Archive for the ‘Dezbateri’ Category

Două drepturi la replică refuzate

Posted by Stefan Strajer On August - 26 - 2016

Două drepturi la replică refuzate

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

 

Când descopăr un atac la demnitatea poporului român nu mă pot abține să nu reacționez. Totuși se pune întrebarea de ce trebuie să reacționeze apărătorii solitari, și nu instituții ale statului plătite să facă asta? Avem un Minister al Culturii, un SRI, Universități cu facultăți de istorie, Academia cu secție de istorie, de ce nu o fac reprezentanții acestora? Nu monitorizează nimeni presa?

Dreptul la replică refuzat de revista Magazin Istoric

În Magazinul Istoric nr. 4 (589) din aprilie 2016 domnul Gido Atila semnează articolul Raport despre situația evreilor din Transilvania de Nord, referindu-se la toamna anului 1944.

La un moment dat apare următoarea frază: „Între timp sovieticii, profitând de atrocitățile provocate de autoritățile române și de prejudiciul suferit de populația civilă, au expulzat din teritoriile Transilvaniei de Nord, la data de 12 noiembrie 1944 cu efect din 14 noembrie administrația română. Substratul deciziei însă nu avea intenția de a opri atrocitățile….”

Este pentru prima dată când aud că autoritățile române au provocat atrocități după eliberarea, împreună cu sovieticii, a Transilvaniei de Nord. Dar poate nu sunt destul de informat. M-am uitat la bibliografia articolului, dar aceasta lipsește cu desăvârșire. Este de așteptat ca decizia sovieticilor să se bazeze pe informații culese de serviciile specializate. Dacă d-nul Gido Atila a intrat în poseseia unor asemenea informații să le facă publice. Să știm și noi unde, când, în ce împrejurări și câte victime au fost. Despre atrocitățile autorităților maghiare de la Ip, Trăsnea, Huedin ș.a. se știe exact.

Dar dacă nu are documente și l-a luat gura pe dinainte atunci așteptăm să retracteze aceste insinuări despre atrocitățile autoritățile române într-un număr viitor al revistei.

Dacă nu o face atunci intrăm în zona penalului, fiind vorba despre defăimarea poporului român, faptă sancționată de Constituția României și Codul Penal.

Acest text a fost trimis prin e-mail redacției revistei Magazin Istoric, dar n-am primit nici un răspuns și nici nu a fost publicat.

Într-o librărie am dat peste lucrarea Problema Transilvaniei. Disputa teritorială româno maghiară și URSS (1940-1946). Documente din arhivele rusești. Editura Elcon, Cluj Napoca, 2014, sub redacția lui Onufrei Vințeler și Diana Tetean.

Nu am găsit nici un document care să se refere la atrocitățile administrației românești în Transilvania de Nord. Mai mult decât atât în 12 noembrie 1944 administrația românească abia s-a instalat și numai în patru județe: Ciuc, Odorhei, Trei Scaune și Tg. Mureș, Există un document în care se arată că Delegația română la Moscova din 4 ianuarie 1945 pune problema din nou a instalării administrației românești în Transilvania. Ea a fost rezolvată abia în 13 martie 1945 (pag. 428).

Este evident că fraza cu așa zisele atrocități ale autorităților românești a fost introdusă în mod intenționat cu scopul de discredita pe români. Este ciudat cum redacția revistei a acceptat să publice un asemenea articol. Culmea este că în conducerea redacției se află un academician specializat chiar pe istoria Transilvaniei.

*

Dreptul la replică refuzat de revista România Mare

 

Când în publicația România Mare nr.1342 din 14.05.2016, pag. 18, am văzut titlul Cele mai groaznice masacre din trecutul românilor (1), autor Daniel Guță, am crezut că se referă la masacrele suferite de români. Dar surpriză! Articolul trata masacrele făcute de români. Nu-i știam așa de sadici pe români. Ei nu se înghesuiau nici măcar să ajungă în funcțiile de călăi, care erau ocupate de țigani sau străini. Așa că am luat la mână Răscoala lui Horea de David Prodan, de unde autorul da un citat privind uciderea soției lui Krâjnik într-un mod deosebit de sadic. Într-adevăr din familia judelui Krâjnik din Ilia au fost uciși 13 membrii, printre care femei și copii. Așa cum se întâmplă în timpul răscoalelor se plătesc polițe și au loc răzbunări, iar femeile și copii probabil au fost victime colaterale (cum se spune astăzi) ale înfruntării dintre cele două tabere.

Istoricul David Prodan indică sursa primară a relatării respective și anume Scrisoarea din Deva a cancelistului Francisk Domokos din 18 noiembrie 1784 și continuă cu următoarea frază: În mărturiile celor 32 de ascultați nimic despre așa ceva (pag. 309 vol. I a ediției din 1978). Cu alte cuvunte cancelistul a fabulat iar Daniel Guță a reprodus aceste fabulații ca adevărate, adică a omis ceva pentru a putea pune în cârca românilor o scenă de sadism groaznică.

De asemenea masacrele atribuite lui Avram Iancu sunt trase de păr din moment ce morții respectivi au fost rezultatul luptelor dintre cele două tabere.

~

Acest material a fost trimis prin e-mail redacției publicației România Mare, dar n-a fost publicat și nici nu am primit vreo explicație.

În plus față de cele de mai sus trebuie spus și faptul că David Prodan înainte de a relata cele din Scrisoare atrage atenția cititorului în felul următor: Scriptele nobiliare excerbează faptele, colportează imagini atroce, înfruntând și neverosimilul (pag. 309). Domnul Daniel Guță n-a ținut cont nici de acest avertisment inițial și nici de dovada istoricului de la finalul pasajului că totul a fost o fabulație. Le-a omis pe amândouă.

M-am uitat pe internet să aflu mai multe despre cei doi autori.

D-nul Gido Attila este istoric angajat la un institut din Cluj care se ocupă de studierea minorităților. Cu alte cuvinte este plătit din bani publici pentru a defăima pe cei care-i asigură salariul. Dacă nu mă înșel și revista Magazin Istoric este subvenționată de la buget.

Pe d-nul Daniel Guță n-am reușit să-l identific. Pe internet apar 15 persoane cu acest nume, el fiind sau jurnalist sau angajat la Banca Națională.

(20 iulie 2016)

Foto.Ioan-Ispas

Foto. Ioan Ispas

Dreptul, fir-ar el să fie, este numai pe hârtie…

Posted by Stefan Strajer On August - 25 - 2016

Dreptul, fir-ar el să fie, este numai pe hârtie…

Motto: „Libertatea omului este partea divină din el” (Petre Țuțea).

Autor: George Petrovai

 

În toată istoria lui, omul și-a dorit și s-a luptat pentru dobândirea drepturilor esențial-umane: cândva, ceea ce înseamnă din totdeauna, pentru un loc cât mai în față sub soare și o bucată cât mai consistentă de pâine, apoi (faza modernă a înjghebării conștiinței de neam și de clasă) pentru concretizarea unor idei-iluzii de felul libertății și egalității tuturor muritorilor în calitatea lor de fii ai unei țări și de cetățeni ai unui stat, respectiv a înfrățirii tuturor pământenilor în calitatea lor de fii ai aceluiași Tată și de cetățeni ai unei lumi în necontenită schimbare.

De unde se vede că omul și-a dorit și a așteptat de la semenii cârmuitori ceea ce-i cu putință numai pentru Dumnezeu, potrivit garanției noutestamentare că adevărul îi va face liberi pe toți aceia ce cred că, întrucât sunt creațiile Celui care toate le-a făcut, ei sunt frați și egali în fața Lui.

Incontestabil că în teorie (constituție, legi, înțelegeri interstatale etc.) lucrurile stau în acest chip, mai cu seamă de la mișcarea iacobină încoace: atunci s-a lansat pe piața politico-socială a istoriei lozinca libertate-egalitate-fraternitate (în cartea Protocoalele înțelepților Sionului, francmasonii susțin cu malițiozitate nu doar că ei le-au servit iacobinilor această lozincă pe tava jocurilor pentru înșfăcarea puterii reale, dar se și distrează copios pe seama acestei formidabile inepții ce vine în flagrantă contradicție cu ilogica rațiune internă a naturii în general, a celei umane în special) și tot de-atunci se bate monedă pe rupte cu drepturile omului din oricare moment al istoriei sale moderne și din orice loc al planetei.

Dar grozăvia evenimentelor ulterioare (războaie și atacuri teroriste, sărăcie și înfometare, lăcomie și cruzime, omenie formală și ipocrizie cât încape, poluare globală și globalizare strivitoare etc.), nu fac decât să ne îndoim nu numai de eficacitatea mijloacelor întrebuințate până în prezent de cârmuitori, îndeosebi de făcătorii strategiilor planetare, ci și de bunele lor intenții.

Da, căci este o diferență doar de nuanță între fățișa brutalitate promovată de dezaxații cu putere discreționară, precum Lenin sau Hitler (tot aici intră trio-ul de tristă amintire Roosevelt-Churchill-Stalin, care la împărțirea sferelor de influență a jucat popice cu zeci de milioane de vieți omenești), și perfidia onctuos-democratică a jandarmilor planetari din zilele noastre. Ăștia din urmă fac mare caz de umanism și parlamentarism, acel regim parlamentar despre care fostul premier francez Pierre Laval avea să spună că „nu e viabil decât în perioadele de prosperitate și de facilitate”, pentru ca în realitate să aplice punct cu punct dispozițiile date de carteluri. Nu afirmă, de altminteri, David C. Korten că „corporațiile conduc lumea” (titlul curajoasei sale cărți) și nu se știe prea bine că în spatele Comisiei Europene, cu cei circa 45.000 de comisari nealeși, veghează și trage sforile cartelul petrolului și medicamentelor?!

injustitie

Or, poruncile acestor megașnapani nu pot să fie decât prelungirea ultrasecretelor hotărâri ale sinistrului guvern mondial din umbră, ce urmărește atât sporirea demențială a celor 13 dinastii deja putrede de bogate (averea dinastiei Rothschild, de pildă, este estimată la 500.000 de miliarde!), cât și a puterii lor, care se va mări considerabil după reducerea celor șapte miliarde de pământeni la cel mult două miliarde de sclavi bine dresați și mult mai lesne de hrănit.

Sigur că încă din perioada interbelică s-au lansat diverse avertismente în legătură cu fondul bestial al omului, pe care civilizația izbutește doar să-l adoarmă, dar care îndată se trezește și-și dă în petic atunci când sunt întrunite inumanele condiții politico-sociale întru dezlănțuirea lui (cazul nemților și japonezilor în timpul celui de-al doilea război mondial, al torționarilor bolșevici pe întreaga perioadă a dictaturii proletariatului, a cărei esență criminală a rămas neschimbată, în pofida schimbărilor de fațadă din răstimpul poststalinist al războiului rece, nu în ultimul rând oribilul exemplu oferit posterității de ucraineni, atât de dedați în masă la bestialități împotriva rușilor și evreilor, încât au reușit să-i dezguste până și pe cei mai înrăiți SS-iști).

Astfel, pornind de la periculoasele derapaje ale democrației spre extrema dreaptă (Germania nazistă, Italia fascistă) și spre extrema stângă (Rusia bolșevizată), gânditorul german Ludwig Bauer trăgea semnalul de alarmă în legătură cu inepuizabilul cinism al statului absolut, un stat-malaxor în care nimeni în afară de Fratele cel Mare, cum îl numește George Orwell pe supremul dictator, nu poate avea dreptate în confruntarea cu el („supușii nu pot să se ucidă unii pe alții; el însă poate să-i ucidă pe toți”), căci în el dreptul este relativ și justiția este preschimbată într-o „formă a administrației”.

Un atare stat „tiranic și asupritor” nu numai că nu ezită să le răpească totul supușilor săi (libertate, avere, familie, viață privată și personalitate), dar, din permanenta teamă de libertate a statului-dictator (în povestirea Panta rhei, Vasili Grossman subliniază frica de libertate a lui Stalin) și din imboldul patologic de a-l umili necontenit pe cetățean, el va căuta să provoace „maximum de suferință cu minimum de vătămare organică”. Altfel spus, nici actualul stat n-are de gând să renunțe la terorizanta presiune psihică, cea mai subtilă și mai perfidă formă de dominație, îndreptată – prin birocrație, taxe, amenzi, șomaj etc. – îndeosebi împotriva cetățeanului demn și onest, care este incapabil să se descurce aidoma ciocoilor cu pretenții de băieți deștepți.

Bunăoară așa ca statul român postdecembrist – un tâlhar aflat la cheremul altor tâlhari!…

N.B. Se spune (nu doar de către marxiști) că statele naționale vor dispărea cu timpul. Posibil, după cum se derulează potlogăriile politice, căci treptat-treptat, prin forme intermediare de felul Uniunii Europene neunite, se va impune moneda unică și guvernul mondial.

(Sighetu Marmației, 2 august 2016)

petrovai-george

Foto. George Petrovai

Despre lumea noastră la răscruce

Posted by Stefan Strajer On August - 25 - 2016

Despre lumea noastră la răscruce

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan)

 

Numeroase sunt semnele de anxietate în acest prim sfert de secol XXI.   Revoluția tehnico-științifică ne-a adus într-un moment de impas și dezorientare. Încotro te uiți, oricât de optimist ai fi, ești obligat de realitate să înregistrezi cum milioane de oameni sunt prinși în malaxorul dezastrelor, fie ele catastrofe geoclimatice sau războaie nimicitoare scontate cu milioane de migranți abătuți asupra Europei, fie atacuri teroriste la baruri, cinematografe sau săli de spectacole, ca să nu mai vorbim de perpetua amenințare cu o nouă recesiune. Apariția unei cărți precum The Code of Babylon (Codul Babylonului – Faith Words, New York, 2015) este o reflecție a acestei stări de excepție a lumii în care trăim. Paul McGuire, expert de reputație internațională în profețiile biblice și Troy Anderson, jurnalist de investigație, nominalizat pentru premiul Pulitzer, au pornit în cercetarea lor de la convingerea că societatea contemporană, așa cum o știm, se află într-un moment terminal, că așa nu se mai poate: ”The world is at a final turning point” (Lumea se află la sfârșitul ei – op. cit. p.2). Rezultat a cinci ani de investigație jurnalistică, a unor întinse lecturi din literatura escatologică, precum și a consultării unor documente guvernamentale, cartea ne pune în față o impresionantă incursiune în domeniul profețiilor biblice, coroborate cu ideologia unor grupuri de putere secrete, cu aspecte ale moralei contemporane, evenimente politice semnificative, acordând o atenție specială impactului civilizației digitale asupra umanității de azi și din viitor. Despre societățile ascunse care influențează mersul istoriei s-a scris mult, dar cartea de față încearcă să le descifreze misterul prin prisma conceptului de codificare utilizat frecvent după epocala descoperire a codului nostru biologic.

Code of Babylon

Autorii pornesc de la aserțiunea privind exercitarea puterii în întreaga istorie și în prezent de către un guvern din umbră, compus din societăți secrete, având o religie păgână, înrudită cu astrologia și vrăjitoria Babylonului, văzut ca întruchipare a unei mentalități mercantile și totalitare, a ispitei satanice de uzurpare a poziției lui Dumnezeu în univers. Conceptele vehiculate azi, precum Noua Ordine Mondială, Guvern Mondial, Religie Universală, centralizare financiară și care se transpun în practică sub ochii noștri își au sursa, cred autorii, în demersul antic, subversiv al regelui Nimrod de dominație absolută, de sfidare a legilor divine prin construirea Turnului Babel. Paralela nu este doar o figură de stil, ci expresia convingerii că o învățătură ezoterică despre bani și putere a fost transmisă din generație în generație unor inițiați, până în zilele noastre, împreună cu obsesia unei guvernări mondiale care se înfăptuiește azi. Cu alte cuvinte, există o istorie la vedere accesibilă tuturor și una ascunsă, necunoscută mulțimii, dar care prin tenacitatea minorității inițiate mișcă evenimentele din umbră conform agendei ei.

Ni se dau câteva statistici privind starea de spirit a populației americane dintre care, ni se spune, 68% cred într-un holocaust nuclear în SUA, 80% se tem de un al doilea holocaust în Israel, iar 40% dintre votanții republicani suspectează că lumea este condusă de o elită ocultă, care luptă să creeze un regim global de dictatură. După tragedia din 11 septembrie 2001 se manifestă un interes deosebit pentru profețiile din Apocalipsa Sfântului Ioan, privind sfârșitul lumii așa cum o cunoaștem. Papa Francis a mărturisit că lumea a intrat ”in the last times” (timpul final), filozoful Noam Chomsky declara similar că ”the short, strange era of human civilization would appear to be drawing to a close”, (scurta, ciudata eră a civilizației umane pare a se îndrepta spre terminus), precizând însă că stă în puterea omului să prevină dezastrul. Numeroși alți cercetători și gânditori contemporani conchid că civilizația noastră poate să se îndrepte spre un colaps ireversibil.

Autorii cărții mărturisesc că au privit cu scepticism ideea demult vehiculată a grupurilor secrete dominante, dar după cinci ani de investigații au fost obligați să accepte că ideea nu este o elucubrație și că, ceea ce este important, această ”secretive international power” (putere internațională secretă) este ”with ties to ancient Babylon” (cu legături în anticul Babylon). Orientarea lor în acest sens se bazează pe expertiza biblică, stăruind în special în interpretarea a două simboluri-analogii: Mystery Babylon (Babylonul misterios) și Babylon the Great (Marele Babylon) din Apocalipsă. Prezicerile escatologice sunt vechi de când lumea, dar secolul XXI adaugă amenințări distructive colosale implicate de armele nucleare, biologia sintetică și nanotehnologia, care pot conduce deliberat sau accidental la efecte catastrofice asupra ființei umane și a întregii lumi vii. Un lucru de asemenea inedit, asupra căruia se insistă în această exegeză, este convergența acum a tuturor semnelor indicând ceea ce se cheamă the end of times.

Este reliefată în mod deosebit ideea că învățăturile oculte despre dominarea absolută a lumii urcă în timp de la anticul Babylon până astăzi, fiind transmise pe cale ocultă, prin intermediul societăților secrete apărute în Egipt, Grecia, Imperiul Roman, China, America de Sud și cea de Nord. Foarte mulți comentatori fac referire la un guvern nevăzut, care se întâlnește la Davos, Haga, la Națiunile Unite, în Manhattan și ia decizii privind întregul mapamond. În 2011 un studiu elaborat de Institutul Federal Elvețian de Tehnologie a constatat că o sută patruzeci și șapte de bănci foarte strâns legate între ele formează o entitate supereconomică, ce domină sistemul economic global.   Printre societățile oculte cele mai influente se numără astăzi Grupul Bilderberg, CFR (Consiliul Relațiilor Externe), Institutul Regal al Afacerilor Internaționale, Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, Rezerva Federală, Comisia Trilaterală, Clubul de la Roma, Skull and Bones (Craniu și Oase, de pe lângă Universitatea Yale), Masa Rotundă, Bohemian Grove (Crângul boem), MI6. În cultura populară s-a încetățenit pentru toate aceste elite din umbră termenul de iluminați. S-a observat, de pildă, că absolvenții de la Yale, membri ai fraternității Skull and Bones au pătruns în cele mai înalte sfere ale guvernării, ceea ce nu este o simplă întâmplare. Autorii schițează un istoric al celor mai cunoscute grupuri oculte, mergând pe scara timpului până la 1776 când Adam Weishaupt fondează grupul iluminaților bavarieni, care, deși au fost oficial interziși, și-au transmis ideile prin familii de nobili, bancheri, politicieni, familiile regale europene. În Anglia la începutul lui 1600 avocatul, omul de stat și filozoful Francis Bacon a activat în puternica societate secretă Ordinul Rosacruce, plănuind încă de atunci o nouă lume utopică transplantată pe solul Americii. În intenția sa trebuia să fie o Nouă Atlantidă.

Toți acești gânditori ezoterici urmăresc cu fermitate același scop: crearea unui sistem de dominație mondială, a sistemului globalist inițiat pentru prima oară în anticul Babylon. Este exact ce auzim astăzi din ce în ce mai frecvent și anume că ne îndreptăm spre Noua Ordine Mondială. Această structurare a puterii are menirea de a menține controlul absolut al elitelor bogate asupra cetățenilor planetei și de a conserva cu orice preț monopolul puterii elitiste. S-a observat că acum, pentru prima dată în istorie, datorită saltului extraordinar al științei și tehnicii se întrunesc condițiile necesare instalării acestui tip de ordine, prin controlul oricând asupra oricui. Un microcip injectat, fără să se observe, sub pielea cuiva va permite autorităților urmărirea pas cu pas a acelei persoane. Vice-Președintele Joe Biden l-a asigurat pe Procurorul Suprem John Roberts că lucrul acesta se va petrece înaintea încheierii termenului său. Națiunile Unite au declarat că următorii cincisprezece ani vor fi ”the most transformative in human history”(cei mai transformativi în istoria omenirii, op. cit. p. 15).

Crearea noii ordini mondiale dă fiori marii majorități a oamenilor. Ne aflăm deja în plin proces. Conflictul esențial care se naște în acest proces este între suveranitatea statelor naționale și globalizarea care calcă totul în picioare. Observăm deja în Uniunea Europeană ricoșeuri din partea Marii Britanii, a unor state central și est-europene, care nu se simt bine să li se dicteze politica lor de la Bruxelles. John W. Whitehea, avocat de drept constituțional numește această nouă organizare împinsă pe scena lumii tot mai accelerat ”global electronic concentration camp” (lagăr electronic global de concentrare), un sistem á la Orwell geopolitic, militar, economic și religios. În America, observă autorii cărții, avem deja un stat corporatist. Se va extinde asupra întregii lumi supravegherea cu dronuri și sateliți?   Nu va fi deloc confortabil.

Fundamentul Americii include de la început ”a very strange hybrid of illuminati, Masonic, and biblical beliefs”(op. cit. p.78). Creștinii din Europa s-au refugiat în America spre a scăpa de persecuțiile religioase. Ca urmare, adevărurile biblice au fost incluse în documentele fundamentale ale guvernării: Constituția, Bill of Rights și Declarația de Independență. Odată cu peregrinii s-au stabilit în Lumea Nouă, așa cum plănuise Sir Francis Bacon și ordinul lui secret (Rosacruce) mulți membri ai elitei oculte de pe bătrânul continent, având misiunea să continue lucrarea pentru instalarea într-un final a noii ordini mondiale cu un singur guvern, un singur sistem financiar și o religie universală. S-a remarcat de către mulți că simbolistica iluminaților (piramida, ochiul atotvăzător, pasărea phoenix, inscripția Novus Ordo Seclorum, obeliscul, domul) este expusă la vedere în capitala americană, pe dolarul american. În întreaga istorie americană mulți dintre cei mai puternici oameni politici au fost fie influențați, fie au fost membri ai societăților secrete. Soția lui Dick Cheney, cercetând genealogia familiei ei a descoperit că sunt veri cu clanul Bush și cu Barack Hussein Obama și că toți au rădăcini fie în familiile regale din Europa, fie în ceea ce s-a numit the Black Nobility (nobilimea neagră formată din preoți și cămătari din Veneția, care s-au căsătorit cu membri ai familiilor regale europene – op. cit., p. 208). Se poate afirma că președinții nu sunt aleși prin balotul de vot, ci sunt selectați datorită sângelui lor, fapt cel puțin straniu, cunoscut în exclusivitate de o mână de inițiați. Întrebându-se cine este statul, autorii răspund: ”Obviously it’s a self appointed elite”(evident este o elită care se autoalege – op.cit., p. 208).

În concluzie, chiar în geneza statului american se conturează două planuri diametral opuse ”the plan for God carried to America by the Pilgrims and Puritans, and the secret occult plan created by Bacon and others to make America the New Atlantis, or what is known today as the New World Order” (planul divin adus în America de pelerini și puritani și planul secret, ocult creat de Bacon și alții ca să facă o Nouă Atlantidă sau ceea ce se cheamă azi, Noua Ordine Mondială – op. cit., p. 205). Această secretă cabală împământenită de la fondarea SUA, consistând din nu mai mult decât cinci mii de indivizi, controlează ambele partide. Trebuie să-i dăm dreptate lui Franklin D. Roosevelt când observa că în politică nimic nu se întâmplă accidental. ”If it happens, you can bet it was planned that way” (Dacă se întâmplă, poți paria că a fost planificat astfel – op. cit., p. 75). Grupul Bilderberg, de pildă, la care participă Bill Clinton, Paul Wolfowitz, Henry Kissinger, David Rockefeller, Zbigniew Brzezinski, Tony Blair ș.a. a generat atenția mediei și controverse prin mitingurile lor foarte secrete prin hoteluri luxoase ca să decidă viitorul umanității. (vezi op.cit., p. 60). Interesul generat se datorează faptului că grupul reprezintă într-o oarecare măsură oligarhia financiară care este miezul sistemului financiar global.

Temându-se să nu se pună prea rău cu guvernul din umbră, autorii țin să menționeze că nu se cade să stigmatizăm în mod absolut grupurile secrete de putere, cărora li s-ar datora și fapte bune. Președintele J. F. Kennedy, de pildă, care s-a declarat un opozant al societăților secrete, a fost el însuși membru al CFR. Administrația Reagan s-a înconjurat de membri ai unor diverse grupuri secrete. Astfel, autorii sunt obligați să recunoască și să se împace cu ideea că ”these are the people who to one degree or another largely control our world” (aceștia sunt indivizii care într-un fel sau altul controlează lumea noastră – op. cit., p. 81). Pe de altă parte nici biserica creștină nu este fără de prihană. Destule acte ostile legilor morale au originat chiar și în sânul bisericii, constatare care nu-i împiedică pe autorii cărții să-și fundamenteze judecata asupra prezentului pe legile divine prescrise omului în Scriptură. Deosebirea dintre biserică și grupurile oculte de putere este esențială. Pe când biserica se întoarce mereu la învătătura divină, singura adevărată, recunoscând atotputernicia lui Dumnezeu, iluminații ignoră preceptele creștine, plasându-și scopul intreprinderii lor în afara creștinismului, sub auspiciile lui Lucifer, dorind să instaleze omul în centrul universului, ceea ce este o gravă eroare. Întorcând-se spre anticul Babylon, izvorul tuturor demersurilor satanice, iluminații acordă un rol esențial magiei banului, comercialismului, puterii absolute a guvernării mondiale, care nu are de dat socoteală niciunui electorat, desființării statelor naționale prin încălcarea crasă a suveranității lor. Abandonând judeo-creștinismul, falsa religie mondială va regresa la zeitățile păgâne promovate în Babylon, Egipt, Grecia și Roma antică. Iluminații vor să impună în plan mondial o lume contrafăcută, care se opune adevărului, așa cum a fost rostit limpede acum două mii de ani de Christos și propovăduit de toți cei care i-au urmat.

Iluminații au continuat de-a lungul secolelor o doctrină care întocmai ca și cea babyloniană vrea să construiască un sistem inspirat de rebeliunea luciferică. Babylonul a produs un imperiu puternic și sofisticat, extrem de influent în lumea antică. El a realizat un înalt stadiu de civilizație, a dezvoltat știința, astronomia, matematica, economia, medicina, chimia etc., de care a beneficiat întreaga lume de atunci. Se crede că tehnologia avansată a fost folosită în vechiul Babylon pentru a corupe ADN-ul cosmic creat de Dumnezeul universului. Așa au apărut făpturi ciudate ca acel Nephilim, reprezentând o linie genetică stricată. (op. cit. p. 120). De asemenea comentatorii au atribuit Turnului Babel un scop straniu: ”to act as a kind of portal for interdimensional beings to enter the earthly realm” (să acționeze ca un fel de portal pentru ființele interdimensionale să intre în universul terestru – op. cit., p. 124).   Fizicieni ca Michio Kaku și Henry Semat de la New York State University au sugerat că universul este compus din unsprezece dimensiuni. Această descoperire uluitoare deschide calea interpretării codului babylonian ca fiind unul diferit de cel cosmic, având în structura lui o dimensiune din afara spațiului și timpului. Prin codul babylonian trebuie să înțelegem și acest aspect al alterării naturii similar cu o abatere vrăjitorească.

Aceeași preocupare de a schimba ființa umană, de a interveni în acea dublă spirală care este cosmicul cod al tuturor creaturilor vii se manifestă în lumea contemporană, cu precădere în America zilelor noastre și se proiectează un plan terifiant pentru viitor. Era se va numi transumanism și apoi postumanism. În orice caz, ni se rezervă o acțiune de anvergură de deconstrucție umană. În SUA, Franța, Anglia, Rusia, China, Japonia se experimentează acum amestecul de ADN luat de la om, animal și insectă. În Marea Britanie s-au creat deja o sută cincizeci de hibrizi om-animal. Tehnologiile futuristice implică ”the sinergy of robotics, computer-brain interfaces, nanochips, synthetic telepathy, mind-reading technologies” (sinergia roboților, interfață computer-creier, nanocipuri, telepatie sintetică, tehnologii de citire a minții) și toate acestea vor contribui, ne asigură cercetătorii, la accelerarea conștiinței umane și a abilității noastre. (op. cit., p. 123). Transumanismul astăzi experimentează în direcția interspeciilor, combinând om – animal cu scopul de a depăși mortalitatea omului. Crearea ginomului sintetic, care se poate autoreplica, va conduce în viitor la producerea de ființe umane în laborator. ”You can go from human to transhuman, which is half human and half machine, to posthuman, which is something entirely different and involves beings which have nothing to do with humanity”, notează cu neliniște autorii cărții. (Poți trece de la uman la transuman ceea ce este jumătate om, jumătate mașină, la postuman, ceea ce este pe de-a-ntregul diferit și implică ființe care n-au nimic de-a face cu umanitatea – op. cit. p. 181). Evoluând astfel, vom ajunge nu peste mult să vedem primul om-neom mergând pe stradă, așa cum a anunțat National Geographic în 2007, aproximând că se va întâmpla peste un deceniu. Codul babylonian conține intrinsec ideea unei rase genetic superioare prin redesenarea radicală a minții și memoriei noastre. Se va încerca înlocuirea lui homo sapiens. Toate aceste strădanii sunt foarte controversate deoarece cauzează modificarea genetică a omului și ignoră latura morală a întregului proces.   Această aventură periculoasă se înscrie într-o amplă mișcare satanistă al cărei început este declarat după 1966, când Anton Sandor LaVey a fondat biserica lui Satan. Legea acestei biserici te îndeamnă să faci ceea ce dorești, fără cenzură. Sloganul anilor ’60, ’70 a fost și continuă să fie și astăzi, ”if you feel good do it” (dacă de simți bine fă-o). Intemeiat, autorii cărții subliniază că Sfânta Scriptură ne învață ”to follow a higher law based on the law of love, the love of God, and a love for their fellow man, and that means self-denial” (să urmezi o lege mai înaltă, bazată pe legea iubirii, iubirea de Dumnezeu și iubirea aproapelui și aceasta însemnează negarea de sine – op. cit., p. 161). Cultele satanice s-au extins în fiecare metropolă americană, precum și pe întreaga planetă. Trist este că Statele Unite adăpostesc cele mai bine organizate grupări sataniste aflate într-o accelerată creștere. Această vânzoleală satanistă va facilita apariția AntiChristului la care se referă Apocalipsa.

Nu doar experții în profețiile biblice observă haosul, tendințele anarhice din jurul nostru, plăcerea distrugerii, imoralitatea. Chiar la prima vedere constați la televiziunile americane abundența în reclame a imaginilor distrugerii violente a câte unei mașini, a edificiilor, a lucrurilor în general, pur și simplu de dragul distrugerii. Lumea străbate o stare de criză majoră. Mulți gânditori observă asemănări între societatea contemporană și zilele lui Noe prin corupție și violență, manipulare genetică, ignorarea adevărului, decăderea dramatică a caracterului uman, preocuparea exclusivă pentru plăcerile pământești. Christos ne-a spus că timpul întoarcerii și judecății lui va semăna cu zilele lui Noe. Dacă mai adăugăm explozia datoriilor naționale, conflicte economice severe, nesiguranță politică, dezastre naturale, creșterea riscului unei conflagrații nucleare, avem tabloul aproape complet al mizeriilor acestui început de secol. Criza financiară din 2007 a fost o lovitură de stat financiară planificată la scară mondială de grupurile oculte și suportată de majoritatea oamenilor obișnuiți. Asemenea crize uneltite în taină dau pe față natura satanică a agendei inițiaților care conduc lumea. Acest secret satanic a permis urmașilor lui Lucifer să acumuleze bogății la un nivel pe care nici un om obișnuit nu l-ar putea atinge. Aceasta este, credem noi, puterea ascunsă a fărădelegii circumscrisă în Apocalipsă în sfera simbolică a acelui Mistery Babylon.

Simbolistica lui Mistery Babylon ne arată cum o mână nevăzută a contribuit la orchestrarea evenimentelor mii de ani și va sfârși prin sistemul de sub dominația lui AntiChrist. Alexis de Tocqueville (1805-1859), gânditor politic și istoric a relevat în cartea sa Democrația în America relația dintre democrație, libertate și moralitate, precum și aceea dintre moralitate și credință. Așadar, nu există, zice filozoful francez, libertate fără moralitate și nici moralitate fără credință. Sub influența puterii iluminaților treptat cele zece porunci au fost eliminate de pretutindeni, religia – izgonită din școli și ne mai mirăm de înflorirea cultelor sataniste. Se constată cu amărăciune că ”Immorality is a way of life in America along with support for abortions, support of homosexuality and certainly the support of sex outside of marriage” (Imoralitatea este un modus vivendi în America împreună cu sprijinul pentru avorturi, pentru homosexualitate și desigur pentru sexul în afara căsătoriei – op. cit., p. 74-75). În vara lui 2012 nonagenarul Billy Graham a scris o scrisoare deschisă către America, cerând națiunii să se întoarcă la Dumnezeu, criticând ”self-centered indulgence, pride, and a lack of shame over sin” (egocentrismul indulgent, mândria și nerușinarea păcatului – op. cit., p. 311) care au devenit caracteristici definitorii pentru viața americană. În 7 noiembrie 2015 când a împlinit 95 de ani, Billy Graham s-a pronunțat din nou asupra posibilului colaps al societății americane, spunând răspicat ”can’t go on much longer in the sea of immorality without judgment coming” (nu se poate continua mult timp în marea de imoralitate fără ca judecata să nu vină – op. cit., p. 8). Excepționalismul Americii ar consta, după autorii cărții în forma de guvernământ întemeiată pe respectul legii, așa cum se reflectă ea în Constituție, Bilul Drepturilor și Declarația de Independență. Dar dincolo de aceasta, Americii i se pot reproșa numeroase atrocități: genocidul indian, sclavia neagră, corupția băncilor, cooperarea secretă cu Hitler care a aplicat programul eugenic inițiat pe sol american, politica intervenționistă.

Interpretând profețiile biblice, experții au încercat să fixeze locul Americii în perioada de sfârșit a epocii noastre. Majoritatea au identificat această țară ca fiind Great Babylon din Apocalipsă sau dacă nu toată țara, cel puțin New York-ul. Îndemnul acestor experți este spre penitență profundă pentru a evita tragica judecată finală. Ei văd în gestul președintelui Obama de a însemna în iunie 2012 pe cea mai înaltă traversă de oțel a Turnului Libertății (Freedom Tower) cuvintele” ”We remember. We rebuild. We come back stronger” (Ne amintim. Reconstruim. Revenim mai puternici – op. cit., p. 257) o atitudine sfidătoare care va conduce, spune profeția biblică, la judecată și distrugere totală.

The Babylon Code este o carte fascinantă care interpretează pasajele biblice cu sens escatologic în lumina ultimelor cercetări științifice ale epocii digitale. Este înainte de toate o carte despre amărăciune și îndoială, cauzate de aspectele negative ale politicii americane în lume și acasă. Este atât de bine scrisă că s-ar putea citi ca un roman, dacă nu ar conține atât de multă informație din diferite domenii. Autorii sintetizează scrieri mai vechi pe această temă. Nu este prima analiză care vorbește de grupurile secrete de putere, dar este printre primele care integrează într-o viziune de ansamblu filosofică, etică, religioasă, politică predicțiile Scripturii, aplicând la o temă veche, (sfârșitul lumii) teoria contemporană a codurilor. The Code of Babylon este în același timp o carte cu un profund sens moral, trăgând semnalul de alarmă asupra primejdiei distrugerii speciei umane și a întregii lumi vii nu doar prin explozia nucleară, ci prin aventura tehnico-științifică promovată în absența unei platforme etice. Această carte ne provoacă să reflectăm serios la impactul satanismului afișat dezinvolt în societatea americană și ne îndeamnă să ne venim în fire, recunoscând locul real al omului în univers călăuzit de adevărul divin.

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

Apocalipticii cavaleri postdecembrişti

Posted by Stefan Strajer On August - 24 - 2016

Apocalipticii cavaleri postdecembrişti

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

„Istoria omenirii, la drept vorbind, n-a fost și nici nu este altceva decât un hipodrom pentru întrecerea celor patru cavaleri (apocaliptici) și oricând vei găsi un „hipodrom” deschis, aici sau în altă parte, astăzi sau mâine ” (academician Alexandru Surdu)

*

Nu trece mult, după ce ajung în România, și aud că se apropie sfârșitul lumii, fiindcă așa scrie în cărțile sfinte și vine Judecata de Apoi! An de an, aproximativ din Anno Domini 94, vine sfârșitul lumii adus de cei patru cavaleri apocaliptici – infernus rex, gladius magnus, iniustitia, moris – și după ei vine, tot vine, Mesia cu Judecata de Apoi ce este finalul revelațiilor. Punct și de la capăt.

Vechiul Testament începe cu Geneza – Facerea Lumii, care după cei ce au imaginat-o și au scris-o, ar fi fost în urmă cu peste nouă mii de ani, iar Noul Testament sfârșește cu Apocalipsa – Sfârșitul Lumii, ce ar fi fost scris în Anno Domini 94, după revelațiile pe care le-a avut un Ioan din Insula Patmos. Acest Ioan, un creștin timpuriu, extrem de credincios, a propovăduit învățăturile lui Isus și a doua venire a sa pe pământ, până ce legionarii romani ai Împăratului Domițian au pus mâna pe el și l-au expulzat în Insula Patmos, din Marea Egee, ce devenise un fel de Alcatraz al Imperiului Roman pentru cei ce se opuneau ordinii și legilor romane. Simplu, direct și fără tâlcuiri! Și dintre toți exilații pe această insulă, acest Ioan, mai credincios decât toți, ce stătea într-o mică grotă și se ruga a primit din ceruri revelația că niște cavaleri din infern  vor veni, într-un galop furtunos, înspăimântător să sfârșească lumea romană necredincioasă în Mesia. Aceasta a fost ideea și dorință fierbinte a creștinilor timpurii ce erau aspru persecutați în Imperiul Roman. Ceilalți oameni, din afara acestui imperiu, ce nu își schimbau credințele în acele vremuri nu așteptau nici un apocalips, nu le trecuse încă prin cap că începutul lumii trebuie să aibă și un sfârșit. Abia, dacă crezuseră că existența lor fără de sfârșit în forme și lumi diferite. Dormeau fără grija cavalerilor apocaliptici. Dar, în Imperiul Roman, revelațiile lui Ioan din Patmos s-au răspândit fulgerător printre creștinii persecutați, s-au amplificat primind tot mai multe sensuri cu cât trecea timpul, având în vedere că apocalipticii pe cai albi, roșii, negri, suri, întârziau. Și tot mai întârzie. Între timp, din punct de vedere religios, filosofic, științific și artistic toate s-au complicat și încurcat atât de mult, încât nu au mai rămas din revelațiile lui Ioan și ale altora, decât simbolul și  metafora celor patru cavaleri apocaliptici pe toate „hipodroamele” lumii, de două mii de ani. Academicianul Alexandru Surdu are dreptate, dar se oprește, nu ne dă exemple adevărate din multele știute, pe care le știe foarte bine.

Pe Insula Patmos, din Marea Egee, de unde au pornit în lume Revelațiile lui Ioan, s-a ridicat, după o mie de ani, o mânăstire fortificată în jurul grotei lui Ioan, iar acum, după două mii de ani, sunt peste patruzeci de hoteluri pentru pelerinii creștini din toată lumea, ce vin să se roage pentru a doua venire a lui Isus ce a propovăduit pacea și iubirea, dar care au fost și au rămas rarități pe acest pământ. Multe, foarte multe, s-au schimbat în lume în ultimile două mii de ani dar cei  patru călăreți apocaliptici, priviți în picturile lui Albrecht Durer, Victor Vasnetsov și ale altor mulți artiști, au rămas numai simbolurile rele, maligne, ce bântuiesc lumea în lung și lat, mult mai dese și intensive de la apariția banilor, de la folosirea prafului de pușcă și a atomului împotriva omului de către om. Privind grupul celor patru călăreți aducătorii sfârșitului lumii conceput de Albrecht Durer, trebuie să ne imaginăm ce impresie profundă, apocaliptică a făcut asupra credincioșilor în urmă cu cinci sute de ani și să comparăm cu răscolitoarele noastre emoții ce le avem când  ne reamintim ciuperca atomică pe cer și dezastrul ei la Nagasaki !! Relevațiile arhaice ale lui Ioan din Patmos, sunt de mult depășite de mintea omenească, rămân să le folosim doar ca simbolurile relelor de care sunt capabili oamenii de pretutindeni, din toate vremurile.

Generația mea a trecut și este martora apocalipsei aduse de cei patru cavaleri ai iadului ce au adus pe pământ al Doilea Război Mondial. Primul, pe calul alb, Hitler – infernus rex, s-a repezit în Europa ca să facă o ordine ariană, urmat, pe cal roșu, de Stalin – gladius magnus, cel ce a omorât cei mai mulți oameni în vremea lui. Churchill, al treilea cavaler al infernului, legat la ochi cu o balanță strâmbă în mână, a adus injustiția în lumea rămasă pentru următorii cincizeci de ani, dând și România pe mâna comuniștilor pentru a-și păstra imperiul colonial. Ce injustiție! Ultimul apocaliptic, Roosevelt, pe o mârțoagă sură cu o coasă în mână, întruchipând moartea pe care a adus-o din Pacific până în Europa. A fost un sfârșit de lume pentru o sută de milioane de oameni din șaizeci de țări în timp de șase ani. O revelație pe care Ioan din Patmos  nu a avut-o, nu putea să o aibă, când tot Imperiul Roman abia avea  vreo zece milioane de oameni…

Acum, venind an de an în România, de 26 de ani, sunt din nou martorul altor, călăreți apocaliptici care s-au năpustit asupra României ca să o sfâșie, să o sfârșească. Comparând cu apocalipsa lui Ioan din Patmos din anul 94 și cu lucrarea lui Albrecht Durer din 1496, în Decembrie 1989 în România aducătorul apocalipsei, infernus rex, este Ion Marcel Ilici Iliescu arcaș comunist, din tată în fiu, ce zâmbind și-a omorât, întâi de toate, conducătorul ca să-i preia scaunul și funcțiile. Apoi, cu același zâmbet i-a lichidat pe toți ce îi stăteau în cale. Pe cai roșii, în spatele lui infernus rex au urmat cavalerii distrugerii României: Petre Roman, Teodor Stolojan, Nicolae Văcăroiu, Adrian Năstase, Emil Boc, CPT, MRU, VVP, o haită nelegiuită, abjectă de mercenari ce s-au întrecut între ei în ruinarea României în toți acești ani, în care aproape patru milioane de români au părăsit țara jefuită din instinct de conservare. Și toată această apocalipsă postdecembristă a fost condusă din umbra tenebrelor străine, timp de 15 ani, de apocalipticul Saul Silviu Brucan, tartorul tartorilor, agentul tuturor antiromânilor, călărind calul cel negru al urii și nedreptății împotriva neamului românesc pe care l-a numit stupid people!!  Deocamdată, în coada acestei cavalcade apocaliptice, pe niște gloabe sure precum cea a lui Albrecht Durer, vin mâncând pământul cu coasele în mână Traian Băsescu și Klaus Johannis având ca normă stabilită: apocalipsa antiromânească bine făcută.

(Iulie 2016, Casa cu Flori – Bistrița)

  1. Am scris acest pamflet după lectura eseului„Cumpăna României” de Călin Georgescu. Autorul nu dă nume, numai faptele cutremurătoare, apocaliptice din România postdecembristă. Vă recomand această lectură.

FLOREA

Foto: Corneliu Florea

Torționarii de ieri și de azi

Posted by Stefan Strajer On August - 23 - 2016

Torționarii de ieri și de azi

Autor: George Petrovai

 

Cu destinul complet schimbat („… în sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci țărână ești și în țărână te vei întoarce”), omul postadamic – astfel replămădit de sentința Creatorului – a fost irevocabil condamnat la trudă, suferință, neliniște și dizarmonie în decursul întregii sale istorii terestre.

Și taman asta s-a petrecut până în clipa de față, cu nicio zi de pace pe întreaga planetă, bunăoară ca în intervalul de timp scurs de la încheierea celui de-al doilea război mondial, iar după cum se prezintă lucrurile (cu îngrijorătorul progres al cruzimii, lăcomiei și nesimțirii în absolut toate comunitățile), nici vorbă ca lucrurile să evolueze hotărât pe direcția înțelegerii și păcii universale!

Firește că dintr-o asemenea lume sucită, care ține morțiș să edifice fericirea celor puțini din sporul suferințelor celor mulți și să instaureze pacea globală prin întreținerea conflictelor interstatale și/sau interconfesionale, nu puteau să lipsească torționarii. Da, căci cu legile bunului plac într-o mână și cu ciomagul în cealaltă, aceste oribile brute au reprezentat, reprezintă și vor reprezenta (sub chipuri diferite, dar potrivit mereu actualului dicton „Homo homini lupus”) brațul înarmat – mai mult sau mai puțin la vedere, dar la fel de eficient prin necruțătoarea forță cu care lovește în omul de rând – fie în regimurile recunoscute oficial ca dictatoriale, fie în cele care caută cu disperare să-și ascundă agresivitatea externă și impulsurile tiranic-nivelatoare interne sub masca tot mai șifonată a democrației.

N.B.: Petre Țuțea era de părere că trebuie să facem o netă distincție între dictaturile benefice și cele malefice, în categoria beneficelor el incluzând dictatura lui Mussolini în Italia („nu se poate spune că a fost chiar de trei parale, fiindcă gestul lui italic a împiedicat expansiunea bolșevismului în Apus”), a lui Salazar în Portugalia și a lui Franco în Spania, ba – între anumite limite – chiar cea instaurată de Hitler în Germania („decât mocirla comunismului, mai bine el…”), personaj despre susține că „a avut vocație de om de stat, dar a fost blocat, pentru că nu era zdravăn la cap”. Adică, toate aceste dictaturi nefiind de aceeași factură cu dictatura roșie, asta deoarece „socialismul «prinde» pe un fond rasial imbecil”, suntem nevoiți să vorbim de extrema dreaptă și extrema stângă. Cu completarea că, deși ambele extreme „violează ideea de echilibru social”, totuși, ele se situează la mare distanță una de alta: Dacă extrema stângă este egalitară, „egalitatea coercitivă” fiind eminamente sterilizantă, „extrema dreaptă nu confiscă proprietatea, personalitatea legată de proprietate”.

Iar eu adaug că nu există regim politic fără torționarii lui specializați, pe care, funcție de ideologia cârmuitoare (cazul României), îi numim fie activiști, securiști și milițieni, fie aleși ticăloșiți, sereiști, jandarmi și polițiști. Ba și mai și. Mulți dintre acești lachei fără scrupule s-au descurcat atât de bine, în principal cu ajutorul sinistrului Front al Salvării Național, încât, dacă era cam bătător la ochi să-și întoarcă livreaua pe dos pentru a servi postdecembrismul neobolșevic (unii mai tineri și mai puțin compromiși au făcut-o), ei au fost ba copios ajutați de Ilici să iasă la pensie, ba (cazul respingătorilor călăi ca alde Al. Vișinescu, Ioan Ficior, Marian Petrescu, Gheorghe Boștină) să-și încaseze zeci de ani uriașele lor pensii de colonei și generali criminali. Că, de, România postdecembristă nu mai e condusă și astăzi de activiștii bolșevici (pe ici, pe colo mai rezistă), ci de netrebnicele lor odrasle, care – iată – își ajută camarazii aflați la ananghie și izbutesc să pună țara pe butuci.

Vasăzică avem de-a face cu cea mai avansată formă de torționarism – cel psihic și în ambalaj democratic, din care cu necesitate rezultă toate speciile de genocid: economic, social, cultural-identitar. Și când te gândești că Ceaușeștii au fost acuzați și apoi rapid executați pentru genocid economic! Pe nelegiuiții postdecembriști (tâlhari și trădători) cine-i va pune la zid pentru poligenocid și pentru datoria externă de peste 100 de miliarde dolari?…

(Sighetu Marmației, 12 iulie 2016)

petrovai-george

Foto. George Petrovai

Se caută un proiect de țară

Posted by Stefan Strajer On August - 23 - 2016

Se caută un proiect de țară

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan)

 

Parafrazându-l pe Eminescu, aș zice că proiectul de țară „era pe când nu se zărea, azi îl vedem și nu e”. Douăzeci și șase de ani nu s-a vorbit de un proiect de țară, dar s-a aplicat cu obstinație unul: demolarea și vânzarea pe bucăți a țării cu o consensualitate „remarcabilă” printre guvernanții de la diferite nivele. Oare n-au tras cu toții în aceeași direcție? Furt ingenios, cât mai rapid, cât mai ascuns, transferul banilor în paradisurile fiscale, ignorarea totală a cetățeanului, vânzare de păduri, terenuri agricule, resurse naturale, retrocedări pe comisioane grele prin absoluta încălcare a legii, contraseclecția valorică în toate domeniile, învățământ, sănătate, educație, total subminate. Dacă am filma „realizările” clasei politice românești în ultimul sfert de veac am obține un documentar al groazei. Cine poate înțelege lăcomia paranoică a demnitarilor români, care au ruinat cu obstinație tot ceea ce noi, cu sacrificii, cu sudoare am construit în anii de dictatură? Comentatorii se feresc ca dracul de tămâie să amintească de această perioadă revolută, când România exporta produse și nu materii prime, când bogățiile țării erau supravegheate nu prădate, când dictatorul avea un cuvânt de spus în planul politicii externe, fiind primit în unele țări prin ușa din față. În condițiile detestate ale dictaturii noi am avut un proiect de țară. În timpul ”democrației originale” patrihoții români au avut o singură țintă malefică: cât mai mult cash bine dosit, cât mai multe pensii nesimțite, cât mai multă aroganță față de alegătorii mituiți cu ușurință.

În fruntea aroganților se situează fostul prim-ministru, Victor Ponta, care recent a reiterat sintagma „amărâta Românica”, spre a sublinia cât de mizerabilă este țara care l-a îndurat. Numai această sintagmă și ar fi trebuit să scoată în stradă milioane de oameni vexați de ciocoismul escrocului numărul unu. Impostorul vroia să se poleiască pe sine și demersurile sale prin stepele îndepărtate ale Asiei, în calitate de jefuitor al petrolului românesc. Și el a aplicat rețeta binecunoscută a impostorilor de la guvernare de a înstrăina cât mai iute bunurile țării, pentru a se pierde urma banilor murdari. Ca urmare, biata Românie a fost jefuită de șase sute de milioane de dolari, care nu se găsesc nicăieri. Rompetrol a fost vânturat de la un cumpărător la altul, doar, doar se vor șterge urmele furtișagului.

Tocmai penalii cu scaune impozante sub fund, tocmai ei vorbesc condescendent despre România, când de fapt biata țară ar trebui să-și deschidă pământul sfânt să-i înghită pe toți? O tempora! Și ca să ne convingem încă o dată, dacă mai era nevoie, ce oameni de joasă speță au profitat de civismul anemic al opiniei publice, să-l menționăm pe dl. Tăriceanu, președintele senatului, care l-a propus pe playboy-ul Tudy ca al doilea vicepreședinte la primăria capitalei. Și culmea, playboy-ul a fost votat cu o majoritate de voturi în consiliu. Va să zică mass media a făcut valuri otrăvite când liberalii au împins la înaintare candidatura lui Marian Munteanu, care a fost făcut praf în editoriale odioase, scrise de jurnaliști cu o coloană vertebrală gelatinoasă. Marian Munteanu este, fără exagerare, un sfânt pe lângă mulți trepăduși bugetivori. Cu simbolul lui Marian Munteanu puteam începe a răni prin grajdurile lui Augias. Dar nu, corpul social românesc a trebuit să alunge ca pe un coșmar pe omul providențial al revoluției anticomuniste, întruchipare a curajului, bunului simț și al credinței strămoșești, de care cleptocrații de azi se feresc, se rușinează, nu care cumva să fie luați la ochi de artizanii globalismului, al noii ordini mondiale distrugătoare de suveranități și de curate sentimente naționale. Sigur, sigur, penalii au uriașe muște pe căciulă. Ei au un singur scop: să se îngroape în cash. Când ești atât de vulnerabil te temi și de umbra ta, n-ai platforma morală să aperi interesul național. Este simplu ca bună ziua. Și atunci practici obediența care miroase urât de la distanță. Numai că asta se răzbună în plan extern. Inșii cu spatele plecat în fața sirenelor globaliste nu pot reprezenta o țară între celelalte țări. O pot face doar de rușine, o pot împinge tot mai îndărăt la absolut toți parametri socio-economici, politici și culturali.

Deci, pe când nu se vedea, a existat un proiect de țară, cel al jafului bazat pe cel mai viguros consens din partea clasei politice. Azi vedem bunele intenții ale grupurilor think-tank, care ar putea evolua într-un proiect de țară, dar nu avem încă nimic concret, nimic pus pe masă, ca să vedem ce gândire măiastră ar afirma România între țările uniunii. Cum bine a observat Dr. Călin Georgescu în cartea sa Cumpăna României (Logos, 2014), aderarea la NATO și intrarea în Uniunea Europeană nu au fost un proiect de țară. A fost un scop pe care România l-a înfăptuit mai puțin prin sforțare proprie, mai mult datorită bunăvoinței gazdelor. Am fost admiși în NATO datorită tragediei de la 9/11, iar în Uniunea Europeană datorită interesului acesteia pentru resursele noastre naturale, care sunt exploatate în regim neocolonialist.

Președintele Johannis a promis un proiect de țară în campania electorală și aș zice că, accelerarea curățirii vieții politice de infractori notorii, ar putea fi considerată un preambul la lansarea unui proiect de țară. Președintele a enunțat recent necesitatea elaborării unui proiect de țară, dar, așa cum observa Ion M. Ioniță la Realitatea TV, ar fi fost cazul să și detalieze cum arată viitoarea dezvoltare a țării noastre.

Dr. Călin Georgescu a făcut aceasta încă din 2014, prezentând un proiect de țară bine articulat și mai ales trăit la flacăra unui patriotism autentic. Nu știm cât de mult a fost luat în seamă efortul lăudabil al domnului Călin Georgescu, care a vorbit nu doar de un proiect economic, ci de o adevărată regenerare morală atât a societății civile cât și a clase politice. Pentru ca ceva să se schimbe în mod esențial în România, va trebui să punem la temelia oricărei acțiuni interesul național, meritismul și virtutea. În România ordinea economică și politică post-comunistă s-a construit amatoristic, fără fundamente morale și standarde riguroase de competență. Au fost încălcate atât normele tradiționale ale chibzuinței românești, cât și principiile esențiale într-un stat civilizat: dreptatea și profesionalismul. Mi se pare extrem de importantă sublinierea necesității curajului de a fi noi înșine, de a ne păstra identitatea națională, nu de a ne dezice de ea, cum se întâmplă de multe ori din cauza unei înguste înțelegeri a integrării europene. Integrarea nu trebuie să se facă prin renunțarea la suveranitatea națională, subliniază dr. Călin Georgescu. El afirmă răspicat că „România are nevoie de o conducere capabilă să se opună proiectelor geopolitice care vizează distrugerea statelor naționale și transformarea țării într-un teren de vânătoare economică…” (op. cit.,p. 37). Trebuie să se găsească o poziție de echilibru între forțele politice globale și să se negocieze cu partenerii, având drept călăuză doar interesul național. Dar la noi se evită până și cuvântul național din teama de a nu fi politicaly correct. Este nevoie să ne emancipăm de tirania a tot felul de tabuuri și să discutăm în deplină libertate opțiunile noastre de dezvoltare sustenabilă.

Călin Georgescu insistă pe ideea de loialitate față de România și cetățenii ei, contrapusă slugărniciei față de dictatura marilor corporații apatride, calate pe un singur scop, maximalizarea profitului lor prin extorcarea noastră. Dacă nu vom face astfel, ne vom trezi într-o bună zi mai săraci și abandonați de către monopoluri, după ce resursele ni se vor fi terminat. Proiectul de țară pe care-l dezbate Dr. Georgescu are în vedere încadrarea problemelor țării noastre și a posibilelor soluții în viitorul apropiat al lumii, a necesităților ei. Din cauza schimbărilor climatice suntem informați că bate la ușă o puternică criză a hranei și a apei nu mai departe decât anul 2020. Nu ne vine să credem acum, când în supermarketuri avem tot ce ne trebuie, dar, din istoria altor crize, am învățat că ele se pot instala brusc, luîndu-ne întotdeauna pe nepregătite, mai ales atunci când cauza lor trebuie căutată în secretele jocuri de culise ale marii finanțe și ale grupurilor de putere. Ținând cont de acest viitor apropiat, lui Călin Georgescu i se pare cel mai nimerit pentru noi să ne întoarcem la agricultura tradițională, care să ne hrănească sănătos pe noi și întreaga Europă. Am fost grânarul continentului, să devenim ceea ce am fost. Ca să ne convingă că proiectul nu este hazardat argumentează că avem toți factorii care ne favorizează: cernoziomul, cel mai productiv din toate tipurile de sol, apa, pădurile, Carpații, destoinicia țăranului, Marea Neagră. Ne trebuie doar dedicație și organizare în gospodării mici și mijlocii, care să se asocieze pentru întrajutorare reciprocă. O asemenea structură economică ar conduce și la o regenerare morală, având la bază credința în Christos. În acești douăzeci și șase de ani postcomuniști, de alimentație artificială, de junkuri importate din Uniunea Europeană, de promovare a incompetenței, nepotismului, minciunii, furtului practicat de o minoritate în dauna majorității, „sufletul românesc a fost trecut prin sabie”. Urgența reprofesionalizării României și a restabilirii valorilor morale nu poate fi îndeajuns accentuată. Solidaritatea și încrederea oamenilor nu poate fi obținută prin decret prezidențial, ci numai prin legi drepte cu rezultate palpabile, care să convingă cetățeanul că se află în mâini sigure, nu în custodia unor aventurieri mincinoși, care dau mereu cu oiștea-n gard, știindu-se la adăpostul imunității parlamentare.

Călin Georgescu desfide pricipiul corectitudinii politice care s-a dovedit improductiv pretutindenea. Și în Statele Unite, unde pricipiul a fost trâmbițat până la saturație, începe a păli în importanță, după cum o demonstrează milioanele care îl urmează pe Donald Trump, cel mai acerb critic al principiului. Sub corectitudinea politică s-a ascuns o lipsă clară de responsabilitate în luarea unor decizii majore pentru America, aducându-se grave prejudicii democrației. A fi politicaly correct a însemnat de multe ori o politică a struțului, refugierea în demagogie și evitarea confruntării curajoase a realității. În această ordine de idei, dl. Georgescu nu se ferește să ne dezvăluie că FMI, Banca Mondială și Organizația Mondială a Comerțului știu doar să îndatoreze țările slabe și apoi să cumpere totul pe nimic. Slugile autohtone au vândul avuția națională pe „mărgele de sticlă”. „Nimeni nu te poate umili în lumea asta fără minimul tău accept” (op. cit., p. 50) În orice moment al vieții noastre trebuie să ne situăm în inima interesului național, ori guvernele și președinții care s-au succedat până acum s-au situat la periferia lui. Ceea ce scrie Dr. Călin Georgescu în cartea sa Cumpăna României face perfect sens. Dacă în viitorul foarte apropiat hrana și apa vor fi probleme de securitate națională, aceasta este șansa noastră să ieșim în lume cu ceea ce ne-a înzestrat Dumnezeu. Trebuie numai să vrem, trebuie să muncim, trebuie să ieșim din letargie.

„Hrană, apă, energie este proiectul meu de țară”, mărturisește cu siguranța de sine a omului care știe că acesta este drumul. Are cuvinte pline de înflăcărare despre renașterea țării din marasmul actual. „Să nu uităm că România nu este o țară oarecare! Noi românii suntem mai mult decât un popor, suntem o civilizație! (op. cit., p. 46). Soluțiile domnului Călin Georgescu par rousseau-iste, neosemănătoriste. Parcă auzim îndemnul retourner á la nature. În fapt ele nu sunt decât realiste. El propune o politică monetară fermă, întărirea monedei naționale, neaderarea la euro, stimularea capitalului autohton, despre care s-a vorbit atâta la noi, dar s-a făcut atât de puțin. În demersul nostru de stimulare a agriculturii tradiționale nu suntem singuri. Se experimentează deja în SUA (experimentul Cleveland), în Marea Britanie, în Quebec (Canada). Agricultura industrială este în mare impas pentru că a sărăcit solul, a distrus echilibrul ecologic, a cauzat atâtea boli de nutriție datorită folosirii abundente a substanțelor chimice. Din acest impas nu se poate ieși decât prin abordarea din nou a agriculturii tradiționale. Va fi o economie care să țină cont de necesitatea protejării solului, conservarea mediului, de exploatarea rațională a resurselor, cultivând relații omenești de muncă bazate pe cinste și cooperare. Personal am o singură nedumerire privind forța de muncă. Vor mai putea fi convinși tinerii să se întoarcă la sat, având în vedere starea lui actuală jalnică? Vor reveni în țară tinerii aciuați pe la te miri ce companii străine?

Călin Georgescu nu este singurul care a lansat acum doi ani proiectul lui de țară. L-am auzit pe profesorul Dumitru Borțun nu demult la Realitatea TV, enumerând o listă întreagă de imperative morale, organizatorice, strategice absolut necesare pentru ieșirea României din gaura neagră în care se află. Printre ele: activismul versus lene contemplativă, realismul versus wishful thinking, gândire strategică și proiectivă, nu momentană, meritismul, comunitarismul, respectul față de lege, cultura dialogului, profesionalismul. Am rezerve față de multiculturalismul propus de profesorul Borțun. Face parte din agenda corectitudinii politice. A adus mari deservicii celor care l-au aplicat extensiv. Ca să nu mai vorbim de România, unde istoria națională, cultura oficială, cea a populației majoritare au fost adesea împinse în derizoriu. Să terminăm cu manualele alternative care nu au alt scop decât semănarea confuziei în mintea tinerilor studioși și, în cele din urmă, sunt un atac pervers la identitatea noastră națională.

De fapt, dacă ar fi fost loialitate față de țară și nu față de buzunarul propriu, chiar înainte de a se fi lansat un proiect de țară, ne amintește Călin Georgescu, s-a elaborat Strategia Națională pentru Dezvolatare Durabilă, document elaborat conform cerințelor Uniunii Europene. Înfăptuirea lui ar fi fost un pas spre civilizație, dar, ”nu s-a pus în practică nici o propoziție din acest document” (op. cit., p. 66). România are nevoie de un stat care își servește cu abnegație cetățenii, unul care nu slugărește capitalul internațional. Deviza este prin noi înșine, zice dl. Georgescu, încrezător în trezirea la viață a românilor. Consolidarea și dezvoltarea statului național unitar suveran trebuie să fie grija noastră de căpetenie, așa cum a fost și a înaintașilor noștri. Pe baza acestui model s-au dezvoltat Finlanda, care în anii șaptezeci era în urma țărilor scandinave, Japonia, Norvegia, Polonia, Ungaria, care n-au cedat presiunilor corporatiste internaționale.

La 11 iulie a. c. președintele Johannis a promulgat legea produselor agricole conform căreia 51% din produsele supermarketurilor trebuie să provină din gospodăriile autohtone. Era să zic, fermierii indigeni. Suntem atât de mimetici încât am ajuns să evităm cuvintele românești de dragul celor americane. Andrei Pleșu a ironizat această meteahnă care ne amintește de furculisionul și fripturisionul coanei Chirița. Legea este un început dintr-un proces de anvergură, nu mă îndoiesc. Păcat că Dr. Călin Georgescu nu vrea să facă politică. Dacă este loial analizei sale din lucrarea Cumpăna României, ar trebui să ocupe un loc fruntaș în cadrul efortului colectiv de gândire a unui proiect salvator de țară.

(Waterford, 11 iulie 2016)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

Dumnezeu s-o ierte, dar n-a fost regina României!

Posted by Stefan Strajer On August - 23 - 2016

Dumnezeu s-o ierte, dar n-a fost regina României!
Autor: Diana Maria Popescu

Servilism total faţă de străini! Terminaţi odată cu ploconeala în faţa fantomelor trecutului, care au făcut mult rău Ţării! Monarhia din România a murit cu 69 de ani înaintea morţii Annei Antoinette Francoise Charlotte Zita Marguerite de Bourbon-Parma (acesta este numele ei adevărat) titularizată – fără nicio bază istorică şi legală – “regină a României”. Membrii aşa-zisei familii regale sînt doar nişte paraziţi care au aterizat cu cîntec în România după lovitura de stat din 1989 şi cărora guvernele româneşti le-au cadorisit ilegal şi cu nemiluita averi de tot felul – de la pămînturi la palate, inclusiv bunuri de patrimoniu! A murit un om, o cetăţeancă franceză de religie romano-catolică, soţia unui ex- rege trădător care ne-a vîndut bolşevicilor şi a deschis porţile Armatei Roşii şi comunismului în ţară. Fie-i ţărîna uşoară!, cum spunem noi, creştinii. A fost o mamă ca atîtea miliarde, tot respectul pentru asta! Dar… Atît! Însă, ca să fie înmormîntată în pămîntul patriei române, cu onoruri militare şi cu doliu naţional, să li se construiască un mausoleu în cetatea istorică de la Curtea de Argeş, e un afront mult prea mare şi de neîngăduit adus Istoriei Românilor şi marilor personalităţi româneşti care au fost conduse la groapă cu tristeţea şi respectul poporului. Soţia fostului rege, cel care a refuzat graţierea patriotului-mareşal Ion Antonescu nu are aceste drepturi. „Chiar aşa, s-a căsătorit cu un fost rege, nu a avut picătură de sânge românesc în vene, nu s-a străduit să înveţe câteva cuvinte în limba română. A cui regină? Poate a bărbatului său, în nici un caz a românilor. Ce doliu naţional? A activat în folosul statului român? Nu! Au venit toţi ca nişte corbi de pradă, pentru a oprima din nou poporul român. Dacă îi sunt atât de dragi, să ţină individual doliu Johannis, Cioloş Guvernul şi Parlamentul de hoţi. Cât despre mine, ca un bun ortodox mă rog lui Dumnezeu să o ierte şi să-i ierte toate păcatele”, scrie Ioan Florescu, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

Ana a devenit soţia fostului rege trădător după abdicarea acestuia

Lui Antonescu îi recunosc toate meritele istorice, în scopul idealului sfînt al neamului românesc, acela de reîntregire a Ţării. Fostul rege n-ar fi trebuit să primească de la statul român nici măcar o pensie de agricultor! Habar n-avea, nici nu-l interesa cît de greu trăiau şi trăiesc ţăranii români! După ’89, a zis şi a făcut precum Lăpuşneanul: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau”. Numele Anei de Bourbon-Parma, care nu ştia decît să pronunţe „pa” şi „la revedere”, în limba română (Dumnezeu s-o odihnească, dar nu pe cheltuiala românilor, nu e drept!), a cotropit prima pagină a ziarelor prin publicitatea agresivă făcută de jurnaliştii dresaţi să mintă cu tupeu şi lipsă de bun simţ. La trecerea la cele veşnice a soţiei fostului rege Mihai, se cuvine să oferim publicului adevărul. România este Republică, cetăţeanul Mihai nu mai e rege de 69 de ani! A abdicat în 1947, în urma unui tîrg cu oficialităţile Ţării, tîrg favorabil lui, deci nu are dreptul să fie numit rege astăzi. Actul de abdicare consemnează clar faptul că acea abdicare de la 30 decembrie 1947 s-a produs ca ”o decizie la care s-a ajuns în comun, între Guvern și rege şi vorbea despre divorţul amiabil între poporul român şi monarhie: […] actul acesta s-a făcut prin bună învoială. Regele a constatat că instituţia monarhiei era o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri […]. Poporul a făcut azi un divorţ şi decent, şi elegant de monarhie”. În plus, este extrem de important și faptul că nunta, căsătoria lui Mihai cu Ana s-a făptuit pe 10 iunie 1948, când fostul rege nici nu mai era cetățean român, fiindcă cetățenia română îi fusese retrasă – lui și celorlalți membri ai familiei regale – încă din 22 mai 1948! Fostul rege a plecat din ţară la mai bine de trei ani de la actul de trădare de la 23 August 1944, negociindu-şi plecarea cu ruşii. Adică, nu aşa, cu mîna goală, ci cu cîteva vagoane de tren încărcate cu valorim cu o rentă lunară grasă din partea statului român, pe care Ceauşescu, bravo lui, i-a sistat-o după anii ’70. şi cu o alta, din partea Rusiei. Fostul rege Mihai s-a căsătorit cu Ana de Bourbon-Parma la Atena. Acolo ea a bătut cu pumnul în masă ca să i se oficieze căsătoria în Biserica Ortodoxă, şi au trăit în Elveţia, puţin, prin Marea Britanie şi cînd îşi încasa renta, prin Statele Unite…. Deci, care regină? Ana devenise soţia unui fost rege. În momentul căsătoriei, Mihai nu mai era rege şi nici cetăţean român, iar soţia sa, Ana, nici nu călcase în România. Acolo, în Elveţia s-au născut cele cinci fete cucuiete, care, nici ele, nu aveau cum să mai fie prinţese, din moment ce Mihai nu mai era rege. Ca să nu mai vorbim despre fiica Irina, condamnată în SUA pentru trafic de droguri şi lupte ilegale cu cocoşi!

O gaşcă de fripturişti

Putem vorbi de un fost rege străin de neamul românesc, cu origine incertă, a cărui soţie, Ana, nu are nici cea mai mică legătură cu România. Ana de Bourbon nu a fost regină pe tronul României, nu a avut cetăţenie română şi nu a fost de religie ortodoxă. Nu mai minţiţi cu atîta obrăznicie, nu ne mai intoxicaţi, ni se face silă de servilismul vostru, nu mai aburiţi generaţia tînără, n-o mai induceţi în eroare cu aceste falsuri istorice condamnabile. România şi Biserica Ortodoxă Română nu au nicio o obligaţie morală faţă de o străină care nu a făcut nimic pentru România, dar e înmormîntată în pământul României.Ce sacrilegiu, Doamne Sfinte! De regulă, familia îşi îngropaă mortul! Ce treabă are Statul cu familia unui fost rege? Familia ex regelui s-o înmormînteze pe cheltuiala proprie. Cine oare ne-a adus pe cap această gaşcă de fripturişti care se autointitulează nobili şi regi şi prinţi imaginari ai unei republici, o gaşcă de oportunişti, veniţi în ţară cu pretenţia retrocedării unor domenii care nu le aparţin, veniţi după pomeni şi onoruri nemeritate? După cum se spune în popor, prost nu este cel care cere, ci acela care dă!

„Prostia e la modă, mulțimea o inghite mereu”

Ce funeralii naţionale, ce onoruri militare, dacă Ana nu a fost nici măcar cetăţean român? Auziţi, înmormîntare cu reguli şi interdicţii drastice, de te cruceşti! Fără telefoane şi drept de fotografiere, fără copii în cărucior, fără sacoşe, fără ţigară aprinsă, fără genţi, cu buletinul la purtător. Probabil, de teama teroriştilor ISIS sau a puciştilor lui Erdogan… să nu dezgroape morţii. Guvernul şi statul nu se preocupă de eradicarea sărăciei din România, de salariile şi pensiile de lumea a treia, dar se dau în stambă la moartea unor străini de ţară şi de cauzele ei? Aţi uitat,oameni buni, că fostul rege , cu puţin timp înainte de lovitura de stat din 1989, a semnat Declaraţia de la Budapesta prin care nemernicii semnatari voiau să rupă Transilvania de trupul Ţării! Altă trădare extrem de gravă, nu-i aşa! Şi, ca să închei apoteotic, Francois scrie pe ziare.com. „Acești pretinși tipi care se cred viță regală, sunt de fapt niște șarlatani care sute de ani au jefuit țăranul roman așa cum fac și actualii conducători și clica lor. De ce să le urăm de bine? Cine știe istoria reală a acestei Case Regale, știe că nemțălăii au venit cu un geamantan și acum au moșii și averi pe spatele oamenilor, așa cum fac și neciopliții Traian Băsescu, Klaus Iohannis, Victor Ponta, generalul Izmană, guvernul și toată clica parlamentului care, ca niște viermi, subjugă și mai mult o țară și așa falită. Prostia e la modă, mulțimea o inghite mereu”. Bravo, Francois!
(10 august 2016)

Maria-Diana-POpescu

Foto. Maria Diana Popescu

Formula existenţei umane între materialism şi spiritualitate

Posted by Stefan Strajer On August - 22 - 2016

Formula existenţei umane între materialism şi spiritualitate

 

Autor: Galina Martea

 

Fundamentată pe procese vitale destul de complexe, existenţa umană este un sistem construit şi   dirijat de impulsuri ale unversului ce sunt nemărginite în timp și în spațiu şi care, totodată, sunt la nesfârşit de variate în formele stăpânite de materie în procesul dezvoltării. Acestea, la rândul lor, sunt fenomene prin care se manifestă esența lucrurilor și a proceselor umane corelate cu conceptul materiei/materialismului şi al spiritualităţii. Materia, fiind substanță concepută ca bază la tot ceea ce există în univers, este produsul destinat omenirii pentru a obţine, prin prelucrare, scopul dorit şi mijloacele necesare în existenţă/supravieţuire. Pe când spiritualitatea, fiind aceeaşi substanţă prioritară concepută pentru viaţa umană, este un fenomen corelat cu totalitatea de idei și sentimente ale fiecărui om/popor/naţiune, astfel reprezentând specificul vieții spirituale/intelectuale/culturale ale acestora. Materialismul (concepție filozofică opusă idealismului, ce consideră materia/natura ca factor primar în existenţă) şi spiritualitatea (concepţie filozofică opusă materialismului, centrată pe conștiinţă, spirit, gândire) sunt concepte diametral opuse, însă prezente în viaţa umană ca factori independenţi, dar câteodată şi dependenţi ce desemnează necesitatea de a forma un întreg în relaţia dintre om şi natură, şi în procesul vital prin care se manifestă omul. O descriere filozofică, dar reală în viaţa umană care se contopeşte cu frumuseţea şi complexitatea fenomenului spiritual, acesta fiind însoţit de conţinutul materiei extrem de important existenţei.

Necesitatea de a exista în lumea pământească se suprapune pe conţinuturi mai mult sau mai puţin importante, mai mult sau mai puţin necesare. Făcând parte din galaxia universilui, omul este înzestrat prin naştere de conţinuturi spirituale (mai mult sau mai puţin), dar, totodată, înzestrat şi dependent de materialismul ce îi oferă satisfacţie sufletească faţă de bunurile materiale care îi soluţionează problema existenţei (inclusiv, pentru condiţii decente) în viaţa de toate zilele. Lucruri fireşti/pământeşti concepute ca unităţi de măsură în viaţa fiecărui om/popor. Respectiv, fiecare om/popor îşi are caracteristicile sale atât pozitive, cât şi negative, acestea fiind trăsături ce individualizează cultura unei societăţi. În aşa mod, orişicare societate se remarcă prin aspectele sale, astfel evidenţiind nivelul de viaţă, cultură şi dezvoltare exprimat de conţinuturi ale materialismului şi spiritualităţii. Deci, orice societate umană îşi are trăsăturile sale specifice şi anume: este adeptă/orientată mai mult spre materialism, sau este adeptă/orientată mai mult către spiritualitate. Cu certitudine, că în asemenea fenomene un echilibru perfect/stabil nu poate fi, aşa cum şi natura fiecărui om este foarte diversă una de alta. Evident, în mod normal, ar trebui ca majoritatea populaţiei de pe mapamond să fie adepta spiritualismului, deoarece factorul de bază al Universului este considerat spiritul (ce există independent de materie) şi nu materia care este considerată un simplu produs al spiritului, conform doctrinelor filozofice. Dar, indiferent de această tratare filozofică, lumea pământească este un produs instabil/schimbător care încalcă regulile de joc ale naturii şi se conformează mai mult cu necesităţile şi exigenţele personale, bazate pe materie. Astfel, lumea se împarte în diverse categorii sociale ce reflectă criterii de greutate majoră sau minoră în cerinţe şi preocupări. Respectiv, unii dintre oameni simt necesitatea de a fi fericiţi prin conţinuturile materiale, alţii simt existenţa fericirii prin tot ceea ce este spiritual/imaterial. În aşa mod, formula existenţei umane mereu în diversitate dereglează echilibrul vieţii spirituale, în acelaşi timp, afectând destul de grav dezvoltarea intelectuală/culturală a omului.

Pentru a menţine un nivel superior al dezvoltării umane într-o societate la baza acesteia trebuie să existe echilibrul spiritual în cea mai evoluată formă, având ca suport prioritar dezvoltarea intelectuală şi culturală a individului. În aşa mod, comunitatea respectivă va fi urmată de efecte pozitive în procesul evoluţiei, iar acesta, la rândul lui, va produce transformări radicale în comportamentul şi mentalitatea omului. Existenţa umană bazată pe fenomenul spiritualităţii este cea mai sigură formă care dezvoltă omul în limitele unei culturi autentice. De aceea, pentru a crea un sistem autentic în dezvoltarea omului este necesar ca orice societate să contribuie prin toate elementele/formele la promovarea culturii spirituale. Prin această modalitate de dezvoltare omul va conştientiza mai complex importanţa şi sensul existenţei umane (despre faptul că lucrurile create prin forma spirituală sunt eterne, iar cele materiale sunt trecătoare), iar insuşi existenţa acestuia va fi un model unic pentru propria viaţă spirituală. Pentru a percepe un asemenea mod de viaţă omul trebuie să fie membru al unei societăţi culte, aceasta fiind instruită pe principii spirituale care să promoveze numai lucruri frumoase demne de apreciere. Cultura unei societăţi, fiind un întreg de caracteristici distincte în termeni spirituali, poate fi obţinută numai prin intermediul unor cerinţe concrete faţă de individ. Însă în acest caz, totul depinde cum este motivat mediul social prin care există individul şi cum îi sunt prezentate laturile esenţiale ale culturii umane. Pentru armonia acestora sunt necesare soluţii concrete care, în mod indispensabil, urmează a fi implicate toate aspectele culturii spirituale ce stimulează modelul perfect al dezvoltării umane şi al intelectului uman. Cultura spirituală în viaţa unei societăţi este fundamentală, deoarece datorită ei se poate construi existenţa civilizată a omului. Respectiv, prin existenţa civilizată a omului/a comunităţii se produce procesul care reglează în mod echilibrat necesitatea dintre materialism şi spiritualitate. Astfel, omul şi societatea simt necesitatea de a fi dependenţi de cultura spirituală, care îi organizează de a înţelege corect legătura fenomenelor naturale/sociale/personale, iar, în acelaşi timp, percep corect necesitatea echilibrată a materialismului pentru existenţă. Deci, prin nivelul de civilizaţie al unei societăţi/unui popor se prezintă nivelul de dezvoltare materială și spirituală al acestora, care, în acelaşi timp, este prezent şi nivelul coeziunii dintre necesitate şi importanţă. Astfel, pare că lucrurile sunt aşezate perfect în sistemul existenţei dintre materialism şi spiritualitate, unde la bază este educaţia centrată pe cultura spirituală. Cu toate acestea, este foarte vizibil şi, cu certitudine, există extrem de multă imperfecţiune în existenţa umană unde relaţia/necesitatea dintre materialism şi spiritualitate este în dezechilibru, în special, în defavoarea fenomenului spiritual care, de fapt, este cel mai civilizat sistem în convieţuirea/dezvoltarea umană. Aceste lucruri sunt prezente în societăţile unde cultura spirituală nu-şi găseşte locul potrivit în concepţia/mentalitatea individului, iar cultura materialistă este privită şi prezentă ca un factor primar şi, poate, cel mai necesar în existenţă. Respectiva abordare este caracteristică unor popoare, în special, acelor popoare care se confruntă cu sărăcia, incultura şi degradarea socială. Procesul de degradare socială începe anume atunci când educaţia spirituală în viaţa unui popor devine o necesitate minoră. Dar, cu părere de rău, acest fenomen este caracteristic şi unor popoare ce sunt mai mult sau mai puţin pline de bunăstare, însă genetic fiind adepţi ai materialismului. Deci, în asemenea societăţi educaţia care ar urma să fie întemeiată pe caractere de spiritualitate nu există la nivelul necesar, aceasta fiind orientată mai mult către materialism. Componentul materialismului este foarte vizibil la popoarele de origine latină, dacă să ne referim la continentul european, printre care se manifestă vizibil şi în societatea italiană, cu toate că în această societate şi fenomenele spirituale îşi au locul său şi sunt prezente ca valoare. Respectiva abordare pusă în dimensiunile materialismului contemporan a luat proporţii exagerate în ultimele decenii. Un exemplu viu este Basarabia sau R.Moldova care actualmente este împânzită de o sărăcie extremă, dar pe de altă parte omul societăţii pune un accent destul de mare pe bunurile materiale sau pe lucruri neînsemnate ale materialismului, care în unele cazuri/sau în majoritatea cazurilor este doar o mândrie/fudulie absurdă ce denotă caracter în modul de comportare şi de interpretare a lucrurilor în viaţa socială şi personală. Ca să nu generalizăm acest subiect pentru o societate, oricum sunt destul de vizibile unele momente de la care omul nu se poate abate. Deci, precum orice mediu social îşi are regulile şi obiceiurile sale, aşa şi omul, în majoritatea cazurilor, este nevoit să acţioneze conform tradiţiilor precedate de toata lumea înconjurătoare, chiar şi în cazul când situaţia materială nu-i permite acest lucru. Deci, se respectă proverbul “dacă toată lumea face aşa, atunci şi eu trebuie să fac în acelaşi mod”. În acest caz, am putea întrebuinţa şi o altă zicală: “acolo unde este mai mare sărăcia, acolo este şi mai mare fudulia”. Spre exemplu, în ultimele 2 decenii s-a format un ritual naţional destul de exagerat în Basarabia pentru a celebra sărbătorile de Paşti, sărbătoarea de pomenire a morţilor, Crăciunul, zile de naştere, alte sărbători. Acest fenomen a luat naştere destul de evident odată cu migraţia cetăţenilor în afara ţării după anii’ 90, aceştia, la rândul lor, muncind din greu în străinătate, respectiv obţinând mijloacele băneşti necesare care, ulterior, sunt trimise, parţial, rudelor în ţara de origine pentru diverse necesităţi vitale. Astfel, în ţara de origine lucrurile s-au complicat, la figurat, şi au luat o altă întorsătura, fiind corelate doar cu conceptul materialismului. Sub această imagine s-a instaurat o nouă modă socială care a afectat şi s-a răspândit aproape în întreaga societate. Aproape fiecare om al societăţii (în special, tineretul) este dominat de idea banului/materialismului prin care se doreşte doar o viaţă plină de lux cu bunuri materiale, însă mai puţin plină de educaţie spirituală. Cât priveşte fenomenul de celebrare a sărbătorilor susmenţionate este o tendinţă aparte, chiar şi pentru acele persoane care nu-şi permit în viaţa de toate zilele o alimentaţie corespunzătoare sau alte lucruri, însă este nevoită din puţinul ban economisit pe care îl are ca să-l cheltuie (sau să se împrumute) doar pentru câteva zile de sărbători a anului pentru a demonstra lumii că şi el are de toate. Deci, se prepară multă şi diversă mâncare pentru câteva zile, ca apoi aceasta să fie aruncată şi la animalele din coteţ, deoarece se strică şi nu se reuşeşte de a fi consumată în timpul necesar. Dar, la acest capitol să nu uităm cât de scumpe sunt produsele alimentare în R.Moldova, unde veniturile nu acoperă cheltuielile reale. Apoi, nunţile, cumetriile şi înmormântările sunt o nebunie totală sau ba chiar o tragedie personală/familială. Cred, la acest subiect nici nu e cazul de a descrie momentele respective, deoarece este o situaţie/imagine pe care trebuie doar să o vezi cu ochii proprii. Un singur exemplu, pentru ceremonia unei nunţi se pregăteşte mâncare pentru 500 persoane şi pentru câteva zile, iar de facto sunt invitaţi 100 sau 200 persoane doar pentru o singură seară. Iar pentru înmormântarea unui decedat se prepară mâncare pentru tot satul, în zonele rurale. Fără îndoială, este evident că trebuie să pomenim răposatul, însă, cred, nu este cazul în aşa mod exagerat şi cu cheltuieli enorme atât pentru mâncare, cât şi pentru pomeni. Aici, de asemenea cred, am ajuns la proverbul: “în timpurile de azi nu e bine nici să te însori/măriţi, dar nici să mori în societatea basarabeană”, deoarece după aceste ritualuri/tradiţii naţionale omul este pus într-o situaţie financiară destul de critică. În aşa mod, acea persoană care nu dispune de mijloacele băneşti necesare este nevoită să se împrumute pentru câţiva ani buni înainte. În caz contrar, dacă nu faci aşa cum face toată lumea, mai mult sau mai puţin, atunci este desconsiderat social şi eşti pus între discuţii neplăcute. Cât despre concetăţenii care muncesc în străinatate din greu şi în condiţii destul de dificile, aceştia acumulează banii doar pentru a se întoarce în ţara de origine pentru a-şi construi o casă cât mai mare, cu garduri cât mai înalte ca la nimeni. Mai puţini sunt dintre acei care preferă să-şi construiască un viitor în afara ţării de origine pentru a trăi într-un mediu social civilizat şi sănătos. Astfel, putem spune, omul rămâne cu acelaşi concept prioritar faţă de valorile materiale şi mai puţin faţă de valorile spirituale. Aceste lucruri, cu siguranţă, fac parte din educaţia şi cultura unui popor care este mai puţin aproape de fenomenele spiritualităţii. În special, dacă să ne referim la pătura dominantă a societăţii, atunci tabloul devine şi mai încântător. Această categorie de oameni, văzându-se la putere, tinde să-şi creeze o situaţie materială extrem de bună şi, în acelaşi timp, extrem de exagerată, fenomen ce denotă faptul care este nivelul de cultură al acestor oameni şi care este conţinutul spiritual al acestora. Fără generalizare, cu certitudine, orice societate are într-o măsură oarecare atât pătura intelectuală care există cu conceptul prioritar al spiritualităţii, cât şi masele care sunt mai aproape de conceptul materialismului. Astfel, societatea este intoxicată mai mult de către un materialism nedefinit şi mai puţin orientată către spiritualitate, fenomen ce determină că în viaţa unui popor nu există un ideal concret şi civilizat. Oricum, societatea basarabeană este vizibil dispersată între aceste concepte filozofice ale materialismului şi spiritualitate, în special, convieţuirea socială şi nivelul de trai dintre oamenii puterii, intelectualitate, masele, decalajul fiind extrem de mare între aceste pături sociale. Ţi-ar părea că într-o asemenea societate lucrurile ar urma să fie interpretate altfel, deoarece religia (considerată comunitate spirituală și morală care uneşte sentimentul faţă de divinitate şi umanitate) constituie parte integrantă în cultura poporului. Cu toate acestea, aproape întreaga societate este dominată de idea materialismului, ca unitate de masură în viaţa socială şi personală a omului.

Dacă să abordăm o realitate, în special la nivel european, atunci materialismul este mai puţin important şi vizibil în viaţa popoarelor anglo-saxone. Aceste popoare au creat condiţii extrem de bune pentru existenţa individului, în mod special, în convieţuirea socială care este centrată pe echitate, respect, transparenţă. Bunăstarea instaurată în toate domeniile de activitate socială, cât şi pentru întreaga societate, cât şi pentru fiecare individ, este o formă civilizată în existenţa umană a acestor popoare. Prin valorile spirituale/umane civilizate nu numai că au creat prosperitate socială, dar au inlăturat, în limite posibile, birocraţia/formalismul. Cu atât mai mult, au pus bariere serioase pentru a nu dezvolta in stat corupţia. Acest fenomen, dacă şi există poate într-o măsură oarecare la nivel de stat, atunci în viaţa cotidiană a individului, în special în relaţia statul-societatea, acest component nu este absolut deloc vizibil. În orice acţiune realizată de organele ierarhice ale administrării statale se conturează o transparenţă ideală în necesităţile/cerinţele sociale ale individului şi îndatoririle statului faţă de acesta. Este o tendinţă permanentă pentru a menţine în societate educaţia spirituală care impune condiţii de dezvoltare umană pe principii civilizate. Discriminarea maselor pe principii materialiste nu există, este o condiţie neînsemnată a societăţii. Fiecare om îşi are ritualul şi modul său de viaţă, fără a lua în consideraţie părerea publicului în privinţa vestimentaţiei personale sau a altor acţiuni faţă de modul cum trebuie celebrată o sărbătoare personală sau altele. Viaţa fiecărui individ este un model aparte care se corelează demn şi respectuos cu comportamentul social civilizat. Omul societăţii în viaţa de toate zilele este îmbrăcat în haine simple şi comode care nu dau impresia de a fi un adept al materialismului. Cu părere de rau, acest fenomen este contrariu societăţii basarabeane unde, o mare parte, în special, femeile în viaţa de toate zilele se îmbracă de parcă s-ar duce de dimineaţă până seara la o sărbătoare anumită. Cred, acest fenomen specific vestimentaţiei, care face parte din noţiunea materialistă, nu-l face pe om mai fericit în existenţa socială şi cea personală. Dar, cine ştie? Consider, acesta este doar un moft ce este parte componentă din cultura şi viaţa spirituală a omului, cu toate că şi îmbrăcămintea îşi are locul ei la timpul necesar. Sunt de părerea, că fericirea omului trebuie să fie autentică doar atunci când acesta îşi tăieşte existenţa într-un mediu social sănătos (drepturi nelimitate, echitate şi protecţie socială corespunzătoare, sistem de educaţie şi sănătate performant, încredere în instituţiile statale, încredere deplină în guvernul statului, încredere în concetăţeni, libertate civilă, libertatea cuvântului, corupţie inexistentă, absenţa corupţiei la nivelul conducătorilor din stat, prosperitate socială, etc.), iar acesta, la rândul lui, valorificând în mod prioritar şi constant valorile spirituale/umane întru binele individului. Dacă să ne referim la clasamentele mondiale, în special la nivelul de trai sănătos şi fericirea omului în societate, atunci printre acestea sunt pe primele locuri, în special, ţările anglo-saxone şi nu numai, care tind mereu spre civilizaţie prin valorile spirituale şi, nemijlocit, tind să înlăture cât se poate posibil diferenţa de convieţuire dintre omul puterii şi omul societăţii. Ţările în care clasa dominantă/politicienii nu au privilegii şi imunitate socială, însă au doar responsabilităţi faţă de societate, sunt Suedia, Islanda, Danemarca, Olanda, Elveţia, Finlanda, Norvegia. Iar un alt tablou al vieţii sociale cu efecte foarte fericite pentru omul societăţii (unde fiecare om al societăţii are aceleaşi condiţii de viaţă şi este considerat ca valoare socială pe aceeaşi orizontală cu omul puterii din stat) este prezent în Danemarca situată pe locul I, aceasta fiind urmată de Elveţia – loc 2, ulterior Islanda – loc 3, Norvegia – loc 4, Finlanda – loc 5, Canada – loc 6, Olanda – loc 7, Noua Zelandă – loc 8, Australia – loc 9 (pentru anul 2015, clasament întocmit de Organizaţia Naţiunilor Unite). Cred, după asemenea relatări, fiecare dintre noi şi-ar dori să locuiască în una dintre ţările susmenţionate, iar, în acelaşi timp cu speranţa pozitivă, să contribuim benefic la însănătoşirea acelor societăţi care încă se confruntă cu elemente destul de negative în existenţă şi care, cu părere de rău, sunt încă foarte multe la număr pe arena mondială. Numărul ţărilor ce sunt în mari dificultăţi cu propria viaţă şi într-o luptă continuă cu fenomenele autentice spirituale/umane depăşesc de zeci şi zeci de ori mai mult numărul ţărilor care există în prosperitate spirituală şi socială.

Deci, ca să nu devenim cu toţii complice al modelului de viaţă contemporan, bazat mai mult pe formula materialismului, atunci ar urma să ne conformăm, in mod prioritar, la valorile spirituale/umane, indiferent de faptul că suntem mereu ademeniţi de necesităţile exagerate ale existenţei. În acest caz, omul trebuie să acorde o atenţie aparte fenomenelor ce reglează viaţa socială şi cea personală în limitele civilizate ale echilibrului dintre materialism şi spiritualitate. Astfel, omul/întreaga omenire treptat ar putea deveni dependentă de educaţia spirituală care, la rândul ei, le va crea, posibil, un model perfect în convieţuirea umană.

(Galina MARTEA, dr., academician, membru al Academiei Româno-Americane)

G.Martea,foto 45,Art,jpg

Foto autor: Galina Martea

Agramatul incolor e bun doar de scriitor!…

Posted by Stefan Strajer On August - 22 - 2016

Agramatul incolor e bun doar de scriitor!…

 

Autor: George Petrovai

 

În celălalt regim se făcea (bineînțeles, cu fereală) mult tam-tam și haz pe seama cuplului Ceaușescu, amândoi cu o pregătire intelectuală mai mult decât precară, dar ahtiați până în vecinătatea penibilului după diplome nemeritate și titluri științifice, ce se potriveau ca nuca-n perete cu imensul lor gol spiritual, pe care – de cum deschideau gura – nici vorbă să-l poată ascunde după neputincioasa forță a funcțiilor și după jalnica strălucire a zorzoanelor. Ba dimpotrivă și parcă de-al dracului, cu cât se dădeau mai mult de ceasul morții ca să pară altceva decât ceea ce erau în realitate la capitolul cultural-intelectual, cu atât mai zdravăn ieșea în evidență, taman atunci când le era lumea mai dragă, fondul ignoranței lor, intens cosmetizată de profesioniști în laboratoarele puterii.

Da, căci lesne poate fi creată și indusă într-o mulțime (gloată, masă, popor) magia puterii discreționare (Stalin, satrapul care a ordonat torturarea și uciderea a milioane de oameni nevinovați, n-a fost perceput ca un semizeu de grosul victimelor sale?!) prin morgă, ținută la patru ace, gărzi de corp și coloane de mașini oficiale, adică toată recuzita trebuincioasă pentru ca găunoșenia să poată fi convertită în impresionant…

Dar iată că ceea ce în regimul bolșevic părea a fi pe meleagurile noastre doar un accident istoric de sorginte muscăleasco-orientală (tirania și întreaga ei recuzită sfidătoare dintr-acolo au fost aduse la nordul Dunării de vânturile pustiei), pentru descurcăreții postdecembriști a devenit o constantă, ceva deja obișnuit până la banalizare în largul evantai al trebușoarelor deopotrivă certate cu legea și bunul simț: tot acuși-acuși tunuri de milioane (jumătate   dintre aleși sunt penali cu acte în regulă încă din campania electorală, ceilalți se grăbesc să-i ajungă din urmă) și milioane de români ce tot mai greu trăiesc de azi pe mâine; lupii (a se citi hoții, trădătorii și plagiatorii) puși paznici la oi, adică numiți în posturi decizionale, unde dispun cum vor mușchii lor de banul public, în timp ce cetățenii truditori și corecți (pe lângă aceștia, în România tuturor posibilităților nelegiuite mai fac umbră pământului încă vreo câteva milioane de consumatori – marea masă a trăitorilor ce nu vor să știe de obligații, ci numai de drepturi), în timp ce cetățenii corecți, vasăzică, suportă cu stoicism cel mai diversificat și împovărător sistem de taxe și impozite din această parte a lumii; subanalfabeți cu cefe de tauri, convinși că banii, indiferent de culoarea lor, rezolvă orice (firește, în acest „orice” nefiind loc pentru esențialele flecuștețe de felul omeniei, onoarei, dragostei curate sau respectului) și atâția tineri dispuși să facă orice pentru a putea deveni cineva cu ifose și fără pic de demnitate etc., etc.

Într-un atare marasm pe toate planurile (de la societate și până la familie, de la credință și până la salut), consecința logică a făcăturii iliesciene cu democrația originală și a luminiței ce stă să se stingă la capătul tunelului multidecenal, ce să ne mai mire că atâția aflători în treabă printre oamenii de treabă ai acestei țări, agramați cu patalamale rostuite și ușori ca fulgii în ceea ce privește cultura, nu doar că se pun pe scris (vezi liota „scribilor” aflați după gratii) după cum bate vântul inspirației de-o clipă, dar chiar ajung să se creadă înzestrați!

Atâta de înzestrați, încât se fac luntre și punte ca să apară în mari reviste (asta le mărește cota de importanță în propriii lor ochi loviți de miopie), deși ei pun cu regularitate punct după titlu și deși producțiile lor, cu un minuscul chichirez conceptual-artistic, sunt părți referențiale dintr-un interminabil coșmar…

(Sighetul Marmaţiei, 10 iulie 2016)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Interzise celor sub optzeci de ani!

Posted by Stefan Strajer On August - 22 - 2016

Migdale dulci-amare

Interzise celor sub optzeci de ani!                                        

Pamflet de Florica Bud

 

Zilnic îmi spun că nu voi mai urmări întâmplările palpitante din politica românească; unele cu final previzibil, altele imprevizibile şi multe altele fără sfârşit. Cât despre finalurile fericite… dăm peste ele doar la colţuri de stradă, în nopţile de vară. Fără îndoială că ne-am putea lipsi de gafele scăpate de sub control ale politicii. Chiar ar fi de dorit să eliminăm palpitaţiile şi bufeurile că doar nu am intrat cu mic cu mare în menopauză stradală şi nici în Ţararioza Carpatica. Din păcate, Ucigă-l Toacă nu doarme în iarbă, asemeni iepuraşilor model, Iepurilă Fuge de Umbra Sa, personaj bine conturat şi atât de fermecător, venit dintr-o poveste pe care, Voi Abonaţi La Vol Profit Poveste, nu o veţi lectura niciodată. Niciodată este un cuvânt care îmi dă fiori şi chiar mi-ar plăcea să-l alungăm din lexic… cu pietrele din carierele de pe Someşul rămas cu burtica asasinată de draglinele şi excavatoarele inconştiente.

Nu crezi că este prea dimineaţă ca să-l invoci pe necuratul? mă veţi întreba Dulci Multimilionari În Iluzii Păstrate Prin Băncile Lumii Şi În Trezoreria Statului. Este, este, răspund, făcându-mi semnul crucii şi alduindu-l cu un Ducă-se în pustiu şi peste trei oceane! Veni-i-ar hirul pe coada sărcii!

Politica aservită, pardon, servită la orice oră din zi şi din noapte, poate să dea palpitaţii românilor slabi de înger. Ba mai mult, celor uşor excitabili, Domnia Sa fiind o doamnă în bucătărie, pat şi societate, poate să le ofere mii de orgasme, că tot se poartă aceste minunate stări. Devenit un popor de Femei Perfecte Şi Caline Şi Bărbaţi Potenţi Şi Nefiltraţi- fiinţe bicefale care îşi propun să trăiască doar pentru a-şi oferi unii altora cât mai multe superorgasme – poporul român este pe punctul de a face apoplexie de atâta bine trupesc.

Într-o seară, vă veţi da seama în care, deoarece vă merge mintea la rele, curgeau râuri de bale la colţul guriţelor unor invitaţi ai emisiunilor politice, emisiuni „pe sticlă” ce au menirea să facă cât mai accesibilă politica în rândurile poporului alegător sau doar spectator. De ce explodau mai mult ca altădată broboanele de transpiraţie şi alte umori, din trupurile şi din porii   invitaţilor? mă veţi iscodi Diabolici Vizitatori Ai Sălilor De Sport Destinate Întreţinerii Spiritului.

Păi, cum să nu explodeze dacă şeful unui partid care avusese alegeri a ajuns să fie… o femeie! Invitaţii întregului eşichier politic au salutat, din studiouri, această alegere preafericită şi în unanimitate ilară au fost de acord că este nevoie de cât mai multe femei tinere şi pricepute în politica românească de primă linie.

Dragi bărbaţi şi prieteni, este nevoie de tinere nu numai în Parlament, ci peste tot în ţara aceasta; lângă fiecare impotent să se afle câte două sau chiar trei exemplare superbississiississississississime. Nu degeaba pregătesc de mai mulţi ani o propunere legislativă, asta dacă îmi va veni şi mie rândul să fiu aleasă în vreo Cameră! Ea sună cam aşa: toate femeile peste cincizeci de anişori să fie scoase – din republică, regat, împărăţie, ţarat sau ce vor fi fiind – şi duse pe Tărâmul Celălalt, adică pe Tărâmul Zmeilor Pluridurocăpăţânoşi. Rămaşi fără zmeoaice, vrăjitoare şi fără Ielele cele Rele, vă daţi seama distinşilor că Raiul Pe Pământ s-ar instala în munţi şi văi, în sate şi oraşe, pe câmpii şi lunci… şi mai ales în capitala luncilor, Lunca Dâmboviţeană.

Dacă mă gândesc bine, ar trebui ridicată ştacheta şi mai sus, la patruzeci şi cinci de ani. Nu este păcat de Dumnezeu să lăsăm copilele să aştepte, când ele doresc acum, când sunt în plenitudinea forţelor sinelui hormonal, să intre în politica mare a ţării, acolo unde le aşteaptă, nechezând de plăcerea de a duce ţara pe culmile comunismului, hipercapitalismului, feudalismului sclavagismului sau poate a comunei primate, nişte…? Ştiu că, Voi Vajnici Apărători Ai Drepturilor Animalelor Fecunde aţi fi dorit ca biet-cuvântul din locul celor trei puncte să fie imperiosul cuvânt paralei. Sunt în concordanţă cu Domniile Voastre Fericiţi Şi Rezonanţi Tovarăşi că singura expresie care mi-ar putea încheia apoteotic propoziţia ar fi “armăsari pur sânge”. Fatalmente şi din motive plicticoase nu voi putea să îi numesc decât căluţi – că vor fi de mare sau vor fi de uscat, “Nu vom şti niciodată”, aşa cum ne-a prezis o tânguitoare romanţă, la început de veac. Aţi fi atât de inumani, Voi Admiratori Jambonici Şi Indecenţi încât să doriţi ca bietele tinere să muncească? Mai ales cele care nu şi-au găsit măcar un papa del azugar care să le ţină în puf, acum când, din păcate, tinerii bogaţi nu sunt suficienţi pentru numărul tunatelor, număr ce creşte nesimţitor cu anii.

Pe bună dreptate, nubilele noastre vor să îşi asigure un trai uşor; să muncească proştii şi cei care au tot muncit! Vârsta ministreselor, miniştrilor şi a parlamentarilor se apropie vertiginos de vârsta primei comuniuni. Şi atunci cine să facă şi să pună în aplicare nişte amărâte de legi care să pornească măruntaiele ciuruite ale economiei româneşti? Economia este un cuvânt de-a dreptul desfrânat, pe care conducătorii ar dori să-l scoată din vocabular… cu vot cu tot! Am vrut să rezoneze cu versurile   altei romanţe: “Inima din piept s-o scot/ Ay, ay, ay/ Cu dor cu tot!”   Îmi pare rău că nu pot să transcriu şi melodia ca să îmi înţelegeţi şi mai bine zbaterile.

În schimb, ei, dragii moşului, s-au îndrăgostit de expresia: “Lupta împotriva corupţiei”, luptă ce aduce multe voturi şi simpatia maselor, care – atunci când o aud declamată de cine trebuie – mai că se lipsesc de mâncare, medicamente, gaze, energie şi alte marafeturi ieftine. Să lupte! Nu îi opreşte nimeni. Dar să lupte şi împotriva violenţei din şcoli şi din societate, împotriva crimei, a violurilor şi a altor rele care ne sufocă. Poporul a decis să se alăture tuturor sărăntocilor lumii care strigă: “Suntem prea săraci ca să ne permitem să cumpărăm: hrană, haine, servicii, etc., etc. … ieftine. Vrem preţuri ca în Dubai!”

În sfârşit, ne-am dat pe brazdă devenind un popor perfect, poporul pe care şi-l doreşte orice conducător democratic,   precum şi-l doresc toate “intestinele” aferente democraţiei. Pentru cei care – la întrebările: De ce?, Până când?, Încotro?, Cine?– se mulţumesc cu răspunsurile pe care suntem obişnuiţi să le primim aproape de secole,   aduc pe tapet unul simpatic, nu cu mult mai stupid ca altele, “A plus B/ Cineva din R.S.R.”! Acesta era răspunsul la toate întrebările copilăriei mele. Un biet joc de cuvinte! Şi fiindcă îmi sunteţi mai mult ca simpatici, vă mai aduc aminte unul: “Cineva din largul mării/Care nu te dă uitării!”.

„Din Oceanul Pacific, a ieşit un peşte mic”/ Iar pe burta lui scria/ Eu te rog nu mă uita”, vor completa jocul cu prostioare, Memoratorii Quotidieni Şi Fatidici. Da, orgolioasă zicere şi asta! Dar nu făcea parte din răspunsurile la scară globală, era de fapt o biată ştire marină care lupta şi luptă, împotriva poluării. Dacă pe burtica respectivă ar fi fost scris, ” Eu te rog nu mă mânca”, atunci arheologic, acolo în acel ocean, ar fi… punctul zero al regimului vegan.

Florica Bud

Foto. Florica Bud

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors