Archive for the ‘Dezbateri’ Category

Cea mai buna investitie

Posted by Stefan Strajer On July - 18 - 2009

Cea mai buna investitie

Autor: Ermil Gheorghiu (USA)

     Cea mai buna investitie pe care un om o poate avea, este investitia in educatie si sanatate. Nu putem beneficia de o sanatate robusta fara o educatie sanatoasa, si nu putem beneficia de o educatie sanatoasa fara o sanatate robusta. In general, educatia incepe la nastere si se termina la moarte. Dar, fara o educatie bazata pe adevarul stiintific, nu pe crezuri false, omul nu mai poate beneficia de o sanatate robusta. De aceea, cea mai buna investitie pe care o putem face in economia de astazi, in special, este investitia in noi insine si in copiii nostri, care pana cand devin maturi, depind de educatia din familie. 

19ca0d9gripa-porcina-407-305p1 
     Spun acest lucru, pentru ca viitorul nu ne mai surade daca nu ne ingrijim sa imbunatatim sistemul nostru de educatie si ingrijire a sanatatii, pentru a preveni febra porcina si aviara care va reduce populatia la cel putin jumatate, mai inainte de a se instaura Noua Ordine Mondiala, pentru a proteja omul care a decazut sub instinctul animalelor, pentru a nu fi acuzat de NOM ca o acuz de tragediile prin care trece societatea de astazi.
     Toate guvernele lumii iau aceasta amenintare in mod serios si investesc miliarde de dolari in vaccinuri si droguri anti-virale ca sa previna aceasta epidemie de febra porcina si aviara. Toate guvernele insa , cu exceptia Israelului, singura tara care se ingrijeste intr-adevar de educatia si sanatatea populatiei, se misca intr-o directie gresita.
     Ele ar putea folosi mai bine acesti bani ca sa imbunatateasca sistemul de productie si conservare a alimentelor; sa protejeze mediul inconjurator de ingrasemintele chimice, insecticidele si ierbicidele care polueaza solurile si raurile si viata pe glob; sa produca fructe, legume, carne si lapte in mod organic; si sa introduca cursuri de stiintele nutritiei si sanatatii in toate scolile si universitatile, in loc sa creeze vaccinuri periculoase si depozite de droguri anti-virale.
     Dar, pentru ca noi nu stim nimic despre pericolele care le prezinta febra aviara, nu putem separa realitatea de fictiune. Realitate, pentru ca epidemia de febra aviara va veni;  fictiune, pentru ca epidemia va veni nu de la pasari, ci de la modul nostru de viata cu alimente fara valoare nutritiva, bauturi artificiale, droguri de toate felurile, vaccinuri, stress si teama de terorism.
     Ni se spune ca febra aviara este o febra facuta numai de pasari, dar acum si porcii pot face infectii asemanatoare. In mod normal boala are doua forme. Prima este numita febra usoara „low pathogenic”, cu tendinta de a a avea niste simptome asemanatoare cu raceala la om. In aceasta forma pasarile transmit boala la intreaga ferma de pasari. Medicii cred ca virusul este introdus in toata turma de pasari in aceasta forma lenta, care dupa aceea se schimba intr-o forma grava „highly pathogenic” de febra aviara. Aceasta forma grava poate omori fiecare pasare din ferma in mai putin de 48 de ore. Acest virus la porci este numit N1H1, iar la pasarI N5H1. In toata istoria febrei aviare nu a fost niciodata un virus asa de raspandit ca N5H1; mai mult de 150 de milioane de pasari au murit sau a fost sacrificate.
     Realitatea este ca nu virusul este cauza epidemiei de febra aviara sau porcina, ci chimicalele si antibioticele care se dau in mancarea lor, alimentele poluate care nu mai stim de unde vin si otravurile din afara si interiorul corpului nostru. Virusurilel pe care oamenii nostri de stiinta le incrimineaza tot mai des drept cauza a majoritatii bolilor, nu sunt nci macar entitati cu viata asa cum sunt de fapt bacteriile. Bacteriile sunt microorganisme care actioneaza. Un virus pe de alta parte nu are viata.
     Virusurile nu au viata in afara organismului viu. Ele sunt de fapt  materialul genetic sau acidul nucleic (DNA or  RNA) din celulele moarte. Virusurile nu au viata sub nici o forma  si nici nu au abilitatea de a actiona, dar prezenta lor in corpul pasarilor si oamenilor este la fel de toxica ca orice material otravitor, favorizand dezvoltarea si multiplicarea bacteriilor rele. Febra este ceva care are originea  si se dezvolta in organismul individual. Pasarile fac febra din cauza produselor chimice folosite in alimentatia lor si a mediului poluat in care sunt crescute in sisteme industriale. Este epidemica pentru ca toate pasarile au acelas regim.
     Nu are nici o ratiune sa ne temem de aceste virusuri. Pentu ca ele nu pot migra de la o regiune la alta. Pasarile care dezvolta virusul vor muri cu mult inainte sa-si termine calatoria. Trebuie insa sa ne temem de ignoranta noastra in materie de nutritie si de lipsa de grija a guvernelor noastre pentru educatia si sanatatea populatiei.
     In acest moment din viata noastra – dupa trei generatii cu sistemul imun slabit de mostenirea noastra geneticca, greselile de nutritie tot mai mari cu fiecare noua generatie, stresul si poluarea, o epidemie de febra aviara ar fi un dezastru neprecedent pentru populatia globului. Noi putem sa distrugem toate pasarile si totusi sa experimentam o epidemie de febra aviara de proportii astronomice, pentru ca liderii nostri nu sunt pregatiti sa inteleaga adevarata cauza a epidemiei de febra aviara.
     Daca privim la milioanele de oameni care au murit in evul mediu de „ciuma neagra” si de epidemia de „Febra Spaniola” din 1918 in care au murit 40 de milioane de oameni, noi ar trebui sa vedem cat de mare va fi pericolul astazi, daca nu incetam sa vedem in vaccinuri, droguri si progresele in medicina moderna  care confunda ingrijirea sanatatii cu ingrijirea medicala, ca salvarea noastra. Nu numai ca nu sunt salvarea noastra, dar impreuna cu alimentele fara valoare nutitiva, bauturile artificiale, stresul si impotenta de a construi o lume pasnica si fara terorism, ele sunt adevaratele cauze ale viitoarei gripe aviare.
     Dedic acest studiu prezentelor si viitoarelor generatii de copii nevinovati, care trebuie sa invete de la parinti, educatori, fete bisericesti si de la liderii nostri, ca sistemul actual de educatie, nutritie si ingrijire a sanatatii este ca o jungla plina cu mine de camp, si este principala cauza a crizelor noastre de educatie si sanatate, si a viitoarei epidemii de febra aviara.
     Cum putem sa beneficiem de o educatie sanatoasa si de o sanatate robusta intr-o lume mai buna, este scopul viitoarei mele carti in limba engleza care va apare anul acesta: „Life is a tragedy of Nutrition” (Viata este o Tragedie a Nutritiei”.

Emil Cioran si Holocaustul din Romania

Posted by Stefan Strajer On July - 6 - 2009

ion-coja
Emil Cioran şi  Holocaustul din România

Autor: Ion Coja

„E timpul să spunem răspicat că i-am ajutat pe evrei să nu fie exterminaţi! Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem decât să recunoască adevărul!”

        În revista „Cadran politic”, anul VII, nr. 65-66 din aprilie-martie 2009, sunt publicate câteva fragmente din interviul dat de Emil Cioran în 1988, la Paris, dlui Ion Deaconescu. Inutil să mai spunem ceva despre valoarea acestui document, mai degrabă l-aş felicita pe autor pentru reuşita de a-i lua un interviu marelui însingurat de la Paris. Adevărul este că Cioran face figura schimnicului din inima Parisului, mulţi aşa îl văd, iar această imagine a unui Cioran greu de abordat pentru un interviu pare să fie imaginea curentă aflată în circulaţie. În realitate, cel puţin din partea subsemnatului vorbind, e de revăzut şi de retuşat această poză. Am stat de trei ori de vorbă cu Emil Cioran, în fiecare dintre vacanţele mele pariziene de dinainte de 1990, şi nu mi-a fost deloc greu să obţin întrevederea solicitată. E drept că am uzat de un passepartout care mi-a deschis la Paris multe uşi: eram un fel de mesager al lui Petre Ţuţea. Cred că am povestit ce era mai interesant despre aceste discuţii în cartea Marele Manipulator şi asasinarea lui Nicolae Iorga, Nicolae Ceauşescu şi Ioan Petru Culianu. Textul publicat de dl Ioan Deaconescu îmi oferă acum posibilitatea de a reveni, cu precizări şi comentarii mai apăsate. Mă invită la acest remember îndeosebi fragmentul următor din acest interviu care, sunt convins, va face istorie:

„Ion Deaconescu: Şi totuşi ce ar trebui făcut ca România să nu cadă din timp, acum, la întretăierea dintre milenii?

Emil Cioran: Să nu mai fim paraziţii unor glorii desuete. Să nu mai vorbim de idealuri, ci să edificăm istoria propriei noastre identităţi. (…) Şi încă ceva important: să rezolvăm cazul evreilor din cel de al doilea război mondial. E timpul să spunem răspicat că nu am fost barbari. Că i-am ajutat pe evrei să nu fie decimaţi. Trebuie să scriem cărţi, să luăm legătura cu cei care ne defăimează în legătură cu acest subiect. Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem nimic. Să recunoască doar adevărul. Dacă se va înţelege exact poziţia României în anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus. Dacă nu, vom fi culpabilizaţi mereu, cu efecte îngrozitoare.”
        
            Aşadar, zice Emil Cioran, e timpul să spunem răspicat adevărul, adevărul că nu am fost barbari şi nu am participat la exterminarea evreilor, la care ne invitase insistent Hitler, ci dimpotrivă, i-am ajutat pe evrei să se salveze, pe acei evrei a căror soartă a depins cât de cât de noi! Drept care, consideră Emil Cioran, în acord cu bunul simţ cel mai comun, evreii ar trebui să se simtă datori faţă de români! Iar nu să ne defăimeze pe toate drumurile!
             Iată însă că evreii nu se simt datori! Iată-i că nu sunt în stare să trăiască starea de normalitate a fiinţei umane! Recunoştinţa este o povară prea grea pentru evrei! E mult mai profitabil ca din debitor să te transformi în creditor! De ce să fie dumnealor datori la români, când i-ar putea scoate pe români datori şi vinovaţi faţă de evrei?! Aşa se vor fi gândit acei evrei despre care Cioran spune că „ne defăimează în legătură cu acest subiect”, subiectul fiind holocaustul din România. N-a fost holocaust în România? Să fie ei sănătoşi românii, că le inventăm noi un holocaust să nu-l poată duce! Căci doar asta este menirea presei libere, a mass mediei internaţionale!…
         Cioran, care a scris o mulţime de lucruri deosebit de interesante şi de „pozitive” despre evrei, care, deci, îi cunoaşte bine pe evrei, nu se miră şi nici indignat nu pare de această manevră mizerabilă, ci ne îndeamnă pe noi, românii, „să luăm legătura cu cei care ne defăimează”, nu este clar în ce scop! Noi însă, adică românii care ştim că în România nu a fost nici urmă de holocaust, chiar aşa am făcut: am luat legătura „cu cei care ne defăimează” şi am încercat să angajăm un dialog, o confruntare senină a argumentelor. Din păcate nu am putut menţine „legătura”, căci nici unul dintre preopinenţii defăimători nu a vrut să răspundă la dovezile noastre, considerând că simplul fapt de a nu le accepta acuzaţiile îi jigneşte pe ei, pe acuzatori, după o logică imposibil de împăcat cu un comportament raţional şi onest…
        Oare la fel vor proceda şi cu declaraţia lui Cioran, declaraţie atât de netă, de neechivocă, a marelui Cioran?! Nu le va fi uşor celor „care ne defăimează” să se facă din nou că plouă!      

        …Da, sunt convins că ne aflăm în faţa unei declaraţii decisive pentru discuţia care se poartă pe tema holocaustului din România. Nu este prima oară când trăiesc acest sentiment, ceea ce dovedeşte cât de mult m-am înşelat de fiecare dată când am crezut că evidenţa ar avea vreo forţă de convingere, ar clinti pe cineva din ceea ce crede sau crede că ştie. Dar cred, simt că picătura adăugată de Cioran face să se reverse paharul răbdării noastre. Desfid pe omul onest care, convins până acum de teza holocaustului din România şi luând acum cunoştinţă de declaraţia lui Emil Cioran, nu va cere sau măcar nu va accepta reexaminarea probelor invocate în această dispută. Căci nu cerem mai mult decât atât: un examen corect şi cinstit al argumentelor. Când spun „corect” am în vedere regulile cercetării ştiinţifice, ale raţionamentului deductiv, iar când spun „cinstit” mă gândesc la capacitatea de a recunoaşte că ai greşit atunci când sensul evident al faptelor şi al argumentelor te contrazice. Cine nu va purcede nici măcar acum la revizuirea condamnării noastre pentru un genocid atât de contestat şi imposibil de dovedit în faţa justiţiei şi a istoriei, contestat, iată, şi de Emil Cioran, nu merită să-şi mai zică intelectual, om cu idei şi convingeri judicios edificate, nu merită să-şi mai zică om – evreu sau român etc.!

           …Să revenim la text! Nu cunosc interviul în întregime ca să-mi dau seama de eventuale conexiuni cu alte declaraţii ale lui Cioran. Avem tot timpul s-o facem mai târziu, căci este vorba – cum spuneam, de un text care va stârni nenumărate comentarii. Rândurile de faţă nu urmăresc decât să lanseze aceste discuţii şi să constate, cu o satisfacţie deplină, imposibil de ascuns, o satisfacţie pe care o fac publică, satisfacţia că la lista nesfârşită de negaţionişti ai holocaustului din România se adaugă acum numele unui mare şi deosebit reprezentant al speciei om, care el singur este mai convingător, mai impozant, decât laolaltă toţi cei care intră în corul detractorilor neamului românesc, acuzându-ne pe noi, „blândul popor român”, de crima cea mai nemernică: genocidul. Nu numai că nu l-am comis, că nu am ucis evrei, dar atât cât ne-am implicat în istoria evreimii am făcut-o mereu ca binefăcători, iar în anii „patruzeci” ca salvatori ai evreilor. Evreii – au mai spus-o şi alţii, dar acum o spune şi marele Cioran, evreii ne sunt datori cu recunoştinţa lor şi nu sunt puţini evreii care au recunoscut această datorie de onoare şi de omenie.
         Numai că dinspre evrei se aude cel mai tare corul „jidanilor”, adică al evreilor ne-evrei, care au inventat stratagema, atât de ticăloasă, că este mult mai profitabil să-l acuzi în primul rând pe cel care te-a ajutat şi chiar te-a salvat, că în loc de recompensa pe care ar putea să ţi-o ceară, e mai cusher să i-o iei înainte şi să-l acuzi tu pe binefăcător că a făcut echipă cu cel, cei care te-au chiar belit! Te-au genocis şi holocaustizat! Astfel că la ceasul aritmeticii finale tu, evreu şmecher foc, nu vei avea nimic de dat, ci vei putea cere şi obţine despăgubiri încă şi mai mari, nu numai de la prigonitorii ucigaşi, ci şi de la cei care ţi-au sărit în ajutor! Treaba lor dacă au fost proşti şi nu s-au îngrijit să se acopere cu toate actele doveditoare posibile! Cu toate certificatele de bună purtare! E riscul lor dacă nu dau multe parale pe justiţia omenească, palpabilă, şi se lasă pe mâna justiţiei divine, atât de ipotetică! Să-şi ceară dreptatea la Judecata de Apoi, adică, în termeni precreştini, la calendele greceşti! Cine-i pune pe românii ăştia imbecili să creadă în viaţa de apoi, în justiţia şi dreptatea lui Dumnezeu?! Dumnezeu? Care Dumnezeu? Ăla inventat de noi? Să fim serioşi şi să nu ne furăm singuri căciula!… Nu există plată şi răsplată decât aici, pe pământ!… Iar cine-i prost şi crede altfel, să plătească!… Că are cui! Taxa pe prostie noi am inventat-o! La noi ajunge!…

         …Pun aici capăt, deocamdată, altor comentarii care bântuie prin creieraşii mei. Deocamdată cred că este mult mai …productiv – horribile dictu, să fac câteva conexiuni, conexiuni între acest magnific interviu si ce am scris eu sau îmi mai aduc amine despre discuţiile cu Cioran, purtate în vara lui 1984 la telefon, iar în 1986 şi 1988 faţă către faţă. La prima discuţie nu s-a spus nimic despre evrei. Mai mult de o jumătate de ceas Cioran mi-a vorbit numai despre Petre Ţuţea… Regret şi azi că nu m-am priceput să pun în funcţiune instalaţia gazdei mele, Victor Smatoc, de înregistrare a convorbirilor telefonice purtate de la acel aparat. Doamne, ce l-a mai lăudat Cioran pe Ţuţea, pe ideea că era altceva decât toţi ceilalţi, că le era ca un fel de cenzor suprem din interiorul generaţiei, Nae Ionescu fiind din altă generaţie, a dascălilor, mentor necontestat! Ţineau cu toţii să-i ştie părerea şi îşi validau ideile numai după ce le discutau cu „Petrache”. Căci Petrache avea un ascendent asupra celorlalţi: nu scria! (sic!) Nu sacrificase actul gândirii pentru actul consemnării prin cuvinte a gândului oprit din zborul său lin, planat… Cât s-a mai necăjit Cioran când a aflat că i-am adus un text semnat de Ţuţea (cu pseudonimul Boteanu), publicat într-un almanah literar… Deci cedase! Se apucase de scris!…
         La a doua întâlnire, în Jardin de Luxembourg, a trebuit să-l aştept până a încheiat discuţia pe care o purta la câteva bănci distanţă. Pasămite, cu un evreu, din America, pictor cu procupări metafizice. Cioran mi-a relatat, pe scurt, ca o scuză a întârzierii, că a trebuit să-i dea amănunte în legătură cu ideea care i-a venit atunci când interlocutorul i s-a plâns că se înmulţesc dovezile unui antisemitism american în creştere… „Aveţi grijă, ce se va întâmpla când (sau dacă – nu mai ţin bine minte) americanii îşi iau mâna de pe evrei? Mâna azi atât de protectoare!” Mai mult nu am discutat despre evrei în 1986.
       Am făcut-o în 1988, iată, anul când Noica i-a dat şi dlui Ion Deaconescu istoricul interviu. Eu am purtat discuţia mea în august, poate început de septembrie. Discuţia a pornit de la situaţia din ţară. Am încercat să retuşez tabloul sumbru al României care circula în toată mass media apuseană, să-i prezint lucrurile dintr-o perspectivă mai optimistă. De ce am făcut asta? Mai întâi pentru că asta era perspectiva lui Petre Ţuţea asupra României. Şi am considerat că asta îl va interesa de fapt pe Cioran: ce crede Petrache despre lumea în care trăim? Mai apoi, eu însumi împărtăşeam acest optimism. Am constatat că Cioran primea cu bucurie veştile bune din ţară, dovezile că dracul nu-i chiar aşa negru. Absolut memorabilă satisfacţia cu care a luat cunoştinţă de calitatea tineretului din România. În mod deosebit a fost impresionat să afle că un mare număr de tineri roiau în jurul lui Ţuţea, îl „ţuţăreau” cu devotament şi cu mare interes pentru ideile lui nea Petrache. Iar când a aflat că tinerii aceştia, de capul lor, organizaseră un servicu ad hoc de asistenţă la domiciliu a lui Petre Ţuţea, că în fiecare zi doi dintre ei veneau şi-l ajutau să se scoale, să se îmbrace, să iasă la plimbare, să mergă la masă etc., dar mai ales ca să aibă un conlocutor interesat de cee ce avea de spus nea Petrache,  Emil Cioran a exclamat: „Aşa ceva este de neimaginat la Paris!”  Şi a continuat spunând că aceste informaţii, primite de la mine, confirmau optimismul lui Mircea Eliade cu privire la rolul pe care curând îl va juca tineretul din Europa de Răsărit! Mult mai apt să facă istorie decât tineretul dezabuzat din Occident… La acest punct al discuţiei eu am avut de răspuns la întrebarea lui Cioran, o întrebare pe care şi-o pun astăzi mulţi români: de ce mass media din toată lumea este preocupată să răspândească în lume despre România o imagine denigratoare, deformată cu intenţia de a ne calomnia în toate felurile posibile şi la fiecare prilej?
         Răspunsul meu – valabil şi azi, a sunat cam aşa: Pentru că antiromânismul nu mai este o atitudine ocazională şi personală, a unor indivizi care, din varii motive, nu mai încap de răul românilor. Anti-românismul nu este antipatia viscerală a unui individ, provocată de anumite accidente biografice, ci antiromânismul a devenit o instituţie, creatoare de locuri de muncă, cu buget şi sedii în mai multe ţări, inclusiv în România, cu angajaţi care ies la pensie după ce o viaţă întreagă au  petrecut-o plănuind şi acţionând împotriva românilor, a intereselor României.     
         Ideea mea, discutată şi la Bucureşti cu Petre Ţuţea, aşadar ideea noastră era că anticeauşismul atât de vizibil în presa mondială şi în declaraţiile unor cancelarii apusene era de fapt expresia unui anti-românism debordant, care s-a vădit din plin după 1990, cu consecinţe tragice pentru români. Căci cei care i-au luat viaţa lui Nicolae Ceauşescu în decembrie 1989 nu s-au mulţumit cu atât, ci abia după moartea „cizmarului” au declanşat vasta şi criminala acţiune de distrugere a României pe toate planurile, inclusiv pe plan biologic, atentând la integritatea zestrei noastre genetice. Acţiunea continuă şi azi, urmărind „de-românizarea României” – formulă propusă de Adrian Păunescu, de un tragism cutremurător: de-românizarea României, acesta este numele epocii istorice în care trăim de 20 de ani…        

emil-cioran

Foto.Emil Cioran
          Dacă, prin  mecanica relaţiilor paradigmatice, cuvîntul anti-românism te duce vrând-nevrând la anti-semitism, trebuie spus din capul locului că antisemitismul în România, condamnat prin lege, este practic inexistent, nu cunoaşte forme instituţionalizate şi, dacă se manifestă când şi când, asta se întâmplă sporadic şi neorganizat, în forme le-aş numi spontane, chiar naive prin sinceritate şi directitate, minore în orice caz. Asta în timp ce anti-românismul din România se manifestă în mod subtil, apelând la tehnici de manipulare ori de sabotaj dintre cele mai sofisticate şi mai eficiente, antrenând efective umane numeroase, abil disimulate îndeosebi în structurile de stat menite prin statut să apere şi să promoveze componenta românească a planetei noastre. În România de azi anti-românismul este practic subvenţionat de statul român şi nu este condamnat prin lege, ci este ignorat şi trecut sub tăcere, pentru a nu deveni subiect de discuţii publice, pentru ca nu cumva românii să se dumirească de caracterul anti-românesc al multor legi şi evenimente, de caracterul anti-românesc al guvernării. Introducerea conceptului de anti-românism în conştiinţa publică ar fi să-i ajute pe români să priceapă esenţa răului de care au parte ca societate, ca neam, ca ţară…
         Atunci, în 1988, câte i-oi mai fi spus eu lui Cioran au fost deajuns că el să-mi dea dreptate şi să „cadă pe gânduri”, declarându-mi că acum pricepe ce şi de ce i s-a întâmplat acelei ziariste americance care, ştiindu-l român, îl vizitase cu puţină vreme în urmă spre a-i cere lămuriri într-o poveste de neînţeles pentru ea. Povestea era cam următoarea: ziarista, al cărei nume nu-l mai ştia Cioran, ştia doar că era una dintre cele mai importante din Statele Unite cu Israelul, a aflat că există în Europa o ţară şi un popor care, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, deşi aflaţi în mare prietenie cu Germania hitleristă, în alianţă militară cu aceasta, nu au acceptat să i se alăture Germaniei în politica nazistă faţă de evrei. Nu numai că nu a desfăşurat programul de exterminare a evreilor, dar au iniţiat şi desfăşurat un program de salvare a evreilor. Ziaristă autentică, evreica, autentică şi ca evreică, a priceput valoarea umană excepţională a basmului despre omenia românească, aşa că a trecut imediat la verificarea informaţiei: a luat avionul şi a aterizat la Bucureşti, unde s-a interesat în stânga şi în dreapta, a cerut detalii, s-a întâlnit cu liderii evrei din Bucureşti, cu evreii cei mai în vârstă etc. Pe scurt, s-a edificat, bucuroasă că i se confirmă povestea atât de frumoasă despre o ţară şi ea atât de frumoasă, despre care până atunci, frumoasă şi ea, evreica lui Cioran nu ştiuse mai nimic! („O femeie foarte frumoasă”, a precizat cu o lucire ştrengară în ochi răşinăreanul…)
           Surpriză mare însă pentru ziarista noastră la întoarcerea în America: nici o publicaţie nu a vrut să publice reportajul ei despre România! Despre ciudaţii ăia de români care s-au purtat atât de îngereşte – cuvîntul îmi aparţine, nu numai cu evreii ajunşi la necaz, dar şi cu prizonierii de război, ruşi sau anglo-americani! Nici măcar revista pe a cărei cheltuială făcuse deplasarea în România, nu i-a acceptat textul care vorbea atât de frumos despre români. Alte reviste, care mereu până atunci îi ceruseră o colaborare cât de neînsemnată, au refuzat-o şi ele, fără nicio explicaţie. Ajunsă la Paris, americanca s-a gândit că explicaţia acestui ciudat refuz i-ar putea-o oferi românul cel mai important din Occident: De ce, domnule Cioran, nimeni nu au vrut să-mi publice în Occident mărturia mea despre omenia aproape neomenească a românilor?, va fi sunat întrebarea angelicei ovreice.
          Cioran mi-a declarat că nu a avut răspuns la întrebarea ziaristei de la New York. Regreta că nu a ştiut să i-l dea pe cel potrivit, invocând argumentul de care aflase abia acum, de la emisarul lui nea Petrache: realitatea dureroasă şi absurdă a unui anti-românism instituţionalizat la scară planetară. Halal planetă…
          Probabil că de la discuţia cu Cioran a plecat scrierea romanului Vin Americanii, început şi aproape încheiat înainte de 1990. Personajul feminin Svetlana – deloc episodic, este aşa cum mi-am imaginat-o eu pe acea femeie atât de deosebită prin pasiunea ei pentru adevăr. Ceea ce, indirect, ar fi o confirmare a discuţiei purtate cu Cioran. Este nevoie de vreo confirmare? Neapărat, căci ne vom trezi mâine-poimâine cu cine ştie ce haimana jidănească cerând să fie verificată şi autenticitatea interviului, a spuselor lui Cioran. Sper că dl Ion Deaconescu va avea cu ce să-l obrăznicească pe neobrăzat! (Nota bene: am spus jidănească, nu evreiască!… Iată dar că cedez, împotriva voinţei mele, cedez evidenţei, şi mă alătur celor care fac distincţie sistematică, între evrei, ovrei, jidovi etc., pe de o parte, şi, de partea cealaltă a baricadei, jidanii!…)
          Aşadar, un Cioran preocupat de problema Holocaustului din România? De ce ar fi fost preocupat Cioran de acest subiect? Din n motive putea să fie, dar mai ales pentru că îşi dădea bine seama de „efectele îngrozitoare” pe care le are faptul că „vom fi culpabilizaţi mereu” pentru o barbarie pe care nu am comis-o. De aceste efecte nu le pasă belferilor din clasa politică românească, în frunte cu însuşi preşedintele Ţării, incapabili să îngăime măcar o şoaptă neauzită în apărarea demnităţii noastre de români, pusă în balanţă cu acuzaţia cea mai gravă: genocid. Se grăbesc, nemernicii, să şi-o însuşească, cu capul plecat şi gândul la funcţia în care s-au cocoţat, nu cumva să şi-o piardă, odata cu sprijinul atotputernic al lobyului jidănesc!…
          …Cu aceste rânduri – dreptul meu la replică, mă adresez revistei „Contemporanul”, în ale cărei pagini (vezi nr.5 din anul curent) a apărut un articol de incriminare a mea pentru negarea Holocaustului din România. Articol binevenit pentru mine, căci autorul articolului, m-a ajutat, prin calitatea scriiturii, stil şi argumentaţie deopotrivă, să-mi dau seama de un mare şi semnificativ adevăr: ce mare diferenţă este între calitatea intelectuală a evreilor care au recunoscut cu seninătate datoriile de recunoştinţă pe care evreii le au faţă de români pentru cele întâmplate în anii 1940-1944 în România, şi „jidanii” care, în frunte cu Elie Wiesel, proclamă vinovăţia criminală a poporului român. Se numără printre cei dintâi, printre evreii evrei aşadar, un Alexandru Şafran, un Wilhelm Filderman, un Moshe Carmilly Weinberger, un Alexandru Graur, un Nandold Gingold, un Oliver Lustig, un Marius Mircu, un Minei Grunberg, un Sigfried Jagendorf, precum şi buna, serafica şi necunoscuta noastră colegă Leone Blum, autoarea unor memorii despre petrecerea bucolică a familiei sale în Transnistria, memorii pentru care a fost capital sancţionată de nişte jidani netrebnici!… Fie-i ţărâna uşoară!
           Pe ceilalţi nu-i mai pomenesc, pe evreii neevrei specialişti în minciuna numită Holocaustul din România, nişte rebuturi umane nefericite, în frunte cu Ellie Wiesel, pe care bunul Dumnezeu, spre a feri lumea de el, l-a însemnat cu înfăţişarea fizică cea mai dezgustătoare, deplin potrivită cu uriciunea din sufletul său. Dacă va fi având asa ceva…
           Iată, aşadar, că un român de talia lui Emil Cioran se pronunţă clar şi inechivoc: „Să spunem răspicat că i-am ajutat pe evrei să nu fie exterminaţi!… Evreii ne sunt datori! Dar nu le cerem nimic, ci numai atât: să spună, să recunoască adevărul!… Dacă se va înţelege exact poziţia noastră din anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus…” Aştept să văd evreul de talia lui Emil Cioran care să ne acuze de holocaust! M-am săturat de acuzatorii agramaţi şi certaţi cu logica, cu onestitatea cercetării istorice.
          Mă uit la lista neînduraţilor noştri acuzatori şi deopotrivă judecători şi văd o adunătură de semimediocri, divorţaţi de profesie, îndoielnică şi nesigură la fiecare! Indivizi fără vreun rost pe lumea asta, incapabili să poarte răspunderea opiniilor exprimate, incapabili să răspundă la obiecţiile cu care le-au fost întâmpinate acuzaţiile bezmetice. Au o singură şi aparentă calitate: tenacitatea cu care se neruşinează în public. Aproape că-i admir, ca pentru un număr de circ, de măsluire a cărţilor de joc de care nu m-aş simţi, tehnic vorbind, în stare. Deh, popor vechi!… Cu cinci mii de ani de exerciţiu în spate!

La asa cap asa caciula sau despre Monica Iacob Ridzi

Posted by Stefan Strajer On July - 6 - 2009

petrovai-4

La aşa cap aşa căciulă

Autor: George Petrovai

 

 Având în vedere concluziile de-o viaţă ale înaintaşilor noştri mintoşi, precum şi experienţele noastre de zi cu zi, trebuie să admitem că tot ceea ce există (văzutele dimpreună cu nevăzutele) este rezultatul fabulos al voinţei divine, conform unui plan divin. Iar bunul simţ ne obligă să cugetăm în felul următor: Acolo unde există un plan, obligatoriu trebuie să existe atât resursele spirituale şi materiale, cât şi coordonatele logice sau infrastructura planului, pe care resursele vor fi puse în mişcare înspre atingerea scopurilor fixate în faza de-nceput. Atâta doar că logica divină este, cantitativ şi îndeosebi calitativ, infinit superioară, ceea ce înseamnă infinit diferită de logica umană. Din următoarele două considerente fundamentale:
 1)Omul, aidoma unei gâze prinsă într-un borcan, se învârte până la moarte în propriul lui borcan existenţial, prin pereţii căruia el întrevede cu spaimă şi disperare imensitatea copleşitoare a Universului, ce scris este în codul genetic al creaţiei să-i rămână de-a pururi inaccesibil şi necunoscut. Doar unii dintre oameni, anume cei însemnaţi de favoarea divină, vor izbuti în timpul vieţii să schimbe borcanul lor mic cu unul mai mare, sporind prin aceasta cunoaşterea, iar odată cu ea sporind şi disperarea provocată de fragilitatea condiţiei umane. Cu toate astea, puţini dintre semeni consimt să-şi redobândească liniştea şi armonia originară prin detaşarea izbăvitoare de frământările acestei lumi nesăţioase. Pentru cei mai mulţi nici măcar moartea nu este aducătoare de împăcare sufletească, întrucât necontenita nelinişte din această scurtă viaţă se converteşte mai la urmă în spaima de necunoscutul ce ne aşteaptă dincolo…
 Deci dacă logica umană (aflată ca toate cele ce ţin de condiţia noastră efemeră sub povara neîndurătoare a timpului rău şi bolnav) este limitată şi anevoioasă, ea derulându-se fie în sens deductiv, fie în sens inductiv, este de presupus că logica divină – în egală măsură eternă şi prezentă, vie şi nemuritoare, concretă şi abstractă – se derulează în strânsă interdependenţă cu însăşi facerea, căci numai ce Dumnezeu Şi-a exprimat vrerea într-o propoziţie logică de tipul: “Să fie lumină!”, şi îndată Cuvântul Său, mai presus de concepte şi judecăţi, s-a prefăcute în fapte unice, îmbrăcate în haina de gală a perfecţiunii.
 2)Una este ca Universul să iasă din logica divină infinit cuprinzătoare, aşa cum zeiţa Atena a ieşit gata îmbrăcată în armură din capul lui Zeus, şi cu totul altceva este să fii parte componentă a acestui sistem nemărginit. Prin urmare, logica umană fiind doar de rangul unui subsistem infinitezimal – cel adaptat condiţiilor de viaţă şi de pricepere de pe planeta Pământ, ea n-are cum să se înalţe până la dimensiunile deopotrivă cutremurătoare şi liniştitoare ale logicii Totului, care nu numai că este anterioară şi exterioară întregii creaţii, dar fiind totodată atotcuprinzătoare, doar în ea îşi găseşte rost şi echilibru necuprinsul sistemului conceput mai înainte de toţi vecii, şi tot ea este etern prezentă în întreaga facere, până dincolo de celulă şi atom, alimentând cu generozitate trufaşa logică umană.
*
 Astfel stând lucrurile cu logica umană, ce să ne mai mire că lumea ultratehnicizată în care ne târâm destinele a ajuns într-un grav impas moral-spiritual, din care se va salva doar atunci când va consimţi să renunţe la formă şi-şi va îndrepta eforturile constructive înspre conţinut, când efectele îşi vor pierde actuala prioritate de faţadă şi atenţia mai-marilor acestei lumi va fi cu adevărat îndreptată spre cauzele ce generează imensele nefericiri umane: violenţa şi terorismul, foamea şi sărăcia, îmbuibarea şi poluarea, într-un cuvânt când calda noastră preţuire nu-l va mai viza pe homo faber, homo technicus sau pe homo aeconomicus, ci pe modestul şi mult nedreptăţitul homo humanus. Abia când vom ajunge să preţuim omul de omenie, relaţiile dintre noi vor redeveni cu adevărat umane, iar noi cu toţii ne vom redobândi conştiinţa demnităţii, potrivit căreia omul nu trebuie să mai fie nici sclavul altui om, dar nici sclavul maşinii. De-abia într-un asemenea cadru infuzat cu omenie, iubirea nu va mai fi confundată cu religiozitatea, fraternitatea şi solidaritatea nu ni se vor impune atenţiei ca eterne aspiraţii şi îndemnuri, iar noi vom reînvăţa după abecedarul inimii ce înseamnă relaţia om-natură pentru economie, relaţia om-societate pentru politică, respectiv relaţia om-om pentru educaţie…
 Pentru a sublinia comparaţia dintre ceea ce este de fapt şi ceea ce ar trebui să fie, să aruncăm o privire în ograda politicii româneşti. Căci aici, poate mai abitir ca în politica de pe alte meleaguri, găseşti cam de toate din cele ce fac deliciul vulgului şi-i aduc la disperare pe cetăţenii oneşti: minciună şi hoţie pe rupte, promisiuni în campania electorală cu carul şi înfăptuiri după cîştigarea alegerilor doar cu paharul, elevaţie cât mărgica şi abjecţie mai adâncă decât marea cea mare etc, etc.
 Nu voi insista asupra a ceea ce de-acuma se constituie pentru noi în aspecte comune pentru peisajul nostru politic: certuri ca la uşa cortului între partenerii conjuncturali de la guvernare, ele avînd rostul fertilizării terenului pentru alegerile prezidenţiale din toamna acestui an; anchetarea de ani şi ani a unora dintre foştii şi actualii politicieni, fără ca acest simplu exerciţiu de imagine a aflătorilor în treabă să mai sperie ori să mai impresioneze pe cineva; incredibila densitate a bravilor şi neobosiţilor noştri făcători de politică în biserici, pe stadioane şi la interminabilele noastre serbări pastorale, adică acolo unde sunt şanse ca prin jalnică impresie, promisiuni şi mită electorală să mai smulgă niscaiva voturi de la alegătorii tot mai circumspecţi.
 Voi menţiona doar memorabila înfăptuire a Monicăi Iacob Ridzi, actualul ministru al Tineretului şi Sportului: De ziua tineretului, dumneaei a plătit nici mai mult nici mai puţin de 50.000 euro pentru închirierea unei scene! După însumarea grăbită a sumelor mătrăşite cu această ocazie, au ieşit câteva sute de mii de euro, bani de care românii se vor şterge pe buze, aşa cum au procedat de nenumărate ori din Decembrie ’89 până în clipa de faţă. Şi încă trebuie să spunem “merçi” că suntem în plină criză şi că, deci,  acest tânăr şi năbădios ministru n-a avut pe mână sume mult mai consistente, pe care la fel le-ar fi făcut harcea-parcea cât te-ai şterge la ochi…

monica-ridzi

Foto.Ministrul Tineretului si Sportului Monica Iacob Ridzi
 Sigur că după ce banii se duc pe apa sâmbetei, aşa cum ne-o demonstrează cazul Ridzi, românii trebuie să strângă şi mai mult cureaua, nu doar pentru recuperarea prin economii crâncene a banilor dispăruţi fără urmă, ci şi pentru a putea pune, conform algoritmului politic, la dispoziţia celorlalţi minişti destoinici sume la fel de consistente, dacă nu şi mai şi, care la fel vor dispărea ca măgaru-n ceaţă…
 E drept că Monica Iacob Ridzi este cercetată pentru sumele de care n-are cum să dea socoteală de vreme ce banii au ajuns acolo unde pesemne erau meniţi să ajungă cu mult timp înainte. Dar istoria megapotlogăriilor postdecembriste cu ştaif ne demonstrează pe viu că cercetările de acest tip de regulă nu se isprăvesc pe durata unui mandat de ministru, zdravăn proptit din spate. Aşa că dacă ea n-are alte bube în cap – mă gândesc la cele politice, că toate celelalte sunt doar floare la ureche -, coana ministru are toate şansele să nu fie clintită de la cârma ministerului decât odată cu partidul din care a răsărit ca o floare urât mirositoare…

Un dezinformator despre Dan Puric

Posted by Stefan Strajer On July - 6 - 2009

alexandra-iulia-zarnescusite

Un dezinformator despre Dan Puric

Autor: Alexandra Zarnescu

 

 

 

De vreo juma’ de an a apărut o publicaţie cu nume aparent sonor, dar cu o grafie simptomatică: UNIVERSUL românesc. Mai clar zis, cuvântul cu aspectul aparent sonor, Universul, este scris cu litere de 40 mm înălţime, iar adjectivul românesc cu litere de doar 3 mm! Această discrepanţă, în raport de 13,3(3)… ori, induce şi aspectul aparent sonor, fiindcă trimite la faimoasa publicaţie antebelică Universul, dar ea, discrepanţa, reflectă şi micimea cu care este tratată dimensiunea românească. Faptul că însăşi grafia aceasta este manipulatorie este atestată de numele publicaţiei înscris, în interiorul ei, pe manşeta fiecărei pagini: doar Universul!!! Adjectivul românesc a fost şters, pur şi simplu. Ceea ce, evident, produce un fals, deliberat tendenţios. Deoarece ambiţia absconsă care trimite la faimosul Universul trimite, mai degrabă, la dimensiunea internaţionalistă, cu matrice criptocomunistă şi din specia detestabilă numită proletcultistă. Iar aspectul românesc, tratat derizoriu, se strecoară printre osanalele directe sau subliminale la adresa „comunismului“.

Un „herald“ face un turnir contra lui Dan Puric

În numărul din 9 ianuarie 2009, a apărut articolul „Spulberarea unui mit: Dan Puric“, al d-lui Ioan Herald. Cu regret, am distins aici nu numai reflectarea blazării autorului, dar şi anumite accente vădit pro-sovietice şi anti-ortodoxe; primele, deşi au expirat demult, încă pot macula conştiinţele publicului larg. Îndrăznesc să cred că autorul încearcă, într-un fel, să insinueze ideea că românii depind de „mama“ Rusia, cel puţin moral, ca manifestare a destinului nostru implacabil, situaţi „în calea tuturor răutăţilor“!
Dumnealui este foarte supărat pe d-l Dan Puric, marele artist şi reper cultural (şi nu cred că aceste cuvinte vor cădea în derizoriu, deşi sunt repetate inclusiv de „elitele româneşti care asistă pasive şi laşe“), faţă de care simte o mare dezamăgire pentru că acesta „a devenit bisericos“ şi „a căzut în misticism“. Parcurgând rândurile şi încercînd să-i descifrezi ideile, nu poate decât să te apuce sila văzând cât se chinuie autorul să extrapoleze, să mistifice şi să interpreteze – aşa cum vrea el – cuvintele d-lui Dan Puric. Pe măsură ce-i hăcuieşte textul după bunul său plac, d-l Herald se întreabă retoric: „Cine-l recunoaşte în aceste declaraţii stupide pe strălucitorul Puric?“, referindu-se la ideile expuse în cartea Cine suntem.
Evident, stupiditatea aparţine exclusiv d-lui Herald, care-i trunchiază textul doar ca să îi iasă lui pasienţa. Ar fi prea mult să iau fiecare frază şi să o „traduc“ după o logică de bun simţ; mi-ar lua prea mult timp, iar adăugirile ar fi inutile pentru că, oricum, cei care au bunăvoinţa şi capacitatea să asculte şi să înţeleagă cuvântările pline de însemnătate ale d-lui Dan Puric înţeleg foarte bine şi demersurile dubioase ale autorului articolului. Ţin, totuşi, să „traduc“ o afirmaţie a acestuia, care a pierdut – voit! – sensul celei originale, distorsionând grotesc spusele d-lui Dan Puric din cartea sa Cine suntem: „Mai departe aflăm lucruri de toată groaza. Aflăm că piese de teatru regizate de Puric, precum Don Quijote de Cervantes, au fost puse în scena în aşa fel încât să aibă… mesaj anticomunist! Probabil vom afla, curând, că şi în teoria relativităţii există un mesaj anticomunist şi că Einstein a creat-o pentru a lupta împotriva lui Stalin.“ D-lui Herald îi place să folosească termeni şocanţi (de ex., „groaza“), dar nu conştientizează că, prin expozeul său lipsit de logică, profund incert şi frecvent contradictoriu, ne provoacă sila puternică. El acceptă ideea că actorul/regizorul a pus în scenă o piesă clasică, interpretată într-o viziune proprie – pentru că, în teatru şi în artă, în general, îţi poţi permite să faci acest lucru, să reinterpretezi, să dai alte nuanţe, să te laşi îmbrăţişat de inspiraţie. Aceasta este chiar esenţa creaţiei artistice! Dar băşcălia sa inutilă continuă, pentru că îi aduce – hodoronc-tronc – în ecuaţie pe Einstein şi Stalin, fără să aibă vreo legătură cu ideea analizată; totuşi, cu puţină bunăvoinţă putem găsi un corolar pentru paralela trasă de păr a d-lui Herald. Îl sfătuiesc pe d-l Herald să se informeze în privinţa paralelei şi, totodată, a simbozei dintre fizică (cuantică) şi filosofie; ar fi foarte surprins de valenţele pe care fizica le capătă din perspectivă filosofică şi, cine ştie, poate chiar ar reieşi de acolo tocmai faptul că Einstein – un inspirat al secolului trecut, cu o minte luminată de divinitate (cel puţin atunci când era în plin avânt ştiinţific) –, s-ar putea lupta, în sensul ideologic, cu o altă minte, şi ea inspirată, dar la polul opus, de tenebre şi vodkă – cea diabolică a lui Stalin. Prin această băşcălie, autorul se dă de gol, fie că nu prea ştie ce doreşte să ne transmită, fie că încearcă să pervertească semnificaţia cuvintelor rostite de „dezamăgitorul“ Dan Puric, pentru că, în final, nu se mai înţelege nimic: artistul îşi arogă dreptul – al lui ca artist! – de a interpreta o operă clasică şi, ca orice piesă clasică, are caracter universal şi rămâne actuală pentru eternitate; dar, vine el, Herald, imediat cu băşcălia, aducându-i pe Einstein şi Stalin în ecuaţie!
Revin la introducerea articolului cu pricina, unde mi se pare că d-l Herald îl acuză mascat pe Dan Puric de „segregaţionism“ al „raselor de pe alte continente“, pentru că „luptă împotriva triumfalismului sterp al unor aşa-zise valori europene, noţiune strict segregaţionistă s…t“. Forţând ideea d-lui Herald, am putea spune că „noi“, românii, îi segregăm pe ceilalţi prin năzuinţa conducătorilor care ne-au impus ideea aderării la Uniunea Europeană – matca geografică şi culturală din care provenim şi la care, cică, este necesar să ne întoarcem (deşi, din punct de vedere istoric şi antropologic, situaţia stă exact invers!). Adică, am putea spune că, dorind să aderăm la U.E., îi segregăm, spre exemplu, pe americani, pentru că ignorăm posibilitatea de a adera, în paralel, la federaţia americană, ori pe arabi, pentru că nu am luat în considerare alăturarea la Uniunea Ligii Statelor Arabe din Golf, implicit şi la nivel cultural. Îndeosebi acum ne-ar fi de folos băncile arabe – căci ele nu percep dobînzi! –, pe care să le fi opus împovărătorului Fond Monetar Internaţional, care a provocat ruinarea tuturor ţărilor care au acceptat directivele F.M.I. şi s-au împrumutat la el (vezi şi John Perkins, Confesiunile unui asasin economic)!

Perversitate prin denaturarea ideilor
Iată încă un motiv să ne punem cenuşă în cap, pentru că dovedim, încă o dată, mai mult sau mai puţin vădit, faptul că suntem intoleranţi, segregaţionişti, rasişti, plini de prejudecăţi faţă de alţii de pe alte continente, pe lângă nenumărate alte idei preconcepute de care ne facem vinovaţi – conchide Ioan Herald. Este invariabil pervers modul cum încearcă Ioan Herald să ia cuvintele din context şi să le reinterpreteze: domnul Puric nu vede cu ochi buni aderarea României la U.E. (şi îmi permit „obrăznicia“ să adaug că nici un om întreg la minte nu ar putea să aprecieze aderarea ca un fapt pozitiv, aşa cum este considerată ea în prezent), dar artistul ar deveni „labil“ – după Herald, fiindcă se „întoarce cu 180 de grade“ –, spunând „Occidentalii ne civilizează, ne aduc administraţie performantă!“; asta nu înseamnă că fandaxia numită Uniunea Europeană nu ar avea şi ceva bun în ea: e o realitate dureroasă, pe care tot poporul o resimte şi o deplânge – ne-am pierdut simţul disciplinei, al loialităţii, al seriozităţii şi al respectului civic la toate nivelurile, de la individul atomizat faţă de autorităţile statului, la administraţie faţă de cetăţenul pe care trebuie să-l slujească, nu să-l subjuge. Din acest punct de vedere, ţările cu vechime în U.E. stau mult mai bine şi am putea să ne aliniem lor, ca standard de organizare administrativă şi de atitudine civică – semne distinctive ale civilizaţiei.
E chiar aşa de greu de înţeles?!? Vedeţi de ce d-l Dan Puric nu este extremist? Pentru că e capabil să discearnă binele de rău şi să ia ce-i bun, chiar şi de acolo unde răul este predominant, aşa cum, de altfel, Ioan Herald atrage atenţia că nici măcar „comunismul“ nu a fost absolut malefic, deoarece a adus şi anumite lucruri pozitive. Şi aici el are dreptate. Dacă am fi păstrat rigoarea şi ordinea pe plan civic şi toate industriile (la unele dintre ele fiind chiar campioni mondiali) pe care „binevoitorii“ le-au falimentat deliberat ca să şi le aproprieze, în loc să aplaudăm venirea ciumei „investitorilor strategici“, care le-au feliat şi şi le-au împărţit între ei, aşa cum hienele înfometate devorează hoitul vreunui animal ucis, atunci am fi avut alt statut şi, probabil, că ne-am fi păstrat şi demnitatea.
D-l Herald este foarte pornit împotriva Ortodoxiei, cu tot ce înseamnă ea: cler, credincioşi, instituţia Bisericii, doctrina, icoane etc. Dacă s-ar fi născut în altă ţară şi ar fost de un alt rit, ne-am fi închipuit că ar fi fost victima unor abuzuri în copilărie, comise de vreun rătăcit în haine preoţeşti, dar sunt convinsă că nu este cazul. Altfel, nu găsesc o explicaţie dispreţului său faţă de credinţa şi instituţia Bisericii – două noţiuni distincte, chiar dacă sunt conexe! În viziunea sa, gestul de a săruta o icoană este o manifestare a bigotismului şi este de un tragism fără margini! De altfel, revoltatul Herald îl „omoară“ pe d-l Dan Puric, în sens metaforic, desigur, pentru căderea lui în… credinţă! Deşi îi recunoaşte d-lui Dan Puric elocinţa, erudiţia, talentul oratoric, cultura şi capacitatea de a transmite emoţii profunde, „dezamăgitul“ Herald i le anulează automat pentru că s-a apucat să „pupe icoane“.
Ceea ce provoacă repulsia (ca să nu mă repet zicînd sila) cititorului este faptul că Ioan Herald, care are un stil prea agramat pentru cît este de arogant, citează din Noul Testament (Matei, 26, 40): „Apoi Isus a venit la ucenici, i-a găsit dormind şi le-a zis: s…t“. Tonul supurează de îngâmfare, fapt care reiese şi din exprimarea plină de emfază şi de suficienţă „dragă Puric“, pe care o iterează de câteva ori. Nu numai că se crede în măsură să ne explice nouă, habotnicilor superstiţioşi şi înapoiaţi, cum stă treaba cu semnificaţiile subtile ale Bibliei, dar mai şi scrie greşit numele Mântuitorului: „Isus“ în loc de „Iisus“. Sigur, am putea să dăm vina pe dactilografă, dar nu e cazul. Ceea ce este cu adevărat sinistru este faptul că, deşi citează, şi nu de oriunde, ci din Cuvântările Apostolilor, nu e în stare să copieze corect un simplu citat! Mândria este cel mai grav păcat şi ştim ce a păţit primul care a căzut în el: a fost izgonit din Rai şi a devenit exponentul maleficului, duşmanul lui Dumnezeu. Aproape la fel de grea este pedeapsa pentru un simplu om în viaţa sa pământeană: cade în dizgraţie şi se face singur de râs, în virtutea proverbului „Prostul nu e prost destul, până nu e şi fudul“. Şi, culmea, tocmai el îl mustră pe Dan Puric: «Admiraţia de sine se manifesată la Puric printr-un enciclopedism sufocat (sic; poate voia să scrie „sufocant“ – nota mea – A.Z.). Autorul dă citate fără număr s…t încît(,) la un moment dat(,) gîndirea lui originală este sufocată de gîndirea celor pe care el îi citează. Un hipererudiţionism pletoric consumă substanţa cărţii…» etc. etc.!
Dar nu e singura dovadă de penurie de sau inconsecvenţă în argumentaţie. Astfel, îi reproşează d-lui Dan Puric faptul de a se fi „făcut ecoul popimii ortodoxe române(,) care a primit ortodoxia de la ruşi(,) după anul 1100(,) şi nu de la Sfântul Andrei(,) la anul 200“ (sic). Ce să înţelegem de aici: că Sfîntul Apostol Andrei, supranumit „întîiul chemat“ tocmai pentru că fusese primul discipol – dintre cei 12 apostoli – al lui Iisus Hristos, nu ar fi fost contemporan cu Iisus, ci, dimpotrivă, ar fi trăit pe „la anul 200“? Sau că ar fi trăit circa 200 de ani şi abia „la anul 200“ i-ar fi creştinat pe români?! Sau că, d-l Herald fiind un ateu pervers, a scris intenţionat greşit „la anul 200“, ca să ne facă pe noi să recitim mai cu atenţie Istoria creştinismului? Dar nu cred că trebuie să-l suspectăm pe d-l Herald de asemenea subtilităţi mefistofelice! Pentru că unul care scrie anapoda, ca în propoziţia „..Ordinul Templierilor a fost exterminat şi ei au fost ucişi cu toţii“ – în loc să scrie normal, corect şi laconic, româneşte, „Ordinul Templierilor a fost interzis, iar ei exterminaţi“ –, în mod evident, nu poate fi nici măcar corect în exprimare, darămite subtil în gîndire!

„Heraldul“ face apologia lui Lenin-Nobilu’
şi lui Stalin-Ortodoxu’

Acelaşi Ioan Herald se cocoşează în temeneli faţă de „mama“ Rusia, care ar fi rămas, tot timpul, „pravoslavnică“, răspunzând, buluc, la chemarea lui Stalin. Şi, ca să vedeţi cum îşi dă singur cu stângu’n dreptul, d-l Herald ridică în slăvi „martiriul copiilor ruşi“, sacrificaţi pe patrioticul front antihitlerist! „Prin celebra lui cuvîntare din 1941(,) Stalin a ridicat la luptă Rusia în numele apărării credinţei creştine ortodoxe şi 30 de milioane de soldaţi ruşi (tineri în cea mai mare parte a lor) au căzut pe câmpiile de luptă în numele apărării Rusiei pravoslavnice“ ssubl. d-lui Herald! – n.m., A.Z.t! I-auzi brîul! Asta înseamnă că mustăciosul criminal scelerat, despre care mulţi susţin că ar fi fost mai malefic decât Adolf Hitler – prin numărul de victime, prin modalităţile de tortură şi prin înscenările proceselor politice de condamnare la moarte –, era un bun credincios, mânat de sentimente creştine. Adică, după ce, de la 1920 la 1941, Biserica Ortodoxă Rusă a fost, practic, scoasă în afara legii de către statul sovietic ateu, după ce bisericile, în cvasitotalitatea lor, au fost transformate în grajduri şi în depozite, iată că, subit, după 20 de ani, fostul seminarist ortodox (cu origine iudaică!), Iosif Vissarionovici Stalin, ar fi redevenit ortodox din ateu feroce. Mare minune mare!
Dacă tot neagă importanţa credinţei şi a religiei, atunci d-l Herald ar trebui să-şi dea seama că tocmai această realitate atestă faptul că religia poate fi o unealtă de manipulare a prostimii – cum a făcut şi marele impostor Stalin, „Învăţătorul popoarelor“! Asta nu înseamnă că un adevărat credincios ar recurge la aşa ceva, ori că religia e strict inventată ca să manipuleze masele. Dacă se întâmplă astfel – şi, din păcate, se întâmplă –, nu are de-a face cu scopul ei real.
Dar  este de notorietate faptul că sovieticii îşi îmbătau soldaţii – printre cei mai prost instruiţi şi comandaţi, căci toţi marii comandanţi ai Armatei Roşi fuseseră împuşcaţi sau trimişi în gulag de Stalin! – şi-i trimiteau pe post de carne de tun, ştiindu-se dinainte urmarea, fără să le pese de ea. Este atestat în anale că mulţi dintre ei au murit de băutură şi de frig, nu în luptă dreaptă, pe front şi în nici un caz în apărarea Ortodoxiei: pentru că sistemul sovietic fusese impus ca sistem eminamente ateu de către „bolşevicii“ lui Lenin, iar ce-o fi spus „tătucu’“ nu era decât un joc propagandistic. Dar d-l Herald se face că uită – ceea ce e foarte grav, căci vrea să ne ţină, în continuare, de proşti! – că „legendarul curaj patriotic“ al trupelor sovietice era dictat de batalioanele N.K.V.D., care veneau în urma trupelor de linie, cu mitralierele în poziţie de tragere, ca să-i „încurajeze“ pe soldaţi cu eventualele gloanţe trase în spatele lor dacă nu înaintau „glorioşi“, până la Berlin! Apoi, să ne amintim că, dintre nenumăratele divizii sovietice trimise de Stalin „să apere Ortodoxia“, s-a desprins Armata comandată de generalul Vlasov, care a trecut la germani, ca să lupte împotriva comunismului instaurat de „conducătorul popoarelor“, Iosif Vissarionovici Stalin – pe numele său de iudeu khazar, Djugaşvili. Haideţi, d-le Herald, doar nu credeţi şi în Moş Crăciun; adică, pardon, Moş Gerilă! „Lenin a fost nobil rus“, mai scrie, senin, d-l Herald, ca să-i dea celui mai mare terorist revoluţionar o ascendenţă ilustră! Nu, nu era „nobil rus“ – cum pretinde, apologetic, Ioan Herald –, ci fiul-avocat al unui harnic funcţionar de stat, înnobilat pentru serviciile aduse ţarismului – ceea ce este altceva! –, iar ca supus „rus“ nu era decît cu numele, în realitate el fiind o corcitură de etnii cu mult mai îmbîrligată decât Obama. Se pare că, în privinţa biografiei lui Lenin, d-l Herald a rămas cu lectura la manualul Istoria P.C.U.S.! Oricum, Lenin nu manifesta decît cel mai profund dispreţ pentru poporul rus, pe care-l considera nărod, spunînd, literalmente, că ruşii sunt nişte tîmpiţi buni de manevrat. Şi, evident, au şi fost nişte tîmpiţi la scară continentală şi istorică, de vreme ce au suportat, timp de peste şapte decenii, să fie conduşi de alogenii aduşi de Lenin şi Troţki, care au experimentat pe ruşi „comunismul“ lor, aşa cum l-au născocit şi aplicat ei, nefastul cvintet Lenin, Buharin, Zinoviev, Troţki şi Stalin!

Ioan Herald antiromân şi pupă-n-curist

Din acest schizoid stil rezultă faptul că Ioan Herald se foloseşte de numele domnului Dan Puric în încercarea perpetuă de emasculare a poporului român prin propaganda anti-românească şi inocularea ideii că suntem inutili, invizibili, incapabili etc. Culmea penibilului heraldesc este că nici măcar pe turci nu i-am fi învins vreodată: „Un pic megalomani, nouă românilor ne place să credem că suntem cei care au ţinut piept valului otoman. Uite că nu suntem noi ăia!“ Dacă şi noi, românii, suntem megalomani, atunci cum sunt francezii, care niciodată nu se sfiesc să-şi afişeze aroganţa în faţa oricui, din orice motiv, fără ca, măcar, să se remarce prin victorii în războaie?! (Evident, cu excepţia celor napoleoniene, dar Bonaparte era… corsican de origine italiană). Analizînd contextul, de la început la sfârşit, te trezeşti total indus în eroare (şi oroare!): ce căutau otomanii, în 1941, în război cu ruşii – că asta reiese din paragraf?! Păi, cum, în 1941, sovieticii se luptau cu turcii-otomani?! Turcii nu s-au mai numit otomani de când a căzut Imperiul Otoman, în 1918. În realitate, lupta se ducea între U.R.S.S. şi Germania hitleristă – aliata ei până la 22 iunie 1941! –, care Uniune Sovietică s-a aliat, de nevoie, cu „Aliaţii“, deci cu duşmanii ei de până mai ieri, capitaliştii anglo-americani – cu care, după 1947, vor fi în „Război Rece“ până în 1989 (care a fost înlocuit cu „Pacea fierbinte“ americană). Or, ca să-i confunzi pe turcii din 1941 cu Otomanii e ca şi cum i-ai confunda pe italieni cu romanii Imperiului Roman. (Apropo, d-le Herald, particula „Or,“, în poziţia de mai sus, se scrie aşa, „Or,“, cu virgulă după ea, şi nu „Ori“, cum scrieţi dvs.! Apoi, între parantezele rotunde, v-am băgat şi virgulele care lipsesc şi pe care nu le-aţi pus, evident, doar  ca să faceţi economie de spaţiu tipografic şi nu cum ar crede unii, că nu aţi avut destule).
Dar, revenind la oile noastre: de ce ne-ar păsa nouă, românilor, de tinerii ruşi care au murit în luptele cu „otomanii“/Aliaţii ş.a.?! Ruşilor le pasă de genocidul din Moldova, pe care l-au făcut cu mâna lor, de milioanele de români strămulate în Siberia, de copiii români ajunşi orfani – tot de mâna lor – în Transnistria, care sunt trimişi în şcoli de handicapaţi pentru că vorbesc limba română?! Nu avem, deja, destule griji pe cap, trebuie să ţinem doliu naţional şi după unii care ne-au vrut răul de când s-au pripăşit pe meleaguri europene? Nu-i suficient că sunt alţii care ne pun la plată pentru nişte făcături istorice, la care, poate, mă voi referi cu altă ocazie, trebuie să-i mai deplângem şi pe „bieţii“ tineri ruşi căzuţi la datorie? A lor, nu a noastră!
Stimate domn Herald, pupincurismul faţă de ruşi nu numai că e expirat, dar nici nu ştiu dacă a existat vreodată. „Ceauşismul“ s-a caracterizat prin tendinţa de detaşare faţă de Moscova şi a constituit, în cadrul „comunismului“, etapa cea mai fertilă a României postbelice, chiar dacă, sub aspect ideologic, a trebuit să plătească tributul istoric sistemului totalitar instaurat de ruşi. Pardon, de Lenin! Nu ceauşismul este detestat de artistul Dan Puric, ci, dimpotrivă, „comunismul“ adus şi impus de iudeo-kominterniştii veniţi pe tancurile sovietice. Nu „comunismul“ pragmatic, acţional, care a construit Canalul Dunăre-Marea Neagră (a cărui idee exista încă de pe vremea lui Cuza!), Centrala Nuclearo-electrică de la Cernavodă, Transfăgărăşanul, Casa Poporului, SIDEX-ul etc. etc., este dezavuat de omul de cultură Dan Puric, ci „comunismul“ stalinist care a pervertit spiritualitatea românească – spiritualitate arhimilenară denaturată, acum, în plus, inclusiv de anti-cultura occidentală, în esenţă satanistă, care a invadat România sub oblăduirea guvernanţilor postdecembrişti.
Încă o interpretare perversă a spuselor d-lui Dan Puric: îi impută acestuia „o ură feroce“ faţă de ruşi şi susţine că „îi jigneşte gratuit“, dar nu are bunul simţ să-l citeze atunci când face precizarea clară că nu are nimic împotriva ruşilor, care sunt fraţii noştri întru suferinţă, ci împotriva „sovieticilor“, adică a esenţei celei mai urâte impuse poporului rus de alogenii cocoţaţi la conducerea U.R.S.S. prin aşa-zisa Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, în conducerea căreia respectivii alogeni deţineau 99 la sută – proporţie care a rămas, neschimbată, multă vreme, şi în conducerea Comisariatelor sovietice! Nu-i voi da indicii unde să găsească citatul, îl las să-l caute singur.

„Heraldismul“ ca filosofie a chibritului

Articolul abundă de filosofia chibritului, de genul „în România a fost ceauşism, nu comunism“ – idee cu care nu mai are sens să ne pierdem timpul, chiar dacă el găseşte – greşit – că ceauşismul era mai rău decât „comunismul“. Dar îndrăzneşte, perfid, să ne rusifice până în măduva oaselor: „Mai bine de un sfert din sângele nostru pur latin este slav şi o treime din cuvintele limbii noastre sunt de origine rusă (sic)“. Nu a zis nimeni că sângele nostru e „pur latin“, în primul rând pentru că singurii strămoşi importanţi şi mulţi sunt daco-geţii (vă mai amintiţi de amărăştenii ăia beţivi şi înapoiaţi, de pe Columna lui Traian?!), iar invadatorii Imperiului Roman erau scursuri mercenare de pe tot cuprinsul imperiului, în special celţi. În virtutea acestui fapt, îmi exprim regretul că, atunci când vine vorba de unitate şi mândrie naţională, nu ne asemănăm mai mult cu irlandezii! Latinii erau doar cei din Latium, o castă aparte, care se considerau superiori „romanilor“ (adică tuturor „cetăţenilor“ Imperiului Roman, indiferent de etnie, de neam), cei care-i trimiteau pe „romani“ la luptă şi la furat, ca să le aducă lor bunătaţile prădate. Plus că tema „latinizarii/romanizării“ Daciei mai stă în picioare doar sprijinită de ignoranţa d-lui Herald, căci este tot mai mult contestată, acum, demolîndu-se toate argumentele pseudo-ştiinţifice cu care am fost noi spălaţi pe creier timp de peste un secol: Dacia a fost ocupată în proporţie de doar circa 14 la sută de soldaţi „romani“ recrutaţi de pretudindeni din Imperiu, care vorbeau orice altă limbă, dar nu latina, „vulgara“ – sau, cel puţin, nu atât de fluent şi de sistematic încât să permită convertirea întregii populaţii daco-gete la „latinism“, în mai puţin de un secol, cât s-au chinuit ei să rămână pe acest teritoriu, ferindu-se de ciomegele „ciobănaşilor“, ale dacilor din Dacia liberă, rămasă necucerită în proporţie de 86 la sută! Cât despre „simpatia“ reciprocă dintre români şi aproape toate popoarele slave, în frunte cu ruşii, e ridicol să vorbim despre metisaj în contextul presupusei „împerecheri“ şi înfrăţiri. Mai degrabă – prin reductio ad absurdum –, ne-am considera scandinavi, având în vedere relaţiile strânse şi îndelungate între români şi vikingii care s-au stabilit, temporar, în zona Dobrogei şi Moldovei, după secolul X – relaţii unice în Europa –, deoarece aprigii nordici au reuşit să se îmblânzească doar prin învecinarea cu paşnicii români şi să dezvolte relaţii bazate pe negoţ, nicidecum beligerante, aşa cum s-a întâmplat pretutindeni unde s-au dus ei, vikingii; beligerante fuseseră relaţiile, anterior cu patru secole, cu slavii, cu care românii din Ţările Române duseseră lupte sângeroase, alungându-i definitiv – fapt pe care slavii (îndeosebi sîrbii) nu l-au uitat şi nici nu l-au iertat! L-aş invita pe d-l Herald să pună bazele unei culegeri cât se poate de cuprinzătoare şi obiective a tuturor termenilor de origine slavonă din limba română, să clarificăm situaţia. Oricum, d-l Herald trebuie să explice, prioritar, în cadrul analizării împrumuturilor de cuvinte din limba rusă, această sublimare curioasă:
„sila“, care în rusă înseamnă „putere“, în româneşte a ajuns în formă de „silă“, iar Puterea (politică, evident) provoacă, de obicei, silă, dacă nu este apropiată de popor;
„popor“, zis în ruseşte „narod“, la noi a devenit „nărod“ – desigur, nărod este un popor care suportă o asemenea Putere, iar poporul rus, cum am zis, a fost nărod timp de şapte decenii sovietice;
nauka – adică „ştiinţa“ în limba ursului Mişa – este „năucă“ pe româneşte;
rabota – „munca“ este sublimată, în româneşte, în „robotă“, adică munca grea, munca în dimensiunea sa neplăcută! Semnificativ la acest ultim sens este că forma „robotă“ este premergătoare cuvântului „robot“, care nu mai trebuie explicitat şi care cuvânt a fost inspirat – scriitorului ceh care l-a lansat – tocmai de semnificaţia, din limba rusă, de „muncă grea“, care trebuie înlocuită de maşini, de roboţi.
Remarcabil în semantica acestei alchimii lingvistice este faptul că se face în cheie inversă, reţinând sensul peiorativ al cuvântului. Acestea-s cuvintele împrumutate de limba română din limba rusă. (Deşi nu este exclus, totuşi, să fie invers!) În rest, e „mitologie“.
Pe tot parcursul articolului său, Ioan Herald (ce nume cu rezonanta religioasă! Păcat că nu i se potriveşte!) insultă inteligenţa cititorilor d-lui Dan Puric şi spoieşte tot neamul românesc în culori care mai de care mai neasortate, de parcă ar fi fost format la şcoala C.I.A.-ului, urmând reţeta înjosirii oamenilor prin manipularea informaţiilor, aducându-ne aminte că nu suntem buni de nimic şi nici nu am fost vreodată, că suntem un experiment genetic şi social, scăpat de sub control din laboratoarele sovietice (sau ruse, dar cine poate să facă diferenţa?!), am apărut din neant, existăm în virtutea inerţiei şi nu vom avea, vreodată, o şansă de mărire. Auzim mizeriile astea pretutindeni, şi pe plan intern, şi extern. Deja devine suspect faptul că, pentru o adunătură de nenorociţi – cum ni se spune mai mereu ca am fi noi, românii –, se depune atâta efort pentru confecţionarea acestei propagande menite să ne distrugă succesiv, pentru că prea am rezistat vicisitudinilor timp de milenii! Îmi răsare întrebarea: oare chiar să fim noi atât de neimportanţi ca naţie, de vreme ce, dimpotrivă, se cheltuiesc sume considerabile şi o energie imensă, cu atâtea tertipuri, ca să ni se anuleze istoria, identitatea şi personalitatea?! De ce nu se întâmplă la fel cu unii dintre vecinii noştri: bulgarii sau ungurii?

„Heraldul“ fără strămoşi, apărut din „generaţie spontanee“

Ioan Herald este categoric şi îi dă verdictul d-lui Dan Puric: şi-a ucis propria libertate spirituală prin căderea sa în „misticism“! E atât de tragi-comic în discursul său, încât zici că-l deplânge, sincer, pe d-l Dan Puric pentru că ar fi aderat la vreo sectă dubioasă şi „a târât cadavrele pe altarul Bisericii Ortodoxe“; şi-ar fi „dat foc la valiză“ singur de prea mult bine şi nu mai e nimeni – dar nimeni! – interesat să-l urmeze în cuget şi-n simţiri. Aşa ghiceşte el, uitându-se la coperta cărţii Cine suntem. Dar, între timp, a apărut o alta, Omul frumos. Te pomeneşti c-o zice, acum, din cauza coperţii albe, că d-l Dan Puric arată palid la faţă!
Ceea ce face autorul acestui „manifest“ este exact ceea ce susţin toate vocile care doresc să ne inoculeze ideea că suntem un popor insignifiant. E un act mişelesc şi trădător. În timp ce d-l Dan Puric ne îndeamnă – pe urmele lui George Brătianu – să descoperim „taina poporului român“ şi ne aduce aminte despre esenţa tare care a făcut posibilă supravieţuirea noastră în faţa unei istorii crude, care a reuşit să mutileze sufleteşte pe mulţi dintre români, fără, însă, să distrugă geneza demnă şi rectitudinea morală a neamului acestuia, Ioan Herald glosează pe mişelia şi micimea sufletească a acelor indivizi care, prin trădarea şi laşitatea lor, atrag blestemul asupra întregului neam, până la generaţiile actuale. Dar, oare, nu de exact acelaşi lucru dă dovadă autorul articolului, când – generalizând ilicit! – spune: „Ţăranii români l-au prins pe Horea şi l-au dat pe mâna ungurilor ca să-l tragă pe roată în 1784. Două milioane de ţărani români şi-au vândut pământurile pe nimic şi lucrează ca slugi în Occident“?! NU, nu „ţăranii români“ l-au trădat şi prins pe Horea, ci doar cîţiva indivizi trădători de ţară, din familia unui anumit Trif! Atunci când vorbeşte, citîndu-l pe Petre Ţuţea, de „căruţa de ţărani, care a ţinut în loc imperii“, despre vectorul dăinuirii noastre, d-l Dan Puric se referă tocmai la oameni ca Horea, nu la lichelele gregare, care, din neputinţa de a face bine, fac rău, exact ca autorul pe care îl incriminez. E ca şi cum eruditul Dan Puric sapă adânc, în căutarea unui tezaur inestimabil, şi vine domnu’ Herald cu lopata, astupând tot ceea ce încearcă artistul să scoată la lumină. Şi mai zice Herald: „Nu ţăranii sunt salvarea(,) ci clasa de mijloc!“ Iată cum, din zdrenţele Istoriei contemporane, se iţeşte vajnicul Ioan Herald, discipolul lui Silviu Brucan – maleficul apologet al „clasei de mijloc“!
Acelaşi Herald Ioan ne îndeamnă să uităm de martiriul celor care au suferit pentru ca Neamul Românesc să dăinuiască; pentru el, acei eroi, martirii-eroi şi exemplul pe care l-au lăsat posterităţii prin faptele şi prin spiritul lor, „prin veşnica lor pomenire“ nu înseamnă nimic. De aceea, decretează apodictic: „Martirii nu mai construiesc nimic! Nu mai poţi construi nimic pe ei! Sunt morţi şi rămîn morţi!“ D-l Herald confundă „morţii“, pur şi simplu, cu „martirii“. De ce nu am arde arhivele cu totul, cum a făcut regele polon Sobieţki la Iaşi sau cum au făcut misionarii catolici cînd s-au insinuat în Ţările Române?! În definitiv, nu este decât o chestiune de timp până ce memoria noastră colectivă şi toată istoria vor fi şterse şi înlocuite de propaganda care ne dictează starea de incapacitate şi inutilitate – îndeosebi prin aşa-zisele „manuale alternative“. Subiectele de la bacalaureat din 2008 nu au tratat personalităţi istorice şi culturale; urmează să facem nişte mall-uri şi cluburi „de fiţe“ pe locurile unde au fost sacrificaţi eroii românilor sau, şi mai bine, să se ridice mausolee dedicate soldaţilor ruşi „eliberatori“, unii dintre ei violatori şi prădători, care s-au perindat pe aici în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial! Oare ce alt popor îşi tratează eroii şi elitele (autentice!) cu atâta dispreţ şi desconsiderare?! Dacă nu privim înapoi, la strămoşii noştri, atunci cum am putea merge înainte? Avându-i drept model pe martirii-eroi sovietici, cărora le cântă osanale, câteva paragrafe mai sus, d-l Herald? Adică, după d-l Herald, martirii români nu mai au valabilitate, „sunt morţi“, pe când „martirii sovietici“ rămân vii în eternitate? Câtă mişelie să susţii aşa ceva! Şi să mai pretinzi că vorbeşti despre Universul românesc! Încă o dovadă că adjectivul „românesc“ este pus doar de paravan.

Ioan Herald străluceşte deasupra unui scatofag

Criticismul furibund cu care îl „analizează“ pe marele artist îmi evocă un pasaj din prefaţa cărţii Portretul lui Dorian Grey – dacă tot l-a menţionat pe Oscar Wilde: dispreţul individului Herald Ioan faţă de înţelepciunea cuvintelor domnului Dan Puric este precum furia Calibanului când îşi vede imaginea reflectată în ciobul de sticlă, iar din cauza neputinţei sale de a se ridica la nivelul demnităţii artistului îşi urlă frustrarea, întocmai precum Calibanul, când nu-şi vede imaginea în oglindă.
Dragă dom’le Ioan Herald, îmi pare rău să vă trezesc – gest necreştinesc, recunosc – din bolboroseala bolşevico-ateistă, dar sunt din ce în ce mai mulţi care îl aud, îl ascultă cu sufletul, îl înţeleg cu mintea, rezonează cu ceea ce spune inspiratul Dan Puric şi îl urmează. Nu mă refer la pleava „elitelor“ şi aplaudacilor snobi în căutare de senzaţii tari. Aceste specimene îşi fac apariţia oriunde se aude un glas providenţial. Mă gândesc la capodopera „Apariţia lui Hristos în faţa oamenilor“, a pictorului rus Aleksandr Ivanov, unde acesta surprinde întreaga paletă a tipologiilor umane, a comportamentului şi a modului de exprimare: emoţiile zugrăvite pe chipurile celor prezenţi, atunci când Mântuitorul se apropie de ei, variază de la spaimă şi respect, de la amuzament şi ironie, la curiozitate, speranţă sau indiferenţă. Deci, se întâmplă şi la „case mai mari“.
Prodigiosul Dan Puric nu a căzut în derizoriu, nici nu a fost părăsit. În mod evident, d-l Herald nu a fost prezent la lansarea ultimei sale cărţi, Omul frumos, ca să vadă mulţimea de oameni, nu cea din interiorul Ateneului Român, ci pe aceia care stăteau afară şi rosteau întrebarea care marchează orice mare succes de casă: „N-aveţi un bilet în plus?“ Iar biletele pentru conferinţa Despre corp, din 8 aprilie a.c., s-au terminat, deja, cu o lună în urmă!
Noi, cei care respirăm credinţa într-un Dumnezeu care ne ajută să ne desăvârşim ca neam şi ca indivizi – şi suntem mulţi! –, cei care avem nevoie de o piartă pe care să călcăm şi să trecem dincolo de apele tulburi care ne-au erodat atâta amar de ani, suntem şi vom rămâne alături de artistul Dan Puric. Se poate ca, odată cu creşterea prestigiului său, după ce a publicat Cine suntem, să fi crescut numărul detractorilor săi invidioşi. Înţelepciunea poporului român se regăseşte în proverbe; un altul adecvat cazului de faţă este „Câinele latră, ursul trece“. Lăsaţi-ne, d-le Herald, în pace, ne-am săturat să ni se spună că nu însemnăm nimic; noi ştim cine suntem şi nu ne vom împiedica tocmai acum, când ne pregătim de un nou început. „Tovarăşii“ au ieşit din termenul de garanţie, nu vă mai ascultă nimeni şi e păcat de hârtia pe care o stricaţi în van.
Oricum, în comparaţie cu cartea Cine suntem, articolul comentat, sumar, aici, nu este decît o găleată de lături. Dar trebuie să fiu obiectivă şi să recunosc faptul că a scris, tot în acest număr, în pagina 14, un articol bun, intitulat „Cazul Mitoş Micleuşanu – sau de la filosofie la fecalosofie“, în care face recenzia cărţii Kasa Poporului, a scatofagului cu numele din titlu, carte publicată de (c)academicianul Nicolae Manolescu. Şi şi-mai-revoltatul Ioan Herald se întreabă retoric: „Ce motivaţie o fi avut(,) oare(,) ca om de cultură(,) dlManolescu (sic) să dea aprobarea pentru a se publica o astfel de maculatură?“
Evident, e uşor să scrii un articol bun când te referi la maculatura scatofagului şi pornografului Mitoş Micleuşanu. Dar e greu să scrii bine despre cartea eruditului Dan Puric! Nu mai ţin minte care umorist străin – cam misogin, se pare – a scris acest panseu: „Femeile grase şi urîte stau pe culoarul vagonului, pentru ca bărbaţii care trec pe lîngă ele să le dea iluzia îmbrăţişării!“ Cam în această situaţie se află Ioan Herald: comentează „cazul“ Dan Puric pentru a părea şi el important, prin asocierea de un om realmente valoros.
De asemenea, e greu să scrii despre poporul român cînd te dovedeşti un „internaţionalist“ camuflat şi te dezici de „neamul“ tău, de strămoşi, de parcă a fi apărut, spontan, din neant. Pot să pariez, de pe acum, că maestrul Dan Puric va rămîne în eternitatea culturii şi spiritualităţii româneşti, pe cînd Ioan Herald va dispărea în neant.

“Moartea adultului” – recenzie

Posted by Stefan Strajer On July - 6 - 2009

silvia-jinga-foto
Recenzie “Moartea Adultului”

Autor: Silvia Jinga

 

 

O incitanta radiografie a societatii americane
Moartea Adultului de Diana West

The Death of the Grown-Up. How America’s Arrested Development Is Bringing Down Western Civilization, cartea publicata de Diana West in 2007 la editura St. Martin Press din New York mi se pare un eveniment editorial important prin analiza serioasa si revelatiile profunde despre starea morala si socio-culturala a societatii americane din ultimele patru decenii. Diana West este o colaboratoare cu rubrica permanents la Washington Times, publicând in acelasi timp in The New Criterion, The Public Interest, The Wall Street Journal, The Washington Post Magazine si The Weekly Standard. Eseista marturiseste ca o perioada de un an petrecuta in 1969 in Irlanda pe când ea avea abia opt ani si tatal ei, prozator el insusi, a decis sa isi duca familia in Europa, a avut un impact extraordinar asupra modului ei de a judeca lumea, ajutând-o sa obtina necesara detasare de tirania culturii pop si a comercializarii valorilor intr-o lume dominata de cultul banului. Parasind Los Angeles-ul pentru un an cei patru membri ai familiei ei au trait intr-o ambianta rustica, sobra, lipsita de rasfatul bunastarii, dar plina de o spiritualitate autentica si mult bun simt. Nu ma indoiesc ca in atmosfera familiala Diana a respirat valorile de temei ale unei vieti bazate pe onestitate, cultul muncii, bunul gust, virtute si meditatie, adica acele valori care te feresc de caderea in superficialitatea unei lumi dominant mercantile.
Fenomenul socio-cultural care ii retine autoarei in primul rând atentia este disparitia conditiei de adult in societatea americana, care tinde a deveni una dominata de teenageri. Prelungirea conditiei adolescentine in viata adultului american ii marcheaza personalitatea care pare a nu fi “fully developed, and doesn’t want to – or worse, doesn’t know how” (p.2). Infantilizarea adultilor se manifesta atât in coduita cât si in imbracaminte, observa eseista. Nimic din felul serios in care se imbracau Joe DiMaggio or FDR in costume si paltoane din par de camila la adultii de azi cu sepcile purtate cu cozorocul la spate, “crop tops and flip-flops”. Nimeni nu intruchipeaza mai bine acest infantilism decât Tom Hanks in filmul Forest Gump, lasând impresia unui copil supravietuind intr-un corp de barbat sau Marlin Monroe cu a ei sexualitate vulnerabila, reprezentând neincetat femeia-copil.
Anii “60 care il impun pe Elvis Prisley, rock and roll-ul si revolutia sexuala anunta inceputul unei perioade in care se pregateste inversarea raportului firesc dintre copii si parinti. Nu copii se supun autoritatii parentale ci invers. Aceasta inversare periculoasa care poate prasi monstri sociali, a fost facilitata de bunastarea in crestere dupa 1950 când copiii au incetat sa mai fie priviti ca brate de munca pentru familiile lor. In economia agrariana relatiile familiale au fost mult mai strânse si controlul parintilor asupra copiilor mult mai viguros. In era postindustriala adolescentul primeste “allowance” de la parinti si are el insusi bani in propriul buzunar. Pe de alta parte familia agrariana unitara este inlocuita de o familie divizata intre joburile parintilor si institutiile carora copii le sunt incredintati spre educatie. Autoritatea parintilor si profesorului au cedat locul unei educatii centrate pe importanta copilului, a “child centered” school a substituit treptat o institutie odinioara ghidata de maturitatea adultilor. O educatie bazata pe infrânare, rabdare si intelepciune a fost inlocuita de o conceptie radical individualista care pune accentul pe gratificatia personala si o conduita necenzurata. Diana West vede in idolii culturii pop in frunte cu Elvis Presley care prilejuieste la spectacolele sale o isterie de masa si actorul de cinema James Dean, eternul rebel impotriva regulilor sociale, factori catalizatori care influenteaza procesul de subminare a autoritatii parintilor si a scolii.
Revista pentru adolescenti Seventeen a carei publicare a inceput in 1954 sublinia in numarul ei aniversar din 1961 locul bine definit pe care un teenager il ocupa in societate si, ce e mai relevant, faptul ca adolescentul era constient de acest loc. In vreme ce adolescenta a fost considerata decenii de-a rândul o perioada de tranzitie spre maturitate, acum era celebrata perpetuarea ei: “When a girl celebrates her thirteenth birthday today, she knows who she is. She’s a teen-ager-and proud of it.” (p. 18). Aceeasi revista considera adolescentii: “the most powerful, influential, affluential chunk of the population today”. (p. 29) Citatul e ilustrativ pentru rolul si locul exagerat ce i se acorda adolescentului intr-o lume coplesita de bunastare. Caci ce reprezinta adolescentul din punctul de vedere al contributiei materiale sau spirituale la dezvoltarea unei societati daca nu o faza de acumulare a cunostintelor pe cheltuiala intregii societati pentru ca mai târziu sa devina el insusi productiv. Odata cu deplasarea atentiei societatii spre categoria adolescentilor are loc si o deplasare a scopului vârstei adolescentine de la descoperirea de talente si pregatirea pentru o cariera la aspecte mai mult sau mai putin hedoniste, precum: popularitatea, intâlnirile amoroase sau continua cautare a partenerului perfect. Desi nu produc inca nimic adolescentii au, dupa cum observam, banii proprii din care consuma si acolo unde nu le ajung parintii completeaza cu generozitate. Aceeasi revista pentru tineri observa tot in 1961: “For our girl Teena won’t take no for an answer”. Parintii au uitat sa spuna nu in fata pretentiilor continuu ascendente ale copiilor. Un film ca La Rasarit de Eden regizat de Elia Kazan, care impune legenda lui James Dean este semnificativ pentru schimbarea de directie socio-culturala spre tirania adolescentilor in societatea americana. Adolescentul devine un simbol al rebeliunii importiva regulilor si conventiilor sociale, impotriva traditiei consacrate, impotriva adultilor portretizati ca stupizi, impotriva responsabilitatii de orice fel, impotriva ordinii si bunului simt. Dezlantuirea individualismului, slabirea cenzurii personale, caderea in totala desuetudine a ideii de virtute si onoare, de austeritate se concretizeaza in exacerbarea de-a lungul anilor a comportamentului nesupravegheat, a preocuparii pentru amuzament de orice fel, lasând loc erotismului, limbajului licentios in viata cotidiana, in muzica, in poezie. Autoarea caracterizeaza fenomenul ca “a total breakdown of all reticences about sex”.(p. 36). In trecut aceste manifestari au fost izolate intr-un spatiu bine determinat al societatii, pe când azi ele au devenit la ordinea zilei, dominând “the main stream”.
Alunecarea in directia abandonului instinctual, ecstatic aduce la ordinea zilei manifestari dintre cele mai libertine incoronate de textele muzicii rap dintre care multe frizeaza pornografia. Parafrazând observatia jurnalistului Denis Prager, autoarea conchide:”What we know as romantic love, which aspires to monogamous marriage builds civilization up; what we know as free love, which aspires to a polymorphous sex life, keeps it down.”(p.40) In tot acest amalgam care exprima o certa orientare apare inca mai trist faptul ca demarcatia dintre adolescenta si maturitate se sterge si in loc ca tinerii sa se maturizeze, adultii se infantilizeaza.
Un capitol special este dedicat revoltelor cunoscute din campusurile universitare impotriva razboiului din Vietnam. Autoarea se intreaba daca aceste revolte au fost cu adevarat motivate de scopuri generos politice or doar de aceeasi obsesie egocentrica a tinerilor revoltati impotriva adultilor ruginiti si autoritatii lor bazate pe traditie. Au fost deci aceste revolte doar expresia unui conflict intre generatii sau mai mult decât atât? David Horowitz, editor pe atunci al unei reviste de stânga, Ramparts, isi exprima dezamagirea de a constata la sfârsit, dupa consumarea evenimentelor, ca in spatele masivelor demonstratii s-a aflat doar dorinta tineretului de a evita serviciul militar. (p. 49) Mai apropiata de adevar ni se pare insa opinia lui Peter L. Berger, un activist impotirva razboiului care in 1970 descifra un complex de motive la nivelul protestului tinerilor, insirându-se de la reactia la problemele politice ale momentului pâna la conflictul intre generatii, emanciparea sexuala, noi gusturi artistice, protestul anticapitalist si antiburghez, orientat spre “destroying the fascist-pig-capitalis-complex”.
Parintii au fost gasiti descoperiti de revoltele juvenile ale anilor 1968-1970 pentru ca, asa cum ne arata demersul autoarei, rolul lor in viata copiilor se diminuase incredibil intre timp. Vulnerabilitatea parintilor care s-au deposedat ei insisi de autoritatea lor in fata copiilor este sugerata de titlul capitolului: Parinti care au nevoie de parinti”. Scapând haturile din mâna, parintii au devenit prea indulgenti fata de propria lor conduita cât si fata de cea a copiilor lor. Cu o ironie amara Diana West se intreaba: “What happened to innocence?” (p. 71) Tot ea observa ca inocenta si virtutea au devenit valori ridiculizate, distruse cu un efort demn de o cauza mai buna atât in scoala cât si in intreaga cultura. Nimeni, sau aproape nimeni nu isi pune problema de a educa tinerii in spiritul unui comportament bazat pe un “standard of right”. Inocentei si virtutii li se substituie relativismul unor valori indoielnice: expunerea la influente moral nocive, indiscretia, senzationalismul. Adultii insisi ii arunca pe copii in aceasta cultura a expunerii, a comercializarii trupului si sufletului. Cultivarea doar a hedonismului, asa cum ne arata istoria, a condus intotdeauna la declinul societatii. Exempul caderii Imperiului Roman continua sa fie inca unul plin de invataminte. Când perseveram in sensul satisfacerii placerilor individuale evitam limitarea, obligatiile, responsabilitatea sociala, intr-un cuvânt constrângerea individuala, munca, efortul care acorda vietii un sens, o face demna de a fi traita. Daca privim in jur la devastatoarea criza economica a societatii americane dublata de o criza morala in profunzime realizam intreaga acuitate a observatiilor eseistei americane.
Diana West demistifica unele concepte care nu au acoperire in realitate Astfel dezvaluie gaunosenia termenului de copii sofisticati, utilizat de unii designeri de moda pentru a defini cât de speciali ar fi copii inceputului de secol XXI. Sub aceasta notiune prefabricata nu se ascunde decât realitatea trista a bombardarii copiilor la show-urile MTV cu scene sexuale care nu demult erau interzise in spatiul public. Parintii si mass media par a-si fi pierdut busola, in stradania lor comuna de a distruge inocenta copiilor si de a-i introduce inainte de vreme in probleme care in mod normal sunt absolut straine de vârsta lor si total nepotrivite puterii de judecata si discernamânt juvenile. Diana West exemplifica aceasta nebunie prin fapte concrete: un copil care urmareste MTV vede in media 9 scene sexuale intr-o ora, elevilor din clasa a cincea li se tin cursuri pe aceeasi tema, fetitelor de gradinita li se face pedichiura, Obscenitatea a patruns nestingherita pretutindeni. {i toate acestea se fac in numele binelui copiilor si tinerilor. In realitate aceasta emancipare timpurie a copiilor nu face decât sa ii imbolnaveasca frecvent de anxietate. Ne aflam in fata fenomenului de stergere a granitelor care odinioara delimitau domeniul copilariei precum si a celor care separau si defineau domeniul maturitatii, faptul conducând la o totala stare de insecuritate si confuzie morala. Diana West deplânge incapacitatea scolilor, a familiei si a mass mediei de a-i educa pe elevi in spiritul modestiei, pudorii, bunului gust si a bunului simt, singurele valori capabile sa apere decenta publica. Fara infrânare societatea recade in anarhie si primitivism. Nesocotirea oricarei cenzuri a dus la producerea unor asa zise opere de arta precum pictura Maicii Domnului cu excremente de elefant, blasfemie nascocita de un pictor britanic si expusa la muzeul de arta din Brooklyn, New York. Ne intrebam si noi ca si românii: cui prodest? Cui si la ce foloseste aceasta fronda, acest sensationalism? Primarul de atunci al New York-ului, Rudy Giuliani a incercat in zadar sa taie fondurile muzeului. I s-au opus aparatorii primului amendament din Constitutie, privind libertatea de expresie.
In fenomenul de relativizare a valorilor morale si de cultivare a hedonismului Diana West vede unul din factori destructivi din interior ai civilizatiei americane care poate cauza declinul celei Vest Europene. Faptul acesta o face vulnerabila in conflictul cu alte civilizatii in conditiile globalizarii lumii contemporane. Referindu-se la spatiul american, autoarea ia in discutie conceptual de multiculturalism care tinde sa se substituie culturii americane alias culturii occidentale. Aparatoare a culturii europene Diana West subliniaza ca aport esential al acestei culturi ideea de libertate si prosperitate. Pentru ca identitatea culturii occidentale transplantata de colonisti in America sa supravietuiasca in contextul diversitatii culturale a lumii contemporane, a atacurilor jihadului islamic Diana West indeamna America sa se elibereze de infantilismul care a cuprins-o, sa se maturizeze pâna când nu e prea târziu.
The Death of the Grown-Up este o carte fascinanta, un eseu extrem de documentat, scris cu sarcasm amar si implicare dureroasa in dramele unei lumi de o uluitoare complexitate.

Raspuns la “Adevarul despre Unire” al lui roeanews.info

Alt punct de vedere…

Autor: preot Adrian Balescu
Miramar Florida la 15 iunie 2009, la 19 ani de la Mineriada

Un început “excelent”, primul paragraf si primul neadevar. Tot ceea ce au facut Comisiile de Dialog al celor 2 Episcopii au fost sub ascultarea Arhiepiscopului nostru, Înalt Prea Sfintia Sa Nathaniel, si cu aprobarea Congreselor Anuale ale Episcopiei. Iar cei ce au compus textul nu au nimic sfânt în ei si nici nu vor sa stie Istoria Episcopiei noastre.
Pragraful al 2-lea cu “Biserica Independenta” în Ortodoxie nu merge. Ortodoxia este o institutie divino-umana TEOCRATICA si nu democratica. Nu ne subjugam nimanui ci reintram sub supravegherea si ascultarea unei familii mai mari, si mai mature care a suferit sub comunisti destul, Patriarhia Româna, care numai în închipuiri bolnave crede ca mai este dominata de Securitate (STAT). Iar faptul ca preotii sunt salarizati de catre Stat demonstreaza ca habar nu aveti de Istoria Moderna a României (de la secularizarea averilor manastiresti de catre Domnitorul Alex. I. Cuza în 1864 si reforma agrara din 1923 a lui Ferdinand Întregitorul) care au fost factorii determinanti în salarizarea clerului. Deci o noua omisiune. Din pura nestiinta, desigur?
Ca participant direct la toate Congresele Episcopiei de zece ani încoace stiu ca la cel de anul trecut, 2008, Congresul a votat, citez din memorie, “instituirea Comisiei pentru întocmirea “By-laws”-lui si a Comisiei pentru Inventarierea Bunurilor celor 2 Episcopii si mai apoi pâna pe la Duminica Tomii întrunirea unui Congres Comun al celor doua Episcopii pentru adoptarea si aprobarea unei Constitutii Comune”. De unde acum atâtea neadevaruri scrise pe site-uri si pe care le mai trimiteti si prin posta oamenilor dezinformându-i? Nu va e frica de bataia lui Dumnezeu? Potoliti-va! În Biserica Ortodoxa nu sunt “lideri laici” si nici lideri religiosi ci doar credinciosi, diaconi, preoti si episcopi. Poate d-voastra va simtiti neoprotestanti si va credeti liberi de oricine si orice. Dar “a fi sub ascultare” în Ortodoxie nu este egal cu “a fi supus” B.O.R.-ului ci este o norma de drept canonic. Credeti cumva ca atunci când va dori “mama Rosia “ nu veti juca cazacioul chiar si aici pe pamânt American si veti fi mai rusi ca cei din Novgorod? Nu va mai ascundeti sub fusta O.C.A.-ului si spuneti lucrurilor pe nume. Fiti Barbati si spuneti clar “Mitropolia Rusa din afara granitelor, din exil”. Daca ati fi studiat la o Facultate de Teologie Ortodoxa nu aveati cum sa nu stiti si acum nu puteti întelege. Închipuiti-va ca noua Mitropolie este o tânara familie care asculta de sfaturile parintilor si atât. Cine va da dreptul ca d-voastra, asa-zisi lideri laici sau aparatori ai vetrei (Care, nu are nume?), sa blocati procesul de Unire? Sub a carui obladuire sunteti frati Români? Ori nu sunteti de un neam si de o lege cu noi cei “de la Nistru pâna-n Tisa”? Stiti cine se amesteca în viata religioasa a Românilor din Bucovina si Basarabia si faptele lor demente? Atunci cititi raspunsul Prea Fericitului Teoctist al B.O.R dat Patriarhului Alexei al Moscovei. Activitatea Mitropolitului Jonnah si trecutul sau ca tânar si apoi preot în manastirea de la Optina si ca functionar la Tipografia Patriarhiei de la Moscova întaresc aceasta convingere. O.C.A.-ul ce credibilitate mai mare are decât B.O.R.-ul în Lumea Ortodoxa si de cine este recunoscuta? Vedeti, doar de Patriarhia Moscovita! Altii, marile Patriarhii de ce nu o recunosc? Pe de alta parte scandalurile financiare si darea în judecata a O.C.A.-ului de catre Episcopul Nikolai de Alaska ce impact au asupra d-voastra? Asupra noastra este unul negativ. Iar daca suntem atât de independenti de ce plateste Episcopia noastra taxe O.C.A.-ului si cât?
“Lideri laici ai acestei Episcopii” nu exista decât în minti bolnave. Biserica Ortodoxa nu este o adunatura de sectari. Numai tiganii, în anii 1950, sub comunisti, se puneau primari si erau aparati de tancurile sovietice de furia oamenilor persecutati. Ceea ce scriu eu acum sunt realitati din România acelor ani, ani de instaurare a comunismului în TARA.
De 15 ani se discuta despre Unirea celor 2 Episcopii Românesti într-o Mitropolie – pe picior de egalitate cu toate celelalte din America – si Congresele Anuale de la Vatra Româneasca au împuternicit si validat lucrarile JDC-ului iar Consiliile Eparhiale trebuiau sa duca la îndeplinire Hotarârile Congresului la timp si cu buna rânduiala. Cine le-a oprit? D-voastra care aveti “opinii valide“ si dreptul de a face “procesul decisional într-o Episcopie Ortodoxa”? Voi, Noi ori Congresul Annual al Episcopiei noastre are drept de decizie? Ce hotareste Congresul trebuie respectat de la “Vladica pâna la opinca”. Fratilor ati luat-o pe aratura! Ce demon va mâna sa scrieti asemenea aberatii? De când O.C.A.-ul este “Biserica noastra mama”? Noi stiam ca suntem tovarasi de drum cu Mitropolia-O.C.A. Si nu un regiment în lupta contra a tot ce vine din România si ca suntem condusi de asa zisii “lideri laici si aparatorii Vetrei”. De ce evitati tot timpul cuvântul ROMÂN SI ROMÂNESC. Sunteti cumva “GÂDELE” acestui asezamânt românesc – VATRA – cu manastire, loc de vacanta pentru credincisii Eparhiei si de retragere definitiva pentru cei de vârsta a treia? Amintiti-va de visurile si dorintele P.S. Policarp si pentru care au venit $20,000.00 din cei $23,500.00 cât a costa Vatra Româneasca din România pe care voi o huliti cu atâta ardoare. Noi avem curajul si ne dam numele dar va punem aceasi întrebare pe care P.S. Policarp o punea gazetelor socialiste (influentate de Internationala a 3-a de la Moscova) care-l denigrau si îsi bateau joc de activitatea P.S. Sale, si anume: – Din ce parohie faceti parte si cu cât ati sprijinit si financiar si fizic Parohia si Episcopia de la Vatra Româneasca?
La punctul 5 va pot spune ca tatal meu, Pr. Nichita Balescu, cu antecedente legionare a facut parte din Grupul de sprijin Vistea al luptatorilor Anticomunisti din Muntii Fagarasului. Daca ne doriti dosarele duceti-va si le cereti! Noi nu avem ce ne reprosa, ne simtim curati si liberi. Dar dosarele voastre ni le puteti arata? Cine au facut aceste dosare? SECURITATEA! Credeti în ceea ce a scris aceasta? Eu nu. Ceea ce cereti este praf aruncat în ochii oamenilor.
Daca ati fi avut dreptate în ceea ce sustineti acum ati fi apelat la votul parohienilor de la bun început. Ati fost convinsi ca nu va fi Unire. Si acum “pe ultima suta de metrii” va luptati a influenta lumea la NE-UNIRE. Va arat printr-un simplu exemplu ponderea doritorilor de unirea a celor 2 Episcopii. Câte calendare în limba româna si câte în engleza a vândut Episcopia. La noi la Miami s-au vândut circa 260 românesti si pâna în 10 în engleza. Elocvent exemplu, ori ba?
Nu va este clar ce vor Membrii Episcopiei noastre de nationalitate Americana (teminati cu tâmpenia comunista de Româno-American) si de origine româna. Cât priveste cuvântul “filetism” nu-l folositi daca nu stiti ce însemna. Ca reper duceti-va la sinodul local al Patriarhilor de la Constantinopol din 1872 si studiati caci acolo s-a folosit pentru întâia oara acest cuvânt si apoi mai vorbim.
Mentalitatea vine din gena stramosilor si din cei 7 ani de acasa si de aici educatia morala, instructia o faci în scoala. Întrebarea este ai sau nu gena stramosilor; ai sau nu cei 7 ani de acasa sau esti cu mentalitatea siretelor desfacute, a pantalonilor pe vine si a cerceilor în nas si limba. Nu cunostinte de ordin eclesiologic, nu cunostinte de drept bisericesc si lipsa totala de bun simt si poate de aceea va erijati în a toate stiutori si a tot puternici. Suntem supusi O.C.A.-ului, suntem noi o dioceza a ei sau nu? Va raspund tot eu: suntem pentru ca platim taxe anual. Ca Mitropolie Autonoma nu vom mai plati taxe la Patriarhia Româna. Iar ca sa fim autocefali ne trebuie timp ca sa demonstram ca avem structurile administrative bine puse la punct si fiecare stie ce drepturi si ce obligatii are. Modul d-voastra de a va purta, a scrie, si a cenzura pe altii va demonstreaza apartenenta sectara potrivnice fiintei neamului românesc, ori mai rau sunteti cozile de topor ale Patriarhiei Moscovite. De ce sunteti orbiti vreti sa orbiti si pe altii? Ce încredere ofera O.C.A.: scandaluri financiare în care se zbate de câtiva ani si noi nu suntem informati; procesul Episcopului Nikolai de Alaska versus O.C.A. Asa ceva nu puteti reprosa B.O.R.-ului. Si atunci ce va framânta asa rau, asa greu? o Parohie, o Episcopie, o Mitropolie, o Patriarhie Nationala nu poate fi independenta, poate fi autocefala dar sub ascultarea spirituala a Patriarhiei mame si respectiv a Patriarhiei Ecumenice. Numai cine se considera a treia ROMA nu da ascultare nimanui. Patriarhiei României i-au trebuit 40 de ani (1885-1925) sa devina autocefala dar ea tot sub ascultarea spirituala a Patriarhiei Ecumenice a ramas. Asa vom fi si noi. “Mitropolia Rusa din exil” si-a schimbat numele în O.C.A. Si asa pozeaza în independenta (autocefala?). Daca este asa este schismatica, este necanonica. Daca nu este adevarat în ceea ce afirm atunci ne place sau nu O.C.A.-ul este sub ordinele Moscovei. Demonstrati ca nu am dreptate logic si juridic pe baza dreptului canonic. Altfel sunteti niste impostori acuzând pe nedrept Patriarhia Româna.
Afirmatiile I.P.S. Mitropolit Jonnah vin sa confirme cele scrise de mine mai sus prin faptul ca în pastorala de Sf. Pasti ale lui 2009 apare troparul Învierii în limbile Engleza, Greaca si Rusa si este trimisa în toata EPISCOPIA ORTODOXA ROMÂNA DIN AMERICA. În limba Româna nu, caci noi nu suntem buni decât la plata. Cuvântul “sfidare” de la tarul Petru cel Mare ei l-au scos din vocabular.
La paragraful cu eventuale ingerinte ale Patriarhiei Române si ale Guvernului României si a Presedintelui României si salarizarea clerului de la bugetul de Stat va comunic urmatoarele note de Istorie Nationala. România în 1864 s-a confruntat cu secularizarea averilor manastiresti de catre Domnitorul Alexandru Ioan Cuza. În 1923, regele Ferdinand Întregitorul, a dat REFORMA AGRARA pentru ostasii români care au faurit ROMÂNIA MARE, pentru vaduvele si urmasii lor. Atunci multe averi bisericesti necesare subsitentei clerului au trecut în patrimoniul statului Român pentru a se putea realiza reforma agrara. Iar preotii au fost asimilati cu profesorii de liceu si ierarhii cu cei universitari (ei erau de fapt si membrii de drept ai Parlamentului României) si au fost salarizati. În anul 1948 preotii au fost asimilati cu gestionarii de magazine si primeau o indemnizatie de conducere ca sa poata fi trasti la raspundere pentru lipsuri din gestiune material si penal. De abia de câtiva ani Statul Român s-a întors la legea din 1923 si a început a replati clerul.
“Nu este O.C.A. casa noastra: Biserica care ne mângâie de 40 de ani, fara sa ne întrebam de încrederea comuna pe care o avem unii în altii”? Nu, nu este, iar d-voastra iar spuneti niste neadevaruri. De ce? Pentru ca:
1)- Platim taxe anual la O.C.A si ei nu au sprijinit nici o data o misiune cu nimic. Caz concret: – La Jacksonville, Fl. Biserica Ortodoxa Româna “SF. ANA” a fost ajutata Biserica Antiohiana “ST. George” si refuzata prin Preotul Ted Pisarciuk de Biserica O.C.A. “ST.Justin Martyr”. De parohii de aici sau din tara nu mai vorbim.
2)- Revistele O.C.A.-ului nu pomenesc nimic despre Ortodoxia Româneasca si despre marii ei dascali (Parintele D-tru Staniloaie de exemplu) dar inunda cu interviuri si scrieri de la convertiti. Paisie Velicicovschi s-a desavârsit la Manastirea Neamtului dupa care a plecat în Rusia, ca si Mitropolitul Petru Movila, ca si Dimitrie Cantemir si fiul sau Antioh (“parintele literaturii ruse”).
3)- |n conformitate cu dreptul canonic I.P.S. nostru Arhiepiscop Nathaniel trebuia sa fie Mitropolt si nu I.P.S. Jonnah. Dar vorba Parintelui Cezar Vasiliu care i-a raspuns I.P.S. Mitropolit Antonie Plamadeala când a fost întrebat daca va ajunge Mitopolit al Moldovei si Bucovinei: “Niciodata, pentru ca sunteti din Basarabia” – “CINE ARE URECHI DE AUZIT SA AUDA”
În ceea ce priveste website-ul www.roeanews.info trebuie sa aveti acceptul Ierarhilor si al Consiliului Eparhial ca sa folositi sigla “R.O.E.A.”. O aveti?
Si acum în încheiere pentru acesti vajnici aparatori ai “VETREI” si “LIDERII LAICI AI EPISCOPIEI“ de la Vatra mai am trei întrebari:
-1- Am trimis Parintelui A. Frunza, redactor de lb. româna a Soliei, doua articole spre publicare: ”Gânduri despre Ierarhie cu dor de Mitropolie pentru parohienii nostrii” în iulie 2008, si “Raspuns la Scrisoare Deschisa” în primavara acestui an. Si nu am vazut nimic. De ce nu s-a publicat? Va este frica de adevarul cuvintelor rostite de cei doi înaintasi ai scaunului Episcopal: P.S. Policarp si I.P.S. Valerian? Nu va despartiti spunea primul, este doar o perioada temporara spunea al doilea. Cine uita nu merita sa traiasca, dar trebuie sa ierte ca sa fie viu.
-2- Consiliul Parohial si Preotul Paroh au trimis o scrisoare deschisa Consiliului Eparhial si Ierarhilor nostrii pentru sedinta de Consiliul din 30 mai a.c. pentru a dezbate si a lua act de imixiunile dezonorante pe care le faceti în Episcopie în rândul credinciosilor. Nu ni s-a comunicat nimic nici pro nici contra celor scrise de noi sau de d-voastra. De ce ?… asteptam.
-3- Am raspuns D-lui Nemoianu cu un scurt comentariu celor scrise la articolul de pe www.roeanews.info “Cine tace, accepta…” si nu îmi apare publicat. DE CE SUNT CENZURAT ÎNTR-O TARA LIBERA?
Cine are curajul sa îsi dea numele si sa îmi raspunda la toate aceste întrebari legitime ale unui om care îsi iubeste cu ardoare stramosii si neamul? Discutiile sincere, cu frica de Dumnezeu si respect pentru Istorie sunt benefice oricarei comunitati, altfel totul este plevusca scrisa de ciurucuri.
Cu respect si Doamne ajuta!
Sa auzim numai de bine.
Parintele Adrian Balescu
romfestdetroit06steaguri1

Dezmembrarea Romaniei?

Posted by Stefan Strajer On June - 25 - 2009

 

Dezmembrarea Romaniei?

Autor: Gheorghe Tanasescu (Maryland)

Inauntru, sfada si incrancenarea,
Afara se canta “dezmembrarea”

Refrenul “dezmembrarea Romaniei” are o vechime de peste 80 de ani si s’a cantat, cu voci impunatoare, de catre un grup de romani tradatori in frunte cu secretarul C.C al PCdR, Alexandru Iliescu, tatal vanzatorului de tara, Ion Iliescu, azi presedinte de onoare al celui mai mare partid din Romania, PSD. Cum acest refren a inceput sa fie din nou fredonat consider ca nu sunt de prisos cateva precizari, macar pentru blogul domnului Iliescu unde se minte 24 de ore pe zi. In 1931, la Gorikovo, langa Moscova, la Congresul al V-lea al P.C.d.R. (sectia romana a Kominternului), s’a adoptat urmatoarea rezolutie, redactata de Bela Kuhn si semnata de Alexandru Iliescu in calitate de secretar al CC al P.C.d.R.: “Romania contemporana nu reprezinta prin sine o unire a tuturor romanilor, ci un stat tipic cu multe natiuni, creat pe baza sistemului pradalnic de la Versailles, pe baza ocuparii unor teritorii straine si pe baza inrobirii unor popoare straine. Burghezia si mosierimea din Romania, infaptuind propriile lor planuri imperialiste si indeplinind, totodata, insarcinarea puterilor imperialiste din Europa de a crea la Nistru un avanpost contra URSS, au cucerit Basarabia, Transilvania, Bucovina si Banatul si supun unei asupriri nationale nemaipomenite si unei exploatari semicoloniale pe cei 8 milioane de moldoveni, unguri, rusi-ucraineni, bulgari, nemti, turci si altii.” (Biblioteca Academiei Romane, Arhiva Istorica, Cota Ab XIII-3).
Asasinandu-l pe Ceausescu, Ion Iliescu a distrus singura forta de aparare si sustinere a integritatii teritoriale si unitatii nationale a Romaniei.

iliescu7

Este dovedit faptul ca dictatorul Nicolae Ceausescu, a platit cu viata impotrivirea sa la politica de sovietizare a tarii si integrare politico-economica in colosul sovietic. Nu e nici un dubiu ca Ion Iliescu si agentura pregatita, din timp, la Moscova, au constituit falanga cu care URSS – Gorbaciov au realizat asasinarea dictatorului si mentinerea Romaniei in sfera de influenta sovietica. In zadar urla Ion Iliescu, la 22 dec.2003, la solemnitatea de aniversare a crimelor din decembrie ’89: “Sa pui pe seama KGB desfasurarea si realizarea revolutiei este o prostie si o ticalosie”, intrucat Virgil Magureanu, participant activ la ,,lucrarile’’ din dec. ’89 si fost conspirator in echipa lui Iliescu, intr’un interviu la BBC, spunea: “A fost evident ca in Romania KGB-ul a organizat diversiunea impotriva fostului regim”. {i pentru a demonstra capacitatea revolutionara, de basm, a sefului de echipa, dl Magureanu continua, la BBC: “Au existat teroristi straini, care au actionat cu complicitati din interior”. “Desigur scopul lor era de a crea deruta si de a duce la o deteriorare a situatiei si a echilibrului nostru intern de atunci. Dupa care, tot la comanda, ei au fost de fiecare data retrasi, in asa fel incat urme palpabile despre acest episod nu au ramas. Sau aceste urme au fost sterse de catre anumiti complici din interior. Dar, repet, cred ca acest lucru nu s’ar fi putut face fara complicitati din interior”. (Romania Libera – 22 decembrie 2003). Mai vreti dovezi privind aportul lui Ion Iliescu, ca sa-l numesc numai pe el, la distrugerea Romaniei?
Vladimir Bucovski: “In decembrie 1989, in Romania s-a derulat o lovitura de stat regizata de KGB”. Istoricul militar Alexandru Mihai Stoenescu a demonstrat, in cadrul dezbateri “Adevarul despre Decembrie 1989”, ca “Creierul operatiunii din decembrie 1989 a fost serviciul secret rusesc KGB”. Romania ante-decembrista a cunoscut mai multe conspiratii care au actionat operational pe teren, in decembrie 1989, toate incurajate de seviciile secrete rusesti, KGB si GRU, dar – atentie- aflate sub stricta supraveghere a securitatii. Ceausescu a fost informat personal asupra acestora de catre seful Securitatii, generalul Iulian Vlad, pana in ultima sa zi de presedinte al RSR. Ion Iliescu ii facea, in 1989, vizite la Tescani lui Andrei Plesu, viitorul sau ministru al Culturii in primul guvern FSN. Despre Raportul Tismaneanu, Alex Mihai Stoenescu spune: “Acestea sunt legendele lui Tismaneanu care a omis nepermis implicarea structurilor fostei URSS in evenimentele din Romania. Lovitura de stat a fost realizata de KGB si GRU cu sprijinul tacit al unei parti a Securitatii romane, antrenand insa mase de revolutionari autentici doar pentru a se masca activitatile grupurilor conspirative cat si pentru motivul ca Moscova se temea de rezistenta fortelor loiale lui Ceausescu”.
Cunoscand toate astea te cuprinde mila de bietul popor roman care de 20 de ani inghite odioasa minciuna a asasinului, precum ca “In Decembrie ’89, oamenii s’au inarmat ca sa apere revolutia si s’au impuscat intre ei”. Aceasta imbecilitate a fost posibila numai pentru ca romanii nu au avut reprezentanti sau conducatori, dupa decembrie ’89, altii decat agentii sovietici despre care “Romania Libera” din 14 iunie 2007, sub titlul “Sfarsitul continuu” ne spune ca la inceputul anilor ’80 Romania devenise, in viziunea Kremlinului, un caz critic de stat comunist in stare de implozie (vraji gorbacioviste – n.m.). Cultul personalitatii, indepartarea de dogmele Moscovei si apropierea de exceptia chineza si ideile ciuce nord-coreene, mizeria materiala si morala a populatiei creau spectrul unei prabusiri iminente a regimului de la Bucuresti. Angoasa sovieticilor era ca Romania se va indrepta, dupa un astfel de esec, in tabara capitalista occidentala. ({tefan Andrei stie multe pe aceasta tema – n.m). Un raport al colonelului Gordievski (inainte de a fi arestat, ca spion englez, de KGB) recomanda, printre altele, reactivarea agentilor mai vechi si mai noi ai Moscovei din Romania. Urma ca ei sa pregateasca o succesiune de coloratura sovietica, in urma unei revolte populare sau a unui complot anti-Ceausescu, dirijat de sovietici. Se pare ca recomandarea colonelului Gordievski privind activarea retelelor KGB din Romania a reusit. In timpul revolutiei, ele au jucat un rol important, dat fiind ca Romania postcomunista a fost impiedicata sa se indrepte spre tabara occidentala. Petre Roman, prim-ministrul acelor ani, a recunoscut ca in octombrie 1990 i-a cerut sefului SIE, generalul Caraman, sa dispuna retragerea celor 26.000 de agenti sovietici sub acoperire, aflati in Romania din 1989, gazduiti si protejati de autoritatile romane. E de presupus ca 26.000 de agenti sovietici, printre care si basarabeni, vorbind perfect romaneste, au jucat timp de un an rolul unei imense armate secrete, de consolidare, prin toate metodele cunoscute din arsenalul clasic al KGB, a primului regim postcomunist din fostul Pact de la Varsovia readus pe orbita Moscovei. Cheia de bolta a acestei realinieri a fost Tratatul romano-sovietic, in primavara anului 1990, semnat de Iliescu si Gorbaciov, prin care partea romana accepta – singura din Europa Rasariteana – ca eventualele aliante prooccidentale de securitate ale tarii sa fie aprobate de Moscova. Doar prabusirea URSS, in dec. ’91, a dus la schimbari si in Romania. Ar fi fascinant sa aflam cu ce s’au ocupat, de fapt, cei 26.000 de agenti sovietici acoperiti, intre 25 decembrie 1989 si oct.1990?!, se intreaba dl Emil Hurezeanu, autorul articolului “Sfarsitul continuu”. (Romania Libera/ 14 iunie 2007).
Singura din Europa Rasariteana, Romania, care nu a avut parte de multumirile cancelarului Germaniei cu ocazia implinirii a 20 de ani de la caderea zidului Berlinului, cand a spus: “Le multumim popoarelor din Europa de est care s’au eliberat pasnic de jugul dictaturii sovietice si au ridicat Cortina de fier”. E trist ca in timp ce germanii “sarbatoresc o bucurie istorica”, dupa cum a spus Doamna Angela Merkel, romanii, desi parte din aceeasi societate europeana, traiesc zile de cosmar, nesiguranta, somaj, saracie, aniverseaza, la infinit, atacul terorist din decembrie, drept revolutie si inghite regurcitatiile spionului-asasin care a distrus Romania, devenita, gratie lui, oaia neagra a Europei. Romania e singura tara din estul Europei careia, tot mai multe puteri occidentale, precum Germania, Austria cer cu insistenta “stoparea banilor pentru Romania corupta”. Singura in care, acum, la ceas de alegeri europene si prezidentiale, cei 26.000 de dusmani ai Romaniei, guvernanti si opozitie, striga: “Jos Basescu”. De ce?. Pentru ca, dupa parerea mea, presedintele Basescu a inceput, in politica externa, sa semene cu Ceausescu. Il rog sa nu se supere, daca nu-i convine comparatia, dar nu pot sa nu-mi amintesc ca la fatidicul Congres al V-lea de la Gorikovo-Moscova, problema dezmembrarii Romaniei era sustinuta alaturi de romanul Alexandru Iliescu, de bulgarul Gheorghi Dimitrov si ungurul Bela Kuhn (Schlosser), fostul secretar al lui Lenin, conducatorul revolutiei bolsevice din Ungaria (1919), inabusita de Armata Romana. Aviz Europei. Nu intamplator, jurnalistul Ziua si mai mult istoricul, Vladimir Alexe a fost agresat de indivzi necunoscuti dar stiuti. Nu intamplator, dupa incendiarele declaratii ale politologului transnistrean, Andrei Safonov, “Dezmembrarea Romaniei, asa cum s’a intamplat cu Iugoslavia, Cehoslovacia sau URSS, nu ar face lumea sa sufere. S’ar rezolva multe probleme financiare. Iar daca dispare pentru totdeauna speranta reconstituirii Romaniei Mari, atunci opozitia pro-romana de la Chisinau nu mai rezista”, citat de ziarul Cotidinul, sustinatorul din tata’n fiu al dezmembrarii Romaniei, Ion Iliescu, a suflat in carbuni ca sa faca jaratec: “Din 1990 incoace, Basescu a demolat toate constructiile politice din care a facut parte”. Traian Basescu, poate, a facut gafe politice, dar nu pot sa nu constat ca in politica externa se dovedeste un bun patriot si un luptator pentru reconstituirea Romaniei Mari. Daca este adevarat ce mi-a spus un fost colonel de securitate, ca la ultimul Congres al PCR Ceausescu ar fi pus problema anularii efectelor pactului Ribbentrop-Molotov, ceea ce, foarte posibil, i-a adus asasinarea, trebuie avut in vedere ca presedintele Basescu are o sarcina mult mai grea si mai periculoasa, avand ca oponenti de disputa, trei state si nu unul. Oricum, dupa 11 ani de guvernare iliesciana in conditii de anarhie nici Winston Churchill nu ar fi facut mai mult decat au facut Emil Constantinescu si Traian Basescu. Din ’89,. Romania a ramas dominata de structurile sovietice, iar romanii s’au lasat antrenati de Iliescu care a lansat cel mai periculos joc politic, goana dupa securisti, colaboratori ai securitatii, turnatori, politie politica etc, lasand, astfel, agentura sovietica sa lucreze in voie. Nu Securitatea a distrus Romania ci cei 26.000 infiltrati in toate structurile politice, administrative si de aparare. CNSAS-ul si Consiliul Suprem de Aparare a Tarii, dupa acestia ar trebui sa umble si sa-i deconspire. Dar daca si ei sunt tot dintre Ei???.

autor Alexandru Nemoianu

In Sepetmbrie 2008, ca in fiecare an, Departamentul de Stat al Statelor Unite a dat publicitatii, “Raportul privind libertatea religioasa in lume”.
Acesta este un raport foarte temeinic care analizeaza manifestarile de credinta si libertatea lor de manifestare, in toate implicatiile lor, in intreaga lume. Fiecarei tari a lumii ii este rezervat un capitol de analiza pertinenta si din punctul de vedere al Satelor Unite, al intelegerii lor, a rostului credintei si implicatiilor sale. Deci acest “raport” infatiseaza modul in care Statele Unite apreciaza sau nu manifestarea libertatii de credinta in tarile lumii. Un capitol este dedicat si României.
In general raportul aprecieaza ca in România libertatea de credinta este respectata, mai ales din perspectiva istorica care nu este de loc laudabila. In acelasi timp “raportul” gaseste, dupa parerea si in opinia mea, pe buna dreptate, numeroase lipsuri. Aceste lipsuri privesc mai cu seama Patriarhia Ortodoxa Româna.

biserica-de-la-vatra-romaneasca

In primul rând este mentionat in raport ca Patriarhia Ortodoxa Româna, la douazeci de ani de la eliberarea de comunism, inca nu a intrat intr-un dialog deschis cu acele confesiuni care au avut de suferit sub comunism si in special cu Greco-Catolicii. Este mentionat, acut si deschis, imprejurarea ca Patriarhia Româna inca refuza sa isi asume sincer vina si vinile, materiale si spirituale, fata de aceasta confesiune oprimata. In plus sunt amintite abuzuri constant comise de catre ierarhi ai Patriarhiei Ortodoxe Române impotriva altor confesiuni, mai ales neo-protestante. Raportul are meritul de a stabili cauza acestei triste situatii in care se complace Patriarhia Ortodoxa Româna. Aceasta cauza este sistemica si este definita de raport ca fiind, ,,relatia speciala” dintre Statul Român si Patriarhia Ortodoxa, faptul ca in esenta Patriarhia Ortodoxa Româna este o ,”biserica de stat”.
Faptul ca un raport al Departamentului de Stat al SUA suprinde acest lucru are implicatii colosale.
In esenta Patriarhia Ortodoxa Româna, fiind subventionata si sprijinita de Statul Român, este subordonata acestuia si ierarhii Patriarhiei sunt tratati ca si functionari ai Statului. Dealtminteri in Aprilie 2009, ca sa consfinteasca subordonarea Patriarhiei fata de stat, clerul a inceput sa fie platit, salarizat. O situatie absolut scandaloasa si care aseaza clerul in rând cu jandarmii!
Patriarhia nu poate promova decât interesele Statului Român si, mai grav ale cutarei administratii vremelnice. In plan extern, asemenea, Patriarhia trebuie sa urmeze actiunile statului, care, pot fi, “pro-americane” sau violent anti americane, asa cum au fost din 1940 si pâna in 1989. Nu exista nici o garantie ca in viitor Statul Român si implicit Patriarhia, nu se vor intoarce la o asemenea politica. Imprejurarea ca in România, clasa politica si buna parte din ierarhii Patriarhiei au ajuns sa fie o “cleptocratie” si sa promoveze o coruptie endemica, evident, nu meneste a bine. Subordonarea Patriarhiei catre Stat este un lucru rau dar, va fi decizia Poporului Român daca ea (subordonarea) trebuie sa continue sau nu. Trebuie deasemenea retinut ca nimic din cele spuse mai sus, sau in continuare, repet nimic, nu reprezinta referire critica la Credinta sau Biserica Ortodoxa. Referirile critice sunt doar despre o seama dintre slujitorii Patriarhiei Ortodoxe Române de azi care se dovedesc nevrednici si la politica administrativa impusa de acesti oameni si, in acest sens, imprejurarea ca in fruntea Patriarhiei este cel cunoscut in popor drept “Patriarhul bogatilor si “Prea Fericitul 33” categoric nu reprezinta un lucru bun. Cei care in mod deliberat aleg sa isi “ingroape capul in nisip”, refuza sa vada realitatea, si persista in a promova interesele unei clici politice si ecleziastice din România in Lumea Noua sunt, dupa parerea si in opinia mea, fie necinstiti, fie fanatici. Fanatici, orbi la semnele vremii si carora orbirea lor dogmatica le ramâne singura “dovada” in fata adevarului. Iar ceeace am pomenit pâna acuma nu sunt interpretari, sunt fapte. Fiecare avem optiunea la propria interpretare dar nimeni nu are dreptul sa tagaduiasca faptele sau, daca o va face, isi va binemerita numele de mincinos.
Oricum, in conditiile mentionate de Raportul Departamentului de Stat al Statelor Unite, si considerând ca, “in popor”, primul stataor al Patriarhiei Ortodoxe Române este cunoscut, cum am mai spus, si ca, “Prea Fericitul 33” si “patriarhul bogatilor”, o eventuala “unire” (subordonare) canonica a entitatilor Ortodoxe Româno-Americana cu Patriarhia Ortodoxa Româna ar fi, dupa parerea si in opinia mea, inoportuna si ar reprezenta o catastrofala greseala istorica si o actiune de marginalizare voluntara care, in plus, in forma si fond, ar fi antiamericana. Cursul firesc ar fi alaturarea tuturor Românilor-Americani si Canadieni Ortodoxi catre structurile canonice ortodoxe americane. Doar in acest fel traditiile românesti ar avea loc sa se arate Lumii Noi in toata frumusetea lor care trebuie marturisita si care se afla peste etnocentrism, filetism, sovinism tribal de mahala si, categoric, deasupra manifestarilor de neam prost si de prost gust.

Un punct de vedere  …

Un alt punct de vedere …

QUI TACET CONSENTIT (Cel care tace este de acord)

 

Existenta umana poate fi rezumata ca fiind un sir permanent de optiuni, de alegeri, intre bine si rau, intre drept si nedrept. Aceste optiuni, alegeri, sunt facute in vâltoarea existentei zilnice, cu necazurile ei, cu suisurile si coborâsurile ei, cu perioadele ei de plictiseala. Totusi nevoia de a face optiuni nu poate fi inlaturata, este un dat. In acest context este bine sa ne reamintim despre conditia omeneasca si ca este una cazuta si prin urmare imperfecta si inclinata sa faca greseli, unele de voie si altele fara de voie. Este iarasi bine sa ne aducem aminte ca toate injghebarile omenesti si toate alcatuirile omenesti sunt nedesavârsite si ca singura cale sigura de a evita complicitatea la rau este de a fi intotdeauna de partea celor slabi si saraci.
Complexitatea acestei situatii este inca mai mare dat fiind faptul ca intâmplarile vietii omenesti nu se peterec in vid sau “in principiu”; aceste intâmplari sunt concrete si intotdeauna personale si, datorita acestor imprejurari, obligatia de a face optiuni este inca mai imediata. Prin urmare ar trebui sa fie limpede ca responsabilitatea acelor aflati in pozitia de a lua decizii care afecteaza un numar mare de persoane, cei care se falesc a fi “cei ce tuna si fulgera”, responsabilitatea lor este covârsitoare. Dar totodata aceasta nu inseamna ca responsabilitatea celor “de jos” nu exista si mai vârtos in clipele grele când decizii importante trebuiesc luate.
Istoria are propria ei directie si nimeni nu ii poate schimba curgerea. Conducatorii si cei aflati ‘la putere” vor fi pomeniti ca “buni” numai in masura in care simt si urmeaza cursul isoriei. Conducatorii sau institutiile care isi inchipuie ca pot manipula “poporul” sau directia istorica sunt sortiti ca iute sa afle ca ei gândesc anapoda. In fapt conducatorii si institutiile care incearca sa se opuna directiei istorice intotdeauna dispar ca un vis urât. Ceeace trebuie insa retinut este ca in momentele de criza, in momentele de “definitie” toti cei care au o parere trebuie sa o rosteasca. Nu exista iertare pentru tacere!
Comunitatea Ortodoxa a Românilor-Americani se afla in fata unui asemenea moment definitoriu. Dupa parerea mea este vorba de a alege intre dezvoltarea istorica a comunitatii pâna azi sau in a face un pas inapoi care, din nou dupa parerea mea, ar insemna o marginalizare rusinoasa. Pentru a fi mai lamuriti.
Românii ajunsi si asezati in Lumea Noua (SUA si Canada) au venit in cautarea unui trai mai bun. Ei au adus cu ei nu numai putere si vointa de munca dar si traditia lor stramoseasca, credinta stramosilor lor, tot ceeace, la un loc, inseamna MODELUL EXISTENTIAL ROMÂNESC, intelegerea româneasca a rostului vietii, intelegerea româneasca a diferentei dintre bine si rau. Inevitabil aceasta zestre culturala trebuia si trebuie integrata, facuta parte componenta a culturii Lumii Noi si tot inevitabil acest model existential românesc poate fi exprimat in engleza sau in româna. Sunt foarte multi cei care sunt straini, nu fac parte din acest model existential si pot comunica, pot trancani doar in româna (si chiar si aceea una de “lemn”!) si foarte multi Români-Americani, la a doua sau a treia generatie, care vorbesc exclusiv engleza dar marturisesc superlativ valorile modelului existential românesc.
Cei care se balabane vorbind in necunostinta de cauza despre “Neam”, care confunda Neamul cu nationalismul sovin si etnocentric si care isi dovedesc ignoranta facând trimiteri fara rost la cel mai adânc text duhovnicesc neo testamentar (Apocalipsa), sunt efectiv patetici.
Neamul este mai ales o realitate spirituala care nu are nimic de a face cu sovinismul tribal, de mahala. Iar a vorbi despre stari escatologice, despre Infricosatoarea Judecata, despre felul in care Dumnezeu va aseza Lumea ce va sa vie si in ea Neamurile, si a discuta asta in contextul unei dispute politice! este, in forma si fond, pacat de moarte.
Biserica, Trupul mistic si indivizibil al lui Hristos, este deasupra sovinismului tribal si divizarii, caci in Ea:.”nu mai este elin si iudeu, taiere imprejur si netaiere imprejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate si intru toti Hristos.”(Sf.Pavel, Coloseni, 3, 11)
Românii-Americani Ortodocsi azi trebuie sa faca o optiune.
Intre a fi purtatori ai modelului existential românesc si parte integranta a Americii si a Ortodoxiei Americane, careia i-ar aduce ca dar de mare pret traditia rugatoare româneasca sau, a deveni subordonati ai Patriarhiei cleptocrate si ai “Patriarhului bogatilor”, zis si Prea Fericitul 33, si pion al jocurilor politice facute pe malul Dâmbovitei. O subordonare care  ar insemna, repet, marginalizare, “gethoizare”, domnia neamului prost si a prostului gust.
Dupa parerea mea optiunea ar trebui sa fie pentru integrarea in structurile canonice ortodoxe americane. In acest fel traditia româneasca ar fi promovata in Lumea Noua si ar fi apreciata de aceasta Lume Noua. Marginalizarea, “subordonarea” penibila fata de o Patriarhie cleptocrata, ar fi in esenta, in forma si spirit, o miscare antiistorica si antiamericana! Si inca ceva. Intotdeauna binele este inclusiv si, tot intotdeauna, raul este exclusiv.
Cei care au o parere ar trebui sa o exprime si ar trebui sa nu uite ca, intotdeauna, “qui tacet consentit”, cel care tace este de acord.

autor Alexandru Nemoianu

Scrisoare deschisa

Inalt Prea Sfintite Arhiepiscop Nathaniel si Onorat Consiliu Eparhial

 
Cu deosebit respect pentru cultura si ospitalitatea pamântului care ne-a primit si adoptat ca cetateni ai lui – continentul Nord American – ii multumim din inima dar nu putem fi indiferenti nici fata de originea, cultura, traditiile si religia noastra strabuna cea ortodoxa când este ignorata, exclusa sau jignita.
„Chiar daca este ea mai sgrunturoasa si paduroasa dupa locurile de unde venim; ea (Biserica Ortodoxa) este a noastra si trebuie sa o pastram asa cum este caci o avem de la Sfintii Apostoli (Andrei) si ucenicii lor veniti ca si colonisti cu armatele lui Traian” – citat din Pastorala P.S.Episcop Policarp, Almanahul Solia pe anul 1954.
Pe de alta parte citându-l pe Abraham Lincoln, Presedinte al SUA, care consemna in cuvântarile lui politice ca „un bun cetatean american este acela care isi pastreaza limba, cultura, traditiile si religia din tara de origine” subliniem ca noi suntem cetateni americani, americani si nu altfel, de origine româna si de aceea accentuam acest lucru. Sa nu-l uitam pe marele istoric care scria ca „cine isi uita trecutul, nu isi poate fauri viitorul”, chiar si acela american ortodox – Patriarhia Americana – iar istoria universala este plina de exemple.
Suntem membri cu state vechi de servicii in cadrul Episcopiei Ortodoxe Române de la Vatra Româneasca si membri ai Consiliului Parohial al Bisericii „Sf.Treime” din Miramar, Florida, si beneficiari, ca si Episcopia ai donatiilor unei ROMÂNCE (asemenea Maicii Alexandra), Doamna Ruxandra Botta si cei mai multi dintre noi suntem de vârsta a 2-a si a 3-a si cunoastem foarte, foarte bine framântarile si necazurile provocate de sistemul politic din Tara asupra Episcopiei, asupra P.S. Episcop Policarp, asupra I.P.S. Arhiepiscop Valerian.
Stim ca B.O.R. din Tara a supravietuit datorita intelepciunii Ierarhilor ei de la vremea aceea. Am uitat ca pâna in preajma celui de al doilea razboi mondial Biserica Ortodoxa Rusa a fost condusa de un Preot si ca P.F.Patriarh Alexei nu se stie cum si de unde a aparut! De aceea Vatra Româneasca s-a afiliat cu „Mitropolia Rusa” din exil, actuala „O.C.A” (Orthodox Church of America, n.r.) si nu a devenit „o dioceza a O.C.A.” – pentru ca sa avem proprii nostri Episcopi si rânduiala asteptând caderea comunismului când Vatra Româneasca va reveni la sânul Bisericii Mame ca fii ai ei dar in propria noastra casa. Iar aceste cuvinte au fost rostite raspicat si de mai multe ori de Inaltul Valerian. Ce ne opreste sa o infaptuim acum?
De 15 ani asteptam ca Ierarhii nostri si Consiliile a celor doua Episcopii Românespti sa duca la indeplinire deciziile Congreselor Anuale Eparhiale si sa isi dea mâna si sa ne unim intr-o puternica Mitropolie Ortodoxa Româneasca. Asa cum pe acest pamânt Nord American exista Mitroplia Greaca, Mitropolia Rusa, Mitroplia Sârba, Mitropolia Antiohiana asa trebuie sa fim si noi si asa ca o roata intreaga si nu ca o spita la roata altora sa intram intr-o Patriarhie Ortodoxa Americana intr-un viitor cât mai apropiat.
Dar cu mult regret vedem câte oportunitati s-au pierdut si se pierd datorita neiertarii si scormonirii in ranile trecutului. Da! Nu trebuie sa uitam dar trebuie sa iertam si sa ne unim intr-o Mitropolie Ortodoxa, egala cu celelalte, a tuturor ce simt inca româneste.
Pastorala Mitropolitului O.C.A Jonnah ne jigneste profund scriind troparul Invierii doar in limba engleza, greaca si rusa si apoi trimitând-o la o Biserica cu limba de cult româneasca. Engleza o intelegem, este limba oficiala a S.U.A; Greaca este limba originara a cultului ortodox, dar limba rusa noi o simtim ca o limba a ocupantului pravloslavnic sau comunist, factor care a determinat pe multi dintre noi sa ne parasim plaiurile stramosesti.
Stiti ce se intâmpla in Bucovina si Basarabia Româneasca; in Cadrilater si Banatul Iugoslav si implicarea Ortodoxiei Slave impotriva celei Românesti? Daca stiti rectificati-va pozitia, daca nu stiti, va rugam sa va informati si sa fiti drepti in decizii.
De asemnea Revistele O.C.A nu pomenesc nimic despre Ortodoxia Româneasca si istoria ei desi cel mai mare dogmatist al ortodoxiei secolului XX a fost Parintele Prof.Dumitru Staniloaie. Iar despre viata Bisericii Ortodoxe Române nicio vorba desi România si B.O.R. sunt numite de catre Papa Ioan-Paul al 2-lea „Gradina Maicii Domnului”.
Trebuie sa vedem partile bune ale Unirii celor doua Episcopii Românesti si intemeierea unei Mitropolii caci „unde-s doi puterea creste” si sa nu uitam Domnilor vorba cântecului „Dragostea de la straini e ca umbra de la spini”. De ce vrem sa uitam cu atâta staruinta „bunastarea” ce ne-au adus-o Rasaritul Ortodox incepând cu Stanilesti pe Prut (1711) când un membru al Academiei de la Berlin – Dimitrie Cantemir – din domn moldovean a ajuns conte rus si fiului sau, Antioh, parintele literaturii ruse nu-i este niciodata pomenita originea.
Pe Internet la O.C.A News a aparut predica de la Dallas a I.P.S.Mitropolit Joinnah care afirma printre altele ca O.C.A. este cea legala si cu drept de existenta pe acest continent si toate celelalte Biserici Ortodoxe trebuie sa i se subordoneze, sa intre sub obladuirea ei si sa fie apoi reorganizata in Episcopii pe zone geografice si de aici intrebarea noastra legitima: cu noi ce se intâmpla? Mai pastram termenul de Român in expresia de „româno-american”?
Cerem, rugam intr-un mod civilizat si cu respect fata de Ierarhii nostri, un raspuns clar ca data a Unirii celor doua Episcopii cu limba de cult comuna – limba româna – si anuntarea infiintarii Mitropoliei Ortodoxe Române din America. Va amintim ca cea mai apriga luptatoare impotriva comunismului dintre Bisericile Românesti din exil – „Biserica Ortodoxa Româna Sf.Arhangheli Mihail, Gavriil si Rafail” din Paris, pe data de 10 mai 2009, Ziua Nationala  a României Mari – s-a incorporat in Mitropolia Europei Occidentale si Meridionale a Bisericii Ortodoxe Române.
Nu vrem ca istoria sa ne judece ca lasi si tradatori ai stramosilor nostri si ai aspiratiilor lor la credinta ortodoxa si originea latina.
Va multumim pentru intelegerea si gândurile dumneavoastra curate si sincere pentru NEAMUL ROMÂNESC si dorim ca aceasta scrisoare sa devina publica in toata Episcopia Ortodoxa de la Vatra Româneasca, si nu numai, si noi Consilierii Parohiei „Sf.Treime” din Miramar, Florida, ne asumam raspunderea redactarii ei in sedinta de Consiliu Parohial din data de 17 mai 2009. Drept pentru care semneaza si va spun din inima Doamne Ajuta Unirii!
Presedintele Consiliului Parohial,
Eduard Catalin Badiu
Preot Paroh,
Pr.Paroh Adrian Balescu
Secretar al Consiliului Parohial,
Dn.Ovidiu Pacurar

Intrarea in NATO ne-a costat doua miliarde de euro?

Posted by admin On June - 10 - 2009

geoananato

Mircea Geoana este responsabil pentru contractul cu Bechtel, a declarat Radu Berceanu în cadrul unei emisiuni tv. „În perioada în care s-a semnat contractul cu Bechtel, Mircea Geoana a facut demersurile necesare, fiind ambasador in SUA în acele timpuri. S-a speculat ca acest contract a fost atribuit atât de repede, contract cu o valoare de peste doua miliarde de euro, pentru a ne usura intrarea in NATO“, a declarat ministrul Transporturilor.

„Vreau sa-i aduc aminte domnului Geoana ca banii în Ministerul Transporturilor nu dispar, dar sunt putini, pentru ca avem în prezent un contract cu Bechtel de doua miliarde de euro, un contract prost pentru România, contract semnat de Nastase si Mitrea, în perioada când Geoana era ambasador în SUA, contract ce s-a negociat în 6-7 zile pentru a ajuta România sa intre în NATO“, a spus Radu Berceanu.
Ministrul Transporturilor si Infrastructurii a declarat recent ca pretul estimat initial pentru constructia Autostrazii Transilvania, în contractul cu Bechtel, nu a avut o baza reala si a fost prezentat „ca sa sune bine“.
„În contract nu exista niciun fel de termen, nu exista niciun pret, niciun fel de cantitati. Exista termene tinta, preturi tinta si cantitati tinta“, a spus Radu Berceanu.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors