Archive for the ‘Editorial’ Category

Anti-constituţionala lege 217 din 2015

Posted by Stefan Strajer On August - 25 - 2015

Anti-constituţionala lege 217 din 2015

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Fără dezbateri publice, fără dezbateri parlamentare, fără să judece o clipă preşedintele Klaus Johannis, ca un mic funcţionar de Bruxelles, a promulgat o lege profund anti-constituţională, anti-democratică, cu perturbări şi cosecinţe negative în societatea românească, pentru că încalcă fragrand drepturile esenţiale ale fiecărui om, prevăzute în Constituţia României, dar şi pe cele din Declaraţia Universala a Naţiunilor Unite din 1948, semnată de ţările membre, privind Drepturile Omului. Să demonstrez cu argumente convingătoare, irefutabile.

Fosta ordonanţă guvernamentală de urgenţă, nr. 31 din 2002, devine o lege pentru a preveni şi combate infracţiunile de genocid contra umanitaţii. Pare a fi un pleonasm, dar legiuitorii intenţionat au menţionat că genocidul este contra omenirii pentru a face deosebire de genocidul contra ţânţarilor, când sunt şpreaţi cu insecticide letale. O treabă bine făcută şi în continuare se explică şi nominalizează formaţiunile, organizaţiile gata să treacă la genocid contra umanităţii: fasciste, legionare, rasiste, xenofobe. În România, Federaţia Comunităţilor Evreieşti, Parlamentul şi Preşedinţia sunt îngrijorate că umbrele legionarilor lui Corneliu Zelea Codreanu ar putea învia şi să pună de vreun genocid şi drept masură de pevedere au trecut de la ordonanţă la lege, cu articole care mai de care neconstituţionale.

Articolul 1 al aşa zisei legi 217 din 2015, reglementează interzicerea formaţiunilor fasciste, legionare, rasiste, contravenind Constituţiei România, a Articolului 29, cel al libertăţii de conştiinţă al oricărui cetăţean, şi al Articolului 40, dreptul la asociere al cetăţenilor români. Pe lângă asta ni se explică, să înţelegem ce îi aşteaptă pe cetăţenii romani o organizatie cu caracter fascist sau legionar este orice grup format din trei sau mai multe persoane! Celor ce au trăit în comunismul impus de la Moscova le sună cunoscută aceasta şi nu mai trebuie să adăugăm cine ne-a adus-o, pe tancuri, de la Moscova. Mai aflăm că grupurile astea formate din trei sau mai mulţi pe lângă că sunt rasiste şi xenofobe sunt şi antisemitice, că răspândesc şi incită la antisemitism! Oare de ce, altă treabă nu au? Mai departe de la grupul de trei se trece la persoana vinovată de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii … şi a fost condamnată definitiv de o instanţă judecătorească … Ridiculă lege, dacă au fost odată condamnaţi definitiv, în urmă cu 50-60 de ani, cu ani grei de închisoare comunistă, ce mai avem noi cu acei fascişti şi legionari? Să-i dezgropăm şi să-i spânzurăm ca pe Cromwell! Alte probleme sociale nu s-au mai ivit de atunci? Să nu începem ale enumera! Sau cu fascişti, legionari, xenofobi acoperim toată malignitatea comunistă impusă în România de la război până la această (ne)lege.

1

 

Foto. Dezbaterea de la Realitatea TV in care Alexandru Florian a fost pus in dificultate de a justifica aceasta lege anticonstitutionala si antidemocratica!

De la Articolul 4, legea lui Alexandru Florian + Crin Antonescu + Klaus Johannis devine dură prin pedepsele cu închisoare, până la 3 ani, dacă confecţionezi şi răspândeşti simboluri fasciste şi legionare. Nimic despre încârligarea secerii cu ciocanul. Articolul 5, alţi trei ani de închisoare dacă promovezi cultul persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii. Întâi, adevăratul cult îl hotărăşte, în timp, istoria. Cei ce ne-au adus în România cultul lui Stalin, acum la senectute, văd ce s-a ales din el ş.a.m.d. Al doilea, conform Articolului 30 din Constituţia României, dreptul de exprimare liberă şi a interzicerii cenzurii de orice fel, deci, dacă unii vor să facă cult altora, în democraţia de astăzi, pot să-l facă, iar cei ce nu sunt de acord să aducă argumente veridice nu ani de închisoare. Ca medic, am un cult faţă de cel ce a descoperit insulina, Nicolae Paulescu, iar ca cititor al istoriei religiilor îmi ridic pălăria în faţa lui Mircea Eliade, pentru că a îmbogăţit cultura lumii. În Articolul 6, pedeapsa cu închisoarea poate ajunge până la cinci ani dacă, în public se neagă, contestă s-au minimalizează holocaustul. Holocaustul evreilor nu se poate nega, cei ce îl neagă nu trebuie trimişi în închisoare, ci puşi să citească cel puţin o sută de cărţi din milionul care s-a scris şi a dovedit holocaustul evreilor.    

În final, Legea 217 din 2015 devine derizorie, fiindcă suntem în Secolul XXI în care nu se mai fac proscrieri ca în imperiul roman, nu se admit metode inchiziţionale sau să se ardă cărţile ca pe vremea lui Hitler şi Stalin. E penibil să o luăm din nou cu schimbatul numelor de străzi şi dărâmatul de busturi şi statui ca să prevenim genocidul contra umanităţii. Grotesc, bizar, când omenirea are atâtea alte probleme majore de rezolvat, să nu mai vorbim de cele româneşti….

Am răsfoit presa romanească care şi-a permis să comenteze. În „Observator Cultural” Liviu Ornea şi-a intitulat comentariul „217/2015 – o lege inutilă”. Curat inutilă, nene Liviu! Autorul, direct şi lucid, întreabă: Ne bazăm pe sentinţele tribunalelor din deceniile cinci şi şase? Să răspundă Alexandru Florian, fiul nomenclaturistului comunist Radu Florian, profesor de marxism-leninism la universitatea bucureşteană pe vremea acelor procese. Tatăl şi fiul cunosc adevărul acelor procese, dar nu au voie să-l spună, ar putea fi acuzaţi de antisemitism conform acestei legi. În atenţia celor ce au elaborat şi aprobat această lege, Liviu Ornea trage un semnal de alarmă, scriind că se teme că textul legii îngăduie orice fel de interpretări, de abuzuri absurde! Este o teamă întemeiată pentru că aşa va fi, de asta a şi fost întocmită în acest fel şi în aceste vremuri. Concluzia lui Liviu Ornea este absolut corectă: Nu sub ameninţarea pedepsei va scădea numărul antisemiţilor – dimpotrivă. Legea asta nu va face decât să alimenteze antisemitismul latent, filolegionarismul … Curat filolegionarismul, nene Liviu.

În „Cotidianul”, Radu Ulmeanu scrie „Ruşine, domnule Florian” în care îi reaminteşte lui Alexandru Florian, actualmente directorul Institutului Elie Wiesel, nişte fapte istorice din vremurile holocaustului. Frumos din partea autorului, dar ar trebui să ştie că un fiu de nomenclaturist comunist nu are ruşine, aşa s-a şi căţărat unde se află. Şi nu ţine cu dinţii de scaun ci cu distorsionările şi negarea unor adevaruri istorice româneşti. În „Adevărul”, Alex Ştefănescu face pe nebunul, semnând un articol intitulat „Poate că sunt eu nebun”. Nu e, pentru că subliniază un adevăr: O lege care pedepseşte anumite opinii – opinii, nu fapte – cu închisoarea este în esenţa ei stalinistă şi nu poate fi acceptată de o societate democratică. Are dreptate, mulţi îi dau dreptate. Deasemenea are şi o observaţie pertinentă, corectă: prea puţini intelectuali protestează împotriva legii 217/2015. Se referă la intelectualii din România şi numai la unii dintre ei, după criterii propri. Eu, ca emigrant de 35 de ani, m-am bucurat să citesc că Forumul Româno – American, precum şi alte organizaţii şi persoane din diaspora română, protestează cu argumente împotriva acestei legi, pe care o numesc anti-romanească şi nu se aşteptau din partea lui Klaus Johannis să o promulgheze. Mă alatur lor.

În încheiere, m-a amuzat cum a reacţionat Augustin Buzura la această lege, narând în „Cultura” lui o anecdotă: „Un ardelean urmăreşte intrigat un neamţ (nu spune care – nota mea, de cititor) care nu contenea să facă flotări. După ce se sătură de aşteptat, ardeleanul îşi ia inima în dinţi şi îl bate pe umăr: „Domnule, muierea o plecat de mult!” La fel ca fasciştii, legionarii… Bravo, Gusti, sper că neamţul să priceapă ceva… să se oprească din flotări.

(21   august 2015, Casa cu flori – Bistriţa)

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

O moschee uriașă la București?!

Posted by Stefan Strajer On August - 25 - 2015

O moschee uriașă la București?!

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, SUA)

„Gândul se sparie”, cum ar spune cronicarul, la aflarea știrii că în inima Bucureștiului se va construi, cu banii Turciei, cea mai falnică moschee din Europa. Te întrebi de ce-au căzut sorții pe români să îndure asemenea înplant de religie musulmană tocmai în capitala lor. De ce nu în Ungaria care a fost pașalâc turcesc, de ce nu la Viena cea asediată de turci, de ce la București, unde o biserică ne amintește de uciderea prin decapitare a voevodului Constantin Brâncoveanu și a copiilor lui de către mai marii Imperiului Otoman? Oare jertfele principatelor române prădate de atâtea ori de Poartă, oare simbolul iconic al lui Ștefan cel Mare, a cărui sabie stă și acum la Istambul, nu vorbesc împotriva oricărui gest de sfidare venit dinspre Turcia, și planul construirii moscheii este unul. Pentru că dacă s-ar fi ridicat o nouă moschee în Dobrogea, unde viețuiesc în pace cu românii în jur de șaizeci, șaptezeci de mii de etnici turci, ar fi fost un fapt normal, expresie a respectării libertății religioase într-o democrație. Construirea moscheii în mijlocul unei populații covârșitor românești, în București continuu să spun că este un gest de sfidare, pentru că locuitorii capitalei vor trebui să audă la miezul nopții cântecul din vârful minaretului, vor fi obligați să asiste la practicarea unei religii care nu este a lor. De ce nu este lăsată religia să fie practicată acolo unde este intrinsecă unor comunități organice cărora le transmite mesajul. Ca să nu mai vorbim, că, așa cum s-a observat, la intrarea în capitala României moscheea va fi edificiul dominant al peisajului. Noi știm că la București ne aflăm într-o țară de religie creștin ortodoxă, dar plasarea moscheii i-ar putea induce în eroare pe străinii necunoscători ai locului.   Nu încetăm a ne întreba de ce se înalță cea mai mare moschee din Europa în lumea românească, atât de îndelung hărțuită de Imperiul Otoman! Fără a fi ranchiunoși, totuși considerăm că se cuvine a avea puțină reverență față de istorie. Avem o anumită sensibilitate peste care n-ar trebui să se treacă. Nu mai putem vorbi de political correctness, când în joc sunt acțiuni de nesocotire a specificului național.

Dar nu se încearcă oare prin globalizare tocmai un atentat la ceea ce este aproape de esența specificului național? Dimensiunea ortodoxiei practicată veacuri de-a rândul la noi a fost un scut pentru oprirea ofensivei catolicizării dinspre Vest și piatră unghiulară de rezistență față de mahomedanism. Sprijinindu-ne pe ortodoxie am rezistat ca popor, păstrându-ne ființa națională. Nu degeaba a fost Ștefan cel Mare supranumit și cel Sfânt. Istoria și tradiția ne-au transmis lecția de nobilă umilință a voevodului, care, după fiecare victorie antiotomană, ridica o mănăstire sau o bisericuță. Ștefan cel Mare nu s-a rezemat numai pe paloșul său, pe oștirea sa, ci și pe credința sa ortodoxă, și-a înclinat fruntea în fața Atotputernicului.

Mai este de relevat apoi aspectul secretos al înțelegerii dintre guvernanții români și oficialitățile turcești. Din nou ca și în atâtea alte circumstanțe poporul român a fost pus în fața faptului împlinit. Acordul a fost perfectat încă din timpul președenției lui Traian Băsescu, din 2004 și pus în aplicare acum, în 2015 sub guvernarea Ponta, care a atribuit terenul guvernului de la Istanbul, premierul profitând de ocazie să se și opereze la genunchi acolo, pentru a-și temporiza demisia, punând pentru a câta oară paranoia lui deasupra interesului țării. Românii au fost din nou luați prin surprindere de o hotărâre de guvern, care într-o societate democratică ar fi trebuit să fie obiectul unei dezbateri deschise. Când lucruri esențiale, care privesc într-un fel sau altul soarta românilor, se aranjează în spatele ușilor închise să ne mai mirăm că oamenii sunt aruncați în totală confuzie, simțindu-se mereu trădați, mereu trași pe sfoară? Întreaga politică de douăzeci și cinci de ani încoace a fost lipsită de transparență. Nu se cunoaște nici până azi adevărul despre lovitura de stat/revoluția din decembrie 1989, despre instigatorul la mineriade, căci Ion Iliescu neagă din răsputeri că el ar fi fost implicat, despre fenomenul securist românesc care a rămas un deziderat pe hârtii; legitimitatea mișcării din Piața Universității este contestată, giganticele rețele de hoți și borfași, care au prădat economia României de un sfert de veac, abia au început a fi investigate, după ce excrocarea marii majorități a românilor și a fondurilor europene a fost pe deplin înfăptuită. Haosul administrațiilor guvernamentale a fost întreținut cu bună știință, ca la adăpostul lui baroni, parlamentari, magistrați, miniștrii și prim-miniștrii să se poată ocupa în voie nu de durerile reale ale țării, ci de acumularea dementă a averilor personale cu o lăcomie bestială. Au dispărut hărți importante de la Institutul Geologic, indicând bogățiile acelui pământ, dar nimeni nu știe nimic. Cert este că multe dintre ele au ajuns în mâinile unor investitori străini, avizi de îmbogățire rapidă. România pare a fi supusă unui regim neocolonial. Lista neregulilor este nesfârșită. Hoția și incompetența înaltei administrații din România au reușit să alunge trei milioane de români ca să ajungă slugi în spații vestic europene. Între a rămâne în țară și a muri de foame și a te autoexila pentru supraviețuire judecați și dumneavoastră că bieții oameni n-au avut de ales. Deși am auzit muncitori intrați în greva foamei la combinatul de apă grea de la Turnu-Severin, căpușat și distrus, care au strigat că nu vor să plece slugi la străini. O fetiță din acel oraș condamnat la inaniție a mărturisit unui reporter că de ziua ei de naștere și-ar dori să mănânce salam. Acolo au adus guvernările tembele România!

Furturile masive de la CNADR care au condamnat România la o țară fără infrastructură, în ciuda sumelor astronomice cheltuite de multe ori fără cap în lucrări făcute de mântuială abia acum intră în colimatorul unor jurnaliști de investigație. Toți oamenii de bună credință acuză pe mahării din Ministerul Tranporturilor de lipsă de coerență, pasiunea pentru para-ndărăt, grija părintească pentru prăsirea rețelelor de furt în haită. Da, îndrăznim să spunem că s-au strâns în haită politicienii români și înalții demnitari, dedați unei corupții fără precedent. Cât de trist arată istoria ultimilor douăzeci și cinci de ani pentru România.

Și când toate acestea se întâmplă la noi, planul plantării unei moschei triumfale în centrul capitalei României vine colac peste pupăză. Exact asta lipsea românilor extorcați de hoții de la guvernare?! Înțelegem de aici că românii nu trebuie să fie doar ruinați materialicește, ei trebuie și umiliți în propria lor țară, desconsiderați. De ce când propaganda musulmană se întețește, constituirea enclavelor care impun legea Sharia, vandalizarea marilor orașe amenință stabilitatea statelor europene, de ce într-un asemenea moment s-a decis construirea tocmai la București a grandioasei moschei? Vedem în acest act o invitație la năvălirea în masă a populației musulmane la noi, orientarea ei dinspre Europa Vestică spre România. Acesta să fie oare scopul, având în vedere că nu departe de România, în fosta Iugoslavie s-a constituit prin abuz primul stat musulman în Kosovo cu sprijinul NATO și al administrației Clinton.

Din nefericire, soarta țării noastre continuă să fie trasă la sorți de alții cu sprijinul nemijlocit al înalților demnitari români, indiferent de apartenența lor partinică, uniți prin duhul trădării naționale și al jafului unui popor vlăguit de câte rele s-au abătut asupra lui.

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

Morala câşă a omului zilelor noastre

Posted by Stefan Strajer On August - 10 - 2015

Morala câşă a omului zilelor noastre

Autor: George Petrovai

Omul este om atâta timp cât vrea să ştie de morală şi se comportă ca atare, adică atâta timp cât este moral. Căci valorile cardinale (bine, frumos, adevăr, just, sacru) şi fundamentele umanului (omenia, iubirea, cumpătarea, demnitatea, mila, generozitatea), nu doar că iradiază din morală, ci – după împlinire prin înconştientizarea de sine – ele toate converg spre morală, mai exact spre acel strop de divinitate cu care fiecare dintre noi a fost înzestrat la facere.

Cândva, în perioada spiritualizării intensive din istoria omenirii în general, din cea creştină în special (Antichitate şi Evul Mediu), era într-atât de riguros respectată şi aplicată această cutumă a creaţiei cu indiscutabila ei preferinţă pentru spiritul mântuitor reflectat în activismul său disciplinat, încât abaterile de la normele moral-juridice de convieţuire socială erau, potrivit legii talionului, aspru pedepsite prin uciderea criminalului dovedit, lapidarea femeii necredincioase, punerea la stâlpul infamiei sau – după caz – tăierea mâinii hoţului prins, iar mai târziu, în plin Ev Mediu, prin înspăimântătoarea varietate a torturilor întrebuinţate de Inchiziţie împotriva nefericiţilor căzuţi în mâinile ei şi prin frecventele condamnări la arderea pe rug pronunţate de judecători, de regulă împotriva vrăjitoarelor, ereticilor şi sodomiţilor, uneori (cazul lui Giordano Bruno) şi împotriva unor gânditori etichetaţi eretici doar pentru faptul că deveneau adversarii dogmelor obscurantiste prin ideile îndrăzneţe pe care le susţineau…

Evident, omul modern şi civilizat nu putea să nu se îngrozească de barbaria principiului juridic ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, el care simţea doar dezgust şi disconfort când întâlnea enormele suferinţe ale dezmoşteniţilor, care punea umărul la accentuarea inegalităţii sociale şi care considera că-i un act de patriotism să-i facă harcea-parcea pe toţi adversarii ţării sale.

Aşa că s-a făcut luntre şi punte ca pedeapsa cu moartea să fie scoasă de toate popoarele Europei din codurile lor penale (că, de, Europa unită nu vrea moartea răufăcătorului, ci întoarcerea acestuia la fărădelegi şi mai cumplite!) şi ca puşcăriaşii să se simtă oleacă mai bine ca la sanatoriu, chit că în acest mod paradoxal nelegiuirea nu-i nici măcar deranjată, necum să fie stopată.

Unde mai pui faptul că întemniţaţii au toate drepturile din lume (dreptul la hrană consistentă, celulă confortabilă, veşminte, asistenţă medicală şi instruire pe cheltuiala statului, dreptul la relaxare, vorbitor, pachet, ba chiar şi la relaţii sexuale în camere special amenajate, nu în ultimul rând dreptul să se revolte atunci când nu sunt trataţi conform normelor europene, bată-le vina, ori atunci când comandantul închisorii este schimbat fără consultarea lor prealabilă, precum şi dreptul de-a ieşi la muncă doar atunci când vor muşchii lor, deşi în cazul hoţilor mari şi mici, de la care nu s-a recuperat paguba în momentul arestării, munca se impune ca o firească obligaţie până la recuperarea integrală a prejudiciului cauzat), dar este de-a dreptul ridicol procentajul cu care aceştia înţeleg să se achite de singura lor obligaţie faţă de societate – aceea ca prin căinţă sinceră să se vindece de boala călcării pe bec, astfel încât după ispăşirea pedepsei, compatrioţii lor să nu mai aibă motive să-i privească cu teamă, reţinere sau suspiciune.

Altfel spus, fostul puşcăriaş să facă în aşa fel, încât perioada de detenţie să fie deodată pentru el o dureroasă încercare şi o severă învăţătură de minte pentru tot restul vieţii, iar prin comportamentul de care va da dovadă, în ochii semenilor să apară ca un nefericit accident.

Din păcate, grosul penalilor nici vorbă să renunţe la năravuri, ci recidivează într-un mod chiar mai grosier ca la abaterea anterioară, fie că urmăresc să se răzbune pentru sancţiunea încasată (sunt în război cu societatea şi instituţiile ei coercitive), fie că vor să recupereze timpul irosit la mititica: hoţul mărunt se uită cu admiraţie la tâlhar, violatorul se vrea un Don Juan dat dracului, criminalul de duzină îşi fixează ca model asasinul în serie…

Cum starea infracţională în România postdecembristă este mai mult decât îngrijorătoare, fapt cu prisosinţă ilustrat de insuficienta capacitate a puşcăriilor existente pentru numărul în continuă creştere al condamnaţilor ce-şi aşteaptă rândul, iată câteva dintre măsurile care trebuie urgent luate pentru limpezirea cât de cât a spectrului nostru politic şi ţinerea corupţiei sub control, chiar cu riscul ca Uniunea Europeană să se supere că românii şi-au luat nasul la purtare cu unele reforme mult prea radicale:

  1. Organizarea de îndată a unui referendum pentru schimbarea actualei Constituţii, aşa încât noua Constituţie să renunţe la echivocul statut de republică semiprezidenţială, să precizeze noul statut politic al României (republică parlamentară, republică prezidenţială sau – cine ştie – poate că monarhie constituţională), să fie cât se poate de limpede prevăzute atribuţiile interne şi externe ale şefului statului şi, pentru a elimina toate suspiciunile în legătură cu neindependenţa Justiţiei, judecătorii de la Curtea Constituţională şi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fie desemnaţi prin votul liber exprimat al cetăţenilor;
  2. Chiar dacă nu va fi aplicată decât în situaţii cu totul şi totul excepţionale (asasini în serie, trădători, violatori înrăiţi etc.), în noul Cod Penal să fie reintrodusă pedeapsa cu moartea (asta ar contribui simţitor la scăderea ratei infracţionalităţii) şi să fie explicit prevăzută punerea sub sechestru a averilor dobândite pe căi nelegiuite (asta ar contribui nu numai la plata datoriilor externe, ci şi la dinamizarea întregii vieţi sociale).

N.B.Prin găselniţa numită etică, omul modern speră să poată umple golul apărut în mintea şi inima lui după izgonirea principiilor morale. Numai că morala este evenghelia spirituală pentru viaţa de apoi, pe când etica este evanghelia socială pentru viaţa de aici.

(Sighetu Marmaţiei, 8 august 2015)

Petrovai-4_opt

Foto. George Petrovai

Chinezii zburdă şi gonesc, românii doar nădăjduiesc

Posted by Stefan Strajer On July - 30 - 2015

Chinezii zburdă şi gonesc, românii doar nădăjduiesc

Autor: George Petrovai (Sighetu Marmaţiei)

Un popor îşi îndeplineşte menirea sa istorică atunci când nu se resemnează în faţa ostilităţii prezentului, astfel conştientizând că-i jalnic să trăiască cu firimituri căzute de la masa înaintaşilor (cam aşa cum se screm grecii zilelor noastre), ci – chiar învins, dar niciodată îngenuncheat! – el are puterea morală şi spirituală, alimentată de măreţia trecutului, să-şi înfrângă slăbiciunile de moment, pentru că numai astfel poate să-şi vadă de rosturile lui fixate de Creator în structura sa intimă cu sute, ba în unele cazuri chiar cu mii de ani în urmă.

Această introducere, aşa cum se vede chiar din titlu, îi vizează deopotrivă pe români şi pe chinezi, două popoare situate la mare distanţă în spaţiu, dar care în timp sunt aproape, şi – cine ştie – poate că în negurile începuturilor omeneşti chiar se înrudesc prin formidabilele lor civilizaţii şi culturi plăsmuite de tainicul sincronism al fiorului divin, ce pulsează etern neliniştitor pentru scormonitorii în existenţele pământeşti multimilenare.

Fireşte, în lumina noilor cercetări care obligă omenirea să-şi reformuleze cunoştinţele şi să-şi rescrie istoria, cu un plus de greutate în ceea ce priveşte vechimea, fineţea, diversitatea şi bogăţia mărturiilor arheologice despre îndeletnicirile paşnice (tăbliţele de la Tărtăria, ceramica, meşteşugurile, artele) şi războinice (arme, echipamente de luptă) ale pelasgilor, tracilor şi geto-dacilor – străbunii românilor de astăzi…

Dar iată că de vreo câteva decenii, chinezii şi-au revenit spectaculos după lungul declin înregistrat la sfârşitul dinastiei Ming (1368-1644), ultima dinastie condusă de etnici chinezi şi, aşa cum corect se afirmă, „Una din cele mai mari epoci de guvernare ordonată şi de stabilitate socială”, astfel încât China zilelor noastre, în pofida cârmuirii marxiste în plan politic, se impune în economia mondială drept cea mai dinamică şi surprinzătoare forţă (unii analişti nu ezită să prognezeze că, dacă-şi menţine actualul ritm, în câţiva ani va surclasa economia americană!), pe când România, deşi înzestrată de Dumnezeu cu apreciabile avantaje absolute şi relative (pământ bun de uns pe pâine, uriaşe şi variate rezerve ale subsolului, dealuri mănoase, munţi prietenoşi, densă reţea hidrografică, ieşire la mare, popor paradoxal prin înzestrarea sa moral-spirituală şi uluitoarea răbdare în care se complace, pildă şi surpriză în istorie prin îndârjirea de-a se menţine la poarta furtunilor, adică la intersecţia tuturor rutelor comerciale însemnate dintre Orient şi Occident, respectiv a confruntării intereselor economico-financiare şi politico-strategice dintre imperiile de mai aproape şi de mai departe), România, prin urmare, îşi continuă bătuta pe loc, specialitatea folclorică a întregului spaţiu mioritic din ultimul sfert de veac, şi continuă să spere într-un destin mai bun, timp în care grosul românilor ajunşi la sapă de lemn se mângâie cu neeroismul găzduit în spusa Speranţa moare ultima

Cu ceva timp în urmă am primit pe internet o galerie foto cu „cele mai impresionante 43 de proiecte de infrastructură începute de chinezi”, cu certitudine unele dintre ele deja finalizate, costul acestor megaproiecte (telescopul Pingtang, laboratorul din Shanghai pentru radiaţii de sincrotron, reţele scufundate de transport a energiei electrice, metrou pe pernă magnetică, gări, porturi, aeroporturi, uriaşe centrale nucleare şi amenajări hidroelectrice, zgârie nori, poduri peste fluvii şi golfuri, megapolisuri, refacerea drumului mătăsii, superautostrada care va porni din sud-estul Asiei şi va ajunge până în Europa etc.) ridicându-se la sute de miliarde de dolari şi având ca dată de finalizare anul 2050 pentru cele mai ambiţioase dintre ele.

CHINA-ECONOMY-INFLATION-PROPERTY-STATISTICS

 

Foto. Shangai

            Fireşte că după asta m-am întrebat: Cum e posibil ca ei să înfăptuiască ceea ce pe la noi este doar de domeniul fanteziei ori, în cel mai bun caz, se concretizeză în proiecte cu scop şi iz pur electoral?!

Iată un elocvent exemplu în acest sens. Încă din regimul bolşevic se bate apa-n piuă cu necesitatea străpungerii muntelui Gutin printr-un tunel rutier, lucrare care nu numai că s-ar amortiza în doar câţiva ani prin plata unei taxe modice de către toţi conducătorii auto ce beneficiază de ea, dar chiar se impune într-un mod stringent prin avantajele pe care le incumbă, îndeosebi pe perioada de iarnă: scurtarea drumului dintre Maramureşul Voievodal şi Baia-Mare cu minimum 15 kilometri, economie de carburanţi, reducerea până la zero a riscului închiderii drumului din pricina zăpezii (oricum deszăpezirile sunt o mare problemă chiar pe şoselele de la şes!), respectiv a frecventelor accidente din pricina derapajelor. În felul acesta drumul cu serpentine ar fi mai uşor de întreţinut (ar costa mai puţin) pentru toţi căutătorii de delicii montane…

Dar de zeci de ani doar se pălăvrăgeşte la nesfârşit pe această temă, îndeosebi în campaniile electorale postdecembriste, ocazie cu care câte un cantindat mai flutură pe sub nasul alegătorilor această adevărată Fata Morgana din colecţia proiectelor româneşti himerice.

Asta în timp ce japonezii şi-au unit insulele austerului lor arhipelag prin tuneluri submarine, îşi extind oraşele în mare (atât din lipsă acută de spaţiu, cât şi din dorinţa de a-i scuti de zgomotul asurzitor al aeronavelor, edilii oraşului Tokyo au construit aeroportul pe o amenajare în…largul mării), ba chiar îşi pun mintea şi banii la bătaie pentru conceperea într-un viitor nu prea îndepărtat a oraşelor subacvatice! Şi este sigur că vor izbuti, pentru că ei, în calitate de neîntrecuţi avangardişti ai fanteziei planetare, nu-şi permit în arhipelagul lor capricios să facă risipă de cele patru elemente, care – în unirea lor perseverentă şi inteligentă după binecunoscuta reţetă niponă – se constituie în punctul de sprijin pe care-l căuta Arhimede pentru răsturnarea lumii: minte-dăruire-timp-bani!

De altminteri, se ştie că unii profesori japonezi, mai ales cei de geografie, îşi încep lecţiile cu binecunoscutul laitmotiv: „Copii, avem o ţară săracă. Singura noastră bogăţie este mintea. Să ne-o folosim cu toţii!” şi că toţi profesorii se străduiesc să-i educe pe elevi şi studenţi în spiritul acestui laitmotiv, veritabil apel la resursele inepuizabile ale minţii umane! Altfel spus, ca învăţăceii să poată mânca peşte proaspăt toată viaţa, ei nu le dau peştele pescuit de alţii (nu-i pun să memoreze lucruri inutile), ci-i învaţă să pescuiască (să gândească cu mintea lor). Dimpotrivă, până nu demult profesori români de geografie le băgau în cap elevilor că avem o ţară frumoasă şi bogată…

N.B. În Sighetu Marmaţiei se lucrează de câteva luni, mai exact din toamnă, la refacerea reţelei de canalizare. Dar străzile care deja au scăpat de acest calvar nu sunt nici acum reasfaltate, deoarece se aude că urmează alte săpături pentru racordarea la noua reţea de apă potabilă. Cine ştie, pe urmă vor veni cei de la Electrica şi de la alimentarea cu gaz metan. Că doar toate trebuie făcute rând pe rând şi de mântuială, altfel spus ca la noi la nimenea. Iar până la încheierea tuturor lucrărilor (habar n-are nimeni când va fi asta!), oamenii şi maşinile fac slalom printre hârtoape şi în zilele călduroase maşinile ridică nori de praf pe care-i înghit pietonii şi locuitorii din zonă, iar în zilele ploioase se bălăcesc cu toţii prin noroaie.

Aşa ceva este realmente de neimaginat pe acele meleaguri unde se învederează prin fapte respectul faţă de cetăţenii plătitori de taxe şi impozite (la noi cu mult mai multe ca în alte părţi). Căci iată ce relatează profesorul Costin Murgescu în cartea sa Japonia în economia mondială: Într-o zi s-a anunţat că pe una dintre cele mai circulate şi aglomerate străzi din Tokyo (metropola are circa 30 de milioane de locuitori) urmează să se facă nişte reparaţii urgente. Ei bine, lucrările au pornit seara în trombă, au durat toată noaptea, iar dimineaţa era la fel de curat ca înainte de efectuarea lucrărilor!

Revin acum la întrebările pe care mi le-am pus după parcurgerea cu uimire atentă (sau poate că invers) a celor 43 de megaproiecte chinezeşti.

„Deci, îmi ziceam eu, chinezii nici vorbă să-şi abandoneze transporturile feroviare, fluviale şi maritime, aşa cum au procedat tâlharii postdecembrişti căţăraţi la putere în România, deoarece ei ştiu prea bine că la tonă-kilometru sunt cele mai rentabile transporturi. Dovadă că-şi dezvoltă şi modernizează reţeaua de căi ferate pentru transport de călători şi de mărfuri, extinzându-şi reţeaua actuală, modernizându-şi gările şi introducând în circulaţie trenurile pe pernă magnetică – cele mai rapide trenuri din lume.

În schimb, în România postdecembristă toată circulaţia a fost mutată pe nişte biete străzi înguste (incapabile să absoarbă numărul în necontenită creştere al maşinilor de diverse tipuri şi gabarite) şi cu o infrastructură deplorabilă, motiv pentru care acestea iau cu asalt oraşele lipsite de parcări subterane şi supraterane, ocupă trotuarele şi puţinele spaţii verzi rămase în viaţă, atentează la viaţa pietonilor chiar pe trecerile de pietoni şi le intoxică aerul, pentru ca în final, un final din ce în ce mai alarmant, să-i condamne la grele suferinţe, ba chiar la moarte prin poluarea excesivă a atmosferei”.

Nu în ultimul rând m-am întrebat de unde au chinezii atâţia bani pentru asemenea proiecte gigantice şi pentru a-i împrumuta pe alţii. Este lesne de dedus că sunt trei canale principale prin care curg banii în bugetul Chinei:

1.Ţinerea corupţiei sub control (marii hoţi, la fel ca în Singapore, sunt pur şi simplu puşi la zid şi împuşcaţi).

  1. Enormele investiţii făcute în economie, infrastructură şi cercetare, căci ei ştiu prea bine ceea ce politicienii şi economiştii români de doi bani refuză să înţeleagă – cum că fără investiţii, economia respectivei ţări este condamnată la moarte!
  2. Productivitatea în creşterea a muncii prestate.

Cât din România mai este a românilor?

Posted by Stefan Strajer On July - 16 - 2015

Cât din România mai este a românilor?

Autor: George Petrovai

Aidoma omului, orice ţară este formată din corp (componenta statică sau fizico-geografică din interiorul graniţelor stabilite de istorie sau de tratatele internaţionale) şi din spirit (componenta dinamică, constituită din limbă, cultură şi tradiţii, care – în zilele noastre – cunoaşte o necontenită revigorare prin turism şi marile migraţii dinspre Est spre Vest şi dinspre Sud spre Nord, dar mai ales prin intensificarea fără precedent a legăturilor diplomatice şi a schimburilor informatice, respectiv a produselor destinate consumului imediat şi a celor cultural-spirituale care intră în patrimoniul universal).

Până la Decembriada din 1989 (fireşte, din cauza neroadei politici comuniste de închidere ermetică a graniţelor ţării), românii – siliţi de acele cumplite decenii de constrângere până la depersonalizare şi de sterilizare spirituală până la deplina uniformizare – şi-au prelungit în arta de-a supravieţui seculara îndatorire exprimată clar şi concluziv de Eminescu prin „eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul”…

Cine s-ar fi gândit la vremea respectivă că, împinşi de nevoi mai presante ca ale înaintaşilor şi de cinicul îndemn băsescian-prezidenţial – „Cui nu-i place, n-are decât să plece!”, românii faimoşi prin strânsele lor legături cu glia străbună, vor împânzi lumea în căutarea a ceea ce borfaşii cârmuitori postdecembrişti refuză să le dea (locuri de muncă, siguranţa zilei de mâine, trai decent, certitudini în ceea ce-i priveşte pe urmaşi, mai multă linişte şi armonie lăuntrică, democraţie faptică, nu numai demagogie), ducând cu ei atât dorurile nestinse după ţara-mamă, cât şi statornicia legăturilor cu fraţii din ţară prin intermediul românismului mereu viu şi activ.

Iar acest lucru, evidenţiat în campaniile electorale prin prezenţa masivă în favoarea votului raţional, iar între campanii prin diverse manifestări dedicate românismului, respectiv prin promptele şi responsabilele luări de atitudine (petiţii online, intervenţii la marile cancelarii occidentale) atunci când nevrednicii cârmuitori postdecembrişti se pregătesc să dea şi mai zdravăn cu băţul în balta puturoasă a politicii dâmboviţene, acest lucru, deci, nu doar că este deopotrivă încurajator şi reconfortant pentru românii din ţară („Iată, îşi spun ei, că nu suntem singuri în lupta inegală cu nesăţiosul balaur multicefal al corupţiei, minciunii şi trădării”), ci face ca spiritul României să călătorească pretutindeni în lume şi să fie cunoscut până la marginile Pământului.

Că dacă se lasă doar în seama românilor din interiorul graniţelor, spiritul României (potrivit distincţiei operată în perioada interbelică de filosoful Nae Ionescu) poate conta numai pe sinceritatea şi devotamentul adevăraţilor români (românii neaoşi, pe ai căror cioareci, vorba lui Petre Ţuţea, se sprijină statul român), nu şi pe sentimentele zgomotos afişate de bunii români (alogenii care fac pe dracu-n patru să se achite de toate obligaţiunile cetăţeneşti, dar care cu toate astea nu ajung nici măcar la degetul mic al ţăranului demn în ceea ce priveşte firescul, frumuseţea, bogăţia şi trăinicia simţămintelor româneşti).

E drept că bunii români, chiar împreună cu simplii trăitori pe aceste meleaguri, încă nu sunt majoritari. Dar să nu pierdem din vedere faptul că, aidoma evreilor din România proaspăt bolşevizată după încheierea celui de-al doilea război mondial, deja unii dintre aceştia deţin pârghii însemnate în stat şi că scopul lor tainic nu este să ajute milioanele de alegători aduşi în pragul disperării, ci să-şi facă făcutele lor nelegiuite, astfel contribuind din plin la înfăptuirea planurilor antiromâneşti ale străinilor care le-au pus în mâini însemnele puterii.

Iar consecinţele nefaste ale acestei politici murdare se vădesc la tot pasul: de la punerea pe butuci a întregii economii româneşti (peste 1200 de mari întreprinderi, agricultura, transporturile) şi de la criminala înstrăinare a circa 20% din pământul ţării, până la măcelărirea pădurilor spre folosul companiilor din străinătate, înţesarea străzilor cu maşini străine, a tuturor oraşelor cu bănci, farmacii şi supermagazine, a minţilor fragede cu dorul de ducă în dauna învăţăturii, respectului şi bunei purtări, a inimilor şi minţilor adulte cu goana nebună după plăceri şi bunuri dobândite pe căi suspecte („Cine munceşte n-are timp să facă bani”, afirmă cu cinism o spusă a timpului) şi mai departe până la colapsul total al României prin alarmanta creştere a ratei analfabetismului mascat cu diplome cumpărate, imbecilizarea în masă cu largul concurs al televiziunii şi, desigur, uriaşul tribut în suferinţe şi vieţi omeneşti pe care, cu binecuvântarea unor medici şi farmacişti, românii îl depun an de an la picioarele poluării tot mai agresive şi a alimentelor impecabil ambalate, dar tot mai toxice.

Nici măcar limba, acest strălucit vehicul al dorurilor şi al legăturilor românilor din totdeauna şi de pretutindeni cu Cerul, Pământul şi timpul, nu mai este integral românească. Căci înafară de invazia stupidelor anglicisme (ok, locaţie, brand, hi etc.), pe care – aşa cum, de pildă, se întâmplă în Franţa – nimeni la noi nu-şi bate capul să le zăgăzuiască, citesc pe internet cum Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), apărut sub patronajul Academiei, contribuie după puterile sale, în egală măsură neştiinţifice şi lipsite de cel mai elementar bun simţ, la deposedarea limbii noastre derivată din cea a traco-geţilor de ceea ce, în lumina noilor mărturii istorice (documente, dovezi arheologice), tot mai mulţi cercetători străini consideră că-i un drept al ei.

Aşa se face că după mai sus-amintitul dicţionar, niciunul din termenii folosiţi de noi azi pentru desemnarea părţilor componente ale multimilenarului port ţărănesc (nici măcar ie, catrinţă, căciulă, cojoc, suman, opincă sau cioareci) nu a fost preluat din limba dacilor, deşi Columna lui Traian confirmă într-un mod copios această evidentă continuitate, ci toate, dar absolut toate respectivele cuvinte referenţiale pentru istoria noastră, fie îşi descoperă originile în limba latină şi în limbile unor popoare megieşe (albaneza, neogreaca, slava, sîrba, turca, bulgara, maghiara), cu toate că bulgara şi maghiara erau la acea vreme limbile în formare ale unor popoare migratoare venite mult mai târziu, fie – atunci când găselniţele cu pretenţii ştiinţifice nu-s cu putinţă – se recurge la sintagma salvatoare (sic!) „etimologie necunoscută”…

În aceste condiţii de accentuată înstrăinare faţă de România şi românism, ce să ne mai mire (potrivit unui halucinant filmuleţ de pe you tube) că mulţi români (şi cine ştie câţi or mai fi ca ei) habar n-au cum se numeşte ţara în care s-au născut şi trăiesc!

(Sighetu Marmaţiei, 30 iunie 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Ce este acuma în România şi ce-ar trebui de fapt să fie

Posted by Stefan Strajer On July - 10 - 2015

Ce este acuma în România şi ce-ar trebui de fapt să fie

(Apel la românii neresemnaţi)

Autor: George Petrovai (Sighetu Marmaţiei)

Tot ceea ce se întâmplă în România postdecembristă este de domeniul coşmarului naţional: Milioane de români reduşi la tăcere şi aduşi la sapă de lemn, alte milioane dintre ei plecaţi peste mări şi ţări (cel mai mare şi grav exod ce a avut loc vreodată în mult încercata istorie a românilor), toate astea având loc din cauza şi pentru ca o pletoră de neisprăviţi ce-şi spun aleşii poporului să-şi poată face mendrele prin furt, minciună şi trădare naţională!

Şi tocmai acuma, când aceşti greţoşi neoameni sunt mai siguri pe ei (că, de, şi-au însuşit la perfecţie oribila artă de a smulge prin mita bine plasată voturile de la simplii locuitori pe aceste meleaguri), taman acuma citesc pe internet cum unii confraţi într-ale jurnalisticii fac apel la toată floarea cea vestită a lichelismului mioritic, somându-i în numele zdrenţuitei lor onoare ba să-şi dea demisiile, ba să înapoieze ceea ce-au furat cu sudoarea frunţilor lor înguste de megarăufăcători.

Dar eu întreb: Speră oamenii cu scaun la cap că aceste jigodii înciocoite peste noapte prin legăturile ultramafiote statornicite între politruci şi afacerişti, îşi vor pune vreodată cenuşă în cap, recunoscund public că au furat pe rupte din averea poporului şi apoi restituind adevăratului proprietar tot ceea ce şi-au însuşit pe căi nelegiuite?

Păi pentru aşa ceva e nevoie de conştiinţă, ruşine şi curaj. Ori ei, toţi ce intraţi şi ticăloşiţi până în măduva oaselor de mizeria politrucianismului postdecembrist, au renunţat din start la balastul (sic!) aflat în centrul moralei celor mulţi şi cu frică de Dumnezeu, adică la ruşine şi conştiinţă. Iar despre curaj nici pomeneală la aceste secături ca alde Varujan Vosganian, care ajung să se târâie în genunchi, doar-doar vor putea ciuguli mai departe din firimiturile căzute de la masa celor care, în pofida dezastrului naţional provocat şi a nevredniciei sfidătoare pe care o promovează, continuă să se agaţe de putere, ca şi cum ar vrea să testeze cota de răbdare a românilor groaznic batjocoriţi. Pentru alde ăştia ar trebui nu pensii sau recompense speciale, ci legi speciale de pedepsire!

Ori asemenea legi nu pot fi elaborate şi aplicate în folosul reinstaurării dreptăţii şi echităţii decât după demolarea/dizolvarea actualului cap al ruşinii naţionale, putregaiul numit parlament, doar asta făcând posibilă schimbarea actualei Constituţii de rahat şi a actualului Cod penal care-i favorizează pe pungaşi şi trădători.

(În China şi Singapore nu numai că marii tâlhari şi răufăcători din categoria contrabandiştilor de droguri sunt de îndată puşi la zid şi împuşcaţi, dar familiile   acestora, ca o ultimă şi deplin meritată ruşinare publică, sunt obligate să achite contravaloarea gloanţelor care le-au curmat netrebnicile lor vieţi. Iar lucrurile în aceste ţări, aşa cum ştim cu toţii, merg ca pe roate…)

Făcând pe democraţii şi dorind să fim pe gustul fariseilor din Uniunea Europeană, noi, românii, am abrogat pedeapsa cu moartea. Ba mai mult, marea grijă şi străduinţă a tuturor lichelelor din guvernele postdecembriste a fost aceea să le creeze puşcăriaşilor cu ştaif (Adrian Năstase, Dan Voiculescu, Gigi Becali, George Copos etc.) condiţii cu mult mai bune ca în căminele studenţeşti, astfel ca aceştia să poată scrie, adică să arunce în derizoriu cartea şi cultura prin cărţile lor de semidocţi cu ifose. De fapt, în acest mod guvernanţii se îngrijesc să-şi asigure tot confortul pentru acea obligatorie perioadă, conform cutumei politice de la noi, când ei înşişi vor ajunge după gratii…

În aceste condiţii cumplite pentru naţie şi ţară, rămâne ca pe lângă rugăciuni, zeci de mii de români să ia cu asalt lăcaşurile putreziciunii naţionale, supranumite instituţiile centrale ale statului.

Numai astfel România are şanse reale să revină într-un timp rezonabil la linia de plutire a demnităţii şi normalităţii, căci numai astfel mulţi dintre românii demni nu se vor mai ruşina că sunt fiii acestui popor inadmisibil de răbdător cu leprele ce-l îmbolnăvesc, iar tinerii vor avea modele vrednice de urmat, de la care vor învăţa că a exista ca oameni înseamnă a trăi în dragoste şi respect faţă de ţara care te-a născut, faţă de înaintaşii ce-au apărat-o cu preţul vieţii lor şi faţă de toţi acei semeni care, prin munca lor prost plătită de actualii cârmuitori, sunt siliţi să se mulţumească cu tot mai mai puţin, pentru ca aceia puţini la minte şi suflet, dar printr-un atroce joc al hazardului aflaţi în acest moment la butoanele puterii, să aibă din ce în ce mai mult.

(Sighetu Marmaţiei, 28 iunie 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

COMUNICAT DE PRESĂ

Posted by Gabriela Petcu On April - 14 - 2015

Poster Beach Race XCO 14 04 2015PLUS COMMUNICATION 

www.pluscommunication.eu

 

Litoralul românesc, din nou capitala europeană a sportului

Încă 10 zile până la Beach Race XCO

 

După ce luna trecută stațiunea Mamaia a fost, pentru o zi, capitala europeană a sportului, găzduind Maratonul Nisipului, în luna aprilie o altă stațiune de pe litoralul românesc continuă tradiția evenimentelor sportive internaționale la Malul Mării Negre.

Pe plaja sălbatică din comuna Corbu (județul Constanța), va avea loc, peste 10 zile (duminică, 25 aprilie 2015), Beach Race XCO – singurul concurs de ciclism MTB din Europa care se desfășoară pe nisip. Până la ora actuală, peste 200 de iubitori ai sportului cu pedale s-au înscris la inedita cursă de la Malul Mării, acreditată de Uniunea Ciclista Internaționala, ce vor să acumuleze puncte pentru a ajunge la Olimpiada de la Rio de Janeiro, de anul viitor.

Una dintre cele mai populare si valoroase echipe de ciclism din Romania, BikeXpert Racing Team, și-a anunțat prezența la această competiție, atât cu vârfurile de lance Alexandru Stancu (Campion Național la Tineret în anul 2014), Marius Petrache, Dani Crista și una dintre cele mai bune cicliste autohtone, Irina Dumitru, dar și cu numeroasa echipă de amatori, printre care și veteranul Andy Brunner, aflat în drumul de a câștiga titlul de Campion Mondial la categoria Master XCO. Competiția Beach Race XCO face parte din calendarul BikeXpert Racing Team, în vederea calificării României la Jocurile Olimpice 2016 din Rio de Janeiro, Brazilia.

5În afară de campionii naționali autohtoni, s-au mai înscris și echipe internaționale, precum echipa națională  a Nigeriei și a Republicii Moldova.

 

Echipa națională a Nigeriei este compusă din: Ajayi Akinbanjo Israel, Odufuwa Saheed Olalekan, Adelakun Idris Adeoye, Uwaoma Chidiebere Favour, Akinbiyi Emmanuel Oye, Erinmwionghae Elvis Mike, Yekini Innocent John, Taiwo Tope Matthew. Nigerienii au decis să își înceapă drumul către Olimpiadă cu Beach Race XCO, restul punctelor olimpice urmând a fi câștigate de la alte competiții europene importante.

Competiția conține cursa Standard (20 km) și cursa Epic (40 km). Traseul pe care îl vor parcurge cicliștii profesioniști și amatori are o diferență de nivel de 50 de metri, jumătate fiind pe plajă și jumatate pe coasta de acces pe faleză. Competiția sportivă se adresează atât cicliștilor profesioniști, cât și celor amatori, iar premii vor fi acordate pentru ambele categorii.

“Evenimentul internațional Beach Race XCO și Maratonul Nisipului sunt singurele competiții de acest gen din Europa care se desfășoară pe nisip. Datorită unicității lor, cele două evenimente de la Malul Mării, reușesc să mobilizeze comunitățile sportivilor internaționali și reprezintă, fără doar și poate, mijloace inedite de promovare a 7litoralului românesc la nivel internațional. Suntem bucuroși că în acest an s-au înscris foarte mulți concurenți și ne dorim să aducem anual pe litoralul românesc din ce în ce mai mulți pasionați ai sportului: fie pentru ciclism, alegare sau alte sporturi. Este foarte important că am câștigat respectul comunității sportivilor internaționali, drept dovadă, la eveniment va participa însuși Comisarul Internațional al Uniunii Cicliste Internaționale, domnul Birkeland Bjorn”, declară Sabin Ioan Andoniu, organizatorul Beach Race XCO.

Concursul este organizat de AndoVelo și Asociația Sportivă SanaSport, în parteneriat cu Direcția Județeană de Sport și Tineret Constanța.

Printre cei mai importanti parteneri care au facut posibilă organizarea acestei competiții internaționale sunt: Bellotto SportWare, Heineken România (Ciuc Natur Radler), Isostar Sport Nutrition, Dorna, Biciclop, Perfect Bike, AutoKarma Constanța.

Înscrierile online se pot face pe website-ul oficial http://www.mtbpeplaja.ro si pe ridersclub.ro.

 

 

 

Persoană de contact

Sabin Ioan Andoniu

Organizator eveniment

0737364388

beach.race.xco@gmail.com

 

 

Transmite,

Dr. Tănase Tasențe

Director General

Plus Communication

 

 

 

 

 

HAIKU PRINTRE PETALE

Posted by Gabriela Petcu On April - 13 - 2015

DSC02600Gabriela Gențiana  Groza

 

Compuse în mediul naturii generoase din România, așa cum e acum , primăvara la noi.

 

*Atingere-n taină

de roua Învierii-

lumină Sfântă

 

*Livada cu meri-

aripi de bondari sclipind

printre petale

 

*Primul Mărțișor-

în liniștea casei

gângurit de prunc

 

*După furtună-

printre crinii în floare

singur motanul

 

*S-au dus Babele-

miros de pământ reavăn

sfințește livada

 

*Picuri de ploaie-

pisica vecinului

stând sub o scară

 

*La geamul casei-

florile magnoliei

în zori de Prier

 

*Surâsul de prunc-

aripi de barză

fâlfâind peste casă

 

*Printre narcise-

Doar un gândăcel grăbit

Căutând locul

 

*Cais înflorit-

dulceața nectarului

plutind în aer

 

*Liniștea nopții-

razele lunii printre

merii în floare

 

 

 

 

Metoda pătrățelelor – Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Posted by Gabriela Petcu On April - 10 - 2015

Gabriela Sonnenberg Coperta bCUVÂNT ÎNAINTE

 
Manuscrisul „Pătrățelelor” va împlini cinci ani. A crescut mare ca un copil de vârstă preșcolară, atingând momentul lansării în larg. Poate că e timpul să scape de diminutivul din titlu, devenind ceva mai serios. Se va ridica oare mai sus, cumva la… pătrat?

 

Fraged, abia copt, vlăstarul trezește sentimente amestecate nu doar în sufletul autoarei ci și în cel al unora care au apucat să-l citească nepublicat. Căci, la fel ca și eroina sa neobișnuită, manuscrisul n-a fost ignorabil încă de la bun început, cum bine remarca și domnul Corneliu Leu după prima citire: „v-am parcurs cu interes toată cartea pe care, intrigat (este un merit, o carte trebuie să-ți trezească un sentiment, indiferent care, numai să nu te lase placid) am constatat că nu știți pentru ce ați scris-o.” Sau cum spunea o altă distinsă doamnă a Literelor, insistând însă să nu i se pomenească numele „Are prospețime și câștigă atenția cititorului. Cu o bună redactare poate ieși o carte chiar bună.”

 

Au trecut anii. Din teama de a nu comite un sacrilegiu trăgând foloase de pe urma destinului dramatic al eroinei nu m-am grăbit cu publicarea. Cu timpul, însă, personajul principal s-a transformat în cu totul alt om, nemaiavând multe în comun cu corespondentul lui din viața reală, așa cum nici personajul povestitor nu mai are legătură cu mine, autoarea.

 

Trecând peste vanități și orgolii personale, judecând la rece ecourile primite până acum, mai toate părerile converg într-o direcție: se pare că e o carte demnă de luat în seamă. Meritul meu se limitează la faptul de a o fi pus pe hârtie, dar e și asta ceva. Mă consider un fel de executant-scrib; am avut într-adevăr impresia, în timp ce scriam, că-mi dicta cineva textul din „off”, ca un sufleur de la teatru.

 

Și iată că deja am pomenit un termen din lumea actorilor, când de fapt cu totul altceva doream să spun până a ajunge la acest punct. Păstrez ideea cu punerea în scenă și revin scurt la manuscris, ca să înțelegeți despre ce e vorba.

 

Totul a început așadar cu povestea vieții lui Eli, care are aspect preponderent biografic, pentru că realmente trebuia să umple golul pe care ea l-a lăsat. Pe măsură ce avansam în așternerea amintirilor, personajul și acțiunea se descătușau parcă, devenind din ce în ce mai complexe. Firesc, veți spune, căci nu poți vorbi despre un om fără să-l încadrezi în spațiul și în timpul în care a trăit!

 

Personajele secundare au dat năvală peste firul epic, pe care inițial mi-l doream cât mai neutru și imparțial, revendicând dreptul la replică. Așa se face că „Aproape tot ce știu despre Eli” s-a transformat într-o adevărată frescă a anilor nouăzeci, o fotografie crudă și încărcată de suspans și emoții, care redă palpitant perioada pre – și post-decembristă a României.

 

M-am bucurat când i-am pus punctul, conchizând Gata, eu atâta am avut de spus!, dar era prea târziu pentru a îngropa povestea pe fundul unui sertar. Apucasem să o trimit spre simplă luare la cunoștință câtorva dintre cei menționați în ea. Sincer, nu mă așteptam să reziste mulți cu cititul până la capăt. Cu atât mai mare mi-a fost mirarea când mi-au venit răspunsuri și încurajări, unele sunând aproape ca un ordin, care mă soma să continui. Dar cum – mă întrebam – din moment ce eu scrisesem deja totul? Cel puțin asta credeam.

 

Atunci s-a născut personajul Mia, cea care privea totul relaxat, de la distanță sigură, de la New York; iar realitatea s-a transformat în ficțiune sută la sută. Rezultatul nu mai e deloc conform adevărului, fantezia primează, personajele nu au corespondent real; ele sunt mai degrabă un cumul de sentimente și aventuri, pe care poate unii și alții le-au avut, dar în mod cert nu în constelațiile în care le-am asamblat eu. Da, romanul acesta nu e o confidență, e un exercițiu de imaginație. Rămâne o oglindă, dar nu a realității noastre, ci a uneia dintr-un vis, pe care constat bucuroasă că nu sunt singura care l-a visat. Ce bucurie mai mare să-ți dorești, ca scriitor, decât să afli de la mulți că nu ești singurul care simte așa? Redau doar câteva mostre de feedback:

„Am început să răsfoiesc dimineaţa cartea ta, completările şi pe alocuri chiar şi capitolele, şi m-am trezit că se face ora opt seara şi nu mă mai lăsam de ea… Concluzia, o tragi singură.” (G. R., poetă și publicistă)

“De pe vremea adolescenței nu am mai stat nemiș- cat circa 3 ore, cuprins de lectură. Nu este numai o frescă a societății românești din preajma evenimentelor din decembrie 1989, ci și a evenimentelor de după. Cele de dinainte se derulează într-o lentoare bună, încărcată de trăiri pline de valoare, deși într-o epocă fără valoare; cele de după sunt invers, precipitate dar lipsite de sens, pline cu date, fapte fade, cronologie, mereu în așteptarea a ceva ce va urma. Chiar și pentru adepții cifrelor (ingineri și politehniști ca mine, sau pragmatici) este o provocare în a transcrie o concluzie. Ea poate fi chiar și o simplă înjurătură din convingere peste împărtășania de departe. N-ar trebuie oare „altceva”?” (I., inginer)
“Foarte frumos: alert, caractere puternice, portrete pregnante, frază bine articulată.” (G. P., matematician și scriitor)
„Am condus tot drumul cu o singură mână, cealaltă o foloseam să-mi păstrez semn la pagina rămasă și să închid repede lampa la pornirea de pe loc. S-a întâmplat să mă claxoneze la schimbarea în verde a semnaforului, după ce realizau că nu mă mișcam, dar ce contează, habar n-aveau că eram în altă lume. Cartea m-a răscolit într-un fel pe care acum nu pot să îl descriu, sau, mai degrabă, încă nu am curajul să îl recunosc. Eu aș merge mai departe și aș vedea un scenariu de film, sunt destui regizori fascinați de perioada anilor 90; la tine e ca o ramă de tablou, iar personajele au povestea lor, care se poate proiecta și în alt cadru.” (C., manager din domeniul finanțelor)

 
Și iarăși obsesia aceasta a vieții proiectate pe un ecran! În carte se rezolvă surprinzător de simplu prin filmul care încununează acțiunea la final. În realitate se întâmplă ceva asemănător, simetric: cartea bazată pe viață tinde să intervină în viața care i-a dat naștere. Inițiativa unui grup restrâns de tineri cineaști ar putea conduce la ecranizare, exact ca-n carte… și ca-n filmul din carte. După ezitările de a o publica, iată că imboldul decisiv pentru tipărirea acestui volum vine tocmai din dorința de a participa cu ea la festivalul ecranizărilor, propunând-o dezbaterii publice în acest scop. Roata se-ntoarce în mod cu totul surprinzător: realitatea care a modelat romanul devine ea însăși subiectul modelării. Ar fi un cerc perfect dacă s-ar închide cu ultima verigă: transformarea romanului în realitate palpabilă, vizionabilă. Dar acesta e punctul la care las volanul din mână și vi-l încredințez dumneavoastră, cititorilor mei. Și iarăși am impresia că atât am avut de spus, dar ce greu îmi vine să pun punct!

 
Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERGGabriela Căluțiu Sonnenberg Spania, 2015

 

 

Ferestre colorate – Rodica Elena Lupu

Posted by Gabriela Petcu On April - 10 - 2015

Ferestre colorate c1 jpgO invitaţie la lectură

 

După volumele sale de versuri anterioare (Voi trăi… Clipa, Autoportret, Cu în-ce-ti-ni-to-rul, Haos, Cât mai e vreme, Între anotimpuri şi altele) apreciate de regretatul poet şi eseist Octavian Paler, ca şi de maestrul Radu Cârneci, era vremea ca doamna Rodica Elena Lupu să le reunească atent, să aleagă lamura lor, să adauge o bogată recoltă recentă şi să dea la lumină, astfel, apărând această admirabilă antologie, frumos şi potrivit intitulată „Ferestre colorate”.

Titlul ne indică atât varietatea lor, cât şi luminile proiectate de poetă asupra lumii interioare, cât şi a realităţilor din jurul ei.

Din interior, nimic nu lipseşte. Tot ce e omenesc ne răsare în faţă. De la naştere până la moarte, trecând prin toate experienţele vieţii, legate între ele prin sentimentul dominant al iubirii. O căutare perpetuă, întâlnim şi despărţiri, fericirea şi nefericirea, care sparg monotonia vârstelor şi anotimpurilor. O metaforă a fenomenului o găsim în această Scară cu flori:

 

Urcăm cu inima uşoară

Cu-n trup care-a crescut treptat

Purtând în spate trista scară

A tot ce-a fost şi am uitat.

 

 

Ne avântăm pe calea înaltă

Purtând doar clorofila-n gând

Şi-apoi cu floarea laolaltă

Ne pomenim visând, cântând.

Iar când se-aprind din noapte zorii

Şi nu mai ştim ciopli lumina,

Alunecăm pe scara florii

Luând în braţe rădăcina.

 

Şi tot aşa, dintr-un poem mai amplu Amintiri, aceste strofe revelatoare:

Am luptat pentru amintiri,

Le-am împletit în ghirlande

În ele sengeamănă

căldura unui dulce glas,

culoarea unei blânde seri,

o caldă mângâiere

sau rana unei despărţiri.

 

Nu mai suntem decât aşteptare

Ca să treacă timpul

înşirăm gânduri,.

Dorul e focul ce arde speranţele

dorinţele, durerile…

Cenuşa ce rămâne…

 

Doar prin amintiri, zice poeta, prin ele pot crede:

Că iubirea-i anotimpul

de veghe al destinului.

 

Frumoasă şi această întrebare De ce?

 

Iubire, tu

De ce eşti nemiloasă?

De ce mă-ntorci

la primii tăi fiori?

Şi mă priveşti

           şi mă măsori

ca o fereastră nouă de la casă…

Iubire, tu…

Pedeapsă luminoasă…

Tot de lumea aceasta interioară, ca la alţi poeţi ardeleni, ne întâlnim cu Casa părintească, Nu am utat, Bunicul şi bunica şi duioşia din Iubită mamă:

Nu te-am uitat, nu te-oi uita,

Prin vis te chem, iubită mamă,

Să te întorci în viaţa mea,

Căci fără tine-mi este teamă.

 

E-atâta răutate-n lume,

Nu ştiu pământul cum ne ţine,

De-aceea eu te rog anume

De sus să te-ngrijeşti de mine.

 

Rodica Elena Lupu si Ion BradMulte, foarte multe alte versuri ar putea fi citate ca să ne convingem că poeta se mişcă atât de firesc în acest univers interior, cu toate tainele şi frumuseţile lui. Şi numai un poet adevărat le poate scoate la suprafaţă fără a le bagateliza.

O altă mare parte din această antologie este reprezentată de lumea dinafară, de istorie şi peisaj, până la elementele mărunte ale cosmosului, cum ar fi simplul contact cu Iarba:

Ascultaţi iarba cum cântă
Înnăuntru, în afară.
Cel care de ea se-ncântă
Niciodată n-o să moară
.

 

Ce să mai zicem despre acest Peisaj real şi simbolic?!

Tufişuri verzui…

Umbrele negre-ale stâncilor

cad pe pământ…

Câmpuri cu mirişti rostogolite

Reflexe de apă…

 

Munţii se-nvăluie-n aburi

de-argint strecurat.

Nori nemişcaţi – blocuri metalice –

apasă pe visuri…

Sus, foarte sus,

pe stânca cea mai înaltă

stă atârnat un copac…

Figură de visător…

La picioare, supărat, un torent…

Se-aude plânsetul muntelui…

 

Şi eu, rătăcind printre toate…

 

Numai un poet şi pictor modern poate contura un asemenea tablou! Altele asemănătoare sunt intitulate: Pescăruşii, Toamna, Anotimpul ploilor, Înspre asfinţit, Seara, Ploaia, O nouă zi etc.

Din când în când, realitatea înconjurătoare e mutată în vis:

Nici un nor împins de vântul dinspre apus

Nu întuneca cerul palid.

Casa se înălţa neatinsă

Ca şi când aş fi părăsit-o în ajun,

Numai grădina urmase legea junglei.

 

Trandafirii se întovărăşiseră

Cu o grămadă de bălării fără nume,

Plante sărmane, vitregite,

Care se agăţau de rădăcinile lor

De parcă şi-ar fi dat seama de umila lor obârşie.

 

Tot aşa, asistăm uneori la viziuni caudate ca această Toamnă a tuturor animalelor:

Se pare că oamenii s-au scuturat,

Că oraşul e plin de schelete de cretă,

Că întreg peisajul s-a înfăşurat

Într-un aer subţire cu sticlă de eprubetă.

 

Se spune că timpul se stinge încet,

Pe cer astronauţi deşurubează stele

Şi că totul doarme perfect,

N-au dat de viaţă pe niciuna din ele.

 

   Ba mai mult, se pare că şi animalele mor

   Lăsând locul liber insectelor viitoare

Ce se vor mulţumi cu un cer incolor

În care nicio pasăre n-o să mai zboare.

 

Alte asemenea viziuni le vedem în Rezervaţie:

Cu braţele ridicate

în semn de victorie,

Un om

pe marginea prăpastiei râzând.

E nebun! E nebun!

ţipă vulturii negri (…)

 

Sau în Drum închis:

Să vorbim despre altceva,

Despre copaci sau statui,

Despre ceva ce nu se mişcă

Şi nu poate vorbi.

 

Să facem aluzie doar la realitate

Ca nu cumva realitatea

Să se supere pe noi.(…)

 

Şi tot aşa, Cu în-ce-ti-ni-to-rul, Pe gazon, Lanţul slăbiciunilor legii, cu trimiteri polemice actuale:

Cei care conduc o ţară

nu respectă Legea.

Cei care fac Legea,

nu respectă Legea.

Cei care păzesc respectarea legii

nu respectă Legea.(…)

 

Nu este cazul să poposesc mai îndelung  în acest univers real sau închipuit, normal sau straniu, ce naşte Trompete şi păpădii, fiindcă:

 

Toate acestea au ceva

din umanismul subţire

şi întârziat al tinerilor gânditori

din acest început de veac.

Deşi mulţi vor spune că,
desigur,
asemeni lui El Greco
sufăr de astigmatism ideatic,
tot ce se poate,
dar Zgârîie Norii,
turnul Eiffel,
rachetele,
păpădiile…?

 

Închei aici această simplă invitaţie la lectura noilor Ferestre colorate ale acestei poete plină de har, ajunsă, evident, la maturitate deplină, stăpână pe toate mişcările care dau originalitate universului său, cu muzcalităţi interioare, ori revărsate generos, ca să ne cucerească şi să ne încânte.

 

Ion Brad,

27 Ianuarie 2015

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors