Archive for the ‘Editorial’ Category

Hoții de codri

Posted by Stefan Strajer On April - 9 - 2016

Hoții de codri

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 

Neliniștea și neașezarea sunt parcă peste tot în lume în pragul exploziei. A fost neșansa României să intre în democrație tocmai în acest moment. Nu-i vorbă că popoarele puternice transformă neșansa în binefacere pentru ele însele, dar noi, se pare, că nu ne situăm între ele. Așa că tot ce am reținut din capitalism este jaful de proporții practicat de ciocoii noi. Categoria din romanul lui Nicolae Filimon este la noi eternă, este o categorie nu doar socială, ci și una psihologică. La toate nivelele și în toate domeniile vezi haite de „ciocoi noi” nestăpâniți și obraznici, pe care nici închisoarea nu-i mai sperie, că au găsit ei ac de cojoc și pentru pedepsele prea ușoare pe care le primesc. Ajunși în închisoare, continuă să facă același lucru în care au excelat în libertate, adică să fure. Fură din cărțile altora și scot plagiatele lor pentru că au avut grijă să introducă în lege prevederea incredibilă că poți fi scutit de pârnaie, dacă produci cercetare de orice fel. Îți stă mintea în loc să constați atâta dibăcie și solidaritate la niște ticăloși de ultimă speță. Detectarea diabolicelor mașinații de către justiție a devenit foarte dificilă deoarece corupții interni au fost luați sub aripa unor mafioți internaționali, de la care au deprins iute dexteritatea de a sustrage și a spăla banii murdari cât mai departe de țară în stațiuni opulente de la Atlantic sau Pacific. Și astfel banii sărmanului contribuabil român ajung să-și piardă urma, în timp ce în țară majoritatea păgubită este lipsită de orice face viața omului civilizată. Să te mai miri că unii dintre români își pierd cumpătul în momente critice și sar la beregată? Așa s-a întâmplat recent la secția urgențe de la spitalul din Segarcea, unde un om amărât de 74 de ani l-a strâns de gât pe unul dintre medicii de servici. De fapt amândoi, atât pacientul exasperat cât și medicul asaltat de numeroșii bolnavi erau victimele statului, partidelor, instituțiilor în descompunere din țara noastră. Pacientul a răspuns cu violență reacției de respingere a medicului, care l-a refuzat din primul moment, considerând că omul acuzând o insuportabilă durere de picioare nu era un caz urgent.

defrisari-hotnews-ro_36529500

Nimeni nu mai are răbdare în România să asculte, să ia seama la durerile altuia. Fiecare crede că ale lui sunt de neîndurat. Un lucru este cert: și bătrânul în suferință și medicul sunt victime ale jafului de proporții care are loc sistematic de 26 de ani. Pe când Elena Udrea, Cocoș, Videanu, Alina Bica și alte nume celebre din anturajul președintelui Băsescu furau de stingeau, fără să dea nimic îndărăt poporului care i-a ales, 60 de spitale erau desființate de același președinte pentru că nu mai erau bani. Multă cerneală a curs în legătură cu acest act cinic de proporții, dar cei care suportă consecințele dure au fost lăsați pe mai departe să rabde. Un lucru este sigur: pletora hoților o duce bine, atât de bine încât pedepsele ușoare nu-i mai sperie că în judecata lor strâmbă totul s-a meritat. Ei și generații de după ei sunt asigurați financiar, iar după ce se va șterge în memoria colectivă amintirea crimei lor se vor reîntoarce să ne facă legi din nou, să ne pună biruri. Avem memorie scurtă și iertăm cu duioșie crime abominabile. Săraca țară bogată, mai exact cu cozi de topor bogate. Îmi vine în minte nerușinarea Elenei Udrea care cerea optimizarea condițiilor de viață din închisori numai pentru că ea ajunsese să le guste puțin. Cum de nu și-a pus imaginația și activismul la treabă pe când era în libertate, să salveze de la moarte zeci de bătrâni uitați prin casele lor mizere. Mai deunăzi un grup de femei sărmane foarte în vârstă, dacă nu mă înșel, de la un cămin din Bălcești erau îngrozite de perspectiva desființării instituției din cauza lipsei de fonduri a primăriei. De ce oare nu devin românii mai pragmatici și să ceară fiecărui milionar și miliardar, care petrece pe la Monaco, să ia de suflet câte un cămin de bătrăni, de copii abandonați de părinți plecați la muncă, de copii bolnavi, spitale total neutilate și să le amenajeze pe cheltuială proprie, redistribuind bogăția pe care au șmanglit-o. Ar fi un mod mai profitabil de a-și ispăși pedeapsa, printr-un gest suprem de pocăință față de cei ultragiați.

Numai că o asemenea idee nu trece nimănui prin cap pentru că obștea românească se împarte între mafihoți cu legături secrete înăuntru și în afara țării și o majoritate dezarmată de oameni pe care nici legea nu-i vede, nici guvernanții. Aceastei majorități care se simte abandonată i-a rămas o singură speranță: jurnaliștii care au curaj la unele posturi de televiziune, puține de altfel, cum ar fi Realitatea TV. La emisiunea Jocuri de putere în 4 februarie a.c. am asistat la dezvăluirea unor abuzuri inimaginabile într-o țară europeană la început de secol 21. Locuitorii din orășelul maramureșean Borșa, deposedați de pădurile lor strămoșești, luptând zadarnic de șaisprezece ani să le reprimească, au ajuns în disperare de cauză la televiziune, știind despre faima pe care și-a dobândit-o Rareș Bogdan și colaboratorii lui ca apărători ai dezmoșteniților sorții. De virusul nelegiuirii s-au contaminat repede toate rețelele puterii în România. În acest climat „viral” nu este de mirare că s-au găsit „intreprinzători” ai afacerilor tulburi. Luând aminte la toate poveștile din spatele furturilor rămâi uimit câtă inteligență ticăloasă s-a cheltuit în asemenea afaceri și cât de puțin s-a investit în reconstruirea industriei românești demolate fără regrete de „clarvăzătorii” din fruntea piramidei. Să ne mirăm atunci că un oarecare Vasile Timiș din Borșa a revenit în țară sub numele schimbat de Frank Timiș, după un episod australian ratat, pigmentat cu comerț cu droguri, s-a întors cam cu coada între picioare în Borșa natală. Avea certitudinea că în climatul „viral” românesc se va realiza pe deplin, dând alături de alți vreo cinci „ortaci” măsura totală a ticăloșiei lor. DIICOT se afla în campania retrocedărilor frauduloase, așa că n-a fost greu pentru Frank să găsească vaca de muls pentru el și alți patru, între care primarul Ștețko, prefectul Anton Rohian cu concursul agenției RomSilva, îngălată și ea în vâscul netrebniciei. Frank și ai lui n-au făcut altceva decât să se sincronizeze la nivelul Borșei cu masiva corupție din capitala țării. Conform pricipiului formulat de Eugen Lovinescu privind cu totul alt subiect, cultura, simularea conduce la stimulare. Cine mai are azi nevoie de cultură în România? Mai toți sunt băgați cu capul în afaceri veroase.

Triumful abuzului la Borșa este de domeniul patologicului. Sunt șase mii de proprietari de pădure în Borșa toți cu acte în regulă, iar dintre ei o mie două sute patruzeci și șapte au fost împroprietăriți la anul de grație 1810 în timpul Imperiului Austro-Ungar. Ce le-a fătat mintea uzurpatorilor? Să înființeze un composesorat personal, numit CISLA, total ilegal, care s-a suprapus peste composesoratul de drept. Ce conta că acționau în ilegalitate absolută! Lor să le meargă bine vreo două decenii, timp în care pădurea a fost rasă și vândută. Graba lor a fost cu atât mai aprigă cu cât în subsolul pădurii defrișate zac minereuri de zinc, fier și cupru pe care se pare că au pus ochii deja șacalii din afară. Hmmm! Seamănă a Roșia Montana!

Maramureșenii n-au stat cu mâinile în sân. S-au tot dus prin cele judecăți prin mai toate tribunalele din țară, obținând câștig de cauză de la treizeci și doi de judecători. Sentințele sunt toate irevocabile, dar cui îi pasă. Timiș și ai lui au dat-o înainte ca să fructifice timpul în spiritul sloganului românesc al ticălosului: acum sau niciodată. Șaptespezece mii de hectare de pădure au fost defrișate sub privirea moroșenilor, care după cincisprezece ani de desconsiderare și sfruntare au ajuns acum în pragul răscoalei. Dacă nu li se face dreptate, în cel mai scurt timp vor pune mâna pe furci. În România postcomunistă ne întoarcem la epoca răscoalelor din Evul Mediu. Oreste Teodorescu, unul dintre cei mai inspirați jurnaliști de la Realitatea, care trece peste political correctness a făcut amara constatare că abuzurile din comunism erau palide pe lângă dezmățul de acum. Toți se feresc ca dracul de tămâie să amintească de Ceaușescu, dar evidența faptelor îl ridică pe dictator și îi coboară pe ucigașii lui, ca pe niște abjecți trădători de țară ce sunt.

Dl. Matei Mihali, președintele asociației composesorale de drept, prezent în emisiune și-a strigat durerea nedreptății într-o confesiune zguduitoare, numindu-i pe jefuitori „o haită de lupi flămânzi pe care nu-i mai satură nici dracu”. Toți cei vinovați devin foarte invizibili, abstracți când este vorba să dea seama de răul extins în țară. „De 26 de ani ne hăituiesc, ne umilesc și ne batjocoresc”, a spus dl. Mihali, dând glas exasperării omului deposedat. În vacarmul ce încă domnește în România, Președintele Johannis nu se lasă auzit în măsura în care s-ar cuveni, având în vedere acumularea revoltei a cărei masă critică poate deveni explozivă. E adevărat că el a declarat de la început că fiecare trebuie să-și facă datoria la locul său. Întrebarea este că își face fiecare datoria? Nu, nicidecum și atunci de aceea l-am ales ca să pună umărul să-i învețe pe nemernici ce însemnează datoria. Prezența mai susținută a Președintelui ar aduce un plus de elan agenției DNA și ar mai temporiza disperarea populară. Nu cred că România are nevoie de răzmerițe.

Spre deosebire de Președintele Johannis, Traian Băsescu a fost foarte vocal, dar ce folos. În cazul lui promisiunile și vorbăria ascundeau scăderile de caracter. Iată-l la Borșa în 2004 la un meeting cu maramureșenii înșelați, cărora le promitea grabnică rezolvare. Dar nu s-a ținut de cuvânt și astăzi la începutul anului 2016 maramureșenii se simt trădați și vânduți, total neîncrezători în statul de drept cu care s-a tot împăunat dl. Băsescu. Doar avocatul moroșenilor, dl. Bogdan Ioan Tudor Todoran, care le-a purtat necazul pe la atâtea tribunale are o nobilă compasiune și profundă înțelegere pentru suferința lor, evocând emoționant zbaterea acestor patrioți pentru apărarea pădurii din străbuni. Dl. Todoran are un larg orizont cultural. Știe istorie și înțelege ce primejdie s-a abătut asupra țării prin nesocotirea legilor, prin jaful pădurilor, care sunt o avuție națională și europeană, dar mai înainte de toate sunt avuția oamenilor onești din Borșa. Să nu se uite, a subliniat el, că moșnenii și maramureșenii fac parte din talpa țării, din stratul de profunzime al etniei noastre. Da, minunat a vorbit acest avocat și doar alianța lui dreaptă cu victimele ne-a făcut să mai sperăm că hoții codrilor vor fi, în cele din urmă stopați.

(Delray Beach, 8 februarie 2016)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

Basarabia – destin sub crucea infernului

Posted by Stefan Strajer On March - 10 - 2016

Basarabia – destin sub crucea infernului

 

Autor: Galina Martea

 

Renăscută pentru un alt destin – 27 august 1991. Proclamându-şi independenţa, R.Moldova devine un stat independent , autonom, plin de speranţe pentru un viitor luminos de a-şi reconstrui şi redobândi valorile identitare naţionale. Poporul, cu deplină încredere în independenţa proclamată, este convins că în sfârşit va triumfa dreptatea mult dorită şi se vor întemeia acele principii care vor contribui la formarea unui stat modern, liber, bazat pe valori autentice şi drepturi naţionale. Sentimente de siguranţă într-o nouă schimbare şi de realizare a unor dorinţe mult aşteptate de zeci de decenii.

Cu încredere pentru un viitor şi într-o reuşită de salvare a neamului, poporul devine tot mai unit, într-o măsură oarecare, gândeşte şi acţionează tot mai solidar doar pentru a redobândi integral procesul de eliberare naţională, de restabilire a unităţii de limbă, cultură şi tradiţii specifice neamului românesc. În condiţii de dificultate, după un sistem totalitar de decenii, poporul regăseşte forţa necesară şi încetul cu încetul purcede de a forma acea temelie a societăţii care constituie, s-ar crede, integritate. O mare parte a societăţii tinde spre o reîntregire a neamului românesc cu ţara mamă, iar o altă parte încearcă să stopeze aceste năzuinţe. Aspiraţiile poporului sunt diverse în dependenţă de originea omului.

Contrar acestora, situaţia economică şi socială a populaţiei devine tot mai instabilă şi nefastă, fiind grav afectată de trecerea bruscă de la o economie centralizată socialistă la un sistem de economie de piaţă liberă. Mediul social, o mare parte din populaţie cu aspiraţii pro-europene, continuă să se confrunte cu dificultăţi de diverse aspecte, având la bază încă trecutul cu o mentalitate sovietică. Acest component formează enorme piedici în derularea mai multor acţiuni şi aspecte, care nu permite, în primul rând, reîntregirea neamului românesc şi, totodată, nu oferă posibilităţi reale de a forma o societate nouă cu dorinţe şi viziuni moderne în dezvoltare. Procesele economice şi sociale se dezvoltă într-un ritm haotic, neavând la bază lecţia necesară pentru un sistem cu economie de piaţă adevărată, iar schimbările de rigoare nu produc impresia pozitivă în evoluţia ţării. În acest proces al schimbărilor intervin diverşi factori care afectează la direct locurile de muncă, cu reduceri substanţiale ai angajaţilor; instituţiile de stat, cu întreţinere bugetară, devin tot mai impotente în faţa schimbărilor, în aşa mod, o mare parte plasându-se în caterogia falimentului economic; veniturile pe cap de locuitor ale cetăţenilor coboară de la o zi la alta într-un mod extrem de galopant, neavând în subordine nici un fel de rezerve materiale şi financiare; fenomenul inflaţiei devine un proces normal al existenţei, constând în deprecierea permanentă a banilor aflați în circulație, ca urmare a reducerii volumului producţiei şi circulației mărfurilor care duce la scăderea puterii de cumpărare a banilor; ramurile producătoare ale economiei naţionale îşi pierd din capacitate şi intensitate, treptat devenind complet incapabile de a suprvieţui, iar cele neproducătoare pur şi simplu devin victime ale proceselor economice în schimbare. Toate aceste modificări se răsfrâng negativ asupra cetăţeanului din societate, iar societatea este victima proceselor evolutive în transformare. Astfel, i-a naştere un nou proces social şi anume: procesul de migraţiune a populaţiei în afara ţării. Respectiv, procesul migraţiunii, cu laturi atât pozitive cât şi negative, se răsfrânge destul de negativ în relaţiile conjugale, iar familia încetează de a mai exista sub forma tradiţională. Aici, femeia-mamă este acea persoană care abandonează familia şi ţara, astfel muncind şi dobândind peste hotare mijloacele financiare băneşti necesare pentru a salva supravieţuirea familiei rămasă acasă, în ţară. Astfel, procesele afective dintre părinţi şi copii devin destul de dramatice, iar societatea îşi pierde din conţinutul valoric al normelor de existenţă decentă şi civilizată. În consecinţă, omul societăţii devine tot mai disperat faţă de noile schimbări sociale. Lupta pentru supravieţuire personală devine tot mai prioritară, iar aspiraţiile pentru promovarea valorilor naţionale, cu caracter complex, devin tot mai neînsemnate pentru omul societăţii. În modul acesta, haosul, confuzia, dezordinea socială şi incapacitatea clasei de guvernare de a administra o societate, în condiţiile economiei de piaţă liberă, monopolizează întreg sistemul de dezvoltare a ţării.

Basarabia

Prin urmare, pe parcursul a mai mult de două decenii clasa de guvernare, nefiind capabilă de a proteja omul şi societatea în existenţă şi de a menţine un nivel corespunzător de dezvoltare umană, nu numai că a spulberat din cetăţeni orice speranţă pentru un viitor şi un trai luminos, dar a trădat în modul cel mai obraznic idealurile naţionale şi a subjugat poporul la cel mai josnic nivel de evoluare. În consecinţă, clasa dominantă a reuşit să distrugă o ţară, care nu mai reprezintă nici un interes pentru nimeni în plan mondial, în mod special, pentru lumea civilizată modernă, iar poporul este acea victimă care suferă şi suportă consecinţele greşelilor comise de conducătorii acestui stat. Poporul basarabean pentru puterea din stat nu este nimic altceva, decât un obiect exploatat şi lipsit de orice mijloace de existență. Astfel, omul societăţii, neavând mijloace băneşti necesare pentru existenţa cotidiană, este obligat, în mod condiţionat şi necondiţionat, să-şi părăsească ţara prin toate mijloacele posibile şi imposibile. Omul, în special cel apt de muncă şi tineretul studios, mai devreme sau mai târziu, reuşeşte prin diverse metode să părăsească ţara, atfel devenind complice al procesului de migraţiune, iar acei ce nu au asemenea posibilităţi continuă să-şi trăiască existenţa în condiţii de sărăcie exagerată. R.Moldova, actualmente, este un stat cu o situaţie demografică tragică/catastrofală. Majoritatea populaţiei tinde să plece din ţară, deoarece situaţia economică şi socială a degradat la limită, fiind un faliment total în orice sector, iar societatea este administrată prin cele mai corupte şi inumane metode ale existenţei social-umane. Satele, în principiu, au rămas pustii, iar ţara se menţine doar pe orasul Chişinău, capitala ţării, şi centrele raionale, cu o populaţie moderată. Mijloacele financiare pentru întreţinerea şi deservirea necesităţilor sociale s-au epuizat (în mare parte fiind monopolizate de clasa politică şi de guvernare), iar bugetul statului nu mai este capabil să-şi onoreze aceste obligaţiuni din incapacitate de competenţă şi putere financiară. În acelaşi timp, ajutoarele şi împrumuturile financiare sunt blocate de creditorii străini şi structurile internaţionale, deoarece reformele din cadrul ţării nu funcţionează pe principii democratice şi umane. Deci, realitatea adevărului din cadrul ţării este mai dură decât însuşi existenţa. Şansa poporului de a supravieţui ca naţiune integră rămâne şi este o dilemă, iar existenţa unui stat real este pusă pe cântarul întrebărilor fără de răspunsuri. Dar, cu toate acestea, poporul continuă să mai creadă în iluzii şi promisiuni false din partea clasei de guvernare, care sunt doar nişte aparenţe neconfirmate cu realitatea. În aşa mod, se produce masacrarea poporului în totalitate care nu se poate apăra de curenţii negativi/defavorabili ai clasei dominante, astfel cetăţeanului fiindu-i blocat accesul către sursa principală de cunoaştere a adevărului cu realitatea care îi determină. Prin sărăcia şi anarhia instaurată în ţară, poporul basarabean este supus unui proces de exterminare, ca naţiune, şi imposibilitate de a se dezvolta normal, ca factor al evoluţiei şi civilizaţiei umane.  Nivelul actual de dezvoltare prin care se regăsește viata socială, materială și spirituală a omului şi a societăţii nu este altceva decât un proces al supravieţuirii prin intermediul acţiunilor ilegale realizate de clasa dominantă, care, nemijlocit, constrânge cetăţeanul să gândească şi să acţioneze după placul acestora. Un asemenea proces ar putea fi considerat ca un factor al intimidărilor şi încălcare gravă a dreptului uman în dezvoltare si convieţuire socială. Deci, filozofia de existenţă a omului în societatea basarabeană reflectă o realitate destul de crudă care este contradictorie lumii civilizate. Administrarea societăţii basarabene se bazează pe un model al primitivismului, cu caracter necivilizat şi inuman, astfel plasându-se pe treapta cea mai de jos a dezvoltării sociale. În acest caz ne întrebăm: unde a greşit şi care este vina poporului de îşi duce în spate un asemenea destin, care, în mod fatal, este subjugat la sărăcie, mizerie, nedreptate, inechitate? Oare o asemenea soartă ar putea fi corelată cu firea omului care nu ştie să-şi onoreze drepturile de cetăţean într-o societate? Sau, vinovăţia în toate acestea este că omul de pe această bucată de pământ se află la intersecţia dintre bine şi rău, dintre lumină şi nelumină, dintre păcat şi antipăcat?

Aşadar, Basarabia, cu o clasă dominantă estrem de neomănoasă şi necinstită care nu-şi îndeplinește îndatoririle morale și sociale faţă de popor şi societate, este ţara unde infernul a dominat omul, pământul, cuprinsul şi tot ceea ce se numeşte existenţă umană şi socială. Cetăţeanul acestei ţări este fiinţa care ar putea doar visa la o viaţă frumoasă şi decentă, însă existenţa reală nu-i oferă această posibilitate, deoarece clasa dominantă pe parcursul a douăzeci şi cinci ani a trădat şi violat toate interesele şi necesităţile poporului; a distrus procesul obţinerii de eliberare naţională, iniţiat şi multdorit din anii 1991; a provocat şi subjugat poporul la cele mai umilitoare procese de existenţă ce nu sunt compatibile cu valorile reale umane (valori individuale, sociale, naţionale).

G.Martea.foto 45

(Galina MARTEA, dr., savant, scriitoare, poetă)

Jocurile politicianiste

Posted by Stefan Strajer On February - 9 - 2016

Jocurile politicianiste – o cruntă bătaie de joc la adresa cetăţenilor cu discernământ

Autor: George Petrovai

 

În analiza ce urmează îi am în vedere doar pe cetăţenii cu discernământ (capabili să judece, nu să ia de bune aberaţiile altora), adică pe cetăţenii responsabili şi cu simţ civic (îşi plătesc cu conştiinciozitate taxele şi impozitele, deşi actualul stat român nu merită un atare devotament!), căci în România mai există masa de câteva milioane a simplilor locuitori (aşteaptă ajutoarele în bani şi alimente, dar cu toate astea nu binevoiesc să-şi plătească dările, iar mulţi dintre ei nu posedă acte de identitate), o veritabilă masă de manevră, respectiv partenerul trocului electoral postdecembrist: Partidele aflate la guvernare le dau acestor locuitori ajutoarele, iar ei le dau în schimb voturile!

Când nu mai primesc aceste ajutoare, deoarece în urma unor controale se constată că mulţi dintre ei nici vorbă să fie îndreptăţiţi la aşa ceva, şatra sau tribul pleacă în străinătate la cerşit şi ciordit, unde se plâng pe rupte de viaţa grea pe care sunt siliţi să o ducă în România.

Nota 1: Dacă nu s-ar urmări cu insistenţă doar coaja democraţiei (dreptul tuturor la vot, inclusiv al acelor simpli locuitori de pe aceste meleaguri, care nu vor să ştie de obligaţii, ci numai de drepturi, îndeosebi atunci când au statutul privilegiat de alogeni), fondul real al acestei slinoase afaceri electorale fiind goana turbată după voturi (democraţia este cantitativă în conţinut şi accidental calitativă în formă), şi dacă statisticile şi-ar face datoria, corect ar fi ca pe listele de alegători să fie înscrişi doar cetăţenii în sensul arătat mai sus.

Nota 2: Însuşi W.Churchill s-a arătat la vremea lui nemulţumit de democraţie, fapt pentru care afirma despre ea că-i o formă grozav de imperfectă de guvernământ. „Dar, a adăugat el, daţi-mi alta mai bună şi voi crede în ea…” Iar eu spun că există cel puţin două mai bune ca democraţia. Prima dintre el ar fi teocraţia, cârmuirea potrivit poruncilor din Decalog şi a pildelor oferite de Mântuitor. Dar teocraţia conţine in nuce puterea, adică însuşi sâmburele discordiei umane. În cazul de faţă, asaltul pentru înşfăcarea puterii ar fi dat de preoţi şi pastori, aceştia pretinzând că sunt cei mai îndrituiţi să reprezinte pe pământ autoritatea divină. Acest cusur fundamental nu mai apare în demofilie, cu adevărat cârmuirea cu dragoste şi din dragoste sinceră faţă de semeni. Prin urmare, demofilia este singura formă de guvernământ capabilă să instaureze fericirea, dar numai într-o comunitate sau societate a atotomenescului, o comunitate spiritualizată, unde relaţiile interumane sunt bazate pe credinţă sinceră, iubire şi altruism. Însă cum morala se află într-un îngrijorător regres (vezi fenomenele de decreştinare, ipocrizie, minciună şi cruzime, precum şi alarmanta înmulţire a legăturilor trupeşti împotriva firii), se cheamă că această formă de cârmuire mai are mult şi bine de aşteptat…

Celălalt viciu de fond al democraţiei noastre originale priveşte corupţia generalizată din politică şi deplorabila valoare (intelectuală şi morală) a partidelor existente pe eşichierul politic.

Cu corupţia ştim cu toţii cum stau lucrurile (şi nu stau deloc bine pentru nefăcătorii de politică): DNA arestează, prejudiciile nici pomeneală să fie recuperate, arestatul stă ce stă la răcoare (că, de, scrie cărţi şi, conform unei legi aiuritoare, detenţia se diminuează cu 30 de zile pentru fiecare carte publicată!), aşa că respectivul ipochimen, după punerea în libertate fie reintră în vechiul partid, unde cotizează corespunzător pentru a fi din nou ceea ce a fost înaintea pocinogului cu săltarea de către mascaţi, fie că – supărat nevoie mare pe foştii colegi de matrapazlâcuri – se înscrie într-un alt partid (care partid de la noi n-are nevoie de bani, chiar negri de-or fi, pentru campaniile electorale murdare?), fie la o adică pune umărul şi banii pentru înfiinţarea unui nou partid, cum ar fi uriaşul partid al puşcăriaşilor cu ştaif.

De reţinut că la toţi tâlharii ăştia nu se pune problema banilor atunci când în joc este orgoliul şi (dez)onoarea lor de hiperlichele. Se pune doar atunci când trebuie recuperat enormul prejudiciu cauzat poporului român: Ba că n-are absolut nimic pe numele lui, nici măcar ceea ce a declarat la intrarea în politică (asta, de altminteri, ar trebui să fie baza absolută de raportare la punerea sechestrului pe averile ilicite!), ba că dintr-un preapungăşesc spirit de solidaritate ANAF-ul nu marşează, ba că, înduioşat de acelaşi spirit confratern, Parlamentul ruşinii nu are în vedere un Cod Penal care să permită recuperarea imediată a averilor dobândite pe căi nelegiuite, deşi se ştie foarte bine că în acest mod simplu şi just s-ar aduna la buget suficienţi bani ca România să iasă din actuala fundătură – să-şi plătească datoria externă, să facă investiţii importante (în industrie, agricultură, modernizări de drumuri etc.) şi – nu în ultimul rând – să mărească simţitor veniturile nevoiaşilor, pe scurt pentru efectiva creştere a nivelului de trai.

Valoarea intelectuală a partidelor vizează netemeinicia strategiilor economico-politice ale acestora pentru demararea reală (reflectată în coşul zilnic) a economiei şi pentru smulgerea României din conul de umbră în care a ajuns din pricina necalificaţilor ei diplomaţi postdecembrişti, iar valoarea morală a acestora se raportează atât la acei membri care au grave probleme cu justiţia (de pildă, Ovidiu Nemeş, actualul primar al municiului Sighetu Marmaţiei, a primit sentinţa de incompatibilitate, cu toate astea dă zdravăn din coate pentru un nou mandat), cât şi la lipsa de jenă cu care se afişează urmaşii unor faimoşi kominternişti (Andreea Paul Vass şi Bogdan Olteanu sunt nepoţii evreicei kominterniste Ghizela Vass, prietenă la toartă cu Ana Pauker). Eh, iată unde s-a ajuns prin neaplicarea legii lustraţiei – Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara…

Tot în partea morală intră voturile date de europarlamentarii României (Renate Weber, Mircea Diaconu etc.) împotriva ţării care i-a propulsat şi-i plăteşte regeşte, mai exact pentru pierderea identităţii ei prin federalizarea Europei dezbinate şi pentru închiderea termocentralelor şi a ultimelor mine de cărbuni din ţară. De parcă prin asemenea măsuri de râsul curcilor s-ar putea reduce poluarea globală, când SUA şi China, marii poluatori mondiali, nici nu vor să audă de aşa ceva…

Nota 3: În romanul Fraţii Karamazov, Dostoievski îl pune pe Marele inchizitor să indice cele trei căi pentru anihilarea personalităţii umane şi a libertăţii sale – miracolul, taina şi autoritatea. Toate trei sunt de actualitate în lăbărţata Uniune Europeană: miracolul supravieţuirii ţărilor membre ca entităţi distincte, în pofida cedărilor succesive de suveranitate de care amintea Traian Băsescu, taina sforilor care se trag în Comisia UE, ea controlând democratic (sic!) procesul legislativ (Parlamentul), şi presiunile exercitate asupra ei de atotputernicile carteluri ale petrolului şi medicamentelor, autoritatea evidenţiată prin obligativitatea recomandărilor-directive venite de la Bruxelles şi prin aroganţa comisarilor europeni, cu nimic mai prejos decât cei moscoviţi.

(Sighetu Marmaţiei, 3 feb. 2016)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Dezguvernate, partidele din România dau zor cu lustruirea faţadei politice

Autor: George Petrovai (Sighetu Marnatiei)

 

Încep prezentul demers cu clarificarea termenilor înguvernare şi dezguvernare. Înţeleg prin înguvernare intrarea la guvernare a unui partid sau a unei alianţe politice, iar prin opusul dezguvernare, ieşirea de la guvernare (pierderea puterii executive) prin demisie (act conştient-voluntar), prin demiterea rezultată din pierderea majorităţii parlamentare sau printr-o moţiune de cenzură izbutită.

Tehnoguvernul de-acuma (mai degrabă de tranziţie sau umplutură decât format din tehnocraţi sadea) are meritul că, pe perioada mandatului limitat, satisface pe unii (e drept, cei mai colţoşi şi firoscoşi – strada cu protestatarii, Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internaţional), năuceşte pe alţii (scormonitorii prin gunoiul lăsat în urma lor de păpuşarii străini şi autohtoni) şi-i lasă complet indiferenţi pe cei mai mulţi dintre români, aceştia trăgându-şi zilele potrivit apatiei găzduită în dogma filosofică: „Ei (adică cei de sus, străini de noi şi gravele noastre probleme) se aleg şi tot ei se dau jos”…

Căci ce tehnocraţi sunt aceşti guvernanţi scoşi la comanda străină din mâneca serviciilor secrete, care – iată – dau iama în firavul buget al României (nici vorbă de economii, doar cheltuieli cu carul, aşa că până la urmă vor avea parte de alocaţii şi pisicile prezidenţiale!), dar nici urmă de bani pentru investiţii, deşi cel mai umil netehnocrat ştie prea bine că o economie fără investiţii este condamnată la moarte?

Parlamentari-nani-nani-puii-mamii

Pesemne că tocmai asta se urmăreşte în centrele de comandă ale globalizării, ca România să-şi lase în paragină milioanele de hectare de pământ bun de uns pe pâine şi astfel să fie obligată să cumpere pe bani grei (bani împrumutaţi de la păpuşarii mondiali – FMI, Banca Mondială) peste 70% din alimentele infestate şi din băuturile otrăvitoare de pe mesele românilor, ca citricile să fie mai ieftine decât merele româneşti şi ca litrul de lapte din producţia internă (nu şi laptele contrafăcut conform normelor europene) să fie cu mult mai ieftin decât celebra scârboşenie numită Coca-Cola, despre care se ştie foarte bine cât este de dăunătoare pentru consumatori, dar care are notabile avantaje de felul următor: spală toaleta mai bine ca orice detergent şi-i foarte eficace la tratarea plantelor de diverşi paraziţi…

Actualul tehnoguvern românesc este binevenit şi pentru mult încercatele noastre partide politice, îndeosebi PSD şi PNL, nu atât din pricina megascandalurilor cu furturi mai ceva ca-n codru, cât din cauza că multe din piesele lor grele, piese trecute prin ciur şi prin dârmon, ori zac după gratii, ori au fost obligate să iasă din joc şi să lase locul altora mai tineri şi mai puţin cunoscuţi, dar în substanţa lor intimă la fel de corupţi ca predecesorii, respectiv ca mentorii lor (vezi antologicul cuplu Adrian Năstase – Victor Ponta), căci ticăloşia politică are grijă să-i facă faimoşi în ţară şi peste hotare.

Aşa că toate partidele au câteva luni la dispoziţie până la alegerile locale şi parlamentare pentru a-şi lustrui faţadele. PNL, de pildă, crede că a rupt inima târgului cu Decalogul său de doi bani, pe care greii (a se citi corupţii putrezi de bogaţi) de la centru (Ioan Olteanu, Cătălin Teodorescu, Relu Fenechiu, Tudor Chiuariu, Adriean Videanu etc.) şi din teritoriu (atâţia primari, consilieri şi preşedinţi de consilii judeţene) nu dau nici măcar o ceapă degerată. Şi asta deoarece politica postdecembristă (pesedistă, penelistă şi de orice altă culoare) s-a făcut şi în continuare se va face cu bani, purcoaie de bani la fel de murdari ca şi cugetele celor care-i manevrează.

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

La Naşterea Pruncului Iisus

Posted by Gabriela Petcu On December - 25 - 2015

gabriela groza

Gabriela Genţiana Groza

 

** Zi Sfântă de-Ajun –
la Fecioara Maria
heruvimi şi serafimi

 

** Pruncul Iisus –
minunea Naşterii
în zi de Crăciun

 

** Clipă divină
Puiul surâde în somn
vegheat de Măicuţa

 

 

** Alai de îngeri –
purtând pe aripi odoare
la naşterea Lui

 

** Colindătorii
dăruind cu drag
fiori de bucurie

 

 

 

 

Pe când un plan Valev în Uniunea Europeană?

Posted by Stefan Strajer On December - 11 - 2015

Pe când un plan Valev în Uniunea Europeană?

Autor: George Petrovai

 

Apărut în anul 1964, planul Valev (după numele iniţiatorului său, economistul sovietic Emil Borisovici Valev) urmărea specializarea economică a ţărilor comuniste din Europa printr-o diviziune a muncii decisă de moscoviţi şi apoi impusă tuturor sateliţilor europeni. URSS, Cehoslovacia şi Germania de Est, ţări mai avansate din punct de vedere industrial, urmau să se ocupe pe viitor de producerea mijloacelor de producţie pentru întreg blocul bolşevic, iar în agricultură doar de creşterea animalelor, pe când Ungaria, România, Bulgaria şi partea de vest a fostei Uniuni Sovietice (Basarabia, Ucraina de sud) primeau sarcina să asigure hrana pentru toţi tovarăşii (grânarul bolşevismului european) şi, desigur, să devină principalele furnizoare de materii prime pentru ramurile conexe ale agriculturii – industria alimentară şi industria uşoară.

În acest scop, Valev prevedea în planul său supranaţional constituirea unui vast complex agricol în zona Dunării de Jos, complex în care urmau să fie cuprinse hălci însemnate din Moldova de peste Prut şi sudul Ucrainei (aproximativ 12.000 km²), din România (100.000 km²) şi Bulgaria (38.000 km²), cu vreo 12 milioane de locuitori.

Dar deşi bulgarii au fost îndată de acord cu respectivul plan, plenara C.C. a Partidului Muncitoresc Român a îmbrăţişat obiecţiile economistului Costin Murgescu din articolul publicat în Viaţa economică, aşa că l-a respins, motivând că România are posibilitatea industrializării şi că punerea în practică a acestui proiect ar afecta unitatea ţării, mai exact ar duce la dezmembrarea teritoriului său naţional.

De menţionat că la scurt timp după asta, C. Murgescu a afirmat că n-a fost de acord cu planul Valev doar ca patriot, dar că din punct de vedere economic acesta era întru totul realizabil!…

De la 1 ianuarie 2007, România a intrat în Uniunea Europeană. Dar numai ca o ţară de rangul doi, dacă – pe lângă “jucăria” numită spaţiul Schengen – avem în vedere numeroasele restricţii de ordin economico-financiar şi politico-strategic ce tot acuşi-acuşi îi sunt aduse la cunoştinţă, fireşte, în prima fază sub formă de recomandări, pentru ca niţel mai târziu, în cazul în care acestea nu sunt urmate punct cu punct, să ia chipul încruntat al poruncilor şi ameninţărilor.

Adică aceeaşi Mărie dar cu altă pălărie. Pe vremuri comisarii moscovito-bolşevici, cu scurte de piele şi pistoale la brâu, care tăiau şi spânzurau potrivit poruncilor primite de la Kremlin, căci acţionau cu nesimţirea ce caracterizează brutele învestite cu puteri discreţionare, astăzi comisarii vest europeni, care – îmbrăcaţi la patru ace şi cu greţoase maniere de ipochimeni hipercivilizaţi – nu se deosebesc cu nimic în conţinut de predecesorii lor orientali, îndeosebi atunci când în joc sunt interesele prezente şi de viitor ale păpuşarilor-stăpâni din târla FMI sau Uniunea Europeană, ci doar în formă.

Iată de ce spun că astăzi, când România – la “recomandarea” Uniunii Europene – ori admite să cultive rapiţă (rapiţa vlăguieşte într-un asemenea hal solul, încât acesta are nevoie de câţiva ani pentru refacere!), ori îl lasă în paragină, ori îl vinde străinilor interesaţi de tot ce mişcă-n ţara asta (deja circa un sfert din pământul românesc este în mâna unora ca aceştia), astăzi, deci, tare bine i-ar prinde un alt plan Valev…

Mai ales că acuma avem un tehnopremier cu dublă cetăţenie şi multiple specializări în agricultura europeană, mai puţin în cea românească, pe care n-a ajutat-o cu nimic nici cât a fost ministrul ei în guvernul Tăriceanu, nici mai târziu când, împins de la spate de Traian Băsescu (gura lumii spune că şi de serviciile secrete), a ajuns comisar european în branşă. Ba parcă dimpotrivă, dacă luăm aminte că jumătatea lui, specialistă în vinaţuri, a adus acel faimos deserviciu vinurilor româneşti, iar el n-a mişcat un deget ca să-i salveze pe români (pesemne că după căsătorie şi alte cele, francezii sunt compatrioţii săi) de sinistrul experiment numit Codex Alimentarius.

(Sighetu Marmaţiei, 5 dec. 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Minunata Piaţă a Universităţii

Posted by Stefan Strajer On November - 8 - 2015

Minunata Piaţă a Universităţii

Vox populi, vox dei

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, SUA)

 

Când se va scrie istoria României postcomuniste, un capitol substanţial va fi dedicat forumului popular de anvergură din Piaţa Universităţii. Această perioadă a început cu contestarea „democraţiei originale” în aprilie – iunie 1990 în Piaţa Universităţii şi continuă tot în acest spaţiu profund rezonant, după un sfert de veac, cu protestul împotriva aceleiaşi pseudodemocraţii, la începutul acestui fierbinte noiembrie 2015. Anul trecut la alegerile prezidenţiale tinerii din diaspora au dat un avertisment drastic nu doar lui Ponta şi guvernului său, ci întregului sistem corupt până la măduvă. Prezenţa lui Marian Munteanu acum în Piaţa Universităţii sperăm să fie un semn că în sfârşit va începe schimbarea la faţă a României. Studentul Marian Munteanu a fost în 1990 sufletul Pieţii Universităţii, al „golanilor” înfieraţi de Ion Iliescu, întemniţaţi, bătuţi şi chiar ucişi de minerii instigaţi. Deschiderea dosarului primei mineriade din 13-15 iunie 1990, la cererea expresă a CEDO, nădăjduim că va demasca eforturile puchistului kaghebist Iliescu şi a camarilei sale. În toţi aceşti douăzeci şi şase de ani România a trăit sub eşafodajul minciunilor eşalonului doi, care, confiscând revoluţia, s-a cocoţat în fruntea bucatelor, organizându-se într-o odioasă cleptocraţie.

Scânteia care a aprins mânia populară, acumulată zi de zi la vederea actelor de corupţie pe faţă ale guvernanţilor, ale parlamentului, ale partidelor, într-un cuvânt ale întregii structuri politice, a fost tragedia de la Clubul Colectiv petrecută vineri, 30 octombrie, când au murit din cauza incendiului trezeci şi doi de tineri (41 in momentul publicării, n.edit.), iar peste o sută treizeci se zbat în spitale între viaţă şi moarte. Cu puţin timp înainte, căzând cu motocicleta într-o groapă căscată pe una dintre şoselele capitalei, şi-a găsit sfârşitul un poliţist din escorta ministrului de interne, Gabriel Oprea. Aceste două incidente tragice au reprezentat doar ultima picătură dintr-un uriaş creuzet al suferinţei naţionale. Pentru că, dacă cei ieşiţi din şi protejaţi de mantaua domnului Iliescu au crezut că se poate guverna oricum un popor secătuit de o istorie jucată cinic mereu pe spatele lui, au aflat începând cu ziua de 3 noiembrie a.c. teribilul adevăr al judecăţii populare. Politicienii complici la batjocorirea sufletului acestui popor au auzit în aceste zile încinse verdictul drastic al opiniei publice. S-a declanşat aşadar a doua revoluţie a tinerilor lucizi, care şi-au propus de data aceasta s-o ducă până la capăt. Pancartele demonstranţilor din Bucureşti şi marile oraşe ale ţării cer democraţie nu oligarhie, nu „emanaţie”, cer guvern de tehnocraţi nu de birocraţi, cer ca parlamentul penal să fie judecat de tribunal. Mulţimea ştie ce vrea. Ne aflăm în prezenţa unei generaţii tinere educate, care acţionează ferm, dar nu violent, în cunoştinţă de cauză, pentru că a trecut vremea gloatelor oarbe. Tinerii din Piaţa Universităţii sunt conştiinţa mai bună a poporului nostru, care a cerut să fie auzită imediat după marea înşelătorie a lui Ion Iliescu, farsa alegerilor din mai 1990. Echipa kaghebistă a făcut însă tot ce i-a stat în putinţă să reducă la tăcere cu bâta vocile cu adevărat democratice din acel timp.

Temeţi-vă de această voce lucidă astăzi voi toţi cei care veţi intra să slujiţi în administraţia şi politica românească!   Lăsaţi orice speranţă, dacă mai aveţi vreuna, de căpătuială vorace în detrimentul cetăţeanului român! Cuţitul a ajuns demult la os. Batjocura trebuie să înceteze, cinismul miliardarilor de carton trebuie aruncat la lada de gunoi a istoriei naţionale. A venit vremea reîntronării valorilor sfinte poporului nostru, a cinstei, în primul rând, a adevărului, a libertăţii reale, a muncii tenace şi responsabilităţii personale în spiritul acelei zicale din basmele noastre: după faptă şi răsplată. Un sfert de secol de jaf economic este mult prea mult chiar şi pentru răbdătorul popor român. Politicienii inconştienţi, care-şi fac de cap în totalul dispreţ al cetăţeanului, au fost sugestiv încondeiaţi de pana incendiară a publicistului Octavian Goga. Cele scrise în 1930, sunt perfect valabile şi azi, semn că istoria se repetă: „Ce va fi mâine nu mai putem şti, fiindcă nu se pot face pronosticuri subt un cer încărcat de nori grei, cât anume va ţine furtuna şi unde vor cădea fulgerele ei. … Un lucru însă se simte: fierbe în ţară şi multe otrăvuri sunt pe cale să ceară cuvânt. Subsemnatul odinioară a scris despre măgarii care pasc pe Vezuviu, neştiutori de lava de subt copitele lor. Băgaţi de seamă, metafora e din nou la ordinea zilei”. (Fierbe în ţară, Octavian Goga, Pagini publicistice, Dacia, 1981, ediţie îngrijită de Silvia Urdea). Asemenea „măgarilor care pasc pe Vezuviu” au fost toţi politicienii români de până acum, spoliind cetăţenii, pe care ar fi trebuit să-i slujească. Şi acum „măgarii” sunt confruntaţi cu explozia vulcanică.

Rev 1989 2015

Curăţenia grajdurilor lui Augias va trebui să înceapă cu pedepsirea tuturor inşilor care au sfidat legile ţării. Nu ne referim aici la o campanie de răfuieli, ci la demersuri justiţiare clare împotriva nesăbuinţei. Dacă se va proceda cu duhul blândeţii, trecându-se cu vederea răul produs, nu vom putea face rânduială în ţară. Adesea, pe ici pe colo la câte un canal de televiziune românească, observăm că accentul comentatorilor se pune pe respectarea drepturilor omului, de care trebuie să se bucure pungaşii sau de optimizarea condiţiilor lor de viaţă în închisori. Ne pare rău, dar accentul trebuie pus pe actul justiţiar, pe recuperarea pagubelor şi mai apoi pe protecţia drepturilor unor infractori. Fără să ne purtăm barbar cu hoţii, să asigurăm mai întâi un nivel de trai decent bătrânilor, care se sting în frig în bojdeucile lor din satele în ruină, asistenţă socială copiilor lăsaţi de izbelişte de părinţi plecaţi la muncă, manuale şcolilor la începerea anului de învăţământ, locuri de muncă milioanelor de români slugi prin Europa, să echipăm spitalele corespunzător, să construim şoselele care azi au gropi în care mor oameni etc., etc. Hoţii de miliarde au avut în sarcina lor, pe când s-au aflat la butoane, ridicarea ţării, pe care în schimb după un sfert de veac ne-o arată azi prăbuşită, dominată de nereguli în orice direcţie te-ai uita. Te întrebi ce mai funcţionează în România actuală şi cu greu poţi să-ţi răspunzi. În schimb dacă te întorci la epoca Ceauşescu, nume total proscris azi la noi, trebuie să observi, sine ira et studio, că banii poporului nu numai că nu au fost furaţi, dar au fost investiţi în industrie, agricultură, blocuri de locuinţe, baraje hidroenergetice, şoseaua transfăgărăşană, şcoli, spitale, sisteme de irigaţii etc. etc. România exporta specialişti în alte ţări, produse made in Romania, a fost vizitată de doi preşedinţi americani, iar politica de mediator a dictatorului era cunoscută pretutindeni. Departe de mine a face apologia dictaturii comuniste, dar cred că o comparaţie onestă între epoca Ceauşescu şi cea a „democraţiei originale” este în defavoarea celei din urmă din multe puncte de vedere. Nimeni nu vrea să se întoarcă la cultul personalităţii, delaţiune, teroare, absenţa libertăţii de gândire specifice dictaturii, dar se cuvine să recunoaştem că ce s-a construit atunci s-a distrus cu crasă nepăsare acum. Acest bilanţ negativ, produs al „democraţiei originale” iliesciene ne-a dat decenii înapoi ca ţară. Şi pentru ruinarea de proporţii a României cei vinovaţi să plătească.

Astăzi, 5 noiembrie este a treia zi de demonstraţii paşnice în Piaţa Universităţii, unde mii de tineri îşi exprimă revolta împotriva corupţiei, a corupţilor, împotriva tacticii lor diabolice de a folosi parlamentul în scopul protejării actelor lor criminale. Un copil purta o pancartă pe care scria: „Nu puteţi cumpăra toate generaţiile”. Pe alte pancarte am citit: „Corupţia ucide”, „Până la capăt”, „Plecaţi şi nu mai candidaţi”, „Vrem oameni noi, nu tot pe voi”, „Să vă fie frică, ţara se ridică”, „Parlamentarilor, angajează la McDonald şi trebuie să începeţi şi voi să munciţi”, „Nu mai tăiaţi pădurile” şi postularea superbului optimism al acestei admirabile generaţii tinere: „Oamenii sunt încă frumoşi”. Tot pancartele înscriu revendicări perfect legitime ignorate de politrucii celor două decenii postcomuniste. Tinerii cer reformarea sistemului falsei democraţii, reactualizarea Punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara, alegeri anticipate, reducerea parlamentului la două sute de membri, imunitate zero în faţa celor ce încalcă legea, recuperarea banilor de la corupţi, confiscarea averilor ilicite, desecretizarea dosarelor marilor privatizări eşuate, transparentizarea evenimentelor de la revoluţia din 1989, anularea măririi pensiilor parlamentare, vot electronic sau prin corespondenţă pentru toată lumea, marfa românească să fie promovată în cadrul companiilor multinaţionale şi multe altele.

Sociologi şi jurnalişti la Realitatea TV şi-au exprimat azi, 6 noiembrie rezerva faţă de revendicările protestatarilor din Piaţa Universităţii, că unele din ele ar fi confuze, că tinerii aceia nu se pricep la politică, în fine că o ţară nu se poate guverna la presiunea străzii. Eu aş zice că aceşti domni nu au deloc dreptate pentru că în România nici societatea, nici politicienii nu funcţionează ca la carte. De un sfert de secol au curs râuri de cerneală, s-au făcut mii de mese rotunde la televizor, fără să se schimbe ceva esenţial, fără să se optimizeze clasa politică, dimpotrivă corupţia a crescut în proporţii demenţiale. Să subliniem apăsat că numai protestatarii tineri din stradă, fie că au fost în diaspora în 2014, fie acum în Piaţa Universităţii, numai ei au reuşit să schimbe ceva în România. Opoziţia năclăită în neputiţă nu a putut să-l determine pe Victor Ponta să demisioneze. Am asistat de câteva luni bune la mascarada acestui premier necredibil, dar care proptit de PSD şi UNPR şi mai ales, folosindu-se de obrazul său gros, a rezistat în pofida diatribelor. Numai protestatarii generoşi cu timpul lor, solidari în revolta lor din 3-5 iunie a.c. au triumfat împotriva cinismului unui premier total compromis. La presiunea lor acesta a demisionat. Mai vreţi ceva domnilor jurnalişti şi sociologi? Ne pare rău s-o spunem, dar în România democraţia încă nu funcţionează pe ici pe colo, prin părţile esenţiale. Şi la aşa democraţie numai revolta străzii mai poate îndrepta ceva, adică numai frica guvernanţilor de potenţiala dezlănţuire a furiei oarbe.

Singurul om politic acceptat de Piaţă este Klaus Johannis. Îmbucurător este faptul că Preşedintele României a cerut protestatarilor o listă cu reprezentanţii lor pentru consultări, pentru a ţine cont de revendicările lor despre care a declarat că sunt foarte bune. Abia în acest moment începe un real dialog între cetăţeni şi guvernanţi. Să sperăm ca aceasta să devină o tradiţie sănătoasă în România şi să sperăm că această a doua revoluţie să fie cu adevărat „până la capăt”.

(Waterford, 6 noiembrie 2015)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

2015 CU GENȚIGRAME

Posted by Gabriela Petcu On November - 7 - 2015

gentiana

Gabriela Gențiana Groza

 

1.Evenimentul secolului
S-au dus soacrele pe Marte
Și-napoi nu vor veni,
Plâng nurorile departe
De gurița lor…o zi!

2.Petrecere
S-a umplut clubul de fițe
Că au tinerii mulți bani,
Euroi de la mamițe
Combinate cu baștani.

3.Mulțimea farmaciilor
Dac-ar fi să socotesc
Câte farmacii găsesc
E grozav, că ne-om hrăni
Cu pastile într-o zi!

4.Corupție generalizată
Ieri mi-am cumpărat un câine
Și m-a lins când i-am dat pâine,
Înțelegerea am rupt
…Că precis era corupt!

5.Elevi la barul de lângă școală
Obosiți de-atâta carte,
Pe când orele-s în toi,
Merg și ei, că nu-i departe,
La o pipă, la un țoi…

 

GENȚIGRAME

 

1.Seara la televizor
Titluri mari cu știri de groază
–Butonez la altceva—
Însă câinele, o loază,
S-a ascuns sub canapea.

2.Grija pentru fondul forestier
Ieri căra bunicu-n spate
Vreascuri să aprindă focul,
Azi nepotul nu mai poate
Că tăieri sunt pe tot locul!

3.Megalomania șefului
Când ajunge-acolo sus,
Aeru-i rarefiat
Dar savanții au dedus
Că devine… împărat!

4.Farmecul litoralului, primăvara
Marea-încântă cu-a ei vrajă
–Deși vremea are toane—
Ici și colo vezi pe plajă
Fete dulci…cu silicoane!

5.Rocadă la Primărie
E așa cum s-a sperat,
Un progres adevărat:
Conduce interimarul,
Când e-ascuns la beci primarul!

6.Justiție televizată
Sunt luați pe rând sau la grămadă
La DNA-ul malaxor,
Ca toată lumea să îl vadă
…Pe cel mai umilit popor!

7.Recunoaștere politică internațională
Circul de la Parlament
E-un adevărat tezaur,
Marele eveniment
Va primi ,,Ursul de Aur,,!

8.Legi pentru un Parlament curat
După-un nou regulament
S-a găsit și o portiță,
Vor intra în Parlament
…Doar copii de grădiniță!

9.La grătare de 1 mai
După mici, berea-i plăcere
–Obicei de pe la noi—
Și petrecăreți, măi vere,
Lasă-n urmă doar gunoi!

10.Apariție pe malul Someșului
Pe-o alee de prin Cluj
E-o statuie curioasă,
O maimuță cu mult ruj
Și-o codiță…belicoasă!

 

 

 

 

gentiana

A fi sărac nu e ruşine, a fi mizer e grozăvie

Posted by Stefan Strajer On October - 21 - 2015

A fi sărac nu e ruşine, a fi mizer e grozăvie

Autor: George Petrovai

Sărăcia exterioară nu numai că nu-i o ruşine, dar nu-i nici un fapt endemic pentru o ţară sau un popor, chiar atunci când (cazul României postdecembriste) ea s-a generalizat într-atât de mult, încât nu mai surprinde pe nimeni – nici pe aceia mulţi ca frunza şi iarba care-i suportă hachiţele, nici pe canaliile înciocoite la care-i pâine şi cuţitul şi care, pentru a-şi prelungi tirania dosită sub aparenţe democratice, fac tot ceea ce-i neomeneşte posibil să adâncească inegalitatea socială prin tirania sărăciei.

Dimpotrivă, toate religiile universaliste îndeamnă la sărăcia exterioară, cu adevărat calea garantată pentru îmbogăţirea lăuntrică, iar creştinismul în primul rând prin nemuritoarele cuvinte ale Mântuitorului: „Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii, ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina, şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură” (Matei 6/19,20).

Deosebim, prin urmare, sărăcia impusă de lăcomia, demagogia, nepriceperea sau impostura căţăraţilor la putere, o sărăcie care afectează grosul cetăţenilor şi primejduieşte viitorul ţării (din nou cazul României postdecembriste), de privaţiunile pe care şi le impun firile deosebite, fie prin renunţarea spre folosul nevoiaşilor la cea mai mare parte din averea moştenită (celebrul caz al marelui Lev Tolstoi şi al câtorva dintre eroii scrierilor sale târzii), fie prin totala renunţare la deşertăciunea celor lumeşti şi intrarea hotărâtă în lumea meditaţiei şi rugăciunii, cu sau fără rasă monahală (modul pilduitor în care şi-a încheiat viaţa Zoe Dumitrescu-Buşulenga).

Mai mult de-atâta. Spre deosebire de prosperitatea comodă şi călduţă, care cel mai adesea favorizează trândăvia şi risipa (fireşte, atunci când nu se întăreşte spusa cu „banul la ban trage” prin agonisirea ajunsă scop în sine), de cele mai multe ori sărăcia devine motorul progresului social în general, al celui spiritual în special: nemţii şi japonezii au demonstrat pe viu cum prin muncă fără preget şi de calitate, o ţară poate să renască aidoma păsării Phoenix din cenuşa provocată de al doilea război mondial, după cum artiştii săraci dovedesc din totdeauna că, îmboldiţi de nevoi, izbutesc să îmbogăţească patrimoniul universal cu noi şi noi capodopere.

Exemple în acest sens sunt cu duiumul. Iată-l pe mult încercatul de soartă François Villon, cel care a pus bazele poeziei franceze moderne, pe mult umilitul şi nedreptăţitul Miguel de Cervantes, corifeu între corifeii culturii spaniole şi universale, pe îndelung oropsitul Vincent van Gogh, cel care întreaga viaţă a fost întreţinut de fratele lui Theo, căci – din cele circa 1000 de tablouri şi cam tot pe atâtea schiţe şi desene, care îndată după moartea lui i-au făcut multimilionari pe urmaşi – a reuşit să vândă pe preţuri derizorii doar două, şi, nu în ultimul rând, pe foarte bolnavul de epilepsie şi mereu strâmtoratul Feodor Mihailovici Dostoievski, genialul rus care şi-a scris partea cea mai consistentă din operă (Amintiri din casa morţilor, Crimă şi pedeapsă, Demonii, Fraţii Karamazov) sub uriaşa presiune a creditorilor.

De altminteri, un nobil francez contemporan cu Cervantes, a făcut următoarea afirmaţie adevărată cu tot cinismul ei: „Dacă ceea ce-l constrânge să scrie este nevoia de bani, atunci deie Domnul să nu ajungă niciodată bogat, pentru ca, prin operele sale, el, care este sărac, să îmbogăţească lumea”!..

Baiul mare este atunci când omul devine mizer, adică atunci când sărăcia a pus stăpânire pe mintea şi inima lui, deoarece mizerabilismul este concomitent doctrina disperării şi filosofia resemnării. Căci, spre deosebire de conştienţa şi de voinţa renunţării, inconştienţa resemnării împinge disperarea până în vecinătatea fatalităţii de felul „Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”, respectiv „Capul plecat sabia nu-l taie”.

Şi încă ceva. Dacă renunţarea denotă curaj şi are vocaţia demnităţii verticalului, resemnarea este plină ochi de laşitate şi are vocaţia orizontalului nedemn, cenuşiu şi sterp.

Din păcate, după atâta minciună şi înşelăciune postdecembristă, foarte mulţi dintre români au ajuns resemnaţi până în măduva oaselor – sceptici, blazaţi şi apatici.

„Românii sceptici şi blazaţi, vor protesta neîncrezătorii, când în România sunt atâtea de făcut pentru prezent şi viitor, ba chiar şi pentru trecutul ei lamentabil valorificat, şi când se ştie prea bine că astfel de însuşiri sunt inerente doar unui popor atât de îngreunat de măreţia istoriei sale, încât îl plictiseşte până peste cap estetismul spumos al propriei culturi, bunăoară aşa ca pe francezi, englezi sau chinezi?!”

Da, căci întreg sistemul postdecembrist este putred şi mizer prin minciuna ridicată la rangul de adevăr şi prin nelegiuirea ajunsă cârmuitoare în stat, fapt pentru care elementele componente (indivizii), dar mai ales relaţiile statornicite între aceste părţi (instituţiile statului), n-au cum să nu fie infestate de ticăloasa politică a aflătorilor în treabă şi să nu fie croite, ca aproape tot tot ce mişcă-n ţara asta, după chipul lor hâd.

Tocmai de aceea românii cu scaun la cap din ţară şi din străinătate au datoria faţă de înaintaşi şi urmaşi să nu se mai lase călcaţi în picioare de aceste jigodii, ci – uniţi în cuget şi aspiraţii – să le dea peste bot când le-o fi mai drag de lume. Adică cel mai târziu la alegerile de anul viitor: Ori apar pe buletinele de vot oameni competenţi şi necompromişi, ori se trece la greva electorală generală!

(Sighetu Marmaţiei, 21 aug. 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Ăştia sunt aleşii noştri

Posted by Stefan Strajer On September - 16 - 2015

Ăştia sunt aleşii noştri

 Autor: George Petrovai

Aflu de pe internet că circa 100 dintre şparlamentari sunt penali cu acte în regulă – unii deja condamnaţi, alţii foarte aproape de ceea ce se pare că a devenit o cutumă printre politrucii dâmboviţeni ai ultimului sfert de veac: Eşti respectat ca as printre borfaşi, cu ochii-n soare juzii dacă-i laşi!

Şi cine ştie câţi or mai fi printre aleşii neamului (în inima putregaiului naţional şi mai departe în teritoriu), că tot acuşi-acuşi auzim cum alţi miniştri, făcători de legi, şefi de consilii judeţene şi primari sunt săltaţi de mascaţi, încât nu poţi să nu le dai dreptate guvernanţilor că puşcăriile româneşti postdecembriste lucrează la capacitatea maximă şi că prioritatea priorităţilor nici vorbă să fie educaţia, sănătatea, cultura şi cercetarea, ci ea se cheamă procurarea fondurilor necesare pentru construirea de noi puşcării la standarde europene.

Altfel spus, în primul rând pentru actualii şi viitorii cârmuitori, potrivit următoarei anecdote, doldora de învăţăminte pentru unii ca aceştia:

Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ion Gheorghe Maurer vizitează câteva cămine studenţeşti, unde află (fireşte, pe ocolite şi cu o jumătate de gură) că studenţii sunt nemulţumiţi atât de hrană, cât şi de cazare. Generos, Gheorghiu-Dej dă dispoziţie ca pe viitor studenţimii să i se aloce o cotă suplimentară de 10%.

De-acolo, cei doi şi suita o iau către puşcării, unde – înştiinţat fiind de nemulţumirile la hrană şi condiţii de detenţie – Gheorghiu-Dej ordonă ca puşcăriaşilor să li se aloce pe viitor o cotă suplimentară de 20%.

Surprins, Ion Gheorghe Maurer îi şopteşte superiorului:

– Cum naiba, puşcăriaşii să se bucure de mai multă atenţie din partea conducerii superioare de partid decât cei care reprezintă viitorul ţării?!

– Lasă-mă, măi Ioane, că ştiu eu ce fac! răspunde cu parapon prim satrapul bolşevic. Studenţi n-avem cum să fim, dar puşcăriaşi nu se ştie niciodată…

Ei bine, ăia n-au mai ajuns la mititica, pe când ăştia de-acuma, mai nocivi ca tot ce s-a zămislit vreodată pe aceste meleaguri, se simt irezistibil atraşi de atari stabilimente, mai ceva ca fluturii de noapte de flacăra lumânării. Şi nu numai ei, făcătorii legilor de mare trebuinţă pentru uriaşa tagmă a hoţilor, ci şi mulţi, tot mai mulţi dintre aceia care sunt plătiţi regeşte (unde-s lefuri confidenţiale, ceva e putred în Danemarca!) ca să le aplice cum vor muşchii lor, adică aşa cum cer interesele lor nesăţioase şi fundamental nelegiuite – judecători, procurori, poliţişti.

Tocmai de-aceea, ştiind prea bine că temniţa este mult necesara haltă a dreptei ispăşiri de dinaintea staţiei finale cu numele de Judecata de Apoi, ei – mai înainte de recuperarea enormului prejudiciu cauzat României (dar când va fi asta?) – ar trebui să facă din proprie iniţiativă donaţii consistente pentru grabnica ridicare la standarde europene a viitoarelor sanatorii ale fărădelegii. Că doar pentru ei ar face-o şi pentru neuitarea lor…

(Sighetu Marmaţiei, 15 septembrie 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors