.

Eu, departe de lumea dezlănţuită, refugiat în Nordul preeriei canadiene, unde măsor timpul vieţii mele după sosirea şi plecarea păsărilor călătoare, am prins din urmă partea a treia a CURENTULUI lui Pamfil Şeicaru, adus în Nord America de Doamna Gabriela Mihalache şi continuat de Ştefan Străjeri. Domniile lor s-au dăruit cu suflet, minte, timp şi bani, în toţi aceşti ani, să continue linia lui Pamfil Şeicaru „…eu steagul ţării îl văd, eu steagul ţării îl apăr”. Pot spune, fiind cititor de presă românească din 1980, când am plecat din România, că aici în Nord America CURENTUL a devenit cel mai căutat şi apreciat ziar românesc după ce CUVÂNTUL ROMÂNESC şi-a încetat apariţia. Este o publicaţie ce a dezbătut liber, argumentat şi profund toate problemele româneşti istorice, politice şi culturale din trecut şi prezent. Este o tribună liberă în care fiecare cititor, indiferent de opţiunile sale politice, de încărcătura culturală, istorică sau de  ideologiile pe care le îmbrăţişează, a găsit articole diferite, clare, documentate ce îi stârnesc interesul. O publicaţie a tot cuprinzătoare datorită colaboratorilor, bănuiesc voluntari, aşa cum am fost şi la CURENTUL de la München. Nu pot să nu amintesc pe cei ce au scris şi scriu această publicaţie, începând cu Aurel Sergiu Marinescu a cărui memorie Ştefan Străjeri o păstrează publicându-i în fiecare număr o pagină din scrierile sale. La fel simţea şi făcea şi Vasile C. Dumitrescu la München, publicând o pagină din Pamfil Şeicaru. Un gest de onoare ce onorează. În problemele româneşti actuale, domină cu autoritate, bazată pe clarviziune şi argument, istoricul Mircea Dogaru, profesorul Ion Coja, Ioan Ispas, Nicolae Balint, Vasile Zărnescu, scriitorul Cornel Cotuţiu şi mult regretatul Andrei Vartic a cărui ştafetă o duce mai departe, şi în coloanele CURENTULUI, Ovidiu Creangă, Nicolae Dabija, Vasile Şoimaru. Colaboratoare de prestigiu, începând cu Eva Iova ce se află în cea mai vulnerabilă situaţie, susţinând românitatea acolo unde este sistematic deznaţionalizată (Ungaria), Monica Corleanca, Maria Diana Popescu şi încheind cu scriitoarea Silvia Jinga ce susţine prezentări şi recenzii de cărţi la înalt prestigiu literar. Rubrica de spirite celebre a lui Mihai Burduja este o adevărată oază de cultură ce te luminează şi îndeamnă la meditaţie. Mulţi poeţi vin şi trec cu frunţile grele de versuri, dar strâng mâna lui Sorin Olariu, bănaţean ca mine, deci fruncea şi mă aplec în faţa Doinei Popa. (CEI pe care i-am omis, neintenţionat, nu au să mă ierte, nici nu merit).

Publicaţia este o rapsodie românească, ascultaţi-l pe Enescu şi apoi citiţi CURENTUL de Michigan, îngrijit şi călăuzit de sufletistul Ştefan Străjeri ca pe copil lui de suflet.   

                                                            ******

Nu pot să accept ideea încetării apariţiei acestei publicaţii. Nu pot şi mă mâhneşte. Pentru mine se închide un ciclu de 30 de ani de a publica la CURENTUL (1982 – 2012) – am fost voluntar pe o baricadă cu steag românesc. Cititorii vor trece de la cititul relaxat al unei publicaţii tipărită pe hârtie, la statul rigid cu capul într-un ecran şi cu degetele pe tastatură, cât despre colaboratorii devotaţi ai publicaţiei mulţi se vor risipi, ce păcat, ce echipă am fost. Nu pot să accept să nu mai am în mână publicaţia şi colecţia mea să se oprească aici, aşa cum, în urmă cu 20 de ani, s-a oprit cea de la München. Nici atunci nu am acceptat, căzuse tirania, venise libertatea şi Vasile C. Dumitrescu nu putea să continue  spiritul patriotic a lui Şeicaru la Bucureştiul lui natal. Oare a ajuns mâna lunga a cotroceniştilor, victoriştilor, parlamentariştilor până aici ? Dacă nu, înseamnă că noi, românii din Nord America nu suntem capabili să ţinem steagul, să-l vedem şi să-l apăram. Se vor bucura duşmanii noştri, văzând cum mai cade un avanpost romanesc. Din 1991 văd cum numai publicaţiile patriotice cad.  Le enumăr la cele la care am colaborat Cuvântul Românesc, Vatra Românească, Danubius, Cuvântul Legionar, Naţiunea, acum Curentul Internaţional şi mai sunt două care abia, cu sacrificii, mai rezistă …

 

(Winnipeg – Canada)

ROMÂNIA POST-ALEGERI

Posted by solariu On December - 10 - 2012

Câteva consideraţii generale făcute în urma alegerilor parlamentare din 9 decembrie 2012

Votul de încredere dat de români USL-ului este mai mult un vot anti-PDL şi anti-Băsescu, democraţii şi preşedintele fiind percepuţi ca fiind singurii vinovaţi pentru criza economică din România. Acelaşi lucru s-a întamplat şi în 1996 când românii au votat Convenţia Democrată şi l-au votat pe Constantinescu preşedinte fiindcă erau sătui de PDSR şi de Iliescu. Pentru ca peste patru ani, în 2000, românii să se reîntoarca spre stânga politică, votând Polul Social Democrat.
Anul acesta, tandemul Crin-Ponta, aflat la conducerea USL, a profitat din plin de erodarea lui Băsescu şi a pedeliştilor care au fost nevoiţi să ia nişte măsuri drastice, dar necesare pe timp de criză. Scăderea salariilor şi a pensiilor, închiderea unor instituţii, concedierile a mii şi mii de bugetari, vreme în care mai-marii partidului îşi etalau limuzinele, vilele sau poşetele şi hainele scumpe au făcut ca PDL să devină, pe bună dreptate, extrem de nepopular în rândul românilor de rând. Aşa că USL a venit la putere pe cai mari, însă în cele şapte luni de guvernare a început să dezamăgească prin numirile şi răs-numirile de miniştri corupţi sau agramaţi, scandalul plagiatelor, deprecierea monedei naţionale, referendumul eşuat pentru demiterea preşedintelui, inexistenţa unui program de redresare a economiei naţionale, afectarea credibilităţii României peste hotare, etc. Toate acestea nu au făcut decât să pună sub semnul întrebării capacitatea USL-ului de a redresa România şi a mai tăiat din speranţele românilor, care au fost puşi în situaţia de a alege răul cel mai mic.
Nu sunt de acord cu alarmiştii care susţin în gura mare că gata acum cu occidentalizarea şi modernizarea României fiindcă Ponta şi Crin ne vor da pe mâna ruşilor. Asta e doar campanie electorală. Cum nu agreez nici falsitatea cu care Ponta şi Antonescu se bat cu pumnii în piept şi susţin că România nu are nevoie de sfaturi de la Merkel sau Barroso. Ei ştiu foarte bine că România are mai multă nevoie de Europa decât are Europa de România, dar mai ştiu şi că patriotismul acesta de faţadă e ceva care dă bine la public şi aduce voturi.
Însă daca USL va continua cum a făcut-o până acum, să nu aibă niciun program clar de guvernare, ci doar un singur ţel: “Jos Băsescu!” şi dacă premierul desemnat va sta mai mult pe la televiziuni, situaţia ţării nu se va îmbunătăţi, ba chiar din contră, va deveni şi mai grea, iar la alegerile din 2016 se va face din nou rocada politică, în caz că alianţa USL va mai dăinui până atunci şi nu se va destrăma din cauza luptei pentru ciolan. Cei care au primit acum un şut în dos de la popor vor reveni atunci la putere ca salvatori ai naţiunii.
De aceea este momentul ca acum Antonescu şi Ponta să lase vrăjelile mărunte şi să se pună pe treabă. Altfel vom avea aceeaşi Mărie, cu alta pălărie, fiindcă oferta electorala la noi e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire.
Aşa încât ai să te întrebi ca orice român: eu cu cine votez?

Huliganii clasei politice

Posted by Stefan Strajer On November - 14 - 2012

Huliganii clasei politice

 

Autor: Ion Măldărescu   

 

Naţionalişti şi patrioţi De 23 de ani „Minciuna stă cu preşedinţii şi guvernanţii la masă”.[1] Când mă gândesc la viitoarele alegeri, mă cuprinde deja o senzaţie de greaţă. Din nou vom fi agresaţi şi insultaţi de acea masa amorfă şi grobiană cu declaraţii desuete, dar şi cu acuzaţiile la scenă deschisă dintre ei. Vezi bine, în această direcţie tronează, totuşi, „Omerta”[2]. Duhnind a minciună, cupiditate şi lipsă de scrupule, masă politică este continuă creştere, în detrimentul ţării şi al românilor. Lipsiţi de orice urmă de empatie şi de sentimente umane pentru ceea ce mai reprezintă bun şi frumos în ţara noastră greu încercată, aceşti ipocriţi puturoşi, fac hora rotirii la cârma ţării, sfidându-ne cu neruşinare şi tropăind cu bocancii plini de noroi în existenţa noastră. Nu au în plan decât propriile interese, acele de înavuţire instantanee. Cu neruşinare au pângărit imaginea României în lume, au subjugat poporul cu un tupeu ostentativ şi fără limite. De 23 de ani, cei care nu încă şi-au pierdut echilibrul, patrioţii, naţionaliştii, încearcă să lupte împotriva prostiei, a ignoranţei şi mitocăniei ridicate la rang de virtute. Da! Vorbesc de patrioţi şi de naţionalişti în sensul adevărat, necompromis al cuvântului. Naţionalişti şi patrioţi au fost şi Iorga, Eminescu, Goga, Antonescu, Ceauşescu… Ne este ruşine să recunoaştem? Ţara mai are încă asemenea oameni, chiar dacă au devenit „specie pe cale de dispariţie”. De 23 de ani, ei se luptă cu tembelizarea agresivă a poporului român, cu ignoranţa, prostia şi mitocănia, ridicate la nivel de artă politică. Mareşalul Antonescu – criminal, ex- regale Mihai – erou „Minciuna stă cu regele la masă…/ Dar asta-i cam de multişor poveste:/ De când sunt regi, de când minciună este,/ Duc laolaltă cea mai bună casă.” (Al. Vlahuţă, 1907) Decupându-i-se eticheta de trădător şi lipindu-i-se alta, cu rang de virtute şi onoare, o mumie, o fantomă care a bântuit prin Europa pe banii poporului român a fost transformată în erou. După actul trădării de ţară (nu de neam, că nu-I din neamul nostru, românesc), de la 23 august 1944, regimul pro-sovietic l-a aruncat ca pe-o măsea stricată. La sfârşitul lui 1947 şi-a luat calabalâcul şi „pe-aci ţie calea”, nu înainte de a se fi târguit cu Groza şi ai lui pentru renta viageră de care a beneficiat până în ’72, când Ceauşescu i-a retezat-o. Gonit ca un câine vagabond, în 1990, s-a reîntors fără ruşine ca să primească şi ce nu i-a aparţinut vreodată. Azi, beneficiază de privilegiile unui fost şef de stat, în loc să fie judecat pentru trădarea ţării. L-au cadorisit cu un pogon de „doctorate” Honoris Causa. Recent, de ziua naşterii sale, i-au pus bustul într-o piaţă pe care au botezat-o după numele senectuţii sale. Păi, pe vremea asta de criză, când nu se găsesc parale pentru o paradă militară de Ziua Armatei Române sau de Ziua Naţională a României, pentru bustul unui trădător s-au găsit. Ar fi fost mai simplu să mai aştepte: îl puneau cu picioarele într-o găleată cu ciment, apoi, pe soclu, îi dădeau cu var, şi gata statuia, în mărime naturală. Era mai economic. Ştiut-a senectutea sa cum a trăit vreodată românul? Ba şi-a mai adus şi „urmaşi la tronul din fundul curţii”, cum scria cineva. A găsit chiar un nepot de pripas pe care l-a rebotezat din Nicholas în Nicolae, ca să dea bine la români. După 66 de ani de la spectacolul dezonorant al „Tribunalului Poporului”, justiţia românească nu are curajul să pună pe rol rejudecarea mascaradei procesuale a Mareşalului Antonescu, a Lui Mihai Antonescu, a lui George Alexianu şi a lui Constantin (Pichi) Vasiliu, a celorlalte victime ale trădării senectuţii sale. Da! Preşedintelui, Guvernului României, Justiţiei(?) din România le este frică de zisele altora, aşa că au decis strâmb: Mareşalul Antonescu – criminal, Mihai – erou. Nu-i nici corect, nici drept! A venit vremea să ne luăm viaţa înapoi! În ziua de 26 octombrie a lui 2012, prezent cu anumite treburi în Capitală, ca român am rămas neplăcut impresionat, dezolat şi mâhnit peste măsură. Pe parcursul a cca. un kilometru de trotuar stăteau în aşteptare mii de oameni. Le-am privit feţele: triste, îngrijorate, deznădăjduite. Aşteptau să atingă moaştele Sfântului Dumitru. Iată gradul de deznădejde şi disperare în care, huliganii clasei politice din România postdecembristă au adus poporul român. O astfel de „coadă” nu-mi fusese dat să văd până în acea zi şi, slavă Domnului, le-am trăit şi pe cele de după război, şi pe cele din anii ’80. Clasa politică postdecembristă a reuşit să aducă o parte a poporului roman în stadiul de masă zombificată, în stare să se calce în picioare pentru o speranţă deşartă, o „atingere” divină – o „Fata Morgana” pe care nu o vor vedea realizată niciodată -, pentru un blid de fasole sau un cârnat, împărţite de slujitorii bisericii. Societatea românească a anului 2012 a fost, este ciopârţită şi batjocorită după bunul plac al huliganilor clasei politice din România, care, la comanda Washingtonului şi/sau a Bruxellului au luat frâiele democraţiei şi a dat cu ea de pământ. Prostia şi incultura sunt molipsitoare. Domnilor amatori de deputăţie şi senatorie, „nu mai minţiţi poporul cu televizorul”, nu mai batjocoriţi limba română, nu ne mai furaţi viaţa. Ajunge! Ajunge cu „Ora regelui”! A venit rândul pentru „Ora Poporului”! A venit vremea să ne luăm viaţa înapoi, iar românii să-şi recapete demnitatea! ———————————————————————-

[1] Parafrazare după Al. Vlahuţă, 1907 „Minciuna stă cu regele la masă”

[2] Mafia italiană – Legea tăcerii: „Cine-i orb, surd şi tace, trăieşte o mie de ani, în pace.

(Art-emis)

De ce a învins Obama?

Posted by Stefan Strajer On November - 10 - 2012

De ce a învins Obama?

 

Autor: Grid Modorcea (New York)

 

O lecţie şi pentru politicienii români

Când a început campania electorală pentru prezidenţialele de la Casa Albă, primul contracandidat puternic al lui Obama s-a numit Donald Trump.

Eram la NY şi am asistat la lansarea sa şi la tot spectacolul supermediatizat care a urmat. Zilnic presa relata tot ce spunea şi făcea el. A început în forţă, demolator, cu marea dezvăluire că Obama nu s-ar fi născut în America. „Docomentul”, striga el, precum în Caragiale, să arate Obama certificatul de naştere. L-a arătat. Au urmat alte şi alte atacuri.

Dar Trump a fost învins într-o emisiune TV de actorul Robert de Niro, care i-a dovedit punctual că se înşeală. Presa a relatat pe larg acest eveniment. Şi Donald Trump a recunoscut şi s-a retras din cursa pentru Casa Albă.

Au urmat mai mulţi candidaţi, culminând cu mormonul Mitt Rumney, care a venit cu mulţi bani şi a promis o reformă economică cum nu s-a mai văzut. El a vorbit de soluţii imediate, de ieftinirea benzinei, a mâncării, de tot felul de măsuri concrete, referindu-se îndeosebi la materie. În tot acest timp, Obama s-a ocupat de problemele ţării, mai mult, când, recent, s-a abătut asupra Americii uraganul Sandy, el şi-a întrerupt campania electorală şi a venit în ajutorul oamenilor, fapt care i-a adus multe voturi şi din partea republicanilor.

Dar victoria lui este, de fapt, victoria poporului american. Americanii au optat pentru raţiune, pentru un om echilibrat, pentru un verde, cu o clarviziune pacifistă asupra viitorului, un om al spiritului, un înţelept, din familia lui Nelson Mandela.

Americanii au ales între materie şi spirit, între un războinic şi un pacifist, care a avut alături o familie binecuvântată, o soţie şi două fete minunate, la fel,  o echipă cu aceleaşi calităţi ca ale lui.

Şi principala calitate pe care a dovedit-o a fost şi este comunicarea directă şi deschisă, sinceră, de la om la om. Cu un cuvânt, modestia lui. Modestia a fost arma victoriei lui Obama. O modestie autentică, nu prefăcută. Aţi auzit povestea lui din Carolina spusă în seara de dinaintea alegerilor? Obama şi soţia lui vorbesc din suflet. Nimeni nu poate să-i suspecteze de un strop de fariseism.

Obama ne învaţă să facem abstracţie de noi înşine, să ne întrebăm ce facem noi pentru ţară, nu ţara pentru noi. E ca în parabola lui Iisus cu iubirea apropelui. E ca în poveştile adevărate despre sacrificiu.

Desigur, Obama, deşi cu rădăcini africane, este un american get-beget. Dovadă deviza lui: „Vreau să înving!”

Şi a făcut totul, toată campania, cu simplitate, cu o atitudine simpatetică creată prin francheţe, stil direct şi mai ales dorinţa de învăţa de la alţii, prin insistenţa cererilor lui de a fi ajutat, prin promptitudinea ajutorului pe care l-a acordat el însuşi atunci când a fost nevoie.

Mulţi consideră că şi Hurricane Sandy a fost un noroc, dar a fost o oportunitate de a acţiona în favoarea oamenilor. Am primit multe mesaje din America, în special de la galeriile de artă, dar şi de la organizatorii celui mai mare eveniment cultural, Tribeca Film Festival. Şi am aflat că americanii cu drept de vot s-au dus la urne aproape toţi, cozile au fost uriaşe, unii nu au mai putut vota pentru că nu le-a permis timpul. Oamenii s-au dus la lucru, fiindcă era marţi, zi lucrătoare, şi în America nici de alegeri nu se dă liber.

Aţi citit despre cazul omului căruia i-a încetat inima la vot, a fost readus la viaţă, reanimat de o asistentă medicală şi, când şi-a revenit, a întrebat: „Am votat?”

O femeie a simţit că naşte şi s-a dus întâi la vot, unde i s-a rupt apa şi de la vot a fugit la spital…. Într-o măsură hotărâtoarea, conştiinţa socială a fost cea care a contribuit la Victoria lui Obama. 

Aţi văzut ce a fost în New York în noaptea alegerilor? Times Square a fost luat cu asalt pentru că Obama şi soţia lui vorbesc din suflet şi oamenii i-au simţit aproape.

Poate de aceea şi Madonna, în prefaţa concertului ei din ziua alegerilor, s-a rugat în genunchi, împreună cu trupa ei, să câştige Obama. Şi Dumnezeu le-a primit ruga. Această alegere este un bine pentru planetă, pentru omenire. Un izvor de siguranţă pentru pământeni. 

 

 

 

 

 

 

 

Patahârbici, frumoasa care, iată, bate câmpii

Posted by Stefan Strajer On November - 2 - 2012

Patahârbici, frumoasa care, iată, bate câmpii

 

Autor: Grid Modorcea (New York)

Am fost invitat la lansarea revistei „Capital 300 bogaţi”, care a avut loc la Palatul Cesianu-Ravoviţă, adică la sediul Casei de licitaţii Artmark, care, cu acest prilej, a lansat şi albumul „100 cei mai valoroşi pictori români”.

Evident, este o ruşine pentru o ţară săracă, disperată, să faci un asemenea eveniment sfidător. Corect ar fi fost ca această revistă fără personalitate, condusă nu de ziarişti, ci de economişti, să fi lansat o broşură numită „Capital 300 cei mai săraci români”. Fapt imposibil, fiindcă semnul crizei autentice este tocmai să imiţi clasamentele celor mai bogate ţări din lume. Dacă în România a ajuns să se practice Halloween, de ce nu s-ar imita şi revista Forbes. Sigur, sunt multe de spus, dar aici nu vreau decât să prezint ideea din titlu.

O lansare de revistă în care vorbesc 6 oameni, timp de peste o oră, ultimul fiind Patapievici, în costumul lui de fürer cu papion, adus fiindcă ceilalţi 5 erau în admiraţia lui, şi nicidecum nu era cerut de public, care privea tablourile expuse şi-şi bea cafeluţa, este un fapt inacceptabil, o sfidare a publicului, o mitocănie.

Bun, au vorbit, dar ce? Au bătut câmpii, şefii de la Capital nu au nici o legătură cu arta, n-au rostit o vorbă despre un pictor, iar fürerul Patahârbici a vorbit despre Nefertiti, care înseamnă „Frumuseţea care, iată, vine”, o femeie bogată din Egiptul antic, care nu ar fi însemnat nimic dacă un artist nu o eterniza. Şi această bomboană a tot supt-o fürerul Pata-HR, adică Hârbici, timp de 45 de minute! Toată lumea a plecat, a rămas să le vorbească admiratorilor, celor cinci „capitalişti”, unul mai tămâie decât altul.

De ce trebuia să vorbească kilometric Patahârbici, când îşi putea rezuma ideea la o frază, două?! Cea mai banală idee de pe lume, faptul că bogăţia e efemeră, iar arta eternă, acest amartoloi a întors-o pe toate feţele, de parcă era un copil handicapat care trebuie să înţeleagă el ce spune, a presărat-o cu tot felul de citate, cu date şi ani, imitându-l incult pe Vadim, încurcând anii, ca şi numele, cum ar fi celebrul palat Frick de la New York, căruia în spunea Frick Museum, când el se numeşte Frick Collection. A luat-o de la Amenhotep al IV-lea şi a ajuns la marii industriaşi americani, care şi-au dat averea pe artă. Bogăţia nu înseamnă nimic dacă nu e pusă în slujba unor valori artistice. Ceea ce ştie toată lumea, banalitatea supremă! Mă mir că nu a vorbit şi de epoca Regelui Soare, de epoca elizabethană, de teatrul lui Wagner de la Bayreuth, care nu ar fi existat fără investiţia lui Ludwig II de Bavaria şi de alte cazuri celebre. El a vorbit de hitiţi şi de Noica, fiindcă nu cunoaşte alt filosof decât pe Liiceanu!

Dar ce a făcut Patapievici timp de 6 ani şi mai bine cât a fost director al ICR, având în mână milioane de lei, o avere, care e opera lui de artă în care a investit? Şi-a tradus „Omul recent” în 17 limbi, aşa cum l-a tradus şi pe Clismăneanu şi alţi amartoloi ca ei, asta e opera fürerului cu papion, care arată ca un bidon. În afară de camarila lui, n-a ajutat nici un  artist.

I-am întrebat pe cei de la Capital dacă ştiu câţi artişti plastici are România şi să-mi spună câteva nume. Habar nu au. Le-am spus eu, 5 mii, iar mulţi dintre ei sunt muritori de foame. De ce nu faceţi măcar un număr de revistă numit aşa: „Capital 300 de artişti plastici muritori de foame”? Cu ce-i ajutaţi voi „capitaliştilor” pe sute de artişti români care nu au bani să-şi cumpere pânze, rame, culori, nici măcar hârtie, ca să scrie titlul lucrărilor atunci când expun în expoziţii de grup!

Pictorii români sunt total necunoscuţi în lume fiindcă amartoloi ca Patahârbici şi „capitaliştii” de la Capital sau de la alte scursuri profitabile nu investesc un leu în cunoaşterea lor. Şeful de la Capital îmi zicea că Patahârbici a investit în cinematografie, că a făcut cunoscută cinematografia română în lume! Ha, Ha, acest individ nici nu auzise de CNC şi de Cannes. Sau poate că Patahârbici a plătit juriile de la Cannes, să le dea premii lui alde Puiu şi Mungiu, să facă cinematografia noastră cunoscută în lume! Ignoranţa acestor admiratori ai unui hârb e fără comentarii!

Ce blestem pe cultura română un amartoloi ca Patahârbici, care, iată, are şi admiratori. Acum ştim şi cine sunt, cei de la Capital! Bravos naţiune capitalistă, să admiri un hoţ şi un personaj penibil, care se autocitează şi autocultivă, mândru de el, care nu are nici un pic de modestie şi respect pentru gazde şi public! Habar nu avea că se află într-o casă istorică, nici de efortul de restaurare al celor de la Artmark. El e prea plin de sine. Şi bate câmpii cu graţia unei cocote. Nu îi este ruşine să apară în lume, când un popor întreg ştie cum a risipit banii ICR. El vorbeşte că bogăţia trebuie să ajute cultura? Cum a ajutat el cultura timp de 6 ani? Câţi pictori a impus în afară, câţi oameni de teatru? Câţi balerini, câţi muzicieni sau cântăreţi de operă? Nici unul. A pompat în ai lui şi în doi regizori foarte cunoscuţi, Lucian Pintilie şi Andrei Şerban, care nu aveau nevoie de ajutorul ICR, ba acest ajutor i-a omorât ca artişti, aşa cum voi arăta cu alt prilej.

De ce alde Marga (era să scriu Gigi Marga, dar jigneam o mare artistă) sau Justiţia nu-l iau la întrebări pe Patapievici depre averea pe care a risipit-o din banii contribuabililor?! Aşa, javra umblă în libertate, se autocitează şi alintă ca „frumoasa care, iată, vine”, e vedetă, aşa cum va fi şi Băsescu după ce nu va mai fi preşedinte. Mass-media românească a făcut vedete numai din puşcăriaşi şi puşcăriabili. De ce Capital, care e o revistă profitabilă, nu face un număr dedicat acestor orătănii, să ne prezinte „primii 300 puşcăriabili ai ţării”?!

 

 

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors