Archive for the ‘Analize-Controverse’ Category

Fața ascunsă a amiralului Horthy

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2017

Fața ascunsă a amiralului Horthy

(perioada până-n 1921)

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware, SUA)

 

N-am crezut că mă voi ocupa vreodată de Horthy. Documentându-mă însă pentru un drept la replică privind atribuirea lui Horthy a unor merite imaginare în răsturnarea regimului bolșevic instaurat de Bela Kun în Ungaria, constatând că o parte din activitatea sa este ascunsă publicului, am considerat că merită să vedem cine a fost cu adevărat acest personaj. Pe internet activitatea lui Horthy este prezentată în special începând cu anul 1920 când a ajuns regent al Ungariei.

O lucrare apărută însă în anul 1922, Eminent Europeans. Studies in Continental Reality de Eugene S. Bagger, editura G.P. Putnam’s Sons, New York și Londra, prezintă tocmai activitatea lui Horthy până în anul 1920.

Nicholas Horthy de Nagybanya s-a născut în anul 1867 în localitatea Kenderes din ținutul Szolnok. A absolvit Academia Navală Cezaro-crăiască de la Pola și Viena. A avansat repede în carieră ajungând în poziția de aghiotant naval al Împăratului Franz Joseph. În timpul primului război mondial căpitanul Horthy a comandat crucișătorul Novara. În luptele de la Otranto a fost rănit.

Este interesant cum a ajuns să fie promovat amiral. La 1 decembrie 1918 marinarii, majoritatea de naționalitate iugoslavă, de pe distrugătoarele și crucișătoarele ușoare aflate în portul Cattaro s-au revoltat, au dezarmat ofițerii și au arborat steagurile roșii pe catarge. Cei din garnizoana portului au cerut ajutor prin radio. În Strâmtoarea Otranto se găsea o flotă de submarine germane. O formație de submarine a fost trimisă repede să negocieze cu marinarii revoltați. Submarinele au intrat în port. Au fost trase câteva focuri și marinarii revoltați s-au predat necondiționat. Când totul se terminase a apărut și Horthy cu crucișătorul său imperial. El preia de la germani marinarii arestați, înființează o curte marțială care-i judecă și patru din ei sunt executați. Loby-ul maghiar de la Viena îl prezintă pe Horthy ca Eroul de la Cattaro, așa că împăratul îl promovează ca viceamiral și-l numește comandant șef al flotei austro-ungare. Dar războiul este pierdut de imperiul austro-ungar și nu după mult timp amiralul Horthy este obligat să predea flota iugoslavilor, conform deciziei Aliaților.

005_nagykep

Foto. Horthy

Rămas fără flotă, dar în uniforma de amiral, Horthy se retrage la proprietatea sa din ținutul Szolnok, neimplicându-se (mai degrabă n-a fost solicitat) în eforturile elitei maghiare de refacere a statului în urma colapsului imperiului austro-ungar din ocombrie 1918. Pentru varianta că n-a fost solicitat pledează răzbunarea lui față de contele Karolyi (președinte al Republici Ungaria în perioada noiembrie 1918 – 21 martie 1919) căruia i-a confiscat averea când a ajuns regent și l-a obligat să trăiască în exil.

În perioada regimului bolșevic (21 martie 1919 – 3 august 1919) din Republica Sovietică Ungară, Horthy s-a adăpostit la Szeged unde se afla o garnizoană franceză. Aici, profitând și de faptul că orașul era în afara zonei controlate de bolșevici (el fusese propus să fie cedat iugoslavilor) cei câteva sute de foști ofițeri din armata austro-ungară formează un guvern contrarevoluționar. Guvernul nu avea nicio putere reală, nu avea nici un program, nici un plan de luptă împotriva guvernului comunist de la Budapesta. Avea însă o mică armată formată din voluntari, toți foști ofițeri proveniți din gărzile albe din Rusia. Comandantul acestei armate era amiralul Horthy.

După răsturnarea regimului bolșevic de către armata română, Horthy se stabilește în stațiunea Siofok de pe malul lacului Balaton. Înainte de a părăsi Szegedul Horty le dă șefilor de detașamente mandate în alb să „pronunțe și să execute sentințele celor vinovați” (pag. 273). Începe teroarea albă. Sub pretextul căutării și pedepsirii comuniștilor detașamentele lui Horthy au început să percheziționeze și să jefuiască satele din zonă. Evreii bogați au fost cei care au suferit mai mult fiind nu numai jefuiți ci și uciși. Unul dintre cei mai cruzi șefi de detașament a fost contele Salm, ale cărui fapte au fost aduse la cunoștința reprezentanței Aliaților de la Budapesta, care au ordonat arestarea și anchetarea acestuia. Horthy mimează căutarea lui Salm și după câteva zile raportează Aliaților că acesta a dispărut. În realitate Salm se afla la cartierul general a lui Horthy cu care cina și bea noapte de noapte.

În ziua următoare plecării trupelor române din Budapesta, adică în 19 noiembrie 1919, amiralul Horthy intră în oraș în fruntea trupei sale întitulată Armata Națională (albă) cu aerele unui cuceritor. Oficialitățile maghiare prezintă plecarea românilor ca pe o mare victorie a ungurilor, deși retragerea s-a făcut ca urmare a cererii Aliaților. Iată și o declarație lui Horthy cu o zi înainte de a intra în oraș: „I come as the lieutenant of my lawful ruler and sovereign, King Charles” (pag.278). (Eu vin ca locotenent al conducătorului meu legal și suveran, regele Carol). Declarația avea dublu scop: să-i liniștească pe regaliști și mai ales să-și asigure cazarea la Castelul Budapesta. Pentru că unde putea să-l aștepte un fost aghiotant imperial și regal pe regele său (că imperiul nu mai exista și nici poziția de împărat) decât acolo unde acesta trăgea când ajungea în regatul său, adică la Castelul Budapesta. Ca șef al armatei el nu avea ce căuta la Castel.

Că și-a ales bine reședința se va confirma cu prilejul vizitei a Înaltului Comisar Aliat Sir George Clerk, sosit la Budapesta cu misiunea de a face pace între diversele fracțiuni politice maghiare. El a fost cucerit de Horthy cu bunele sale maniere, mesele copioase stropite cu vinuri de bună calitate și atmosfera plăcută de la Castel. Sir George obține asigurarea că două locuri în guvern vor fi pentru social-democrați și promisiunea lui Horthy că alegerile pentru Adunarea Națională vor fi libere și imparțiale. Câțiva liberali au cerut garanții. Sir George a declarat că nu vede necesitatea unor garanții deoarece „Horthy is a gentleman” (pag. 279).

După plecarea lui Sir George Clerk alegerile „libere și imparțiale” s-au făcut sub presiunea detașamentelor înarmate cu mitraliere, iar 40.000 de opozanți inclusiv un număr mare de candidați au fost băgați în închisori. Doi directori ai unor publicații de opoziție au fost uciși.

Adunarea Națională a fost convocată și l-a ales ca regent pe amiralul Horthy la 1 martie 1920. Asta după ce ofițerii detașamentului Ostenburg cu pistoalele în mână au invadat parterul și galeriile cu puțin timp înainte de votare. Așa că alegerea lui Horthy s-a făcut în unanimitate.

Horthy i-a liniștit cu ipocrizie pe regaliști declarând cu emfază: „Voi ceda puterea supremă regelui legal de îndată ce circumstanțele externe permit” (pag. 279). Prilejul a fost Paștele din 1921 când regele Carol a intrat în Ungaria. Cu patru zile înainte Horthy declara într-un interviu acordat publicației Petit Parisien: „Ungaria este un regat. În absența regelui eu sunt regent. Împăratul Carol este singurul nostru rege legal” (pag. 280). Când regele Carol a ajuns la Castelul regal Horthy i-a cerut să părăsească țara. La fel s-a întâmplat și peste șase luni când regele Carol a încercat din nou să revină pe tron. Horthy a pozat ca salvatorul Ungariei în fața Hapsburgilor, desi el și-a salvat doar propria sa poziție de regent.

În primăvara anului 1920 o delegație a laburiștilor din Anglia condusă de colonelul J.K. Wedgwood a sosit în Ungaria cu misiunea de a investiga plângerile referitoare la perioada terorii albe. Raportul lor, bine documentat prezenta numeroase orori ale detașamentelor albe ale lui Horthy. Doi ofițeri, căpitanul Pronay și locotonentul Hejjas au fost găsiți vinovați de atrocități greu de descris. Colonelul Wedgwood îl întreabă pe Înaltul Comisar Britanic ce știe despre acești doi ofițeri. Acesta îi răspunde că a fost informat de guvernul maghiar că ofițerii respectivi au fost demobilizați. Colonelul Wedgwood verifică la Ministerul de Război și-i găsește pe listele de salarii. Cerând explicații regentului Horthy acesta declară: „Ei sunt cei mai buni ofițeri pe care-i am” (pag.281).

Acesta era Horthy, un exponent al aristocrației maghiare „squirearchy, retrograde, narrow and cruel” (funciară, retrogradă, limitată și crudă) (pag. 265). Caracterizare pusă de Eugene S. Bagger în gura unui un nobil austriac.

Merită să vedem cum își încheie Eugene S. Bagger capitolul despre Horthy: „The German submarines quelled the Cattaro mutiny and Horthy was named Admiral. The Roumanians destroyed Bela Kun, and Horthy entered Budapest in triumph. The Litle Entente eliminated Charles, and Horthy was hailed as the bane of the Hapsburgs. He wears his cap like Lord (Friedrich von Gentz said that Asia began at the gates of Vienna. He was right a hundred years ago. He is much more right today. In 1914 Budapest was twenty hours from London. In 1921 Budapest was twenty minutes from Bokhara. The Maghyar people today is groaning under the yoke of Uzbeg chieftains who created themselves a ruler in their own image. That ruler is Nicholas Horthy, Turanian Khan who speaks with German accent, Count Salim`friend and protector, Calvinist who renounced his faith, Admiral who abandoned his ships, Regent who betrayed his King” („Submarinele germane înăbușă revolta din Cattaro și Horthy este numit amiral. Românii îl dau jos pe Bela Kun și Horthy intră triumfal în Budapesta. Mica Antantă îl detronează pe Carol și Horthy a fost aclamat că i-a salvat de hasburgi. El poartă gulerul de blană ca Lord Beatty, este manierat la masă și sir George Clerk l-a numit gentlemen. Ce vreți mai mult în Ungaria? Friedrich von Gentz a spus că Asia începe la porțile Vienei. Aceasta era spusă acum 100 de ani. Astăzi are mult mai multă dreptate. În 1914 Budapesta era la 20 de ore de Londra. În 1921 Budapesta era la 20 de minute de Buhara. Poporul maghiar astăzi geme sub jugul căpeteniilor uzbece care și-au creat un conducător după propria lor imagine. Conducătorul este Mikloș Horthy, turanian han care vorbește maghiara cu accent german, prietenul și protectorul contelui Salem, calvinistul care renunță la credința sa, amiralul care și-a abandonat flota, regentul care și-a trădat regele”) (pag. 283).

Această caracterizare a fost confirmată în 1940 de crimele, masacrele și atrocitățile făcute de maghiari la Ip, Trăsnea și alte locuri, împotriva românilor de maghiarii conduși de regentul Horthy. Din păcate spiritul lui Horthy s-a perpetuat până în decembrie 1989 și martie 1990 când maghiarii instigați de conducătorii lor au săvârșit din nou atrocități împotriva românilor. Serviciile noastre secrete trebuie să fie vigilente și să destrame orice organizație paramilitară maghiară. Boicotul lansat de diplomația maghiară cu prilejul Zilei Naționale a României din 2016, trebuie să primească un răspuns identic în 15 martie. Așa este cinstit și cavalerește să răspunzi cu aceeași armă. Dacă diplomația noastră nu o va face înseamnă că suntem conduși de indivizi fără șira spinării. UDMR-ul a dovedit lipsă de patriotism (în fond România este și patria lor care-i hrănește, mai ales pe cei care sug de la buget), așa că sper ca nici la manifestările din țară, oficialitățile să nu-i onoreze cu prezența.

Foto.Ioan-Ispas

Foto. Ioan Ispas

„Nenorocirea” online şi vocală a românului

Posted by Stefan Strajer On January - 14 - 2017

„Nenorocirea” online şi vocală a românului

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, SUA)

 

Mă irită, mă enervează şi mă oboseşte din ce în ce mai mult constatarea că, invariabil, internetul e tot mai aglomerat, în aceste zile, cu postări ce exprimă vizibile văicăreli ce sugerează neîndoielnic sentimente de revoltă şi scandal, de genul: „Ca la noi, la nimenea”, „Avem o ţară de rahat”, „La noi sunt cei mai corupţi politicieni”, „Suntem cei mai nenorociţi. Te doare mintea” etc. Nu contest că aserţiunile invocate n-ar fi, în mare măsură, adevărate, dar repetarea lor agasantă conduce, cu siguranţă, la plictis şi indignare.

În ce priveşte românul vocal din tramvaie, autobuze şi trenuri de metrou aglomerate, el îşi justifică lamentarea, cred eu, prin aceea că ori vine de la serviciu, ori nu mai are serviciu, ori e la pensie, în toate cele trei ipoteze fiind supărat pe viaţă.

Consider că este foarte incitant şi, totodată, interesant să încerci să înţelegi mecanismul care declanşează acest fenomen accentuat al văitatului românului. Fără îndoială, nu este nevoie să faci studii sociologice pentru a constata că românul parcurge una dintre cele mai grave forme de criză, criza de încredere în stat, în instituţii şi chiar în el îsuşi. Relativ la psihologia actuală a românului, recent, s-a concluzionat că încrederea scăzută şi stilul cognitiv caracterizat de exagerarea pozitivului şi negativului duc la reale dificultăţi de cooperare, frizând chiar resemnarea.

Ingenioase cercetări efectuate de curând relevă o situaţie destul de ciudată, anume că, aproape fiecare individ din România se consideră o persoană aparte „blestemată” să trăiască printre nevrednici şi infami. Desigur, tendinţa de a te considera ceva mai bun decât majoritatea celorlalţi este de natură pur umană şi nicidecum o invenţie românească, dar, se pare că, în ultimul timp, românul o cam exagerează. O altă statistică denotă că tipul „veşnic nemulţumit” („a fost rău”, „este rău”, „va fi rău”) reprezintă cel mai mare procentaj din Europa, împrejurare îngrijorătoare, dar uşor explicabilă: pe de o parte, datorită deziluziilor înregistrate în ultimii peste 25 de ani, iar pe de altă parte, prin aportul media, care parcă triumfă când poate semnala şi comenta, „informat şi argumentat”, că suntem „cei mai leneşi” (afirmaţie total eronată, având în vedere că, luând în considerare orele de lucru, românii se situează pe unul din primele locuri din Europa) sau că românii sunt „cei mai corupţi din lume” (ceea ce nu este adevărat).

blog_pessimism2

Revenind la indivizii copleşiţi de refrenul „nenorocirea românului e cea mai cea”, eu consider că ei sunt permanent indignaţi pentru că astfel cred ei că trebuie să fie, mereu indignaţi, ăsta e felul lor propriu de a se simţi vii, determinare proprie ce vine din originalul lor mecanism interior. După părerea mea, refrenul lor obsesiv menţionat îl aruncă automat ca să le mai treacă timpul, să li se mai ducă nervii şi, nu în ultimul rând, să pară mai isteţi în ochii lor și în ochii altora. Toţi aceşti adevăraţi nihilişti sunt convinşi că poziţia lor dă bine, e la modă, conferindu-le aerul superior al unui geniu conştient de şubrezenia condiţiei istorico-umane în care trăieşte. O altă explicaţie pentru acest soi de indivizi ar fi că le place să se dea importanţi. De asemenea, cred că pentru ei este reconfortant a te complace la gândul că „în România funcţionează astăzi cel mai nenorocit sistem”. Clamând întruna refrenul „nenorocirea noastră” şi socotindu-l în mintea lor ca pe un veritabil refugiu, respectivii indivizi probează, fără putere de tăgadă, o formă supărătoare de îngâmfare şi un adevărat cabotinism, asemănător acelor care aberează continuu online despre vizite extraterestre, energii astrale sau daci atotştiutori.

În altă ordine de idei, nu pot spune că în România nu e rău, dar important este să conştientizăm cât e de rău în România acestor ani. Cercetând şi analizând cifrele şi clasamentele pe Wikipedia, am ajuns la concuzia că peste 80% din oamenii acestei planete trăiesc în acest moment mai rău decât teribiliştii postaci de pe Facebook la care mă refer, din toate punctele de vedere: asistenţă medicală, drepturile omului, libertăţi, democraţie, nivel de trai. Susţinerea că „afară e mai bine”, trebuie reconsiderată prin reactualizarea acestui „afară” prin stabilirea mediei indicatorilor sociali între Norvegia (ţara cu cel mai înalt standard de viaţă de pe planetă) şi Republica Moldova (statul cu cel mai scăzut nivel de trai din Europa), medie care se situează mult sub România, românii fiind mult peste medie.

În fine, nu pot fi de acord cu cei care recurg la postura de a se alinta cu gânduri potrivit cărora politicienii români sunt cei mai corupţi, ticăloşia românilor este cea mai gravă, prostia românească e cea mai mare, alintare ineficientă şi alarmantă. Cred că principalul lor motiv de a amplifica peste măsură elefantul cu care se luptă şi care se dovedeşte a fi doar un amărât de şoricel este acela de a-şi da ochii peste cap, copleşiţi de realităţile şi viaţa pe care ei le înţeleg într-un mod superior. În ce mă priveşte, mă alătur celor care opinează că se impune o analiză lucidă şi cinstită a circumstanţelor actuale prin prisma drumului parcurs, adică să ne uităm de unde am pornit şi unde am ajuns. Vom consata un un lucru surprinzător, anume că, am venit de departe şi am ajuns relativ departe, într-un timp scurt, dar numai în salturi, salturi pe care le-am făcut în perioadele când am întrerupt văicăreala, eliminând lehamitea existenţială şi frustrarea spirituală.

Dorin Nadrau

Foto: Dorin Nadrau

La „American Corner” din Tîrgu Mureș, o incitantă manifestare. Migrația ca temă de dezbatere

Autor: Nicolae Balint (Târgu Mureş)

 

Biblioteca „American Corner” din Tîrgu Mureș – secție a Bibliotecii Județene Mureș – a găzduit sâmbătă, 26 noiembrie a.c., începând cu ora 12,00, masa rotundă cu tema „Balcanii, din nou sub asediu? De la problema Kosovo la ruta migranților”, manifestare organizată de Universitatea „Petru Maior” (UPM) din Tîrgu Mureș în colaborare cu Biblioteca Județeană Mureș.

Moderată de dr. Mihaela Boloș, cadru didactic al UPM, dezbaterea i-a avut ca invitați pe Călin Neacșu, jurnalist al Agenției France Press (AFP), fost director al AFP Balcani (Belgrad) și dr. Miruna Troncotă, lector universitar la SNSPA București, specializată pe problemele Balcanilor și care derulează în prezent un proiect de cercetare pe zona Kosovo.

01

În ciuda faptului că ziua și ora prevăzute pentru această interesantă și incitantă manifestare nu au fost – în opinia mea – foarte inspirate, publicul prezent a participat activ la dezbaterile generate de tema aleasă, însă timpul repartizat de organizatori nu le-a permis participanților la dezbateri să-și clarifice toate întrebările pe care ar fi dorit să le pună.

 

***

Este cert faptul că Europa îmbătrânește. Încet, dar sigur. Cu excepția Franței care înregistrează un ușor, dar firav spor demografic, în celelalte țări ale UE natalitatea este scăzută fiind depășită de rata mortalității. În aceste condiții, când forța de muncă activă autohtonă scade constant, oare cât timp vor mai putea fi susținute vechile politici economico-sociale promovate în cadrul UE? Pot fi migranții o soluție pentru a asigura viitorul Europei? Impunerea unor cote obligatorii de migranți din afara Europei pentru statele membre ale UE este cu adevărat o dovadă de solidaritate europeană? Se vor putea integra migranții din afara Europei în cultura europeană și în cadrul legislativ care guvernează în prezent UE? Cât de doritori sunt aceștia să se integreze cu adevărat în țările spre care migrează cu preponderență, respectiv Germania, Franța, Suedia, Danemarca, Spania și Italia? Există oare un „preț” pe care am putea în viitor să-l plătim noi, europenii, acestor politici care încurajează migrația și care sunt promovate de la cel mai înalt nivel al UE? Până unde merge disponibilitatea și solidaritatea noastră în a accepta aceste politici? Sunt doar câteva dintre temerile – justificate dealtfel – pe care europenii le trăiesc în prezent, dar care se adaugă altora mai vechi sau mai noi, la fel de justificate. Politicile promovate de UE (și în mod deosebit de Germania) privind migrația celor din afara Europei înspre țări din UE sunt departe de a fi găsit soluțiile corespunzătoare. Ele trezesc suspiciuni, nemulțumiri și chiar revolte….  

 

Doi invitați cu o foarte bună expertiză asupra problemei în dezbatere

 

În debutul manifestării, dr. Mihaela Boloș a ținut să-i prezinte pe cei doi invitați, menționând: „Avem plăcerea și onoarea de a-i avea alături de noi pe doi invitați de marcă, am putea spune, cu un CV impresionant. Vorbim de domnul Călin Neacșu care este jurnalist al Agenției France Presse din 1990, un jurnalist corespondent de război cu o excelentă expertiză pe zona Balcanilor (…) și de la care vom putea afla foarte multe lucruri interesante (…) Este o persoană care cunoaște bine zona, care trăiește acolo și ne poate oferi o perspectivă jurnalistică, dar și una umană (….) Pe de altă parte, o avem pe Miruna Troncotă care este lector universitar dr. la SNSPA București, specializată pe zona Balcanilor, cu un proiect de cercetare chiar pe zona Kosovo. Vă urez bine ați venit și mi-aș dori ca această dezbatere să fie una deschisă, intimă, în care să se pună întrebări și să se ofere răspunsuri la problemele Balcanilor. (…) Vrem să vedem și să discutăm dacă Balcanii sunt din nou sub asediu…”

02

 

„Jocul” pe care-l face Erdogan

 

Referindu-se la recenta încercare de lovitură de stat din Turcia și reacția dură a premierului Erdogan față de opozanți, dar și la posibilele evoluții politice din această țară, evoluții politice care au mari implicați pentru securitatea și cooperarea în Europa, inclusiv asupra atitudinii adoptate de Erdogan în cazul migranților, jurnalistul AFP, Călin Neacșu a menționat: „La Bruxelles și în capitatelele occidentale atitudinea adoptată de Erdogan față de opozanții săi, a produs nemulțumire și a dus la amenințări la adresa Ankarei, inclusiv – ultima dintre ele – suspendarea procesului de negociere privind aderarea Turciei la UE, care oricum trenează de ani și ani de zile, ceea ce la l-a determinat pe Erdogan să amenințe că <<deschide din nou robinetul la conducta cu migranţi>> către Europa, care este o ameninţare cât se poate de reală. Am văzut în 2014 şi în 2015 cât de spectaculoase au fost imaginile – eu eram atunci pe teren, în Balcani – cu rutele urmate de migranţi, aceștia fiind anii în care peste un milion de migranți au intrat în Europa, desigur, nu doar pe ruta balcanică, dar aceștia erau cei mai <<spectaculoși>> – cu ghilimelele de rigoare – pentru că mergeau pe jos, unii cu biciclete cumpărate la graniţă….”

Nuanțând problema în discuție, Călin Neacșu a relevat aspectele care arată că atitudinea lui Erdogan față de migranți este condiționată de banii primiți de la UE, o rezolvare promovată asiduu de d-na cancelar Merkel. „Realitatea este gravă, uman vorbind, a spus Neacșu, dar şi din punct de vedere al securităţii în Europa pentru că am văzut ce grozăvii s-au întâmplat, cele mai multe dintre acestea fiind puse pe seama unora dintre aceşti migranți, și-mi aleg cuvintele – <<au fost puse pe seama acestor migranţi>> – pentru că în acest moment nu este încă limpede şi clar dovedit că cei care le-au comis au fost dintre migranții care au intrat cu valurile acestea în Europa sau alți islamiști radicalizați deja și care sunt prezenți de mai mult timp în unele țări europene. În 2016, am văzut că în urma acordului dintre UE și Turcia, prin care așa, diplomatic, UE se oferă să acode asistență Turciei în a găzdui migranții la ei, cu alte cuvinte în traducere liberă <<vă dăm bani ca să-i ţineţi la voi şi ca să nu-i mai lăsaţi să treacă în Europa>> – şi dacă nu mă înşel sunt vreo patru miliarde de euro pe an (….) Vreau să insist pe faptul că amenințarea lui Erdogan este una cât se poate de reală pentru că s-a văzut faptul că atâta timp cât a stat cu brațele încrucișate, pe ruta balcanică au venit peste 500.000 de migranți, dar în momentul în care și-a dat interesul de a nu-i mai lăsa să treacă s-a <<închis robinetul>>…”

03

*

În primul semestru al anului 2015 pe teritoriul României se aflau 107.716 cetățeni străini, dintre care 59.716 din state terțe (cei mai mulți din Republica Moldova, Turcia și China) și 48.000 din state membre ale UE, Spațiului Economic European și Confederația Elvețiană. În primul semestru al anului 2015 au fost înregistrate 744 de cereri de azil (în creștere cu 12% față de anul 2014), iar cele mai multe cereri au fost făcute de persoane provenite din zone de conflict, respectiv Siria, Afganistan și Irak. În cursul aceluiași an, 2015, un număr de 900 de persoane au fost expulzate de pe teritoriul statului român.

*

 

Între temeri și solidarizare față de migranți

 

Nevoia de solidaritate umană față de situația deosebit de dificilă în care se află cei plecați din zone de conflict cum ar fi Siria, Afganistan sau Irak, a fost evidențiată de dr. Miruna Troncotă.

„Pentru mulți locuitori din Balcani, a subliniat Miruna Troncotă, aceste valuri de migranți au creat o solidarizare absolut extraordinară pentru că au readus în memoria colectivă statutul de refugiat pe care unii dintre ei sau apropiați de-ai lor, l-au avut nu cu mult timp în urmă. Să nu uităm că cel mai recent val de refugiați a fost în urma războiului din fosta Yugoslavie și familii întregi au rămas în alte state și se reîntregesc și acum, după mai mulți ani (…) Drept urmare ei s-au implicat foarte mult în a-i ajuta pe migranți. Eu am niște prieteni în organizațiile neguvernamentale din Belgrad care spun <<eu nu am trecut prin război, nu am pe nimeni care să fi suferit din această cauză >>, dar îi înțeleg foarte bine pe cei care trec prin această dramă și vreau să-i ajut….”  

04

Foto: Imagine din tabăra pentru migranți amenajată în septembrie 2015, în satul Lunga, comuna Comloșul Mare din județul Timiș

*

Pe data de 16 septembrie 2015, Guvernul român – în acord cu Administrația Prezidențială – a aprobat STRATEGIA NAŢIONALĂ PRIVIND IMIGRAŢIA pentru perioada 2015-2018 și Planul de acțiune pe anul 2015. Contrar art. 3 din Constituția României, STRATEGIA NAŢIONALĂ PRIVIND IMIGRAŢIA face referire la relocarea de populație pe teritoriul României. Documentul a fost transmis și aprobat și de către CSAT. Tot în luna septembrie, în satul Lunga, comuna Comloșul Mare din judeţul Timiş, a fost amenajată prima tabără pentru migranți, iar la scurt timp a mai fost amenajată o alta la Moraviţa.

 

CONSTITUȚIA ROMÂNIEI, art. 3

(1) Teritoriul României este inalienabil.

(2) Frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional.

(4) Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine.

*

Politicile privind migrația promovate de d-na Merkel, criticate de germani…

 

În ultimul timp însă, pe fondul atentatelor comise în Franța și Belgia, a numeroaselor violențe și violuri comise în unele orașe germane de către arabi musulmani prezenți în acea țară, unii dintre ei veniți cu valurile de migranți, politica de încurajare a migrației promovată în mod deosebit de cancelarul german Angela Merkel a fost și este tot mai des criticată și contestată, atât de către unele state ale UE (Ungaria se distinge în acest sens), cât și de – mai nou – de proprii săi cetățeni.

Unul dintre aceștia – generalul de brigadă Reinhard Gunzel, fost comandant al forțelor speciale de interventie (KSK) ale Bundeswehr-ului, demis în 2003 și trecut în rezervă în urma unui scandal politic cu nuanțe antisemite – spunea recent într-o luare de poziție că aceste politici „periclitează ordinea socială” menționând totodată faptul că noilor veniți le lipsește „voința de integrare si germanizare”, iar miliardele de euro plătiți din bani publici într-un delir al „bunătății sociale”, se cheltuiesc inutil.

Totodată, prin discursul său, reputatul general german lăsa să se înțeleagă faptul că pe acest fond al nemulțumirilor din ce în ce mai evidente, dreapta germană a crescut cu 20 de procente, iar scindarea socială între tabăra pro-merkel și germanii care resping politica prin ordonanțe a cancelarului Merkel, conduc la ideea că societatea se află în pragul unui război civil.

05

Foto: Generalul de brigadă (în retragere) Reinhard Gunzel, fost comandant al forțelor speciale de interventie (KSK) ale Bundeswehr-ului

 

….și cum văd românii din Germania politica cancelarului Merkel

 

Lucian Hetco este român prin naștere, dar și cetățean german. Trăiește în Germania de foarte mulți ani și s-a integrat pe deplin în cerințele unui alt mod de viață, a unei alte culturi și a unei alte filosofii de a fi care, oricum, nu-i erau necunoscute. Director al publicației AGERO din Stuttgart, domnia sa promovează permanent cunoașterea României din toate punctele de vedere, atât în rândurile diasporei române, cât și a germanilor contribuind astfel la apropierea reciprocă a celor două națiuni europene. Consideră că e modesta sa datorie de a contribui la promovarea unor valori europene comune și în care crede cu multă convingere.

Având în vedere buna cunoaștere a realităților germane, l-am rugat să-mi răspundă pe scurt la câteva întrebări referitoare la migranți, știut fiind faptul că Germania este una dintre țările preferate de aceștia datorită politicilor socio-economice pe care le promovează.

06

Foto: Lucian Hetco, director-editor al revistei AGERO din Stuttgart

L-am întrebat în primul rând, cum vede un român care s-a integrat de peste două decenii, rezolvarea problemei imigranților… se pot ei oare integra având în vedere că provin dintr-o altă cultură, total diferită, care nu are niciun punct de convergență cu cea europeană în general, și cu cea germană în particular? Au ei dorința reală și capacitatea de a se integra și accepta valorile unei culturi străine? Domnia sa mi-a răspuns nuanțat că, citez: „Integrare,  înseamnă germanizare,  dar nu din punct de vedere al asimilării, în viziunea germană. Se pot deci integra, dar vor avea dificultăți masive din partea societății, fiind tolerați, dar nu doriți. Au dorința de a se integra cu cât sunt mai tineri. Pentru vârste mature însă, musulmanii în special, nu.” L-am mai întrebat și cum sunt priviți imigranții din afara Europei de către autohtonii germani și dacă crede că există riscul unor tulburări sociale în Germania generate de valurile mari de imigranți din ultimul timp? La fel de tranșant, dl. Hetco mi-a răspuns, citez: „Depinde de rasă și religie. Musulmanii sunt greu de digerat. Au propriile lor reguli. Există riscul unor tulburări sociale. Nemulțumirea autohtonilor, dar și a imigranților deja integrați, în special europeni, vizavi de musulmani, este privită ca invazie în sistemele sociale germane.” 

De votăm sau nu votăm, rău-n și mai rău schimbăm!

Posted by Stefan Strajer On December - 8 - 2016

De votăm sau nu votăm, rău-n și mai rău schimbăm!

 

Autor: George Petrovai

 

Să fie o fatalitate că nici după aproape trei decenii de democrație originală, românii încă n-au dibuit calea binelui și prosperității generale? Ori suntem predestinați să rătăcim vreme de 40 de ani prin pustiul istoriei noastre contemporane, astfel făcând dovada că parabola biblică cu rătăcirea evreilor prin pustie nu-i o ficțiune (vasăzică istoria se repetă în forme la care nimeni nu se așteaptă) și că cei 40 de ani reprezintă taman generația ce trebuie să dispară ca societatea înnoită și nițel înțelepțită să o ia pe drumul bun?!

Având în vedere fabulosul nostru trecut traco-getic și miracolul supraviețuirii noastre pe aceste meleaguri, în pofida străduinței neprietenilor de mai aproape și de mai departe (imperii trei scrum s-au făcut,/ luptându-se să nu mai fim,/ dar noi aici am fost și-om fi/ ca rostul să ni-l împlinim), fatalitatea este exclusă și predestinarea capătă un pronunțat caracter discutabil.

Mai degrabă trebuie să luăm aminte la repetatul avertisment al gânditorului P.P.Negulescu (Destinul omenirii, vol II, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, 1939): „Mai necesară și mai urgentă decât o reformă a instituțiilor ar fi o reformă a omenilor”!

Sigur, cu pretenții de reformă, între timp s-a derulat experimentul bolșevic al uniformizării și sterilizării intelectuale (formarea omului nou din familia lui homo sovieticus, căruia i se administra libertatea cu pipeta) și experimentul postdecembrist (avântul neamului prost din familia homo iliescienus, pentru care aparenta libertate, servită cu polonicul, se cheamă „fac ce vor mușchii mei”).

Ambele experimente au îmbolnăvit și deformat într-un asemenea hal secular-distinctiva fibră moral-spirituală a acestui popor, încât venerabilul Neagu Djuvara deplânge public faptul că nu izbutește cu niciun chip să descopere pe românul interbelic în nesubstanțialul său urmaș de-acuma. Păi cum să-l recunoască, când acesta, adaptându-se vremurilor pentru a putea supraviețui, s-a transformat într-un vrednic de milă descurcăreț, căruia nu-i arde de fleacuri precum cinstea, mila sau respectul semenilor și nu-i pasă că habar n-are cum se numește țara lui, căci țelul său suprem în viață se conduce după atrocele primitivism din spusa „Ce-i în mână, nu-i minciună”?!…

alegeri-parlamentare

În toate sondajele de opinie, Partidul Social Democrat se situează la peste 40%. Asta demonstrează că în linii mari cărțile sunt făcute pentru nou-vechiul șparlament, că românii continuă să-și taie craca de sub picioare prin cutremurătoarea nepăsare cu care votează ticăloșii dovediți (prin aceasta nu-s victime, ci complici) și că, după toate probabilitățile, vom asista la o premieră mondială – numirea în fruntea viitorului guvern a lui Liviu Dragnea, un penal cu acte în regulă, care, în cadrul unei ceremonii de-un desăvârșit penibil, va depune jurământul de credință (sic!) în fața unui președinte pe care nu dă doi bani.

N.B.: Japonia, China, Coreea de Sud și Singapore fac din plin dovada că totul este cu putință (belșug material, uriașe rezerve financiare, realizări senzaționale, proiecte amețitoare) atunci când, de la vârful și până la baza piramidei sociale, se dorește mai mult, mai repede și mai bine. De pildă, în toată perioada shogunatului (din 1192 și până în 1867), Japonia a trăit într-o trufașă izolare, plătind costurile sociale ale acestei politici contraproductive. Dar anul 1867 a venit cu Restaurația Meiji: Japonia schimbă macazul politic la 180 de grade, începe procesul de modernizare în absolut toate sferele de activitate (economie, învățământ, cultură, transporturi, comerț, cercetare) și astfel se constituie într-o veritabilă locomotivă a lumii moderne. Pe când schimbarea de macaz politic în România secolului 21?…

(Sighetu Marmației, 7 dec. 2016)

petrovai-george

Foto: George Petrovai

Este un fapt binecunoscut de multă lume că în România este în plină desfăşurare o intensă campanie de susţinere a subscripţiei naţionale pentru achiziţia operei lui Constantin Brâncuşi „Cuminţenia Pământului”, campanie care se va derula până pe 30 septembrie 2016. Guvernul a înaintat în luna martie anul acesta o ofertă de achiziţie care a fost acceptată de proprietarii sculpturii Paula Ionescu şi Alina Şerbănescu. Din suma totală de 11 milioane de euro, guvernul va plăti 5 milioane de euro, iar pentru diferenţa de 6 milioane de euro a fost lansată subscripţia publică naţională.

Ritmul înregistrat până în prezent în colectarea banilor de la populaţie relevă că această valoroasă operă, al cărei preţ pe alte meridiane ar fi mult mai mare, nu va putea fi cumpărată de Statul Român. Această prezumţie conduce la ideea că demersul guvernului de a cere bani cetăţenilor într-o perioadă de incontestabilă criză mult prelungită se dovedeşte anormal şi complet nepotrivit, consolidând opinia că soluţia lansării unei subscripţii publice pentru o operă de artă într-o ţară frământată de corupţie şi sărăcită de impostori şi escroci, este de o tulburătoare imaturitate.

Manifestările vădit controversate pe care împrejurarea le-a stârnit justifică, în mod evident, o realistă analiză atât a impresionantei lucrări brâncuşiene, cât şi a considerentelor  pro şi contra din jurul ei.

Cumintenia-Pamantului

„Cuminţenia Pământului” este o sculptură executată de Constantin Brâncuşi în anul 1907. Ea aparţine Patrimoniului cultural naţional, fiind înscrisă în categoria „Tezaur”.  Lucrarea a fost realizată din calcar crinoidal prin tehnica cioplirii. Referitor la material, primul posesor al statuii povestea că ştie de la Brâncuşi că acesta ar fi folosit un bloc de piatră din catacombele Parisului – grotele Savonnieres. Este considerată o capodoperă a sculptorului, aparţinând perioadei în care au fost realizate şi lucrările „Rugăciune” şi „Sărutul”, stadiu de creaţie în care artistul se elibera de influenţa lui Auguste Rodin şi recurgea la limbajul sever, grav şi profund interiorizat care l-a consacrat în istoria universală a artei. „Cuminţenia Pământului” reprezintă o femeie foarte concentrată asupra ei însăşi degajând un mister care pare a o preface într-un portret universal şi sugerând un sentiment de ataşament faţă de pământul mamă. Criticii, nici până astăzi, nu s-au putut pune de acord asupra sursei de inspiraţie a lucrării, însă de cele mai multe ori sulptura a fost interpretată ca simbolizând o zeitate stranie, venită din mitologia românească. Fără îndoială, „Cuminţenia Pământului” reflectă filozofia lui Brâncuşi care îşi are originea într-o cuminţenie anterioară creştinismului. O serie de analişti de specialitate au comparat sculptura cu o zeiţă htoniană precreştină, precum şi cu o creatură sosită din viitor, constituind o sinteză evoluţionistă a creaţiunii care-i înfăţişează vizitatorului trecutul şi viitorul, în funcţie de unghiul din care o priveşte.

Petre Comarnescu, marele critic de artă şi specialist în opera lui Brâncuşi, afirmă că „Gânditorul de la Hamangia este o precuminţenie a pământului”, iar Tudor Arghezi opinează cu admiraţie: „Cuminţenia Pământului nu e întrecută decât în proporţii şi durată de portretul fratelui mai bătrân, Sfinxul”.

Despre opera sa, Constantin Brâncuşi spunea: „Cuminţenia Pământului…A fost încercarea mea de a da de fundul oceanului, cu degetul arătător (încercarea de a atinge vechimea, arhaicul). Căci mi-a fost prea mare spaima când i-am ridicat vălul…Femeia nu trebuie niciodată dezvăluită… Isis trebuie să rămână acoperită sub cel puţin unul din cele şapte văluri ale frumuseţii sale, cel al misterului – care îi conferă şi preţuirea şi nemurirea. Cuminţenia Pământului a fost, pentru mine, ceea ce este cu mult mai adânc femeia – dincolo de psihologia dumneavoastră!”.

Istoria lucrării este destul de întortocheată. A fost expusă pentru prima dată în 1910, stârnind reacţii contradictorii şi fiind în cele din urmă acceptată. În anul 1910 a fost cumpărată de inginerul şi iubitorul de artă Gheorghe Romaşcu, chiar de la artist. În 1957, sculptura a fost confiscată în mod abuziv de conducerea comunistă a Muzeului de Artă, unde a şi suferit câteva accidente, a fost zgâriată şi perforată pentru a putea fi fixată de postament. Apoi, a fost expusă la Muzeul Cotroceni unde i s-a acordat mai multă atenţie, beneficiind de un tratament mai bun şi de o pază corespunzătoare. După un îndelungat proces, în urmă cu patru ani, urmaşii colecţionarului Romaşcu au câştigat procesul intentat pentru recuperarea statuii, iar statul a fost obligat să o cedeze.

Opiniile pro şi contra privind achiziţionarea creaţiei lui Brâncuşi relevă aspecte de o copleşitoare diversitate. Cred că o trecere în revistă a câtorva păreri şi considerente care au fost enunţate mai energic în timpul scurs de la lansarea subscripţiei publice nu este lipsită de interes.

Unii, nu puţini la număr, consideră că statul ar trebui să o cumpere, preţul nefiind foarte mare, iar chestiunea banilor ar fi lesne rezolvată prin confiscarea averilor unora dintre marii pungaşi ai României, îmbogăţiţi peste noapte în chip scandalos. A pierde ocazia de a intra în posesia statuii ar fi o gravă greşeală şi o dovadă de crasă nepăsare privind redutabila lucrare, o probă de revoltătoare eschivare de la răspundere, fiind îndeobşte cunoscută „măiestria” statului de a irosi imense fonduri bugetare pe acţiuni nefireşti şi nefolositoare sau pe transferarea spre propaganda partidelor politice. Ignorarea şansei de a achiziţiona una dintre primele lucrări moderne ale lui Brâncuşi ar putea fi calificată şi ca incultură dublată de o indiscutabilă calicie. Sunt mulţi cei care vin în susţinere cu semnalarea constatării că guvernele au risipit mari sume de bani pe investiţii falimentare şi în numeroase cazuri au deturnat sume mult mai mari în conturile clientelei de partid. Suma necesară pentru cumpărarea statuii este infimă faţă de ceea ce s-ar fi putut recupera din despăgubiri în marile dosare de corupţie dacă guvernul ar fi acţionat în timpul legal şi, mai ales, înainte ca sume fabuloase obţinute ilicit să fie transferate în paradisurile fiscale.

În favoarea intrării în mod imperativ în posesia preţioasei lucrări s-a pronunţat în termeni elogioşi şi Doina Lemny, doctor în istoria artei, muzeograf-cercetător la Muzeul Naţional de Artă Modernă, Centrul Georges Pompidou din Paris, în interviul acordat Agerpres:

«„Cuminţenia Pământului” trebuie să rămână în România, în colecţia Muzeului Naţional de Artă. Trebuie să facem absolut orice să o răscumpărăm (…). „Cuminţenia Pământului” este o operă fundamentală în creaţia lui Brâncuşi şi vă spun de ce. În 1907, Brâncuşi a făcut această turnură, această „invenţie” a artei moderne prin cioplirea directă a pietrei. Aspectul atemporal, care parcă vine din neoliticul românesc sau chiar din alte arte primitive, îi dau valoare de operă unică (…). Titlul însuşi de „Cuminţenia Pământului” este intraductibil».

Celor care sprijină iniţiativa guvernului şi îi promovează o acerbă publicitate li se opun o serie de comentatori care se situează pe o poziţie contrară. Astfel, într-o opinie, se apreciază că suma reprezentând preţul cumpărării ar putea fi folosită mult mai chibzuit, statul, în loc să investească într-o „piatră”, putând aloca respectiva sumă în acordarea de burse şi premii în numele marelui sculptor român. Această părere este explicată prin considerente ce au o oarecare raţiune. Primul ar fi că sculptura a fost până în prezent expusă fie la Muzeul de Artă, fie la Muzeul Cotroceni, fără să intereseze cine era proprietarul de drept. În al doilea rând, se are în vedere că oricum statuia nu poate fi scoasă peste graniţă fiind calificată ca bun de patrimoniu naţional, ceea ce înseamnă că ea va rămâne în ţară şi orice colecţionar care ar cumpăra-o ar fi avantajat să o lase în custodie statului, într-un muzeu, fiind scutit de grija şi paza unei opere de artă deosebit de valorasă.

Trebuie menţionat şi că există şi numeroşi opinenţi mai radicali care susţin că, indiferent dacă o cumpără sau nu, statul nu ar trebui să ceară bani oamenilor, considerând campania o probă de cinism a statului şi o formă de a se exonera de unele responsabilităţi prin trecerea lor în contul cetăţenilor care oricum plătesc taxe şi impozite din care, de fapt, guvernul achită cele cinci milioane de euro cu care a decis să participe la achiziţionare. Potrivit altor observatori, este posibil ca în campania de imagine a acestei achiziţii să se fi cheltuit până în prezent mai mulţi bani decât cei donaţi, zeci de personalităţi apărând în clipuri publicitare şi fiind lansate o pagină de internet, conturi pe facebook şi twitter.

Reprezentanţii guvernului au transmis românilor că după ce mai multe opere ale lui Brâncuşi au fost achiziţionate în ultimii ani de diverse persoane private, această sculptură, reprezentativă pentru întreaga sa operă, este ultima pe care Statul Român o mai poate recupera pentru a o face accesibilă iubitorilor de artă şi publicului larg. Se impune precizat că în situaţia în care la data de 31 octombrie 2016 statul nu dobândeşte dreptul de proprietate liber de sarcini asupra sculpturii, sumele colectate vor fi restituite donatorilor. În acest caz, sumele vor fi restituite abia în anul 2017, guvernul având termen pentru emiterea unei hotărâri în acest sens data de 31 decembrie 2016.

Mă alătur celor mulţi care socotesc că o operă de artă de o asemenea valoare trebuie să fie accesibilă tuturor, indiferent de preţ, fiind de domeniul evidenţei că sulptura „Cuminţenia Pământului” nu este o simplă piatră, ci chiar una de hotar care reprezintă startul unei revoluţii artistice avându-l ca promotor pe Constantin Brâncuşi – emblemă incontestabilă a geniului românesc.

Dorin NadrauDorin Nădrău (S.U.A.)

Îndemnul către Unire – Sfatul Ţării 2! Basarabia trebuie salvată!

Posted by Stefan Strajer On September - 9 - 2016

Îndemnul către Unire – Sfatul Ţării 2! Basarabia trebuie salvată!

Autor: dr. Galina Martea

 

Ar fi o eroare gravă în istoria naţiunii române în cazul dacă unirea Basarabiei cu România nu se va produce până în anul 2018. Acest lucru trebuie realizat nu numai pentru o necesitate istorică, dar pentru o necesitate vitală în existenţa unui popor cu aceleaşi origini de limbă vorbită, tradiţii, cultură. Dacă, în timp, în viaţa românilor din Basarabia s-au produs multe erori, s-au produs nenumărate nenorociri, s-au produs divizări/rupturi de teritoriu, oricum la ziua de azi acest ţinut cu nume R.Moldova continuă să existe, de asemenea, în condiţii pline de incertitudini şi fără nicio perspectivă pentru un viitor. În prezent, în calitate de stat independent, R.Moldova îşi sărbătoreşte a 25-a aniversare de la declararea independenţei, însă şi această anuversare este plină de regrete, fiind scăldată de durerea poporului înfometat şi istovit la nesfârşit de necazurile vieţii cotidiene. În rezultat, realitatea efectivă din societatea basarabeană ne demonstrează tot mai mult faptul că R.Moldova, în calitate de stat independent, nu a fost capabilă de lucruri demne şi favorabile în a administra ţara pe parcursul a 25 ani. Conform experţilor din domeniu, se consideră că statul moldovenesc actualmente se regăseşte în faţa unui faliment total în toate domeniile de activitate economică, socială şi politică, iar prin acţiunile realizate de-a lungul anilor statul a demonstrat că este absolut incapabil de a guverna ţara pe principii moderne, transparente şi democratice, şi, respectiv, incapabilă de a întreprinde vreo decizie corespunzătoare macar atunci când ţara este în cel mai mare pericol al existenţei. În consecinţă, s-a produs falimentul integral al ţării, ruinarea şi înstrăinarea completă a poporului, astfel rămânând prezentă în societate, în mod activ, doar sărăcia, mizeria şi degradarea socială. Ţara aflându-se la o etapă catastrofală de sărăcie şi degradare socială, nemijlocit, s-a produs distrugerea până în talpă a societăţii şi, nu în ultimul rând, s-a dărâmat în mod tragic identitatea naţională a poporului român din Basarabia. Astfel, fiind la un nivel extrem de redus în dezvoltarea umană şi socială, societatea basarabeană, în calitate de stat independent, nu mai are nicio şansă de a-şi revitaliza de sine stătător existenţa într-un viitor apropiat, sau ba chiar şi într-un viitor îndepărtat. Deci, în acest caz, societatea basarabeană are nevoie de suportul nemijlocit al României, ţara care îi este mamă, frate, soră conform originilor. Respectiv, în acest caz, devine prezentă şi necesitatea istorică de reîntregire a neamului românesc. Prin urmare, în mod real şi benefic pentru poporul român din Basarabia unirea este necesară doar cu România. O altă direcţie pentru societatea basarabeană nu poate fi, indiferent de faptul că mulţi dintre guvernatorii ţării nu doresc acest lucru. Iar eroarea grava care s-a produs în 27 august 1991 (aşa cum au demonstrat-o specialiştii din domeniu, spunând: odată cu destrămarea URSS, R.Moldova nu a trebuit să-şi declare independenţa, însă a fost necesar să declare unirea cu România, astfel realizând procesul real de reîntregire a neamului românesc cu partia-mamă) trebuie reparată acuma de urgenţă, cu atât mai mult că societatea basarabeană actualmente se regăseşte la răscruce de drumuri, poporul fiind foarte dezorientat şi nelămurit în ceea ce vrea şi în ceea ce trebuie să facă.harta-romaniei-romania-cu-basarabia1

 

De aceea, pentru a înlătura erorile trecutului, atunci prezentul trebuie să fie cât mai activ în rectificarea şi instaurarea adevărului istoric şi anume: prin reîntregirea neamului românesc care în prezent este divizat în două state independente. Pentru ca această Unire să se producă cu adevărat şi de neîntârziat este necesar ca ambele state româneşti, R.Moldova şi România, unul de pe malul drept şi altul de pe malul stâng al Prutului, să se aşeze la masa tratativelor/dialogurilor în modul cel mai serios şi civilizat pentru a găsi soluţia cea mai potrivită în a revendica această problemă nespus de stringentă a naţiunii române. Pentru ca aspiraţia/iniţiativa corespunzătoare să fie realizată cel târziu până în anul 2018 (aşa cum este preconizată de Sfatul Ţării 2 – proiect constituit în 27 martie 2016 la Chişinău, preşedintele Comitetului de Iniţiativă pentru înfiinţarea „Sfatului Ţării 2” fiind academicianul Nicolae Dabija), atunci atât R.Moldova, cât şi România trebuie să privească acest lucru ca pe unul prioritar al naţiunii şi, totodată, considerându-l o valoare inegalabilă în existenţa acestora. Respectiv, ar urma ca şi în România să fie constituit un proiect asemănător Sfatului Ţării 2, acesta fiind denumit “Sfatul Ţării 2 – Salvarea Basarabiei”. În modul acesta, România se va prezenta ca un adevărat exemplu în dorinţa de reîntregire a neamului românesc şi, totodată, în modul acesta va stimula/motiva omul basarabean pentru a înţelege mai bine procesele/evenimentele istorice ce se produc în societate şi în afara ei. Astfel, procesul de reunificare a două state româneşti îşi va lua startul cu adevarat, iar societatea basarabeană, încetul cu încetul, posibil cu încredere, va reîncepe procesul de conştientizare corectă a evenimentelor ce trebuiesc a fi realizate în mod negreşit şi în direcţia necesară/corectă. Cu atât mai mult, ţinând cont de faptul că la etapa actuală Basarabia se regăseşte într-o situaţie destul de incertă în a lua deciziile corespunzătoare care depind în mare masură de clasa de guvernare, atunci România ar urma să fie acea care să orienteze acţiunea în cauză către acele terenuri şi soluţii care să fie cât mai benefice pentru ambele state româneşti şi, nemijlocit, pentru întreg poporul român. Cu atât mai mult, la ziua de azi având potenţialul necesar şi fiind o putere economică şi culturală dezvoltată în spaţiul european, ba chiar şi în cel mondial, România prin asemenea metode ar influenţa şi mai uşor/şi mai mult poporul basarabean care este extrem de dezorientat în viaţa personală şi socială. Pentru a reîncepe procesul real al negocierilor între două state româneşti, în cazul dat, cred, nici nu mai sunt necesare componentele de a lua în calcul care vor fi consecinţele acestei reuniri. Cu certitudine, că România va fi acea care va suporta toate consecinţele, preluând în subordinea sa un stat falimentar în toate domeniile de activitate socială şi economică, respectiv, cu imense datorii externe de miliarde de dolari, precum şi alte probleme enorme de ordin social, moral, politic.

unirea-basarabiei-cu-romania-2

Totodată, este cazul de menţionat că România de-a lungul anilor, după anii 1990-prezent, încearcă prin toate metodele posibile să ajute nespus de mult R.Moldova (cu toate că procesul de reunificare a două state româneşti încă nu şi-a luat startul respectiv), astfel, investind mijloace financiare enorme în instruirea tineretului studios, oferind burse de studii de mii de locuri în instituţiile de învăţământ din România; alocarea de milioane euro şi dolari pentru diverse ramuri ale economiei naţionale şi diverse probleme interne ale societăţii basarabene; ajutoare umanitare, cu titlu gratuit, de milioane lei româneşti/milioane euro pentru mii şi sute de mii tone de produse alimentare (făină, zahăr, mălai, paste făinoase, conserve de carne/de pate/de legume, dar și păcură pentru încălzire); şi multe altele; şi, nu în ultimul rând, oferirea de posibilităţi reale pentru redobândirea cetăţeniei române, acţiune de o valoare inestimabilă. Necătând la faptul că şi România are destule probleme interne de ordin economic şi social, însă ea, oricum, continuă să ajute la nesfârşit R.Moldova. Acestea sunt acţiuni demne de apreciere din partea statului român, iar societatea basarabeană ar urma să-i fie recunoscătoare. Dar, pe lângă toate acestea este necesar ca reîntregirea neamului românesc să se producă într-un final şi cât mai urgent din principii de identitate şi unitate naţională; pentru a pune în valoare identitatea, conştiinţa şi demnitatea unui popor/unei naţiuni. Iar cel mai important este ca totalitatea acestor acțiuni să aparțină și să se axeze integral pe principiul de recunoaştere a propriilor origini – neamul românesc. Acest lucru este cel mai prioritar şi cel mai important în existenţa unui popor, iar toate restul se soluţionează de la sine, în timp. Însă, pentru a realiza cursul acestor evenimente istorice, atunci realitatea respectivă trebuie să fie acceptată de orice om de conducere din ambele state româneşti şi de orice cetățean al societăţii basarabene şi al societăţii române, indiferent de consecinţele care vor urma. Astfel, va fi salvată Basarabia şi poporul basarabean care continuă să existe într-o sărăcie şi degradare socială halucinantă, plină de erori/necazuri/incertitudini. Astfel, va fi salvată şi protejată identitatea naţiunii române.

g-marteafoto-45artjpg

Foto: Galina Martea

Proverbiala răbdare românească

Posted by Stefan Strajer On August - 26 - 2016

Proverbiala răbdare românească

Autor: George Petrovai

 

Fără riscul de-a greși, se poate spune că răbdarea este una dintre trăsăturile cele mai caracteristice ale spiritului românesc. Dacă nu cumva cea mai caracteristică și mai longevivă… Atâta de specifică, încât din ea își trage seva formidabila statornicie a înaintașilor noștri, care – așa cum bine spune cronicarul – „au stat în calea tuturor răutăților”, din ea s-a plămădit în zicale molcoma filosofie româneasca a fatalității și resemnării („Ce ți-e scris în frunte ți-e pus”, „Capul plecat nu-l taie sabia” etc.), cu ajutorul ei, în perioada medievală, creștinismul de pe aceste meleaguri a fost fertilizat pe direcția contemplativismului, ea se constituie în multisecularul ax al istoriei noastre defensive („Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…”), iar vremurile moderne tot ei i-au rezervat un important rol întru afirmarea specificului național. Un specific din care nu putea să lipsească profundul respect față de legea nescrisă a plății și răsplății, totodată față de cioareci, ii și țoluri, doină, baladă și rapsodie, Eminescu, Enescu și Brâncuși, pentru că numai în acest chip el este integral românesc…

De unde proverbiala răbdare a românilor, printre altele ilustrată și de faimosul vers coșbucian: „Răbdăm poveri, răbdăm nevoi” (la acea vreme țăranii vroiau cu ardoare pământ, fapt evidențiat de miezoasa scenă din romanul Ion, în care Ion al Glanetașului se apleacă și sărută pământul ca pe o ibovnică; astăzi, pământul tot mai înstrăinat al țării vrea țărani).

Dar să-l ferească Dumnezeu pe oricine de furia îndelung răbdătorului român, pornit fie să se răfuiască (mai puțin) cu moșierii autohtoni și (mai mult) cu câinoșii arendași evrei, așa ca în răscoala din 1907, fie să-i ia de piept pe patroni (sângeroasele încleștări din perioada interbelică).

N.B.Revolte au avut loc și în perioada bolșevică. Dar, pe de o parte, despre ele nu se sufla nici măcar un cuvințel în presa vremii, pe de altă parte, forțele de represiune (securiști, milițieni, informatori) se specializaseră în dezamorsarea lor încă din fașă, prin rapida arestare a liderilor.

Căci, ne spune Gustave Le Bon în Psihologia maselor, sufletul colectiv al unei mulțimi îi face pe indivizi „să simtă, să gândească și să acționeze într-un fel cu totul diferit de acela în care simțea, gândea și acționa fiecare dintre ei izolat”. Indiscutabil că sintagma „gîndirea mulțimii” trebuie înțeleasă de cititor doar ca o figură de stil, atâta timp cât în capitolul următor, autorul scrie negru pe alb că „mulțimea este condusă aproape în exclusivitate de către inconștient” și că din acest motiv ea nu-i altceva decât „sclava impulsurilor primite”.

Așa că, deși mulțimile din România postdecembristă se lasă într-o bună măsură manevrate de păpușarii planetari și de sculele lor poreclite „serviciile secrete” (românii au ieșit cu mic cu mare la Decembriadă în stradă, pe urmă au mai ieșit pentru a-l apăra pe dubiosul Raed Arafat și după tragedia de la Clubul Colectiv, dar n-au mișcat un deget nici în scandalul Hexi Pharma și nici la aflarea altor sfidătoare megapotlogării, bunăoară așa ca votarea în regim de urgență a pensiilor speciale), totuși, sforarii interni și externi nu pot conta la nesfârșit pe răbdarea românilor transformați în cobai prin derularea criminalului experiment Codex Alimentarius și, într-o covârșitoarea proporție, tratați ca niște sclavi, nu numai pe plantațiile din Europa neunită, ci și în țara lor cu statut de colonie.

De altminteri, nu ne încurajează Gustave Le Bon încă din Introducere că trăim în „era mulțimilor” și că „forța oarbă a numărului devine singura filosofie a istoriei”?…

UNIŢI-SALVĂM-ROMÂNIA

Dă, Doamne, ca grosul românilor amarnic batjocoriți să-și însușească degrabă acest adevăr și apoi să acționeze în consecință!

(14 iulie 2016)

Mistica globalistă a politicianismului actual

Posted by Stefan Strajer On August - 26 - 2016

Mistica globalistă a politicianismului actual

 

Autor: George Petrovai

 

În poem-nuvela Marele inchizitor din celebrul roman Frații Karamazov (Evgheni Evtușenko împarte oamenii în patru părți: cei care au citit romanul, cei care nu l-au citit încă, cei care nu-l vor citi niciodată, cei care au urmărit filmul), F.M.Dostoievski scrie despre „miracol, taină și autoritate”, cele trei instrumente de anihilare a libertății și personalității umane, mijloacele pe cât de perfide pe-atâta de eficace prin care miliarde de oameni sunt convinși de cârmuitori că nu vor dobândi adevărata libertate decât renunțând de bunăvoie la ea. Ca pe urmă ei toți să se simtă fericiți (sic!) că au scăpat de povara liberei alegeri…

Prin progresele înregistrate de știință și tehnică (magia tehnicii a deposedat omenirea de putința minunării, baza religiozității ei primitive!), omul, suntem înștiințați de P.P.Negulescu în Destinul omenirii, este atâta de nehotărât și mulțumit când poate transfera altora sarcina unor decizii riscante, încât „teama de răspundere pare a fi, de altfel, o caracteristică, din ce în ce mai pronunțată, a «omului modern»”.

Niciodată în decursul zbuciumatei sale istorii, omul nu s-a mulțumit doar cu o bucată de pâine și un loc sub soare. Cu sufletul mai înfometat ca trupul, el totdeauna și-a dorit acea idee, care concomitent să-l călăuzească și să-l echilibreze în plan moral-spiritual.

Iată de ce a devenit o regulă (cică însuși motorul progresului), ca oamenii să fie mereu nemulțumiți de ceea ce au și mereu să râvnească la ceea ce nu au. Doar adevărații înțelepți procedează taman invers – posedă forța psihică de-a renunța la toate zorzoanele materiale (bani, influență, glorie, plăceri) și, cultivând neîncetat cumpătarea și simplitatea, ajung să cunoască fericirea generată de bogăția lăuntrică…

Ideea călăuzitoare în prima parte a Antichității a fost una eminamente mitologică, pentru ca spre finalul perioadei să devină „Civis romanus sum” (Sunt cetățean roman), în Evul Mediu ea s-a chemat ardoarea creștină (popoarele medievale europene erau, antropologic vorbind, mai neomogene decât cele moderne, dar aveau o cultură mult mai unitară), renascentismul a urmat calea ireverențioasă a scepticismului și mașinismului (Nae Ionescu: „Până la Renaștere omul își cerea zilnic scuze de la Dumnezeu că există, după Renaștere Dumnezeu Și-a cerut zilnic scuze de la om că există…”), după revoluția iacobină și formarea națiunilor prioritatea revine drepturilor omului, la începutul secolului 20 și în perioada interbelică se conturează mistica religioasă a națiunii dominante (germanismul și bolșesimul rusesc în Europa, americanismul peste ocean, niponismul în Orientul Îndepărtat), o mistică în care „naționalismul depășește marginile naționalului”, transformându-se în mesianism, și statul – după părerea lui Ludwig Bauer – ajunge „să monopolizeze până și crima”, în perioada războiului rece s-a urmărit cu înverșunare capitularea necondiționată a inamicilor politico-ideologici, îndeosebi prin furibunda cursă a înarmărilor, iar după căderea formală a comunismului european s-a continuat catastrofala cale a integrării națiunilor într-o Europă profund totalitară și foarte puțin unitară (deocamdată doar libera circulație a turiștilor și a forței de muncă, dar cu spațiul Schengen un scop pentru români, și nesigura monedă euro).

commie-melting-pot

Avem și dovada în acest sens – Marea Britanie nu mai vrea să facă parte dintr-o Europă compozită, în care se petrec lucruri de genul următor:

1) Statele membre contribuie nu doar cu sume consistente pentru întreținerea unui enorm aparat birocratic (Comisia UE are circa 54.000 de funcționari plătiți regește), ci și cu propria lor suveranitate (au loc succesive cedări de suveranitate).

2) Făcătura numită Uniunea Europeană (UE) este atât de democratică (sic!), încât Parlamentul European, format din 754 de membri (reprezentanții celor 27 de națiuni), nu poate elabora legi fără aprobarea Comisiei UE! De reținut că uriașa armată de comisari, în frunte cu președintele lor, nu sunt aleși! Iar directivele lor constituie prelungirea și, desigur, diversificarea directivelor primite de la adevăratul conducător al Europei – Cartelul petrolului și medicamentelor. Asta da democrație!

3) Uniunea Europeană face recomandări în absolut toate sferele de activitate ale țărilor membre, adică se amestecă în treburile lor interne. Deși acestea nu au calitatea legilor (ceva în genul ordonanțelor guvernamentale) și în mod normal n-ar trebui să fie obligatorii, totuși, se lasă cu sancțiuni acolo unde nu sunt aplicate întocmai și fără crâcnire.

4) UE este atâta de (ne)unitară, încât rulează cu vreo trei viteze: una pentru țările vestice (mai ales Germania și Franța), alta pentru țările centrale și o cu totul alta pentru cele estice. Firește, puterea de decizie și avantajele aferente sunt în directă și inseparabilă legătură cu viteza de rulare…

5) Naționalismul și patriotismul sunt rău văzute în pestrița Uniune. Așa că, după izgonirea acestor concepte din presă și actele oficiale, golul rămas a fost de îndată alimentat, dar imposibil de umplut, cu diversiuni de felul multiculturalismului, șovinismului și antisemitismului.

6) Parafrazându-l pe adorabilul George Orwell, cu maximă certitudine se poate spune despre acest mastodont politico-economic: Toate statele din UE sunt egale între ele; atâta doar că unele sunt mai egale ca altele…Iată proba: Câțiva corifei loviți cu leuca au aruncat o piatră în fântână (au deschis porțile pentru pătrunderea musulmanilor) și sute de milioane de europeni nu pot s-o scoată (vor avea de suferit cu toții prin cotele obligatorii de migranți).

(Sighetu Marmației, 20 iulie 2016)

Două drepturi la replică refuzate

Posted by Stefan Strajer On August - 26 - 2016

Două drepturi la replică refuzate

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

 

Când descopăr un atac la demnitatea poporului român nu mă pot abține să nu reacționez. Totuși se pune întrebarea de ce trebuie să reacționeze apărătorii solitari, și nu instituții ale statului plătite să facă asta? Avem un Minister al Culturii, un SRI, Universități cu facultăți de istorie, Academia cu secție de istorie, de ce nu o fac reprezentanții acestora? Nu monitorizează nimeni presa?

Dreptul la replică refuzat de revista Magazin Istoric

În Magazinul Istoric nr. 4 (589) din aprilie 2016 domnul Gido Atila semnează articolul Raport despre situația evreilor din Transilvania de Nord, referindu-se la toamna anului 1944.

La un moment dat apare următoarea frază: „Între timp sovieticii, profitând de atrocitățile provocate de autoritățile române și de prejudiciul suferit de populația civilă, au expulzat din teritoriile Transilvaniei de Nord, la data de 12 noiembrie 1944 cu efect din 14 noembrie administrația română. Substratul deciziei însă nu avea intenția de a opri atrocitățile….”

Este pentru prima dată când aud că autoritățile române au provocat atrocități după eliberarea, împreună cu sovieticii, a Transilvaniei de Nord. Dar poate nu sunt destul de informat. M-am uitat la bibliografia articolului, dar aceasta lipsește cu desăvârșire. Este de așteptat ca decizia sovieticilor să se bazeze pe informații culese de serviciile specializate. Dacă d-nul Gido Atila a intrat în poseseia unor asemenea informații să le facă publice. Să știm și noi unde, când, în ce împrejurări și câte victime au fost. Despre atrocitățile autorităților maghiare de la Ip, Trăsnea, Huedin ș.a. se știe exact.

Dar dacă nu are documente și l-a luat gura pe dinainte atunci așteptăm să retracteze aceste insinuări despre atrocitățile autoritățile române într-un număr viitor al revistei.

Dacă nu o face atunci intrăm în zona penalului, fiind vorba despre defăimarea poporului român, faptă sancționată de Constituția României și Codul Penal.

Acest text a fost trimis prin e-mail redacției revistei Magazin Istoric, dar n-am primit nici un răspuns și nici nu a fost publicat.

Într-o librărie am dat peste lucrarea Problema Transilvaniei. Disputa teritorială româno maghiară și URSS (1940-1946). Documente din arhivele rusești. Editura Elcon, Cluj Napoca, 2014, sub redacția lui Onufrei Vințeler și Diana Tetean.

Nu am găsit nici un document care să se refere la atrocitățile administrației românești în Transilvania de Nord. Mai mult decât atât în 12 noembrie 1944 administrația românească abia s-a instalat și numai în patru județe: Ciuc, Odorhei, Trei Scaune și Tg. Mureș, Există un document în care se arată că Delegația română la Moscova din 4 ianuarie 1945 pune problema din nou a instalării administrației românești în Transilvania. Ea a fost rezolvată abia în 13 martie 1945 (pag. 428).

Este evident că fraza cu așa zisele atrocități ale autorităților românești a fost introdusă în mod intenționat cu scopul de discredita pe români. Este ciudat cum redacția revistei a acceptat să publice un asemenea articol. Culmea este că în conducerea redacției se află un academician specializat chiar pe istoria Transilvaniei.

*

Dreptul la replică refuzat de revista România Mare

 

Când în publicația România Mare nr.1342 din 14.05.2016, pag. 18, am văzut titlul Cele mai groaznice masacre din trecutul românilor (1), autor Daniel Guță, am crezut că se referă la masacrele suferite de români. Dar surpriză! Articolul trata masacrele făcute de români. Nu-i știam așa de sadici pe români. Ei nu se înghesuiau nici măcar să ajungă în funcțiile de călăi, care erau ocupate de țigani sau străini. Așa că am luat la mână Răscoala lui Horea de David Prodan, de unde autorul da un citat privind uciderea soției lui Krâjnik într-un mod deosebit de sadic. Într-adevăr din familia judelui Krâjnik din Ilia au fost uciși 13 membrii, printre care femei și copii. Așa cum se întâmplă în timpul răscoalelor se plătesc polițe și au loc răzbunări, iar femeile și copii probabil au fost victime colaterale (cum se spune astăzi) ale înfruntării dintre cele două tabere.

Istoricul David Prodan indică sursa primară a relatării respective și anume Scrisoarea din Deva a cancelistului Francisk Domokos din 18 noiembrie 1784 și continuă cu următoarea frază: În mărturiile celor 32 de ascultați nimic despre așa ceva (pag. 309 vol. I a ediției din 1978). Cu alte cuvunte cancelistul a fabulat iar Daniel Guță a reprodus aceste fabulații ca adevărate, adică a omis ceva pentru a putea pune în cârca românilor o scenă de sadism groaznică.

De asemenea masacrele atribuite lui Avram Iancu sunt trase de păr din moment ce morții respectivi au fost rezultatul luptelor dintre cele două tabere.

~

Acest material a fost trimis prin e-mail redacției publicației România Mare, dar n-a fost publicat și nici nu am primit vreo explicație.

În plus față de cele de mai sus trebuie spus și faptul că David Prodan înainte de a relata cele din Scrisoare atrage atenția cititorului în felul următor: Scriptele nobiliare excerbează faptele, colportează imagini atroce, înfruntând și neverosimilul (pag. 309). Domnul Daniel Guță n-a ținut cont nici de acest avertisment inițial și nici de dovada istoricului de la finalul pasajului că totul a fost o fabulație. Le-a omis pe amândouă.

M-am uitat pe internet să aflu mai multe despre cei doi autori.

D-nul Gido Attila este istoric angajat la un institut din Cluj care se ocupă de studierea minorităților. Cu alte cuvinte este plătit din bani publici pentru a defăima pe cei care-i asigură salariul. Dacă nu mă înșel și revista Magazin Istoric este subvenționată de la buget.

Pe d-nul Daniel Guță n-am reușit să-l identific. Pe internet apar 15 persoane cu acest nume, el fiind sau jurnalist sau angajat la Banca Națională.

(20 iulie 2016)

Foto.Ioan-Ispas

Foto. Ioan Ispas

Dreptul, fir-ar el să fie, este numai pe hârtie…

Posted by Stefan Strajer On August - 25 - 2016

Dreptul, fir-ar el să fie, este numai pe hârtie…

Motto: „Libertatea omului este partea divină din el” (Petre Țuțea).

Autor: George Petrovai

 

În toată istoria lui, omul și-a dorit și s-a luptat pentru dobândirea drepturilor esențial-umane: cândva, ceea ce înseamnă din totdeauna, pentru un loc cât mai în față sub soare și o bucată cât mai consistentă de pâine, apoi (faza modernă a înjghebării conștiinței de neam și de clasă) pentru concretizarea unor idei-iluzii de felul libertății și egalității tuturor muritorilor în calitatea lor de fii ai unei țări și de cetățeni ai unui stat, respectiv a înfrățirii tuturor pământenilor în calitatea lor de fii ai aceluiași Tată și de cetățeni ai unei lumi în necontenită schimbare.

De unde se vede că omul și-a dorit și a așteptat de la semenii cârmuitori ceea ce-i cu putință numai pentru Dumnezeu, potrivit garanției noutestamentare că adevărul îi va face liberi pe toți aceia ce cred că, întrucât sunt creațiile Celui care toate le-a făcut, ei sunt frați și egali în fața Lui.

Incontestabil că în teorie (constituție, legi, înțelegeri interstatale etc.) lucrurile stau în acest chip, mai cu seamă de la mișcarea iacobină încoace: atunci s-a lansat pe piața politico-socială a istoriei lozinca libertate-egalitate-fraternitate (în cartea Protocoalele înțelepților Sionului, francmasonii susțin cu malițiozitate nu doar că ei le-au servit iacobinilor această lozincă pe tava jocurilor pentru înșfăcarea puterii reale, dar se și distrează copios pe seama acestei formidabile inepții ce vine în flagrantă contradicție cu ilogica rațiune internă a naturii în general, a celei umane în special) și tot de-atunci se bate monedă pe rupte cu drepturile omului din oricare moment al istoriei sale moderne și din orice loc al planetei.

Dar grozăvia evenimentelor ulterioare (războaie și atacuri teroriste, sărăcie și înfometare, lăcomie și cruzime, omenie formală și ipocrizie cât încape, poluare globală și globalizare strivitoare etc.), nu fac decât să ne îndoim nu numai de eficacitatea mijloacelor întrebuințate până în prezent de cârmuitori, îndeosebi de făcătorii strategiilor planetare, ci și de bunele lor intenții.

Da, căci este o diferență doar de nuanță între fățișa brutalitate promovată de dezaxații cu putere discreționară, precum Lenin sau Hitler (tot aici intră trio-ul de tristă amintire Roosevelt-Churchill-Stalin, care la împărțirea sferelor de influență a jucat popice cu zeci de milioane de vieți omenești), și perfidia onctuos-democratică a jandarmilor planetari din zilele noastre. Ăștia din urmă fac mare caz de umanism și parlamentarism, acel regim parlamentar despre care fostul premier francez Pierre Laval avea să spună că „nu e viabil decât în perioadele de prosperitate și de facilitate”, pentru ca în realitate să aplice punct cu punct dispozițiile date de carteluri. Nu afirmă, de altminteri, David C. Korten că „corporațiile conduc lumea” (titlul curajoasei sale cărți) și nu se știe prea bine că în spatele Comisiei Europene, cu cei circa 45.000 de comisari nealeși, veghează și trage sforile cartelul petrolului și medicamentelor?!

injustitie

Or, poruncile acestor megașnapani nu pot să fie decât prelungirea ultrasecretelor hotărâri ale sinistrului guvern mondial din umbră, ce urmărește atât sporirea demențială a celor 13 dinastii deja putrede de bogate (averea dinastiei Rothschild, de pildă, este estimată la 500.000 de miliarde!), cât și a puterii lor, care se va mări considerabil după reducerea celor șapte miliarde de pământeni la cel mult două miliarde de sclavi bine dresați și mult mai lesne de hrănit.

Sigur că încă din perioada interbelică s-au lansat diverse avertismente în legătură cu fondul bestial al omului, pe care civilizația izbutește doar să-l adoarmă, dar care îndată se trezește și-și dă în petic atunci când sunt întrunite inumanele condiții politico-sociale întru dezlănțuirea lui (cazul nemților și japonezilor în timpul celui de-al doilea război mondial, al torționarilor bolșevici pe întreaga perioadă a dictaturii proletariatului, a cărei esență criminală a rămas neschimbată, în pofida schimbărilor de fațadă din răstimpul poststalinist al războiului rece, nu în ultimul rând oribilul exemplu oferit posterității de ucraineni, atât de dedați în masă la bestialități împotriva rușilor și evreilor, încât au reușit să-i dezguste până și pe cei mai înrăiți SS-iști).

Astfel, pornind de la periculoasele derapaje ale democrației spre extrema dreaptă (Germania nazistă, Italia fascistă) și spre extrema stângă (Rusia bolșevizată), gânditorul german Ludwig Bauer trăgea semnalul de alarmă în legătură cu inepuizabilul cinism al statului absolut, un stat-malaxor în care nimeni în afară de Fratele cel Mare, cum îl numește George Orwell pe supremul dictator, nu poate avea dreptate în confruntarea cu el („supușii nu pot să se ucidă unii pe alții; el însă poate să-i ucidă pe toți”), căci în el dreptul este relativ și justiția este preschimbată într-o „formă a administrației”.

Un atare stat „tiranic și asupritor” nu numai că nu ezită să le răpească totul supușilor săi (libertate, avere, familie, viață privată și personalitate), dar, din permanenta teamă de libertate a statului-dictator (în povestirea Panta rhei, Vasili Grossman subliniază frica de libertate a lui Stalin) și din imboldul patologic de a-l umili necontenit pe cetățean, el va căuta să provoace „maximum de suferință cu minimum de vătămare organică”. Altfel spus, nici actualul stat n-are de gând să renunțe la terorizanta presiune psihică, cea mai subtilă și mai perfidă formă de dominație, îndreptată – prin birocrație, taxe, amenzi, șomaj etc. – îndeosebi împotriva cetățeanului demn și onest, care este incapabil să se descurce aidoma ciocoilor cu pretenții de băieți deștepți.

Bunăoară așa ca statul român postdecembrist – un tâlhar aflat la cheremul altor tâlhari!…

N.B. Se spune (nu doar de către marxiști) că statele naționale vor dispărea cu timpul. Posibil, după cum se derulează potlogăriile politice, căci treptat-treptat, prin forme intermediare de felul Uniunii Europene neunite, se va impune moneda unică și guvernul mondial.

(Sighetu Marmației, 2 august 2016)

petrovai-george

Foto. George Petrovai

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors