Archive for the ‘Analize-Controverse’ Category

Criza economică

Posted by Stefan Strajer On June - 7 - 2010

Criza economică din Europa – Rata interbancară londoneză și iInstabilitatea pieței din SUA

Autor: Nicholas Buda (New York)

Criza și debandada economică ce încă devastează Grecia, se extind încet ca o cangrenă continentală ce nu poate fi încă oprită. Economiile țărilor învecinate încep a se clătina și guvernele se zbat neputincioase căutând să achiziționeze noi împrumuturi de la FMI. În România rata dobânzilor la bănci începe să crească alarmant, salariile bugetare sunt reduse, pensiile sunt trunchiate la o minimă de neimaginat cu doar un an înainte, ajutoarele sociale scad, îndemnizațiile pentru copii sunt amputate la un nivel și mai scăzut. Găsesc astfel îndreptățită revolta cu care oamenii ies în stradă, într-un protest ultim al disperării.

Peste Atlantic, piața de automobile din Statele Unite, deja afectată de criza economică, începe să amenințe cu intrarea într-o anemie națională, indusă de teama cu care băncile privesc evoluția turbulențelor economice din Grecia. De asemenea rata dobânzilor pentru împumuturile destinate creditelor ipotecare, cumpărării de automobile, precum și creditele pentru studenți, sunt la un pas de a intra în angonie totală. Potrivit unei recente analize economico-politice făcute de către cotidianul „The Economist”, presiunea ascendentă asupra ratelor dobânzii provine însă de la Londra, unde un număr de 16 bănci organizate în Asociația Britanică a Bancherilor (British Bankers Association) stabilesc zilnic o rată a dobânzii, cunoscută sub numele de Rata Interbancară, sau Libor (Londra Interbank Offered Rate). La ora actuală Libor este cea mai activă piață a ratei dobânzilor, din lume. Este determinată de ratele pe care băncile participante la piața monetară din Londra și le oferă reciproc, pentru depozitele pe termen scurt. Libor este folosită în determinarea prețului pentru multe alte derivate financiare, inclusiv a dobânzilor pentru contractele în perspectivă, a schimburilor de mărfuri și a Eurodolarilor. Luând în considerare importanța Londrei ca și centru financiar global, Libor se aplică nu numai la lira sterlină ci și la principalele monede cum ar fi dolarul american, francul elvețian, yenul japonez și doarul canadian. În timp ce este utilizată în principal de către băncile europene, rata Libor este însă folosită și în multe alte contracte de credit din Statele Unite, ca  index în a determina rata dobânzilor pentru credit-carduri și achiziționarea de automobile.

Dacă băncile americane continuă să fie speriate de evoluția pieței de capital, această atitudine va împrăștia o serie de îngrijorări majore în rândul populației. Așa cum se poate observa, pe măsură ce situația de criză, apărută în urma datoriilor externe imense ale Creciei, se extinde în afara granițelor acesteia de-a lungul continentului european, rata Libor a ajuns la un nivel ridicat, menținut de aproape 10 luni. Zilele trecute, rata dolar – Libor a crescut din nou ajungând de la 0,5368% la 0,5378%. Conform comentariilor analistei financiare Polina Vlasenko de la American Institute for Economic Research”, această creștere în rata Libor este semnificativă, deoarece indică apariția unor modificări pe piață, iar băncile vor fi mai prudente. „Dacă aceast lucru se dovedește a fi o tendință susținută,- continua d-na Vlasenko -, ce se va menține pentru mai multe luni de zile, atunci cu siguranță toate ratele dobânzilor de pe piață, vor începe să crească. Dacă băncile din Londra sunt îngrijorate, atunci, la un moment dat, băncile din Statele Unite vor începe să se neliniștească”. Multe bănci americane utilizează ca rată ipotecară, versiunea US a ratei Libor. Este o rată pe termen lung, care s-a menținut la 3,25% pentru o perioadă îndelungată. Dar aceasta se poate schimba foarte ușor, dacă rata Libor continuă să crească datorită băncilor europene care vor începe simplu, să facă împrumuturi pe piața americană. Această acțiune ar determina ca imediat creditele să fie mult mai stricte pentru populație și va lovi în primul rând în scăderea numărului de vânzări de autovehicule pe piața internă americană, precum și în procesul de cumpărare a unei locuințe. Se pare că vremurile bune, când care accesul la o linie de credit cu dobândă foarte mică era oferit la fiecare colț de stradă, unde era o bancă sau o companie de credit, au trecut de mult. Americanilor le este dat acum să guste din amărăciunea dobânzilor ridicate și din accesul tot mai condiționat la credite.

Așa după cum se preconizează, o creștere a ratei ipotecare nu va fi resimțită imediat de către consumatori. Analistul economic Ryan Sweet, de la publicația Moody’s Economist.com” comenta că „rata Libor nu va afecta consumatorii americani într-un mod serios decât numai în cazul în care se va urca la niveluri exagerat de mari”. Daca aceasta se va întâmpla – așa după cum ne-ar sugera situația financiară globală – cea mai mare problemă pentru consumatori ar fi imposibilitatea acestora de a mai obține credite! Același analist economic continua: „monitorizăm cu atenție problemele financiare care au apărut în spațiul european și mai ales efectul acestora pe piața de capital din Statele Unite, dacă și în ce mod acestea vor afecta condițiile de creditare. Băncile sunt din ce în ce mai circumspecte față de cei cărora le acordă credite… cu toate acestea este mai ușor să primești un credit acum decât a a fost în aceeași perioadă a anului trecut.”

Criza economică ce străbate Europa nu va dispărea foarte repede. Diversitatea țărilor componente precum și nivelurile diferite la care sunt aliniate economiile acestora, va influența o desfășurare evenimențial-financiară fragmentată și uneori greu de anticipat. În aceste condiții guvernele europene vor fi tentate să împrumte mai mulți bani de pe piața de obligațiuni pentru a-și putea plăti facturile. Acest lucru ar duce imediat la creșterea ratei Libor, pentru că lichiditățile vor fi eliminate de pe piață, astfel încât vor fi mai puțini bani rămași pentru împrumuturi la populație. Acest lucru se va resimți, din nefericire, și în Statele Unite, unde consumatorii de rând, vor fi nevoiți să suporte consecințele creșterii ratei interbancare. Vor primi credite mai greu, nu vor mai cheltui lichiditățile ca și înainte, nu vor mai cumpăra autovehicule, nici locuințe, nu vor mai folosi credit-cardurile cu aceeași efervescență și nu vor mai merge în vacanțe luxoase, așa cum obișnuiau să o facă, înainte de declanșarea acestei crize economice mondiale. Cu alte cuvinte, vor învăța să economisească mai mult și să se se bucure cu mai puțin, punând preț pe fiecare cent ce le trece prin mână.

.

Invazia sovietica din Polonia anului 1939

Posted by Stefan Strajer On May - 28 - 2010

Prin librariile americane. Invazia sovietica din Polonia anului 1939

Autor: Ioan Ispas
(Newark, Delaware)

Multi ani, subiectul invaziei sovietice în Polonia a fost ocolit de istoricii români, iar cei rusi nu-l abordeaza nici astazi, pastrând cliseul propagandistic initial. Din fericire mai exista si istoricii occidentali pentru care mai presus de orice este adevarul istoric.
Nicholas Bethell, în lucrarea sa “The War Hitler Won“, aparuta în 1972, editura Holt, Rinehart and Winston, trateaza printre altele si invazia sovietica din Polonia.
În dimineata de 1 septembrie 1939, în timp ce trupele germane invadau Polonia, un ofiter superior de transmisiuni german aflat la Moscova, împreuna cu ambasadorul german, se duc la Ministerul sovietic de telecomunicatii pentru a cere un ajutor în vederea ghidarii avioanelor militare germane prin statia de radio Minsk, aflata la distanta mica de granita poloneza. Le-a cerut sa transmita un sunet continuu plus cuvintele Richard Wilhelm I.O, în intervalul dintre programe, si sa introduca numele Minsk cât de des pot. Guvernul sovietic a fost de acord sa repete cuvântul Minsk de multe ori, sa extinda emisiunea cu doua ore, dar n-a vrut sa introduca semnalul si cuvintele cerute de nemti ca sa nu atraga atentia. Asadar colaborarea militara germano-rusa a început din prima zi a razboiului. Pravda publica o scurta informatie, în 2 septembrie, în care arata ca între Germania si Polonia au loc operatiuni militare, adica ceva ce pe ei nu-i intereseaza. Rusia sovietica a facut o prima mobilizare a armatei în 31 august, iar în 4 septembrie a chemat alte contingente de rezervisti sub arme. În 3 septembrie Ribbentrop îl instruieste pe ambasadorul german la Moscova, Schulenburg, sa atraga atentia rusilor ca Polonia va fi învinsa în câteva saptamâni, deci sa intre si ei în zona stabilita. Molotov îl întâlneste pe Schulenburg în 5 septembrie, când îi spune ca vor intra si ei, dar nu înca, pentru a nu încuraja unitatea oponentilor. În 8 septembrie, când nemtii au intrat în Varsovia, Molotov le trimite un mesaj de felicitare, iar în 9 septembrie le promite ca interventia armata sovietica va avea loc în câteva zile. Ziarul Pravda publica, în 14 septembrie, un articol pe prima pagina, întitulat “Motivele interne pentru apararea Poloniei“, în care se arata ca numai 60 % sunt polonezi, ca sunt 8 milioane de ucrainieni si 3 milioane de belarusi, ca n-au drepturi, ca sunt exploatati de mosierii polonezi, ca în administratie sunt numai polonezi si ca au nevoie de protectie. În aceeasi zi Izvestia anunta o rebeliune în Galitia de est; minoritatea ucrainiana protesteaza împotriva unor ordine poloneze, ca bielorusii refuza sa se înroleze în armata poloneza si ca avioanele poloneze au violat spatiul aerian al Uniunii Sovietice. Schulenburg anunta la Berlin ca aceste articole au scopul sa justifice interventia. În 15 septembrie comandanti ai Armatei rosii scriau în Izvestia despre datoria sacra a armatei, ca armata poloneza a ars sate din Bielorusia, ca femei si copii au ramas pe drumuri, fugind spre Lituania.


Ribbentrop îl preseaza pe Molotov, acesta îi spune în 16 septembrie ca invazia este iminenta. În 17 septembrie, la ora 2 noaptea, Schulenburg a fost primit de Stalin, care l-a anuntat ca invazia începe la ora 6, ca sovieticii vor bombarda zonele est de Liov, iar Luftwaffe sa nu opereze la est de Brsec. De asemenea o comisie comuna pentru coordonare sa se întâlneasca la Bialystok si sa fie emis un comunicat comun. În aceeasi noapte, la ora 3, ambasadorul polonez Waclaw Grzybowski a fost chemat la ministrul adjunct de externe, pentru a-i înainta o nota. În nota se arata ca razboiul germano-polonez a relevat decaderea interna a statului polonez, ca se prefigureaza ideia ca statul polonez foarte curând va dispare, guvernul este în colaps si nu mai da semne de viata, poporul a ramas fara conducatori si teritoriul fara administratie. Toate acestea prezinta pericol pentru Uniunea Sovietica si ca în consecinta ea nu mai poate ramâne mult timp neutra. Este, asadar, o sansa pentru poporul polonez sa traiasca liber si sa scape de acest razboi mizerabil. Ambasadorul polonez a protestat vehement, dar fara efect. A parasit Ministerul de Externe fara a accepta nota. Când a ajuns la Ambasada, a constatat ca nota ajunsese deja. A trimis nota înapoi, dar portarul de la Minister primise instructiuni sa n-o primeasca.
La ora 6, ora Moscovei (4, ora Poloniei), pe toata frontiera, din Letonia pâna-n România, pe o lungime de 1 000 de mile, au patruns vehicolele cu militari. Pe aceasta lungime de frontiera, erau 25 de batalioane ale Corpului de frontiera polonez. Un martor ocular povesteste ca a vazut câteva tancuri si carute pline cu ostasi ai Armatei rosii care strigau “Nu trageti! Venim sa va ajutam contra nemtilor!“ (pag. 310). Aceasta a produs confuzie între aparatori, care i-au lasat sa treca. În prima zi, rusii au înaintat 60 de mile, suferind foarte putine pierderi. Lânga Wilno si Bialystok au fost mici lupte. Pe multe sosele, trupele în retragere poloneze mergeau alaturi de cele rusesti, dar în sens diferit. Primul ministru polonez a aflat despre invazia sovietica abia la ora 10. Polonia era invadata de 200 divizii ostile. Disperarea a pus stapânire pe conducerea poloneza. S-a dus grandiosul plan al unui contratac masiv spre Berlin, s-a dus planul ajutoarelor britanice prin România si asteptarea ofensivei francezilor lui Gamelin. Beck a aflat despre atac pe la 6, iar despre nota pe la 7.30. A încercat sa protesteze pe la toti ambasadorii pe care i-a gasit. Are o întâlnire cu maresalul si primul ministru, pe care îi informeaza ca Franta si-a dat acordul pentru rezidenta si se asteapta ca România sa le acorde dreptul de trecere. Conform Conventiilor de la Haga din 1887 si 1907, dreptul de tranzit pentru guvern nu înseamna încalcarea neutralitatii. În 12 septembrie Ribbentrop a cerut guvernului român sa-i bage în lagare, sa-i dezarmeze pe polonezi si sa interzica tranzitul de material de razboi. Pentru guvernul polonez România era singura optiune, deoarece Ungaria era mult mai apropiata de Germania si ar fi acceptat cererile germane de retinere a polonezilor. Acest fapt n-a scapat comandamentului rusesc, care a cerut fortelor din zona sa taie retragerea polonezilor spre România.
În Rusia, Pravda publica un articol în care arata ca regimentele sovietice si-au facut datoria. La radio, Molotov anunta versiunea sa si cere populatiei sa nu faca provizii, sunt alimente suficiente pentru toata lumea, nu are întentia sa impuna ratii. Textul a aparut si-n Volkisher Beobachter. În fabrici si uzine au fost afisate texte care aratau clarviziunea si curajul guvernului sovietic. Activistii de partid explicau cât de nefericiti erau numerosii ucrainieni si bielorusi din Polonia.
Istoriografia rusa sustine si astazi ca intrarea sovietica în Polonia a avut loc dupa ce guvernul polonez a fugit în România si statul polonez era în colaps. Ca Armata rosie a intrat ca sa împiedice fortele Germaniei fasciste sa puna mâna pe Ucraina de vest si Bielorusia de vest. Istoricii rusi nu spun nimic de faptul ca împartirea Poloniei a fost aranjata între Germania si Rusia, iar rusii au înaintat atât cât s-a stabilit prin Pactul Ribbentrop – Molotov. În 31 octombrie 1939, Molotov în luarea de cuvânt din Sovietul Suprem a declarat: ”Un scurt ghiont dat Poloniei dat de armata germana, urmat de unul din partea armatei rosii, a fost suficient pentru a elimina acest copil monstru al Tratatului de la Versailles“ (pag. 316). Aceasta remarca arata ostilitatea liderilor sovietici fata de statul polonez.
În 17 septembrie, la ora 4 p. m. guvernul polonez are o ultima sedinta pe pamânt polonez, la Kuty Beck le-a vorbit ministrilor despre succesul pe care l-a avut în convorbirea cu ambasadorul român. Pot sa intre în România si apoi s-o paraseasca prin portul Constanta. Singura dorinta era ca trecerea prin tara sa fie facuta cât de repede posibil, ca sa fie reduse la minim eventualele complicatii. În timpul sedintei, primarul din Sneatin (20 de mile nord-est de Kuty) a telefonat ca rusii sunt la intrarea în oras si ca au blocat punctul de trecere al frontierei din zona. Frontiera era pe râul Ceremus si în Kuty era singurul pod de trecere ramas în mâinile polonezilor. Guvernul a hotarât sa treaca granita în România în aceeasi seara. Spre punctul de trecere a frontierei pe o lungime de ami multi kilometri era un sir lung de cetateni polonezi care voiau sa treaca în România. Vama româneasca lucra ca în vremurile de pace. În zona nu se afla decât garda prezidentiala: 60 de oameni care sa se opuna cavaleriei sovietice. La 10:10 p.m. Presedintele polonez se îndreapta spre frontiera, unde este întâmpinat de atasatul militar român de la Varsovia, care urgenteaza trecerea prin frontiera. Presedintele si restul guvernului ajung la Cernauti unde sunt cazati în Palatul Episcopal ortodox român. Toata noaptea exodul continua. Militarii care treceau granita erau obligati sa predea armele autoritatilor române. Unii si-au lasat armele pe teritoriul polonez, altii le-au aruncat în râu. În scurt timp lânga granita s-a înaltat un morman de arme. Armata rosie prefera sa ramâna militarii polonezi în partea sa. Au avut oarecare succes la soldatii polonezi de origine ucrainiana sau bielorusa. Peste câteva zile comandantul frontului ucrainian S. Timosenko a lansat fluturasi peste aglomerarile de soldati polonezi în care le cerea sa nu creada în ofiterii lor. “Ofiterii si generalii sunt inamicii vostrii. Ei vor moartea soldatilor. Ucideti ofiterii si generalii! Unicul vostru prieten este Armata Rosie.” (pag. 329). Peste 200 000 de militari polonezi au fost capturati de Armata rosie. Aproape 85 000 de militari polonezi au reusit sa scape în teritoriile neutre: Ungaria, Lituania, Letonia si cei mai multi în România. Legile internationale prevedeau ca militarii partilor beligerante, ajunsi în tarile neutre, sa fie retinuti în lagare, dar cei mai multi si-au continuat drumul dpre Franta pentru reconstituirea armatei. Misiunea militara britanica, care era considerata beligeranta, a fost dirijata spre tarcul prevazut, unde si-au lasat masinile, apoi au iesit prin partea opusa continunuând drumul cu trenul. Odata ajunsi în România, jurnalistii au putut transmite stirea invaziei în toata lumea, iar ambasadorii rapoartele lor. Ziua de 17 septembrie 1939 a cazut (sau a fost aleasa) într-o duminica. Primul ministru Chamberlain era plecat la resedinta sa din afara Londrei. În 18 septembrie, initial guvernul britanic a decis sa condamne aspru interventia sovietica. Înainte însa ca Halifax sa conceapa nota, guvernul s-a razgândit. În aceeasi zi ambasadorul polonez Roczyanski i-a înaintat lui Halifax o nota cu tratatele încalcate de Uniunea Sovietica: Pactul de nonagresiune polono – sovietic din 25 iulie 1932, Conventia semnata de Roczynoski si Litvinov la Londra în 3 iulie 1933 si Protocolul semnat la Moscova în 5 mai 1934. Englezii sunt de accord cu ambasadorul, dar îi spun ca nu vor sa-i provoace pe rusi, acum când nu sunt fortati sa o faca si sa pastreze documentele pentru mai târziu. Nu le era clara situatia, iar a-i provoca pe rusi ar face jocul nemtilor. Nu dau nici un comunicat. Un corespondent îl abordeaza pe Seful Statului Major despre invazia sovietica, iar acesta îi raspunde ca urmeaza declararea starii de razboi cu Rusia, dar Foreign Office-ul face precizarea ca garantiile britanice acordate Poloniei se refera numai la atacul Germaniei. Facând o paranteza mi-am amintit ca mereu mi-am pus întrebarea daca nu era mai bine sa fi fost lasat Nicolae Titulescu sa semneze Tratatul cu Uniunea Sovietica pe care îl negociase cu Litvinov în 1936 si care prevedea recunoasterea granitei comune pe Nistru. Ma gândeam ca existând un asemenea tratat rusii ar fi renuntat sa mai pretinda Basarabia. Iata ca Poloniei un asemenea tratat nu i-a ajutat la nimic. Când este vorba de tirani ca Stalin sau Hitler tratatele nu fac doi bani. Stalin, vazând succesul german în Polonia a început sa fie îngrijorat ca nu se va respecta linia de demarcatie. Îi spune lui Schulenburg, care-l asigura ca nemtii îsi tin cuvântul. El îi raspunde ca-l crede, dar se stie ca militarii dupa ce ocupa o zona nu mai vor sa o paraseasca. Peste doua zile si Molotov îsi exprima si el ingrijorarea aratându-i pe harta ca Liovul, ocupat de nemti, se afla în zona atribuita sovieticilor. Hitler a propus un stat polonez tampon între Germania si Uniunea Sovietica, în speranta ca poate face pacea cu Vestul. Hitler cere parerea lui von Moltke, fost 8 ani ambassador, care propune la vest, granita Poloniei din 1914, iar la est, granita la 120 de mile de Varsovia. Are avantajul ca elimina complet frontiera cu rusii, iar polonezii vor fi mai mult sau mai putin satisfacuti. Stalin nu este de accord. El a propus mai multe teritorii Germaniei cu scopul de a torpila o pace cu Marea Britanie si Franta. Ribbentrop se duce la Moscova si linia finala de demarcatie s-a semnat în 28 septembrie 1939 de catre Stalin si Ribbentrop cu granita pe Vistula cum a vrut Stalin. A urmat un dineu cu caviar si votca, apoi Ribbentrop s-a dus la teatru pentru a vedea baletul Lacul lebedelor, iar Stalin a negociat cu delegatia letona “Tratatul de asistenta mutuala“. Ribbentrop dupa primul act se întoarce la munca. S-au semnat alte aranjamente: repatrierea germanilor din Statele baltice, Tratatul de comert (Rusia da materii prime si primeste produse finite), un aranjament ca sa poata tranzita trenurile germane prin Liov în România. Un alt tratat prevedea ca nici una din tari sa nu permita manifestari ale polonezilor si sa se informeze reciproc (adica NKDV – ul si Gestapo-ul se întâlnesc periodic). Documentele semnate n-au fost date publicitatii. Pentru presa au spus ca au luat masuri, ambele tari, pentru reasigurarea ordinei si asigurarea pacii vietii pasnice si pastrarea caracterului national. De asemenea au lansat un apel la pace si terminarea razboiului dintre Aliati si Germania. De continuarea razboiului se fac vinovate Franta si Marea Britanie, iar cele doua guverne ale Germaniei si Uniunii Sovietice îsi iau dreptul sa se consulte în privinta masurilor necesare. Stalin era multumit. Cu pretul unei mici operatii militare, care l-a costat 737 de morti si 1862 de raniti, Uniunea Sovietica si-a împins granita spre vest cu 150 de mile.
Ce au facut rusii în zona lor? Limba poloneza a fost înlocuita cu rusa, cartile si ziarele poloneze cenzurate, scolile divizate pe nationalitati, crucifixele si icoanele scoase, bisericile transformate în camine culturale, cartile de istorie înlocuite, multi preoti si profesori arestati, pamântul nationalizat, dat taranilor, apoi obligati sa intre în colhozuri. Au arestat între un million si 1,2 milioane de polonezi, inclusiv ofiteri. NKDV–ul a asasinat peste 4 300 de ofiteri polonezi în padurea Katin. (Cifra de 21 000 a fost folosita de propaganda sovietica si de Churchill la Nurenberg, ca sa-i condamne cât mai aspru pe conducatorii germani ca autori ai masacrului. Churchill a fost informat despre adevaratii asasini de catre oficialii polonezi, dar ca sa nu-l “supere” pe Stalin, le-a cerut acestora sa taca. Nu “cadea bine”, ca “eliberatorii” sa apara ca niste cinici asasini.)
Tezaurul polonez a ajuns în România, care l-a pazit sa nu puna mâna pe el nici nemtii si nici rusii, pâna în anul 1948 când l-a predat guvernului polonez. În 2009, Banca Nationala a Poloniei a organizat o expozitie referitoare la tezaur, în care a fost omagiata România pentru rolul ei în salvarea acestuia. Tezaurul României se afla de aproape un secol la Moscova. În România din 1939 pâna în 1948 au fost la conducere regele Carol al – II-lea, Maresalul Antonescu, Sanatescu, Radescu, Petru Groza, dar nimeni nu s-a gândit macar sa puna mâna pe tezaurul polonez. Nu se poate spune acelasi lucru despre conducatorii rusi. Poporul rus nu are nici o vina. Eram în 1988 la Moscova, ca turist, si ca sa fac rost de ruble, ca toti turistii români din acea perioada, am vândut niste guma de mestecat româneasca foarte apreciata de rusi. Când am scos punga cu gume au navalit rusoaicele pe mine si-n câteva minute am dat-o pe toata. La sfârsit o rusoaica îmi tot întindea câteva ruble, încerc sa-i explic ca numai am gume, dar îmi arata gumele pe care le luase deja dar nu le platise. M-a impresionat gestul, de aceea nu l-am uitat.
Istoricii rusi sustin si astazi ca interventia în Polonia a fost facuta pentru ca Germania voia sa înainteze spre est. Cine are alta parere risca închisoarea.

Aritmetica sucită a guvernanţilor români

Posted by Stefan Strajer On May - 28 - 2010

Aritmetica sucită a guvernanţilor români

Autor: George Petrovai

Până şi un copil ştie că aritmetica este primul pas înspre gândirea matematică temeinică şi – de ce nu? – înspre însuşirea fundamentelor de neclintit ale logicii umane, fără de care gândirea ar fi doar o eternă amăgire, iar înţelegerea dintre oameni doar un perpetuu nonsens. Căci de mii de ani, îndeosebi de la dobândirea girului atotlogic al lui Pitagora, aritmetica – aidoma unei mame grijulii şi autoritare – este aceea care-l conduce pe om de mână spre limanul înverzit al lui 2+2=4!

                În pofida acestui adevăr tot aşa de evident ca alternanţa zilei cu noaptea, în România de ieri (cea bolşevică) şi de azi (cea postdecembristă) încă nu se constată o unitate de păreri pe acest important segment al gândirii umane. Adică nu că – Doamne fereşte! – acest adevăr de-o vârstă cu omenirea vorbitoare şi scormonitoare ar fi pus la îndoială în vreun fel explicit şi coerent, cu toate că politica românească şi-a adjudecat o binemeritată faimă peste mări şi ţări pentru insistenţa cu care caută să redescopere, bunăoară, roata democraţiei: ba o democraţie mai originală decât cea din vremea lui Pericle, ba una a bunului plac pentru cei cocoţaţi la putere.

                Cu toate astea, prin ceea ce s-a întreprins şi continuă să se întreprindă în România, valoarea de adevăr a propoziţiei logice mai sus enunţată este sistematic pusă în pericol!

                Probe în acest sens? Câte vreţi. În epoca bolşevică, de pildă, se adâncea prăpastia dintre logica agresată de frică şi nevoi a omului de rând şi logica obligatorie a regimului, logică fabricată în culisele puterii în flagrantă contradicţie cu realitatea şi impusă prin instrumentele ei de represiune. Căci potrivit logicii oficiale, albul trebuia văzut negru dacă aşa glăsuiau interesele de partid şi de stat, iar poporul avea obligaţia să urmeze fără crâcnire directivele trasate de ideologii partidului şi să privească lumea doar prin ochii acestora. Că doar la vremea lui, după cum ne înştiinţează adorabilul Vasili Grossman în povestirea sa Panta rhei (Totul curge), tătucul Stalin tot aşa a procedat: Poporul murea de foame, dar el susţinea – ba chiar căuta să le demonstreze jurnaliştilor străini – că copiilor pur şi simplu li se apleacă după atâta supă cu găluşte…

                Ei bine, astăzi s-a renunţat la acele forme brutale de impunere a doctrinei de partid în chip de gândire indiscutabilă şi călăuzitoare, însă fondul a rămas acelaşi, conform înţeleptei zicale: Lupu-şi schimbă părul, dar năravul ba…Ori în cei 20 de ani scurşi de la Decembriadă, aventurierii noştri politici au avut tot timpul să-şi schimbe părul, astfel ca acuma să-i poată râde în nas noii Legi a lustraţiei.

                Invariabil, în campania electorală candidaţii la funcţiile de comandă din stat se arată atât de generoşi în promisiuni şi pomeni electorale, încât până şi aritmetica încăierării pentru putere dobândeşte un alt chip şi nume, căci pentru ea, 2+2=5!

                Dar de-abia s-au văzut cu sacii în căruţă, adică înşurubaţi în fotoliile puterii, şi pseudodemocraţii noştri dau uitării aritmetica cerşitului de voturi pentru că, în postura de îndatoraţi doar partidului şi clanului din care fac parte, ei se călăuzesc după aritmetica demagogiei, potrivit căreia 2+2=3!

                …Cam asta este starea de lucruri din România acestor zile. În campaniile electorale pentru parlamentare (inclusiv pentru europarlamentare) şi prezidenţiale s-a promis cu carul, dar alegătorii n-au fost răsplătiţi nici măcar cu paharul. Dimpotrivă, cu toate că în urmă cu doar câteva luni, mai exact în în plină campanie pentru prezidenţiabilul Traian Băsescu, actualul prim ministru Emil Boc (pe-atunci doar interimar) se arăta foarte indignat de existenţa salariilor de lux şi a pensiilor nesimţite (cum de le-a descoperit doar atunci?!), promiţând să le aducă la limite rezonabile dacă PD-L va ajunge din nou la guvernare, nu s-a făcut nimic în acest sens, ci mâna guvernului a fost pregătită de însuşi preşedinte ca să înşface o parte consistentă din lefurile tuturor bugetarilor (25%) şi 15% din pensii, în condiţiile în care pensia nu este un venit ci un drept câştigat prin contribuţii de zeci de ani şi în condiţiile în care majoritatea pensionarilor de-abia îşi trag zilele.

                Başca faptul că tot acum ies la iveală fapte de-a dreptul şocante în ceea ce priveşte corectitudinea măsurilor de austeritate preconizate de guvernanţi: ba că în administraţia publică centrală (mai exact în Bucureşti) sunt taman 674.051 funcţionari, cu doar câteva mii mai puţin decât în toată administraţia locală (686.325), ceea ce – desigur – nu-i împiedică pe unii miniştri (ex. cel de la Sănătate) să plătească boiereşte şi câte 10 consilieri, ba că lefurile auditorilor interni cresc cu 25%, ba că la Preşedinţie şi Parlament se fac cheltuieli de tot hazul, precum periuţe de unghii şi preşuri din pene de cocoş pentru nevoile stringente ale aleşilor…

                Iată, dar, cauzele mitingului din Bucureşti, unde la chemarea sindicatelor, pe data de 19 mai s-au adunat din toată ţara zeci de mii de nemulţumiţi, adică o uriaşă masă de oameni, cum nu ne-a fost dat să vedem decât în zilele fierbinţi ale însângeratului Decembrie ’89.

Fireşte, protestele sunt perfect îndreptăţite. Problema este dacă revendicările legitime ale protestatarilor vor fi satisfăcute, ştiut fiind faptul că actualii guvernanţi au ajuns la fundul sacului şi că FMI vrea fapte dătătoare de speranţe pentru returnarea împrumutului acordat, altminteri nu dă drumul la următoarea tranşă.

În legătură cu actuala situaţie tensionată din România, se impun două precizări de bun simţ:

1)Criza nu datează de un an sau doi aşa ca în alte ţări, ci de mult mai mult timp, iar buboiul dezastrului nostru naţional trebuia odată şi odată să crape;

2)Nu cred că vom avea norocul grecilor, tot aşa cum nu l-am avut nici la finele celui de-al doilea război mondial, chiar dacă la focul tulburărilor interne, noi românii ne vom prăji mult mai zdravăn decât ei…

Zona Euro – un gigant cu picioare de lut

Posted by Stefan Strajer On May - 28 - 2010

Zona Euro – un gigant cu picioare de lut

Autor: Nicholas Buda

(New York)

 Economia Europei și integritatea financiară a așa numitei „Eurozone” continuă să să fie subiectul cel mai fierbinte al comentatorilor și analiștilor politico-economici din întreaga lume. În ciuda celor mai mari eforturi făcute de către Comunitatea Europeană, rumorile alimentate de pericolul unui colaps iminent al sistemului financiar european, continuă să crească, zi de zi. S-au auzit unele voci din lumea financiară care au atras atenția că nemulțumirea Germaniei vis-a-vis de situația de criză, ar putea determina Berlinul să renunțe la zona euro, într-un timp extrem de scurt, în timp ce la recenta întâlnire a leaderilor europeni din țările aferente acestei zone, președintele francez Nicolas Sarkozy utilizând un ton mai puțin prietenos, a amenințat să închidă blocul dacă autoritățile de la Berlin, nu doresc să ofere ajutor financiar Greciei. La rândul ei, cancelarul german Angela Merkel lansa ideea înființării unui mecanism internațional, prin care Grecia sau economiile necompetititive a altor state din zona euro, să poate fi eliminate din această alianță, în caz că nu vor renunța la obiceiurile de a cheltui iresponsabil. De aceea, așa cum era de imaginat, peste tot în Europa se vorbește acum despre reconstituirea „Eurozone”, fie prin ieșirea Germaniei sau prin excluderea Greciei!

Ce se va întâmpla cu viitorul monedei unice europe? Se știe că bazele economice ale banilor de hârtie nu sunt așa de importante ca și bazele politice. Banii tipăriți care se află în circulație în toate țările din lume, nu au nici o valoare fără decizia politică a țării respective, prin care aceștia sunt declarați valori legale de plată ale oricărei activități comerciale. Aceasta înseamnă că un guvern trebuie atât să dorească cât și să fie capabil de a pune în aplicare bacnotele ca și forme legale de plată, iar atunci când este cazul, să pedepseacă prin lege, refuzul acceptării acestora. Problema monedei unice europene constă în faptul că aceasta încearcă să acopere o dinamicitate monetară, într-o geografie care nu permite neaparat să fie văzută ca un spațiu politic sau economic singular. Zona euro are o singură bancă centrală (Banca Centrală Europeană) și implicit o singură politică monetară, indiferent că sediul băncii poate fi localizat în nordul sau în sudul Europei. Aici se găsește problema geografică fundamentală a euro! Vorbim despre Europa – al doilea dintre cele mai mici continente ale planetei, care se află pe locul al doilea în ceea ce privește numărul de state acumulat pe teritoriul acestuia. Nu, aceasta nu este o chestiune de coincidență. Multitudinea de peninsule, insule și lanțuri muntoase ale continentului european, au creat condițiile geografice care de cele mai multe ori au permis ca până și cel mai slab sistem politic să persiste. Dacă în trecut aceste condiții geografice s-au dovedit a fi extrem de benefice pentru locuitori, cum ar fi de pildă istoria populațiilor din Muntenegru, Malta sau Țările Române care au rezistat invaziei otomane, sau istoria irlandezilor care au făcut front comun împotriva englezilor, astăzi aceste realități geografice au devenit picioarele de lut ale sistemului financiar european. În ciuda acestui mozaic al autorităților politice, fluviile navigabile din teritoriul continentului, golfurile largi și coastele zimțate au înlesnit atât transportul de mărfuri cât și cel de idei, fie politice sau culturale, de-a lungul Europei. Acest lucru precum și cheltuielile mici de transport au încurajat, fără îndoială, acumularea de capital odată cu propagarea tehnologiilor avansate, care au permis unor state europene să devină surprinzător de bogate: 5 din primele 10 economii mondiale provind de pe acest continent, în ciuda populațiilor relativ mici ale acestora. Din nefericire însă, rețeaua de fluvii și mări ale Europei nu este integrată via unui singur fluviu, respectiv unei singure mări, aceasta însemnând că  de cele mai multe ori generarea de capital apare în centre economice mici, sechestrate geografic. Astfel, fluviul Thames are acordat orașul Londra, fluviul Rhine are Frankfurt și Amsterdam, Dunărea are Vienna și Budapesta, râul Po are orașul Milan, Marea Baltică are orașele Stockholm, Helsinki și Tallin, Marea Nordului are Plymouth și prin fluviul Elba, are orașul-port Hamburg, Marea Neagră are orașul Constanța, ș a m.d. Acest sistem cu centre multiple este  suprapus apoi statelor Europei, care păzesc cu gelozie peste capitalul lor și prin extensie, peste sistemele lor bancare. În ciuda numărului mare de centre economice – implicit și politice – unele state datorită condițiilor geografice, nu sunt capabile să aibe nici un fel de acces la propriile lor centre. Majoritatea statelor din așa numitul „Club Med” (clubul statelor mediteraneene: Grecia, Italia, Spania, Portugalia care sunt în deficit bugetar prin încălcarea cu 3% din criteriile financiare Maastricht), au demonstrat acest dezavantaj geografic.  În afară văii fluviului Po din nordul Italiei și pe o anumită porțiune și fluviul Rhone, sudului Europei îi lipsește un fluviu majoritar folositor comerțului. În consecință, nordul Europei este mai urban, tehnocratic și industrial, în timp ce sudul Europei tinde să fie mai rural, bazat pe agricultură și implicit foarte sărac în capital. Problematica existențială a euro derivă din această geografie divergentă și istorie amalgamată sub un singur acoperiș monetar, încât ne întrebăm de ce a mai fost creată, inițial, zona euro? Răspunsul poate fi intuit din evoluția ulterioară a istoriei Europei, de după cel de al Doilea Război Mondial. De fapt „Războiul Rece” a făcut posibilă apariția Uniunii Europene. Europa devenise după război, casa unor popoare devastate ale căror securitate a căzut în responsabilitatea Statelor Unite. Prin înțelegerea de la Bretton Woods, New Hampshire (pentru prima dată în istoria modernă, în luna iulie a anului 1944, un număr de 730 de delegați reprezentând 44 de națiuni, au pus bazele unei înțelegeri internaționale cu privire la guvernearea politicii monetare între națiuni), Statele Unite au orchestrat formarea unui grup economic care a regenerat soarta economică a Europei de vest, sub o securitate controlată ferm de la Washington. Eliberați de concurența de securitate, europenii nu numai că au fost liberi să continue dezvoltarea economică, dar și să se bucure de un acces nelimitat la piața americană care a alimentat acestă dezvoltare. Integrarea economică în cadrul Europei pentru a maximaliza aceste oportunități a fost văzută ca ceva normal. De aceea Statele Unite au încurajat integrarea politică și economică, pentru că prin aceasta se cristalizau bazele unei alianțe de securitate impuse de către Washington, cum ar fi Organizația Pactului Nord Atlantic (NATO). Astfel s-a născut și Comunitatea Economică Europeană – predecesorul Uniunii Europe de astăzi!

Când Statele Unite au abandonat standardul aurului în 1971, Washington-ul abroga esențialmente regulile bătute în cuie ale înțelegerii Bretton Woods. Un rezultat imediat a fost panica europeană. Valutele plutitoare au ridicat inevitabilitatea unei competiții între statele europene, o competiție perfect asemănătoare cu cea care a contribuit la Marea Depresie economică din anii 30. Aproape imediat nevoia de limitare a acestei competiții s-a accentuat, mai întâi prin coordonarea eforturilor de monedă încă focalizate pe dolarul american și apoi, din anul 1979, cu eforturile concentrate pe marca germană. Spectrul unei Germanii unificate în anul 1989 a învigorat și mai mult integrarea economică. Euro a fost, în mare măsură, o încercare de a da Berlinului stimulentele necesare ca acesta să nu abandoneze proiectul Uniunea Europeană (UE). Dar pentru a avea Berlinul parte integrantă a UE și astfel să accepte ideea partajării monedei sale naționale cu restul Europei, zona euro a fost modelată după Bundesbank și marca germană. Orice țară pentru a fi admisă în zona euro, trebuie să respecte cu maximă rigurozitate criteriile de convergență proiectate să sincronizeze economia acesteia, cu economia Germaniei. Criteriile  de aderare la zona euro includ: deficit bugetar mai mic de 3% din Produsul Intern Brut (PIB), datorii guvernamentale sub nivelul de 60% din PIB, o inflație nu mai mare de 1,5% peste totalul mediei anuale a trei state cu cea mai scăzută inflație precum și doi ani de probă, timp în care moneda țării în curs de aderare trebuie să fluctueze  într-o regim de  plus/minus 15% împotriva monedei unice europene. Odată cu apariția discrepanțelor în suportul politic și economic al zonei euro, a devenit foarte clar că toate aceste criterii de convergență nu au reușit să depășească geografia și istoria divergente. Încălcările de către Grecia ale Pactului de Stabilitate și Dezvoltare sunt foarte grave, dar în esență toți membrii zonei euro – inclusiv Franța și Germania, care au ajutat la elaborarea regulilor – au contravenit regulilor de la bun început. Ce se va întâmpla cu uriașul imperiu financiar care acum își dă seama că pășește, în istoria Europei, cu picioare de lut? Scenariul care transpare poate fi dramatizat probabil în trei acte. Actul I: o autodizolvare a zonei euro, cu implicații devastatoare pentru statele membre. Actul II: Germania își va reinstitui moneda de dinainte de euro, adică marca germană, cu prețul unor daune colaterale fără precedent în istoria Europei. Actul III: Grecia va fi invitată să părăsească zona euro.

Interzicerea cuvantului homosexual

Posted by Stefan Strajer On May - 28 - 2010

Interzicerea cuvantului homosexual

 Autor: Vasile Zarnescu 

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului a devenit un document de referinţă în activitatea unor organizaţii internaţionale şi a tot mai multor state. Dar, în textul acestui document nu se vorbeşte, nicăieri, despre drepturile puşcăriaşilor, ale poponarilor, ale altor categorii de indivizi care se abat de la lege, de la normalitate, adică de la morala ortodoxă, străveche şi multimilenară, care a constituit baza formării societăţii moderne şi, în genere, a civilizaţiei actuale, îndeosebi din arealul euro-american.

Decalogul, care sintetizează morala creştină, ortodoxă, este, în diverse formulări, comun tuturor religiilor; ca atare, putem conchide cu deplin temei că Decalogul semnifică morala general umană. Aşadar, Decalogul constituie minima moralia intrinsecă oricărei societăţi umane.

Invadarea României cu propagandişti antiromâni

Trebuie, de la început, să ne amintim că Socialismul, în pofida educaţiei ateiste promovate prin Programul P.C.R., a adoptat şi a impus, tacit, în justiţia socialistă şi în relaţiile interumane din România, tot morala creştină, ortodoxă! Consecinţa a fost că tineretul României, inclusiv cel conceput în ultimii ani ai Socialismului, a crescut frumos la spirit, la suflet şi la trup, ca efect al moralei creştine şi al modului de viaţă socialist. Mergeţi în oricare oraş şi sat al ţării şi remarcaţi cât de frumoşi sunt băieţii şi fetele noastre. Acest fapt este cauzat de o viaţă sănătoasă, în conjuncţie cu educaţia şi morala tradiţională românească strămoşească. Dar aceasta nu va mai dura mult, ca urmare a presiunii comandamentelor „culturii“ occidentale: a atitudinii consumatoriste faţă de viaţă, a inducerii hedonismului, a proliferării consumului de droguri, ţigări şi alcool, răspândirii sexismului, prostituţiei şi, în genere, a imoralităţii. Dacă nu vom rezista invaziei „culturale“ occidentale, viitoarele generaţii de români vor arăta la fel ca majoritatea occidentalilor: dezabuzaţi, plictisiţi, abrutizaţi, idiotizaţi etc., pentru că sufletul lor negru se va reflecta şi pe fizionomia lor, aşa cum se vede acum pe feţele celor din Apus.

După Retrovoluţia din decembrie 1989, România a fost invadată de „evanghelişti“ şi de tot felul de o.n.g.-uri care militau pentru adoptarea civilizaţiei occidentale, în cadrul căreia un loc de frunte îl aveau drepturile „minoritarilor“ (sectanţi, sexuali, etnici etc.) – deşi sloganul de bază de care se serveau astfel de organizaţii invoca „democraţia“ occidentală. Or, dacă e vorba de „democraţie“, atunci trebuie să impunem „puterea poporului“, adică a „majorităţii“. Dar, surprinzător, unii occidentali, începând cu „evangheliştii“ şi o.n.g.-urile apărute ca ciupercile după ploaie şi terminând cu conducerea organizaţiilor oficiale, ca Uniunea Europeană, Consiliul Europei etc., ne impun nu construirea democraţiei – adică edificarea puterii poporului, a majorităţii –, ci, dimpotrivă, ne silesc să acceptăm puterea, dictatura minorităţii, a minoritarilor, în genere, de care abia scăpasem: în locul unor minoritari cum fuseseră jidanii bolşevici aduşi de tancurile sovietice, din etapa 1945-1965, şi cum erau inclusiv activiştii şi nomenclaturiştii demagogi ai P.C.R., în etapa 1965-1989, aceşti occidentali, deci, ne impun alţi minoritari, precum ex-comuniştii năpârliţi în „democraţi“ aglutinaţi în organizaţii ca G.D.S., Pro Europa etc. – de teapa lui Vladimir Tismăneanu, Mircea Dinescu, Andrei Oişteanu, Smaranda Enache ş.a. –, horthyştii fascişti adunaţi în U.D.M.R. – precum Kelemen Hunor, Micloş Patrubany, Marko Bela, Attila Verestoy, Gheorghe Frunda, Jozsef Csapo şi, de fapt, toată conducerea U.D.M.R. –, sionişti „democratizaţi“ ca impostorii Elie Wiesel, Radu Ioanid, Lia Benjamin, Aurel Vainer ş.a., şi, adăpostiţi printre ei, poponarii strânşi uniţi în asociaţia lor, numită Accept!

Să ne reamintim, apoi, cât tapaj au făcut organizaţiile internaţionale, îndeosebi Uniunea Europeană, pentru a sili România să elimine din Codul Penal articolul 200, care incrimina perversiunea pederaştilor. Dar, simultan cu presiunea de a înlesni răspândirea şi protejarea poponarilor, Uniunea Europeană şi organizaţiile occidentale care au ca obiectiv protejarea minorităţilor au adus în România şi „teoria“ planning -ului familial, prin care, de fapt, se urmăreşte răspândirea practicării avortului. Ambele direcţii de presiune occidentală au, în mod abscons, scopul diminuării demografice a Neamului Românesc. Elocventă, în acest sens, este o cifră care, prin dimensiunea sa, nu mai impresionează pe nimeni, fiindcă, vorba lui Adolf Eichmann, „nu este decât o statistică“: din 1990 până acum, România a pierdut 14 milioane de copii, care nu s-au mai născut deoarece au fost avortaţi – şi, în mod cert, aceştia au fost copii de români şi nu de alte etnii conlocuitoare, despre care cineva a prevenit că există riscul să devină „înlocuitoare“! Dar, dacă este obligatoriu să se vorbească în toate mass media, inclusiv în manualele şcolare, de falsul cu „şase milioane de evrei dispăruţi în holocau$t“, este interzis să se vorbească de cele 14 milioane de avorturi din România! Acestea nu mai sunt crime, nu mai constituie genocid, ci este planning familial. Vedeţi ce frumos sună?! Cuvântul avort are în el ceva dezagreabil, chiar malefic, dar planning are o conotaţie occidentală directă, chiar aură ştiinţifică. Ca model de propagandă persuasivă, vezi, de exemplu, articolul postat pe http://www.ele.ro/articol_3039.html, http://www.planning-familial.org/ouverture.php, deşi unii au onestitatea să recunoască ceea ce ascund guvernanţii: că, din cauza sărăciei în care i-a adus guvernarea post-decembristă, familiile sunt silite să-şi diminueze numărul de copii, fiindcă nu au cum să-i întreţină, să îi educe, cum se relevă şi pe http://www.presaonline.com/stire/planing-familial-de-saracie,121313.html! Aşa este amăgit, păcălit, prostit poporul român: prin subtilităţi ambalate în cuvinte englezeşti, manevrate de organizaţii şi vectori antiromâneşti, interni şi/sau externi. Dar nu mai este nevoie de atâta subtilitate pentru a-i convinge pe jandarmi să ne bată pe noi ca să îi apere pe poponari!

Aşa se şi explică conspiraţia internaţională care a dus la diatribele elogioase şi premiile cu care a fost îmbălsămată făcătura „432“ a fratelui Alinei Mungiu-Pipidi, care nu este decât o propagandă insidioasă de acceptare şi diseminare a practicii avortului. Chiar Hillary Clinton făcea propagandă pro-avort după vizita făcută în România, ca să vadă nu-ştiu-ce şi pe cine (http://www.gandul.info/lumea/hillary-clinton-pro-avort-in-urma-vizitei-in-romania.html?3929;2550984), deşi mai bine ar avea grijă de familia ei, cu un soţ curvar – pardon, adulterin – şi o fiică adeptă a unor plăceri cam deocheate!

Sfântul Ioan Gură de Aur zice: Dacă fugi de durerea naşterii, de durerea veşnică vei da! Dar ce mai contează ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur, când unii ne îndeamnă să ne uităm în gura lui HiIlary Clinton, a Alinei Mungiu-Pipidi şi a lui Cristian Mungiu (mai are şi numele de Cristian!), şi chiar a lui Bill Clinton, care are ca principiu de viaţă zicala „Mai bine curvar decât poponar“?! Cu pederaşti cât mai mulţi şi cu cupluri care practică avortul ca mod de viaţă, fireşte că scade geometric rata natalităţii, creşte, în aceeaşi proporţie, ponderea bătrânilor şi se răstoarnă piramida vârstelor. Dacă la aceasta adăugăm politica de sărăcire deliberată a poporului dusă de ticăloşii care ne conduc de 20 ani încoace, care a determinat atât emigrarea în masă a românilor, cât şi recurgerea la avorturi din lipsă de resurse pentru a-şi creşte copiii, conjugată cu iresponsabila politică a imigrărilor, poporul român este pe cale de dispariţie – deşi demografia constituie una dintre dimensiunile securităţii naţionale. Dar guvernanţii noştri îi protejează pe curlangii, nu pe români, inclusiv dându-i bani lui H.-R. Patapievici să subvenţioneze propaganda pro-sodomistă.

Clarificări semantice şi ideologice

Cuvântul „homosexual“ înseamnă „pederast“, după cum explică Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (DEX), dar, se arată, provine din franţuzescul homosexuel, care ar desemna această perversiune sexuală. Simptomatic este că şi „pederast“ provine tot dintr-un franţuzism, pédéraste şi, ca atare, nu mai era nevoie de confecţionarea cuvântului „homosexual“. Dar nu este singurul cuvânt tâmpit format greşit şi inutil de francezi (un altul, de exemplu, este „reiterare“, care înseamnă „re-repetare“, deci este un pleonasm cu „ştaif“ de neologism luat din „Vest“!), pe care noi, din mimetism, cosmopolitism sau tot din tâmpenie, l-am împrumutat fără să avem nevoie de el, deoarece existau atât cuvântul elegant „pederast“, cât şi celelalte de argou: curist, curlangiu, bulan, bulangiu etc., precum şi expresiile argotice aferente (cf. George Volceanov, Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, Bucureşti, 2007), care indică acest viciu reprehensibil în cel mai înalt grad.

Prin cuvântul compus „homo-sexual“, poponarii au vrut să-şi confecţioneze o imagine „elitistă“ (cam cum este G.D.S.-ul la noi), suportabilă de către ei înşişi şi chiar de către ceilalţi, întrucât este definită prin acest „neologism“ de sorginte latinistă şi care trimite la maniera scientistă – deci, de toată stima! – de formare a noilor concepte: apelarea la un cuvânt latin sau elin. Dar este un cuvânt folosit greşit din punct de vedere semantic, deoarece, etimologic, „homo-sexual“ înseamnă „ceva referitor la sexul omului“. Corect, pentru a desemna conţinutul de acum, abuziv folosit şi incorect semantic din cuvântul „homosexual“, trebuie zis „idemsexual“, care semnifică „acelaşi sex“ şi este tot un neologism de sorginte latină, deci cu glazură ştiinţifică, aşa cum vor să fie etichetaţi curlangiii – dar în nici un caz nu trebuie folosit cuvântul „homosexual“. Ca atare, propun tuturor organizaţiilor, ziariştilor, cititorilor să elimine din vocabularul lor cuvântul „homosexual“ şi să-l folosească pe cel corect, deja existent, „pederast“, sau mai clar, mai popular şi mai elegant, „poponar“.

Într-o vreme, un lingvist jidan, românizat prin nume şi preocupări, Alexandru Graur, ne propunea să nu mai spunem „dos“, „fund“ etc., pentru a indica posteriorul respectiv al persoanei, ci să spunem, în vorbirea curentă, pur şi simplu, şi direct, „cur“ – cum a zis, frecvent, scatofagul Mircea Dinescu, în diverse emisiuni TV, nemernicul H. R. Patapievici în „opera“ sa Politice şi, îngrijorător, inclusiv show-man-ul Mircea Badea, la Antena 3! Nu ştiu cum s-a întâmplat ca un jidan – fiindcă, în mod cert, el nu era evreu! – să ajungă (cea mai) mare autoritate lingvistică în România şi să ne dea lecţii de exprimare. Probabil, tot ca urmare a afluxului jidano-bolşevic postbelic, prin care posturile de conducere din România, în cvasitotalitatea lor, au fost ocupate de această etnie! Se ştie, de exemplu, că între anii 1947-1960, toate posturile de conducere din Securitate erau ocupate de jidanii Anei Pauker. În Ministerul Comerţului Exterior această situaţie a existat până în 1989, iar în Ministerul de Externe şi în Academia Română ponderea lor majoritară se menţine chiar şi acum! Oricum, e un fapt că Alexandru Graur ne îndemna să folosim vocabula „cur“, în pofida faptului că el cunoştea o calitate esenţială a poporului român: că are o deosebită pudoare şi nu foloseşte acest cuvânt decât extrem de rar, doar în situaţii strict particulare, pentru a reliefa tenta jignitoare, insultătoare a contextului. Dar, pentru a se exprima delicat, chiar elegant, se foloseşte cuvântul „popou“, pe care DEX-ul îl prezintă ca fiind provenit din germanicul popo. Acest cuvânt, „popou“, se utilizează îndeosebi în limbajul familiar, iar când e vorba de curişorul bebeluşilor, al copiilor mici, i se spune şi „poponeţ“ – folosit, prin extensie, şi în expresia „Ce poponeţ frumos!“, referitoare la fundul apetisant, „sexy“, cum se zice acum, al unei femei. Ba, recent, cuvântul „poponeţ“ a fost, într-un fel, „înnobilat“, deoarece, pe Internet şi în presa de duzină, face furori un individ cu porecla „Poponeţ“! Căutaţi pe Google cuvântul „poponet“ şi veţi căpăta imediat o bibliografie bogată, chiar dacă inutilă.

Esenţa problemei

Prin propunerea pe care o fac, de înlocuire a cuvântului greşit „homosexual“ cu cel adecvat şi corect, „poponar“, le fac acestor handicapaţi o mare favoare, pe care nu o merită – pentru că, normal, trebuie să li se spună „pederaşti“ sau, cu termenul biblic, „sodomişti“. Dacă acredităm propunerea lui A. Graur, atunci trebuie să le zicem, mai bine şi mai potrivit, „curişti“ sau „curlangii“. Aceşti nenorociţi au ajuns cu obrăznicia până acolo, încât, dacă îi zici unui poponar occidental „curist“ şi traduci cuvântul în echivalentul neaoş din limba poporului respectiv, din care face el parte, te dă în judecată penală pentru insultă. Atât de aberantă, de satanistă a fost construită legislaţia occidentală!

Totuşi, problema este, în esenţă, aceasta: un bărbat care nu poate trăi dragostea afectivă şi fizică pentru o femeie, care nu poate face dragoste cu o femeie – cel mai profund sentiment şi cel mai creator act uman, prin consecinţele sale procreatoare –, este, în mod evident, un estropiat, un „om bătut de Dumnezeu“! Iată versetul care comentează concluziv situaţia în care a ajuns Adam, după ce, din coasta lui, i-a fost făcută Eva: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi cei doi vor fi un trup“ (Facerea, 2, 24; Matei, 19, 5)! Dar când se „lipesc“ doi indivizi de acelaşi sex, atunci nu „vor fi amândoi un trup“, ci o hazna! De aceea fuseseră distruse prin foc Gomora şi Sodoma: pentru deratizare. Dar se pare că igienizarea nu a fost completă; în consecinţă, „în zilele de pe urmă“, poponarii vor sfârşi în focul Gheenei.

Aşa că, până una-alta, să îndrăznim să cerem excluderea homosexualilor! Atât ca termen, cât şi ca perversiune sexuală. Pentru că, acum, Uniunea Europeană, în conducerea căreia domină pederaştii, vrea să ne impună şi acceptarea „căsătoriei“ între poponari, deja legalizată în unele ţări vest-europene. Faptul că mai există şi aşa-numitele lesbiene nu schimbă esenţa problemei, pentru că tot estropiate sunt şi ele! Desigur, poponarii – aici luaţi ca denumire generală pentru toţi şi toate cele care practică această perversiune – sunt de compătimit, dar nu sunt de acceptat în lumea normală. Dar, până se va reveni la normele spartane, în baza cărora ar trebui aruncaţi într-o prăpastie adâncă spre a fi devoraţi de păsările şi animalele carnivore, mai bine să stea liniştiţi şi ascunşi în „grotele“ lor. Nu să demonstreze pe stradă cu deosebită impertinenţă – auziţi, Parada Gay! –, iar ticăloşii care conduc România de 20 ani să le asigure protecţia cu mari efective de jandarmi, de parcă ar fi tezaurul Băncii Naţionale, în loc să-i lase pe trecători să-i paradească, aşa cum s-a întâmplat la Moscova într-o situaţie similară!

Dimensiunea satanistă a civilizaţiei occidentale

Impunerea de către Uniunea Europeană a legalizării acestor încălcări ale moralei, incriminate încă de Biblie, ca şi cum ar fi „norme“ care să fie urmate de alţii, relevă dimensiunea satanistă a civilizaţiei occidentale. Simptomatic, în acest sens, este că, recent, guvernatorul Californiei, actorul Arnold Schwarzenegger, care este anti-poponar, a trebuit să accepte legalizarea căsătoriei între pederaşti. De altfel, „trend“-ul era previzibil, de vreme ce un poponar american, Terrence McNally, îl prezenta pe Iisus Hristos ca pederast (horribile dictu) într-o blasfemie pe care a conceput-o şi a difuzat-o fără nici o restricţie în S.U.A. şi în Australia (cf. http://www.9am.ro/rv/c/81864/a). Probabil că de la el s-a inspirat estropiata Alina Mungiu-Pipidi când şi-a mâzgălit piesa sa, în care-şi defulează insatisfacţiile sale sexuale, „Evangheliştii“ – „obscenetă mungistă premiată de UNITER“ în 1992 (http://www.credinta-ortodoxa.ro/spip.php?article69), publicată de Modern International Drama din New York în 1996 şi apărată de ministrul Culturii şi Cultelor, Adrian Iorgulescu-Decerebratu’ tocmai cu pseudo-argumentul „că din moment ce piesa a fost premiată de UNITER, este una de valoare“ (sic). Iată cum vin de se leagă lucrurile!

Regretabil, ba chiar tragic pentru destinul Neamului Românesc, este faptul că Biserica Ortodoxă Română – ultima noastră speranţă instituţională şi morală – nu mai are nici o reacţie faţă de aceste directive ale Uniunii Europene. Şi aceasta se întâmplă din cauza alegerii lui Daniel Ciubotea ca Patriarh al României, despre care, în alt articol, am arătat că are un „cui“ catolic în ciubotă: adică este „înţepat“ de Vatican – l-a „agăţat“, într-un fel, Biserica catolică, care, de un mileniu şi jumătate, este condusă de o clică de bandiţi, escroci, perverşi, pederaşti, simoniaci, care nu au nimic comun cu credinţa în Dumnezeu, ci exclusiv cu acapararea de averi.

Satanistă este şi activitatea firmelor occidentale care produc filme porno, de pe urma cărora câştigă profituri uriaşe. Priviţi măcar câteva filmele porno difuzate, după ora unu sau două noaptea, de diverse posturi TV: imaginile produse sunt absolut scabroase şi încalcă Declaraţia Drepturilor Omului privind respectarea demnităţii umane. Cum, din puzderia de o.n.g.-uri interne şi externe, nu s-a găsit nici una care să protesteze contra difuzării acestor mizerii antiumane?! La Consiliul Naţional al Audiovizualului (C.N.A.) nu mai apelăm, căci el e prea ocupat cu depistarea – oricum ineficientă – a greşelilor de gramatică şi de stil ca să mai observe puzderia de astfel de insanităţi inadmisibile!

Dar mai trebuie subliniat un aspect care atestă, în mod irefutabil, impotenţa poponarilor: de ce nu-şi apără ei „dreptul“ occidental de a face şi ei filme porno, care să fie difuzate de respectivele posturi TV?! De ce această discriminare?! Şi cum de Consiliul „Naţional“ pentru Combaterea Discriminării nu le ia apărarea poponarilor, fiindcă nu sunt băgaţi în seamă, pentru a le fi popularizată „cultura“ lor microbiană (coprocultura)?!

Aşteptăm ca, de data aceasta, toţi apărătorii Ortodoxiei şi, în primul rând, preoţii – cu sau fără Patriarhul Daniel – să se organizeze mai bine şi mai eficient ca să împiedice aplicarea acestei incredibile încălcări a moralei ortodoxe, pe care vrea să ne-o impună Uniunea Europeană: „căsătoria“ pederaştilor! De asta ne-au invitat în Europa? Ca să intrăm cu popoul înainte?!

Răspândirea impunerii legislaţiei care-i favorizează pe poponari este un semn peremptoriu al inversării valorilor şi, ipso facto, un semn prevestitor al venirii Apocalipsei: „Mai întâi pe aceasta trebuie s-o ştiţi: că-n zilele cele de apoi vor veni cu batjocură batjocoritori care vor trăi după poftele lor…!“ (II Petru 3, 3). „Dar au fost în popor şi profeţi mincinoşi, după cum şi-ntre voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura erezii pierzătoare şi, tăgăduindu-L chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce loruşi grabnică pieire. Şi mulţi le vor urma destrăbălările, iar calea adevărului va fi blasfemiată din pricina lor“ (II Petru 2,1-2).

Dar faptul că guvernanţii postdecembrişti ne-au băgat, aproape cu forţa, prin dezinformare, prin minciună perpetuă, în Uniunea Europeană, nu este ceva bătut în cuie. Trebuie să urmăm exemplul Irlandei, care, zilele trecute, a pus în dificultate Tratatul de la Lisabona, ultima găselniţă în salvarea constituirii Uniunii Europene. Dacă s-ar mai găsi două-trei ţări care să procedeze ca Irlanda – de exemplu, Danemarca, Polonia şi Cehia, care, anterior, au mai formulat obiecţii majore faţă de U.E. –, este posibil ca Uniunea Europeană, în forma dictatorială şi antihristică existentă acum, să se destrame.

Evident, ne aşteaptă ani grei. Poate ar trebui să ne gândim serios să punem şi noi de o I.R.A.! Oricum, o listă cu cei care-şi „vor aduce lor înşile grabnică pieire“ se poate întocmi cu uşurinţă chiar din presă, care reprezintă „câinele de pază al democraţiei – dacă nu va ajunge şi ea, cumva, doar un câine de companie“, cum remarcase, recent, dr. Mihai Miron, preşedintele Uniunii Ziariştilor Profesionişti.

28 iunie 2008

            ADDENDA. Dar, iată că sîmbătă, 24 mai 2010, s-a revărsat iarăşi un puseu de prostie din partea vorbeţilor de pe aproape toate posturile de televiziune: s-a comentat pozitiv noua paradă a pederaştilor, intitulată pompos „Marşul diversităţii“, deşi nu a fost decît o panaramă ca şi în celelalte dăţi – dar cu cheltuieli bugetare mai mari decît anterior, deoarece a fost păzită de mai mulţi poliţişti decît pederaşti demonstranţi! În timp ce, seara, la buletinul de ştiri de la ora 20, de la TVR1, un tîmpit de prezentator – cu o mutră sobră, ca să pară mai convingător – vorbise elogios de abjecta exhibiţie a pederaştilor, dar se exprimase peiorativ despre demonstraţia organizaţiei naţionaliste Noua Dreaptă, numind-o „aşa-zisul (sic) Marş al Normalităţii“. De ce „aşa-zisul“, măi, tîmpiţelule, cînd a fost un marş autentic al Normalităţii, al valorilor moralei ortodoxe?! Să înţeleg că ţi-ar place ca fiul tău să fie sodomizat de un poponar de la Accept, iar fiică-ta să devină o lesbiană, ca să se înscrie în „diversitate“?!

            23 mai 2010, Duminica Rusaliilor

                                                                                        Vasile I. ZĂRNESCU

A venit vremea scadentei

Posted by Stefan Strajer On May - 22 - 2010

A venit vremea scadentei

Editorial de Grigore L. Culian

Fostul securist si mic nomenclaturist Traian Basescu devine pe zi ce trece tot mai agresiv. Atat in vorbe, cat si in fapte. Daca in timpul asaltului pentru un nou mandat  la Palatul Cotroceni i-a aburit pe romani ca le va creste salariiile si pensiile cu 50 la suta, micul servitor ceausist isi asmute acum potaia de serviciu (premierul-fantoma Emil Boc, cel care pastoreste guvernul din ghereta de la poarta Cotrocenilor) impotriva supusilor, ordonandu-i sa faca exact invers, adica sa taie 25 la suta din salariile bugetarilor si 15 la suta din pensii si ajutorul de somaj. Deh, e criza si populatia (ca de o Natiune Romana nu mai poate fi vorba!) trebuie sa faca sacrificii pentru binele Patriei si viitorul ei!

Daca aveti memoria scurta, am sa va reamintesc faptul ca Primul Marinar al  tarii promisese poporului suveran, in timpul suspendarii, ca il va consulta, din trei in trei luni, in Piata Universitatii. Fraierii au ramas cu promisiunea, dom’ Traian si-a pus sacii in caruta si…“pupat Piata Endependentei” lui Caragiale. Numai ca, surpriza: dupa anuntul cu taierea salariilor, pensiilor si ajutorului de somaj (plus alte “ajustari” care lovesc in painea copiilor si a familiilor nevoiase), pensionarii si-au amintit brusc de promisiunea cu “consultarile” din Piata Universitatii si de proverbul “daca nu vine Mohamed la munte, vine muntele la Mahomed”. Cum presedintele ales s-a facut nevazut de atunci, i-au facut ei o vizita la Palatul Cotroceni. Una “utila” si “fructuoasa”, dar care s-a lasat cu huiduieli, incaierari cu jandarmii, injuraturi, arderi de portrete prezidentiale, cativa “agresori” spitalizati si alte incidente neprevazute de SPP-istii de la Inalta Poarta.

In spatele perdelelor, alesul privea ingandurat si se gandea ce minciuna sa mai inventeze pentru a linisti spiritele. A urmat o noapte alba (poate si o sticla de whisky din cel mai bun si unu-doua pachete de tigari!), convocarea de urgenta a “Consiliului de Coroana”, a serviciilor secrete, a femeii de serviciu si a gradinarului, pentru identificarea autorilor rebeliunii…pensionare. Spre dimineata, au aparut, buimaci: premierul Boc, chemat de la poarta, unde facuse planton toata noaptea; Elena Udrea, ravasita si foarte ingrijorata de moralul sefului, si “buldogul” Vasile Blaga, jupanul de la Interne, care nu dormise toata noaptea si bause zeci de cafele lucrand la “planul de masuri”. Pe la 10, a iesit dintr-un tufis si “Nasul” Radu Moraru, responsabil cu intoxicarea mediatica de la pranz, cand urma sa aiba loc conferinta de presa cu ziaristii, unde micul discipol al lui Ceausescu urma sa raspunda la intrebari (unele dinainte stiute, altele de decor).

Conferinta de presa s-a desfasurat conform scenariului: presedintele a vorbit singur, si-a aparat primul-ministru si clientela politica din jurul lui – care au tocat banii romanilor in campanie pentru a-l reaseza pe dom’ Traian in jiltul de la Cotroceni – si a dezvaluit culisele deranjului din ziua precedenta: pensionarii au fost manipulati de o parte a presei (care “dezinformeaza”) si de politicieni “diletanti” (care incita la violenta)!             

Voi incerca, in cele ce urmeaza, sa-l readuc cu picioarele pe pamant pe presedintele –                      jucator, reamintindu-i ceea ce stie foarte bine, dar refuza cu incapatanare sa-si asume. In ultimii 20 de ani, desi a vazut Revolutia la televizor, cum singur o recunoaste, romanii i-au dat totul lui Traian Basescu: ministru al Transporturilor de mai multe ori, doua mandate de primar al Capitalei, doua de presedinte al Romaniei, un prim-ministru obedient, Emil Boc, pe care si l-a dorit si cu ajutorul caruia are controlul total asupra institutiilor statului (Armata, Politie, Servicii Secrete, Parchet, DNA etc.) si o majoritate in Parlament. Deci, toate parghiile Puterii si sansa de a face din Romania un stat modern, care sa asigure populatiei un trai decent si un viitor mai bun generatiilor viitoare.

Ce le-a dat Traian Basescu, in schimb, romanilor? 20 de ani de politicianism ieftin, coruptie generalizata, clientelism, jaf calificat din averea statului, scandal, mizerie, suferinta si lipsa sperantei. Dovada: peste 3 (trei) milioane de romani si-au parasit tara in ultimii 20 de ani, cautand un trai mai bun pe alte meleaguri; zeci de mii de tineri au luat drumul exilului si traiesc azi in toate colturile lumii; Romania si-a vandut pe nimic bogatiile naturale si sistemul financiar-bancar, fiind datoare pentru mai multe generatii marii finante mondiale. Daca nu ma insel, Ceausestii au fost executati in Ziua de Craciun 1989 pentru subminarea economiei nationale, adica pentru aceleasi fapte de care se fac vinovati conducatorii Romaniei din ultimii 20 de ani, inclusiv Traian Basescu. Cred ca a venit vremea scadentei si protestul pensionarilor jefuiti a fost numai primul semnal…

New York, 19 mai 2010

NR. Alte articole de Grigore L. Culian puteti citi accesand linkul www.nymagazin.com

Procesul Goma: deruta magistraţilor?

Posted by Stefan Strajer On May - 15 - 2010

Procesul Goma: deruta magistraţilor?

Autor: Valerian Stan

Se împlinesc astăzi fix patru ani de când Paul Goma s-a adresat justiţiei cerînd să se pună capăt campaniei de denigrare şi discreditare împotriva sa. Cum se ştie, de-a lungul a mai multor ani, mai mulţi „critici” ai săi l-au acuzat în repetate rânduri de antisemintism şi negaţionism. În cererea de chemare în judecată, împreună cu istoricul Mircea Stănescu şi avocata Eugenia Crângariu, am arătat în detaliu de ce acuzaţiile aduse scriitorului în exil erau neîntemeiate şi injuste. Prin aceeaşi cerere dar şi prin depoziţiile în faţa instanţei am mai arătat şi în ce au constat prejudiciile aduse prestigiului, onoarei şi dreptului la propria imagine ale reclamantului. La instanţa de fond, Judecătoria Sectorului 1 din Bucureşti, procesul a durat mai bine de doi ani şi jumătate, până în decembrie 2008. Numărul mare al pârâţilor, ca şi faptul că unii aveau domiciliul în străinătate, a făcut ca procedural judecata să fie destul de complicată. Dar chiar şi aşa, doi ani şi jumătate pentru judecarea „pe fond” a dosarului au fost prea mulţi, şi prea departe de cerinţa judecării cauzelor „într-un termen rezonabil”.

Ce a urmat a fost însă şi mai şi. Mai întâi că decizia instanţei şi motivarea ei, la care am să mă refer imediat pe larg, au fost sub orice aşteptări. Nu în sensul că Paul Goma, atunci când a hotărât să se adreseze justiţiei, şi noi, cei care i-am fost alături apoi, ne-am fi aşteptat prea încrezători la ceea ce într-o ţară cât de cât normală am fi avut tot dreptul să ne aşteptăm. Ci în sensul că  pronunţînd o sentinţă vădit nedreaptă, judecătoarea – Ioana Anton, pre numele ei – nu a făcut nici cel mai mic efort ca să salveze măcar aparenţele. Apoi că a trebuit să treacă nu mai puţin de un an şi patru luni ca să fie acceptat apelul la hotărârea instanţei de fond. Îndeplinirea procedurilor presupunea şi în această fază un număr de cheltuieli, mai ales cu traducerea hotărârii judecătoreşti şi cu citarea pârâţilor din străinătate, pe care Paul Goma şi susţinătorii nu le mai puteau acoperi. Iar lucrul acesta a făcut ca de la înregistrarea cererii de chemare în judecată şi până la primul termen al primei căi de atat (3 mai 2010) să treacă mai bine de patru ani. Ceea ce ne spune că până la finalul procesului, deci până când se vor judeca apelul şi recursul, ideea de „termen rezonabil” va fi devenit ceva de-a dreptul contrar ei.

Revenind la hotărârea Judecătoriei Sectorului 1, aşa cum am arătat deja pe larg în motivarea apelului trimis Tribunalului Bucureşti, soluţia a fost una profund netemeinică şi nelegală, cu deosebire în raport cu principala concluzie a instanţei, aceea că, prin articolele şi celelalte materiale ale lor, prin care l-au acuzat în mod repetat de antisemitism şi negaţionism, pârâţii s-ar fi situat în limitele libertăţii de exprimare iar reputaţiei scriitorului calomniat nu i-ar fi fost adusă nicio atingere.

Citeşti şi pur şi simplu nu ai cum să înţelegi că un judecător a putut să scrie aşa ceva. În cererea de chemare în judecată, a fost arătat cum nu se putea mai explicit că, prin ceea ce au făcut de-a lungul a mai multor ani, cei chemaţi în judecată au adus atingeri grave şi ilegitime reputaţiei şi onoarei scriitorului calomniat, dreptului său la propria imagine – prin încălcarea îndatoririlor şi responsabilităţilor care le reveneau în exercitarea libertăţii de exprimare, astfel cum aceste îndatoriri şi responsabilităţi erau şi sunt stabilite prin art 30 alin (6) din Constituţia României, respectiv prin art 10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Potrivit textului precizat al Convenţiei europene, exercitarea libertăţii de exprimare poate fi supusă prin lege unor restrângeri „pentru protecţia (…) reputaţiei sau a drepturilor altora”. Ce a răspuns la toate acestea judecătoarea Anton? Nici mai mult nici mai puţin că dacă instanţa ar fi dat curs principalei solicitări pe care Paul Goma i-a adresat-o, aceea ca denigratorii săi să înceteze acţiunile lor calomniatoare, ar fi însemnat să dispună o restrângere a libertăţii de exprimare a împricinaţilor care, atenţie, nu ar avea ca bază legală un „text de lege intern”. Ceea ce e perfect fals, iar lucrul ăsta îl ştie până şi un student – mai sârguincios, e adevărat – din anul întâi de la drept. Pe de o parte pentru că în dreptul intern această restrângere este statuată demult şi bine prin chiar textul legii fundamentale, Constituţia României, care, la art 30 („Libertatea de exprimare”) stabileşte neechivoc, într-o formulare foarte clară pentru oricine şi în deplină conformitate cu prevederile Convenţiei europene, că „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”. Pe de altă parte, Convenţia europeană (tratat internaţional ratificat de România) face ea însăşi  parte din dreptul intern, potrivit art 11 alin 2 din aceeaşi Constituţie a României: „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.

 

Pe timpul judecării procesului la instanţa de fond, celebra Casă de avocaţi Muşat & Asociaţii, care îi apăra pe nu mai puţin celebrii pârâţi Nicolae Manolescu, Andrei Oişteanu, Ion Vianu şi Carmen Muşat (consoarta celebrului maestru omonim), prin întâmpinarea depusă la cererea de chemare în judecată, a insistat că în speţă ar fi incidente principiile statuate de Curtea europeană a drepturilor omului în motivarea mai multor cauze (menţionate ca atare de domnii avocaţi), principii potrivit cu care în cazul „persoanelor publice” limitele criticii acceptabile sunt mai largi decât pentru persoanele obişnuite. Muşat şi asociaţii săi au invocat trei cauze: „Lingens” şi „Dichand şi alţii” contra Austriei, respectiv „Marc Thoma” contra Luxemburgului. Cum au făcut-o? Denaturat şi falsificator. S-au pretat la aşa ceva nişte avocaţi atât de celebri şi clienţii lor încă şi mai celebri?  Bineînţeles că s-au pretat! Pentru că am mai scris despre asta („Procesul Goma: deruta pârâţilor”, în august 2007), aici voi fi cât se poate mai scurt. În toate cele trei cauze limitele libertăţii de exprimare fuseseră analizate exclusiv în legătură cu activitatea şi comportamentul unor politicieni şi demnitari publici. Iar CEDO a stabilit de fiecare dată, deplin justificat, că în cazul politicienilor şi al persoanelor care ocupă funcţii publice sau de demnitate publică limitele libertăţii de exprimare sunt mai largi decât în cazul celorlalte persoane. „Spre deosebire de indivizii obişnuiţi”, a arătat constant Curtea, „politicienii trebuie să accepte în mod inevitabil şi conştient verificarea strictă a fiecărui cuvânt şi faptă, atât din partea jurnaliştilor cât şi a marelui public şi, în consecinţă, trebuie să dovedească un grad mai mare de toleranţă”. Denaturarea şi falsificarea la care a recurs Muşat & Co a constat în aceea că, pe de o parte, au fost trecute sub totală tăcere „circumstanţele” respectivelor cauze (din care s-ar fi putut afla că în fiecare dintre ele fusese vorba despre critici aduse exclusiv unor „politicieni şi funcţionari publici”) iar pe de altă că s-a extrapolat la Paul Goma, samavolnic şi dolosiv, calitatea pe care Curtea a avut-o în mod precis determinat în vedere atunci când a statuat cum a statuat. Deci, acolo unde motivarea Curţii vorbea exclusiv de „politicieni şi funcţionari publici”, Muşat şi ai săi au scris, fraudulos şi cu de la ei putere, „persoane publice”. Iar asta pentru ca, aşa cum odinioară procedaseră şi generalul Pleşiţă şi camarazii săi torţionari, lui Paul Goma să i se închidă gura şi să fie încadrat acolo unde l-ar fi vrut dintotdeauna şi pentru totdeauna încadrat cei pe care el nu i-a iertat niciodată cu judecata sa dreaptă şi cu cuvântul său tăios.

Să continuăm, dară. Am văzut cum, vrînd să justifice atacurile trecute şi viitoare ale clienţilor lor la adresa lui Paul Goma, avocaţii unora dintre pârâţi n-au avut nici cea mai mică problemă să invoce denaturat şi fraudulos nu mai puţin de trei hotărâri ale Curţii de la Strasbourg. Sigur că ştiam şi ştim şi noi că vremurile pe care le trăim nu sunt nici ele prea faste pentru dreptatea care aşteaptă demult să-i fie făcută lui Paul Goma în ţara sa. La fel, ştiam şi ştim demult cât de atent privesc uneori magistraţii la mai marii zilei şi că unii dintre ei sunt atât de independenţi încât singura decizie pe care o pot lua ei înşişi e dacă poartă sau nu pălărie. Şi totuşi, că judecătoarea din acest dosar nu va pune lucrurile la punct măcar în această privinţă îmi era imposibil să mă gândesc. Cum ar putea, îmi spuneam eu, să se facă judecătoarea că nu vede aceste lucruri când înţelege şi ea bine că acest dosar – c-o fi albă, c-o fi neagră – va ajunge mai devreme sau mai târziu şi la judecata istoriei? Biet naiv ce sunt, am îmbătrânit degeaba… Bref: doamna judecătoare nu numai că nu a pus la punct falsurile grosoloane care i-au fost propuse, dar şi le-a mai şi însuşit cu seninătate şi, mai mult şi mai grav, şi-a adus ea însăşi „aportul” la măsluirea motivării unei sentinţe ruşinoase.

Concret, ca să „motiveze” de ce îi refuză scriitorului protecţia care îi era şi îi este garantată prin Constituţia României şi prin Convenţia europeană, magistratul a ales să invoce el însuşi, răstălmăcite, alte trei hotărâri ale Curţii europene. Este vorba de cauzele „Unabhängige Initiative Informationsvielfalt” şi „Oberschlick”, ambele împotriva Austriei, şi „Dalban” împotriva României. Şi în aceste trei cazuri, ca şi în celelalte trei invocate de pârâţi, a fost şi este vorba despre condamnarea de către instanţele naţionale a unor ziarişti (publicaţii) care aduseseră critici nu unui scriitor, ca Paul Goma, ori altor asemenea persoane, ci unor politicieni şi demnitari publici. În cele două cauze  împotriva Austriei, amintite mai sus, fusese vorba despre politicieni din Partidul Libertăţii din Austria şi liderul lor de extremă dreaptă (fost parlamentar şi guvernator al unuia dintre landurile Austriei) Jörg Haider, iar în cauza împotriva României de politicianul şi demnitarul (fost senator PDSR) Radu Timofte. În aceste cauze Austria şi România au fost condamnate pentru violarea Convenţiei europene (art 10 – „Libertatea de exprimare”). Şi cu aceste trei ocazii Curtea a reiterat insistent principiul după care în cazul „politicienilor”, şi în general al „funcţionarilor publici”, limitele libertăţii de exprimare sunt mai largi decât în cel al celorlalţi indivizi întrucât aceştia este firesc să accepte verificarea strictă a activităţii şi atitudinilor lor şi, prin urmare, trebuie să de dovadă de un grad mai mare de toleranţă. Motivînd astfel, CEDO a făcut de fiecare dată trimitere explicită la propria hotărâre – tocmai din 1986, dar mereu actuală şi de referinţă inclusiv pentru Curte – din cauza „Lingens” împotriva Austriei. Hotărâre pe care, cum am arătat şi săptămâna trecută, au invocat-o şi avocaţii calomniatorilor lui Paul Goma – însă au făcut-o falsificat şi manipulator, trecînd sub tăcere faptul că libertatea de exprimare a ziaristului Peter Lingens fusese apărată în raport nu cu un scriitor ori cu o altă asemenea persoană ci – bineînţeles! – cu un politician şi demnitar al statului austriac, Bruno Kreisky, cancelar federal şi preşedinte al Partidului Socialist Austriac.

Aşadar, recapitulînd: pentru a justifica cu orice preţ prejudiciile aduse prestigiului, onoarei şi imaginii publice a scriitorului Paul Goma, pârâţii, avocaţii lor – dar, încă şi mai grav, instanţa de judecată însăşi – au invocat în mod denaturat şi cu totul nepertinent nu mai puţin de şase decizii ale Curţii europene.

Şi ca şi cum toate acestea n-ar fi fost de ajuns, instanţa de fond a mai „motivat” şi că Paul Goma nu a făcut dovada că i-ar fi fost adusă vreo atingere prestigiului, onoarei şi dreptului la propria imagine. Iar asta în condiţiile în care în cererea de chemare în judecată cât şi pe întreg parcursul procesului am arătat în mod detaliat şi argumentat, inclusiv cu numeroase exemple din istoria mai îndepărtată şi mai recentă, că pentru orice persoană, indiferent de statutul său – dar mai ales pentru una cu statulul intelectual al scriitorului în exil – acuzaţia de antisemitism şi negaţionism constituie o pată foarte greu de şters asupra prestigiului, operei şi vieţii acesteia. Aşa cum am arătat în motivarea apelului la sentinţa Judecătoriei (dar şi în cererea de chemare în judecată), „Caracterizarea ca antisemit şi negaţionist expune pe oricine desconsiderării, dispreţului şi oprobriului public, afectîndu-i în mod grav prestigiul, onoarea şi imaginea publică. Iar lucrul acesta se întâmplă cu atât mai mult în societăţi – precum cea românească – în care antisemitismul (rasismul, xenofobia etc) şi negaţionismul (contestarea sau negarea Holocaustului) nu constituie doar o abatere de la nişte norme nescrise, facultative, de ordin etic şamd, ci şi o încălcare a legii sancţionată cu închisoare până la 5 ani – în conformitate cu art 5 şi 6 din OUG nr 31//2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob”. Deşi lucrurile acestea – care altfel sunt pentru oricine clare ca lumina zilei – i-au fost arătate pe larg pe timpul procesului, în „motivarea” soluţiei sale instanţa de fond a evitat să facă cea mai neînsemnată referire la ele. Încât, aşa cum de asemenea am arătat în apel, „oricine citeşte sentinţa acestei instanţe nu are cum să nu se întrebe: Cum poate să fie logic să se afirme că o persoană care a fost acuzată prin numeroasele articole şi alte materiale denigratoare ale pârâţilor că a comis asemenea infracţiuni nu a suferit niciun prejudiciu, nu i-au fost afectate în vreun fel prestigiul, onoarea şi dreptul la imagine?”

În sfârşit, pe timpul procesului la instanţa de fond au fost probate prejudiciile de natură foarte diversă pe care Paul Goma le-a avut de suferit din cauza faptelor ilicite ale pârâţilor. A fost dat inclusiv exemplul celor întâmplate în 2007, când, în considerarea operei sale scriitoriceşti şi a luptei de peste patru decenii împotriva totalitarismului comunist, Consiliul local Timişoara i-a conferit lui Paul Goma titlul de cetăţean de onoare al acestui municipiu. Din cauza acuzaţiilor denigratoare care îi fuseseră aduse anterior în mod sistematic de către pârâţi şi a afectării imaginii şi prestigiului său în unele medii ale percepţiei publice, ambasadorul Israelului la Bucureşti a intervenit pe lângă Primăria Timişoara ca lui Paul Goma să-i fie retras titlul tocmai acordat. Intervenţia diplomatului israelian nu a avut rezultatul reclamat – ba dimpotrivă – atât pentru că scriitorul şi militantul anticomunist se bucură, deplin justificat, de aprecierea timişorenilor şi a majorităţii compatrioţilor săi cât şi pentru că demersul diplomatic în cauză încălcase un număr de norme elementare ale relaţiilor diplomatice, statuate în principal prin Convenţia de la Viena din 1961 (articolul 41, între altele). Deşi deznodământul a fost acesta, ca să mai pun şi această ultimă întrebare, oare nu avea judecătoarea chiar şi numai în exemplul pe care l-am dat – şi la care de asemenea s-a ferit să facă orice referire în „motivarea” soluţiei sale – o probă concludentă a răului cauzat lui Paul Goma de calomniatorii lui?

N.R. Text publicat in seriale si-n New York Magazin – publicatie editata de catre Grigore Culian la New York.

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (VII)

Posted by Stefan Strajer On May - 13 - 2010

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (VII)

Autor: Nicolae Balint

 

După Al Doilea Război Mondial, intrată şi ea în sfera de dominaţie comunistă, Ungaria s-a văzut confruntată cu o nouă realitate ce impunea o nouă politică şi în domeniul informaţiilor. Sub directa îndrumare a NKVD, nou createle organe de informaţii maghiare şi-au moderat pentru un timp acţiunile de spionaj împotriva României. Însă nu s-a renunţat definitiv la acestea. Acţiunile ce au fost desfăşurate ulterior acestui moment, au fost însă mult mai atent concepute, desfăşurate şi disimulate, mai ales că, tot ceea ce se întâmpla în această sferă a informaţiilor era foarte atent monitorizat de consilierii sovietici prezenţi în Ungaria până în deceniul şapte al secolului XX. De altfel, în foarte multe situaţii, NKVD a cunoscut aceste acţiuni, însă nu a intervenit pentru că era direct interesat de menţinerea unei situaţii de „conflict îngheţat” între România şi Ungaria. Binenţeles, că în propriul beneficiu, fapt mai mult decât evident în timpul regimului Mihail Gorbaciov.        

 

Foto. Visatorii maghiari de azi ai reocuparii Transilvaniei

Patru variante pentru Transilvania

Tratatul ce urma să se încheie în cadrul Conferinţei de la Paris (1946), avea în vedere principiile cuprinse în documentele încheiate cu România în septembrie 1944, respectiv cu Ungaria în ianuarie 1945. Invocând diverse pretexte, partea maghiară a încercat să deplaseze cât mai spre est graniţa comună cu România. Győngyősi Janos, ministrul maghiar de Externe, avea dealtfel pregătite patru variante pentru Conferinţa de la Paris. O primă variantă avea în vedere crearea unei Transilvanii independente. O alta, propunea legarea la Ungaria, printr-un coridor, a zonei secuieşti din interiorul arcului carpatic. O a treia variantă, a fost cea de anexare la Ungaria a unui teritoriu din vestul României – circa 22.055 km2 – ce cuprindea mai multe judeţe din această parte a statului român (pentru recuperarea a circa 500.000 de etnici maghiari, urmau practic să intre sub dominaţie maghiară peste 900.000 de etnici români). În fine, cea de-a patra variantă propunea organizarea unui refendum privind viitorul Transilvaniei. Niciuna din aceste variante, nu a fost luată în consideraţie pentru simplul motiv că nu ţinea seama de realităţile etnice şi istorice din Transilvania. În plus, Ungaria nu era în situaţia de a pune condiţii, având în vedere atât atitudinea ei din timpul războiului, cât şi politica promovată faţă de evrei.

Spionaj, diversiune şi propagandă antiromânească

Deşi se aflau într-o situaţie cât se poate de ingrată după război – lipsuri materiale, nesiguranţa locului de muncă pentru propriile cadre, viitor politic incert – organele de informaţii şi siguranţă româneşti au reuşit să depisteze şi să probeze mai multe acţiuni ale spionajului maghiar care erau îndreptate împotriva României. Numai în perioada 1945 – 1948, au fost depistate 17 organizaţii subversive care acţionau pe teritoriul statului român şi care, sub o formă sau alta, erau legate de Budapesta. Printre cele mai active s-au dovedit a fi „Mişcarea de Rezistenţă”, „Hungarista”, „Asociaţia anticomunistă de tineret”, „Brigada Fulger”, etc. Atitudinea suspect de tolerantă a nou createlor organe de informaţii comuniste maghiare, s-a observat şi în cazul generalului Dalnoki Veress, fost comandant horthyst al Corpului de Armată maghiar dislocat la Cluj după Diktatul de la Viena din august 1940. Acesta a creat un centru subversiv  la Budapesta ce întreţinea legături permanente cu elemente revizioniste din Transilvania, susţinând material operaţiunile acestora. Acţiunile lui Dalnoki Veress vizau atât obţinerea de informaţii despre situaţia minoritarilor maghiari, cât şi răspândirea clandestină de material de propagandă cu caracter revizionist, având drept scop slăbirea încrederii în capacitatea de organizare şi administrare a autorităţilor româneşti reinstalate în teritoriul cedat. Totodată, la sugestia discretă a Budapestei, o serie de elemente ultranaţionaliste din Transilvania au primit indicaţia de a intra în MADOSZ, militând astfel legal, dar sub faldurile unei noi ideologii care le permitea însă, disimulat, să promoveze vechile teze iredentiste. În acelaşi timp, contele Teleki Adam a pus bazele „Partidului Popular Maghiar”.      

                                                   (va urma)

NICOLAE  BALINT

 

CASETA

Tabel cu persoane din judeţul Mureş, semnalate după 1.04.1947 ca făcând parte din

                    agentura Serviciului Maghiar de Informaţii din România

Nr.crt.                Numele şi prenumele                  Localitatea
1. Beldy          (?) Târnăveni
2. Csiki Francisk Tg. Mureş
3. Csiki Pista Tg. Mureş
4. Haller Ştefan (soţia şi fiica sa) Târnăveni
5. Hubert Ernő Târnăveni
6. Kovacs        (?) Tg. Mureş
7. Kovacs Albert Tg. Mureş
8. Pataki         (?) Tg. Mureş
9. Petery         (?) Târnăveni
10. Szikozai Sandor Tg. Mureş
11. Sas    Ioan Tg. Mureş
12. Wolfgang  Mihaly Tg. Mureş
13. Wolforth Mihail Tg. Mureş

 

N.R. Puteti citi alte texte ale domnului Nicolae Balint la: www.nicolaebalint.wordpress.com

A.O.Ş.R.: o „gaură neagră“ în buget!

Posted by Stefan Strajer On May - 13 - 2010

 A.O.Ş.R.: o „gaură neagră“ în buget!

Autor: Vasile Zarnescu 

Motto: „Cei mari nu sunt mari decît pentru că noi suntem în genunchi.

Să ne ridicăm!“

Maxim Pale

 

Zilele trecute, aproape toate mass media au făcut mare tapaj de faptul că „la M.A.I., S.R.I. şi S.I.E. se angajează bucătari şi cameriste pentru casele de protocol şi căminele de garnizoană cu un milion de euro“. În articolul din 28 aprilie 2010, ziarul PUTEREA detaliază citînd din proiectul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului pe care se bazează angajarea personalului respectiv, explicîndu-se că este vorba de „excepţia unui procent de 15% din totalul posturilor care urmează să devină vacante“. Această exprimare idioată – „un procent de 15 procente“, deşi într-un procent nu pot încăpea mai multe procente! – se repetată în toate articolele şi este preluată, probabil, din chiar proiectul O.U.G., ceea ce nu ne miră, dat fiind că este un guvern de incompetenţi.

Dar, dincolo de exprimarea agramată, respectivele publicaţii, printre care şi România liberă, relevă că, astfel, se ajunge la „peste 1,1 milion de euro“ şi se insinuează că această sumă ar însemna, evident, foarte mult!

 

 

Ce bani primesc academicienii care l-au curtat pe Băsescu

 

Iată, însă, ce dezvăluia, în 14 martie 2010, ziarul Adevărul: „Potrivit propunerilor de finanţări înaintate Ministerului de Finanţe, în 2010, AOSR ar urma să primească de la bugetul de stat peste 8,2 milioane de lei (peste 2 milioane de euro), din care 1,3 milioane de lei (317.000 de euro) numai pentru salariile membrilor“. Or, să remarcăm că, pentru trei instituţii esenţiale ale statului – M.A.I., S.R.I. şi S.I.E., care au, împreună, zeci de mii de salariaţi – se preconizează să se aloce 1,1 milioane euro pentru o jumătate de an. Dar pretinsa instituţie „de utilitate publică“ numită Academia Oamenilor de Ştiinţă din România (A.O.Ş.R.) – care are doar vreo treizeci de salariaţi şi vreo 230 de membri-„academicieni“, care iau indemnizaţii grase degeaba – primeşte peste două milioane de euro anual. Publicaţiile respective, care, acum, dezavuează, clamînd în cor, suma alocată pentru bucătarii şi cameristele sezoniere de la instituţiile care prezervă securitatea naţională, în acele zile nu se arătaseră interesate de risipa făcută cu subvenţionarea A.O.Ş.R.!

Trebuie, totuşi, să încercăm să determinăm care sunt cheltuielile salariale cu cei din conducerea A.O.Ş.R.: putem deduce, conform Legii nr. 31/2007 privind reorganizarea şi funcţionarea A.O.Ş.R. (modificată ulterior prin Legea nr. 296/2007 şi Legea nr. 241/2009), că au aceste lefuri prezumtive – dar doar pentru că stau la taclale.

Salariile şi indemnizaţiile din A.O.Ş.R. – o pleaşcă nemeritată

Preşedintele A.O.S.R., „g-ral (r.) prof. univ. dr. Vasile Cândea“, are un salariu „de membru al guvernului“ – deci, de ministru, de minimum 6.500 lei, la care se adaugă sporul de 25 la sută pentru vechime în muncă din salariul de ministru, adică încă 1.625 lei, apoi, sporul de conducere de 20 la sută din indemnizaţie, adică încă 400 lei: un total minim de 8.125 lei. La aceasta se adaugă indemnizaţia de membru titular de 2.000 lei. În final: 10.125 lei sau, ca să sune mai impresionant, dar tot banii ăia sunt, 101.250.000 lei vechi! Plus alte sporuri, diurne etc. Adică un salariu realmente nesimţit, fiindcă vine 2-3 ore pe zi, cîteva zile pe săptamînă, ca să stea, efectiv, la palavre cu alţi octogenari, în biroul său somptuos, unde-l aduce maşina cu şofer, pe banii, evident, ai A.O.Ş.R. – adică, de fapt, ai noştri! (În paranteză fie zis, pînă în decembrie 2009, mai primea şi pensia de general în retragere, de circa 5.000 lei. Deci, în total, băga la teşcherea 15.125 lei, adică peste 151de milioane de lei!).

Calculul este la fel şi pentru ceilalţi membri din conducere – Prezidiu, Consiliu de Onoare (A.O.Ş.R. are şi aşa ceva!!!), Consiliu director (vreo 20 de indivizi) –, care pornesc de la nivelul de secretar de stat, adică minimum 4.500 lei, cu sporurile aferente. Şi toţi fac acelaşi lucru: discută palavre şi-şi împart, între ei, diplome, organizează, cu mari cheltuieli, diferite „simpozioane“, fără nici o consecinţă ştiinţifică, dar prin care să lase impresia că fac ceva. Un alt exemplu elocvent, în acest sens, este secretarul ştiinţific al A.O.Ş.R., „Prof. Univ. Dr. Doru-Sabin Delion“, care vine o zi pe săptămînă la birou, în rest este plecat în diverse locuri din ţară şi, mai ales, din străinătate, dar exclusiv pe banii A.O.Ş.R., căci, conform legi sus-amintite, membrii A.O.Ş.R. au dreptul la diurnă pentru deplasări. Ce face acest Doru Delion în ţară şi în afara ţării pentru A.O.Ş.R.?! Un mare nimic, pentru care ia o traistă de bani degeaba: circa 8.025 lei, adică peste 80 de milioane de lei vechi, la care se adaugă sumele încasate de la alte instituţii de stat la care „lucrează“!

O primă concluzie: trebuie interzis cumulul de funcţii bugetare!

Ion Basgan – mason filantrop sau calic?!

La fel este situaţia salarială pentru vicepreşedintele Ion Basgan, pe care Academia Caţavencu îl numeşte „Ioan Bâzgan“, fiindcă voise, probabil, să-l poreclească Mâzgan. Într-adevăr, acesta a fost numit de către Vasile Cândea, în decembrie 2009, vicepreşedinte interimar, din 15 decembrie 2009 pînă în 11 martie 2010 – cînd avea să aibă loc Adunarea generală a A.O.Ş.R., care trebuia să-l autentifice pe funcţie. Dar A.O.Ş.R. nu a publicat, pe site-ul său, procesul verbal al respectivei adunări generale, care l-a declarat şi pe preşedintele Traian Băsescu membru de onoare al A.O.Ş.R.! Iată ce se scria despre Ion Basgan în articolul „Ion Basgan – senator necunoscut in Teleorman, dar prezent printre miliardari“: „Pentru teleormăneni, pentru liberali, Ion Basgan nu reprezintă prea mult. Pentru naţiune, însă, DA! Parlamentar de Teleorman, senatorul Ion Basgan, cu numai 25-26 milioane euro, este, totuşi, şi el prins în topul celor 500 de miliardari, chiar dacă pe la pagina 302. Lansat în afaceri în ’91, Ion Basgan a fost propulsat în 2004 şi în politica teleormăneană, dar cam degeaba. Senatorul a riscat răspunsul la cîteva întrebări, spre deliciul celor care l-au votat, dar nu l-au cunoscut. Astfel, aflăm c …citeste toata stirea“ (cf. Gazeta de Teleorman din 17 octombrie 2008, Alexandria). Din păcate, site-ul respectiv a fost suspendat, aşa că apelăm la conducerea revistei să posteze, aici, la comentarii, ştirea integrală, ca să putem avea imaginea completă a „deliciului“ teleormănenilor, care s-au adăpat la înţelepciunea liberală şi masonică bâzgană, după modelul rezultat din acest panseu profund, prin care Basgan echivalează – nici mai mult, nici mai puţin! – refuzul preşedintelui Traian Băsescu de a fi primit în A.O.Ş.R. cu refuzarea, de către unii, a Premiului Nobel: «„Faptul că preşedintele a refuzat poate fi considerat ca un gest făcut de alţii în cazul premiului Nobel. Şi premiul Nobel a fost refuzat“, susţine Ion Basgan, unul dintre vicepreşedinţii AOSR.». Acest panseu esoteric este prezentat, în Adevărul din 14 martie 2010, după subtitlul sarcastic, supra-subliniat de redacţia ziarului: «Ion Basgan: Băsescu a refuzat „Nobelul“ AOSR». Acesta este nivelul gîndirii „ştiinţifice“ a lui Ion Basgan-Mâzgan, a cărui operă de „om de ştiinţă“ este etalată în biografia sa, întinsă pe ½ de pagină, pe site-ul A.O.Ş.R.!

Ei, bine, ca multimilionar în euro trecut, din greşeală, în topul miliardarilor şi, mai ales, ca liberal mason „filantrop“ şi debordînd de „moralitate“, te-ai fi aşteptat ca Ion Basgan să renunţe la traista cu bani plătiţi de A.O.Ş.R. şi să o doneze, eventual, tot A.O.Ş.R., pe altarul ştiinţei. Dar, ca unul care cere încă 100 de miliarde de dolari de la S.U.A., precum şi alte peste 600 de milioane de euro de la PETROM, pentru drepturile de autor de pe urma invenţiei ilustrului său tată, nu poate să renunţe la cele peste şapte mii de lei de la statul român, via A.O.Ş.R. Dar nu pentru că ar fi calic: nu, ci pentru că, dacă nu-şi va primi verzişorii americani sau euroii austrieci de la PETROM-OMV – şi nu şi-i va primi, căci, se ştie, pe ce pun ăştia mîna nu mai restituie –, barem să rămână cu simbria de la A.O.Ş.R. primită pe de-a moaca şi plătită din banii noştri!

A.O.Ş.R. – instituţie de „nivel naţional“

Această titulatură pompoasă şi nereală serveşte la mărirea artificială şi ilegală a nivelului de salarizare din A.O.Ş.R.

Astfel, A.O.Ş.R. are şi o ditamai „directoare economică“, Maria Saşalovici, care are, în sediul central (din Splaiul Independenţei nr. 54), în subordine doar vreo 10 salariate – dintre care 6 (şase) sunt contabile – pentru care primeşte un salariu de instituţie „de nivel naţional“, cum  îi place ei să se împăuneze, ca să îşi justifice salariul necuvenit. Spre comparaţie, trebuie ştiut că Tribunalul Bucureşti are circa o sută de salariaţi, dar numai trei contabili! Este de reţinut şi faptul – foarte important – că această Maria Saşalovici a fost director administrativ la Spitalul Fundeni, cînd g-ralul (r.) Vasile Cândea conducea Clinica de cardiologie. Şi, conform unor informaţii incomplete, Maria Saşalovici a fost concediată pentru nereguli în activitatea ei. Apelăm la celelalte organe de presă preocupate de grija pentru banii publici – Academia Caţavencu, Adevărul, Gândul, România liberă ş.a. –, precum şi la instituţiile abilitate ale statului – Curtea de Conturi, Parchetul, D.N.A. etc. – să-i cerceteze activitatea de la Spitalul Fundeni şi, apoi, pensionarea ei urgentă pe caz de boală – dar, în realitate, ca să nu-i apară în carnetul de muncă faptul că fusese concediată disciplinar! –, apoi cum de s-a însănătoşit subit şi s-a angajat director administrativ la Primăria Sectorului 2, ca, în sfîrşit, protectorul ei de la Spitalul Fundeni, g-ral (r.) Vasile Cândea, să o „pescuiască“ şi să o aducă la A.O.Ş.R., unde „face legea“ – aşa cum am mai relevat în articolul „Cine conduce A.O.Ş.R.: o agramată sau un papă-lapte?!“ Acum, Maria Saşalovici pierde vremea la Paris – unii spun că pentru a-şi face concediul acolo. Dar, chiar cu leafa ei barosană, nu cred că îşi poate permite să stea o lună de zile la Paris. Care o fi, oare, şmecheria acestei plimbări în Capitala Luminilor?! Vrea să-şi „lumineze“ mintea-i îmbîcsită? Preşedintele A.O.Ş.R. Vasile Cândea a fost de mai multe ori, inclusiv anul trecut, la Paris, în misiunea ştiinţifică de împărţire a unor diplome. Oare i-a netezit drumul „pupilei“ sale, chiar dacă „pupila“ e cam băbătie?! Vom cerceta situaţia, căci, după cum v-aţi convins pînă acum, şi aceasta este dubioasă – ca tot ce ţine de A.O.Ş.R.!

După cum v-amintiţi din episodul întîi, „De cine-i este frică preşedintelui A.O.Ş.R.?!“, mîna a doua care-l acompania pe g-ralul (r.) Vasile Cândea la lansarea circularelor imbecile şi ilegale, analizate acolo, este ec. Maria Botezatu. Ea este şefa Serviciului Personal şi are doar patru subordonate. Dar şi ea este plătită ca şefă de serviciu „de nivel naţional“! La A.O.Ş.R. există şi un director de editură, Liviu-Mihai Sima, care are în subordine doar doi oameni, dar are salariul de director al „unei instituţii de nivel naţional“! El a fost încadrat prin concurs ca redactor, dar a fost promovat „pe linie internă“ ca director, pentru a i se recompensa gras obedienţa faţă de conducere.

La toate acestea adăugaţi indemnizaţiile celor circa 230 de membri ai A.O.Ş.R., dotările de lux, regia sediilor şi încă multe altele, toate constituind o risipă insuportabilă, imorală şi inadmisibilă, ca orice „gaură neagră“ în buget,  mai ales în această etapă de crah iminent al statului.

Cine controlează activitatea A.O.Ş.R.?! NIMENI!

A.O.Ş.R. – „instituţia-căpuşă“, cum o denumise, întemeiat, forumistul MAAT, înainte ca Academia Caţavencu să difuzeze clipurile publicitare cu „academiile căpuşă“ pe unele posturi TV! – cere bani de la buget ca să le dea nişte lefuri şi indemnizaţii babane unor indivizi care debordează de ştiinţă şi de „moralitate“. De fapt, bugetul cerut de A.O.Ş.R. de la Ministerul Finanţelor, relevat mai sus de Adevărul, este minimal, căci, din greşeală, doctoranda în economie Maria Saşalovici, în prostia ei patentă, a cerut la Ministerul Finanţelor bugetul pe 2010 dînd copy-paste pe bugetul din anul 2009 – dar întocmit şi cerut în 2008 –, fără să se gîndească la modificările bugetare implicate de Legea nr. 241/2009, care mărea cuantumul indemnizaţiilor şi extindea numărul membrilor A.O.Ş.R. cărora li se acordau acele indemnizaţii. De aceea, bugetul pe 2010 trebuia rectificat şi mărit cu mult. Dar a venit criza economico-financiară, iar sinecuriştii A.O.Ş.R. au fluierat a pagubă…

Şi aşa a apărut în mintea gerontocraţilor de la conducerea A.O.Ş.R. ideea creaţă să-l momească pe Traian Băsescu cu titlul „prestigios“ de membru de onoare al A.O.Ş.R., „alături de Louis de Broglie, Werner-Karl Heisenberg“ ş.a. – care fuseseră membri de onoare ai Academiei de Ştiinţe din România, existentă în etapa interbelică şi pe care clica din A.O.Ş.R. pretinde în mod fals că o reprezintă, ca să îşi confecţioneze o origine ilustră. Din această cauză, Academia Caţavencu îi numeşte, în articolul „Vivat Academia, vivat impostores“ – franc şi academic, adică pe latineşte –, „impostori“, ca să înţeleagă tot românul intelectual şi imparţial!

După puseul de critici  aduse de presă conducerii A.O.Ş.R., în urma scandalului A.O.Ş.R.-Băsescu din 11-12 martie 2010, totuşi, presa, cu două-trei excepţii, nu a mai zis nimic, Guvernul – altfel foarte vocal contra salariilor nesimţite – „a pus batista pe ţambal“, iar Parlamentul a tăcut ca mortu-n păpuşoi, căci mulţi parlamentari sunt membri ai A.O.Ş.R. De aceea, pe membrii A.O.Ş.R. îi doare-n pixul cu care semnează la primirea salariilor şi indemnizaţiilor „curat“ nesimţite, fiindcă ştiu că au proptele la „împărăţie“. Dar pînă cînd?!

 

 

Pupăncurismul din A.O.Ş.R. – sursă de risipă

 

Risipa banului public în A.O.Ş.R. face casă bună cu pupăncurismul, aşa cum am demonstrat în episoadele anterioare ale acestui serial, îndeosebi în articolul „Imaginea A.O.Ş.R. sluţită în mass media“.

În primul episod arătasem, încă din 25 februarie 2010, că preşedintele A.O.Ş.R., g-ralul (r.) Vasile Cândea, îl va face membru de onoare pe preşedintele Traian Băsescu ca să îl capaciteze să mai dea A.O.Ş.R. alţi bani de la buget – mizînd pe faptul că A.O.Ş.R. are, printre membrii săi „grei“ sub aspectul traficului de influenţă, mulţi apropiaţi de-ai şefului statului sau parlamentari, unii membri ai P.D.-L. În pregătirea acestui eveniment, ca urmare a pupăncurismului de care dau dovadă membrii A.O.Ş.R. şi g-ralul (r.) Vasile Cândea personal, au confecţionat nişte plăci de marmură pe care au inscripţionat – ghiciţi ce?!, nu, nu ghiciţi! – Decretul din 1940 al generalului Ion Antonescu prin care s-a aprobat revenirea la titulatura „Academia de Ştiinţă din România“ şi, evident, Decretul preşedintelui Traian Băsescu, prin care promulga Legea nr. 31/2007, sus-amintită. Alăturat, vedeţi pozele plăcilor de marmură, montate pe holul etajului întîi din sediul central.

Dacă ar fi venit la A.O.Ş.R. în 11 martie a.c., ca să-şi ia diploma de „academician de mâna a doua“ – cum o depreciază, întemeiat, caţavencii –, trebuia să taie panglica inaugurării sediului A.O.Ş.R., inclusiv a „dezvelirii“ celor două plăci-pupăncuriste. E-adevărat că, astfel, cele două plăci îi dau holului mai degrabă un aer de cavou decît de sediu academic – trimiţînd cu ideea la un cimitir, dar, oricum, se potriveşte cu fizionomia octogenarilor din A.OŞ.R., chiar dacă aerul de opulenţă dat de calculatoarele, mobilierul, covoarele scumpe şi design-ul modern te-ar duce cu gîndul la vigoarea creatoare! Opulenţa denotă doar risipa banului public – în rest, hormonis pausa, vorba „academicienilor“ de la Caţavencu!

Traian Băsescu trebuie să abroge Legea 31/2007

În cadrul politicii sale dedicate luptei contra corupţiei, preşedintele Traian Băsescu a considerat că trebuie să subsumeze şi eradicarea „salariilor şi pensiilor nesimţite“ şi, ca atare, l-a determinat pe premierul Emil Boc să întreprindă măsurile arhicunoscute: legislaţia privind interzicerea cumulului pensiei cu salariul, salarizarea unitară, legea pensiilor etc.  

Dar, fatalitate: preşedintele Traian Băsescu a anunţat micşorarea iminentă a salariilor cu 25 la sută şi a pensiilor cu 15 la sută, cu scopul reducerii necesare a  cheltuielilor bugetare, fiindcă reducerea pensiilor militarilor rezervişti nu fusese suficientă! Ca atare, am putea crede că sinecuriştii de la A.O.Ş.R. „au cacarisit-o“ – ca să folosim exprimarea academică a marelui culturist, „eseist, diplomat şi om politic“ Th. Paleologu, ex-ministru al Culturii şi fiu al masonului Al. Paleologu, ex-ambasador, ex-scriitor şi ex-informator al Securităţii. Totuşi, la indemnizaţiile şi salariile lor nesimţite, această reducere nu îi afectează, căci şi-aşa sunt luate pe de-a moaca, iar diminuarea cu un sfert este neglijabilă, fiindcă nu sunt singurele lor venituri: au şi pensii barosane, colaborări bănoase la alte instituţii de stat sau private etc.

Numai că preşedintele Traian Băsescu – care fusese, realmente, o „pleaşcă“ (tot Theodor Paleologu dixit) inclusiv pentru clica de la conducerea A.O.Ş.R. –, a acceptat presiunea făcută asupra lui ca să promulge Legea nr. 31/2007 prin care a acordat A.O.Ş.R. calitatea de instituţie de utilitate publică.

Concluzia finală. Acum, pentru a nu fi demagog, trebuie să-şi corecteze greşeala şi să-şi aplice politica de austeritate şi aici: să ia măsurile discrete necesare ca să anuleze Legea nr. 31/2007, fiindcă A.O.Ş.R. este doar de mare risipă publică, este o instituţie-căpuşă.

9 mai 2010, Duminica Orbului

Colonel (r.) Vasile Zărnescu

Pretul omului

Posted by Stefan Strajer On May - 13 - 2010

Pretul omului

 Autor: George Petrovai

România – ţara unde toate preţurile sunt în creştere, numai preţul omului în scădere

Nu există zi de la bunul Dumnezeu în care românii să nu-şi dea în petec, ba prin instituţiile ce se sufocă sub greutatea birocraţiei tot mai înfloritoare, ba prin canalele de televiziune ce-şi deversează aproape nonstop dejecţiile garnisite cu publicitate şi premii, ba prin gropile şi gunoaiele de pe străzi, pe unde – în maşini de lux cu suspensiile mâncate de datorii – ciocoii vechi şi noi ai României îşi plimbă suficienţele îmbăloşate cu ticăloşii, pe măsura vremurilor izvoditoare.

            Tot ce se poate ca pentru unii aceste aspecte, la fel ca multe altele mai puţin vizibile, să facă parte dacă nu din pitorescul României, măcar din originalitatea ei. Atâta doar că-i genul de originalitate balcanică mai degrabă aducătoare de ponoase decât de foloase, dacă e să ne luăm după fraza lui Raymond Poincaré: “Ce vreţi, suntem aici la porţile Orientului, unde totul se înfăţişează mai puţin grav…”, frază aşezată de Mateiu I. Caragiale în deschiderea primului capitol (Întâmpinarea crailor) a senzaţionalului său roman Craii de Curtea-Veche, respectiv dacă în Istoria românilor a lui Petre P. Panaitescu (carte aprobată de Ministerul Culturii Naţionale şi a Cultelor în iunie 1942) luăm aminte la îngrijorarea autorului în legătură cu decăderea morală după instaurarea epocii fanariote: “Totuşi, poate cea mai rea decădere a epocii fanariote a fost cea morală. Într-o vreme de umilinţă, când toate erau de vânzare şi corupţia era singura armă cu care puteai obţine onoruri şi bani, au dispărut vechile caractere dintr-o bucată ale strămoşilor noştri. Această decădere morală a lăsat urme adânci în ţările noastre chiar după epoca fanariotă, şi azi încă oameni cu curaj şi cu intenţii bune mai au de luptat la înlăturarea ei (subl. mea, G.P.).”

            Iar acest “azi” de care pomeneşte P.P. Panaitescu, s-a prelungit până în zilele noastre, căci perioada bolşevică – un alt pietroi oriental legat de gâtul românilor – n-a făcut altceva în tentativa sa de creere a omului nou (sclavul laş şi delator de tipul homo sovieticus), decât să adâncească până la desăvârşire decăderea moral-spirituală a românilor, începută în epoca fanariotă.

            Nu-i greu de observat că, în pofida lustrului de prosperitate afişat cu ostentaţie de către îmbogăţiţii postdecembrişti, grosul românilor o duce cât se poate de rău, fapt care aşează România la coada ţărilor din Uniunea Europeană. Dar nu, să nu ne facem iluzii că această stare de lucruri se datorează în exclusivitate crizei mondiale şi că după depăşirea ei, noi românii o vom duce mult mai bine. Din următoarele motive:

            1)Rolul ce revine politicului este întru totul exagerat, în condiţiile în care majoritatea oamenilor noştri politici, odată ajunşi la guvernare se dovedesc a fi ba incapabili până la întregirea dezastrului economiei naţionale, ba corupţi până în măduva oaselor. Dovezi în acest sens? Pe de o parte absenţa totală a unui plan anticriză şi apoi a unui plan coerent de dezvoltare naţională (se pare că noi aşteptăm ca celelalte ţări, după ieşirea lor din criză să ne tragă după ele), pe de altă parte valul de anchete şi arestări operate deocamdată în rândul unor primari cu vechi state de serviciu (precum primarul Craiovei şi cel al Băii-Mari), pesemne în deplin acord cu faimoasa zisă prezidenţială: Legile sunt făcute de hoţi pentru hoţi!…

            Căci în mult mai mare măsură ca pe alte meleaguri, starea de spirit românească reflectă raportul etică-politică aşa cum este el înfăţişat de către Aristotel în Etica nicomahică: Dacă etica stabileşte norma morală a individului, normă valabilă pentru toţi indivizii, deci aplicabilă la nivel de cetate, politica, asigurându-i forţa coercitivă, face din această normă o lege de stat! Ori cum etica danubiano-pontică are atâtea şi atâtea carenţe care-o fac faimoasă peste mări şi ţări, conform raportului ilustrat în paragraful anterior, politica dâmboviţeană nu poate avea decât chipul pe care i-l vedem.

            2)După cum lăsam să se înţeleagă mai sus, criza românească înseamnă o împletire de componente (financiară, economică, politică, socială, de identitate, moral-spirituală), între care – prin vechime şi perfidiile ascunse – se detaşează componenta (criza) moral-spirituală.

            Prin urmare, marea reformă a românilor, în legătură cu care s-a bătut şi continuă să se bată atâta monedă, trebuie să pornească din interior (de la mentalităţi, concepţii şi deprinderi) înspre exterior. De-abia atunci valoarea şi demnitatea umană vor fi repuse în drepturi, iar oamenii nu vor mai apreciaţi, în absenţa criteriilor morale, după cele extraprofesionale (diplome achiziţionate în condiţii suspecte, bani, relaţii), ci după indubitabile criterii profesionale, umane şi moral-spirituale. Căci, după cum just aprecia Henri Bergson, dacă până şi în cele mai avansate democraţii nu există criterii viabile pentru selecţia valorilor, cu toate că pe-aici se ştie prea bine că avuţia naţională înseamnă în principal materia cenuşie şi stocul de informaţii, dimpotrivă, în România s-a ajuns să fie căutat de către patroni omul ieftin, pentru care aceştia plătesc biruri mai mici la stat.

            Iată de ce se impune, ca printr-o legislaţie adecvată, să fie schimbate actualele raporturi de neîncredere dintre individ şi stat în fructuoase raporturi bazate pe încredere şi colaborare, astfel încât absolventul de facultate, cu diploma luată în cele mai onorabile condiţii, să nu-şi mai tăgăduiască la angajare studiile superioare.

            Tot aşa, de-abia când în agricultura românească vor fi statornicite altfel de relaţii între producătorii care-i mai avem şi stat, în calitatea acestuia de principal beneficiar şi procesator al produselor agricole (statul, adică, să pună la dispoziţia producătorilor seminţe de calitate şi inventar agricol, iar aceştia să se poată achita de datoriile contractate prin produsele realizate în conformitate cu cerinţele regionale, naţionale şi europene – iată, din nou, necesitatea planului judicios întocmit! -, produse care să fie achiziţionate de stat la preţuri stimulative pentru producătorii autohtoni), de-abia atunci România îşi va asigura necesarul de alimente pentru consumul intern (în momentul de faţă importăm circa 75 % din ele), precum şi importante disponibilităţi pentru export, şi tot atunci preţurile alimentelor nu vor avea o statornică tendinţă de creştere, iar românii pesemne că nu se vor mai călca în picioare, aruncându-se ca disperaţii asupra acelor produse, cărora – din motive de ei ştiute – proprietarii supermagazinelor decid la un moment dat să la scadă preţurile.

            George Petrovai (Sighetul Marmaţiei)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors