Archive for the ‘Editorial’ Category

Care pe care sau despre angoasa românilor

Posted by Stefan Strajer On February - 26 - 2015

Care pe care sau despre angoasa românilor

(Portretul îndureratei doamne România postdecembristă)

Autor: George Petrovai (Sighet Marmaţiei)

Actuala stare a economiei româneşti este catastrofală. Nu ştiu cât îi îngrijorează pe guvernanţii de ieri, de azi şi (după cum merg lucrurile) de mâine. Pentru că ei oricum încasează lefuri grase şi beneficiază de multe alte avantaje normale pentru o situaţie dureros de anormală în ţară. (A dat cineva socoteală pentru enormele prejudicii cauzate din incompetenţă? Aşa o culpă nu este prevăzută în Cod Penal. Dacă nici marii tâlhari dovediţi şi întemniţaţi nu-şi tem averile dobândite necinstit…)

Şi toate astea în acordurile greţoase ale angajamentelor pentru binele celor mulţi şi al lozincilor de felul „Nimeni nu-i mai presus de lege”! Dar, vai mie, neumăratele cazuri de abuz şi corupţie din perioada postdecembristă (cunoscute de aproape toată suflarea şi de-abia în ultimul timp puse pe tapetul ruşinii de către oamenii legii), demonstrează adaptarea la mediu a acelor metehne fanariote, care au darul să ilustreze gradul de uzură morală al unei societăţi aflată în interminabilă tranziţie, mai bine spus derivă, de la concreteţea sterilizant-uniformizatoare a comunismului la luminiţa amăgitoare de la capătul tunelului postdecembrist.

Dacă prin democraţie (evident, nu cea originală) înţelegem respectul legilor şi supunerea tuturor cetăţenilor în faţa legilor încâlcite de care avem parte, asta nu înseamnă că poţi deveni cetăţean model doar cerându-le celorlalţi să le respecte, atunci când tu, aflat la butoane, ştii prea bine că respectul legilor se poartă doar pe alte meleaguri şi că teama de ele este obligatorie doar pentru cei care te-au propulsat.

Fireşte, una-i viaţa şi cu totul altceva teoria. Aşa că aleşii nu vor rata niciodată ocazia de a-şi etala cunoştinţele despre o democraţie complet diferită de a noastră, susţinând că ea funcţionează doar atunci când instrumentele de aplicare a legii îşi exercită autoritatea în toate straturile societăţii şi când toţi membrii acesteia, fără excepţie, acţionează în spiritul lor, că democraţia presupune un necontenit exerciţiu civic în vederea netezirii inevitabilelor asperităţi sociale şi că, indiscutabil, cadrul legislativ reprezintă sistemul nervos al neastâmpăratului organism social.

Cum nu este cazul să ne facem iluzii în legătură cu democraţia din România şi cu existenţa statului de drept, nu trebuie nici să ne mire neîncrederea subtil-persiflantă a occidentalilor faţă de harababura dirijată şi întreţinută de întregul postdecembrism.

Mai grav este faptul că nici măcar diaspora (sau, mă rog, o bună parte a ei) nu poate fi lesne clintită dintr-un imobilism alimentat uneori cu neîncredere viscerală vizavi de grozăvia şi ridicolul realităţilor din ţară, alteori cu dispreţ îngăduitor împrumutat din mediile în care încearcă să se altoiască..

Dar dacă aleşii noştri sunt infinit mai îngrijoraţi de viitorul lor şi al clanului din care fac parte decât de viitorul României, politicienii şi investitorii occidentali se dovedesc de-o prudenţă agasantă în ceea ce priveşte foloasele politico-economice ale ţărilor lor, respectiv profitul societăţilor comerciale pe care le reprezintă. Cât au învăţat diplomaţii noştri din fermitatea onctuos-civilizată a străinilor ce-şi etalează zâmbetele direct proporţional cu scopul urmărit, cât învăţăm noi toţi din legăturile cu străinii de toate culorile şi gabaritele?!…

De luat aminte că un american, un francez sau un neamţ se va revolta împotriva unor stări de lucruri din patria lui datorate erorilor guvernanţilor (nu fără temei se spune că eroarea politică este mai gravă decât crima) şi va şti prin votul dat la viitoarele alegeri să-i sancţioneze, dar niciodată nu-şi va face ţara troacă de porci, cam aşa cum se întâmplă pe la noi, unde alegătorii demonstrează cu exemplară regularitate că nu ştiu ce vor, pentru ca mai apoi, când nu mai este nimic de făcut, să înjure şi să-şi care pumni în cap, implorându-l pe Dumnezeu să le dea mintea românului de pe urmă. Occidentalii nu sunt naţionalişti, ci ultranaţionalişti – abili, civilizaţi şi necruţători în relaţiile cu străinii de la care n-au ce stoarce.

La noi este deosebit de activ principiul care pe care. Iar acest principiu este transpus în practică printr-un ansamblu de mijloace politice şi/sau economico-financiare, funcţie de poziţia celui în cauză şi de poliţele pe care le are de plătit. Prin urmare, disputa politică degenerează în bătălie pe viaţă şi pe moarte (fireşte, condimentată cu ameninţări, insulte şi înjurături), mai mereu penibilă şi totdeauna contraproductivă, astfel că instituţiile statului se transformă în teatre de răfuieli personale ori de partid, iar mulţimea tot mai pauperă a spectatorilor/telespectatorilor aplaudă pe unii dintre ei şi-i înjură pe ceilalţi, fără fidelitate în simpatii, că doar e democraţie, în vreme ce bogăţia naţională intră atât în buzunarele fără fund ale aleşilor, cât şi în conturile ticăloşilor din străinătate încârdăşiţi cu cei desemnaţi prin lege şi jurământ să gestioneze averea poporului român.

Iată că mai vechea noastră meteahnă – aceea de-a ieşi în faţă după ce ai fost scos pe uşa din dos, respectiv de-a înfige şişul în spatele semenului de altă credinţă sau orientare politică (Dostoievski are în romanul Fraţii Karamazov memorabilul răspuns al bătrânului Karamazov, prototipul ticălosului. Cineva îl întreabă: „De ce-l urăşti pe cutare? Ţi-a făcut ceva?” „Să-ţi spun de ce: omul nu mi-a făcut nimic, ce-i drept, în schimb eu i-am făcut o porcărie crasă, şi de-atunci nu mai pot să-l văd în ochi, îl urăsc numai şi numai din pricina acelei porcării!”), o asemenea meteahnă duce fatalmente la ură şi atomizare socială şi provoacă un rău imens întregii naţiuni, treabă exploatată de cei ce urmăresc întreţinerea dihoniei între români şi menţinerea României la coada ţărilor din Uniunea Europeană.

Cu toate că până în prezent s-au împrumutat peste o sută de miliarde euro, întrucât grosul acestora a fost destinat consumului şi restul şutit (aproape nimic pentru investiţii, deşi este ştiut că fără investiţii economia moare), situaţia economică a României este în continuare alarmantă, tot mai mulţi români trăind de azi pe mâine din expediente, împăcaţi cu faptul că au cel mai scăzut nivel de trai din UE şi cu gândul că asta-i vrerea lui Dumnezeu.

Nu ştiu dacă o ţară întreagă merită să-i caute şi apoi să-i pună la zidul infamiei pe vinovaţi, în timp ce activităţile productive, atâtea câte au mai rămas, au serios de suferit de pe urma dezbaterilor politice şi a învârtelilor supranumite afaceri. Dar ştiu că există mai multe cauze principale care cu necesitate au generat actualul marasm.

1.Dezastrul din agricultură favorizat de lacunele Legii 18/91 şi de imensele pagube provocate prin desfiinţarea aberantă a fostelor Cooperative Agricole de Producţie (CAP) şi Întreprinderi Agricole de Stat (IAS), un dezastru care depăşeşte puterea minţilor normale, având în vedere că România posedă circa nouă milioane de hectare teren arabil, pământ bun de uns pe pâine, şi că între fruntariile sale trăiesc acuma doar 18 milioane de români. Deci o jumătate de hectar de teren arabil la o persoană, iar guvernele împrumută bani cu dobânzi consistente pentru a cumpăra peste 60% din alimentele de bază!

Furia devastatoare a foştilor membri CAP, ca şi jafurile comise şi niciodată recuperate măcar la nivelul preţurilor de atunci, toate au contribuit la dispariţia multor abuzuri anterioare şi la mascarea furtişagurilor foştilor mari mahări ai agriculturii socialiste.

La toate astea se adaugă descurajarea sistematică a particularilor prin incalificabila politică agrară promovată de toate guvernele postdecembriste: dobânzi uriaşe percepute de bănci în faza de început (unde ne sunt băncile agricole, că de filialele diverselor bănci străine te loveşti aproape la fiecare pas, cam aşa ca de farmacii?), ioc subvenţii din partea statului, când este ştiut că până şi fermierii americani beneficiază de subvenţii şi protecţie la achiziţionarea celor de trebuinţă şi la desfacerea produselor finite, de asemenea nu tu preţuri de achiziţie stimulative, nu tu seminţe, îngrăşăminte şi insecticide la preţuri avantajoase, nu tu combustibil fără accize şi maşini agricole livrate de stat în contrapartidă pentru campaniile agricole.

Este evident pentru oricine că, acordând atenţia cuvenită agriculturii (în curând, marile probleme ale omenirii nu vor fi crizele politice şi economico-financiare, ci apa, aerul şi alimentele!), alta era azi situaţia României, vasăzică nu ajungeam în postura deopotrivă ruşinoasă şi păgubitoare de mari importatori (cum spuneam, importăm pe bani împrumutaţi peste 60% din alimentele de bază), noi care în perioada interbelică eram grânarul Europei (hrăneam peste 100 de milioane de oameni), ci dimpotrivă, după acoperirea necesarului intern, ne-am fi creat însemnate disponibilităţi pentru export. Automat acest lucru ar fi antrenat o bună stabilitate a preţurilor (prin extensie a balanţei externe), totodată o bună parte din forţa de muncă disponibilizată de alte sectoare ale economiei ar fi fost absorbită în agricultură şi compartimentele conexe, evitându-se în acest fel competiţia preţuri-salarii şi tensiunile sociale aferente.

În general, preocuparea cetăţeanului este orientată obsesiv spre politică atunci când se confruntă cu necazuri, îndeosebi cu lipsuri şi dificultăţi în aprovizionare. Cum de marii strategi (sic!) ai tranziţiei au omis acest element esenţial din savantele lor programe?!

2.Politica financiar-monetară defectuoasă este cu certitudine o altă cauză majoră. La început colaterală mecanismului economic absolvit de orice control, mai apoi punând în funcţiune pârghii care ori că gripează maşinăria greoaie a economiei româneşti, ori că accentuează degringolada şi blochează iniţiativa particulară – numeroase taxe şi impozite supraponderale (cele mai multe din UE), generate de nevoia întreţinerii vastului aparat administrativ şi de control financiar (Administraţia Financiară, Garda Financiară, Curtea de Conturi etc.), ce acţionează concertat sau în paralel, dar – în pofida planului de amenzi cu mult depăşit – nereuşind să descurajeze tot mai frecventele acte de fraudă şi evaziune fiscală.

Acest uriaş efort financiar contribuie din plin la sporirea inflaţiei, cu întreg cortegiul de nenorociri sociale adiacente: scăderea nivelului de trai la grosul populaţiei, creşterea armatei de şomeri, adâncirea decalajului dintre pătura subţire a îmbogăţiţilor şi enorma masă a săracilor aflaţi la limita de subzistenţă, toate acestea constituindu-se în permanente semnale de alarmă pentru societatea românească a zilelor noastre, o societate aflată într-un primejdios dezechilibru după absorbţia clasei de mijloc în masa cetăţenilor încercaţi de sentimentul neputinţei împlinirii sociale.

Apropo de cheltuieli bugetare, iată două interesante paralele: La o populaţie de 18 milioane (plus cele circa patru milioane care-şi duc traiul în afara graniţelor), România îşi permite cu 50 de parlamentari peste numărul congresmenilor americani (populaţia SUA este de aproape 320 milioane), iar Guvernul României are vreo 27 de miniştri, în timp ce Germania cu populaţia ei de aproape cinci ori mai mare (83 de milioane), are doar 8 miniştri plus cancelarul!

Inflaţia poate fi stăvilită prin acţiunea conjugată a trei factori: muncă de înalt nivel calitativ confirmată printr-un export dinamic, politică financiar-monetară înţeleaptă şi infuzie de capital. Fiecare din aceşti factori este pus la treabă prin intervenţia guvernului şi a pârghiilor sale de acţiune directă ori mediată. Dar dacă în cazul primului factor (cel mai important, de altminteri) şi a ultimului, intervenţia guvernului este intermediată (de cetăţenul conştient şi activ în cazul primului, de bunăvoinţa capricioasă a investitorului în cazul celuilalt), politica financiar-monetară constituie ansamblul pârghiilor pe care Executivul le pune în mişcare potrivit unei strategii, ce reflectă esenţa programului său de guvernare.

Intuind ce va urma, regretatul economist american de origine română Anghel Rugină, a propus o reformă monetară radicală: emiterea monedei de argint! În concepţia sa, acest lucru ar fi contribuit nemijlocit la procesul de acumulare şi economisire, astfel evitându-se eroziunea monedei naţionale.

Propunerea a fost respinsă în favoarea unui program de austeritate vertebrat pe o fiscalitate excesivă, oneroasă şi descurajantă…

Preocupat nu doar de critică, ci şi de aflarea unor căi pentru îndreptarea actualei stări de lucruri de la noi, citesc cu surprindere, dar şi cu mulţumire în Tribuna economică nr. 20/1994 în articolul Hong Kong: diminuarea fiscalităţii pe fondul unei dezvoltări susţinute cum „la 2 martie 1994, ministrul finanţelor a introdus noi concesii fiscale, menite să scutească populaţia în valoare de 7 miliarde dolari HK (905 milioane dolari SUA) în anul fiscal 1994/95”. În acest mod „420 mii angajaţi nu vor mai plăti impozit, iar alte 1,1 milioane angajaţi din totalul forţei de muncă de 2,8 milioane angajaţi vor plăti impozite mai mici”. În continuare se arată că „şi impozitul companiilor a fost redus cu un punct procentual, ajungând la numai 16,5%”. A mai fost redusă cu două treimi taxa de aeroport, de asemenea taxa de timbru pe vânzările de locuinţe valorând până la 3 milioane dolari HK. La toate astea se adaugă economiile făcute de guvern: În 1993/94 a cheltuit cu 3% mai puţin decât şi-a propus în buget, iar la capitolul investiţii cu 6% mai puţin!

Deci taman pe dos de cum au procedat şi continuă să procedeze guvernele noastre postdecembriste. Orice comentariu este de prisos.

3.Corupţia la toate nivelele reprezintă cauza cauzelor actualei degringolade economice. Ea ţine în egală măsură de influenţa cancerigenă a unui trecut cu importante ramificaţii în prezent şi viitor, precum şi de structura moral-spirituală a românului, devenită esenţialmente balcanică prin tripla influenţă orientală: otomană, fanarioto-grecească şi muscălească.

În mod normal, vicii ca luarea şi darea de mită, evaziunea fiscală sau deturnarea de fonduri ar trebui, dacă nu în întregime eliminate, măcar substanţial reduse şi apoi ţinute sub control prin elaborarea şi ferma aplicare a unor drastice legi anticorupţie. Fireşte, cu condiţia ca organele de emitere şi aplicare a actelor normative să fie întru totul democratice, adică mai prejos de lege, şi imune la microbul corupţiei. Dar ce te faci când corupţia este atât de înfloritoare, încât parlamentari, miniştri, primari, judecători, procurori şi poliţişti, individual sau în reţele de tip mafiot, eludează tot acuşi-acuşi legile întru atingerea unor interese personale sau de grup (clan), nu de puţine ori la comandă politică? În asemenea condiţii cum poate fi impusă autoritatea legilor şi cum poate fi cultivat respectul faţă de semeni, instituţii şi ordinea socială?

S-a ajuns pe la noi ca escrocul de mare calibru care scapă nepedepsit pentru potlogăriile făptuite, să fie apreciat. „Se descurcă, are cap!” exclamă cunoştinţele mai mult sau mai puţin invidoase pe îndemânarea şi neruşinarea respectivului ipochimen. Asta în timp ce găinarul este pedepsit cu străşnicie pentru o abatere minoră.

Sigur că până şi abaterea minoră de la legalitate trebuie sancţionată. Dar atunci când năvodul salubrizării sociale este astfel întocmit încât îi face scăpaţi pe rechini şi păstrează doar plevuşca, mă îndoiesc că într-un asemenea mod poate fi întronată legalitatea.

Mai rămâne cealaltă categorie de vicii (prostituţia, pedofilia, pederastia, hoţia, violul, consumul de droguri), care aşijderea contribuie la îmbolnăvirea corpului social. Extrem de periculos pentru echilibrul şi sănătatea familiei şi a organismului social mi se pare alcoolismul, ale cărui consecinţe sunt cu atât mai perfide, cu cât pedepsele vizează doar actele inconştiente sau semiconştiente ale consumatorului de alcool. Remediul este inseparabil legat de voinţa celui în cauză, cu un foarte necesar ajutor venit pe linia credinţei, familiei şi a mediului în care trăieşte, căci bufetele şi cârciumile îţi fac cu ochiul din sută în sută de metri.

Aceasta a doua categorie de vicii a devenit la noi o prezenţă din ce în ce mai îngrijorătoare, deopotrivă intensiv şi extensiv. Să fie ele doar un apendice lesne de extirpat, ori una din coordonatele pe care agonizează acea democraţie despre care Churchill afirma că este cea mai proastă formă de guvernământ? „Dar, a adăugat el, daţi-mi alta mai bună şi voi crede în ea”.

În lupta necontenită împotriva acestui flagel cu efecte incalculabile, trebuie să primeze acţiunea de prevenire prin familie, educatori, factori medico-sanitari. Când cei în cauză (de foarte multe ori minori şi minore) ajung pe mâna poliţiei, se poate afirma că deja s-a constituit elementul infracţional, greu de stopat şi aproape imposibil de eradicat.

Iar în această perioadă de îngrijorătoare derivă a societăţii româneşti, când proliferează descompunerea familiilor, îndeosebi a acelor familii în care unul sau ambii părinţi trudesc în străinătate, şi când mijloacele de prevenire, ocrotire şi tratare sunt insuficiente, nu-i greu de prevăzut gravele probleme care ne pândesc, toate aceste derapaje fragilizând organismul greu încercat al României în sfertul de veac postdecembrist.

N.B.Coreea de Sud a izbutit prin anii ʼ70 să ţină sub control corupţia doar cu ajutorul americanilor. După care ea a pornit ca din puşcă pe calea dezvoltării şi prosperităţii generalizate…

4.A patra cauză o consider Dezarticularea economiei româneşti.

De dragul reformei (la fel ca utopiile comuniste, să fie un alt ideal sinucigaş al românilor?) au fost sacrificate toate sferele importante de activitate (industrie, agricultură, transporturi navale şi feroviare etc.), fără a se pune altceva în loc, astfel că în imensele goluri apărute au înflorit nemunca, specula, corupţia, furtişagurile, impostura şi minciuna, în general toate formele de disoluţie moral-spirituală.

După cum se prezintă lucrurile, în 25 de ani încă n-am isprăvit cu reforma-genocid (economic, moral-cultural, de identitate, democratic), atâta timp cât se mai găseşte pe ici, pe colo prin părţile esenţiale câteva ceva de înşfăcat. Dar nimeni nu ştie când se va termina această tragicomică reformă a bătutei pe loc şi a învârtirii în cerc până la ameţeală, după cum nimeni nu ştie cum vor arăta avortonii acestei treceri de la comunismul atroce la postcomunismul feroce prin pohta ce-o pohteşte pentru pescuitul în apele tot mai tulburi ale statului.

Economiştii apuseni dau din umeri, iar foştii actuali economişti marxişti dau din colţ în colţ în căutarea unor soluţii acceptabile pentru această halimă postcomunistă ce ţine morţiş să i se spună capitalism, un „capitalism” care trăieşte şi prosperă din banii statului prin şpăgi, comisioane, licitaţii trucate şi lucrări de mântuială, într-un cuvânt prin tunuri de zeci şi zeci de milioane.

Dar occidentalii nu-şi fac probleme în ceea ce ne priveşte. Mai întâi că au încredere (sic!) în puterea noastră de supravieţuire, că doar am izbutit să scăpăm din infernul bolşevic în care am fost azvârliţi cu larga lor contribuţie. Apoi că încă nu reprezentăm un obiectiv de prim rang pentru interesele lor politico-economice şi strategico-militare, chiar dacă scutul american antirachetă de la Deveselu va fi în curând operaţional.

Acum ca şi altă dată, în pofida conflictelor din Ucraina, interesele imediate ale Europei occidentale, mai cu seamă ale Germaniei, se îndreaptă spre marea Rusie. De ce? Pentru că Rusia este elementul tampon dintre opulenţa vestică şi Orientul Îndepărtat în expansiune economică (a se vedea masiva penetrare a capitalului nipon în Statele Unite, dar şi insistenţa cu care China priveşte spre Europa), pentru că actuala civilizaţie apuseană se bizuie pe imensele resurse naturale ruseşti (îndeosebi petrol şi gaze naturale) şi pentru că Rusia reprezintă o importantă piaţă de desfacere pentru produsele finite occidentale.

Se subînţelege că situaţia economică a României nu se va redresa căutând vinovaţi în dreapta şi în stânga şi, după dibuirea lor, întemniţând pe unii dintre ei. Prejudiciul provocat de aceştia trebuie recuperat integral prin sechestrarea tuturor averilor dobândite pe căi necinstite!

Şi încă ceva. Înaintaşii noştri au stat „în calea tuturor răutăţilor” pentru a-şi apăra „sărăcia, şi nevoile, şi neamul”, astfel creându-le apusenilor posibilitatea să-şi edifice cultura şi civilizaţia, iar românii cu funcţii publice din zilele noastre nu-s capabili să exploateze la centimă însemnatele avantaje economice şi strategice pentru ţară şi popor ce decurg din ieşirea la Marea Neagră, din deţinerea cursului inferior al Dunării şi din aşezarea la întretăierea unor importante drumuri comerciale…

Este, trebuie s-o spunem, falsă afirmaţia că economia românească, aşa umilită cum se prezintă în clipa de faţă, nu posedă acele elemente care să-i asigure redresarea. În primul rând România deţine un relief armonios, cu bogăţii ale solului şi subsolului ce o situează pe un loc fruntaş în Europa (locul doi după calculele unor economişti). Pământul, deopotrivă obiect al muncii şi mijloc de muncă, este – şi trebuie să rămână! – nu doar cea mai generoasă sursă de hrană pentru locuitori, dar şi cea mai statornică legătură cu ţara, limba, străbunii, tradiţiile şi istoria multimilenară a locuitorilor de pe aceste meleaguri. (Cu toate astea, prin legislaţia noastră fără egal în Europa, circa 20% din pământul sfânt al ţării, deja a încăput în ghearele străinilor!)

Te uiţi în jur şi te minunezi cât este de neiubit din pricina nevalorificării acest pământ îndelung jinduit de alţii. Iar apele sunt pângărite şi pădurile decimate. De pildă, în pădurile din judeţele Covasna şi Harghita îşi face mendrele megaescrocul Verestoy Attila, senatorul udemerist poreclit Cherestoy Attila şi „groful defrişărilor”, încât te întrebi cu uimire: Cum naiba se face că acest sinistru răufăcător este lăsat să-şi savureze averea de nabab în viloiul de la Snagov?!

Desigur, grija faţă de aceşti factori vitali pentru om şi economie este în primul rând o sarcină cetăţenească (românii trebuie să înveţe cu mic cu mare să iubească şi să ocrotească natura!) şi abia atunci legile intransigente îşi vor dovedi eficienţa în lupta fără menajamente împotriva tâlharilor şi a profanatorilor mediului ambiant.

Din păcate, corupţia atotstăpânitoare încă îi mai apără de rigorile legii şi nu de puţine ori îi face scăpaţi pe mulţi dintre aceia care nu fură şi devastează chiar cu mâna lor – pădurari, brigadieri, ingineri, toţi aceştia îmbogăţindu-se cu neruşinare din avuţia poporului român, catastrofal administrată şi apărată de un stat ticăloşit până în măduva oaselor.

Pe căi întortocheate, pesemne că aceştia-i servesc (a se citi îi îmbogăţesc) şi pe puternicii zilei, marii democraţi care se spetesc pentru popor, fapt pentru care legea o lasă mai moale când ajunge în anticamera lor…

Un alt redutabil factor de producţie: România încă mai are forţă de muncă inteligentă, harnică şi bine pregătită! Aprecierea de care se bucură în străinătate specialiştii români plecaţi din ţară din diverse motive este cea mai concludentă dovadă în acest sens.

Există la noi o formidabilă rezervă de inteligenţă, demonstrată prin strălucitele rezultate obţinute de elevii români la olimpiadele internaţionale, precum şi de statistici („Pe plan mondial ponderea copiilor supradotaţi este de 2 la mie, iar la noi de 4 la mie”, afirma cu încredere şi mândrie marele inventator Iustin Capră). Din nefericire, acest preţios motor al dezvoltării noastre sociale este fie lăsat să vegeteze (mulţi copii supradotaţi se pierd), fie să se scurgă spre ţările puternic industrializate, de regulă SUA, Canada şi vestul Europei. A calculat cineva pierderile anuale înregistrate de România prin racolarea de către guvernele şi companiile occidentale a celor mai valoroşi absolvenţi ai facultăţilor de stat din România? Că americanii, de pildă, recunosc că prin atragerea forţei de muncă de înaltă calificare din ţări sărace ca România, înregistrează anual un profit net de câteva miliarde. Şi astfel ţările bogate devin şi mai bogate, iar ţările sărace tot mai sărace…

Două sunt căile imediate pentru reducerea simţitoare a hemoragiei de materie cenuşie românească:

a)Locuri de muncă (îndeosebi în cercetare) şi lefuri atractive pentru absolvenţii foarte înzestraţi ai facultăţilor de stat şi particulare;

b)Prin decanatele facultăţilor de stat, Ministerul Învăţământului să încheie contracte cu toţi studenţii, iar la absolvire, potrivit contractelor încheiate, ei să fie prin lege obligaţi să lucreze un anumit număr de ani în ţară (între 5 şi 10 ani, funcţie de perioada şcolarizării, cu sau fără masterat), până la recuperarea integrală a cheltuielilor făcute cu pregătirea lor. După care, fiecare este liber să aleagă: rămâne în ţară sau pleacă în străinătate. Fireşte, pentru asta este nevoie nu doar de un plan naţional de dezvoltare economico-socială, cu ajutorul căruia, măcar în facultăţile finanţate de la buget, să nu se mai lucreze pe stoc (un număr de absolvenţi cu mult mai mare decât sunt capabile să absoarbă sectoarele de activitate), ci, după reducerea şi ţinerea sub control a corupţiei, este mare şi urgentă nevoie de o reală relansare a economiei. Pentru că ceea ce spun statisticile şi guvernanţii despre creşterea economică, eufemistic vorbind se cheamă praf în ochii alegătorilor naivi, care, seduşi de greutatea cifrelor, realizează destul de târziu cum coşul zilnic devine din ce în ce mai uşor.

Economia românească poate fi repusă pe picioare într-un timp relativ scurt, deoarece există condiţii reale pentru aşa ceva: importante resurse ale solului şi subsolului, cadre calificate şi mână de lucru ieftină. Lipseşte capitalul pentru retehnologizare acolo unde este cazul şi pentru modernizarea în ritm mai alert a infrastructurii. Dar să nu uităm că Uniunea Europeană acordă credite în condiţii extrem de avantajoase pentru realizarea unor programe de anvergură. (Ehei, unde sunt miliardele de dolari ce trebuiau să fie încasaţi din creanţe?!)

Prin urmare, neajunsul cel mare este de ordin intern: lipsa de vrere şi destoinicie politică, respectiv absenţa unei politici economice coerente pentru toate sectoarele de activitate şi care să urmărească binele întregului popor, penuria de manageri corecţi şi dispuşi să ia taurul de coarne din pricina acelei metehne politico-ideologice de care am amintit mai sus, nemunca şi frauda generalizată. Câţi dintre factorii decizionali de la centru şi din teritoriu doresc cu adevărat un reviriment economic bazat pe libera iniţiativă şi câţi sunt pentru ape tulburi în care se poate pescui şi dribla, în care minciuna şi hoţia se îngraşă de la o zi la alta?…

5.Criza moral-spirituală este a cincea cauză principală a coşmarului românesc. Fiind cea mai persistentă şi subtilă, poate că trebuia s-o aşez în capul listei. Dar cauzele analizate nu au menirea să stabilească o ierarhie, ci un punct de vedere.

De ce-i atât de importantă această cauză? Deoarece ea reflectă cu fidelitate mentalitatea individului, năzuinţele şi căile urmate de acesta pentru a-şi satisface trebuinţele. Prin extensie, planul moral-spiritual al unei societăţi reprezintă barometrul sau media cultural-atitudinală a membrilor săi.

Decăderea economico-socială de azi este şi consecinţa decăderii moral-spirituale începută cu mult timp în urmă – perioada fanariotă după cei mai mulţi căutători ai adevărului gol-goluţ. Atunci, se zice, ar fi pornit pe toate fronturile asaltul putreziciunii fanarioto-otomane asupra majestăţii spirituale a poporului român. Iar în ultimii 70 de ani, tot ce a fost sfânt şi curat pentru duhul românesc plămădit în veacurile anterioare fanariotismului, totul a fost murdărit, schilodit, ba chiar ucis: Dumnezeu, oameni de omenie, valori materiale şi, mai ales, valori spirituale. Desigur că în perioada postdecembristă, comparativ cu cea bolşevică, s-a derulat un mult mai subtil proces de destrucţie prin minciună, hoţie, înşelăciune şi trădare făţişă, procedee adjudecate ca normale de politrucii postdecembrişti şi care cu necesitate au continuat avarierea fundamentelor moral-spirituale ale naţiei.

Goana după căpătuială şi afaceri curat murdare, vorba lui Pristanda, este zeul la care se închină tot mai mulţi români, ajunşi peste noapte nesimţitori şi ahtiaţi după câştiguri nemeritate.

Tot mai scumpă, cartea a ajuns astăzi un obiect de lux pentru omul dornic de cultură şi/sau informaţie. Aşa că, într-o lume în care omul este apreciat numai şi numai după cantitatea de bunuri dobândite legal sau ilegal (case, maşini, conturi, ţoale), nu-i de mirare că îmbogăţiţii de ieri şi de azi, semianalfabeţi cu diplome, privesc chiorâş la carte şi cultură şi că pe autenticul şi mereu săracul intelectual îl tratează cu o condescendenţă dispreţuitoare.

Putem depăşi impasul moral-spiritual în care ne găsim doar meditând cât mai des la spusele lui Constantin Noica: „Dorim untul german sau cultura românească?” Căci, se ştie foarte bine, un popor rămâne în istorie graţie culturii sale…

Marele izvor de sănătate al poporului român este tot în sufletul curat, iubitor de Dumnezeu şi semeni, iar nu în lăzile cu comori „pe care le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii” (Matei 6/19).

Nu e un îndemn la inactivitate, cu atât mai mult cu cât românul, datorită ortodoxismului esenţialmente contemplativ, este predispus la meditaţie. Este o invitaţie la raţiune (Terenţiu spunea: „Fii absurd cu raţiune!”) şi iubire, singurele modalităţi eficace întru îndreptarea actualei stări de lucruri, ceea ce la urma-urmei înseamnă reamintirea, reînvăţarea şi, în final, revenirea la banala normalitate a măsurii şi bunului simţ, înţeleptele călăuze pe care morala nu pridideşte să le recomande indivizilor şi grupurilor sociale.

Petrovai-4_opt

Foto.George Petrovai

(Sighetu-Marmaţiei, 22 feb. 2015)

„Duduia” şi Elena „Gură de Aur”

Posted by Stefan Strajer On February - 6 - 2015

„Duduia” şi Elena „Gură de Aur”

Autor: general br. (r) Aurel I. Rogojan

Vreme de un deceniu, Traian Băsescu s-a folosit de o portavoce feminină pentru a-şi testa intenţiile sale şi a anticipa cele mai importante mişcări pe scena politică. Poate că, din acest motiv, portavocei i s-a spus Elena „Gură de Aur“. Nu ştim dacă utilizatorul porta-vocii o fi cunoscut zicala: „Poţi să scoţi ţiganca din mahala, nu poţi să scoţi mahalaua din ţigancă“.

O paralelă şi asemănările între tarele regimurilor politice ale regelui dictator Carol al II-lea şi preşedintelui jucător Băsescu nu pot rămâne neobservate.

ElenaLupescuUdrea-CarolBasescu

Grafica – Ion Măldărescu

Şi sub „carlism“, ca şi sub „băsism“, axa în jurul căreia gravita politica de la Bucureşti, ca să-l cităm pe Argetoianu, avea un pol sub centura capului statului şi celălalt în poala unei Elene. „Duduia“ Elena Lupescu (Tâmpeanu, Magda Wolf, Duta Grunberg) în prima ipostază a istoriei şi Elena „Gură de Aur“, în cea de-a doua.

Ambele dudui s-au dovedit piese de mare rezistenţă. Prima în ierarhia camarilei regale, a doua în Administraţia Prezidenţială. Şi una, şi cealaltă tronau ca „regine“ ale unei triade mafiote a puterii (Politică-Bani-Servicii Secrete)

După cum relata revista Time, Elena Lupescu „este cea mai şireată făcătoare de bani din România. Se spune că ea şi-a format capitalul de la oamenii care voiau să obţină ceva de la Carol al II-lea. Favorurile economice şi protecţia regală acordate de cuplul Carol al II-lea-Elena Lupescu veneau proporțional cu sumele de bani încasate de la oamenii de afaceri veroşi, recomandaţi de către roşcovana Elena“.

După cum ne dezvăluie scurgerile de informaţii, adevărate bombe informaţionale teleghidate, Elena „Gură de Aur“ şi-a folosit poziţia în Administraţia Prezidenţială în aceleaşi scopuri ca şi „Duduca“. Un serviciu de informaţii, încă neîngenunchiat de noua camarilă, a crezut că-l va proteja pe preşedinte, determinând publicarea transcriptului unei convorbiri telefonice (octombrie 2005 ), care atestă indubitabil îndeletnicirile oneroase ilicite ale şefei Cancelariei Prezidenţiale. Se vede însă că, în afara plecării ei oficiale din serviciul preşedintelui, nu s-a obţinut un alt rezultat.

Duduca a avut un „serviciu“ secret privat de informaţii şi influenţare. Mijloacele prin care funcţiona acest „serviciu“ erau inspirate din cele mai clasice metode informative, de la ascultarea convorbirilor telefonice la interceptarea corespondenţei. Bineînţeles că, pentru a desfăşura asemenea activităţi, „Duduia“ a trebuit să-şi asigure colaborarea unor profesionişti ai spionajului.

Acestea sunt şi concluziile la care ajunge şi Raportul întocmit, la 29 iunie 1935, de către „Corpul Detectivilor“ din cadrul Direcţiei Generale a Poliţiei („Notă referitoare la Elena Lupescu – influenţa sa asupra unor personalităţi politice“).

Una dintre concluziile raportului este că Elena Lupescu „regiza specula pe spinarea ţării“. Se face afirmaţia deosebit de gravă după care Carol al II-lea, prin mijlocirea Elenei Lupescu, a devenit o „unealtă oarbă a Internaţionalei a III-a“.

Trezită din adormire, vigilenţa publică ne semnalează că Elena „Gură de Aur“ a avut un traseu politic ghidonat, fiind plasată în mediile politice (P.S.D., P.N.L., P.D.L., P.M.P.), infiltrată pe lângă primul demnitar al statului şi… Mai departe ar trebui să ne lumineze concluziile controlului intern, servit ca pretext de amânare a audierii conducerii interimare a S.R.I. de către Comisia comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii S.R.I. Simplul fapt al iniţiativei acestei amânări şi acceptarea ei sunt cât se poate de simptomatice în privinţa raporturilor dintre „controlor“ şi „controlat“.

Printre scopurile şi „curiozităţile“ Elenei Lupescu, satisfăcute cu ajutorul serviciului secret personal, erau controlul Siguranţei Generale, obţinerea de informaţii din interiorul armatei, dar mai cu seamă despre chestiunile financiare şi economice.

Despre un serviciu privat de informaţii al Elenei „Gură de Aur“ au existat palide referiri în presă, în contextul premergător campaniei prezidenţiale din anul 2009. Interesul ei pentru domeniul securităţii, rezervat Armatei şi Serviciilor, era de notorietate. Ca să-şi motiveze interesul şi preocupările de informare i-a „venit“ ideea unui doctorat în domeniu, cu o temă şi plan de cercetare în politica regională de securitate în arealul geostrategic al Mării Negre. Credem că nu cu acest gen de informaţii a concurat Comunitatea Naţională de Informaţii despre care, oare cu gura aurită” (?!), a lăsat să se înţeleagă că-l mai şi dezinforma pe idolul şi protectorul ei, ex-preşedintele Traian Băsescu. E bine să ne aducem aminte că şi preşedintele S.U.A., F. D. Roosevelt, a mai fost dezinformat, în unele chestiuni, când F.B.I.-ul a stabilit că mai tânărul amant al primei doamne, Anna Eleanor Roosevelt, avea curiozităţi politice stârnite de ofiţerii spionajului sovietic din Ambasada URSS la Washington.

În perioada dictaturii carliste, apucăturile de „Mata Hari“ ale metresei regale au fost dezaprobate de clasa politică. Printre cei mai puternici critici s-au aflat Alexandru Averescu şi C. I. Brătianu. Ei au avut grijă ca un pamflet care demasca spionajul practicat de Elena Lupescu să fie tipărit în Italia şi introdus în ţară prin intermediul Legaţiei acestei ţări. Elena „Gură de Aur“ a fost sfătuită să se autodemaşte, fiind meticulos pregătit întreg scenariul, inclusiv mise en scene.

Pentru cei vizaţi de dezvăluirile de vineri seara nu a fost nimic senzaţie sau ceva neaşteptat. Monitorizată complet, cu toate mijloacele „Big Brother“, introduse în art. 14 alin. (2) al Legii nr. 51/1991 (modificată şi republicată în M.O. nr.190 din 18 martie 2014), purtătoarea gurii „aurite“, atât de frecvent folosită de Traian Băsescu pentru adecvarea agendei publice, a ieşit doar la o repetiţie înainte de premiera oficială.

Ce nu ştiam din lista relativ bogată a matrapazlâcurilor maleficei combinaţii „politică- bani-servicii secrete“, obţinută cu „inteligenţă şi trudă jurnalistică“ de către Dan Tăpălagă şi Cristian Pantazi? Câteva detalii. Din categoria „cheii de boltă“. Cum vor fi valorizate detaliile ţine, pe de o parte, de profesionalismul şi probitatea anchetatorilor, iar, pe de altă parte, de presiunea opiniei publice şi probitatea care mai există în presă. Cei care puteau opri evoluţiile letale spiritului statului de drept, şi chiar mai mult şi mai rău, sunt arătaţi cu degetul de dincolo de gratii, sunt obligaţi să se abţină. Bine ar face să şi elibereze societatea de stresul prezenţei lor, de bunăvoie, din motive personale nespecificabile.

În timpul lui Carol al II-lea, un individ cu ascendent în francmasoneria de rit Memphis era sponsorizat, cu ştiinţa regelui, ca să le denigreze pe regina Elisabeta şi regina mamă, dar să „promoveze imaginea luminoasă şi inteligentă a Elenei Lupescu“.

În zilele noastre, alţi slujitori ai aceluiaşi rit, cu ştiinţa „Marii Umbre“, varsă bani negri pentru potolirea foamei gurilor mari şi spurcate ale oficinelor de propagandă televizată şi ale institutelor de sondare şi manipulare a opiniei publice.

Cele ce se întâmplă, cred artizanii spectacolului, „o să dea satisfacţie revendicărilor justiţiare ale poporului“. Dar socotelile sunt greşite, dacă nu se atacă frontal şi din rădăcini întreg răul. Elena „Gură de Aur“ este doar emblema caracatiţei corupţiei care s-a consolidat şi dezvoltat în România, într-un deceniu de continuare a guvernărilor cleptocraţilor.

Stadiul în care se află lupta împotriva corupţiei, trădării şi spionajului care au carotat fundamentele economice ale statului de drept şi decredibilizat Parlamentul, Justiţia şi guvernele este doar incipient, fără ca de partea legii să se afle şi conducători ai luptei temerari, dedicaţi înălţimii cauzei.

Serviciile naţionale de informaţii nu au conducători. Competenţa managerială în alte structuri speciale este contaminată de bolile ultimului deceniu.

Oricât de voinică şi hotărâtă ne-ar fi oastea, fără anvergura comandanţilor, onestitatea şi competenţa strategilor, în faţa inamicilor dezlănţuiţi va fi doar o pradă lupilor, precum turma fără ciobani şi fără câini.

În contextul geostrategic grav şi complicat, subminarea prin scandaluri a componentelor informative ale securităţii naţionale ar însemna un pericol major, motiv ca undeva, cineva să se felicite şi să-şi râdă în barbă de cât de bine i-au ieşit socotelile.

„Naşa mafiei”

Posted by Stefan Strajer On February - 5 - 2015

„Naşa mafiei”

Maria Diana POpescu

Autor: Maria Diana Popescu

Cu toate că în Europa miroase a praf de puşcă şi toate statele membre trebuie să beneficieze de un tratament corect şi echitabil, Comisia Europeană nu permite mărirea bugetului pentru Apărarea Ţării, respingînd solicitarea României de a suplimenta bugetul Apărării cu 0,3% din P.I.B. Americanii insistă ca toţi aliaţii să-şi asume angajamentul semnat la summit-ul N.A.T.O. din Ţara Galilor, de a aloca cel puţin 2% din P.I.B. pentru Apărare. Aşadar, ordine din toate părţile, unul hăis, altul, cea, iar boii carului naţional s-au oprit în drumul mare şi stau nemişcaţi în ameninţarea biciului, pentru că şefii atelajului, în mod absolut iresponsabil şi condamnabil, au transferat competenţele lor în afara Ţării. Dintotdeauna saltimbancii s-au bucurat de simpatia norodului, dar a venit vremea să înţelegem că nu ne putem scălda de două ori în aceeaşi apă – ca să-l cităm pe Heraclit. Batalioanele de politicieni de la centru şi din teritoriu, aceiaşi burtoşi de un sfert de veac, scrobiţi mai puţin la manşete şi mai abitir la minte, aceleaşi cucoane sastisite, bomboane pe colivă,  comic de avare, care au instaurat drept politică de stat pornografia dezastrelor economico-sociale, trebuie să plece pînă la ultimul de la cîrma Ţării. Toţi aceia care au adunat averi cît munţii noştri, jefuind România şi pe cetăţenii ei, distrugînd tot ce au construit părinţii noştri în vechiul regim, să bată de bunăvoie şi cu adâncă smerenie la porţile D.N.A., să restituie bogăţiile Ţării şi cetăţenilor ei.

 

Boabele din guşa cocoşului

 

Sistemul politic capitalist, de o ticăloşenie hidoasă, a permis escrocilor pe care îi vedem duşi cu dubele la D.N.A şi celor încă liberi, dar plini de bube, să prospere prin furt de înaltă clasă. Caracatiţa a confiscat toate instituţiile statului, devorînd, pe bucăţi, scena politică, Justiţia şi Parchetul. Chiar dacă D.N.A. ar lucra în trei schimburi, cu personal suplimentar, tot nu ar putea ţine pasul cu depistarea haitelor hămesite care au furat România şi norodul. Preşedintele Ţării şi Parlamentul ar trebui să ia act de faptul că împiedicarea justiţiei prin braţul imunităţii, reprezintă un truc politic şi antisocial extrem de murdar. Pînă nu se va trezi conştiinţa civică din somnul manipulării, pînă nu vom putea vorbi de o mişcare populară anticorupţie, lupii în blană de oaie, protejaţi de hienele din desişurile Puterii,  vor acapara prin furt tot ce prind şi vor continua să vîndă ceea ce a mai rămas. În cazul în care, unii dintre ei pierd Puterea, fraţii din clan o vor prelua, menţinîndu-se pe aceleaşi fundături. Cum Elena Udrea, care, pînă mai ieri, învîrtea cam toată lumea politică românească pe degete, a căzut din şa (scriam în 2012 în editorialul „Căderea din şa”) şi a fost transportată cu duba la  D.N.A.- e momentul să fie scuturată acum, nu numai de boabele din guşa cocoşului, ci şi de  afacerea necurată  „Gala Bute”, prin care, scriu jurnaliştii de investigaţii, ar fi deturnat anumite sume de bani publici în poşetele sale Vuitton. Abia atunci, mult prea oropsitul nostru norod va considera că D.N.A. este imparţială şi nu mai este folosită în interesul fostului preşedinte. Pentru un timp, vor dispărea de pe radarul Puterii parada opulentă, fustele scurte şi strâmte ale candidatei la preşedinţie, datul cu sania, cu scrînciobul, datul în petec,mersul pe bicicletă, călăritul pe cai mari, tăiatul panglicilor la inutilele săli de sport şi stadioane pe terenuri în pantă din sate uitate de lume. Doamna a căzut din şa, iar colegii de trupă o plîng în batistă pe favorita rămasă fără căluţ şi fără jucăriile Puterii. Nu m-am înşelat în datul cu părerea de-a lungul timpului, deşi nu-mi vine să cred că, în sfîrşit, Elena Udrea a ajuns scînteia care va produce deflagraţia şandramalei politice româneşti, unde, în cazane corupte, tîlhari ştiuţi şi neştiuţi încă fierbeau multe hoţii de rang înalt! Panacodarii, pîrîndu-se între ei, sînt săltaţi unul cîte unul, încătuşaţi şi duşi în arest! Aştept cu sufletul la gură să-l văd şi pe dirijor – „capo di tutti capi” – defilînd spre D.N.A., cu steagurile personale în bernă. Altminteri, nu putem eradica în totul epidemia naţională!

 

Cel mai ticălos şi mai mare jaf pus la cale de sforari prin R.M.G.C.

 

Dragi români, fiţi cu ochii pe preşedintele în exerciţiu, căci doreşte renegocierea şi rediscutarea afacerii penale Roşia Montană, cel mai abominabil plan şi dezastru ecologic care ni s-a pregătit, cel mai ticălos şi mai mare jaf pus la cale de sforari odioşi, prin R.M.G.C., fiind şi unul dintre motivele pentru care a fost asasinat Ceauşescu. Reprezentanţii clanurilor financiare mondiale nu mai au răbdare. Trag cu dinţii şi cu ghearele de o pradă atît de mare, ştiind că în România, cei care conduc sectoarele cheie suferă cu toţii de aprosexie – convenabilă lor, sînt mînjiţi pînă în creştet şi acceptă uşor şpagă fără număr. Nicio lege, niciun principiu moral nu-i opreşte de la săvîrşirea acestor crime economice. Să mai spunem aici că aurul de la Roşia Montana este cel mai pur aur din lume? Să mai spunem că, prin darea în exploatare a acestui complex aurifer, exploatatorul străin (care va acorda statului român o redevenţă batjocoritoare de numai 4% din veniturile rezultate) va distruge şi mediul şi patrimoniul vestigiilor arheologice de 2000 de ani – unicat în lume, intrate în atenţia UNESCO?

 

Naşa mafiei indică un declin al moralei politice europene

 

Cum fiecare naş îşi găseşte naşul, se pare că doamna care a năşit politicile de austeritate din Europa şi-a găsit nănaşa. Pe piaţa internaţională circulă de ceva vreme o carte cu trei sute de pagini,  cu un titlu foarte drăgălaş: „Naşa – Merkel, şefa Mafiei”, care cuprinde dezvăluiri şocante despre cancelarul german în exerciţiu. Autoarea, publicista Gertrud Höhler, fostă membră a partidului conservator al Doamnei Merkel, fostă consilieră a lui Helmut Kohl, aduce prin scris cele mai vehemente critici de pînă acum „la adresa cramponării de putere a cancelarului Angela Merkel”, criticată de mai multe ori şi foarte dur de Curtea Constituţională Federală, pusă la zid în Bundestag de deputata Sahra Wagenknecht, beştelită chiar şi în Parlamentul European. Gertrud Höhler o descrie pe Angela Merkel „drept un pericol la adresa democraţiei în Germania, care face ca puterile Parlamentului să se reducă; o personalitate care restricţionează libertăţile şi promovează valori de esenţă est-germană, pe care mulţi dintre occidentali nu le pricep.” La lansarea cărţii, autoarea a atacat-o din nou pe Merkel pentru modul cum gestionează criza euro şi retragerea din „era centralelor nucleare”, potrivit publicaţiei „The Local de.” „Avem din ce în ce mai multă putere a statului şi din ce în ce mai puţină putere a Parlamentului”, a declarat publicista. Extrase ale cărţii au fost publicate în ziarul german Frankfurter Allgemeine Zeitung. Unele zvonuri spun că, indignată, Angela Merkel n-a putut citit decît vreo cîteva rînduri. În Berlinul politic, cartea anti-Merkel, semnată de  consiliera fostului cancelar Helmut Kohl, are statut de bestseller. Poreclită „Mutti” (Mami) în cercurile politice, Merkel este prezentată în cartea Gertrudei Höhler drept o „naşă” care indică un declin al moralei politice, o personalitate care stabileşte o „variantă tăcută a puterii autoritare pe care Germania o are încă de experimentat”.

 

Un „costum croit în stil german”

 

Autoarea vorbeşte despre furtul de idei de la rivalii politici, despre nivelarea sistemului de partid la o stare eclectică şi tratarea neglijentă a normelor legale şi standardelor etice, iar cartea depăşeşte cu mult afirmaţii perimate de genul: „Merkel îi elimină din calea sa pe toţi rivalii bărbaţi şi ia decizii numai atunci cînd ştie în ce direcţie se va înclina balanţa”. În opinia autoarei, europenii ar trebui să fie atenţi la setea de putere a Cancelarului german, în contextul în care Merkel oferă cu de-a sila Europei un „costum croit în stil german”. Oricum, pentru „naşa” de la Poarta Brandemburg a Berlinului, cartea este doar o înţepătură de ţîntar. Căutaţi „Naşa – Merkel, şefa Mafiei”! În contextul în care în Europa miroase a praf de puşcă, aceasta este o carte pe cinste! Chiar şi dedicaţia autoarei mi se pare inspirată: „pentru cei care încă îşi muşcă limba”.

 

Maria Diana Popescu, Agero

LUMINIŢA DIN FLOAREA OCHIULUI

Posted by Gabriela Petcu On January - 31 - 2015

GROZA-GentianaGabriela Genţiana GROZA

 

O urmă de vis

 licărind între pleoape

- nicio lacrimă

 

Revenim la Staţiunea cu Băi Termale după o pauză de zece ani. Îl reîntâlnim pe maseurul care îmi liniştise în urmă cu ani, durerile reumatismale. Orb din naştere, la cei patruzeci şi cinci de ani, este cunoscut şi apreciat atât pentru energia binefăcătoare a mâinilor cât şi pentru istorisirile din viaţa lui, depănate în timpul şedinţelor de tratament. Povestite de el, întâmplările capătă o aură aparte, stârnind interesul interlocutorului. Mi-a recunoscut vocea şi m-a întâmpinat ca pe o veche cunoştinţă.

– N-aţi mai fost de mult pe la Băi, remarcă el.

– Aşa e, au trecut ceva ani. N-am avut răgaz să mă mai gândesc la ce mă mai doare… Am venit  acuma, de mare nevoie. Mi-a zis medicul să am grijă că am un  început de coxartroză. Trebuie să fac  tratament, până când nu-i prea târziu. Data trecută, după ce am fost aici, la Băi, m-am simţit  bine, o perioadă. Să ştii că masajul făcut de dumneata m-a ajutat.

 

Şi, în timp ce mă pregătesc pentru masaj îl întreb cum îşi mai petrece zilele. Ştiu că-i place să comunice cu oaspeţii veniţi la tratament. Îmi vorbeşte despre grindina care a căzut în localitate zilele trecute şi a afectat culturile din grădini şi de pe câmp. Îmi spune apoi cum mai merge piaţa din Oradea, bogată anul acesta ca şi altădată. Vin oamenii cu legume, carne şi fructe din satele din jur. Preţurile sunt potrivite pentru buzunarul fiecăruia. Vorbeşte cumpănit, făcându-şi în acelaşi timp datoria cu silinţă. Discutăm şi despre articolele din revistele editate în alfabetul Braille pe care ştiu că le citeşte. Conversaţia curge de la sine. Îi place să se ştie la curent cu multe lucruri. Cum ar putea vieţui altfel, ca om cu mintea întreagă, în lumea lui în care lumina lipseşte cu desăvârşire?

– Aveţi copii? Îl întreb.

– Nu avem, ar fi prea riscant să facem vreunul. La noi în familie, se naşte un copil orb, tot la a doua generaţie. Nu ştii niciodată când vine necazul. Am citit undeva că asta se transmite ereditar, continuă el, vădit resemnat. E greu de trăit şi pentru cei cu vedere, darmite pentru cei care se nasc fără lumina ochilor… Avem însă o nepoată pe care am îndrăgit-o de mititică. Ţine mult la noi, e ca şi cum ar fi fetiţa noastră. La toamnă va fi şcolăriţă, e tare drăguţă… Are voce frumoasă, cântă şi spune poezioare, ca să ne bucure, măcar că eu n-o pot vedea.

 

Şi în vreme ce mâinile lui îmi împrăştie răul din încheieturile oaselor, continuă să vorbească aşezat şi calm, ca un ardelean autentic ce este. Degetele lui pricepute înaintează de-a lungul şirei spinării mele ca într-un dans, cu alunecări meşteşugite şi apăsări ondulate, rapid repetate şi dintr-odată încetinindu-şi înaintarea, în mişcări leneşe. Palmele fac scurte popasuri, pentru ca să reînceapă uşoare pendulări, comunicând nebănuit de subtil cu muşchii şi nervii, după un cod transmis parcă de undeva din neant.

 

Prin geamul transparent aflat în faţa maseurului pătrund razele minunate ale soarelui dintr-o amiază de iunie. Lumina inundă încăperea. Bănuiesc numai, că percepe  căldura astrului. Îşi dezbracă  vesta. Sau  poate o fi oboseala lucrului său?… Are mulţi doritori să intre în cabină pentru masaj, iar el nu refuză pe nimeni… Ridică ochii

spre tavan. În locul irisului colorat, prezent în ochiul sănătos, este o pată alburie care opreşte pătrunderea luminii spre retină. Fereastra ochilor lui e închisă pe veci!…

 

Cum e, oare, să nu vezi toată viaţa, culorile obiectelor, ale fiinţelor din preajma ta? În cabina maseurului, pe pervazul ferestrei se află câteva ghivece cu muşcate înflorite, splendide, cu corole bogate, albe şi mov.

– Cine îngrijeşte florile? întreb curioasă.

– Eu le am grija, doar sunt aici cu mine, în tot ceasul. Cum aş putea să le las altcuiva? Avem şi acasă ghivece cu flori. Dar de acelea se ocupă soţia mea.

 

Femeia cu care îşi duce traiul e mulţumită că ea vede puţin, în comparaţie cu soţul ei. Poartă ochelari cu multe dioptrii. E şi ea maseuză, lucrează în cabina alăturată celei în care mă aflu acum. Desigur, soţia e mai mereu în preajma lui. Vin şi pleacă  de la serviciu spre casă,  numai împreună. Locuiesc într-un apartament de bloc la câţiva kilometri de Staţiune.

– Ce mai fac părinţii dumneavoastră? îl întreb, amintindu-mi că îmi vorbise altădată şi despre dânşii.

– Ai mei s-au strămutat dincolo, în urmă cu patru ani. S-au dus amândoi, unul după celălalt, în acelaşi an, la interval de cinci luni. S-a stins mai întâi maica, deşi era mai sănătoasă. Tătuca era la pat de un an. Rămăsese prea mare greutate pe maica mea. Luaseră şi ei pământul înapoi. Au gândit că îl mai pot munci, că mai sunt tineri, în putere, ca altădată… Ştiţi cum e acum la ţară, n-au vrut să se lase la alţii… Acum  că ei nu mai sunt, am vândut şi noi iosagul şi am pus lacăt la casă. Ne mai ducem  când putem pe acolo… Că de lucrat pământul, nu-i cine…

 

Şi omul continuă să glăsuiască cumpănit, ca un înţelept, despre ai lui, de aici şi de dincolo, ca şi cum nicio graniţă nu i-ar putea despărţi vreodată.

– Acum un an a decedat şi tatăl soţiei care locuia tot la ţară, spuse omul. A trebuit să plece în sat unde a stat câteva zile pentru ca să-şi înmormânteze părintele. Am rămas în timpul acesta singur acasă. M-am descurcat şi eu cum am putut. M-a condus la serviciu o colegă de-a mea. Apartamentul nostru e la etajul nouă, de aceea nu mă încumet să umblu fără însoţitor. Trebuie să ajung la timp aici, şi de aceea pornesc de-acasă înainte de  ora şapte. Dar să vedeţi ce s-a întâmplat luni dimineaţa, în ziua în care soţia mea s-a întors de la înmormântarea socrului meu. Eu ajunsesem deja la autobuz cu colega mea care mă însoţea în dimineaţa aceea. Soţia  intră direct în bucătărie ca să lase nişte sacoşe cu ce adusese de la ţară. Se îndreaptă spre dormitor şi ce crezi dumneata, aude un zgomot aşa, ca un hârşâit… Ea îşi încordează auzul. „Poate că mi s-a părut, îşi zice în sinea ei, o fi din cauza oboselii”, şi îşi vede mai departe de treabă.

 

În timp ce povesteşte, omul îşi îndreaptă capul în sus. Zăresc o luminiţă în irisul şters, de parcă persoana din faţa mea şi vede aievea! Simt că acum comunică cu bunul Dumnezeu, cel care desigur, are grija lor, a orbilor, să nu li se întâmple vreun rău, la fiece pas… Îl privesc cu mirare, mă impresionează forţa de supravieţuire care se desprinde din spusele lui. 80% din amintirile noastre provin din imaginile formate pe retină, un strat de celule uşor sensibile la lumină. Iar ei, orbii din naştere, sunt privaţi de posibilitatea cunoaşterii lumii înconjurătoare cu ajutorul acestui minunat aparat viu de fotografiat!

 

Ascult mai departe cu interes, cuvintele lui…

– Şi cum vă spuneam, intră soţia mea în baie, se duce iar în dormitor şi iar în bucătărie. Aici rămâne pentru câteva secunde fără grai, în faţa unei namile de bărbat. Nenorocitul îşi dezlega, tocmai atunci, o funie cu care era încins peste mijloc. Funia venea de undeva de pe acoperişul blocului, deasupra apartamentului nostru. Nici nu ştiu ce-ar fi putut fura de la noi, că n-am strâns cine ştie ce lucruri care să merite deranjul hoţomanului… Dar putea, doamnă, s-o lovească pe soţia mea, asta-i mai mult ca sigur! Ea începe să strige după ajutor dar în acelaşi timp animalul dispare prin fereastra bucătăriei, de parcă ceva l-a aspirat cu iuţeală…

– Poate că era mai bine să fugă din casă, îmi dau eu cu părerea.

– Oricum, bine că a scăpat ea întreagă…Vă daţi seama ce s-ar fi întâmplat dacă eram eu singur în bucătărie, în clipa aceea… După vizita nemernicului, ne-am pus gratii la fereastra bucătăriei ca să nu ne pomenim că ne înjunghie careva în somn, cum am mai auzit despre unii. Viaţa, aşa cum ne-a lăsat-o Domnul  fiecăruia dintre noi, merită să fie trăită, îmi spuse.

 

Cel din faţa mea avea glasul omului care a primit darul vieţuirii cu mulţumire, trăind între semenii cu sau fără lumina din floarea ochiului, nepreţuită fereastră a sufletului.

Gabriela Genţiana GROZA

Cluj-Napoca

20 ianuarie 2015

Străinul salvator în mitologia politică

Posted by Stefan Strajer On December - 10 - 2014

Străinul salvator în mitologia politică
Autor: Radu Golban

Domnul Klaus Iohannis a profitat de mitul germanului organizat, eficient şi disciplinat, afirmă într-un interviu recent istoricul Lucian Boia, comparându-l pe preşedintele ales cu Carol I. Auto-dispreţul, auto-flagelarea şi auto-orientalizarea sunt elementele obsedante din istoria sa mitologizantă. Sub formă de studiu de caz din domeniul psihanalizei ar avea un loc mai fericit în lumea occidentală la muzeul Siegmund Freud din Viena, decât sub parafa de istoric, preocupat de insinuarea mitul civilizator al germanităţii prin raţiuni perimate. Paradoxul „Boia”, adică confuzia reproducerii şi analizei unor date istorice cu concepţii arhaice şi inepţii darwiniste trebuie privit mai cu atenţie.
Leitmotivul obsesiv al Domnului Boia este simptomatic la o întreaga auto-definită elită românească, pe deplin provincială, chiar şi după normele vestice la care aspiră, incapabilă să genereze un set de valori proprii decât abjecţii faţă de majoritatea populaţiei, tânjind în schimb după mântuirea teutonă. Românilor sau unei elite dispreţuitoare se datorează subdezvoltarea economică, politică şi socială a ţării? Mai bine de un secol si jumătate de proslăvire a virtuţilor germane, după criterii etnice, enoriaşii acestui curent scot în România de la naftalină idei penibile, josnice şi periculoase. Andrei Pleşu, Teodor Bachonsky, Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Horea Roman Patapievici, Radu Carp, Cristian Tudor Popescu şi mulţi alţi germanofili au rămas prizonierii unui mit clocit fără a cunoaşte adevăratele valori germane. În ciuda burselor la studii în lumea civilizată optează în baza unor pseudo argumente discriminatorii pentru «statul Iohannis» cu înverşunarea şi anacronismul fraţilor musulmani în lupta lor pentru înfăptuirea „statului ISIS”.
Câtă fericire că afirmativului „mândru de a fi român” ii s-a alăturat mai nou şi diminutivul „Mîndruță” (Lucian), care explică cum în exteriorul Carpaților găsești numai hoți și oameni pe care nu-i duce capul încât să se prindă cum funcționează lumea. Argumentaţiile de tip apartheid la adresa poporului român nu-şi au locul într-o ţară cu o vocaţie europeană. Lecţia germană pentru elite constă tocmai în responsabilitatea acestora faţă de propriul popor, de al educa şi de a-l forma, oferindu-i protecţie faţă de riscurile economice, gândind la modele pentru un viitor prosper al întregii naţiuni şi nu în a te face aliat cu proprii săi duşmani sau defăimându-l.
Exponenţii germanofili din România bat pasul pe loc la nivelul colonialismului continental german din secolul al 19-lea a cărui motivaţie izvora dintr-un amalgam de idei naţionaliste şi primitive care formau baza imperialismului moral german de-a lungul argumentelor bine cunoscute: hărnicie, punctualitate, spirit de organizare, seriozitate etc. Propaganda de a orienta Bucureştiul spre Berlin avea la bază ideea de a convinge românul, aşa zis leneş, că nu se poate autoguverna, gospodări şi că numai prin suzeranitate îşi va atinge fericirea. Dacă teoria „cotropirii paşnice” a Berlinului aşa uşor s-a putut strecura în inima unei pături privilegiate a societăţii româneşti, atunci nu mai trebuie să ne minunăm de ce imaginea României în străinătate este atât de deplorabilă şi de ce ne-am transformat de bună voie într-o semi-colonie. Aproape unic la nivel mondial este auto-ponegrirea şi auto-bizantinizarea ţării peste hotare de către politicieni şi autori de tot felul.
Dar cum se explică acest comportament defectuos la unii români de a-şi denigra propria imagine şi de a se pune voluntar în cea mai proastă lumină? Auto-flagelarea şi umilinţa faţă de elementele străine ar putea fi expresia de teologie politică pe un fond cultural ancorat în idea de a primi, mărturisindu-şi păcatele, drept răsplată, recunoştinţa unui stăpân străin. Astfel privind lucrurile, integrarea României în structurile euroatlantice este în percepţia unora doar un blazon găunos şi nu o oportunitate pentru a dezvolta o gamă proprie de idei puse în slujba interesului naţional. Având la bază raţionamentul pasiv de supus al unor valori şi puteri externe, democraţia românească şi statul român au şanse îngrijorător de diminuate pentru a supravieţui. Fapt fără precedent în istoria universală a alegerilor democratice sunt recentele alegerile prezidenţiale fără campanie electorală, care a dublat efectul ploconirii faţă de străinătate prin mistificarea votului din diasporă.
De un secol şi jumătate am optat pentru un regionalism politic necompetitiv inspirat dintr-o gândire fanariotă care asigură pe spinarea unei majorităţi batjocorite, înjosind-o şi ponegrind-o, respectul nejustificat unei dominaţii străine. Aşadar procesul de auto-învinovăţire la români este un act de dominaţie culturală ai duşmanilor neamului, prin care din interiorul ţării se desfăşoară exact în numele progresului şi al unei misiuni civilizatorii, destrămarea României ca stat şi naţiune. Pentru a ne feri de pericolul acestei diversiunii culturale şi de procesul de auto-colonizare, trebuie să privim mai critic distanţat mitologizările ruşinoase de tip Boia. Comparaţia dintre Domnul Klaus Iohannis şi Regele Carol I, percepută ca un gest de servilitate faţă de preşedintele ales al României nu schimbă nici locul în istorie al regelui şi nici nu-i aduce un plus de prestigiu preşedintelui.

Radu Golban

Foto. Radu Golban

 

Primul pas spre normalizarea României

Posted by Stefan Strajer On December - 10 - 2014

Primul pas spre normalizarea României
Autor: George Petrovai (Sighetu Marmatiei)

Pentru a putea fi înţelese de tot omul la adevărata lor valoare istorică, alegerile prezidenţiale din luna noiembrie au nevoie de câteva punctări şi detalieri.
1) Prin vrerea lui Dumnezeu, adevăratul învingător din cel de-al doilea tur al prezidenţialelor nu este Klaus Iohannis, ci poporul român, sau – mă rog – milioanele de români din ţară şi străinătate care i-au dat voturile, plus cele câteva sute de mii care au fost împiedicate de autorităţi să i le dea.
Prin urmare, în cazul de faţă (un elan al deşteptării naţionale de rangul unei veritabile revoluţii moral-spirituale) vechea spusă Glasul poporului este glasul lui Dumnezeu, trebuie uşor adaptată în formă pentru a putea reflecta conţinutul celor petrecute în numai două săptămâni (intervalul dintre cele două tururi) în conştiinţa colectivă a românilor de pretutindeni: Glasul poporului este voia lui Dumnezeu!
Acest senzaţional front democratic al votului unit întru schimbarea reală, demonstrează pe de-o parte că amarnic s-au înşelat toţi aceia care mizau pe capetele plecate ale românilor umiliţi (dar niciodată împăcaţi cu asuprirea şi asupritorii), iar pe de altă parte ilustrează acea admirabilă particularitate a istoriei noastre naţionale, care – în definitiv – explică miracolul vieţuirii neîntrerupte a românilor de pe aceste meleaguri: În vremuri de mare cumpănă pentru fiinţa lor (limbă, credinţă, tradiţii, rosturi), întotdeauna românii au dovedit că posedă uimitoare resurse fizice şi psihice, graţie cărora au reuşit să-şi apere „sărăcia, şi nevoile, şi neamul”, fie că-i vorba de moşnenii lui Mircea cel Bătrân, de răzeşii lui Ştefan cel Mare, de soldaţii-ţărani care şi-au arătat bărbăţia şi curajul în crâncenele încleştări de la Plevna sau Smârdan, de urmaşii acestora care i-au dat peste cap pe nemţi în asalturile la baionetă de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, de enormele jertfe ale românilor pe fronturile celei de-a doua conflagraţii mondiale, de eroismul cotidian, tăcut şi răbdător al milioanelor de români pe întreaga durată a „războiului” de 45 de ani dus împotriva bolşevismului, respectiv de strălucita îzbândă a „armatei populare” de votanţi împotriva redutabilelor forţe ale lichelismului şi ticăloşiei în cel de-al doilea tur pentru Cotroceni.
2) În aceeaşi ordine de idei, nici vorbă ca izbânda să fie atribuită dreptei. De fapt care dreaptă? Cea care se autointitulează astfel, deşi ea-şi trage seva demagogiei şi corupţiei din atotputernicul Front al Salvării Naţionale (FSN), cea care-i aproape oricând dispusă să calce în picioare principiile liberale pentru a se vedea cu sacii puterii în şubreda sa căruţă politică (vezi recent destrămata Uniune Social Liberală, scandalurile cu ştabii liberali corupţi şi dezertările care put de la o poştă a trădare sadea), ori cea care-i într-atât de divizată de mărunte orgolii politice, încât pentru ea nu există imperative naţionale de dragul cărora să-şi dorească o reală şi eficientă conjugare a eforturilor.
Victor Ponta, contrar celor crezute de unii şi afirmate de alţii, n-a pierdut din pricina erorilor săvârşite în campania electorală de el, respectiv de staff-ul lui electoral (probă în acest sens – după primul tur, avea un avans în faţa lui Iohannis de peste 10 procente!), ci – întrucât a fost şi a rămas exponentul mincinos şi arogant al stângii sfidătoare şi coruptă până-n măduva oaselor – am putea spune că el era predestinat să nu devină primul om în stat…
Iar Klaus Iohannis n-a ajuns preşedintele României pentru că la vremea respectivă era preşedintele liberalilor şi al Alianţei Creştin-Liberale (ACL), o neconvingătoare construcţie politică dictată de raţiuni electorale, ci pentru că el, în pofida denigrărilor vehiculate de adversari (când vom şti ponderea adevărului în acuzaţiile ce i se aduc?), a fost perceput de grosul alegătorilor drept neamţul care tace şi face, fapt cu prisosinţă demonstrat în mandatele de primar al Sibiului.
Mai mult de-atât. Pe tot parcursul campaniei electorale, nepalavragiul şi greoiul Iohannis pur şi simplu a impresionat prin răspunsurile la obiect şi eleganţa comportamentului său (Afirmaţia lui memorabilă: „Prefer să pierd decât să jignesc…”), astfel punând pregnant în evidenţă nevoia acută a României postdecembriste de politicieni măcar manieraţi dacă nu foarte înzestraţi, care să se constituie în modele pentru generaţiile tinere. În plus, prin stângacele eschive ale lui Ponta, i-a convins pe foarte mulţi români că doar el este cel hotărât să se răfuiască cu corupţii, lăsând mână liberă justiţiei să-şi facă treaba până la capăt.
3) Propulsarea lui Klaus Iohannis la Cotroceni este doar primul pas înspre reala normalizare a României. Paşii următori vor depinde în egală măsură de propria lui abilitate şi de sfetnicii pe care şi-i va alege. Dar până atunci, el încă de acum are datoria civică şi morală faţă de toţi românii, în mod deosebit faţă de aceia care i-au dat votul, să-şi ia mâna de pe corupţii din propria ogradă, indiferent de rangul acestora.
Vom trăi şi vom vedea în ce măsură el va izbuti să împletească fermitatea cu abilitatea, astfel încât nici să nu-i dezamăgească pe românii încrezători în steaua lui prezidenţială, dar nici să nu ajungă jucăria Parlamentului, acuma când legea permite mătrăşirea unui preşedinte incomod (a citi neagreat de majoritatea parlamentară) doar cu prezenţa a 30% din alegătorii înscrişi pe liste.
N.B.Iată un alt motiv întemeiat pentru organizarea grabnică a unui referendum în vederea schimbării actualei Constituţii.
(9 dec. 2014)

PETROVAI-George3-X-wb

Foto. Goerge Petrovai

UN RATAT CELEBRU

Posted by Gabriela Petcu On November - 22 - 2014

CRISTEAN Aurora2Aurora CRISTEA

 

Într-una din zile, cum stăteam eu aşa liniştit acasă în faţa televizorului, cu telecomanda veşnic în mână, intră nevastă-mea cu o falcă în cer şi una în pământ, îmi aruncă o privire de îngheaţă apa în conductă şi tună:

– Eşti un dobitoc şi o să divorţez de tine. Animalule! Cum ai putut să-mi faci asta?

Am crezut iniţial că e vreo replică din film, vreun citat adus cu ea de la serviciu, o bârfă proaspăt auzită etc. Impasibil, îi arunc juma’ de privire şi-mi continui joaca pe butoane.

 

Tac. Mai bine tac, că altfel poate fi mai rău.

– Mă auzi? Cu tine vorbesc, boule!, răcneşte ea, postându-se între mine şi televizor, cu spatele la acesta şi cu mâinile în şolduri. Cum ai putut să-mi faci asta?

Din poziţia luată, deduc că mie mi se adresează.

– Cu mine vorbeşti?, întreb ingenuu ridicându-mi pleoapele grele.

– Da, cu tine! Mai e o altă persoană în această cameră?

– Ce-ai, măi?, o întreb derutat, sperând că totuşi a greşit destinatarul.

– Cum „ce ai”, cum poţi să mă întrebi aşa ceva, după tot ce-mi faci, după toate câte mi-ai făcut?, ţipă ea furioasă, fluturându-mi prin faţa ochilor o bucată mică de hârtie. Tu ştii ce-i asta?, mă întreabă făcând ochii mari la mine. Ştii?

– Nu ştiu. Ce e?, spun calm încă.

– Dovada, idiotule, că plodul Mariei este al tău. Dovada că tu îi plăteşti pensie alimentară de zece ani fără ca eu să ştiu, fără să-mi dau seama. Un mandat trimis de un binevoitor în cutia noastră poştală, o copie de fapt a adevăratului mandat, ajuns la Maria şi luna aceasta, ca în toate lunile de altfel. Ah, Dumnezeule! Unde mi-a fost capul? Ce proastă am putut să fiu, ce idioată! Am crezut în tine, am crezut că mă iubeşti, am crezut că eşti altfel decât toţi ceilalţi… şi izbucneşte într-un torent de lacrimi.

 

M-am albit la faţă, iar telecomanda mi s-a părut brusc prea grea şi i-am dat drumul pe parchet cu zgomot. Care tâmpit mi-a făcut-o oare?, gândesc fulger. Dacă-l prind, îi iau capul, continui. Nevastă-mea a continuat seria de jigniri, dar eu aproape că nu o mai auzeam. Mi s-a părut că orizontul roz al vieţii mele tinde către vineţiu, aşa că a trebuit să reacţionez cumva, să încerc să împiedic ceea ce gândeam că va urma.

– Stai, să-ţi explic. Nu e ceea ce crezi!, îi spun involuntar şi imediat îmi dau seama că asta e cea mai cretină replică văzută vreodată în filme, o replică fumată de care am râs de atâtea ori amândoi atunci când vedeam că soţul sau soţia, partenerul sau partenera era prins/prinsă cu un amant/amantă – după caz, în pat, dezbrăcaţi pe jumătate sau total, făcând sex parţial sau integral.

 

„Nu este ceea ce crezi!” sau „Ceea ce vezi nu este adevărat” – ca şi cum intrusul care dă buzna în iatacul plăcerilor trupeşti este înapoiat mintal şi nu-şi dă seama de orgia care se petrece acolo, ca şi cum scena este regizată de cineva şi totul este mimat, când în realitate perechea este în focul pasiunii, ba unde mai pui că gemetele sau icnetele sunt izvorâte din excitaţii şi orgasme, doar nu din greaţă sau zădărnicie. Cum poţi să spui că nu e ceea ce crezi? Dar ce e oare? Că doar nu e oră de practică la facultatea de medicină, examen la anatomie ori poate vreun test ginecologic? Normal că este sex acolo, binenţeles că este o partidă aprigă de amor, evident că s-au adunat şi au explodat toate chimiile nebune ale testosteronului îngemănat cu estrogenul, că hormonii au dat năvală peste unul şi peste altul şi nu se mai ştie exact cine a început, cine pe cine a sărit şi a dezbrăcat întâi, cum de s-a ajuns în poziţie verticală, orizontală sau oblică sau Dumnezeu mai ştie cum. Amândoi sunt transpiraţi de parcă au alergat concomitent la cursa de o sută de metri garduri, amândoi au părul ciufulit de parcă ar fi fost băgaţi cu degetele într-o priză de două sute douăzeci de volţi, amândoi sunt precipitaţi şi speriaţi.

 

Dar nu.

„Nu e ceea ce crezi!”

Este o plăsmuire, este himeră, este fata morgană.

Pe când încercam s-o potolesc pe nevastă-mea, ea a luat o mutră de supărată şi a sunat-o întâi pe mama, să-i reproşeze că nu mi-a dat educaţie, că sunt un golan, un afemeiat, un mitocan, un mincinos. Apoi a aflat soacră-mea, apoi soră-mea, apoi cumnata mea, apoi verişoara de la Târgu Jiu şi în cele din urmă toate colegele soţiei mele care m-au privit întotdeauna ca pe un tip adevărat, ca pe un bărbat de casă care îşi iubeşte familia şi nu ar fi niciodată capabil de o asemenea mârşăvie, dar care erau acum foarte dezamăgite de infidelitatea mea.

 

Timp de două săptămâni am plecat dis-de-dimineaţă şi am venit noaptea târziu acasă, în speranţa că nevastă-mea doarme şi nu mai apucă să-mi vadă mutra. Da’ de unde!!! Stătea proţăpită în mijlocul patului şi mă aştepta cu un chef nebun de scandal. Seară de seară, de ajunseseră vecinii să ne bată-n ţeavă. Avea privirea injectată, ochii umflaţi de plâns, iar Mihai fusese trimis la mama-soacră, ca să „nu-i stric educaţia” cu comportamentul meu de tată derbedeu.

 

Într-o zi m-am trezit că mă sună la serviciu şi mă anunţă:

– Am schimbat yala de la uşă. Nu mai ai ce căuta acasă! Du-te la curva de Maria şi creşte-ţi progenitura! Nu mai ai ce căuta la noi, nu o să-l mai vezi pe Mihai. Ţi-am trimis şi boarfele la mă-ta! O să bag divorţ.

Şi aud un clic. Închisese.

 

Debusolat şi singur, mă apuc să-mi sun prietenii, unul câte unul. Sunt supărat nevoie-mare pe toţi şi pe toate şi mă apuc uşor-uşor să beau prin cârciumi. Azi aşa, mâine aşa, poimâine aşa. Sunt etichetat drept „ratat”. Tot de nevastă-mea, că doar de la ea a început totul. Din cauza ei. Mama mă priveşte cu ochii trişti, rudele mă ocolesc, colegii îmi atrag atenţia:

– Ai devenit cam neglijent cu tine, Tudore! Nu curge apa la tine acasă?

Mă miros întâia oară după mult timp şi constat că duhnesc a transpiraţie ca un sconcs. Port acelaşi tricou de câteva zile bune, sunt nebărbierit, put deja a vodcă mucegăită, a boască stătută, a beţiv ordinar.

 

Trebuie să termin cu ritmul ăsta, fiindcă nu-i a bună!

Ce să fac, ce să fac?

Unde să-mi strig durerea, cui să mă plâng?

Gata! Ştiu!

La televizor!!!

Păi, unde altundeva e mai accesibil? Unde în altă parte pot să mă duc astfel încât să mă audă şi nevastă-mea, şi maică-mea, şi soră-mea şi soacră-mea, toate în acelaşi timp? Ah! Şi verişoara de la Târgu Jiu, că era să uit de ea!

 

Scriu la un post de televiziune oarecare (nu am voie să spun care anume, deşi ştiu că mai toate sunt la fel), îi sun, bat la uşa lor şi sunt primit cum nu am visat. Mi se promite „în cel mai scurt timp” o emisiune în direct.

La nici două zile, mă pomenesc cu un telefon prin care mi se comunică amabil că sunt invitat la TV în aceeaşi zi, la o oră de maximă audienţă.

Mă duc în baie, fac exces de apă şi săpun, mă înmoi bine ca să sară jegul şi putoarea de alcool înrădăcinată de-acum de câteva săptămâni întregi în corpul meu, mă bărbieresc, mă parfumez, mă echipez în costumul ăla şmecher cumpărat de nevastă-mea la ultima mea aniversare şi mă prezint la cea mai tare instituţie din România: televiziunea.

 

Emoţionat şi cuminte, mă aşez pe scaunul indicat, în mijlocul platoului.

În faţa mea, să văd şi să nu cred, stătea chiar prezentatoarea aia mişto pe care o ştiam doar de pe sticlă. Mă priveşte ca pe un obiect. Are picioarele din gât, o coafură trăsnet şi un kilogram de fard pe pomeţi, amestecat cu pudră într-un strat de cinci centimetri de aproape că se crăpa toată tencuiala atunci când zâmbea. Îşi alege o poziţie artistică, picior peste picior, şi ia microfonul în mână.

– Trei, doi, unu…. aud undeva în spatele luminilor şi a camerelor de luat vederi.

– Bine aţi venit la emisiunea noastră! Stimaţi telespectatori, în seara asta vă vom prezenta povestea halucinantă a unui bărbat acuzat de soţia lui că ar avea un copil din flori cu o altă femeie. Bună seara, stimate domnule Tudor Pascarenco!

– Bună seara, răspund sfios.

– Haideţi să facem cunoştinţă! Lucraţi la o bancă, sunteţi director de sucursală, sunteţi căsătorit de opt ani şi aveţi un băieţel de şase anişori, pe nume Mihai. Care este povestea dv.? Povestiţi-ne, vă rugăm, ca să afle şi telespectatorii noştri zbuciumul dv., durerea unui soţ şi tată adevărat!

 

Încep timid cu începutul, îmi frâng mâinile, mă apăr, caut scuze, spun că „progenitura” era dinainte de a-mi cunoaşte nevasta, dar că am ascuns totul din teama de a nu o pierde, că mama „progeniturii” este prietena noastră de familie, dar că eu îmi iubesc copilul şi familia etc.

 

După prima pauză de publicitate mi se taie scurt:

– O să vă rog să nu o mai lungiţi şi să începeţi să plângeţi!

Reîncepe emisiunea, o scurtez şi mă gândesc la prima bătaie pe care am încasat-o în şcoala generală. Îmi plâng de milă, storc câteva lacrimi chinuite şi refuz vehement toate acuzaţiile aduse de familia nevesti-mii. Fac din ţânţar armăsar, spun în gura mare „te iubesc”, „iartă-mă” şi „nu o să mai fac niciodată”, apoi mi se pune pumnul în gură cu un nou promo, după care sunt ejectat din emisiune. Agonia ia sfârşit, iar eu mă duc cu prietenii la „una mică”, şi le fac cinste că doar acum am buzunarele pline de bani de cei de la TV. Deh! Le-am făcut rating.

 

A doua zi nevastă-mea apare în tocul uşii la mama, mă ia în braţe, mă sărută şi-mi spune tandru că mă iartă, că acum s-a convins cât de mult o iubesc şi că nu credea că voi în stare să fac un asemenea gest pentru ea, că mă recunoaşte de tată bun pentru Mihai al nostru şi să ne reluăm viaţa împreună.

Prietenii mă sună, sunt avansat la locul de muncă, mi se dă o primă substanţială şi sunt invitat, împreună cu soţia, la şef acasă. Sunt faimos…

 

Aurora CRISTEA

Bucureşti

ianuarie – noiembrie 2014

SA FIM MÂNDRI CĂ SUNTEM ROMÂNI

Posted by Gabriela Petcu On November - 22 - 2014

 

JANIK-L-GabrielaGabriela JANIK

 

„Dle Cozmin Guşă,

cine este inconştient

şi îndobitocit, în cazul de faţă?”

Zilele trecute citisem un articol intitulat „Românii din afara ţării nu mai sunt români, deci nu au dreptul la vot!”, iar aseară, la Realitatea TV., Cozmin Guşă şi-a permis să spună că cei 11 milioane de cetăţeni, sunt „inconştienţi şi îndobitociţi…” Nu înţeleg, cum şi-a permis să aducă acestă insultă poporului Român, să gândească, dar mai ales, să scrie aşa ceva ?

 

O doamnă mai cucuiată, pe nume Loredana Dorobanţu, făcea furoruri că românii din afara ţării nu ştiu ce se întâmplă în ţară. De aceea, nu au dreptul la vot. Însă jignirea adusă milioanelor de români de către Cozmin Guşă m-a cutremurat, făcându-mă să-mi pun inevitabila întrebare: „Cine este inconştient şi îndobitocit în cazul de faţă, domnule Cozmin Guşă?”

Mă aflam în faţa televizorului şi nu îmi venea să cred ce îmi aud urechile. Să faci asemenea afirmaţie, stând pe un fotoliu aurit, în timp ce mii de români îşi pun viaţa în pericol doar pentru a-şi exercita dreptul la vot, este o neruşinare de nedescris şi nu mă aşteptam din partea unui manager de televiziune să vorbească asemenea aberaţii de pe fotoliul său. Păi, domnule Guşă, dumneavoastră aţi votat? Nu faceţi parte din rândul celor 11 milione de români înconştienţi şi îndobitociţi? Sau aţi rămas cuplat pe scaunul auriu de la Sânmartin – Oradea si nu aţi mers la vot ca oricare cetăţean conştient că votul său poate schimba ceva în ţara de origine?

În orice ţară civilizată cetăţenii votează. Dumneavoastră… cum de v-aţi permis să numiţi 11 milioane de români, „înconştienţi şi îndobitociţi” doar pentru că şi-au cerut drepturile lor?. Au cerut respectarea Constituţiei, au cerut o viaţă mai bună, fără corupţie şi minciună. Au cerut o viaţă  mai sigură, pentru ziua de mâine. O şcoală, un spital, un nivel de trai măcar pe jumătatea celor din Occident?

 

Vă întreb, în calitate de cetăţean român care face parte din cei 11 milioane care au mers la vot. Dvs. nu v-aţi făcut datoria de cetăţean al acestei ţări numită România?  Nu v-a fost ruşine, nu v-aţi cutremurat de lipsa de respect faţă de mamele care au stat ore în şir cu copii mici în braţe ca sa voteze? Ar trebui să întraţi în pământ de ruşine, din cauza lipsei de respect faţă de acele persoane în vârstă, care, cu noaptea în cap, au mers la sute de km. să voteze. Da, votul lor a contat. Nu au votat pentru ei, stiind că zilele vieţi lor sunt scurte. Ci au votat pentru noi, cei care rămânem după ei. Votul lor a fost numărat alături de miile de voturi. Au fost conştienţi că poate nu vor mai apuca ziua în care să vadă o schimbare spre bine din ţara noastră, dar au fost alături de miile de români care încă au şansa sa traiască într-o ţară mai bună.

Frumos ar fi fost, dacă pentru o clipă v-aţi fi ridicat de pe fotoliul de la Sânmartin şi, din respect, să aduceţi un omagiu românilor din Torino, Paris, bătrânilor, mamelor cu copii mici, cu copii în braţe, în cărucioare, îngheţaţi şi flămânzi stând la o coadă mai mare decât cea din vremea răposatului Ceauşescu. Din respect pentru ei şi pentru toţi românii ieşiţi în stradă, ar fi trebuit să intonaţi Imnul României. Pentru că aceşti români au fost eroii noştri. Ei nu au stat ca nesimţiţii acasă plângându-se de viaţa grea care îi apasă.

Dar desigur, cum să faceţi aşa ceva când că nu aţi simţit emoţiile celor din stradă, celor de la secţiile de votare, nu aţi simţit frigul, foamea, oboseala, cum aţi fi putut respecta şi aprecia efortul acestor oameni? Nu m-am aşteptat la atâta lipsă de respect din partea dv. Şi încă odată mi se confirmă că  „ 7 ani de acasă ” nu au intrat în educaţia tuturor românilor.

 

Domnule Guşă, votul de astăzi nu a fost pentru Iohannis, un necunoscut până acum 3 luni, ci unul împotriva corupţiei, împotriva clientelismului, unei mafii politice, împotriva sclavagismului şi a minciunii, a plagiaturii şi analfabetismului,  reprezentată de Ponta şi echipa sa. Românii care au iesit în strada ne-a arătat ce înseamnă demnitate, curaj şi solidaritate. Curajul românilor din stradă au aprins spiritul românesc în fiecare inimă în care mai pâlpâia speranţa unui trai decent. Românii iesiti în stradă şi cei de peste hotare au arătat care trebuie să fie drumul acestei ţări. Un drum spre Occident fără hoţie şi minciună.

 

Am fost acolo, ca om de ordine. Am văzut mame cu copii mici în braţe, în cărucioare, copii nerăbdători şi nu înţelegeau ce se petrece, de ce părinţii lor îi ţin în picioare doar cu o singură toaletă la mii de oameni ? Copiii plângând de frig, de foame…. iar unul din consuli, care făcea parte din comisia de votare, abia, abia se mai mişca. Vorbea la telefon şi se plimba… era evident că trăgea de timp. 7 ştampile la peste 2000 de oameni până la ora 11:00.

 

Am văzut bătrâni veniţi de la sute de km. Încă de la primele ore ale dimineţii. Persoane care poate, nu mai au o speranţă pentru ei, dar şi-au pus votul pentru miile de români.

Am văzut persoane în cârje, în cărucioare, persoane care au venit să voteze. Cum să nu te supere afirmaţiile unor oameni fără pic de inimă şi conştiinţă spunând că „cei 11 milioane de români care au votat sunt inconştienţi şi îndobitociţi?” (Cozmin Guşă, Realitatea TV.)

 

Sunt mândră că sunt româncă şi mi-e ruşine cu româniii ca dumneavoastră şi altor asemeni vouă. Să fim mândri că suntem români! Dumnezeu să ajute România!

 

Ligia-Gabriela JANIK

Aldingen, Germania

17 noiembrie 2014

 

EDITURA VREMEA LA TÂRGUL DE CARTE GAUDEAMUS 2014

Posted by Gabriela Petcu On November - 22 - 2014

EDITURA-VREMEA-wb

Rexlibris Media Group

 

Între 19 şi 23 noiembrie 2014, vă invităm la Târgul de Carte Gaudeamus.

 

Editura Vremea va aşteaptă zilnic între orele 10:00 şi 20:00 la parterul pavilionului central, stand 30

Şi va invita la lansări:

 

  • Miercuri, 19 noiembrie, ora 18.00 – Sala Cupola

Cărţi noi în colecţia „Autori români”:
O istorie necenzurată a şulfelor, de Dan Bogdan, Romeo Dumitrescu Contuzii noetice, de Cristian Niculcea Peregrinari fragile, de Corina Cristea

Invitaţi: Geo Savulescu, Dan Bogdan, Romeo Dumitrescu, Cristian Niculcea, Miruna Lepus

 

  • Miercuri, 19 noiembrie, ora 18.30 – Sala Cupola

Copoiul din Cardiff, de Lucian Ciuchita
Invitaţi: Otilia Sârbu, Gabriel Alexandru Ionescu, Lucian Ciuchita, Miruna Lepus

 

  • Miercuri, 19 noiembrie, ora 19.00 – Sala Cupola

Cărţi noi în colecţia Poesis:
Să lăsăm să cadă cuvintele/Laissons tomber leş mots, de L. Blaga, N. Stănescu, A. Blandiana, A. Trestieni Tratat de melancolie, de George Tomozei, facsimil după manuscris Poezii, de Cornel Vladeanu Poezii, de Ovion Chipurile omului, de Marius Marian Solea Sacerdotul, de George Mihalcea Invitaţi: Eugenia Taralunga, Ana Trestieni, Radu Voinescu, George Mihalcea, Marin Stoian, Marius Marian Solea, Ovidiu Ioniţă, Silvia Colfescu

Vineri, 21 noiembrie, ora 17.00 – Bursa de contacte, nivelul 3.20 Străzi din Bucureşti şi numele lor. Personalităţi ale Bisericii. Medici şi farmacişti, de Aurel Ionescu
Invitaţi: dr. Cezara Mucenic, prof. Ing. Nicolae Noica, Silvia Colfescu

 

  • Vineri, 21 noiembrie, ora17.30– Bursa de contacte, nivelul 3.20

 

Bucureştii lui Mazar Pasă, de Emanuel Bădescu
Invitaţi: Ruxanda Beldiman, Emanuel Bădescu, Silvia Colfescu

 

  • Vineri, 21 noiembrie, ora 18.00 – Bursa de contacte, nivelul 3.20

Scriitori francezi la Bucureşti. Interviuri, de Adina Dinitoiu
Invitaţi: Carmen Musat, Magda Carneci, Bogdan Ghiu, Adina Dinitoiu, Silvia Colfescu

 

  • Sâmbătă, 22 noiembrie, ora 13.00– Bursa de contacte, nivelul 3.20

Europeană. O scurtă istorie a secolului douăzeci, de Patrik Ourednik Invitaţi: Doina Jela, Helliana Ianculescu, excelenţa sa Jiri Sitler, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Republicii Cehe în România, Silvia Colfescu

Sâmbătă, 22 noiembrie, ora 13.30– Bursa de contacte, nivelul 3.20 File dintr-un jurnal interzis, de Corneliu Coposu Invitaţi: Andrei Dimitriu, directorul Filarmonicii George Enescu, prof. Univ. Dr. Sorin Alexandrescu, Bedros Horasangian, Silvia Colfescu

Sâmbătă, 22 noiembrie, ora 15.30– Bursa de contacte, nivelul 3.20 Călugărul şi moartea, de Cristian Badilita I

nvitaţi: Cristian Badilita, Silvia Colfescu, Miruna Lepus

 

  • Sâmbătă, 22 noiembrie, ora 17.30– Bursa de contacte, nivelul 3.20

Mari arhitecţi bucureşteni. Ion D. Berindey, de Sidonia Teodorescu
Invitaţi: Sidonia Teodorescu, acad. Ist. Dan Berindei, prof. Dr. arh. Sorin Vasilescu, conf. Dr. arh. Ruxandra Nemteanu, Silvia Colfescu

Sâmbătă, 22 noiembrie, ora 18.00– Bursa de contacte, nivelul 3.20
Cărţi noi în Colecţia Planeta Bucureşti
Invitaţi: Victoria Dragu Dimitriu, Silvia Colfescu

 

  • Sâmbătă, 22 noiembrie, ora 18.30– Bursa de contacte, nivelul 3.20

Odinioară în Bucureşti, de Nicolae Vatamanu
Invitaţi: Alice Constantinescu, prof. Dr. Octavian Buda, Silvia Colfescu

 

  • Duminică, 23 noiembrie, ora 11.00 – Sala Cupola

Genealogii greco-romane, de Mihai Sorin Rădulescu
Invitaţi: prof. Univ. Dr. Nicolae-Serban Tanasoca, Mihai Sorin Rădulescu, Silvia Colfescu

 

  • Duminică, 23 noiembrie, ora 14.00 – Sala Cupola

Alţi Bucureşti interbelici. Studii şi cronici gustiene, antologie îngrijită şi prefaţa de Zoltan Rostas
Invitaţi: Vintila Mihăilescu, Liviu Chelcea, Mircea Kivu, Zoltan Rostas, Silvia Colfescu

 

  • Duminică, 23 noiembrie, ora 14.30 – Sala Cupola

163 de vorbe memorabile, Corneliu Coposu I

nvitaţi: Doina Jela, Marius Ghilezan, Ionuţ Gherasim, Silvia Colfescu

 

  • Duminică, 23 noiembrie, ora 15.30 – standul Editurii Vremea (stând 30, parter)

Dragoste în Coreea de Nord, de Alexandru Popă
Invitaţi: Alexandru Popă, Miruna Lepus

——————————————————–

 

Editura Vremea 021.335.81.31 14 Constantin Daniel Street 010631 Bucharest 1 miruna.lepus@edituravremea.ro www.edituravremea.ro

 

 

 

ARTIŞTII ŞI BOEMA

Posted by Gabriela Petcu On November - 22 - 2014

SD-AERISTII-SI-BOEMA-wbÎn mod firesc, artiştii se inspiră din locurile pe care le frecventează, din atmosferă şi personajele care populează (şi) lumea cunoscută de ei. Departe de noi intenţia să generalizăm, dar e tot atât de adevărat că boema este o specie mereu pe cale de dispariţie şi mereu vie. Iar boema în accepţia tuturor înseamnă baruri şi cafenele, restaurante şi localuri. Termenul literar se referă la persoane cu un comportament social original, neconvenţional, neconformist, în special artişti sau scriitori.

 

Vinul, artiştii şi lăutarii ar putea alcătui o tripletă emblematică, dacă nu am cunoaşte şi celălalt aspect, cel  nedorit, care incumba şi pericolul exagerării, riscul ca timpul destinat creaţiei să fie redus, în vreme ce excesele bahice pot pune în pericol sau chiar scurtă vieţi valoroase. Vom lua, aşadar, partea bună a boemei, cu artişti, poeţi şi romancieri, pictori şi sculptori, compozitori şi muzicieni…

 

Pictorii, în mod special, au găsit în localuri personaje interesante, care meritau, fără îndoială, creionate. Şi mai apoi fixate în compoziţii, linii şi culoare. Nu se poate nega faptul că multe din picturile care au devenit celebre s-au născut în atmosferă atât de specifică a locantelor. De la Edgar Degas la Pablo Picasso, la pictorii interbelici şi contemporani, romani şi de aiurea, băutorii de absint sau de bere, de vin sau de spirtoase, au intrat în panoplia figurilor memorabile. Oameni trudiţi care îşi îneacă în băutură necazurile, cheflii fără grijă zilei de mâine, prieteni veniţi să sărbătorească un eveniment, parveniţi dornici să fie văzuţi în compania unor celebrităţi efemere, pot fi tot atât de bine personajele unui tablou cu acest subiect.

 

Eroii unui astfel de picturi  sunt inevitabil afectaţi, trataţi uneori familiar, alteori pretins aristocratic, dar întotdeauna avertizând discret asupra consecinţelor inevitabile şi paradoxale ale falselor iluzii ascunse în băutură. O evidentă stratificare socială şi o sfidare a convenţiilor se traduc în tensiunea trăirii instinctive, într-o posibilă invitaţie la dialog sau la tăceri grăitoare, care realizează unele din cele mai ambiţioase compoziţii ale acestei realităţi complexe.

 

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

15 noiembrie 2014

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors