Archive for the ‘Dezbateri’ Category

From the Kingdom of the Memory

Posted by Stefan Strajer On November - 14 - 2018

From the Kingdom of the Memory

Reminiscenses by Elie Wiesel

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Intenționat am pus titlul original, în englezește, pentru a atrage mai ușor cititorii, fiind la modă că tot ce sună străin tentează mai mult și, în plus, se potrivește de minune cu expresia noastră călăuzitoare „merge și așa”, iar în cazul de față, are avantajul citirii și aflării a ceea ce editurile centrale, post decembriste, nu au voie să traducă și să editeze în România. Printre acestea se află și scrierea lui Elie Wiesel „From the Kingdom of Memory” – Din regatul memoriei – editată la Summit Books – NY în 1990. Subtitlul „reminiscences by Elie Wiesel” este o ajustare, o scuză evreiască în fața instanței și a istoriei, prin care vrea să se apere că sunt doar niște rămășițe vagi, aproape șterse din marele său regat cerebral, în cazul în care s-ar fi strecurat și erori.

După o astfel de autojustificare de la început, Elie Wiesel își permite să scrie ce vrea, să fabuleze urât, murdar și ipocrit despre Poporul Român după 1990, când toți grafomanii scriu mânați de interese. Acum, oricine are dreptul să spună, să scrie ce vrea și cum vrea despre români și România. „E democrație occidentală, globalistă acum”, ne spun noile elite politice și culturale de pe Dâmbovița! Iar noi, românii, nu mai avem dreptul să ne apărăm dreptatea și adevărul istoric, rădăcinile  istorice, identitatea, spatiul geografic, ființa și cultura națională pentru că imediat vom fi catalogați naționaliști ceaușiști, securiști, protocroniști, antieuropeni și, ferească sfântul, să te legi de Elie Wiesel, deținătorul Nobelului pentru pace, că antisemit ești pentru eternitate. Nouă, nimeni nu mai trebuie să ne respecte adevăratul trecut istoric, în schimb noi trebuie să-i respectăm pe toti, fiindcă ei, toți, sunt mai europeni decât noi și democrați de când lumea. Dacă ne vrem și noi în Europa lor trebuie să plătim, plătim, plătim și să-i slujim și acum că sunt plecați. Sunt și excepții de la noua dictatură europeană, mondială sunt, dar supraviețuiesc riscant fiindcă sunt hăituiți și vânați precum vrăjitoarele în evul mediu.

Evreul Elie Wiesel s-a născut la Sighetul Marmației în anul 1928, deci în vremea Regatului Român Unit și autoritățile române l-au înregistrat cu numele și pronumele dăruit de părinții lui, de comunitatea lor. Dacă ar fi fost cu adevărat anti-Semite, cum o tot lungește născutul din 1928, l-ar fi înregistrat ilie nevăstuică. De ce nevăstuică?! Pentru că, la un moment dat, în Imperiul Habsburgic, evreii imigranți din zona etnic slavă trebuiau să-și schimbe numele cu unul german, plătind o taxă în funcție de numele ales (Cele mai scumpe nume erau Goldschtein și Goldman, iar  Wiesel, adică nevăstuică, un nume ieftin pentru evrei ieftini. (Citește Istoria evreilor în Banat a lui Victor Neumann)

Eu, cititor liber, am și dreptul să scriu liber, să transmit idei și informații despre cele citite, fără să-mi pese că unora nu le place critica și mă vor eticheta antisemit. Să fie sănatoși și să poată dovedi în fața instanței ceea ce susțin. Mă întorc la memoriile lui Elie Wiesel din care rețin două linii principale: autorul apară, laudă și hiperbolizează tot ce este evreiesc – să le fie de bine – în schimb, a doua linie, îi ponegrește pe români, până îi desființează ca națiune creștină. Ajungem și la exemple și dovezi din cartea sa. Întâi, îl compătimesc pentru marea traumă psihică suferită și îl admir pentru suprasentimentele umane pe care le are față de etnia sa biblică, atât de greu încercată de-a lungul istoriei. Dar îl critic și descalific ca personalitate – cu tot Nobelul lui pentru pace, la care a fost propus și Hitler (1938) și Stalin (1946) – pentru defăimările și acuzațiile neîntemeiate aduse națiunii mele, în speță, maramureșenilor în cartea de față. De asemenea, încă odată repet că, înțeleg tragedia acestui om, a comunității sale din Maramureșul ocupat de Ungaria horthistă, în urma Dictatului de la Viena din august 1940, dar sunt categoric împotriva condamnărilor nejustificate și mereu reiterate a generației de români de atunci și a celor ce au urmat, fără să li se poată demonstra vreo vinovăție. Elie Wiesel, dacă ar fi fost corect și om al păcii, nu ca Hitler și Stalin, propuși pentru același premiu, trebuia să respecte maramureșenii de atunci la fel de încercați de istorie ca și el în acel moment, traumatizați pentru totdeauna.

Oriunde deschidem cartea și citim dăm peste aceleasi idei: ce oameni deosebiți sunt evreii din toate punctele de vedere și cât de maligne au fost celelalte popoare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Însă, după Elie Wiesel,  numai evreii au suferit un holocaust și ceilalți trebuie să plătească până la sfârșitul lumii. În această carte se răfuieşte și cu maramureșenii, ignorând soarta lor nefastă, faptul  că acea parte a României – Nord Vestul Transilvaniei, din care face parte și Maramureșul – se afla sub ocupație militară și administrație de război ungurească.

Cartea are un capitol intitulat „Sighet again” (Din nou Sighetul), care începe cu binecunoscutul clișeu de incultură și naivitate americană, cărora când le spui Transilvania răspund automat Dracula!! Și de la personajul fals al lui Dracula, autorul trece imediat la marea dramă a evreilor din Transilvania lui Dracula, personajul horror al lui Bram Stoker: „Să nu credeți că copiii evrei au trăit bucuroși și fără frică în Transilvania” (pag.123) și argumentează cu: „Noi am fost tot timpul speriați, îngrijorați, amenințați din toate părțile. Bandiții, ni se spunea, ne spionează din înalțimea munților. Și acolo sunt mocofani („louts”) și lași („cowards”), înmuiați în ură strămoșească („ancestral hatred”) care ne-ar ataca și bate, la fel ca Dracula, aparent ei aveau nevoie să sugă sânge – sânge evreiesc („Jewish blood”) – să fie mândri de ei înșiși”  (pag.124, „From The Kingdom of Memory”, Editia Summit Books 1990 – sursă precisă!!)

Ce imagini înfricoșătoare, înspăimântătoare, de-a dreptul patologice, depășindu-le pe cele de groază din filmele de la Hollywood cu Dracula, izvorâte dintr-o minte de a cărei funcționalitate normală începi sa te îndoiești. Oare printre americani, cartea a apărut în țara lor, sau elitele politice și culturale românești, cititoare în engleză, nu se găsesc oameni raționali care să-și dea seama de aceste aberații, ce pun o notă de grotesc pe imaginea suferinței trecute a evreilor? Tuturor le e frică că vor fi trecuți în computerul negru cu antisemiți?! Americanii nu-s interesați, iar elitele politice și culturale românești nu cunosc istoria și nu se leagă la cap dacă nu-i doare. Poltroni!

Ce minte rătacită în capul acestei nevăstuici agitate! Iată cine primește Premiul Nobel pentru pace (??!!). Un tip care își foloseste mintea și sufletul scriind pe altarul urii, profitând de ignoranța cititorilor de limbă engleză și indolența noilor elite politice și culturale dâmbovițene de-a demasca, si condamna pe acest individ  antisocial, care a denigrat pe maramureșeni, oamenii pământului care i-au primit pe părinții lui să se așeze alături de ei. Cine cunoaște istoria românilor, ori cu atât mai mult dacă a trait în Maramures – parte din Vatra Dacilor, cu greu cucerită de romani – ştie precis că acolo nu s-au vehiculat asemenea confabulații sau halucinații schizofrenice despre vreun Dracula. Dacă luăm toate tipăriturile din Maramureș – românești, ungurești sau evreiești – din trecut și până la deportarea evreilor de către guvernul unguresc, horthist și din Sighet (primăvara 1944) nu vom găsi nici o referire scrisă la asemenea fapte ale maramureșenilor nici înainte, nici în vremea copilariei lui Ilie Nevăstuică pe aceste meleaguri!! Elie Wiesel ar fi trebuit să prezinte probe, probe autentice, altfel înseamnează că a înșelat cititorul de limbă engleză din toată lumea, șocând cititorii cu ficțiunile lui bolnave, pentru ca ei, cititorii, să sară în sus de indignare și să acuze maramureșenii de antisemitism. Este exact ceea ce a urmărit Elie Wiesel și, încă o dată, tăinuind adevărul într-o perioadă când și maramureșenii sufereau cumplit sub ocupația ungurească: uciși – 12 români spânzurați în Sighet, 31 împușcați în Moisei, alții împușcați prin munți – expulzați din țara lor, expropriați, încarcerați, duși în lagăre de muncă forțată în Ungaria sau în companii de muncă grea. Ei nu erau tot oameni, dragi evrei care îl elogiați pe premiatul vostru pentru pace, care scrie despre maramureșeni că „aveau nevoie să sugă sânge – sânge evreiesc”? Nu vă e puțin rușine de el citind această carte? Românilor le este greață de elitele politice și culturale care îl laudă prostește pe ilie nevăstuică, ca să nu fie suspectați de antisemitism. Dacă și alte imagini despre suferințele evreilor vor fi puse într-un  asemenea cadru impregnat de minciuni la adresa românilor, evreii să fie convinși că Elie Wiesel al lor le face un mare deservicu. Mă mir că evreii acceptă asemenea maculatură când tragedia lor – holocaustul nu are nevoie de imagini de Halloween cu Dracula.

Ar fi multe de comentat și contracarat din cele scrise de Elie Wiesel. El însuși, se contrazice în From The Kingdom of Memory la pagina 128 scrind: „De ce am permis noi să fim luați? Noi am fi putut fugi, să ne ascundem noi înșine în munți sau în sate. Ghetoul nu a fost foarte bine păzit, scăparea în masă ar fi avut o șansă de succes”.

Interesant, ridicăm sprâncenele și ne întrebăm, oare Elie Wiesel nu și-a mai adus aminte ce a scris cu câteva paginii înainte, despre bandiții mocofani din munți, care îi spionau și vroiau să-i bată, să le sugă sângele – sângele de evreu, precum Dracula lui Bram Stoker? Retroactiv, alege că șansa de scăpare era fuga în munții și satele maramureșene, unde nu exista ceea ce a confabulat anterior! Ce picioare scurte are minciuna, ca memoria lui Elie Wiesel!

Este penibilă această carte și autorul ei, nu numai prin reminișcențele memoriei, dar mai ales prin rămășițele caracterului. Am citit-o cu atenție – la fel și All Rivers run to the Sea – încărcată de ură, de acuzații, de fraze intenționat neclare, ca împreună cu alte idei și imagini, să-l faca pe cititor sa creadă că România este bântuită de vampiri antisemiți. Mi s-a facut greață; Elie Wiesel nu are respect față de adevărul altora, împingând propaganda în absurd. Cincizeci de ani mai târziu, după abominabilul holocaust, se întreabă ipocrit „Unde este Dumnezeul Evreilor? (pag. 45). Cine poate știi? Poate s-a dus în altă parte a universului, unde nu-s evrei ca autorul acestei cărți, poate chiar s-a sinucis de câte i-a făcut tocmai poporul său ales…

(Corneliu Florea, vara lui 1992, Winnipeg – Canada)

P.S. Pentru prima dată am publicat această contracarare anti-Wiesel în „Jurnal Liber – Vara 1992” și a fost preluată de ziare din țară și străinatate, primind  semnale de atașament și apreciere. Dintre „noii literați postdecembriști” dâmbovițeanul C. Stănescu de la „Adevărul L&A” m-a amuzat cel mai mult, ridicându-și poalele supra – neo democratice în cap, de sub care s-a văzut toată slugărnicia lui de-o viață: înainte a slugărit realismul socialist, după 1990 își caută alți stăpâni…

P.P.S. Revin acum, după 25 de ani, fiindcă am fost la Bârsana Maramureșului, unde, la școală, se află bustul lui Mircea Vulcănescu pe care Institutul Național (?) pentru Studierea Holocaustului în România a cerut – via Ministerul de Externe – să fie îndepărtat. Și maramureșenii au răspuns „institutului Elie Wiesel” cu PE AICI NU SE TRECE !! și au semnat URMAȘII BACIULUI VASILE DIN BÂRSANA MARAMUREȘULUI. Îmi ridic clopul cu respect în fața lor. Corneliu Florea, august 2017.

(Retrimis pentru publicare, 2018)

Corneliu-Florea

Foto. Corneliu Florea

Perspective pozitive ale alegerilor parţiale din 2018

Posted by Nuta Istrate Gangan On November - 8 - 2018

thumbnail

Un articol de Tiberiu Dianu

Alegerile parţiale din 2018 s-au terminat şi iată ce putem spune cu siguranță despre cum vor evolua lucrurile doi ani de-acum încolo, până la alegerile generale din 2020 (când președintele Donald Trump va fi reales).

Liberalii și mass-media au dorit ca toată lumea să creadă că în 2018 va fi un val democrat de tip tsunami. N-a fost să fie.

La alegerile parţiale din 1994 președintele democrat Bill Clinton a pierdut 54 de locuri la Camera Reprezentanţilor, 8 locuri la Senat și 10 poziţii de guvernator. https://en.wikipedia.org/wiki/United_States_elections,_1994 Atunci a fost, într-adevăr, un tsunami.

La alegerile parţiale din 2010 președintele democrat Barack Obama a pierdut 63 de locuri la Cameră, 6 locuri la Senat și 29 poziţii de guvernator. https://en.wikipedia.org/wiki/United_States_elections,_2010 Un tsunami și mai mare.

La alegerile parţiale din 2018 președintele republican Donald Trump a pierdut cu 50% mai puţin la Cameră (confirmând precedentele istoriei), și-a extins simţitor majoritatea din Senat, în timp ce numărul poziţiilor de guvernatori rămâne divizat. Ce e mai important e că președintele a câștigat poziţii-cheie de guvernatori în state moderate (precum Florida și Ohio), un factor extrem de important pentru realegerea sa din anul 2020. https://en.wikipedia.org/wiki/United_States_elections,_2018

Deci, niciun tsunami în 2018. Mai degrabă am putea vorbi de un “val verde”, în condiţiile în care democrații au pompat sume enorme de bani pentru candidaţii lor, cu rezultate deloc spectaculoase. În Texas și Georgia, de exemplu, candidaţii democraţi pentru posturile de senator şi, respectiv, guvernator, au eşuat.

Desigur, liberalii și presa aservită lor vor continua să se laude până în 2020 cu majoritatea lor din Camera Reprezentanţilor. Ce înseamnă, în realitate, acest lucru?

În ciuda înfrângerii temporare și relative de la Cameră, preşedintele Trump are motive de optimism. Republicanii din Cameră nu i-au fost niciodată loiali sută la sută. Mulți dintre ei erau oricum republicani doar cu numele, alţii erau făţiş contra lui Trump, iar alţii erau prea moderaţi pentru politicile reformiste ale președintelui. Mulţi din ei au decis nici să nu mai candideze pentru aceste alegeri, cel mai bun exemplu fiind preşedintele republican al Camerei Reprezentanţilor, deputatul Paul Ryan.

E aceasta o dovadă de loialitate faţă de preşedinte? Greu de crezut. Aceşti republicani au decis să renunțe la reînnoirea mandatelor lor şi, implicit, la responsabilitatea care le revenea în faţa alegătorilor, aceea de a susține o reformă de substanţă a societății americane. Ei făceau parte din categoria de politicieni care doar promiteau că rezolvă lucrurile. Iar când președintele Trump a început cu adevărat să rezolve lucrurile, au început să îl urască pentru asta. Multe din locurile lăsate vacante de ei au fost câștigate de democrați, care aşa au reușit să îşi obțină majoritatea la Cameră (şi, destul de interesant, nu au avut parte nici de atacurile cibernetice ruseşti acolo unde au câştigat!).

Vestea bună e că restul de republicani, majoritatea aleși la 6 noiembrie 2018, sunt acum mult mai loiali președintelui, iar acesta se poate baza, într-adevăr, pe ei. Republicani de genul lui Paul Ryan, Bob Corker sau Jeff Flake, notorii prin rezistenţa lor faţă de preşedinte, au dispărut în mare parte din Congresul SUA.

election_2018_0

Există și alte vești bune (pe care le prezic că se vor întâmpla). După euforia post-electorală, democrații din Cameră vor descoperi că nu mai sunt așa de uniți după ce au ajuns la putere. Cum se vor împăca oare democraţii rezervişti militari cu zănatecii lor colegi socialişti? Va fi fascinant de urmărit.

Datorită expansiunii numărului de locuri din Senat câştigate de republicani, primadonele republicane vor dispărea. Vor apărea, în schimb, primadonele democrate de la Cameră. Şi nu toate aceste noi primadone o vor dori pe lidera Nancy Pelosi ca preşedintă a Camerei. Şi nici nu vor vota automat proiectele de legi ale colegilor lor de partid. Şi nici nu îl vor demoniza non-stop pe președintele Trump, cum au făcut-o până acum. Și, cu siguranță, nici nu vor respinge unele colaborările bipartizane.

Viitorul apropiat ne va spune dacă, în ultimă instanţă, democraţii temporar euforici vor dori să îşi ia treaba în serios şi să legifereze sau, din contră, să continue să “reziste” (în timp ce se află la putere) şi să îl investigheze pe preşedinte. Americanii le vor monitoriza îndeaproape performanţa în următorii doi ani. Americanii sunt oameni de bun simţ şi ce doresc ei sunt “locuri de muncă, nu locuri pentru gloate” (Jobs not Mobs) “Judecători imparţiali gen Kavanaugh, nu caravane de imigranţi ilegali” (Kavanaugh not Caravans) şi “rezultate, nu rezistenţă” (Results not Resist).

În concluzie, există multe motive serioase pentru care republicanii nu ar trebui să fie prea pesimiști, după cum nici democrații nu ar trebui să fie prea optimiști.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate anterior de revistele AMERICAN THINKERhttps://www.americanthinker.com/blog/2018/11/positive_perspective_on_the_midterm_election.html şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE http://www.intellectualconservative.com/tiberiu-dianu-the-u-s-midterm-elections-2018-some-positive-perspectives/.

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

Alegerile parţiale americane din 2018 pe val naţionalist

Posted by Nuta Istrate Gangan On October - 29 - 2018

thumbnail

 

un articol de Tiberiu Dianu

Din luna decembrie 2017 presa centrală americană a încercat să inducă publicului larg ideea că un val “albastru” democrat de tip tsunami ar urma să lovească America în timpul alegerilor parţiale din 6 noiembrie 2018. Sondajele inițiale arătau un avantaj de două cifre în voturile acordate democraților.

Între timp, cu doar câteva săptămâni inaintea zilei fatidice de 6 noiembrie, raliurile naţionale ale președintelui Trump înregistrau participări masive de sute de mii de persoane, economia era în plină expansiune, iar “valul” democrat mult-aşteptat aproape că dispăruse. Deşi democraţii acceptaseră tacit o posibilă înfrângere în Senat, acum ei se îngrozesc de perspectiva de a pierde și Camera Reprezentanților, de majoritatea căreia îi separă doar 24 de locuri de deputaţi.

Liderii democraţi, ca Tom Perez, președintele Comitetului Național Democrat sau Bernie Sanders, senator de Vermont şi fost candidat prezidenţial în 2016, au încercat să salveze onoarea partidului, calmându-şi suporterii care aveau aşteptări exagerate. https://www.foxnews.com/politics/sanders-and-perez-express-uncertainty-over-blue-wave-ahead-of-midterms

Presa centrală a încercat şi ea să lanseze nişte ştiri false de ultim moment, de genul celei cu Cesar Sayoc, presupus susţinător al preşedintelui şi suspectat de expedierea unor pachete cu bombe fâsâite unor celebrităţi de stânga. În cele din urmă, acest tip de diversiuni vor avea asupra electoratului exact același efect inofensiv ca și respectivele pseudo-bombe. https://www.washingtonpost.com/politics/2018/10/27/ann-coulter-didnt-ditch-conspiracy-theories-after-bombers-arrest-most-false-flaggers-didnt/?utm_term=.d25ed350ec4f

Ce se va întâmpla însă cu adevărat la alegerile parţiale nu va fi valul democraţilor, incorect denumit “albastru” (culoarea lor fiind, de fapt, roşie), ci un val tricolor, roșu-alb-albastru, naţionalist, alimentat de poziția patriotică a președintelui Trump referitoare la steagul american și imnul național. În mod repetat, preşedintele a declarat la raliurile sale următoarele: “Stâm în genunchi când ne rugăm lui Dumnezeu, dar stăm în picioare în faţa drapelului american când se intonează imnul naţional”. Acest îndemn puternic continuă să inspire membri ai tinerei generaţii din Statele Unite.

Unul dintre aceştia este liceanul Jackson Dean Nicholson, care, înaintea unui meci de fotbal american, și-a exprimat sentimentele interpretând într-o manieră foarte personală imnul naţional american.

Vezi AICIhttp://www.fox8live.com/2018/10/22/teen-wows-md-football-crowd-with-country-version-national-anthem/

Când a fost întrebat ulterior de reporteri ce anume l-a inspirat, tânărul cu voce răguşită a spus simplu: “Sunt american și sunt mândru de asta!”

wave-of-stars-blue-red-white-powerpoint-backgrounds

Americanii sunt liniştiţi pentru că ştiu că ţara lor e pe mâini bune. Iar alegerile parţiale din 2018 vor contrazice precedentele istorice, după care partidul de la putere ar ieşi învins. Şi asta, vorba lui Trump, se va produce “în stil mare” (“bigly”).

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate anterior de revistele AMERICAN THINKERhttps://www.americanthinker.com/blog/2018/10/democrats_dismay_mounting_at_upcoming_red_white_and_blue_midterm_wave.html , INTELLECTUAL CONSERVATIVE http://www.intellectualconservative.com/tiberiu-dianu-the-red-white-and-blue-wave-of-the-2018-midterm-elections/ , CONSERVATIVE READhttp://conservativeread.com/the-red-white-and-blue-wave-of-the-midterm-election/ şi MEDIUMhttps://medium.com/@tdianu/the-red-white-and-blue-wave-b770109772bb .

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

Preşedintele american Donald Trump, un naţionalist mândru

Posted by Nuta Istrate Gangan On October - 24 - 2018

thumbnail

un articol de Tiberiu Dianu

Nu am auzit pe nici un președinte american care să se descrie, cel puțin în public, şi cu atât mai puțin în fața unei mari mulțimi de oameni, ca “naționalist”. Și chiar ca unul mândru. Nu că nu am fi avut până acum niciun președinte naționalist.

George Washington a fost naționalist când, împreună cu Alexander Hamilton și James Madison, a convocat Congresul pentru o convenție constituțională în 1787 care a produs Constituția pentru un guvern național puternic, dezbătută în fiecare stat, adoptată în unanimitate și pusă în aplicare în 1789 (vezi Edward J. Larson, George Washington, naţionalist, University of Virginia Press, 2016).

Andrew Jackson a fost considerat un promotor al populismului naționalist american din secolul al XIX-lea (vezi Uri Friedman, “Ce este un populist? Și este Donald Trump unul?”, The Atlantic, 15 septembrie 2017).

Abraham Lincoln a fost naționalist când, într-un discurs din 1858, a afirmat că naționalismul civic american era o metodă de unire a oamenilor de diverse origini etnice într-o naționalitate comună (vezi Abraham Lincoln, “Adresă către alegătorii din Chicago”, 10 iulie 1858).

flag

Dar, luni, 22 octombrie 2018, în Houston, Texas, în fața unei audiențe de peste 100.000 de persoane, președintele Donald Trump a declarat, în sfârşit, acest lucru. A pus punctul pe “i”.

“Democrații radicali doresc să întoarcă ceasul istoriei înapoi pentru dominaţia globaliștilor corupți şi lacomi de putere. Știţi ce e un globalist, nu? Știţi ce e un globalist. Un globalist e o persoană care dorește ca lumea de pe glob să o ducă bine şi căreia, sincer, nu-i pasă prea mult de ţara noastră. Și știţi ceva? Noi nu putem accepta asta. Știţi, există un cuvânt care a devenit cam demodat. Se numește “naționalist”. Și zic eu, chiar aşa, nu trebuie să folosim acest cuvânt?! Știţi ce sunt eu?! Sunt naționalist, e bine? Sunt naționalist. Un naţionalist. Nimic mai mult. Folosiţi acest cuvânt, folosiţi-l!”

Vizionați AICI: https://www.youtube.com/watch?v=p9uKFuuAWD8

Trăim vremuri când cuvinte precum “naționalist” sau “patriot” sunt constant batjocorite sau defăimate de stânga cea arogantă și de presa găunoasă aservită acesteia. Aşa încât e nevoie de mult curaj pentru un lider politic, ba chiar un președinte de ţară, ba chiar liderul lumii libere, să aibă o expunere atât de clară.

Și acum, că președintele Statelor Unite a declarat deja acest lucru și chiar e mândru de aceasta, e timpul ca şi noi toți să îl luăm, în sfârşit, în serios. Și nu mă refer doar la cei care l-am votat și care l-am luat în serios de la bun început, ci la absolut toți, adică şi la ceilalţi.

Trump a oficializat din acest moment naționalismul atât ca o credinţă, cât şi ca ideologie, doctrină și politică în acelaşi timp.

Naționalismul poate fi considerat de pe acum drept direcția oficială a Casei Albe pentru viitor.

De acum înainte, liderii politici ai lumii, în special cei conservatori, ar trebui să se considere înștiințați. Ei vor trebui fie să adere, fie să se distanțeze din punct de vedere ideologic de Trump.

Pentru că aici, în Statele Unite, Partidul Republican nu mai este doar un partid conservator, ci și unul naționalist. Președintele Trump l-a redefinit deja. În aceeași măsură în care Partidul Democrat nu mai este doar un partid liberal, ci și unul socialist, așa cum mulți progresiști ​​l-au redefinit deja. Discuţia e încheiată.

A venit vremea să nu ne mai ascundem după deget și să ne confruntăm cu cruntul adevăr. Un adevăr pe care alegerile parţiale din 6 noiembrie 2018 îl vor confirma. Ne place sau nu, America a devenit parţial naționalistă şi parţial socialistă.

Iar cei care refuză încă să creadă asta (și probabil că vor fi destul de numeroşi) vor rămâne acasă în faţa televizoarelor să urmărească ciocnirea pe viaţă şi pe moarte a doi giganți și, cum, în cele din urmă, unul îl va răpune pe celălalt.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate anterior de revistele AMERICAN THINKERhttps://www.americanthinker.com/blog/2018/10/president_trump_proudly_declares_i_am_a_nationalist.html , INTELLECTUAL CONSERVATIVE http://www.intellectualconservative.com/tiberiu-dianu-donald-trump-a-nationalist-president/ şi MEDIUM https://medium.com/@tdianu/president-donald-trump-a-proud-nationalist-21b1299e3033.

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

*****

Reflecţii despre bun simţ

Posted by Nuta Istrate Gangan On October - 14 - 2018

thumbnail

 

un articol de Tiberiu Dianu/

Cu câtva timp în urmă, unul dintre cititorii mei m-a întrebat de ce primul nostru (în prezent, fost) președinte afro-american nu a putut fi precum Condoleezza Rice sau Herman Cain. Și aș mai adăuga eu: Clarence Thomas, Alan Keyes, Ben Carson, Allen West și alții. Evident, răspunsul nu poate fi găsit în rasă, deoarece acesta este elementul constant. Elementul variabil este codul valorilor etice, care transcende culoarea pielii. Într-adevăr, de ce alte persoane care aparțin aceleiași rase nu se aseamănă? În timp ce “ţesutul” (aspectul fizic) poate părea la fel, “designul” lor (moralitatea) poate fi radical diferit.

În primul meu an la Facultatea de Drept, când mă gândeam la mine ca unul din generaţia milenarilor de azi, care se crede darul lui Dumnezeu pe Pământ, când procesul meu de gândire nu era aşa de coagulat, iar filozofia mea despre viață era încă în proces de dezvoltare, am descoperit într-un manual juridic noțiunea de “bun simț”. Cartea nu era în limba engleză, iar în multe limbi europene termenul se traduce prin “sens comun”, ceea ce implică o combinație între naturaleţe și înțelepciune. Engleza ne oferă şi ea mai multe sensuri, care implică educație și raționament.

Mi-am dat seama repede de ce termenul de “bun simț” a fost introdus în manualul de facultate din anul întâi. Pentru că trebuia să învăț cât mai devreme de ce principiile juridice trebuie să fie durabile și să reziste testului timpului. Deoarece rațiunea naturală pe care acestea o întruchipează – o conștiință de bază și capacitatea de a judeca – este împărtășită în mod natural de către oameni, fără să se întrebe de ce. Tocmai de aceea legile bune supraviețuiesc mai mult decât legile rele. Pentru că cele dintâi au bun simț, pe când cele din urmă nu au (tot atât de mult).

Aristotel a interpretat bunul simț (kaine aisthesis) drept capacitatea sufletului (el propusese termenul de psyche) de a permite simțurilor individuale să perceapă trăsăturile fizice (prin cooperarea cu percepțiile senzoriale de bază și gândirea rațională umană).

La romani, interpretarea termenului (sensus communis) descrie sensibilitatea umană naturală pentru ceilalți oameni și pentru comunitate. Acest lucru a fost dezvoltat din conceptul grecesc stoic al virtuții etice, influențat de Aristotel. Romanii s-au concentrat asupra rolului dual al percepției individuale și al înțelegerii comune a comunității.

Descartes a încercat să înlocuiască raționamentul comun (de bun simţ) cu raționamentul matematic și a plasat această facultate în creier (nu în suflet sau în  inimă, ca Aristotel). Hobbes și Spinoza au aplicat abordarea carteziană la filozofia politică, dar au subliniat importanța sensului roman al bunului simț, într-o interpretare umanistă a acestuia. Aceasta însemna o reorientare asupra simţului comunității, pe care romanii l-au înțeles ca parte a bunului simț.

Etica (de la cuvântul grec ethos, “obicei, obişnuinţă”), ca un bun simț “umanist”, a fost mai târziu definită ca filozofie morală care implică sistematizarea conceptelor de comportament corect și incorect.

Astfel, cu cât o valoare încorporează mai mult bun simţ, cu atât rezistă mai mult în timp. Acest lucru este valabil atât pentru principiile și valorile morale (etice), cât și pentru cele juridice. De prea multe ori am văzut o avalanșă de “noi valori și principii” pe care unii oameni încearcă atât de greu să le producă, să le împacheteze și să le vândă ca “morale” și “legale”. Ceea ce mă deranjează este că, în ciuda noutății lor, le e dată o aură de “vechi” reguli “sacrosancte”, deși nimeni nu le-a observat existenţa cu câteva decenii în urmă. De ce? Pentru că nu existau! Pentru că ele au fost inventate din nimic de către activiști cu agende speciale. Și pentru că erau prea “noi” pe piață, trebuiau să fie “etichetate”, “vândute” și “comercializate” ca fiind lucruri “vechi şi bune”.

Prea multă teorie? Să luăm atunci câteva exemple tipice, în care, așa cum se întâmplă întotdeauna, cineva este forțat să înghită o premisă defectuoasă și apoi “îndrumat să urmeze” acea premisă spre scopul final dorit de persoane cu puţin sau fără dram de bun simţ (liberalii tipici). Voi lăsa vechile valori fără ghilimele şi voi pune noile “valori” în ghilimele.

Să începem: pentru familie avem căsătoria “de același sex”. În primul rând, “același sex” nu este o problemă de drepturile omului, este o condiție biologică. Dar pentru că oamenii care nu beneficiază de avantaje băneşti suplimentare o doresc pe agenda lor, o “comercializează”.

Un alt exemplu: pentru justiție avem justiția “socială”. Să ne înţelegem, justiția nu e “socială”, e egală. Punct. Dar, stai aşa, că unii oameni cu probleme juridice și subiecte speciale pe agendă trebuie să fie acomodaţi, așa că ei “comercializează” și acest lucru.

Alt exemplu: pentru imigrație avem imigranții ilegali latino-americani care, nu-i aşa?, sunt și ei “americani”. Deci, după ce încâlcaţi legea, veniţi şi cereţi drepturi. Ne pare rău că nu vă putem ajuta, dar legea nu ne permite. O veche maximă juridică romană spune aşa: “Nemo auditur propriam turpitudinem allegans”, adică: nimeni nu poate invoca încălcarea legii pentru a dobândi un drept. Aceasta este o chestiune juridică, nu o problemă “umanitară”. Cazul în speţă: femeia gravidă care imigrează ilegal în Statele Unite, apoi naşte şi solicită cetăţenia americană pentru noul-născut. Dar oamenii cu agenda pricep asta pe de-a-ndoaselea.

s-l300

Și în sfârşit: pentru probleme de muncă și impozite (progresive) avem partea “echitabilă”. Cine știe exact cât de mult sau de puţin este “echitabil”? Știe președintele? Ce face, trage un număr din pălăria magică? Aha, am priceput, oamenii cu agenda știu ei mai bine. Aşa că o să “comercializeze” şi chestia asta.

Mă voi opri aici. Fiecare dintre problemele prezentate mai sus merită, separat, mult mai multe pagini de eseuri și articole, iar eu sunt gata de livrare. Şi atunci mă întreb: unde mai este “înțelegerea comună a comunităţii”, unde mai este “raționamentul” şi unde mai sunt “conceptele sistematizate de comportament corect şi incorect”?

În 1776, în ajunul Revoluției americane, Thomas Paine își publica faimosul pamflet “Common Sense” (Bunul simţ). https://en.wikipedia.org/wiki/Common_Sense_(pamphlet) Acolo susţinea el pe un ton convingător şi pasionat în acelaşi timp că independența – idealul pentru o națiune în formare, cum era America acelor ani – era legată de un mănunchi de credințe morale și religioase. Acel mănunchi de convingeri era important pentru a schița o identitate americană specifică.

Cred cu tărie că a sosit timpul să începem să conversăm din nou, mult mai des și mult mai tare, despre bunul simț. Cred că a sosit timpul să începem să ne gândim din nou la Independență. O a doua Independență, cea a spiritului, cea care ne eliberează sufletele de corectitudinea politică și de toți acești “noi termeni fabricaţi”. Am fost invadați, în timp ce eram adormiți, de toți acești “tâlhari de corpuri”, care ne înlocuiesc vechile valori de bun simț ale credințelor morale și religioase cu copii fizice identice, dar cu conținut modificat. Având același “ţesut”, dar cu “design” diferit.

Cred realmente că în prezent ar trebui să vorbim mai mult despre bun simț. Mulți dintre noi par să-l fi pierdut, împreună cu vechiul nostru cod de principii și valori. Și avem tendința să îl înlocuim cu un cod “nou”, dar să păstrăm termenii de bun simț, ca momeală. Asta se numește în limbaj juridic “interpretare” (mă aud judecătorii liberali de la Curtea Supremă?).

Într-o zi înapoiam nişte materiale de la biblioteca mea de cartier. La recepţie, un bătrân bibliotecar de bun simţ, care întâmplător era de culoare, mi-a înmânat o pagină cu două scurte paragrafe scrise pe ea. Primul paragraf spunea: “În anul 1944 tinerii de 18 ani luau cu asalt plaja din Normandia, înfruntând moartea”. “Generaţia bunicilor”, mă gândeam eu cu emoţie. Iar al doilea paragraf: “În anul 2016 tinerii de 18 ani au nevoie de locuri în siguranţă, ca să nu li se rănească sentimentele”. “Iată şi generaţia nepoţilor milenari”, oftam eu. I-am mulțumit bătrânului bibliotecar pentru bunul simț privind înţeleptele cuvinte aşternute pe hărtie. Apoi m-am gândit la celebra cugetare: “omul e anarhist la 17 ani, socialist la 20, liberal la 30 şi conservator la 40”. Şi gândul mi-a fugit la bătrânii liberali gen Bernie Sanders sau Madonna, care devin cu atât mai jalnici cu cât îmbătrânesc mai mult. Tot mai bătrâni şi tot mai liberali.  http://www.intellectualconservative.com/tiberiu-dianu-forever-young-and-liberal-the-left-and-its-incurable-romanticism/

Pot spune cu mâna pe inimă că aceşti liberali şi-au pierdut total înţelegerea privind bunul simţ. Liberalii au pierdut sensul bunului simț. Când erau ceva mai tineri era doar trist să-i vezi. În ziua de azi însă devin de-a dreptul periculoşi.

Revenind la întrebarea iniţială a cititorului meu, i-aş răspunde cu o faimoasă replică a lui Sidney Poitier din comedia-dramă clasică din 1967, “Ghici cine vine la cină”. Vezi AICI https://www.youtube.com/watch?v=9m4epTLwRaEv (segmentul de la 1:50 la 2:25). “Tu, tată, te gândeşti la tine ca la un om de culoare, dar eu mă gândesc la mine ca la un om”. Cain, Carson, Keyes, Thomas, Rice și West știu bine asta. Nu însă şi Obama.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate anterior de revistele AMERICAN THINKER  https://www.americanthinker.com/articles/2016/06/about_common_sense_a_short_discourse.html şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE http://www.intellectualconservative.com/tiberiu-dianu-about-common-sense-ethics-and-race/.

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

Mişcarea conservatoare şi restabilirea valorilor dreptei americane

Posted by Nuta Istrate Gangan On October - 13 - 2018

thumbnail

un articol de Tiberiu Dianu/

1. Restabilirea valorilor

Inaugurarea administrației Trump la 20 ianuarie 2017 a marcat apariția și funcționarea unor principii și credințe (nu sloganuri politice) complet diferite de cele aplicate de administrațiile anterioare (atât cele republicane, cât și cele democrate), precum: “Să facem America mare din nou”, “America în primul rând”, precum și “Asanarea mlaştinii”.

Recent, deputatul republican Paul Ryan, care nu este un admirator al preşedintelui Trump, a decis să nu îşi mai prelungească mandatul începând cu luna noiembrie 2018 și să renunțe la ciocănelul de președinte al Camerei Reprezentanților din Congresul SUA. https://www.nytimes.com/2018/04/11/us/politics/paul-ryan-speaker.html

Pe termen scurt, rămâne de văzut cât de mult va afecta acest lucru controlul deţinut de republicani în Congresul SUA. Conform algoritmului politic tradițional, democrații sunt pregătiți să preia puterea. Şi totuşi, nimic din timpul erei Trump nu pare să semene cu ceea ce s-a întâmplat în trecut.

Pe termen lung, aceasta ar trebui să fie o perioadă de reflecție și un punct de răscruce pentru clarificarea doctrinară a Partidului Republican, ca deţinător veritabil al valorilor conservatoare americane.

De fapt, momentul pentru restabilirea valorilor mișcării conservatoare americane în ansamblul ei a sosit deja.

2. Situațiile-premisă

A venit timpul ca toate fracțiunile conservatoare (naționaliști, tradiționaliști, populiști și moderați) să se susţină reciproc și să pună în practică un nou set de postulate, bazat pe următoarele situații-premisă:

(1) Dreapta crede într-o autoritate supremă, Dumnezeu, care este diferită de sinele uman.

(2) Stânga consideră că autoritatea supremă este sinele uman.

(3) Dreapta crede în adevărul universal, care este absolut şi mai presus decât adevărul personal, care este relativ.

(4) Stânga crede că adevărul personal este mai puternic pentru că este concret, în timp ce adevărul universal este inaplicabil deoarece este prea abstract.

(5) Dreapta crede într-un set predeterminat de valori morale superioare, care sunt constante și perpetui și, prin urmare, eterne de-a lungul timpului.

(6) Stânga crede într-un set variabil de valori individuale sau de grup, care sunt variabile și temporare de-a lungul timpului.

3. Un nou set de postulate

Ultima jumătate a secolului douăzeci a reflectat o atitudine constantă de justificare din partea dreptei, prin raportarea valorilor ei la cele ale stângii. Această atitudine trebuie să înceteze.

În consecință, dreapta ar trebui să renunțe la poziția de a-și justifica atitudinile și valorile prin raportarea constantă la setul de valori ale Stângii. Dreapta ar trebui să adopte următorul set nou de postulate:

(1) Stânga nu crede cu adevărat în Dumnezeu.

(2) Dacă stânga nu crede în Dumnezeu, validitatea conceptelor ei concrete de “bine” și “rău” va fi variabilă în esență, limitată la indivizi și grupuri de oameni, și temporară.

(3) Stânga promovează propriile ei concepte de “bine” și “rău”, dar, deoarece ele nu emană de la Dumnezeu, trebuie ignorate și/sau combătute.

(4) Dreapta promovează conceptele de “bine” și “rău”, care emană de la Dumnezeu.

(5) Dacă dreapta promovează conceptele lui Dumnezeu despre “bine” și “rău”, ele vor fi absolute în esență, aplicabile tuturor și perene în timp.

(6) Prin urmare, conceptele de “bine” și “rău” ale dreptei sunt mai puternice și se opun conceptelor de “bine” și “rău” ale stângii.

4. Noile porunci

În consecință, dreapta trebuie să transforme noul set de postulate în noi porunci și să le aplice în consecință.

Noile porunci trebuie să acționeze ca elemente de reîmprospătare a poruncilor biblice. Poruncile biblice au fost ignorate și nu au fost aplicate complet pentru lungi perioade de timp. Prin urmare, ele riscă să se transforme în afirmaţii pur teoretice și, în consecinţă, să fie ignorate.

Este de datoria dreptei, mai ales în anii următori, să revigoreze și să aplice în mod consecvent noile porunci ce decurg din noul set de postulate.

Miscarea

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate anterior de revistele CARIBBEAN NEWS NOW!https://www.caribbeannewsnow.com/2017/01/04/commentary-a-new-set-of-postulates-for-the-american-conservative-movement/,INTELLECTUAL CONSERVATIVE http://www.intellectualconservative.com/tiberiu-dianu-a-new-set-of-postulates-for-the-conservative-movement/MARIANAS VARIETY http://www.mvariety.com/cnmi/cnmi-news/editorials/103723-right-direction-resetting-the-values-for-the-american-conservative-movementşi MEDIUM https://medium.com/@tdianu/a-new-set-of-postulates-for-conservatives-d5479bb36b5a.

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

thumbnail

Unul dintre canalele mele preferate de televiziune este „Memorable Entertainment Television” (MeTV), adică Televiziunea de divertisment memorabil, din cauza reluărilor de emisiuni populare de televiziune americană din anii ’50 până în anii ’90. Dar ceea ce am vizionat la „Fox News” (FNC) în direct miercuri, 11 iulie, 2018, după ora 3:00 am (ora 9:00 am la Bruxelles) se califică la fel de bine drept Televiziune de divertisment memorabil.  http://www.foxnews.com/world/2018/07/11/trump-claims-germany-controlled-by-russia.html

Am trăit momente nu atât fascinante, cât suprarealiste. Despre ce a fost vorba?

La micul dejun de la conferinţa la vârf NATO de la Bruxelles, președintele Trump nu şi-a pierdut timpul şi a repetat solicitările ca aliații europeni (și Canada) să cheltuiască mai mult pentru apărare, spunând că aceştia ar trebui să facă acest lucru imediat. El a apărut la micul dejun lansând deja un atac asupra Germaniei, declarând că negocierile acestei ţări cu Moscova au făcut-o „captivă faţă de Rusia”. „Germania este captivă faţă de Rusia pentru că foarte mult din energia sa şi-o obţine din Rusia”, a spus Trump, referindu-se la acordul Berlinului pentru gazoductul Nord Stream 2. „Toţi vorbesc despre asta în toată lumea, spun că vă plătim miliarde de dolari să vă protejăm, dar că voi plătiți miliarde de dolari Rusiei”, a subliniat președintele. El a adăugat că „Germania este controlată în totalitate de Rusia”.

Președintele făcea referire la gazoductul Nord Stream 2, care urma să aducă gaze din Rusia în nord-estul coastei baltice a Germaniei, prin ocolirea Poloniei și a Ucrainei, dublând cantitatea de gaz pe care Rusia o poate trimite direct către Germania. Statele Unite și alte câteva ţări membre ale Uniunii Europene se opun proiectului.

Președintele şi-a repetat apoi acuzațiile, mai pe larg, împotriva membrilor NATO în ansamblu pentru nerespectarea procentului de 2% de cheltuieli militare din produsul lor brut naţional. „În plus, Germania plătește puțin peste 1%, în timp ce Statele Unite, în cifre reale, plătesc 4,2% dintr-un produs intern brut cu mult mai mare. Deci, cred că şi acest lucru este inadecvat. Noi protejăm Germania, protejăm Franța, îi protejăm pe toți și, deci, plătim o grămadă de bani ca să protejăm. Aceasta se repetă de zeci de ani. Acest aspect a fost menţionat şi de alți președinți (americani), însă alți președinți n-au făcut niciodată nimic să rezolve problema, deoarece fie nu cred că au înțeles-o, fie pur şi simplu nu au vrut să se implice”, a subliniat președintele. El a continuat: „Dar trebuie să menţionez această problemă pentru că eu cred că este foarte nedrept pentru țara noastră, este foarte nedrept pentru contribuabilii noștri… Nu cred că este corect față de Statele Unite. Aşa că vom fi nevoiți să facem ceva pentru că nu o să mai acceptăm asta, nu mai putem accepta asta, şi este inadecvat”, a concluzionat Trump.

Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, prins pe picior greşit, a replicat moale, subliniind că membrii NATO au fost şi sunt capabili „să lucreze împreună în ciuda diferențelor dintre ei”.

Trump a replicat tăios: „Dar cum puteți fi împreună atunci când o țară își obține resursele energetice de la persoana împotriva căreia doriți protecție sau de la grupul pentru care doriți protecție? Faceți pur şi simplu Rusia mai bogată … Explicați asta!”

Trump a spus, când a ajuns la micul dejun, că situația „nu este corectă față de contribuabilii din Statele Unite, dar o vom corecta… Ei (aliaţii) vor cheltui mai mult. Am mare încredere că vor cheltui mai mult”, a prezis el mai târziu.

Iată şi VIDEOCLIPUL care surprinde momentul adevărului în toată desfășurarea sa dramatică:

https://www.youtube.com/watch?v=QqjJvveODKM

Președintele Donald Trump a expus într-o manieră spectaculoasă, în fața a milioane de telespectatori, cum europenii storc bani de la Statele Unite pentru „protecție împotriva Rusiei”, în timp ce ei cheltuiesc milioane de dolari pentru livrările de petrol și gaze din aceeaşi ţară, presupus „inamică”.

Trump nu este primul președinte american care aduce în discuţie acest lucru pentru aliații europeni. Dar, cu siguranţă, el va fi primul președinte american care va face ceva pentru a rezolva această anomalie ce persistă de decenii.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

O variantă a articolului a fost publicată anterior în revista AMERICAN THINKER.https://www.americanthinker.com/blog/2018/07/muscles_in_brussels_how_president_trump_exposes_the_europeans_doublecrossing_game.html

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

thumbnail

În ziua de miercuri, 27 iunie 2018, judecătorul Anthony Kennedy, de la Curtea Supremă a Statelor Unite, și-a anunțat pensionarea începând cu data de 31 iulie, oferindu-i, astfel, președintelui Trump șansa de a numi un al doilea judecător conservator în timpul administraţiei sale.

Spre deosebire de numirea primului judecător, Neil Gorsuch, care, fiind conservator, l-a înlocuit pe un alt conservator, judecătorul Antonin Scalia (decedat la 13 februarie 2016), de data aceasta un judecător presupus mai conservator îl va înlocui pe judecătorul Kennedy, considerat mai moderat.

Noua formulă va contura orientarea Curții Supreme pe zeci de ani de-acum încolo, semnalând începutul unei noi ere, pe care aş numi-o “epoca de aur a conservatorismului”, unde o majoritate solidă de judecători conservatori constituționaliști va avea ocazia să interpreteze Constituția Statelor Unite într-o manieră originalistă, proprie celei avute în vedere de Părinţii fondatori ai naţiunii americane.

Anthony Kennedy a fost numit judecător la Curtea Supremă de către președintele Ronald Reagan și a început activitatea la 18 februarie 1988. Deși el a emis decizii, în general, conservatoare pe durata mandatului său, experţii conservatori i-au descris jurisprudența ca fiind mai degrabă “centristă”, iar votul lui oscilant (epitet pe care Kennedy nu şi l-a însuşit) a înclinat de multe ori balanţa în favoarea sau în defavoarea unei decizii de importanţă capitală a instanţei supreme americane. https://en.wikipedia.org/wiki/Anthony_Kennedy

Kennedy s-a situat de partea judecătorilor conservatori în speţele privind: impunerea unor restricţii de votare persoanelor care nu participau la alegeri; flexibilizarea limitelor donaţiilor pentru campanii electorale din partea corporațiilor; blocarea măsurilor de control al armelor; aprobarea decretelor prezidenţiale ale lui Trump privind limitarea imigrației; precum și limitarea dreptului sindicatelor de colectare de taxe de la persoanele nemembre de sindicat.

reagan nominates kennedy_1530197556482.png.jpg.jpg_12147236_ver1.0_640_360

Reagan nominates Kennedy

Pe de altă parte, Kennedy a îmbrățișat opinii liberale cu privire la liberalizarea avortului, neaplicarea pedeapsei cu moartea în cazul unor condamnaţi, precum și la susţinerea drepturilor homosexualilor. O altă critică din partea conservatorilor a fost legată de faptul că Kennedy a fost un susținător constant al utilizării dreptului internațional ca instrument suplimentar de interpretare a Constituţiei SUA.

În cele din urmă, Kennedy, în vârstă de 81 de ani, a decis să se pensioneze în timpul administraţiei Trump, probabil și ca urmare a asigurărilor din partea președintelui că unii dintre noii candidați vor fi din rândul unor foşti judecători-asistenţi ai săi. Și, într-adevăr, acesta a fost cazul judecătorului Neil Gorsuch, deja confirmat, precum și al unui alt candidat, Brett Kavanaugh, judecător la Curtea de Apel din Districtul Columbia, care, de asemenea, a fost şi el judecător-asistent al lui Kennedy la Curtea Supremă.

Senatul Congresului SUA, care este sub control republican, va confirma propunerea unui nou judecător din partea preşedintelui, fără a fi nevoie de susţinerea democraţilor, înaintea alegerilor parţiale de la 6 noiembrie 2018. De altfel, senatorul Mitch McConnell din Kentucky, liderul majorităţii republicane, a confirmat chiar în ziua în care judecătorul Kennedy și-a anunțat retragerea, că Senatul va vota “în această toamnă” pentru a-i confirma acestuia succesorul.

Acest eveniment este extrem de important pentru națiunea americană. La scurt timp după ce a avut o întâlnire cu judecătorul Kennedy, preşedintele Trump a declarat reporterilor că selectarea unui judecător de la Curtea Supremă a Statelor Unite este “exceptând, evident, actele de război și de pace”, cel mai important lucru pe care o naţiune l-ar putea avea. https://www.nytimes.com/2018/06/27/us/politics/anthony-kennedy-retire-supreme-court.html

Dar acest eveniment este foarte important şi pentru mine, cel
puțin din două motive personale.

În primul rând, ca tânăr absolvent al Facultăţii de Drept a Universității din
București, am practicat ca judecător. Asemenea tatălui meu, judecător cu peste
40 de ani vechime, credeam cu tărie în litera legii, nu numai în spiritul ei.
Tatăl meu obișnuia să îmi spună: “Fiule, să ştii că cei mai prost pregătiţi
judecători sunt cei care se cred independenți”.

Ce voia el să spună era că independența judecătorului scade
exponențial cu creșterea cunoștințelor acestuia despre lege și jurisprudență. Pentru
că, urmând litera legii (chiar cu spiritul legii în minte), judecătorul rămâne
în final cu o marjă limitată de acţiune. Aşadar, de la începutul carierei mele puteam
fi considerat un judecător “originalist” (caracterizare dată judecătorilor
americani conservatori, care au în vedere sensul originar al textului
Constituţiei, şi nu interpretarea sa în spiritual trecător al vremurilor).

În al doilea rând, cu puţin timp înainte de absolvirea
cursurilor de masterat în drept din toamna anului 1997, de la American
University College of Law din Washington, DC, cândva prin mai-iunie 1997, am
avut ocazia să vizitez Curtea Supremă  a
Statelor Unite, împreună cu câţiva din profesori şi colegi de-ai mei de clasă, și
să mă întâlnesc personal cu judecătorul Anthony Kennedy. A fost o experiență de
neuitat. Timp de peste o oră am vorbit cu el și i-am adresat întrebări, iar el
ne-a spus multe lucruri interesante despre instanţa supremă, pigmentându-şi
relatările cu multe anecdote. Era un om foarte calm și jovial.

La un moment dat, am riscat o întrebare politică și l-am
întrebat cum vede el lumea, în general, și Statele Unite, în special, după
căderea comunismului. Răspunsul său a fost (citez din memorie): “Să ştiţi că Statele
Unite au rămas singurul pilon de sprijin al lumii de azi pentru un motiv foarte
simplu”. “Care?”, l-am întrebat noi incitaţi. El a continuat: “Ei bine, este
singura ţară care are atât putere, cât şi sistem” (cred că se referea la
sistemul capitalist). Și apoi, pe jumătate amuzat, a concluzionat: “China dobândeşte
o putere tot mai mare, dar îi lipseşte sistemul. Iar Rusia, pe de altă parte,
deşi e pe cale să adopte sistemul, nu mai are putere”. Scurt și la obiect!

Pe vremea aceea îmi plăcea mult de judecătorul Kennedy pentru
că era un conservator de bază. După zece ani însă, de prin 2006, de când colega
lui, judecătoarea moderată Sandra Day O’Connor, se pensionase, iar John Roberts,
cu un an înainte, fusese numit preşedintele instanţei supreme, Kennedy a început
să voteze oscilant în multe decizii importante luate la limită (adică de 5
voturi contra 4 din totalul de 9 voturi). Acest lucru m-a făcut oarecum să mă
îndepărtez sufleteşte faţă de el. Adevărul este că, deși numit de un președinte
republican, Kennedy cu greu putea fi considerat un judecător ideolog, el având
tendinţa de a rezolva cazurile în mod individual, nu conform unei ideologii
anume. Poate că după 2006 el s-a simțit mai confortabil cu propria sa filozofie
juridică şi, în consecinţă, a preferat să alunece spre centru și să producă
“votul instabil” al Curții. Ca să nu mai vorbim de statutul de vedetă
cu care, de-a lungul timpului, societatea americană îi gratulează pe judecătorii
care se poziţionează mai “centrist” în completul de judecată al instanţei
supreme.

Însă, indiferent de sentimentele personale pe care cineva
le-ar avea faţă de judecătorul Anthony Kennedy, rămâne un fapt de necontestat
că pensionarea sa va declanşa o nouă eră de schimbare pentru sistemul american
de justiţie şi jurisprudenţă.

NOTĂ – Dreptul de
reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română
în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia. O
variantă a articolului a fost publicată anterior în revista AMERICAN THINKER.
https://www.americanthinker.com/blog/2018/07/justice_anthony_kennedy_and_me.html

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică
și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în
Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

Generaţia mea şi generaţia “eu” în antiteză/Tiberiu Dianu

Posted by Nuta Istrate Gangan On July - 3 - 2018

thumbnail

În anii de liceu îl descoperisem pe James Joyce și devenisem
un admirator al literaturii sale. De fapt, eram atât de interesat de el încât
mă hotărâsem să particip la o olimpiadă de limba engleză. Cu acea ocazie am
câştigat un premiu pentru un eseu care analiza lucrările lui autobiografice. Păstrez
şi acum diploma de participare, care se află în dosarul meu de documente
şcolare.

În timpul acelor ani mi-am aprofundat cunoștințele privind proza
lui Joyce, în special cu privire la lucrări precum “Oameni
din Dublin”, “Portret al artistului la tinereţe”, “Ulise” şi “Veghea lui Finnegan”. Deși este considerat
un autor apolitic, Joyce a fost, de fapt, simpatizant al mișcărilor politice
radicale ale timpului său, în special anarhism, sindicalism (sindicalism
revoluționar) și socialism, care, în acei ani, au influențat scriitorii de
avangardă în drumul lor către modernismul literar.

În timpul anilor prezenţi, după ce Donald Trump a câștigat
președinția americană în 2016, respectând toate regulile jocului democratic, Statele
Unite au început să se confrunte cu o renaștere a mişcării de stânga, atât cea moderată,
cât și cea radical-anarhistă, stânga fiind considerată ca marele perdant al
sus-menţionatelor alegeri. https://en.wikipedia.org/wiki/Protests_against_Donald_Trump
ME2
Curând după anunţarea rezultatelor a izbucnit o insurgență a
rebelilor anti-Trump în mai multe orașe americane, printre care Baltimore,
Oakland, Philadelphia și Portland. Rebelii erau pasiv-agresivi, manifestându-şi
frustrările de la plânsete la răcnete de mânie, de la atitudini de rezistenţă
la comiterea de infracţiuni. Se pare că înfrângerea i-a făcut să uite rapid de
regulile jocului democratic de putere. Acum, deși continuă să se afle în
minoritate, perdanţii doresc să schimbe din mers regulile jocului.

Am văzut scene desprinse parcă din universul lui Joyce. După
“Veghea din ziua alegerilor” s-a declanşat
“Odiseea” distrugerilor în masă a “Oamenilor din Portland”, metamorfozaţi
şi regăsiţi în “Portrete ale anarhiştilor
la tinereţe”. Am început şi eu să mă întreb ca Seinfeld: “Oare cine sunt
acești oameni?” Și cred că știu cine sunt.

Voi încerca să le pictez “portretele” în 15 tuşe de pensulă,
fără o ordine prestabilită. Ei sunt cei din generația “eu”, adică cei care:

(1) sunt consideraţi mereu “speciali”;

(2) sunt consideraţi “câștigători” şi atunci când pierd;

(3) primesc premii şi când se clasează după locul 5;

(4) preferă să joace fără să păstreze scorul;

(5) îi consideră pe părinţi ca fiind “prieteni” şi li se
adresează pe numele mic;

(6) îşi văd rareori taţii;

(7) sunt pacifici la război şi războinici în timp de pace;

(8) îşi textează reciproc unul altuia şi când stau la
aceeași masă;

(9) stau cu nasurile în tablete şi când umblă, şi când nu
umblă, iar când îi întrebi ceva, cuvintele le intră pe o ureche şi le ies pe
cealaltă;

(10) îşi folosesc sistemul de reproducere pentru sex, dar nu
îl acceptă pentru reproducere;

(11) vor să schimbe noţiunea de “familie” ignorându-i
funcţia sa de bază, aceea de reproducere naturală;

(12) consideră marxismul ca o filozofie “interesantă”, dar “incorect
aplicată”;

(13) consideră că proprietatea privată poate fi distrusă fără
consecinţe, dar pretind pentru fiecare dintre ei o cotă “egală” de beneficii;

(14) recurg la “corectitudinea politică” atunci când nu mai
au argumente de invocat;

(15) iubesc democrația atunci când câștigă și invocă secesiunea
atunci când pierd.

În cele din urmă, există o speranţă şi pentru ei în
următorii patru sau opt ani de administraţie Trump, dar îndeosebi pentru:

(1) Alec Baldwin, care va ţine cu dinţii de rolul lui de
imitator de duzină al lui Donald Trump;

(2) Bruce Springsteen, supranumit şi “Şeful”, care va continua
să-şi bolborosească cântecele de protest din tinereţe;

(3) Beyoncé, care, ca idol al tinerelor de culoare, le va demonstra
acestora calitatea de a fi “bootylicious”
în societate, adică, mai pe româneşte, “fundulicioase”.

(4) Cohortele de “scorpii” feministe americane (“bitch”, cum le place să se
autodenumească), mai bâtrâne sau mai tinere, alde Madonna, Cher, Lady Gaga,
Katy Perry, Miley Cyrus, Amy Schumer, alături de reprezentantele lor canadiene
(alde Samantha Bee) şi britanice (precum Adele), costumate cu pantaloni gen
Hillary Clinton sau cu căciuliţe sexuale roz (aşa-numitele “pussyhats”), care vor continua să ne peroreze despre “monologurile
vaginului” și “puterea fetelor”;

(5) Spike Lee, care își va da seama că valorile familiale
tradiţionale din seriale de tipul “Tatăl știe mai bine” (“Father Knows Best”) nu sunt încă
“expirate”, aşa cum declarase el în urmă cu o vreme.

Dimpotrivă, el, tatăl, se va reîntoarce la căminul
abandonat. Și, împreună cu mama care şi-a crescut singură copiii, va încerca să
își reînchege familia destructurată. Și apoi să își culeagă de pe stradă fiii
şi fiicele care protestează şi să îi bage din nou la școală sau la locurile lor
de muncă, unde ar trebui să se afle. Fii și fiice care acum sunt într-o stare
de continuă revoltă. Și care distrug oraşe ca Baltimore, Oakland, Philadelphia
sau Portland.

Aceasta este generația “eu” pe steroizi.

NOTĂ – Dreptul de
reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română
în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică
și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în
Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors