Archive for the ‘Analize-Controverse’ Category

Ne-am ratat până şi mafioţii!

Posted by Stefan Strajer On November - 12 - 2009

Ne-am ratat până şi mafioţii!
Liviu Antonesei

Autor: Liviu Antonesei
O parte a colegilor mei din presa online, presa scrisă şi audio-vizuală dovedindu-se de o stranie pudicitate, s-au grăbit să acuze cuplul de comici vestiţi ai microfonului ascuns că strică imaginea presei. În opinia mea, se înşeală, şi încă de două ori – mai întîi, e imposibil să-i porecleşti pe cei doi jurnalişti, e foarte greu să-i consideri şi foşti jurnalişti, de altfel. În al doilea rînd, dacă privim cu atenţie şi nu ne îmbătăm cu apă rece, este aproape la fel de greu să mai strici ceva la imaginea presei, s-a ocupat singură de asta, mai ales în ultimul deceniu, cu o obstinaţie demnă de o cauză mai bună.
E suficient să te uiţi la subsolurile articolele şi ale blogurilor, să te citeşti forumuri, să priveşti sondajele de opinie şi dincolo de clasamentele partidelor şi ale politrucilor, ca să constaţi asta. Şi cînd mă refer la subsolurile cu pricina, nu mă opresc doar la celebrii „postaci” puşi, plătiţi de partide să le rezolve problemele electorale de atac – la adversari – şi de apărare – a propriilor candidaţi –, ci de poziţia generală a celor care comentează acolo. În comentariile cu pricina, presa şi jurnaliştii nu ies mai bine decît politrucii şi mă tem că nu este vorba de o eroare generală de percepţie. Şi ce naiba a mai rămas din „încrederea în presă”, relevată de sondajele de opinie, acum, comparativ cu scorurile nu mari, ci scandalos de mari, din anii nouăzeci?!
Faptul că, după un asemenea scandal, cu puţine excepţii, nu i-am văzut, totuşi, pe cei doi mameluci ostracizaţi de colegii lor din presa clasică, scrisă sau audio-vizuală, ci din contra am asistat, mai degrabă, la deturnarea atenţiei ori la operaţiuni de spălarea cadavrelor, nu va contribui cu nimic la ameliorarea imaginii cu pricina, ba dimpotrivă! Presa va încasa ceea ce merită şi după aceea va plînge ca proasta în tîrg că o „bate” publicul citiror/ascultător/privitor!
De altfel, nici politrucii nu au ieşit mai bine din acest scandal – cei mai mulţi dintre s-au făcut că plouă sau au băgat capul în nisip ca struţii, unii au deturnat chestiunea, privind către cei doi mameluci de presă ca înspre doi aliaţi de nădejde, devreme ce atacau în direcţia „bună”, deci a adversarilor lor, iar cei care au vrut, totuşi, să atace problema în adevărul său n-au fost în stare să găsească drumul în ceaţa deasă ce-i încojura, provocată de colegii de dezbateri şi întreţinută imbecil de „moderatori”, eşuînd în argumentare sau părăsind iritaţi platoul, ceea ce poate nici n-a fost soluţia cea mai rea!
Oricum, aş vrea să-i previn pe cei care au sărit în ajutorul unor şantajişti ordinari – momentan „tovarăşi de drum”, dar ei vor fi în această postură oricînd şi faţă de oricine „va marca banul”! –, pe principiul că te faci frate cu dracul pînă treci puntea, că asemenea „alianţe”, dincolo de abjecţia lor morală, au obiceiul să se răzbune cînd te aştepţi mai puţin, cînd îţi este lumea mai dragă.
În sfîrşit, compararea acestor două exemplare ale sub-umanităţii – iar limbajul din înregistrare este intens caracteristic pentru această categorie de fiinţe – cu Pamfil Şeicaru, cu mafioţii noştri trecuţi sau cu cei din seria „Naşul” sau din „Clanul Soprano” sînt intens jignitoare pentru toţi termenii luaţi în comparaţie. Pînă şi în ticăloşie poate exista o anumită grandoare, pînă şi mafiile adevărate au nişte repere etice şi nişte dimensiuni afective ce pot atinge tragismul. Cum văd, noi am reuşit să ne ratăm pînă şi destinul mafiotic cu asemenea „mafioţi” de doi bani duzina. Mafioţi de Dîmboviţa poate, adică pur şi simplu nişte găinari! Iar cei care-şi iau asemenea specime în slujbă sau în alianţă, politruci sau oameni de afaceri, precum şi cei care se simt mîndri de „colegialitatea” lor, nu sînt nici ei altceva!

Nota Redactiei. E vorba de scandalul Sorin Rosca Stanescu, Bogdan Chireac si Catalin Macovei, seful de la ANI

Haideţi, oameni buni, să ne-ajutăm singuri!

Posted by Stefan Strajer On November - 8 - 2009

Haideţi, oameni buni, să ne-ajutăm singuri!

Petrovai 4

Autor: George Petrovai

Criza-i în toi şi peste tot vezi şi auzi cum ea îşi face cu neruşinare mendrele, ori cum se pregăteşte să şi le facă nu peste mult timp: ici ciuntiri din lefuri şi disponibilizări de personal, dincolo creşteri alarmante de preţuri şi prevestiri tot mai sumbre, încât te prinde mirarea că, iată, românii – cu toată sărăcia de care se simt agresaţi fără milă – încă mai au resursele sufleteşti şi financiare să o ţină tot într-o petrecere. Ca şi cum nici nu s-ar sinchisi că le fuge terenul de sub picioare…
Din fericire mai sunt pe ici-pe colo şi oameni cu capul pe umeri, care se întreabă cu îngrijorare crescândă cam ce fel de fatalitate planează asupra României, încât în cele două decenii scurse de la Decembriadă, ea a cunoscut creşteri spectaculoase doar la corupţie, mojicie, fraudă, impostură şi prostituţie?!
Pesemne că vrăjitoarea Circe, cea care a prefăcut însoţitorii lui Ulise în porci, s-a hotărât să iasă din poemele homerice şi să caute pe meleagurile noastre navigatori demni de dragostea ei. Dar cum pe-aici nu-s nici de leac cam de când întreaga noastră flotă a dispărut ca măgaru-n ceaţă, iar cel din urmă navigator a devenit întâiul după ce-a eşuat spectaculos la Cotroceni, zeiţa şi vrăjitoarea Circe, profund indignată de această stare de lucruri, se răzbună lovind cu nuiaua ei fermecată trupurile doldora de osânză ale românilor împliniţi, fără să-i pese de marile primejdii la care-şi expune produsele magiei ei negre, acum când gripa porcină îşi cam face de cap…
Căci fără farmece, cum naiba să-ţi explici că românilor toate le ies pe dos, de-au ajuns de pomină cu contraperformanţele lor! Ei nu mai produc aproape nimic din ceea ce este util pentru nevoile curente ale omului civilizat din zilele noastre, în schimb se străduiesc să consume mult mai mult decât înşişi producătorii de bunuri şi utilităţi; românii îşi construiesc autostrăzile în antologicul ritm de 5 km/ an, dar ţin morţiş să-şi plimbe trufiile lor ridicole de ciocoi în maşini de lux, chiar dacă suspensiile acestora sunt roase de datorii şi hărtănite de hârtoape; în sfârşit, dar nu în ultimul rând, România este în mare suferinţă cu educaţia elementară şi cercetarea fundamentală, dar ţine cu dinţii să avem un Minister al Educaţiei şi Cercetării, unde plouă cu reforme şi lucrurile merg din rău în mai rău de la un an la altul, atâta timp cât o bună parte a elevilor merg la şcoală doar pentru a-şi încasa alocaţiile, atâta timp cât lefurile dascălilor şi ai puţinilor cercetători ce-i mai avem se dovedesc total neîndestulătoare şi atâta timp cât universităţile noastre se vădesc mult mai necesare pentru profesori decât pentru cohortele nesfârşite de cursanţi, ce nu mai au aproape nimic în comun cu studenţii de altădată.
Oricât ne-ar veni de greu, trebuie s-o spunem lucrurilor pe nume: Universităţile româneşti (avem peste 100, dar nici una nu intră în topul primelor 500 de universităţi din lume!), universităţile româneşti, deci, s-au transformat în adevărate SRL-uri profitabile în ceea ce priveşte încasarea contravalorii diplomelor eliberate pe bandă rulantă, căci în învăţământul nostru superior, profesorii se antrenează să-l taxeze la centimă pe examinat pentru ceea ce acesta nu ştie, nicidecum să-l recompenseze cu o notă corespunzătoare pentru ceea ce ştie, aşa cum se întâmplă în prestigioasele universităţi ale lumii!
Fireşte, avem şi absolvenţi bine pregătiţi, care conferă valoare şi eficienţă universităţilor unde s-au format şi care dacă şi-ar întrebuinţa potenţialul spiritual acumulat pentru folosul nemijlocit al României, ar contribui decisiv la urnirea economiei naţionale pe calea anevoioasă a progresului. Din păcate, cei mai mulţi dintre ei (dacă nu chiar toţi!) se gândesc încă de pe băncile facultăţilor cum să-şi părăsească ţara, aşa încât putem spune cu toată satisfacţia că da, universităţile româneşti funcţionează la turaţia maximă în dubla lor ipostază: din punct de vedere calitativ ele produc pentru ţările apusene, care astfel devin tot mai bogate, iar din punct de vedere cantitativ (producţie pe stoc!) pentru România, care astfel devine tot mai săracă.
*
Aceasta fiind starea de lucruri de la noi, este firesc să ne întrebăm cum putem contribui la ieşirea României din actuala criză, având în vedere jocurile ruinătoare la care se pretează politicienii noştri conjuncturali şi necalificaţi. (Constatarea de mai sus se susţine atât prin protocolul încheiat anul trecut între PD-L şi PSD, protocol eminamente conjunctural, cât şi prin ruperea lui în aceste zile, care în acest mod a acoperit principala componentă a crizei româneşti – criza moral-spirituală, cu acel strat de mâzgă balcanică ce poate fi numit politicianism proteic.)
Iată de ce zic că, în aceste zile depotrivă tragice şi comice pentru România (miniştrii PD-L speră să  devină eficienţi cu două ministere în cârcă, după ce cu unul n-au izbutit), noi românii trebuie să ne ajutăm singuri! Nu în acest chip procedează, de exemplu, olandezii şi japonezii, primii greu încercaţi de apele mării, ceilalţi de furia devastatoare a cutremurelor şi taifunelor? Nu tot aşa au procedat înşişi predecesorii noştri în perioada interbelică?…
Dar pentru ca efortul să fie cu adevărat constructiv la nivel naţional, este nevoie să ia parte la el toţi membrii comunităţilor (de la cea mai mică până la cea de rang judeţean), atât pentru preîntâmpinarea unor cataclisme (viituri, alunecări de teren etc.), cât şi pentru refacerea a ceea ce deja a fost distrus ori este pe cale să se distrugă.
Să luăm, la nivel de comune, exemplul şcolilor, dispensarelor şi al căminelor culturale, bunuri ale întregii comunităţi: şcoala are nevoie de reparaţii, dispensarul şi căminul cultural sunt într-un grad avansat de deteriorare, iar primarul se dă de ceasul morţii şi face demersuri peste demersuri la Consiliul Judeţean, doar-doar va primi niscaiva bani pentru reparaţii. Dar banii primiţi nu numai că sunt insuficienţi pentru nevoile în continuă creştere, ci vin şi cu mare întârziere (cel mai adesea ei sunt atraşi ca de un magnet de culoarea politică a primarului!), aşa că în majoritatea cazurilor de-abia este cârpăcită în mare grabă şcoala, timp în care dispensarul şi căminul cultural îşi continuă procesul de deteriorare până la deplina lor degradare, încât ţi-e pur şi simplu teamă să pui piciorul în atari locaţii prăpădite.
Iată unde ar trebui să intervină mâna obştei, călăuzită de primar, preot şi directorul şcolii. Dar există o asemenea colaborare, măcar în ceea ce priveşte reparatul toaletelor şi zugrăvitul şcolii?
Realitatea ne demonstrează că nu, deoarece fiecare dintre cei cu greutate în coordonarea eforturilor locale, se arată interesat doar de derularea unor proiecte mai mult sau mai puţin suspecte, însă aducătoare de comisioane după urnirea lor din loc. Căci pe urmă, nimeni nu se sinchiseşte nici cât negru sub unghie că ele se vor împotmoli înainte de-a ajunge la jumătate…
Ori, e clar, din programele comunale, în general din cele obşteşti, nu numai că nu pică nimic, ci, dimpotrivă, trebuie să dai! Iată de ce înclin să cred că asemenea programe vor prinde la noi viaţă doar atunci când măcar unul dintre iniţiatori va afla că există acea carte a lui N. Steindhart, al cărei titlu este deosebit de grăitor prin el însuşi: Dăruind vei dobândi…
Dincolo de orice comentariu pro sau contra, este bine de ştiut că în perioada interbelică, perioada de vârf a nivelului românesc de trai şi de reprezentare pe plan internaţional, foarte multe aşezăminte sociale şi culturale s-au ridicat prin donaţii şi contribuţii în muncă ale membrilor comunităţilor.
Bolşevicii au căutat să-şi materializeze planurile lor inumane de demolare a trecutului şi de reconstrucţie a viitorului fie prin muncă forţată, fie prin şantierele cu voluntari, pentru ca în momentul de faţă românii să se abandoneze în braţele prostraţiei, poziţie în care ei simt silă faţă de trecut şi manifestă neîncredere vizavi de viitor.

George PETROVAI

Un cliseu american: “fun”-ul

Posted by Stefan Strajer On November - 5 - 2009

Un cliseu american:  “fun” – ul

silvia-jinga-foto

Autor: Silvia Jinga

Este imposibil sa nu observi dupa putin timp de la sosirea in America frecventa in viata cotidiana a expresiei „to have fun”. Cum comunicarea dintre oameni ne ajuta sa le intelegem scopurile existentiale, idealurile sau lipsa lor, obsesia „fun”-ului pe care l-am traduce prin satisfactie, amuzament, placere, ne sugereaza orientarea unei dominante parti a lumii americane spre cucerirea cu orice pret a unui feud individual plin de fericire, conceptul de fericire fiind sinonim cu acela de self-gratification la care se refera multi sociologi americani. Mai mult de trei sferturi dintre americani, arata Eric G. Wilson, se declara foarte multumiti de viata lor, calificând-o „happy” (Agaisnt Happiness, p. 5). Aceasta perceptie pare a tine insa mai mult de o reprezentare artificiala a vietii personale care se identifica in mare parte cu imaginea generata de mass media, cu o anumita ideologizare a omului transpus in paradisuri rupte de realitate. Criza economica actuala a sfâsiat valul straveziu care separa obstinatia fericirii personale de vuietul  vietii adevarate. Pentru ca in viata adevarata s-au prabusit companii uriase ca Enron-ul, spulberând securitatea financiara a numerosilor lui angajati, fiind urmat de caderile marilor banci, cresterea rapida a somajului, erodarea pe zi ce trece a increderii cetatenilor in institutiile traditionale si onestitatea angajatilor lor. The American dream (visul american, n.r.) care presupune ca fiecare lucrator sa fie capabil sa-si cumpere propria lui casa a suferit enorm in ultima vreme din cauza pierderii locurilor de munca care a atras dupa sine insolvabilitatea unui segment considerabil al populatiei americane. Si toate aceste triste evenimente se desfasoara pe fundalul a doua razboaie al caror ecou  tragic il simtim si auzim in fiecare zi.
Pornind de la aceste considerente, la care se adauga interventia nefasta a omului in echilibrul ecologic si climatic, Eric G. Wilson, autorul cartii Against Happiness. In Praise of Melancholy (Impotriva fericirii. In sprijinul melancoliei), Sarah Crichton Books, New York, 2008 considera eronata tendinta societatii americane de a exclude melancolia, tristetea, suferinta in general din paleta de sentimente normale ale fiintei umane. Imi amintesc ca in timpul studentiei prin anii ‘60 am citit eseul filozofului D.D. Rosca, Existenta tragica, intarindu-mi credinta in caracterul imprevizibil al conditiei umane si fragilitatea ei. Ratiunea noastra proiecteaza un univers patronat de armonie si cognoscibilitate, când in realitate universul este in cea mai mare parte a lui irational, arata filozoful clujean. Eric Wilson se intreaba cu o amara ironie: „What is behind this desire to purge sadness from our lives, especially in America, the land of splendid dreams and wild success?  Why are most Americans so utterly willing to have an essential part of their hearts sliced away and discarde like so much waste?  What are we to make of this American obsession with happiness, an obsession that could well lead to a sudden extinction of the creative impulse…” (p.5 „Ce este in spatele acestei dorinte de a elimina tristetea din vietile noastre, in special in America, tara visurilor minunate si a succesului salbatic? De ce sunt cei mai multi dintre americani atât de dornici sa aiba o parte esentiala a inimilor lor taiata si aruncata ca atât de multe deseuri? Ce suntem noi sa facem din aceasta obsesie americana a fericirii, o obsesie care poate conduce la subita extinctie a impulsului creator?” – trad. ns.).  To have fun and to be happy cu orice pret imi aduce aminte intr-o oarecare masura de imaginea omului de tip nou pe care o profesau codul eticii si echitatii socialiste. In ambele cazuri se manifesta o tendinta vizibila de a schematiza tumultul de sentimente si emotii din care este tesuta complexitatea psihologiei umane. Urmarirea obstinata a unei stari de satisfacere deplina a egoului personal ignora caracterul conflictual al existentei. S-a mers atât de departe in acest sens incât a aparut o intreaga stiinta a pshiologiei pozitive, o cohorta de doctori specializati in intensificarea fericirii prin placere si terapie in scopul obtinerii deplinei satisfactiei terestre.  Autorul eseului comenteaza sarcastic: „Everywhere I see advertisements offering even more happiness, happiness on land or by sea, in a car or under the stars.” (p.5 – „Pretutindeni vad anunturi oferind inca mai multa placere, placere pe pamânt si pe mare, intr-un automobil sau sub cerul liber” – trad. ns.)
Intr-o lume fara indoiala tragica precum cea contemporana sustragerea din realitate cauzeaza inautenticitatea si, in ultima instanta, izolarea in turnul de fildes al unei fantasmagorice fericiri. Indemnul pe care il auzim zilnic „look at the bright side”, adica sa vezi intotdeauna latura luminoasa a situatiei, deci sa te cantonezi intr-un perpetuu optimism este un alt leit motiv din acelasi arsenal al iluzionarii. De fapt trebuie sa privesti lucrurile pe fata si pe dos, in latura lor luminoasa si in latura lor intunecata deoarece existenta este un continuu joc al contrariilor. Intr-un vers popular românesc se spune ca „cine n-a gustat amarul/nu stie ce e zaharul”. La Eminescu „farmecul” e „dureros”, la Lucian Blaga „numai in lacuri cu noroi cresc nuferii”. Tristetea isi are locul ei in gama trairilor omenesti si alungarea ei prin pilule sau alte mijloace contrafacute conduce la transformarea vietii intr-o entitate mecanicista. Insistenta in procurarea gratificatiei imediate, a confortului superficial fara nici cea mai slaba banuiala ca dincolo de aceasta ingradire in fericire exista un intreg si urias cosmos al nelinistii, conduce la o viata gaunoasa, lipsita de perceptia completitudinii. Si in acest sens Eric Wilson observa „The American dream might be a nightmare” (p.9) (Visul american poate fi un cosmar, n.r.) in masura in care cantonarea intr-un microcosmos artificial rupt de contradictiile realitatii transforma oamenii in roboti, in prizonieri ai unei utopii in roz.
Dreptul la „viata, libertate si urmarirea fericirii” sunt stipulate in Declaratia de Independenta. Ceea ce se stie mai putin este conectia dintre urmarirea fericirii personale si dreptul de proprietate. De aceea, observa E. Wilson, America a fost si este inca locul unde individul isi poate gasi fericirea numai prin acumulare de bunuri, pe o baza deci strict materialistica. Orientarea strict pragmatica a americanului il face sa vada intr-o padure nu splendoarea frunzisului ei, ci o cifra de afacere, preturi de comercializare si stocuri. Dar, a ignora splendoarea frunzisului si locul padurii in armonia universala, a o reduce la o entitate pe care o consideri doar in masura in care se potriveste in planul tau de exploatare a ei in folosul personal, inseama deja o tradare a realitatii. Supunerea pragmatica a lumii, utilizata pentru maximul confort individual slujit de revolutia tehnica in plin avânt, a dus la crearea aici a unui paradis al convenientelor si eficientei. Civilizatia digitala il indeparteaza pe om inca mai mult de latura obiectiva a realitatii, producând realitati virtuale. Procesul de artificializare a univesului nostru imediat de viata este in continua crestere.  Autorul eseului conchide: ”In each of these cases we have traded flesh for prosthetics, heart for hardware” (p. 17 – „In toate aceste cazuri am schimbat carnea pe proteze, inima pe hardware” trad. ns.), cu alte cuvinte ne-am indepartat de autenticitate. Eludarea tragicului in filozofia de viata face ca „in this American capitalistic view the world is a kind of playground, with each object serving its purpose for pleasure.” (p. 17) – „in aceasta viziune capitalist americana lumea este un loc de joaca in care fiecare obiect este destinat placerii” – trad. ns.). Vânarea fericirii cu pretul sacrificarii contrastului ei dialectic, nefericirea, tristetea este nefireasca si violeaza legile dupa care se conduce intregul cosmos. „The American dream” care exclude asperitatile existentei din ecuatie este in ultima instanta narcisist, iluzoriu si tocmai de aceea primejdios. Acesti „happy types of Americans” doresc sa impuna lumii egoul lor imperialistic, neluând in considerare diferentierile dintre oameni, necesitatea dialogului continuu dintre eul nostru si cei din afara noastra. Este un divort de realitate care, ignorând polaritatea complexa a lumii bazata in esenta ei pe contrarii, seamana mai mult cu o moarte a ceea ce e viu in fiinta noastra decât cu o cucerire a fericirii.
Omul perpetuu fericit este un om gaunos. Incercând sa fie mereu in control si sa-si construiasca o fericire sigura el intra in conflict cu imprevizibilitatea lumii mereu in schimbare. Si de aici apare starea de debusolare care la multi americani se manifesta in consumul de droguri si a altor paleative menite sa suprime suferinta. Dimpotriva acceptarea dialecticii contrariilor ca lege a ritmurilor universale devine o sursa de energie vitala, ne mai aparând ca o aberatie greu de suportat. Inca din antichitate grecul Heraclit observase ca eterna e doar miscarea, ca nu poti intra de doua ori in acelasi râu. Ishmael, personajul central din „Moby-Dick” al lui Herman Melville, contemplând vasta intindere a oceanului are aceeasi revelatie a vesniciei miscarii, a continuumului de vibratii care e viata. Melancolia noastra provine din chiar aceasta revelatie a caracterului finit al existentei umane intr-o lume infinita pe care noi o traim in momente, fragmente, in ceea ce numim clipe de viata. Cliseele colective ca „to have fun”, „American dream”, „I’m fine” sunt, observa Eric Wilson, „armuri” impotriva socurilor existentiale. Nu e usor sa ne imprietenim cu adevarurile inconfortabile, dar salvarea noastra consta in acceptarea tensiunii dintre viata si moarte, dintre bucurie si durere, lumina si intuneric.  In aceasta tensiune se afla sursa creatiei umane si privita din aceasta perspectiva moartea este o invitatie la explorarea sanselor si riscurilor vietii noastre.
Deosebit de interesanta mi se pare interpretarea psihanalistului elvetian Carl Yung acordata momentului Crucificarii din biografia lui Christos. Yung vede in acest moment un simbol al dezintegrarii materiale dincolo de care, dupa trei zile de sedere in mormânt are loc transformarea, trecerea la un nou sine, la un nou eu produs din alchimia, amestecul contrastelor, al polaritatilor: lumina si intuneric, viata si moarte, masculin si feminin. Imbratisând aceasta interpretare, Eric Wilson observa ironic: ”I often wonder if America would be better off, would be a richer and deeper nation if it took seriously Yung’s version of Christ”.(p. 52 „Ma mir adesea daca America n-ar fi o natie mai buna, mai bogata si mai profunda luând in serios versiunea lui Yung despre Christ – trad. ns.). In raza acestei ironii Wilson il cuprinde pe Billy Graham, pastorul Americii din suburbii care predica o teologie a confortului. In teologia lui Billy Graham se reflecta mentalitatea clasei americane instarite retrasa in turnul de fildes al cliseelor pe care le-am analizat pâna acum. Este un turn care s-o apere de cruzimile realitatii din marile orase. Retragerea americanilor instariti in suburbiile protejate de porti pazite este, dupa parerea lui Eric Wilson, o fuga din fata realitatilor sociale conflictuale ale Americii contemporane. Care este semnificatia fenomenului suburbiilor daca nu o artificiala evitare a lumii imprevizibile, eterogene a societatii reale cu injustitiile ei. Este un mod de a te sustrage din flux la adapost de suferinta. Suburbiile, ca expresie a evadarii din fata realitatii, mentalitatea mallurilor si constructiile de sticla glaciale ca niste imense oglinzi, sunt dupa Eric Wilson, simptomele unei „pervasive paranoia”(p.57). Mall-urile, comunitatile suburbane, blocurile din otel si sticla au toate aceeasi arhitectura. Caracterele particulare ale lucrurilor dispar si totul ajunge a fi de o monotonie mai mult sau mai putin abstracta, omul devenind prizonierul unor paradisuri artificiale care il indeparteaza de natura si de autenticitatea vietii. „To have fun” si „to be happy” expresii foarte des uzitate, parând asa de inofensive la prima vedere ascund in fond realitati semantice, psihologice si sociologice serioase.  Cartea lui Eric G. Wilson, profesor de engleza la Universitatea Wake Forest din Winston-Salem, North Carolina face o interesanta radiografie a societatii americane privita prin prizma unor mentalitati stereotipe.

Basescu e mort!! Traiasca Basescu!!

Posted by Stefan Strajer On October - 25 - 2009

PAMFLETEL
“BASESCU  E  MORT!!”
“TRAIASCA  BASESCU!!”

Autor: Corneliu Florea

corneliu-florea

E mult, tare mult de când copil fiind, vara in vacante, seara de seara stateam pe marginea santului, cu alti copii de seama mea, si ascultam povesti cu tâlc. Acolo, in satul acela doljean, in care nu era gaz de ars de pomana in lampi, povest ile celor mari luminau mintea noastra din care apoi sareau scântei de gândire si imaginatie. Acolo am auzit pentru prima data o poveste cu tâlc, care noua copiilor ne-a placut, ne-a inveselit si am tot inflorit-o cu imaginatia de atunci. Ascultati: ‘’Când soacra intra in casa, dadu peste nora-sa care plângea si isi tragea naframa de pe cap. Da ce te apuca fa, de zgheri asa de trezesti tot satu? Mama-socra da nu vezi ce nenorocire se abatu asupra mea si a copilului meu? Ce sa vad fa? Vad ca mititelu doarme linistit in copaie! Da mata nu vezi drobul ala mare de sare de pe polita de sus? |l vad fa, e acolo de o saptamâna, cum sa nu-l vad!! Da daca cade pe copilul meu din copaie? Tacu o clipa, dupa care incepu si soacra sa chiraie, de se zguduiau giurgiuvelele si se adunara vecinele sa vada ce se intâmpla in casa la Carolina lui Malai –Mare. De cum aflara de ce e vorba se apucara si ele sa chiraie de nenorocirea ce se putea intâmpla. Cum nu mai incapeau in casa, vecinele adunate chiraiau si jeleau in curte de se auzi si-n satul vecin. Si din sat in sat pâna ce tot Doljul era intr-un chirait, vaicarit si rugaciune sa nu cada drobul de sare pe nepotu Carolinei lui Malai Mare, nepot ce dormea linistit in copaie cu toate boceturile din jur. Poate ar fi chirait mult si bine, daca nu s-ar fi oprit pe acolo un trecator oarecare, ce intreba de ce plâng si se tânguiesc toate fomeile. Când afla isi facu cruce, si se rasti la ele: ‘’Fa, da voi sunteti proaste rau, oamenii vostri nu va vazura când va loara de mueri? Tu esti orb, nu vezi nenorocirea, sarira vreo doua cu gura! Nu, zise trecatorul, si lua drobul de sare de pe polita si-l puse jos pe pamânt. Toate fomeile ramasera incremenite cu gura cascata privindu-l pe acel trecator, ce nu era de la ele din sat, dar li se paru ca e tare destept, scapindu-le de nenorocire!!’’ Da, voi copii, ati inteles? Pai, cum!!!
Mi-am adus aminte de povestea asta taraneasca cu tâlc, ascultata in urma cu  vreo sasezeci de ani, acum, când aproape toti cetatenii români – externi si interni- sunt speriati, ca de drobul de sare, de frica ca Basescu Traian are sa ajunga din nou presedinte si din toamna asta. E aceiasi panica generala ca in satul acela de pe Jiu, de-i zice Castranova, unde toate fomeile se temeau ca are sa cada drobul de sare de pe polita pe copilul din copaie, dar stateau cu mâinile in sân si naframa legata peste gura!! Dati-l jos de pe polita!! Dar cum sarmanii mei concetateni in cei sasezeci de ani trecuti nu au tras invataminte din povestea asta taraneasca, si nu au spus-o nici copiilor lor sa-i inteleaga tâlcul, situatia e si mai incurcata, decât, atunci la Castranova. Acum ei se plâng in agora, se vaicaresc pe sticlele televizoarelor sau a blogurilor, se roaga si fac matanii la toti sfintii sa le aduca scaparea de nenorocire, numai sa dea drobul de sare de pe polita jos nu le trece prin minte. E simplu oameni buni: Nu-l votati!! Taiati-l de pe lista!! Degeaba, argumentara unii, a fost suspendat si când s-a facut referendum a fost pus la loc! Deci nu conteaza ce votam noi, conteaza cine numara voturile, cum vor ei! Vreti sa spuneti ca nimic nu s-a schimbat din vremurile lui Stalin? Cam asa e si azi! Nu e chiar asa, multe s-au schimbat in lume, multe se pot schimba daca nu va e teama: ridicati-va! Cum? SIMPLU: democratia va permite sa contracarati mincinosii, falsificatorii, parvenitii! Lansati ideea pe care sa o transformati in fapta: Daca Basescu candideaza la al doilea mandat, cetatenii români nu se prezinta la vot!! Incercati sa vedeti cine-i mai tare: voi sau ‘’marioneta zeus’’! Nu putem sa-i lamurim, sa-i cuprindem pe toti? Bineinteles! Patapievicienii, parvenitii si prostii, autonomistii vor vota pentru Basescu, dar ei sunt vreo 20%, ori prin acest procent se demonstreaza ca alegerile au fost boicotate, candidatii nefiind acceptati de alegatori!! Si cetatenii români au dreptul sa ceara un referendum, nu?!? Cereti unul, prin care sa se socoteasca alegeri valabile numai daca 70% din alegatori se prezinta la urne!! Trebuie sa invingeti acum, altfel dupa numararea voturilor va ramâne numai Basescu sa va râda in nas, bând sampanie direct din sticla si sa va zica sa traiti bine, ca eu m-am descurcat …
(SEPTEMBRIE  2009 – WINNIPEG – Canada)

Marirea si decaderea d-lui Boc

Posted by Stefan Strajer On October - 25 - 2009

Marirea si decaderea d-lui Boc

Autor: Liviu Antonesei

liviu-antonesei

 

Iata, într-un an si ceva, dl. Boc a trecut de la extaz la agonie, de la recâstigarea primariei din Cluj cu peste 70% din sufragii la demiterea din functia de prim-ministru prin adoptarea de catre Parlament, la un scor zdrobitor, a motiunii de cenzura împotriva guvernului pe care îl conduce(a). Sigur, scorurile nu sunt chiar inexplicabile. Primul tine de valul portocaliu creat de referendumul privind suspendarea presedintelui, val pe care au sosit si alti primari PDL si care a mai adus partidului si victoria relativa, cap la cap cu PSD, la alegerile legislative. Cel de-al doilea tine de scaderea simpatiei generale fata de respectiva culoare politica si fata de presedinte, datorata atât greselilor proprii, cât si situatiei generale de criza prin care trecere tara; dar mai tine si de redusele performante guvernamentale, precum si de multe erori politice grave, unele apartinând partidului, altele presedintelui, iar o multime d-lui Boc însusi. De fapt, s-a plecat chiar la drum gresit! Ideea ca modestul activist uasecerist – a carui singura calitate este aceea de a fi guraliv, cu un discurs demagogic pâna la provocarea senzatiei de regurgitare – va putea tine în frâu guvernul produs de o coalitie cu un partener la fel de puternic electoral, la fel de lacom economic si la fel dornic de a câstiga presedintia, a fost cum nu se poate mai creata. Nu a fost mai stralucita nici ideea de a lasa în continuare pe umerii firavi ai d-lui Boc si un partid la fel de hibrid, alcatuit din nucleul dur pedist si o oaste de strânsura formata din oportunisti sositi de la toate celelalte partide, de la PNL si PSD pâna la PRM. Dl. Boc nu poate purta o biata palariuta, cum sa poarte doua palarii si înca asa de mari?! Am explicat deja factorii succesului electoral de la Cluj, de la ultimele alegeri locale. Dar mai este ceva, ciudatenia intrinseca a electoratului de acolo, care nu s-a sfiit sa-l aleaga de trei ori la rând pe un personaj înca mai exotic decît dl. Boc, ma refer la superexoticul domn Funar!
Si, totusi, dl. Boc n-a ajuns favoritul d-lui Basescu chiar din întâmplare. Presedintele avea nevoie de o marioneta care sa-i tina locul la partid si de un pseudonim care sa functioneze pentru calitatea sa de premier, pe care nu si-o putea asuma oficial, ca nu avem Constitutia Americii!, postura pentru care a ales formula „presedinte jucator”. Doar ca o fantosa nu poate servi drept prim ministru, care chiar are probleme de rezolvat, cu atât mai putin în vremuri de criza, asa ca totul a plecat la vale. Incapabil sa contracareze criza, guvernul Boc a ales s-o rostogoleasca pâna dupa alegerile prezidentiale pompând banii de la FMI si cei împrumutati cu miliardul de euro odata de dl. Pogea, de la banci, în salarii si pensii, deci în linistea sociala, nefiind de gasit macar o urma de masura care sa fi contribuit la relansarea economica. În aceasta operatiune, ministrii pesedisti l-au însotit eminent, ca doar aveau si ei candidat prezidential! Pe fondul crizei economice tot mai insistente, dl. Boc si-a gasit în schimb timpul si energia necesare unei crize de orgoliu: l-a demis pe ministrul interimar de la Interne, declansând astfel si criza politica, prin retragerea PSD de la guvernare. Daca a fost sfatuit de dl. Basescu, a fost prost sfatuit. Daca a fost o idee proprie, a fost una cu totul nefericita. Daca a fost o capcana a PSD, înseamna ca a cazut ca ultimul fraier în aceasta! Si astfel, guvernul Boc s-a metamorfozat în guvernul „mini-Boc”, sau „semi-Boc”, cu 11 ministri, care nu erau în stare sa-si gestioneze ca lumea propriile ministere, ocupând fiecare câte doua! De ce aceasta inginerie dâmboviteano-someseana? Pentru ca „noul” guvern, de fapt înjumatatitul guvern Boc, sa evite învestitura în Parlament, ceea ce s-ar fi întâmplat daca ar fi cooptat noi ministri pentru posturile ramase libere prin plecarea demnitarilor pesedisti. Si a mai declansat si o furibunda pedelesizare a structurilor locale, care abia se formasera în urma unor lungi negocieri!
De ce a crezut ca o asemenea mânarie politica ar putea tine… Nu stiu, e greu de înteles. Cert este ca n-a tinut! Noua majoritate parlamentara, informala, creata ad hoc, mai mult din antipatie fata de aroganta pedelista decât de vreo coeziune politic-doctinara, n-a ezitat si a coborât de pe soclu în câteva zile de la intrarea sa la apa: acest guvern a ramas nu doar incompetent, cum fusese si în formula completa, ci si miniatural. PDL n-a reusit sa pastreze o alianta cu PNL, n-a reusit acum sa pastreze nici una cu PSD, desi izvorasc ambele din aceeasi muma fesenista. Nu ca partidele cu pricina ar fi mai breze, mai competente si mai oneste, dar asta este o alta discutie, una despre „triunghiul toxic” al politicii românesti, care va merita vreodata facuta. Revenind însa la PDL, nici nu cred ca va reusi vreodata vreo alianta stabila, cu oricine, atâta vreme cât în spatele liderului de fatada, servind de trompetica obedienta, se va afla mereu un lider ascuns. Drama PDL este aceea ca creatorul sau real este, în acelasi timp, si principalul sau factor disolutiv si tensionant. Câta vreme nu se va emancipa, va depinde, aproape exclusiv de simpatiile, antipatiile, ambitiile si interesele, în sensul cel mai egoist al termenului, liderului sau din umbra. Iar drama d-lui Boc este aceea ca pe Domnia Sa a cazut magareata sa serveasca de pseudonim!
Ce va fi acum? Guvernul Boc III, alt guvern politic, guvern de tehnicieni? Când scriu aceste rânduri, tocmai se dezbate aceasta chestiune. Deocamdata, sunt sub regimul Boc III, cu mari sanse de a trece prezidentialele cu el, devreme ce dl. Basescu a respins propunerea noii majoritati, dl. Klaus Johannis, propunându-l pe dl. Lucian Croitoru, care poate aduna vreo 30% voturi la învestiutra. Nu ca nu ar fi importanta chestiunea guvernului, dar daca ma gândesc la competenta, onestitatea si altruismul cu totul problematice ale clasei noastre politice în general, nu e chiar asa de importanta pe cât pare. Mai important mi se pare ca PDL, dl. Boc si Dumnezeul ascuns al d-lui Boc au primit o lectie de modestie. Daca vor învata ceva din ea, e cu totul alta poveste. Daca va servi de pedagogie si pentru restul politrucimii? A, nu, nu sunt chiar atât de optimist!

Crin Antonescu-Vorbete

Posted by Stefan Strajer On October - 25 - 2009

Crin Antonescu-Vorbete: omul
cu ochi de peste mort-de-trei-zile

Autor: Vasile Zarnescu

vasile-zarnescu_cv

În Filosofia istoriei, Hegel observa ca, „…în genere, o rasturnare a vietii de stat este sanctionata oarecum prin opinia publica atunci cînd ea se repeta. Astfel, Napoleon s-a prabusit de doua ori si tot de doua ori au fost alungati Bourbonii. Prin repetare, ceea ce la început parea numai întîmplator si posibil devine o realitate si este confirmat“ (381). În vitriolata sa carte 18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte, Karl Marx rezuma caustic acest pasaj si releva ca Hegel atrage atentia asupra faptului ca „…marile evenimente istorice apar, ca sa zicem, asa de doua ori. El a uitat sa adauge: prima oara ca tragedie, a doua oara ca farsa“. Ironia lui Marx se potriveste, întrutotul, istoriei postdecembriste a Partidului National Liberal, a carui disparitie implacabila, definitiva, din istoria politica a tarii este simbolizata si marcata de sefia lui Crin Antonescu-Vorbete.

Frîngerea P.N.L.-ului în „aripioare“

Aparut în vîltoarea tumultosului început de an 1990, P.N.L. a aglutinat sperantele multor români care – din cauza cenzurii staliniste – nu cunosteau adevarata fata a P.N.L.-ului interbelic si, atunci, dupa caderea aranjata sa para spontana a regimului totalitar, îl creditau doar prin perceperea abstracta a numelui sau sonor si patriotic: Partidul National Liberal. Or, daca fiintarea interbelica a P.N.L. constituise, realmente, o tragedie pentru România Mare, reaparitia sa pe scena Istoriei, în ianuarie 1990, s-a încadrat perfect în categoria de „farsa“, asa cum o calificase, malitios, Marx.
Într-adevar, caracteristica esentiala a existentei postdecembriste a P.N.L. este „frîngerea-n-aripioare“. Desigur, am putea sa-i dam o definitie mai fasonata – de exemplu, sa-i zicem „sciziparitate politica“. Sintagma suna mai pompos, are o aura politologica si chiar un aer academic, cvasi-stiintific; dar i-am da, astfel, un aer prea sobru, prea serios – calitate care intra în contradictie cu ideea esentei sale, de farsa istorica, de comedie a Istoriei! Ceea ce revine la a spune ca – sub specie istorica – este o tragi-comedie, deci, în fond, tot o tragedie. Pentru ca P.N.L.-ul reînviat a fost o mare si profunda dezamagire pentru cei care, naivi si „plini“ de incultura politica si istorica, îsi pusesera mari sperante în el!
Ridicolul situatiei actuale din P.N.L. este dat de faptul ca, dupa reaparitia sa istorica plina de expectanta politica, de promisiuni liberale, fusese primul partid care îsi începuse divizarea ca în reactia de fisiune nucleara: în „aripa“ Câmpeanu, în „aripa“ Rusu-Patriciu, în P.N.L.-Aripa Tînara (P.N.L.-A.T.), în aripa „P.N.L.-2003“, în „aripa“ Quintus, în „aripa“ Cerveni etc. Deci, decît sintagma aparent fastidioasa si marcata de pretiozitate „sciziparitate politica“, singura potrivita este „frîngerea-n-aripioare“ – prin care, iata!, am creat un nou concept politologic atribuit P.N.L.-ului, devenit un pom care are, pe fiecare creanga, o pasarica.

Parvenitii liberali postdecembristi se bat pe ciolan

Primul presedinte epatant a fost „marele liberal“ Radu Câmpeanu, revenit în tara îmbibat de democratie frantuzeasca. Dar a fost rapid „suntat“ de „tinerii liberali“, care, de fapt, nu erau decît unii dintre fostii tineri lideri U.T.C.-isti, care abia asteptau sa acceada în functiile de conducere ale P.C.R., cum fusesera Dinu Patriciu, Viorel Catarama, Mihai Razvan Ungureanu (vazut, acum, ca asul din mîneca al lui Traian Basescu!) si altii mai juni, ca impertinentul si parvenitul Bogdan Olteanu (numit zilele trecute viceguvernator al B.N.R., e-adevarat, nu stim pentru ce merite, dar banuim: sa-i ia locul lui Mugur Isarescu!). Asa ca l-au expediat, prompt, pe occidentalizatul Radu Câmpeanu în antecamera gropii de gunoi a Istoriei, insinuîndu-se ei la masa bucatelor. Desigur, fiind doar „lupi tineri“, „catelandri“ – cum îi ironizeaza Tudor Gheorghe – care vor forma, ulterior, clici, haite, au stat, initial, „cuminti“ în siajul noului presedinte al P.N.L., juristul epigramist Mircea Ionescu-Quintus, secondat de venerabilul francmason patriot Dan Amedeo Lazarescu. Dar, nerabdatori sa ajunga în vîrful politicii, s-au organizat în clici – „aripioare“ de partid – si au aranjat asasinarea morala a celor doi, cu ajutorul unor ticalosi din sinistrul C.N.S.A.S., pe motiv ca ar fi fost colaboratori ai Securitatii.
Dupa debarcarea lui Ionescu-Quintus, a fost pus presedinte Valeriu Ssstoica, plin de charisma precum broasca de par. Dar, cît fusese ministru al Justitiei, fusese supranumit Valeriu Stoica-Bancruta-Frauduloasa, fiindca dezincriminase bancruta frauduloasa în mod deliberat provizoriu, ca sa-i scape de puscarie pe marii escroci – ca sa nu mai vizam si alte fapte grave de coruptie, care i se imputa. Asa ca nu a facut multi purici la conducerea P.N.L.: debarcarea lui Valeriu Stoica s-a facut tot printr-un mare scandal, ceea ce i-a facut pe unii analisti sa afirme ca, dintr-un partid „istoric“, P.N.L. a devenit un partid isteric. Apoi, Valeriu Stoica a sters-o englezeste si din partid. Desi se dadea mare liberal si a publicat chiar o compilatie, Noua Dreapta (cine i-o fi scris-o?!), el a esuat politic, alergînd dupa ciolan, în actualul P.D.-L. – partid care-si zisese, anterior, P.D. si deci, macar demagogic, era de stînga, caci fusese acceptat în Internationala Socialista, la insistentele presedintelui de atunci al P.D.-lui, d-l Traian Basescu, desi P.S.D.-ul se opusese! Aceeasi degringolada partinica a dovedit-o alt mare lider „liberal“ si membru de vaza al cleptocratiei, Theodor Stolojan – ex-F.S.N.-ist, ex-P.S.D.-ist, ex-P.D.-ist, numit atît „mercenar în razboiul politic“, cît si „cel mai destept baiat“ –, care a fost, si el, o vreme, presedinte al P.N.L., acum fiind adjunctul presedintelui P.D-L., Emil Boc cel Mare si Scund (dupa cum îl persifla, recent, Academia Catavencu).

C.N.S.A.S. – vidanjorul politic

Facatura ticalosilor din C.N.S.A.S. a fost aplicata inclusiv în cazul altei personalitati liberale, Mona Musca, care a fost zburata si ea din P.N.L. si, uite asa, cînd cu C.N.S.A.S.-ul, cînd cu traseismul politic, P.N.L.-ul a ramas rapid fara lideri, pîna a ajuns la conducere Calin Constantin Anton Popescu-Tariceanu, fost fotomodel, deci charismatic si chiar bun „manager“, caci se îmbogatise facînd comert (cinstit!) cu masini Citroën, cînd era, simultan, si prim-ministru (si nu se instituia odiosul „conflict de interese“, ci doar favorizarea concordantei de interese). Dar nici acesta nu a rezistat mult, fiindca a fost înlocuit cu vorbetele P.N.L.-ului, omul cu ochii de peste mort-de-trei-zile, pe numele sau întreg George Crin Laurentiu Antonescu, iar pe cel scurt Crin Antonescu-Vorbete. I-am atribuit acest calificativ, printre altele, în articolul „Satanizarea Securitatii: atentat la siguranta nationala“ (în SANTINELA nr. 9/sept. 2006, pag. 12). De ce i-am spus vorbete?! Pentru ca singura sa calitate si calificare în partid este sa debiteze mult nimic despre orice. În disputa televizata, pe Antena 3, din timpul campaniei „democratice“ premergatoare alegerii actualului sef al P.N.L., chiar presedintele în functie, Calin Popescu-Tariceanu, i-a reprosat concurentului sau, Crin Antonescu, faptul ca în Parlament a stralucit prin lipsa, caci el a fusese mereu pe sticla televizoarelor ca sa „vorbeasca discutii“. De aici calificarea lui, manifesta, de vorbete. Prin vorbaria sa se aseamana cu ceilalti vorbeti din mass media, care se folosesc de logoreea lor politicianista pentru a parveni, pentru a patrunde în mediile de partid si a fraieri electoratul. Mai mult, însusirea sa de vorbete îl aseamana cu acel orbete (Spalax microphtalmus) care, desi nu vede, îsi creeaza eficient galeriile subterane prin care parvine la foloasele-i necesare. Si, trebuie sa recunoastem, Crin Antonescu-Vorbete a reusit sa „ia fata“ multora, caci, fiind calificat ca istorico-filozof, macar atît a reusit sa faca: sa „abureasca“ auditoriul prin sofismele sale.

Crin Antonescu: vorbetele P.N.L.-ului

crin-antonescu

Printre cei pacaliti de verbozitatea lui Crin Antonescu s-a numarat, de exemplu, si versatilul Octavian Paler. Amintiti-va ca, de la un moment dat, raposatul Octavian Paler a început sa itereze obsedant marturisirea ca a ajuns sa fie dezamagit de toate, dar de politicieni îndeosebi. Dar recunostea, totusi, ca singurul politician pe care-l admira este… Crin Antonescu! Va mai amintiti, da?! Dar va amintiti si ca Octavian Paler fusese deputat în Marea Adunare Nationala timp de mai multe mandate, ca fusese, mult timp, membru al C.C. al P.C.R., ca, pe vremea cînd conducea România libera, lansase – poate chiar inventase! – sintagma „Epoca de Aur“, ca, deci, fusese un mare sulfar la viata lui si nu mai era cazul sa fie dezamagit atît de mult de ceea ce întîlnea în viata, mai ales în domeniul politic. Dar, dupa ce avea atîta experienta de viata – inclusiv de viata politica –, sa vii si sa spui ca singurul politician pe care-l admiri a ramas Crin Antonescu, asta era prea mult!
Si asta înca nu e tot. Între timp, presa fusese scandalizata de faptul ca unul dintre liderii importanti ai P.N.L., Dinu Patriciu – copiindu-l ca model de comportament politicianist pe mentorul sau, spionul si escrocul international Marc Rich –, daduse, simultan, bani atît P.N.L.-ului, cît si P.S.D.-ului; ba sponsorizase cu sume mai mari P.S.D.-ul, care era la Putere, P.N.L.-ul fiind în Opozitie! Omul era prevazator, vedea în perspectiva istorica. Pentru ca, înca de atunci, pe cînd Crin Antonescu se afirma ca vorbetele P.N.L.-ului, pe un post TV s-a transmis întrebarea pusa acestuia de un reporter: „Nu credeti ca Dinu Patriciu a facut un gest imoral, sponsorizînd, simultan, P.S.D.-ul si P.N.L.-ul?“ La aceasta întrebare, ce credeti ca a raspuns Crin Antonescu-Vorbete, din care dadea pe dinafara moralitatea? A zis, senin, ca „Nu, nu este imoral, pentru ca e o situatie normala în politica…“ si alte asemenea palavre. Precizez, acest miniinterviu fusese transmis pe multe posturi, era înainte ca „maestrul“ Octavian Paler sa-si fi manifestat admiratia netarmurita fata de el si era imposibil ca el, Paler, sa nu fi auzit sau sa nu fi aflat de replica profund imorala a lui Crin Antonescu-Vorbete. Totusi, el ramasese pentru atît de versatul Paler singurul politician pe care-l mai admira! Cum-necum, el a ramas si singurul simbol al P.N.L.: daca zici P.N.L., atunci zici Crin – chiar daca a devenit „Dezamagirea liberala – un Crin ramas fara parfum“!

Crin si sugestia lui cretina: „premierul“ Iohannis

Acum, Crin Antonescu, singurul lider cu „imagine“ al P.N.L., care vorbeste despre orice, vorbeste si despre tehnocrati. Dar, în mod evident, în mintea lui gaunoasa de istorico-filozof – adica nici istoric, nici filozof, dar vorbete în fiecare dintre aceste domenii! –, prin cuvîntul tehnocrat el întelege cleptocrat – adica unul care are puterea sa fure fara sa fie prins si pedepsit! Altfel, ca vorbete-orbete „care este“, se explica si cecitatea politica dovedita în vizita electorala de la Sibiu, cînd l-a ales ca viitor prim-ministru al unui halucinant guvern de tehnocrati pe primarul Sibiului, Klaus Werner Iohannis! „Premierul Iohannis!“ Horribile dictu!…
Asa cum am demonstrat aici, în articolul „Ati votat cleptocratia…“, în ultimele doua decenii cleptocratia a condus România, iar din clicocratia cleptocrata fac parte P.N.L., U.D.M.R., F.D.G.R. – condusa permanent de K. W. Iohannis – si celelalte partide care, prin rotatie, au detinut Puterea. Iar primarul K. W. Iohannis, personajul prezent în multe articole din publicatiile JUSTItIARUL, în care este acuzat de coruptie, este figura principala si în dosarele penale tergiversate de D.N.A. Si D.I.I.C.O.T., în scopul prescrierii ilegalitatilor comise de el, ca si în cazul multor alti lideri politici. Întrucît Departamentul National Anticoruptie (D.N.A.) este campion la dat cu solutia „N.U.P.“ – un „înalbitor“ juridic mai bun decât cele chimice Vanish sau Ace – si la tergiversat dosarele, cred ca ar trebui sa-si schimbe denumirea în „Departamentul Neputintei Anticoruptie“ sau „Departamentul Netrebnicilor Anticoruptie“! Elocvent, în acest sens, este ca D.N.A., ca sa-i plimbe dosarul lui Iohannis, l-a trimis la Judecatoria Alba Iulia – adica la prietenii lui, care i-au dat mereu cîstig de cauza în dosarele judecate acolo. În acest sens, vedeti, aici, adresa mea, nr. 6456/08.10.2009 depusa la registratura D.N.A., referindu-ma la aceea din 6 august 2009 – deci cu doua luni înainte de declansarea isteriei pro-Iohannis!

K. W. Iohannis: o facatura politicianista

Prin „desemnarea“ primarului K. W. Iohannis ca potential prim-ministru, Crin Antonescu-Vorbete si-a dovedit atît cleptotropismul politic – adica orientarea preferentiala spre hoti –, cît si faptul ca are ochi de peste; dar unul mort-de-trei-zile si nu ca acel obiectiv al aparatului de fotografiat, numit „ochi de peste“, care „vede“ la aproape 180 de grade. Pe cînd Antonescu-Vorbete nu-si vede nici lungul nasului.
În plus la inventar, Iohannis NU a fost ales de 90 la suta dintre alegatori – cum pretind, acum, Crin Antonescu-Histrionul si „tonomatele“, care repeta ca niste papagali minciunile mercenarilor din presa locala, fiindca au preluat minciuna difuzata de Martin Muller, în pretinsul sau „sondaj de opinie“ –, ci doar de o treime din electorat! Iar faptul ca l-a propus premier în iluzoriul guvern de tehnocrati doar dupa ce „s-a uitat“ – cu ochii lui de peste mort – la Iohannis „de trei ori“ la câte o sueta reflecta cât de bine „vede“, într-adevar, Crin Antonescu. Totodata, atesta si cât de bine dezinformeaza „Crin“ opinia publica, deoarece, acum, „a uitat“ sa dezvaluie cât de bine îl sprijina Germania: la alegerile din 2004, Susanne Kastner, vicepresedinta Bundestag-ului si agent electoral pentru Iohannis în lunile premergatoare alegerilor, venise pregatita de acasa pentru a-l decora pe führerul sibian din partea Parlamentului german pentru victoria stralucitoare cu o medalie la fel de stralucitoare.
În asta rezida priceperea de „tehnocrat“ si „succesurile“ primarului Iohannis, etalate de „tonomatele“ din presa: în faptul ca e sprijinit, în mod ocult, din afara. Au auzit Serviciile Secrete ale României de sintagma „agent de influenta“?! Dar de expresia „Coloana a V-a“?
Culmea este ca, în 17 oct. a.c., la emisiunea Q&A, de la Antena 3, ziaristele Floriana Jucan si Alessandra Stoicescu au relevat ca mai multe publicatii au dat sfoara-n în tara despre dosarul penal nr. 609/P/2007, initiat de noi si, ulterior, trimis la D.N.A., în care este implicat priceputul primar „neamt“ Iohannis, si l-au întrebat, expressis verbis, pe „marele“ german Iohannis ce-i cu acel dosar; l-ati auzit ce a balmajit: „…nu stiu, s-a încheiat acum o luna…“! Alo!, se aude?, mai e cineva la D.N.A.? Când aveti de gând sa raspundeti la adresa noastra?! Sau vreti sa ajunga Iohannis premier si sa-l santajati cu dosarul, ca sa joace tontoroiul dupa cum îi cântati voi?! De asemenea, cele doua ziariste – frumoase, dar „rele“ – l-au mai întrebat: „Sunteti mason?!“ si, cu o moaca mirata si speriata, de parca le-ar fi întrebat, în sinea lui, „O stiti si p-asta?!“, a raspuns tot cu juma’ de gura si tot cu pauze de gîndire: „Nu,… nu sunt!“… Asa o fi?! Cititi ce spune Marius Salajean în formidabilul sau articol „Klaus Iohannis: un mason spre Palatul Victoria?“, e-adevarat, aparut abia acum.

K. W. Iohannis: un potential pericol

Sa ne amintim, totusi, ca regretatul mason liberal Dan Amedeo Lazarescu a fost asasinat moral de C.N.S.A.S. tot în urma manevrelor masonilor anti-români, fiindca el fusese, tot timpul, un mare patriot român, iar atunci – înainte de ostracizarea lui drept colaborator al Securitatii, care, se pare, i-a si grabit sfîrsitul! –, începuse sa demaste public masinatiile antiromânesti ale unor masoni occidentali, care cautau sa scoata Transilvania dintre granitele României, printre altele denuntîndu-l pe masonul maghiaro-francez André Szakvary drept impostor! Devine evident, astfel, ca nu este vorba de nevinovata cecitate lui politica si ca aceasta aparenta orbire a orbetelui Crin Antonescu, din cauza careia facuse aceasta propunere cretina cu „premierul“ Iohannis, reprezinta paravanul în spatele caruia se comite o manevra oculta, de propulsare a sasului K. W. Iohannis, omul de paie al altora – cum remarca si Angela Furtuna, din Germania – , de la sefia F.D.G.R. – „o adevarata Coloana a V-a“, cum zice Marius Salajean – direct în fruntea guvernului României! Sa ne amintim ca unele grupuri masonice au complotat contra domnitorului Alexandru Ioan Cuza si au reusit sa-l detroneze!
Iata cu cine se lauda histrionul Antonescu si alianta ad-hoc P.N.L.-P.S.D.-U.D.M.R. + grupul parlamentar al minoritatilor antinationale – care este o noua „monstruoasa coalitie“, conform stigmatului aplicat de proverbul „Cine se aseamana se aduna“: U.D.M.R.-ul, de 20 de ani, submineaza unitatea si suveranitatea nationala, inclusiv în aceste zile; tiganii ne-au facut de rîs în toata lumea si, îndeosebi, în Europa; în numele altor minoritati care-l sprijina pe Iohannis vorbeste unul, Pambuccian, cu o fata de vampir si chiar de Nosferatu – de le face pe gravide sa lepede cînd îl vad! În numele astora vorbeste vorbetele Antonescu! Toti liberalii autentici, de la Bratieni pîna la Dan Amedeo Lazarescu se rasucesc în mormînt cînd îl vad pe Crin Antonescu la conducerea P.N.L. Unul dintre motivele invocate de Crin Antonescu pentru a explica alegerea lui Klaus W. Iohannis ca premier este ca, fiind „neamt, atunci e bun manager, e corect“ etc. Adica, vezi, Doamne, daca-i neamt (desi nu e neamt, este sas, iar sasii sunt pentru nemti un fel de tigani de-ai lor!), nu stie sa faca porcarii, desi coruptia nu are nationalitate si nu ocoleste Germania; dimpotriva, putem spune ca nemtii ne dau lectii! Amintiti-va de titlurile din presa centrala: „Scandal. O banca din Liechtenstein ascunde cea mai mare evaziune fiscala din Germania / Germania plateste unui informator 5 milioane de euro ca sa bage la apa 1000 de bogatani evazionisti – *Pe lista neagra figureaza si directorul Postei Germane; *Cei vizati vor trebui sa dea înapoi statului sute de milioane de euro (vezi Eva Galambos, în Gândul, 23 februarie 2008). În ceea ce-l priveste pe K. W. Iohannis, în afara de noi, de la publicatiile JUSTITIARUL, care l-am demascat frecvent, aproape în fiecare numar al revistei, au fost si altii care au scris – e-adevarat, preluând informatiile de la noi! –, despre ticalosiile primarului Iohannis, împins, acum, în mod ocult de P.N.L. la postul de premier, în publicatiile Dacii liberi, Gândul, Ziua, Interesul public, Academia Catavencu, MediaFax si altele! Faptul ca au preluat informatiile de la noi fara sa indice sursa tine de deontologie, dar acum, în plina isterie politicianista si mediatica pro-Iohannis, conteaza mai putin acest aspect si conteaza mai mult faptul ca, la vremea respectiva, fusesera convinsi de noi si se situasera pe  aceeasi pozitie anti-Iohannis!
Iar, 18 oct. a.c., pe postul Antena 3, pe la ora 11 si 15 min, pe burtiera era scris fara jena: „V. Steriu: Klaus Iohannis se bucura de sprijin la nivelul national“ (sic)! Cred ca, dupa cum gîndeste, pe asta ar trebui sa-l cheme „V. Steril“. Dar afirmatia lui întrutotul falsa privind „sprijinul la nivel national“ nu este decît o crasa manipulare – subsumata directivei principale a propagandei cenusii, „Prostiti poporul cu televizorul“! Acea „majoritate parlamentara de 65 la suta“, oricum, nu reprezinta poporul, ci este ea însasi ilegitima, fiindca a fost votata de doar circa o treime din electorat.
Apoi, în emisiunile televizate s-a facut mare caz de venirea a doua oara a lui K. W. Iohannis la Bucuresti pentru a discuta cu liderii partidelor care formeaza monstruoasa coalitie. Un fandosit de la Antena 3, Radu Tudor, a vorbit chiar de „a doua descalecare a lui Iohannis la Bucuresti“ (sic). Sintagma corecta pentru a desemna acel eveniment istoric la care face aluzie ignorantul si îngîmfatul Radu Tudor (altfel „anal-ist militar“!) este „descalecatul“ lui Dragos, al lui Bogdan, Basarab s.a. Descalecarea o face Iohannis de pe nevasta-sa sau de pe sibienii pe care îi pacaleste de atîtia ani, dar la Sibiu, nu la Bucuresti! Oricum, mult trîmbitata si comentata „venire“ la Bucuresti a fost, cum era de asteptat, un mare fîs. NU s-a mai întîlnit cu mai nimeni, fiindca toti liderii care-l „sprijina politic“ se împrastiasera ca potîrnichiile!
De altfel, azi, 22 oct., la postul TV B1, d-l Radu Moraru, l-a avut invitat în emisiunea sa pe d-l Marius-Albin Marinescu. Cine a vazut-o, a putut sa constate si singur ca l-a facut praf pe „marele neamt-sas“ Iohannis, care-i „suspectat de trafic de copii“. Sa vedem ce va mai zice, acum, marele descoperitor de „premier-desemnat“ Crin Antonescu-Histrionul.
Domnule Traian Basescu, de vreme ce tot croncanesc astia contra lui Lucian Croitoru, vreti sa câstigati cu un premier tehnocrat? Vi-l desemnam noi: puneti-l premier pe economistul Florea Dumitrescu, ex-ministru de Finante, ex-guvernator al B.N.R., ex-ambasador în China; e-adevarat, domnia sa nu este „independent“, fiindca este patriot: este dependent de România!

22 octombrie 2009
Vasile I. ZARNESCU

Finul Bercea Mondialu’ si nasul Stolojan Mondialu’

Posted by Stefan Strajer On August - 5 - 2009

vasile-zarnescu_cv

Finul Bercea Mondialu’ si nasul Stolojan Mondialu’

Autor: Vasile Zarnescu

 

Aici, în titlu, cuvântul „finul“ nu este adjectiv, în sensul că ar fi un „băiat fin“, căci, dimpotrivă, iată cum îl descrie un foarte documentat material de presă postat pe AlterMedia: „Sandu Anghel, zis Bercea Mondialu’, interlop, cămătar, evazionist fiscal, implicat în nenumărate scandaluri şi infracţiuni cu violenţă este al treilea şef  oficial  al etniei ţigăneşti din România“ (sic). Aici, cuvântul „finul“ este substantiv, pentru că naşul său este Theodor Stolojan-Mondialu’, pe care l-am supranumit la fel deoarece a avut o sinecură la Banca Mondială, ca recompensă că a prejudiciat interesele României. De ce i-a devenit naş lui Bercea Mondialu’? Pentru că, pe vremea când Bercea Mondialu’ avea şase puradei, Theodor Stolojan-Scrâşnet i l-a botezat pe unul dintre ei – atât din spirit mondialist, cât şi pentru cadourile făcute de fin. Judecătoarea infractoare Maria Huza îi botezase un altul, iar un lider P.S.D.-ist local, care, pe atunci, era vice-primarul Slatinei, pe un altul. Acum Bercea Ţiganu’ – cum îi şi place lui să-şi zică – are nouă puradei. Nu ştim cine i-a botezat pe ultimii trei, dar probabil că s-a orientat spre alte nivele ale celor 3-4 Puteri în stat – găsindu-şi, probabil, naşi prin Poliţie, prin Parchet –, ca să îşi asigure protecţia lui şi viitorul progeniturilor sale! Aşa se şi explică faptul că, în ciuda listei lungi a infracţiunilor sale, încă nu „şi-a găsit naşul“!

Referitor al statul mafiot, în care ţiganii îşi au locul lor bine precizat, am mai făcut referiri în special în articolul „Prezumţia de vinovăţie a magistraţilor va înlătura corupţia din Justiţie“, republicat inclusiv pe Altermedia. Metastaza corupţiei instituţionalizate şi organizate este relevată inclusiv de faptul că ţiganii infractori sunt băgaţi la „înaintare“ de către politicienii, vameşii, poliţiştii  şi judecătorii corupţi – care, de aceea, îi şi protejează, fiindcă împart cu ei „uzufructul“ activităţii infracţionale ţigăneşti, după cum a relevat, recent, şi senatorul Iulian Urban, anchetat de C.N.C.D., pentru că i-ar fi „discriminat“ pe ţigani! În articolul sus-menţionat am relevat, pe urmele presei locale, simbioza strânsă dintre politicieni ca ex-premierul-prim-desemnat Theodor Stolojan-Mondialu’ şi ex-judecătoarea Maria Huza, ex-preşedinta Tribunalului Municipal Bucureşti, al căror loc este la puşcărie, evident, alături de finul lor, Bercea Mondialu’.

Ţiganii şi suporterii lor români

 

De aceea, e absolut falsă ideea exhibată de un forumist de la Altermedia, cum că ţiganii sunt mai periculoşi ca ungurii. La fel s-a exprimat şi un comentator cam nătărău şi – implicit – infatuat, de la emisiunea „Sinteza zilei“, a postului Antena 3, Radu Tudor, imediat după apariţia în mass media interne şi internaţionale a cazului Mailat: cum că el, Radu Tudor, „timp de 15 ani de când lucrează el în presă, a considerat că ungurii sunt cei mai periculoşi pentru România, dar, iată, cazul Mailat l-a făcut să creadă că nu ungurii, ci ţiganii sunt cei mai periculoşi!“ Ceea ce denotă superficialitatea deplină şi găunoşenia profundă a gândirii lui de „analist politico-militar“, cum îl gratulează coechipierii lui de emisiune. Or, cazul Mailat, după cum a relevat suficient de bine presa, s-a dovedit că este, în cea mai mare parte, o înscenare a autorităţilor italiene, ca să lovească în România, uzând de imigranţii ţigani, care şi-au apropriat vocabula „rom“, prin care sunt „confundaţi“ cu românii – apropriere comisă cu ajutorului minoritarilor Andrei Pleşu – de meserie ţigan, cum l-a calificat, consecvent, revista România Mare – şi Petre Roman – de profesie jidan, cum s-a convins toată lumea că este, deşi el voia să ne convingă a fi fost „os de ardelean prin nevastă-sa“. Această confundare a ţiganilor cu românii a fost un scop urmărit deliberat, după cum am demonstrat în cele două studii publicate în mai multe reviste şi postate, ulterior, şi pe Altermedia, „Înnegresc ţiganii imaginea României?!“ şi „Ţiganii – o iminentă bombă politică a Uniunii Europene“ (vezi, infra, notele în cauză)!

Dar, Radu Tudor nu s-a mai dumirit, între timp, ca să revină la concepţia lui anterioară, aglutinată timp de 15 ani de presă, şi, deşi îi consideră „pe ţigani mai periculoşi decât ungurii“, a devenit, paradoxal, un apărător şi un propagandist al problemelor ţiganilor! De fapt, vă rog să remarcaţi că atât postul Antena 3, îndeosebi prin emisiunea lui Mihai Gâdea, „Sinteza zilei“, cât şi Antena 2, prin emisiunea unuia care îi cheamă mereu pe ţiganul Mădălin Voicu şi pe incertul (sub aspect etnic şi civic) Serghei Mizil, sau Antena 1, care face alte emisiuni cu ţiganii manelişti, au devenit tribune de propagandă ţigănească. Probabil, vor să pară obiectivi şi să contracareze faptul că, pe de altă parte, Jurnalul  Naţional – care aparţine tot trustului Intact – a declanşat, prin lunile februarie-martie a.c., o campanie de strângere de semnături pentru a susţine ceea ce eu am susţinut de peste 10 ani: eliminarea făcăturii „rom/rrom“ şi utilizarea exclusivă a cuvântului statuat istoric şi ştiinţific, de „ţigan“. E-adevărat că mi-au făcut favoarea – pentru care le exprim mulţumirile mele aici – de a sublinia că, în studiul «Cuvantul „rrom“, o agresiune axiologica», publicat în septembrie 2005, în Lumea Magazin (vezi infra), avertizasem opinia publică asupra consecinţei pernicioase a acceptării făcăturii „rom/rrom“: denigrarea României prin introducerea deliberată a confundării românilor cu ţiganii.

Şi ungurii şi ţiganii sunt aproape la fel de periculoşi, dar fiecare minoritate etnică în alt registru: ţiganii prin tropismul criminogen şi prin explozia demografică, iar ungurii prin caracterul revanşard şi rasismul lor funciar. Totuşi, ungurii sunt cei mai periculoşi fiindcă sunt mai organizaţi, sunt o naţiune constituită şi au un stat, Ungaria, care îi sprijină. Şi ţiganii au început să se organizeze internaţional cu ajutorul unor instituţii „europene“, dar de sorginte mondialistă, care au interesul să submineze suveranitatea Românei ca stat şi omogenitatea etnicităţii şi ortodoxismului poporului român – probabil cel mai omogen popor din Europa, dacă nu şi din lume, sub aceste două dimensiuni. În acest scop se folosesc, într-adevăr, cum remarcase un forumist pe Altermedia, de reprezentanţii minoritari infiltraţi pe diverse paliere ale sistemului de conducere a ţării.

Un exemplu elocvent este Viorel Hrebenciuc, „guzganul rozaliu“ – cum, întemeiat, l-a poreclit preşedintele Traian Băsescu. Acesta este jidan basarabean. Acum 4-5 ani, când moghiorii reîncepuseră, în stilul lor zgomotos şi emfatic, campania de propagandă pro-secesionistă şi se punea problema ca statul român să le interzică să-şi mai cânte imnurile lor fasciste şi revanşarde, moghiorii au pretins că ei le cântă în bisericile lor ca „psalmi“ (!). Hrebenciuc le-a „cântat“ şi el, în strună, spunând – cum s-a văzut la televizor – că „nu au decât să le cânte, dacă sunt psalmi“ (sic). Evident, asocierea lor cu psalmii este un truc hungarist, menit să le permită această propagandă insidioasă, după cum bisericile lor „istorice“ nu sunt decât focare de iredentism, spirit revanşard  şi neofascism – forme de agresiune antiromânească, protejate, evident, de oficialii alogeni infiltraţi la Putere, gen Hrebenciuc.

De altfel, cum s-a remarcat, din 1997 încoace, toate partidele ajunse la Putere au ajuns şi s-au menţinut la Putere doar fiindcă s-au sprijinit pe cârja numită U.D.M.R. – o organizaţie înregistrată ca asociaţie culturală, dar acceptată tacit şi complice ca partid politic, cu reprezentanţi aleşi în Parlament: e cazul coaliţiei C.D.R., în mandatul 1997-2000, al P.S.D.-ului, în mandatul 2001-2004 [cf. Răzvan Voncu, „La guvernare, dar în afara legii“, în Cronica Română, nr. 2903, 5 aug. 2002, pag. 1 şi 5], al coaliţiei „D.A.“ (P.D.+P.N.L.) în mandatul 2005-2008. Chiar şi acum, coaliţia necoalizată P.S.D.+P.D.-L. se sprijină, tacit, pe parlamentarii U.D.M.R., iar în structurile de putere au fost păstraţi toţi oficialii U.D.M.R. din guvernarea Tăriceanu, dar pe posturi mai discrete! De altfel, să ne amintim că Emil Boc voia să se alieze la guvernare tot cu U.D.M.R., sub pretextul, etalat cu patos, că la alegerile parlamentare ar fi câștigat „dreapta“; dar – ca dovadă irefutabilă a schizofreniei sale politice – s-a aliat cu „stânga“, iar, acum, coaliţia P.S.D.+P.D.-L. este damblagie!!!

De exemplu, zilele trecute Evenimentul zilei titra „Extremism maghiar pe banii statului roman“. Or, aici, vinovăţia aparţine ministresei Turismului, Elena Udrea, precum şi celei foste a Tineretului, actuala viitoare penalistă Monica Ridzi, care nu gestionaseră bine problema, dar şi fostului guvern Tăriceanu, căci asemenea manifestare – Tabără a Tineretului Maghiar – este la a cincea ediţie! Ce părere are analistul „politico-militar“ Radu Tudor despre asta?! Le consideră mai puţin periculoase decât adunările festiviste ale ţiganilor de la Strehaia sau Costeşti sau decât incidentele din comunele Hădăreni, Bolintin, Kogălniceanu etc.?!

S-a observat corect că minoritarii se infiltrează în instituţiile de conducere, chiar la cel mai înalt nivel. De altfel, şi eu am subliniat în mai multe articole că „xenocraţia conduce România“. Acesta-i aspectul esenţial şi nu trebuie să creăm confuzii de genul că „ţiganii îi incită pe unguri“. Dimpotrivă, ungurii îi întărâtă pe ţigani, prin intermediul organizaţiilor controlate de Fundaţia Soros pentru o societate deschisă; evident, „deschisă“ la agresiunile acestei fundaţii, care nu este decât o organizaţie de spionaj pe multiple planuri.

 

Soluţia urgentă: interzicerea vocabulei „rom/rrom“

şi utilizarea exclusivă a cuvântului „ţigan“

Ca atare, solicit tuturor ziariştilor, publiciştilor, redactorilor şi vorbitorilor din audio-vizual (fie ei angajaţi sau invitaţi în emisiunile date pe posturile radio-TV), atât celor oneşti, dar care nu au suficient curaj, cât şi celor mercenari, dar care trebuie să dea dovadă de prevedere – căci, iată ce le aduce viitorul: indezirabilul statut internaţional de ţigan! –, să elimine imediat vocabula „rom/rrom“ şi derivatele sale şi să folosească exclusiv cuvântul atestat istoric şi ştiinţific, „ţigan“. Pentru că, ne-am convins cu toţii, deja, pe de o parte, impunerea perfidă a utilizării ei ne-a adus prejudicii incomensurabile, iar, pe de altă parte, sunt tot mai multe argumente care susţin ideea unei conspiraţii concertate ca, inclusiv prin intermediul vocabulei „rom“, românii să fie consideraţi ţigani, iar România ţara ţiganilor [vezi http://www.ziare.com/Ni_se_intinde_o_cursa-comment-89031.html ; şi „Ţiganii – o poveste“, pe http://www.ziare.com/?ziare=details&a_id=170158] – în care, pe lângă drepturi fără obligaţii, să li se dea, eventual, şi un „stat“ (!). Dacă toţi vom utiliza numai cuvântul „ţigan“, legea de înfiinţare a aşa-zisului Consiliu „Naţional“ (!) pentru Combaterea Discriminării devine caducă – mai ales că respectivul Consiliu este ilegitim [vezi şi Alexandru Bogdan Duca, pe http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/o-institutie-ilegitima-consiliul-national-pentru-combaterea-discriminarii_7720.html] –, iar acesta va trebui să fie desfiinţat automat, făcându-se, astfel, un mare serviciu ţării, inclusiv prin economii bugetare.

Una dintre concluziile logice ale demonstraţiei pe care am făcut-o, alături de ceilalţi, este că Consiliul „Naţional“ pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.) este o formă instituţionalizată de mişcare a satanismului, deoarece, am arătat, el inversează valorile, îndeosebi pe cea mai importantă: democraţia, puterea majorităţii, este înlocuită cu dictatura minorităţilor; este cea mai perversă şi mai periculoasă formă, de până acum,  de agresiune antiromânească, instituită de nişte lichele politice conducătoare, întrucât are ca efect autodistrugerea naţională. Evident, C.N.C.D. este condus de un maghiar. Ca dovadă a părtinirii condamnabile de care dă dovadă C.N.C.D. este şi modul, deja notoriu, cum l-a tratat preferenţial pe premierul Tăriceanu, care declarase, ritos şi discriminatoriu, dar absolut întemeiat: „romii comit toate infractiunile posibile, de la talharie si prostitutie pana la jafuri organizate si trafic de droguri“ [vezi: http://doc.hotnews.ro/discriminarea-discriminarii.html; similar, vezi şi

http://www.mediafax.ro/social/tariceanu-citat-audiat-saptamana-vitoare-legatura-declaratiile-r.html?4727;844940]. Aici, însă, el nu mai făcea discriminare etnică, ci făcea o „afirmaţie politică“ – ca să uzez de sintagma cu care se apărase Kelemen Hunor, care pretinsese că „retrocedarea a un milion de hectare în proprietatea maghiarilor echivalează cu a doua ocupare de ţară în Ardeal“ [***, «Deputatul Kelemen Hunor invocă „a doua ocupare de ţară“ în Ardeal», în Adevărul, nr. 3819, 3 octombrie 2002, pag. 2, http://www.adevarul.ro/articole/2002/deputatul-udmr-kelemen-hunor-invoca-a-doua-ocupare-de-tara-in-ardeal.html]. (În paranteză fie zis, acest alt fascist U.D.M.R.-ist are tupeul nemărginit de nimeni să candideze, la toamnă, la preşedinţia României!)

Dacă toţi, în toate mass media, în toate buletinele de ştiri, în toate cuvântările şi textele politicienilor, politologilor, istoricilor, sociologilor, analiştilor şi ale altora, vom utiliza numai cuvântul „ţigan“, vom combate cu succes agresiunea axiologică, făcută concertat, contra României inclusiv prin vocabula „rom“ şi vom face o breşă importantă, prin care vom contracara presiunile organismelor internaţionale, care ne-au înlănţuit sub pretextul „corectitudinii politice“ în vederea evitării „discriminării“. Situaţia creată de ţigani în Italia, în Franţa, Anglia, Germania, Suedia etc. şi accentuarea atitudinii antiromâneşti de către guvernul italian ne oferă ocazia şi motivul interzicerii categorice atât a utilizării vocabulei „rom/rrom“, cât şi a respingerii oricăror presiuni internaţionale sub pretextul pretinsei „discriminări“. În fond, ştiinţa se face prin comparaţie, adică prin discriminare, prin distingerea între caracteristicile obiectului studiat.

Oare chiar atât de neputincioşi am devenit, încât nu putem reprima energic utilizarea făcăturii „rom“, care ne discreditează de două decenii?! Nu trebuie să mai aşteptăm, în acest sens, legi de la Parlament – căci, am văzut, el aprobă legi pentru protejarea infractorilor, îndeosebi a celor cu „gulere albe“ –, ci este în puterea noastră să rupem, într-un mod simplu şi eficient, aceste lanţuri cu care ne-au legat organismele internaţionale opresoare, cu ajutorul cozilor de topor din ţară: vom utiliza, toţi, numai cuvântul „ţigan“!

 

Îmbogăţirea „culturii“ ţigăneşti prin cerşetorie

 

Ziariştii şi analiştii nătărăi, obedienţii din politica românească sunt, se pare, nişte bieţi copii în materie de denigrare a României prin acceptarea slugarnică a impunerii vocabulei „rom“ de către instanţele politice europene.

Aspectelor „culturii“ ţigăneşti, relevate în materialele anterioare (mai ales în „Ţiganii – o iminentă bombă…“), li se adaugă unul nou de către gândirea „suverană şi infailibilă“ a unor judecători ai Curţii de Casaţie a Italiei. Iar judecători italieni sunt mai „infailibili“ decât cei români, fiindcă se originează, fireşte, în „infailibilitatea papei“!

Cum-necum, presa română ne creează frisoane prin această ştire difuzată, în 29 noiembrie 2008, de Agenţia Mediafax, preluată de la AFP: „Decizia 44.516 a Curţii de Casaţie clasează o hotărâre a Curţii de Apel din Neapole, care a condamnat la cinci ani de închisoare o mamă dintr-o familie romă care cerşea pe străzile oraşului Caserta, la nord de Neapole, cu un bebeluş în braţe şi un copil în vârstă de patru ani alături. Potrivit judecătorilor Curţii de Casaţie, acuzaţia de sclavie nu poate fi reţinută împotriva mamei, deoarece ea nu face parte dintr-o bandă de exploatare a minorilor, ci „cerşea din cauza sărăciei“. Pe de altă parte, ea nu făcea acest lucru decât între orele 09.00-13.00, oferindu-i astfel un minim de liberate copilului său». Oare judecătorii ăştia sunt chiar tâmpiţi?! Ce „minim de libertate“ putea oferi ţiganca puradeilor ei, unul de patru ani şi altul de câteva luni?! I-a lovit insolaţia soarelui meridional pe respectivii judecători?!

Culmea idioţeniei abia acum urmează: «Potrivit judecătorilor Curţii de Casaţie, care a reţinut împotriva mamei numai acuzaţia de rele tratamente aplicate copilului, nu se pot „incrimina comportamente care intră în tradiţia culturală a unui popor“». Aici, cuvântul  „comportamente“ se referă în mod expres la cerşetorie! Şi articolul continuă: «În prima instanţă, Mia, mama de etnie romă, a fost condamnată la şase ani de închisoare pentru „sclavie“ şi „rele tratamente“ aplicate copilului său. În apel, pedeapsa a fost redusă la cinci ani, deoarece nu a fost menţinută împotriva ei decât acuzaţia de sclavie. La Padania, cotidianul partidului antiimigraţie al Ligii Nordului, titrează, sâmbătă, pe prima pagină: „Judecătorii trimit copiii romi la cerşit“. Barbara Saltamartini, membru al comisiei pentru drepturile copilului a Poporului Libertăţii, de centru dreapta, citată sâmbătă de Corriere della Sera, s-a declarat indignată că judecătorii consideră „copiii romi ca fiind copii din zona a doua“» [Mediafax, „Curtea de Casaţie din Italia: Cerşetoria, tradiţie culturală a romilor“, 29 noiembrie 2008, http://www.mediafax.ro/externe/curtea-de-casatie-din-italia-cersetoria-traditie-culturala-a-romilor.html?3614;3576278; vezi şi Alexandra-Livia Dordea, „Italia: Cerşetoria este o tradiţie culturală a romilor“, în Evenimentul zilei, nr. 5602, 29 Noiembrie 2008, http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/830315/Italia-Cersetoria-este-o-traditie-culturala-a-romilor/].

Chiar dacă, în esenţă, prin articolele din cele două publicaţii italiene se dezavuează expres decizia judecătorească respectivă, totuşi, în citatele redate mai sus se ascund câteva greşeli, în ordinea logică şi morală, care condamnă, implicit, o dată mai mult, gândirea „infailibilă“ a judecătorilor.

1) Aprecierea ţiganilor ca fiind de categoria a „doua“ îi menţine în condiţia de paria, iar, prin asta, judecătorii în cauză contravin flagrant normelor europene.

2) Considerarea cerşetoriei ca o dimensiune a „culturii“ ţigăneşti constituie o contradictio in adjecto, prin care, de fapt, este negat, expresis verbis, însuşi dreptul la fiinţare al „culturii“ respective. Într-adevăr, în cultura tuturor popoarelor, munca şi cinstea, corolarul ei, fac parte din patrimoniul cultural, moral şi economic, iar nu cerşetoria şi corolarul ei, necinstea, hoţia. Deoarece, cu mici excepţii, cerşetoria este o formă de furt, o modalitate prin care sunt escrocaţi oamenii apelându-se la sentimentul lor de milă creştină.

3) Admiterea de către imbecilii judecători respectivi a cerşetoriei ca parte a tradiţiilor culturale ale ţiganilor revine la a spune că judecătorii completului în cauză le refuză ţiganilor orice demnitate, îi exclude, practic, din rândul popoarelor şi îi menţine, realmente, la nivelul de paria umanităţii! Dacă n-ar fi funciarmente hoţi, necinstiţi prin „tradiţia culturală“ a lor, ţiganii înşişi – în primul rând liderii lor – ar fi trebuit să refuze decizia Curţii de Casaţie a Italiei ca profund jignitoare. Dar, evident, ei se complac în această promiscuitate nu doar morală şi o acceptă cu seninătate fiindcă nu au demnitate, nu au cultură, nu au limbă, nu au decât nişte minime obiceiuri – nu „tradiţii“! – rudimentare, primitive, din cauza cărora intră, iremediabil şi definitiv, în conflict cu toate popoarele în interiorul cărora se infiltrează. Cât despre liderii lor, fariseismul lor este deplin, catalizat de cleptotropismul funciar al etniei: intenţia lor este să fure cât mai mult din fondurile europene sau autohtone destinate organizaţiilor înfiinţate pentru integrarea ţiganilor. Întrucât unii dintre liderii lor sunt, totuşi, cât de cât instruiţi – fireşte, ca sociologul ţigan Nicolae Gheorghe, şi nu ca Bercea Mondialu’, ales preşedintele ţiganilor prin voinţa suverană a „regelui“ ţiganilor, Florin Cioabă –, fariseismul lor este cu atât mai reprehensibil.

4) Apoi, prin folosirea vocabulei „rom“, oprobiul public se extinde, ilicit, şi asupra românilor. Căci, de la „romi“ la „români“ – scris „romani“, fără diacritice  – nu e decât un pas. Pe care, se ştie, presa italiană şi cea internaţională l-au făcut.

5) În sfârşit, mai semnalez o particularitate a acestei agresiuni axiologice: este regretabil faptul că presa italiană nu a dovedit discernământul necesar în a face discriminarea între români şi ţigani folosindu-se chiar de grafia corectă a celor două denominaţii. Deşi pe români îi indică prin cuvântul „romeni“, pe ţigani  îi indică tot prin făcătura „rom“ [vezi pe http://milano.repubblica.it/dettaglio/lavavetri-ai-semafori-business-da-100mila-euro-al-giorno/1628642] şi nu prin „ţigan“, ţigănesc“ – adică prin zingaro, zingaresco, cuvintele consacrate în limba italiană şi încă existente în dicţionarele lor! De ce oare? Doar pentru a denigra deliberat România!

De aceea, apelez, pe această cale, la ziariştii italieni şi, în mod expres, la Guvernul Italiei, să dovedească onestitate şi respect faţă de România şi poporul român cel puţin în această problemă, uşor de soluţionat: să elimine din limbajul lor făcătura „rom“ şi să o folosească denumirea normală, de zingaro – deoarece la ei nu s-a născocit un C.N.C.D., ca în România condusă de nişte netrebnici slugarnici, şi nu are cine să facă presiuni asupra lor ca să utilizeze exclusiv măgăria „rom“! Apoi, am văzut, Guvernul Italiei dovedeşte fermitate în apărarea suveranităţii ţării şi a securităţii poporului italian şi ia măsurile represive necesare şi întemeiate contra ţiganilor fără să se lase intimidat de ceea ce va zice Uniunea Europeană!

Dar, oricât ar fi de tâmpiţi judecătorii Curţii de Casaţie a Italiei care au dat respectiva decizie, nu se poate spune că nu citesc ziarele. Or, iată ce scrie La Repubblica, ştire postată pe site-ul ziare.com, sub titlul „Cerşetorii români din intersecţii, o afacere de 100.000 de euro pe zi“: „În Milano sunt mai mult de 3.000 de cerşetori români. Ei vin de la Constanţa, Craiova, Timişoara şi Oradea, plecând înspre Italia în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit, disperaţi că nu-şi mai pot plăti creditele pe care le-au contractat în ţară.

Unul dintre şefii unei bande care controlează cerşetorii este Pomak Saban, de 69 de ani, din Constanta. El controlează peste 300 de cerşetori pe care îi mută între Europa de Est şi Milano. Fiecare cerşetor câştigă, în medie, între 50 şi 80 de euro pe zi, bani pe care la sfârşitul zilei îi predă unuia dintre membrii bandei pentru a primi, în schimb, cina care constă, de obicei, într-un sandwich, o pungă de chipsuri sau două ouă fierte. Aşa se întâmpla în sud-vest, la periferia oraşului Milano, dincolo de capătul linei 14 din zona Lorenteggio. Şi săptămânal sosesc din ce în ce mai mulţi români“  [Alexandra Sandru, „Cerşetorii români din intersecţii, o afacere de 100.000 de euro pe zi“, http://www.ziare.com/La_Republica_Cersetorii_romani_din_intersectii_o_afacere_de_100_000_de_e-742232.html; vezi  şi supra].

Aşadar, ţiganca Mia, în mod categoric, „face parte dintr-o bandă de exploatare a minorilor“ – ceea ce judecătorii Curţii de Casaţie a Italiei au refuzat să vadă şi să dea decizia corectă, aşa că au dat-o pe aceea scoasă din minţile lor tumefiate: cum că „cerşetoria intră în tradiţia culturală a unui popor“! Cum se mai poate califica această decizie altfel decât aberaţie?! Se mai poate spune, însă, că au dat-o în mod deliberat, pentru a stârni şi mai mult ura – întemeiată! – contra ţiganilor, care, apoi, să fie transferată contra românilor, cu care sunt echivalaţi, în mod la fel de tendenţios, ţiganii [Claudia Stanila, Razvan Ciubotaru , Mihaela Radu, George Lacatus, Andra Matzal, Marius Cosmeanu, „Italia ne uraste“, în Cotidianul, 2 Noiembrie 2007, pe http://www.cotidianul.ro/index.php?id=15307&art=38261&cHash=a87b989326].

Cum se ştie, însă, în multe state europene cerşetoria se condamnă cu închisoarea şi, implicit, cu restrângerea dreptului la libera circulaţie. Cel puţin, în România, Ministerul Administraţiei şi Internelor a plantat pe străzi panouri şi a difuzat afişe în care se arată că cerşetoria trebuie reprimată măcar prin îndemnarea cetăţenilor să refuze să dea bani cerşetorilor!

 

Liderii ţiganilor vor înlocuirea lui „rom“ cu „indirom“!

 

Aşa cum am mai precizat, variantele anterioare ale studiului „Ţiganii – o iminentă bombă politică a Uniunii Europene“ au fost publicate iniţial, în 2005, în Lumea Magazin şi, apoi, cu bibliografia adusă, succesiv, la zi, în 2006, în revistele SANTINELA şi Justiţiarul, în 2007 pe site-ul Altermedia, în 2008 în Neamul Românesc [Neamul Românesc, pe http://neamulromanesc.wordpress.com/opinii-si-atitudini/vasile-zarnescu-%E2%80%9Etiganii-o-iminenta-bomba-politica%E2%80%9C/]. Dar, încă de anul trecut, trimisesem acest studiu spre tipărire şi altor organe centrale de presă, de mare tiraj, care, însă, nu au dat curs solicitării mele.

Doar Jurnalul Naţional s-a folosit de un pasaj – dar abia în 16 martie a.c. –, pentru a-şi susţine campania iniţiată în sensul propunerii pentru care eu militasem de peste un deceniu, iar senatorul P.R.M. Gheorghe Funar şi senatorul P.S.D. Adrian Păunescu înaintaseră, anul trecut, tot în acest scop, un proiect de lege respins de Parlamentul ticăloşit: eliminarea făcăturii „rom“ şi utilizarea exclusivă a cuvântului „ţigan“. E-adevărat că autoarea materialului face trimitere la articolul meu publicat în 2005: «Sociologul Vasile Zărnescu consideră că folosirea termenului „rom“ constituie un atentat la imaginea României şi atrage atenţia că, pentru străini, între a vorbi în limba „romanes“ şi a vorbi „romanes-te“ nu este nici o diferenţă semnificativă, având în vedere că multe documente nu au diacritice» [Dania Dimitriu, «Românii, confundaţi cu rromii fiindcă vorbesc „romanes(te)“», în Jurnalul Naţional, 16 martie 2009, pe http://www.jurnalul.ro/stire-tigan-in-loc-de-rom/romanii-confundati-cu-rromii-fiindca-vorbesc-romanes-te-146288.html].

Dar, prin primăvara acestui an, în urma unor noi crime comise de ţigani în Italia, s-a reluat viguros presiunea contra ţiganilor de acolo şi, prin tranzitivitate politică, implicit, contra românilor şi, în genere, a României – aşa cum se relevă şi în retrospectiva sumară de pe site-ul 9AM [vezi pe http://www.9am.ro/top/Social/136917/Romani-pe-prima-pagina-a-ziarelor-internationale.html; vezi şi Dr. M. Băcanu, ŢIGANII – minoritate naţională sau majoritate infracţională, Editura Bravo-Press, 1996]. Întrucât această denigrare a ţării devenise absolut demonstrabilă şi pe deplin condamnabilă, analistul Moise Guran a promis, în emisiunea sa de la Antena 3, ca una dintre formele sale de protest contra acestei situaţii, că «nu va mai pronunţa cuvântul „rom“, ci exclusiv „ţigan“». Să vedem cât îl va ţine curajul şi dacă, cumva, C.N.A. va avea tupeul să îl amendeze! Nu-i mai puţin adevărat că şi pe alte posturi TV atât invitaţii, cât şi moderatorii au reînceput să rostească tot mai frecvent cuvântul „ţigan“, dar îl alternează cu cel de „rom“ – ca prin anii 2000-2003, cum am relevat în studiile mele pe tema ţiganilor din 2005-2006 [Vasile Zărnescu, «Cuvântul „rrom“: o agresiune axiologică», în LUMEA Magazin, nr. 9/2005, pag. 10-11, pe http://ro.novopress.info/?p=598; idem, „Înnegresc ţiganii imaginea României?“, în SANTINELA, nr. 11, 16 noiembrie 2006, pag. 4-6, http://www.strajerii.ro/SANTINELA011.pdf; vezi şi varianta http://ro.altermedia.info/minoritati/innegresc-tiganii-imaginea-romaniei_7929.html] –, evident, pentru că au ajuns să se teamă de penalizările C.N.A.-ului şi C.N.C.D.-ului, două instituţii inutile şi bugetivore. Aştept momentul când toţi cei din mass media vor proceda cum am propus în urmă cu 10 ani: să pronunţe toţi, totdeauna, numai cuvântul „ţigan“.

Între timp, se pare că unor lideri ai ţiganilor – chiar dacă nu au citit toate variantele studiului meu, dar au intrat în panică remarcând campania tot mai virulentă dusă contra lor atât de presa străină şi internă, cât şi de către autorităţile statelor respective – a început, totuşi, să le mai vină mintea la cap şi au avut în vedere sugestia mea de a-şi schimba „numele“ etniei, conştienţi că este un demers necesar. Dar nu au acceptat una dintre propunerile avansate de mine, de exemplu, să-şi zică, „gerrmani“ (care le era cea mai utilă), ci au recurs tot la o făcătură: să-şi zică „indiromi“ [vezi Ion Dulamita, «Dorin Cioabă propune numele de “indirom” în loc de “rom”, pentru a nu mai fi afectată imaginea României», în Cotidianul, 29 iunie 2009, pe http://www.cotidianul.ro/dorin_cioaba_propune_numele_de_indirom_in_loc_de_rom_pentru_a_nu_mai_fi_afectata_imaginea_romaniei-89828.html! E un hibrid caraghios şi inacceptabil pentru noi, întrucât tot se menţine vocabula „rom“. Chiar „împăratul“ ţiganilor, Iulian, a calificat-o drept o idee „năstruşnică“, deşi ţiganul-cu-pretenţii Mădălin Voicu – fost deputat P.S.D., care este şi „preşedintele de onoare al tuturor ţiganilor“, nu ca Bercea Mondialu’, care este doar preşedinte şi sferto-analfabet [cf. Crina Jilavu, „Interlopul Bercea Mondial, primul preşedinte al ţiganilor“, în Adevărul, 29 iulie 2009, pe http://www.adevarul.ro/articole/interlopul-bercea-mondial-primul-presedinte-al-tiganilor.html] – o susţine, adăugând, în stilul său ipocrit-pervers, tot felul de aberaţii [vezi supra, penultima notă]. Pentru a realiza un compromis provizoriu, eu le propun termenul „indiţigan“, ca fiind cel mai potrivit, deocamdată! Sau, dacă nu se supără indienii, să-şi zică „neoindieni“!

 

Un  lingvist ţigan cinstit „se dă pe brazdă“

 

Referitor la denumirea aleasă deliberat cu scop denigrator, „rom/rrom“, elocvent este faptul că, de exemplu, unul dintre ţiganii cercetători ai problemei, Lucian Cherata, în revista Lamura, nu atestă cuvântul „rom“ ca fiind reprezentativ pentru a se denumi etnia şi, în nici un caz, pentru a consemna echivalenţa cu denominaţia „bărbat“ în unele argouri ţigăneşti – cum pretind, în majoritatea lor, ideologii ţiganilor. Practic, el denunţă, implicit, această pretenţie arătând că particula „dom/lom“ atestă, preponderent, calitatea de „domn, stăpân (al casei), bărbat, soţ“. Şi conchide: „Considerăm că lămurirea etimologiei cuvintelor ţigan şi rom (rrom) prezintă o importanţă specială atât în plan ştiinţific, cât şi în plan social, prin folosirea corectă a lor şi eliminarea confuziilor de orice fel. Prin acest demers se redă ţiganilor apelativul lor istoric (ţigan) cu semnificaţia lui corectă şi rămâne cu sensurile iniţiale cel de-al doilea apelativ (rom/rrom), în înţeles mai restrâns, acela de identificare la nivel familial şi comunitar“ [Lucian Cherata, «Etimologia cuvintelor„ţigan“ şi „rom“», în Lamura, Craiova, nr. 1-3/2008, pag. 38-39].

Evident, ultima frază, referitoare la „cel de-al doilea apelativ (rom/rrom)“, nu constituie decât o concesie – contradictorie, în esenţă – făcută liderilor ţigani agresivi, susţinători ai făcăturii „rom“, deoarece, cum se ştie, „la nivel familial şi comunitar“ ţiganii se apelează între ei exclusiv prin cuvântul istoric ţigan! Când se ceartă sau chiar când se apelează între ei, nu-şi zic „Băi, romule!“, ci „Băi, ţigane!“ Elocvent pentru acribia ştiinţifică actuală a lui Cherata este şi faptul că e singurul dintre autorii ţigani care îl citează pe istoricul George Potra, unul dintre reputaţii cercetători, din etapa interbelică, ai problemei ţiganilor. Mai mult, în tot articolul său, Lucian Cherata scrie, consecvent şi cinstit, „ţigani“, limba „ţigănească“ etc., şi nu vorbeşte de „romi“, „limba romani/romali/romanes“. De aceea, este cu atât mai regretabilă atitudinea unuia, Florin Stama, care, în recenzia unei cărţi a lui Cherata, scrie – la fel de consecvent, dar necinstit – despre faptul că autorul ar vorbi despre „poporul rrom“, „cultura rromani“. E-adevărat că, în anii anteriori, Cherata scrisese şi el despre „Gramatica limbii rromani“, „Dicţionarul limbii rromani“ etc., dar se vede treaba că, între timp, s-a dumirit că nu există nici o limbă „rromani“, ci doar „limba ţigănească“. Dan Lupescu, directorul fondator al revistei Lamura, în Cuvântul înainte la cartea recenzată, se vrea mai neutru, mai „echidistant“, şi scrie: „…rromi, conform denumirii oficiale, ţigani, după cum sunt îndeobşte cunoscuţi“ [idem, pag. 39]. „Echidistantă“ sau neutră, tot atitudine ipocrită, neştiinţifică şi antiromânească se cheamă că este! Chiar dacă este vorba de o poziţie „oficială“ – căci, atâta vreme cât „oficialii“ au fost unii ca ticăloşii Andrei Pleşu şi Petre Roman, nu înseamnă că au adoptat o poziţie ştiinţifică, ci doar una politică, prin care şi-au dovedit lichelismul deplin faţă de organismele internaţionale.

Ca atare, sunt nevoit – întru apărare – să-l citez şi pe Fănuş Neagu, prezent tot în acest număr din Lamura, pe pagina întâi, în stilul său frust: „S-au adunat în cete indivizi însetaţi de putere – infatuaţii fără operă, curviştinele regalist-fandosite, fătucile culturale şi amanţii cu predispoziţii homo, tot atât de talentaţi ca piciorul scaunului ăstuia, dar infinit mai inculţi, care urăsc România cu înverşunare, domesticiţi la limba română de nişte vânători de şoareci care se cred intelectuali“!

 

Atitudinea inerţială şi obedientă a comunităţii sociologilor

 

Oricum, trebuie să admitem că am depăşit un obstacol şi am dobândit un mare succes în consens cu demersul meu: înşişi capii ţiganilor admit, acum, că vocabula „rom/rrom“ denigrează România şi vor să o înlocuiască! Această atitudine pozitivă este de natură să îmi aducă satisfacţii morale şi profesionale, întrucât este, în fond, şi un succes al militantismului meu în această polemică, în care, după cunoştinţa mea, am acţionat – până de curând – singur contra propagandei insidioase a ţiganilor. Dintre ziarişti, am fost sprijinit, tacit, de Victor Roncea şi, în mod expres, de Dania Dimitriu – apoi, evident, trebuie să-mi exprim recunoştinţa faţă de editorii care mi-au publicat studiile: Marian Oprea – directorul revistei Lumea Magazin, Marius Albin Marinescu – directorul revistei Justiţiarul, Ilie Neacşu – directorul revistei SANTINELA, regretatul cărturar şi mare patriot Artur Silvestri – fondatorul Asociaţiei Române pentru Patrimoniu. 

Într-adevăr, de la Congresul de sociologie din decembrie 2000, în volumul căruia mi s-a tipărit studiul „Ubicuitatea războiului axiologic“ [Vasile I. Zărnescu, Ubicuitatea războiului axiologic, în volumul coordonat de Elena Zamfir, Ilie Bădescu, Cătălin Zamfir, Starea societăţii româneşti după 10 ani de tranziţie, Editura Expert, Bucureşti, 2000, pag. 900-901] – în care avertizam, pentru prima dată în mod public, asupra pericolului degradării imaginii României prin acceptarea făcăturii „rom/rrom“ –, nu am mai întâlnit o altă poziţie de respingere din partea sociologilor a acestei maşinaţii. Dar, dacă bulibaşii reprezentativi ai ţiganilor au acceptat că trebuie să renunţe la făcătura „rom“, de ce, atunci, unii din „comunitatea sociologilor“ încă se mai cramponează de această vocabulă agresivă şi o folosesc în textele lor, chiar programatice?! Mai ales că, din păcate, printre promotorii acestei denigrări şi, evident, printre vectorii vinovaţi de comiterea acestei agresiuni axiologice se află chiar Elena Zamfir şi Cătălin Zamfir – autorii şi coordonatorii unui op, ŢIGANII între ignorare şi îngrijorare, publicat, în 1993, de Editura Alternative (unde chiar denumirea editurii este greşită: cuvântul alternativă este defectiv de plural, pentru că nu există „alternative“ – căci alternativa este una singură! –, ci doar variante, posibilităţi).

În fond, lucrarea constituie, din premise, o falsificare a realităţii, deoarece, conform unor informaţii care îmi parveniseră în vremea redactării respectivei „cercetări“, multe chestionare sau interviuri au fost completate „din burtă“ de către operatorii de anchetă. Or, asemenea practici induc serioase suspiciuni atât privind corectitudinea celorlalte date introduse în lucrare, cât şi, mai ales, validitatea interpretărilor şi concluziilor. Deci, lucrarea nu prezintă relevanţă ştiinţifică, ci este doar o lucrătură antiromânească. Apoi, deşi pe copertă scrie mare şi colorat „ŢIGANII între…“, în toată lucrarea respectivă, de 257 pagini, se vorbeşte despre „romi“ şi doar de trei-patru ori se foloseşte cuvântul „ţigan“: acolo unde se reproduce limbajul interlocutorului român intervievat [op. cit., pag. 178, 188, 190]. Ca atare, însuşi titlul cărţii denotă ipocrizie şi încălcarea deontologiei: pe copertă se vorbeşte despre ţigani, iar în interior dai de „romi“. Ca să nu mai vorbesc despre faptul că lucrarea nu prezintă nici o bibliografie a problemei!

Acum, în acest context favorabil determinat îndeosebi de radicala poziţia anti-ţigănească Italiei, o acţiune eficientă ar fi ca, începând, de exemplu, de la 1 septembrie a.c., toţi care activează în mass media să utilizeze exclusiv cuvântul „ţigan“. În această situaţie, nu vor mai putea fi amendaţi de nimeni, iar C.N.C.D. ar deveni caduc şi ar trebui desfiinţat! Mai ales pe aceste vremuri de criză, de penurie pecuniară la bugetul „consolidat“ al statului!

 

3 august 2009

 

Varianta anterioară aici.

Colonel (r.) Vasile Zărnescu

 

 

Cea mai buna investitie

Posted by Stefan Strajer On July - 18 - 2009

Cea mai buna investitie

Autor: Ermil Gheorghiu (USA)

     Cea mai buna investitie pe care un om o poate avea, este investitia in educatie si sanatate. Nu putem beneficia de o sanatate robusta fara o educatie sanatoasa, si nu putem beneficia de o educatie sanatoasa fara o sanatate robusta. In general, educatia incepe la nastere si se termina la moarte. Dar, fara o educatie bazata pe adevarul stiintific, nu pe crezuri false, omul nu mai poate beneficia de o sanatate robusta. De aceea, cea mai buna investitie pe care o putem face in economia de astazi, in special, este investitia in noi insine si in copiii nostri, care pana cand devin maturi, depind de educatia din familie. 

19ca0d9gripa-porcina-407-305p1 
     Spun acest lucru, pentru ca viitorul nu ne mai surade daca nu ne ingrijim sa imbunatatim sistemul nostru de educatie si ingrijire a sanatatii, pentru a preveni febra porcina si aviara care va reduce populatia la cel putin jumatate, mai inainte de a se instaura Noua Ordine Mondiala, pentru a proteja omul care a decazut sub instinctul animalelor, pentru a nu fi acuzat de NOM ca o acuz de tragediile prin care trece societatea de astazi.
     Toate guvernele lumii iau aceasta amenintare in mod serios si investesc miliarde de dolari in vaccinuri si droguri anti-virale ca sa previna aceasta epidemie de febra porcina si aviara. Toate guvernele insa , cu exceptia Israelului, singura tara care se ingrijeste intr-adevar de educatia si sanatatea populatiei, se misca intr-o directie gresita.
     Ele ar putea folosi mai bine acesti bani ca sa imbunatateasca sistemul de productie si conservare a alimentelor; sa protejeze mediul inconjurator de ingrasemintele chimice, insecticidele si ierbicidele care polueaza solurile si raurile si viata pe glob; sa produca fructe, legume, carne si lapte in mod organic; si sa introduca cursuri de stiintele nutritiei si sanatatii in toate scolile si universitatile, in loc sa creeze vaccinuri periculoase si depozite de droguri anti-virale.
     Dar, pentru ca noi nu stim nimic despre pericolele care le prezinta febra aviara, nu putem separa realitatea de fictiune. Realitate, pentru ca epidemia de febra aviara va veni;  fictiune, pentru ca epidemia va veni nu de la pasari, ci de la modul nostru de viata cu alimente fara valoare nutritiva, bauturi artificiale, droguri de toate felurile, vaccinuri, stress si teama de terorism.
     Ni se spune ca febra aviara este o febra facuta numai de pasari, dar acum si porcii pot face infectii asemanatoare. In mod normal boala are doua forme. Prima este numita febra usoara „low pathogenic”, cu tendinta de a a avea niste simptome asemanatoare cu raceala la om. In aceasta forma pasarile transmit boala la intreaga ferma de pasari. Medicii cred ca virusul este introdus in toata turma de pasari in aceasta forma lenta, care dupa aceea se schimba intr-o forma grava „highly pathogenic” de febra aviara. Aceasta forma grava poate omori fiecare pasare din ferma in mai putin de 48 de ore. Acest virus la porci este numit N1H1, iar la pasarI N5H1. In toata istoria febrei aviare nu a fost niciodata un virus asa de raspandit ca N5H1; mai mult de 150 de milioane de pasari au murit sau a fost sacrificate.
     Realitatea este ca nu virusul este cauza epidemiei de febra aviara sau porcina, ci chimicalele si antibioticele care se dau in mancarea lor, alimentele poluate care nu mai stim de unde vin si otravurile din afara si interiorul corpului nostru. Virusurilel pe care oamenii nostri de stiinta le incrimineaza tot mai des drept cauza a majoritatii bolilor, nu sunt nci macar entitati cu viata asa cum sunt de fapt bacteriile. Bacteriile sunt microorganisme care actioneaza. Un virus pe de alta parte nu are viata.
     Virusurile nu au viata in afara organismului viu. Ele sunt de fapt  materialul genetic sau acidul nucleic (DNA or  RNA) din celulele moarte. Virusurile nu au viata sub nici o forma  si nici nu au abilitatea de a actiona, dar prezenta lor in corpul pasarilor si oamenilor este la fel de toxica ca orice material otravitor, favorizand dezvoltarea si multiplicarea bacteriilor rele. Febra este ceva care are originea  si se dezvolta in organismul individual. Pasarile fac febra din cauza produselor chimice folosite in alimentatia lor si a mediului poluat in care sunt crescute in sisteme industriale. Este epidemica pentru ca toate pasarile au acelas regim.
     Nu are nici o ratiune sa ne temem de aceste virusuri. Pentu ca ele nu pot migra de la o regiune la alta. Pasarile care dezvolta virusul vor muri cu mult inainte sa-si termine calatoria. Trebuie insa sa ne temem de ignoranta noastra in materie de nutritie si de lipsa de grija a guvernelor noastre pentru educatia si sanatatea populatiei.
     In acest moment din viata noastra – dupa trei generatii cu sistemul imun slabit de mostenirea noastra geneticca, greselile de nutritie tot mai mari cu fiecare noua generatie, stresul si poluarea, o epidemie de febra aviara ar fi un dezastru neprecedent pentru populatia globului. Noi putem sa distrugem toate pasarile si totusi sa experimentam o epidemie de febra aviara de proportii astronomice, pentru ca liderii nostri nu sunt pregatiti sa inteleaga adevarata cauza a epidemiei de febra aviara.
     Daca privim la milioanele de oameni care au murit in evul mediu de „ciuma neagra” si de epidemia de „Febra Spaniola” din 1918 in care au murit 40 de milioane de oameni, noi ar trebui sa vedem cat de mare va fi pericolul astazi, daca nu incetam sa vedem in vaccinuri, droguri si progresele in medicina moderna  care confunda ingrijirea sanatatii cu ingrijirea medicala, ca salvarea noastra. Nu numai ca nu sunt salvarea noastra, dar impreuna cu alimentele fara valoare nutitiva, bauturile artificiale, stresul si impotenta de a construi o lume pasnica si fara terorism, ele sunt adevaratele cauze ale viitoarei gripe aviare.
     Dedic acest studiu prezentelor si viitoarelor generatii de copii nevinovati, care trebuie sa invete de la parinti, educatori, fete bisericesti si de la liderii nostri, ca sistemul actual de educatie, nutritie si ingrijire a sanatatii este ca o jungla plina cu mine de camp, si este principala cauza a crizelor noastre de educatie si sanatate, si a viitoarei epidemii de febra aviara.
     Cum putem sa beneficiem de o educatie sanatoasa si de o sanatate robusta intr-o lume mai buna, este scopul viitoarei mele carti in limba engleza care va apare anul acesta: „Life is a tragedy of Nutrition” (Viata este o Tragedie a Nutritiei”.

Emil Cioran si Holocaustul din Romania

Posted by Stefan Strajer On July - 6 - 2009

ion-coja
Emil Cioran şi  Holocaustul din România

Autor: Ion Coja

„E timpul să spunem răspicat că i-am ajutat pe evrei să nu fie exterminaţi! Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem decât să recunoască adevărul!”

        În revista „Cadran politic”, anul VII, nr. 65-66 din aprilie-martie 2009, sunt publicate câteva fragmente din interviul dat de Emil Cioran în 1988, la Paris, dlui Ion Deaconescu. Inutil să mai spunem ceva despre valoarea acestui document, mai degrabă l-aş felicita pe autor pentru reuşita de a-i lua un interviu marelui însingurat de la Paris. Adevărul este că Cioran face figura schimnicului din inima Parisului, mulţi aşa îl văd, iar această imagine a unui Cioran greu de abordat pentru un interviu pare să fie imaginea curentă aflată în circulaţie. În realitate, cel puţin din partea subsemnatului vorbind, e de revăzut şi de retuşat această poză. Am stat de trei ori de vorbă cu Emil Cioran, în fiecare dintre vacanţele mele pariziene de dinainte de 1990, şi nu mi-a fost deloc greu să obţin întrevederea solicitată. E drept că am uzat de un passepartout care mi-a deschis la Paris multe uşi: eram un fel de mesager al lui Petre Ţuţea. Cred că am povestit ce era mai interesant despre aceste discuţii în cartea Marele Manipulator şi asasinarea lui Nicolae Iorga, Nicolae Ceauşescu şi Ioan Petru Culianu. Textul publicat de dl Ioan Deaconescu îmi oferă acum posibilitatea de a reveni, cu precizări şi comentarii mai apăsate. Mă invită la acest remember îndeosebi fragmentul următor din acest interviu care, sunt convins, va face istorie:

„Ion Deaconescu: Şi totuşi ce ar trebui făcut ca România să nu cadă din timp, acum, la întretăierea dintre milenii?

Emil Cioran: Să nu mai fim paraziţii unor glorii desuete. Să nu mai vorbim de idealuri, ci să edificăm istoria propriei noastre identităţi. (…) Şi încă ceva important: să rezolvăm cazul evreilor din cel de al doilea război mondial. E timpul să spunem răspicat că nu am fost barbari. Că i-am ajutat pe evrei să nu fie decimaţi. Trebuie să scriem cărţi, să luăm legătura cu cei care ne defăimează în legătură cu acest subiect. Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem nimic. Să recunoască doar adevărul. Dacă se va înţelege exact poziţia României în anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus. Dacă nu, vom fi culpabilizaţi mereu, cu efecte îngrozitoare.”
        
            Aşadar, zice Emil Cioran, e timpul să spunem răspicat adevărul, adevărul că nu am fost barbari şi nu am participat la exterminarea evreilor, la care ne invitase insistent Hitler, ci dimpotrivă, i-am ajutat pe evrei să se salveze, pe acei evrei a căror soartă a depins cât de cât de noi! Drept care, consideră Emil Cioran, în acord cu bunul simţ cel mai comun, evreii ar trebui să se simtă datori faţă de români! Iar nu să ne defăimeze pe toate drumurile!
             Iată însă că evreii nu se simt datori! Iată-i că nu sunt în stare să trăiască starea de normalitate a fiinţei umane! Recunoştinţa este o povară prea grea pentru evrei! E mult mai profitabil ca din debitor să te transformi în creditor! De ce să fie dumnealor datori la români, când i-ar putea scoate pe români datori şi vinovaţi faţă de evrei?! Aşa se vor fi gândit acei evrei despre care Cioran spune că „ne defăimează în legătură cu acest subiect”, subiectul fiind holocaustul din România. N-a fost holocaust în România? Să fie ei sănătoşi românii, că le inventăm noi un holocaust să nu-l poată duce! Căci doar asta este menirea presei libere, a mass mediei internaţionale!…
         Cioran, care a scris o mulţime de lucruri deosebit de interesante şi de „pozitive” despre evrei, care, deci, îi cunoaşte bine pe evrei, nu se miră şi nici indignat nu pare de această manevră mizerabilă, ci ne îndeamnă pe noi, românii, „să luăm legătura cu cei care ne defăimează”, nu este clar în ce scop! Noi însă, adică românii care ştim că în România nu a fost nici urmă de holocaust, chiar aşa am făcut: am luat legătura „cu cei care ne defăimează” şi am încercat să angajăm un dialog, o confruntare senină a argumentelor. Din păcate nu am putut menţine „legătura”, căci nici unul dintre preopinenţii defăimători nu a vrut să răspundă la dovezile noastre, considerând că simplul fapt de a nu le accepta acuzaţiile îi jigneşte pe ei, pe acuzatori, după o logică imposibil de împăcat cu un comportament raţional şi onest…
        Oare la fel vor proceda şi cu declaraţia lui Cioran, declaraţie atât de netă, de neechivocă, a marelui Cioran?! Nu le va fi uşor celor „care ne defăimează” să se facă din nou că plouă!      

        …Da, sunt convins că ne aflăm în faţa unei declaraţii decisive pentru discuţia care se poartă pe tema holocaustului din România. Nu este prima oară când trăiesc acest sentiment, ceea ce dovedeşte cât de mult m-am înşelat de fiecare dată când am crezut că evidenţa ar avea vreo forţă de convingere, ar clinti pe cineva din ceea ce crede sau crede că ştie. Dar cred, simt că picătura adăugată de Cioran face să se reverse paharul răbdării noastre. Desfid pe omul onest care, convins până acum de teza holocaustului din România şi luând acum cunoştinţă de declaraţia lui Emil Cioran, nu va cere sau măcar nu va accepta reexaminarea probelor invocate în această dispută. Căci nu cerem mai mult decât atât: un examen corect şi cinstit al argumentelor. Când spun „corect” am în vedere regulile cercetării ştiinţifice, ale raţionamentului deductiv, iar când spun „cinstit” mă gândesc la capacitatea de a recunoaşte că ai greşit atunci când sensul evident al faptelor şi al argumentelor te contrazice. Cine nu va purcede nici măcar acum la revizuirea condamnării noastre pentru un genocid atât de contestat şi imposibil de dovedit în faţa justiţiei şi a istoriei, contestat, iată, şi de Emil Cioran, nu merită să-şi mai zică intelectual, om cu idei şi convingeri judicios edificate, nu merită să-şi mai zică om – evreu sau român etc.!

           …Să revenim la text! Nu cunosc interviul în întregime ca să-mi dau seama de eventuale conexiuni cu alte declaraţii ale lui Cioran. Avem tot timpul s-o facem mai târziu, căci este vorba – cum spuneam, de un text care va stârni nenumărate comentarii. Rândurile de faţă nu urmăresc decât să lanseze aceste discuţii şi să constate, cu o satisfacţie deplină, imposibil de ascuns, o satisfacţie pe care o fac publică, satisfacţia că la lista nesfârşită de negaţionişti ai holocaustului din România se adaugă acum numele unui mare şi deosebit reprezentant al speciei om, care el singur este mai convingător, mai impozant, decât laolaltă toţi cei care intră în corul detractorilor neamului românesc, acuzându-ne pe noi, „blândul popor român”, de crima cea mai nemernică: genocidul. Nu numai că nu l-am comis, că nu am ucis evrei, dar atât cât ne-am implicat în istoria evreimii am făcut-o mereu ca binefăcători, iar în anii „patruzeci” ca salvatori ai evreilor. Evreii – au mai spus-o şi alţii, dar acum o spune şi marele Cioran, evreii ne sunt datori cu recunoştinţa lor şi nu sunt puţini evreii care au recunoscut această datorie de onoare şi de omenie.
         Numai că dinspre evrei se aude cel mai tare corul „jidanilor”, adică al evreilor ne-evrei, care au inventat stratagema, atât de ticăloasă, că este mult mai profitabil să-l acuzi în primul rând pe cel care te-a ajutat şi chiar te-a salvat, că în loc de recompensa pe care ar putea să ţi-o ceară, e mai cusher să i-o iei înainte şi să-l acuzi tu pe binefăcător că a făcut echipă cu cel, cei care te-au chiar belit! Te-au genocis şi holocaustizat! Astfel că la ceasul aritmeticii finale tu, evreu şmecher foc, nu vei avea nimic de dat, ci vei putea cere şi obţine despăgubiri încă şi mai mari, nu numai de la prigonitorii ucigaşi, ci şi de la cei care ţi-au sărit în ajutor! Treaba lor dacă au fost proşti şi nu s-au îngrijit să se acopere cu toate actele doveditoare posibile! Cu toate certificatele de bună purtare! E riscul lor dacă nu dau multe parale pe justiţia omenească, palpabilă, şi se lasă pe mâna justiţiei divine, atât de ipotetică! Să-şi ceară dreptatea la Judecata de Apoi, adică, în termeni precreştini, la calendele greceşti! Cine-i pune pe românii ăştia imbecili să creadă în viaţa de apoi, în justiţia şi dreptatea lui Dumnezeu?! Dumnezeu? Care Dumnezeu? Ăla inventat de noi? Să fim serioşi şi să nu ne furăm singuri căciula!… Nu există plată şi răsplată decât aici, pe pământ!… Iar cine-i prost şi crede altfel, să plătească!… Că are cui! Taxa pe prostie noi am inventat-o! La noi ajunge!…

         …Pun aici capăt, deocamdată, altor comentarii care bântuie prin creieraşii mei. Deocamdată cred că este mult mai …productiv – horribile dictu, să fac câteva conexiuni, conexiuni între acest magnific interviu si ce am scris eu sau îmi mai aduc amine despre discuţiile cu Cioran, purtate în vara lui 1984 la telefon, iar în 1986 şi 1988 faţă către faţă. La prima discuţie nu s-a spus nimic despre evrei. Mai mult de o jumătate de ceas Cioran mi-a vorbit numai despre Petre Ţuţea… Regret şi azi că nu m-am priceput să pun în funcţiune instalaţia gazdei mele, Victor Smatoc, de înregistrare a convorbirilor telefonice purtate de la acel aparat. Doamne, ce l-a mai lăudat Cioran pe Ţuţea, pe ideea că era altceva decât toţi ceilalţi, că le era ca un fel de cenzor suprem din interiorul generaţiei, Nae Ionescu fiind din altă generaţie, a dascălilor, mentor necontestat! Ţineau cu toţii să-i ştie părerea şi îşi validau ideile numai după ce le discutau cu „Petrache”. Căci Petrache avea un ascendent asupra celorlalţi: nu scria! (sic!) Nu sacrificase actul gândirii pentru actul consemnării prin cuvinte a gândului oprit din zborul său lin, planat… Cât s-a mai necăjit Cioran când a aflat că i-am adus un text semnat de Ţuţea (cu pseudonimul Boteanu), publicat într-un almanah literar… Deci cedase! Se apucase de scris!…
         La a doua întâlnire, în Jardin de Luxembourg, a trebuit să-l aştept până a încheiat discuţia pe care o purta la câteva bănci distanţă. Pasămite, cu un evreu, din America, pictor cu procupări metafizice. Cioran mi-a relatat, pe scurt, ca o scuză a întârzierii, că a trebuit să-i dea amănunte în legătură cu ideea care i-a venit atunci când interlocutorul i s-a plâns că se înmulţesc dovezile unui antisemitism american în creştere… „Aveţi grijă, ce se va întâmpla când (sau dacă – nu mai ţin bine minte) americanii îşi iau mâna de pe evrei? Mâna azi atât de protectoare!” Mai mult nu am discutat despre evrei în 1986.
       Am făcut-o în 1988, iată, anul când Noica i-a dat şi dlui Ion Deaconescu istoricul interviu. Eu am purtat discuţia mea în august, poate început de septembrie. Discuţia a pornit de la situaţia din ţară. Am încercat să retuşez tabloul sumbru al României care circula în toată mass media apuseană, să-i prezint lucrurile dintr-o perspectivă mai optimistă. De ce am făcut asta? Mai întâi pentru că asta era perspectiva lui Petre Ţuţea asupra României. Şi am considerat că asta îl va interesa de fapt pe Cioran: ce crede Petrache despre lumea în care trăim? Mai apoi, eu însumi împărtăşeam acest optimism. Am constatat că Cioran primea cu bucurie veştile bune din ţară, dovezile că dracul nu-i chiar aşa negru. Absolut memorabilă satisfacţia cu care a luat cunoştinţă de calitatea tineretului din România. În mod deosebit a fost impresionat să afle că un mare număr de tineri roiau în jurul lui Ţuţea, îl „ţuţăreau” cu devotament şi cu mare interes pentru ideile lui nea Petrache. Iar când a aflat că tinerii aceştia, de capul lor, organizaseră un servicu ad hoc de asistenţă la domiciliu a lui Petre Ţuţea, că în fiecare zi doi dintre ei veneau şi-l ajutau să se scoale, să se îmbrace, să iasă la plimbare, să mergă la masă etc., dar mai ales ca să aibă un conlocutor interesat de cee ce avea de spus nea Petrache,  Emil Cioran a exclamat: „Aşa ceva este de neimaginat la Paris!”  Şi a continuat spunând că aceste informaţii, primite de la mine, confirmau optimismul lui Mircea Eliade cu privire la rolul pe care curând îl va juca tineretul din Europa de Răsărit! Mult mai apt să facă istorie decât tineretul dezabuzat din Occident… La acest punct al discuţiei eu am avut de răspuns la întrebarea lui Cioran, o întrebare pe care şi-o pun astăzi mulţi români: de ce mass media din toată lumea este preocupată să răspândească în lume despre România o imagine denigratoare, deformată cu intenţia de a ne calomnia în toate felurile posibile şi la fiecare prilej?
         Răspunsul meu – valabil şi azi, a sunat cam aşa: Pentru că antiromânismul nu mai este o atitudine ocazională şi personală, a unor indivizi care, din varii motive, nu mai încap de răul românilor. Anti-românismul nu este antipatia viscerală a unui individ, provocată de anumite accidente biografice, ci antiromânismul a devenit o instituţie, creatoare de locuri de muncă, cu buget şi sedii în mai multe ţări, inclusiv în România, cu angajaţi care ies la pensie după ce o viaţă întreagă au  petrecut-o plănuind şi acţionând împotriva românilor, a intereselor României.     
         Ideea mea, discutată şi la Bucureşti cu Petre Ţuţea, aşadar ideea noastră era că anticeauşismul atât de vizibil în presa mondială şi în declaraţiile unor cancelarii apusene era de fapt expresia unui anti-românism debordant, care s-a vădit din plin după 1990, cu consecinţe tragice pentru români. Căci cei care i-au luat viaţa lui Nicolae Ceauşescu în decembrie 1989 nu s-au mulţumit cu atât, ci abia după moartea „cizmarului” au declanşat vasta şi criminala acţiune de distrugere a României pe toate planurile, inclusiv pe plan biologic, atentând la integritatea zestrei noastre genetice. Acţiunea continuă şi azi, urmărind „de-românizarea României” – formulă propusă de Adrian Păunescu, de un tragism cutremurător: de-românizarea României, acesta este numele epocii istorice în care trăim de 20 de ani…        

emil-cioran

Foto.Emil Cioran
          Dacă, prin  mecanica relaţiilor paradigmatice, cuvîntul anti-românism te duce vrând-nevrând la anti-semitism, trebuie spus din capul locului că antisemitismul în România, condamnat prin lege, este practic inexistent, nu cunoaşte forme instituţionalizate şi, dacă se manifestă când şi când, asta se întâmplă sporadic şi neorganizat, în forme le-aş numi spontane, chiar naive prin sinceritate şi directitate, minore în orice caz. Asta în timp ce anti-românismul din România se manifestă în mod subtil, apelând la tehnici de manipulare ori de sabotaj dintre cele mai sofisticate şi mai eficiente, antrenând efective umane numeroase, abil disimulate îndeosebi în structurile de stat menite prin statut să apere şi să promoveze componenta românească a planetei noastre. În România de azi anti-românismul este practic subvenţionat de statul român şi nu este condamnat prin lege, ci este ignorat şi trecut sub tăcere, pentru a nu deveni subiect de discuţii publice, pentru ca nu cumva românii să se dumirească de caracterul anti-românesc al multor legi şi evenimente, de caracterul anti-românesc al guvernării. Introducerea conceptului de anti-românism în conştiinţa publică ar fi să-i ajute pe români să priceapă esenţa răului de care au parte ca societate, ca neam, ca ţară…
         Atunci, în 1988, câte i-oi mai fi spus eu lui Cioran au fost deajuns că el să-mi dea dreptate şi să „cadă pe gânduri”, declarându-mi că acum pricepe ce şi de ce i s-a întâmplat acelei ziariste americance care, ştiindu-l român, îl vizitase cu puţină vreme în urmă spre a-i cere lămuriri într-o poveste de neînţeles pentru ea. Povestea era cam următoarea: ziarista, al cărei nume nu-l mai ştia Cioran, ştia doar că era una dintre cele mai importante din Statele Unite cu Israelul, a aflat că există în Europa o ţară şi un popor care, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, deşi aflaţi în mare prietenie cu Germania hitleristă, în alianţă militară cu aceasta, nu au acceptat să i se alăture Germaniei în politica nazistă faţă de evrei. Nu numai că nu a desfăşurat programul de exterminare a evreilor, dar au iniţiat şi desfăşurat un program de salvare a evreilor. Ziaristă autentică, evreica, autentică şi ca evreică, a priceput valoarea umană excepţională a basmului despre omenia românească, aşa că a trecut imediat la verificarea informaţiei: a luat avionul şi a aterizat la Bucureşti, unde s-a interesat în stânga şi în dreapta, a cerut detalii, s-a întâlnit cu liderii evrei din Bucureşti, cu evreii cei mai în vârstă etc. Pe scurt, s-a edificat, bucuroasă că i se confirmă povestea atât de frumoasă despre o ţară şi ea atât de frumoasă, despre care până atunci, frumoasă şi ea, evreica lui Cioran nu ştiuse mai nimic! („O femeie foarte frumoasă”, a precizat cu o lucire ştrengară în ochi răşinăreanul…)
           Surpriză mare însă pentru ziarista noastră la întoarcerea în America: nici o publicaţie nu a vrut să publice reportajul ei despre România! Despre ciudaţii ăia de români care s-au purtat atât de îngereşte – cuvîntul îmi aparţine, nu numai cu evreii ajunşi la necaz, dar şi cu prizonierii de război, ruşi sau anglo-americani! Nici măcar revista pe a cărei cheltuială făcuse deplasarea în România, nu i-a acceptat textul care vorbea atât de frumos despre români. Alte reviste, care mereu până atunci îi ceruseră o colaborare cât de neînsemnată, au refuzat-o şi ele, fără nicio explicaţie. Ajunsă la Paris, americanca s-a gândit că explicaţia acestui ciudat refuz i-ar putea-o oferi românul cel mai important din Occident: De ce, domnule Cioran, nimeni nu au vrut să-mi publice în Occident mărturia mea despre omenia aproape neomenească a românilor?, va fi sunat întrebarea angelicei ovreice.
          Cioran mi-a declarat că nu a avut răspuns la întrebarea ziaristei de la New York. Regreta că nu a ştiut să i-l dea pe cel potrivit, invocând argumentul de care aflase abia acum, de la emisarul lui nea Petrache: realitatea dureroasă şi absurdă a unui anti-românism instituţionalizat la scară planetară. Halal planetă…
          Probabil că de la discuţia cu Cioran a plecat scrierea romanului Vin Americanii, început şi aproape încheiat înainte de 1990. Personajul feminin Svetlana – deloc episodic, este aşa cum mi-am imaginat-o eu pe acea femeie atât de deosebită prin pasiunea ei pentru adevăr. Ceea ce, indirect, ar fi o confirmare a discuţiei purtate cu Cioran. Este nevoie de vreo confirmare? Neapărat, căci ne vom trezi mâine-poimâine cu cine ştie ce haimana jidănească cerând să fie verificată şi autenticitatea interviului, a spuselor lui Cioran. Sper că dl Ion Deaconescu va avea cu ce să-l obrăznicească pe neobrăzat! (Nota bene: am spus jidănească, nu evreiască!… Iată dar că cedez, împotriva voinţei mele, cedez evidenţei, şi mă alătur celor care fac distincţie sistematică, între evrei, ovrei, jidovi etc., pe de o parte, şi, de partea cealaltă a baricadei, jidanii!…)
          Aşadar, un Cioran preocupat de problema Holocaustului din România? De ce ar fi fost preocupat Cioran de acest subiect? Din n motive putea să fie, dar mai ales pentru că îşi dădea bine seama de „efectele îngrozitoare” pe care le are faptul că „vom fi culpabilizaţi mereu” pentru o barbarie pe care nu am comis-o. De aceste efecte nu le pasă belferilor din clasa politică românească, în frunte cu însuşi preşedintele Ţării, incapabili să îngăime măcar o şoaptă neauzită în apărarea demnităţii noastre de români, pusă în balanţă cu acuzaţia cea mai gravă: genocid. Se grăbesc, nemernicii, să şi-o însuşească, cu capul plecat şi gândul la funcţia în care s-au cocoţat, nu cumva să şi-o piardă, odata cu sprijinul atotputernic al lobyului jidănesc!…
          …Cu aceste rânduri – dreptul meu la replică, mă adresez revistei „Contemporanul”, în ale cărei pagini (vezi nr.5 din anul curent) a apărut un articol de incriminare a mea pentru negarea Holocaustului din România. Articol binevenit pentru mine, căci autorul articolului, m-a ajutat, prin calitatea scriiturii, stil şi argumentaţie deopotrivă, să-mi dau seama de un mare şi semnificativ adevăr: ce mare diferenţă este între calitatea intelectuală a evreilor care au recunoscut cu seninătate datoriile de recunoştinţă pe care evreii le au faţă de români pentru cele întâmplate în anii 1940-1944 în România, şi „jidanii” care, în frunte cu Elie Wiesel, proclamă vinovăţia criminală a poporului român. Se numără printre cei dintâi, printre evreii evrei aşadar, un Alexandru Şafran, un Wilhelm Filderman, un Moshe Carmilly Weinberger, un Alexandru Graur, un Nandold Gingold, un Oliver Lustig, un Marius Mircu, un Minei Grunberg, un Sigfried Jagendorf, precum şi buna, serafica şi necunoscuta noastră colegă Leone Blum, autoarea unor memorii despre petrecerea bucolică a familiei sale în Transnistria, memorii pentru care a fost capital sancţionată de nişte jidani netrebnici!… Fie-i ţărâna uşoară!
           Pe ceilalţi nu-i mai pomenesc, pe evreii neevrei specialişti în minciuna numită Holocaustul din România, nişte rebuturi umane nefericite, în frunte cu Ellie Wiesel, pe care bunul Dumnezeu, spre a feri lumea de el, l-a însemnat cu înfăţişarea fizică cea mai dezgustătoare, deplin potrivită cu uriciunea din sufletul său. Dacă va fi având asa ceva…
           Iată, aşadar, că un român de talia lui Emil Cioran se pronunţă clar şi inechivoc: „Să spunem răspicat că i-am ajutat pe evrei să nu fie exterminaţi!… Evreii ne sunt datori! Dar nu le cerem nimic, ci numai atât: să spună, să recunoască adevărul!… Dacă se va înţelege exact poziţia noastră din anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus…” Aştept să văd evreul de talia lui Emil Cioran care să ne acuze de holocaust! M-am săturat de acuzatorii agramaţi şi certaţi cu logica, cu onestitatea cercetării istorice.
          Mă uit la lista neînduraţilor noştri acuzatori şi deopotrivă judecători şi văd o adunătură de semimediocri, divorţaţi de profesie, îndoielnică şi nesigură la fiecare! Indivizi fără vreun rost pe lumea asta, incapabili să poarte răspunderea opiniilor exprimate, incapabili să răspundă la obiecţiile cu care le-au fost întâmpinate acuzaţiile bezmetice. Au o singură şi aparentă calitate: tenacitatea cu care se neruşinează în public. Aproape că-i admir, ca pentru un număr de circ, de măsluire a cărţilor de joc de care nu m-aş simţi, tehnic vorbind, în stare. Deh, popor vechi!… Cu cinci mii de ani de exerciţiu în spate!

La asa cap asa caciula sau despre Monica Iacob Ridzi

Posted by Stefan Strajer On July - 6 - 2009

petrovai-4

La aşa cap aşa căciulă

Autor: George Petrovai

 

 Având în vedere concluziile de-o viaţă ale înaintaşilor noştri mintoşi, precum şi experienţele noastre de zi cu zi, trebuie să admitem că tot ceea ce există (văzutele dimpreună cu nevăzutele) este rezultatul fabulos al voinţei divine, conform unui plan divin. Iar bunul simţ ne obligă să cugetăm în felul următor: Acolo unde există un plan, obligatoriu trebuie să existe atât resursele spirituale şi materiale, cât şi coordonatele logice sau infrastructura planului, pe care resursele vor fi puse în mişcare înspre atingerea scopurilor fixate în faza de-nceput. Atâta doar că logica divină este, cantitativ şi îndeosebi calitativ, infinit superioară, ceea ce înseamnă infinit diferită de logica umană. Din următoarele două considerente fundamentale:
 1)Omul, aidoma unei gâze prinsă într-un borcan, se învârte până la moarte în propriul lui borcan existenţial, prin pereţii căruia el întrevede cu spaimă şi disperare imensitatea copleşitoare a Universului, ce scris este în codul genetic al creaţiei să-i rămână de-a pururi inaccesibil şi necunoscut. Doar unii dintre oameni, anume cei însemnaţi de favoarea divină, vor izbuti în timpul vieţii să schimbe borcanul lor mic cu unul mai mare, sporind prin aceasta cunoaşterea, iar odată cu ea sporind şi disperarea provocată de fragilitatea condiţiei umane. Cu toate astea, puţini dintre semeni consimt să-şi redobândească liniştea şi armonia originară prin detaşarea izbăvitoare de frământările acestei lumi nesăţioase. Pentru cei mai mulţi nici măcar moartea nu este aducătoare de împăcare sufletească, întrucât necontenita nelinişte din această scurtă viaţă se converteşte mai la urmă în spaima de necunoscutul ce ne aşteaptă dincolo…
 Deci dacă logica umană (aflată ca toate cele ce ţin de condiţia noastră efemeră sub povara neîndurătoare a timpului rău şi bolnav) este limitată şi anevoioasă, ea derulându-se fie în sens deductiv, fie în sens inductiv, este de presupus că logica divină – în egală măsură eternă şi prezentă, vie şi nemuritoare, concretă şi abstractă – se derulează în strânsă interdependenţă cu însăşi facerea, căci numai ce Dumnezeu Şi-a exprimat vrerea într-o propoziţie logică de tipul: “Să fie lumină!”, şi îndată Cuvântul Său, mai presus de concepte şi judecăţi, s-a prefăcute în fapte unice, îmbrăcate în haina de gală a perfecţiunii.
 2)Una este ca Universul să iasă din logica divină infinit cuprinzătoare, aşa cum zeiţa Atena a ieşit gata îmbrăcată în armură din capul lui Zeus, şi cu totul altceva este să fii parte componentă a acestui sistem nemărginit. Prin urmare, logica umană fiind doar de rangul unui subsistem infinitezimal – cel adaptat condiţiilor de viaţă şi de pricepere de pe planeta Pământ, ea n-are cum să se înalţe până la dimensiunile deopotrivă cutremurătoare şi liniştitoare ale logicii Totului, care nu numai că este anterioară şi exterioară întregii creaţii, dar fiind totodată atotcuprinzătoare, doar în ea îşi găseşte rost şi echilibru necuprinsul sistemului conceput mai înainte de toţi vecii, şi tot ea este etern prezentă în întreaga facere, până dincolo de celulă şi atom, alimentând cu generozitate trufaşa logică umană.
*
 Astfel stând lucrurile cu logica umană, ce să ne mai mire că lumea ultratehnicizată în care ne târâm destinele a ajuns într-un grav impas moral-spiritual, din care se va salva doar atunci când va consimţi să renunţe la formă şi-şi va îndrepta eforturile constructive înspre conţinut, când efectele îşi vor pierde actuala prioritate de faţadă şi atenţia mai-marilor acestei lumi va fi cu adevărat îndreptată spre cauzele ce generează imensele nefericiri umane: violenţa şi terorismul, foamea şi sărăcia, îmbuibarea şi poluarea, într-un cuvânt când calda noastră preţuire nu-l va mai viza pe homo faber, homo technicus sau pe homo aeconomicus, ci pe modestul şi mult nedreptăţitul homo humanus. Abia când vom ajunge să preţuim omul de omenie, relaţiile dintre noi vor redeveni cu adevărat umane, iar noi cu toţii ne vom redobândi conştiinţa demnităţii, potrivit căreia omul nu trebuie să mai fie nici sclavul altui om, dar nici sclavul maşinii. De-abia într-un asemenea cadru infuzat cu omenie, iubirea nu va mai fi confundată cu religiozitatea, fraternitatea şi solidaritatea nu ni se vor impune atenţiei ca eterne aspiraţii şi îndemnuri, iar noi vom reînvăţa după abecedarul inimii ce înseamnă relaţia om-natură pentru economie, relaţia om-societate pentru politică, respectiv relaţia om-om pentru educaţie…
 Pentru a sublinia comparaţia dintre ceea ce este de fapt şi ceea ce ar trebui să fie, să aruncăm o privire în ograda politicii româneşti. Căci aici, poate mai abitir ca în politica de pe alte meleaguri, găseşti cam de toate din cele ce fac deliciul vulgului şi-i aduc la disperare pe cetăţenii oneşti: minciună şi hoţie pe rupte, promisiuni în campania electorală cu carul şi înfăptuiri după cîştigarea alegerilor doar cu paharul, elevaţie cât mărgica şi abjecţie mai adâncă decât marea cea mare etc, etc.
 Nu voi insista asupra a ceea ce de-acuma se constituie pentru noi în aspecte comune pentru peisajul nostru politic: certuri ca la uşa cortului între partenerii conjuncturali de la guvernare, ele avînd rostul fertilizării terenului pentru alegerile prezidenţiale din toamna acestui an; anchetarea de ani şi ani a unora dintre foştii şi actualii politicieni, fără ca acest simplu exerciţiu de imagine a aflătorilor în treabă să mai sperie ori să mai impresioneze pe cineva; incredibila densitate a bravilor şi neobosiţilor noştri făcători de politică în biserici, pe stadioane şi la interminabilele noastre serbări pastorale, adică acolo unde sunt şanse ca prin jalnică impresie, promisiuni şi mită electorală să mai smulgă niscaiva voturi de la alegătorii tot mai circumspecţi.
 Voi menţiona doar memorabila înfăptuire a Monicăi Iacob Ridzi, actualul ministru al Tineretului şi Sportului: De ziua tineretului, dumneaei a plătit nici mai mult nici mai puţin de 50.000 euro pentru închirierea unei scene! După însumarea grăbită a sumelor mătrăşite cu această ocazie, au ieşit câteva sute de mii de euro, bani de care românii se vor şterge pe buze, aşa cum au procedat de nenumărate ori din Decembrie ’89 până în clipa de faţă. Şi încă trebuie să spunem “merçi” că suntem în plină criză şi că, deci,  acest tânăr şi năbădios ministru n-a avut pe mână sume mult mai consistente, pe care la fel le-ar fi făcut harcea-parcea cât te-ai şterge la ochi…

monica-ridzi

Foto.Ministrul Tineretului si Sportului Monica Iacob Ridzi
 Sigur că după ce banii se duc pe apa sâmbetei, aşa cum ne-o demonstrează cazul Ridzi, românii trebuie să strângă şi mai mult cureaua, nu doar pentru recuperarea prin economii crâncene a banilor dispăruţi fără urmă, ci şi pentru a putea pune, conform algoritmului politic, la dispoziţia celorlalţi minişti destoinici sume la fel de consistente, dacă nu şi mai şi, care la fel vor dispărea ca măgaru-n ceaţă…
 E drept că Monica Iacob Ridzi este cercetată pentru sumele de care n-are cum să dea socoteală de vreme ce banii au ajuns acolo unde pesemne erau meniţi să ajungă cu mult timp înainte. Dar istoria megapotlogăriilor postdecembriste cu ştaif ne demonstrează pe viu că cercetările de acest tip de regulă nu se isprăvesc pe durata unui mandat de ministru, zdravăn proptit din spate. Aşa că dacă ea n-are alte bube în cap – mă gândesc la cele politice, că toate celelalte sunt doar floare la ureche -, coana ministru are toate şansele să nu fie clintită de la cârma ministerului decât odată cu partidul din care a răsărit ca o floare urât mirositoare…

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors