Archive for the ‘Dezbateri’ Category

Dan Puric: Vizionar şi patriot de substanţă

Posted by Stefan Strajer On January - 13 - 2013

Dan Puric: Vizionar şi patriot de substanţă

(Dan Puric despre Omul Frumos, Buc. 2009)

 

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 

Vocea lui Dan Puric, actor şi eseist, se aude distinct în hărmălaia confuză a discursului intelectual din România actuală.  De douăzeci şi doi de ani românii aşteaptă o schimbare adevărată care deja a fost răscumpărată. Poporul român a plătit în avans prin tragedia generaţiilor anihilate în puşcăriile comuniste şi prin sângele vărsat de cei o mie de tineri la revoluţie. Problema cea mare a României a fost instalarea la conducerea ţării a eşalonului al doilea comunist, surd la revolta din Piaţa Universităţii, rapace şi grăbit să arunce uitarea peste anii de suferinţă a deţinuţilor politici din timpul jumătăţii de secol al statului totalitarist. Guvernanţii sunt agenţii trădători ai românismului, care au făcut pact cu duşmanii lui, căci numai aşa înţelegem de ce au putut să fie publicate în România blasfemiile lui Horia Patapievici sau că s-a dat pe mâna lui Vladimir Tismăneanu dezvăluirea crimelor comunismului. Aceste fapte reprobabile şi multe altele, cum ar fi mult trâmbiţata reformă administrativă au fost dinainte programate pentru ca poporului român să i se fure identitatea din nou, de data aceasta în scopul înregimentării lui în comunitatea globalizantă, unde el trebuia să fie un nimenea. Fură-i unui popor memoria trecutului, falsifică-i istoria, deposedează-l de lucrurile sfinte şi el se va transforma într-o entitate alienată, care poate fi transferată oriunde în complicatul puzzle contemporan. Cum guvernanţii actuali ai ţării i-au tolerat pe cei care au mitraliat cu sudalme la adresa românilor, insulte pentru care în alte ţări civilizate s-ar plăti cu pârnaia, descurajarea bieţilor oameni care au aşteptat eliberarea reală după 1990, a atins apogeul. În acest context a trebuit să apară un glas care să ridice sus icoana adevărată a naţiei spre a fi opusă blasfemiilor scuipate de mercenarii puterii. 

Campaniei oficiale de desconsiderare a virtuţilor istoric dovedite ale poporului român, Dan Puric îi opune reconsiderarea şi afirmarea viguroasă a trecutului apropiat nu din perspectiva activiştilor cu cefile groase, ci din aceea a martirilor din puşcăriile comuniste. Când românilor li se spune că peste ei şi istoria lor au „urinat” toţi câţi au trecut pe la noi (vezi Patapievici), trebuia cineva să-i amintească denigratorului că în vreme ce el profita de regimul ciumei roşii, alţii mureau în închisorile de la Gherla, Aiud, Sighet, Canal  pentru că au avut tăria de caracter de a se opune răului totalitar. De asemenea li se pune sub nas tuturor celor care se străduiesc să îi demoralizeze pe români, înţelegerea marilor puteri la „chermeza” de la Yalta.  Dan Puric evocă sarcastic criminala vânzare a României la Yalta: „Erau nişte cheflii pe acolo, ce au ales pe un şerveţel. Au scris: 90% URSS, 10% aliaţi” şi şerveţelul a plecat de la unul la altul, care a zis: „e bine”; a zis „sto”, cu vodcă, cu icre negre, cu icre de Manciuria. Atunci în clipa aia, zeci de mii, sute de mii, milioane de români au fost condamnaţi, au fost aleşi ca să fie victime şi robi, au fost aleşi să fie cobai.” (p. 69). Mulţi s-au resemnat, dar unii dintre români au ales să ia arma în mâini, să se facă partizani şi să fugă în munţi ca să reziste comunismului.  Alţii au fost aruncaţi în închisorile teribile tot pentru că nu au cedat tăvălugului istoric. Ei, zice Dan Puric au ales să fie „fiii lui Dumnezeu”, asumându-şi suferinţa şi moartea. Supravieţuitorii sunt azi „sfinţii” deghizaţi în pensionari, trăind discret şi de cele mai multe ori uitaţi în câte un colţ de ţară, în vreme ce urmaşii direcţi ai călăilor lor exercită puterea în defavoarea poporului întreg. Câtă vreme aceşti martiri au existat şi unii dintre ei încă există, mărturisind despre calvarul din închisorile comuniste din perspectiva valorilor ortodoxiei, poporul român, zice autorul, „nu are cum să dispară” pentru că are o temelie morală serioasă.

Dan Puric operează cu o simbolistică sui-generis spre a sensibiliza conceptele-simţiri  din universul gândirii sale. Astfel de simboluri sunt „neghina-grâu”, „bolovanul”, babuţele ţărănci, „cămaşa cu gaură de glonţ” din Muzeul de la Mărăşeşti, „omul frumos”, „omul urat”, „omul-chip”, omul-număr”, „omul teleghidat” etc. Manelizării, vulgarizării, corupţiei autorul le opune jertfa deţinuţilor politici marginalizaţi de puternicii zilei şi trăirea întru ortodoxie, pentru perpetuarea a tot ce este autentic în tradiţia culturală reprezentată de Sfântul Eminescu, Brâncuşi, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, ambii morţi în închisoare, Petre Ţuţea,  Ovidiu Papadima, Valeriu Gafencu ş.a.  Dan Puric observă generalizarea în lume a unui proces de urâţire prin cultivarea „omului teleghidat”, programat, anulat în ceea ce este esenţial uman. Alienarea individului transformat în număr, în unealtă eficientă de muncă, sub impulsurile unei tehnici care ajunge să-l domine, conduce implacabil la abis.

Făcând o paralelă între spiritul răsăritean şi cel occidental, autorul trage un semnal de alarmă în faţa declinului existenţial al omului contemporan, pentru care, a spus-o demult Nietzsche, „Dumnezeu a murit”. Pentru români însă Dumnezeu nu a murit. Aceasta o afirmă cu nestrămutată convingere Dumitru, personajul din nuvela lui Mircea Eliade, O fotografie veche de 14 ani, scrisă la Chicago în aprilie 1959. În absenţa Dumnezeirii, omul se pierde pe sine însuşi printre lucruri, inversând valorile, batjocorind ceea ce odinioară era şi trebuie să rămână sacru. Autorul îl citează pe Petre Ţuţea care mărturisea că „în Biserică realizezi că exişti” şi urmează comentariul persiflant al lui Dan Puric: „Păi, sigur, nu o sa realizezi la Mall, la Mall realizezi că eşti porc, mănânci, bagi în tine, mare crăpelniţă” (p.76). Anonimizat, mercantilizat, omul contemporan îşi pierde ingenuitatea în faţa lumii, devenind incapabil să se bucure de frumuseţea ei. Parcă îl auzim pe C-tin Brâncuşi care nota în jurnalul lui că atunci când încetăm să fim copii, adică să ne bucurăm spontan în faţa firii, suntem deja morţi. Asemănător, Dan Puric subliniază pe de-o parte zeificarea individului în societăţile contemporane, pe de altă parte monotonia uniformizării unei lumi fără Dumnezeu, o lume searbăd quantificată. În comunism aveam o lume incoloră, otova bazată pe mizerie şi lipsuri. Dar iată că fenomenul se poate repeta şi pe alte coordonate, într-o societate copleşită de abundenţă. Imaginea ei e surprinsă sugestiv de autor: „Ochiul lui (al omului) nu se mai înclină în faţa fiecărui lucru, ca la o minune lăsată de Dumnezeu, aşa cum făcea odată pictorul bizantin, ci, accelerat, le aşează pe toate acestea pe raftul supermarketului în care trăieşte, dezlipindu-se de sfinţenia lor şi lipindu-le, în locul rămas gol, o etichetă cu un preţ. […] lipind nevrotic etichete tuturor lucrurilor pe care le găseşte în cale, vrând obsesiv să le numească pe toate, acoperind cu numele lui numele dat de Dumnezeu.” (p. 110).

Realitatea românească a degradării umane este astfel circumscrisă într-o arie mai amplă ce ţine de evoluţia contemporană. Dan Puric vrea să-i atenţioneze pe români că, fără a se izola în cochilia lor, ei trebuie să preia cu mare discernământ ceea ce li se serveşte în procesul atât de trâmbiţat al globalizării şi că a se grăbi încet este poate cel mai bun lucru pe care îl pot face. Omului „teleghidat” i se contrapune „omul inimă – omul dinlăuntru”, care conservă învăţătura Hristică spre a nu se robi total lumii de aici, ci a păstra o „privire către dincolo”. Omul occidental s-a zbătut să aducă raiul pe pământ, în vreme ce omul creştin răsăritean încearcă să se elibereze de lucrurile pământeşti şi să se înalţe el spre cer. La această comparaţie între Răsărit şi Apus ar mai fi de adăugat observaţia privind încrederea nemărginită a spiritului faustic occidental în puterea raţiunii de a clarifica totul, în vreme ce spiritul răsăritean vede nu doar necesitatea clarităţii, ci şi a simţirii tainice. Pe lângă lucruri clare sau care trebuie lămurite există în Răsărit un fior al misterului, pe care numai Dumnezeu i-l arată omului prin descoperire. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”, sună confesiunea lirică a lui Lucian Blaga în Poemele luminii

Dan Puric profeţeşte o vreme apropiată a adevăratei renaşteri a poporului român, fundamentată pe „icoana martirică” a deţinuţilor politici ale căror fapte reprezintă „oglinda cinstită a sufletului nostru”. Tragedia lor este catharsisul nostru. Citate emoţionante din confesiunile foştilor deţinui politici sunt elocvente pentru nobleea de caracter şi forţa interioară a celor pedepsiţi de braţul de fier al dictaturii. Ei sunt „lacrima milostivă a lui Dumnezeu, pentru ca acest neam să nu piară …” (p. 98). Am reţinut din mărturisirea lui Dumitru Cristea, aflat în detenţie de două ori la Aiud, descrierea zguduitoare a execuţiei unui ţăran care s-a opus colectivizării. Sărmanul om a fost  aruncat dezbrăcat la minus 30 de grade Celsius. Degeaba i-a implorat pe călăi că are acasă şapte copii, ei nu s-au milostivit pentru că lucrau cu diavolul. Spre dimineaţă omul a murit, după ce şi-a strigat copiii pe nume, rugându-i să aibă grijă de ţară şi de maica lor. Apoi, când s-a schimbat garda, plutonierul care a venit la schimb a cântat o doină „de a încremenit toată puşcăria şi prin doina aceea noi toţi am ştiut că el a murit”, notează zguduitor Dumitru Cristea. Plutonierul de dimineaţă a avut suflet, exprimându-şi în felul lui durerea pentru cel dispărut în chinuri. Şi astfel frumuseţea lăuntrică a omului se manifestă în gesturi discrete şi aparent mărunte, dar care nu sunt mărunte, ci moralmente monumentale, manifestând solidaritatea cu semenul tragic încercat. 

Numele lui Radu Gyr şi extrase din poemele lui din închisoare revin în carte obsesiv, definind profund rezistenţa martirilor din fostele închisori comuniste. O durere vie străbate versurile lui Dumitru Oniga despre ţăranul George Păun, făcându-ne părtaşi la „acele mult prea triste şi prea ciudate fapte”, cum sună un vers dintr-un sonet shakespearean. George Păun devine un simbol hieratic al tuturor ţăranilor-eroi înghiţiţi de Gulagul totalitar. El este „omul frumos”, părând desprins dintr-o icoană: „Într-o zi/ Înainte de-a muri,/ M-a chemat pentru o vorbă,/ Aşa un fel de uşurare/ Pentru sufletul lui curat şi mare./ Mi-a povestit de livadă, de vite,/ De nevastă, de copii,/ De pământul pe care l-a muncit/ Şi de care a fost jefuit,/ De casa lui primitoare,/ Unde a găsit fiecare/ Un cuvânt bun şi o bucată de pâine./ Apoi, mi-a făcut semn să plec./ Se apropia Îngerul Morţii/ Şi voia să-l întâmpine singur./ M-am urcat în patul meu de sus,/ Iar ţăranul acela blând/ A zâmbit amar şi s-a dus.” (p. 132). Aşa s-au clădit „etaje de suferinţă până la cer” ca în Coloana Pomenirii zisă a Infinitului a lui Brâncuşi. Opulenţa clasei politice româneşti pare încă mai grotescă şi mai vinovată când o raportăm la tragediile consumate în Gulagul românesc.  „Pentru mine România e Grădina Maicii Domnului, notează autorul, pentru intelectualul româno-european, dedulcit la noile privilegii comunitare, România este o grădină de vară, de unde el, anesteziat de sprit, nu mai simte durerile ţării, ci numai confortul scaunului …” (p. 124).

O privire ascuţită aruncă Dan Puric asupra crizei financiare contemporane, dovedind că nu este numai un poet sui generis, ci şi un analist socio-economic informat. Observă, ceea ce am văzut şi noi cu ochiul liber, că criza financiară actuală a fost provocată cu intenţia deliberată de a se instala o dictatură financiară asupra lumii şi de a se înrobi ţările. Autorul îi îndeamnă pe români să nu se mai lase „puricii de baltă ai mai marilor lumii” (p. 42), ci să se întoarcă la valorificarea resurselor naţionale, la stimularea gospodăriei ţărăneşti în agricultură, care să asigure independenţa noastră de Fondul Monetar Internaţional la căruţa căruia am fost înhămaţi de o clasă politică fără nici un Dumnezeu. Şi exemplifică aceasta prin gradul de înflorire la care au ajuns ţări ca Taiwanul, Coreea de Sud, China care nu s-au lăsat atrase de cântecul de sirenă al FMI. Pentru că dacă te înfeudezi Fondului Monetar Internaţional el te ajută să devii un bolnav cronic şi „în loc să te însănătoşeşti eşti infestat cu bolile lor netratabile, produse cu multă hărnicie în laboratoarele lor” (p. 73). Ruinarea economică a ţării în ultimii douăzeci şi doi de ani nu îl contrazice pe Dan Puric, ba dimpotrivă îi subliniază perfecta luciditate. 

Dan Puric nu este un retrograd care se opune progresului tehnic al ţării sau cooperarii cu Europa. El este doar o minte limpede, o personalitate liberă de orice mercantilism, o conştiinţă responsabilă, un suflet de creştin care lasă să se audă îin afară „strigătul lui de durere” în faţa degradării la care este supus poporul român. Patriotismul autorului ţâşneşte din adâncurile fiinţei lui cu acea nobleţe specifică spiritelor alese, optimismul lui este contagios, dar se învecinează mereu cu suferinţa. El nu disecă detaşat problemele ţării, ci vibrează la tristeţile ei. Confesiunea lui este convingătoare: „Pentru mine poporul român este, ca şi pentru Petre Ţuţea: Excelsior! Pentru mitocan, este o manea dată la maxim, la adăpostul căreia poate să fure în linişte.” (p.123). Dan Puric a apărut într-un moment de deznădejde neagră a cetăţii ca să vestească mesianic tuturor celor care îl ascultă că mult aşteptata renaştere se apropie.

           

 

Un remarcabil om printre politicieni – Jose Mujica

Posted by Stefan Strajer On January - 4 - 2013

Un remarcabil om printre politicieni

Autor: George Petrovai (Sighetul Marmatiei)

Obișnuit până la scârbă cu fauna politicianistă de pe la noi, căreia gura nu-i mai tace de zorul atâtor  minciuni îndrugate cu sau fără rost, dar căreia tare-i mai place iarba fragedă a furtișagurilor de pe aceste meleaguri, firește că am rămas surprins până la buimăcire de cele citite în revista Lumea despre Jose Mujica, președintele statului sud-american Uruguay, o poveste mai presus de orice suspiciune în ceea ce privește adevărul gol-goluț, atunci când ea este relatată de BBC.

 

Însă, consider eu, n-ai cum să rămâi rece și indiferent la aflarea unei vești mai senzaționale decât însuși senzaționalul păcătos al lumii moderne și mai întăritoare decât un leac miraculos, îndeosebi dacă tu, aflătorul acestei vești, trăiești într-o țară unde necinstea și nelegiuirea reprezintă coloanele de susținere ale politicii de stat, o țară în care două din instituțiile fundamentale (parlamentul și guvernul) nu doar că sunt revoltător de supradimensionate în aceste vremuri de cumplită mizerie pentru grosul cetățenilor, dar – potrivit alianțelor încheiate între rețelele mafiote din politică și afaceri – mai sunt și pline ochi cu pușcăriabili, de neclintit din scaune și ticăloșii atâta timp cât ei sunt mai egali în fața legilor decât mulțimea truditorilor de rând și atâta timp cât însuși primul ministru tratează cinstea, corectitudinea și legalitatea cu nesimțirea golănească a unui plagiator (hoț intelectual) dovedit și răsdovedit; în sfârșit, dar nu în ultimul rând, o țară unde primarul ales al unei localități este scos din temniță și adus cu cătușele la mâini ca să depună jurământul de credință față de patrie și comunitate (sic!), timp în care susținătorii săi turmentați de un asemenea succes nepereche în lume, scandează lozinci și susțin că totu-i făcătură împotriva acestui om destoinic și fără prihană!

            Căci, revenind la ceea ce reprezintă miezul cu adevărat pilduitor al acestei scrieri, Jose Mujica reprezintă prototipul politicianului îndelung așteptat de câteva miliarde de truditori ai planetei – un veritabil Mesia al politicii mondiale, un om-politician cum ceilalți nu pot să fie, pentru că nu vor să fie!

 

            Aflăm din respectivul articol că Mujica este „singurul președinte care a ales să trăiască la fermă și să practice agricultura”, fapt pentru care „a renunțat la luxoasa reședință prezidențială din Montevideo și s-a mutat împreună cu Prima Doamnă la țară”, unde apa pe care o consumă vine din pământ, întrucât în zonă nu există canalizare.

 

            Iar când ai optat pentru un asemenea stil de viață simplu și care „ține de libertate”, după cum mărturisește acest neobișnuit politician, este evident că atunci deții convingerile imperative ale unui înțelept sadea („Mi se spune că sunt cel mai sărac președinte, dar eu nu mă simt deloc sărac. Săraci sunt oamenii care muncesc din greu ca să poată duce un stil de viață luxos…”, sau: „Dacă nu ai multe bunuri materiale, nu trebuie să muncești ca să le poți întreține, așa că ai mai mult timp pentru tine.”) și la fel de evident este că atunci nici nu prea ai ce scrie în declarația de avere (doar un automobil Volkswagen Beetle din 1987, în valoare de 1800 dolari americani, la care se adaugă bunurile soției sale – terenuri, tractoare și o casă, „evaluate la 215000 de dolari americani”), avantajul imediat și deloc neglijabil al aceste stări de lucruri fiind acela că nu ai a te teme de răufăcători („Gospodăria sa este păzită de doar doi paznici și de Manuela, o cățelușă cu trei picioare”), de îndată ce din indemnizația lunară de 12000 de dolari americani, Jose Mujica reține pentru nevoile sale și ale familiei doar 775 de dolari, adică „echivalentul salariului mediu lunar al unui uruguayan obișnuit”, restul banilor donându-i.

 

            Tocmai de aceea, la 77 de ani și după 14 ani de închisoare, președintele Jose Mujica nu-i doar deplin mulțumit de felul cum și-a orânduit viața („este vorba de o alegere personală”), dar chiar „se declară un om împlinit”!

 

            …Câți dintre politrucii de pe la noi și de aiurea, pe care osânza îi sufocă după un singur mandat, câți dintre ei, deci, au curajul și voința să urmeze extraordinarul exemplu oferit de cel mai modest președinte din lume?

 

            Este vădit că deocamdată nici unul, atâta timp cât politica este și va fi pentru unii ca aceștia o vacă de muls, chiar și atunci când vaca este atât de prost furajată, încât o țară încă bogată, precum România, stă gata-gata să-și dea duhul, de altminteri la fel ca cea mai mare parte a omenirii, după ce – ajutați de afaceriști și generali – politicienii au așezat lumea pe butoiul cu pulbere al sărăciei, foametei, cruzimii și poluării.

 

            Ba mai mult. Dacă ar fi după acești politruci necinstiți și hrăpăreți, dar mai ales după tâlharii cu ifose din politica dâmbovițeană, președintele Jose Mujica ar trebui de îndată lichidat, pentru ca prin incomparabilul lui stil de viață la nivelul omului de rând (experiment încercat cândva și lamentabil ratat de câțiva politruci români postdecembriști!), să nu se mai constituie într-o vie și permanentă acuzație la adresa belșugului ticălos în care cam toți se bălăcesc.

 

            N.B. Din două una: Ori politicienii lumii, îndeosebi cei din țările sărace, vor urma exemplul lui Mujica, ori – prin forța mulțimilor revoltate – în curând va fi demontat mitul mincinos și atât de împovărător al politicii, doar astfel ipocriții ei făcători putând fi puși cu picioarele pe pământ.

 

            Lucru întru totul realizabil, ne spun cercetătorii, având în vedere că, deocamdată din cauze complet necunoscute, în corpul omului se petrec niște mutații esențiale – în cel mult 15-20 de ani, ne înștiințează acești savanți, de la cele două spirale de-acum, ADN-ul va ajunge la 12 spirale!

 

            Iar rezultatul se va învedera în nașterea unor oameni complet noi, nu doar în aptitudini, preocupări și obiective, ci și în rezistența lor la boli, precum și în modul radical diferit de abordare a relațiilor interumane.

 

 

 

            Sighetul Marmației,                                                                  George Petrovai

 

                 2 ian. 2013

 

           

 

 

 

Când ne va spune Sergiu Nicolaescu adevărul?

Posted by Stefan Strajer On January - 4 - 2013

Când ne va spune Sergiu Nicolaescu adevărul?

 

Autor: Prof.univ. Ion Coja (Bucuresti)

 

 

„Despre morți numai adevărul” – proverb egiptean antic        

Am declarat şi în Senat, în toamna lui 1996, când s-a discutat raportul comisiei de cercetare a evenimentelor din Decembrie 1989: rostul comisiei „Sergiu Nicolaescu” nu a fost să afle adevărul despre decembrie 1989, ci să le ofere autorilor loviturii de stat posibilitatea ca prin audierea martorilor să afle ce ştie lumea despre cele întâmplate în decembrie 1989. Ce anume s-a aflat din secretele loviturii de stat! Organizatorii revoluţiei aveau nevoie să ştie ce se ştie în rândurile oamenilor din afara conspiraţiei despre partea nevăzută (şi criminală!) a revoluţiei, pentru a lua măsurile de contracarare şi contrafacere a adevărului. Măsuri care nu s-au sfiit să meargă până la asasinat, cazul senatorului Şerban Săndulescu, bunăoară, care a plătit cu viaţa încăpăţînarea sa de a nu accepta versiunea Sergiu Nicolaescu despre decembrie 1989 şi de a formula altă ipoteză, alt raport! Mai mult decât oricine, vinovaţii de măcelul din decembrie 1989 aveau nevoie stringentă de ancheta comisiei parlamentare şi de prezenţa în comisie a unor oameni de-ai lor, de-ai celor implicaţi în revoluţie ca autori şi executanţi ai scenariului, cunoscători ai secretelor care trebuiau păstrate cu orice preţ.

La început, când în fruntea comisiei a fost numit Sergiu Nicolaescu, m-am numărat şi eu printre cei care l-au contestat chiar şi ca membru al comisiei: Sergiu Nicolaescu trebuia audiat ca martor, ca actor  şi, poate, ca regizor al aşa zisei revoluţii. Nu avea ce căuta ca anchetator al unor evenimente soldate cu sute de morţi, evenimente la a căror desfăşurare participase fără să ne fie clar în ce calitate şi cu ce justificare. Cine ne garanta atunci şi cine ne garantează chiar şi azi, că Sergiu Nicolaescu nu se numără printre vinovaţii de carnagiul din decembrie 1989?! Vinovat pentru premeditarea acestui masacru sau „numai” pentru neglijenţa sau incompetenţa cu care s-a amestecat acolo „unde nu-i fierbea oala” domnului regizor!…

Prezenţei lui Sergiu Nicolaescu în comisie i se opunea un principiu de drept roman bine stabilit: Nu poate fi nimeni judecător în propria sa cauză. Mai tare decât dreptul roman s-a dovedit însă algoritmul parlamentar. Din pricina acestuia, deşi m-am oferit cu insistenţă, nu am fost acceptat în comisie…

Despre reaua credinţă a lui Sergiu Nicolaescu s-au adus nenumărate dovezi. Ultima a adus-o însuşi împricinatul, fireşte, fără să-şi dea seama. Atunci când, în urmă cu câteva săptămâni, a găsit de cuviinţă să intervină în disputa dintre Cornel Dinu şi Petre Roman, confirmând la postul B1 TV declaraţia marelui fotbalist, precum că l-a auzit pe Petre Roman dând un telefon la care a vorbit ruseşte, asta în dimineaţa zilei de 24 sau 25 decembrie, în clădirea televiziunii… Am pus atunci întrebarea, pe care o repet acum: în raportul întocmit la Senat, Sergiu Nicolaescu a consemnat această informaţie pe care el însuşi o deţinea în chip direct, nemijlocit, ca actor al revoluţiei lui Peşte? L-a chemat în faţa comisiei pe Petre Roman ca să-l întrebe cât se poate de oficial cu cine şi ce a vorbit în acea dis de dimineaţă?

Sunt convins că nu! Aşadar, de ce? De ce Sergiu Nicolaescu a ascuns acest detaliu care dă peste cap toată pledoaria lui Petre Roman, altminteri de nimeni luată în serios, cum că pe individ l-a făcut prim ministru valul de entuziasm revoluţionar al maselor, în chip spontan şi ne-programat.

 

Mai vin azi cu o întrebare nouă pentru acelaşi preşedinte al Comisiei pentru Înmormîntarea Adevărului privind evenimentele din decembrie 1989. O întrebare la care nu voi accepta ca răspunsul marelui regizor să fie aceeaşi tăcere suverană, sastisită, de om care nu dă importanţă la toate nimicurile. De data aceasta  martorii sunt mult mai mulţi: câteva zeci de muncitoare de la Apaca, croitorese, care în acele zile fierbinţi au primit sarcina de a confecţiona 3600 de steaguri tricolore, fiecare steag având o suprafaţă cam de un metru. Comanda venise din partea lui Sergiu Nicolaescu prin ministresa din acele zile. Nu Lia Ciobanu, refugiată la ambasada Ungariei prietene, ci adjuncta acesteia. Comanda fusese făcută aşadar de Sergiu Nicolaescu şi, adaugă sursa mea de informaţii, tovarăsul S.C., al cărui nume nu mă grăbesc să-l fac public, încerc să verific dacă nu cumva este vorba de altă persoană. În cazul lui Sergiu Nicolaescu nu există însă niciun dubiu că despre domnia sa este vorba. Informaţia este absolut sigură şi deja verificată de mine.

Ce anume ar fi de mirare în comanda făcută de vestitul strateg al atâtor războaie virtuale, toate desfăşurate la Buftea, atent cinematografiate, dar nici unul real, adevărat? (Se pare că această frustrare l-a determinat pe pacientul Sergiu Nicolaescu să se implice atât de activ într-o poveste reală, cu gloanţe gloanţe şi morţi morţi, însângeraţi de propriul sânge, iar nu de vopsea şi alte trucuri cinematografice… Caz clinic?)

Mirarea este că tricolorul românesc a suferit în „viziunea” lui Sergiu Nicolaescu o modificare neaşteptată: culorile nu mai erau egale! În tricolorul comandat de Sergiu Nicolaescu culoarea roşie rămânea la locul şi dimensiunea ei, dar galbenul sporea, invada pe diagonală jumătatea de jos a culorii vecine, a albastrului. Raportul dintre cele două culori fiind 1,25 la 0,75. Bizară modificare! Repetată în 3600 de exemplare!! Toate cele 3600 de steaguri au fost ridicate de la Apaca de un trimis al Armatei în numele aceluiaşi Sergiu Nicolaescu. Nu au fost folosite niciodată. Dar acesta nu este un motiv ca noi să nu ne întrebăm la ce urma să fie folosite acele steaguri însemnate într-un mod atât de neaşteptat!

M-am adresat unui om de specialitate, adică unui fost ofiţer de securitate, teoretician şi practician al diversiunii, din întâmplare fost coleg de liceu militar cu Sergiu Nicolaescu, întrebându-l care poate să fie noima unui lucru atât de ciudat. Nu i-am dat niciun nume,  ci doar precizarea momentului: decembrie 1989. Şi i-am cerut o explicaţie, un comentariu. Iată-le: De astfel de steaguri, cum nu ar mai fi avut nimeni, se puteau folosi pentru a se recunoaşte între ei numai membrii unei organizaţii conspirative, participanţi la acţiuni de stradă, de confruntare armată, unde era foarte important să nu-i confunzi pe tovarăşii de baricadă cu orice gură cască care a pus şi el mâna pe un drapel şi a ieşit în stradă să moară pentru democraţie! Cam la fel cum procedează masonii, având anumite semne discrete prin care să se recunoască între ei care sunt masoni, fără să se cunoască în persoană.

În această poveste este impresionant numărul de steaguri, care trebuie raportat la faptul că, în principiu, la acţiuni de stradă, fiecare drapel este purtat de un grup de persoane. Cu alte cuvinte, numărul steagurilor, 3600, ne dă un indiciu despre numărul tovarăşilor de stindard ai lui Sergiu Nicolaescu: zeci de mii! Zeci de mii de „revoluţionari”, aşadar! Aflaţi sub comanda lui Sergiu Nicolaescu?!… Ei urmau să facă ceva împreună în acţiuni de stradă, dar nu e uşor de spus ce! Am putea deduce că în ce aveau de gând să facă se simţeau stânjeniţi de românii care deja erau în stradă, fluturând stindardul tricolor. Le trebuia un semn distinctiv de recunoaştere, acel tricolor deformat, nu ca să defileze cu el, ci pentru ca, în eventualitatea unui conflict între români şi români, purtătorii drapelului …sergiot să se poată identifica uşor între ei ca partizani de idei şi idealuri cu Sergiu Nicolaescu, con-militoni… Manevră destul de nătângă, rocambolescă, zic eu, ca nespecialist, căci exhibarea unui asemenea semn ciudat de recunoaştere îl ajută şi pe inamic să te identifice!… Dar cine ar fi fost inamicul? That’s the question!…

Aşadar, domnule Sergiu Nicolaescu, se cuvine să ne lămuriţi despre ce este vorba în povestea cu tricolorul care merită să vă poarte numele. Iar mai apoi să apreciaţi singur cum se potriveşte povestea acestor 3600 de stindarde cu Raportul şi ancheta dumneavoastră asupra evenimentelor din decembrie 1989? Nu-i aşa că în Raport nu aţi suflat nici un cuvînt despre ce urma să se întâmple în timpul revoluţiei cu tricolorul acela, revizuit? Iar dacă aţi omis această mărturie, despre care eraţi în perfectă cunoştinţă, nu-i aşa că întreg raportul e lovit de nulitatea autorului ca martor şi judecător imparţial?!

Un sfat: să nu negaţi şi să nu trageţi de timp. Daţi răspunsul corect şi repede. Sunt prea multe persoane implicate în executarea comenzii venite de la revoluţionarul Sergiu Nicolaescu. Iar majoritatea dintre ei nu mai au niciun motiv să tacă. Cine ştie? Poate explicaţia este simplă şi fără implicaţii majore, de interes pentru istorie sau justiţie. Vă rog să oferiţi explicaţia, cu indicarea dovezilor ce pot fi convocate pentru a vă crede! Căci pe cuvînt eu nu vă mai cred!

Ion  Coja

 

Post scriptum: Acest text, în memoria computerului meu este înregistrat cu data de 17.06.2010. În jurul acelei date am postat pe site acest text și l-am dat la publicat și la „Tricolorul” și „Totuși iubirea”! L-am trimis și la câteva adrese de E mail, ale unor persoane apropiate de Sergiu Nicolaescu. Am procedat în așa fel ca să ajungă la numitul Sergiu Nicolaescu întrebările mele. Nu mă așteptam să le răspundă și chiar așa a făcut: a făcut pe mortul în păpușoi! Acum nu mai face pe mortul!… Nu mai minte, nu mai fabulează, nu mai induce în eroare pe nimeni. Păcat de unele lucruri bune pe care le-a făcut ca regizor care a știut să se orienteze. Oare ce-o să rămână din ele atunci când le va ajunge din urmă adevărul?!…

Sergiu Nicolaescu, un luptator pentru eternitate

Posted by Stefan Strajer On January - 4 - 2013

Sergiu Nicolaescu, un luptator pentru eternitate

 

 Autor: Grid Modorcea (New York)

 

Vestea mortii lui Sergiu Nicolaescu m-a uluit. El era “nemuritorul”. De cand am lucrat cu el ca producator delegat la filmul “Viraj periculos”, Sergiu Nicolaescu tot murea si invia, ca eroii din filmele sale politiste. Tin minte ca pleca din timpul filmarilor si zicea ca se duce pana in Germania, dar revenea a doua zi si continua filmarile. In acest interval am aflat ca a fost la “Elias”, unde a facut o operatie de hemoroizi. Si timp de 30 de ani cat l-am cunoscut indeaproape, Nicolaescu se interna, se opera si reinvia. El era mereu “Supravietuitorul”.

Si acum, de curand, alunecase pe gheata, isi rupsese niste coaste, dar eram sigur ca se reface. Mai cazuse de cateva ori de pe cal, de pe scara interioara a casei si s-a refacut. Ca sa aflu ca s-a operat de peritonita. Iata ca moartea a fost mai tare decat el. Mai tare decat Sergiu Nicolaescu, cel mai tare om pe care l-am cunoscut.

Intr-o zi, in biroul lui de la UARF, mi-a facut o demonstratie de forta. Si-a scos haina, camasa si a ramas gol pana la brau. Si mi-a arata pectoralii. Apoi cu o mana a luat un fotoliu de un picior si l-a ridicat ce pe un fulg.

Facea zilnic Fitness. Ducea o viata de atlet. Si se hranea ca o furnica. Nu l-am vazut la filmari sa manance mai mult de un sandwich pe zi. Cand venea ora mesei si echipa de filmare facea o masa campeneasca, el se retragea in padure, unde era locul filmarii, si isi desfacea pachetelul cu mancare si manaca neobservat de nimeni. O data l-am intrebat ce avea in pachetel. Cateva felii de salam intre doua felii de paine. Nu era omul paharulului, al carciumii. Nimeni nu cred ca l-a vazut vreodata pe Nicolaescu ametit. Nici la zilele lui onomastice nu se atingea de bautura. Era un model de comportament. Se purta hollywoodian, ca actorii americani.

Odata a venit la ziua lui cu un picior in ghips. Pe care si l-a pus pe birou si ne privea. Era fericit ca se afla in mijlocul atator oameni care il iubesc. Si era un povestitor deosebit. Intr-o zi mi-a povestit un vis de-al sau, cu un final demn de Zburatorul. Toata actiunea se petrecea intr-un lift, apoi a iesit pe terasa blocului si a zburat de acolo.

Nicolaescu era o personalitate fascinanta pentru cei care l-au cunoscut si un adversar de temut pentru ceilalti. Nu a avut prieteni apropiati, cred ca sunt printre putinii sai prieteni, caruia ii marturisea intimitatile lui. Iar prietenia noastra a pornit de la cartea mea “Baietii de bani gata”, cand a aflat ca e personaj principal cu numele Bo Serge, cum ii spunea familia Maurer, cu care el juca tenis si de unde s-a propulsat. Si m-a chemat la el la Senat, in biroul pe care il avea cand Senatul se afla in cladirea fostului CC. Era de fata si Geta Valcu, directoarea lui de productie. A spus ca vrea sa-mi cumpere drepturile de autor pentru roman, ca vrea sa faca un  film dupa el. Ramasese sa ne mai intalnim. Ca sa aflau de la d-na Valcu ca vrea sa-mi cumpere drepturile ca sa nu faca filmul, sa ingroape subiectul, sa nu-l faca altii. Nu stiu care e adevarul, dar filmul nu s-a mai facut, nici de catre el, nici de catre altii. Cartea a fost un best seller.

Sigur, am scris numeroase articole critice la adresa filmelor lui Nicolaescu. El insusi mi-a dat o replica in revista “Flacara”. Dar din momentul cand am scris elogios despre “Orient Express”, am devenit prieteni. In conditiile cand Noul Val nu se ridica la exigenta dorita, cand nu dovedea ca are un talent care sa concureze cu performanetele lui Nicolaescu, am vazut in el un reper necesar, un varf de lance al filmului romenesc.

Am scris: Daca Sergiu Nicolaescu n-ar exista, ar trebui inventat. Nu o data Nicoleascu mi-a spus ca din Noul Val nu apreciaza decat un regizor, pe Nae Caranfil, ceilalti sunt imberbi, nedezvoltati. Iar premiile lor il lasau rece, nu credea ca valoarea se masoara in premii, fiind chiar dezgustat cand afla ca premiile se obtineau dupa ce filmele erau plimbate la 150 de festivaluri! El nu si-a trmis toate cele 60 de filme la un loc, pe care le-a facut, la atata festivaluri la cate era trimis, pe banii contribuabililor, un singur film al Noului Val. Si de undeva trebuia sa cada un premiu.

Era un formidabil statistician. Avea zeci de tabele, prin care cantarea istoria filmului contemporan romanesc. Nu o data i-am analizat aceste tabele. Ba am facut-o si in cartea sa biografica, “Destin si film”, de care m-am ocupat. Regret ca nu a scris nici o carte de memorii. Nu “Ultimul corupt”, i-am spus. Ma asteptam de la dvs la un film numit “Ultima spovedanie”.

A participat constant si la crearea Legii cinematografiei. Filmul romanesc de azi functioneaza dupa “Legea Nicolaescu”. A facut enorm pentru filmul romanesc. Numele lui e legat in mare masura de cinematograful “Patria”, care ar fi bine sa-i poarte numele. Ii placea lupta, confruntarea. Tin minte ca dupa un articol de-al meu critic, lui Sergiu Nicolaeascu i-a placut si a dorit sa ne intalnim, sa-mi explice de ce n-am dreptate. Cu astfel de intamplari creatoare am inceput sa-l descoper, sa descoper fata lui ascunsa, care era aceea a unui luptator. 

In rest, a avut dusmani, o armata de dusmani, cat armatele din “Dacii”. Mai ales generatia tanara, Noul Val de cneasti, l-au urat inexplicabil, cum nu se poate imagina. Mi-aduc aminte ce afectat a fost de un  articol al lui Cristian Tudor Popescu, care l-a balacait cum nu se poate inchipui, l-a facut “impotent”, “batran libidinos”, “Alzheimer”, “escroc”, “curva” si multe altele. Vezi articolul “Cu sec” din “Gandul”. Eu i-am dat replica in articolul “Cap sec”. Cei interesati pot gasi aceasta polemica in volumul Dictionarul critic al filmului romanesc dupa 1989 (Ed. Axioma Print, 2011).

Tot atunci Noul Val de cineasti, cu Mungiu in frunte si cei de la Cinemagia, ii doreau pe fata moartea lui Sergiu Nicolaescu. Ei asa intelegeau sa-si exprime un punct de vedere fata de un film al sau, scriind “de ce nu moare asta odata, sa nu mai faca filme!”. Nici nu vreau sa-l numesc pe acest animal. El face parte dintr-o haita, asa actioneaza noii limbrici ai presei, in haita. Cred ca acum se bucura ca Nicoleascu nu mai e, in loc sa se intristeze de faptul ca a disparut un simbol al competitiei, un opozant serios al lor, o personalitate cum filmul romensc nu a mai avut si e greu de prevazut ca o sa mai aiba, dupa cum evoleaza tinerii cineasti. Vor deveni ca USL fara Nicolaescu. Iar fara opozitie, nu exista viata, nu exista progres. Sa nu uitam marea definitie a lui Eminescu: “Antitezele sunt viata”.

Nicoleascu regreta ca nici unul dintre ei nu a venit la el sa-i spuna, “Domnule, cum se face un film? Invata-ma si pe mine”. Ei nu aveau nevoie de un profesor ca Nicolaescu. Nu voiau sa invete de la el. Il aveau pe Puiu et co. Si Nicoleascu a facut inginerie din meseria de cineast. La masa de montaj pe care o avea acasa, masura cu cronometrul in mana cat tine un suspans la un film pecum “Conversatia”, sa spunem, ritm pe care il aplica la “Cu mainile curate”.

Stia film cat toti cneastii la un loc. A fost regizorul american al filmului romaneasc. E singurul regizor roman pe care IMDb il are pe lista sa. La capitolul film istoric, “Mihai Viteazul” ocupa locul trei din toate timpurile. “Mihai Viteazul” este studiat in America la multe facultati de profil.

Ultima mea intalnire cu el a fost in luna noiembrie, cand ma aflam in tara. Tot la UARF. Regreta ca nu a avut curajul sa plece in America. I-ar fi placut sa lucreze la Hollywood. Si regreta ultimii ani din viata cand a acceptat sa faca ultimele filme, “Pocker” si “Ultimul corupt”. Spunea: “Mi-au luat 5 ani din viata, puteam face altceva mai bun”. Si ca nu a castigat nimic. “La ultimul film, Lustig mi-a dat 300 mii de euro”. Sa faci film cu un asemnea deviz, e un eroism. Sigur, Sergiu Nicolaeascu a ratat cateva mari ocazii de a face Luceafarul eminescian sau Tiganiada lui Ion Budai-Deleanu, asa cum am discutat de multe ori cu el.

Ultima oara m-a intrebat, cine este cel mai important la un film, regizorul, scenaristul sau producatorul? I-am raspuns, producatorul, scenaristul si regizorul. Ba in America actorii sunt mai importanti decat regizorul. Uneori, regizorul este considerat doar un meserias, ca si operatorul sau editorul de imagine. Si ultimul lucru pe care i l-am spus, a fost: Dvs ati fost si sunteti de toate, scenarist, regizor, actor, un singur lucru va lipseste, sa fiti si producator, producatorul propriilor filme. In felul acesta nu veti mai depinde de nici un Lustig, de nici un CNC si nici Noul Val nu va mai spune ca ii luati malaiul.

Si deodata s-a luminat. “Da, voi fi producatorul urmatorului meu film”. Care e acela, numai Dumnezeu stie acum, care l-a luat pe nepregatite. Sergiu Niciolaescu avea de gand sa traiasca o suta de ani. Si putea. Ceva mai presus de noi a hotarat altfel. Dumnezeu sa-l odihneasca!

(Corespondenta de la New York)

ROMÂNIA POST-ALEGERI

Posted by solariu On December - 10 - 2012

Câteva consideraţii generale făcute în urma alegerilor parlamentare din 9 decembrie 2012

Votul de încredere dat de români USL-ului este mai mult un vot anti-PDL şi anti-Băsescu, democraţii şi preşedintele fiind percepuţi ca fiind singurii vinovaţi pentru criza economică din România. Acelaşi lucru s-a întamplat şi în 1996 când românii au votat Convenţia Democrată şi l-au votat pe Constantinescu preşedinte fiindcă erau sătui de PDSR şi de Iliescu. Pentru ca peste patru ani, în 2000, românii să se reîntoarca spre stânga politică, votând Polul Social Democrat.
Anul acesta, tandemul Crin-Ponta, aflat la conducerea USL, a profitat din plin de erodarea lui Băsescu şi a pedeliştilor care au fost nevoiţi să ia nişte măsuri drastice, dar necesare pe timp de criză. Scăderea salariilor şi a pensiilor, închiderea unor instituţii, concedierile a mii şi mii de bugetari, vreme în care mai-marii partidului îşi etalau limuzinele, vilele sau poşetele şi hainele scumpe au făcut ca PDL să devină, pe bună dreptate, extrem de nepopular în rândul românilor de rând. Aşa că USL a venit la putere pe cai mari, însă în cele şapte luni de guvernare a început să dezamăgească prin numirile şi răs-numirile de miniştri corupţi sau agramaţi, scandalul plagiatelor, deprecierea monedei naţionale, referendumul eşuat pentru demiterea preşedintelui, inexistenţa unui program de redresare a economiei naţionale, afectarea credibilităţii României peste hotare, etc. Toate acestea nu au făcut decât să pună sub semnul întrebării capacitatea USL-ului de a redresa România şi a mai tăiat din speranţele românilor, care au fost puşi în situaţia de a alege răul cel mai mic.
Nu sunt de acord cu alarmiştii care susţin în gura mare că gata acum cu occidentalizarea şi modernizarea României fiindcă Ponta şi Crin ne vor da pe mâna ruşilor. Asta e doar campanie electorală. Cum nu agreez nici falsitatea cu care Ponta şi Antonescu se bat cu pumnii în piept şi susţin că România nu are nevoie de sfaturi de la Merkel sau Barroso. Ei ştiu foarte bine că România are mai multă nevoie de Europa decât are Europa de România, dar mai ştiu şi că patriotismul acesta de faţadă e ceva care dă bine la public şi aduce voturi.
Însă daca USL va continua cum a făcut-o până acum, să nu aibă niciun program clar de guvernare, ci doar un singur ţel: “Jos Băsescu!” şi dacă premierul desemnat va sta mai mult pe la televiziuni, situaţia ţării nu se va îmbunătăţi, ba chiar din contră, va deveni şi mai grea, iar la alegerile din 2016 se va face din nou rocada politică, în caz că alianţa USL va mai dăinui până atunci şi nu se va destrăma din cauza luptei pentru ciolan. Cei care au primit acum un şut în dos de la popor vor reveni atunci la putere ca salvatori ai naţiunii.
De aceea este momentul ca acum Antonescu şi Ponta să lase vrăjelile mărunte şi să se pună pe treabă. Altfel vom avea aceeaşi Mărie, cu alta pălărie, fiindcă oferta electorala la noi e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire.
Aşa încât ai să te întrebi ca orice român: eu cu cine votez?

Unirea – sacra noastră sărbătoare

Posted by Stefan Strajer On December - 9 - 2012

Unirea – sacra noastră sărbătoare 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Pretutindeni în lume, unde soarta i-a împrăştiat pe români, Ziua Naţională a Întregirii Naţionale îi adună în sărbătoare, precum a fost atunci, în urmă cu aproape o sută de ani la Alba Iulia, adunarea voinţei, împlinirii şi bucuriei unirii, a întregirii în spaţiul nostru istoric şi naţional. 

Foto. Doua generatii, o singura credinta nationala (Stefan Strajeri si Corneliu Florea)

În repetate rânduri Ştefan Străjeri, redactorul-şef al publicaţiei Curentul Internaţional din Michigan, m-a invitat să sărbătorim împreună cu familia sa, cu  colaboratorii şi cititorii publicaţiei Ziua Naţionala. Anul acesta am răspuns invitaţiei şi am zburat trei mii de kilometri pentru a mă afla în mijlocul comunităţii româneşti din această parte a Statelor Unite. Am fost oaspetele Familiei Silvia şi Nicu Jinga ce m-au tratat cu bine cunoscuta ospitalitate ardelenească. La Ştefan Străjeri, casă frumoasă şi primitoare am avut parte de ospitalitatea bucovineană şi am fost impresionat cum a găzduit întreaga formaţiune folclorică „Plaiurile Pojorâtei” venită expres la această sărbătoare tocmai din Bucovina, din Pojorâta natală a lui Ştefan Străjeri. Acesta nu este un amănunt oarecare ci este expresia unei uniri de neam, de suflet şi dragoste, în calea cărora mările şi ţările, oceanele şi continentele nu sunt un obstacol. Fiind împreună în aceast încăpător cămin bucovinean am avut din primul moment sentimentul de mare familie, de neam, purtându-ne unii faţă de alţii cu grijă, consideraţie şi dragoste creştinească. Simţeam aceeaşi trăire psihică pe care o am întotdeauna în bisericile lui Ştefan cel Mare din Bucovina, ce aici era îmbogăţită de consătenii lui Ştefan Străjeri, atât de tineri şi frumoşi, îmbrăcaţi în minunate costume populare specifice Ţării de Sus pregătiţi de spectacolul sărbătorii.

Foto. Bravo voua, sunteti la inaltime

Sărbătoarea Zilei Naţionale, ÎNTÂI DECEMBRIE, a avut loc în sala mare a Bisericii Ortodoxe „Pogorârea Sfântului Duh” din Warren, Mihigan, unde am fost uimit de participarea a peste 450 de români veniţi de la zeci de kilometri, din alte state şi chiar din Canada. Nu am mai văzut atâţia români la un loc de când trăiesc în străinătate. M-am simţit foarte bine şi am fost bucuros să stau de vorbă cu bănăţeni din Banatul sârbesc, de unde au venit bunicii mei după Unirea cea mare şi firească, să mă întâlnesc cu maramureşeni de pe Valea Izei, unde, an după an, fac un pelerinaj la bisericile cele vechi din lemn sau întâlnirea cu Preotul Mihuţ, de la noi din Năsaud, o personalitate puternică, bravă, înţeleaptă, ce a ridicat patru biserici ca român şi preot, cu care avem atâtea şi atâtea cunoştinţe comune.

Foto. Cu cei ce vin de departe dar intotdeauna aproape

Atmosfera românească a fost plăcută iar programul pregătit de Societatea Culturală Româno – Americană „Avram Iancu” a fost bogat, diversificat de mare ţinută artistică. Aşa cum se cuvine la această sărbătoare de neam, preoţii au rostit marea rugăciune închinată Tatălui Nostru, au adus cuvinte de merit celor ce au săvârşit Marea Unire şi au pomenit pe cei ce s-au jertfit pentru ea. A urmat o scurtă şi însufleţită prelegere a poetei Doina Popa despre Unirea Neamului şi mesajul naţional înflăcărat al Primarului Ioan Bogdan Codreanu din Pojorâta citit de una din componentele Ansamblului „Plaiurile Pojorâtei”. Apoi a început un bogat program folcloric la care şi-au dat concurs solişti vocali în frunte cu Ionela Prodan, Florin Boita, Bogdan Filimon, Diana Pantea. Instrumentişti şi dansatori locali sau veniţi de departe, toţi cu o dăruire şi talent. Aplauze meritate, puternice şi îndelungate. Meniul tradiţional românesc abundent la care, fiecare, după preferinţe şi putere, şi adăugat la băutura asortată.   

Foto. Bucovineni in Hora Unirii la Detroit  

Buna dispoziţie a continuat multe ore cu chef de vorbă, jocuri populare şi dansuri, cânt. Am fost la o masă împreună cu Doamna Gabriela Mihalache fondatoarea publicaţiei Curentul Internaţional în urmă cu 13 ani, publicaţie ce a continuat linia naţională a lui Pamfil Şeicaru, necesară românilor din străinătate, cu Doamna Silvia Jinga performantă jurnalistă şi comentatoare a publicaţiei şi soţul dânsei o fire artistică, cu buna mea prietenă, sensibila poetă Doina Popa şi originalul poet şi epigramist bănăţean Sorin Olariu. Ultimii doi vechi cunoştinţe de la Câmpul Românesc (Hamilton, Canada) şi camarazi plăcuţi de acţiune şi şuete pe toate registrele lor. Familia Luminiţa şi Ştefan Străjeri, făcând parte din echipa organizatorică, au avut o seară încărcată de treburi, cu toate acestea, se mai aşezau pe scaune cu noi la masă să-şi tragă sufletul, să ne zâmbească şi să schimbăm impresii. La toate mesele din jur domina armonia şi bucuria.

Impresiile mele sunt foarte bune şi frumoase, au meritat zborurile făcute, am să mai fac.

A doua zi, după tumultoasa sărbătoare, am avut parte, atât la Familia Jinga cât şi la Familia Străjeri, de conversaţii liniştite despre viitorul publicaţiei, la care eu colaborez de zece ani din vremea Doamnei Gabriela Mihalache, pe care o respect pentru fineţea personalităţii şi cu care m-am înţeles la fel de bine precum cu marele sufletist Ştefan Străjeri.

Despărţirea nu e uşoară, de acea ne îmbrăţişam şi ne dorim o proximă ocazie.

(5 Decembrie 2012, Winnipeg – Canada) 

 

Foto. Suntem la aceeasi inaltime romaneasca

 

 

 

 

Tragedia românească de la Cotul Donului

Posted by Stefan Strajer On November - 22 - 2012

Tragedia românească de la Cotul Donului

 

Autor: Vasile Şoimaru (Chisinau, Basarabia) 

O cruce improvizată în memoria celor 150.000 de ostaşi români căzuţi la Cotul Donului

Acum 70 de ani, la 19 noiembrie 1942, la o distanţă de 1942 de kilometri de Chișinău, se declanşa cea mai tragică operațiune militară din istoria Armatei Române, cea de la Cotul Donului, componentă a marii Bătălii de la Stalingrad.

În lupta de la Cotul Donului și din Stepa Calmucă s-au prăpădit 150.000 de ostași români. Dar, conform datelor publicate de profesorul Raoul Șorban în cartea sa „Invazie de stafii” (Editura „Meridiane”, 2003), acolo s-au pierdut şi 100.000 de români care făceau parte din armata maghiară…

De ani de zile mă documentez cu privire la cea mai tragică şi sângeroasă bătălie din întreaga istorie a românilor, numită Bătălia de la Cotul Donului. Însă nici toate enciclopediile, manualele, monografiile, tot „Oceanul NET” cu toate mările şi golfurile sale de informaţii, nici măcar drumul coturos până la Câmpia Calmucă şi Cotul Donului, pe care l-am făcut în vara anului 2009, nu mi-au satisfăcut dorinţa de a cunoaşte mai mult despre acea tragedie.

După vizionarea, în primăvara acestui an, a filmului documentar „Eroism şi jertfă pe Frontul de Est” (Fundaţia „Părintele Arsenie Boca”, 2010), cu participarea veteranului acelor lupte Iosif Niculescu (azi în vârstă de 98 de ani), precum şi după convorbirile pe care le-am avut cu alţi câţiva veterani nonagenari din comuna Miroslăveşti, judeţul Iaşi, m-am gândit să mai merg o dată la Cotul Donului… Şi, la mijlocul lunii august, am parcurs pentru a doua oară acel drum al pătimirilor ostaşilor români din Războiul din Est. Pe 17 august eram la Cotul Donului.

Şi… surpriză: după o secetă cumplită, de trei luni, exact în ziua când am ajuns în staniţa Kletskaia, unde 70 de ani în urmă au căzut cele mai multe bombe pe milimetru pătrat, s-a pornit o ploaie de parcă s-a spart cerul deasupra mea; nu puteam deschide uşa la maşină. A turnat 45 de minute în continuu. Când s-a terminat ploaia şi am vrut să deschid uşa, intra apa în automobil. Prima idee ce mi-a trecut prin minte a fost că a plâns Dumnezeu de bucurie că, în sfârşit, după şapte decenii de la tragedie, a venit, posibil, primul român să-i „viziteze” pe cei 150.000 de fraţi ai săi care zac acolo pe vecie…

O CRUCE CU TRICOLOR

Când s-a terminat ploaia şi s-au scurs apele de pe dealurile de cretă ale staniţei Kletskaia, m-am urcat pe dealul cel mai mare, unde stăteau ostaşii români în 1942, am făcut cu cuţitul o cruce dintr-un copăcel uscat, legând-o cu lipici, am rupt ultima pagină din albumul meu „Poeme în imagini”, cu fotografia „Tricolorului Independenţei” (cu semnăturile deputaţilor din Primul Parlament al Republicii Moldova, care au votat pe 27 august 1991 Declaraţia de Independenţă). Am prins pagina de cruce, pe care am înfipt-o cât mai adânc posibil în pământul alb, răzmuiat de ploaie, am fotografiat-o pentru istorie, am destupat o sticluţă-suvenir de coniac „Ştefan Vodă” (Călăraşi), am turnat în dop câteva picături de licoare şi le-am sorbit de sufletul celor 150.000 de români care zac acolo. Am pus la magnetofonul din maşină superba piesă „Toţi ca unul orice ar fi, pentru România, pentru România!”, interpretată de trupa K 1 Band, şi am început să strig ca un apucat de bucurie că am ajuns şi am făcut lucrul acesta, că, în sfârşit, a apărut o cruce cu un tricolor românesc la Cotul Donului…

EXACT 1942 DE KILOMETRI

Dacă mă auzea şi mă vedea cineva, credea că-s unul scăpat din casa de nebuni. Eram atunci cel mai fericit român din lume, de parcă am aterizat pe Marte… Nu cred că până la acel moment am avut o victorie mai mare în viaţa mea. Dar următoarele 30 de minute chiar au pus punct la toate… Când ieşeam din raionul Kletski, în pământul căruia zac de cinci ori mai mulţi români decât numărul populaţiei care locuieşte azi acolo, întâmplător mi-am aruncat ochii la kilometraj şi ce văd? Numărul… 1942!!! Deci, în anul tristei aniversări de 70 de ani de la marea tragedie românească din anul 1942 de la Cotul Donului, făcusem exact 1942 km de la Chişinău până la locul acelei tragedii… Pentru că-i imposibil de crezut aşa ceva, am fotografiat şi acest amănunt, căci, mi-am zis, n-o să mă creadă nimeni… Pe urmă m-am uitat în zare să văd întinsurile proaspăt arate ale stepei, în speranţa să văd printre brazdele întoarse de plugurile ruseşti vreo grămadă de oase româneşti. Culoarea acelor brazde era roşie şi m-am gândit că nuanţa e de la cele circa un million de litri de sânge vărsat de cei 150.000 de ostaşi români căzuţi la Cotul Donului. Desigur, n-am uitat să fotografiez, ca mărturie, şi acele brazde roşii, apoi am mers mai departe spre Volga să văd „înspăimântătoarea” statuie „Patria-mamă”, înaltă de 87 de metri, de pe Colina Mamai din Stalingrad/Volgograd… Când i-am povestit veteranului Iosif Niculescu, pe 27 septembrie, în ziua când a împlinit 98 de ani, despre toate câte mi s-au întâmplat la Cotul Donului, mi-a zis: „Eu cred că această râvnă, încununată cu succes, se datorează unui semn ceresc… Unul, măcar,unul dintre cei morţi, acolo, la Cotul Donului, îşi are moaştele de sfânt în acel pământ şi, Acela lucrând din Cer v-a trimis la Cotul Donului în acest an al tristei aniversări… De aceea trebuie de găsit locul printre mormintele comune, de găsit moaştele acelui martir, acelui sfânt român, care zace în Stepa Donului…”. Amintirile bătrânului despre acele lupte sunt vii şi astăzi: „În legătură cu Cotul Donului pot să le spun oamenilor că niciodată Armata Română nu şi-a închipuit că poate cuceri Rusia. Armata Română a fost pe Frontul de Est ca să dezrobească teritoriile româneşti, Basarabia şi Bucovina, şi să-L readucă pe Iisus Hristos, izgonit de bolşevici”.

ISTORIA UITATĂ

…Să parcurgi aproape 2.000 de kilometri din capitala celui de-al doilea stat românesc până la acel loc de tristă amintire în istoria noastră, să calci pe oasele a 624.540 de ostaşi români, îngropaţi pe întinsurile Estului, de la Odesa până la Stary Krim (Crimeea), Krymsk (Caucazul de Nord) şi Cotul Donului de lângă Volga, şi, incredibil (!!!), să nu găseşti măcar o troiţă, o simplă cruce, nu mai zic de un cimitir de onoare, în memoria celor trimişi de Statul Român la moarte, aproape sigură, pentru dezrobirea teritoriilor româneşti, Basarabia şi Nordul Bucovinei, pentru a readuce creştinismul în Rusia bolşevică? Pe mine, personal, rău m-a pus pe gânduri această neglijenţă şi uituceală a politicienilor de la Bucureşti, întrebându-mă dacă mai sunt români în fruntea statului român. Or, poate se doreşte să dispară şi ultimii români, rămaşi la vatră, gata să-şi mai apăre, în caz de necesitate, Ţara şi Neamul…

Mi-i ruşine să mă uit cum se bat politicieni între ei, crezând că o să trăiască doua vieţi şi nu vor răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru batjocura faţă de memoria ostaşilor români căzuţi la datorie, pe Frontul de Est. Să nu caute ei posibilitatea să se înţeleagă cu ruşii pentru inaugurarea unor cimitire de onoarte? Doar în România toate cimitirile ruseşti sunt întregi, pe când românii n-au niciunul acolo, la Cotul Donului, nici măcar la Dalnik sau Vigoda, lângă Odesa, nu există. Niciun cimitir, niciun monument, nicio troiţă în memoria celor 624.540 de ostaşi români căzuţi pe Frontul de Est… Doar în oraşul Odesa există un cimitir, dar şi acela este „mascat” sub denumirea de Cimitir german… În Cehia, Slovacia, în Basarabia, în Kazahstan (Karaganda), au fost inaugurate cimitire de onoare sau monumente. Sigur, în aceste locuri este altă situaţie, dar cum se poate ca Statul Român să nu fi întreprins nimic în Rusia şi în Ucraina?

Dar, poate-i luminează Dumnezeu, în cel de-al 12-lea ceas, pe actualii guvernanţi ai României să se lase de bătăliile intestine, politice şi financiare, şi să convină cu ruşii pentru nişte săpături acolo, pentru inaugurarea de cimitire ale ostaşilor români căzuţi pe meleaguri străine.

 

 

 

Huliganii clasei politice

Posted by Stefan Strajer On November - 14 - 2012

Huliganii clasei politice

 

Autor: Ion Măldărescu   

 

Naţionalişti şi patrioţi De 23 de ani „Minciuna stă cu preşedinţii şi guvernanţii la masă”.[1] Când mă gândesc la viitoarele alegeri, mă cuprinde deja o senzaţie de greaţă. Din nou vom fi agresaţi şi insultaţi de acea masa amorfă şi grobiană cu declaraţii desuete, dar şi cu acuzaţiile la scenă deschisă dintre ei. Vezi bine, în această direcţie tronează, totuşi, „Omerta”[2]. Duhnind a minciună, cupiditate şi lipsă de scrupule, masă politică este continuă creştere, în detrimentul ţării şi al românilor. Lipsiţi de orice urmă de empatie şi de sentimente umane pentru ceea ce mai reprezintă bun şi frumos în ţara noastră greu încercată, aceşti ipocriţi puturoşi, fac hora rotirii la cârma ţării, sfidându-ne cu neruşinare şi tropăind cu bocancii plini de noroi în existenţa noastră. Nu au în plan decât propriile interese, acele de înavuţire instantanee. Cu neruşinare au pângărit imaginea României în lume, au subjugat poporul cu un tupeu ostentativ şi fără limite. De 23 de ani, cei care nu încă şi-au pierdut echilibrul, patrioţii, naţionaliştii, încearcă să lupte împotriva prostiei, a ignoranţei şi mitocăniei ridicate la rang de virtute. Da! Vorbesc de patrioţi şi de naţionalişti în sensul adevărat, necompromis al cuvântului. Naţionalişti şi patrioţi au fost şi Iorga, Eminescu, Goga, Antonescu, Ceauşescu… Ne este ruşine să recunoaştem? Ţara mai are încă asemenea oameni, chiar dacă au devenit „specie pe cale de dispariţie”. De 23 de ani, ei se luptă cu tembelizarea agresivă a poporului român, cu ignoranţa, prostia şi mitocănia, ridicate la nivel de artă politică. Mareşalul Antonescu – criminal, ex- regale Mihai – erou „Minciuna stă cu regele la masă…/ Dar asta-i cam de multişor poveste:/ De când sunt regi, de când minciună este,/ Duc laolaltă cea mai bună casă.” (Al. Vlahuţă, 1907) Decupându-i-se eticheta de trădător şi lipindu-i-se alta, cu rang de virtute şi onoare, o mumie, o fantomă care a bântuit prin Europa pe banii poporului român a fost transformată în erou. După actul trădării de ţară (nu de neam, că nu-I din neamul nostru, românesc), de la 23 august 1944, regimul pro-sovietic l-a aruncat ca pe-o măsea stricată. La sfârşitul lui 1947 şi-a luat calabalâcul şi „pe-aci ţie calea”, nu înainte de a se fi târguit cu Groza şi ai lui pentru renta viageră de care a beneficiat până în ’72, când Ceauşescu i-a retezat-o. Gonit ca un câine vagabond, în 1990, s-a reîntors fără ruşine ca să primească şi ce nu i-a aparţinut vreodată. Azi, beneficiază de privilegiile unui fost şef de stat, în loc să fie judecat pentru trădarea ţării. L-au cadorisit cu un pogon de „doctorate” Honoris Causa. Recent, de ziua naşterii sale, i-au pus bustul într-o piaţă pe care au botezat-o după numele senectuţii sale. Păi, pe vremea asta de criză, când nu se găsesc parale pentru o paradă militară de Ziua Armatei Române sau de Ziua Naţională a României, pentru bustul unui trădător s-au găsit. Ar fi fost mai simplu să mai aştepte: îl puneau cu picioarele într-o găleată cu ciment, apoi, pe soclu, îi dădeau cu var, şi gata statuia, în mărime naturală. Era mai economic. Ştiut-a senectutea sa cum a trăit vreodată românul? Ba şi-a mai adus şi „urmaşi la tronul din fundul curţii”, cum scria cineva. A găsit chiar un nepot de pripas pe care l-a rebotezat din Nicholas în Nicolae, ca să dea bine la români. După 66 de ani de la spectacolul dezonorant al „Tribunalului Poporului”, justiţia românească nu are curajul să pună pe rol rejudecarea mascaradei procesuale a Mareşalului Antonescu, a Lui Mihai Antonescu, a lui George Alexianu şi a lui Constantin (Pichi) Vasiliu, a celorlalte victime ale trădării senectuţii sale. Da! Preşedintelui, Guvernului României, Justiţiei(?) din România le este frică de zisele altora, aşa că au decis strâmb: Mareşalul Antonescu – criminal, Mihai – erou. Nu-i nici corect, nici drept! A venit vremea să ne luăm viaţa înapoi! În ziua de 26 octombrie a lui 2012, prezent cu anumite treburi în Capitală, ca român am rămas neplăcut impresionat, dezolat şi mâhnit peste măsură. Pe parcursul a cca. un kilometru de trotuar stăteau în aşteptare mii de oameni. Le-am privit feţele: triste, îngrijorate, deznădăjduite. Aşteptau să atingă moaştele Sfântului Dumitru. Iată gradul de deznădejde şi disperare în care, huliganii clasei politice din România postdecembristă au adus poporul român. O astfel de „coadă” nu-mi fusese dat să văd până în acea zi şi, slavă Domnului, le-am trăit şi pe cele de după război, şi pe cele din anii ’80. Clasa politică postdecembristă a reuşit să aducă o parte a poporului roman în stadiul de masă zombificată, în stare să se calce în picioare pentru o speranţă deşartă, o „atingere” divină – o „Fata Morgana” pe care nu o vor vedea realizată niciodată -, pentru un blid de fasole sau un cârnat, împărţite de slujitorii bisericii. Societatea românească a anului 2012 a fost, este ciopârţită şi batjocorită după bunul plac al huliganilor clasei politice din România, care, la comanda Washingtonului şi/sau a Bruxellului au luat frâiele democraţiei şi a dat cu ea de pământ. Prostia şi incultura sunt molipsitoare. Domnilor amatori de deputăţie şi senatorie, „nu mai minţiţi poporul cu televizorul”, nu mai batjocoriţi limba română, nu ne mai furaţi viaţa. Ajunge! Ajunge cu „Ora regelui”! A venit rândul pentru „Ora Poporului”! A venit vremea să ne luăm viaţa înapoi, iar românii să-şi recapete demnitatea! ———————————————————————-

[1] Parafrazare după Al. Vlahuţă, 1907 „Minciuna stă cu regele la masă”

[2] Mafia italiană – Legea tăcerii: „Cine-i orb, surd şi tace, trăieşte o mie de ani, în pace.

(Art-emis)

Regele Mihai I – „omul ruşilor”?

Posted by Stefan Strajer On November - 14 - 2012

Regele Mihai I – „omul ruşilor”?

Autor: Col. (r) Alexandru Zubavă

Am avut deunăzi ocazia de a sta de vorbă cu un apropiat al celui ce-și zice Prințul Paul de România și susține că este pe linie paternă descendent al regelui Carol al II-lea. Nu pare o fantezie, seamănă bine din profil cu odiosul personaj din al cărui os domnesc se laudă că se trage. Nu-l contrazicem. Nimeni nu-și poate alege bunicii! Bunicii biologici, firește. Așadar, indirect, din anturajul amintit, ne parvin următoarele relatări, adică bârfe și acuzaţii, cu privire la ex-regele Mihai, devenit de curând „piațetă”, în imediata apropiere a ambasadei U.R.S.S.. Loc mai potrivit nici că se putea găsi. Din relatările respective, una dintre cele mai dureroase pentru noi, dacă s-ar adeveri, este aceea că Mihai I ar fi (fost) „omul rușilor”. Această vorbă grea este acoperită, adeverită – până la proba contrarie -, în primul rând prin acțiunea regelui din ziua de 23 august, actul arestării Mareșalului Ion Antonescu fiind considerat de foarte mulți români, de foarte mulți istorici și oameni politici, un act de trădare națională! De aproape 70 de ani fostul rege ocolește să discute propriu-zis cele întâmplate în acea zi nefericită! Ocolește o discuție amănunțită cu un interlocutor mai incomod. Se ferește să i se pună acele întrebări la care numai ex-regele Mihai cunoaște răspunsul, întrebări la care dacă am primi răspunsul, am lămuri o dată pentru totdeauna subiectul atât de dureros și de controversat numit 23 august 1944… Suspiciuni grave ridică și actul abdicării de la 30 decembrie 1947, act de asemenea confuz, neelucidat în detaliile sale deloc lipsite de importanță. Se spune, în anturajul prințului Paul, dar și în alte medii interesate de subiect, că regele Mihai, când a plecat în toamna anului 1947 la Londra, să asiste la nunta regală, plecase de fapt să nu se mai întoarcă, având în acest sens o înțelegere mai mult sau mai puțin tacită cu liderii comuniști de la București. Drept care la vremea respectivă a plecat după el cu o mulțime de bunuri și valori pe care, ajuns în Occident, le-a depus la păstrare în Elveția. Există acte în acest sens, susține… anturajul amintit. Numai că Stalin, cinicul și vicleanul de Stalin, când a aflat de circumstanțele în care Mihai a părăsit țara și tronul s-a făcut negru de supărare: „Spuneți-i să se întoarcă la București să semneze actul de abdicare! Nu trebuie lăsat să plece fără să semneze și să declare solemn că abdică pentru vecii vecilor!” Așa se explică mai bine gestul straniu al lui Mihai de a se întoarce în țară, pentru câteva săptămâni, după care a abdicat cu tot tam-tamul impus de Stalin. În condiții de perfectă legalitate! Numai semnătura la notar a lipsit! Versiunea oficială, cum că Mihai a fost sfătuit de Churchill să se întoarcă, nu poate fi exclusă, căci se poate completa: Churchill îi putea da lui Mihai sfatul de a nu-l supăra pe țar! De a nu se pune rău cu mâna cea lungă a lungă a revoluției. Ca și până atunci, Churchill a fost întotdeauna mai atent cu interesele rusești decât cu cele românești sau est-eropene. Așadar, Mihai al nostru a fost un suveran ascultător și a părăsit Țara în condițiile dictate de la Moscova, încărcat din nou cu de toate! Toate acestea sunt povestite și în memoriile lui Vîșinski, volumul doi, acela încă nepublicat. Se pare că ar exista o înțelegere ca acest volum să se publice numai după moartea ex-regelui Mihai. Va fi să mai aștepte, se pare! Doamne, ajută! O fi existând acest volum de memorii? În ceea ce privește acei 1.000 (o mie) de studenți pe care comuniștii i-ar fi arestat, amenințând că-i vor împușca dacă Majestatea Sa nu abdică, minciuna aceasta, atât de gogonată și de prost gândită, este de dată recentă, post-decembristă şi seamănă a literatură realist-socialistă! Declaraţia ex-Regelui Carol II în „Novedades” (Mexic) din 24.8.1944 (extrase) „Sunt f. fericit că fiul meu, luând în consideraţie adevăratele sentimente ale poporului, a scos România din război […] Este f. bine că acest lucru s-a întâmplat prin intermediul unor înţelegeri cu vecinul nostru puternic – Uniunea Sovietică …”[1] Doc. din 8 ian. 1945 – Telegrama delegatului francez la Lisabona către G. Bidault, la Paris: „… Informatorul meu deţine ştirea [despre] o scrisoare recentă de la D-na Lupescu, care se încheia astfel: « nu v-am spus cât a fost de bun cu noi Mareşalul Stalin ». În plus, unii emigranţi români din Portugalia, rămaşi fideli fostul suveran [Carol II], nu-şi ascund speranţa pe care şi-o pun în înalta protecţie a Moscovei. De la Moscova aşteaptă soluţionarea problemei politice interne a ţării lor, prin abdicarea Regelui Mihai în favoarea tatălui său”.[2]

„Neînţelegerea va subzista între Regele Mihai şi D-na Lupescu”

Doc. Din 7.4.1953 – Raport al lui Jacques Dumaine, ambasadorul Franţei la Lisabona, către G. Bidault, min. de Externe al Franţei: Ex-Regele Carol II a murit subit de criză cardiacă, la 3 aprilie 1953. Funeraliile au avut loc azi, dare ele – consemnează ambasadorul – „…Nu au prilejuit D-nei Lupescu ocazia de a reuni la Lisabona familia regală; aceasta îi rămâne evident ostilă. Soţia morganatică nu a putut deci să dea aparenţa unei reconcilieri, nici să-i fie recunoscut de către cei apropiaţi rangul special pe care Regele Carol i l-a conferit în timpul exilului. Regele Mihai al României a răspuns cu răceală la prima înştiinţare care i-a fost transmisă de D-l Urdăreanu şi a declarat, după aceea, că nu se putea îndepărta, în acel moment, de căpătâiul soţiei sale, care se resimţea de la naşterea recentă a celei de a treia fiice. Puţine rude ale fostului monarh au asistat la ceremonie: fratele său Prinţul Nicolae al României, nepotul său, Prinţul Anton (exact – Andrei) de Iugoslavia şi câţiva membri ai familiei Hohenzollern-Sigmaringen. […] E de presupus că neînţelegerea va subzista între Regele Mihai şi D-na Lupescu şi că procese vor apărea curând …”[3] Şantajat sau plătit? Mihai a părăsit România, devenită țară comunistă, cu o dotă substanțială. O știe toată lumea. În plus de valorile scoase din țară – bijuterii, tablouri, colecții de timbre etc., regimul comunist s-a angajat să-i plătească tânărului fost rege, detronat atât de elegant, în condiții atât de amiabile, o pensie și ea substanțială, de 250.000 de dolari pe an. Cam cât salariul președintelui S.U.A.. Nu cumva e o cifră prea mare, prințe Paul? Oricum, existența acestei sinecure nu este o noutate. Ar fi timpul să aflăm exact cât era de substanțială! Se zice – dar câte nu se zic?! -. că primirea acestei redevențe a fost condiționată de angajamentul regelui Mihai că va sta cuminte, va ține „capul la cutie” și se va abține de la orice activitate sau acțiune politică cu caracter anti-comunist, îndreptată împotriva regimului de la București. Ceea ce este însă absolut sigur este că, atât înainte cât şi după abdicare, regele Mihai chiar nu a făcut nimic împotriva regimului comunist. S-au strofocat bieții români din exil să se organizeze în fel și fel de comitete și comiții, ba au făcut și câteva guverne în exil, și mereu au apelat la regele Mihai să le fie în frunte. Întrebare: de ce, majestate, i-ai refuzat de fiecare dată? De ce te-ai ferit să arăți că ești sau nu anti-comunist?! Să arăți că ești sau nu solidar cu suferințele românilor? Că-ți pasă de poporul abandonat la greu? Pe cine n-ai vrut să superi? Ai fost șantajat sau plătit pentru asta?

Analiza A.D.N.-ul lui Mihai Viteză nu doare deloc

Bârfa cea mai urâtă, care circulă în anturajul domnului Paul, este și cea mai veche. Se referă la A.D.N.-ul regelui Mihai, care, dacă ar putea fi cercetat, ar duce la rezultate incomode pentru „casa regală”. La data nașterii prințului moștenitor Mihai, unii au pretins că această dată nu ar fi în concordanță cu data logodnei sau a nunții regale. Pamfil Șeicaru, care a scris pe această temă, menționează și gluma care se făcea pe seama acestei nepotriviri: porecla de Mihai Viteză, dată pruncului născut cu mult înainte de a trece cele nouă luni (sau măcar șapte) de când părinții săi se „cunoscuseră”, în sensul vechi, vetero-testamentar, al cuvântului. O serie de fapte bine cunoscute, în mod deosebit relațiile întotdeauna reci dintre tată și fiu, culminând cu abținerea regelui Mihai de a asista la reînhumarea „tatălui” său, petrecută mai anii trecuți, concordă cu bârfa, iată, nonagenară! De data aceasta, adevărul poate fi cu ușurință demonstrat, în modul cel mai științific cu putință: testul de paternitate! Analiza! Nu doare deloc! Se iau cei doi descendenți în viață, Paul și Mihai, li se prelevă o câtime de urină ori salivă, și se vede dacă au ceva comun. Dacă da, e bine pentru toată lumea. Dacă nu, rușine cât casa! Dar adevărul mai presus de orice!

Regina-mamă,  „dreaptă(?) între popoare”?

În legătură cu regina-mamă a regelui Mihai, mai circulă o bârfă: cum că nu era nicicum cazul să primească înaltul titlu de „dreaptă(?) între popoare”, care i s-a atribuit la Yad Vashem, pentru intervenția sa salvatoare în favoarea a peste 20.000 de evrei pe care Conducătorul Statului, Mareșalul Ion Antonescu, se arătase dispus să-i deporteze înspre Germania, la Auschwitz, probabil. În favoarea acelorași evrei se știe că au mai intervenit rabinul șef Alexandru Șafran și alți lideri evrei, mitropolitul Bălan, arhitectul evreu Clejan, prieten de casă al Mareșalului. În total, vreo zece persoane, după 1945, şi-au atribuit calitatea de factor decisiv în salvarea acelor evrei. Întrebarea se pune, în cazul reginei-mamă, ca și în cazul celorlalți salvatori de evrei, în frunte cu rabinul șef: dacă avea atâta putere de influență asupra Mareșalului, de ce nu a intervenit și în favoarea celor patru sute de mii de evrei „uciși” de Ion Antonescu în Transnistria? Ba chiar ar trebui luată la rost doamna: de ce reginei-mamă nu i-a mai păsat de ceilalți evrei, vreo patru sute de mii?! De ani de zile mă tot mir că nimeni nu pune în acest fel problema: – Cine putea s-o facă, în frunte cu regele Mihai și coana-mamă, de ce n-au intervenit la Ion Antonescu în favoarea evreilor deportați în Transnistria?! – Cum se face că regele Mihai nu a făcut nici cel mai palid demers, cel mai mic gest în favoarea acelor mii, sute de mii de evrei, cetățeni ai statului al cărui rege era totuși? Ce fel de rege, dacă permite să fie dați morții oameni nevinovați, într-un număr atât de mare?! Dacă e adevărat că în Transnistria au fost omorâți evrei nevinovați – cu sutele de mii – acest genocid cade și în sarcina regelui de atunci! Faptul că regele Mihai l-a arestat pe Ion Antonescu, că a făcut astfel jocul rușilor și al anglo-americanilor, nu-l scutește de răspundere pentru ce s-a întâmplat cu evreii în Transnistria! Evreii ar trebui să-i ceară regelui Mihai socoteală, inclusiv despăgubiri, căci are de unde plăti, pentru evreii morți în Transnistria! De ce evreii nu-l acuză în niciun fel?

Rolul armatei și al jandarmeriei române din Transnistria a fost să-i păzească pe evrei […] să nu fie omorâți de ucraineni Explicația este una singură: se feresc evreii să-l pună pe rege în situația de a da răspunsuri, de a spune clar că nici Majestatea Sa, nici regina mamă nu aveau de ce să intervină în favoarea evreilor din Transnistria, deoarece aceștia nu se confruntau cu nicio primejdie de moarte din partea autorităților românești. Singura amenințare pentru evrei, în Transnistria, era pofta nebună a ucrainenilor de a se răzbuna pentru crimele odioase săvârșite de evreii comuniști în anii ’30, circa 6 milioane de etnici ucrainieni uciși prin glonț, ștreang, înfometare sau alte procedee letale bolșevice. Iudeo-bolșevice, ziceau bieții ucraineni. Astfel că rolul armatei și al jandarmeriei române din Transnistria a fost să-i păzească pe evreii deportați, ca și pe evreii ucraineni, să nu fie omorâți de ucraineni. Cu alte cuvinte, nu avem ce-i reproșa regelui Mihai, că nu a făcut nimic ca să-i salveze pe evreii din Transnistria…

Colonelul Ștefan Cucu se considera obligat să apere onoarea Armatei

De altfel, pe la începutul anilor 90, în Statele Unite aflându-mă, am auzit că în timpul unei discuții publice la o universitate americană, regele a afirmat foarte categoric că în România nu a fost Holocaust. Dacă aceste rânduri ajung să fie citite de un martor la acea declarație, îl rog să intervină. Mai notez pe acest subiect o discuție la care am asistat, în biroul colonelului Ștefan Cucu, regalist înfocat, președintele asociației noastre de veterani de război, majoritatea regaliști și ei, mai puțin subsemnatul, și un distins profesor pasionat de contestarea Holocaustului. Bietul Cucu se plângea de ce pățise când a încercat să intre în audiență la „Majestatea sa”. A fost primit, dar i s-a pus în vedere că dacă ridică cumva problema Holocaustului din România, Majestatea sa se va ridica de la birou, va părăsi încăperea, iar audiența ia sfârșit. Cât a putut colonelul Ștefan Cucu să fie de mâhnit, de îndurerat și de contrariat de oportunismul regal! Pasămite, serviciul regal de informații cunoștea zbaterea colonelului Ștefan Cucu de a dovedi și demonstra că Armata Română, în frunte cu Mareșalul, nu a comis niciun genocid! Niciodată și nicăieri!… Colonelul Ștefan Cucu se considera obligat să apere onoarea Armatei în care slujise! Ex-regele Mihai nu este interesat de acest subiect?! A.D.N.-ul domnitorilor români Revenim la proba A.D.N.-ului. Ideea ne-a fost sugerată de tembelii care s-au apucat să cerceteze A.D.N.-ul domnitorilor români. Evident, speranța ministrului udemerist care a comandat aceste analize este să se descopere astfel că domnitorii români nu prea erau români. La unguri, la regii unguri, nu e nevoie să li se facă acest A.D.N.. Se știe prea bine și dintotdeauna că mai toți regii Ungariei au fost orice, inclusiv români, numai maghiari nu! După mintea lui Hunor s-ar produce un moment de consolare națională la Budapesta dacă se va demonstra că românii sunt în aceeași situație: niciun rege de al lor nu a fost ungur! Dar pentru a dovedi originea etnică ne-românească a domnitorilor de la București nu era nevoie să fie tulburată pacea din veac a sfintelor oseminte. Normal era să înceapă domnul udemerist și echipa sa de agenți sanitari cu domnitorii români aflați încă în viață, avem destui, cel puțin patru: Mihai, Ion, Emil, Traian… Șase, dacă-i pui la socoteală și pe interimari: Nicolae și Crin… În acest fel, speranțele udemeriste s-ar fi confirmat aproape sută la sută! Căci dintre toți „domnitorii” români aflați încă pe listele fiscului, poate, cel mult unul singur ar avea A.D.N. românesc!

(Artemis: http://www.art-emis.ro/) ————————————————————————————- [1] apud V. F. Dobrinescu, Ion Pătroiu, eds., Carol al II-lea în Exil. Documente diplomatice, Bucureşti, Editura Vremea, 2002, p. 151. [2] apud V. F. Dobrinescu, Ion Pătroiu, eds., Carol al II-lea în Exil. Documente diplomatice, Bucureşti, Editura Vremea, 2002, p. 155. [3] apud V. F. Dobrinescu, Ion Pătroiu, eds., Carol al II-lea în Exil. Documente diplomatice, Bucureşti, Editura Vremea, 2002, p. 194.

Foto.Cum se impaca un rege cu un comunist si dupa 60 de ani 

De ce a învins Obama?

Posted by Stefan Strajer On November - 10 - 2012

De ce a învins Obama?

 

Autor: Grid Modorcea (New York)

 

O lecţie şi pentru politicienii români

Când a început campania electorală pentru prezidenţialele de la Casa Albă, primul contracandidat puternic al lui Obama s-a numit Donald Trump.

Eram la NY şi am asistat la lansarea sa şi la tot spectacolul supermediatizat care a urmat. Zilnic presa relata tot ce spunea şi făcea el. A început în forţă, demolator, cu marea dezvăluire că Obama nu s-ar fi născut în America. „Docomentul”, striga el, precum în Caragiale, să arate Obama certificatul de naştere. L-a arătat. Au urmat alte şi alte atacuri.

Dar Trump a fost învins într-o emisiune TV de actorul Robert de Niro, care i-a dovedit punctual că se înşeală. Presa a relatat pe larg acest eveniment. Şi Donald Trump a recunoscut şi s-a retras din cursa pentru Casa Albă.

Au urmat mai mulţi candidaţi, culminând cu mormonul Mitt Rumney, care a venit cu mulţi bani şi a promis o reformă economică cum nu s-a mai văzut. El a vorbit de soluţii imediate, de ieftinirea benzinei, a mâncării, de tot felul de măsuri concrete, referindu-se îndeosebi la materie. În tot acest timp, Obama s-a ocupat de problemele ţării, mai mult, când, recent, s-a abătut asupra Americii uraganul Sandy, el şi-a întrerupt campania electorală şi a venit în ajutorul oamenilor, fapt care i-a adus multe voturi şi din partea republicanilor.

Dar victoria lui este, de fapt, victoria poporului american. Americanii au optat pentru raţiune, pentru un om echilibrat, pentru un verde, cu o clarviziune pacifistă asupra viitorului, un om al spiritului, un înţelept, din familia lui Nelson Mandela.

Americanii au ales între materie şi spirit, între un războinic şi un pacifist, care a avut alături o familie binecuvântată, o soţie şi două fete minunate, la fel,  o echipă cu aceleaşi calităţi ca ale lui.

Şi principala calitate pe care a dovedit-o a fost şi este comunicarea directă şi deschisă, sinceră, de la om la om. Cu un cuvânt, modestia lui. Modestia a fost arma victoriei lui Obama. O modestie autentică, nu prefăcută. Aţi auzit povestea lui din Carolina spusă în seara de dinaintea alegerilor? Obama şi soţia lui vorbesc din suflet. Nimeni nu poate să-i suspecteze de un strop de fariseism.

Obama ne învaţă să facem abstracţie de noi înşine, să ne întrebăm ce facem noi pentru ţară, nu ţara pentru noi. E ca în parabola lui Iisus cu iubirea apropelui. E ca în poveştile adevărate despre sacrificiu.

Desigur, Obama, deşi cu rădăcini africane, este un american get-beget. Dovadă deviza lui: „Vreau să înving!”

Şi a făcut totul, toată campania, cu simplitate, cu o atitudine simpatetică creată prin francheţe, stil direct şi mai ales dorinţa de învăţa de la alţii, prin insistenţa cererilor lui de a fi ajutat, prin promptitudinea ajutorului pe care l-a acordat el însuşi atunci când a fost nevoie.

Mulţi consideră că şi Hurricane Sandy a fost un noroc, dar a fost o oportunitate de a acţiona în favoarea oamenilor. Am primit multe mesaje din America, în special de la galeriile de artă, dar şi de la organizatorii celui mai mare eveniment cultural, Tribeca Film Festival. Şi am aflat că americanii cu drept de vot s-au dus la urne aproape toţi, cozile au fost uriaşe, unii nu au mai putut vota pentru că nu le-a permis timpul. Oamenii s-au dus la lucru, fiindcă era marţi, zi lucrătoare, şi în America nici de alegeri nu se dă liber.

Aţi citit despre cazul omului căruia i-a încetat inima la vot, a fost readus la viaţă, reanimat de o asistentă medicală şi, când şi-a revenit, a întrebat: „Am votat?”

O femeie a simţit că naşte şi s-a dus întâi la vot, unde i s-a rupt apa şi de la vot a fugit la spital…. Într-o măsură hotărâtoarea, conştiinţa socială a fost cea care a contribuit la Victoria lui Obama. 

Aţi văzut ce a fost în New York în noaptea alegerilor? Times Square a fost luat cu asalt pentru că Obama şi soţia lui vorbesc din suflet şi oamenii i-au simţit aproape.

Poate de aceea şi Madonna, în prefaţa concertului ei din ziua alegerilor, s-a rugat în genunchi, împreună cu trupa ei, să câştige Obama. Şi Dumnezeu le-a primit ruga. Această alegere este un bine pentru planetă, pentru omenire. Un izvor de siguranţă pentru pământeni. 

 

 

 

 

 

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors