Archive for the ‘Analize-Controverse’ Category

Toleranța sinonimă cu prostia

Posted by Stefan Strajer On April - 9 - 2016

Toleranța sinonimă cu prostia

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 

Din 1990 pe teritoriul României se sărbătorește Ziua Națională a Ungariei la 15 martie. Ciudată coincidență între această dată și Idele lui Martie, funesta zi intrată în istorie datorită asasinării lui Iuliu Cezar. Pentru unguri memoria colectivă a reținut această dată ca început al revoluției de la 1848, care trebuia să le aducă eliberarea de habsburgi. Printr-o regretabilă coincidență, deloc întâmplătoare, parlamentul maghiar la 15 martie vota unirea Transilvaniei cu Ungaria, în totală ignorare a voinței națiunii majoritare din Transilvania. Cap al revoluției maghiare, Kossuth Laios, pe atunci și prim-ministru al guvernului revoluționar, acționează ca un înveterat tiran împotriva românilor, mai ales, dar și împotriva sașilor, a sârbilor și slovacilor. Noblețea ideilor, care au înflăcărat Europa anului 1848, a fost întinată în activitatea lui Kossuth de refuzul sălbatic al egalei îndreptățiri a celorlalte neamuri. Proclamarea abuzivă a încorporării Transilvaniei în Ungaria a declanșat demonstrația a patruzeci de mii de români la 3/15 mai 1848 pe Câmpia Libertății la Blaj, sub conducerea lui Avram Iancu, Simion Bărnuțiu și a altor fruntași ai luptei naționale. Nichifor Crainic a evocat statura măreață a neînfricatului moț, care a aruncat mănușa despotului de la Budapesta. A scris redactorul „Gândirii”: „Puterea de fascinație a lui Avram Iancu sporea înmiit la gândul că el întruchipează marea răzbunare a unui neam ținut în subteranele pline de caznă ale istoriei …”(Puncte cardinale în haos, Ed. Timpul, Iași, 1996). În Proclamația sa din 10 octombrie 1848, Kossuth, numindu-i pe români „gunoaie ingrate”, „bandiți valahi”, „hoardă mai josnică ca vita” (vezi Liviu Maior, 1848-1849. Românii și ungurii în revoluție, Ed. Enciclopedică, Buc., 1998, p. 378), le cerea nici mai mult nici mai puțin decât să renunțe la recunoașterea lor ca națiune și să revină la ordine și supunere. Demagogul cu mască de revoluționar a trecut prin foc și spadă populația românească în cursul anului 1849, îndemnând la exterminarea celor care îi stăteau în calea obsesiei lui paranoice de a reface regatul „Coroanei Sfântului Ștefan”. Să înțelegem că lipsea tocmai nestematul din coroană, principatul Transilvaniei. Ura viscerală a acestui pseudorevoluționar, venerat de unguri, se va concretiza în distrugerea a două sute treizeci de sate românești și masacrarea a patruzeci și două de mii de români, care au fost împușcați, spintecați, spânzurați. Imaginați-vă că tot acest măcel l-au făcut gărzile naționale ale lui Kossuth în numele Sfântului Ștefan. Nu era prima dată în istorie când sfinții erau luați ca protectori ai nemerniciei.

Amintirea schematică a acestor fapte odioase naște întrebarea firească asupra legitimității celebrării Zilei Nationale a Ungariei pe teritoriul României. Conotațiile ei sunt atât de îmbibate de sânge românesc nevinovat încât eu consider că noi ca nație ne facem vinovați acum, că necinstim memoria victimelor barbariei lui Kossuth, că desconsiderăm martirajul unui erou național ca Avram Iancu. „Românii au mai mult o cultură a compromisului decât a rezistenței …” observă profesorul Lucian Boia în eseul său De ce este România altfel (Humanitas, 2012). Credem că cele câteva răscoale ale iobagilor români în Evul Mediu și încleștarea tragică de la 1848, ca să ne rezumăm acum doar la acestea, îl contrazic pe profesorul grăbit să catalogheze neamul românesc ca unul aflat mereu la coada istoriei, un neam, zice domnia sa, care a bătut pasul pe loc din secolul al XIV-lea până în prezent. Cu destul cinism, comentând așa zisa ostilitate a românilor față de străini, notează că „ungurii, „asupritori” ai românilor transilvăneni, au parte de o imagine defavorabilă de durată”(op. cit, p. 37). Dl. Boia adresează problema relației româno-maghiare ca și cum n-ar ști despre Unio Trium Nationum, de uciderea a o mie o sută de români inocenți în timpul ocupației hortyste din Nordul Transilvaniei, de incidentele de la Târgu-Mureș din martie 1990, când țăranul Cofariu a fost bătut măr și lăsat pe caldarâm în fața hotelului, pe atunci, Continental. Culmea minciunii a fost aceea că fotoreporterii maghiari au disipat în toată lumea imaginea lui Cofariu inversând situația. În reportajele lor cel agresat era un maghiar care suportase barbaria românilor. Acest detaliu este semnificativ pentru reaua credință a multor maghiari, care vor să-și atragă de partea lor opinia publică prin orice mijloace, fie ele și necinstite. Dar ce contează la o casă mare ca regatul Coroanei Sfântului Ștefan! Culmea este că profesorul Lucian Boia crede că toate relele din cutia Pandorei s-au vărsat la români, văzând paiul din ochiul lor, dar nu și bârna din ochiul ungurilor. Vom analiza cu altă ocazie în detaliu istoria scrisă cu condescendență și pe alocurea cu cinism de dl. Boia. Acum vrem doar să subliniem că nu ne este rușine cu istoria noastră, care nu are în ea vreun act similar cu cel al lui Kossuth, nici o politică de deznaționalizare forțată cum este cea practicată în Ungaria, unde numărul celor care se mai declară români scade pe zi ce trece, până la inexistență. De altfel, în Europa se pare că nici un popor nu a practicat teroarea deznaționalizării în maniera ungurească. Și încă ceva, suntem mândri că nu am râvnit în istoria noastră la bunul oprit, la pământul altor popoare asupra cărora să năvălim cu gânduri diavolești.

vise-de-hunguri

Documentele istorice arată cu fermitate că obsesia acaparării Transilvaniei străbate ca un fir roșu de mai mult de un secol toate guvernările ungurești și toate partidele și asociațiile (subl. ns). Fasciștii, regaliștii conservatori și comuniștii maghiari și-au dat mâna în sprijinul obstinatei lor cauze. Marea Unire le stătea în gât atât ungurilor lui Bela Kun cât și sovieticilor lui Lenin. Bela Kun primise deplina aprobare a lui Lenin pentru atragerea populației prin fluturarea pretențiilor teritoriale privind Transilvania. Prin februarie 1919 cooperarea maghiaro-bulgaro-rusă era un fapt vizibil. Sub steagul iredentismului naționalist Bela Kun a unit foști ofițeri ai armatei regale, imperiale cu stânga radicală, formând Armata Roșie al cărei scop, așa cum i-a fost prezentat lui Lenin, era păstrarea Transilvaniei și atacarea României, considerată de Ungaria inamicul numărul unu. Ceea ce știam demult că România este înconjurată de vecini ostili este relevat pe deplin în cartea lui Larry Watts, With Friends like These (2010), tradusă în românește în 2011. De la țarul Alexandru I până la Stalin dominația asupra Basarabiei și Nordului Bucovinei sau, în cazul Ungariei, stăpânirea Transilvaniei rămân o obsesie constantă, care a însuflețit numeroase acțiuni antiromânești.

Tuturor celor care susțin că România s-a lăsat bătută de toate vânturile le opunem faptele istorice, arătând fără tăgadă o luptă încordată a conducătorilor noștri pentru păstrarea integrității teritoriale. Oficialitățile românești, și aici mă refer și la cele comuniste, au trebuit să străbată o mare încercată de furtuni, navigând mereu între Scylla și Caribda. În ce-i privește pe adversarii noștri, să specificăm că indiferent de regim politic, imperial, fascist sau comunist guvernele lor s-au raliat întotdeauna în jurul hrăpăreței politici anexioniste și revizioniste. Și pentru că suntem acuzați de obediență, pasivitate, apatie să amintim cât de energică a fost reacția trupelor române față de atacul forțelor militare ale lui Bela Kun. Cu toată coaliția lui cu răii nu i-a reușit chiar dacă a mizat pe vulnerabilitatea statului român unitar, care tocmai atunci se plămădea. În ciuda acestor vicisitudini ale momentului armata română intră la 4 august 1919 în Budapesta, Bela Kun trebuie să demisioneze și ungurii sunt salvați de instaurarea comunismului. Să le reamintim ungurilor că opinca românească a fluturat pe parlamentul lor. Așa că dle. profesor Boia a se slăbi cu acuza de supușenie a românilor. Atunci când împrejurările au cerut-o românii nu și-au cruțat viața, ci și-au dat-o, dar au acționat cu înțelepciune, nu cu isterică înflăcărare.

Ne îndoim că Ion Iliescu, ajungând la putere prin uzurparea lui Ceaușescu printr-o lovitură de stat realizată cu ajutor străin, nu avea cunoștință de conotațiile cu totul negative pentru români ale Zilei Naționale maghiare. Știa totul, dar trădător al intereselor naționale precum este, a aprobat celebrarea acestei zile nefaste pentru poporul român în patria poporului român. Și nu este vorba numai de perimetrul restrâns al acestei zile naționale, ci de întreaga istorie confruntațională prelungită până azi, întreținută de o nație mică, lovită de obsesia anexării Transilvaniei. Este vorba de activitatea defăimătoare a lui Laszlo Tokes, propulsat tocmai în parlamentul Uniunii Europene ca să ne feștească mai cu spor, este vorba de iredentismul ascuns sau pe față al UDMR-ului, este vorba de aprobarea existenței unui partid structurat pe criterii etnice, cum nu există în alte țări, este vorba de atacurile concertate ale mercenarilor condeiului, precum Lucian Boia, împotriva statului național unitar român, de organizarea iredentei maghiare în ținutul secuiesc autonomizat, de complotul cu bombă pregătit la Tg. Secuiesc de Ziua Națională a României. În ce fel de țară trăim domnilor?! Într-o țară în care toleranța românească frizează absurdul!

Dl. Boia își permite să ironizeze sintagma stat național unitar român, considerând-o revolută. Desigur, desigur sintagma deranjează pe toți cei care plănuiesc în viitor o Românie federalizată, federalizată cu Ungaria dacă se poate.   Profesorul de la Universitatea București ignoră însă timpul lung al suferinței românilor, populație majoritară, trăitoare de secole pe pământul ei, dislocată din drepturile ei firești de urmașii unor triburi imigrate din stepele mongole. Și acești români au murit cu sutele de mii în tranșeele Primului Război Mondial în speranța Unirii cu Țara. Dle. Boia, nu luați în răspăr lucrurile sfinte. „Să le aducem aminte celor care calomniază România cu atâta pasiune, observă profesorul Ion Coja, faptul rușinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că în armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta și Ungaria, nu a existat nici un combatant ungur! Repet: când turcii, care transformaseră Ungaria în pașalâc, au fost alungați de armatele unei puteri europene, creștine, în acea armată nu a fost nici un ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, libertatea sau demnitatea maghiară! Nici unul! (Ion Coja, Ungaria Mare nu a existat, 15 martie 2014 blog spot).

Prin ce concurs de împrejurări au ajuns cei care „vomesc cu condeiul” împotriva românilor să aibă poziții privilegiate în societatea românească din România de astăzi. De mirare nu este că se găsesc cu duiumul detractori ai românilor, ci faptul că asemenea indivizi sunt selectați de universități și edituri. Eseul De ce este România altfel apărut la Humanitas în 2012 este o mostră de rea credință, nu de râvnă pentru căutarea adevărului. Demersul șchiop al lui Lucian Boia pe deasupra istoriei românilor de la etnogeneză până în contemporaneitate se vrea o alternativă la istoria reală a românilor scrisă de cercetători riguroși. Faptul istoric este pentru dl. Boia un mit creat de imaginația românilor ca să se vindece de tot felul de complexe de care ar suferi, printre care cel de inferioritate s-ar evidenția.

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto.Silvia Jinga

Cele mai profitabile afaceri sunt făcute pe seama sănătăţii omului!

Autor: George Petrovai

 

Democraţia face mult caz de dreptul la viaţă al tuturor oamenilor, dar elaborează legi pe baza cărora medicii omoară în fiecare an zeci şi sute de milioane de vieţi aflate în stare intrauterină; garantează în teorie (Constituţie) deplina libertate a individului (libertatea credinţei, exprimării, întrunirilor etc.), dar în practică face totul ca acesta, deja un robot jovial, să fie transformat în rob desăvârşit (de pildă, în preademocratica Uniune Europeană, aflată la cheremul imperiilor farmaceutice şi petroliere, mai exact a sinistrului guvern mondial subordonat francmasoneriei şi Grupului Bilderberg, se promovează tot mai insistent o „religie” a totalitarismului de felul „afară cu creştinii, să intre francmasoni” şi a împerecherilor împotriva firii); se afirmă cu fiecare ocazie că omul şi sănătatea lui reprezintă însăşi esenţa politicianismului naţional şi supranaţional, dar scopul financiar-dictatorial al cosmocratorilor din umbră (alde Rockefeller, Rotschild etc.) este să adune munţi de bunuri materiale (averea dinastiei Rotschild este evaluată la cinci sute de mii de miliarde!) şi, după reducerea populaţiei globului la cel mult două miliarde, să poată controla până şi gândurile celor care vor supravieţui acestui megagenocid.

De unde rezultă rolul fundamental al otrăvurilor numite medicamente de sinteză în ducerea la îndeplinire a acestui plan înfiorător. Da, căci menirea acestor leacuri nu este să-i vindece pe bolnavi, ci să-i facă dependenţi de ele pentru bunul mers al afacerilor, să le creeze iluzia democratică a însănătoşirii şi să le prelungească niţel agonia în vederea înfăptuirii planului.

Creşterea aproape exponenţială a numărului farmaciilor din România postdecembristă (numărul acestora a crescut de peste 20 de ori!), ilustrează pe de o parte îngrijorătoarea stare de sănătate a românilor (tot mai mulţi suferinzi de cancer, diabet, boli cardiovasculare, afecţiuni renale etc.), pe de altă parte arată cât de rentabilă este afacerea cu medicamentele, unele dintre acestea contrafăcute: Nu există cătun fără farmacie (fără şcoală sau dispensar sunt destule), iar în oraşe musai o farmacie tot la a doua stradă. Şi toate merg ca pe roate…

Păi cum să nu meargă, când medicii îşi dau silinţa în acest sens (tot mai des bolnavii sunt înştiinţaţi cu seninătate că nefericita lor viaţă depinde de nişte pastile, ale căror efecte secundare fac ravagii în scurt timp) şi când se face atâta reclamă la fel şi fel de chimicale (alimente infestate, detergenţi, alifii etc.), dar mai ales la medicamente fără reţetă?!

industria-farmaceutica-nu-este-sfanta-18387950

Cum rentabilitatea afacerilor farmaceutice se află în strânsă şi inseparabilă legătură cu sănătatea precară, este limpede de ce oamenilor nu doar că li se ascunde adevărul în legătură cu efectul de-a dreptul miraculos al unor alimente ieftine şi la îndemâna oricui (propolisul, mierea naturală, grâul germinat, usturoiul, lămâia, măceşele etc.) pentru reala întărire a sistemului imunitar şi pentru tratarea cu succes a unor grave afecţiuni, inclusiv a cancerului (lămâia este de zece mii de ori mai eficace decât chimioterapia, iar măceşele conţin de circa 30-40 de ori mai multă vitamina C ca lămâia!), ci – prin reclame mincinoase, adică vizând sporirea profitului – acestora li se vâră frica în oase în legătură cu colesterolul şi expunerea la soare.

De fapt, potrivit opiniilor avizate ale unor specialişti oneşti, lucrurile stau în felul următor: Departe de a fi dăunător, colesterolul (ficatul produce două treimi din total, restul fiind asimilat din alimente) este de-a dreptul vital pentru membrana celulelor, pentru muşchiul inimii şi pentru creier (un sfert din colesterol ajunge aici).

Mai departe. Între colesterol şi extrem de importanta vitamină D există următoarea relaţie: Sub acţiunea razelor solare, din colesterol rezultă formidabila vitamină D, care are rol major la întărirea sistemului imunitar şi – după caz – fie la prevenirea bolilor, fie la învingerea diabetului, bolilor cardiovasculare, afecţiunilor renale, diverselor forme de cancer etc.

Legea celor trei „c”-uri (consum-comoditate-confort) sau legea care guvernează actuala civilizaţie, asociată cu poluarea şi stresul, ne ajută să înţelegem legătura de tipul cauză-efect dintre nivelul de trai ridicat (cazul occidentalilor) şi rata în continuă creştere a neiertătoarelor boli precum cancerul sau diabetul.

Nota 1: Cu puţin timp în urmă a circulat pe internet filmuleţul unui american, care a scăpat de cancerul la nas în stadiu avansat cu ulei de canabis! Ei bine, tocmai de aceea asemenea leacuri ieftine şi eficace sunt atât de mult urâte de magnaţii chimicalelor, încât pur şi simplu refuză comercializarea lor, ba chiar le scot în afara legii prin politrucii subordonaţi lor…

Nota 2: În categoria afacerilor suprarentabile pe seama sănătăţii maselor de oameni mai intră industria de război şi cea a maşinilor cu ardere internă.

(Sighetu Marmaţiei, 26 feb. 2016)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Hoții de codri

Posted by Stefan Strajer On April - 9 - 2016

Hoții de codri

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 

Neliniștea și neașezarea sunt parcă peste tot în lume în pragul exploziei. A fost neșansa României să intre în democrație tocmai în acest moment. Nu-i vorbă că popoarele puternice transformă neșansa în binefacere pentru ele însele, dar noi, se pare, că nu ne situăm între ele. Așa că tot ce am reținut din capitalism este jaful de proporții practicat de ciocoii noi. Categoria din romanul lui Nicolae Filimon este la noi eternă, este o categorie nu doar socială, ci și una psihologică. La toate nivelele și în toate domeniile vezi haite de „ciocoi noi” nestăpâniți și obraznici, pe care nici închisoarea nu-i mai sperie, că au găsit ei ac de cojoc și pentru pedepsele prea ușoare pe care le primesc. Ajunși în închisoare, continuă să facă același lucru în care au excelat în libertate, adică să fure. Fură din cărțile altora și scot plagiatele lor pentru că au avut grijă să introducă în lege prevederea incredibilă că poți fi scutit de pârnaie, dacă produci cercetare de orice fel. Îți stă mintea în loc să constați atâta dibăcie și solidaritate la niște ticăloși de ultimă speță. Detectarea diabolicelor mașinații de către justiție a devenit foarte dificilă deoarece corupții interni au fost luați sub aripa unor mafioți internaționali, de la care au deprins iute dexteritatea de a sustrage și a spăla banii murdari cât mai departe de țară în stațiuni opulente de la Atlantic sau Pacific. Și astfel banii sărmanului contribuabil român ajung să-și piardă urma, în timp ce în țară majoritatea păgubită este lipsită de orice face viața omului civilizată. Să te mai miri că unii dintre români își pierd cumpătul în momente critice și sar la beregată? Așa s-a întâmplat recent la secția urgențe de la spitalul din Segarcea, unde un om amărât de 74 de ani l-a strâns de gât pe unul dintre medicii de servici. De fapt amândoi, atât pacientul exasperat cât și medicul asaltat de numeroșii bolnavi erau victimele statului, partidelor, instituțiilor în descompunere din țara noastră. Pacientul a răspuns cu violență reacției de respingere a medicului, care l-a refuzat din primul moment, considerând că omul acuzând o insuportabilă durere de picioare nu era un caz urgent.

defrisari-hotnews-ro_36529500

Nimeni nu mai are răbdare în România să asculte, să ia seama la durerile altuia. Fiecare crede că ale lui sunt de neîndurat. Un lucru este cert: și bătrânul în suferință și medicul sunt victime ale jafului de proporții care are loc sistematic de 26 de ani. Pe când Elena Udrea, Cocoș, Videanu, Alina Bica și alte nume celebre din anturajul președintelui Băsescu furau de stingeau, fără să dea nimic îndărăt poporului care i-a ales, 60 de spitale erau desființate de același președinte pentru că nu mai erau bani. Multă cerneală a curs în legătură cu acest act cinic de proporții, dar cei care suportă consecințele dure au fost lăsați pe mai departe să rabde. Un lucru este sigur: pletora hoților o duce bine, atât de bine încât pedepsele ușoare nu-i mai sperie că în judecata lor strâmbă totul s-a meritat. Ei și generații de după ei sunt asigurați financiar, iar după ce se va șterge în memoria colectivă amintirea crimei lor se vor reîntoarce să ne facă legi din nou, să ne pună biruri. Avem memorie scurtă și iertăm cu duioșie crime abominabile. Săraca țară bogată, mai exact cu cozi de topor bogate. Îmi vine în minte nerușinarea Elenei Udrea care cerea optimizarea condițiilor de viață din închisori numai pentru că ea ajunsese să le guste puțin. Cum de nu și-a pus imaginația și activismul la treabă pe când era în libertate, să salveze de la moarte zeci de bătrâni uitați prin casele lor mizere. Mai deunăzi un grup de femei sărmane foarte în vârstă, dacă nu mă înșel, de la un cămin din Bălcești erau îngrozite de perspectiva desființării instituției din cauza lipsei de fonduri a primăriei. De ce oare nu devin românii mai pragmatici și să ceară fiecărui milionar și miliardar, care petrece pe la Monaco, să ia de suflet câte un cămin de bătrăni, de copii abandonați de părinți plecați la muncă, de copii bolnavi, spitale total neutilate și să le amenajeze pe cheltuială proprie, redistribuind bogăția pe care au șmanglit-o. Ar fi un mod mai profitabil de a-și ispăși pedeapsa, printr-un gest suprem de pocăință față de cei ultragiați.

Numai că o asemenea idee nu trece nimănui prin cap pentru că obștea românească se împarte între mafihoți cu legături secrete înăuntru și în afara țării și o majoritate dezarmată de oameni pe care nici legea nu-i vede, nici guvernanții. Aceastei majorități care se simte abandonată i-a rămas o singură speranță: jurnaliștii care au curaj la unele posturi de televiziune, puține de altfel, cum ar fi Realitatea TV. La emisiunea Jocuri de putere în 4 februarie a.c. am asistat la dezvăluirea unor abuzuri inimaginabile într-o țară europeană la început de secol 21. Locuitorii din orășelul maramureșean Borșa, deposedați de pădurile lor strămoșești, luptând zadarnic de șaisprezece ani să le reprimească, au ajuns în disperare de cauză la televiziune, știind despre faima pe care și-a dobândit-o Rareș Bogdan și colaboratorii lui ca apărători ai dezmoșteniților sorții. De virusul nelegiuirii s-au contaminat repede toate rețelele puterii în România. În acest climat „viral” nu este de mirare că s-au găsit „intreprinzători” ai afacerilor tulburi. Luând aminte la toate poveștile din spatele furturilor rămâi uimit câtă inteligență ticăloasă s-a cheltuit în asemenea afaceri și cât de puțin s-a investit în reconstruirea industriei românești demolate fără regrete de „clarvăzătorii” din fruntea piramidei. Să ne mirăm atunci că un oarecare Vasile Timiș din Borșa a revenit în țară sub numele schimbat de Frank Timiș, după un episod australian ratat, pigmentat cu comerț cu droguri, s-a întors cam cu coada între picioare în Borșa natală. Avea certitudinea că în climatul „viral” românesc se va realiza pe deplin, dând alături de alți vreo cinci „ortaci” măsura totală a ticăloșiei lor. DIICOT se afla în campania retrocedărilor frauduloase, așa că n-a fost greu pentru Frank să găsească vaca de muls pentru el și alți patru, între care primarul Ștețko, prefectul Anton Rohian cu concursul agenției RomSilva, îngălată și ea în vâscul netrebniciei. Frank și ai lui n-au făcut altceva decât să se sincronizeze la nivelul Borșei cu masiva corupție din capitala țării. Conform pricipiului formulat de Eugen Lovinescu privind cu totul alt subiect, cultura, simularea conduce la stimulare. Cine mai are azi nevoie de cultură în România? Mai toți sunt băgați cu capul în afaceri veroase.

Triumful abuzului la Borșa este de domeniul patologicului. Sunt șase mii de proprietari de pădure în Borșa toți cu acte în regulă, iar dintre ei o mie două sute patruzeci și șapte au fost împroprietăriți la anul de grație 1810 în timpul Imperiului Austro-Ungar. Ce le-a fătat mintea uzurpatorilor? Să înființeze un composesorat personal, numit CISLA, total ilegal, care s-a suprapus peste composesoratul de drept. Ce conta că acționau în ilegalitate absolută! Lor să le meargă bine vreo două decenii, timp în care pădurea a fost rasă și vândută. Graba lor a fost cu atât mai aprigă cu cât în subsolul pădurii defrișate zac minereuri de zinc, fier și cupru pe care se pare că au pus ochii deja șacalii din afară. Hmmm! Seamănă a Roșia Montana!

Maramureșenii n-au stat cu mâinile în sân. S-au tot dus prin cele judecăți prin mai toate tribunalele din țară, obținând câștig de cauză de la treizeci și doi de judecători. Sentințele sunt toate irevocabile, dar cui îi pasă. Timiș și ai lui au dat-o înainte ca să fructifice timpul în spiritul sloganului românesc al ticălosului: acum sau niciodată. Șaptespezece mii de hectare de pădure au fost defrișate sub privirea moroșenilor, care după cincisprezece ani de desconsiderare și sfruntare au ajuns acum în pragul răscoalei. Dacă nu li se face dreptate, în cel mai scurt timp vor pune mâna pe furci. În România postcomunistă ne întoarcem la epoca răscoalelor din Evul Mediu. Oreste Teodorescu, unul dintre cei mai inspirați jurnaliști de la Realitatea, care trece peste political correctness a făcut amara constatare că abuzurile din comunism erau palide pe lângă dezmățul de acum. Toți se feresc ca dracul de tămâie să amintească de Ceaușescu, dar evidența faptelor îl ridică pe dictator și îi coboară pe ucigașii lui, ca pe niște abjecți trădători de țară ce sunt.

Dl. Matei Mihali, președintele asociației composesorale de drept, prezent în emisiune și-a strigat durerea nedreptății într-o confesiune zguduitoare, numindu-i pe jefuitori „o haită de lupi flămânzi pe care nu-i mai satură nici dracu”. Toți cei vinovați devin foarte invizibili, abstracți când este vorba să dea seama de răul extins în țară. „De 26 de ani ne hăituiesc, ne umilesc și ne batjocoresc”, a spus dl. Mihali, dând glas exasperării omului deposedat. În vacarmul ce încă domnește în România, Președintele Johannis nu se lasă auzit în măsura în care s-ar cuveni, având în vedere acumularea revoltei a cărei masă critică poate deveni explozivă. E adevărat că el a declarat de la început că fiecare trebuie să-și facă datoria la locul său. Întrebarea este că își face fiecare datoria? Nu, nicidecum și atunci de aceea l-am ales ca să pună umărul să-i învețe pe nemernici ce însemnează datoria. Prezența mai susținută a Președintelui ar aduce un plus de elan agenției DNA și ar mai temporiza disperarea populară. Nu cred că România are nevoie de răzmerițe.

Spre deosebire de Președintele Johannis, Traian Băsescu a fost foarte vocal, dar ce folos. În cazul lui promisiunile și vorbăria ascundeau scăderile de caracter. Iată-l la Borșa în 2004 la un meeting cu maramureșenii înșelați, cărora le promitea grabnică rezolvare. Dar nu s-a ținut de cuvânt și astăzi la începutul anului 2016 maramureșenii se simt trădați și vânduți, total neîncrezători în statul de drept cu care s-a tot împăunat dl. Băsescu. Doar avocatul moroșenilor, dl. Bogdan Ioan Tudor Todoran, care le-a purtat necazul pe la atâtea tribunale are o nobilă compasiune și profundă înțelegere pentru suferința lor, evocând emoționant zbaterea acestor patrioți pentru apărarea pădurii din străbuni. Dl. Todoran are un larg orizont cultural. Știe istorie și înțelege ce primejdie s-a abătut asupra țării prin nesocotirea legilor, prin jaful pădurilor, care sunt o avuție națională și europeană, dar mai înainte de toate sunt avuția oamenilor onești din Borșa. Să nu se uite, a subliniat el, că moșnenii și maramureșenii fac parte din talpa țării, din stratul de profunzime al etniei noastre. Da, minunat a vorbit acest avocat și doar alianța lui dreaptă cu victimele ne-a făcut să mai sperăm că hoții codrilor vor fi, în cele din urmă stopați.

(Delray Beach, 8 februarie 2016)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

Viitorul

Posted by Stefan Strajer On April - 9 - 2016

Viitorul

(Încotro mergem?)

Autor: George Petrovai

 

Din cele mai vechi timpuri omul s-a arătat preocupat de „citirea” viitorului său, motiv pentru care în lumea antică a Orientului şi Occidentului erau consultate oracolele. Grecii antici, de pildă, aveau temple în care se păstrau oracolele, în oraşe precum Crotona, Delfi sau Teba. De o mare faimă se bucura oracolul din Delfi, mai exact zeul Apollo, care avea în Delfi, la fel ca în multe alte oraşe, un templu unde legătura cu divinitatea se făcea prin Pitia. Acestor celebre tălmăcitoare-ghicitoare li se datorează supranumele de Pitianul atribuit zeului Apollo.

Mantica sau ghicirea viitorului s-a bucurat de mare preţuire nu doar la magii caldeeni sau la romani (ghicitul în măruntaiele jertfelor, cititul în zborul păsărilor etc.), ci a străbătut triumfătoare întregul Ev mediu prin importanţa acordată prezicerilor astrologice şi a pătruns în viaţa omului modern printr-o impresionantă paletă de tehnici şi însuşiri cu ajutorul cărora se „cercetează” viitorul, ba chiar se dau asigurări că poate fi influenţat destinul omului încrezător în eficienţa lor: de la ghicitul în palmă, cărţi şi cafea, până la premoniţie, clarviziune şi previziune de natură harismatică.

Oamenii practici sunt tot mai interesaţi să apeleze la instrumentele de specialitate prin care să-şi proiecteze intenţiile şi afacerile cât mai adânc şi mai temeinic în viitor. Aceste instrumente moderne de pătruns în viitor, indispensabile pentru calcularea paşilor următori, poartă numele de planuri şi prognoze pe termen scurt, mediu şi lung.

De altminteri, există ştiinţa numită viitorologia sau futurologia care, pornind de la datele prezente şi urmărind trendul evenimentelor studiate, ne arată cu o bună aproximaţie cum se vor prezenta ele în viitor.

Ce ne spun oamenii de ştiinţă cu privire la viitorul lumii noastre? Funcţie de domeniul la care ne raportăm, punctele de vedere oscilează pe plaja largă dintre entuziasmul debordant şi deznădejdea cea mai neagră. Astfel, ştiinţa şi tehnica sunt compartimentele de activitate care oferă omului modern cele mai multe şi mai ferme satisfacţii, atât în ceea ce priveşte varietatea descoperirilor şi născocirilor, cât şi rapiditatea cu care ele îşi fac loc în viaţa noastră de zi cu zi. De la confortul datorat aparatelor casnice şi până la performantele mijloace de deplasare, de la „deliciile” oferite de calculatoarele devenite indispensabile şi până la fantasticul dialogurilor ultrarapide pretutindeni în lumea înconjurătoare, toate ne arată pe de o parte formidabila presiune informaţională şi de adaptare la care este supus omul modern într-un spaţiu aflat în neîncetată schimbare, pe de altă parte ne demonstrează negru pe alb că el este pe punctul de a gusta din fructul îndelung jinduit al ubicuităţii, adică al prezenţei sale aproape instantanee în mai multe locuri de pe glob. Telefonia a fost primul pas făcut în această direcţie, iar videotelefonia şi internetul sunt alţi paşi decisivi făcuţi întru atingerea acestui deziderat.

om-pe-luna

Încrederea în posibilităţile practic nelimitate ale ştiinţei şi tehnicii, faţa cea mai cunoscută a fetişismului modern, merge până acolo încât Edmond Nicolau se arată în cartea sa Om – maşină – cibernetică de-a dreptul fermecat de ingineria genetică, de lingvistica matematică şi îndeosebi de cibernetica şi ingineria lingvistică, prin care, ne asigură autorul, s-a ajuns la crearea unor poeme!

O fi aşa, căci performanţele informaticii actuale, asociate cu lejeritatea promovată de poezia nonconformistă a zilelor noastre, pot realiza anumite combinaţii surprinzătoare de cuvinte prin care să se creeze aparenţa de poezie în particular, de artă în general. Arta autentică, însă, este fructul de excepţie izvorât din căldura sentimentelor umane, încărcat cu emoţia artistului şi capabil să stârnească emoţia receptorului. Nici cel mai performant automat nu va fi înzestrat vreodată cu fiorul dulce-neliniştitor al sentimentelor, din a căror fierbere ţâşnesc ideile şi asociaţiile de idei, într-un cuvânt se declanşează actul creator, căci starea aceasta de graţie i-a fost rezervată doar omului de către Creator, prin acel grăunte de divinitate cu care a fost dăruit la facere. Răceala judicios programată a calculatorului va impresiona întotdeauna prin promptitudine şi corectitudine, dar niciodată nu va fi în stare să emoţioneze!

Mai sunt şi alte motive pentru care nu avem voie să ne lăsăm copleşiţi de entuziasm faţă de ştiinţă şi tehnică, cu toate că lor li se datorează civilizaţia de care ne bucurăm cu toţii:

1) Aidoma lui Ianus, ştiinţa şi tehnica mai au o faţă – cea cu care privesc spre război şi spre cursa epuizantă a înarmărilor;

2) Fiecare civilizaţie încorporează în sine binele şi răul, iar ea se dezvoltă şi progresează atâta timp cât binele este preponderent. Momentele de criză apar atunci când acumulările răului nu mai pot fi eludate, întrucât ele răbufnesc din ce în ce mai des şi creează la început îngrijorare, apoi panică pe arii tot mai extinse. Este evident pentru oricine că măcar în acele momente trebuie schimbat ceva, uneori ceva esenţial, fiindcă altfel civilizaţia se transformă în cel mai perfid şi mai neiertător adversar al omului.

Actuala civilizaţie, o civilizaţie a consumului nesăbuit, n-a avut înţelepciunea să elimine cauzele avertismentelor venite din partea naturii agresate, căci aceasta ar fi însemnat ca omul să-şi suprime o bună parte din poftele şi ambiţiile sale nesăţioase, ci s-a arătat preocupată doar de înlăturarea efectelor acestor avertismente: furtuni, inundaţii, secete prelungite, alunecări de teren etc. Dar iată că poluarea fără precedent s-a transformat într-un fenomen global imposibil de stăvilit, chiar dacă din această clipă omenirea întreagă ar trece la surse nepoluante de energie (solară, eoliană, energia mareelor etc.), iar consecinţele creşterii generale a temperaturii se vor resimţi pe întreaga planetă şi ele se vor dovedi catastrofale pe arii întinse ale globului.

*

Cu toate că după părerea lui Alvin Toffler deja s-au creat premisele necesare pentru ca statele hiperindustrializate ale lumii să treacă la stadiul postindustrial, unde civilizaţia va fi de tip info-cultural, totuşi, înclin să cred că omul comod şi blazat al zilelor noastre n-ar renunţa cu una cu două la confortul şi necumpătarea sa, dacă nu s-ar vedea strâns până la sufocare în cleştele neiertător al împrejurărilor vitrege, împrejurări pe care chiar el le-a creat.

Cât priveşte planul moral-spiritual, ei bine, cu siguranţă că omul viitorului va deveni mai credincios, de îndată ce, după eşecurile datorate trufiei şi nechibzuinţei, se va pătrunde de adevărul cuprins în codurile morale ale tuturor marilor religii: iubire, toleranţă, smerenie, simplitate, cumpătare. Însuşi ecumenismul va deveni realitate într-o lume în care oamenii vor conştientiza că a fi bisericos nu este totuna cu a fi credincios.

Dintr-un prezent marcat de necredinţa dosită după falsa credinţă şi de iubirea-desfătare coborâtă la nivelul sexului, nu poate să rezulte decît un viitor al incertitudinii în alergare spre culmile disperării.

Da, căci ştim din chiar experienţa noastră (totul e să luăm aminte) că prin credinţă statornică omul cunoaşte îndumnezeirea, adică – aidoma Celui pe care-L caută – deodată devine mai bun şi mai netemător de vremelnicie, iar prin iubire sinceră (a se citi iubire-jertfă) de Creator şi semeni el cunoaşte cu adevărat forţa tămăduitoare a libertăţii, această dreaptă răsplată a drepţilor neşovăitori, aşezată de la începutul-începutului de vrerea divină dincolo de timpul rău şi bolnav sub a cărui tiranie muritorii îşi târâie existenţele.

Iată de ce, pentru liniştea sufletească a omului care caută neaflând şi face speculaţii neştiind, mult mai înţelept este să accepte ideea că nici vorbă de existenţa unui rău absolut, la urma urmei o ofensă la adresa Binelui absolut, şi că răul – neputând să subziste prin el însuşi – apare şi se manifestă în nenumărate chipuri pe versantul negativ al viului în general, al existenţei umane în special (ispite, pofte, suferinţe, boli, moarte), doar în absenţa binelui, tot aşa cum întunericul se instalează în absenţa luminii, iar frigul în absenţa căldurii.

Carevasăzică, răul se instalează şi-şi face mendrele doar acolo şi atunci când atoaterăbdătorul şi atoateiertătorul Părinte ceresc constată nu numai că-I nedorit, ci-i de-a dreptul izgonit de aroganţa umană ce perseverează în sacrilegii până la decretarea morţii Sale!

Profund întristat de-o atare deşertificare progresivă a fondului uman, El nu se răzbună pe cei în cauză (indivizi, colectivităţi, instituţii) după cum credeau vechii evrei, căci imaginea unui Dumnezeu crud şi însetat de sânge vine în flagrantă contradicţie cu bunătatea şi înţelepciunea Absolutului, ci-Şi ia mâna ocrotitoare de deasupra lor şi, până la apariţia primelor semne de îndreptare, îi lasă să se descurce cu mijloacele specifice condiţiei umane în disoluţie după trufaşa respingere a inspiraţiei şi revelaţiei divine: minciună, hoţie, lăcomie, ipocrizie, prostituţie, nelinişte şi încăierări, într-un cuvânt prin inerentele suferinţe generate de-o stare de lucruri pe potriva spusei „Fiecare doarme aşa cum îşi aşterne”.

Păstrând proporţiile, parabola omului înstrăinat de Dumnezeu şi de fundamentele sale moral-spirituale, seamănă cu aceea a bolnavului care, renunţând la lupta cu boala, face inutile toate eforturile depuse de medici pentru salvarea lui…

Câtă dreptate avea acel părinte de la începutul creştinismului când spunea: Iubeşte şi apoi fă ce vrei! Taman aşa, pentru că cel care iubeşte din adâncul inimii întreaga creaţie, va merge toată viaţa pe calea Domnului, cale recomandată cu insistenţă de mărturisitorul Petre Ţuţea, prin urmare va şti şi va vrea să făptuiască numai binele.

(Sighetu Marmaţiei, 9 ian. 2016)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Competiţia

Posted by Stefan Strajer On March - 19 - 2016

Competiţia

Autor: Monica Corleanca (Cincinnatti, Ohio, SUA)

 

În urmă cu câtva timp m-a împins curiozitatea să privesc la TV un concurs de ucenicie şi inventivitate în afaceri, organizat de Donald Trump din New York, pentru a decide omul potrivit în a-i conduce multiplele lui proiecte, pretinzând că cere onestitate, creativitate, viteză de gândire şi acţiune plus… relaţii impecabile cu colaboratorii şi clienţii pentru a atinge succesul deplin.

Vroiam să pricep şi eu cum reuşesc americanii să stoarcă bani din nimic, cum înfăşoară evenimentele într-o uluitoare aură de superioritate, cum te leagă la ochi ameţindu-te cu vorbe gâlgâitoare, de crezi că sunt umanoizi veniţi din alte planete mult mai avansate decât noi şi sunt capabili să rezolve totul doar ridicând o baghetă magică; în acelaș timp noi, veniți cu educație și experiență solidă, am muncit din greu la proiecte complicate, pe bani puțini pe când nu știam cum merge piața aici.

La acel concurs de „talente” au participat vreo douăzeci de femei şi bărbaţi de profesii, educaţii și culori   diferite, toţi sperând să prindă lozul ce mare fiindcă salariile promiteau a fi exorbitante. Cum locuim pe continentul unde numai banul contează, se vedea pe feţele tuturor încordarea, determinarea, dar mai ales răutatea cu care sunt gata să se devoreze unii pe alţii, ascunsă sub nelipsitul rânjet fals impus de circumstanţe.

A tot întins domnul Trump tot felul de capcane la aşa numitele teste, a eliminat pe cei mai mulți, iar în cele din urmă a decis să păstreze numai două femei pentru marea şi ultima încercare, acea stachetă ridicată foarte sus peste care cine trecea era câştigătorul. Era gardat pe stânga şi pe dreapta de fiul său Donald jr. şi fiica Ivanca Trump, care păreau să fi fost bine pregătiţi la şcoala tatălui pentru a aprecia şi decide în asemenea crude competiţii, pe care eu… nu le înţeleg.

Cele două persoane alese în final au fost: Annie, o fată foarte plăcută, sub patruzeci de ani, inteligentă şi versată în ale vieţii de cazinou, fiind o imbatabilă jucătoare de pocker la Las Vegas şi… Joan Rivers, bine cunoscută „stea de talk show”, agresivă (ca să nu spun obraznică), cu un debit verbal obositor, gata să calce pe oricine pentru a sta numai ea în faţă, destul de trecută şi cârpită prin prea multe operaţii estetice; ar fi putut sta acasă să-şi numere milioanele făcute din luat interview-uri la Hollywood, trănacăneală penibilă, bârfă cât cuprinde şi vândut orice fel de zise bijuterii kitch la emisiuni TV, numai pentru a face bani!

Fiecărei doamne i s-a dat posibilitatea să aleagă alţi trei sau patru parteneri dintre cei prezenţi pentru a-şi face echipa de acţiune.

Celor două participante li s-a dat apoi un plan de lucru prin care trebuiau să facă rost de cât mai mulţi bani (cum altfel?) pentru nişte proiecte caritabile încercând toate căile de a contacta mari companii, organizaţii, oameni foarte bogaţi şi folosind orice relaţii personale, cunoştinţe, prieteni, rude, etc. În acest mod era testată capacitatea lor de a intra în orice fel de business şi dovedi că pot reuşi.

S-au împărţit în cele două echipe şi au trecut la acţiune: din echipa Anniei a plecat un cunoscut cântăreţ de muzică extravagantă să distribuie bilete de intrare la un mare match de baseball, care a reuşit să le vândă pe toate bizuindu-se pe priza lui la public, în timp ce o fată frumoasă de la Bunny Club a încercat să deschidă alte uşi. Fiecare din acest grup al Annei a realizat importante conecţii acţionând cu tact, eleganţă şi discernământ şi primind promisiuni de multe donaţii, pentru a ajuta copiii din Africa.

Madam Joan Rivers a început distribuirea sarcinilor celor din grupul său în mod foarte agresiv, tremurând precipitată şi acuzând în permanenţă pe fiecare din membrii grupului că nu face destul, că nu acţionează corect, etc. La un moment dat a trebuit să caute o asociaţie profesionistă de oameni care să aranjeze spectaculos o sală de „cocktail party” unde să fie invitaţi diferiţi oameni şi organizaţii pentru a-i convinge să doneze bani pentru o altă cauză caritabilă: să ajute oamenii care sunt muritori de foame. In aceste căutări febrile Joan Rivers a găsit nişte specialişti în aranjări de petreceri simandicoase cu care a început negocierile pentru a decora sala ce o aveau la dispoziţie, dar în conversaţii a fost extrem de agresivă insultând şi acuzând pe cei de la care aştepta servicii bune, acţionând ca o stăpână care dă numai ordine fără a lua în seamă părerea specialiştilor, drept care cei răniţi au refuzat imediat orice colaborare cu ea. Evident că dumneaei a găsit pe alţii cu care a făcut pregătirea unei săli de primire a invitaţilor care promiseseră donaţii, dar păstrându-şi acelaş stil.

Annie cu grupul ei a acţionat aşa cum îi era firea: delicată, hotărâtă, judecând fiecare pas, primind oferte generoase de la cei la care a apelat şi fiind preţuită de mebrii grupului ei format ad-hoc. Când a ajuns la decorarea unei săli unde să se desfăşoare donaţiile de către participanţii care acceptaseră să contribuie cu bani pentru a ajuta copiii dintr-o ţară africană , a dat peste aceaşi companie care refuzase pe Joan Rivers, specializată în pregătiri şi ornări de săli pentru banchete sau alte evenimente speciale; oamenii speriaţi i-au relatat ce păţiseră cu Joan Rivers, foarte jicniţi şi furioşi. În acest mod Annie, împreună cu cei din grupul ei, a reuşit să adune în final peste $400, 000, în timp ce Joan Rivers numai vreo $145,000.

Când a venit momentul deciziei finale, iar domnul Tramp a trebuit să spună pe cine aleage drept colaborator, era evident ca numai Annie avea toate şansele să fie căştigătoare competiţiei: strânsese mult mai   mulţi bani, se bucurase de simpatia tuturor prin modul cum acţionase foarte inteligent şi elegant, apoi fiind o prezenţă proaspătă şi promiţătoare în acest contest cucerise și publicul.

Trump a ascultat părerea celor doi judecători, fiica şi fiul său, apoi a oamenilor din sală, cerându-le şi explicaţii pentru susţinerea lui Annie, moment în care fiind întrebată cum a reuşit să primească serviciile celor care au decorat sala de cocktail a relatat istoria despre Joan Rivers, care era de fapt ceace aflase de la compania   care o refuzase pe dumneaei. In acea clipă a izbucnit Joan Rivers oribil şi fără bun simţ acuzând-o pe Annie că minte, a mai sărit şi fiica ei Melissa să urle fără ruşine, o mahala cum nu te-ai aştepta să vezi la asemenea întâlniri cu oameni care să servească scopuri caritabile, mai ales că erau priviţi de milioane de oameni la TV.

In timpul operaţiilor de căutat sponsori pentru proiectul ei de caritate Joan Rivers a spus de câteva ori că ea vrea să căştige „cu orice preţ” acest contest şi se vedea pe ea cum acţiona ca o hienă gata să sfâșie pe toţi din jur numai să învingă. Minciunile , acuzatiile şi insultele adresate de Joan Rivers bietei Annie puteau revolta şi pe cel mai cumsecade om din lume, iar eu aşteptam cu respiraţia tăiată să văd rezultatul, care era clar că va da Anniei locul bine meritat de câştigător.

După consultări cu diverşi indivizi din jurul său, ascultat pe toţi cei din sală, Donald Trump a dat verdictul: Joan Rivers căştigătoare!?

Toată sala amuţise timp în care numai ea, obraznică şi isterică , împreună cu fiica ei Melisa, urâtă şi prost crescută, jubilau.

Nu mi-a venit a crede, am fost furioasă câteva minute după care mi-am amintit despre un test, dat mie cu ani în urmă, pentru ocuparea unei funcţii la o mare companie, unde răspunsesem perfect la întrebările legate de meserie, dar nu aşa cum doreau dumnealor pentru a deveni și leader. Trebuia să fi fost crudă, lipsită de scrupule, să urmăresc şi raportez oamenii fără a le atrage atenţia mai întâi, să nu fiu prietenoasă cu nimeni, pe scurt să fiu inumană , ca un robot servind strict numai interesele companiei, dar lovind nemilos în cei care ar fi făcut treaba.

Întorcându-mă la ceace vizionasem la circul domnului Trump, de ales oameni de afaceri pentru prosperitatea dumnealui, am înțeles că pentru a fi apreciat în business nu contează nici educaţie, nici cultură, nici experienţă, nici maniere, ci numai banii; în cazul acestui dezolant contest nu numai atât, dar și atacul brutal, răutatea, minciuna, să răspândeşti în jur numai otrava şi frica cu care să-i intimidezi și imobilizezi pe toţi pentru a rămâne tu în picioare, călcând mulţumit pe cadavrele celorlalţi.

Se pare că aşa s-a ticăloșit lumea că nu ne mai înţelegem unii cu alţii decât prin puterea banilor şi atacul în haite, distrugându-ne semenii pentru a ne ridica noi.

M-a obsedat o vreme acel spectacol de junglă, când am înțeles că eu nu mă potrivesc acestor timpuri în niciun fel și nici n-aș dori să obțin prin contest un job în ginta afaceriștilor foarte bogați.

(Monica-Ligia Corleanca, Florar, 2009 – text adus in actualitatea anului 2016)

Foto.Monica-Corleanca

Foto. Monica Ligia Corleanca

„Trădarea Securității în decembrie 1989”

Posted by Stefan Strajer On March - 18 - 2016

La Târgu-Mureș, lansare de carte…

„Trădarea Securității în decembrie 1989”

 

Autor: Al. Dobrian

 

Miercuri, 9 martie 2016, începând cu ora 14,30, Cercul Militar Mureș a găzduit conferința cu tema „Adevăruri incomode – decembrie 1989”, ocazie cu care a fost lansată cartea „Trădarea Securității în decembrie 1989”, eveniment organizat de Institutul de Științe Socio-Umane „Gheorghe Șincai” al Academiei Române – filiala Mureș, Consiliul Județean Mureș, Biblioteca Județeană Mureș și Editura ”Elion” din București.

O sală arhiplină – așa cum se poate observa și din imaginile alăturate – a așteptat lămuriri asupra unui punct de vedere controversat: a trădat sau nu Securitatea în decembrie 1989? Și dacă a trădat, pe cine a trădat de fapt?

 coperta-tradarea-securitatii_finala

„Noi nu suntem procurori. Nu acuzăm pe nimeni!”

Având o ținută grafică de excepție și apărută prin bunele oficii ale Editurii „Elion”din București, cartea sintetizează într-o viziune personală – un adevărat exercițiu de gândire – opiniile critice ale autorului față de evenimentele din decembrie 1989 din România. Cartea se bazează pe o serie de informații edite, dar și inedite procurate de autor din Arhivele CNSAS, (fond documentar) așa cum ni se indică în bibliografie, dar fără a ni se indica din păcate și cotele dosarelor studiate.

Prezenți la manifestarea moderată de profesorul și publicistul Nicolae Balint, au fost autorul cărții, prof.univ.dr. Corvin Lupu, editorul acesteia, prof.univ.dr. gl.bg. (r.) S.R.I. Cristian Troncotă – ambii cadre didactice în organica Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, precum și dr. Monica Avram, director al Bibliotecii Județene Mureș și prof.univ.dr. Cornel Sigmirean, președintele Senatului Universității ”Petru Maior” din Târgu-Mureș.

În cuvenita introducere făcută de moderator, acesta a ținut să precizeze încă de la început adresându-se auditoriului, citez: ”Cartea va stârni controverse așa cum a mai stârnit deja. Noi, cei prezenți aici, la masă, nu suntem procurori și nu acuzăm pe nimeni. Nici instituții și nici persoane. De aceea, vă rog să păstrăm un climat de decență, unul cât se poate de civilizat. După ce veți citi cartea veți putea să contactați autorul, puteți să-i adresați întrebări prin intermediul media… Dar înainte de toate, citiți cartea!”

 

Succes de librărie garantat

Așa cum remarcau dealtfel și dr.Monica Avram, precum și prof. univ.dr. Cornel Sigmirean, „În această carte există foarte multă informații, dar corelate într-o prezentare originală și tocmai de aceea atractivă pentru publicul cititor.”

Printre alte remarci, cât se poate de întemeiate,   prof.univ.dr. Cornel Sigmirean a mai ținut să arate faptul că, citez: „Cu un PR corespunzător această carte cu un titlu atât de incitant va fi un succes de librărie garantat, dar va trezi, desigur, multe reacții, controverse chiar, așa cum dealtfel s-a mai întâmplat pe unde a fost lansată.”

A-carte-660x452

Amenințări cu moartea…?

Înainte de a-și prezenta punctul de vedere referitor la cartea lansată la Târgu-Mureș, prof. univ.dr. Cristian Troncotă a făcut o scurtă prezentare a evenimentelor din decembrie 1989, oferind cu această ocazie foarte multe detalii interesante. „L-am cunoscut la publicația Magazin Istoric – a precizat Troncotă -, pe unul dintre personajele foarte implicate în evenimentele din decembrie 1989, din România. Este vorba despre Cinghiz Abdulaev, cel care atunci conducea o grupă de vâsautniki, maeștri ai diversiunii și foarte buni lunetiști, militari sovietici care au acționat la Timișoara, Sibiu și la dv. aici, la Tg.Mureș (….) Despre amestecul sovietic în evenimentele din decembrie s-a mai vorbit până acum în istoriografia noastră, dar cartea domnului profesor Lupu aduce ceva nou….”

Adresându-se auditoriului, prof.univ.dr. Corvin Lupu a precizat: „Sunt convins că mă adresez unui auditoriu format în cea mai mare parte din foști lucrători ai sistemului de apărare, ordine publică și siguranță națională și, desigur, iubitorilor de istorie. Problematica evenimentelor din decembrie 1989 m-a preocupat încă de la debutul acelor evenimente (…) M-am exprimat încă de atunci, public, că nu sunt de acord cu varianta oficială care se vehicula în spațiul public, drept pentru care am primit mai multe amenințări cu moartea (….) Cartea mea debutează cu o analiză a relațiilor internaționale și continuă cu o analiză de sistem (…) ajungând apoi să analizez problemele foarte delicate referitoare la acele evenimente…”

            Așa cum era de așteptat, nu au lipsit întrebările din partea unor foști lucrători din fostul sistem de apărare, ordine publică și siguranță națională. În acest sens, notabilă este întrebarea colonelului (r.) S.R.I. Victor Emilian Moga, președintele A.N.C.M.R.R din S.R.I., filiala Mureș. Adresându-i-se autorului cărții, acesta i-a pus cât se poate de tranșant întrebarea, citez: „Ați dat acest titlu cărții dv. dintr-o intenție de marketing sau chiar credeți că Securitatea – mă refer la întregul aparat – a trădat în decembrie 1989?”

 

 

Vagi semne de normalitate

Posted by Stefan Strajer On March - 17 - 2016

Vagi semne de normalitate

Autor: Silvia Jinga

Mare ne este bucuria când dinspre România ne vin semne de normalitate, chiar și așa vagi și palide. Unul dintre ele este recenta suspendare de către guvernul Cioloș a legii de eliberare condiționată din închisoare. Conform acestei legi infractorii care au suprapopulat, în ultima vreme, închisorile, puteau să-și scurteze pedeapsa dacă elaborau lucrări științifice în timpul detenției. O asemenea lege năstrușnică a putut fi născocită numai de mințile unor parlamentari care n-au și n-au avut vreodată de-a face cu investigația și creația științifică. Într-un interviu acordat lui Cosmin Ruscior în 12 ianuarie a.c. Gabriel Liiceanu consideră ideea elaborării de lucrări științifice în penitenciare „ori cinică, ori imbecilă”, adăugând că imbecilă nu este deoarece avea o țintă sigură, scurtarea pedepsei delincvenților. Gândindu-ne la faptul că atât de multe lucruri esențiale lipsesc în România din cauza viciilor administrative, masivelor furturi de la buget, din cauza aroganței extreme a aleșilor poporului nu putem să nu ne minunăm de inventivitatea diabolică a legiuitorilor naționali. Până la ce culmi ale ridicolului i-a condus parșiva lor inteligență! Știind bine că i-ar putea paște detenția au căutat toate căile posibile să spele banii murdari și să-și diminueze pedepsele. Nici vorbă de căință sau răspundere în fața națiunii. Acestea sunt pentru naivi și proști.

Legea care propunea scurtarea pedepsei contra lucrărilor științifice redactate în închisoare a reflectat nivelul intelectual precar al întregului parlament românesc, fiind în același timp o sfidare a muncii de cercetare, a profesiei de cercetător și a instituțiilor academice. De asemenea, legea a spus multe despre etica celor care i-au sprijinit din exterior pe detractori: edituri, referenți, cadre universitare, fețe bisericești, administrația penitenciarelor etc., toți aceștia slujindu-i pe hoții capabili să cumpere orice. Totul este de vânzare la noi. De ce nu s-ar putea cumpăra și știința la kilogram?! Cu siguranță nu s-au bucurat de interes din partea editurilor deținuții lipsiți de mijloace pecuniare. Acest colaboraționism dezgustător a revelat o sărăcie mai detestabilă decât cea materială și anume sărăcia duhului de care greu te mai poți vindeca. A pus în evidență un grav proces de divorț semantic în societatea românească, unde conceptele se golesc de conținutul lor autentic, o gravă răsturnare de valori.   Detractorii, cei mai mulți hoți de la bugetul statului sau din fondurile europene au continuat să facă în închisoare ceea ce au făcut mulți ani nestânjeniți în libertate: să fure, numai că în redactarea pseudolucrărilor furau fraze scrise de alții în loc de cash. În fine, infama lege ne-a arătat cât de ieftin de dobândit este libertatea pentru cei care au gravitat în jurul puterii, corupte și ea. Furtul academic s-a manifestat nu doar în închisoare, ci și în afara ei la nivelul unor înalți demnitari, dintre care cazul fostului prim-ministru Victor Ponta sau al fostului ministru de interne, Gabriel Oprea sunt mult prea cunoscute.

O activitate febrilă de copiști din munca altora pentru a da la iveală maculatura salvatoare s-a desfășurat la închisorile de la Poarta Albă, Jilava, Rahova, Găești, ajungându-se la creșterea epidemică a numărului „tratatelor” din an în an. S-a ajuns în anul 2015 la editarea a peste trei sute de astfel de scorneli de care nimeni nu are nevoie în afară de cel ce a vătămat avutul statului. Cea mai mare parte dintre aceste „făcături” științifice a fost editată la editura Sitech din Craiova.

Ca să se pună capăt acestei practici rușinoase generată de o lege votată pro domo de către parlamentarii complici la mizeriile care se întâmplă în acea țară, guvernul a propus în 3 februarie suspendarea ei până în septembrie. Este doar un paleativ la o boală cronică. O asemenea lege trebuie abrogată pentru ca răul să fie tăiat din rădăcină. Această practică reprezintă un atentat odios la ierarhia reală a valorilor, o sfidare a întregului mediu academic, un condamnabil act de transfer al hoției din planul financiar în cel al culturii. Delincvenții care aveau deja o condamnare la activ au fost stimulați prin această lege infamă să comită un alt set de infracțiuni în penitenciare. Din ce creier bolnav a putut ieși o asemenea lege? Facem ce facem și transformăm toate lucrurile serioase pe care le atingem în forme fără fond.

Liderul PSD-ului, Liviu Dragnea a găsit cu cale să se pronunțe împotriva abolirii acestei legi absurde, considerând faptul o nedemocratică îngrădire a libertății de expresie. Sigur, sigur, dl. Dragnea, complice la corupția extinsă din partidul său a sărit să apere cu o demagogie joasă pe cei responsabili de ruinarea României în sfertul de secol care a trecut de la execuția dictatorului. Ce fel de libertate de expresie apără dl. Dragnea? Dl. Dragnea apără libertatea plagiatului prezentat drept muncă cinstită, apără impostura și subversiunea. Poziția liderului PSD este o mostră tipică a pseudodemocrației din România, a ascunderii după deget a celor responsabili de falsificarea scării de valori în societatea românească și a instituțiilor statului, care se vrea de drept.

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

Istoria adevărată şi istoria scrisă

Posted by Stefan Strajer On March - 17 - 2016

Istoria adevărată şi istoria scrisă

Autor: George Petrovai

 

Trăim şi ne iluzionăm într-o lume contrafăcută: oameni, relaţii interumane, alimente, cultură, civilizaţie etc. Şi atunci, dacă totul (sau, mă rog, aproape totul) este deja distorsionat ori pe cale de-a se distorsiona în noi şi în jurul nostru, mai putem avea pretenţia ca istoria să se abată de la regulă? Nici nu-i cu putinţă, deoarece ea este scrisă de către învingători potrivit intereselor lor prezente şi de viitor!

Aşa a fost din totdeauna, îndeosebi în acele vremuri (Antichitate şi Evul Mediu) când istoriografii oficiali erau la propriu slugile atotputernicilor zilei (regi, împăraţi, tirani, comandanţi de oşti) şi aşa va fi şi pe viitor, desigur mai subtil…

Prin urmare, una este istoria sau adevărul gol-goluţ despre fiorul lăuntric al evenimentelor prezente şi subtila lor înlănţuire în ceea ce se numeşte viaţa comunităţilor şi popoarelor, adevăr ce nu poate fi desluşit de cercetător prin punerea cap la cap a unor dovezi măsluite de la facerea lor, ci numai şi numai prin revelaţie, şi cu totul altceva este istoria ce se predă în şcoli şi universităţi, respectiv surogatul pus la dispoziţia omului de rând.

Din această tristă realitate în legătură cu statutul incert al istoriei se desprind următoarele două certitudini:

  1. a) Istoria este taina prelungită în trecut a vieţii sociale, şi ca orice taină, ea se află în mâna lui Dumnezeu. Vasăzică istoria nici vorbă să fie cunoscută la modul integral şi incontestabil, ci numai prin revelaţia divină asupra unor părţi din întreg (întregul este apanajul divinităţii), căci este peste puterea unui om, oricâte informaţii ar deţine el, să stăpânească fluxul evenimentelor în derulare, respectiv adevărul asupra evenimentelor intrate în trecut.

Cea mai elocventă dovadă în acest sens ne este oferită de aşa-zisa revoluţie din Decembrie 1989. Deşi evenimentele s-au consumat sub ochii noştri, ba chiar au fost televizate, cine poate pretinde că ştie totul despre ele? Nici măcar păpuşarii care au tras sforile din afară, mai exact la Malta, sau păpuşile din interior, care se foiau pe la televiziune şi incitau la omor deosebit de grav. Iar masele manevrate cu atât mai puţin…

Căci fenomenele ample (mişcări de stradă, răscoale, greve, războaie) pot fi planificate şi pornite, dar nu mai pot fi stăpânite, deoarece mulţimile sunt sentimental-iraţionale, iar evenimentele îşi au logica lor ascunsă pentru ochii logicii umane.

  1. b) Istoria este cea mai fragilă şi nefericită dintre ştiinţe (dar e cu adevărat ştiinţă?), întrucât ea este privită şi tratată de învingători ca o femeie de companie…

Iată două mostre consistente despre felul în care învingători înţeleg să facă şi să scrie istoria (a se citi să-şi urmărească interesele şi să-şi protejeze alianţele):

1) Procesul de la Nürnberg se răfuia în văzul lumii cu cei pe care presa oficială şi aservită i-a declarat criminali, adică vinovaţi de declanşarea celui de-al doilea război mondial şi a atrocităţilor însoţitoare – regimul nazist şi liderii hitlerişti capturaţi. Însă i-a făcut scăpaţi pe adevăraţii plănuitori şi finanţatori ai ascensiunii lui Hitler şi pe urmă a campaniilor militare – patronii şi acţionarii imperiului chimico-farmaceutic I.G. Farben. Toţi aceştia au fost doar mustraţi (sic!), după care au fost luaţi în primire de anglo-americani şi trimişi în ţările lor (desigur, cu ştirea şi la comanda politicului) pentru ca aici să întemeieze alte imperii chimico-farmaceutice.

La fel au procedat americanii (ruşii nu s-au lăsat mai prejos) cu unii dintre naziştii de frunte, dar mai ales cu valoroşii ingineri ai lui Hitler, care trudeau din greu la fabricarea rachetelor: Toţi pe care i-au prins au fost de îndată îmbarcaţi şi trimişi să lucreze în laboratoarele americane pentru fabricarea armelor de distrugere în masă (cele două bombe atomice azvârlite asupra Japoniei deja în corzi), iar după încheierea conflagraţiei pentru construirea şi lansarea sateliţilor artificiali şi a rachetelor…

2) A doua mostră este extrasă din istoria noastră. După intrarea României în primul război mondial alături de Antanta (Anglia, Franţa, Rusia), armata noastră prost echipată şi neajutată de aliaţi a suferit o serie de înfrângeri, în urma cărora guvernul s-a refugiat la Iaşi şi Bucureştiul a fost ocupat de nemţi. Pentru a-şi pune tezaurul la adăpost (nu cumva să fie înhăţat de cotropitori!), s-a luat hotărârea ca el să fie dus la Moscova, la vremea respectivă (decembrie 1916) ruşii fiind de aceeaşi parte a baricadei (frontul din Estul Europei) cu românii. Zis şi făcut. Tezaurul format din lingouri, monede şi bijuterii – un total de 93570 kilograme (peste trei miliarde euro) – este încărcat în 12-14 decembrie la Iaşi în vagoane şi ia drumul (fără întoarcere) spre Moscova.

Romania in Primul Razboi

În anul 1917, venind din Elveţia, intră în Rusia V.I.Lenin, omul pregătit de nemţi în străinătate, iar acesta – conform înţelegerii şi cu banii nemţilor – dă la cap ţarismului şi creează haos pe frontul de est, după care încheie cu Puterile Centrale pacea de la Brest-Litovsk. Rusia isterizată de bolşevism nu doar că iese din război, dar Lenin înţelege să-şi achite datoria de război faţă de nemţi, inclusiv datoria personală, cu tezaurul românilor. Aşa că cele aproape 94 tone de aur pleacă pentru totdeauna la Berlin.

De-abia în anul 1956, în dorinţa de-a strânge relaţiile cu România, Nikita Hruşciov le înapoiază românilor…33 kilograme de aur şi Cloşca cu puii de aur!

Şi aşa Germania s-a refăcut după primul război mondial cu banii (aurul) românilor, din care aceştia nu vor primi înapoi nici măcar o para, deoarece la 2 octombrie 2012, Adunarea Parlamentară a Uniunii Europene a hotărât: România nu va primi înapoi tezaurul de la ruşi! Păi cum să-l primească de la ruşi când acesta a fost păpat de nemţi?! Unde mai punem miliardele cu care, conform contractelor încheiate şi livrărilor efectuate, nemţii le-au rămas datori românilor după al doilea război mondial…

(Sighetu Marmaţiei, 27 feb. 2016)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Basarabia – destin sub crucea infernului

Posted by Stefan Strajer On March - 10 - 2016

Basarabia – destin sub crucea infernului

 

Autor: Galina Martea

 

Renăscută pentru un alt destin – 27 august 1991. Proclamându-şi independenţa, R.Moldova devine un stat independent , autonom, plin de speranţe pentru un viitor luminos de a-şi reconstrui şi redobândi valorile identitare naţionale. Poporul, cu deplină încredere în independenţa proclamată, este convins că în sfârşit va triumfa dreptatea mult dorită şi se vor întemeia acele principii care vor contribui la formarea unui stat modern, liber, bazat pe valori autentice şi drepturi naţionale. Sentimente de siguranţă într-o nouă schimbare şi de realizare a unor dorinţe mult aşteptate de zeci de decenii.

Cu încredere pentru un viitor şi într-o reuşită de salvare a neamului, poporul devine tot mai unit, într-o măsură oarecare, gândeşte şi acţionează tot mai solidar doar pentru a redobândi integral procesul de eliberare naţională, de restabilire a unităţii de limbă, cultură şi tradiţii specifice neamului românesc. În condiţii de dificultate, după un sistem totalitar de decenii, poporul regăseşte forţa necesară şi încetul cu încetul purcede de a forma acea temelie a societăţii care constituie, s-ar crede, integritate. O mare parte a societăţii tinde spre o reîntregire a neamului românesc cu ţara mamă, iar o altă parte încearcă să stopeze aceste năzuinţe. Aspiraţiile poporului sunt diverse în dependenţă de originea omului.

Contrar acestora, situaţia economică şi socială a populaţiei devine tot mai instabilă şi nefastă, fiind grav afectată de trecerea bruscă de la o economie centralizată socialistă la un sistem de economie de piaţă liberă. Mediul social, o mare parte din populaţie cu aspiraţii pro-europene, continuă să se confrunte cu dificultăţi de diverse aspecte, având la bază încă trecutul cu o mentalitate sovietică. Acest component formează enorme piedici în derularea mai multor acţiuni şi aspecte, care nu permite, în primul rând, reîntregirea neamului românesc şi, totodată, nu oferă posibilităţi reale de a forma o societate nouă cu dorinţe şi viziuni moderne în dezvoltare. Procesele economice şi sociale se dezvoltă într-un ritm haotic, neavând la bază lecţia necesară pentru un sistem cu economie de piaţă adevărată, iar schimbările de rigoare nu produc impresia pozitivă în evoluţia ţării. În acest proces al schimbărilor intervin diverşi factori care afectează la direct locurile de muncă, cu reduceri substanţiale ai angajaţilor; instituţiile de stat, cu întreţinere bugetară, devin tot mai impotente în faţa schimbărilor, în aşa mod, o mare parte plasându-se în caterogia falimentului economic; veniturile pe cap de locuitor ale cetăţenilor coboară de la o zi la alta într-un mod extrem de galopant, neavând în subordine nici un fel de rezerve materiale şi financiare; fenomenul inflaţiei devine un proces normal al existenţei, constând în deprecierea permanentă a banilor aflați în circulație, ca urmare a reducerii volumului producţiei şi circulației mărfurilor care duce la scăderea puterii de cumpărare a banilor; ramurile producătoare ale economiei naţionale îşi pierd din capacitate şi intensitate, treptat devenind complet incapabile de a suprvieţui, iar cele neproducătoare pur şi simplu devin victime ale proceselor economice în schimbare. Toate aceste modificări se răsfrâng negativ asupra cetăţeanului din societate, iar societatea este victima proceselor evolutive în transformare. Astfel, i-a naştere un nou proces social şi anume: procesul de migraţiune a populaţiei în afara ţării. Respectiv, procesul migraţiunii, cu laturi atât pozitive cât şi negative, se răsfrânge destul de negativ în relaţiile conjugale, iar familia încetează de a mai exista sub forma tradiţională. Aici, femeia-mamă este acea persoană care abandonează familia şi ţara, astfel muncind şi dobândind peste hotare mijloacele financiare băneşti necesare pentru a salva supravieţuirea familiei rămasă acasă, în ţară. Astfel, procesele afective dintre părinţi şi copii devin destul de dramatice, iar societatea îşi pierde din conţinutul valoric al normelor de existenţă decentă şi civilizată. În consecinţă, omul societăţii devine tot mai disperat faţă de noile schimbări sociale. Lupta pentru supravieţuire personală devine tot mai prioritară, iar aspiraţiile pentru promovarea valorilor naţionale, cu caracter complex, devin tot mai neînsemnate pentru omul societăţii. În modul acesta, haosul, confuzia, dezordinea socială şi incapacitatea clasei de guvernare de a administra o societate, în condiţiile economiei de piaţă liberă, monopolizează întreg sistemul de dezvoltare a ţării.

Basarabia

Prin urmare, pe parcursul a mai mult de două decenii clasa de guvernare, nefiind capabilă de a proteja omul şi societatea în existenţă şi de a menţine un nivel corespunzător de dezvoltare umană, nu numai că a spulberat din cetăţeni orice speranţă pentru un viitor şi un trai luminos, dar a trădat în modul cel mai obraznic idealurile naţionale şi a subjugat poporul la cel mai josnic nivel de evoluare. În consecinţă, clasa dominantă a reuşit să distrugă o ţară, care nu mai reprezintă nici un interes pentru nimeni în plan mondial, în mod special, pentru lumea civilizată modernă, iar poporul este acea victimă care suferă şi suportă consecinţele greşelilor comise de conducătorii acestui stat. Poporul basarabean pentru puterea din stat nu este nimic altceva, decât un obiect exploatat şi lipsit de orice mijloace de existență. Astfel, omul societăţii, neavând mijloace băneşti necesare pentru existenţa cotidiană, este obligat, în mod condiţionat şi necondiţionat, să-şi părăsească ţara prin toate mijloacele posibile şi imposibile. Omul, în special cel apt de muncă şi tineretul studios, mai devreme sau mai târziu, reuşeşte prin diverse metode să părăsească ţara, atfel devenind complice al procesului de migraţiune, iar acei ce nu au asemenea posibilităţi continuă să-şi trăiască existenţa în condiţii de sărăcie exagerată. R.Moldova, actualmente, este un stat cu o situaţie demografică tragică/catastrofală. Majoritatea populaţiei tinde să plece din ţară, deoarece situaţia economică şi socială a degradat la limită, fiind un faliment total în orice sector, iar societatea este administrată prin cele mai corupte şi inumane metode ale existenţei social-umane. Satele, în principiu, au rămas pustii, iar ţara se menţine doar pe orasul Chişinău, capitala ţării, şi centrele raionale, cu o populaţie moderată. Mijloacele financiare pentru întreţinerea şi deservirea necesităţilor sociale s-au epuizat (în mare parte fiind monopolizate de clasa politică şi de guvernare), iar bugetul statului nu mai este capabil să-şi onoreze aceste obligaţiuni din incapacitate de competenţă şi putere financiară. În acelaşi timp, ajutoarele şi împrumuturile financiare sunt blocate de creditorii străini şi structurile internaţionale, deoarece reformele din cadrul ţării nu funcţionează pe principii democratice şi umane. Deci, realitatea adevărului din cadrul ţării este mai dură decât însuşi existenţa. Şansa poporului de a supravieţui ca naţiune integră rămâne şi este o dilemă, iar existenţa unui stat real este pusă pe cântarul întrebărilor fără de răspunsuri. Dar, cu toate acestea, poporul continuă să mai creadă în iluzii şi promisiuni false din partea clasei de guvernare, care sunt doar nişte aparenţe neconfirmate cu realitatea. În aşa mod, se produce masacrarea poporului în totalitate care nu se poate apăra de curenţii negativi/defavorabili ai clasei dominante, astfel cetăţeanului fiindu-i blocat accesul către sursa principală de cunoaştere a adevărului cu realitatea care îi determină. Prin sărăcia şi anarhia instaurată în ţară, poporul basarabean este supus unui proces de exterminare, ca naţiune, şi imposibilitate de a se dezvolta normal, ca factor al evoluţiei şi civilizaţiei umane.  Nivelul actual de dezvoltare prin care se regăsește viata socială, materială și spirituală a omului şi a societăţii nu este altceva decât un proces al supravieţuirii prin intermediul acţiunilor ilegale realizate de clasa dominantă, care, nemijlocit, constrânge cetăţeanul să gândească şi să acţioneze după placul acestora. Un asemenea proces ar putea fi considerat ca un factor al intimidărilor şi încălcare gravă a dreptului uman în dezvoltare si convieţuire socială. Deci, filozofia de existenţă a omului în societatea basarabeană reflectă o realitate destul de crudă care este contradictorie lumii civilizate. Administrarea societăţii basarabene se bazează pe un model al primitivismului, cu caracter necivilizat şi inuman, astfel plasându-se pe treapta cea mai de jos a dezvoltării sociale. În acest caz ne întrebăm: unde a greşit şi care este vina poporului de îşi duce în spate un asemenea destin, care, în mod fatal, este subjugat la sărăcie, mizerie, nedreptate, inechitate? Oare o asemenea soartă ar putea fi corelată cu firea omului care nu ştie să-şi onoreze drepturile de cetăţean într-o societate? Sau, vinovăţia în toate acestea este că omul de pe această bucată de pământ se află la intersecţia dintre bine şi rău, dintre lumină şi nelumină, dintre păcat şi antipăcat?

Aşadar, Basarabia, cu o clasă dominantă estrem de neomănoasă şi necinstită care nu-şi îndeplinește îndatoririle morale și sociale faţă de popor şi societate, este ţara unde infernul a dominat omul, pământul, cuprinsul şi tot ceea ce se numeşte existenţă umană şi socială. Cetăţeanul acestei ţări este fiinţa care ar putea doar visa la o viaţă frumoasă şi decentă, însă existenţa reală nu-i oferă această posibilitate, deoarece clasa dominantă pe parcursul a douăzeci şi cinci ani a trădat şi violat toate interesele şi necesităţile poporului; a distrus procesul obţinerii de eliberare naţională, iniţiat şi multdorit din anii 1991; a provocat şi subjugat poporul la cele mai umilitoare procese de existenţă ce nu sunt compatibile cu valorile reale umane (valori individuale, sociale, naţionale).

G.Martea.foto 45

(Galina MARTEA, dr., savant, scriitoare, poetă)

Curat murdar

Posted by Stefan Strajer On February - 11 - 2016

Curat murdar

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, SUA)

 

Deși dictatorul a fost trimis de un sfert de secol pe lumea cealaltă, în România încă se practică tabuizarea. Sunt încă o sumedenie de lucruri despre care oamenii se feresc să vorbească, deși le stă pe limbă s-o spună pe cea dreaptă. Imi amintesc de pildă de ceea ce s-a numit furtună într-un pahar cu apă astă vară când cu temerea fără motiv a domnului Patapievici că ar putea fi „împușcat” de prozatorul academician Nicolae Breban. Am retrăit penibilul acelui pseudoconflict citind recent pamfletul prietenului Corneliu Florea despre caragialescul moment, zic caragialesc dacă îl privim din perspectiva d-lui Patapievici. La o emisiune de astă vară (3 iunie 2015), de la Realitatea TV, unde Rareș Bogdan îi oferea d-lui Patapievici ocazia de a vorbi despre suferința cauzată de mânia lui Nicolae Breban, l-am auzit pe cel speriat vorbind de pogromuri. La această exagerare m-am referit, amintindu-l pe Caragiale. Propoziția prozatorului „în Polonia l-ar fi împușcat” nu exprimă altceva decât îndreptățita revoltă față de lăturile aruncate de dl. Patapievici peste tot, peste istoria, ființa neamului românesc, cultura lui, simbolizată prin Eminescu, geniul național luat și el în pleasnă. Cum altfel?!

Dar să cităm din nou doar câteva din injuriile la adresa românilor, a istoriei și culturii lor proferate în 1996 în cartea Politice publicată la editura lui Gabriel Liiceanu, Humanitas.

„Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării”, „Un popor cu substanța tarată. Oriunde te uiți, vezi fețe patibulare… guri vulgare, trăsături rudimentare”, „Românii nu pot alcătui un popor fiindcă valorează cât o turmă”, „Eminescu joacă rolul cadavrului din debara”

Ar putea fi adăugate și alte mizerii care i-au scăpat din condei insurgentului eseist. Să ne întoarcem la emisiunea estivală cu excelentul jurnalist Rareș Bogdan, dar care de data aceasta a spus adevărul doar pe jumătate. A uitat tocmai esențialul: să menționeze cauza reacției dure a lui Nicolae Breban. Am așteptat pe bună dreptate să ascultăm din nou celebrele citate pentru care Horia Roman Patapievici trebuia trimis în instanță. Da, exact așa. Dacă cineva ar fi îndrăznit în Israel să mânjească astfel istoria unei nații, ar fi suportat consecințele ca să înțeleagă că est modus in rebus. Dar spre regretul nostru „La noi se iartă pe toată linia, la noi se uită. Sărmanii de noi – cu pedepse aşa de uşoare cum să putem ţine rânduială în casă? (….) Doar cu toţii ştim că infamiile pentru care în alte părţi se smintesc oamenii în bătăi, la noi se suportă cu atâta uşurinţă”. Sunt cuvintele lui Octavian Goga nu ale lui Nicolae Breban. Dl. Patapievici a trecut cu mare superficialitate peste delictul său, explicându-l, cu ani în urmă, prin accesele rebele ale tinereții și prin reacția nestăpânită de revoltă împotriva tratamentului la pârnaie în cele 36 de ore de detenție, după participarea la mascarada cu aparențe revoluționare, regizată în decembrie 1989, când în mod tragic au fost sacrificați naivii, care nu aveau de unde să știe ce se pregătea poporului român de agenții din afară și de dușmanii dinăuntru. Dar poate Patapievici, Tismăneanu, Dinescu, Caramitru, și alții care vor mai fi îmbrăcat pulovere muncitorești (Dinescu, Caramitru), defilând călare pe tanc în compania lui Ilici Iliescu și Petre Roman, cam știau ce li se pregătea românilor. Că dacă lucrurile ar fi limpezi am fi avut demult pe masă o cercetare istorică viguroasă despre bălmăjirea românilor atunci și acum.

Partea dureroasă a neobrăzatei radiografii a unui neam întreg, la care s-a pretat dl. Patapievici este veninul care răzbate de dincolo de cuvinte. Mârlănia unui ins se poate digera mai ușor, dar ura lui – nu. Dl. Patapievici va spune poate că a fost o reacție de moment care i-a întunecat mintea. Atunci trebuia s-o păstreze în jurnalul intim, dar faptul că a dorit s-o facă publică este un gest grav pe care oricâte declarații ulterioare de așa-zis fierbinte patriotism nu-l poate reabilita. Să stăruim puțin asupra frustrării resimțite de tânărul Patapievici din cauza arestului de 36 de ore. Îmi vin în minte toți martirii închisorilor comuniste, partizanii din munții României secerați de gloanțele regimului instaurat de baionetele armatei roșii, pe care Dionisie Patapievici, tatăl lui Horia a primit-o cu stegulețe și urale la Cernăuți, după cum cu temei notează Corneliu Florea în eseul său Un pușcaș numit Breban. În continuare, traiectoria tatălui Dionisie ne arată clar dincotro vine el: „Când un an mai târziu armata română a eliberat Cernăuțiul … Dionisie Patapievici a trecut în Polonia ocupată de ruși și de acolo la Viena direct în partidul comunist austriac. A așteptat cu încredre și a lucrat informativ pentru armata roșie, la a cărei sosire a fost răsplătit pentru serviciile făcute”. (Corneliu Florea, idem, ibidem). Deci, în privința suferințelor cauzate de detenția de o zi a tânărului Patapievici, a se slăbi.

Nu știm cum se face, dar o parte dintre odraslele nomenclaturiștilor, odrasle care au dus-o excelent pe când noi mâncam pe cartele, au ajuns acum, după răsturnarea comunismului în funcțiile cheie pe la CNSAS, Institutul Cultural Român, prim-miniștri (Petre Roman), la Institutul Wiesel etc. adică peste tot unde se împarte într-un fel sau altul dreptatea pentru poporul român. Cum să înțeleagă aceste odrasle tragedia acestui popor când ele au fost ultraprivilegiate pentru că babacii lor au adus comunismul în România, punând umărul la tocarea prin închisori a elitelor întelectuale, a țăranilor harnici, a caracterelor din nația noastră. Și acum ne vine Patapievici să ne spună cine suntem: niște tarați, niște fecale, niște nemernici. „Curat murdar” ar zice omul simplu. Dar ce-ar zice cei ce și-au dat duhul la Canal, Jilava, Gherla, Aiud, ce-ar zice Mareșalul Antonescu cel care a murit demn pentru neam, împușcat de comuniști, ce-ar zice să vadă că noi urmașii suntem împroșcați cu noroi în așa hal și tăcem de teamă să nu supărăm pe puternicii zilei?

Veți spune că faptul s-a produs în 1996. Da, dar nu s-a rezolvat încă. Dl. Patapievici nu și-a cerut scuze publice, că de urmărirea în instanță nici nu a putut fi vorba. Și nu s-a rezolvat pentru că cei jigniți nu au curajul să-l confrunte pe dl. Patapievici când au ocazia s-o facă. Mă întreb de ce Rareș Bogdan, atunci când l-a intervievat, a adus în discuție exprimarea inofensivă a lui Nicolae Breban și nu și grosolanele atacuri ale celui care se plângea public. Ascultătorii n-au putut înțelege de ce s-a supărat Nicolae Breban. În vidul de informație favorabil lui Patapievici, în opinia publică s-a insertat afirmația calomnioasă a doctorului Theodor Paleologu despre Breban, privind senilitatea și psihopatia acestuia. Așa este adevărul sugrumat în România. Și în parte noi suntem de vină. Dl. Patapievici a ținut numaidecât să facă publică expresia mâniei lui Breban, a încercat să se victimizeze, dar a uitat să se căiască tot public pentru incalificabilele lui panseuri, care pasă-mi-te vroiau să stimuleze inteligențele rafinate din România ca să putem intra în Europa globalizată. O mențiune specială pentru scurta intervenție în aceeași zi a criticului Costi Rogozeanu, care a încercat să tempereze spaima de pogromuri a lui Patapievici.

Prin întreaga sa activitate, zice dl. Patapievici, intenționează să ne scoată din inerție pe noi românii care încă mai ținem la demodatul Eminescu. Dacă ar spune englezilor sau francezilor că trebuie să se debaraseze de valorile lor consacrate dl. Patapievici ar fi expulzat. Extravaganța reacțiilor avangardiste care, în general, aparțin evreilor, nu pot înlocui ceea ce este fundamental într-o cultură.

Printre cozile de topor care au excelat prin trădarea românilor se numără desigur fostul președinte Traian Băsescu despre care Adriana Săftoiu afirmă că a guvernat după propriile capricii. Și unul dintre aceste capricii a fost și să-l dea afară de la Institutul Cultural Român pe un prozator de valoare ca Augustin Buzura și să-l numească pe Horia Roman Patapievici, după ce acesta ne înjurase în gura mare. Era pus să difuzeze cultura română peste hotare un ins care ne disprețuia visceral. Și asta tot „curat murdar” se numește.

Noi tot necunoscuți am rămas în străinătate cu tot apostolatul lui Patapievici la ICR. Dinu Flămând de curând s-a referit la situația dezastruoasă a difuzării culturii românești peste hotare. Abia acum apare la Paris o carte documentată despre istoria Transilvaniei.

În emisiunea din 3 februarie a.c. la Realitatea TV l-am ascultat cu mare interes pe Rabinul Eli Kaufmann, un om al adevărului, un om de bun simț. Printre altele spunea la un moment dat că uneori românii sunt prea toleranți. Prea toleranți însemnează că nu știm să punem lucrurile la punct când contextul o cere, ocolim adevărul ca să nu supărăm, când ar trebui să tăiem în carne vie. Și așa nu ne putem ține rânduială în casă.

(Delray Beach, Florida, 4 februarie 2016)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors