Archive for the ‘Dezbateri’ Category

Suspendarea preşedintelui Trump şi balerinii democraţi

Posted by Tiberiu Dianu On August - 11 - 2019
Donald Trump (stânga) --- Jerry Nadler (dreapta)

Donald Trump (stânga) — Jerry Nadler (dreapta)

La 8 august 2019 Jerry Nadler (D-NY), președintele Comisiei judiciare a Camerei Reprezentanţilor din Congresul SUA, a apărut la CNN și a confirmat că în cadrul comisiei sale s-au lansat oficial „proceduri de suspendare” pentru o presupusă conduită incorectă a președintelui Donald Trump.

Putem numi asta „o ştire”. Dar oare aşa stau lucrurile?

„Este o procedură oficială de suspendare”, a spus Nadler. „Cercetăm toate probele, adunăm dovezile și, la finalul acestui proces, sperăm până la sfârşitul anului, să votăm articolele de suspendare în plenul Camerei sau nu vom face acest lucru. Aceasta este o decizie pe care va trebui să o luăm. Dar acesta – acesta este exact procesul în care suntem acum”.

Observați expresiile „procedură oficială de suspendare”, „toate probele” și „finalul acestui proces”.

Acum comparaţi-le cu următoarele grupuri de cuvinte: „cercetăm”, „adunăm”, „sperăm”, „să votăm […] sau nu vom face acest lucru” și „o decizie pe care va trebui să o luăm”.

Nadler interpretează baletul politic “Vom face şi nu vom face” pe tema suspendării.

Erin Burnett, realizatoarea emisiunii de la CNN, l-a presat pe Nadler să specifice dacă ancheta lui este considerată „procedură oficială de suspendare”.

„În regulă, deci când spuneţi procedură oficială de suspendare, ați început să redactați sau să pregătiți articolele de suspendare de care aveţi nevoie?”, a întrebat Burnett. Nadler a precizat că lumea nu trebuie să se „agațe de semantică” de vreme ce comisia pe care o conduce „cercetează” faptele și probele. „Există articole de suspendare introduse în urmă cu câteva luni și trimise comisiei”, a răspuns Nadler. „Pe măsură ce ancheta va continua, este posibil să dorim să redactăm propriile noastre articole de suspendare care să se potrivească mai bine cu dovezile. Vom vedea”.  Vezi VIDEO aici.

Așadar, Nadler nu dorește ca lumea să se agațe de semantică şi asta pentru că el vrea anume să umfle nimicul pe care l-a obținut de la audierea consilierului special Robert Mueller într-un ceva care să îi justifice lui existența până la alegerile prezidențiale din anul 2020.

Vicepreşedintele republican al comisiei, Doug Collins (R-GA), a declarat: „Președintele Nadler este fie dezinformat despre ce înseamnă o anchetă oficială de suspendare sau induce în mod deliberat în eroare publicul american pentru a obține avantaje politice superficiale”.

Nadler a mai susținut că are şi binecuvântarea politică a președintei Camerei, Nancy Pelosi (D-CA). El a spus că „nu așteaptă” după președintă, care a fost reticentă în public să sprijine suspendarea lui Trump, dar a adăugat că ea a fost „foarte cooperantă” cu ancheta lui.

E vizibil cum Nadler își exersează din nou piruetele ca să cadă în picioare şi într-un caz, şi într-altul. El ne sugerează că face ceva, deşi oficial nu face nimic.

Deja cu aceasstă situaţie democraţii s-au întrecut pe ei înşişi în materie de josnicie. Din păcate pentru ei, aceeaşi măsură cu care operează acum împotriva oponenţilor politici li se va aplica şi lor în viitor.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKER şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Cu bucurii, prin Basarabia

Posted by Stefan Strajer On August - 7 - 2019

Cu bucurii, prin Basarabia

Autor: Cornel Cotuțiu

 

Însemnările de acum le-am început a doua zi după ce ne-am întors din Republica Moldova, când, prin mass media, aflu despre declanșarea haloimăsului politico-administrativ de peste Prut. Întâiul verb din text l-am folosit la plural. Să-l motivez: Am străbătut patru zile, acest spațiu basarabean, un grup de astriști condus de Doamna Areta Moșu (președinta Despărțământului „Mihail Kogălniceanu” Iași), colegii dumneaei Gabriela Ciubotă, Vasile Cornea și autorul acestor rânduri (din partea Despărțământului năsăudean al Astrei).

Am fost doriți de către Despărțământul Astra al localității Feștelița (raionul Ștefan Vodă) să participăm la dezvelirea bustului regelui Ferdinand I, dăruit de Asociația „Oameni printre oameni” din București, condusă de dl. Gh. Rotariu. Invitația a fost un gest de prețuire pe care acest sat (de 3.300 de locuitori) îl are pentru Despărțământul Astra Iași. Aceeași atitudine este manifestată și din partea Primăriei; nu întâmplător, pe platoul clădirii acesteia se află bustul lui Eminescu (dăruit de astriștii ieșeni), iar prețuirea pentru Transilvania e mărturisită alături printr-o falnică troiță de Maramureș. De altfel, instituția aceasta inspiră, prin spațiile ei, încredere în semeni, în cultură, în valori morale persuasive. Am trăit o plăcută surpriză când, căzându-mi privirea pe afișierul Primăriei, remarcamm rubrici, înrămate, de felul acesta: „Programul-pilot Femei și afaceri”, „Fondul de Antreprenoriat pentru tineri”, dar și poezia „Balada vieții trecătoare” a lui Rabindranath Tagore (Până unde a ajuns celebrul indian!).

E de reținut, deopotrivă, un fapt mai mult decât lăudabil: Am văzut în holul Primăriei arborate, cu sugestie de înfrățire,   trei drapele: al Republicii Moldova, al României și al Uniunii Europene. Încă ceva, care iese din obișnuit: Primarul Nicolae Tudoreanu a publicat, acum, în 2019 un splendid album foto, de 200 de pagini, intitulat „Feștelița de odinioară” (1926 – 1977). Să vrei să gospodărești memoria colectivă în felul acesta e un fapt vrednic de laudă.

De ce bustul acestui rege, aici, în zona Nistrului? Pentru că, pretutindeni, în spațiile românești, Ferdinand I a rămas în memoria românilor drept ÎNTREGITORUL, așadar, cel în timpul căruia s-a săvârșit (prin voința tuturor provinciilor românești) Marele Act de la Alba Iulia – 1 Decembrie1918. Iar noile provincii aduse la sânul Mamei România doreau să-l cunoască „pe viu” pe formidabilul rege; care, aici, în Basarabia era apropiat de memoria lui Ștefan cel Mare. Și Ferdinand, într-adevăr, spre bucuria tuturora, a fost cunoscut și întâmpinat în consecință, în Bucovina, apoi în Basarabia, trecând și prin Feștelița. Ziua a fost inspirat aleasă. Fiind Ispasul creștinilor, Ziua Eroilor, regele a fost asociat și cu a ceastă postură. Plus că s-a mers și la mormintele celor 40 de eroi ostași din cimitirul satului.

Filolog fiind, mi-a fost de-o mirare amuzată denumirea acestui sat (atestat documentar pe la 1700), căci e un mare contrast între înțelesul vechi al acestui toponim și prezentul concret al zilei de azi. Verbul „a feșteli” înseamnă „a mânji”, „a păta”, „a o păți”, „ a o încurca” etc. Or, realitatea neagă ferm aceste sensuri, căci Feștelița e o localitate foarte frumoasă, cu oameni tot așa, cu săteni harnici și organisme administrativ-culturale de toată lauda. Scumpi români din România, eu nu prea am văzut la noi, de pildă, o casă de cultură, cu așa înfățișare, interioare spațioase, dotări moderne, sală de spectacole, bibliotecă (Au primit din partea noastră volume și publicațiile „Revista Română” și „sud-vest”; de altfel, reviste dăruite peste tot pe unde am oprit la întâlnirile cu astriștii basarabeni). E nostim și semnificativ peretele din fundalul scenei, acoperit, cu litere de-o șchioapă, cu următoarea întâmpinare rimată:

„Drumețule! / Tu, care-ți porți prin Feștelița pasul, /   Noi te-om cinsti cu pâine și cu sare. / Noi bucuroși ți-om îndulci popasul, / Cu masă pusă și cu vinuri rare”.

Și nu a fost greu să ne convingem că așa este. Desigur că, înaintea spectacolului de la Casa de Cultură (Atenție, nu „cămin cultural”!), s-a desfășurat un microsimpozion pe teme culturale și monarhice. Am avut și eu o intervenție în același spirit, făcând precizarea că sunt astrist și membru al ”Clubului Monarhist din Bistrița”.

Încă ceva, tot la acest capitol al mirărilor admirative: În cele două zile/nopți de ședere la Feștelița, am fost găzduiți de admirabila familie Diana și Sergiu Ciubotaru (au un băiat în clasa a IX-a și un prunc dulce de 5 ani). Eu nu am văzut o astfel de casă în mediu rural. Clădirea e reconstruită, dar totul cu/prin mâna celor doi adulți: de la un bun gust, o modernitate a mobilierului, ușilor de n-am încetat să mă tot mir. I-am cerut mâna frumoasei Diana: Palma nu mințea – aspră, cu bătături. L-am și întrebat pe Sergiu… cum simte mângâierile soției. Le-a plăcut întrebarea, amândurora… Dacă șefa delegației noastre repeta – cu referire la basarabeni – că au o sensibilitate aparte, uneori suspicioasă, eu am constatat că basarabenii au mai cu seamă simțul umorului și un spor de bonomie.

(Paranteză 1.Totuși, am rămas, în acest răstimp, intrigat de etimologia toponimului – Feștelița. Mi-am zis că mă dumiresc după ce ajung acasă și deschid ceva dicționare. Ei bine, stupefacție! Cuvântul este dat de origine… maghiară. Doamne, ce să caute un astfel de toponim acolo, la nu mare depărtare de Nistru?! Dădeam cu presupusul: Pesemne, localitatea fiind cu mult mai veche decât atestă documentele, dintr-un trecut, de pe vremea hunilor (…excursioniști), un astfel de mâncător de carne crudă, păstrată sub șaua calului, se va fi amorezat de vreo muiere a locului și a rămas   definitiv aici, să mănânce sarmale, fără știrea lui Atilla…).

Toate văile pe unde am trecut știau de prezența noastră – a „doamnei Areta” -, încât au avut loc momente de întâlnire, pe traseu, cu membri ai despărțământelor (aveam să aflu că unul dintre ele, din zona Valul lui Traian, Areta Moșu îl pusese la cale încă în urmă cu 20 de ani). De altfel, la una dintre aceste „ședințe de lucru” cineva considera că doamna are „o preocupare nobilă: dăinuirea culturii române în sânul colectivităților românești din estul Europei”. Deopotrivă, nu m-a surprins când, acasă la formidabila româncă Olga Leșenco, am văzut pe un panou (ceea ce a uluit-o și pe cea în cauză) – cu litere mari – genericul „Despărțământul Astrei ARETA MOȘU, Gura Căinarului.”

În drum spre Chișinău, ne-am oprit la Tănătari, pentru a se definitiva aspectele majore ale viitorului Festival folcloric „Dor cu dor”, pus la cale, desigur, de Astra ieșeană și despărțămintele de dincolo de Prut. M-a impresionat neașteptat de mult ținuta, firea, doamnei Lidia Jubea, – președinta despărțământului de aici -, care degaja calm și bunătate generoasă, (pentru mine) copleșitoare. A se închipui ce efect a putut avea o astfel de rostire pe tonul dumneaiei: „Dumnezeu ne-a dat legământ să ne străduim întru unirea românilor”.

La Chișinău am oprit doar pentru a dona cărți și reviste Bibliotecii „Onisifor Ghibu”. Instituția aceasta este situată pe strada Nicolae Iorga. N-a fost o surpriză să întâlnim alături un splendid   bust bărbos al marelui român. Însă – o revelați bombă – am avut descoperind pe placa fixată pe soclu o afirmație uluitoare a acestuia: „Fără steagul culturii un popor e ca o gloabă!” Nici acum nu încetez să mă întreb, admirativ, cum a acceptat, public,   municipalitatea o astfel de zicere dură, care-ți taie respirația. Căci, precum afirma un critic literar din România, lipsa de cultură „înseamnă implicit lipsă de luciditate și spirit critic”.

(Paranteză 2. Areta Moșu e acel gen de om care crede că oamenii din jur sunt așa de fragili, încât trebuie tratați / atinși în consecință; fără replică, fără controverse, ci doar un dialog zâmbăreț. E un mod al relației interumane care, pe mine, uneori mă depășește. Fie, spre exemplu, următoarea secvență, ca un fel de oximoron pitoresc-iritant. Opriți la un punct turistic, pentru o cafea la terasă, deodată dă buzna peste noi un tip scund, rotofei, transpirat și entuziasmat că, trecând, a zărit-o din mașină pe doamna Areta. Cu un fel de debit verbal al bunăvoinței, ținându-mi mâna între palmele lui, a început să mi se prezinte, la modul acesta: Sunt președinte la…, șef de secție la…, director la…, secretar de…, conducător la…, șef peste… Îmi da impresia că nu mai termină, încât l-am întrerupt, prezentându-mă astfel: Sunt președintele bășinoșilor din Europa de Est. A plecat îndată, dar șefa… noastră era stupefiată la gândul că insul va fi crezut că pe el l-am făcut emițător de… flatulență. Și când te gândești – se jelea …șefa noastră -, că el va finanța cutare festival pe care Astra îl va organiza peste două luni aici. Nu aveam cum știi despre astfel de demersuri, poate, așa, m-aș fi prezentat: Sunt șeful păpădiilor de pe Copou.)

Apoi: o seară, o noapte, o jumătate de zi, la Gura Căinarului. Un spațiu, un timp fabulos, prin românii de aici, prin fapte săvârșite, prin frumusețea locurilor (Până una-alta: Începând de la primărie, până la profesori ai locului sau veniți chiar din Capitala Republicii, am tot întrebat care este originea acestui toponim, câtă vreme lângă mine, în Transilvania, sunt localitățile Căianu Mare și Căianu Mic – desigur, localnicii se numesc „căienari”. N-am dezlegat… misterul).

Familia Olga și Vladimir Leșenco a ținut ca în prezența noastră, a astriștilor din România să aibă loc inaugurarea (a ceea ce Doamna Olga a ținut să se numească) Muzeul „Vatra Mamei”. Casa părinților ei (câteva odăi), lipită de casa (renovată) a familiei de-acum, e așa de garnisită cu tot ce ține de viața tradițională, seculară a românilor de aici, încât îmi venea să-i găsesc un corespondent în România; și până la urmă mi-am zis: Iată „Muzeul Satului” din București, în miniatură, în rezumat. Firește, totul s-a desfășurat după datină, cu sfințirea lăcașului (doi preoți – și ei astriști), prezența doamnei primărese, orchesta de alămuri a Liceului de Arte de la Chișinău, masă festivă, cu „bunătățuri” cum numai basarabencele știu… să uimească (supravegheate de nora Ludmila, medic la Chișinău).

Pe domeiul Leșencilor, într-un răgaz de singurătate, mi-am descoperit copilăria. În curtea din față, la marginea acestui spațiu copleșit de trandafiri, crini, gladiole, bujori și gardat de curgătoarele brâu al Maicii Domnului, am descoperit un leagăn atârnat la umbra unui nuc. Atât mi-a trebuit!…

Litera scrisă ori tipărită e foarte prețuită în rândul oamenilor… de rând (Îi includ, implicit și pe intelectuali). Iată, la Gura Căienarului găsesc, la gazda noastră, două cărți, recent tipărite: Olga Leșenco (țț! se putea altfel?!), „La fereastra timpului” (un volum autobiografic, alcătuit din poezie și fotografii de familie) și „Gura Căinarului: trecut, prezent și viitor” de (…?) septuagenarul Vladimir Leșenco, profesor de istorie.

În finalul lucrării se spune că Primăria i-a propus să o conceapă (2018!) „pentru a întâmpina cu demnitate jubileul localității de 430 de ani și Centenarul Unirii Basarabiei cu România.” Într-un dialog cu domnia sa, pe această temă, am conchis la fel: Centenarul a fost o parodie caraghioasă.

În fine, în câteva rânduri, pe unde am stat de vorbă cu români de frumoasă cedință, le-am auzit aceeași surprinzătoare tânguire: „Ce frumoasă țară e România și ce necazuri vi se întâmplă!”

Ultimele rânduri, de mai sus, se potrivesc cu o remarcă a unui analist bucureștean, pe seama anului românesc (și basarabean, adaug eu) 2019: Noi vrem să respectăm autoritatea prezidențială, politică, guvernamentală, suntem pregătiți să ne supunem lor, dar pretindem ca aceia care emană legi, care apar la tribună, să aibă forță morală, să fie inteligenți, competenți și să inspire încredere… Da, nu pot altfel, decât să-mi închei textul cu puncte de suspensie…

(Paranteză 3. Deși, ce urmează, e mai mult decât o paranteză. Transilvănean fiind, am o satisfacție aparte, firească – zic, privind relația dintre denumirea acestui organism nonguvernamental – ASTRA -, spațiul românesc în întregimea lui reală și calitatea faptelor sale. Adică: Înființată în 1861 într-o Transilvanie înrobită, Astra a reușit nu numai să-și permanentizeze aspirațiile, obiectivele de manifestare cultural-naționale și cu subsidiar politic, dar s-a ajuns ca ele să fie asimilate de românii de pretutindeni, dincolo de curbura Carpaților. Am orgoliu de a afirma că acest cuvânt – „transilvană” (TRA) – a devenit, în timp (de aproape 160 de ani încoace) factorul coagulant al românismului, care palpită până dincolo de granițele actuale, în Republica Moldova, Ucraina, Ungaria, Banatul Sârbesc.)

 

Cornel-Cotutiu

Foto.Cornel Cotuțiu

Istoria graniţei Banatului într-o carte-document jubiliară

Posted by Stefan Strajer On August - 6 - 2019

Istoria graniţei Banatului într-o carte-document jubiliară

Autor: Dorin Nădrău (S.U.A)

 

Sorin Berghian și Dinu Barbu, doi competenți specialiști ai istoriei, sunt autorii unei cărți recent apărute la Editura Eurostampa, intitulată „La centenar: GRANIȚA BANATULUI 1918-2018”. Lucrarea analizează cu o admirabilă rigurozitate problemele privitoare la granița bănățeană a României cu Serbia pe parcursul a 100 de ani, începând cu dispariția Banatului istoric, eveniment politic și diplomatic indiscutabil nefast în istoria românilor. În pofida faptului că în capitolul care prefațează scrierea autorii „avertizează” că demersul lor nu a fost acela de „a construi o lucrare cu veleități științifice, ci doar o încercare de a reaminti faptele petrecute în acele vremi pline de semnificație pentru istoria țării”, cititorul va fi surprins de complexitatea textelor care alcătuiesc cartea, de acuratețea prezentării evenimentelor, precum și de impresionanta documentare ce rezidă cu prisosință din bibliografia menționată. Este de remarcat totodată că numeroasele citate incluse fluent după fiecare relatare sau comentariu, fără trimiteri sau note de subsol, fac ca volumul să aibă calitatea de a fi ușor de lecturat, asigurându-i în același timp un caracter atractiv. Sunt demne de apreciat și excursurile privind biografia unor participanți la evenimente mai puțin cunoscuți, precum și abundența datelor relative la evoluția concretă a consecințelor topografice și demografice ale frontierei stabilite la Paris. Se mai impune subliniat că expunerea cu lux de amănunte a schimbărilor care și-au pus amprenta pe frontiera cu Serbia și frecventele incursiuni în istoria zbuciumată a Banatului istoric conferă lucrării o indubitabilă valoare documentară.

Examinarea împrejurărilor importante din perioada care face obiectul opului se derulează pe perioada 1918-2018, putându-se distinge patru intervale, vizând: sfârșitul Primului Război Mondial și Conferința de Pace de la Paris (I), cel de-al Doilea Război Mondial (II), anii ’50 (III) și deceniile următoare, până în 1989 și după aceea (IV).

Partea cărții cu cea mai largă dezvoltare se întinde de-a lungul a trei capitole, primul, cu titlul „Ședințe, congrese, tratate”, trădând o cercetare istorică de mare profunzime, în perfectă concordanță cu însemnătatea evenimentelor relatate.

Sfârșitul Primului Război Mondial, cel mai mare și cel mai distrugător de până atunci, a fost urmat de cea mai mare conferință de pace din istorie, cea mai amplă acțiune politică și diplomatică cunoscută până la acea dată în istorie. Practic, războiul a pus capăt unei vechi arhitecturi internaționale, ceea ce a impus necesitatea redefinirii unor frontiere și a unor vecinătăți, precum și a unor instituții internaționale. Timp de cinci luni, între 18 ianuarie și 28 iunie 1919, când prin semnarea tratatului cu Germania la Versailles s-a încheiat etapa principală a Conferinței de Pace, Parisul a fost gazda unui adevărat guvern mondial. Organul principal de decizie al lucrărilor conferinței a fost Consiliul celor Patru (președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, prim-ministrul Franței, Georges Clemenceau, prim-ministrul Marii Britanii, David George Lloyd și prim-ministrul Italiei, Vittorio Orlando), ideile președintelui american dominând dezbaterile odată cu lansarea principului „autodeterminării”, devenit cuvântul-cheie.

Banat harta 1919

Chestiunea Banatului, a stabilirii graniței de vest a României Mari, a devenit prioritară din perspectivă militară, politică și diplomatică pentru elitele românești după semnarea Convenției de armistițiu între Puterile Aliate și Asociate cu Ungaria de la Belgrad din 13 noiembrie 1918 și Declarația de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 (pag. 13).

Teritoriul Banatului a fost un teren aspru disputat: maghiarii sperau ca războiul să se sfârșească cu o Ungarie Mare care să înglobeze și Banatul, iar sârbii promovau în rândul Antantei o propagandă agresivă pentru interesul lor, urmărind „politica faptului împlinit” și încheierea războiului cu un Banat aflat deja sub suveranitate sârbească. Tratatul de alianță cu Antanta (4/17 august 1916) prevedea recunoașterea de către aceasta a drepturilor României asupra teritoriilor locuite de românii din Transilvania, Crișana, Maramureș, Bucovina și Banat, precum și de a fi tratată similar în cadrul conferințelor de pace cu ceilalți aliați. Ion I. C. Brătianu, cu o intransigență maximă și pe care mulți contemporani nu au înțeles-o, respinge „ab initio” orice politică de „transacțiune” sau de compromis. Era și motivul pentru care s-au iscat divergențe ireconciliabile de păreri între el și președintele Partidului Conservator-Democrat, Take Ionescu (…) Nicolae Iorga avea să surprindă existența în acea perioadă a „două politici românești”. A lui (Brătianu), de o intransigență gata și de ruptură, orice ar fi să se întâmple, și alta (a lui Take Ionescu), care isprăvea prin a recunoaște că e necesară, inevitabilă, o capitulare (pag. 38-39).

Discuțiile contradictorii și poziția neunitară a diplomaților români participanți, lobby-ul accentuat al diplomaților sârbi și unguri și, în special, poziția amenințătoare a sârbilor consolidată de ocuparea militară a Banatului, procedeele îndelungate de expertiză instituite de conferință, au condus la un deznodământ nedorit: la 18 martie 1919, membrii Comisiei Teritoriale au optat pentru împărțirea Banatului, fără a fi luat în considerație faptul că această provincie reprezenta o unitate geografică și economică bine definită. Noua linie trasată pe hartă n-avea cum să mulțumească populația locală, câtă vreme aproape 60 000 de sârbi au rămas pe teritoriul românesc, 100 000 de români  și circa 400 000 de maghiari în Iugoslavia (…) Astfel, două treimi din Banat reveneau României și o treime Serbiei. O mică bucată de teritoriu, aflat între Mureș și Beba Veche, a fost alipită Ungariei (…) Hotărârea Consiliului Suprem din 21 iunie 1919 privind divizarea Banatului între România și Serbia a fost primită de români cu amărăciune și indignare. Au avut loc mitinguri de protest pe întreg cuprinsul țării (pag. 53-55).

Lucrarea prezintă în continuare în integralitate „Expozeul d-lui I. G. Duca” rostit de reputatul liberal în Camera Deputaților la 27 decembrie 1923 referitor la „Chestiunea graniței Banatului”, un document de o reală valoare istorică și o probă de netăgăduit a duelului Putere-Opoziție dus în Parlamentul României de la acea vreme.

Cu cinismul specific politicianului de profesie, Duca recunoaște că România, la Congresul de Pace de la Paris, „a pierdut procesul istoric în chestiunea Banatului”, de aici rolul istoriei de a judeca în viitor modul în care politica românească a tratat problema Banatului istoric înainte, în timpul și după Congresul de Pace. Duca consideră chestiunea Banatului, el și P.N.L., din momentul în care granița a fost trasată, ca o chestiune aparținând de domeniul istoriei, primordiale fiind, de acum, bunele relații cu Regatul Sârbilor, Slovenilor și Croaților. Aruncă, în același timp, săgeți către tabăra lui Take Ionescu: „Din nefericire pentru cauza națională, pe când nu s-a găsit nici un sârb să spună străinilor că Serbia se mulțumește dacă i se dă numai o parte din Banat, s-au găsit în timpul acela români care au spus, și la Paris, și la Londra, că România nu are nevoie de Banatul întreg” (pag. 89).

Sunt redate apoi condensate note biografice privindu-i pe „Actorii politici care au luat cuvântul în timpul expozeului ministrului de externe din 27 decembrie 1923”: Ion Gheorghe Duca, Alexandru Vaida Voevod, Dimitrie Lascu, Ion Grădișteanu, Pavel Brătășeanu, Ioan Giurculescu, Ștefan Cicio Pop, Mihai G. Orleanu, Alecu Constantinescu, Vasile Goldiș, Eduard Mirto, Nicolae Iorga.

Următoarea secțiune a cărții, „Dincolo de graniță”, este o expunere a situației românilor care au continuat să trăiască în Banatul românesc înglobat în Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor și evoluția vieții lor politice și sociale ulterioare, până în anii ’50. Conjunctura creată după Primul Război Mondial, marcată de înregistrarea a numeroase abuzuri ale administrației sârbești, a făcut ca mulți învățători, avocați, medici, funcționari, împreună cu un mare număr de familii de țărani români, să se stabilească în România. Câteva cazuri concrete sunt descrise în detaliu.

În satele românești, autoritățile sârbești au numit învățători sârbi, ruși sau bulgari care nu cunoșteau limba maternă a elevilor, iar funcționarii români au fost înlocuiți cu alții din rândul sârbilor. Școlile confesionale au fost transformate în școli de stat. Situația a fost rezolvată abia în anul 1935, când în baza unei convenții, Ministerul Învățământului de la Belgrad a numit în școlile din satele cu populație majoritar românească învățători „contractuali”, chemați din România, urmând ca la sfârșitul anului să activeze în acest regim în total 47 de învățători. Fruntașii românilor din Banatul sârbesc s-au preocupat de organizarea învățământului primar în limba maternă (pag. 170).

Sunt consemnate și câteva cazuri care ilustrează cum au reacționat slujitorii Bisericii Ortodoxe Române față de nedreptățile la care erau supuși românii din Banatul sârbesc, cerând cu hotărâre ca enoriașii lor să fie tratați ca cetățeni cu drepturi egale.

Este tratată amănunțit relația caselor regale ale României și Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor care începând cu anul 1922 (an în care are loc căsătoria Principesei Marioara cu Regele Alexandru I) părea a se fi îmbunătățit, dar care s-a deteriorat vizibil după ce la conducerea Consiliului de Miniștri al Iugoslaviei a venit Milan Stoiadinovici care a dus o politică de orientare progermană.

Chestiunea Banatului a rămas la fel de dureroasă și la aproape 20 de ani de când Marile Puteri au impus frontiera artificială care a rupt Banatul istoric în cele două părți, plus câteva sute de kilometri pătrați atribuiți Ungariei (pag. 181).

După invadarea de către Germania la 6 aprilie 1941, armata iugoslavă a capitulat după doar 11 zile, Iugoslavia fiind împărțită între Germania, Ungaria, Italia și Bulgaria, cea mai mare parte a Serbiei fiind ocupată de Germania. Demnă de semnalat este precizarea în lucrare a faptului că România nu a luat parte la dezmembrarea Iugoslaviei, vecina sa, cu toate că a existat un moment în care Berlinul și Roma îndemnau Bucureștiul să li se alăture în ciopârțirea Iugoslaviei, momeala lui Hitler fiind promisiunea de a i se atribui României partea vestică a Banatului. Generalul Antonescu a evitat cu precauție un război cu țara vecină, respingând oferta germană. Câteva întâmplări povestite cu elocvență evocă imaginea graniței terestre dintre România și Iugoslavia în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, precizându-se și faptul că în acele timpuri numeroși sârbi din Banatul românesc au trecut granița și au plecat voluntari în armata iugoslavă. Evoluția iugoslaviei după cea de-a doua conflagrație mondială a fost legată de numele Partidului Comunist și de cel alui Iosip Broz Tito.

Dorința atât de intensă a sârbilor de a îngloba Iugoslaviei, acum republică, Banatul întreg, manifestată după Primul Război Mondial, s-a manifestat și în anii postbelici (…) Tito și serviciile sale secrete au acționat intens pe teritoriul României, la Timișoara, prin așa-zisul Front Antifascist Slav din România. Frontul, aflat sub conducerea comuniștilor sârbi, a convocat la Timișoara un congres în 8 mai 1945, când urma să se solicite oficial „unirea” Banatului românesc cu Iugoslavia, ca expresie a voinței întregii populații a regiunii! Prinzând însă de veste, autoritățile române au solicitat Înaltului Comandament Sovietic de la București interzicerea acestui congres, fapt ce s-a și petrecut, deși delegații din Iugoslavia își făcuseră deja apariția la Timișoara. Sovieticii au dizolvat Frontul Antifascist Slav ca organizație politică, înlocuindu-l cu una culturală (pag. 189-191).

Capitolul următor, urmărind perioada anilor ’50, intitulat „Cazematele”, consemnează situația de un dramatism sfâșietor provocat de măsurile întreprinse de Partidul Muncitoresc Român pentru contracararea amenințării „independenței” tot mai evidente a lui Tito față de Uniunea Sovietică și constituirii unui pol socialist liber la granița de vest. O hotărâre dezastruoasă a partidului, din anul 1950, prevedea „curățarea” unui teritoriu de cel puțin 25 de km de la granița iugoslavă de toate elementele considerate „dăunătoare și suspecte: chiaburi, titoiști, hitleriști, legionari, macedoneni suspecți, șoviniști unguri, sioniști, sectanți, ofițeri reacționari deblocați, funcționari comprimați”. Aplicarea măsurii s-a concretizat prin operațiunile de deportare în Bărăgan a populației din zona de la frontiera României populare cu Iugoslavia socialistă. Se menționează că au fost deportate persoane dintr-un număr de 203 localități. Conform Deciziei nr. 200/1951 au fost dislocate din zona frontierei de vest din raioanele Sânnicolaul Mare, Timișoara, Deva, Reșița, Oravița, Mehadia și raioanele Băneasa și Constanța din fosta regiune Constanța, un număr de 10 099 familii, însumând 43 899 persoane cărora li s-a fixat domiciliu obligatoriu și li s-au creat condiții de muncă și de locuit în regiunile București, Constanța (raionul Fetești) și Galați. Cu această ocazie, au fost înființate 18 noi comune (pag. 197).

Un destin aparte printre deportații în Bărăgan l-au avut sârbii din Banat. De asemenea, au avut de suferit și au fost alungați mulți țărani români din Banatul sârbesc, relațiile dintre R.P.R. și R.F.S.I. degradându-se accentuat în anii ’50.

Se apreciază că în total, în perioada 1950-1955, pe litoralul Mării Negre, în Banat și în Oltenia s-au executat aproape 10 000 de obiective (fortificații) diferite, dispuse pe un front de 500 de km, însumând un milion de metri cub de beton armat, costul lor ridicându-se la 1,5 miliarde de lei. Cazemate construite între 1951-1954 se găsesc și se pot vedea și astăzi în județul Timiș. Au rămas dovezi despre cum autoritățile comuniste ridicaseră un adevărat zid care să despartă țara de restul Europei.

În textele reunite sub titlul „Moartea vine pe frontiera de vest” sunt reproduse și comentate câteva extrase din presă și din consemnările unor mărturii și concluzii rezultate ca urmare a preocupărilor unor personalități în vederea investigării și dezvăluirii unor adevărate tragedii cărora le-au căzut victime civili la granița româno-iugoslavă.

Capitolul „Frontieriștii” publică impresionanta listă a celor condamnați la Judecătoria Deta, instanța abilitată cu soluționarea cauzelor privind infracțiunile la regimul de frontieră săvârșite la granița bănățeană cu Iugoslavia, între anii 1980-1985, menționându-se că între acești ani au fost condamnați 1 000 de „frontieriști” la aproape 900 de ani de pușcărie. Sunt evocate și două cazuri mai deosebite: cel al unui cunoscut cântăreț de restaurant și fuga din țară în 1977 a membrilor îndrăgitei formații „Phoenix”.

Cazul „Autobuzul” și tragedia numeroaselor persoane implicate este prezentat detaliat în secțiunea cu același titlu.

În fine, cartea se încheie cu relatarea deschiderii în anul 2000 a singurului punct de frontieră al Banatului cu Ungaria (pe frontiera româno-sârbă a Banatului se află 11 puncte pentru controlul trecerii graniței, toate în regim de trafic internațional), purtând titlul „Mărturiile unui președinte: Bătălia pentru Cenad”, sub semnătura unui fost președinte al Consiliului Județean Timiș, o personalitate probând cu evidență un dar nativ al narațiunii.

Dorin - poza de profil Curentul

Foto. Dorin Nădrău

În mafiotul Caracal statul român e doar formal!

Posted by Stefan Strajer On August - 6 - 2019

În mafiotul Caracal statul român e doar formal!

Autor: George Petrovai

 

De aproape două săptămâni, orașul Caracal din județul Olt a devenit vedeta negativă a României, cu lumea sa interlopă, clanurile mafiote, traficul de carne vie, răpiri și dispariții de fete/copii, criminali în serie (efectivi și morali), pe care nimeni nu-i zăticnește de ani în șir. Păi cine, mă rog, s-o facă, de indată ce un neom ca Gheorghe Dincă are asemenea raporturi fraterno-tovărășești cu pretinșii apărători ai legii din zonă (în telefonul său s-au descoperit numerele unor granguri ai zonei – politruci, procurori, polițiști), încât nu doar că niciun oficial nu l-a luat la refec pentru dubioasele lucruri ce se petreceau în sinistra lui ogradă, precum gropile betonate, dar chiar a fost considerat apt să-și conducă în continuare mașina și să presteze servicii de taximetrie, cu toate că în decursul timpului el fusese internat și tratat de mai multe ori pentru serioasele probleme psihice de care suferă, iar medicul psihiatru curant avea obligația să înștiințeze Serviciul de Circulație rutieră despre nesănătatea mintală a pacientului său.

Sau, mai știi, poate că a făcut-o, însă atotnătăfleții polițiști ai statului paralel (a se citi „mai presus de statul român în derută”) din Caracal și județul Olt ori, în desăvârșita lor birocrație și puturoșenie, nu s-au sinchisit de respectiva atenționare, ori – mult mai grav – au socotit cu puțina lor minte (și aceea distorsionată de mulțimea matrapazlâcurilor supervizate de ei) că ar fi cel puțin o ofensă, dacă nu chiar o cruntă nedreptate (sic!) să-l lase pe ciracul Dincă fără permis de conducere.

Vasăzică, fără exemplarul curaj al copilei Alexandra și, după toate probabilitățile, fără sacrificiul ei suprem, încă n-ar fi ieșit la iveală nici zguduitoarele atrocități săvârșite ani la rând de caracatița olteană (răpiri și sechestrări de persoane, proxenetism și trafic de carne vie, pedofilie și contrabandă, violuri și crime), nici uriașa incompetență, asociată cu prostia și/sau ne-voința (de exemplu, procurorul de caz și polițiștii s-au arătat mult mai preocupați de formele legale decât de conținutul legilor noastre strâmbe!) tuturor cârmuitorilor, magistraților și polițiștilor, care doar urmăresc să-și sporească privilegiile, în primul rând cele salariale (73.000 lei/lună este „modesta” pensie a unui fost procuror și comandant de temniță), apoi să mențină statu-quo-ul coteriilor fundamentale din sistem.

62066980-1564773025da5b5dw

Tocmai de aceea, foarte rar și cu totul accidental se întâmplă ca vreun grangur postdecembrist să fie înlăturat din sistem sau, la o adică, să fie încarcerat pentru sfidătoare și repetate fapte de răufăcător sadea. De regulă, fie că pungașii se ajută între ei prin neridicarea imunității șparlamentare (cazul aleșilor de rahat în general, al lui Tăriceanu în special), ba chiar prin schimbarea legilor după trebuințele marilor lichele, fie că încurajează dezastruoasa stare de lucruri din România postdecembristă prin omerta pretinsei deontologii profesionale (cazul magistraților și al milițienilor porecliți polițiști).

În asemenea condiții de cumplită restriște pentru siguranța românilor rămași acasă (în fiecare zi dispare pentru totdeauna un copil!) și de mare prosperitate pentru fripturiștii ce se autointitulează „oamenii legii”, este clar de ce autoritățile sunt atât de copios depășite de ramificațiile interne și internaționale ale putregaiului oltenesc, via Caracal, încât după ședința Consiliului Suprem de Apărare a Țării (CSAT) au cerut ajutorul americanilor de la FBI.

Adică, ce mai, o totală debandadă și nepricepere instituțională, la urma urmei rezultatul logic al exodului românilor cu adevărat vrednici, conjugat cu masiva promovare a necalificaților în posturile decizionale ale unui stat ticăloșit până în măduva oaselor.

N.B.: Tot ce se poate ca FBI-ul să-i scoată basma curată pe americanii de la Deveselu, care cu certitudine nu sunt străini de rețeaua prostituțională din jur…

Sigur, este regretabil că în România zilelor noastre se petrec astfel de orori sub ochii, ba chiar sub oblăduirea autorităților locale! Însă, extrem de îngrijorător pentru toți românii onești și cu frică de Dumnezeu, în mod deosebit pentru familiștii cu fete, este faptul că aceste derapaje sociale nu constituie un caz izolat, căci oricare localitate din România (sat, comună, oraș) se poate confrunta în orice moment cu ceva similar sau și mai și, atât din monstruoasa dorință a degeneraților de-a se afirma (!) în plan demonic, cât și din crasa neputință a instituțiilor actualului stat de-a contracara ofensiva răului în ascensiune.

Toate ca toate, pesemne că se vor întreba unii, dar de ce se face tocmai acuma atâta tam-tam în presa scrisă și vorbită cu Dincă și cei din spatele lui, respectiv de ce miniștrii dăncilești ba își dau demisia după câteva zile, ba sunt demiși de premieriță pentru afirmații neconforme cu linia imaginară a partidului deformat? Răspunsul este la îndemâna tuturor românilor cu discernământ: pe de o parte pentru că în luna noiembrie vor avea loc alegerile prezidențiale (decisiva repetiție de dinaintea alegerilor locale și generale din 2020), deci candidații se aruncă de pe acuma asupra suculentului subiect privind atrocea nesiguranță a alegătorilor, pe de altă parte pentru că Viorica Dăncilă speră să prindă turul doi cu imaginea politrucei animată de cele mai nobile intenții democratice, așa încât (ne)înzestrarea sa intelectuală să fie tratată cu indulgență, ba chiar trecută cu vederea de către masa pesediștilor, care – dezamăgiți de Dragnea și fârtații lui – au ales să nu voteze la europarlamentare.

(Sighetu Marmației, 3 august 2019)

Petrovai-4-1

Foto.George Petrovai

Tendinţe în retragerile unor republicani din Congresul SUA

Posted by Tiberiu Dianu On August - 6 - 2019

TIBERIU DIANU, Republican Retirements, CURENTUL INTERNAŢIONAL

Până în prezent, după trecerea a şapte luni din anul 2019, opt deputaţi republicani şi-au anunţat retragerea din Congresul SUA, dintre care şase din ei numai în lunile iulie şi august. Prin comparaţie, în 2018, 39 de republicani (3 senatori și 23 de deputaţi au părăsit politica, iar alţi 13 s-au orientat spre alte funcţii, ca cea de guvernator), alături de alţi 18 democrați, au anunţat că nu mai candidează pentru realegeri.

Cum se explică acest fenomen al retragerilor repetate ale republicanilor din Congres?

Conform unor relatări, republicanii s-ar fi retras din cauză că erau sătui de mediul politic toxic sau că se temeau să piardă alegerile, dar aceste explicaţii erau fie formate prematur, fie nu aveau vreo corelaţie. Sunt posibile trei ipoteze care explică, singular sau în combinaţie, acest fenomen:

– (a) republicanii se tem că îşi vor pierde majoritatea în camera lor de Congres,

– (b) republicanii preferă să evite o campanie dificilă de realegere,

– (c) republicanii nu se aliniază direcţiei impuse partidului de președintele Trump.

Potrivit unui studiu din 2018, republicanii care se retrag au tendinţa să fie mai moderați și mai puțin susținători față de Trump decât colegii lor care decid să candideze din nou.

Retragerile republicanilor de la alegerile parţiale din 2018 au reprezentat al cincilea cel mai mare exod din partea unui partid de la alegerile din 1974. Această situație nu a fost deloc plăcută pentru republicani, deoarece pierderea titularilor de fotolii parlamentare le făcea mult mai dificilă recâştigarea locurilor vacante.

Legat de retragerile din 2018, modelul alegerilor mai competitive în districtele deținute de republicani a fost mai consistent. Tendinţa partizană spre republicani a districtelor electorale ale celor care s-au retras a fost cu 15 procente mai mare decât media națională, comparativ cu media de 24 de procente în cazul celorlalţi candidaţi republicani titulari de fotolii parlamentare. Se pare că mulți republicani au considerat opţiunea retragerii ca fiind mai atrăgătoare decât cea a unei campanii competitive de realegere.

Alți factori au inclus: limitarea unor termene la calitatea de membru sau de preşedinte de comisie, diverse scandaluri, vârsta înaintată, precum şi exigenţele impuse de calitatea de preşedinte al Camerei Reprezentanţilor.

Grupul din anul 2019 al deputaţilor republicani care au anunţat că nu mai candidează este, până în prezent, mult mai mic (în număr de 8) faţă de grupul din anul 2018 (în număr de 39). Acest lucru face corelațiile mai puțin robuste, dar chiar şi aşa ele merită analizate. Analiștii politici au regăsit și în grupul din 2019 cele trei modele menționate anterior, cu factori acţionând singular sau în combinaţie.

La doi dintre deputaţi, Rob Bishop din Utah și Mike Conaway din Texas, le expiră termenele de vicepreşedinţi de comisii, care, conform regulilor de partid, sunt limitate la trei mandate.

Alți doi deputaţi, ambii din Texas, Pete Olson (din Districtul electoral nr. 22) și Will Hurd (din Districtul electoral nr. 23) au circumscripţiile electorale nesigure, care pot pendula înspre democraţi. Aceeași situație există şi în cazul lui Rob Woodall din Georgia (Districtul electoral nr. 7).

În ceea ce privește factorul Trump, Hurd (care este singurul deputat republican de culoare), Olson și Paul Mitchell din Michigan (care a anunţat şi el că se retrage), au reacționat la unison împotriva tweet-urilor preşedintelui, când acesta le-a recomandat „grupei” celor patru deputate democrat-socialiste de culoare „să se întoarcă de unde au venit”. Se poate deduce de aici că aceşti deputaţi nu sunt suficient de ataşaţi de Trump încât să îi ia tot timpul apărarea preşedintelui. În general, însă, nu sunt mulți republicani care vorbesc public împotriva lui Trump.

Justin Amash din Michigan, în ciuda criticilor sale față de Trump, nu a avut parte de un contra-candidat la alegerile preliminare de partid  din 2018. El a părăsit totuşi partidul în luna iulie 2019, deoarece mai mulţi contra-candidaţi se anunţaseră pentru alegerile preliminare din 2020, iar realegerea lui devenea problematică. Amash speră să câştige în sesiunea următoare un mandat de deputat  independent.

Republicanii le vor pierde, de asemenea, pe Susan Brooks din Indiana și Martha Roby din Alabama, două din cele 13 deputate republicane. Ambele deputate au declarat că nu mai candidează, prin anunţurile făcute pe 14 iunie şi, respectiv, 26 iulie 2019. Roby fusese o critică acerbă a lui Trump din 2016, de la episodul casetei video Access Hollywood, în care Trump a fost surprins vorbind despre pipăirea femeilor.

Se poate deduce, de asemenea, că, deși Partidul Republican apreciază femeile și minoritățile (10% din republicanii ne-albi din Congres), sunt apreciaţi mai mult cei care nu promovează valori liberale legate de rasă și gen. Este adevărat şi faptul că cei mai mulți republicani au fost aleși în Congresul SUA înainte ca Trump să câștige alegerile prezidenţiale din 2016.

Există un orizont de aşteptare conform cu care Partidul Republican să înceapă o campanie mai hotărâtă de recrutare de femei și minorități care sunt în consonanţă cu valorile partidului privind problemele de rasă și gen, astfel încât numărul lor să crească în cele din urmă. Un exemplu recent îl include pe Daniel Cameron, candidat republican la postul de ministru de justiţie din statul Kentucky. Cameron, un fost angajat afro-american al lui Mitch McConnell, actualul preşedinte al Senatului din Congresul SUA, l-a susţinut pe Trump în plin scandal al comentariilor pe Twitter ale președintelui împotriva deputatului democrat de culoare Elijah Cummings din Baltimore, comentarii calificate de democraţi drept rasiste. Un alt exemplu este Ben Carson, actualul ministru de culoare de la Ministerul de Locuinţe şi Dezvoltare Urbană, care este văzut de unii ca un bun candidat pentru Senat în viitor.

În următoarea perioadă vom vedea probabil mai mulţi candidaţi minoritari şi femei aliniaţi în jurul valorilor și direcțiilor lui Trump.

Partidul republican nu poate fi privit de pe acum ca „partidul lui Trump” în ansamblul său deoarece cei mai mulți republicani fuseseră deja aleși în Congres înainte ca Trump să devină preşedinte în 2016. Cu toate acestea, sunt tot mai mulţi republicani de tip Trump în Congresul SUA sau ca guvernatori de state. Spre exemplu, senatorii Josh Hawley din Missouri, Tom Cotton din Arkansas și guvernatorul Ron DeSantis din Florida pot fi consideraţi mai degrabă ca republicani de tip Trump decât de tip Bush.

În viitorul apropiat partidul va fi mult mai aliniat viziunii lui Trump. Aceasta pentru că președintele, deși nu reprezintă cauza, este fără discuţie factorul accelerator al unei mişcări populare formată din persoane care se opun secularizării și liberalizării societății americane. Această tendință este în plină desfăşurare şi nu poate fi oprită cu uşurinţă, chiar și în ipoteza, extrem de improbabilă, în care Trump nu şi-ar mai câștiga cel de-al doilea mandat în anul 2020.

 

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

O variantă a articolului a fost publicată în INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

America dezlănţuită: O comunicare întreruptă?

Posted by Tiberiu Dianu On August - 4 - 2019
Demonstranţi Antifa

Demonstranţi Antifa

Mulţi dintre noi trăim cu impresia că recent, mai precis din anul 2016, în timpul şi după campania prezidenţială a lui Donald Trump, societatea americană a devenit negativistă când a irumpt în accese repetate de mânie.

Este mânia un fenomen esenţialmente negativ? Este mânia un fenomen recent? Este ea determinată de actualul preşedinte? Să încercăm să găsim răspunsuri la aceste întrebări.

1. Mânia, un fenomen negativ?

Studiile de psihologie ne arată că mânia este o formă de comunicare foarte densă, care conţine, în rapiditatea ei, mai multe informaţii decât multe alte tipuri de emoţii.

Multe episoade colerice iau forma unor conversaţii restrânse care rareori degenerează în altercaţii fizice. Acestea tind să îmbunătăţească situaţiile negative, prin rezolvarea lor ulterioară, nu prin exacerbare.

Aceleaşi studii arată că, în multe cazuri, exprimarea mâniei determină părţile în conflict să fie mai predispuse să se asculte reciproc, să discute mai sincer şi să se acomodeze, pe cât posibil, cu problemele celuilalt. Multe persoane, într-un raport de 3 la 1, s-au declarat mai fericite după ce şi-au eliberat energiile negative asupra altor persoane, în sensul că se simţeau mai energice şi mai optimiste în legătură cu viitorul lor. De asemenea, şi persoanele lor ţintă, într-un raport de 2 la 1, s-au declarat de acord că accesele de mânie le-au ajutat să înţeleagă semnalele de a asculta mai atent pe viitor şi, eventual, de a-şi schimba comportamentul.

Studii ulterioare au evidenţiat şi alte avantaje. Mânia ne motivează în rezolvarea unor sarcini dificile. Devenim mult mai creativi când suntem furioşi deoarece mânia ne ajută să întrezărim soluţiile pe care le-am ignorat.

2. Mânia, un fenomen recent?

America a fost mereu o naţiune furioasă. Ţara s-a născută din revoluţie. Istoria americană este presărată cu episoade în care părţile în conflict şi-au rezolvat diferendele cu arma, nu prin dialog.

Putem spune, deci, că există o „mânie socială” în societate, ca element component al codului genetic al naţiunii. Schimbările culturale, politice şi economice angrenează tensiuni care produc mutaţii în mediul social. În consecinţă, există tot atâtea forme de mânie publică generate şi accentuate de noile condiţii-ţintă.

-(a) Mânia conservatoare, legată de valorile tradiţionale şi moral-biblice. Într-o perioadă timpurie, ea s-a dezlănţuit prin acţiuni de secesiune statală (Războiul civil din 1861-1865) declanşate de democraţii sudişti. Preşedintele Abraham Lincoln a fost asasinat pentru că a fost considerat un „trădător al rasei sale”. Apoi, sentimentul de mânie s-a manifestat prin demonstraţii anti-darwiniste în şcoli. Ulterior, acesta a continuat în anii şaizeci cu activismul anti-comunist din campusurile universitare şi cu cel din timpul campaniilor electorale ale lui Richard Nixon şi Barry Goldwater, apoi cu emisiunile lui Rush Limbaugh de la mijlocul anilor optzeci. Motive specifice au inclus: segregaţionismul, căsătoria tradiţională şi interzicerea avortului.

-(b) Mânia liberală, legată de valorile sociale şi culturale. La începuturi, furia liberală s-a revărsat asupra „păcatului originar” al sclaviei (vâzut dintr-o perspectivă creştină). În 1852 Harriet Beecher Stowe îşi publică nuvela Coliba unchiului Tom, îndreptată împotriva sclaviei. Dar liberalii moderni au devenit aproape exclusiv laici. Mânia liberală laică, generată şi de cultura politică ateistă vest-europeană, s-a revărsat asupra societăţii americane în anii şaizeci. Motive specifice au inclus: emanciparea femeii, sentimentul antirăzboinic, rasismul şi poluarea mediului. De asemenea, furia liberalilor moderni tinde să se enclavizeze şi în cauze marginale, de elită, cum ar fi protecţia animalelor şi transgenderismul. Toate aceste motive sunt considerate de liberali drept cauze sau efecte de injustiţie instituţionalizată.

-(c) Mânia populistă, legată de valorile economice. Unii analişti (în special de stânga) argumentează că mânia unei societăţi post-industriale bogate, ca cea americană, este inextricabil legată de identitatea culturală, care ar fi mai intensă decât insatisfacţia economică. Ei sunt printre aceia care şi acum se întreabă cum de a fost posibilă victoria lui Trump în alegerile din 2016. Dar ei uită că mânia populistă legată de valorile economice a fost elementul catalizator care a declanşat Revoluţia americană din 1776. În anul 1773 patrioţii americani din Boston au distrus o întreagă încărcătură de ceai din China pentru a protesta împotriva taxelor impuse de Imperiul Britanic.

Ulterior, în secolul al XIX-lea, mânia populistă legată de motive economice s-a cimentat printre fermierii din preria americană împotriva forţelor străine şi impersonale care impuneau rapida industrializare a economiei şi modificarea societăţii lor patriarhale (prin extinderea reţelelor de căi ferate şi a sistemului de bănci, care îi ţineau pe fermieri prizonieri prin  sistemele de împrumuturi). Mai târziu, în secolele al XX-lea şi al XXI-lea, mânia populistă determinată economic s-a manifestat la muncitorii din fabricile oraşelor mici, concediaţi din industrie şi minerit. Ea s-a extins şi la o parte din funcţionarii concediaţi de la marile companii, precum IBM, Microsoft sau Boeing, ca urmare a subcontractărilor externe (outsourcing) ale serviciilor de inginerie şi de programe de software în ţări ca Rusia şi India. Este vorba de acei „oameni uitaţi” din centrul Statelor Unite care au asigurat victoria lui Trump în alegerile prezidenţiale din 2016

3. Mânia, un fenomen predeterminat?

Anul 2016 şi anii următori au adus unele noutăţi în psihologia maselor.

-(a) Donald Trump, un preşedinte conservator mânios. În timpul campaniei sale prezidenţiale din 2016, Trump s-a detaşat de ceilalţi candidaţi republicani printr-o atitudine specifică, extrem de agresivă, dezavuată nu atât de adversarii lui din Partidul Democrat, dar şi de mulţi din colegii lui din Partidul Republican. „Ei bine, cred că sunt furios”, a declarat Trump la CNN. „Sunt furios ca mulţi alţi oameni, care sunt şi ei furioşi pentru incompetenţa cu care este condusă ţara noastră”. „În ceea ce mă priveşte, furia e în regulă. Furia şi energia sunt lucrurile de care are nevoie ţara asta”, a continuat el. Aşa cum s-a dovedit, viitorul preşedinte înţelesese sentimentul de mânie şi urma să îi facă pe alegătorii lui să se simtă fantastic de bine şi să îi menţină extrem de energici.

-(b) Antifa, o mişcare anarhistă de stânga mânioasă. Principala caracteristică a grupurilor autonome şi a indivizilor din cadrul Antifa constă în acţiunea directă, prin conflicte declanşate atât online cât şi în viaţa reală. Grupurile Antifa s-au remacat prin 2017 și s-au angajat în tactici de protest variate, care includ activismul digital, producerea de daunele materiale asupra proprietăților, violența fizică și hărțuirea împotriva celor pe care îi identifică ca fiind fascişti, rasişti sau de extremă dreaptă şi percepuți, în general, ca fiind susținători ai lui Trump. Ca anticapitaliști, ei se concentrează pe combaterea ideologiilor de dreapta şi de supremaţie a albilor, şi mai puţin pe mijloace electorale.

Mânia socială a Americii de azi trădează de multe ori, poate, nerăbdarea şi ingratitudinea unei societăţi prea răsfăţate. Ciocnirile nenumărate de furie dintre conservatorii religioşi şi liberalii ateişti par să se permanentizeze. Dintr-o altă perspectivă, energizarea partizană a electoratului american poate fi privită şi ca o dezvoltare pozitivă. În plus, proverbialul pragmatism american nu ar lăsa să se risipească atâta energie dacă nu ar exista şi o posibilitate satisfăcătoare de recompensă. La urma urmei, eficienţa Americii constă şi în utilizarea practică a unui sentiment perceput atât de negativ, cum este mânia.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în INTELLECTUAL CONSERVATIVE şi MEDIUM.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Efectele negative ale Centrului prezidenţial Obama

Posted by Tiberiu Dianu On August - 3 - 2019
Centrul prezidenţial Obama (machetă)

Centrul prezidenţial Obama (machetă)

Începe oare fostul președinte Barack Obama să își piardă strălucirea?

În ultima perioadă, mai ales în timpul actualelor dezbateri prezidențiale ale Partidului Democrat, tot auzim despre Barack Obama. Știți care, Obama cel Mare, rock star-ul, liderul mesianic, mult preaiubit peste mări și ţări, dar nu aşa de mult în America. Mai auzim şi despre nevastă-sa, Michelle, ca „speranță” prezidențială democrată cândva în viitor.

E destul de ciudat, având în vedere că moștenirea lui Obama, centrul său prezidențial mamut, proiectat să fie construit în Chicago, ar avea, potrivit unui studiu recent finalizat de urbaniştii locali, un „efect negativ” asupra zonei adiacente.

Problema nu e nouă și ea a fost semnalată repetat în diverse publicaţii americane.

La 29 iulie 2019 autorităţile municipale din Chicago au postat proiectul de raport, ca parte a procesului general de aprobare. Centrul prezidențial Obama va fi construit pe terenuri actualmente înscrise în Registrul național al siturilor istorice, informează presa locală.

Designul include trei clădiri: un muzeu, o bibliotecă și un forum.

Raportul susţine că amplasarea centrului Obama în aria dorită „va avea un efect negativ asupra parcurilor istorice Jackson şi Midway Plaisance, deoarece va modifica, direct sau indirect, caracteristicile valorii istorice care califică aceste zone pentru includerea lor în Registrul național. […] Schimbările alterează legibilitatea peisajului cultural în maniere care diminuează integritatea generală a organizării spațiale a proprietăţilor în ansamblul lor”.

Edificiul ar afecta structura stradală din zonă și ar distruge proeminența Muzeului de ştiință și industrie şi a parcului Jackson, aflate în apropiere. De menţionat că în 1893 în parcurile Jackson şi Midway Plaisance a fost organizat un celebru târg mondial .

O altă problemă sunt costurile uriașe ale proiectului, care ajung la 1,5 miliarde de dolari, de trei ori mai mari decât costurile Centrului prezidenţial George W. Bush.

Însă raportul, deşi negativ, dă un semnal că proiectul este încă viabil și că edilii orașului, după luni de inactivitate, au reluat procesul de analiză. Dar chiar și așa, faptul că studiul a fost anunţat public înseamnă că localnicii pot să îşi exprime sincer reacţiile cu privire la oportunitatea acestui monstruos memorial care glorifică președinția lui Obama.

Între timp, Obama se preumbă prin străinătăţuri, delectându-se pe insule exotice sau pe la chermeze de lux, unde publicul în delir, mai puțin familiarizat cu firava-i moștenire prezidenţială, are ocazia să se expună din plin la proverbiala lui aroganţă şi la ferocele lui narcisism.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKER şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Anchetă asupra anchetatorilor: Justiţia împotriva FBI-ului

Posted by Tiberiu Dianu On August - 1 - 2019
William Barr (stânga) --- James Comey (dreapta)

William Barr (stânga) — James Comey (dreapta)

Deși „ancheta asupra anchetatorilor” de la Departamentul de Justiție al SUA (Department of Justice/DOJ) părea că trenează de ceva vreme, evoluțiile recente ne arată că lucrurile se precipită.

Conform mai multor surse, dintr-o relatare din 31 iulie 2019 a lui John Solomon de la cotidianul The Hill, inspectorul general (IG) de la DOJ, Michael Horowitz, a întocmit un raport în care propune urmărirea penală împotriva fostului director al FBI, James Comey, pentru încălcarea legilor de protejare a informaţiilor secrete, cu două capete de acuzare:

– (a) scurgerea de informații secrete și

– (b) manifestarea „lipsei de sinceritate” (un eufemism pentru declaraţiile mincinoase sau omiterea de declaraţii) în timpul investigaţiilor, după ce FBI-ul l-a anchetat pe președintele Trump în afacerea „înţelegerii secrete cu Rusia”.

Primul capăt de acuzare se referă la faptul că fostul director Comey a transmis o notificare „confidenţială” (care, în sine, este o contravenţie) unui prieten pentru a fi publicată în presă, aşa cum el însuşi a recunoscut într-o declaraţie în faţa Congresului. Notificarea detalia o conversație pe care a avut-o cu Trump, după ce fusese concediat de președinte în ziua de 9 mai 2017.

În timpul turneului de promovare a cărţii sale din primăvara anului 2018, Comey a declarat la CNN că a scris între cinci și zece notificări despre interacțiunile sale cu Trump, însă doar pentru şapte dintre ele există documentație.

FBI-ul a secretizat aceste notificări după concedierea lui Comey. La 17 mai 2017 ministrul adjunct de justiţie, Rod Rosenstein, l-a numit pe Robert Mueller să îndeplinească funcția de consilier special în ancheta privind „înţelegerea secretă cu Rusia”.

Pe data de 7 iunie 2017 agenți speciali de la FBI l-au vizitat acasă ​​pe Comey, prilej cu care fostul director al FBI le-a oferit patru notificări ca „probe”, datate între lunile ianuarie, februarie și aprilie 2017. La 8 iunie Comey depune mărturie în faţa Congresului că a transmis notificările în speranța deschiderii unei anchete speciale împotriva preşedintelui (anchetă care fusese deja declanșată ceva mai devreme).

Al doilea capăt de acuzare se referă la faptul că fostul director  Comey a manifestat „lipsă de sinceritate” atunci când a evitat să îi informeze pe agenţii FBI, care veniseră să recupereze notificările aflate în posesia lui, că trimisese deja câteva notificări prin e-mail altor persoane.

Într-o primă etapă, inspectorii din subordinea ministrului de justiţie William Barr au decis să nu deschidă ancheta penală pentru „lipsa intenției”.  Foarte ironic! Aceeași rezoluţie fusese utilizată chiar de Comey, când a decis să nu o învinuiască pe Hillary Clinton, care şi ea încălcase Legea privind spionajul,  prin administrarea defectuoasă a informaţiilor secrete din computerul ei personal.

Intenția lui Comey este pe deplin dovedită prin propria sa mărturie, că a transmis notificările cu scopul de a deschide o anchetă cu consilier special împotriva președintelui Trump.

Să ne amintim că au fost cazuri de inculpări de persoane pentru fapte similare. În 2012 generalul David Petraeus a fost găsit vinovat pentru infracțiunea de manipulare greșită a informațiilor secrete, furnizate de acesta biografei sale, devenită între timp amantă. În 2016 marinarul militar Kristian Saucier a fost condamnat la un an de închisoare pentru reținerea ilegală a unor informații de apărare națională, constând în fotografierea unui submarin  de atac cu energie nucleară aflat într-o zonă de inginerie secretizată.

Este posibil totodată ca propunerea de urmărire penală a inspectorului general Horowitz pentru o simplă contravenţie să fi fost considerată prea „subţire” pentru momentul actual al anchetei. Poate ministrul justiţiei Barr își va reconsidera decizia de a nu începe urmărirea penală şi de a o declanşa totuşi ulterior într-un ansamblu probator mai larg.

Comey mai este vizat şi într-o anchetă separată a inspectorului general privind presupuse abuzuri la Legea privind supravegherea serviciilor de informații externe (Foreign Intelligence Surveillance Act/FISA), anchetă pe care Horowitz a declanşat-o în martie 2018. Comey a semnat trei din cele patru cereri FISA care îl vizau pe fostul consilier al campaniei electorale a lui Trump, Carter Page, înainte ca fostul director să fie concediat de Trump.

Între timp, „ancheta asupra anchetatorilor” a lui Barr este în curs de desfășurare, iar ministrul de justiţie cooperează îndeaproape cu inspectorul general Horowitz. Acțiunile lui Comey în calitate de director al FBI vor fi examinate îndeaproape în cadrul acestei analize a originilor anchetei Trump-Rusia. Barr l-a însărcinat pe John Durham, un jurist din statul Connecticut, să conducă această analiză. În această calitate, Durham are competenţa de a convoca un mare juriu (pentru examinarea validităţii acuzaţiilor din timpul procesului) și de a cita persoane din afara guvernului.

În plus, Lindsey Graham, președintele Comisiei judiciare a Senatului SUA şi un aliat de nădejde al președintelui Trump, a promis o „incursiune profundă” în originile anchetei Trump-Rusia după ce inspectorul general Horowitz își va finaliza raportul.

Se preconizează că raportul lui Horowitz va fi publicat înspre toamnă. John Ratcliffe, recent nominalizat de Trump pentru postul de director al Serviciului Naţional de Informaţii, care a discutat cu Horowitz, a indicat că raportul inspectorului general va fi gata „cândva chiar după Ziua Muncii”, care este pe 2 septembrie 2019.

Așteptările cetăţenilor sunt mari. Să sperăm că ministrul de justiţie Barr are o viziune mai generală care îi va permite să se mişte mai ușor pe tabla de șah și să producă rechizitorii mai serioase la momentul potrivit. În caz contrar, sentimentul că toate acestea sunt un teatru politic ieftin se va intensifica, iar speranța americanilor în corectarea sistemul de justiție se va deteriora iremediabil.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în MEDIUM şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Patru sute de ani de democraţie în emisfera vestică

Posted by Tiberiu Dianu On July - 31 - 2019

TIBERIU DIANU, Four Centuries, CURENTUL INTERNAŢIONAL

Merită să ne amintim cum am ajuns aici?

Data de 30 iulie 2019 marchează 400 de ani de la prima adunare legislativă din emisfera vestică, în oraşul Jamestown din statul Virginia, care a fost şi prima colonie engleză permanentă din America de Nord. Această primă ședință a Adunării Generale a avut loc la o biserică din Jamestown și a pus bazele guvernului american prin reprezentanţi.

Deşi neacoperite prea mult de presă, evenimentele din acea zi au făcut parte dintr-o comemorare de un an menită să onoreze istoria colonială a statului. În Jamestown au fost planificate evenimente speciale pentru public. Parlamentari și alți invitați s-au adunat în centrul istoric al oraşului pentru a comemora prima adunare cetăţenească. Guvernatorul democrat din Virginia, Ralph Northam, s-a adresat participanţilor la un eveniment organizat în cursul dimineții. Președintele Trump a participat la un al doilea eveniment, care a fost privat, dar televizat.

În discursul său optimist, președintele a vorbit despre „triumful pe care îl sărbătorim aici astăzi” şi despre încrederea în sine a coloniștilor și autoguvernarea din Virginia care „ne-a dat țara pe care o iubim, Statele Unite ale Americii”.

Preşedintele a făcut o remarcă şi despre începuturile sclaviei în SUA, menţionând despre sosirea sclavilor în 1619 în localitatea Point Comfort din Virginia. El şi-a folosit discursul pentru a crea un cadru optimist pentru viitorul Americii, spunând: „America își face mereu treaba”. „De aceea, după 400 de ani de glorioasă democrație americană, am revenit aici, în acest loc, pentru a declara întregii lumi că Statele Unite ale Americii și măreţul dominion al Virginiei sunt gata de un nou început”, a mai spus Trump.

Dar la eveniment stânga şi-a dat din nou în petec cu obişnuitele-i năravuri. În timpul ceremoniei, un deputat democrat al statului Virginia, Ibraheem Samirah, musulman palestinian american, l-a întrerupt pe președintele Trump strigându-i „nu ne puteți trimite înapoi, Virginia este casa noastră”. După care a vânturat un afiş pe care scria „întoarce-te la casa ta coruptă”, „deportează ura” și „reunifică-mi familia.” Bărbatul a fost escortat afară de forţele de ordine, în timp ce oamenii din mulțime scandau în mod repetat „Trump”.

Președintele anticipase evenimente de acest gen printr-un mesaj pe Twitter, pe care îl postase deja la prima oră a dimineţii: „Mă îndrept spre Jamestown, Virginia. Umblă vorba că democrații vor crea o situaţie cât mai incomodă, dar e în regulă pentru că ziua de azi nu e despre ei!”.

E foarte ciudat cum de nu şi-a vânturat protestatarul anti-rasist mini-afişul în timpul discursului de dimineață al lui Ralph Northam, pentru a-i reaminti guvernatorului democrat despre fotografiile din anuarul său şcolar, unde apărea fie vopsit în negru pe faţă, fie cu gluga Ku Klux Klan-ului pe cap – nu ştim, că încă nu ne-a spus; sau cum de nu i-a amintit același protestatar familist aceluiași guvernator despre declarațiile sale care favorizează pruncuciderea. Sunt sigur că protestul lui ar fi fost cu mult mai eficient.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKER şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Conducerea Serviciului Naţional de Informaţii al SUA în schimbare

Posted by Tiberiu Dianu On July - 29 - 2019
The U.S. Office of the Director of National Intelligence

The U.S. Office of the Director of National Intelligence

La 28 iulie 2019 președintele Donald Trump a anunțat că îl va înlocui pe actualul director al Serviciului Naţional de Informații al Statelor Unite (Director of the National Intelligence/DNI), Dan Coats, cu John Rattcliffe, deputat de Texas în Camera Reprezentanţilor a Congresului SUA, iar schimbarea va fi operaţională începând cu data de 15 august 2019.

În timpul mandatului său de doi ani, Coats a apărut de mai multe ori nesincronizat cu președintele, pe fondul unor dezacorduri mai largi dintre acesta din urmă şi agențiile guvernamentale de informații. În luna ianuarie 2019 Trump a avut un schimb de replici cu Coats și cu Gina Haspel, directoarea CIA, după ce aceştia au depus mărturie despre un raport de evaluare a amenințărilor, care a pus la îndoială unele decizii de politică externă ale președintelui referitoare la Iran.

„Poate că serviciile de informaţii ar trebui să meargă din nou la școală!” a scris pe Twitter președintele.

Coats pare a fi unul dintre ultimii mohicani republicani din sistem („establishment Republicans”) numiţi de președinte în primii lui doi ani de mandat. După cum se știe, Trump i-a îndepărtat unul câte unul pe republicanii din sistem din cabinetul lui: Reince Priebus (șeful de cabinet, în 2017), Jeff Sessions (ministrul justiţiei, în 2018), Nikki Haley (ambasadoarea SUA la ONU, în 2018) și Kierstjen Nielsen (ministra securităţii interne, în 2019), pentru a-i numi doar pe câţiva.

Pentru a-și implementa ambiţioasa lui agendă, președintele nu își poate permite luxul de a mai numi în cabinetul său republicani prea lenţi sau prea reticenți în punerea în aplicare a directivelor sale, mai ales când bat la uşă alegerile prezidențiale din 2020.

Ratcliffe e un loialist al preşedintelui şi pare să se muleze pe politica acestuia privind comunitatea serviciilor de informații, mai ales că Trump este înconjurat de mulți dușmani politici interni, cât şi de numeroase provocări externe din partea unor ţări ca Iran, China, Rusia și Coreea de Nord.

În timpul audierii lui Robert Mueller, Ratcliffe a creat o impresie bună, fiind extrem de agresiv la adresa fostului consilier special şi a democraţilor din Camera Reprezentanţilor. „Nu se menţionează nicăieri că sarcina consilierului special constă în a determina în mod definitiv nevinovăția lui Donald Trump sau că raportul consilierului special ar trebui să determine dacă îl exonerează sau nu”, i-a declarat Rattcliffe lui Mueller.

Apoi Ratcliffe a mai adăugat: „Deci americanii trebuie să știe, atunci când îi ascultă pe democrații și pe socialiștii de cealaltă parte a baricadei, care lecturează dramatic din raport, faptul că Volumul al II-lea al acestui raport nu a fost autorizat, conform legii, să fie scris. A fost scris la un standard legal care nu există la Departamentul de Justiție și a fost scris cu încălcarea fiecărui principiu al departamentului când se referă la comentariile de extra-inculpare. Sunt de acord cu președintele comisiei când a spus azi dimineaţă că Donald Trump nu este mai presus de lege. Într-adevăr, nu este. Dar al naibii de sigur nu ar trebui să fie nici sub lege, acolo unde îl plasează Volumul al II-lea al acestui raport”.

ACTUALIZARE: La câteva zile de la nominalizare, pe 2 august 2019, exprimându-se unele îngrijorări că numirea ar risca politizarea activităţii de muncă informativă, Trump a declarat prin Twitter că îi retrage nominalizarea lui Ratcliffe. Preşedintele i-a învinovăţit pe democraţi şi pe jurnalişti că au exercitat presiuni nejustificate asupra lui Ratcliffe, deşi el s-a arătat îngrijorat şi de reacţiile unor senatori republicani.

Pe 8 august, 2019 Trump a anunţat că Joseph Maguire, actualul director al Centrului Naţional de Contraterorism, va fi numit director interimar al Serviciului Naţional de Informaţii, începând cu 15 august, 2019.

Directorul Serviciului Național de Informaţii este șeful Comunităţii informative americane, care cuprinde un număr de 17 agenții şi servicii guvernamentale federale (inclusiv Oficiul Directorului Serviciului Naţional de informații) ce desfășoară activități informative în vederea asigurării politicii externe și a securităţii naționale a Statelor Unite ale Americii. El conduce și supravegheză Programul Național de Informații și este consilier al președintelui pentru probleme de informații legate de securitatea națională.

Aceasta înseamnă că directorul va avea autoritate de conducere asupra problemelor care se extind de la Iran la Obamagate (adică la anchetarea anchetatorilor din aşa-zisul dosar al „înţelegerii secrete” a preşedintelui cu Rusia). Va fi un subiect extrem de interesant de urmărit.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKER şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors