Archive for the ‘Dezbateri’ Category

Genocidul legionarilor

Posted by Stefan Strajer On February - 13 - 2015

Genocidul legionarilor

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Regele a creat un haos politic, la umbra căruia corupţia a fost catalizată din anturajul Elenei de Grumberg, despre care Iuliu Maniu le-a spus vinţenilor, în 1936: „Elena Lupescu a adunat în jurul ei o ceată de aventurieri, care au acaparat conducerea ţării şi şoptesc regelui vise dictatoriale”. Aşa era şi aşa va fi! Alegerile din 1937 au demonstrat în ce confuzie a adus regele şi camarila lui electoratul: liberali 35%, ţărănişti 20% şi legionarii 15%. În situaţia aceasta, Regele a fost de fapt câştigătorul alegerilor, putând numi la guvernare pe cine dorea şi dorea numai supuşi docili. Corneliu Zelea Codreanu l-a refuzat categoric, legionarismul său, ordonat şi determinat, era în ascendenţă, impunându-se ca fenomen spiritual specific, reprezentativ românesc, dispreţuind şi acuzând Lupeascocraţia. Carol nu vroia prim-ministru nici liberal nici ţărănist, deci l-a numit prim-ministru pe Octavian Goga, al cărui partid câştigase numai 9% din voturi! Deja făcea ce vroia. În februarie 1938 a suspendat Constituţia lui Ferdinand, cea mai democrată Constituţie din toată istoria României, venind el cu una în care îşi aroga prerogative executive şi legislative, cât putea căra, mirându-ne cum de nu a pus-o şi pe metresa lui în vreo douăzeci de înalte poziţii în stat. În martie 1938 printr-o lege-decret dizolvă asociaţiile, grupările şi partidele, instalând dictatura regală printr-un Consiliu de Coroană ales de el. Toate s-au desfăşurat halucinant pentru poporul român ce s-a văzut la discreţia unui dictator. Spusele lui Iuliu Maniu vinţenilor s-au adeverit.

Corneliu Zelea Codreanu - 1

 

Foto. Corneliu Zelea Codreanu

În aprilie 1938, se aranjează o arestare a lui Corneliu Zelea Codreanu pentru o scrisoare considerată ofensatoare la adresa lui Nicolae Iorga şi i se dă o condamnare de şase luni, pentru calomnie. În timpul executării acestei pedepse i se deschide un al doilea proces pentru trădare învinuit fiind de deţinerea şi publicarea de acte secrete interesând Siguranţa Statului! O înscenare odioasă ce este respinsă cu argumente de Căpitan şi avocaţii săi din lipsă de probe reale ale procurorului. Degeaba, dictatura regală tronează, procurorul militar e pus la treabă şi justiţia care nu mai e justiţie, îl condamnă la zece ani de muncă silnică. Opinia publică protestează, se fac şi alte arestări politice, ameninţări. Regelui dictator nici nu-i pasă, dă ordin lui Armand Câlinescu, ministru de interne, să-l lichideze pe Căpitan. Armand Călinescu îşi foloseşte şi de data aceasta inteligenţa într-un plan mârşav, regizând o evadare de sub escortă în timpul transferului de la o închisoare la alta. În noaptea Sfântului Andrei 1938, treisprezece legionari sunt urcaţi în două maşini deschise, unde sunt legaţi de mâini şi de picioare de băncile pe care stăteau, fiecare legionar având în spate câte un jandarm instruit să-i stranguleze cu nişte laţuri în momentul când li se va ordona. În plină noapte, cu 30 de kilometri înainte de Bucureşti, în dreptul Pădurii Tâncăbeşti, maşinile se opresc, comandanţii jandarmilor cu pistoalele în mână au strigat executarea şi jandarmii i-au strangulat pe cei treisprezece legionari ce erau strâns legaţi de bănci. Amin. S-au tras nişte focuri în aer pentru a simula fuga de sub escortă şi au plecat spre închisoarea Jilava. Aici era deja o groapă comună săpată, cadavrele au fost date jos, puse cu faţa în jos şi împuşcate de la spate, apoi aruncate în groapă şi turnat vitriol şi pământ peste ei. Acesta a fost sfârşitul lui Corneliu Zelea Codreanu, a Nicadorilor şi-a Decemvrilor: strangulaţi şi cadavrele lor împuşcate de la spate, să fie dovadă de evadare de sub escortă. Din Comunicatul oficial din 30 Noiembrie 1938, spicuim: „În noaptea de 29-30 noiembrie s-a făcut un transfer de condamnaţi de la închisoarea Râmnicu Sărat la Bucureşti – Jilava. În dreptul pădurii (…) automobilele au fost atacate cu împuşcături de necunoscuţi, (…) transferaţii profitând că transportul se făcea în automobile Brek deschise, (…) că era noapte cu ceaţă deasă, (…) au sărit din maşini, îndreptându-se cu vădită intenţie de-a dispare în pădure. Jandarmii după somaţiile legale, au făcut uz de arme (…) parchetul militar şi civil au fost înştiinţate”. Se dau numele celor treisprezece legionari executaţi, începând cu Corneliu Zelea Codreanu. Fals comunicat, praf în ochii lumii, dar în mintea multora lucrurile erau clare: de când se transportă asemenea deţinuţi importanţi noaptea cu automobile deschise, fără să fie încătuşaţi sau legaţi …iar dacă era aşa o noapte neagră şi ceţoasă cum de nu a scăpat nici un deţinut …toţi au fost împuşcaţi mortal în noaptea cu ceaţa deasă ….necunoscuţii nu au ripostat în apărarea legionarilor …nici un semn nici o urmă din partea lor … totul e cusut cu aţă albă. Regele şi Lupeascocraţia au jubilat pentru că au decapitat Mişcarea Legionară, iar Armand Călinescu a fost răsplătit cu postul de prim-ministru. Ticăloşii înving numai prin mârşăvii, opinia publică cea lucidă a fost şi mai dezamăgită de rege şi anturajul său iar Mişcarea Legionară, profund rănită şi îndurerată, fiind scoasă în afara legii, ca şi celelalte partide, s-a retras, mulţi legionari au luat calea Germaniei.

Ideea răzbunării Căpitanului era serios dezbătură în mijlocul legionarilor. Judecând situaţia, a trebuit să pună în balanţa hotărârii şi faptul că închisorile şi lagărele dictaturii regale erau pline de legionari, care în cazul unui atentat ar fi fost exterminaţi în revanşă, deci momentul nu era oportun, numai în cazul lichidării deodată atât a regelui cât şi a lui Armand Călinescu. Ori amândoi deodată, ori nici unul deocamdată. În plus, peste legionari s-a abătut pacostea de Horia Sima, care a luat locul lui Corneliu Zelea Codreanu, când în Mişcarea Legionară erau foarte multe personalităţi mult superioare acestui ins, ce nu a ţinut seama de sfatul înţelepţilor legionari, ci de sfaturile Gestapoului, organizând comandoul care l-a ucis pe Armand Călinescu şi dezastrul cel mare pentru legiune s-a produs, a fost decimată. Acum se ştie precis că Armand Călinescu era omul serviciilor britanice de spionaj, iar Gestapoul a aflat acest fapt şi, conform inteligenţei şi metodelor serviciilor de spionaj ultrarafinate, în cazul lui Armand Călinescu s-a folosit scosul castanelor din foc cu mâna altuia, ceea ce se pare să fi fost, de asemenea, şi în cazul lui Nicolae Iorga, din partea maşinaţiunile NKVD-ului. Cei ce acceptă să scoată castanele din foc pentru alţii se ard. În cazul lui Nicolae Iorga opinia publică a condamnat Mişcarea Legionară şi de atunci este unul dintre asasinatele cu care e pusă la stâlpul infamiei tot timpul. Cât priveşte consecinţele ce au urmat după asasinarea lui Admand Călinescu, Regele Carol şi-a găsit imediat oamenii represiunilor murdare. Prim-ministru a devenit „Ghiţă ostaşul” (generalul Argeşeanu) iar ca ministru de interne, devenit instrument al represiunilor dictatoriale a treburilor murdare, l-a numit pe Gavrilă Marinescu. De data aceasta furibunzii defăimători ai Mişcării Legionare, ce nu mai conteneau să-i acuze de toate păcatele lumii, au trecut cu nepăsare, poate chiar cu bucurie, peste genocidul legionarilor fără cea mai mică sinchisire omenească, când în alte cazuri, să zicem asemănătoare, vărsau ură şi condamnări la adresa legionarilor, fără cea mai mică decenţă de etică profesională de jurnalişti sau scriitori, fără să prezinte cadrul social care a determinat asasinarea în masă a legionarilor, acoperind totul cu detractări numai la adresa legionarilor. Această ştafetă contrafăcută, preluată de la trepăduşii malignului triumvirat: duduia, murdăreanu, dictatorul, se poartă la fel de atunci şi până în zilele noastre, spre ruşinea majorităţii istoricilor, jurnaliştilor şi-a scriitorilor. Trebuie ca şi acest genocid, în care au fost asasinaţi în masă legionarii, să fie cunoscut aşa cum a fost, determinat de dictatura lui Carol, care în fapt era o troică de scandaluri, jaf naţional şi nelegiuiri. Cunoscând întreg tabloul istoric, cu toate personajele şi acţiunile lor, abia atunci, fiecare va fi liber să interpreteze cum îi dictează raţiunea şi sufletul.

Să desfăşurăm datele: întâi, executarea echipei de 9 persoane care l-au asasinat pe Armand Călinescu ca răzbunare pentru asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, echipa fiind condusă de Miti Dumitrescu, ce avea 20 de ani şi era student la drept. Au fost bestial maltrataţi, împuşcaţi imediat fără judecată şi lăsaţi trei zile în stradă sub o placardă „Aşa se pedepsesc trădătorii de ţară”. Care trădare de ţară? Tot la Bucureşti, cu această ocazie, a fost ars de viu în crematoriu inginerul Victor Dragomirescu, şeful corpului studenţesc legionar, Nicoleta Nicolaescu, ce nu a avut nici o legătură cu echipa lui Miti Dumitrescu, licenţiată în matematică, şefa Cetăţuilor, a fost maltratată bestial şi arsă în crematoriu, iar profesorul universitar Vasile Cristescu a fost împuşcat, fiind comandant legionar. Alţi trei. În închisoarea de la Râmnicul Sărat dintre condamnaţii legionari au fost împuşcaţi treisprezece legionari, toţi licenţiaţi universitari, comandanţi legionari. La Spitalul Militar Braşov erau şapte legionari internaţi pentru tratamente, au fost luaţi de pe paturile de spital şi împuşcaţi, doar pentru că erau legionari. În lagărul de concentrare de la Miercurea Ciuc au fot împuşcaţi patruzeci şi patru de legionari, o adevărată elită tânără de studenţi, licenţiaţi, artişti, muncitori, ofiţeri. În lagărul de concentrare de la Vaslui, acelaşi genocid a treizeci şi doi de studenţi, licenţiaţi, muncitori legionari. Pe deasupra s-a dat ordin ca în fiecare reşedinţă de judeţ, cincizeci şi patru la număr în acea vreme, să fie împuşcaţi câte trei legionari, apoi expuşi în piaţa publică trei zile, iar fiecare şcoală trebuia să-şi ducă elevii să vadă ce se întâmplă cu trădătorii de ţară, să le fie de învăţătură.În total, legat numai de asasinarea lui Armand Călinescu au plătit cu viaţa 257 de legionari.

 

RTEmagicC_04-ucigasii.jpg

Oare, genocidul celor 257 de legionari din septembrie 1939 nu trebuie cunoscut, aşa cum a fost, discutat şi interpretat liber, precum altele de atunci, până în zilele noastre, când se trâmbiţă de la ONU până în Parlamentul României, drepturile libertăţii de a avea idei şi opinii pe care să le exprimăm în public, fără ca cineva, de undeva, să intervină sau să împiedice comunicarea lor, direct sau prin mass-media, regardless of frontieres. Drepturile acestea există şi nu pot fi negate sau abrogate prin ordonanţe de urgenţă în ţările ce sunt, sau se consideră, democratice, numai în dictaturile lumii se folosesc metode de dezinformare, frânare, manipulare în dezbaterea şi judecarea unor fapte antiumane comise. Conducători incorecţi şi abuzivi, dictatori de orice speţă, prin lefegii lor, pot defăima, încorseta şi oprima pe cei ce au curajul să dezbată anumite adevăruri. Din nefericire, raportul între curajoşi şi poltroni nu este în favoarea dreptăţi sociale, fiindcă încă ne aflăm sub aceeaşi dominantă maximă a lui Baruch Spinoza: fiecare are atâta dreptate câtă putere are! Deci, puterea se situează deasupra dreptului, a libertăţilor de exprimare a tuturor faptelor istorice, nimic mai adevărat în vremurile noastre, când puterea se măsoară numai în bani, bombe şi rachete nucleare.

Era septembrie 1939 când dictatorul Carol, contrazicând legile internaţionale în vigoare, a dat ordin de represalii maxime împotriva legionarilor, prim-ministrului „Ghiţă ostaşul” care, după nouă zile de represalii sălbatice împotriva tineretului român, a rămas în istorie drept „Ghiţă Sângerosul”, dictatorul schimbându-l ca pe un ciorap murdar, cu tot cu ministrul treburilor murdare. Dar, e clar, prin acest ordin Carol al Doilea a devenit un criminal împotriva umanităţii!! Citiţi, comparaţi şi veţi afla că actul criminal se ia în considerare după fapte, întâi de toate, în judecarea crimelor împotriva umanităţii. Să ne amintim, ca exemplu, Gavrilo Princip a asasinat pe Arhiducele Franz Ferdinad, moştenitorul tronului Austro-Ungariei, dar asemenea măsuri barbarice habsburgii nu au comis împotriva slavilor anti-monarhici. S-a judecat, s-a condamnat, dar nu s-au împuşcat oameni nevinovaţi în pieţele publice. S-a iscat un război mondial, dar nu se compară cu fărădelegea la care a fost împins dictatorul Carol. Vorbind de război, s-a găsit o altă scânteie pentru începutul altui război, ce va deveni la fel de repede mondial ca primul. Acum, în această lună în care dictatorul Carol era preocupat numai de lichidarea Mişcării Legionare, sacrificându-şi concetăţenii pe altare străine, în Polonia, vecina noastră, începuse Al Doilea Război Mondial.

(Fragment din volumul Anotimpuri istorice)
florea-corneliu-frx-wb
Foto.Corneliu Florea

Ion Iftimie: Gazul ca instrument al puterii rusești – Recenzie

Posted by Stefan Strajer On February - 13 - 2015

Ion Iftimie: Gazul ca instrument al puterii rusești – Recenzie

 

Recomandare: „Această carte remarcabilă deconspiră procesul Federației Ruse de adoptare a deciziilor de politică externă care contrazice intuiția cititorilor occidentali. O carte foarte valoroasă din acest punct de vedere.” (Vladimir Lefebvre, părintele teoriei reflexivității în viziunea sovietică)

Coperta Gazul rusesc

Strategul militar american Ion-Alexandru Iftimie s-a născul la 12 octombrie anul 1982, în municipiul București. Fost ofițer de informații și comandant de detașament în cadrul Forțelor pentru Operaţii Speciale din Statele Unite, a participat la misiuni, acţiuni şi operaţiuni complexe derulate în special pe profil antiterorist, în cooperare cu trupele române și alți parteneri ai Alianței Nord-Atlantice. Absolvent al Facultății George Washington din Washington D.C., Secția de Relații Economice Internationale. A obţinut două titluri de Master în Relaţii Internaţionale şi Studii de Securitate ale universităților naționale de apărare din Washington D.C. și Munchen. Absolvent al mai multor cursuri de pregătire pe profil antiterorist şi de psihologie-informații desfăşurate în Statele Unite, Germania, şi Marea Britanie, inclusiv al cursului PASS (Program in Advanced Security Studies), Centrul European pentru Studii de Securitate George C. Marshall.

Activitatea publicistică: „Gazul ca instrument al puterii rusești”, prima ediție, Institutul de Studii Strategice, Carlisle Barracks, Pennsylvania, 2011; o lectură recomandată de Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. Autor al numeroase studii și articole pe teme de securitate regională în reviste românești și străine.

A doua ediție a acestei cărți remarcabile, aflată pe lista de lecturi recomandate de Alianța Nord-Atlantică, destăinuie una dintre cele mai întunecate enigme de la sfârșitul Războiului Rece încoace: o federație “democrată” rusă condusă de foști ofițeri KGB. Aceștia au reinstaurat imnul sovietic din timpul lui Stalin, au reinterpretat dezintegrarea Uniunii Sovietice ca fiind “cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut”, și au transformat rezervele imense de petrol și gaze ale Rusiei în instrumente de realizare a intereselor personale.

Noua clasă conducatoare mafiotă a înlocuit vechii oligarhi ai Rusiei. Potrivit respectatului ziar britanic Gardianul, fostul ofițer KGB Vladimir Putin, acum președintele Federației Ruse, a acumulat în secret peste 40 de miliarde de dolari, devenind cel mai bogat om din Europa. Pricinașul deține 37 la sută din stocul de Surgutneftegs (în valoare de 18 miliarde de dolari), al treilea producător de petrol din Rusia; 4,5 la sută din stocul de Gazprom (în valoare de 13 miliarde de dolari), cel mai mare extractor de gaze din lume; și 75 la sută din Gunvor (în valoare de 10 miliarde de dolari), un misterios broker de petrol cu sediul la Geneva.

„L-am privit în ochi [și] mi s-a părut foarte sincer si demn de încredere”, a rostit în 2001 la Ljubljana, Slovenia, președintele american George W. Bush la adresa omologului rus Vladimir Putin. Fostul director al CIA, Robert Gates, pe de altă parte, a declarat că și el “l-a privit în ochi pe Putin și […] a văzut un ucigaș cu sânge rece.” Ion-Alexandru Iftimie relevă în această nouă ediție un tezaur prețios de noi informații despre structura mafiotă a Federației Ruse, condusă de lideri care pretind că sunt altcineva sau altceva decât ceea ce sunt. KGB-ul kremlinului, care a ucis peste 20 de milioane de ruși și a instrumentat atrocitățile Războiului Rece, nu numai că a rămas la putere cu noi plăcuțe gravate pe ușă; acum îl ajută pe Președintele Putin să transforme Rusia în prima dictatură informațională din istorie.

În timpul Războiului Rece Rusia a fost o samoderzhaviye secretă, o formă învechită a totalitarismului autocratic al lui Ivan cel Groaznic, unde, în spatele unei fațade de marxism, se ascundea un lord feudal care conducea țara cu ajutorul poliției politice și a strategiilor de dezinformare. Astăzi, KGB-ul (rebotezat FSB) a devenit stat de drept. Potrivit unui studiu publicat în bine-cunoscuta gazetă rusească Novaia Gazeta, “clanul” de ofițeri FSB stau la baza autorității regimului Putin. La numai două decenii după colapsul imperiului sovietic, peste șase mii de foști ofițeri KGB au infiltrat guvernele federale și locale ale Federației Ruse. Autorul acestei cărți, Ion-Alexandru Iftimie, un expert cu renume internațional în domeniul securității energetice, dovedeşte o bună cunoaştere şi înţelegere a KGB-ului contemporan. După aproape 10 ani de cercetare ştiinţifică și analiză logică a politicii companiei Gazprom, acest fost ofițer de informații deconspiră o companie energetică din Rusia controlată de statul rus cu puterea de a șantaja Ucraina și state membre ale Uniunii Europene.

După cum indică și titlul, această carte adresează doar una din principalele arme folosite de KGB-ul Kremlinului – gazul rusesc – spre a transforma Rusia în prima dictatură informațională din istorie. Astfel, gazoductul Nord Stream recent construit între Federația Rusă și Germania ne amintește de infamul pact sovieto-nazist de la 1939 care a i-a permis lui Stalin să anexeze părți din România, Polonia, Lituania, Letonia, și Estonia. Întrucât Europa depinde periculos de gazul rusesc, Ucraina și fostii sateliți ai blocului sovietic (cu excepția Poloniei și României) rămân azi supuse Moscovei.

Politicienii și presa occidentală promovează azi impunerea unor sancțiuni economice asupra Rusiei. Acest tip de sancțiuni nu au fost eficiante niciodată cu adevărat. ADEVĂRUL, însă, a fost eficient întotdeauna. Iar adevărul este ceea ce această carte ne oferă. Vestul a câștigat Războiul Rece cu ajutorul unei campanii a adevărului lansată de președintele SUA Harry Truman. Truman a susținut că propaganda imperialismului sovietic ar putea fi depășită doar de “adevărul pur, simplu, și curat”. Această carte foarte bine documentată va dezlănțui o nouă „campanie a adevărului.”

Locotenent General Ion Mihai Pacepa

*

Photo Ion Iftimie.Gazul Rusesc.2015
Foto.Ion Alexandru Iftimie
A doua ediţie, Editura „Westfalia”, Washington D.C., 2015, 235 pagini, ISBN: 9781633911390

Carte poate fi găsită la: http://westphaliapress.org/2015/01/01/natural-gas/.

„Duduia” şi Elena „Gură de Aur”

Posted by Stefan Strajer On February - 6 - 2015

„Duduia” şi Elena „Gură de Aur”

Autor: general br. (r) Aurel I. Rogojan

Vreme de un deceniu, Traian Băsescu s-a folosit de o portavoce feminină pentru a-şi testa intenţiile sale şi a anticipa cele mai importante mişcări pe scena politică. Poate că, din acest motiv, portavocei i s-a spus Elena „Gură de Aur“. Nu ştim dacă utilizatorul porta-vocii o fi cunoscut zicala: „Poţi să scoţi ţiganca din mahala, nu poţi să scoţi mahalaua din ţigancă“.

O paralelă şi asemănările între tarele regimurilor politice ale regelui dictator Carol al II-lea şi preşedintelui jucător Băsescu nu pot rămâne neobservate.

ElenaLupescuUdrea-CarolBasescu

Grafica – Ion Măldărescu

Şi sub „carlism“, ca şi sub „băsism“, axa în jurul căreia gravita politica de la Bucureşti, ca să-l cităm pe Argetoianu, avea un pol sub centura capului statului şi celălalt în poala unei Elene. „Duduia“ Elena Lupescu (Tâmpeanu, Magda Wolf, Duta Grunberg) în prima ipostază a istoriei şi Elena „Gură de Aur“, în cea de-a doua.

Ambele dudui s-au dovedit piese de mare rezistenţă. Prima în ierarhia camarilei regale, a doua în Administraţia Prezidenţială. Şi una, şi cealaltă tronau ca „regine“ ale unei triade mafiote a puterii (Politică-Bani-Servicii Secrete)

După cum relata revista Time, Elena Lupescu „este cea mai şireată făcătoare de bani din România. Se spune că ea şi-a format capitalul de la oamenii care voiau să obţină ceva de la Carol al II-lea. Favorurile economice şi protecţia regală acordate de cuplul Carol al II-lea-Elena Lupescu veneau proporțional cu sumele de bani încasate de la oamenii de afaceri veroşi, recomandaţi de către roşcovana Elena“.

După cum ne dezvăluie scurgerile de informaţii, adevărate bombe informaţionale teleghidate, Elena „Gură de Aur“ şi-a folosit poziţia în Administraţia Prezidenţială în aceleaşi scopuri ca şi „Duduca“. Un serviciu de informaţii, încă neîngenunchiat de noua camarilă, a crezut că-l va proteja pe preşedinte, determinând publicarea transcriptului unei convorbiri telefonice (octombrie 2005 ), care atestă indubitabil îndeletnicirile oneroase ilicite ale şefei Cancelariei Prezidenţiale. Se vede însă că, în afara plecării ei oficiale din serviciul preşedintelui, nu s-a obţinut un alt rezultat.

Duduca a avut un „serviciu“ secret privat de informaţii şi influenţare. Mijloacele prin care funcţiona acest „serviciu“ erau inspirate din cele mai clasice metode informative, de la ascultarea convorbirilor telefonice la interceptarea corespondenţei. Bineînţeles că, pentru a desfăşura asemenea activităţi, „Duduia“ a trebuit să-şi asigure colaborarea unor profesionişti ai spionajului.

Acestea sunt şi concluziile la care ajunge şi Raportul întocmit, la 29 iunie 1935, de către „Corpul Detectivilor“ din cadrul Direcţiei Generale a Poliţiei („Notă referitoare la Elena Lupescu – influenţa sa asupra unor personalităţi politice“).

Una dintre concluziile raportului este că Elena Lupescu „regiza specula pe spinarea ţării“. Se face afirmaţia deosebit de gravă după care Carol al II-lea, prin mijlocirea Elenei Lupescu, a devenit o „unealtă oarbă a Internaţionalei a III-a“.

Trezită din adormire, vigilenţa publică ne semnalează că Elena „Gură de Aur“ a avut un traseu politic ghidonat, fiind plasată în mediile politice (P.S.D., P.N.L., P.D.L., P.M.P.), infiltrată pe lângă primul demnitar al statului şi… Mai departe ar trebui să ne lumineze concluziile controlului intern, servit ca pretext de amânare a audierii conducerii interimare a S.R.I. de către Comisia comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii S.R.I. Simplul fapt al iniţiativei acestei amânări şi acceptarea ei sunt cât se poate de simptomatice în privinţa raporturilor dintre „controlor“ şi „controlat“.

Printre scopurile şi „curiozităţile“ Elenei Lupescu, satisfăcute cu ajutorul serviciului secret personal, erau controlul Siguranţei Generale, obţinerea de informaţii din interiorul armatei, dar mai cu seamă despre chestiunile financiare şi economice.

Despre un serviciu privat de informaţii al Elenei „Gură de Aur“ au existat palide referiri în presă, în contextul premergător campaniei prezidenţiale din anul 2009. Interesul ei pentru domeniul securităţii, rezervat Armatei şi Serviciilor, era de notorietate. Ca să-şi motiveze interesul şi preocupările de informare i-a „venit“ ideea unui doctorat în domeniu, cu o temă şi plan de cercetare în politica regională de securitate în arealul geostrategic al Mării Negre. Credem că nu cu acest gen de informaţii a concurat Comunitatea Naţională de Informaţii despre care, oare cu gura aurită” (?!), a lăsat să se înţeleagă că-l mai şi dezinforma pe idolul şi protectorul ei, ex-preşedintele Traian Băsescu. E bine să ne aducem aminte că şi preşedintele S.U.A., F. D. Roosevelt, a mai fost dezinformat, în unele chestiuni, când F.B.I.-ul a stabilit că mai tânărul amant al primei doamne, Anna Eleanor Roosevelt, avea curiozităţi politice stârnite de ofiţerii spionajului sovietic din Ambasada URSS la Washington.

În perioada dictaturii carliste, apucăturile de „Mata Hari“ ale metresei regale au fost dezaprobate de clasa politică. Printre cei mai puternici critici s-au aflat Alexandru Averescu şi C. I. Brătianu. Ei au avut grijă ca un pamflet care demasca spionajul practicat de Elena Lupescu să fie tipărit în Italia şi introdus în ţară prin intermediul Legaţiei acestei ţări. Elena „Gură de Aur“ a fost sfătuită să se autodemaşte, fiind meticulos pregătit întreg scenariul, inclusiv mise en scene.

Pentru cei vizaţi de dezvăluirile de vineri seara nu a fost nimic senzaţie sau ceva neaşteptat. Monitorizată complet, cu toate mijloacele „Big Brother“, introduse în art. 14 alin. (2) al Legii nr. 51/1991 (modificată şi republicată în M.O. nr.190 din 18 martie 2014), purtătoarea gurii „aurite“, atât de frecvent folosită de Traian Băsescu pentru adecvarea agendei publice, a ieşit doar la o repetiţie înainte de premiera oficială.

Ce nu ştiam din lista relativ bogată a matrapazlâcurilor maleficei combinaţii „politică- bani-servicii secrete“, obţinută cu „inteligenţă şi trudă jurnalistică“ de către Dan Tăpălagă şi Cristian Pantazi? Câteva detalii. Din categoria „cheii de boltă“. Cum vor fi valorizate detaliile ţine, pe de o parte, de profesionalismul şi probitatea anchetatorilor, iar, pe de altă parte, de presiunea opiniei publice şi probitatea care mai există în presă. Cei care puteau opri evoluţiile letale spiritului statului de drept, şi chiar mai mult şi mai rău, sunt arătaţi cu degetul de dincolo de gratii, sunt obligaţi să se abţină. Bine ar face să şi elibereze societatea de stresul prezenţei lor, de bunăvoie, din motive personale nespecificabile.

În timpul lui Carol al II-lea, un individ cu ascendent în francmasoneria de rit Memphis era sponsorizat, cu ştiinţa regelui, ca să le denigreze pe regina Elisabeta şi regina mamă, dar să „promoveze imaginea luminoasă şi inteligentă a Elenei Lupescu“.

În zilele noastre, alţi slujitori ai aceluiaşi rit, cu ştiinţa „Marii Umbre“, varsă bani negri pentru potolirea foamei gurilor mari şi spurcate ale oficinelor de propagandă televizată şi ale institutelor de sondare şi manipulare a opiniei publice.

Cele ce se întâmplă, cred artizanii spectacolului, „o să dea satisfacţie revendicărilor justiţiare ale poporului“. Dar socotelile sunt greşite, dacă nu se atacă frontal şi din rădăcini întreg răul. Elena „Gură de Aur“ este doar emblema caracatiţei corupţiei care s-a consolidat şi dezvoltat în România, într-un deceniu de continuare a guvernărilor cleptocraţilor.

Stadiul în care se află lupta împotriva corupţiei, trădării şi spionajului care au carotat fundamentele economice ale statului de drept şi decredibilizat Parlamentul, Justiţia şi guvernele este doar incipient, fără ca de partea legii să se afle şi conducători ai luptei temerari, dedicaţi înălţimii cauzei.

Serviciile naţionale de informaţii nu au conducători. Competenţa managerială în alte structuri speciale este contaminată de bolile ultimului deceniu.

Oricât de voinică şi hotărâtă ne-ar fi oastea, fără anvergura comandanţilor, onestitatea şi competenţa strategilor, în faţa inamicilor dezlănţuiţi va fi doar o pradă lupilor, precum turma fără ciobani şi fără câini.

În contextul geostrategic grav şi complicat, subminarea prin scandaluri a componentelor informative ale securităţii naţionale ar însemna un pericol major, motiv ca undeva, cineva să se felicite şi să-şi râdă în barbă de cât de bine i-au ieşit socotelile.

„Naşa mafiei”

Posted by Stefan Strajer On February - 5 - 2015

„Naşa mafiei”

Maria Diana POpescu

Autor: Maria Diana Popescu

Cu toate că în Europa miroase a praf de puşcă şi toate statele membre trebuie să beneficieze de un tratament corect şi echitabil, Comisia Europeană nu permite mărirea bugetului pentru Apărarea Ţării, respingînd solicitarea României de a suplimenta bugetul Apărării cu 0,3% din P.I.B. Americanii insistă ca toţi aliaţii să-şi asume angajamentul semnat la summit-ul N.A.T.O. din Ţara Galilor, de a aloca cel puţin 2% din P.I.B. pentru Apărare. Aşadar, ordine din toate părţile, unul hăis, altul, cea, iar boii carului naţional s-au oprit în drumul mare şi stau nemişcaţi în ameninţarea biciului, pentru că şefii atelajului, în mod absolut iresponsabil şi condamnabil, au transferat competenţele lor în afara Ţării. Dintotdeauna saltimbancii s-au bucurat de simpatia norodului, dar a venit vremea să înţelegem că nu ne putem scălda de două ori în aceeaşi apă – ca să-l cităm pe Heraclit. Batalioanele de politicieni de la centru şi din teritoriu, aceiaşi burtoşi de un sfert de veac, scrobiţi mai puţin la manşete şi mai abitir la minte, aceleaşi cucoane sastisite, bomboane pe colivă,  comic de avare, care au instaurat drept politică de stat pornografia dezastrelor economico-sociale, trebuie să plece pînă la ultimul de la cîrma Ţării. Toţi aceia care au adunat averi cît munţii noştri, jefuind România şi pe cetăţenii ei, distrugînd tot ce au construit părinţii noştri în vechiul regim, să bată de bunăvoie şi cu adâncă smerenie la porţile D.N.A., să restituie bogăţiile Ţării şi cetăţenilor ei.

 

Boabele din guşa cocoşului

 

Sistemul politic capitalist, de o ticăloşenie hidoasă, a permis escrocilor pe care îi vedem duşi cu dubele la D.N.A şi celor încă liberi, dar plini de bube, să prospere prin furt de înaltă clasă. Caracatiţa a confiscat toate instituţiile statului, devorînd, pe bucăţi, scena politică, Justiţia şi Parchetul. Chiar dacă D.N.A. ar lucra în trei schimburi, cu personal suplimentar, tot nu ar putea ţine pasul cu depistarea haitelor hămesite care au furat România şi norodul. Preşedintele Ţării şi Parlamentul ar trebui să ia act de faptul că împiedicarea justiţiei prin braţul imunităţii, reprezintă un truc politic şi antisocial extrem de murdar. Pînă nu se va trezi conştiinţa civică din somnul manipulării, pînă nu vom putea vorbi de o mişcare populară anticorupţie, lupii în blană de oaie, protejaţi de hienele din desişurile Puterii,  vor acapara prin furt tot ce prind şi vor continua să vîndă ceea ce a mai rămas. În cazul în care, unii dintre ei pierd Puterea, fraţii din clan o vor prelua, menţinîndu-se pe aceleaşi fundături. Cum Elena Udrea, care, pînă mai ieri, învîrtea cam toată lumea politică românească pe degete, a căzut din şa (scriam în 2012 în editorialul „Căderea din şa”) şi a fost transportată cu duba la  D.N.A.- e momentul să fie scuturată acum, nu numai de boabele din guşa cocoşului, ci şi de  afacerea necurată  „Gala Bute”, prin care, scriu jurnaliştii de investigaţii, ar fi deturnat anumite sume de bani publici în poşetele sale Vuitton. Abia atunci, mult prea oropsitul nostru norod va considera că D.N.A. este imparţială şi nu mai este folosită în interesul fostului preşedinte. Pentru un timp, vor dispărea de pe radarul Puterii parada opulentă, fustele scurte şi strâmte ale candidatei la preşedinţie, datul cu sania, cu scrînciobul, datul în petec,mersul pe bicicletă, călăritul pe cai mari, tăiatul panglicilor la inutilele săli de sport şi stadioane pe terenuri în pantă din sate uitate de lume. Doamna a căzut din şa, iar colegii de trupă o plîng în batistă pe favorita rămasă fără căluţ şi fără jucăriile Puterii. Nu m-am înşelat în datul cu părerea de-a lungul timpului, deşi nu-mi vine să cred că, în sfîrşit, Elena Udrea a ajuns scînteia care va produce deflagraţia şandramalei politice româneşti, unde, în cazane corupte, tîlhari ştiuţi şi neştiuţi încă fierbeau multe hoţii de rang înalt! Panacodarii, pîrîndu-se între ei, sînt săltaţi unul cîte unul, încătuşaţi şi duşi în arest! Aştept cu sufletul la gură să-l văd şi pe dirijor – „capo di tutti capi” – defilînd spre D.N.A., cu steagurile personale în bernă. Altminteri, nu putem eradica în totul epidemia naţională!

 

Cel mai ticălos şi mai mare jaf pus la cale de sforari prin R.M.G.C.

 

Dragi români, fiţi cu ochii pe preşedintele în exerciţiu, căci doreşte renegocierea şi rediscutarea afacerii penale Roşia Montană, cel mai abominabil plan şi dezastru ecologic care ni s-a pregătit, cel mai ticălos şi mai mare jaf pus la cale de sforari odioşi, prin R.M.G.C., fiind şi unul dintre motivele pentru care a fost asasinat Ceauşescu. Reprezentanţii clanurilor financiare mondiale nu mai au răbdare. Trag cu dinţii şi cu ghearele de o pradă atît de mare, ştiind că în România, cei care conduc sectoarele cheie suferă cu toţii de aprosexie – convenabilă lor, sînt mînjiţi pînă în creştet şi acceptă uşor şpagă fără număr. Nicio lege, niciun principiu moral nu-i opreşte de la săvîrşirea acestor crime economice. Să mai spunem aici că aurul de la Roşia Montana este cel mai pur aur din lume? Să mai spunem că, prin darea în exploatare a acestui complex aurifer, exploatatorul străin (care va acorda statului român o redevenţă batjocoritoare de numai 4% din veniturile rezultate) va distruge şi mediul şi patrimoniul vestigiilor arheologice de 2000 de ani – unicat în lume, intrate în atenţia UNESCO?

 

Naşa mafiei indică un declin al moralei politice europene

 

Cum fiecare naş îşi găseşte naşul, se pare că doamna care a năşit politicile de austeritate din Europa şi-a găsit nănaşa. Pe piaţa internaţională circulă de ceva vreme o carte cu trei sute de pagini,  cu un titlu foarte drăgălaş: „Naşa – Merkel, şefa Mafiei”, care cuprinde dezvăluiri şocante despre cancelarul german în exerciţiu. Autoarea, publicista Gertrud Höhler, fostă membră a partidului conservator al Doamnei Merkel, fostă consilieră a lui Helmut Kohl, aduce prin scris cele mai vehemente critici de pînă acum „la adresa cramponării de putere a cancelarului Angela Merkel”, criticată de mai multe ori şi foarte dur de Curtea Constituţională Federală, pusă la zid în Bundestag de deputata Sahra Wagenknecht, beştelită chiar şi în Parlamentul European. Gertrud Höhler o descrie pe Angela Merkel „drept un pericol la adresa democraţiei în Germania, care face ca puterile Parlamentului să se reducă; o personalitate care restricţionează libertăţile şi promovează valori de esenţă est-germană, pe care mulţi dintre occidentali nu le pricep.” La lansarea cărţii, autoarea a atacat-o din nou pe Merkel pentru modul cum gestionează criza euro şi retragerea din „era centralelor nucleare”, potrivit publicaţiei „The Local de.” „Avem din ce în ce mai multă putere a statului şi din ce în ce mai puţină putere a Parlamentului”, a declarat publicista. Extrase ale cărţii au fost publicate în ziarul german Frankfurter Allgemeine Zeitung. Unele zvonuri spun că, indignată, Angela Merkel n-a putut citit decît vreo cîteva rînduri. În Berlinul politic, cartea anti-Merkel, semnată de  consiliera fostului cancelar Helmut Kohl, are statut de bestseller. Poreclită „Mutti” (Mami) în cercurile politice, Merkel este prezentată în cartea Gertrudei Höhler drept o „naşă” care indică un declin al moralei politice, o personalitate care stabileşte o „variantă tăcută a puterii autoritare pe care Germania o are încă de experimentat”.

 

Un „costum croit în stil german”

 

Autoarea vorbeşte despre furtul de idei de la rivalii politici, despre nivelarea sistemului de partid la o stare eclectică şi tratarea neglijentă a normelor legale şi standardelor etice, iar cartea depăşeşte cu mult afirmaţii perimate de genul: „Merkel îi elimină din calea sa pe toţi rivalii bărbaţi şi ia decizii numai atunci cînd ştie în ce direcţie se va înclina balanţa”. În opinia autoarei, europenii ar trebui să fie atenţi la setea de putere a Cancelarului german, în contextul în care Merkel oferă cu de-a sila Europei un „costum croit în stil german”. Oricum, pentru „naşa” de la Poarta Brandemburg a Berlinului, cartea este doar o înţepătură de ţîntar. Căutaţi „Naşa – Merkel, şefa Mafiei”! În contextul în care în Europa miroase a praf de puşcă, aceasta este o carte pe cinste! Chiar şi dedicaţia autoarei mi se pare inspirată: „pentru cei care încă îşi muşcă limba”.

 

Maria Diana Popescu, Agero

Filovrăgeala, filosofarea împinsă de mediocritate pe centura cugetării

Posted by Stefan Strajer On January - 31 - 2015

Filovrăgeala, filosofarea împinsă de mediocritate pe centura cugetării

Petrovai-4_opt

Autor: George Petrovai (Sighetu Marmaţiei)

Aristotel spunea cu aproape două milenii şi jumătate în urmă: „Există două posibilităţi: să ai o poziţie filosofică sau să nu ai o poziţie filosofică. Oricare dintre premise ai accepta-o, concluzia logică este, inevitabil, aceeaşi: faci filosofie!”.

Făcând această afirmaţie, se subînţelege că Aristotel avea în vedere nevoia de filosofare a omului, adică ceea ce Karl Jaspers va explicita în Originile filosofiei: „Orice filosofare este o depăşire a lumii, un analogon al mântuirii”.

(Constantin Noica va spune la timpul lui cam la fel de sugestiv că „prin om, filosofia gândeşte umanul dincolo de el, dar în jurul omului pivotează totul…”)

Însă putem fi convinşi că marele gânditor antic grec, chiar dacă nu a precizat acest lucru, viza în silogismul mai sus amintit nu doar pe cei puţini şi înzestraţi care se dedică filosofării, ci şi pe aceia mulţi ca frunza şi iarba, care, incapabili să acceadă la actul pur al filosofării, se dedau la filovrăgeală – filosofarea vlăguită şi împopoţonată în pălăvrăgeală.

Căci numai după prostituarea ei pe centura gândirii, aceştia (că sunt canalii de sus sau de jos, respectiv politruci sau manelişti, dar cu toţii, vorba lui Petre Ţuţea „contraindicaţi la cugetare”) se pot folosi în orice timp, în orice loc şi-n orice împrejurare de filovrăgeală, sora decăzută a filosofării în continuare neatinsă de păcatul trufiei, subculturii sau al interesului material.

Dar iată patru mostre elocvente de filovrăgeală, să le spunem de ultima oră:

1) Noul drum al politicii româneşti după alegerile din noiembrie 2014, mai precis speranţele pe care şi le pun în preşedintele Klaus Iohannis nu doar milioanele de români care l-au votat, astfel condamnându-l la cea mai înaltă şi mai ingrată funcţie în stat, ci cam toţi românii, inclusiv aceia mulţi ce, atunci ca şi altădată, nu s-au dus la vot. Ba chiar şi aceia care i-au dat voturile lui Victor Ponta, acuma tot spre Iohannis privesc ţintă, că, de, a vrut să fie preşedinte, vrem să vedem dacă-l ţin curelele.

Iar curelele nu prea-l ţin pe preşedinte, întrucât nu-i permite Constituţia, bat-o vina! Prin urmare, pentru ca preşedintele să se facă auzit şi băgat în seamă de tot ce mişcă-n ţara asta, ar trebui ca printr-un referendum să fie schimbată nenorocita asta de Constituţie, care face din România un soi de struţo-cămilă – nici tu republică parlamentară, nici tu republică prezidenţială, adică ceva numai bun ca preşedintele să fie jucăria parlamentarilor, îndeosebi a acelora corupţi şi grozavi de nemulţumiţi când acesta îşi permite să-şi bage nasul unde nu-i fierbe oala.

Referendumul, însă, trebuie să fie aprobat de Parlament. S-o creadă mutu’ că bravii parlamentari ai zilelor noastre, zilele lui „Trăieşte-ţi clipa!” şi „Ce-i în mână nu-i minciună”, vor vota împotriva intereselor lor prezente şi viitoare. Pe meleagurile româneşti, o singură dată s-a văzut o atare minune: La sfârşitul primului război mondial, când parlamentarii latifundiari din România întregită au votat la unison (din respect faţă de măreţia evenimentelor şi faţă de promisiunea regelui Ferdinand) reforma agrară, adică împroprietărirea ţăranilor-soldaţi cu pământ luat din propriile lor moşii…

Şi iac-aşa se cheltuiesc bani cu campania electorală şi nenumărate energii cu filovrăgeala pentru un preşedinte legat de mâini şi de picioare, mai cu seamă atunci când nu provine din arcul guvernamental. Iar dacă provine din el, ceea ce automat înseamnă majoritate parlamentară, este tot un captiv, doar că de data asta este captivul intereselor nelegiuite ale camarilei care-l susţine şi-i creează iluzia că l-a făcut preşedinte…

Asta fiind starea de drept şi de fapt a preşedintelui României, lui Klaus Iohannis nu-i rămân decât următoarele două alternative: ori stă cuminte în banca lui la Cotroceni, uitând ca mort de promisiunile făcute şi lăsând ţara pe mâna lichelelor din Parlament şi Guvern, lucru pentru care va fi răsplătit de toţi politrucii cu un mandat fără bătăi de cap şi cu calificativul de preşedinte bun, rampă sigură de lansare spre cel de-al doilea mandat, ori va căuta cu curaj şi abilitate (are aceste calităţi?) să-şi asigure sprijinul parlamentar în vederea realizării obiectivelor clamate în campania electorală, ceea ce inevitabil îl va pune în conflict deschis cu hoarda dezlănţuită a parlamentarilor penali şi va atrage după sine lesniciosul pericol al suspendării cu prezenţa a doar 30% din cetăţenii cu drept de vot.

Cale de mijloc nu există. Ea a fost încercată de Traian Băsescu, cu consecinţele bine ştiute – circ prelungit, plus două suspendări…

N.B.Paradoxal, dar ajutorul lui Klaus Iohannis va veni de la PSD! Semne încurajatoare în acest ajutor nesperat deja se întrevăd în interiorul PSD: critici dure la adresa lui Ponta şi a acoliţilor lui (în principal Liviu Dragnea) pentru pierderea Cotroceniului, excluderi spectaculoase din partid (Mircea Geoană, Marian Vanghelie, Dan Şova), străduinţa lui Geoană de a şubrezi şi mai mult partidul-mamut prin formarea unui partid-alternativă din pesediştii nemulţumiţi de actuala conducere.

Congresul extraordinar din luna februarie va avea de soluţionat marea dilemă: Rămâne în continuare Ponta la timona partidului (de fapt tandemul Ponta-Dragnea), ceea ce indiscutabil că va spori nemulţumirile şi va genera sciziuni, ori campionii improvizaţiilor şi eşecurilor (i-am numit pe cei doi) vor fi mătrăşiţi, guvernul va cădea, iar PSD va trece în opoziţie cu o altă conducere şi cu strategia adecvată în vederea câştigării alegerilor generale din 2016?

Ultimul şi cel mai greu cuvânt în această chestiune de viaţă şi de moarte nu doar pentru unii lideri, ci chiar pentru PSD, îl va avea Ion Iliescu, care – sunt convins – nu va ezita să taie în carne vie în încercarea de a-şi salva de la fărâmiţare şi pieire singura bucurie a sufletului său liber-cugetător…

2) Tot omul cu scaun la cap constată că sărbătorile de iarnă nu numai că nu sunt ce-ar trebui să fie (prilej de împăcare cu Domnul, cu sine însuşi şi cu semenii prin cumpătare şi armonie lăuntrică), ci – pe filiera occidentală eminamente comercială şi aproape deloc creştină – parcă de la un an la altul devin tot mai agresive din pricina îmbrâncelilor unei adevărate armate de ahtiaţi după zorzoane şi de-ale gurii cu mult peste trebuinţele fireşti, încât ajungi să te întrebi cu îngrijorare: Oare necumpătarea asta grosolană până la îngreţoşare o aşteaptă Mântuitorul de la noi în aceste zile de mare sărbătoare moral-spirituală?…

Atunci când pentru tot mai mulţi creştini de diverse vârste, diferenţa dintre Naşterea şi Învierea Mântuitorului se face doar cu stomacul („De Crăciun mâncăm cârnaţi şi sarmale, iar de Paşti ne ospătăm cu cozonac, ouă roşii şi miel”, răspund standard intervievaţii), consider că pentru toţi aceştia credinţa este de faţadă, iar creştinismul lor se reduce la o tainică şi interminabilă filovrăgeală.

3) „Uneori când n-ai ce face îţi dai foc la casă”, spune un proverb românesc. Taman asta au făcut apusenii cu deschiderea graniţelor pentru neomigratorii veniţi nu numai din fostele colonii, ci şi din Turcia şi alte multe ţări musulmane, încât pe bună dreptate se vorbeşte tot mai insistent de pericolul islamizării Europei şi a Rusiei. În paranteză fie spus, românii au apărat secole la rând Europa apuseană de turci, astfel dându-i şansa să-şi dezvolte cultura şi civilizaţia, pentru ca astăzi, cu consimţământul iresponsabil al oficialilor, ei să aibă comunităţi consistente în cam toate ţările occidentale. În Germania, de pildă, comunitatea turcă este de ordinul milioanelor…

Taman asta a făcut şi revista franceză de caricaturi Charlie Hebdo: N-a jignit niciodată mozaismul şi sentimentele religioase ale evreilor, în schimb şi-a făcut un scop în viaţă din batjocorirea sistematică a creştinismului apusean şi din ofensarea islamismului prin înfăţişarea caricaturală a profetului Mohamed.

Dacă ierarhii bisericii catolice n-au protestat dintr-o îngăduinţă care teamă mi-e că merge până la totala nepăsare în faţa blasfemiei repetate, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu mahomedanii fanatici. Drept urmare, nechibzuinţa încăpăţânată a revistei şi redactorilor ei a fost înecată în baia de sânge a celor 12 persoane asasinate cu sânge rece.

Două concluzii trebuie îndată desprinse din această tragedie:

a) Cum nu te joci cu focul, tot aşa nu-i pentru nimeni recomandabil să se joace cu fanatismul islamicilor;

b) Poate că ceea ce s-a întmplat în Franţa nu este decât avertismentul lui Dumnezeu pentru întreaga Europă, dar mai ales pentru Occident, având în vedere faptul că porunca divină Crescite et multiplicamini (Creşteţi şi vă înmulţiţi) este de mulţi ani dispreţuită cu precădere prin împerecheri împotriva firii şi că sporul natural al acestor popoare aservite sodomiei se datorează doar formidabilei fertilităţi a neomigratorilor mahomedani.

4) Tam-tam-ul ce se face în legătură cu victimele creşterii francului elveţian este o altă veritabilă filovrăgeală izvodită de români. (Maestrul Corneliu Leu o numeşte dramoletă. Mă rog, fiecare cu gusturile lui…Important este faptul că noul născut nu a rămas cu buricul netăiat, aşa cum îndeobşte se întâmplă în cazul plozilor cu mai multe moaşe.)

Fireşte, este cât se poate de regretabil că vreo câteva zeci de mii de români au fost din nou ţepuiţi de bănci. Eu unul stau şi mă minunez că, după atâtea dezastre provocate de bănci României, persoanelor juridice şi fizice, încă mai sunt naivi care au încredere în ele.

Dar iarăşi zic: Deşi politrucii plâng cu lacrimi de crocodil de mila ţepuiţilor, ce reprezintă durerea lor strigată în gura mare pe lângă durerile înăbuşite în minciună şi tâlhărie ale milioanelor de români striviţi de nevoi, adevărata tragedie naţională pasată cu incalificabil cinism de la o campanie electorală la alta, de la un guvern incapabil la altul?!

Un sfat gratuit pentru politrucii solidari cu înşelaţii: Dacă vreţi cu adevărat să faceţi un pustiu de bine României şi românilor, atunci maziliţi-l odată pe Mugur Isărescu, acest dezgustător lacheu al Grupului Bilderberg.

(25 ian. 2015)

Laszlo Tokes – fals revoluţionar

Posted by Stefan Strajer On January - 11 - 2015

Laszlo Tokes – fals revoluţionar

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Scriitorul Titus Suciu este cel mai autorizat scriitor român să vorbească despre Revoluţia de la Timişoara din Decembrie 1989. Îmi permit această afirmaţie pe următoarele argumente. Întâi de toate, la Timişoara a fost o adevărată revoluţie în Decembrie 1989. Cei ce se mai îndoiesc, nu acceptă sau dezavuează acest eveniment istoric de la Timişoara, fără nici o legătură de ce a făcut Ion Ilici Iliescu şi Petre Roman la televizor, trebuie să deschidă DEX-ul la cuvântul revoluţie, să citească, compare, judece şi pe urmă să vorbească şi să scrie. Al doilea, Titus Suciu a participat la revoluţia timişoreană şi a fost primul care a publicat Reportaj cu sufletul la gură, un reportaj de 269 (douăsuteşaizecişinouă) de pagini a acelor şapte zile timişorene. Acest reportaj a apărut în mai multe ediţii, primul în 1990. Titus Suciu a continuat să cerceteze în amănunţime revoluţia timişoreană şi pe lângă articole a mai publicat Revoluţia pe înţelesul detractorilor şi recent Candelă împotriva timpului, în colaborare cu Vasile Bogdan.
Sătui, cum suntem cu toţii, de ipocrizia lui Laszlo Tokes şi-a acoliţilor săi, Titus Suciu a deschis DEX-ul la cuvântul revoluţionar şi a realizat că decoratul lui Băsescu cu „Steaua României” ca scânteia revoluţiei, a fost, de fapt, absent la revoluţia timişoreană, s-a ascuns în spatele perdelelor! Atunci, când dintre cei adunaţi, în faţa casei parohiale de la Maria, s-au desprins primii revoluţionari şi l-au chemat să meargă cu ei, să înfrunte dictatura comunistă, a refuzat categoric, trimiţându-i acasă, cu: „totul s-a rezolvat bine, mergeţi acasă!” Revoluţionarii au plecat, Laszlo Tokes a tras chiulul de la revoluţie!
El nu a fost scânteia revoluţiei, ci cel ce a vrut să o stingă: mergeţi acasă! Pe urmă Securitatea l-a ambalat şi la trimis cadou, de Crăciun, reformaţilor din Meniu, ce aveau nevoie de un pastor. Mare greşeală a făcut Securitatea, pentru că odată începută revoluţia nici nu ar mai fi trebuit păzit Laszlo Tokes care, pe cât e de murdar ca individ şi agent informator, pe atât e de poltron, singur s-ar fi baricadat în casă, o săptămână întreagă!
Am deschis DEX-ul la revoluţionar: care ţine de revoluţie… în legătură cu revoluţia… care aderă la revoluţie… adept al revoluţiei… participant la revoluţie (sublinierea îmi aparţine) Nimic din toate acestea nu au nici-o legătură cu acest Laszlo Tokes. Titus Suciu are perfectă dreptate. În paranteză, mulţi cetăţeni unguri au participat activ la revoluţia din oraşul lor şi au rămas anonimi acum, pe când acest oportunist, care a făcut revoluţia la fără frecvenţă, a parvenit mai mult decât toţi cei de la televiziunea revoluţionară din capitală, cu excepţia lui Ion Marcel Ilici Iliescu. În Canada, fratele lui din Montreal dădea interviu la televiziune afirmând că Securitatea i-a rupt mâna în bătăi în timp ce, de fapt, el dădea mâna cu tovarăşul Iliescu, care-l primea în noua lui ochlocraţie şi-l ungea episcop reformat la Oradea. Apoi mass-media l-a gonflat, mai ales cea nouă a UDMR-ului, a colindat în Europa şi Statele Unite, i-a dus pe români, de urechi, la Centrul Carter că nu le dau dreptul la limba maternă, deşi el a făcut tot învăţământul în ungureşte. Apoi, încet, încet a început să de-a în clocot din el şovinismul şi iredentismul.
La Timişoara, am avut o deschisă discuţie cu domnul Radu Tinu, adjunctul Securităţii din Timişoara la acea vreme, care a preluat dosarul de urmărire a pastorului de la Securitatea din Cluj şi printre o mie şi una câte am vorbit despre Laszlo Tokes mi-a spus esenţialul: „Tokes nu a luptat împotriva lui Ceauşescu, el luptă împotriva României Întregite’’. Exact aşa este, un mare adevăr pe care Radu Tinu l-a concentrat cel mai bine într-o singură propoziţie. Laszlo Tokes, crescut în feroce spirit antiromânesc a început cu limba maternă, a trecut la 1001 de drepturi, mai departe la autonomia secuilor şi ca, europarlamentar aranjat al lui Băsescu, a cerut la Bruxelss protectoratul Transilvaniei! Abia în acest moment a mârâit mass-media din Ardeal după care a cârâit un pic şi cea din Capitală. Nu mult însă, pentru că Viorel Ponta are mai mult nevoie de voturile UDMR-ului decât de Transilvania. E o poveste subţire, pentru debili mintali, cât e Ponta de mândru că e român, el e mândru ca prim-ministru şi va fi şi mai mândru dacă ajunge preşedinte. Ponta e la fel ca Tokes, diferite naţionalităţi, aceeaşi lipsă de caracter.
Se pare că, lucrurile, cu Laszlo Tokes şi ai lui iredentişti, au mers prea departe şi Consiliul de Onoare a Ordinului „Steaua României” a cerut retragerea acestei decoraţii, pe care Băsescu i-a acordat-o, nu după merite, fiindcă nu sunt, doar după interese lor. Cu această decernare Traian Băsescu ne-a mai făcut încă odată greaţă printr-un scurt discurs, pe cât de sforăitor pe atât de mistificat. Iar acum, când i s-a cerut să retragă decoraţia, a sărit ca ars în vârful catargului, şi nu se mai dă jos de acolo fără documentaţie şi avizul Justiţiei.
Când le-a primit pe toate, a amânat şi amânat până ce a plecat definitiv de la Cotroceni, pupând Tricolorul. Şi în ultimul moment tot farsor. Vă rugăm să daţi acel drapel la curăţat.
(Decembrie, 2014, Winnipeg – Canada)

florea-corneliu-frx-wb

Foto. Corneliu Florea

Străinul salvator în mitologia politică

Posted by Stefan Strajer On December - 10 - 2014

Străinul salvator în mitologia politică
Autor: Radu Golban

Domnul Klaus Iohannis a profitat de mitul germanului organizat, eficient şi disciplinat, afirmă într-un interviu recent istoricul Lucian Boia, comparându-l pe preşedintele ales cu Carol I. Auto-dispreţul, auto-flagelarea şi auto-orientalizarea sunt elementele obsedante din istoria sa mitologizantă. Sub formă de studiu de caz din domeniul psihanalizei ar avea un loc mai fericit în lumea occidentală la muzeul Siegmund Freud din Viena, decât sub parafa de istoric, preocupat de insinuarea mitul civilizator al germanităţii prin raţiuni perimate. Paradoxul „Boia”, adică confuzia reproducerii şi analizei unor date istorice cu concepţii arhaice şi inepţii darwiniste trebuie privit mai cu atenţie.
Leitmotivul obsesiv al Domnului Boia este simptomatic la o întreaga auto-definită elită românească, pe deplin provincială, chiar şi după normele vestice la care aspiră, incapabilă să genereze un set de valori proprii decât abjecţii faţă de majoritatea populaţiei, tânjind în schimb după mântuirea teutonă. Românilor sau unei elite dispreţuitoare se datorează subdezvoltarea economică, politică şi socială a ţării? Mai bine de un secol si jumătate de proslăvire a virtuţilor germane, după criterii etnice, enoriaşii acestui curent scot în România de la naftalină idei penibile, josnice şi periculoase. Andrei Pleşu, Teodor Bachonsky, Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Horea Roman Patapievici, Radu Carp, Cristian Tudor Popescu şi mulţi alţi germanofili au rămas prizonierii unui mit clocit fără a cunoaşte adevăratele valori germane. În ciuda burselor la studii în lumea civilizată optează în baza unor pseudo argumente discriminatorii pentru «statul Iohannis» cu înverşunarea şi anacronismul fraţilor musulmani în lupta lor pentru înfăptuirea „statului ISIS”.
Câtă fericire că afirmativului „mândru de a fi român” ii s-a alăturat mai nou şi diminutivul „Mîndruță” (Lucian), care explică cum în exteriorul Carpaților găsești numai hoți și oameni pe care nu-i duce capul încât să se prindă cum funcționează lumea. Argumentaţiile de tip apartheid la adresa poporului român nu-şi au locul într-o ţară cu o vocaţie europeană. Lecţia germană pentru elite constă tocmai în responsabilitatea acestora faţă de propriul popor, de al educa şi de a-l forma, oferindu-i protecţie faţă de riscurile economice, gândind la modele pentru un viitor prosper al întregii naţiuni şi nu în a te face aliat cu proprii săi duşmani sau defăimându-l.
Exponenţii germanofili din România bat pasul pe loc la nivelul colonialismului continental german din secolul al 19-lea a cărui motivaţie izvora dintr-un amalgam de idei naţionaliste şi primitive care formau baza imperialismului moral german de-a lungul argumentelor bine cunoscute: hărnicie, punctualitate, spirit de organizare, seriozitate etc. Propaganda de a orienta Bucureştiul spre Berlin avea la bază ideea de a convinge românul, aşa zis leneş, că nu se poate autoguverna, gospodări şi că numai prin suzeranitate îşi va atinge fericirea. Dacă teoria „cotropirii paşnice” a Berlinului aşa uşor s-a putut strecura în inima unei pături privilegiate a societăţii româneşti, atunci nu mai trebuie să ne minunăm de ce imaginea României în străinătate este atât de deplorabilă şi de ce ne-am transformat de bună voie într-o semi-colonie. Aproape unic la nivel mondial este auto-ponegrirea şi auto-bizantinizarea ţării peste hotare de către politicieni şi autori de tot felul.
Dar cum se explică acest comportament defectuos la unii români de a-şi denigra propria imagine şi de a se pune voluntar în cea mai proastă lumină? Auto-flagelarea şi umilinţa faţă de elementele străine ar putea fi expresia de teologie politică pe un fond cultural ancorat în idea de a primi, mărturisindu-şi păcatele, drept răsplată, recunoştinţa unui stăpân străin. Astfel privind lucrurile, integrarea României în structurile euroatlantice este în percepţia unora doar un blazon găunos şi nu o oportunitate pentru a dezvolta o gamă proprie de idei puse în slujba interesului naţional. Având la bază raţionamentul pasiv de supus al unor valori şi puteri externe, democraţia românească şi statul român au şanse îngrijorător de diminuate pentru a supravieţui. Fapt fără precedent în istoria universală a alegerilor democratice sunt recentele alegerile prezidenţiale fără campanie electorală, care a dublat efectul ploconirii faţă de străinătate prin mistificarea votului din diasporă.
De un secol şi jumătate am optat pentru un regionalism politic necompetitiv inspirat dintr-o gândire fanariotă care asigură pe spinarea unei majorităţi batjocorite, înjosind-o şi ponegrind-o, respectul nejustificat unei dominaţii străine. Aşadar procesul de auto-învinovăţire la români este un act de dominaţie culturală ai duşmanilor neamului, prin care din interiorul ţării se desfăşoară exact în numele progresului şi al unei misiuni civilizatorii, destrămarea României ca stat şi naţiune. Pentru a ne feri de pericolul acestei diversiunii culturale şi de procesul de auto-colonizare, trebuie să privim mai critic distanţat mitologizările ruşinoase de tip Boia. Comparaţia dintre Domnul Klaus Iohannis şi Regele Carol I, percepută ca un gest de servilitate faţă de preşedintele ales al României nu schimbă nici locul în istorie al regelui şi nici nu-i aduce un plus de prestigiu preşedintelui.

Radu Golban

Foto. Radu Golban

 

Primul pas spre normalizarea României

Posted by Stefan Strajer On December - 10 - 2014

Primul pas spre normalizarea României
Autor: George Petrovai (Sighetu Marmatiei)

Pentru a putea fi înţelese de tot omul la adevărata lor valoare istorică, alegerile prezidenţiale din luna noiembrie au nevoie de câteva punctări şi detalieri.
1) Prin vrerea lui Dumnezeu, adevăratul învingător din cel de-al doilea tur al prezidenţialelor nu este Klaus Iohannis, ci poporul român, sau – mă rog – milioanele de români din ţară şi străinătate care i-au dat voturile, plus cele câteva sute de mii care au fost împiedicate de autorităţi să i le dea.
Prin urmare, în cazul de faţă (un elan al deşteptării naţionale de rangul unei veritabile revoluţii moral-spirituale) vechea spusă Glasul poporului este glasul lui Dumnezeu, trebuie uşor adaptată în formă pentru a putea reflecta conţinutul celor petrecute în numai două săptămâni (intervalul dintre cele două tururi) în conştiinţa colectivă a românilor de pretutindeni: Glasul poporului este voia lui Dumnezeu!
Acest senzaţional front democratic al votului unit întru schimbarea reală, demonstrează pe de-o parte că amarnic s-au înşelat toţi aceia care mizau pe capetele plecate ale românilor umiliţi (dar niciodată împăcaţi cu asuprirea şi asupritorii), iar pe de altă parte ilustrează acea admirabilă particularitate a istoriei noastre naţionale, care – în definitiv – explică miracolul vieţuirii neîntrerupte a românilor de pe aceste meleaguri: În vremuri de mare cumpănă pentru fiinţa lor (limbă, credinţă, tradiţii, rosturi), întotdeauna românii au dovedit că posedă uimitoare resurse fizice şi psihice, graţie cărora au reuşit să-şi apere „sărăcia, şi nevoile, şi neamul”, fie că-i vorba de moşnenii lui Mircea cel Bătrân, de răzeşii lui Ştefan cel Mare, de soldaţii-ţărani care şi-au arătat bărbăţia şi curajul în crâncenele încleştări de la Plevna sau Smârdan, de urmaşii acestora care i-au dat peste cap pe nemţi în asalturile la baionetă de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, de enormele jertfe ale românilor pe fronturile celei de-a doua conflagraţii mondiale, de eroismul cotidian, tăcut şi răbdător al milioanelor de români pe întreaga durată a „războiului” de 45 de ani dus împotriva bolşevismului, respectiv de strălucita îzbândă a „armatei populare” de votanţi împotriva redutabilelor forţe ale lichelismului şi ticăloşiei în cel de-al doilea tur pentru Cotroceni.
2) În aceeaşi ordine de idei, nici vorbă ca izbânda să fie atribuită dreptei. De fapt care dreaptă? Cea care se autointitulează astfel, deşi ea-şi trage seva demagogiei şi corupţiei din atotputernicul Front al Salvării Naţionale (FSN), cea care-i aproape oricând dispusă să calce în picioare principiile liberale pentru a se vedea cu sacii puterii în şubreda sa căruţă politică (vezi recent destrămata Uniune Social Liberală, scandalurile cu ştabii liberali corupţi şi dezertările care put de la o poştă a trădare sadea), ori cea care-i într-atât de divizată de mărunte orgolii politice, încât pentru ea nu există imperative naţionale de dragul cărora să-şi dorească o reală şi eficientă conjugare a eforturilor.
Victor Ponta, contrar celor crezute de unii şi afirmate de alţii, n-a pierdut din pricina erorilor săvârşite în campania electorală de el, respectiv de staff-ul lui electoral (probă în acest sens – după primul tur, avea un avans în faţa lui Iohannis de peste 10 procente!), ci – întrucât a fost şi a rămas exponentul mincinos şi arogant al stângii sfidătoare şi coruptă până-n măduva oaselor – am putea spune că el era predestinat să nu devină primul om în stat…
Iar Klaus Iohannis n-a ajuns preşedintele României pentru că la vremea respectivă era preşedintele liberalilor şi al Alianţei Creştin-Liberale (ACL), o neconvingătoare construcţie politică dictată de raţiuni electorale, ci pentru că el, în pofida denigrărilor vehiculate de adversari (când vom şti ponderea adevărului în acuzaţiile ce i se aduc?), a fost perceput de grosul alegătorilor drept neamţul care tace şi face, fapt cu prisosinţă demonstrat în mandatele de primar al Sibiului.
Mai mult de-atât. Pe tot parcursul campaniei electorale, nepalavragiul şi greoiul Iohannis pur şi simplu a impresionat prin răspunsurile la obiect şi eleganţa comportamentului său (Afirmaţia lui memorabilă: „Prefer să pierd decât să jignesc…”), astfel punând pregnant în evidenţă nevoia acută a României postdecembriste de politicieni măcar manieraţi dacă nu foarte înzestraţi, care să se constituie în modele pentru generaţiile tinere. În plus, prin stângacele eschive ale lui Ponta, i-a convins pe foarte mulţi români că doar el este cel hotărât să se răfuiască cu corupţii, lăsând mână liberă justiţiei să-şi facă treaba până la capăt.
3) Propulsarea lui Klaus Iohannis la Cotroceni este doar primul pas înspre reala normalizare a României. Paşii următori vor depinde în egală măsură de propria lui abilitate şi de sfetnicii pe care şi-i va alege. Dar până atunci, el încă de acum are datoria civică şi morală faţă de toţi românii, în mod deosebit faţă de aceia care i-au dat votul, să-şi ia mâna de pe corupţii din propria ogradă, indiferent de rangul acestora.
Vom trăi şi vom vedea în ce măsură el va izbuti să împletească fermitatea cu abilitatea, astfel încât nici să nu-i dezamăgească pe românii încrezători în steaua lui prezidenţială, dar nici să nu ajungă jucăria Parlamentului, acuma când legea permite mătrăşirea unui preşedinte incomod (a citi neagreat de majoritatea parlamentară) doar cu prezenţa a 30% din alegătorii înscrişi pe liste.
N.B.Iată un alt motiv întemeiat pentru organizarea grabnică a unui referendum în vederea schimbării actualei Constituţii.
(9 dec. 2014)

PETROVAI-George3-X-wb

Foto. Goerge Petrovai

Cât de înaltă este Elveţia

Posted by Stefan Strajer On December - 4 - 2014

Cât de înaltă este Elveţia

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canda)

Zurich
Sfârşit de august 2014, întâlnire la aeroport
I am Susanna, your tour director.
Glad to meet you, I am Dumitru.
Aşa se fac prezentările într-o anumită parte a lumii, direct şi simplu. Bineînţeles zâmbindu-ne, fiindcă după cum se ştie, în urma îndelungatelor observaţii şi perseverentelor cercetări de la Oxford şi Harvard, zâmbetele nu fac riduri când sunt doar expresie de concordie socială. După această prezentare, practic încep turul „The Best of Switzerland” pe care l-am ales, ca şi pe cele din trecut, tot prin binecunoscuta companie engleză de turism GLOBUS.
Hotelul, în care suntem cazaţi, nu are stele afişate, nu este încărcat în lux greu şi inutil, este spaţios, luminat şi funcţional, de bun gust dar mai ales străluceşte de curăţenie. Seara la cină ne întâlnim întregul grup ce a ales acest tur elveţian. Susanna expune programul apoi face apelul şi astfel ne cunoaştem între noi, deschis şi jovial în discuţii prelungite după cină. Elveţienii au vin bun care, ca peste tot în lume, întinde vorbăria, nu neapărat numai cu adevăruri.

Zurich
Turul începe în Zurich, cel mai mare oraş al Elveţiei, aproximativ 350.000 de locuitori şi este în fapt capitala economică şi financiară a celor 23 de cantoane elveţiene ce au patru limbi oficiale (marea majoritate vorbesc germana, apoi franceză, italiană şi cel mai puţin folosită este romanşa, o limbă romanică, o latină pe cale de dispariţie, căreia vorbitorii ei, retoromanii, îi zic ladină). Turul marelui oraş îl facem din autocar iar Centrul Vechi pe jos într-un patrulater format între trei biserici şi o cofetărie de renume local, ghidaţi foarte atent şi plăcut de Susanna. Biserici istorice printre clădiri medievale anchilozate de povara secolelor, unele sobre, altele cu vitrine încărcate, ce străjuiesc străzi înguste pe care forfoteşte lume multă cu mai mult gust îmbrăcată decât noi, nord-americanii pe care hainele aparent de second hand stau ca spânzurate, dar şi ale noastre sunt foarte curate pentru că le schimbăm des, nu de modă ci din obişnuinţă.
Ne oprim în faţa impunătoarei statui de bronz a lui Huldrych Zwingli, cel mai mare reformator din Elveţia şi Susanna se lansează într-o prezentare pe măsura cunoscutului reformator din secolul XVI-lea. S-a educat la universităţile din Viena şi Basel, a fost iniţial un catolic perfect, în graţiile Papei până într-un moment, când a început să vadă şi altfel lumea. Momentul fiind o înfrângere a mercenarilor elveţieni în slujba Papei, el fiind chaplain – preotul militar – al acelor mercenari. Din acel moment a început să se opună ideii şi faptului că elveţienii, în mare număr, deveneau mercenari, unii în solda Papei, alţii în solda împăratului imperiului roman de apus. Se omorau între ei, de o parte şi alta, ca orbii în numele aceleaşi Cruci şi Biblii. Absurdul catolicismului medieval. A venit aici, la Zurich, unde a înlocuit clasica liturghie catolică cu un serviciu de rugăciune apropiat de sufletul şi nevoile enoriaşilor adunaţi la slujbă şi a trecut la ceea se numea lectio continua, un şir de cunoştinţe şi învăţăminte practice, prin care să le facă viaţa materială mai bună, fără a intra în contradicţie cu religia. Uşor a început să câştige încredere şi adepţi. Saltul cel mare l-a făcut când, la fel ca Martin Luther, s-a opus indulgenţelor vândute de biserica catolică pentru a ridica Domul Sfântului Petru din Roma. Pe Martin Luther l-a cunoscut, urmat şi admirat, a luat multe din tezele sale ca învăţătură şi reformă, chiar s-a căsătorit deschis cu o văduvă cu care trăia în clandestinitate de ani de zile şi au avut patru copii împreună. A fost şi adeptul anabaptismului. Ajuns în acest punct, a avut foarte mulţi adepţi printre ceilalţi preoţi şi enoriaşi, ajungând să dividă religios federaţia cantoanelor în două: Cristian Civic Union, adică ei reformatorii şi Cristian Alliance, cei ce au rămas catolici. Din acest moment au început ostilităţile de tot felul între ele, din ce în ce mai aprige până ce au ajuns la războaie. Şi Dumnezeu stătea cu degetul la tâmplă şi privea nepăsător cum se băteau creştinii elveţieni între ei. În cel de-al doilea război, catolicii au atacat prin surprindere Zurich-ul, reformatorii s-au aparat, în frunte cu Zwingli care a căzut rănit în luptă. Catolicii i-au învins pe reformaţi şi după luptă l-au găsit pe Zwingli în agonie sub un copac. L-au întrebat dacă renunţă la tezele sale reformatoare, a dat din cap că nu şi atunci l-au omorât şi l-au ars iar cenuşa marelui reformator au împrăştiat-o în vânt. Fiindcă din vânt venim şi vânt ne întoarcem, amin. Frumos narată epoca şi personalitatea reformatorului elveţian de către Susanna, probabil e reformată, treaba ei, dar nu a prea impresionat pe nord-americani şi cei câţiva australieni cu care, împreună, formăm un grup multireligios. Mergând mai departe pe căile marelui reformator mi-am adus aminte de colegul meu elveţian din Winnipeg, un medic de mare nobleţe sufletească şi un desăvârşit profesionist, care, într-un moment de răgaz profesional mi-a vorbit la fel de vibrant despre Zwingli şi printre altele mi-a spus cum reformatorul s-a opus şi postului, fiindcă nu a găsit în Biblie că ar fi un păcat ceea ce mâncăm. Iar ca anecdotă mi-a povestit cum au început elveţienii lui să mănânce cârnaţii în postul mare al anului 1522, ceea ce a stârnit un mare protest în Zurich, atunci. E adevărat, patronul unicei tipografii de atunci, Christoph Froschaur, care tipărise la Zurich scrierile lui Erasmus din Rotterdam, Martin Luther şi Zwingli, a oferit un prânz cu cârnaţi în timpul postului mare tipografilor săi şi unor invitaţi, printre care era şi Zwingli. Un scandal religios până la cer s-a produs, în care Zwingli a luat apărarea editorului său, a vorbit liber şi în public despre libertatea mâncării şi a aplanat conflictul afirmând că postul să rămână la latitudinea fiecăruia, având în vedere că Biblia nu impune posturile. În istoria lor reformatoare mâncarea cârnaţilor în post este consemnată sub titlul „Afacerea cârnaţilor”, trebuia şi o asemenea afacere printre celelalte.
De la Zurich, de-a lungul lacului omonim apoi Walen, ne adâncim în peisajul alpin al Elveţiei, al doilea ca mărime după cel austriac, pe o autostradă pe care alunecăm neted, ce trece când pe viaducte înalte, când prin tuneluri interminabile, luminate şi ventilate propriu. Privesc peisajul alpin, pe care în trecut l-am parcurs de multe ori cu Ica, observând de atunci, cu ciudă, ce şosele au elveţienii în comparaţie cu noi. Cum au putut aceşti şapte, opt milioane de cantonieri să găurească toţi Alpii elveţieni spre toate văile pe care le populau scurtând distanţele, efortul şi timpul necesar parcursului, iar noi încă nu ştim nici să asfaltăm ca lumea drumurile noastre rămase pe aceleaşi urme ale carelor cu boi din evul mediu. Ica se amuza de indignarea mea de fiecare dată când compar oamenii de la noi cu faptele altora. Nu te osteni, elveţienii cu obsesia tunelelor şi funicularelor, noi cu obsesia perfectului etern pe lumea cealaltă. E adevărat lumea cealaltă nu are nevoie de tunele şi teleferice, e o infinită câmpie verde…
De atunci, de la acele prime impresii despre lumea liberă, au trecut mulţi ani şi acum pe unde au avut elveţienii şosele au făcut autostrăzi şi alte sute de tunele şi teleferice. În acest timp, la noi s-au făcut partide politice peste partide, care cerşesc investitori străini şi pentru curăţenia grupurilor sanitare. Nu suntem chiar aşa cum suntem portretizaţi acum, suntem înzestraţi cu inteligenţă, avem energie şi randament, dar am fost supuşi sfintei dezinformări post decembriste, manipulaţi psihologic într-o direcţie de apatie şi atrofie, am fost împinşi de FMI să ne împrumutăm în loc de-a ne reface prin noi înşine. Şi mai vorbim de libertatea câştigată când ştim că orice datornic nu mai e un om liber, darămite o ţară împovărată de datorii şi dobânzile lor.
Lasă, lasă nu te mai oţărî, toate ţările sunt datoare, chiar şi America voastră.
Zău, omule?! Uite, ştiu eu două ţări care, pe căi diferite, nu sunt datoare!!
Să aud excepţiile astea?! Dar cu dovezi!
Liechtenstein şi Israel!!
Păi ce astea-s ţari!?!
Aşa? Atunci am să-ţi spun că şi România în Secolul XX de trei ori nu a fost datoare nici unei bănci mondiale lipitoare!! Odată sub Brătieni, a doua oară sub Gheorghe Dej şi a treia oară sub Nicolae Ceauşescu. E drept că nu ei au plătit datoriile, ci poporul român! Dar e clar?

Liechtenstein

Principatul Liechtenstein este o reminiscenţă a fostului Imperiu Roman de Apus. Susanna îşi începe istoria de la Anton Florian pe care Împaratul Charles al IV-a, pentru serviciile aduse, l-a numit principe de Liechtenstein şi aşa s-a transmis de atunci şi până astăzi. E un principat de 160 kilometri pătraţi, cât Rapanui (Insula Paştelui) cu o populaţie de 35.000 de locuitori. Acest foarte mic stat independent are unul dintre cele mai ridicate standarde de trai şi viaţă din toată lumea. Bravo. Din ce îl fac? Din propriul lor randament din cele mai vechi vremuri, în Unterland (Ţara de jos) agricolă de-a lungul Rinului şi în Oberland (Ţara de sus) din platoul alpin a crescătorilor de vite, fără să aşteptate pere mălăieţe de la investitorii străini. Aviz amatorilor, aviz prostiţilor din România, băgată în Europa după 1990 şi ceva, după ce fusese predată de proprii ei aliaţi anglo-americani URSS-ului pentru o încarcerare cruntă timp de 45 de ani. Noii guvernanţi, lefegii străini şi trepăduşii lor, nu au impus adevărul istoric şi drepturile ce i se cuvin, ci au cerşit. Şi cerşetorilor li se dă mărunţiş şi firimituri!!
Facem o pauză de două ore în Vaduz, capitala principatului ce se întinde de-a lungul unei singure străzi principale, având doar vreo 5.000 de locuitori şi un palat regal, sus pe coasta muntelui, fiindcă principatul este monarhie constituţională. Din nou sunt impresionat cât de mult s-a schimbat în cei treizeci de ani de când nu am mai fost pe aici. Atunci am fost cu Ica şi Florin, ne-am oprit să le vedem timbrele, asta ştiam noi despre Liechtenstein, că are una dintre cele mai cunoscute imprimerii de timbre din lume. Vroiam să vedem, am şi cumpărat. Atunci, primeau orice bani: dolari, mărci, franci, lire şi ştiau pe dinafară cursul lor. Am fost uimiţi cât de corecţi şi serviabili erau. Acum capitala s-a schimbat, s-a urbanizat modern, îmi e de nerecunoscut, doar legile monarhiei constituţionale şi castelul regal au rămas la fel.

Julirpass – 2.284m.

Peste această înălţime alpină a trecut Iulius Cezar cu legiunile sale din peninsula lor în interiorul continentului. De la el vine numele acestei trecătoare, asfaltată acum, dar cu acelaşi peisaj alpin măreţ. Închid ochii să-mi imaginez cum arata şi cum treceau la acea vreme legiunile romane. Trebuie că era înfiorător de sălbatic şi greu de trecut, cât timp şi ce efort. Cu încredere în zei şi în Cezar l-a trecut şi ne-a lăsat ca amintire doi piloni cilindrici înfipţi de o parte şi alta a trecerii lor pe aici atunci, cu două milenii în urmă. În evul mediu nu se mai încumetau oamenii să-l treacă fiindcă apăruseră tot felul de superstiţii cu animale şi monştri fioroşi şi cruzi, creştinilor le erau frică şi ridicau cruci şi rugăciuni peste tot, în jurul aşezărilor lor, intraseră în adânc obscurantism. Azi se opresc, admiră, fotografiază, fumează şi pleacă, sunt grăbiţi, azi timpul a devenit un monstru nemilos cu noi. Gata, ne urcăm în autocar şi coborâm la…

ST. MORITZ

Îmi este bine întipărit în amintiri. Când ne-am realizat viaţa de imigranţi în Canada, revenind medici din nou, Ica fostă sportivă şi mare admiratoare a competiţiilor sportive a dorit să vizităm şi cât mai multe oraşe care au găzduit olimpiade de vară sau de iarnă. Aşa am ajuns şi la St. Moritz care a găzduit de două ori olimpiada de iarnă. Odată la început, în 1928, după cea de la Chamonix care a fost prima olimpiadă de iarnă şi a doua oară, în 1948, fiind prima olimpiadă de iarnă care s-a ţinut după abominabilul război mondial. Au fost olimpiade mici, dar foarte animate. Puţine femei au participat, nici o sută îmi sună acum în ureche, când privesc peisajul alpin ce ţine ca într-un leagăn micuţa localitate, aşezată în două trepte; cea de jos din jurul lacului – St Moritz Bad – şi cea de pe pantă – St. Moritz Dorf. Apa lacului e considerată termală şi benefică în tot felul de boli, din cele mai vechi timpuri iar sus pe pantă, în Dorf, s-a deschis prima şcoală de schi din lume. St Moritz sau San Murezzan cum este numit în romanşă este reşedinţa cantonului în care din vremea imperiului roman s-a vorbit retoromana. Aici, în Dorf, care nu mai e de mult un sat ci o modernă suburbie, găzduieşte un colegiu în această limbă muribundă, care până în 1938 a fost cea de-a patra limbă recunoscută oficial. Acum au mai rămas în jur de 50.000 care vorbesc ladina în câteva dialecte. Foarte interesant, să exagerez puţin; fiecare vale cu dialectul ei! Guvernul federal încearcă să o păstreze şi prin înţelegere se caută o standardizare din forma şi dialectul cel mai comun.

St Moritz
Cinăm împreună pe îndelete, discuţiile pornesc de la impresiile zilei şi ajung la te miri ce. Târziu plecăm la culcare, peste noapte aud ploaia prin fereastra lăsată deschis. Dimineaţa când plecăm culmile munţilor sunt ninse frumos, dar norii grei ne indispun. Poate sunt numai pe valea asta. Trecem o creastă alpină prin altă trecătoare, Malojpass – 1.815 m, trecem în Italia, Italia, altă ţară alte caracteristice, apoi reintrăm din nou în Elveţia şi ne oprim la…

Lugano

Nu am mai fost aici exact de un an, atunci într-un tur Globus italian. Noi care am fost ţinuţi în lagărul comunist precum canarul din colivia de argint din cântecul Formaţiei „Phoenix” din tinereţea noastră, odată scăpaţi din cortina de fier am umblat de-a lungul şi latul Europei să o descoperim, să admirăm tot ce auzisem şi citisem despre ea, să privim şi să atingem ceea ce ne interesa pe noi. Pentru noi a atinge nu este un simplu gest, este o transmitere de recunoştinţă oamenilor care le-au creat frumos, trainic şi evocator. Şi Florin a preluat această cutumă şi a transmis-o copiilor săi.
Lugano este un mare lac alpin între Elveţia şi Italia şi un oraş elveţian prosper, economic şi financiar care, ca toate oraşele elveţiene aşezate la lacuri, are o faleză frumos amenajată, pe care se plimbă toată lumea, e foarte plăcut, confortabil. Programul e încărcat, dar în free shopping time eu, care nu am nimic de cumpărat, merg direct în Piaţa Bernandino Luini, elevul lui Leonardo da Vinci, care a pictat în biserica Sfânta Maria şi un triptic cu Cina cea de taina, foarte interesantă şi asemănătoare cu cea pictată de Maestrul său. Ne-a atras de prima dată, acum îmi readuc acel trecut în minte şi încă îi mai caut înţelesurile şi subînţelesurile acestei cine cu taine, în care toţi apar bărbaţi, consternaţi de vestea ca printre ei se află un trădător, au barbă cu o singură excepţie: cea din dreapta lui Iisus, ce este aievea unei femei. Neîndoielnic. Şi de la această observaţie, făcută de mulţi privitori ai tripticului lui Luini sau a capodoperei lui Leonardo da Vinci din Milano, au pornit tot felul de observaţii şi comentarii alternative între descoperitori de adevăruri sau fabulatori de duzină. Câte se mai scriu şi re-scriu, zâmbesc. Aprind o lumânare înainte de-a pleca. Afară e o altă lume, o lume ce s-a schimbat şi se schimbă mereu, în care Iuda de atunci s-a multiplicat în progresie geometrică de la o generaţie la alta. În vremea de acum, lumea se aglomerează, accelerează şi se concurează nonstop, mai mult neloial, imoral.

Lugano
După masă, facem o croazieră pe marele lac ce ne dezvăluie alte impozante panorame ale cantonului ce ne încântă. Şi vremea e de partea noastră, e senin şi cald. Susanna ne arată o localitate întinsă de-a lungul ţărmului numită Campione d’Italia, ce este proprietate italiană pe teritoriul elveţian şi pe care, de curând, italienii au construit un mega cazinou, cât cele din Las Vegas şi lângă el, ne atrage atenţia în continuare Susanna, o foarte veche biserică catolică, mică de abia se mai vede pe lângă mastodontul jocurilor de noroc şi ghinioane. Biserica prosperă după noul ei vecin, pentru că mulţi vin se roagă şi lasă o mică donaţie înainte de-a intra în cazinou. Lume în schimbare! Acum, unii se roagă să câştige în cazinou. Democraţia le dă dreptul să se roage ce vor, că cineva îi ascultă sau nu e cu totul altceva decât zdroncănitoarea lor democraţie. Continuăm croaziera până într-un mic sat pescăresc, chiar la frontiera cu Italia, ce înainte trăia mai mult din contrabandă decât din peşte, iar acum trăieşte din turism. Cinăm într-un restaurant cu bucătărie şi vin bun, muzică italiană, alături de un grup vesel, nevoie mare, ce vorbesc o limbă nemaiauzită. E romanşă ne spune Susanna. Bravo lor că o păstrează la fel ca trăsăturile lor ladine. Ne întoarcem sub stelele universului nepăsător, de ce i-ar păsa, si dintr-odată, apar şi stelele de neon ale oraşului. O feerie electrică!

Simplonpass – 2.005m.

Avem parte de o zi minunată, strălucitoare ce pune toată măreţia alpină în evidenţă, pe care o admirăm cu emoţie şi satisfacţie, aici la 2.000 de metri altitudine, la care eu îmi adaug amintirile primei treceri. Este considerată cea mai pitorească trecătoare alpină fiind folosită încă din vremea imperiului roman. În Evul Mediu era intens folosită de negustorii de o parte şi alta a Alpilor. În expansiunea sa imperială, Napoleon a dat ordin‚ „să se refacă drumul trecătorii, să poată trece artileria” şi inginerii şi geniştii francezi au făcut un drum cu o pantă de numai zece grade şi lat de opt metri, un record pentru acea vreme, pe care Napoleon nu a trecut niciodată. Un alt mare record este tunelul de cale ferată Simplon, făcut un secol mai târziu după proiecte germane şi cu muncitori italieni, care măsoară douăzeci de kilometri fără câteva sute de metri. S-a lucrat şapte ani, pornindu-se de la cele două capete şi când s-au întâlnit au avut o deviaţie de doi centimetri pe orizontală şi şapte pe verticală. Pe mine ingineria mă uimeşte şi în acest caz mi-a adus aminte anecdota construcţiilor de tunele în comunism: tot aşa, se porneşte de la ambele capete şi dacă se întâlneau realizau un tunel, dacă nu, realizau două, depăşind putredul capitalism! Apropo de depăşirea capitalismului, cincizeci de ani mai târziu calea ferată între Elveţia şi Italia s-a dublat şi atunci au mai făcut un tunel. Apoi, când gabaritul containerelor de marfă s-a mărit, au mărit şi cele două tunele, pe rând bineînţeles, nu înălţând tavanul ca în comunismul înălţător ci coborând terasamentul! La capetele tunelelor sunt şi rampe speciale pentru a se urca marile camioane de transport şi chiar a maşinilor pentru cei ce se grăbesc. Pentru ceilalţi, cei ce iubesc frumosul natural, de la sfârşitul mileniului traficul rutier prin trecătoarea Simplon e deschis tot timpul anului, indiferent de vreme. Câtă muncă pentru progres şi dezvoltare, cât de înaltă este Elveţia!!

Zermatt şi Kleinmaterhorn 3.830 m

Mai trecem odată prin Italia şi revenim în Elveţia, amintindu-mi din lecturi cât de ferecate erau frontierele Elveţiei în timpul celui de-al II-lea Război Mondial iar acum nici nu ştim când trecem dintr-o parte în alta. Urcăm pe minunata vale Mattertal, dar oare care nu-i minunată în Elveţia? Nu există o asemenea vale în toată Elveţia, pentru că întâi de toate, îşi păstrează neştirbită frumuseţea naturală şi în al doilea rând peste tot se vede adânca amprentă a grijii şi hărniciei cantonierilor elveţieni de la începutul începuturilor. Valea Mattertal este străjuită de versanţi muntoşi, cele nordice sunt împădurite – nu vad defrişări de tipul rasul pădurilor ca în România – iar pe versanţi sudici, pe pante de 45 grade sunt numai vii cu mici chalete din piatră. Totul arată îngrijire atentă, migăloasă. Nicăieri nu am văzut gunoaie, pungi sau PET-uri de plastic aruncate de-a lungul drumurilor sau al apelor, ca în patria mumă.
Autocarul ne duce în gara unei localităţi de unde trebuie să luăm trenul, fiindcă la Zermatt traficul autorutier este interzis! Este staţiunea climaterică şi turistică cea mai faimoasă a Elveţiei, faimoasă în toată Europa si cunoscută în lume. Zermatt nu are sezon mort, aici este un tumult uman continuu, din primăvară până în toamnă este al turiştilor şi alpiniştilor de pretutindeni iar schiori împătimiţi vin aici tot anul, e paradisul lor. Notorietatea acestei aşezări tipice elveţiene se datorează celor douăsprezece vârfuri alpine de peste 4.000 de metri ce o străjuiesc şi pe care alpinişti din Europa, la începutul secolului XIX-lea, au început să le escaladeze, să le cucerească cum spun ei. Şi este cu adevărat o cucerire. Trenurile între această localitate, Tasch, şi Zermatt sunt foarte dese şi cu toate acestea aglomerate. Din gară bagajele sunt transportate de nişte mici maşini electrice iar noi mergem pe jos captivaţi şi fascinaţi de specificul străzii principale a oraşului vechi format numai din hoteluri tradiţionale, magazine burduşite de mărfuri, restaurante cu terase pline. Atenţia mi-a fost atrasă de un afiş scris în englezeşte: „Keep the Zermatt clean”. E subtil şi clar, e scris pentru străini, engleza nu e limbă oficială în Elveţia, iar elveţienii nu ştiu să facă murdărie în jurul lor, ei ştiu să facă numai curăţenie şi să aibă grijă să fie totul în ordine şi frumos. Un simţ ereditar ce-l au toţi locuitorii Alpilor de veacuri.
După masă am făcut o plimbare şi fotografii în grup având în mijlocul nostru un câine Saint Bernard cu stăpânul lui (Rasa românească maidanezul de capitală nu există în Elveţia!). Am vizitat muzeul şi cimitirul alpiniştilor, Susanna ne-a introdus în istoria alpinismului şi cucerirea vârfului Matterhorn – 4.478 m, pentru prima dată în 1865, de o echipă formată din patru englezi, călăuziţi de doi elveţieni, tată şi fiu, şi un francez venit din Chamonix. Din nefericire la coborâre s-a întâmplat o tragedie cumplită. Un englez a alunecat, a căzut în gol trăgând după el alţi trei alpinişti. Cei ce au supravieţuit au fost atât de îngroziţi, de şocaţi încât au povestit ulterior că au văzut atunci pe cer crucile lor. În memoria lor, englezii au ridicat o mică biserică anglicană şi cimitirul alpiniştilor, pentru că din nefericire Matterhorn a mai făcut şi alte victime.
În ziua următoare, pentru mine şi ceilalţi din grup va fi cea mai mare zi a acestui tur, vom urca, cu telefericul, la Klein Matterhorn aflat pe aceeaşi creastă alpină cu Matterhorn, ce este emblema montană a Elveţiei. Chiar dacă nu este cel mai înalt vârf alpin din Elveţia, prin forma sa piramidală foarte ascuţită, mult deasupra crestei şi înconjurat de gheţari se afirmă că este cel mai uimitor, cel mai sublim vârf din toţi Alpii. Îi cred pe alpinişti, ei sunt temerari, nu politicieni mişei.
Dimineaţa vine cu o zi frumoasă, senină, cum toţi ne dorim în asemenea ocazie şi deja este coadă mare la teleferic; se dă frumuseţe alpină pe cel mai înalt traseu de teleferic din Europa la preţul de 71 de euro, dus întors! Îi merită din plin şi nu numai odată în viaţă. Toţi, câţi aşteptăm şi suntem din toate seminţiile lumii şi vârste, chiar şi cu câini, suntem stăpâniţii de o oarecare emoţie ce se observă din comportamentul surescitat datorită evenimentului de a urca la o asemenea altitudine cu cel mai performat teleferic european. Susanna este foarte alertă îngrijindu-se cu o mare conştiinciozitate de noi. Până în Klein Materrhorn sunt patru staţii de teleferic, primele trei le vom urca în gondole de şase persoane iar ultima cu o mare telecabină. Parcă ar fi vorba de staţiile unui metrou aerian pe verticală. Este minunat, veţi fi captivaţi.
Până la prima staţie, urcăm deasupra unei văi înguste împădurite şi din când în când zărim Matterhorn în dreapta, e dominant. În staţie, ca şi-n staţiile de pe orizontală, unii coboară alţi urcă, cărând în spate rucsacuri muticolore îndesate la maximum, ce îmi aminteşte de mine şi colegii mei cu care băteam traseele carpatine. A trecut o jumătate de secol de atunci, teleferice erau două sau trei în Bucegi, dar de unde bani şi pentru ele, pe jos spre rai, antrenament! Cabane puţine, sărace, dormeam la priciuri comune, cu treningul pe noi, iar dacă nu mai erau locuri la priciuri ne mulţumeam şi pe jos în sala de mese, la urmă. Mai nimeream şi pe la câte un refugiu montan cu acoperişul spart şi uşa pusă pe foc de mult, unde dormeam pe cetină de brad. Cerule Mare, ce tineri eram, ce energie şi bucurie aveam în noi la munte, ce flămânzi eram tot timpul. Aerul de munte face poftă de mâncare! Pofta nu ne lipsea nici la şes.
A doua staţie e la înăţimea Carpaţilor noştri, peisajul e larg deschis, gol alpin cu mici lacuri glaciale ce încap într-o lingura de la înălţimea care-i privim iar, în orizonturi numai vârfuri glaciale, afară de Matterhorn, care e doar nins şi fiind mai aproape de el ne atrage şi stăpâneşte. La a treia staţie, mult mai mare decât precedentele, unde scrie că e la 2.929 m, ne dăm jos şi aşteptăm telecabina de sus. Vine plină ochi şi e mare cât un vagon de tramvai. Ca să urcăm în telecabină trecem printr-o poartă electronică ce nu se mai deschide peste capacitatea admisă. Tehnica avansată şi mută, cu toate astea avem şi un însoţitor de cabină ce controlează, ce ştiu eu ce, telefonează în sus şi-n jos, şi pornim lin între marele cer senin şi distant pe deasupra marelui hău îngheţat de sub noi, agăţaţi de un cablu. Suntem în aer la propriu şi figurat, ceea ce ne dă toate senzaţiile şi ideile acestei poziţii. În stânga se vede Monte Rosa fără relief impunător, chiar banal dar este mai înalt decât Matterhorn, ce devine de-a dreptul izbitor prin măreţie şi frumuseţe. Sub noi se văd doar gheţarii imenşi, ridaţii cu adânci crăpături de bătrâneţe. Îi salut din partea gheţarilor canadieni din Columbia Ice Field. Tot privind cu uimire am ajuns în staţia terminus Klein Matterhorn – 3.820 m. Hura, am atins, la fel ca mulţi alţii, cea mai mare altitudine din viaţa noastră. Dar ce construcţie, ce tuneluri şi încăperi cu geamuri panoramice în toate direcţiile. De confort şi servicii nu mai vorbesc, sunt în standardul elveţian. Fi mut de admiraţie, de data asta. Acesta a fost ţelul meu în acest tur, să vad cât de înaltă este Elveţia din toate punctele de vedere. Şi este. O, draga mea Românie, cum de nu ai şi tu parte de reformatori şi conducători gospodari ca această ţară…

Montreux

Exact diametral opus Genevei pe lacul Leman, se află acest oraş, staţiune alpin-climaterică recunoscută de două secole, cu o lungă şi frumos amenajată faleză. Azi oraşul e cunoscut în toată lumea pentru festivalurile de jazz-rock ce au loc aici. Aici vom cina şi înnopta.
Înainte de a ajunge la Montreux, ne oprim la cel mai mediatizat şi vizitat castel medieval din Elvetia, Chateau Chilon. Iniţial a fost o fortăreaţă italiană, apoi castel episcopal după care a devenit proprietatea dominantei Familii Savoia. Castelul are în subteran o închisoare lugubră. Cel mai faimos prizonier a fost elveţianul patriot, Bonnivard. Educat la Universitatea din Torino, reformator înflăcărat şi scriitor, a luptat pentru drepturile elveţienilor împotriva dominanţilor Savoia care, pentru toate împotrivirile lui, l-au ţinut în lanţuri în închisoare. Lord Byron a fost şi aici şi a scris un poem elogios despre Bonnivard‚ „Prizionerul din Chillon” ceea ce a făcut castelul, dar şi personajul, faimos în anglofonie. La urmă, ca să ne scoată din istoria greoaie şi complicată a trecutului şi să ne introducă în mondenul timpurilor noastre, vin poveştile despre viaţa sa libertină, de-a dreptul deşănţată, despre cele patru căsătorii ale sale, care mai de care, ultima când avea 69 de ani cu o călugăriţă excomunicată, care i-a fost infidelă şi a sfârşit a fi înecată în lac iar amantul ei a fost decapitat. Byron putea scrie şi despre astea un poem faimos, având în vedere cât de ahtiaţi sunt englezii după astfel de stories, mai ales dacă totul se întâmplă într-o noapte întunecoasă, brăzdată de fulgere şi cutremurată de tunete …
Nu am terminat bine comentariile cu faimosul prizonier şi călugăriţa infidelă, că Susanna ne arată pe promenada din Territet statuia de marmora a Împărătesei Elisabeta a Austriei. Şi pentru că ghizii marilor companii turistice trebuie să fie şi tobă de istoria traseelor, Susanna ajunge să ne spună şi pe cea a bine cunoscutei împărătese, frumoasă şi cultă dar cu majore tulburări de personalitate şi comportament căreia i se zicea Sisi, cuvânt folosit în vremea noastră când nu eşti cu toate! Cât de nefericită a fost Sisi, măritată de la 16 ani cu Frantz Joseph, câtă grijă avea numai de frumuseţea şi silueta ei, cât de distantă era faţă de împărat, cum singurele bucurii le avea când erau departe de Curtea de la Viena, de marea ei dragoste faţă de unguri, mai ales de contele Gyula Andrassy. De faptul că nu s-a lăsat de capul bărbatului ei, împăratul, până ce acesta nu l-a făcut întâiul prim-ministrul al Ungariei după nefericitul compromis austro-ungar. Şarmantul conte Gyula Andrassy le-a făcut o rezidenţă specială, ungurească într-un palat din Godollo, la douăzeci de kilometri de Budapesta, unde Sisi şi băiatul ei se îmbrăcau în port unguresc şi petreceau luni în şir, sub permanenta grija a contelui prim-ministru. Şi aici, la Montreux, avea o rezidenţă unde s-a retras după moartea fiului ei, despre care, până şi astăzi, sunt discuţii oscilând între asasinat şi sinucidere. Un an mai târziu l-a pierdut şi pe Gyula Andrassy, pe care a reuşise să-l facă ministru de externe al marelui compromis nefericit Austo-Ungar şi-l considera în public unicul meu prieten. Tocmai aici, unde era mai interesant, Susanna a schimbat tonul şi topica trecând, pe larg, la asasinatul împărătesei în septembrie 1898 de către un anarhist italian, Luigi Lucheni, când împărăteasa vroia să se îmbarce de la Geneva să vină la Montreux. Bineînţeles că a fost un doliu împărătesc în toată Austo-Ungaria, chiar şi la Ciosa în districtul grăniceresc năsăudean, unde e drept, au aflat cu un an mai târziu de ce or bătut clopotele atunci pe Bârgaie. Ceea ce nu am ştiut, dar am aflat acum, a fost că după autopsie, Sisi a fost ambalată în trei sicrie; două de plumb şi unul de cupru pe care au scris „Elisabeta, împărăteasa Austriei”. Atât. Toată aristocraţia ungurească a luat foc că au fost neglijaţi, li s-a făcut o nedreptate pentru că nu era scris şi „Regina Ungariei”. Nu şi-au lăsat orgoliu şifonat şi atât s-au văicărit la curtea împărătească până ce s-a adăugat şi doleanţa ungurească. Caracteristic şi semnificativ şi astfel Gyula Andrassy se odihneşte în pace; nu se putea scrie mai mult pe scriu. Cât despre asasin, Luigi Lucheni a fost devastat când a aflat că nu v-a fi spânzurat, fiindcă în acest canton elveţian pedeapsa cu moartea tocmai fusese abolită. A cerut să fie judecat într-un canton în care pedeapsa cu moartea încă nu era abolită. Nu i s-a aprobat, aşa că a tot încercat să se sinucidă până a reuşit. Sfârşitul unei alte lumi.
Lumea se schimbă de la o generaţie la alta, în timp ce în matriţa ei genetică, purtătoarea tuturor genelor morfo-biologice şi nu numai, abia se observă ceva la microscopul electronic, astăzi. Oricum, ceea ce a scris poetul nostru absolut rămâne valabil: „Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi/ Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;…” Şi totuşi, în fiecare generaţie sunt şi regi, oşteni şi învăţaţi, excepţii excepţionale, chiar pentru o clipă „clipa suspendată” de care pomeneşte poetul.
Îndreptându-ne spre Berna îmi vin în minte acei oşteni ai libertăţii româneşti conduşi de Ovidiu Beldeanu, care în 1955 au ocupat Ambasada României din Berna, pentru a atrage atenţia Occidentului asupra stăpânirii tiranice a sovieticilor în România, despre pericolul comunist în toată Europa. A fost un neobişnuit şi imens semnal de alarmă care în urechile occidentalilor a sunat doar cât un claxon de automobil. Despre ei s-a scris o bibliotecă întreagă, pe merit. Din păcate, rămâne tot mai puţin căutată şi citită, iar paleo-comunistul Iliescu şi ochlocraţia lui neocomunistă fac tot posibilul să acopere ostaşii libertăţii şi demnităţii româneşti.

BERNA

Berna, capitala federativă a cantoanelor, este pitorească prin intacta păstrare exterioară a Oraşului Vechi început acum o mie de ani, ce se află într-o mare bucla ovală a Râului Aare ce-l înconjoară în trei părţi. A fost strategic aşezat, fiind de la început înconjurat de apă, de către un duce al acestor părţi. Când a fost să-i dea nume acestei aşezări, au avut probleme şi atunci ducele întemeietor a hotărât să meargă la vânătoare şi să dea numele oraşului după primul animal pe care-l v-a vâna. Zis şi făcut iar primul vânat a fost un urs, un ber pe limba lor şi de aici Bern, căruia noi îi spunem Berna. Acum, alţi urşi nu mai sunt în Elveţia, şi în curând nu vor mai fi nici în România datorită investitorilor străini atât de slugăriţi şi serviţi de români, care se întrec între ei să le facă toate voile străinilor de pe vremea lui Adrian Năstase, ce devenise şi primul vânător al ţării. Să nu neglijez, mai au unul; emblemă, pe steagul Bernei. Toţi care trec acum prin Berna, aşezare prosperă de la început şi care a luat mare avânt când a fost declarat oraş liber în Evul Mediu, vin să vadă pe viu simbolul oraşului la groapa cu urşi foarte interesant amenajată. Iniţial, Berna a fost construită din lemn şi era normal ca într-o zi, una din secolul XV-lea, să ardă până în temelii. După această pedeapsă de la Dumnezeu, au reconstruit-o din piatră ca prevedere a pedepselor de sus! Au scăpat de pedepsele de sus dar nu şi de cele de jos, mă refer la trecerea lui Napoleon pe aici luându-şi o bucată din canton. În sfârşit, a trecut şi această năpastă, cantonul s-a refăcut şi din 1848 a devenit capitala Elveţiei.
Turul nostru, cu un ghid local ce are un frumos accent francez, deşi la Berna majoritatea vorbesc germana – remarcă fără importanţă – a început expunerea în Grădina Trandafirilor aşezată pe deal, de unde, de pe o terasă, se vede ca în palmă Oraşul Vechi prins în potcoava Râului Aare. Apoi am coborât în oraş, am lăsat autocarul într-o parcare anume si am început turul pe jos. Era înnorat şi picura, dar ghidul ne captiva cu explicaţiile iar urbanistica medievală era atrăgătoare. Am zăbovit un timp în faţa marii catedrale, tipic gotică, cu un turn exact de o sută de metri, să le întreacă pe toate celelalte din federaţia cantoanelor. E măreaţă şi închisă, rămânem în faţă ei şi ascultăm ghidul ce ne explică figurinele ce ornamentează cele trei intrări. În cea din mijloc este redată Judecata de apoi în care, conform cărţii, osândiţii sunt aşezaţi în stânga judecătorului iar izbăviţii în dreapta sa. Tipic. Michelangelo nu a fost tipicar în extraordinara sa frescă a judecaţii din Capela Sixtină, a fost un original reformator: cei drepţi în jurul judecătorului, ceilalţi sub ei înghiţiţi de întunericul pământului. În oraşul vechi toate străzile se numesc gasse care tradus corect înseamnă uliţă. Şi aşa am fost duşi pe uliţa pe care a locuit Albert Einstein, la etajul întâi, aproape un deceniu, când a fost lector la universitatea din Berna. Pe urmă a fost profesor la Universitatea din Berlin. Este geniul ştiinţific care a pus relativitatea tuturor celor văzute şi nevăzute în Fizică prin trei litere şi o cifră! Fericiţi cei săraci în Fizică. Eu sunt unul şi nu-mi mai pasă de nici-un fel de relativitate, am văzut destule relativităţi sociale, istorice. Uite, cât de relativă a fost şi soarta lui Albert Einstein, evreu german, supradotat, genial prin faimoasa sa ecuaţie – E = mc2 – ce stă la baza fizicii moderne, aclamat şi premiat Nobel, dar, venind la putere Hitler în 1933, poziţia lui în Germania a devenit relativă şi a trecut în Statele Unite definitiv. Altfel, în mod normal, ar fi rămas un venerabil profesor german, recunoscut în toată lumea ştiinţifică, ar fi format o pleiadă de mari fizicieni. În acei ani, mulţi evrei au trecut oceanul în Statele Unite printre care Leo Szilard fost elev al lui Einstein la Universitatea din Berlin şi Eugene Wigner iniţiatorul mecanicii quantice, prieteni. Cei trei fizicieni evrei au fost bine apreciaţi în universităţile americane şi au fost semnatarii unei scrisori către Preşedintele Roosevelt în care îl informau despre cercetările germane în producerea unei extremlly powerfull bomb pe în baza noilor cunoştinţe de fisiune nucleară, cercetări care ar trebui de urgenţă întreprinse şi în Statele Unite. Astfel, neîndoios, este cert că aceşti trei fizicieni evrei, formaţi în Germania, prin această scrisoare, au aprins fitilul care la celălalt capăt a explodat bomba atomică americană, aşa au înţeles ei să se răzbune pe Hitler şi nazism. Dacă Hitler ar fi lăsat evreii în pace în Germania, poate aceşti trei fizicieni ar fi făcut bomba atomică pentru el. Relativ posibil. Relativitatea este peste tot, nu numai în fizică.
La capătul uliţei se află Turnul ceasului cu clopote şi figurine ce se pun în mişcare regulat, iar ghidul nostru ne-a adus la turn chiar înaintea spectacolului. Îmi imaginez ce impresii făcea cu sute de ani înainte, acum ni se pare un amuzament de moment. Sic tranzit gloria mundi, dar expresia iniţială era: O, quam cito tranzit gloria mundi adică „O, ce repede trece gloria lumii conform clipei poetului!” Şi să nu ne pierdem timpul punând în ecuaţii şi relativitatea gloriei… începe să plouă mărunt şi des, stricându-ne promenada. Ne luăm rămas de le ghidul local căruia, fiecare dintre noi, îi dă o monedă, două şi el mulţumeşte dorindu-ne bon voyage.
În drum spre Lucerne/Luzern trecem Pasul Bruning, mult mai mic decât Julier sau Simplon, având o panoramă concentrată şi abruptă printre pereţi stâncoşi şi curbe strânse, unele chiar în agrafe de păr, cum zicem noi în România, dar este o mare diferenţă în structura construcţiilor de drumuri, cele elveţiene sunt construite să nu crape şi fără gropi ca ale noastre. Pentru noi e greu de crezut să parcurgi sute de kilometri şi să nu dai prin gropi!

Berna
Cât de înaltă e Elveţia în comparaţie cu noi?
Adevărat este, dar ea nu a avut soarta şi istoria noastră.
Se zice că după ce Dumnezeu a făcut ce a făcut, a chemat la el poporul ales să-l întrebe ce părere are de creaţia lui. Au fost vorbe de laudă până ce Creatorului i s-a făcut lehamite de ele şi tunător i-a întrebat dacă e ceva ce nu le place, îi nemulţumeşte totuşi. După ce au un înlemnit un timp, singur lucru care s-au trezit să spună a fost că prea mult şi prea bune le-a dat geto-dacilor!! Cum Creatorul a rămas dezamăgit de ei şi a tăcut, poporul ales a prins curaj şi au făcut pe revoltaţii. Ca să scape de gura lor, le-a dat dreptate, dar a spus că nu mai schimbă nimic din ce le-a dat el. Atunci poporul ales i-a spus să trimită peste ei cel puţin răul lumii!
Adică, a întrebat Creatorul.
Păi trimite peste ei barbarii cei cruzi, otomanii cu semilună şi iatagane, ţariştii să-i jefuiască la sânge şi sovieticii.
Sovietici, eu nu am făcut sovietici, a zis Creatorul.
Nu-i nimic, îi facem noi pentru ei!!
Elveţienii au avut noroc că au fost departe de barbari, otomani şi mai ales sovieticii făcuţi de poporul ales. Am supravieţuit dar preţul este greu şi ne-a schimbat firea şi purtarea. Iar cei dintre noi care au vrut să îndrepte situaţia au fost şi sunt proscrişi ca la romani, sau ca pe computer acum: Delete, un fel de îngropare fără urme …

Lucerne/Luzern

Ultima noastră parte a acestui unic tur elveţian cu Alpi şi lacuri, cu trecători înalte şi popasuri panoramice, mirifice, cu oraşe vechi înconjurate de suburbii noi, moderne, toate curate, îngrijite, cu oameni corecţi şi de o deosebită concordie socială, unde a păstra curăţenia nu se scrie în nici una din limbile oficiale, ci în engleză că a devenit mai internaţională.
Aici, întâi a fost marele lac, numit de băştinaşi Lucerne, apoi un sat pescăresc pe marginea lui. Când în Secolul XIII, s-a deschis marele pass – trecătoare – St.Gothard, a devenit oraş medieval, fortificat bineînţeles, din care astăzi au mai rămas câteva turnuri de apărare, uliţe pitoreşti ce duc în Piaţa Primăriei ce se deosebea de vesela Piaţa Vinurilor, înconjurată de unele clădiri pictate. Însă simbolul oraşului medieval este cel mai vechi pod de lemn, acoperit şi pictat din Europa. Bineînţeles că s-au găsit piromani în secolul XX care i-au dat foc, dar municipalitatea l-a refăcut imediat. Trecând pe lângă el îmi vin în minte podurile de lemn acoperite ale Districtului Grăniceresc Năsăudean, cărora tovarăşii comunişti de la sfaturile populare le-au dat pe mâna ruinii fiindcă erau rămăşiţe burghezo-moşiereşti! Ce barbari, când în toată lumea vechile poduri de lemn acoperite sunt păstrate fiind vestigii ale trecutului lor, un patrimoniu. Pe Sălăuţa a mai scăpat un singur pod de furia dictaturii comuniste, ce este într-o jalnică stare de degradare şi se va degrada în continuare fiindcă nu avem bani.
În România nu sunt bani pentru patrimoniul românesc.
După ce facem turul de onoare al oraşului vechi, mergem să vedem celebrul Monument al Leului, al doilea mare obiectiv programat al turului nostru. Susana îşi deschide tolba cu istorii: Secole de-a rândul mulţi tineri elveţieni au devenit mercenarii caselor regale franceze. În această poziţie i-a prins şi Revoluţia Franceză din 1789, cea care a lansat sloganul Liberte, Egalite, Fraternite, în numele căreia a ghilotinat şi împuşcat zeci de mii de conaţionali şi concetăţeni. Iniţial familia regală a lui Ludovic al XVI-lea a fost mutată de la Versailles în Palatul Tuileries din Paris, cu tot cu garda elveţiană, ce număra o mie de mercenari. Treburile Comunei din Paris mergeau foarte rău, nu era nici libertate nici fraternitate, doar neajunsuri la care se găseau tot timpul vinovaţi ce erau ghilotinaţi. În 1792, un duce, Brunswick, în fruntea unei armate prusace a invadat Franţa, a cucerit Verdun-ul şi a dat un manifest în care spunea cum va pune capăt anarhiei din Paris şi va restaura tronul şi biserica. Prima reacţie a comunarzilor a fost în august împotriva regelui, pe care garda elveţiană a încercat vitejeşte să-l apere, dar au fost copleşiţi de numărul mare al comunarzilor, care au ucis peste şase sute elveţieni pe loc şi au încarcerat o sută. A doua reacţie a venit o lună mai târziu, cunoscut ca Masacrul din Septembrie când printre alte mii de executaţi au fost şi cei o sută de elveţieni. În memoria lor a fost ridicat acest monument. Îl privim, este sculptat în nişa unui perete stâncos cu un mic lac în faţă şi totul este înconjurat de copacii unei pădurici. Într-adevăr este foarte bine redat artistic un leu puternic muribund şi ascultând istoria ce-l simbolizează este cutremurătoare. În timpul luptei majoritatea elveţienilor au fost ucişi, unii s-au predat fiind în imposibilitate de-a mai lupta şi au fost masacraţi imediat pe loc. Cei ce au fost luaţi prizonieri au fost ghilotinaţi sau masacraţi în septembrie în închisoare. Abominabil, revoluţia se transformase într-un război civil fără lege şi Dumnezeu, deşi iniţial au fost creştini cu toţii, dar comunarzii se lepădaseră de credinţă din cauza preoţimii. Mi se face greaţă psihică, comparând, şi sunt multe asemănătoare între revoluţia comunarzilor francezi şi războiul civil al bolşevicilor. Dar istoria de la Monumentul Leului nu s-a terminat. Marele sculptor danez, Thorvaldsen, a fost cel ce a realizat, prima dată, acest leu la Roma în memoria gărzii elveţiene, pe când cel din Lucerne/Luzern este o replică realizată de pietrarul Lukas Ahorn din Konstanz aus Bodensee. El a avut un contract cu municipalitatea oraşului pe care l-a dus la cea mai bună îndeplinire artistică, toţi au fost mulţumiţi la dezvăluirea monumentului, numai că nu l-au mai remunerat conform contractului! Pentru artistul pietrar ei au fost nişte porci şi acest lucru l-a gravat ulterior în monument. Nimeni din grupul nostru nu l-a sesizat, Susanna ni l-a descris amănunţit şi atunci, toţi, deodată l-am văzut clar şi am rămas perplecşi; se vede de la o sută de metri cu ochii liberi! Dar fără un cicerone nu-l sesizezi, nu-l ştii, treci fără să cunoşti acest amănunt care te dezamăgeşte şi strică imaginea acestui simbol, deasupra căruia scrie cu majuscule: Helvetiorum fidei ac virtuti, adică elveţienilor loiali şi bravi. Leul muribund a fost sculptat într-o nişă a peretelui stâncos, căruia ulterior cel înşelat de elveţienii neloiali ai municipalităţii, i-a dat forma de porc făcându-i urechi şi rât lung de porc.
Mai bine nu ne arăta conturul porcului, rămâneam doar cu imaginea leului muribund, a ceea ce simbolizează el pentru elveţieni şi ce trebuie să ştie lumea despre el. Acest amănunt neplăcut, ne aduc în minte alte fapte şi adevăruri asemănătoare ce duc la cunoscuta concluzie în toată societatea umană, sunt şi lei şi porci. E drept, proporţiile-s diferite de la un popor la altul, nu mă apuc să le prezint acum, la sfârşitul acestui atât de reuşit şi înalt tur elveţian.

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI KLAUS WENER JOHANNIS (2014 – …)

Posted by Gabriela Petcu On November - 22 - 2014

ROMAN-Viorel-wbKarl, din ramura romano-catolică a dinastiei germane de Hohenzollern-Sigmaringen, regele Carol I, a încheiat era domnitorilor greco-ortodocsi dependenţi de Sultanul turc şi pariarhul sau grec, ca şi de Țarul tuturor ruşilor şi protectorul tuturor ortodocşilor.

Johannis, catolic reformat, primarul municipiului Sibiu, încheie acum era preşedinţilor ortodocso-comunişti moldo-valahi, Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu, (4xESCU! n.r.) care au dezamăgit pentru că au ţinut poporul cu sfinţenie în lanţurile grele ale duhovniciei şi soborniciei moscovite şi constantinopolitane. (o formulare din perioada interbelică)

Partidul ortodox moldo-valaha PMR, PCR, FSN, PDSR, PSD, USL merge şi în zilele noastre în continuare pe linia greco-pravoslavnica generatoare de conducătorii despotici, care consideră statul ca fiind al lor personal. Ei nu se deosebesc astfel de o bandă de tâlhari obişnuiţi. (Sf. Augustinus).

Poate şi de aceia Preafericitul Daniel şi Preafericitul Lucian (cardinal Mureşan) l-au binecuvântat spontan pe noul preşedinte. Vox Populi, Vox Dei. Dumnezeu lucrează şi prin străini după cum s-a văzut în războiul de independenţă, crearea Vechiului Regat şi în primul război mondial şi întregirea neamului în România Mare.

Pentru occidentalii Carol şi Ferdinand, romano-catolici, ca şi pentru Johannis, catolic reformat, interesul naţional primează. Emanciparea românilor nu este însă în interesul ruşilor, sârbilor, maghiarilor, grecilor, care după cum ştim din trecut, vor un ortodox moldo-valah clientelar, duplicitar, corupt şi mai ales antioccidental.

La românii Ideia, Programul de emancipare naţională şi socială a fost formulat de Şcoală Ardeleana, Biserica greco-catolica unită cu Roma, pe când Fapta statală aparţine moldo-valahilor sub regi catolici, sprijiniţi de papa de la Roma. O sinteză a Ideii şi Faptei naţionale nu a avut încă loc, aşa că şi dialogul cu Roma a eşuat. Rezultatul a fost o recădere în vechiul statul de izolare, obedienta şi dictatura orientală.

În mod paradoxal regii catolicii au pus bazele Faptei statale moldo-valahe, dar după al doilea război mondial, nu numai că sunt reaorientate spre Moscova, cu baioneta, două mii de bisericii unite cu Roma, ci este quasi naţionalizata şi Ideia Şcolii Ardelene. Modelul ortodox moldo-valah trebuie să domine sociatatea românescă.

Acest efort dictatorial de la Bucureşti, de a-şi însuşi şi Ideia naţională pe lângă Fapta statală, paralizează energia neamului, ajuns la sapă de lemn, cel mai sărac din Europa. Pentru că Şcoala Ardelena este prea bine cunoascuta, pe lângă lichidarea, apoi marginalizarea Bisericii Unite cu Roma se practică şi în zilele noastre o acţiune de dezinformare. Scoala Ardeleana e discreditată cafiind iluministă. Ceea ce este absurd! Johannis, reprezentat al valorilor şi normelor ardelene, occidentale va trebui să le facă credibile şi peste Carpaţii, să realizeze pe această cale un nou consens naţional, care să înpiedice dezmembrarea ţării ca în Ucraina.

După 500 de ani de administraţie primitivă asiatică ortodocşii moldo-valahii au acum şansa istorică de a se integra în civilizaţia lumii occidntale, nu numai individual, cum fac azi trei milioane de români, care muncesc şi trăiesc în occident, ci în totalitate.

Mai mult decât atâta, sinteza dintre Ideia Şcolii Ardele şi Fapta statală moldo-valaha permite reluarea dialogul cu Roma început de Fericitul Ioan Paul ÎI la Bucureşti în anul de graţie 1999. Mimarea normelor şi valorilor occidenale că în secolele trecute şi mai recent, după aderarea la UE/NATO, nu mai e credibilă, n-are nici o perspectivă. Preşedintele Johannis, Preafericitul Daniel şi Preafericitul Lucian pot să taie acum nordul gordian şi să scoată poporul din groapă milenară a umilinţei, obedienţei şi mizeriei orientale, pentru că mai mult decât la alte neamuri, pentru români: „Toate drumurile duc la Roma”.

 

Prof. Dr. Viorel ROMAN

Akademischer Rat a.D.

Bangkok, Tailanda

22 noiembrie 2014

www.viorel-roman.ro
 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors