Archive for the ‘Dezbateri’ Category

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (V)

Posted by Stefan Strajer On January - 24 - 2010

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (V)

Autor: Nicolae Balint

 

Mită, şantaj, promisiuni, dar mai ales diplomaţie…Toate  desfăşurate cu pricepere, consecvenţă şi persuasiune de către serviciile de informaţii maghiare, dar şi de către Ministerul de Externe al Ungariei, în fapt o „prelungire” a serviciilor de spionaj din această ţară. Trebuie recunoscut faptul că, în perioada interbelică, prin modalităţile arătate anterior, dar şi prin cooptarea de „simpatizanţi ai cauzei maghiare”, propaganda revizionistă, promovată cu un enorm aparat de specialitate, a găsit sprijinul unor puternici potentaţi ai momentului din ţări cu o mare influenţă în politica internaţională. Un astfel de caz, a fost şi cel al marelui magnat al presei engleze şi americane, lordul Rothmere.   

 

Propagandă revizionistă prin presă şi cărţi….

 

Condusă de scriitorul Ferencz Herczog, „Liga Revizionistă” – fondată la 11 august 1927 şi susţinută financiar atât din fonduri guvernamentale, cât şi din donaţii particulare – a devenit instrumentul cel mai eficient de propagandă în străinătate şi totodată coordonatorul acesteia. În intervalul de timp august 1927 – octombrie 1940, această ligă a publicat în limbile maghiară, engleză, franceză, spaniolă, finlandeză şi portugheză, un număr de 228 de titluri de cărţi, ziare, manifeste, reviste, etc., toate având un vădit caracter revizionist. Din acest total, 124 erau dedicate aşa-zisei „probleme transilvane”. Mai trebuie spus că „Liga Revizionistă” oferea un excelent paravan necesar guvernului pentru păstrarea aparenţelor neimplicării sale în acţiunile revizioniste. Tot în 1927, marele magnat al presei engleze şi americane, lordul Rothemere, cel care deţinea 71 de ziare în Anglia, Canada şi SUA şi care aveau un tiraj total de 2 milioane de exemplare, a declanşat o furibundă campanie revizionistă atacând prevederile Tratatului de la Trianon. În acest sens, cel mai concludent material dintr-o suită întreagă de articole, a fost cel publicat pe data de 21 iulie 1927 şi care se intitula „Locul Ungariei sub soare”. Anterior acestui moment, opinia publică engleză fusese „intoxicată” şi de un ciclu de aşa-zise conferinţe cu caracter istoric, prezentate de amiralul Trombridge, sir Maurice Baunsen, Eduard Boyle, ş.a., şi care prin conţinutul lor prezentau deformat problema maghiară deplângând „nedreptăţile” comise faţă de Ungaria în cadrul Tratatelor de pace încheiate la Paris-Versailles, între anii 1919-1920. Se mai cuvine menţionat faptul că în primăvara şi vara anului 1940, au fost editate sub îndrumarea serviciilor de spionaj maghiare, lucrări – broşuri, monografii, atlase, studii, statistici – prin care se denigra şi falsifica în mod grosolan istoria poporului român. În acest context se înscrie şi volumul „Transilvania”, editat sub egida „Societăţii ungare de istorie” şi pus sub redacţia primului-ministru Teleki Pal, patronat fiind de Homar Balint, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii din Ungaria.    

 

Foto.Teleki Pal

…dar şi prin intermediul posturilor de radio

În acelaşi timp, propaganda revizionistă maghiară a fost susţinută şi prin radio. Din cele cinci posturi de radio existente în perioada interbelică, trei erau plasate în apropierea frontierelor, cu scopul evident de a avea o rază de difuzare cât mai largă pe teritoriul statelor faţă de care Ungaria avea pretenţii teritoriale şi unde existau puternice comunităţi maghiare alimentându-le acestora sentimentele revizioniste şi revanşarde. Postul de radio de la Pecs emitea pentru teritoriul iugoslav, cel de la Mosonmagyarórvar pentru Austria şi Cehoslovacia, iar cel de la Nyiregyháza emitea pentru Transilvania, el putând fi recepţionat inclusiv la Târgu-Mureş. Toate aceste posturi erau susţinute financiar de guvern şi ele au declanşat o lungă campanie de calomnii şi injurii, prezentări tendenţioase şi denaturări. Ştirile difuzate de aceste posturi de radio erau apoi viu comentate atât în cadrul comunităţilor maghiare, adică a oamenilor de rând, dar şi în rândul protipendadei maghiare. Întrunirile de la Cazinoul maghiar din Cluj sau cele ale Partidului Maghiar din România abordau cu predilecţie – aşa cum arată rapoartele serviciilor speciale române din acea perioadă – multe subiecte difuzate la radio în cadrul emisiunilor de propagandă revizionistă. Cazinoul maghiar din Cluj era însă şi o oficină a spionajului maghiar în România. Aici aveau loc întrevederi secrete între unii conducători ai Partidului Maghiar din România şi elementele de legătură ale spionajului din Ungaria.         

                               (Va urma)

 

Foto.Istoricul Gheorghe Bratianu

NICOLAE  BALINT

CASETA

„Noi n-am ştiut să opunem decât indiferenţa şi inerţia…o cauză dreaptă prin temeiurile ei de ordin etnic, geografic şi istoric, a fost pierdută numai din lipsa unei pregătiri serioase a apărării ei, adversarii triumfând prin iscusinţa avocaţilor gata să pledeze cu dosarele lor ticluite la bara curţilor şi a tuturor judecătorilor din lume…”

(Gh. I. Brătianu, în „Cuvinte către români”, scriind despre pierderile teritoriale suferite de români, prin Diktatul de la Viena din august 1940)

Emil Cioran si Holocaustul – Completare

Posted by Stefan Strajer On January - 22 - 2010

Emil Cioran si Holocaustul – Completare

 

 Autor: Ion Coja

Ma simt dator să răspund câtorva obiecții și observații critice făcute de cititorii Curentului International, care m-au onorat cu comentariile dumnealor pe marginea articolului meu despre Emil Cioran. Pe rând:

1. In perioada interbelică cuvîntul jidan nu era injurios. El a devenit ofensator prin anii ’60, la concurență cu neologismul evreu, care are un sens neutru. Eu am folosit ultima oară cuvîntul jidan în armată. Aveam colegi de pluton un armean, și toți îi ziceau Armene, un turc, și-i ziceam Turcule, și un evreu, Hary Coman, bun prieten, care, când i-am spus Jidane, m-a făcut atent că nu-i place. De atunci n-am mai folosit cuvîntul jidan și i-am sfătuit și pe alții să facă la fel. În momentul de față există tendința de a se impune în limba română diferența pe care o fac unii, numindu-i jidani pe evreii de calitate morală proastă, și evrei pe ceilalți. Bunăoară Ellie Wiesel ar fi jidan, iar Einstein este evreu.

2. Autorii citați de dl Manfred Maderer au scris despre Transnistria fără să calce prin România și la distanță de zeci de ani de la „holocaust”. Eu prefer ca sursă de informații autorii evrei care au trăit in Transnistria în anii respectivi și au scris despre Transnistria imediat după ce au plecat de acolo. Mă refer la Filderman, la Siegfried Jagerdorf, la Leone Blum… Hannah Arendt, ca și Raul Hilberg, scrie din citite, din cărțile altora, iar când mergi la aceste cărți vezi că nici ele nu se bazează pe surse directe, pe martori. Nici unul dintre liderii evrei din acea perioadă nu a depus mărturie în favoarea tezei Holocaustului. Iar teza holocaustului din România a fost lansată abia după 1990… Cât privește Cartea Neagră a lui Matatias Carp, se știe că a scris-o mai mult nemernicul de Ilya Ehrenburg, iar aberațiile din această carte au fost deja semnalate. Nu e de luat în serios! Cât privește Jurnalul lui Mihail Sebastian, nimeni nu ne explică de ce a fost publicat după 50 de ani de așteptare la Tel Aviv… Nicio pagină din Jurnal nu susține producerea unui Holocaust în Transnistria. În plus, s-a demonstrat că editorii Jurnalului au umblat la text… Valoare nulă ca document.

3. Nu urmăresc să fiu original, ci adecvat la fapte. Dacă aș vrea să fiu original, vă asigur că pot demonstra oricând că în Holocaustul din România și-au pierdut viața peste 1.500 000 (un milion și jumătate) de evrei!… Am și făcut-o, într-un text mai puțin cunoscut. Voi reveni curând cu acest calcul! Deci nu 6 milioane, ci cel puțin 7(șapte) milioane de evrei au fost unciși. Iar dacă îi pui la socoteală și pe evreii uciși de sovietici, pe care istoricii evrei evită să-i contabilizeze, ajungi la 8 milioane de evrei asasinați după încheierea pactului Hitler-Stalin din 1938… Cel puțin 8 milioane, bătuți pe muche!

4. Dl Maderer crede că dacă se demonstrează existența antisemitismului în România este de la sine înțeles că se demonstrează și realitatea Holocaustului. După informațiile mele antisemitism există și azi, iar Holocaustul de azi nu-i privește pe evrei, ci pe alții… La fel, legislația antievreiască nu înseamnă Holocaust!

5. Dlui Apostol Pavel. Eu nu semnez cu pseudonime, ci cu numele meu din actele de identitate. Vă sfătuiesc să faceți la fel. În plus, nu dau sentințe, ci dau informații și propun interpretarea acestora, unele deducții logice etc. De exemplu, din informația că niciun lider evreu din anii aceia nu a afirmat producerea unui genocid, ce concuzie se poate trage? Că a fost Holocaust?

6. Spuneți că adevărul iese la lumină ca urmare a recunoașterii lui de către cei implicați… Sunteți o fire naivă și generoasă. Sunt minciuni care durează de secole, de milenii…

7. Pentru dl Mihai: Emil Cioran este o mare personalitate a secolului al 20-lea. Nu aveți voie să vorbiți despre el lăudându-vă că o faceți din ce ați auzit despre el, nu din ce ați citit! O asemenea suficiență vă descalifică!… Cât privește  povestea lui Traian Popovici, cum puteți crede că a salvat 20 000 de evrei fără ca autoritățile să știe?! Stați de vorbă cu dr Matasa, din America , vă poate lămuri mai bine decât mine, tatăl dumisale a fost procuror militar în acei ani!

8. Dlui Stoian. Sunteți într-o gravă confuzie: crima este crimă, iar genocidul este genocid! Crime se petrec zilnic! Din fericire nu și genocide… Cât privește Odessa în 1941, acolo s-au petrecut represalii pe care legile războiului le îngăduie. Crimele făcute în spatele frontului împotriva trupelor ocupante sunt de o mare lașitate! Asemenea crime au fost aspru pedepsite și de anglo-americani, de Aliați adică. În plus, au fost 11.000 de evrei uciși la Odessa cam tot așa cum au fost uciși 11.000 de țărani români la 1907. Și în 1941, și la 1907, numărul victimelor a fost de câteva sute „numai”. Nu 11.000. Slavă Domnului!

9. S-ar putea ca în America să mai trăiască fiicele unui mare evreu: Siegfried Jagendorf, autorul unor memorii despre Transnistria. Încercați să le dați de urmă și cereți-le informații despre părințiilor, cum au dus-o în Transnistria. Nu vă mai luați după filmele de la Hollywood, cu germani care ascultă Bach după ce au dat drumul la crematorii să duduie toată ziua…

10. Pentru toată lumea o întrebare: Ce părere aveți despre minciuna cu transformarea a 900.000 de evrei în săpun, minciună lansată de celebrul Simon Wiesenthall în 1946? Cum a fost cu putință ca o omenire întreagă să fie insultată într-un mod atât de abject?! Cine poartă răspunderea pentru această postură atât de degradantă în care a fost pusă condiția umană?! Nimeni nu spune nici măcar „Pardon” pentru această ticăloșie fără pereche?!

                                         Cu stimă,  Ion  Coja

ASIGURAREA SANATATII SI ASISTENTA MEDICALA (II)

Posted by Stefan Strajer On January - 22 - 2010

ASIGURAREA SANATATII SI ASISTENTA MEDICALA
PARTEA II

Autor: Emil Gheorghiu

In prima parte a acestui subiect, mi-am exprimat convingerile mele intelectuale si drepturile mele constitutionale la exprimarea libera asupra unuia dintre cele mai importante probleme din istoria Statelor Unite: starea sanatatii poporului American.
Convingerile mele nu reprezinta numai niste cunostiinte si experiente personale, dar si o problema de caracter cultivata cu intelepciunea, ratiunea si logica vârstei de 80 de ani, pentru a oferi concetatenilor nostri cunostintele care ne lipsesc dupa ce ne-am pierdut instinctele de conservare a speciei, vietii si sanatatii.
Astazi, mai mult ca oricând in istoria tarii noastre, avem oameni de stiinta si politicieni care au imbratisat diferite produse chimice folosite pentru a otravi alimentele noastre, aerul si rezerva de apa potabila. Acesti oameni sunt oameni educati cu diplome recunscute in domeniul lor, dar acest lucru este departe de a servi umanitatea. Aceste diplome si licente nu servesc omul si omenirea, ci interesele lor materiale pentru a obtine aceste titluri, Si, in ciuda progresului stiintific si tehnologic realizat – nu si social – noi suntem obligati sa credem ca am atins apogeul civilizatiei, chiar daca societatea nu reuseste sa inlature saracia, bolile, ura, discriminarea rasiala, lacomia si razboiul.
Reforma sanatatii preconizata de Presedintele Obama nu este o asigurare ca noi vom inlatura crizele de sanatate si educatie prin care trecem astazi, ci numai o asigurare ca 94% din populatie va beneficia de ingrijire medicala. Acest fapt nu este un lucru rau, pentru ca noi toti, la un moment sau altul, vom avea nevoie de asistenta medicala in cazuri de accidente si urgente. Pentru toate celelalte cazuri insa noi trebuie sa invatam ca sanatatea noastra este o problema personala: nimeni nu manânca pentru noi, nu bea, nu respira, nu exerseaza, nu doarme, nu se relaxeaza pentru noi, etc., etc.
Contrar celor tâmbitate de industria medico-farmaceutica, presa, radio, televiziunea – pe scurt toate interesele comerciale interesate sa profite de pe urma ignorantei noastre – noi traim numai jumatate din potentialul nostru, si cea mai mare parte din viata noastra scurta este traita in nesiguranta economica, boli si tot felul de suferinte in cea mai bogata tara din lume.
Serviciul de Sanatate Publica al Statelor Unite – The USA Public Health Service – recunoaste ca numai 1.5% din populatia noastra ca fiind sanatoasa:
Aprope 50% din decese sunt cauzate de boli de inima si probleme cardiovasculare, desi aceste boli sunt cele mai usor de vindecat daca imbunatatim calitatea nutritiei noastre;
Cancerul este cauza numarul unu a deceselor in rândul copiilor, in timp ce in alte tari, cancerul aproape nu exista;
Constipatia este o boala nationala;
Artrita si reumatismul afecteaza mai mult de 20% din populatie. Aceste boli sunt reversibile printr-o nutritie corecta daca nu s-au produs deja deformatiuni organice;
Aproximativ 30% din populatie sufera de alergie. Alergiile pot fi vindecate in 7-14 zile prin post;
Peste 50% dintre americani sunt grasi sau obezi, si in ciuda exceselor alimentare, aproape toti americanii sunt subnutriti intr-un fel sau altul;
Problemele digestive se datoreaza alimentatiei gresite;
Peste 98 % din populatie au dintii stricati. Mai mult de 10% au dinti falsi sau traiesc fara dinti. Atât dintii temporari, cât si cei permanenti, se formeaza in timpul sarcinei si in primii ani de viata, dar nimeni nu se ingrijeste de educatia tinerelor noastre mame;
In mod natural noi ne nastem cu o placere pentru dulciuri, dar pentru ca fructele noastre sunt culese inainte de a se coace fara vitaminele, mineralele, dulceata si gustul lor specific, noi recurgem la zahar. Zaharul rafinat este un produs foarte periculos pentru sanatatea noastra si este cauza principala a bolilor de inima. Indigestie, artrita, psoriazis, cavitati dentare, diabet, etc., etc;
Diabetul poate fi vindecat in 12-20 de zile printr-o alimentatie optima, cu exceptia cazurilor când functiile pancreasului sunt distruse de insulina si doguri;
Astazi, 90% din copiii nostri nu pot trece un test minim de efort fizic. Aceasta este o tragedie pe care trebuie sa o rezolvam. Milioane de copii sunt intârziati mintal sau handicapati din cauza creerului afectat in timpul sarcinei sau in primii ani de viata. Crime, sinucideri, droguri si alte forme de crime sunt foarte raspândite si in crestere.
Noi suntem expusi imbolnavirilor, in primul rând, pentru ca ne-am pierdut instinctele naturale pentru protejarea speciei, vietii si sanatatii – instincte pe care animalele in natura inca le au. Lipsa instinctelor naturale ar trebui suplinita prin educatie si prin grija guvernului de a ne proteja de otravurile folosite in producerea si conservarea alimentelor. Asistenta medicala este business pentru profit. Profitul este realizat prin numarul cât mai mare de bolnavi, nu prin numarul cât mai mare de oameni sanatosi ca in China si alte tari. In plus, noi suntem sfatuiti sa credem ca otravurile din medicamente fac minuni, când de fapt, numai corpul nostru se poate vindeca singur daca ii dam aceasta sansa.
Cum reusim sa traim o viata sanatoasa si sa ne bucuram de beneficiile care le putem avea fara a ne imbolnavi, este obiectivul Fundatiei „Health Heritage” pentru cei care vor sa exceleze in educatie si sanatate.
In primul rând printr-o educatie corecta. Omul trebuie sa invete ca el se imbolnaveste numai când nu sunt respectate legile naturii. Este normal sa fim sanatosi – si nu este normal sa ne imbolnavim. El trebuie sa cunoasca nevoile de sanatate ale corpului, regimul alimentar corespunzator folosind numai anumite alimente si in combinatii compatibile. Alimentele care nu pot fi folosite de corpul nostru sunt otravuri.
In al doilea rând, când omul se imbolnaveste, in ciuda educatiei primite, el trebuie sa inlature cauza, nu sa trateze simptomele. In stiinta medicala, o otrava in corp plus o otrava sub forma de medicamente, este egal cu zero. Nu in acest fel se preda aritmetica in primul an de scoala.
Am vazut copii venind la scoala obositi sau agresivi din cauza alimentelor folosite de parinti sau educatori la masa de dimineata când corpul este inca in ciclul de eliminare. Unii dintre ei – cei mai multi in unele locuri – sunt grasi sau obezi si incapabili sa exceleze in scoala. Din nefericire, nici o reforma in sanatate si educatie nu va avea succes pâna când noi nu cultivam inteligenta noastra, si pâna când un regim alimentar sanatos nu devine lege.
Liderii nostri alesi ar trebui sa fie in serviciul poporului, nu al intereselor speciale ale corporatiilor. Ei se considera a fi „servitori publici”, când de fapt ei servsc interesle corporatiilor. Ei au puterea sa faca reguli pentru ca societatea sa functioneze in armonie cu nevoile de hrana, aer si apa ale oamenilor si animalelor. Din cauza unor lideri corupti, aceste interese speciale profita de pe urma suferintei noastre de boli si a unor tratamente mai periculoase decât bolile de care suferim.
Asa cum arata Herbert M. Armstrong, editorul sef al Revistei „Plain Truth”, civilizatia noastra este o civilizatie bolnava din punct de vedre mintal, moral si spiritual. Este o civilizatie falsa, decadenta si putreda care va duce la propria ei distrugere.
Singura noastra salvare ramâne grija pentru noi insine. Noi nu ne putem lupta cu morile de vânt, cu cei care detin astazi puterea pentru a servi interesele corporatiilor, nu ale oamenilor. Speranta este, insa, numai pentru cei care reusesc sa vada ca „viata in aceasta civilizatie este o tragedie a nutritiei”. Ce trebuie sa mâncam ca sa fim sanatosi si cum sa vindec boala de care sufar, este o problema de viata si moarte. Confuzia si ignoranta noastra in materie de nutritie, este de fapt, „veriga care lipseste in mintea omului”.
Alimentele la care omul a fost adoptat din punct de vedere biologic sunt fructele, legumele, nucile si semintele. Cu cât ne indepartam mai mult de aceste alimente, cu atât vom intâmpina mai multe probleme de sanatate in viata noastra, si ne va face viata o „tragedie a nutritiei”.
Cu sanatate si educatie buna dispar crimele, suferintele, bolile, durerile, saracia si ignoranta. Am vedea numai oameni fericiti. Animalele si pasarile pe cale de disparitie vor fi salvate. Poluarea aerului si apei, si eroziunea solului vor fi oprite. Am avea numai apa pura cristal sa bem, aer proaspat sa respiram, sol bogat sa produca alimente gustoase si bogate in toate mineralele si vitaminele necesare pentru o digestie buna. O lume numai cu oameni fericiti si radiind de sanatate, protejati si condusi de lideri sanatosi, educati, necorupti si iubitori de pace: lideri cu un caracter perfect, onestitate absoluta, integritate, credinciosi si iubitori de oameni.
As dori ca sa invatati cu ajutorul ziarelor locale sistemul de sanatate al Fundatiei „Health Heritage”, astfel ca sa va puteti ajuta singuri in problemele de sanatate si chiar sa va faceti o cariera in domeniul sanatatii, nu al bolilor. Fundatia beneficiaza de cea mai mare biblioteca din USA iin Stiintele Nutritiei si Sanatati care va poate ajuta sa va protejati sanatatea si sa ajutati si pe altii. Ca sa depasim crizele prin care trece societatea de astazi, noi trebuie sa avansam si sa promovam, chiar si numai in cercul nostru intim, o societate in care cooperarea – nu competitia – va fi principalul nostru obiectiv, unde noi trebuie sa stim cât este de important ajutorul mutual pentru conservarea vietii si sanatatii.
Speram ca filozofia Fundatiei „Health Heritage” va inspira si pe Presedintele Obama, membrii Congresului, membrii guvernului si liderii locali sa faca o reforma a educatiei si sanatatii dupa modelul Israelului, care pune „echitatea inaintea libertatii” pentru tot poporul, nu numai pentru cei bogati. Ar trebui sa invatam ca numai in timp de pace noi putem sa dezvoltam o societate mai sanatoasa si mai educata, si o viata mai buna pentru generatiile prezente si viitoare, in timp ce ignoranta, bolile si razboaiele aduc saracie, suferinte, crize economice si financiare, insecuritate si terorism, si deschide drumul catre o dictatura mondiala in locul unui câstig colectiv.

Eng. George Emil McOllan, M.S., Ph.D (numele romanesc: Emil Gheorghiu)

Prefectura Timis si românii din Valea Timocului

Posted by Stefan Strajer On January - 22 - 2010

Prefectura Timis si românii din Valea Timocului

Autor: Ioan Ispas

Citind interviul, luat de Augustin Paunoiu preotului Boian Alexandrovici (text aparut în Curentul International, din 5 nov.2009), mi-am adus aminte de un eveniment din vara care a trecut.
Eram la Timisoara când rasfoind un saptamânal local dau peste informatia ca tocmai avusese loc întâlnirea dintre consilierul prezidential al presedintelui Serbiei, la prefectura, cu doi subprefecti de Timis, prilej cu care s-au discutat diverse probleme. Mi-a atras atentia informatia ca la solicitarea consilierului prezidential subprefectii s-au angajat sa ajute la repararea liceului sârbesc. Mai citesc odata si nu-mi vine sa cred; nimic despre românii din Serbia. Adica numai sârbii din România au probleme iar românii din Serbia sunt fericiti, n-au nici o problema. Ma gândesc ca poate totusi s-a discutat si despre românii de acolo, dar n-a aparut în presa. Pentru a afla adevarul ma deplasez la biroul de informatii al prefecturii. Aici doamna de la ghiseu vorbea la telefon, astept cuminte, citesc toate anunturile de pe geamul respectiv, plus pliantele cu reclame turistice, dar pâna la urma îmi pierd rabdarea si ciocanesc în geam. Doamna lasa telefonul, fara sa-l închida, ma-ntreaba ce doresc, îi spun ca vreau o audienta la seful cu probleme externe, ea raspunde ca sefii de servicii nu au audiente, insist spunându-i ca de fapt este vorba doar de o informatie si ca nu merita sa-l deranjez pe prefect (îmi trebuia o saptamâna sa ajung la prefect) pentru ceva ce pot afla de la un subaltern. Doamna vrea sa afle de ce informatie am nevoie, îi spun, evident ca nu stie raspunsul, îsi cere scuze prietenei de la telefonul pe care-l inchide, ca sa poata suna la sefa de la “integrarea europeana”. Aceasta probabil ca initial refuza, dar doamna de la informatii îi spune complice ca “domnul insista“, adica nu poate scapa de mine, asa ca primesc indicatiile unde sa ma duc. Intru la sefa, aceasta statea la un birou mare, in stânga ei doua tinere în picioare cu care discuta ceva. Îmi face semn sa ma asez pe un fotoliu, astept câteva minute, între timp îmi aranjez documentele din dosar, articole aparute în Curentul International despre aceasta problema, în sfârsit ma întreaba ce doresc sa aflu.
Încep sa vorbesc despre situatia grea a românilor din Valea Timocului si ca vreau sa stiu daca în convorbirile cu consilierul prezidential sârb s-a discutat si aceasta problema. Ma opreste pentru a întreba în ce calitate cer aceasta informatie, la care raspund ca în calitatea de cetatean român interesat de ceea ce fac functionarii platiti din banii publici. Îmi raspunde ca aceasta problema n-a fost trecuta pe agenda de discutii, deci nu s-a discutat. Revoltat, continui zicând ca înteleg ca problema n-a fost pe agenda consilierului prezidential sârb dar nu înteleg de ce situatia românilor din Serbia n-a fost pe agenda prefecturii? Nu se cunoaste ca românii din Valea Timocului n-au nici macar gradinite în limba româna, ce sa mai vorbim de scoli sau licee, ca singura biserica româneasca, cea din Malainita construita pe proprietatea preotului Boian Alexandrovici este în pericol sa fie demolata? Când ajung aici sunt interupt, spunând ca se cunoaste situatia, ca preotul Boian Alexandrovici a fost si la prefectua. Cu atât mai mult, zic, daca se cunostea situatia, trebuia discutata problema, un consilier prezidential sârb nu vine în fiecare zi în Timisoara, nu trebuia pierdut prilejul, macar aici în Banat, unde exista o comunitate mare de sârbi, pentru ca de la Bucuresti sunt putine sperante, dar deja “sefa“ nu ma mai asculta, îsi reluase discutiile cu cele doua subalterne. E clar, n-am putut s-o sensibilizez pe “sefa“ în privinta românilor din Valea Timocului, avea “probleme de integrare europeana“, asa ca parasesc prefectura cu un sentiment de amaraciune, aruncând în loc de salut, un: luati banii degeaba!
M-am întrebat de multe ori daca împotriva agresivitatii autoritatilor sârbe, civile si religioase, fata de românii din Valea Timocului se poate face ceva de catre România.
Raspunsul este categoric da, numai sa vrem sa facem ceva ce este de fapt o obligatie morala a patriei mama. Dar daca noi nici macar nu discutam aceste probleme cum sa trecem la fapte. Asadar primul pas ar fi abordarea problemei la toate întâlnirile bilaterale. O etapa superioara ar fi includerea unui reprezentant al românilor din Valea Timocului în delegatiile oficiale române care se deplaseaza în Serbia. Sa luam de exemplu biserica. A fost inclus preotul Boian Alexandrovici în delegatiile bisericesti românesti care se deplaseza în Serbia? De asemenea conducatorii bisericii ortodoxe române ar putea apela la conducatorii bisericii ortodoxe sârbe din România pentru a face presiuni asupra autoritatilor bisericesti sârbe. Daca clericii sârbi de la noi nu manifesta entuziasm sau nu obtin efecte favorabile se poate apela si la proverbul românesc: “Bate saua ca sa priceapa iapa”. Se stie ca toate cultele recunoscute de stat sunt subventionate de stat. Vrem sa facem presiuni asupra autoritatilor sârbe, sa începem cu “întârzierea“ livrarii in cont a subventiei catre biserica sârba din România. Sigur treptat, asteptând efectul, iar daca sârbii sunt caposi, pâna la sistarea neoficiala. Se poate promova o lege în parlament a reciprocitatii, în sensul ca se dau subventii doar cultelor care în tara mama aplica acelesi drepturi românilor cu cele pe care le au ei aici. Evident legea va trebui sa se refere si la învatamântul în limba materna, cu atât mai mult cu cât acesta este subventionat 100%, spre deosebire de culte unde subventia este 50%. Nu cunosc oficialii nostri aceste lucruri? Le cunosc, dar daca nu-i preocupa soarta românilor din tara, la ce sa ne asteptam în privinta celor din afara tarii. Sârbii vor sa intre în Comunitatea Europeana si au nevoie si de sprijinul nostru. Când sunt strânsi cu usa fac ce li se cere. L-au predat pe Milosovici si alti fosti conducatori Tribunalului International de la Haga. Sa le cerem de pe acum sa rezolve problema românilor din Valea Timocului la standardele aplicate sârbilor din România. Sa nu asteptam ultimul moment când vor promite totul si nu vor face nimic. În partea bulgara a Vaii Timocului situatia românilor este cel putin la fel de grava ca-n partea sârbeasca. Experienta cu Ucraina si Ungaria este concludenta. Latini ziceau: ” Erarae humanum est, perseverarae diabolicum“, adica pe româneste “a gresi este omeneste, dar a persista în greseli e lucru dracului“ (traducere libera). Românii din Ungaria nu pot monta un bust al episcopului Andrei Saguna, în curtea unei biserici, deci pe o proprietate privata, în schimb România este împânzita cu statui ale revolutionarilor maghiari în locuri publice. Unde este reciprocitatea? Tratatul cu Ucraina a fost facut prost si românii de acolo sunt mai asupriti ca înainte, el putea fi renegociat dupa zece ani, cu conditia sa fie notificata intentia cu un an înainte de expirare. N-am facut-o, dovada ca pe conducatorii nostrii nu-i intereseaza decât propriile lor interese. In curând ucrainienii ne vor curta din nou ca sa fim de acord sa intre in NATO sau EU. Niste conducatori responsabili ar cere inca de pe acum ca drepturile românilor din Ucraina sa fie respectate pe teren, nu numai pe hârtie.
Preotul Boian Alexandrovici este amenintat cu posibile “accidente“. Un alt lider al românilor din Valea Timocului, Dusan Pârvulovici, face un apel pentru a fi ajutat. Situatia este grava, se poate ajunge la o tragedie. Românii de acolo au fost abandonati în perioada comunista. Nu observati cu câta perfidie au actionat sârbii pentru a-i asimila. Le-au schimbat numele din Pârvu în Pârvulovici, din Alexandru în Alexandrovici, iar numele de botez nu pot fi alese decâ din lista oficiala a guvernului, asa se ajunge la Boian si Dusan care nu prea suna româneste. Apreciez mai mult un … ici sau … ov care stie româneste, decât un … escu care habar n-are. Sârbii au fost si ei sub stapânire straina, la fel si bulgarii, dar au uitat, asa ca au preluat procedeele ungurilor în privinta asimilarii fortate a minoritatilor nationale care au ramas sub ei, adica au devenit din asupriti asupritori, ceea ce Iuliu Maniu a promis ca românii nu o vor face si asa s-a întâmplat. Preotul Boian Alexandrovici a trimis o scrisoare si presedintelui Traian Basescu, de la la care sunt convins ca n-a primit nici un raspuns. În epoca postdecembrista înca n-am auzit ca un oficial român sa raspunda la scrisori. Alta e situatia în America, unde si motanul lui Bill Clinton raspundea la scrisorile pe care le primea. Probabil presedintele Basescu n-a avut timp sa raspunda la scrisoare. Ca o consolare pentru preotul Boian Alexandrovici, sa ne amintim ca Presedintele n-a avut timp nici sa primeasca delegatia militara chineza care a vizitat România în vara aceasta. Probabil a vrut sa-si dovedeasca slugarnicia fata de stapânul de la Washington. Ce dovada de slugarnicie mai mare poate fi adusa unui stapân decât aceea de a face ceea ce presupui ca-i face placere acestuia. Nu pot sa cred ca numai din prostie a fost adusa o ofensa diplomatica unui mare prieten al României, cum era China. Probabil chinezii si-or fi zis: iata un presedinte care face pe leul la Bucuresti, se comporta ca un catel când aude de Washington si nu vede mai departe de vârful nasului când apare Beijing-ul. Problema ma obsedeaza. China este membru permanent cu drept de veto în Consiliul de securitate si ar fi fost singura tara pe care ne-am fi putu baza la ONU. Prin primirea lui Dalai Lama si neprimirea unei delegatii chinezesti presedintele Traian Basescu a tradat interesele României, facând jocul dusmanilor tarii. Modul în care a tratat diplomatia româna relatia cu China ne-a dovedit cât de “bun“ este si Cristian Diaconescu.
Deci din partea presedintiei nici o osperanta de ajutor deocamdata. Mai avem însa o putere în stat, parlamentul, unde sârbii au un deputat propus de uniunea lor, la fel ca si restul minoritatilor nationale. Comisia de politica externa a Camerei deputatilor ar putea apela la acest deputat sârb pe care sa-l trimita în vizita oficiala la Belgrad cu misiunea de a solicita interventia parlamentului sârbesc pentru protectia celor doi lideri români amenintati. Numai parlamentul sârb poate sa actioneze asupra ministrului de interne sârb ca oamenii sai sa-si faca datoria. Pentru ca nu este normal ca un sef de politie sa se faca purtatorul de cuvânt al unor extremisti cu mintea înfierbântata, care da un sfat “prietenesc” de a renunta în loc sa-l asigure ca politia îl va apara ca pe orice cetatean sârb, indiferent de nationalitate. Totodata delegatul nostru trebuie sa prezinte deputatilor sârbi situatia minoritatilor din România, accentuând si pe intentia de a legifera reciprocitatea. Ambasada României de la Belgrad ar trebui sa se implice prin vizitarea periodica a celor doi lideri de catre personalul consular, tocmai pentru a arata sârbilor ca soarta acestora nu ne este indiferenta.
Am facut doar câteva sugestii de sprijinire a românilor din afara granitelor. Avem un departament pentru românii din afara care trebuie încadrat cu oameni care vor sa faca cu adevarat ceva. Din marea de români, despre care vorbea Nicolae Iorga ca înconjura România Mare, n-au mai ramas decât niste insule pe care avem datoria morala sa le salvam pâna nu e prea târziu. Este un miracol ca dupa zeci de ani de asuprire si crunta asimilare, fara biserici si scoli în limba româna, fara o elita intelectuala româneasca, cu o mass-media în majoritatea ei antiromânesca, care prezinta numai aspectele urâte care se întâmpla în România cu scopul ca românilor sa le fie rusine de originea lor, s-au putut totusi ridica lideri autentici ca preotul Boian Alexandrovici si Dusan Pârvulovici. Sa-i ajutam pâna nu este prea târziu!

Noembrie, 2009
Ioan Ispas
Newark, DE

În apărarea Mioriței

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2010

În apărarea Mioriței

 

Autor: Ion Coja

     Rândurile de faţă sunt scrise dintr-un impuls polemic, stârnit de numărul tot mai mare al referinţelor stupide sau de-a dreptul tembele care apar în presa românească şi pe la autori mai căzniţi, având ca ţintă comportamentul „mioritic” al ciobănaşului sau alte aspecte ale celebrului text. Paharul răbdării şi al toleranţei mele faţă de imbecilitate ca debilitate mentală s-a fost umplut când am auzit de Nicolae Manolescu, de însuşi Nicolae Manolescu, că ar fi scris undeva sau a afirmat cândva, că Mioriţa ar trebui inclusă în opera poetică a lui Vasile Alecsandri… Chip, Doamne, că Alecsandri ar fi „stilizat-o” într-atât încât nu mai aparţine folclorului, sufletului etnic românesc etc., ci a devenit o creaţie – o capodoperă, ce-i drept, a unui autor anumit, numitul Vasile Alecsandri!…

     Manolescu îmi aduce astfel aminte de acel truditor ingenuu la Căile Ferate care a ieşit la pensie după o viaţă întreagă petrecută pe lângă vagoane, ale căror roţi le-a ciocănit cu o conştiinciozitate ireproşabilă zi de zi, pe ploaie, pe ninsoare sau pe arșiță, vreme de câteva decenii. La pensie ieşind acel Nae Manolescu, tot staful CFR-ului s-a adunat în păr să-l sărbătorească în mod exemplar pentru ceilalţi salariaţi. „Spune-mi, nene Nicky, i-a zis însuşi ministrul de resort, acum când ieşi la pensie după o carieră, repet, aşa de ireproşabilă și de exemplară, cu ce-ţi putem fi de folos? Ai vreo dorinţă mai deosebită pe care noi am putea să ţi-o împlinim? Hai, zi, nu te sfii!” La care ceferistul Manolescu a îndrăznit să fie ca niciodată de sincer şi descătuşat de prejudecăţi: „Da, domnule ministru, acum, că plec din triaj pentru totdeauna, n-aş vrea să mor înainte de a afla la ce folosea ca eu să trec pe la toate vagoanele şi să tot dau cu ciocanul în roţile alea, săracele de ele?!”…

         Cam aşa şi cu Nicolae Manolescu al nostru: iese la pensie, dă colţul mâine-poimâine şi nu a aflat, căci nu l-a căutat, răspunsul la o întrebare pe care şi-o pune orice tînăr cât de cât preocupat de fenomenul literar românesc: cât din Mioriţa „lui Alecsandri” este text autentic şi cât i se datorează romanticului boier? Eu unul m-am ales încă din liceu cu această întrebare incomodă, dar tot în anii de liceu am aflat răspunsul, simplu, mergând la alte variante ale Mioriţei şi constatând, cu nesfârşită încântare, că există variante ale Mioriţei – varianta Tocilescu, Densusianu şi altele, uitate acum de mine, cel puţin la fel de reuşite ca text literar… Ca literatură! Ca literaritate! Se pare că Nicolae Manolescu nu s-a ostenit să meargă „la text”, la textul celorlalte variante, și a trăit toată viaţa sa atât de total dedicată literelor româneşti cu convingerea ieftină că Mioriţa nu există de fapt… Nu există ca text folcloric, ca reper etnic sufletesc, ca „mit fondator”!…

      Păi handicap mai deformator de suflet de literat român mi-e greu să imaginez…

       Asemenea concluzie, cum că Miorița aparține literaturii culte, concluzie cu care contrariezi chiar pe toată lumea, nu poate să apară decât din lipsa de aderență organică la fenomenul numit destul de impropriu literatură populară. Adică din lipsa lecturii, în cazul unui literat din a doua jumătate a secolului al 20-lea. Contactul cu folclorul este, la noi, cei școliți după 1945, aproape exclusiv livresc. Ține însă de o erudiție minimă obligatorie pentru un istoric literar să frecventeze antologiile și studiile de folclor (literar și nu numai). Se vede clar că Manolescu nu a trecut prin această experiență, că nu a trăit șocul inițiatic (sic!) pe care orice literat, orice filolog român îl resimte la contactul consistent, adică edificator, cu folcloristica românească, implicit cu folclorul românesc. Dacă în alte culturi și literaturi, mai ales occidentale, folclorul nu este propriu zis un capitol de istorie a literaturii (culturii) respective, în spațiul românesc nu poți să faci istorie, a culturii și literaturii naționale, fără să pornești de la cea populară și la ea să te întorci mereu, ciclic, pentru a te verifica și întrema(sic!).

        O evaluare a literaturii noastre culte din această perspectivă ne impune o concluzie deopotrivă incomodă și reconfortantă: avem mari datorii față de folclorul românesc, față de imaginarul și mentalul românesc, pe care scriitorii români nu l-au scos la lumina cuvîntului tipărit decât fragmentar, cu mari lacune și deseori în chip formal, de ochii lumii… Folclor pe care suntem tare departe de a-l fi epuizat… Folclor care ne așteaptă pentru creații mai inspirate, mai sincere decât cele deja existente! Mai autentice.

        La fel din istorie, istoria națională, mari capitole sau momente de maximă concentrare existențială și emoțională lipsesc din inventarul surselor de inspirație deja valorizate literar. În tradiția imperială a Eneidei, nu e cazul să ne sfiim a menține și chiar a spori sentimentul datoriei pe care, ca literați, ca artiști, literații și artiștii îl au față de istoria națională, față de sufletul etnic românesc. Marile subiecte ale literaturii și artei inspirate din istorie sunt încă nescrise, neîncepute, neidentificate ca atare… Compromisă în anii stupizi ai realismului socialist, ideea de „a fi suflet din suflerul neamului meu” a avut până acum, de-a lungul istoriei noastre culturale, productivitatea literară și culturală totuși cea mai ridicată. Fără consecințele literare și culturale pe care le-a determinat trăirea acestui imbold, trei sferturi din literatura și cultura noastră ar lipsi de la apelul de seară… Această idee nici pe departe nu și-a trăit traiul, chiar dacă unii s-au priceput să-i mănânce mălaiul, ca jalnici profitori ai ideii naționale… De douăzeci de ani ideea națională este pe față atacată și discreditată, atât cât reușesc s-o facă condeiele năimite în acest jalnic scop. Nu puține! Și cu susținere „logistică” oficială. Bașca cea externă!

        …Dar, slavă Domnului, nu mor caii când vor potăile!…

        Bizara teză a lui Nicolae Manolescu privitoare la Miorița își are logica ei de îndată ce este poziționată în contextul largului front anti-naționalist și anti-românesc deschis după 22 decembrie 1989…

                                                                *

       Nu departe de Nicolae Manolescu „se postează” de la sine neisprăviții care găsesc cu cale să se pronunțe superiori și lucizi asupra propriei lor condiții de român pentru a o repudia, cu indignare, ca pe un trist produs al spiritului mioritic. Da, zic aceștia, Miorița este un text fundamental pentru conștiința etnică românească, numai că rezultatul răspândirii la scară națională a acestui text a fost lamentabil: generalizarea printre români a resemnării lașe, lipsite de vlagă în fața provocărilor cu care istoria încearcă fiecare popor. Românii, mai ales cei de azi, au avut neșansa să moștenească „din părinți” acest text deformator și pervertitor de suflete… Poporul român, cu sute de ani în urmă, a inventat și adoptat soluția mioritică, cea mai lipsită de bărbăție, lipsită de „șira spinării”, cum s-a pronunțat de curând un trubadur pârît, devenit pedagog național. Cândva, orice lăutar știa să cânte Miorița și deseori li se cerea s-o facă… Azi, un lăutar burduhănos și unsuros, preferă Miorița la proțap… De când n-ai mai citit-o, amărîtule?!

       Dar trebuie să-i mulțumesc histrionului pentru nerușinare, abia așa paharul lehamitei mele, iată-l, deversează în sfârșit… Făcându-mă să le propun, celor capabili să mai priceapă ceva,

O  INTERPRETARE  CUMINTE  LA  MIORIȚA

 

 

       Pornesc de la un dat unanim acceptat de specialiști: Mioriţa a fost la origine un colind…

       Mi-aduc bine aminte mirarea cu care, student fiind, am luat cunoştinţă de acest detaliu „biografic” al baladei, la cursul lui Mihai Pop, bătrînul. La vremea mea am fost colindător înfocat. Ani la rând am mers în seara de 23 decembrie cu Bună, bună seara la Moş Ajun, a doua zi cu Bună, bună dimineaţa la Moş Ajun, în seara de Crăciun cu Florile dalbe, de Crăciun cu Steaua, cu Pluguşorul în ultima zi a anului, iar în prima zi de An Nou, cu Aratul şi semănatul. Textele colindelor le luasem de la copiii mai mari şi nu vedeam nicio posibilitate ca vreun colind să semene cu Mioriţa… Abia apoi am aflat şi am priceput că în satul tradiţional colindele erau altele, atât ca funcţie, cât şi ca text. Mai întâi că nu se mergea pe la toate casele cu acelaşi text. De cele mai multe ori colindul însemna un text pregătit ad hoc, adică într-un scop anumit, acela, imaginat anume pentru fiecare casă unde se făcea uratul, un text „personalizat”, care dezvolta un detaliu legat de „istoria” familiei respective. Dacă gazda era pătimaş vânător, i se zicea colinda Cerbului, alta decât colinda pentru o gazdă împătimit pescar. Şi aşa mai departe…

      Altă informaţie: colindătorii se organizau în cete cu multă vreme înaintea zilelor de colindat şi pregăteau un repertoriu anumit, cam la fel cum fac elevii de azi când pregătesc din timp o serbare şcolară. Desigur, era o participare colectivă, dar cu talent literar creator nu puteau fi toţi. Puteau să aibă gust literar ca să recunoască valoarea unui text, ceea ce este altceva. Dar de regulă, într-un astfel de grup, unul sau cel mult doi sunt „mai” autori decât ceilalţi, creatori propriu ziși. Detaliu esențial: colindatul nu era practicat numai de copii, dimpotrivă, cetele de flăcăi erau cele mai active, mai legate de rigorile și obiceiurile colindatului.

      Cu ani în urmă, la o sesiune ştiinţifică, am ascultat o comunicare despre o colindă culeasă pe la 1900, de Constantin Brăiloiu, colindă imaginată special pentru o gazdă care fusese implicată într-un accident de cale ferată ce făcuse multă vâlvă la vremea respectivă. …Cred că atunci s-a declanşat în mintea mea procesul asociativ, de idei şi fapte, al cărui rezultat sunt însemnările de faţă. Aşadar, am înţeles eu, colinda putea să fie legată şi de o întâmplare anumită din viaţa familiei colindate, de un „accident”! Evident, colinda inspirată de accidentul CFR nu putea supravieţui, nu se putea impune conștiinței colective, căci puţine sunt familiile astfel lovite, aşa cum puţine sunt şi accidentele feroviare, din fericire. În schimb, moartea năpraznică a unui păcurar, a unui oier, era în vechime un „accident” care ocolea puţine comunităţi rurale.    

         Câteva cuvinte despre ciobănie, despre oieritul tradițional. Este greşită imaginea, oarecum curentă, a „ciobănaşului cu trei sute de oi”, care trece prin marginea satului spre a umple de dor inima fetelor. Ciobanii de odinioară străbăteau cu oile sute de kilometri, până departe de casă, deseori trezind ostilitate printre localnici. Drumul lor era plin de felurite „provocări”, la care nu era ușor să le faci față. Străbunicul meu Licoi, din Răşinari, ducea turma la iernat în bălţile Nistrului, alţi țuțuieni iernau în Crimeia, iar sate de mocani plecaţi cu oile şi care au fost prinşi de Revoluţia rusească departe de casă, nemaiputând să se întoarcă, se găsesc mai multe, dincolo de Bug şi până la poalele munţilor Caucaz… Oieritul era primejdios în mai multe feluri și pretindea bărbați adevărați, tari de „vîrtute”…

      La români ciobănia poate fi comparată cu marinăria la englezi. Prin marinari, prin corăbieri s-a lăţit teritoriul limbii engleze, dusă astfel până la capătul Pământului. Limba română, la rândul ei, a cucerit teritorii noi mai ales prin ciobanii întemeietori de sate în proximitatea teritoriul româno-fon, dincolo de Nistru sau de Tisa, ocupând şi românizând teritorii nelocuite, pustii la acea vreme. Turmele plecau la iernat grupându-se, ca nişte flote ale uscatului, căci o turmă răzleaţă se oferea unor primejdii mult prea mari. Drept care ciobanii erau bine militarizaţi, înarmaţi şi pregătiţi să facă faţă atacurilor unor răufăcători. De regulă ciobanii se întovărășeau la drum, asociindu-se pe bază de încredere, încrederea cea atât de omenească, de indispensabilă societății umane. În aceste condiţii, satul de munte, mocănesc, de unde se pleca în transhumanţă, nu era deloc ocolit de vestea neagră a omorului, a crimei nelegiuite căreia să-i fi căzut victimă un fecior din sat, probabil mai neştiutor de răutăţile lumii. Iar când omorul ce producea în interiorul „asocierii”, în disprețul încrederii, crima atingea culmea nelegiuirii!

       Nu mi-e greu să mi-l imaginez pe acel flăcău fără de noroc care să le fi fost prieten din copilărie celor din ceata de colindători, camarad aşadar. Cu ce colind se puteau înfățișa foştii tovarăşi de jocuri şi isprăvi tinereşti la casa bătrânei mame, cea cu brâul de lână?… Colindătorii nu puteau ocoli „subiectul”, rostind un colind „neutru”. Tot satul o căina şi sângera alături de sufleţelul bietei mame pentru nenorocirea abătută asupra ei. Făcându-i un colind pe acest „subiect”, subiectul nu putea fi ocolit sau schimbat, fecioraşul nu putea fi înviat şi adus acasă ori pus să se lupte, biruitor și pilduitor, cu tâlharii! Mortul de la groapă nu se mai întoarce… Moartea nu dă nimic din ce apucă să ia! Şi atunci cum să fie prezentate lucrurile?! În ce fel ca în felul acela să mângâie cât de cât sufletul maicii bătrâne?

       Imbecilii de azi se revoltă: de ce mândreţea aceea de voinic nu s-a apărat?! De ce s-a împăcat cu soarta lui, atât de nedreaptă, pe care alţii i-au hotărît-o?!…

       Bieţi infantili, care nu pricep că în momentul când „textul” a fost „scris”, eroul era mort, mort nu în imaginaţia autorului, ci în realitatea cea mai dureroasă, a faptelor. Venind la uşa mamei, ceata de colidători nu avea ce căuta acolo decât dacă aducea o formulă salvatoare, sufleteşte vorbind. Salvatoare pentru mamă!

       De regulă, la asemenea năpraznă – vezi cazul recent și atât de asemănător al handbalistului Marian Cozma, cei mai mulţi care vin să mângâie prin prezenţa lor suferinţa familiei, a părinţilor, a mamei îndeosebi, nu găsesc cuvinte potrivite. Unii chiar o declară explicit: „nu avem cuvinte…” Ceata de colindători trebuie să se fi frământat tare mult atunci când s-a decis s-o colinde şi pe bătrână. Bănuiesc că nici nu se putea să nu meargă cu uratul la mama prietenului dispărut. Dar cu ce cuvinte, cu ce text s-o colinzi când toată lumea, pretutindeni şi dintotdeauna, în asemenea împrejurări, nu găseşte cuvinte potrivite?!…

       E foarte probabil că mulţi au trăit acest sentiment, al neputinţei de a face ceva, ceva care să se potrivească pentru a micșora suferinţa maximă, a mamei care a pierdut un copil, odorul ei… Nu poate fi durere mai mare! Şi e de bănuit că nu totdeauna şi nici la fiecare caz de omor, ci numai o dată, o singură dată cineva a găsit formula potrivită, textul cu care să aibă curajul să se prezinte în seara de Ajun la uşa casei îndoliate. Căci aceasta a fost funcţia primordială a Mioriţei: să aline suferinţa mamei… Să-i ofere bietei femei o interpretare a morţii fiului drag care să-i modifice percepţia catastrofei. Nu relatarea faptelor este ţinta textului, ci efectul mângâietor asupra bătrânei, asupra familiei care, din tinda casei, ascultă jelania colindei: Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai…

       Repet: punctul de plecare a fost un fapt real. Petrecut de nenumărate ori în lumea românească. Odată făptuită crima, nenorocirea devenea un dat imposibil de ocolit. Nimic nu se mai putea face. Aparent, nimic! Dacă totuși ceva-ceva tot se mai putea face, acel ceva nu era pentru victimă, ci numai pentru cei rămaşi în viaţă ca să sufere tot restul zilelor lor… Numai pentru suferinţa lor se mai putea face sau încerca ceva. Ceva care să-i ajute să „vadă” altfel cele petrecute. Aceasta era şansa colindătorilor şi totodată datoria lor, ca artiști: să găsească formula, textul mângâietor cu care să ajungă la sufletul bietei mame, ogoindu-l…

      A vedea în Mioriţa un text imaginat de colindătorii care merg la mama ciobănaşului ca să o „panseze”, cred că este o perspectivă utilă mai ales pentru cei care se grăbesc să proclame precaritatea unui aşa zis comportament „mioritic”. Acest comportament nu este cel real, al ciobănașului, despre care nici nu se știe cum a murit în fapt. Căci nu are importanță ce anume și cum s-au petrecut lucrurile în planul real, al faptelor. În acest plan nimic nu mai poate fi schimbat! Dacă se mai poate schimba ceva e numai în planul ficțiunii, al imaginarului. Tentația de a-l salva pe ciobănaș se poate împlini  numai în planul ficţiunii, al unei ficţiuni cât mai convingător  prezentată, care s-o ajute pe bătrâna maică să-şi mai ducă zilele lăsate de la Dumnezeu, zile pe care nu se mai simţea în stare să le suporte. Îi va fi fost oare măicuței de mocănaș mai uşor după ce vor fi trecut pe la fereastra ei colindătorii şi vor fi desfăşurat dinaintea uimirii sale tabloul fantast al nunţii cosmice, al nunții mioritice?… E greu de spus! Dar cu siguranță le-a fost mai ușor după aceea colindătorilor înșiși, participanți și ei la jalea lăsată în urmă de dispariția camaradului… Asupra acestora ar trebui cineva să insiste mai mult. Adică asupra autorului!…

       Desigur, a fost „o clipă astrală” aceea în care a fost imaginată colinda măicuţei lovite de cea mai nedreptă dintre nenorocirile ce se pot abate asupra unui om. Cine va fi fost acel colindător „de geniu”?!… Nu vom ști niciodată. O singură certitudine: nu a fost Vasile Alecsandri, domnule Manolescu… Dar încă mai semnificativ este „succesul la public” al acestei colinde, al formulei prin care moartea s-a transfigurat şi a căpătat alt chip, devenind astfel mai uşor de îndurat. Ba chiar dându-ţi sentimentul ciudat şi neaşteptat că transformă crima într-un eşec al asasinilor. Căci ei au gândit să-l dea morţii pe fecior, şi iată, moartea lui nu mai este moarte! Moarte mizeră şi urîtă, netrebnică ca înşişi făptaşii ei. Ci este cu totul altceva! Un spectacol cosmic, al întregii firi, care îl salvează pe fecior din mizeria asasinatului laş, proiectându-l transfigurat în peisajul cosmic, celest, şi atribuindu-i o postură mântuitoare, la care râvneşte orice mamă: să-şi vadă feciorul mire! I se oferă mamei această bucurie, fictivă, dar potenţată miraculos și mângâietor de viziunea binecuvîntatului „autor” al colindei. Recuperându-l astfel pe cel ucis pentru partea frumoasă, nobilă a existenţei, a fiinţei umane.

       Aidoma morţii, care nu dă nimic înapoi, funcţionează când şi când şi „teroarea istoriei”. Sunt momente în istorie când Istoria te striveşte, nu-ţi dă nicio şansă de a-ţi alege destinul, nu ai cum să i te pui de-a curmezişul ori s-o ocoleşti, să te dai la o parte!… Seamănă moartea ciobănaşului, odată petrecută, cu unele momente din istoria Neamului, zice Mircea Eliade, momente în care biet românul nu avea cum să se împotrivească cataclismului, la fel cum nici ciobănașul nu a putut evita trădarea, sperjurul infam al tovarășilor săi. Un asemenea cataclism, zice Mircea Eliade, a fost şi instaurarea în România după 1944 a unui regim atât de ne-românesc şi anti-românesc. Victimele imediate ale acestui regim, ne asigură Eliade, au fost românii nevoiţi să ia calea pribegiei, a exilului. Drama lor a cunoscut-o bine Eliade. Drama neputinţei de a interveni în rostogolirea grea, surdă şi implacabilă a Istoriei asupra Neamului tău. Neputinţa de a o opri sau de a devia Istoria din şleaul ce şi-l făcuse prin inima fiinţei româneşti.

     Zice Eliade: „Mesajul cel mai profund al baladei îl constituie voinţa păstorului de a schimba sensul destinului său, de a preface nefericirea lui într-un moment al liturghiei cosmice, transfigurându-şi moartea în „nuntă mistică”, chemând pe lângă el soarele şi luna şi proiectându-se printre stele, ape şi munţi. (…) El a impus deci un sens absurdului însuşi, răspunzând printr-o feerie nupţială nefericirii şi morţii.” 

       Cu alte cuvinte, românii din exil, incapabili să riposteze fățiș, ba chiar aflați unii, acolo, în Occidentul liber, sub interdicția de a acționa politic împotriva ocupantului bolșevic din Țară, au găsit, au știut acei români mioritici ce să facă pentru a da un sens superior, recuperator de idealuri, suferinței de a trăi departe de orizontul natal… Însăși opera lui Mircea Eliade, meșterită cu conștiința netă de a răspunde prin ea absurdei istorii moderne, face parte din răspunsul mioritic dat de exilul românesc. Dat de Enescu, Brâncuși, Cioran, Ionescu, Vintilă Horia, Uscătescu și atâți alții, inclusiv feciorii mioritici care s-au înrolat la sacrificiu ca să fie parașutați în Țară, pentru a-i sprijini pe și mai mioriticii partizani din munți…

       Eliade ne amintește, în celebrul său studiu (vezi volumul De la Zamolxis la Gingis-Han), faptul că aceeaşi transfigurare o găsim şi în textul unor bocete, când este plânsă moartea unui fecior nenuntit. Ce a fost la început, colinda sau bocetul? Răspunsul este de-o importanţă secundară. Succesiunea în timp nu putem fi siguri că este cea sugerată de Eliade, căci circulaţia extraordinară pe care a avut-o Mioriţa în toate ţinuturile şi mediile româneşti ar explica orice iradiere dinspre textul baladei în textul altor „manifestări” folclorice. Nu cumva textul Mioriţei este sursa unor viziuni prin care bocetele încearcă și ele să facă mai uşor de suportat despărţirea de cel drag? Oricum, ideea că Miorița este și un soi de bocet vine să dea o și mai mare complexitate acestui text. Rostul său este însă oricum acelaşi: absurdul, absurditatea morţii la omul tînăr, poate căpăta un sens, iar acel sens este mângâietor pentru cei apropiaţi sufleteşte de feciorul pierdut… Adică ţinta colindei, ca şi a bocetului, sunt rudele cele mai apropiate ale mortului, în mod specific maica cea bătrână, a căror inimă trebuie mângâiată…

      Textul eseului despre Mioriţa a fost publicat de Eliade în 1962. Scris cu câțiva ani mai înainte de data publicării, era prea devreme pentru ca Mircea Eliade să se fi gândit la un alt, anume, moment românesc de sublimă „prefacere a nefericirii într-un moment al liturghiei cosmice”. Instaurarea în România după 1944 a unui regim atât de ne-românesc şi de anti-românesc a fost o fatalitate tragică, impusă românilor cu o forță care depășea capacitatea lor de opoziție. Nu resemnarea „mioritică” a dus la instaurarea comunismului în România și în jumătate din Europa, ci cârdășia Est-Vest a marilor puteri nelegiuite. Ba, pe plaiurile mioritice, adică în adâncul codrilor și pe crestele munților, românii au avut reacția cea mai bărbătească din toată Europa comunistă, căci numai românii, mereu mioritici, au organizat singura rezistență anticomunistă armată, fățișă, haiducească. Eroică și deseori martirică! Singura din tot lagărul comunist, chiar dacă perfect inutilă, pragmatic vorbind…

         Paranteză: unde ne sunt trubadurii care să consemneze, cu inspirație, chiar și în ritm de rock sau folk, acest moment sublim de afirmare a sufletului românesc?! De ce nu răzbate, în mizerabile textele textierilor ce se imaginează trubaduri moderni, de ce nu răzbate fiorul eroic, elanul august al fraților Arnăuțoiu, al Elisabetei Rizea, al lui Gavrilă Ogoranu, al partizanilor din munți, pe care securitatea bolșevică i-a hăituit și ucis, dar de îngropat în mormîntul uitării îi îngropăm noi, cei de azi, noi îi îngropăm!…

       Tragedia produsă în anii 50, ai deceniului cu pricina, se traduce mai ales prin numărul imens de vieți distruse, stâlcite, călcate în picioare, batjocorite de justiția comunistă, de sistemul penitenciar cominternist, care a imaginat în România cel mai cumplit concept de tortură din tot lagărul comunist! Nu resemnarea mioritică a umplut temnițele comuniste din România, domnilor!… Ci dimpotrivă, neputința românului, neputință mioritică, de a se supune absurdului, de a accepta fața inumană, chipul drăcesc al noului regim! Din această neputință a resemnării s-au iscat feluritele acte de rezistență la regimul criminal cominternist! O statistică a acelor ani pune imediat în evidență că românii români, majoritari în Țară, erau minoritari în rândurile partidului comunist opresor, în schimb tare puțini minoritari din România au participat la popularea temnițelor din RPR cu anti-comuniști! În comparație cu românii, puțini etnici minoritari au ajuns să se înfrunte cu fiara, cu regimul de exterminare din închisori!…

       Anticomuniști cu arma în mână, dispuși în orice clipă să se sacrifice pentru libertate și demnitate, au fost numai românii români! Niciun minoritar etnic sau religios printre partizanii anticomuniști din munții României! În Făgăraș sau în pădurea Babadagului, în Maramureș sau în munții Banatului, în Apuseni sau Vrancea, au suferit și au jerfit numai urmașii ciobănașului mioritic, care ortodox, care greco-catolic… Și atât! Alții nu au mai fost! Picior de ungur sau de sas, de evreu sau de țigan! De reformat sau adventist!, care să fi urcat pe cărările de munte ale suferinței și jertfei… Ale demnității eroice!… Faptul că fiecare dintre acei partizani din munți, martiri și eroi deopotrivă, știau ca pe Tatăl nostru colinda baladei Miorița nu i-a făcut să lepede arma din mână! …Ci – iar, dimpotrivă!

       Așadar, zeci de mii de români au înfundat Piteștiul și Gherla, Aiudul și Canalul… Sute de mii de ani de suferință absurdă, mai absurdă ca moartea!… Torționarii neamului românesc i-au sortit exterminării lente, prin suferințe fizice cumplite și prin degradare morală, pe cei mai buni fii ai Neamului, pe cei mai „verticali”! Un regim penitenciar conceput pentru a batjocori omul, pentru a-l secătui sufletește înainte de a-l termina fizic!… Ținta predilectă: credința strămoșească a românului în Domnul nostru Iisus Hristos!

       Numai că a existat un răspuns – pe care l-aș numi omenesc înainte de a-l numi românesc, un răspuns totalmente mioritic la comportamentul bestial al ocupantului cominternist: în spațiul concentraționar românesc, adică în temnițele comuniste, românii siliți de teroarea istoriei să-și petreacă cu lanțuri la picioare anii cei mai frumoși ai tinereții, au găsit motive să aducă pentru această șansă și onoare mulțumire și cuvinte de glorie Mântuitorului Iisus Hristos, tovarășul lor de suferință, antemergătorul lor!… Nicăieri în spațiul încăput sub cizma bolșevică, cominternistă, a ateismului agresiv, militant, nu s-a mai produs un fenomen de amploarea și profunzimea trăirii religioase din temnițele comunismului ateu,  din care s-a prefirat până la noi, cu valoare de document fără pereche, poezia detenției, scrisă în temnițele din Republica Populară Română…

      E un fel de a spune „scrisă”, căci regimul bolșevic nu le-a admis academicienilor, savanților și poeților încarcerați accesul la hârtie și creion. Toată poezia detenției – capitol eminamente românesc în rezistența anti-comunistă planetară, a trăit și a supraviețuit numai pe căile oralității, motiv în plus să apropiem această poezie, această literatură fantastă, această reacție eminamente românească să o legăm de magnifica Mioriță, ziditoare de suflet etnic, cu ale sale o mie și una de variante culese pe întreg spațiul românesc!

      Cuvintele lui Mircea Eliade despre Miorița, cât de bine se potrivesc pentru camarazii din Țară ai lui Mircea Eliade! Încarcerați cu maximă duritate, unii exterminați, cu toții supuși unui regim de dezumanizare, deținuții noștri politici au avut harul și voința de a schimba destinul impus de Istorie, de a preface suferința lor și a Neamului într-un act liturgic, de sfințire a omului, în felul acesta transfigurându-și moartea și însăși starea nedemnă de robie a întregului Neam într-un moment istoric de grație… Comportamentul în temniță al camarazilor și camaradelor lui Nae Cojocaru sau Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu ori Petre Țuțea sau Aspasia Petrescu Oțel, a dat un sens absurdului însuși. Iar acest sens a însemnat în fond dejucarea proiectului demențial și diabolic al celor care, ca instrumente oarbe ale absurdului însuși, au conceput sistemul politic și penitenciar din România… Românii, deținuții politici din România, au introdus un sens mântuitor, un logos în haosul și arbitrarul acelei lumi concepută în dispreț și ură față de om, față de Cel Ce ne-a împrumutat chipul Său. Au știut să transfigureze infernul concentraționar într-un spațiu binecuvîntat de Dumnezeu! Într-o gură de rai…

       L-am întrebat pe părintele Radu Leonte din Sibiu, arestat în seara nunții sale, în iarna lui 1941, și întors la soția sa abia în septembrie 1964, l-am întrebat cu teamă, cu sfială, cum e, părinte Leonte, să stai în temniță 24 de ani?…

      Și mi-a răspuns cam așa: „Dragul meu, primii patru-cinci ani sunt mai grei, căci abia după aceea pricepi care este câștigul că te afli acolo…”

      De ce oare, când am primit acest răspuns, mi s-a părut unul mioritic?!… Mioritic în totului tot… Resimțindu-l ca pe dovada de eșec al teroarei cominterniste!

                                                  *

      Așadar, ciobănașul mioritic când află că i se dorește moartea, că uciderea sa este deja plănuită, nu pune mâna pe par, nici măcar nu fuge, nu dispare „englezește” de la fața locului. Ci rămâne locului, și-și acceptă soarta „românește”, zic imbecilii. Fie cum zic ei!… De data asta însă s-ar putea să aibă dreptate!

          Comportamentul mioritic, al ciobănașului, este, da, tipic românesc! Numai că este cazul să se știe și să se înțeleagă că în acest mod tipic românesc nu se comportă numai ciobănașul nostru arhetipal. Dacă este să numim mioritic sau tipic românesc acest comportament, atunci trebuie să se știe că la fel de mioritic, de „românește”, reacționează Însuși Iisus Hristos când află ce i-a pregătit Iuda și sponsorii Iudei. Căci în loc să se depărteze de primejdie, să părăsească grădina pierzaniei în graba cea mai mare, El Își adună mai aproape învățăceii și le ține predica cea mai înălțătoare, învățătura cea mai adâncă, lauda cea mai aprinsă adusă Domnului, vieții adevărate! Sfidând moartea și forțele întunericului, ale răului și ale minciunii! Exact ca în Miorița, oameni buni!…

      Tot după tipicul mioritic, românesc – nu eu i-am zis așa!, se defășoară alt moment de răscruce din istoria lumii, perfect comparabil, cel al morții lui Socrate. El, omul cel mai ințelept, cel mai priceput în a descifra tainele minții omenești și ale lumii în care trăim, a fost condamnat la moarte de concitadinii săi, prin acuzațiile aduse de niște neica nimeni… Detaliu important: a fost condamnat în modul cel mai democratic cu putință: prin vot, prin scrutin, prin referendum… Ca și Iisus, de altfel!

       …A avut Socrate  nenumărate ocazii să se sustragă pedepsei capitale și n-a făcut-o. În ajunul morții, de acord cu temnicerii, prietenii i-au aranjat o evadare. A refuzat din nou Socrate, iar ca să-și consoleze amicii de plecarea sa din această lume, le-a ținut „predica” sa cea mai emoționantă, mai tulburătoare. El, Socrate, care peste câteva clipe urma să bea cucută din cupa izbăvitoare, și-a încurajat prietenii vorbindu-le până la ultima suflare a sa despre nemurirea sufletului… Consemnată de Platon în vestitul dialog Phaidon.

       E greu de precizat și de stabilit o ierahie a celor trei texte, care din ele este mai important pentru românii de noi! Miorița, Evanghelia sau Phaidon? Ceea ce putem preciza, în termenii propuși de nedemnii noștri preopinenți – nedemni nedemnii, dar teribil de băgăcioși cât mai în față!, este că atât Iisus, cât și Socrate, adică atât omul cel mai curat din câți au existat, cât și omul cel mai înțelept, puși în fața morții, au avut un comportament, da, mioritic! Un comportament tipic românesc!… Nu s-au temut de moarte, au preamărit norocul de a viețui pe această lume totuși trecătoare, înșelătoare, în drum spre certitudinile de Apoi…

       Iar dacă am pomenit de comportamentul românesc al românilor confruntați cu „teroarea istoriei”, în postura de deținuți politici în temnițele cominterniste, nu putem să nu ne aducem aminte că mulți dintre acei deținuți diafani erau tineri din Frățiile de Cruce, adică chiar la vârsta ciobănașului mioritic. Nu fusese departe de această vârstă nici Căpitanul, în 1938, când, avertizat asupra intențiilor criminale ale regelui sperjur, este sfătuit să plece pentru o vreme din Țară. Care dintre noi, oamenii obișnuiți, nu regretăm că acest sfat nu a fost urmat de Căpitan?! Regretăm și nu înțelegem de ce Corneliu Zelea Codreanu nu a reacționat instinctiv, ci s-a purtat aidoma ciobănașului matricial, aidoma lui Socrate și Iisus: nu a întors spatele morții, evitând-o, depărtându-se de ea, ci s-a lăsat în voia altui instinct, superior, instinctului pe care îl naște în tine conștientizarea sinceră, profundă, autentică a valorii vieții, a valorilor sufletești legate de condiția divină a ființei umane… A ta, cititorule!

        Comportamentul mioritic – sau cristic (sic!), cum vrem să-i spunem, al Căpitanului în fața morții e întregit de felul cum, alături de ceilalți 13 camarazi, și-a trăit ultimele clipe, horcăind pe gâtlejul sugrumat cuvinte de laudă Domnului, Slavei divine, cerești!

        …Fiecare dintre noi, dinaintea unui text, a unui gest public sau privat, încercăm să ne punem în postura personajului și aprobăm sau repudiem purtarea insului, ne identificăm sau nu cu fapta sa. Reacția ciobănașului, chiar așa cum a fost ea imaginată de ceata de colindători, este o reacție posibilă, totuși. Dovadă, cum am arătat, faptul că regăsim această reacție, acest comportament și la alții… E drept, nu la fitecine. Ci la „alde” Iisus și Socrate, printre alții, nu mulți! De aceea nu e de mirare că unii dintre noi nu înțeleg, nu-și pot asuma comportamentul ciobănașului sau al lui Socrate… Nu înțeleg, dar cei mai mulți, printre care și subsemnatul, simt că le scapă înțelegerea acelor fapte și trăiesc, cu onestitate, sentimentul limitării înțelegerii… Nimic nu este mai reconfortant decât bunul simț al celor săraci cu duhul, deficitari la capitolul înțelegerii acestei lumi. Mai devreme sau mai târziu, la un nivel sau altul, fiecare însă atingem un asemenea prag al înțelegerii și ne împăcăm cu fatalitatea: nu suntem programați de Marele Softist să pricepem chiar totul!… Unii mai mult, alții mai puțin, dar niciunul totul!…

         Ce te faci însă cu obrăznicătura care face din propria sa limitare cheia înțelegerii acestei lumi, etichetând drept lipsă de consistență, de autenticitate, toate cele la care nu are acces prin capacitatea sa, fatal mărginită, de a se pune în pielea altuia, de a-l înțelege pe Celălalt?! Nu mă văd capabil de comportamentul lui Socrate sau al ciobănașului mioritic în fața morții, dar când iau cunoștință de acest model îmi dau seama că, dacă aș fi avut puțin mai mult noroc la naștere, mi-ar fi plăcut să mă fi înzestrat Dumnezeu cu un caracter atât de puternic… Nu mă reped, în apărare prostească de sine, să declar că tot ceea ce eu nu înțeleg sau nu sunt în stare să fac nu are valoare, este gest sau comportament penibil, caraghios, descalificant… Cum fac toți neisprăviții care, de câțiva ani post-decembriști încoace, vor să facă pedagogie națională cu noi, oferindu-ne modelul neîmplinirii lor înfumurate! Dacă, dintre aceștia, mai e careva recuperabil, îl sfătuiesc, inclusiv pe Nicolae Manolescu, să mai citească o dată, dacă deja a făcut-o vreodată, Apologia, adică Apărarea lui Socrate și textele legate de moartea sa, inclusiv dialogul Phaidon, să mai citească o dată și Evangheliile, despre cum a fost „arestat” Iisus, inclusiv Rugăciunea pentru unitatea om-Dumnezeu, iar după aceea să citească sau, în cel mai bun caz, să recitească Miorița, eventual în vreo două-trei variante ale acesteia, pentru un dosar complet al cauzei… Altfel nu văd cum ar reintra în normalitate. În normalitatea ființei umane în ipostaza ei românească!…

           Iar tuturor celor de față cititori le aduc la cunoștință că în hrubele cominterniste ale obsedantului deceniu, Miorița a fost atât de prezentă în mintea românașilor noștri, mioritici până la Dumnezeu!, încât unul dintre ocnași, nu de capul său, ci mereu cercetându-și camarazii de extaz penitenciar, făcând deci din acel text un soi de operă colectivă, anonimă, s-a încumetat să imagineze continuarea baladei!

         Da, există o continuare a Mioriței! Nu romanul Baltagul, care este și el așa ceva, dar în alt fel, ci un text poetic, în metru popular, să semene cât mai mult cu textul primordial, „al lui Alecsandri”. S-a încumetat cineva să se măsoare cu Miorița!… Cred că numai spațiul binecuvîntat al temniței, al suferinței nedrepte, putea cuiva să-i dea curajul de a scrie „continuarea” Mioriței, dar și inspirația, de natură cert divină, de a produce un text care să facă față comparației cu oricare dintre cele o mie de variante ale Mioriței… Iar acel ocnaș nu a făcut-o ca să schimbe cu vreo iotă destinul și comportamentul mioritic al ciobănașului, ci pentru a răspunde la o întrebare, extrem de justificată: cum le-a fost asasinilor după? Cum de i-a mai răbdat pământul?…

        Întrebarea aceasta și-a pus-o Radu Gyr și a scris drept răspuns Balada unui plai de munte.

            Ce s-a întâmplat cu asasinii ciobănașului nostru mioritic?, se întreabă așadar Radu Gyr și dă la această întrebare un răspuns, adică un text, o baladă, care îl situează cert printre marii poeți ai lumii. Iată primele catrene:

            „Pe-o sprânceană de lumină,

             Lâng-o lacrimă de rai,

             Verde culme carpatină

             Rotunjește dulce plai.

Iar în plaiul stânei goale,

Lângă strunga fără oi,

Crăngi cu umeri frânți de jale

Se cutremură din foi.

              Fluier vechi nu mai îndrugă

              nu mai latră câini pândari.

              Singuri  munții duc în glugă

              Carpatine neguri mari.

Nu mai zburdă-n târlă iezii,

Nici plăpânzii miei priori.

Doar pe cearcănul amiezii

Urcă ulii rotitori.

               Ulii suie, frunza sună,

                iar în iarbă-ntins amar

                ba e somn, ba rugăciune,

                tînăr leș de pecurar.

A rămas dormind pe-o rână,

în culcuș de voievod,

pe-un crâmpei de rai cu stână

unde brazii plâng prohod.”

           Și așa mai departe… Una din capodoperele limbii române… Ale spiritului mioritic.

          Nu voi destăinui soarta celor doi tovarăși cu suflet de Iudă… Cititorii acestor rânduri să meargă la text! Mâna pe carte!…

          …Important este că s-a găsit un spirit mioritic, Radu Gyr, care să-și pună întrebarea, la care a imaginat un răspuns pe puterea minții sale. Iar și mai important este că în acest același spațiu mioritic, când vestea că a fost ucis Mielul Domnului a cutremurat tăriile lumii în care ei se știau trăitori, poporului ăstuia de români mioritici fiindu-i cu neputință să înțeleagă asemenea faptă, ei, românii de odinioară, arhei, și-au pus într-un târziu întrebarea: oare ce s-a întâmplat cu ucigașii Mântuitorului, cu ucigașii Celui Care S-a oferit suferinței ca să ne mântuiască pe noi de păcate? Cu ce cumplită pedeapsă, pe măsura crimei făptuite, justiția divină i-a pedepsit pe criminalii cei mai fără de suflet din istoria Universului?…

          Da, românii și-au pus această întrebare la care au imaginat și un răspuns, un răspuns mai mioritic decât toate Miorițele lor. Un răspuns pe care nechemații preopinenți nu au nici o șansă să-l imagineze ori să-l înțeleagă…

          Închipuindu-se magistrați, judecători în dosarul uciderii lui Iisus Hristos, românii, mioritici în tot ce fac, au mai făcut una cu care să scandalizeze componenta năucă, lucidă și pragmatică, a planetei: în imaginarul românesc folcloric, pedeapsa cu care au fost condamnați ucigașii cei mai nenorociți a fost ca ei să nu mai moară niciodată. Să trăiască veșnic! Și punct!…

          Aceasta a fost pedeapsa dată de Dumnezeu! De Dumnezeul românilor, dacă nu cumva blasfemiez vorbind astfel!…

          Logica strânsă a acestui răspuns: numai așa, trăind la nesfârșit, și asistând la „marșul glorios al lui Iisus pe pământ” (apud Țuțea), li se vădea acelor nefericiți eșecul crimei lor!… Dimenisunile netrebniciei lor…

          Mai departe, interpretarea „sentinței” e la înde…mintea fiecăruia, cum îl taie capul pe fiecare…

          După al meu: pedepsiți să nu mai moară niciodată? Pedepsiți cu viață veșnică?… Așadar, viața ca pedeapsă!… O idee des întâlnită la românii mioritici. La maică-mea, bunăoară! Sau la dl Arghirescu, gazda mea din studenție, de pe str. Lt.Paul Ionescu 15.  Fusese la Caracal coleg de clasă cu Paul Ionescu, erou al primului Război Mondial… Avea acum 95-96 de ani, iar când eu îi uram să atingă suta, nu-mi mulțumea, dând din cap compătimitor: ce-o fi fiind în capul acestui băiet?!… Dimineața, când era destul de liniște ca să-l aud, prindeam rugăciunea sa, cu vorbe ciudate, adresate direct Domnului, Doamne, cu ce ți-am greșit de mă lași să trăiesc atâta? De ce nu mă iei, Doamne?!… Pentru care grele păcate, Doamne, mai trăiesc?… Răsunau cunoscut în mintea mea aceste vorbe… Atât cât reușisem eu să mă conectez până atunci la mentalul comunitar românesc. Românesc pentru că mioritic. Și invers!…

          Când viața este o pedeapsă, o probă de încercare, menită să te pregătească pentru altă viață, abia aceea adevărată, pui alt preț pe viață și pe toate cele din preajmă-ți, atât de amăgitoare!…

          În septembrie 1989 mă aflam la Santiago de Compostella, la un congres de romanistică. M-am împrietenit oareșicât cu un romanist suedez, i-a plăcut comunicarea mea și mi-a cerut detalii. Am ajuns destul de repede și la politică. Nota bene, era toamna lui 1989!… La un moment dat mi-a pus întrebarea incomodă pentru un român naționalist: de ce românii nu dau niciun semn că ar fi capabili să se răscoale împotriva sistemului comunist? De ce acceptă mai departe dictatura ceaușistă!… Adică, se subînțelegea, din lașitate și oportunism se comportă românii atât de jalnic, de jenant!…

          M-am pomenit, aproape instinctiv, fără să judec prea mult răspunsul, susținând altă explicație: forma cea mai comună și mai naturală (sic!) de lașitate este teama de moarte. Românii sunt un popor care în istoria lor nu au „excelat” prin teama de moarte. Dimpotrivă, au înfruntat-o cu destulă dăruire, alții îi zic seninătate… Și suedezul cel hiperborean s-a arătat cunoscător: religia dacilor, Miorița, Brâncoveanu, la care eu am adăugat rezistența anticomunistă din munți, pe cât de eroică, pe atât de „ineficientă”, despre care informatul meu coleg nu știa nimic, nimic…

         Iar eu am continuat: gestul de a te ridica împotriva unui sistem, a unui regim, a unei persoane, este un gest care îți pune în pericol viața. Dar pe lângă pericolul de a-ți pierde viața în confruntarea pe care o declanșezi, mai apare și pericolul ca tu să iei viața cuiva, a adversarului. Confruntarea te poate aduce în postura nedorită nicicum de a ucide… Pentru român, nimic nu poate fi mai cumplit decât să se vadă cu mâinile înroșite de sângele omuciderii… Mai bine rabdă nedreptatea decât s-o înece în sânge! Românul știe că pentru opresor există o plată inevitabilă și îl lasă, mai de grabă, „în plata Domnului”…

          Eram eu însumi mirat de cele ce spuneam și vag mi s-a făcut rușine pentru ușurința cu care am scornit, pe loc, aceste scuze. Credeam în ele? Nu știu. Ce știu este că atunci le-am gândit, aceste explicații, pentru prima oară. Mai ales ideea că românii nu se dau la o parte de la sacrificiul propriei vieți, dar ezită atunci când s-ar putea să fie aduși în situația de a lua ei viața cuiva, oricât i-ar fi acela de adversar!…

         …Câteva luni mai târziu, în decembrie același an 1989, aveam să constat cu uimire și îndurerat că avusesem tare multă dreptate… Mii de tineri mioritici au ieșit în fața tancurilor, în fața nevăzuților teroriști, nu ca să ucidă pedepsitor sau răzbunător – căci nu aveau pe cine, cât mai ales ca să-și arate, lumii întregi, deplina disponibilitate la supremul sacrificiu! Dovedindu-și astfel credința că Dumnezeu este cu noi, cu mioriticii de noi!…

          Noi, românii, nu, nu suntem un popor de eroi sau de martiri! Nici nu există un asemenea popor…  Iar a fi ori a reacționa în spiritul baladei Miorița nu înseamnă a fi erou sau martir. Ci e vorba de o atitudine, de o trăire profundă a propriei condiții umane mult mai complexă, mai subtilă, mai greu de descifrat, despre care vom vorbi poate cu alt prilej. Atîta doar aș adăuga: a reacționa „în legitimă apărare”, instinctual, la violență răspunzând prin violență, înseamnă să te situezi pe linia de conduită a atentatorilor, a criminalilor. Ceea ce este perfect normal, justificat și …recomandabil în viața de toate zilele. Uneori însă, când atitudinea ta angajează o miză mult superioară destinului individual – cazul lui Socrate și Iisus, a avea reacția „potrivită”, cea așteptată, înseamnă a accepta degradarea mizei, a semnificațiilor legate de persoana-ți. Înseamnă să aparții aceleiași lumi cu cei care îți vor moartea. Este și cazul Căpitanului, care, dacă s-ar fi pus la adăpost din calea urgiei carliste, ar fi compromis propriul mesaj, al său și al Mișcării. Ciobănașul nu purta un mesaj anume, pe care să putem spune că l-a salvat prin comportamentul său cristic, mioritic. Dar camarazii săi colindători, cu o intuiție sufletească teribilă pentru niște simpli țărani, punându-l pe ciobănaș să ia această atitudine, conferă morții sale un mesaj, un răsunet care acoperă vaietul de jale matern, devenind mister inițiatic la nivelul conștiinței unui popor întreg! Căci, a nu se uita, balada Miorița, din toate creațiile folclorice românește, are cea mai bună răspândire, cele peste o mie de variante acoperind dens întreg arealul românesc.    

        Un detaliu cum nu se poate mai mișcător: Prima oară, dacă nu mă înșel, Miorița a fost culeasă într-un sat ardelenesc, de români secuizați, de ceangăi. Un text în limba maghiară, așadar. Bieții oameni nu mai vorbeau românește, uitaseră și religia părinților, trecând, de voie, de nevoie la alta… Dar nu se lepădaseră de „mesajul” mioritic, salvându-l chiar și așa, degradat prin traducere, ca pe bunul lor sufletesc ultim și de cel mai mare preț…

         În încheiere, aș zice că genul proxim și ceva mai explicit al acestui „comportament mioritic” este sentimentul, și el atât de românesc, numit a-ți fi rușine de rușinea celuilalt… Nu știu dacă există și în alte limbi, ca expresie curentă. Acest sentiment mă încearcă destul de des. Este un sentiment și un comportament la care eu unul am acces. Căci celălalt, comportamentul propriu zis mioritic, nu este accesibil chiar la tot românul! Ci numai celor dintre noi puțini și aleși… Binecuvîntați de Dumnezeu! Când printre noi se ivește unul, să ne bucurăm de norocul neamului nostru de-a-l odrăsli mai departe pe ciobănașul carpatin…

        Dar să ne rugăm la Bunul Dumnezeu să ne pună cât mai rar în situația de a scoate la lumină, din adâncul ființei noastre etnice, ce a mai rămas din mioritismul nostru ancestral… Mai pune-i, Doamne, și pe alții la încercare!

7 ianuarie 2010

                                              Ion  Coja

 

Post scriptum: Decembrie 1989 și tot ce a urmat, adică situația în care ne aflăm de 20 de ani, nu cumva este un alt moment în care Istoria dă în noi, românii, cu tot ce apucă și ne pune din nou în cumpănă cu pieirea?! „Românul nu piere!”, ne asigură un vechi adagiu danubiano-ponto-carpatin… Nici vorba asta nu există la alte popoare. Adică vorba „maghiarul nu piere!”, sau rusul ori neamțul sau bulgarul… Dovadă că destinul nostru istoric ne-a pus mereu la încercare. Ne pune, iată, din nou! Numai că de data aceasta strategia neprietenilor care ne vor capul și țara pare a fi mai bine pusă la punct. Nu au neglijat niciun detaliu!…

Deformarea și denaturarea mesajului care ne vine din adâncul veacurilor, pentru a ne lipsi de acest mesaj, face parte din această strategie. O strategie care mizează nu numai pe cozile de topor, ci și pe imbecilii cu certificat de naștere românesc… Nu ne-ai lipsit, Doamne, de ei nici în Parlament, nici în Guvern, nici în Universități sau Tribunale, la Televiziuni și tot felul de redacții, peste tot dăm de ei…

 

 

 

O problemă de teologie

(aferentă la Miorița)

         Întâmpinare: Dacă există Dumnezeu, un Dumnezeu al dreptății și al legiuitei răsplăți, cum este posibil ca asasinii copiilor din decembrie 1989 să nu fie puși să răspundă în fața justiției, să rămână nepedepsiți?! Ba mai mult, să fie lăsați să se cațere în fruntea noastră și de acolo să ne sfideze?!… De ce îi rabzi, Doamne Dumnezeule?!

         Răspuns (primit de la Dumneazeu) : Eu intervin și vădesc crima sau pedepsesc cu mâna Mea numai atunci când oamenii singuri nu sunt capabili să afle cine a fost făptuitorul. Ați văzut-o pe Vitoria Lipan, cum nu și-a aflat odihna până ce blestemul sângelui vărsat nevinovat nu i-a atins pe neoamenii aceia! Eu nu am mai avut ce căuta acolo! A făcut Vitorița toată treaba, Mie nu Mi-a rămas decât să-i mulțănesc frumos.

         Recunosc, e mâna Mea pedepsitoare în Balada lui Radu Gyr, pe care a scris-o șoptindu-i-o Eu la ureche în jilava celulă… Justiția divină intervine atunci când cea omenească nu poate face nimic! Cum să-i mai găsească bătrâna mamă pe ne-vrednicii aceia? N-avea cum și n-avea cine!… Și atunci am intervenit Eu, mai pedepsitor decât toată justiția voastră! Citește-l pe Radu Gyr! L-ai citit! Ai văzut cât am fost de neîndurător!… Nefericiții asasini! Ar fi preferat de zeci de ori să fie de voi pedepsiți, nu de Mine…

         Dar de ce îmi cereți să intervin în „dosarul Revoluției din Decembrie”? Nu vă înțeleg! Au nu știți cine a tras în acei feciorași care mi-au fost dragi cum nu se poate mai mult?! Îi știți foarte bine pe criminali! Ați pus afișe cu fotografia lor pe toate gardurile, pe toți stâlpii, și i-ați votat de atunci întruna să vă conducă, să vă mâie pe căile pierzaniei și i-ați mai și aplaudat! …Dacă voi, părinții și frații celor uciși știți bine cine sunt asasinii, atunci problema Mea, a justiției divine, nu mai sunt ucigașii din decembrie, ci voi, voi sunteți problema Mea, voi, nepăsătorii și nesimțitorii de după, care vă împăcați cu zăbala ce v-au pus-o omorîtorii odraslelor voastre! Sânge din sângele vostru a curs și nu vă doare, nu vă pasă de copilul ucis și nici de Mine, cât Mă doare pe Mine sângele nevinovat care cere blestem asupra criminalilor, dar și mai mare blestem asupra celor care nu fac nimic pentru a-l pedepsi pe ucigaș, pe cel care a tulburat prin fărădelegea sa ordinea Universului!

         La voi mă gândesc: ce pedeapsă vi se cuvine? O pedeapsă mult mai aspră decât a criminalilor pe care, dacă voi îi lăsați nepedepsiți, nu înseamnă că i-ați lăsat în plata mea, eu să-i pedepsesc! I-aș fi pedepsit, dacă aș fi văzut că singuri nu vă descurcați să aflați cine sunt! Dar pentru că îi știți prea bine cine sunt, eu nu mă mai amestec. Dumnezeu îți  dă, dar nu îți bagă în traistă! Nu? Parcă așa se spune…

         Vă plângeți că de ani de zile vă merge din rău în mai rău?! Că vă pleacă copiii de acasă spre alte zări, străine, de unde nu se mai întorc?! Vă plângeți că vă ajung bătrâneți neputincioase, uricioase? Umpleți bisericile cu rugăciuni către Mine de iertare a păcatelor, dar vă merge tot mai rău?!… Degeaba toate mătănile și colivele voastre! Nu de la Mine vă vine pedeapsa! Ci vă ajunge blestemul copiilor voștri! Blestemul acelor îngerași este peste puterile mele să vă apăr de el!… Aproape că le sunt recunoscător, căci nu mai e nevoie și de pedeapsa mea!… V-ați pedepsit singuri! Și nu e decât începutul… 

9 ianuarie 2010

                                                          Ion  Coja

EVADAREA DIN LAGĂRUL SOCIALIST

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2010

EVADAREA DIN LAGĂRUL SOCIALIST

Autor: Paul LEU

Kenmore, Washington, USA

Paul Leu văzut de Byce Snitr

I

Deşi nu la fel de cucernic ca ilustrul său tată, datorită unor păcate ale tinereţii, Vasile Leu a fost un cleric patriot, a militat, cu convingere şi dăruire până la jertfa supremă, pentru credinţa străbună atât în calitate de preot militar, de soldat în sutană care şi-a vărsat sângele pe frontul de Est, de diplomat, cât şi în cea de arhiereu al exilului.

Povestea dramatică a zbuciumatei existenţi a lui Vasile Leu a început odată cu ocuparea militară a României[i] şi este comună tuturor martirilor care s-au opus politicii “celei mai avansate orânduiri sociale din lume” şi poliţiei politice a PC ce a instaurat la putere, la noi şi aiurea, un regim ilegal, criminal.

Pentru scurtă vreme, până la întronarea patriarhului Iustinian Marina, Vasile Leu “a fost consilier al Ministerului Cultelor şi consilier al Patriarhiei Ortodoxe Române din Bucureşti”[ii], după cum se precizează într-un document aflat în arhiva CNR din Washington.

Îndată, după ocuparea României de către trupele sovietice, colonelul confesor Vasile Leu a fost epurat din armată.

Pe când Vasile Leu era hăituit de poliţia politică a lui Gheorghiu Dej, o scrisoare, din 1 ianuarie 1946, aparent o felicitare de An Nou, trimisă de Grigore Nandriş, fost ataşat cultural a României la Londra,  l-a îmbărbătat şi i-a sugerat noi direcţii de luptă împotriva invadatorilor sovietici.

Prof. univ. cernăuţean Grigore Nandriş, în calitatea sa de diplomat, cunoştea bine situaţia geopolitică a vremii şi locul ce-l ocupa Vasile Leu în contemporaneitatea sa.

Referindu-se la poziţia socială ce-a deţinut-o şi o va deţine arhiepiscopul exilului în istoria poporului român, omul de cultură bucovinean, ce va deveni, mai apoi, profesor la mai multe universităţi din Europa Apuseană şi la Secţia Română a Inteligence Service, preciza cu clarviziune poziţia ce o va avea confesorul colonel.

O parte din această epistolă a fost încrustată în marmura monumentului funerar de la Mănăstirea Cernica, de ultimii săi sufragani.

Previziunea, enunţată de Grigorie Nandriş, a fost confirmată, indirect, şi de hotărârile Biroului Politic Sovietic de a-l elimina pe arhiepiscopul Victor, ordonând KGB-ului să-l asasineze în gara Insbruck, scenariu ce se va repeta cu o altă încercare eşuată de  suprimare al Papei Paul al II-lea, în Piaţa Vaticanului.

Prin 1946, pe când era duhovnicul Casei Regale Române, s-a întâlnit cu preotul Florian Gâldău care avea o situaţie materială precară. “Leu Vasile i-a promis lui Gâldău că îl va lua ca preot la Parohia Jianu.

Între timp, Gâldău Florian a funcţionat ca preot la Biserica Anglicană şi la Legaţia Engleză”[iii], consemna procurorul militar în rechizitoriul său.

Preotul Gâldău îşi vizita adesea prietenul singur sau însoţit de diverşi cunoscuţi de la Consulatul Angliei, sau de aiurea.

Primul anchetator al Securităţii pentru a-şi argumenta teza că Leu Vasile a activat ca spion în slujba englezilor, formula, în referatul său, câteva presupuneri pentru a justifica apartenenţa protopopului militar la Inteligence Service, deşi, după cum singur afirma, că “lipsa probelor ne-a cauzat greutăţi în anchetă”[iv],.

În acest scop securistul de la DIE a folosit informaţiile extrase cu ocazia interogării îngrijitoarei Ionescu Harieta:

“Ţinând seama de afirmaţia fostei femei de serviciu a lui Leu V. şi anume că la locuinţa lui Leu V. venea, adesea, Gâldău însoţit de patru-cinci <<domni>> care, în unele cazuri, nu vorbeau româneşte.

Ţinând seama că femeia de serviciu era trimisă <<după cumpărături>> atunci când veneau aceşti <<domni>>, nu este exclus ca Leu V., îndemnat şi sfătuit de Gâldău, să fi lucrat pentru englezi şi pe timpul cât era în ţară”[v].    

Pe lângă ordinile, medaliile române şi germane, ce ilustrau bravura militară a celui care a fost rănit de trei ori pe frontul de Est, întâistătătorul Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Autocefale Române, Nicodim Munteanu, membru al Academiei Române, l-a distins pe consilierul său Vasile Leu, pentru merite deosebite, cu crucea Ordinului Miron Cristea, în mijlocul căreia era Ordinul Mihai Viteazul, şi pe care o purta în împrejurări solemne.

Referindu-se la această etapă a existenţei sale fostul preot militar ţinea să precizeze:

“După desfiinţarea clerului militar român, unde ajunsesem, în ultimul timp, protopop colonel al Corpului de Cavalerie, la recomandarea şi străduinţa Patriarhului Nicodim, am fost numit Consilier Tehnic la Ministerul Cultelor, unde am funcţionat până  la plecarea M. S. Regelui din ţară, când mi-am dat demisia[vi].

După ce a refuzat să devină membru al PCR, condiţie preliminară pentru a-l numi mitropolit al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Sovrompatriarhia i-a anulat reabilitarea şi a fost pus sub urmărire pentru a fi arestat.

În timpul dominaţei comuniste, ierarhii erau aleşi numai oameni de încredere ai partitudului, cu vechi state de plată în slujba Antihristului, după modelul sovietic.

Actualul patriarh al Bisericii Ruse, Alexei al II-lea, ca şi Alexei I, a fost ales după ce KGB-ul l-a verificat ca fiind omul său de încredere.

Preotul ortodox Alexei Mihailovici Ridger, sub numele conspirativ de Drozdov, a denunţat “activitatea ilegală a unui membru al bisericii ortodoxe din oraşul Johvi”, fapt pentru care a fost propus a fi “avansat la postul de episcop al oraşului Talin şi al Estoniei”[vii], după cum rezultă dintr-un Referat cu privire la activităţile operative în anul 1958, întocmit  de KGB.

În etapa de instaurare a dictaturii comuniste, în condiţiile ermetizării graniţelor, puţine sunt personalităţile din România interbelică care au putut evita capcanele şi evada din Lagărul Socialist.

Referindu-se la această situaţie, diplomatul Neagu Djuvara preciza:

«Cu încetul, câteva personalităţi din viaţa politică românească izbutise să ajungă în Occident.

Nici unul dintre şefii partidelor istorice nu se afla printre ei.

Maniu refuzase să părăsescă patria în primejdie; Mihalache căzuse în cursa pe care i-au întins-o comuniştii la Tămădău; Brătenii, aproape toţi în închisoare; asemenea Titel Petrescu, şeful Partidului Social-Democrat.

În schimb, au ieşit pe rând, de cele mai multe ori cu ajutorul englez sau american, generalul Rădescu, ultimul prin-ministru numit constituţional de rege şi doi foşti miniştri de externe, Grigore Niculescu-Buzeşti şi Constantin Vişoianu »[viii].

Printre cei puţini aleşi şi ajutaţi de Legaţia Engleză de la Bucureşti să ajungă în Occident, se numără şi protopopul colonel al Armatei Române, Vasile Leu, a cărui evadare o vom reconstitui în cele ce urmează.

În faţa invadatorilor euroasiatici, părintele Vasile şi susţinătorii săi interni şi externi, aflând că e urmărit pentru a fi arestat, au hotărît, în secret, să-l trimită peste graniţă, spre a continua lupta antecesorilor.

Pentru moment, s-a adăpostit în casa avocatului Ion C. Leu, din Medgidia, frate cu episcopul Grigorie şi tatăl scriitorului Corneliu Leu.

De aici mergea, adeseori, la plaja Modern, din Constanţa, şi la Techirghiol, unde tatăl său se întâlnea cu alţi 6 episcopi sinodali, cu care discutau strategia ce trebuie să o aplice pentru a diminua efectele ofensivei Antihristului de la Moscova. 

II

Mai întâi, din proprie iniţiativă, fostul confesor militar, intenţiona să treacă clandestin graniţa prin Ungaria, însă îi trebuia o călăuză.

Trimisul Legaţie engleze, preotul Florian Gâldău, nu a fost de acord, deoarece, căutând călăuza ar fi putut da peste un agent al Siguranţei, cum era Silviu Crăciunaş şi evadarea ar fi luat o turnură tragică.

“Planul de fugă a fost discutat de către învinuit împreună cu Gâldău Florian, în toamna anului 1947-1948, iar mai amănunţit în iarna lui 1948.

După ce au stabilit modalităţile fugii din ţară, Gâldău Florian l-a pus pe învinuit să jure că nu va divulga la nimeni acestă taină.

Din declaraţiile învinuitului (vezi fila 38 dosar) reiese totuşi că acesta i-a spus numitei Ionescu Hareta şi lui Leu Cornel despre fuga sa din ţară”[ix], preciza procurorul în timpul procesului ce a avut loc la Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti.

După discuţiile avute cu Florian Gâldău la domiciliul său din Bucureşti, strada Gramont, nr. 9 bis şi, probabil, cu diverşi reprezentanţi ai Legaţiei Angliei din România, fostul protopop militar, s-a hotărât să adopte planul de evadare din Lagărul Socialist conceput de englezi[x].

Gâldau a venit cu o schiţă, făcută de un prieten al său, membru al Legaţiei Britanice din Bucureşti, în care era cuprins planul fugii, prin Jugoslavia, în Anglia şi l-a convins pe recentul călugăr Victor Vasile Leu să-l accepte, recomandându-i să simuleze un înec, pentru a deruta pe cei care îl căutau, să-l aresteze.

După ce Vasile Leu i-a înmânat preotului Gâldău un pachet cu documente personale originale şi distincţiile pentru actele de eroism săvârşite pe Frontul de Est[xi] spre a fi trimise la Londra, cu valiza diplomatică a Legaţiei engleze, au început să pună în practică, planul de evadare din Lagărul Socialist.

După oficierea tunderii monahice, înfăptuită la Ţuţcani şi hirotonisirea secretă din Palatul Episcopal de la Huşi, eroul luptelor de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord s-a “dus la Medgidia, la Leu C. Ion, unchiul meu şi am ajuns seara.

Am luat masa împreună şi le-am spus că mă duc să fac baie şi să lase şi pe Cornel cu mine.

Seara am dormit cu Cornel în aceeaşi cameră.

Acolo, am explicat lui Cornel că mi s-a anulat reabilitarea şi că va trebui să fiu din nou arestat, iar pentru a nu se petrece acest lucru, am luat o hotăre mai înainte, de a fugi din ţară”[xii].

“În noaptea aceea, îşi amintea publicistul Corneliu Leu, am dormit cu el, cum se întâmpla când eram copil, lui plăcându-i să se joace cu mine şi să mă ocrotească, tot aşa cum, la vârstă mică, tatăl meu se jucase şi îl ocrotise pe el.

Dar discuţiile noastre au fost sobre şi grave.

El mi-a vorbit despre tinereţile lui, despre studiile lui, despre aviaţie, despre armata în care a slujit cu plăcere şi rănile pe care le-a căpătat, dar totul era ca o concluzie sau ca o renunţare sau ca o schimbare totală.

Şi mi-a mărturisit că se călugărise pentru că aşa îşi simţea rostul, iar schimbarea aceasta era esenţială în viaţa lui, în cele ce avea el de făcut de atunci înainte, în răspunderea cu care îl încărcase tatăl său şi <<Ceilalţi>>.

Pun <<ceilalţi>>, în ghilimele, deoarece cititorul cunoaşte acum strădania mea de a le descifra numele.

Ei hotărâseră intrarea lui în monahism, ei hotărâseră trimiterea lui, desigur, stabilind de aici prin alegerea pe care o făcuseră, că el va fi ierarhul diasporii româneşti.

Şi nu numai stabilind, dar şi comunicând aceasta prin legăturile ecumenice pe care le aveau şi cerând ajutor de solidaritate creştină în lupta cu Antihristul de la răsărit.

Fapt care s-a şi adeverit, prin modul cum a fost primit, de prima dată, în străinătate…

Se vedea că nu-i fusese uşor să ia decizia trecerii la monahism, nu pentru că nu ar fi vrut, ci pentru că dorea să o facă cu toată răspunderea, schimbându-şi complet viaţa, încărcând-o de spiritualitatea de care avea nevoie gestul său grav şi plin de responsabilitate.

Era o convertire puternică în el, pe care n-a mai dezminţit-o niciodată”[xiii].

 Înainte de a se despărţi de minorul Corneliu Leu, protopopul colonel a mai ţinut să precizeze:

Dacă se întâmplă ceva şi veţi ajunge la anchete şi cercetări, mă veţi ponegri pe mine, veţi da toată vina pe mine şi mi se va atribui mie toată răspunderea.

        Tata trebuie să rămână de neatins, pentru a putea rezista în ţară şi a-i ajuta pe ceilalţi[xiv], îşi amintea un membru al familiei, prezent la despărţire.

 A doua zi, ajungând pe una din plajele de la Constanţa, au luat două cabine la Modern, unde au lăsat hainele şi au intrat în apă numai în costume de baie.

Înainte de a se despărţi, luându-şi rămas bun, vărul său, Vasile, i-a mărturisit:

“- Îţi mulţumesc, mi-a spus el, luându-ne rămas bun, că ai înţeles că am o misiune care nu e deloc uşoară!

Să-i spui tatei că o voi îndeplini.

Cele ce-am vorbit cu tine, aseară, le aveam de spus lui, ca să-l încredinţez, încă odată, că aşa va fi!

Dar iată că n-am să-l mai văd!

Îi spui tu”[xv].

Împins de necesitatea păstorirei românilor fugiţi şi de slujirea Lui Hristos, copleşit de regretul că-i părăseşte pe cei dragi şi ţara, s-a depărtat, cu pas egal, fără grabă, ca şi cum s-ar fi dus pe aici, pe aproape.

După două ore de la “dispariţie”, Corneliu s-a alarmat, strigând că Vasile Leu nu a mai venit la ţărm şi a început să ceară ajutor, arătând, celor din jur şi salvamarului, hainele din cabină şi portofelul cu actele şi banii ce-i avea. 

Spre seară, copilul a trimis două telegrame; una Episcopiei Huşilor şi alta la Bucureşti:

“- Bădia Vasile, probabil, înecat!”[xvi].

Şi aşa, la 19 august 1948, părintele Vasile nu a mai revenit la ţărm.

Grănicerii, care păzeau litoralul şi administraţia constănţeană, crezând că a pierit în valuri, l-au considerat decedat. 

Ce se întâmplase de fapt?

Cel împuternicit de ierarhii rezistenţei sinodalilor, a luat drumul spre Lumea Liberă pentru a le îndeplini porunca şi vrerea.

După ce colonelul protopop, Vasile Leu, a intrat în apă, s-a pitit după un dâmb şi, îmbrăcându-se cu hainele civile aduse de preotul Florian Gâldău, au plecat la gară.

De la Constanţa, turiştii cu rucsacele în spate au ajuns în Gara Bucureşti Nord, unde au poposit peste noapte, la hotelul Bratu, din Calea Griviţei.

Impulsionaţi de porunca arhiereilor anticomunişti întruniţi la Techirghiol, a doua zi, au plecat cu trenul de la Bucureşti la Orşova, pentru a înfăptui un act riscant, bine chibzuit şi cu un scop deja prestabilit: salvarea autocefaliei BOR şi a României cotropită de bolşevici.

După o noapte petrecută în casa unui birjar, au luat vaporul spre Baziaş.

“În timpul când mergeam cu vaporul, Gâldău a văzut un comandor, prieten al lui, care nu a stat de vorbă cu Gâldău însă i-a şoptit, în mod discret, că sunt trei comisari de poliţie şi că este urmărit”[xvii].

Ajungând în portul Baziaşi au închiriat o căruţă spre a-i transporta în gara Baziaş pentru a lua, de acolo, trenul de Timişoara.

“La Baziaş ni s-a făcut control, am fost întrebaţi unde mergem şi am spus că mergem în excursie la Timişoara.

Înainte de a ajunge pe teritoriul Jugoslaviei cu trenul, un poliţist român ne-a luat buletinul de identitate şi ne-a spus că ni-l dă la Timişoara.

Deasemenea uşile au fost închise cu pază la ele.

Conform planului stabilit amănunţit dinainte, eu cu Gâldău, după ce trenul a plecat din staţia Iasnova-Jugoslavia, am sărit pe geam.

Acum eram în ziua de 23 august 1948, seara”[xviii] şi cufundaţi în beznă, s-au îndreptat spre o gazdă dinainte stabilită.

După vreo doi kilometri de mers pe jos, au ajuns într-un sat românesc şi s-au oprit în faţa unei case mari de lângă biserică.

În întâmpinare le-a ieşit un om în vârstă, părintele Cornel, la care au stat vreo două zile, aşteptând pe cineva să vină să-i treacă în Austria.

Văzând că nu vine nimeni să-i călăuzească, fugarii au luat trenul din gara comunei unde poposise şi au coborât la Belgrad.

Ajunşi în capitala Jugoslaviei, au lăsat rucsacele în gară, la bagaje şi s-au îndreptat spre Patriarhie.

Aici au fost întâmpinaţi de episcopul vicar Visarion Popovici, care cunoştea bine limba română, ce i-a dus, în audienţă, la patriarhul Gavriil.

După ce refugiaţii politici i-au comunicat scopul venirii lor şi s-au întreţinut o vreme cu el, patriarhul i-a dat în grija unui protopop, pe nume Smelanovici sau Smilanovici, ministru în guvernul lui Tito, pentru a le facilita plecarea în străinătate, cazându-i la hotelul Moscova, din capitala Jugoslaviei.

A doua zi, a venit la ei, adus de protopopul Smilanovici, un colonel de la Siguranţă, şeful UDB-eului, cu care s-au întreţinut mai mult timp.

După încheierea discuţiilor, colonelul i-a poftit în maşina sa, dar în loc să-i ducă la un lagăr de la graniţa cu Italia, cum era plănuit, au fost transportaţi la o închisoare veche din apropierea Belgradului, cu două etaje şi circa douăsprezece celule, Kovaciţa, predându-i comandantului, un locotenent ce ştia româneşte şi prezentându-i ca fiind nişte prieteni de ai săi.

“Colonelul ne-a urat voiaj bun în străinătate şi a plecat, declara Vasile Leu anchetatorilor săi.

Locotenentul a chemat un plutonier şi ne-a dus, la etaj, într-o celulă, fără să ne facă percheziţie.

Eu şi Gâldău trăiam cu impresia că noaptea o să fim trecuţi peste graniţă.

Acolo, la etaj, am mai găsit şi alţi români, care spuneau că stau de mai multă vreme.

Atunci ne-am dat seama că nu o să plecăm în noaptea aceea, ci o să mai stăm.

Închisoarea era numai pentru români.

La parter, în două camere mari stăteau femeile, iar sus, la etaj, bărbaţii.

La început nu eram mulţi în celulă, eram nouă persoane”[xix].

În Kovăciţa cei doi sechestraţi de autorităţile titoiste, au avut comportări diferite. In timp ce preotul Vasile Leu se izola constant de majoritatea noilor săi colocatari, Florian Gâldău era comunicativ, foarte vorbăreţ şi discuta orice cu ceilalţi deţinuţi, după cum mi-a relatat  unul dintre ei[xx].

Din acest penitenciar rezervart, românilor, evadarea era aproape cu neputinţă.

Aromânul Tibereiu Cunea îşi amintea că după una din plimbările zilnice dinafara celulei, un deţinut s-a ascuns în curtea închisorii. La apelul de seară, sa constatat lipsa lui.

Paznicii s-au alarmat, au trimis în celulele lor pe toţi sechestraţii şi au început să-l caute pe dispărut.

La un moment dat deţinuţii, au auzit rafale de pistol automat.

După câteva minute, un paznic jugoslav a venit în  celula în care se afla tânărul Tiberiu Cunea, a ales pe cinci dintre ei, între care se afla şi un medic şi le-a cerut să-l urmeze.

La întoarcere, ei au povestit că românul ce încercase să evadeze a fost găsit mort, împuşcat de paznici, într-o anume ascunzătoare din curtea închisorii, iar ei au transportat, cadavrul celui care pornise spre Lumea Liberă.

Alţi deţinuţi, cu precădere tineri, erau transferaţi în alte închisori de unde erau trimişi să lucreze în diverse locuri, inclusive în minele de cărbuni, sau erau expulzaţi cu forţa, peste graniţa ţării din care au evadat.

Pe măsură ce trecea timpul, închisoarea din apropierea Belgradului devenea din ce în ce mai neîncăpătoare, iar deţinuţii, ce stăteau de ani de zile, au început a se cunoaşte îndeaproape, legându-se prietenii pe viaţă.

În cele şase luni, cât a stat privat de libertate,  colonelul confesor al Armatei Române, Vasile Leu, a cunoscut mai mulţi deţinuţii şi s-a împrietenit cu unii dintre ei.

Între cei agreaţi de preotul captive s-a numărat şi Bezi, aromân cu cetăţenie grecească, ce avusese, împreună cu fratele său Yani [Jean], o companie maritimă la Constanţa şi Brăila,  Nicolae Baciu, preotul Dărvărescu, Ion Bârsan şi alţi câţiva.

În 1947, pe când încercau să treacă ilegal din România prin Jugoslavia spre Occident, Bezi şi soţia sa, au fost arestaţi de poliţia jugoslavă şi întemniţaţi la Kovăciţa.

“Acolo, în închisoare, au legat o prietenie strânsă.

Pe urmă s-au dus fiecare la destinul său, rămânând în corespondenţă ca buni prieteni.

Când s-a decis Leu să vină la Patriarhia Ecumenică, fratele lui Yani Bezi, care acum era directorul unei companii de transporturi maritime la Istambul, i-a comunicat acestuia că vine şi l-a rugat să-l ajute.

Yani i-a plătit hotelul şi mâncarea la Tokatliyan, vreo 700 lire turceşti pe timp de o lună.

Nu ştiu dacă i-a mai dat şi bani direct, sau nu”[xxi], preciza Aurel Decei într-o scrisoare către un prieten.

Acest sprijin financiar a fost acordat discret, pentru a nu-şi periclita rudele rămase în RPR şi relaţiile firmei sale cu autorităţile portuare din Constanţa.

În acel moment, la Kovăciţa, erau încarceraţi cinci preoţi: Vasile Leu, Florian Gâldău, Dărvărescu şi alţii.

Preotul Dărvărescu, original din Vâlcea, a fost eliberat din ordinul lui Iosif Broz Tito, datorită intervenţiei făcute de Victor Leu pe lângă un amiral englez, care a făcut o vizită de curtuazie cu flota sa în apele Jugoslaviei, iar bănăţeanul Ion Bârsan a fost ajutat să evadeze odată cu el din prizonieratul sârbeasc etc. etc.

În închisoarea Kovăciţa, Vasile Leu şi Fl. Gâldău au stat jumătate de an, deşi Tito, declarase public, că toţi românii care se refugiază în Jugoslavia vor putea pleca în Occident nestingheriţi.

Despre politica duplicitară, dusă de Tito faţă de români, în Apusul Europei se ştia mai demult în lumea liberă.

La o conferinţă organizată de Consiliul Ecumenic de la Geneva, delegatul Italiei reconfirma “că acolo nu este comunism însă este o bandă de călăi la conducere, care subjugă poporul jugoslav, arătând date concrete în acest sens”[xxii].

Datorită existenţei acestei realităţi în ţara de tranzit către Occident, preşedintele Consiliului Ecumenic a fost nevoit să intervină direct, la patriarhul Bisericii Ortodoxe Sârbe.

După doi ani, arhiepiscopul Victor Vasile Leu îşi aducea aminte de acest neplăcut incident şi-l comunica prietenului său Constantin Moraitakis, la Damasc:

“Tito, deşi asigurase pe toţi românii, la radio, că cei ce se refugiază la el le dă drumul în Apus, m-a ţinut  şase luni închis şi dacă  Patriarhul Gavriil nu-mi trimitea o cheie într-o pâine, cu care am evadat într-o noapte din închisoare, poate şi azi zăceam în închisorile sârbeşti”[xxiii].

În adevăr, planul a fost materializat după cum povesteşte cel care se afla în mijlocul evenimentelor.

Într-o zi, din luna februarie 1949, pe când era însoţit de un UDB-ist ce-l aducea de la biroul comandantului în celulă, spre surprinderea arhimandritului Victor Vasile Leu, “pe când suiam scările, îşi amintea deţinutul de la Kovăciţa, mi se adresează în limba română, deşi, până atunci, eu credem că nu ştie româneşte, spunându-mi că a primit sarcina, de la preotul lui, mi-a spus şi numele, însă nu-l reţin şi acesta de la Patriarhie, să se ocupe de evadarea mea, iar pentru aceasta o să mă cheme el în camera comandantului, când acesta este plecat.

Eu, atunci, văzând cum stau lucrurile, am cerut ca să meargă cu noi şi unul Bârsan Ion, originar din Banat, care cunoştea locurile şi limba sârbă.

Plutonierul a fost de acord şi mi-a dat detalii de felul cum putem fugi”[xxiv] şi totodată, i-a înmânat o pâine, în care, ceva mai târziu, a găsit cheia[xxv] de la ieşirea din închisoare.

În timpul următoarei nopţi, cei trei deţinuţi au evadat din închisoarea Kovaciţa, au mers la gară, de unde au luat trenul spre Zagreb, însă, pe parcurs, a avut loc un control al biletelor şi unul militar.

Pentru a evita rearestarea, călătorii clandestini s-au ascuns pe acoperişul vagonului.

La Zagreb au stat într-un restaurant până la plecarea trenului pentru a se sustrage controlului militar ce se făcea pe peron.

Când au ajuns la Maribor, gara era împânzită de UDB-işti.

Atunci, s-au strecurat într-un restaurant şi, apoi, cu ajutorul lui Ion Bârsan, care cunoştea bine oraşul, au ajuns la barieră, fără se fie controlaţi.

De la marginea oraşului cei trei fugari s-au îndreptat spre un sat de la frontiera cu Austria, pe unde, în timpul nopţii, au trecut, în Lumea Liberă.

NOTE


[i] Vezi: Paul Leu, Biserica în faţa antihristului cominternist, în Albina românească, Serie nouă, anul CLXXVIX, iunie-august 2007, p. 5 şi 14-15.

[ii] Aurel Decei, Raportul Comitetului Naţional Român, Înregistrat la nr. 102, din 3 martie 1951, emis la Istanbul, la 15 februarie 1951, către Preşedintele Comitetului Naţional Român, Washington, publicat în: Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la istoria exilului românesc, vol IV, editura Vremea, Bucureşti, 2004, p. 80.

[iii]Corneliu Leu, vol. cit., p. 260-261.

[iv] Ibidem, p.120.

[v] Ibidem, p. 123.

[vi] Din scrisoarea arhiepiscopului Victor către C. Moroitakis, în: Euripide C. Moraitakis,. Preotul Constantin E. Moraitakis, prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004.

[vii] Fost agent al KGB, Alexei al II-lea a ajuns patriarh al Bisericii Ruse, în Gardianul, din 8 martie 2004.

[viii] Neagu Djuvara, Amintiri din pribegie, (1948-1990), Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Humanitas, Bucureşti 2006, p.25. Vezi şi articolul lui Marius Oprea din Dosarele istoriei, anul VII, nr. 4(68) 2002.

[ix] Corneliu Leu, vol. cit. p.261.

[x] Guvernul englez, prin legaţia sa din Bucureşti, a ajutat să evedeze din lagărul socialist un număr restrâns de personalităţi ale României,  după cum o confirmă şi diplomatul Neagu Djuvara, în cartea sa Amintiri din pribegie, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Humanitas, 2006, p. 25.

[xi] diploma de licenţă, diploma de absolvire a seminarului, diploma de protopop militar, un certificat că a frecventat doctoratul, un act de preoţie, un hrisov cu genealogia familiei din care rezulta că este cel de al IX-lea preot din neamul Leilor, certificatul de naştere, certificatul de deces al soţiei, ordinele şi medaliile primite, inclusiv crucea Ordinul Miron Cristea etc.

[xii] Corneliu Leu, vol. cit.  p. 45-46.

[xiii] Ibidem, p. 289-290.

[xiv] Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, Editura Realitatea, 2001, p. 31.

[xv] Ibidem, p. 290.

[xvi] Ibidem, p. 290.

[xvii] Ibidem, p. 47.

[xviii] Ibidem.

[xix] Ibidem, p. 48.

[xx]. Tiberiu Cunia, devenit mai apoi inginer forestier, statiscian, prof. dr.

[xxi] Scrisoarea lui Aurel Decei către Gusti, în: Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la istoria exilului românesc, vol. IV, Editura Vremea,  Bucureşti, 2004, p. 74.

[xxii] Scrisoarea lui Aurel Decei către Gusti, în: Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la istoria exilului românesc, vol. IV, Editura Vremea,  Bucureşti, 2004, p. 58.

[xxiii]Din scrisoarea arhiepiscopului Victor către C. Moroitakis, în: Preotul Constantin E. Moraitakis Arhon, mare prezbiter al Patriarhiei ecumenice din Constantinopol 1890-1964. Viaţa şi opera sa după documente inedite. Publicat şi comentat de Euripide C. Moroitakis, prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, 231 p. 129 p, il..

[xxiv] Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, Editura Realitatea, 2001, p. 48-49.

[xxv] Din scrisoarea arhiepiscopului Victor către preotul C. Moroitakis, din Beiruth, în volumul: Preotul Constantin E. Moraitakis Arhon, mare prezbiter al Patriarhiei ecumenice din Constantinopol 1890-1964. Viaţa şi opera sa după documente inedite. Publicat şi comentat de Euripide C. Moroitakis, prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, 231 p. 129 p, il..

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (IV)

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2010

 Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (IV)

Autor: Nicolae Balint

 

În 1920, regentul Horthy Miklos l-a însărcinat pe locotenent-colonelul Zsolt să creeze Serviciul de Informaţii Maghiar, organism ce avea atât sarcini informative, cât şi contrainformative. În primele sale luni de existenţă, acest organism a fost ataşat Marelui Oficiu de Cabinet, Horthy fiind deosebit de interesat de activitatea acestuia, de selecţia cadrelor, precum şi elaborarea direcţiilor de acţiune ale serviciului. Ulterior, activitatea de culegere de informaţii a fost extinsă, atribuţii în acest sens, dar clar delimitate, primind Ministerul Apărării, Ministerul de Interne şi Ministerul Afacerilor Străine. Chiar dacă activitatea de culegere de informaţii, dar şi cea de contrainformaţii a fost mult extinsă pe parcursul anilor, Zsolt – devenit între timp general – a continuat să fie persoana desemnată ca şi coordonator unic. Împreună cu Horthy Miklos şi cu un colectiv foarte restrâns de ofiţeri din structurile informative – parte dintre ei proveniţi din fostul serviciu de informaţii al defunctului Imperiu Austro-Ungar – Zsolt a elaborat un Memorandum ce creiona principalele direcţii de acţiune ale Ungariei interbelice.

 

„Divide et impera”, în variantă maghiară

Ungaria era vital interesată în procurarea de informaţii din statele faţă de care avea pretenţii teritoriale. Elaborarea Memorandum-ului s-a făcut după o analiză profundă şi atentă a realităţilor internaţionale, dar şi a situaţiei de fapt din statele vizate prin acţiunile de informaţii desfăşurate. Pe baza acestui Memorandum, ulterior au fost întocmite şi planuri militare care vizau fie ocuparea prin forţă a unor teritorii revendicate de Ungaria, fie specularea divergenţelor existente la un moment dat între unele state în scopul anexării teritoriilor pe care Ungaria le revendica de la unul sau altul dintre acestea. Iată spre exemplu, direcţiile principale de acţiune creionate în Memorandum-ul maghiar:

–         exploatarea divergenţelor teritoriale existente între România, pe de-o parte, URSS, Bulgaria şi Yugoslavia, pe de altă parte, în scopul izolării României;

–         intensificarea mişcării iredentiste din Transilvania, mai ales prin intermediul asociaţiilor culturale şi a preoţilor maghiari de diferite confesiuni;

–         exploatarea contradicţiilor dintre cehi şi slovaci, cu sprijinul tacit al Poloniei;

–         susţinerea mişcărilor iredentiste ale ungurilor din Slovacia, urmărindu-se conjugarea acestor mişcări cu acelea ale germanilor din regiunea Munţilor Sudeţi;

–         atragerea susţinerii unor Mari Puteri, precum Marea Britanie, SUA sau Franţa, faţă de pretenţiile teritoriale ale Ungariei (spre exemplu,  în schimbul atragerii „bunăvoinţei” Franţei, acestui stat i s-a oferit controlul Căilor Ferate Maghiare şi fabricile statului profilate pe construcţia de maşini);    

După cum putem observa, Ungaria era dispusă la mari concesii de ordin economic, cu scopul vădit al unei „captatio benevolenti” din partea statelor cu o mare influenţă politică, fapt care nu i-a reuşit întotdeauna.

 

Planurile militare…

 

Nici unul dintre planurile de operaţii militare întocmite în perioada interbelică de Marele Stat Major din Ministerul Apărării din Ungaria şi pe care le redăm parţial mai jos, nu a fost aplicat întrucât realităţile politice şi economice se schimbau permanent şi drept urmare ele nu s-au dovedit viabile în timp. Sunt însă sugestive prin conţinutul lor, dar mai ales prin obiectivele urmărite. Astfel:

–         Planul „Virradat” („Zori de zi”), avea drept obiectiv recucerirea Transilvaniei. El urma să fie declanşat într-o conjunctură favorabilă Ungariei, prin atacul declanşat de marile unităţi maghiare cantonate în special la Debrecen şi Szeged; 

–         Planul „Ebredés” („Deşteptarea”), avea drept obiectiv reocuparea teritoriilor slovace, iar în acest caz se miza pe elementul surpriză şi pe lipsa unei rezistenţe organizate;

–         Planul „Arpád” şi „Pirkádás” („Aurora”), avea drept obiectiv tot dezmembrarea statului cehoslovac, dar aplicarea sa ar fi urmat să aibă loc în baza unei acţiuni comune ungaro-polone, mizându-se în acest caz pe obţinerea sprijinului Marilor Puteri şi pe neutralitatea României şi Yugoslaviei;

–         Planul „Jobbra eset” („Cauza dreptei”), avea în vedere acordarea unui sprijin puternic mişcării de dreapta din Austria, care ar fi trebuit să provoace tulburări, astfel încât, Ungaria, sub pretextul intervenţiei împotriva bolşevismului, să intervină militar în Austria în scopul realizării propriilor sale obiective.

Sunt doar câteva din planurile militare concepute în perioada interbelică şi pe care am încercat să vi le redăm succint în ceea ce au avut ele esenţial, deşi conţin foarte multe detalii, inclusiv de ordin logistic.  

…şi acţiunile de spionaj

Mai mult sau mai puţin realiste, planurile militare întocmite, pun însă în evidenţă obsesia teritorială a Ungariei, un stat care nu s-a împăcat câtuşi de puţin cu realităţile impuse de Sistemul Tratatelor de pace de la Paris-Versailles. Întocmirea planurilor de operaţii militare a fost însă precedată de acţiuni de spionaj de mai mare sau mai mică anvergură. Detaliile legate de operaţiunile de spionaj derulate pe spaţiul românesc erau concepute în principal de Oficiul de Evidenţă nr. 1 din Marele Stat Major al Ungariei, care-şi punea în aplicare aceste operaţiuni prin intermediul Biroului VI – 2 a, dar sarcini informative aveau şi Jandarmeria, precum şi Trupele de grăniceri. Însă operaţiunile de spionaj care presupuneau un foarte mare grad de disimulare, o acoperire cât mai sigură, erau derulate prin intermediul Ministerului Afacerilor Străine. Legaţia ungară de la Bucureşti şi consulatele ungare din Transilvania – e vorba aici de ataşaţi, consuli sau chiar simpli funcţionari – ofereau acoperirea ideală pentru agenţii maghiari care erau coordonaţi de Szendrey Zoltan.      

                                             (va urma)

CASETA 1

„…să nu ne amăgim cu formule naive. Ungurii sunt legaţi toţi, într-o adeziune organică şi furibundă, pe o singură chestiune naţională, şi aceasta este ura de veacuri împotriva românilor, cehilor şi sârbilor. Pe această chestiune n-a existat în istoria lor divergenţă între magnaţi şi aşa-zişii lor democraţi. De la cel mai mic  şi până la cel mai mare, ei împărtăşesc cu sinceritate nezdruncinată, una şi aceeaşi religie păgână: a distrugerii noastre…” 

(Corneliu Coposu, fragment din articolul „Şi MADOSZ-ul vrea la guvern?”, apărut în publicaţia „Dreptatea”, seria II, nr. 40 din 11 octombrie 1944, pp. 1-3)

 

Foto.Corneliu Coposu in doua momente ale vietii: detinut politic si dupa 1989.

FILOSOFUL REAXAT – REPLICA LA UN ARTICOL

Posted by Stefan Strajer On January - 6 - 2010

FILOSOFUL  REAXAT – REPLICA LA UN ARTICOL

Autor: Corneliu Florea

Adrian Paul Iliescu (API) este filozof pe stat de plata. A terminat facultatea de filozofie în 1976 la Bucuresti, a predat marxism-leninismul studentilor politehnisti pâna în 1990, dupa care, în cinci ani a devenit profesor universitar filozof, dupa ce în prealabil a trecut si pe la Oxford (vadul boului pe româneste) si acum trece studenti de la Marx (Care nu a fost marxist! Adevarat.) la Wittgenstein (Care sustine ca fapte sunt rocile, analizele filozofice doar niste straturi pâna la ele. Adevarat.) Dreptul lui câstigat pe baricada bucuresteana, dar ceea ce mi-a atras atentia a fost articolul sau RUSOFOBIA publicat în Cotidianul-cotidian din 18 dec. 2009. Lectura m-a indispus, la fel ca si pe alti cititori-comentatori, care, cu o singura exceptie, au adus ca argumente rocile, adica faptele, cum zice Wittgenstein, nou idol filosofic a lui API. Înainte de ai da o replica, am încercat sa aflu ce l-a determinat sa scrie acest articol: a fost obligat, îsi urmareste, fara scupule, niste interese, vrea sa urmeze exemplul patibularului Patapievici de-a ponegri si defaima poporul român, sau incompetenta intelectuala de comprehensiune a faptelor istorico-sociale, inconstienta, stupiditate! M-am încurcat în ipoteze, nu am putut trage înca concluzia, poate dupa ce comentez articolul lui din cotidian, care a fost prezentat în cinci paragrafe:
Paragraful întâi. “Odata cu alti strigoi locali, a reînviat rusofobia”. Asa, in forta de cugetator profund, fortissimo, îsi începe articolul API. La strigoi, nici nu se putea altfel, îi fixeaza pe Ion Antonescu si pe legionari. E liber, si politically corect, sa dam în ei ca în sacul de box. Cine are curajul sa le i-a apararea, stiu ce îi asteapta: groapa cu furnici! Urmeaza dispretuitorii occidentului, alti strigoi, ceva mai mici. Trece la rusofobia ca boala veche la români si de când îi urâm noi pe rusi. Ei de când?? De mult, de la Ecaterina a 2-a, de când ne tot calca în picioare, cotropesc în forta brutala, ne jefuiesc, ne maltrateaza bestial. Un comentator i-a spus sa nu ignore ca ne-au invadat de 12 ori, ceea ce este un motiv întemeiat sa nu mai avem încredere în ei, sa fim circumspecti. Karl Marx referindu-se la ocupatia rusa în tarile Române din 1828 scrie:
“Au avut loc excese groaznice. Contributii de tot felul în produse, furaje, vite, corvezi, hotii, omoruri. Barbati si femei au fost înhamati la care cu vizitii cazaci care nu-si crutau nici bâta, nici vârful lancii lor. Peste 30.000 de români fura smulsi de la munca câmpului pentru a servi ca animale de munca. Cei mai fericiti fugira în munti, unde singura lor hrana era scoarta de copac. Guvernul rus raspunse la proteste cu Nu ne intereseaza cine face lucrul, oamenii sau animalele, numai ordinile sa fie executate” (Karl Marx: Însemnari despre români. Manuscrisul B 85, Lucrarea a aparut in România in 1964).
Nu putem sa credem ca filozoful marxist-leninist API nu a citit între 1964 si 1989 aceasta lucrare. Sigur a citit-o, tragedia lui este ca nu a înteles nimic, sau pur si simplu are tulburari de personalitate, cu deficit de sensibilitate si discernamânt. Ce ar fi dorit API, facut profesor de filozofie dupa 1990, ca acei români si urmasii lor sa fie rusofili?!? Si, daca lui, si celor care îl sustin în acest aberant reeducator articol li se pare ca vremurile acelea au apus de mult, atunci de ce ei si familia lor au motive de rusofilie, acum?!? Pot sa ne raspunda, dar sincer!! Pentru ca noi, majoritatea românilor nu putem avea asemenea sentimente fata de ocupatiile rusesti, chiar daca am lua în considerare numai ultima ocupatie; cea din 1940 pâna în 1990, pentru ca românii ce stiu, cât de cât, istoria lor din toate timpurile, socotesc si Basarabia, si Bucovina locuita de români cu mult înaintea rusilor, ucrainenilor si a evreilor. Sau acesta nu mai este un drept pentru toate natiunile, domnule profesor API?!?
Paragraful doi. Este absolut absurd fiindca, API vrea sa ne spuna care este culmea absurdului dupa filozofia sa, scriind ca: “Bush jr. cel mai stupid presedinte din istoria Amedicii” (?!?) dupa care, doua rânduri mai jos citim: “Americanii sunt însa un popor plin de vitalitate, pragmatic si rational, asa ca l-au trimis pe Bush în tenebrele texane.” Bravo API!! Numai vezi, noi nu suntem studentii tai sa-ti înghitim prostia absurda! Esti ilogic si ignorant. Nu poti conecta coerent un popor rational cu aleagerea unui presedinte stupid! Ignorant esti pentru ca, nu l-au retrimis pe Bush în tenebrele texane. Întâi Bush nu a stralucit in gândire ca un profesor de filozofie dâmbovitean, dar a avut destula minte sa-si faca toate interesele pe spatele aliatilor nato si a rationalului popor american. Apoi a dus la capat doua mandate cât prevede constitutia lor, iar acum, chiar acum, Bush din tenebrele texane iradiaza de placere, citind cât de stupid este API!! Se spune despre stupizi ca dau în gropi, în acest paragraf API cade în haul absurdului scriind ca Bush si-ar fi dat seama ca: “Rusofobia n-o fi ea capabila sa-i zapaceasca pe americani, dar pe români precis îi poate îmbrobodi.” Chiar asa? Sapa un pic, sa ajungi la rocile filosofului pe care-l preda-i studentilor! Ti-a trecut vreodata prin encefal cam câti rusofobi sunt în jurul rusilor numai în ultimii 200 de ani, care nu stiu de Bush, dar îsi cunosc suferintele lor si-a parintilor lor pricinuite de rusi.
Cum poti sa scrii un asemenea articol? Cum se poate publica un asemenea articol dragi redactori cotidieni?
Paragraful trei. Filozoful API are o imagine foarte buna despre el si dupa ce a trecut prin istorie ca marfarul prin tunel vrea sa calce si dezaxatii, dar vai lui, ne da înca o dovada de cât de reaxat este printr-un cip implantat. Dupa API dezaxati sunt cei ce scriu pe ziduri: “Basarabia, pamânt românesc”, datorita rusofobiei. Probabil, dupa reaxatul API ar trebui sa scrie Traiasca Stalin! Întoarca-se Stalin! Sa se scrie pe toate zidurile, gardurile si pe tricouri care au, care nu sa-si atârne o placarda. Dar, daca într-adevar vreti sa vedeti cât de reaxat este API cititi: “si asa cum nu le permitem maghiarilor sa strige Ardealul, pamânt unguresc, nici noi nu avem dreptul sa revendicam Basarabia!!” Mai cititi odata ca sa luati la cunostinta ca nu avem dreptul!! Clar, ordin de la API! Si ne miram ca unii se întreaba de educatia, cultura si starea lui de sanatate mintala. Dar, nu-i chiar asa, fiindca invers se poate: noi sa le permitem maghiarilor sa strige, cât îi tin bojocii: Ardealul, pamânt unguresc iar noi reprimim dreptul, si nici rusofobi nu mai suntem, sa revendicam Basarabia! Multumim draga Apisor. Numai sa-ti spunem ceva, noi, astia din Ardeal, ce voi acolo pe Dâmbovita nu stiti: ungurii, de la Kossuth la Viena si pâna la Tokes la Bruxeless tot asta striga, si or striga!! Si ei stiu bine istoria adevarata a Ardealului nu ca tine, un micut reaxat cu cip. Karl Marx scrie ca în Constitutia lui Kossuth din 1848, articolul XII-lea decreta încorporarea Transilvaniei la Ungaria: Transilvania e declarata tara maghiara, limba maghiara este singura admisa… si toti cei ce au avere sunt unguri. Oare ai priceput ceva, ori cipul nu-ti permite?
Paragraful patru. Reaxatul API pune un diagnostic, ca o sentinta de condamnare pe viata românilor care mai viseaza la România Mare si rusofobilor care scriu si pe ziduri, ca sunt: victimile unei groaznice patologii morale. Cutremurator, scuturator, tremurator, bucatica rupta din halucinatiile patibularului Patapievici! Cei ce nu sunt înca victime au o singura sansa; sa-si puna masca de hârtie ca pentru gripa porcina. E o salvare! Si toate astea, numai din cauza lui Ceausescu si Basescu. Daca nu ar fi fost astia doi, rusofilia ar fi fost floarea nationala a românilor, pe care am fi cultivat-o pe toti coclaurii si ulitele noastre, iar fratii nostri mai mari zilnic ar veni la noi încarcati de bunataturi, ce nu s-au mai vazut si cu românofilie pravoslavnica si federala ne-ar îmbratisa, de ne-ar sufoca…
Paragraful cinci sau Apisor ajunge la adevar: “Marele pericol pentru România nu sunt rusii ori maghiarii, ci românii”. De la mine putere am subliniat românii fiindca îi dau dreptate! Da, ce e a lui, a lui sa fie, conform dreptului la proprietate intelectuala, din care se poate trage o singura concluzie: nu putem scapa România de pericol numai daca o scapam de români!! Ne-a dat cheia istorica a problemei noastre ca popor cu brutalitate primitiva, cum zice. Plus si înca o mare explicatie: “Nu rusii deslantuie macelul cotidian pe sosele, masacrul câinilor…” Ma opresc, fiindca asta cu masacrul câinilor este argumentul în fata caruia toate contrargumentele istorice devin nule. Pai, da, câti câini au masacrat rusii în România? Ce, ei de asta veneau si vin în România, sa mascreze câini? Are dreptate, rusii întodeauna în trecut au fost, si vor fii în viitor, parteneri economici de inegalabila importanta, zice Apisor.
(SOLSTITIUL IERNII  2009, WINNIPEG – CANADA)

PS – În final, compasiunea ma cuprinde fata de API, motiv pentru care îl dezmierd Apisor, fara subîntelesuri rautacioase. Îi privesc cu staruinta poza lui de la articol si nu vad nici un semn de inteligenta pe fata lui… ce conteaza, cip reaxator sa aiba…

Nota redactiei. Politica redactiei noastre nu coincide intotdeauna cu punctul de vedere al colaboratorilor, dar in acest caz subscriem la aceasta replica a domnului Corneliu Florea, colaboratorul nostru. Puteti citi articolul scris de Adrian Paul Iliescu la link-ul de mai jos:

http://www.cotidianul.ro/rusofobia-105677.html

Asigurarea sanatatii si asistenta medicala

Posted by Stefan Strajer On January - 6 - 2010

Asigurarea sanatatii si asistenta medicala
Partea I

Autor: Emil Gheorghiu

Reforma sanatatii propusa de Presedintele Obama a provocat – si inca va mai provoca – dezbateri foarte intense. Aceste dezbateri au loc tocmai când sunt necesare masuri stiintifice urgente – dupa abuzuri de lunga durata – pentru a proteja poporul american de o criza de sanatate care va afecta cea mai mare parte a populatiei. Din nefericire, aceste dezbateri reprezinta mai mult ideologii politice decât grija de a preveni o criza de sanatate de proportii si mai mari, si de a reduce costul asigurarii medicale.
Pentru ca noi confundam ingrijirea sanatatii cu ingrijirea medicala, si asigurarea sanatatii cu asigurarea medicala, noi recurgem mai mult la masuri medicale pentru a preveni si trata imbolnavirile. Din aceasta cauza asistenta medicala este abuzata si de pacienti si de industria medicala si farmaceutica. Pentru asigurarea sanatatii noastre noi trebuie sa observam nevoile corpului nostru, iar guvernul ar trebui sa asigure poporului american – cel mai generos popor din lume – cerintele noastre esentiale de sanatate care le voi arata mai jos.
Asistenta medicala este absolut necesara numai in cazurile de accidente si urgente când medicamente si interventii chirurgicale sunt recomandate si inevitabile pentru a salva vieti omenesti. In toate celelalte cazuri, folosirea medicamentelor si interventiilor chirurgicale sunt nu numai o frauda care va falimenta tara, dar si o risipa care nu ne va proteja de cele mai moderne boli ca: bolile de inima, cancer, diabet, artrita, obezitate, etc. Industria medicalo-farmaceutica – asa de importanta cum de altfel este – nu a avut succes in tratarea acestor boli, si nici nu ne va ajuta sa prevenim epidemiile de gripa sezoniala, porcina sau aviara in ciuda bilioanelor de dolari cheltuite cu reclamele la televiziune pentru a ridica si mai mult costul acestei fraude.
Acest lucru nu inseamna ca nu sunt alternative. Adevarul trist este ca ele cu greu sunt discutate. Toate aceste boli si epidemii pot fi prevenite printr-un regim alimentar adecvat, exercitii si alte masuri de viata sanatoasa cu ajutorul Fundatiei „Heatth Heritage” chiar aici in Ann Arbor.
Fundatia „Health Heritage” este o organizatie non-profit dedicata excelentei in educatie si sanatate, si prevenirii epidemiilor de gripa. Noi trebuie sa renuntam la regimul cu „alimente bogate in calori si sarace in elemente nutritive” care este cauza celor mai multe boli acute, cronice si catastrofale, si a crizelor noastre in educatie si sanatate. Noi trebuie sa mâncam mai bine si mai sanatos – si datorita sistemului nostru de agricultura si conservarea alimentelor cu multe produse chimice – ar fi mai bine sa pretindem si sa folosim alimente organice cât mai proaspete si mai sanatoase. Noi nu le vom obtine daca nu le pretindem. Aceasta este adevarata reforma de sanatate care mai poate salva generatiile prezente si viitoare de o degenerare fara precedent care – din nefericire – lideririi nostri nu o considera.
Care este diferenta intre planul de asigurare a sanatatii si planul universal de asigurare medicala? Planul universal de asigurare medicala propus: este numai un plan ca doctorii, spitalele si companiile de medicamente vor fi platite in fiecare an la o rata mai mare de inflatie; nu previne bolile si epidemiile; nu este o asigurare ca oamenii vor deveni mai sanatosi fara efectele secundare de scurta si lunga durata ale medicamentelor si vaccinurilor mai mari decât problemele de care ei deja sufera, vor creste epidemiile de gripa, boli cronice, degenerative si catastrofale; nu pot impiedica gripa porcina si aviara sa iasa de sub control, vor falimenta tara in mai putin de zece ani.
Planul Fundatiei „Health Heritage” de asigurare a sanatatii: va ajuta oamenii in primul rând sa nu se imbolnaveasca; va da membrilor sai educatia necesara in Stiintele Nutritiei si Sanatatii de care au nevoie pentru a-i ajuta sa se hraneasca corect, sa traiasca sanatos, si sa foloseasca asistenta medicala numai in cazuri de accidente si urgente când drogurile si interventiile chirurgicale sunt recomandate si inevitabile; va ajuta doctorii sa capete educatia necesara pentru a practica o medicina conservatoare conform juramântului lui Hipocrate, parintele medicinei, „sa nu ranesti omul”.
Doctorii nu vor mai avea nevoie sa cumpere „malpractice insurance”, va ajuta atât pacientii cât si doctorii sa reduca abuzul de medicamente, si sa nu mai faca confuzie intre ingrijirea sanatatii si ingrijirea medicala; va ajuta familiile tinere sa aiba numai copii sanatosi, calmi, cumpatati si inteligenti, si cu un potential ridicat pentru o educatie superioara. Din cauza sistemului prezent de ingrijire a sanatatii noi pierdem generatia tânara. Mai mult de 50% din copiii nostri sunt grasi sau obezi, agresivi, violenti, si unii dintre ei chiar criminali; colaboreaza cu fermele familiare pentru a mari productia de alimente organice proaspete si sanatoase pentru a proteja membrii sai de otravurile folosite de fermele comerciale, si de gunoaiele importate pe timpul iernii din tarile din emisfera sudica, in special din Chile; mareste responsabilitatea organelor alese pentru protejarea populatiei de otravurile folosite in alimentele si bauturile racoritoare, si medicamentele otravitoare când nu sunt necesare.
Invatati si memorati bine acest lucru: „Problemele noastre de sanatate provin de la toxinele acumulate si neeliminate. Când corpul nu mai poate tolera toxinele acumulate, el initiaza o boala sau o criza pentru a se dezintoxica singur. Numai corpul nostru isi poate restabili sanatatea, daca ii dam aceasta sansa. Puterea magnifica si inteligenta care ne-a construit dintr-un ou fertilizat ramâne cu noi toata viata. Nu numai ca el este capabil sa ne refaca sanatatea, el este singura putere capabila sa ne restaureze sanatatea daca nu s-au produs deja defectiuni care nu mai pot fi reparate”.
Noi nu putem sa fim otraviti si vindecati in acelas timp cu droguri numite medicamente. Nici nu ne putem restabili sanatatea cu ierburi, tratamente si alte manipulatii. Orice vindecare sta in puterea corpului nostru daca ii dam aceasta sansa sa se dezintoxice, si apoi sa adoptam un mod de viata sanatos.
Stiti voi ce inseamna un mod de viata sanatos? Stie mama, tatal sau doctorul vostru ce inseamna un mod de viata sanatos? Ati invatat voi in scoala cum sa traiti un mod de viata sanatos?
In primul rând nu trebuie sa faceti nimic ca sa vindecati o boala. Orice amestec din afara este o greseala. In mod sigur va va râni si mai mult, mai de vreme sau mai târziu, pentru ca insasi boala este un efort al corpului de a se vindeca. Daca regimul vostru alimentar si alte nevoi ale corpului sunt cele folosite in mod obisnuit, voi traiti adânc intr-un regim care otraveste corpul vostru. Acest regim este inca si mai rau daca nu faceti exercitii si aveti un mod de viata stresat. Ca sa stiti daca aveti corpul otravit, este usor de demonstrat daca va abtineti de la orice aliment cu exceptia apei timp de 24 la 36 de ore, si limba se va incarca.
In al doilea rând, trebuie sa observam atent nevoile corpului nostru si toate cerintele lui esentiale ca: aer proaspat, apa pura, temperatura confortabila, curatenia corpului, somn adecvat, alimente proaspete specifice adaptarii noastre biologice, exercitiu viguros ori de câte ori este posibil, soare si lumina naturala, odihna si relaxare, venit asigurat, apartenenta la un grup social, expresia organelor reproductive, dragoste, apreciere si stima, satisfacerea simturilor estetice.

Fundatia „Health Heritage” tine cursuri pentru membrii sai in Stiinta Nutritiei si Sanatatii, si demonstratii cu alimente organice de felul cum trebuie sa mâncam sanatos in raport cu cele trei cicluri biologice: digestie, asimilare si eliminare.
Fundatia „Health Heritage” ajuta membrii sai sa-si dezintoxice organismul pentru a evita imbolnavirile, si pentru a vindeca boli de orice natura fara efectele secundare de scurta si lunga durata ale medicamentelor. Fundatia isi asigura responsabilitatea fata de membrii sai pentru programele ei educative, si roaga toate celelalte scoli de educatie si sanatate sa faca la fel. Vrem sa facem orasul Ann Arbor o comunitate model de oameni educati si sanatosi pentru Statul Michigan, si orasul Michigan un model pentru tot restul tarii.
Fundatia „Health Heritage” raspunde la telefonul (734) 222-0442. Eng. George Emil McOllan (Gheorghiu), M.S., Ph.D., Presedinte Fondator.

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (III)

Posted by Stefan Strajer On January - 4 - 2010

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (III)

Autor: Nicolae Balint
În octombrie 1956, sistemul comunist impus la Yalta de către URSS, dar cu acordul şi bunăvoinţa Angliei şi SUA, a trăit prima sa criză majoră fiind confruntat cu revoluţia maghiară anticomunistă izbucnită la Budapesta. Evenimentele din Ungaria au reverberat şi în Transilvania, provincie românească în care trăia o puternică minoritate maghiară, dar şi în rândurile tineretului studios de etnie română din unele centre universitare. Trebuie însă recunoscut faptul că printre multele sloganuri anticomuniste scandate de participanţii maghiari la protestele anticomuniste din Transilvania, s-au scandat şi sloganuri antistatale, având un vădit caracter revizionist. Securitatea română s-a văzut astfel pusă în faţa unei duble provocări: să apere atât sistemul comunist, cât şi integritatea statală a României. Şi asta în timp ce – crudă ironie a istoriei – multe personalităţi române marcante se aflau în închisorile comuniste sub acuzaţia de naţionalism. În acest context atât de complex, Procuratura Militară Târgu-Mureş, împreună cu Securitatea locală, instrumenta ancheta unui grup anticomunist ce ar fi urmat să acţioneze şi în zona Mureşului. Printre membrii grupului, apare menţionat frecvent, ca având un rol important în cadrul acestuia, episcopul Marton Aron, personalitate aflată încă din perioada interbelică în atenţia serviciilor de contraspionaj române.     
Variante pentru Ardeal sau recurenţa unei idei obsesive
În 1956, se propuneau trei variante pentru Ardeal: Ardealul independent, Ardealul dat în întregime Ungariei sau Ardealul să fie despărţit în două părţi egale între România şi Ungaria. Potrivit referatului întocmit de Procuratura Militară Târgu-Mureş şi înaintat Procuraturii Militare Principale Bucureşti – referat însoţit de concluziile de învinuire puse pe data de 22.01.1958 – acestea erau cele trei variante concepute de un grup de învinuiţi din care făceau parte Fodor Pavel, Haidu Geza, Szentmartoni Valentin, Szocs Ignatiu şi Csiha Coloman. În cadrul anchetei desfăşurate pe parcursul mai multor luni se ajunsese la concluzia că grupul era cu mult mai numeros şi se aflase într-o permanentă legătură cu episcopul romano-catolic Marton Aron, proaspăt eliberat din închisoare. Acesta fusese condamnat pe viaţă în 1951, dar i se întrerupsese încarcerarea la intervenţia Prezidiului Marii Adunări Naţionale. La momentul respectiv, 1958, episcopul Marton Aron se afla în domiciliu obligatoriu la Alba-Iulia.


Arestarea grupului Fodor şi ancheta Procuraturii Militare mureşene
Grupul Fodor a fost arestat abia în 1957, la un an după evenimentele din 1956, iar punerea sa în relaţie cu episcopul Marton Aron a fost relativ simplă întrucât episcopul – în domiciliu obligatoriu la Alba-Iulia – se afla permanent în filaj operativ. Referitor la inginerul Fodor Pavel, în referatul anchetatorului militar, se arăta: “În luna august 1955 a făcut o vizită episcopului Marton Aron cu care ocazie a dus discuţii duşmănoase la adresa regimului de democraţie populară…Marton Aron îi aduce la cunoştinţă că arestarea lui s-a datorat faptului că în mai multe ocazii s-a manifestat public că teritoriul Ardealului, după 1944, nu a fost dat sub guvernarea Ungariei”. Iniţial, se specifica în raport, s-au propus trei variante pentru rezolvarea problemei Ardealului, în final însă (1956, n.a.) s-a căzut de acord doar asupra uneia dintre ele: “…învinuitul Fodor Pavel rămânând la concluzia că rezolvarea problemei cedării teritoriului Ardealului să se facă la împărţirea în două părţi egale, între România şi Ungaria, propunere cu care este de acord în întregime şi episcopul Marton Aron…” La un moment dat, grupul Fodor a fost pus în relaţie – cel puţin aşa rezulta din anchetă – cu evenimentele revoluţionare din octombrie 1956 din Ungaria. “În luna octombrie 1956, învinuitul Fodor Pavel a crezut că a sosit momentul de a acţiona…Şi a întocmit mai multe schiţe cu împărţirea teritoriului Ardealului. Pe baza acestor schiţe a întocmit o hartă a teritoriului Ardealului pe care a trecut toate localităţile, bogaţiile – sol, subsol – cu linii de demarcaţie a frontierei plănuite de el între România şi Ungaria…”


Fodor Pavel sau Marton Aron?
În continuare, în cuprinsul aceluiaşi referat se mai arătau contactele pe care Fodor Pavel le-a avut cu diverse persoane de etnie maghiară pe care ar fi încercat să le recruteze. În ceea ce-l priveşte pe Csiha Coloman (decedat recent, n.a.), se menţiona: “În interogatoriile ce i s-au luat cu ocazia anchetei penale arată ca l-a cunoscut pe învinuitul Fodor Pavel, prin părinţii săi încă de mult timp…Învinuitul Fodor Pavel i-a povestit despre vizitele făcute episcopului Marton Aron şi relaţiile pe care le are cu acesta…” Dincolo de schiţe (hărţi), planuri mai mult sau mai puţin elaborate şi recrutarea de membri, grupul Fodor s-a dovedit însă incapabil să acţioneze eficient dintr-un motiv cât se poate de simplu: condiţiile anului 1956 erau cu totul altele faţă de cele – să spunem – ale anului 1945 sau 1946, când administraţia maghiară era în funcţie în teritoriul eliberat de către armatele sovietice şi române, dar Stalin “şovăia” în ceea ce priveşte reinstalarea administraţiei româneşti în teritoriul proaspăt eliberat. Deşi am studiat mai multe documente, şi presupunând că ancheta Procuraturii Militare Târgu-Mureş a fost făcută cu un minim de profesionalism şi imparţialitate, rămâne pentru mine, peste timp, întrebarea: cine a fost totuşi adevăratul inspirator al respectivului grup, inginerul Fodor Pavel sau episcopul Marton Aron?
                                          (urmare în numărul viitor)
NICOLAE   BALINT

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors