Archive for the ‘Analize-Controverse’ Category

A TREIA REPUBLICĂ

Posted by Stefan Strajer On February - 13 - 2012

Motto: „Mundus vult decipi, ergo decipiatur” – „Lumea vrea să fie înşelată, fie deci înşelată” (Sebastian Frank, teolog  german, paradoxal a scris OMNIS PARADOXA în 1533!!)

 

A TREIA REPUBLICĂ

Autor: Corenliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Trăind şi citind româneşte, părerea mea este că între 30 Decembrie 1947 şi până acum, în 30 Decembrie 2011, ţara noastră românească a ajuns la A TREIA  REPUBLICĂ. Este mai mult decât o părere, este o idee personală pe care o pot demonstra sistematizat cu argumente istorico-sociale, pe lângă faptul că generaţia mea le-a parcurs pe toate trei. Întâi, a fost republică populară, apoi republică socialistă iar acum este republică scoasă la mezat, bucată cu bucată, cu români cu tot. Să trăiţi bine… pe unde apucaţi şi ce apucaţi…

 

REPUBLICA POPULARĂ ROMÎNĂ

(ROMÎNĂ cu î din i şi adjectivul unei oarecare republici)

 

În toamna Anului 1946, am început clasa întâia primară şi în  abecedar, pe prima pagină, aveam fotografia regelui, pe a doua pagină fiind a reginei mamă. Credeam că, dacă regele avea mamă regină, trebuia să aibă şi tată rege, dar nu era în abecedarul nostru. Am întrebat, eram la vârsta când întrebăm orice şi cineva mi-a răspuns că e făcut din flori! Eu aşa am luat-o, pentru că nu ştiam că regii sunt făcuţi, nu ca noi, supuşii lui, aduşi de berze călătoare.

După vacanţa de Crăciun, în prima zi de şcoală, doamna învăţătoare ne-a spus să scoatem abecedarele pe bancă şi cu foarfecele a venit, pe rând la fiecare, şi a tăiat fotografiile regelui şi a mămicii sale din abecedar, apoi a scris frumos pe tablă: Republica Populară România. Poate aşa ar fi fost corect din multe puncte de vedere, dar altfel au hotărât eliberatorii sovietici. Noi, atunci în clasa întâia, nu ştiam gramatică, nici ce însemna dezrobirea şi eliberarea.  Doamna învăţătoare ne-a explicat diferenţa dintre regatul înrobitor şi republica populară, dar nu am prea înţeles. Cu timpul am început să înţelegem ce înseamnă republică populară, când steagurile roşii erau pe toate casele, gardurile şi drumurile, când tata a fost epurat din armată şi îşi căuta de lucru, când  au apărut cartelele, cu care stăteam la coadă la pâinea noastră cea de toate zilele pe care nu ne-o mai dădea Domnul, ci partidul comunist conducător…      

Republica populară, sovietică cum i-au spus mulţi, dintre care unii au sfârşit în închisorile republicii impuse, a divorţat în mod sovietic de rege (şi regina mamă) punând capăt unei monarhii în care primii doi regi au făcut minuni pentru România, iar ultimii doi au năruit-o.

Trecerea de la monarhie la republică a fost dictată de Stalin, care după eliberarea României, s-a purtat cu mănuşi de catifea roşie cu regele, având în vedere că îi  agăţase în piept cea mai mare decoraţie a Uniunii Sovietice pentru că i-a oferit România pe tavă în August 1944, cu armată cu tot. Aşa se explică de ce a plecat regele din România cu o garnitură încărcată, când putea fi lichidat printr-un aranjament de casă NKVD, mult mai bine regizat decât cel prin care Lenin l-a lichidat pe ţarul Rusiei imperiale. Şi în paranteză, pentru cei nu ştiu şi nu vor să creadă, regele şi regina mama ştiau din timp că divorţul bate la uşă, aşa că atunci când au plecat în Marea Britanie, la nunta Elisabetei, au trecut cu valizele pline de valori pe la diferite bănci străine, unde în seifuri sigure şi secrete le-au depozitat, conform „pune deoparte bani albi pentru zile negre”!! Acest amănunt depozitar în străinătate era cunoscut şi practicat intensiv în România după ocuparea sovietică din 1944 şi bine demonstrat după aceea, dar este mereu ţinut sub tăcere când vine vorba de ultimul rege şi mămica lui. Este o tăcere de acoperire, fiindcă sub ea se cunoaşte planul lui Stalin de măsuri ce trebuiau înfăptuite după eliberarea României: abolirea monarhiei, lichidarea partidelor istorice, crearea structurilor represive după modelul sovietic, reforma agrară ca prim pas al colectivizării, lichidarea exploatatorilor şi băncilor, închiderea ţării în lagărul sovietic. Planul a fost adus de emisari sovietici, imediat după instalarea guvernului Petru Groza şi prelucrat cu Ana Pauker, Pârvulescu şi Doncea, dar, indirect a aflat de el şi Theodor Negropontes, agent al serviciul de spionaj american la Bucureşti, de la care au pornit nişte inocente previziuni de care toţi au ţinut cont, inclusiv regele şi mămica lui. Peste această tăcere şi se tot bate apa în piuă, melodramatic, cu forţarea majestăţii sale să abdice fabricându-se, de o parte şi alta, dezinformări de tot felul pentru curioşi, naivi şi monarhişti îndureraţi sau cetăţeni care şi-au pierdut toate speranţele în regimurile republicane supuse dictaturii sovietice din 1947 încoace, dar mai ales speranţelor de viitor puse în guvernele   corupte, din toate punctele de vedere, de după decembrie 1989.

Trebuie să ştim de asemenea că prima republică, impusă prin forţa armatei de ocupaţie, a fost legalizată într-o constituţie formală, praf democratic republican, în primăvara Anului 1948, dar stabilită prin dictat impus de Moscova în 1952. Să fim conştienţi că între 1944 şi 1952  eliberatorii sovietici nu au ţinut cont de legile şi constituţiile ţării, dictând  interesele lor de dominanţi. În continuare, constituţia republicii populare a hotărât-o Stalin printr-un capitol introductiv pe care-l începe cu: Republica Populară Romînă a luat naştere ca urmare a victoriei istorice a Uniunii Sovietice asupra fascismului german şi a eliberării Romîniei de către glorioasa Armată Sovietică, eliberare care a dat putinţă poporului muncitor, în frunte cu clasa muncitoare condusă de Partidul Comunist, să doboare dictatura fascistă, să nimicească clasele exploatatoare şi să făurească statul de democraţie populară, care corespunde pe deplin intereselor şi năzuinţelor maselor populare din România. Aşa începe constituţia din 27 septembrie 1952 a primei republici romîne aprobată cu laude de Marea Adunare Naţională. Da, este o constituţie impusă, stalinistă pentru că proiectul constituţiei a fost trimis lui Stalin care a modificat-o cum a vrut el şi aşa a trebuit să fie preluată de români (citiţi, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni  de Larry Wattts). 

Larry Watts scrie la pagina 180: Stalin nu recunoaşte România ca stat unitar, dar pretinde că ţara îşi datorează existenţa istoricei victorii a Uniunii Sovietice şi eliberării de către glorioasa armată sovietică. Absurditate de tiran! Şi Stalin nu se opreşte la acest dictat de vasalitate faţă de Uniunea Sovietică ci merge mai departe şi prin dictat constituţional, devine şi părintele Regiunii Autonome Maghiare: În Republica Populară Romînă se asigură autonomie administrativ-teritorială populaţiei maghiare din raioanele secuieşti, unde ea formează o masă compactă şi această pravilă rusească este consemnată în constituţia din 1952, în articolele 19, 20, 21. De articolul 21 ungurii şi secuii nu au prea ţinut seama, iar adjunctul ministrului de interne al României, de atunci, Janos Vincze a îndepărtat toate oficialităţile române din această regiune autonomă, unde a reînceput să fiarbă din nou segregaţia şi iredentismul unguresc. Oare trebuie să explicăm cum a ajuns Stalin să cunoască atât de bine raioanele secuieşti compacte din RPR sau de ce, în 2011, Traian Băsescu şi UDMR-ul Budapestei vor să se întoarcă la vechea împărţire administrativ-teritorială stalinistă, la o nouă regiune autonomă maghiară? Puteţi să aflaţi şi singuri citind istorie, citindu-l pe Larry  Watts.

În Primăvara 1953 moare Stalin. Eram elev-pionier şi toată şcoala, tot oraşul, toată ţara, toate ţările lagărului comunist au fost trei zile în doliu internaţional. S-au ţinut trei minute de reculegere, când tot ce mişca în lagărul comunist a lui Stalin a trebuit să oprească şi în adâncă poziţie de recunoştinţă faţă de mort, să tacă. Undeva, unul a întrerupt tăcerea cu s-a dus tiranul se va duce şi tirania, vin americanii! Optimist naiv, şi mulţi ca el au sperat zadarnic.     

 

REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA 

 

În 20 august 1965,  Marea Adunare Naţională, organul suprem al puterii de stat şi unicul organ legiuitor în România, a adoptat o nouă constituţie, prin care se hotăra ca patria românilor să se numească Republica Socialistă România. Din noua lege fundamentală s-a scos dictatul de dependenţă faţă de Stalin şi urmaşii săi la Kremlin prin care România îşi datoreşte existenţa Uniunii Sovietice şi eliberării de către glorioasa armată sovietică şi în primul articol al noi constituţii se precizează: Romania este republică socialistă… stat suveran, independent şi unitar. Nu stat naţional unitar ca în cele anterioare eliberării de către glorioasa armată sovietică, ci suveran,  independent şi unitar. Atât sovieticii cât şi ungurii iredentişti au fost furioşi şi au declanşat o activitate şi propagandă anti-românească. Cu toate acestea, Partidul Comunist Român ce era de fapt organul suprem al puterii şi legiuirii în stat, condus de Nicolae Ceauşescu, a decis, şi Marea Adunare Naţională a adoptat în februarie 1968, legea îmbunătăţirii organizării administrative a teritoriului României. Prin această lege România s-a întors la vechea, tradiţionala şi eficienta ei împărţire administrativă, atât de bine concepută pentru mărimea şi relieful geografic al ţării. Este drept că, prin revenirea la normal, regiunea autonomă maghiară a fost divizată în trei judeţe, dar constituţia acorda minorităţilor toate drepturile ce li se cuveneau. Degeaba, iredentismul unguresc s-a exacerbat peste măsură, fiind susţinut atât de serviciile diplomatice cât şi de cele de informaţii ale guvernului ungar şi sovietic. Eram de acum medic de circumscripţie în Regiunea Baia Mare, dar, prin această revenire administrativă am trecut la  judeţul Satu Mare şi am simţit din plin şocul segregaţiei şi al iredentismului local, pe care l-am adăugat la nu prea îndepărtatul şoc al românilor ardeleni de aici, din vremea  stăpânirii horthiste.

Oricum, se simţea şi în România o oarecare primăvară, nu numai în alte părţi ale lagărului comunist, ce a dat mari speranţe românilor, iar după evenimentele din Cehoslovacia, la care Armata Română nu a participat iar Nicolae Ceauşescu le-a inferat public, românii i-au aclamat  curajul şi apreciat corectitudinea politică, deşi nu a lipsit decât foarte puţin să împărtăşim soarta Cehoslovaciei, adică o nouă eliberare a armatei sovietice… 

În martie 1974 Marea Adunare Naţională l-a ales pe Nicolae Ceauşescu primul preşedinte al Republicii Socialiste România. A fost încă un moment de îndepărtare de tiparele strâmte, rigide şi înăbuşitoare impuse de marele frate de la răsărit şi o apropiere de republicile din afara lagărului comunist, ceea ce s-a şi realizat cu ajutorul lui Ion Gheoghe Maurer şi Corneliu Mănescu, ei deschizându-i toate drumurile lumii. La această numire solemnă a depus un jurământ din patru fraze: în prima jura să slujească cu credinţă patria, în a doua să respecte legile şi constituţia ţării, în a treia jură să aibă relaţii internaţionale fără deosebire de orânduirile sociale, iar în ultima jura că îşi va face datoria cu cinste şi devotament pentru strălucirea şi măreţia naţiunii noastre. Prin acest jurământ, oarecum obişnuit la asemenea solemnitate, Nicolae Ceauşescu se emancipa şi se descătuşa de eliberatorii sovietici, care din acest moment au început să-l critice, denigreze, ameninţe, vâneze, mai ales după ce le-a amintit de promisiunea lui Petru cel Mare făcută lui Dimitrie Cantemir despre hotarele Moldovei lui Ştefan cel Mare si de promisiunea lui Lenin de restituire a tezaurului românesc reţinut la Petersburg. Şi încă ceva esenţial, pe care mulţi dintre noi îl trec cu vederea: armata sovietică nu a mai fost atot eliberatoare pentru că glorioasa şi eliberatoarea armată sovietică a intrat în Bucureşti la câteva zile după insurecţia armatei române! E drept, a trebuit de circumstanţă comunistă să se adauge: împreună cu brigăzile muncitoreşti. Era mai bine aşa, indirect se punea egalitate între rolul armatei sovietice şi a brigăzilor muncitoreşti la înfăptuirea eliberării din 1944!!   

Mare greşeală şi păcat a săvârşit Ceauşescu că a subapreciat adevăratul nivel de trai al clasei muncitoare şi a ţărănimii colectivizate sau navetiste, deşi vorbea mereu de bunăstarea întregului popor, punând în schimb totul pe strălucirea naţiunii noastre socialiste şi a cincinalelor. Din nefericire, puterea şi strălucirea sa personală în faţa poporului român, în faţa lumii l-a dus de la semeţia ţărănească la grandomania conducătorilor comunişti şi, odată ajuns preşedinte de ţară, la megalomanie de genial şi planetar până la stări de-a dreptul iraţionale, paranoice intrinseci dar şi datorită factorilor extrinseci suscitaţi de perfidia şi obedienţa celor din jur, a oportuniştilor din conducerea de partid şi a înalţilor funcţionari ce îl lăudau, linguşeau şi minţeau dopându-l cu realizări nerealizate. Aceiaşi linguşitori l-au îndepărtat, prin tot felul de subterfugii comuniste,  de cei ce îi erau devotaţi şi sinceri, fiindcă au fost şi asemenea persoane la acel nivel. Un rol nefast l-au avut şi condeierii bucureşteni, după care s-au luat şi cei din ţară. Adrian Păunescu îl trâmbiţa în toate cenaclurile sale pe conducător iar Octavian Paler în cotidianul România Liberă a lansat sintagma epoca de aur iar restul elitelor oportuniste i-au ridicat soclul omagiului.  Apoi a intervenit năpasta cea mare: sinistra, care din laborantă a ajuns academiciană şi savantă de renume mondial. Nu ar fi fost mare lucru, istoria lumii e plină de asemenea cazuri, dar avea o nefastă forţă de manipulare asupra conducătorului prin intrigile, intervenţiile şi implicarea ei în problemele vieţii politico-sociale în care nu avea nici o competenţă. Devenise pretenţioasă, ranchiunoasă şi dispreţuitoare faţă de  poporul român ajuns la discreţia lor dictatorială, cu hrană pe porţii la coadă, şi aşa sinistra a făcut din Nicolae Ceauşescu un odios. Viaţa  poporului român s-a înrăutăţit la fel ca sub cotropirile barbare şi ocupaţiile ruseşti şi ungureşti. Totul a devenit sumbru, atât de sumbru, încât am lăsat tot ce agonisisem în republica socialistă şi am părăsit epoca de aur în 1980, punându-mi speranţelor de libertate în altă parte. 

 

A TREIA REPUBLICĂ – scoasă la mezat de la  început!! 

 

Trecerea de la a doua republică la cea de-a treia republică s-a făcut în momentul execuţiei lui Nicolae Ceauşescu şi a Elenei Ceauşescu. Când rafalele care i-au ciuruit au încetat, cei ce au pus la cale penibilul simulacru de proces al celor doi, au respirat uşuraţi ne mai având niciun obstacol în calea luării puterii. Gorbaciov de la Moscova a fost satisfăcut că Iliescu şi-a îndeplinit misiunea de lichidare a lui Ceauşescu, care îi stătea în gât ca un os de peşte. Recompensa lichidării tovarăşului a fost funcţia de preşedinte al noii republici, liberă şi democrată, în care a fost sprijinit şi de diferite  servicii de informaţie străine, de agenţii acestora din România, la care s-au alăturat imediat oportuniştii şi naivii, după vechea şi prea bine cunoscuta lege istorică, cunoscută şi respectată şi de români. Să exemplificăm, doar amintind de monstruoasa coaliţie împotriva lui Cuza, apoi de detronarea regelui Mihai cel mic de către tatăl său. Mai târziu regele Mihai crescând a dat şi el o lovitură de palat împotriva conducătorului statului român Ion Antonescu. Comuniştii au dat lovitura în palat, trimiţându-l la plimbare pe regele Mihai, apoi au mutat loviturile la ei în comitetul central sau prin închisori, până acum, când a sosit vremea tovarăşului Iliescu să-l execute pe tovarăşul cel mare, ca să-i ia locul 

Nu încape în discuţie că, la sfârşitul deceniului nouă,  poporul român ajunsese la capătul suportabilităţii, că schimbările din lagărul comunist pluteau şi asupra României, simţindu-se şi în aerul sufocant o răsturnare a situaţiei sociale. Şi au fost evenimentele din decembrie 1989, despre care, la început am crezut, aproape cu toţii, că au pornit de la o scânteie revoluţionară, cum de obicei se întâmplă în asemenea situaţii. Azi ştim că o asemenea scânteie nu a existat, a fost doar un plan bine pus la cale al sovieticilor, al KGB-ului, pe lângă care şi-au băgat nasul şi alte servicii de informaţii pentru alte şi alte interese. Aşa au ajuns la putere, ca şi în 1946, comuniştii subordonaţi Kremlinului şi minoritarii anti-români infiltraţi să distrugă speranţele şi dorinţele românilor, să distrugă o naţiune printr-o propagandă de confuzie şi dezinformare, discreditând-o direct şi umilind-o internaţional.  

Primul care a dat lovitura a fost prim-ministrul evreu, Petru Roman, care a deschis frontierele româneşti tuturor relelor din afară şi în loc să sprijine familia română a declanşat genocidul embrionilor prin chiuretare, scăzând alarmant natalitatea în România. A declarat şi a transformat industria română într-o grămadă de fiare vechi pe care apoi a vândut-o străinilor pe nimic. Petre Roman a tăiat panglica corupţiei totale în noua republică, a tuturor aranjamentelor şi vânzărilor proprietăţilor statului român străinilor începând lunga şi nefasta perioadă a tranziţiei  cu comisioane ruinând România. Marioneta flanelistă cu şarm, Petru Roman s-a declarat, cu emfază ipocrită, os ardelean dând cale liberă iredentismului şi segregaţiei ungureşti în România.

O altă marionetă aparent la senectute, profund anti-românească, lipită de Iliescu, Silviu Brucan, un paleo-comunist sovietic şi un evreu total, a început să ne înveţe democraţia occidentală, după ce zeci de ani anteriori le-a băgat românilor pe gât doctrina comunistă, mergând, în 1990, până acolo încât a etichetat poporul român stupid people şi unii au luat-o de bună, propagând-o şi punând cenuşă în capul poporului român. Nu a trecut mult şi miliardarul evreu Soros şi-a deschis o fundaţie umanitară  în România prin care a propagat cât de rămas în urmă este poporul român de restul lumii occidentale, fără să menţioneze cauzele adevărate, dar blamând poporul român. Această propagandă de ponegrire, denigrare şi ofensă a dus-o prin lefegii fundaţiei, printre care Andrei Pleşu,  Tatulici, Patapievici şi alte elite civice de la revista 22-GDS, acestea fiind atât de slugarnice încât au lansat sintagma de ruşinea de-a fi român de la care au făcut un singur pas la nu suntem în Europa! Manipulare anti-românească totală, costisitoare moral şi economic. Ajunşi aici, au primit un ajutor preţios propagandistic de la unguri, ce se consideră cei mai mari europeni şi cei mai vechi din Transilvania. Şi iar au luat-o cu nedreptăţile ce li s-au făcut lor la Trianon în 1921 şi la Paris în 1947 din cauza valahilor care nu-s europeni!! Preşedinţia, guvernul şi elitele nu au contracarat această propagandă ci, paradoxal, au început să cerşească intrarea în Europa. Şi nu numai ungurii ne-au marginalizat şi denigrat, ci în acelaşi timp, a apărut un grup de evrei, în frunte cu Elie Wisel, Jean Ancel, Rabinul Rosen, care au acuzat şi condamnat internaţional poporul român de antisemitism şi au scos din burta lor că suntem responsabili de uciderea a 400.000 (patru sute de mii) de evrei în cadrul holocastului pentru care trebuie să plătim mult şi bine, să avem grijă, probabil până la sfârşitul lumii, de orfanii celor patru sute de mii.  La urmă, dar nu cel din urmă, a sosit şi Vladimir Tismăneanu,  să ne înveţe politologie americană şi a fost plantat în conducerea formalelor instituţii şi colocvii de demascare a comunismului, regim impus în România în 1944 şi de tăticul lui, un comunist evreu de nădejde al NKVD-ului.

După acest început promiţător în nouă republică la care, au contribuit tot alogeni ca în 1944, s-a continuat sistematic la defăimarea a tot ce este românesc, la  îndatorarea şi ruinarea  României, la care au participat, cu râvnă comunistă, şi preşedinţii celei de-a treia republici,  demonstrând prin faptele lor că nu sunt mai mult decât nişte servanţi ticăloşi ai celor dintâi.

Foto.Flota tarii vanduta!!! Basescu ce rol a avut?

În decembrie 1989, au murit de şase ori mai mulţi  români din după amiaza zilei de 22 decembrie, când Ceauşescu a pierdut puterea, plecând la moarte. Acum se ştie că planurile agenţilor străini au fost acoperite cu  panorama teroriştilor de acelaşi nou preşedinte, cel care a  mulţumit minerilor ca au semănat flori în Piaţa Universităţii, paleocomunistul Ion Marcel Ilici Iliescu. Acestă marionetă zâmbăreţă şi-a îndeplinit toate sarcinile de servant umil, dar mai ales pe cea de-a nu se apropia şi uni cu Moldova de Est, Basarabia, ceea ce era firesc şi oportun după 1990, când şi Germania de Vest s-a reunificat cu cea din Est. Quod licet Jovis non licet bovis! Apropo de bovis să nu-l uităm pe marele Adrian Năstase care era ministrul de externe a lui Iliescu în acea vreme şi ulterior a devenit prim-ministru, tot al a lui Iliescu, şi a continuat ruinarea morală şi materială a poporului român, depersonalizarea şi deznaţionalizarea românilor.

În vara lui 1994, aflându-mă la Romfestul din Los Angeles, au venit din ţară Ana Blandiana, Octavian Paler şi Băcanu să îi facă propagandă electorală lui Emil Constantinescu la preşedinţia noii republici. Cea mai înfocată susţinătoare a candidatului a fost Ana Blandiana, care mereu îl compara pe Emiluţ cu Alexandru Ioan Cuza, aşa-s poetesele de curte calcă în metafore proaste! Emil Constantinescu, comunist şi el, rămâne în istoria românilor ca o tristă figură pentru semnarea tratatului cu Ucraina, la care a fost împins de Adrian Severin, şi prin care a întors spatele românilor din Bucovina de Nord. Rămâne în istorie alături de prim-ministrul lui, Ciorbea Victor, care a băgat poporul român în tunelul tranziţiei până va vedea luminiţa de la capătul celălalt al tunelului! De atunci şi până acum se tot orbecăieşte după luminiţa lui Ciorbea! Emil Constantinescu nu a avut nimic în comun cu Ioan Alexandru Cuza, e drept, nici măcar nu a avut în preajmă români de sprijin pe care să se bazeze, precum domnitorul principatelor unite. Aşa că slab şi trist a dezertat de la ţelurile revoluţiei poporului, lăsându-l din nou la Cotroceni pe nepieritorul Iliescu, spre exasperarea poporului român, extenuat de atâta democraţie originală.

Noul mandat la preşedinţie acordat lui Iliescu, pentru excluderea tribunului care a început să o ia razna prin străchini, a însemnat continuarea dezastrului naţional pe care l-a început în Decembrie 1989, o calamitate, din toate punctele de vedere, pentru prestigiul României în lume şi situaţia economică a poporului român, care a început să părăsească în masă ţara în căutarea unui standard de viaţă  acceptabil, confortabil. A continuat tranziţia de la o ţară bogată şi fără datorii la o ţară prădată bucată cu bucată şi mult îndatorată financiar.

Când s-au apropiat din nou alegerile de preşedinte, cetăţenii români s-au cutremurat în faţa dilemei: care dintre candidaţi este cel mai puţin rău, prost, mizerabil şi vânzător de ţară, fiindcă ţara este vândută şi furată sistematic din 1990. Faceţi un simplu calcul aritmetic: în 1989 ţara avea zero lei datorie externă, în 2011 avem o datorie externă estimată la 75 de miliarde de euro!! Plus dobânzile datoriei!! Iliescu a vândut industria ca „fier vechi”, Emil Constantinescu a vândut aurul şi pământul, Băsescu flota şi suveranitatea ţării şi banii vânzărilor nu sunt în ţară?!? În România euroeană sunt doar oameni cu salarii mici şi pensii de inaniţie! În ce fel de preşedinţi, guverne şi parlamentari să te mai încrezi??     

Şi încă odată soarta poporului român a fost vitregă, căzând victima nefastului Băsescu Traian, un fanfaron hoţ, ce s-a metamorfozat din mieroasă slugă comunistă în marioneta tuturor alogenilor ce îl ţin la putere, pentru că le-a dat în schimb România şi Poporul Român. A ajuns mai detestabil ca Iliescu, la fel de slabă personalitate ca Emil Constantinescu, dar mai  lipsit de caracter şi ticălos ca ei.  De curând a coborât pe ultima treaptă a mişeliei, vrea să schimbe Constituţia România şi să reîmpărţească ţara în regiuni, precum dictatorul Stalin, după care să înceapă să le vândă. Şi nenorocirea nu se opreşte aici, pentru viitoarele alegeri de preşedinte, de parlamentari şi guvernanţi nu se văd  adevăraţi patrioţi români, demni, cinstiţi şi stoici…    

(30 Decembrie 2011, Winnipeg, Canada)

Democraţie românească

Posted by Stefan Strajer On February - 13 - 2012

Democraţie românească

 

Autor: Valeriu Cercel (Hamilton, Canada)

 

După luni de tămbălău

Speriind pân’ şi infernul,

Cât a fost el bun de rău,

Iată c-a picat guvernul!

 

Ne-am bătut şi-am tot urlat,

Luptători precum suntem,

Până ce am câştigat,

Chiar dacă nu ştim ce vrem:

 

Jos piticu’, jos cu chioru’

Aruncând câte-un pietroi,

Chiar şi io strigam cu doru’

“Jos cu Leana din Pleşcoi!”

 

Vrem salariu mai mare,

Pensii mai nesimţite,

Munca doar pentru tractoare,

Şi-alea toate paradite,

 

Nu vrem taxe, nu vrajeală,

La ciordeală vrem clemenţă,

Iar în caz de vr’o cafteală,

O vrem fără violenţă!…

 

Şi-am scăpat de infractori,

Mincinoşi, corupţi şi hoţi,

Ce ne-au dat numai fiori,

Mama lor de mafioţi!

 

De avem guvern, se ştie,

C-am făcut din patru două,

Cum era vechea Mărie,

Dar… cu pălărie nouă!

 

 

Moartea vine printre nămeţi

Posted by Stefan Strajer On February - 13 - 2012

Moartea vine printre nămeţi

 Autor: Magdalena ALBU

„Ce înseamnă adevărul? Omul – iată singurul adevăr!” (Maxim Gorki)

 

Aţi citit piesa de teatru „Azilul de noapte” a scriitorului rus Maxim Gorki? Daca da, e bine, dacă nu, parcurgeţi-i, vă rog, rândurile! Este deosebit de necesară spiritului omenesc în aceste vremuri cumplite, când moartea şi sărăcia domină fiecare metru pătrat de caldarâm al unei Românii înghiţite de nămeţi şi de ger cumplit. „Toţi oamenii mor? De ce? Ei şi, n-au decât să moară cu toţii!”, rosteşte, la finalul uneia dintre scrierile gorkiene, personajul principal al acesteia – Bulîciov. Trebuie spus faptul că Aleksei Maksimovici Peşkov, care şi-a publicat toate textele sale sub pseudonimul atât de cunoscut lumii de Maxim Gorki, a aşezat la temelia dramaturgiei universale a tuturor timpurilor, alături de nu mai puţin celebra „Vassa Jeleznova”, „Micii burghezi”, „Duşmanii” ori „Egor Bulîciov şi alţii”, una dintre capodoperele extrem de mult jucate pe scenele lumii – „Azilul de noapte” – tocmai pentru problematica profundă pe care aceasta o scoate la iveală prin intermediul replicilor date de personaje sale aflate la graniţa dintre vieţuire şi supravieţuire, dintre viaţă şi ceea ce poate oferi ea ca perspectivă fiinţei umane sărace sau sărăcite din varii motive existenţiale – moartea sub toate formele ei fireşti ori ba.

 

Aidoma tabloului gorkian din azilul de noapte al lui Costîliov, unul total anti-romantic, ce alungă din centrul său exact Omul – acel individ dovedit neputincios în lupta lui cu tarele unei societăţi dominate de haos şi de deziluzii dureroase cu privire la orice, chiar şi la un simplu tratament de dezalcoolizare -, imaginea unei bune părţi a ţării româneşti scufundate în zăpadă, sărăcie şi deznădejde ni se aşează în aceste zile în faţa ochilor precum un luciu imens de apă care acoperă Viaţa. De colo până colo, infernul alb îşi întinde cu repeziciune trupul îngheţat, chemând după el, ca o cucuvea cu privirea fixă şi cu ţipătul ascuţit, cobind nemilos a rău, moartea. „O-mul! Trebuie să ai respect faţă de om! Nu trebuie să-l compătimeşti … să-l înjoseşti cu mila ta … trebuie să-l respecţi!”, spune cu profunzime şi inteligenţă Satin, actorul sinucigaş din „Azil”. Un principiu pe care, din nefricire, nu l-a respectat nimeni nici ieri şi nu îl respectă absolut nimeni nici azi.

 

Anul 2012, dincolo de izurile sale mai mult sau mai puţin apocaliptico-electorale, a fost declarat de către Patriarhia română drept „Anul Sfântului maslu şi al îngrijirii bolnavilor”. Mă tem că este doar o simplă formulare de tip PR-istic şi-atât. Pentru că, de când gerul şi viscolul au lovit România, oameni mor pe capete în această ţară şi nu doare pe nimeni acest fapt dramatic. Doar sunt nişte simple cifre statistice prinse într-un recensământ oarecare, nu-i aşa ?!… Izolaţi printre nămeţi, cu ambulanţe care nu mai cum să ajungă din cauze meteorologice evidente, unii dintre ei nu mai au parte nici măcar de o lumânare în ceasul ultim. Alţii mor din picioare seceraţi de ger şi astupaţi de viforul zăpezii sau, pur şi simplu, îngheţaţi de frig în propriile case insuficient spre deloc încălzite.

 

Am încercat în aceste ultime zile negre din decorul cvasialb un sentiment al deznădejdii pure şi al micimii fiinţei umane în faţa stihiilor naturii, dar şi în faţa naturii umane analizată în întregul ei. Priveam cum Omului în sine puţin îi pasă în ziua de azi de Celălalt semen al său. Şi nu am scris Celălalt cu majusculă din greşeală, ci din respect. Antropologic vorbind, aşa este corect. Numai că omeneşte vorbind, nu mai ştiu exact ce mai este corect, din păcate, fiindcă Omul a uitat, mai nou, de Om, de el însuşi şi de Celălalt ca oglindă a sa – cultivându-şi sau cultivându-i-se, mai bine zis, acum, din nefericire, extrem de puternic acest sentiment distructiv al uitării, aşa cum nu a experimentat-o, cred, niciodată în lunga sa istorie legată de planeta Pământ -, însingurându-se pe zi ce trece în propria-i vizuină a morţii sinistre.            

 

Minciuna este religia robilor şi a stăpînilor … Adevărul a credinţa omului liber!”, ne transmite ca mesaj Maxim Gorki prin acelaşi complex personaj al său, Satin. Stau şi eu şi mă întreb, în condiţiile foarte grele de trai ale zilei de azi, când oamenii mor de frig în ger şi în nămeţi ori sunt găzduiţi, care dintre ei apucă acest lucru, evident, într-un azil de noapte românesc de aceasta dată, dacă oamenii au reflectat vreodată asupra propriei lor vieţi şi condiţii individuale din perspectiva discursului fiecărui personaj al cunoscutei piese de teatru gorkian?!… Poate că da, poate că nu. Cert este că, având filozofia pe buze în momentul morţii sau nu, principiul că Omul e „singurul adevăr” a dispărut, se vede, de mult. Căci, tot aşa precum îi este tratată viaţa pacientului-marfă în spitalul-algocalmin, tot la fel de „nepreţuită” devine, iată, aceeaşi viaţă pentru semenii săi în condiţii naturale extreme. În era fibrei optice şi a nevroticelor strategii de comunicare date la-ntors, pare-se că lumânarea în clipa sfârşitului a devenit ceva mult prea demodat şi totalmente incomod sub semnul luciferic dominator de azi – crucifixul răsturnat, bătu-i-ar Dumnezeu pe toţi să-i bată şi să-i lumineze, în acelaşi timp!…

 

Magdalena ALBU

5 februarie 2012

LA 22 DE ANI DE LA REVOLUŢIE

Comunismul de temut
A căzut demultişor,
Însă cum o fi făcut
De-a căzut peste popor?

POPOR LA APĂ

Văzând că starea ţării-i gravă
Mă-ntreb şi eu cu un suspin:
Băsescu-i comandant de navă
Sau comandant de submarin?

EFECTUL REVOLTELOR

Scumpa noastră Românie
Va putea, în premieră,
Din ţară portocalie
S-ajungă… bananieră.

DESZĂPEZIRE

Ca-n palmă este strada
La noi, pe Porumbescu,
C-am curăţat zăpada
Cu freza lui… Băsescu!

PROTESTE ŞI HAOS

Uite-aşa mă bate-un gând
Că românii noştri vor
Ca spărgând şi distrugând
Să rămânem făr-un chior.

DESPRE CULORI ŞI LIMBI

Mă doare ficatul… şi splina
Că toate sunt azi, alandala:
Chinezii vorbesc mandarina,
Românii vorbesc… portocala.

BĂSESCU, UNIFICATORUL

Este unul din stăpânii,
Care-aşa cum e, haihui,
I-a unit pe toţi românii…
Împotriva dumnealui!

(februarie 2012)

PDL cavalerul tristei figuri vs USL – o glumă proastă

Posted by Stefan Strajer On February - 7 - 2012

PDL cavalerul tristei figuri vs USL – o glumă proastă

 

Viorel Vintilă (California)

 

După mai bine de 20 de ani, o nouă tentativă de defulare şi descătuşare la nivel naţional, încearcă timid să iasă la rampă… o rampă, care din păcate, ar fi trebuit să fie folosită în 1990, când însă, marea şansă a fost ignorată… atunci, „nu ne vindeam ţara” şi îi vedeam pe Ion Raţiu şi Câmpeanu (contracandidaţii lui Iliescu la preşedinţie) ca pe un big „bau-bau”. Acest „bau-bau” venea bine abţiguit din străinătate şi  nu mâncase salam cu soia, şi intenţia sa de a ne „fura revoluţia”, şi de a-i învăţa pe români cu se se mănâncă democraţia, a fost tratată cu „sanchi” de românii ameţiţi de retorica patetică a liderului emanaţiei post-revoluţionare, Ion Iliescu.

Dacă ne uităm puţin în oglinda retrovizoare a timpului, observăm că, de peste 20 de ani, suntem la mâna unui singur partid, a unei hidre cu două capete, acest FSN emanat după vărsarea inutilă de sânge din ’89, care s-a divizat în PSD şi PD, după ce copilul de suflet al bunicuţei John, nea Petrică, şi-a luat bocceluţa în ’96 şi şi-a format al său PD.

Singura excepţie a fost în anul ’96, când s-a încercat o schimbare iniţiată de seniorul Coposu, cu al său PNŢCD, pe post de locomotivă a Convenţiei Democratice. Din păcate, seniorul a murit prea repede ca să poată schimba ceva într-o societate dominată de ex-comunişti şi ex-securişti. Convenţia şi a sa locomotivă, PNŢCD, au deraiat lamentabil şi societatea românească a intrat din nou pe mâinile bunicuţei, Papa John, care în 2000 s-a instalat din nou la cârma corabiei aflată în derivă din ’89.

Tot în acel an, 2000, Petrică a fost detronat de matelotul şef, Traienică, care a preluat PD-ul şi l-a unit cu PLD-ul lui nea Stolo şi au creat actualul PDL… un  PDL, fost PD, născut din pântecele FSN-ului, în anul 1996.

După 2004 începe hegemonia lui nea Băse. În anul 2004 l-a pus cu botul pe labe pe Năstase – patru case, alias Bombonel, după care l-a lăsat pe prostănac, nea Mirciulică Geonă, să se bucure pentru câteva ore de preşedinţie în anul 2008, preşedinţie care i-a fost suflată de sub nas imediat a doua zi, când rezultatele l-au validat din nou pe primul cârmaci al ţării, nea Băse.

Aşadar, practic, suntem conduşi de emanaţia de după ’89 de mai bine de 16 ani… singura excepţie, încercarea seniorului Coposu în ’96, fiind un eşec total, datorat în mare parte dispariţiei acestui titan.

Ce mă sperie cel mai mult este lipsa unei alternative viabile care să dea jos această hidră cu două capete, PSD-PDL, care domină eşichierul politic şi subjugă românii de mai bine de 16 ani.

Ce mai avem? Un PNL obosit, fără busolă, fără carismă şi cu moguli în spate, care se aliază cu capul cel mare al hidrei, PSD, dând naştere unui monstru pe numele său de botez, USL, un USL, sortit eşecului.

Mai încearcă să muşte din plăcintă, şi  DDD cu al său OTV, postul de televiziune pentru cei cu un IQ sub 100, pentru frustraţi şi imbecili care pun botul la savarină, neavând altceva ca desert.

În ultimele zile, acest cavaler al tristei figuri, PDLul, se vede pus la zid de către plebea românească care a îndurat prea mult, dar, din păcate, momentul este prea târziu şi alternativa politică USL –  această struţo-cămilă, un „bad joke”, care, la rândul ei, a călărit şi ea naţiunea românească – este o alternativă la fel de rea şi fără nicio credibilitate.

România, ţara tristei figuri, este groggy şi nu îşi mai poate reveni din pumnii încasaţi din partea acestei hidre PDL-USL, care a supt şi a călărit până la epuizare întrega naţiune românească.

România, din păcate, se află în ceasul al 13-lea şi o soluţie, nici măcar de avarie, nu mai există. Însă, românul de rând, cocoşat de sărăcie şi de durere, încearcă să se facă auzit şi să trimită un mesaj simplu, dar ferm: „Nimeni nu rămâne sus pe piedestal forever! Cu cât eşti mai sus, cu atât căderea va fi mai dureroasă!”

Soluţia? Mă tem, că momentan nu mai există… dar, cum speranţa –  fără speranţă nici chiar disperarea nu ar fi posibilă, iar omul nu ar dispera dacă nu ar spera (Giacomo Leopardi) – moare ultima, rămâne să sperăm în apariţia unui Prinţ care să  o sărute  pe Alba ca Zăpada (România) şi să o trezească din somul cel de moarte, o trezire la o viaţă decentă şi demnă.

Mihai Eminescu, marele nostru poet naţional spunea:

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire”

Nimic mai aproape de adevăr, faţă de situaţia din ziua de azi…

Eu aş încheia, tot cu un pasaj din Scrisoarea a III-a, de Mihai Eminescu, vis-a-vis de hidra bicefală, PDL – USL…
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”

 

 

No, gata! No, hai!

Posted by Stefan Strajer On January - 31 - 2012

No, gata! No, hai!

 

Autor: Maria Diana Popescu

 

Ca prin miracol s-a deschis cerul şi odată cu nămeţii au căzut direct pe autostrăzile îngropate sub zăpezi, direct la lopată, miniştrii, premierul şi alte feţe politice, gata să-şi repare masca sifonată după 13 zile în care au stat pitiţi, comunicînd prin sms (celebră rămînînd de acum demiterea prin sms a celui care a îndrăznit să se joace cu ciumpalacii). Faimosul ministru de la externe, care nu de puţine ori a făcut ţara de rîs în tîrgul lumii, a fost trecut pe banca de rezerve, locul în teren fiind reciclat de un jucător cu experienţă, scos de la naftalină, senatorul cu viermii urbani urmînd să plece singur. Aşa ar fi demn. A nins apăsător peste mantia României, şuierul de vînt şi gerul năprasnic împrăştiind pe la case mulţimea tristă. Tăcerea dinaintea furtunii s-a aşternut în oraşele din ţară. Codul portocaliu, cel mai puternic salvator al Puterii (ce baftă chioară!), dar şi retragerea pentru moment a oamenilor, vor fi speculate la maximum de guvernanţi. Nu înseamnă că protestatarii au primit bine mesajul fără miez al preşedintelui. Nici să nu-i treacă prin cap că a reuşit să detensioneze situaţia. Numărul mic al manifestanţilor e cauzat de grade cu minus din termometre. Doar guvernul acesta, care trebuia să plece demult şi să stingă lumina, se face vinovat de situaţia explozivă din ţară.

 

Sigur, după ridicarea avertismentului de vreme rea, de undeva, se va auzi de peste veac, glasul lui Avram Iancu: „No, gata! No, hai” să spulberăm corupţia, minciuna, opulenţa şi ignoranţa în care se scaldă netulburaţi aleşii neamului! S-au distrat suficient cu poporul, luîndu-i cu „cut & paste” de colo şi aruncîndu-i dincolo, ca pe nişte deşeuri toxice. Cuvîntul de ordine care va reînvia pe buzele românilor va fi: „demisia”. Micile bucăţi ademenitoare, aruncate mulţimii, adică readucerea ministrului secretar de stat la sănătate, anularea taxei auto pentru un an şi demiterea unui ministru ciumpalac, nu aduc hrană şi nici traiul decent al poporului. Românii nu vor decît demisia guvernaţilor care s-au rotit la putere, îmbogăţindu-se prin furt şi prin exploatare. Să plece! Au cu ce. Au elicoptere, maşini şi ambarcaţiuni de lux, hoteluri şi hambare, au provizii pentru şapte generaţii, iar românul muncitor, cu salariu de mizerie abia dacă îşi poate cumpăra abonament la transportul în comun. Românii se vor întoarce mai uniţi şi mai mulţi în stradă, se vor întoarce la porţile TVR. Instituţia trebuie să dea socoteală pentru că a manipulat fără jenă opinia publică, a făcut scamatorii teribile cu informaţia manifestaţilor, care din toată sărăcia plătesc obligaţi o taxă ilegală televiziunii. Vremurile sînt în clocot, însă aniversarea celor 153 de ani de la Unirea celor două principate i-a găsit pe români în stradă, scandînd lozinci împotriva guvernului, iar pe politicieni învrăjbiţi şi dezbinaţi, cuvîntînd fricos de la tribuna Parlamentului. Chiar dacă au fost pregătite pentru popor mii de porţii de fasole cu cîrnaţi, oficialităţile n-au scăpat de huiduieli, iar hora frăţiei a fost exclusiv a românilor. De 20 de ani, la guvernarea, s-au perindat corupţii şi hoţii. Dovadă? Mizeria în care trăim, nevoiţi să suportăm aroganţa îmbogăţiţilor prin jaf, obrăznicia şi violenţa clanurilor. Cînd vor trăi românii mai bine? Nu ştim, pentru că de anul acesta prioritară nu va fi condiţia de viaţă a românului, ci fi plata datoriei către Fond.

 

Oare cînd va avea parte România de un lider patriot, educat, cult, corect şi cu simţul răspunderii, pentru care binele poporului să fie mai presus decît binele personal şi cel al clasei politice? Atunci cînd principalele braţe ale caracatiţei mafiote vor fi stîrpite. Cînd ţara nu va mai fi raiul clanurilor de interlopi, protejaţi de justiţia încălţată cu papuci politici. Cînd sectorul economic privat nu va mai fi o modalitate de a sifona bani din bugetele publice, cînd vor dispărea crima organizată şi grupările mafiote indestructibile, cu afaceri ilegitime, vegheate de cei care trebuie să asigure respectarea legii. Cînd în spatele unor firme folosite drept paravan pentru activităţi ilegale (pentru a spăla bani şi pentru ca liderii mafioţi să treacă drept antreprenori de succes) nu se vor mai ascunde reţele specializate acoperite de justiţie. Cînd România va redeveni grînarul Europei, nu al milionarilor de carton. Cînd guvernaţii lacomi nu vor mai fi conectaţi la robinetul statului, cînd puterea nu va mai fi o turmă de rozătoare ruptă de realitatea poporului, cînd legile nu vor mai fi încălcate şi schimbate în hora corupţiei, cînd la curtea Europei nu se vor mai foì piţipoance, oieri şi agramaţi, cînd România nu va mai fi condusă de piraţi, chelneri, tîmplari, hoţi, cînd prostituatele nu vor mai fi obiect de ştiri mondene, cînd va dispărea orice urmă a clasei politice post-decembriste. Cînd vor dispărea traficul de droguri, evaziunea fiscală, prostituţia, proxenetismul, traficul de persoane (cu un caracter secret şi bine organizat). Cînd liderii de sindicate nu vor mai fi controlaţi prin forţa banilor, cînd grupurile politico-economice de inspiraţie ocultă nu vor mai controla statul român, cînd organismele financiare internaţionale nu vor mai fi lăsate să jupoaie naţiunea de resurse.

România este sufocată de regimul politic. Politica ţine loc de mic dejun, prînz şi cină. Nu s-a ridicat un pai în privinţa creşterii nivelului de trai al românilor după 1989. Totul pentru politic. Din tractoare s-au făcut tunuri, din spitale se fac aziluri de bătrîni. Pentru că România are o puzderie de partide care storc bani, unul dintre ele ar fiind cel mult o organizaţie a minorităţilor, nu partid (perpetuu de guvernare). România are o droaie de miriapozi care se urcă în mercedesurile plătite de stat şi coboară foarte rar în mulţimea înfometată şi sărăcită. Ceea ce vor politicienii, aceşti susţinători ai Centrului Suprem de manipulare, n-are nicio legătură cu idealurile românilor. Poporul s-a săturat să fie guvernat de imorali. A fi guvernat de o asemenea clasă politică înseamnă a fi obligat, taxat, mînat, jupuit, sărăcit, supus privaţiunilor, măsurat, pus la socoteală,confiscat, notat la fiecare bănuţ, numărat, avertizat, ştampilat, manipulat, dirijat, urmărit, inspectat la fiecare mişcare, spionat, îndoctrinat, controlat, verificat, cenzurat, pedepsit, prostit, persiflat, minţit, comandat de creaturi care nu au nici dreptul, nici virtutea.

 

Sub pretextul folosului public şi în numele sacrificiului pentru ţară, eşti pus să contribui cu tot ce ai, eşti jecmănit, exploatat, monopolizat, extorcat, tras pe sfoară, jefuit de bănci, apoi, la cea mai mică rezistenţă, la primul cuvînt de împotrivire, eşti reprimat, amendat, umilit, hărţuit, vînat, supus abuzurilor, bătut, dezarmat, legat, sugrumat, închis, judecat, condamnat, denigrat, sacrificat, vîndut, trădat, batjocorit, ridiculizat, dezonorat. Aceasta este guvernarea şi justiţia ei, aceasta este moralitatea capitalistă, parafrazîndu-l pe Pierre-Joseph Proudhon. Singura soluţie pentru eradicarea cancerului social este exercitarea presiunilor asupra politicienilor care nu mai reprezintă ţara. Poporul se chinuie la modul subuman şi continuu de 22 de ani pentru bucata de pîine pe care o pune pe masă de pe o zi pe alta, în timp ce pletora bogătaşilor hoţi şi inculţi trăieşte în huzur. E tragic cînd românii spun că atît ei cît şi copiii lor nu au un loc de muncă, iar politicienii pînă la al şaselea neam n-au şi nici nu vor avea nevoie de un loc de muncă, averile agonisite fiindu-le căpătuială pe viaţă şi moştenire copiilor lor, care au învăţat de mici că a munci este treaba mulţimii. Avarilor!, bogăţia voastră o va roade molia şi o va fura hoţul. Ei trebuie doar să mintă, să fure prin rotaţie, de la adăpostul unor funcţii de stat pe care le ocupă.

 

Această suprasaturaţie va schimba istoria noastră? Nu se ştie, dar sigur va creşte în lunile şi anii următori şi la noi şi pe glob şi va pune sub semnul întrebării întreaga clasa politică, statele sociale, Uniunea Europeană şi noua ordine mondială (a se citi noua sclavie mondială).

 

Victoria Ungariei asupra Romaniei pe Arcul de Triumf

Posted by Stefan Strajer On January - 31 - 2012

VICTORIA UNGARIEI ASUPRA ROMÂNIEI PE ARCUL DE TRIUMF

Autor: Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu,

 

Motto: „…Nu vă temeţi! Căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală

şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut“!

Matei, 10, 26

 

Materialul de faţă este continuarea articolului Dictatul de la Viena redictat de Ungaria, via U.D.M.R., subintitulat Scrisoare deschisă adresată domnilor Traian Băsescu, Gabriel Oprea şi Sorin Oprescu, care a fost conceput ca un studiu politologic prin care denunţam inacţiunea principalelor autorităţi ale statului faţă de ignorarea semnificaţiei respectivului Dictat, ale cărui consecinţe le suportăm şi acum. Aceste consecinţe rezidă inclusiv în faptul că toate tezele care au stat la baza Diktatului hitleristo-mussolinian sunt reluate acum de organizaţia fascistă numită pompos şi inadecvat Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (U.D.M.R.). Prezenţa acesteia în Parlament, din 1992 pînă azi şi în guvern din 1996 pînă azi este ilegală, ilegitimă şi extrem de periculoasă, întrucît nu este partid politic şi, în plus, este manevrată de organizaţii din afara ţării – ceea ce în alte state ar fi dus la interzicerea U.D.M.R. şi la trimiterea în puşcărie a membrilor acesteia. Legat de acest aspect, este absolut falsă disocierea pe care o fac unii „analişti“, cum că doar liderii U.D.M.R. ar fi extremişti, pe cînd marea masă a moghiorilor ar fi „tolerantă“ şi că s-ar înţelege bine cu vecinii lor, românii.

Evenimentele tragice din decembrie 1989, din localităţile ocupate preponderent de moghiori, precum şi de la 15 martie 1990, din Târgu Mureş, contrazic vehement opinia conciliatoristă. Contează că toţi moghiorii votează, în unanimitate, cum le cer liderii, iar liderii propun şi votează, în Parlament, numai legi antiromâneşti. De aceea, aproape toate legile emise de Parlamentul României sunt ilegale şi, mai ales, antiromâneşti, îndeosebi acelea propuse de guvernele din care face parte şi U.D.M.R., întrucît coaliţiile Puterii erau majoritare în Parlament prin sprijinul acestei cîrje politice, care este organizaţia antinaţională, antiromânească şi antistatală cea mai redutabilă din România şi, de aceea, absolut condamnabilă.

 

Succesul diseminării studiului Dictatul de la Hiena…

Într-o lucrare celebră, tradusă la noi acum vreo patru decenii, ŞTIINŢĂ MARE, ŞTIINŢĂ MICĂ, autorul, Derek J. De Solla Price, demonstra că, pentru a-ţi asigura cel mai bine paternitatea ideilor, cea mai eficientă metodă este răspîndirea lor cît mai largă, deoarece, devenind foarte cunoscute, este, practic, imposibil să şi le însuşească altcineva spre a le prezenta ca fiind ale sale. Trebuie să relev că, sub acest aspect, publicarea, în mai multe reviste electronice, la solicitarea mea – în Curentul Internaţional, Naţiunea, Neamul Românesc, Necenzurat etc. – şi pe bloguri – Rapcea.ro , de ex., – şi republicarea sau semnalarea din propria iniţiativă a blogerilor pe diverse site-uri – Octavpelin etc., şi-mi cer iertare că nu le pot enumera pe toate şi, totodată, mulţumesc directorilor revistelor respective pentru bunăvoinţa de a mă publica –, diseminarea, ziceam, a studiului Dictatul de la Viena redictat de Ungaria, via U.D.M.R. a fost un succes! M-a surprins neplăcut, totuşi, că un cititor al articolului şi-a exprimat îndoiala că pe placa acoperită de pe Arcul de Triumf din Bucureşti „ar fi fost scrisă denumirea BUDAPESTA“! Spun „neplăcut surprins“, deoarece respectivul cititor este, şi el, colonel în rezervă şi încă fost ataşat militar! Deci, are discernămîntul necesar şi, mai ales, trebuia să aibă suficientă cultură istorică şi politică încât să ştie că aşa a fost: BUDAPESTA a figurat pe Arcul de Triumf ca una dintre localităţile/zonele în care Armata României a dus bătălii grele şi victorioase în Războiul Reîntregirii, punînd, fapt notoriu, o opincă pe Parlamentul de la Budapesta.

Dar îndoiala sa – care ar putea să mai fie şi a altora! – m-a pus pe gînduri şi am încercat să fac o documentare suplimentară. La Muzeul Militar Naţional, o bibliotecară binevoitoare mi-a adus să consult o lucrare voluminoasă, din 2009, coordonată de amiral prof. univ. dr. Gheorghe Marin, pe atunci şeful Statului Major General, din care citez: „Pentru tratarea interiorului arcadei, varianta 1936 a recurs numai la evocarea unor importante localităţi unde[,] în războiul reîntregirii (sic)[,] s-au desfăşurat importante bătălii: CERNA, JIU-OLT, DRAGOSLAVELE, NEAJLOV, OITUZ, MĂRĂŞTI, MĂRĂŞEŞTI, RĂZOARE, VRANCEA, MUNCELU, COŞNA, BUDAPESTA“ (cf. Enciclopedia Armatei României, Editura C.T.E.A., Bucureşti, 2009, pag. 1070). Iată, deci, o referire inatacabilă la faptul că pe arcadă figurase şi trebuie să figureze inscripţia BUDAPESTA. Din păcate, e-adevărat, capitolul respectiv, „Arcul de Triumf“, al Enciclopediei nu face nici o referire la faptul că ea, inscripţia BUDAPESTA, fusese, în vremea dictaturii staliniste, ştearsă, iar, ulterior, în epoca naţionalistă, fusese refăcută şi nici nu era ilustrat cu vreo fotografie cu arcada Arcului – cum ar fi fost normal. Am solicitat accesul la fototecă, dar mi s-a spus că nu aveau astfel de fotografii. O altă bibliotecară şi-a amintit că arhitectul Virgil Z. Teodorescu a tipărit cartea Arcul de Triumf, pe care o donase muzeului. S-a dus să o caute, dar nu a găsit-o. „– Nu ştiu unde este, dar ştiu precis că d-l arhitect Virgil Teodorescu a donat-o muzeului!“, s-a dezvinovăţit ea. Am căutat această carte şi la Biblioteca Academiei Române, dar nici acolo nu exista. Am găsit pe Internet blogul d-lui arhitect Virgil Z. Teodorescu şi l-am contactat telefonic. Era şi dînsul dezolat că nu am găsit respectiva carte a sa, dar mi-a confirmat că domnia sa nu inserase fotografii cu arcada Arcului.

Trebuie să recunosc, spăsit, că, pînă să fiu nevoit să încep documentarea după publicarea articolului meu, nu citisem vreo carte despre Arcul de Triumf, iar cultura mea, pe această temă, se baza doar pe informaţiile sumare din presă. Totuşi, din 1968, de cînd mă stabilisem în Capitală, şi pînă pe la anii 2002-2003, vizitasem frecvent Arcul de Triumf şi ştiu absolut sigur că pe placa acoperită, recent, cu ciment, scria BUDAPESTA. Pus în încurcătură de faptul că, pînă la această dată, nu am reuşit să găsesc nici o fotografie a arcadei cu inscripţia BUDAPESTA neacoperită, am apelat la memoria unor ofiţeri rezervişti, cu care colaborez în desfăşurarea activităţii Sindicatului Cadrelor Militare Disponibilizate (S.C.M.D.); aceştia au confirmat că pe placa acoperită scria BUDAPESTA, iar unii au declarat că sunt gata să îmi dea o declaraţie notarială că aşa este: cel puţin pînă în decembrie 1989, inscripţia BUDAPESTA nu fusese acoperită cu ciment! Unii chiar s-au mirat că, acum, este astupată şi că nici nu au remarcat, anterior publicării articolului meu, acest fapt incalificabil.

Muşamalizarea acoperirii inscripţiei BUDAPESTA

Pe lîngă obiectivul principal, dezvăluirea acţiunilor revizioniste ale Ungariei prin „calul troian“ U.D.M.R., articolul avea ca miză actuală inclusiv denunţarea faptului că, în ultimii ani, din dispoziţii oculte, a fost acoperită placa BUDAPESTA, de pe arcada Arcului de Triumf, prima de jos din partea stîngă. Din acest motiv studiul a fost depus, aşa cum am precizat la finalul său, la registratura Preşedinţiei României, cu nr. 14222/5 sept. 2011, la Ministerul Apărării Naţionale cu nr. 26738/6 sept. 2011 şi la Primăria Capitalei cu nr. 1026536/6 sept. 2011 (cf. facsimilul nr. 1).

Modul cum mi-au răspuns sau nu respectivele instituţii de stat atestă că am avut dreptate în aproape tot ceea ce am afirmat – cu o singură excepţie: că acoperirea panoului BUDAPESTA nu s-a făcut în vremea cînd primar al Capitalei era d-l Traian Băsescu, ci, probabil, cînd era d-l Adriean Videanu. Cu toate dificultăţile pe care le-am întâmpinat încercând să mă documentez asupra problemei, am reuşit să deduc aceasta din referirile indirecte ale răposatului Paul Everac, într-un articol din revista Naţiunea, din vara anului 2005, în care critica modul cum sunt maltratate unele monumente de patrimoniu, printre care şi Arcul de Triumf.

 

Răspunsul Preşedinţiei României: silentium lugubrum

Dar să analizez răspunsurile respective. Administraţia Prezidenţială nu a catadicsit să-mi dea un răspuns, deşi d-l Traian Băsescu, atît ca primar general al Capitalei, cît şi ca preşedinte al României, a mers în fiecare an la Arcul de Triumf, la Parada militară de la 1 Decembrie. De fapt, mersese, ca oficial, încă de cînd ajunsese ministru în guvernul Petre Roman. Probabil că fusese la Arcul de Triumf chiar în calitatea lui de căpitan de vas, înainte de 1989, cînd se nimerise să vină în vreo excursie în Capitală, în intervalele cînd revenea în ţară. Oare o mai ţine minte cum arăta Arcul de Triumf pe vremea juneţii sale ofiţereşti?! Ţinînd cont de non-răspunsul prezidenţial, se pare că l-au lăsat fie memoria, fie voinţa politică… 

Sorin Oprescu s-a „spălat pe mîini“

Răspunsul Primăriei Capitalei, la adresa mea depusă cu nr. 1026536/6 sept. 2011, este sinuos, şerpesc şi, de aceea, reprezintă un subterfugiu prin care să muşamalizeze, cu mîna altora, această crimă contra Istoriei şi a României contemporane. Scrisoarea deschisă a fost dirijată către Administraţia Monumentelor de Patrimoniu şi Turism (A.M.P.T.), care mi-a comunicat că va fi trimisă la Ministerul Culturii etc. De aici, am primit un răspuns năucitor. Printre alte „abureli“, directorul Direcţiei Patrimoniu Cultural, Ioan Daniel CHERECHEŞ, face nişte „precizări“ absolut mincinoase, dar pe care le vrea persuasive: «Intradosul ARCULUI este decorat cu o succesiune de panouri cu denumirile locurilor unor mari bătălii ale războiului reintregirii (sic). Dintre acestea inscripţia BUDAPESTA a fost stearsă tot in 1953, din ordinul CC al PCR (sic). După cum constataţi, suntem la curent cu cele semnalate, dar afirmaţia Dvs. este incorectă, ştergerea inscripţiei a avut loc în 1953, ridicarea schelei în 2008 nu a fost o „diversiune“ creată pentru acoperirea inscripţiei, restaurarea a fost doar amânată pentru obţinerea finanţării» (cf. facsimilul nr. 2).

Vedeţi perfidia şi autosuficienţa directorului Ioan Daniel Cherecheş, subordonatul ministrului fascist Hunor Kelemen?! Vrea să ne convingă că schela fusese ridicată aşa, spontan şi pînă sus, pe acoperişul Arcului de Triumf, iar abia apoi au văzut că „n-au finanţare“! Ei, bine, eu cerusem, după cum puteţi reciti în studiul meu, să ni se spună care au fost sabotorii care făcuseră aşa ceva şi să fie pedepsiţi pentru risipa de bani şi pentru că, prin montarea schelei, nu au făcut decît să acopere – cu „iuţeală de mînă şi nebăgare de seamă“, adică hoţeşte – inscripţia BUDAPESTA. În legătură cu aceste aspecte Cherecheş tace mîlc. Dar, în schimb, pe lîngă faptul că mă acuză de incorectitudine şi de răspîndirea de „diversiuni“, implicit, ne consideră, pe toţi, amnezici şi atît de proşti încît să-l credem, pe el, cum că „inscripţia BUDAPESTA a fost stearsă tot in 1953, din ordinul CC al PCR“ – deşi în 1953 nu mai exista P.C.R., ci P.M.R.! Şi, dat fiind că, în aceste două decenii de tranziţie criminală, i s-a reproşat lui Nicolae Ceauşescu „naţionalism-comunismul“ său, e greu de crezut că, prin naţionalismul său autentic, Ceauşescu ar fi răbdat să lase inscripţia BUDAPESTA de pe Arc acoperită din 1953 pînă în 1989!!! Mai ales că avusese „meciuri“ grele în relaţia directă cu Ungaria revizionistă în tot timpul dictaturii sale şi chiar, în cadrul Tratatului de la Varşovia, el pusese, în mod ferm, problema condamnării atitudinii revizioniste şi revanşarde a Ungariei! Fireşte, el o pusese doar aşa, ca principiu de politică externă, fiindcă ştia că U.R.S.S. sprijină poziţia revizionistă a Ungariei tocmai pentru a ţine în şah România. În Scrisoarea deschisă eu nu sugeram să se aştepte momentul restaurării pînă la obţinerea fondurilor, ci, dimpotrivă, ceream să se facă reparaţia imediat, întrucît acoperirea inscripţiei constituie o umilire a Armatei, o falsificare a Istoriei şi o faptă penală – cerînd, repet, pedepsirea vinovaţilor. Iar directoraşul ăsta mătrăşeşte problema invocînd „lipsa fondurilor“! Dar, în timp ce s-au cheltuit cîteva sute de milioane de euroi pentru noul stadion – de trei ori mai mult decît ar fi costat în mod normal –, alte sute de milioane de euroi pentru Pasajul de la Podul Grand etc., nu se găseau cîteva mii de euro să se refacă imediat inscripţia BUDAPESTA?! Cît costa, în timp şi în bani, să se ridice o schelă de doar cîţiva metri, numai pînă la panoul BUDAPESTA acoperit cu ciment, spre a fi refăcut în forma iniţială?! Pariez că fondul de protocol al primarului Sorin Oprescu este cu mult mai mare decît costul respectiv. Dar, vedeţi, cu antiromânii din conducerea Primăriei Capitalei şi a Ministerului Culturii nu poţi discuta pe bază de argumente logice şi financiare, ci cu alte metode!

Cred că trebuie să mobilizăm atît locuitorii Capitalei, cît şi ai altor mari oraşe ca să organizăm nişte mitinguri pînă-i demitem şi îi pedepsim pe toţi cei vinovaţi de comiterea acestei samavolnicii şi de tergiversarea reparării acestei insulte inadmisibile aduse României, Armatei sale şi Istoriei.

Faptul că directorul Ioan Daniel Cherecheş minte cu neruşinare, dar şi cu nepricepere este atestat de însăşi placa acoperită cu ciment. În articolul Dictatul de la Viena redictat de Ungaria…, am publicat fotografii pe care, din necesitatea demonstraţiei şi pentru comoditatea cititorilor, le reproduc şi acum. După cum se vede din contrastul plăcilor, inscripţia acoperită cu ciment este foarte nouă. Minciuna globală a lui Cherecheş are, totuşi, un merit: recunoaşte că pe placa acoperită fusese scris BUDAPESTA! Dar pseudo-argumentul său este demascat implacabil de chiar inscripţia BUDAPESTA acoperită cu ciment: nu are patina vremii, aşa cum se vede pe fotografia cu partea dreaptă a arcadei, unde placa simetrică plăcii BUDAPESTA, cu inscripţia CERNA, prima de jos, are aceeaşi patină a vremii pe care o au toate celelalte 11 inscripţii! Să admitem, prin reductio ad absurdum, minciuna nemernică a lui Ioan Daniel Cherecheş, cum că acoperirea plăcii BUDAPESTA datează din 1953! De atunci şi pînă acum, adică timp de 6 (şase!) decenii, era imposibil ca vremea – fie ea stalinistă a jüdeo-cominterniştilor, fie naţionalist-comunistă ceauşistă – să nu fi estompat pînă la uniformizare aspectul patinat de intemperii al respectivelor plăci. Nu este nevoie de o expertiză chimică a cimentului de pe placa BUDAPESTA acoperită, comparativ cu cimentul celorlalte plăci, pentru a demonstra fără putinţă de tăgadă dezinformarea obraznică a directorului Ioan Daniel Cherecheş; şi nici de o expertiză a creierului său îmbîcsit de antiromânism, cu care vrea să ne fraierească! Pe lîngă tencuiala proaspătă, fără patina vremii, care acoperă inscripţia iniţială BUDAPESTA, o altă dovadă a dezinformării acestui Cherecheş reiese din fotografia cu prim-planul panoului, în care, dedesubt, se vede stema regală cu deviza NIHIL SINE DEO! Deci, după capul fără minte al directorului Ioan Daniel Cherecheş, staliniştii ar fi acoperit, în 1953, numai panoul BUDAPESTA, dar ar fi lăsat neatinsă stema regală cu inscripţia religioasă respectivă! Fotografia atestă, totodată, şi satanismul etapei Tranziţiei: chiar deasupra devizei NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU tronează simbolul îndrăcitei acţiuni antiromâneşti a U.D.M.R.: panoul cu inscripţia BUDAPESTA acoperită prin 2005!

Problema se pune astfel: cît îl mai suportăm în acest post bine plătit din banii noştri, noi, românii, căci ministrului Hunor Kelemen, evident, îi place să îl menţină şi să şteargă cu el pe jos, batjocorindu-ne pe noi!

Pledoaria neocominternistă a directorului I.S.P.A.I.M.

            Nu ştiţi ce înseamnă sigla I.S.P.A.I.M.? N-aţi pierdut nimic. Căci este vorba de Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară, al cărui director este vajnicul general-maior (ret.) Mihail E. Ionescu, acelaşi care, din 2005, este şi preşedintele infamantului Institut „naţional“ pentru studierea holocaustului din România, care poartă numele escrocului internaţional Elie Wiesel – după cum reiese indubitabil inclusiv din studiul „Elie Wiesel impostorul sau Pseudowiesel“, al Centrului de Cercetări Ştiinţifice al Librăriei Româneşti Antitotalitare din Paris. Veţi ricana că mă leg de multivalentul general ca boala de om sănătos. Greşiţi. El s-a băgat în treabă, executînd nu ştiu ce ordine ierarhice. Căci I.S.P.A.I.M. este în organigrama Ministerului Apărări Naţionale, iar eu, aşa cum am arătat, adresasem, cu nr. 26738/6 sept. 2011, studiul Dictatul de la Viena redictat de Ungaria, via U.D.M.R., ca Scrisoare deschisă, şi d-lui general (r.) Gabriel Oprea – cum recunoaşte generalul (ret.) Mihail E. Ionescu în prima frază a răspunsului său (cf. facsimilul nr. 3). Şi-or fi zis, probabil, că sigla ISPAIM induce ideea de spaimă şi voi fi tremura de frică doar văzînd plicul! Desigur, mă aşteptam, cu deplină îndreptăţire, ca d-l ministru Gabriel Oprea să îmi răspundă şi mie, personal, aşa cum trimisese, tot personal, atîtea Scrisori de felicitare rezerviştilor cărora li se mărise pensia în urma campaniei furibunde de reducere a pensiilor „nesimţite“, la propunerea guvernului maghiarizat Boc-Bela şi cu aprobarea Parlamentului! Sau, dacă nu d-l ministru, să-mi răspundă măcar purtătorul de palavre – pardon, de vorbe – al M.Ap.N., contraamiralul de flotilă Tiberiu Frăţilă (flotila o ţine pe birou!), care tot este el contra tuturor celor ce se leagă de campania M.Ap.N. în problema pensiilor „nesimţite“ care s-au mărit din bun-simţ în tabelele postate pe site-ul M.Ap.N., dar care s-au micşorat cu nesimţire în deciziile de revizuire, trimise ulterior Scrisorilor de felicitare. Dar n-a fost să fie cum ar fi trebuit să fie, aşa că cel pe care a căzut măgăreaţa să semneze răspunsul nr. I 11563/30.12.2010, la adresa mea către d-l ministru Gabriel Oprea, a fost g-ralul-mr. (ret.) Mihail E. Ionescu! Vorba rusului, C’est la vie, c’est la guerre! Adică, „Asta-i via, asta-i gara!“ La prima vedere, ar trebui să mă simt flatat că, în loc să îmi răspundă doar un contraamiral ca Tiberiu Frăţilă, care dă numai contre – „şopîrle“, adică un fel de „torpile“ – în loc de argumente, mi-a făcut onoarea să îmi răspundă ditamai generalul-maior, director în departamente şi instituţii care de care mai făţoase.

            După cum puteţi citi în facsimilul nr. 3, g-ralul-mr. (ret.) Mihail E. Ionescu, care este şi profesor universitar doctor la Departamentul de Relaţii Internaţionale al Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (S.N.S.P.A.), face o veritabilă poliloghie internaţionalistă, neocominternistă cu privire la articolul meu – căci nu degeaba este el şi competentul director al „institutului“ jüdeo-cominternist Elie Wiesel şi coleg de directorat cu escrocul Radu Ioanid. E-adevărat, o face nu după o lună – conform termenului legal –, ci după patru luni de cînd l-am depus la M.Ap.N., ceea ce atestă, neîndoios, că a trebuit să citească toate cărţile sau măcar toate paginile la care fac trimitere în studiul a cărui continuare este articolul de faţă. Probabil o fi vrut să-mi facă un cadou pentru onomastica mea. Sau, poate că, dimpotrivă, a vrut să mă prindă „cu ocaua mică“. Dar nu a reuşit, de aceea a încercat să mă îmbrobodească cu aceste texte: „În acelaşi timp, suntem convinşi că rememorarea momentelor dureroase ale trecutului trebuie să se facă pornind de la exigenţele democraţiei, într-un climat de toleranţă şi respect reciproc, de concordie cu toţi cetăţenii“ (v. facsimilul nr. 4). Adică el este politically correct! Numai că, aşa cum remarcasem într-un articol mai vechi, din cauza acestei toleranţe imbecile, „România a ajuns o casă de toleranţă“. Sau, cum spusese, mai demult, colonelul (r.) Mircea Dogaru, referitor la maghiarii care-i omorîseră pe români în vremea războaielor ţărăneşti conduse de Gheorghe Doja, Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, „ei ne măcelăreau crunt, iar noi sufeream frumos!“ Fiindcă fusesem, prea multă vreme, toleranţi, iar acum nu mai trebuie să fim, fiindcă ne-a ajuns cuţitul la os! Clişeul cu toleranţa este vehiculat, în acelaşi stil neocominternist, internaţionalist, inclusiv de ex-preşedintele Ion Iliescu – promotorul ideii „reconcilierii“ (concordiei) cu maghiarii (maghiarizaţii), deşi nu ne conciliasem, anterior, niciodată cu ei ca să ne reconciliem acum. Clişeul „toleranţei“ este utilizat şi de Uniunea Europeană, care ne îndeamnă la toleranţă faţă de ţigani (şi alte minorităţi), deşi statele occidentale europene îi alungă şi chiar le incendiază taberele ori-de-cîte-ori au ocazia. La fel de tolerant este şi actualul preşedinte Traian Băsescu cu ţiganii şi cu maghiarii (maghiarizaţii), pe cît de intolerant este cu românii. Dar, în penultima propoziţie, d-l g-ral-mr. prof. univ. dr. Mihail E. Ionescu chiar mă trage, subtil, de urechi: „De altfel, asemenea valori stau la baza tuturor ţărilor democratice şi civilizate, în primul rînd a aliaţilor noştri din N.A.T.O. şi [din] Uniunea Europeană“. Evident, aliata noastră din N.A.T.O. la care face aluzie directorul I.S.P.A.I.M. este cea pe care o incriminam eu expres în Dictatul de la Viena redictat de Ungaria, via U.D.M.R.: chiar Ungaria. Iar celelalte „ţări democratice şi civilizate“ sunt Franţa, Germania, Italia, Spania, Anglia, care ne denigrează copios şi civilizat în toate mass media interne şi internaţionale.

            Culmea competenţei politologice a d-lui g-ral-mr. (r.) Mihail E. Ionescu, din înalta sa poziţie de director al I.S.P.A.I.M., ni se relevă în finalul acestui răspuns antologic: „În altă ordine de idei, celelalte probleme ridicate de dvs. exced competenţele Ministerului Apărării Naţionale“. Prima eroare gravă din această propoziţie este că nu e vorba de „altă ordine de idei“, ci este vorba exact de aceeaşi ordine. Fiindcă, după bălmăjeala pe care a făcut-o pînă acum expediind fariseic problematica studiului meu, urma, în aceeaşi ordine de idei, problema Arcului de Triumf – a cărui maltratare din motive politice este una dintre consecinţele, în primul rînd, ale Dictatului de la Viena şi, în al doilea rînd, ale politicii de trădare de către guvernele postdecembriste – îndeosebi de către guvernul maghiarizat Boc-Bela – a valorilor pe care tocmai le invocă, demagogic şi ipocrit, directorul I.S.P.A.I.M. Numai că trebuie să fiţi atenţi la şmecheria sa pseudo-politologică, deoarece el invocă, în acelaşi stil neocominternist, internaţionalist şi mondialist, valorile care „stau la baza tuturor ţărilor democratice şi civilizate, în primul rînd a aliaţilor noştri din N.A.T.O. şi [din] Uniunea Europeană“. În jargonul telespikerilor de azi, aceste fraze sunt denumite „abureli“. De fapt, numite cu numele propriu, ele sunt autentice jidănisme şi nu ne miră că s-a molipsit cu ele, el fiind şeful jidanilor de la găselniţa Elie Wiesel, care acuză România că ar fi comis un pretins holocaust. De aceea, jidănit fiind, dublul director Mihail E. Ionescu (oare cum se numea înainte de a se numi Ionescu?!) nici nu se referă la valorile naţionale româneşti! A doua eroare gravă comisă de policompetentul general-maior este manifestată de cecitatea sa politică – deşi este ditamai directorul ISPAIM-ului –, deoarece nu distinge competenţa M.Ap.N. în problema Arcului de Triumf – căci, pentru această problemă mă adresasem, la finalul studiului meu, în primul rînd şi în mod expres preşedintelui ţării şi ministrului Apărării Naţionale; pe Sorin Oprescu îl lăsasem ultimul şi îl pusesem pe listă, totuşi, fiindcă Arcul de Triumf este în Capitala ţării. Dacă m-aş fi referit la monumentele dedicate Ecaterinei Teodoroiu, Eroina Neamului din Războiul Reîntregirii – de la a cărei naştere se vor împlini mîine, 14 ianuarie 2012, 110 ani –, m-aş fi adresat primarilor din oraşele în care există respectivele monumente.

            Auziţi ce „teorie“ a creat g-ralul-mr. prof. univ. dr. Mihail E. Ionescu, după ce şi-a stors timp de patru luni mintea sa găunoasă?! Că problema Arcului de Triumf „excede competenţele Ministerului Apărării Naţionale“! Dar nu pentru a glorifica şi a aminti veşnic nenumăratele jertfe aduse de Armata României în marile bătălii ale Războiului Reîntregirii Neamului a fost înălţat Arcul de Triumf, a cărui privelişte să ne înalţe şi sufletele noastre?! Nu „pentru fortificarea identităţii naţionale“, cum – cu deplin fariseism, dar fără acoperire morală – scrie, negru pe alb, generalul cu două stele (pe fiecare umăr!) Mihail E. Ionescu?! (Vezi, în facsimilul nr. 4, rîndul doi de sus.) Dar Armata României nu pe sub Arcul de Triumf defilează de Ziua Naţională?! De ce mai trece pe sub el, dacă Arcul de Triumf constituie o problemă care „excede competenţele M.Ap.N.“?!  Vorba lui Caragiale: „Mare farsor, mari gogomani!“ Desigur, marele farsor se vrea a fi vajnicul general-mr. (ret.) Mihail E. Ionescu, director de „Elie Wiesel“, director de ISPAIM, profesor de SNSPA şi de ETC., iar gogomanii ar fi cei care l-ar crede; eu nu sunt gogoman, fiindcă m-am dumirit şi fiindcă i-am demontat penibila bîlbîială cu pretenţii politologice. Textului redat, redactat sau, cel puţin, semnat de g-ral-mr. (ret.) Mihail E. Ionescu, i se potriveşte dictonul Parturient montes, nascetur ridiculus mus: „Se opintesc munţii şi este fătat un şoarece ridicol“! Cu rezerva că adjectivul „ridicol“ minimalizează problema: într-adevăr, este vorba de un text nu numai ridicol în substanţa sa, dar şi profund imoral şi nociv, fiindcă este confecţionat deliberat ca să ne prostească în mod „academic“!

 

Parada militară de la 1 Decembrie

            Este posibil ca acest răspuns al directorului I.S.P.A.I.M., la Scrisoarea deschisă adresată inclusiv ministrului Apărării, g-ralul (r.) Gabriel Oprea, să fi fost scris, la ordin, de către unul dintre „negrişorii“ de la I.S.P.A.I.M., iar g-ralul-mr. Mihail E. Ionescu să-l fi semnat „ca primarul“. Dar asta nu-i o scuză pentru unul care este doctor în istorie, care este Senior Executive Course „George C. Marshall“, Germania, care a scris un raft de cărţi şi de articole etc., etc.; dimpotrivă, să fii atît de „titrat“ şi să comiţi un asemenea „răspuns“ la problemele grave semnalate de mine, îndeosebi la problema de absolută noutate publicistică, politologică şi strategică – îngroparea, deliberată politic, în ciment a inscripţiei BUDAPESTA de pe Arcul de Triumf – nu reprezintă decît prostituţie politică. Viorica Costiniu declarase ritos că „magistraţii se prostituează… juridic“. Ei, bine!, aveţi, aici, încă o dovadă că şi generalii se prostituează… politic. De altminteri, în genere, gradul de general este preponderent grad politic şi mai rar grad acordat pentru merite profesionale, pentru că fiecare regim politic îşi face cohorta sa de generali! Elocvent, în acest sens, este faptul că, recent, preşedintele Traian Băsescu a avansat la gradul de general un grup mare de ofiţeri. Ba, mai mult, el deţine recordul prin numărul celor avansaţi la gradul de general cu patru stele! C.V.-ul generalului Mihail E. Ionescu, încărcat, pe multe pagini, de toată suita de grade ale carierei de ofiţer, de zeci de titluri de cărţi şi articole, de funcţii de conducere şi de titluri de membru în diverse comitete şi comiţii atestă că nu-i lipsesc accesul la informaţii, competenţa, abilitatea cocoţării în ierarhia militară şi socială, poate chiar inteligenţa, ci îi lipsesc doar rectitudinea morală, caracterul, onestitatea şi patriotismul. De aceea, cum am mai subliniat, referitor la alţii, nici lui nu i se poate aplica rugămintea lui Iisus Hristos: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!“ (Luca, 23, 34). NU, g-ralul-mr. (r.) Mihail E. Ionescu este cvasi-omniscient şi, deci, ştie ce face şi nu poate fi iertat!!!

            G-ralul-mr. Mihail E. Ionescu s-a născut în 1948; în 1970 a obţinut gradul de locotenent, iar în 1998 pe cel de general de brigadă; în 2004 a fost trecut în rezervă, cu gradul de general-maior, primind, astfel, încă o stea de general pentru meritele sale ştiinţifice. Ca atare, în toată cariera sa militară activă a fost martorul faptului că pe Arcul de Triumf inscripţia BUDAPESTA fusese, tot timpul, neacoperită, şi nu cum este, de 5-6 ani încoace, îngropată în ciment! Probabil că, aşa cum am dedus, în vara anului 2005, cînd s-a ridicat o schelă pe Arcul de Triumf, a fost acoperită placa BUDAPESTA. În mod cert, la Parada militară de la 1 Decembrie 2005, inscripţia BUDAPESTA era, deja, proaspăt acoperită, aşa cum se vede în acest link al defilării: http://www.youtube.com/watch?v=Wb9sOW_mh34; de la secunda 06 la 09; apoi, de la minutul 2 şi 18 secunde pînă la finalul clipului se vede, la fel, arcada stîngă, cu placa pe care fusese scris BUDAPESTA mascată cu ciment. Fotografiile nr. 3 şi 4 reflectă absoluta diferenţă de patină a vremii dintre placa acoperită recent şi toate celelalte plăci. În mod absolut evident, placa acoperită cu ciment pe care figurase inscripţia BUDAPESTA este mult mai deschisă la culoare, chiar strălucitoare comparativ cu celelalte panouri. Ea are această nuanţă foarte deschisă în toate clipurile postate pe Internet, redînd Parada de la 1 Decembrie din anii următori: Drill Team. Romania. Parada Militara. 1 decembrie 2009. Regimentul 30 Garda Mihai Viteazul, pe http://www.youtube.com/watch?v=l5aYfYGiV08, unde, de la minutul 1 şi 44 secunde, se vede arcada stîngă, cu panoul BUDAPESTA acoperit cu ciment; Bucharest In Your Pocket – Arcul de Triumf, film realizat în 22 noiembrie 2009, pe http://www.youtube.com/watch?v=AEJPLruERD4&feature=fvwp&NR=1, unde inscripţia iniţială, acum acoperită, se vede de la secunda 35 pînă la capăt; Parada militară de Ziua Naţională a României, de la 1 Decembrie 2010, redă partea stîngă a Arcului, pe http://www.youtube.com/watch?v=DMdIko2STss&feature=related şi, în multe momente, se distinge partea foarte deschisă la culoare a panoului pe care fusese inscripţia BUDAPESTA; filmul Defilare armata romana in cinstea Zilei Nationale2011 prezintă repetiţia din 28 noiembrie 2011, filmarea redînd partea stîngă, pe http://www.youtube.com/watch?v=qIGdsOvI6U4&feature=related; inscripţia acoperită se vede doar la început, între secundele 10-20 ale clipului, apoi de la minutul 1 şi 39 de secunde se dă un prim plan cu partea dreaptă, unde se distinge clar inscripţia CERNA, cu patina vremii, care contrastează în mod evident cu placa acoperită, situată simetric, în stînga arcadei. Analiza contrastului evident dintre panourile cu inscripţia CERNA şi, respectiv, cel acoperit BUDAPESTA, se poate face şi pe alte filme ale defilării postate pe Internet. Din păcate, nu am găsit pe Youtube filme anterioare anului 2005, de aceea apelez, pe această cale, la toţi producători din televiziune care au în arhive filme anterioare anului 2005 cu defilarea de la Ziua Naţională a României să posteze acele fragmente – precizînd data la care au fost făcute – în care se vede panoul cu inscripţia BUDAPESTA acoperită şi, fireşte, neacoperită. În acest mod putem determina cu precizie anul cînd s-a făptuit această umilire a Armatei şi, totodată, sabotare a imaginii României!

            Desigur, contraamiralul Tiberiu Frăţilă nu ar fi ştiut să redacteze un răspuns cît de cît adecvat, fiindcă el a fost promovat în funcţia de purtător de cuvînt al M.Ap.N. nu pe criteriul competenţei, ci al obedienţei: adică, aşa cum dezvăluie Petrică Toma în articolul-torpilă „Infractor sau contravenient? Cum se prostituează politic un amiral!“, el este „un excepţional executant“!

Ceea ce mai trebuie subliniat este faptul că, cel puţin din 2005, cînd, presupun, a fost mascată – a doua oară! – inscripţia BUDAPESTA, pînă acum, pe sub Arcul de Triumf au trecut mii de militari ai Armatei, Poliţiei, Jandarmeriei, Serviciilor Secrete etc., împreună cu multe dintre cadrele lor de conducere, şi toţi au văzut că inscripţionarea localităţii BUDAPESTA fusese acoperită cu ciment. Să admitem că militarii tineri nu ştiau ce se ascundea sub cimentul care masca forma originală a primei plăci a arcadei; să mai admitem că erau ignoranţi în materie de istorie, căci Editura Militară i-a refuzat împătimitului pentru Arcul de Triumf, arhitectul Virgiliu Z. Teodorescu, publicarea cărţii „din lipsă de fonduri“ şi i-a tipărit-o, într-un tiraj de buzunar, abia cînd a adus banii daţi de un sponsor generos şi patriot; apoi, Enciclopedia Armatei României şi-a epuizat demult tirajul, mic şi el – pe lîngă faptul că este descurajantă prin greutatea fizică şi pecuniară: atîrnă vreo şase kg şi costă cîteva sute de lei. Dar, inscripţia acoperită, fiind prima şi cea mai de jos, nu putea să treacă neobservată. Oricare ar fi fost bagajul cunoştinţelor istorice – derizoriu sau chiar inexistent – al indivizilor tineri, ca militari care defilau pe sub Arcul de Triumf – a cărui semnificaţie este imposibil să nu o ştie! –, ar fi trebuit să-şi pună, totuşi, astfel de întrebări: „De ce este acoperit panoul respectiv?!“ „Ce scria pe acest panou de a devenit indezirabil politic, chiar în această epocă a transparenţei, a toleranţei şi a recuperării istoriei adevărate?!“

Dar se pune, mai ales, problema ofiţerilor de carieră, vîrstnici, a organizatorilor parăzilor militare, a tuturor generalilor activi, în rezervă sau în retragere, a veteranilor de război, a generalilor cavaleri ai Ordinului Mihai Viteazul, care participă, an de an, la Parada militară de Ziua Naţională a României, fie că fusese sărbătorită la 23 August, fie, după 1989, la 1 Decembrie! Toţi au tăcut mîlc, văzînd blasfemia de pe arcada Arcului de Triumf! De ce?! A dispărut patriotismul din ei şi a fost înlocuit cu pupăncurismul de conjunctură?! După cum s-a văzut de la transmisiunile televizate din fiecare an şi după cum se (re)vede inclusiv din filmele indicate aici, pe Youtube, la Parada militară au participat preşedintele României şi preşedinţii Camerelor Parlamentului, foştii preşedinţi ai ţării şi ai Parlamentului, toată pletora de politicieni, de parlamentari, cetăţeni, alegători, public. În mod cert, mulţi au văzut că inscripţia BUDAPESTA fusese – a doua oară! – proaspăt acoperită cu ciment – prima dată blasfemia fiind comisă în 1953, în vremea odiosului regim iudeo-cominternist. A doua oară a fost comisă în vremea odiosului regim băsist, aproape sigur în 2005. În nici un caz nemernicia din 1953 nu a rămas neînlăturată pînă acum, cum vrea să ne convingă, cu tupeu, textul „aburitor“ cherecheşist!

 

Tranziţia – epocă a trădării naţionale

 

Oare vechiul lichelism politic ceauşist, năpîrlit în noul lichelism băsist, să fie cauza pentru care nimeni, nici dintre politicieni, nici dintre ofiţerii superiori şi generalii care au văzut nemernicia comisă, nu a protestat şi nu a încercat să repare situaţia, să înlăture umilirea Armatei, sabotarea valorilor naţionale?! Să ne amintim că la conducerea Ministerului Apărării Naţionale au fost, printre alţii, Teodor Meleşcanu (aprilie 2007- decembrie 2008, ex-ministru de Externe, cu un interimat la Justiţie!), Teodor Atanasiu (2004-2006); g-ral.-lt. (r.) Corneliu Dobriţoiu a fost secretar de stat, şef al Departamentului pentru politici de apărare şi planificare al M.Ap.N. (sic), deci şeful direct al g-ralului-mr. (r.) Mihail E. Ionescu – ca să cităm numai parlamentari ai P.N.L., care se consideră partid „Naţional“. Nici unul nu a văzut – măcar la defilări – această insultă abominabilă adusă Armatei şi României?! Direcţia de Informaţii Militare a Armatei şi Serviciul Român de Informaţii nu au făcut, de şapte ani încoace, nici o notă informativă despre această crimă?

Dar, dincolo de jidănismele propagate cu nonşalanţă de individul care se ştie apărat de titlul de director al „institutului“ Elie Wiesel, poziţia „politologului“-şef al I.S.P.A.I.M. este agravată complet şi definitiv de faptul că, aşa cum am subliniat mai sus, mascarea cu ciment a inscripţiei BUDAPESTA este efectul unei decizii politice deliberate, comise din aceleaşi motive ca în 1953 – deşi condiţiile politico-strategice sunt radical schimbate: nu mai suntem sub cnutul stalinist, ci sub „umbrela“ democraţiei aduse de N.A.TO. şi de S.U.A. Or, îngroparea în ciment, nu în realitate, a localităţii BUDAPESTA de pe Arcul de Triumf, a fost comisă, în 1953, ca urmare a presiunii unor forţe străine ţării noastre şi duşmănoase în cel mai înalt grad, dirijate din Ungaria şi sprijinite de stalinism – care au şi impus înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare. Deci, fusese o decizie politică deliberată, în favoarea duşmanului de atunci, Ungaria. Acum, probabil în 2005 – dar în mod cert după anul 2000 –, s-a repetat actul acoperirii cu ciment a BUDAPESTEI, deci este o recidivă, este tot o decizie politică deliberată şi tot pentru a crea avantaje duşmanului – a aceluiaşi duşman, Ungaria, altfel „aliată“ în N.A.T.O. şi în U.E.! Pe lîngă faptul că acoperirea inscripţiei BUDAPESTA constituie faptă penală sub specia distrugerii monumentelor istorice subsumate Patrimoniul Naţional, acest act constituie, prin caracteristice întrunite enumerate, fapta penală cea mai gravă: trădarea de ţară în folosul inamicului, care intră sub incidenţa art. 155-156 şi 163 din Codul Penal şi a art. 3 al Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională. Şi, cum Ungaria duce contra României un crunt şi permanent război axiologic, imagologic, politic, economic, cultic etc., trădarea de ţară pe timp de război este fapta reprehensibilă în cel mai înalt grad! De altfel, după cum denunţă documentat Larry L. Watts, în extrem de valoroasa lui carte FEREŞTE-MĂ, DOAMNE, DE PRIETENI!, Ungaria a fost, necontenit, în fruntea campaniei duşmănoase de denigrare şi de sabotare a intereselor României – atît înainte, cît şi după Trianon. Fireşte, nici nu ne-am îndoit că nu ar fi fost – şi că nu va fi şi în viitor – altfel. Cînd această acuză este făcută de un istoric şi politolog străin, cu o solidă şi recunoscută carieră ştiinţifică, atunci acuza dobîndeşte caracter implacabil şi irevocabil; sau, în termeni juridici, putem spune că dobîndeşte calitatea definitivă de „lucru judecat şi învestit cu titlu executoriu“! Dar, din motive de lichelism politic, politologul-şef al M.Ap.N. vede Ungaria nu ca pe duşmanul nostru perpetuu, care se maschează în lozinci proeuropene, ci ca pe „aliata noastră din N.A.T.O.“, aceeaşi aliată în sprijinul căreia colonelul (ret.) Trevor N. Dupuy-Dezinformatoru’ făcuse compunerea de literatură politologică, strategică şi propagandistică „Război pentru Transilvania“ – un capitol masiv al lucrăturii sale FUTURE WARS. The world’s most dangerous flashpoints (Warner Books, New York, 1993, cap. 8, The war for Transylvania, pag. 231-251), în care, pretindea colonelul american, România pornise un război contra Ungariei pentru Transilvania – deşi Transilvania este parte esenţială a României! Vedeţi ce gîndire sucită avea Trevor Dupuy, cu care urmărea să sucească minţile celor ce-l citesc?! În fond, Trevor Dupuy nu făcea decît să reflecte propaganda lobby-ului maghiar, care a convins Congresul S.U.A. să publice, în 1969, o lucrare bibliografică pe acest subiect, al cărui titlu – Ungurii în România şi Transilvania – sugera chiar că Transilvania nu era teritoriu românesc (cf. Larry L. Watts, op. cit., pag. 572). Această carte nocivă a lui Trevor N. Dupuy-The Pig o vizasem, expressis verbis, tot în partea finală a articolului Dictatul de la Viena redictat de Ungaria… Dar şi referirea la ea „excede competenţa M.Ap.N.“, deşi cartea descrie cum Armata României este învinsă – culmea!, pe teritoriul naţional! – de cea a Ungariei, deşi cartea se găseşte în Biblioteca M.Ap.N., aflată în aceeaşi clădire în care este sediul I.S.P.A.I.M.: Cercul Militar Naţional! Îl invit pe directorul I.S.P.A.I.M.-ului să facă, retroactiv, o recenzie a cărţii lui Trevor N. Dupuy-The Pig; pentru că are competenţa necesară; dar va avea, oare, şi curajul politologic şi rectitudinea morală?! Textul său „fătat“ şi comentat aici îmi induce serioase rezerve ştiinţifice că ar fi în stare s-o facă.

În cazul directorului Institutului pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară, g-ral-mr. (r.) Mihail E. Ionescu, ca politolog-şef, prof. univ. dr., director etc., nu mai încape loc de iertare, mai ales că el se laudă că „I.S.P.A.I.M. a avut în preocupările sale analiza extinsă a unei asemenea problematici (…) pentru fortificarea identităţii naţionale“ (sic). Aşa de bine a „fortificat-o“ Mihail E. Ionescu-Androlaudă încît fosta regiune stalinistă autonomă maghiară a fost scoasă din groapa de gunoi a Istoriei, liderii U.D.M.R. au format un stat în stat, aflat în pragul secesiunii politice – după modelul Nagorno-Karabah –, cu concursul guvernului trădător Emil Boc-Marko Bela.

«Am sentimentul că sunt în 1940, în preajma prăbuşirii hotarelor noastre. E de spus numai că fiecare om trebuie să-şi dea seama că soarta lui personală, afară de beneficiarii regimului, depinde de ce se joacă acuma. Se joacă integritatea teritorială a României, se joacă stabilitatea ei, se joacă identitatea, sentimentul că eşti român, se joacă apărarea ţării. Statul de astăzi nu mai apără România. Statul de astăzi apără pe altcineva, dar nu obştea românească. De aceea, fiecare dintre noi, cu mijloacele pe care le are, trebuie să spună NU. „Nu!“ – la ceea ce se pregăteşte în momentul de faţă şi să revenim la tradiţiile noastre, să revenim la puterea noastră din totdeauna». Aceasta este marea nelinişte – o veritabilă spaimă – a distinsului academician Dinu C. Giurescu referitor la acţiunile secesioniste ale U.D.M.R., sprijinite de autorităţile statului, din care cauză întrevede pericolul destrămării ţării. Dar directorul ISPAIM nu are nici o spaimă: dimpotrivă, are curajul să pretindă sentenţios că trebuie să „pornim de la exigenţele democraţiei, într-un climat de toleranţă şi respect reciproc, de concordie cu toţi cetăţenii“! Căci aşa înţelege el să facă „politica de apărare a ţării“: noi să fim toleranţi cu duşmanii ţării, iar ei să ne strice ţara! De la înălţimea simbriei sale mari de director nu îi poate lua în colimator pe maghiarii (maghiarizaţii) care jubilau că l-au văzut pe Avram Iancu spînzurat în efigie de către un individ care trebuia el spînzurat pe loc, nici pe cei care plimbă lozinca „Ţinutul secuiesc nu este România“, care ar trebui încarceraţi pentru atentat la securitatea naţională.

De o sută de ani maghiarii (maghiarizaţii) – întărîtaţi şi sprijiniţi de state ca Anglia, Franţa, Germania, Rusia etc. – complotează, sabotează, subminează statul român, provoacă permanent discordie în ţara noastră, iar noi „suportăm frumos“, fiindcă d-nii Iliescu, Băsescu, Ionescu, Oprescu, Frunda, Verestoy ş.a. vor „concordie“, „reconciliere“! Aşa cum am relevat şi în „Dictatul de la Viena redictat de Ungaria…“, maghiarii din România sunt, în cvasitotalitatea lor, români maghiarizaţi, români care şi-au trădat limba, neamul şi ţara. De aceea nu trebuie să mai vorbim de „maghiarii din România“, ci de „maghiarizaţii din România“, care trebuie trataţi ca fiind doar ceea se sunt în realitate: ca trădători – iar pedeapsa pentru trădare nu se prescrie niciodată! Evident, directorul I.S.P.A.I.M. a fost desemnat de către cei din conducerea M.Ap.N. – poate chiar de către ministrul Apărării – să confecţioneze răspunsul de rigoare la Scrisoarea deschisă, difuzată cu o mare dispersie publicistică de către mine, ca să „repereze onoarea“ Ministerului Apărării Naţionale, a ministrului Apărării personal. Numai că directorul ISPAIM „e de spaimă“: cu capul său titrat a „făcut-o de oaie“! La propriu! Prin balivernele din răspunsul său şi cu salariul său nesimţit de director ISPAIM el apără nu România, ci „Ghimpele din inima Romaniei – TINUTUL SECUIESC“ – ca să folosesc acest titlu din Formula AS, care preia expresia lui Mihail Manoilescu!

Să reamintim istoria anilor ’40 – sau, în exprimarea demagogic-ipocrită a ionescului ISPAIM-ist, să recurgem la „rememorarea momentelor dureroase ale trecutului“ – pentru a descifra viitorul: „Se lansau zvonuri despre iminenta desfiinţare a României ca stat, urmată de formarea unei Ungarii Mari, ce ar fi cuprins toată Transilvania, părţi din Iugoslavia, Austria şi o parte din nordul Italiei. Cei mai activi în această propagandă erau membrii partidului Crucile cu Săgeţi, care cereau anexarea întregii Transilvanii şi ieşirea la mare. Informatorii din teritoriul cedat comunicau despre numeroasele discursuri revizioniste rostite la Alba Iulia, în Adunarea Foştilor Luptători. Se observa o surescitate a populaţiei maghiare din toate regiunile Ungariei; peste tot revizionismul era agitat pe faţă, răspîndindu-se cele mai variate zvonuri. Se pretindea că, în cel mai scurt timp, întreaga Transilvanie urma să fie ocupată, chiar şi Valea Prahovei, cu sau fără consimţămîntul Germaniei“ (Arh. S.R.I., fond D, dosar nr. 4588, f. 74-75, apud Colonel dr. Lionede Ochea, SERVICIUL SPECIAL DE INFORMAŢII AL ROMÂNIEI PE FRONTUL DE VEST, 1940-1944. Editura Tipart, Bucureşti, 2011, pag. 317). Aşa cum am relevat – bazîndu-mă pe autoritatea unor reputaţi istorici – în studiul „Dictatul de la Viena redictat de Ungaria…“, Ungaria se baza, în 1939-1940, pe eventualul sprijin politico-militar al Germaniei hitleriste şi al Rusiei staliniste.

Să revenim la prezent. Acum, în Transilvania, situaţia este aproape la fel ca în 1940: diferenţa este dată doar de lipsa trupelor de ocupaţie horthyste! Într-adevăr, în 2010, fasciştii U.D.M.R.-işti chiar au aniversat 70 de ani de la intrarea trupelor Ungariei în Ardeal, iar guvernul român nu a băgat pe nimeni la puşcărie. Acum, la fel, ca în 1940, Ungaria este sprijinită de Germania civilizată din U.E. şi, discret, de Rusia. Amintiţi-vă de ameninţarea voalată a lui Putin, la summit-ul de la Lisabona, cum că „Ungaria pretinde Transilvania, Bulgaria Dobrogea…“ etc. În 1940, România era apărată de guvernul României, compus din bărbaţi de stat. Acum situaţia este mult mai gravă, căci Ungaria este sprijinită chiar de guvernul maghiarizat Boc-Bela, compus din marionete, indivizi corupţi, agenţi ai Ungariei sau ai altor state. Amintiţi-vă de ridicolul Remus Opriş, secretarul general al guvernului ţărănisto-liberalo-pedisto-udemerist, care a fost silit să doarmă în autoturismul său, fiindcă U.D.M.R.-iştii din Sfîntu Gheorghe nu l-au lăsat să se cazeze la hotel! Amintiţi-vă de răposatul Alexandru Timofte, care, ca director al S.R.I., recunoscuse că, în zona Mureş-Harghita-Covasna, autorităţile statului român nu mai au autoritate. Între timp, situaţia s-a agravat. De 22 de ani, fasciştii U.D.M.R.-işti continuă epurarea etnică – tot aşa cum procedase baronul Ede Atzél după Dictatul de la Viena (Larry L. Watts, op. cit., pag. 573) –, cu diferenţa că, acum, U.D.M.R. o face cu sprijinul tacit sau direct al guvernului antiromânesc Boc-Bela. Acum, aşa cum alertează inclusiv academicianul Dinu C. Giurescu, ţara este în pragul destrămării iminente cu sprijinul statului român! Asta pentru că guvernul Boc cedează permanent şantajului organizaţiei fasciste U.D.M.R., satisfăcîndu-i toate pretenţiile, de teamă să nu-i cadă guvernul. Guvern din care fac parte şi ministrul Apărării, g-ralul (r.) Gabriel Oprea şi, în subsidiar, g-ralul (r.) Mihail E. Ionescu. Adică ei, guvernanţii, preferă să cadă România, dar să nu cadă ei. Concluzia e clară şi implacabilă: ca să salvăm ţara, trebuie să dărîmăm cît mai repede guvernul, căci existenţa U.D.M.R. înseamnă periclitarea iminentă a suveranităţii, unităţii şi independenţei naţionale! Semnalez că a fost repostată pe Internet Cartea neagră a U.D.M.R., care acoperă intervalul decembrie 1989-martie 2002. Completarea ei la zi poate fi găsită în cartea generalului (r.) Aurel Rogojan, FEREASTRA SERVICIILOR SECRETE. România în jocul strategiilor globale (Editura Compania, Bucureşti, 2011, pag. 308-496).

Oricum, prin pledoaria sa internaţionalistă, esenţialmente neocominternistă şi antiromânească, directorul I.S.P.A.I.M. s-a descalificat ca român şi ca general al Armatei Române. Are cineva vreo obiecţie la cele afirmate de mine aici?! Poate să demonstreze invers, cum că nu am eu dreptate şi că ar avea el?! S-o facă. Aştept provincia. Căci din Capitală – de la Administraţia Prezidenţială, de la M.Ap.N., de la Primăria Generală etc. – s-au lămurit lucrurile: trădare peste tot, cum se lamentase şi Sinistra la Retrovoluţia din 21 decembrie 1989! Acum este la fel de multă trădare, dar mult mai gravă şi care durează de două decenii. Durează de prea mult! „Ultima soluţie, încă o revoluţie!“ Dar să fie una autentică, făcută de români în beneficiul românilor, nu ca în decembrie 1989, în favoarea xenocraţiei care conduce România!

Clica autorilor loviturii de stat din decembrie 1989 a vrut să scape de pedeapsa capitală pentru trădarea de ţară şi pentru subminarea economiei naţionale şi a eliminat pedeapsa cu moartea. Ca atare, pentru proxima revizuire a Constituţiei trebuie să adunăm semnături în vederea reintroducerii pedepsei cu moartea. Pînă atunci, cei vinovaţi de crima acoperirii inscripţiei BUDAPESTA, de vina muşamalizării acestei fapte abominabile şi de refuzul refacerii imediate a panoului respectiv trebuie demişi imediat şi băgaţi la puşcărie. Chiar dacă pînă acum s-au făcut că nu văd panoul mascat, începînd din septembrie 2010, preşedintele Traian Băsescu, ministrul Gabriel Oprea, primarul Sorin Oprescu şi toţi ceilalţi oficiali care au citit articolul meu anterior, ca şi pe acesta, sunt pe deplin vinovaţi pentru că nu înlătură prompt această crimă şi trebuie ei înşişi înlăturaţi fără menajamente. Militarii – activi sau în rezervă – trebuie să fie în primele rînduri pentru aplicarea acestor demersuri necesare. Un stat se poate apăra doar înlăturînd radical toţi trădătorii, de la mic la mare!

Acoperirea – pentru a doua oară! – a inscripţiei BUDAPESTA de pe Arcul de Triumf nu este o bagatelă: este un sacrilegiu, este cea mai gravă insultă adusă Armatei şi României, tocmai pentru că se repetă! Dar nu în condiţiile sinistrului stalinism – instalat cu ajutorul lui Churchill şi Roosevelt –, ci în condiţiile „sistemului ticăloşit“! Băsescu dixit!

La 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat şi proclamat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. În Preambulul acesteia, al treilea considerent relevă: „Considerând că este esenţial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluţie extremă, la revolta împotriva tiraniei şi asupririi (…) (s.n. – V.I.Z.) Adunarea Generală proclamă

Prezenta Declaraţie Universală a Drepturilor Omului, ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele şi toate naţiunile, pentru ca toate persoanele şi toate organele societăţii să se străduiască, avînd această declaraţie permanent în minte, ca prin învăţătură şi educaţie să dezvolte respectul pentru aceste drepturi şi libertăţi şi să asigure prin măsuri progresive, de ordin naţional şi internaţional, recunoaşterea şi aplicarea lor universală şi efectivă atît în sînul popoarelor statelor membre, cît şi al celor din teritoriile aflate sub jurisdicţia lor“. Aşadar, interpretat în pozitivitatea sa, acest considerent afirmă dreptul fundamental al omului de a se revolta împotriva tiraniei, ca soluţie extremă, dacă autoritatea legii nu îi ocroteşte drepturile fundamentale. Or, cu excepţia cîtorva publicaţii obediente Puterii, toate celelalte mass media denunţă tirania instaurată de regimul Băsescu – ca practică finală a cleptocraţiei instituite prin retrovoluţia din decembrie 1989! Cea mai clară dovadă, legiferată de Parlamentul Ruşinii, a acestei tiranii este încălcarea principiului fundamental de drept al neretroactivităţii legii, încălcare comisă prin cele trei legi – pe care, într-o emisiune din ianuarie 2010, la Realitatea TV, şi, ulterior, pe 1 aprilie 2011, la OTV, le-am denumit legi criminale: Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii – „votată“ în Parlament prin scamatoria lui Sever Voinescu-Cotoi şi a Robertei Anastase –, Legea nr. 119/2010 a sistemului unic de salarizare şi Legea nr. 329/2009 privind interzicerea cumulului pensiei cu salariul. Dovezile anterioare rezidă în jefuirea Patrimoniului Naţional prin distrugerea economiei naţionale şi prin îndatorarea ţării cu ajutorul F.M.I.-ului şi al Băncii Mondiale. De vreme ce s-au furat şi voturile la toate alegerile, este evident că vor fi furate şi în acest an. Ca atare, această ultima cale democratică a fost compromisă.

Români! NU mai acceptaţi să fiţi umiliţi, prostiţi, păcăliţi, duşi cu zăhărelul! NU aşteptaţi să ajungeţi atît de vlăguiţi de asupritorii voştri încît să nici nu vă mai puteţi ridica în picioare! NU vă mai puneţi speranţe deşarte în alegerile din anul acesta şi din viitor. Luaţi-vă soarta în mîini. Revoltaţi-vă acum, cît mai aveţi, încă, putere!

Nu vă temeţi! Declaraţia Universală a Drepturilor Omului vă dă dreptul să vă revoltaţi împotriva tiraniei şi asupririi!

13 ianuarie 2012

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu,

vasile.zarnescu@gmail.com

 

P.S. Demonstraţiile de ieri şi de azi sunt un bun şi necesar început pentru o revoluţie autentică, românească. Să sperăm că vor continua şi se vor finaliza în instaurarea regimului democratic naţionalist.

P.P.S. Azi, 14 ianuarie 2012, pe toate posturile de televiziune s-a continuat transmiterea de ştiri şi imagini de la mitingurile de protest cauzate de cazul Arafat-SMURD, mitinguri care au luat o acută şi evidentă turnură politică. Ceea ce este un semn că lucrurile se precipită şi că, poate, revoluţia bate la uşă. Masa de manevră există, dar nu a apărut „Comitetul Salvării Publice“.

Pe de altă parte, apropo de respectarea demnităţii naţionale, de propagarea Cultului Eroilor, nici un mijloc de comunicare în masă nu a relevat necesara aniversare a 110 ani de la naşterea Ecaterinei Teodoroiu!

Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… de Larry L.Watts

Posted by Stefan Strajer On January - 30 - 2012

Considerabile documente şi idei      

Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… de Larry L.Watts

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

În 1985 am primit în Canada, de la editorul Ion Dumitru din München, două volume cartonate În serviciul  Mareşalului de Larry L. Watts, recomandate printr-o prezentare superlativă ce mi-a stârnit interesul. Pe măsura lecturii interesul s-a transformat într-o impresie puternică, de neuitat aflând despre România şi Mareşalul Antonescu, evenimente istorice documentate cum nu am auzit sau citit în România sau în străinătate. Cu această ocazie, am aflat despre autor că a fost trimis cu o bursă Fulbright în România să cerceteze problema Ion Antonescu şi România în vremea celui de al II-lea Război Mondial. Şi a făcut-o cum nu a mai făcut-o nimeni până la el; ca un om de mare caracter şi cercetător de elită. Îl recomand. 

În 2011, Larry L. Watts a surprins, uimit şi zdruncinat puternic cititorii români cu un volum istoric supra-documentat intitulat Fereşte-mă, doamne, de prieteni… apărut la editura bucureşteană RAO, rodul muncii de cercetare pe parcursul unui deceniu. Autorul îşi începe  prefaţa cu Cercetările pot conduce uneori mult mai departe decât se anticipa. Acest adevăr a fost de multe ori demonstrat până acum, dar lectura acestui volum ne demonstrează cât de riguros şi exigent autorul a împins cercetarea, şi mai ales cât de profund, plecând de la ideea războaielor subversive ale vecinilor noştri care, în permanenţă, au urmărit sfâşierea acestui vechi spaţiu latin.   

Volumul cuprinde 28 de capitole, aşezate în nouă părţi distinctive, în care găseşti date, evenimente, personalităţi, scrieri şi autori, surse bibliografice noi şi multe, încât fără nici un fel de rea intenţie, din contră, cu sinceră părere de rău, acest volum de peste şapte sute de pagini depăşeşte, din şi în toate punctele de vedere, tot ce au scris scriitorii, politologii şi istoricii români laolaltă după 1990. Din nou un cercetător străin ne dă o lecţie de tenacitate ştiinţifică, curaj civic şi ne prezintă adevărul istoric. Felicitări autorului. Citiţi.

Pentru mine, pentru scrierea mea, Cine tulbură liniştea Transilvaniei, ce este o replică, o contracarare documentată a segregaţiei, iredentismului şi revizionismului unguresc faţă de România, scrierea lui Larry L. Watts îmi este, ne este tuturor românilor interesaţi, de mare ajutor prin vasta bază de documente istorice, prin competenta şi pertinenta lor interpretare oferită, pentru cunoaştere, învăţătură şi răspândire. Referitor la Transilvania, autorul ne prezintă trei subcapitole, intitulate pe rând: Prima campanie transilvaneană 1918-1919, a doua campanie transilvaneană 1938-1940 şi a treia campanie transilvăneană 1944-1946, campanii în care ungurii revizionişti au avut ca aliat principal Rusia lui Lenin şi Stalin. Autorul nu se opreşte la ele ci, din nou tot atât de documentat, ne prezintă continuitatea revizionismului unguresc, prin orice mijloace, în problema Transilvaniei până în zilele de astăzi. Citiţi, meditaţi, consideraţi.

Fiind vorba de date istorice, documente istorice, puse la dispoziţia cititorilor de limbă română, voi păstra subtitlurile capitolelor folosite de autor, subliniind doar esenţialul lor, dar îmi permit să adaug idei şi comentarii personale, critic şi analitic. 

 

Prima campanie  transilvaneană  1918- 1919 (paginile 76 – 86)

 

La început, autorul face o scurtă biografie a evreului ardelean Bela Kun (şi-a auto maghiarizat numele din Kohn) care, fiind prizonier în Rusia între 1914-1917, a devenit comunist şi s-a înrolat voluntar în Armata Roşie. Împreună cu alţi prizonieri unguri au format grupul maghiar al partidului comunist rus, o rampă de pe care Lenin şi Trotski i-au lansat spre Ungaria, unde trebuiau să însămânţeze,  cultive şi fructifice o republică sovietică a sfaturilor, comunistă sui generis! La Budapesta, Bela Kun  a fondat partidul comunist ungar şi apoi o aripă transivăneană, comunistă în formă, iredentist-revizionistă în fond, din foşti prizonieri unguri din Transilvania. În obiectivele comuniştilor unguri, ce au prins rădăcini la Budapesta, au intrat şi operaţiuni paramilitare şi teroriste împotriva autorităţilor şi populaţiei române din Transilvania. Document: în Ianuarie 1919, o brigadă din Divizia Szekler şi foşti prizonieri unguri la ruşi au organizat un atac anti-românesc la Zalău, judeţul Sălaj. Eşec. După acest eşec comuniştii unguri au hotărât să treacă la o alianţă ideologică şi militară completă cu Rusia Sovietică prin care, împreună, au plănuit şi acţiunile militare de cotropire şi anexare a unor teritorii româneşti. Armata roşie ucraineană să atace România prin Bucovina şi să facă joncţiune cu armata roşie a lui Bela Kun care va intra prin Transilvania, iar, în urma victoriei comune, ucrainenii să ia Bucovina iar ungurii Transilvania. Lenin, care lansase decretul păcii cu Germania, pentru a debloca armata ţaristă din războiul mondial şi a o folosi în scopurile extinderii revoluţiei sovietice, prin forţă şi teroare, este de acord cu acest plan ca Bucovina şi Basarabia să fie atacate  de armata roşie ucraineană pentru anexare şi Bela Kun primeşte acelaşi acord pentru Transilvania. Fără să mai aştepte, fără declaraţie de război, în aprilie 1919 armata  roşie a lui Bela Kun atacă România, dar în decurs de două săptămâni este aruncată înapoi, până peste Tisa. A doua oară, în iulie 1919, când Rakovski, comandantul armatei roşii ucrainene, dă un ultimatum României să evacueze imediat Basarabia, Bela Kun cu armata lui atacă din nou România. De data aceasta armata română nu se mai opreşte la Tisa, respinge şi înfrânge definitiv armata lui Bela Kun în pusta ungară, intrând victorioasă în Budapesta. Bela Kun fuge în Austria, de unde se plânge lui Lenin că înfrângerea lui, a ungurilor, a comunismului în Ungaria se datorează lipsei de o susţinută cooperare din partea lor.

După Bela Kun a urmat Miklos Horthy care, de la început, a formulat un memorandum strategic de refacere a Ungariei, în care considera România inamicul numărul unu al Ungariei. România, care i-a scăpat de republica sovietică şi fără de care el, Miklos Horthy, niciodată nu mai ajungea regent, al treilea şi ultimul regent al Ungariei. 

Un proverb românesc: Nu mă lăsa să mor, că nu te-oi lăsa să trăieşti… zice bine…

 

A doua campanie transilvăneană 1938-1940 (paginile 121-140)

 

Larry L. Watts citează din A History of Modern Hungary 1929-1945 Moscova a început să-şi declare sprijinul pentru revizionismul teritorial al guvernului Horthy  încă din 1938, în ideea să prindă România în cleşte, având în vedere că, în acelaşi timp, Cominternul făcea presiuni împotriva României pentru cedare de teritorii URSS-ului şi Bulgariei!! După acest semnal din partea Moscovei, Consiliul Suprem al Apărării a lui Horthy  întocmeşte proiecte ale unor convenţii militare cu URSS-ul, pentru coordonarea momentului atacului asupra României. După proiecte, ce sunt avizate favorabil de ambele părţi, urmează planuri detaliate ale acţiunilor militare şi mai apoi, se află pe căi diplomatice, că ambasadorul sovietic la Budapesta încurajează Ungaria să treacă la acţiune militară împotriva Transilvaniei

În acelaşi timp, Ungaria s-a apropiat diplomatic şi de Germania, prin convenţii şi alianţe, cunoscând bine şi apetitul lui Hitler pentru schimbarea frontierelor în Europa.  După aranjamentele diplomatice, Horthy şi prim-ministrul Gombos, îi spun direct lui Hitler despre pretenţiile lor asupra Transilvaniei, mergând până acolo încât susţin că în Transilvania populaţia majoritară este cea ungară. Hitler nu se lasă convins de retorica lor şi îi  întreabă, dacă ei cred că singuri pot să învingă România într-o confruntare directă. Se lasă tăcere şi răspunsul nu mai vine. După tăcere, care era un răspuns, Hitler le promite că îi sprijină, contra sprijin, printr-un arbitraj, nu printr-o confruntare armată, fiindcă un război în această parte îi încurca planurile, şi aşa încurcate prin iraţionalitatea lor militară. Horthy şi Gombos, apoi Horthy şi Teleki au ascultat sfatul lui Hitler, acceptând calea arbitrajului având asigurat suportul lui Hitler şi a lui Mussolini, în locul războiului direct la care erau împinşi de ruşi. Pentru o imagine mai clară a situaţiei europene din acel moment trebuie subliniat că Hitler nu dorea război în apropierea câmpurilor petrolifere române, în timp ce Stalin ar fi dorit un conflict armat între Ungaria şi România, ce ar fi fost un bun pretext să ajungă la câmpurile petrolifere române, motivând germanilor că doar sprijină pretenţiile justificate ale ungurilor. Şi aşa s-a ajuns la acel nefast dictat din 30 august 1940, prin care monarhia şi guvernul românesc au cedat Nord-Vestul Transilvaniei  Ungariei, adică 42.243 kilometri pătraţi ce cuprindea peste 1.300.000 de români, 480.000 de unguri, 450.000 saşi, 150.000 evrei şi sub 200.000 diferite alte etnii. Aceste numere de recensământ, rotunjite la urmă în plus, arată elocvent în procentaje că: românii erau mai mult de jumătate din populaţie cedată, pe când ungurii abia că ajungeau o cincime  din  populaţia transilvăneană! Dacă se adaugă, cum corect se obişnuieşte, şi datele istorice ale atestării vechimii  populaţiilor în acel teritoriu, este clar că a fost un dictat prin forţă, profund nedrept. Iar dacă cunoaştem în amănunt evenimentele din jurul şi timpul dictatului, soarta românilor ardeleni sub acest dictat, este indubitabil că: Hitler şi Mussolini au fost satrapi satanici, Horthy şi guvernul lui revizionist nişte căpetenii barbare, iar Regele Carol al II-lea, camarila şi guvernele lui principalii vinovaţi de acest dictat!! 

Cine nu mă crede să umble sănătos, cine se îndoieşte şi vrea să-şi risipească îndoielile să citească cel puţin pe  Milton L. Lehrer şi Larry L. Watts şi sunt convins că va descoperi cât de vinovată a fost monarhia, camarila, guvernele şi o parte din elitele culturale româneşti între   1927 şi 1947. Întâi, au privit cu superficialitate şi nepăsare  propaganda, manifestările şi acţiunile subversive ale  iredentismul şi revizionismul ungurilor (asemenea celor din prezent, n.r.). Al doilea, serviciile româneşti de informaţii le-au adus la cunoştinţă reţeaua, conexiunile şi centrii iredentismului din România şi străinătate, dar au rămas fără reacţie, decizie sau au schiţat doar ambiguităţi verbale. Regele Carol era obsedat cum să lichideze mişcarea naţional-creştină legionară şi împreună cu lacheii lui au  trecut la arestarea şi asasinarea conducătorilor şi personalităţilor marcante ale Mişcării Legionare, dar nu l-a preocupat şi nu a dispus, cum ar fi trebuit, începerea unei campanii de contracarare, pe plan intern şi internaţional, a propagandei anti-româneşti a ungurilor revizionişti. Dacă regele nu a dat tonul, nici guvernele lui nu au deschis gura. Diplomaţia romanească, cu puţine excepţii, a sesizat şi semnalat formal şi anemic acţiunile şi propaganda ungurească, fără  să contracareze cu documentaţia istorică şi demografică pe care o aveam, dar nu a fost folosită. Trebuia, dar nu s-a făcut, să fie invitaţi în România toţi ziariştii şi scriitori străini care ne acuzau prin presă, radio, tipărituri de discriminare şi opresiune a minorităţilor conlocuitoare, să se informeze la faţa locului. Revin la nefastul rege, care, atunci, când s-a aflat în vizită la Hitler a fost interesat doar de poziţia cancelarului faţă de Mişcarea Legionară, nu de revizionismul lui Horthy care venise, cu clopul în mână, la Hitler pentru Transilvania. Mai departe cunoaşteţi istoria…

Superficialitatea şi delăsarea autorităţilor române ani de zile în această majoră problemă au dus la Dictatul de la Viena. Atunci, în al doisprezecelea ceas s-au trezit, speriaţi.

S-au trezit degeaba. Aşa se vor trezi într-o zi şi actualii guvernanţi.

 

A treia campanie transilvăneană  1944-1946 (paginile 141-189)

 

Ianuarie 1943 a fost placa turnantă a frontului în Rusia. Contraofensiva Armatei Roşii a fost nimicitoare pentru armatele germane, italiene, române şi ungureşti. Germanii au pierdut 450.000 de combatanţi la Stalingrad iar Ungaria aproape 150.000 la Voronej pe Don. Din acel moment conducătorii Ungariei au căutat portiţe de ieşire din război, dar să nu piardă teritoriile câştigate prin arbitraje. Serviciile speciale şi diplomaţia ungurească au căutat, cu asiduitate şi reuşit, să se apropie de Moscova prin legăturile comuniste rămase de la Bela Kun, prin  fabricarea unor falşi comunişti de conjunctură, prin manipulări parşive şi delaţiune.

Baronul transilvănean Ede Atzel, comandantul Rongyos Garda (Garda zdrenţuroşilor) cea mai reacţionară şi brutală formaţiune anti-românească, era unul dintre oamenii de încredere a lui Horthy, şi a fost trimis la Moscova, în secret, unde a luat contact cu şeful  spionajului militar, generalul Feodor Kuzneţov şi în schimbul informaţiilor militare pe care i le-a dat, a obţinut asigurări că Armatei Române nu i se va permite ocuparea Nord Vestului Transilvaniei, şi în plus, administraţia, poliţia şi jandarmeria ungurească nu va fie înlocuită cu una românească. Fără îndoială, pentru asemenea asigurări baronul revizionist a dat multe informaţii militare despre armatele germane şi române, cu care cele ungureşti în acel moment, erau aliate pe frontul din Rusia. Ulterior Horthy a trimis un general în fruntea unei delegaţii la Moscova  pentru un armistiţiu iar sovieticii au aprobat cu satisfacţie acordul Kuzneţov- Atzel anterior.  

Aşa s-a făcut istoria, nu cum au scris-o unii şi alţii, iar ceea ce a urmat a demonstrat din plin acordul Kuzneţov – Atzel după 23 August 1944, când regele Mihai a dat pe mâna ruşilor pe Mareşalul Ion Antonescu şi Armata  Română, indubitabil exemplu de trădare a ţării. Larry L. Watts citează din Armata Roşie în România: „…într-o întâlnire de 15 minute de la Târgu Mureş, pe data de 11 noiembrie 1944, autorităţile militare sovietice au înlocuit fără multe vorbe administraţia românească proaspăt instalată şi le-a ordonat să elibereze întreg teritoriul Transilvaniei”. Citiţi dragi compatrioţi, şi adăugaţi că, în acel moment Armata Română împreună cu armata sovietică eliberatoare luptau împotriva fasciştilor germani şi aliata lor, viteaza armată ungară!! Şi faceţi şi diferenţa între energia şi căile ungurilor pentru obţinerea  Transilvaniei şi nepăsarea Regelui Mihai, care la Bucureşti benchetuia fără ruşine cu generali ruşi şi proaspeţii lor comunişti aduşi drepţi consultanţi. În acelaşi timp la Cluj, Miklos Goldberger instalat de sovietici în fruntea comitetului regional al comuniştilor acuza noua administraţie română ca fiind colonizatoare, reacţionară şi fascistă ceea ce armata eliberatoare sovietică nu va admite, şi pretindea că proletariatul maghiar şi român solicită o Transilvanie independentă, care având o frontieră comună cu URSS ar putea fi şi ea inclusă. Orice, numai Transilvania să nu aparţină României, iar Moscova prin Teohari Georgescu a transmis că Transilvania nu poate fi recâştigată decât ca parte constitutivă a Uniunii Sovietice. Până şi Gheorghe Gheorghiu Dej a dezaprobat vehement această hotărâre, numai Regele Mihai se ţinea de coada comuniştilor, începuse mai de mult cu Dolly Chrissoleghos pupila Anei Pauker şi a lui Emil Bodnăraş. Şi toate acestea au fost numai începutul instalării unui protectorat sovietic în Transilvania, administrat de unguri, protectorat temporar până la înglobarea Transilvaniei în sânul marii familii a popoarelor sovietice, era începutul unei noi dictaturi comuniste, anti-româneşti, în timp ce Armata Română era folosită de Stalin şi Molotov drept carne de tun în Hungaria şi Cehoslovacia pentru gloria Armatei Roşii, a Moscovei.

În acelaşi timp în Transilvania de Nord, peste care trecuse frontul şi Horthy fuse îndepărtat de la conducerea Ungariei, toţi horthiştii transilvăneni au devenit comunişti, mari comunişti, pe cât de mari hothişti au fost!! Şi astfel, la  începutul anului 1945 la Cluj, au format un parlament  comunist, independent pentru Nordul Transilvaniei Liber şi Independent. În Maramureş, ucrainenii cu complicitatea comandamentului sovietic din zonă, au cerut anexarea  Sighetului şi a unei părţi a Maramureşului la Ucraina ameniţând majoritatea românească în caz de refuz cu arestarea, deportarea sau moartea! 

Fereşte-mă, Doamne, de prieteni că de duşmani mă păzesc eu  zic şi românii, cum zic şi alte naţii prin Europa.  Din nefericire, Dumnezeu nu ne-a ferit de prieteni, ba mai mult a râs de noi când a auzit că îi numim eliberatori!! Cât priveşte, cum ne păzim noi de duşmani, să nu mai vorbim că e tristeţea pe pământ. Cine nu crede să citească istoria românilor de la Carol al II-lea şi fiu-său, Mihai, până acum, sub Iliescu, Constantinescu, Băsescu.   

            ***

Larry L. Watts  şi după aceste trei perioade transilvane continuă etalarea adevărurilor istorice despre prietenul cel mare, URSS, şi prietenul mai mic, Ungaria, în care cel mare ne ţine de gât iar cel mic ne dă picioare-n cur, iar noi înghiţim totul mioritic. Aşa a fost sub Carol şi Mihai, aşa este şi după 1989 sub Iliescu, care a recunoscut Basarabia ca stat independent în loc să sprijine reunificarea cum au făcut germanii între ei, Constantinescu, tras de nas de Adrian Severin, a cedat Nordul Bucovinei cu românii bucovineni cu tot, cât despre Băsescu pentru nişte amărâte de mandate de preşedinte de Cotroceni lasă udemereul să taie şi spânzure cum vor ei în România. Aceşti trei preşedinţi au atins cea mai abjectă formă de laşitate. Pe lângă ei, Dej (în 1964), şi mai ales, Ceauşescu (începând cu 1968) au fost  nişte patrioţi incontestabili ai României. Fac această comparaţie cu mâhnire, dar aceasta este un adevăr istoric.    

(Decembrie 2011, Winnipeg – Canada)

 

PS. După război, englezii şi francezii, cu americani cu tot, au spus: fereşte-ne, Doamne, de prieteni… Au spus-o degeaba şi târziu, i-a costat treizeci de ani de război rece cu marele lor prieten de la răsărit, URSS-ul, şi încă nimic nu-i sigur, cu o singură excepţie: restul e îndoielnic!! 

Repatrierea lui Brâncuși, o chestiune de onoare

Posted by Stefan Strajer On January - 30 - 2012

Repatrierea lui Brâncuși, o chestiune de onoare

Autor: Nicolae Balint

De aproape doi ani, poetul Laurian Stănchescu se străduiește să sensibilizeze opinia publică, dar mai ales diferitele instituții românești cu rol de decizie, pentru a face cuvenitele diligențe în scopul repatrierii osemintelor sculptorului Constantin Brâncuși. O dorință a acestuia exprimată pe patul de moarte – aceea de a se odihni alături de mama sa, în cimitirul din Hobița – dar neîmplinită până acum. Dincolo de promisiunile neonorate sau de minciunile spuse cu seninătate de unii dintre cei care ar fi avut obligația de face ceva, Laurian Stănchescu a găsit și găsește în continuare resursele interioare, dar și materiale necesare pentru a persevera în demersul său. Nu cedează și nu se lasă înfrânt. Și asta pentru că sunt totuși câțiva oameni inimoși și sensibili care l-au încurajat, l-au ajutat și îl ajută în continuare în demersul său. Evident, fiecare după posibilități. Iar asta îi dă tăria de a merge mai departe.   

    

Demersurile pe lângă diverse instituții n-au avut efect

Laurian Stănchescu consideră demersul său a fi unul de onoare și demnitate națională. A încercat să determine implicarea în acest demers a unor instituții importante ale statului român. În unele situații nu a primit nici măcar un răspuns de complezență. ”Dorința lui Brâncuși, spune Stănchescu, de a fi înmormântat lângă mama sa, în cimitirul din Hobița, este pentru fiecare român o chestiune de onoare și demnitate națională. De un an și jumătate încerc să atrag atenția autorităților române prin proteste inițiate în fața Parlamentului României, Guvernului și a Ministerului Culturii. Aceste instituții, așa zise românești, au ignorat dorința lui Brâncuși. O consider a fi o atitudine antiromânească. Am lăsat documente și la Palatul Cotroceni pentru Președintele României, dar nu am primit nici un răspuns. Și a trecut aproape un an. Pot dovedi acest lucru…” Au urmat și alte demersuri birocratice care însă nu s-au soldat cu ceva concret. Ministerul de Externe român nu s-a dovedit a fi receptiv. ”Așa că pe 21 mai anul trecut, ne-a declarat Laurian Stănchescu, m-am dus la Hobița și am început marșul Brâncuși pe care l-am realizat, din păcate, într-o primă fază, doar până la Budapesta. Am mers cam 800 km pe jos, restul cu trenul și mașina. Au fost zone unde poliția mi-a interzis marșul pe jos pentru a nu provoca accidente. În Ungaria, la Capela Română din Budapesta – loc unde a fost prezent părintele  David, un ziarist de la Jurnalul Național și un profesor de la Liceul Brâncuși din Craiova – m-am întâlnit cu ambasadoarea României. La Consulatul României din Szeged, m-am întâlnit cu domnul Dan Constantin, consulul României, amândoi cerându-mi documente despre repatrierea lui Brâncuși. Le-am dat, urmând ca domniile lor să le înmâneze ministrului de Externe. În Ungaria însă am rămas fără bani de drum, așa că marșul care urma să continuie până în Franța, a trebuit întrerupt și să mă întorc în țară…Pentru acel marș, care a durat 2 luni, am primit 7900 de lei de la domnul George Becali, o parte i-am împrumutat de la doamna profesor Minodora Stănculescu, iar restul i-am luat din casă.”

Implicarea Academiei Române, dar și a unor patrioți locali

Al doilea marș Brâncuși a fost mul mai bine pregătit, dar și receptivitatea unor instituții și a unor persoane particulare față de acest demers, a fost mult mai mare. Iată ce ne-a declarat Laurian Stănchescu: ”Întors în țară, am pregatit al doilea marș spre Paris, reușind să strâng 71 de semnături din Parlamentul României în vederea realizării demersului meu. După 60 de ani, Academia Română i-a făcut dreptate lui Brâncuși, în sensul că mi-a dat un document istoric prin care sprijină și este de acord privind reînhumarea osemintelor marelui artist, la Hobița. Mitropolia Olteniei mi-a promis cazare și masă până la Paris, prin Episcopiile românești din Europa, în urma unor întâlniri pe care le-am avut cu ÎPS Irineu, Mitropolitul Olteniei.” Uneori cel mai consistent ajutor vine de la persoane la care nu te aștepți. Reușita celui de-al doilea marș s-a datorat în special implicării lui Gheorghe Vlase, patronul unei firme de transport, un adevărat patriot. ”Era începutul lui noiembrie, și căutam necăjit o mașină pentru a desăvârși acest al doilea marș Brâncuși. Înmulțisem documentele pe care trebuia să le înmânez Președinției și Parlamentului Franței. Aveam și 96 de semnături de la descendenții lui Brâncuși, piatra de temelie pe baza căreia trebuie împlinită dorința marelui sculptor. Sfântul Dumnezeu a făcut să aud de un mare patriot român. Am sunat la firma domniei sale unde am vorbit cu doamna Valentina Neagu spunându-i ce aveam pe suflet. M-a ascultat cu rabdare și după câteva minute mi-a dat numărul de telefon al domnului Gheorghe Vlase, proprietarul firmei, care s-a dovedit a fi o emblemă a spiritului nobil românesc. În 5 minute aveam un microbus cu 8 locuri și șofer pentru visul lui Brâncuși….”

Promisiuni neonorate și indiferență

Un nou marș Brâncuși, noi peripeții. Pe 9 noiembrie 2011, Laurian Stănchescu a plecat din București alături de o echipă a unei televiziuni din România, spre Paris. Marșul, dus-întors, a durat 9 zile, iar în tot acest timp trebuia asigurată masa și cazarea pentru 8 oameni. Unii dintre cei care s-au obligat să susțină material marșul, au abandonat ideea, mai mult chiar, nici măcar nu au mai avut bunăvoința de a răspunde la telefon.  Iată ce spune în acest sens, Laurian Stănchescu: ”A venit și prima deziluzie care s-a întâmplat la Mitropolia Banatului, unde urma să fim cazați, după înțelegerea cu Mitropolia Olteniei, înțelegere făcută prin părintele Zamfir, desemnat de Mitropolit. Nimeni însă, la Timișoara, nu știa nimic. L-am sunat pe părintele Zamfir, timp de o oră i-am trimis mesaje, dar nu mi-a răspuns. Disperat l-am apelat atunci pe domnul senator Radu F. Alexandru cerându-i ajutorul, iar domnia sa a reușit – prin cineva din Timișoara – să ne rezolve cazarea la un hotel. Dimineața l-am sunat din nou pe părintele Zamfir să îi amintesc de sfânta promisiune făcută, dar după o oră am renunțat, pentru că nu vroia să răspundă. O înaltă față bisericească nu mai răspundea unui om făcut de Dumnezeu…” Gheorghe Vlase, un om cu dragoste de istorie și cultură națională, a intervenit din nou salvator. ”În momentul acela, ne-a declarat poetul Laurian Stănchescu, m-am gândit că singurul om care poate salva marșul Brăncuși este domnul Gheorghe Vlase. L-am sunat stânjenit și i-am spus ce pățisem cu promisiunea părintelui Zamfir, de la Mitropolia Olteniei. Domnul Vlase m-a întrebat de căți bani am nevoie. Habar nu aveam cât costa cazarea și masa pentru 8 oameni, până la Paris și înapoi, timp de 9 zile. Am spus 2000 de euro, sumă pe care domnia sa mi-a trimis-o într-o oră. Sâmbătă seara am ajuns la Paris. Duminică aveam timp să mergem la cimitirul Montparnasse unde odihneau osemintele lui Brâncuși și la Muzeul Brâncuși, iar luni la Ambasada României la Paris.”

 

Ambasada României a fost foarte reticentă la demersul lui Stănchescu

 

Stat pe la porți închise, neîncredere și chiar suspiciune față de o intenție bine întemeiată. Și asta din partea unui oficial al Ambasadei României la Paris. Așa au debutat primele demersuri făcute de Stănchescu, în capitala Franței. ”După o oră de stat la poartă și priviți pe după perdelele de pe la geamuri, ne-a declarat Stănchescu, ne-a primit Ivet Fulicea din partea Ambasadorului României la Paris. De la început a fost împotriva dorinței lui Brâncuși și a demersului meu, spunând că nu avem acordul rudelor artistului din Canada. Halucinant! I-am amintit oficialului Ambasadei României că singurele rude ale marelui artist român, strănepoți și străstrănepoți, sunt vii și trăiesc în satul Hobița, din România, și nu în Canada. Mai mult decât atât, i-am spus că am și acordul lor scris ca să-l aduc în țară. Nu mă auzea deloc, o ținea cu Canada. M-am ridicat și am plecat din Ambasada României de la Paris cu sentimentul că ies dintr-o clădire bântuită de umbre fără suflet…” Lipsa de solicitudine din partea unei instituții care teoretic ne reprezintă în străinătate și care ar fi trebuit să acorde mult mai multă atenție față de un demers atât de întemeiat și cu atâtea semnificații, făcut de un conațional român, nu l-au descurajat însă pe Laurian Stănchescu. A depus documentele de solicitare a repatrierii osemintelor lui Constantin Brâncuși la Președinția și Parlamentul  Franței, urmând ca în februarie să se întoarcă pentru a înmâna și alte documente Primarului Parisului. ”Am părăsit trist Parisul pentru că țara mea trăiește cea mai tragică și jalnică stare a existenței sale. Se luptă cu ea însăși ca un erou fără glorie. Eram necăjit și pentru faptul că Brâncuși mai rămânea încă un timp departe de țara sa! Spre începutul lui februarie 2012 mă voi întoarce din nou în Franța, pentru a mai înmâna și alte documente pentru repatriere, Primarului Parisului.”

Nicolae BALINT

 CASETA 1

Poetul Laurian Stănchescu a ținut să precizeze că a găsit totuși susținere, în anumite momente, din partea unor români de bună-credință, particulari, persoane, dar și instituții publice, precum:

Particulari:

Gheorghe Vlase, Alexandru Enache, Valentina Neagu, Titu Ionașcu, Sergiu Tărtăreanu (România), Voin Pavel, Stevi Crasta, Petre Câmpean (Ungaria), Cristian Șișman (Austria), dr. Ion Gerota (Franța);

Persoane publice:

Academician Ionel Haiduc, Academician Nicolae Breban, Ioan Gârboni – director al Filarmonicii ”Banatul” din Timișoara; Oamenii polici: George Becali, Mariana Câmpeanu, Nicolae Bănicioiu, Victor Socaciu, Ioan Oltean, Raluca Turcan, Radu F. Alexandru, Daniel Oajdea;

Mass media

Agenția France-Presse, Radio Oltenia – Craiova, Ionică Bebe Viorel (cotidianul ”Gorjanul” și Antena 1 Gorj), Georgeta Petrovici – jurnalistă, Andrada Ioana Tache – reporter, Corina Drăgotescu și Cătălin Striblea,

Instituții publice     

Academia Română, Mitropolia Olteniei

Familia Brâncuși (descendenți)

Bia Brîcuși

Nicolae Brâncuși

Dumitru Brâncuși

Ioana-Blendea Brâncuși

 

CASETA 2

Constantin Brâncuși (n. 19 februarie 1876, Hobița, Gorj – d. 16 martie 1957, Paris)

Opera lui Brâncuși suscită și azi un interes deosebit din partea specialiștilor, dar și o admirație aparte din partea publicului larg. Considerat un artist de geniu – unul din primii 5 ai lumii – Brâncuși se bucură de o apreciere excepțională din partea francezilor care-l consideră a fi unul de-al lor, în timp ce Brâncuși însuși s-a considerat toată viața a fi român. Din păcate, în România natală, Brâncuși nu se bucură de considerația pe care o merită pe deplin. 

 

 

Arta de a nu face martiri

Posted by Stefan Strajer On January - 26 - 2012

Arta de a nu face martiri    

 

 Autor: Nina Negru (Chisinau, Basarabia)   

 

„De doua mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, şi noi ne sfâşiem”, scria Eminescu în ziua de Paşte a anului 1878. „Omul armei şi acela al vicleşugului” proliferat înspăimântător faţă de cel drept şi bun, îl face pe poet să răspundă astfel la întrebarea, dacă mai suntem creştini: „Puţini sunt cei aleşi şi puţini au fost de-a pururi”.
             Manifestarea cea mai înaltă a iubirii la creştini a fost chiar de la început curajul de a-l urma pe Mântuitorul până la cruce, adică de a primi martiriul sângelui. Când este vorba despre vechimea şi vitalitatea creştinismului, aducem drept argument, printre mărturiile arheologice (lăcaşuri de cult, morminte de rit creştin) oasele martirilor, adică ale martorilor lui Dumnezeu care şi-au probat credinţa prin suferinăţ şi moarte. Ei încep lungul cortegiu al sfinţilor, cinstiţi de calendarele civilizaţiei creştine, create şi îmbogăţite de-a lungul veacurilor prin eforturi martirice, care n-au fost întotdeauna neapărat sângeroase. Unii filosofi au fost tentaţi chiar să identifice religia creştina cu suferinţa chiar cu masochismul, ceea ce nu este adevărat. Suferinţele creştinilor nu sunt creaţii proprii, ci sunt opera prigonitorilor, iar creştinii le-au acceptat nu ca să se autoflageleze, ci pentru a-şi păstra credinţa chiar şi cu preţul vieţii. Cei mai mulţi au rămas necunoscuţi. Cine sunt cei 40 de mucenici martirizati în Sevasta Armeniei? Nişte soldaţi. Cine cei 20.000 de mucenici din Nicomidia? Cine cuvioşii părinti ucişi în Sinai şi Rait? şi totuşi Nero, Diocleţian, Iulian Apostatul, Septimiu Sever şi alţi prigonitori ai credinţei au avut imprudenţa de a lăsa urme. Actele martirice sunt documente istorice. Calendarul bisericesc este alcătuit în mare parte pe baza Martirologiului siriac din sec.IV, a Martirologiului hiernimian din secolul Al VII-lea şi a Sinaxarului Bisericii Constantinopolitane, scris în secolul Al VIII-lea. După aceste documente reconstruim „vămile” tradiţionale ale martiriului sângeros. Iată-l pe primul martir, arhidiaconul Ştefan, omorât cu pietre de iudei, pentru că a avut curajul să le reproşeze că stau pururea împotriva Duhului Sfânt, prigonindu-i pe proroci. Numele celui de-al doilea apostol martirizat, Andrei, înseamna „curajos, energic”. După ce a vestit Evanghelia în ţinuturile Pontice, Andrei a fost răstignit în anul 61, la Patra, cu capul în jos, pe o cruce în forma de X. Fotini, femeia samariteancă de însuşi Iisus Hristos convertită la fântână, a avut curajul să-l înfrunte chiar pe Nero, spunându-i că este om nebun, după care a fost aruncată în fântână şi i-a fost jupuită pielea de pe ea, de vie.
            Alti sfinţi, care au dat mărturie eroică, au suferit, după timpuri, loviri cu suliţa, bătăi la tălpi, tragerea pe roată, rostogolirea pe roată de la un loc înalt, băutura otravită, arderea pe rug, tăierea capului, tăierea limbii, arderea trupului cu făclii, înecarea în râuri şi mări etc. Mai ales martiriul în arenă, prin sfâşierea de către fiare a rămas ca preţioasă piesă de arhivă, şi în legende, transmise pe cale orală de către martorii oculari. Actele martirilor sau protocoalele şedinţelor de judecată, scrise de grefieri şi păstrate în arhivele statului, arată că judecatorii încercau uneori să uşureze situaţia creştinilor, şi când nu reuşeau, îi osândeau cu părere de rău. Pe atunci exista o filosofie a martiriului, nişte convingeri, care susţineau valoarea martiriului. Sfantul Ignatie Teoforul, unul dintre primii episcopi martirizaţi prin aruncarea la fiare, în amfiteatru, (în anul 107) a avut puterea sufletească să scrie şapte scrisori Bisericilor, care au trimis reprezentanţi să-l salute pe drumul lung al martiriului, din Siria pânaă la Roma. Teama lui era ca nu cumva creştinii din capitala imperiului să intervina pe lângă împaratul Traian pentru a-l salva, adică spre a-l „lipsi de vrednicia martiriului”. Să mai reţinem că Traian hotărăşte martirizarea lui la Roma şi nu în Antiohia, unde era episcop, pentru a nu-l încununa cu glorie în fata concetăţenilor. Tot Traian sistează dialogul dintre judecători şi episcop despre credinţa păgânilor, întrucât vedea în Ignaţie o uriaşă personalitate spirituală, capabilă să convertească pe cei mai mari duşmani ai creştinilor. Nu enumeram intamplator aceste procedee de anihilare a creştinilor din primele secole. Vom vedea cum, pe parcursul celor două milenii de creştinism, omul a perfecţionat arta de a nu face martiri. În vechime, unii prigonitori ai credinţei în Iisus încă mai discutau cu creştinul, consemnându-i răspunsul, permiţându-i să-şi marturisească demn crezul. Iată-l pe unul din Sfinţii Părinţi, ucişi în muntele Sinai explicându-le celor care-l convingeau să apostazieze sub ameninţarea cu moartea: „A te supune celor ce te violentează e o lipsă de bărbăţie şi de nobleţe. Căci la asceţi nu este îngăduită cedarea în faţa fricii, chiar dacă ameninţarea primejdiei este mare. Căci, dacă frica învaţa să stăpânească odată, devenind obicei ne porunceşte să dispreţuim şi să trădăm însăşi dreapta credinţă […]. În arena în care am luptat să fiu ucis şi mormântul va primi sângele bărbaţiei mele”.

            Despre ce fel de arena vorbea Sfântul Părinte? Despre viaţa monahală ca substituţie a martiriului. Martiriul nesângeros al monahilor, numit şi martiriul conştiinţei, face din ei atleţi ai luptelor credinţei. Acest nou tip de martiriu, care înlocuia martiriul fizic, dobândea harisma iubirii cu condiţia ajungerii la cele patru virtuţi, numite în secolul al IV-lea, de către Sfântul Evagrie Ponticul în următoarea ordine: luarea aminte, bărbăţia, înfranarea, dreptatea. Reţetele de viaţă din paterice sunt bune de pus astăzi în abecedare şi în manuale de istorie, pentru că – aşa cum constata şi Eminescu într-o zi de Paşti – demult oamenii nu mai sunt creştini autentici, în masură să înteleagă noţiunea de demnitate umană. Vieţile sfinţilor, mărturisind despre starea normală a fiinâei umane, ne-ar oferi etaloane pentru restaurarea omului contemporan. Comunismul ca duşman al lui Dumnezeu îşi are rădăcinile în Satana. Lenin a preluat in 1917 deviza teroriştilor masoni din Franţa anului 1789: „Cu intestinele ultimului cleric vom strangula pe ultimul împărat”. „Revoluţia franceza a anticipat războiul total modern”, scrie E. Hobsbown în cartea sa „O istorie a secolului al XX-lea”. Secolul al XX-lea, numit de acelaşi autor „secolul lipsei de omenie” a oferit nenumarate prilejuri de verificare a capacităţii creştinilor de a-şi proba credinţa prin martiriu. Predicând Evanghelia urii şi fiind diavolul cel mult inventiv, comunismul a schimbat tactica: nu-i mai lăsa omului dreptul martiriului public, pentru a nu converti. El ştie deja că cei tari în credinţă le înfruntă pe toate cu barbăţie, ajutaţi de Dumnezeu. De aceea vom afla mai degraba despre proorocul Isaia, care a fost tăiat în două cu fierăstrăul în timpuri vechi testamentare, şi nici nu vom bănui că prietenii şi fraţii noştri sunt tăiati acum cu „Drujba”, în padurile Siberiei. Legea diavolească a informaţiei sovietice a fost şi este: despre nimicuri să batem toba, depre lucruri importante-nimic. Despre camerele de gazare ale germanilor-zilnic, despre faptul ca acestea sunt o „realizare” sovietică-nimic. Francois Furet afirma că psihoza antifascistă este victoria regimurilor comuniste în materie de propagandă, care a avut drept scop ascunderea crimelor proprii. În timp ce foştii nazişti erau condamnaţi la moarte de către Tribunalul de la Nürnberg, milioane de creştini din Ţara Sovietelor mergeau conştient la moarte, în lagarele Holocaustului Roşu. Nu se cunosc nume de atei care să fi acceptat martiriul pentru credinţa lor, deşi făceau mărturisiri publice de ateism. În schimb, cartea lui A. Soljenitîn, „Arhipelagul Gulag”, este un imn în cinstea martirilor creştini anonimi ai secolului al XX-lea. Oricât au făcut posibilă crima perfectă, aceste regimuri au lăsat totuşi un tip de document care vorbeşte de la sine, formularele tipărite prin care omul îşi lua, prin semnatură, angajamente privind non-divulgarea realităţilor din lagăr, puşcărie, armată, uzină etc.

Cazul Soljeniţîn este o lecţie dată Satanei. Închis în lagăr, fără a avea dreptul să scrie, bolnav de cancer şi lăsat pe masa de operaţie cu o tumoare înlaturată doar parţial, din cauza transferării subite a chirurgului – deţinut în alt lagăr -, Soljeniţîn reuseşte, în cronica sa, „Arhipelagul Gulag” să ne lase un Martirologiu din care vom afla, dacă nu toţi martirii din timpul comunismului, cel puţin metodele diabolice de anihilare a fiinţei umane. Spre deosebire de foarte mulţi conaţionali de-ai săi, Soljeniţîn consemnează suferintele cehilor, românilor, balticilor şi chiar ale cecenilor, chiar dacă Patriarhia Rusă, care a canonizat recent 1000 de martiri din timpul persecuţiilor comuniste, s-a straduit să-i aleagă numai dintre ruşii din fosta U.R.S.S. Nimeni nu neagă că asupra Rusiei creştine s-a abătut, la începutul secolului trecut, o mare nenorocire. Lasând la o parte resentimentele fireşti faţă de ocupant, să ne străduim să înţelegem ce s-a întamplat în Rusia, iar peste câteva decenii, şi în Basarabia răpită de sovietici, României. Să revenim la Biserica rusă, care, după ce se discreditase prin întovărăşirea cu ţarismul, a trebuit să se purifice în secolul al XX-lea prin jertfa milioanelor de martiri. Cum se ştie, la începutul Liturghiei credincioşilor, puterile cereşti vin şi înconjoară Sfânta Masă. Ele sunt chemate de preot cu mâinile ridicate deasupra capului şi cu rugăciuni ca Dumnezeu să nu-şi întoarcă faţa de la omul cel slab şi nevrednic. Mormintele vechi de rit creştin îi descoperă pe mulţi dintre cei înhumaţi având poziţia bratelor în aceasta atitudine. Şi Moise, luptînd oarecând împotriva lui Amalec, atunci când ridica mâinile, Israel biruia, iar când le lăsa în jos, Amalec învingea. După declanşarea terorii bolsevice în Rusia anului 1917 s-au întâmplat lucruri uimitoare în acel moment al Heruvicului, când poporul înalţa cântarea. „Toată grija cea lumească acum să o lepadam!”, iar preotul ridica mâinile spre cele sfinte. Înţelegând bolşevismul ca pe o conspiraţie satanică, iar regimul instalat de Lenin, cu sprijinul financiar al lui Parvus (pe numele adevarat Israel Helphand), ca pe regatul lui Antihrist, ruşii – chiar şi intelectualii care suferiseră de anticlericalism – au intrat masiv în biserici să se roage. Le cereau şi preoţilor să ţină mai mult timp mâinile ridicate deasupra capului implorând pe Dumnezeu. De la un timp, preoţii obosind, lăsau mâinile în jos. Atunci mirenii disperaţi intrau în altar şi propteau cu mâinile lor mâinile preoţilor, pentru a implora în continuare mila Domnului. Patriarhul rus Tihon Belavin, care şi-a dat seama că banda lui Lenin vrea, prin metode teroriste, să distrugă Biserica creştină, a anatemizat regimul comunist. Arhiepiscopul de la Permi, după ce i-a anatemizat pe bolşevici, a murit îngropat de ei în pământ, de viu. Episcopul de la Vologda a fost ucis pentru că n-a pomenit la Liturghie, puterea sovietică.
            În 1917 Rusia avea 130 de milioane de creştini, păstoriţi de un patriarh, 5 mitropoliţi , 13 arhiepiscopi, 230 de episcopi, 56 de mii de preoţi şi 23 de mii de diaconi. Funcţionau 52 de mii de parohii şi 1300 de mânăstiri, 52 de seminare superioare şi 4 Academii teologice. Biserica rusă poseda 1.800.000 ha de pământ şi un miliard de ruble. Toată această avere a fost jefuită de bolşevici, concomitent cu decapitarea Bisericii. Printre primii martiri a fost Mitropolitul Vladimir al Kievului, împuşcat în februarie 1918, nu departe de Pecerskaia Lavra, centru spiritual cunoscut şi apropiat românilor datorită marelui mitropolit Petru Movilă. Dupa sechestrarea moaştelor, în acea mânăstire, pe Sfântul Pristol a fost pusă statuia lui Lenin. Înainte de moarte, Mitropolitul Kievului a iertat pe criminali, considerând că pentru păcatele poporului rus este dator să platească el şi nu altcineva. Nu se pierduse deci, filozofia martiriului şi conştiinţa că trebuie să se sacrifice cei mai buni. Patriarhul Tihon a fost închis timp de 13 luni, apoi izolat şi urmărit îndeaproape de un agent al sovietelor. Este bine să reţinem şi de data aceasta „vămile” martiriului pentru a le compara cu cele tradiţionale. Împuşcarea a fost, în acea perioadă, martiriul cel mai onorabil. Lenin considera că intelectualii sunt „un material tocmai bun de împuşcat”. Câţiva mitropoliţi şi episcopi, precum şi zeci de mii de preoţi şi călugări au fost nimiciţi prin împuşcare. Mulţi clerici din Rusia au murit în ger, după ce se turna pe ei apă până se transformau în stane de gheaţă, ori înecaţi în râauri îngheţate. În rănile adânci provocate de baionete, rămase în trupuri bolşevicii înfigeau cruci. Li se tăiau nasul şi urechile, pentru a fi apoi aruncaţi la gropile de gunoi. În 1941, în timpul retragerii ruşilor, au fost găsiti preoţii basarabeni ucişi la Chişinău, cu ochii scoşi şi cu organele sexuale tăiate şi băgate în gură.

Comuniştii au mai practicat şi ruperea în bucăţi a preoţilor, după care erau daţi la câini. La Voronej, episcopul şi 160 de preoţi au fost spânzurati în 1919 pe uşile împărăteşti ale bisericilor în care slujiseră în ziua de Paşti.
             Umilirea suferinţei a fost noutatea adusă de bolsevici în metodele de anihilare a omului. În unele puşcării, clericii au fost înecaţi în fecale. În mânăstirea intelectualilor, la Solovki, transformată în lagăr de exterminare, arhiereii erau obligaţi să doarmă în altar, unii chiar pe Sfânta Masa, şi să accepte plasarea tot acolo a vaselor pentru excremente. Sigur că arhiereii au refuzat să utilizeze tinetele pentru a nu comite un sacrilegiu şi au preferat sş moarş constipaţi. Aţi găsit în actele martirice, din vechime, un fel atât de puţin glorios de a-ţi da viaţa pentru credinţă? Ce fel de legende se mai pot vehicula despre martiriul prin constipare? Acesta este comunismul: în urma lui rămân, nu martiri veneraţi de toată lumea, ci fiinţe insignifiante. În timp ce religia anihileaza instinctele primitive, comunismul le deşteaptă pentru a le exploata în folosul său. În Basarabia se pare ca tinetele n-au fost încă scoase din altare. Acum un deceniu, un autor basarabean, Vladimir Berlinski (sub pseudonimul Neagoe) îşi mărturisea, într-un roman, obsesia de a viola o fată în altar. Unele mânăstiri basarabene, închise în anii şaizeci, au fost populate cu prostituate bolnave de sifilis, adunate din tot U.R.S.S.-ul, în timp ce preoţii şi preotesele erau închişi în lagare alături de criminali ordinari. În aceste experimente diabolice îşi are rădăcina ideea Anei Pauker şi a lui Nikolski (pe numele adevarat Grünberg) de a-i reeduca pe români în penitenciarul de la Piteşti, prin obligarea victimelor de a se snopi reciproc în bătăi sau de a-şi mânca fecalele din gamela în care-şi primeau porţa de „zara”. Să ne amintim de ameninţarea repetată de fiecare dată la Piteşti, celor care încercau să se sinucidă: „No-no-no! Aici nu se fabrica martiri!”

Dar să trecem de la vladică la opincă, pentru că un patriarh vertical ca Tihon nu putea să nu întărească puterea de rezistenţă a creştinilor laici. În timpul proceselor clericilor, începute în anii douazeci, care au continuat cu procesele enoriaşilor mai activi, Patriarhul Tihon, întrebat la Tribunalul revoluţionar din Moscova dacă socoteşte obligatorii legile bolşevice, a răspuns: „Numai întrucat ele nu contrazic regulile credinţei”. Astfel creştinii mireni erau îndemnaţi să nu respecte legile lui Antihrist, preferând să umple puşcăriile şi lagărele, condamnaţi conform articolului 58 ca „duşmani ai poporului” şi „contrarevoluţionari”. Soljenitîn arată de câtă fermitate în credinţă au dat dovada femeile din lagăre. Pentru credinţă , condamnarea varia între 3 şi 10 ani de lagăr. Rareori s-a întâmplat ca cineva să se lepede de credinţă, şi aceasta doar în cazul când unul dintre soţi trebuia să ramână in viata pentru a-şi creşte copiii. Femeile credincioase din lagăre erau numite „maici” sau „călugăriţe”. Martiriul lor a rămas necunoscut, pentru că erau duse nu numai la Solovki, ci şi la Polul Nord, să taie pădurile. Abia în 1954, odată cu liberalizarea regimului lagărelor, au fost mutate la munci mai usoare. Dar pentru ca refuzau sa poarte haine scrise cu cifrele fiarei. erau lăsate dezbrăcate în pustietatea taigalei, fără pază ăi fără mâncare. Peste un timp, găseau acolo un loc albit de oasele morţilor. Aceeaşi soarta a avut, conform cronicii lui Soljenitin, şi un convoi de credincioşi din Moldova sovietică, îmbracati de vară şi aruncaţi din vagoane direct în pustiul de zăpadă al Siberiei. Cale de 6 km au fost mânaţi din urmă cu câini care muşcau. Preotul Teodor Florea, care se afla în acest convoi, era învinuit că sub regim românesc povestise despre mârşăviile staliniste. Supus la cele 25 de metode de tortură în timpul anchetarilor, preotul repeta cu încăpăţânare: „Puteam să spun altceva despre voi? Am spus ce este!” Cu ce se deosebea acest preot de Fotini cea curajoasă, care l-a infruntat pe Nero? Sau cu ce se deosebeau de mucenicii din Sevasta, cei 100 de creştini de la Dubasari (Transnistria), omorâţi de Armata Roşie în ziua de Paşti 1932, pentru că au ţinut să sărbătorească în acea zi? La carcera din Sekirca, pedepsele erau mai fine: deţinuţii trebuiau să stea asezaţi, toata ziua, pe nişte prăjini subţiri, plasate la o înălţime care nu permitea să atingi duşumeaua cu tălpile. Toata ziua se straduia sărmanul om să-şi ţină echilibrul, ca să nu fie bătut de gardieni. Jos, pe ciment, sub prajini dormeau noaptea, în straturi, unul peste altul.

Nimeni nu-i va putea acuza pe comunişti ca au folosit camera de gazare, scrie Soljeniţîn, care considera ca detinuţii ar fi preferat gazarea, unei morţi lente şi degradării umane prin metode diabolice. Ideologul lagărelor, Naftali Frenkel, formulase în 1930 legea supremă a Arhipelagului Gulag: „De la deţinut trebuie luat tot ce se poate lua în primele 3 luni. Dupa 3 luni nu mai avem nevoie de el.” Într-adevăr, după asta urmau „etapele patrupede”, când, la sfârşitul zilei de muncă, detinuţii îmbracaţi în saci găuriţi (pentru ca mainile şi capul să poata fi scoase afară), se târau spre lagăr în patru labe. La lansarea „Lexiconului negru”, se vorbea despre „organizarea intelectuală a crimei” prin ideologie. Alain Becanson arăta în cartea sa „Originile intelectuale ale leninismului” felul în care s-a înfăptuit aceasta în Rusia. Îintelighenţia” în sens leninist, printr-o conventie tacită excludea pe nobili, pe preoţi, pe ofiţeri, pe ingineri. Aceştia au devenit victimele noii intelighenţii, care-i învaţa pe alţii să omoare, răsplatindu-le apoi crimele. O categorie admisă în rândurile groparilor vechii intelectualităţi au fost medicii. Din 1932, când personalul sanitar a ieşit din subordonarea Comisariatului poporului pentru Ocrotirea Sănătăţii şi a trecut sub pulpana Gulagului, medicii nu mai puteau să trateze, pentru a nu fi bănuiţi de umanitarism. Când un deţinut era batut până cădea în nesimţire, secţia sanitară refuza să întocmească proces verbal victimei, iar apoi refuza să-l trateze. Deţinutul avea totuşi niste drepturi: sa nu fie privat de somn, să mearga la medic, să ceară să i se repare încălţămintea etc. El însă nu-şi cunoştea drepturile, iar medicul i le ascundea, făcându-se astfel cel mai bun ajutor al anchetatorului şi al calaului. Când deţinutul schingiuit zăcea jos, medicul luându-i pulsul decidea: „se poate continua”; când deţinutul era omorât în bătăi, medicul scria în certificatul de deces: „ciroză, infarct”. Şi astăzi medicul politic practică metode ce-l fac pe om să moară cu zile. De aceea considerăm că Soljenitîn se întreba, pe bună dreptate, dacă medicii sovietici sunt cu adevărat intelectuali, adică indivizi cu intelect personal.

Prin desfiinţarea facultăţilor de teologie, de drept, de filozofie şi litere, imediat după instalarea puterii sovietice, comuniştii şi-au arătat dispreţul pentru Dumnezeu, pentru om, pentru intelectul şi drepturile lui. În manualele KGB-ului, despre spălarea creierului se explica de ce regimul are nevoie de medici: „fiind de obicei lacomi de bani şi nu prea deştepti, haina şi autoritatea lor pot fi folosite cu succes pentru a masca orice operaţie pe care trebuie s-o ascundem. Făcându-i parteneri la acţiunile noastre, nu vor putea să ne discrediteze.” Veţi auzi pe mulţi concetăţeni condamnând în bloc preoţimea, învinuind-o de colaboraţionism, chiar dacă sub regim comunist a fi preot a însemnat de multe ori a-ţi pierde viaţa. Câţi însă reproşeaza ceva medicilor, deşi se ştie ca mulţi dintre ei au facut posibilă crima perfectă în comunism? Indicaţiile KGB-ului sunt mai mult decat edificatoare în ceea ce priveşte „colaborarea” lui cu clerul: „Trebuie să inducem o ură neîmpacată faţă de metodele de însănătoşire bazate pe religie. Să-i corupem pe toţi să creadă ca practica religioasă este greşită, provocatoare de nebunie.” Oamenii naivi cred că actualii comunişti nu mai sunt periculoşi ca cei de pe vremuri. De fapt sunt de o mie de ori mai perfizi şi mai periculoşi. Acum ei practică spălarea creierului uman prin metode de reeducare mai fine decât ale Anei Pauker, considerându-le mai puţin inumane decât nimicirea fizică. Citez din cartea „Complotul psihopolitic al comunismului”, ingrijita de Sergiu Grossu: „Folosirea violenţei împotriva persoanelor care atacă doctrina comunistă sau uciderea lor trebuie evitate. Asta pentru că actele de violenta îndreptate contra duşmanilor comunismului ar putea să facă din aceştia nişte martiri. Metodele ce trebuiesc folosite împotriva lor sunt discreditarea şi acuzarea de nebunie, fapt ce-i va face să ajungă până la urmă sub îngrijirea agenţilor psihopolitici, adică a psihiatrilor şi a psihologilor controlaţi de noi.” De ce să împuşti şi să deportezi dacă poţi schimba gândirea? Omul fără Dumnezeu a aflat secretul telepatiei şi a altor fenomene legate de percepţiile extasenzoriale şi astfel a schimbat armele tradiţionale bolşevice, caracterizate prin violenţă, cu arma psihotronică. Nu mai există victime izolate, ci mase, popoare întregi mutilate prin undele purtătoare naturale din gamele VLF/ELF, care influenţează subconştientul. Marii noştri mutilaţi nu sunt numai partcipanţii la războiul din Afganistan, care s-au intors de acolo cu dureri de cap misterioase. Mutilatul principal, care are şi drept de vot, este populaţia Basarabiei, care pare a fi programata să faca jocul KGB-ului. Ea nu accepta argumentul, nu ţine minte trecutul, vede negrul în alb, nu înţelege că Ilie Ilaşcu, închis în cuşcă nu este un caz particular, ci un semn că acestui popor i se refuză martiriul eroic. Ei nu vor să ştie de ce Republica Moldova a ajuns campioană printre fostele republici ale U.R.S.S., în ceea ce priveşte răspândirea hepatitei. Comuniştii din acest colţ de ţară românească, nu se vor ocupa cu deportarea ori asasinarea moldovenilor „independenţi”, odată ce aceştia pot muri ca muştele de SIDA. Numai curajoşii care vor scăpa cu creierele nespălate, recalcitranţii vor fi suprimaţi prin accidente „stupide”, programate să se întâmple chiar şi pe teritoriul României.

După capturarea lui Smirnov, Ministerul Securităţii Naţionale al Republicii Moldova a depistat la Tiraspol liste negre cuprinzând personalităţi politice şi culturale din Basarabia, care la momentul potrivit urmau să fie lichidate. De ce nu s-au dat publicităţii aceste documente? Pentru ca să nu avem martiri cunoscuţi. Evreii îi obligaă pe toti musafirii lor să-şi ceara scuze în Muzeul Holocaustului. Deputaţii din Parlamentul Israelului au aplaudat minute în sir condamnarea la moarte a francezului Girond Papon, învinuit de colaborare cu naziştii. Creştinii continuă să cadă ca frunzele sub securea comunista, fără a avea dreptul să aplice Legea Talionului. Cineva şi-a făcut milă de ei şi a infipt la Kenghir (lagărul care s-a răsculat cu disperare împotriva călăilor comunişti) câte un mic stâlp pe locul unde au fost arse mormanele de dosare ale victimelor, indicând în locul numelor martirilor, numerele de inventar care le purtau pe haine. Cei veniţi să caute mormintele rudelor s-au dus la acei stâlpi cu cifre necunoscute şi au plâns. Văzând în aceasta un pericol, comandantul lagărului – Ceciov – a dat ordin să fie doborâţi stâlpii şi să se niveleze mormântul comun cu buldozerul.

Acesta este pretul omului in comunism. Martiriul este ascuns de ochii lumii. Întâmplator, turiştii curioşi mai găsesc şi acum, în ruinele bisericilor şi chiliilor transformate de comuniştii de cândva în camere de tortură, munti de oseminte ale martirilor. Pe uşile sigilate şi tesute de păienjeniş comuniştii scriseseră „ARHIVE”. Recunoşteau deci că oasele martirilor sunt un adevar document istoric şi, cum cere teoria crimei perfecte, se străduiau să-l ascundă. „Regimurile totalitare n-au mai buni aliaţi decât oboseala şi uitarea. Cuvintele noastre de ordine sunt deci limpezi: amintirea şi încăpătânarea.” Albert Camus, 1957 Unul dintre cuvioşii călugări ai secolului al XX-lea, Paisie Aghioritul, considera că Antihristul nu era nici Nero, nici Maximilian, nici Diocletian, ci un diavol întrupat care se prezinta ca Messia, înşelând chiar şi pe cei aleşi cu teoriile sale. Trăim în „anii apostaziei”, anii cei mai grei, care urmează logic după un secol de teorii satanice experimentate pe cobaii din U.R.S.S. Câţi sfinţi martiri s-au aratat în ţarile batjocorite de comunism! Mai mulţi poate decât în primele secole. Dar – vorba lui Paisie Aghioritul – „doar n-am venit să ne aranjăm în aceasta lume. Dacă cineva nu se hotărăşte pentru moarte, nimic nu se face. Toate de acolo încep”. În Biblie scrie de 366 de ori – pentru fiecare zi a anului – „Nu te teme!”

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors