Archive for the ‘Editorial’ Category

Lumină Sfântă

Posted by Gabriela Petcu On April - 18 - 2014

invierea_domnului_17_aprilie

Lumina Sfântă

 

„Lumina luminează în întuneric

şi întunericul nu a cuprins-o.” (Ioan 1.5)

 

 

Hristoase,

Iată! la Sfântul tau Mormânt pecetluit

«Axios, Kirie eleison»* strigăm cu toţii

Pe noi prin Învierea Ta ne-ai mântuit

Şi vom primi Lumină în miezul nopţii

 

Se simte vânt uşor la piatra de mormânt

Cănd  rugăciuni la cer, spre Tine înălţăm

Doamne Isuse Hristoase, Fiu şi Cuvânt

Din moartea şi-nvierea Ta noi învăţăm !

 

Şi vântul tace…mirajul ne cuprinde

Pe piatră încep să-apară stropi de rouă

Foc ce nu arde, Lumina Sfântă-aprinde

Iar Patriarhul, ne dă Lumină nouă

 

Vă-apropiaţi! Veniti de luaţi Lumină!

Şi clopotele bat vestind lumii întregi

De Învierea din  noaptea cea divină

Când păcătoşi fiind, de rele ne dezlegi!

 

Hristos a Înviat!

 

 

*Vrednic Este, Doamne miluieşte! (gr)

 

 

 

 

 

Îndrumar creştin

 

Motto: “Adu mâna ta şi o pune în coasta Mea,

adu degetul tău şi îl pune în urmele cuielor

şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27).

 

Omule,

Tu ţi-ai ales un drum atât de lung

Încât te pierzi şi uiţi de ce-ai plecat

Şi-n grabă aduni păcat după păcat

Să nu te miri că relele te-ajung!

 

Degeaba plângi şi-n taină tu suspini

De vrei ca în lumină să-ajungi,

Mult Adevăr în inimă să strângi

Să Crezi în El! apoi, să te închini!

 

Tu ştii cât s-a jertfit, om păcătos!

Pe cruce-ndurerat şi înrobit,

Ţi-a luat păcatele şi te-a iubit

Acum, fii în credinţă lui Hristos!

 

Om bun,

Azi, iată învierea Sa din morţi

Când s-a întrupat dumnezeirea

Să-ţi mântuiască ţie firea

În trup şi suflet viaţa să o porţi!

 

Fii martor învierii lui Iisus!

Tu vino-n noapte şi te închină,

Slăveşte-L! apoi, să iei lumină.

Aşa să te uneşti cu Cel de Sus!

 

Să spui curat: „Hristos a înviat”!

Iar cei ce-n adevar sunt luminaţi

Şi în credinţă binecuvântaţi,

Răspund: „Adevarat a înviat”!

 

 

Gabriela PETCU

 

 

STROIA-Gheorghe---ALBASTRU-wbIon CATRINA

 

De curând, prestigioasa Editură „ANAMAROL” din Bucureşti a trimis la tipar un volum de excepţie al poetului, publicistului şi eseistului Gheorghe Stroia. Este vorba de volumul de versuri: „Albastru glas de înger”.

 

Numele omului de cultură Gheorghe Stroia şi creaţia lui poetică nu mai constituie o surpriză pentru publicul cititor din ţară şi din străinătate. Volumul de versuri recent apărut nu face altceva decât să întregească şi să consolideze o personalitate artistică puternică a vremurilor noastre.

 

Neobosit şi inspirat căutător de frumos şi sensibilitate, poetul demonstrează, prin linia proprie pe care o deschide în poezia românească contemporană, că poate înmagazina şi decanta imagini de o deosebită valoare artistică.

 

Volumul este dedicat celei mai iubite fiinţe a omului – mama. Numărul poeţilor din literatura română care au scris versuri memorabile închinate mamei este destul de mare.  Amintim aici doar pe câţiva dintre ei, care ne vin imediat în minte, cum ar fi: Andrei Mureşanu, Vasile Alecsandri, D. Bolintineanu, Mihai Eminescu, George Coşbuc, Victor Eftimiu, Octavian Goga, Panait Cerna, Şt. O. Iosif, Elena Farago, George Lesnea,  Tudor Arghezi, Nicolae Labiş, Virgil Carianopol, Ion Pillat, Magda Isanos, Ion Brad, Radu Cârneci, Alexandru Andriţoiu, Nichita Stănescu, Ion Crânguleanu, Horia Zilieru etc. Este meritul poetului Gheorghe Stroia de a-şi găsi un loc distinct printre ei.

 

Poezia „Albastru glas de înger” care deschide Partea I, intitulată sugestiv „Albastru glas”, curge lin spre sufletul cititorului. Rareori se întâlneşte în poezie un omagiu mai sincer şi mai ardent ca la Gheorghe Stroia. Poetul vede chipul mamei pretutindeni şi-l identifică atât cu fenomenele trecătoare, dar mai ales cu cele durabile şi nemuritoare. „În fiecare frunză şi-n fiecare rug de floare/ În fiecare nor şi-n cer un geamăt de culoare/… E chipul mamei mele izvorul dintre stânci/ … E chipul mamei mele luceafărul de seară/ Un murmur de lumină în sufletu-mi de ceară./”

 

Nesigur, dar pios, el cere ajutorul celei ce i-a dat viaţă în clipele de grea cumpănă. „În fiecare ceas al vieţii, dă-mi plâns de alăută,/ În fiecare zi cu soare, o rugă-mi împrumută!/” Rugăciunea către mama sa e pentru că, pentru poet, chipul mamei sale este sacru. /„E chipul mamei mele o ploaie vis, bogată, /  Aroma cea de smirnă, icoană preacurată./”       Pentru poet, mama este: „Albastru glas de înger, din cerul meu cu stele,/ „Eşti inima cea vie ce-mi bate cu putere!/”

 

Prezentă în viaţă, încă de la începuturi, mama este: „Mâna ce trece peste frunte-mi,/ Lacrimă în mare taină,/ Liniştea sădită-n bobi de rouă,/ Viaţa – anotimpul ca o haină./”, după cum ne mărturiseşte el în „Miere şi descântec”. Chipul mamei este indisolubil legat de scurgerea nisipului din clepsidra vieţii. Decantarea energiilor materne în plăpândul trup al fiului se înfăptuieşte gradual. Despărţirea este firească, dar dureroasă. „La căpătâi măicuţă, lacrimi te plâng tăcute,/” cum este în „Sărut de mângâiere”, sau, „La cimitir un hău stă trupul să-ţi înghită,/” Poetul mărturiseşte inspirat: „Mama este raiul ce adesea suspină/” cum se confesează în poezia „Mama este” sau, „Lacrimă”, „Liniştea”, „Fântâna” etc.

 

Partea a II-a „Tăcere de azur”, aduce un crez şi o iubire fierbinte faţă de mamă, când maturitatea poetului poate găsi nebănuite valenţe în adoraţia sa. Dacă împlinirea sa se va petrece în concordanţă cu sentimentele sale se va atinge împlinirea prin comuniunea cu universul nemuritor. Doar iubirea mamei sale îl ţine să-şi împlinească menirea sa pe pământ. „dacă apa vieţii n-ar picura/ din al tău suflet/ plin de soare/ m-aş preschimba în dor nebun/ bolnav pelerin/ pe o stea călătoare./” (Vezi poezia „Dacă”). Mama devine succesiv „Limba noastră”, „Lumina cărţii”, „Raiul vieţii”, „Femeia”, etc. Adoraţia lui pentru mama, exprimată cu sinceritate şi căldură umană îl apropie de Serghei Esenin.

 

Partea a III-a – Albastru vis – tratează aceleaşi probleme profunde, dar poetul se depărtează uşor de adoraţia pentru mama sa şi se îndreaptă spre sacru şi nemurire. După ce a primit viaţa, poetul îi defineşte marcajele limită de la: „Lumina soarelui”, la  „Amurgul”. Între ele stă „Bucuria rodirii”. Tot acest ciclu reprezintă hora vieţii pe pământ.

Densitatea imaginilor şi avalanşa sentimentelor generate de această cromatică sugestivă, produce o invitaţie la o meditaţie tăcută şi profundă. Ea naşte sentimente de linişte, împlinire, gingăşie şi respect. Este un pios omagiu adus tuturor mamelor de pe pământ.

 

Volumul de versuri aduce în final, prin Partea a IV-a, („Rai de crini”), pregătirea conştientă spre marea trecere din finalul vieţii, când, floarea de pe pământ ajunge, prin credinţă şi iubire, la un nou început, când este „Cerul pe pământ”.   Nu este locul aici să facem o analiză exhaustivă a întregului volum de versuri. Dincolo de orice consideraţie subiectivă, cartea este un succes deosebit al creaţiei unui poet ajuns la deplină maturitate. La succesul ei contribuie şi ilustraţiile extrem de inspirate ale maestrului Radu Bercea. Cititorii vor avea un motiv de reală satisfacţie, lecturând aceste versuri.

 

Ion CATRINA

10 aprilie 2014

Craiova

Dan Isăcescu: Visul francez sub zgomotul roţilor de tren!

Posted by Gabriela Petcu On April - 18 - 2014

TrenFranta2

Odiseea lui Dan Isăcescu şi aventura lui franceză este imposibil să nu te captiveze, mai ales, dacă relatarea o face prietenul meu Mitică Sinu (Phoenix, Arizona). Povestea lui nu este una obişnuită. Modul în care reuşeşte să părăsească România este unul ieşit din tiparele acelor timpuri: Dan Isăcescu trece graniţa între roţile unui tren de marfă! Isăcescu va respira aerul libertăţii într-o lume nouă  în care continuă aventura începută pe un vechi peron de gară şi trăieşte din plin fiecare clipă a vieţii sale, ca şi cum ar fi ultima.

Compartiment de lux spre Occident – curaj şi inventivitate!

Anul de graţie 1948 se evidenţiază, printre altele, prin cel mai puternic exod de refugiaţi spre Occident, care se manifesta ca un adevărat curent, pe care nea Mitică îl numise paşoptismul secolului XX. Prigoana comunistă nu avea limite şi părăsirea României părea singura cale de supravieţuire pentru mulţi dintre ei. Preţul pe care unii au fost nevoiţi să-l plătească nu poate fi echivalat în bani, niciodată. Şi-au riscat propria viaţă pentru a se bucura de gustul libertăţii, dar uzând de inteligenţă şi mult curaj. Cazul lui Dan Isăcescu, românul care a ajuns în Franţa sub un tren, a fost mediatizat multă vreme şi s-a aflat pe prima pagină a gazetelor din Paris. Speriat de ceea ce se întâmpla în ţară, tânăr, inteligent, cu o minte inventivă şi ispitit mereu de lumea liberă, occidentală, lui Dan Isăcescu i-a venit o idee: ce-ar fi să vadă dacă trenul n-ar fi mijlocul  prin care ar putea părăsi ţara? A studiat cu atenţie potenţialul  mijloc de fugă, şi ochiul lui ager a identificat un loc în care se putea amplasa o cutie din lemn, numai bună pentru a-i servi drept compartiment. „Dacă cutia se află tot acolo când trenul se întoarce în România, înseamnă că nu verifică nimeni sub tren, aşa că pot să stau acolo, în condiţii sigure” – a gândit românul nostru. Experimentul făcut s-a dovedit a fi decisiv pentru punerea în aplicare a planului. În acest fel, în cutia pe care şi-a confecţionat-o până în cele mai mici detalii, cu mare atenţie, Dan Isăcescu reuşeşte să ajungă la Paris.

TrenulFranta1„Eu am venit din Franţa, dar să nu spui la nimeni!”

Nea Mitică l-a întâlnit pe Dan Isăcescu în Italia, la Torino.  Plecase din Franţa, unde ajunsese ilegal, pentru că auzise el că la Torino era un grup de români, într-o tabără de refugiaţi. Intenţiona să se întoarcă din nou în Franţa, dar pe cale legală. Şi cum de-abia se învăţase cu compartimentul său atât de original, ajunge în Italia, tot sub tren. Câţi ani ai? – au fost cuvintele pe care Isăcescu i le-a adresat lui Mitică la prima lor întâlnire – Tu îi cunoşti pe ăştia pe toţi?  Şi-a studiat atent partenerul de dialog. Parcă ceva din interiorul său îi şoptea să-i acorde încredere lui Mitică, spunându-i pe un ton deschis: Eu am venit din Franţa dar să nu spui la nimeni! Le voi spune eu odată la toţi, să audă direct de la mine. S-au împrietenit imediat. Era genul de om care ştia să se apropie de ceilalţi şi să se facă plăcut, dar numai după ce-l studia atent, pe fiecare.

Paris – oraşul luminilor şi-al libertăţii!

La scurtă vreme, până şi refugiaţii de alte naţionalităţi au aflat că printre ei se află un refugiat român, ce tocmai sosise de la Paris. Toţi lagăriştii se interesau despre viaţa şi posibilităţile din Franţa. Pentru mulţi, urma să fie destinaţia finală. Isăcescu îşi depusese cerere de azil politic ca şi refugiat român, cu opţiunea Franţa. Italienii au fost expeditivi, aşa că, în scurtă vreme, grupul lărgit de prieteni ai lui nea Mitică s-a reînchegat la Paris, oraşul luminilor. Perioada care a urmat a stat sub semnul aventurii, aventura franceză, care prin ineditul şi farmecul ei a unit sufletele românilor aflaţi la Paris. Greutăţile au fost mai uşor de trecut iar bucuriile erau savurate la maxim.

De la cloşar – la inginer!

Începuturile vieţii în Occident n-au fost uşoare, pentru niciunul dintre refugiaţii români. Condiţia emigrantului într-o societate occidentală era limitată, iar barierele ce trebuiau trecute până la a ajunge la integrare nu erau simplu de depăşit. Intelectual sau pauper, emigrantul, şi nu numai, trecea prin furcile caudine până la desăvârşirea lui în calitate de cetăţean al unei ţări din Vest. „Cum în America e bine cunoscut termenul homeless sau în România, oamenii străzii, cloşarii trăiau în Parisul anilor ’50 – îmi spune nea Mitică – însă spre deosebire de homeless, cloşarii deţineau un fel de permis de şedere pe malul Senei. Aparţineau tuturor categoriilor sociale, dar mulţi erau din rândul intelectualilor. Dan Isăcescu stătea pe cheiul Senei, împreună cu cloşarii. Stive de cărţi tronau printre locaşurile improprii, construite după priceperea şi posibilităţile lor. Dan citea foarte mult, îi plăcea să înveţe, îşi dorea foarte tare să ajungă inginer”. Nu de puţine ori, când nea Mitică ajungea pe malul Senei, între ei, era întrebat despre Panait Istrati sau despre Cioran, pe care îi citiseră majoritatea celor cu care vorbea. „Tu citeşti mult, măi Dane, dar n-ai făcut nimic în viaţă!” – i-a spus prietenul meu într-o zi lui Isăcescu. Era vorba de realizarea lui pe plan profesional. Într-o zi, când nea Mitică repetase această frază pe care Dan o ura, de-a dreptul, i-a spus pe un ton confidenţial: Măi, tu zici că eu n-am făcut nimic! Du-te la Grenoble şi vei vedea că apar şi eu pe lista celor care s-au remarcat. Au scris că sunt inginer, deşi nu am o diplomă în mână!

Trei curtezani, un curier… şi-o domnişoară greu de cucerit!

Una dintre cele mai interesante întâmplări legate de Dan Isăcescu, petrecute la Paris, de care nea Mitică şi-a amintit cu lux de amănunte, a fost cea legată de o tânără franţuzoaică de origine română, pe nume Nadine. Această tânără lucra împreună cu mama ei la un hotel şi locuiau tot acolo.  Nadine era o fată frumoasă şi era privită cu admiraţie de către românii emigranţi din Paris. În grupul de prieteni în care se învârtea şi nea Mitică, existau trei pretendenţi care îi făceau curte lui Nadine, cu gândul chiar la căsătorie: căpitanul Epuran, ajuns inginer, doctorul Miclea şi doctorul Aerichide – un grec născut în România. Însă tânăra Nadine nu discuta cu cei trei curtezani, pentru că se pare că niciunul nu-i era pe plac, aşa că aceştia au găsit o modalitate ingenioasă de a-i transmite mesajele lor. Ştiind că Dan Isăcescu e un tip descurcăreţ şi deschide cu uşurinţă orice uşă, au convenit să-l folosească curier, urmând ca el să le ducă scrisorile şi să le predea tinerei Nadine. Dar n-o făcea pe gratis, bineînţeles, întrucât cei  trei feţi-frumoşi îl plăteau chiar bine, pentru serviciul prestat.

„Hercule- Savinien” – varianta românească!

Când Dan îi ducea corespondenţa Nadinei dialogul cu fata decurgea cam în felul următor: Ai o scrisoare de la Aerichide, o anunţa Isăcescu calm. Păi deschide-o şi citeşte-o! – spunea fata zâmbind ştrengăreşte. Eşti neserioasă, riposta el, cum să citesc eu corespondenţa ta? Era un şmecheraş înnăscut şi mai mult decât atât, foarte simpatic în societate”. Uneori, când curierul neoficial intra la ea în cameră, Nadine se afla în pat, într-o ţinută lejeră… Pune ceva pe tine – striga el înfuriat – cum poţi să stai aşa în faţa unui bărbat?  Stilul acesta confident a început să-i placă Nadinei… Alteori, Dan îi citea scrisorile şi tonul lui era ferm, dar totodată cuceritor. Era la fel ca în piesa „Hercule – Savinien”, de Cyrano de Bergerac, unde o tânără se îndrăgosteşte de cel care-i citea scrisorile… Încet, încet, domnişoara Nadine se îndrăgosteşte de vocea lui Dan, bătăile inimii i se accelerează tot mai mult în prezenţa lui, iar sentimentele frumoase prind contur. Nu peste mult timp, spre dezamăgirea mamei sale care ar fi dorit să o mărite cu un intelectual, Nadine se căsătoreşte într-o bună zi cu Dan Isăcescu. Omul care a ajuns la Paris, sub tren, care apoi a locuit cu cloşarii pe malul Senei, ajunge să aibă o familie! Tatăl Nadinei era român – căpitan de vas -, iar mama ei era franţuzoaică. Fata vorbea bine româneşte; deşi era născută în Franţa; locuise pentru o perioadă în România. După ce şi-a adunat nişte bani, Dan a trimis-o pe Nadine în vizită în România să o cunoască  şi mama lui.

Însurat cu o femeie deosebită, frumoasă şi serioasă şi cu care avea doi copii, Dan Isăcescu nu a putut renunţa însă la stilul de aventurier în care se obişnuise să trăiască şi care i se potrivea ca o mănuşă. Şi astfel, la un moment dat, inevitabilul s-a produs. Neînţelegerile ţinându-se lanţ în familia lor, după o perioadă de încercări de reconciliere, cuplul s-a destrămat. Nadine a intentat divorţul şi s-au despărţit, fiecare dintre ei urmându-şi calea. Nadine, totuşi, nu l-a putut uita. Când a prins de veste că Dan s-a mutat aproape de graniţa dintre Franţa şi Elveţia, s-a mutat şi ea într-o zonă adiacentă; dorea ca Dani să fie mereu aproape de ea, căci îl iubise enorm… Viaţa întreagă a lui Dan Isăcescu a fost o continuă aventură. N-avea astâmpăr, era fascinat de nou şi-i plăcea riscul, era mereu pe fugă, mereu grăbit, de parcă s-ar fi născut cu un dor de ducă, la fel de nestăvilit precum cel al roţilor de tren…

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

Nuţu Dosescu, un reprezentant de seamă al românilor din Canada

Posted by Gabriela Petcu On April - 18 - 2014

nutu dosescu cu familia„Când trăieşti în lumea viselor, îţi vin tot felul de idei”!

 

Ana Magdin: Domnule Nuţu Dosescu, aveţi una dintre cele mai frumoase familii din Canada, sunteţi un om împlinit. Cum v-aţi acomodat şi cu ce vise v-aţi dus acolo?

Nuţu Dosescu: M-am născut în România în timpul vechiului regim. Când aveam eu 3 ani, auzisem de la parinţii mei că a venit un unchi din SUA să ne viziteze. În acea perioadă s-a născut gândul şi visul de a merge într-o vizită în SUA. După aproximativ 7 ani, tatăl meu a obţinut un paşaport pentru o vizită în SUA care a stârnit şi mai mult dorinţa de a pleca în Occident. Au mai durat 5 ani până la împlinirea acestui vis când părinţii mei au plecat şi eu am rămas în ţară încă 811 zile. A fost o perioadă destul de crâncenă aş putea spune dar care m-a făcut să mă maturizez mai rapid dacă se poate spune aşa. Visam la Occident şi mă gândeam la ce oportunităţi ar fi, odată ajuns acolo… era o problemă de timp. Ştiţi, când trăieşti în lumea viselor îţi vin tot felul de idei şi de aventuri pe care ai vrea sa le pui în aplicaţie… (minte de visător).

Ana Magdin: Când aţi decis că trebuie să plecati din România, cu ce gânduri şi care au fost primele lucruri pe care le-aţi făcut acolo?

dosescu nepotiNuţu Dosescu: Ajuns în Canada, primul obstacol înâlnit a fost limba Engleză. (Învăţasem eu ceva Engleză la liceu dar…) Al doilea lucru dificil era în aţi face noi prieteni. Lăsasem în ţară un grup de buni prieteni. Nu mă puteam acomoda, mă gândeam să fac ceva bani şi să mă întorc în România. Nu după mult timp am întâlnit câţiva tineri români cu care am legat prietenii si s-a mai ameliorat situaţia. Împreună cu ei am reuşit să învăţ limba şi să mă implic în societate. După şase luni m-am angajat la uzina de automobile Ford, unde urma sa lucrez următorii treizeci de ani.

Ana Magdin: Am văzut foarte multe produse pregătite de dumneavoastră, jamboane afumate, slăninuţe, cârnaţi, etc! Ce sfaturi daţi oamenilor care doresc să mănânce produse preparate acasă?

Nuţu Dosescu: Tatăl meu este un om foarte priceput şi de la dânsul am furat multe lucruri. Zic furat pentru-că tata nu este un maistru care să ştie să înveţe. Un om iute din fire dar cu abilităţi multiple. De mic copil mergeam cu el prin comună la pomana porcului, el fiind măcelarul iar eu uceniculJ. Aşa am învăţat metodele de preparare a mezelurilor, jamboanelor (şuncă – cum se spune în Banat) etc. Mai târziu am început să experimentez şi să-mi developez reţetele proprii. Pentru cei care vor să mănânce ceva bun, le sugerez să-şi găsească un măcelar renumit de la care să cumpere produsele respective, în cazul în care nu au posibilităţi să le prepare singuri. Este adevărat că se găsesc tot felul de produse la mezelărie, dar dacă vrei într-adevăr ceva deosebit, preparat după metode să zic clasice, atunci la un specialist de profesie.

pageAna Magdin: Tatăl dvs este stabilit în America. Ştiu că este un om cu toate meseriile posibile şi mai ştiu că este unul dintre cei mai buni apicultori care şi-a cumpărat stupi şi s-a ocupat de albinărit în propria gospodărie! Care a fost reacţia americanilor când au văzut că vecinul lor extrage miere şi chiar le ofera si lor spre degustare?:)

 Nuţu Dosescu: Într-adevăr aşa cum spuneţi tatăl meu cred că este unicat (şi se pare că eu îl moştenesc) s-a ocupat cu albinele în Romania şi încă se mai ocupă şi aici. Eu am crescut în mijlocul albinelor si nu-mi amintesc să nu fi avut vre-o dată albine. Unii dintre vecini sunt încântaţi, alţii mai puţinJ. Am avut şi reclamaţii şi am fost vizitaţi de autorităţi dar nu au fost niciodată neînţelegeri pe această temă. Mierea întotdeauna îndulceşte, chiar şi pe aceia cărora le este frică de albine.

Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

Nuţu Dosescu: În aceste vremuri cred că românii au posibilitatea mai mult ca oricând să se realizeze, atât în ţară cât şi diaspora. În general, sunt oameni harnici şi gospodari însă cred că le lipseşte spiritul de echipă. “Unde-i unu nu-i putere la nevoi şi la durere, Unde-s doi puterea creşte şi duşmanul nu sporeşte…”!!!

 

ana morosanu magdinAna Moroşanu Magdin

Pădurarul de la Băile Felix

Posted by Gabriela Petcu On April - 18 - 2014

rotariu oanaOana ROTARIU

 

Nu e întâmplător că destinul ne face să deschidem ochii pe pământ într-un anume loc și ne dă identitate într-o anumită rasă, etnie, religie și cultură.

Dar traseul pe care îl urmăm în viață e dictat de alegerile noastre.

Care anume dintre ele? Toate.

Toate situațiile de viață pe care le întâlnim și pe care ne grăbim să le catalogăm în fel și chip vin fără manual de utilizare.

Cu toate astea, de fiecare dată, ne este pus la dispoziție întreg arsenalul de ustensile de care avem nevoie pentru a le soluționa.

Pe undeva în evoluția asta a noastră ne-am obișnuit să credem că Dumnezeu e acolo sus pentru a ne judeca la tot pasul.

 

Felul în care am fost educați ne determină să vedem greșeli și vinovați peste tot în jurul nostru.

 

Uneori, pare că reușim să ne regăsim liniștea doar atunci când avem înspre cine arăta cu degetul, sau să găsim pe cineva în ograda căruia să putem arunca toată așa-zisa vină.

 

Te-ai întrebat vreodată oare ce gândește Dumnezeu atunci când privește o balerină care face câțiva pași incorecți?

 

Ce-și zice El când o vede cum se chinuie zi de zi să-și perfecționeze tehnica, eleganța și armonia mișcărilor, când se străduiește să-și rafineze expresiile și trăirile interioare spre a ne putea transmite nonverbal o poveste?

 

Crezi că i-ar considera greșeli sau doar încercări nereușite în drumul ei spre desăvârșire?

 

E oare întâmplător că pentru a-și urmări evoluția, balerina se privește și se antrenează într-o încăpere cu oglinzi montate pe toți pereții?

 

Nu e oare mai ușor să ne observăm din exterior și ăsta e motivul pentru care ne privim în oglindă?
Cred că ar fi mai potrivit să facem și noi la fel.

 

Să ne observăm fără a ne critica, să ne acceptăm fără a ne învinovăți și să ne respectăm toate deciziile oricât de bune sau rele ar putea părea în ochii altora.

 

Iar dacă ceva nu ne-a reușit așa cum am sperat, să ne iubim, să nu ne denigrăm în ochii propriei conștiințe și  să mai încercăm încă și încă o dată.

 

În definitiv, cred că așa face și Dumnezeu: pentru că ne iubește și ne are grija, ne privește nu pentru a ne judeca, ci doar ca să ne pună întotdeauna și necondiționat la dispoziție tot ceea ce ne trebuie, în fiecare moment al vieții noastre.

Pentru ca să creștem, să ne întărim și să ne desăvârșim El ne lasă să cădem și să ne ridicăm ori de câte ori avem nevoie…

 

Iar dacă vreodată nu găsim puterea de a ne ridica și singuri, El ne trimite în drum acele persoane care exact în acel moment au nevoie să întindă cuiva o mână de ajutor.

 

Dumnezeu are o manieră extraordinar de delicată de a se comporta cu oamenii vulnerabili și de a-i pregăti să facă față unei vești teribile.

 

Eram la Băile Felix în concediu, răvășită, supărată și neîmpăcată cu mine, cu o depresie care se agrava cu fiecare zi care trecea.

Simțeam că ceva rău se petrece cu mine, în mine și aveam nouă luni de când mă căutam pe la toți medicii, pentru a primi un diagnostic, iar disconfortul meu să primească un nume, ca mai apoi să pot face ceva să simt că trăiesc din nou, cu adevărat.

Toate analizele de sânge îmi ieșeau perfecte, fără ca absolut nicio valoare să fie ieșită din parametri normali.

Nu mă durea nimic la modul concret.  Simțeam doar o durere generală, o oboseală exagerată ce se cuibărise peste tot prin mine și-mi era frică.

Frică de ce? De toate, în special de moarte.

 

Mi-era atât de frică de moarte, că mi-era până și frică să trăiesc.

 

felixCu toate astea, găseam puterea ca totuși, cumva, să pun durerii o mască, să zâmbesc și să mă mișc mai mult sau mai puțin în sensul vieții.

Așadar, să continuăm.

Eram la Băile Felix unde apele radioactive și-au adus o contribuție destul de substanțială asupra stării mele de sănătate și tumora pe care nu știam că o am la sân a devenit vizibilă (ulterior s-a stabilit clinic că se propaga cu o viteză de 60% în fiecare zi).

Făceam anticameră la o distinsă doamnă doctor, ajunsă la vârsta senectuții, dar care își mai păstrase colaborarea cu unitatea medicală respectivă, din dragoste pentru oameni.

Doamna, pe nume Oana Nicodim, e unul dintre acei medici care aparțin vechii școli de medicină românești.

Unul dintre doctorii obișnuiți să vadă în pacient și prin pacient, capabili să pună un diagnostic doar discutând cu el de la om la om, palpând și punând mâna pe fiecare centimetru din corpul și sufletul lui.

Alături de mine, tot pentru consultație, s-a așeazat un domn fermecător, un tip înalt, cam la 1,80 metri, cu părul alb și burtică. Avea ceva din alura și chipul lui Moș Crăciun.

A salutat și la un moment dat a intrat în discuție cu o doamnă care se plângea de tot și de toate…de la culoarea șosetelor și până drumul lung pe care trebuia să-l facă înapoi până acasă.

Graiul lui dulce te fermeca pe loc. Vorbea cu dialect, exact ca-n poveștirile lui Creangă, în dulșili grai moldovinesc.

Mi s-au umezit ochii și mi s-a făcut dor de casă și ca magnetizată îi sorbeam fiecare cuvințel.

Era foarte volubil și se distra copios pe seama faptului că liftul nu funcționa și că el a fost cazat la etajul opt.

Se afla de trei zile la băi și povestea că în prima zi i-a fost mai greu să urce până acolo, dar următoarele două zile a reușit să intre în ritm.

Ne-a pus la curent cu faptul că venea tocmai din județul Iași, că a fost pădurar și că toată viața lui n-a mers decât pe jos și că nu lasă să treacă nicio zi fără să facă o plimbare până la pădure și-napoi.

O spunea cu atâta dragoste și fervoare de simțeai cum pădurea pentru el era un fel de iubită sau, de ce nu, poate unica iubire adevărată.

Și nu știu cum și de ce, tam-nesam, a ținut să ne împărtășească și nouă despre faptul că el și-a ghidat întreaga viață după educația primită de la bunicul lui, care-l învățase așa:

”Uită-te afară! Acum e frumos și soare, dar în cinci minute poate o veni o furtună care să culce totul la pământ și să nu mai recunoști nimic din ceea ce-ți era atât de familiar. Așa e și în viață, dar tu să faci în așa fel încât nici să nu te bucuri prea tare nici să nu te superi prea rău!”

Apoi distinsul domn a adăugat: ”Și am avut și eu o groază de tras în viața mea, la cei șaptezecișiopt de ani ai mei.”

Am rămas stupefiată, omul nu părea nici de șaizeci de ani. Fapt pentru care și-a scos cardul de identitate și mi-a dovedit că așa era.

Nu rețin numele lui… în general rețin doar culoarea ochilor și sufletul omului.

Apoi a fost poftit la consultație, am urmat eu și n-am mai apucat să vorbim nimic, nici atunci, nici de atunci încolo.

Cert e că deși eram deja de o săptămână la băi, abia după această întâmplare și în acea zi am simțit nevoia să-i spun doamnei doctor despre faptul că sânul meu drept s-a deformat și e întărit.

M-a rugat să-i arăt unde, m-a palpat, m-a invitat să mă așez și cu un calm deosebit și o privire de un albastru ca cerul, la care a adăugat un zâmbet plin de iubire, mi-a spus că ar dori ca atunci când ajung acasă să mă prezint de urgență la medic pentru investigații.

Și pentru ca să nu mă sperii de tot și să fie sigură că așa am să și fac, m-a rugat ca mai apoi să o sun și să-i confirm că totul este bine.

Totuși, a ținut să-mi spună că ar trebui să țin cont că nimeni nu are garanția zilei de mâine.

Apoi a arătat înspre ea ca înspre un exemplu viu și mi-a spus că e un fel de miracol că ea încă e în viață și trăiește.

Asta pentru că în urmă cu mulți ani, după un accident de mașină prin care a trecut împreună cu soțul ei i s-au dat șanse minime de supraviețuire.

În schimb, soțul ei, care atunci scăpase viu și nevătămat, a murit foarte de tânăr de infarct miocardic, la câțiva ani după acel incident nefericit.

Mi-a mai spus că și de-ar fi să am și cancer pot trăi mult și bine și că doar Dumnezeu e cel care rânduiește chestiunile astea pe pământ.

Am plecat de la ea pe gânduri…

Începusem să cam întrezăresc ce e în neregulă cu mine… dar încă nu aveam nicio confirmare…

Acum, privind în urmă la viața mea, îmi dau seama, fie că putem vedea sau nu, sau putem conștientiza sau nu, suntem îngeri unii în viețile celorlalți…

Iar câteodată, îngerul vieții noastre așează ca pe un buchet de flori sufletul nostru pe banca goală din viața altui înger…

 

Nevoia unuia de a fi salvat e întotdeauna completată  de nevoia celuilalt de a salva pe cineva…

Frumusețea situației e că, până în final, nimeni nu știe cu certitudine cine pe cine a salvat cu adevărat…

 

Foto: Iuliana Ojog

ROCA GeorgeVeronica IVANOV

 

Veronica IVANOV: Multe articole au trecut prin mâna dumneavoastră. Sunteţi un recunoscut scriitor, poet şi ziarist, atât în România cât şi în ţara dumneavoastră de adopţie, Australia. Eu aş zice că sunteţi şi un artist desăvârşit!

 

George ROCA: În primul rând salutări dumneavoastră şi cititorilor revistei RoMania. Referitor la multitudinea de articole… aşa este! Multe articole (materiale scrise) mi-au trecut prin mână. De când mă ocup de redactare am preparat (până acum, 10 aprilie 2014) peste 6250 de materiale. Adică, după ce le-am primit de la autori în diferite formate, le-am corectat, le-am pus semne diacritice, le-am ataşat o imagine complementară, le-am făcut publicabile, şi le-am răspândit la revistele cu care colaborez. Peste 60 de reviste! Publică cine vrea, sau cine este interesat de materialul respectiv! Uneori a fost publicat acelaşi articol, simultan, şi de zece reviste virtuale sau pe hârtie. Înseamnă că publiciştii au fost interesaţi şi le-a plăcut ceea ce le-am trimis. Spre bucuria autorului! Eu cu ce m-am ales!? Am fost şi sunt cel mai câştigat! Citesc totul! Absolut totul, în amănunţime! Normal! Doar redactez materialele… şi trebuie să fiu atent ce se scrie în conţinutul acestora. Şi astfel, în felul acesta, nu duc lipsă de literatură de limbă română chiar dacă mă aflu la antipozi. Trăiască Internetul care facilitează acest mijloc minunat de comunicare. Mă veţi întreba de unde am „muşterii” care scriu… Am fost şi mai sunt prezent în redacţiile unor reviste… de la redactor şef până la simplu corespondent. De acolo, deci, vin scriitorii! Nu îi fur… de la aceste reviste, dar mă caută domniile lor în particular ştiind că pot să le facilitez relaţia cu diferite publicaţii literare şi totodată să le fac materialele publicabile. Unii mă consideră  un fel de PR… literar. Desigur că mulţi scriitori se bucură atunci când îşi văd materialele apărâd într-o publicaţie, dar şi revistele au aceeaşi bucurie când primesc câte un material de valoare. Desigur că întotdeauna pun la vedere adresele de e-mail ale celor două entităţi (corespondentul şi publicaţia) pentru a putea întreţine legături şi fără intermediul meu.

 

Cât despre propoziţia a doua din întrebarea de mai sus… Vă mulţumesc! Prea multe laude totuşi! Nu ştiu cât de cunoscut sau re-cunoscut scriitor sunt, apoi poet sau ziarist… dar sincer, mă zbat cât pot de tare! Îmi plac lucrurile rotunde, perfecte, frumoase, plăcute… şi de aceea fac eforturi ca şi scrierile mele să fie aşijderea. Nu întotdeauna reuşesc… căci doar… oameni suntem! Artist desăvârşit!? Vorbe mari! Sarutmana! Cred că v-aţi referit la grafica digitală de care mă ocup!? Hm! La unii place, la alţii mai puţin, iar alţii trec indiferenţi pe lângă…! Cu toate că am am o vitrină destul de vastă cu imagini digitale artistice, grafică, portretistică, sigle, colage, afişe, radiografii… care pot vizitate pe pagina mea de facebook.

 

AUSTRALIA 2014Veronica IVANOV: Ce v-a determinat să plecaţi atât de departe de casă?

 

George ROCA: Cu sufletul şi gândul nu am plecat de „acolo” niciodată! Nu sunt un naţionalist de linie dură dar am încercat să duc cu mine, în cutiuţa inimii, ţara în care m-am născut. Şi nu e greu! De ce am plecat!? Aşa a fost atunci… prin 1979… când mi-am depus actele să mă exilez la capătul lumii! Nu am plecat de plăcere şi nici de bucurie. Am plecat de necaz, de supărare. Ar trebui să umplu zeci de pagini cu această motivaţie… aşa că mai bine să sărim peste… Nimeni nu părăseşte meleagurile strămoşeşti de bine. Şi iată că au trecut 34 de ani de atunci… şi plecarea „aceea” mă afectează până în zilele de azi. Am descris acest sentiment în câteva din poeziile mele. Exemplu: „… Dorul mă macină-ncet/ Şi-mi aduc cu drag aminte/ De stradă copilăriei/ Şi de-o vorbă de părinte.// Am lăsat acolo totul/ Cu durere şi regret/ Şi-acum simt că amintirea/ Se şterge încet-încet!// Inima îmi plânge tare/ După sfânta Românie/ Nu mai cânt ca altădată/ Nu mai recit poezie// Aş vrea să mă-ntorc acasă/ Să găsesc ce am pierdut,/ Dulcea mea copilărie/ Şi… s-o iau de la-nceput// Ştiu că asta nu se poate/ Mă învinge depărtarea/ Şi puterile mă lasă/ Căci se stinge lumânarea//.  (Ardeal, fragment)

 

Veronica IVANOV: Aveţi mulţi prieteni români. Un prieten comun este doamna Georgeta Resteman care este redactor cultural al ziarului nostru. Ce face ca o prietenie să dureze peste mări şi ţari?

 

George ROCA: Aşa este! Ne înţelegem bine deoarece avem aceleaşi iniţiale! Eu GR, dansa GR! Apoi… ne-am născut pe aceleaşi meleaguri… undeva la poalele muntelui Vlădeasa. Geta scrie excelent! Are pană! Vocaţie. Voinţa şi dăruire. Of, of! Şi cât am bătut-o la cap să scrie… să publice. Era timorata! Ea organiza tabere de literatură, dar îi era frică să se producă… Până într-o zi… Pe 17 martie 2010 i-am publicat prima plachetă de versuri! Titlul „Debut”. Succesul a fost garantat! Materialul fost publicat simultan în mai multe reviste. Şi după aceea a scris de parcă ar fi avut aripi la degete! Şi poezie, şi proză… Văzându-i-se valoarea a fost cooptată în redacţiile mai multor publicaţii online… Şi astfel a ajuns să fie cunoscută, apreciată, să ştie lumea de dânsa. Consider că doamna Georgeta Resteman e un nume destul de sonor în literatura română contemporană. Căutaţi-l pe net şi veţi vedea. Aşa că, aveţi grijă de dânsa! Preţuiţi-o! Aduce beneficii redacţiei, revistei, cititorilor din Cipru şi nu numai. Ce face ca o pretenie să dureze peste mări şi ţări? În primul rând respectul reciproc, profesionalismul, afinităţile literare, prietenii comuni (printre care vă socotim şi pe dumneavoastră), apoi preocupări şi proiecte comune, colaborări… la diferite publicaţii, unde ne intersectăm deseori! Uneori nu comunicăm personal (pe net, desigur!) cu săptămânile, dar asta nu înseamnă că nu ne urmărim activitatea sau nu ne citim producţiile literare…

 

Veronica IVANOV: Cât de importantă este familia pentru dumeavoastră? Aveţi un băiat care vă seamănă… povestea scrisă de el a fost publicată în paginile ziarului nostru. Cum aţi reuşit să-i cultivaţi dragoastea de limba română?

 

George ROCA: În general evit să vorbesc despre membrii familiei. Să nu semene a nepotism! A… laudă de sine. Fiecare îşi laudă marfa şi desigur aproapele. Familia este importantă! Singurătatea distruge sufletul. A împărţi bunele şi relele cu partenerul de viaţă uşurează tarele stresului de zi cu zi. Se creează o armonie, o simbioză, care cu timpul te obişnuieşti şi îţi este necesară. Pentru armonie, pace şi linişte. Copiii!? Aceşti ne reprezintă… rămân după noi să ducă stindardul mai departe. Depinde cum îi educi! Râma îşi educă copilaşii să sape tunele prin pământ, albina să culeagă miere, iar oamenii să facă ceea ce fac domniile lor, sau ce au făcut părinţii acestora… Oglinda lor! Majoritatea reuşesc… dacă pot face faţă influenţelor nocive ale societăţii moderne. Eşti căldărar, înveţi copilul să facă căldări. Eşti muzician, înveţi copilul să îi placă muzica. Scrii, eşti om de litere… Scrie şi copilu’! Uneori chiar literatura de calitate. La început imita părintele… apoi personalitatea îi dictează să fie indepentent. Fără influenţe… dar totuşi păstrează linia celor „şapte ani de-acasă”. Desigur că l-am ajutat pe băiatul meu să îşi cizeleze unele texte literare. Dar acum scrie fără influenţe, şi fără implicaţii parentale. Şi eu m-am oprit din dădăceala… Îi admir scrierile! Cât despre cultivarea dragostei de limba română la copiii noştri, ce pot zice? Chiar dacă eşti departe de ţară, este posibil acest fapt! Chiar dacă partenerul este de altă limbă. Secretul!? Vorbiţi româneşte cu copiii dumneavoastră. Nu fiţi snobi! Nu vă fie frică de faptul că nu vor poseda bine limba ţării de adopţie. O limbă înnobilează o altă limbă şi îi întregeşte vocabularul. Limba română este foarte aproape de limba latină… baza multor limbii europene, inclusiv engleza, care are în fondul de cuvinte o mulţime de cuvinte uşor de înţeles de vorbitorii de limbă română… Aici e secretul… de ce învaţa uşor şi vorbesc românii atâtea limbi străine.

 

Veronica IVANOV: www.confluente.ro este un loc unde poţi întâlni oameni cu aceleaşi preocupări, iubitori de cultură şi de frumos, români de pe mapamond. Cum v-a venit ideea de a deveni promotor cultural şi de a realiza acest site?

 

George ROCA: Revista „Confluenţe Literare” este fondată de domnul Octavian Lupu şi de mine. Ne-am cuplat datorită afinităţilor literare, a limbajului comun în ceea ce priveşte elaborarea unei reviste utile care să fie la îndemâna oricărui scriitor cu înţelegere minimă de webmastering. Un loc unde se întâlnesc scriitorii consacraţi cu debutanţii. O tribună în care fiecare om de litere îşi etalează talentul, lucrările, ideile şi de unde primeşte deseori critici (literare) constructive de la cititori de bună-credinţă. Să ştiţi că producem una dintre cele mai citite reviste de limbă română din zilele noastre! Această revistă era deci necesară! Am realizat-o deci, împreună cu dl. Lupu (chiar dacă nu ne-am văzut fizic niciodată!!!), dânsul venind cu cunoştinţele de webmastering (şi desigur minunatele sale lucrări literare), eu venind cu corespondenţii pe care îi cunoşteam, cu grafica şi cu scrierile mele. Cu timpul ne-am sofisticat, iar revista „Confluente literare” a început să devină foarte cunoscută şi apreciată de iubitorii de literatură de limbă română. De curând a fost înregistrată şi a primit codul ISSN (International Standard Serial Number), un număr unic de înregistrare, necesar pentru a putea fi identificată ca publicaţie periodică recunoscută internaţional. Acest fapt îi dă greutate şi recunoaştere de către diferitele foruri de profil profesional, materialele publicate putând fi citate în studii academice, lucrări stiinţifice, lucrări de doctorat, prezentări, proiecte de specialitate…

 

Veronica IVANOV: Sunt multe ore de lucrat… la grafică, inserarea articolelor pe site… Cum vă este răsplătită această muncă?

 

George ROCA: Aşa este! Multe ore… Mult timp dedicat acestei munci: editare, grafică, promovare… Consider că, atunci când trimiţi un material la o revistă spre publicare, acesta trebuie să fie perfect din punct de vedere gramatical şi estetic… de la aranjarea paragrafelor până la imagine adiacentă… (a cărei grafică o execut cu plăcere), pentru a nu îi da publicistului prea mult de lucru. Dacă şi conţinutul textului este de calitate… nu contează că eşti debutant sau nu… se publică! Şi bucuria (după cum am mai spus deseori) este de ambele părţi… atât la scriitor cât şi la cititor. Tot ceea ce fac este gratuit, voluntar… pentru bucuria minţii şi a ochiului citiorului. Şi apoi, cine e primul care citeşte, vede, admiră şi se bucura de materialul scris? Tot eu! Aşa că merită!

 

Veronica IVANOV: Îmi place foarte mult cum reuşiţi să combinaţi fotografiile pe care vi le trimit cu ocazia diverselor evenimente care au loc în Cipru şi care prin abilitatea dumneavoastră grafico-artistică se îmbină ca un tot unitar. Ce cursuri aţi urmat în această artă?

 

George ROCA: Grafica digitală este o meteahnă, o plăcere şi o satisfacţie pentru mine. Simt că mă întregeşte. Mă bucur atunci când pot să prezint o imagine pe care am creat-o şi această imagine încântă ochiul celui care o receptează. În general lucrez cu programul Photoshop. Am făcut câteva cursuri profesioniste pentru a mă acomoda cu acest program. Lucrez cu migală şi caut să nu fac nimic de mântuială. Am făcut astfel şi pentru revista dumneavoastră câteva colaje sau pelicule multiple (tip film) deoarece este recomandat să se reducă numărul de fotografii ataşate la un articol… şi colarea acestora într-o singură imagine. Multe reviste nu suportă imagini multiple ataşate la un material scris. Multe dintre fotografiile trimise de autor trebuiesc prelucrate, tăiate, îmbunătăţite ca rezoluţie şi culoare. Unele necesită un text explicativ, scris cu diferite fonturi şi multe altele, care creează un produs finit estetic, plăcut ochiului şi care atrage atenţia.

 

ROCA Film 2014Veronica IVANOV: Când şi unde a avut loc prima dvs. lansare de carte?

 

George ROCA: În Australia am publicat versuri în două antologii colective (mai mulţi autori), prima „Orizonturi albastre”, Editura Cogito, Oradea, 1993 şi „Dincolo de orizont”, Editura Călăuza, Deva, 1996. Lansările au fost făcute aici, la Sydney, în prezenţa repezentaţilor Ambasadei Române şi ale altor personalităţi diplomatice şi desigur a membrilor comunităţii româneşti din Sydney. Consider că a fost nu numai un succes ci şi o provocare deoarece a aflat „lumea de aici” că şi românii pot „face” literatură chiar dacă se află la peste 16 mii de kilometri de casă.

 

Veronica IVANOV: Ce alte cărţi aţi mai publicat după aceea?

 

George ROCA: În 2006 am publicat proză, tot într-o antologie colectivă, numită „Mărturisire de credinţă literară” (Vol 1), Ed. Carpathia Press, Bucureşti, 2006, apoi a urmat prima mea carte proprie, un studio istoric numit „Dezvoltarea arhitecturii în perioada de domnie a binecredinciosului voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt”, Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2006. A urmat şi primul volum de versuri: „Evadare din spaţiul virtual”, Editura Anamarol, Bucureşti, 2009, două volume de interviuri: „De vorbă cu stelele” (Vol 1 şi 2), Editura Anamarol, Bucureşti, 2010, 2011, „Căutând insula fericirii” (Poezii. Ediţie bilingvă), Edtura Anamarol, Bucureşti, 2013.

 

Veronica IVANOV: Aţi publicat recent şi câteva antologii. Ce ne puteţi spune despre acestea?

 

George ROCA: Împreună cu doamna Rodica Elena Lupu, directoarea editurii Anamarol din Bucureşti, am iniţiat două proiecte, două serii de antologii româneşti – una de poezie purtând titlul „Simbioze lirice” şi una de proză, „Scripta Manent”. Eu am executat grafica, copertele şi chiar editarea unor segmente. Proiectele sunt vaste. Fiecare antologie de poezie cuprinde 20 de poeţi, fiecare poet are alocate câte 16 pagini. Deci 320 de pagini în total. Volumul de proză conţine tot 20 de autori, a câte 20 de pagini fiecare. Deci 400 de pagini în total. Până în prezent (de un an) am publicat 6 volume de poezie cu titlul „Simbioze lirice”, deci 120 de poeţi, şi aproximativ 2000 de pagini A5, incluzând şi prefeţe, postfeţe, comentarii şi cuprinsul volumului. „Scripta Manent”, antologiile de proză, a apărut în 2 volume. 40 de scriitori şi 800 de pagini. Ne-am propus să scoatem câte zece volume de poezie şi zece de proză! Munca e frumoasă, dar epuinzantă. Mai ales că totul se face în regim de non-profit şi fără sponsorizări. Autorii plătesc doar tipărirea cărţii şi unele mici cheltuieli pentru servicii poştale sau de distribuţie. Din această cauză tirajul este limitat.

 

Veronica IVANOV: Ce proiecte de viitor aveţi? Ce surprize veţi pregăti iubitorilor de literatură?

 

George ROCA: Pregătesc un nou volum de interviuri „De vorbă cu stelele” (3), o antologie iniţiată şi semnată de mine cu titlul „Taina scrisului – 50 de scriitori”. O carte de dicţie, perspicacitate şi amuzament numită „Prune-n gură”, şi o culegere de eseuri australiene cu titlul „Sub Crucea Sudului”. Sper ca acestea să vadă lumina tiparului până la sfârşitul anului 2015.

 

Veronica IVANOV: Ne puteţi face o comparaţie între Bucureşti şi Sydney?

 

George ROCA: Bucureşti e o metropolă iar Sydney un metrolpolis. Bucureşti este un oraş frumos, diferit de alte oraşe. Trebuie să îl iubeşti pentru a-l aprecia. Este locul tinereţii mele… locul unde am trăit, unde deseori m-am bucurat, am iubit şi mi-am făcut prieteni. Sydey e ceva mai vast… mai întins… Frumos, elegant, dar cu mai puţini prieteni, cu mai puţine obiceiuri obişnuite inimii, cu o posibilitate de acomodare mai dură. Lipsesc strămoşii, părinţii, „mioriţele”, „miticii”, „dâmboviţenii de pe mal”, „peşcheşul şi alte influenţe otomane”, „rahatul de pe clanţa”, „halimaua”, „micul şi sarmaua”, „ca la noi la nimenea”, „capra vecinului”, „doină, doină cântic dulce”, „nea Alecu”, „bancurile cu Bulă” şi multe altele. Dar nu vă speriaţi… şi aici la Sydney veţi găsi metehne: „taclalagii” numiţi „yuppies”, băutorii de bere care râgâie prin pub-uri numiţi „bogans”, soldaţi şi lucrători publici îmbrăcaţi în pantalonaşi scurţi şi ciorapi trei sferturi, pălării Akubra cu motocei pentru a alunga muştele, Ned Kelly-haiducul, bumerangul – devenit obiect turistic care nu mai zboară demult, cangurii boxeri… şi paianjenul ucigaş cu cruce roşie pe spate (Red Back Spider) din toaletă. Dar fiind un oraş multicultural, multietnic, te acomodezi uşor şi te scufunzi cu încredere în „melting pot-ul” înconjurător. Cu timpul devii mai încrezător, mai înţelegător, mai prietenos şi te simţi chiar (mai) ca acasă. Dar noaptea… tot româneşte visezi! Parol!

 

Veronica IVANOV: Migraţia este apanajul celor care au un vis… acela de a vedea o lume nouă… Cum este să munceşti şi să trăieşti în Australia?

 

George ROCA: Mulţi emigranţii şi-au părăsit ţara natală pentru o viaţă mai bună. Mulţi de frica unui sistem totalitar. Australia este o ţară „eminamente” de emingranti. Majoritatea au venit aici cu o bocceluţă de haine şi cu un sac enorm de vise şi speranţe… Majoritatea au rămas pe loc! Aici! Puţini s-au rentors de unde au venit. Înseamnă că s-au acomodat. Şi-au construit o viaţă nouă! Ai fost şi mulţi care au pierit şi nu s-au putut obişnui cu noua ţară. Cel mai greu a fost pentru veniţii din fostele ţări ex-comuniste. Altă climă, altă mentalitate, alte obiceiuri, altă orânduire, altă limbă… Dar cei care au fost puternici şi au perseverat şi-au făcut o viaţă mai tihnită şi mai liniştită… Şi apoi, omul sfinţeşte locul! S-au obişnuit… şi culmea, majoritatea mor în ţara de adopţie! Deci nu se mai reîntorc la bătrâneţe în ţara de unde au venit. Cu toate că mulţi şi-au jurat, atunci când au emigrat, ca la bătrâneţe vor pleca să moară acolo… unde sunt şi mormintele strămoşilor lor. Nu prea se poate! Stai în exil nişte ani buni, lucrezi, îţi faci o gospodărie… iar la bătrâneţe, când nu te mai ţin balalmalele unde vrei să te duci!? Au murit cei dragi, au murit prietenii, vecinii, a dispărut habitatul copilăriei şi al tinereţii… Te duci acolo ca un străin… şi-ţi mai laşi şi urmaşii în urmă… Căci nu le poţi porunci să te urmeze. Au servicii, au şi ei copii… case, împrumuturi la bancă, rudenii noi, prieteni… cunosc locul, şi mai apoi, mulţi sunt născuţi aici, pe meleagul emigranţilor, aici unde „ei” o numesc ţara „lor” natală! Aşa că… ţineţi legătura cu ţara strămoşilor pe toate căile posibile până sunteţi în putere fizică şi mentală, iar când obosiţi de atâta viaţă bună şi frumoasă… căutaţi-vă un loc de veci, prin apropiere, pentru ca să fie uşor pentru urmaşii cei dragi să vă mai aducă o floare la mormânt…

 

Veronica IVANOV: Cum poate cineva ajunge acolo, fără să aibă o rudă sau un prieten?

 

George ROCA: Întrebarea e foarte uşoară. Răspunsul îl găsiţi pe saitul (n.a. aşa scriu eu „site” în limba română!”) Guvernului Australia referitor la emigrare: http://www.immi.gov.au. Acolo veţi primi foarte multe detalii despre cum poţi emigra în Australia. În general fiecare individ care doreşte să se stabilească în Australia este tratat diferit, în funcţie de pregătire profesională, studii, aptitudini, comunicare. Odată admis, nu te mai trimite nimeni în ţara de unde ai venit. Devii rezident permanent şi în doi-trei ani primeşti şi cetăţenia ţării. Un sfat amatorilor! Deoarece în momentul de faţă este foarte uşor pentru români să obţină o viză de turist în Australia (o simplă cerere completată pe net) este recomandat să vină şi să vadă… înainte de-a face pasul cel mare, saltul la Antipozi!

 

Veronica IVANOV: Cum arată comunităţile de români din Australia? Care sunt principalele evenimente care se organizează acolo?

 

George ROCA: Sunt convins că seamănă leit cu cele din Cipru. Au culoare şi „temperament”. Românii sunt la fel peste tot, pe tot mapamondul. Iubitori, prietenoşi, sensibili, veseli, primitori, purtători de tradiţii, dar şi supărăcioşi, zeflemişti, unii chiar încrezuţi, invidioşi… Ei, dar parcă alte neamuri sunt mai breze!? Că, deh, doar oameni suntem cu toţii! Şi cu bune şi cu rele! Sunt vreo 15 mii de români în Sydney. Oraşul e mare! 80 de kilometri lungime şi 60 de kilometri lăţime. Ai noştri sunt răspândiţi peste tot. Biserici vreo 3 ortodoxe, vreo două neoprotenstante şi una greco-catolică. Întâlnirile majore se fac la picnicuri, nunţi, botezuri, înmormântări sau la câte un spectacol cu artişti veniţi din România. Viaţa culturală e cam la pământ… De fapt nu primim nici un fel de ajutor din România. Australia, un continent întreg… cu multe oraşe, cu o comunitate românească destul de numeroasă după 1989, nu are nici un Institut Cultural Român, nu avem un club, o casă românească… nimic! Suntem uitaţi de ţară mamă! Mulţi oficiali de-acasă vin, văd, se manifestă turistic, adică se plimbă… dar nu fac nimic pentru bieţii românaşi de la Antipozi! Nimic-nimic-nimic! Aşa că ducem lipsă de evenimente naţionale şi culturale. De curând am organizat pe forţe proprii, împreună cu alţi trei scriitori români stabiliţi la Sydeny, un eveniment cultural, un spectacol de poezie şi muzică. Consider că a fost încununat de succes. Am avut şi vreo 80 de spectatori. Doar atât. Poate cu ajutorul Excelenţei Sale, doamna Nineta Bărbulescu, noul ambasador român în Australia, vom putea organiza pe viitor şi alte spectacole de acest gen în câteva oraşe australiene. Românii sunt dornici să se întâlnească, să socializeze.

 

Veronica IVANOV: Ce ne puteţi spune despre recentele evenimente culturale la care aţi participat şi care au avut loc în Spania şi în Israel?

 

George ROCA: Secretele ajung până în Cipru? Glumesc! Am fost la Madrid unde mi-am lansat cartea „Evadare din spaţiul virtual”. Am acolo mulţi prieteni români dar şi spanioli. Am fost încântat de ospitalitatea acestora. Limba spaniolă nu este un impediment în comunicare. Românii o asimilează uşor. Pregătesc un volum de poezie bilingv român-spaniol. Aşa că, sper să mai ajung în scurt timp prin metropola madrielenă, la prietenii mei de la „Espacio Niram”, o cafenea literară situată lângă Palatul Operei, un loc unde cultură, literatură şi unde artele plastice prevalează şi stau la loc de cinste. În Israel, am fost în octombrie 2013. Invitat de către Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română de acolo. Am fost încântat de atâta prietenie şi bună organizare. Am avut două lansări personale de carte, la Tel Aviv şi la Haifa. Am cunoscut oameni de litere excepţionali, scriitori originari din România, oameni de înaltă factură intelectuală, eleganţă şi cultură. Am mulţi prieteni şi acolo… Prieteni cu care ţin legătura, care îmi trimit materiale spre publicare, sau doar ne împărtăşim ideile… Am cunoscut acolo artişti plastici, muzicieni, jurnalişti de marcă… Israelul e un mediu de cultură românească nemaintâlnit în afara graniţelor perimetrului naţional românesc şi basarabean.

 

Veronica IVANOV: Se ţin şi în Australia tradiţiile şi obiceiurile româneşti – Paştele, Crăciunul?

 

George ROCA: Desigur că se ţin! Paştele… cu tradiţiile pascale, cu slujbele religioase, cu ouă roşii, cu miel-friptură, miel-ciorbiţă, miel-drob, sărmăluţe, cozonaci… Întruniri, întâlniri, mese, veselie… „Hristos a înviat!”. Crăciunul e mai ciudat! Atunci e miezul verii la noi. Cald, foarte cald. Nu zăpadă, nu sanie, nu Moş Crăciun cu nasul roşu! Nu piftie! Doar noi, în pantaloni scurţi, adunaţi la un grătar, o bere rece… şi taclale. Povestiri şi amintiri din copilărie… de alde „Mai ţii minte ce bine mirosea pomul de Crăciun? Îţi mai aduci aminte când mergeam la patinaj pe gârlă?” Sau „Ce colinde frumoase cântau copilaşii din cartier…”. Apoi „O brad… frumos, o brad frumos…” Cer fără pic de nor, soare arzător şi ochi înlăcrimaţi de amintiri şi dor… Dar haideţi să nu fim prea sentimentali!

 

Veronica IVANOV: Cât de des reveniţi acasă?

 

George ROCA: În fiecare an! Doar odată. Pe la începutul toamnei. Mă duc să mă întâlnesc cu prietenii, cu cunoscuţii, cu oamenii care scriu… Să mai învăţ expresii româneşti de ultimă oră (de alde „aşa vrea muşchii mei!”) Să mai lansez o carte. Să-mi încarc bateriile!

 

Veronica IVANOV: În 2006, la „Miss Diaspora” a fost o fetiţă din Melbourne… care a sărit ca un cangur pe scena plutitoare a Festivalului Callatis din Mangalia, aducând pentru prima dată îndepărtata Australie atât de aproape de Europa.

 

George ROCA: „În urmă cu aproape opt ani îi luăm un interviu talentatei cântăreţe australiene de origine română Loredana Sachelaru. Atunci se pregătea, plină de speranţe, să plece în România pentru a participa la concursul «Miss Diaspora», parte componentă a faimosului festival anual de la Callatis (Mangalia). Ce-a făcut acolo? A avut succes! A fost aleasă printre cele 8 finaliste, a susţinut un recital muzical pe marea scenă a festivalului, a fost invitată de mai multe ori la televiziunea română, la emisiuni-show precum cea a lui Horia Moculescu, Alexandru Arşinel şi TV Timişoara. A cântat şi a dat interviuri la câteva posturi radio naţionale, în ziare şi reviste româneşti de specialitate…”

 

Pe fetiţa o chema atunci Loredana Sachelariu. Acum, are 24 de ani şi este ştiută sub numele de XONIA. A devenit vedetă pop în România. După ce a a participat la concursul „Miss Diaspora” s-a îndrăgostit de România. Părinţii ei sunt originari de acolo. Moldoveni frumoşi şi buni! Au crescut „fetiţa” în tradiţie românescă. Cât a fost copil, a fost o vedetă la Melbourne, unde s-a născut. A fost actriţă în serialul de televiziune australian „Neighbours”. Reclame de televiziune pentru Toyota. A făcut canto, a dat concerte în săli cu peste 500 de locuri, a scos compact discuri.

 

„Trebuie menţionat faptul că Loredana nu a fost numai o «voce de succes» australiană, călcând pe urmele celebrei cântăreţe pop Kyle Minogue, ci şi compozitoare şi textieră a propriilor producţii. Înainte de-a se îndrepta cu precădere spre lumea cântecului, Loredana a fost o balerină profesionistă. A absolvit «Australian Ballet School», a strălucit pe cele mai bune scene australiene, în spectacole organizate de «Australian Ballet Company» şi de «English Naţional Ballet», precum «Spărgătorul de nuci» a lui Piotr Ilici Ceaikovski (rol principal!), «Don Quijote» şi «Romeo şi Julieta» ş.a. Încununarea succesului i-a adus-o invitaţia de a dansa cu faimoasa trupă de notorietate mondială «Kirov-Mariinski Ballet» aflată în turneu în Australia. La mijlocul anului 2005 s-a retras din dansul clasic, dedicându-se în totalitate cantoului şi compoziţiei. Astfel, a putut să compună mai mult, să cânte în concerte şi să facă primele imprimări vocale cu cântecele originale scrise de ea. A frecventat şi faimoasele şcoli melbourneze de artă: «David Jaanz School of Singing» şi «Cicone Academy of Performing Arts» (patronată de Cossimo Ciccone), unde se studiază mişcare scenică, dans, dramă, dicţie, canto clasic, operă, pop, RMB, rock, jazz, etc.

 

Apoi s-a mutat pentru o perioadă la Hollywood, unde a studiat canto-ul, dansul şi actoria la faimoasa „Hollywood Pop Academy”. De aproape cinci ani îşi încearcă norocul în România. Şi cred că a reuşit. Am găsit-o deseori pe net pe locurile de frunte ale topurilor muzicale, a jucat ca actriţă în serialul „Miss fată de la ţară”. I-am luat până acum două interviuri. Se pot citi pe net. (Ceea ce este prezentat mai sus cu litere italice sunt paragrafe extrase dintr-unul din interviurile mele).

 

Veronica IVANOV: Care este marea dvs pasiune?

 

George ROCA: Mă împart între literatură şi grafica digitală!

 

Veronica IVANOV: Un gând cu ocazia Sărbătorilor Pascale, şi un mesaj pentru cititorii noştri…

 

George ROCA: Să aveţi parte de sărbători pascale fericite şi frumoase, lumina în suflet şi multă iubire din partea celor dragi. Ori unde v-aţi afla nu uitaţi minunatele versuri ale poetului George Sion: „Mult e dulce şi frumoasă/ Limba ce-o vorbim,/ Altă limbă-armonioasă/ Ca ea nu găsim.// Saltă inima-n plăcere/ Când o ascultăm,/ Şi pe buze-aduce miere/ Când o cuvântam.// Românaşul o iubeşte/ Ca sufletul său,/ Vorbiţi, scrieţi româneşte,/ Pentru Dumnezeu!//.

———————————————————————-

GEORGE ROCA – SCURTĂ BIOGRAFIE

 

ROCA George, născut la 14 iulie 1946, la Huedin-Cluj, România. Stabilit în Australia, la Sydney. Studii: Facultatea de filologie – secţia Limba şi Literatura Română. Scriitor, poet, promotor cultural, editor de carte, grafician, redactor şi redactor şef la mai multe publicaţii virtuale şi fizice.

 

1993 – Membru al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Arte (ASLA)

2002 – Membru Emeritus al Academiei Româno-Americane (ARA)

2006 – Membru al Asociaţiei Române pentru Patrimoniu (ARP)

2008 – Membru al Asociaţiei Naţionale a Cavalerilor de Clio

2009 – Membru al Ligii Scriitorilor din România

2011 – Membru al Fundaţiei Academice DacoRomâne

2011 – Membru de onoare al Internaţional Association of Paradoxism

2011 – Primeşte distincţia „Virtutea Literară” din partea Ligii Scriitorilor Români;

2012 – Premiul Ligii Scriitorilor Români – Secţiunea Proză/Interviuri (Pentru volumul „De vorbă cu stelele”);

2013 – Medalia „Virtutea literară” din partea Ligii Scriitorilor Români (Pentru promovarea limbii şi literaturii

VREAU LUMINĂ, LĂSAŢI SĂ INTRE SOARELE…

Posted by Gabriela Petcu On April - 10 - 2014

MURARESCU-Marioara2-wbMarin VOICAN-GHIOROIU

 

„Mărie şi Mărioară,

Ochişori de căprioară…”

 

Peste muscele Argeşului sufla vântul toamnei cu armonii nostalgice… aducând aminte oamenilor că peste puţin timp multe păsări îşi vor lua zborul spre ţările calde. Gospodarii satelor se pregăteau de strânsul recoltei care nu prea era aşa de bogată  ca-n anii din urmă, fiindcă seceta făcuse prăpăd în toată ţara, iar prin satele aşezate pe dealurilor domoale, apa secase şi setea lovea fără cruţare bietele vite. Nutreţul necesar pentru hrana lor pe timp de iernă, fiind foarte puţin, îi făcea pe oameni ca să meargă la pădure şi să  tăie crengile de pe poalele copacilor (de gârniţă, stejar, gorun, ceran), pe care le aduceau acasă şi le stivuiau în jurul unor prăjini, ori construiau frunzare sub forma acoperişului de casă, ce deveneau locul de joacă al copiilor angrenaţi în lupte nesfârşite cu tătarii, turcii sau prinderea hoţilor.

 

În sfânta biserică se făceau slujbe de rugă fierbinte către Dumnezeu pentru a se mili de „robii pământului” şi să adune pe bolta cerului norii dătători de ploaie. Scoarţa pământului se uscase precum coaja de copac, iar crăpăturile adânci, de-ţi rupeai picioarele în ele, aduceau spaimă în inima ţăranului obidit, că nu mai ştia ce să se facă de atâta necaz ce se abătuse pe capul lui; iar gânduri negre îi întunecau mintea: „Dacă nu dă o ploicică peste ţărâna asta uscată, adio cu semănatul grâului de toamnă”.

 

Părintele Murărescu sfârşise slujba destul de târziu. Simţea că oboseala îl cuprinsese dintr-o dată, că abia s-a închinat, a sărutat icoana Mântuitorului şi a intrat în altar ca să se schimbe. În clipa când împăturea patrafirul, draperia s-a desfăcut puţintel, şi un cap de femeie îi zâmbea confidenţial, spunându-i: „Bucură-te, sfinţia ta, bunul Dumnezeu ţi-a adus un boboc de floare, o fetiţă!” Luat prin surprindere, părintele Murărescu nici măcar n-a reuşit să-i mulţumească, fiindcă femeia dispăruse ca  îngerul Gavril care-i adusese buna veste Fecioarei Maria că va naşte pe Fiul Domnului. Preotul a privit calendarul ortodox, a luat creionul chimic, l-a umezit… şi a încercuit data de 1 Octombrie 1947, apoi s-a întors spre icoana Maicii Domnului şi a grăit: „Sfântă născătoare de Dumnezu, mare e puterea Ta!”. Bucuria a fost imensă în familia preotului Murărescu. Fetiţa, aşteptată ca un scump odor, venise pe lume după optsprezece ani de căsnicie. Maica preoteasă, recunoscută de săteni ca fiind o femeie foarte frumoasă, a plâns de bucurie şi tot întreba pe coana moşe dacă părintele Murărescu ştie că au un înger de fetiţă: piersăcie la faţă precum zambilele din faţa pridvorului.

 

­Soarele începuse ca să-şi stingă focul din privire, lăsând blânda seară să mai reverse  un pic de răcoare peste pământul încins din timpul zilei. În momentul câd părintele Murărescu ieşa din curtrea bisericii a văzut un băiţel care cânta în urma câtorva mioare (pe care le aducea de la păscut): „Mărie şi Mărioară,/ Ochii tăi de căprioară”. A doua zi când a mers la primărie s-o declare la starea civilă, i-au sunat în minte versurile pe care le ascultase de la  ciobănaşul care-şi mâna oiţele spre casă: „Mărie, Mărioară, ochişori de căprioară”.  A surâs fericit:Da, acesta e numele ce-l va purta, MARIA, la fel cu al Fecioarei Maria.”

***

 

Fetiţa cu obrăjorii de culoarea piersicii, fiica preotului Murărescu a crescut într-n climat de dragoste şi pioşenie creştinească. Fiind bucuria părinţilor, Marioara îşi aduce aminte că: „Bunicul meu cânta la caval şi mergea cu oile, era cioban. Pleca dimineaţa, venea seara, îl vedeam rar, mă lăsa dormind, mă găsea dormind. Dar găseam lângă patul meu, când mă trezeam, o crenguţă cu alune, sau fructe de pădure, şi ştiam că a trecut pe-acolo bunicul. Ziua mă jucam cu verişoarele mele, dar eram un copil mai retras”.

 

Bunicul a fost cel care i-a insufalt iubirea pentru cântecul popular, trezindu-i în suflet pasiunea pentru frumos. Ar trebui ca să ridicăm voalul timpului trecător şi să o vedem cum s-a dezvoltat şi a crescut în plină natură această copilă aşteptată şi adorată de părinţi; ce simţeau mânuţele ei când mângâiau florile miresmate din grădina casei (la care veneau albinele în alai domnesc să culeagă polenul);  la ce visa ea când stătea întinsă sub coroana vreunui cireş înflorit, gutui, salcâm… (când îşi punea sub cap o pală de fân uscat pe care-l lua din stogul din spatele ogrăzii; ori să-i urmărinm privirea inocentă, fiindcă nu se mai sătura să tot admire jocul sprinţar al  rândunelelor care-şi învăţau puii să zboare, iar de multe ori uita să mai citească din cartea de rugăciuni pe care i-o da mama preoteasă.

 

Când s-a făcut mai mare a-nceput să colide prin împrejurimi, fiind luată la început de bunicul şi dusă până sus al stână, sau însoţită de copiii vecinilor (pritenii ei de mai târziu din clasele primare), că se minuna de câtă splendoare poate fi în jurul orăşelului Câmpulung Muscel. Atunci când întâlnea oameni simpli, îmbrăcaţi în costume populare, îi asculta cu mare atenţie, şi memora foarte repede vorbele înţelepte ale acestor truditori ai ogoarelor, crescători de animale şi neântrecuţi în arta albinăritului, că tare o mai încâtau proverbele, zicătorile, strigatul ciobanilor peste văiule ce trimeteau ecouri prelungi până în vârf de munte, agugulitul feremcător al ciobăniţelor, etc. şi uite aşa, uşurel-uşure… a luat cunoştinţă de tradiţiile şi obiceiurile locului.

 

Toamna, în serile când o ducea vreo verişoară mai mare ca să vadă cum se face claca la depănuşatul porumbilor (la aceste adevărate şezători culturale de neuitat), asculta cu mare curiozitate poveştile bătrânilor, doinele şi baladele ce le cântau rapsozi vestiţi, acompaniaţi la caval sau fluier.

 

Maroara învăţa cu uşurinţă cântecele străbune, şi nu se lăsa prea mult rugată, fiindcă îi plăcea să cânte (mai ales că bunul Dumnezeu o înzestrase cu ureche muzicală şi o voce cristalină… asemănătoare cu sunetul clopoţeiilor de argint de la Mânăstirea Curtea de Argeş, care se aud atunci când aripile vântului  îi mişcă în liniştea serii, cânta şi ea alături de alte fete mai mari sau de seama ei, căci prisese un aşa drag de şezători… că tot ar fi vrut să se ţină, dacă s-ar fi putut, în fiecare seară, dar cum şcoala nu-i premitea, fiindcă trebuia să-şi facă temele, aceste întlniri erau pentru ea adevărate sărbători aşteptate cu nerăbdare.

 

Pentru a pătrunde în adevăratele taine ale sufletului viitoarei realizatoare (timp de treizeci de ani) a celebrei emisiuni de televiziune „Tezaur folcloric” şi a pune într-o lumină adevărată personalitatea  îndrăgitei muscelence,  Marioara Murărescu, a fost necesar să vedem cum această floare rară (sămânţă de soi) a răsărit în plai mirific şi a crescut mândră, a înflorit în raiul de dor şi alean al muzicii populare, având de la îceputuri…  climatul şi condiţiile prielnice ce i-au favorizat dezvoltarea spirituală. Minte strălucită, fizic de ividiat, nobleţe şi modestie rar întânită, toate aceste atribute de necontestat pe care i le-a pus divinitatea în trup şi suflet, a făcut-o să fie apreciată din primii ani de şcoală, liceu şi la Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu” unde a avut şansa imensă de a fi discipolul profesoarei Emilia Comişel, etnomuzicolog de talie internaţională şi a profesorului Gheorghe Oprea, de la catedra de Folclor.   Iată ce declara într-un interviu despre cei doi dascăli: „În anul IV de Conservator am întâlnit doi profesori extraordinari, Emilia Comişel şi Gheorghe Oprea, care nu priveau folclorul ca pe un obiect de studiu, ci era viaţa lor. Şi de la ei am învăţat să privesc folclorul ca pe ceva viu, care ne reprezintă, şi prin care putem să cunoaştem neamul acesta”.

           

Pasărea Muscelului, care voia să-şi ia zborul pe marile scene lirice ale lumii, a avut o întâmpinare greu de suportat. Fiind operată de amigdalită, (corzile vocale nu au mai răspuns vibraţiilor sufleteşti, harpa a încetat să sune pentru ea), dar nu şi-a frânt aripile de durere că nu va mai cânta, având alături de ea pe cei doi profesori, oameni de înaltă omenie, şi crezând în puterea uriaşă a Creatorului, şi-a luat inima în dinţi, a învăţat şi a revenit la prima ei pasiune, folclorul. Pentru Marioara Murărescu „Folclorul” i-a devenit lumină revelatoare, şi a înţeles că, atunci când Dumnezeu a lăsat oamenilor CUVÂNTUL, prin puterea lui va cuceri şi ea dragostea şi inimile românilor.

 

Când afost angajată la Radio şi apoi la în Televiziune, ca orice învăţăcel a luat-o cu binişorul şi, alături de adevăraţi maeştri ai imaginii şi cuvântului, Titus Munteanu, Tudor Vornicu ş.a. a acultat şi înmagazinat experienţă suficeintă de viaţă, reuşind să ajungă la nivelul elitelor din acea vreme şi recunoştea cu modestie prin anul 1978 că publicul a fost adevăratul părinte care a susţinut-o şi ajutat-o în tot ce făcea: „Cred că dragostea publicului, acest minunat prieten pe care-l iubesc ca pe fiul meu drag, îi datorez totul. În primii mei ani eram un nimeni. Ţin minte că eram abia venită din radio, unde am lucrat la început, şi aveam o mare admiraţie pentru cântecul Mariei Lătăreţu. Şi am vrut să fac ceva, nu ştiam atunci prea bine ce, un reportaj, o emisiune, să fie ceva despre ea. Am mers în Gorj, în satul unde s-a născut, i-am căutat casa, dar am găsit în loc un lan de porumb. Am căutat oamenii în mijlocul cărora a trăit şi pe cântecele ei am filmat oameni din zona Gorjului. Am mers cu o prietenă de-a mea, cântăreaţă, şi de la tren până în sat am ajuns cu un camion, am mâncat prune de pe marginea drumului, pentru că nu aveam unde să mâncăm. Erau anii ’78 şi nu m-a întâmpinat nimeni acolo. Acum, dacă ajung undeva, sunt înconjurată de oameni şi de râuri de dragoste. Mai târziu, tot la fel cum au făcut cu mine cei care mi-au arătat calea spre afirmare (profesori, colegi, colaboratori, artişti de marcă, oameni de la ţară, dar înţelepţi şi buni cunoscători ai firii omeneşti) am procedat în cosecinţă, promovând mulţi cântăreţi cu care ne mândrim astăzi: Nicolae Furdui Iancu, Liviu Vasilică, Mariana Anghel, Ionuţ Fulea, Cornel Borza… sunt sute. Nu ştiu de unde vine simţul acesta, dar există. Când ascult un interpret, după câteva fraze ştiu dacă are ceva de spus sau nu. La fel, dacă ascult un cântec al vreunui solist cunoscut, îi spun „ăsta îţi va fi şlagăr”. Ce-mi place mie simt că va plăcea şi publicului, pentru că până la urmă sunt un pui de ţăran din Muscel.”

 

Deschizând „Colecţia de folclor” găsim munca, truda, inspiraţia, iubirea şi dăruirea  Marioarei Murărescu în promovarea şi conservarea bijuteriilor muzicale româneşti, pe care le-a pus la loc de cinste, în ”lada de zestre” a generaţiilor ce au să vină după noi.

 

Mă voi opri nu numai la realizatoarea de programe de televiziune, căci dirijorul, orchestratorul atâtor spectacole memorabile (în persoana doamnei Marioara Murărescu), nefiind început de an, sărbătoare creştuinească sau naţională… ca mâna minunatei şi iubitei muscelence să nu fie simţită ca un permanent îndemn şi ajutor dat celor care au bătut la porţile afirmării, ci am să vă prezint o scriitoare înzestrată care are mult respect faţă de truditorii scenei.

 

Priceperea, dăruirea cu trup şi suflet pentru arta de-a face publicul să fie fericit… (când ştim ce necazuri şi nevoi  au apăsat pe umerii noştri), a făcut din Marioara Murărescu să fie soldatul din primul rând, apoi a generalul care găsea calea unor momente de respiro dăruite semenilor (spectacole care au contribuit din plin ca publicul şi, în mod cu totul special, tineretul să aibă un model de educaţie instructivă şi plăcută în acelaşi timp; nefăcând rabat de la calitatea melodiei populare, a textului, costumului, respectând autenticitatea folclorului, adevărat tezaur de suflet al unui neam „născut poet”. Altă dată, la o discuţie cu nişte prieteni, prin anul 2010, după ce a fost decorată la 14 aprilie 2009 cu Ordinul Steaua României, în grad de Cavaler, când în cadrul ceremoniei de la palatul Cotroceni, preşedintele Traian Băsescu a declarat: „Este pentru mine o decorare uşoară pentru că nu trebuie să explic. O ştiu toţi românii, ştiu toţi cât vă datorăm pentru răbdarea, tenacitatea cu care aţi căutat în tezaurul folclorului românesc. Ştim toţi câtă bucurie ne-aţi adus prin promovarea tradiţiilor populare şi mai ales prin promovarea unor artişti populari, capabili să pună în valoare piesele din tezaurul folcloric românesc. Permiteţi-mi să vă mulţumesc în numele românilor şi al meu personal” , le spunea că a păstrat ca pe o icoană vie, în firida sufletului,  chipul mamei sale.  (Mama era foarte frumoasă, una dintre cele mai frumoase preotese din Muscel, şi ori de câte ori întâlnesc fete cu faţa de măr pârguit, o văd pe măicuţa mea şi-mi spun în gând: „Aceste codane au să reuşească în viaţă”. Frumuseţea româncelor, harul de-a cânta melodiile noastre populere, le-a făcut să fie apreciate şi iubite tot timpul de către puplic).

 

Iar acum vă invit s-o cunoaşteţi pe Marioara Murărescu în postura de scriitor, comentator muzical, fiindcă pledoaria domniei sale o găsim pe albumele muzicale dedicate iubiţilor noştri interpreţi de muzică populară: Maria Lătăreţu, Ioana Radu, Drăgan Muntean, Maria Răchiţeanu Voicescu, Florica Ungur, Valeria Peter Predescu, Elena Roizen  şi mulţi alţii, au un farmec deosebit, o adevărată confesiune de suflet a slujitorului la Palatul Tezaurului Folclorioc, în care putem să vedem ochiul producătorului, regizorului, al unui creatorului de artă adevărată, dragostea unei mare iubitoare de oameni…

 

„Haide omule/ Călătorule/ Tu, grăbitule,/ Poate te opreşti/ Să te odihneşti?/ Un cântec s-auzi,/ În suflet s-ascunzi/ Dorul de lumină,/ Dor de vreem bună…” Şi continuă: „Bătrânii noştru credeau în puterea cântecului. Spuneau că prin cântec, poţi îmblânzi şi fiarele. De unde vine puterea cântecului? Dar puterea celui care cântă? Vă invit să uitaţi de doruri şi dureri, să vă opriţi o clipă şi să ascultaţi… poate găsiţi răspunsul. Vă vor ajuta, din vremi şi peste vremi, oamenii care au avut această putere, oamenii  pentru care cântecul a fost viaţa lor, a fost şi crezul lor şi modul lor de a spune unei lumi întregi: te iubesc! Oamenii speciali care au vrut doar să cânte… nu au vrut să vorbescă despre ei şi despre cântec… au vrut doar să cânte… Aşa au câştigat o lume, un loc aparte în sufletul oamenilor. Cântând, iubind, aşa au zburat spre stele şi au rămas cu ale lor cântece printre ele… şi adaug eu românul este „născut poet”.  

 

Era 30 ianuarie 2014 când, în curtea spitalului, un brancardier, care-ndepărta zăpada de pe aleea de la intrare, fredona melodia „Mărie şi Mărioară,/ Ochişori de căprioară…” au fost ultimile cuvinte pe care le-a mai auzit fata preotului Murărescu şi, cu un ultim efort a reuşit să mai spună unei asistente medicale: „Vreu lumină! Lăsaţi să intre Soarele…” şi umbra veşniciei s-a lăsat peste chipul muscelencei noastre dragi, MARIOARA MURĂRESCU, care ne-a fost atâţia ani oaspete iubit în casele noastre.

—————————————

(După 60 de zile de neuitare…!)

 

Scriitor-compozitor,

Marin VOICAN-GHIOROIU

Bucureşti

30 martie 2014

Interviu cu actriţa şi cântăreaţa Teodora Calagiu Garofil

Posted by Gabriela Petcu On April - 10 - 2014

gala teodora toma

“Cãtu ma multsã di noi va s-andrupascã cultura Armãneasca!”

 

Teodora Calagiu GarofilAna Magdin: Teodora, ai devenit cunoscută după ce ai jucat în filmul „Nu sunt faimos dar sunt aromân”, în regia lui Toma Enache. Ce rol ai avut în acest film şi ce a însemnat pentru sufletul tău această producţie unică, numai în limba armână?

 

Teodora Calagiu: În film am interpretat-o pe “Haida”, sora mai mică a lui Toni Caramuşat. O fire dedicată, protectoare, prinsă la mijloc în conflictul permanent al familiei, dintre tată şi fiu.

M-am implicat trup şi suflet în acest proiect. În primul rând, pentru că mi-o cere meseria, iar în al doilea rând, pentru că, fiind primul film în aromână, va rămâne în istorie. E minunat să ştiu că o parte din mine, e acolo şi va dăinui. Nici nu ştie Toma, cât îi mulţumesc pentru că a avut încrederea necesara în mine, şi că mi-a dat o asemenea şansă, în aceste vremuri, când nu toata lumea o face. Cu această ocazie, i-am întâlnit pe Lica Gherghilescu-Tănăsocă şi pe Rudy Rosenfeld, actori deosebiţi de la care am avut ce învăţa. Distribuţia a fost numeroasă, ţin minte că la casting au venit peste 300 de fete, în diferite etape. S-a muncit extraordinar de mult, şi înainte de filmari, şi în timpul filmărilor şi după, fiind un proiect total independent, mai ales că s-a filmat în 4 ţări şi peste 45 de locaţii. Dar orice efort a meritat pentru că, uşor-uşor, se culeg şi roadele. Pâna acum, “Nu sunt faimos..” a fost premiat la festivalul de film “Babel”, din Sardinia,  patronat de Parlamentul italian și de Parlamentul European, unde a câştigat premiul Maestrale Unica, şi se află în top 5 cele mai vizionate filme româneşti ale anului 2013. Doamne ajută pe viitor!

 

Teodora CalagiuAna Magdin: Tu nu eşti doar  actriţă, eşti şi o cântăreaţă foarte talentată. Spune-mi te rog, cine îţi compune şi ce cântece simţi că sunt foarte aproape de sufletul şi de viaţa ta?

Teodora Calagiu: Cu muzica am de când mă ştiu,  o legătură puternică. Simt, iubesc şi creez prin muzică iar cel mai frumos e faptul că se îmbină armonios cu actoria, se ţin de mână, altfel… nu ştiu ce aş fi făcut…o alegere între cele două ar fi fost dificilă spre imposibilă.

Melodiile pe care le cânt în aromână, sunt, în mare parte, compuse de Sirma Guci, cântareaţa de folk, apropiată sufletului meu. Muzica o ascult în toate fomele ei, dar, recunosc, folkul pentru mine, este special. O chitară, o voce sensibilă, cadru intim…imi place să cred că uneşte oameni.

 

Ana Magdin: Cum vezi viaţa tinerilor artişti din România?

Teodora Calagiu: Chiar mă bucur că m-ai întrebat. Aici, într-adevar, este o problemă mai delicată. Noi trăim într-un ritm alert, un ritm căruia eşti obligat să-i faci faţă, altminteri, devii un inadaptat al sistemului. Nu este cel mai normal sau “sănătos” sistem, dar, din pacate, asta este, cu asta defilăm. Am convingerea că, odată cu trecerea timpului, îl putem schimba. Suntem o generatie bună, cu actori talentaţi şi pasionaţi, atât în Bucureşti cât şi în celelalte oraşe. În ultimii ani, de nevoie,  s-au deschis tot felul de spaţii de joc. Mai mici sau mai mari, mai potrivite sau nu, important e că ele există şi că publicul nu mai priveşte circumspect teatrul independent. Până acum ceva timp, am fost o răzvrătită pentru că nu înţelegeam multe din lucrurile care ar  trebui să fie normale, pentru noi, tinerii. Însă, există  trăsături care mi se par esenţiale, în acest context: să ai rabdare, fără a-ţi pierde entuziasmul, şi să lupţi pentru crezul tău. Spun asta, pentru că am văzut cum mulţi actori buni se pierd pe drum. E foarte greu să îţi ţii capul sus când nu ai şansa să te vadă cine trebuie, când eşti plătit în bătaie de joc, şi te mai şi  lupţi cu morile de vânt. Iar dacă nu ai un psihic tare, în meseria asta, clachezi. Psihicul te înalţă sau te distruge. Iar pentru asta, am încercat să fiu cât mai activă, să-mi antrenez mintea şi sufletul, să cânt, să dansez, să descopar cât mai multe în orice şi oricine, să citesc, să fac cât mai multe pentru mine, eu,  ca artist.  Presupun că trebuie să fie un sentiment înfiorator, să nu fii pregătit pentru marele rol al vieţii tale.

Teodora Toma

Ana Magdin: Ce îţi doreşti cel mai mult pentru viaţa ta?

Teodora Calagiu: Sănătate, mie şi celor dragi. Chiar intenţionez să duc la bun sfârşit tot ceea ce mi-am propus. În rest, prietenul meu, Brâncuşi, spune: “Eu nu creez Păsări, ci Zboruri”!  Îl port mereu cu mine…! Ahh, şi mai mult curaj…câteodată!

 

Ana Magdin: Ai ajuns rapid în topul actriţelor de succes,  odată cu filmul “ Nu sunt faimos…”! Care este următorul pas pe care simţi să-l faci în acest domeniu?

Teodora Calagiu: Cu  “Nu sunt faimos…” continuăm să mergem cu galele prin ţară. Am început anul în forţă. Doar ce ne-am întors de la Slatina şi Drobeta Turnu Severin, urmând ca săptămâna viitoare să plecam în alte 4 oraşe, iar în martie, în Macedonia. Sunt discuţii şi pentru Franţa şi Statele Unite. Peste tot pe unde am fost până acum, sălile au fost pline şi am întlnit oameni minunaţi care au vibrat la povestea noastră. Se pot întâmpla lucruri memorabile anul acesta, în ceea ce priveşte filmul. Asteptăm să se concretizeze ca să ne putem bucura cu toţii.

Imi doresc să fac atât teatru, cât şi film. Sunt experienţe total diferite, care au la bază acelaşi numitor comun: dăruirea. Deocamdată, sunt implicată în două proiecte noi, teatrale, suntem în repetiţii, urmând ca în această primăvară să scoatem premierele şi să ieşim la rampă.

3

 

Ana Magdin: Ce îţi propui în domeniul muzical?

 

Teodora Calagiu:  Am o trupă de coveruri, “Jumi’Juma”, înfiinţată anul trecut, şi cântăm de la romanţe până la cele mai noi hituri internaţionale. Suntem o gaşcă nebună, şi deja lucrăm la prima noastră piesă originală. Ne distrăm teribil şi evoluăm artistic! Combinaţia perfectă, părerea mea! Îmi doresc, totdodată, să continui să cânt şi în limba pe care o vorbesc în casă şi cu care am crescut. Îmi doresc să ating cât mai multe suflete..

 

Ana Magdin: Ce te fascinează cel mai mult în această viaţa?

Teodora Calagiu: Întâlnirile dintre oameni. Cred în legături, cred în oameni!

 

Ana Magdin: Gândul tău pentru armânii de pretutindeni, în limba ta dar şi în limba română!:)

Teodora Calagiu: Voi, sh-tragu nãdia cã tu yinãtoru, cãtu ma multsã di noi va s-andrupascã cultura Armãneasca! Mashi ashi va s-putemu s-dutsemu ma largu tsi apruchemu di la stripãpãnjlji a noshtsã!

(Vreau şi sper că pe viitor, cât mai mulţi dintre noi, să susţinem şi să ne implicăm în acte culturale armânești. Doar aşa putem păstra şi duce mai departe ceea ce am primit de la străbunicii noştri.)

 

ana morosanu magdinAna Morosanu Magdin

mitica_si_nicole„Dragostea este misterul între doi oameni, nu asemănarea dintre ei”, a spus cândva John Fowels, un celebru scriitor. Este un lucru ştiut că orice căsnicie, ca să dureze, trebuie să aibă la temelie iubirea. Aceasta este pecetea ce ţine laolaltă, cu adevărat, două inimi şi din ea izvorăsc propăşirea şi împlinirea celor uniţi în taina căsătoriei. O căsătorie din dragoste a fost şi cea dintre nea Dumitru Sinu (nea Mitică) şi Nicole, soţia sa. Cu toate că lucrurile s-au petrecut cu mai bine de 40 de ani în urmă, amintirile lor sunt încă vii. Să ne întoarcem deci, în timp şi să le aflăm povestea. La începutul anilor ’60, când relaţiile interumane funcţionau, când oamenii trăiau printre alţi oameni şi nu închişi în camerele lor în faţa unor monitoare şi dependenţi de telefoane mobile, iubirea apărea simplu, în orice moment al zilei şi în cele mai ciudate împrejurări. Oamenii se întâlneau faţă în faţă, discutau şi se priveau în ochi minute în şir, iar dragostea înflorea, firesc. Amintesc spusele lui John Maxwell (n. 1947) referitor la relaţiile interumane: Cel mai nesemnificativ cuvânt – Eu. Cel mai important cuvânt – Noi. Cele mai importante două cuvinte – Vă mulţumesc. Cele mai importante trei cuvinte – Totul este iertat…

Într-o asemenea zi, în urmă cu o jumătate de secol, nea Mitică a întâlnit-o pe Nicole, viitoarea lui soţie, la un supermarket. Era un magazin din Canada, asemănător cu „Safeway-ul” american din zilele noastre.  Mitică venea de la serviciu şi s-a oprit la acest magazin să-şi cumpere alimente. Nicole era fata de la casierie. Probabil că a fost o dragoste la prima vedere, pentru că Mitică a intrat în vorbă cu ea şi după primele schimburi de cuvinte în limba franceză, i-a spus: „Tu vei fi soţia mea”. Oamenii care stăteau şi ei la rând, au considerat că Mitică are chef de glume, au început să vocifereze, pentru că abuza de timpul lor, ţinând-o ocupată pe casieriţă, cu snoavele lui. Dar nea Mitică s-a întors spre ei şi le-a spus hotărât: „Eu am aici de discutat lucruri importante. Ea va fi nevasta mea! Este mult mai important decât ceapa voastră, sau ce vreţi voi să cumpăraţi!”

El – 37, ea – 19

Discuţia din supermarket fusese totuşi atât de serioasă, încât trei luni mai târziu, în ianuarie 1964, nea Mitică s-a căsătorit cu Nicole. Şi dacă Nicole şi Mitică sunt împreună şi astăzi, este pentru că sufletele pereche se intersectează pe neaşteptate, se recunosc dintr-o privire, se completează fără cuvinte, iar legătura dintre ele învinge orice obstacol şi trăieşte veşnic. Deşi a fost scurt, drumul celor doi până la altar a fost pavat cu mai multe obstacole. Înţelegând că relaţia celor doi tineri este cât se poate de serioasă, părinţii fetei au început să ridice diverse obiecţii. Prima a fost legată de diferenţa de vârstă dintre cei doi. Dumitru Sinu avea 37 de ani, iar Nicole doar 19 ani.

„Tu eşti curată ca lacrima!”

Un alt impediment era religia. Familia lui Nicole, asemenea majorităţii francezilor, avea rădăcini adânci în catolicism, iar pretendentul era ortodox. Dacă biserica ortodoxă acceptă destul de uşor căsătoria între două persoane de religie diferită, catolicii erau mult mai exigenţi şi cereau convertirea obligatorie a lui Mitică la religia catolică. Procesul de convertire, anevoios şi lung, presupunea o dispensă papală, susţinerea unui examen amănunţit din dogmele catolice, urmat de botezul în religia romano-catolică şi abia apoi se putea oficia căsătoria. Pentru Nicole, care era o fată tânără şi curată, cu frica lui Dumnezeu, era important să se căsătorească religios. Obişnuia să ajungă zilnic la biserică şi să se spovedească în fiecare duminică. Într-o zi, părintele i-a spus: Nicole, eu nu ştiu de ce vrei să te spovedesc în fiecare zi. Tu eşti curată ca lacrima.

Preotul ortodox spune că băiatul acesta este un om de caracter

A urmat o perioadă de incertitudini legate de faptul că nea Mitică era de o altă naţionalitate, iar familia lui Nicole nu avea posibilitatea să-l cunoască aşa cum şi-ar fi dorit. Mai mult, nu exista nici o legătură sau cunoştinţă comună care să-l recomande călduros pe nea Mitică şi să-i convingă pe părinţii lui Nicole, că el este om serios, bine intenţionat şi cu un caracter integru. Dar nea Mitică, român hotărât şi descurcăreţ, găsise în acel moment, soluţia salvatoare pentru a obţine mâna alesei lui. A discutat cu părintele Popescu, preotul ortodox de la biserica română din Montreal, un om educat şi manierat care vorbea fluent limba franceză şi l-a rugat să le facă o vizită părinţilor fetei acasă. Zis şi făcut. Preotul a stat la o bere cu tatăl lui Nicole şi în acest timp i-a povestit acestuia despre nea Mitică. Părinţii lui Nicole au fost plăcut impresionaţi  de ceea ce au auzit. „Dacă şi preotul spune aşa cuvinte frumoase despre băiatul aceasta, înseamnă că este un om de caracter”, şi-au spus ei, renunţând să se mai împotrivească în vreun fel, căsătoriei celor doi. Dragostea adevărată pe care i-o purta lui Nicole, dar şi isteţimea lui, precum şi mâna de ajutor, întinsă la momentul oportun de preotul Popescu, i-au deschis lui Mitică un drum spectaculos în doi – el, alături de domnişoara Nicole.

Trei luni mai târziu

Au urmat planurile de nuntă. Tradiţia spune: Cununia este a miresei, iar fericirea familiei este în mâna mirelui. Evident că părinţii miresei au dorit şi au încercat să organizeze ceremonia la biserica de care aparţineau, încercând să respecte vechile obiceiuri care spun că orice fată onorabilă trebuie să poarte rochia albă de mireasă şi voalul în faţa comunităţii care a văzut-o crescând şi să plece de acasă cu binecuvântarea preotului care a confirmat-o în religia romano-catolică. Dar catolicii au refuzat să oficieze căsătoria, deoarece nea Mitică era ortodox şi din păcate, nu făceau nici o excepţie de la regulă. Aşa că nea Mitică şi Nicole i s-au adresat din nou părintelui Popescu, care le-a oficiat cununia religioasă în tradiţia ortodoxă, în Biserica Ortodoxă din Montreal. Trecuseră deja trei luni de la discuţia pe care viitorii miri o avuseseră în supermarket.

Dispensa papală

Adevărata provocare a apărut după ce nea Mitică s-a însurat cu domnişoara Nicole, în religia ortodoxă. Refuzul bisericii catolice de a oficia cununia a fost un şoc puternic pentru ea. În plus, faptul că biserica catolică nu le-a recunoscut căsătoria, le-a determinat şi pe rudele ei să ia o poziţie defensivă. Ca urmare, rudele nu o considerau căsătorită pe Nicole, din moment ce nu respectase dogmele catolice, tradiţiile şi regulile scrise şi nescrise în comunitatea franceză. Aşa că, Nicole era deprimată şi plângea toată ziua, iar nea Mitică ajunsese în culmea disperării, pentru că nu mai ştia ce să facă să o împace şi cum să îi intre în voie. Pe atunci Papa era asaltat cu cereri de dispensă papală pentru căsătorii între catolici şi credincioşi din alte religii. În cele din urmă, Pontiful a decis să recunoască valabilitatea căsătoriei între un credincios catolic şi unul ortodox, iar lucrurile au intrat în normalitate. După această reconciliere între cele două biserici – catolică şi ortodoxă -, duhovnicul lui Nicole a venit să anunţe tânăra familie că îi poate căsători. Dar nea Mitică l-a refuzat, spunându-i: „Crezi că îţi dau eu acum bani să mă căsătoreşti, dacă nu m-ai căsătorit când am avut nevoie? Eu sunt căsătorit la ortodocşi. Acum e prea târziu”.

Cum să înveţi româneşte în şase luni

Cu toate că existau multe diferenţe culturale între ei, Mitică a găsit o cale de a aplana divergenţele, speculând calităţile native ale soţiei sale. Nicole avea o curiozitate înnăscută şi era avidă de informaţii noi. Mitică citise mult şi discutând cu Nicole despre Europa, pe care el o vizitase şi despre cărţile pe care le citise, a reuşit cu timpul să-i trezească şi ei pasiunea latentă pentru studiu. Dându-şi seama de curiozitatea şi inteligenţa ei, Mitică a început să-i vorbească despre România, iar Nicole îl asculta vrăjită, şi-l ruga să-i traducă tot timpul câte ceva din limba română. În tot acest timp, Mitică era curios să vadă dacă soţia sa va reuşi sau nu, să înveţe limba română.  Nimeni nu i-a dat speranţe, ba mai mult l-au descurajat, spunându-i că va fi o minune dacă va putea s-o înveţe vreodată pe Nicole limba lui natală. Şi totuşi, în ciuda previziunilor apropiaţilor, după doar 6 luni, franţuzoaica Nicole vorbea româneşte. Nimeni nu mai întâlnise o asemenea capacitate de acumulare, atâta inteligenţă şi talent. Aşa că românii au început să bârfească şi să facă supoziţii. Credeau că nea Mitică i-a minţit şi că părinţii lui Nicole sunt, de fapt, români, altfel ea nu ar fi putut învăţa româneşte atât de repede, sau că Nicole provine dintr-o familie cu rădăcini româneşti, pentru că prea a învăţat ea repede şi binişor limba română. Surpriza fusese mare, dar Nicole învăţase româneşte din dorinţa de a cunoaşte această limbă vorbită de omul de care-şi legase viaţa. A învăţat dintr-un manual, a început cu verbe, cu propoziţii scurte şi a continuat cu fraze ceva mai complicate. După aceea i-a fost mai simplu, pentru că a luat contact cu românii şi îi întreba pe toţi ceea ce nu înţelegea. Un cunoscut de-al lui Mitică, doctorul Georgescu spunea: Eu sunt căsătorit  de 12 ani şi soţia mea, care e ca şi Nicole, tot din Quebec, n-a învăţat să spună nici «Noapte bună». În însuşirea unor cunoştinţe contează probabil voinţa, dragostea şi putinţa!

„Drum bun!” şi „Somn uşor!”

Mitică îşi aminteşte că în acea perioadă, Nicole obişnuia să spună seara, la culcare: Drum bun! în loc de Noapte bună! Lui i s-a părut distractiv acest lucru şi n-a corectat-o niciodată. Aşa spunea în multe seri, iar dimineaţa, când soţul ei pleca la servici, Nicole îl petrecea cu urarea: Somn uşor! El zâmbea. Era ceva inedit şi amuzant, Mitică considerând a fi un joc de cuvinte. Îşi dădea seama că ea confunda sensul celor două urări, dar  n-o corecta, pentru că îi plăcea să o audă cum  rosteşte o propoziţie în locul celeilalte. Până într-o zi, când Mitică, întorcându-se de la muncă, şi-a găsit soţia supărată foc pe el. „Ce ai de eşti aşa supărată?” a întrebat Mitică nedumerit. Lasă-mă în pace! Săptămâni întregi să nu-mi spui ce înseamnă «drum bun» şi să mă laşi să le inversez…?”, i-a replicat Nicole. Probabil îşi dăduse şi ea seama că nu e uşor să înveţi o limbă străină atât de repede. Totuşi Nicole a învăţat rapid, fiind ambiţioasă, iar Mitică a cizelat-o şi a ajutat-o să fie mai încrezătoare şi mai sociabilă. A prezentat-o în societate şi a ajutat-o să-şi facă prieteni pe viaţă, printre românii din Quebec. Vorbind cu ei, Nicole şi-a dat seama cât de descurcăreţi şi inventivi sunt românii. De asemenea, ea a apreciat bucătăria românească, tradiţiile şi obiceiurile noastre, iar muzica românească i s-a lipit de suflet imediat.

„Mă duc după bani”

Mitică nu a avut probleme de adaptare după căsătoria cu Nicole, în primul rând pentru că el vorbea fluent franceza, pe care o învăţase chiar acolo, în Franţa, una dintre ţările în care locuise anterior. Experienţa de viaţă, cunoştinţele acumulate şi puterea de muncă erau atuurile lui nea Mitică. Mitică şi Nicole au trecut prin zile bune şi zile grele, ca toate cuplurile care trăiesc împreună atâţia ani. Câteodată le-a fost greu pentru că nu au avut bani, el negăsind de lucru. Cu toate acestea, s-au descurcat de fiecare dată. Încet, încet, Nicole şi-a dat seama că are în el un sprijin, că este un om de încredere şi a înţeles că totul va fi bine.  Mitică făcea ce făcea şi obţinea până la urmă o slujbă. Peste tot pe unde a fost, în Canada, în Italia şi în Franţa,  el şi-a găsit de lucru. Uneori se mirau şi cunoscuţii, pentru că vremurile erau grele, mulţi se plângeau că stau degeaba, dar Mitică se descurca. Ei nu-şi găseau  de muncă, pe când el avea mereu unde să lucreze. Perseverenţa lui Mitică se datora exemplului părintelui său, de la care ştia că n-ai voie să cedezi. Îşi aminteşte că, în copilărie, obişnuia să-l întrebe pe tatăl său: „Tată, iar te duci după lucru?”, pentru că pleca mereu de acasă, îşi căuta de lucru. Şi tatăl răspundea: Nu mă duc după lucru, gura tatii. Că de lucru am şi acasă. Mă duc după bani.

Generaţia următoare

Lui Mitică i-au plăcut copiii. Şi-ar fi dorit să aibă cât de mulţi. El n-a avut preferinţe când a fost vorba despre copii, nu şi-a dorit băiat sau fată, ci a vrut să aibă un copil sănătos. Dumnezeu i-a dăruit o fiică, imediat după căsătorie, pe Sandra Sonia, care are acum 45 de ani. Sandra s-a născut la Montreal şi seamănă la fire cu tatăl ei – este mereu veselă şi se bucură de viaţă. Este căsătorită, locuieşte în Franţa şi are doi copii. Mitică şi Nicole au şi un fiu, Nicolae (40 de ani, născut în Los Angeles). De regulă, băieţii seamănă cu mamele lor, aşa că, Nicolae este o fire mai interiorizată,  moştenind-o mai mult pe mama sa. A trecut timpul, dar Nicole şi nea Mitică se iubesc şi acum, la fel ca în prima zi. Viaţa le-a brăzdat chipurile, dar lumina din privirile lor nu s-a stins. Ea străluceşte şi acum, la fel de puternic precum în ziua când s-au cunoscut. Iar ochii lor vorbesc într-o limbă ce nu e nici română şi nici franceză. Este limba îndrăgostiţilor. Pentru că, aşa cum spunea William Shakespeare: Când dragostea vorbeşte, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului.

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

Sleep_forever_Mona PetcuOana ROTARIU

 

Sunt zile în care unii oameni te fac să te simți ca o prințesă tocmai coborâtă dintr-o caleașcă, iar alții ca o scursură umană, ca o prostituată ce se tăvălește în colbul vieții și care abia așteaptă să intre în grațiile lor.

În ambele ipostaze ești tot tu, la pachet cu toate sentimentele tale mai mult sau mai puțin pozitive, cu emoțiile tale mai mult sau mai puțin intense.

 

Care dintre cele două imagini e mai credibilă pentru tine?

Corect ar fi să te întrebi ce alegi să faci, cum alegi să te simți?

Să-ți plângi de milă?

Să-ți consumi energia inutil, frământându-te încercând să afli care dintre ei ar putea avea dreptate?

Plânge-ți de milă dacă simți nevoia. Jelește cât simți, bălăcindu-te în colbul umilinței în care crezi că te târăști, dar întoarce-te cu fața spre tine când faci asta. Îngăduiește-ți să-ți simți durerea, să vezi de unde apare și unde se duce. Las-o să te curățe și învață lecția care ți-o aduce. Apoi, dă-ți voie să te simți și prințesa din povești. Admiră-te îmbrăcată frumos și însoțită de tot alaiul de doamne de companie, care de care mai cochete și mai lingușitoare. Nu uita însă să privești tot timpul în oglinda din sufletul tău, nu în cea din ochii lor.

 

Mintea e obișnuită să denatureze orice percepție așa încât să se muleze pe nevoile ei și pe dorințele noastre. Ea le adaptează în așa fel, ca să pice bine închipuirilor… Până la urmă totul e relativ; chiar și percepțiile noastre de acum, mâine vor fi cu totul altele.

 

Vorbeam mai deunăzi cu cineva care mă felicita pentru maniera simplă în care scriu despre lucrurile complicate. M-a pus ușor pe gânduri și mi-am dat seama că odată ce le înțelegi, lucrurile complicate devin simple și apoi e ușor să vorbești sau să scrii despre ele.

Apoi, tot  din vorbă-n vorbă, dintr-una într-alta, îmi spune că are mereu un coșmar  în care se visează alergând în pielea goală și sentimentul pe care îl resimte e unul de vinovăție.

Mie personal, mi s-ar fi părut mai firesc ca visul să fie însoțit de un sentiment de rușine…dar, vezi tu, fiecare dintre noi e plămădit din alt aluat.

 

Oricum, am fost teribil de impresionată nu de vis, ci de sentimentul care-l  însoțea.

 

Oare să nu mai avem dreptul de a fi liberi de vinovăție nici măcar în vise?

 

Oare ce anume din noi ne determină să avem asemenea vise?

Ce frustrări ascunse, ce emoții reprimate, ce dureri netrăite până la capăt, ce lacrimi neplânse suficient  sau ce emoții măturate și bine ascunse în subconștient ne chinuie până și în vis?

Visele sunt maniera prin care subconștientul ne comunică câte un disconfort legat de corpul fizic.

Fugim de durere, fugim de vină, fugim de noi… Putem fugi oricât…însă nu vom găsi niciun loc în care să ne putem ascunde de noi sub un camuflaj perfect. Și dacă avem impresia că am reușit, la un moment dat, în alergătura noastră ne vom lovi tocmai de noi înșine.

 

Dacă tot suferi, lasă suferința să te transforme, las-o să te macine, să te ardă, să te modeleze, învață lecția care o poartă și ieși din ea un om mai bun.

Lasă-ți lacrimile să curgă, nu le opri în gât. Lasă-le să-ți inunde sufletul și să-l curățe, dă-le voie să-ți spele obrajii de vinovăție.

Așterne-le apoi în fața lui Dumnezeu ca pe o ofrandă.

Nu-i da suferinței dreptul de a te schimonosi. Primește-o cu drag! În momentul în care o accepți, își pierde pe loc, cel puțin jumătate din intensitate.

Apoi înțelege-i rostul. Studiaz-o, mângâi-o dacă e nevoie, dar nu o alunga, pentru că ea îți povestește despre tine.

Nu-ți reprima suferința, nu o bagateliza, nu o băga sub preș, ci dă ochii cu ea. Altfel, suferința te va strâmba, te va deforma, te va stâlci și până la urmă te va învinge.

 

În ultima vreme se tot vorbește despre pozitivism, despre influența gândurilor frumoase și bune în viețile noastre și parcă toată lumea e ghidată să vadă totul în roz…de ca și cum celelalte culori ale curcubeului n-ar mai avea nicio semnificație, de ca și când ai putea înțelege că rozul e roz, în absența unui gri, a unui alb, a unui negru sau dacă nu e pus în completare sau antiteză cu oricare dintre celelalte culori…

E nevoie în viața noastră și de roz, dar rozul nu va putea înlocui niciodată întreaga paletă de culori ce dau savoare vieții.

E nevoie de pozitivism, dar de pozitivismul corect înțeles, care se găsește în acceptare și în înțelegerea faptului că tot ce se întâmplă e spre binele nostru.

Mai mult decât orice e nevoie de iubire, dar să nu uităm că cea mai subtilă și mai rafinată formă de iubire este dintotdeauna compasiunea.

 

Alegem să fugim de iubire de teama de a nu fi răniți și ajungem să ne ciunțim sufletul și inima din lipsa iubirii.

De dragul unui fals pozitivism, începem să punem măști vinovăției ca mai apoi să ne mirăm că ea ne urmărește până și în vise.

Ne lăsăm la spălat creierele prin fel de fel de programe motivaționale astfel încât la final să nu mai știm cu-adevărat cine suntem, să ne dezrădăcinăm de toate tradițiile și să ne tăiem conexiunea cu noi și cu Dumnezeu.

 

Influențați de fel și fel de concepte, de practici, de idei și de interese, până la urmă pierdem cu adevărat direcția și sensul vieții.

 

Și chiar dacă doar  și numai de dragul viselor liniștite ne-am dori să fim liberi de vinovăție și pe deplin fericiți, să nu fugim de viață, să nu fugim de suferință, să nu fugim de noi!

 

Avem nevoie de suferință doar până când conștientizăm că ea nu ne servește la nimic și suntem în stare să acceptăm cu recunoștință tot ce viața are să ne ofere.

 

Și ca să închei frumos, dacă vreodată vei cădea în mlaștină, nu te zbate să ieși din ea, ci împrietenește-te cu balta, iar mocirla va fi cea care te va scoate la suprafață și te va duce la liman.

 

Oana ROTARIU

 

Sursă foto: Monica Petcu

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors