Archive for the ‘Analize-Controverse’ Category

Emil Cioran si Holocaustul – Completare

Posted by Stefan Strajer On January - 22 - 2010

Emil Cioran si Holocaustul – Completare

 

 Autor: Ion Coja

Ma simt dator să răspund câtorva obiecții și observații critice făcute de cititorii Curentului International, care m-au onorat cu comentariile dumnealor pe marginea articolului meu despre Emil Cioran. Pe rând:

1. In perioada interbelică cuvîntul jidan nu era injurios. El a devenit ofensator prin anii ’60, la concurență cu neologismul evreu, care are un sens neutru. Eu am folosit ultima oară cuvîntul jidan în armată. Aveam colegi de pluton un armean, și toți îi ziceau Armene, un turc, și-i ziceam Turcule, și un evreu, Hary Coman, bun prieten, care, când i-am spus Jidane, m-a făcut atent că nu-i place. De atunci n-am mai folosit cuvîntul jidan și i-am sfătuit și pe alții să facă la fel. În momentul de față există tendința de a se impune în limba română diferența pe care o fac unii, numindu-i jidani pe evreii de calitate morală proastă, și evrei pe ceilalți. Bunăoară Ellie Wiesel ar fi jidan, iar Einstein este evreu.

2. Autorii citați de dl Manfred Maderer au scris despre Transnistria fără să calce prin România și la distanță de zeci de ani de la „holocaust”. Eu prefer ca sursă de informații autorii evrei care au trăit in Transnistria în anii respectivi și au scris despre Transnistria imediat după ce au plecat de acolo. Mă refer la Filderman, la Siegfried Jagerdorf, la Leone Blum… Hannah Arendt, ca și Raul Hilberg, scrie din citite, din cărțile altora, iar când mergi la aceste cărți vezi că nici ele nu se bazează pe surse directe, pe martori. Nici unul dintre liderii evrei din acea perioadă nu a depus mărturie în favoarea tezei Holocaustului. Iar teza holocaustului din România a fost lansată abia după 1990… Cât privește Cartea Neagră a lui Matatias Carp, se știe că a scris-o mai mult nemernicul de Ilya Ehrenburg, iar aberațiile din această carte au fost deja semnalate. Nu e de luat în serios! Cât privește Jurnalul lui Mihail Sebastian, nimeni nu ne explică de ce a fost publicat după 50 de ani de așteptare la Tel Aviv… Nicio pagină din Jurnal nu susține producerea unui Holocaust în Transnistria. În plus, s-a demonstrat că editorii Jurnalului au umblat la text… Valoare nulă ca document.

3. Nu urmăresc să fiu original, ci adecvat la fapte. Dacă aș vrea să fiu original, vă asigur că pot demonstra oricând că în Holocaustul din România și-au pierdut viața peste 1.500 000 (un milion și jumătate) de evrei!… Am și făcut-o, într-un text mai puțin cunoscut. Voi reveni curând cu acest calcul! Deci nu 6 milioane, ci cel puțin 7(șapte) milioane de evrei au fost unciși. Iar dacă îi pui la socoteală și pe evreii uciși de sovietici, pe care istoricii evrei evită să-i contabilizeze, ajungi la 8 milioane de evrei asasinați după încheierea pactului Hitler-Stalin din 1938… Cel puțin 8 milioane, bătuți pe muche!

4. Dl Maderer crede că dacă se demonstrează existența antisemitismului în România este de la sine înțeles că se demonstrează și realitatea Holocaustului. După informațiile mele antisemitism există și azi, iar Holocaustul de azi nu-i privește pe evrei, ci pe alții… La fel, legislația antievreiască nu înseamnă Holocaust!

5. Dlui Apostol Pavel. Eu nu semnez cu pseudonime, ci cu numele meu din actele de identitate. Vă sfătuiesc să faceți la fel. În plus, nu dau sentințe, ci dau informații și propun interpretarea acestora, unele deducții logice etc. De exemplu, din informația că niciun lider evreu din anii aceia nu a afirmat producerea unui genocid, ce concuzie se poate trage? Că a fost Holocaust?

6. Spuneți că adevărul iese la lumină ca urmare a recunoașterii lui de către cei implicați… Sunteți o fire naivă și generoasă. Sunt minciuni care durează de secole, de milenii…

7. Pentru dl Mihai: Emil Cioran este o mare personalitate a secolului al 20-lea. Nu aveți voie să vorbiți despre el lăudându-vă că o faceți din ce ați auzit despre el, nu din ce ați citit! O asemenea suficiență vă descalifică!… Cât privește  povestea lui Traian Popovici, cum puteți crede că a salvat 20 000 de evrei fără ca autoritățile să știe?! Stați de vorbă cu dr Matasa, din America , vă poate lămuri mai bine decât mine, tatăl dumisale a fost procuror militar în acei ani!

8. Dlui Stoian. Sunteți într-o gravă confuzie: crima este crimă, iar genocidul este genocid! Crime se petrec zilnic! Din fericire nu și genocide… Cât privește Odessa în 1941, acolo s-au petrecut represalii pe care legile războiului le îngăduie. Crimele făcute în spatele frontului împotriva trupelor ocupante sunt de o mare lașitate! Asemenea crime au fost aspru pedepsite și de anglo-americani, de Aliați adică. În plus, au fost 11.000 de evrei uciși la Odessa cam tot așa cum au fost uciși 11.000 de țărani români la 1907. Și în 1941, și la 1907, numărul victimelor a fost de câteva sute „numai”. Nu 11.000. Slavă Domnului!

9. S-ar putea ca în America să mai trăiască fiicele unui mare evreu: Siegfried Jagendorf, autorul unor memorii despre Transnistria. Încercați să le dați de urmă și cereți-le informații despre părințiilor, cum au dus-o în Transnistria. Nu vă mai luați după filmele de la Hollywood, cu germani care ascultă Bach după ce au dat drumul la crematorii să duduie toată ziua…

10. Pentru toată lumea o întrebare: Ce părere aveți despre minciuna cu transformarea a 900.000 de evrei în săpun, minciună lansată de celebrul Simon Wiesenthall în 1946? Cum a fost cu putință ca o omenire întreagă să fie insultată într-un mod atât de abject?! Cine poartă răspunderea pentru această postură atât de degradantă în care a fost pusă condiția umană?! Nimeni nu spune nici măcar „Pardon” pentru această ticăloșie fără pereche?!

                                         Cu stimă,  Ion  Coja

ASIGURAREA SANATATII SI ASISTENTA MEDICALA (II)

Posted by Stefan Strajer On January - 22 - 2010

ASIGURAREA SANATATII SI ASISTENTA MEDICALA
PARTEA II

Autor: Emil Gheorghiu

In prima parte a acestui subiect, mi-am exprimat convingerile mele intelectuale si drepturile mele constitutionale la exprimarea libera asupra unuia dintre cele mai importante probleme din istoria Statelor Unite: starea sanatatii poporului American.
Convingerile mele nu reprezinta numai niste cunostiinte si experiente personale, dar si o problema de caracter cultivata cu intelepciunea, ratiunea si logica vârstei de 80 de ani, pentru a oferi concetatenilor nostri cunostintele care ne lipsesc dupa ce ne-am pierdut instinctele de conservare a speciei, vietii si sanatatii.
Astazi, mai mult ca oricând in istoria tarii noastre, avem oameni de stiinta si politicieni care au imbratisat diferite produse chimice folosite pentru a otravi alimentele noastre, aerul si rezerva de apa potabila. Acesti oameni sunt oameni educati cu diplome recunscute in domeniul lor, dar acest lucru este departe de a servi umanitatea. Aceste diplome si licente nu servesc omul si omenirea, ci interesele lor materiale pentru a obtine aceste titluri, Si, in ciuda progresului stiintific si tehnologic realizat – nu si social – noi suntem obligati sa credem ca am atins apogeul civilizatiei, chiar daca societatea nu reuseste sa inlature saracia, bolile, ura, discriminarea rasiala, lacomia si razboiul.
Reforma sanatatii preconizata de Presedintele Obama nu este o asigurare ca noi vom inlatura crizele de sanatate si educatie prin care trecem astazi, ci numai o asigurare ca 94% din populatie va beneficia de ingrijire medicala. Acest fapt nu este un lucru rau, pentru ca noi toti, la un moment sau altul, vom avea nevoie de asistenta medicala in cazuri de accidente si urgente. Pentru toate celelalte cazuri insa noi trebuie sa invatam ca sanatatea noastra este o problema personala: nimeni nu manânca pentru noi, nu bea, nu respira, nu exerseaza, nu doarme, nu se relaxeaza pentru noi, etc., etc.
Contrar celor tâmbitate de industria medico-farmaceutica, presa, radio, televiziunea – pe scurt toate interesele comerciale interesate sa profite de pe urma ignorantei noastre – noi traim numai jumatate din potentialul nostru, si cea mai mare parte din viata noastra scurta este traita in nesiguranta economica, boli si tot felul de suferinte in cea mai bogata tara din lume.
Serviciul de Sanatate Publica al Statelor Unite – The USA Public Health Service – recunoaste ca numai 1.5% din populatia noastra ca fiind sanatoasa:
Aprope 50% din decese sunt cauzate de boli de inima si probleme cardiovasculare, desi aceste boli sunt cele mai usor de vindecat daca imbunatatim calitatea nutritiei noastre;
Cancerul este cauza numarul unu a deceselor in rândul copiilor, in timp ce in alte tari, cancerul aproape nu exista;
Constipatia este o boala nationala;
Artrita si reumatismul afecteaza mai mult de 20% din populatie. Aceste boli sunt reversibile printr-o nutritie corecta daca nu s-au produs deja deformatiuni organice;
Aproximativ 30% din populatie sufera de alergie. Alergiile pot fi vindecate in 7-14 zile prin post;
Peste 50% dintre americani sunt grasi sau obezi, si in ciuda exceselor alimentare, aproape toti americanii sunt subnutriti intr-un fel sau altul;
Problemele digestive se datoreaza alimentatiei gresite;
Peste 98 % din populatie au dintii stricati. Mai mult de 10% au dinti falsi sau traiesc fara dinti. Atât dintii temporari, cât si cei permanenti, se formeaza in timpul sarcinei si in primii ani de viata, dar nimeni nu se ingrijeste de educatia tinerelor noastre mame;
In mod natural noi ne nastem cu o placere pentru dulciuri, dar pentru ca fructele noastre sunt culese inainte de a se coace fara vitaminele, mineralele, dulceata si gustul lor specific, noi recurgem la zahar. Zaharul rafinat este un produs foarte periculos pentru sanatatea noastra si este cauza principala a bolilor de inima. Indigestie, artrita, psoriazis, cavitati dentare, diabet, etc., etc;
Diabetul poate fi vindecat in 12-20 de zile printr-o alimentatie optima, cu exceptia cazurilor când functiile pancreasului sunt distruse de insulina si doguri;
Astazi, 90% din copiii nostri nu pot trece un test minim de efort fizic. Aceasta este o tragedie pe care trebuie sa o rezolvam. Milioane de copii sunt intârziati mintal sau handicapati din cauza creerului afectat in timpul sarcinei sau in primii ani de viata. Crime, sinucideri, droguri si alte forme de crime sunt foarte raspândite si in crestere.
Noi suntem expusi imbolnavirilor, in primul rând, pentru ca ne-am pierdut instinctele naturale pentru protejarea speciei, vietii si sanatatii – instincte pe care animalele in natura inca le au. Lipsa instinctelor naturale ar trebui suplinita prin educatie si prin grija guvernului de a ne proteja de otravurile folosite in producerea si conservarea alimentelor. Asistenta medicala este business pentru profit. Profitul este realizat prin numarul cât mai mare de bolnavi, nu prin numarul cât mai mare de oameni sanatosi ca in China si alte tari. In plus, noi suntem sfatuiti sa credem ca otravurile din medicamente fac minuni, când de fapt, numai corpul nostru se poate vindeca singur daca ii dam aceasta sansa.
Cum reusim sa traim o viata sanatoasa si sa ne bucuram de beneficiile care le putem avea fara a ne imbolnavi, este obiectivul Fundatiei „Health Heritage” pentru cei care vor sa exceleze in educatie si sanatate.
In primul rând printr-o educatie corecta. Omul trebuie sa invete ca el se imbolnaveste numai când nu sunt respectate legile naturii. Este normal sa fim sanatosi – si nu este normal sa ne imbolnavim. El trebuie sa cunoasca nevoile de sanatate ale corpului, regimul alimentar corespunzator folosind numai anumite alimente si in combinatii compatibile. Alimentele care nu pot fi folosite de corpul nostru sunt otravuri.
In al doilea rând, când omul se imbolnaveste, in ciuda educatiei primite, el trebuie sa inlature cauza, nu sa trateze simptomele. In stiinta medicala, o otrava in corp plus o otrava sub forma de medicamente, este egal cu zero. Nu in acest fel se preda aritmetica in primul an de scoala.
Am vazut copii venind la scoala obositi sau agresivi din cauza alimentelor folosite de parinti sau educatori la masa de dimineata când corpul este inca in ciclul de eliminare. Unii dintre ei – cei mai multi in unele locuri – sunt grasi sau obezi si incapabili sa exceleze in scoala. Din nefericire, nici o reforma in sanatate si educatie nu va avea succes pâna când noi nu cultivam inteligenta noastra, si pâna când un regim alimentar sanatos nu devine lege.
Liderii nostri alesi ar trebui sa fie in serviciul poporului, nu al intereselor speciale ale corporatiilor. Ei se considera a fi „servitori publici”, când de fapt ei servsc interesle corporatiilor. Ei au puterea sa faca reguli pentru ca societatea sa functioneze in armonie cu nevoile de hrana, aer si apa ale oamenilor si animalelor. Din cauza unor lideri corupti, aceste interese speciale profita de pe urma suferintei noastre de boli si a unor tratamente mai periculoase decât bolile de care suferim.
Asa cum arata Herbert M. Armstrong, editorul sef al Revistei „Plain Truth”, civilizatia noastra este o civilizatie bolnava din punct de vedre mintal, moral si spiritual. Este o civilizatie falsa, decadenta si putreda care va duce la propria ei distrugere.
Singura noastra salvare ramâne grija pentru noi insine. Noi nu ne putem lupta cu morile de vânt, cu cei care detin astazi puterea pentru a servi interesele corporatiilor, nu ale oamenilor. Speranta este, insa, numai pentru cei care reusesc sa vada ca „viata in aceasta civilizatie este o tragedie a nutritiei”. Ce trebuie sa mâncam ca sa fim sanatosi si cum sa vindec boala de care sufar, este o problema de viata si moarte. Confuzia si ignoranta noastra in materie de nutritie, este de fapt, „veriga care lipseste in mintea omului”.
Alimentele la care omul a fost adoptat din punct de vedere biologic sunt fructele, legumele, nucile si semintele. Cu cât ne indepartam mai mult de aceste alimente, cu atât vom intâmpina mai multe probleme de sanatate in viata noastra, si ne va face viata o „tragedie a nutritiei”.
Cu sanatate si educatie buna dispar crimele, suferintele, bolile, durerile, saracia si ignoranta. Am vedea numai oameni fericiti. Animalele si pasarile pe cale de disparitie vor fi salvate. Poluarea aerului si apei, si eroziunea solului vor fi oprite. Am avea numai apa pura cristal sa bem, aer proaspat sa respiram, sol bogat sa produca alimente gustoase si bogate in toate mineralele si vitaminele necesare pentru o digestie buna. O lume numai cu oameni fericiti si radiind de sanatate, protejati si condusi de lideri sanatosi, educati, necorupti si iubitori de pace: lideri cu un caracter perfect, onestitate absoluta, integritate, credinciosi si iubitori de oameni.
As dori ca sa invatati cu ajutorul ziarelor locale sistemul de sanatate al Fundatiei „Health Heritage”, astfel ca sa va puteti ajuta singuri in problemele de sanatate si chiar sa va faceti o cariera in domeniul sanatatii, nu al bolilor. Fundatia beneficiaza de cea mai mare biblioteca din USA iin Stiintele Nutritiei si Sanatati care va poate ajuta sa va protejati sanatatea si sa ajutati si pe altii. Ca sa depasim crizele prin care trece societatea de astazi, noi trebuie sa avansam si sa promovam, chiar si numai in cercul nostru intim, o societate in care cooperarea – nu competitia – va fi principalul nostru obiectiv, unde noi trebuie sa stim cât este de important ajutorul mutual pentru conservarea vietii si sanatatii.
Speram ca filozofia Fundatiei „Health Heritage” va inspira si pe Presedintele Obama, membrii Congresului, membrii guvernului si liderii locali sa faca o reforma a educatiei si sanatatii dupa modelul Israelului, care pune „echitatea inaintea libertatii” pentru tot poporul, nu numai pentru cei bogati. Ar trebui sa invatam ca numai in timp de pace noi putem sa dezvoltam o societate mai sanatoasa si mai educata, si o viata mai buna pentru generatiile prezente si viitoare, in timp ce ignoranta, bolile si razboaiele aduc saracie, suferinte, crize economice si financiare, insecuritate si terorism, si deschide drumul catre o dictatura mondiala in locul unui câstig colectiv.

Eng. George Emil McOllan, M.S., Ph.D (numele romanesc: Emil Gheorghiu)

EVADAREA DIN LAGĂRUL SOCIALIST

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2010

EVADAREA DIN LAGĂRUL SOCIALIST

Autor: Paul LEU

Kenmore, Washington, USA

Paul Leu văzut de Byce Snitr

I

Deşi nu la fel de cucernic ca ilustrul său tată, datorită unor păcate ale tinereţii, Vasile Leu a fost un cleric patriot, a militat, cu convingere şi dăruire până la jertfa supremă, pentru credinţa străbună atât în calitate de preot militar, de soldat în sutană care şi-a vărsat sângele pe frontul de Est, de diplomat, cât şi în cea de arhiereu al exilului.

Povestea dramatică a zbuciumatei existenţi a lui Vasile Leu a început odată cu ocuparea militară a României[i] şi este comună tuturor martirilor care s-au opus politicii “celei mai avansate orânduiri sociale din lume” şi poliţiei politice a PC ce a instaurat la putere, la noi şi aiurea, un regim ilegal, criminal.

Pentru scurtă vreme, până la întronarea patriarhului Iustinian Marina, Vasile Leu “a fost consilier al Ministerului Cultelor şi consilier al Patriarhiei Ortodoxe Române din Bucureşti”[ii], după cum se precizează într-un document aflat în arhiva CNR din Washington.

Îndată, după ocuparea României de către trupele sovietice, colonelul confesor Vasile Leu a fost epurat din armată.

Pe când Vasile Leu era hăituit de poliţia politică a lui Gheorghiu Dej, o scrisoare, din 1 ianuarie 1946, aparent o felicitare de An Nou, trimisă de Grigore Nandriş, fost ataşat cultural a României la Londra,  l-a îmbărbătat şi i-a sugerat noi direcţii de luptă împotriva invadatorilor sovietici.

Prof. univ. cernăuţean Grigore Nandriş, în calitatea sa de diplomat, cunoştea bine situaţia geopolitică a vremii şi locul ce-l ocupa Vasile Leu în contemporaneitatea sa.

Referindu-se la poziţia socială ce-a deţinut-o şi o va deţine arhiepiscopul exilului în istoria poporului român, omul de cultură bucovinean, ce va deveni, mai apoi, profesor la mai multe universităţi din Europa Apuseană şi la Secţia Română a Inteligence Service, preciza cu clarviziune poziţia ce o va avea confesorul colonel.

O parte din această epistolă a fost încrustată în marmura monumentului funerar de la Mănăstirea Cernica, de ultimii săi sufragani.

Previziunea, enunţată de Grigorie Nandriş, a fost confirmată, indirect, şi de hotărârile Biroului Politic Sovietic de a-l elimina pe arhiepiscopul Victor, ordonând KGB-ului să-l asasineze în gara Insbruck, scenariu ce se va repeta cu o altă încercare eşuată de  suprimare al Papei Paul al II-lea, în Piaţa Vaticanului.

Prin 1946, pe când era duhovnicul Casei Regale Române, s-a întâlnit cu preotul Florian Gâldău care avea o situaţie materială precară. “Leu Vasile i-a promis lui Gâldău că îl va lua ca preot la Parohia Jianu.

Între timp, Gâldău Florian a funcţionat ca preot la Biserica Anglicană şi la Legaţia Engleză”[iii], consemna procurorul militar în rechizitoriul său.

Preotul Gâldău îşi vizita adesea prietenul singur sau însoţit de diverşi cunoscuţi de la Consulatul Angliei, sau de aiurea.

Primul anchetator al Securităţii pentru a-şi argumenta teza că Leu Vasile a activat ca spion în slujba englezilor, formula, în referatul său, câteva presupuneri pentru a justifica apartenenţa protopopului militar la Inteligence Service, deşi, după cum singur afirma, că “lipsa probelor ne-a cauzat greutăţi în anchetă”[iv],.

În acest scop securistul de la DIE a folosit informaţiile extrase cu ocazia interogării îngrijitoarei Ionescu Harieta:

“Ţinând seama de afirmaţia fostei femei de serviciu a lui Leu V. şi anume că la locuinţa lui Leu V. venea, adesea, Gâldău însoţit de patru-cinci <<domni>> care, în unele cazuri, nu vorbeau româneşte.

Ţinând seama că femeia de serviciu era trimisă <<după cumpărături>> atunci când veneau aceşti <<domni>>, nu este exclus ca Leu V., îndemnat şi sfătuit de Gâldău, să fi lucrat pentru englezi şi pe timpul cât era în ţară”[v].    

Pe lângă ordinile, medaliile române şi germane, ce ilustrau bravura militară a celui care a fost rănit de trei ori pe frontul de Est, întâistătătorul Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Autocefale Române, Nicodim Munteanu, membru al Academiei Române, l-a distins pe consilierul său Vasile Leu, pentru merite deosebite, cu crucea Ordinului Miron Cristea, în mijlocul căreia era Ordinul Mihai Viteazul, şi pe care o purta în împrejurări solemne.

Referindu-se la această etapă a existenţei sale fostul preot militar ţinea să precizeze:

“După desfiinţarea clerului militar român, unde ajunsesem, în ultimul timp, protopop colonel al Corpului de Cavalerie, la recomandarea şi străduinţa Patriarhului Nicodim, am fost numit Consilier Tehnic la Ministerul Cultelor, unde am funcţionat până  la plecarea M. S. Regelui din ţară, când mi-am dat demisia[vi].

După ce a refuzat să devină membru al PCR, condiţie preliminară pentru a-l numi mitropolit al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Sovrompatriarhia i-a anulat reabilitarea şi a fost pus sub urmărire pentru a fi arestat.

În timpul dominaţei comuniste, ierarhii erau aleşi numai oameni de încredere ai partitudului, cu vechi state de plată în slujba Antihristului, după modelul sovietic.

Actualul patriarh al Bisericii Ruse, Alexei al II-lea, ca şi Alexei I, a fost ales după ce KGB-ul l-a verificat ca fiind omul său de încredere.

Preotul ortodox Alexei Mihailovici Ridger, sub numele conspirativ de Drozdov, a denunţat “activitatea ilegală a unui membru al bisericii ortodoxe din oraşul Johvi”, fapt pentru care a fost propus a fi “avansat la postul de episcop al oraşului Talin şi al Estoniei”[vii], după cum rezultă dintr-un Referat cu privire la activităţile operative în anul 1958, întocmit  de KGB.

În etapa de instaurare a dictaturii comuniste, în condiţiile ermetizării graniţelor, puţine sunt personalităţile din România interbelică care au putut evita capcanele şi evada din Lagărul Socialist.

Referindu-se la această situaţie, diplomatul Neagu Djuvara preciza:

«Cu încetul, câteva personalităţi din viaţa politică românească izbutise să ajungă în Occident.

Nici unul dintre şefii partidelor istorice nu se afla printre ei.

Maniu refuzase să părăsescă patria în primejdie; Mihalache căzuse în cursa pe care i-au întins-o comuniştii la Tămădău; Brătenii, aproape toţi în închisoare; asemenea Titel Petrescu, şeful Partidului Social-Democrat.

În schimb, au ieşit pe rând, de cele mai multe ori cu ajutorul englez sau american, generalul Rădescu, ultimul prin-ministru numit constituţional de rege şi doi foşti miniştri de externe, Grigore Niculescu-Buzeşti şi Constantin Vişoianu »[viii].

Printre cei puţini aleşi şi ajutaţi de Legaţia Engleză de la Bucureşti să ajungă în Occident, se numără şi protopopul colonel al Armatei Române, Vasile Leu, a cărui evadare o vom reconstitui în cele ce urmează.

În faţa invadatorilor euroasiatici, părintele Vasile şi susţinătorii săi interni şi externi, aflând că e urmărit pentru a fi arestat, au hotărît, în secret, să-l trimită peste graniţă, spre a continua lupta antecesorilor.

Pentru moment, s-a adăpostit în casa avocatului Ion C. Leu, din Medgidia, frate cu episcopul Grigorie şi tatăl scriitorului Corneliu Leu.

De aici mergea, adeseori, la plaja Modern, din Constanţa, şi la Techirghiol, unde tatăl său se întâlnea cu alţi 6 episcopi sinodali, cu care discutau strategia ce trebuie să o aplice pentru a diminua efectele ofensivei Antihristului de la Moscova. 

II

Mai întâi, din proprie iniţiativă, fostul confesor militar, intenţiona să treacă clandestin graniţa prin Ungaria, însă îi trebuia o călăuză.

Trimisul Legaţie engleze, preotul Florian Gâldău, nu a fost de acord, deoarece, căutând călăuza ar fi putut da peste un agent al Siguranţei, cum era Silviu Crăciunaş şi evadarea ar fi luat o turnură tragică.

“Planul de fugă a fost discutat de către învinuit împreună cu Gâldău Florian, în toamna anului 1947-1948, iar mai amănunţit în iarna lui 1948.

După ce au stabilit modalităţile fugii din ţară, Gâldău Florian l-a pus pe învinuit să jure că nu va divulga la nimeni acestă taină.

Din declaraţiile învinuitului (vezi fila 38 dosar) reiese totuşi că acesta i-a spus numitei Ionescu Hareta şi lui Leu Cornel despre fuga sa din ţară”[ix], preciza procurorul în timpul procesului ce a avut loc la Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti.

După discuţiile avute cu Florian Gâldău la domiciliul său din Bucureşti, strada Gramont, nr. 9 bis şi, probabil, cu diverşi reprezentanţi ai Legaţiei Angliei din România, fostul protopop militar, s-a hotărât să adopte planul de evadare din Lagărul Socialist conceput de englezi[x].

Gâldau a venit cu o schiţă, făcută de un prieten al său, membru al Legaţiei Britanice din Bucureşti, în care era cuprins planul fugii, prin Jugoslavia, în Anglia şi l-a convins pe recentul călugăr Victor Vasile Leu să-l accepte, recomandându-i să simuleze un înec, pentru a deruta pe cei care îl căutau, să-l aresteze.

După ce Vasile Leu i-a înmânat preotului Gâldău un pachet cu documente personale originale şi distincţiile pentru actele de eroism săvârşite pe Frontul de Est[xi] spre a fi trimise la Londra, cu valiza diplomatică a Legaţiei engleze, au început să pună în practică, planul de evadare din Lagărul Socialist.

După oficierea tunderii monahice, înfăptuită la Ţuţcani şi hirotonisirea secretă din Palatul Episcopal de la Huşi, eroul luptelor de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord s-a “dus la Medgidia, la Leu C. Ion, unchiul meu şi am ajuns seara.

Am luat masa împreună şi le-am spus că mă duc să fac baie şi să lase şi pe Cornel cu mine.

Seara am dormit cu Cornel în aceeaşi cameră.

Acolo, am explicat lui Cornel că mi s-a anulat reabilitarea şi că va trebui să fiu din nou arestat, iar pentru a nu se petrece acest lucru, am luat o hotăre mai înainte, de a fugi din ţară”[xii].

“În noaptea aceea, îşi amintea publicistul Corneliu Leu, am dormit cu el, cum se întâmpla când eram copil, lui plăcându-i să se joace cu mine şi să mă ocrotească, tot aşa cum, la vârstă mică, tatăl meu se jucase şi îl ocrotise pe el.

Dar discuţiile noastre au fost sobre şi grave.

El mi-a vorbit despre tinereţile lui, despre studiile lui, despre aviaţie, despre armata în care a slujit cu plăcere şi rănile pe care le-a căpătat, dar totul era ca o concluzie sau ca o renunţare sau ca o schimbare totală.

Şi mi-a mărturisit că se călugărise pentru că aşa îşi simţea rostul, iar schimbarea aceasta era esenţială în viaţa lui, în cele ce avea el de făcut de atunci înainte, în răspunderea cu care îl încărcase tatăl său şi <<Ceilalţi>>.

Pun <<ceilalţi>>, în ghilimele, deoarece cititorul cunoaşte acum strădania mea de a le descifra numele.

Ei hotărâseră intrarea lui în monahism, ei hotărâseră trimiterea lui, desigur, stabilind de aici prin alegerea pe care o făcuseră, că el va fi ierarhul diasporii româneşti.

Şi nu numai stabilind, dar şi comunicând aceasta prin legăturile ecumenice pe care le aveau şi cerând ajutor de solidaritate creştină în lupta cu Antihristul de la răsărit.

Fapt care s-a şi adeverit, prin modul cum a fost primit, de prima dată, în străinătate…

Se vedea că nu-i fusese uşor să ia decizia trecerii la monahism, nu pentru că nu ar fi vrut, ci pentru că dorea să o facă cu toată răspunderea, schimbându-şi complet viaţa, încărcând-o de spiritualitatea de care avea nevoie gestul său grav şi plin de responsabilitate.

Era o convertire puternică în el, pe care n-a mai dezminţit-o niciodată”[xiii].

 Înainte de a se despărţi de minorul Corneliu Leu, protopopul colonel a mai ţinut să precizeze:

Dacă se întâmplă ceva şi veţi ajunge la anchete şi cercetări, mă veţi ponegri pe mine, veţi da toată vina pe mine şi mi se va atribui mie toată răspunderea.

        Tata trebuie să rămână de neatins, pentru a putea rezista în ţară şi a-i ajuta pe ceilalţi[xiv], îşi amintea un membru al familiei, prezent la despărţire.

 A doua zi, ajungând pe una din plajele de la Constanţa, au luat două cabine la Modern, unde au lăsat hainele şi au intrat în apă numai în costume de baie.

Înainte de a se despărţi, luându-şi rămas bun, vărul său, Vasile, i-a mărturisit:

“- Îţi mulţumesc, mi-a spus el, luându-ne rămas bun, că ai înţeles că am o misiune care nu e deloc uşoară!

Să-i spui tatei că o voi îndeplini.

Cele ce-am vorbit cu tine, aseară, le aveam de spus lui, ca să-l încredinţez, încă odată, că aşa va fi!

Dar iată că n-am să-l mai văd!

Îi spui tu”[xv].

Împins de necesitatea păstorirei românilor fugiţi şi de slujirea Lui Hristos, copleşit de regretul că-i părăseşte pe cei dragi şi ţara, s-a depărtat, cu pas egal, fără grabă, ca şi cum s-ar fi dus pe aici, pe aproape.

După două ore de la “dispariţie”, Corneliu s-a alarmat, strigând că Vasile Leu nu a mai venit la ţărm şi a început să ceară ajutor, arătând, celor din jur şi salvamarului, hainele din cabină şi portofelul cu actele şi banii ce-i avea. 

Spre seară, copilul a trimis două telegrame; una Episcopiei Huşilor şi alta la Bucureşti:

“- Bădia Vasile, probabil, înecat!”[xvi].

Şi aşa, la 19 august 1948, părintele Vasile nu a mai revenit la ţărm.

Grănicerii, care păzeau litoralul şi administraţia constănţeană, crezând că a pierit în valuri, l-au considerat decedat. 

Ce se întâmplase de fapt?

Cel împuternicit de ierarhii rezistenţei sinodalilor, a luat drumul spre Lumea Liberă pentru a le îndeplini porunca şi vrerea.

După ce colonelul protopop, Vasile Leu, a intrat în apă, s-a pitit după un dâmb şi, îmbrăcându-se cu hainele civile aduse de preotul Florian Gâldău, au plecat la gară.

De la Constanţa, turiştii cu rucsacele în spate au ajuns în Gara Bucureşti Nord, unde au poposit peste noapte, la hotelul Bratu, din Calea Griviţei.

Impulsionaţi de porunca arhiereilor anticomunişti întruniţi la Techirghiol, a doua zi, au plecat cu trenul de la Bucureşti la Orşova, pentru a înfăptui un act riscant, bine chibzuit şi cu un scop deja prestabilit: salvarea autocefaliei BOR şi a României cotropită de bolşevici.

După o noapte petrecută în casa unui birjar, au luat vaporul spre Baziaş.

“În timpul când mergeam cu vaporul, Gâldău a văzut un comandor, prieten al lui, care nu a stat de vorbă cu Gâldău însă i-a şoptit, în mod discret, că sunt trei comisari de poliţie şi că este urmărit”[xvii].

Ajungând în portul Baziaşi au închiriat o căruţă spre a-i transporta în gara Baziaş pentru a lua, de acolo, trenul de Timişoara.

“La Baziaş ni s-a făcut control, am fost întrebaţi unde mergem şi am spus că mergem în excursie la Timişoara.

Înainte de a ajunge pe teritoriul Jugoslaviei cu trenul, un poliţist român ne-a luat buletinul de identitate şi ne-a spus că ni-l dă la Timişoara.

Deasemenea uşile au fost închise cu pază la ele.

Conform planului stabilit amănunţit dinainte, eu cu Gâldău, după ce trenul a plecat din staţia Iasnova-Jugoslavia, am sărit pe geam.

Acum eram în ziua de 23 august 1948, seara”[xviii] şi cufundaţi în beznă, s-au îndreptat spre o gazdă dinainte stabilită.

După vreo doi kilometri de mers pe jos, au ajuns într-un sat românesc şi s-au oprit în faţa unei case mari de lângă biserică.

În întâmpinare le-a ieşit un om în vârstă, părintele Cornel, la care au stat vreo două zile, aşteptând pe cineva să vină să-i treacă în Austria.

Văzând că nu vine nimeni să-i călăuzească, fugarii au luat trenul din gara comunei unde poposise şi au coborât la Belgrad.

Ajunşi în capitala Jugoslaviei, au lăsat rucsacele în gară, la bagaje şi s-au îndreptat spre Patriarhie.

Aici au fost întâmpinaţi de episcopul vicar Visarion Popovici, care cunoştea bine limba română, ce i-a dus, în audienţă, la patriarhul Gavriil.

După ce refugiaţii politici i-au comunicat scopul venirii lor şi s-au întreţinut o vreme cu el, patriarhul i-a dat în grija unui protopop, pe nume Smelanovici sau Smilanovici, ministru în guvernul lui Tito, pentru a le facilita plecarea în străinătate, cazându-i la hotelul Moscova, din capitala Jugoslaviei.

A doua zi, a venit la ei, adus de protopopul Smilanovici, un colonel de la Siguranţă, şeful UDB-eului, cu care s-au întreţinut mai mult timp.

După încheierea discuţiilor, colonelul i-a poftit în maşina sa, dar în loc să-i ducă la un lagăr de la graniţa cu Italia, cum era plănuit, au fost transportaţi la o închisoare veche din apropierea Belgradului, cu două etaje şi circa douăsprezece celule, Kovaciţa, predându-i comandantului, un locotenent ce ştia româneşte şi prezentându-i ca fiind nişte prieteni de ai săi.

“Colonelul ne-a urat voiaj bun în străinătate şi a plecat, declara Vasile Leu anchetatorilor săi.

Locotenentul a chemat un plutonier şi ne-a dus, la etaj, într-o celulă, fără să ne facă percheziţie.

Eu şi Gâldău trăiam cu impresia că noaptea o să fim trecuţi peste graniţă.

Acolo, la etaj, am mai găsit şi alţi români, care spuneau că stau de mai multă vreme.

Atunci ne-am dat seama că nu o să plecăm în noaptea aceea, ci o să mai stăm.

Închisoarea era numai pentru români.

La parter, în două camere mari stăteau femeile, iar sus, la etaj, bărbaţii.

La început nu eram mulţi în celulă, eram nouă persoane”[xix].

În Kovăciţa cei doi sechestraţi de autorităţile titoiste, au avut comportări diferite. In timp ce preotul Vasile Leu se izola constant de majoritatea noilor săi colocatari, Florian Gâldău era comunicativ, foarte vorbăreţ şi discuta orice cu ceilalţi deţinuţi, după cum mi-a relatat  unul dintre ei[xx].

Din acest penitenciar rezervart, românilor, evadarea era aproape cu neputinţă.

Aromânul Tibereiu Cunea îşi amintea că după una din plimbările zilnice dinafara celulei, un deţinut s-a ascuns în curtea închisorii. La apelul de seară, sa constatat lipsa lui.

Paznicii s-au alarmat, au trimis în celulele lor pe toţi sechestraţii şi au început să-l caute pe dispărut.

La un moment dat deţinuţii, au auzit rafale de pistol automat.

După câteva minute, un paznic jugoslav a venit în  celula în care se afla tânărul Tiberiu Cunea, a ales pe cinci dintre ei, între care se afla şi un medic şi le-a cerut să-l urmeze.

La întoarcere, ei au povestit că românul ce încercase să evadeze a fost găsit mort, împuşcat de paznici, într-o anume ascunzătoare din curtea închisorii, iar ei au transportat, cadavrul celui care pornise spre Lumea Liberă.

Alţi deţinuţi, cu precădere tineri, erau transferaţi în alte închisori de unde erau trimişi să lucreze în diverse locuri, inclusive în minele de cărbuni, sau erau expulzaţi cu forţa, peste graniţa ţării din care au evadat.

Pe măsură ce trecea timpul, închisoarea din apropierea Belgradului devenea din ce în ce mai neîncăpătoare, iar deţinuţii, ce stăteau de ani de zile, au început a se cunoaşte îndeaproape, legându-se prietenii pe viaţă.

În cele şase luni, cât a stat privat de libertate,  colonelul confesor al Armatei Române, Vasile Leu, a cunoscut mai mulţi deţinuţii şi s-a împrietenit cu unii dintre ei.

Între cei agreaţi de preotul captive s-a numărat şi Bezi, aromân cu cetăţenie grecească, ce avusese, împreună cu fratele său Yani [Jean], o companie maritimă la Constanţa şi Brăila,  Nicolae Baciu, preotul Dărvărescu, Ion Bârsan şi alţi câţiva.

În 1947, pe când încercau să treacă ilegal din România prin Jugoslavia spre Occident, Bezi şi soţia sa, au fost arestaţi de poliţia jugoslavă şi întemniţaţi la Kovăciţa.

“Acolo, în închisoare, au legat o prietenie strânsă.

Pe urmă s-au dus fiecare la destinul său, rămânând în corespondenţă ca buni prieteni.

Când s-a decis Leu să vină la Patriarhia Ecumenică, fratele lui Yani Bezi, care acum era directorul unei companii de transporturi maritime la Istambul, i-a comunicat acestuia că vine şi l-a rugat să-l ajute.

Yani i-a plătit hotelul şi mâncarea la Tokatliyan, vreo 700 lire turceşti pe timp de o lună.

Nu ştiu dacă i-a mai dat şi bani direct, sau nu”[xxi], preciza Aurel Decei într-o scrisoare către un prieten.

Acest sprijin financiar a fost acordat discret, pentru a nu-şi periclita rudele rămase în RPR şi relaţiile firmei sale cu autorităţile portuare din Constanţa.

În acel moment, la Kovăciţa, erau încarceraţi cinci preoţi: Vasile Leu, Florian Gâldău, Dărvărescu şi alţii.

Preotul Dărvărescu, original din Vâlcea, a fost eliberat din ordinul lui Iosif Broz Tito, datorită intervenţiei făcute de Victor Leu pe lângă un amiral englez, care a făcut o vizită de curtuazie cu flota sa în apele Jugoslaviei, iar bănăţeanul Ion Bârsan a fost ajutat să evadeze odată cu el din prizonieratul sârbeasc etc. etc.

În închisoarea Kovăciţa, Vasile Leu şi Fl. Gâldău au stat jumătate de an, deşi Tito, declarase public, că toţi românii care se refugiază în Jugoslavia vor putea pleca în Occident nestingheriţi.

Despre politica duplicitară, dusă de Tito faţă de români, în Apusul Europei se ştia mai demult în lumea liberă.

La o conferinţă organizată de Consiliul Ecumenic de la Geneva, delegatul Italiei reconfirma “că acolo nu este comunism însă este o bandă de călăi la conducere, care subjugă poporul jugoslav, arătând date concrete în acest sens”[xxii].

Datorită existenţei acestei realităţi în ţara de tranzit către Occident, preşedintele Consiliului Ecumenic a fost nevoit să intervină direct, la patriarhul Bisericii Ortodoxe Sârbe.

După doi ani, arhiepiscopul Victor Vasile Leu îşi aducea aminte de acest neplăcut incident şi-l comunica prietenului său Constantin Moraitakis, la Damasc:

“Tito, deşi asigurase pe toţi românii, la radio, că cei ce se refugiază la el le dă drumul în Apus, m-a ţinut  şase luni închis şi dacă  Patriarhul Gavriil nu-mi trimitea o cheie într-o pâine, cu care am evadat într-o noapte din închisoare, poate şi azi zăceam în închisorile sârbeşti”[xxiii].

În adevăr, planul a fost materializat după cum povesteşte cel care se afla în mijlocul evenimentelor.

Într-o zi, din luna februarie 1949, pe când era însoţit de un UDB-ist ce-l aducea de la biroul comandantului în celulă, spre surprinderea arhimandritului Victor Vasile Leu, “pe când suiam scările, îşi amintea deţinutul de la Kovăciţa, mi se adresează în limba română, deşi, până atunci, eu credem că nu ştie româneşte, spunându-mi că a primit sarcina, de la preotul lui, mi-a spus şi numele, însă nu-l reţin şi acesta de la Patriarhie, să se ocupe de evadarea mea, iar pentru aceasta o să mă cheme el în camera comandantului, când acesta este plecat.

Eu, atunci, văzând cum stau lucrurile, am cerut ca să meargă cu noi şi unul Bârsan Ion, originar din Banat, care cunoştea locurile şi limba sârbă.

Plutonierul a fost de acord şi mi-a dat detalii de felul cum putem fugi”[xxiv] şi totodată, i-a înmânat o pâine, în care, ceva mai târziu, a găsit cheia[xxv] de la ieşirea din închisoare.

În timpul următoarei nopţi, cei trei deţinuţi au evadat din închisoarea Kovaciţa, au mers la gară, de unde au luat trenul spre Zagreb, însă, pe parcurs, a avut loc un control al biletelor şi unul militar.

Pentru a evita rearestarea, călătorii clandestini s-au ascuns pe acoperişul vagonului.

La Zagreb au stat într-un restaurant până la plecarea trenului pentru a se sustrage controlului militar ce se făcea pe peron.

Când au ajuns la Maribor, gara era împânzită de UDB-işti.

Atunci, s-au strecurat într-un restaurant şi, apoi, cu ajutorul lui Ion Bârsan, care cunoştea bine oraşul, au ajuns la barieră, fără se fie controlaţi.

De la marginea oraşului cei trei fugari s-au îndreptat spre un sat de la frontiera cu Austria, pe unde, în timpul nopţii, au trecut, în Lumea Liberă.

NOTE


[i] Vezi: Paul Leu, Biserica în faţa antihristului cominternist, în Albina românească, Serie nouă, anul CLXXVIX, iunie-august 2007, p. 5 şi 14-15.

[ii] Aurel Decei, Raportul Comitetului Naţional Român, Înregistrat la nr. 102, din 3 martie 1951, emis la Istanbul, la 15 februarie 1951, către Preşedintele Comitetului Naţional Român, Washington, publicat în: Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la istoria exilului românesc, vol IV, editura Vremea, Bucureşti, 2004, p. 80.

[iii]Corneliu Leu, vol. cit., p. 260-261.

[iv] Ibidem, p.120.

[v] Ibidem, p. 123.

[vi] Din scrisoarea arhiepiscopului Victor către C. Moroitakis, în: Euripide C. Moraitakis,. Preotul Constantin E. Moraitakis, prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004.

[vii] Fost agent al KGB, Alexei al II-lea a ajuns patriarh al Bisericii Ruse, în Gardianul, din 8 martie 2004.

[viii] Neagu Djuvara, Amintiri din pribegie, (1948-1990), Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Humanitas, Bucureşti 2006, p.25. Vezi şi articolul lui Marius Oprea din Dosarele istoriei, anul VII, nr. 4(68) 2002.

[ix] Corneliu Leu, vol. cit. p.261.

[x] Guvernul englez, prin legaţia sa din Bucureşti, a ajutat să evedeze din lagărul socialist un număr restrâns de personalităţi ale României,  după cum o confirmă şi diplomatul Neagu Djuvara, în cartea sa Amintiri din pribegie, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Humanitas, 2006, p. 25.

[xi] diploma de licenţă, diploma de absolvire a seminarului, diploma de protopop militar, un certificat că a frecventat doctoratul, un act de preoţie, un hrisov cu genealogia familiei din care rezulta că este cel de al IX-lea preot din neamul Leilor, certificatul de naştere, certificatul de deces al soţiei, ordinele şi medaliile primite, inclusiv crucea Ordinul Miron Cristea etc.

[xii] Corneliu Leu, vol. cit.  p. 45-46.

[xiii] Ibidem, p. 289-290.

[xiv] Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, Editura Realitatea, 2001, p. 31.

[xv] Ibidem, p. 290.

[xvi] Ibidem, p. 290.

[xvii] Ibidem, p. 47.

[xviii] Ibidem.

[xix] Ibidem, p. 48.

[xx]. Tiberiu Cunia, devenit mai apoi inginer forestier, statiscian, prof. dr.

[xxi] Scrisoarea lui Aurel Decei către Gusti, în: Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la istoria exilului românesc, vol. IV, Editura Vremea,  Bucureşti, 2004, p. 74.

[xxii] Scrisoarea lui Aurel Decei către Gusti, în: Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la istoria exilului românesc, vol. IV, Editura Vremea,  Bucureşti, 2004, p. 58.

[xxiii]Din scrisoarea arhiepiscopului Victor către C. Moroitakis, în: Preotul Constantin E. Moraitakis Arhon, mare prezbiter al Patriarhiei ecumenice din Constantinopol 1890-1964. Viaţa şi opera sa după documente inedite. Publicat şi comentat de Euripide C. Moroitakis, prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, 231 p. 129 p, il..

[xxiv] Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, Editura Realitatea, 2001, p. 48-49.

[xxv] Din scrisoarea arhiepiscopului Victor către preotul C. Moroitakis, din Beiruth, în volumul: Preotul Constantin E. Moraitakis Arhon, mare prezbiter al Patriarhiei ecumenice din Constantinopol 1890-1964. Viaţa şi opera sa după documente inedite. Publicat şi comentat de Euripide C. Moroitakis, prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, 231 p. 129 p, il..

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (IV)

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2010

 Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (IV)

Autor: Nicolae Balint

 

În 1920, regentul Horthy Miklos l-a însărcinat pe locotenent-colonelul Zsolt să creeze Serviciul de Informaţii Maghiar, organism ce avea atât sarcini informative, cât şi contrainformative. În primele sale luni de existenţă, acest organism a fost ataşat Marelui Oficiu de Cabinet, Horthy fiind deosebit de interesat de activitatea acestuia, de selecţia cadrelor, precum şi elaborarea direcţiilor de acţiune ale serviciului. Ulterior, activitatea de culegere de informaţii a fost extinsă, atribuţii în acest sens, dar clar delimitate, primind Ministerul Apărării, Ministerul de Interne şi Ministerul Afacerilor Străine. Chiar dacă activitatea de culegere de informaţii, dar şi cea de contrainformaţii a fost mult extinsă pe parcursul anilor, Zsolt – devenit între timp general – a continuat să fie persoana desemnată ca şi coordonator unic. Împreună cu Horthy Miklos şi cu un colectiv foarte restrâns de ofiţeri din structurile informative – parte dintre ei proveniţi din fostul serviciu de informaţii al defunctului Imperiu Austro-Ungar – Zsolt a elaborat un Memorandum ce creiona principalele direcţii de acţiune ale Ungariei interbelice.

 

„Divide et impera”, în variantă maghiară

Ungaria era vital interesată în procurarea de informaţii din statele faţă de care avea pretenţii teritoriale. Elaborarea Memorandum-ului s-a făcut după o analiză profundă şi atentă a realităţilor internaţionale, dar şi a situaţiei de fapt din statele vizate prin acţiunile de informaţii desfăşurate. Pe baza acestui Memorandum, ulterior au fost întocmite şi planuri militare care vizau fie ocuparea prin forţă a unor teritorii revendicate de Ungaria, fie specularea divergenţelor existente la un moment dat între unele state în scopul anexării teritoriilor pe care Ungaria le revendica de la unul sau altul dintre acestea. Iată spre exemplu, direcţiile principale de acţiune creionate în Memorandum-ul maghiar:

–         exploatarea divergenţelor teritoriale existente între România, pe de-o parte, URSS, Bulgaria şi Yugoslavia, pe de altă parte, în scopul izolării României;

–         intensificarea mişcării iredentiste din Transilvania, mai ales prin intermediul asociaţiilor culturale şi a preoţilor maghiari de diferite confesiuni;

–         exploatarea contradicţiilor dintre cehi şi slovaci, cu sprijinul tacit al Poloniei;

–         susţinerea mişcărilor iredentiste ale ungurilor din Slovacia, urmărindu-se conjugarea acestor mişcări cu acelea ale germanilor din regiunea Munţilor Sudeţi;

–         atragerea susţinerii unor Mari Puteri, precum Marea Britanie, SUA sau Franţa, faţă de pretenţiile teritoriale ale Ungariei (spre exemplu,  în schimbul atragerii „bunăvoinţei” Franţei, acestui stat i s-a oferit controlul Căilor Ferate Maghiare şi fabricile statului profilate pe construcţia de maşini);    

După cum putem observa, Ungaria era dispusă la mari concesii de ordin economic, cu scopul vădit al unei „captatio benevolenti” din partea statelor cu o mare influenţă politică, fapt care nu i-a reuşit întotdeauna.

 

Planurile militare…

 

Nici unul dintre planurile de operaţii militare întocmite în perioada interbelică de Marele Stat Major din Ministerul Apărării din Ungaria şi pe care le redăm parţial mai jos, nu a fost aplicat întrucât realităţile politice şi economice se schimbau permanent şi drept urmare ele nu s-au dovedit viabile în timp. Sunt însă sugestive prin conţinutul lor, dar mai ales prin obiectivele urmărite. Astfel:

–         Planul „Virradat” („Zori de zi”), avea drept obiectiv recucerirea Transilvaniei. El urma să fie declanşat într-o conjunctură favorabilă Ungariei, prin atacul declanşat de marile unităţi maghiare cantonate în special la Debrecen şi Szeged; 

–         Planul „Ebredés” („Deşteptarea”), avea drept obiectiv reocuparea teritoriilor slovace, iar în acest caz se miza pe elementul surpriză şi pe lipsa unei rezistenţe organizate;

–         Planul „Arpád” şi „Pirkádás” („Aurora”), avea drept obiectiv tot dezmembrarea statului cehoslovac, dar aplicarea sa ar fi urmat să aibă loc în baza unei acţiuni comune ungaro-polone, mizându-se în acest caz pe obţinerea sprijinului Marilor Puteri şi pe neutralitatea României şi Yugoslaviei;

–         Planul „Jobbra eset” („Cauza dreptei”), avea în vedere acordarea unui sprijin puternic mişcării de dreapta din Austria, care ar fi trebuit să provoace tulburări, astfel încât, Ungaria, sub pretextul intervenţiei împotriva bolşevismului, să intervină militar în Austria în scopul realizării propriilor sale obiective.

Sunt doar câteva din planurile militare concepute în perioada interbelică şi pe care am încercat să vi le redăm succint în ceea ce au avut ele esenţial, deşi conţin foarte multe detalii, inclusiv de ordin logistic.  

…şi acţiunile de spionaj

Mai mult sau mai puţin realiste, planurile militare întocmite, pun însă în evidenţă obsesia teritorială a Ungariei, un stat care nu s-a împăcat câtuşi de puţin cu realităţile impuse de Sistemul Tratatelor de pace de la Paris-Versailles. Întocmirea planurilor de operaţii militare a fost însă precedată de acţiuni de spionaj de mai mare sau mai mică anvergură. Detaliile legate de operaţiunile de spionaj derulate pe spaţiul românesc erau concepute în principal de Oficiul de Evidenţă nr. 1 din Marele Stat Major al Ungariei, care-şi punea în aplicare aceste operaţiuni prin intermediul Biroului VI – 2 a, dar sarcini informative aveau şi Jandarmeria, precum şi Trupele de grăniceri. Însă operaţiunile de spionaj care presupuneau un foarte mare grad de disimulare, o acoperire cât mai sigură, erau derulate prin intermediul Ministerului Afacerilor Străine. Legaţia ungară de la Bucureşti şi consulatele ungare din Transilvania – e vorba aici de ataşaţi, consuli sau chiar simpli funcţionari – ofereau acoperirea ideală pentru agenţii maghiari care erau coordonaţi de Szendrey Zoltan.      

                                             (va urma)

CASETA 1

„…să nu ne amăgim cu formule naive. Ungurii sunt legaţi toţi, într-o adeziune organică şi furibundă, pe o singură chestiune naţională, şi aceasta este ura de veacuri împotriva românilor, cehilor şi sârbilor. Pe această chestiune n-a existat în istoria lor divergenţă între magnaţi şi aşa-zişii lor democraţi. De la cel mai mic  şi până la cel mai mare, ei împărtăşesc cu sinceritate nezdruncinată, una şi aceeaşi religie păgână: a distrugerii noastre…” 

(Corneliu Coposu, fragment din articolul „Şi MADOSZ-ul vrea la guvern?”, apărut în publicaţia „Dreptatea”, seria II, nr. 40 din 11 octombrie 1944, pp. 1-3)

 

Foto.Corneliu Coposu in doua momente ale vietii: detinut politic si dupa 1989.

FILOSOFUL REAXAT – REPLICA LA UN ARTICOL

Posted by Stefan Strajer On January - 6 - 2010

FILOSOFUL  REAXAT – REPLICA LA UN ARTICOL

Autor: Corneliu Florea

Adrian Paul Iliescu (API) este filozof pe stat de plata. A terminat facultatea de filozofie în 1976 la Bucuresti, a predat marxism-leninismul studentilor politehnisti pâna în 1990, dupa care, în cinci ani a devenit profesor universitar filozof, dupa ce în prealabil a trecut si pe la Oxford (vadul boului pe româneste) si acum trece studenti de la Marx (Care nu a fost marxist! Adevarat.) la Wittgenstein (Care sustine ca fapte sunt rocile, analizele filozofice doar niste straturi pâna la ele. Adevarat.) Dreptul lui câstigat pe baricada bucuresteana, dar ceea ce mi-a atras atentia a fost articolul sau RUSOFOBIA publicat în Cotidianul-cotidian din 18 dec. 2009. Lectura m-a indispus, la fel ca si pe alti cititori-comentatori, care, cu o singura exceptie, au adus ca argumente rocile, adica faptele, cum zice Wittgenstein, nou idol filosofic a lui API. Înainte de ai da o replica, am încercat sa aflu ce l-a determinat sa scrie acest articol: a fost obligat, îsi urmareste, fara scupule, niste interese, vrea sa urmeze exemplul patibularului Patapievici de-a ponegri si defaima poporul român, sau incompetenta intelectuala de comprehensiune a faptelor istorico-sociale, inconstienta, stupiditate! M-am încurcat în ipoteze, nu am putut trage înca concluzia, poate dupa ce comentez articolul lui din cotidian, care a fost prezentat în cinci paragrafe:
Paragraful întâi. “Odata cu alti strigoi locali, a reînviat rusofobia”. Asa, in forta de cugetator profund, fortissimo, îsi începe articolul API. La strigoi, nici nu se putea altfel, îi fixeaza pe Ion Antonescu si pe legionari. E liber, si politically corect, sa dam în ei ca în sacul de box. Cine are curajul sa le i-a apararea, stiu ce îi asteapta: groapa cu furnici! Urmeaza dispretuitorii occidentului, alti strigoi, ceva mai mici. Trece la rusofobia ca boala veche la români si de când îi urâm noi pe rusi. Ei de când?? De mult, de la Ecaterina a 2-a, de când ne tot calca în picioare, cotropesc în forta brutala, ne jefuiesc, ne maltrateaza bestial. Un comentator i-a spus sa nu ignore ca ne-au invadat de 12 ori, ceea ce este un motiv întemeiat sa nu mai avem încredere în ei, sa fim circumspecti. Karl Marx referindu-se la ocupatia rusa în tarile Române din 1828 scrie:
“Au avut loc excese groaznice. Contributii de tot felul în produse, furaje, vite, corvezi, hotii, omoruri. Barbati si femei au fost înhamati la care cu vizitii cazaci care nu-si crutau nici bâta, nici vârful lancii lor. Peste 30.000 de români fura smulsi de la munca câmpului pentru a servi ca animale de munca. Cei mai fericiti fugira în munti, unde singura lor hrana era scoarta de copac. Guvernul rus raspunse la proteste cu Nu ne intereseaza cine face lucrul, oamenii sau animalele, numai ordinile sa fie executate” (Karl Marx: Însemnari despre români. Manuscrisul B 85, Lucrarea a aparut in România in 1964).
Nu putem sa credem ca filozoful marxist-leninist API nu a citit între 1964 si 1989 aceasta lucrare. Sigur a citit-o, tragedia lui este ca nu a înteles nimic, sau pur si simplu are tulburari de personalitate, cu deficit de sensibilitate si discernamânt. Ce ar fi dorit API, facut profesor de filozofie dupa 1990, ca acei români si urmasii lor sa fie rusofili?!? Si, daca lui, si celor care îl sustin în acest aberant reeducator articol li se pare ca vremurile acelea au apus de mult, atunci de ce ei si familia lor au motive de rusofilie, acum?!? Pot sa ne raspunda, dar sincer!! Pentru ca noi, majoritatea românilor nu putem avea asemenea sentimente fata de ocupatiile rusesti, chiar daca am lua în considerare numai ultima ocupatie; cea din 1940 pâna în 1990, pentru ca românii ce stiu, cât de cât, istoria lor din toate timpurile, socotesc si Basarabia, si Bucovina locuita de români cu mult înaintea rusilor, ucrainenilor si a evreilor. Sau acesta nu mai este un drept pentru toate natiunile, domnule profesor API?!?
Paragraful doi. Este absolut absurd fiindca, API vrea sa ne spuna care este culmea absurdului dupa filozofia sa, scriind ca: “Bush jr. cel mai stupid presedinte din istoria Amedicii” (?!?) dupa care, doua rânduri mai jos citim: “Americanii sunt însa un popor plin de vitalitate, pragmatic si rational, asa ca l-au trimis pe Bush în tenebrele texane.” Bravo API!! Numai vezi, noi nu suntem studentii tai sa-ti înghitim prostia absurda! Esti ilogic si ignorant. Nu poti conecta coerent un popor rational cu aleagerea unui presedinte stupid! Ignorant esti pentru ca, nu l-au retrimis pe Bush în tenebrele texane. Întâi Bush nu a stralucit in gândire ca un profesor de filozofie dâmbovitean, dar a avut destula minte sa-si faca toate interesele pe spatele aliatilor nato si a rationalului popor american. Apoi a dus la capat doua mandate cât prevede constitutia lor, iar acum, chiar acum, Bush din tenebrele texane iradiaza de placere, citind cât de stupid este API!! Se spune despre stupizi ca dau în gropi, în acest paragraf API cade în haul absurdului scriind ca Bush si-ar fi dat seama ca: “Rusofobia n-o fi ea capabila sa-i zapaceasca pe americani, dar pe români precis îi poate îmbrobodi.” Chiar asa? Sapa un pic, sa ajungi la rocile filosofului pe care-l preda-i studentilor! Ti-a trecut vreodata prin encefal cam câti rusofobi sunt în jurul rusilor numai în ultimii 200 de ani, care nu stiu de Bush, dar îsi cunosc suferintele lor si-a parintilor lor pricinuite de rusi.
Cum poti sa scrii un asemenea articol? Cum se poate publica un asemenea articol dragi redactori cotidieni?
Paragraful trei. Filozoful API are o imagine foarte buna despre el si dupa ce a trecut prin istorie ca marfarul prin tunel vrea sa calce si dezaxatii, dar vai lui, ne da înca o dovada de cât de reaxat este printr-un cip implantat. Dupa API dezaxati sunt cei ce scriu pe ziduri: “Basarabia, pamânt românesc”, datorita rusofobiei. Probabil, dupa reaxatul API ar trebui sa scrie Traiasca Stalin! Întoarca-se Stalin! Sa se scrie pe toate zidurile, gardurile si pe tricouri care au, care nu sa-si atârne o placarda. Dar, daca într-adevar vreti sa vedeti cât de reaxat este API cititi: “si asa cum nu le permitem maghiarilor sa strige Ardealul, pamânt unguresc, nici noi nu avem dreptul sa revendicam Basarabia!!” Mai cititi odata ca sa luati la cunostinta ca nu avem dreptul!! Clar, ordin de la API! Si ne miram ca unii se întreaba de educatia, cultura si starea lui de sanatate mintala. Dar, nu-i chiar asa, fiindca invers se poate: noi sa le permitem maghiarilor sa strige, cât îi tin bojocii: Ardealul, pamânt unguresc iar noi reprimim dreptul, si nici rusofobi nu mai suntem, sa revendicam Basarabia! Multumim draga Apisor. Numai sa-ti spunem ceva, noi, astia din Ardeal, ce voi acolo pe Dâmbovita nu stiti: ungurii, de la Kossuth la Viena si pâna la Tokes la Bruxeless tot asta striga, si or striga!! Si ei stiu bine istoria adevarata a Ardealului nu ca tine, un micut reaxat cu cip. Karl Marx scrie ca în Constitutia lui Kossuth din 1848, articolul XII-lea decreta încorporarea Transilvaniei la Ungaria: Transilvania e declarata tara maghiara, limba maghiara este singura admisa… si toti cei ce au avere sunt unguri. Oare ai priceput ceva, ori cipul nu-ti permite?
Paragraful patru. Reaxatul API pune un diagnostic, ca o sentinta de condamnare pe viata românilor care mai viseaza la România Mare si rusofobilor care scriu si pe ziduri, ca sunt: victimile unei groaznice patologii morale. Cutremurator, scuturator, tremurator, bucatica rupta din halucinatiile patibularului Patapievici! Cei ce nu sunt înca victime au o singura sansa; sa-si puna masca de hârtie ca pentru gripa porcina. E o salvare! Si toate astea, numai din cauza lui Ceausescu si Basescu. Daca nu ar fi fost astia doi, rusofilia ar fi fost floarea nationala a românilor, pe care am fi cultivat-o pe toti coclaurii si ulitele noastre, iar fratii nostri mai mari zilnic ar veni la noi încarcati de bunataturi, ce nu s-au mai vazut si cu românofilie pravoslavnica si federala ne-ar îmbratisa, de ne-ar sufoca…
Paragraful cinci sau Apisor ajunge la adevar: “Marele pericol pentru România nu sunt rusii ori maghiarii, ci românii”. De la mine putere am subliniat românii fiindca îi dau dreptate! Da, ce e a lui, a lui sa fie, conform dreptului la proprietate intelectuala, din care se poate trage o singura concluzie: nu putem scapa România de pericol numai daca o scapam de români!! Ne-a dat cheia istorica a problemei noastre ca popor cu brutalitate primitiva, cum zice. Plus si înca o mare explicatie: “Nu rusii deslantuie macelul cotidian pe sosele, masacrul câinilor…” Ma opresc, fiindca asta cu masacrul câinilor este argumentul în fata caruia toate contrargumentele istorice devin nule. Pai, da, câti câini au masacrat rusii în România? Ce, ei de asta veneau si vin în România, sa mascreze câini? Are dreptate, rusii întodeauna în trecut au fost, si vor fii în viitor, parteneri economici de inegalabila importanta, zice Apisor.
(SOLSTITIUL IERNII  2009, WINNIPEG – CANADA)

PS – În final, compasiunea ma cuprinde fata de API, motiv pentru care îl dezmierd Apisor, fara subîntelesuri rautacioase. Îi privesc cu staruinta poza lui de la articol si nu vad nici un semn de inteligenta pe fata lui… ce conteaza, cip reaxator sa aiba…

Nota redactiei. Politica redactiei noastre nu coincide intotdeauna cu punctul de vedere al colaboratorilor, dar in acest caz subscriem la aceasta replica a domnului Corneliu Florea, colaboratorul nostru. Puteti citi articolul scris de Adrian Paul Iliescu la link-ul de mai jos:

http://www.cotidianul.ro/rusofobia-105677.html

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (III)

Posted by Stefan Strajer On January - 4 - 2010

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (III)

Autor: Nicolae Balint
În octombrie 1956, sistemul comunist impus la Yalta de către URSS, dar cu acordul şi bunăvoinţa Angliei şi SUA, a trăit prima sa criză majoră fiind confruntat cu revoluţia maghiară anticomunistă izbucnită la Budapesta. Evenimentele din Ungaria au reverberat şi în Transilvania, provincie românească în care trăia o puternică minoritate maghiară, dar şi în rândurile tineretului studios de etnie română din unele centre universitare. Trebuie însă recunoscut faptul că printre multele sloganuri anticomuniste scandate de participanţii maghiari la protestele anticomuniste din Transilvania, s-au scandat şi sloganuri antistatale, având un vădit caracter revizionist. Securitatea română s-a văzut astfel pusă în faţa unei duble provocări: să apere atât sistemul comunist, cât şi integritatea statală a României. Şi asta în timp ce – crudă ironie a istoriei – multe personalităţi române marcante se aflau în închisorile comuniste sub acuzaţia de naţionalism. În acest context atât de complex, Procuratura Militară Târgu-Mureş, împreună cu Securitatea locală, instrumenta ancheta unui grup anticomunist ce ar fi urmat să acţioneze şi în zona Mureşului. Printre membrii grupului, apare menţionat frecvent, ca având un rol important în cadrul acestuia, episcopul Marton Aron, personalitate aflată încă din perioada interbelică în atenţia serviciilor de contraspionaj române.     
Variante pentru Ardeal sau recurenţa unei idei obsesive
În 1956, se propuneau trei variante pentru Ardeal: Ardealul independent, Ardealul dat în întregime Ungariei sau Ardealul să fie despărţit în două părţi egale între România şi Ungaria. Potrivit referatului întocmit de Procuratura Militară Târgu-Mureş şi înaintat Procuraturii Militare Principale Bucureşti – referat însoţit de concluziile de învinuire puse pe data de 22.01.1958 – acestea erau cele trei variante concepute de un grup de învinuiţi din care făceau parte Fodor Pavel, Haidu Geza, Szentmartoni Valentin, Szocs Ignatiu şi Csiha Coloman. În cadrul anchetei desfăşurate pe parcursul mai multor luni se ajunsese la concluzia că grupul era cu mult mai numeros şi se aflase într-o permanentă legătură cu episcopul romano-catolic Marton Aron, proaspăt eliberat din închisoare. Acesta fusese condamnat pe viaţă în 1951, dar i se întrerupsese încarcerarea la intervenţia Prezidiului Marii Adunări Naţionale. La momentul respectiv, 1958, episcopul Marton Aron se afla în domiciliu obligatoriu la Alba-Iulia.


Arestarea grupului Fodor şi ancheta Procuraturii Militare mureşene
Grupul Fodor a fost arestat abia în 1957, la un an după evenimentele din 1956, iar punerea sa în relaţie cu episcopul Marton Aron a fost relativ simplă întrucât episcopul – în domiciliu obligatoriu la Alba-Iulia – se afla permanent în filaj operativ. Referitor la inginerul Fodor Pavel, în referatul anchetatorului militar, se arăta: “În luna august 1955 a făcut o vizită episcopului Marton Aron cu care ocazie a dus discuţii duşmănoase la adresa regimului de democraţie populară…Marton Aron îi aduce la cunoştinţă că arestarea lui s-a datorat faptului că în mai multe ocazii s-a manifestat public că teritoriul Ardealului, după 1944, nu a fost dat sub guvernarea Ungariei”. Iniţial, se specifica în raport, s-au propus trei variante pentru rezolvarea problemei Ardealului, în final însă (1956, n.a.) s-a căzut de acord doar asupra uneia dintre ele: “…învinuitul Fodor Pavel rămânând la concluzia că rezolvarea problemei cedării teritoriului Ardealului să se facă la împărţirea în două părţi egale, între România şi Ungaria, propunere cu care este de acord în întregime şi episcopul Marton Aron…” La un moment dat, grupul Fodor a fost pus în relaţie – cel puţin aşa rezulta din anchetă – cu evenimentele revoluţionare din octombrie 1956 din Ungaria. “În luna octombrie 1956, învinuitul Fodor Pavel a crezut că a sosit momentul de a acţiona…Şi a întocmit mai multe schiţe cu împărţirea teritoriului Ardealului. Pe baza acestor schiţe a întocmit o hartă a teritoriului Ardealului pe care a trecut toate localităţile, bogaţiile – sol, subsol – cu linii de demarcaţie a frontierei plănuite de el între România şi Ungaria…”


Fodor Pavel sau Marton Aron?
În continuare, în cuprinsul aceluiaşi referat se mai arătau contactele pe care Fodor Pavel le-a avut cu diverse persoane de etnie maghiară pe care ar fi încercat să le recruteze. În ceea ce-l priveşte pe Csiha Coloman (decedat recent, n.a.), se menţiona: “În interogatoriile ce i s-au luat cu ocazia anchetei penale arată ca l-a cunoscut pe învinuitul Fodor Pavel, prin părinţii săi încă de mult timp…Învinuitul Fodor Pavel i-a povestit despre vizitele făcute episcopului Marton Aron şi relaţiile pe care le are cu acesta…” Dincolo de schiţe (hărţi), planuri mai mult sau mai puţin elaborate şi recrutarea de membri, grupul Fodor s-a dovedit însă incapabil să acţioneze eficient dintr-un motiv cât se poate de simplu: condiţiile anului 1956 erau cu totul altele faţă de cele – să spunem – ale anului 1945 sau 1946, când administraţia maghiară era în funcţie în teritoriul eliberat de către armatele sovietice şi române, dar Stalin “şovăia” în ceea ce priveşte reinstalarea administraţiei româneşti în teritoriul proaspăt eliberat. Deşi am studiat mai multe documente, şi presupunând că ancheta Procuraturii Militare Târgu-Mureş a fost făcută cu un minim de profesionalism şi imparţialitate, rămâne pentru mine, peste timp, întrebarea: cine a fost totuşi adevăratul inspirator al respectivului grup, inginerul Fodor Pavel sau episcopul Marton Aron?
                                          (urmare în numărul viitor)
NICOLAE   BALINT

UN VETERINAR TRATEAZA CULTURA ROMÅNILOR

Posted by Stefan Strajer On December - 30 - 2009

UN VETERINAR TRATEAZA  CULTURA ROMÅNILOR

Autor: Corneliu Florea

De multa  vreme se simtea nevoia unui veterinar sa trateze  cultura româneasca. Îi multumim ardeleanului Emil a lui Boc, ca a gasit veterinarul potrivit pentru îngrijirea culturii românesti, care  sufera de la Andrei Pleşu încoace. Multumim UDMR-ului, care de douazeci de ani se sacrifica la fiecare alegere pentru români, daruindu-le pe cei mai buni fii ai sai sa ne conduca, şi acum, în acest specific caz, sa ne trateze cultura şi pe cei care o fac, daca o mai fac. (Vorbesc de fac-ul românesc, nu de cel englezesc).
Desigur, veterinarul KELEMEN HUNOR merita sa fie chiar preşedintele României, a candidat pentru aceasta functie la recentele alegeri, dar din motive de imaturitate politica a românilor, a ajuns preşedinte un marinar care şi-a vândut barca cu tot cu vâsle, numai cârma a luat-o de folosinta la preşedintie. Altfel veterinarul Kelemen Hunor ar fi venit cu trusa lui de veterinar si cu totul altfel ar fi aratat România în câteva luni. Ne multumim, şi cu atât, ca a ajuns MINISTRUL CULTURII si AL PATRIMONIULUI  NATIONAL fiind convinşi ca nici nu se va compara cu foştii miniştri ai culturii.
În paranteza, reamintesc miniştrii recenti ai culturii. Andrei Pleşu facea pe fata mare dizidenta, nimic nu-i placea, nimic nu facea, pâna într-o zi când şi-a dat demisia ca nu i l-au adus pe reje în tara… Petre Salcudeanu se pricepea la cultura, şi la bautura, dar nu a stat mult ca i-au aranjat sa fie prins cu mâta-n sac (mîta ştia sa bata si la maşina de scris). Ludovic Spiess ne placea cum cânta, îl aplaudam, jos palaria şi s-a dus. Mona Musca, ce musca la arat informatii era, nu se ştia de ce îl peria, pupa şi premia pe Patibularul Patapievici, fiindca ajunsese carturar la CNSAS, avea dosarul ei în mâna! Şi a venit Adrian Iorgulescu dupa care nu a ramas nici o nota pe portativul culturii româneşti, numai o mare tâmpenie: cerebralizarea taranilor. A urmat permanentul catapultat, Theodor Paleologu, care a aterizat mai mult în bratele cântaretei  Sarah Nassiff decât în treburile ministeriale, şi-a divortat. Pe rând s-au dus, ministru dupa ministru, pe apa celor ce nu au lasat nimic în urma lor. Douazeci de ani degeaba! Si se mai mira Mircea Cartarescu de ce nu ia şi el Nobel, cât de cât, acolo! Pai cu aşa miniştri, maestre? Dar, zori noi primenitori se arata la poarta ministerului culturii românesti: vine veterinarul cu trusa, va deschide abcesul şi va baga  mâna pâna la cot!
Îmi permiteti, sa va prezint  pe noul ministru al culturii din România, Kelemen Hunor. S-a nascut în Secuime, pardon, în Tinutul Secuiesc, dar el zice ca e ungur, ceea ce e treaba lui, a lor, a secuilor-unguri şi a ungurilor-secui, nu are importanta în multiculturalismul european. S-a educat în limba materna de la gradinita pâna la Bolyai-Babeş, unde în 1993 a terminat veterinara, o facultate ce se ocupa de toate animalele bolnave, nu numai de cele a lui Breban. Cum la acea data, Petre Salcudeanu pusese o mâna pe cultura si lânga cultura Kely a nost’  a zis ca mai asteapta, facând si filosofia între timp, ca nu te poti prezenta în fata vacilor oricum. A început sa si publice, când o poezie, când o nuvela în limba materna, ca aşa-i corect înca de pe vremea când o fost Horthy la Cluj. A luat un premiu, nişte medalii. Felicitari. Timpul trece cu privirea politica înainte, cu parlamentul de la Bucureşti, cu lupta pentru autonomia Tinutului Secuiesc şi curatirea lui de români. Acum, aici este o mica hiba, pe care de fapt o au toti locuitorii Transilvaniei, indiferent daca îs români, unguri, secui sau alte minoritati conlocuitoare, ei toti împreuna sunt mai grei de cap, le trebuie mai multa vreme sa priceapa lucrurile, aşa şi cu Kely a nost’. El a ramas cu mintea în urma, pentru ca autonomia Tinutului Secuiesc este realizata din 2005!! Acesta este adevarul, mergeti şi vedeti, mergeti şi vedeti cum este în Tara Bascilor, in Qubec, care au fost exemplele lor de acum 10-15 ani. Comparati!!
No, poate io sa şi greşesc, ca tot omu, indiferent de nationalitate, poate Kely a nost’ sa nu fie ca ceilalti transivaneni mai înceti cu mintea, stnâd el de opt ani în parlamentul cu mitici s-o fi iutit la minte: stie bine ca autonomia este la ea acasa în Tinutul Secuiesc, dar mai sunt si alte autonomii de facut! Pentru ca autonomie lânga autonomie se face Tinutul Secuiesc Mare! No şi de aici începe greul pentru  domnu’ doctor de marai cum zîce taranu’ român din Marele Tinut Secuiesc, ce se întinde de pe Carpati pâna la Tisa. Întâi ca îi musai de o înca o universitate ungureasca, ca  Bolyai-Babeş are numai 17 facultati ungureşti. Boc aproba! Apoi, nu au nici edituri şi publicatii ungureşti câte le trebuie fiindca ei scriu şi citesc de zece ori mai mult decât valahii, care de fapt numai se uita în plaiul cu boi a lui Dinescu. Boc aproba! Ei nu au Institute Culturale Secuieşti în strainatate. Patibularul Patapievici vorbeşte cu Basescu şi se face! Şi ansamblurile foclorice trebuie, musai, sa mearga la New York şi în Mexic. No problem, doar sunt bani în bugetul ministerului. Apoi în patrimoniu sunt atâtea şi atâtea  conace şi castele ungureşti ce trebuiesc renovate, restaurate. Nu-s bani! No problem, împrumutam, zice Basescu. Guvernul aproba daca secuii dau palinca şi voturi! Dau! Iar, când restaurarile vor fi gata, proprietarii le vor redobândi, ca aşa-i democratic. Vedeti câte stau pe capul noului ministru, trebuie sa-l laudati. Iar, daca va reuşi sa introduca şi o a doua limba oficiala în România, suntem siguri ca  Basescu Traian îi va lipi Steaua României în piept. Merita!!
Io îi doresc sanatate şi putere de munca cum a avut şi Zsolt Nagy, când o fost ministru!
(Anul 2009, la sfârsit, WINNIPEG –  CANADA)

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (II)

Posted by Stefan Strajer On December - 17 - 2009

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (II)

Nicolae Balint.Foto

Autor: Nicolae Balint
După semnarea Tratatului de la Trianon din 4 iunie 1920, Ungaria avea 92.963 de km2 şi o populaţie de circa 7.980.143 de locuitori (majoritatea unguri, adică 89,6%). Din Transilvania s-au refugiat în Ungaria imediat după Primul Război Mondial, peste 200.000 de maghiari, în marea lor majoritate reprezentaţi ai fostei clase conducătoare, iar mare parte dintre aceştia au devenit şi cei mai înverşunaţi şi virulenţi exponenţi ai revizionismului maghiar. O serie de istorici maghiari mai puţini şovini, precum E. Malnasi, Karacsony, Toganyi sau F. Eckhardt au acceptat însă faptul că Ungaria Sfântului Ştefan nu depăşea graniţele actuale ale Ungariei. Imensele pierderi teritoriale pe care Ungaria le-a suferit după Trianon – justificate dealtfel şi în acord cu realităţile istorice şi demografice – au creat însă o psihoză colectivă de frustrare, iar acest fapt a determinat un curs naţionalist-şovin şi revizionist al politicii statului maghiar, acesta acţionând pe toate căile posibile pentru a schimba această stare de fapt şi folosind toate resursele pe care le avea la dispoziţie, respectiv de la cele diplomatice, până la influenţarea opiniei publice internaţionale şi binenţeles, un spionaj cât se poate de activ şi agresiv în spaţiul românesc. În acţiunile de spionaj şi influenţare a opiniei publice maghiare au fost folosiţi până şi prelaţi ai bisericilor maghiare. În acest sens, un caz interesant îl reprezintă şi cel al episcopului Marton Aron.
    
*

“Audiatur et altera pars!” (“Ascultă şi cealaltă parte!”)
În prezent, atunci când vine vorba despre persoana episcopului aproape toţi autorii se referă doar la momentul 18 mai 1944 când, aflat în Biserica “Sfântul Mihail” din Cluj – spre cinstea sa, nota bene! – episcopul a avut tăria morală, demnitatea şi curajul să condamne politica hortystă faţă de evrei. “Magyar Katolikus Lexikon” editat la Budapesta în 2003, ca dealtfel toate scrierile maghiare, atunci când se referă la viaţa şi activitatea episcopului, spun laconic: “… a pledat pentru drepturile maghiarilor din Transilvania…”. Ce înseamnă de fapt atât de evazivul “a pledat”? Personal, consider că despre Marton Aron nu s-a scris încă totul. Poate de aceea, trebuie luate în considerare şi documentele şi studiile româneşti. Multe dintre acestea indică faptul că încă din perioada interbelică Marton Aron, a acţionat constant împotriva unităţii statului naţional unitar român fiind unul dintre “vârfurile de lance” ale acţiunii revizioniste. Există documente în arhivele româneşti (ale Serviciilor Speciale de dinainte de 1948, dar şi de după acest moment), documente chiar şi în arhivele mureşene care fac referire la persoana sa, există studii publicate în reviste precum “Dosarele istoriei” sau mai recent “Historia”, există câteva note informative despre activitatea episcopului în “Cartea Albă a Securităţii”. Un studiu temeinic care să valorifice într-o concepţie unitară informaţiile obţinute din mai multe surse istorice este mai mult decât necesar. Dincolo de mituri există totuşi realitatea, iar se bazează pe documente. 

Foto 1 - Palatul Trianon

Foto. Palatul Trianon
Agentul cu indicativul “P.I.S”….
Contraspionajul român nu a putut stabili data exactă la care Marton Aron a fost recrutat de serviciile de informaţii maghiare, deşi episcopul s-a aflat în atenţia organelor speciale româneşti încă de pe la jumătatea deceniului al treilea. În octombrie 1941, Marton Aron a intrat în legătură cu rezidentul de spionaj al legaţiei maghiare din Timişoara. A fost momentul în care organele române nu au mai avut nici un dubiu despre activitatea sa, mai ales că anterior reuşiseră să procure Codul spionajului hortyst, fapt care a rămas necunoscut maghiarilor pe toată durata războiului, dar care le-a permis românilor să deconspire şi să anihileze o serie de organizaţii şi reţele de spionaj maghiare de pe teritoriul României. Cea mai importantă organizaţie maghiară de spionaj din Transilvania – cu ramificaţii şi la Târgu-Mureş – a fost cea condusă de episcopul Marton Aron. Informaţiile culese de el personal sau sau de cei din organizaţia sa erau cifrate cu ajutorul cărţii “Piszkos Fred Visszater” (“Întoarcerea mizerabilului Fred”) şi trimise apoi la destinaţie. Indicativul cu care Marton Aron era apelat de Centrala Serviciului de Spionaj Maghiar de la Budapesta era unul permanent, fiind format din grupul de litere “P.I.S.” şi reprezenta iniţialele tipografiei la care a fost tiparită cartea indicată anterior. Indicativul cu care Marton Aron trebuia să răspundă era de fiecare dată altul. Prin intermediul Adelei Visnovitz – agentă a spionajului englez – s-a reuşit a se realiza legătura lui Marton Aron cu englezii, episcopul făcând un joc foarte complicat şi încă greu de înţeles şi azi.
….şi agenta Bindasz Elena din Târgu-Mureş   

Foto 2 - Mihail Moruzov, parintele serviciilor speciale romanesti

Foto.Mihail Moruzov parintele serviciilor speciale romanesti
Prin intermediul Elenei Bindasz, născută la 15 decembrie 1899 la Târgu-Mureş, maghiară de religie ortodoxă (?), Marton Aron a reuşit să afle foarte multe informaţii legate de moralul armatei române, ce vorbesc militarii între ei, ce nemulţumiri au, etc. Prin intermediul aceleiaşi Bindasz Elena, care a ajuns şi ea să o cunoască ulterior pe Adela Visnovisz (agenta engleză), Marton Aron a făcut cunoştinţă cu Matei Ioan, cetăţean iugoslav de etnie română, fost aviator în armata iugoslavă şi care se refugiase în România datorită prigoanei germane. Matei l-a pus în legătură pe Marton Aron cu maiorul sârb Bosco Stanoilovici, fost ataşat militar iugoslav în URSS, un filo-englez cu relaţii atât în spionajul englez, cât şi în cel sovietic. Reţeaua lui Marton Aron va creşte foarte mult într-un timp relativ scurt, aceasta fiind capabilă chiar şi de sabotaje. Elena Bindasz, care la un moment dat a fost arestată de autorităţile române va indica în anchetă sabotajele executate, modul de operare, de unde se procura explozibilul necesar, însă îl va deconspira cu această ocazie şi pe episcop, ca dealtfel întreaga reţea condusă de el. Reacţia autorităţilor române a fost nuanţată de la caz la caz. Dacă în unele situaţii reţelele maghiare care operau pe teritoriul României au fost anihilate rapid pronunţându-se ani grei de închisoare şi chiar condamnări la moarte, cel puţin în cazul lui Marton Aron nu s-a întâmplat acest lucru. Dacă din diverse raţiuni episcopul Marton Aron s-a bucurat în perioada interbelică, dar şi în timpul războiului de un tratament cu menajamente, nu acelaşi lucru se va întâmpla după 1948. Comuniştii, care puseseră mâna şi pe arhivele serviciilor speciale române de dinainte de 1940, nu l-au mai tratat cu aceeaşi înţelegere pe episcop, ba dimpotrivă îl vor aresta şi condamna pe viaţă. Eliberat de autorităţile comuniste – însă după repetate şi insistente intervenţii la nivel înalt – episcopul, aflat în domiciliu obligatoriu la Alba-Iulia a continuat, după cum veţi vedea în continuare, să se afle în atenţia serviciilor speciale române.
                                       (VA URMA)
NICOLAE    BALINT
Caseta 1
“…din momentul semnării Tratatului de la Trianon, Ungaria a considerat drept una din acţiunile sale cele mai importante revizuirea acestui tratat. Folosind toate mijloacele de propagandă ale epocii, ca şi instrucţia publică şi formele educaţiei colective, Ungaria a decretat nedreptatea Trianonului şi necesitatea revizuirii tratatului de pace…”
(Fragment din “Istoria Ungariei”, vol. 1918-1945, Budapesta, Editura Academiei Ungare de Ştiinţe, 1986, p. 423)
Caseta 2
Pe data de 13 noiembrie 1920, Parlamentul de la Budapesta a ratificat Tratatul de la Trianon, dar la finalul şedinţei deputaţii au depus următorul jurământ: “Cred în Dumnezeu. Cred în Patrie. Cred în reînvierea Ungariei milenare.” Deşi vremurile s-au mai schimbat, obsesiile – fie ele mai vechi sau mai noi – rămân peste timp. Sunt suficiente dovezi în acest sens. Unde vor duce ele la final? Cum acţionează statul român pentru combaterea lor, atât în interior, cât şi în exterior? Pot românii asista neputincioşi la proliferarea revizionismului, indiferent sub ce mască europenistă s-ar ascunde el? Cine nu învaţă din istorie, riscă să o repete.

Douazeci de ani de la caderea comunismului

Posted by Stefan Strajer On December - 17 - 2009

Douazeci de ani de la caderea comunismului

Amintiri personale despre revolutie si securitate

PICT0751

Autor: Ioan Ispas

1. Zilele premergatoare revolutiei.
Atmosfera din Timisoara toamnei anului 1989 era tensionata. Congresul al XIV-lea al PCR-ului, de la care oamenii se asteptau la doua masuri: a) îmbunatatirea aprovizionarii cu produse alimentare si a conditiilor de trai, ca urmare a achitarii datoriei externe, si b) înlocuirea lui Nicolae Ceausescu, al carui cult al personalitatii devenise insuportabil, cu oricine, chiar si cu Nicu Ceausescu, a trecut fara sa se întâmple nimic. Nici unul din cei peste trei mii de delegati la congres n-a avut curajul si demnitatea sa propuna ceva care sa îmbunatateasca lucrurile, n-au fost decât niste aplaudaci jenanti. Ei erau multumiti, aveau magazinele nomenclaturii bine aprovizionate si alte privilegii.

Foto. Imagine Revolutie

Foto.Imagine din timpul revolutiei
Prin noiembrie au început sa circule zvonuri prin oras ca ar fi fost proteste ba la Iasi, ba la UMT (Uzinele Mecanice Timisoara, a doua unitate ca marime dupa Comtim). Am aflat ca pe zidul de pe str. Garii a Combinatului Petrochimic Solventul într-o dimineata a aparut o inscriptie “Jos Ceausescu“, dar cei de la Serviciul administrativ, au dat cu var peste ea, asa ca dupa masa când am plecat acasa abia se mai zarea ce a fost scris.
În intreprinderea în care lucram de asemenea plutea în aer o senzatie de asteptare. La o sedinta comuna de partid si sindicat pe sectie se anuntase si participarea directorului general, asa, ca sa ne creasca moralul. În acea perioada eram sef de sectie coordonator, faceam parte automat din prezidiul adunarii, asa ca în timp ce asteptam sosirea directorului ma uit peste materialul pregatit de un coleg, Borbely Anton, vad trei citate din Ceausescu, le tai cu pixul, spunându-i sa nu le citeasca pentru ca ne facem de râs în fata oamenilor. Ajunge si directorul Bobitan la sedinta si pâna se fac formalitatile initiale cere sa se uite peste materialul ce urma sa fie citit, exemplarul cu taieturi, vede si nu zice nimic. Se termina prima parte, cea la care participau toti sindicalistii, ramânând numai membrii de partid, când directorul Bobitan observa ca pleaca si presedintele sindicatului pe sectie, întrebându-ma de ce nu ramâne. Raspund ca Baciu, presedintele de sindicat al sectiei nu este membru de partid. Directorul se revolta ca nu am gasit din atâtia membri de partid unul care sa fie presedinte de sindicat. Fac pe inocentul, dând vina pe oamenii care l-au ales democratic. De fapt ca sef de sectie aveam nevoie de oameni buni profesionisti si de caracter, carora sa nu le placa sedintele si nici sa umble cu vorbe mai sus. Asa i-am convins foarte greu pe doi din cei mai buni maistri, Patru Simion si Baciu Ion, unul sa fie secretar de partid si unul presedinte de sindicat. De aceea cumulam sedintele de partid cu cele de sindicat si de multe ori nici nu le tineam decât pe hârtie. Directorul Bobitan întreaba de ce Baciu, despre care stia ca este un maistru foarte bun, nu este membru de partid. La explicatia mea ca a facut doi ani de teologie si ca probabil din cauza asta nu este membru, vine cu solutia ca va vorbi la partid ca sa-l faca. Actiunea nu s-a finalizat pentru ca a venit revolutia, iar Baciu a ajuns sa fie ales lider sindical pe combinat.

2. Perioada revolutiei, prima parte.
Parasesc Timisoara, vineri 15 decembrie 1989, pentru a pleca la Nadab, un sat la o suta de kilometri departare, la taierea porcului îngrasat prin grija socrilor mei. Sâmbata, de dimineata devreme pâna seara târziu am fost ocupat cu pregatirea preparatelor din porc. Duminica, 17 decembrie,  dimineata ma duc la biserica, iar dupa amiaza pe la cinci plecam la Timisoara, cu masina încarcata cu pungi din preparatele facute din porc, ne oprim circa o ora la Arad, la familia sorei sotiei mele ca sa le lasam “proaspata“, adica produse din porc, apoi continuam drumul. Dupa circa un kilometru de la iesirea din Arad apare în lumina farurilor un transportor blindat, îl depasesc, dar de fapt constat ca era o întreaga coloana de transportoare blindate. Sunt putin mirat pentru ca din copilarie nu mai vazusem tehnica militara pe sosele. Când ajungem la intersectia cu drumul care duce la Baile Calacea, pe insula din mijlocul soselei era postata o tancheta, iar un ofiter de securitate ne opreste, apoi ne întreaba unde mergem. Raspund ca la Timisoara, nu mai zice nimic si ne face semn sa plecam mai departe. Pe masura ce ne apropiem de oras vedem pe cer o multime de trasoare, trase în plan vertical. Trag concluzia ca armata a dat o lovitura militara si a preluat puterea. La intrarea în Timisoara era un punct de control, de data aceasta însa era pustiu, dar pe partea cealalta erau cinci – sase militieni cu automate în spate. Pe drumul spre Timisoara nu întâlnisem nici o masina. Orasul parea pustiu, nimeni pe strazi, nici o masina pe sosea. Ajungem în Piata Marasti, alimentara din stânga avea geamurile sparte, iar în sensul giratoriu am facut slalom printre sticle sparte si lazi de apa minerala. Drumul spre hotelul Continental este însa blocat de un sir de soldati cu baionetele montate la automatele îndreptate spre noi. E clar, pe acolo nu pot trece, asa ca o cotesc la dreapta pe str. Rodnei (azi Eugen de Savoia), revin în giratoriul din Piata Punctelor cardinale, o iau pe bulevardul Tache Ionescu. |ncerc sa intru pe str. Paciurea, de lânga Facultatea de medicina, dar era blocata de un tanc. Întorc masina pentru a merge spre Piata Badea Cârtan, pe dreapta, sediul militiei judetene si al securitatii era în bezna, dar pe acoperis se observau personae cu arme în mâna. Trec podul peste Bega, de lânga piata, cotesc la dreapta si o iau pe malulul stâng pâna la podul Decebal. Aici erau trei tancuri, o multime de oameni si un detasament de scutieri.

timisoara_1989

Foto.Timisoara 1989

Opresc, ma dau jos din masina, de mine se apropie un ofiter pe care-l întreb ce se întâmpla, el ma întreaba cum de nu stiu, îi spun ca am fost plecat. Ofiterul, care parea foarte obosit, îmi spune ca de trei zile n-a dormit si dupa ce afla ca vreau sa merg acasa, în zona Complexului studentesc, pe strada Daliei, îmi spune ca ma lasa sa trec, dar ma sfatuieste sa nu ma duc acolo. Întorc masina cu intentia de a înopta la o matusa care avea o vila pe str. Popa Sapca, vizavi de închisoare, ajung acolo pe traseul pe care am venit, dar nu era nimeni acasa. În timp ce sunam la poarta se aud clar împuscaturi si suieratul gloantelor, asa ca nu mai insist la sonerie, ma urc în masina si parasesc zona centrala spre locuinta unchiului Chirila din Calea Aradului. Aici am mai mult noroc, sun si matusa Marioara îmi deschide usa apartamentului dupa ce ma identifica. Nu era o ora prea potrivita pentru vizite, era deja trecut de ora unsprezece seara, le explicam ca nu am putut ajunge acasa, asa ca matusa dupa ce ne serveste cu ceva de mâncare pregateste paturile pentru cei doi copii ai nostri, iar sotia si cu mine aflam pentru prima data despre evenimentele de la Timisoara, inclusiv ce aflase unchiul Chirila de la postul de radio Europa Libera. Pâna pe la ora doua s-au auzit împuscaturi, apoi a început o ploaie cu fulgere si tunete, ca-n plina vara, dupa care am adormit câteva ore. La sase dimineata am plecat spre casa, pe un traseu ocolitor, nu înainte de a multumi rudelor noastre si a le lasa niste preparate de porc, conform traditiei. Îmi las familia si încarcatura masinii acasa, iar IO încerc sa ajung la Combinat luând-o pe Bulevardul Eroilor de la Tisa, însa intrarea în Bulevardul Mihai Viteazul este blocata de soldati, sunt nevoit sa fac un ocol mai mare. Dar înainte de a-mi continua drumul sa explic de ce am folosit IO în loc de eu. Aceasta forma am întâlnit-o în cartea domnului Corneliu Florea VREMURI anti-ROMÂNESTI, editura Aletheia, Bistrita, 2001, mi-a placut atât de mult încât m-am hotarât s-o folosesc si IO. Când eram elev nu puteam sa-mi explic ce înseamna acel “Io Mircea Voievod… “ din hrisoavele domnitorilor, abia acum, dupa multi ani, citind cartea domnului Corneliu Florea, mi-am dat seama ca voievozii de atunci se exprimau ca si taranii de azi care spun IO în loc de eu. Scris cu litere mari din respect pentru propria persoana, fiecare suntem un unicat, deci meritam acest respect.
Atmosfera din combinat era tensionata. Productia continuase si-n ultimele trei zile, fiind o unitate cu foc continuu. Oamenii discutau în grupulete despre ultimele evenimente întâmplate. Este anuntata o sedinta pentru ora zece, la care trebuiau sa participe pe lânga sefii de sectii si servicii, secretarii de partid si presedintii de sindicat de la sectii. Între timp în sectia pe care o conduceam are loc un accident de munca. Un mecanic se opareste la un picior în timp ce demonta o pompa, probabil din cauza tensiunii nervoase nu s-a golit bine pompa. Accidentatul, însotit de un coleg, este trimis cu salvarea combinatului la Spitalul Judetean, pentru tratament. Însotitorul la întoarcere îmi spune ca Spitalul Judetean este înconjurat de armata care nu permite sa intre sau sa iasa nimeni. Securistul combinatului, capitanul Pasca ma viziteaza la birou cu scopul de a afla care este atmosfera în sectie si daca lipsesc oameni de la lucru si cine anume. Capitanul Pasca inginer chimist la baza, era un tip calm, cu bun simt, care nu m-a deranjat cu diverse probleme specifice cum o facea predecesorul sau, capitanul Andrei. Acesta avea obsesia sabotajului, venea la mine sa-mi spuna, ca el presupune, ca Ziegler ar fi în spatele unor opriri accidentale ale sectiei. IO îl cunosteam pe maistrul chimist Ziegler, unul din cei mai buni maistri din sectie, înca de pe vremea când eram stagiar la Râmnicu Vâlcea, tipul stârnea multa invidie printre colegi, fiind bun specialist si ironic, iar unii, informatorii lui Andrei, încercau sa se razbune, turnând diverse aberatii. Pierdeam mult timp pâna îl lamuream pe capitanul Andrei ca informatia respectiva nu are nici o legatura cu cauza tehnica a opririlor.

3. Despre tentativele Securitatii de a ma racola
Securitatea a încercat sa ma racoleze si pe mine în perioada primilor ani de inginerie, când lucram la Combinatul Chimic din Râmnicu Vâlcea. Faceam naveta cu autobuzul si fiind tânar si barbat, nu ma asezam pe scaun, chiar daca la urcare as fi gasit loc, pentru ca în mod sigur ar fi fost o femeie sau cineva mai în vârsta caruia ma simteam obligat sa-l cedez, asa ca ma asezam în spate si citeam o carte. Servieta, în care îmi pastram cartile, pachetul cu mâncare si sigiliul de la BDS (Biroul de documente secrete), o puneam pe suportul din spatele autobuzului. Coboram la penultima oprire, în zona Nord. Cu mine calatorea si fostul colonel de securitate Apostol, care era secretarul directorului general, si care cobora înaintea mea. Într-o zi când cobor constat ca mi-a disparut servieta. Nu era o pierdere mare, doar ca nu mai puteam consulta documentatia tehnica aflata la BDS. A doua zi dimineata pe la zece ma suna locotenentul de securitate Florea, care ma invita la biroul sau. Acolo lt.Florea ma întreaba daca am vreo problema, la care raspund ca nu. El insista, întrebându-ma daca sigiliul îl mai am. IO raspund, facând pe naivul, ca probabil l-am ratacit pe undeva, dar sper sa-l gasesc. El începe cu amenintari ca situatia e grava, ca trebuia sa-i anunt imediat, în final ca sunt norocos ca l-au gasit ei. În plus ei ma vor ajuta ca incidentul sa ramâna fara urmari, dar va trebui sa-i ajut si IO. Scârbit de aceasta înscenare, pentru ca eram sigur ca servieta a luat-o Apostol, pe care daca l-as fi surprins ar fi putut motiva ca a vrut sa faca o gluma, întreb, facând pe naivul, ce trebuie sa fac. Pai, zice lt.Florea, trebuie sa ne raportati ce face ing. Galin (seful meu, un om foarte de treaba si bun) si sa semnati un angajament. Raspund ca nu semnez nici un angajament, dar în calitatea mea de patriot român, în cazul în care observ ceva în sectie care ar pune în pericol instalatia o sa le spun. Pâna la urma lt. Florea ma lasa sa plec, multumindu-se si cu acea vaga promisiune. Nu l-am mai contactat însa sub nici o forma si nici el nu a încercat sa o faca. La circa un an de la aceasta tentativa de racolare, s-a plecat în Germania de Vest la o specializare de o luna de zile în vederea pornirii instalatiei oxo 2, de care ma ocupasem în perioada investitiei. Am fost propus sa plec, dar am fost ”taiat” de pe lista fara nici o explicatie. Sigur ca mi-ar fi placut sa plec, eram de patru ani inginer si nu iesisem din tara, pe lânga posibilitatea de a vedea o instalatie similara functionând era si aspectul turistic plus avantajele materiale. Era ”razbunarea securitatii’’. În anul urmator am primit ordin de încorporare, erau ultimele doua serii ale scolilor de ofiteri de rezerva de sase luni care urmau sa se desfiinteze, în care trebuiau cuprinsi toti absolventii cu studii superioare care scapasera pâna atunci de la încorporare din diverse motive. Lt. Florea ma cheama si-mi propune sa plec la scoala de ofiteri de rezerva de securitate de la Craiova, aducând argumentele ca este mai scurta, patru luni si ca este mai aproape de Râmnicu Vâlcea. Oferta era tentanta, eram casatorit, aveam doi copii mici. Era însa clar, daca faceam scoala respectiva intram automat în sistemul lor. Era o tentativa de racolare mai eleganta. Multumesc lt.Florea pentru oferta, apoi îi spun politicos ca mie îmi place arma chimica, asa ca o sa plec la scoala de la Bucuresti care dura sase luni. Bunicii mei, din ambele parti au fost tarani înstariti, “chiaburi“ cum îi numisera comunistii, unul din ei, Vasile Goldis, fost primar taranist, arestat din aceasta cauza în 1947, si cred ca s-ar fi rasucit în mormânt daca unul din nepotii lor ar fi devenit securist. Când a început constructia Combinatului Petrochimic Timisoara m-am transferat acolo pentru a urmari montajul si a pune în functiune instalatia oxo 3. Din nou sunt propus sa plec împreuna cu alti noua maistri si ingineri o luna de zile la specializare în Germania si din nou nu am primit aprobare de la securitate. În afara de aceste doua “neplaceri“, securitatea nu a putut influenta evolutia mea profesionala bazata pe munca si eficienta, trecând prin toate treptele ierarhice pâna la nivel de director general. În martie 1986 fiind sef de sectie schimb sunt chemat de directorul tehnic Mangiuca Avram care îmi arata o decizie prin care sunt numit director tehnic, el devenind director general. Fostul director general Pantea era bolnav de cancer pulmonar (probabil din cauza stresului) in ultimul stadiu, la numai 49 de ani, internat în spital am stat pe aceasta pozitie pâna a doua zi când directorul general Mangiuca era asa de bolnav încât abia putea urca scarile un etaj. Avea la 54 de ani ciroza, facuta din cauza stresului (nu era bautor). A plecat din combinat si nu a mai revenit, dar cu ajutorul unui regim alimentar bazat pe miere si brânza si-a refacut ficatul traind si astazi. Dupa circa o luna sunt chemat la primul secretar al judetului care-mi propune sa preiau functia de director general. Initial refuz, încep amenitarile voalate ca este sarcina de partid, dar la promisiunile de ajutor ale directorului comercial Petre Marin, care fusese si el invitat, în final accept. Ajungând însa pe aceasta pozitie am deranjat sefii mei prin comportamentul atipic. La o sedinta pe probleme de investitii convocata de primul ministru Dascalescu, dupa ce constructorii au dat termene fanteziste de finalizare a lucrarilor, am dat termenul de punere în functiune trei luni de la receptia investitiei. Dascalescu a insistat sa spun o data exacta, am refuzat, asa ca a intervenit ministrul Dinu care a adunat cele trei luni ale mele la data furnizata de constructori. Cu o alta ocazie ministrul adj.Paraschiv mi-a cerut sa-l destitui pe directorul mecano-energetic Farcasescu (caruia nu aveam ce sa-i reprosez) si sa numesc în locul lui pe Popovici, dar n-am facut-o. Prin august ministrul adj. Paraschiv îsi anunta vizita la Timisoara, îl astept la aeroport, ne oprim apoi la Comitetul judetean de partid. El intra singur la primsecretar, IO ramân pe hol unde ne astepta directorul Bunea de la Azur. Dupa circa o jumatate de ora Paraschiv iese si ne continuam drumul spre combinat, inclusiv Bunea. Aici Paraschiv convoaca o sedinta cu comitetul de partid plus directorii adjuncti, sefii de sectii si servicii, la care IO nu sunt invitat, anuntând destituirea mea si numirea lui Bunea ca director general. Nu mi-a placut pozitia asa ca am simtit o usurare revenind de unde am plecat, scârbit doar de modul în care s-a facut schimbarea. Bunea a rezistat un an, apoi a fost destituit si numit director peste cimitire. Asa se faceau promovarile si destituirile în sistemul comunist. Am prezentat cazul meu personal, pentru ca am auzit de multe ori justificari din partea celor care au semnat angajamente la securitate ca au facut-o pentru ca altfel nu ar fi putut sa se afirme în profesie. În sistemul comunist la promovari se întocmea un dosar de catre cei de la serviciul personal, poate ca se lua si un aviz de la Securitate, dar ma indoiesc ca acestia ar fi putut zice nu-l promovati pentru ca a refuzat sa fie informator. În schimb când era vorba de o plecare în vest, Securitatea avea ultimul cuvânt în sensul ca era suficienta rezolutia ”nu prezinta încredere“ si nimeni nu mai avea curajul sa aprobe deplasarea. Rezulta ca numai oportunismul este motivul semnarii angajamentelor de informatori, cel putin în perioada anilor de dupa 1970.

4.Perioada revolutiei, partea a doua.
Revenind la întrebarile cpt. Pasca îi raspund ca oamenii sunt nemultumiti ca s-a tras în multime, ca sunt morti si raniti, ca nu pot sa intre în spitale sa afle care este situatia rudelor, ca nu pot sa-si ridice mortii sa-i îngroape crestineste, ca sunt disparuti sau arestati despre care nu se stie nimic, ca de ce nu se publica lista mortilor, ranitilor si arestatilor. Referitor la absenti îi raspund ca productia nu a fost oprita, deci oamenii au fost la lucru si nimeni nu a raportat ca nu i-a venit schimbul. Sectia fiind cu foc continuu le permiteam oamenilor sa faca unul în locul altuia fara o aprobare speciala din partea mea, singura conditie era sa nu ramâna postul fara om. Stiam, de exemplu, ca unul din operatorii de la tabloul de comanda, Boros Emerich, n-a venit la serviciu fiind arestat, dar îmi displacea sa furnizez informatii despre anumite persoane. Pasca pleaca fara sa faca nici un comentariu si de atunci nu l-am mai vazut. La sedinta de la ora zece ne tine o cuvântare secretarul cu probleme economice de la municipiu (cred ca Murarescu), foarte surescitat, care ne spune ca bande de huligani au spart geamurile si au dat foc la magazinele din centru, distrugând bunuri ale întregului popor, ca fortele de ordine au fost nevoite sa intervina, ca s-a instituit starea de necesitate si nu avem voie sa circulam pe strada în grupuri mai mari de trei persoane, pentru ca în caz contrar este pericolul sa fim împuscati si sa anuntam oamenii despre aceasta situatie. Murarescu a avut o sarcina usoara, pentru ca, dat fiind specificul muncii în patru ture în combinat, la adunare n-au putut fi convocati, fara sa perturbe productia, decât sefii, la vecina noastra Elba situatia la sedinta respectiva a scapat de sub control, muncitorii fiind mult mai vehementi decât sefii. Dupa ora trei când am încercat sa plec acasa, iesirea dinspre Bega de la Elba era blocata de militari, asa ca a trebuit sa o iau pe str.Garii. De la gara, mergând paralel cu linia de tramvai, pe podul peste Bega era o tancheta a trupelor de securitate cu un ofiter iesit pe jumatate din turela. La scurt timp dupa ce am trecut cu masina, am auzit o rafala de mitraliera în spatele meu. Ulterior am auzit ca pe strada care am trecut au fost împuscati oameni în seara respectiva. |n aceeasi seara de 18 decembrie 1989, un tânar operator, Sorin Leia, din sectia oxo, a fost împuscat mortal în cap pe treptele Catedralei mitropolitane, în jurul orei 18, în timp ce aflându-se într-un grup de tineri agita steagul tricolor al României. Trebuia sa fie schimbul doi, dar nu s-a mai dus la lucru. N-a fost un glont întâmplator, a fost ochit cu premeditare de pe una din cladirile din jur, singurul din grup, probabil pentru ca agita tricolorul. Marti, 19 decembrie muncitorii de la Elba au oprit lucrul, au iesit în curtea fabricii si au cerut sa vina primul secretar al municipiului Radu Balan pentru explicatii si pentru a le asculta doleantele. Armata se afla înca pe strazi si cum se lasa seara începeau împuscaturile. Miercuri am plecat mai repede de la combinat cu intentia de a-mi duce familia la tara, iar IO sa ma întorc în aceeasi zi la Timisoara. În timp ce ma pregateam de plecare, ma uit pe geam si vad o coloana de muncitori care se deplasa pe bulevardul Eroilor de la Tisa spre centru. Erau muncitorii de pe platforma industriala din Calea Buziasului si de la UMT. Strazile se umplu de oameni. Acestia nu mai erau huliganii despre care vorbise Murarescu. Renunt sa mai plec, de fapt mi-am dat seama ca nu voi mai putea parasi orasul. Armata a început sa se retraga de pe strazi în ordine si fara incidente, soldatii fraternizând cu muncitorii. Nu am aflat nici pâna astazi cine a dat ordin de retragere a armatei, trupelor de securitate si militiei de pe strazile Timisoarei în dupa amiaza zilei de 20 decembrie, pentru ca retragerea s-a facut simultan, evident la un ordin. La ora 19 Ceausescu a tinut o cuvântare la televiziune vorbind despre bandele de huligani din Timisoara, în conditiile în care orasul era în mâinile muncitorilor de cinci ore, deci populatia unui întreg oras era total desconsiderata. Dupa trei zile în care cum se lasa întunericul începeau împuscaturile care tineau toata noaptea, a urmat o seara si o noapte într-o liniste mormântala, nu s-a mai auzit nici o împuscatura. Timisoara era un oras liber în mâinile timisorenilor. Ceausescu s-a întors din Iran în 20 decembrie la ora 15. La sedinta de la ora 18 la întrebarea sa care este situatia la Timisoara, comandantii militari i-au raspuns ca este liniste. Nimeni din anturajul lui Ceausescu n-a îndraznit sa-i spuna ca Timisoara este în mâna oamenilor muncii si ca acolo nu mai actioneaza câteva bande de huligani cum fusese informat initial. În 21 decembrie toate fabricile din oras au oprit lucrul, oamenii plecând spre Piata Operei. Muncitorii din combinat au propus oprirea completa a productiei ca sa poata merge si ei în centru, am convenit sa lasam în functie doar sectia oxo pentru a consuma propilena din cele doua sfere de câte 1000 metri cubi, care erau aproape pline si sa ramâna doar cei implicati direct în productia oxo. Orasul era izolat de exterior, inclusive telefonic, ne asteptam la represalii de genul unui bombardament în zona sferelor, iar cantitatea mare de propilena, în anumite conditii, putea duce la o explozie echivalenta cu jumatate din bomba atomica aruncata la Hiroshima. Sferele de propilena se aflau la circa 300 de metri de zona cu locuinte. Initial Combinatul Petrochimic fusese prevazut sa fie construit la Utvin, unde s-au si turnat o parte din fundatii, dar cei de la Intreprinderea de produse chimice Solventul au tras sforile pentru a fi mutat pe teritoriul ei, asa s-a ajuns ca cele doua veritabile bombe sa fie practic în oras. Cea care a decis schimbarea amplasamentului a fost Elena Ceausescu, gâdilata în orgoliul ei de “savanta“ prin plasarea în capul listei de co-autori la numeroase brevete de inventii ale cercetatorilor din Centrul de cercetari al Solventului. Legatura cu HI Pancevo se facea prin radiotelefon, prin relee proprii, securitatea n-a îndraznit s-o întrerupa, asa ca am cerut noi sa opreasca pomparea de propilena si etilena. Noaptea din 21 spre 22 decembrie a fost de asemenea deosebit de linistita, fara împuscaturi. Aproape trei zile Timisoara a fost complet izolata de restul tarii, într-o liniste totala, la propriu si la figurat. |ncepând cu seara lui 22 decembrie au început din nou împuscaturile si isteria teroristilor. Urmatoarele trei nopti au fost de groaza, de câteva ori a trebuit sa ne culcam la podea din cauza intensitatii cu care se tragea. Totul s-a interupt la fel de brusc cum a început, odata cu anuntarea executarii sotilor Ceausesu în seara de 25 decembrie, sugerându-se ca teroristii au abandonat lupta odata cu executarea sefului lor. Atunci am rasuflat usurati si nu ne-am întrebat de ce mai întâi ne este prezentat filmul executiei si nu capturarea lor cum era logic. Astazi stim ca ei au fost prizonieri în unitatea militara din Târgoviste înca din dupa amiaza zilei de 22 decembrie.

5. Întrebari cu raspunsuri amare.
De ce s-a tinut secreta capturarea sotilor Ceausescu timp de trei zile, ca apoi sa fie judecati în cinzeci si cinci de minute si executati imediat? Poate ca daca în acest timp n-ar fi fost ucisi peste 1600 de oameni, aproape de zece ori mai multi decât înainte de arestarea lor, nu ar fi aparut aceasta întrebare. Nu era normal ca imediat dupa capturarea lor sa se transmita la televiziune imagini cu ei în captivitate, desigur cu masurile de rigoare privind locul detentiei? Stia Ceausescu ce se întâmpla în tara cât timp a fost arestat? Evident ca nu, fiind complet izolat. Daca acesti “teroristi“ erau considerati fideli lui Ceausescu, de ce nu s-a cerut acestuia sa le ordone sa se supuna noilor comandanti numiti chiar de el, de exemplu generalului Stanculescu? Care a fost misiunea acestor “teroristi”? Logic trebuiau sa-si salveze seful si sa-i anihileze pe liderii care conduceau revolta. N-au încercat sa faca nici una din cele doua, dovada ca nici macar nu au tras în directia balconului Operei din Timisoara sau cladirii Comitetului Central, unde se aflau liderii revoltei. Dupa douazeci de ani înca se mai vad urmele gloantelor din jurul geamului de la podul cladirii din fata Operei destinate ”teroristului” care începuse “sa traga“ de acolo, dar nici un glont n-a lovit fata cladirii Operei. Paradoxal dar logic, întreaga comportare a acestor “teroristi fideli lui Ceausescu“ ne duce la concluzia ca aveau doua scopuri: a) sa faca legitima în fata poporului noua conducere, “care si-a riscat viata“ în timp ce fortele fidele lui Ceausescu trageau “din orice pozitie” si b) uciderea sotilor Ceausescu ca singura solutie pentru oprirea carnagiului. Se pune de asemenea întrebarea de ce a fost chemata populatia civila, neînarmata sa apere televiziunea si alte cladiri publice contra “teroristilor”. Normal si logic era sa se faca apel populatiei sa paraseasca strazile când se lasa întunericul pentru a usura actiunile armatei împotriva “teroristilor”. Spre onoarea sa generalul Guse a propus-o, dar Iliescu s-a opus.

Fotot. Revolutie 1989

În realitate tocmai asta se urmarea ca armata sa nu poata actiona, iar ”teroristii” sa se poata deplasa si camumfla mai usor printr-o multime dezordonata de oameni, iar efectul actiunii lor era mai amplu si mai senzational. În plus daca ar fi ramas numai armata sa se lupte cu “teroristii”, liderii militari ar fi putut avea pretentii privind preluarea puterii, cel putin în prima etapa. De altfel liderii militari au început sa colaboreze cu revolutionarii reprezentati, cu de la sine putere, de Ion Iliescu înca în dupa amiaza de 22 decembrie. Militia, Securitatea si trupele de securitate s-au subordonat armatei înca din 17 decembrie, odata cu lansarea consemnului ”Radu cel Frumos”, care însemna stare de razboi.

Foto.Ion Iliescu cu Nicolae Ceausescu la joacaFotot. Ion Marcel Ilici Iliescu unul din autorii loviturii de stat din 1989

Foto. Iliescu la joaca cu Ceausescu…apoi Iliescu ucigasul lui si artizanul loviturii de stat.

De ce nu s-a folosit în lupta cu “teroristii“ USLA (Unitatea Speciala de Lupta Antiterorista) care prin comandantul ei col. Ardeleanu s-a pus la dispozitia lui Ion Iliescu înca din 22 decembrie? Erau 1600 de luptatori antrenati exact pentru a lupta împotriva “teroristilor”, incomparabil mai eficient decât armata. Nu numai ca n-au fost utilizati dar s-a încercat sa se sugereze ca tocmai ei ar fi “fidelii teroristi ai lui Ceausescu”, atragându-i în seara de 23 decembrie într-o capcana în fata Ministerului Apararii, unde cele trei transportoare blindate usoare chemate pentru ajutor au fost distruse de tancurile din jurul ministerului, iar echipajele, inclusiv seful de stat major colonelul Trosca, omorâte si lasase în strada trei zile, ca o dovada ca teroristii exista. Aici “regizorul” macelului este cunoscut: proaspatul ministru al apararii Nicolae Militaru. Cazul uslasilor omorâti merita analizat. Sa presupunem ca generalul Militaru a dorit în mod sincer sa curete zona din fata ministerului de “teroristi“ si masacrarea uslasilor chemati în ajutor a fost un accident, o eroare umana. Daca este asa de ce uslasii raniti au fost lasati sase ore fara sa le fie acordat primul ajutor? De ce timp de trei zile trupurile celor opt uslasi ucisi au fost lasate în strada, sub paza militara, cu inscriptia “teroristi“, pentru a fi batjocorite de populatia din zona si prezentati ca “teroristii fideli lui Ceausescu“ la televiziune? Este evident ca n-a fost eroare sau accident, ci o crima cu premeditare cu scopul de a manipula populatia în directia dorita. Asadar cei din Ministerul Apararii, aflati în jurul generalului Militaru, printre care si generalul Stanculescu, au stiut în mod cert, în 23 decembrie, ca “teroristii“ nu sunt asa zisele trupe speciale fidele lui Ceausescu. Au omis oare cei doi generali sa-i spuna lui Ion Iliescu acest lucru? Nu s-a apelat nici la trupele de securitate, al caror comandant gen. Chitac de aemenea s-a pus la dispozitia lui Ion Iliescu în aceeasi seara de 22 decembrie. Tot pentru a sugera ca si aceste trupe ar fi fidele lui Ceausescu s-a înscenat masacrul de la Aeroportul Otopeni, când elevii scolii de ofiteri de securitate chemati în ajutor au fost întâmpinati cu foc si macelariti. Pentru ca nu stim cine au fost “teroristii“, nefind capturat, mort sau viu nici unul, stim în schimb cine a beneficiat de actiunile lor. |n criminalistica exista o regula când are loc o crima cu autor necunoscut, cercul suspectilor începe de la cei care ar putea sa profite de pe urma ei. Persoana care a profitat din plin de pe urma actiunii “teroristilor“ este cea care a ajuns în cea mai înalta pozitie din stat, adica Ion Iliescu.
În 21 decembrie, fiind în Piata Operei din Timisoara, am auzit cu urechile mele pronuntându-se numele Iliescu ca posibil înlocuitor al lui Ceausescu. M-am întrebat de multe ori, dar n-am reusit sa aflu, cine a fost persoana care a lansat prima acest nume, cu treizecisisase de ore înainte ca el sa apara la televizor. Daca am afla una din enigmele revolutiei ar fi clarificata. În 22 decembrie, în perioada în care Ion Caramitru îi spunea lui Mircea Dinescu: “Mircea, fa-te ca lucrezi!”, a aparut si generalul Militaru în uniforma, si care primul, îl anunta pe Iliescu sa vina la televiziune. Locuitorilor Timisoarei le era cunoscut numele înca în urma cu o zi, acum era facut cunoscut în toata tara. De ce primul civil care a intrat în Ministerul Apararii în seara de 22 decembrie a fost Ion Iliescu, adus de generalul Nicolae Militaru? Cum a reusit apoi Ion Iliescu sa-i convinga pe ceilalti generali prezenti acolo sa accepte reactivarea si numirea ca ministru al apararii pe generalul Militaru? Românii au un proverb: “Spune-mi cu cine te însotesti, ca sa-ti spun cine esti“.
Mai sunt câteva coincidente interesante. Din 1984, când a fost “trecut“ de la Ape la conducerea Editurii tehnice, beneficiind de toate avantajele nomenclaturii comuniste, locuind în continuare în vila din cartierul select al Primaverii, nu a mai iesit în evidenta pâna în dupa amiaza de 22 decembrie, când Ceausescu fusese abandonat în plin câmp. N-a semnat nici scrisoarea celor sase, n-a fost nici la mitingul din 21 decembrie, n-a riscat nimic, parca ar fi fost sfatuit sa ramâna în rezerva. Încercarile de declansare a revolutiei au avut loc în Iasi (esuata) si Timisoara, orase în care era cunoscut. A fost cinci ani student la Moscova, timp suficient pentru îndoctrinare, pentru a deveni un adevarat homo sovieticus si pentru a fi evaluat ca potential. În noembrie1988, Silviu Brucan s-a întâlnit cu Gorbaciov cu scopul de a obtine ajutorul acestuia pentru debarcarea lui Ceausescu. Gorbaciov a spus ca aceasta este o problema suta la suta româneasca si ca el nu se implica, ca vârful PCR-ului trebuie retezat, dar partidul trebuie sa ramâna principala forta politica în România. Brucan a obtinut totusi promisiunea ca el va fi protejat de o eventuala razbunare din partea lui Ceausescu. Aceasta s-a realizat prin vizite periodice ale corespondentului de la Bucuresti al publicatiei Pravda, ceea ce a permis si schimburile de informatii. Constantin Plesakov, care aminteste despre aceasta întâlnire în cartea sa “There is no freedom without bread! 1989 and the Civil War that brought down communism“, editura Farrar, Straus and Giroux, NY, 2009, spune însa ca Gorbaciov în 1989, era mai mult un, “King Lear“ decât un “King Richard“ (pag. 213). KGB-ul se distantase de el pentru ca permisese destramarea lagarului comunist. Chiar daca Gorbaciov a dat asigurari ca nu se va implica, nu însemna ca va face acelasi lucru si KGB-ul. Ce motive ar fi avut KGB-ul sa se implice în rasturnarea lui Ceausescu? Un singur motiv: sa propulseze la putere un lider prosovietic, prin care sa-si protejeze interesele în zona, cel putin pâna Rusia îsi revine din degringolada în care se afla. În acest sens Ion Iliescu reprezenta prototipul ideal; avea o origine “sanatoasa“, si-a facut studiile universitare la Moscova, a dovedit calitati de lider înca de atunci, avea o aura de oponent a lui Ceausescu. Se putea realiza aceasta fara varsare de sânge? O ocazie s-a pierdut la congresul partidului si ultima dupa întâlnirea de la Kremlin dintre Ceausescu si Gorbaciov din 5 decembrie 1989. O parte a discutiei dintre cei doi lideri este redata de Constantin Plesakov în cartea sus amintita. Ceausescu începe prin a întreaba daca stie ce a spus Lenin în 1903, la care Gorbaciov raspunde nu, cu un aer plictisit. “Nu conteaza cât de putini suntem, noi trebuie sa tinem steagul sus“ da Ceausescu raspunsul. În continuare Ceausescu se arata îngrijorat de soarta “tovarasului Honecker“ (liderul comunist din R.D.G – Republica Democrata Germana, n.r.), aflat sub ancheta penala, întrebându-l pe Gorbaciov care va fi soarta acestuia. Gorbaciov îi raspunde ca habar n-are, schimba subiectul începând sa faca aprecieri pozitive despre gradul de instruire, educatie si cultura al poporului român, insistând pe faptul ca trebuie insa facute urgent schimbari. Întâlnirea se termina fara nici un fel de promisiuni de schimbari din partea lui Ceausescu. Aceasta întâlnire esuata s-ar putea sa fi decis KGB-ul sa actioneze în varianta Timisoara. Tökes Laszlo era un personaj bine cunoscut în Ungaria. Când în toamna lui 1989 s-a început procedura de evacuare silita din casa parohiala, ministrul de externe maghiar l-a chemat pe ambasadorul României la Budapesta si l-a anuntat ca Ungaria a contactat ONU în legatura cu Tökes Laszlo si ca parlamentul maghiar l-a nominalizat pe acesta pentru premiul Nobel pentru pace, în consecinta cerea sa nu-l evacueze. Totusi, desi era logic ca va face valuri, hotarârea de evacuare a fost emisa în 7 decembrie, iar Tökes Laszlo si-a chemat enoriasii sa se adune în 15 decembrie (Plesakov, pag. 216). Deci manevra cu Tökes a fost premeditata si la ea au contribuit agentii KGB infiltrati în securitate. Data exacta când vor începe tulburarile fiind cunoscuta cu o saptamâna înainte a permis ca agentii provocatori sa fie la timp si-n locul stabilit.
Era absolut necesara uciderea Ceausesti-lor? Se pare ca prin uciderea lor s-au atins si urmatoarele trei obiective: a) Razbunarea lui Iliescu pentru marginalizarea sa, b) Executarea unui tradator. Din punctul de vedere al KGB-ului Ceausescu era un tradator pentru ca n-a executat ordinul comandantului suprem la invazia Cehoslovaciei în 1968, c) Prima dovada de loialitate din partea lui Iliescu. Dar si generalii implicati în represiune îi doreau moartea, pentru a nu fi ei acuzati. Liderii militari n-au avut curajul sa se opuma scoaterii armatei în strada, sa-l traga de mâneca pe Ceausescu atragându-i atentia ca armata nu poate trage în proprii ei cetateni, chiar “huligani“ fiind.
S-ar putea spune ca toate acestea sunt simple supozitii si insinuari, ca realizarile noii conduceri instalate in 1989 conteaza. Dar nerealizarile? Sa amintim câteva “scapari“ cu caracter antinational doar din domeniul politicii externe, principala atributie a presedintelui, pe care le formulam sub forma unor întrebari.
De ce s-a acceptat recunoasterea independentei Basarabiei sub denumirea de Republica Moldova? Nu stia presedintele ca dupa revenirea Basarabiei la patria mama în 1918, Uniunea Sovietica a înfiintat o republica moldovenasca la est de Nistru, ca un cap de pod pentru pretentiile emise în 1940? Nu stia presedintele ca în Pactul Ribenntrop-Molotov se face referire la Basarabia, care a disparut de pe harta în urma acestei recunoasteri, si nu la Moldova? Nu stia presedintele ca exista o provincie româneasca cu numele Moldova? Ca noul stat independent s-ar putea sa pretinda integrarea provinciei cu acelasi nume, ceea ce s-a si întâmplat sub presedintele Voronin?
De ce s-a refuzat, în 1991, propunerea liderilor basarabeni de reintegrare a Basarabiei în patria mama? (vezi Curentul International, 10 septembrie 2009). La aceasta întrebare Ion Iliescu a raspuns, într-un interviu, ca nu erau conditii, ca Armata a XIV-a se afla la Tiraspol. Nu acesta este motivul. Constantin Plesakov în cartea sa susamintita (pag. 220) reda discutia dintre ambasadorul SUA la Moscova Jack Matlock si ministrul adjunct de externe rus Ivan Aboimov, în 24 decembrie 1989, în urma difuzarii informatiei, transmise de Radio Bucuresti în 23 decembrie, ca pâna la acea data sunt 70.000 – 80.000 de morti si 300.000 de raniti în România (înca o manipulare). Îngrozit de aceste cifre, ambasadorul american îl întreaba pe ministrul rus, daca nu ar exista o posibilitate ca Rusia sa ajute cu trupe militare FSN-ul împotriva fortelor loiale lui Ceausescu. Raspunsul a fost ca Rusia a renuntat la doctrina Brejnev de interventie armata în tarile din sfera sa de influenta si ca nu va interveni. Astazi avem însa doctrina Putin, în urma trecerii recente prin Duma a initiativei legislative a presedintelui Mevdeev, care autorizeaza armata rusa sa intervina oriunde în lume unde un cetatean rus este amenintat, mult mai agresiva ca doctrina Brejnev.
De ce presedintele a acceptat sa participe si sa ia cuvântul la prezenterea finala a Raportului Comisiei Wiesel din 11 noembrie 2004? Dupa greseala numirii ca presedinte al acestei comisii a unui antiromân declarat si acceptarii ca din aceasta comisie sa faca parte numai evrei si câteva cozi de topor cu nume românesti, rezultatul fiind ca, în loc de o analiza impartiala, a ceea ce s-a întâmplat cu evreii români în timpul ultimului razboi mondial, a iesit un act de acuzare jignitor la adresa românilor, putea evita prezenta sa la final, care a echivalat cu acceptarea raportului. Membrii comisiei nu au îndraznit prezentarea raportului în parlament, asa ca au recurs la acest subterfugiu. În literatura de specialitate se citeaza acest raport, specificând ca a fost acceptat de presedintele Ion Iliescu !!.
Numele de cod al declararii starii de razboi în 17 decembrie 1989 a fost “Radu cel Frumos“, un domnitor unealta a turcilor, fratele marelui domnitor Vlad Tepes, mort eroic pentru tara sa. Presedintele Ion Iliescu a avut oportunitatea istorica sa refaca România Mare, sa aduca prosperitate românilor si sa fie un conducator de talia Regelui Ferdinand sau domnitorului Vlad Tepes. A ratat ambele oportunitati, asa ca va intra în istoria românilor ca un presedinte din categoria lui Radu cel Frumos.
(Decembrie 2009, Newark, Delaware, SUA)

Record de politică şi politicieni la hectar!

Posted by Stefan Strajer On December - 12 - 2009

Liviu AntoneseiRecord de politică şi politicieni la hectar!

Autor: Liviu Antonesei
Într-o ţară în care abia au început să se simtă efectele adevărate ale unei crize economice pe care, din motive electorale, am tot amînat-o, în care banii devin rari determinînd reducerea pensiilor şi a salariilor bugetare, cele din privat scăzînd singure de frică, într-o ţară în care bursa a fost bulversată de alegerile recente şi de scandalul cu fraudarea acestora, iar leului i se face respiraţie gură la gură de către Banca Naţională pentru a nu se jigări de tot, ei, bine, într-o asemenea ţară, cu ceva tot stăm foarte bine – cu politica şi cu agenţii săi, politicienii! Nu doar că există atît de mulţi că rivalizează în massă pentru funcţii, dar unele dintre acestea chiar sînt ocupate de mai mulţi politruci în acelaşi timp! Iată, avem un premier demis şi interimar totodată, dl. Boc, unul invalidat deja de Parlament, dl. Croitoru, altul plecat înapoi la Sibiu din pricina rezultatelor alegerilor de duminică, dl. Johannis, mai este şi dl. Negoiţă, iar acum îl aşteptăm de bună seamă pe cel de-al cincilea, ce va fi numit în funcţie de cum se va putea alcătui o majoritate. Iar majoritatea este strict dependentă de ce va decide Curtea Constituţională în legătură cu contestaţia privind fraudarea alegerilor depusă de PSD! Pentru că, în momentul de faţă, avem şi doi preşedinţi – e drept, unul a cîştigat sondajele şi a ţopăit de bucurie pe 6 decembrie la ora 21 fix, celălalt ar fi cîştigat alegerile şi-a ţopăit de bucurie mai spre dimineaţă! Ce va decide CCR nu am cum să ştiu. Dacă va decide invalidarea alegerilor şi rejucarea celui de-al doilea tur de scrutin, e limpede că vom ajunge tîrziu la desemnarea unui premier, la alcătuirea unui guvern cu oarece susţinere parlamentară şi demararea în cele din urmă a unui veritabil program anticriză, a reluării programului cu FMI şi a celorlalte măsuri vitale pentru a face faţă crizei tot mai ameninţătoare. Probabil, după sărbători – desigur, dacă vom scăpa vii şi nevătămaţi de acestea! Dacă CCR va decide că alegerile au fost corecte şi va valida alegerea preşedintelui, s-ar putea ca lucrurile să dureze la fel de mult, dacă nu şi mai mult. PDL-ul prezidenţial a guvernat şi cu PNL şi cu PSD şi logodnele cu pricina n-au rezistat mai mult de un an. Se va încumeta vreunul dintre cele două partide să mai încerce o dată, mai ales după incendiarele schimburi de replici pre- şi post-electorale? PSD susţine că nu, iar PNL dă semnale contradictorii şi pune condiţii, de pildă alocarea postului de premier, pe care PDL nu le poate înghite, cel puţin nu cu mare uşurinţă! Ştiu că PDL încearcă şi o soluţie de avarie cu UDMR, parlamentarii minorităţilor şi cei ajunşi „independenţi”, dar în varianta aceasta tot nu ies între 8 şi 10 mandate necesare formării unei majorităţi. Pe deasupra, nu putem şti dacă UDMR ar marşa cu adevărat pe o formulă ce nu pare să aibă prea mulţi sorţi de izbîndă. În cele din urmă, nu exclud să se ajungă la soluţia cea mai radicală – alegerile anticipate! Care s-ar declanşa în plină iarnă şi pe fondul unei crize economice ajunsă la apogeu. Cine naiba ar cîştiga alegerile, cu un scor consistent, în asemenea condiţii? Încurcată situaţie şi complet lipsită de orizont! Atîta politica şi atîţi politicieni la hectar şi nici o soluţie clară!

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors