Archive for the ‘Analize-Controverse’ Category

Un ministru inocent

Posted by Stefan Strajer On April - 3 - 2010

La noi

Un ministru inocent

Autor: Cornel Cotutiu

Mă refer, desigur, la conducătorul Ministerului (ne)Educației și (lipsei) de Cercetare.

Despre viziunea guvernanților  privind învățământul românesc, de pe  toate palierele (de la grădiniță până la universitate), pornești, inevitabil, de la Cotroceni, unde locatarul ei a afirmat, cu nonșalanță (n-am spus cu iresponsabilitate), că școala românească scoate doar tâmpiți. Aserțiunea aparține unui om care, cu câțiva ani în urmă, la dechiderea anului școlar dintr-un liceu bucureștean, recunoștea, la microfon, că a fost un elev mediocru, dar – hă!hă! – iată, e președintele României.  Obsesia președintelui României, cât și a (normal) marelui mititel Boc este de a făuri un învățământ care să scoată oameni performanți pentru muncă. Ei bine, eminentul Andrei Marga – fost ministru al învățământului, actualmente rectorul Universității Babeș-Bolyai – afirma recent, pe un post de televiziune, că o asemenea viziune despre rolul școlii în viața unei națiuni era un principiu obsedant al ideologiei naziste (!).

Acum, să coborâm la nivel guvernamental: Dl. Funeriu, ministrul școlilor din România (al nu știu câtelea urmaș al  lui Spiru Haret; o fi știind de el?) pentru mine, dascăl cu ”state” vechi la catedră, s-a descalificat în clipa când, dezinvolt, a declarat în public că n-a văzut profesor să moară de foame. Zburătăcirea lui pe meridiane, cu șederi prin impresionante instituții de învățământ și cercetare, se vede că i-au atrofiat organele de… percepție a realitățiilor din propria lui țară. Habar nu are ce se întâmplă în teritoriu, iar consilierii lui îl joacă pe degete. Intențiile lui de (cică)  reformă în învățământ țin mai degrabă de ficțiune (o fi scriind și proză cumva?)

Probabil, din această ignoranță se iscă și atitudini, afirmații, care îl fac confuz, agramat, cinic și orgolios, ca o Coana Chirița (vezi Alecsandri) ajunsă în guvern.

Apoi, e de remarcat cât de armonios coabitează ministrul cu purtătoarea lui de cuvânt, Coana Vergu. Apariția ei la televizor este realmente iritantă. Din cel puțin două motive: vocea aceea răgușită, ca de plutonier, mai degrabă croncănește și nu opinează. Iar modul în care aplică pemperși șefului ei e de-a dreptul penibil. Ca gazetar, d-na Vergu avea idei persuasive, avea și stil; acum, ca lucrător la minister, are doar papagal.

Cornel COTUȚIU

Arta manipulării prin cuvânt

Posted by Stefan Strajer On April - 3 - 2010

Din gama războaielor neconvenvenţionale,

Arta manipulării prin cuvânt

Autor: Nicolae Balint

Trebuie să fim cu toţii cu de acord că manipularea – în diversele ei forme de manifestare – este în fapt o formă a războiului psihologic. Când Sun Tzu a scris „Arta războiului”, cu siguranţă că el nu s-a gândit ce forme elaborate va cunoaşte acesta în decursul evoluţiei umanităţii. De fapt, problema care ar trebui să ne-o punem cu toţii este dacă evoluăm cu adevărat sau ne autodistrugem puţin cu fiecare zi? Războiului chimic, celui nuclear, celui bacteriologic sau economic, li s-au adăugat de mai bine de o jumătate de secol, războiul psihologic, în care manipulării prin cuvânt i s-a rezervat un loc aparte. Insidioasă, împletind elemente de adevăr cu altele ce ţin de domeniul ficţiunii, manipularea prin cuvânt are o putere de persuasiune extraordinară determinând publicul ţintă – ce joacă rol de receptor – să gândească şi să acţioneze în sensul dorit de emiţător. Este fără doar şi poate o manipulare în masă. Din punctul de vedere al emiţătorului, succesul acţiunii nu ţine numai de modul cum este pregătită manipularea, de durata şi modalităţile de acţiune, ci ţine mai ales de calitatea publicului receptor, de gradul lui de instruire, public căruia i se induc treptat sentimente, convingeri şi idei, despre care, acesta are impresia că-i aparţin şi că a ajuns singur să şi le formeze. Astfel, cuvântul ca formă de expresie a tot ce este mai nobil în forma de manifestare a inteligenţei umane, capătă din ce în ce mai mult valenţe distructive. Este un adevăr dezarmant faptul că cu cât publicul ţintă este mai puţin instruit şi educat, manipularea prin cuvânt este mai facilă, iar obiectivul urmărit este mai uşor de atins. Nu există manipulare fără manipulatori şi nici manipulare de dragul manipulării. Întotdeauna există scopuri, iar cei care le urmăresc stau de cele mai multe ori în umbră şi acţionează prin interpuşi, persoane inteligente, dar în cele mai multe cazuri lipsite de caracter şi moralitate. Dacă în timpul evenimentelor din decembrie 1989, manipularea prin cuvânt – ca formă de manifestare a războiului psihologic – a fost evidentă chiar şi pentru cei mai puţin iniţiaţi, de 20 de ani încoace poporul român este supus continuu, dar moderat, atât din afară, cât şi dinăuntru unui adevărat atac informaţional, fiind de cele mai multe ori incapabil să deceleze adevărul de ficţiune şi complăcându-se drept urmare, într-o condamnabilă şi inexplicală letargie şi lipsă de atitudine. Personal consider că de 20 de ani trăim o intensă manipulare la nivel naţional şi trebuie să recunosc – de ce nu? – una de mare succes. Prin cuvânt, ni s-a indus treptat sentimentul neputinţei, al incapacităţii de a ne organiza şi conduce singuri. Aşa a fost posibil un jaf la scară naţională, de care – ce bizarerie… -, nimeni până acum nu se face vinovat. Nimic din ceea ce era performant şi viabil în timp, nu a fost preluat după prăbuşirea regimului comunist. Repetându-ni-se obsedant că „industria românească este un morman de fiare vechi”, am ajuns să şi credem acest lucru şi să fim astfel complici tăcuţi şi impasibili la distrugerea ei. Azi nu mai avem industrie autohtonă şi nici perspective că vom mai avea în curând. În acest fel, treptat, a dispărut o clasă socială – proletariatul – cu idealurile ei cu tot. Dar ceea ce este mai tragic, a dispărut în acest fel şi bruma de solidaritate socială care mai exista în societatea românească. Agricultura, domeniu în care după 1990 au lipsit cu desăvârşire politicile coerente, trăieşte în prezent o dramă greu de imaginat, deşi ar fi putut fi domeniul care ne-ar fi asigurat independenţa alimentară, plus exporturi la produse cu mare căutare pe piaţa mondială. Sub imperativul necesităţii reformelor imediate, dar în fapt urmare a unor interese oculte din exterior, am destructurat armata, sănătatea, educaţia şi cercetarea. Nomenclaturii comuniste, ce avea mult mai multă decenţă şi bun simţ, dar şi un anume – de ce să nu recunoaştem ? – patriotism, i-a luat locul o oligarhie agramată, incultă, dar foarte vorace şi lipsită de scrupule. Naţionalismul, cu tot ce avea el mai pur şi mai sincer – manifestare firească a afirmării identităţii unui popor – a fost compromis de discursul oamenilor politici care l-au clamat în exces, fără a face însă şi ceva concret pentru prezervarea identităţii, demnităţii şi mândriei naţionale. În exterior, percepţia despre români şi România este de-a dreptul catastrofală. Şi asta în ciuda faptului că avem campanii de promovare a valorilor naţionale (branduri româneşti), avem chiar şi instituţii care trebuie să facă acest lucru…..Cine se face vinovat de această stare de lucruri? Va ajunge să răspundă cineva pentru tot ceea ce ni s-a întâmplat în ultimii 20 de ani? Trăim vremuri de mare cumpănă şi nu sunt semne că în următorii 50 de ani s-ar putea naşte o mişcare de renaştere naţională, iar asta, în primul rând, pentru că la nivelul mentalului colectiv există serioase carenţe de percepţie şi comportament. La un popor care, paradoxal, a ajuns – determinat fiind de alţii – să trăiască în prezent, fără să se mai gândească la viitor şi cu atât mai puţin la trecut, care a ajuns să consume fără să producă, la care sentimentul responsabilităţii pentru viitorul copiilor lor se manifestă tot mai puţin şi care-şi petrece timpul liber între tefonul mobil şi talk-show-uri, este foarte greu să mai poţi determina o schimbare a fondului şi capacităţii de percepţie asupra vremurilor nefaste pe care le trăieşte. În fond, este difereneţa firească între o fiinţă vertebrată şi una nevertebrată, incapabilă de vreo reacţie. În fapt – amară concluzie – poate că ne merităm soarta pe care alţii ne-au rezervat-o. Mankurtizarea românilor ca popor este mai aproape ca niciodată. Spun aceasta pentru că după părerea mea trăim o dramă naţională de care probabil nu suntem suficienţi de conştienţi. În fapt, suntem naufragiaţi într-un timp abulic şi absurd, demn de un roman de Kafka. Cu un viitor din ce în ce mai incert, românii ca naţiune sunt nişte candidaţi serioşi la mankurtizare. Cinghiz Aitmatov avea dreptate. Ştergându-le din memorie propria istorie, dar speculându-le şi în acelaşi timp stimulându-le sensibilităţile, orgoliile şi mai ales viciile, oamenii – în cazul nostru românii – se vor dovedi docili şi uşor de manipulat. Dar mai înainte de toate, trebuie să li se şteargă din memorie ideea apartenenţei la un anumit grup, adică la naţiune. Şi cum s-ar putea face asta? Foarte simplu. Cu timpul – dar nu prea mult, pentru că timpul costă bani -, istoria naţională trebuie scoasă din manuale. Locul ei va trebui luat în exclusivitate de istoria Europei, o istorie în care toţi vom avea doar viitor, vom fi egali (cel puţin în teorie) şi vom avea idealuri trasate de la Bruxelles. În momentul actual, unul dintre marile pericole îl reprezintă şi interesul tot mai scăzut pentru studierea istoriei naţionale, dar şi rolul periferic care i se acordă istoriei prin Curriculum-ul Naţional, în formarea viitoarelor generaţii. Cu timpul, va dispare probabil la români, sentimentul identitar. În preajma fatidicului an 1940, marele istoric Nicolae Iorga, spunea atât de inspirat: „Vai ţie popor al meu, căci mari primejdii ţi se pregătesc”. Avea dreptate şi timpul a confirmat nefastele presimţiri ale marelui istoric. Ele sunt valabile şi azi. Însă înaintea lui Iorga, tot într-un moment de mare cumpănă pentru naţiune, mai precis după ce Bucureştiul fusese ocupat de armatele germane, la sfârşitul anului 1916, poetul Octavian Goga declara cu multă obidă şi încrâncenare: „De ce am ajuns aici? Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti”. Despre timpul prezent – un alt moment de cumpănă în viitorul acestei naţiuni -, ce s-ar mai putea spune oare? Nimic în plus faţă de ceea ce spunea cu puţin timp în urmă reputatul academician Florin Constantiniu, într-un număr din revista „Historia: „…în următorii 50 de ani, nu mai e nimic de aşteptat de la el (poporul român – n.a.). Aceeaşi vegetare resemnată şi năucă”. Şi atunci, oare nouă, celor de azi, precum înţeleptul latin cândva, nu ne mai rămâne să spunem nimic altceva decât „Vae victis!”?

Cele şapte minuni ale PCRM (II)

Posted by Stefan Strajer On April - 3 - 2010

ENCICLOPEDIA MINCIUNILOR COMUNISTE

Cele şapte minuni ale PCRM

2.Consumul final – factor primordial al creşterii economice în „deceniul Voronin”

Autor: Vasile Soimaru

Creşterea economică de 52,3% atinsă, chipurile, în cei aproape nouă ani de guvernare neokominternistă (cifră anunţată oficial săptămâna trecută) a fost influenţată preponderent de creşterea consumului final. La rândul ei, această creştere a fost asigurată cu precădere de suma transferurilor de mijloace băneşti din străinătate. În 2008 acestea au crescut de 11 ori faţă de anul 2000, iar în 2009, în primele nouă luni ale căruia a activat guvernul comunist Greceanâi-2, suma transferurilor s-a micşorat cu 478 mln. USD, sau cu circa 30 la sută, faţă de 2008.
Deşi consumul final e parte componentă a PIB-ului (produsul intern brut), în 2009 respectivul consum a depăşit PIB-ul cu 14 puncte procentuale! Din categoriile de utilizări, doar formarea brută de capital a cunoscut o tendinţă pozitivă, crescând de la 23,9% în 2000 la 37% din PIB în 2008, dar s-a modificat simţitor, într-o direcţie nedorită, contribuţia principalelor tipuri de activităţi la formarea PIB: ponderea valorii adăugate brute în formarea PIB-ului s-a diminuat de la 87,5% la 82,4% (contribuţia totală a industriei şi a agriculturii s-a redus în acest sens de la 41,1% la 24,4%), în schimb, cea a impozitelor nete pe produse a crescut de la 12,5 la 17,6%.
Comerţul exterior, oriunde în lume, este un catalizator al dezvoltării economice. Doar la noi, cu voie sau fără de voie, trista guvernare comunistă n-a ţinut cont de această axiomă. Din incompetenţă sau din rea-voinţă, politica liderilor comunişti de la Chişinău în acest domeniu a întrecut orice măsură, provocând adevărate cataclisme economice pentru care vom plăti mulţi ani în şir şi după ultima lor suflare (aici ne referim şi la lipsa de programe de modernizare a potenţialului de producţie internă, inclusiv cel de export). În 2008, soldul negativ dintre exporturi şi importuri a alcătuit 3 mlrd. USD, ponderea exportului în PIB micşorându-se de la 50,1% la 40,7%, iar cea a importului crescând, respectiv, de la 74,4% la 91,5%.
Un eşec al politicii în domeniul comerţului exterior, ca urmare a politicii externe antinaţionale, promovată de către neocomunişti, poate fi considerată prăbuşirea, din 2006, de aproape două ori a exporturilor moldoveneşti în Rusia, „partenerul strategic nr. 1” al comuniştilor moldoveni. Chiar dacă, pentru perspectivele RM, reorientarea unei părţi a comerţului exterior spre economiile civilizate e pozitivă, ritmurile acestei reorientări au lovit crunt în modesta noastră economie naţională şi în populaţia celei mai sărace ţări din Europa. Rezultatul acestor tendinţe nu este doar încercarea de a îngenunchea, cu sprijinul tacit al PCRM, statul suveran şi independent RM, ci şi provocarea unui altfel de genocid, economic şi social, în această parte a Europei. Şi aici trebuie să recunoaştem „calitatea” perfidului joc al politicii externe ruseşti în „imediata vecinătate”, care a pus la cale Planul Kozak în 2003 cu două variante posibile de îngenunchere a noastră: „dacă moldovenii acceptă acest plan de federalizare a RM, devin total dependenţi de Transnistria; dacă nu acceptă planul nostru – declarăm boicot exporturilor moldoveneşti în Rusia, le dictăm preţuri mondiale la agenţii energetici şi falimentăm economia moldovenească în doi timpi şi trei mişcări…”. Aceste „rezultate” ale activităţii neokominterniştilor pot alcătui un cap de acuzare a activităţii antinaţionale criminale într-un viitor proces juridic Nurnberg-2, dar şi la pregătirea Raportului Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din RM…
Spre marea bucurie a moldovenilor şi marea „îngrijorare” a comuniştilor străini, şi aici ne-au venit în ajutor fraţii de peste Prut: pierderile din comerţul cu Rusia au fost parţial compensate de o deschidere mai largă a „statului vecin” pentru mărfurile moldoveneşti, volumul exportului moldovenesc în România crescând întreit în trei ani: de la 112 mln. USD în 2005 la 336 mln. USD în 2008, ponderea în această perioadă majorându-se de la 10,2% la 21,1%. România a ajuns, astfel, pe primul loc printre ţările lumii cu care Republica Moldova are relaţii comerciale!

Imaginea AOSR slutita in mass media

Posted by Stefan Strajer On April - 3 - 2010

Imaginea AOSR slutita in mass media

Autor:  Vasile Zărnescu

Imaginea A.O.S.R. sluţită în mass media

Motto: „…Nu vă temeţi! Căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală

şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut“!

Matei, 10, 26

Să ne reamintim, rezumativ, evenimentul comentat asiduu în 11-13 martie a.c.: în 11 martie, participanţii la Adunarea generală a A.O.Ş.R. au hotărît cooptarea (citeşte: racolarea) preşedintelui ţării, d-l Traian Băsescu, ca membru de onoare al acestei instituţii, pe motiv că i-a acordat un sediu făţos şi a aprobat Legea nr. 31/2007 privind reorganizarea şi funcţionarea A.O.Ş.R. – modificată ulterior prin Legea nr. 296/2007 şi Legea nr. 241/2009 –, prin care îi acorda acesteia calitatea de „instituţie de utilitate publică“. Adică plătită din „bugetul consolidat al statului“! Deşi, pînă în 2007, A.O.Ş.R. nu făcuse nimic prin care să-şi dovedească utilitatea publică, în afara faptului că împărţise cîteva diplome şi medalii – aşa cum a procedat inclusiv în 11 martie cu şeful statului şi cu ceilalţi premiaţi din acea zi, unii, într-adevăr, realmente merituoşi, ca distinsul Dionysius Fota, autorul remarcabilei cărţi CUM SE RUINEAZĂ O ECONOMIE NAŢIONALĂ. Prin dezindustrializare, importuri pe datorie şi polarizarea societăţii în bogaţi şi săraci! (Editura Universitară, Bucureşti, 2007).

Or, trebuie să recunoaşteţi că distribuirea acestor diplome nu constituie nici o utilitate publică, nici un interes public, în afară de interesul participanţilor la respectivele festivităţi, încheiate, după moda simpozioanelor din Antichitate, printr-un „banchet“ (zis şi „simpozion“, în limba şi filozofia greacă veche). Dar, între „Banchetul“ lui Platon şi „banchetul“ lui Cândea este o diferenţă ca „de la icoană la abţibild“ – cum spunea, caustic, Fănuş Neagu, în urmă cu un sfert de secol.

Toate mass media comentează făcătura A.O.Ş.R.

În aceeaşi zi de 11 martie, ziarul Gândul scrie despre eveniment: «Propunerea i-a aparţinut preşedintelui AOSR Vasile Cândea. Vicepreşedintele Ion Basgan a precizat, pentru Mediafax, că Băsescu a sprijinit instituţia în mai multe domenii, pe vremea când era edil-şef al Capitalei. “Propunerea a fost făcută ca urmare a sprijinului acordat de şeful statului activităţii AOSR, inclusiv în ceea ce priveşte sediul acestei instituţii”, a spus, pentru Newsin, deputatul PD-L Valeriu Tabără, şi el membru AOSR – secţia Ştiinţe agricole, silvice şi medicină veterinară.“ Şi, mai jos: „Pentru Ion Cristoiu este o onoare să fie coleg cu şeful statului. Mai mult, el recunoaşte că a fost acela care a aruncat pe piaţă informaţia. “Eu am provocat acest „subiect al zilei“, am mirosit că va fi o ştire. Noroc cu el, că altfel nu scria despre şedinţă nici revista Academiei”, a declarat Cristoiu pentru Gândul.“»

Fireşte că, după declanşarea scandalului de presă, au intervenit forumiştii, printre care şi eu, la poziţia „100 Vasile ZarnescuNoapte si ceata“, unde, printre altele, scriam: «Denumirea de „Academia Oamenilor de ştiinţă din România (AOSR)“ este o şulfărie, care induce în gîndirea oamenilor obişnuiţi şi neinformaţi ideea că ar fi vorba de o academie. Prin aceasta, membrii ei îşi conferă, automat, prestigiul de rigoare, iar pe această inducţie insinuantă s-au bazat şi şmecherii care au făcut demersurile creării acestei instituţii. Academia Română s-a opus energic înfiinţării acestei organizaţii cu respectiva denumire: atît Academia Română de acum, cît şi aceea din epoca interbelică! Dar, prin manevre şi presiuni absconse – mai ales că AOSR este plină de masoni, cum este şi acel Ion Basgan, dar şi mulţi alţii! – i-a reuşit pasienţa şi i-a ieşit paraua: indemnizaţii şi salarii realmente nesimţite, deoarece – cu cîteva excepţii, demne de toată stima – toţi ceilalţi „taie frunză la cîini“. (…) Pe de altă parte, Ion Cristoiu se umflă în pene pretextînd că el a dat această ştire presei: e-adevărat asta, dar a uitat să precizeze că este vorba de „presa lui“! Pentru documentare, căutaţi pe Google articolele „De cine-i este frica presedintelui AOSR?!” şi „Cine conduce AOSR: o agramata sau un papa-lapte?!“ Primul a apărut în 25 februarie 2010 – pe trei site-uri –, iar al doilea în 11 martie, dimineaţa, înaintea începerii şedinţei. În plus, ele au fost trimise tuturor publicaţiilor centrale, dar nu le-au publicat, nici măcar semnalat la „şi altele“. Mai mult. Ion Cristoiu este înjurat de g-ralul (r.) Vasile Cândea pentru eşecul păţit prin difuzarea ştirii către presă, fiindcă îi este ruşine să recunoască şi efectul articolelor sus-indicate – căci, implicit, le-ar face publicitate şi asta nu-i convine! (…)

În plus, preşedintele Traian Băsescu ştia de articolele de mai sus, din Buletinul de presă pe care i-l transmit, zilnic, Serviciile Secrete! Şi a fost nevoit să refuze, ca să nu se compromită. Evident, tot s-a compromis din cauza prostiei „preşedintelui AOSR, g-ral (r.) Prof. Univ. Dr. Vasile Cândea“, care şi-a închipuit – în trufia lui incomensurabilă! – că articolele menţionate nu vor avea nici un efect!»

A doua zi, 12 martie, la postul de radio Realitatea FM secretarul ştiinţific al A.O.Ş.R., prof. univ. dr. Doru Delion, este mai explicit şi dă detalii, dîndu-şi, totodată, cu stîngu-n dreptu’: «Referitor la declaraţia fostului preşedinte Ion Iliescu, care critică alegerea lui Traian Băsescu, considerând că în acelaşi mod au fost primiţi, în Academie, Nicolae şi Elena Ceauşescu, secretarul ştiinţific al Academiei Oamenilor de Ştiinţă i-a reamintit fostului preşedinte că „şi dânsul e membru, dar dinainte“. „Are mulţi ani vechime în Academie. L-am moştenit. Contribuţia domniei sale nu este aşa de vizibilă, n-a trecut în ultima vreme pe la noi“, a completat Doru Delion». Dar acesta a uitat să completeze: dacă “n-a trecut în ultima vreme pe la noi”, atunci de ce d-l Ion Iliescu mai primeşte, conform legii, indemnizaţia de 1.000 lei/lunar?!

Academia Oamenilor de Ştiinţă se contrazice cu Preşedinţia

Secretarul ştiinţific Doru Delion mai recunoaşte – foarte ştiinţific, conform transcriptului audio inclus în ştire de către ziariştii de la Realitatea FM – că d-l Traian Băsescu a acceptat să fie primit în A.O.Ş.R.! Într-adevăr, ştirea din 12 martie, transmisă inclusiv de Hotnewstv relevă ceva în acelaşi sens: „Preşedintele Traian Băsescu este de joi, 11 martie, academician (sic) de onoare al Academiei Oamenilor de ştiinţă din România. Reprezentanţii Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România susţin că meritele preşedintelui ar fi că a asigurat Academiei un sediu pe când era primar şi că, în calitate de şef al statului, a semnat legea prin care AOSR devine instituţie bugetară. Reprezentanţii aceleiaşi instituţii susţin că au primit acceptul Administraţiei Prezidenţiale şi că urmează ca preşedintele să stabilească o dată la care să îşi ridice titlul şi să ţină un discurs (s.n. – V.I.Z; precizez că acest articol, la care face trimitere hyperlink-ul de mai sus, a fost, între timp, şters din baza de date a Hotnewstv, însă a rămas articolul lui Attila Biro pe site-ul Hotnews.ro!).

Dar, tot în 12 martie, Mediafax revine cu ştirea-bombă: „Preşedintele Traian Băsescu anunţă că nu poate accepta titlul de membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (AOSR), precizând că acordarea unui sediu şi promulgarea unei legi sunt obligaţii de serviciu care nu trebuie răsplătite cu titluri academice“. Ştirea-bombă a răvăşit toate mass media, aşa că este reluată febril şi pe alte site-uri, precum ziaregratis, frontnews etc., întrucît au reprodus comunicatul Administraţiei Prezidenţiale, care scrie şi mai clar: „Cu privire la propunerea Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România ca preşedintele Traian Băsescu să devină membru de onoare, Administraţia Prezidenţială precizează că iniţiativa nu a primit acordul Preşedintelui sau al instituţiei prezidenţiale“ (s.n. – V.I.Z.)! Ne-au băgat în ceaţă: „Noapte şi negură!“ – Nacht und Nebel –, cum suna faimoasa directivă a Gestapo-ului!

Aşadar, s-a instituit contrazicerea flagrantă între spusele reprezentanţilor A.O.Ş.R. şi comunicatul prezidenţial: primii declară în toată presa, în 12 martie, că au avut acceptul preşedintelui Traian Băsescu, iar, în aceeaşi zi, Administraţia Prezidenţială neagă –  e-adevărat, după ce, în seara zilei de 11 martie, pe Antena 3, la „Sinteza zilei“ se făcuse marea băşcălie pe tema „academicianului Traian Băsescu“. Oricum, însă, dacă preşedintele ţării era, în 11 martie, în Japonia, reiese că a fost făcut membru de onoare în lipsă – ceea ce ar fi o dovadă de gravă impoliteţe din partea A.O.Ş.R., dacă nu primiseră acordul preşedintelui Traian Băsescu: fiindcă rezultă că au intenţionat să-i forţeze mîna, punîndu-l în faţa faptului împlinit! Dar ce nu face un individ „pentru cîţiva dolari în plus?!“ Siguranţa cu care „reprezentanţii A.O.Ş.R.“ – e-adevărat, neindicaţi, nominal, de presă, cu excepţia fişierului audio de la Realitatea FM – afirmă că au avut aprobarea şefului statului ne creează un puternic sentiment de incertitudine şi de nesiguranţă. Problema, devine, astfel, dubioasă şi este, realmente, periculoasă. De aceea suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm cine, totuşi, dezinformează?! Conducerea A.O.Ş.R. sau preşedintele ţării?! La sfîrşitul lunii ianuarie a.c., g-ralul (r.) Vasile Cândea i-a trimis şefului statului, printr-o adresă înregistrată la Administraţia Prezidenţială, invitaţia de a participa, în 11 martie, la festivitatea „ungerii“ lui – sau udării cu whisky – ca membru de onoare al A.O.Ş.R. Îi cerem să facă proba verităţii: să publice pe site-ul A.O.Ş.R. răspunsul primit de la Administraţia Prezidenţială, ca să vedem cine, totuşi, minte!

Desigur, ştirea despre noul „academician“ este comentată caustic de publicişti şi forumişti pe diverse site-uri şi blog-uri, unde sunt înjuraţi copios şi îndreptăţit atît protagoniştii tărăşeniei, preşedintele României, Traian Băsescu, şi „Preşedintele A.O.Ş.R., G-ral (r.) Prof. Univ. Dr. Vasile Cândea“, cît şi alţi membri ai A.O.Ş.R., precum unii parlamentari sau alte persoane publice notorii. Cert, însă, este un singur lucru: nu este vorba de o «manipulare la emisiunea „fratelui“ Gâdea», cum pare să fie convins Ioan T. Morar, ci de o veritabilă acţiune de racolare a preşedintelui Băsescu spre a le susţine efortul sinecuriştilor de la A.O.Ş.R. de a-şi menţine veniturile necuvenite – aşa cum avertizasem public.

Pupăncurismul din A.O.Ş.R.: normă de comportament

Fireşte, de aici a ieşit o întreagă panaramă, exploatată din plin de ziarişti, analişti politici şi internauţi. Daţi pe Google căutare pentru cuvinte ca „AOSR“, „Vasile Candea“, „Basescu academician“, „Basescu AOSR“ etc. şi veţi fi uimiţi cîte „minunăţii“ veţi citi, de vă veţi cruci! Astfel, pe un blog a apărut acest text reuşit şi adecvat, care merită integral redat:

Academicienii au ramas cu buzele in vant

Posted by RealKafka in Made in Romania on March 12, 2010 | 3 responses

Zi de doliu la AOSR! Candea, Basgan şi Schiopu au rămas cu buzele ţuguiate în vânt, căci bucile le-au fugit de sub nas taman cand se asteptau mai putin.  Neconsolat înţeleg că a rămas şi Ion Cristoiu, după ce s-a aşezat la coadă pentru nimic.

Rapiditatea cu care aproape academicianul şi-a tras pantalonii a fost, însă, cel mai firesc gest! De ce să fi acceptat tocmai el – un fost elev mediocru – o asemenea onoare, când mai sunt la rând atâţia oameni de valoare, cu lucrări ştiinţifice publicate? Uite, de exemplu, doamna Elena Udrea este coautor la 5 (!!!) lucrări ştiinţifice pe teme de mare interes (geopolitica şi globalizarea), aşa încât domnii academicieni nu trebuie să dispere! La urma urmei, intenţia e cea care contează.“

Trebuie să recunoaşteţi măcar acest merit al membrilor Prezidiului A.O.Ş.R.: fără acest imbecil demers al lor, un astfel de text lapidar şi expresiv – o adevărată bijuterie plastică şi literară – nu ar fi avut cum să apară!

Relevăm, ca o simplă coincidenţă, că, în acele zile de virulentă zeflemea anti-Băsescu şi anti-A.O.Ş.R., a apărut, în ziarul Adevărul din 15 martie a.c., fulminantul articol „Lista spionului Militaru în vremea lui Iliescu“. Această listă ar putea fi, într-un fel, „bomboana pe coliva“ preşedintelui A.O.Ş.R., g-ralul (r.) Vasile Cândea. Într-adevăr, în subcapitolul „Avansările făcute sub generalul GRU“, la punctul „2. Cadre avansate în grad la 29 decembrie 1989, (…) De la colonel la general-maior, figurează, la poziţia a doua, şi un anume „Vasile Cândea“. Ar putea fi aceeaşi persoană cu protagonistul scandalului de presă „Băsescu academician“?! Aşa întreabă redacţia Adevărului un cititor, al cărui comentariu îl redăm textual şi în grafia proprie: „Maat16.Mar.10-21:49hs

Catre redactie: ESTE VORBA DESPRE GENERALUL (R.) VASILE CANDEA CARE CONDUCE ACADEMIA OAMENILOR DE STIINTA DIN ROMANIA (A.O.S.R.), INSTITUTIA-CAPUSA CARE A INCERCAT SA-L MITUIASCA PE PRESEDINTELE TRAIAN BASESCU CU UN TITLU DE MEMBRU DE ONOARE? (la pct. 2. Cadre avansate în grad la 29 decembrie 1989/De la colonel la general-maior). Avand in vedere maniera de conducere si persoanele de care s-a inconjurat in prezent, cred ca este vorba de unul si acelasi Vasile Candea!“

Deşi întrebarea este scrisă cu verzale, autorii articolului şi redacţia Adevărului nu au văzut-o şi nu au răspuns internautului, cum era firesc, mai ales că tema „Băsescu-AOSR“ era la ordinea zilei, iar opinia publică are dreptul să cunoască adevărul. Ne asociem şi noi internautului şi solicităm, pe această cale, d-lui Gabriel Oprea, ministrul Apărării, să ne comunice dacă este vorba de „preşedintele A.O.Ş.R., g-ral (r.) prof. univ. dr. Vasile Cândea“ – caz în care am putea să-i adăugăm încă o calitate: „membru al listei spionului Vasile Militaru“; numai că ar fi una reprehensibilă în cel mai înalt grad, care s-ar adăuga la celelalte şapte păcate capitale pe care le-a comis!

Meschinăria şi impostura din A.O.Ş.R.,

sub conducerea g-ralului (r.) Vasile Cândea

Mircea Vasilescu relevă, sub reuşitul titlu Troc ştiinţific şi consacrare şchioapă, că demersul g-ralului (r.) Vasile Cândea este atît o autentică mare meschinărie, cît şi o la fel de mare şi impardonabilă jignire: «Să-i propui cuiva un astfel de schimb meschin (ne dai sediu – te facem membru) e mai degrabă o jignire, e un mod de a spune „ştim că n-ai nici un merit ştiinţific sau academic, de fapt nici n-ai ce căuta printre noi, dar pentru că ai fost băiat de gaşcă şi ne-ai găsit un acoperiş, te primim“». Dar preşedintele A.O.Ş.R. şi ceilalţi membri ai conducerii A.O.Ş.R. nu sunt în stare – ca urmare a trufiei lor – să-şi dea seama de situaţia în care s-au pus din cauza pupăncurismului de care suferă şi care în A.O.Ş.R. este susţinut ca o „valoare“ morală, comportamentală şi gramaticală, aşa cum am dezvăluit în articolul „Cine conduce A.O.Ş.R.: o agramată sau un papă-lapte“, pe care-l puteţi găsi pe Google pe patru site-uri – cum, de altfel, puteţi găsi şi episodul introductiv, „De cine-i este frică preşedintelui AOSR?!“, pe aceleaşi site-uri indicate prin hyperlink-urile de mai sus.

După puţin timp, în 14 martie, ziaristul Ioan T. Morar vrea să le dea peste nas ziariştilor care s-au grăbit să „lucreze după ureche“ şi care, din cauza asta, au comis marea confuzie între a fi „membru de onoare al A.O.Ş.R.“ şi a fi academician în Academia Română. Apoi, în 17 martie, Academia Cațavencu – pentru că nu putea să nu intre şi ea să lupte în arenă, fiind vorba de altă academie, A.O.Ş.R., concurentă, dar total lipsită de simţul umorului! –, face o descoperire foarte importantă, dar, din păcate, ignorată, pînă acum, de celelalte mass media, motiv pentru care redăm articolul integral:

«Impostură cu Săraru bugetaru’ şi nişte plăvani

Acest articol a apărut și în Academia Caţavencu din 17 Mar 2010 | Un comentariu | 1327 vizualizări

Dinu Săraru ar fi putut să-şi spună academician din momentul în care a terminat, la FF, ziaristica la Academia “Ştefan Gheorghiu”. Dar nu s-a mulţumit cu atît, aşa că a trebuit să-şi înfiinţeze o academie în care să intre cu acte în regulă şi cu indemnizaţie babană. Aşa a luat fiinţă Academia Oamenilor de Ştiinţă din România, fostă asociaţie de tip ong. Dar nea Dinu a tras sfori şi a forţat o lege, 31/2007, prin care AOSR devenea bugetară, cu următoarele indemnizaţii: “Membrii prezidiului şi cei ai consiliului onorific vor primi o indemnizaţie de 4.000 lei/lună, membrii titulari (aleşi pe viaţă) vor primi o indemnizaţie de 2.500 lei/lună, membrii corespondenţi (aleşi pe viaţă) vor primi 1.500 lei/lună, iar membrii de onoare, indiferent de cetăţenie, 1.000 lei/lună”.

Traian Băsescu a respins, în 2009, această lege, dar ea i-a fost retrimisă şi, cum Constituţia nu-i permitea al doilea refuz, a fost obligat să o promulge. Această făcătură este un loc de smuls bani pe bază de coterie şi masonerie plus un pic de pesederie, iar titulatura şi chiar sigla sînt menite să deruteze, să pară că e vorba de ceva legat de adevărata Academie Română.

De altfel, există cîţiva miei blînzi, cum ar fi Răzvan Theodorescu, care sug şi de la Academia Română, şi de la struţocămila AOSR. Vă întrebaţi ce calitate îl califică pe Săraru (membru în consiliul onorific) pentru o “academie de ştiinţe?” Păi, o spune el singur în fişa de pe site: Dinu Săraru este membru al secţiei istorie-arheologie în calitate de sociolog. Vreţi cărţi, articole, comunicări ale sociologului Săraru? Sînteţi nişte ţărani!» (sic).

În fuga condeiului, autorul articolului a uitat să mai enumere o altă prevedere importantă şi la fel de hrăpăreaţă: indemnizaţia se transmite urmaşilor în cazul decesului titularului! Oricum, este regretabil că autorul „l-a luat în colimator“ tocmai pe Dinu Săraru, care, totuşi, are cîteva cărţi valoroase şi o activitate meritorie dedicată situaţiei năpăstuite a ţăranului român. Deoarece există alţi indivizi asupra cărora Academia Cațavencu este pe deplin îndreptăţită să-şi verse vitriolul, cum ar fi, de ex., masonul Ion Basgan – mai ales că se referă, expres, la „coterie şi masonerie“. Se teme, cumva, de vicepreşedintele A.O.Ş.R. „Prof. Dr. Ing. Ion Basgan“, din cauza CV-ului său de pe execrabilul site al A.O.Ş.R?!

Dacă veţi analiza componenţa parlamentară şi partinică a membrilor A.O.Ş.R. (circa 240 de indivizi), atunci veţi fi siliţi să conchideţi că nu doar „nea Dinu a tras sfori“ ca să forţeze promulgarea Legii 31/2007, ci mult mai mulţi, care formează un veritabil grup de presiune, unii făcînd parte chiar din cercul apropiaţilor preşedintelui ţării! De aceea, se iţeşte, implacabil, întrebarea de mai jos.

A fost silit Traian Băsescu să promulge Legea 31/2007?!

Trebuie să facem hermeneutica propoziţiei subliniate chiar de autorul anonim al articolului anterior reprodus: „Traian Băsescu a respins, în 2009, această lege, dar ea i-a fost retrimisă şi, cum Constituţia nu-i permitea al doilea refuz, a fost obligat să o promulge“! Asta înseamnă că răspunsul prezidenţial cum că a acordat sediu şi a promulgat Legea 31/2007 „ca obligaţii de serviciu“ este doar unul de conjunctură – dat abia a doua zi! –, căci fusese obligat să iasă din clinciul în care-l băgase vitriolata băşcălie făcută de Antena 3, şi nu constituie răspunsul real. Căci, în fond, nu a fost vorba de „obligaşiile de serviciu“ ale d-lui Traian Băsescu – în calităţile sale de ex-primar al Capitalei şi de preşedinte al ţării –, ci de conformarea la presiunile făcute asupra sa de către cei interesaţi să obţină respectivele avantaje economice şi „morale“, deşi, în esenţă, sunt absolut imorale: sediu luxos şi subvenţie masivă de la bugetul statului: adică sinecuri grase, pentru tăiat frunză la cîini!

Iată cum se lamentează, laconic, o forumistă în articolul Unde se mai duc banii nostri….: „Membrii AOSR sunt cei ce au vrut să-i dea preşedintelui titlul de membru de onoare, (iar) …preşedintele AOSR şi vicepreşedintele primesc lunar indemnizaţii echivalente salariului miniştrilor şi secretarilor de stat? Chiar şi ceilalţi membri primesc lunar 2000 de lei, la care se mai adaugă şi sporuri.“

Într-adevăr, bani mulţi, care se duc pe „apa sîmbetei“ – de fapt, pe apa Dâmboviței, fiindcă sediul A.O.Ş.R., făcut cadou de ex-primarul general Traian Băsescu, este pe Splaiul Independenţei, lîngă Podul Izvor! Ca atare, în mod logic şi just, „Edu Cer solicită eliminarea finanţării de la buget pentru membrii diverselor Academii din România“, declarînd franc şi agresiv: „Fondurile economisite de la bugetul de stat ar trebui să fie folosite pentru sprijinirea tinerilor cercetători cu burse oferite prin concurs public şi nu prin «furt» cu legea, aşa cum se întâmplă în cazul AOSR (Academia Oamenilor de Ştiinţă din România)“. Aşadar, este vorba de „furt cu legea în mînă“ – expresie devenită o emblemă a regimului de pradă postdecembrist!

Desigur, în comparaţie cu jefuirea Patrimoniului Naţional prin deschiderea graniţelor în 1990, prin abrogarea Legii prin Patrimoniului Naţional în 29 decembrie 1989 şi menţinerea respectivului vid legislativ timp de 12 ani, apoi cu jefuirea prin contracte oneroase şi secrete încheiate de statul român cu aşa-zişii „investitori strategici străini“ prin intermediul funcţionarilor corupţi, sau jefuirea prin criminala politică numită academic restitutio in integrum, bugetul acordat A.O.Ş.R. – chiar dacă se apropie de cîteva milioane de euro anual – ar putea părea o găinărie. Totuşi, atunci cum rămîne cu morala de care face caz Statutul A.O.Ş.R. şi de care, fireşte, se prevalează, cu emfază, membrii A.O.Ş.R.?! Evident, nu e moralitate, ci pungăşie.

Dar această sluţire a imaginii A.O.Ş.R. în mass media este îndreptăţită, deoarece respectiva imagine este slută de la origine, se bazează pe un fals, pe impostură. Prezidiul A.O.Ş.R. se străduieşte să-şi făţuiască moaca glazurînd-o, academic, în texte latineşti, aşa cum a făcut pe diploma acordată preşedintelui Traian Băsescu, după cum o vedeţi în imaginea alăturată – e-adevărat, reuşită grafic şi plastic. Dar numai diploma, deoarece imaginea reală este reflectată în acest sept-et  de concepte academice: trufia, meschinăria, impostura, avariţia, parvenitismul, „iubirea de arginţi“ şi traficul de influenţă! Am scris „sept-et“ pentru a releva pericolul septic pentru morala şi interesul public constituit de imaginea făţuită pervers de conducerea A.O.Ş.R.! În mod necesar, acestei imagini slute îi aparţine şi proprietatea tranzitivităţii: adică sluţirea se transmite şi celor care au contingenţă cu A.O.Ş.R.! Ca atare, Traian Băsescu trebuie să se distanţele cît mai mult şi cît mai repede de A.O.Ş.R. şi de membrii săi, ca să nu-i fie sluţită, maculată imaginea prezidenţială – aşa cum a procedat Antena 3, în mare parte în mod îndreptăţit, din păcate, tocmai din cauza manevrelor oculte ale A.O.Ş.R.! Evident, îndemnul este valabil şi pentru cei cîţiva membri valoroşi ai A.O.Ş.R., care riscă să se compromită tot mai grav cu asemenea conducători.

De altfel, dacă n-aţi citit deja, puteţi verifica acum că îi prevenisem, încă din 25 februarie a.c., atît pe Traian Băsescu, cît şi pe g-ralul (r.) Vasile Cândea: «Se pare că, totuşi, cu ultimele sale resurse energetice de „semănător“ al ştiinţei, şi-a dat seama de clinciul în care l-au băgat „consilierii“ săi netrebnici şi vrea să apeleze la un fel de captatio benevolentiae, văzută ca viitoare proptea sau, mai degrabă, ca harponul cu care să-l agaţe pe d-l Traian Băsescu: vrea să-l declare „membru de onoare“ al A.O.Ş.R., ca să se asigure că-i va mai da fonduri de la „bugetul consolidat al statului“ – buget care este „pe ducă“ şi, de aceea, îi „pregăteşte de ducă“ pe pensionari, ca să supravieţuiască sinecuriştii! (…) Să vedem dacă preşedintele ţării îşi va încălca promisiunile politicii sale de înlăturare a privilegiilor, a risipei şi a salariilor nesimţite, dacă se va lăsa agăţat de ancora aruncată fariseic de „Prezidiul A.O.Ş.R.“ şi se va lăsa cumpărat, „în viu“, cu o sinecură de o mie lei/lunar, o medalie de aur (suflat) şi o diplomă de carton, diplomă cu care îşi va „repera“ caracterul, acoperindu-şi lipsa clamată public de Ion Basgan – deşi ăstuia i se potriveşte, întrutotul, proverbul „Vede paiul din ochiul altuia, dar nu bîrna din ochiul său!“».

Concedem, aşadar, că 11 martie 2010 este pentru A.O.Ş.R. echivalentul lui 11 septembrie 2001 pentru S.U.A. şi din chiar acelaşi motiv: şi-au făcut-o singure!

Dar, dacă şeful statului a respins prima dată promulgarea Legii 31/2007, înseamnă că a avut puternice argumente pentru a susţine respectiva respingere. Or, acele obiecţii contra legii nu mai puteau deveni, subit, dimpotrivă, sarcini de serviciu! Ca atare, d-l Traian Băsescu trebuie să dezvăluie opiniei publice atît obiecţiile făcute la respingerea iniţială, cît şi persoanele care au făcut presiuni asupra lui cînd i s-a impus, în final, promulgarea Legii 31/2007 şi a celorlalte două, conexe, prin care s-au mărit privilegiile membrilor A.O.Ş.R.! Asta, dacă vrea să-şi mențină credibilitatea revigorată inclusiv prin mediatizatul „caz Cătălin Voicu“ şi să reziste pînă la sfîrşitul mandatului.

28 martie 2010, Intrarea Domnului în Ierusalim (Floriile)

Nici 400.000 de evrei şi nici 500.000 de români!

Posted by Stefan Strajer On March - 26 - 2010

Nici 400.000 de evrei şi nici 500.000 de români!

Autor: Ion Coja

Mi-aduc aminte bine de strania constatare pe care am făcut-o în decembrie 1989, când a fost oficial infirmată informaţia că la Timişoara Ceauşescu ucisese 60.000 de persoane. Asta după ce preţ de vreo săptămână trăiserăm cu convingerea că Ceauşescu îşi merita cu prisosinţă soarta, oricare ar fi fost ea, căci 60.000 de morţi nu-s de colo!… Anume, am văzut persoane care renunţau cu greu la această idee, nu le venea să creadă că morţii aceia nu existau, se obişnuiseră cu ei, în sistemul lor de gândire cei 60.000 de români asasinaţi de Ceauşescu aveau de-acum un loc bine precizat şi se înşurubase perfect în mintea lor ideea masacrului de care, la urma urmelor, ştiam cu toţii că Ceauşescu fusese sau ar fi fost capabil! În mod evident acei bravi concetăţeni ar fi vrut ca lucrurile să rămână aşa, se potriveau mai bine cu …adevărul, cu ce ştiam fiecare despre „monstrul de Nicolae Ceauşescu“. Gândul de a reduce la vreo 60, adică de a micşora de o mie de ori numărul acelor victime, era pentru ei dezamăgitor, frustrant! Eu însumi a trebuit să fac un efort ca să mă dumiresc, adică ca să mă pot bucura că morţii aceia nu erau morţi, chiar dacă în felul acesta vinovăţia „fiarei“ nu mai era aşa de mare! Se pare însă că nu aceasta, a mea, era reacţia firească, reacţia naturală a fiinţei umane. Ci potrivit firii noastre – rămâne de văzut de ce!, este să ne însuşim mai uşor o viziune catastrofică asupra evenimentelor, să-i dăm crezare cu multă uşurinţă şi s-o acredităm mai departe, la rândul nostru, colportând-o cu nesaţ.

La câteva luni de zile, poate un an, am avut ocazia să vorbesc unei săli pline de militari pensionari despre răscoala de la 1907 şi semnificaţia ei, raportată la noile realităţi post-decembriste. Am adus câteva elemente noi, pe care istoriografia proletară le făcuse uitate, cum ar fi ameniţarea din partea Rusiei că, dacă răscoala mai continuă şi nu este înăbuşită de guvernul român, armata ţaristă va interveni şi va face ea ordine în România, pentru ca nu cumva dezordinea de la noi să fie contagioasă şi să se propage peste graniţa de la Răsărit… Raţionament care, le-am atras atenţia, a funcţionat şi în decembrie 1989, în cadrul unei variante „de lucru“ a marilor puteri care, din fericire, nu a mai fost aplicată.

Asistenţa, alcătuită din ofiţeri superiori, a receptat cu interes această informaţie, care schimba oarecum viziunea asupra evenimentelor. Am mai adăugat unele considerente asupra moşierimii româneşti, asupra Partidului Conservator, asupra Brătienilor, pentru a conchide că aveam o clasă politică animată de sentimente patriotice autentice. Le-a plăcut mult acelor respectabili oşteni să afle că legislaţia emanată de la această clasă politică prevedea protecţia proprietăţii funciare faţă de posibilii „investitori străini“ care ar fi vrut să cumpere pământ, să dobândească terenuri agricole în proprietate privată. Constatam cu satisfacţie că toate aceste realităţi, ascunse după 1944 de manualele de istorie, reveneau firesc în circuitul mental al publicului de care aveam parte. Toate au decurs liniştit şi mulţumitor pentru toată lumea până în clipa când am încercat să rectific numărul morţilor, al celor 11.000 de ţărani ucişi de „burghezo-moşierime“, aducându-le informaţia, vestea că morţii de la 1907, bucuraţi-vă oameni buni!, nu au fost 11.000 (unsprezece mii), ci numai vreo trei sute (300)! La rostirea acestei cifre, s-a dus pe apa Sâmbetei toată prietenia şi simpatia dintre sală şi conferenţiar. Au început să se audă şuşoteli, mârâieli indignate, voci care se întrebau în gura mare cine l-a mai adus şi „pe ăsta aici?“, tropăituri şi chiar fluierături… Cu chiu şi vai am putut continua, încercând să intru în dialog cu sala pentru a le explica de ce ar trebui să ne bucurăm dacă se iveşte ipoteza că morţii de la 1907 au fost mult mai puţini! Bine, nu credeţi, dar vă rog să reţineţi ideea şi, cine poate, s-o verifice! Să mai aşteptăm puţin, vor fi republicate nişte cărţi care au stat ani de zile la indexul cenzurii, a lui Radu Rosetti, bunăoară ş.a.m.d.

Dar nu am reuşit! Căci, am constatat cu stupoare, problema nu era că nu le venea să creadă! Ci pur şi simplu nu le convenea! Îi deranja într-un mod nedefinit, dar îi deranja să scoată din „computerul“ de pe umeri numărul 11.000 şi să-l înlocuiască cu 300. Diferenţa era prea mare şi producea iminente reaşezări, adică perturbări, ale ideilor şi ale sistemului de valori cu care operaseră până atunci încă din anii pionieratului comunist, cel cu cravata roşie la gât. Zdruncinam o structură ideatică întemeiată pe numărul 11.000, o întreagă gândire, având ca pârghie, ca axă valorică, ideea că 11.000 de ţărani români au fost victime ale luptei de clasă! Reper inextricabil al ororii lor faţă de lumea apusă odată pentru totdeauna la 23 august 1944. Îşi merita soarta! Argument: în primul rând cei 11.000 de ţărani!… Pe temeiul lor unora li se păruse corect ce se întâmpla în acei ani cu reprezentanţii burghezo-moşierimii adunaţi cu arcanul, care la Canal, care la Bicaz sau la Aiud ori Gherla.

Las pe sociologi şi mai ales pe socio-psihologi să lămurească acest comportament, în sine, raţional vorbind, atât de aberant. L-am întâlnit mai apoi la evreii care m-au privit ca pe un hulitor şi blasfemiator atunci când au început să apară dovezile că la Abator, în ianuarie 1941, nu a fost nimic care să rimeze cât de cât cu ideea de asasinat sau pogrom! Iar eu, bucurându-mă că românii nu au fost capabili de asemenea orori, m-am apucat să răspândesc şi să popularizez, inclusiv printre evrei, demonstraţia făcută de dr. Radu Iftimovici, coleg de laborator al lui Nicolae Cajal, cu privire la inexistenţa vestitelor cadavre de evrei atârnate în şi mai vestitele cârlige de la Abatorul din Bucureşti. Spre mirarea mea, majoritatea evreilor au reacţionat cu indignare! Cum de îndrăzneam eu să le tulbur liniştea şi confortul creieraşilor obişnuiţi din fragedă pruncie cu ideea că pe evreii din România îi paşte oricând primejdia de a li se atârna de gât inscripţia „carne cusher“?!

…Iar mai apoi am pus în discuţie numărul 400.000, al evreilor ucişi de români şi în România, demonstrând că, punându-i deoparte pe cei o sută şi ceva de mii de evrei din Ardealul ocupat de unguri, pentru ceilalţi vreo 270.000 avem motive foarte serioase, temeinice, ca să ne îndoim de realitatea carnagiului. Eu consider că am demonstrat destul de convingător că numărul evreilor morţi în Transnistria din vina românilor este mult mai mic, nu sute de mii, nici zeci de mii şi nici măcar mii de evrei, ci „abia“ câteva sute. Şi m-am bucurat că există dovezile invocate de mine, dovezi preluate de altfel de la autori evrei dintre cei mai serioşi! Drept care am crezut că evreii vor primi cu plăcere şi bucurie vestea că românii, printre care ei trăiesc de atâţia ani, nu sunt totuşi în stare să se dedea la acte de genocid, la crime atât de absurde, de neomeneşti!

Dar de unde?! S-au supărat pe mine mai toţi evreii cu care am avut ocazia să discut! Se supărau şi atât! Nu catadicseau să-mi răspundă cu vreo explicaţie, cu vreun argument! Îmi întorceau spatele sufocaţi de indignare şi atât! Ceea ce negam eu li se părea că era de domeniul evidenţei, o axiomă ce nu mai necesita vreo demonstraţie! Ba unul dintre ei, mai ovrei decât toţi, mi-a declarat că holocaustul din Transnistria este la fel de adevărat ca şi formula cercului! Că ţinea de bunul simţ să nu contrazici această teză şi devenea jignitor pentru tot neamul evreiesc să le dai vestea cea bună că românii nu s-au purtat totuşi atât de bestial! Pentru cine veste bună? Pentru evrei? În niciun caz!

Mi-am dat seama că basna cu Transnistria, repetată la infinit, devenise în România o componentă a spiritualităţii ebraice, un reper sufletesc la care se raportaseră compatrioţii noştri evrei zeci de ani şi devenea de-a dreptul un gest de violenţă psihică să le pretinzi renunţarea la „ideea transnistreană“, veritabilă marotă definitorie a evreităţii carpato-danubiene.

Când s-a comemorat prima oară în România ziua holocaustului, în ziarul „România Liberă“ a apărut un scurt articol semnat de fostul deţinut politic Boldur Lăţescu, articol croit pe ideea că se exagerează cu numărul evreilor „holocaustizaţi“, că acest număr este mult mai mic şi nu justifică proclamarea unui genocid la care românii i-ar fi supus pe evrei. După care autorul făcea o comparaţie neaşteptată cu situaţia deţinuţilor politici din România, spunând că aceştia au avut parte de un regim de detenţie mult mai dur decât cel îndurat de evrei în vremea lui Antonescu, că de acest regim  au avut parte mult mai mulţi români, aproape un milion, că acest regim comunist de exterminare a durat şi el mult mai mult, practic 20 de ani, şi cu toate acestea numărul victimelor, al românilor morţi în anchetele securităţii sau în anii de detenţie nu este mai mare de… de…

Şi dădea Boldur Lăţescu un număr de victime şocant de mic pentru mine. Nu vreau să-l repet, poate că numărul acela nu este corect şi nu aş vrea să particip la răspândirea unui neadevăr. Dar am încercat după aceea să verific cifra înaintată de „România liberă“ şi pot spune că mai degrabă ea s-a confirmat: neverosimil de mică. Dar, stupoare: discutând cu câţiva foşti deţinuţi politici această chestiune, bunăoară cu regretatul Aurel Şeitan, am constatat aceeaşi atitudine ca şi la evreii noştri: nu puteau accepta o rectificare severă a numărului celor 500.000 (cincisute de mii) de români ucişi de comunişti! Li se părea din partea mea o blasfemie să dau curs acelei informaţii.

Nota bene: Corect, după mine, este să nu reducem represaliile bolşevice la numărul morţilor, ci să facem în primul rând inventarul vieţilor distruse şi irosite. Al anilor de tinereţe pierduţi sau chiar batjocoriţi. După 10 sau 15 ori 20 de ani, în unele cazuri chiar 24 de ani!, supravieţuitorii nu se poate spune că au mai avut parte de ceea ce se numeşte viaţă, darul cel mai de preţ al dumnezeirii! Evident, nu se compară 10 sau 15 ani la Aiud cu cei doi ani de deportare – mai corect spus strămutare, în Transnistria, când evreul bănuit sau dovedit a avea simpatii pro-sovietice era pus să locuiască împreună cu toată familia într-o locuinţă părăsită sau pe care o împărţea cu familia vreunui localnic! Nici urmă de lanţuri sau de regim carceral în Transnistria! Familia de evrei avea dreptul şi posibilitatea să primească vizite din ţară, să găzduiască cu săptămânile rudele şi prietenii rămaşi „în libertate“ şi veniţi să vadă – unii din pură curiozitate, cum se trăieşte în sinistra Transnistrie. Nu exagerăm prea mult dacă spunem că în anii aceia s-a făcut şi turism în Transnistria, al rudelor celor deportaţi, rude pe care nimeni nu le împiedica să ia trenul sau maşina şi să treacă Nistrul, încărcaţi de cadouri pentru persoanele deportate. De precizat că printre cei deportaţi se aflau şi români get-beget, dar mai comunişti, săracii. Căci criteriul deportării nu a fost evreitatea, ci statutul de persoană suspectă a avea simpatii comuniste, suspectă de a fi săvârşit acte de trădare faţă de statul român!

Oricum, pe cei duşi de Antonescu în Transnistria nimeni nu-i păzea să nu părăsească locuinţa sau localitatea, din care mulţi evrei chiar au şi fugit întorcându-se la Bucureşti, iar alţii trecând linia frontului la ruşi, cazul tatălui lui Norman Manea, marele scriitor. Repet: nimeni nu i-a păzit pe evrei în Transnistria ca să nu „evadeze“. Dacă a existat o pază, aceea s-a ocupat de protecţia evreilor, pe care localnicii ucrainieni îi cam vânau, considerându-i în genere pe evrei, pe toţi evreii, vinovaţi de suferinţele lor din anii ’30, ani groaznici de înfometare a ţăranilor ucrainieni, decimaţi literalmente de foametea provocată cu bunăştiinţă de guvernarea bolşevică, majoritar evreiască, cum bine se ştie!…
În concluzie: cele două cifre, 400.000 de evrei ucişi de  românii lui Antonescu şi, respectiv, 500.000 de români ucişi de „regimul iudeo-bolşevic“ de la Bucureşti în perioada 1944-1964, sunt false. Sunt, din fericire, false! Avem toate datele pentru a le corecta şi a le apropia de adevăr. Institutul pentru Cercetarea Totalitarismului, condus de dl profesor Radu Ciuceanu, a publicat o serie de lucrări din care se poate deja deduce numărul aproximativ corect al victimelor regimului comunist care şi-au dat viaţa dincolo de zidurile temniţei. (Vezi şi precizarea de mai sus, pentru a înţelege corect ideea de „victimă“ şi de „suferinţă“. Nu se reduce totul la pierderea fizică a vieţii!)

Datoria de a stabili cifra corectă revine numai şi numai deţinuţilor politici. Mutatis mutandis, am putea spune că evreilor le revine obligaţia de onoare de a stabili ei cifra cât de cât corectă a victimelor regimului Mareşalului Ion Antonescu, victime, în fond, ale românilor. Oricum, între oameni cât de cât serioşi nu se mai poate vorbi nici de sute de mii şi nici de zeci de mii de victime, de morţi. Dacă ne ajută bunul Dumnezeu s-ar putea ca cifrele să mai scadă chiar, sub ordinul miilor! Ceea ce pe oamenii normali, evrei sau români, ar fi să-i bucure şi să-i încurajeze, să le dea speranţa şi confirmarea că fiinţa umană nu s-a ticăloşit de tot!

Scrisoare ambasadorilor în România ai unor ţări membre ale Uniunii Europene şi / sau NATO

 

Autor: Valerian Stan

Perpetuarea corupţiei la nivel înalt şi a gravelor ei consecinţe, conspirarea în continuare a agenţilor poliţiei politice comuniste şi controlul masiv exercitat de către agenţii Securităţii mai ales în structurile puterii politice, în serviciile secrete, în justiţie, în mediul economic şi bancar, corupţia şi celelalte deficienţe grave în funcţionarea justiţiei constituie, de mai mult de douăzeci de ani, principalele cauze din care România a fost şi este departe de a fi un stat de drept, democratic, cu o economie de piaţă funcţională. Întrucât am considerat şi consider că starea de lucruri la care mă refer s-a datorat şi faptului că Uniunea Europeană şi NATO, în particular principalele state euro-atlantice „partenere” ale României, au fost ele însele departe de a trata adecvat situaţia din România, la data de 19 februarie 2010 am adresat scrisoarea de mai jos ambasadorilor la Bucureşti ai unor ţări membre ale UE şi / sau NATO.

 

 

 

Excelenţă,

În ziua de 21 ianuarie 2010 presa de la Bucureşti a informat[1] despre intenţia unuia dintre ambasadorii în România ai ţărilor membre ale Uniunii Europene de a adresa unele întrebări ministrului român de Externe în legătură cu o declaraţie publică a acestuia potrivit căreia România ar face „o tristă figură, dacă această povară pedagogică” (a Mecanismului de cooperare şi verificare al Comisiei Europene) „va fi menţinută pe umerii noştri“. Ambasadorul european şi-a exprimat de asemenea preocuparea în legătură cu faptul că România este singura ţară membră UE care nu a semnat Codul european de conduită privind achiziţiile militare. În ziua următoare, pe 22 ianuarie, aceeaşi presă a făcut cunoscut faptul că ambasadorul Statelor Unite în România i-a mulţumit aceluiaşi ministru de Externe „pentru decizia Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT) de suplimentare cu 600 de militari a forţelor care acţionează în teatrul de operaţii din Afganistan” (numărul acestora putînd să ajungă, potrivit deciziei CSAT, la 1798 militari).

Cele petrecute în zilele din urmă au constituit un nou prilej (pe care de data aceasta am vrut să nu-l mai ratez) pentru a mă adresa Dumneavoastră în legătură cu două dintre chestiunile privind relaţiile României cu UE şi NATO, şi în mod particular cu cei mai importanţi aliaţi euro-atlantici ai României – chestiuni care în opinia mea au avut şi au un impact deosebit asupra destinului acestei ţări. 

Desigur, logica relaţiilor internaţionale este complexă, chiar şi la nivelul unor organizaţii precum cele amintite, din spaţiul euro-atlantic, unde aceste relaţii cunosc o reglementare cel mai adesea detaliată – fiind prin aceasta mai puţin susceptibile de abordări diferite şi unilaterale. Şi totuşi, este de înţeles, ţările şi guvernele lor au uneori, chiar şi în asemenea spaţii, interese diferite în raporturile lor cu fiecare dintre celelalte. În cazul concret al relaţiilor cu România, de exemplu, în urmă cu cinci ani această ţară a fost pusă de aliaţii săi euro-atlantici între ciocan şi nicovală: în timp ce UE solicita interzicerea adopţiilor internaţionale, Administraţia Bush exercita presiuni mari de sens contrar. Cu şapte ani în urmă, ca să mai dau şi acest exemplu, în mod destul de asemănător au stat lucrurile şi în cazul războiului din Irak şi al participării României la el.

Pentru ca în ianuarie 2010, în timp ce aliaţii europeni se declară îngrijoraţi de faptul că Guvernul de la Bucureşti ar putea denunţa angajamentele luate la primirea în UE pentru  reforme în justiţie şi combaterea corupţiei, agravînd evoluţiile interne şi aşa problematice, aliaţii americani felicită călduros acelaşi Guvern pentru sporirea implicării, alături de ei, în războiul din Afganistan.

În opinia mea, dincolo de beneficiile de o importanţă istorică pe care i le-a adus în anii de după 1990, atitudinea aliaţilor occidentali faţă de România a avut şi continuă să aibă şi părţile ei problematice. La două dintre acestea voi încerca să mă refer cât voi putea mai concis. Ce vreau să spun în mod special referindu-mă la cele două chestiuni pe care vreau să vi le supun atenţiei este că, din motive care par a fi ţinut inclusiv de interesele particulare ale unor importanţi aliaţi occidentali ai României, în această ţară a fost încurajată să obţină şi să păstreze puterea o elită politică nedemocrată şi profund coruptă – provenind, în special prin Frontul Salvării Naţionale şi partidele formate din el, din eşalonul doi al regimului comunist şi controlată masiv de Securitate.   

În legătură cu prima chestiune, din raţiuni de ordin politic şi geopolitic ulterioare încheierii războiului rece (care de la un anumit moment au părut să devină mai mult un pretext), strategia „integrării euroatlantice” a României a relativizat aproape până la anulare criteriile aderării la UE şi NATO – în special pe cele „politice”, dar şi pe cele „economice” (iar aceasta şi fără ca după momentul aderării să se urmărească de o manieră reală, consecventă şi coerentă recuperarea restanţelor). Mai ales astfel se explică de ce şi la această dată – după şase ani de aderarea la NATO şi trei de la aderarea la UE – România continuă să aibă probleme serioase cu funcţionarea autentic democratică, cu corupţia la nivel înalt, cu justiţia, cu restanţele serioase în reforma administraţiei publice şi cu vulnerabilităţile unei economii de piaţă încă departe de a fi funcţională. În plus, a fost şi este păbubitor pentru toată lumea că o ţară cu problemele pe care România le are a fost pusă de puternicii săi aliaţi occidentali între ciocan şi nicovală. Este excesiv să impui unui aliat precum România privatizări importante flagrant în detrimentul său ori să facă achiziţii (de pe piaţa ta şi prin proceduri adesea netransparente[2]) de bunuri şi servicii – inclusiv tehnică militară, instalaţii pentru rachete etc, de ordinul miliardelor de euro, sume cu totul disproporţionate în raport cu cheltuielile pe care acesta şi le poate permite în beneficiul propriilor cetăţeni pentru învăţământ sau sănătate, de exemplu. În opinia mea, a fost şi rămâne de asemenea excesiv ca Statele Unite să ceară României o implicare tot mai crescută în războiul din Afganistan (un război tot mai larg respins până şi de către poporul american) în condiţiile în care militarii români de-abia s-au întors din ceea ce până la urmă s-a dovedit a fi o aventură cu consecinţe foarte grave pentru toată lumea, războiul din Irak. Mă număr printre cei care au văzut – şi văd în continuare – în victoria de acum un an a Preşedintelui Barack Obama o şansă istorică a unui nou început pentru America şi aliaţii săi (motivat de această mare speranţă, am şi făcut o donaţie campaniei electorale a actualului Preşedinte – mai mult simbolică, desigur, şi respectînd legile americane). Sunt convins că Preşedintele american păstrează în continuare toate marile sale premise pentru reuşita unei viziuni câştigătoare pentru America, pentru aliaţii ei şi pentru întreaga lume. Totodată, într-o paranteză oarecum în context, mi se pare greu de înţeles indiferenţa de două decenii a aliaţilor actuali ai României (inclusiv a Germaniei) faţă de perpetuarea şi astăzi a consecinţelor pe care românii le îndură din cauza odiosului Pact Hitler-Stalin. Indiscutabil, România trebuie să fie nu numai un beneficiar al apartenenţei la NATO şi UE, ci şi un contributor la buna funcţionare şi consolidare a acestora. Însă această contribuţie ar fi fost şi ar fi cu atât mai substanţială cu cât România însăşi – tratată şi susţinută ca un aliat, dar şi constrânsă dacă era cazul să-şi îndeplinească obligaţiile la care s-a angajat – s-ar fi consolidat economic şi democratic la standardele pe care propriul statut le presupunea. Iar pentru aceasta, aşa cum cele două decenii „post-comuniste” au arătat cu prisosinţă, în relaţiile cu România ar fi fost şi este necesar ca aliaţii săi occidentali cei mai importanţi să-şi armonizeze strategiile, să le facă coerente şi consecvente. Derogările de la criteriile aderării au fost probabil bine primite şi de mulţi dintre români, care au devenit, în sfârşit, nu-i aşa, „europeni cu acte în regulă”. Oamenii politici de la Bucureşti au fost însă cu siguranţă cei mai încântaţi de ele (şi cei mai recunoscători, probabil, pentru ele) – pentru că istoria va lega în mod fatal aderarea euroatlantică a ţării de numele lor (nume de care în rest sunt legate mai ales guvernări mediocre şi corupte). Însă aceleaşi derogări au drept consecinţă mai ales faptul că românii vor avea să achite – la scadenţe, la termene şi în cuantumuri cu nimic derogatorii (ca toţi marii şi bogaţii lor aliaţi) – toate cotizaţiile şi celelalte contribuţii (şi chiar mai mult decât atât) la care conducătorii lor i-au angajat către organizaţiile din care fac parte. O altă consecinţă este desigur şi aceea că ţara a devenit o piaţă de pe care bunurile şi serviciile lor (ale unei economii de piaţă funcţională doar în documentele politicienilor de la Bruxelles şi Washington) sunt scoase în număr tot mai mare de bunurile şi serviciile aliaţilor occidentali, ale unor economii de piaţă demult funcţionale – pentru care „derogările” ar fi un fapt cu totul de neimaginat. Dar aderarea cu derogări mai are şi alte multe consecinţe, dintre care mă voi mai opri numai la acelea generate de acceptarea României ca membră a UE în pofida marilor probleme pe care le avea şi le are cu „capacitatea administrativă”, cu birocraţia gravă şi corupţia sistemică din administraţie. Din cauza acestor probleme, românii – contributori fără derogări, la fel ca şi englezii sau germanii, de exemplu, ale căror ţări sunt, ca şi România, membre ale UE, dar, din fericire pentru ele, şi fără vreo derogare la capitolele „economie de piaţă funcţională”, „capacitate administrativă” etc – reuşesc să „absoarbă” nici a zecea parte din fondurile structurale foarte mari care le sunt destinate teoretic[3]. Iar şansele ca Bruxellesul să ia în calcul vreo derogare de la condiţiile şi procedurile de accesare a acestor fonduri (condiţii şi proceduri adesea ele însele foarte complicate, birocratice şi parcă intenţionat descurajante) sunt şi ele mai mult teoretice – deşi, cel puţin din consecvenţă în raţiune, asemenea derogări s-ar fi impus cel puţin în raport cu derogările acceptate la capitole precum „capacitatea administrativă” sau „integritatea publică” în momentul primirii României în UE. Dacă nimic nu se va schimba în această privinţă, atunci oricine ar putea să creadă că derogările la care m-am referit au fost şi sunt acceptabile exclusiv în legătură cu obligaţiile şi servituţile care le revin românilor din faptul că ţara lor este membră a UE şi NATO, şi nu şi în legătură cu drepturile şi avantajele de care ei ar trebui să beneficieze în virtutea aceluiaşi statut.

Cea de-a doua problemă care cred că a afectat în mare măsură evoluţiile din România post-comunistă a constat în aceea că partenerii occidentali ai României au acceptat ca Securitatea să joace un rol nepermis de mare, şi de nefast, în evoluţiile la care mă refer. Încă din primii ani ai tranziţiei, agenţii poliţiei politice comuniste au deţinut şi deţin controlul asupra unei bune părţi a vieţii politice, a economiei, justiţiei, serviciilor de informaţii, presei publice şi private etc[4]. Un specific nefast românesc care a permis această situaţie a constat în conspirarea aproape totală, în toţi anii de după 1990, a agenţilor Securităţii şi a aparatului ei. Deşi prin studiile lor foarte bine fundamentate, analişti avizaţi ai acestui fenomen au tras constat – dar şi perfect inutil – semnalele de alarmă care trebuiau trase, există o largă percepţie că autoritatea publică înfiinţată prin lege (şi aşa foarte târziu) pentru deconspirarea poliţiei politice comuniste (CNSAS) a funcţionat mai mult în sensul conspirării în continuare decât al deconspirării unei instituţii care a adăugat la răul făcut în anii comunismului un rău aproape şi mai mare făcut în ultimii douăzeci de ani. Unul dintre specialiştii cei mai autorizaţi ai acestui domeniu, el însuşi înalt responsabil guvernamental în cercetarea „crimelor comunismului” din România, a deplâns public, recent, faptul că CNSAS refuză să facă publice numele a mii de ofiţeri de Securitate, deşi prin lege tocmai la aceasta este obligat[5]. Iar neaplicarea legii, inclusiv în acest caz, a constituit o încălcare a unuia dintre cele mai importante criterii (al „supremaţiei legii”) pe care trebuie să le îndeplinească orice ţară membră a Uniunii Europene. Nefiind o societate consolidată democratic (în care, în plus, oamenii Securităţii au ocupat şi ocupă poziţii dintre cele mai importante), societatea românească nu a putut să aibă nici în acest caz o reacţie cât de cât adecvată. La aceasta s-a adăugat din păcate dezinteresul, pe care personal mi-l explic cu mare dificultate, responsabililor politici occidentali, parteneri ai omologilor lor români. Clarificarea trecutului celor de care destinul unei ţări aliate a depins şi depinde într-o atât de mare măsură ar fi fost numai în ultimă instanţă o chestiune de ordin etic sau de (necesară) justiţie istorică. Ea a fost şi rămâne o chestiune care priveşte într-o mult mai mare măsură prezentul şi viitorul României decât trecutul ei. Ea ar fi fost o premisă esenţială a funcţionării cu adevărat democratice a societăţii, a funcţionării justiţiei, a diminuării fenomenului corupţiei şi a uriaşelor lui consecinţe etc.

Justiţia funcţionează atât de problematic inclusiv din cauză că foarte mulţi magistraţi au fost oameni ai Securităţii (numai în ultimii patru-cinci ani presa a relatat despre sute de astfel de cazuri[6]) iar costul tăinuirii trecutului compromiţător al fiecăruia dintre ei se regăseşte în multe dintre soluţiile pe care ei le dau – inclusiv în dosare ale unor importanţi politicieni, ale unor cazuri de mare corupţie etc. Iar atunci când se mai întâmplă ca trecutul unora dintre ei să fie dezvăluit, reacţia magistraţilor şi colegilor lor este una aproape sfidătoare. Două astfel de exemple, cele mai recente, sunt alegerea judecătoarei Florica Bejinaru ca preşedintă a Consiliului Superior al Magistraturii (CSM), deşi era binecunoscut faptul că aceasta a fost colaboratoare a Securităţii (ea însăşi recunoscînd public acest lucru), respectiv faptul că acţiunea cu care s-a adresat justiţiei fostul luptător anticomunist Vasile Paraschiv (victimă timp de aproape 25 de ani a abuzurilor Securităţii), pentru a fi traşi la răspundere cei care l-au torturat, arestat şi anchetat abuziv, a fost judecată şi respinsă, în mod evident abuziv, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de către judecătorul Nicolae Jidovu (care, în urmă cu mai mulţi ani a fost deconspirat drept colaborator al Securităţii, pentru ca ulterior să fie promovat de la Judecătoria Sectorului 1 la instanţa supremă). În considerarea faptului că existau suspiciuni serioase şi chiar indicii că unii magistraţi erau şi agenţi sau colaboratori ai actualelor servicii de informaţii, în cursul anului 2005 Legea statutului judecătorilor şi procurorilor a fost completată cu o interdicţie expresă în acest sens şi cu obligaţia magistraţilor de a completa anual declaraţii din care să rezulte că se conformează aceste interdicţii, stabilindu-se totodată obligaţia CSAT de a verifica realitatea declaraţiilor menţionate. Dorind să fiu informat asupra a ceea ce a întreprins CSAT pentru aplicarea reglementării amintite, la data de 8 decembrie 2009 am adresat acestei autorităţi o cerere în acest sens (ataşată acestei scrisori). Deşi, prin Legea accesului la informaţii, CSAT avea obligaţia să răspundă solicitării mele în termen de 10 zile (deci până la 19 decembrie 2009), un răspuns nu am primit nici la această dată. Tot în cursul anului 2005 aceeaşi lege a fost completată şi cu obligaţia magistraţilor de a declara în scris dacă au avut sau nu calitatea de agenţi sau colaboratori ai Securităţii, respectiv cu obligaţia CNSAS de a verifica aceste declaraţii şi de a transmite rezultatele verificărilor CSM (pentru a fi ataşate la dosarele profesionale ale magistraţilor păstrate de către CSM). În considerarea acestor prevederi legale, la data de 15 decembrie 2009 am adresat o cerere scrisă CSM pentru a-mi fi comunicate numele magistraţilor în legătură cu care s-au facut verificări, precum şi care a fost rezultatul în cazul fiecăreia dintre aceste verificări. La data de 19 ianuarie 2010 CSM mi-a transmis un răspuns scris prin care a ocolit, printr-un amplu expozeu privind dispoziţii şi proceduri legale care îmi erau bine cunoscute, răspunsul foarte precis pe care l-am solicitat (ataşez corespondenţa pe care am avut-o cu CSM). Lipsa totală de transparenţă a acestor două autorităţi cu atribuţii legale foarte importante este de natură să întărească şi mai mult suspiciunile că între magistraţi şi fostele şi actualele servicii de informaţii (dar şi între acestea şi oamenii politici şi zona intereselor economice etc) există relaţii netransparente şi în dezacord cu principiile constituţionale şi ale unei societăţi democratice.

Un fapt care, sub aspectele menţionate mai sus, afectează de asemenea statutul constituţional de independenţă al judecătorilor constă în „cenzura” pe care Serviciul Român de Informaţii, SRI (împreună cu o altă autoritate din sfera „siguranţei naţionale” – Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, ORNISS) o exercită prin acordarea sau refuzul acordării avizului pentru certificatul de securitate (de acces la informaţii clasificate). O asemenea „cenzură”, exercitată faţă de judecători ulterior admiterii lor în magistratură şi numirii de către Preşedintele României (la propunerea CSM), este nu doar neoportună în raport cu cursul firesc şi legal al carierei profesionale a magistraţilor dar constituie şi o premisă a unor decizii arbitrare şi abuzive ale ofiţerilor SRI (şi funcţionarilor ORNISS), de natură să afecteze şi ea independenţa judecătorilor şi buna funcţionare a justiţiei. Obţinerea „certificatului ORNISS” ar fi trebuit stabilită prin lege ca una dintre pre-condiţiile admiterii în magistratură iar în cazurile în care ulterior instituţiile cu atribuţii în protecţia informaţiilor clasificate constată că „certificatul ORNISS” se impune retras unui judecător sau altuia (în cadrul unei proceduri supusă controlului judiciar), judecătorul în cauză ar trebui exclus din magistratură. Deşi oarecum în altă ordine de idei, se impune menţionat şi faptul că repartizarea aleatorie a cauzelor (care a fost raportată de către CSM ca fiind „implementată la nivelul tuturor instanţelor de judecată în perioada august 2004 – martie 2005 în acord cu dispoziţiile din planul de acţiune privind strategia de reformă a sistemului judiciar”) este departe de a fi realizată şi respectată în practica multor instanţe judecătoreşti – realitatea aceasta constituind un secret al lui Polichinelle, care este ocolit cu grijă de aproape întreg sistemul judiciar însă care afectează şi el în mod semnificativ independenţa şi imparţialitatea actului de justiţie şi, în consecinţă, dreptul fundamental al justiţiabililor la un proces echitabil.

În practic toţii anii de după 1990 au existat numeroase date că personalul „noilor” servicii secrete a fost şi este format într-o mare proporţie din agenţi ai poliţiei politice comuniste şi că acest fapt s-a repercutat pe măsură în funcţionarea acestor instituţii, inclusiv prin implicarea lor netransparentă şi nedemocratică în influenţarea vieţii politice, în zona intereselor economice ori prin ingerinţe neconstituţionale şi nelegitime în activitatea justiţiei. Ponderea mare a foştilor angajaţi ai Securităţii în noile servicii de informaţii a fost o consecinţă directă inclusiv a faptului că prin legile de organizarea a acestora, adoptate la scurt timp după 1990 (şi rămase ca atare în vigoare şi în prezent) a fost permisă o asemenea continuitate în cazul foştilor ofiţeri de Securitate – în timp ce prin aceleaşi reglementări, printr-un paragraf vrînd parcă să fie o ironie cinică, o asemenea interdicţie a fost stabilită doar pentru „informatorii şi colaboratorii” respectivilor ofiţeri (art 27 din Legea nr 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea SRI). Prezenţa masivă a ofiţerilor Securităţii în noile servicii de informaţii, criticată constant de o parte a societăţii civile şi presei, a fost facilitată şi de totala secretomanie a conducerii acestor servicii cu privire la acest aspect[7]. Deconspirarea în conformitate cu legea a foştilor agenţi ai poliţiei politice comuniste constituie în continuare o restanţă inacceptabilă şi plină de consecinţe în pofida declaraţiilor repetate foarte optimiste ale actualului Preşedinte al României, care a insistat în mod repetat asupra numărului mare de dosare ale Securităţii (circa 2 milioane) care au fost predate CNSAS. Declaraţiile şefului statului ridică însă ele însele semne de întrebare în condiţiile unei anumite inconsecvenţe a acestora. Astfel, ulterior repetatelor declaraţii privind predarea unui mare număr de dosare către CNSAS, în vara anului 2009, şeful statului a informat că la acel moment începuse predarea abia a „dosarelor foştilor ofiţeri de Securitate din anii ’50[8]. O anumită semnificaţie în acelaşi sens are şi faptul că în arhivele Securităţii predate CNSAS nu se regăsesc numeroase dosare ale unor persoane în legătură cu care există informaţii verificabile că s-au aflat sub urmărirea Securităţii (fac parte din această categorie), dar şi ale unor importante persoane publice despre care există informaţii de asemenea verificabile că au avut calitatea de agenţi sau colaboratori ai Securităţii. Un caz din această ultimă categorie este chiar al actualului Preşedinte al României, care în anii regimului comunist a îndeplinit funcţia de şef al unei Agenţii guvernamentale în Occident (iar în arhiva Ministerului Apărării Naţionale există documente care atestă oficial legăturile actualului Preşedinte cu Securitatea).

Actualele servicii de informaţii – exercitînd o influenţă cu totul excesivă, ilegitimă şi nedemocratică în sfera vieţii politice şi economice, a afacerilor şi justiţiei etc – sunt instituţiile care s-au sustras practic cu totul proceselor de reformă. Între multe altele, este relevant faptul că Legea nr 51/1991 privind siguranţa naţională a României, reglementare-cadru pentru organizarea serviciilor de informaţii, a fost adoptată anterior adoptării Constituţiei „post-comuniste” a României, fără să sufere nici cea mai mică modificare în toţi cei aproape 19 trecuţi de la intrarea ei în vigoare. Cu deosebire în ultimii 8 – 10 ani, mai ales organizaţiile de drepturile omului au formulat critici repetate cu privire la „legile siguranţei naţionale”:  Legea nr 51/1991, Legea nr 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea SRI, Legea nr 1/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe (SIE). Preşedintele României şi guvernele de după 2004 au anunţat mai multe „pachete de legi ale siguranţei naţionale”, care vizau în special reorganizarea serviciilor de informaţii. Însă nimic din aceste proiecte nu s-a finalizat, existînd indicii credibile că acest lucru s-a întâmplat în special din cauza opoziţiei venite din interiorul serviciilor de secrete. Iar printre consecinţele acestui fapt se numără şi următoarele:

            –   serviciile de informaţii sunt organizate în continuare ca structuri militare (cu toate că Recomandarea 1402 (1999) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la controlul asupra serviciilor secrete interne prevede că “Este preferabil ca serviciile secrete interne să nu fie organizate ca structuri militare. Nici serviciile de informaţii civile nu trebuie organizate pe sistem militar sau semi-militar“);

– se menţine dreptul serviciilor secrete de a desfăşura activităţi economico-financiare proprii, care scapă practic oricărui control din afară (acest fapt contravine de asemenea Recomandării 1402/1999 Adunării Parlamentare a Consiliului Europei care cere ca serviciile secrete să fie finanţate exclusiv de la bugetul de stat); art 42 din Legea SRI prevede în mod expres că fondurile băneşti necesare pentru desfăşurarea activităţilor SRI se asigură atat de la „bugetul de stat” cat si din „venituri extrabugetare” iar prin art 21 din Legea SIE este stabilit că acest Serviciu „desfăşoară activităţi cu caracter economic”; Recomandarea europeană mai prevede şi ca serviciile secrete interne să nu poată fi folosite ca „instrumente politice”;

– personalul serviciilor secrete se sustrage complet reglementărilor privind interdicţiile, incompatibilităţile şi conflictele de interese aplicabile personalului care ocupă funcţii publice (Legea „anticorupţie” nr 161/2003);

– legile menţionate cuprind prevederi neconstituţionale, unele dintre acestea fiind vădit neconstituţionale (de exemplu, prin art 6 din Legea SIE este prevăzut că directorul Serviciului este numit de către CSAT, la propunerea Preşedintelui României, în timp ce prin Constituţia României (art 65) este stabilit că această competenţă aparţine Parlamentului).

Faptul că legile menţionate sunt depăşite, neconforme în bună parte cu statutul unei ţări membră a Consiliului Europei, UE şi NATO, a fost şi este folosit de către serviciile secrete (şi de către oamenii politici interesaţi) pentru acţiuni şi atitudini contrare principiilor unei societăţi democratice. Un exemplu din sfera aceleiaşi relaţii neconstituţionale şi nedemocratice cu autoritatea judecătorească – un exemplu care, probabil spre deosebire de multe altele de acelaşi gen, a devenit public doar din inabililitatea unor ofiţeri ai SRI – a fost acela în care ofiţeri ai SRI au cerut explicaţii conducerii unui tribunal judeţean întrucât judecătorii acelei instanţe s-au adresat Comisiei Europene, Parlamentului European şi Consiliului Europei pentru a informa în legătură cu ceea ce magistraţii au numit “presiunile şi discreditarea la care este supusă justiţia din România”. Conducerea SRI a răspuns protestelor practic generalizate cauzate de cele întâmplate caracterizînd acţiunea sa deplin legală în sensul în care buna funcţionare a justiţiei ar constitui „una dintre valorile pe care SRI este obligat să le apere în conformitate cu dispoziţiile Legilor nr 51/1991 si 14/1992” (a se vedea Comunicatul Biroului de presă al SRI din 29 mai 2009, la http://www.sri.ro/subpagini/356/precizare-de-presa.html ). Există de asemenea informaţii credibile, provenite din mediul judiciar, că SRI întreprinde acţiuni de genul celor menţionate chiar pe baza unei decizii, clasificate şi ea, a CSAT.

În pofida unei totale lipse de transparenţă şi sub acest aspect, presa din ţară şi internaţională a reuşit să obţină totuşi informaţii care atestă inclusiv dezvoltarea cu totul excesivă structural-instituţională a serviciilor secrete şi a cheltuielilor cu organizarea şi funcţionarea acestora[9]. Analiştii şi experţii organizaţiilor de drepturile omului au criticat de asemenea în mod constant numărul excesiv de mare al serviciilor secrete, arătînd că este nejustificat să existe asemenea instituţii la nivelul Ministerul de Interne şi al Ministerului Justiţiei, precum şi alte servicii secrete precum Serviciul de Protecţie şi Pază (SPP) şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale (STS). Problematica alocaţiilor bugetare de asemenea foarte mari pentru serviciile secrete a constituit şi ea un subiect al criticilor repetate. Astfel, cel mai recent, cu ocazia adoptării bugetului de stat pe 2010, presa a criticat fondurile foarte mari repartizate şi de această dată serviciilor secrete, în condiţii de austeritate severă datorată crizei economice. Bugetul alocat principalelor patru servicii secrete este mai mare decât cel cumulat al  ministerelor Comunicaţiilor, Culturii şi Afacerilor Externe (iar bugetul STS, în legătură cu care au existat informaţii că în recentele alegeri prezidenţiale ar fi sprijinit candidatul actualului partid aflat la guvernare, este cu aproape 40% mai mare decât în 2009)[10].

Corupţia din România, ale căror costuri cumulate din anii de după 1990 se ridică la mai multe zeci de miliarde de euro, are ca una dintre cauzele principale influenţa masivă, netransparentă şi ilegitimă exercitată de oamenii şi structurile Securităţii. Responsabilii politici au renunţat aproape cu totul până şi la retorica „luptei împotriva corupţiei” (într-o ţară în care fenomenul corupţiei este de aproape un deceniu şi jumătate unul sistemic şi avînd consecinţe dintre cele mai grave dar în care nici până astăzi nici un oficial de rang înalt nu a fost condamnat pentru corupţie). Un exemplu al lipsei totale de credibilitate a discursului public al înalţilor responsabili guvernamentali despre „lupta împotriva corupţiei” este chiar al actualului Preşedinte al României (el însuşi acuzat, inclusiv în justiţie, de acte grave de corupţie). În încercarea de a-şi face credibil discursul public, mai ales pentru a obţine capital electoral, în toţii anii de după 2004, în care a îndeplinit funcţia de Preşedinte, Traian Băsescu a exprimat în repetate rânduri critici severe cu privire la modul în care trei „oameni de afaceri” (Sorin Ovidiu Vântu, Dinu Patriciu şi Dan Voiculescu, pe care i-a numit explicit „oligarhi”, „moguli” etc) s-au folosit ori au încercat să se folosească de influenţa lor în raport cu oamenii politici, responsabilii guvernamentali ori reprezentanţii altor autorităţi publice pentru a obţine privilegii nelegitime în detrimentul interesului public. Însă în afara unor asemenea vituperaţii, nu este cunoscut nici un gest al Preşedintelui în sensul declaraţiilor sale publice, cu toate că prin Constituţia României el avea şi are obligaţia de a veghea la respectarea legii fundamentale şi la buna funcţionare a autoritãţilor publice, inclusiv în sensul respectării principiului constituţional al „egalităţii cetăţenilor, fãrã privilegii şi discriminãri în faţa legii şi a autoritãţilor publice”. Or Preşedintelui îi era şi îi este bine cunoscut faptul (ca să dau numai acest exemplu) că instituţii importante de presă aparţinînd celor trei „oameni de afaceri” funcţionează, în Bucureşti, în spaţii locative foarte mari, proprietate publică – spaţii pentru care cei trei plătesc chirii de câteva zeci de ori mai mici în comparaţie cu cele practicate pe piaţa liberă din Capitală (obţinînd astfel, multianual, în detrimentul veniturilor bugetare publice, beneficii financiare injuste de ordinul zecilor de milioane de euro). La data de 18 decembrie 2009, pe baza Legii accesului la informaţii, am adresat Preşedintelui o cerere scrisă (o anexez de asemenea), prin care am solicitat să-mi fie comunicate informaţii privind demersurile întreprinse de către acesta pentru ca să înceteze tratamentul privilegiat de care cei trei „oameni de afaceri” au beneficiat, timp de aproape zece ani, din partea autorităţilor publice. Deşi termenul legal a fost împlinit încă din 19 decembrie 2009, Administraţia Prezidenţială nu a dat niciun răspuns cererii pe care i-am adresat-o. Se mai impune precizat şi faptul că cei trei oameni de afaceri sunt inculpaţi pentru grave acte de corupţie (judecarea lor trenînd de foarte mult timp) şi / sau sunt acuzaţi de legături cu Securitatea (în cazul unuia dintre ei acuzaţia fiind deja probată cu documente provenind din arhiva Securităţii).

Excelenţă,

Dacă cele câteva argumente ale mele au avut darul de a vă convinge măcar şi numai parţial, vă adresez, Dumneavoastră  şi Guvernului Dumneavoastră, rugămintea să le aveţi în vedere în sensul în care am încercat să vi le supun atenţiei. Nu pot să existe dubii cu privire la recunoştinţa pe care românii o datorează ajutorului generos primit în ultimele două decenii din partea ţării Dumneavoastră. În acelaşi timp sunt sigur că această recunoştinţă va fi mult mai mare atunci când va deveni încă şi mai clar că Guvernul şi ţara Dumneavoastră au făcut chiar tot ce ar s-ar fi putut face pentru un aliat al cărui destin istoric  s-a aflat şi se află într-o mare încercare.

Vă rog să agreaţi, Excelenţă, expresia înaltei mele consideraţii.

Valerian Stan

19 februarie 2010


[1] Ziarul „Cotidianul”, „Ambasadorul suedez este surprins de poziţia României faţă de monitorizarea pe justiţie”, 21 ianuarie 2010

[2] Un exemplu din mai multele care pot fi date este cel al contractului prin care Guvernul român a atribuit companiei americane Bechtel, fără licitaţie, o lucrare în valoare de 2,3 miliarde de euro (autostrada Braşov-Borş). Într-un articol publicat în „Cotidianul”, în mai 2004 („O indulgenţă păguboasă”) am criticat cele întâmplate şi m-am întrebat dacă nu cumva fusese vorba despre o nouă intervenţie dinspre Administraţia americană de la acea dată. La scurt timp după articolul meu, Ambasadorul american la Bucureşti, Michael Guest, a răspuns cu câteva rânduri prin care dezminţea, fără niciun entuziasm şi parcă mai mult obligat de regulile postului pe care îl ocupa, că Guvernul său ar fi intervenit în vreun fel şi că ar fi fost ceva în neregulă cu atribuirea contractului. Pentru ca peste aproape şase ani, în vara anului 2009, ministrul Transporturilor de la acea dată, Radu Berceanu, să confirme oficial că contractul a fost atribuit cu încălcarea procedurilor legale şi că „Bechtel a fost un fel de cerinţă pentru ca România să intre în NATO” (a se vedea ziarul „Ziua” din 2 iunie 2009: „Radu Berceanu: Contractul cu Bechtel a fost o cerinţă pentru intrarea României în NATO”).

[3] A se vedea, cu titul de exemplu, ziarul „Cotidianul”, „România a consumat doar 8% din banii alocaţi de UE / Fondurile europene cheltuite într-un veac”, 15 noiembrie 2009

 

[4] O foarte bună cunoscătoare a realităţilor româneşti sub acest aspect, scriitoarea germană de origine română Herta Müller, recent laureată a Premiului Nobel pentru literatură, aprecia că „în jur de 40% dintre cei care se află astăzi la putere în România provin din vechea Securitate şi se protejează între ei” (ziarul „Cotidianul”, „Herta Müller a criticat corupţia din România la Frankfurt”, 16 octombrie 2009)

[5] Ziarul „Adevărul”, „Marius Oprea: <Suntem conduşi de circa 10.000 de ticăloşi>”, 21 ianuarie 2010

[6] Se pot vedea cu titlu de exemplu: Ziarul “România liberă”, “Cel putin 129 de actuali magistraţi au fost oamenii Securităţii”, 28 octombrie 2005; Ziarul „România liberă, ”Curtea de Casaţie, asaltată de judecători dalmaţieni“, 8 decembrie 2005; Ziarul “Ziua”, „Magistraţi dresaţi de Securitate”, 10 aprilie 2006. Semnificativ este şi faptul că până şi despre fostul judecător al României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Marin Voicu, s-a aflat că a fost colaborator al Securităţii.

[7] Unul din numeroasele exemple în acest sens îl constituie o solicitare scrisă pe care eu am adresat-o în cursul anului 2002 conducerii Serviciului Român de Informaţii pentru a-mi fi comunicată ponderea (procentul) ofiţerilor de Securitate în totalul personalului acestui serviciu. SRI a refuzat furnizarea acestei informaţii “motivînd” că această cifră nu poate fi făcută publică întrucât constituie o “informaţie utilă unui eventual potenţial adversar”.

[8] A se vedea, de exemplu, ziarul „Gândul”, „Tinichigiu şi filosof. Băsescu, mărturisiri necenzurate către Liiceanu”, 18 iunie 2009

[9] În primăvara anului 2006, ziarul „Adevărul” a publicat un serial, fundamentat inclusiv pe o analiză a organizaţiei internaţionale “European Digital Rights” care, între altele arăta că pentru acţiunile de ascultare a telefoanelor din România “costurile sunt absurd de ridicate raportate la bugetul ţării“. Numai în 2005, pentru ascultări s-au cheltuit 118 milioane de euro. România, ţara cu nivelul “albastru” (precaut), al ameninţărilor teroriste, depăşea Statele Unite la numărul de interceptări telefonice (ţară care după septembrie 2001 continuă să se afle sub ameninţarea terorismulu). Raportat la populaţia celor două ţări, în România au avut loc de 14 ori mai multe interceptări telefonice decât în Statele Unite. Un articol din acelaşi ziar (intitulat sugestiv “România, campioana mondială a serviciilor secrete / Cei mai mulţi <securişti> pe cap de locuitor“) informa despre faptul că SRI are de 6 ori mai mulţi ofiţeri la un milion de locuitori decât serviciul omolog american, FBI (şi că are 571 de ofiţeri SRI la milionul de locuitori, în timp ce Germania are 89, iar Franţa 98). O analiză de ultimă dată publicată în cotidianul “La Repubblica” şi citată de ziarul “Gândul” (8 februarie 2010, “Am ajuns lideri ai spionajului mondial / Ţara tuturor serviciilor”) arată că din declaraţiile unor foşti directori ai serviciilor secrete române rezultă că România are “cel puţin 60 de agenţi de securitate la suta de mii locuitori, în vreme de britanicii au 6, iar americanii 9”.

[10] Ziarul “Evenimentul zilei”, “Serviciile secrete nu strâng cureaua în criză”, 4 ianuarie 2010

Reportaj cu lacrimi și admirație

Posted by Stefan Strajer On March - 23 - 2010

Reportaj cu lacrimi și admirație

 

Autor: Cornel Cotutiu

Asociația pensionarilor din Beclean a organizat, pentru a treia oară, un drum la  Odorheiu Secuiesc, pentru Casa ”Sf. Iosif” a Congregației Inimii Neprihănite. Deci, acum, nu pentru a constata în ce măsură județul Harghita e sau nu un ținut secuiesc sau de ce unii îmbuibați ai zonei latră pe motiv de autonomie administrativă.

Înainte de a înșira câteva impresii despre acest institut călugăresc greco-catolic (căci ziaristul Menuț Maximinian a scos recent o carte despre calvarul acestor ani de pe dealul străzii Stejarului), m-am gândit să notez, la cald, câteva gânduri și impresii ale călătoriei.

Cu excepția șoferului (pe care de mult timp l-am poreclit Harap Alb), ceilalți pasageri din microbuz sunt pensionari, venerabile doamne și domni – cu state ”vechi” în vârsta a treia sau abia intrați în pensie.

Atmosfera e de stare sufletească senină. Se conversează ba potolit, ba pe tonuri mai ridicate. Sunt câțiva bătrânei sfătoși, care știu tot despre orice și acceptă greu părerea altora. Se dialoghează cu nostalgie, se evocă momente comune din anii de serviciu, se fac aprecieri pe seama unor cunoștințe comune, mai ales asupra celor care avuseseră putere de decizie și control. Se emit păreri pe durata a zeci de minute despre aceeași temă. De pildă, se vorbește în fel și chip despre… mămăligă și, din intervenții, se conturează – ca într-un puzzle – imaginea duioasă ori amară a  acestui preparat strămoșesc.

La Reghin se face o colectă de bancnote, rezultă o sumă generos de bunicică, încât, de la un magazin alimentar, să se cumpere cantități considerabile de ulei, orez, zahăr și făină (Se știa că la Casa ”Sf. Iosif” sunt 125 de copii, adolescenți și tineri, iar statul și autoritățile locale nu subvenționează în nici un fel acest institut; cineva a încercat o explicație: pentru că este greco-catolic și, pe de altă parte, pentru că este românesc).

La Corund – localitatea cu celebra ceramică și mulțimea de obiecte artizanale executate mai ales din lemn și lână – se face popas pentru mâncare: ”Să nu ajungem acolo flămânzi” – comentează hâtru cineva, deși se știa că măicuțele își vor pofti oaspeții și în sala de mese, pentru o supă caldă și o tocăniță de cartofi nemaipomenită. Deși ne aflam într-un ținut cu o populație majoritar secuiască (atenție! nu maghiară), nu există nici o dificultate de dialog în limba română, nici la restaurant, nici în buticuri.

Dificil est, oarecum – apropo de limbă – la Odorheiu Secuiesc unde, căutând și întrebând despre direcția spre clădirile Casei ”Sf. Iosif”, răspunsurile sunt fie în doi peri, fie nevinovate (gen: ”Nem tudom”).

Totuși, cei din microbuz sunt veseli; lumea se simte ca într-o orbecăială hazoasă de labirint. Când ni se spunea ”la stânga” eram tentați s-o luăm la dreapta (Nu degeaba, în dimineața plecării din Beclean, cineva glumea: ”V-ați luat pașaportul?”)

În sfârșit, de la o benzinărie dezlegăm misterul și o luăm sigur spre dealul din marginea orașului unde, pe strada Stejarului, se află ridicat așezământul caritativ-educativ, donat în 1996, Congregației Inimii Neprihănite de către Fundația Elvețiană Umanitară ”Basel Hilft”, prin reprezentantul său Dr. Cyril Burgel. Habar n-avea această Fundație câte mârâieli, câtă tensiune va provoca guvernanților români, pentru acest institut uluitor, greco-catolic, și Primăriei din Odorheiu Secuiesc, pe motiv că este românesc.

            Trebuie să explic două cuvinte din titlu.

Nu poți să nu fi înduioșat, până la a-ți simți ochii umezi, că institutul greco-catolic Casa ”Sf. Iosif” al Congregației Inimii Neprihănite există acolo unde e și că rezistă.

Am tentația unei similitudini (păstrând, desigur, proporțiile) între această minune de pe un deal al Odorheiului Secuiesc și Mănăstirea ortodoxă de la Dobric, cu hramul Sfinții Constantin și Elena (județul Bistrița-Năsăud). Ca apartanență la un cult creștin, cele două diferă. Dar se aseamănă prin câteva aspecte importante.

Și Casa ”Sf. Iosif” și Mănăstirea de la Dobric au trecut prin încercări grele pentru a-și afirma și a-și apăra identitatea. Institutul greco-catolic de la Odorheiul Secuiesc e de mai bine de 10 ani într-o continuă hărțuire din partea administrației precumpănitor maghiare a județului Harghita (două componente ale acestui asalt: etnic și confesional). Mănăstirea de la Dobric a avut de suferit opresiuni josnice din partea populației penticostale de acolo (se pare că atmosfera e mai potolită acum).

Deopotrivă, constat o asemănare admirabilă între maica stareță Veronica, de la Dobric, și sora Emilia Trif, conducătoarea Casei. Amândouă sunt niște luptătoare. Eram tentat să scriu ”luptătoare îndârjite”. E mai potrivit, cred astfel: luptătoare perseverente, lucide, iscusite, neînfricate în fața caninilor unor forțe ostile.

Ce am înțeles, privitor la Casa ”Sf. Iosif”: Ea are o activitate apostolică, prin faptul că familia călugărească de aici ”participă la vitalitatea Trupului mistic al lui Cristos” prin două imperative asumate: rugăciune și apostolat. De ce e considerată ”casă pentru copii în dificultate”? E vorba de copii (de la 3 la 18 ani) proveniți din familii destrămate sau copleșite de sărăcie. De pretutindeni, din arealul românesc. De aceea am întâlnit tinere vlăstare, indiferent de etnie și religie, provenite din Dobrogea, Moldova, Maramureș ori Banat.

Pentru cei (încă) nedumeriți, reproduc un segment din pliantul oferit nouă, oaspeților, de către surorile amfitrioane:

”O structură modernă cu standarde europene de viață și ocrotire a copiilor Casa și serviciile promovate și acordate de Congregație corespund atât cerințelor din legislația română cât și celor din legislația internațională la care România a aderat, din domeniul protecției copilului și al familiei. Este o structură modernă destinată copiilor în dificultate, indiferent de etnie și religie și copiilor de pe întreg teritoriul țării.”

Am vizitat etaje, saloane. Îți taie respirația curățenia (întreținută de copii!) și confortul din camere, comportamentul civilizat, cumpătat, fie că e vorba de o fetiță de 7 ani sau un băiat de 14, am intrat în sala de pictură, de muzică, internet, de meditație, am participat, în Capelă, la o Adorație în cinstea Sfintei Fecioare Maria, am intrat într-o toaletă, am străbătut coridoare: totul e impresionant de neașteptat; se văd, se simt ordinea, armonia, naturalețea, bunacuviință, căldura sufletească.

Am stat de vorbă cu Sora Emilia Trif, cu fetițele Maria (din Ieud) și Mădălina (din Bacău), cu sora Rita Petruț, profesoară de limba și literatura română (născută în Dobrogea) și aproape că îți vine să exclami (cum i s-a întâmplat Ritei, când a venit aici): ”Aici îmi e locul!” Noi, laici, exclamăm mai degrabă interogativ: Doamne e chiar adevărat?

Cum acest ”dar ceresc” – Casa ”Sf. Iosif” de la Odorheiu Secuiesc – trăiește nu numai din dragoste frățească, ci și din donații, nu cred că ar fi nepotrivit să-mi închei demersul de acum cu precizarea unor detalii ale adresei: Casa ”Sf. Iosif”, Odorheiu Secuiesc, Str. Stejarului fn, cod 535600, jud Harghita, tel./fax: 0266/218205.

Ofensiva antiromânească a UDMR

Posted by Stefan Strajer On March - 23 - 2010

OFENSIVA ANTIROMÂNEASCĂ A U.D.M.R.

Autor: Col. (r) Vasile I. ZĂRNESCU

Articolul de mai jos, publicat, în decembrie 2007 pe Altermedia, a provocat „idioţilor utili“ aceeaşi spaimă cum că exegerez pericolul hungarist – spaimă pe care o trăieşte un antiromân ca, de ex., Sabin Gherman (căzut, totuşi, în anonimat) sau Smaranda Enache – pe numele ei integral tovarasa Smaranda Enache Szobotka, încă foarte activă în antiromânismul ei –, pretinzînd că, invers, noi, românii am fi cei care exagerăm, deşi noi suntem într-o defensivă precară, fiindcă este sabotată de guvern. Unii dintre aceşti „idioţi utili“ cu o mai mare cecitate politică s-au liniştit – comentînd acest articol pe Altermedia – chiar cu gîndul că, dacă guvernul nu a luat nici o măsură contra U.D.M.R.-iştior, atunci nu este nici un pericol. Dar, cum am relevat – nu numai eu, ci şi ceilalţi români conştienţi de pericol – precum George Bara, Lazăr Lădariu, Victor Roncea ş.a., din presa naţionalistă – în articolul despre nefasta zi de 15 martie, actualul guvern nu va lua nici o măsură punitivă contra liderilor mari şi mici ai U.D.M.R. fiindcă le sunt colegi la guvernare. Dar la fel au procedat şi guvernele anterioare, începînd cu monstruoasa C.D.R. pînă la actualul P.D.-L.!

Recidivarea în agresiunile comise zilele trecute, cu ocazia aniversării aşa-zisei „zile mondiale a ungurilor“ de către alde Marko Bela, Gheorghe Frunda, Peter Eckstein Kovacs şi gaşca lor justifică republicarea articolul de mai jos şi, mai ales, propunerea făcută de către Gheorghe Funar, Gabriel Oprea: că U.D.M.R. trebuie scoasă de la guvernare, scoasă în afara legii, iar liderii ei trebuie arestaţi.

Iată textul din decembrie 2007.

***

Ungaria este un stat care, deşi are o uriaşă datorie externă – cea mai mare dintre statele europene foste socialiste –, alocă pentru propaganda externă circa un miliard de dolari anual. Cea mai mare parte din această sumă este destinată activităţilor antiromâneşti. Unele dintre acestea rezidă în cumpărarea de spaţiu publicitar în revistele occidentale străine, în care se postează materiale prin care, într-o exprimare de o violenţă extremă, se falsifică istoria într-un mod incredibil, mizându-se, probabil, pe ignoranţa funciară a cititorilor occidentali în domeniul Istoriei Universale. Un astfel de exemplu este articolul, nesemnat (fapt simptomatic pentru „curajul“ lor!), Ungurii, victimele românizării, tipărit, în mod semnificativ, la rubrica „Genocid“, în suplimentul intitulat, şi el, tendenţios, „Feţele crimei“, din publicaţia portugheză Diario de Noticias, nr. 26, 7 martie 1999, pag. 308-309. Îl redăm integral, într-o traducere absolut fidelă.

Ungurii, victimele românizării

           

Timp de mai bine de un mileniu, ungurii au constituit populaţia majoritară din Transilvania, actuala provincie românească, unde a trăit vestitul conte Dracula. La sfârşitul Primului Război Mondial, după trecerea acestei regiuni (care, înainte, făcea parte din Imperiul Austro-ungar) la România, ca pradă de război, calmul de aici a luat sfârşit. În doi ani, toate localităţile au fost rebotezate cu nume româneşti, cele mai bune pământuri au fost luate de la stăpânii lor, 600.000 de unguri au fost siliţi să părăsească ţara, toţi maghiarii care deţineau funcţii în administraţia publică au fost demişi, folosirea limbii maghiare a început să fie pedepsită prin lege, publicaţiile au fost interzise şi cărţile au dispărut, iar, în final, sistemul de învăţământ a fost dezintegrat. În anii ’40, în timpul celui de-al doilea război mondial, violenţa a fost ceva constant. Între anii 1940 şi 1945, au fost ucişi aproximativ 200.000 de maghiari din Transilvania.

            Recrudescenţa persecuţiei îndreptate împotriva celor peste două milioane şi jumătate de suflete a revenit când s-a instalat la putere Nicolae Ceauşescu. Contravenind prevederilor Constituţiei României – care garanta coabitarea paşnică dintre toate naţionalităţile – şi folosindu-se de «pavăza socialistă», noul dictator a făcut o cauză comună puternică şi personală din principiul «o naţiune, un popor».

            Occidentul a tăcut în faţa noilor autorităţi, întrucât Ceauşescu dădea impresia că era «oaia rătăcită» a Blocului Socialist. Deoarece a adoptat diferite poziţii opuse Moscovei, nici Estul nu a dorit să ofenseze o personalitate atât de importantă.

            Intimidarea constantă, de multe ori asociată cu închisoarea, deportarea şi tortura, a devenit modalitatea de a-i convinge pe minoritari să devină «români». Cel care apăra drepturile celor care nu erau români urma să aibă aceeaşi soartă.

            Cu toate că erau reprezentanţi în Marea Adunare Naţională (cu aproximativ 5 la sută din locuri) şi cu toate că erau o naţionalitate numeroasă, ungurii nu au constituit niciodată un obstacol în campania de creare a unei naţiuni.

            Karoly Kiraly, membru al minorităţii maghiare, care dispunea de o poziţie importantă în cadrul Partidului Comunist Român, a fost unul dintre puţinii care au protestat în public. În 1977, când a declarat că maghiarii erau pe cale de a fi asimilaţi forţat şi că erau discriminaţi în toate sectoarele de activitate, cu toate că se bucura de sprijin venit din diferite părţi, cum era cel din partea unui fost prim-ministru (Gheorghe Maurer), Kiraly a fost arestat şi ţinut sub supraveghere la domiciliu până în ultimele zile ale regimului socialist.

            Reacţia lui Kiraly a avut loc la şase ani după ce statisticile au început să prezinte, la recensămintele populaţiei, alterări semnificative, prin reducerea substanţială a numărului celor care nu erau români. Persecuţia era implacabilă şi acţiona asupra tuturor. Cu câţiva ani înainte, ceangăii – o altă minoritate de origine maghiară, care locuia în zona de est a Carpaţilor – au fost persecutaţi, obligaţi să se declare români şi împiedicaţi să se îmbrace în costumele lor tradiţionale.

            Cercul se strângea. Independent de unele acorduri încheiate cu străinătatea, care permiteau plecarea legală a germanilor şi evreilor, guvernul român a făcut totul pentru a descuraja emigraţia. Cei care încercau să fugă clandestin, trecând frontiera cu Iugoslavia, riscau să fie lichidaţi sau să fie siliţi să se întoarcă în România. În anii ’90 s-a confirmat existenţa mai multor cimitire în apropierea acestei graniţe, unde au fost îngropaţi mulţi dintre cei care încercau să se elibereze de sub tirania lui Ceauşescu.

            Cu toate că, în acest caz, era vorba despre un genocid cu aspect preponderent cultural, despotismul care a acţionat, în timpul acestor douăzeci de ani, asupra populaţiilor din Transilvania, a provocat multe victime. În afară de deportări, există registre cu profesori care s-au încăpăţânat să predea copiilor limba maghiară şi cu tineri intelectuali naţionalişti. Care au dispărut pentru totdeauna în temniţele poliţiei politice româneşti.

            Încălcând întru totul rezoluţiile forurilor internaţionale (în faţa cărora au fost denunţate aceste crime), autorităţile româneşti nu au renunţat la practicile lor, bazate pe xenofobie, naţionalism şi rasism. În 1966, acestea au anulat acordul încheiat cu U.R.S.S. în 1952, care prevedea înfiinţarea, pe teritoriul românesc, a unei Regiuni Autonome Maghiare.

            Niciodată nu au existat date concrete în legătură cu numărul de victime din perioada comunistă, însă adevărul este că, în ziua în care a murit Ceauşescu, în România existau cu mult mai puţini maghiari decât în urmă cu 24 de ani, când acesta venise la putere. La actul său de acuzare au fost adăugaţi şi cei 60.000 de morţi ai ultimei faze a acestui interminabil genocid“.

 

 

U.D.M.R.: exponent travestit al Diviziei Secuieşti

Evident, tot textul conţine numai falsuri. Şi, reţineţi, aceste minciuni gogonate erau debitate la 10 ani de la Retrovoluţia din decembrie 1989! Dar, în esenţă, ele au fost debitate, tot timpul, după Trianon. De exemplu, dacă se organiza, undeva în lume, un congres ştiinţific pe probleme de ginecologie, venea un medic maghiar cu un referat pe tema respectivă, dar şi încă alţi doi-trei cu referate pe tema „Transilvania, pământ unguresc“. Şi aşa fac, totdeauna, indiferent de locul şi tema reuniunii. Nu am nici timpul şi nici locul să resping, la fiecare frază, insanităţile exalate aici de propaganda hungaristă. Chiar stalinismul este invocat, fără jenă, pentru „argumentare“ în favoarea teoriei lor revanşarde: acordul încheiat cu U.R.S.S. în 1952!

Dar trebuie să subliniez că această propagandă are proprietăţile unei holograme: adică spiritul ultraşovin, revanşard, revizionist, iredentist şi eminamente antiromânesc din acest material de propagandă devine propriu oricărei organizaţii hungariste, fie că se numeşte Uniunea Mondială a Ungurilor (U.M.U.), condusă de un român renegat, fiindcă, evident, este maghiarizat, Micloş Patrubany (vedeţi ce nume unguresc are?! Patrubani!), fie că se cheamă U.D.M.R., condusă de Marko Bela, Atila Verestoy, Joszef Csabo, Gheorghe Frunda ş.a. Mai lipsea Ciociolina şi garnitura era completă! Liderii acesteia, chiar dacă pozează, ipocrit, în europeni, nu sunt decât urmaşii horthyştilor.

Atitudinea profund antiromânească etalată, la 15 martie a.c., la 15 martie din fiecare an de după 1990 şi, inclusiv, zilele acestea, de „Lenin în mizerie“ – cum a mai fost poreclit acest ridicol Marko Bela –, o atestă constant.

Desigur, este grav că, aproape peste tot unde apar asemenea texte falsificate cu un scop vădit revanşard, neorevizionist şi antiromânesc, Ambasadele României din acele ţări nu încearcă să contracareze în nici un fel această murdară şi foarte agresivă propagandă. Şi nici nu ar trebuie să ne mire, cu un guvern bazat pe sprijinul politic al U.D.M.R. şi cu un ministru de Externe ca Adrian Cioroianu-Oregon, un prost-fudul şi cu „grave carenţe de educaţie“ – cum l-a caracterizat, zilele trecute, preşedintele Traian Băsescu [reamintesc, aici suntem în decembrie 2007 – n.n., V.I.Z.].

Dar ceea ce este la fel de grav, dacă nu mai grav, este faptul că, începând cu mandatul C.D.R., U.D.M.R. a ajuns la guvernare exclusiv prin jocul politicianist al partidelor care au fraudat alegerile „la mustaţă“. O altă latură abjectă a politicianismului postdecembrist este acceptarea duplicităţii U.D.M.R.: când este vorba de înscrierea ca partid politic a U.D.M.R., este considerată organizaţie „culturală“ – pentru că, altfel, nu ar putea fi înregistrată ca partid politic, fiindcă ar contraveni legii partidelor politice; dar, la încropirea coaliţiei de guvernare, este tratată ca partid politic, pentru a se putea realiza majoritatea necesară formării guvernului. De această prostire a electoratului s-au făcut vinovate toate partidele care au guvernat după 1996: C.D.R., care a inclus U.D.M.R. în guvern, P.S.D., care s-a aliat cu „inamicul de până ieri“ – cum se remarca, ironic, inclusiv la B.B.C. – pentru a forma majoritatea parlamentară necesară formării guvernului, iar, acum, coaliţia P.N.L.-P.D.-U.D.M.R., care constituie noua C.D.R., în varianta zdrenţuită – pentru că, deşi P.D. a ieşit din guvern doar la Bucureşti, în ţară guvernează, bine-mersi, alături de ceilalţi.

Şantajul U.D.M.R.

Dar, în toată epoca Tranziţiei, presa a avut ca laitmotiv „Şantajul U.D.M.R.“ Aproape că nu era şi nu este săptămână în care să nu apară un articol care conţine această sintagmă. Aşa au reuşit să reinstaleze statuia „Ungariei Mari“, cu cei 13 generali „maghiari“ criminali: premierul de atunci, sicofantul Adrian Năstase, s-a lăudat că nu va permite reinstalarea ei, dar nu a avut coloana vertebrală să se opună până la capăt (sau, ca să folosesc exprimarea lui, nu a avut „ouă“). Anul trecut, în februarie, a rulat filmul Trianon – care fusese interzis în Ungaria, fiindcă este prea revizionist. A fost interzis şi în România, de către nevertebrata Mona Muscă, dar, la presiunea „societăţii civile“ şi a U.D.M.R., a fost, până la urmă, difuzat şi în România. În genere, moghiorii au un calendar de sărbători foarte bogat şi în toate îşi manifestă şovinismul, revizionismul şi, îndeosebi, antiromânismul. Când se mai detensiona situaţia, reîncepeau „radicalii“ să agite problema „Ţinuturilor Secuieşti“!

Numai că acelaşi horthyst udemerist Jozsef Csapo, care iterase îndemnul lui Horthy ca ziua de 4 iunie să fie zi de doliu, şi care nu are nici o legătură cu aşa-zişii „secui“, avea să declare, comiţând acelaşi şantaj udemerist: „Autonomia Ţinutului Secuiesc este condiţie pentru aderarea României la U.E.“ (vezi Gardianul, 26 septembrie 2005).

Dar, deşi, etnic şi statistic, secuii nu mai există încă de pe vremea criminalului Lajos Kossuth, în schimb, în Ungaria, în localitatea Palhalma, s-a înfiinţat o organizaţie paramilitară, aşa-zisa „Legiune secuiască“, deşi „Ţinuturile Secuieşti“ pe care le invocă moghiorii se află în România (cf. R.G.,  „Secuii paramilitari“, în Ziua, 9 martie 2006, pag. 1, 4-5, http://www.ziua.net/display.php?data=2006-03-09&id=195358). Mai mult. Preşedintele aşa-zisului „Consiliul Naţional Secuiesc“, Jozsef Csapo, şi vicepreşedintele organizaţiei, Attila Tulit, s-au deplasat la sediul Forumului Uighur din München şi, în 5 iunie 2006, împreună cu preşedintele Forumului, Perhet Muhammet, şi, respectiv, prim-secretarul Umit Hamit Agahi, au parafat un „Tratat“ publicat pe http://www.sznt.ro. Precizez că Forumul Uighur figurează pe lista organizaţiilor teroriste elaborată de S.U.A. (cf. Luca Iliescu,  „Scaunele terorii“, în Ziua, 1 aug. 2006, pag. 5). Chiar dacă nu afirm că S.U.A. au totdeauna dreptate, în acest caz trebuie să-i acordăm credit şi, prin extrapolare, trebuie să subliniem că pretinsul „Consiliul Naţional Secuiesc“, pe care l-a condus, până recent, Jozsef Csapo, este o organizaţie teroristă – pentru că, pe de o parte, a parafat „Tratatul“ cu organizaţia teroristă indicată de lista S.U.A. şi, pe de altă parte, îşi are originea în organizaţiile teroriste horthyste! Aşa că, dacă nu din respect, măcar din teamă faţă de Big Brother ar fi trebuie să luăm în considerare lista organizaţiilor teroriste emisă de S.U.A. şi, în consecinţă, Jozsef Csapo şi ai lui trebuie băgaţi la puşcărie pentru terorism!

Să reţinem, în plus, că deşi ziarul Ziua a relevat aceste agresiuni ale liderilor „secuilor“ pe multe pagini, jurista Renate Weber, care publică şi ea, frecvent, în Ziua, cerea la televizor, oarecum ultimativ, ca, prin numirea lui George Maior ca director al S.R.I., „să se desfiinţeze Diviziunea S.R.I. care monitorizează minoritatea maghiară“ (!). De ce solicita acest lucru?! Fiindcă este preşedinta Fundaţiei pentru o societate deschisă, a lui George Soros – supranumită de revista România Mare „Caracatiţa Soros“ –, care are sediul central la Budapesta, încă de la înfiinţarea ei, în 1986! Iată cum se leagă lucrurile! Acum, „liberala“ Renate Weber este europarlamentar ca să „apere“ interesele României!

Reînfiinţarea „Regiunii Autonome Maghiare“!

Liderul U.D.M.R., acelaşi ipocrit Marko Bela, a practicat jocul moderatului care se „delimitează“ de „radicalii“ din U.D.M.R. Dar, farsa asta, deja notorie, a fost frecvent relevată de presă. Acum, acelaşi individ iterează problema autonomiei secuilor, deşi nu mai există secui în România: cum de sunt secui când vorbesc maghiareşte şi subscriu la tezele hungariste?! Apoi, trebuie reamintit că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în România, adică în Ardeal, cea mai criminală – întrecând cu mult crimele puse în seama hitleriştilor – a fost Divizia Secuiască! Iar, acum, urmaşii acestor criminali vor să înfiinţeze „Ţara Secuilor“, vor autonomie prin vocea „moderatului“ Morko Belo, vice-premierul României!

Problema aşa-zişilor secui nu este decât o diversiune sordidă, ca că compromită România, pretextându-se că nu respectă drepturile minorităţilor, care, vedeţi dvs., pe lângă bieţii maghiari „persecutaţi permanent“ – cum se vaită în materiale precum acela din Diario –, mai sunt şi „secuii“! Mai sunt persecutaţi şi ţiganii, cum au descoperit, recent, două reprezentante ale unei organizaţii europene, reprezentante care, nu ştiu cum se face, sunt tot unguroaice! De fapt, şi aici este tot o şmecherie a lobby-ului hungarist: când este vorba de a reprezenta interesele minorităţilor dintr-o ţară, sunt trimişi reprezentanţi ai organismelor europene în persoana unor moghiori. De exemplu, acest ticălos de Gheorghe Frunda, „reprezentant“ european, a făcut, acum câţiva ani, nişte afirmaţii în favoarea unor minorităţi din Letonia contra letonilor – fapt care i-a revoltat la culme. Ca atare, dacă s-ar duce, şi acum, în Letonia, Frunda ar fi pur şi simplu linşat! La forurile europene, acelaşi renegat de Gheorghe Frunda – care nu este decât un român maghiarizat! – a comis, fapt arhicunoscut, aceleaşi agresiuni politice contra României. Dar, spre deosebire de letoni, care sunt în stare să-l sfârtece, noi încă îl ţinem în Parlamentul României. Un alt horthyist maghiar din Parlamentul României, Hunor Kelemen, a afirmat că, „în legătură cu proprietatea publică, se poate vorbi de o a doua ocupare de ţară în Ardeal, dat fiind că o suprafaţă de aproape un milion de hectare a fost retrocedată în proprietate maghiară. Aceasta este o avere uriaşă, o avere de mai multe miliarde de dolari“ (cf. Adevărul, nr. 3819, 3 oct. 2002, p. 2).

 Când, la vremea respectivă, P.U.N.R. a atras atenţia că această afirmaţie înseamnă fascism, horthyism şi antiromânism, cerând, în consecinţă, pedepsirea lui, Kelemen Hunor a replicat că „este o afirmaţie politică şi este apărat de imunitatea parlamentară“ (sic).

O listă neactualizată, rămasă la nivelul anului 2000, a agresiunilor hungariste, via U.D.M.R., s-a găsit pe Internet, numită chiar „Cartea neagră a U.D.M.R.“ Recomand tuturor publicaţiilor româneşti să o publice în serial, fiindcă nu toţi românii au calculator sau acces la Internet.

Şantajul U.D.M.R. înlesneşte şantajarea internaţională a României

Aşadar, în România, aceşti indivizi pot să facă orice. Aceasta este consecinţa politicii dezastruoase introduse, la „Revoluţie“, de Bestia Brucan, care a inventat reprezentarea în Parlament a organizaţiilor etnice, precum U.D.M.R., Comunitatea Evreilor din România, Federaţia Democrată a Germanilor din România, Uniunea Lipovenilor etc., „Parlamentul României transformându-se într-o O.N.U.“ în miniatură, cum relevase, acum câţiva ani, deputatul Sever Meşca!

Totuşi, cum de mai rămâne acest individ, Marko Bela – fonfăit şi scabros – vice-prim-ministrul României?! În fond, Marko Bela, ca şi articolul din Diario, vrea reînfiinţarea stalinistei „Regiuni Autonome Maghiare“! Vorba d-lui deputat Augustin Bolcaş: chiar nu poate nimeni să-l aresteze?! Generalul-maior Ovidiu Soare a putut fi arestat pentru luare de mită – o culpă deja banală! –, iar Marko Bela rămâne în libertate – şi, încă, în Guvern! – când atentează la siguranţa naţională, la unitatea şi suveranitatea României?!

Lipsa de voinţă politică le-au redat curajul unor indivizi ca Laszlo Tokes şi Marko Bela, care, cer, mai mult, ca limba română să fie învăţată ca limbă străină! Oare cine le-o fi dat ideea asta?!

Una dintre cele mai grave consecinţe actuale ale incontinentei propagande revanşarde hungariste este şantajarea internaţională a României, cu spectrul destrămării ei: „Vorbind despre Kosovo la summit-ul Rusia-UE de la Lisabona, liderul de la Kremlin a făcut aluzie la posibilitatea revendicării Transilvaniei şi Dobrogei de către etnicii maghiari şi bulgari“ („Putin ameninţă România“, în Ziua, nr. 4071, 27 octombrie 2007, http://www.ziua.net/display.php?data=2007-10-27&id=228580). Care a fost reacţia guvernului Tăriceanu şi, în mod expres, a lui Adrian Cioroianu-Oregon?! Silentium lugubrum!

Este necesar să reamintesc faptul că, la „Revoluţia“ din decembrie 1989, unul din scopurile majore a cercurilor intervenţioniste a fost destrămarea României. Acest scop, nerealizat atunci, a fost doar amânat. Acţiunea lui Voronin este doar „vocea a doua“ a lui Putin. Acţiunea U.D.M.R. este „vocea a treia“. În curând, acestora li se va adăuga „vocea a patra“, formată de acţiunea concertată şi dirijată din afară a organizaţiilor ţigăneşti, care vor dori şi ele „un stat“! Deja cecitatea politică a unuia care ar fi trebuit să aibă mai mult discernământ le-a dat ideea. 

Aceeaşi lipsă de voinţă politică a preşedintelui României şi a Parlamentului face ca Marko Bela să rămână în guvern: căci dacă ar fi arestat sau măcar dacă ar fi demis, atunci ar cădea guvernul de „expresie liberalo-monarhisto-udemeristă“. Acest fapt atestă, o dată în plus, calitatea reală a guvernului actual: antiromânesc, antinaţional, care „a îndrăgit străinii“!

Actuala clasă politică preferă să fie subminată România din interior, prin intermediul U.D.M.R. şi al nenumăratelor organizaţii ţigăneşti, decât să-şi rişte privilegiile dobândite, oricum, în mod oneros.

17 Decembrie 2007

***

Iată că Istoria se repetă prea des şi prea repede pentru noi: acţiunea guvernelor trădătoare din ultimii 15 ani ne-a adus în situaţia de azi, cînd, „pe ultima sută“, trebuie să respingem aceste ultime agresiuni U.D.M.R.-iste, deşi era mai simplu că zdrobim capul năpîrcei la început, cînd ieşise-n drum!

Adunarea de la Toplita

Posted by Stefan Strajer On March - 21 - 2010

În adunarea de la Topliţa,

Forumul Civic al Românilor din Harghita şi Covasna a hotărât să se extindă şi în judeţul Mureş

Autor: Nicolae Balint

Desfăşurată sâmbătă, 20 martie a.c., la Topliţa, adunarea Forumului Civic al Românilor din Harghita şi Covasna a hotărât extinderea acestui organism de reprezentare civică a românilor, şi în judeţul Mureş. O reacţie firească şi de necesară atitudine faţă de intenţiile de autonomie pe criterii etnice, precum şi de oficializare a limbii maghiare ca a doua limbă în stat. În prezenţa a peste 1500 de participanţi – cei mai mulţi aflaţi în afara sălii de adunare care s-a dovedit a fi neîncăpătoare – s-a dat citire unui memorandum care urmează a fi prezentat atât Preşedintelui României, cât şi autorităţilor statului român. 29 de ONG-uri au aderat la obiectivele Forumului, manifestându-şi intenţia de sprijinire a elementului românesc din aceste judeţe, atât din punct de vedere cultural, cât şi economic.  

“Suntem ameninţaţi cu sfârtecarea ţării…”

“Ţara şi Tricolorul ţării nu pot fi negociate”, a declarat IPS Ioan Sălăjan, arhiepiscop ortodox al Harghitei şi Covasnei, prezent la manifestare şi cel care a deschis adunarea de la Topliţa, un adevărat misionar al limbii şi trăirii româneşti creştine în acest spaţiu, dar şi un model de atitudine românească. “Noi, românii din Harghita, Covasna şi o parte din Mureş, ne-am simţit de multe ori abandonaţi. Suntem ameninţaţi cu sfârtecarea ţării şi ne punem întrebarea, oare chiar este posibil? Chiar până acolo am ajuns? Vreau să vă reţin atenţia că judeţele Harghita şi Covasna au cel mai mic număr de tineri absolvenţi români, de studii superioare şi care, de cele mai multe ori, nu se mai întorc în locurile de origine pentru că simt instabilitatea din aceste locuri”, a mai declarat înaltul prelat. În cuvântântul său, dr. Ioan Lăcătuşu, fost director al Direcţiei Judeţene Covasna a Arhivelor Naţionale şi unul dintre membrii fondatori, în 2005, ai Forumului Civic al Românilor din Harghita şi Covasna, a adresat mulţumiri publice pentru sutele de mesaje de adeziune şi de susţinere pe care le-a primit adunarea de la Topliţa, atât din ţară, cât şi din diaspora, mesaje care datorită timpului alocat manifestării, nu au putut fi citite, urmând însă a fi adunate şi editate într-un volum. În acelaşi context, domnia sa a mulţumit şi publicaţiilor “Clipa” şi “Curentul internaţional” din USA, care au publicat apelul şi care şi-au manifestat constant interesul pentru situaţia românilor din Harghita, Covasna şi Mureş.  

     

“Solicităm statului român interzicerea grupărilor paramilitare cu caracter revizionist şi fascist”

Memorandum-ul căruia îi voi da citire în faţa dumneavoastră, a declarat avocatul Ioan Solomon, preşedintele Forumului, va fi prezentat Preşedintelui ţării şi autorităţilor statului român. El este axat pe problemele românilor din judeţele Harghita, Covasna şi Mureş. Trăim în această zonă peste 400.000 de români şi avem acest drept moral, pentru că noi suntem urmaşii celor care au înfruntat aici maghiarizarea de dinainte de 1918, dar şi din perioda Diktatului de la Viena, iar în conştiinţa noastră acest lucru este încă dureros de prezent”. În cuvântul său, Solomon a accentuat în mod deosebit pe pericolul pe care-l reprezintă enclavizarea şi existenţa unor organizaţii paramilitare. “Aici, în judeţele de care vorbeam, se produce un fenomen nemaiînîntâlnit în Europa, o enclavizare chiar în inima României. Numai orbii nu văd ceea ce se întâmplă. Protestăm faţă de modul în care este tratată populaţia românească din aceste judeţe. Nu am fost, nu suntem şi nu vom fi de acord cu autonomia, cu acţiunile iredentiste şi revizioniste. Criteriul etnic a generat întotdeauna disfuncţionalităţi. Nu suntem de acord cu Statul minorităţilor în forma propusă de UDMR. Solicităm înfiinţarea unei comisii parlamentare de anchetă care să cerceteze abuzurile şi discriminările la care sunt supuşi românii din Harghita şi Covasna. Solicităm statului român interzicerea organizaţiilor paramilitare cu caracter revizionist şi fascist. Chemăm cetăţenii români de naţionalitate maghiară la conlucrare sinceră, deschisă, în spiritul valorilor creştine şi europene.”   

 

“De ce nu se înscrie UDMR la tribunal?”

În timp ce parlamentarul Victor Ponta, proaspăt preşedinte al PSD, a fost întrerupt în timp ce-şi susţinea discursul de mai multe ori şi chiar interpelat cu ostilitate din rândul sălii, europarlamentarul Vadim Tudor, execelent orator şi pafletar, a fost ovaţionat în mod repetat, nu numai pentru discurs, cât mai ales pentru figurile de stil cu care şi-a agrementat discursul. “Politica interesului naţional, de care vorbea marele om politic Take Ionescu, a declarat Vadim Tudor, nu este înţeleasă acum, când avem nevoie de ea mai mult ca oricând. În ţara asta nu se mai respectă nicio lege. În ritmul ăsta, în curând în România nu se va mai respecta nici legea gravitaţiei. UDMR este de fapt un ONG şi cu toate acestea s-a aflat şi se află la guvernare. Atunci, hai să chemăm la guvernare şi Uniunea Scriitorilor şi Uniunea Compozitorilor…De ce nu se înscrie UDMR la tribunal, ca partid? Vă spun eu de ce. Niciun tribunal nu l-ar înscrie, şi asta pentru că obiectivul autonomiei teritoriale încalcă flagrant Constituţia. Vă asigur că la Bruxelles, autonomiile pe criterii entice nu sunt agreate.” Prezentă la manifestare, europarlamentarul Norica Nicolai a menţionat:“…în politica românească există o vădită lipsă de caracter şi de atitudine. Noi, PNL-ul, am respins Statutul minorităţilor în forma propusă de UDMR. Vă asigur că acest statut nu va trece de Parlamentul României. Pentru a cunoaşte şi mai bine problemele românilor din Harghita şi Covasna, am deschis două cabinete europarlamentare, unul la Miercurea Ciuc şi un al doilea la Sfântu Gheorghe.”     

“Nu mai vrem…”

Lazăr Lădariu, redactorul-şef al cotidianului mureşean “Cuvântul liber”, proaspăt ales în forul de conducere al Forumului extins şi în Mureş, a accentuat pe faptul că ”Ne aflăm aici pentru apărarea legii, a limbii şi a pământului strămoşesc. Nu mai vrem să fie batjocorită limba română, suportul conştiinţei de neam şi de ţară, candela vie a trăirii noastre. Nu mai vrem simboluri fasciste pe instituţiile româneşti. Nu mai vrem batalioane fasciste care să defileze pe străzile Ardealului. Nu mai vrem ca bisericile noastre să fie batjocorite şi umilite cu expresii precum biserici cu turle în formă de ceapă. Nu mai vrem monumente non grata pe pământ românesc…” În cuvântul de final, deputatul Traian Duşa, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, a declarat “Prin dumneavoastră, cei de faţă, suntem de fapt prezenţi peste 400.000 de români care trăim în această zonă, şi care avem un cuvânt de spus în ţara aceasta. Am fi dorit să fie prezenţi şi reprezentanţi ai guvernului, ai ministerelor care au atribuţii pe linie de siguranţă şi ordine publică. Ştie statul român ce se petrece cu adevărat în această zonă? Câte controale s-au mai făcut, spre exemplu, pe linia administraţiei locale, în ultimii ani? Au fost invitate şi autorităţile statului român, dar nu ne-au onorat cu prezenţa. La final, dorim să transmitem un mesaj de linişte şi toleranţă, însă ţin să accentuez că nu vom accepta autonomia şi declararea limbii maghiare ca a doua limbă oficială.”   

NICOLAE  BALINT

www.nicolaebalint.wordpress.com 

 

Cele şapte minuni ale comuniştilor moldoveni

Posted by Stefan Strajer On March - 20 - 2010

Basarabia- pamant romanesc

Cele şapte minuni ale comuniştilor moldoveni

Autor: Dr.Vasile Soimaru

 

Ultimii comunişti ai Europei au asigurat în timpul guvernării lor o creştere economică „durabilă şi stabilă” ca un balon de săpun…

Aproape zilnic trec pe lângă extrema de sud a CC-ului (cimitirul central) din Chişinău, unde, după renovarea Memorialului „eliberatorilor” (a se citi cotropitori rusi, n.r.), au crescut ca ciupercile după ploaie zeci de cavouri, adevărate mausolee din beton, granit şi marmură pentru viitoarele înhumări ale răposaţilor aleşi. De fiecare dată, mă întreb care să fie oare rostul unor investiţii de zeci de mii de dolari, dacă alături de aceşti investitori mor oamenii ca în timpul Holodomorului moldovenesc (de la Holodoromul ucrainian, din anii 1932-1933, când au murit milioane de oameni, datorita foametei – se pare ca urmare a unei decizii criminale a lui Stalin cu scopul de a-i nimici pe ucrainieni, n.r.). În satul meu natal, Cornova, de exemplu, în această iarnă au decedat de frig, boli şi foame 13 oameni şi s-a născut doar un singur copil.

O familie din trei persoane, care n-a avut bani să procure măcar un lighean de cărbuni, a îngheţat toată într-o noapte de ger cumplit. Este satul, care nu i-a lăsat să moară de foame pe Voronin şi familia sa în anii când erau în „ilegalitate şi săraci, lipiţi pământului”. În fruntea gospodăriei colective de atunci se afla un comunist venit din alt sat, pe care Voronin, preşedintele de mai târziu, l-a trimis ambasador în CSI, având o pregătire diplomatică de gradul zero.

În aceste condiţii de genocid au fost aduse mai toate satele noastre, iar liderii kominternişti ai PCRM zilnic fac declaraţii cu care te năucesc despre aşa-zisele „minuni economice şi sociale”, realizate de ei în aproape nouă ani de aflare la putere, criticând vehement primele rezultate – mai mult decât vizibile şi pozitive – ale actualei guvernări democratice.
Am numărat şapte astfel de „minuni”, cărora comuniştii le fac publicitate pe toate căile, sperând să revină la putere, ca să scape de puşcăriile plângăreţe după ei…

Mult trâmbiţata de ei creştere economică doar economiştilor de factură comunistă li se pare un progres: în ultimii nouă ani, Produsul Intern Brut al R. Moldova a crescut cu 48,2% sau 4,5% anual. Numai în nouă luni ale lui 2009 – primul an de criză mondială şi la noi -, cât economia s-a mai aflat sub presiunea comuniştilor, acest indicator s-a diminuat cu 9%. În 2001, comuniştilor le-a revenit o economie care asigura un volum al PIB-ului, în preţuri comparabile, egal cu cel din anul 1965 şi de aproape trei ori mai mic faţă de anul 1990. După creşterea de 48,2%, biata noastră economie naţională, în mari chinuri, a avansat cu cinci ani, de la 1965 la 1970! Adică lozinca de ieri a comuniştilor sovietici „Cincinalul în patru ani!” ei au înlocuit-o cu „Cincinalul în… nouă ani!”.

Cu ritmurile numite mai sus, comuniştii trebuiau să ne mai fericească încă 15 ani, ca să atingem şi nivelul anului 1990. De aici, putem deduce şi secolul în care R. Moldova va atinge nivelul economic mediu european, dacă astfel de forţe moldo- româno-fobe, retrograde şi mincinoase nu vor fi aruncate la groapa de gunoi politic.

Totodată, constatăm că, dacă neocomuniştii asigurau economiei moldoveneşti ritmurile de creştere cu care au crescut economiile Familiei Voronin, poate că şi moldoveni trăiau astăzi ca această familie aleasă… Conform estimărilor noastre, bazate pe dinamica cheltuielilor efectuate de Oleg (fiul lui Voronin, n.r.) şi publicate în TIMPUL (publicatie independenta de la Chisinau, n.r.), veniturile lor au crescut de cel puţin 1.500 de ori, adică anual cu 150 la sută. Asemenea ritmuri, demne de Cartea recordurilor Guinness book, nu a cunoscut până acum niciunul din miliardarii lumii… Dar şi ritmurile de pauperizare a moldovenilor care au ajuns în scurt timp la cel mai scăzut nivel de trai de pe continentul european sunt demne de Cartea Guinness!

Este anecdotică şi stabilitatea economică lăudată de comunişti. Comuniştii iau ca argument al stabilităţii cele câteva procente de creştere economică în comparaţie cu anul 2000, când PIB-ul alcătuia doar 34 la sută din cel al anului 1990. Dar, dacă am lua ca argument al stabilităţii alt indicator, aplicat în întreaga Europă – PIB per locuitor – şi comparat cu media Uniunii Europene, chiar şi orbii ar vedea ce stabilitate de beton am avut noi în aproape nouă ani de neocomunism.

Conform calculelor economiştilor Gr. Belostecinic şi C. Guţu, raportul dintre mărimea PIB per locuitor în R. Moldova raportată la media UE a crescut, în opt ani, de la 9,6% în 2001 până la 9,7% în 2008 (pentru comparaţie: în Bulgaria şi România acest raport a crescut în perioada dată de la 28 la 40 la sută). Posibil, doar manualele de teorie economică marxist-leninistă mai pot defini asemenea rezultate ca stabilitate economică… Deocamdată însă, la noi se dezvoltă stabil şi accelerat doar economiile Familiei Voronin şi economiile altor câtorva kominternişti din fruntea PCRM…
 

19 martie 2010

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors