Archive for the ‘Dezbateri’ Category

Adrian Suciu – Nu dau doi bani pe poeţi

Posted by solariu On June - 29 - 2013

AdrianSuciu_zpsb15eac60La recent încheiatul congres al Uniunii Scriitorilor din România, se nimerise să şadă în spatele meu doi poeţi cu al căror nume nu mi-am încărcat memoria, deşi e urît din partea mea să dau dovadă de atîta indiferenţă în faţa unor iluştri înaintaşi într-ale scremutului condeiului. Cum discursurile de pe scenă erau mai ales plictisitoare, în răstimpurile cînd nu ieşeam la o vodcă (să mă înjure numai ăia capabili să asculte nonstop vreo şase ceasuri de bărbi retorice), trăgeam cu urechea la conversaţia distinşilor urmaşi ai lui Eminescu, Arghezi şi altora ca ei. Am aflat, astfel, că dumnealor erau membri USR de pe la 1968 (nici nu văzusem lumina soarelui pe vremea aia) şi sufereau al dracu’ pe motiv că scriitorul nu mai e el respectat în societatea română contemporană şi nu-l mai pune nimeni în fruntea bucatelor. Şi mamă ce mai chiolhanuri scriitoriceşti rememorau distinşii şi cum li se umezeau vocile de emoţie şi cum povesteau ei cum venea Zaharia Stancu cu valiza cu bani şi cum trăiau o lună de zile din onorariul pentru un căcat de poezie publicat printr-o revistă literară şi cum primeau drepturi de autor cît să-şi cumpere o Dacie pentru un flintic de plachetă de versuri (cică se plătea la numărul de pagini)! În fine, era o feerie pe vremea aia şi distinşii foloseau toată retorica din „Epigonii” ca să pună în antiteză trecutul glorios şi prezentul nemernic, după cum frumos am învăţat la şcoală de-am ţinut minte pînă în ziua de azi.
Acuma, dacă ar fi fost numa’ distinşii moşulici din subsolul literaturii române, nu m-aş fi impacientat prea tare, nu sînt cu naturelul simţitor. Dar am auzit şi pe unii din congenerii mei nu numai vorbind la crîşmă ci scriind negru pe alb prin foi tipărite cum că poetul e axa lumii şi ar trebui să fie plătit de stat ca să stea el să scarpine muza. Pretenţia poeţilor că producţiunea lor are un rol social bubuitor, psalmodiată pe toate vocile, la toate colţurile şi cu limba între bucile tuturor puternicilor zilei, la nivel judeţean, interjudeţean şi naţional, la care asist de mai bine de douăzeci de ani, umple latura sensibilă a fiinţei mele de vomă violet. Şi trebuie să spun răspicat că, în ordine socială, poetul e doar un breloc eventual simpatic, amuzant şi frecventabil. Ce produce el e important într-o altă ordine decît cea socială şi, dacă n-are conştiinţa acestui adevăr, ar face bine să se apuce de pescuit, e posibil să fie mai util acolo.
De-aceea, pretenţia poetului de a fi recunoscut, de-a fi plătit şi răsplătit de societate e nu numai tembelă dar şi producătoare de avortoni. De la Romantism încoace, o stafie bîntuie România: poetul mizer, chinuit de muză, încotoşmănat în zdrenţe, băutor de cafea ieftină şi alcool contrafăcut, fumător de mahoarcă, consumator de paraşute ofilite, ros de o boemă gratuită şi, eventual, de oftică. Trăitor din mărunţişuri, poetul nostru trebuie musai să fie nepotrivit pentru a-i încredinţa vreo sumă de bani altfel decît ca ofrandă adusă pe altarul literaturii. Trebuie să fie incapabil de vreun gînd lucid şi pragmatic, sub sancţiunea sinuciderii muzei din dotare (de obicei, vreo gîscă bovarică, slinoasă şi neepilată).
Astfel încît mă bucur că nu se cîştigă nimic material din poezie: dacă din perversiunea asta fertilă a spiritului ar ieşi şi bani, n-ai încăpea de poeţi în autobuz. Fără bani, însă, rămîn în poezie pe termen lung numai cei cretini şi cei cu vocaţie. În concluzie:
1. Nu dau doi bani pe poetul cu ambiţii sociale pe barba poeziei lui!
2. Îl ignor pe poetul incapabil de o carieră extraliterară, neputincios în a hrăni şi adăposti o familie, sau, dacă e burlac convins, în a se hrăni şi adăposti pe el.
3. Îl dipreţuiesc pe poetul care îşi construieşte opera avînd în vedere, ca finalitate, recunoaşterea socială şi recompensa.

PS. Pentru adepţii modelului „romantic”: Eminescu a muncit de i-au sărit capacele ca să-şi cîştige pîinea. Sigur, el nu avea aşa nişte meditaţii profunde despre spiritul pur care trebuie să refuze socialul şi preocupările meschine.

Jurământul lui Hippocrate

Posted by Stefan Strajer On May - 16 - 2013

Jurământul lui Hippocrate 

 CORNELIU FLOREA_opt

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

La începutul lumii, vorbesc de cea grecească, din care multe ni se trag şi nouă, corbii erau albi, albi ca zăpada şi totul trecea de la o zi la alta, atât pentru zei, oameni şi sufletele nemuritoare, la fel cum trec şi acum. Şi mai nimic nu părea să fie nou sub soare, dacă nu ar fi existat lumea fabuloasă a mitologiei greceşti. Ascultaţi: Apollo era foarte frumos, puternic, îi plăcea muzica, vânătoarea, chiar şi mai ales femeile. Fiind zeu, fiul lui Zeus, era peste tot cu ochii după frumoase femei. Aşa  a ajuns să o vadă şi să-i placă, să dorească să o iubească, pe cea mai frumoasă dintre nimfe, pe Coronis. Şi atât a iubit-o de a lăsat-o gravidă, ceea ce era atât de frecvent sub soare, şi sub lună, că nu se mai ţinea socoteala, nici chiar faptul că după acea iubire cu un zeu, Coronis s-a iubit cu altul, Elatus fiul lui Elatus, un muritor oarecare, mi se pare. Corbul cel alb, de sus din copac, a asistat tăcut, dar plin de interes, la repetatele scene de amor şi dragoste între cei doi şi, încet, l-a cuprins invidia văzând cum iubirea, la aceste bipede fără pene, se poate repeta zi de zi pe când la ei, în lumea corbilor, trebuie să treacă un an. Şi cum se întâmplă de obicei, invidia iscă porniri rele, corbul cel alb s-a dus şi a pârât-o pe Coronis la zeu. Apollo, care era şi profet, deci profeţise multe de astea în trecut la alţii, de data asta, venindu-i rândul, s-a înfuriat rău că a fost înşelat cu un muritor ordinar şi, în primul moment, s-a răzbunat pe informator, pe corb schimbându-i culoarea penelor din albe ca zăpada în negre, negre. De atunci corbii sunt negri, negri ca pana corbului!! Apoi s-a dus la sora lui, Artemis, care, şi ea, se ocupa cu vânătoarea, să-i povestească toată obida lui. Cum să fie el, zeul soarelui, înşelat cu umbra aia de Elatus? Nu a durat mult până ce împreună au hotărât să o omoare pe Coronis, crezând că astfel femeile vor învăţa minte şi vor deveni credincioase, cel puţin zeilor. În paranteză, mulţi naivi şi creduli şi-n Olimp, la vremea aceia, şi după, ca şi acum. Hotărârea lor s-a împlinit, dar, la funeraliile frumoasei nimfe, inima lui Apollo s-a înmuiat şi-a adus aminte de copilul lui pe care nimfomana îl purta şi era pe cale să-l nască. Pe loc a scos copilul din uterul nimfei şi l-a numit Asclepios, adică deschis prin tăiere, fiindcă Apollo avea şi dexterităţi obstetricale, nu numai pasiuni ginecologice. Deci, ceea ce muritorii numesc cezariană fiindcă Cezar ar fi adus pe lume prin acelaşi procedeu, Apollo a făcut cu mult înaintea tuturor pentru zei. Artemis şi-a văzut de tot felul de vânători, Apollo de-ale lui iar Asclepios a fost încredinţat celui mai înţelept dintre centauri, lui Chiron, cu însărcinareasă-l crească şi să-i dea o educaţie de medicină zeiască. A apărut şi o capră pe post de doică şi totul a decurs după voia lui Apollo. Asclepios a moştenit genele de vindecător de la Apollo şi cu buna creştere şi educaţie a centaurului cel înţelept şi cu lapte de capră, foarte nutritiv, a devenit zeul medicinii, vindecătorul de zei şi pământeni. S-a căsătorit şi a avut şase fete şi trei băieţi şi toţi au primit preocupări medicale, de îngrijirea sănătăţii. Cea mai mare Hygieia a devenit zeiţa sănătăţii, curăţeniei, sanitaţiei, Panacea zeiţa tratamentelor universale, Iaso se ocupa de recuperări, Aceso de vindecarea proceselor infecţioase. Frumoasa Aglaea s-a îndeletnicit cu îngrijirea frumuseţii şi cu înfrumuseţarea, fiindcă, încă din antichitate, femeile începuseră să aibă o mai mare grijă de frumuseţea lor decât de bărbaţi, ascultând sfatul frumoasei şi mult iubitoarei zeiţe Afrodita: Dacă pierzi un bărbat te duci în agoră că e plină de ei, dar, dacă pierzi frumuseţea degeaba te mai duci în agoră. Profundă gândire de zeiţă, urmată cu sacralitate de nemuritoare şi, mai ales, muritoarele  de rând.

Privind dăruirea întregii familii lui Asclepios medicinei, observăm că multe din sub specialităţile medicinei îşi au începuturile în Olimp, iar zeul ei, Asclepios, a devenit cunoscut şi respectat printre zei, semizei, pătrimi de zei şi aşa în jos în lumea greacă până la ultimii muritori de rând şi a celor din afara rândului. Totul ar fi rămas în acest apogeu glorios dacă, odată, implorat şi răsplătit regeşte, nu ar fi înviat un mort, pe Hippolytus mi se pare, ceea ce era numai în puterea lui Zeus până atunci. La aflarea acestei impietăţi, Zeus aflându-se într-o bună dispoziţie data de o nouă aventură amoroasă, pe care nevastă-sa, Hera, nu o descoperise, nu i-a dat prea multă însemnătate, doar l-a tras de ureche pe Asclepios şi i-a arătat indexul cel puternic, cel mai puternic index din Olimp, şi sub Olimp. Dar nu a rămas aşa, fiindcă a venit Hades, fratele cel mare a lui Zeus, cu o falcă în Olimp şi cealaltă lăsat acasă, în lumea lui subpământeană, în grija cerberului, cu revendicări şi ameninţări împotriva lui Asclepios; dacă s-a apucat să învie morţii poate rămâne fără muşterii, acolo jos, în împărăţia lui.  Atunci şi-a revenit Zeus din  beatitudinea în care încă se mai afla după recenta lui aventură amoroasă şi să scape şi de gura lui frate-său, a pus mâna pe un trăsnet, ultima generaţie, fabricat de Cyclop, terminându-l pe marele zeu al medicinei dintr-o mişcare. Pe urmă, păreri de rău compensate cu divine onoruri la funeralii, şi l-au îngropat la Epidauros, iar corbul cel negru de atunci vesteşte moartea lui, şi-a următorilor. Când Apollo a aflat vestea morţii fiului său, Asclepios, durerea i s-a transformat în furie şi-a omorât Cyclopul, că de tata-Zeus cum să îndrăznească. Zeus văzându-se fără producătorul de armament, l-a înşfăcat de ureche pe Apollo şi l-a trimis ca sclav, pe un an, la un rege care-l ura de moarte, dar nu îndrăznea pe faţă, dar toate zilele anului i le-a făcut amare, în timp ce Zeus era bine dispus că mai scăpase de concurenţa la frumoasele nemuritoare şi muritoare. Un an trece repede şi mi-am adus aminte înţeleapta vorbă a Mătuşei Augustina din Prundul Bârgăului: Trece ea şi veşnicia, darămite o viaţă de om. La vorba aceasta înţeleaptă până şi Zeus ar fi tresărit fiindcă dă de gândit!!

Nu ştiu ce s-a mai întâmplat după toate astea în Olimp, dar, pentru grecii pământeni Asclepios a devenit unul dintre zeii cei mai preţuiţi pentru arta lui medicală, drept mare tămăduitor şi învăţător de viaţă sănătoasă. Grecii i-au ridicat peste tot temple de venerare, numite Asclepieion, unde mergeau deopotrivă sănătoşii şi bolnavii aducând ofrande, ridicând rugăciuni şi plecând mai bine, încrezători, ceea ce face mult în viaţă şi în toate suferinţele trupeşti. Cel mai faimos templu a lui Asclepios se află la Epidaurus, la care am mers împreună cu Ica şi am atins, am mângâiat vestigiile templului simţindu-ne bine, încrezători şi biruitori ai suferinţelor noastre, după care ne-am aşezat pe două locuri, din cele patrusprezece mii ale celui mai mare, perfect şi bine păstrat amfiteatru al lumii antice greceşti şi am meditat la istoria şi dezvoltarea medicinei de-a lungul celor  douăzeci şi şase de secole, de la Asclepios şi Hippocrates, cum zic grecii, la Medicina de astăzi, pe care am învăţat-o prima data în România şi a doua oară în Canada. Şi dacă fiul lui Zeus, Apollo, a fost sclav, la rândul nostru şi noi, nişte muritori de rând, am fost sclavi în Canada pentru libertatea dorită.

Şi veşnicia-i trecătoare, cu Olimp cu tot şi cu toţii trecătorii de sub Olimp.

Un alt templu vindecător, asclepieion, renumit este cel din Insula Kos unde şi-a început cariera Hippocrate. Aici pe treptele templului Asclepios, în urmă cu vreo cinci secole înaintea lui Christos, Hippocrate şi-a dezvoltat învăţătura şi a fondat şcoala sa de medicină, pe temeiul realităţii din observaţii clinice. A stăruit şi a notat apariţia şi evoluţia suferinţei, a urmărit cu diligenţă şi gentileţe starea suferindului, a conceput tratamente şi a intuit prognosticul. 

Nu există şcoală medicală europeană care să nu-l recunoască  drept  părintele medicinii pentru tot ce a făcut el şi şcoala lui, în vremurile în care disecţia era interzisă, având deci puţine noţiuni de anatomia şi fiziologia umană, atât de necesare în medicină. Activitatea lui a fost prologul grandios al artei medicale. A avut mulţi discipoli cu aceeaşi dăruire ca el ce şi-au adus contribuţii iar biografii l-au elogiat şi cinstit, printre ei numărându-se Aristotel şi Platon în scrierile lor, iar alţii, mult mai târziu s-au bazat pe lucrările sale, „Complicatul corp omenesc”, o lucrare în care împleteşte filozofia cu medicina, dar mai ales din „Corpus Hippocraticum” un tratat medical absolut, primul de o asemenea amploare bazat pe observaţii şi interpretări clinice. Aflăm de la biografii săi că tatăl şi bunicul lui s-au ocupat cu medicina şi l-au învăţat şi pe el, care i-a depăşit  cu mult. A trăit  simplu, onest, calm şi atent, observând şi notând semne şi simptoame, evoluţii şi pierderi. Ar fi avut o viaţă de optzeci, nouăzeci de ani, după unii chiar o sută, dar multe din „Corpus Hippocraticum” trăiesc şi astăzi în medicină cu toată evoluţia ei, de la artă medicală la tehnologie comună, în aceste douăzeci şi cinci de secole. Hippocrate, la vremea sa, a  revoluţionat medicina, pentru că până la el bolile erau date de zei, el a fost primul care a susţinut că bolile se datorează mediului înconjurător, alimentaţiei şi modului de viaţă. Această teorie în care nega puterea absolută a zeilor în toate, iar fi adus, după unii biografi, ani grei de detenţie în care ar fi scris „Complicatul corp omenesc”, despărţind definitiv medicina de mitologie, nu şi de unele precepte filosofice pentru că a afirmat pentru prima data: corpul omenesc conţine în el acea putere care poate să-l re-balanseze în caz  de boală, să se vindece prin el însuşi. Această teorie părea filosofică la vremea aceia, abia în ultimele două secole începem să descoperim funcţiile extraordinare ale encefalului. Dar, această  revoluţionare pare minoră acum pe lângă  cât de mult a îmbogăţit el medicina, cât a lărgit terminologia şi semiologia medicală, ce comportament profesional, social şi moral a impus discipolilor săi şi prin jurământul ce trebuia să îl depună cei ce devin medici,  Jurământul lui Hippocrate:

„Jur pe Apollo medicul, pe Asclepios, Hygieia şi Panacea şi iau ca martor toţi zeii, să respect după puterea mea şi priceperea mea următorul legământ: Să preţuiesc ca şi pe părinţii mei pe cel ce m-a învăţat acestă artă, să trăiesc în comun cu el şi dacă este necesar să împart şi bunurile mele cu el, să-i consider copiii ca pe proprii mei fraţi, să-i învăţ această artă dacă ei astfel doresc fără plată sau vreo promisiune scrisă să împărtăşesc fiilor mei şi fiilor învăţătorului meu care m-a învăţat pe mine şi discipolilor care s-au legat ei înşişi şi au fost de acord cu regulile profesiunii iar numai acestora, preceptele şi învăţăturile.  Voi prescrie tratament pentru binele bolnavilor mei după capacitatea şi priceperea mea şi niciodată nu voi vătăma pe nimeni. Ca să fiu pe placul cuiva nu voi prescrie medicament ucigător şi nu voi da un sfat care poate să-i cauzeze moartea. Nici nu voi da vreunei femei un pesar pentru a provoca avortul. Îmi voi păstra puritatea vieţii mele şi artei mele. Nu voi tăia ca să scot pietre, chiar la bolnavii la care boala se manifestă. Voi lăsa aceasta operaţie sa fie făcută de cei ce practică aceasta. În fiecare casă unde ajung şi voi intra numai pentru binele bolnavilor mei ţinându-mă departe de orice rău făcut cu şi de orice ademenire şi mai cu seamă de plăcerile dragostei cu femei sau bărbaţi, fie ei liberi sau sclavi. Tot ce pot să aflu în timpul exercitării profesiei mele sau în afara profesiei mele sau în relaţiile zilnice cu oamenii ceea ce nu ar trebui răspândit voi păstra ca taină şi nu o voi destăinui niciodată. Dacă voi păstra acest jurământ cu credinţă să mă pot bucura de viaţă şi să-mi pot practica arta respectat de toţi oamenii şi de-a pururi iar dacă îl voi nesocoti sau îl voi încălca soarta să-mi aducă numai nenorociri.”   

Ce solemn şi minunat moment, ce nobilă şi profesională obligaţie, ce senzaţie şi trăire de fiinţă umana superior educată îţi dă această ocazie, după şase ani de cursuri în amfiteatre şi săli de laborator, de studii intense a zeci de tomuri şi de zeci de sute de zile şi nopţi la patul bolnavului sau în ambulatorii ticsite de suferinţe, deprimare, viruşi şi bacterii. Promoţia mea, din anul 1963, nu a trăit un asemenea moment academic, fiindcă noi nu am depus un asemenea jurământ deşi deveniserăm absolvenţi de medicină, când încă mai era şi artă! Noi, cei din lagărul comunist al Uniunii Sovietice, eram supuşi şi obligaţi, de la început, să construim cea mai grozavă societate din istoria omenirii, societatea comunistă în care era o cu totul altă mitologie: Olimpul era la Moscova, Stalin în locul lui Zeus, ce fusese deportat în Siberia cu toţi olimpienii lui, iar Asclepios a fost înlocuit cu cel mai mare fiziolog al lumii, Pavlov, care a descoperit cum să facă propagandă comunistă la câini cu clopoţelul roşu! 

Jurământul lui Hippocrate mi-a plăcut ca semnificaţie, simboliza o ţinută morală, era un legământ profesional, ceva ce trebuia să facă parte din ceremonia despărţirii de Alma Mater, de care promoţia mea nu a avut parte, fiindcă în lagărul comunist al Moscovei ceremoniile academice deveniseră manifestări de partid obligatorii. Am fost convocaţi în băncile amfiteatrului mare având în faţă o masă lungă acoperită cu o pânză roşie, simbolul revoluţiei şi victoriei comuniste, la care după un timp, au apărut ceea ce se numea prezidiu în frunte cu rectorul, decanul, tovarăşii de partid şi cei de la UTC, adică de futeceul cel de toate zilele. Noi în picioare trebuia să-i aplaudăm intrarea lor în sală, după ce îi aşteptam de o oră, fiindcă punctualitatea este proprie numai oamenilor inteligenţi, educaţi şi civilizaţi. Cuvântarea rectorului a fost scurtă, din câteva fraze de mulţumiri partidului şi câteva frânturi cu iz academic, după care a urmat artileria grea de partid, puternică, concentrată şi nesfârşită. Tovarăşi de la partid, tunşi reglementar şi cu cravate roşii, au trecut în revistă toate congresele partidului comunist al Uniunii Sovietice, înfăptuirile lor, exemplu care l-a luat şi partidul nostru, conducător glorios, înfăptuind bunăstarea întregului popor muncitor şi ţărănimii aliate cu el, restul când îi va veni rândul. Din când în când, parcă îşi aduceau aminte unde se află şi de ce au venit, şi atunci puneau placa cu partidul v-a făcut medici, tovarăşi şi trebuia să înţelegem că partidul le face pe toate, precum zeii odinioară. După vreo două ore de stat în bancă fără rost am început să intrăm în disconfort fiziologic datorită vezicilor pline de atâtea înfăptuiri grandioase ale fratelui mai mare de la Răsărit iar neuronii intraseră deja în inhibiţie de apărare, se umpluseră şi ei de atâtea citate ale marilor dascăli ai comunismului, tovarăşii de la partid începuseră să răguşească şi au dat cuvântul tovarăşilor de la futece, zisă şi artileria viitorului. Aceştia erau porniţi pe fapte mari, vroiau ei să le arate celor de la partid, că sunt mai comunişti decât comuniştii de pe râul Moscova, şi repetau mai pompos ceea ce au spus antevorbitorii, dar ticăloşi cum erau,  tot a treia frază o începeau cu aşa cum a subliniat tovarăşul de la regionala de partid. Tovaraşul citat, imediat se înţepenea şi mai impozant în scaun şi scruta amfiteatrul, precum Lenin Siberia să vadă ce mai face ţarul din fundul ei, în timpul acesta în băncile amfiteatrului  rămăseseră doar trupurile noastre inerte, minţile luaseră sufletul de mână şi plecaseră la plimbare. Ce frumoase-s parcurile Timişoarei, iar în doi totul se ridică la puterea a doua. Ne-am tot plimbat aşa prin ele, a câta oară, timp de altă oră, până ce am auzit glasul şefului de an, un futecist de viitor, care a mulţumit în stânga şi în dreapta, apoi, de la sine putere, în numele întregii promoţii a luat angajamentul că vom înfăptui toate sarcinile de partid pentru edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Aplauze de bucurie că s-a terminat ultima şedinţă cu partidul şi futeceul în facultate, că nu o să mai vedem faţa de convocator obligatoriu a futecistului şef, la tot felul de şedinţe  şi munci patriotice, ne-a luat rămas bun, cu emoţii, unii de la alţii şi repartizarea la circumscripţiile rurale, unde partidul ne-a creat locuri de muncă şi trebuia să fim demni de încrederea pe care ne-a acordat-o…

În anii studenţiei, întâmplător am dat peste Jurământul lui Hippocrate într-un vechi tratat medical în care era însoţit de nişte comentarii laudative, omagiindu-l pe Hippocrate şi discipolii săi, pentru că susţinea autorul atât „Corpus Hippocraticum” cât şi jurământul sunt dezvoltate şi îmbogăţite de discipolii săi ulterior din admiraţie şi veneraţie faţă de el. Atunci am fost surprins, era ceva nou pentru mine, să aflu că discipolii magistrului îi îmbogăţesc opera mult timp după ce dascălul lor venerat nu mai era printre ei. Acum ştiu că la vremea aceea, antică, această practică era o datorie liber consimţită, o dăruire personală din admiraţie şi preţuire şi ca exemplu îmi vine în minte Budda, Socrate, Iisus, care nici măcar nu au scris ceva, în schimb au făcut-o cu prisosinţă discipolii lor.  Acum, după atâtea şi atâtea secole de tumult social până şi această sinceră şi liberă atitudine a suferit modificări dezgustătoare, detestabile datorită nu numai exploatării fizice ci, recent, în ultimele cincisprezece decenii, îndoctrinărilor şi manipulărilor psihice am ajuns în faza de societate regresivă cu creierul spălat pe bandă…

Datorită acestei noi societăţi în care trăim, Jurămantul lui Hipocrate mi s-a părut, atunci când l-am citit, o frumoasă pagină veche, dar depăşită de situaţia în care am ajuns, dându-mi o  stare sufletească între părere de rău după inocenţa şi candoarea de la începuturile gândirii abstracte şi ştiinţifice a omenirii şi ridicolul în care am ajuns crezând desuet tot ce aparţin trecutului  şi ce  teribil de grozav cum gândim acum, mai ales noi, tinerii şi studenţi pe deasupra.

Prin jurământul lui Hippocrate am aflat despre zeul medicinii, Asclepios fiul lui Appolo şi al nimfei, de la care s-a ajuns la termenul de nimfomană, nimfomanie, despre nimfomanie altădată. De la Hygieia am primit noţiunile de higienă sau igienă, care în antichitate a fost la mare preţ, ignorată sub misticismul religios secole de-a rândul şi reînviată, de cei ce au supravieţuit marilor pandemii datorate lipsei de igienă şi sanitaţiei. De la Panacea a derivat un termen al alchimiştilor, care pe lângă multe căutări, unele de-a dreptul ilare în ziua de azi, scotocind şi după un medicament ce să vindece toate suferinţele, după care se uită mulţi cercetători acum. Jurământul în care: iau ca martor toţii zei e sincer exprimat în acele antice vremuri, dar e de-a dreptul sub idilic în vremurile noastre, spun, fără să iau în considerare comuniştii, vajnici vânători de vrăjitoare a misticilor de tot felul, inclusiv pe cei doar pasionaţi de  mitologii.

Dacă şi aşa pornim lumea de la un creator, necunoscut doar bănuit în fel şi chip, de ce să nu ne uimim şi cu mitologiile antice? Şi-au bătut şi anticii capul cu multe. Mitologia greacă şi romană, cea mai apropiată de cultura noastră, e atât de frumoasă şi interesantă, plină de personaje aparent fantastice dar în fond o oglindă fidelă a tot ce era pământean, omenesc, care în vremea generaţiei mele a fost înlocuită cu marxism-leninismul neomenesc. Un mijloc cumplit de îndoctrinare prin tâmpenie pe care trebuia să-l accepţi şi să-l susţii, să te faci ca îl accepţi şi să-l aplauzi ori să te prezinţi de bună voie la cea mai apropiată închisoare politică sau să te urci în primul tren spre Siberia şi să cobori la primul lagăr. Am făcut doi ani de marxism-leninism, trecuţi şi în indexul de student, şi patru ani învăţământ politic obligatoriu şi s-au prins tovarăşii că nu sunt lămurit suficient şi unii au pus ochii pe mine. Noroc că am terminat facultatea şi pe Valea Vişeului în Maramureş, unde am fost repartizat ca medic, maramureşenii nu m-au întrebat dacă sunt sau nu lămurit cum este cu marea revoluţie care a durat o lună şi a declanşat un război civil abominabil de patru ani. Dacă m-ar fi întrebat, nu le-aş fi spus că războiul acela civil a fost o pandemie roşie dată de un virus bestial numit comunism, ce a fost experimentat în Rusia şi apoi răspândit prin lume. Nu, nu asta, le-aş fi povestit despre războiul dintre olimpieni şi titani sau despre cel troian, dar fără să o pun pe frumoasa Elena drept pretextul acestui război, fiindcă nici tovarăşii de la catedra de marxism leninism nu ne-au spus care au fost adevăratele cauze ale revoluţiei şi cine au fost adevăraţii zei din umbră care au vrut, au manipulat şi condus războiul civil fără să le pese de soarta muritorilor de rând. Toate-s vechi şi nouă toate !!

Din jurământ mi-a plăcut mult şi am luat-o drept datorie de onoare: să preţuiesc ca şi pe părinţii mei pe cel ce m-a învăţat această artă. Au fost mai mulţi, chiar mulţi şi tuturor le sunt recunoscător, mai puţin celor de la Anatomie cu toate că ea este abc-ul medicinii, dar a fost prea mult şi scolastic predată. Doi ani şi jumătate de Anatomie după tratatele lui Victor Papilian ce însumau peste trei mii de pagini şi disecţia a şase cadavre. Visam numai oase, nervi, artere, muşchi şi organe iar când priveam un om în activitate repetam ce muşchi foloseşte, în schimb când priveam o colegă eram as în pelvisul ei şi bineînţeles, şi invers. E fascinant să ştii Anatomie, e de mare preţ, poţi descompune pe cel din faţa ta, ce vrea să te domine în simple organe separate, ca pe masa de disecţie, îl termini dintr-o privire, nu te poate stăpâni, nu faci complexe de inferioritate în faţa nimănui, dar, şi trei mii de pagini tocite este cumplit. Mulţi neuroni din creier mor precum soldaţii într-un atac în care sunt copleşiţi de inamici. Nu mai spun că am avut un profesor care ne trimetea la tratatele anatomistului francez Testut, care depăşeau  zece mii de pagini. Anatomiştii de la Timişoara, cu profesorul în frunte, erau nişte scolastici rigizi ca betonul armat: când am trecut în anul doi am primit patruzeci de repetenţi, toţi din cauza Anatomiei. Cerule Mare, patruzeci de repetenţi, dintre care repetentele erau atât de frumoase şi reuşite anatomic, că numai pentru aceste însuşiri trebuiau trecute, dar nu le-am examinat noi. Pot jura pe Apollo medicul, pe Asclepios plus ceilalţi, că ele, întruchiparea frumuseţii şi perfecţiunii anatomice, l-au urât pe profesorul de anatomie şi eu aş fi făcut la fel, dar mie mi-a dat cinci la examen şi în index a pus un minus în faţa lui. Obişnuia să şi umilească, noroc că la Decanat au luat numai cinciul în considerare. Am trecut şi am plecat pe Creasta Făgăraşului crezându-mă în Olimp, aveam douăzeci de ani! Port mult respect profesorilor şi asistenţilor din clinici, respect şi surorile sau moaşele care ne ajutau în practică la început, când toţi avem două mâini stângi de emoţiile nepriceperii şi datorită lor ajungem la două mâini drepte, la acea dexteritate fină ce îi face bine suferindului. Am învăţat cu temeinicie semiologia, am stăruit asupra istoriei legată de suferinţă, dar nu am ezitat să-mi consult colegii când cazul mă depăşea sau mă îndoiam de propriul meu diagnostic, nu am fost orgolios, am fost cinstit cu suferinzii şi m-am simţit bine pentru că am respectat totul pentru binele bolnavilor mei după capacitatea şi priceperea mea.

Jur pe Apollo şi iau ca martor toţii zeii că am păstrat taina, secretul şi confidenţialitatea datelor suferinzilor ce au venit la mine pentru ajutor medical sau chirurgical. Faptul că discutam cazul cu un coleg sau mai mulţi, făcând diagnostic diferenţial sau căutând soluţia terapeutică cea mai bună, intră în deontologia acestei profesii. În rest altum silentium. Acest  mic paragraf din jurământul lui Hippocrate a avut o mare influenţă asupra mea nu numai ca medic, dar şi ca persoană în societate fiindcă am devenit discret, dar nu tăcut sau retras, şi în locul clevetelii şi bârfelii am găsit atâtea şi atâtea lucruri interesante sau neinteresante de conversat. Am stat departe de bârfitori şi detractori, la fel şi Ica care spunea cine mi-o bârfeşte pe Maria, când va fi cu ea mă va bârfi pe mine. Avea dreptate, aşa este. Spre deosebire de ea, ce avea acea caracteristică de-a suporta fără replică ceea ce nu trebuia sa fie suportat, eu replicam direct celui ce mă neîndreptăţea cu ceva. Ea nu a fost ca mine.

Jur pe Apollo şi iau ca martor toţi zeii, semizeii, centaurii cei înţelepţi şi nimfele cele mai nimfomane, ca am călcat şi io pe lângă Jurământul lui Hippocrate, adică în străchinii cum zice românul, nu am să mărturisesc cum le simt acum, iau toate străchinile sparte şi le duc cu mine în Hades.

Nu sunt mai multe sau mai puţine pe lângă jurământ decât ale majorităţii colegilor mei. Nu mi-am neglijat sau vătămat pacienţii, ceea ce pentru conştiinţa mea este esenţial, să pot merge cu fruntea ridicată. Nu am fost chemat în faţa colegiului medicilor în România pentru mal-practică, numai pe motive de ierarhie şi politice, iar în Canada am fost chemat de două ori pentru cazuri de discriminare. Aiurea, s-au discriminat ei înşişi, aici unde trăind într-un babilon, se găsesc destui care să te acuze de discriminare când nu vrei să le cânţi ceea ce îţi cer ei ca să le faci pe plac. În Canada, spaţiu geografic pentru imigranţi, toţi primesc atâtea drepturi încât ajung să nesocotească  îndatoririle sociale şi nu ştiu ca unele precepte medicale nu ţin cont de drepturile lor politice sau religioase.  În rest am profesat conştiincios, ala Hippocrates, şaptesprezecea ani în România la circumscripţii rurale, în clinici universitare, spitale şi policlinici şi douăzeci şi trei de ani în Canada, unde, întâi am mai dat şi trecut încă odată toate examenele ce se cer într-o facultate de medicină şi am făcut un stagiu clinic obligatoriu de doi ani.

Aşa stând lucrurile, nu mă sinchisesc prea tare de sfârşitul meu terestru, îmi iau traista cu străchinile sparte şi pe-aici mi-e drumul spre lumea viitoare. Privesc indicatoarele, ca sunt multe lumii spre viitor, după imaginaţii, ideologii, mitologii, religii. Aleg drumul spre hadesul mitologic grecesc pentru că îmi place,  avem o descriere completă şi, minune mare, din el s-au întors vreo câţiva, Hercules în mod sigur, şi mai ştii ce se mai poate  întâmpla, pe când  de pe lumea cealaltă a creştinătăţii nu s-a întors nimeni. Sunt în aşteptare, cam de mult. Regatul subpământean a lui Hades nu-i aşa de al dracului ca lumea cealaltă  imaginată în religia creştină. Cât priveşte Hades, zeul, e băiat gigea, a călcat şi el în străchini, mamă, mamă de s-a luat şi Zeus cu mâinile de păr, când sora-sa, Demeter, zeiţa fertilităţi şi al recoltelor l-a ameninţat cu foametea cea mare dacă Hades nu-i eliberează fiica, Persephone,  pe care Hades a prins-o când culegea flori şi s-au siluit, unul pe alta,  până nu a mai putut şi a luat-o în lumea lui subpământeană. Tot citind mitologia, îmi place din ce în ce mai mult, să aflu că toate frumoasele pe vremea aceia mergeau la cules de flori până ce apărea siluitorul mult aşteptat. Asta a fost o paranteză, cu sub titlul „Toate-s vechi şi nouă toate”, ce se poate scoate, fiindcă între timp am ajuns la râul adânc al supărării, Acheron, lume multă, agitată, aşteaptă cu bănuţul în gură barcagiul care cu greu făcea faţă la atâta aglomeraţie de suflete spre Hades. Până ce să vină s-a găsit unu mai ales, ce nu părea grec, să facă, cu glas tare, socoteala ce avere trebuie să fi strâns barcagiul, Charon, dacă de la fiecare ia câte un bănuţ de la începuturile mitologiei. E cel mai bogat barcagiu, ar trebui să plătească taxe şi tot spunea unde trebuie să le plătească. Când, în sfârşit, a apărut Charon a urcat zece în barcă deodată, le umflă obolul iar celui ce nu părea grec i-a spus să se ducă la geneza lui, să nu mai stea, că stă degeaba. Ne-grecul ţipă de pe mal: antisemitule!! Nimeni nu ştie ce a ţipat, ca din gură de şarpe, şi nici nu-i interesa, îl desluşiseră. Mă luă şi pe mine cu tot cu traistă, fără să mă întrebe ce am în ea, dar la debarcare în hades mi-a spus: cioburile aduc noroc! Aduc, când nu mai ai nimic, nici de pierdut nici de câştigat… 

Jurământul lui Hippocrate se termină cu Dacă voi păstra acest jurământ cu credinţă să mă pot bucura de viaţă şi să-mi practic arta respectat de toţi oamenii şi de-a pururi, iar dacă îl voi nesocoti sau îl voi încălca soarta să-mi aducă numai nenorociri. Apoteotică judecată, despre care bunicul meu, Al de Bâtu, ţăran oltean care nu-l cunoştea pe Zeus şi-ai lui spunea la cei din sat cu el că judecata de apoi începe încă de pe pământ. Mie, aici mi-a început judecata pentru ceea ce am făcut ca om şi medic: pe deoparte am câştigat libertatea şi respect profesional, pe de altă parte soarta mi-a plătit ceea ce era de plătit…

România între Rusia şi Ungaria

Posted by Stefan Strajer On May - 10 - 2013

Între Scylla şi Caribda

România între Rusia şi Ungaria

 Silvia Jinga. Foto

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 

Istoricul american Larry Watts întreprinde un demers ştiintific scrupulos în cartea sa With Friends like These (2010) asupra relaţiilor României cu ţările aşa-zis frăţeşti în cadrul Blocului Sovietic. Cartea a fost tradusă de Camelia Diaconescu cu titlul sugestiv Fereşte-mă Doamne de prieteni, Editura Rao, 2011. Larry Watts a dăruit istoriografiei româneşti  o carte de referinţă. În cele aproape opt sute de pagini, condensând date, surprinzatoare conexiuni şi interpretări ale faptului istoric, Larry Watts ne transmite fiorul şocului pe care, mărturiseşte, l-a trăit el însuşi după parcurgerea întregului material şi anume acela că „una dintre cele mai frapante descoperiri a fost nivelul ostilităţii reflectat – în cadrul consiliilor interne ale Tratatului de la Varşovia – de frecvenţa şi duritatea atacurilor îndreptate împotriva României, practic pe orice subiect referitor la coordonarea din cadrul Blocului Sovietic, de nivelul de atenţie şi de resursele pe care statele loiale Moscovei le-au mobilizat pentru contracararea poziţiilor sale şi de insistenţa contrastantă cu care sursele din Pactul de la Varşovia îşi asigurau interlocutorii occidentali că opoziţia României era iluzorie sau lipsită de consecinţe…” (p15).  

Autorul coboară în timp pentru a înţelege faptele prezentului.  Astfel, secvenţe substanţiale ale cărţii sunt consacrate jocului politic, diplomatic, militar al ruşilor şi maghiarilor, care în special după Primul Război Mondial s-au întâlnit în cadrul intereselor similare, fără o bază istorică, dar afişate vehement, privind anexarea de teritorii, pe care noi românii le considerăm pe bună dreptate inalienabile. Istoria a dovedit-o că se poate şi altfel, că nu întotdeauna primează forţa dreptului, a bunului simţ şi a adevărului. Parcurgând cartea am avut impresia că citesc o dramă în câteva acte în care se comit samavolnicii, se încheie alianţe ascunse, se luptă machiavelic pentru a se viola suveranitatea statului român naţional unitar şi indivizibil, aşa cum e definit de Constituţia României. Cu o documentare impresionantă şi o cunoaştere în profunzime a evenimentelor şi contextului istoric Larry Watts desfăşoară în faţa noastră o demonstraţie cu totul impresionantă. 

Ceea ce ştiam demult că România este înconjurată de vecini ostili este relevat pe deplin în cartea lui Larry Watts. De la ţarul Alexandru până la Stalin dominaţia asupra Basarabiei şi Nordului Bucovinei (din 1940) după Primul Război Mondial sau, în cazul Ungariei, stăpânirea Transilvaniei rămân o dimensiune constantă, care a însufleţit, vom vedea, numeroase acţiuni antiromâneşti. Tuturor celor care susţin că România s-a lăsat bătută de toate vânturile le opunem faptele istorice, care arată fără tăgadă o luptă încordată a conducătorilor noştri pentru păstrarea integrităţii teritoriale. Oficialităţile româneşti, şi aici mă refer şi la cele comuniste, au trebuit să străbată o mare încercată de furtuni, navigând mereu între Scylla şi Caribda. În ce-i priveşte pe adversarii noştri, să specificăm că indiferent de regim politic, imperial, fascist sau comunist guvernele lor s-au raliat întotdeauna în jurul hrăpăreţei politici anexioniste şi revizioniste.

Basarabia a fost preluată de ruşi pentru prima oară la 1812, în timpul ţarului Alexandru, apoi returnată parţial Moldovei în 1856 şi ocupată din nou de ţarul Alexandru al III-lea în 1878, în partea ei sudică.  Deşi onoarea ţarului fusese salvată de Prinţul Carol I, care condusese armatele unite româneşti şi ruseşti, înfrângându-i pe otomani, României nu i s-a recunoscut statutul de ţară beligerantă (vezi acelaşi abuz comis de Marile Puteri după Al Doilea Război Mondial) şi mai mult i-a fost luată Basarabia tocmai de către aliatul ei, Rusia. Istoria e o junglă şi tratatele – de multe ori demagogie. În acelaşi timp ţarul contracara în plan european demersurile României pentru independenţă. Adversarii Romaniei întotdeauna au încercat prin toate mijloacele să împiedice crearea unei stabilităţi în România, ceea ce ar fi contravenit aspiraţiilor fie imperiale, fie sovietice (subl. ns.). Românii azi ar trebui să tragă învăţămintele necesare din istorie.

 

Ca ţarul să nu fie singur, în acest sens, i s-a alăturat şi prim-ministrul Ungariei, Kalman Tisza, care a încheiat un tratat secret cu ruşii, recunoscându-le anexarea Basarabiei şi susţinându-i într-o viitoare invadare a României, dacă ar fi avut loc. Nu s-a petrecut atunci, în schimb era să se întâmple după venirea la putere în Rusia a bolşevicilor, cu aprobarea lui Lenin şi a lui Troţki, pe atunci ministru de război şi şef al armatei. Douăzeci şi două divizii bolşevice sub conducerea lui Cristian Rakovski au fost trimise împotriva armatelor ţariste, dar au fost redirecţionate de către Rakovski spre Basarabia. Intenţia acestui cetăţean român de origine bulgară, cu vechi state de funcţiune în Comintern, înverşunat duşman al românilor, era cotropirea României, alungarea Regelui şi bolşevizarea ţării. Planul lui Rakovski a fost dejucat datorită intervenţiei prompte a englezilor, care ne erau aliaţi şi datorită reacţiei ferme a guvernului Brătianu, care a trimis în decembrie 1917 glorioasa divizie 11 din Slatina sub conducerea Generalului Traian Broşteanu să ia poziţie pe malul drept al Nistrului.

În ianuarie 1918 Cristian Rakovski, acum şef al guvernului ucrainian, a primit sarcina să înlăture „ameninţarea românească”, ceea ce s-a tradus prin trimiterea de trupe la Chişinau pentru a ataca Sfatul Ţării.  Se pregătea Marea Unire a României şi ruşii doreau cu orice preţ să împiedice revenirea firească a Basarabiei şi Bucovinei (de la austrieci, pretinsă de ucrainieni fără nicio bază, n.red.) la patria mumă. Rakovski a cerut chiar întăriri militare de la Lenin, care s-a arătat cât se poate de amabil. Cursul războiului l-a forţat pe Rakovski să-şi întrerupă operaţiunile antiromâneşti, ceea ce a dat răgaz Sfatului Ţării din Chişinău să voteze la 27 martie 1918 unirea cu România. Trebuie să subliniem că la o săptamână după Unire, Lenin l-a numit pe Rakovski consilier responsabil pentru toate operaţiunile privitoare la Basarabia.  Din acel moment, arată Larry Watts, acţiunile contra României în Basarabia au fost de spionaj, sabotaj, terorism şi paramilitare.

Simultan, pe frontul maghiar manevrele împotriva României erau tot mai concertate. Ungaria şi sovietele îşi dau mâna pentru slujirea unui scop comun, acela de a ocupa şi stăpâni teritorii care nu le aparţineau şi ei ştiau bine că aşa era. La Moscova se pregătea exportul de bolşevism în Ungaria prin Bela Kun pe numele adevărat Bela Cohen, fost student la Cluj. De remarcat că participarea maghiarilor la Comintern a fost masivă datorită promisiunii Internaţionalei Comuniste privind autodeterminarea Transilvaniei şi separarea de România, motiv pentru care a fost ilegalizat în 1921 Partidul Comunist Roman (denumirea era Partidul Comunist din România, fromat într-o proporţie covârşitoare din alogeni: maghiari, ucrainieni, bulgari, evrei şi foarte puţini români, n.red.). De retinut că maghiarii reprezentau o treime din cei trei sute de mii de prizonieri de război care au voluntariat la Armata Roşie în perioada războiului civil rus. În iulie 1918 Lenin şi Troţki au făcut apel la acest grup al comuniştilor maghiari pentru a apăra revoluţia din Moscova.  Menţionăm aceste amănunte pentru a înţelege lungul istoric al relaţiilor ruso-maghiare, „menajul lor comun”, protejarea reciprocă a intereselor lor total defavorabile României.

La 17 noiembrie 1918 Bela Kun a debarcat în Ungaria sub masca organizaţiei de Crucea Roşie şi a fondat la Budapesta Partidul Comunist Ungar, înglobându-i şi pe comuniştii unguri din Transilvania. Paralel cu operaţiunile de sabotaj sovietic desfăşurate în Basarabia erau în plină acţiune cele ungureşti în Transilvania. Spionajul românesc raporta guvernului la începutul lui decembrie 1918 că trei mii de agenţi unguri aruncau în satele româneşti bani şi milioane de manifeste împotriva Unirii. Citim că astăzi Ungaria momeşte pe românii  din Transilvania cu acordarea cetăţeniei maghiare, a unei pensii mai bune şi a unor facilităţi mai mari pentru cei care doresc să plece în Vest să lucreze. Să aibă oare românii o memorie a istoriei atât de scurtă, să nu-şi amintească oare de masacrele de la Ip şi Trăsnea şi de toate celelalte măsuri de genocid etnic în Transilvania de Nord? Se va spune de contraopinenţi că acele lucruri mult prea triste s-au petrecut sub administraţia Horthy. Documentele istorice arată cu fermitate că obsesia acaparării Transilvaniei străbate ca un fir roşu de mai mult de un secol toate guvernările ungureşti şi toate partidele şi asociatiile (subl. ns). Fasciştii, regaliştii conservatori şi comuniştii maghiari şi-au dat mâna în sprijinul obstinatei lor cauze.   Marea Unire le stătea în gât atât ungurilor lui Bela Kun cât şi sovieticilor lui Lenin. Bela Kun primise deplina aprobare a lui Lenin pentru atragerea populaţiei prin fluturarea pretenţiilor teritoriale privind Transilvania. La rândul lui, Rakovski promitea să închidă cercul presiunilor contra României prin afişarea agendei dobrogene, adică o colaborare cu Sofia în sensul segregării Dobrogei. Prin februarie 1919 cooperarea maghiaro-bulgaro-rusă era un fapt vizibil. Sub steagul iredentismului naţionalist Bela Kun a unit foşti ofiţeri ai armatei regale, imperiale cu stânga radicala, formând Armata Roşie (maghiară, n.red.) al cărei scop, aşa cum i-a fost prezentat lui Lenin, era păstrarea Transilvaniei şi atacarea României, considerată de Ungaria inamicul numărul unu.

Citatul lui Larry Watts din planul lui Rakovski este sugestiv pentru febrilitatea pregătirilor de atacare a României în chiar perioada istorică de importanţă majoră, de pregătire a Marii Uniri. Zice acest duşman înverşunat al românilor: „După ce vom efectua manevrele şi vom captura astfel nordul Moldovei şi părţile principale din Basarabia rusă, va trebui să ne unim cu trupele din Ungaria sovietică care, până la acel moment, vor trebui să ajungă, prin Cârlibaba şi Câmpulung, şi să se unească cu grupul nostru din Suceava-Botoşani.” (Larry Watts, pp. 81-82). În acest context, interesul manifestat de Lenin nu este de neglijat. Îi atrăgea atenţia lui Rakovski cât de vitală era „avansarea în Galiţia şi Bucovina” pentru contactul cu Ungaria sovietică. Şi când mă gândesc că la moartea lui Stalin noi pionierii strânşi la primăria din Sercaia, o comună între Făgăraş şi Braşov, cântam cântece de preamărire a lui Lenin pentru dragostea părintească faţă de copii. Oribilă înşelătorie a demagogiei staliniste şi a demagogiei politice de pretutindeni! Între timp atât forţele militare regale româneşti cât şi cele comuniste ale lui Bela Kun se pregăteau de luptă pentru Transilvania. Maghiarii atacă primii pe 15 aprilie 1919, dar sunt alungaţi peste Tisa până la 1 mai. Armata Roşie ucrainiană sub conducerea lui Rakovski lansează o ofensivă rapidă împotriva Romaniei de-a lungul Nistrului, dând un ultimatum prin care cereau returnarea Basarabiei (şi cedarea Bucovinei) adăugând că scopul lor era să acorde asistenţă fraţilor unguri sovietici. Bela Kun îşi continuă pregătirile şi atacă din nou pe 21 iulie. Armata română ripostează viguros şi striveşte Armata Roşie a lui Bela Kun. 

Eroicul gest al românilor care nu făceau decât să-şi apere „sărăcia şi nevoile şi neamul” este calificat imediat, pe urmele lui Marx şi Engels, contrarevoluţionar. Pasă-mi-te românii omorâseră în faşă tânărul stat sovietic de dincolo de Tisa. Stau şi mă întreb ce gândire piezişă i-a făcut pe clasicii ideologiei comuniste să-i caracterizeze pe românii din Transilvania contrarevoluţionari, când la Revoluţia de la 1848 Kossuth este cel care refuza să le acorde românilor drepturi egale?  Contrarevoluţionar sadea era Kossuth şi antiromân, şi şovin. Acelaşi tip de gândire îl îndeamnă pe Stalin să-i considere pe români contrarevoluţionari, etichetă menită să ne discrediteze, mascând de fapt nedreapta anexare a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord la Uniunea Sovietică după ultimatumul din iunie 1940. 

Să observăm că nici Ungaria, nici Uniunea Sovietică nu se consolează după Marea Unire realizată de români şi continuă a lua măsuri, a crea societăţi, brigăzi şi organizaţii de tot felul, care nu exprimau altceva decât frustrarea enormă cauzată lor de Pacea de la Trianon. În martie 1925 Biroul Politic Sovietic adoptă o rezoluţie asupra activităţii din Basarabia, care stabilea strategia şi propaganda pentru redobândirea teritoriului. Măsuri subversive, atacuri teroriste, acţiuni de subminare a autorităţii româneşti în Basarabia, totul concura spre acest scop. Este sugestiv că Laszlo Dobos, pe numele conspirativ Louis Gibarti, cominternist vechi s-a implicat intens în propaganda antiromânească din Basarabia şi în pregătirea revoltei de la Tatar-Bunar.  Colaborarea sovieto-maghiară continuă să funcţioneze şi în absenţa lui Bela Kun la cârma Ungariei. Nu putem sublinia îndeajuns că scopurile revizioniste ale celor două state, rusesc/sovietic şi maghiar s-au manifestat indiferent de regim politic ca fiind o coordonată esenţială a politicii lor externe (subl. ns.). Aceşti vecini doreau cu ardoare să dezmembreze statul naţional unitar şi suveran al României, cum probabil unii continuă să o dorească şi astăzi. A se lua aminte: lupu-şi schimbă părul, dar năravul ba. Astfel în 1927, guvernul de la Budapesta a înfiinţat Liga Revizionistă Maghiară şi Federaţia Mondială a Maghiarilor, organizaţii prin intermediul cărora să se stabilească diferite contacte diplomatice, culturale, academice toate cu intenţia revizuirii Trianonului. Din 1927 până în 1940 Liga a editat 228 de publicaţii în 9 limbi, toate axate pe aceeaşi obsesie. Grăitor este faptul că Sandor Csoori, unul dintre fondatorii Forumului Democratic Maghiar în Ungaria după 1989, devine preşedinte al Federaţiei Mondiale a Maghiarilor, organizaţia înfiinţată în 1927 pentru a emite pretenţii teritoriale împotriva României, Cehoslovaciei şi fostei Jugoslavii.  Federaţia Mondială a Maghiarilor îşi continuă acţiunile de propagandă şi la începutul acestui mileniu, fiind subvenţionată de guvernul maghiar.

În octombrie 1919 Miklos Horthy a compus un memorandum în care arăta că pentru reintegrarea maghiară era necesară distrugerea României (p. 98).  A pus în aplicare pe deplin crezul lui după Diktatul de la Viena în Nordul Transilvaniei, când şcolile şi bisericile maghiare au devenit instrumente ale acestei propagandei iredentiste. Horthy a înfiinţat chiar şi o şcoală de spionaj pentru prelaţi (v.p. 101). În 1940 Budapesta poseda statistici ale ofiţerilor români căsătoriţi cu etnice maghiare şi în general ale românilor înrudiţi cu familii maghiare din Transilvania, considerându-i potenţiali agenţi de sabotaj în cazul unui conflict româno-maghiar. Atrocităţile comise în perioada Diktatului sunt îndeajuns de cunoscute ca să le mai reamintim aici. Dinamismul acţiunilor maghiare în favoarea OBSESIEI este impresionant. Astfel,  Federaţia Maghiaro-Americană adresează o scrisoare preşedintelui Roosevelt, cerând recăpătarea „graniţelor Ungariei străvechi” (p.102).  Când pe 25 iunie 1940 armatele sovietice invadează Basarabia şi Bucovina de Nord, ministrul maghiar de externe îl felicită pe ambasadorul sovietic de la Budapesta, jubilând: „[ungurii] sunt mai fericiţi pentru aceasta decât oricare alt stat, deoarece pentru ei înseamnă lichidarea principiului integrităţii teritoriale a României şi o posibilitate mai facilă de a continua ceea ce [sovieticii] începuseră.” (p. 126). Pe de altă parte, Molotov l-a asigurat pe Jozsef Kristoffy, ataşat diplomatic la Moscova, că URSS consideră întemeiate pretenţiile Ungariei asupra Transilvaniei şi o va sprijini în plan internaţional. 

Au fost vremuri triste pentru România: pe 27 iunie 1940 se dă ultimatum României pentru cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord.  Pe 31 august 1940 România cedează Ungariei Transilvania de Nord.  Politicile de exterminare, genocid, deportare şi deznaţionalizare în Transilvania de Nord şi Basarabia şi Bucovina de Nord au fost similare.  În discursul de ziua Sf. Ştefan (8 august 1943) baronul Eduard Atzel, cancelar militar al lui Horthy cu sediul la Cluj, le cerea „trăgătorilor de elită” „exterminarea acestor ţărani valahi ca pe cei mai mari inamici.” (p. 136).  Să mai relevăm că baronul şi alţii ca el au părăsit organizaţiile fasciste şi au fost primiţi în rândul Partidului Comunist Maghiar fără obiecii. Culmea cameleonismului politic, „cooperând acum cu autorităţile sovietice, aceleaşi oficialităţi şi organizaţii maghiare, care intraseră în Nordul Transilvaniei cu girul lui Hitler şi al lui Mussolini şi cu binecuvântarea lui Stalin, erau acum recunoscute ca fiind „combatanţi ilegalişti”, care luptaseră împotriva burgheziei şi a guvernului român „burghezo-moşieresc” (p.144). Sovieticii nu îşi retrag sprijinul pentru cauza ungurească, asigurându-l pe baronul Atzel în vara lui 1944 că armatei române nu i se va permite să ocupe Nordul Transilvaniei.

Dizolvarea Cominternului în 1943 a condus la o scădere a influenţei maghiare pe lângă sovietici. Da, ungurii fusesera folositori în multe direcţii pentru sovietici, dar acum sovieticii se pregăteau de triumful pe care nu vroiau să-l împărtăşească şi cu alţii, nici chiar cu aliaţii apropiaţi. Prin Comisia Litvinov, înfiinţată în 1944 pentru a cerceta problemele ordinii postbelice şi prin alte organisme începe a se flutura ideea unei Transilvanii independente sub protectorat sovietic. În aceeaşi ordine de idei, de menţionat că între 1924-1944 conducătorii Partidului Comunist din România au fost toţi străini şi au avut în comun aceeaşi convingere a dezmembrării statului român prin secesiunea Transilvaniei, Basarbiei, Bucovinei şi Dobrogei. Iată de pildă Vasile Luca şi Valter Roman (ambii evrei; al doilea fiind tatăl lui Petre Roman, n.red.), cominternişti aflaţi la Moscova în iulie 1944, susţin independenţa Transilvaniei. Suveranitatea Transilvaniei este atacată acum din mai multe direcţii: de la Budapesta, de la Moscova şi chiar din sânul Partidului Comunist Roman. Înverşunarea maghiarilor împotriva  suveranităţii statului român asupra Transilvaniei era paroxistică. Văzând ungurii că URSS se joacă cu ideea protectoratului sovietic asupra Transilvaniei, încep a-şi manifesta dorinţa integrării Transilvaniei în cadrul statului sovietic, oriunde, dar nu sub stăpânire românească. S-ar putea întreprinde un adevărat studiu de psihanaliză freudiană asupra frustrării şi obsesiei maghiarilor privind Transilvania, iubirea lor cea mare şi în acelaşi timp decepţia cea mai devastatoare. Miklos Goldberger (evreu ungur), reprezentant al puterii comuniste la Cluj visa în 1945 la o Transilvanie care ar putea fi inclusă în URSS, acuzând administraţia românească de o politică fascistă. 

În iunie 1945 Teohari Georgescu (evreu român, n.red.), ministrul de externe şi şef al organelor de securitate, înrăit şi el în activităţi cominterniste, pregătit de NKVD, îl informa pe Gheorghiu-Dej că Transilvania de Nord va putea fi recâştigată numai ca o componentă a Uniunii Sovietice, ceea ce a provocat reacţia de opoziţie dură din partea lui Dej. La începutul lui 1945 autorităţile maghiare la Cluj au creat un parlament independent, schimbând doar numele instituţiilor hortyste care funcţionaseră până atunci. Agenţii sovietici, care împânzeau oraşele transilvănene, se situau, în general, de partea acţiunilor iredentiste maghiare în această perioadă. La jumătatea lui august 1945 organizaţii iredentiste din secuime i-au trimis lui Molotov un memorandum prin care propuneau autonomia Transilvaniei sau integrarea ei în cadrul Uniunii Sovietice.

În aprilie 1946 Budapesta a cerut aprobarea lui Stalin pentru a ridica în plan internaţional problema teritorială. Stalin a aprobat propunerea prim-secretarului maghiar din Ungaria, Matyas Rakosi ca douăzeci şi două de mii de kilometri pătraţi din Transilvania să fie cedaţi Ungariei, că aşa cum susţinea Ungaria, rectificarea graniţelor ar consolida democraţia în Ungaria. O delegaţie maghiară a expus aceste pretenţii în mai 1946 la Cluj. Oficialităţile române din Cluj au contrargumentat că o asemena revizuire a graniţelor nu ar consolida democraţia, ci dimpotrivă ar ascuţi ostilităţile şi ar putea conduce la expulzarea de unguri din Transilvania, aşa cum se întâmplase în Cehoslovacia, de unde fuseseră expulzaţi două sute de mii de unguri  (v. p. 155). În mai 1946 Conferinţa de Pace de la Paris a miniştrilor de externe anulează Pactul Hitler – Stalin şi aprobă retrocedarea Transilvaniei de Nord României. Maghiarii rămân total dezamăgiţi şi în iunie 1946 prim-secretarul de partid Rakosi şi prim-ministrul Ferenc Nagy se pun pe drumuri la Londra şi Washington, pentru a-i convinge pe occidentali să se alăture Ungariei în obţinerea cel puţin parţială a Transilvaniei. Între timp, sub ameninţarea pierderii Transilvaniei, România este forţată să recunoască formal Basarabia şi Nordul Bucovinei ca teritorii sovietice. Larry Watts subliniază că în fapt din 1940 până în 1958, până după retragerea trupelor sovietice din România, autorităţile de la Bucureşti nu şi-au exercitat suveranitatea deplină asupra Transilvaniei. Privitor la Vasile Luca, trebuie să ştim că făcuse parte din Armata Roşie din Ungaria şi luptase în 1919 împotriva României. În 1920 condusese PCR în ilegalitate la Braşov. În 1940 se afla în arest la Cernăuţi, fiind eliberat de trupele de ocupaţie sovietice şi numit viceprimar al Cernăuţiului. În această calitate Vasile Luca a deportat circa 30.000 de români şi a organizat numeroase execuţii, rivalizând cu ocupaţia hortystă din Transilvania de Nord. În cruzimea lui antiromânească a fost întrecut doar de Leonid Brejnev, care între 1950-1952 ca prim-secretar al „Moldovei Sovietice” prin lichidări şi deportări în Siberia şi Asia Centrală a redus populaţia românească cu 250.000 de oameni, motiv pentru care a fost poreclit „Măcelarul Moldovei” (v. p.185). Şi să ne mai mirăm de ce campania lui Gheorghiu-Dej de epurări ale Partidului Comunist după moartea lui Stalin l-a inclus şi pe trădătorul Vasile Luca.

Cu viclenia-i cunoscută şi verificată în timp Moscova ridică din nou problema autonomiei Transilvaniei cu prilejul discutării proiectului nostru de Constituţie, trimis la Moscova în mai 1952. Perfidul  principiu divide et impera îşi spune cuvântul. Stalin şi Molotov ordonă României crearea Regiunii Mureş Autonomă Maghiară. „Mica Ungarie” impusă de Stalin nu i-a mulţumit însă pe unguri. Dar nu acesta era scopul lui Stalin, ci acela de a juca ambele ţări. 

Anxietatea maghiară se dovedeşte incurabilă şi în septembrie 1954 primul-secretar al PC Ungar, Rakosi şi Imre Nagy, prim-ministrul apelează la Valter Roman, ca la un vechi tovarăş cominternist, formulând cunoscutele pretenţii teritoriale. Informat de acest demers, Gheorghiu-Dej trimite la 6 aprilie 1955 la Budapesta o delegaţie formată din Emil Bodnăraş, Simion Bughici, ministru de externe pe atunci şi Janos Fazekas. Delegaţia şi-a exprimat răspicat condamnarea maghiarilor pentru pretenţiile lor nejustificate mereu reiterate, subliniind caracterul lor riscant după ce Conferinţa de Pace de la Paris se pronunţase clar în problema Transilvaniei. Practic ungurii au cedat atunci în acea confruntare diplomatică. Dar în octombrie 1956 Janos Kadar îmbrăţişează acelaşi slogan, clamând: „Acordaţi autonomie Transilvaniei” (p. 187). Parafrazându-l pe Caragiale, când intri la o idee, fandacsia e gata şi de la fandacsie treci la ipohondrie. Cam asta se întâmplă cu obsesia manifestată necontenit de Ungaria, privind revendicarea Transilvaniei în ciuda evidenţelor istorice şi a celor de bun simţ. Este un demers absurd şi periculos pentru că desfide realitatea.  Mare şi profundă este durerea ungurească după cum încearcă poetul Ady Endre să ne convingă când zice în 1954: „Fără Transilvania nu există nici o Ungarie pentru că Transilvania a fost întotdeauna adevărata Ungarie” (p. 119). Această obsesie maladivă care trăieşte de decenii în conştiinţa maghiară reapare şi azi la suprafaţă când administraţia de la Bucureşti face concesii impardonabile. La aceasta ar trebui să se gândească guvernanţii de azi ai României.

„Fratele fiului risipitor” şi destinul unor români de elită

Posted by Stefan Strajer On May - 10 - 2013

„Fratele fiului risipitor” şi destinul unor români de elită

Autor recenzie: Dana Anadan

Impresia pe care mi-o lasă peisajul României postrevoluționare este că marginalizează în ritm galopant cultura în numele „ratingului”, vânat cu orice preț și fără teama că tocmai astfel se face vinovat de deformarea  gustului pentru frumos la tinerele generații. Minimalizarea culturii, care dispare tot mai evident de pe ecranele televizorului în favoarea scandalurilor mondene și politice, are în mod inevitabil ca efect și ignorarea unor personalități, pe care timpul le cuprinde în malaxorul ei neiertător. De aceea, se cuvine salutat orice efort de a aduce în lumina literei de tipar a unor oameni exemplari pentru un domeniu sau altul al vieții noastre naționale. Oameni ai prezentului, dar mai ales pesonalități ale trecutului. Nicolae Iorga spunea că „un popor care nu-și cunoaște trecutul este ca un copil care nu-și cunoaște părinții”. Cartea Fratele fiului risipitor cu texte ale avocatului Aurel Cioran, o personalitate obscurizată de destin istoric, frate mezin al celebrului gânditor de la Paris, Emil Cioran, este un asemenea caz. Volumul de 495 de pagini a apărut la Editura Eikon din Cluj-Napoca în 2012, îngrijit de Anca Sîrghie și Marin Diaconu, prefațat de cea dintâi. Editorii au valorificat documente din arhiva familiei Cioran de la Sibiu, unde mai trăiește doctorița Eleonora, soția avocatului, nonagenară, dar au adăugat și scrisori ale corespondenței fraților Cioran, o parte de mare frumusețe  a cărții de față. Este partea care asigură volumului varietate caleidoscopică de perspective multiple din care este proiectată lumină asupra personajului central. Corespondența trimisă și cea primită îl situează pe Aurel Cioran în mijlocul unei pleiade de intelectuali cu care s-a aflat, în ciuda decrepitudinii și fragilității sale psihice de după anii de detenție, într-un fertil dialog. În recenzia sa intitulată Vieți paralele, frații Cioran, din “Observatorul cultural” nr.662 din 25 februarie 2013 de la Toronto inginerul Paul Cernat observa pe bună dreptate că această carte este un instrument indispensabil pentru viitorii monografi ai lui Emil Cioran, dar el ar fi fost ferit de modul confuz în care se referă la interviurile  așa-zis „inedite” din volum, care sunt clar explicate și încadrate la capitolul de Note, de care din păcate nu s-a apropiat. Cu atât mai motivat remarcăm aparatul critic al volumului, cu un indice de prenume, la corespondență, cu notă privitoare la ediție și cu bogatele note lămuritoare, un ghid util pentru toți cei ce vor studia acest capitol de biografie a familiei Cioran.   

fratele-fiului-risipitor 

Cine au fost Emil și Aurel Cioran? Născuți în comuna Rășinari în familia protopopului Emilian Cioran, cei doi frați Emil și Aurel s-au bucurat de o îndrumare părintească severă, ei terminând Liceul Gh. Lazăr din Sibiu și urmând studii universitare la București, unde ei ascultau cu interes cursurile și conferințele marilor profesori ai perioadei interbelice. Fascinat  de Nae Ionescu, Aurel s-a antrenat în mișcarea legionară, de a cărei ideologie nu s-a dezis până la capătul vieții sale, înfruntând orice risc. Emil Cioran a absolvit Facultatea de Litere și Filozofie și ca tânăr de perspectivă a beneficiat de o bursă cu care a plecat în străinătate la studii, stabilindu-se la Paris. Aurel Cioran a urmat Facultatea de Drept, el fiind apoi angajat ca avocat la baroul din Sibiu. Teoretic, el avea perspective luminoase cu o asemenea carieră, dar practic Aurel nu a reușit să se ferească de represaliile noului regim socialist. Mai mult, el a fost conștient că era inevitabilă condamnarea sa la Aiud, unde a rămas 7 ani de umilitoare suferință. Revenit la Sibiu, se bucură de atenția unei distinse doamne, Eleonora Stavrescu, cu care într-o a doua tentativă matrimonială, se căsătorește, ea fiindu-i sprijin până la moartea ce avea să survină în 1997, respectiv la doi ani după stingerea la Paris a fratelui său celebru.

Textele volumului Fratele fiului risipitor urmăresc tot acest traiect  al devenirii lui Aurel, de la primele eseuri despre Oct. Goga sau Ilarie Chendi  din anii liceului și cele ale facultății, când glosează Despre o nouă categorie juridică… și până la saluturile pline de entuziasm în presa românească interbelică a  conducătorilor mișcării legionare, așa cum este Căpitanul din articolul Sufletele moarte ale neamului. Atunci când atacurile unor detractori ai lui Emil, socotit în anii stalinismului românesc a fi un “trădător de țară”, s-au întețit, Aurel și-a asumat rolul de justițiar. El riposta cu consecvență împotriva unor contraopinenți, indiferent de rang și de prestigiu, fiind vorba chiar de mitropolitul Antonie Plămădeală, de Teodor Baconsky sau de Horia-Roman Patapievici, care se disociau de ideile fratelui parizian, afectându-i prestigiul, crescut an de an în Occident. Convorbiri este  intitulat un capitol de interviuri  foarte incitante, pentru că deschide unghiuri noi de înțelegere a dramei unei familii  de intelectuali transilvăneni peste care a trecut buldozărul istoriei. Este o familie din care nu numai cei doi frați legați, din voia editorilor, printr-o simbolică sintagmă biblică celebră, cea a “fiului risipitor”, merită interesul posterității, ci și protopopul Emilian Cioran, tatăl care le-a vegheat formarea, el însuși o personalitate emblematică pentru peisajul istoric transilvănean.

***

 

PS:  Volumul se găsește în România.Pentru cumpărarea lui puteți apela la adresa e-mail: sirghieanca@yahoo.com , ca el să vă fie trimis prin colet.

 

 

GERMANIZAREA EUROPEI

Posted by Gabriela Petcu On May - 4 - 2013

ROMAN-Viorel-wbViorel ROMAN

 

Chestiunea Germană (1400-) şi Chestiunea Orientală (1774-1923) sunt vechi, de aceea e firesc ca lumea în criză se întrebă: Se germanizează Europa sau se europenizează Germania? Aparţin greco-ortodocsii de Europa sau de Eurasia?
În Europa/UE  piaţa neagră e de 50% din activitatea economică/PIB, la greco-ortodocşi, 25% la catolici şi 10% la protestanţi.  Aceste decalajele de corupţie şi monedă unică € agravează criză, în care fiecare trage spuza pe turtă lui.
Se redeschide Chestiunea Germană, se urmăreşte din nou distrugerea Europei Centrale, €? Războaiele, de treizeci de ani, 1618-1648, cele napoleoniene, 1799-1815, cele mondiale, 1914-1945, au reuşit mereu distrugerea Germaniei.
Integrarea RFG în UE a împiedicat reapariţia Reich-ului. Când, cu sprijinul Rusiei, Germania s-a refăcut brusc, Anglia şi Franţa au fost împotriva. Numai dizolvarea armatei germane în NATO şi diluarea DM în € a potolit spiritele.
Slăbiciunea PIIGS au împins însă Germania, cu un export de 1.000 de miliarde de €/an, în faţă. Se va degrada Germania, va disciplina ea Europa? Fără Rusia, Anglia, SUA nu pot prinde în cleşte, pe două fronturi, Germania, că 1914-1945.
Germania încotro? La Atena se arde drapelul german şi portretul dnei Merkel e împodobit cu svastica nazistă. Londra nu renunţa la industria ei financiară non-UE. Italia şi Spania sunt depăşite de competitivitatea şi fiscalitatea germană.
Românii stau cu un picior în Europa şi cu celălalt în Eurasia. Şi cum Moscova întârzie refacerea unităţii creştine, moldovenii sunt din ce în ce mai mult asiatici şi nici Bucureştiul n-are nici un proiect naţional sau european credibil.
Integrarea românilor în UE/NATO n-a rupt lanţurile grele ale duhovniciei şi soborniciei moscovite şi constantinopolitane care blochează emanciparea lor. Formularea e din perioada interbelică, când  ardelenii sperau că moldo-valahii se vor coace. Dar Stalin lichidează Unirea şi îi integrează pe toţi într-o satrapie eurasiatică, a căror urmări sunt şi astăzi evidente. Mulţi şi-o doresc din nou!
Moldo-valahii au fapta unirii,1859, 1918, dar ideea e a Şcolii Ardelene. De aceea încercarea Partidei ortodoxe, FRN, PMR, PCR, FSN, PDSR, PSD, PNL, USL, de a-şi însuşi şi ideea naţională e contraproductiva, iar folosirea în dialogul cu vestul a curentelor culturale, a masoneriei, a dinastiei etc. Este neconvingătoare, nu pot înlocuii imperativul: Toate drumurile duc la Roma!

 

Soarta romanilor depinde de meandrele Chestiunii Germane şi Orientale, cu ţeluri diferite. De aceea criza naţională se poate depăşi numai prin dialogului început la Bucureşti de Preafericitul papa Ioan Paul II şi refacerea unităţii cu Roma.

 

Prof. Dr. Viorel ROMAN

www.viorel-roman.ro
Bucureşti

29 aprilie 2013

NERUŞINAREA CA MOD DE EXISTENŢĂ

Posted by Gabriela Petcu On April - 29 - 2013

PETROVAI-George2C-wbGeorge PETROVAI

 

Toate sunt date peste cap, căci cu cât omul s-a căţărat mai sus pe scara istoriei, cu atât i s-a părut că-i mai civilizat, altfel spus că-i făuritorul unor tot mai rafinate plăceri şi a unei tot mai distinse plictiseli.

 

Cu mii de ani în urmă, Eclesiastul (îmbătrânit în bune şi în mai puţin bune) se plictisea ca un rege şi medita asupra plictiselii dizolvante ca un înţelept: „Am văzut tot ce se face supt soare; şi iată că totul este deşertăciune şi goană după vânt”… Tehnicizatul om al zilelor noastre fuge de plictiseală ca dracu de tămâie, fapt pentru care loveşte orbeşte în toţi aceia care îndrăznesc să-i stea de-a curmezişul: Dumnezeu, natura, semeni cu scaun la cap, morală, tradiţii, sentimente. Dar oricât ar goni de repede, el nu poate să fugă de sine însuşi şi de consecinţele ce decurg cu necesitate din ceea ce am putea numi teoria relativităţii în plan moral: „Cu cât zorul întru împlinirea poftelor este mai mare, cu atât timpul liniştii şi echilibrului lăuntric se contractă şi spaţiul dobândirii fericirii statornice se dilată!”. Iar dacă notăm cu „m” masa plăcerilor procurate şi cu „v” viteza cu care acestea sunt consumate, iată că avem o posibilă formulă a plictiselii: „P=m/v²”, potrivit căreia plictiseala este direct proporţională cu cantitatea de plăceri (îndeosebi când acestea sunt de natura reuniunilor şi obligaţiilor sociale) şi invers proporţională cu pătratul vitezei de derulare a acestora.

 

Nota 1: Dezgustul se instalează atunci când doar buna creştere şi teama de ridicolul situaţiei care s-ar crea se opun tentaţiei resimţită de atâţia dintre noi de a urma măcar o dată în viaţă exemplul „demonului” dostoievskian Nikolai Stavroghin, adică să prinzi zdravăn cu dinţii de urechea celui mai simandicos personaj din societate şi să tragi de ea până i-o vei sfâşia…

 

Plictiseala devine concretă şi activă prin intermediul plictisitorului şi plictisitului, gazdele sale predilecte. Dar ce diferenţă între cei doi! Plictisitorul întruchipează exasperantul în neobosita sa pendulare dintre gol şi monoton, pe când celălalt reprezintă trufaşa recreaţie a unui spirit într-atât de scârbit, încât îşi refuză până şi alinarea prin speranţă şi visare.

 

Pornind de la indivizi, până şi popoarele pot fi plictisite, respectiv plictisitoare. După secolul de aur al culturii lor ( secV-IV î.e.n.), grecii şi-au putut permite să devină sceptici prin renunţare până la declin şi să fie obosiţi până la plictiseală, căci renunţarea provine din preaplinul spiritului, iar scepticismul exprimă inevitabila plictiseală stoarsă de destin din oboseala unei culturi mari. Dar grecii au devenit sâcâitori şi plictisitori de-abia când din palma întinsă a istoriei (epoca medievală şi modernă) s-au pornit să ciugulească firimiturile rămase de la festinul spiritual al strămoşilor lor. Tot aşa, obosiţi de greutatea veacurilor de cultură şi civilizaţie pe care au le-au purtat pretutindeni în lume din generaţie în generaţie, englezii, francezii şi germanii zilelor noastre au dreptul la vacanţe ale spiritului, petrecute în tabere ale scepticismului şi plictiselii. Nu şi românii, cu toate că Emil Cioran vede destinul acestora ca pe unul à rebours, marii vinovaţi pentru neîmplinirile lor fiind după el resemnarea şi scepticismul. Resemnarea, da! Pentru că resemnarea, spre deosebire de renunţare, are vocaţia orizontalei şi împinge conştiinţa la sacrificii prin asumarea indolenţei.

 

Dar de unde scepticism la un popor cu vigoare biologică şi spirit de copil somnolent, când tot Cioran ne înştiinţează că el (scepticismul) este „ţesătura spumoasă de gratuităţi elegante şi inutile” a unui spirit crepuscular?! Mai degrabă contemplativismul, această adevărată filosofie a resemnării şi răbdării, care, întărită prin ziceri de felul Capul plecat sabia nu-l taie, a turnat suficient plumb în picioarele românului pentru a face din el un personaj anistoric.

 

Nefiind copt pentru scepticism, românul zilelor noastre şi-a creat căi adecvate de rulare înspre luminiţa de la capătul tunelului: ridicolul specific regimului comunist, neruşinarea din perioada postdecembristă. Cum între cele două perioade situate de o parte şi de alta a Decembriadei există o perfectă continuitate în deprinderi şi năravuri (iată încă o dovadă că evenimentele din Decembrie ʼ89 nu-s de rangul revoluţiei, căci caracteristica revoluţiei este schimbarea), pesemne că s-ar fi cuvenit să încep cu începutul – anii de coşmar ai „iepocii” de aur, când au fost forjaţi toţi aceia care mai apoi au pus umărul la demolarea ţării, nu şi a crezului comunist, în felul acesta ei profitând din plin cu toţi ai lor (clanuri, găşti, partide) de orientarea macazului politic pe direcţia unei democraţii la fel de originală precum asasinarea cuplului Ceauşescu. Dar oricât te-ai strădui şi oricât de destoinic ai fi, nu poţi să comprimi substanţa unui fragment de istorie doldora de suferinţă şi deznădejde într-un articol pe care ţi-l doreşti limpede în conţinut şi rezonabil ca mărime, chiar de-ai călca pe urmele adorabilului sfat latin „Non multa, sed multum” (Nu multe, ci mult)…

 

Neruşinarea, aşadar, este trăsătura distinctivă a postdecembrismului românesc, într-atât de prezentă în fapte şi intenţii, pe stradă şi-n birouri, în presă, politică, şcoli, cultură şi familii, practic în toată această goană năucă după mai mult şi mai făţos, încât face din minciună o necesitate, din hoţie o banalitate, iar din ipocrizie o jalnică realitate. Şi astfel, în vârtejul circului generalizat şi permanentizat, din ce în ce mai puţini români iau aminte la faptul că ne cam fuge pământul de sub picioare (la propriu şi la figurat) şi din ce în ce mai mulţi dintre ei ori nu se sinchisesc de ceea ce urmează („După noi, potopul…”), ori realmente văd un progres în schimbarea condiţiei lor de ridicoli în aceea de groteşti.

 

Desigur, dacă e să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, atunci întâietatea la acest capitol îi revine politicii. Nu doar pentru că politica românească primeşte, hrăneşte, ocroteşte şi revigorează aproape toată floarea cea vestită a scursorilor cu ştaif de pe aceste meleaguri şi de mai departe, ci mai ales pentru faptul că prin funcţiile ce-i revin în stat, ea înalţă nesimţirea aleşilor la rangul reprezentării internaţionale, care astfel pentru străini devin un simbol al identităţii noastre naţionale.

 

Nota 2: Potlogăria la care s-a pretat europarlamentarul Adrian Severin ar fi fost doar una oarecare dacă acest nedemn reprezentant al României proceda aidoma celorlalţi tovarăşi de coţcărie, adică îşi prezenta demisia (implicit îşi recunoştea greşeala) mai înainte ca evidenţa faptelor săvârşite să facă praf şi pulbere din resturile onoarei sale. Dar nu, în autentic stil dâmboviţean, ipochimenul în cauză încă mai încerca să iasă basma curată cu ajutorul acelui munte de nesimţire la care de regulă apelează toţi cei de teapa lui.       (Pentru completarea tabloului, este de dorit să se revadă enorma nesimţire de care a dat dovadă primul ministru Victor Ponta în faţa probelor mai mult decât evidente de plagiat, seninătatea miştocărească cu care le-a ignorat şi firescul cu care a rămas pe post, precum şi cariera de „martir” a puşcăriaşului Adrian Năstase, la consolidarea căreia trudesc din greu o seamă din fidelii săi tovarăşi de idei!)

 

Ruina de azi a României nu poate fi pusă pe seama îmtâmplării ori a fatalităţii. Ea este rezultatul logic al tuturor guvernărilor postdecembriste, ele toate – într-o măsură mai mare sau mai mică – contribuind prin jaf generalizat, incompetenţă, impostură şi cedări succesive de suveranitate la hârbuirea fără precedent a moştenirii ce revine urmaşilor. Iar Uniunea Social Liberală (USL), actuala coaliţie de guvernământ, pe bună dreptate se poate mândri cu fapte vrednice de cartea recordurilor după un an de cârmuire:

  • Sărăcirea  dramatică a grosului românilor prin ofensiva în creştere a preţurilor, taxelor şi impozitelor;
  • Promisiuni cu carul şi finanţări cu ţârâita sau chiar deloc (de pildă, niciun obiectiv major din Maramureş nu a fost prins de Guvern în planul său de finanţare pentru anul 2013, deşi nouă din cei 13 parlamentari maramureşeni sunt usl-işti!);
  • Privatizarea – unica modalitate prin care Guvernul poate înşfăca bani buni şi fără dobândă, căci altminteri n-are cum evita coşmarul ineficienţei totale şi, desigur, pierderea deloc neglijabilă de voturi în campaniile care urmează;
  • Înrăutăţirea relaţiilor cu Uniunea Europeană şi organismele financiare mondiale, atât prin măsurile în forţă întreprinse anul trecut de Guvern şi clientela sa parlamentară în vederea debarcării lui Băsescu (atunci s-au păpat vreo 22 de milioane de euro, pentru ca la sfârşitul lunii de suspendare, lucrurile să revină în matca lor de dinainte), dar mai ales prin declaraţiile patriotardo-belicoase ale sinistrului cuplu Ponta-Antonescu.

 

Numai în pielea lui Ponta să nu fii, acum când cu toată susţinerea de circa 70% a supraponderalului nostru Parlament (e drept, din ea face parte neonorabila dar consistenta grupare a parlamentarilor cu dosare penale) şi cu tot belşugul de miniştri (din care unii sunt miniştri delagaţi, adică fără sarcini bine precizate prin protocolul confederaţilor, iar alţii sunt cu dosare penale), cu toate astea, zic, el nu face nici mai mult şi nici mai altfel (a se citi mai bine) decât alde Boc şi Ungureanu, prim-miniştri împotriva cărora tuna şi fulgera pe vremea când era în opoziţie.

 

De unde cele două concluzii care se impun atenţiei noastre:

1) România este într-o permanentă campanie electorală, campanie în care se consumă timp şi resurse, dar nu pentru propăşirea ţării şi binele alegătorilor, ci pentru avantaje personale, de clan şi partid. Acest obiectiv este atins prin acţiunea convergentă a tuturor acelor mijloace, oricât ar fi ele de murdare, graţie cărora adversarii redutabili de idei sunt iremediabil compromişi în ochii alegătorilor mai înainte de-a li se face vânt de pe scena politică. Dovadă în acest sens sunt ţărăniştii şi formaţiunea lor…

 

Rezultatul unei atari concepţii de discreditare până la completa lichidare, nicidecum de confruntare politică cu armele rodnice ale cuvântului inspirat şi ale devotamentului dezinteresat, se văd pretutindeni în România de azi, o ţară unde traiul decent rămâne pe mai departe o aspiraţie, dreptatea un ideal imposibil de atins, iar mizeria din oameni şi din afara lor o realitate tot mai descurajantă.

2) Cât va mai dura până când politrucii României vor pricepe că opoziţia trebuie să fie constructivă prin criticile întemeiate aduse actului de guvernare şi că ea poate gândi şi simţi într-un asemenea chip doar dacă în orice moment este pregătită să guverneze, adică este capabilă să ducă mai departe ceea ce s-a făcut prin eforturile predecesorilor, nicidecum să irosească timp şi resurse naţionale prin bătuta pe loc (cu justificările aferente) sau, şi mai grav, prin paşi făcuţi înapoi, pe motiv că foştii cârmuitori n-au ales strategia adecvată?

 

Care sunt cauzele că, totuşi, se ajunge uneori la un impas, recte o astfel de alternativă păgubitoare pentru ţară şi dezamăgitoare pentru alegători? Fie că s-au ivit asperităţi de colaborare între cei doi adversari de idei (cu toate astea parteneri loiali întru atingerea ţelului comun al întregii lor politici – binele naţiunii şi prestigiul ţării, obiective supreme pentru a căror înfăptuire trebuie să cedeze şi unii şi alţii exact atâta cât e nevoie pentru stabilirea celei mai optime formule de cooperare), fie că opoziţia încă nu-i coaptă pentru guvernare, prin urmare ea trebuie să-şi înteţească eforturile în această direcţie, aşa ca la o adică să poată prelua din mers şi fără zguduiri sau sincope frâiele puterii.

N.B. După cum spuneam mai sus, nesimţirea nu-i prezentă doar în politică. Pe vremea când la cârma Institutului Cultural Român (ICR) era patibularul H.-R. Patapievici, acesta a cheltuit, mai bine spus a mătrăşit peste patru miliarde lei (exact: 4.086.887.500 lei) doar în perioada 2009-2012 cu promovarea operei prietenului său M. Cărtărescu peste hotare (tipărire, traduceri, reclamă, deplasări în străinătate, drepturi de autor), astfel încât – în pofida neîmplinirilor de stil, limbaj şi concepţie – să facă din el un perpetuu candidat la Premiul Nobel…

 

George PETROVAI

Sighetul Marmaţiei,                                                             

12 aprilie 2013                                                          

BOMBELE DIN BOSTON, VIZELE ROMÂNILOR ŞI DISCREDITAREA EUROPEI DE EST

Posted by Gabriela Petcu On April - 27 - 2013

BOTEZAN-Mona-2-wbSimona BOTEZAN

 

Deşi pare aberant, între bombele de la Boston, vizele românilor pentru SUA şi Canada, interesele asiaticilor în America şi discreditarea est europenilor, exista o legătură.

 

“Gypsies” pe prima pagină a ziarelor din SUA şi Canada

 

În 6 decembrie 2012, “Gypsies”  din România- numiţi în multe dintre articole “Roma” sau “Romanians” –  au fost subiect de ştiri pentru presa centrală americană şi canadiană, după ce au trecut ilegal mai multe frontiere din America Centrală, SUA, iar în final au ajuns în Canada şi au solicitat azil politic. Primul articol, prezentat de Associated Press, se numea “Gypsies take curious route through US to asylum”.

 

Disputele iscate în mediul virtual, ca urmare a articolelor despre imigranţii ilegali din România, au creat un curent negativ privind ridicarea vizelor pentru SUA şi Canada pentru cetăţenii români şi pentru Est Europeni. România, Cehia, Ungaria, Polonia şi alte ţări din Europa de Est, au fost puse în discuţie împreună de internauţii pe diferite pagini web. Un exemplu este “Reddit”, iar comentariile sunt disponibile aici: http://www.reddit.com/r/europe/comments/14qdz8/romanian_gypsies_applying_for_political_asylum_în/

 

Vizele pentru români

 

Congressmanul Jason Chaffez (Utah), mormon născut la Los Gatos, California, dintr-un tată evreu şi o mamă  scientologistă, s-a remarcat drept iniţiator al legii HR 3012, depusă în Congress în legislatura precedentă. Chaffez este unul dintre americanii care se straduiesc din răsputeri să discrediteze Europa de Est. Legea propusă de Jason Chaffez “Fairness for High Skills Immigrants” presupune acordarea a 85% dintre vizele disponibile anual în SUA, categoriiile EB & H1B, pentru emigranţii indieni şi chinezi. Legea Rep. Chaffez presupune eliminarea restricţiei de 7% pentru fiecare ţară “country cap” şi redistribuirea vizelor de la 200 de ţări ale lumii către cele doua ţări mari din Asia, India şi China. Legea a creat dispute aprinse între emigranţii din Europa, Canada şi Australia – pe de o parte şi emigrantii indieni şi chinezi,pe de altă parte, pe tot parcursul anului 2012. Birourile senatorilor americani de la Washington DC au fost asaltate de emigranţi în persoană şi de scrisori cu argumente pro sau contra favorizării asiaticilor pentru obţinerea vizelor de muncă si a rezidenţei permanente în SUA.

 

Un an mai târziu, în aprilie 2013, după ce Congresul American a început dezbaterea privind legea imigrării, Rep. Jason Chaffez ne anunţă că a petrecut trei zile la graniţa dintre Mexic şi Arizona, unde a asistat la arestarea a 9 cetăţeni români, care încercau să treacă ilegal frontiera. Foarte interesant! De ce tocmai români? Povestea este evidenţiată în titlul unui articol de la “The Salt Lake Tribune” din Utah, deşi congressmanul Chaffez vorbea şi despre zecile de copii mexicani, pe care i-a văzut trecând graniţa zilnic pentru a merge ilegal la şcoală în SUA şi despre drogurile capturate de autorităţi în cele trei zile petrecute la graniţa dintre Mexic si Arizona.

 

Populaţia SUA este formată din hispanici în proporţie de 30%, iar o parte dintre aceştia au intrat în SUA ilegal din Mexic şi se află ilegal pe teritoriul SUA. Procentul românilor este de circa 0,3% din populaţia SUA, iar majoritatea lor covârşitoare sunt emigranţi legali. Statistic vorbind, aş vrea să ştiu care este probabilitatea să întâlneşti români ilegali la graniţa dintre Mexic şi Arizona dacă stai acolo trei zile? Presupun că este foarte mică dacă nu te numeşti Jason Chaffez şi dacă nu-i cauţi cu lumânarea la frontieră.

 

Bombele de la Boston şi confuziile privind Europa de Est

 

Ceva mai târziu, pe 15 aprilie 2013, atacurile cu bombă de la Boston soldate cu 3 morţi şi 180 de răniţi, au captat atenţia planetei, subiectul ocupând pentru o săptămână prima pagină a ziarelor din întrega lume. După ce autorităţile au dezvăluit identitatea celor doi suspecţi şi au declanşat operaţiunea de căutare şi capturare a fraţilor Tsarnaev , presa americană s-a întrecut în dezinformări privind Europa de Est, dovedind că zvonurile despre cunoştintele lor reduse de geografie sunt, în fapt, o realitate cruntă.

 

Mai întâi, jurnaliştii americani au confundat Cecenia cu Cehia, determinându-l pe ambasadorul Cehiei la Washington DC să ia o poziţie oficială la data de 19 aprilie şi să spună că Cehia nu este Cecenia, cele două ţări sunt localizate la mii de km distanţă, au principii, culturi şi religii diferite. Ulterior ştirea a fost difuzată de CNN, un post cu largă audienţă în SUA, dar americanii continuă să creadă că cei doi fraţi din Federaţia Rusă, care au oripilat planeta în 15 aprilie la Boston, sunt Est Europeni!

 

Un site specializat în pamflete “The Onion” a publicat, în aceiaşi zi, 19 aprilie, comentariul Dr. Tim Kinane: “Cercetările noastre arată că mulţi americani ar dori să discute despre aceste două persoane, bazat exclusiv pe identitatea lor etnică, dar acest proces este imposibil pentru că 9 din 10 americani nu ştiu aproape nimic despre Cecenia, inclusiv cele mai simple detalii cu privire la ceea ce este sau unde este Cecenia”, a declarat Dr. Tim Kinane, adăugând că majoritatea cetăţenilor americani sunt în totalitate inconştienţi privind istoria şi cultura cecenă, nu ştiu dacă Cecenia este o ţară, un oraş sau o regiune, sau dacă o persoană din Cecenia este numită cecen sau ceh.

 

Cecenia nu este în Europa Centrală

 

Ulterior, CNN a revenit cu precizări privind Cecenia, dar este trist că memoria colectivă americană este extrem de scurtă. Ignoranţa mass mediei din SUA mi se pare fără scuză din moment ce mişcarea separatistă cecenă din anii ‚90 şi împrejurările în care a fost ucis liderul ei Djohar Dudaev în 1996, a fost un subiect mediatizat intens peste tot în lume, inclusiv în SUA. La vremea respectivă, CNN spunea că Dudaev a fost localizat de sateliţii americani după telefonul său mobil şi că a fost ucis cu o rachetă.

 

Kirghistanul nu este în Europa de Est

 

La patru zile după ce ambasadorul Cehiei a făcut precizarea că Cecenia nu se află în Europa Centrală, ci în Federaţia Rusă, jurnaliştii americani încă nu erau capabili să o localizeze pe hartă sau să se documenteze în privinţa republicilor musulmane din fosta URSS, aşa că au lăsat-o baltă cu Cecenia şi s-au legat de Kirghistan, o altă republică musulmană din fosta URSS, unde a locuit familia suspecţilor de la Boston. Presa Americană a continuat să difuzeze articole prin care manipula opinia publică şi inocula ideea că Est Europenii sunt musulmani terorişti, care vin în SUA să pună bombe, iar discutiile din Cngress privind noua lege a imigrarii ar fi încetinite din cauza “musulmanilor est europeni”. Ca urmare, mii de comentarii de la aceste articole cereau legiuitorilor să excludă musulmanii şi Estul Europei din noua lege as imigrării.

 

Un asemenea articol a fost publicat în 22 aprilie 2013 de Chris Moody, reporter politic la “Yahoo News”, sub titlul “Senators argue over whether Boston bombing should influence immigration reform”. Manipularea ordinară este plasată chiar în prima frază: “A discussion over whether the deadly bombings în Boston, allegedly by two brothers who emigrated from Eastern Europe, should influence the immigration reform debate led to a shouting match Monday among senators working on the proposal.” În acelasi articol, Chris Moody mai scria: “The two men were born in Kyrgyzstan and emigrated legally to the U.S.”

 

I-am adresat un mesaj jurnalistului Chris Moody, care nu s-a documentat înainte să scrie articolul din “Yahoo News”, dar aşa după cum ma aşteptam, nu mi-a răspuns şi nici nu a corectat greşelile flagrante din articol: “Chris Moody, please go back to school and learn some geography before write articles like this. The first sentence is stupid: “two brothers who emigrated from Eastern Europe”?!? Kyrgyzstan (or Kyrgyz Republic) is a country located in Central Asia not in Eastern Europe; bordered by Kazakhstan to the north, Uzbekistan to the west, Tajikistan to the southwest and China to the east. Except China, all of this is Muslim countries from Asia which were part of the USSR. The largest religion in Eastern Europe for at least a millennium and a half has been Christianity. So, this is a manipulation that gives the impression that immigrants from Eastern Europe are Muslim terrorists. You get paid to write such rubbish? “

 

Afirmatiile nefondate ale jurnaliştilor gen Chris Moody, care plasează teroriştii musulmani din Asia Centrala în Europa de Est, aduc prejudicii de imagine României şi ţărilor din Europa de Est. Europa de Est are o populaţie majoritar creştină. Ţările din Estul Europei sunt membre ale Uniunii Europene şi ale alianţei NATO, sunt angajate activ în lupta împotriva terorismului internaţional; soldaţii din Estul Europei luptă în NATO şi  mor alături de americani în trupele ISAF, KFOR, în operaţiunile din Libia, Irak, Orientul Mijlociu ş.a.m.d. Ce să înţeleg acum, că americanii nu-şi cunosc aliaţii? Cine are interesul să transforme Estul Europei într-un mijloc de manipulare în masă a opiniei publice din SUA? De ce se insistă pe ideea ca Estul Europei este o pepinieră de terorişti musulmani şi de imigranţi ilegali “gypsies”?

 

Explicaţii posibile

 

Având în vedere că indienii vin în SUA cu precadere că specialişti IT, unii prin transfer direct de la companiile outsourcing ale Statelor Unite plasate în India;  având în vedere că la sediile centrale din SUA indienii sunt plătiţi cu peste 100,000$/an, bătălia dintre ei şi europeni este crâncenă. Principalii concurenţi ai indienilor din IT sunt inginerii din Rusia şi din Europa de Est. Având în vedere faptul că majoritatea companiilor IT americane apelează la outsourcing în Asia, iar India şi China nu au dreptul la green card prin loteria vizelor, pentru că déjà sunt în număr foarte mare în SUA, mă întreb dacă nu cumva discreditarea Est Europenilor este regizată şi plătită de indienii din IT, care fac lobby puternic pentru ca legea lui Chaffez să treacă de votul Congresului şi care sunt direct interesaţi în discreditarea concurenţei din Europa de Est şi Rusia. Exista precedente, articole scrise la comandă în anul 2012, plătite de lobby-ul Indian “Immigration Voice”. De ce n-ar comanda articole şi în aceste zile, când legea imigrării se află în discuţie în Congress?

 

Pe de altă parte, aceste articole survin la scurt timp după ce politicienii noştri au cerut  românilor din SUA şi Canada să facă lobby, împreună cu celelalte ţări din Europa de Est, pentru eliminarea vizelor de intrare în SUA şi Canada pentru cetăţenii UE.

În decembrie 2012, ministrul de externe Titus Corlăţean a făcut un apel la asociaţiile româneşti din SUA şi Canada, adresând rugămintea ca petiţia pentru ridicarea vizelor să fie semnată de cât mai mulţi români şi subliniind că acest gest ar ajuta foarte mult demersurile oficiale făcute de România pentru relaxarea regimului vizelor de SUA si Canada pentru romani.

 

Includerea României în programul Visa Waiver, eliminarea vizelor de intrare în SUA şi Canada pentru cetăţenii UE, a facut parte din agenda tuturor politicienilor români, care s-au deplasat la Washington DC în ultimii ani şi au avut întâlniri cu omologii lor americani. Un exemplu este senatorul Mircea Geoană, care vizitează Washington DC de 5-6 ori/an şi de fiecare dată are în agendă, ca prioritate, problema vizelor. Înainte de vizita sa din 12 -18 aprilie 2013, Mircea Geoană a reluat subiectul, la fel ca şi în februarie 2012, când îndemna românii din America să facă lobby comun cu alţi est europeni: “principalul scop al vizitei mele in SUA este tocmai de a îmboldi senatorii şi congresmenii să se mişte un pic mai rapid şi un pic mai coerent cu privire la o propunere care există. Este  un text de lege în Senat şi respectiv în Camera Reprezentanţilor. Textele nu sunt identice, vom avea probabil de împins şi de ajutat, împreună cu polonezii. Sper că şi comunitatea româno-americană ne va ajuta; întotdeauna când a fost o miză importantă pentru ţară, cum a fost cazul la NATO, s-au mobilizat excepţional, şi am să-i încurajez să meargă cu o petiţie către congresmenii şi senatorii lor. Să arătăm alături de lobby-ul polonez, alături de românii-americani, că într-adevăr acest lucru este important pentru ţările noastre” a spus Mircea Geoană.

 

 

Cum parăm lovitura de imagine?

 

În acest context, consider că ambasadorii ţărilor din Europa de Est la Washington DC şi guvernele acestor ţări, ar trebui să ia exemplul Cehiei si să facă declaraţii publice ferme, care să-i determine pe americani să localizeze corect şi precis republicile musulmane din fosta URRS, acolo unde se află ele, în Asia. Consider ca este important să se sublinieze diferenţele dintre cultura şi principiile Europei de Est şi să se delimiteze ferm de actele teroriste ale extremiştilor musulmani.

 

Consider că este necesar ca politicienii şi diplomatii din Estul Europei să facă precizări privind religia majoritară a ţărilor din Estul Europei, să sublinieze aportul acestora că parteneri NATO în lupta împotriva terorismului internaţional; să se facă o delimitare clară între Europa de Est şi Federaţia Rusă, respective ţările situate în apropierea Mării Caspice, zona Munţilor Caucaz sau Asia Centrală.

 

În timp ce scriam acest articol, jurnalistul Cristian Bucur de la Montreal a semnalat aparitia unui nou articol despre ţiganii de origine română, care au cerut azil politic în Canada si avertismentele oficialilor canadieni catre alti 100, care intenţionează să treacă ilegal fontiera dintre SUA si Canada în Vermont. Articolul a apărut în franceză la data de 23 aprilie 2013, în ziarul “La Presse” din Canada. Ministrul canadian al cetăţeniei, imigrării şi multiculturalismului, Jason Kenney, şi-a  exprimat speranţa că a fost blocată definitiv intrarea ilegală a 100 de emigranţi clandestini romi din Craiova, prin punctul de frontiera Stanstead, o problema cu care Canada se confruntă déjà de luni de zile.

 

Ministrul Kenney afirmă că ţiganii erau introduşi în Canada ilegal de către o reţea criminală din Craiova, condusă de trei foşti rezidenţi la Montreal: “Organizaţia a facilitat intrarea ilegală în Canada a solicitanţilor de azil romi. Printre ei, mulţi s-au implicat în clanuri de hoţi, care au devenit  foarte active în Canada. O parte din veniturile din crimele lor s-a întors la Craiova. Potrivit informaţiilor noastre, există, probabil, o sută de oameni din aceeaşi reţea, care sunt în Statele Unite şi care nu au intrat încă aici. Am acţionat rapid şi agresiv, am trimis  un mesaj pentru românii care se află în Statele Unite, că nu vom accepta cererile lor”

 

În ciuda tuturor eforturilor sale de combatere a intrării ilegale a romilor în Canada, ministrul s-a declarat sensibil la situaţia romilor în Europa: “Suntem sensibili la situaţia romilor în Europa de Est. Ştim că există discriminare, şi, uneori, violenţă. Există cu siguranţă o lipsă de integrare, dar puţini dintre ei au prezentat dovezi reale de persecuţie. Am vizitat Ungaria şi România, m-am întâlnit cu liderii romilor, am făcut o analiză… Nu este corect să spunem că există acte de violenţă împotriva romilor tot timpul, ci doar că există neo-fascişti. Aceasta este o problemă pe care nu o neg, dar afirmaţiile lor că romii trebuie să plece din Europa mi se par  ridicole “, a concluzionat ministrul Jason Kenney.

 

În concluzie, din 2010 când eu am semnalat prezenţa a patru familii de cerşetori romi, originari din Craiova, la Washington DC, şi până acum, cazurile s-au înmulţit, faptele a sute de „Gypries” au speriat America; românii din SUA şi Canada au început să se confrunte cu probleme de imagine, deci am o senzaţie de deja vu. Cam aşa a început discreditarea şi calvarul românilor în 1990, când ţiganii au mâncat lebedele de pe un lac din Austria, oripilând Europa de Vest. Bun venit în coşmarul nostru, SUA şi Canada! Aşteptam cu interes rezultatele integrării/expulzării romilor în/din America de Nord.

 

Simona BOTEZAN

Washington, D.C., SUA

27 aprilie 2013

 

 

INTEGRITATEA ŞI CONTEXTUL SOCIAL

Posted by Gabriela Petcu On April - 22 - 2013

GLODICI-Marina-8-WBMarina GLODICI

 

 

Auzim mereu, spunându-se că e tot mai greu să rămâi principial în condiţiile în care,  psihologia efemerităţii şi-a pus amprenta în toate domeniile vieţii social- economice ale societăţii. Integritatea umană are de suferit, deoarece mulţi dintre semenii noştri îşi vând dreptul de “întâi născut” pentru un blind de linte”.  Potrivit dictionarului explicativ al limbii române, integritatea se defineşte astfel: “caracter integru, sentiment al demnității, dreptății și conștiinciozității, care servește drept călăuză în conduita omului, onestitate; cinste, probitate”.

 

Mai există un aspect al lucrurilor. Acela în care un om integru trebuie să rămână aşa într-un context social împotrivitor, să fie de bună credinţă, şi să lucreze cu coştiinciozitate şi cu iubire, să facă bine, tocmai celor care în inconştienţa şi în neştiinţa lor, se manifestă cu ură şi dispreţ.

 

Chiar dacă aş fi căutat în toate scrierile lumii nu aş fi putut afla un exemplu mai elocvent  decât cel al Domnului nostru Isus Hristos. În umblarea Lui prin lume a fost chemat de un fruntaş al sinagogii pe nume Iair să o învie pe fiica sa, care tocmai murise. “Când a ajuns Isus în casa fruntaşului sinagogii şi când a văzut  pe cei ce cântau din fluier şi gloata bocind, le-a zis: «Daţi-vă la o parte, căci fetiţa n-a murit, ci doarme!». Ei îşi băteau joc de El. Dar după ce a fost scoasă gloata afară, Isus a intrat înlăuntru, a luat-o pe fetiţă de mână şi fetiţa s-a sculat. Şi s-a dus vestea despre această  minune în tot ţinutul acela” (Matei:cap. 9, versetele 23-26)

 

Aşadar, observaţi un context destul de jenant. Domnul Isus a fost chemat acolo. El, Domnul Domnilor, să le facă bine. În sfinţenia Sa, le-a fost milă de ei şi voia să le transmită că totul va fi bine. Ei, însă… “îşi băteau joc de el”. În situaţiile limită, unii sunt copleşiţi,  fără nicio nădejde, iar alţii, în răutatea lor, devin sarcastici, vanitoşi şi necredincioşi.. Şi totuşi, Domnul Isus Hristos a rămas integru. Şi-a dus la îndeplinire scopul pentru care venise în acel moment în casa respectivă.. Ce bine ar fi ca toţi să-i luăm exemplul! Ce contează oamenii sarcastici fără Dumnezeu?!. Trebuie să ne facem datoria de oameni cinstiţi, să apărăm valorile umane, să avem acea putere care ne-o dă providenţa (dacă suntem hotărâţi), chiar dacă sufletul nostru se înfioară la reacţia negativă a unora… E greu? Nu. Trebuie să ştii doar că Cineva a fost hotărât, onest şi a dus până la capăt lupta de a-şi îndeplini dezideratul pentru care a trăit şi a murit. Adică mântuirea şi căpătarea demnităţii noastre umane. A-L urma pe El e cea mai mare onoare.. Să nu uităm de imanenţa lui Dumnezeu (noţiune de prezenţă imediată a lui Dumnezeu care umple totul) . Şi cum susţine A.W.Tozer,  trebuie să ne revendicăm din nou “vechea zestre a eternităţii”, să lucrăm pentru permanenţă şi nu după aparenţă, deoarece entuziasmul zilelor noastre confundă mişcarea cu progresul. Timpul nu e robul calendarului şi nu are nicio legătură cu schimbările din societate, privind principiile de viaţă.. Caracterul trebuie să fie cristic şi nu anticristic… Să iubim oamenii şi să le facem bine .. Să nu ne descurajeze batjocoritorii. De obicei, aceştia sunt oameni care trăiesc în afara realităţii care cred că lumea este un teren de joacă şi nu de luptă. Societatea are nevoie de oameni integrii, echilibraţi care să poată duce “povara timpurilor”  cu toate curentele lor nefolositoare şi ingrate.

 

Aşadar, să scoatem afară din sufletul nostru “gloata” de gânduri frivole, de mândrie, şi pesimism. Să ne dăm mâna în mâna providenţei. Atunci ne vom putea ridica la rangul de Om şi nu vom mai dormi în neştiiţă şi prostie. Să ne “încingem coapsele minţii” aşa cum spune Biblia, pentru că „Nimic nu e mai sacru decât integritatea minţii tale” (Ralph Waldo Emerson).

 

Marina GLODICI

Cluj-Napoca

22 aprilie 2013

.

.

Scrisoarea a II-a – Nu ridic ramura de măslin.

Posted by Gabriela Petcu On April - 15 - 2013

L.Antonesei

 

 

http://antonesei.timpul.ro/

 

 

Cîteva precizări în chestiunea crizei Universităţii

 

Nu ridic ramura de măslin în semn de pace, pentru că n-am ridicat nici sabia în semn de război! Din păcate, unii dintre interlocutori, unii jurnalişti şi unii băgători de seamă anonimi sau cu pseudonime din subsolurile articolelor postate în ediţiile electronice ale publicaţiilor interpretează greşit, cînd nu de-a dreptul tendenţios o biată scrisoare de demisie, ba devin şi mai acerbi cînd vine vorba despre analiza colegului Tiberiu Brăilean postată ulterior aici şi preluată, natur sau în rezumat şi comentată, de foarte multe publicaţii. Am postat scrisoarea colegului meu întrucît cred că aceasta reuşeşte să precizeze cîteva din cauzele care au condus la actuala criză. Nu aş avea decît un  lucru de observat – inventarul cauzelor este bun, cvasi-complet, însă analiza nu pune în lumină ponderea exactă a fiecărei cauze, influenţa efectivă a acestora în instalarea crizei financiare pe care o trăim. Voi încerca să fac eu acest lucru, la un moment dat, pe parcursul acestei intervenţii.

 

În scrisoarea mea de demisie din Senat nu produceam nici jigniri, nici acuze fără acoperire, reaminteam numai nişte fapte cu care m-am confruntat în episodica mea prezenţă senatorială şi îmi ceream scuze colegilor care m-au trimis în respectiva instanţă pentru că nu am reuşit să le apăr interesele deşi, după puterile mele, am încercat. Nefiind un fan al prezenţei decorative în „comitete şi comiţii”, de bună seamă că am demisionat. Spunînd însă, în deplină urbanitate, ceea ce era de spus la plecare. În replică, m-am trezit cu reproşul că  nu am făcut destul pentru a colabora pentru evitarea crizei şi că, în calitate de preşedinte de comisie aş fi evitat întîlnirile cu prorectorul de profil. Reamintesc doar că am devenit membru al Senatului acum aproximativ un an cînd majoritatea erorilor manageriale se produseseră deja, iar în ianuarie am încercat să împiedic una dintre acestea, nedîndu-mi seama că eram pus în faţa faptului împlinit, devreme ce concursurile pentru departamentele de cercetare fuseseră deja anunţate în Monitorul Oficial. Reamintesc, de asemenea, că Senatul Universităţii este un for deliberativ, asemănător parlamentelor sau consiliilor locale, nu unul executiv, iar în calitate de membru, am făcut ceea ce trebuia să fac, am luat cuvîntul, mi-am expus cu claritate opiniile şi am votat chestiunile  înscrise pe ordinea de zi, pentru sau împotrivă, exclusiv după cum mi-a dictat conştiinţa. În sfîrşit, am răspuns pozitiv la singura invitaţie a Domnului Prorector de a ne vedea, la începutul activităţii noului Senat, de altfel, împreună cu un coleg de comisie. După aceea, am comunicat prin  mail, cred că destul de bine. Dacă D – Sa are nemulţumiri în această privinţă, să şi le exprime şi, dacă e necesar, îmi cer scuze!

 

Faptul că Domnul Rector mă cataloghează drept „personalitate accentuată” nu mă deranjează defel, fiind un termen tehnic din meseria mea de bază, cea de psiholog. De altfel, nu o altfel de personalitate este şi D – Sa, altfel n-ar fi dorit să fie şi apoi să redevină conducătorul Universităţii noastre. În fapt, sînt pline Universităţile din întreaga lume de personalităţi mai mult sau mai puţin accentuate şi este foarte bine că aşa stau lucrurile! Nimic nu poate fi mai deprimant decît nişte Universităţi pline de chipuri şterse, de feţe galben-cenuşii. În schimb, mă bucur că nu mi s-a adresat şi mie cu replica adresată colegului nostru Tiberiu Brăilean – „să-i fie ruşine!” – pentru că o asemenea replică m-ar fi obligat la răspuns. Cînd vreau, pot fi un polemist redutabil şi un pamfletar dăruit, dar evit pe cît pot să recurg la aceste instrumente. Pe mine, nu mă interesează să cîştig o nouă bătălie retorică, ci să ajut, cum şi cît pot, Universitatea să iasă din criză. Din acest motiv, în locul unei/ unor dispute scînteietoare ca lama sabiei, care să facă deliciul galeriei, prefer, dacă este cineva dispus la asta, o dezbatere substanţială despre cauzele crizei şi eventualele soluţii de a ieşi din ea. Mulţumesc, de asemenea, Domnului Rector că nu m-a etichetat şi pe mine, cum a procedat cu Tiberiu Brăilean, ca lipsit de loialitate. Aş fi fost nevoit să-i răspund că practic loialitatea faţă de instituţiile pe care le servesc, faţă de legi şi faţă de principii, în rest cred că o vorbă foarte veche este foarte potrivită: „Prieten îmi este Platon, dar mai prieten îmi este adevărul”. Fără a crede că am monopolul acestuia, din acest motiv am şi invitat la dezbatere…

 

Spuneam că analiza colegului Tiberiu Brăilean este foarte bună şi aproape completă, dar că suferă într-un punct – ierarhizarea importanţei cauzelor în producerea crizei financiare. Deşi le tratează într-o anumită ordine, ca pe nişte „paşi”, în fapt le tratează „democratic”, ca fiind egal importante. În opinia mea, lucrurile stau puţin diferit. Erorile de management, actele de voluntarism ale conducerii executive, oricît de deranjante ar fi, n-au produs criza, ci doar au făcut-o să se manifeste mai devreme şi i-au dat o coloratură specifică. Criza e în inima sistemului şi este deja resimţită şi de alte Universităţii, în grade variabile probabil de toate! Este chiar ceea ce mi-au transmis prin comentariile lor sau prin mesaje personale mulţi colegi de la alte Universităţi din ţară. În curînd, criza va fi la fel de gravă peste tot şi va conduce la sucombarea sistemului. Că aşa stau lucrurile dovedesc două fapte recente – tonul acut al întîlnirii Consiliului Naţional al Rectorilor de la Cluj de zilele trecute şi demisia în bloc a membrilor Consiliului Naţional al Cercetării ştiinţifice. Ambele sînt semnale de alarmă binevenite adresate factorului politic şi societăţii şi, dacă nu vor auzite, în foarte scurt timp vom rămîne nu doar fără cercetare ştiinţifică universitară, ci şi fără Universităţi! În fond, există trei cauze majore ale crizei financiare a Universităţilor româneşti, care le afectează pe toate, aproape indiferent de calităţile managementului propriu. Acestea sînt:  schimbarea manierei de finanţare (trecerea de la finanţarea pe post la finanţarea pe cap de student „furajat” academic); rolul exagerat acordat cercetării – şi mai ales raportării! – în dauna activităţii didactice; maniera imbecilă de finanţare a cercetării ştiinţifice din Universităţi din fondurile naţionale şi europene. Despre aceste trei cauze principale ale crizei va fi vorba în următoarea Scrisoare…

http://antonesei.timpul.ro/

Invitat Tiberiu Brăilean – Un eşec anunţat. În şapte paşi.

Posted by Gabriela Petcu On April - 14 - 2013

L.Antonesei

 

 

http://antonesei.timpul.ro/

 

 

Spuneam că voi continua cu o scrisoare despre cauzele care au condus la actuala criză financiară a Universităţii. Din fericire, colegul meu Tiberiu Brăilean, care este economist de formaţie, m-a scutit de acest efort. Public mai jos analiza sa, care relevă drumul pe care am ajuns la situaţia actuală. Poate un singur lucru aş mai adăuga şi anume acela că deficitul bugetar al Universităţii este în momentul de faţă de circa 3, 5 milioane Euro. Nici dacă ar veni toţi banii datoraţi de autorităţile naţionale şi europene pentru programele de cercetare şi post-doctorale deficitul nu ar fi acoperit. Oricum, bate un vînt destul de trist, altfel n-ar fi demisionat în bloc membrii Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice…(Liviu Antonesei)

 

Cînd renunţi la principii pentru bani,

pierzi şi banii şi principiile.

Presa titrează pe prima pagină : « Universitatea în colaps ? », preluînd diverse luări critice de poziţie, demisii etc, iar reprezentanţii Universităţii neagă cu jumătate de gură, recunoscînd doar o « stare critică ». În interior, tot mai mulţi vorbesc, învingîndu-şi frica. Care este adevărul ? Adevărul este că Universitatea a avut bani, mulţi bani, iar acum are datorii şi deficite, multe. Întrebarea logică este : unde au dispărut banii ? Să încercăm să răspundem, potrivit informaţiilor pe care le avem şi cu cea mai bună credinţă, în interesul comunităţii noastre academice.

Problemele Universităţii au început să apară încă de la sfîrşitul mandatului fostului rector. Deşi economist, acesta nu ştia, se pare, că e bine, în actul managerial, să iei măsuri anticiclice, adică atunci cînd lucrurile merg bine şi banii se adună să economiseşti, pentru ca atunci cînd treaba începe să se strice, să scoţi rezervele şi să stopezi căderea luînd, desigur şi alte măsuri specifice. Or, nu s-a procedat astfel. Convins că a intrat într-un paradis economic, vechea conducere a cheltuit cu asupra de măsură şi încă pe lucruri total dispensabile, cum ar fi balonul cu gaz, de explorator, fresca lui Bălaşa din Aulă, leii turnaţi la intrare şi multe altele. Tot atunci a apărut şi apetitul imobiliar.

Cineva şi-a imaginat că poate conduce Universitatea şi din Parlament, astfel încît şi-a impus voinţa în Senat şi privind continuatorii, prorectorii rămînînd cam aceiaşi. Numai că noul rector avea o viziune, obiective în parte diferite şi un alt stil. Apoi, legile s-au schimbat, s-au schimbat şi unele persoane, s-a introdus separarea puterilor între legislativ şi executiv, s-au schimbat miniştri, a venit criza, societatea românească a cunoscut bulversări majore, în primul rănd o scădere dramatică a natalităţii, începută încă din 1990 şi o creştere asemeni a numărului de emigranţi, dar şi de tineri cu posibilităţi de a studia afară sau la alte universităţi din ţară, a scăzut numărul de studenţi, s-au redus finanţările etc.

În noul peisaj, să vedem care par să fi fost noile erori :

În primul rînd, s-au cumpărat, închiriat, construit etc. clădiri dispensabile la vreme de criză, care şi acum stau, în parte, neutilizate. Cea mai cunoscută este cea de la Romtelecom, închiriată şi apoi cumpărată la sume care nu sunt deloc de ici de colea, chiar dacă, sau cu atît mai mult cu cît a fost implicat şi un proiect european. Deşi situaţia Universităţii nu mai era deloc cea din vremea cînd se turnau lei la intrare şi se picta fresca din Aulă, se pare că tentaţia (sau obişnuinţa ?) celor de la patrimoniu a fost prea mare şi astfel s-au dus fonduri importante, într-o perioadă cînd era mai mult decît oricînd nevoie de ele. Ştiţi cum se spune :, să nu ai încredere în greci nici atunci cînd îţi fac daruri Managementul are o caracteristică de bază : el trebuie să fie şi preventiv.

În al doilea rînd, s-a dorit, şi în parte s-a şi reuşit, transformarea Universităţii din instituţie de învăţămînt superior în instituţie de cercetare. În aprecierea unui profesor, acum, activitatea de cercetare o depăşeşte pe cea didactică. Or, studenţii, mulţi-puţini, sunt oameni, sunt nişte suflete care aşteaptă educaţie pentru ceea ce vor face în viaţă. Nu poţi să-i părăseşti sau să-i neglijezi pentru a realiza mai întîi proiecte de cercetare. Sau poţi, dar costurile de oportunitate sunt imense. Ei bine, s-a investit mult în cercetare, s-a cumpărat, la facultăţile tehnice, tehnologie tînără şi costisitoare, dar oricum uzată moral faţă de ce e în marile universităţi, unde mai ştim că cercetarea se desfăşoară, în parte, – cea aplicativă mai cu seamă – pe bază de contracte cu mediul de afaceri sau administrativ, ceea ce înseamnă că aproape se autofinanţează. Revenind acasă. s-au avansat bani pe proiecte europene, care nu se mai recuperează cu anii, dacă se mai recuperează. S-au forţat uşile excelenţei în competiţia instituită cu celelalte universităţi mari din ţară, uitîndu-se că orice excelenţă se plăteşte cu o insuficienţă. S-a mai omis şi faptul că investiţia în cercetare este, în primul rînd, o investiţie în educaţie, în formarea de cercetători. Nu poţi să plăteşti anual licenţă dolofană pentru platforme digitale şi apoi să te întrebi la ce-ar putea folosi, mimînd utilizarea lor. Sau poţi, dar cu costuri mari, mai ales în vreme de criză.

În al treilea rînd. finanţarea « de bază » de la Minister, a venit mai mereu cu întîrziere, alocaţia bugetară pe student s-a redus progresiv, de multe ori trebuind suplinită cu fonduri proprii. Care fonduri proprii au scăzut şi ele ca urmare a reducerii numărului de studenţi cu taxă, în ciuda măririi acestora din urmă. Şi aşa, din principal deponent la bănci, Universitatea a devenit debitor. Noroc că are ce ipoteca, dintr-un patrimoniu în care s-a investit mult de-a lungul generaţiilor. Pe de altă parte, nu ne putem compara, ca arie de selecţie, ca şi potrivit multor altor criterii, cu Bucureştiul şi cu Clujul. E bine cred, să ne eliberăm o vreme de obsesiile acestor clasamente, să investim în resursa umană, să ne refacem credibilitatea, să ne întindem cît ne e plapuma, să ne organizăm mai bine, să muncim mai cu folos şi să revenim în mod natural în topuri acolo unde ne este locul. Nu suntem ziar să ne transformăm în variantă on line, cum sugerează unii. Profesorul nu va putea fi niciodată anomizat sau înlocuit de un robot.

În al patrulea rînd, un deficit important s-a creat prin presuspendarea unor fonduri structurale ale Uniunii Europene, în special POS DRU şi POS CCE, unde Universitatea avea majoritatea granturilor, după ce avansase sume importante şi neînlocuirea lor cu plăţi de la bugetul naţional. De aici şi întîrzierile mari în plata burselor postdoctorale. Poate mai multă transparenţă şi oferirea informaţiilor necesare ar fi fost binevenită din partea Universităţii. Comunicarea a fost însă foarte slabă, dezbaterea nu a existat, adevărul a fost înlocuit cu lozinci, instalîndu-se un soi de secretomanie, de teama presei sau a rating-ului. În felul acesta, lucrurile s-au agravat treptat, ajungîndu-se într-adevăr într-o situaţie critică.

În al cincilea rînd, în Universitate, pe fondul unei lipse de autoritate, s-au format tot felul de centre de interese, care se hrănesc din banul public. A devenit o modă, de pildă, ca în echipele de proiecte, pe lîngă personalul de bază, să fie cooptate persoane din conducerea administrativă, sau din cea academică, tot felul de şefi şi şefuleţi care nu fac decît să fie amabili, amabilitate pentru care sunt plătiţi consistent, ceea ce afectează desigur eficienţa proiectelor. S-a ajuns astfel chiar la încrucişări de plăţi între proiecte, de persoane, gestiuni etc. E ca o plasă plină de noduri gordiene pe care nu le taie nimeni, nici măcar nu le controlează. Lucrurile sunt cunoscute, dar toată lumea tace, în deserviciul instituţiei şi al finanţărilor.

În al şaselea rînd, s-au făcut foarte multe deplasări, în locuri dintre cele mai exotice, delegaţii peste delegaţii, fără ca Universitatea să cîştige ceva efectiv şi concret din acestea, cu puţine excepţii. Adăugaţi şi un aparat supradimensionat, plin de pile şi interese personale, ghişăfturile de la cămine şi cantine şi avem deja o imagine pe ce s-au dus banii. Plus serbarea de două luni, cu cheltuielile însoţitoare, de la împlinirea a 15o de ani, unde se impunea mult mai multă decenţă.

În al şaptelea rînd, parlamentarii şi, în general, politicienii de Iaşi nu au făcut aproape nimic pentru Universitate. Cu două-trei excepţii, in 23 de ani, nu am avut nici reprezentare la nivelul Ministerului, cum a avut Clujul, nu am ştiut să facem lobby-ul necesar. Universitatea a trăit mai curînd izolată de mediul politic, de mediul de afaceri şi de cel administrativ, de unde, prin parteneriate de tot felul, ar fi putut beneficia de multe oportunităţi. De asemenea, baza tehnico-materială a Universităţii a fost subvalorificată, ca să ne exprimăm eufemistic.

Desigur, situaţia e grea peste tot, dar universităţile cu care ne place să ne comparăm stau mult mai bine. Deci, unde să se fi greşit ? Cred că viziunea managerială din ultimii ani a dat dovadă de prea mult idealism şi generozitate, îndepărtare de realitate, priorităţile nu au fost, de multe ori, considerate în mod corect, previziunile au fost eronate sau n-au existat, efectele crizei au fost minimalizate, oportunităţile au fost slab valorificate, eficienţa cheltuielilor scăzută, conducerea administrativă a confundat instituţia, codul moral nu a fost respectat, obedienţa a dat în clocot, birocraţia ne sufocă, ordinea şi dreptatea sunt vorbe în vînt ş.a.m.d. Evidenţiind cauzele se pot asuma responsabilităţile şi identifica soluţiile. Cu cît mai repede, cu atît mai bine. La urma urmelor, e vorba despre una dintre cele mai importante instituţii publice din ţară şi e normal să fim cu toţii interesaţi.

http://antonesei.timpul.ro/

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors