Archive for the ‘Editorial’ Category

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI KLAUS WENER JOHANNIS (2014 – …)

Posted by Gabriela Petcu On November - 22 - 2014

ROMAN-Viorel-wbKarl, din ramura romano-catolică a dinastiei germane de Hohenzollern-Sigmaringen, regele Carol I, a încheiat era domnitorilor greco-ortodocsi dependenţi de Sultanul turc şi pariarhul sau grec, ca şi de Țarul tuturor ruşilor şi protectorul tuturor ortodocşilor.

Johannis, catolic reformat, primarul municipiului Sibiu, încheie acum era preşedinţilor ortodocso-comunişti moldo-valahi, Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu, (4xESCU! n.r.) care au dezamăgit pentru că au ţinut poporul cu sfinţenie în lanţurile grele ale duhovniciei şi soborniciei moscovite şi constantinopolitane. (o formulare din perioada interbelică)

Partidul ortodox moldo-valaha PMR, PCR, FSN, PDSR, PSD, USL merge şi în zilele noastre în continuare pe linia greco-pravoslavnica generatoare de conducătorii despotici, care consideră statul ca fiind al lor personal. Ei nu se deosebesc astfel de o bandă de tâlhari obişnuiţi. (Sf. Augustinus).

Poate şi de aceia Preafericitul Daniel şi Preafericitul Lucian (cardinal Mureşan) l-au binecuvântat spontan pe noul preşedinte. Vox Populi, Vox Dei. Dumnezeu lucrează şi prin străini după cum s-a văzut în războiul de independenţă, crearea Vechiului Regat şi în primul război mondial şi întregirea neamului în România Mare.

Pentru occidentalii Carol şi Ferdinand, romano-catolici, ca şi pentru Johannis, catolic reformat, interesul naţional primează. Emanciparea românilor nu este însă în interesul ruşilor, sârbilor, maghiarilor, grecilor, care după cum ştim din trecut, vor un ortodox moldo-valah clientelar, duplicitar, corupt şi mai ales antioccidental.

La românii Ideia, Programul de emancipare naţională şi socială a fost formulat de Şcoală Ardeleana, Biserica greco-catolica unită cu Roma, pe când Fapta statală aparţine moldo-valahilor sub regi catolici, sprijiniţi de papa de la Roma. O sinteză a Ideii şi Faptei naţionale nu a avut încă loc, aşa că şi dialogul cu Roma a eşuat. Rezultatul a fost o recădere în vechiul statul de izolare, obedienta şi dictatura orientală.

În mod paradoxal regii catolicii au pus bazele Faptei statale moldo-valahe, dar după al doilea război mondial, nu numai că sunt reaorientate spre Moscova, cu baioneta, două mii de bisericii unite cu Roma, ci este quasi naţionalizata şi Ideia Şcolii Ardelene. Modelul ortodox moldo-valah trebuie să domine sociatatea românescă.

Acest efort dictatorial de la Bucureşti, de a-şi însuşi şi Ideia naţională pe lângă Fapta statală, paralizează energia neamului, ajuns la sapă de lemn, cel mai sărac din Europa. Pentru că Şcoala Ardelena este prea bine cunoascuta, pe lângă lichidarea, apoi marginalizarea Bisericii Unite cu Roma se practică şi în zilele noastre o acţiune de dezinformare. Scoala Ardeleana e discreditată cafiind iluministă. Ceea ce este absurd! Johannis, reprezentat al valorilor şi normelor ardelene, occidentale va trebui să le facă credibile şi peste Carpaţii, să realizeze pe această cale un nou consens naţional, care să înpiedice dezmembrarea ţării ca în Ucraina.

După 500 de ani de administraţie primitivă asiatică ortodocşii moldo-valahii au acum şansa istorică de a se integra în civilizaţia lumii occidntale, nu numai individual, cum fac azi trei milioane de români, care muncesc şi trăiesc în occident, ci în totalitate.

Mai mult decât atâta, sinteza dintre Ideia Şcolii Ardele şi Fapta statală moldo-valaha permite reluarea dialogul cu Roma început de Fericitul Ioan Paul ÎI la Bucureşti în anul de graţie 1999. Mimarea normelor şi valorilor occidenale că în secolele trecute şi mai recent, după aderarea la UE/NATO, nu mai e credibilă, n-are nici o perspectivă. Preşedintele Johannis, Preafericitul Daniel şi Preafericitul Lucian pot să taie acum nordul gordian şi să scoată poporul din groapă milenară a umilinţei, obedienţei şi mizeriei orientale, pentru că mai mult decât la alte neamuri, pentru români: „Toate drumurile duc la Roma”.

 

Prof. Dr. Viorel ROMAN

Akademischer Rat a.D.

Bangkok, Tailanda

22 noiembrie 2014

www.viorel-roman.ro
 

Zvârcolirile eşalonului doi. Votaţi cu Klaus Johannis!

Posted by Stefan Strajer On November - 8 - 2014

Zvârcolirile eşalonului doi
Votaţi cu Klaus Johannis!
Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, USA)

Cei care au omorât o mie o sută patru tineri şi au rănit peste trei mii de oameni în timpul loviturii lor de stat şi a Revoluţiei noastre, a celor care am dorit eradicarea comunismului, nu intenţionează nici în alegerile de acum să lase din ghearele lor sărmana ţară, jefuită fără milă şi cruţare. Manipulările se înteţesc, minciunile se revarsă în efluvii de zoale, destinate să murdărească singurul candidat viabil la funcţia de preşedinte al României, pe Klaus Johannis. Am fost impresionată să constat că majoritatea celor care s-au prezentat la vot în diaspora au fost tinerii, acordând votul lor lui Johannis şi, prin aceasta, exprimându-şi încă o dată cu disperare opţiunea lor pentru intrarea ţării noastre pe făgaşul onestităţii, al muncii eficiente, al unei Europe civilizate. Am fost revoltată să constat că la Madrid, Paris, Roma multor tineri li s-a închis uşa în nas, fiind astfel împiedicaţi să-şi exercite un drept constituţional de către guvernarea Ponta şi acoliţii ei.
Se înţelege că profitocraţia postcomunistă nici nu vrea să audă de opţiunea tinerilor şi se face că a uitat de strigătul acelor martiri de la revoluţie: „Vom muri, dar vom fi liberi”. În numele acestui strigăt tragic, suntem datori să înfăptuim de data aceasta, prin votul nostru, schimbarea de sens a drumului pe care merge societatea românească. Alegându-l pe Klaus Johannis, avem garanţia că dăm o şansă dezvoltării unei democraţii autentice în România, bazată pe corectitudine, hărnicie, respectarea legilor, productivitate, pe scurt vom da o şansă normalizării vieţii sociale într-o ţară bântuită de un sfert de secol de jaf la drumul mare, ilegalitate, capitalism mafiot, vulgarizarea la maximum a relaţiilor dintre membrii societăţii. Continuând pe acest drum al jumătăţilor de măsură, al îmbogăţirii rapide prin furt a unei minorităţi în detrimentul majorităţii, vom ajunge a altera însăşi esenţa fiinţei naţionale. Întreaga societate românească este dominată de un fel de boală, de un fel de marasm, de unde cetăţeanul de rând nu ştie cum se poate ieşi. Politrucii, care ne-au condus până acum, ştiu bine cum s-ar putea depăşi starea toxică în care au aruncat un neam întreg, dar lipsiţi fiind de patriotism şi conştiinţă civică, se complac în imoralitatea lor, fiind biruiţi de o patologică lăcomie a acumulării. Să ne amintim că, imediat după Revoluţie, filozoful Gabriel Liiceanu cerea activiştilor şi securiştilor să se retragă pentru o vreme (cel puţin cinci ani) din viaţa publică, să facă posibilă ridicarea din rândul naţiunii a indivizilor care ar reprezenta conştiinţa noastră mai bună. Dar, vorba lui Ion Iliescu, n-au pregătit ei plăcintele ca să le ofere altora. Şi aşa, FSN-ul şi-a început monstruoasa-i carieră prin colosala minciună că nu se va prezenta la alegeri. În realitate s-a prezentat, atribuindu-şi cea mai mare parte a puterii, după ştiutele tactici kaghebiste. Din mantaua lui Ion Iliescu au ieşit apoi toţi cei pe care verbul incendiar al lui Mihai Eminescu i-a incriminat ca pe „nişte răi şi nişte fameni”.
Acelaşi filozof adresează o scrisoare deschisă acum lui Victor Ponta, rugându-l să lase în pace neamul românesc, să nu încerce să-l mai „fericească” după reţetele celei mai crase jecmăneli şi a celor mai neruşinate abuzuri, de care a dat deja dovadă în timpul prestaţiei sale ca prim-ministru. Acest impresionant apel la conştiinţă ar fi mişcat pe oricine, pe oricine din afara clanului ultracorupt care a confiscat puterea în chip nelegiuit în România. Prim-ministrul ar fi fost normal să demisioneze chiar din momentul dezvăluirii plagiatului din lucrarea sa de doctorat, după care au urmat alte şi alte matrapazlâcuri. El nu are urechi de auzit. El este soldatul îndărătnic, care vrea să rămână la post. Este rândul lui acum să apere capitalismul de cumetrie, după expresia chiar a „bunicuţei”. Scrisoarea filosofului G. Liiceanu ar fi putut avea ecou numai în conştiinţa celor care au mai păstrat o brumă de bun simţ, ceea ce nu e valabil în cazul de faţă. Lupta electorală pentru Victor Ponta şi ciracii lui este sinomină în aceste zile, dinaintea celui de-al doilea tur de scrutin cu escaladarea minciunilor şi calomniilor.
Ultimul resort pe care îl supralicitează este naţionalismul. Il acuză pe Klaus Johannis că vrea să rupă Transilvania de România. Cu laconismul omului pus pe muncă rodnică şi fapte, Johannis a dezminţit ferm aceste aberaţii. Şi, atenţie, Mitropolia Clujului, Maramureşului şi Sălajului, se pare, că a sfătuit preoţii din nordul Transilvaniei să voteze un „creştin, ortodox şi român”. Patriarhia a dezminţit ştirea, care, după opinia mea, este congruentă cu toată propaganda pseudonaţionalistă din actuala campanie a lui Victor Ponta.
Nicolae Grosu şi Ionel Danciuc, autorii excelentei cărţi de analiză sociologică a României (România sub invazia mârlăniei, Editura Ecou Transilvan, 2014) observă cu tristeţe că populaţia românească, fiind imatură, alege indivizi imaturi, unii fiind chiar infractori „ceea ce provoacă perpetuarea din generaţie în generaţie a imaturităţii, imaturitate infestată caricatural-infracţional, şi deci permanentizarea stării de infantilism parşiv, adică a manifestărilor de veselie tâmpă, anarhie trândavă, nesimţire agresivă şi smerenie hoţească” (p. 276). N-aş fi putut să descriu mai bine starea de lucruri pe care alegerea lui Victor Ponta o va legitima la noi în ţară, spre nefericirea societăţii în ansamblul ei.
Dimpotrivă, ce ne propune Klaus Johannis, ales de atâtea ori primar al Sibiului pentru vrednicia lui, vrednicie recunoscută şi de străinătate, pentru că nu e puţin lucru să fii menţionat în New York Times pentru prestaţia ta meritorie, deci ce ne propune este etica „lucrului bine făcut” în primul rând. Păi, dacă vom continua să muncim de mântuială, conform zicalei consacrată în comunism „noi ne facem că lucrăm, ei se fac că ne plătesc”, nu vom ajunge niciodată să ne emancipăm din primitivism şi mizerie. Titu Maiorescu n-a fost sas, dar a subliniat ca un păcat naţional aplecarea noastră spre formele fără fond, ceea ce este cam acelaşi lucru. În loc să creăm instituţii puternice, bazate pe muncă onestă, legalitate, loialitate faţă de principii, noi creăm instituţii caricaturale, care au făcut obiectul satirei caragialeşti. Să ne bucurăm că unul dintre noi vrea să-şi ia pe umerii lui o asemenea uriaşă responsabilitate de urnire din teribilul impas al societăţii româneşti, pentru că va fi o luptă de Sisif atât pentru renaşterea economiei din cenuşa cauzată de profitariat, cât şi cu mentalităţile anacronice ale multor români. Eficienţă, utilitate şi performanţă, iată despre ce ne-a vorbit Johannis, care a demonstrat în primul rând că ştie să fie un bun profesionist în specialitatea lui de fizică nucleară. El nu face parte din categoria demagogilor limbuţi cărora le place să ţină mapa, în timp ce alţii dau cu sapa. E plin podul de hoţi cu mapa şi pentru că asta se vede şi în straturile sociale de jos, nici cei cu sapa nu mai vor s-o învârtă, s-au săturat de promisiuni goale.
Nicolae Grosu şi Ionel Danciuc, în cartea amintită, compun o imagine necruţătoare a democraţiei promovate de eşalonul doi, caracterizată de „raţionalitate aberantă, naţionalism cosmopolit, umanism banditesc, afacerism demolator, lux mizerabil, şi manierism mârlănesc, din monstruozitatea acestor exemplare neputând rezulta decât o proiecţie întocmită pe democraţie de dezmăţ, cu politicieni imuni faţă de orice fărădelege şi legi dedicate chiar şi unei singure persoane şi respectiv, pe economie de jaf, cu prăduirea proprietăţii de stat, a bugetului, a fondurilor europene sau prin salarii de câteva ori mai mari decât cel al preşedintelui SUA”(p. 288). Ceea ce ei în mişelia lor nu realizează este că „urcându-se prin jaf pe catargul corabiei ţării, ei de fapt i-au spart şi îi sparg cu înverşunare carena, provocându-i, cât mai grabnic, scufundarea cu ei cu tot” (p. 288).
Cu tot acest taifun al distrugerii îşi propune Johannis Klaus să lupte pentru a face posibilă prin trudă şi adevărat patriotism o Românie prosperă. Clica lui V. Ponta şi toţi cei înjugaţi la ea să înceteze a-l acuza pe Johannis de trădare naţională. El s-a pronunţat cât se poate de limpede în acest sens: „Nu doar că nu-mi doresc ruperea unor părţi din România, eu îmi doresc o Românie puternică”. Cine are urechi de auzit să audă.
Dacă vrem să începem să respirăm „aerul demnităţii naţionale şi să ne eliberăm de blestemul etnogenetic de a fi cei mai înverşunaţi duşmani ai neamului nostru”, să îl alegem pe Klaus Johannis, care ni s-a prezentat ca un om de esenţă tare, ca un om liber, nedispus la compromisuri dezonorante. Nu mă pot abţine să nu-l citez pe prietenul meu, Călin Cutean, care a formulat concis şi expresiv această stare de libertate a lui Johannis. La urma urmei, zice Călin, omul acesta n-are nimic de pierdut: „El îşi poate pune palma-n dos şi pleacă şi mâine în Deutschland şi, … şi se scapă şi de Poante şi de Fente de Dorobanţi”.
Acesta este adevărul adevărat! Johannis nu are nimic de pierdut, dar Ponta cu toată clica lui au totul de pierdut, averi şi privilegii şi au de câştigat, unii dintre ei, locuri mai în faţă la pârnaie.

17.Silvia Jinga. Foto

Foto. Silvia Jinga

(Waterford, 7 noiembrie 2014)

Diaspora – vârful de lance al schimbării României în bine

Posted by Stefan Strajer On November - 7 - 2014

Diaspora – vârful de lance al schimbării României în bine

Autor: George Petrovai

Rezultatele primului tur al prezidenţialelor n-au constituit o surpriză, fie şi pentru aceea că toţi oamenii cu scaun la cap din ţară şi străinătate i-au văzut pe Ponta şi Iohannis în turul doi, la mare distanţă de ceilalţi catindaţi. Mai departe. Având în vedere divizarea dreptei, treabă la finalizarea căreia Traian Băsescu a avut o importantă contribuţie, precum şi deruta premeditată creată de cei doi falşi liberali (licheaua de Tăriceanu şi bătrânul securist Meleşcanu), nu-i o surpriză nici diferenţa de 10 procente dintre „greii” calificaţi pentru turul doi. Căci la o adică, prin însumarea voturilor smulse cu intenţii bune şi mai puţin bune de la electoratul de dreapta, nu numai că se reface de îndată echilibrul (poate că gândul ăsta îl rodea pe Pontaur, încât a afirmat că turul secund începe de la scorul de zero la zero!), dar Iohannis chiar devine câştigătorul primului tur de scrutin. Doar astfel de calcule la rece explică atât marea îngrijorare a lui Ion Ilici Iliescu, cât şi rapida deplasare a acestuia la sediul PSD, unde fosila bolşevică i-a făcut cu ou şi cu oţet pe discipolii Ponta şi Dragnea pentru faptul că au atras prin fel de fel de maşinaţiuni peste 500 de primari („Fără aceştia ce scor aţi fi obţinut?” a tunat el), după care a plecat în trombă, nu înainte de-a proroci că PSD riscă să dispară dacă nu va fi câştigată preşedinţia…
Nu-i o surpriză nici măcar divizarea clară şi categorică a României după acest tur. Ea în fond este o realitate, care-i onorează pe locuitorii spaţiului românesc intracarpatic (Ardealul şi Banatul), în aceeaşi măsură în care locuitorii provinciilor extracarpatice ar trebui să se simtă dezonoraţi pentru îndârjirea cu care ţin morţiş să taie craca de sub picioarele tuturor generaţiilor actuale cu secera roşie a obişnuinţelor, nostalgiilor şi prejudecăţilor.
Călăuziţi fără greş de un admirabil instinct al alegerii juste, ardelenii şi bănăţenii demonstrează de fiecare dată în astfel de situaţii că s-au îndepărtat într-atât de mult de uniformitatea sterilizantă a bolşevismului, încât au ajuns să-şi trăiască prezentul gândindu-se neîncetat la viitorul ţării şi al urmaşilor.
Totuşi, au fost şi surprize plăcute, precum acelea că pentru prima dată de la Decembriadă, un candidat nemaghiar (l-am numit pe Klaus Iohannis) izbuteşte să adune cele mai multe voturi în judeţul Mureş, iar în judeţul Covasna reuşeşte să se situeze între cei doi candidaţi ai maghiarilor!
De aici se desprind două semnale: unul mai mult decât încurajator pentru Iohannis în turul următor, celălalt mai mult decât dispreţuitor la adresa alianţelor încheiate, alianţe conjuncturale dictate de interese personale ori de grup restrâns şi pe care grosul alegătorilor are posibilitatea să le calce în picioare. Păi ce cred ipochimenii fără caracter de teapa lui VC Tudor, Tăriceanu şi Meleşcanu, că voturile primite sunt proprietatea lor exclusivă, cu care pot negocia şi pe care le pot vinde pentru a-şi satisface lăcomia şi setea de putere?
Că ăsta sau altul o fi motivul, cert este că Iohannis a anunţat îndată după încheierea scrutinului că el nu negociază cu nimeni pentru turul următor, ci se bazează numai şi numai pe votul românilor! Ceea ce nu înseamnă că va fi lipsit de ajutoare în confruntarea viitoare. În mesajul său, preşedintele Partidului Popular European (PPE) solicită ca toate formaţiunile politice româneşti afiliate (PNL, PDL, PMP, UDMR şi PNŢCD) să-l sprijine în turul doi pe Iohannis…

imag0584_41671100
Dar marea surpriză vine dinspre diaspora românească. Sigur, nu dinspre toată diaspora (aici intră de-a valma românii fugiţi din ţară înainte de Decembriadă, milioanele de români plecaţi la muncă în lumea largă după această dată, basarabenii, bucovinenii, românii din Ungaria şi Serbia, dar şi românii, aromânii, meglenoromânii şi istroromânii din sudul Dunării), ci acele sute de mii de români din Europa occidentală (Italia, Spania, Franţa, Germania, Olanda, Marea Britanie etc.), din America de Nord (SUA, Canada), din Australia şi Noua Zeelandă, ba chiar şi din Orientul Îndepărtat (China, Coreea), care înţeleg să stea ore în şir la rând ca să-şi dea votul pentru „România lucrului bine făcut”, deşi atâţia români din ţară (sau, poate, tocmai de aceea) votează taman pe dos în virtutea unei inerţii alimentată cu promisiuni deşarte şi pomene electorale, iar autorităţile la rândul lor fac tot ce le stă în putinţă ca exercitarea dreptului la vot de către foarte mulţi dintre aceştia să fie un obiectiv greu de atins, ba chiar de neatins de către alţii.
Însă ei trăiesc de ani şi ani în medii sociale unde drepturile general umane şi cele constituţionale sunt sfinte pentru toată suflarea. În plus, de la distanţă şi prin neîncetată comparaţie cu ceea ce au sub ochi zi de zi şi ceas de ceas, neroziile, stângăciile şi relele intenţii ale cârmuitorilor români ies şi mai pregnant în evidenţă.
Fireşte că ei protestează şi strigă cu scârbă „Jos Ponta!” atunci când uşile secţiilor de votare se deschid greu, iar mai la urmă se închid în nasul celor care încă n-au apucat să voteze, spunându-li-se cu impertinenţă „asta este, ne pare rău, poate cu altă ocazie veţi avea mai mult noroc…”
Căci ei, românii din diasporă, sunt cu adevărat vârful de lance al schimbării îndelung aşteptată, sunt acul busolei sociale care poate să orienteze România pe direcţia bună şi mai sunt santinelele care veghează la prestigiul ţării-mamă şi la firavul bine al compatrioţilor rămaşi acasă, şi asta deoarece ei sunt primii dintre români care aderă la celebra parabolă antică chineză: „Dacă îi dai un peşte unui om, el îl va mânca îndată; dar dacă-l înveţi să pescuiască, el va mânca peşte întreaga viaţă”, cam aşa cum ea (parabola) îi călăuzeşte pe japonezi încă de la Restauraţia Meiji (1867), iar pe chinezi în aceste ultime două decenii de dezvoltare exponenţială.
Cinste tuturor românilor din diasporă care luptă cu armele democraţiei pentru binele României, ruşine acelora mulţi români din ţară, care – fie din apatie, fie din inerţie – caută să le slăbească eforturile depuse, prin încrederea acordată impostorilor, pungaşilor şi trădătorilor! Bunul Dumnezeu să facă într-un asemenea chip, încât mulţi dintre aceştia să nu fie nevoiţi să exclame cu năduf peste puţin timp: „Dă, Doamne, mintea românului de pe urmă!” Deoarece avem atâtea pilde vrednice şi responsabile sub ochi, pe care ruginita seceră roşie se străduieşte din răsputeri să nu le urmeze, lamentările tardive sunt numai bune să alimenteze politeţea rece şi distantă a străinilor exasperaţi de bătuta noastră pe loc: „Aveţi conducătorii pe care-i meritaţi”.
Din păcate, alături de catâri şi indolenţi, trag ponoasele unui mandat din start ticăloşit toţi românii, şi iaca aşa amarnica fatalitate (sic!) se simte pe meleagurile româneşti mai ceva ca-n sânul lui Avraam.

Petrovai-4_opt

Foto. George Petrovai

(Sighetu Marmaţiei, 5 nov. 2014)

Prefer neamţul

Posted by Stefan Strajer On November - 6 - 2014

Prefer neamţul
Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Sunt român, cetăţean român şi urmăresc cu atenţie România şi Românitatea din 1980, când am avut şansa de a scăpa de lagărul comunismului sovietic, de socialismul românesc. Am scris şi voi continua să scriu liber despre acele vremuri şi cele care au venit după 23 decembrie 1989. Din 1990 vin în fiecare an în patria mea, a părinţilor mei, a neamului meu. Observ, mă informez, citesc şi analizez situaţia din ţară, încerc să fiu cât mai obiectiv, corect. Sunt un om liber, nu am interese, sunt autonom, niciodată nu am făcut parte din nici un fel de formaţiuni politice. Singura formaţiune politică românească, din trecutul nostru istoric, faţă de care am o deosebită consideraţie este Mişcarea Legionară, datorită nedreptăţii istorice în care este aruncată, încarcerată. În prezent simpatizez, cu speranţe, ecologiştii din întreaga lume.
Nu numai că nu am făcut parte din formaţiuni politice, dar nici nu am votat pentru ele. Pardon, în viaţa mea am fost trimis la urnă, pot zice forţat, de Tata după o contradicţie cu el. Mi-a ordonat: mergi la secţia de votare, te văd cei ce trebuie să te vadă, îţi dau buletinul cu care intri în cabină, îl împachetezi fără să-l citeşti, îl depui în urnă şi pleci! Şi ca să execut fără alte discuţii, mi-a dat o palmă răsunătoare (două palme mi-a dat Tata în toată viaţa lui, una în copilărie şi una student fiind). A doua oară, nu mai era Tata în viaţă, iar Mama m-a implorat cu lacrimi în ochi şi m-am dus din nou la urnă, ca şi prima dată. De unde atâta repulsie faţă de politicieni? Dintr-o minimă demnitate faţă de mine însumi; nu pot să votez pe cei ce mă vor minţi şi înşela când vor ajunge la putere. De unde această minimă demnitate? De la auzul unei povestiri din Fierăria lui Staricu, când eram copil, povestită şi re-povestită de Alde Bâtu. Pe scurt: un hoţ s-a însurat cu o curvă şi după un timp au avut o fetiţă pe care au numit-o Politica. Asta era întotdeauna concluzia lui Alde Bâtu când ajungeau ei cu vorbele lor la politicieni, asta mi s-a lipit mie în minte atunci şi numai asta am constatat eu în viaţa mea. Etalonul fiind comuniştii din România, dominanţii fiind ne-români, iar după 23 decembrie 1989 alte etaloane: Iliescu – Năstase, Constantinescu – Ciorbea zis tunel, Băsescu cu Boc şi Ponta o reală ochlocraţia jefuitoare, lefegistă, incultă şi fără caracter, oportunistă, înconjurată de linge-blide şi trepăduşi.
Şi iarăşi vin votările în România! Le zic votări nu alegeri, pentru că la fel ca-n vremea când părinţii mei mă trimeteau să fac act de prezenţă la votare, nici acum nu e nimic de ales; atunci era doar unul, care oricum ieşea, iar acum în 2014, am auzit de la românii din România nu avem ce alege!! Cerule Mare, au dreptate, politicienii de azi sunt fiii şi nepoţii hoţului şi curvei din alegoria lui Alde Bâtu din copilăria mea. Nu comentez, dar ascult comentatorii din România, citesc ziarele româneşti, urmăresc ecranele: nemulţumire, confuzie până în braţele panicii, dezinformare prin atacuri din toate poziţiile şi veşnica manipulare a celor puternici sau vânduţi.
Am fost întrebat şi eu, cum se întreabă românii de rând între ei:
„Tu pe cine ai alege?!”
„Eu nu aleg, dar dintre toţi, eu prefer neamţul, pe Klaus Joannis”
„De ce, mă?!”
„Întâi de toate, e sas ardelean şi saşii sunt liniştiţi şi harnici, se ţin de cuvânt când promit ceva, duc la capăt ordonat şi bine ce încep, sunt realizatori. Îi caracterizează modestia şi tradiţia, nu sunt încrezuţi, îngâmfaţi ca ungurii sau românii de pe Dâmboviţa, care le ştiu pe toate, toate.”
„Ce ai tu, mă, cu dâmboviţenii, uite-te la bănăţenii şi ardelenii tăi.”
„Mă uit şi ai dreptate, sunt şi printre aceştia destule loaze. Dar eu am avut destul să tot vad şi aud, din 1944, la conducerea României numai ruşi cu tancuri şi divizii de politruci cu pistol, de evrei ce ne-au îndoctrinat cu comunism şi pe urma au şters putina, făcându-ne antisemiţi, de unguri iredentişti ce uneltesc necontenit la fundamentul nostru naţional, de oportunişti români, care slugăresc orice fel de străinii, pe care-i văd ca pe nişte extratereştri mântuitori, aşa că doar pe ei îi ascultă şi se roagă, rămânând surzi, nepăsători la suferinţele noastre. Din aceste motive prefer neamţul care candidează la preşedinţia României. În plus, mi-a venit în minte Carol Întâi, cel ce-a pus regatul pe roate şi a luptat pentru independenţa românilor şi Ferdinand care nu ne-a lăsat la greul războiului ci a fost alături de români până la victoria întregirii naţionale. Aşa că din aceste motive, cred mai mult în NEAMŢUL care va jură credinţă ROMÂNIEI, decât în ceilalţi homunculuşi români de astăzi ce se reped la scaunul de la Cotroceni numai din egotism şi egoism rapace, cu preţul de-a deveni marionetele extratereştrilor mântuitori.”
„Adică, după tine în toată România, nu există un român mai ales decât neamţul tău?!”
„O nu, sunt mulţi români de talia neamţului, dar nu au curajul, sunt slabi în faţa hienelor politice pentru că e foarte greu să reuşeşti fără o platformă puternică, adevărat românească, ce nu s-a format în România în 25 de ani. În schimb s-au format false elite şi partide fără programe naţionale supuse total dictonului divide et impera de către extratereştri mântuitori ce au năpădit România din 1989 şi se amestecă cu interesele lor şi flagrant în alegerile româneşti.”

florea-corneliu-frx-wb

Corneliu Florea (Septembrie 2014, Winnipeg, Canada)

Victor Ponta – un impostor care are de dat socoteală pentru fărădelegile comise
Autor: George Petrovai (Sighetu Marmaţiei)

Fiecare popor cu faliţii săi, în cazul de faţă cu impostorii săi: Franţa l-a avut pe presupusul frate geamăn al lui Ludovic al XIV-lea („Masca de Fier”), pe care Alexandre Dumas, în romanul Vicontele de Bragelonne, îl scoate din Bastilia şi-l aşază pe tronul Franţei pentru câteva ore printr-o senzaţională rocadă gândită şi înfăptuită de îndrăgitul lui erou Aramis, ruşii l-au avut pe falsul Dimitrie I (călugărul Grişka Otrepiev) şi pe nefericita prinţesă Tarakanova, aceasta din urmă înfăţişată cu multă simţire artistică de către scriitorul G.P. Danilevski în romanul omonim, iar noi, prin specificul istoriei noastre, l-am avut în vremurile medievale pe interesantul aventurier grec Despot din Samos, cel care chiar domneşte în Moldova timp de doi ani sub numele de Despot Vodă, şi azi avem o puzderie de şarlatani, în rândul cărora – prin incompetenţă, minciună, fraudă şi neruşinare – se detaşează premierul Victor Ponta.
Ajuns preşedintele Partidului Social Democrat prin sforării de culise, apoi luând cu asalt funcţia de premier, după ce Traian Băsescu refuzase să-l numească prim ministru pe Klaus Iohannis (deci, pe vremea când Uniunea Social Liberală era atotputernică, prin însăşi poziţia adoptată, Ponta recunoaşte că Iohannis este mai vrednic ca el!), pentru ca acuma – fără ca în cei doi ani şi jumătate de când conduce jenantele guverne doldora de incapabili, penali şi plagiatori să-şi dovedească măcar bunele intenţii, ci dimpotrivă – iată că acuma el se dă de ceasul morţii, doar-doar va înşfăca funcţia supremă în stat, de parcă pentru o atare meserie este îndeajuns să devii faimos peste mări şi ţări prin găunoşenie, potlogării şi trădări.
Păi, bine, nenicule! Oi fi tu un alogen gros de obraz şi, cel mai probabil, fără niciun Dumnezeu, adică după chipul şi asemănarea cu ilustra secătură bolşevică Ion Ilici Iliescu, cel care se mândreşte cu faptul că-i ateu (el îşi spune liber cugetător), dar chiar aşa de proşti îi crezi pe români, încât tu, nici măcar umbra unui adevărat om de stat, îţi permiţi să joci la cacealma într-o treabă atât de serioasă pentru ţară?
Chiar crezi că i-ai dat gata pe toţi românii cu pomenile tale electorale şi cu hazoasa promisiune că după ce vei ajunge preşedinte o să faci tot posibilul ca România să revină la monarhie? Nu că ar fi rău (mă număr printre românii care cred cu tărie că monarhia reprezintă calea cea mai sigură şi mai rapidă pentru scoaterea ţării din actuala fundătură), dar mă întreb dacă mai sunt naivi care cred în promisiunile tale, când ştie cam tot omul că la o adică te-ai dezis de ele (ai întors-o mai ceva ca la Ploieşti cu Roşia Montana, gazele de şist şi ungurii) şi că în continuare, cu monumentala ta nedemnitate, te vei dezice de tot ce stă în calea ambiţiilor tale de ins fără caracter.
Şi încă ceva, cetăţene Ponta. Cum prin jocul întâmplării norocoase ai ajuns preşedintele celui mai corupt partid postdecembrist şi mai apoi prim ministru, logica nestatornică a hazardului te-a desemnat mai la urmă candidatul stângii la prezidenţiale. Dar asta nu presupune automat că eşti cel mai bun din această parte a eşichierului politic. (Sau – mai ştii? – poate că aşa stau lucrurile, şi atunci vai şi amar de lichelele ce-şi spun baroni, de izmănarii lui Oprea şi de năpârstocii lui Dan Voiculescu…)
Prin urmare, partea asta a politicii româneşti postdecembriste, demnă urmaşă a unanimităţii bolşevice, funcţionează ca la carte prin întovărăşirea disciplinei de partid (disciplina celor care ar trebui să scandeze „Noi nu muncim şi nu gândim”) cu lipsa de discernământ a alegătorilor apatici sau sfătuiţi de preoţi, ceea ce înseamnă că numărul voturilor adunate (fireşte, cu inerentele furtişaguri, îndeosebi când te afli la guvernare) este aproximativ acelaşi, indiferent de numele catindatului.
Indiscutabil că în asemenea condiţii otova, cetăţeanul Victor Ponta ar fi avut numai de câştigat dacă făcea un mic pas înapoi, astfel luându-şi o necesară vacanţă politică pentru a-şi revedea trecutul greu de păcate (te cutremuri când citeşti mulţimea, felurimea şi gravitatea fărădelegilor sale în scrisorile deschise pe care i le-a adresat senatorul Valer Marian, fost pesedist şi de profesie procuror) şi pentru a cunoaşte dulceaţa căinţei.
Căci căinţa sinceră este singurul leac ce reuşeşte să pună pe picioare o conştiinţă muribundă. Iar omul astfel renăscut moral-spiritual, nu numai că nu se va teme pentru păcatele săvârşite cu voie sau fără de voie, ci – aidoma lui Rodion Raskolnikov, celebrul personaj dostoievskian din romanul Crimă şi pedeapsă – el o va dori din toată inimă, şi asta deoarece numai ispăşirea este capabilă să-l purifice şi să-l pregătească pe păcătos pentru urcuşul anevoios spre mântuire.

Petrovai-4_opt

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto. George Petrovai

 

 

PENTRU CAIET

Posted by Gabriela Petcu On October - 7 - 2014

gentiana grozaEPIGRAME – Gabriela Gențiana GROZA

 

1.Celularu-i pretutindeni

Fie el tramvaiul plin,

E de-acum meteahnă veche,

Toți vorbesc când pleacă, vin

…Și se țin de o ureche!

 

2.Caragiale-i actual

Nenea Iancu-a creionat

,,Cetățeanul turmentat,,

Astăzi ne-ar fi dăruit

,,Cetățeanul uluit!,,

 

3.După BAC

Vă spun sincer, acum vreau

Oricum, o profesie,

Să iau bani…mai mult să stau…

Și s-ajung la pensie.

 

4.Unii politicieni versați

Găști mai mici sau găști mai mari,

Democrați sau populari,

Liberali, conservatori

…Tocmai buni să tragă sfori.

 

5.Descurcărețul

A pierdut la păcănele

Și mașina, și-alte cele,

Cum nu mai avea nimica

…Și-a amanetat pisica.

 

6.Proiect de ordonanță de urgență

Soții fericiți ar fi

-Altă situație-

Dacă ar pleca-ntr-o zi

Soacrele-n migrație.

 

7.Turnarea apei cu gheață pe cap

Diva nu se dă învinsă

Și nu stă cu mintea-ncinsă,

De ,,pitici pe creier,, scapă

Cu-un lighean de gheață-n apă.

 

8.Copil la 5 ani, orientat

– Ce te faci când vei fi mare?

Îmi răspunde la-ntrebare

Cu un aer de artist:

-Vreau să fiu epigramist!

 

9.În anotimpul alegerilor

Nu știu ce-o mai fi la noi,

Norii parcă sunt turbați,

Că în loc să cadă ploi,

Curg, șiroaie,candidați!

 

10.Proiect pentru trenuri de mare viteză

Ca să-alerge mult mai tare

A promis că face China,

C-o condiție, se pare,

Să nu fure hoții șina.

 

 

Ce nu se spune în campania electorală

Posted by Stefan Strajer On September - 11 - 2014

Ce nu se spune în campania electorală

virgil_ratiu.2

 

 

 

 

Autor: Virgil Raţiu

În 4 august 2014, în Canada a avut loc un eveniment catastrofal. Barajul iazului de decantare al exploatării de aur şi cupru al companieie Imperial Metals de la Muntele Polley a cedat. Deşi barajul construit din arocamente a fost ridicat la cele mai înalte standarde de siguranţă s-a prăbuşit şi cinci milioane de metri cubi de deşeuri toxice s-au revărsat în valea Hazeltine Creek şi în lacurile Quesnel şi Polley, iar urmările dezastrului încă nici nu sunt calculate. Ceea ce se ştie e faptul că proiectanţii barajului iazului de decantare din Muntele Polley au lucrat şi pentru Gabriel Resources în vederea ridicării barajului de decantare de la Roşia Montană pentru exploatarea metalelor preţioase din Munţii Apuseni, lucrare în favoarea proiectului Roşia Montană Gold Corporation. Astăzi cred că toată lumea cunoaşte deja proiectul şi cazul Roşia Montană Gold Corporation atât de dezbătut în România.
Se ştie foarte bine că în proiectul Roşia Montană Gold Corporaţion au fost implicate guverne şi preşedinţia ţării. Prima semnătură pe proiectul de colaborare canadiano-românesc a fost pusă de fostul prim-ministru de atunci, Adrian Năstase. Apoi proiectul a fost susţinut şi de Traian Băsescu şi, la începutul mandatului său de prim-ministru, în 2012, toamna, Victor Ponta era hotărât să pună în aplicare acest proiect la Roşia Montană cu toată opoziţia care a fost stârnită atunci în întreaga ţară.
De catastrofa petrecută în Canada la 4 august a.c. aţi auzit relatări prin mass-media cu privire la acel accident nedorit? Televiziunile au tăcut, ziarele au dat o informaţie pitită prin vreun colţ de pagină. Purtătorul de cuvânt al Guvernului nu a pomenit nimic despre catastrofa din Canada, nici Preşedintele Traian Băsescu, s-au făcut că plouă.
Păi sigur că nimeni a mai suflat o vorbă fiindcă mulţi au încasat atât de mulţi bani pe publicitate în favoarea Roşia Montană Gold Corporation încât acum le este târşeală să le pomenească numele în astfel de momente dificile şi nedorite!
În campania electorală pentru alegerile prezidenţiale aţi auzit vreun candidat care să pomenească de cazul Roşia Montană şi maşina de exploatat aur canadiană? Nu, desigur! Doar nu-s atât de neghiobi să îşi de-a la ţurloaie şi să o încurce politic, fiindcă în astfel de cazuri niciun politician nu are replică. Nici un politician nu are ce explicaţii să ofere alegătorilor.
De o bună bucată de vreme, la Mirecurea Ciuc şi la Sfântu Gheorghe, Uniunea Democrată a Ungurilor din România (UDMR) agită spiritele în vederea realizării autonomiei teritoriale a aşa-numitului Ţinut secuiesc. Uniunea ungurilor din România organizează adunări populare ale ungurilor, întocmesc programe şi proiecte pentru dobândirea în mijlocul Transilvaniei a unui stat în stat al minorităţii din România. Toţi strigă lozinci antistatale şi antinaţionale, solicită ca în România limba ungurească să fie recunoscută ca limbă oficială de stat. Acolo ungurii luptă pe faţă, ajutaţi şi de lideri din Ungaria, împotriva actualelor prevederi constituţionale. Cer schimbarea Constituţiei.
Ati auzit prin posturile TV sau aţi citit în ziare vreo luare de atitudine faţă de aceste manifestări din partea vreunui candidat la preşediţia României? Eu nu am auzit, nici nu am văzut, nici nu am întâlnit. Toţi candidaţii pentru fotoliul de la Cotroceni vorbesc despre prosperitatea ţării, de crearea de noi locuri de mună, sunt îngrijoraţi de soarta Ucrainei şi de incisivitatea lui Putin. Toţi propun cam cât de repede ar trebui să ajungă pe teritoriul ţării noastre trupepele de supraveghere NATO. La fel, în Marea Neagră. Despre situaţia gravă de la Miercurea Ciuc şi Sfântu Gheorghe nimeni nici un candidat nu vorbeşte. Şi dacă ar declara vreunul ceva, oare ce ar putea să declare? Care candidat la preşedinţia României îşi permite să le spună ungurilor să încheie agitaţia pentru că aduc un afront clar intetigrărţii teritoriale ale României şi statului unitar român? Îndrăzneşte vreun candidat „să-i jignească” pe udemerişti şi pe Kelemen Hunor? Nu îndrăzneşte nici unul. Îndrăzneşte Victor Ponta o astfel de atitudine? Şi Victor Ponta şi toţi candidaţii pentru Cotroceni numără voturile ungurilor din România. Astea, în primul rând. Ha, ha!
Aşa că treaba nu este chiar atât de simplă. Săracă ţară rămânescă, în ce situaţie delicată te pun şacalii!

Adevărul despre Ebola, „Monsanto”, „Bill & Melinda Gates Foundation” şi „Fundația Sörös”

Autor: Maria Diana Popescu

Se minte cu neruşinare
Pe principiul, „ban la ban şi păduche la păduche”, Bruxelles-ul susţine ca fiind indispensabilă o creştere a salariilor în Germania, „pentru ca ţara să-şi poată ajuta vecinii europeni rămaşi în urmă”, a afirmat, impresionat de „sărăcia” nemţilor, Laszlo Andor, comisarul european pentru ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi incluziune, relatează A.F.P. Câtă demagogie! Potrivit acestei declaraţii tâmpe, înseamnă că germanii, atunci când îşi vor ridica salariile mărite vor da buzna în ţările europene cu cele mai mici venituri şi vor împărţi, aşa la întâmplare, pe stradă, procentul rezultat din majorări. Laszlo Baci, la salariile românilor care reprezintă o câtime din salariile germanilor de ce nu te-ai gândit matale? Pe fondul războaielor şi al crizei care au răvăşit complet omenirea, puterile lumii îşi trag spuza pe turta lor, călcând pe cadavre şi oferind în schimb, ca supliment de viteză indispensabil decimării populaţiei sărace, şocuri şi experimente periculoase, precum teribilul virus Ebola, despre care se minte cu neruşinare acută că ar fi originar din Africa.
„Ebola este o operațiune de propagandă, în scopul de a induce frica”
Cu un an în urmă scriam în editorialul „Programul rabla pentru politicieni, bancheri şi imperii” că o fiolă cu un virus nou, numit Guanarito, a dispărut din laboratorul de cercetare Galveston National Laboratory, din oraşul Galveston, Texas. Anunţul fusese făcut de canalul de televiziune U.S.A. Today. Laboratorul, estimat la 174 de milioane de dolari, aparţinând Universităţii din Texas, este dotat cu mijloace care îi asigură un nivel ridicat de securitate, astfel acolo se poate lucra cu unele dintre cele mai periculoase virusuri. Se pare că virusul mortal pentru om a ajuns pe mâna unor descreieraţi şi este folosit pe post de bombă biologică. Scott Weaver, şeful laboratorului declarase atunci că dispariţia fiolei dintr-o cameră frigorifică încuiată a fost descoperită în timpul unui control de rutină. Pe naiba, fiola a fost moşită în acel laborator ca să fie încredinţată stăpânului pentru utilizare în scopuri criminale: mărirea profitului marilor concerne farmaceutice, concomitent cu practicarea eugeniei la nivel planetar, pe banii celor ce urmează să moară. Tonele de vaccin gata ambalate nu pot aştepta la infinit nevîndute în magaziile acestora. Reporterul de investigaţii Jon Rappoport relata în Infowars: „Ebola este o operațiune de propagandă, în scopul de a invoca frica. Producerea fricii este un element standard în exercitarea controlului de sus în jos asupra populației. Când oamenii se tem, sunt obedienţi, sunt ascultători faţă de autoritate. Şi asta e ordinea de zi.”
Medicii militari americani au fost interesaţi încă din anii ’70 de Ebola, ca potenţială armă biologică
Propaganda despre care vorbeşte reporterul de investigaţii Jon Rapport este de fapt un război „bio-psihologic”, un război informaţional, care se reflectă în cifrele oficiale ale morţilor date publicităţii şi în limbajul apocaliptic al mass-media subordonată intereselor aceloraşi păpuşari. Dr. Ben Neuman, într-un interviu pentru Bloomberg News, a recunoscut că virusul Ebola nu este motiv de panică, ci o justificare pentru ca industria farmaceutică să poată pune pe piaţă pentru „cobai” nu un singur „leac” cu dus şi întors, ci un complex de medicamente cu dedicaţie, pe care guvernele ţărilor sărace vor fi obligate să dea grămezi de bani. Publicaţia Navy Times scrie că medicii militari americani au fost interesaţi încă din anii ’70 de Ebola, ca potenţială armă biologică. Search NewsGlobal îşi pune următoare întrebare: „Din ce motive Centrul de Control şi Prevenirea Bolilor (C.D.C.) este proprietarul unui patent pentru o anumită radăcină de virus Ebola, cunoscut ca EboBun, numărul de inregistrare a patentului, CA2741523A1 fiind premiat în 2010. Poate ne spune Obama de ce există Ebola şi de ce C.D.C, parte a guvernului american, are în proprietate acest patent ca singur organism abilitat?” Dacă veţi viziona pe YouToube filmul „În minciuni avem încredere” veţi găsi mărturii grăitoare cu privirea la faptul că SIDA, Ebola şi, adaug, gripele aviară, porcină, mexicană et caetera au fost create în laboratoare, ca potenţiale arme biologice.
Un laborator de arme biologice deţinut de miliardarii George Sörös” şi Bill şi Melinda Gates
Mai departe scrie „Search NewsGlobal” că Ebola pare să fi venit de la un nucleu care are în centrul său un laborator de arme biologice deţinut de miliardarii George Sörös” şi Bill şi Melinda Gates. Monsanto care deţine Tekmira Pharmaceuticals a dezvoltat un vaccin Ebola, care a fost testat pe oameni cu rezultate pozitive. Cu toate acestea, a fost pus în aşteptare de „Monsanto” şi „F.D.A”, ceea ce a dus la un protest al medicilor care cer ca interdicţia să fie ridicată. De când recrudescenţa Ebola s-a intensificat în Africa de Vest acţiunile „Tekmira Pharmaceuticals” au crescut brusc iar investitorii se aşteaptă ca vaccinul să fie reexaminat şi eliberat pe piaţă”. C.D.C. al SUA susţine că virusul Ebola s-a răspândit din cauza lipsei de igienă din spitalele din Africa. „Search NewsGlobal” mai consemnează că nu poate fi o coincidenţă faptul că un laborator de bio-război într-un spital din Sierra Leone are o lungă listă de investitori celebri printre care şi cunoscuţii miliardari eugenişti George Sörös, Bill și Melinda Gates. „Spitalul Guvernamental Kenema din Sierra Leone, de unde a reizbucnit Ebola, găzduieşte un nivel al S.U.A. de biosecuritate, într-un laborator de cercetare în arme biologice cu link-uri către Bill şi Melinda Gates Foundation şi Fundația Sörös. Acolo, oamenii de ştiinţă în bio-apărare ai S.U.A. au lucrat zeci de ani pe febre virale, cum ar fi Ebola. Intuind că lucrătorii din domeniul sănătăţii au folosit Ebola ca pe un truc pentru a ucide oameni şi a colecta părţi ale corpului lor şi bazîndu-se pe declaraţiile unei asistente, care ulterior, conform unei obişnuite practici represive a fost declarată bolnavă mintal, localnicii au aruncat cu pietre în spital şi în secţia de poliţie. „Între timp, acest laborator de bio-arme din Sierra Leone este în curs rapid de a fi închis, pentru a se evita investigaţiile poliţiei. Multi-miliardarul George Sörös, apropiat al preşedintelui din Sierra Leone, este un investitor de frunte în aşa-numitul triunghi al Bermudelor Ebola din Sierra Leone, Liberia şi Guineea”

Maria-Diana-Popescu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto. Maria Diana Popescu

 

Pe vremea când soneria de la ușă nu era înlocuită de tonurile de mobil

Posted by Gabriela Petcu On September - 3 - 2014

1531900_10201758494631030_2010854551_nEcuația vieții…

 

Erau vremurile acelea frumoase când soneria de la ușă nu era înlocuită de varietatea bogată a tonurilor de apel ale telefoanelor mobile, din ce în ce mai sofisticate.

Domnul Ionescu a fost profesorul de matematică pe care tatăl meu îl avusese în liceu.

Ionescu Constantin era un foarte bun geometru, tipul profesorului distrat.

Când l-am cunoscut, era un domn la vreo șaizeci de ani, de înălțime medie, cu părul alb, îmbrăcat întotdeauna dezlânat. Părea că din haine îi curgea mereu câte ceva: ba un cordon, ba o batistă, ba haina în sine.

Întâmplarea făcuse să fim vecini de cartier.

Mama se distra copios de fiecare dată când el venea pe la noi în vizită. O binedispunea zăpăceala nebuniei lui cuminți.

Lui îi era dragă mama și venea cu plăcere pe la noi, pentru orice nimic ca să-l sfătuiască sau să-i ceară ajutorul.

Evident că exista și o doamnă Ionescu, mai precis Ionescu Alexandrina, o doamnă fostă profesor de științele naturii, care făcuse pensionul și care pe vremuri fusese inspector școlar.

Domnul Ionescu o striga Dinuș. Ea îl alinta Costel. Făceau un cuplu tare nostim.

Ea o femeie frumoasă, cultă, distinsă, veșnic preocupată în a citi o carte, a urmări un film, în a discuta cu prietenele domniei sale, care îi călcau mereu, mereu pragul casei.

El un domn apucat, agitat, mereu îngrijorat și preocupat în a trăi sănătos, în a mânca sănătos, în a prepara ceaiuri care mai de care mai binefăcătoare printre meditațiile pe care le oferea încă copiilor cunoscuților sau vecinilor din cartier.

Pe undeva era de înțeles și justificată această temere a lui de a se îngriji de sănătate un pic mai atent.

Dinuș fusese diagnosticată cu cancer și i se extirpase un sân pe când avea vreo patruzeci și ceva de ani. Pe atunci încă nu se știa de chimioterapie ori alte leacuri care să vindece această boală care acum pare la modă.

Într-o după-amiază domnul profesor a sunat-o pe mama, să mă trimită să-mi arate ceva artificii pe la geometrie. Îi plăcea mult că-i împărtășesc pasiunea pentru această disciplină.

Totuși, era vacanța de vară și aș fi preferat să sar coarda cu fetele în fața blocului, ori să joc un șotron.

Dar dacă mama te ruga ceva, nu era loc de întors. Lucrurile nu s-au schimbat prea tare nici acum.

Locuia în blocul din spatele celui al nostru. M-am dus. Am sunat la ușă. Doamna Ionescu, cu o voce de ziceai că era pe scena Teatrului Nottara, m-a poftit să intru strigându-mi din sufragerie.

Înspre holișorul de la intrare dădea și ușa de la bucătărie unde se auzea ceva fierbând în clocot pe aragaz.

Domnul Ionescu bodogănea într-o debara plină de cărți. Nu găsea pesemne ceva și o tot întreba pe Dinuș ba unde e una, ba unde e alta.

Dinuș relaxată ședea pe o canapea interesată doar de faptul că se răcea cafeaua pe care o dosise pe pervaz, după perdea, la venirea în sufragerie a soțului grijuliu. Nu o lăsa să bea cafeluță ca să nu-i cauzeze. Totuși doamna învățase cu totul altceva la pension și nu renunța la acest tabiet aristocratic.

La toată agitația lui se mulțumea să-i mai dea câte un răspuns de tipul: ”Ha, ha, ha…. Nu știu Costele pe unde le pui tu pe toate. Rezolvă tu problema asta, doar ești profesor de matematică”.

Am fost poftită în dormitor să iau loc la o măsuță rotundă. Am apucat să citim un enunț și să facem o figură după care domnul profesor a dispărut la bucătărie. I se arsese spinul. Făcea ceai de spin că-l apucase o pântecăraie, nu știa de la ce.

A pus alt ceai la făcut. Mi-a mai povestit ceva teoreme deosebite și iar a dispărut să vadă ce face spinul, adică ceaiul care iar a avut neobrăzarea să se evapore până a reușit domnul Ionescu să ajungă în bucătărie, după escala pe care o făcuse la toaletă.

Și tot așa povestea s-a tot repetat până am făcut vreo trei problemuțe și-am plecat acasă.

Domnul Ionescu nu apucase să-și servească ceaiul. De fapt, dacă mă gândesc bine, nu știu dacă măcar apucase să și-l facă.

Bietul domn profesor s-a prăpădit pe la șaptezeci de ani.

Dinuș a mai trăit vreo douăzeci de ani după ce matematicianul ei drag s-a mutat la cele sfinte.

A murit la optzeci și șase de ani, urmărind la televizor serialul preferat și având pe noptiera de la capătul patului o carte bună, citită pe jumătate…

Acum stau și mă întreb care e logica în ecuația vieții ăsteia și cum e mai bine de făcut?

Probabil că domnul Ionescu ar fi în stare să ne lămurească dacă s-ar putea întoarce de pe unde a plecat… că doar deh, a fost profesor de matematică…

 

Oana ROTARIU

 

Interviu cu scriitoarea creştină Ligia Seman

Posted by Gabriela Petcu On September - 3 - 2014

LigiaSeman01Numele Ligiei Seman le este cunoscut iubitorilor de literatură creştină din ţară şi din diaspora, datorită romanelor “Funiile dragostei”, “Handicapul conştiinţei”, “Tragedie şi triumf” şi “ Domnind peste împrejurările vieţii”. Succesul de care se bucură şi acum, cărţile ei, are la bază multe ore de muncă, dar şi un mesaj universal, ce încorporează atât trăiri personale din copilărie, cât şi experienţe unice cu Dumnezeu, ale autoarei.
Se spune că de obicei, copilăria este cea mai frumoasă şi mai fericită perioadă din viaţă. Atunci când vine vorba de Ligia Seman însă, lucrurile stau cu totul diferit. La vârsta la care majoritatea copiilor se bucură de o lume a inocenţei, aceasta are parte de o tragedie. Părinţii divorţează, iar ea ajunge în grija uneia dintre bunici, care este nevăzătoare. Încet-încet, copilul foarte puternic şi curajos care fusese până atunci Ligia Seman, devine retras şi emotiv. Un singur lucru o mai interesează, iar acestea sunt cărţile. În universul lor, romanciera de mai târziu îşi găseşte un adevărat refugiu. Pasiunea ei pentru condei începe astfel, să prindă contur şi să se şlefuiască, în timp. În prezent, Ligia Seman este scriitoare şi misionară. 2009 marchează un moment important pentru ea şi soţul ei, Timotei – aniversarea a 21 de ani de căsătorie. Împreună, aceştia au două fiice, Ruth – Diana, în vârstă de 19 ani şi Rebeca, de 16 ani. Ligia Seman s-a născut pe 13 august 1968. Scriitoarea locuieşte în oraşul său natal, Hunedoara.

– La ce vârstă ai început să scrii în mod serios? Cum ţi-ai dat seama că sosise momentul să te dedici scrisului?
– Am început să scriu încă din anii copilăriei. Am avut o copilărie nu foarte fericită, din pricina tragediei divorţului părinţilor mei. Dintr-un copil foarte puternic şi curajos, după divorţul părinţilor – puţin câte puţin, m-am prăbuşit emoţional şi astfel, am început să mă retrag din mediul de joacă al copiilor de vârsta mea. M-am refugiat în cărţi. La o vârstă fragedă, savuram deja, romane grele ale literaturii universale. Cărţile deveniseră prietenii mei cei mai buni şi totodată, modul prin care puteam explora lumea şi lumea interioară a oamenilor, despre care îmi doream să cunosc cât mai multe. Din clasele primare am început să scriu poezie, aşa cum poate gândi un copil la acea vârstă cronologică, dar maturizat prematur. În clasele gimnaziale – pe lângă poezie – am început să scriu şi proză şi eram foarte apreciată şi încurajată de toţi profesorii de limba şi literatura română. Totodată, în acea perioadă, în momente de criză adolescentină: fie eram frustrată de lipsa mamei în familia noastră, când aş fi avut mai multă nevoie de ea, fie de un eşec în dragoste – mă retrăgeam la biroul din camera mea şi încropeam în imaginaţie, schema unui roman. Aceasta era un catharsis emoţional.
Împlinisem patrusprezece ani, când am debutat într-un cenaclu literar, din oraşul meu natal. Coordonatorul cenaclului investea cu multă abnegaţie, în toţi aceia la care descoperea talent şi acest lucru a fost foarte important pentru dezvoltarea gândirii mele literare şi accensiunea mea, de atunci. Deşi eram cea mai tânără din acel cenaclu, îmi aduc aminte că atunci când am debutat – el a consemnat acest eveniment într-un ziar din vremea aceea, numit “Drumul Socialismului”. Era un ziar judeţean. Totodată, sub îndrumarea lui, am câştigat câteva premii, la concursuri literare de referinţă, din acea vreme. În perioada în care am frecventat cenaclul, mi-a fost creată oportunitatea de a cunoaşte modul de gândire al unor oameni care deja ajunseseră în elita literaturii contemporane româneşti şi totodată, alături de tineri visători, asemeni mie, am putut să îmi dezvolt capacitatea de a mânui penelul. Pentru că trăiam în vremea vechiului regim şi nu puteam fi de acord cu o literatură care îl excludea pe Dumnezeu – am renunţat la cenaclul literar. Această renunţare a fost dureroasă, atât pentru mine, cât şi pentru coordonatorul cenaclului, care investise mult în mine, dar atunci a fost cea mai bună alegere a mea. A continua să mă dedic în acei ani, artei scrisului, pentru mine însemna să fac compromisuri cu noile mele principii de viaţă, pentru că între timp Îl cunoscusem pe Dumnezeu. Afirm aceasta, pentru că în timpul vechiului regim – majoritatea scriitorilor nu putea ajunge în vârful piramidei decât făcând anumite concesii cu ei înşişi, promovând idei în care ei nu credeau şi folosindu-şi talentul pentru a elogia patria şi conducătorul. Mi-a fost redeşteptată năzuinţa de a scrie, în primul an după revoluţie, dar într-un mod nou. L-am cunoscut între timp, pe Dumnezeu şi motivaţia de a mă dedica artei scrisului Acum, vedeam în arta scrisului o fărâmă a chipului Creatorului meu, un dar special şi nemeritat, prin care puteam sluji semenilor mei.
Dumnezeu mi-a vorbit cu totul special, printr-un pasaj din cartea „Paşi spre lumină” a pastorului Petrică Lascău , apărută imediat după revoluţie, în prefaţa scrisă de profesorul Iosif Ţon, : “ Ne aflăm la momentul întoarcerii poporului român spre spiritualitate, spre creştinism. Chemăm tânăra generaţie de credincioşi evanghelici să îndrăznească să se avânte în creaţia literară. După decenii de întuneric şi de urât în literatură, este timpul ca noi, cei ce ne-am format la lumina Cuvântului lui Dumnezeu, să aducem din nou, frumuseţea în literatură.”
funiile-dragostei-220– În ce an ai debutat şi cu ce ? Care au fost volumele următoare şi când au apărut ? Câte volume ai scris până acum?
– Am debutat în anul 1995, cu romanul “Funiile dragostei”. Următoarele volume au fost: “Handicapul conştiinţei”, care a apărut în anul 1999, a urmat în 2004, romanul “Tragedie şi triumf”, iar în 2006, “ Domnind peste împrejurările vieţii” – o carte de eseuri împletită cu psihoterapie, cu adresabilitate feminină şi soluţii având temei Biblia.
– Ce fel de romane scrii? Ai scris mai multe categorii de cărţi? Ţi-ai format deja, un stil al tău, inconfundabil?
– Eu aş spune că scriu romane creştine. De ce afirm aceasta? Spre deosebire de romanele obişnuite, în care scriitorii urmăresc a proiecta cât mai bine, anumite aspecte din realitate: sentimente, frământări, experienţe, toate acestea văzute din perspectiva umană, romanul creştin are menirea de a arăta cititorului că dincolo de experienţa umană limitată este divinitatea. În faţa confruntărilor cu durerea, cu zbaterile, cu marile tragisme ale umanităţii, ale societăţii – răspunsurile umane sunt limitate. Convingerea mea personală este că un scriitor, oricât ar fi de iscusit în a reda anumite stări sufleteşti sau evenimente, dacă exclude vocea lui Dumnezeu din scrierile sale, nu şi-a atins întru totul menirea. Eu cred că oamenii, când citesc o carte, nu au nevoie să fie puşi faţă în faţă cu realităţile zguduitoare ale vieţii şi atât. Nu suntem doar spectatori ai propriei noastre vieţi, şi când lecturăm o carte nu e suficient să urmărim spectacolul altor vieţi, în care să ne regăsim şi nimic mai mult…
Oamenii au nevoie de soluţii, să înţeleagă că durerilor, zbaterilor, problemelor cu care se confruntă, există Cineva care le poate da răspunsuri, nu doar pentru viaţa aceasta efemeră, ci pentru veşnicie. Dacă nu ar exista Acest Cineva – Dumnezeu, care să ofere un cadru de referinţă, omul ar fi ca o corabie purtată de valurile vieţii, aruncată de pe un mal pe altul, fără o busolă după care să se îndrepte, fără o ţintă spre care să navigheze. În cărţile mele – dorinţa de a-i ajuta pe cititori să găsească acest cadru de referinţă, portul înspre care să navigheze pentru a-şi regăsi identitatea – a fost obiectivul de bază care m-a călăuzit.
1322549275_tragedie_01– Descrie-ne procesul apariţiei unui roman. Te călăuzeşti după principiul că trebuie să scrii măcar o pagină, zilnic? Există şi zile când te aşezi la masa de lucru şi nu ai inspiraţie sau zile când pur şi simplu, nu te simţi în stare să scrii? Cum procedezi în asemenea situaţii?
– Înainte de toate, mă rog pentru călăuzire, în ceea ce priveşte tema noului roman. După ce primesc această siguranţă, urmează al doilea pas – documentarea. Ce înseamnă pentru mine acest lucru? Stau de vorbă cu diferite persoane, a căror experienţă de viaţă se încadrează în tema care mă interesează. De asemenea, citesc cărţi care tratează acest subiect: cărţi religioase, cărţi din literatura universală şi cărţi de psihologie, care mă ajută sa înţeleg mai bine modul de gândire, cauza pentru care oamenii reacţionează într-un anumit fel, în diferite situaţii din viaţă. Mai presus de toate aceste resurse de documentare, consider Cartea Cărţilor, Biblia – cea mai însemnat sursă de inspiraţie şi călăuzire.
Nu pot spune că mă călăuzesc după principiul că trebuie neapărat, să scriu o pagină zilnic, pentru că pe lângă faptul că scriu, sunt implicată şi în alte activităţi. De multe ori trebuie să călătorim şi să petrecem timp departe de casă, slujind semenilor noştri prin conferinţe, seminarii şi consilieri. În aceste perioade, având în vedere solicitările foarte mari şi consumul de energie – am scos cu totul din calcul faptul că ar trebui să şi scriu. Dar îmi planific timpul. Într-o anumită perioadă, ţin seminarii sau organizez conferinţe, călătoresc acolo unde sunt nevoi, în altă perioadă, mă focalizez pe scris. Când mă pregătesc pentru conferinţe, trebuie să citesc cărţi de învăţătură şi să studiez mai mult Biblia, când scriu, trebuie să citesc şi cărţi din literatura universală.
M-ai întrebat dacă există şi zile când mă aşez la masa de lucru şi nu am inspiraţie sau zile când pur şi simplu, nu mă simt in stare să scriu. Nu pot spune că nu mă confrunt cu astfel de situaţii. Să scrii o carte înseamnă multă muncă şi înfruntarea multor greutăţi, când ai, însă o motivaţie serioasă, eşti gata să renunţi la multe altele, eşti gata să te dărui pe tine însuţi cu toată fiinţa, cauzelor ce merită… Am ştiut când am pornit pe acest drum, că pentru a face un lucru măreţ, trebuie să plăteşti un preţ şi greutăţile cu care mă confrunt pe parcursul scrierii cărţilor îmi aduc mereu aminte de aceasta. Vreau să spun în primul rând, că nu m-am bazat pe ceea ce pot face eu, ci pe înţelepciunea şi credincioşia lui Dumnezeu. Programul meu, planurile mele, care de cele mai multe ori, prin puterea mea, mi se păreau imposibil de realizat, le-am încredinţat în fiecare dimineaţă, în mâna Domnului. Niciodată nu m-am aşezat la masa de scris, până nu am ştiut că binecuvântarea lui Dumnezeu este peste mintea şi inima mea.
HandicapulConstiintei Ţi se întâmplă ca un episod, o poveste din carte să prindă viaţă în mintea ta, în timp ce te ocupi de altceva? Ai vrea să ne descrii mediul tău de lucru?
– Dacă nu ar fi să prindă viaţă în mintea mea personajele şi episoadele descrise în cărţile mele – cred că nu aş reuşi să scriu ceva de calitate. Având în vedere că pornesc de la fapte reale şi oameni reali – chiar dacă acestea se împletesc cu ficţiune – pentru mine, personajele create încep să devină vii. Când descriu trăirile sufleteşti, îmi imaginez cum aş gândi eu, ce sentimente aş avea, dacă aş fi în locul lor. Acest lucru nu se întâmplă doar la masa de lucru. Se poate să îmi fac îndatoririle casnice: gătesc, fac curat şi meditând la proiectul în lucru, să îmi vină idei. Uneori, merg pe stradă şi cuget, alteori, sunt în natură…. dintr-o dată, îmi este elucidată varianta cea mai bună pentru “drumul” pe care trebuie să conduc personajele creionate, prin hăţişurile vieţii, nu pentru a regiza un „ happy end”, ci având drept obiectiv o proiectare cât mai asemănătoare cu realitatea a personajelor, evenimentelor, astfel încât oamenii să se regăsească şi totodată, să găsească şi soluţii zbaterilor şi propriilor experienţe de viaţă. Ţinta mea nu este de a scrie cărţi uşoare, care odată parcurse de cititor, pentru a afla cele întâmplate, să nu mai aibă în viitor, motive pentru a relua lectura.

– În romanele de până acum, prezinţi experienţe de viaţă impresionante. Cum te-ai documentat, de unde ai acumulat atâta informaţie? Ce surse de inspiraţie ai avut şi ai, în prezent?
– Obiectivul unui roman este acela de a întruchipa însăşi calitatea vieţii, subiectul oricărui roman este experienţa umană. Fireşte deci, că principala sursă a unui scriitor este realitatea care-l înconjoară şi cum o percepe el. În fiecare roman, am avut cadru de referinţă anumite evenimente ce m-au marcat, persoane, experienţe, dar toate acestea au fost împletite cu ficţiune. Aş putea spune metaforic, că romanele mele sunt imaginaţie brodată pe realitate. De exemplu, pentru primul roman, “Funiile dragostei”, evenimentul care m-a marcat şi a constituit pentru mine punctul de plecare în scrierea lui, a fost moartea unui prieten scump, în perioada premergătoare revoluţiei din ’89. A urmat apoi, un timp de documentare, când am căutat să stau de vorbă cu persoane care au suferit din pricina persecuţiilor securităţii din regimul comunist. În acest context, am aflat despre cazuri asemănătoare cu al prietenului nostru, de oameni ce au trebuit să plătească cu însăşi viaţa, pentru înaltele lor năzuinţe creştine, pentru implicarea în a introduce literatură religioasă în ţară, în vremea vechiului regim.
Pentru romanul „Handicapul conştiinţei” – Dumnezeu m-a pregătit încă din anii copilăriei, cu o sensibilitate specială. După divorţul părinţilor – loc de mamă mi-a ţinut o bunică nevăzătoare. Trăind împreună cu ea, eu am înţeles psihologia oamenilor cu deficienţe. De aceea, când Dumnezeu mi-a pus pe inimă tratarea acestui subiect în roman, am ştiut că voi reuşi. Pentru personajul principal Adina, al cărţii, am fost inspirată de prietena mea nevăzătoare, Andreea. Dragostea, perseverenţa părinţilor au ajutat-o să-şi depăşească handicapul, printr-o raportare deosebit de îndrăzneaţă la acest neajuns. Înainte de a scrie cartea, pe parcursul ei, am stat de vorbă ore în şir cu Andreea, care mi-a dezvăluit mai multe secrete decât o făcuse bunica mea, din lumea celor care nu văd cu ochii, ci doar cu sufletul. De asemenea, pentru a înţelege psihologia părinţilor cu handicap ai personajului principal, Emanuel – am stat mult timp de vorbă cu familia care m-a inspirat pentru a crea aceste personaje. El este surd şi cu un picior amputat, iar ea s-a născut o deficienţă la picioare. A trebuit să aflu toată istoria vieţii unor astfel de oameni. Cum s-au raportat părinţii lor la handicapul lor, cu ce s-au luptat în timpul vieţii pentru a se simţi acceptaţi într-o lume a „ oamenilor normali”… Şi multe alte lucruri. Nu îi las doar pe cei care sunt o sursă de inspiraţie să îmi povestească. Îi întrerup, când este ceva care cred că m-ar interesa în mod special, ne oprim asupra acelui lucru. Dacă ei nu sunt destul de documentaţi să-mi dea lămuriri, le caut în alte surse. Pentru cartea „Tragedie şi triumf”, unde tratez viaţa copiilor străzii, în scopul unei documentări autentice, am petrecut special, câteva zile pe străzile oraşului Timişoara, vizitând locurile unde trăiesc aceşti copii: canale, gări, locuinţe părăsite, culcuşuri pe lângă poduri. Am stat de vorbă cu ei, le-am pus tot felul de întrebări. Toate acestea le notez, dar de multe ori nici nu e nevoie, cred că Dumnezeu mi-a dăruit un mare har: sensibilitatea faţă de suferinţele oamenilor. Îmi aduc aminte, când eram într-o gară şi căutam să găsim nişte copii ai străzii, în scopul de a aduna informaţii pentru roman, soţul meu m-a oprit şi mi-a zis: „Ligia, tu trebuie să priveşti aici! M-am uitat şi era un copil „ aurolac” ce dormea pe nişte cutii de carton. Era vară, dar el era îmbrăcat într-un palton gros.” Celui care ne însoţea nu i s-a părut o imagine foarte grăitoare şi că mi-ar fi de folos în relatarea romanului, acest amănunt, însă a fost foarte important pentru mine şi citind „Tragedie şi triumf”, poţi înţelege ceea ce vreau să spun. De asemenea, pentru a putea înţelege cu adevărat lumea lor – nu a fost suficient atât. Avem o familie scumpă de prieteni, care au lucrat în jur de nouă ani de zile, cu astfel de suflete. Am stat de vorbă cu ei ore şi zile în şir, pentru ca să-mi împărtăşească tot ceea ce au învăţat în anii aceştia, despre copii străzii. Am dorit ca prin aceste discuţii, sensibilitatea acumulată de ei în anii aceştia – să-mi fie transmisă şi mie, pentru a putea deschide ochii cititorilor, ca să cunoască lumea lor. Dar nici aceste informaţii nu le-am considerat suficiente. La îndrumarea lor, am studiat cele mai bune cărţi scrise în acest domeniu: beletristică şi cărţi de specialitate (psihologice, de asistenţă socială), care tratează problemele copiilor din instituţii şi ale copiilor străzii.
– Ce rol are cititorul, atunci când scrii?
– Pentru mine, cititorul are un rol însemnat, începând cu primul pas al conceperii unei cărţi. Am afirmat că primul pas în proiectarea unei cărţi este alegerea temei. Consider un mod special al lui Dumnezeu de a mă călăuzi, pentru a face această alegere, faptul că îmi dăruieşte sensibilitate şi înţelegerea nevoilor cu care se confruntă publicul căruia doresc să mă adresez. De exemplu – motivul primordial în alegerea temei cărţii „Tragedie şi triumf” a constituit-o faptul, că am observat că nu există în inimile multor oameni o înţelegere clară a adevărului că dragostea şi dreptatea divină nu se contrazic. Am pornit de la un personaj principal – un copil al străzii, o victimă a abuzurilor şi nedreptăţilor, mult defavorizat în comparaţie cu alţii. Acest personaj, având o măsură mică de iubire rămasă intactă în sanctuarul sufletului, poate iubi cu adevărat, şi prin faptul că se încredinţează lui Dumnezeu, ajunge în „vârful adevăratului munte al succesului”: dragoste jertfitoare şi adâncă virtute creştină.
LS1– Ce reacţii ai primit din partea cititorilor la volumele de până acum? Cum se raportează tinerii la creaţiile tale?
– Am fost încurajată de cititori, mai mult decât mi-am putut imagina. Am primit multe scrisori şi telefoane, atât din ţară, cât din diasporă, din majoritatea locurilor din lume unde s-au stabilit românii. Am o nespusă bucurie să observ că aproape în orice casă unde intru, există în bibliotecă, printre cărţile religioase şi nu numai…, cel puţin unul dintre volumele pe care le-am scris sau când vorbesc cu oamenii, constat că ei sau cunoscuţi de ai lor au citit cel puţin una dintre aceste cărţi. Este un sentiment al împlinirii nespus de minunat, pe care îl împărtăşesc cu soţul meu şi fetele noastre. Prin aceste cărţi – de-a lungul anilor – Dumnezeu mi-a deschis o cale extraordinară de a cunoaşte oamenii şi nevoile lor, s-a lărgit foarte mult domeniul relaţiilor noastre, conexiunile care s-au făcut… Cititorii îmi cunosc deja modul de gândire din cărţi, şi lecturarea lor a zidit încredere în ceea ce aş putea să le ofer şi prin puterea cuvântului vorbit. Dumnezeu a folosit aceste cărţi pentru a lărgi hotarele lucrării noastre de a sluji semenilor – dezvoltând o lucrare publică minunată, aşa cum am visat: cu impact pentru generaţia noastră: seminarii, conferinţe şi consiliere.
În privinţa tinerilor – de asemenea, sunt copleşită să constat cât de mare impact au avut asupra lor romanele. Când particip în tabere de tineret – vin tineri la mine care îmi spun: „Ligia, în urma lecturării cărţii „Funiile dragostei”, am hotărât să mă păstrez curat până în ziua căsătoriei” sau : „ Uite, aici, pe prima pagină a Bibliei mele, am pus un citat din cartea „Funiile dragostei”, pentru ca să îmi aduc mereu aminte, că tineri ca mine au plătit cu preţul vieţii, ca eu azi, să mă pot bucura în libertate, de ea.”
Una dintre surprizele cele mai minunate mi-a fost dăruită când, în timpul unei vizite într-o biserică din Paris – au venit la mine mai mulţi tineri şi mi-au spus că prin romanul „Tragedie şi triumf” – Dumnezeu le-a dat o viziune specială. În urma lecturării, ei s-au hotărât să înfiinţeze o misiune specială, pentru a ajuta copii din orfelinate şi copii străzii din România şi Republica Moldova. „ Majoritatea, (îmi destăinuiau ei) dintre cei care citesc acest roman – sunt motivaţi la această lucrare şi ni se alătură”.
– Cine este cel mai mare critic al tău (în afară de tine însăţi)?
– Este cunoscut faptul că în procesul literar, rolul – cheie nu este jucat de autor, nici de către editori, ci de către cititori şi că ei determină în mare parte, ceea ce rezistă în timp, deci eu cred că cel mai mare critic al meu este publicul larg.
Ai fost încurajată de cei din jur să continui să scrii sau se poate vorbi mai degrabă, de o încredere în Dumnezeu şi în capacităţile proprii? Ce anume te-a ajutat să te concentrezi pe scris? Au existat şi momente când ai fi vrut să abandonezi?
– În timpul dedicat scrierii primului roman, „Funiile dragostei, pentru că atunci, era o perioadă de tranzit, când de abia trecuserăm dincolo de linia întunecată a comunismului – majoritatea celor din jurul meu nu aveau încă un orizont de gândire foarte larg. Din pricina aceasta – năzuinţa mea de a aduce ceva nou în literatura autohtonă, prin romanul creştin – a fost privită cu scepticism şi neîncredere. Plus de asta, din pricina faptului că sunt femeie – gândirea oamenilor atunci, nu mi-a acordat un mare credit legat de viziunea a ceea ce înseamnă puterea cuvântului scris, materializat în creaţie literară. Au fost, însă două persoane care au avut încredere în materializarea visurilor mele. Prima persoană este Dumnezeu, care are darul vederii duble. El m-a văzut aşa cum eram eu, atunci: sinceră de a-L sluji pe El şi semenilor, dar cu puţină experienţă şi puţini susţinători. Totodată, El m-a văzut aşa precum El însuşi îşi făurise visul Lui măreţ, legat de viaţa mea şi de impactul pe care – El şi eu – cu mâna mea în Mâna Lui, cu voinţa mea mică racordată la Voinţa Atotputernică, cu puţinul meu talent înmulţit de înţelepciunea manifestată prin harul Lui – L – am putea avea în inimile oamenilor.
Aceste caracteristici ale lui Dumnezeu, de încurajator şi susţinător al viziunilor, dincolo de limitările umane, au fost manifestate zilnic, în viaţa, mea prin soţul meu. Bucuria lui la cele mai mici realizări ale mele, timpul acordat pentru a-mi asculta bătăile inimii cu speranţe sau deznădejdi, cred că pot spune metaforic – a fost „uleiul” prin care Dumnezeu a alimentat motorul minţii mele, pentru a gândi mai departe, chiar şi atunci când omeneşte, nu vezi nici o soluţie la marele puzzle care înseamnă firul unui roman fictiv sau al vieţii însăşi, fie destinul personajelor create pe paginile unei cărţi sau al circumstanţelor vieţii. El a fost primul cititor al scrierilor mele şi delicateţea aprecierilor şi îndrumărilor lui a făcut ca acest cerc al comunicării, atât de esenţial pentru un scriitor, să îmi dea satisfacţia unei complexităţi, pentru a nu abandona în momente grele. Spunea scriitorul Philip Yancey : „ Noi, creştinii, suntem chemaţi să arătăm dragoste chiar şi acolo unde s-ar părea că Dumnezeu nu ar arăta-o”.
După ce am terminat scrierea acestui prim roman, îmi amintesc că a urmat o perioadă mai grea decât cea a creaţiei. Scriitorii în general, sunt vulnerabili la tot ceea ce înseamnă procesul creaţiei, de cele mai multe ori, însă pentru debutanţi – mai dureros este procesul de publicare. Pentru mine, contactul cu lumea pragmatică a editurilor, conduse de spiritul producţiei şi al marketing-ului, a fost un adevărat şoc. Era total diferită de lumea în care eu, ca autor sensibil trăisem, de mediul în care fusese desfăşurat procesul creaţiei. Puţinele edituri care erau în vremea aceea – nu au avut încredere în ceea ce ar putea aduce nou, o tânără scriitoare. Cel puţin un an de zile, am stat cu manuscrisul în sertar. Am primit tot felul de „încurajări” în această situaţie. Îmi amintesc de una dintre ele, tragic – comică: „ Nu te nelinişti. Scrie mai departe, căci majoritatea scriitorilor au fost preţuiţi după moartea lor.” Dar, mulţumesc lui Dumnezeu pentru capacitatea de luptătoare pe care El mi-a dăruit-o şi pentru că toate aceste situaţii nu m-au dărâmat, dimpotrivă, au creat în mine şi mai multă dorinţă de a atinge idealurile pe care am ştiut că El le-a pus în inima mea.
ligia-seman– Ai vrea să ne vorbeşti despre influenţa creştinismului în proza ta? Ce alte concepte, în afara celui creştin, te-au mai călăuzit în ceea ce ai creat?
– Consider că ideile propagate de marii gânditori ai lumii sunt fie pro, fie contra creştinism. Aşadar, toată sursa inspiraţiei mele a fost influenţată de conceptul creştin. Creştinismul este suficient de complex şi îl putem regăsi în toate domeniile existenţei, începând de la arte până la structura societăţii.
– La ce lucrezi în prezent, ai în pregătire o altă carte? Când va vedea lumina tiparului? Ai vrea să ne dezvălui în avans, câte ceva despre subiectul pe care îl tratează?
– În prezent, lucrez la un nou roman. Subiectul pe care îl abordez este de actualitate: consecinţa relaţiilor intime în afara căsătoriei, avort, divorţ. Doresc să surprind două generaţii: cea a anilor sub regimul comunist şi apoi a noii generaţii, după revoluţia din 89.
– Te declari mulţumită cu statutul tău actual, de romancier creştin sau ţi-ai fi dorit altceva?
– Având în vedere scopul primordial al vieţii mele – acela de a reflecta frumuseţea inimii lui Hristos în această lume plină de suferinţă şi nevoi, nu am cuvinte să mulţumesc Tatălui ceresc pentru încrederea şi onoarea acordate de a sluji semenilor mei prin arta scrisului. Puterea cuvântului scris în toate vremurile, a fost copleşitoare. Când scriu, chiar dacă la masa de lucru sunt numai eu cu Domnul – văd în faţa mea mulţimi însetate şi înfometate spre nevoile cărora inima Domnului se apleacă pentru a împărţi milă, speranţă şi sens vieţilor. Cărţile se publică în mii de exemplare şi astfel, puterea transformatoare de vieţi şi de răspândire a Evangheliei are un impact uimitor. Oamenilor nu le poţi da dintr-o dată o carte doctrinară, dar un roman îl primesc şi îl citesc cu bucurie. Mi-au fost relatate multe cazuri despre persoane care au avut prima întâlnire cu Dumnezeu în urma lecturării acestor cărţi. Şi ce aş putea să îmi doresc mai mult?
Ca parte sensibilă a statutului de scriitor, şi aici vorbesc de ceea ce se întâmplă în mod general – este faptul că oamenii sunt binecuvântaţi de ceea ce Dumnezeu le dăruieşte prin scriitorul pus la dispoziţia Sa, dar sunt prea puţini, chiar foarte puţini care consideră că ajutând practic sau financiar la tipărirea unei cărţi, fac o investiţie care merită. Îmi este greu să abordez acest adevăr pentru mulţi ,,spinos,, şi cred că din această pricină – noi, creştinismul românesc, avem mult de suferit… probabil aceasta este una din cauzele pentru care avem atât de puţini slujitori consacraţi în acest domeniu…
– Ce părere ai despre literatura creştină contemporană, ce plusuri şi ce minusuri are?
– În literatura creştină contemporană, cred că ar fi nevoie de mai multă originalitate şi realism – să fie surprinse problemele actuale aşa cum se prezintă ele, fără măşti sau clişee religioase despre felul în care creştinii doresc să fie lumea sau intervenţia lui Dumnezeu în lumea noastră. Aici nu mă refer la cărţile de învăţătură, ci la beletristică. Având în vedere imoralitatea care predomină în publicaţiile din mass-media, de faptul că librăriile sunt pline de cărţi superficiale, obscene, care pângăresc adevărata artă literară, se cere o literatură la noi standarde, curate, morale. Sunt de părere că creştinii ar trebui să ia în mod mult mai serios chemarea lui Dumnezeu la creativitatea autentică, prin intermediul căreia, omenirii să-i fie transmis într-un mod calitativ literar scopul, direcţia vieţii şi adevăratele valori.
– Există în prezent, o mişcare literară creştină căreia îi aparţii?
– Nu cunosc în momentul de faţă, o mişcare literară creştină despre care să pot afirma că îi aparţin. Un impact deosebit în gândirea mea literară l-au avut scriitori realişti ca Dostoievski, Tolstoi, Maxence Van der Meersch, Jack London, Liviu Rebreanu, Thomas Hardy. Având în vedere faptul că opera mea conţine şi elemente noi, dacă ar trebui să numesc o mişcare literară căreia să-i aparţină – aş încadra-o în curentul neorealist.
– Ce altceva ţi se pare relevant în experienţa de până acum şi ai dori să ne împărtăşeşti?
– Cu ajutorul lui Dumnezeu, în fiecare an, împreună cu soţul meu organizăm o conferinţă naţională pentru femei. Anul acesta, a fost a treia ediţie. S-a desfăşurat la un hotel din staţiunea Mamaia. A durat cinci zile şi au participat peste trei sute de femei din ţară şi diasporă. Tema conferinţei a fost „Cum îşi poate păstra echilibrul o femeie, când lumea din jur se clatină”.Vrem să accentuăm în mod deosebit că aceste conferinţe nu sunt pentru promovarea mişcării feministe şi nici nu ne dorim o mişcare feministă, ci acastă lucrare face parte din mişcarea de trezire spirituală a familiilor din România, prin învăţătura curată a Bibliei. Viziunea noastră este de a atinge prin femei – familiile, bisericile şi societatea, având în vedere că femeia, ,,ajutorul potrivit’’, este cea care întreţine atmosfera căminului şi totodată, ea este proiectată într-un mod unic, cu instinctul matern de încurajare şi rugăciune de care familiile şi bisericile au atât mare nevoie. Totodată, viziunea noastră cuprinde şi femeile care au nevoie de Evanghelie. În programul conferinţei au fost incluse sesiuni generale de învăţătură, unde am avut harul să slujesc împreună cu minunate femei pe care Dumnezeu le foloseşte în lucrarea naţională în rândul femeilor, mărturii personale şi mărturii de misiune. Pe lângă sesiunile de învăţătură, am făcut şi împărţiri pe grupe de cel mult douăsprezece femei împreună cu o lideră. Sesiunile pe grupe au avut drept scop aprofundarea învăţăturii primite la sesiuni, realizarea unei părtăşii autentice şi observarea de către lideră a nevoilor, pentru a putea să le slujească prin rugăciune. Am avut împreună cu noi o echipă de consiliere spirituală foarte bine pregătită în diferite domenii : consiliere pentru nevoi emoţionale, consiliere pentru nevoi intime şi în probleme legate de sarcină şi avort şi consiliere special pregătite pentru consilierea de vindecare interioară şi eliberare emoţională . Totodată, în acest timp, am avut împreună cu noi o echipă puternică de rugăciune şi mijlocire. Această echipă a slujit în „ ateliere de rugăciune”, unde femeile care au avut nevoie, au fost binecuvântate. Am considerat prin ceea ce s-a întâmplat la această conferinţă că Domnul a făcut un apogeu al lucrării noastre de până acum. Visam să se întâmple aşa ceva, dar nici nu îmi puneam imagina că Dumnezeu va face de fapt, ca realitatea să fie dincolo de aşteptările şi visurile noastre. În timpul sesiunilor de învăţătură, al închinării, a fost o prezenţă a lui Dumnezeu atât de copleşitoare, încât aveam impresia că dacă vom întinde mâna, Îl putem atinge. Şi Mâna Lui chiar a atins inimile femeilor, pentru că majoritatea au plecat transformate şi cu hotărâri noi în inimă. Mi-am dorit ca în grupele de părtăşie, pe lângă faptul că femeile vor fi slujite, să primească ele însele viziunea grupelor autentice de părtăşie, care sunt vitale pentru o viaţă creştină autentică şi absolut necesare pentru creşterea spirituală a bisericii, pentru că numai în cadrul lor se poate experimenta compasiunea, rugăciunea unora pentru ceilalţi, slujirea, încurajarea. O mulţime de femei au mărturisit că au plecat de aici hotărâte să înfiinţeze grupuri de părtăşie în bisericile lor. În timpul consilierilor – s-a întâmplat de asemenea, ceea ce am dorit. Femei care niciodată nu au avut cui să împărtăşească poverile sufleteşti, traume, răni nevindecate – au fost eliberate, vindecate, restaurate prin harul Domnului Aceste minuni s-au întâmplat şi în atelierele de rugăciune. Avem şi femei care în urma acestui timp – au hotărât să-şi predea viaţa în Mâna Domnului. Dintre ele, în urma acestei hotărâri, unele au făcut deja, botezul în apă. Iniţial, au dorit să chemăm păstorii şi să fie botezate în mare, dar apoi au hotărât că e mai bine în biserica lor, unde vor fi împreună cu toţi cei dragi ai lor şi mulţumim Domnului pentru cele ce l- au făcut deja. Consider, totodată, o nespus de mare binecuvântare a acestui timp al conferinţei – vindecarea rănilor femeilor văduve. Au fost înconjurate cu multă iubire şi alte femei care au trecut ele însele peste această durere le-au consiliat. Una dintre ele, tânără, căreia i-a murit soţul anul trecut, a mărturisit că în urma acestei conferinţe a înţeles că Dumnezeu nu a încetat s-o iubească şi că scopul vieţii ei nu s-a sfârşit odată cu moartea soţului. În anii petrecuţi cu soţul ei – El şi-a arătat iubirea într-un fel, iar acum El şi-o arată în alt fel, dar e tot iubirea Lui.
– Unde te vezi în viitor, ce aspiraţii ai?
– În primul rând, pentru viitor, îmi doresc ca omul meu interior să se schimbe tot mai mult după chipul lui Hristos, pentru că acest lucru este mai important decât oricare realizări, conferinţe uimitoare şi lucrări extraordinare. Pun mereu în calcul că s-ar putea, vreodată, din pricina unor anumite circumstanţe: poate boală, poate restricţia societăţii împotriva religiei, să nu mai pot fi atât de implicată în aceste lucrări publice, dar aş vrea să am acel duh smerit, încât să fiu gata pentru orice şi să consider adevărata valoare a vieţii mele prezenţa lui Hristos în toate fibrele fiinţei. Apoi, mi-aş dori ca El, care până acum a ascultat rugăciunea şi a mărit nespus hotarele lucrării noastre, să facă acest lucru şi mai departe. Prin credinţă, eu văd în viitor conferinţe naţionale de dimensiuni şi mai mari, prin care să fie atinse vieţile mai multor femei. În urma rezultatelor conferinţei de la Mamaia – am primit semnale din toată ţara că mult mai multe femei vor dori să participe la acest fel de conferinţe. De asemenea, aş dori să avem o echipă naţională lărgită şi mai închegată în acest domeniu şi totodată, această viziune să fie transmisă şi generaţiei care vine în urma noastră. În domeniul scrisului – îmi doresc să pot dărui mai multe cărţi poporului meu, nu doar beletristică, ci şi cărţi de studiu biblic, care să răspundă specific nevoilor femeilor din România, precum am scris ultima carte „ Domnind peste împrejurările vieţii”.
– Ce i-ai sfătui pe cei care abia acum încep să scrie?
– Un motto semnificativ pentru lucrarea mea de slujire prin arta scrisului a fost : “Dumnezeu înmulţeşte puţinul pus la dispoziţia Lui”. Este un principiu al economiei lui Dumnezeu ca El să investească acolo unde are de câştigat! Dacă Dumnezeu a dăruit talentul de a scrie şi dorinţa este a fi folosit pentru a sluji semenilor, El îi va da toate resursele pentru inspiraţie, timpul, energia necesare şi nu în ultimul rând, acea stare a inimii după voia, Lui astfel încât din prisosul ei să curgă mirul ales, care să aducă mângâiere,vindecare, încurajare celor din jur. De multe ori, eram foarte obosită, din pricina orelor prea puţine de somn. Din cauza multelor ore de muncă petrecute în faţa calculatorului, în timpul zilei, noaptea nu puteam dormi, alteori, îmi veneau idei şi trebuia să le scriu, pentru a nu le uita până dimineaţă. Cu toate acestea, am simţit mereu binecuvântarea şi înviorarea lui Dumnezeu, pentru a putea înainta: uneori, o pagină pe zi…, alteori două…, alteori patru sau zece…, au fost zile când am scris şi douăzeci de pagini… Au fost, însă şi zile când nu am putut scrie nimic… Mi-a fost foarte greu să accept astfel de stări, aveam impresia că pierd timpul, pe parcurs, am înţeles, însă că de fapt, nu e aşa. Am nevoie de asemenea situaţii, pentru ca Dumnezeu să-mi smerească inima şi să-mi aducă astfel, mereu aminte, că tot ceea ce sunt sau pot face, se datorează doar harului Său nemărginit şi că „ puterea Lui în slăbiciuni e făcută desăvârşită.”
OctavianCurpasOctavian D. Curpaş
Phoenix, Arizona

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors