Archive for the ‘Dezbateri’ Category

Scrisoarea a II-a – Nu ridic ramura de măslin.

Posted by Gabriela Petcu On April - 15 - 2013

L.Antonesei

 

 

http://antonesei.timpul.ro/

 

 

Cîteva precizări în chestiunea crizei Universităţii

 

Nu ridic ramura de măslin în semn de pace, pentru că n-am ridicat nici sabia în semn de război! Din păcate, unii dintre interlocutori, unii jurnalişti şi unii băgători de seamă anonimi sau cu pseudonime din subsolurile articolelor postate în ediţiile electronice ale publicaţiilor interpretează greşit, cînd nu de-a dreptul tendenţios o biată scrisoare de demisie, ba devin şi mai acerbi cînd vine vorba despre analiza colegului Tiberiu Brăilean postată ulterior aici şi preluată, natur sau în rezumat şi comentată, de foarte multe publicaţii. Am postat scrisoarea colegului meu întrucît cred că aceasta reuşeşte să precizeze cîteva din cauzele care au condus la actuala criză. Nu aş avea decît un  lucru de observat – inventarul cauzelor este bun, cvasi-complet, însă analiza nu pune în lumină ponderea exactă a fiecărei cauze, influenţa efectivă a acestora în instalarea crizei financiare pe care o trăim. Voi încerca să fac eu acest lucru, la un moment dat, pe parcursul acestei intervenţii.

 

În scrisoarea mea de demisie din Senat nu produceam nici jigniri, nici acuze fără acoperire, reaminteam numai nişte fapte cu care m-am confruntat în episodica mea prezenţă senatorială şi îmi ceream scuze colegilor care m-au trimis în respectiva instanţă pentru că nu am reuşit să le apăr interesele deşi, după puterile mele, am încercat. Nefiind un fan al prezenţei decorative în „comitete şi comiţii”, de bună seamă că am demisionat. Spunînd însă, în deplină urbanitate, ceea ce era de spus la plecare. În replică, m-am trezit cu reproşul că  nu am făcut destul pentru a colabora pentru evitarea crizei şi că, în calitate de preşedinte de comisie aş fi evitat întîlnirile cu prorectorul de profil. Reamintesc doar că am devenit membru al Senatului acum aproximativ un an cînd majoritatea erorilor manageriale se produseseră deja, iar în ianuarie am încercat să împiedic una dintre acestea, nedîndu-mi seama că eram pus în faţa faptului împlinit, devreme ce concursurile pentru departamentele de cercetare fuseseră deja anunţate în Monitorul Oficial. Reamintesc, de asemenea, că Senatul Universităţii este un for deliberativ, asemănător parlamentelor sau consiliilor locale, nu unul executiv, iar în calitate de membru, am făcut ceea ce trebuia să fac, am luat cuvîntul, mi-am expus cu claritate opiniile şi am votat chestiunile  înscrise pe ordinea de zi, pentru sau împotrivă, exclusiv după cum mi-a dictat conştiinţa. În sfîrşit, am răspuns pozitiv la singura invitaţie a Domnului Prorector de a ne vedea, la începutul activităţii noului Senat, de altfel, împreună cu un coleg de comisie. După aceea, am comunicat prin  mail, cred că destul de bine. Dacă D – Sa are nemulţumiri în această privinţă, să şi le exprime şi, dacă e necesar, îmi cer scuze!

 

Faptul că Domnul Rector mă cataloghează drept „personalitate accentuată” nu mă deranjează defel, fiind un termen tehnic din meseria mea de bază, cea de psiholog. De altfel, nu o altfel de personalitate este şi D – Sa, altfel n-ar fi dorit să fie şi apoi să redevină conducătorul Universităţii noastre. În fapt, sînt pline Universităţile din întreaga lume de personalităţi mai mult sau mai puţin accentuate şi este foarte bine că aşa stau lucrurile! Nimic nu poate fi mai deprimant decît nişte Universităţi pline de chipuri şterse, de feţe galben-cenuşii. În schimb, mă bucur că nu mi s-a adresat şi mie cu replica adresată colegului nostru Tiberiu Brăilean – „să-i fie ruşine!” – pentru că o asemenea replică m-ar fi obligat la răspuns. Cînd vreau, pot fi un polemist redutabil şi un pamfletar dăruit, dar evit pe cît pot să recurg la aceste instrumente. Pe mine, nu mă interesează să cîştig o nouă bătălie retorică, ci să ajut, cum şi cît pot, Universitatea să iasă din criză. Din acest motiv, în locul unei/ unor dispute scînteietoare ca lama sabiei, care să facă deliciul galeriei, prefer, dacă este cineva dispus la asta, o dezbatere substanţială despre cauzele crizei şi eventualele soluţii de a ieşi din ea. Mulţumesc, de asemenea, Domnului Rector că nu m-a etichetat şi pe mine, cum a procedat cu Tiberiu Brăilean, ca lipsit de loialitate. Aş fi fost nevoit să-i răspund că practic loialitatea faţă de instituţiile pe care le servesc, faţă de legi şi faţă de principii, în rest cred că o vorbă foarte veche este foarte potrivită: „Prieten îmi este Platon, dar mai prieten îmi este adevărul”. Fără a crede că am monopolul acestuia, din acest motiv am şi invitat la dezbatere…

 

Spuneam că analiza colegului Tiberiu Brăilean este foarte bună şi aproape completă, dar că suferă într-un punct – ierarhizarea importanţei cauzelor în producerea crizei financiare. Deşi le tratează într-o anumită ordine, ca pe nişte „paşi”, în fapt le tratează „democratic”, ca fiind egal importante. În opinia mea, lucrurile stau puţin diferit. Erorile de management, actele de voluntarism ale conducerii executive, oricît de deranjante ar fi, n-au produs criza, ci doar au făcut-o să se manifeste mai devreme şi i-au dat o coloratură specifică. Criza e în inima sistemului şi este deja resimţită şi de alte Universităţii, în grade variabile probabil de toate! Este chiar ceea ce mi-au transmis prin comentariile lor sau prin mesaje personale mulţi colegi de la alte Universităţi din ţară. În curînd, criza va fi la fel de gravă peste tot şi va conduce la sucombarea sistemului. Că aşa stau lucrurile dovedesc două fapte recente – tonul acut al întîlnirii Consiliului Naţional al Rectorilor de la Cluj de zilele trecute şi demisia în bloc a membrilor Consiliului Naţional al Cercetării ştiinţifice. Ambele sînt semnale de alarmă binevenite adresate factorului politic şi societăţii şi, dacă nu vor auzite, în foarte scurt timp vom rămîne nu doar fără cercetare ştiinţifică universitară, ci şi fără Universităţi! În fond, există trei cauze majore ale crizei financiare a Universităţilor româneşti, care le afectează pe toate, aproape indiferent de calităţile managementului propriu. Acestea sînt:  schimbarea manierei de finanţare (trecerea de la finanţarea pe post la finanţarea pe cap de student „furajat” academic); rolul exagerat acordat cercetării – şi mai ales raportării! – în dauna activităţii didactice; maniera imbecilă de finanţare a cercetării ştiinţifice din Universităţi din fondurile naţionale şi europene. Despre aceste trei cauze principale ale crizei va fi vorba în următoarea Scrisoare…

http://antonesei.timpul.ro/

Invitat Tiberiu Brăilean – Un eşec anunţat. În şapte paşi.

Posted by Gabriela Petcu On April - 14 - 2013

L.Antonesei

 

 

http://antonesei.timpul.ro/

 

 

Spuneam că voi continua cu o scrisoare despre cauzele care au condus la actuala criză financiară a Universităţii. Din fericire, colegul meu Tiberiu Brăilean, care este economist de formaţie, m-a scutit de acest efort. Public mai jos analiza sa, care relevă drumul pe care am ajuns la situaţia actuală. Poate un singur lucru aş mai adăuga şi anume acela că deficitul bugetar al Universităţii este în momentul de faţă de circa 3, 5 milioane Euro. Nici dacă ar veni toţi banii datoraţi de autorităţile naţionale şi europene pentru programele de cercetare şi post-doctorale deficitul nu ar fi acoperit. Oricum, bate un vînt destul de trist, altfel n-ar fi demisionat în bloc membrii Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice…(Liviu Antonesei)

 

Cînd renunţi la principii pentru bani,

pierzi şi banii şi principiile.

Presa titrează pe prima pagină : « Universitatea în colaps ? », preluînd diverse luări critice de poziţie, demisii etc, iar reprezentanţii Universităţii neagă cu jumătate de gură, recunoscînd doar o « stare critică ». În interior, tot mai mulţi vorbesc, învingîndu-şi frica. Care este adevărul ? Adevărul este că Universitatea a avut bani, mulţi bani, iar acum are datorii şi deficite, multe. Întrebarea logică este : unde au dispărut banii ? Să încercăm să răspundem, potrivit informaţiilor pe care le avem şi cu cea mai bună credinţă, în interesul comunităţii noastre academice.

Problemele Universităţii au început să apară încă de la sfîrşitul mandatului fostului rector. Deşi economist, acesta nu ştia, se pare, că e bine, în actul managerial, să iei măsuri anticiclice, adică atunci cînd lucrurile merg bine şi banii se adună să economiseşti, pentru ca atunci cînd treaba începe să se strice, să scoţi rezervele şi să stopezi căderea luînd, desigur şi alte măsuri specifice. Or, nu s-a procedat astfel. Convins că a intrat într-un paradis economic, vechea conducere a cheltuit cu asupra de măsură şi încă pe lucruri total dispensabile, cum ar fi balonul cu gaz, de explorator, fresca lui Bălaşa din Aulă, leii turnaţi la intrare şi multe altele. Tot atunci a apărut şi apetitul imobiliar.

Cineva şi-a imaginat că poate conduce Universitatea şi din Parlament, astfel încît şi-a impus voinţa în Senat şi privind continuatorii, prorectorii rămînînd cam aceiaşi. Numai că noul rector avea o viziune, obiective în parte diferite şi un alt stil. Apoi, legile s-au schimbat, s-au schimbat şi unele persoane, s-a introdus separarea puterilor între legislativ şi executiv, s-au schimbat miniştri, a venit criza, societatea românească a cunoscut bulversări majore, în primul rănd o scădere dramatică a natalităţii, începută încă din 1990 şi o creştere asemeni a numărului de emigranţi, dar şi de tineri cu posibilităţi de a studia afară sau la alte universităţi din ţară, a scăzut numărul de studenţi, s-au redus finanţările etc.

În noul peisaj, să vedem care par să fi fost noile erori :

În primul rînd, s-au cumpărat, închiriat, construit etc. clădiri dispensabile la vreme de criză, care şi acum stau, în parte, neutilizate. Cea mai cunoscută este cea de la Romtelecom, închiriată şi apoi cumpărată la sume care nu sunt deloc de ici de colea, chiar dacă, sau cu atît mai mult cu cît a fost implicat şi un proiect european. Deşi situaţia Universităţii nu mai era deloc cea din vremea cînd se turnau lei la intrare şi se picta fresca din Aulă, se pare că tentaţia (sau obişnuinţa ?) celor de la patrimoniu a fost prea mare şi astfel s-au dus fonduri importante, într-o perioadă cînd era mai mult decît oricînd nevoie de ele. Ştiţi cum se spune :, să nu ai încredere în greci nici atunci cînd îţi fac daruri Managementul are o caracteristică de bază : el trebuie să fie şi preventiv.

În al doilea rînd, s-a dorit, şi în parte s-a şi reuşit, transformarea Universităţii din instituţie de învăţămînt superior în instituţie de cercetare. În aprecierea unui profesor, acum, activitatea de cercetare o depăşeşte pe cea didactică. Or, studenţii, mulţi-puţini, sunt oameni, sunt nişte suflete care aşteaptă educaţie pentru ceea ce vor face în viaţă. Nu poţi să-i părăseşti sau să-i neglijezi pentru a realiza mai întîi proiecte de cercetare. Sau poţi, dar costurile de oportunitate sunt imense. Ei bine, s-a investit mult în cercetare, s-a cumpărat, la facultăţile tehnice, tehnologie tînără şi costisitoare, dar oricum uzată moral faţă de ce e în marile universităţi, unde mai ştim că cercetarea se desfăşoară, în parte, – cea aplicativă mai cu seamă – pe bază de contracte cu mediul de afaceri sau administrativ, ceea ce înseamnă că aproape se autofinanţează. Revenind acasă. s-au avansat bani pe proiecte europene, care nu se mai recuperează cu anii, dacă se mai recuperează. S-au forţat uşile excelenţei în competiţia instituită cu celelalte universităţi mari din ţară, uitîndu-se că orice excelenţă se plăteşte cu o insuficienţă. S-a mai omis şi faptul că investiţia în cercetare este, în primul rînd, o investiţie în educaţie, în formarea de cercetători. Nu poţi să plăteşti anual licenţă dolofană pentru platforme digitale şi apoi să te întrebi la ce-ar putea folosi, mimînd utilizarea lor. Sau poţi, dar cu costuri mari, mai ales în vreme de criză.

În al treilea rînd. finanţarea « de bază » de la Minister, a venit mai mereu cu întîrziere, alocaţia bugetară pe student s-a redus progresiv, de multe ori trebuind suplinită cu fonduri proprii. Care fonduri proprii au scăzut şi ele ca urmare a reducerii numărului de studenţi cu taxă, în ciuda măririi acestora din urmă. Şi aşa, din principal deponent la bănci, Universitatea a devenit debitor. Noroc că are ce ipoteca, dintr-un patrimoniu în care s-a investit mult de-a lungul generaţiilor. Pe de altă parte, nu ne putem compara, ca arie de selecţie, ca şi potrivit multor altor criterii, cu Bucureştiul şi cu Clujul. E bine cred, să ne eliberăm o vreme de obsesiile acestor clasamente, să investim în resursa umană, să ne refacem credibilitatea, să ne întindem cît ne e plapuma, să ne organizăm mai bine, să muncim mai cu folos şi să revenim în mod natural în topuri acolo unde ne este locul. Nu suntem ziar să ne transformăm în variantă on line, cum sugerează unii. Profesorul nu va putea fi niciodată anomizat sau înlocuit de un robot.

În al patrulea rînd, un deficit important s-a creat prin presuspendarea unor fonduri structurale ale Uniunii Europene, în special POS DRU şi POS CCE, unde Universitatea avea majoritatea granturilor, după ce avansase sume importante şi neînlocuirea lor cu plăţi de la bugetul naţional. De aici şi întîrzierile mari în plata burselor postdoctorale. Poate mai multă transparenţă şi oferirea informaţiilor necesare ar fi fost binevenită din partea Universităţii. Comunicarea a fost însă foarte slabă, dezbaterea nu a existat, adevărul a fost înlocuit cu lozinci, instalîndu-se un soi de secretomanie, de teama presei sau a rating-ului. În felul acesta, lucrurile s-au agravat treptat, ajungîndu-se într-adevăr într-o situaţie critică.

În al cincilea rînd, în Universitate, pe fondul unei lipse de autoritate, s-au format tot felul de centre de interese, care se hrănesc din banul public. A devenit o modă, de pildă, ca în echipele de proiecte, pe lîngă personalul de bază, să fie cooptate persoane din conducerea administrativă, sau din cea academică, tot felul de şefi şi şefuleţi care nu fac decît să fie amabili, amabilitate pentru care sunt plătiţi consistent, ceea ce afectează desigur eficienţa proiectelor. S-a ajuns astfel chiar la încrucişări de plăţi între proiecte, de persoane, gestiuni etc. E ca o plasă plină de noduri gordiene pe care nu le taie nimeni, nici măcar nu le controlează. Lucrurile sunt cunoscute, dar toată lumea tace, în deserviciul instituţiei şi al finanţărilor.

În al şaselea rînd, s-au făcut foarte multe deplasări, în locuri dintre cele mai exotice, delegaţii peste delegaţii, fără ca Universitatea să cîştige ceva efectiv şi concret din acestea, cu puţine excepţii. Adăugaţi şi un aparat supradimensionat, plin de pile şi interese personale, ghişăfturile de la cămine şi cantine şi avem deja o imagine pe ce s-au dus banii. Plus serbarea de două luni, cu cheltuielile însoţitoare, de la împlinirea a 15o de ani, unde se impunea mult mai multă decenţă.

În al şaptelea rînd, parlamentarii şi, în general, politicienii de Iaşi nu au făcut aproape nimic pentru Universitate. Cu două-trei excepţii, in 23 de ani, nu am avut nici reprezentare la nivelul Ministerului, cum a avut Clujul, nu am ştiut să facem lobby-ul necesar. Universitatea a trăit mai curînd izolată de mediul politic, de mediul de afaceri şi de cel administrativ, de unde, prin parteneriate de tot felul, ar fi putut beneficia de multe oportunităţi. De asemenea, baza tehnico-materială a Universităţii a fost subvalorificată, ca să ne exprimăm eufemistic.

Desigur, situaţia e grea peste tot, dar universităţile cu care ne place să ne comparăm stau mult mai bine. Deci, unde să se fi greşit ? Cred că viziunea managerială din ultimii ani a dat dovadă de prea mult idealism şi generozitate, îndepărtare de realitate, priorităţile nu au fost, de multe ori, considerate în mod corect, previziunile au fost eronate sau n-au existat, efectele crizei au fost minimalizate, oportunităţile au fost slab valorificate, eficienţa cheltuielilor scăzută, conducerea administrativă a confundat instituţia, codul moral nu a fost respectat, obedienţa a dat în clocot, birocraţia ne sufocă, ordinea şi dreptatea sunt vorbe în vînt ş.a.m.d. Evidenţiind cauzele se pot asuma responsabilităţile şi identifica soluţiile. Cu cît mai repede, cu atît mai bine. La urma urmelor, e vorba despre una dintre cele mai importante instituţii publice din ţară şi e normal să fim cu toţii interesaţi.

http://antonesei.timpul.ro/

 

 

Minți, Oiștene! Minți întruna!…

Posted by Stefan Strajer On April - 9 - 2013

Minți, Oiștene! Minți întruna!…

Foto.Ion Coja 

Autor: prof.univ. Ion Coja (Bucuresti)

Textul lui Andrei Oișteanu despre acuzația de „omor ritual” (vezi www.ioncoja.ro) cu care evreii s-au confruntat de sute de ani conține, așa cum ne-a obișnuit acest individ, o sumedenie de inexacități și falsuri. Personal, mă simt „scos din ale mele” după ce parcurg asemenea texte!… În cazul de față, ale mele însemnând reținerea de până acum de a aborda acest subiect! Din motive de rușine, jenă, oroare!… Etc!

Indiferent care este adevărul, ți se face lehamite de animalul acesta odios care se dovedește a fi omul! Mă rog, unii oameni!… Capabili (1) să practice „omorul ritual” sau (2) să inventeze această sinistră acuzație pentru a acuza pe nedrept oameni nevinovați!…

Nici azi nu știu ce să cred despre această poveste!… Poveste care, dacă este să-l iau în serios pe Teșu Solomovici, nu este chiar poveste, adică o scorneală a unor minți bolnave! Ci mințile bolnave au fost puse la lucru de cei care chiar s-au dedat la acest „procedeu” cultic, religios. Sau cum să-i spun?!…

Între Teșu Solomovici și Andrei Oișteanu distanța este enormă, ca de la mine la… la cine să zic? Andrei Cornea?… Or, Teșu al nostru – cândva alumn tomnatic și stingher la aceiași profesori ca și subsemnatul, într-un articol publicat în „Ziua” cu ani în urmă, făcea cu curaj și onestitate recenzia unei cărți, scrisă de o somitate a mozaismului, rabinul șef al Romei sau fiul acestuia, profesor universitar în teologie ebraică (parcă!), mă rog, sculă mare, importantă!, carte care, vai!, recunoștea practica omorului ritual la evrei… Cât de răspândită va fi fost, în timp și spațiu, nu am înțeles din recenzie, poate că nici cartea nu dădea aceste detalii… Dar că evreii, unii dintre ei, s-au dedat la asemenea crime, e lucru cu certitudine adevărat, susținea acel autor, iar Teșu, în recenzia sa, nu se apuca să-l combată!… Deci!

…Mă depășește subiectul! Stupoarea și oroarea sunt principala cauză. Las pe cei vizați, pe evrei, pe evreii cinstiți, ca Teșu și acel autor, al cărui nume nu l-am reținut, pe evreii cinstiți și bine informați asupra chestiunii, asupra „fenomenului evreiesc”, să găsească explicații, să propună o perspectivă din care asemenea fapte să fie înseriate cu alte orori săvârșite de ființa umană în ipostaza ei cea mai decăzută! Explicații! Așa cum încerci să explici apariția cancerului sau a schizofreniei, a Sidei sau a criminalilor în serie… Explicații, nicicum justificare!

…Las deoparte „omorul ritual” și mă îndrept spre alt subiect, mie mult mai accesibil: cei care mint pe acest subiect și pe o mulțime de alte subiecte legate de evrei, fatalmente și de români! În cazul de față, nu pentru prima oară, îl am în vedere pe Andrei Oișteanu!… În textul său există un subcapitol cu privire la „spațiul românesc”. Citez aproape integral:

”Acuzatiile de infanticid ritual în spatiul românesc sunt înregistrate relativ tarziu, dar sincron cu restul zonei est-europene: în secolele XVIII-XIX. Adesea, astfel de incriminari erau urmate de tulburari violente. În 1710, de pilda, la Targu Neamt au fost linsati 5 evrei si pusi în lanturi alti 22, pe motiv ca ar fi ucis un copil crestin: “caci le trebuie lor sange de Pasti”. Este cea mai veche atestare documentara a unui astfel de caz în arealul românesc. Vazand ca violentele asupra lor sunt gata sa ia amploare, evreii au trimis soli la Iasi, la Dimitrie Cantemir. Domnitorul a trimis la fata locului doi oameni de încredere. “Oamenii venira si cercetara si cautara bine si vazura ca fals si neadevarat e”, se consemneaza într-un document din epoca. S-a stabilit ca “evreii sa fie sloboziti”, iar calugarul care a înscenat asa-zisul omor ritual “sa fie pus în casa de nebuni în tot timpul vietii sale”. În 1726 a avut loc o inculpare similara a evreilor din targul basarabean Onitcani (Orhei). S-a spus atunci ca “bezzaconicii jidovi” (“evrei fara de lege”, cum i-a numit Ion Neculce în Letopiset) ar fi “furat în ziua Pastilor un copil [crestin], cam de cinci ani” (Cronica Ghiculestilor). “Sangele [baiatului] l-au împartit, punandu-l în butoiase, si l-au trimis marelui haham din Cracovia si hahamului din Dubasari.” Procesul înscenat celor patru evrei învinuiti a avut loc la Iasi, fiind condus cu mare zarva de însusi domnitorul Mihai Racovita, care a încercat sa-i santajeze pe evrei si “sa-i pagubeasca de bani”, scrie cronicarul. Pana la urma, inculpatii au fost achitati. “Din pricina lacomiei sale de bani”, se scrie în Cronica Ghiculestilor, lui Racovita Voda “i-a sosit mazilirea” de la Istanbul, imediat dupa încheierea farsei judiciare. Întregul eveniment a avut un puternic impact asupra societatii, astfel ca povestea a fost reluata în nu mai putin de trei cronici moldovenesti din secolul al XVIII-lea.”

Conform cutumei, iată, pe coloana alăturată punem textul a cărui veridicitate este contestată de Andrei Oișteanu în rezumatul pe care i-l face:

„Tot în acest an s-a tâmplat un lucru la Moldova, care fiind lucru de mirat n-am lipsit a nu-l scrie ca să se afle în letopiseț scris celor următori.

În ziua Paștilor, jidovii din Onițcani furat-au un copil ca de cinci ani și l-au pus într-o pivniță a lor, și acolo strângându-se toți acei jidovi, cum singuri ei au mărturisit pe urmă la divan, și au adus o albie cu apă caldă și au spălat pe copil, apoi i-au legat cu o ață mădularul și i-au cusut și șezutul cu ață, apoi l-au pus gol într-o putină și i-au stors sângele din toate vinele și l-au împuns cu sula prin tot trupul lui, și i-au scos ochii cu sula, și pielea de pe frunte încă i-au scos-o, cum s-au văzut când l-au adus pe copil cu poronca lui Mihai Vodă, și l-au îngropat la Sfântul Nicolai. Și în putina ce au stors sângele au pus puțintică apă, și dacă au omorît copilul, l-au scos și l-au lepădat la câmp cu mânele altui jidov, căruia îi didese trei ug. aur pentru osteneala lui: și învălindu-l într-o piele de oaie, l-au dus într-o căruță  de l-au lepădat la câmp. Iară sângele l-au împărțit, punându-l în balerce și l-au trimis la hahamul de Cracovia și la hahamul de Dubăsari, și o balercă au îngropat-o într-acea pivniță, zicând că este vișnap.

Iar părinții copilului având numai pe acel copil, âmblau căutându-l prin târg din sâmbata cea mare ce perise copilul, pe la toate casele, prepuind să nu fi mas la vreo casă sau să nu-l fi furat vreun turc să-l ducă la Bender, după obiceiul ce aveau. Și venind și întrebând și pe unul, și pe altul din pregiurași, și neaflându-l, își pierduse nădejdea de a-l mai găsi. Iar în lunea Paștilor venind niște oameni la târg, aflat-au copilul lepădat la câmp aproape de drum, și luându-l, l-au dus la Onițcani de l-au arătat, și văzându-l oamenii l-au cunoscut. Luând și părinții lui veste și văzându-l, au început a plânge pentru moartea lui cea nevinovată; și îndată vornicul de Onițcani, tatăl copilului, au dat veste Lupului Serdarului, carele fiind aproape, au mers de l-au văzut. Și îndată toți au presupus că este fapta jidovilor, și prinzând pe cei mai de frunte jidovi cu muierile lor i-au și închis făcând știre la domnie. Iar a doua zi începând Serdarul a-i bate și a-i întreba, mai întâi pe cel ce l-au lepădat (pe copil) la câmp și pe muierea celui cu casa unde se muncise (fusese torturat,n.n.), și pe ceilalți pe rând bătându-i, nici unul într-acea ună-dată (pentru moment, n.n.) n-au vrut să spuie: iară al doilea rând întâi cel ce au lepădat copilul au spus, zicând că această faptă au făcut-o doi din jidovi în casa Leibei jidovului: și pe urmă i-au dat lui trei ug. ca să-l lepede. Pre acești patru jidovi, i-au trimis Serdarul din poronca domnească la Iași cu mezil împreună cu muierile lor; iar dacă au venit la Iași i-au închis, și noaptea câte pe unul deosebit (pe fiecare separat, n.n.) i-au întrebat domnul: și trei dintre dînșii au spus nesiliți, iar Leiba cel cu casa tot au tăgăduit. A doua zi dimineața făcut-au divan și au chemat pre toți jidovii din Iași și turcii, și toți boierii cu mare cu mic, și i-au întrebat aieve; și la divan tot acei trei au spus toată povestea, arătând cum i-au scurs sângele, arătând și cuțitele, sulele cu care împunsese pe copil, și isprăvise acea taină a lor, cum ziceau ei, din porunca hahamului de Cracău (Cracovia). Și iarăși singuri (ei înșiși, n.n. ) au spus de ce treabă este sângele, zicând că la nașterea copiilor lor, le ung ochii copiilor cu acel sânge, și mai ung și pragurile ușilor și-l pun în azimele lor ce fac la sărbătorile Paștilor, și-l au în chip de sfințenie acel sânge. Încă dacă au văzut că acel Leiba tot tăgăduiește, au zis domnul către toți jidovii: vedeți și auziți ce mărturisesc acei ce făcuse acea faptă; iar jidovii au răspuns: cum au făcut așa să-și ia plata.

Atuncea Mihai Vodă nu i-au omorît cum li se cădea lor; ci (ca) să ieie bani de la dînșii, i-au pus la închisoare, și dede (dădu, n.n.) poruncă lui Panait vel Armașu, și au făcut un divan mare lângă școala jidovilor, și au pus pre cei trei jidovi mai sus pomeniți goi pe divan, și punând și-o albie cu apă caldă, și aducând un copil mic a(l) acelui Leiba jidovu, fiind și al lui copilu de cinci ani gol în albie, și poroncind tătâne-su să-l spele, și deacă l-au spălat, adus-au sulele și le-au dat în mâna Leibei silindu-l să înjunghie pe copilul său. Iar el nevrând să-l junghie, îl bătea cu bicele înfricoșându-l cu moarte; iar el striga pe Buluc-bașa Gheorghie de pe divan și șoptea la ureche, și Gheorghie mergea la Panaite armașul de-i spunea iarăși cu șoaptă ce zicea jidovul, care semne arăta giuruitele câte pungi de bani giuruiau jidovii; și pe semne neplinind suma pungilor, iarăși de iznoavă aduceau sulele și le dau Leibei și silindu-l cu bătaie groaznică ca să-și junghie copilul; iar el nevrând iarăși chema pe Buluc Bașa d-i șoptea la ureche, și Baș Bulucbașa, iarăși mergea de arăta Armașului. Și această șoaptă au purtat mai toată ziua; iară târgul era tot strâns la priveală; iară dacă au plinit cât cerea domnul aproape de seară, i-au scos de acolo și i-au închis ca să dee banii. Iar până a plini ei acei bani, au trecut multe zile, până au sosit și trimisul jidovilor din Iași la Țarigrad, de au dat veste lui Rafail jidovul Bazagembașii Vezirului. Și de aice s-au cunoscut că lucrul era adevărat; și ei fiind vinovați au alergat la dînsul, ca să-i ajutorească de la Poartă, și au adus firman scriind lui Mihai Vodă, poruncindu-i să sloboade pe jidovi. Și atunci i-au lăsat fără de bani, numai cât au dat lui Panait Armașul, și doftorului Caragia, și lui Iordaki vel Postelnicu, și s-au întors la casele lor. Nu s-au lăsat cu atâta jidovii, ci ziceau că le-au luat multe lucruri din casele lor, pentru care lucruri trimis-au acel Bazagenbașa pe Sara-Mehmet Aga, Vezir Agasi, cu firman și le-au scos pagubele de la Serdarul și de la alții ce arătau ei. Și această silință a lui Rafail nu era pentru altă fără de cât că nu se priimise Mihai Vodă rugăminței lui mai nainte, poftindu-l să se facă a nu vedea și să sloboade pre jidovi, ci au scris la poartă pârînd pre neamul jidovesc, ca să-i păgubească de bani. Căci cu unsprezece ani mai nainte, în zilele lui Ali Pașa Vezirului, făcuse jidovii din Țarigrad un lucru ca acesta cu un copil Turc, și vizirul a spânzurat trei jidovi, și atunci giuruise jidovii Vizirului să aibă a da 1000 de pungi de bani, când s-or mai găsi cu faptă ca aceasta în toată stăpânirea Împărăției. Acestea au sosit lui Mihai Vodă iarăși pentru lăcomie, că s-au aflat cu inima mai fierbinte spre lăcomia banilor ce au mijlocit să ieie de la jidovi, decât spre dreptate nefățarnică ce i se cădea să facă și dragoste asupra legii și a lui Dumnezeu, și pentru căci nu socotia mai nainte sfârșitul lucrului de care se apuca. Drept aceea după puțină vreme i-au sosit și lui mazilia.”

(Vezi Mihail Kogălniceanu, Letopisețe, ediția a II-a, 1872, vol.III, pag. 142-144.)

 

Cunosc acest text – cumplit text!, încă din anul I de facultate, de la cursul de literatură veche, ținut de Alexandru Piru. La seminar a fost o întreagă discuție pe seama detaliilor care fac sau nu credibilă întreaga poveste. Nu pare deloc o „farsă judiciară”, adică o înscenare, deși, literar vorbind, cronicarul – rămas anonim, dovedește un talent aparte în descrierea scenei interogatoriului, scenă demnă de un film sau serial făcut de Steven Spielberg la Hollywood, desigur, având ca subiect persecuțiile suferite de evrei de-a lungul anilor!… Al mileniilor!

Cunosc acest text de mai bine de o jumătate de secol! Nu l-am mai recitit niciodată, deși deseori m-am gândit la el! În „meciul” meu cu evreii holocaustologi – e vorba de Holocaustul din România, mie-n sută inventat!, nu m-am gândit niciodată să folosesc acest text ca argument, deși deseori se potrivea, pentru a închide gura unor preopinenți obraznici și prostănaci, precum și acest Oișteanu, care, amărîtul, și-a mai ales și un nume predestinat eșecului, gafei monumentale!…

M-au oprit o sumedenie de considerente, inclusiv obiceiul meu, obicei profund românesc, de a nu abuza de punctele slabe ale adversarului, de a nu specula vulnerabilitatea acestuia! M-a oprit, de asemenea, respectul și dragul pe care îl am pentru mulți evrei, inclusiv pentru cei la care mă știu tare dator…

Dar când adversarul nu se sfiește să facă din adevăr minciună și să readucă în discuție publică un eveniment ca acesta, pentru a-l prezenta deformat, transformând victimele în acuzați, uit atunci de toate aceste considerente și răspund obrăznicăturii cu ceea ce merită: o punere la punct publică!

Măi, Oiștene, din nou te prind cu minciuna! Textul, ca și întâmplarea pe care tu le numești „farsă judiciară”, se dovedește a fi adevăr curat atunci când mergi la dumnealui textul. Iar tu m-ai obligat să merg la text, să nu mă mulțumesc cu rezumatul tău dezinformant, și în felul acesta mă obligi să pun textul în circulație, la dispoziția celor pe care încerci să-i minți! Un text atât de jenant pentru orice evreu normal! Cât de cât simțitor…

Nu puteai să taci, prostovane?! Ce diavol anti-semit te-a împins să deschizi acest subiect și să te mai dai și bine informat asupra chestiunii?! Bine informat n-aș zice că nu ești, numai că ce știi te ajută numai ca să minți, ca să escamotezi adevărul!

Măi, băiete, cine, azi, mai avea nevoie de adevărul despre „omoruruile rituale” de odinioară?!… Iar tu ce nevoie aveai să mai și minți?! Adică eu, ne-evreu, mă sfiesc de 50 de ani să aduc în discuție acest subiect, și mai ales textul respectiv, atât de convingător!, iar tu, activist fruntaș al dezinformării pe orice subiect ai abordat până acum, te pomenești așa, de capul tău, să ridici capul și să pui în discuție o chestiune pe care, orice evreu deștept, ar lăsa-o în plata Domnului și uitată, așa cum am lăsat-o și noi, „goimii”!

Ca orice prostovan, te legi la cap fără să te doară!… E o performanță să te legi la ce nu ai!…  Tu ai reușit-o! Și nu e acum prima oară!

Nu te-a provocat nimeni! Nu cunosc să fi resuscitat cineva, în ultimii cincizeci de ani, povestea cu „omorul ritual” la evrei! Ce te-a făcut s-o repui pe tapet?! Au nu ți-ai dat seama că n-ai niciun control al comentariilor pe care le vei stârni? Iar faptul că mai și minți, nu ți-ai dat seama că va stârni și o replică precum asta, adică aducerea pe tapet a textului însuși, să judece tot omul dacă a fost sau nu „farsă judiciară”! Iar textul nu ți-ai dat seama cât este de convingător, nătărăule?!

În textul pe care nu dai doi bani sunt atâtea detalii  care îl fac întru totul convingător! Cum de nu ți-ai dat seama, fraiere, că faci astfel deservicii  serioase evreilor în general, și în mod special evreilor serioși, evreilor normali, cărora orice om ca mine se sfiește să le amintească momentele jenante din „palmaresul” național… Tu nu te sfiești să invoci asemenea momente jenante din palmaresul românesc: noi, românii, ca niște tembeli, am inventat și am înscenat farse judiciare, acuzându-i pe evrei de omoruri rituale!… Am fost noi, românii, atât de ticăloși și de tembeli?!… Ați fost!, decretează perfect tembel și nesilit de nimeni Oișteanul!…

…Și uite așa ai reușit să pui în circulație textul despre omorul ritual din vremea domniei  celei de pe urmă, a treia, a lui Mihai Vodă Racoviță… Personaj penibil, „înfierat” nu numai de cronicarul anonim, ci și de Dimitrie Vodă Cantemir în a sa Istorie Hieroglifică

Te-am invitat, cu ani în urmă, în sala Dalles, să iei cuvîntul și să-ți prezinți argumntele. Se ținea atunci o sesiune de comunicări pe tema Holocaustului din România… A existat au ba? Au fost zeci de comunicări la unison, cum că nu! Nu a existat așa ceva!

Mă aflam în prezidiu, eram organizator. Și din înaltul scenei te-am zărit printre sutele de participanți! Am anunțat publicul că sunt de față și persoane care cu siguranță au altă părere și că-i invit să ia cuvîntul!… Mucles! N-ai reacționat! Așa că după o vreme am venit la tine, Oiștene, doar ne cunoaștem bine, și te-am rugat să iei cuvîntul, ți-am zis că ar fi binevenită intervenția dumitale… Altera pars etc. Ai refuzat!… Nu te-am înțeles, dar am mers mai departe! Iar tu, măgar bătrân ce ești, după câteva zile ai scris în „22” cum că te-ai aflat în sala Dalles incognito, speriat să nu fi recunoscut și să pățești cumva vreun pogrom, două sau măcar un linșaj, atât era atmosfera de anti-semită, anti-semitule!… Secătură!…

…M-am plâns la Comunitate pentru relatarea dumitale mincinoasă, iar cineva de acolo, în glumă sau în serios, nu mi-am dat seama, mi-a explicat: altfel cum să obțină Oișteanul nostru un spor de periculozitate?! Dacă se afla că n-a fos acolo incognito, că n-a riscat nimic, că a fost invitat să ia cuvîntul și a refuzat, cum să se mai dea el mare activist și luptător neînfricat pentru cauza cea sfîntă a Sionului?!…

Oare cauza Sionului nu poate găsi luptători și apărători mai de Doamne, ajută?! Oare numai mincinoși și tolomaci ca acest Oiștean o pot reprezenta?! Cunosc zeci de evrei mai isteți și mai avizați decât mai sus numitul! Nu se poate apela și la ei? La evreii cinstiți?! Cât mai stau aceștia deoparte și-l lasă singur pe Andrei Oișteanu să se facă de belea și de toate celea?!

Așadar, îl invit încă o dată pe ipochimen! Să poftească pe acest site și să explice care sunt motivele pentru care textul de mai sus, scris de un cronicar anonim, anonim, dar contemporan cu cele relatate, este mincinos, relatează fapte nepetrecute vreodată, totul fiind așa cum a spus-o deja, o „farsă judiciară”! Eu, dacă demonstrația sa va fi convingătoare, sunt gata să-mi asum fapta nedemnă a cronicarului moldav! Și să-mi potolesc zelul și avântul meu anti… Anti proști, anti mincinoși, anti impostori, anti ticăloși! Și alți oișteni!…

Dar ce ne facem dacă individul va tăcea ca mortul în păpușoi, după cum îi este obiceiul?! Nu-i așa că ne va obliga să luăm în serios urîta și sordida întâmplare de la Onițcani? Cui îi trebuia ca această sumbră poveste să fie scoasă din colbul uitării? Cui, mă, pezevenchiule?!

Planul secret al Ungariei pentru anexarea Ardealului

Posted by Stefan Strajer On April - 9 - 2013

Planul secret al Ungariei pentru anexarea Ardealului

08_gheorghe_funar006

Autor: Gheorghe Funar

Persoanele aflate în conducerea României au fost informate de către Serviciile Secrete ale ţării despre pregătirile care se fac pentru Diktatul de la Bruxelles, din anul 2014, vizînd dezmembrarea teritorială a ţării noastre. Cu toate că ştiu ce se pregăteşte împotriva Poporului Român şi a României, cei informaţi nu acţionează, dar nici măcar nu reacţionează. Mai mult, preşedintele României, primul-ministru, preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor, directorii Serviciului Român de Informaţii (S.R.I.) şi Serviciului de Informaţii Externe (S.I.E.) refuză să facă cunoscut Poporului Român şi Parlamentului planul secret al Ungariei pentru anexarea Ardealului. Principalele direcţii de acţiune ale Ungariei şi revizionismului unguresc împotriva României şi Poporului Român sînt următoarele.

1. Dobîndirea dreptului de proprietate asupra a peste 60 la sută din bunurile (clădiri, terenuri agricole şi păduri) din Ardeal de către Ungaria, prin persoane juridice şi persoane fizice maghiare, pe următoarele căi:

a) Retrocedările în natură (cele mai multe, bazate pe acte false) către bisericile maghiare (romano-catolică, reformată, unitariană şi luterană) care aparţin Ungariei.

b) Împroprietăririle ilegale ale Statusului romano-catolic şi Ordinelor călugăreşti catolice maghiare cu imobile pe care niciodată nu le-au avut în proprietate, ci doar în administrare.

c) Exproprierea românilor de către titularii unguri ai licenţelor de exploatare a bogăţiilor naturale din România, în baza modificărilor şi completărilor la Legea minelor, Legea nr.85/2003, votată în Senatul României (la 27 octombrie 2009) şi care aşteaptă doar votul final în Camera Deputaţilor, pînă în luna iunie a.c.

d) Cumpărarea terenurilor agricole din România de către persoane juridice din Ungaria, la care se vor adăuga persoanele fizice ungare. Se ştie că în Ungaria, la fel ca şi în alte ţări din Uniunea Europeană, ca şi în Israel, este interzisă vînzarea pămîntului la străini.

2. Acordarea rapidă şi gratuită  de către Ungaria a dublei cetăţenii pentru românii get-beget. În timp ce ţara-Mamă, România, acordă cetăţenia română pentru un număr foarte mic dintre fraţii noştrii români din Republica Moldova şi Ucraina, după un calvar de cîţiva ani şi percepînd taxe uriaşe – Ungaria vitregă şi perfidă a organizat un sistem diabolic şi antieuropean de acordare a dublei cetăţenii pentru români. Zilnic, în 920 de localităţi din Ungaria, ţară vecină şi neprietenă, numeroşi de români get-beget primesc cartea de identitate şi paşaportul din partea Ungariei, în mod gratuit, în maximum 30 de zile. La începutul aplicării Legii dublei cetăţenii de către Ungaria pentru minoritarii unguri din România aceştia trebuiau  să plătească taxe şi să dea un examen, scris şi oral, care să ateste cunoaşterea limbii ungare, a Constituţiei, istoriei şi geografiei acestei ţări. Din vara anului 2012, legea respectivă a fost modificată şi românii care cer şi obţin cetăţenia Ungariei nu trebuie să cunoască limba ungară, nici Constituţia, nici Imnul, nici Istoria de 1.100 de ani şi nici geografia acestei ţări. S-a ajuns ca peste 2,5 milioane de cetăţeni români să dobîndească, deja, cetăţenia Ungariei şi astfel să intre în Spaţiul Schengen. În cel mult 12 luni, alte 2-3 milioane de români get-beget vor intra în Spaţiul Schengen, cu ştiinţa şi acordul tacit al Consiliului Europei, Parlamentului European, Comisiei Europene, obţinînd formal cetăţenia Ungariei. Pînă să decidă, în mod discriminatoriu, intrarea României în Spaţiul Schengen, probabil în  2014 sau 2015, komisarii de la Uniunea Europeană vor constata că peste 5 milioane de români au obţinut accesul şi dreptul la muncă în toate ţările din U.E.  Românii sînt singurii cetăţeni dintr-o ţară membră a Uniunii Europene care intră în Spaţiul Schengen prin obţinerea dublei cetăţenii din altă ţară europeană, în timp ce ţara lor, România, nu este admisă în această zonă. Este pentru prima dată în Istoria Poporului Român, urmaş al Poporului Primordial în Grădina Maicii Domnului, cînd Ungaria a devenit generoasă pentru români. Doar în aparenţă! În fond, Ungaria intenţionează să păcălească organismele europene şi cele de la O.N.U., urmînd să susţină, fără legătură cu realitatea faptică, numărul de 4,5-5 milioane de „unguri“ din Ardeal, pe care să-i confirme cu paşapoartele şi cărţile de identitate ungureşti. Această acţiune diabolică a Ungariei, unică în Europa, nu este demascată la Bruxelles de către preşedintele şi premierul României, deşi ei o cunosc şi îi ştiu consecinţele. După ce Ungaria ajunge să acorde dubla cetăţenie la peste 4 milioane de români get-beget va acţiona, în anul 2014, pentru autonomia Ardealului pe criterii etnice, solicitînd aplicarea principiului autodeterminării popoarelor.

3. Falsificarea Istoriei Poporului Român. Specialiştii în domeniul Istoriei din Europa şi S.U.A. au aflat şi susţin că leagănul civilizaţiei pe Planeta Pămînt a existat în spaţiul carpato-danubiano-pontic, în Grădina Maicii Domnului, în Dacia Mare, cu cel puţin 10.000 de ani înainte de naşterea Fiului Domnului, Iisus Hristos. Limba şi Scrierea Primordială au aparţinut geto-dacilor în Dacia Edenică, în Ţara Havila (Valahia) despre care scrie în Biblie, în Facerea, Întîia Carte a lui Moise. Se ştie că ungurii sînt urmaşii unui popor barbar, venit în Cîmpia Panonică din îndepărtata Asie, în anii 890-900. Despre unguri, în anul 889, Reginonis, în cronica sa, scrie următoarele: „Neam feroce şi mai crud decît orice fiară…ei nu trăiesc ca oamenii, ci ca fiarele: se hrănesc cu cărnuri crude, beau sînge şi inima oamenilor prinşi în războaie o mănîncă drept leac; ei nu ştiu ce este mila şi nici un sentiment de pietate nu mişcă inima lor“. Despre venirea ungurilor şi aşezarea lor în Cîmpia Panonică vorbesc izvoarele istorice, mai ales „Cronica notarului anonim al regelui Bela“ şi „Cronica lui Simon de Keza“, precum şi cartea „Continuitatea românilor în Dacia – Dovezi noi“, a lui G. Popa-Lisseanu, care ar trebui să fie retipărită în tiraj de masă, pentru a-i reduce la tăcere pe cei care susţin, în mod fals, că Poporul Român s-a format în sudul Dunării, în Secolele al XII-lea şi al XIII-lea, de unde s-ar fi infiltrat în Ardealul ocupat de unguri. Adevărul istoric este că la sosirea lor în Ardeal, ungurii au găsit în Grădina Domnului, sau Cetatea Domnului, mai multe voievodate ale urmaşilor geto-dacilor, care au avut o unitate de limbă şi o continuitate neîntreruptă în Vatra Strămoşească, de mai bine de 11.000 de ani.

Ungaria are ca politică de stat falsificarea propriei Istorii şi, mai ales, a Istoriei Ardealului şi a Daciei Mari. Numeroaselor cărţi şi articole apărute în Ungaria socialistă, prin care se falsifică Istoria Poporului Român şi a României, Regimul Ceauşescu le-a dat o replică, în anul 1986, printr-o culegere de studii şi articole apărute în cartea „Jocul periculos al falsificării istoriei“. Dintre autorii români care au prezentat ADEVĂRUL ISTORIC cu privire la România, Ardeal şi Ungaria amintim pe: prof. univ. dr. Mircea Muşat, acad. Ştefan Pascu, prof. univ. dr. Ştefan Ştefănescu, dr. Augustin Deac, prof. univ. dr. Francisc Păcurariu, prof. univ. dr. Dinu C. Giurescu, prof. univ. dr. Florin Constantiniu, prof. univ. dr. Viorica Moisuc, prof. univ. dr. Ion Coja, prof. univ. dr. Mihai Ungheanu, dr. Alexandru Savu, prof. univ. dr. Gh. I. Ioniţă, dr. Cristian Popişteanu. De remarcat că, deşi  România şi Ungaria făceau parte din lagărul socialist, duşmanii de 1.100 de ani ai Poporului Român au continuat să falsifice, de la Budapesta, ADEVĂRUL ISTORIC despre Poporul Primordial şi continuitatea sa de mai mult de 11.000 de ani în Grădina Maicii Domnului, în Vatra Strămoşească. Acum, cînd Ungaria şi România fac parte din N.A.T.O. şi Uniunea Europeană, se continuă de la Budapesta aceeaşi politică revizionistă împotriva ţării noastre, vizînd, în principal, Ardealul. Spre deosebire de Regimul românului Ceauşescu, Regimurile alogenilor Iliescu, Constantinescu şi Băsescu nu au dat nici o replică fermă acţiunilor antiromâneşti şi revizioniste ale Ungariei; mai mult, le-au facilitat şi tolerat, punînd în mare pericol integritatea teritorială a României.

Tot pe tema ADEVĂRULUI ISTORIC trebuie ştiut că falsa legendă cu „Dracula-vampirul“ a fost creată tot de unguri cu scopul viclean de a încerca să o ascundă pe „Femeia-vampir“, contesa Erzsebet, unguroaică (1560-1614) vinovată de asasinarea, rînd pe rînd, a 600 de femei tinere, pentru ca ea să se îmbăieze în sînge, spre a încerca să rămînă veşnic tînără şi frumoasă (?!). După numeroase plîngeri ale părinţilor fetelor dispărute, la ordinul regelui Mathias al II-lea, s-a declanşat o anchetă, care a stabilit modalităţile prin care contesa-vampir Erzsebet le-a ucis pe cele 600 de tinere. Contesa-vampir a fost condamnată la moarte şi zidită de vie într-o cameră a castelului din Csejthe, pe care ungurii refuză să-l facă punct de atracţie turistică. Încă nu-i prea tîrziu, iar românii pot să-i ajute. Aflîndu-se adevărul despre unguroaica respectivă, este posibil ca, în curînd, să fie turnat despre aceasta un film, care are mari şanse să cîştige Premiul Oscar. Pentru a nu se cunoaşte adevărul despre contesa-vampir, propaganda ungară a creat şi a întreţinut falsa legendă a lui „Dracula-vampirul“. Adevărul este că domnitorul  Vlad Ţepes a fost drept, viteaz, un conducător care a luptat împotriva turcilor şi pentru neatîrnarea Ţării Româneşti.

4. Pregătirea paramilitară a tinerilor unguri din Ardeal şi existenţa depozitelor cu armament şi muniţii, despre care S.R.I. şi S.I.E. i-au informat pe preşedinţii României, primii-miniştri, preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor, precum şi pe parlamentarii din Comisiile de Control al Serviciilor Secrete. De la sfîrşitul anului 1989 şi pînă azi, au fost aduse din străinătate şi au fost depozitate, în multe locuri din Ardeal, mari cantităţi de armament (pistoale şi pistoale mitralieră) cu şi muniţia aferentă, care  ar urma să fie folosite pentru atacarea unităţilor militare, a sediilor Poliţiei şi Jandarmeriei, precum şi pentru săvîrşirea de atrocităţi împotriva românilor, similare cu cele de după Diktatul de la Viena. Scenariile cu insurgenţii din alte state sînt arhicunoscute şi aşteaptă să fie aplicate şi în Ardeal. În faţa acestui mare pericol, Regimurile Iliescu, Constantinescu şi Băsescu au refuzat să acţioneze pentru aplicarea Legii şi pentru confiscarea depozitelor ungureşti de armament şi muniţie din Ardeal şi pentru arestarea persoanelor vinovate de tentativa de genocid.

Romania Mare.Text Funar

5. Intensificarea lobby-ului unguresc, împotriva României şi pentru anexarea Ardealului, în capitalele importante  ale lumii: Washington, Berlin, Londra, Paris, Moscova, Roma, Viena, Bruxelles, şi, mai ales, la Vatican.

 

În mod surprinzător pentru foarte mulţi români, la nici 24 de ore de la difuzarea în mass media a primei părţi din Planul secret al Ungariei pentru anexarea Ardealului, a reacţionat ministrul de externe din ţara vecină şi neprietenă de 1.100 de ani, d-l Janos Martonyi. Într-o conferinţă de presă extraordinară, şeful diplomaţiei de la Budapesta a încercat să-i liniştească pe români, minţindu-i că Ungaria recunoaşte consecinţele Tratatului de la Trianon, din 4 iunie 1920, şi că nu are pretenţii teritoriale în ţările vecine unde trăiesc comunităţi de maghiari. Ministrul de externe al Ungariei a recunoscut că politica de acordare a dublei cetăţenii a dus la creşterea semnificativă a numărului de cetăţeni unguri şi, astfel, Guvernul de la Budapesta este nevoit să deschidă încă două consulate în Ardeal, la Târgu Mureş şi Oradea, fără acordul Guvernului României. Până la sfârşitul anului 2013, Ungaria intenţionează să deschidă câte un consulat în fiecare judeţ din Ardeal, în clădirile retrocedate ilegal. Nmărul foarte mare de consulate ale Ungariei în Ardeal va fi încă un argument pentru obţinerea Diktatului de la Bruxelles, din anul 2014. În timp ce Ungaria acordă zilnic cetăţenia ungară la mii de români get-beget, politicienii şi manipulatorii de opinie de la Bucureşti îşi dau cu presupusul privind nominalizarea ilegală a unor procurori. În timp ce Ungaria neprietenă acţionează, la Bucureşti se parlamentează. Conducătorilor Ungariei le este frică de reacţia Poporului Român, mai ales a românilor din Ardeal, la aflarea direcţiilor de acţiune ale Budapestei şi revizionismului unguresc împotriva României. De ce le este frică nu vor scăpa!

Poporul Român va putea să aibă încredere în declaraţiile autorităţilor din Ungaria numai dacă sunt îndeplinite cumulativ, cel puţin următoarele condiţii:

1) Parlamentul de la Budapesta adoptă o hotărâre privind recunoaşterea Tratatului de la Trianon şi renunţarea la orice pretenţii teritoriale şi amestec în treburile interne ale României, Slovaciei, Serbiei şi Ucrainei.

2) Ungaria recunoaşte Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia şi solicită public minoritarilor unguri din România să participe la sărbătorirea Zilei Naţionale a Poporului Român, care îi găzduieşte de 1.100 de ani, fără se le perceapă chirie.

3) Parlamentul Ungariei recunoaşte atrocităţile săvârşite de unguri în anii 1848-1849 şi după Diktatul de la Viena împotriva românilor şi se angajează la plata despăgubirilor pentru urmaşii românilor şi evreilor care au fost asasinaţi în mod bestial în timpul genocidului din intervalul septembrie 1940-octombrie 1944 în partea din Ardeal ocupată de unguri.

4) Preşedintele şi primul ministru al Ungariei declară public că această ţară renunţă la orice pretenţii teritoriale asupra Ardealului, încetează să susţină acţiunile revizionismului unguresc şi ale lobby-ului maghiar împotriva României şi pentru autonomia teritorială a Grădinii Domnului, moştenită de Poporul Român de la geto-daci, de la Poporul Primordial.

5) Ungaria obligă bisericile maghiare din România, Statusul romano-catolic şi Ordinele călugăreşti catolice maghiare să doneze Statului Român toate clădirile, terenurile agricole şi pădurile pe care le-au obţinut ilegal în Ardeal, după anul 1990, pe calea retrocedărilor şi împroprietăririlor bazate pe documente false.

6) Ungaria se obligă şi restituie integral averea Fundaţiei Gojdu a Bisericii Ortodoxe Române.

7) Parlamentul Ungariei abrogă Legea dublei cetăţenii şi încetează acordarea cetăţeniei ungare pentru românii get-beget, cu scopul de a falsifica realitatea demografică din Ardeal, care este românesc în proporţie de peste 85 la sută.

8) Guvernul Ungariei cere Guvernului României să-i doneze toate monumentele criminalilor unguri existente în ţara noastră.

9) Ungaria se angajează şi aplică principiul reciprocităţii acordând etnicilor români aceleaşi drepturi pe care le au minoritarii unguri în România.

10) Ungaria recunoaşte implicarea directă în lovitura de stat din decembrie 1989 din România şi în acţiunile antiromâneşti din martie 1990 de la Târgu Mureş.

11) Ungaria încetează să întreţină vrajba dintre minoritarii unguri din România şi populaţia majoritară românească.

12) Ungaria reafirmă că niciodată nu au avut personalitate juridică şi imobile în proprietate atât Statusul romano-catolic, cât şi Ordinele călugăreşti catolice maghiare din România interbelică, cea socialistă şi cea post-decembristă.

În cele cinci direcţii de acţiune ale Ungariei şi revizionismului unguresc împotriva României şi Poporului Român a fost folosită ca vârf de lance U.D.M.R., organizaţie antiromânească şi antieuropeană, apărută încă din 21 decembrie 1989 la Cluj-Napoca şi Târgu Mureş. Cu încălcarea Legii partidelor politice şi fără a fi înregistrată la Tribunalul Municipiului Bucureşti, U.D.M.R. a fost asimilată ilegal cu un partid politic şi susţinută de către P.D.S.R. (acum P.S.D.), P.N.L., P.D. (acum P.D.L.) şi P.N.Ţ.-C.D. Deşi este înregistrată ca o organizaţie neguvernamentală, U.D.M.R. a participat la guvernarea României, cu excepţia Guvernului Văcăroiu, în intervalul 1992-1996. De pe centura politicii dâmboviţene, premierii Victor Ciorbea, Radu Vasile, Mugurel Constantin Isărescu, Adrian Năstase, Călin Constantin Anton Popescu Tăriceanu, Emil Boc şi Mihai-Răzvan Ungureanu au luat U.D.M.R. la guvernarea României cu toate că membrii ei nu au votat la referendum Constituţia ţării noastre, nu recunosc Statul Naţional Unitar Român, dispreţuiesc Limba Română şi sfidează drapelul României. Cei care au ajuns în funcţiile de Preşedinte al României, prim-ministru, lideri ai partidelor politice care s-au aliat cu U.D.M.R. au refuzat să ţină seama de profilul conducătorilor minoritarilor unguri din ţara noastră, care a fost prezentat la 1 noiembrie 1928, în Camera Deputaţilor de secretarul acesteia Emil A. Dandea (fost secretar al Primăriei din Cluj din 19 ianuarie 1919 şi fost primar la Târgu Mureş) în discursul intitulat „Nemulţumirile Ardealului şi chestiunea minoritară“. Citez câteva fragmente din acest discurs al lui Emil A. Dandea: „În trecutul de dominaţie, ne-a devenit o a doua natură dispreţuirea valahului. Cultură, civilizaţie, pentru noi nu poate fi decât la Budapesta. Bucureştenii sunt personificarea bizantismului şi balcalismului celui mai întunecat, unde mergem numai ca să corupem şi să facem afaceri în stil balcanic. Legile ţării le privim din punct de vedere al eludării lor sau ca să tragem eventualul profit pe care ni-l asigură.Nu există între ungur şi ungur deosebire, toţi vă urâm, toţi tidem cu toate mijloacele, la păstrarea supremaţiei noastre, ca ceasul reînvierii Ungariei să ne afle înmulţiţi şi întăriţi …Trăim cu amintirea dominaţiei din trecut, pentru dominaţia care are să ne revină. Noi folosim toate mijloacele, nu avem ce pierde, şi numai câştiga putem…Ce serveşte consolidarea României nouă ne strică.Ce este sfânt pentru voi, nouă ne este obiect de batjocură“.

Ungaria şi U.D.M.R. au folosit şi recurg la toate mijoacele, mai ales cele ilegale, pentru a crea condiţiile care să facă posibilă stabilirea unui nou diktat, Diktatul de la Bruxelles din anul 2014, vizând autonomia teritoriala a Ardealului. Pentru a-i putea convinge pe liderii Uniunii Europene de necesitatea Diktatului din anul 2014, Ungaria şi U.D.M.R. acordă o importanţă deosebită creşterii rapide şi prin orice mijloace a numărului de clădiri şi a suprafeţelor de terenuri agricole şi păduri din Ardeal deţinute de Statul Ungar şi de persoanele juridice şi fizice maghiare. Acest prim obiectiv din planul secret al Ungariei pentru anexarea Ardealului a fost înscris în Statutul U.D.M.R. şi reluat la congresele sale anuale. De pildă, la congresul U.D.M.R. din 15-16 mai 1999 care a avut loc la Miercurea Ciuc, s-a stabilit ca obiectiv prioritar în programul de activitate: restituirea integrală a bunurilor bisericeşti şi comunitare ilegal confiscate, naţionalizate, expropriate sau despăgubirea echitabilă a persoanelor în cauză. Pentru a reuşi în acţiunile sale, U.D.M.R. a avut relaţii foarte bune cu P.N.Ţ.-C.D., P.N.L., P.D.S.R. şi P.D., partide care au facilitat intrarea acestei organizaţii antiromâneşti în Guvernul României, de unde să poată lovi în Statul Român şi în Poporul Român. U.D.M.R. a încheiat protocoale secrete cu P.D.S.R. (la 23 decembrie 2000), cu Alianţa „D.A.“ (în vara anului 2004), cu P.D. (în toamna anului 2008) şi cu U.S.L. (în august 2012). Partidele şi alianţele respective s-au angajat să acţioneze în Guvernul şi Parlamentul României pentru a fi realizaţi paşii mărunţi din politica U.D.M.R. şi a Ungariei, mai ales restituirea în natură a imobilelor revendicate de cultele maghiare. Ungaria a urmărit şi sprijinit cu tenacitate realizarea acestui obiectiv mai ales prin participarea U.D.M.R. la guvernare şi prin reprezentanţii săi din administraţia publică locală. În ultimii 16 ani, reprezentanţii U.D.M.R. au ocupat funcţiile de vice-prim-ministru (Marko Bela, care a coordonat Învăţămîntul şi Cultura din România), miniştri (ai Culturii, Sănătăţii, Comunicaţiilor, Turismului, Apelor, Pădurilor şi Mediului), secretari de stat (la aproape toate ministerele şi de delegat pe lângă primul-ministru pentru minorităţile naţionale. De asemenea, U.D.M.R. a condus o vreme şi Administraţia Domeniilor Statului Român. În ultimii 23 de ani, U.D.M.R. a obţinut posturi multe de prefecţi şi subprefecţi în majoritatea judeţelor din Ardeal. În urma alegerilor locale, mulţi reprezentanţi ai U.D.M.R. au fost aleşi direct sau cu  sprijinul P.D.S.R. (P.S.D.), P.N.L., P.D. (P.D.L.) şi P.N.Ţ.-C.D. în funcţiile de primari şi viceprimari, precum şi preşedinţi şi vicepreşedinţi de Consilii judeţene. În Consiliile locale şi în Consiliile judeţene, U.D.M.R. a negociat obţinerea funcţiilor de preşedinte numai la anumite comisii, respectiv Agricultură, Învăţământ şi Cultură. De asemenea, U.D.M.R. a obţinut funcţiile de conducere la Oficiile de Cadastru şi Organizarea Teritoriului (O.C.O.T.) şi la Arhivele Statului, în toate judeţele din Ardeal. Toate funcţiile ocupate de reprezentanţii U.D.M.R. au fost şi sunt folosite pentru a asigura obţinerea de către Ungaria şi de către persoanele juridice şi persoanele fizice ungare a cât mai multe clădiri, terenuri agricole şi păduri, de regulă în mod ilegal, pe bază de acte false. Printr-o astfel de politică diabolică, desfăşurată în ultimii 23 de ani, s-a ajuns ca Ungaria (prin bisericile catolice maghiare) împreună cu persoane juridice şi persoane fizice ungare să obţină în proprietate 70 la sută-80 la sută din imobilele judeţelor Covasna şi Harghita. Guvernele post-decembriste, mai ales cele conduse de premierii Adrian Năstase şi Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu, în cârdăşie cu U.D.M.R., au susţinut, prin multe acte normative, retrocedările în natură către bisericile catolice maghiare, Statusul romano-catolic, Ordinele călugăreşti catolice şi urmaşii grofilor unguri. Prin retrocedări bazate pe acte false, Ungaria a dobândit imobile (clădiri, păduri şi terenuri agricole) în Ardeal în valoare de circa 100 miliarde euro. În baza Legii Ponta prin care va fi angajată răspunderea Guvernului României, în următorele trei săptămâni, Ungaria şi  U.D.M.R. speră să dubleze această sumă , tot prin retrocedări ilegale. Specialiştii în domeniu, consideră că 80 la sută-90 la sută  dintre retrocedările în natură către bisericile maghiare, Statusul romano-catolic, Ordinele călugăreşti maghiare, alte persoane juridice ungare şi urmaşii grofilor unguri au la bază documente false, acte de corupţie, abuzuri în serviciu, trafic de influenţă şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni.

Cunoscând că la baza majorităţii retrocedărilor în natură din Ardeal către Ungaria şi către maghiari stau fapte de natură penală şi fiindu-le frică de începerea cercetărilor penale, liderii U.D.M.R. s-au grăbit să susţină nominalizările făcute de premierul Ponta, în ziua de 3 aprilie a.c., la conducerea Parchetului general şi a Direcţiei Naţionale Anticorupţie (D.N.A.).

Legile retrocedărilor către cultele religioase maghiare s-au dovedit a fi, prin modul de aplicare şi prin consecinţele lor, un atentat la siguranţa naţională şi la integritatea teritorială a României.

Ardealul se confruntă cu o situaţie extrem de periculoasă şi românii sunt disperaţi pentru că aproape toate clădirile din centrul municipiilor şi oraşelor sunt revendicate şi cu multe dintre ele a fost împroprietărit Statusul romano-catolic, respectiv Biserica romano-catolică, o urmaşă a Statusului care nu a avut personalitate juridică, nu a deţinut proprietăţi şi nu a fost recunoscut niciodată de Vatican, Ungaria şi România. Operaţiunea de împroprietărire ilegală a Statusului romano-catolic şi a Ordinelor călugăreşti maghiare cu cele peste 2.000 de clădiri revendicate pe bază de acte false a început în guvernarea Năstase şi a fost continuată de premierii Tăriceanu, Boc, Ungureanu şi Ponta. După retrocedările ilegale ale clădirilor din zonele centrale ale municipiilor şi oraşelor din Ardeal, au ajuns românii să se simtă străini în ţara lor, în România moştenită de la geto-daci şi apărată prin jertfele a milioane de eroi.

            În mai mult de 1.000 de localităţi din Ardeal au fost revendicate de către Ungaria (prin biserica romano-catolică, reformată, luterană şi unitariană, Statusul romano-catolic, Ordinele călugăreşti catolice maghiare) şi numeroase persoane juridice ungare şi persoane fizice maghiare, inclusiv urmaşi ai foştilor grofi, peste 10.000 de clădiri şi mai mult de două milioane hectare de terenuri agricole şi păduri.

            Guvernul României are date exacte privind cererile de revendicare şi restituirile în natură către Ungaria şi către unguri, dar încalcă principiul transparenţei şi ascunde Poporului Român ADEVĂRUL şi marele pericol al întabulării pentru Statul ungar şi pentru unguri, pe bază de acte false şi mită, a peste 50 la sută din imobilele Ardealului!

            Directiva Guvernului şi Parlamentului Ungariei pentru U.D.M.R. şi bisericile maghiare din Ardeal este foarte clară: cât mai multe terenuri agricole, păduri şi clădiri să fie întabulate pe persoane juridice şi fizice maghiare, prin orice mijloace.

            În înţelegere sau nu cu autorităţile de la Budapesta, Regimurile alogenilor Constantinescu-Isărescu, Iliescu-Năstase, Băsescu-Tăriceanu au promovat şi susţinut mai multe acte normative (O.U.G. nr. 94/2000, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005), care să faciliteze atingerea obiectivelor Ungariei în ceea ce priveşte împroprietărirea asupra Ardealului.

            Este pentru prima dată în Europa şi în ultimii aproape 150 de ani (de când s-au introdus cărţile funciare) când un stat, Ungaria, duce o politică de cucerire în România, în judeţele din Ardeal, nu pe calea războiului şi nici a unui Diktat al Marilor Puteri, ci prin întabularea dreptului de proprietate obţinut pe calea împroprietăririlor ilegale şi a retrocedărilor de imobile bazate pe acte false! Ungaria a declanşat şi desfăşoară un război diabolic, un război atipic împotriva României, având ca obiectiv împroprietăriri masive în Ardeal! În acest război parşiv, Ungaria acţionează împotriva României bazându-se pe U.D.M.R. şi pe bisericile maghiare care desfăşoară un „furt pios“.

            Practic, se desfăşoară o ofensivă istorică a Ungariei, un atac concentrat asupra României, care vizează disoluţia Statului Naţional Unitar Român prin întabularea Ardealului de către unguri, atât pe cale laică, în beneficiul unor privaţi ori fundaţii, cât şi pe cale religioasă, în favoarea bisericilor maghiare (romano-catolică, reformată, unitariană şi luterană).

            În nici o altă provincie care a aparţinut Imperiului Austro-Ungar, în perioada 1867-1918, nu a fost declanşat un asemenea asediu, în fapt un război diabolic, pe tema retrocedărilor în natură. Cu imobilele care aparţin de drept Statului Român este împroprietărit ilegal Statusul romano-catolic, respectiv biserica romano-catolică, adică Ungaria.

            Peste 80 la sută dintre cererile de retrocedare şi din dosarele în care s-au dat soluţii de restituire în natură a imobilelor către Ungaria şi către unguri au la bază acte false, în special cărţi funciare falsificate în timpul ocupaţiei străine de după Diktatul de la Viena, din 30 august 1940. În localităţile unde primarul sau viceprimarul este de la U.D.M.R., Comisiile de retrocedare din cadrul primăriilor sunt formate în majoritate sau în totalitate din minoritari unguri. Aceste comisii au sprijinit şi ajută ca Ungaria să dobândească cât mai multe şi extinse proprietăţi în Ardeal, în mod ilegal, în temeiul unor acte false, mită şi trafic de influenţă. Autorităţile Statului Român sunt parte la aceste monstruoase complicităţi. Prefecţii şi subprefecţii, preşedinţii şi vicepreşedinţii de Consilii judeţene din partea U.D.M.R. au acceptat tacit sau au chiar favorizat retrocedările ilegale către Ungaria şi către unguri din avuţia Poporului Român. S-a încercat de către unguri să fie mituit şi prefectul român al judeţului Mureş, dar nu au reuşit. S.R.I., Parchetul şi D.N.A. cunosc numeroase cazuri de retrocedări ilegale către bisericile ungureşti bazate pe documente false şi mituirea multor persoane implicate, dar nu acţionează pentru oprirea ilegalităţilor, cercetarea penală şi pedepsirea persoanelor vinovate de abuz în serviciu şi acte de corupţie. Parchetul şi D.N.A., cu toate că au suficiente probe privind retrocedările ilegale şi actele de corupţie, nu îndrăznesc să-i aresteze preventiv pe făptaşi şi „pe surse“ să comunice către mass media informaţiile necesare pentru aflarea ADEVĂRULUI de către Poporul Român.

            Presa de la Budapesta scrie foarte mult despre împroprietăririle şi retrocedările reuşite de unguri în Ardeal. În anul 2007, presa din Ungaria scria că 1/3 din Ardeal este revendicat de nepoţii grofilor unguri, în numeroase procese de retrocedare.

            Mass media centrale din România, dar mai ales cele locale din judeţele din Ardeal au semnalat numeroase cazuri de împroprietăriri nelegale ale Statusului romano-catolic şi de retrocedări ilegale de imobile către bisericile maghiare, pe bază de acte false.

            Parchetul şi Direcţia Naţională Anticorupţie nu se autosesizează, se fac că nu văd, nu aud, nu citesc presa şi nici nu vor să afle nimic despre miile de ilegalităţi din Ardeal pe tema retrocedărilor în natură.

            De mai bine de 12 ani (de fapt, de 23 de ani – n. red.) se desfăşoară acest război atipic al Ungariei împotriva României cu scopul dezmembrării ţării noastre şi al anexării Ardealului, iar la Bucureşti s-a refuzat sistematic să se analizeze această realitate în cadrul Consiliului Suprem de Apărare al Ţării, în şedinţele de Guvern şi în Parlamentul României. Preşedinţii şi primii-miniştri alogeni ai României, precum şi preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor au fost informaţi şi ştiu de la S.R.I. şi S.I.E. despre războiul atipic şi diabolic al Ungariei vizând masivele împroprietăriri ilegale din Ardeal, dar până acum nu au acţionat şi au ascuns Poporului Român ADEVĂRUL! De ce au făcut-o şi o fac? Nimeni nu-i întreabă, nici în Parlament, nici la Parchet, nici măcar la emisiunile posturilor centrale şi locale de televiziune şi radio. Cei 588 de parlamentari, mai ales cei care reprezintă colegiile electorale din Ardeal, cunosc numeroase cazuri de retrocedări ilegale de imobile către Ungaria şi către unguri, dar nu acţionează, făcând pe surdo-muţii, cei mai mulţi dintre ei.

            Foarte mulţi români din ţară şi de pretutindeni abia acum află şi rămân şocaţi în legătură cu Statusul romano-catolic şi împroprietăririle ilegale, precum şi despre retrocedările nelegale către bisericile ungureşti, Ordinele călugăreşti maghiare şi urmaşii grofilor unguri. Nu le vine să creadă că pe căi ilegale Ungaria dobândeşte zilnic proprietăţi uriaşe ilegale în Ardeal şi autorităţile Statului Roman nici nu acţionează, nici măcar nu reacţionează. Românii nu înţeleg, deocamdată, complicitatea dintre autorităţile de la Bucureşti, Budapesta şi Bruxelles în privinţa Ardealului, Grădina sau Cetatea Domnului, moştenit de români de la geto-daci, de la Poporul Primordial pe planeta Pământ.

La situaţia de acum din Ardeal s-a ajuns astfel:

– Marea majoritate a cărţilor funciare referitoare la imobilele revendicate de bisericile maghiare şi cele care sunt pretinse pentru împroprietărire ilegală de Statusul romano-catolic au fost falsificate. Unele au fost falsificate până la Marea Unire de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918, dar cele mai multe după Diktatul de la Viena, din 30 august 1940. Ungurii au „umblat“ la cărţile funciare ale imobilelor, le-au falsificat înscrierile, iar la fondurile tereziene au introdus o acoladă în cărţile funciare şi au adăugat că ele sunt proprietatea Statusului romano-catolic. Asemenea falsuri au fost publicate în cărţile prof.univ.dr.Onisifor Ghibu, în perioada interbelică. Un membru al Parlamentului Ungariei a declarat în plen: „Partea covârşitoare a bunurilor au ajuns în stăpânirea Bisericii catolice prin falsificare de documente“. Un jurist maghiar de renume, dr. I. Karacsony a inventariat 269 de documente falsificate la care se adaugă 302 nedatate şi cu diferite vicii de formă referitoare la donaţiuni, privilegii, transcrieri şi confirmări.

În partea din Ardeal ocupată de Ungaria, în intervalul septembrie 1940-octombrie 1944, autorităţile ungare au falsificat majoritatea cărţilor funciare. Întâi au înscris în cărţile funciare, în limba română, că în anul 1938 imobilele (clădiri, terenuri agricole, păduri) au fost donate de proprietari către bisericile ungureşti, iar apoi au fost copiate şi înscrise în limba ungară falsurile respective. Copii după aceste cărţi funciare falsificate sunt depuse la dosarele de revendicare de către bisericile maghiare, Statusul romano-catolic, Ordinele călugăreşti catolice ungare şi urmaşii grofilor maghiari. Cu toate că Guvernul României cunoaşte că majoritatea cărţilor funciare pentru imobilele din Ardeal sunt falsificate nu a impus, printr-un cadru legal, Comisiilor de retrocedare şi instanţelor judecătoreşti, să pretindă revendicatorilor reconstituirea cărţilor funciare şi actele originale care au stat la baza înscrisurilor în aceste cărţi.

-După Legea agrară din anul 1921, au fost expropriate mari suprafeţe de teren şi au fost despăgubiţi foştii proprietari, în lei-aur, cu aproximativ 100 tone aur. Terenurile expropriate au fost atribuite în proprietate ţăranilor, şcolilor, primăriilor şi bisericilor. În Ardeal nu a fost obligatorie şi nici nu au fost evidenţiate exproprierile în cărţile funciare. Astfel, imobilele au rămas înscrise pe foştii proprietari dinaintea exproprierilor. Proprietăţile dobândite după Legea agrară nu au fost înscrise pe noii proprietari.

– În toamna anului 1940, Guvernul de la Budapesta a anulat prin ordonanţă consecinţele Reformei agrare din anul 1921 şi a dispus înscrierea în Ardealul ocupat a proprietăţilor pe numele foştilor deţinători unguri.

– În lunile septembrie şi octombrie 1944, nobilii sau grofii maghiari din Ardeal au fugit în Ungaria împreună cu trupele horthyste şi au dus, din foarte multe localităţi, inclusiv arhiva carţilor funciare.

– La 9 februarie 1945, prin Legea nr. 91/1945 pentru înfiinţarea Casei de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice (C.A.S.B.I.), au fost confiscate averile grofilor unguri şi ale altor persoane care în timpul războiului au acţionat împotriva Statului Român. Aceste confiscări de imobile nu au fost înscrise în cărţile funciare. După câteva săptămâni de la adoptarea Legii nr. 91/1945, prin voinţa şi puterea Moscovei, la 6 martie 1945 a fost instaurat Guvernul Petru Groza şi Regimul comunist în România. Legile de retrocedare post-decembriste se referă la imobilele confiscate abuziv de Regimul comunist. Însă, cei care revendică ilegal imobile care nu au fost confiscate de Regimul comunist, ci în baza Legii nr. 91/1945, prezintă la dosarul de retrocedare  copii după cărţile funciare care nu au fost completate cu efectele Legii de confiscare a averilor. În etapa 1945-1989, Statul Român nu a acţionat pentru înscrierea în cărţile funciare a proprietăţilor sale, existând proprietatea întregului popor. Comuniştii nu credeau că roata istoriei se întoarce de la socialism la capitalism şi că va veni vremea când Ungaria să acţioneze pentru întabularea proprietăţilor din Ardeal pe bază de acte false sau neactualizate. De această neglijenţă a Statului Român profită din plin Ungaria, bisericile maghiare, diferite persoane juridice, şi multe persoane fizice ungare, ajutate de avocaţi maghiari şi de utilizarea unor uriaşe sume de bani pentru acte de corupţie.

-Bisericile maghiare, pe bază de cărţi funciare false sau falsificate, împreună cu Statusul romano-catolic, care niciodată nu a avut personalitate juridică din partea Ungariei, României şi Vaticanului, nici imobile în proprietate, precum şi Ordinele călugăreşti catolice maghiare, care nu au avut imobile în proprietate, ci numai în administrare, revendică ilegal mii de clădiri şi milioane de hectare de terenuri agricole şi păduri în Ardeal. Cea mai mare parte din imobilele revendicate le-au fost atribuite, până acum, ilegal. Cunoscuta avocată, doamna Paula Iacob, a declarat în ziua de 5 aprilie a.c., la o emisiune televizată, că „peste 50 la sută dintre retrocedările din România s-au făcut ilegal“. În Ardeal procentajul retrocedărilor ilegale este de 70-90 la sută, iar al împroprietăririlor ilegale este de 100 la sută pentru Statusul romano-catolic şi Ordinele călugăreşti maghiare.

-Au apărut multe asociaţii care doresc să fie recunoscute, unele fiind deja recunoscute, prin hotărâri judecătoreşti discutabile, drept continuatoare ale unor fundaţii şi asociaţii maghiare de pe vremea Imperiului Austro-ungar. Noile asociaţii şi fundaţii au recurs la un truc subtil, respectiv şi-au luat acelaşi nume şi revendică imobilele care s-au aflat în trecut în administrarea şi nu în proprietatea vechilor asociaţii şi fundaţii maghiare.

-În mod ilegal şi fără respectarea Legii nr. 21/1924, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba Iulia a fost recunoscută drept  continuatoare a Statusului romano-catolic, o organizaţie de clerici şi civili catolici maghiari, care, în secolul al XIX-lea, a avut numai în administrare unele imobile construite din Fondurile de Stat. Consiliul Arhidiocezei Romano-Catolice Alba Iulia a devenit (prin Sentinţa civilă nr. 1.515 din 1 august 2001 pronunţată de către Judecătoria Miercurea-Ciuc) continuator al Statusului romano-catolic care nu a existat ca persoană juridică şi ca proprietar. S-a ajuns la o absurditate juridică şi logică, respectiv a apărut un continuator al celui care nu a existat nici ca persoană juridică şi nici ca proprietar. Niciodată, în existenţa sa, Statusul romano-catolic nu a avut imobile în proprietate! În Ardeal, aproape toate clădirile din centrul municipiilor şi oraşelor sunt revendicate de Statusul romano-catolic, respectiv mai mult de 2.000 de construcţii. Din proprietatea Statului Roman au trecut ilegal şi sunt aşteptate să treacă în proprietatea Statusului romano-catolic, respectiv a bisericii romano-catolice, adică a Ungariei, numeroase şcoli, licee şi colegii naţionale, clădiri de facultăţi şi universităţi, spitale şi policlinici, muzee, biblioteci, grădiniţe, sedii de bănci, librării şi foarte multe locuinţe, toate cu o valoare de peste 5 miliarde euro.

Istoricul Vasile Lechinţan, de la Arhivele Naţionale din Cluj-Napoca, a ajuns la concluzia că „prin aceste aşa-zise retrocedări… românii sunt scoşi din centrele oraşelor, întocmai ca pe vremea iobăgiei“.

– Falşii moştenitori ai imobilelor revendicate, inclusiv bastarzii şi urmaşii foştilor baroni, conţi şi duci unguri din Ardeal, care şi-au vândut proprietăţile ori le-au pierdut la jocurile de noroc, înainte de instaurarea Guvernului Petru Groza, au depus la dosarele de retrocedare acte false sau documente contrafăcute. Parchetul refuză să facă cercetări penale şi să-i trimită în instanţă pe escroci. De ce? Nimeni nu-i întreabă, dar nici nu-i trage la răspundere pe procurorii şi judecătorii complici! În vara anului 2012, inclusiv în zilele de sâmbătă şi duminică, sute de procurori au intrat fără mandat în curţile şi casele a mii de români, care s-au prezentat la vot pentru demiterea preşedintelui Traian Băsescu, efectuând cercetări penale. Împotriva bisericilor maghiare, a Statusului romano-catolic, a Ordinelor călugăreşti catolice ungare şi a urmaşilor grofilor unguri care pe bază de acte false au dobândit sau pretind peste 50 la sută din imobilele din Ardeal, procurorii nu acţionează nici măcar de luni până vineri, deşi sunt foarte bine plătiţi de Poporul Român. De ce nu aplică legea şi de ce nu apără Interesul Naţional? De ce nu sunt buni români şi patrioţi? Poate noile personaje din conducerea Parchetului general şi a D.N.A., numite de cuplul alogen Băsescu-Ponta, vor îndrăzni să-i convoace şi să-i instruiască pe şefii Parchetelor din toată România pe tema retrocedărilor nelegale şi a împroprietăririlor ilegale din Ardeal, care pun în mare pericol integritatea teritorială şi viitorul ţării noastre.

-Ungaria, prin Fundaţia „Teleki Laszlo“ din Budapesta, susţine financiar multe fundaţii maghiare din România, printre care se numără Partium-Bihor, Heltai-Gaspar Cluj-Napoca, Transilvania Trust Cluj-Napoca, Bolyai Cluj-Napoca, Analog Târgu Mureş, Castellum–Târgu Mureş. Puţini români şi membri ai Parlamentului şi Guvernului României ştiu că domeniul Teleki a fost unul dintre cele mai mari din Ardeal. Proprietatea a aparţinut contelui Adam Teleki, membru al Guvernului Ungariei,  în timpul amiralului fără flotă Miklos Horthy. Acest conte a fost considerat, în anul 1945, trădător de ţară şi averea i-a fost confiscată în baza Legii nr. 91/1945, înainte de venirea comuniştilor la putere. Prin încălcarea prevederilor legale, la urmaşii contelui Adam Teleki au fost retrocedate, într-o primă etapă, Castelul de la Gorneşti, 100 ha de pădure şi 100 ha teren arabil (în judeţul Mureş) şi domeniul Stoiceni (din judeţul Maramureş) cu tot cu apele minerale din zonă.  Anual se analizează în Ungaria, la Băile Szecseny, rezultatele obţinute de fundaţiile maghiare din România în ceea ce priveşte dobândirea de imobile în Ardeal pe bază de documente false şi prin mituirea unor judecători, membri ai comisiilor de retrocedare, conducători ai unor direcţii judeţene şi ocoale silvice etc. pentru jefuirea şi înstrăinarea multor imobile din ţara noastră, în valoare de peste 100 miliarde euro.

În domeniul retrocedărilor, dintre fostele familii nobiliare maghiare se acordă de către Ungaria şi lobby-ul unguresc o importanţă deosebită la: Apafy, Bannfy, Bornemizsa, Wesseleny, Haller, Bethlen, Teleki, Apor-Bolmberg. Urmaşii acestor familii au revendicat castele în numeroase localităţi dintre care exemplificăm: Aghireş (judeţul Cluj), Cetatea de Baltă (judeţul Alba), Coplean (judeţul Cluj), Criş şi Gorneşti (judeţul Mureş), Hodod (judeţul Satu Mare), Iernut (judeţul Mureş), Jibou (judeţul Sălaj), Mănăstirea (judeţul Cluj), Sânmiclăuş (judeţul Alba), Medieşu Aurit (judeţul Satu-Mare), Racoşu de Jos (judeţul Braşov), Bonţida (judeţul Cluj), Brâncoveneşti (judeţul Mureş), Satulung şi Coltău (judeţul Maramureş) şi Gârbău (judeţul Cluj). Sunt peste 100 de castele, conace şi reşedinţe nobiliare revendicate de urmaşii foştilor grofi şi criminali unguri.

Sub masca religioasă maghiară este ascunsă politica diabolică şi antiromânească a Ungariei, susţinută de trădătorii de Neam şi Ţară. În Postul Paştelui, Guvernul Ponta II vrea să păcătuiască prin angajarea răspunderii, fără dezbateri şi vot în Parlament, pe ultima lege de retrocedare către Ungaria şi către unguri a majorităţii proprietăţilor româneşti din Ardeal.

Având în vedere războiul atipic declanşat de Ungaria cu scopul obţinerii pe căi ilegale a numeroase retrocedări în natură şi împroprietăriri masive în Ardeal este necesar ca partidele politice româneşti, Uniunea Naţională „Vatra Românesacă“, Asociaţia Naţională Cultural-Patriotică „Avram Iancu“, „Astra“, Forumul Românilor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-Catolică (corect trebuie scris „ex-greco-catolică, fiindcă nu mai există Biserica Greco-Catolică), precum şi O.N.G.-urile care apără drepturile omului să ceară Guvernului şi Parlamentului României următoarele:

1. Să fie abrogate sau măcar suspendate, pentru cel puţin cinci ani, toate actele normative privind retrocedările în natură.

            2. Să renunţe la angajarea răspunderii Guvernului pe ultima Lege a retrocedărilor care este menită să accelereze retrocedările ilegale în natură şi împroprietăririle nelegale către Ungaria, fundaţiile şi asociaţiile ungureşti, precum şi urmaşii grofilor unguri.

            3. Să dispună Parchetului şi D.N.A. să cerceteze toate dosarele care au avut şi au ca obiect cereri de revendicare în natură, în special cele ale persoanelor juridice şi fizice maghiare. Această discriminare pozitivă este aşteptată şi dorită de către Ungaria şi U.D.M.R., dar mai ales de români.

Cluj-Napoca, 4-6 aprilie 2013

Dr. Gheorghe Funar

            Nota red. Dimensiunea criminală a aplicării politicii restitutio in integrum, în special în favoarea Ungariei, via Statusul roman-catolic şi U.D.M.R., aplicată de P.D.S.R., accentuată în vremea mandatului convenţiei Democrate, reluată, apoi, de toate guvernele – inclusiv, acum, de guvernul Ponta – a fost semnalată, încă în urmă cu 12-15 ani, de către colonelul (r.) Vasile I. Zărnescu, printre altele, în aceste studii, republicate, aproape toate, pe Altermedia.

V. D. Thóth (Vasile I. Zărnescu), „Generale Manivelă, nu mai tremura în faţa ungurilor“, în România Mare, nr. 180, 17 dec. 1993, pag. 6 (referitor la restituirea ilegală, de către M.Ap.N., prin 1994, pe vremea cînd era condus de ministrul Nicolae Spiroiu, a Conacului şi a pădurii aferente lui, din Comuna Zăbala, către moştenitoarea unui grof, care nu mai avea dreptul de moştenire, întrucît groful fusese condamnat penal în România);

Apostol Uceanu (Vasile I. Zărnescu), „Calamitatea României: restitutio in integrum“ (1), în România Mare, nr. 458, 23 aprilie 1999, pag. 6; continuare în nr. 459-483;

Colonel (rez.) Vasile I. Zărnescu, „Partidul Unităţii Naţiunii Române se opune revizuirii Constituţiei“, în Curentul, nr. 234(1815), 11 oct. 2003, p. 3, pe http://arhiva.curentul.ro:81/2003/curentul.php?numar=20031011&cat=1&subcat=100&subart=44759;

Colonel (rez.) Vasile I. Zărnescu, „Partidul Unităţii Naţiunii Române respinge revizuirea Constituţiei“, în Economistul, nr. 1469(2495), 16 oct. 2003, p. 3;

http://ro.altermedia.info/politica/transilvania-pretextul-destramarii-romaniei-1_8754.html;

http://ro.altermedia.info/politica/aparitia-si-disparitia-cultului-greco-catolic-4_9199.html#more-9199

http://ro.altermedia.info/general/ilegalitatea-cultului-ex-greco-catolic-1_8709.html;

http://ro.altermedia.info/general/ilegalitatea-cultului-ex-greco-catolic-2_8710.html

http://ro.altermedia.info/politica/ilegalitatea-cultului-ex-greco-catolic-5_8731.html#more-8731;

http://ro.altermedia.info/general/ilegalitatea-cultului-ex-greco-catolic-1_8709.html#more-8709;

http://ro.altermedia.info/general/ilegalitatea-cultului-ex-greco-catolic-2_8710.html;

http://ro.altermedia.info/minoritati/kelemen-hunor-un-fascist-in-guvernul-romaniei_19064.html;

http://ro.altermedia.info/minoritati/esenta-hungarismului-este-antiromanismul-3_8973.html.

Toate aceste studii sunt forma adaptată pentru opinia publică a materialelor elaborate de către autor ca sarcină de serviciu şi transmise, pe linie ierarhică directorului S.R.I. şi, evident, decidenţilor politici ai statului român. Faptul că aceste informaţii au fost transmise atît pe linia Serviciilor Secrete, cît şi pe calea presei autorităţilor, dar acestea nu au luat nici o măsură – aşa cum am precizat în materialele publicate şi cum subliniază, în serialul de faţă, inclusiv d-l Gherghe Funar –, relevă, fără putinţă de tăgadă, dimensiunea trădătoare a conducătorilor României, din guvern şi din Parlament. Această situaţie nu mai poate fi tolerată. Românii trebuie să acţioneze pe orice cale pentru a-şi păstra fiinţa naţională şi pământul strămoşesc, pentru care s-au jertfit miile de generaţii anterioare.

7 aprilie 2013

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu

Sursa: http://www.ziartricolorul.ro/planul-secret-al-ungariei-pentru-anexarea-ardealului-1/

Prin librăriile americane. Din culisele demiterii generalului Rădescu   

De la manipularea de atunci la una din zilele noastre  

Foto.Ioan Ispas

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware, SUA)

Mai are astăzi vreo relevanţă să aflăm amănunte despre căderea unui premier care a guvernat ţara câteva luni (6 dec. 1944 – 28 feb. 1945)? Da, pentru că informaţiile provin din rapoartele spionilor şi diplomaţilor americani şi britanici iar metoda manipulării prin cozi de topor de atunci este valabilă şi astăzi. S-au schimbat doar beneficiarii manipulării şi cozile lor de topor.

În lucrarea lui Michael Dobbs „Six Monts in 1945. FDR, Stalin, Churchill, and Truman – From World War to Cold War”, ed. Alfred A. Knopf, New York, 2012, există un capitol care tratează situaţia din România acelor timpuri. Autorul prezintă Bucureştiul la sfârşitul războiului ca un loc atractiv pentru spionii americani, pentru că  „oferea cam tot ce-şi putea dori un  tânăr absolvent de la Harvard sau Yale, femei frumoase, foarte sociabile, lux, chirii abordabile, intrigi internaţionale, high-classs socialising“ (pag.111).

Personalul misiunilor militare americane şi britanice era curtat de înalta societate de la Bucureşti, care le-a pus la dispoziţie limuzine luxoase (ca să nu pună mâna ruşii pe ele), le-a oferit cazare la preţuri simbolice şi erau invitaţi la toate petrecerile mondene care se ţineau lanţ.

Primul american care a venit la Bucureşti în septembrie 1944 a fost Franck Wisner, avocat de pe Wall Street, devenit spion, cu misiunea primită de la OSS (Office of Strategic Services), de a repatria cei aproape 2.000 de piloţi americani doborâţi la Ploieşti. După îndeplinirea acestei misiuni, rămâne în continuare la Bucureşti şi este martor la evenimentele care au dus la demiterea generalului Rădescu. Iniţial ruşii l-au agreat pe generalul Rădescu, pentru că fusese trimis la închisoare de mareşalul Antonescu (deoarece s-a opus continuării războiului dincolo de Nistru), dar au constatat în scurt timp că acesta tărăgănează plata despăgubirile de război şi că nu epurează administraţia de “fascişti“. A refuzat de asemenea să predea flota drept compensaţie pentru război. Nu de un astfel de om aveau nevoie ruşii în fruntea guvernului.

Radescu_Nicolae

Foto. Generalul Nicolae Rădescu (1874-1953)

În 6 ianuarie 1945, comandamentul sovietic emite ordinul de deportare a etnicilor germani, bărbaţii între 17 şi 45 de ani, femeile între 18 şi 30 de ani. Wisner a încercat să oprească deportările, dar n-a reuşit, intrevenţia sa fiind ignorată de ruşi. OSS-ul a fost şocat de creşterea puterii sovieticelor în acelaşi timp în care toastau pentru o nouă eră a cooperării cu aliaţii.

OSS–ul primeşte informaţii despre un complot împotriva lui Rădescu. O sursă comunistă le-a raportat că în 22 ianuarie, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker s-au întors cu instrucţiuni de la Moscova.

În 23 februarie ziarele româneşti publică un editorial din Pravda  care-l acuză pe primul ministru că “se opune forţelor democratice“. Două divizii NKDV au fost desfăşurate în jurul Bucureştiului. Prin capitală au fost împrăştiaţi fluturaşi care cereau „tuturor forţelor democratice” să vină în centrul Bucureştiului sâmbătă 24 februarie 1945, orele 14. Misiunea militară americană a primit informaţia că au fost mobilizaţi de comunişti 3.500 de oameni înarmaţi, care vor demonstra în faţa instituţiilor statului pentru a determina forţele guvernamentale să deschidă focul. Scânteia, în 24 februarie, publică un articol apel: „Cetăţeni ai Capitalei! Drepturile voastre şi libertatea voastră este în pericol. Fascismul renăscut grupat în jurul lui Maniu şi sprijinit de generalul Rădescu a început să devină agresiv şi încearcă să înăbuşe speranţele voastre pentru o viaţă mai bună. Noaptea neagră a dictaturii se întinde din nou peste noi… Poziţia internaţională a României este în pericol. Situaţia nu mai poate continua. Veniţi cu toţii la un miting de masă, astăzi la ora 2 în Piaţa Naţională.” Puteau oamenii să reziste la un asemenea apel? Dacă s-ar fi ştiut adevărul mai putea aduna Ana Pauker acea mulţime?

La insistenţa Comandamentului militar sovietic, primul ministru a dispus evacuarea mai multor unităţi de poliţie din centru, astfel că mulţimea era relaxată. Oamenii cărau tablourile lui Stalin, regelui Mihai, Churchill, Roosevelt şi steaguri româneşti, ruseşti, americane  şi britanice. În jurul orelor 16 mulţimea începe să se risipească. Ana Pauker în fruntea unei coloane de circa 25.000 de oameni începe să mărşaluiască pe marile bulevarde din jurul hotelului Athene Palace. O tensiune a apărut în faţa Palatului regal între anticomunişti şi comunişti despărţiţi de statuia regelui Carol I. Demonstranţii s-au masat în faţa Ministerului de interne, unde primul ministru avea biroul. La un moment dat din clădirea băncii de vis-a-vis s-a tras cu un pistol automat. Mulţimea a intrat în panică dar s-a liniştit după ce focurile s-au oprit. Mai mulţi demonstranţi au început să tragă cu pistoalele în clădirea ministerului. Rădescu privea din spatele unei  fereastre. Câteva mii de demonstranţi forţează uşile clădirii şi intră în curte. Soldaţii de pază (două companii de jandarmi) aveau ordin să tragă în aer, ceea ce şi fac. Câţva ofiţeri britanici şi sovietici, ajută garda să evacueze demonstranţii afară. Vreo 12 dintre demonstranţi zac în curte răniţi. Un ceferist şi un demonstrant sosit din împrejurimile oraşului erau morţi. Iniţial nu s-a ştiut dacă cei care au tras în demonstranţi au fost soldaţii sau dintre demonstranţii înarmaţi sau trăgători din clădirile vecine. Comandamentul militar sovietic trimite un ultimatum lui Rădescu la ora 17:40 (la o jumătate de oră de la începerea împuşcăturilor) că armata roşie v-a interveni dacă nu se opresc împuşcăturile. Spre seară mai multe mii de suporteri ai guvernului Rădescu s-au adunat în faţa clădirii Ministerului de interne strigând lozinci patriotice. La ora 21 o maşină cu farurile aprinse a apărut dintr-o stradă adiacentă Pieţii Palatului şi cineva din ea a tras cu pistolul automat în demonstranţi ucigând două personae şi rănind alte 11. La ora 22 premierul Rădescu apelează la radio pentru a acuza partidul comunist de ceea ce s-a întâmplat şi pe comunişti de lipsă de patriotism şi credinţă (aluzie la evreica Ana Pauker). El a insistat pe ideea că românii nu vor permite acestor hiene să preia controlul ţării. Presa cenzurată a catalogat declaraţia lui Rădescu drept criminală. Liderii demonstranţilor îl acuză pe Rădescu că „a tras fără ruşine în oameni”. Lucreţiu Pătrăşcanu declară şi el: „Cine a ordonat aceasta, cine a executat ordinul şi toţi cei care sunt adevăraţii vinovaţi vor plăti cu capul“. Din autopsiile şi analizele balistice efectuate a rezultat că gloanţele care s-au găsit în morţi şi răniţi proveneau din arme ruseşti, neutilizate de armata română. Presa, aflată sub controlul sovietic, refuză să  publice varianta guvernamentală. Primul ministru a declarat diplomaţilor străini că se aşteaptă să fie arestat în orice moment.

Luni, 26 februarie, regele Mihai se întoarce din weekend în capitală şi începe consultările cu liderii politici în vederea formării unui nou guvern. Ministrul sovietic de externe Andrei Vişinschi soseşte la Bucureşti marţi 27 februarie şi în aceeaşi zi cere o audienţă la rege, între orele 9 şi 10 seara. Regele Mihai l-a primit la Palatul Elisabeta, de pe şoseaua Kisseleff, nu departe de ambasada sovietică. Vişinschi cere un nou guvern, format din „adevăratele forţe democratice din ţară“. Regele cere un timp de consultări. Nu-i spune că tocmai semnase un decret, prezentat de Marele Stat Major, de trecere în rezervă a 10 ofiţeri care semnaseră o scrisoare deschisă prin care cereau demisia lui Rădescu. Când ruşii, a doua zi, află de decret, Vişinschi cere o nouă audienţă, de data aceasta foarte brutal. A spus că demiterea ofiţerilor anti Rădescu este „un gest neprietenesc“, el trebuie anulat imediat, apoi s-a uitat la ceas şi a spus: “Aveţi exact 2 ore şi 5 minute pentru a anunţa public că generalul Rădescu a fost demis. Până la ora 8 trebuie informată poulaţia.“ (pag.121). În timp ce Vişinschi emitea ultimatumul Comandamentul militar sovietic a ordonat unităţilor militare româneşti din Bucureşti să predea armele. Simultan tancurile sovietice au apărut pe bulevardele din capitală, câte trei în rând, Regele a încercat să discute cu Burton Berry, reprezentantul politic al SUA, despre candidaţii la postul de prim ministru, dar acesta a refuzat să se exprime, ca să nu fie interpretat gestul ca o ingerinţă politică dacă „putting our finger into the Romanian political broth“. Regele perplex a replicat: “De ce ezitaţi să vă băgaţi degetul în my broth (ciorba mea) când ştiţi foarte bine că aliatul d-vs şi-a pus mâna în my  throat (gâtul meu)“. Aşa a ajuns premier Petru Groza. La trei zile după formarea noului guvern, în 9 martie, Vişinschi anunţă că Nordul Transilvaniei va fi returnat României.

Publicaţia Time, în 7 martie, referindu-se la evenimentele din România, aprecia că: „Stalin are nevoie de timp pentru ca sa aducă adminstraţia sa la nivelul doctrinei de la Yalta“. Ideea era “ţarul este bun, dar are sfetnici răi“ (pag.122).

Churchill a caracterizat pe oponenţii noii ordini politice din România ca “chiriping sparrows“ (expresie preluată din discursul lui Vişinschi de la sala ARLUS din 9 martie 1945).

Rădescu, vânat de bande de comunişti înarmaţi s-a refugiat la Ambasada Marii Britanii. Şeful Misiunii militare britanice Air Vice-Marshal Donald Stevenson a ordonat oamenilor săi să facă uz de arme pentru protecţia lui Rădescu. Aflând de aceasta Foreign Office de la Londra s-a alarmat, nedorind un conflict cu sovieticii, încercând să-l tempereze pe Donald Stevenson. Intervine şi Churchill care-l autorizează pe Stevenson să deschidă focul în ultimă instanţă şi numai atât cât e necesar ca să salveze onoarea britanică. Nu s-a ajuns la o asemenea situaţie şi după ce lucrurile s-au linştit Rădescu s-a întors la casa sa din Clopotarii Vechi, după cum relatează nepotul său Alexandru Şerbănescu în interviul acordat lui Dorin Matei din www.memoria.ro, casă care a obţinut caracterul de extrastatalitate în urma negocierii britanicilor cu sovieticii. Tot Alexandru Şerbănescu descrie şi fuga din ţară a unchiului său în 17 iunie 1946, exact cu o jumătate de oră înainte de a fi arestat. Fuga din ţară a generalului Rădescu s-a realizat cu un avion aflat la reparat la atelierul de pe dealul Cotrocenilor, care apoi în loc să aterizeze la Băneasa a aterizat în Cipru, pe atunci teritoriu britanic. Rădescu se baza pe Churchill, dar acesta, la presiunea ruşilor care l-au cerut înapoi, îl ţine internat 9 luni de zile. Rădescu s-a supărat pe britanici şi a plecat în SUA, unde organizează Comitetul National Român. Moare în 1953 la New York, dar în anul 2000 osemintele sale sunt aduse în ţară, conform testamentului lăsat şi este reînhumat la cimitirul Bellu cu onoruri militare.

Churchill trimite în 8 martie o telegramă lui Roosevelt despre evenimentele din România care au decurs “absolutely contrary“ tuturor “principles of Yalta”. El a prevăzut că sub pretextul eliminării fasciştilor din administraţie vor fi purjaţi toţi anticomunişti români. Pe de altă parte îşi exprima îngrijorarea ca nu cumva Stalin să-i reproşeze că dacă el nu­-şi bagă nasul în Grecia, de ce nu se procedează la fel şi cu România. Replica lui Roosevelt din 11 martie a fost că el nu crede că România ar fi un loc bun pentru un test privind înţelegerea din Crimeea.

După instalarea lui Petru Groza, la început lucrurile păreau că au rămas neschimbate. Regele locuia în palatul său, industriaşii milionari organizau petreceri extravagante, spionii străini se întâlneau la barul de la Athenee Palace. Generalul Cartlandt Schyler, şeful misiunii militare americane, scria în jurnalul său în 9 martie că oraşul părea foarte liniştit şi impresia generală era că lucrurile nu par să fie atât de rele pe cât se aştepta.

Totuşi peste câteva luni preşedintele Truman, anunţă la 21 iulie 1945 că SUA va refuza să recunoască guvernele din România, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda dacă nu sunt urmarea unor alegeri libere. Alegeri libere s-au făcut dar americanii nu aflaseră despre “zicala” comunistă: „nu contează cine votează, contează cine numără voturile”.

De la manipularea din 24 februarie 1945 şi până astăzi românii au fost supuşi la un număr impresionant de manipulări. O mare manipulare cu consecinţe tragice a fost în decembrie 1989. Ultima manipulare, care m-a impulsionat să scriu despre generalul Rădescu, a fost însă cea de la referendumul local din 9 decembrie 2012 din Roşia Montana şi alte 34 localităţi din judeţul Alba. Consiliul Judeţean Alba (CJA) a hotărât ca odată cu alegerile parlamentare din 9 dec. 2012 să organizeze un referendum local în 35 de localităţi cerând cetăţenilor să raspundă prin “da“ sau “nu“ la următoarea întrebare: „Sunteţi de acord cu repornirea mineritului în zona Munţilor Apuseni şi a exploatării de la Roşia Montana?”. În săptămânalul Ziarul de Apuseni, distribuit gratis în zonă, campania pentru referendum se baza pe anumite mesaje.                          

Este acelaşi mesaj pe care SC Roşia Montana Gold Corporation SA (RMGC) l-a folosit în reclamele de la televiziune prin care se cereau locuri de muncă. Acuzaţia care se aduce organizaţiilor care se opun proiectului RMGC este aceea că ele nu vor locuri de muncă.

Prin alegerea unei asemenea formulări a întrebării pentru referendum, de către consilierii judeţeni, este evident că aceştia au  făcut jocul companiei RMGC pretându-se la manipularea cetăţenilor care i-au ales. Când s-au închis minele din zonă nu i-a întrebat nimeni pe localnici dacă sunt de accord sau nu. Sigur că oamenii vor locuri de muncă şi ştiu că mineritul le oferă de aceea mulţi au pus ştampila pe “da“. Dar dacă s-ar fi spus adevărul: “Sunteţi de accord cu un minerit în carieră care distruge fâneţele, pădurile, terenurile arabile şi gospodăriile, macină munţii şi lasă în loc iazuri cu steril şi cianuri în schimbul unor locuri de muncă pentru cinsprezece ani?” câţi ar mai fi pus ştampila pe “da“? Pentru că aceasta înseamnă repornirea mineritului în viziunea RMGC însuşită de Consiliul Judeţean Alba. Sigur pentru RMGC este foarte rentabil să macini munţii de sus în jos, să scoţi tot aurul de acolo, obţinând beneficii uriaşe, plătind nişte salarii infim, transformând oamenii liberi din zonă, cu gospodăriile lor, în nişte proletari, fără proprietăţi, obligaţi să plece în lume, pentru că acolo nu se va mai putea desfăşura nicio activitate după închiderea exploatării.

            Sunt cozi de topor cei 35 de primari şi consilierii judeţeni care au iniţiat referendumul local cu întrebarea respectivă? Poate da, poate nu, sigur însă este beneficiarul referendumului compania Gabriel Resources Ltd. Chiar formularea întrebării referendumului arată că ţinta este proiectul Roşia Montana. Nu face parte Roşia Montana din Munţii Apuseni? Nu face parte „exploatarea de la Roşia Montana” din domeniul mineritului? Răspunsul este evident da, dar pentru RMGC era important să apară expresia “exploatarea de la Rosia Montana“. Pe site-ul www.gabrielresources.com sunt trei communicate privind acest referendum: primul în 16 Nov. 2012, când  CJA ia hotărârea de a-l efectua, al doilea în 10 Dec. 2012 când se anunţă rezultatul neoficial de 63% da şi al treilea în 12 Dec. 2012 când se anunţă comunicatul oficial de 62,45% da şi discret nevalidarea referendumului din cauza procentului de participare de numai 43,2%, „foarte aproape de 50 %” după cum declara President &CEO Jonathan Henry. “Dar doi din trei cetăţeni care au votat sunt pentru proiectul Roşia Montana“ declara acelaşi Jonathan Henry, deşi numai unul din patru cetăţeni cu drept de vot au votat de fapt “da“. Deşi referendumul a fost declarat nevalabil, Jonathan Henry speră să-l poată folosi pentru a forţa mâna guvernului (sau a-i servi guvernului ca justificare).

Pe români referendumul local i-a costat 300.000 lei (circa 60.000 euro) iar “canadienii” au câştigat de pe urma lui peste 3,8 milioane de dolari ca urmare a speculaţiilor bursiere.

Generalul Rădescu a demascat cozile de topor dar ţara fusese dată pe mâna ruşilor şi de către marile puteri şi de către vârfurile politice din interior în consecinţă lucrurile au decurs aşa cum au dorit cei care au tras sforile. Astăzi ţara a fost din nou dată pe mâna unor puteri străine FMI (Fondul Monetar Internaţional),UE şi tare mă tem că guvernanţii vor ieşi la rampă să anunţe că “trebuie valorificate bogăţiile subsolului” ca o condiţie pentru obţinerea unei noi tranşe de împrumut, prilej cu care se “crează locuri de muncă”.

Aşadar cetăţeni când vi se flutură prin faţă cuvinte mari ca valorifiarea bogăţiilor subsolului şi crearea de locuri de muncă fiţi circumspecţi pentru că ele ascund adevăratele scopuri care sunt jaful subsolului şi comisioanele grase ale cozilor de topor. Cât despre locurile de muncă efemere, plătite la nivel de subzistenţă (şi sclavilor li se asigura cazarea şi masa), oferite de o companie care obţine beneficii uriaşe, oare chiar compensează distrugerea mediului înconjurător?

Se poate oare lupta împotriva manipulării? Rezultatul (sub aşteptările iniţiatorilor) referendumului amintit, demonstrează că acţiunea organizaţiilor antiproiect şi a elitei adevărate a conştientizat pe mulţi localnici asupra dezastrului programat şi manipularea nu şi-a atins scopul. Monitorizarea permanentă a acţiunilor guvernanţilor şi alertarea opiniei publice când aceştia derapează ar trebui să fie sarcina elitei intelectuale româneşti în lupta împotriva manipulării. Deja noii guvernanţi au relansat câteva ţinte false: modificarea constituţiei, regionalizarea României, parlament cu 300 de locuri, toate preluate de la vechea guvernare. Ce se ascunde sub aceste ţinte false? La vechii guvernanţi am văzut că era jaful, dar la cei de astăzi ce o fi?

(Februarie, 2013)

 

    

Eliminarea din Constituţie a sintagmei „minorităţi naţionale“

Posted by Stefan Strajer On April - 4 - 2013

Titlu: Eliminarea din Constitutie a sintagmei minoritati nationale

Tags: poliglot, multinational, multilingvism, minoritati, cominternist, 15 martie, Wesley Clark, Trianon,

 

Eliminarea din Constituţie a sintagmei „minorităţi naţionale“

O polemică necesară

Vasile ZARNESCU_CV

Autor: Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu

 

Domnul Dan Culcer, scriitor francez de origine română, a publicat, în urmă cu două săptămîni, articolul „Statul român, stat naţional poliglot“, care poate fi citit pe site-ul său, Asymetria. Întrucît articolul merita atenţia românilor, l-am republicat pe site-ul Altermedia, dar i-am adăugat comentariul meu la ADDENDA. D-l Dan Culcer m-a onorat cu propriul său comentariu, în replică, la acela al meu. Ceea ce m-a incitat să dezvolt polemica, mai ales că ezitasem să fac primul meu comentariu, deoarece intenţionasem să îl public, de la început, ca un material independent.

Colaţionez, mai jos, comentariile noastre, dar, din motive de economie, nu mai reiau articolul iniţial al d-lui Culcer, pe care cititorul îngăduitor îl poate (re)citi inclusiv pe http://ro.altermedia.info/general/statul-roman-stat-national-poliglot_24874.html.

Aşadar, arhitectura aceste colaţionări este aceasta:

 A. Dan Culcer, „Statul român, stat naţional poliglot“

 B. Comentariul meu, din ADDENDA, redat în continuare.

 

Autorul propune un punct de vedere care pare să soluţioneze criza maghiarismului antiromânesc. Dar maghiarismul nu este numai antiromânesc, ci şi antislovac, antisloven, antiucrainean etc., adică este îndreptat împotriva tuturor statelor succesoare ale fostului Imperiu Austro-ungar. Dar, aşa cum am demonstrat în articolul „Esenţa hungarismului este antiromânismul“, maghiarismul este, în mod esenţial, preponderent antiromânesc, deoarece Ungaria pretinde că Transilvania – care este mai mare şi mai bogată decît toate zonele pe care le pretinde de la celelalte state limitrofe – i-ar fi aparţinut, ceea ce este absolut fals: Transilvania a fost principat independent, dar a fost încorporat de împăratul austriac în cadrul dualismului austro-ungar şi, deci, nu a depins politic de Ungaria niciodată. Ca atare, replica la maghiarismul revanşard nu este ca România să fie declarat „stat poliglot“ – situaţie care nu ar face decît să complice problema, deplasînd accentul pe limbă, dar fără să rezolve agresivitatea hungaristă –, ci una mai simplă şi eficientă: eliminarea din limbajul politic şi din Constituţie a conceptului „minorităţi naţionale“, evident, cu eliminarea „reprezentanţilor“ minorităţilor din Parlament. Din cauza aceasta, România a ajuns o copie a O.N.U., fiind, astfel, sub acest aspect, unică în lume, ceea ce este intolerabil! Referitor la minorităţi, Vladimir Putin a fost clar şi categoric: minorităţile trebuie să respecte legislaţia Federaţiei Ruse, altfel trebuie să plece, fiindcă Rusia nu are nevoie de minorităţi.

La fel şi în România, maghiarii şi maghiarizaţii trebuie să respecte legile României, în caz contrar trebuie expulzaţi (cei cu dublă cetăţenie, română şi maghiară, în mod prioritar) sau băgaţi la puşcărie, ca, de exemplu, agresorii elevei Sabina Elena, inclusiv P.N.L.-istul trădător Mădălin Guruianu (sau Buruianu, ceva de felul ăsta). În plus, ziua de 15 martie trebuie declarată „ziua criminalităţii maghiare, iar aniversarea ei trebuie interzisă în România, intrînd sub incidenţa Legii siguranţei naţionale.

23 martie 2013, Pomenirea morţilor

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu

 

C. Replica domnului Dan Culcer,

Domnule Zărnescu,

Comentariul Dv. este corect în principiu. Dar NU cred că metoda forte propusă este aplicabilă. Ar fi aplicabilă doar dacă am presupune că România ar avea capacitatea politică şi economică de a-şi impune şi menţine această linie de comportament. Dacă nu am avea un stat care poate fi uşor şantajat şi presat, acum. Şi aşa a fost mereu. Deci politica românească se poate baza pe hotărâre şi şiretenie, nu doar pe una sau alta. După bunele sfaturi ale înaintaşilor şi ale lui Lao Tze. Asta, dincolo de orice trădare.

Agresivitatea hungarismului nu va fi domolită de ideea poliglotismului. O ştiu mai bine decât mulţi români. Fiindcă am citit bibliografia hungaristă şi am urmărit fenomenul în expresia sa actuală. Dar nu cred că putem ignora sursa acestei agresivităţi, care nu este doar dorinţa recâştigării statutului politic privilegiat şi referinţa la „gloria străbună“, ci, mai ales, simptomul nevrotic al dispariţiei prin diluare, absorbţie, căsătorii mixte, declin demografic, sindrom etnic de sinucidere, în masa populaţiilor majoritare, considerate „alogene“. Eforturile de deznaţionalizare ale periferiei masei ungare, prin acordarea de privilegii politice şi administrative, organizate de la centru, nu au dat decât rezultate minime. Deci naţiunea maghiară, care se simte ameninţată de dispariţie, ştie, chiar dacă nu o spune cu voce tare, că s-a menţinut prin absorbţie. Altfel se topea demult. Căutaţi în orice carte de telefoane din Ungaria sau Transilvania şi veţi vedea numele de familie ale maghiarizaţilor. 

Asta produce reacţii de apărare care sunt un amestec de lamentaţii disperate şi de agresiuni. Am făcut aluzie la cele trei fronturi deschise de Ungaria, fără a intra în detalii. Am grupat mental în primul toate revendicările privitoare la vecini, în al doilea conflictul intern cu nişte evrei şi cu ţiganii, în al treilea rezistenţa ungurească faţă de globalizarea impusă de comercianţii internaţionalişti atlantici şi trans-atlantici (dominant propovăduită de nişte evrei, dar nu numai de ei) şi de expansionismele economice terestre germane şi ruseşti, coloniale. Expulzarea celor cu dublă cetăţenie ar fi o armă cu dublu tăiş, care, dacă s-ar aplica şi basarabenilor, (re)deveniţi cetăţeni români, nu ne-ar fi de nici un folos. Atunci când s-a creat şi legalizat situaţia, puţini au stat să analizeze consecinţele pe termen mediu şi lung.

            Citarea lui Putin nu mi se pare pertinentă. „Referitor la minorităţi, Vladimir Putin a fost clar şi categoric: minorităţile trebuie să respecte legislaţia Federaţiei Ruse, altfel trebuie să plece, fiindcă Rusia nu are nevoie de minorităţi“. Respectarea legislaţiei este necesară şi normală. Dar, dintr-un motiv foarte simplu, soluţia plecării minorităţilor nerespectuoase [faţă] de lege este utopică. Ca să plece, minorităţile trebuie să aibă unde să plece. O imensă lucrare de etnografie a U.R.S.S. a fost tradusă la noi prin 1963. O veţi găsi în biblioteci. Acolo se vede ce înseamnă Rusia, din unghi etnic. Toată zona transuralică este locuită, dominată [numeric – n.n., V.I.Z.] de minorităţi, nu de ruşi. Nordul Rusiei corespunde Republicii Komi. „Ce périmètre délimite une superficie de 416.774 km² qui, au 1er janvier 2005, était habitée par 996.000 personnes (soit une densité moyenne de 2,4 habitants par km²), qui revendiquent leur appartenance à plus de cent nations et ethnies différentes“. Sursa : http://ratatoulha.chez-alice.fr/komi/komi_chiffres.html

Puteţi consulta, în plus, acest site, care evocă istoria celui de Al Doilea Război Mondial, şi veţi vedea la ce mă refer: http://kp.rkomi.ru/ 

Europa Nazista

            Reprezentarea minoritarilor în Parlament, aşa cum a fost organizată şi înainte şi după 1989, este o farsă. Înainte, comuniştii lucrau cu „cozi de topor“, dintre care unii au început să-şi ia în serios rolul de reprezentanţi ai minorităţii, pe la finele anilor ’70, devenind opozanţi interni (gen Domokos Geza sau Suto Andras). După 1989, prin autonomizarea reprezentării minoritare, elitele economice şi politice ale minorităţilor (mai ales cele maghiare) au amestecat interesele comunitare cu interesele economice private, colaborând la instaurarea unei cleptocraţii şi profitocraţii transetnice. Minoritarii făceau şi fac troc cu respectivele grupuri româneşti de plutocraţi, aflate temporar la putere.

Sunt, deci, de acord cu eliminarea radicală a acestui tip de reprezentare din sistemul politic al României. Rămâne să discutăm cum se poate echilibra situaţia, în condiţiile în care reprezentarea politică a românilor suferă de boala endemică a democraţiei, sistemul care generează în centrul societăţii un vid politic, ocupat mereu de farsori, paiaţe manipulate de forţele economice care conduc lumea, fără nici un raport cu interesele mulţimilor pauperizate, îndobitocite şi mecanizate.

Cu tot binele, Dan Culcer

            23 martie 2013

Sursa: http://jurnalulunuivulcanolog.blogspot.fr/2013/03/statul-roman-stat-na-t-ional-poliglot.html#links

 

D. Comentariul meu la replică

Stimate domnule Dan Culcer,

Este evident că lucrurile nu sunt la fel de simple cum par din ADDENDA, care este, prin forţa lucrurilor, o expunere sumară, minimală. Am fost chiar tentat să nu public ADDENDA, ci să dezvolt ideile ulterior, într-un articol separat, mai extins şi, fireşte, mai explicit. Dar, dacă amînam lucrurile, cine ştie cînd aş mai fi putut reveni asupra problemei. Or, materialul dvs. merita supus atenţiei publice şi, deci, răspîndit cît mai mult, acum. Iar aici încerc o completare la replica dvs., prin forţa lucrurilor tot sumară, dar necesară şi, sper, mai explicită, întrucît subiectul este foarte oportun, iar dacă-l ignorăm nu dispare, ci, dimpotrivă, devine şi mai pernicios – aşa cum s-a întîmplat şi pînă acum. În ceea ce mă priveşte, eu am scris cîteva studii pe tema hungarismului revanşard şi, dacă mai am timp şi găsesc şi nişte sponsori, am să le strîng în cîteva volume. Dar suntem prea puţini cei care tragem alarma asupra pericolului extrem reprezentat de revizionismul fascist al Ungariei – direct sau via U.D.M.R. –, de aceea orice reluare sau deschidere a dezbaterii este salutară.

Dvs. spuneţi: „Dar NU cred că metoda forte propusă este aplicabilă“. Vă referiţi la propunerea mea de a scoate din limbajul politic şi din Constituţie sintagma „minorităţi naţionale“. NU trebuie să fie o metodă forte, ci foarte delicată, diplomatică şi în consens cu preceptele lui Sun Tzî, din Arta Războiului. De altfel, ideea eliminării din praxis-ul politic românesc a conceptului de „minorităţi naţionale“ nu îmi aparţine mie, ca prioritate publicistică, ci deputatului P.R.M. Sever Meşca, diplomat de carieră şi fost chestor al Camerei Deputaţilor, care a demonstrat, riguros şi imbatabil, necesitatea acestei eliminări (cf. Sever Meşca, Constituţia României şi democraţia etnică, Editura Semne, 2003). NU este nevoie de o atitudine forte, ci doar de aplicare prin mimetism politic a practicii occidentale. Deja îi imităm pe occidentali în multe forme şi sub multe aspecte – dintre care foarte multe nu sunt necesare, ba chiar indezirabile, întrucît sunt dăunătoare! –, aşa că ar fi cazul să îi imităm mai cu folos în problema minorităţilor: adică să ne americanizăm, să ne englezim – eventual, să ne franţuzim – prin eliminarea conceptului de „minorităţi naţionale“ din practica şi teoria politică. Într-adevăr, în S.U.A., în Anglia, Franţa, Germania, Grecia, Italia NU EXISTĂ minorităţi naţionale. Acolo toţi cetăţenii sunt americani, sau britanici, sau francezi, sau germani, italieni, greci etc., şi nu există drepturi speciale pentru minorităţile naţionale, pentru simplul fapt că nu sunt recunoscute juridic. Sunt recunoscute faptic, demografic, poliţienesc, dar nu juridic şi politic: toţi cetăţenii şi rezidenţii străini trebuie să cunoască limba oficială a statului în care trăiesc, în statele respective există o singură limbă oficială şi toţi cetăţenii statului respectiv trebuie să respecte legile ţării. Dar nu există în nici o ţară din lume discriminarea pozitivă acordată excesiv de guvernele postdecembriste minorităţilor maghiare, ţigăneşti şi evreieşti, aşa cum s-a întîmplat în România, din cauza presiunilor externe şi a slugărniciei guvernanţilor, aşa cum s-a relevat în studiul „Slugărnicia pierde România“.

Noua Dreapta contra regionalizarii

Apropo de expresia „stat poliglot“. Cu regretul că trebuie să vă corectez, sintagma însăşi este incorectă. Numai individul este poliglot, statul este bilingv, trilingv, polilingv – sau, zis mai în spiritul calofiliei limbii române, multilingv. Elveţia este singurul stat trilingv; Norvegia are o zonă bilingvă, într-o insulă unde locuiesc, preponderent, suedezii – situaţie de care fac mare caz moghiorii, ca să dea exemplu de bilingvism, spre a-şi argumenta pretenţiile lor de bilingvism în zona Har-Cov. Numai că maghiarii şi maghiarizaţii din judeţele Harghita şi Covasna nu sunt comparabili cu suedezii din Norvegia: dimpotrivă, au un comportament antiromânesc absolut condamnabil! De exemplu, dacă suedezii din zona cu bilingvism statuat juridic consideră benefic respectivul statut, hungariştii horthyşti din zona Har-Cov pretind, acum, după ce au obţinut prin şantaj politic bilingvismul, ca acolo să se vorbească numai ungureşte (sau maghiareşte). Chiar zilele trecute Tribunalul Cluj a anulat, după un an, un concurs pentru postul de redactor şef adjunct la Radio Cluj, deoarece conducerea Radioului Cluj impunea candidaţilor să ştie limba maghiară! Incontinenta impertinenţă moghioră şi filomaghiarismul unor indivizi trădători ca P.N.L.-istul Mădălin Guruianu au făcut ca, în 2011, prefectul Gyorgy Ervin să ceară inscripţionarea bilingvă a denumirilor tuturor instituţiilor publice din judeţul Covasna. Păi, să nu îi bagi la puşcărie pe decidenţii acestor dispoziţii discriminatorii antiromâneşti?!

TREVOR N. DUPUY- Future wars

Vedeţi că există şi acum, după milecentenarul „existenţei“ lor în Europa, atîta harababură în statutul lor social şi lingvistic încît nici denumirea limbii nu este clară?! Îl întrebi pe unul „ – Vorbeşti ungureşte?“; dar nu îl întrebi „ – Vorbeşti maghiareşte?“, fiindcă sună urît, dizgraţios. Există expresia „corectă“ „limba maghiară“, dar nu există „limba ungară“; există dicţionarul român-maghiar, dar nu există unul român-ungar. Un exemplu irefutabil al caracterului idiot al existenţei Ungariei în Europa este că denumirea oficială a ţării, în interior, înscrisă şi pe timbrele lor, este „Magyar Republic“, dar, pentru exterior, fiindcă le este ruşine cu această denumire barbară, îşi zic „Hungary“, fiindcă sună mai occidental. Numai că tîmpenia lor este şi mai mare, deoarece Hungary trimite, imediat, la hunii lui Attila, supranumit „Biciul lui Dumnezeu“!

Cît despre România, nu este şi nici nu poate fi un „stat poliglot“, sau, corect zis, multilingv. Şi, cu atît mai puţin, România, nu este şi nici nu poate fi un stat „multicultural“ şi nici Transilvania nu „este un spaţiu de complementaritate“ – cum se pretindea în infamanta „Declaraţie de la Budapesta“, din 16 iunie 1989, semnată de o clică de trădători români, în frunte cu trădătorul iniţial, ex-regele Mihai de Hohenzollern. De  fapt, prin propunerea pe care o faceţi, de introducere a sintagmei „stat poliglot“, dvs. invitaţi – mi se pare mie – la o confuzie, întrucît vreţi să spuneţi „stat bilingv“, sau, ca să rămînem la cazul Elveţiei, „stat trilingv“. Nu poliglot, nici polilingv, ci multilingv, formulă care ar include, pe lîngă maghiară şi ţigănească – limbile minorităţilor cele mai numeroase –, inclusiv celelalte limbi minoritare din România: germana, rusa, ruteana, ucraineana, turca, tătara, sârba, slovaca, bulgara, croata, ceha,  polona, italiana, greaca, armeana, idiş, mai nou chineza etc., considerîndu-i pe aromâni fie ca parte din majoritatea română, fie ca entitate naţională şi lingvistică separată – minorităţi ai căror membri se ridică, din punct de vedere numeric, la cel mult 15 la sută, cu tot cu ticăloşii maghiari şi maghiarizaţi! Conceptul de multilingv (adică, în terminologia dvs., de „stat poliglot“) include un pericol mascat: toate minorităţile ar trebui să aibă dreptul se bucure de aceleaşi drepturi ca şi majoritarii, respectiv limbă în administraţie, învăţămînt de toate gradele, prezenţa fiecăreia şi a tuturor în Parlament etc. – formulă care ar face din România o nefăcută: Turnul Babel în formulă modernă. În plus, politica paşilor mărunţi şi şantajul practicate permanent de minoritatea maghiară au făcut ca lucrurile care păreau, la început, mărunte – cîte o şcoală primară ici şi colo, apoi gimnazii, apoi licee, apoi încă o universitate, apoi cursuri în maghiară la alte universităţi, apoi limbă în administraţie, prezenţa la guvernare ş.a.m.d. – au dus, nici mai mult nici mai puţin, la pretenţia autodeterminării, pe motivul vechii împărţiri teritoriale pe regiuni, urmînd, probabil, solicitarea vehementă a independenţei, în vederea secesiunii, ca să ne trezim cu un fel de Kosovo sau Nagorno-Karabah în buricul ţării. Istoria contemporană a evoluat, cu sprijinul lichelismului guvernanţilor, numai în favoarea minorităţii maghiare. Polilingvismul, respectiv, cum ar fi estetic zis, multilingvismul, ar da aripi şi pretexte şi celorlalţi minoritari, pe baza pretenţiei „de ce lor DA şi nouă NU“! Şi atunci să te ţii mişcare centrifugă! Enclave, mini-enclave, micro-enclave… Biată Românie, făcută… flenduri (= zdrenţe), flenduri fiind un cuvînt prezent în graiul săsesc, şi în limbile turcă, italiană, cehă, sîrbă, polonă, ruteană! Şi aceasta deoarece Elveţia are – repet, caz unic în lume – trei limbi oficiale: franceza, germana şi italiana (le-am enumerat în ordine alfabetică, să nu se supere nimeni). Cum se ştie, toţi elveţienii (sau, probabil, aproape toţi) cunosc, vorbesc şi scriu în aceste trei limbi, în funcţie de împrejurări, iar statul elveţian îşi publică documentele în toate aceste trei limbi, deoarece proporţia demografică a celor trei naţionalităţi este aproximativ egală şi, în orice caz, au o îndelungată istorie de convieţuire paşnică. Ceea ce nu se poată spune despre minoritatea maghiară sau ţigănească din România, îndeosebi din Transilvania!

Privită prin această retrospectivă, sintagma „stat poliglot“ apare ca fiind nu doar improprie semantic, ci chiar indezirabilă atît prin confuzia introdusă, cît, mai ales, prin perspectiva pe care o oferă: ar trebui, deci, să ne aşteptăm ca, la fel ca în Elveţia, minorităţile moghioră şi ţigănească să ajungă la egalitate demografică faţă de Neamul Românesc, care, acum, deţine aproximativ 85 la sută din ponderea populaţiei României. Să ne amintim că unul dintre vorbeţii de la postul TV Antena 3, Mădălin Voicu, „prognozase“ că, ţinînd cont de înmulţirea în progresie geometrică a ţiganilor, s-ar putea ca, peste două-trei decenii, ţiganii să devină, „din minoritate conlocuitoare, majoritate conducătoare“ – ameninţare reluată pe postul Realitatea TV!

Cît despre maghiari şi maghiarizaţi, chiar dacă am avea în vedere amplificarea comportamentului lor suicidar – atît din România, cît şi din Ungaria –, nu este un motiv de liniştire, deoarece, din cauza tezei rasiste şi preponderent antiromâneşti a Ungariei, maghiarizarea, aplicată inclusiv prin maghiarizarea numelor nu numai din actele de identitate, dar şi de pe crucile din cimitire, maghiarizarea accelerată rămîne un „principiu“ hungarist permanent, împotriva căruia ardelenii nu au de gînd să i se opună: dimpotrivă, aşa cum alertează Gheorghe Funar, se grăbesc să adopte, masiv, cetăţenia maghiară! Aplicarea maghiarizării în condiţiile actuale şi sub aceste forme în Ardeal este cu atît mai periculoasă cu cît ardelenii nu şi-au manifestat niciodată împotrivirea în mod ferm, timp de o mie de ani, cît Transilvania a fost condusă de principi maghiari sau de români maghiarizaţi, deşi, totdeauna, din anul 950 pînă azi, au fost majoritari în proporţie covîrşitoare faţă de maghiari! Cele cîteva răscoale – de la Bobâlna, din 1438-1439, războiul ţărănesc al lui Gheorghe Doja, din 1514, războiul lui Horia, Cloşca şi Crişan, războiul lui Avram Iancu – abia că atestă această lipsă de fermitate. A venit momentul ca ardelenii să iasă din letargia lor istorică şi să nu mai fie ademeniţi de iluziile diseminate de către indivizi ca Sabin Gherman sau de avantajele dobîndite prin obţinerea cetăţeniei ungare, acceptată acum din cauza mirajului unor avantaje pecuniare. Se pare că au uitat de vremea consemnată de expresia unio trium nationum, cînd erau obligaţi de grofi să nu poarte cizme, căciulă de blană, haine frumoase etc., pentru a fi mereu umiliţi şi prezentaţi ca slugi, exact cum sunt descrişi chiar şi în zilele acestea de propaganda fascistă hungaristă, inclusiv în manualul despre pretinsa istorie a secuilor, secui care nu mai există fiindcă au fost maghiarizaţi integral de peste două sute de ani – manual care nu este decît o nouă manifestare a măgăriei maghiare! Se pare că ardelenii au uitat cu totul de Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae! Riscul este cu atît mai mare cu cît apar şi materiale despre „isteria de a fi român“, cum scrie un nătărău care nu ştie despre ce scrie, sau despre Tricolorul României, depreciat de un individ cu o privire bovină şi cu gura întredeschisă, gata să prindă muşte, Sorin Ioniţă-Gură-cască, sub titlul „Jeanne d’Arc de Covasna sau războiul celor două cârpe“, publicat în revista 22, a „Fundaţiei Soros pentru o societate deschisă“, fundaţie care, cum am mai relevat în articolul „F.M.I. şi B.M. vor guverna România“, nu este decît „un uriaş aspirator de informaţii“, adică o agenţie de spionaj camuflată!

Ca atare, este absolut necesar şi e foarte simplu să fie eliminată din Constituţie sintagma „minorităţi naţionale“. Trebuie să existe doar voinţa politică a guvernanţilor. Dacă nu pot, îi vom ajuta, dacă nu vor, îi vom sili, iar dacă se opun îi vom elimina. Cum am mai spus, nu ca în Islanda, fiindcă românii nu au experienţa lor democratică, dar măcar ca pe vremea lui Horia, Rex Daciae, sau a lui Avram Iancu. Din moment ce Borboly Csaba ne ameninţă că vor pune mîna pe arme, pentru că se irită la interzicerea de către autorităţi a arborării aşa-zisului steag secuiesc – deşi chiar un heraldist maghiar, decorat de către Traian Băsescu, probabil pentru că este un antiromân virulent, recunoaşte că „steagul secuiesc este un fals, model de broderie de pernă“, deşi e arborat necontenit de 23 de ani încoace –, trebuie să fim pregătiţi să le dăm riposta cuvenită, aşa cum se procedează cu şarpele care îţi iese în drum!

Apoi spuneţi: „Dacă nu am avea un stat care poate fi uşor şantajat şi presat, acum“. Trebuie făcută o disociere: nu „statul este şantajat“, ci conducătorii lui. E-adevărat că, sub aspectul consecinţelor politicii duse de aceşti guvernanţi, rezultatul este cam acelaşi pentru stat, pentru ţară, din cauza cedării la şantaj şi a slugărniciei lor. Şi continuaţi: „Şi aşa a fost mereu. Deci politica românească se poate baza pe hotărâre şi şiretenie, nu doar pe una sau alta“. E-adevărat, aşa a fost mereu, pentru că, observase cu amărăciune şi Grigore Ureche, „suntem în calea tuturor răutăţilor“. Dar politica românească – înţeleasă în sens larg, adică incluzînd aici şi pe aceea a domnitorilor români – s-a bazat, întotdeauna, pe „hotărâre şi şiretenie“ tocmai pentru a ieşi din clinciul în care o băgase Istoria: Neamul Românesc era aşezat în calea tuturor răutăţilor. Acel „bizantinism“ de care era şi mai este acuzată politica românească autentică rezidă tocmai în „hotărâre şi şiretenie“, aşa cum am relevat în mai multe articole, cel mai recent în studiul „Scursurile din PDL se preling în USL“, referindu-mă la dictonul machiavelic „Scopul scuză mijloacele“.

Referitor la afirmaţia lui Putin, trebuie nuanţată analiza. Denumirea oficială a Rusiei este „Federaţia Rusă“ tocmai pentru că include mai multe popoare, nu minorităţi; popoare care au fost cucerite de ruşi în decursul istoriei, dar popoare. Este evident că nu la acestea se referă Putin cînd vorbeşte de minorităţi, ci la cei  proveniţi din statele din afara Federaţiei Ruse şi din afara Comunităţii Statelor Independente (adică ceea ce a mai rămas din fostul imperiu ţarist/sovietic).

În sfîrşit, mai spuneţi: „Expulzarea celor cu dublă cetăţenie ar fi o armă cu dublu tăiş, care, dacă s-ar aplica şi basarabenilor, (re)deveniţi cetăţeni români, nu ne-ar fi de nici un folos“. Dar echivalarea situaţiei basarabenilor cu a maghiarilor şi maghiarizaţilor care au obţinut dubla cetăţenie nu este corectă: basarabenii au fost cetăţeni români fie că fuseseră supuşii lui Ştefan cel Mare, fie că au fost cetăţenii României Mari. Pe cînd maghiarii şi maghiarizaţii din România, îndeosebi cei din Transilvania, nu au fost cetăţeni ai Ungariei decît patru ani: în vremea ocupaţiei horthyste de după Dictatul de la Viena, căci în timpul Imperiului Austro-ungar au fost supuşi imperiali şi nu ai Ungariei! Apoi, nu cred că vreun basarabean care a obţinut şi cetăţenie română ar comite acte antiromâneşti, cum fac maghiarii şi maghiarizaţii din România, de la Trianon încoace!

În Constituţia de la 1991, se afirmă la art. 4 „ (1) Statul are ca fundament unitatea poporului român“; (2) România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială“. Era, deci, o reglementare generoasă, care îi cuprindea pe toţi locuitorii ţării. Dar, mai jos, se introduce una dintre cele mai mari tîmpenii constituţionale: prevederea de la art. 59 (2): „Organizaţiile cetăţenilor aparţinînd minorităţilor naţionale care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament au dreptul la cîte un loc de deputat“ (sic)! Aşa s-a făcut că au intrat în Parlament deputaţi etnici cu 1850 de voturi, cînd un român avea nevoie de 30.000 de voturi pentru a realiza acelaşi lucru. Consecinţa cea mai nocivă este că, aşa cum am mai arătat, grupul parlamentar al minorităţilor este un apendice care votează exclusiv cu Puterea şi, astfel, o majoritate politică şubredă se transformă, cu voturile parlamentarilor minorităţilor, într-o majoritate politică calificată: în acest mod, se realizează cvorumul necesar trecerii legilor ordinare, şi, mai ales, organice. Din acest motiv, guvernul (partidul sau coaliţia aflate la putere) nu se atinge de ei. Aşadar, parlamentarii minorităţilor votează cu Puterea, ca cetăţeanul turmentat, din „O scrisoare pierdută“, care nu „luptă contra Guvernului“, dar nu din considerente doctrinare sau de apărare a intereselor minoritarilor, ci din lichelism. Şi, oricum, reprezentanţii minorităţilor au votat în Parlament numai contra intereselor Românismului şi Românităţii, exemplul cel mai vizibil fiind parlamentarii U.D.M.R., ai jüden-ilor (citiţi: jidanilor) şi ai ţiganilor. Eliminarea reprezentanţilor în Parlament ai minorităţilor naţionale prin eliminarea conceptului „minorităţi naţionale“ implică şi anularea celorlalte „discriminări pozitive“ acordate minorităţilor, în primul rînd celei maghiare: inscripţii bilingve, şcoli, licee, universitate, emisiuni radio-tv în limba maghiară etc.

Protejarea minorităţilor i-a fost impusă României la Tratatul de Pace de după încheierea Primului Război Mondial. Problema minorităţilor a fost concepută ca un „cui al lui Pepelea“, prin care să se facă, ulterior, presiuni asupra României, în continuarea presiunilor prilejuite de semnarea Tratatului de la Berlin, din 1879, prin care se forţa împămîntenirea la grămadă a jidanilor. Acum, Ungaria este folosită de Marile Puteri (a se citi Marile Putori), în special de către S.U.A., ca factor de presiune contra României pretextîndu-se „apărarea drepturilor minorităţilor“. Unul dintre actonii politici implicaţi în aceste presiuni este Richard Holbrooke – principalul vinovat de dictatul antisîrb de la Dayton –, care, printre altele, spunea: „Trebuie reparată moştenirea Trianonului“. Adică repeta lait-motivul politicii revizioniste a Ungariei. Anterior afirmaţiilor acestuia, apăruse, în S.U.A., cartea colonelului (rtg.) Trevor N. Dupuy, FUTURE WARS. The world’s most dangerous flashpoints. Warner Books, New York, 1993. Capitolul 8, The war for Transylvania, a cărui traducere am publicat-o în serialul „Război pentru Transilvania“, tratează despre războiul dus de România contra Ungariei pentru „ocuparea Transilvaniei“, război în care  Ungaria luptă pentru „apărarea secuilor. În preambulul capitolului se precizează: „De asemenea, deşi 96,6 la sută din populaţia Ungariei este reprezentată de etnici unguri, iar restul în cea mai mare parte de germani şi slovaci, circa 1,9 milioane de etnici unguri, cunoscuţi sub numele de secui – care alcătuiesc aproximativ 20% din totalul populaţiei ungare – trăiesc în România. Aceste cifre folosite pentru exemplificare nu sunt numai date statistice, ci reflectă existenţa unor probleme grave şi periculoase“. Periculozitatea esenţială rezidă în diseminarea acestor falsuri, căror li se dă girul de „mare autoritate“, de vreme ce sunt etalate de un colonel american, fie el şi în retragere. Dar asemenea enormităţi, precum „repararea moştenirii Trianonului“ a fost spusă, prin 1990, de curvarul François Mitterrand, şi, acum cîţiva ani,  de către generalul american Wesley Clark (de origine jüdeno-khazară) – autorul miniholocaustului de la Ferma Davidienilor, Waco, Texas, pe care a incendiat-o cu napalm, folosind tancurile – devenit, subit, acum, consilier (adică păpuşar) al lui Victor Ponta! Şi, să reţinem, toată propaganda occidentală pro-hungaristă se învîrte în jurul protejării „secuilor“, care, repet, nu mai există de peste două veacuri.

Dar propaganda occidentală pro-hungaristă şi pro-minorităţi are un scop bine determinat şi stabilit de multă vreme: secesiunea Transilvaniei – cum o afirmă textual Trevor N. Dupuy –, urmată, cum relevă şi Radu Portocală, de regionalizarea şi federalizarea României şi, în final, desfiinţarea României prin politica regionalizării, politică reluată acum de U.S.L., după ce fusese încercată pe timpul guvernului lui Adrian Năstase!

Iată suficiente – dar nu exhaustive – argumente pentru a susţine că eliminarea sintagmei „minorităţi naţionale“ este necesară, posibilă şi, mai ales, urgentă. Această eliminare este prioritatea proximei revizuiri a Constituţiei.

31 martie 2013

 

OCTAVIAN GOGA – 132 de ani de la naştere

Posted by Stefan Strajer On April - 4 - 2013

OCTAVIAN GOGA – 132 de ani de la naştere

 

Autori:  Vasile I. ZĂRNESCU si Voicu TUDOR

 

Anul acesta, la 1 aprilie, se vor împlini 132 de ani de la naşterea primului mare poet al începutului de secol 20, Octavian Goga. Ca şi George Coşbuc, amîndoi sunt ofrande pe care Ardealul le-a adus poeziei româneşti. Şi tatăl lui Coşbuc şi tatăl lui Goga au fost preoţi. Octavian Goga a avut altă viziune despre satul ţărănesc şi despre ţărani. „Eu am văzut în ţăran un om chinuit al pămîntului; n-am putut să-l văd încadrat în acea lumină şi veselie a lui Coşbuc“, mărturiseşte Goga.

 Octavian Goga

Foto. Octavian Goga

Tinereţea poetică

Octavian Goga s-a născut într-o vreme cînd principiul naţional domina fluctuaţiile sufletului românesc. Era atmosfera celei mai sălbatice persecutări a românilor din Transilvania. Această persecutare trezea protestul sufletului românesc împotriva asupririi ungureşti. Octavian Goga mărturisea: „M-am născut cu pumnii strînşi, sufletul meu s-a organizat din primul moment pentru protestare, pentru revoltă, cel mai puternic sentiment care m-a călăuzit în viaţă şi din care a derivat şi formula mea literară“.

Ideea naţională a luptei pentru dezrobirea românilor din Transilvania şi pentru unirea întregului Neam Românesc pe pămîntul şi între hotarele strămoşeşti ale Daciei l-a însufleţit permanent pe Octavian Goga, a constituit idealul sfînt al omului şi scriitorului, aşa cum declara în fragmente autobiografice. „Cred în misiunea istorică veche a scriitorului şi, dacă m-aţi întreba care e formula sufletească, aceea care trebuie să fie pentru el nu numai un comandament etic, ci, în acelaşi timp, şi o formulă literară, eu v-aş răspunde cu vechiul meu crez: e ideea naţională“.

Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881 la Răşinari, fiind primul copil al lui Iosif Goga şi al învăţătoarei Aurelia Bratu. Goga şi-a petrecut copilăria la Răşinari şi la Crăciunelul de Sus, actualmente în judeţul Alba, unde tatăl său avea o proprietate de cîteva iugăre şi o casă albă ţărănească, în care copilărise el însuşi. Copilăria poetului a fost frumoasă, legănată de basme şi legende în ritmul doinelor şi al baladelor. Atmosfera din casa părintească a contribuit mult la formarea poetului, scriitorului şi politicianului Octavian Goga. În anul şcolar 1886-1887, Goga era elev în clasa întîi, la Şcoala din Răşinari. Cîţiva ani mai tîrziu, viitorul poet pleacă la liceul unguresc din Sibiu. La acest liceu se preda în limba maghiară, iar profesorii şovini întreţineau ura între copiii majoritari români şi minoritarii unguri, şi urmăreau sistematic deznaţionalizarea cu orice preţ a românilor.

În anul 1899 se mută la liceul românesc din Braşov. În cetatea Braşovului­, veche vatră de cultură românească, întîlneşte profesori entuziaşti, mari cărturari ca Virgil Oniţiu (directorul liceului) şi Vasile Goldiş, cel care l-a supranumit „poetul pătimirii noastre“. În anul 1900 îşi ia bacalaureatul. După terminarea liceului, Goga se înscrie ca student la Facultatea de litere şi filozofie a Universităţii din Budapesta. Termină studiile universitare în anul 1904.

La Budapesta, începe colaborarea cu revista Luceafărul. De Luceafărul se leagă, incontestabil, ascensiunea poetică a lui Octavian Goga. În Luceafărul, Goga publică poezie socială şi patriotică. În Luceafărul, în anul 1904, îi apar poeziile Oltul, semnată „Nic“, şi altele, semnate „Octavian“ şi apoi „Nic. Otavă“, printre care şi Dăscăliţa, poezie inspirată de figura învăţătoarei Victoria, sora poetului. În 1905 publică, în Luceafărul, antologicele poezii Plugarii, Lăutarul, Dascălul, Rugăciunea, Clăcaşii, Apostolul. În anul 1906 apare, în Viaţa Românească, cu o puternică notă socială, Un om. Trăsătura definitorie a poeziei sale de mai tîrziu va fi cea socială şi patriotică.

În anul 1906, Goga obţinuse premiul Năsturel Herescu al Academiei Române pentru volumul Poezii, avîndu-l ca recenzent pe Titu Maiorescu. Tot în acest an, se căsătoreşte cu Hortensia Cosma. Goga urcă, cu familia Cosma, scările palatului regal şi, fără să-şi dea seama, începe să fie solicitat de altă lume cu care pînă acum nu avusese nimic în comun. Căsătoria, care a luat proporţiile unei adevărate sărbători naţionale, s-a celebrat la Sibiu, în prezenţa multor personalităţi marcante, naşi fiind poetul Alexandru Vlahuţă şi soţia sa, Alexandrina. Evenimentul i-a inspirat lui Goga poezia O rază. După război va divorţa şi se va recăsători cu Veturia Triteanu, cîntăreaţă de operă.

Începînd din 1 ianuarie 1907, va edita o revistă populară, menită să pătrundă în toate păturile sociale şi îndeosebi la sate. Astfel apare Ţara noastră, „revistă populară a Asociaţiei pentru literatura română şi cultura poporului român“, avîndu-l ca redactor pe Octavian Goga. Ţara noastră a fost o revistă de politică şi cultură tipărită întîi la Sibiu, în format de ziar (1907-1909), apoi la Cluj (1922), sub formă de carte şi, în cele din urmă, la Bucureşti (1926), tot în format de ziar. Pînă la dispariţia ei, în 1938, a fost singura publicaţie cu orientare poporanistă din Transilvania şi s-a bucurat de un deosebit prestigiu pentru patriotismul şi intransigenţa de care a dat dovadă. În paginile acestei reviste, Goga publica aproape număr de număr poezii originale, traduceri din poeţii maghiari şi germani şi un număr impresionant de articole literare şi politice. Apar, de asemenea, articole în apărarea ţăranilor din Moldova şi Muntenia, care, împinşi de foame şi mizerie, s-au răsculat împotriva împilării sociale în anul 1907 – începutul, recunoscut de toţi istoricii români, fiind dat de revolta contra arendaşilor jidani desemnaţi prin sintagma „fraţii Fischer“.

 

Maturitatea militantă

În anii Primului Război Mondial, Octavian Goga şi-a ridicat cu hotărîre glasul pentru a susţine cauza dreaptă a unităţii naţionale, pentru a demonstra necesitatea istorică şi legitimă ca Transilvania să fie reintegrată în Patria-mamă, într-un stat naţional unitar român. În etapa neutralităţii, 1914­-1916, Goga face parte din comitetul Ligii Culturale a lui Nicolae Iorga şi se luptă pentru intrarea românilor în bătălia contra Imperiului habsburgic. Volumul Cîntece fără ţară e rodul acestor zbateri dramatice.

În iulie 1914, la izbucnirea războiului, Octavian Goga se afla la Paris. Atunci a venit în ţară şi, la 26 august 1916, s-a înrolat în Regimentul 80 Infanterie din Bucureşti, împreună cu fratele său, romancierul Eugen Goga. A îmbrăcat uniforma de simplu soldat şi a plecat pe Frontul din Dobrogea. În timpul retragerii în Moldova, generalul Constantin Prezan îl mobilizează la Biroul de propagandă pentru Armată. La 2 februarie 1917, un grup de scriitori face să apară, la Iaşi, primul număr din ziarul România, Organul Apărării Naţionale. În paginile acestui ziar de front, Goga scrie 46 de articole şi mai multe poezii.

Octavian Goga a avut fericirea să-şi vadă visul împlinit, lupta sa încununată de izbîndă, trăind cu supremă bucurie momentul istoric al înfăptuirii Unirii Naţionale, odată cu revenirea Transilvaniei la Patria-mamă, consfinţită în Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918.

După înfăptuirea măreţului ideal multisecular al unirii întregului neam românesc din toate cele zece provincii de pe pămîntul şi dintre hotarele strămoşeşti ale Daciei, Goga continuă lupta pentru consolidarea şi apărarea unităţii naţionale. După Marea Adunare de la Alba Iulia, constituindu-se Consiliul Dirigent, Goga e numit membru al acestuia la resortul propagandă.

Între 5 decembrie 1919 şi 13 martie 1920, Goga este ministru al Instrucţiunii şi Cultelor în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod. Între 8 martie şi 13 iunie 1920, e ministru de stat în guvernul Averescu, iar între 13 iunie 1920 şi 17 decembrie 1921, devine ministru al Cultelor şi Artelor în acelaşi guvern. În 1920, fusese ales membru al Academiei Române, în locul devenit vacant prin moartea lui George Coşbuc, cu care ocazie ţine un strălucit discurs închinat memoriei predecesorului său. Presa din aceea vreme, în mare parte, era departe de a se confunda cu ideea naţională, cu cugetul şi simţirea Neamului Românesc.

Octavian Goga critică presa din Bucureşti, îndeosebi ziarele Dimineaţa, Adevărul şi Lupta, nu pentru simplu fapt că patroni lor erau evrei, ci pentru că aceştia practicau o gazetărie de joasă speţă, ostilă ideii naţionale. În ziaristică, evreii introduseseră în ţară tonul violent şi trivialităţile presei-revolver, prin care înjoseau orice discuţie şi batjocoreau instituţiile şi demnitarii ţării. În paginile acestor publicaţii, evreii şi susţinătorii lor au putut să propage nestingherit ideologia marxistă, prezentată în ambalajul atrăgător al umanitarismului antifascist. La această flagrantă agresiune împotriva Neamului Românesc, s-a asociat fie din naivitate, fie din inconştienţă, un numeros contingent de intelectuali cu vederi de stînga. Mai tîrziu, chiar marele scriitor Mihail Sadoveanu a devenit directorul ziarelor Adevărul şi Dimineaţa. Nichifor Crainicscria: „Parcă nu-ţi vine să crezi“. E locul să remarcăm că, din nefericire, în epoca postdecembristă, aproape toate mass media au fost acaparate de patroni jidani, ca pe vremea lui Octavian Goga, aşa cum se arată în articolul „Adevăraţii stăpâni ai presei din România“ (vezi şi „Cui aparţin televiziunile din România“).

 

Poetul premier

La 28 decembrie 1937, Octavian Goga este numit prin Decret regal prim-ministru. Astfel, pentru prima dată în istoria României, ţara este condusă de un partid naţional, care nu făcea nici un secret din orientarea sa profund antievreiască. Noul guvern a adoptat, imediat după instalare, o serie de măsuri şi reglementări pentru a opri invazia jüden-ilor (citeşte: jidan-ilor).

Goga considera că „evreii au dus România pe marginea prăpastiei şi au transformat-o într-o ţară de cerşetori şi nu numai că au supt-o, ci au demoralizat-o, au corupt-o, au necinstit-o, au prostituat-o. Nu marii evrei bogătaşi de prin oraşe, ci evreii mici şi invizibili, cei 1.850.000 de evrei de prin sate, unde ţin pămîntul în arendă şi unde ţin cîrciumile“. Goga considera că evreii sunt purtătorii corupţiei şi ai desfrîului şi că doctrina evreiască (marxismul) se află la originea bolşevismului. Octavian Goga, ca şi majoritatea românilor, a văzut în comunism o formă mascată de stăpînire a oamenilor de către evrei.

În anul 1937, erau în România peste două milioane de evrei, dintre care mai mult de jumătate intraseră clandestin şi nu au aveau nici un act de identitate. În anul 1937 se ajunsese la o proporţie de-a dreptul catastrofală: un evreu la şapte români! În Suedia şi Norvegia era un evreu la 9.000 de locuitori, în Anglia un evreu la 7.000 de locuitori, în Franţa şi Italia un evreu la 400 de locuitori şi chiar Uniunea Sovietică avea un evreu la 65 de locuitori. În acea vreme, evreii erau izgoniţi din toate ţările Europei. Din păcate, România a fost singura ţară care i-a primit, adăpostit şi hrănit. Pentru evrei, România era capătul de drum şi, în acelaşi timp, o oază. Şi recunoştinţa evreilor se vede în ziua de azi. Recunoştinţa e o floare rară, iar recunoştinţa evreiască totdeauna inexistentă. Românii trebuie să fie foarte atenţi cu aceşti năvălitori, care au pătruns în România prin infiltrare ilegală, împotriva voinţei românilor, şi care au răspuns totdeauna cu ură şi duşmănie la omenia şi ospitalitatea noastră proverbială. Chiar Nandor Gingold, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, care l-a înlocuit pe Wilhelm Filderman, a protestat împotriva invaziei iudaice, declarînd, în presa vremii, că România nu-i poate hrăni şi adăposti pe toţi evreii din Europa. Pentru această declaraţie, după anul 1945, dr. Nandor Gingold, a făcut mulţi ani de temniţă grea.

Într-un interviu, acordat la 10 ianuarie 1938 ziarului Paris Soir, Octavian Goga spunea:  „La sfîrşitul secolului trecut, Tratatul de la Berlin ne-a obligat să acordam evreilor, contra voinţei noastre, v-o jur, dreptul la cetăţenie. Din fericire pentru noi, hotărîrea Congresului de la Berlin nu stipula că trebuie să-i naturalizăm din oficiu, aşa încît am putut să-i considerăm cetăţeni străini“.

După o guvernare de numai 44 de zile, Carol al II-lea perfectează, în noaptea de 10 spre 11 februarie 1938, cunoscuta lovitură de stat, prin demiterea guvernului Goga-Cuza, şi însărcinează cu treburile conducerii statului o echipă condusă de Patriarhul Miron Cristea. La 11 februarie 1938, regele Carol al II-lea, Miron Cristea şi Armand Călinescu declarau starea de asediu în toată ţara. Începe deschis dictatura regală. Octavian Goga se vede trădat şi alungat de la Putere. În urma acestei acţiunii umilitoare, Goga se îmbolnăveşte şi moare în amurgul zilei de 6 mai 1938. În seara zilei de 5 mai a făcut o congestie cerebrală. În memoriile sale, Veturia Goga scrie că, revenindu-şi pentru cîteva clipe după atac, ar fi rostit: „Israel, ai învins“; mai erau prezente încă vreo 15 persoane. Există opinia unei „lichidări“ – măcar la nivel moral şi afectiv – efectuate de adversarii săi.

 

Duşmanii lui Octavian Goga şi ai naţionalismului

            Din cauza naţionalismului său, Octavian Goga a avut de pătimit aproape la fel mult ca antecesorul său, inegalabilul Mihai Eminescu. La fel ca acesta, Octavian Goga a avut mulţi duşmani atît în timpul vieţii sale, cît şi după moarte. Toţi cei care au încercat o evaluare serioasă a lui Octavian Goga, după 1944, au fost acuzaţi de naţionalism, de reacţionarism, anticomunism şi, culmea, de naţional-socialism. Şeful corului de denigratori ai lui Octavian Goga a fost un oarecare evreu ilegalist, Aurel Rotenberg, camuflat sub numele Ştefan Voicu, fost redactor şef la Scânteia (1946) şi redactor şef la Lupta de clasă (din 1955).

Acest Ştefan Voicu, care o făcea pe marele antifascist, desfăşura, de fapt, activitate comunistă. Redau mai jos un fragment din cartea scrisă de el, Vremuri, oameni: „Deşi internat în vremea aceea în lagărul de deţinuţi antifascişti din Grosulovo, m-am putut deplasa, în primele luni ale anului 1944, de două ori la Rîbniţa, cu însărcinări din partea comitetului de partid din lagăr. Aveam la mine foi de serviciu şi de drum pe calea ferată, eliberate de comandantul de lagăr, locotenent-colonelul Sabin Motora, pentru a putea circula aproape în voie pe o rază destul de mare dincolo de sîrmele ghimpate ale lagărului.

Cu mine se deplasa, cu titlul de escortă, un sergent din gardă, prieten de-al nostru, a cărui funcţie de escortă era, de fapt, una de acoperire [protejare – n.n., V. T.] a persoanei mele“ (op. cit., Editura Eminescu, 1980, pag 170-171).

„Veselă puşcărie, domnule!“, vorba lui Victor Eftimiu, care era şi el internat în lagărul de la Târgu Jiu (vezi cartea Vechiul Teatru Naţional şi slujitorii săi în amintirile unui autor de origine albaneză, de Chiril Economu, Editura Uniunea Culturală Albaneză din România, Bucureşti, 1998). Aceasta se întîmpla în timp ce pe front mureau, zilnic, mii de militari români. Numai în ziua de 13 august 1942, la Kapinca, pe Doneţ, au murit 2.000 de ostaşi români. O parte dintre acei militari români, care au murit în localitatea Kapinca, sunt înmormîntaţi în Cimitirul Iancu Nou, din Bucureşti (fost Bălăneanu), figura R. Ceea ce este mai mult decît revoltător este faptul că jidanul Ştefan Voicu, în ultimele zile de viaţă, a solicitat să fie înmormîntat într-un cimitir ortodox: în cimitirul Andronache din Bucureşti, figura A, loc 40. Asta ca batjocura să fie completă. Comportamentul lui Ştefan Voicu (n. 9 ianuarie 1906, d. 18 iulie 1992) a indignat întreg poporul român, chiar şi evreii, majoritatea lor, în au fost nemulţumiţi. Probabil aşa se explica refuzul Comunităţii Evreieşti din România de a-l înmormînta într-un cimitir evreiesc.

Academicianul Iorgu Iordan a avut cuvinte de respect şi admiraţie pentru „marele poet“ şi „reprezentantul, la un moment dat, cel mai autentic al aspiraţiilor noastre naţionale şi sociale“, în timp ce Ştefan Voicu scria că Octavian Goga s-a pretat a fi şeful primului guvern fascist din România. Lui Octavian Goga i s-au făcut funeralii naţionale, defunctul fiind adus cu un tren special de la Ciucea la Bucureşti şi depus la Ateneu. A fost înmormîntat la Cimitirul Bellu, în cavoul familiei Goga fig. 30, loc 7. Carol al II-lea, împreună cu aşa-zisele „Permanenţe ale statului“ – formate, în majoritatea lor, din evrei, care conduceau, de fapt, ele România şi nu Consiliul de Coroană – au hotărît reînhumarea lui Octavian Goga în Transilvania. Alogenii nu au suportat prezenţa lui Octavian Goga în Cimitirul ortodox Bellu. Mai tîrziu, peste vreo opt luni, a fost reînhumat în scripta Mausoleului de la Ciucea, în inima Ardealului, pentru care s-a jertfit.

Dar, Octavian Goga, din cauza naţionalismului său autentic, profund şi sincer – provenind din străfundurile ethos-ului românesc, peren, transmis prin moşii şi strămoşii săi – nu este nici astăzi iertat de către duşmanii lui, jüden-ii, sau de către oportuniştii care le cîntă-n strună. Unul dintre aceşti oportunişti a fost istoricul Florin Constantiniu – „cel mai mare istoric contemporan“, cum a fost categorisit la moartea sa. De fapt, el a fost şi un mare poltron, care, în discuţiile private sau cvasi-publice restrînse, se arăta un mare patriot şi un mare critic al situaţiei actuale, dar, în scrierile sale, s-a dovedit a fi un farsor, care pretindea că scrie „sincer“. De exemplu, academicianul Florin Constantiniu îl denigrează pe „poetul pătimirii noastre“ scriind că marele poet Goga se înmlăştina, întrucât „se credea şi se voia un «duce» sau «führer» român“ (cf. O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1997, p. 351). La fel se exprimă Neagu Djuvara, făcătura gonflată de filosoful fără operă Gabriel Liiceanu: «Acest insucces electoral [al lui Gheorghe Tătărescu – n.n., V. I. Z.] se datora [corect se scrie: „era cauzat de un pact…“ – n.n., V. I. Z.] în parte unui „pact de neagresiune între naţional-ţărăniştii lui Iuliu Maniu şi partidul „Totul pentru ţară“ (eticheta electorală a Legiunii)…Regele a adus la guvern doi lideri de mici partide de extremă dreaptă: poetul Octavian Goga şi profesorul A. C. Cuza, şeful unui partid axat exclusiv pe antisemitism“» (cf. O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Ed. Humanitas, ediţia a XI-a, 2010, p. 242).

Similar cu denigrarea făcută de „sincerul“ Florin Constantiniu – care „îmbrăcase cămaşa verde la şapte ani“ şi „regreta că nu a avut şi diagonală“ – şi de lombrozianul Neagu Djuvara, unii dintre cei care „împănează“ textele pe Wikipedia manifestă aceeaşi linie duşmănoasă, incorectă faţă de Goga, exihibînd aceleaşi mizerii logice, semantice şi istorice: „Fostul minoritar român eliberat de sub asuprirea habsburgică şi devenit politician propulsat la conducerea populaţiei majoritare, şi-a surclasat învăţătorii în împilarea populaţiilor minoritare. El s-a dovedit a fi un extremist de dreapta, xenofob, cu vederi fasciste şi net antisemite“.

Octavian Goga – apărător al frontierei

Israel – făcător de ziduri de lagăr concentraţionar

Numai că, pînă la Unirea cea Mare, din 1918, Octavian Goga nu fusese un „minoritar“ printre cetăţenii Ungariei habsburgice, deoarece românii erau majoritari printre unguri, iar în Transilvania habsburgică nu erau doar „majoritari“, ci deţineau o pondere covîrşitoare faţă de moghiori. Apoi, cum i-a „împilat“ Octavian Goga pe minoritari?! Prin faptul că a încercat să facă ordine în ţară şi să se opună invaziei jidăneşti, depistîndu-i pe cei intraţi ilegal în ţară, fiindcă fugeau de măsurile luate contra lor – pe deplin întemeiate! – de guvernele tuturor ţărilor europene şi transatlantice?

Israel do not represent World jewry

Regele Carol al II-lea, care era jidan după mamă (se ştie că toată Casa de Hohenzollern este de origine iudaică-khazară), recunoscuse – de acord cu premierul Octavian Goga – existenţa evreilor intraţi ilegal în ţară: «Într-un interviu acordat în ianuarie 1938 ziarului britanic „Daily Herald“, regele Carol al II-lea şi primul ministru Goga dădeau cifra de 250.000 şi, respectiv, 500.000 de evrei considerați „ilegali“». De cînd apărarea frontierelor şi instaurarea ordinii, controlului şi evidenţei populaţiei înseamnă „împilare“? Orice guvern responsabil caută să împiedice imigraţia ilegală şi îi expulzează pe cei depistaţi ca imigranţi ilegali: S.U.A. au făcut ziduri şi graduri înalte, electrificate, pe o lungime de circa 1.125 de km, la graniţa cu Mexicul, pentru a stopa imigrarea hispanicilor din America Centrală şi de Sud. Arabia Saudită se transformă într-o cetate medievală: ea a început de cîţiva ani construirea celui mai lung zid din lume (9.000 de kilometri, care va costa circa trei miliarde de dolari) pentru a-şi apăra rezervele de petrol. Israelul a construit un zid de beton înalt de 5-6 metri – pe alocuri şi de 10 metri înălţime! – şi lung de cîteva sute de kilometri, pentru a se apăra, în general, de arabii care intră în Israel şi în Teritoriile Ocupate, veniţi din ţările „vecine şi prietene“ ca Egipt, Siria, Liban etc. şi, în special, pentru a se apăra de copiii palestinieni care dau cu pietre în tancurile izraeliene! Dar Israelul a făcut şi mai mult decît ziduri pentru a nu mai intra alţii: de la înfiinţarea sa, în 1948, face epurare etnică. În cadrul războiului de exterminare a poporului palestinian, a distrus toate genurile de arhive ale Autorităţii Naţionale Palestiniene: foile matricole ale elevilor, evidenţa populaţiei, evidenţele cadastrale, fişele autovehiculelor, documentele Poliţiei (inclusiv cele de urmărire a infractorilor) etc. (cf. F. S., „Armata izraeliană distruge arhivele Administraţiei Palestiniene“, în El Pais, nr. 9096, 22 aprilie 2002, pag. 7; vezi şi Mariano Aguirre, “Buscan terminar con la Autoridad Palestina“, BBC Mundo, 2 aprilie 2002). Aceasta, ca să demonstreze, cum pretindea Golda Meir (o jidancă venită din Polonia), că „palestinienii nici nu există!“ – după cum relevă Roger Garaudy într-una din cărţile sale. Iar această politică de epurare – practic, de exterminare – etnică, începută de primul prim-ministru al Israelului, David Ben Gurion (jidan venit din Polonia), supranumit „marele epurator“, şi preluată de Golda Meir, se aplică şi acum (vedeţi şi articolul „Israelul evacuează cu forţa o tabără palestiniană instalată pe locul unde ar urma să fie construită o colonie evreiască“, 13 ianuarie 2013, pe http://blackopssecurity.blogspot.ro/2013/01/israelul-evacueaza-cu-forta-o-tabara.html). Exterminarea palestinienilor comisă de Israel este o formă a conflictului arabo-izraelian, a cărui origine se află în Declaraţia  Balfour, făcută la presiunile sioniştilor Lionel Walter Rothschild, Nahum Sokolow şi Chaim Weizmann (care va deveni primul preşedinte al statului Israel). Dedesubturile escrocheriei numite „Declaraţia Balfour“ au fost denunţate de evreul onest Benjamin Freedman.

Academica, nr.10-2012, p.30, tabel

Ca atare, Octavian Goga era – cum se spune azi – „un mic copil“ în comparaţie cu acţiunile Israelului, considerat stat terorist, dar aflat sub oblăduirea Uniunii Europene (în care „am intrat“ noi, „de bună voie“) şi sprijinit militar, financiar şi politic de S.U.A. (vezi Alexandru Urzică, „SUA oferă Israelului arme avansate în schimbul amânării atacului asupra Iranului“, Capital, 9 martie 2012, inclusiv comentariile)! Ca să-i descurajeze pe palestinieni, la 30 ianuarie a.c., aviaţia Israelului a început să bombardeze Siria! Atunci, să nu zici, ca preşedintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad, că „Israelul este o insultă la adresa Umanităţii“? Sau, mai grav, de la tribuna O.N.U.: „Israelul va fi în curînd eliminat“! „Allah!, Allah!“

 

Octavian Goga – model de patriot

Dar România nu avea voie să-şi apere graniţele nici în anii ’60 ai secolului XIX, nici în anii ’30 ai secolului XX. Pe vremea lui Alexandru Ion Cuza sau a lui Octavian Goga, jidanul care încălca legea se sustrăgea pedepsei pe motiv că „e supus austriac“ – chiar dacă venea din Polonia, Rusia ţaristă etc. –, iar acum se sustrage arestării şi întemniţării pe motiv că este cetăţean sau spion izraelian, sau, mai făţos şi ameninţător, cetăţean american: vezi cazurile Radu Ioanid-Sperjurul, Marco K. Katz-Vameşu’, Sorin Beraru, Omar Hayssan, Tzipi Livni, Marc Richş.a. [vezi şi: Iuliana Enache, Israelul refuză ca cetăţenii săi să fie judecaţi pentru crime de război“, Mediafax, 12 oct. 2009; Ioana Ardelean, „Personajele cheie ale afacerilor israeliene în România: Bernard Shraer, Sorin Beraru (Samuel Bergovici), Liviu (Alfred) Mandler, Dan Fischer, Vladimir (Vova) Cohn“, 17 iulie 2012, pe http://www.rostirea.ro/news/personajele-cheie-ale-afacerilor-israeliene-in-romania-bernard-shraer-sorin-beraru-samuel-bergovici-liviu-alfred-mandler-dan-fischer-vladimir-vova-cohn]).

Consecinţa tratării cu menajamente sau chiar în mod privilegiat a acestor indivizi – în loc să fie declaraţi persona non grata, cum s-a mai propus – este că au devenit tot mai impertinenţi, ba chiar un pericol pentru securitatea naţională. Dovada o constituie comportamentul lui Radu Ioanid, care, în ianuarie a.c., a revenit în România să ne acuze, din nou, de antisemitism: „Istoria României moderne nu poate fi despărţită de antisemitism“ (vezi Vlad Stoicescu, Andrei Crăciun, „INTERVIU Radu Ioanid:…“ în adevărul, 27 ianuarie 2013). Adică repetă acelaşi clişeu propagandistic exhibat de Leon Poliakov, escrocul internaţional Elie Wiesel, mincinoasa Hannah Arendt, dezinformatorul Teşu Solomovici şi ceilalţi jidani antiromâni – clişeu lansat încă de Encyclopaedia Britannica, 10th Edition, 1902, page 482!

Dar România nu are voie să-şi apere graniţele, bogăţiile, valorile spirituale şi morale nici acum. S-a ajuns la situaţia din 1939, cînd circa două milioane de evrei alcătuiau minoritatea etnică cea mai numeroasă şi mai înstărită din România, care domina şi controla comerţul, finanţele şi industria din ţară. Acum, în România este mai rău decît pe vremea lui Octavian Goga, care încercase să îi expulzeze măcar pe cei ilegali: sunt peste două milioane de evrei (în cvasitotalitate jidani), intraţi ilegal în ţară, dar cu acoperire legală, căci guvernele postdecembriste au manifestat o slugărnicie deplină faţă de finanţa iudaică mondială (vedeţi studiul „Slugărnicia pierde România“) şi au cedat şantajului conducerii Uniunii Europene, care a condiţionat intrarea României în U.E. de primirea a sute de mii de evrei din Israel! Ministerul de Interne şi Institutul Naţional de Statistică refuză să publice orice informaţie cu privire la imigraţie, în general, şi la aceea a „evreilor“, în special. Culmea „realismului“, a falsificării şi slugărniciei, după recensămîntul din noiembrie 2011, „evreii“ au dispărut şi din viitorul Anuar Statistic, în curs de publicare! O atestă, cu seninătate academică, însăşi revista ACADEMICA, într-un tabel în care enumeră nu naţionalitatea, cum ar fi normal, ci „etnia“: „română, maghiară, rromă, ucraineană, germană, turcă, tătară, rus-lipoveană, alte etnii, nedeclarată“ (cf. Vasile Gheţău, „Recensământul populaţiei din octombrie 2011. Rezultate provizorii şi semne de întrebare“, ACADEMICA, nr. 10, 2012 pag. 30; vezi facsimilul).

Academia Română, în „inteligenţa“ şi „ştiinţificitatea“ sa, face două greşeli impardonabile. Primo: afirmă că românii nu mai sunt o naţiune în ţara lor, ci doar o etnie. Secundo: a doua greşeală, cu mult mai gravă, este că îi anihilează pe evrei: ei sunt pe nicăieri. Cum de „poporul ales“ nu a fost ales în Anuar, încît a dispărut ca măgaru-n ceaţă? Cum şi-au permis sinecuriştii din Academia Română şi din Institutul Naţional de Statistică să-i treacă în tabel pe ţigani, dar să-i treacă sub tăcere pe jidani?! Tot din cauza lui Octavian Goga i-au anihilat pe evrei din tabel? S-au molipsit, cumva, de la Mahmoud Ahmadinejad? E-adevărat că, în textul de sub tabel, autorul, prof. univ. dr. Vasile Gheţău – care e şi directorul Centrului de Cercetări Demografice „Vladimir Trebici“ –, încearcă „să dreagă busuiocul“, explicînd: „Numărul persoanelor din grupa Alte etnii nu diferă semnificativ faţă de cifra de la recensământul anterior şi este posibil ca(,) în spatele acestei stabilităţi(,) să se afle continuarea scăderilor anterioare (s.n. – V. I. Z.) la unele etnii tradiţionale, nemenţionate în datele provizorii (sârbi, slovaci, bulgari cehi, evrei, polonezi)…“ etc. În realitate, evreii din România nu numai că nu dispar – nu „scad continuu“ –, ci, dimpotrivă, se înmulţesc continuu, mai mult ca ţiganii. Căci ţiganii se înmulţesc prin procreare din cauza promiscuităţii, dar le şi mor mulţi copii din cauza condiţiilor de trai (cu excepţia celor care trăiesc în palatele ţigăneşti), pe cînd „evreii“ se înmulţesc prin imigraţie: primesc cetăţenia română, la grămadă, cu sutele lunar! Situaţia reflectată – fals! – de statistică e cu atît mai bizară, mai suprarealistă, iar paradoxul e cu atît mai inexplicabil cu cît Academia Română are mai mulţi membri evrei decît români!

            25 Martie 2013, Buna Vestire

Voicu TUDOR

Vasile I. ZĂRNESCU

Cum a ratat UDMR-ul 18 cadavre!

Posted by Stefan Strajer On April - 4 - 2013
Târgu Mureș, Martie 1990

Cum a ratat UDMR-ul 18 cadavre!

Foto.Ion Coja 

Autor: Prof.univ. Ion Coja (Bucureşti)

Da, s-ar putea spune și așa, cadavre ratate!, așa cum ratezi la tir cartușele sau țintele! Le-au procurat – e vorba de cadavre, Dumnezeu știe cum, că nu-i ușor să găsești la dată fixă 18 cadavre nou-nouțe, să pară a fi ieri împușcate sau stâlcite în bătaie, le mai faci și niște incizii, vânătăi sau găuri de glonț, le îmbraci frumos, cu cât mai mult verde pe ele, eventual le pui și o pană de cocoș la pălărie, apoi le convoci pe toate cadavrele, adică le încarci într-un camion cu basculantă pe care îl trimiți a doua zi după „evenimentele” de la Târgu Mureș, pe un anumit traseu, ca să fie răsturnate sărmanele cadavre într-un loc anumit, mai rîpos, iar cu vreo oră-două în urma camionului vii cu coloana de automobile în care au fost îmbarcați ziariști din toată lumea, acei ziariști care cu o zi înainte au difuzat în lumea largă de zeci și sute de ori imaginea emblematică a românilor care îl linșează pe maghiarul Cofariu… Bestiile valahe!

…Evident, cadavrele aflându-se în posesia a felurite acte și semne din care să rezulte clar cât erau de maghiari! Bieți maghiari!… Victime ale…

Zis și făcut! Camionul este încărcat cu cei 18 pasageri „de ocazie” și clandestini, pleacă spre destinație, apoi, din altă direcție, după cronometru și conform desfășurătorului venit, probabil, de la Budapesta, este pornită și coloana de mașini a presei libere, democrate, care trece prin câteva sate de români, nimeni nu le iese cu pâine și sare înainte, iar după un timp coloana ajunge într-un desiș de codru, la locul știut numai de organizatorii evenimentelor, se opresc, caută în dreapta, caută în stânga, sus, jos, mai la vale, mai la deal, nici urmă însă de cadavrele agonisite cu atâta trudă!… Unde erau cadavrele?! Ce făcuse nenorocitul de șofer cu ele?! Cui le vânduse?!…

…Așadar, așa s-a ratat momentul culminant al mascaradei de la Târgu Mureș, martie 1990, care trebuia să fie încununată prin această întâlnire, spontană desigur, neprevăzută, dintre ziariștii occidentali, căci numai ăia sunt ziariști adevărați, și cele 18 cadavre ale victimelor barbariei românești insuportabile, cazul urmând să fie discutat și la ONU, desigur: 18 – optușpe cadavre de maghiari nevinovați, în floarea vârstei, uciși de români, de românii tolerați pe străvechiul pământ secuiesc, nu este o crimă oarecare, pe care s-o treci cu vederea sau la Faptul divers… Li se dădea serios de lucru conclavurilor internaționale convocate să găsească o soluție! Măcar acum, în al enșpelea ceas! Înainte ca românii să declanșeze propriu zis genocidul pe care-l pregătesc de mai bine de o mie de ani!…

Dar, deh, n-a fost să fie!… Nu le-a ieșit tovarășilor maghiari înscenarea măcelului, au greșit că nu au apelat la veteranii de la Ip și Trăznea, ci s-au încrezut în generația tânără de honvezi, căreia îi aparținea și șoferul camionului! Cum l-o fi chemat pe acel Pișta care, atunci când de emoția sa maximă, a șoferului, motorul s-a înecat și s-a oprit, el, bietul șofer, conștient de valoarea prețioasei încărcături și temându-se să nu încurce circulația, a părăsit vehiculul și a șters-o de la locul incidentului, lăsând camionul pe marginea drumului și plin ochi de cadavre!… Departe de râpa vizată și bine însemnată pe traseul rămas nestrăbătut!… Au rămas în soare, camionul și cadavrele, până s-au adunat roi toate muștele din județ!…

…Cam așa s-a încheiat făcătura încercată de specialiștii maghiari în diversiuni anti-românești!

Întrebarea la care aș vrea un prim răspuns este următoarea: de unde erau acești specialiști, acești activiști ai anti-românismului? Din Ungaria, eventual din diasporă, sau erau rezidenți pe teritoriul inamic, românesc?…

Deci, în termeni ceva mai seci, în Martie 1990, în cadrul diversiunii puse la cale de UDMR și organele sale superioare sau auxiliare, s-a încercat și această stratagemă: să fie expuse în fața omenirii îngrozite 18 cadavre, pregătite din vreme spre a fi identificate ca victime ungurești ale sălbăticiei românilor! Urmau să fie fotografiate și filmate de televiziunile și ziarele din Occident convocate în acest scop, promițându-li-se că vor avea de transmis niște reportaje puțin spus senzaționale, din România lui Dracula!… 18 maghiari uciși, executați cu sânge rece de români! Ce altă dovadă mai trebuia pentru a se lua în dezbatere internațională problema Transilvaniei, care trebuie măcar acum, în al doisprezecelea ceas, să devină subiectul unor preocupări internaționale și al unei soluții internaționale… Măcar cum a fost aceea de la Viena, din 1940… Cel puțin! Dacă nu chiar toată Transilvania!

Bietele cadavre!… Sunt convins că printre ele vor fi fost și cadavre de români, și-mi place să cred că acele cadavre nu s-au lăsat manipulate într-un mod atât de ticălos, vor fi avut o reacție de dincolo de moarte cu care l-au speriet pe bietul bozgoride, punându-l pe fugă de la locul faptei… Al faptei neduse până la capătul ei atât de mizerabil…

Ce ne făceam dacă udemeriștilor le reușea atât de ticăloasa manevră?! Nu ne mai spălam de păcatul și rușinea celor optușpe crime nici peste o sută de ani!… Căci șansele de a dovedi falsul ar fi fost minime!

Dar mai ales mă întreb: Ce urma să se întâmple mai departe în cadrul scenariului pus la cale de udemeriștii de la Budapesta? Ce reacții internaționale erau preconizate, prevăzute sau chiar pregătite, puse deja la punct, să se declanșeze imediat după descoperirea cadavrelor?

Întrebarea se pune și în sens contrar: ce riscau ungurii dacă erau prinși? Ce au pățit în urma celor petrecute?! Ce a urmat propriu zis?

Iar răspunsul este năucitor: nimic! Nimeni nu a pățit nimic! Iar ancheta care trebuia declanșată a debutat cum nu se putea mai prost: prin totala secretizare! S-a dat consemn în Armată – care atunci îngloba și SRI și Poliție, să nu răsufle nicio vorbă despre cele 18 cadavre… Iar ce anchetă s-a făcut, cu ce rezultate, nu mai știu nici eu ca să vă pot spune povestea până la capăt!… A ajuns până la mine numai o șoaptă, confirmată de Sabin Făgărășanu, care avea de unde să știe că era adevărată! Iar eu, după un vechi obicei al casei, imediat am făcut publică informația și am cerut organelor de procuratură să se auto-sesizeze și să lămurească lumea, ce și cum a fost cu cadavrele amintite! Am publicat mai multe texte pe acest subiect, am făcut și o interpelare parlamentară – dacă nu mă înșel, iar la o întâlnire cu unul dintre cei mai importanți oameni ai momentului și ai locului, o autoritate în materie de Martie 1990, l-am întrebat direct, fără ocolișuri, cum a fost cu cadavrele irosite prostește de UDMR, iar dânsul mi-a răspuns mirat: „de unde știți dumneavoastră de povestea asta, domnule profesor?!” Un răspuns greșit, dacă ții seama că venea de la un profesionist al răspunsurilor ambigue, în doi peri!… Nu era deloc ambiguu! Sau poate că exact asta a vrut să spună și domnul general! La data respectivă maior numai!…

*

…Au trecut de atunci 23 de ani! Cred că măcar acum, când gluma, adică obrăznicia din secuime se îngroașă, ar fi timpul să aflăm adevărul despre tot ce-s în stare să facă compatrioții noștri ugro-finici! Nu-i putem potoli decât cu arma adevărului și a legii. Iar legea nu poate interveni decât în interiorul adevărului! Deci adevărul trebuie pus mai presus de orice altă discuție cu udemeriștii din țară și de la Budapesta!

Nu întreb de ce autoritățile de la București au ținut și țin mai departe secret acest episod din zbuciumata primăvară a anului 1990! Nu întreb pentru că știu! Și am spus-o public de fiecare dată, deci o mai spun și acum: autoritățile de la București erau, la acea dată, autoritățile care organizaseră și „evenimentele” din decembrie 1989… Nu erau autorități românești, ci autorități „feseniste”! Iar în decembrie 1989, la Timișoara, după cum bine știm acum, s-a recurs cu mare succes la diversiunea cu cadavrele adunate din timp pentru a le pune să joace teatru, să facă pe morții proaspeți, victime din ajun! Încă nu s-au răcit de tot, săracii!… Era foarte important să nu se facă nicio comparație între Timișoara și Târgu Mureș, să nu se stabilească nicio similitudine!

În martie 1990 nu știa mai nimeni de acest episod timișorean! Dar unii, din ce în ce mai mulți, ar fi făcut legătura între morții de la Timișoara (unii dintre ei, desigur) și morții la fel de falși, cei optușpe, de la Târgu Mureș!… S-ar fi dovedit astfel că, de fapt, emanații revoluției emanaseră tocmai ei revoluția, inclusiv cadavrele fictive prin care a debutat măcelul din decembrie 1989, încheiat după două săptămâni cu vreo două mii și ceva de cadavre deloc fictive!……

Șmecheria cu cadavrele ținute la frigider în așteptare spre a fi folosite la nevoie, șmecheria asta, destul de veche, clasică, s-a repetat cu mare succes în războiul din Yugoslavia, pentru a-i acuza pe sârbi de crime inventate! A ținut! Și a produs efectele cunoscute!… După aceea, la câțiva ani după, s-a aflat adevărul! Cum că morții aceia (o bună parte dintre ei!), puși în cârca sârbilor, erau decedați cu luni de zile mai înainte de a fi puși să facă istorie! Și au făcut! Adică au produs efecte ireversibile. Degeaba s-a aflat mai apoi adevărul, Yugoslavia deja nu mai exista și nimic nu mai dădea înapoi ceasul istoriei, chiar dacă istoria se lăsase fraudată, înșelată, păcălită și prostită, așa cum au încercat maghiari s-o mai măsluiască o dată, în martie 1990…  A câta oară oare?!

Mă mai întreb o dată: ce s-ar fi întâmplat dacă drăguțul de bozgoraș, pus la volanul basculantei cu mortăciuni, nu ar fi făcut în cizme de frica a ceea ce urma să facă?! Ce s-ar fi întâmplat dacă ticălosul nu era atât de sperios și manevra udemeristă ar fi fost dusă până la capăt? Ce urmări ar fi avut abominabila crimă „românească”?! Nu cumva erau pregătite și niscai cancelarii democrate, occidentale, care să reacționeze vehement la actele de barbarie prin care românii se excludeau singuri din spațiul civilizației europene?!…

Oameni buni! Cum putem să ne apărăm de asemenea ticăloșii altfel decât dându-le în vileag pe cele cunoscute! Vreau să spun că interesul nostru suprem, de a ne apăra de vrăjmășia ticăloșilor, ne obligă să spunem tot adevărul despre Martie 1990! Și despre alte momente istorice asemănătoare în ticăloșia lor! A tăcea în continuare, a ține secret cât sunt de mârșavi ungurii și alți prieteni cu care ne-a pedepsit Dumnezeu, este un fel de a ne tăia singuri craca de sub picioare!

Norocul nostru e unul singur: că ungurii nu sunt la fel de deștepți pe cât sunt de ticăloși! Dar atenție mare: din păcate, maghiarii nu acționează singuri, ci mereu în cârdășie cu un stăpân!… Un stăpân ales de ei să fie mai puternic, cel mai puternic, dacă se poate, pe care se pricep dintotdeauna să-l înstige împotriva românilor! Să-l atragă în cârdășie! Au făcut istorie numai la remorca altora! Sau prin alții! Deseori prin români chiar!

Căci ungurii sunt, mai presus de orice, un popor de români, slovaci, nemți, evrei, sârbi etc., maghiarizați! Un popor de dez-naționalizați! Un mixtum compositum etnic fără egal în Europa! Ei numesc asta „sinteză”!… Cei de prin părțile noastre au un așa de mare procent de „românitate” (sic!) încât am putea să le spunem măi, vere!, dacă nu cumva chiar măi, frate!

Deocamdată însă nu merită să le spunem nici măcar măi, vecine!…

Că le-aș spune: Măi, vecine! De ce nu vrei tu să ne avem bine?! De ce, focului, nu te potolești?!… Sau vrei iar s-o pățești?!

(8 martie 2013)

                         

Victor Ponta: cecitate politică sau oportunism?

Posted by Stefan Strajer On March - 13 - 2013

Victor Ponta: cecitate politică sau oportunism?

Vasile ZARNESCU_CV

Autor: Colonel (r.) Vasile Zărnescu

Astă-seară, 10 martie 2013, la emisiunea sa despre problema „secuilor“, Radu Tudor i-a invitat, printre alţii, pe sociologul conf. univ. dr. Radu Baltasiu, directorul Centrului European de Studii în Probleme Etnice (C.E.S.P.E.) al Academiei Române, şi pe europarlamentarul Victor Boştinaru, despre care s-a spus că este „expert“, dar nu s-a precizat ce expertizează. Oricum, acesta este licenţiat al Facultăţii de Istorie şi Geografie a Universităţii Bucureşti (iunie 1974) şi, ulterior, al Facultăţii de Istorie şi Filozofie a Universităţii Bucureşti (iunie 1981), adică este licenţiat în patru domenii, ceea ce înseamnă că nu este competent în nici unul dintre ele (poate ar fi în domeniul istoriei, fiindcă l-a aprofundat de două ori: între 1971-1974, apoi între 1978-1981!). Încă de la începutul emisiunii, Radu Baltasiu a făcut o expunere despre ceea ce au fost şi sunt secuii şi a repetat o afirmaţie făcută în emisiunile anterioare pe Antena 3 şi de notorietate în toate mass media serioase: anume că, după datele ultimului recensămînt, s-au declarat „secui“ doar vreo 300 (trei sute) de indivizi. Ca atare, nu se mai poate vorbi de secui, mai ales că şi ăştia vorbesc numai ungureşte, se îmbracă ungureşte etc. şi nu ca secuii de acum peste două secole, înainte de a fi fost complet maghiarizaţi. Deci, secui nu mai există! Totuşi, în acea emisiune, expertul Victor Boştinaru, deşi, printre cele patru domenii în care este licenţiat, are şi calitatea de istoric-cu-repetiţie, vorbea, în tot timpul emisiunii, de „secuime“ – la fel ca alde Gheorghe Frunda, Bela Marco (de la românescul Marcu), Petru Lakatos (pronunţat „Làcatoş“, adică de la Lăcătuşu), Gabor Kozsokar (din românescul Cojocaru) şi alţi asemenea români maghiarizaţi. Idioţenia şi mai mare a acestor maghiarizaţi este conţinută de expresia folosită frecvent tot de ei: „maghiarii din secuime“ (sic) – idioţenie care are, totuşi, prin sinceritatea ei, meritul că le dă de gol fariseismul, impostura şi demagogia! Păi, dacă sunt „maghiari“, de ce se mai referă la „secuime“, de vreme ce secui nu mai există, fiindcă fuseseră maghiarizaţi de peste două secole?! În plus la inventarul inepţiei cu „secuii“ – inepţie preluată şablon de toate prompter-istele ironizate de Mircea Badea –, chiar pe burtiera emisiunii lui Radu Tudor figura titlul „Secuii cer autonomie în inima Transilvaniei“, iar această inscripţie a zăcut acolo pe toată durata emisiunii, deşi, repe, sociologul Radu Baltasiu clarificase de la început numărul lor insignifiant, număr care, în asociere cu faptul maghiarizării lor depline şi definitive, marca inexistenţa lor!

Impotriva separatismului maghiar_opt

După emisiunea lui Radu Tudor a urmat emisiunea „Sinteza zilei“, care l-a avut ca invitat pe premierul Victor Ponta, în care s-a glosat cel mai mult tot pe tema „secuilor“ inexistenţi, dar trataţi în discursul emisiunii ca fiind o entitate demografică reală. Gazda emisiunii, Mihai Gâdea, l-a întrebat, la obiect, ce opinie are premierul despre arborarea steagului „secuiesc“ şi acţiunile revizioniste manifestate cu acest prilej. Victor Ponta a minimalizat pericolul propagandei revanşarde hungariste, că e steagul secuilor aliaţi ai lui Mihai Viteazul, care secui etc. Adică a dat-o şi el pe glumă, pe rolul său conciliant important, că tocmai fusese el, „ieri [adică în 9 martie], la Budapesta, la congresul socialiştilor maghiari unde discursul său fusese aplaudat“ etc., etc. Unde era Theodor Stolojan, care, cu vreo două decenii în urmă, clamase sentenţios: „Cu suveranitatea naţională nu se glumeşte!“? Unde erau ceilalţi politicieni care, sub o formă sau alta, recitaseră aceeaşi placă? Erau pe nicăieri, căci pozaseră în naţionalişti nu pentru că ar fi avut intenţia să apere interesele şi valorile naţionale, ci doar din motive politicianiste, demagogice! De aceea, Ungaria, via U.D.M.R., a continuat escaladarea revizionismului, pînă azi. Dar Mihai Gâdea nu şi-a putut reprima pofta de a-l umili niţel pe premier cu calitatea închipuită de „coleg cu Mihai Viteazul“ a Iui Valeriu Zgonea, căruia – din spirit partinic şi de „generaţie“ – Victor Ponta i-a luat apărarea, deşi ar fi fost mai bine să-l trimită la strîns şuruburile căii ferate, căci asta învăţase el la facultatea făcută la fără frecvenţă! Cum s-a văzut, premierul Victor Ponta s-a complăcut şi el în postura de „pacificator“ în relaţia România-Ungaria, bagatelizînd, ca şi Zgonea et ejusdem farinae, problema steagului „secuiesc“ şi, în esenţă, politica revanşardă a Ungariei, via U.D.M.R., care iterează pretextele Dictatului de la Viena! În mod evident, Victor Ponta este mai instruit, poate chiar mai cult decît C.F.R.-istul Valeriu Zgonea sau decît geograf-filozof-istoricul-dublu Victor Boştinaru. De aceea, nu-l suspectez pe premierul Ponta de a suferi de cecitate politică mai mult decît de oportunism politic. Pentru că el vrea „linişte“ internă şi externă, cum îi dictează stăpînii din U.E., ca să stăpînească mai bine cu toţii: şi stăpînii noştri, interni – cleptocraţia postdecembristă –, şi cei externi.

Maghiarii se cred irlandezi

Consider că, inclusiv în cazul premierului Ponta, este vorba de oportunism în mai multă măsură decît incapacitate de a distinge realitatea politică internă şi externă, deoarece falsa problemă a „secuilor“ – etalată tot mai agresiv de maghiarizaţii din România, manevraţi de Ungaria – datează de la Trianon, continuată prin Dictatul de la Viena şi reluată în etapa postdecembristă. Chiar şi la Antena 3 s-a mai glosat pe această temă, aşa cum se poate constata din articolul de mai jos, pe care este oportun să-l republic, tocmai pentru a releva jocul perfid dintre „moderaţii“ din U.D.M.R. şi „radicalii“ spionului şi adulterinuluiLaszlo Tokes – joc pe care guvernanţii şi politicienii (care, în majoritatea lor, sunt doar politicaştri) din România se prefac, de 23 de ani, că nu-l văd! Între cele trei steluţe redau, ad litteram, articolul din Gardianul, preluat pe site-ul Antenei 3.

***

 Szekelyfold nem Romania

Ziarul secuilor cheamă la luptă armată pentru dezmembrarea României

Autor: C. T. Sursa: http://ziarero.antena3.ro/articol.php?id=1219356133, preluat din Gardianul, 22 august 2008

♦ Ziarul de limbă maghiară Haromszek“ („Trei Scaune“, în traducere – n.r.), care apare la Sfântu Gheorghe şi care este editat de mai mulţi lideri ai Consiliului Naţional Secuiesc, a publicat, pe prima pagină, un articol care îndeamnă populaţia secuiască la lupta cu arma în mâna pentru înfiinţarea unui stat de sine stătător în inima Transilvaniei. Articolul este semnat cu pseudonimul Zoltan Bedo, conform unor surse din interiorul redacţiei, de unul dintre acţionarii publicaţiei, Albert Levente

♦ Articolul, intitulat „Cu capul sus, cu spatele drept“, îndeamnă la „înfiinţarea unui stat de sine stătător“, „prin forţa armelor“. Prin poziţie conştientă, unitară, curajoasă, prin luptă şi prin jertfă. Cotidianul Haromszek este editat de societatea H-PRESS S.r.l., iar din acţionariatul ei fac parte Magyari Lajos, fost deputat U.D.M.R. de Covasna, în mandatul 1992-1996, şi consilier local la Sfântu Gheorghe între anii 2004-2008, şi Ferencz Csaba, vicepreşedintele Consiliului Naţional Secuiesc

♦ Virulenţa articolului cu pricina a stârnit interesul Serviciului Român de Informaţii. Traducerea articolului a fost expediată, ieri, biroului de presă al S.R.I., purtătorul de cuvânt al acestei instituţii dând asigurări reporterilor Gardianului că, în cursul zilei de astăzi, va adopta o poziţie oficială faţă de acest aspect. Reacţiile politicienilor nu au întârziat să apară. Senatorul U.D.M.R. Eckstein Kovacs ne-a declarat că o astfel de instigare la violenţă reprezintă o enormitate

Ziarul de limbă maghiară Haromszek („Trei Scaune“, în traducere – n.r.), editat de mai mulţi lideri ai Consiliului Naţional Secuiesc, a publicat, în urmă cu două luni, pe prima pagină, un articol care îndeamnă populaţia secuiască la lupta cu arma în mâna pentru înfiinţarea unui stat de sine stătător în inima Transilvaniei. Articolul este semnat cu pseudonimul Zoltan Bedo, conform unor surse din interiorul redacţiei ziarului care apare zilnic la Sfântu Gheorghe, de unul dintre acţionarii publicaţiei, Albert Levente. Nu este pentru prima dată când apar astfel de îndemnuri la separare prin forţă de România, însă virulenţa articolului cu pricina a stârnit interesul Serviciului Român de Informaţii. Traducerea articolului a fost expediată, ieri, biroului de presă al S.R.I., purtătorul de cuvânt al acestei instituţii dând asigurări reporterilor Gardianului că, în cursul zilei de astăzi, va adopta o poziţie oficială faţă de acest aspect.

De câţiva ani de zile, de când în vocabularul liderilor U.D.M.R. şi al celorlalte organizaţii maghiare din Transilvania a intrat expresia „autonomie teritorială“, o bună parte a presei maghiare transilvănene (în special cea din judeţele Covasna şi Harghita) găzduieşte constant articole de-o virulenţă incredibilă împotriva a tot ce este românesc. Dacă, în zonele unde maghiarii sunt inferiori numeric, tonul articolelor şi emisiunilor radio-tv e mai ponderat, în cele două judeţe unde maghiarii sunt majoritari, jurnaliştii maghiari îşi permit să scrie aproape ca în epoca în care Transilvania era ocupată de trupele horthyste. În ultima perioadă, tonul gazetelor de limba maghiară din zonă a devenit încă şi mai vehement, aproape belicos. Până în urmă cu vreo doi ani, liderii şi figurile marcante ale minorităţii maghiare vorbeau despre autonomie „culturală“ ori „personală“. De prin anii 2006-2007 încoace, a început să se vorbească explicit despre autonomie teritorială. Anul acesta, cotidianul de limbă maghiară Haromszek („Trei Scaune“, în traducere – n.r.), în ediţia sa cu numărul 5419, apărută luna trecută, a dat tonul trecerii la solicitări şi mai radicale. Potrivit articolului intitulat „Cu capul sus, cu spatele drept“, apărut sub semnătura unui anume Zoltan Bedo, nu mai e la modă revendicarea autonomiei teritoriale. Ungurii din România sunt îndemnaţi acum să ceară „autodeterminare“. De ce autodeterminare în loc de autonomie? Ne lămureşte chiar autorul articolului citat: pentru că, prin autodeterminare, „popoarele îşi pot decide liber statutul politic, adică poartă, în sine, şi dreptul alegerii libere a regimului politic. Adică dreptul înfiinţării unui stat de sine stătător“. Idee cu care dacă noi, majoritarii, nu suntem de acord, ne spune ziarul Haromszek ce ne aşteaptă: nesupunerea civică sau chiar lupta armată. Şi până acum, multe din discursurile propagate în presa maghiară din Transilvania se situau la graniţa penalului. Acum, însă, odată cu aceste îndemnuri explicite la „înfiinţarea unui stat de sine stătător“, „prin forţa armelor“, ceea ce se scrie în presa de acolo intră în coliziune frontală cu Constituţia României. Ca să nu fim acuzaţi că exagerăm, redam mai jos câteva pasaje mai semnificative din articolul respectiv. Intertitlurile ne aparţin.

spanzurare_or

Vrem dreptul la propria patrie!

            În epoca modernă, putem vorbi de realizarea autonomiei minoritare atunci când statul transferă drepturi ale puterii de stat unor organizaţii înfiinţate şi alese pe cale democratică de către minorităţi. Dat fiind faptul că scopul primordial este păstrarea identităţii, trebuie să presupună validarea următoarelor drepturi: – dreptul folosirii limbii materne în viaţa particulară, în învăţământ, justiţie şi administraţie publică – dreptul înfiinţării propriului sistem de învăţământ – dreptul la funcţii publice şi servicii publice – dreptul la patrie (care patrie? – n.r.) – dreptul de a dispune liber de bogăţiile naturale – dreptul la reprezentanţă politică locală

După cum rezultă şi din enumerare, în cazul autonomiei, nici vorbă de lezarea integrităţii teritoriale a statului în cauză, respectiv de divizarea ei teritorială. Cu atât mai mult, cu cât până şi preşedintele României pune semnul egalităţii în mod conştient între acestea. Şi nu în mod întâmplător.

Autodeterminarea este preferată

Să vedem despre ce este vorba. Autonomia administrativă înseamnă transferarea anumitor elemente ale puterii centrale unităţilor administrative locale în cazul soluţionării unor sarcini care au un caracter local şi care pot fi rezolvate cel mai eficient pe plan local. Nu este permisă confundarea cu autonomia minoritară, pentru că nu garantează drepturile fundamentale care slujesc păstrării identităţii, deoarece constituie doar o condiţie necesară, însă nu şi suficientă pentru păstrarea existentei noastre naţionale. Cunoscând toate acestea, trebuie să precizăm că în cazul autonomiei minoritare a se vorbi de divizarea ţării înseamnă minciună, a se oferi autonomie în loc de autonomie minoritară înseamnă inducere în eroare. În ambele cazuri, scopul este menţinerea puterii centrale, în interesul căreia bucureştenii nu se sperie nici de declanşarea unui conflict interetnic.

Un alt concept utilizat frecvent, dar al cărui conţinut nu este clarificat suficient, este autodeterminarea, care nu este identic cu varianta în maghiară a autonomiei. Din punctul de vedere al dreptului internaţional, însemnătatea acesteia ascunde mult mai multe.

Revizionism hungarist

Vrem stat de sine stătător

Dreptul la autodeterminare se referă, mai ales, la faptul că popoarele îşi pot decide liber statutul politic, adică poartă în sine şi dreptul alegerii libere a regimului politic, respectiv dreptul înfiinţării unui stat de sine stătător. Deci, în cazul în care secuimea se autodefineşte ca popor, în conformitate cu dreptul internaţional, ea poate profita şi de dreptul înfiinţării unui stat…

Din istoricul Pământ Secuiesc, având un teritoriu de 12.800 kmp, dacă scădem Scaunul Arieş, românizat, rămâne un teritoriu de 10.876 kmp. Numărul locuitorilor acestui teritoriu este de 888.827, dintre care 153.405 (19 la sută) sunt de naţionalitate română şi 655.422 (81 la sută) de naţionalitate maghiară. Dacă studiem actuala împărţire teritorială a lumii, trebuie să observăm că numai în Europa există cinci ţări independente mai mici decât Pământul Secuiesc, atât din punct de vedere al teritoriului, cât şi din cel al locuitorilor. Iată-le: – Andorra – suprafaţa 468 kmp, 71.000 locuitori. – Liechtenstein – suprafaţa 160 kmp, 28.000 locuitori. – Luxemburg – suprafaţa 2586 kmp, 364.000 locuitori. – Malta – suprafaţa 325 kmp, 350.000 locuitori. – San Marino – suprafaţa 61 kmp, 23.000 locuitori.

Şi dacă, în cazul lor se poate, nouă de ce nu ni se cuvine dreptul înfiinţării unui stat? Răspunsul este simplu. Ni se cuvine şi nouă. Trebuie doar profitat de el. Trebuie revendicat, trebuie luptat pentru el, dacă este nevoie. Dacă parcurgem evenimentele istoriei universale, punând un accent deosebit pe secolul XX, putem constata că niciodată nu i s-a dat nimic în dar nici unei naţiuni. Fiecare a trebuit să lupte pentru libertate, pentru validarea drepturilor, pentru menţinerea existenţei sale statale sau pentru redobândirea acesteia. Această luptă a fost întotdeauna complexă, dusă pe mai multe căi, prin lansarea diferitelor mijloace. Au fost cazuri când s-a derulat paşnic doar prin mijloace politice, uneori s-a recurs şi la diferite forme ale nesupunerii civice, iar alteori, chiar şi armele şi-au spus cuvântul. În interesul libertăţii, toate acestea trebuie asumate. Un singur lucru era, însă, comun în fiecare. Solidaritatea. Dacă aceasta există, forţarea autodeterminării este doar o problemă de timp… Cum se poate realiza autodeterminarea? Prin poziţie conştientă, unitară, curajoasă, prin luptă şi prin jertfă…

Legături strânse cu Fides şi Laszlo Tokes

Cotidianul de limbă maghiară Haromszek este editat de societatea H-PRESS S.r.l., cu sediul în Sfântu Gheorghe. Firma a luat fiinţă în anul 1992 şi are un capital social în valoare de 3.060 lei, având ca principal obiect de activitate „editarea ziarelor“. Ca obiecte secundare, societatea se ocupă de la activităţi de servicii anexe silviculturii la activităţi de consultanţă în domeniul relaţiilor publice şi al comunicării. S.r.l.-ul cu pricina are 17 asociaţi persoane fizice, cu participaţie egală la capitalul social, în procentaj de 5,88 la sută. Acestea sunt Torma Sandor Csaba, Magyari Lajos, fost deputat U.D.M.R. de Covasna, în mandatul 1992-1996, şi consilier local la Sfântu Gheorghe între perioada 2004-2008, Aros Carol, Simo Erzsebet, Farkas Arpad, Sylvester Lajos, Paljanos Maria, Ferencz Csaba, vicepreşedintele Consiliului Naţional Secuiesc, Ferencz Reka, Iochom Istvan, Kisgyiorgy Zoltan, Benko Levente, Albert Levente (cel care, pare-se, a publicat respectivul articol, pe care l-a semnat cu pseudonim), Peter Anton, Torma Clara, Malnasi Emese-Melinda şi Peter Laura. Societatea H-PRESS S.r.l. are nu mai puţin de 12 puncte de lucru în regiunea Har-Cov. Potrivit wikipedia.org, un alt cotidian de limbă maghiară, fondat în 1999 şi care apare la Cluj, a fost demarat iniţial de un grup de interese apropiat Uniunii Democrate a Maghiarilor din România (U.D.M.R.), prin editura S.C. Scripta S.A. din Oradea – aflată în proprietatea senatorului Attila Verestoy –, pachetul majoritar de acţiuni al publicaţiei fiind, însă, preluat în anul 2000 de către un grup de investitori apropiaţi partidului Fidesz din Ungaria, prin firma Hungarom Media Kft din Budapesta. Editorul „Kronika Kiadohaz“ a înfiinţat un serviciu propriu de curierat şi difuzare în zona Transilvaniei. Sistemul derulat prin transportul auto al exemplarelor nu a funcţionat în mod eficient şi a generat pierderi în special la capitolul combustibil. În perioada 2001-2006, publicaţia a înregistrat pierderi masive, iar în paralel difuzarea nu a cunoscut creşteri semnificative. Redacţia şi administraţia au cunoscut o fluctuaţie masivă de personal din cauza salarizării slabe între 2001-2006. În anul 2005, redactorul-şef Samu Csinta a contactat, fără succes, mai mulţi acţionari ai editorului principalului cotidian local Haromszek din judeţul Covasna, SC H-PRESS S.r.l., pentru a-i convinge să vândă partea lor de acţiuni pentru sume cuprinse între 200 şi 300 milioane lei vechi, la valoarea monedei naţionale din anul respectiv. H-PRESS are un număr de 17 acţionari, iar regulamentul de ordine interioară nu permite înstrăinarea acţiunilor decât în cadrul cercului de acţionari ai s.r.l.-ului. Valoarea H-PRESS era estimată, în 2005, la circa trei miliarde lei vechi. Potrivit unor estimări financiare, Kronika s-ar fi capitalizat prin obţinerea pieţei de publicitate a Haromszek, aflat în situaţie de monopol în judeţul Covasna, cu un venit estimat provenit din încasări lunare din publicitate cuprinse între 500 milioane şi un miliard lei vechi. Kronika a fost achiziţionată în anul 2006 de firma Inforg Zrt. (afaceri imobiliare şi consultanţă în afaceri) din Ungaria, membră a holdingului Vegyepszer Zrt. al miliardarului Elek Nagy, apropiat al aceluiaşi Fidesz. Inforg are în proprietatea sa şi canalul de telviziune „Hir TV“ din Budapesta, de asemenea un susţinător al Fidesz. În cursul anului 2004, ziarul a susţinut campania pro-autonomie etnică promovată de către Consiliul Naţional Secuiesc în cadrul unui turneu organizat în mai multe aşezări din Transilvania. Unul dintre cei doi redactori-şefi adjuncţi al ziarului, Arpad Gazda, este un susţinător al episcopului reformat de Piatra Craiului, Laszlo Tokes, iar fratele lui din municipiul Sfântul Gheorghe este vicepreşedintele organizaţiei judeţene Covasna a Partidului Civic Maghiar (P.C.M.) şi secretar al organizaţiei Sfântul Gheorghe al Consiliului Naţional Secuiesc. (Sorin Simion)

Eckstein Kovacs: «Nebuni sunt şi în trei scaune, şi în patru scaune» Senatorul U.D.M.R. Eckstein Kovacs a declarat, ieri, pentru Gardianul că o astfel de instigare la violenţă reprezintă, din punctul său de vedere, „o enormitate, ceva fantezist“. „Eu sunt un pacifist convins. Îmi plac şi cei din Sfântu Gheorghe, dar şi cei din secuime. Ar fi bine să lăsăm armele pentru Hemingway. Nebuni sunt şi în trei scaune, şi în patru scaune. Mă declar străin de orice astfel de gândire“, a mai spus senatorul.

Tinutul secuiesc - pamant romanesc

Bolcaş: „Trebuie opriţi!“

La rândul său, vicepreşedintele P.R.M., Lucian Bolcaş, ne-a precizat că sunt subtili „ungurii aceştia“, ştiu cum să instige. „Până nu le dăm peste bot acestor iredentişti, lucrurile nu or să se calmeze“, a mai adăugat Bolcaş.

***

            Ziarul Gardianul nu a mai consemnat răspunsul purtătorului de cuvînt al S.R.I., iar, între timp, au dispărut atît ziarul, cît şi arhiva sa de pe Internet. Norocul nostru, al naţionaliştilor, este că articolul a fost reprodus pe site-ul Antenei 3 şi, astfel, îl putem accesa şi demonstra atît politica revanşardă a Ungariei, cît şi „impotenţa guvernanţilor români“ – cum vitupera Adrian Năstase înainte de a deveni premier şi a se alia cu „duşmanul de mai ieri“, fascista U.D.M.R., căreia avea să îi facă tot felul de concesii, la fel ca defuncta C.D.R., concesii obţinute prin şantaj politic inclusiv ulterior, sub regimul lui Traian Băsescu, îndeosebi în timpul guvernelor trădătoare Boc! Dar ameninţarea cu apelul la „lupta armată“ nu fusese comisă doar atunci, ea fiind reluată, inclusiv zilele trecute, de către preşedintele Consiliului Judeţean Harghita, Csaba Borboly, care îl avertiza pe prefect asupra protestelor violente din Belfast, pornite de la un steag. Numai că atitudinea revanşardă a revizionismului hungarist nu este echivalentă cu lupta pentru independenţă a Irlandei, care este un stat cotropit de Perfidul Albion, pe cînd maghiarizaţii din România (reprezentînd circa 90 la sută dintre „maghiarii“ din România) sunt doar efectul acţiunii rasiste a maghiarizării – începută cu virulenţă prin decretele de maghiarizare, date încă din etapa cînd Ungaria fusese încorporată în Imperiul Austro-ungar, maghiarizare continuată, cum s-a arătat frecvent, în etapa tranziţiei din cauza guvernelor trădătoare postdecembriste. Un exemplu epatant al maghiarizării, dar mai puţin cunoscut, este cazul celor „13 generali maghiari martiri“, executaţi pentru trădare de către împăratul austriac şi comemoraţi cu atîta pompă de propaganda hungaristă, deşi doar trei erau maghiari (numai unul fiind „maghiar pur“, născut în Budapesta), ceilalţi zece fiind maghiarizaţi din alte minorităţi conlocuitoare în cadrul Imperiului Austro-ungar, supranumit „închisoarea popoarelor“! Oricum, aceşti „13 generali maghiari“ pot fi judecaţi, şi acum, post mortem, drept criminali de război, deoarece, prin masacrele comise, ei au s-au făcut vinovaţi de crime contra umanităţii, care sunt imprescriptibile! În schimb, guvernanţii postdecembrişti, în lichelismul lor, le-au ridicat statuia „Ungaria Mare“ în Parcul „reconcilierii“ din Arad! Această slugărnicie a guvernanţilor şi preşedinţilor României le-a dat apă la moară revizioniştilor moghiori, care, aplicînd politica „paşilor mărunţi“, acum ameninţă cu „lupta cu arma în mînă“! Iar premierul Victor Ponta face glumiţe despre steagul „secuilor“, preluînd afirmaţiile năroade ale lui Valeriu Zgonea şi, totodată, îşi etalează persoana sa importantissimă de „făcător de pace“! Şi împăratul roman, cînd reprima răscoalele popoarelor asuprite, se autointitula „făcător de pace“, „pacificator“, care, în limba latină are forma pacalis! Spiritualitatea daco-geţilor a făcut ca, în limba daco-română, acest cuvînt să devină „păcălici“. Premierul Victor Ponta, ca ex-procuror instruit şi ca intelectual cult, nu dovedeşte cecitate politică, ci este un carierist, un oportunist, este un exemplu de păcălici, care păcăleşte poporul român!

Chiar dacă acest articol a apărut acum aproape cinci ani, despre aşa-zisul ţinut secuiesc – inexistent sub aspect geografic, politic, juridic, administrativ etc. –, despre „secuii“ inexistenţi fiindcă au fost maghiarizaţi de multă vreme, despre criminala Divizie Secuiască, înfiinţată în 1848, care a comis crime oribile şi imprescriptibile în 1848, în 1916 şi în 1940-1944, despre urmaşii acesteia care au comis crime oribile şi în decembrie 1989, s-a mai scris şi, deci, liderii U.S.L. şi ai altor partide, redactorii de la Antena 3 şi de la toate mass media care relevă problema „secuiască“ ar trebui să ştie că este o falsă problemă, că e doar un pretext pe care-l folosesc horthyştii din U.D.M.R. şi din Ungaria pentru a face presiuni asupra României în contextul unei conspiraţii internaţionale, iar cînd scriu despre „secui“ trebuie să scrie aşa, cu ghilimele, iar cînd vorbesc trebuie să spună „aşa-zişii secui“. Dacă nu procedează astfel, ziariştii sunt nişte mercenari sau doar „idioţi utili“ – cum îi numea Lenin –, iar politicienii, parlamentarii ş.a. nu sunt decît oportunişti, demagogi – iar, în final, toţi sunt trădători de ţară şi contribuie, fie că-şi dau seama, fie că nu, la secesiunea teritorială pretinsă de moghiori!

            10 martie 2013, Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi

 

 

 

Greşelile lui Take Ionescu şi actualii prădători ai bunurilor Academiei Române

Autor: Voicu Tudor

După o viaţă de muncă în slujba poporului român, pentru realizarea unităţii naţionale, Take Ionescu, la Conferinţa de Pace de la Paris in 1918, a avut o comportare care a indignat pe toţi românii din ţară şi din străinătate. Guvernul român, condus de Ionel I. C. Brătianu, obţinuse cu mare greutate încheierea Tratatului cu Rusia, Franţa, Anglia şi Italia, prin care Aliaţii admiseseră în scris revendicările noastre naţionale: Ardealul până la Tisa, Maramureşul şi Crişana până la Tisa,  întreaga Bucovină şi întreg Banatul.

            În ziua de 18 ianuarie 1919 s-a deschis la Paris Conferinţa de Pace, care trebuia să reglementeze problemele internaţionale după Primul Război Mondial (vezi şi Mircea Rusnac, „În ce mod a fost trasată graniţa româno-sârbă în 1919-1920“ pe http://www.vestul.ro/stiri/5534/in-ce-mod-a-fost-trasata-granita-romano-sarba-in-1919-1920.htm). Alcătuirea delegaţiei care să apere dreptul României la Conferinţa de Pace a suscitat vii controverse, mai ales prezenţa lui Take Ionescu în această delegaţie. Take Ionescu realizase o înţelegere cu Nicola Pasici (1843-1926), prim-ministru al guvernului sârb şi cu Ante Trumbici (1864-1938), delegat croat la Conferinţa de Pace, privind împărţirea Banatului între România şi Serbia, în timp ce Ion I. C. Brătianu cerea ca acest teritoriu să revină în întregime României. Aliaţii, la 17 august 1916, au semnat un tratat de alianţă între România, Franţa, Anglia, Rusia şi Italia, prin care Aliaţii acordau României dreptul de a alipi Bucovina, Banatul, Maramureşul şi toată Transilvania până la o linie care mergea de la Debreţin la Seghedin, bazându-se pe faptul că, până în secolul al XVIII-lea, populaţia majoritară la est de Tisa era populaţie românească. Încă înainte de înaintarea armatelor generalului francez Franchet d’Esperey prin Balcani spre Dunăre, Take Ionescu luase contact la Paris cu membrii Comitetului Naţional Iugoslav, Trumbici şi, mai ales, Pasici, care susţineau, în exil, drepturile ţării lor şi începuse tratative cu ei. Avem, astfel, dovada sigură că încă de atunci, în urma acestor convorbiri, el asigurase pe delegaţii iugoslavi de renunţarea României la revendicarea integrală a Banatului, înscrisă în tratatul de alianţă din 1916 şi că admisese ca partea occidentală a acestei provincii – Torontalul – să fie alipită Serbiei (vezi şi Mircea Rusnac, „Limitele istorice ale Banatului“, pe http://www.vestul.ro/stiri/5649/limitele-istorice-ale-banatului.htm). Ce calitate avea atunci Take Ionescu? Era membru al guvernului, avea vreun mandat din partea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, din partea regelui Ferdinand? NU! Incredibil! Atitudinea lui a lăsat consternată aproape toată lumea din Europa. Orice urmă de îndoială era acum înlăturată. Din acel moment, colaborarea cu Take Ionescu devenise imposibilă. Take Ionescu a avut o mare contribuţie în pierderea Sudului Banatului. Take Ionescu era foarte bun prieten cu Nicola Pasici, şeful delegaţiei sârbeşti la Conferinţa Păcii, căruia îi transmitea discret memorii şi îl încuraja în susţinerea pretenţiilor sârbilor asupra Banatului. Toţii românii s-au întrebat de unde atâta afinitate, dragoste a lui Take Ionescu pentru sârbi? Puţini ştiu, iar unii istorici au spus-o parţial, sau au ascuns-o, că Take Ionescu avea origine sârbească din partea mamei. Bunica dinspre mamă a lui Take Ionescu, născută Anastasia Andronicu, a fost căsătorită cu Delberovici, de origine sârbă, ofiţer de cavalerie în armata austriacă. Delberovici s-a stabilit în România şi din căsătoria cu  Anastasia Andronicu s-a născut un singur copil, Eufrosina, mama lui Take Ionescu. Mai târziu, când mama Eufrosinei a rămas văduvă, s-a retras la Mănăstirea Viforâta, comuna Aninoasa, lângă Târgovişte. După 20 de ani de călugărie a încetat din viaţă la 11 aprilie 1884 maica Athanasia Delberovici, născută Andronicu. În cimitirul Mănăstirii Viforâta se păstrează mormântul ei şi un mic monument funerar.

Provinciile istorice romanesti

            Fruntaşul liberal Ionel I. C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, era adeptul unei atitudini demne, intransigente pentru apărarea intereselor şi prestigiului României şi nu privea cu ochi buni politica de „sărut mâna“ adoptată de Take Ionescu în raporturile cu marile puteri. La 28 iunie 1918, Take Ionescu primise aprobarea oficială a plecării cu destinaţia Elveţia. I s-a zis „trenul Take Ionescu“. Traversând Elveţia, prima ţară liberă în care putea vorbi el, dădu o serie de interviuri şi, continuându-şi drumul, ajunse la Paris, la 22 iulie 1918. La Paris, Take Ionescu a căzut sub influenţa iudaismului mondial şi se împrietenise cu Edouard Rotschild, preşedintele Consistoriului Evreiesc din Franţa, şi cu Israel Levy, marele rabin al Comunităţii evreieşti din Franţa, cu care se întâlnea aproape zilnic. Pe aceşti doi evrei nu-i interesau soarta românilor, ci soarta evreilor din toată Europa şi doreau ca teritoriul României să fie colonizat cu evreii din toată Europa şi chiar din Asia. Chestiunea evreiască, transformată de sionişti într-o problemă internaţională, a îngreunat mult situaţia României la Conferinţa de Pace de la Paris. Ostilitatea acestor cercuri evreieşti, strâns legate de marea finanţă a Europei şi a Americii, a avut cele mai grave consecinţe asupra revendicărilor teritoriale ale României înfăţişate Conferinţei şi aprobate prin Tratatul încheiat cu Rusia, Anglia, Franţa şi Italia la 17 august 1916. Chiar Charles J. Vopicka, ministrul Statelor Unite în România, începuse să facă propaganda pentru sârbi în contra României. Take Ionescu spera să parvină la minister prin ajutorul străinilor şi de atmosfera defavorabilă din Italia care, pentru a obţine Fiume ((azi Rijeka, în Croaţia), împingea pe sârbi în Banat.

Harta Banatului romanesc din Serbia

            La Paris, Take Ionescu a cunoscut o alogenă, Adina Olmazu (care o fi fost numele ei adevărat?), care mai târziu i-a devenit secretară. Această alogenă, Adina Olmazu, fusese căsătorită cu un individ, Cordescu, de care se despărţise (vezi articolul „Woroniecki“, semnat de Georgeta Filliti, în revista Biblioteca Bucureştilor, nr. 12, decembrie 2007, pag.10-12, editată de Biblioteca Metropolitană Bucureşti, str. Take Ionescu nr. 4, sector 1). Unii avansează ideea că Adina Olmazu a fost chiar căsătorită cu Take Ionescu – într-o biserică catolică din Franţa, iar această informaţie este frecvent colportată în presa on line. Alţii sunt mai rezervaţi şi mai expeditivi, dar zeflemitori, ca, de exemplu, Petre Pandrea: „Take Ionescu îşi văzuse idealul realizat: fusese prim-ministru 30 de zile. A plecat în Italia, cu noua şi tînăra sa soţie Adina Olmazu, şi a murit intoxicat de stridii şi amor. Adina fusese furată din gyneceul unui partizan politic“ (cf. Petre Pandrea, „Mentorul meu“, pe blogul http://blogulmaresaluluicrai.blogspot.ro/2012/10/mentorul-meu-de-petre-pandrea.html). Este evident că, aici, cuvîntul „furată“ nu are sensul pe care-l are în practica flăcăilor de la ţară, care-şi „furau“ viitoarele consoarte cu căruţa sau chiar cu calul. Apoi, cuvîntul „gyneceul“ este, la fel de evident, forma eufemistică de a spune că individa fusese pescuită din „haremul“ unui partizan politic, adică era o întreţinută, iar cuvîntul „soţie“ este folosit de complezenţă, spre a nu spune, frust, că Take Ionescu plecase cu o amantă, tot aşa cum unii mari „manageri“ pleacă azi în delegaţii cu o „escortă feminină“. În ţară nu este transcris un act de o asemenea importanţă: un certificat de căsătorie al unui personaj politic de o asemenea anvergură nu putea rămîne netranscris şi consemnat în arhivele oficiale; aşadar, nu s-a produs o asemenea căsătorie, deci afirmaţia nu are nici o valabilitate şi doar camuflează o posibilă relaţie de concubinaj cu o amantă de lux. Originea etnică a acestei femei este o enigmă. În anul 1928, Adina Olmazu s-a recăsătorit cu un refugiat evreu polon, Jean Korybut Woroniecki, care pretindea că este principe (vezi şi articolul Siminei Stan, „Vila prinţesei Woronieka“, în Jurnalul Naţional, 7 noiembrie 2009, pe http://jurnalul.ro/timp-liber/casa/vila-printesei-woronieka-de-la-sosea-526531.html). În realitate, era un sărăntoc, un evreu care murea de foame în Galiţia. Articolul regalistei Georgeta Filitti (decorată de trădătorul ex-rege Mihai şi prietenă de idei cu alt falsificator al istoriei, Neagu Djuvara) este plin de afirmaţii gratuite, fără nici un fel de acoperire documentară – ceea ce nu se cade pentru un „doctor în istorie“, care este, şi încă decorată de Mihai de Hopînţol. Această alogenă, Georgeta Filitti, o fostă umilă bibliotecară la Institutul „Nicolae Iorga“, s-a pretat la un lucru murdar: a distrus mormântul profesorului universitar Mihail Căputineanu (1834-1912) (fost director al Şcolii de Poduri, Şosele şi Mine în anii 1877-1878), din cimitirul Bellu Ortodox, fig. 16, loc. 6 şi şi-a construit un imens monument funerar. Alogenii vor să şteargă orice urmă de existenţă a românilor pe meleagurile lor strămoşeşti. Câtă nedreptate!!! Cine patronează şi încurajează asemenea acte de vandalism? Doctoriţa în istorie pretinde, în acest articol, că Dinu Zamfirescu este nepotul prof. dr. Toma Ionescu, fratele primului ministru Take Ionescu. Dacă ar fi fost adevărat, monarhistul s-ar fi îngrijit de mormântul profesorului, din Cimitirul Bellu Ortodox, fig. 20, loc 4, care a fost înstrăinat şi profanat de un alogen oarecare, Ilie Viţelaru, fost Weisman. De asemenea, Georgeta Filitti mai lasă să se înţeleagă, fără să aibă curajul să scrie acest lucru, că Dinu Zamfirescu ar fi nepotul generalului de divizie David Praporgescu, căzut în luptele de apărare de pe Valea Oltului (30 sept./16 oct.) în timpul contraofensivei germane. Generalul David Praporgescu este primul general român mort în războiul din 1916-1918. El este înmormântat în Cimitirul Bellu Ortodox, fig. 1 bis, loc 10. Nu trebuie uitat că Dinu Zamfirescu este fostul director al actualului Institut pentru memoria exilului românesc şi, mai ales, trebuie permanent relevat că el este iniţiatorul şi primul semnatar al infamanteiDeclaraţii de la Budapesta“ – declaraţie cu caracter profund antinaţional şi antiromânesc. El a fost portar, muncitor şi un timp îndelungat tehnician la Institutul Pasteur-Bucureşti. Câtă neruşinare şi cât tupeu la acest individ să revină în ţară şi să aibă şi pretenţia să fie demnitar! Pentru ce merite? Ce valoare are el? El a fost ostil statului şi poporului român în toată vremea cât a fost în străinătate şi a făcut propagandă duşmănoasă împotriva poporului român. Ce origine etnică o avea acest individ? Acest transfug antiromân îşi păstrează şi cetăţenia franceză, de teama unor eventuale represalii din partea Statului Român. Profesorul Constantin C. Giurescu a fost ministru al Informaţiilor şi al Propagandei în două guverne înainte de 1940 şi, după cinci ani de închisoare la penitenciarul de la Sighet, a revenit la Universitate şi, peste câţiva ani, avea să fie primit în Academia Română, ca membru titular. Şi ca profesorul Constantin C. Giurescu au fost şi alţi români adevăraţi, care au înţeles mersul Istoriei. Socialismul este sensul universal şi proxim al istoriei. Prin trăsătura sa, capitalismul (iudaic) este anti-uman, anti-social şi anti-creştin. Creştinismul, prin ideologia lui, reprezintă mai mult decât o religie. El rămâne singura soluţie de emancipare a omenirii, de umanizare a omului şi de salvare a planetei de un viitor sumbru. Ferească Dumnezeu să învingă iudaismul, pentru că pe Pământ nu va rămâne decât urma paşilor lui Iisus.

Limitele Banatului

            Poporul român a rămas consternat când a văzut atitudinea lui Take Ionescu la Conferinţa de Pace de la Paris. El se aliase cu italienii, care erau în conflict cu sârbii pentru Fiume şi Dalmaţia. Le promisese sârbilor Banatul, dacă nu integral, cel puţin jumătate, în schimbul renunţării la Fiume şi Dalmaţia. Atât le-a trebuit sârbilor, ungurilor, italienilor, bulgarilor, croaţilor, când au constatat că un diplomat şi om politic român atacă Tratatul încheiat în 1916 şi renunţă la teritorii româneşti. Culmea neruşinării, Ungaria pretindea Dalmaţia pentru sacrificiile făcute în timpul războiului! În consecinţă, Ion I. C. Brătianu a decis să renunţe la colaborarea cu liderul conservator Take Ionescu. Prezint mai jos un fragment din cartea lui Gheorghe Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României în 1919:

            „Într-o discuţie cu Alexandru Lepedatu, Ion I. C. Brătianu relata că regele l-a invitat pe Take Ionescu – aflat în capitala Franţei – să revină în ţară pentru a se pune de acord cu preşedintele Consiliului de Miniştrii în legătură cu problemele care urmau să fie dezbătute la Conferinţă, în special aceea a Banatului (cf. op. cit., Editura Corint, 2001, pag. 52 şi 53). Dar Take Ionescu n-a răspuns cererii regelui. „Aceasta e cauza că el nu este azi delegat al ţării la Conferinţa de Pace şi nu orgoliul meu sau rivalităţile de partid“ a explicat Ion I. C. Brătianu.

            Înainte de a pleca la Conferinţa de Pace, Ion I. C. Brătianu îi spunea lui I. G. Duca: „Să ştiţi că voi lupta la Paris pentru aplicarea integrală a tratatului [din 1916]. Sunt aproape sigur că Aliaţii nu-mi vor da tot Banatul. Dar puţin îmi pasă, nu mă duc acolo pentru succese vremelnice, vreau, oricare ar fi hotărârile de azi, să menţin pentru viitor neştirbită, măcar pe cale solemnă de protestare, integralitatea drepturilor noastre etnice. Ceea ce a făcut tatăl meu cu Basarabia la Berlin voi face eu acum la Paris cu revendicările noastre în Apus. Chiar dacă ţara nu mă va înţelege şi nu mă va aproba azi, am credinţa că odată va da dreptate atitudinii mele“.

Această situaţie a făcut ca prim-delegat al României la Conferinţa Păcii să apară primul ministru Brătianu – al doilea delegat, în locul lui Take Ionescu, fiind numit Mişu Nicolae, ministru plenipotenţiar al României la Londra. Brătianu adusese, totuşi, cu sine şi o plenipotenţă în alb, semnată de regele Ferdinand, pentru Take Ionescu, în cazul când acesta ar fi susţinut atitudinea sa (vezi articolul lui „Voi lupta ca niciodată“ de Vasile Netea, în revista Flacăra, nr. 19, 14 mai 1982, Bucureşti).

Take Ionescu a persistat în greşeala făcută şi astfel România a pierdut Sudul Banatului, cu populaţie românească compactă, între graniţele unui stat străin. În faţa refuzului conferinţei de a satisface cererile României, Ionel Brătianu repetă gestului tatălui său de la 1877. În timpul tratativelor care precedaseră Congresul de la Berlin, Imperiul ţarist ne cerea judeţele Basarabiei de miazăzi, iar Ion C. Brătianu menţinea cu intransigenţă convenţia încheiată cu Rusia la începutul războiului, care ne garanta integritatea teritoriului; sub nici un cuvânt nu admitea să renunţe de bunăvoie la dreptul nostru asupra părţii din Basarabia pe care Europa ne-o restituise după războiul Crimeii. Evenimentele din 1918 şi unirea Basarabiei întregi cu România dovediseră, tocmai atunci, dreptatea acestui punct de vedere. Fără rezistenţa hotărâtă din 1878, România ar fi pierdut dreptul moral de a revendica Basarabia, atunci când sorocul dreptăţii i-o aducea, după patru decenii, în ceasul prăbuşirii împărăţiei ţarilor. Crede că-i de datoria sa să păstreze neatinse, pentru viitor, printr-o protestare solemnă, „drepturile imprescriptibile ale României asupra Banatului“. De asemenea, Ion I. C. Brătianu găseşte inacceptabilă clauza minorităţilor, care era de natură să ştirbească demnitatea şi autonomia Statului Român.

La tratativele de pace lungi şi anevoioase, în ciuda convenţiilor semnate în 1916, Aliaţii i-au tratat pe români de parcă s-ar fi aflat în tabăra învinşilor. Şi de data aceasta chestiunea evreiască a contat mult în hotărârile luate. Cu toate că guvernul român s-a angajat să respecte toate drepturile minorităţilor naţionale, s-a încercat să se impună guvernului român să accepte pentru evrei drepturi care-i transformau în minoritate privilegiată.

În acest timp, de la Paris soseau ultimative prin care guvernul român era somat să semneze tratatul de pace cu Austria. Faţă de refuzul României, Consiliul Suprem a decis încheierea tratatului la 10 septembrie 1919, punând România în faţa faptului împlinit. Neacceptând să-şi pună semnătura statului român, Ion I. C. Brătianu a prezentat demisia guvernului. La 1 decembrie 1919 s-a constituit un guvern de coaliţie, prezidat de Alexandru Vaida-Voievod, care avea, evident, atitudine antiliberală. La 10 decembrie 1919 acest guvern a semnat, cu mici modificări, tratatul de pace cu Austria fără să semneze art. 7 din Convenţia Specială din 9 decembrie a Marilor Puteri Aliate. Articolul 7 din Convenţia Specială din 9 decembrie 1919 prevedea colonizarea în România a 2 milioane de evrei (vezi Dr. Şerban Milcoveanu, Corneliu Z. Codreanu, vol. I, Editura Liga pentru Apărarea Adevărului Istoric, Bucureşti 1996, pag. 15-23). Faptul că Ionel I. C. Brătianu, şeful primei delegaţii şi, apoi, dr. Alexandru Vaida-Voievod, şeful celei de-a doua delegaţii, n-au vrut să-şi pună semnătura în calitate de prim-miniştri, arată că acest articol 7 şi întreaga Convenţie specială n-au acordul Naţiunii, care a alcătuit statul şi care răspunde în Istorie. Această convenţie specială a fost semnată numai de Nicolae Titulescu, ministrul „străinătăţii“, cum era denumit de românii patrioţi şi naţionalişti. Reacţia de protest a naţiunii s-a produs spontan şi unanim în ziua de 10 decembrie 1922, prin Tineretul Universitar, care, în România, la fel ca în toate ţările, este seismograful devenirii şi viitorul Ţării: la 4 martie 1923, la Câmpulung, în Bucovina, s-a fondat Liga Apărării Naţionale Creştine, sub preşedinţia ilustrului profesor A. C. Cuza.

Localitati romanesti Banat sarbesc_opt

Unul din argumentele impresionante ale sârbilor era de ordin militar. Dacă întreg Banatul ar fi fost al României, Belgradul şi Valea Moraviţei erau descoperite şi la discreţia românilor. Drepturile românilor asupra Banatului se sprijineau pe considerente de ordin geografic, etnic şi economic, care nu se puteau contesta. Deşi în tratatul secret cu toate puterile Triplei Înţelegeri, încheiat la 17 august 1916, prin care ni se asigura la încheierea păcii dreptul de a alipi Bucovina, Banatul, Maramureşul, Crişana şi toată Transilvania, până la o linie care mergea de la Debreţin la Seghedin, pornind de la faptul că,. până în secolul al XVIII-lea, populaţia majoritară la est de Tisa era românească, Conferinţa a adoptat, la 23 mai 1918, o soluţie de compromis, care este în liniile ei mari cea de astăzi, care este şi nedreaptă şi rea. Ea are marele dezavantaj că nu ne-au fost acordate nici măcar judeţele Vârşeţ şi Alibunar cu o majoritate indiscutabilă românească. Graniţa a fost deplasată cu 20-30 km spre est, pe considerentul că Belgradul, capitala Iugoslaviei, se află prea aproape de hotarul românesc. Se punea problema mutării capitalei Serbiei. Alte popoare, în perioada interbelică, au realizat-o însă: turcii au mutat capitala de la Constantinopol la Ankara, în mijlocul podişului Anatolian; brazilienii au clădit o capitală nouă, tot pe un podiş, la Brazilia, în interiorul ţării; ruşii au mutat capitala de la Petrograd la Moscova.

Astfel au rămas pe teritoriul Serbiei peste 400.000 de mii de români, din care 100.000 de mii în Sudul Banatului, şi 300.000 în vechea Serbie, pe Valea Timocului şi Craina. Din cauza amplasării excentrice a Belgradului, jumătate din teritoriul Banatului, partea cea mai fertilă, a rămas pe nedrept în stăpânirea sârbilor.

În susţinerea revendicării integrale a acestui ţinut românesc, prezentată de Ion I. C. Brătianu, la Conferinţa Păcii, România s-a confruntat cu rezistenţa unor reprezentanţi ai Puterilor Aliate, care erau foarte puţin documentaţi în chestiunile româneşti şi pretindeau că Statul Român ar deveni prea puternic dacă i s-ar atribui întreg teritoriu al Banatului. Deosebit de ostil ne-a fost evreul LANSING, ministrul de externe al Statelor Unite la Conferinţa de Pace, care, invocând, argumente etnografice rău întrebuinţate, fiind puţin documentat, cerea chiar şi retrocedarea Cadrilaterului. Apariţia americanilor la Conferinţă a făcut ca hotarele promise României să sufere ştirbiri simţitoare şi foarte păgubitoare intereselor şi viitorului neamului românesc. Astfel, neamul românesc din Sudul Banatului a fost ameninţat să piară. Românii s-au bucurat de puţine libertăţi democratice, autorităţile sârbeşti determinându-i să părăsească ţara. În anii ’50-’60, românii din Sudul Banatului au emigrat în masă peste ocean. Astăzi numai în oraşele New York, Chicago, Detroit şi Hollywood, trăiesc peste 40.000 români din Iugoslavia. Ei se străduiesc să menţină comunităţile etnice, tradiţiile, folclorul, limba, să-şi crească copiii în cultura românească şi se gândesc la România. Sârbii au făcut o extraordinar de mare greşeală. Au alungat românii din Sudul Banatului şi în locul lor au adus sârbii din provincia Kosovo, acum culeg roadele. În Kosovo, acum populaţia majoritară este albaneză. Cum se ştie, provincia Kosovo şi-a declarat independenţa.

Experienţa trecutului ne învaţă să fim prudenţi, pentru că nu trebuie uitată atitudinea sârbilor din România, cât şi a sârbilor şi ungurilor din Sudul Banatului, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, care luptau pentru autonomia Banatului din România şi chiar desprinderea lui de Statul Român. Aşa a început baia de sânge românesc în decembrie 1989. 

În timpul conferinţei de pace (19 ianuarie 1918), baronul Eduard Rotschild şi soţia sa i-au invitat pe Take Ionescu şi pe Adina Ecaterina Olmazu să petreacă o vacanţă împreună în localitatea Chamonix din Munţii Alpi. Adina Olmazu, după moartea lui Take Ionescu s-a căsătorit cu evreul polon Woroniecki. Cine este această femeie? De unde venise? Ce origine etnică avea? studii, profesie? (vezi cartea Take Ionescu de Vasile Netea). Alexandra Ecaterina Olmazu s-a născut în Bucureşti la 18 septembrie 1891 şi a decedat la 3 august 1975 la Bucureşti. Este revoltător că acest evreu cumano-găgăuţ Călin Mircea Popescu Nasta a depus urna cu cenuşă a Adinei Alexandra Korybut Woroniecki în incinta Mausoleului lui Take Ionescu din Sinaia. Un lucru extrem de neplăcut şi chiar ofensator la adresa memoriei lui Take Ionescu este faptul că acest evreu găgăuţ a amplasat bustul Adinei Olmazu alături de bustul marelui politician în incinta mausoleului (vezi articolul „Profanarea Mausoleului lui Take Ionescu din incinta Mănăstirii Sinaia“ din ziarul Tricolorul, nr. 1061, 17 septembrie 2007). Adina Olmazu a fost căsătorita cu evreul polon Korybut Woroniecki timp de 47 de ani. Adina s-a căsătorit cu Woroniecki în anul 1928. Ea mai fusese măritată înainte, cu un anume Cordescu, fost Camburas, de care divorţase. Acest Cordescu este înmormântat alături de Florica Cordescu (1913-1965) – căsătorită cu Eugen Jebeleanu; Marcela Cordescu (1915-1984), căsătorita cu Vladimir Colin; Eugen Jebeleanu (1911-1991); Vladimir Colin (1921-1991) este fiul lui Ella Pauker; Maria Camburas (1877-1964) – figura 114 din parcela scriitorilor –, Cimitirul Bellu Ortodox. Culmea ironiei, mormântul scriitorului Mihai Ungheanu (1931-2009) este alături de mormintele acestor alogeni.

Şi acum a apărut un pretins descendent al Adinei Olmazu, un oarecare Călin Mircea Popescu Nasta, şi vrea să intre în posesia averilor lui Take Ionescu, individul neavând niciun drept. Din ce ţară a venit şi cine este, de fapt, acest individ? El este născut în Bucureşti în anul 1921. În prezent locuieşte în Bucureşti, str. Frederic Chopin nr. 13, scara A, apart. 2, parter, sector 1. Prin Hotărârea Curţii Europene pentru drepturile Omului din Strasbourg, din 7 ianuarie 2003, Călin Mircea Popescu Nasta a câştigat a) imobilul revendicat din str. Arh. Ion Mincu nr. 19, clădire care este proprietatea Academiei Române, unde a funcţionat o secţie a Muzeului Naţional de Artă; b) vila lui Take Ionescu din oraşul Sinaia, Aleea Molomăţ nr. 2 (la 200 m depărtare de Mănăstirea Sinaia), unde a funcţionat doi ani căminul de copii „30 Decembrie“ şi Muzeul Take Ionescu, a fost revendicată şi câştigată tot de Călin Mircea Popescu Nasta şi ginerele lui, Dan George Georgescu. În această vilă (de fapt, un castel cu o curte de 6.500 mp) erau două camere, cu biblioteca şi Muzeul familiei Take Ionescu, iar în restul camerelor, destul de numeroase, funcţiona căminul de copii „30 Decembrie“. La câteva zile după ce a câştigat acest imobil, Călin Mircea Popescu Nasta şi ginerele lui, Dan George Georgescu, au vândut întreg imobilul soţiei sportivului Rednic Mircea – vînzare care are un evident caracter penal. În limba bulgară cuvântul Rednic înseamnă un om obişnuit, simplu, prost. Copiii, în număr de aproape 70, au fost alungaţi în stradă. Incredibil! Ce ruşine pentru primarul oraşului Sinaia, care l-a ajutat pe acest individ, evreul găgăuţ Călin Mircea Popescu Nasta (ce nume neaoş românesc) să intre în posesia acestui imobil.

În prezent, acest individ, Călin Mircea Popescu Nasta, a revendicat şi câștigat şi imobilul din str. Take Ionescu (fostă str. Atenei) nr. 25, Bucureşti, unde funcţionează Institutul Naţional de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu“, din cadrul Academiei Române. Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia Civilă irevocabilă, nr. 743 din 9 iunie 2011, atribuie reclamantului Popescu Nasta Calin Mircea, imobilul situat în Bucureşti, str. Take Ionescu, nr. 25, sector 1, fosta str. Atena nr. 25 – imobil care fusese vândut Statului Român, respectiv Ministerului Justiţiei, de Adina Ecaterina Woroniecki, la 16 iulie 1940, prin Decretul-Lege nr. 2103 (cf. Monitorul Oficial (partea II), nr. 163 din 19 iulie 1940). Urmează ca Institutul Naţional de Etnografie şi Folclor să evacueze imobilul. Este incredibil! Academia Română s-a lăsat jefuită de aceşti indivizi alogeni. Care anume persoane din Academia Română sunt implicate în acest jaf? Nu cumva tot acelea implicate şi în alte escrocherii legate de vînzarea unor terenuri al Academiei? Înainte de moarte, Take Ionescu a făcut un testament în care este scris clar: „Las întreaga mea avere, mobilă şi imobilă, fără nici o rezervă, oriunde s-ar afla în ţară sau străinătate, Academiei Române“. Se va găsi vreodată vreun om care să aibă demnitatea, curajul, mândria să şteargă această ruşine a Neamului Românesc? Cine este acest individ, ce origine etnică are, de unde a venit, ce calitate procesuală are, cine este în spatele lui?! Călin Mircea Popescu Nasta nu are niciun grad de rudenie cu Adina Olmazu, ci doar a  îngrijit-o circa şase luni înainte de moarte. Este doar un „gigolo“ care a pus mana pe actele familiei Ionescu. În ziua de 21 martie 2013 la Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a Civila, va avea loc procesul pentru executarea silită şi evacuarea Institutului Naţional de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu“ din imobilul situat în str. Take Ionescu, nr. 25, Sector 1, Bucureşti – Dosar nr. 4206/3/2012.

Cum a intrat Adina Woroniecki în posesia averii lui Take Ionescu este un mister. Dar şi mai mare mister este cum a intrat acest anonim, Călin Mircea Popescu Nasta, în posesia averii Ecaterinei Woroniecki, cunoscută sub numele Adina! Nici nu era posibil, pentru ca Take Ionescu avea fraţi, avea nepoţi. Unul din nepoţii lui Take Ionescu, colonelul Victor V. Ionescu, medic militar, băiatul fratelui lui Take Ionescu, generalul Victor Ionescu, ambasador în Portugalia, înainte de deces a spus: „Nu am întâlnit în viaţa mea o mai mare hoaţă ca aceasta Adina!“ Ea a fost ajutată de mafia evreiască să intre în posesia tuturor bunurilor care au aparţinut familiei Ionescu. Aproape sigur ea avea origine evreiască!

            Ar fi o crimă şi o mare ruşine pentru Statul Roman ca imobilul care a aparţinut lui Take Ionescu şi unde funcţionează, încă, Institutul Naţional de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu“ să fie însuşit de un evreu cumano-găgăuţ, Călin Mircea Popescu Nasta, străin de Neamul Românesc, străin de orice urmă de respect faţă de patrimoniul material şi spiritual al ţării şi care, mai ales, nu are nici un drept de moştenire. Astfel vor dispărea România ca stat şi poporul roman ca naţiune. Vorba profesorului Petre Ţutea „Neam de tâmpiţi ce suntem. Am avut milă de alogeni. Ne merităm soarta!“ Profesorul Nicolae Iorga a fost mai precis şi mai categoric: „Un popor ridicol şi criminal de tolerant!“

5 martie 2013

Voicu TUDOR

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors