Archive for the ‘Dezbateri’ Category

Conturul incert al unei străvechi stări de suflet

Posted by Stefan Strajer On May - 15 - 2019

La noi
Conturul incert al unei străvechi stări de suflet
Autor: Cornel Cotuţiu

Cuvântul „dosar” provoacă imediat (pentru nu puțini dintre noi) un altul – „securitate”. Dar să nu ne impacientăm, mai sunt dosare și de alte categorii; inclusiv cel al dosarelor din propria-ți arhivă.
Or, vine o vreme când începi să le iei din rafturile uitate, îmboldit cel puțin de nostalgii.
Și așa am dat de o mapă dolofană cu lucrări scrise ale foștilor mei elevi, absolvenți ai colegiului de la Beclean acum un sfert de secol. Făcuseră cu mine la clasă nu numai română, ci și latină. Mai păstram amintirea unei compoziții, în română, pe seama unei ziceri latinești; am găsit teza respectivă, efectuată de elevii unei clase a XI-a, profil de filologie.
Expresia este: „Ubi bene, ibi patria”: „Unde este bine, acolo e patria.”. Era în vogă pe vremea romanilor, asimilată de cei care sacrificau sentimentul patriotic în fața intereselor și satisfacțiilor personale. Firește că, de-a lungul istoriei, au fost mari personalități care au veștejit acest crez, de la Horațiu la Voltaire ș.a.m.d.
Totuși… Această îndoială a mea pornea de la ceea ce trăiam (și cu atât mai vârtos acum): după o „societate socialistă multilateral dezvoltată” – cum pretindea dictatorul de la Scornicești -, am ajuns la o „societate românească multilateral împrăștiată, degradată”.
Am scris pe tablă și reversul zicerii antice, adică: „Ubi patria, ibi bene”. Le-am cerut să opteze pentru una dintre cele două variante, apoi să-și argumenteze fiecare opțiunea.
Un prim aspect la care mă așteptam: confuzia între câteva noțiuni, precum patrie, țară, națiune, stat. Bănuiala mi s-a adeverit: După 11 ani de educație școlară, elevii mei erau indeciși (Nu e mai puțin adevărat că astăzi – acum, când înșir aceste impresii – confuzia este și mai… „groasă”; neglijată în învățământul de toate gradele și cultivată cu o inconștiență crasă în mass-media.)
Revenind la lucrarea invocată: Unii dintre „subiecți” se vede că au optat pentru a doua ipostază, cu „Ubi patria”. Sunt câteva lucrări cu argumente convingătoare; dar și câteva, unde transpare (ușor amuzant) motivul alegerii, de genul: Așa se spune, așa ar fi bine să zici. Mai mult de jumătate dintre opinenți au mers pe varianta latină, cu „Ubi bene”. Adică: pe mine mă interesează unde e bine, unde pot acumula bănet, mai puțin patria. Numai că toți au afirmat că, în acest context, nu poate fi evitat „dorul de patrie”.
(Am remarcat această stare mai cu seamă la familiile românești așezate peste Atlantic – distanța mare augmentând și permanentizând acest sentiment.)
În întâlnirile ulterioare am remarcat mărturisiri și atitudini pro și contra. Una dintre aceste foste eleve trăiește în Tenerife, cea mai mare insulă din arhipelagul Canare (originară din comuna Nușeni). I-am împărtășit o nedumerire: Prin lumea pe unde am fost, am observat că spanioloaicele nu sunt așa de frumoase, cu trupuri așa de balerine, precum arată a fi în filmele ce provin din Insula Iberică. Replica ei: „Aveți dreptate. Pe plaja unde mă duc, am observat că suntem doar vreo cinci femei frumoase, dintre care, se spune, mai ales Stela, românca aceea, adică… eu.” Își însoțise aprecierea cu un râs ce adeverea că face doar un joc al înfumurării.
Un caz, oarecum extrem: Din clasa de care pomenisem, una dintre persoane (o botezasem „Gioconda”) s-a stabilit definitiv în Spania; dar un fel de„ excesiv” categoric: De 20 de ani, de când s-a așezat acolo, nu a mai venit în România niciodată. Are familie, un serviciu îndestulător, dar… Trimite celor rămași la Beclean pachete cu fel de fel, C.D.uri, fotografii, dă mereu telefoane, dar… Am abordat-o pe o soră de-a ei, pe tema asta. Mi se răspunde cu același ciudat „Nu știu”, al datului din umeri.
O altă impostază a „binelui” și „patriei”. Genoveva trăiește în Ann Arbor, un adevărat oraș universitar american (Michigan). „Vinovatul” este un român stabilit acolo. Deopotrivă, doi copii și o catedră universitară de istoria literaturii universale. Mi-a zis la un moment dat așa:
„Uneori, când îmi pregătesc cursul sau chiar în sală fiind, printre studenți, mi se întâmplă să-mi amintesc brusc de dumneavoastră, adică remarc că am aceeași gesticulație, același mod de a solicita, de a problematiza, un mod asemănător de a concepe strategii didactice. Dar, tot atunci, țâșnește un dor viu de locurile natale, de țară. E o stare similară când mă gândesc la ai mei de acasă, la părinți.”
E de la sine înțeles că m-a emoționat o asemenea mărturisire. Adaug încă o componentă a acestei relații: Cu niște ani în urmă, i-a murit tatăl, încât, an de an vine la Beclean, să-și vadă mama. De fiecare dată însă ține să se întâlnească și cu mine. E limpede, doar o cunosc de mică: Îi este dor de tatăl ei…
Încă o ipostază a relației „ubi” – „ibi”. Deunăzi, un băiat din clasa suspomeniră (vorba vine „băiat”), la mirarea mea că îl văd „din secol în secol”, mi-a răspuns așa: „Cât de curând ne vom vedea mai des. După 20 de ani de Irlanda, am venit acasă să-mi cumpăr o casă, să-mi fie bine și în patria mea. Apropo de ubi, dom profesor.”
Și câte și mai câte nuanțe ale acestei condiții existențiale: UBI – IBI; parcă mai pregnantă ca oricând.

Cornel-Cotutiu

Foto.Cornel Cotutiu

„Nu ne uitați!…”

Posted by Stefan Strajer On May - 15 - 2019

La noi

„Nu ne uitați!…”

Autor: Cornel Cotuţiu

 

De câte ori primesc un semn dinspre ținuturile românești din fosta Basarabia și de mai departe, din extremitatea estică a Europei, cu spații locuite de români, îmi amintesc imediat de adresarea unei românce, către grupul nostru – din România – în timp ce urcam în autocar, pentru plecare: „Nu ne uitați!… Avem nevoie de voi!”

Grație Despărțământului Iași al Astrei, îmi parvine, număr de număr, publicația „sud-vest”, în frontispiciul căreia se menționează astfel: „Almanah istorico-cultural în limba română pentru cititorii din sudul Basarabiei”. Așadar, e limpede care este profilul acestui trimestrial, limba în care este redactat (căci el apare în Ucraina) și căror români le este adresată mai cu seamă revista.

Sud vest

(Pentru cei care cunosc mai puțin spațiul acesta, numit „sudul Basarabiei”: E un teritoriu românesc, aflat sub papuc ucrainean, administrat discriminatoriu până la spasme de rasism.)

Deopotrivă însă este de remarcat semnificația denumirii publicației: Sintagma aceasta – „sud-vest” – înseamnă orientarea, speranța, aspirația spre Țara Mamă – România; în același timp, spre Europa.

Problema insistentă, obsedantă în „sud-vest” e afirmată sau transpare număr de număr, pagină după pagină: LIMBA ROMÂNĂ – apărarea ei, cultivarea ei în școli și mijloace mass media, în mediul public.

Editorialul de acum se intitulează (ca un strigăt!): „Avem nevoie de un ziar în Limba Română.”, autorul fiind un sătean din raionul Chilia. Își începe textul astfel:

„Noi, românii din sudul Basarabiei, avem nevoie de un ziar în limba română. E dreptul nostru vital, pentru că suntem băștinași, de câteva milenii, pe aceste meleaguri. Avem nevoie de el mai ales acum, când în Ucraina școlile naționale sunt trecute la limba de predare ucraineană.”

Situația aceasta este demascată (cuvântul nu este impropriu) în ampla analiză făcută de către Vadim Bacinski (redactorul-șef al publicației), pornită de la un fățarnic articol din Constituția Ucrainei, de care profită decidenții guvernamentali ucrainieni:

„În 2019 am ajuns, practic, să nu mai avem în sudul Basarabiei (regiunea Odesa) școli cu predare în limba română – observă basarabeanul nostru. Cele două, câte au mai rămas (din Barta, raionul Reni și din Borisovca, raionul Tatarbunar) nu mai înseamnă nimic. (…) Adică școala națională cu limba de predare româna în sudul Basarabiei, practic, nu mai există.”

(Într-o astfel de siuație, nu poți să nu te gândești la unii îmbuibați lideri de grupări etnice din România, care, cu toate garanțiile oferite de Constituție, miorlăie pe inventate motive de… constrângeri rasiale.)

Se rețin, de asemenea, noi strategii de deznaționalizare din partea Kievului. De pildă: În cadrul Universității Umaniste de Stat din Ismail, de trei ani există așa zisul „Centru de Informare a României”. În termeni cinici, s-ar putea isca întrebări de genul: Informare despre ce? Despre ce număr are la pantofi președintele Ucrainei? Căci, iată adevărul: Aici limba română este… „studiată” de către ruși, ucrainieni, bulgari. Ce, pe cine informează aceștia? Iată un mod parșiv de școlit viitori spioni sau diplomați în detrimentul României. Dar secretarul de stat al Ministerului pentru Românii de Pretutindeni, Victor Alexeev (vai, ce… românește sună numele acesta !) vizitează Odesa și Izmailul ca să… ca să ce? Ca să bifeze undeva o vizită…

În cuprinsul publicației „sud-vest” este inserată și o poezie a unei tinere din raionul Ismail, din care transcriu următoarele versuri: „Din pâinea limbii noastre, / Că una o avem, / Vrem bolțile albastre, / Mai mult nimic nu vrem. // De te-ai trezi, române, / Să vezi pe unde treci. / Că altfel cum rămâne / Să fii român pe veci?” (Aproape că simți puseuri de bocet… Dar și de încredere în noi.)

Merită să remarc din nou rolul/rostul unor români de dincoace de Prut în ființarea acestei reviste. Ea are parte de sprijinul financiar și logistic al Despărțământului Iași al Astrei „Mihail Kogălniceanu” (președintă, neobosita, energica Doamnă Areta Moșu), dar și de astriști din țară. Îmi face plăcere, astfel, să-i „divulg” în acest sens pe năsăudenii Floarea Pleș, Rodica Fercana, Lidia Gavrilaș, Vica Istrate și Romulus Berceni. Dacă mai adăugăm taberele ce se organizează în sezon estival în cuprinsul județului Bistrița-Năsăud, cu tineret din această „pretutindene” românească din marginea Europei, e potrivit un omagiu Filialei Năsăud al Astrei.

Declaraţia de la Budapesta – 16 iunie 1989

Posted by Stefan Strajer On May - 15 - 2019

Declaraţia de la Budapesta – 16 iunie 1989

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Sforăitoare declaraţie ungurească urmată de grave fapte antiromâneşti

Un grup de 12 unguri naționaliști, iredentiști și revanșarzi și cinci români regățeni, un basarabean și un evreu comunist, toți bătuți de vânturile vremurilor printre străini, au semnat la Budapesta o declarație antiromânească ignobilă, adică ticăloasă.

Neagu Juvara – aromân, diplomat, rămas în străinătate după 1944

Paul Goma – român basarabean, scriitor, deținut politic, exilat după 1977

Virgil Ierunca – român vâlcean, literat, s-a autoexilat la Paris în 1947

Monica Lovinescu – bucureșteancă, pariziană din 1947, comentatoare la REL

Bujor Nedelcovici – avocat bârlădean, scriitor, ajuns în străinătate în 1987

Vladimir Tismăneanu – comunist, fiul nomenclaturistului evreu Tismeninski

Doru Braia – bucureștean, plecat din România în 1987 la REL, ziarist

Nici un român ardelean, nici o analiză temeinică a declarației întocmită de unguri. Nici faptele istorice ale Unio Trium Nationum din 1437, care a impus monstruoasa subjugare a românilor ardeleni, ce a durat și s-a amplificat timp de cinci sute de ani – ei fiind nemeși, românii iobagi și slugi – nici intențiile revoluționarilor lui Kossuth din 1848-1849 de alipirea Ardealului la Ungaria, nici agresiunea comunistului evreu, Bela Kun, împotriva unirii neamului românesc, nici ocupația ungurească și atrocitățile lor barbare împotriva românilor ardeleni în Nord-Vestul transilvan din 1940-1944, nu le-a dat nici cea mai mică tresărire în cuget, sau să gândească analitic ce semnează, cu cine semnează.

La 4 iulie 1989, ungurii și românii semnatari îmbrăcați de sărbătoare, cu protocolul regal buchisit și cu bune maniere, de circumstanță, până în vârful urechilor, s-au prezentat la reședința ex-rex-ului Mihai de Hohenzollern din Elveția, să-i ceară și majestății sale înalta sa semnătură. Ex-rex-ul care și-a semnat, contra avantaje, și propria demisie, semnează și această declarație antiromânească. Ce mai conta, pentru ex-rex încă o semnătură, după ce l-a arestat pe Mareșalul Ion Antonescu, și-a lăsat, fără remușcări, 120.000 de militari români prizonieri la aliatul sovietic, iar restul armatei a pus-o la dispoziția glorioasei armatei sovietice, care ne-a ciuntit națiunea, a ocupat și a jefuit țara prin dictatura comunistă impusă cu forța. Ex-rex-ul, un alt josnic trădător al românilor din Secolul XX, semnează orișice, fie și împotriva identității și integrității României, chiar și numai, pentru o tinichea de agățat în piept. De data aceasta a semnat Declarația de la Budapesta: „Noi, români și unguri, considerăm că libertatea și propășirea celor două popoare pot fi realizate și garantate numai într-un cadru politic pluralist de respectare integrală a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.” Înălțător de supra democratic pe hârtie! „… dictatura ceaușistă a creat o situație de criză acută, care împiedecă comunicarea dintre români și maghiari.” Criză acută?! Eu, sub dictatura ceaușistă am trăit și profesat 17 ani în Ardeal și nu am simțit nici o criză acută; am comunicat lejer, și eficient, cu maghiarii. Știam că mulți nu ne iubesc, dar public nu-și manifestau resentimente, ura. „Dialogul început astăzi între noi dorește să învingă aceste piedeci și să stabilească bazele unor relații normale între cele două națiuni care s-au format în același spațiu geografic.” Semnatarii români, de dragul adevărului istoric, puteau cere semnatarilor maghiari să evite această frază falsă, contrafăcută, perfid introdusă, dar ei, săraci cu duhul și simțire patriotică, au semnat din toleranță prost înțeleasă. Știind cu ce ignoranți ai istoriei și probleme ardelenești au de-a face, maghiarii au mers mai departe, și așa, doar de reamintire a trecutului, le-a spus că „soluționarea conflictelor (care conflicte?, cine le-a generat?) nu pot veni de la revizuirea frontierelor”. Bine țintită, reamintirea revizuirii frontierelor de către semnatarii unguri, care prin criza acută au adus declarația la conflicte și mai departe, la ce este cu adevărat în mintea și voința lor: revizuirea frontierelor! Dar, nici de data asta, în mintea semnatarilor români nu s-a aprins vreun beculeț, beznă! În această situație semnatarii maghiari au mai făcut un pus strategic pentru scopul lor secular: „Transilvania a fost și este un spațiu de complementaritate și trebuie să devină un model de pluralism”. Semnatarii români au rămas cu gura căscată, habar nu aveau de complementaritatea ungurească și au luat-o drept glazura democratică a declarației, au aplaudat și au semnat în turmă, în frunte cu ex-rex-ul, după care s-au alăturat și alții turmei. Ungurii au câștigat din nou, au mai făcut pasul iredentist, revizionist mimând democrația acelui moment istoric.

3-harta

Trec peste reacțiile și ripostele ardelenilor ce au suferit cumplit istorica complementaritate ungurească între 1940-1944, au motive întemeiate de neîncredere în declarațiile ungurilor, trec și peste replicile apărute în articolele specialiștilor și a bine cunoscătorilor maghiarizării și iredentismului unguresc și mă opresc la realitatea istorică din Decembrie 1989, în Ardeal. Nu trecuseră nici șase luni de la semnarea mult trâmbițatei declarații democratice, prin care ungurii semnatari erau plini de arzător pluralism, de respectarea integrală a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în Transilvania numai pentru ei. În fapt, în spațiul lor de complementaritate, în 22 decembrie 1989, a izbucnit barbar ura lor antiromânească; segregația, revizionismul, purificarea etnică prin izgonirea românilor! Faptele:

În secuimea maghiarizată, dintr-odată românii au devenit din nou, budos olah și vor fi uciși cei care vor manifesta opoziție față de revoluția secuiască. Și revoluția secuiască a ucis pe: Coman Dumitru, locotenent colonel, lovindu-l în cap cu ranga, apoi l-au linșat în stradă. Mort fiind, a fost aruncat în curtea spitalului. Pe Gabor Szekely subofițer de miliție l-au omorât în bătăi pentru că a vrut să-și ajute nașul, care era român. Uciderea bestială a maiorului Agachi Aurel, a făcut înconjurul lumii. L-au ucis cu bestialitate și i-au profanat cadavrul în stradă, băgându-i în gură un șobolan. Soția sa și frații ei, de etnie secuiască, au vrut să-i ridice cadavrul din stradă dar au fost amenințați, pentru că s-a organizat un marș al victoriei secuiești împotriva românului, în care ei, învingătorii, treceau scuipând și lovind cadavrul. Secolul XX, al pluralismului unguresc în spațiul secuiesc de complementaritate. În comuna Dealul, șeful de post, Cheuchișan Liviu, a fost bătut groaznic, muribund fiind au început să-l belească și să-i dea foc. Soția sa cu cele două fetițe au rămas în casă, căreia i s-a dat foc, le-a salvat, în ultimul moment, un OM, un SECUI. Șeful de post din Zetea, Dănilă Gabriel, a fost hărțuit de o gloată revoluționară, bătut, înjunghiat și la urmă un maghiar complementar i-a scos pistolul din toc și l-a împușcat în cap; era căsătorit cu o unguroaică, aveau o fetiță. În Cristurul Secuiesc, plutonierul major Ferencz Emeric și-a pus la adăpost colegii români, pentru care a plătit cu viața, fiind înjunghiat mortal de către etnicii săi. Iată faptele cadrului pluralist, iată dialogul și nici o reacție din partea semnatarilor unguri, nici un protest din partea semnatarilor români, nici o retragere de semnătură. În Decembrie 1989, în secuimea maghiarizată au fost distruse, parțial sau total, 38 sedii de Miliție și Securitate, vandalizate, jefuite, distruse 200 de locuințe ale românilor, ce au lăsat totul refugiindu-se îngroziți, 100 de ofițeri și subofițeri au fost agresați, bătuți, spitalizați, conform Raportului Comisiei Parlamentare. În acea iarnă, 4.000 de români au fost forțați să plece imediat; începea exodul românilor din România în România. Revoluția secuiască ucisese și complementaritatea pe hârtie a mult trâmbițatei Declarații de la Budapesta.

Ion Marcel Ilici Iliescu și Petre Roman-Neulander erau ocupați cu mușamalizarea ucișilor de la București, nu aveau vreme și de complementaritatea din Ardeal, cu epicentrul în secuimea de mult maghiarizată. Conducătorii uniunii ungurilor din România, și-au zis imediat democrați (UDMR) și au pus placa suferințelor etnice datorită lui Ceaușescu și-a Securității sale. De asemenea și-au apărat ferm, cu mult tupeu coetnicii pentru agresivitatea, bestialitatea, uciderile comise cu: „omorurile intră în sfera actelor revoluționare.” E drept, istoria revoluțiilor e plină de morți, de uciși din furia oarbă a momentului, dar după zilele înfocate ale revoltelor, răzvrătirilor apar schimbări cumpănite, rezonabile, chibzuite, reparatorii. Nu în complementaritate pluralistă democrată a secuilor maghiarizați, care au hotărât continuarea discriminării, segregației și purificării etnice: „Aici, în Odorhei, trebuie să se vorbească numai ungurește!!” Pentru acest scop de complementaritate ungaro-secuiască au hotărât: „dacă nu plecați în 24 de ore vă linșăm!” Și au început cu insulte și injurii directe în public și instituții, amenințări prin orice mijloace, molestări, segregație la toate nivelurile, scoaterea limbii române din administrație, iradierea a tot ce era românesc din viața publică. „Să nu vă mai vedem aici!” Astfel au declanșat exodul populației românești din secuimea maghiarizată în următorii ani. Au plecat 30.000 de romani, datorită terorii intensive și susținute, lăsându-și bunurile personale în urmă.

Ca urmare a acestei situații ce a determinat exodul românilor din spațiul majoritar ungaro-secuiesc a apărut Asociația românilor alungați din Covasna, Harghita, Mureș care prin delegații s-a adresat, justificat și argumentat, președințiilor (Ion Marcel Ilici Iliescu, Emil Constantinescu)   guvernului (Petre Roman, Văcăroiu, Ciorbea) parlamentului (Bârlădeanu, Năstase) fără nici un rezultat, repet fără nici un rezultat scontat, doar audiențe sterile și proiecte moarte. Toți cei de mai sus, enumerați, deveniseră dependenți de pachetul de voturi al UDMR, trădând statul național unitar român, trădând românii ardeleni. Nici o deosebire între ei și cei ce au semnat Declarația de la Budapesta.

S-au scris multe articole și studii pertinente, adevărate, s-au scris cărți întregi despre tragedia românilor din Ardeal, au fost boicotate, obstrucționate, excluse din actuala mass media românească dominantă de politicul corect; un zid în fața adevărului! În schimb, în 1996, la Târgu Mureș, la Casa de Editura „Mureș” a părut „Revendicările ungurești”, scrisă de președintele Ungariei, în exercițiu, Arpad Gonez, care știa bine despre Declarația, – complementaritate pe hârtie – de la Budapesta, așa că a scris și semnat: „…Națiunea ungară ține în modul cel mai ferm la dreptul ei de proprietate asupra întregii Transilvanii. Nu va exista niciodată o generație de unguri dispusă să renunțe la acest sfânt drept istoric. Națiunea ungară este gata ca în orice clipă să ia arma în mână pentru a-și exercita acest drept, sacrificându-și chiar viața în luptă.” (pag.86) „Într-o singură problemă nu putem face concesii: Transilvania în întregimea ei – ca o unitate intangibilă – trebuie pusă sub stăpânirea Sfintei Coroane ungare” (pag.110). Emil Constantinescu a fost entuziasmat de Arpad Gonez, l-a primit la Cotroceni în 1997, între timp citise, pe nerăsuflate, revendicările ungurești pentru care, recunoscător, i-a oferit cea mai mare distincție a statului: Steaua României!   Comentariile-s de prisos pentru ardelenii români ce trăiesc ipocrizia ungurească de la Marea Unire din 1918 și nu se așteaptă la altceva din partea lor în viitor. Cât privește criticele și acuzațiile pertinente la adresa   guvernanților României din 1990 sunt inutile, nu le penetrează carcasa nesimțirii, ei nu știu decât să aservească tot ce este străin și-s puși să prade, vândă și trădeze țara și națiunea. În concluzie, de ce să ne luăm după declarațiile ungurilor când vedem și trăim realitatea faptelor lor, chiar și acum, în Anul Centenarului Unirii Neamului Nostru.

(Corneliu Florea, August 2018, Casa cu Flori – România)

La trecutu-ți mare, un prezent minor… (I)

Posted by Stefan Strajer On May - 14 - 2019

La trecutu-ți mare, un prezent minor… (I)

(De la politicienii trecutului la politrucii prezentului)

 

Autor: George Petrovai

 

Cum evoluționismul tot este la modă în știința contemporană, iar prin ea în cam toate sferele de activitate umană (de la înfulecat și până la cea mai abstractă gândire), intenționez ca în câteva articole/episoade să ilustrez catastrofalele progrese (!) înregistrate de politica românească într-un veac și jumătate (din remarcabila perioadă cuzistă și până la actuala deșănțare pesedisto-aldistă), fapt pentru care – ne spune cu tristețe Poetul național – e cu neputință ca „biet român săracul” să nu dea îndărăt ca racul.

Da, căci ăsta-i ruinătorul preț social-economic plătit de o națiune resemnată până la apatie, cu tot mai depreciata monedă moral-spirituală din pricina necontenitelor sforării ale aleșilor și ciracilor lor, atunci când „evoluează” de la domnitorul ce afirmă ritos în Mesajul adresat Parlamentului pe data de 5/17 decembrie 1865, cum că „niciodată persoana mea nu va fi nicio împiedicare la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul politic la a cărui așezare am fost fericit a contribui” (Ioan Scurtu, Monarhia în România 1866-1947, Editura Danubius, București 1991), la jalnicele caricaturi bolșevice, apoi la otrepele postdecembriste. Ăștia din urmă, cel puțin, nu doar că-s necalificați (a se vedea și revedea prestația de pomină a Cabinetului Dăncilă), nu numai că-i mint cu nerușinare pe cetățeni și fură cu sacii din banii publici, dar țin morțiș să-și salveze pieile nelegiuite și averile necinstite prin, vorba lui Băsescu, legi anume făcute „de hoți pentru hoți”, adică prin punerea Justiției în slujba marilor infractori.

Și când te gândești că taman în aceste zile unui parlamentar din Slovenia (țărișoara desprinsă din fosta Iugoslavie) i-a fost cerută demisia de către șeful partidului, iar cel în cauză de îndată s-a conformat, după ce a recunoscut public că a furat un sandwich (mai exact, a sancționat neglijența angajaților unui magazin din Ljubljana)! Nu știu dacă-i un capriciu, ce se dorește o   obligatorie lecție de demnitate publică pentru toți aleșii (negreșit că slovenii își au dragnienii, tăricenii și vâlcovii lor), dar știu că este o diferență ca de la cer la pământ între gestul parlamentarului sloven și înfricoșătoarea nedemnitate din Parlamentul României, unde nimeni până în clipa de față (au trecut, iată, aproape 30 de ani) nu și-a recunoscut faptele de corupție (de ce ar face-o, când pe aceste meleaguri funcționează ca la cartea lichelismului spiritul de gașcă și prezumția de nevinovăție, iar la o adică insulta, calomnia și „abuzurile” săvârșite de procurori împotriva aleșilor cu putere decizională), prin urmare, niciunul dintre aflătorii în treabă din această sfidătoare instituție nu și-a dat demisia, fie pentru a se pune la dispoziția organelor de anchetă ca să-și dovedească nevinovăția de zor clamată la televiziunile aservite, fie din lehamite față de detestabilul joc la care, de regulă, se pretează majoritatea și anumite grupuri parlamentare (Uniunea Democrată Maghiară din România, dubioșii reprezentanți ai celorlate minorități).

 

  1. Alexandru Ioan Cuza, artizanul modernizării României

 

            Cu o domnie de numai șapte ani (ianuarie 1859-februarie 1866), colonelul Al. Ioan Cuza, primul domnitor al României apărută pe harta lumii după unirea Moldovei cu Țara Românească, va rămâne de-a pururi în istoria și conștiința neamului românesc nu doar ca marele bărbat de stat ce-și impune reformele spre binele țării și în dauna sa, ci și ca un veritabil personaj de legendă. Căci iată ce ne spune reputatul istoric Petre P. Panaitescu în Istoria românilor (Editura Didactică și Pedagogică, București 1990): „Cuza vodă era un om inteligent și vioi. Îi plăcea să stea de vorbă cu oamenii de jos și se spune că adesea obișnuia să umble cu haine schimbate ca să poată surprinde mai ușor abuzurile și nedreptățile”, precum – adaug eu – cel cu ocaua statornicită prin lege (ocaua lui Cuza) și ocaua mai mică la care recurgeau negustorii necinstiți.

Alexandru Ioan Cuza

            Cât privește obârșia, studiile și caracterul viitorului domn, iată ce aflăm de la același istoric: „Alexandru Cuza făcea parte dintr-o veche familie boierească din județul Fălciu, înrudită cu familia cronicarului Miron Costin. Făcuse studii în Franța și luase parte la mișcarea de la 1848, alături de tinerii naționaliști. În vremea lui Vogoridi (Nicolae Vogoridi, domnitorul Moldovei de origine bulgară și adversarul unirii – nota mea, G.P.) fusese numit ispravnic (prefect) al județului Covurlui, dar își dăduse demisia, nevoind să-l ajute pe caimacam la falsificarea alegerilor”.

Îndeosebi după reforma agrară, precizează Ioan Scurtu în opul mai sus menționat, reformă „în urma căreia au fost împroprietărite 463.554 de familii cu 1.810.311 ha” (Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu avansează în Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi o suprafață de 2.038.640,2697 ha ce a revenit la 511.896 familii țărănești, cifre la care se oprește și Neagu Djuvara în O scurtă istorie a românilor – „S-au împărțit atunci vreo 2 milioane de hectare la peste 500.000 de familii de plugari”), după reforma agrară din august 1864, vasăzică, popularitatea lui Cuza a fost așa de mare în rândul sătenilor/poporenilor, încât – după detronarea și înlocuirea lui cu principele Carol-Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen – „Radu Rosetti nota că țăranii din comuna Căiuți (jud. Bacău) au declarat că ei «nu au niciun temei de nemulțumire împotriva lui Cuza care le-a dat pământurile și i-a scăpat de boieresc și nu vor să aleagă pe Hopînțol, un neamț pe care nu-l cunoaște nimenea»”.

După secularizarea averilor mănăstirilor închinate grecilor (Petre P. Panaitescu ne face cunoscut în cartea sa: „Aceste moșii erau așa de întinse, încât alcătuiau cam a cincea parte din totalul României de atunci”!), lege dusă la îndeplinire în 1863 cu ajutorul lui Mihail Kogălniceanu, principalul său sfetnic, Al. Ioan Cuza nu ezită ca, în urma plebiscitului din 3 mai 1864, să dizolve Camera doldora de mari latifundiari și să instaureze un gen de dictatură personală prin Statutul ce-i permitea împroprietărirea țăranilor, fapt care – treptat, dar inevitabil – „a provocat împotrivirea tot mai energică, atât a conservatorilor, afectați mai ales de reforma agrară, cât și a burgheziei radicale („roșii”) care-l acuza pe domnitor de tendințe autocratice” (Ioan Scurtu).

Întrucât la începutul anului 1863 s-a reactivat ideea aducerii unui domn străin, același I. Scurtu ne înștiințează că „În cursul anului 1865 îndemnurile la detronarea lui Cuza deveniseră tot mai frecvente”!

Și astfel, neluând Cuza nicio măsură de apărare împotriva complotului asupra căruia fusese avertizat, în noaptea de 11/12 februarie are loc ceea ce Nicolae Iorga numește „o murdară conspirație de politicieni” și P.P. Panaitescu taxează drept „o faptă urâtă, care rămâne ca o pată în istoria noastră” (Neagu Djuvara este convins că „monstruoasa coaliție” anticuzistă „a fost realizată de masoni”), asta după ce Mihail Kogălniceanu apreciase cu mâhnire că „nu greșelile l-au răsturnat, ci faptele lui cele bune”: complotiștii (ofițeri și civili) forțează ușa camerei în care dormea domnitorul, cu pistoalele în mâini îi cer să abdice, acesta nu protestează, ci semnează decretul de abdicare pe spatele căpitanului Pilat, după care este scos din palat „printre două rânduri de soldați întorși cu spatele” ca să nu-l vadă pe fostul domn („Așa de mare era teama de o eventual reacție a ostașilor”, comentează generalul Al. Candiano-Popescu în Amintiri din viață-mi), este suit la iuțeală într-o trăsură cu coșul ridicat, dus în casa unui devotat al lui C.A. Rosetti și, în noaptea de 14/15 februarie, expediat peste graniță.

S-a stabilit în Germania, refuzând să se mai amestece în disputele politice din țară, ba chiar „respingând propunerile celor care voiau să-l aducă înapoi în domnie” (P.P. Panaitescu). De-abia după moartea survenită în anul 1873, corpul lui a fost adus în țară și îngropat pe moșia sa Ruginoasa, loc de pelerinaj pentru zecile de mii de țărani, ce veneau de pretutindeni ca „să se închine la mormântul aceluia care le dăduse o soartă mai bună”…

De reținut ultimele cuvinte ale lui Cuza la părăsirea Bucureștiului: „Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine, decât cu mine. Să trăiască România!”, cuvinte care seamănă izbitor cu cele rostite de mareșalul Ion Antonescu înaintea execuției sale. Ce vreți, eroii și martirii neamului se înfrățesc în eternitate și neuitare, pe când mișeii și găunoșii se încumetresc în vremelnicie și opulență!

Care sunt „faptele bune” ale lui Cuza? Păi sunt cele două mari reforme menționate mai sus, plus legea instrucțiunii publice (pentru prima dată învățământul primar românesc devine gratuit și obligatoriu), legea comunală, legea Consiliilor județene, legea Curții de Conturi, legea contabilității publice, legea Consiliului de Stat, legea introducerii sistemului de măsuri și greutăți metrice, autocefalia Bisericii române, înființarea Universității din Iași în anul 1860 (cea mai veche universitate românească) și a aceleia din București în 1864, gândul nobil și statornic de-a uni toți românii în nou înființatul stat România (acest nume referențial datează din 1862), trecerea din anul 1863 de la alfabetul de tranziție la cel cu caractere latine.

N.B.: În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă cârmuire din istoria noastră), regele Carol I a dus mai departe procesul modernizării României, așa cum fusese el conceput și pus în practică de Alexandru Ioan Cuza și valoroșii săi sfetnici.

(Sighetu Marmației, 17 feb. 2019)

Petrovai-4-1

Foto autor. George Petrovai

Cine apără demnitatea României?

Posted by Stefan Strajer On May - 14 - 2019

Cine apără demnitatea României?

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

 

Răspunsul ar trebui să fie simplu: fiecare cetățean al țării. Dar se întâmplă oare așa?

La Paris, cu câțiva ani buni în urmă, în apărarea demnității României a sărit cetățeanul francez Eugen Ionesco, în cunoscutul (poate nu de ajuns) dialog cu Ellie Wiesel, la o conferință a acestuia. Când Ellie Wiesel descria cum în gara din Sighetul Marmației, în iulie 1944, a fost împins în vagonul de marfă cu destinația lagărul de exterminare Auschwitz de către jandarmii români, Eugen Ionesco s-a ridicat și a spus că jandarmii nu puteau fi români din moment ce, la vremea   respectivă, Sighetul Marmației se afla sub administrația maghiară. Ellie Wiesel a spus că pentru el nu contează dacă jandarmii erau unguri sau români. Eugen Ionesco a ripostat: „Da, dar pentru mine contează”

Asemenea cazuri se pot număra pe degetele unei singure mâini. Dar nu despre ele vom scrie!

Ce m-a determinat să abordez subiectul este emisiunea de pe TVR3 de duminică 4 oct. 2018, întitulată „Caravana România Israel”. La un moment dat reporterița lua interviu unui doctor stomatolog, evreu român emigrat în Israel, care povestea cum familia lui din Oradea a fost deportată în iulie 1944 în lagărul de exterminare de la Auschwitz, pierind acolo toți cu excepția tatălui său care a supraviețuit, s-a recăsătorit și l-a avut pe el. Reporterița asculta impertubabilă. Normal ar fi trebuit să-l întrebe care autorități au dispus deportarea astfel încât adevărul să fie scos la lumină, adică Oradea în iulie 1944 se sfla sub administrația maghiară, conform Dictatului de la Viena din 1940. Dar n-a făcut-o! De ce? Pentru că la școală a fost doar instruită nu și educată în spirit patriotic. Fiind un post national de televiziune poate ne răspund șefii ei. Sau poate se autosesizează Consiul Național al Audiovizualului. Toate sunt tardive, primul apărător n-a reacțonat atunci când trebuia. Poate în viitor.

Aici este vorba despre apărarea demnității românilor din trecut, dar oare în prezent se mai pune problema? Da, zi de zi, fără reacții de apărare. Tot dumnică, 4 nov., în emisiunea lui Carmen Avram, În premieră, de la Antena 3, care trata legea off shore, la un moment dat se prezenta cazul unei comune prin care trece conducta BRUA și cetățenii nu vor avea acces la gazul metan. Este vorba de conducta care v-a transporta gaz metan românesc din Marea Neagră în Bulgaria, Ungaria și Austria, prin sudul României, străbătând 10 județe. Deci gaz românesc, trece prin conducta construită pe banii românilor ca vodă prin lobodă pe lângă cei care sperau să se poată racorda la el. Nu este aceasta o încălcare în picioare a demnității românilor care văd bulgarii, ungurii și austriecii se vor bucura de acest gaz iar ei nu? Nu cu mult timp l-am auzit pe Călin Popescu-Tăriceanu lamentându-se la un post de televiziune că românii au cel mai mic procent din UE de gospodării racordate la gaz. Păi nu era momentul ca din conducta BRUA să se prevadă și posibilitatea de racordare pentru comunitățile pe unde trece? Guvernul calcă Constituția ca să permită accesul constructorilor pe terenul cetățenilor fără acordul lor, dar nu se gândește la proprii cetățeni ca să profite de oportunitatea de a le asigura accesul la gaz metan.

Încolțit de reporter primarul se lamenta că a încercat la județ să rezolve problema racordării la gaz, dar i-au spus că nu se poate face nimic. Apoi mai în glumă, mai în serios, că nu le rămâne decât să găurească ei conducta pentru a lua gaz. Dar nu aceasta este soluția domnule primar! Când cei aleși la județ, Camera Deputaților, Senat, nu mișcă un deget pentru a rezolva o problemă legitimă a celor care i-au ales, nu le rămâne sătenilor decât să tragă clopotul în dungă, să pună mâna pe furci și topoare și în frunte cu liderul lor să oprească lucrările la conductă. Evident guvernul în loc să încerce a găsi o soluție va face ce știe el cel mai bine, călcând în picioare demnitatea sătenilor în continuare, adică va trimite jandarmii să-i bată pe țărani și desigur să le aplice niște amenzi usturătoare, să nu mai îndrăznească să ridice capul din pământ altădată.

Încălcarea demnității românilor se face cu nonșalanță în Parlamentul României, de exemplu, când în legea care permitea controlul fiscal al ONG-urilor se introduce excepția ONG-urilor minoritarilor! A fost de ajuns ca un lider minoritar să-și mormăie nemulțumirea ca liderul majoritar „să găsească soluția”, negândindu-se nicio clipă că așa încalcă demnitatea românilor.

Reportărița n-a recționat atunci, dar aici avem un lider de partid, Liviu Dragnea, care propune chiar el încălcarea demității românilor. Cine să mai apere atunci demnitatea României? Poate președintele! Nicio speranță din moment ce o calcă chiar el atunci când afirmă senin că România nu este pregătită să preia președenția rotativă a UE! Dar poate Președintele României Klaus Ioahannis are circumstanțe atenuante!

Preoții ortodocși se roagă în timpul Liturghiei și pentru cei căzuți pentru apărarea demnității poporului român. Nouă nu ne rămâne decât să ne rugăm ca liderii partidelor naționaliste să treacă peste orgoliile personale și să formeze o coaliție pentru a intra în parlament. De acolo să lupte prin toate mijloacele legale împotriva încercărilor de încălcare a demnității românilor.

(Noembrie 2018, Wilmington, Delaware, SUA)

Foto.Ioan-Ispas

Foto autor. Ioan Ispas

Succesurile dăncilești te fac pe Țepeș să-l dorești…

Posted by Stefan Strajer On March - 20 - 2019

Succesurile dăncilești te fac pe Țepeș să-l dorești…

Autor: George Petrovai

 

În ianuarie s-a împlinit un an de la instalarea Guvernului Viorica Dăncilă. Și tot cam de atunci ni se împuie zilnic capul cu performanțele acestui mătăhălos Cabinet, compus din sculele cele mai de nădejde ale făcăturii PSD – ALDE (a nu se confunda apelativul „de nădejde” cu competența sau demnitatea, ci cu supușenia politrucianistă!), ulterior cârpit/reșapat/remaniat cu atâta chichirez gășcăresc, încât taman miniștrii excluși de către Sorin Grindeanu și Mihai Tudose din guvernele lor, au fost chemați de nostima și neperechea noastră premieriță să facă degeaba umbră pământului în cel mai feminist, nu neaparat și feminin, guvern din istoria României (evident, prin păgubitoarea densitate pentru țară a hoaștelor unse cu toate alifiile detestabilului).

Mai înainte de-a vedea cum stă treaba cu succesurile dăncilești, cuvine-se să fac două precizări:

1) Sensurile dicționărești ale verbului a exclude sunt: a înlătura, a da afară, a elimina, a îndepărta, a excepta, a nu admite. Dacă este de înțeles că un demnitar al statului poate să-și piardă funcția din diverse motive (citeam pe undeva că un ministru dintr-o țară occidentală și-a dat demisia după ce presa l-a acuzat că a folosit telefonul instituției în scop personal!), devine total de neînțeles pentru oamenii cu scaun la cap cum un fost ministru, îndepărtat din echipa guvernamentală pentru incompetență, are atari calități în ochii de șoimană ai premieriței Dăncilă, încât la iuțeală este cooptat în echipa sa reșapată. Ca și cum în câteva luni, respectivul ipochimen ar fi făcut dovada irefutabilă a schimbării lui într-un element indispensabil pentru minister, țară și popor.

2) Tot o performanță, dar á rebours, constituie isprava unui prost ce aruncă o piatră în fântână, iar zece înțelepți nu izbutesc s-o scoată…

Potrivit goarnelor pesedisto-aldiste și statisticilor oficiale (I. Kant spunea că există trei categorii de minciuni: mari, mici și statistici), marea performanță dăncilească, din care au rezultat firimiturile azvârlite grosului salariaților și pensionarilor, se cheamă creșterea economică, cică cea mai gogonată din Europa și printre cele mai vijelioase din lume. Mă rog, propaganda oficială își proptește demagogia agresivă cu cifre umflate…

Atâta doar că întreaga retorică pesedisto-aldistă cu creșterea economică, se bazează în exclusivitate pe consum, nicidecum pe creșterea reală și solidă a unei economii sănătoase, creștere generată de triada investiții – productivitatea muncii – comerț dinamic și reflectată în sporul prosperității tuturor cetățenilor acestei țări, nu doar a aleșilor ticăloșiți și a privilegiaților fără obraz.

CristianSt Art.

Foto. CristianSt Art.

O economie bazată în principal pe consum nu este numai extrem de fragilă și – ca atare – periculoasă pentru țară (economiștii au tras semnalul de alarmă de nenumărate ori), dar acționează și ca un bumerang – se întoarce nimicitor împotriva ocârmuirii care a moșit-o și a nației care i-a trecut cu vederea capriciile începutului! Adică taman ce se întâmplă acuma în România: cea mai mare inflație din Uniunea Europeană, lanțul tot mai greu (pentru omul de rând) al scumpirilor, noi taxe și impozite.

Nota 1: Dragnea și ai lui o lasă mult mai moale cu uriașa idioțenie numită „taxa pe lăcomie”, acuma când constată că ea contribuie la creșterea coeficientului de risc (raitingul de țară), fapt care le îngreunează enorm sarcina împrumutării banilor pentru pensii și lefuri…

În categoria succesurilor dăncilești mai trebuie incluse dovezile neîncetate de subcultură ale tuturor cârmuitorilor actuali, gafele comise tot acuși-acuși, lamentabilele prestații în politica europeană și mondială, starea deplorabilă a sistemului de sănătate și de educație, poziția codașă între țările din Uniune la toate tipurile de transporturi (la autostrăzi în mod special), neobositele răfuieli ale lui Tudorel Toader (Tetelu, cum este „alintat” de presă) cu Justiția și anumiți magistrați, sfidătoarea fraternizare a politrucilor necușeri cu nelegiuiții.

Nota 2: Doamna Dăncilă, vă înștiințez pe această cale că știu în zona Maramureșului Voievodal câțiva bătrâni care trăiesc fără ajutoare sociale, fără curent electric și chiar fără lampă cu petrol (de unde și cu ce să cumpere petrol lampant?). Și numai bunul Dumnezeu are știre câți ca ei își duc astfel destinele pe întinsul acestei țări! Ei bine, îmbunătățiți cu o câtime viața acestor compatrioți, și fiți convinsă că gestul dumneavoastră de omenoasă cârmuire va rămâne în conștiința românilor și în istoria lor ca o veritabilă performanță a Cabinetului pe care cu încrâncenată vrednicie politrucianistă îl păstoriți în prezent.

(Sighetu Marmației, 11 martie 2019)

„Pământul acesta oferă imaginea unui cap plin de abcese, unui corp bolnav, amenințat de o boală gravă, de o febră, de o septicemie: absolut pretutindeni revolte, răzmerițe, anarhii, eforturi parcă inutile, incendii, pregătiri de ostilități, înfruntări rasiale, o materie omenească fermentând parcă într-un non-sens, într-o obscuritate, sub imperiul unor duhuri și a unor germeni care folosesc inconștiența, confuzia de instincte, jocul cu neantul, cu autoflagelarea” , scria cu 50 de ani în urmă în jurnalul său.

alexandru_mironescu_w800_h1145_q100

 

Intelectual cu vocație enciclopedică, Alexandru Mironescu a fost om de știință, profesor universitar, filosof, eseist, precum și un reputat colecționar de artă. A fost primul copil dintre cei patru fii ai familiei Victor Mironescu, colonel, și Elena Mironescu (născută Budișteanu). S-a născut la Tecuci, în ziua de 10 iulie 1903. Între 1922-1926, urmează cursuri de fizică și chimie la Facultatea de Științe a Universității București, obținând licența, iar apoi doctoratul în filosofie. Își continuă studiile științifice la Paris în perioada 1926-1929, devenind doctor în științe fizice. Se întoarce în țară și ocupă un post de asistent universitar la Catedra de chimie organică a Facultății de Științe de la universitatea bucureșteană. În anul 1931, se căsătorește cu Maria Constantin, cu care a avut doi copii, Ileana și Șerban. Desfășoară o intensă activitate intelectuală: îi apare studiul „Spiritul științific” (1934), după care romanul „Destrămarea națională” (1939), menționat de George Călinescu, doi ani mai târziu, în celebra sa lucrare „Istoria literaturii române”, colaborează la Revista Fundațiilor Regale. Ține o serie de conferințe pe teme filosofice la Radio București și la Fundația Culturală „Regele Carol”. În anul 1943, participă alături de Sandu Tudor, cel mai bun prieten al său, de Paul Steian, Benedict Ghiuș ș.a. la o întrunire spirituală organizată la Cernăuți de Mitropolitul Tit Simedrea. Prolific și în continuare, își completează creația cu noi lucrări publicate: studiul „Limitele cunoașterii științifice” (1945), monografia „Claude Bernard” (1946) și eseul filosofic „Certitudine și adevăr” (1947).

În anul 1948, prietenul său, poetul Sandu Tudor, se călugărește la Mănăstirea Antim. „Se pare de interes capital să restituim aici starea mănăstirii din anii 1945-1947, precedând experiența Rugului Aprins […]: comunitate de călugări-studenți, mai ales la teologie cu precădere, dar și la filosofie, arte frumoase, matematici chiar[…] Persoanele pe care Antimul le reunea, citadini adesea tineri sau chiar foarte tineri, veneau din lumea studiilor riguroase și deschise, cum se cuvine universalului. Pentru aceștia viața monahală, departe de pitoresc sau evlavie semănătoristă, răsuna de chemările Absolutului viu. Ea deschidea calea căutărilor și a descoperilrilor trăite, dar de un alt ordin – ar fi spus Pascal – decât ordinul acestei lumi (Andrei Scrima, „Timpul Rugului Aprins”). Alexandru Mironescu s-a alăturat grupului „Rugul Aprins”, devenind un reprezentant de seamă al mișcării de reînoire spirituală și duhovnicească a anilor 1945-1948 de la Mănăstirea Antim, în care se întâlneau, sub semnul Rugăciunii lui Iisus, intelectuali mireni și clerici însuflețiți de taina isihasmului. În anul 1949, este înlăturat, din motive politice, de la universitate, ajungând un simplu profesor de liceu. Ia parte și pe mai departe, cu regularitate, la activitățile grupării spirituale „Rugul Aprins” și se retrage adesea la Cernica. Ateu și discreționar, regimul comunist a interzis în anul 1948 aceste întâlniri incluzând impresionante conferințe religioase, considerându-le subversive, iar cei mai mulți dintre participanții la ele au fost arestați, judecați și încarcerați în închisorile Gulagului: Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor), părintele Benedict Ghiuș, părintele Roman Braga, părintele Sofian Boghiu, părintele Arsenie Papacioc, Alexandru Mironescu, părintele Dumitru Stăniloae, Nichifor Crainic, părintele Petroniu Tănase, părintele Bartolomeu Valeriu Anania, părintele Andrei Scrima.

Alexandru Mironescu a fost arestat la 14 iulie 1958 împreună cu fiul său. Un gest emoționant care probează un spirit altruist și generos, precum și un cult al prieteniei fără egal este cel de la procesul nefast intentat. Folosindu-se de dreptul său la ultimul cuvânt, a solicitat instanței clemență nu pentru el, ci pentru medicul și poetul Vasile Voiculescu: „Nu am nimic de adăugat în ceea ce mă privește. Nu cer nimic pentru mine. În schimb, vă cer să reconsiderați prezența aici, ca învinuit, a doctorului Vasile Voiculescu. Vă rog să vă gândiți că sunteți pe cale de a condamna pe unul dintre marii poeți și oameni de cultură ai acestei țări. Pentru el cer înțelegerea dumneavoastră; cer să se ia în considerare vârsta lui și să fie pronunțată achitarea din partea tribunalului”. Tulburătoare este și relatarea părintelui Bartolomeu Anania despre cum a aflat vestea eliberării poetului Vasile Voiculescu: „…la Aiud, intersectându-ne numai pentru câteva secunde, într-o pauză de muncă brută, Alexandru Mironescu a izbutit să-mi șoptească, cu ochii înecați de bucurie, că Voiculescu părăsise pușcăria, grațiat printr-un decret special”. În amintirile sale, părintele Anania, cu harul său inconfundabil, îl numește pe Mironescu „omul rugăciunii cu candelă și lumânare”, „cărturarul admirabil, interlocutorul delicat și ferm, îngrăgostitul de muzică și poezie, observatorul fin și nu lipsit de umor, colegul generos și prietenul total”.

Sub acuzația de „activitate subversivă”, Al. Mironescu a fost condamnat la 20 de ani de închisoare. A ispășit 5 ani de temniță între 1958-1963, fiind eliberat, cu sănătatea zdruncinată, în noiembrie 1963. După eliberare, își pune ordine în manuscrise, dar nu face nici o concesie regimului comunist pentru a le edita.

În 1964, încheie romanul „Ziduri între vii” și volumul de meditații spirituale „Floarea de foc”, dar nu va mai publica nimic până la moarte. În 1966, finalizează și romanul „Serile singurătății”, iar în perioada următoare își va definitiva și eseul de teologie a istoriei „Kairos”, precum și „Poemele filocalice”, pe care le considera culminația scrisului său. În ultimul deceniu de viață, a continuat să-și întrețină vechile prietenii (Nichifor Crainic, Benedict Ghiuș, Radu Gyr, Petre Manoliu ș.a.) și leagă unele noi (Ioan Alexandru, Andrei Paleolog, Spiru Vergulescu ș.a.).

Alexandru Mironescu a murit de cancer în ziua de 20 ianuarie 1973. Slujba de înmormântare a fost oficiată de prietenul său părintele Benedict Ghiuș care l-a caracterizat ca nimeni altul în cuvinte de înaltă prețuire rostite cu acest prilej: „om de știință, profesor fascinant, gânditor cu vast orizont de cultură, de finețe, de informație, scriitor consacrat și totodată mărturisitor puternic și întotdeauna substanțial al credinței noastre”.

Jurnalul ținut de Alexandru Mironescu a fost publicat la Editura Eikon sub titlul „Admirabila tăcere. Jurnal (2 iulie 1967 – 29 septembrie 1968)”, ediție îngrijită și prefațată de Marius Vasileanu, publicist pasionat de valorile creștine în trăirea lor vie și autentică, profesor de istoria religiilor. Cartea a fost bine primită și apreciată pentru rigurozitatea cu care a fost structurată și edificată, având un indubitabil statut de document, volum din care citatul care urmează ne dezvăluie o constatare ce pare a fi valabilă și în prezent: „Generația de azi, tinerii (inclusiv cei care au acum 30-35 de ani), formează un grup de oameni, era să zic o familie, dar m-am răzgândit, care nu mai e ca altădată, o generație nouă, ci o lume închisă față de noi, streină, înconjurată de un zid chinezesc, cu atribute noi, alte reacții, alte impresii depozitate în substanța lor, alte concepte despre viață, despre lume, despre relațiile dintre oameni, dintre sexe, dintre ei și copii, dintre ei și societate. Se constituie ca un stat în stat, ca un organism nou, în altul care într-un fel l-a născut și purtat, dar care aproape e alceva”.

Dorin-Nadrau.Poza-noua-201x300
Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

Statuile Timișoarei

Posted by Stefan Strajer On December - 7 - 2018

Statuile Timișoarei

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

 

Motto: „Granițele se apără cu statui nu cu armate” (Octavian Goga)

 

Din nefericire Timișoara nu are nicio statuie din categoria celor la care se referea Octavian Goga când a emis cugetarea. Există doar busturile lui Decebal, Eminescu, Avram Iancu (în curtea unui liceu), Eftimie Murgu, a regelui Ferdinand și a câtorva celebrități locale plasate pe aleea personalităților din Parcul Central.

Timișorenii care merg în Ungaria prin Cenad și trec prin localitatea Mako întâlnesc în drumul lor trei statui impozante ale unor personalități istorice maghiare. Un orășel de o sută de ori mai mic decât Timișoara are trei statui! De multe ori trecând pe acolo am văzut grupuri de elevi care în fața unei statui ascultau o lecție de istorie.

De fapt există totuși statuia secuiului Gheorghe Doja, conducătorul răscoalei țăranilor secui, români și maghiari din 1514.

*

DSCN6492

Foto. Gheorghe Doja (1514) executat de nobilimea maghiară la Timișoara. Pus pe un tron înroșit cu o coroană de fier înroșită pe cap, bucăți de carne smulse și date locotenenților lui.

*

Răscoala s-a declanșat când nobilimea maghiară s-a opus înrolării țăranilor în cruciada pe care Papa voia s-o declanșeze împotriva otomanilor. Pentru ca armata țărănească să poată fi învinsă s-a aliat armata regală maghiară cu armata voievodului Transilvaniei. Ca o ironie a soartei peste 12 ani, în 1526 regatul maghiar este transformat în pașalâc. De lupta creștinilor între ei au profitat otomanii.

Gheorghe Doja nu are nicio statuie în județele Harghita și Covasna. De 15 martie n-a beneficiat de nicio coroană de flori din partea organizațiilor maghiare, nici măcar din partea celor întitulate secuiești. Săracii secui au fost complet maghiarizați, și-au pierdut limba și-au uitat strămoșii glorioși, și-au uitat istoria devenind în schimb vârful de lance al maghiarilor.

Primarul liberal Nicolae Robu acum patru ani (2012, n.red.) a promis că v-a împodobi Timișoara cu mai multe statui ecvestre. Chiar a expus în holul primăriei macheta unei statuie ecvestre a lui Iancu de Hunedoara. Mi-am zis că în sfârșit are și Timișoara un primar patriot!

Timpul a trecut, statuia lui Iancu de Hunedoara nu s-a mai făcut, macheta a fost scoasă de pe hol, în loc de statuie ne-am ales cu un bust a lui Iancu de Hunedoara pe Aleea Personalităților. În schimb au apărut alte statui în zona centrală. Cum arată aceste statui vedeți în imginile de mai jos.

*

DSCN6497

Foto. Statuia nr.1. Scripcariu-2015 (așa scrie pe soclu)

*

Nu știm ce reprezintă. Dacă omulețul ar avea plete am putea interpreta că-l reprezintă pe primar purtând pe brațe Timișoara.

Poate că autorul a avut o viziune națională. Atunci s-ar putea interpreta că statuia îl reprezintă pe premierul technocrat (Cioloş, n.red.) ducând pe brațe România la Bruxelles.

*

DSCN6499

Foto. Statuia nr.2

Nu am reușit să aflu numele și autorul grupului statuar. Este un mister total.

*

DSCN6498

Foto. EVA (Scripcariu-2015)

*

Avem așadar o statuie a primei femei din lume și a băiatului de azi rob al celularului. Probabil că o asemenea combinație nu se găsește chiar pe toate drumurile și i-a încântat atât de tare pe edili încât au preferat să consume bronzul (să cheltuie banii) alocat statuiei lui Iancu de Hunedoara pe aceste opere de artă. Toate cele șapte statui i-a costat pe contribuabili 146.000 euro.

Nu e prima dată când Timișoara este „împodobită” cu niște monstruozități. Mai jos se pot vedea două dintre ele rămase de la primarii postdecembriști.

*

DSCN6493DSCN6494

Foto. Omul țintă Szakats B. 94

*

Placa de pe soclu are următoarea inscripție: „Eroi martiri Avram Ioan Vasile, Belici Radian, Grama Alexandru, Nicoară Elena, Tako Gabriela, Tăsală Remus și alți eroi necunoscuți.” Apoi este redat un citat din Biblie: „Mai mare dragoste decât aceasta ca să-și pună cineva viața pentru prietenii săi nimeni nu are” (Ioan 15.13).

Vă place statuia? Mie nu-mi place! Cum au putut accepta edilii orașului ca frumoșii tineri împușcați mișelește în decembrie 1989 să fie reprezentați prin această uriciune de om! Este o jignire adusă memoriei lor. Mărturisesc că am trecut de sute de ori pe lângă acestă statuie, dar n-am știut până acum câteva zile, când am pozat-o, că este dedicată acestor tineri. Placa este mică și de pe trotuar nu se vede ce este scris pe ea. Probabil că timișorenii dacă ar ști cui este dedicat monumentul ar fi la fel de revoltați ca și mine.

*

DSCN6495

Foto. Fără nume C.I. Popovici 1993

*

Cine are interesul ca-n locul unor personalități istorice care să stimuleze patriotismul sunt plasate niște kitsch-uri? Sunt puțini dar perseverenți. În Timișoara administrația românească s-a instalat oficial în 3 august 1919. Au trecut aproape 100 de ani și nu s-a reușit să se imprime o pecete românească orașului. Dimpotrivă s-au cheltuit sume uriașe pentru a pune în valoare urmele ocupației otomane scoase la iveală odată cu așa zisa reabilitare a centrului istoric. Adică în loc să caute urmele strămoșilor edilii Timișoarei cheltuie banii pentru a scoate în evidență urmele cotropitorilor vremelnici a acestor locuri. Desigur clădirile moștenite de pe vremea când era numită mica Vienă trebuie păstrate și întreținute, dar ceea ce s-ar fi putut face ar fi fost tocmai amplasarea unor statui ale eroilor românilor. Din păcate paralel cu acest aspect urbanistic se însinuează și un spirit antiromânesc prin cultivarea ideii că bănățenii sunt altfel decât restul românilor, că ei ar fi mai apropiați de valorile vestului decât ale regățenilor, săpând discret la temelia statului.

Noroc cu perioada comunistă care a realizat un grup statuar dedicat armatei române. Acolo se depun coroanele oficiale de flori cu diverse comemorări.

Nu ne rămâne decât speranța că vor ajunge și patrioții la cârma orașului în următoarea sută de ani.

(20 iulie 2016, Ioan Ispas)

Structura și organizarea legiunilor romane

Posted by Stefan Strajer On November - 15 - 2018

Structura și organizarea legiunilor romane

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

 

Am abordat acest subiect deși nu sunt un admirator al romanilor. Mă consider urmaș al dacilor. Nu cred în teoria conform căreia poporul român s-a format prin fuziunea dacilor cu romanii. Faptul că-n România sunt multe statui ale lui Decebal și doar una a lui Traian (și aceea o bătaie de joc, plasată în fața Muzeului Național de Istorie) dovedește că-n mentalul colectiv s-a păstrat adevărul privind strămoșii noștri care sunt daci. Pentru mine romanii sunt niște invadatori care au distrus civilizația materială a dacilor și au venit cu scopul să jefuiască. Că au construit drumuri, edificii publice și vile au făcut-o ca să se poată deplasa armata, să adune birurile, respectiv să se simtă bine oficialitățile lor, aproape ca la Roma. Dar să dăm cezarului ce este al cezarului pentru că organizarea legiunilor romane a fost remarcabilă. Informațiile pe care le voi prezenta le-am preluat îndeosebi din lucrarea Legions of Rome, autor Stepen Dando-Collins, editura Thomas Dunne Books, 2010.

Subunitatea de bază era grupa formată din 10 soldați comandați de un decurion, în cazul cavaleriei, subordonat direct centurionului. La infanterie grupa era formată doar din opt soldați din care unul era comandant. Soldații din grupă erau foarte uniți pentru că luptau împreună, dormeau în același cort și-și preparau hrana în comun. Romanii nu aveau bucătărie de campanie. La ei micul dejun era o cană de apă, prânzul o gustare rece, masa principală fiind cina cu o bucată de pâine și ce mai preparau pe lângă ea. Ei primeau ca rație, pâine, vin, ulei și grâne pe care le măcinau. Încingeau pâinea în vin și în ulei. Carnea era considerată ca supliment și o mâncau din când în când. Ca îndulcitor foloseau mierea. Rația de grâne era de ½ bushel de legiune pe lună (1 bushel = 35.2 litri, nota red.). Pentru aprovizionarea cu delicatețuri apelau la comercianții care însoțeau legiunea. Grupa avea la dispoziție și un măgar cu ajutorul căruia era transportat cortul și diverse unelte cum ar fi târnăcoape, lopeți, topoare ș.a. Echipamentul de luptă însă se afla permanent asupra soldatului, așa încât un legionar roman putea să intre în luptă imediat în cazul unui atac prin surprindere. De măgarii legiunii se ocupau persoane anumit desemnate, de obicei dintre sclavi. Grupa își asigura și santinelele care asigurau paza în timpul nopții. Vă dați seama cât de păzit era castrul unei legiuni care standard avea 59 de centurii și fiecare centurie 10 grupe. O legiune avea în timpul nopții 590 de santinele furnizate de grupe plus cele cu misiuni speciale de gardă. Evident că era practic imposibil să ataci prin surprindere o legiune în timpul nopții. Dormitul unei santinele în timpul serviciului era considerată o abatere gravă care punea în pericol grupa respectivă. Pedeapsa era stabilită de membrii grupei și consta în biciuirea vinovatului chiar până la moarte. În timpul luptelor membrii grupei considerau că luptă pentru a-și ajuta colegii de grupă. Presupun, pentru că n-am găsit nimic scris, că membrii grupei se ocupau și de colegul căzut în luptă, în sensul anunțării familiei și predării acesteia a bunurilor personale. Probabil și formarea grupei era făcută după afinități lingvistice și regionale.

legionar-roman

Până în anul 197 d.C. legionarii romani nu aveau voie să fie căsătoriți. Cei care erau acceptați să fie înrolați și erau deja căsătoriți trebuiau să divorțeze. Totuși legionarii romani nu erau condamnați la abstinență pentru că legiunea era însoțită pe lângă comercianți și de prostituate. Atât comercianții cât și prostituatele și evident măgarii și însoțitorii lor erau acceptați în castru, în spațiul dintre barăci (în cazul castrelor fixe) sau corturi și valul protector aflat la cel puțin 60 de metri de barăci (pentru a nu fi atinse de eventualele săgeți cu foc lansate de inamici).

Fiecare grupă desemna un membru al ei pentru a se ocupa de următorul loc de campare. Acest grup de circa 590 de soldați condus de un ofițer pornea cu un avans de câteva ore pe drumul pe care urma să se deplaseze legiunea și atunci când găsea un loc potrivit ca distanță și așezare, stabilea unde să fie amenajat castrul provizoriu. Chiar dacă era folosit o singură noapte castrul era amenajat după aceleași reguli, doar că în loc de barăci erau corturi. Funcție de poziția în legiune a unei centurii și funcție de poziția grupei în centurie era înfipt în pământ semnul grupei pe locul stabilit pentru cort. Se începea cu marcarea cartierului general cu un steag alb, erau marcate străzile și linia corturilor, pentru ofițeri se folosea un steag violet iar pentru grupe se foloseau sulițe pentru marcare. Se trasa poziția valului de pământ care înconjura castrul și se săpa șanțul aferent digului. Când ajungea legiunea la locul de campare totul era pregătit, se intra pe poarta principală și fiecare știa unde să-și instaleze corturile se trecea la odihnă și pregătirea cinei. Înainte de a-și instala propriile corturi, legionarii se ocupau de ridicarea corturilor ofițerilor și tribunilor. Corturile erau din piele cusută.

Tabăra avea patru porți, câte una pentru fiecare latură, suficient de largi ca să poată ieși câte 10 oameni odată. Poarta principală era stabilită în partea opusă inamicului. În timp ce o parte a legionarilor închideau tabăra, o cohortă de gardă asigura paza și alta aducea lemne, apă și alimente. Această organizare permitea legiunii să intre rapid în luptă perfect organizată pe centurii și să fie eficientă și la startul următoarei etape de marș care era de aproximativ 30 km. Dacă i-ar fi lăsat pe legionari să-și instaleze corturile alandala, după preferințe, se pierdea mult timp apoi pentru refacerea în formații de marș sau luptă.

Între comandantul legiunii și soldații executanți era o singură verigă de comandă, centurionul. Dacă facem o comparație între divizie (care are cam același număr de militari ca și o legiune romană), observăm că avem mult mai multe verigi, comandant de regiment – comandant de batalion – comandant de companie – comandant de pluton, deci de patru ori mai multe. Evident că numărul foarte mic de verigi de comandă din cazul legiunilor contribuia mult la conducerea eficientă din timpul luptelor.

O legiune angaja anual circa 250 de noi soldați, pe bază de voluntariat, dintre tinerii cu vârste cuprinse între 20 și 25 de ani, care puteau să fie sau nu cetățeni romani. Nu se acceptau sclavii pentru înrolare. Fiecare legiune recruta tinerii doritori din zona arondată ei, îi instruia circa trei luni de zile și cei care treceau testele fizice și psihice erau angajați, dar nu în legiunea care i-a instruit. Ei primeau solda pe perioada instruirii și erau trimiși în alte locuri din imperiu. De ce în alte locuri? Ca să nu fie puși în situația de a lupta contra fraților sau părinților lor în cazul unor răscoale. Dar ceea ce știau romanii acum 2.000 de ani nu știau ungurii acum 100 de ani! Când tânărul ofițer român Apostol Bologa (Emil Rebreanu, fratele lui Liviu Rebreanu, sursa de inspirație a romanului Pădurea Spânzuraților) cere generalului imperial austro-ungar să fie mutat pe un alt front, ca să nu fie pus în situația de a lupta cu frații săi români, acesta îl refuză. Nu apreciază deloc onestitatea ofițerului care putea pur și simplu să treacă linia frontului la români fără să atragă atenția asupra lui. Mai mult decât atât pune serviciile de informații să-l urmărească. De aici și până la acuzația de încercare de dezertare la inamic și spânzurarea ofițerului n-a fost decât un pas. Să nu fi știut imperialii austro-ungari ceea ce știau imperialii romani? Știau, dar răutatea și ura împotriva românilor le-au întunecat mintea preferând să piardă un ofițer numai ca să-și satisfacă aceste instincte primare. Evident că un asemenea imperiu bazat pe ură și răutate nu putea s-o ducă mult, el destrămându-se doar după 25 de ani de existență (1867-1918).

Un legionar roman, în perioada războaielor cu dacii, avea un salariu anual de 1.200 sesterți, pe care îi primea în două tranșe, în 25 martie și în 25 octombrie. Centurionul șef avea însă un salariu anual de 100.000 sesterți, deci cât toți legionarii la un loc de sub comanda sa. Cei doi centurioni adjuncții (optio și tesserarius) primeau un salariu anual de câte 20.000 de sesterți. După 20 de ani de serviciu militar legionarul era lăsat la vatră, primea cetățenie romană și o pensie de 12.000 sesterți plătită o singură dată. Auxiliarii serveau 25 de ani și la lăsarea la vatră nu primeau cetățenia romană.

Pentru merite deosebite puteau fi lăsați la vatră înainte de termen. De exemplu Cohorta I Brittanum Ulpia a luptat atât de curajos în războiul din Dacia, încât ce a mai rămas din ea (nu le-a fost ușor cu dacii) a fost lăsată la vatră la patru ani după terminarea războiului, după numai 12 ani de serviciu militar.

În British Museum din Londra se află expus Certificatul de lăsare la vatră a lui Marcus Ulpius Novanticus fiul lui Adcabronates din Ratae, pentru serviciul loial și credincios în campania din Dacia care a fost lăsat la vatră înainte de terminarea serviciului militar. Novanticus împreună cu alți 1.000 de celți din orașul Ratae (Leicester) s-au înrolat în anul 98 d.C. în armata romană și în 10 august 110 d.C. s-a întors în orașul natal pentru a se bucura de binefacerile serviciului militar și aș întemeia o familie. După cum se poate observa legionarul Novanticus n-a reușit să intre în grațiile niciunei fetișcane sau vădane dace la patru ani de la terminarea războiului fiind nevoit să se întoarcă în Anglia pentru a-și întemeia o familie. Cu alte cuvinte nu se prea înghesuiau dacienele pentru a se mărita cu veteranii romani. Certificatul sus amintit, scris pe o placă de bronz, este o dovadă că veteranii romani nu erau agreați în Dacia, dar deloc, din moment ce adepții formării poporului român prin combinația romanilor cu dacienele nu pot prezenta nici un asemenea certificat. Să mai remarcăm și faptul că primirea cetățeniei romane implica și romanizarea numelui (Novanticus) respectiv cele două prenume Marcus și Ulpius suplimentare din care cel puțin unul trebuia să fi aparținut unor împărați romani. Noncetățenii romani aveau dreptul la un singur nume.

Pentru a ne da seama de valoarea banilor pe vremea aceea, dăm câteva prețuri. O fermă mică valora 100.000 de seterți, 3 sesterți era o găleată de grâu (8,8 l), 1/16 sesterți era prețul de intrare la o baie publică.

Când avea loc adunarea pentru raport, legionarii din fiecare centurie se așezau pe 8 rânduri la distanță de un metru între ele și câte 10 în fiecare rând. Centurionul se plasa primul din stânga, tesserarius era ultimul din stânga și optio era ultimul din dreapta. Centurionii erau ofițeri de rang mijlociu promovați din rândurile legionarilor. Era identificat după creasta de pe cască și după faptul că purta sabia în stânga. Soldații purtau sabia în dreapta.

Optio era responsabil cu instrucția și evidența legionarilor, iar în bătălie cu menținerea ordinei. El înlocuia centurionul la comandă dacă era nevoie. Instrucția se făcea cu arme din lemn dar de greutate dublă față de armele normale.

Tesserarius ținea obligațiile zilnice și orarul gărzilor. Când legionarii nu erau implicați în lupte, în acțiuni de protecție a transporturilor birurilor sau alte activități ei se ocupau de construcții. Romanii nu aveau unități speciale de geniu. Trupele auxiliare, pe care unii istorici mai superficiali le considerau de construcții (prezentând ironic atacul dacilor în sudul Dunării asupra trupelor auxiliare romane, ca și cum acestea nu aveau decât lopeți și roabe) erau trupe combatante. Diferența față de legiuni era solda care era jumătate din a legionarilor, erau unități mai mici și la lăsarea la vatră nu primeau cetățenia romană.

Comandantul unei legiuni era pretor-ul, având rangul de senior magistral. Comanda unei legiuni putea fi dată și unui membru al senatului, având titlul de legatus legion, cu un salariu anual de 400.000 sesterți plus 300 de sesterți pe an pentru fiecare nou recrut. Al treilea în comanda unei legiuni era praefectus castrorium. Legiunea mai avea 6 tribuni care în bătălie nu aveau dreptul să comande. Prefectul comanda o cohortă auxiliară. Questorul se ocupa de recrutări. Fiecare legiune avea o mică formație de cavalerie de 128 de oameni, pentru curierat și apărare. Ei erau plătiți cu o treime din salariul legionarilor.

Iarna legionarii primeau concedii dar numai unul din patru. Asta însemna că practic odată la patru ani puteau pleca în concediu. Plecau departe și nu puteau fi chemați în caz de urgență. Inițial pentru a primi aprobarea de concediu legionarii trebuiau să plătească o taxă centurionului. Ulterior taxa s-a plătit din tezaurul imperial. Legionarii care plecau în concediu lăsau la bază coifurile, scuturile, armurile și sulițele, dar păstrau sandalele militare și săbiile. Aveau dreptul să umble prin oraș cu sabia agățată de centură ceea ce era interzis civililor.

Programul retragerii în tabăra de bază începea oficial în 19 octombrie. Fiecare bază cuprindea cazărmile trupei, complexul comandamentului, băi, depozite și un spital. Pentru fiecare centurie era prevăzută o baracă cu câte o cameră pentru fiecare grupă de 10 oameni. Fiecare centurion și optio aveau camera lor.

În afară de santinele de la grupe se mai asigurau 8 santinele pentru cortul tribunului de serviciu, 4 în față, 4 în spate. Trei santinele erau postate la cortul pretorului și câte două la fiecare general aflat în tabără. Santinelele erau împărțite în 4 ture de câte 3 ore pentru o noapte romană care era de 12 ore. La fiecare poartă erau 10 santinele. Altele erau pe ziduri și turnuri. Aveau ceasuri cu apă pentru măsurarea timpului. În timpul zilei o gardă era în afara zidurilor. Noaptea patrula în afara zidurilor o formație de cavalerie. O parolă era stabilită de ofițerul cel mai înalt în rang în fiecare seară.

Activitățile erau anunțate prin trompetă, la fel deșteptarea și stingerea. La primul semnal pregătirea de marș lansat de trompetă legionarii strângeau cortul lor și al afițerilor, apoi strângeau bagajele și așteptau. La al doilea semnal pregătire de marș bagajele erau încărcate pe măgari. La al treilea semnal pregătire de marș prima formație ieșea pe poartă. Trompeta se folosea și-n timpul bătăliei pentru a transmite comenzi ca înainte marș, la stânga, la dreapta, desfășurarea, revenirea în formație, etc.

Și-n armata romană se acordau decorații pentru anumite fapte. Pentru rănirea unui inamic se acorda The Spear. Pentru uciderea unui inamic se acorda Cupa de Argint. Primul legionar care urcă pe zidul unei cetăți inamice primea The Mural Crown. Primul legionar care urca la bordul unei nave inamice primea Coroana Navală. Mai aveau și alte decorații.

În concluzie putem afirma că Imperiul Roman s-a putut edifica grație structurii și organizării militare a legiunilor. Fiind unități aproape independente de resursele mediului în care operau în perioada de extindere a imperiului au fost foarte eficiente. Când au trebuit să treacă în defensivă au fost mai puțin eficiente, consumând resurse mari fără a mai putea aduce venituri imperiului.

Dilemele și tragediile unei epoci

Posted by Stefan Strajer On November - 14 - 2018

Dilemele și tragediile unei epoci

Autor: Silvia Urdea (Waterford, Michigan, SUA)

 

(Nikos Kazantzakis, Fratricizii, Humanitas, 2017)

Editura Humanitas, prin inspirata traducătoare Alexandra Medrea, ne face un dar cu totul special prin publicarea romanului lui Nikos Kazantzakis, Fratricizii (1954, apărut postum în 1963).   Scriitorul despre care Albert Camus, concurent la decernarea Premiului Nobel, a afirmat că romancierul grec îl merita de „o sută de ori mai mult”, ne fascinează și de data aceasta, ne provoacă, ne tulbură ca în tot ceea ce a scris, asigurându-și locul cel mai înalt în elita literaturii eline și universale.

Romanul, compus spre sfârșitul carierei, sintetizează trăsăturile distinctive ale viziunii filozofice, etice, socio-politice și artistice ale unei personalități de o complexitate covârșitoare. N. Kazantzakis a fost un scriitor militant în sensul profund al termenului, care s-a implicat în bătăliile esențiale de idei ale epocii sale, dar și concret în mișcările politice menite a schimba lumea. El este incendiar și contemplativ, cutreierat de îndoieli și ezitări, dar și năvalnic în acțiunile sale, navigând între contradicțiile eului său și ale lumii contemporane, dominată de confuzie, sfâșiată între declinul creștinismului și barbaria maselor, între totalitarism și neputințele democrației, între veleitățile hegemonice ale Occidentului și ridicarea Orientului. Personajele sale mistuite de un continuu foc interior, de impetuozitate par smulse dintr-o frescă pusă în mișcare de un impuls originar. Nimic mai străin de personajele sale decât mediocritatea sau măsura, ele acționând mânate, parcă, de o frenezie dionisiacă.

Dacă substanța eroilor prozatorului este de sorginte dionisiacă, în schimb structurarea universului romanesc ne apare de un calm apollinic, în buna tradiție a tragediei grecești marcate de simplitate și sobrietate. Inspirat din războiul civil al Greciei din 1946-1949, în care s-au confruntat partizanii bolșevismului cu trupele guvernamentale, romanul se concentrează doar pe durata Săptămânii Patimilor, simbolic aleasă. Spațiul este și el redus la satul de munte, neospitalier, auster, sinistru precum Kastelos, cu oameni posaci, dogmatici, divizați între „beretele negre”, reprezentând statu-quo-ul și „beretele roșii”, alias revoluționarii adepți ai „Evangheliei lui Lenin”. Între aceste forțe se zbate zilnic Părintele Iannaros, păstorul sufletesc al satului, obsedat de necesitatea stopării războiului, pe care el îl consideră fratricid. Pentru tabăra „roșie” războiul nu este fratricid, ci o expresie a insurgenței împotriva vechiului. Se confruntă în roman o concepție religioasă, universalistă a societății cu una a luptei de clasă, menită a răsturna oligarhia și a instaura dictatura proletariatului. Kazantzakis, prieten cu socialistul și agitatorul comunist Panait Istrati, a făcut parte din falanga acelor „tovarăși de drum” din Occident ca H.G. Wells, G.B. Shaw, H. Barbusse, R. Rolland, Andre Malraux etc. fervenți susținători ai URSS-ului, în ciuda simptomelor tot mai clare de totalitarism. Se știe azi cât de mult rău au cauzat „tovarășii de drum”, întârziind procesul de demascare a crimelor comuniste. Kazantzakis, deși a fost un admirator al lui Lenin, nu a devenit niciodată un comunist devotat, trăind ca și P. Istrati amarnica deziluzie a coruperii idealismului comunist în universul concentraționar sovietic.

Titlul romanului optează pentru o viziune naționalist-patriotică, bazată pe religia binelui întruchipată de morala lui Iisus Hristos, încadrată într-o privire de sus a lumii, văzută ca o succesiune de civilizații, în sensul acelui corsi e ricorsi.

Părintele Iannaros are o statură epopeică, așa cum bine îl descrie tânărul Leonidas, „are o forță de nestăpânit, misterioasă, o credință nestrămutată, e blând și sălbatic în același timp, o durere profundă emană din ochii lui și din barba care îl face să semene cu Moise” (op. cit., p.131). Iannaros este un autoportret al scriitorului, dar nu singurul. Călugărul Anastasios de la mănăstirea Sf. Ana preia din personalitatea scriitorului ideea de jertfă pentru creație și de neostoită confruntare a celor două constante dialectice ale ființei omenești, teluricul și celestul. Ar mai fi și studentul Leonidas, doborât de gloanțe, serafic în idealismul lui, poet și îndrăgostit de Mario, pe care n-o va mai vedea niciodată. El, poate cel mai spiritualizat dintre personajele cărții, întruchipează ironia sorții așa cum a fost ea tratată de romantici.

fRATICIZII

În ciuda strâmtorării în care se află, Părintele Iannaros nu renunță la misiunea sa pacifistă, deoarece el vede întregul război ca o reeditare, pentru a câta oară în istorie, a parabolei lui Cain și Abel. El îi așteaptă zilnic în ușa bisericii pe poporenii care îl caută ca să afle ce se întâmplă, ca să înțeleagă încotro s-o apuce ei, cei care au ajuns la o răscruce. Deși propovăduiește neîncetat iubirea creștină, ca fiind singurul remediu la continua vărsare de sânge, Părintele nu este nici el scutit de acutele îndoieli, care punctează întregul roman. În acest sens personajul are o certă vocație hamletiană, Fratricizii, nefiind doar un roman al activismului, ci și unul al constantei interogații adresate divinității și conștiinței umane, un roman al imposibilității opțiunii. Dilema Părintelui Iannaros crește de pe pământ, urcând până în cer. Pe pământ el nu știe între cine să aleagă, între cauza beretelor negre sau a beretelor roșii. Această dilemă îmbracă un aspect social. Față de cer își manifestă îndoiala privind eficiența implicării divinității, care îi apare absentă din durerile lumii. Intensificarea conflictului social amplifică dramatismul relației Părintelui Iannaros cu Dumnezeu, pe care l-ar dori amestecat direct în războiul nimicitor. El strigă la un moment dat „coboară în Kastelos și arată-mi calea” asemenea lui Tudor Arghezi în Psalmi, „Vreau să te pipăi și să urlu: este”. Viața acestui personaj se confundă cu misiunea lui de custode moral al satului, păstrător al tradiției religioase, dăruit cu toată ființa destinului Greciei. Undeva în roman mărturisește că inima lui este una și aceeași cu harta Greciei: „Dacă îmi scoateți inima din piept, o să vedeți în ea, așa cum se vede pe harta atârnată pe perete la școală, o să vedeți Grecia de la un capăt la altul al inimii mele” (p.157). Scriitorul a făcut din Iannaros un model Christic pe pământ. În fiecare soldat care moare, moare Iannaros însuși, în fiecare mamă îndoliată de uciderea fiului ei Părintele se recunoaște înfrânt. Este un personaj patetic care copleșește cu prezența sa. Statura sa se întinde ca umbra unui copac multisecular pe acțiunea întregii cărți. Cu adevărat el este „un suflet din sufletul neamului său”, eroic și tragic, bătut de talazurile momentului istoric, de cele ale unei lumi zguduite de o profundă criză a valorilor.

 

Părintele Iannaros pare a fi ultimul apărător al umanismului creștin, atacat cu furie de totalitarismul comunist, care se naște sub ochii lui. El trăiește o dublă dilemă: pe de-o parte este chinuit de „eclipsa” divinității în lumea zguduită de criza axiologică, pe de altă parte de scepticismul față de proiectul bolșevic propus de „Evanghelia lui Lenin”. Confesiunile lui sunt strigăte de suferință: „în sufletul meu este o mare tulburare, nu știu pe ce cale să apuc.” (p.91). El oscilează între fierbinți mărturisiri de credință și imprecații la adresa divinității: „Iisuse Hristoase, mă înăbuș! Lasă-mă să arunc un teribil blestem, altfel îmi plesnește capul…” (p.146). Cerșește un semn, dar Cerul era mut pentru că „Hristos era mort”, iar „Părintele Iannaros era singur în univers” (p.148). Căderea în deznădejde nu-l răpune, pentru că natura sa combativă biruiește slăbiciunea momentului. Deși îi trece prin minte soluția retragerii în recluziune („De ce să am nevoie de oameni?” p.143) respinge ademenirea ei, asumându-și responsabilitatea misiunii sale. Hotărârea lui are un aer demiurgic: „Iau asupra mea soarta satului. Eu hotărăsc de va pieri ori va fi salvat” (p.152). În preajma zilei de sâmbătă din Săptămâna Patimilor el anunță că suspendă slujba de Înviere pentru că satul este răvășit de ură și crime. În asemenea condiții ce rost ar avea Învierea lui Hristos? Va urca la munte să-l întâlnească pe fiul său, Căpitanul Drakos, șeful rebelilor comuniști. Vrea să-l convingă să coboare la slujba de Înviere ca să se împace cu tabăra adversă prin iubire de Dumnezeu și de Grecia. Patriotismul său este mișcător: „Ești toată numai glorie și foamete nefericită Grecie!… ești toată nmai suflet, din cap până-n picioare…. nu te vom lăsa să pieri, măicță” (p. 173).

Experiența de pe munte are darul de a-l convinge definitiv că „Evanghelia lui Lenin” nu propune o lume mai umană, chiar dacă în primă instanță îi va sătura pe cei flămânzi. Din confruntarea cu ideologia rebelilor, părintele se convinge tot mai mult că proiectul lor nu poate aduce adevărata fericire oamenilor, deoarece se bazează doar pe promovarea materialismului cras: „cum să-și sature pântecele flămând, cum să împartă prada între ei, cum să-și ucidă dușmanii” (p.77). În dialogul cu tatăl său, Căpitanul Drakos ia în derâdere morala iubirii cu toate „pomezile popești”, propovăduind ura, ca singura cale care poate duce la iubire. Sagacitatea bătrânului Iannaros descoperă rapid esența teoriei bolșevice, constând în cruzime, demagogie și tiranie, în ciuda tiradelor despre dreptate și libertate: „Așadar tirania? striga bătrânul… Tirania, violența și knutul, ca să pregătiți calea libertății; (p.256) și mai departe „vreți să creați o lume nouă: din infamie, din sclavie și din minciună” (p.257). Replica Părintelui Iannaros, personajul resoneur al romanului reflectă, după opinia noastră, concluziile lui N. Kazantzakis după vizitele în 1928 și 1929 în Uniunea Sovietică, unde stalinismul lucra la instituirea lagărelor de concentrare ale Arhipelagului Gulag.

Stratagema lui Iannaros sfârșeste prin vărsare de sânge. Deși promite să nu omoare pe nimeni, coborând la sărbătoarea Învierii, Căpitanul Drakos nu-și ține cuvântul, executând pe sătenii mai înstăriți din Kastelos, „dușmani ai ideii”, conform teoriei luptei de clasă deprinsă din „Evanghelia lui Lenin”. Scurtele lui ezitări între glasul milei și fanatismul dogmei ricoșează împotriva lui în zguduitoarea scenă a împușcării propriului său tată pe când acesta, total dezamăgit, o pornise pe drumul muntelui în jos, amenințând să răspândească prin sate adevărul despre înspăimântătorul totalitarism. Părintele Iannaros este suprimat, după rețeta universului concentraționar care ucide mesagerii adevărului. Kazantzakis va fi aflat cu siguranță despre experiența lui Panait Istrati cu GPU, poliția secretă din URSS, care îi interzisese să critice aspectele negative ale Gulagului, odată întors în Occident. Caracterul represiv al dictaturii bolșevice devenise atunci, în 1928, din ce în ce mai evident. Era societatea noilor „scornitori de povești”, era lumea fără Dumnezeu, așa cum o caracterizează Căpitanul Drakos: „noi l-am alungat pe Dumnezeu de pe tron. Am instalat omul pe tronul lui Dumnezeu” (p.246). În disputa dintre tată și fiu, adevărul se află categoric de partea celui dintâi care îl rostește răspicat: „Libertatea fără virtute și fără milă vine de la diavol…” (p.177).

Pe lângă Părintele Iannaros, care este catargul structurii romanului, trăiesc în el atâtea alte personaje episodice memorabile, precum călugărul viclean de la Athos, care vine în Kastelos ca să-i stoarcă pe săteni de bani și bunuri, în ciuda sărăciei lor, Comandantul garnizoanei, neguros, dar umnaizat prin drama lui conjugală, fosta lui soție, devenită ibovnica lui Drakos, Vasos imortalizat prin oscilația lui între cruzime și compasiune, care învinge în lupta lui cu rebelul rănit, Arsenios călugărul sculptor, care-și petrece viața în chilie, răstignit pe creațiile lui pentru a se apăra de demonii cărnii, care îl chinuiau, Leonidas, studentul răpus în floarea vieții, Loukas, prototipul călăului bolșevic și mulți alții. Sunt atâtea scene patetice cu rezonanță până în zilele noastre de parcă romanul ar fi fost scris astăzi, acum. Exodul descris la începutul romanului parcă ar fi smuls din contextul imigranției de toate culorile din zilele noastre. Obligați de tranzacții istorice să plece din satul lor, oamenii se duc la cimitir să-și ia rămas bun de la moși, strămoși. Evocarea este în termenii atât de definitorii pentru stilul Kazantzakis debordant emoțional, cu gesticulație ritualică: „Oamenii se aruncau la pământ, sărutau pământul umed, reavăn; își frecau cu țărâna creștetul capului, obrajii, gâtul; se prosternau și iar sărutau țărâna, părinții și strămoșii, strigând: Rămas-bun!” (p.14). Apoi, cei condamnați la pribegie întind o horă în jurul mormintelor cum ar fi făcut Dyonisos, creștinismul din acest roman fiind sui-generis, păstrând reminiscențe de credințe păgâne, pentru a exprima tumultul ființei umane. Ipocrizia dogmatică îi este străină scriitorului.

Dialogurile șlefuite aforistic alternează cu efluvii lirice în care se combină notațiile peisagistice mulate, în general, pe trăirile personajelor, cu descrierea stărilor contemplative. Părintele Iannaros este somat să dea împărtășania unui muribund tocmai când privea la Calea Lactee care „curgea ca apa Iordanului, un râu de lapte dintr-o parte în alta a cerului; iată adevăratul brâu al Fecioarei, se gândea el, țesut din tăcere și blândețe cerească…” (p.46). Reflecțiile asupra sufletului omului pot compune un minunat poem. Sufletul este scânteie divină care se poate aprinde în orice moment ca o grămadă de fân, puterea lui este uimitoare căci „dintr-o zdreanță poate face o flamură sfântă” (p.34), chiar soarele cugetă că dacă sufletul „adevăratului om ar dispărea, ce dezolare, ce suferință, ce risipă zadarnică a luminii mele” (p.196).

Traducerea este atât de apropiată de spiritul originalului încât ne dă impresia că Nikos Kazantzakis ar fi scris în românește acest magnific roman. Este un remarcabil exercițiu de re-creare din care stilistica limbii române iese îmbogățită, salvată de la poluarea la care este supusă de comunicarea cotidiană.

(Waterford, 14 septembrie 2017)

 

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Urdea

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors