Archive for the ‘Analize-Controverse’ Category

Miscarea feminista in America si consecintele ei

Posted by Stefan Strajer On August - 3 - 2011

Miscarea feminista in America si consecintele ei

 

Autor: Silvia Jinga (Michigan, USA)

Miscarea feminista in America si consecintele ei

(Suzanne Venker & Phyllis Schlafly: The Flipside of Feminism)

            Traditionalismul si modernismul sunt dimensiuni socio-poltice, etice, culturale care se confrunta de cand lumea si nu doar in cultura americana, ci pretutindeni in lume, inscriindu-se in angrenajul contrastelor dialectice care guverneaza realitatea. In lupta pentru Marea Unire O. Goga distingea intre „batranii ruginiti” si „tinerii oteliti”, sincronismul lovinescian se opunea in literatura romana spiritului traditionalist manifestat in semanatorism, poporanism, gandirism, de pilda etc. Nu intotdeauna insa agentii modernitatii aduc solutii la vechi probleme, iar conceptele si practicile validate de traditie nu trebuie grabit repudiate doar pentru ca par a fi prafuite, cand in fapt nu sunt deloc.

Cartea celor doua autoare (Reversul feminismului) publicata de World NetDaily in 2011, in Washington D.C. ne atrage atentia asupra repercusiunilor negative ale rupturii cu traditia morala privind importanta casniciei, rolul femeii in familie si societate, necesitatea prezentei materne in primii ani ai copilariei (vezi invatarura din batrani, la romani, despre cei sapte ani de acasa), relatia dintre sexe etc. Desi, la prima vedere, aceste aspecte par demult cunoscute si rezolvate, sa observam ca ele sunt reinterpretate in America la inceputul anilor 60 cand explodeaza miscarea feminista, total deosebita de miscarea acelor „sufragettes” din 1920, care milita pentru votul universal. Miscarea feminista si revolutia sexuala din deceniul al saptelea pun in chestiune situatia femeii, valoarea casatoriei, a familiei, a maternitatii si incearca sa dinamiteze ceea ce parea natural, normal si sedimentat de secole. Totul se petrece pe fondul rebeliunilor impotriva razboiului din Vietnam din campusurile studentesti si a miscarii drepturilor civile, in acele decenii framantate din istoria Americii.

            Spre a intelege mai bine radacinile miscarii feministe apelam la analiza pe care istoricul Pat Buchanan o dedica Scolii sociologice si filozofice de la Frankfurt (1923-1933, Germania), care, in esenta ei, era marxism cultural, propunandu-si distrugerea din interior a culturii Occidentale. Printre reprezentantii ei se numarau Georg Lukacs, Max Horkheimer, Theodor Adorno, Erich Fromm, Herbert Marcuse etc.  Atacul lor tintea nu burghezia capitalista ca la Marx, ci clasa mijlocie, morala patriarhala, familia dominata de tatal autoritar, ierarhia, infranarea sexuala, loialitatea, patriotismul, nationalismul, etnocentrismul, orice fel de conservatorism. In conditiile in care Hitler ajunge la putere acesti ganditori evrei marxisti isi impacheteaza lucrurile si se muta la Columbia University, la New York in 1933. Intre ei era si studentul pe atunci, Herbert Marcuse, care va polariza atentia in jurul anilor 1950 in State. Autoritatea paterna in familie ei o considera, in mod foarte extravagant, o sursa de idei fasciste, mergand pana acolo ca propun americanilor o psihoterapie colectiva „by treating them as inmates of an insane asylum” – tratandu-i ca pe niste internati la un azil de nebuni – Patrick J. Buchanan, The Death of the West, p. 83). Herbert Marcuse opina in Eros si Civilizatie pentru imbratisarea principiului placerii si a unei „perversitati polimorfe”.  (ibidem, p. 85). Telul filozofilor stramutati la Columbia University era dezintegrarea sistemului capitalist, lucrandu-l din interior prin anihilarea familiei traditionale.  Exagerand, mergeau atat de departe incat clamau, precum Wilhelm Reich, ca „The authoritarian family is the authoritarian state in miniature … Familial imperialism is …. reproduced in national imperialism.”(Familia autoriatara este statul in miniatura … Imperialismul familial este reprodus in imperialismul national” – ibidem, p. 87) O serie dintre ideile acestor ganditori marxisti precum estomparea diferentelor dintre sexe, abolirea autoritatii paterne, izgonirea tatalui din familie, intoarcerea la matriarhat, eliberarea femeilor de „opresiunea” familiala, ostilitatea fata de institutia casatoriei si fata de maternitate etc. au fost adoptate de agenda miscarii feministe din anii 60 in America. Georg Lukacs si Wilhelm Reich au crezut in eficienta revolutiei sexuale ca factor destabilizator al familiei si valorilor de conduita traditionale. Lor le datoram introducerea timpurie a educatiei sexuale in scoli, care nu face decat sa le fure copiilor inocenta la o varsta frageda, sa ii confuzioneze, sa-i maturizeze inainte de vreme si sa-i arunce in teritorii care apartin adultilor. Numai gandindu-ne la aceasta realitate stranie din scolile americane si ni se face brusc dor de copiii creionati de Ionel Teodoreanu din romanul La Medeleni.

            Fara indoiala, ne arata Pat Buchanan, ca Scoala de la Frankfurt, transplantata pe sol american a avut o influenta imensa, fara putinta de negare, asupra istoriei moravurilor, gandirii intelectuale si culturii americane.

            Cartea lui Suzanne Venker si Phyllis Schlafly este o polemica argumentata si documentata cu ideile cele mai raspandite ale feminismului, foarte inrudite cu cele mai sus expuse.

Betty Friedan, una dintre feministele cele mai perseverente, vrea sa le convinga pe femei in cartea ei The Feminine Mystique (1963, reeditata in 2001) ca familia este un mediu tiranic, unde aspiratiile femeii sunt ucise. Mediul familial este comparat cu un lagar concentrationar. De aceea, conchide B. Friedan, singura cale de a elimina asuprirea femeii este schimbarea totala a barbatilor si a societatii. Maria Shriver, la randul ei, a emis in noiembrie 2009 un document intitulat The Shriver Report: A Woman’s Nation Changes Everything   in care denunta modelul asa zis invechit al familiei americane consacrat de secole. Raportul intentioneaza sa probeze ideea ca nu mai traim intr-o „lume a barbatului” („man’s world”, ci intr-o „lume a femeii”, „woman’s world”). Miscarea feminista isi propune de la inceput sa transforme radical (subl. ns.) America. Si noi stim ca orice incercare de a rupe violent cu traditia conduce la mari suferinte. A reforma si a construi in continuare s-a dovedit a fi mult mai util umanitatii. Ideile Revolutiei Franceze au condus pana la urma la ghilotina pe chiar cei care le-au produs.

Feministele transfera conceptul luptei de clasa din teoria marxista in sfera relatiei dintre sexe, insistand pana la saturatie asupra sclaviei domestice a femeii. Ambianta familiala este comparata cu un „comfortable concentration camp”. In acelasi timp, navigand contra naturii, teoreticienele miscarii anuleaza diferentele specifice dintre sexe, considerand femeia capabila sa evolueze pe orice traiectorie profesionala, inclusiv pe acelea considerate, din motive bine intemeiate, exclusiv masculine .  Dupa ce prezinta femeile ca victime ale unei societati depasite asemenea carti le incurajeaza sa se concentreze in primul rand asupra egoului lor, a descoperirii identitatii de sine, asupra carierei si educatiei, asupra gratificatiei personale, propunandu-le sexul eliberat de orice constrangere, sexul la intamplare, singurul mod de a te face sa te simti fericit si descatusat. In acest fel a fost incurajata promiscuitatea si frivolitatea sexuala, relativismul comportamental care sunt expresii ale declinului moral. Valori traditionale ca datorie, onoare, pudoare, sacrificiu, castitate pana la casatorie au fost combatute vehement de miscarea feminista.

 Mesajul feminist este categoric unul egoist, egotist si individualist. Termenii cheie in propaganda feminista sunt:  eliberarea din „robia”conjugala  si obtinerea puterii de catre femeie (freedom and empowerment). Tot felul de carti si reviste dezvaluie „secretele” care pot face o femeie puternica. Indemnul adresat femeilor este:  to love yourself first ( iubeste-te pe tine in primul rand). Maternitatea in contextul acestei ideologii este o chestiune de optiune si  trece pe plan secundar dupa „the highest possible career aspirations” ( cele mai inalte aspiratii de cariera –The Flipside .. p. 54). Lupta obstinata a feministelor nu s-a oprit doar la teorie, ci  a trecut la revendicari practice, pledand pentru amendarea Constitutiei in sensul interzicerii oricarei diferente de tratament bazat pe deosebirea intre sexe. The Equal Rights Amendment a fost votat in Congres si trimis spre toate statele americane in 22 martie 1972. Ideea de egalitate intre sexe pe care se intemeiaza ERA a pus femeile in situatii altadata de neimaginat, cum ar fi de pilda convocarea in armata, participarea la luptele pe front in care s-ar fi angajat USA.  Reactia feminsta a starnit evident contrareactii, intre care se numara o ampla demonstratie in 27 aprilie 1976 in Springfield, Illinois impotriva ERA si pentru protectia familiei. Mai multa decat atat, documentul votat in 2010, intitulat Advancing the Economic Security of Unmarried Women isi propune sa ajute cu subventii de la guvern pe mamele care cresc singure copiii (cei mai multi nascuti in afara casatoriei).  Documentul considera familia nucleara (citeste traditionala) ca fiind depasita de realitati noi, „too many of today’s nontraditional families” (foarte multe familii netraditionale de astazi – ibidem, p. 139) Un asemenea act nu aduce nici un beneficiu ideii de familie si casatorie, dimpotriva descurajeaza si pe cei ramasi inca pe baricadele conservatorismului moral.

            Marea eroare in care cade ideologia feminista este negarea diferentei dintre sexe, femeia si barbatul devenind intersanjabili ca si rolurile lor. Astfel ca vedem, dupa cum observa Pat Buchanan: „female boxing, women in combat, women rabbis and bishops …. and shows that depict women as tough and agressive and men as sensitive and vulnerable” („femei boxand, femei in lupta, femei rabini si episcopi  si spectacole care prezinta pe femei atat de dure si agresive, si pe barbati atat de sensibili si vulnerabili” – Pat Buchanan, The Death of the West, p. 87). De fapt nu putine sunt filmele americane in care barbatii sunt niste personaje emasculate de care ti se face de-a dreptul mila.  Diferenta dintre sexe este o realitate naturala si a o nega este mai mult decat  o absurditate.  Adevarul este ca ideile feministe au reusit doar sa confuzioneze pe femei si sa le puna in conflict cu propria lor natura si cu sexul opus. Suzanne Venker  si Phillis Schlafli considera feminismul „the worst thing that ever happend to this nation” (lucrul cel mai rau care i s-a intamplat acestei natiuni- ibidem, p. 56).  Femeile din generatiile anterioare nu au fost obsedate de identitatea lor, nu au fost incurajate sa se culce la intamplare, sa divorteze, sa-si puna copiii in day care ore prelungite, sa ceara ajutor financiar de la guvern. Autoarele observa efectele nocive ale relativismului moral al miscarii feministe in viata sociala si de familie, manifestate in coborarea standardelor morale.

            Atacul la adresa figurii paterne din familia traditionala si ideea de opresiune a femeii in acest tip de familie a condus la cresterea considerabila a numarului de femei singure care au copii (46% aici in USA) si la o gresita interpretare a rolului parintilor in viata copiilor in general. In generatiile anterioare parintii reprezentau autoritatea in casa, azi parintii incearca sa se coboare la nivelul copiilor sa le fie prieteni. Prin asta americanii inteleg ca sunt „cool”. Eroarea este capitala pentru ca in acest mod parintii renunta la responsabilitatea lor de a stabili pentru copii standardele morale de urmat, limitele necesare, de a formula deciziile importante din viata odraslelor lor atata timp cat ei sunt incapabili de a decide. Dupa cincizeci de ani de „liberalizare”, observa autoarele, s-a ajuns la 9 milioane de cazuri noi in fiecare an de adolescenti infectati, la copii care au copii, eleve din clasa a sasea care folosesc deja pilula anticonceptionala, adolescenti cu cancer cervical, HIV si AIDS.  Sondajele de opinie arata: „If young girls are telling us anything, it’s that they want boundaries and standards>” ( daca tinerele fete ne spun ceva asta este ca doresc limitari si standarde – ibidem, p.68).

            Exagerarea in care a cazut miscarea feminista consta in obsesia ei de a schimba radical pozitia femeii in societate si a o impinge in prim planul societatii pentru a compensa „opresiunea” ei in familia traditionala. Concomitent feministele au contribuit la diminuarea rolului barbatului, portretizat frecvent in filme ca inferior si vulnerabil in relatia cu femeia atotstiutoare. Este un stereotip ideologic cum ne-am obisnuit sa vedem o multime in societatile foste comuniste. In familiile indestulate ale generatiei „baby boomers” educatia copiilor pune accentul pe individualitate, cantandu-li-se mereu ca ei sunt „special”. Femeile de azi au fost crescute sa creada ca ele sunt centrul universului. „They’ve grown up with relatively little hardship and few moral demands”(p. 74), observa autoarele cartii despre generatia tanara. Nu intamplator „gratificatia imediata” este busola multora dintre actiunile lor ghidate de sloganuri ca „to feel good” si „to have fun”. Onoarea, rabdarea, modestia, smerenia asa cum o gasim in religia ortodoxa si magistral ilustrata in literatura lui Dostoievski, sacrificiul pentru aproapele acestea sunt virtuti considerate perimate pentru multi dintre adultii si tinerii americani de azi.

            Cum feminismul a incercat sa creeze artificial un razboi intre sexe, impingandu-le pe femei in rolul de concurente si competitoare ale barbatilor, atitudinea fata de familie si casatorie s-a modificat in sens negativ,  cauzand instabilitate sociala.  Aceasta conceptie de amazoane belicoase a femeilor a diminuat dorinta barbatilor de a se casatori.  Si apoi, am vazut o mare majoritate a femeilor tind sa traiasca independente, punand cariera, nu familia pe primul plan. Or casatoria este o relatie care presupune „investing ourselves in the needs and desires of another person” (investindu-ne pe noi insine in nevoile si dorintele celuilalt, subl. ns. p.74). Cunoasterea si implinirea de sine nu se pot obtine in singuratate, ci in relatia cu celalat si nu este alt cadru mai propice decat casatoria insasi, vazuta ca o calatorie de lunga durata, o relatie stabila in care partenerii se descopera, oglindindu-se unul in sufletul celuilat.

  In efortul de eliberare din acel „comfortable concentration camp” , cum a numit Betty Friedan familia nucleara, feministele vor sa elimine barbatii ca neimportanti si nerelevanti, promovand un egalitarism stupid intre sexe.  Supravietuirea barbatilor intr-un mediu feminist a devenit dificila si periculosa deoarece a fost inventat „sexual harassment”, ca o arma de opresiune a barbatilor.  Nu ca am fi de parerea ca abuzurile barbatilor sa fie trecute cu vederea, dar se exacerbeaza in directia acestui „sexual harassment”, creindu-se un mediu terorizant.  Feministele n-au inteles ca barbatii si femeile au fiecare rolul lor specific la fel de important si la fel de puternic. Uzurpand rolul barbatilor in decursul celor cincizeci de ani de miscare feminista, s-a ajuns la tulburarea unei ordini naturale milenare, proces care se desfasoara azi sub ochii nostri. In publicatiile americane gasim afirmatii alarmante prin absurdul lor privind excluderea barbatilor din circuitul social. Natalie Angier in The New York Times (17 mai, 1994) noteaza ca „one of the most persistent and frustrating problem in evolutionary biology is the male.  Specifically […] why doesn’t he just go away?” (una din cele mai persistente si frustrante probleme in evolutia biologica este masculul.  Mai precis  …  de ce nu dispare odata?, The Flipside Feminism, p. 142). Maureen Dowd in cartea ei intitulata sugestiv Are Men Necessary? (2005) il considera pe barbat „more ornamental” (mai mult decorativ). Lisa Belkin, Pamela Paul, Marie Shriver etc. tin sa sublinieze tot mai mult fenomenul de retragere a barbatilor dintr-o lume care devine „a woman’s world” (o lume a femeii). Termenii in care se exprima feministele sunt legati de dominatie, putere, concurenta, confruntare, afirmare de sine.  Fara prea multa bataie de cap se vede de la o posta ca viziunea lor e alaturea cu drumul, indepartata de esenta fireasca a relatiei cuplului barbat-femeie si ca ultima relatie sociala care a trebuit sa fie corupta de obsesia puterii a fost aceasta relatie fundamentala pentru binele unei natiuni.

 Majoritatea barbatilor nu doresc sa intre in competitie cu femeile, ci doresc sa aiba grija de ele, sa le asigure protectia, ceea ce ii face sa se simta importanti, ridicandu-le respectul de sine si increderea.  Furia feministelor abatuta asupra familiei traditionale in care tatal, mama si copiii au fiecare rolul lor la fel de pretios si necesar, a incurajat in schimb familia non-traditionala reprezentata de mama singura sau, de ce nu, casatoriile dintre homosexuali si cele dintre lesbiene aprobate recent si de New York state. Si pentru ca veni vorba de casatoriile dintre homosexuali eu imi ridic palaria in fata rostirii adevarului de catre Papa John Paul II: „Homosexual acts are against the nature’s law.  The church can not silence the truth, because this .. would not help discern what is good from evil.” (Actele homosexuale sunt impotriva legii naturii. Biserica nu poate tacea asupra adevarului, pentru ca aceasta n-ar ajuta la discernerea binelui de ceea ce este de la diavol, apud P. Buchanan, The Death of the West, p. 90). Aceste relatii atipice nu sunt familii sunt niste simple moduri de convietuire, care incearca sa submineze si sa se substituie familiei adevarate. Cred ca niciodata in istoria umanitatii nu s-a manifestat un asemenea atac concertat din mai multe directii impotriva familiei. Pe buna dreptate autoarele considera criza institutiei casniciei o forta distructiva a societatii contemporane, citand-o pe Caitlin Flanagan care in articolul Why Marriage Matters (Time, July 13, 2009) conclude: „There is no other single force causing as much measurable hardship and human misery in this country as the collapse of marriage” (Nu este nici o alta forta care sa cauzeze atat de multa suferinta si mizerie umana in aceasta tara ca prabusirea casatoriei” (The Flipside of Feminism, p. 85) Consecintele n-au intarziat sa apara.  Statisticile vorbesc despre starea de confuzie a copiilor crescuti in „a single mom” family, ei fiind inclinati 177% spre abuzul de droguri si alcool si 146% spre incalcarea legii. Absenta autoritatii paterne cauzeaza in cele mai multe cazuri viata promiscua a copiilor, parasirea scolii, fuga de acasa, sinucidere, crima juvenala.

            De secole casatoria a fost considerata piatra unghiulara a societatii, liantul care tine o cultura si o natiune unita, mediul cel mai propice de educare a unor copii zdraveni la minte, la suflet si la trup, de pregatire a schimbului viitorului, de crestere a unor cetateni onesti.  Astazi predominanta este o cultura a divortului nu a casatoriei, tinerii tintind satisfactia ego-ului propriu mai mult decat sacrificarea lui pentru binele comun al cuplului, al comunitatii etc. . Ei nu sunt educati sa inteleaga ca sacrificiul in viata este inevitabil si ca puterea de a sacrifica ceva din ce-ti apartine este chiar secretul bucuriei. „Dar din dar se face rai”, aceasta zicere din batrani se aplica nu doar la aspectul material al vietii, ci si la cel moral si spiritual. Impartasirea cu trupul lui Christos este simbolul sacrificiului suprem care ne indeamna la slefuirea continua a egoismului natural si la evolutia de-a lungul vietii de la omul natural la cel spiritual.

 Oprah, unul dintre modelele mediei americane invadata de idei feministe nu crede in familia traditionala pentru ca, zice ea, „Marriage means to me offering – sacrificing yourself to the relantionship.  I’m not capable of doing that”. (Flipside of Feminism, p. 83 – Casatoria insemneaza pentru mine a oferi, a te sacrifica  pentru o relatie. Nu sunt capabila sa fac asta). Ipocrizia lui Oprah consta in faptul ca si-a castigat faima si averea din abordarea problemelor mamelor, tatilor si copiilor, intr-un cuvant si-a pescuit tematica din universul familiei pe care il tine la o asa astrala distanta de ea ca persoana. „None of these problems touch Oprah in the golden sphere in which she lives” (Nici una din aceste probleme n-o ating pe Oprah in sfera aurita in care traieste – ibidem, p. 83), comenteaza autoarele sarcastic.  O imensa distanta se asterne intre ea si Grusenka, personajul dostoievskian din Crima si pedeapsa care isi urmeaza iubitul pe drumul surghiunului. Pentru ca Dostoievski credea si noi continuam sa credem impreuna cu el ca „ideile de innoire a omului”, si feministele au dorit in felul lor innoirea relatiei dintre sexe,  „trebuie sa se manifeste pretutindeni  … sub chipul adevarului divin, sub chipul adevarului lui Hristos, care se va infaptui candva pe pamant si care se conserva pe de-a-ntregul in ortodoxie”. (F. M. Dostoievski, Jurnal de scriitor, vol. II, Polirom, 1998, p. 21).  Revolutia sexuala si miscarea feminista au condus la un haotic colaps al vietii publice si private in America.  Tony Morrison, scriitoare americana laureata a Premiului Nobel, deplangea in cuvantul ei la editia 2011 a PEN World Voices Festival „the loss of public life because of degradation of private life”.  Ea s-a referit la distorsiunea adevarului realitatii cauzata de civilizatia vizuala si la crearea datorita mediei a unor realitati iluzorii, virtuale in care valorile umanismului sunt subordonate si maculate de principiul profitabilitatii, marketabilitatii, senzationalului si consumatorismului, conducand la o aneantizare a fiintei umane autentice. 

            O societate nu poate supravietui cand jumatatea ei feminina se considera oprimata si lupta pentru preluarea puterii, iar celeilalte jumatati, celei masculine i se spune mereu ca nu are motiv sa existe. O singura solutie se contureaza:  intoarcerea la valorile testate de timp ale familiei traditionale. Generatia de parinti baby boomer au tratat mult prea superficial problemele educatiei, uitand sa-i invete pe copii disciplina, autocontrolul, bunul simt si responsabilitatea.   In loc sa se intrebe mereu care le este locul si rolul in aceasta lume, amagindu-se cu un narcisism steril, femeile trebuie sa asculte de instinctele pe care natura le-a sadit in ele, caci natura nu poate fi inselata. In fiecare duminica liturghia ne spune cat de importanta este vocatia materna a femeii. Nu poate fi nimic mai emotionant decat sa auzim ca Isus Christos a inviat pentru rugaciunile maicii sale. Dar azi sunt prea multe familii disfunctionale, prea mult sarcasm si prea multa persiflare a virtutilor verificate de timp: datorie, onoare, pudoare, decenta, sacrificiu si responsabilitate.

            Suzanne Venker si Phyllis Schhlafly adreseaza intregii societati americane un avertisment grav:  „But we are (subl. aut.) suggesting we look back at where we went wrong – because here’s a sobering fact:  society may change, but children don’t.  They come into this world today with the same needs and expectations as they did one hundred years ago, and parents continue to be the most significant influence in their lives. For this reason alone we must find the answer”. (Dar noi sugeram sa privim in urma unde am gresit pentru ca un fapt care sa ne trezeasca se impune:  societatea s-ar putea schimba, dar copiii nu.  Ei vin in aceasta lume astazi cu aceleasi nevoi si asteptari cu care au venit cu o suta de ani in urma, si parintii continua sa fie cea mai semnificativa influenta in vietile lor.  Numai pentru acest singur motiv si noi trebuie sa gasim raspunsul.  The Flipside of Feminism, p. 101). Este o carte nelinistitoare al carei mesaj se face auzit in ciuda zarvei coditiene a culturii pop si care ne spune cu tarie ca nu putem trai la intamplare.

În Canada, la Câmpul Românesc

Posted by Stefan Strajer On August - 3 - 2011

În Canada, la Câmpul Românesc

 

Autor: acad.Nicolae Dabija (Chisinau)

 

În Canada, la Câmpul Românesc  (Jurnal)

La Câmpul Românesc, o localitate din provincia Ontario, Canada, Săptămâna Culturală din acest an s-a desfăşurat între 11 şi 16 iulie.

Câmpul Românesc este o mică Românie.

Aici mai bine de 45 de ani românii de pe întreg continentul american continuă să se întâlnească în fiecare vară.

Cei mai mulţi dintre ei au fost nevoiţi să emigreze după cel de-al Doilea Război Mondial.

Dar rândurile lor sunt completate de cei care au ajuns în Lumea Nouă după 1990, mulţi dintre ei fiind tineri.

Contra timpului

Ajung cu avionul de la Bucureşti la Amsterdam în dimineaţa zilei de 13 iulie. Decolăm din Amsterdam la 13 iulie, ora 11.00, şi aterizăm la Toronto, Canada, la 13 iulie, la ora 10.00.

Am mers contra timpului, ţinând cont de diferenţa de timp amendată de fusurile orare.

Avionul Boeing, care e o uriaşă casă zburătoare, e plin cu negri africani (la aeroportul din Toronto aveam să mă conving că sunt cu toţii cetăţeni canadieni). Unul dintre ei seamănă leit cu un consătean de-al meu, Aurel Cotorobai, cu deosebirea că şi-ar fi dat chipul cu vacs. Mă gândesc că soţia lui ar zice acelaşi lucru, crezându-l că vine acasă după ce a descărcat un vagon de cărbuni la gară.

Ne salutăm în avion ca doi cunoscuţi şi ne zâmbim ca nişte oameni care nu s-au văzut de mai mult timp.

Sunt întâmpinat la aeroport de o impresionantă delegaţie româno-basarabeană: Lia, Victor şi Sanda Popovici, Iacob Cazacu-Istrati, Tamara şi Oleg Bagrin, Boris şi Ilie Leu Vasilev, ziaristul Alexandru Tomescu, Adriana Todiraşcu, cu drapelele României şi Republicii Moldova, cu pâine şi sare. “Probabil, nici şefii de stat nu sunt întâmpinaţi astfel”, le spun prietenilor mei.

La Ovidiu Creangă

La “bojdeuca” lui cu trei etaje din centrul oraşului Toronto ne aşteaptă Ovidiu Creangă. “Bunelul” Creangă e cel care acordă anual zeci de burse pentru cei mai buni elevi ai unor licee din Republica Moldova şi Transnistria (tot R. Moldova): “Lucian Blaga” din Tiraspol, “Alexandru cel Bun” din Tighina, Vărzăreşti (strada principală din această localitate poartă numele lui Ovidiu Creangă), Nisporeni ş.a. Bătrânul mi se mărturiseşte: “Am nouăzeci de ani, şi l-am rugat pe Cel de Sus să mă ajute să ating suta, pentru că mai am multe lucruri de împlinit. În primul rând, să aduc România Mică (Basarabia mea) la România Mare”.

Discut cu “bunelul Creangă”, cum îi zice toată Canada vărzăreşteanului nostru, despre Basarabia de ieri şi de azi.

“Mi-e dor de Chişinău, oraşul tinereţii mele. Şi de Bălţi, unde mi-am făcut liceul. La Vărzăreşti trăiam la un canton, de multe ori, nopţile, câinii se certau cu lupii la gardul din sârmă ghimpată care-l înconjura”. Tatăl său, Vasile Creangă, era inginer la Direcţia Şosele şi Drumuri. Avea 42 de ani, când a fost omorât în bătaie la Chişinău, în ziua de 28 iunie 1940, de către bande bolşevice. Mama lui, Eleonora Pompilă, l-a crescut de una singură. “Eu am avut o viaţă plină, îmi mai spune Ovidiu Creangă. Am avut parte de toate: şi de zboruri înalte (am făcut inovaţii unice în România, mai şi eram persoana de încredere a Elenei Ceauşescu, pe care am ajutat-o să devină academician), dar şi prăbuşiri (pe timpul comuniştilor era să fiu împuşcat; li se năzărise că aş fi fost legionar). Nu e bine în viaţă să ai doar succese, ele te fleşcăiesc”, afirmă el, ca o concluzie. Ovidiu Creangă e optimist: epigramele sale fac voie bună şi altora.

Una autocritică?!

“M-am scremut, m-am opintit,

90 i-am împlinit.

Şi în pas de defilare

Merg spre sută, frăţioare!

Consângeanul nostru se află în emigraţie de patru decenii. Casa lui e aici. Dar rădăcinile i-au rămas pe undeva pe la Vărzăreşti, pe la Chişinău, pe la Bucureşti.

Dracu-a zis: “Eu am mâncare.

Hai veniţi! Am masă mare!

Hai veniţi! La voi e groaznic!

Şi ne-am dus la Dracu-n praznic!”

Recită şi râde: “Spiritul vioi mă ţine în formă. Trebuie să acceptăm şi bătrâneţea, asta fiind unica modalitate de a trăi cât mai mult. 90 de ani e o cifră, nu e jucărie… Eu am ieşit din perioada de garanţie. Dar nu sunt bătrân, sunt doar născut mai devreme”.

Canadieni prin adopţie

Când ajung la Câmpul Românesc, Igor Pădure mă întreabă:

– Când aţi venit?

– Ieri, zic. Iar ca să fiu amabil, îi pun aceeaşi întrebare:

– Dar Dumneavoastră?

– Acum 8 ani.

Igor Pădure e chişinăuian, absolvent al Liceului “Gh. Asachi”. E profesor de matematici la un liceu din London (o localitate de lângă Hamilton).

Un alt român, Bunescu, îmi povesteşte:

– Eu sunt în ţara asta de 17 ani. În fiecare zi îmi spun: plec mâine! Şi tot aşa, de 17 ani. E greu să vii aici, e greu să pleci.

“Marşul Basarabiei”

Imnul manifestărilor de la Câmpul Românesc începând cu inaugurarea lor, de acum aproape cinci decenii şi până azi, este “Marşul Basarabiei”.

Toţi cei prezenţi, oameni de diverse vârste, în sala încăpătoare a Centrului Cultural se ridică în picioare ca să intoneze:

Az-noapte la Prut

Războiu-a-nceput,

Românii trec dincolo iară,

Să ia înapoi

Prin arme şi scut

Moşia pierdută astă-vară…”

Unii dintre cei prezenţi – bătrânul George Bălaşu ş.a. – îl cântă cu lacrimi în ochi.

Pentru prima dată în cadrul manifestărilor de aici are loc “Ziua Basarabiei”.

Omagiu exilului românesc

În cuvântul meu de salut, după ce am mulţumit organizatorilor pentru invitaţie, am menţionat printre altele:

“…În 1976, când a ajuns la Chişinău, Nichita Stănescu a spus: “Am făcut cel mai lung drum din viaţa mea ca să ajung de Acasă Acasă”.

La fel şi eu: am făcut cel mai lung drum din viaţa mea ca să ajung din câmpia românească a Basarabiei în Câmpul Românesc al Canadei.

Am venit aici şi ca să prezint un omagiu exilului românesc.

Câteodată mă surprind la gândul – când îmi vin în minte nume de români celebri, ca Mircea Eliade, George Emil Palade, Constantin Brâncuşi, George Enescu, Eugen Ionesco, Emil Cioran, Grigore Vieru, Mihai Cimpoi ş.a. – că în a doua jumătate a secolului XX, când comunismul a tăbărât peste Ţară, adevărata Românie s-a aflat în afara graniţelor ei.

Cel puţin, conştiinţa acesteia s-a aflat sau în diaspora sau în puşcării…”.

La masa rotundă “Basarabia ieri, azi şi mâine” participă prof. Paul Leu (Kenmore, Washington), Florin Cârlan, preşedintele Fundaţiei “Grigore Vieru” (New York), Iacob Cazacu-Istrati (Toronto), Lia Popovici, preşedintele Asociaţiei Canada-Moldova (Toronto), părintele Dumitru Ichim (Kitchener), George Filip (Montreal) ş.a.

Sunt lansate cărţile “Tema pentru acasă”, aparţinând subsemnatului şi “Stalin mi-a furat copilăria” de Boris Leu Vasilev.

Când îşi prezintă volumul de memorii, Boris Leu Vasilev afirmă: “Am scris-o mai mult cu lacrimi decât cu cerneală”.

Bătrânul deţinut al lagărelor staliniste a impresionat profund asistenţa prin mărturiile lui despre ce-a însemnat Gulagul pentru basarabeni.

Mulţi dintre cei prezenţi, trecuţi şi ei prin închisorile comuniste româneşti, ascultând experienţa tristă a basarabeanului nostru, se conving, a câta oară?!, că imaginaţia călăilor nu are limite.

Notiţe fugare

Citez câteva impresii despre conferinţă:

George Filip (poet, Montreal): “O astfel de conferinţă n-am auzit în viaţa mea. Am 72 de ani, profesorul Dabija mă cunoaşte, în cartea mea “Ţara din lacrimă” n-am pus hotare între pământurile româneşti”. Poeţii sunt apostoli, primiţi-i ca pe nişte apostoli”.

Florin Cârlan (New York): “În toată Europa nu există o suferinţă mai mare ca a Dumneavoastră. Ion Iovcev e un bulgar care luptă pentru românism la Tiraspol. Eleonora Cercavschi din Grigoriopol a fost decorată acum doi ani la Washington pentru românism. În 1995 lui Nicolae Dabija i s-a propus să fie ministru al Culturii la Bucureşti. “Nu, a zis poetul, eu trebuie să fiu pe baricade la Chişinău”. Urmează să ne visăm Ţara aşa cum o ştie şi Dumnezeu, trebuie să fim şi realişti, altfel, ne mănâncă iluziile”.

Alexandru Goţea (New York): “Azi sufletul românesc a renăscut la el Acasă. Basarabia are o misiune: să trezească Ţara”.

Elena Uils (Washington): “Un bosniac mi-a spus: România e zero fără Republica Moldova. Cele mai frumoase femei din lume sunt moldovencele”.

Dumitru Răchitan (Hamilton): “Am redescoperit azi Basarabia prin marii ei intelectuali”.

Grigore Culian (New York): “Ziua de azi mi-aminteşte de o alta. Eram în Piaţa Astoria din New York. Acolo ne-am adunat toţi românii, înainte de Crăciun. Când a prins să cânte Ştefan Hruşcă colinde, brusc a început să ningă. Ca şi cum colindele provocaseră cerurile. La fel, întâlnirile multaşteptate provoacă sentimente inedite”.

Preot Dumitru Ichim (Kitchener): “Am impresia că adevăraţii români se află în afara României, suferinţa naşte tărie şi luciditate”.

Ionel Gheorghina (Hamilton): “Câmpul Românesc a avut un scop: dărâmarea comunismului. Acum s-ar cere un alt program. Acesta ar putea fi solidarizarea românilor din toată lumea”.

Sandu Napa (Montreal): “Să facem un cadou de ziua de naştere a lui Nicolae Dabija şi să unim toate asociaţiile româneşti din Canada”.

Ovidiu Creangă (Toronto): “Basarabia e mai românească decât restul României”

Ş.a.

Între cei prezenţi la manifestările de la Câmpul Românesc sunt mai mult reprezentanţi ai mass-media româneşti din Canada şi SUA: Grigore Culian e directorul publicaţiei “New York Magazin”, Ştefan Străjeri e director la “Curentul Internaţional” (SUA), Puiu Dumitru Popescu e directorul publicaţiei “Observatorul”, care apare la Toronto, Alexandru Tomescu – al publicaţiei “Alternativa”, şi ea din Toronto, preotul Teodor Damian editează revista “Lumină lină” la New York, Felicia Stepan – publicaţia “Ziarul Plus”, care apare la Kitchener, tot la Kitchener părintele Dumitru Ichim tipăreşte revista “Rădăcini”, Ionuţ Dupleac e directorul revistei “Zig-zag român-canadian”, care se vinde la Quebec, George Sava e editorul hebdomadarului “Pagini româneşti” din Montreal.

Publicaţiile menţionate mai sus întreţin flacăra limbii române, informează românii de pe continentul american (numai în Toronto locuiesc peste 70 000) cu noutăţile din Ţară, încearcă să-i solidarizeze şi să-i facă să nu-şi uite rădăcinile.

Oameni-mărturii

Majoritatea oamenilor în vârstă care s-au adunat la manifestările de aici au avut de suferit din cauza regimului comunist.

Alexandru Goţea îmi vorbeşte de faptul că familia sa a adunat 30 de ani de închisoare comunistă: tatăl lui, unchi, mătuşi, verişori ş.a., care au făcut penitenţă în România.

Doru Cioată, pictor “suprarealist abstract şi impresionist-expresionist”, cum îşi zice dânsul, unul dintre marii artişti ai exilului, îmi spune: “Noi am plâns aici când a murit Vieru”.

Apoi îmi povesteşte despre părinţii săi care “au divorţat oficial de patru ori şi s-au recăsătorit de cinci ori”. Tatăl meu, după numele său Nicolae Savin, a făcut închisoare numai pentru faptul că după război a dansat cu nişte prieteni “Hora Unirii” la Iaşi. “Voi vreţi unirea Basarabiei cu Ţara”, li s-a imputat. Şi pentru un dans au înfundat, toţi “dansatorii”, puşcăria. Piaţa Unirii din Iaşi devenise pe atunci A Arcului, iar numele lui A.I. Cuza de pe statuie a fost marchelat. Se temeau şi de el. Ca şi de cuvântul “Unire”.

Liviu Cananău îmi vorbeşte despre tatăl său, Nicolae Cananău.

Născut în 1919, în România Mare, la Badicul Moldovenesc în Basarabia de Sud (raionul Cahul de azi), în paşaportul şi adeverinţa de naştere ale lui Nicolae Cananău era scris: “Născut în URSS”.

Care URSS? În 1919 Badicului Moldovenesc se afla în România Mare.

“Cu această minciună în paşaport tatăl meu a trăit toată viaţa, el ne vorbea de Basarabia ca de raiul pe pământ”.

Capuchihaie la Moscova

Fac cunoştinţă cu mai mulţi basarabeni deosebiţi la Câmpul Românesc.

Unul dintre ei se numeşte Alexandru Mursa din Chişinău.

Părinţii săi fuseseră angajaţi la Ministerul de Comerţ Exterior al U.RSS. Pe tatăl său, Condrea Mursa, profesor la Politehnica noastră, l-am cunoscut. Când soţii Mursa au fost trimişi să lucreze în Madagascar, Alexandru a fost luat de la bunica lui chişinăuiancă şi adus la Moscova, unde a studiat la o şcoală şi a locuit într-un internat al Ministerului de Comerţ Exterior, din clasa a VI-a şi până într-a X-a inclusiv. Era o şcoală specială pentru copiii care aveau părinţi ce lucrau peste hotare. De ce?! Pentru ca maturii să nu rămână “în străinătate”. Erau un fel de ostatici, ca la turci fiii de domni în evul mediu. Cu Alexandru mai studiau fii şi fiice de ambasadori, de angajaţi ai diferitelor ministere care lucrau peste hotare.

Erau sute de copii, un fel de “capuchihaie” la Moscova.

Când se întâmplase că rămăsese cineva dintre părinţii acestora în vreo ţară, copiii dispăreau din internat şi nu mai auzea nimeni de ei.

Dor de casă

Canada e o ţară a tuturor posibilităţilor şi naţionalităţilor.

Italienii au venit în Canada cu satele, cu străzile, cu clanurile lor: ca să nu le fie dor.

Şi unii basarabeni fac la fel.

Tamara Bagrin se află aici cu toată familia. Dar o macină dorul de Acasă. “Acasa mea e Acolo”.

Oleg Bagrin e medic la Toronto. Copiii lui vorbesc deopotrivă româna şi engleza.

Îmi povesteşte:

– Noi, basarabenii, fiind de două sute de ani puşi în situaţia de a ne apăra limba, avem mai multă rezistenţă în faţa canadenizării. Îl întreb pe un român sosit din România: “De ce nu vorbeşti cu copiii româneşte?” “Nu le trebuie româna, îmi răspunde. Vreau să uit cât mai curând de tot ce e România”. Basarabenii sunt mai tenaci. Aici statul, cu grădiniţa, cu şcoala,  cu diverse acţiuni pentru elevi, îţi fură copilul. Dacă nu-i acorzi atenţie, ţi-l fac foarte repede străin…”.

90% dintre români se canadenizează. Doar vreo 10% rămân şi români, sub aspect lingvistic. Mai sunt şi dintre acei care, atunci când îşi aud copiii vorbind româneşte, îi plesnesc cu palma peste gură: “Să nu vă aud!”, crezând că le vor binele. Despre astea îmi povesteşte Dumitru Răchitan, preşedintele Asociaţiei Românilor de la Hamilton.

Confuzii patriotice

Mi se povesteşte despre Constantin Vişoianu, preşedinte al Comitetului Naţional Român din New York, cel care, ori de câte ori sosea la Câmpul Românesc, le vorbea mereu celor prezenţi despre “…românii de la Nisa pân-la Tisa”, în loc “…de la Nistru pân’la Tisa”.

Fostul ministru în guvernul României de până la 1944 mutase astfel ţara cu tot cu românii care o înconjoară ceva mai în interiorul continentului.

Capelă Ortodoxă

La Câmpul Românesc există o capelă din lemn, cu clopotniţă şi un loc pentru meditaţie, “cu un câmp energetic deosebit”, cu opt scaune cioplite din piatră de marele sculptor Nică Petre. Acelaşi sculptor e şi autorul unui basorelief al lui Eminescu de pe teritoriul acestei aşezări româneşti. Alături – un bust al lui Nae Ionescu, şi o troiţă din lemn ridicată în memoria poetului Aron Cotruş, care-l are ca autor pe Valeriu Cercel. Acesta a venit şi-n acest an la Câmpul Românesc cu dalta în geantă, parcă întrebând organizatorii: “Ce mai e de cioplit pe aici, pe la Dumneavoastră?!”

Pe teritoriul campusului se află şi o Rotondă a scriitorilor români din exil: Mircea Eliade, Horia Stamatu, George Donev, Horia Vintilă, Vasile Posteucă…

La Câmpul Românesc există şi o Capelă Ortodoxă.  Aceasta îşi are uşile deschise zi şi noapte.

În zorii zilei de 15 iulie, când ajungem la ea cu Alexandru Goţea, un pui de iepure iese, fără grabă, din chiar altarul acesteia, dispărând în pădurile din preajmă.

…Se vede, acesta se rugase un pic mai înaintea noastră.

Apoi, părintele Dumitru Ichim oficiază o utrenie, acompaniate de trilurile a sute de păsări din pădurile care intră în biserică.

“Domnului să ne rugăm pentru poporul românesc din România, Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa. Să piară taberele vrăjmaşilor neamului românesc”, zice preotul, ultima frază fiind una de psalm scris sau nescris încă.

Ce frumoasă e ziua care începe cu o utrenie, îmi zic după aceea.

La cascada Niagara

Prietenii de la Câmpul Românesc îmi fac un cadou de ziua mea de naştere: mă duc să-mi arate cascada Niagara.

Plătim câte 20 de dolari pentru a urca pe un vas care să ne poarte pe râu până la peretele de apă al cascadei. Ca noi sunt mii de persoane sosite din toată lumea, care aşteaptă să ajungă la această minune a naturii.

Spun prietenilor care ne însoţesc (Florin Cârlan, Alexandru Goţea, Iacob Cazacu): e suficient ca o ţară să aibă o cascadă ca asta, ca venitul naţional să-i fie asigurat.

Cascada Niagara nu poate fi povestită, ea trebuie văzută.

Noaptea, lumini curcubeice o împodobesc, umplând-o de frumuseţe şi mister. Aici poemul se aşterne singur pe file…

Părul tău pe umeri, seara,

Îţi cădea ca Niagara.

Păr de oarze şi de grâie,

Cobora pân-la călcâie.

 

Urmăream, prin frunza crudă

cum ieşea din pleata udă

umărul tău de zăpadă:

precum luna din cascadă.

 

Ochii tăi când, sub pleoape,

căpătau licăr de ape,

sărea luna ca o iadă

din cascadă în cascadă…

 

Lumina e un grai uitat…

Biserica ortodoxă românească “Sf. Ioan Botezătorul” din Kitchener îl are ca preot pe dumitru Ichim. Părintele e şi poet, faţă de care literatura română din Ţară are o datorie: să şi-l recupereze ca pe unul dintre poeţii creştini cei mai profunzi.

Lumina nu-i lumină,

ci doar un grai uitat…”

Biserica se află pe una dintre cele mai înalte coline de pe care se vede ca în palmă tot oraşul.

De 46 de ani, în Sala Socială, ridicată lângă biserică se desfăşoară Festivalul Folcloric Bănăţean, cu colective invitate din România.

Biserica mai are o sală încăpătoare “pentru Cenaclul Literar”, două stadioane, unul pentru fotbal şi un altul pentru handbal, şi o şcoală.

Ctitoria e pictată cu sfinţi români: Ştefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu, Dumitru din Basarabi, Antim Ivireanul, Teodora de la Sihla, Daniil Sihastrul ş.a.

În Canada, în fiecare oraş ceva mai mare există şi câte o biserică ortodoxă românească.

Ca românii să se poată ruga Celui de Sus şi-n limba lor de acasă.

Forul Românilor  de Pretutindeni

În Canada activează vreo cinci asociaţii ale românilor, vreo trei de-ale basarabenilor (conduse de Lia Popovici, Ala Mândâcanu, Maria Tonu), câteva – de-ale bucovinenilor.

Şi aşa în toate ţările unde sunt români.

În cadrul săptămânii Culturale de la Câmpul Românesc s-a discutat mult despre necesitatea creării unui For Mondial al Românilor, care ar aduna şi ar coordona activităţile celorlalte asociaţii. “Putem face mai multe pentru românii din Ţară, pentru Basarabia, Bucovina, Transnistria şi celelalte ţări, unindu-ne”, susţin vorbitorii. “Câmpul Românesc e un loc simbolic pentru toţi românii, el urmează să solidarizeze consângenii noştri din toată lumea”. “Fiind asociaţiile unite, vom fi mulţi, iar fiind mulţi vom fi puternici şi se va ţine cont de poziţiile noastre în diverse probleme”.

“În Canada, iniţial, apoi şi în alte ţări, Forul să unească asociaţiile românilor, basarabenilor, bucovinenilor pentru acţiuni comune, cele legate de Zile ale Limbii Române, 1 Decembrie, 27 Martie, Mărţişor, Eminescu…”.

“Să promovăm împreună Limba Română, cultura românească, Istoria României”.

“Mişcarea românească este la ora actuală mai puternică în afara graniţelor României”.

Se propune a se crea Forul Românilor de Pretutindeni – România Universal Forum, cu sediul în Canada, la Câmpul Românesc.

Florin Cârlan din New York crede că acesta trebuie să aibă drept model de activitate Forul Democrat al Românilor din Republica Moldova.

Despre alegeri

Un român, Corneliu Chişu, a fost ales recent deputat în Parlamentul Canadei.

La Toronto, la alegerile pentru Parlamentul Republicii Moldova, au participat 315 votanţi, din ei 10% au votat pentru partidul comuniştilor.

În srutinul din 2005, Lia şi Victor Popovici, cum în Canada nu exista un centru de votare pentru R. Moldova, s-au deplasat tocmai la Washington, parcurgând cu maşina aproape 6 000 de kilometri, ca să poată vota pentru Parlamentul Republicii Moldova.

Şi când te gândeşti că unora dintre concetăţenii noştri li-e lene să parcurgă 2-3 metri ca să-şi exprime opţiunea.

Radu Dolgan, bravo!

La banchetul festiv de închidere a Săptămânii Româneşti, evoluează formaţia “Magic”, interpreta Lia Lungu din New York şi Radu Dolgan, liderul formaţiei chişinăuiene “Noroc”.

Radu Dolgan consacră concertul “despre o chitară şi un artist” memoriei tatălui său, Mihai Dolgan.

Basarabeanca Tamara Bagrin, prezentă în sală, cunoaşte pe de rost toate cuvintele cântecelor. Dar, am impresia, şi ceilalţi, peste 200 de români sosiţi la Câmpul Românesc de pe tot continentul american.

O mică Românie

Timp de aproape o săptămână de zile am avut impresia că am auzit inima României Reîntregite bătând la Câmpul Românesc din Canada.

Am plecat de la Câmpul Românesc cu convingerea că România înseamnă toţi românii. Inclusiv cei din afara ei.

Un basarabean care locuieşte în Siberia îmi spunea că, acolo unde sunt 2-3 români, e deja o mică Românie.

Am găsit “o mică Românie” şi la Câmpul Românesc.

Nimeni dintre cei care vin de pe tot continentul american ca să se întâlnească an de an în această localitate n-a părăsit Ţara de bunăvoie.

Dar fiecare îşi poartă dorul cu el.

Ca pe o povară. Sau ca pe o binecuvântare.

La serata de rămas-bun, toţi cei prezenţi s-au rugat împreună cu părintele Dumitru:

– Doamne, ajută Neamul Românesc de pretutindeni, oriunde s-ar afla, ar visa şi ar spera acesta. Fii cu el, acum şi-n vecii vecilor!

 

Nicolae DABIJA

Mai are România o voce in Europa?

Posted by Stefan Strajer On July - 19 - 2011

MAI ARE ROMÂNIA O VOCE ÎN EUROPA?

(CAZUL HAGI CURDA)

 

Autor: George RONCEA

 

 

Protest faţă de încălcarea de către Ucraina a drepturilor fundamentale ale omului, a libertăţii de mişcare, a libertăţii cuvântului şi a presei, în cazul jurnaliştilor romani Valentin Ţigău şi Simona Lazăr. Mai are România vreo voce în Europa?

Domnule Preşedinte al României, Traian Băsescu,

Ne adresăm Dvs ca şef al diplomaţiei României şi preşedinte al tuturor romanilor, garant şi apărător al drepturilor lor.

Sâmbăta, 16 iulie a.c., în cursul dimineţii, doi ziarişti profesionişti romani se îndreptau spre localitatea Hagi Curda, pentru a participa la sfinţirea primei biserici romaneşti din actuala Ucraina, de la ocuparea Basarabiei de către URSS, cu crimele, deportările şi distrugerile odioase care au urmat, şi până astăzi. La graniţa cu statul vecin, punctul de frontieră Reni, Valentin Ţigău, realizator la Radio România Actualităţi şi soţia sa, Simona Lazăr, redactor la Jurnalul Naţional, au fost încunoştiinţaţi că sunt declaraţi indezirabili, „persona non grata”, mai precis „jurnalist non grata”, ca urmare a unei serii de articole din 2009, intitulate generic „Reporter în Basarabia de Sud”. Materialele incriminate pot fi găsite la adresa http://www.romanii-de-langa-noi.blogspot.com. Una dintre probleme este că, deşi această interdicţie datează încă din 2009, până acum nu a fost adusă la cunoştinţa autorităţilor romaneşti, în ciuda zecilor de întâlniri bilaterale futile avute la toate nivelele diplomaţiei.

Asociaţia Civic Media, membră a Organizaţiei de Media a Sud Estului Europei (SEEMO), bazată la Viena, care este afilitata la Institutul Internaţional de Presă (IPI) cu sediul la New York, protestează faţă de acest abuz grosolan al autorităţilor ucrainene, care constituie o încălcare gravă a drepturilor omului, aşa cum sunt ele stipulate în Declaraţia Universală a ONU, ratificata şi de Kiev, a libertăţii de mişcare, a libertăţii cuvântului şi a libertăţii presei, consfinţite şi de către Consiliul Europei, unde Ucraina este membră, cât şi un afront la adresa relaţiilor bilaterale de bună vecinătate şi a eforturilor pe care le face România pentru apropierea acestei ţări de structurile europene la care suntem parte.

În lipsa unui răspuns adecvat din partea ministrului Teodor Baconschi şi a ministerului Afacerilor Externe – care, până la această oră, a treia zi după incident, nu au binevoit nici să solicite scuze din partea Ucrainei şi nici măcar să-i contacteze pe cei doi ziarişti profesionişti – vă solicităm Dvs să reparaţi demnitatea naţională ştirbita şi să apăraţi drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor romani şi, în acelaşi timp, ale presei libere din România.

Gestul de tip totalitarist-comunist al vecinei noastre răsăritene, la fel ca şi tratamentul la care este supusă numeroasă minoritate românească de pe teritoriul actualei Ucraine sau modul în care Kievul ignora acordurile internaţionale în privinţa Deltei Dunării, dovedesc că această ţară este încă profund ancorată în mentalitatea sistemului bolşevic şi ale produsului acestuia, homo sovieticus, de ale cărui practici şi metode, de tip KGB-ist, nu se poate dezice.

Vă aducem aminte că, în urmă cu şase ani, în aprilie 2005, Societatea pentru Cultura şi Literatura Română din Bucovina vă transmitea printr-un Memoriu un set similar de probleme. „O mare problemă – se afirmă în Memoriu – este reprezentată de interdicţiile de intrare în Ucraina impuse de autorităţile ucrainene fără nici o explicaţie. Lista celor care au primit interdicţie de intrare în Ucraina este lungă: Marian Voicu, realizator la TVR, Victor Roncea, şeful secţiei de ştiri Externe de la ZIUA, scriitorul George Muntean, fost vicepreşedinte SCLRB, Ion Beldeanu, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Suceava, Eugen Patras, fost vicepreşedinte al Societăţii pentru Cultura Românească “Mihai Eminescu” din Cernăuţi, s.a”.

Faptul că, după şase ani, nimic nu s-a schimbat din atitudinea Ucrainei faţă de România, de etnicii, cetăţenii şi presa ei, în ciuda faptului că suntem membri cu drepturi depline ai NATO şi UE, arata că avem o problemă perenă, nerezolvată, ceea ce demonstrează şi că diplomaţia romana, cel puţin pe această relaţie, este la pământ.

În acelaşi Memoriu se atrăgea atenţia şi asupra unei alte probleme, şi anume „cea a faptului că localităţile romaneşti din Ucraina nu au revenit la denumirile lor istorice, păstrându-se denumirile impuse în perioada sovietică”. Am fost profund dezamăgiţi să constatăm că, din Comunicatul oficial al MAE privind situaţia celorlalţi romani, în număr de 130, reţinuţi temporar la graniţa cu Ucraina în aceleaşi împrejurări, lipseşte cu desăvârşire menţionarea numelui romanesc al localităţii în care se sfinţea biserica Mitropoliei Basarabiei, şi anume Hagi Curda, fie şi numai în paranteză, după numele falsificator impus de sovietici, respectiv Camîşovca. Această practică mai este uzitata doar de Ambasada Ungariei din Republica Moldova, care eliberează vize Schengen folosind pentru Chişinău denumirea rusească, de Kisinyov. Este o ruşine pentru noi, ca romani, în secolul 21, să ne resovietizam numele numai ca să fim pe placul unui stat agresor şi perpetuu agresiv faţă de conaţionalii noştri vitregiţi de soartă, în timp ce în propria noastră ţară nu mai ştim cum şi unde se la suflam reprezentanţilor extermisti ai ungurilor, ca să se simtă mai bine.

Nu mai puţin întristător este să constatăm faptul că diverse cluburi şi organizaţii care se pretind „active” pentru drepturile ziariştilor au zăcut pasive în acest caz, în lipsa vreunei mize financiare sau de interese politice şi de grup. Dezarmant este şi faptul că o instituţie publică, cum este Radioul Naţional, condus, ce-i drept, de UDMR, nu a emis nici un protest în apărarea propriului ziarist, angajat al RRA, ale cărui drepturi au fost încălcate în timp ce reprezenta România. Astfel de ciudăţenii sunt, din nefericire, dovada că anormalul a ajuns o normalitate, începând de la sfaturile şi informaţiile “avizaţilor” şi până la nivelul de jos, al “activilor”.

Încheiem cu aceleaşi cuvinte pe care le-am mai folosit în trecut într-un caz similar, când predecesorul Dvs, preşedintele Ion Iliescu, a preferat politica “jocului de glezne” şi a diplomaţiei ridicate cam pe la acelaşi nivel, a „genunchiului broaştei”, care însă, în condiţiile celei de azi, pare totuşi o perspectivă a unei “înălţimi ameţitoare”:

„În dorinţa ca acest caz să nu devină un precedent pentru sisteme politice nedemocratice din jurul României, care ar dori să „pedepsească” abuziv libertatea presei, afectând astfel şi alte instituţii media romaneşti, vă solicităm luarea unei poziţii oficiale”.

Cum MAE şi RRA nu au avut timp să le facă publică poziţia ziariştilor „vinovaţi”, o reproducem aici aşa cum a fost ea publicată, cu o solidaritate singulară, de ziarul „Curentul”:

„Ca jurnalişti profesionişti, n-aş miza, în totalitate, pe senzaţionalul episodului Hagi-Curda. Tot ce s-a întâmplat acolo era previzibil; scenariul se putea scrie, aproape la fel, în multe ţări est-europene cu deficit de democraţie. Acolo, unde un cunoscut ziarist ucrainean de opoziţie, Gheorghi Gongadze, a fost asasinat, în anul 2000, de serviciile speciale cu ordin de la conducere, de ce ne-am aştepta că alt ziarist să însemne mai mult decât încă un individ periculos? În definitiv, aici se află răspunsul la întrebarea: «De ce ne-au refuzat ucrainenii intrarea în statul lor vecin şi prieten?». Am publicat, în urmă cu doi ani, o serie de reportaje documentate în Basarabia de Sud. Şcoala, limba română, biserica, conştiinţa de neam – toate aceste valori aflate în pericolul de a se destrăma şi asupra cărora ne aplecăm de mai multă vreme prin natura meseriei noastre. N-am trucat şi n-am exagerat nimic. În general, s-a scris puţin despre Basarabia de Sud, şi acele reportaje au marcat, poate, deschiderea unei noi ofensive pentru adevăr. Dar, cum ştiţi, în anumite situaţii, adevărul doare mai mult ca o rană de glonţ. Revedeţi aceste articole, pentru a înţelege mai bine, la adresa http://www.romanii-de-langa-noi.blogspot.com. Istoria noastră nu e nouă. Sute şi mii de alţi jurnalişti au suferit pentru că au spus adevărul. Unii au plătit cu viaţa, ca Gheorghi Gongadze. În ciuda acestor tragice întâmplări, jurnaliştii n-au încetat să caute adevărul pentru a-l spune oamenilor, având speranţa că ar putea schimba lumea în care trăim. E ceea ce am făcut şi noi. Credem că nu am greşit“, ne-au declarat colegii noştri Valentin Ţigău şi Simona Lazăr.

Domnule Preşedinte, arătaţi-le şi arătaţi-ne că nu am greşit!

Victor RONCEA

Preşedinte-fondator Asociaţia Civic Media

18 Iulie 2011

 

http://www.ziaristionline.ro/2011/07/18/civic-media-catre-traian-basescu-protest-fata-de-incalcarea-de-catre-ucraina-a-drepturilor-fundamentale-ale-omului-si-a-libertatii-presei-in-cazul-hagi-curda/

Citiţi şi:

Crez de jurnalist non grata. Trei vorbe pentru domnul presedinte Traian Basescu despre Ucraina, demnitatea nationala, libertatea de miscare si a cuvantului

Crez de jurnalist non grata: Merita sa devii indezirabil dupa ce saruti mainile romanilor din Ucraina – Simona Lazar, Reporter in Basarabia de Sud »

70 de ani de la declanşarea războiului de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei

(Conferință)

Autor: Paul Leu (Kenmore, Washington, USA)

1.Pregătirile lui I. V.Stalin pentru realizarea Republicii Sovietice Mondiale

După colectivizarea forţată, exterminarea culacilor, înfometarea ucrainienilor, deportarea populaţiei neruse, militarizarea industriei, epurarea aparatului represiv etc., I. V. Stalin a demarat, în secret, mobilizarea forţelor armate la graniţa de vest, pentru a ocupa Europa, începând cu: Polonia, Filanda, Estonia, Lituania, Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei etc.

Pentru a-şi subordona necondiţionat structurile de putere în vederea realizării Republicii Sovietice Mondiale, cu capitala la Moscova, dictatorul din Kremlin, în timpul Marii Terori, a ordonat asasinarea a 700.000 de persoane, între care s–au numărat şi circa 38.000 activişti ai PCUS şi ofiţeri, consinderându-i pe toţi conspiratori antisovietici şi spioni germani[i].

Lichidarea cadrelor PCUS, NKVD şi ale Armatei Roşii urmărea să-i “elimine pe cei care dau semn de slăbiciune, de omenie şi să-i promoveze pe cei care aplică nemilos ordinele; această punere la încercare destul de specială permitea construirea unui partid format din criminali înrăiţi, gata de orice pentru a-l satisface pe Conducător[ii], aşa cum erau cei din Comintern.

O altă etapă a plaului secret stalinist de a cuceri lumea s-au conturat evident odată cu încheierea oficială a tratatului Ribentrop-Molotov. La cererea părţii sovietice, a fost semnat şi un Protocol secret, ce împărţea sferele de influenţă între cele doua puteri imperialiste. URSS prelua Europa Centrală şi de Sud-Est, de la Marea Baltică la Marea Neagră, plus Finlanda, Estonia şi Letonia. Germania revendica Lituania şi oraşul Vilnius. Polonia şi-au imparţit-o urmând linia râurilor Narev, Vistula şi San.

La punctul 3 al protocolului, Germania îşi manifestă “dezinteresul politic total pentru aceste regiuni“, iar sovieticii solicitau Basarabia.

Agresiunea nazisto-comunistă a demarat aproape simultan. Pe frontul de vest, la 1 septembrie 1939, invazia hitleristă a pornit de la Gdansk spre Varşovia şi, la 17 septembrie 1939, pe frontul de est, Armata Roşie a invadat cealaltă parte a teritoriului suveran al Poloniei interbelice, înaintând până în apropierea capitalei statului cotropit.

Numai operaţiunile de dezmembrare a statului aflat între cei doi agresori imperialişti a costat viaţa a şase milioane de polonezi, între care se numără elita armatei exterminată la Katin de sovietici, a intelectualităţii şi circa trei milioane de polonezi, evrei, ţigani, handicapaţi, homosexuali etc. etc.

Invadarea Europei Apusene, a Basarabiei şi Bucovinei, a Ţinutului Herţei a fost pregăită de Stalin cu minuţie, după cum rezultă din amplasarea primului eşalon de atac în districtele militare de la graniţa de Vest a Uniunii Sovietice, alcătuit din: 190 divizii, cu un efectiv de 3.289.851 soldaţi, dotate cu: 59.787 piese de artilerie, 15.687 tancuri şi tunuri de asalt, 10.743 avioane etc.

 În acest scop, la 21 iunie 1940, şeful Direcţiei Politice a Regiunilor Militare Odessa şi Kiev, a ordonat ca Basarabia “să fie smulsă din mâinile tâlhareşti ale României boiereşti“.

În vederea demarării conflictului armat proiectat de Stalin, comandamentul militar amintit, mai preciza şi următoarele obiective tactico-strategice pe care invadatorii urmau să le aplice:

 “- rapida descompunere a armatei române, a demoraliza spatele (armatei) şi, astfel, a ajuta comandamentul Armatei Roşii sa obţină, în cel mai scurt timp şi cu cele mai mici pierderi, victoria deplină[iii].

În iunie 1940, în urma ultimatumurilor date României, sovieticii au ocupat nu numai Basarabia şi Bucovina de Nord, ci şi ţinutul Herţei, iar după ce puterile Axei aflate în conflict cu Aliaţii se se vor fi epuizat prin distrugere reciprocă, Stalin intenţiona să continuie expansiunea armată spre a le ocupa şi transforma în republici unionale.

De remarcat este faptul că, în aceste momente evreii[iv] cominternişti din Basarabia, pe care prozatorul eseist Norman Manea, într-un recent interviu dat la Deutsche Welle, îi numea proşti, conform ordinelor primate, au contribuit eficient la demoralizarea armatei române pentru ca sovieticii să obţină “cu cele mai mici pierderi, victoria deplină” ordonată de Stalin.

Un participant la evenimente surprinde acest moment istoric, astfel:

“La năvălirea barbarilor bolşevici, în iunie 1940, fiecare a fugit cum a putut şi cum a reuşit, numai să scape de furia celor cu care convieţuirserăm pâna atunci paşnic.

S-au repezit ca nişte fiare, în special asupra armatei române ce se retrăgea în debandadă. Le aruncau soldaţilor în cap cu oale de apă ferbinte, sau cu oale de noapte pline de conţinut.  Le tăiau epoleţii şi la unii chiar nasturii de la pantaloni ca sa râda mai copios de ei. Pe ofiţeri, de obicei, îi omorau.

Ruşii, vreau să zic ostaşii ruşi, nu interveneu, ci se uitau şi râdeau cu poftă. Atacau convoaiele de refugiaţi şi le furau tot ce puteau începând cu bijuteriile. Le răsturnau căruţele şi-şi băteau joc de ei.

Aceştia erau, ca să nu supăr pe nimeni voi folosi termenul de neromâni/alogeni care sub români o duseseră bine, mâncaseră o pâine bună şi nu li se făcuse nici o discriminare, doar din 1921 pâna in 1940 am trăit in Basarabia şi ştiam foarte bine cum au dus-o”[v].

În calitate de contemporan cu aceste evenimente, cunosc şi cazuri, când, unele convoaie cu refugiaţi basarabeni, fiind atacate de cominternişti, au ripostat. Jandarmii ce le însoţeau au deschis focul, în aer, cu armamentul din dotare şi au intimidat pe atacatorii jefuitori, putând astfel trece teferi în dreapta Prutului.

Cele povestite cu menajamente de refugiatul nonagenarul basarabean Ovidiu Creangă s-au întâmplat întocmai. Refugiatii, soldaţi şi civili, femei si copii, aflaţi în trenurile ce-i duceau în România erau foarte furioşi pe evreii cominternişti, iar pe cei câţiva, ce se aflau printre dânşii, i-au aruncat din mersul trenului. Când s-a întâmplat ca unul dintre ei să nege că este evreu, i-au dat pantalonii jos, pentru a vedea dacă e “tăiat împrejur”.

2.Preîntâmpiarea agresiunii sovietice 

Având în vedere evenimentele internaţionale contorsionate ale momentului istorc pus în discuţie, generalul Ion Antonescu, pentru a preîntâmpina agresiunea programată de imperialismul roşu în vederea înfăptuirii Republicii Sovietice Mondiale cu capital la Moscova, a luat numerose măsuri de apărare a ceea ce mai rămăsese din România Mare.

Încă din octombrie – noiembrie 1940, s-au dislocat numeroase unităţi militare, punându-le de strajă de la Cernăuţi[vi] până la Galaţi, pe partea dreaptă a Prutului, de-a lungul noii graniţe cu Uniunea Sovietică.

Pentru început, vizavi de satul Ţiganca, în Cârja, a fost adus, un regiment de infanterie din Oltenia, ce-şi avea popota ofiţerilor în casa noastră. Pe acelaş aliniament, în diverse puncte strategice, printre reginentele româneşiti au fost intercalate divizii germane, iar din mai 1941, în clădirea Liceului “Mihail Kogălniceanu” din Vaslui, a fost instalat unul din muliplele centre de comandă ale forţelor armate nemţeşti. Populaţia de pe graniţa a fost evacuată cu trei săptămâni înainte de izbucnirea ostilităţilor.

Deşi, sovieticii aveau masate la frontiera de vest 190 divizii şi echipament militar superior cantitativ celui german, la 22 iunie 1941, orele 4:45 dimineața, forțele Axei au atăcat, simultan URSS-ul.        Marșul ucigător antisovietic, cu numele de cod Operaţiunea Barbarossa (Unternehmen Barbarossa), a început pe un aliniament considerabil, de la Marea Neagră până la Marea Baltică. Numai în câteva săptămâni, germanii, impreună cu aliații, au incercuit şi distrus cea mai mare parte a unităților cantonate de Stalin pe granița de vest a US și o uriașă cantitate de armament pregătit pentru a invada Europa Apuseană.

În acest moment istoric, comandantul Armatei Române, generalul Ion Antonescu, a dat următorul Ordin de zi:

OSTAŞI,

 Vă ordon: treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşii din răsarit şi miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre. […]

Să luptaţi pentru desrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi a căminurilor batjocorite de păgani cotropitori.

Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea. V-o cere Neamul, Regele şi Generalul Vostru.

OSTAŞI, Izbanda va fi a noastră. La luptă.

Cu Dumnezeu înainte!”.

Pe o ploaie torenţială, trupele române, alături de cele germane, au declanşat  ofensiva de eliberare a Basarabiei, Bucovinei şi Tinutului Herței, iar duminică, după un preludiu emoţionant de dangăte de clopote, Radio România a difuzat o liturghie de la Catedrala din Chişinău.

Bucuria noastră a fost mare. Ascultătorii au crezut că Chişinăul a fost eliberat, însă, în următoarele zile, audiind buletinele de ştiri, am constatat că frontul român abia dacă făcuseră câteva capete de pod peste Prut, iar Chișinăul a fost eliberat abia la 16 iulie, ca urmare a acțiunilor întreprinse de Corpul 3 român și Corpul 54 german.

Atunci ne-am dat seama că emisiunea transmisă de Radio România a fost o reluare înregistrată a unei slujbe oficiată în Catedrala Metropolitană din Chişinău înainte ca Basarabia să fi fost ocupată de sovietici[vii].

Capetele de pod realizate peste Prut[viii], de primele eşaloane ale înaintării româneşti, erau ţinute sub foc continu de numeroasele unităţi sovietice, plasate de-a lungul dealurilor de pe aliniamentul Cania, Stroeşti, Ţiganca, Gheltosu, Goteşit, Satul Nou, având sub observaţie întreaga vale a Prutului.

Pe când românii încercau să lărgească capetele de pod, realizat la Fălciu şi Bogdămeşti, sovieticilor, adăpostiţi în tranşeele de pe dealurile ce mergeau paralel cu râul de graniţă, îi stopau cu un foc ucigător, deschis cu armamentul de infanterie şi artilerie. Din acestă cauză înaintarea trupelor române, din sectorul Ţiganca, a fost ţintuită pe loc aproape o lună, în timp ce pe flancurile de nord şi de sud, ofensiva trupelor germano-române se apropiase de Nistru.

Foto.Infanterişti români pe frontul de la Ţiganca-Fălciu

 

Prin sintagma Bătălia de la Ţiganca “se înţelege ansamblul luptelor grele date de Corpul 5 Armata Română în intervalul de la 22 iunie pana la 16 iulie, cu partea culminantă între 4 şi 12 iulie, pentru forţarea liniei Prutului în sectorul Fălciu-Bogdăneşti şi cucerirea zonei fortificate de pe malul opus al râului, cu centrul tactic în satul Ţiganca. (…)

Sectorul era bine apărat de ruşi; probabil că în planul strategiei sovietice aici era proiectatul ax de pătrundere în Moldova. Configuraţia geografică a regiunii de atac era nefavorabilă pentru români.(…)

Tot sectorul rus era împânzit de linii de rezistentă, alcatuind un sistem de întărituri de tipul aşa-numitelor «cazemate improvizate» sau «adăposturi întărite».

Avantajul aşezării strategice a sovieticilor era amplificat de caracterul mlăştinos al luncii Prutului, care îngreuna foarte mult deplasarea în teren a trupelor române”[ix].

Unul dintre participanţi îşi amintea de acest moment:

“În dimineaţa zilei de 22 iunie 1941, echipele de voluntari din Regimentul “Mihai Viteazul” au atacat prin surprindere podul din faţa Fălciului, au traversat apa Prutului – unii înot, alţii în bărci – şi au început atacul poziţiilor sovietice fortificate din luncă şi de pe înălţimile vecine, în mijlocul vijeliei de tunuri şi de branduri.

Un alt batalion de asalt a atacat podul de cale ferată de la Bogdăneşti, cucerindu-l.

Sprijiniţi acum pe cele două capete de pod de la Fălciu şi Bogdăneşti, ostaşii au început lupta cea mai grea.

Înglodaţi în apa şi noroiul mlaştinilor din luncă, strecurându-se prin focul armelor, mitralierelor şi artileriei duşmane de pe poziţiile dominante de la conacul Valienatos şi de pe dealurile Cania şi Epureni, luptătorii căutau să ajungă în apropierea cazematelor, spre a le aduce la tăcere prin dibace aruncări de grenade.

Luptele în această zonă inundată au ţinut mai multe zile, în care timp soldaţi şi infanterişti ai formaţiunilor de atac erau nevoiţi să stea în bălţile cu fundul mâlos, pline de stuful care le împiedica vederea şi mişcările inamicului şi de lipitorile care le sugeau sângele, expuşi focului inamic…”[x].

In acest momnt, cruzimea sovietica a depăşit orice imaginaţie. “La 27 iunie, compania locotenentului Ştefan Luncaşu executase o incursiune la est de Prut, în zona localităţii Hănăşeni (circa 10 km sud de Leova). Compania a intrat într-o ambuscadă şi toţi ostaşii, chiar cei răniţi au fost ucişi până la unul.

Comandantului companiei i s-a retezat capul, care a fost înfipt în baioneta unei arme aşezată vertical, cu patul îngropat în pământ. Capul nefericitului ofiţer a fost îndreptat cu faţa spre noi, inamicul vrând prin aceasta să ne înfricoşeze…”[xi]

 Atacul preventiv, declanşat prin surprindere, a derutat pe adversari, iar  dictatorului din Kremlin nu i-a venit să creadă că intenţiile de a cuceri Europa după ce forţele aflate în conflict se vor epuiza, prin distrugere reciprocă, i-au fost descoperite.

Stalin i-a înşelat întotdeauna pe toţi duşmanii săi şi le-a aplicat, prin surprindere, lovituri mortale. Şi iată, că pentru prima oară în viaţă, chiar când e vorba de cauza lui fundamentală, cineva i-a ghicit planul şi a lovit primul şi totul s-a prăbuşit[xii].

Trecerea Prutului şi împingerea ruşilor către Nistru au costat scump. A fost cea mai mare jertfă a Armatei Române. “Se trăgea nebuneşte. Soldaţii cădeau ca seceraţi. Apa Prutului era roşie de atâta sânge. La mici distanţe, pe Prut se formaseră poduri din trupurile ostaşilor români împuşcaţi de sovietici. Pentru că era în mijlocul verii, aerul din împrejurimi era îmbâcsit cu putoare de cadavre…”[xiii].

S-a estimat că, în această confruntare armată, românii au dat un tribut de 24.396 de morţi, răniţi şi dispăruţi[xiv]. La Ţiganca au fost decimate peste cinsprezece regimente de infanterie, vânători, artilerie, batalioane de genişti, jandarmi etc., din care amintim: Regimentul 6 “Mihai Vitezul”, Regimentul 2/9 vânători gardă, din Divizia L gardă,  Regimentul 12 Dorobanţi, “Dimitrie Cantemir” din Bârlad, unde şi-a găsit moartea şi comandantul lui, colonelul Gheorghe Niculescu, Regimentul de Artilerie Grea din Bârlad, Regimentul “Siretul” din Galaţi, Regimentul 8 Călăraşi, Regimentul 5 Pionieri, Flotila 1 Vânătoare, Compania 40 Anticar etc. 

Numai în Cimitirul militar de campanie, situat pe platoul de lîngă satul Ţiganca, la trei kilometri în stânga Prutului, au fost înhumaţi, în nouă gropi comune, peste o mie de soldaţi, subofiţeri şi ofiţeri ai Armatei Române, fără a mai ţine seama de existenţa a peste 25 de cimitire de campanie, [precum cele de la Cania, cu 938 de morţi, Dealul Epureni – Ţiganca, cu 1.020 de morţi], sau de.cei sfârtecaţi de proiectilele artileriei sovietice şi înghiţiţi de apele bălţilor deoparte şi de alta a Prutului, pe când încercau să debarce în alte puncte, şi de cei decedaţi în diverse spitale de campanie din spatele frontului: Murgeni, Bârlad etc.

Abia după 16 iulie 1941, ostaşii români au reuşit să-i disloce pe combatanţii sovietici şi să înceapă lupta de urmărire a ocupanţilor Basarabiei. În urma acestor confruntări armate sângeroase, Regimental 6 Mihai Vitezul a fost decimat şi demoralizat, deoarece pierduse un număr important din combatanţi, iar preotul regimentului fusese rănit.

Colonelul confesor Vasile Leu, cel de al nouălea urmaş al lui Mihai Leu blagocinul, popă de tabără a lui Ştefan cel Mare, văzând situaţia critică în care se aflau ostaşii de pe frontul de la Ţiganca, a cerut, “din proprie iniţiativă”[xv], permisiunea, deşi nu intra în atribuţiile sale regulamentare, să lupte alături de ceea ce mai rămăsese din Regimental 6 Mihai Vitezul, după cum singur declara torţionarilor în interogatoriul din 21 ianuarie 1954:

 “După ce am trecut Prutul, pe urma frontului de la Ţiganca, am trecut la regimentul 6 Mihai Viteazul, de pe linia I, întrucât fusese rănit preotul regimentului[xvi], fapte pentru care colonelul confesor Vasile Leu, a fost distins de Patriarhul Bisericii Ortodoxă Autocefală Română, cu crucea Ordinului Miron Cristea pentru participarea neşovăelnică la Războiul Sfânt[xvii], Statul şi Armata Română i-a răsplătit jertfa de sânge de pe câmpul de luptă cu: Ordinul Mihai Viteazul, Coroana României, Steaua României, Serviciul Credincios cu spade şi Medalia războiului din răsărit, iar Comandamentul Armatei Germane de pe Frontul de Est l-a recompensat, pentru aceleaşi acte de eroism, cu Crucea de Fier.  

Prin toate acţiunile întreprinse pe frontul antisovietic, preotul militar, Vasile Leu, ca majoritatea contemporanilor săi, printre care se numărau şi cei din familia lui Marin Preda[xviii], avea convingerea că România se angajase într-un război drept, de eliberare a ţinuturilor româneşti cotropite de Uniunea Sovietică, iar  ordinul dat de generalul Ion  Antonescu era pe deplin justificat, deoarece Stalin încălcase, prin ocuparea ţinuturilor româneşti, “normele imperative ale dreptului internaţional, de la acea dată, cu privire la integritatea teritorială a statelor, respectiv art. 10 din Pactul Societăţii Naţiunilor”[xix], după cum se stipulează în deliberarea recentă, emisă de judecătorii Curţii de Apel din Bucureşti, în urma verdictului prin care mareşalul Ion Antonescu este reabilitat parţial.

Îndată după străpungerea frontului sovietic, evacuaţii, între care se afla şi autorul acestui studiu, reîntorcându-se în satele de pe linia întâi, au descoperit şi alte victime ale războiului de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei neînhumate încă.

Din adâncurile sutelor de hectate de apă, de pe ambele maluri ale Prutului, cârjănii au adunat numeroase cadavre de ostaşi ce pluteau umflate prin stufărişul întinderii albastre.

La sfârşitul lui iulie şi începutul lui august 1941, pe când pescuiam, alături de prada căutată, adesea am aflat, în matiţa năvodului şi fragmente de trupuri umane sfârtecate de tirul de artilerie, care, între timp, deveniseră o hrană predilectă a peştilor răpitori.

Nu voi uita niciodată un picior încălţat cu un bocanc soldăţesc fabricat de Mociorniţa, pe care l-am “pescuit” din adâncuri sau de ştiuca în pântecul căreia mama, Elena Leu, a găsit un deget uman cu inel cu tot.

Foto. Cimitirul eroilor români de la Ţiganca.

După 1944, reprezentanţii ocupanţilor sovietici, pentru a spăla creerele şi pentru a produce confuzii în mintea generaţiilor, au deturnat semnificaţia acestor jertfe şi de mai bine de 60 de ani, în şcoală şi în presă, acest act eroic a fost categorisit ca fiind “război de jaf şi cotropire a URSS”, iar Cimitirul Militar de la Ţiganca a fost şters de pe faţa pământului. Crucile de beton le-au pus la baza unor clădiri ale sovhozului, iar deasupra cimitirului, după ce l-au arat, au improvizat anexe zootehnice şi târla unei stâni si în apropierea fostului Cimitir Militar ruşii au ridicat un monument al ostaşului sovietic, unde erau duşi, în pelerinaj, pionierii şi comsomoliştii. Adevărul rămânând doar în memoria localnicilor şi a puţinilor participanţi la evenimentele istorice care au mai supraveţuit.

Abia după 65 de ani, la 1 iunie 2006, când basarabenii, au sărbătorit Înălţarea Domnului, ce coincidea cu Ziua Eroilor în România Mare, în prezenţa regelui Mihai I şi cu binecuvântarea mitropolitului Basarabiei, IPS Petru, a fost reabilitat locul de înhumare a eroilor neamului.

Astfel, vechiului cimitir militar, desfiinţat de rău voitori şi nepăsători, a devenit, în circumstanţele actuale, sanctuar de reculegere în memoria celor peste 624.000 de ostaşi ai Armatei Române, căzuţi în Războiul Antisovietic pentru ţară şi neam.

Sperăm să fie de bun augur această formă discretă de afirmare şi recunoaştere a Adevărului istoric, contestat, anatemizat sau neglijat de politica imperialismului megieş, de poliţia politică autohtonă, de şcoala şi presa din Romania ultimilor 70 de ani.

În timp ce Adunarea Parlamentara a Organizatiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), condamnă atât nazismul, cât şi stalinismul pentru că a initiat şi extins  sistemul crimelor în masă, al genocidului al epurărilor etnice şi au declanşat cel de al II-lea Război Mondial, ce s-a soldat cu peste 70 de milioane de morţi şi răniţi, [aproximativ 3% din populația mondială], continuatorii politicii sovieto-ţaristă nu renunţă la înfruntările practicate în timpul Războiului Rece.

Preşedintele rus, Dimitrie Medvedev, critică cu vehemenţă nu numai pe vecinii care au fost victimele ocupaţiei militare şi opresive ale Uniunii Sovietice, ci şi rezoluţia adoptată, în iulie, de OSCE, care a condamnat atât nazismul, cât şi stalinismul.

În recentul său discurs prilejuit de împlinirea a 70 de ani de la izbucnirea celei de a doua conflagraţii mondiale, Medvedev se ridică împotriva acestei rezoluţii deoarece face Germania nazistă şi Uniunea Sovietică “responsabile, în egală măsură, pentru al Doilea Război Mondial” şi consideră această afirmaţie ca fiind “o minciună sfruntată”, când, de fapt, e o realitate istorică incontestabilă.

Visul de mondializare a defunctei puteri sovieto-ţaristă, de extendere a ”sferelor de influenţă”, încă nu s-a stins, deși, în acest scop, numai în cel de al doilea Război Mondial, au fost sacrificate de Stalin 27 de milioane de vieţi din întreaga Uniune Sovietică, iar o mare parte din Europa a fost transformată în ruine. Între cei  27 de milioane se numără și numeroșii prizoneri care au fost împușcați, la întoarcerea în URSS, pentru că s-au lăsat prinși de inamic. 

Putin se vrea ţar de facto, iar Dumitru Medvedev neagă adevăruri istorice incontestabile. Din aceste cauze, Rusia contemporană, deşi nu mai are forţa imperiului colonial de odinioară, promovează o politică suspicioasă, coercidivă, arogantă, manifestată prin ameninţări directe şi construiri de noi baze militare, iniţiate de generali bătrâni cu mentaliţăti anacronice.

[Paul Leu, 70 de ani de la începerea războiului de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei, Conferinţă susţinută la 13 iulie 2011, în faţa românilor de pretutindeni adunaţi cu prilejul Săptămânii  Internaționale de Cultură a Câmpului Românesc, din Hamilton, Ontario, Canada].

 

NOTE


[i] La finalul unui proces secret, început în mai 1937, Tuhacevski şi alţi opt înalţi comandanţi militari au fost condamnaţi şi executaţi.

Prin epurarile făcute în armata au fost îndepărtaţi 3 din 5 mareşali, 13 din 15 generali de armată, 8 din 9 amirali, 50 din 57 de generali de corp de armată, 154 din 186 generali de divizie, 16 din 16 comisari de armată şi 25 din 28 de comisari de corp de armată. Vezi: Andreea Romanovschi, Stalin, marea curăţenie, în Evenimentul Zilei, nr. 4809, din 7 august 2007.

[ii] Stéphane Courtois, Dicţionarul comunismului, Traducere de Mihai Ungurean, Aliza Ardeleanu, Gabriela Ciubuc, Polirom, 2008,  p. 48.

[iii] Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2002,  p.340-353

[iv] Marea Revoluţie Rusă a fost făcută de evrei. Din totalul de 151 de conducători [comisari] ai Revoluţiei bolşevice 129 erau evrei.

[v] Ovidiu Creangă, Cum am scăpat de Siberia, în Curentul internaţional, Detroit,  Michigan, USA, anul XI, nr. 40(491), postat: 21 februarie 2010, Ediţie electronică.

[vi] Vezi: Benjamin Frucht, Un evreu în slujba lui Hitler, Editura Mondan 

[vii]. Paul Leu, Un preot soldat, voluntar pe frontul antisovietic, în Revista Alternativa, /The Alternative / L’alternative, anul 7, nr. 65, Rubria Cronica Vremii, aprilie 2009 – Ediţie electronică,  Toronto, Canada şi Luminătorul, Revistă a Societaţii Culturale şi Bisericeşti “Mitropolitul Varlaam” şi a Mitropoliei Basarabiei, Ediţie tipărită şi electronică, Rubrica Studii, nr. 1, [112], ianuarie-februarie 2011, Chişinău, p.51-64.

[viii]Vezi: Paul Leu, Viitorul arhiepiscop al emigraţiei române, voluntar pe frontul de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei, în Albina românească, Serie nouă, anul CLXXVIII, iunie-iulie 2006, p. 4.

[ix] Constantin Kiriţescu – România in al II-lea război mondial.

[x] Constantin I. KIRIŢESCU, Bătălia de la Ţiganca, în  Timpul, 2 iunie 2006, NR.421.

[xi]. Situl:, GID-Romania (Grupul Independent pentru Democraţie),

[xii] Viktor Suvorov, “Epurarea“, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 302-303.

[xiii] Ibidem.

[xiv] Vezi: Doinel Tronaru, Cei 1020 de eroi de la Ţiganca şi-au găsit liniştea, Documentar aldine, în România liberă, din 25 iunie 2006.

[xv] Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciate, Editura Realitatea, 2001, p.  42.

[xvi] Ibidem, p. 42.

[xvii] Acad. Nicodim Munteanu, Patriarh al BOR, (între anii 1939-1948), a publicat mai multe scrieri liturgice, pastorale şi sfaturi pentru credincioşi, între care se numără Cuvântul Bisericii pentru Războiul Sfânt.

[xviii] Vezi romanul lui Marin Preda, Delirul.

[xix] Adrian Horincar, Delirul reabilitărilor lui Antonescu, în Gardianul, din 12 martie 2007.

NERUŞINAREA RUSĂ

Posted by Stefan Strajer On July - 8 - 2011

NERUŞINAREA RUSĂ

Autor: Iulian URBAN

Când îşi va cere scuze Rusia pentru sutele de mii de romani deportaţi şi ucişi în Gulagurile sovietice?

(Iulian Urban către MAE rus)

 

Preşedintele român Traian Băsescu a trezit un val de nemulţumire la Moscova, la Ministerul rus de Externe, prin declaraţia potrivit căreia în 1941 şi el i-ar fi trimit pe soldaţii români să lupte împotriva Uniunii Sovietice, pentru recuperarea Basarabiei române. Diplomaţii ruşi l-au criticat pe „neruşinatul” Traian Băsescu pentru că l-ar fi sprijinit pe Hitler, exprimându-şi speranţa că Europa va găsi o modalitate de a-l pune la punct…

Dar ruşii ce au făcut pe urmă din România? Au luat fabricile şi uzinele pe tren şi le-au dus în URSS. Tezaurul României, unde este? Dar petrolul şi grânele, furate anual, până în 1955? Primim critici de la o naţie care-şi păstrează încă armata pe teritoriul nostru (teritoriu istoric, dar totuşi al nostru). Ce uită neruşinaţii de ruşi? Că aliatul principal al lui Hitler a fost… Stalin. Cam 99% dintre europeni sunt la curent dar noutatea se pare că nu a ajuns sub acoperişul MAE rus, care i-a ferit de ploaie în 1939 pe Molotov şi Ribbentrop. Poate că la ruşi se poartă modă retro, cu accesorii picante că şepcile, cizmele şi bastoanele de bolşevici. Confuzia cu aliaţii lui Hitler este grobian întreţinută de politicieni de modă veche, pentru care istoria este permanent interpretată în aşa fel încât să să aibă şi gura lor de bălmăjit ceva azi. Eu sunt curios dacă Regele Mihai se simte fericit sau ruşinat de ajutorul frăţesc de peşte, cum să-i zic?… Prut.

Sunt curios dacă l-ar întreba cineva pe Putin dacă ar contrasemna din nou pactul Ribbentrop-Molotov, ce ar răspunde oare? Să nu uităm: criminalul de Stalin este în continuare un erou în Rusia. Cu asemenea standarde “neruşinat” este de-a dreptul un compliment să fi insultat de Rusia. Atunci când te înjură ruşii, înseamnă că ceea ce faci este cât se poate de corect. Mai rău e când te laudă ruşii.

Să vorbim puţin şi despre milioanele de victime ale lui Stalin… Dar despre asta ruşii nu vor accepta să discute nici peste 1000 de ani… Cât despre sentimentele antirusesti pe care le avem noi că naţie, ei, ruşii, ar face bine să se întrebe de ce naiba au numai „prieteni” în jurul lor. Până când guvernul rus nu îşi va cere scuze faţă de poporul roman pentru sutele de mii de romani deportaţi, ucişi, jefuiţi sub pretextul luptei împotriva fascismului, ruşii să tacă. Neruşinaţi sunt ruşii, care ne-au impus comunismul. Este vorba de sute de mii, iar după unii istorici chiar de peste un milion de victime! În Siberia şi Kazahstan au fost deportaţi şi au murit sute de mii de romani. Cine răspunde de exterminarea lor, de Holocaustul roşu?

Ruşii nu se aşteptau la „o asemenea bravada neruşinată” că cea a preşedintelui Băsescu, pentru că s-au obişnuit să aibă la Cotroceni, fosta reşedinţa regală, slugi umile şi încovoiate din sale. În opinia funcţionarilor MAE rus, o asemenea bravada neruşinată, care justifică agresiunea fascistă şi jigneşte memoria a milioanelor de victime ale fascismului este inadmisibilă. Dar cu victimele bolşevismului, cum e, TOVARĂŞI? Ruşii ar trebui să-i judece pe criminalii de la Katyn nu să se fandosească cu ruskaia demokratya!

Iulian URBAN

Senator de Ilfov

30 iunie 2011

 

Confuzii și ipoteze

Posted by Stefan Strajer On July - 8 - 2011

Confuzii și ipoteze

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Până când Traian Băsescu stă cu degetul în cucuruz și tot inventează pricini penibile de gâlceavă, vreau să mă opresc asupra unor termeni al căror sens e ținut în ceață și sunt utilizați, cu relaxare sau crispare, de către locatarul de la Cotroceni.

Toponimia și onomastica din spațiul românesc sunt interesante, adesea seducătoare, uneori chiar pitorești (folosind sintagma „spațiu românesc”, desigur că mă refer la întinderea locuită de români și nu la ceea ce e îngrămădit între hotarele geografiei europene de astăzi).

Sunt unii termeni care se suprapun – din confuzie, ignoranță sau parșivenie. Iată: huni, unguri, maghiari, secui și ceangăi. Sunt seminții venetice, dintre atâtea altele, fascinate de Europa. Vigoarea lor nativă le-a făcut să nu piară, s-au amestecat și, din acest haloimăs s-a statornicit în verdeața Panoniei un popor îndrăzneț și lacom (pe la sfârșitul mileniului I nu cred că se percepea ideea de „obraznic”). Iar când alături ai a face cu un popor vechi de când lumea – mă refer la traci, daci, români –  și care sute de ani s-au ferit de barbari, retrăgându-se în făget și înălțimi montane, dar blegit de un penibil spirit mioritic („Și de-o fi să mor”…), e lesne să pui laba pe el, măcar în arealul transilvan, prin îndrăzneală asiatică și corupție administrativă.

Acum, mai întâi despre huni. Au fost triburi asiatice nomade de neam turanic (adică, turco-uralo-altaice). Când i-au apucat pofta de excursii sângeroase, de tâlhărie, s-au așezat în secolul IV în Panonia și, vreme de 200 de ani au tot dat buzna în Imperiul roman, apoi, înfrânți într-o bătălie decisivă, au dispărut din istorie. A rămas numele lui Attila și numele lor pe care, mai târziu, l-au preluat ungurii. Attila? Un barbar, cel mai de seamă conducător al hunilor (434-453), care a întreprins incursiuni de pradă în Peninsula Balcanică, Galia și Italia, apoi, în anul 451 d. Cr. a primit la fund în bătălia de pe Câmpiile Catalaunice (bătut de vizigoți, franci ș.a.). Românul are o vorbă: „În tot răul e și-un bine”. Tot tâlhărind în partea de nord-est a Italiei de azi, populația de atunci, din sec.V, s-a retras în niște lagune și insule, care astăzi se numesc Veneția. Attila nu avea pe vremea aceea, în dotare, elicoptere și amfibii, așa că nu a mai putut să înainteze prin noroaiele zonei, călare pe cal, și a renunțat să străbată pământuri mocirloase. Cât o fi fost el de jegos, prefera, totuși, spații uscate, precum cele din Asia… Și uite-așa, treptat, s-a înfăptuit perla Planetei, Veneția.

*

Un popor, dincolo de Tisa, e numit în două feluri: ba unguri, ba maghiari. Una dintre cele mai ciudate profesii științifice este aceea a istoricilor. Scormonesc, scormonesc și, după ce își dau cu părerea, tu, om de rând, constați că șapte „specialiști” îți oferă 14 ipoteze.

Am cercetat tratate, am stat de vorbă cu oameni mult pricepuți într-ale istoriei și tot n-am priceput ce pricepeau ei. Merg, în continuare, pe o variantă. Pasionat cititor, în junețea mea crudă, din Jules Verne, am parcurs, cu multă plăcere, romanul său „Mathias Sandorf” (apărut în 1885 – se pare, ultima lui carte). Am rămas frapat de o afirmație a acestuia: că ungurii sunt o ramură tribală a maghiarilor. Mirarea mi-a rămas, fără să mă preocupe chestiunea aceasta, până mai în anii aceștia, când se gonflează insistent pe așa-zisul „ținut secuiesc” – o invenție impertinentă a unor organisme maghiaro/ungurești.

Hai să facem un mic-mic rezumat: Maghiarii sunt o populație fino-ugrică din spațiul cuprins între Munții Altai și nordul Iranului. După niște secole, sunt semnalați (sec.IX) între Nipru și Prut, în ținutul numit atunci Altekuzu, conduși de regele Arpad. În vremea aceasta, se produce unirea între maghiari și onoguri (ungurii), hoardele onogurice acceptând denumirea de „maghiari”. Au constatat, probabil, că știu să înjure la fel și că au o poftă comună de jaf, incendii, teroare, violuri și mâncatul cărnii crude de sub șaua calului. (Calul, săracul, a trebuit să fie un supus docil al barbarilor).

Au luat-o apoi hai-hui spre spațiul european, până s-au potolit, oarecum, în zona Panoniei (lăsată în izbeliște de hunii lui Attila); dar, de acolo, au constatat că se pot năpusti în toate direcțiile. Doar că, după ce Arpad a primit o lovitură decisivă din partea împăratului Otto (995, d.Chr.) și-a întors fața spre est, dând de voievodatele românești din Transilvania, unul condus de Menumorut, altul de Gelu.

În fața bățoșeniei ungurilor, Menumorut (potrivit „Cronicii de la Buda” – culmea!) a răspuns demn soliei trimise de migratorul Arpad: „Dar pământul pe care îl pretinde nu-l va avea niciodată de la noi de bunăvoie, câtă vreme vom trăi”.

Până la urmă, hoardele maghiare vor tâlhări pământ după pământ, ajungând până la curbura transilvană a Carpaților. Și așa a venit ideea de colonizare a frontierelor cu sași și secui, în secolele XII-XIII.

Cine erau secuii?

*

O altă monedă calpă zdrăngănită în ultima vreme este cea privitoare la „ținutul secuiesc”. La 1848 Ludovic Kossuth declara că va trebui grăbită „maghiarizarea croaților, românilor și sașilor, altfel, vom fi destinați dispariției.” Nu i-a numit și pe secui și evrei (aceștia din urmă, și-au ascuns identitatea etnică, de-a lungul sec. XIX, sub onomastică ungurească). De secui au avut grijă grofii din estul Transilvaniei. Nu întâmplător, prefectul de Treiscaune (Covasna de azi), J. Potsa, declara, cu emfază și entuziasm „patriotic” în ajunul sărbătoririi unui mileniu de la așezarea hoardelor maghiare în Europa, că toți secuii „au încetat în anul 1848 a mai fi secui, spre a deveni automat (?!? – mirarea noastră) cetățeni unguri ai Imperiului Sfântului Ștefan”.

Îmi și imaginez cum, într-o seară, locuitorii din spațiul acesta – secui, români, armeni – s-au culcat ca fiind secui, români, armeni și s-au trezit a doua zi taman maghiari (ce performanță uluitoare a ADN-ului în ființa acestor populații!).

Inflăcăratul prefect de Treiscaune, de la sfârșitul sec. XIX se făcea că uită adevărul istoric: La colonizarea lor în estul Transilvaniei (sec. XIII) secuii erau un trib eterogen, în nici un caz unguri, o populație de origine turcică, luată de valurile migrației, dar sfătuiți să rămână pe pămâturile mănoase carpatine, chiar dacă regii unguri știau că aici conviețuiesc români, slavi pecenegi. Iar procesul, uneori dur de deznaționalizare/maghiarizare, a durat secole. Și uite-așa, s-a putut ajunge la o declarație în Camera maghiară a deputaților din iunie 1905: „Să nu cunoști nici o milă, să fii maghiar sălbatic și păgân!” Îl poți crede pe Victor Jinga care, în ampla sa carte „Problemele fundamentale ale Transilvaniei” (Brașov, 1945), făcea următoarea apreciere: „Virulența lor periodică ne spune că există o stare maladivă endemică, însă greu de vindecat.” Concluzia lui venea după măcelurile de la Ip și Trăznea din 1940…

Închei, revenind la problema cu așa-zisul „ținut secuiesc”, căci îmi amintesc de un dialog din urmă cu ceva vreme, din elegantul rapid Budapesta-Brașov. Găsisem un loc la o măsuță unde, de la Cluj, se așezaseră trei studente. Mergeau acasă, la Miercurea Ciuc. Una dintre ele citea, în ediție franceză „În căutarea timpului pierdut” a lui Proust. Cum de nu citești romanul în ungurește? – o întreb. Mi-a răspuns senin, dar ferm: Fac filologia, profilul franceză-engleză. În al doilea rând, nu sunt unguroaică, ci secuiancă. Delimitarea aceasta între cele două etnii provoacă, inevitabil însă necesar, sugestii asupra adevărului din spațiul transilvan.

Încă ceva: Am străbătut „cu talpa” zona aceasta, nu înainte de a fi conspectat o carte admirabilă: „Românii și secuii”, de filologul și istoricul Ion I. Russu, Editura științifică, București, 1990.

*

Savantul lingvist Iorgu Iordan făcea o observație în cartea sa „Toponimia românească” (București, 1963) referitor la felul cum, în ținuturile transilvane, stăpânii regatului maghiar au întors pe dos relația toponimie-onomastică. Aceasta, în ideea că, de nu puține ori, o localitate ar fi luat numele stăpânului și nu invers. În cazul meu, rezulta că locul meu de baștină se numeste Beclean, fiindcă a fost preluat de la numele familiei aristocratice Bethlen.

Mai știam că atât familia Apaffi, cât și Bethlen, Banffi (cât și multe altele din Transilvania) erau de „origine română, însă renegate” (e afirmația lui George Barițiu!), ca urmare a funcțiilor avute în statul ungar, a înnobilării și atribuirii de moșii.

Nu am intenționat să fac, în acest spațiu, nici măcar un rezumat al istoriei localității Beclean, atestată documentar din 1235. Revin la relația dintre toponim și numele de familie al cuiva.

Mă aflam la Chișinău, în compania unui distins profesor universitar de filologie și istorie. Spunându-i că sunt din Beclean, România, m-a întrebat de ce origine este acest toponim. Am răspuns mai degrabă dând din umeri. „Sunt sau au fost în zonă spații apătoase, iazuri, mlaștini?” Eu: „Oho! Vechiul Beclean era mai degrabă apă, din pricina Someșului, care face un cot aici. Am prins și eu în copilărie o asemenea priveliște.” Era o porțiune cu sol stâncos, înconjurată de ape, dar suficientă ca romanii să alcătuiască pe ea o așezare, numită „Paralisum”, după care s-a ridicat o mănăstire, înconjurată cu ziduri groase, care a devenit apoi chiar cetate, jefuită, distrusă ulterior…” Eram tentat să-i fac o prelegere despre această zonă. „Și cum a fost numită localitatea, de-a lungul veacurilor?”  I-am spus ce știam: Betleem, Bethlen, Beklanu, Bethlanu.

Când am pronunțat cuvântul Beklanu, convivul meu a ridicat din sprânceană, apoi a rostit „baklan” și mi-a propus să iau în seamă că acest cuvânt – „baklan”- este de origine slavă. A avut delicatețea să nu-mi spună ceea ce presupunea că știu:  o seamă de triburi slave s-au așezat (și apoi au fost asimilate) și în ținuturile transilvane în secolele VI-VII. Și a adăugat: „În românește, baklan înseamnă cormoran, pasăre specifică apelor, bălților. E din ordinul palmipedelor, lungă până pe la 9o de cm, are pene negre, albe pe cap și pe gât și o coadă lungă și rigidă, picioare scurte, dar foarte bună înotătoare. Or, presupun că Someșul și apăraia din jur erau pline de pește. Iar de la „baklan” la Beclean nu e drum lung. Sunt doar niște alternanțe fonetice, despre care știți foarte bine că s-au manifestat de-a lungul secolelor în pronunția omului de rând. Preluat acest cuvânt, ca să desemneze stăpânirea unui ținut de către niște beneficiari slugarnici și dându-i-se o rezonanță cât de cât maghiară, o astfel de procedură e firească pentru o conduită de renegat”.

Ei bine, mă așezasem pe gânduri…

*

Prin urmare, Bethlen, Betlean  denumesc o localitate care și-a extras numele de la un cuvânt de origine slavă – baklan – ceea ce înseamnă cormoran, pasăre care s-a ghiftuit din peștii Someșului și a bălților ce îl înconjurau de sute de ani.

Mi-am amintit îndată că în perimetrul actualei localități este o zonă care e numită Bugleșa. Am cercetat dicționarele. În vechimea începutului de mileniu II, slavii foloseau cuvântul „buk” cu înțelesul de „fag”, iar „les” însemna la ei „pădure”. Așadar, era o zonă denumită de tribul slav, așezat în acest spațiu, „pădure de fag”. Din „buk” și „les”, a rămas, de-a lungul secolelor, o pronunție populară: „bugleșa”. Pe malul drept al Someșului autohtonii denumesc o anume zonă ”Leșteana”; deci, tot cu „les”, însemnând pădure.

La 20 de kilometri de Beclean, spre Munții Țibleș există două sate ale căror denumire este indubitabil de origine slavă: Dobric și Dobricel. Or, în limbile slave „dobrâi” înseamnă  „bun, blând”. Altceva: în ținutul Lechinței (la sud de Bistrița – toponim slav), dar mai cu seamă în sate precum Corvinești, Bidiu, Enciu, fizionomia oamenilor (mai ales a femeilor, fetelor) este tipic slavă, iar nu puține familii au nume cu rezonanță slavă: Andreica, Timoftei, Rus etc.

În concluzie: triburile slave așezate cândva pe aceste pământuri din nord-estul Transilvaniei, în bazinul someșan, bune și blânde („dobrâi”), treptat au fost asimilate de populația autohtonă românească, dar reminiscențele lor au trecut peste timpuri. Câtă vreme „baclanul” (cormoranul) a dăinuit veacuri aici, mai cu seamă la confluența Someșului cu pârâul Meleș, un enunț de genul „Mă duc să pescuiesc la baclan”, treptat, cuvântul a putut trece la categoria substantiv propriu: Baclan, apoi, prin alternanțe vocalice, la Beclean. Iar cei doi români renegați (nu e sigur ce nume românesc aveau), care au venit să-și preia domeniul, nu au găsit un loc pustiit de ape și e firesc să-și schimbe numele într-un altul, care să desemneze stăpânirea asupra populației românești deja statornicite aici. Doar că Baclan/Beclean nu avea rezonanță maghiară, așa că au cârmit-o spre varianta Bethlean. Și, precum grăiește istoria locurilor dintre Carpați și dincolo de Tisa, familia Bethlen a avut vocația de a se așeza mereu la masa cu bucatele cele mai ispititoare din partea aceasta a Europei. Căci – nu-i așa? – obraznicul mănâncă praznicul.

Să vă fie ruşine, doamnelor şi domnilor!

Posted by Stefan Strajer On July - 8 - 2011

Să vă fie ruşine, doamnelor şi domnilor!

 

            Autor: George Petrovai

1.Agonia României

            Că România este stoarsă de vlagă de stă gata-gata să-şi dea duhul, o vede oricine: crucificarea ei a avut loc îndată după instaurarea regimului bolşevic (fatidicul an 1945) şi –după cum lesne se poate observa – agonia sa a cunoscut aceeaşi neîntreruptă linie ascendentă în toţi anii care s-au scurs de la Decembriadă până în clipa de faţă, încât foarte mulţi dintre români înclină să creadă că o amarnică fatalitate striveşte destinul bietei noastre ţărişoare.

            Dar ştiinţificii (politicieni, istorici, economişti) n-au admis să înghită gogoşi gen fatalitate şi predestinare. Aşa că şi-au suflecat mânecile, s-au pus pe treabă şi la ţanc ne-au oferit explicaţii îndestulătoare în legătură cu cauzele care cu necesitate au dus la naufragierea corăbiei româneşti, dimpreună cu uriaşa ei încărcătură de suferinţe umane, pe oceanul planetar bântuit cu furie de neostoitul uragan al interesului şi trufiei învingătorilor după cea de-a doua conflagraţie mondială.

            Fireşte, aceştia erau ştiinţificii de dincolo de cortina de fier a Europei şi a lumii, adică taman acei democraţi plini ochi de responsabilităţi şi neomenie, care – direct sau indirect – la masa tratativelor au jucat popice cu milioane şi milioane de destine individuale, căci la vremea respectivă (îndată după război) şi câteva decenii în continuare, locul politicienilor (decimaţi în temniţe şi lagăre de muncă) fusese luat la noi şi în tot blocul comunist de masa amorfă a politrucilor şi activiştilor, istoricii ori fuseseră convertiţi (reeducaţi), ori înlăturaţi de turma marxist-leniniştilor, aceştia din urmă fiind intens preocupaţi să rescrie istoriile naţionale conform preţioaselor şi indiscutabilelor indicaţii primite de la atotştiutorii lideri ai partidelor proletare, iar economiştii, cu toţii îndoctrinaţi şi doar puţini dintre ei răsplătiţi pentru slugărnicie, consimţeau să se transforme în nişte anexe ale nomenclaturiştilor, potrivit maximei leniniste: Politicul este forma concentrată a economicului!

            Cum putea să meargă bine ţara când românii nu mai erau stăpâni la ei acasă, la început prin politrucii năimiţi de Moscova şi prin nesătulele căpuşe numite sovromuri, mai apoi prin aberantele planuri de totală independenţă politică şi economică, care planuri – departe de-a sluji interesele poporului tot mai urgisit şi timorat –, printr-un proces de-o incredibilă slugărnicie şi depersonalizare, erau aproape în întregime puse la dispoziţia viselor faraonice ale lui Ceauşescu?!…

            2.Lichelismul postdecembrist

            Şi a venit revolta din Decembrie ʼ89, şi odată cu ea – prin jertfa acelor inimi neînfricate care s-au opus gloanţelor şi tancurilor – au renăscut speranţele românilor. În ce mă priveşte, mărturisesc că m-am bucurat din toată inima de căderea acelui regim respingător. Aveam şi de ce. Elev fiind în ultimul an de liceu, nu numai că am scris la radio ʺEuropa liberăʺ, dar în una din scrisori aminteam (e drept, voalat şi metaforic) de nelibertatea din România.

            Ei bine, taman scrisoarea cu pricina a fost interceptată de Securitate (poate că însuşi mesagerul o fi predat-o!), şi apoi – după ce au dibuit că eu sunt făptaşul – să te ţii: interogatorii peste interogatorii (primul interogatoriu a durat de la 8 dimineaţa până la 3 după-masă), înjurături, ameninţări şi declaraţii. Mă rog, tot tacâmul utilizat de siniştrii lachei ai fostului regim împotriva acelora care aveau ghinionul să le pice în gheare.

            În timp ce anchetatorii se schimbau (fiecare cu metodele sale predilecte de intimidare), eu a trebuit să stau pe un taburet aşezat în mijlocul camerei de supliciu, exact sub becul aprins, să mă adresez zbirului cu ʺcetăţene anchetatorʺ, să rezist la avalanşa ameninţărilor extrase fie din H.C.M. (Hotărârile Consiliului de Miniştri), fie din căpăţânile lor de buldogi (îndeosebi unul scurt, îndesat şi cioturos semăna grozov de bine cu un buldog înfuriat) şi să mă obişnuiesc cu frecventele lor apelative la adresa mea de ʺtrădătorʺ şi ʺcontrarevoluţionarʺ.

            După ce am recunoscut că scrisoarea a fost alcătuită de mine (ce altceva puteam să fac după ce zbirul şef mi-a trântit-o în faţă?) şi după ce, la anumite intervale de timp socotite de anchetatori ca fiind psihologice, eram pus să detaliez unele pasaje subliniate de ei în scrisoare (de mai multe ori am explicat pasajul cu libertatea aparentă de la noi), securiştii ţineau morţiş să afle de la mine dacă fac parte dintr-o organizaţie contrarevoluţionară. Se pare că în anumite locuri din ţară (posibil chiar din judeţ) tot cam atunci s-au depistat nişte focare de protest.

            Dar eu m-am ţinut tare pe poziţie nu fiindcă nu-mi era teamă de ei şi de ameninţările lor, îndeosebi atunci când m-au asigurat că pentru fapta mea vor fi zburaţi din facultate fraţii mei mai mari (unul era student la Chimie industrală, celălalt la Electrotehnică), ci pentru că realmente am acţionat de unul singur.

            Posibil ca tocmai fermitatea şi statornicia mea în răspunsuri, indiferent de iuţeala ori de subtilitatea întrebărilor puse, să-i fi convins cât de cât pe securişti de nevinovăţia mea la acest capitol, aşa încât ei au lăsat-o niţel mai moale cu apartenenţa mea la vreo organizaţie.

            Dar asta nu înseamnă că n-am fost pedepsit. Şi cu siguranţă că pedeapsa ar fi fost mult mai aspră dacă nu eram un elev foarte bun la învăţătură. Aşa, graţie intervenţiei energice a tuturor profesorilor mei, îndeosebi a regretatului Ion Vancea, m-am ales cu o sancţiune relativ uşoară: nota la purtare scăzută şi o şedinţă publică în sala festivă a liceului, şedinţă în care eu mi-am recunoscut greşeala şi am fost beştelit fără milă de unii dintre invitaţi, după care Securitatea mi-a permis să intru în examenul de bacalaureat şi la cel de admitere. Dar nu la orice facultate (mi-aş fi dorit filosofie, istorie sau jurnalistică), ci de preferinţă la cele cu profil tehnic. Astfel am ajuns la Electrotehnica din Iaşi, prima mea facultate…

            Iar Securitatea m-a avut în vizorul ei exact până la căderea comunismului. Cum mi-am dat seama de lucrul ăsta? Păi eram de serviciu în schimbul doi la Oficiul de Calcul Electronic din Sighetul Marmaţiei şi, aflându-ne în toiul evenimentelor sângeroase de la Timişoara, ascultam cu nesaţ ştirile transmise de  radio ʺEuropa liberăʺ. Deodată uşa a fost aruncată până în celălalt perete şi un securist a strigat la mine: ʺÎncă nu te-ai învăţat minte?ʺ La care eu am răspuns: ʺPăi ce mai vreţi de la mine? Nu vedeţi că totul se prăbuşeşte?ʺ A plecat înjurând şi de-abia la o lună după căderea lui Ceauşescu ne-am întâlnit pe stradă, iar el – era împreună cu un alt securist – s-a apropiat de mine şi mi-a spus să nu le port pică pentru cele dinainte, întrucât ei nu şi-au făcut decât datoria. Mi-a fost silă să lungesc vorba cu asemenea indivizi, care refuză să înţeleagă că s-au făcut vinovaţi tocmai prin faptul că şi-au îndeplinit cu zel sarcinile din odiosul lor serviciu.

            În perspectiva a ce vreau să scriu în continuare este cât se poate de nimerit să adaug că, reclamat de unul dintre colegii de la Oficiul de Calcul Electronic, am fost chemat de două ori la fosta Miliţie, unde mi s-au pus întrebări şi am dat declaraţii în legătură cu lipsa mea de respect vizavi de partid şi de cuceririle sale revoluţionare…

*

            Ei bine, am crezut că după evenimentele din Decembrie ʹ89, România s-a schimbat nu doar la faţă, mulţumită stratului de fard cu care o dichisesc aleşii, ci şi în conţinut. Că adică trăim cu adevărat într-un stat angajat curajos şi ireversibil pe calea libertăţii, democraţiei şi prosperităţii.

            De aceea, mi-a părut grozav de bine când Traian Băsescu a condamnat comunismul, amăgindu-mă că nu va trece mult şi vor fi demontate ultimele lui puncte de rezistenţă, dar am cam căzut pe gânduri când l-am auzit pe preşedinte repetând că Legile sunt făcute de hoţi pentru hoţi, o afirmaţie de senzaţie în rândul naţiunii, dar care – după cum lesne ne putem da seama – n-are darul să-i excepteze nici măcar pe adepţii politicii sale, atâta timp cât formaţiunile politice din actualul arc guvernamental deţin majoritatea în parlament, prin urmare propun şi adoptă legi care, după părerea hazosului nostru preşedinte, nu fac decât să legalizeze hoţia. Te întrebi atunci de ce Traian Băsescu mai promulgă legile şi de ce în cel de-al doilea mandat al său nu s-au făcut capturi spectaculoase de hoţi cu ştaif şi – mai ales – de averi dobândite pe căi necinstite.

            Păi – zic eu – n-o face pentru că, indiferent de angajamentele luate în campania electorală, acuma după ce s-a văzut cu sacii în căruţa puterii, n-are nici un interes s-o facă. Oricum nu mai poate candida pentru funcţia supremă în stat. Atunci pentru ce să-şi mai facă duşmani? Mai ales că anul electoral se apropie cu paşi repezi şi el, în calitate de prim tartor al PDL-ului, are nevoie de cât mai mulţi prieteni cu bani, oricât de murdari ar fi aceştia (prietenii laolaltă cu banii). Că doar ştie oricine că banii n-au miros…

            Cum România este înglodată în datorii şi, totuşi, în ea se consumă pe rupte, deşi nu se produce mai nimic, ce şi-a spus întreprinzătorul Băsescu (pentru propriul amuzament, dar şi pentru a crea aparenţa de activitate, din când în când mai leapădă pe piaţă câte un ciolan, asupra căruia se aruncă de îndată atât politrucii, cât şi jurnaliştii): ʺStatul român tot nu mai e capabil să-şi îndeplinească funcţiile de sănătate, educaţie şi siguranţă pentru cetăţeni. Aşa că haide să-l reformăm. În felul ăsta nu numai că vom face niscaiva economii, că tot nu producem nimic şi campania electorală bate la uşă, dar vom închide şi gura oficialilor europeni, care văd totul în negru în această parte a Europei de când cu zavera din Greciaʺ.

            Zis şi făcut. L-a chemat de îndată pe Emil Boc şi i-a transmis marea găselniţă a ieşirii din actualul şi viitorul impas. ʺDar, a adăugat el cu nelipsitul lui rânjet de cea mai pură esenţă bahică, mare atenţie la prietenii noştri din ţară şi mai ales din Bucureşti. Pentru ei reorganizarea trebuie să meargă în sensul promovării oamenilor noştri, respectiv în sensul conservării lor pe posturi, acolo unde nu-i cu putinţă altminteri. Doar pentru ceilalţi se aplică reorganizarea în sensul disponibilizării…ʺ

            Boc, îmbujorat de plăcere că şeful l-a ciupit de ureche în semn de mulţumire pentru deplina reuşită a celor stabilite, de îndată a dat dispoziţiile necesare miniştrilor de resort: educaţie, finanţe, sănătate, interne etc.

            Dar premierul manifestă o simpatie deosebită pentru Sorin Blejnar, şeful ANAF (Agenţia Naţională de Administrare Fiscală), singurul subaltern care prin afirmaţia că ʺva tăia în carne vieʺ i-a readus în memoria sa de fost activist angajamentele înălţătoare de odinioară cu cincinalul în patru ani şi jumătate, fapt pentru care s-a grăbit să-l tragă după el în cabinetul lui Băsescu, doar-doar preşedintele le va răsplăti zelul cu câte o decoraţie. Că doar cu toţii de la Râm se trag, adică din fostul pecere…

            Numai că între timp Traian Băsescu într-atât s-a lăsat absorbit de marea lui pasiune marinărească în preparatul şi mai ales în sorbitul preparatelor ce necesită vaste cunoştinţe în domeniu (whisky, cocteil), încât nici vorbă să surprindă momentul istoric al întrupării hidrei tricefale de tip B. I-a privit cu ochi răi pe cei doi intruşi, dar înainte de a-i pocni la mir cu vreun recipient aflat la îndemână, aceştia au dispărut ca luaţi de vânt.

            Ceea ce, desigur, nu i-a împiedicat nicicât să treacă fără întârziere la realizarea măreţelor sarcini stabilite de conducerea superioară de partid şi stat. La rândul lor, directorii generali ai direcţiilor judeţene ale Administraţiilor Finanţelor Publice au repezite ordine grabnice şi fără crâcnire către şefii de administraţii din subordine. Adică, prin extrapolare putem să refacem imaginea întregului, având în vedere că ordinul generalului Teodor Lupuţi către Nicoleta Orza, (încă) şefa administraţiei din Sighetul Marmaţiei, a sunat după cum urmează: Într-o oră să-mi alcătuieşti şi să-mi trimiţi lista cu disponibilizaţii!

            Iar ea, sărmana, ce putea să facă cu gradul ei doar de căprar (ofiţerii sunt la Baia-Mare, în statul major al generalului), chiar dacă galoanele generalului urmează să fie smulse de dreapta nemulţumire blejnarească, acuma când Maramureşul se simte de neclintit pe unul din ultimele cinci locuri din ţară în ceea ce priveşte gradul de realizare a indicatorilor de performanţă?!

            Că de, potrivit eticii şi echităţii pedeliste de sorginte comunistă, a fi un bun funcţionar se cheamă a executa orbeşte toate ordinele venite de sus, oricât ar fi ele de idioate sau (după caz) de absurde, prin urmare, se impune cu necesitate în vederea instalării depline şi definitive a haosului, ca individul X din structură să fie cât se poate de slugarnic cu superiorii şi cât se poate de tiranic cu subalternii.

            Pe ici, pe colo prin punctele esenţiale se mai leagă şi cumetrii (şeful prevăzător al unei administraţii îşi face relaţii în minister şi la ANAF), că doar de aia sunt chefuri şi peşcheşuri pe aceste meleaguri, unde năravurile de la fanarioţi se trag. Dar oficial schema funcţionează de jos în sus după cum urmează: Orza Nicoleta face sluj în faţa lui Teodor Lupuţi, acesta se gudură pe lângă Blejnar, care la rândul lui face temenele în faţa lui Boc. Inutil să mai spun că Boc îi pupă papucul marinăresc al lui Băsescu şi că acesta aşteaptă să fie scărpinat între urechi de simpatia naţiunii, că doar nu de florile mărului este el alesul boborului.

            Cum eu, semnatarul acestor rânduri, n-am înţeles că a fi intelectual şi om de cultură printre contabilii cu ifose oligarhice se cheamă a aduce o gravă insultă suficienţei cu care ei îşi hrănesc vanităţile şi cum am continuat să public cărţi şi texte, fără ca vreodată să-mi treacă prin minte că pentru asta ar trebui să am încuviinţarea celor care printr-un hazard politic au ajuns să se înfigă la caşcavalul puterii, iată că doamna Orza mă invită la dumneaei în birou, unde în prezenţa altor persoane (lider de sindicat şi şefi de compartimente) mă înştiinţează cu întreaga dumisale seninătate şi suavitate că, întrucât domnul Teodor Lupuţi i-a cerut ca într-o oră să alcătuiască lista cu disponibilizaţii, ea a binevoit să se gândească la mine şi mi-a făcut cinstea (sic!) să mă treacă în capul listei.

            Întreb cu consternare: ʺDar de ce chiar eu?ʺ Îmi răspunde cu aceeaşi adorabilă inconştienţă: ʺPentru că dumneavoastră aveţi relaţii , deci puteţi mai repede ca alţi colegi să vă găsiţi un nou loc de muncă, şi pentru că scrieţi cărţi, prin urmare aveţi o sursă suplimentară de câştigʺ. ʺDar bine, doamnă, răspund eu cu năduf, cine naiba v-a băgat în cap că se poate trăi la noi din scrierea cărţilor? Şi pe urmă, dacă e vorba de câştiguri suplimentare, avem atâţia colegi care ţin evidenţe contabile…ʺ Câteva clipe de tăcere. Unii stau cu capetele plecate, alţii se uită pe pereţi. Asta mă face să răbufnesc: ʺPăi bine, dar asta-i mai mult decât o nedreptate. E curată ticăloşie!ʺ Cei prezenţi mă aprobă, şefa chiar cu mai multă râvnă ca ceilalţi, însă tabelul rămâne aşa cum a fost croit iniţial (a se citi înainte de intrarea mea în birou!), cu toate că eu sunt dublu licenţiat şi cu toate că din biroul nostru face parte o angajată aproximativ de vârsta mea, dar fără studii superioare. Şi nu este singura din administraţie.

            După exact o săptămână am fost chemat de doamna Orza să-mi ridic preavizul. Căzuse măgăreaţa doar pe mine şi pe încă un angajat, care n-are studii superioare şi, în plus, oricum urma să se pensioneze la începutul anului viitor. Bietul om! L-au pus pe liber numai ca lucrătura împotriva mea să nu pară cusută cu aţă albă…

            Dar, domnule Lupuţi, uitaţi cum judec eu: Dacă pe Prodaniuc Ioan l-aţi chemat în faţa comisiei de disciplină şi l-aţi ameninţat că s-ar putea să-şi piardă locul de muncă doar pentru banalitatea de pe fluturaşi cu ʺDiminuare Bocʺ, în definitiv o glumă pe care aţi umflat-o politic până când a crăpat mai ceva ca broasca din fabulă, nu-i greu de priceput câtă ură proletară, de partid şi de clan aţi acumulat în inimă împotriva textelor mele cu tentă critică şi mai ales împotriva autorului lor.

            Pesemne că încă nu vă mustră conştiinţa, dacă nu din alte considerente, atunci măcar dintr-un reflex de loialitate vizavi de partidul care v-a făcut soldatul unei cauze pierdute şi generalul unei armate tot mai împuţinate. Dar cu toate străduinţele dumneavoastră disperate, mă îndoiesc că veţi reuşi să vă salvaţi galoanele ridicol de scămoşate încă din urmă cu vreo doi ani (penibilul scandal de la Baia-Mare cu TVA), chiar dacă pentru a vă impresiona şeful, i-aţi împrumutat atât memorabila expresie cu tăiatul în carne vie, cât şi maniera stalinistă de lucru. Pentru că Stalin a fost primul mare manevrant de destine umane care a avut cinismul să afirme că omorârea unui om înseamnă crimă, pe când moartea a mii de oameni se cheamă statistică. La noi nu se lucrează cu loturi mari de oameni şi nu se distorsionează mii de destine  umane prin această nebunie a disponibilizărilor fără alternativă? Din cauza  stresului şi a nesiguranţei zilei de mâine, societatea românească actuală este tot mai vulnerabilă atât prin creşterea numărului de bolnavi (cardiaci, diabetici etc.), cât şi prin sporirea îngrijorătoare a ratei sinuciderilor. Oricât s-ar zbate cineva şi oricât ar fi de bine intenţionat în pătrăţica lui, n-are cum să facă performanţe cu nişte oameni preocupaţi până la obsesie de grijile cotidiene şi obsedaţi pînă la depresie de spectrul devastator al disponibilizărilor. Căci trăim într-un mediu năucitor de necruţător, un climat nesănătos în care toate preţurile sunt în creştere, doar preţul omului este în scădere…

            După această paranteză, să mergem mai departe, domnule Lupuţi. Dacă nu vă prevalaţi de poziţia socială dobândită cu ajutorul partidului, la care capitol credeţi că mă depăşiţi? La studii n-aş crede: Sunt dublu licenţiat, iar celebrul profesor Ioan Florea de la Universitatea din Cluj-Napoca, după ce mi-am luat în ţară toate examenele de doctorat, m-a îndemnat stăruitor să-l continui la Orleans, adică la Universitatea unde domnia-sa predase cu ani în urmă. N-am putut să-i urmez îndemnul şi recomandarea din lipsa banilor necesari.

            La curaj şi verticalitate iarăşi nu-i de crezut. Căci unde eraţi dumneavoastră când eu eram în conflict ba cu Securitatea, ba cu Miliţia? De asemenea, unde eraţi în Decembrie 1989 când eu la propriu eram pe baricade, mai exact în balconul Primăriei Sighetul Marmaţiei şi le vorbeam concetăţenilor? Cine ştie, poate că atunci făceaţi ca acei români care se dădeau de ceasul morţii ca să ascundă cât mai bine urmele evidente ale trecerii lor triumfale prin fostul partid bolşevic…

            În cultură (filosofie, literatură, istorie, istoria religiilor) nici pe-atât, atâta vreme cât eu am în cap mii de volume citite şi în spate o operă: 11 cărţi tipărite, altele două în lucru şi sute de texte publicate în zeci de reviste din ţară şi din străinătate.

            Astfel stând lucrurile, vă întreb: Credeţi c-aţi avut dreptul moral să-mi trimiteţi preavizul, probabil în baza aceloraşi motive puerile, ca să nu spun stupide, invocate de doamna Orza Nicoleta? Înclin să cred că singurul argument forte la care recurgeţi atunci când încercaţi să vă liniştiţi conştiinţa vizitată de nedreptăţile săvârşite este nestatornica autoritate cu care v-a investit partidul. Dar gândid astfel, înseamnă să vă autoamăgiţi. De fapt motorul acţiunilor întreprinse până în prezent şi pe care o să le întreprindeţi contra cronometru şi în continuare, nu este nicidecum străduinţa de-a eficientiza activitatea finanţiştilor din Maramureş. Pentru că ştiţi prea bine că acest lucru este cu neputinţă. Din următoarele trei motive:

            a)Am arătat mai sus că nu poţi obţine rezultate spectaculoase cu nişte oameni timoraţi până aproape de îmbolnăvire din cauza stresului şi a nesiguranţei zilei de mâine;

            b)Lipsa capacităţilor de producţie, care duce în mod logic la tot mai frecventele incapacităţi de plată. Din acest punct de vedere, Maramureşul Istoric este aidoma unui deşert, unde se trăieşte din expediente, adică de azi pe mîine;

            c)Uriaşele arierate imposibil de recuperat.

            Prin urmare, ceea ce vă pune în mişcare şi vă împinge la acţiuni de-a dreptul disperate este teama de-a nu-i dezamăgi pe şefi. Căci nemulţumirea şefilor ar fi de îndată urmată de mazilire, lucru catastrofal pentru cineva care crede că este îndreptăţit să mai aştepte ceva de la partid. Dar cum PDL a pierdut imens de mult prin măsurile dezastruoase îndreptate împotriva bugetarilor şi pensionarilor, respectiv prin măsurile neinspirate din sectorul privat, el nu mai are nimic de dat înafară de promisiuni.

            Mă voi strădui ca în toate textele ce le voi scrie de-acu înainte, să deschid ochii alegătorilor din ţară şi străinătate asupra modului incalificabil cum PDL în întregime îşi respectă promisiunile din campania electorală, dar mai ales asupra modului catastrofal în care s-a achitat de actul guvernării…

            Din motivele arătate mai sus, domnule Lupuţi, precum şi din motive pe care le voi detalia cu altă ocazie, refuz propunerea de-a participa la concursul pentru ocuparea unui post dintr-o altă localitate a judeţului, concurs care nu-mi mai oferă nici o satisfacţie şi nu-mi conferă nici o garanţie că la viitoarele disponibilizări nu voi fi din nou cap de listă. Poate că n-ar fi rău ca unele dintre aceste oferte să le păstraţi pentru dumneavoastră pentru mai târziu, dar simt că aidoma atâtor şi atâtor membri (ne)devotaţi partidului, aveţi un scop măreţ pe această lume, un scop pe care oamenii demni îl resping cu indignare – acela de-a fi şef chiar de-ar fi să treceţi peste cadavre.

            Notă: În această lucrătură ticăloasă, domnul Grigore Breban, şeful serviciului Personal, îşi are partea lui de vină, măcar prin aceea că trebuia să stabilească un set clar de criterii după care să fie operate disponibilizările: studii, abateri disciplinare (absenţe, beţii, scandaluri etc.), neîndeplinirea sarcinilor de serviciu, calificative etc.

            Dar ce să mă mir? Era ticăloşilor de care Marin Preda face vorbire în romanul său Cel mai iubit dintre pământeni s-a perpetuat până în zilele noastre, şi cu toate străduinţele aleşilor şi a ciracilor lor, ea nu poate fi nicicum ascunsă sub fardul îngreţoşător al democraţiei pedelisto-udemeristă.

            Sighetul Marmaţiei, George PETROVAI, 6 iulie 2011

Traian Băsescu versus regele Mihai

Posted by Stefan Strajer On June - 25 - 2011

Traian Băsescu versus regele Mihai

Interviu cu Ion Coja

Autor: Petrică Burlacu

Presedintele Traian Basescu a declarat, miercuri seara, in cadrul unei emisiuni la B1 TV ca abdicarea Regelui Mihai din 1947 a fost “act de tradare nationala”.

“Tot continuam sa consideram ca abdicarea Regelui a fost un mare act patriotic. Nu! A fost un act de tradare a interesului national al Romaniei. Din partea Regelui. Acesta este punctul meu de vedere. (…) Trebuie sa recunoastem ca noi inca nu ne asezam corect valorile, de exemplu, pentru noi toti si pentru istorie Antonescu ramane responsabil de holocaustul impotriva evreilor si tiganilor, ducerea lor in Transnistria, nu stiu ce… Nimeni nu spune ca statul roman avea un sef de stat atunci, iar Ion Antonescu era doar prim-ministru. Unora le dam averile inapoi, iar pe altii ii consideram criminali de razboi. Doar pentru ca unul a fost sluga la rusi si a lasat tara prin abdicare il iertam de toate pacatele?!”
, a declarat Traian Basescu.

Intrebat daca nu i s-a reprosat in intalnirile cu Regele Mihai apropierea fata de printul Paul, presedintele a spus ca relatia cu acesta a fost pentru a proba faptul ca nu are probleme in ceea ce priveste Casa Regala. “Eu am facut un gest sa probez ca nu am nimic cu Casa Regala, pentru ca Paul e parte a Casei Regale”, a spus seful statului.

Intrebat de realizatorul emisiunii daca ar fi dat acelasi ordin ca maresalul Ion Antonescu in 1941 (“Soldati romani, va ordon treceti Prutul!”), Traian Basescu a raspuns afirmativ: “Da, pentru ca aveam un aliat si aveam de recuperat un teritoriu. Daca aveam conditiile de atunci, probabil ca as fi facut-o”.

 

Foto. Generalul sovietic aprinde tigara regelui Mihai

Convorbire lămuritoare cu  ION  COJA

Domnule profesor ION  COJA, cum comentați această declarație a președintelui Băsescu?

Este cel mai deștept și mai corect gest pe care l-a făcut Băsescu de când îl știu! Adică din 1990. Și cu totul surprinzător. Pentru această declarație îi putem ierta multe din nefăcutele sale sau dintre cele rău făcute!

Explicați vă rog!

Păi, avem desigur de lămurit o chestiune de principiu: În perioada septembrie 1940-august 1944 regele Mihai cu ce s-a ocupat? Ce prerogative a avut, în ce fel s-a folosit de ele? Ce obligații a avut în postura de rege? Nu se știe mai nimic pe acest subiect! Da, avea un prim ministru extrem de autoritar, un militar care acceptase să se sacrifice de dragul Țării și al Neamului său, conștient de asprimea epocii, a momentului istoric. Conștient că niciunul dintre politicieni nu era în stare să facă față momentului, Antonescu și-a pus singur capul la jugul răspunderii politic supreme. În fața unui prim ministru ca Ion Antonescu regele Mihai nu prea mișca în front. Erau ca persoane net diferiți, Mihai un ins șters, propriu zis fără personalitate, care nu se impusese ca lider nici măcar printre colegii de clasă sau de generație. Încă de copil, evita să se joace cu copiii de vârsta sa, față de care se simțea inferior. Cel mai bun prieten al său din acea vreme era Șerban Alexianu, fiul lui George Alexianu, cu câțiva ani mai mic… S-a jucat cu păpuși și mașinuțe până târziu… A schițat regele Mihai gestul cel mai mic de abținere sau reținere față de felul cum guverna Antonescu Țara? Nu! N-a existat decât un singur gest, cel din ziua de 23 august, gest în mod categoric de trădare națională!

Este interesantă declarația lui Traian Băsescu… Într-adevăr, nu numai actul de la 23 august a fost un act de trădare, ci și cel de la 30 decembrie 1947! E prima oară când se spune atât de clar acest adevăr! L-au cam ocolit istoricii noștri!… Aferim, bre, Traiane! …După care a urmat plecarea regelui în exil, încărcat de comuniști cu o mulțime de daruri, inclusiv o pensie viageră despre care ar trebui să aflăm în ce condiții i s-a dat. În exil, vreme de patru decenii, tovarășul rege nu a schițat niciun gest împotriva regimului comunist! Nu a avut nicio inițiativă anti-comunistă. Rezistența exilului românesc a contat cel mai puțin pe regele Mihai sau pe taică-su!… Alții și-au pus pielea și capul în joc!… A ieșit din această hibernare abia în 1988, când s-a făcut de rîs prin participarea la adunarea de la Budapesta, al cărei caracter anti-românesc nu s-a priceput să-l sesizeze…

În fine, tot un act de trădare națională îl constituie și târgul încheiat cu guvernanții de după 1990. A intrat în coabitare cu cei mai corupți guvernanți din istoria României, mulțumit să împartă cu aceștia beneficiile așa ziselor retrocedări!…

Ultima frază nu prea am înțeles-o!

Păi regele a fost împroprietărit pe nedrept cu Peleșul și alte proprietăți care aparțineau de fapt și de drept Coroanei, adică statului român! Nu aparțineau descendenților lui Carol sau Ferdinand! Peleșul i s-a retrocedat, iar regele l-a revîndut statului cu 30 de milioane de dolari sau euro!… Partea jenantă, golănească aș zice, abjectă, este că jumătate din acest preț regele l-a dat înapoi, băieților deștepți de la guvernare!… Exact după schema cea mai ordinară practicată prin toate primăriile mafiote, când primarul își oprește partea leului din retrocedările ilegale. Se găsește un fals moștenitor, precum regele Mihai, acela este ajutat să primească moștenirea, moștenirea se vinde apoi, iar prețul obținut se împarte la toți cei implicați în filiera de escroci. Cred că regele are obligația de a răspunde la multe întrebări. I s-au pus în mod public aceste întrebări, dar a tăcut, s-a făcut că ne le aude! Câteva întrebări i le-am pus și noi, din partea Uniunii Vatra Românească… N-am primit niciun răspuns!

De data aceata este acuzat de la cel mai înalt nivel posibil. Va trebui să răspundă!

Hai să punem pariu! Eu mizez pe continuitate… Regele se va face mai departe că plouă, ca și până acum, ca și când nu despre el este vorba sau nu a aflat nimic despre aberațiile unui președinte bețiv și iresponsabil! …Sunt convins că se vor găsi unii care să comenteze în acest fel declarațiile lui Băsescu. Nu-i contrazic! O fi fost beat Băsescu, dar a spus adevărul, conform vechiului adagiu cu vinul și adevărul… E valabil și cu whiskyul! Numai cu vodka și berea nu se potrivește adevărul!

Să ne întoarcem la anii de guvernare a Mareșalului. Putea regele Mihai să-l împiedice să guverneze așa cum a guvernat?

Nu putea, din mai multe motive. Iar cel mai important este acela că a Antonescu a guvernat bine. Dar, dacă nu putea să-l împiedice, regele putea să-și exprime dezacordul! Să arate în vreun fel că vede altfel lucrurile. Or, regele minte când spune că nu a făcut nicio vizită în teritoriile de peste Nistru! A fost la Odessa.

Și ce importanță are această vizită?

Dacă regele ar fi refuzat sau evitat să viziteze Transnistria sau Odessa, asta ar fi însemnat că nu a fost de acord cu continuarea războiului dincolo de Nistru!… Or, una din crimele, așa zis crimele lui Antonescu, este că a continuat să lupte împotriva Rusiei bolșevice și după eliberarea Basarabiei. Așadar, regele a fost părtaș la această „crimă”! Și are dreptate Băsescu: de ce a fost pedepsit numai Antonescu? Ba chiar putem spune că prin declarația sa Băsescu proclamă nevinovăția Mareșalului! Acesta este sensul declarației sale! Bravo, domnule președinte!

A fost regele complice și la Holocaust?

Dacă în România s-a produs un Holocaust în vremea când țara asta avea un rege, nu se poate să nu te întrebi în ce măsură a fost vinovat și regele! Or, a considera că vinovat este numai primul ministru este absurd. Una din două: ori regele sau oricine altul, eventual casa regală!, ne prezintă probele pentru care regele Mihai nu poate fi acuzat de complicitate la genocid, la holocaustul organizat de Ion Antonescu, ori aceste probe nu există pentru motivul binecuvîntat că de fapt nu a fost niciun genocid, niciun holocaust. Cred că o știe Băsescu la fel de bine ca mine sau ca Constantinescu ori Iliescu! Ai observat o nuanță? Băsescu folosește cuvîntul progrom, nu holocaust sau genocid!…

Cum comentați faptul că regina mamă a fost onorată de evrei, de statul Israel, cu titlul prestigios de drept al popoarelor. Cunoașteți motivul: intervenția făcută pe lângă mareșal pentru salvarea a 20.000 de evrei care urmau să fie deportați în lagărele naziste…

Domnule coleg, lucrurile s-au petrecut în felul următor: nemții au trimis la București, în 1942, când războiul mergea bine pentru ei, câteva garnituri de tren pentru a prelua din România 20.000 de evrei. Au vrut să-i forțeze mâna lui Antonescu. Sosirea vagoanelor germane în triajul Gării de Nord i-a îngrozit pe toți evreii, săracii. Evident, au intervenit cum au putut pe lângă Antonescu, la ierarhii Bisericii etc. Părerea mea este că nu aceste intervenții l-au făcut pe Mareșal să-i refuze pe nemți! După război, vreo zece persoane s-au lăudat fiecare că l-au convins pe Mareșal să-i refuze pe nemți. Nu numai regina mamă, ci și rabinul Șafran, bunăoară au mers în audiență la Mareșal… Bun! Să zicem că fără intervenția acestora, Mareșalul i-ar fi făcut pe plac lui Hitler. Admit că regina mamă i-a salvat pe acei 20.000 de evrei. Dar întreb, de ce regina mamă nu a intervenit și pentru salvarea evreilor din Transnistria? Ce a fost în capul înțelepților de la Yad Vashem când au onorat-o pe regina mamă care nu a schițat niciun gest pentru salvarea evreilor din Transnistria, deși știa că are puterea de a-l influența pe mareșal, așa cum o făcuse deja o dată! De ce nici regina mamă, nici regele Mihai și nici măcar rabinul Șafran și nici un alt personaj, nici un lider evreu, nu au mai intervenit la Mareșal pentru salvarea celor peste 150.000 de evrei uciși în Transnistria?! De ce pentru evreii din Transnistria nu a mai intervenit nimeni pe lângă mareșal?! De ce regele Mihai nu a făcut nici cea mai mică intervenție pentru salvarea celor aproape 200.000 de evrei? Nici regele Mihai, nici regina mamă, nici rabinul Șafran, nici Filderman sau mai știu eu cine?! La această întrebare, dacă nu ni se dă un răspuns clar, o explicație, o justificare, atunci cade toată șandramaua numită holocaustul din Transnistria! Iar dacă totuși proclamăm acest holocaust, acest genocid înspăimântător, atunci alături de Ion Antonescu se cuvine să fie acuzat și regele Mihai, și regina mamă, și rabinul Șafran și toți ceilalți lideri ai comunității evreiești din acei ani. Căci nu au făcut nimic, nici măcar o audiență la Mareșal nu au cerut! Și doar exista precedentul, din toamna lui 1942, când mareșalul, zic unii, la presiunea exercitată de regina mamă, de mitropolitul Bălan, de rabinul Șafran și încă câțiva evrei curajoși, a dat înapoi și nu i-a mai trimis în Germania pe cei 20.000 de evrei așteptați de Hitler!… De ce nu a mai intervenit nimeni pentru salvarea evreilor din Transnistria? Absolut nimeni!… Clar de ce! Pentru că nu era nevoie! Nu a fost niciun Holocaust în Transnistria!

Dar au fost niște inspecții internaționale, ale Crucii Roșii, ale Vaticanului, ale Corpului Diplomatic din București!

Sigur că da! Iar aceste inspecții au produs niște rapoarte, niște documente, o veritabilă arhivă! Din aceste documente nu rezultă niciun genocid, niciun holocaust. Dimpotrivă, în urma celor constatate de inspecția Vaticanului, vestitul Papa Pius al XII-lea i-a atribuit lui George Alexianu, guvernatorul Transnistriei, medalia Urbis et Orbis, cea mai inaltă distincție pe care o poate acorda Vaticanul! I-au acordat-o românului George Alexianu în semn de prețuire pentru omenia cu care Alexianu a guvernat Transnistria și a avut grijă atât de localnici, cât și de evreii deportați în acea provincie. Rareori în istoria lumii a funcționat un regim de ocupație atât de uman conceput și efectuat ca-n Transnistria guvernată de români prin profesorul George Alexianu. Ce s-a întâmplat în Transnistria acelor ani este o pagină de glorie pentru Neamul românesc!

Și credeți că domnul Traian Băsescu a aflat și el adevărul despre Transnistria, despre Antonescu? Așa vă explicați această declarație absolut senzațională?

Da. Se pare că Traian Băsescu a aflat adevărul! Dar – ceea ce este și mai important, se pare că este capabil, atunci când află adevărul, să reacționeze ca un om normal, ca un președinte normal și să se dea de partea adevărului.

Dacă ar fi să-i transmiteți un mesaj domnului Băsescu pe acest subiect, ce i-ați spune?

I-aș recomanda să se întâlnească cu dl Șerban Alexianu, fiul lui George Alexianu, cel care a asasinat sute de mii de evrei, ca să afle de la dl Alexianu pentru care merite excepționale Papa Ioan Paul al II-lea l-a invitat pe Șerban Alexianu la recepția pe care înaltul pontif a dat-o la București? Fiul unui criminal de război este invitat și cinstit de Papă, de unul dintre cei mai importanți oameni de pe planetă! Ce a fost în capul Papei?!… Iar și mai interesant este să afle domnul președinte Băsescu cum de fiul asasinului de evrei a mers la această recepție la braț cu Nicolae Cajal, șeful comunității evreiești la acea dată, cu care era prieten de-o viață, încă din anii în care taică-su omora sute de evrei pe zi, iar celălalt tată, al lui Nicolae Cajal, venea la copiii lui Alexianu să-i îngrijească, ca medic de familie ce le era… De ce niciun evreu nu i-a reproșat vreodată lui Nicolae Cajal sau lui Alexandru Șafran prietenia lor cu copiii lui George Alexianu, criminalul de război, asasinat de cominterniști odată cu Mareșalul?!

Vă așteptați la o declarație nouă, mai explicită, a președintelui Băsescu?

Este destul de explicită și această declarație! În momentul de față importantă este declarația pe care o așteptăm de la regele Mihai de atâta vreme. Pe la începutul anilor ’90 știu că regele Mihai a declarat în fața unor studenți americani că în România nu a fost Holocaust. Un martor, dl Victor Gaitan, mi-a povestit cum a fost. A dat o declarație clară și fermă: nu a fost holocaust, nu a fost genocid!… În anii care au urmat regele Mihai a cam ocolit acest subiect, iar când totuși n-a mai putut s-o facă, a dat declarații paralele cu adevărul… Ca orice om, nu se știe câte zile sau ani mai are de trăit. Ar trebui să se grăbească să repare ce se mai poate repara din răul imens făcut poporului român. Te rog să publici și declarația Uniunii Vatra Românească pe această temă. Este una din puținele ocazii în care Băsescu se află în consens cu poziția noastră. Să vedem dacă este în stare să facă și alți pași în direcția adevărului, a interesului național.

Care ar fi următorii pași?

Primul ar fi „să pună cu botul pe labe” obrăznicăturile din UDMR, să le dea peste mână atunci când vor să inventeze o Ungarie Mică, de buzunar, pe teritoriul românesc. Clasa politică românească, împreună cu maghiarii de bună credință, ar trebui să gândească serios la scoaterea UDMR din parlament și de pe scena politică. În acest context, legea propusă de UDMR, cu privire la statutul minorităților din România, trebuie respinsă chiar din comisie, iar cei mai interesați de acest gest sunt ceilalți minoritari, care trebuie să înțeleagă în ce capcană sunt împinși dacă vor crede că această lege le va fi și lor de vreun folos. Există riscul ca noi, majoritarii, să deducem astfel că toți minoritarii din România au aceleași sentimente antiromânești ca și maghiarii din UDMR! Lucrurile știu bine că nu stau așa! E nevoie de intervenția lui Băsescu, mai întâi în PDL, apoi și asupra celorlalți din coaliția de guvernare, spre a-i lămuri și convinge că sunt pe cale să facă cea mai mare greșeală!

În chestiunea holocaustului ce ar trebui să facă Băsescu?

Ca garant al Constituției, Băsescu poate și chiar trebuie să intervină pentru a pune capăt embargoului din mass media, unde acest subiect este dezbătut numai de cei care susțin Holocaustul. Nu este drept, nu este constituțional ca noi, ceilalți, să nu avem nicio posibilitate de a invoca și prezenta argumentele care contrazic teza holocaustului! Nu m-aș mira ca Băsescu să ne surprindă din nou, de data asta în modul cel mai plăcut. Ar cam fi timpul…

24 iunie 2011

A consemnat Petrică Burlacu

Regele Mihai şi Ordonanţa de Urgenţă nr. 31 / 2002

            Uniunea Vatra Româneasca şi Liga pentru Combaterea Anti – Românismului LICAR, exprimându-şi în continuare protestul public faţă de Ordonanţa de Urgenţă nr. 31 / 2002 a Guvernului României, fac un apel respectuos pe lângă Majestatea Sa regele Mihai I al României, considerând că este acum momentul cel mai potrivit ca regele Mihai să repună în drepturile sale adevărul despre mareşalul Ion Antonescu şi colaboratorii săi, condamnaţi pe nedrept în 1946 şi, parte din ei, executaţi mişeleşte la 1 iunie 1946.

            Faptul că regele Mihai a fost atunci împiedicat de comunişti să-şi exercite dreptul constituţional de a acorda graţierea regală pentru cei condamnaţi de justiţie, de instanţa penală, constituie azi un motiv, chiar o datorie pentru Majestatea Sa, de a-şi face publică poziţia faţă de acuzaţiile şi sentinţele pronunţate în aşa-zisul Proces al trădării naţionale, îndeosebi cele privitoare la eroii martiri ai Neamului, Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Piki Vasiliu şi George Alexianu, acuzaţii şi sentinţe reluate şi actualizate prin ruşinoasa Ordonanţă de Urgenţă nr. 31 / 2002. Considerăm că opinia publică românească este interesată şi îndreptăţită să cunoască poziţia Majestăţii Sale regele Mihai faţă de Ordonanţa de Urgenţă nr. 31 / 2002, faţă de acuzaţia de holocaust pe care această ordonanţă o aduce guvernanţilor români din perioada 1940-1944 şi implicit poporului român.  Este de acord Majestatea Sa regele Mihai cu aceste acuzaţii ? Este de acord cu Ordonanţa de Urgenţă nr. 31 / 2002 ?

            Considerăm că poporul român are dreptul să pună aceste întrebări şi să capete răspunsul cinstit şi lămuritor al Majestăţii Sale.

Bucureşti, 27 mai 2002

                                                                                                                 pentru conformitate,

                                                                                                                           Ion Coja

 

 

Ţiganiada” maghiarilor şi… grijile „intelighenţiei” româneşti contemporane

Autor: prof. dr. Adrian Botez

…Aflăm, prin presa scrisă şi vizuală, că Ministrul Culturii Româneşti, dl Kelemen Hunor (ce nume sonor de valah!), îi îndeamnă pe etnicii unguri, din România, să iasă în stradă – să „manifesteze” contra regionalizării în 8 „zone” (ale absurdului perfect şi distructiv de românie!!! – …dar aceasta/distrugerea, nu doar pentru şi nu în primul rând pentru maghiari…căci România, distrusă şi răstignită prin aceste „regiuni-zone” este, în primul rând, a Românilor… însă pe români, se vede treaba, nu-i mănâncă, încă, la… ”manifestaţie”!!!). Nu zice el, Hunor-ul, foarte clar – dar deducem că nu vor ieşi în stradă ca să strige „Chiralesa!” – ci cu arme în mâini! – …că dacă, nici acum, urmaşii lui Dücsö Csaba (autorul manifestului „Nincs kegyelem” – Fără îndurare!, Budapesta, 1939) nu-şi folosesc Garda Secuiasco-Maghiară, le ruginesc, degeaba, armele, trecute, din 1989 încoace, zi de zi şi noapte de noapte, prin Vama Borş… 

…Oare maghiarii (cetăţeni români, cică!) ies să „manifesteze” pentru drepturile „tuturor românilor” şi… de dragul României Românilor? Evident, nu: ci pentru drepturile maghiarilor, de a avea dreptul să-i lipsească pe români de… orice drept (…foarte curând, până şi la limbă!), în Ţara lor, a Românilor! (Drept la care românii par a fi renunţat!)  – …şi pentru dreptul maghiarilor de a anexa (cel puţin moral, dar şi geografic, zic şi clamează ei, tot mai sfidător…!) România, la… piticul maghiar, băgat în colaps economic, de premierul Ungariei, Viktor Orban – şi de fasciştii lui!

…Da-da, că ei, românii, n-au de ce să se răscoale şi să „manifesteze” (măcar cu oarece bolovani…!) – pentru că ei, românii, au „gătit” cu căpătarea drepturilor lor, în propria ţară… – …mai exact: cât au renunţat ei, de  bună-voie şi din prostie (doar un naiv ar putea numi atitudinea lor, a lepădării de Demnitate şi de Căutare a Adevărului Hristic, drept: „creştinească”!), cât le-au fost „gătite”/isprăvite/”furluate” şi eludate toate drepturile, de către guvernanţi români trădători – … şi, de-acum, în România, au rămas, cu dreptul de a-şi cere drepturidoar maghiarii!

…”Bravo lor, ruşine nouă!!!” – ai fi tentat a zice, la o primă „ocheadă”.

…Pentru că Preşedintele Românilor, dl Traian Băsescu, după spusa popii Tökes, este cel mai „de inimă” prieten al secuio-maghiarilor… – şi asta, pentru că, gata, „i-a trecut de dorul” …românilor! Şi astă vitregire ”de tătic” li se trage românilor… tot de la „Ieşi afară/Javră ordinară!” – ….că Traianu-i Traian odată şi el nu uită, el nu iartă…! – ce mai, adevărat „Român” (înlocuitor al lui Neulander… Petre „Romanul”)!!!

…Dar şi pentru că valahilor le-au înţepenit minţile, gâtul şi şalele, de când se to-o-o-ot uită în gura… tăcerii şi răbdării. De când jinduiesc după slujba de „apă şi balie a lui Băsescu”, cel îmbăiat (deşi nebotezat!), în mulţimea (gregară) a prostiei lui Gură-Cască cel Valaho-Manelist, grozav de sictirit pe muncă şi viaţă: preferă „muieţi-s posmagii”, decât să „muncească” şi să lupte, în stradă ori pe câmpul de bătaie, precum moşii lui, martiri şi eroi – pentru Dreptul lui Cel Sfânt!

…Deci, cu „janalăii” şi „baroreii” şi „slobozanii” în frunte, maghiaro-„ţiganii” (deveniţi la fel de groteşti, ei, cei de „stradă”, ca şi maneliştii noştri, cei de …”e-stradă”!) ies la paradă, dând lecţii de autentic maghiarism… în buricul României! Să-şi ceară drepturile maghiarii „cei viteji” (precum „ţiganii” lui Ioan Budai-Deleanu, în vremea lui Ţepeş Vodă… – de a-şi face stat… în stat!!!), într-o Românie, în care românii au renunţat, supăraţi doar… „în imagine”…îîîhhîîî: adicătelea, vezi tu – ei, românii, nu mai au nevoie nici de drepturi, nici de Dreptate! „Dă-le-e-e-ee…cui le-o lua!

Şi, iaca, se cam găsesc destui, care să vrea să ia/fure, din Grădina Maicii Domnului, Cea (acum!) Nepăzită de Arhangheli Grădină!!! Nici de PSD, nici de PNL, nici de PDL… că toţi au fost (din 1990 şi până azi, în 2011!) la „puterea” hoţirii şi distrugerii barbare de Românie, cu UDMR-ul dimpreună!!!

…Să mai amintim, oare, că vecinii noştri iubiţi, ucrainienii, cărora le-am dat („Luaţi de ici, bre, de sufletul… bunicilor noştri : Basarabia de Sud, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei, Insula Şerpilor… luaţi, vă rugăm frumos, chiar să nu ne refuzaţi… că tot se strică degeaba!”), cu mâna noastră („emilconstantinească” şi „adrianseverinească”!), prin Tratatul din 1997, aproape o treime din Glia Basarabo-Muşatină! – vor acum şi treimea Moldovei de dincoace de Prut, ca s-o „în-sorească”, cu aia de dincolo de Prut („ca să nu se piardă de neamuri, deh!”) …sau că, în ziarele din Sofia, bulgarii cer, de cel puţin 21 de ani încoace, „Dobrogea de Nord” (de parcă cea „de Sud” ar fi fiind, de la sine înţeles, a lor!)… sau că la Belgrad, de tare multă vreme, se strigă după cealaltă jumătate de Banat, cea românească, pentru ca să împlinească Banatul… pe malul lor, cel sârbesc…!!!  – …la fel şi pe „sora” Oltenia…”de ce să n-o <<mărităm>>, peste Dunăre, cu Drina”?!

…Care va să zică, valahii stau şi se uită la televizor cum, în România, maghiarii ies să-şi ceară dreptul… la ce?! La „Ţara Secuilor”! La coridorul  de ungarizare a Ardealului – „Covasna-Harghita-Mureş-Sălaj-Bihor… cu staţia „pe dreapta”, <<UNGARIA>>”!!!

Mesajul de la Târgu-Mureş/România, al premierului dreptei maghiare-Fidesz, Viktor Orban al Ungariei, din 15 martie 2011: “ <<Să fie Ardealul CUM A FOST şi naţiunea ungară CUM A FOST!>>, este mesajul transmis de premierul ungar, Viktor Orban, maghiarilor care participau la manifestările de marcare a Revoluţiei de la 1848-1849, organizate, marţi, de Partidul Civic Maghiar (PCM) şi de Consiliul Naţional Secuiesc (CNS), la Târgu Mureş”, relatează Agerpres.

Bravos, naţiune română… deznaţionalizată! Priviţi, români „verzi ca balega de gâscă”, la marşul glorios al „tandalerilor” şi „parpanghelilor” gingaşi, urmaşi ai „celei mai nobile rase”… cea a hunilor lui Attila – pentru a vă înlocui la Masa Drepturilor Româneşti, DIN ROMÂNIA!

…Iar la Budapesta, ungurii nu mai suferă nici măcar să se asemene culorile steagului lor, cu culorile steagului nostru (este evident acest lucru: deşi steagul nostru are dungile verticale, iar al Budapestei are dungile orizontale, ei l-au smuls, la modul revoluţionar-fascistoid, şi-l vor re-arbora, numai când va avea totul schimbat, faţă de cel al României, „tovarăşă şi pretenă”: „alb, pe margini cu triunghiuri roşii, albe şi verzi, în centru având stema Budapestei”!)…

…Steagul nostru? Steagul pe care, la casa popii Tökes, în decembrie 1989, l-am şi mutilat, cu o inconştienţă grotescă şi sinistră, în acelaşi timp…: l-am găurit, exact în dreptul „găurii” de autoritate statală românească de azi: în mijloc, exact acolo unde UDMR-ul şi Partidul Civic Maghiar (partid al lui popa Tökes şi al lui Băsescu-naşul „partinic” – deci, partid egal „aparţinătoriu”, popii şi preşedintelui României, întru vină şi trădare de Românie!) „desenează”, azi, începutul visului lor de secesiune (faţă de România) a Ardealului Sfânt… urmând, într-o logică hunico-attiliană, alipirea forţată la „Ungaria Mare” (???!!!), sub ochii închişi a trădare mişelnică, ai unei Uniuni Europene care a acceptat, senină şi criminală, „precedentul Kosovo”!!!

***

…Şi-n vremea asta, capetele luminate ale Valahiei, ce zic şi ce fac, „pentru binele şi prosperitatea României”?! Păi, cam tot aşa fac… vorbesc! (Dacă o fac şi pe asta, de frică să nu-i spulbere „jupânul” de la Cotroceni, şi el academician, deh!): „Caţavencu: După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acuma câtva timp? (…) Am luptat şi am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! ieri bigotismul, azi liber-pansismul! ieri întristarea, azi veselia!… Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituţional! Pristanda: –  Curat constituţional! Muzica! Muzica!

…De exemplu, cel mai înalt for intelectual al României – ACADEMIA ROMÂNĂ!  – … ce zice, oare…- …cât nu doarme ea şi se zbate, oare?! Păi, nu prea zice nimic, ba şi doarme de rupe, şi nu se zbate nici în somn, măcar – de grija a ceva! Un academician cam zurliu, dl Dinu C. Giurescu (cel care, în 1997, striga, pe toate posturile TV, că Tratatul cu Ucraina, Tratat Nesilit Ultimativo-Armat!!! – …Tratat de Rapt şi Sfâşiere din Trupul Basarabo-Muşatinilor – …este o necesitate naţională”!), acum a „schimbat macazul”, şi, cu clătinări din cap de babă cu dureri de dinţi, o face pe Pytia, slobozind, odată cu ploaia de scuipat, prorociri de… Apocalipsă Maghiară!

…Din păcate, spusele lui de proroc întârziat acoperă un adevăr cumplit: s-a reuşit, prin ţesături diabolice ale Masoneriei Globalizante, ca (aproape) niciun elev/student/tânăr, din generaţia nouă, să nu mai aibă sentimentul de apartenenţă la un Dumnezeu-Hristos şi la un Neam, simţământul că s-a născut nu la maternitate, ci dintr-un ANUME popor (mai brav şi mai vechi, pe Pământ, decât toate celelalte, şi cu o Misiune Terestră Minunată!), aflat între nişte graniţe sfinte (ne-reîntregite, AZI, din pricini de slăbiciuni de Duh al poporului istoric al Românilor!), trasate cu sânge de Martiri şi de Sfinţi… şi cu un Duh aparte de al tuturor celorlalte Duhuri de Neamuri ale Terrei! Dacă ar vedea, aceşti tineri, pe geamul de la bucătărie, venind, prin curtea lor, spre cimitirul satului, nişte tancuri, ceva… – ei nu că n-ar întreba măcar ale cui sunt şi cu ce drept trec pe-acolo (şi ce misiune ar avea ei, ei cei locuitori în acea casă, faţă de samavolnicia trecerii tancurilor, peste mormintele cele sfinte, de moşi şi strămoşi!), ci s-ar urca în ele/tancurile (plăcându-le motorul „tare”!)… – … chit că, apoi, ar trebui să tragă, cu tunul de pe turelă, în casa lor de la bunici şi în carnea părinţilor şi fraţilor lor, de-o carne şi-un sânge!

…Am devenit un neam de mercenari nemernici, de roboţi numai buni de făcut sclavi, pe plantaţiile mondialiste, ale demonilor care ne vor da doar de mâncare, cât să lucrăm pentru ei… iar de ne-om înghesui prea mulţi, ne vor învrăjbi (ca să nu cheltuiască, tot ei, muniţie ori cânepă de ştreang!), până ne vom măcelări noi între noi, de-om ajunge la un număr „raţional şi convenabil/confortabil” Negustorilor Lumii: de la 7 miliarde jumate, la cel mult…două!!!

…Am devenit şi încă vom mai deveni o lume corcită straşnic, iar corceala „preste fire şi preste orice hotar de înţelepciune şi chibzuinţă” produce întunecarea Duhului şi slăbirea, până la uitare, a cugetului şi a instinctelor celor dumnezeieşti!!!

…Dar, pentru Dumnezeu, dacă tot eşti la o zvârlitură de băţ de Cotroceni, dle Dinu C. Giurescu, bătrân istoric al neamului românilor şi din neam de bătrâni istorici ai neamului românilor! – de ce nu iei… băţul cu care ţi-ai măsurat „distanţa”, şi să-l altoieşti cu el, pe spate, pe Traianul cel delirant (de la „băuturile alcoolice”!), ranchiunos, hidos ca dracul… şi trădător (…deşi e greu ca Braunovici să-i trădeze pe Ion şi pe Gheorghe… – …măcar sperjur şi blasfemiator tot este, că a jurat pe biblie şi pe constituţie, egal!)?!

…Pentru Dumnezeu, voi, cei din Bucureşti, care sunteţi la doi coţi de el, de Traian şi de „ceata lui Piţigoi” pedelistă, de ce nu-i alungaţi cu pietre, din Ţara Românilor (nu „Ţara Secuilor”…logic, dacă asta ar mai însemna ceva, azi: nu pot 260 de oameni, urmaşi ai unor venetici din Asia, de prin veacul al V-lea! – să se instituie într-o ţară… şi, mai ales, peste capul a 22 de milioane de oameni-locuitori multimilenari, ai României Thracilor!!!), pe toţi aceşti nemernici care, în vremuri normale şi de către un popor cu fond moral normal, ar fi spânzuraţi de crăcile primului copac mai zdravăn, mai de „Doamne,-ajută”?!

…De ce?! Pentru că românii nu mai au lideri morali, pentru că liderii morali (cum erau ei înţeleşi în veacurile trecute: oameni de ispravă şi gospodari, curaţi la suflet şi chibzuiţi la cuget şi faptă – dar năpraznici, în faţa nedreptului şi a umilinţei nemeritate!) au fost lăsaţi, sau…”ajutaţi” (precum Virgil Sahleanu, de la Tepro-Iaşi, asasinat, pe 7 septembrie 2000, de oamenii cehului František Priplata, hoţ şi escroc, „patronul” firmei cehe “Zelezarny Veseli” -“Fierarii Veseli” – …da, Priplata, abuziv „cocoţat”, prin privatizările banditeşti pe 1 LEU!!! – …pe care le-a început Neulander şi le continuă familia Băsescu-Braunovici!!!) să moară, rând pe rând… iar în locul lor, televiziunile cele parşive au fabricat lideri de mucava, plini, în guşă, de veninul cel negru al TRĂDĂRII!!!

…Uitaţi-vă, spre exemplu, nu doar la Academia Română (condusă de un inginer cvasi-anonim, ca afirmare a personalităţii –  poltron şi fricos şi de umbra lui, care se încălzeşte la proriile-i flatulaţii – Ionel Haiduc!), ci şi la U.S.R.! Scriitorii (cu excepţia câtorva sute… – în majoritatea lor, cică peste 2.000, o majoritate de „nule”!, care ne exasperează, prin „gonflarea” ei!) au devenit nişte negustori slinoşi, care nici gânduri nu au, nici cuget, d-apoi vise de foc, vizionare: Cărtărescu vorbeşte cu aceeaşi limbă pe care-o învârt, între dinţii lor ascuţiţi, „pleziriştii” de Liiceanu şi Pleşu (care-şi făceau, până mai ieri, un promo elegant şi sforăitor şi „căscăcios”, chiar pe TVR-1, sâmbăta, „la oră de vârf”, între orele 18-19!!!), şi toţi trei vorbesc, în esenţă, ca Patapieviceanul cel Viteaz… ”viteaz” cât un fund de ponei cu zwastikă!… sau cât „omagiul” erect al lui Iuda… – şi toţi „seniorii” sunt „armonizaţi” la vorbă şi la ne-idee cu „juniorul-junele” Petre Fluieraşu… Flueraşu e la fel de coprologic precum Mihail Gălăţanu…, şi nu vrea niciunul (Niciunul, măcar, din liota asta de netrebnici şi păcălici greţoşi!) gloria ideilor, ci…vor, toţi, cu foame de boa constrictor şi anaconde, să-şi vândă, pe bani mulţi, cât mai multe cărţi, cât mai multor fraieri – …acum, şi cât mai degrabă să fie „acum”-ul!!!

Posteritatea este… posteriorul”, meditează şi grăieşte, cu fruntea-i încreţită, rău de tot, Înţelepciunea sa Gângavă, „canonizatul” (de către „Preafericitul” N. Manolescu!) – dl Mircea Cărtărescu…!!!

…Iar când un poet onest (nu mereu eleganto-rafinat, dar, cel puţin, foarte apropiat de onestitate, ceea ce-i o calitate cvasi-incredibilă, în aceste vremi… – …cel puţin aşa-l „pipăi” eu, după expresie şi scris…) vrea să strige (şi chiar strigă!) că „Împăratul e gol!” (adică, „hristosul mincinos”, N. Manolescu, cel care-şi conduce „turma valahă”… de la Paris, pe multe miliarde pe lună, ca ambasador U.N.E.S.C.O. la …„franci”!), atunci el, nefericitul „strigăcios” se alege cu „ştreangul de mătase” (la modul turcesco-fanariot!), din partea „imbrohorului”-şef de filială U.S.R.-Sibiu, Ioan Radu Văcărescu! Să-şi dea demisia adrian suciu, că i-a făcut de râs pe hoţi, zicându-le hoţilor – chiar…hoţi – şi impostorilor – chiar… impostori, şi şuşaneliştilor – chiar şuşanelişti!!!  Adică, a numit Adevărul, cu Numele Lui cel Adevărat/”Necosmetizat”.

Păi, de aia te-am primit noi ca <<nembru>>, de aia ţi-am şi dat  premii pentru Poezie, ca tu să nu ştii să ne acoperi, princiar, hoţia şi impostura şi şuşanelismul, în …metafore imperiale?! Hai-hai, dă-ţi, repejor, demisia, că nu ştii decât să vorbeşti pe şleau! Or, noi avem nevoie de adevăraţi artişti, care să-mbrace rahatul… în staniol sclipitor!

…Iată ce zicea Poetul Adrian Suciu, într-un articol, de care redactorul-şef al Reţelei literare online (Gelu Vlaşin) s-a dezis urgent şi tăios, ca Iuda de Hristos:

Fariseul Manolescu şi sfertoautorii. Un articol de Adrian Suciu Postat de Alexandru Petria,  în Iunie 14, 2011 la 5:57pm

Nimic durabil nu se construieşte pe minciună. Literatura română de azi, în latura ei oficială, aceea de care ţin pîrghiile administrative ale fondurilor publice şi puterile iluzorii ale unor instituţii inutile e jalnică. Ca unul care a trăit cît să fie conştient în regimul comunist şi a văzut, în amîndouă regimurile, scriitori români lingînd dosurile puternicilor zilei, pentru trei arginţi, onoruri inutile şi tinichele zornăitoare, am dreptul să spun că, pentru mine, diferenţa între o conştiinţă vie şi o jigodie e limpede. Ca unul care nu doreşte în literatură nimic, care nu datorează nimic nimănui şi dispreţuieşte profund elasticitatea coloanelor vertebrale ale majorităţii colegilor de breaslă, voi deschide gura şi voi vorbi liber. Ca unul care este neinteresat de bunăvoinţa mai marilor literaturii române, de burse şi sinecuri, de cabale literare şi de dispute de dugheană, voi spune că împăratul e gol!

Literatura română contemporană, în latura ei oficială, e o minciună. Prima minciună e în chiar vîrful ei: de ani de zile, un întreg complex financiar, organizaţional şi mediatic este pus în mişcare în chip absolut inutil pentru a-l transforma pe Mircea Cărtărescu într-un scriitor nobelizabil. Mircea Cărtărescu este un mare scriitor şi o spun ca unul fascinat de literatura lui. Dar nu va lua niciodată premiul Nobel pentru literatură, iar orbirea celor care nu pricep acest lucru este sublimă dacă n-ar fi vinovată, câtă vreme fonduri publice imense raportate la sărăcia din literatura română, de pildă prin Institutul Cultural Român, sînt folosite pentru a promova în exterior literatura acestuia. Mircea Cărtărescu e un mare scriitor, dar un individ atît de profund ratat ca şi conştiinţă publică, încît simţul ridicolului ar trebui să-l împiedice a se mai manifesta ca atare. Asta, încă, n-ar fi un păcat aşa de mare. În spatele naivităţii sale funciare, însă, o întreagă armată de profitori, lichele, impostori, panglicari, curve obosite şi geambaşi literari – constituie o curte de tip bizantin, atît de intens preocupată să conserve privilegii, sinecuri şi relaţii,  în dauna oricărei evoluţii a literaturii române, încît Mircea Cărtărescu, care nu va lua premiul Nobel, este şi principalul obstacol în calea unui Nobel românesc pentru literatură, cîtă vreme curtea sa, în frunte cu nevasta, va fi buricul literaturii române oficiale.

O feroce cabală a mediocrilor, de funcţionarea căreia Cărtărescu se face vinovat doar prin naivitate, aneantizează orice competiţie reală, la adresa acestuia-  şi permite o carieră literară internaţională, cu voie de la oficialităţile literaturii romane, doar unor mediocrităţi, care au făcut pactul cu „sistemul ticăloşit” şi au acceptat să-i reprezinte interesele. Institutul Cultural Român este, în acest moment, o instituţie la fel de utilă pentru prestigiul internaţional al literaturii române, ca şi o frecţie la papionul lui Horia-Roman Patapievici.

Aproape toate ierarhiile oficiale ale literaturii române contemporane sînt profund viciate de corupţie, majoritatea premiilor cu relevanţă naţională se dau în urma unor negocieri de talcioc, între critici, editori, scriitori şi organizatori. Uneori, preşedinţii juriilor respective împart sumele de bani aferente premiilor respective cu scriitorii premiaţi. Alteori, criteriul după care se fac nominalizările şi premierile e să nu se „supere” vreo editură importantă că n-a fost la masa bogaţilor iar Uniunea Scriitorilor a devenit o simplă bursă a trocurilor literare. O literatură în care una dintre cele mai bune cărţi de poezie ale ultimului deceniu, „Aerostate plîngînd” a lui Traian T. Coşovei e complet ignorată de mai-marii literaturii pentru că personajul le e neplăcut e un fals în acte publice. O literatură în care cei mai puternici debutanţi ai ultimilor ani, Marius Ştefan Aldea, Dan Herciu sau George Asztalos sînt trecuţi cu vederea pentru că sînt excentrici complexului editorial şi mediatic specializat în crearea de mituri umflate cu pompa pe care să le vîndă pulimii e o impostură. O literatură în care scriitori de talia Danei Banu, a Ancăi Mizumschi, a lui Eugen Suciu, a lui Viorel Mureşan ori a lui Ion Chichere, ca să dau doar cîteva nume din generaţii diferite, sînt nebăgaţi în seamă de establishment –  e o literatură de lăbari. Aş putea să dau exemple în continuare, dar prefer să rămîn la acestea, în scop didactic. Oricum, o dezbatere reală şi onestă asupra funcţionării mecanismelor succesului şi promovării în literatura română contemporană nu va avea loc în curînd, cîtă vreme lichelele conduc, se autoreplică şi-şi conservă privilegiile meschine – e acelaşi lucru cu „reforma clasei politice”. La altă scară, dar identic.

Astfel, literatura română, în latura ei oficială, seamănă ca două picături de apă cu viaţa publică românească şi nici n-ar fi putut fi altfel. Mizele luptei literare, însă, sînt rizibile. Dacă politicienii se luptă pentru acces la resurse, femele şi putere, scriitorii se luptă pentru mize ridicole şi glorii de carton. Aş putea glosa în continuare pe marginea acestui subiect dar prefer să tac mai departe.

Pentru că mai departe găsim Uniunea Scriitorilor din România. Uniune de breaslă, cum ar veni. Vorbesc din calitatea de membru al USR şi premiat de două ori cu premii ale acesteia, deci n-am altă frustrare, decît aceea că instituţia asta e prost condusă. În fruntea USR îl găsim pe Nicolae Manolescu, un individ care este cea mai limpede ilustrare a adevărului că niciun om nu trăieşte pînă la moarte. În cazul lui Manolescu, acesta a încetat să mai trăiască, în sensul adagiului sus-menţionat, prin anii 90, de cînd s-a transformat într-o pernuţă de înfipt acele decoraţiilor, insignelor şi tinichelelor. De fapt, pe Manolescu îl doare undeva de scriitorimea română: plantat la Paris, într-un funcţiune decorativă, domnia-sa a delegat, practic, conducerea Uniunii unor nenea şi unor tanti. Trecînd peste pierderea sediului USR, Casa Monteoru (în nişte procese în care e limpede că cineva, nu ştiu cine, a încasat şpăgi babane pentru non-combat), Manolescu a patronat o dramatică pierdere de statut a scriitorului român. Maestru al dezinformării şi manipulării, pe care le practică atît de abil, încît eu unul îl bănuiesc de participarea la stagii periodice de perfecţionare, dintr-o poziţie activă şi acoperită, Nicolae Manolescu este cel mai prost administrator pe care l-a avut Uniunea Scriitorilor în ultimii douăzeci de ani. Fariseu şi impostor, contestat virulent şi pe bună dreptate, Nicolae Manolescu se ţine cu dinţii de o funcţie de care îşi bate joc,  deşi n-ar avea motive să fie atît de încrîncenat în a reprezenta prost scriitorimea română: rămîne în istoria literaturii române ca cel mai bun produs al regimului comunist în materie de critică literară, nu cred că are probleme financiare şi nici pupincuriştii din jurul domniei-sale nu merită un sacrificiu atît de dramatic! Mai ales că, lipsit de legitimitatea pe care o dă competenţa, dl. Manolescu începe a se transforma, din dorinţa de a-şi salva gaşca, într-un simplu instrument de propagandă politică. Urît final pentru cineva cu pretenţiile d-voastră, dle. Preşedinte!

            Un alt personaj detestabil ale literaturii române contemporane e geambaşul literar. Atotştiutor şi trend-setter, de obicei scriitor ratat şi interesat nu de literatură ci de propria lui statuie, geambaşul literar român presează asupra oricui, mituieşte în dreapta şi în stînga, pupă mîni şi cururi dacă e cazul, spală pahare la chefurile celor puternici, are prieteni în lumea bună şi practică machiaverlîcul de baltă. E prieten cu politicieni, ia bani de la Minister, de la Consiliul Judeţean, de la Fundaţii şi Asociaţii. În sine, n-ar fi nimic rău în asta, lumea e plină de personaje detestabile. Din nefericire, însă, geambaşul literar român e persoană cu influenţă; orice scriitor care nu-i face temenele şi nu-i ridică osanale va fi marginalizat şi considerat ciumat. La vîrful literaturii române, aşa cum e ea acuma, nu rezistă decît cei dispuşi să-şi miroasă reciproc pîrţurile şi şosetele nespălate prefăcîndu-se că reprezintă o elită valorică. Din pricina geambaşilor literaturii române, mari scriitori sînt trecuţi cu vederea şi aruncaţi în uitare! Cum ierarhiile oficiale sînt, în bună măsură, rezultatul activităţii acestor personaje sinistre, literatura română e o glumă. Sigur, în tot acest complex mizerabil, chiar şi statistic vorbind, aterizează şi scriitori de calitate, doar atunci cînd aceştia, din diverse pricini, nu mai pot fi ignoraţi. Simptomatic e cazul lui Ion Mureşan, care, dintr-un „marginal” al generaţiei 80 – a ajuns să ameninţe poziţia de lider a lui Mircea Cărtărescu. Dar nu ne interesează soarta lui Ion Mureşan, ci soarta literaturii române.

Care, atîta vreme cît va rămîne doar o anexă a intereselor actualilor diriguitori ai destinelor sale, va rămîne o activitate de seră, menită să satisfacă orgoliile şi interesele meschine ale unei întregi categorii de trepăduşi. Literatura română oficială este atît de departe de public şi atît de ruptă de realitate,  încît numai naivii se pot mira că, de cele mai multe ori, evenimentele literare oficiale sînt atît de plicticoase, încît se scorojeşte varul pe pereţii sălilor care le găzduiesc. Ruptă de public, literatura română oficială e un fel de snobăreală fără miză, în care diverşi sfertoautori se află în situaţia de a pretinde că fac revoluţie cu voie de la Guvern şi avangardă cu bani de la stat.

Adrian Suciu” – cf. Reţeaua literară, 14 iunie, 2011

…Neîndemânaticul (cu… “limba”!) Poet primeşte “ştreangul de mătase”, sub următoarea formă, subtil-parşivă, neo-fanariotă:

Domnule Adrian Suciu, am luat la cunostinta cu stupefactie de atacul dvs., pe blogul personal, la adresa USR, a domnului presedinte Nicolae Manolescu si a conducerii Uniunii. Va anunt oficial, deocamdata pe acest mail, ca Filiala Sibiu, prin Comitetul sau, dezavueaza cu toata taria afirmatiile dvs. la adresa celor de mai sus, considerindu-le minciuni si jigniri cum rar se poate vedea in lumea noastra de azi. Ati fost premiat de curind de Filiala Sibiu pentru o carte de poeme. E cea mai buna dovada ca vi s-a acordat atentia cuvenita. Raspunsul dvs. la acesta atentie este de neimaginat pentru un scriitor si un om pe care, pina azi, l-am apreciat si l-am invitat in urma cu cinci ani de a face parte din Filiala Sibiu a USR. Va anunt ca, in perioada urmatoare, Comitetul Filialei Sibiu a USR va propune Consiliului USR excluderea dvs. din USR, pentru incalcarea grava a Statului organizatiei noastre. In orice caz, din acest moment, va rog sa nu va mai considerati coleg cu noi in Filiala Sibiu a USR si, eventual, sa va dati demisia de onoare din Filiala noastra. Ramas bun, Ioan Radu Vacarescu, presedinte Filiala Sibiu a USR”.

…şi mai are obrazul, acest domn Adrian Suciu, să “posede” şi răspuns demn şi inteligent, în faţa călăilor săi improvizaţi şi…improvizatori:

Dle. Ioan Radu Văcărescu,

Nu am motive să-mi dau  demisia din Uniunea Scriitorilor din România, nu ştiam că Statutul Uniunii interzice dreptul la liberă exprimare! Desigur, ca să vă uşurez sarcina, nu o să fac uz de dreptul la apărare, prevăzut de Statutul Uniunii Scriitorilor din România. Aşa încît vă invit să-mi comunicaţi pe cale oficială Decizia de excludere a mea din Uniunea Scriitorilor din România, urmînd să o păstrez în cutiuţa cu amintiri personale, laolaltă cu belciugele boilor de la bicicletă!
Cu mult respect şi cu siguranţa că, în ciuda tonului d-voastră oficial, Nicolae Manolescu nu e veşnic în fruntea Uniunii Scriitorilor din România,
Adrian Suciu” –
 Reţeaua literară
, 16 iunie , 2011.

***

…Mda. Unii ar zice că “am picat în plasa fleacurilor şi bârfelor”. Eu vă zic aşa: câtă vreme românii din România nu vor avea suflete arzătoare şi cugete drepte şi mândre, nu vor merita decât ceea ce au acum!!! – …adică, nimic!!! – …sfârtecări umilitoare, de steag şi de mândrie şi de teritorii geografice.

căci ţara cea sfântă vine după oamenii cei sfinţi şi de nădejde şi mândri şi de ispravă (…iar nu invers!!!) – iar oamenilor nemernici şi “fără şira spinării dreaptă” –  le fuge până şi pământul cât îl au ei sub picioare!!!

…Şi avem, mai avem, oare, oameni sfinţi?!

Avem, dar noi nu ne uităm în direcţia în care trebuie şi nu facem ce se cuvine: în loc să privim (ori să “tragem cu ochiul”, mereu şi numai!) la ecrane mincinoase şi paralizante de personalitate şi de dumnezeire – să ardem înspre mânăstirile şi chinoviile şi sihăstriile ortodoxiei!!!

Iar spre învăţătură, să nu ne luăm după cuvântul cel fals al iudelor “intelighenţiei” româneşti contemporan-trădătoare (…cum altfel, când “buzele lor reci” se-ncălzesc prin posteriorul… băsesc?!), ci după graiul de flacără al Sfinţilor Părinţi şi Martiri!!!

…Nu să ne ghiontim la pomană, înlăturând pe fraţii noştri, cel puţin la fel de flămânzi şi lipsiţi, ca şi noi… –  şi să tratăm Sfintele Sărbători ori Sfintele Moaşte ca pe-un circ şi ca pe-o crâşmă ori ca pe-o zalhana a mieilor! – …ci s-ar cuveni ca noi să ardem întru duhul lui Hristos-mântuitorul lumii!!!

…Deci, şi Mântuitorul Duhurilor noastre (de ne-om pocăi ca Dismas, fie şi în ultima clipită de viaţă/vreme/istorie!)…şi iertătorul tâmpeniilor şi lenilor noastre, “cele de toate zilele”!

 

Poneiul cu svastica “bate” 9/11/2001!

Posted by Stefan Strajer On June - 23 - 2011

Poneiul cu svastica “bate” 9/11/2001!

Editorial de Grigore L. CULIAN

Stimate Domnule Grigore L.Culian,
Reprezint un grup de zece artisti romani, licentiati ai Universitatii Nationale de Arte Bucuresti, aflati la inceput de cariera. Timp de un an de zile am realizat un proiect numit “TEN” si dedicat comemorarii a zece ani de la tragedia din 11 septembrie 2001. Am pictat impreuna peste 30 de tablouri (decente, serioase), reprezentand imagini din timpul tragediei, cu intentia de a le expune pentru cateva zile publicului din New York si a le dona apoi Primariei din New York, pentru a fi, eventual, expuse in muzeul WTC,  mai ales ca, intr-un interviu, dna Alice Greenwald, directoarea muzeului WTC, a declarat: “Le cerem oamenilor de pretutindeni sa ne ajute sa spunem aceasta poveste”. SI NOUA  NE PASA! iata proiectul pe scurt. Tema si titlul: “Ten”; subiectul: “Omagiu – zece ani de la tragedia care a zguduit o lume intreaga – patru romani au fost prinsi in iadul din zgarie nori; tehnici: lucrari executate in ulei, pe panza, cu inaltimea de 100 cm si latimi diferite.
Facem parte dintre acei artisti care considera ca “artistul trebuie sa aiba ceva de spus”, iar scopul operei este sa devina hrana spirituala. Zece artisti contemporani, zece stiluri diferite, zece mentalitati, un subiect comun: omagiu la zece ani dupa atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, prin proiectul “TEN”, caci NOUA NE PASA!
 Pentru realizarea proiectului am apelat, asa cum se face, la o fundatie culturala, care a depus proiectul la ICR Bucuresti si apoi a luat legatura, in nenumarate randuri, pentru aprobare, cu ICR New York. Dupa mult timp de tatonari si asteptari, raspunsul ICR New York a fost clar: NU SE POATE! Noi credem ca acest proiect ar ajuta la promovarea imaginii tarii noastre in SUA si ar arata lumii cum vedem noi, de aici, din estul Europei, ce se intampla acolo, departe, peste Ocean. Si ar arata ca NOUA NE PASA! Suntem atat de departe, dar si atat de aproape, iar gestul nostru vrea sa fie doar o lacrima in oceanul vostru de lacrimi. Cand exista atat de rar astfel de gesturi pornite din suflet, ele trebuiesc inabusite? Noi nu reprezentam chiar nimic? Daca nu socam (cu ponei, svastici sau sex), nu avem dreptul la nimic? Eu, coordonatorul de proiect, sunt o femeie mai in varsta si  am facut Facultatea de Arte abia acum si din pura pasiune (am o alta meserie de baza),  dar acesti “copii”, colegii mei, au u muncit zi si noapte, asigurand singuri materialele si executand niste tablouri de exceptie. Ce facem noi cu sufletul lor? O mica paranteza: (trei dintre baieti sunt orfani de mama, nu au nicio sursa de venit si au realizat lucrarile fara niciun ajutor material; un altul, in timp ce lucra la un tablou cu Steagul Americii, din cadrul proiectului, a paralizat pe partea stanga).
 Am indraznit sa va trimit aceste randuri in speranta ca ne veti ajuta cu un sfat sau cu orice altceva, in vederea realizarii proiectului nostru. Trebuie sa il facem chiar si fara ajutorul ICR New York, caci putem exista si fara ei. Aici nu mai avem nicio speranta de ajutor. Concret, noi am trimis un e-mail Primariei din New York – caci avem nevoie de o confirmare din partea lor ca accepta modesta noastra donatie – si asteptam un raspuns (numarul este 1-1-660654596). Avem nevoie de o locatie, pentru cinci zile, in perioada 29 august – 5 septembrie 2011, pentru a ne expune lucrarile, a organiza un vernisaj si o conferinta de presa, unde sa o invitam si pe doamna Alice Greenwald si unde sa aiba loc predarea/donarea lucrarilor. Le donam din partea tuturor romanilor (nu a noastra).
VA MULTUMIM. in speranta ca si Dumneavoastra va pasa, asteptam un raspuns.
Bucuresti, 16 iunie 2011
Coordonator de proiect: Jana Biciusca, Bucuresti, Strada Apusului nr.51, Sector 6, Cod Postal 062282, telefon/fax : 01140-217-606-144, e-mail: artcoja@yahoo.com
In perioada 18 iunie – 15 august 2008, Institutul Cultural Roman din New York (ICR-NY) organiza (in galeria aflata la parterul cladirii din 38 Street a Misiunii Romaniei la ONU, unde functioneaza alte doua institutii ale Statului Roman – Consulatul General al Romaniei la New York si institutul Cultural Roman) scandaloasa expozitie de “street-art” intitulata “Freedom for Lazy People” (“Libertate pentru lenesi”). Doi artisti romani din New York – Robert Horvath si John Gabrian Marinescu – sesizeaza monstruozitatile pictate pe peretii galeriei si obiectele obscene expuse in interiorul ei, printre care si o menora (simbol al Statului israel) desecrata, un ponei roz cu o svastica pictata pe fund si multe alte “exponate” care scandalizeaza cea mai mare parte a vizitatorilor.
 La  sesizarea celor doi artisti romani din New York, m-am deplasat la ICR-NY, unde am declansat o investigatie jurnalistica, menita sa stabileasca in ce masura faptele erau reale, publicand, ulterior, pe 23 iulie 2011, articolul lui John Gabrian Marinescu  intitulat “Zvastica si sex in vitrina ICRNY” (New York Magazin nr. 580 din 23 iulie 2008), urmat de un editorial al meu intitulat “Clanul Patapievici, Suteu si Nea…Goe” (New York Magazin nr. 581 din 30 iulie 2008). Ambele articole aveau la baza probe de necontestat, (declaratii ale “artistilor”, fotografii si imagini video), care dovedeau faptul ca in cladirea unei institutii oficile a Statului Roman se consumase un act anticultural, antiromanesc si antisemit, chiar sub ochii  – si cu aprobarea – directoarei ICRNY, Corina Suteu! Scandalul ia amploare, iar sefii ICR de la Bucuresti (in frunte cu Horia-Roman Patapievici) dau din colt in colt, organizeaza conferinte de presa si apar in emisiuni de televiziune, unde spun numai minciuni, ignorand probele si evitand sa-mi ceara punctul de vedere, asa cum ar fi fost normal intr-o disputa in care fiecare parte are dreptul sa-si expuna argumentele. Pentru a intelege mai bine ce legatura are scrisoarea publicata in prima parte a  acestui editorial cu “expozitia” organizata de ICR-NY intre 18 iunie si 15august 2008,  va voi prezenta, in mare, faptele de atunci, facand o paralela intre modul in care ICR-NY promoveaza si finanteaza din bani publici pseudo-valorile, in detrimentul grupului de tineri artisti plastici romani care mi-au trimis scrisoarea si ale caror lucrari ar trebui sa reprezinte o prioritate pentru cei de la ICR-NY, mai ales ca subiectul 11 Septembrie 2001, abordat in lucrarile lor, este atat de sensibil in spatiul public american si poate constitui inca o punte de legatura intre Romania si SUA. Acesta este si scopul declarat prin statut al Institutul Cultural Roman, aflat sub “inaltul patronaj” al presedintelui Traian Basescu.
 Intre18 iunie si 15 august 2008, Cristian Neagoe (coordonatorul de programe al ICR-NY de atunci), cu aprobarea directoarei Corina Suteu, si-a invitat prietenii “artisti” romani din grupul autointitulat “Zacuska Senzual”, inventand o expozitie scandaloasa, pentru care ICR a platit din bani publici transportul din si spre Romania, plus cazarea si hrana pentru o luna si jumatate! Rezultatul: un scandal imens, generat de poneiul cu o svastica pictata pe fund, menorele desecrate (pictate de “romanul” de origine iraniana Omar Marwan Anbaki!), grafiti pe peretii balconului apartamentului de la etajul 17 al cladirii din 38 Street, unde au locuit “artistii” si unde functioneaza trei institutii oficiale ale Statului Roman (dovezile foto si video ale acestor afirmatii se afla in arhiva noastra si le pot pune oricui si oricand la dispozitie). in urma scandalului, Cristian Neagoe a fost destituit, ceea ce constituie inca o dovada clara ca investigatia jurnalistica a fost corecta, ca faptele sunt adevarate si ele demonstreaza modul scandalos in care s-au cheltuit zeci de mii de dolari din bani publici pentru clientela angajatilor ICR-NY!
 In final, o intrebare pentru directoarea ICRNY, Corina Suteu: cum ati gasit bani pentru prietenii fostului coordonator de programe Cristian Neagoe, dar “NU SE POATE” sprijini proiectul “Ten”, care face obiectul scrisorii tinerilor artisti plastici romani si care nu cer decat un mic spatiu de expunere pentru cinci zile si au trimis o cerere in acest sens si Primariei orasului New York?! Va asigur ca tinerii artisti de la Universitatea Nationala  de Arte din Bucuresti vor veni cu lucrari care nu vor scandaliza pe nimeni si va cer public sa sprijiniti proiectul “Ten”, mai ales ca vorbim despre un mesaj de solidaritate pe care un grup de tineri din Romania doresc sa-l transmita celor care au avut de suferit in urma acelui tragic 11 Septembrie 2001. in plus, lucrarile vor fi donate Primariei din New York si ele vor marca o prezenta culturala romaneasca in acest oras pentru totdeauna!
 P.S. Maine, 23 iunie 2011, marele actor, regizor si om de cultura Ion Caramitru, impreuna cu un magician al clarinetului, Aurelian – Octav Popa, vor sustine un recital Eminescu la Queens Public Library din Sunnysinde, New York, actiune organizata de ICR-NY, care, dupa ani de zile de dezinteres – si chiar ostilitate! – fata de Poetul National, pare sa revina la sentimente mai bune. initiativa de a aduce in “inima” Comunitatii Romane asemenea personalitati de prima marime ale culturii noastre este de salutat,  dar numai in masura in care ea NU reprezinta o apropiere formala si o falsa schimbare  de atitudine care sa ne “inchida gura”! Altfel, avantajele ar fi de ambele parti…
New York, 21 iunie 2011

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors