Archive for the ‘Analize-Controverse’ Category

La ce le folosesc romanilor filmele americane?

Posted by Stefan Strajer On August - 24 - 2012

La ce le folosesc romanilor filmele americane?

 

Autor: Grid Modorcea (New York)

 

Ma uit adesea la programul filmelor care se difuzeaza pe piata romaneasca. Sunt numai filme americane, cu premiere sincron. Adica tot ce se gaseste pe piata americana, tot ce se produce aici, se poate vedea si la noi, la cinematografele din Bucuresti si din tara. Nu mai vorbesc de televiziuni, pline de filme americane non-stop. Nici in plin stalinism filmele rusesti nu se bucurau de o asemenea raspandire si comercializare, pentru simplul motiv ca nu exista libertate si, implicit, atatea Mall-uri si televiziuni. Nu existau deloc. Dar indoctrinarea sovietica, timp de peste 50 de ani, prin film / metoda leninista / a prins oare? Sunt romanii cat de cat rusificati?

Aceleasi intrebari pot fi puse si acum. Oare dupa 50 de ani, romanii vor fi, cat de cat, americanizati?

Daca la prima intrebare se poate raspunde cu NU, e sigur ca la a doua avem sau vom avea un DA.

Evident, mai e mult pana atunci, 50 de ani, fiindca deocamdata salile de proiectie sunt aproape goale, desi romanii au din plin “paine si circ”.

Dar ingrijorator este altceva: faptul ca ceea ce prezinta filmele americane, realitatea si fictiunea lor, nu se atinge cu ceea ce se intampla in Romania. Atat timp cat Romania nu va evolua economic, social, cultural si politic, nu exista sansa unui dialog real intre filmul american si spectatorul roman. Romanilor le-ar putea folosi enorm filmele americane daca ar avea suporturi reale de dezvoltare. Altfel, într-o Romanie suspendata, nu vad ce legaturi, ce puncte comune pot exista intre realitatea romaneasca si cea reala sau fictiva din filme ca Inception, Hugo, The Help, Ted, The Dark Knight, Spider-Man, Barry Lyndon si multe, multe alte filme pe care vi le-am prezentat in corespondenta mea.

Media romaneasca, subculturala, si spectatorul de rând, deşi cunosc şi cazul unui profesor ca Ion Coja, acuza filmul american, spun că el le-a dat românilor violenţa, drogul, prostituţia, înjurătura. Exact ce spuneam, ce tangenţe să aibă un film din categoria Hugo sau Inception cu realitatea romaneasca? Fiind la subsol, suburbana, populatia cinefila vede in filmul american exact ceea ce romanii au, mizerie, violenta, injuratura, prostitutie. Fiindca acest nivel de jos l-au cultivat posturi ca Protv, din care s-au imbogatit. Deci imoral nu este salariul de la TVR al unui antiroman ca Pataharbici, 26 de mii de lei!, imoral este filmul american, de fapt, un anumit gen de filme, cultivat de televiziuni, filme mediocre sau submediocre, pentru ţărani şi primarii lor!

Pe de alta parte, nu veti gasi in filmele americane, chiar cele de categoria B, vulgare, facute expres, injuraturi ca in filmele romanesti. In nici un film american nu veti auzi porcaieli de limba ca in Marfa si banii, al lui Cristi Puiu, sau ca in dejectia numita Turn of the Lights, in regia lui Ivana Mladenovici, cu care Romania s-a prezentat la New York, la Tribeca Film Festival, cel mai mare festival de film  al lumii. De unde au luat acesti autori injuraturile si mizeria? De la filmul american sau din realitatea romaneasca? In doua sute de filme cate am vazut la TFF, nu am gasit nici o injuratura, nimic porcos si cred ca toata productia de la Hoolywood pe un an nu are atatea înjuraturi câte gasim în filmul lui Ivana. Limba engleza e prea saraca la acest capitol. Pana si Shakespeare se da invins in fata lui Turn of the Lights! Asa ca stingeti luminile la acest capitol! 

Mai mult, nu veti vedea la TV filmele aflate acum pe piata. Fiindca una e ce se da pe marile ecrane si alta pe posturile TV, care iau scursura, pe bani putini, dupa ce filmelor li s-au epuizat exploatarea in cinematografe.

Asadar, planeaza o mare prejudecata in privinta filmului american, prejudecata intretinuta in primul rand de televiziuni, care nu mai fac cultura cinematografica, adica nu mai vine un critic care sa dea informatii, sa fixeze un film sau altul în istorie.

De aceea, orice film vad aici si circula si pe piata romaneasca, ma intreb, la ce foloseste romanilor, a caror probleme sunt de cu totul si cu totul alta natura, grija lor fiind acum pamantul care moare, asa cum, politic, Romania e o tara suspendata sau interimara. E incredibil! In asemena hal de carpeala, de improvizatie, nu a fost nici pe vremea fanariotilor!

Si ce mai de filme americane! Unul si unul. Cate nu ar putea invata romanii din ele! Si au de ce sa se prinda, de povesti! Fanteziile inventate de americani sunt fantastice, iti bucura spiritul. Povestea este un carlig universal. Dar romanii nu mai au timp de povesti. Astfel ca realitatea din ele le este inaccesibila, implicit idealurile. Filmul american este efectul unei societati asezate, iesita din criza, fara colapsuri la tot pasul. De aceea, el prezinta o alta realitate, mai ales o realitate a viitorului.

La astfel de filme americanii stau la cozi kilometrice, mai ales tinerii. Pe când la noi nici tinerii nu mai vor sa mediteze la un viitor indepartat, la o realitate post-apocaliptica sau sa participe la niste aventuri greu de imaginat in Romania, fiindca nu exista un asemenea suport fictional, de date reale!

*

Sa luam alt film de succes american, de ultima ora, The Bourne Legacy / Mostenirea lui Bourne (2012), aflat si pe piata romaneasca. Premiera a avut loc pe 10 august, concomitent, in SUA, ca si in Romania şi alte tari. Tony Gilroy, artizanul francizei „Bourne”, reia aici datele acestui serial de spionaj, început cu 12 ani in urma, si care a avut incasari de aproape un miliard de dolari!

Ce i-a adus enormul succes? Modalitatea de a povesti, foarte rapida, dupa tehnica videoclipului, fapt care necesita sute de locuri de filmare din unghiuri mereu insolite. La un moment dat se petrec in paralel cate cinci sau sase actiuni. Povestea este ca un paienjenis, ca un ghem foarte incurcat, o structura polistratificata, cu planuri diverse, real, SF, medical, psihologic, geografic, de spionaj militar, un veritabil labirint, din care poate sa iasa doar cine are firul Ariadnei.

Acesta ar fi spionajul genetic şi teleghidat. Care poate garanta un control total asupra spionilor, prin injectarea de virusi mortali, bine controlati de la centru. Se prezinta la modul foarte sofisticat in ce consta mostenirea lui Bourne, unul din artizanii acestei metode, care a fost sacrificat. E vorba de programul Treadstone, care, în acest film, scapa supervizoriulor de la CIA de sub control si se da ordin sa fie inchis.

În acest moment, se pune in miscare o vanatoare de oameni impresionanta. Toti sunt vanati si eliminati. Cu exceptia eroului acestui film, Aaron Cross (Jeremy Renner), a cărui supravietuire este legata de eliminarea dependentelor care il leaga de mostenirea lasata de Bourne, medicamente, injectii, virusarea organismului in general. Vedem cum el se lupta sa scape de toate aceste dependente, cum este senzationala secventa când îi transfera din corpul sau unui lup semnalul de urmarire electronica! Iar de virus il ajuta sa scape chiar doctorita care i l-a administrat, Marta Shearing (Rachel Weisz), pe care o salveaza de la moarte in imprejurarea in care CIA isi elimina si savantii, detinatorii secretelor programului. Dar radacina virala se afla intr-un laborator din Manila. Cei doi trebuie sa ajunga acolo. Tot acest episod, al urmaririi lui Aaron si Marta din America in capitala filipineza, apoi în acest oras ca un labirint superaglomerat, este cea mai palpitanta aventura creata vreodata. Ideea acestui film este opera lui Robert Ludlum, scriitorul care a inventat personajul Bourne si universul lui.

Pana unde tine realitatea si de unde incepe sau se termina fictiunea e greu de spus. Oricum, o astfel de realitate la orizont e posibila si te infioara. Nu mai vezi spioni care te “trag de limba” sau ascund microfoane sub birouri. Este epoca unui altfel de spionaj in care victime nu sunt tari ca Romania, ci chiar Pentagonul si alte organisme internationale sau megacorporatii, ca in filme precum The Departed, The International, State of Play sau Inception.

Din aceasta categorie face parte si The Bourne Legacy. E usor sa observam ca un asemenea film nu are nici o tangenta cu realitatea romaneasca, poate cu pasiunea catorva rataciti interesati de ciberspionaj, de ciberspatiu, unde se desfasoara spionajul electronic si genetic, departe chiar de romantismul atacurilor informatice lansate odinioara de China. Vezi cazul Donfan Chung. Azi, intr-o singura zi, prin spionajul digital sau tehnologia „cloud”, se fură mai multe date decat într-un intreg an in urma doar cu patru ani! Cat de rapid este transferul si cantitatea de informatii, se vede in secventa depistarii celor doi fugari din filmul lui Tony Gilroy. Dar e limpede că realitatea spionajului cibernetic bate filmul, bate orice ficţiune. 

 

Grid Modorcea

Corespondenta de la New York

 

Jos pălăria!

Posted by Stefan Strajer On August - 18 - 2012

Jos pălăria!

           

Autor: Prof.univ.Ion Coja

 

La Londra, dacă e să-i crezi pe oficialii noștri, sportivii români au repurtat un mare succes!… Nu-i ia nimeni în serios cu asemenea declarații! Dar mie mi-e teamă că au totuși ceva-ceva dreptate! Și mă întreb: nu cumva chiar este vorba de un succes, dacă comparăm aceste rezultate cu cele de peste 4 ani, de la Rio de Janeiro, când nu vom mai obține nici măcar locul 27, cât de cât încă onorabil?! Oficialii știu ei ce știu și, firește, nu ne spun și nouă tot ce știu! Or fi făcut ei niscai cercetări și analize ori sinteze, din care au dedus că, raportat la ce o să urmeze, la ce este probabil planificat(!) să urmeze, rezultatul de la Londra este mulțumitor! O să-i ducem dorul…

Pe mulți i-am auzit pomenind în aceste zile de peformanța echipei olimpice a Ungariei. Cu totul și cu totul remarcabilă: locul 9 pe națiuni, la Olimpiada cea mai disputată! Și, probabil, cea mai reușită de până acum! Bravo lor, maghiarilor! Bravo și englezilor!…

Firește, ca și-n alte ocazii, tentația de a compara între români și maghiari, între Budapesta și București, este greu de ocolit, de reprimat. Și cred că nu avem decât de câștigat dintr-o evaluare comparativă lucidă și bine intenționată. N-o voi face eu, acum, nu am nici datele necesare, nici competența, dar o părere cred că mi se îngăduie. Una singură: dacă e să legăm sportul de politică și dacă e să căutăm deci și pe plan politic o explicație a diferenței dintre rezultatele celor două echipe, adică dacă este să ne întrebăm care este diferența în plan politic dintre Ungaria și România, acea diferență care să explice cât de cât diferența în planul performanței sportive olimpice, ce am putea spune?

 

Un lucru simplu! Un lucru evident și pe care nu văd cine și cu ce argumente l-ar putea nega: după 1990 în România s-a instalat un regim politic tot mai anti-românesc, mai anti-național, care urmărește pe toate planurile decăderea și scăderea românilor, a României, a românismului în general. Un regim politic care încurajează orice formă de defetism românesc, orice abdicare de la ambiția și mândria națională! Politica demografică este una vădit anti-românească, politica economică a dus la distrugerea economiei românești în proporție de 85-90%, sănătatea și învățămîntul sunt acolo unde știm cu toții că au ajuns și așa mai departe!… Sabotaj instituționalizat! Decădere generalizată! Decădere asistată de guvern, de parlament, de președinte, de întreaga clasă politică! Care decădere nu putea să nu includă și sportul!

În fotbal nu mai existăm, iar în sporturile olimpice am văzut unde am ajuns!… E de mirare că am reușit și performanțele obținute! Și corect ar fi să ne mirăm că în contextul social, economic și politic din România, am obținut totuși niște rezultate încă meritorii!… Cum a fost posibil?! Cum a fost posibil să mai scoatem campioni olimpici atâta vreme cât avem președinții de țară pe care i-am avut, guvernele și partidele parlamentare de belea cu care ne-a pedepsit bunul Dumnezeu?!

Explicația este una singură: eroismul, capacitatea de sacrificiu a unor tineri de excepție, ale căror rezultate sunt mult peste nivelul la care ne dă voie să aspirăm starea generală a societății românești! Să ne înclinăm dinaintea acestor veritabili eroi, eroi moderni, și să le arătăm toată prețuirea noastră!…

În schimb, după 1990, Ungaria a avut parte de o guvernare tot mai naționalistă, mai ambițioasă, mai decisă să pună interesele Ungariei mai presus de strategiile mondializante. Blamată la Bruxelles pentru „excesele” ei, Budapesta și-a văzut de treabă și a cules acum roadele acestor excese! Nu sunt singurele! Să-i felicităm din toată inima pe vecinii și, îmi vine să zic, camarazii noștri maghiari! (…„Camarazii” am zis, dar am să mă explic altdată pentru folosirea acestui pretențios termen…)

Îmi face plăcere, mă simt chiar dator să semnalez, în contextul prestației ungurești excepționale de la Londra 2012, momentul care pe mine m-a impresionat cel mai mult. A trecut neobservat:

La Londra au fost invitați și foști campioni ori medaliați olimpici. Firește, unul dintre ei trebuia să fie cel mai în vârstă. S-a nimerit ca acesta să fie un ungur, component al echipei de polo a Ungariei la Olimpiada de la Berlin, din 1936. Îmi pare rău că nu i-am reținut numele afișat pe ecranul televizorului la începutul scurtului interviu care i s-a luat. Am aflat că are 96 de ani, că trăiește acum în Statele Unite și că se simte încă în putere. I s-a cerut să depene o amintire de la Olimpiada desfășurată în urmă cu 76 de ani. …Și acum urmează clipa de grație pe care ne-a oferit-o bătrânul poloist:

Pe vremea aceea nu se făceau schimbări de jucători, nici în pauză, nici în timpul meciului. Cei care intrau în bazin să înceapă partida o susțineau până la capătul minutelor regulamentare de joc… O vreme regula aceasta am apucat-o și eu, în fotbal, prin anii ’50!

În meciul dintre Ungaria și Malta, meci decisiv ca orice meci olimpic, unul dintre poloiștii maltezi s-a accidentat și a trebuit să iasă din bazin, echipa sa urmând să continue partida cu un om în minus! Și cu șanse de calificare serios diminuate! În acel moment, antrenorul ungur a avut o reacție absolut memorabilă, de un cavalerism și fair play sans tâche et sans reproche: a scos din bazin un poloist maghiar, din echipa sa, și meciul a continuat în aceste condiții de egalitate de șanse, refăcută printr-un gest a cărui frumusețe nu trebuie să pălească sau să fie uitată. Sper că în mentalul comunitar unguresc este bine conservată această ispravă, această mărturie de excelență a ființei umane în ipostaza ei maghiară. Și sper că aceste rânduri vor face un minim serviciu de propagandă printre români a acestui model de comportament sportiv, bărbătesc, cavaleresc, cum ziceam mai sus. Cu toții avem nevoie de astfel de modele!

Așadar, cine mă ajută să aflu cum se numește antrenorul echipei de polo a Ungariei de la Olimpiada din 1936? Ce alte isprăvi se mai pot lega de binecuvîntat numele său?

 

ICR investeste in filmul „Suspendatul amanat”

Posted by Stefan Strajer On August - 18 - 2012

ICR investeste in filmul „Suspendatul amanat”

Autor: Grid Modorcea (New York)

 

Cine vindecă ranile spirituale lăsate moştenire de ICR? Cine va face socoteala averilor publice care s-au cheltuit cu alde Pataharbici şi Căcărtărescu să scrie în17 limbi că “îmi bag pu… în regina Angliei” (“Orbitor”, p. 241) sau, tot acolo, „Mă fu… în ea de Casa Albă”? Când va raspunde oare Basescu de ce a adoptat ideea lui Pataharbici ca „poporul român are structura fecalei”?!

Toate aceste mizerii cine le va sanctiona? Si nu e vorba de imprecatii, de replici scoase din context, rostite de vreun personaj sau altul, e vorba chiar de opinia autorilor, ei cred asa ceva, ei spurca limba. Sa o spurce cat vor, e libertate, dar pe banii lor, nu pe ai celor care ii castiga atat de greu si platesc taxe din care se infrupta acesti golani, care fac de ras ideea de „intelectual”.

Răul pe care l-au făcut culturii române “Intelectualii lui Basescu” este de neimaginat! Pentru ei nu erau buni scriitori ca Fanus Neagu sau Mircea Micu, care au murit de suparare, i-au taxat drept „expirati”, au fost făcuţi zei indivizi fără conştiinţă ca Liicheanu, care înjură comunismul, dar a profitat imens de Ed. Politică, a furat-o pur şi simplu, şi a transformat-o în Ed. Humanitas, făcând din Căcătrărescu un candidat la Premiul Nobel! Fura mai rau decat comunistii si o fac si pe cocoşii capitalişti! Aceştia nu sunt intelectuali, sunt bandiţi. Caragiale le zicea liber-schimbişti. Să vedeţi acum cum o vor cârmi spre Antonescu sau spre cine le da ciolanul de ros. Plesu si-a si declarat liber-schimbarea. Acestia sunt „intelectualii” lui Papura Voda, indivizi fara coloana vertebrala, adica fecalele lui Patascarbici!

În America nici un scriitor nu este susţinut pe bani publici, fiecare e propriul artizan, aici banul public e ban public, în folosul comunităţii, nu al unuia sau altuia. Fiecare scriitor îşi câştigă prin har şi muncă proprie cititorii. A făcut ICR un sondaj de piata să vada daca acest profesoras, Căcă, este cerut de cititori? Nu. Ei i-au scos cărţile, le-au tradus în toate limbile pământului, pentru că aşa „a vrut muschii” Patabasesti, un aliaj grotesc, o monstruozitate a naturii, cum nici un Morgenstern nu a imaginat!

Noul ICR are o sarcină imensă, să ia aminte la tot ce au semnalat cititorii, să facă transparent jaful fostei conduceri şi să ceară socoteală la tribunal. Aceşti flamânzi trebuie să restituie poporului român banii pe care i-au luat cu japca. Sume imense pe mizerii, pe “ardei in vagin”. Nimic din ce au zamislit Pataharbici et co nu a fost moral.

L-am cunoscut pe Patapievici. Este de o obraznicie fara margini. Un sictirist, un maimutoi plin de ifose. Atitudine pe care a transmis-o si subordonatilor, care se comporta ca el. Corina Suteu este copia lui. Sta de 6 ani ilegal în post, fiindca fostul ei sot era fotograful lui Basescu, si trai neneaca! Perfizi, vicleni, cu multe fete. Una iti spun, dar fac ce stiu ei. Nulitati fara opera au ajuns sa sfideze orice talent. De ce? Fiindca au avut bani cu ghiotura la discretie. Ei au perpetuat la varful culturii sistemul comunist, care i-a invatat pe scriitori si artisti cu pomana, cu mana cereasca. Ajungea Perjovschi să mâzgălească pereţii lui MoMA la New York, dacă nu-l trăgea acolo pucoiul de bani ai ICR? Pataharbici et co. sunt mostre de activisti comunisti sau fascisti! ICR prea rimeaza cu PCR, trebuie sa-si schimbe si titulatura, altfel ne gandim la el ca la Institutul Comunist Roman.

Ia sa nu mai fie pomeni, fiecare sa munceasca, sa vedeti, ar mai fi pe piata vreo carte scrisa de Căcă? Ce editura ar investi in lucrari fara valoare, fără cerere? Ei si-au batut joc de adevaratele valori si au investit in mizerii de genul celor pe care le-am tot semnalat de câte ori am scris despre ICR New York. Nici comunistii nu au fost atat de unilaterali, de purtatori ai drapelului antiromanesc şi pornografic!

Inainte de demisie, Pataharbici se plangea ca i s-a taiat din prada, ca nu mai poate sa-si continuie „proiectele in derulare”! Care proiecte? Niste jafuri!? Sa-i faca lui Mungiu festival la Bruxelles, să-şi expună ultima mizerie, cu maicute lesbiene si preoti ortodocsi schizofrenici, film care nu a fost cumpărat de nimeni, care nu e cerut de spectatori, care e un fiasco in Romnaia, dovadă că nu ruleaza la nici un cinematograf public din ţara!

Acestea sunt „proiectele in derulare” ale fostului ICR. Cu un buget gigant, de trei ori cat al Ministerului Culturii, pentru niste derbedei. Care îl lingeau pe „Suspendatul amanat”. Păcat că nu avem un Lumière să facă ceva de genul „Stropitorul stropit”. Dar n-o cunoasteti pe Suteu de la NY! Am auzit că, pentru autospalare de creier, vrea să investeasca în filmul „Suspendatul suspendat”. Şi că regia o va semna Dosia Mungiu!

Au muls din pomana cât au putut pentru interesul propriu. Au facut-o si fara talent, bani aruncati pe Apa Sambetei. Ce opera au lasat mostenire Pataputzievici si gasca lui? “Omul recent” tradus in 17 limbi, in timp ce Eminescu a fost aruncat la „debara”. O gasca de putori!

Demisia sau suspendarea sunt flecuri, mofturi, tot niste mizerii. Care i-au dat apă la moară Suspendatului să facă iar un circ de neimaginat! Faptul că a îndemnat poporul să nu meargă la vot, nu i-a trezit nici un fel de remuşcare. Dimpotrrivă, e mai agresiv ca lupul în laţ! Alo, doamnă Merkel, ce facem cu credibilitatea votului, omoram democraţia?!

Domnilor, nu se face dreptate cu „suspandari”. Acesti oameni trebuie judecati. Poporul roman a demonstrat ca are puterea sa spuna DA, dovedind ca are energie pozitiva. Cu DA inainte, Romania va arata ca Sandra Izbasa pe podium!

Corespondenta de la New York

 

O lovitura de stat impotmolita – raspuns isteriei basiste

Posted by Stefan Strajer On August - 18 - 2012

O lovitura de stat impotmolita – raspuns isteriei basiste

 

Autor: Col. (r) Mircea Dogaru

 

Ajuns la paroxismul turbarii, cu orgoliul de caftangiu de port profund ranit, Suspendatul a dus in ultimele saptamani procedeul hotului care striga … “Hotii!”, la cotele sublimului. Tot ceea ce-i trece lui prin cap sau acolitilor lui (pusti imbuibati pe nemunca, dame de centura, ciorditori cu state vechi din zestrea natiunii si averea statului) arunca cu un cinism infiorator pe seama adversarilor politici sau a celor care indraznesc sa afirme ca s-au saturat de hahaielile lui nesarate si de regimul lui tiranic, paramilitar si politienesc. Mai nou, basistii afirma ca Romania o duce prost, economia s-a prabusit si leul e in fundul prapastiei, din cauza USL-ului si a celor care au manifestat neintrerupt in strada, pe minus 30 grade si plus 45, pentru ca a fost inlaturat el de la Cotroceni.

 

Oare nefericitul personaj, care va ramane in istorie asemenea lui Mihnea cel Rau, sau Papura Voda, cu numele pe care, inspirat i l-au dat politistii – chiar isi imagineaza ca in Romania s-a instalat pandemia de Alzheimer?

 

Hotul de alegeri si nu altul este cel care a proclamat, odata ce s-a declarat in mod anticonstitutional “jucator”  ca  “statul nu are nici o obligatie fata de cetateni”. Atunci la ce  mama dracului mai exista? Ca sa justifice trimiterea prin frauda (ce ar trebui pedepsita ca si in cazul Nastase) a “printisoarei” lui la Bruxelles, sa ne faca de ras? In treacat fie spus, agramata nu se ridica nici la calcaiul piciorului stang al odraslei Ceausescu, pe care tat’su l-a trimis, totusi, numai la Sibiu. Tot hotul de voturi, direct sau prin instrumentele lui (Boc, Seitan, “branconierul” Igas, Oprea, etc.) a stabilit ca cine nu e de acord cu politica lui, poate sa plece sa munceasca unde o vedea cu ochii. El a declarat genocidul in privinta pensionarilor, proclamand: “600 de lei daca are, un leu sa i se ia, dar sa i se ia”; el a stabilit  media de 6 ani de viata dupa iesirea la pensie, el a taiat ilegal pensiile, aducand, prin contributia pensionarilor, mortalitatea in Romania la 700 de persoane pe zi, potrivit INS. Dublu castig: in baza unei stricte evidente, la ministerele mortii, decedatii au fost inregistrati ca economii la bugetul de stat si, in acelasi timp, ca masa de vot  utilizata in interesul salvarii dictaturii. El a taiat alocatiile copiilor, ale mamelor, ale insotitorilor bolnavilor incurabili, el i-a distrus pe militarii rezervisti, transformandu-i in asistati social, el si-a batut joc de revolutionarii de care nu mai e nevoie, de grefieri, de diplomati, de fostii functionari publici din parlament, de piloti, etc. Regimul lui a distrus spitalele, ne-a rapit medicamentele, periclitandu-ne sanatatea, MAI-ul periclitandu-ne siguranta, Armata periclitandu-ne unitatea si integritatea teritoriala, scolile anuland viitorul copiilor nostri si al nostrum, ca natiune. Regimul lui a aruncat peste 2 milioane de noi someri in strada, a inchis capacitatile de productie, a taiat salariile pentru 6 luni, real cu 49 la suta, masura prelungita pana astazi, el a angajat cedarea contra sprijin politic si bacsis de portar, a  ultimelor proprietati ale statului catre straini. Prin legi strambe, cu caracter retroactiv, votate la 2 maini sub bagheta Robertei  Anastase, in dispretul Constitutiei, al democratiei europene si universale, el ne-a luat asadar, dreptul la munca, la sanatate, la trai decent, la invatatura si pregatire profesionala, la cultura, la viata.

 

Cum de a fost posibil? A fost, pentru ca “Jucatorul” a incalcat toate articolele Constitutiei, incepand cu juramantul depus, a inventat majoritati parlamentare prin santaj si amenintare, si-a adjudecat Executivul prin guverne de paie, Legislativul, inventand in timpul “jocului” partide ale santajatilor si grupuri parlamentare, si-a subordonat in forme inumane puterea judecatoreasca, ordinele lui, transmise prin alde Predoiu, Morar si Kovesi, tinand locul principiilor de drept si fiind executate in mod stalinist. A pompat bani si privilegii doar intr-o haita de neica nimeni, careia i-a dat dreptul la furat si umilit pe romani. Ca Berlusconi, si-a adjudecat media, transformand ziarele in gazete de perete staliniste, care inventeaza evenimente si-i improasca adversarii cu insulte si minciuni, iar posturile de televiziune in haznale in care se varsa dejectiile unor fosti jurnalisti si analisti politici milionari in euro, multi dintre ei ofiteri acoperiti.

 

Turbarea l-a cuprins pe Basescu, atunci cand, in ianuarie 2012, opozitia politica (USL) si opozitia civica (CNSC, la initiativa SCMD) au inceput tratativele pentru rasturnarea regimului de dictatura. Sub presiunea strazii si a factorilor politici, Guvernele Basescu au cazut, tiranul fiind obligat sa acorde guvernarea lui Ponta. I-a acordat-o ca forma fara fond, fara dreptul de a-l suspenda, fara dreptul de a schimba oamenii regimului din functii si infestand partidele USL-ului  cu “fugari” din PDL si UNPR. Preventiv, in momentul in care i-a devenit clar ca a pierdut Executivul si Legislativul, Basescu a pregatit LOVITURA DE STAT. S-a bazat exclusiv pe puterea judecatoreasca, infestand-o cu oamenii lui, pusi la conducere, pe serviciile secrete transformate in armate personale, pe instrumentele de politie politica de tip stalinist, folosite in scop de santaj sau de negare a democratiei parlamentare (CC, DNA, DIICOT, ANI, ANAF, ICR, CNSAS, etc) pe CNA si pe media dezgustator de servila si extrem de violenta in tampirea populatiei si manipularea ei in interesul stapanului. Mai mult, intuind suspendarea si prevenind demiterea, a transformat CC dintr-un instrument tehnic intr-un organ de decizie, situat deasupra Guvernului, Parlamentului si chiar a Presedintelui, cei 9 oligarhi componenti, numiti pe criterii politice, majoritatea de el, facand, alaturi de Parchet, inutila orice manifestare democratica de tipul alegerilor sau referendumului.

 

Las si mincinos, cel care a declarat ca a fost ales de 5 milioane de romani si ca v-a demisiona daca va avea 6 milioane impotriva, a dat bir cu fugitii din fata confruntarii cu natiunea de cetateni, incercand sa castige prin … neprezentare. Mai mult, guvernele lui (Boc si Ungureanu) si ministrii lui de Interne, Igas si Berca, au incalcat deliberat Legea 35/2008, neprezentand la 31 martie a.c. lista cu cetatenii cu drept de vot, adusa la zi. Pe langa milioanele de morti, strecurati deliberat pe liste, pe langa cei strecurati de doua-trei ori ca urmare a schimbarii domiciliului sau numelui prin casatorie, justitia lui nu a trimis datele persoanelor condamnate si lipsite de drepturi si nici ale alienatilor fara drept de vot. Mai mult, el insusi a declansat boicotul general al acolitilor, dublandu-l cu amenintari la adresa romanilor din strainatate ca-si pierd locurile de munca sau afacerile daca merg la referendum, tentative de prostire a oamenilor simpli, sa lase buletinele ca gaj pentru primirea ajutoarelor de caldura si de pacalire a minerilor sa predea buletinele in vederea recalcularii salariilor.

 

Sfidand legislatia europeana si conditiile impuse de Comisia de la Venetia, Basescu a reintrodus pragul de 50% plus unu, a impus cifra falsa avansata de guvernele Boc si Ungureanu si a declansat o campanie inimaginabila, in exterior, de denigrare a Romaniei, cap de coarda fiind fosta tortionara a Procuraturii, Monica Macovei, care a facut prostia sa declare recent, la Realitatea TV: “Da, sunt foarte influenta. Ce spun eu se regaseste si in declaratiile Comisiei Europene si ale lui Merkel, lui Barroso … eu cred ca romanii trebuie sa fie mandri ca au un om intre ei, atat de influent in afara si stiti ce inseamna asta?”  Da, stim! Ca Uniunea Europeana se afla in mare primejdie, daca a ajuns sa puna botul la elucubratiile unei astfel de creaturi care vopseste cu nesimtire tirania in democratie si ne anunta cu nonsalanta, tocmai pentru ca lovitura de stat a lui Basescu s-a impotmolit, ca ne asteapta un “razboi civil”, daca nu permitem intoarcerea frauduloasa, pe usa din dos, a numitului Traian Basescu la Cotoceni.

 

Intr-adevar, in ciuda derbedeilor politici, care mai au crezare doar la rebuturile genetice ale neamului, lovitura de stat a comunistului Basescu, menita sa reinstaureze in Romania un comunism de tip stalinist, s-a impotmolit la 29 iulie, cand a inceput adevarata revolutie a romanilor. Peste 8,6 milioane de romani, mai mult de jumatate din cele 15 milioane cu drept de vot, s-au prezentat la referendum si nu 6 milioane ci 7,4 milioane au votat debarcarea matrozului. Adica un numar de 123 de ori mai mare decat spectatorii Olimpiadei sau 1/1000 din populatia globului.

 

Natiunea s-a pronuntat, dar “Jucatorul” turbat nu cedeaza. Ii avertizam pe direct interesatii europeni si americani de bogatiile Romaniei, ca preferatul lor, cuprins de turbare, i-a amenintat pe primari cu arestarea, pe motiv ca el i-a numit (adica n-au contat alegerile locale) si ca nu au invatat nimic din “cazul lui Nastase”. I-a amenintat in mod identic pe politisti, recunoscand practic faptul ca Adrian Nastase a fost condamnat si arestat politic, din ordinul lui si cu complicitatea slugilor  puse in fruntea Justitiei si Procuraturii. Tot din ordinul lui, membri ai CC recurg la fals si uz de fals, ministrii de Interne sunt ascultati si inregistrati intr-o paranoica Afacere Watergate damboviteana, care nu emotioneaza pe nimeni, Parchetul General aresteaza documente originale ale CC, AEP, BEC, ANDGP, ANG, DGP, DEPABD iar magistratii si procurorii ataca oamenii politici care au dat declaratii impotriva statului politienesc sau pe cei ce au indraznit sa mearga la vot, culmea atingand-o acuza de “instigare la vot” in Cazul Mamaia. Poate ne spun fostii comunisti, astazi stalpi ai democratiei europene, Barroso si Merkel, ce legatura au toate aceste fapte cu democratia? Chiar nu au inteles nimic din omniprezenta virulenta  a lui Basescu la toate posturile de televiziune romanesti, din amenintarile lui, din furia lui turbata si razbunatoare? Oare n-au inteles nimic din mirosul de alcool degajat de respiratia si transpiratia doamnelor Macovei si Kovesi?

 

Lovitura de stat a lui Basescu s-a impotmolit asadar la 29 iulie a.c. Unii, putini la numar, fac eforturi disperate sa o impinga inainte, spre victoria dementei puterii, a tiraniei si a haosului programat, menit sa ascunda ultima mare ciordeala din avutul national. Altii, cei multi, adica majoritatea, incearca sa o lichideze definitiv, in numele democratiei si al statului de drept, pentru ca este inadmisibil, ca la 22 de ani de ani de la evenimentele din 1989, romanii sa iasa inca in strada si sa strige “Libertate!”. Pentru ca este inadmisibil, ca la 22 de ani de la asasinarea lui Ceausescu, oamenii din provincie sa vina in Bucuresti pentru a se sinucide, aruncandu-se de pe blocuri, un muncitor onest ca Andrei Sobaru sa se arunce de la balcon in Parlament, acuzand dictatura si clamand Libertatea, un pumn de femeie, o simpla invatatoare, Cristiana Anghel, sa-si puna in pericol viata, pentru aceeasi Libertate, iar fosti ofiteri in rezerva, ca maiorul Breban Felician de la Satu Mare, sa se sinucida, zdrobiti de dictatura! Nu! Traian Basescu nu se poate intoarce la Cotroceni pe poarta in fata careia si-a dat foc, anul trecut, maiorul in rezerva Petre Morjan, acuzand Dictatura!

 

Nu stim de ce ne-a fericit cu vizita domnul Philip Gordon, asistentul doamnei Hillary Clinton, care arde gazul la Istambul, incapabila sa faca fata aliantei turco-ruse si evenimentului, nepopularizat la noi al demonstratiei fortelor militare ruse in fata coastelor Siriei. Nu stim si nici nu ne intereseaza! Dar, daca nu a venit in numele Pentagonului si al lui Obama, ci in numele lui Joe Biden, relicva a regimului Bush, specializata in transformarea unor negustori ratati in ambasadori de tipul lui Drozdenco, sa ia seama! Noi nu vom accepta ca Romania sa se desparta de dictatorul ei la fel ca Siria, Egiptul sau Libia. Pe timp de pace noi avem, datorita regimului Basescu, 700 de morti pe zi. Ca iubitori de pace, vom impiedica pasnic orice tentativa a Basescului de a se mentine prin violenta. Dar daca se doreste ca majoritatea poporului roman sa nu mai poata trai democratic in Romania, vom reactiona in numele drepturilor noastre sacre la Democratie si Libertate, cerand azil politic pentru noi, cei 7,4  milioane de votanti si pentru copiii nostril, in SUA. Sau, de ce nu, in Norvegia, pentru a implica direct, financiar, Germania. Acesta este raspunsul nostru ca romani si crestini, insotit de ruga: “Dumnezeu sa ne ajute!”. Iar daca nu ne ajuta, suntem hotarati sa ne ajutam singuri, pana la capat!

 

Asistat social Mircea Dogaru,

PRESEDINTELE SCMD

Creier pané-instant din cerebel agramat

Posted by Stefan Strajer On August - 10 - 2012

Creier pané-instant din cerebel agramat

 

Autor: Col. (r). Vasile I. Zărnescu

 

Într-un text de acum vreo trei decenii, Eugen Barbu relata cum, aflat într-o vizită în China, rămăsese oripilat de o întîmplare petrecută într-un restaurant: unui client i se prepara, direct lîngă masă, creier de maimuţă vie al cărei cap era decalotat în faţa clientului! I se scotea creierul şi i se prepara în faţa lui. Relatarea lui Barbu fusese atât de şocantă, încât povestirea lui nu a fost necomentată. Fireşte, în regimul socialist nici nu era posibil să se gloseze pe o asemenea temă. Mai ales că ar fi fost implicată, indirect, şi prietenia româno-chineză.

            Între timp, pe Internet au fost postate diverse filmuleţe care redau scena incredibilă descrisă de Eugen Barbu. Cu toate că acestea sunt veritabile agresiuni psihice şi vizuale, difuzarea lor repetată ar putea să le mai fi estompat caracterul respingător, dar un asemenea eveniment rămîne, încă, oripilant.

            Totuşi, dacă stau să mă gîndesc bine, cred că aş putea accepta să mi se prepare şi mie, într-un restaurant, cu grătarul lîngă masă, creierul scos direct din cutia craniană a individului care a născocit sintagma „prioritatea zero“! E o formulare atît de idioată încît presupun că doar prepararea de fripturi din creierele celor care o folosesc ar putea duce la extirparea expresiei – evident, o dată cu extirparea creierelor indivizilor în cauză – sau măcar a părţilor de encefal în care se scornesc asemenea aberaţii.

Conform dicţionarului de neologisme, „prioritate“ înseamnă „întîietate“, deci care este pe locul întîi. Prior in tempus, potior in Jure este principiul juridic pe care se bazează, printre altele, inclusiv înregistrarea invenţiei la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci; sau, dacă este vorba de o idee, de o teorie, cel care a publicat-o primul este considerat autorul respectivei idei, teorii etc. Príor este titlul unui înalt magistrat în vechile oraşe-republici italiene, care însemna „cel dintîi (în timp sau la rînd)“. „Prior, prius adj. la com. (superl. primus) 1 dinainte, de mai înainte (din doi), precedent; (…) // priōrēs, um, m. pl. cei care au trăit mai înainte, strămoşi: more priorum OV. după obiceiul străbunilor; 2 (fig.) mai presus, superior: prior aetate et sapientia SALL. mai mare în vîrstă şi mai înţelept…“ (G. Guţu, Dicţionar latin-român. Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 971).

Ce înseamnă „prioritate zero“?! Nimic. Nimic altceva decît o absurditate. E un nonsens. Zero semnifică „nimicul“. Cînd unul spune, furios, „E zero barat!“ înseamnă că indică un individ, o situaţie etc. pe care le consideră un nimic absolut. Expresia „zero-tăiat-în-paişpe!“ redă o formă augmentativă şi colocvială a lui „zero barat!“ În matematică, „zero“ nu semnifică un număr, o cantitate, ca unu, doi, şapte etc., ci un simbol: indică o origine, un punct de unde se pleacă într-o direcţie – în sus sau în jos faţă de nivelul mării, în sus sau în jos pe scala temperaturii, în sus sau în jos, la dreapta sau la stînga pe axele abscisei şi ordonatei etc.

Tîmpitul care a scornit expresia „prioritatea zero“ – şi e permisă utilizarea noţiunii „tîmpit,“ fiind introdusă în limbajul publicistic de preşedintele suspendat-a-doua-oară, Traian Băsescu, referitoare la tîmpiţii făcuţi de actualul sistem de învăţămînt, dar cuvîntul îi indică şi pe tîmpiţii produşi de sistemul anterior de învăţămînt, precum şi pe tîmpiţii de la „mama lor“ –, respectivul tîmpit, ziceam, a vrut, probabil, să inoveze stilul ca să evite – credea el – limba „de lemn“ a unui regim defunct, dar cu preţul instituirii actualei limbi de lemn. Ce a crezut că face idiotul care a lansat sintagma „prioritatea zero“? Că indică o prioritate „mai prioritară“ decît aceea relevată de expresia consacrată prin uz, chiar dacă nu este şi corectă, „prioritatea numărul 1“, calchiată, se pare, după sintagma „inamicul numărul 1“.

Evident, ţinînd cont de sensul strict al cuvîntului „prioritate“, enunţat mai sus, noţiunea „prioritate“ este defectivă de plural, adică nu poate avea şi forma „priorităţi“, fiindcă numai unul este pe locul întîi. Desigur, la fel ca în cazul cuvîntului „alternativă“, şi el defectiv de plural, dar prin abuzul de limbaj al agramaţilor s-a ajuns la forma greşită „alternative“ (în loc de „variante“, „posibilităţi“ etc.), prin acelaşi abuz s-a ajuns la cuvîntul la fel de greşit „priorităţi“. Precum în cazul greşit „alternative“, s-a răspîndit expresia, fiindcă prostia este contagioasă, „priorităţile guvernului sunt…“. De aici, de vreme ce ar fi mai multe „priorităţi“, s-a ajuns şi la sintagma „prioritatea numărul 1“ – ceea ce este un pleonasm; după care ar urma „prioritatea numărul 2“ – ceea ce este o contradicţie în termeni, căci, dacă „prioritar/prioritate“ înseamnă numai ceea ce este pe locul întîi, ceea ce are întîietate, atunci nu mai poate exista o „prioritate“ – adică ceva situat pe locul întîi – care să fie pe locul al doilea! Gîndirea asta năroadă a dus şi la născocirea barbarismului, la fel de idiot, „a prioritiza“ (sic), folosit cu dezinvoltură de toantele din televiziune, de „analiştii politici“ la fel de nerozi şi alţii ca ei. Dar nu contează pentru tîmpiţii noştri, fiindcă „mulţi vede, puţini pricepe“!

De ce şi-a închipuit, în mintea sa găunoasă, că e mai prioritară „prioritatea zero“, născocită de el, decît „prioritatea numărul 1“, din această expresie consacrată pleonastic (precum „babă bătrînă“, „avansaţi înainte“ etc.)?! Fiindcă pe axa ordonatei, a numerelor naturale întregi şi pozitive, de la 1 la infinit, zero este mai la stînga decît 1 şi, deci, ar fi înaintea lui unu: deci, Zero ar avea prioritate faţă de Unu! Dar, repet, simbolul „0“ nu este număr! Numai că tîmpitul-scornitor nu ştie acest fapt important. Şi nici logică nu are, fiindcă nici minte n-are! Nici el, nici idioţii care s-au molipsit de această prostie şi o utilizează cu deplină inconştienţă.

Într-adevăr, văzută prin prisma conţinutului expresiilor  „zero barat!“, „zero-tăiat-…“, sintagma „prioritatea zero“ se auto-anulează, fiindcă, literalmente, e un nonsens. Dacă simbolul „zero“ ar fi şi el un număr, care să indice o ierarhie, o poziţie într-o clasificare, un punct pe meridian etc., atunci podiumul primilor trei învingători dintr-un concurs ar conţine treptele 0 (zero), 1 (unu) şi 2 (doi), 0 (zero) fiind înscris pe treapta cea mai de sus, cea mai merituoasă, cu medalia de aur! Imaginaţi-vă ce figură ar face „aurul pe locul zero“ şi nu pe locul întîi! Or, din fericire, nu este aşa, fiindcă la stabilirea numerelor acordate treptelor podiumului învingătorilor au contribuit oameni cu logică.

Dar, cum am mai semnalat, stupiditatea este contagioasă. Folosirea sintagmei „prioritatea zero“ se extinde, fiindcă „mama proştilor este mereu borţoasă!“ Tot mai mulţi indivizi, chiar din „elita politică“, au preluat această prostie patentă şi o etalează ca pe o chestie lingvistică de bon-ton, de mare fineţe şi de inedit stilistic, deşi nu este decît o  porcărie care îi zgîrie pe creier pe cei care-l au.

Să reţinem cîteva exemple convingătoare şi etalate în ordinea descrescătoare a „elitei“ care foloseşte această aberaţie.

Iată ce spunea preşedintele Traian Băsescu, numărul 1 în Stat, la 13 februarie 2012: „Este exclusă întreruperea energiei electrice pentru populaţie. Prioritatea zero în acest moment este legată de…“ (cf. http://video.rol.ro/basescu-prioritatea-zero-este-59374.htm). El a repetat expresia şi cu alte ocazii. De exemplu, în 23 mai a.c., a declarat: „Prioritatea zero e consolidarea fiscală. Vrem ca Grecia să rămînă…“ (aici: http://video.rol.ro/basescu-prioritatea-zero-este–62001.htm).

Vasile Blaga, numărul 2 în Stat ca preşedinte al Senatului pînă pe 3 iulie a.c. şi proaspătul preşedinte al P.D.L, se exprima, la 1 iulie 2012, astfel: „Prioritatea zero pentru P.D.L. în vederea campaniei electorale pentru alegerile parlamentare este (sic) organizarea, disciplina şi demersurile pe care trebuie să le facem…“ (cf. http://ziarero.antena3.ro/article/view/id/30074).

Victor Ponta, ex-procuror, ex-ministru şi actualul premier, ca unul care a învăţat retorică la Facultatea de Drept, face, la 30 aprilie 2012, o expunere taxonomică: „Reîntregirea salariilor şi măsurile de relansare reprezintă prioritatea numărul unu. Contribuţia încasată ilegal de 5,5 la sută pentru pensii este prioritatea numărul zero“ (cf. http://www.hotnews.ro/stiri-esential-12131705-majorarea-salariilor-creaza-probleme-deficit-victor-ponta.htm). Adică, vezi, Doamne, restituirea contribuţiei de 5,5 la sută  încasate ilegal este „mai prioritară“ decît reîntregirea salariilor. E şi normal, fiindcă, sub aspect financiar şi bugetar, cele 5,5 procente reprezintă de cinci ori mai puţin decît cele 25 de procente tăiate din salarii. Dar, sub aspect logic, exprimarea e ilogică, oricît este el de premier, doctor în drept sau nu. Sub titlul inspirat „Maidanezii lingvisticii româneşti“, un comentator care se ascunde sub pseudonimul „cobra“, postează, la acest articol, următorul comentariu: „Prioritate zero? Ha, ha, ha. Prioritate vine de la primul. Măi, oameni buni, prioritate zero înseamnă că promisiunile lor sunt egale cu zero. Ce e aşa de greu de priceput“! Agenţia hotnwes.ro este catalogată cvasiunanim ca fiind „trompeta băsistă“, de aceea veninosul autonumit „cobra“ – deşi are dreptate în spusele sale – nu a remarcat că expresia tembelă „prioritate zero“ este folosită şi de liderii P.D.L., un partid „de gugumani, între care Traian Băsescu este cel dintîi… dintre fruntaşii politici“ – ca să-l parafrazăm pe Nae Caţavencu.

Desigur, este folosită nu numai de liderii P.D.L., ci şi de cei ai U.S.L., fiindcă, în contagiunea ei, prostia nu ţine cont de culoarea politică. Preluarea expresiei idioate „prioritate zero“ se transformă într-o adevărată epidemie.

„Ministrul de Interne, Ioan Rus, a declarat joi, într-o conferinţă de presă, că aderarea României la Spaţiul Schengen constituie prioritatea zero a instituţiei pe care o conduce…“ (aici: http://economica.rtv.net/ioan-rus-spatiul-schengen-este-prioritatea-zero_23991.html).

„Ministrul interimar al Educaţiei, Liviu Pop, a declarat (în 16 mai a.c.) că (…) prioritatea zero este legată de examenele naţionale şi de bacalaureat…“ (aici: http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Liviu_Pop-_Prioritatea_zero_este_legata_de_examenele_nationale_si_de_bacalaureat_0_701330057.html).

Dacă acredităm traducerea publicată de Corina Ionel, în 27 mai 2012, inepţia cu „prioritatea zero“ este vehiculată şi la case mai mari: „Ambasadorul Marii Britanii la Bucureşti, Martin Harris, a declarat, duminică, în emisiunea După 20 de ani, difuzată de Pro TV, că absorbţia fondurilor europene reprezintă prioritatea zero a Guvernului român“ (cf.: http://economie.hotnews.ro/stiri-eurofonduri-12363628-ambasadorul-marii-britanii-bucuresti-prioritatea-zero-pentru-guvernul-roman-este-absortia-fondurilor-europene-romania-putea-urma-exemplu-poloniei.htm). Sintagma imbecilă este folosită de ambasadorul Martin Harris de două ori în această declaraţie; deci nu e o „scăpare de porumbel pe gură“, ci o exprimare deliberată şi nu spontană. Admitem că el nu ştie bine limba română – cum nici ceilalţi oficiali români citaţi aici nu o ştiu –, dar, totuşi, are facilitatea înţelegerii, întrucît cele două cuvinte buclucaşe, prioritate şi zero, sunt neologisme, care se scriu şi se pronunţă aproximativ la fel şi în engleză. Aşadar, ambasadorul nu are circumstanţe atenuante fiincă aberează la fel ca oficialii noştri; chiar dacă ar spune că s-a molipsit de la stupiditatea acestora! Numai că de prosţia altora se molipsesc cei care au o penurie de inteligenţă şi de educaţie. Evident, ambasadorul Martin Harris nu face excepţie, chiar dacă provine din Perfidul Albion.

Aşadar, trebuie să concedem că prostia este mai tare ca logica, fie şi în cazul unui ambasador britanic. Nu mai vorbim de alţi analişti sau ziarişti făcuţi în pripă, cărora li s-a părut că expresia idioată „prioritatea zero“ este o achiziţie stilistică valoroasă şi o folosesc „prioritar“, ca papagalii.

Ca atare, s-au molipsit de această prostie şi indivizii de nivel intelectual obişnuit. Probabil că unul dintre aceştia este şi autorul afişului din imaginea alăturată; în centru este un aranjament ingenios: cinci cătuşe dispuse în forma cercurilor de pe emblema Jocurilor Olimpice! Aşadar, individul a făcut, în subconştientul său, legătura cu podiumul olimpic, dar presiunea sintagmei imbecile „prioritatea zero“ l-a împiedicat să vadă că podiumul învingătorilor nu are înscris nici un zero care să marcheze „prioritatea zero“! Pe lîngă imbecilitatea imanentă a individului, presiunea e cauzată inclusiv de folosirea expresiei de către „somităţile“ politice enumerate, de „anal-işti“, ziarişti ş.a., şi difuzată de toate mass media, fără ca vreun moderator, un autor să fi făcut corectarea de rigoare. Fireşte, nici lefegii de la Consiliul Naţional al Audiovizualului (C.N.A.) nu au făcut nimic, fiindcă ei ştiu doar să umfle mangoţii de la statul-de-geaba sau statul-de-vorbă, căci statul de drept nu există şi, deci, nu are cine să apere şi limba română,.

Daţi căutare pe Google expresia „prioritatea zero“ şi veţi găsi alte exemple de ageamii care o folosesc nonşalant, senin, fără să-şi dea seama cît de imbecili sunt. În mod categoric, dacă am face creier pané-instant din măcar o parte a cerebelului lor, am deschide cîteva cantine pentru săraci şi ar fi o acţiune umanitară cu dublu beneficiu: am scăpa de tîmpiţi şi am hrăni, cu „delicatese“, cîţiva dezmoşteniţi de soartă, ajunşi în această situaţie amărîtă tocmai din cauza unora dintre cei citaţi anterior.

 

14 iulie 2012

 

 

 

O retrospecţie a dezamăgirii

Posted by Stefan Strajer On August - 9 - 2012

O retrospecţie a dezamăgirii

 

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 

            Ileana Vulpescu (1932-) s-a impus ca romancieră cu Rămas-bun (1975),  Arta conversaţiei (1980), Carnetul din port-hart (1995), Arta compromisului (2002). În 2011 autoarea supune atenţiei noastre o nouă carte cu un titlu sugestiv pentru îndeletnicirea personajului central, Sabina Gherasim angajată ca traducătoare din franceză şi engleză la Securitate. Romanul se numeşte Nota informativă bătută la maşină, amintindu-ne de procedeul clasic al odioasei instituţii în relaţie cu toţi cei care îi intrau în vizor. La prima vedere am crede că este vorba de o radiografiere a Instituţiei pentru ca după câteva pagini de lectură să realizăm că interesul autoarei vizează manifestările umanului oriunde îl găseşte viu, în ciuda mortificării la care este supus de un regim opresiv. Nota informativă este de fapt rememorarea unei biografii. Naraţiunea la persoana întâi este suţinută de Sabina Gherasim, care, aflată în pragul senectuţii, îşi priveşte viaţa aşa cum a fost, un slalom printre amărăciuni, combinat cu momente de jubilaţie în dragoste, cu tristeţi şi tandreţe, resemnări şi aşteptări frustrate şi pe deasupra tuturor trăirilor –  o imensă capacitate de a dărui frânturi de suflet tuturor celor care o înconjoară. Viaţa Sabinei acoperă câteva epoci din istoria ţării: copilăria din timpul războiului, cu reminiscenţe ale regimului burghezo-moşieresc, adolescenţa, studenţia în plină epocă stalinistă, maturizarea în condiţiile instalării depline a comunismului prin dictatura de o jumătate de secol şi vârsta a treia care se desfăşoară după lovitura de stat din 1989, în plin „capitalism al junglei”, cum defineşte autoarea starea de azi din România. Deşi  presiunea tăvălugului istoric este mereu prezentă în roman, nu aceasta constituie filonul esenţial al povestirii, ci rezistenţa omenescului în faţa acestui tăvălug, escamotarea lui în fel şi chip prin momentele simple de trăire adevărată, prin respectul tradiţiei, prin mersul firesc al existenţei cu ciclurile ei naturale. În chiar incinta „prăvăliei”, alias Secu doi gradaţi nutresc o dragoste ilegală, ca să zicem aşa, pentru proaspăta absolventă angajată ca traducătoare. Colonelul Alexandru Endre îşi ascunde sentimentele până la sfârşitul zilelor, dar Generalul Şerban Vasilianu o ia pe Sabina cu asalt şi o urmăreşte cu dragostea lui până şi de peste ocean, din America unde se stabileşte cu familia. Cu asta autoarea nu intenţionează să înălbească instituţia rău famată, ci doar să sublinieze încă o dată forţa irezistibilă a sentimentelor general umane în confruntare cu orice regim politic fie el cât de tiranic.

            Romanul este scris din perspectiva unui scepticism fundamental de genul celui din Glossa eminesciană. „Toate-s vechi şi nouă toate”. Este un scepticism şi o detaşare deprinse de Sabina Gherasim atât din experienţa personală cât şi din accesul la documentele traduse, în care se reflectau spectrele politice cele mai diverse de pretutindeni din lume. Astfel ea ajunge să nu se mai mire de nimic şi să nu mai idealizeze nici un regim.   Sursa acestui scepticism trebuie căutată de asemenea în Ecleziast şi în înţelepciunea ţărănească a bunicii Frusina. În acelaşi sens se înscrie confesiunea lui Alexandru Macedon pe patul de moarte: „În lumea asta am fost totul şi totul e nimic” pe care o citează Valeriu, primul soţ al Sabinei. Mărturisirea Ilenei Vulpescu de pe coperta romanului este convergentă spre aceeaşi idee: „N-aş putea spune că am dat la iveală un compendiu de pesimism; cât despre unul de optimism, nici vorbă, ziua de azi fiind, cu mărunte variaţii, copia celei de ieri. Şi a celor de totdeauna… De pretutindeni.”

 

Din mijlocul „capitalismului de junglă” în care îşi consumă bătrâneţea, Sabina Gherasim se întoarce cu plăcere la copilăria timpurie, vârsta inocenţei fiind singura etapă din viaţa ei pe care ar vrea s-o retrăiască. Acel trecut este o aurea aetas. Şi bucatele erau mai bune atunci şi limbajul oamenilor mai plin de culoare, dacă e să-l comparăm cu limbajul de lemn al comunismului sau cu cel vulgarizat de manelizarea de după 1989. Sabina a moştenit de la bunica Frusina mentalitatea ţărănească a lucrului bine făcut, simţul practic, realist şi sprijinul sufletesc pe credinţa din moşi strămoşi şi pe obiceiurile neamului, care trebuie păstrate indiferent de schimbările de regim. „Comunism, necomunism, lumea respectă obeceiurile, că datina leagă oamenii. Unde s-a dus tradiţia nu mai e nimic” (p. 182), observă naşul de botez al primului născut al Sabinei. Conversaţia alunecă apoi spre ameninţarea continuă a regimului sovietizant, momentul este 1950, de-a demola tradiţia naţională. Iar doctorul  Paul Iovănescu, umblat prin străinătăţi asigură asistenta că fenomenul se petrece şi în Occident unde „e-o bulibăşeală şi-n mintea ălora din Occident de-a mai mare dragul. Dacă-ar fi s-o rezum, aş spune că e vorba de abandonarea identităţii naţionale.” (p.182). Sabina face parte din aceeaşi familie de spirite cu Saşa Comăneşteanu din Viaţa la ţară de Duiliu Zamfirescu, exprimându-şi frecvent ataşamentul pentru glia românească, refuzul de-a o părăsi pentru alte zări posibil mai bune. „Eu vreau să traiesc în linişte, atât cât se poate lângă ai mei” (p. 204), răspunde ea invitaţiei colonelui Endre de-a o trimite cu misiune în străinătate, iar altădată zice: „…nu vreau să trăiesc printre străini. Am o mentalitate ţărănească” (p. 330). Nu întâmplător ea este cea care urmează cu sfinţenie litera tradiţiei privind cultul morţilor, făcând pomenire cu coliva la Biserica Boteanu ambilor ei colegi de muncă: generalul Vasilianu şi colonelul Endre.

Mi se pare curajos gestul Ilenei Vulpescu de-a aduce în discuţie prin Sabina Gherasim rolul Securităţii în România din perioada de început a comunismului până în momentul actual.  Nu e necesar să amintim cât de urâtă de către populaţie a fost Securitatea. E adevărat că nu puţini au fost cei care ca informatori au jucat duplicitar, de dragul unor privilegii. În această ordine de idei, Sabina meditează sarcastic la soarta unor mari personalităţi politice şi culturale „zeificate după 1989” care dacă li s-ar da în vileag dosarul de activitate ascunsă la Securitate „ar ieşi rău şifonate”. Mai întâi cine sunt cele trei personaje de la Securitate care apar în roman: generalul Vasilianu fost lucrător la Siguranţă, specialist de mare talie în telecomunicaţii care a acceptat oferta ca să nu meargă la săpat şanţuri sau direct în puşcărie. Pentru general Siguranţa şi Securitatea seamănă de parcă sunt făcute „ca de-o mamă şi de-un tată” (p. 215). Colonelul Endre a intrat din motive de patriotism, ca să contracareze năvala maghiarilor din armata lui Horty, care s-au angajat la Securitate pentru ştergerea urmelor. Endre este român din Sighetul Marmaţiei, absolvent al Facultăţii de Drept şi Filosofie la Cluj. Sabina a absolvit con brio limbile străine la Bucureşti şi a fost invitată îndată după absolvire să lucreze ca traducătoare la Securitate. N-a ezitat să accepte, făcând cu Securtiatea „căsătorie din interes pentru ieşirea din sărăcie” (p.333). Generalul lucrează mult în străinătate în telecomunicaţii, colonelul încearcă pe cât îi stă în putinţa să ajute intelectualii, ferindu-i de aruncarea în puşcărie, Sabina nu are nici o funcţie operativă. Ea traduce şi iar traduce din presa străină materiale informative pentru angajaţii instituţiei şi îi învaţă engleza şi franceza. Prin cele trei personaje autoarea vrea să prezinte o aripă intelectualistă a instituţiei care a activat ca şi servicii similare din Occident, pe care a încercat de altfel să le imite. Şi aici cade observaţia: „În Anglia, a fi fost în Intelligence Service era chiar o cinste” (p.339).  Deci există în carte tendinţa de a legitima anumite activităţi ale Securităţii necesare în orice ţară indiferent de regim. Totuşi zicem noi, cu o floare nu se face primăvară. Esenţa acestei instituţii în România a fost represivă în majoritatea acţiunilor ei, întreţinând şi cultivând, printr-o reţea întinsă precum cancerul, suspiciunea şi teroarea între oameni. Este totuşi dificil să ne schimbăm percepţia asupra Securităţii chiar dacă în ea au lucrat intelectuali clarvăzători şi bine intenţionaţi. Ei au fost excepţiile care nu au putut schimba natura diabolică îndreptată împotriva propriului popor al acestei instituţii esenţiale în menţinerea dictaturii. În dorinţa de a-şi umaniza personajele angajate la rău famata instituţie, autoarea îi implică într-un joc al dragostei mărturisite şi nemărturisite. Ea nu se fereşte să le arate oportunismul, mai ales al generalului care o şi spune: „Dacă tot lucrăm sub oblăduirea Securităţii, măcar să profităm” şi într-adevăr el şi-a exportat copiii la Los Angeles. Sabina recunoaşte ea însăşi că cei doi fii ai ei au fost privilegiaţi, fiind trimişi la muncă peste hotare sau cu bursă de studii în America, unul dintre ei. Şerban, fiul cel mare al Sabinei moşteneşte simţul ei de statornicie şi legătura cu pământul, nefiind tentat de părăsirea ţării. Doru, în schimb, se strămută în America de unde îi trimite lunar mamei bani şi pachete. 

Sabina nu este o ingenuă care lucrează la Securitate, ruptă de manifestările infernale ale instituţiei, mai ales că ne aflăm în plin stalinism. Fiind un personaj resoneur al cărţii ea nu întoarce spatele realităţii de dragul privilegiilor pe care le are: „ştiam de schingiuirile din puşcării, de drama ţăranilor băgaţi cu otuzbirul în Gospodăriile colective, ştiam chiar mai mult decât lumea din afara „Prăvăliei” (p. 217). Ea suportă la tot pasul distanţarea oamenilor temători şi dispreţuitori din cauza locului ei de muncă. Eficienţa muncii ei de traducătoare şi tăcerea ca pietrele de care este în stare pe parcursul a treizeci şi şapte de ani fac din Sabina un om de încredere pentru general şi colonel. Într-o instituţie în care nimeni n-are încredere în nimeni caracterul Sabinei ca om de nădejde însemnează enorm. Raportându-se la ea generalul şi colonelul gândesc în particular cu totul altceva decât rolul lor asumat la Securitate. Când după Revoluţia din Ungaria erau catehizaţi în şedinţe nesfârşite, Endre schiţează o atitudine critică, ştiind bine de ce se făcea asta. Era „pumnul în gură vârât şi mai adânc faţă de oricine nu ţinea aţă linia Partidului” (p.232). Apropierea semnificaţiilor Securităţii române de acelea ale omolagelor ei din Occident este o idee frecventă în roman. Sabina refuză să plece în Franţa unde defectase primul ei soţ, regizorul Valeriu Veniamim pentru că, gândeşte ea, nu doreşte să intre prin pile la Europa Liberă „ca să mă plătească C.I.A., adică omologul „Prăvăliei” de unde-aş fi plecat” (p. 216). Judecând la rece, autoarea observă caracterul represiv al tuturor serviciilor secrete din lume care „nu lucrează ţinând într-o mână Biblia, Coranul şi altele asemenea şi în cealaltă Constituţia” (p. 178). Totuşi, nu poate să nu recunoască deosebirea între absolut crâncena represiune din ţările de după Cortina de Fier şi represiunea serviciilor secrete din ţările capitaliste, care nu viza în primul rând pe cetăţenii lor, liberi să-şi manifeste public opiniile lor politice. Valeriu Veniamim chiar are o observaţie de bun simţ spre a desemna caracterul absolut al represiunii comuniste. El îşi imaginează că dacă I.L. Caragiale ar fi trăit în timpul stalinismului şi ar fi criticat regimul, aşa cum a făcut-o în timpul burghezo-moşierimii, ar fi fost demult la Gherla sau Aiud. 

Privind în trecut dinspre actualitatea românească de după 1989, autoarea judecă cu profundă tristeţe istoria postbelică. Iată-l pe Churchill legitimând ocuparea Basarbiei de către ruşi şi pe Roosevelt care declarase: „Puţin îmi pasă dacă ruşii comunizează Europa” (p. 99). Nu are o părere mai bună despre Occident care „îi cedase Moscovei tot Răsăritul Europei, ca pe-o ciozvârtă pe care i-o azvârle câinelui ca să nu te muşte.” (p. 177). Şi apoi după Ialta a urmat Malta care nu face decât să confirme dezamăgirea de o viaţă a Sabinei Gherasim. Aproape de finalul romanului ne aflăm după căderea comunismului într-o Românie în care s-au instalat la conducere cei care „suferiseră şi sufereau groaznic prin vile la Cotroceni” (p. 342), notează sarcastic romanciera. Sabina îşi aminteşte cum generalul pe când încă se mai afla în ţară îi prevestise: „Viitor de aur ţara noastră n-are”, parafrazându-l pe Bolintineanu. Iar colonelul Endre îi spulberă orice speranţă când ea îl întreabă încotro se îndreaptă România. Zice colonelul: „România nu se-ndreaptă, e îndreptată (subl. aut.) spre ştergerea de pe hartă” (p. 353) grăbită de guvernarile extrem de corupte, care au jefuit ţara la modul neruşinat, iar acum stau cu mâna întinsă la Banca Mondială. Căci dezmembrarea României o vor face românii, clasa conducătoare, pentru care ciolanul contează nu Ţara, cade aspru judecata lui Endre asupra istoriei noastre actuale.

Comparaţia între corupţii actuali şi guvernele comuniste este favorabilă celora din urmă, care după opinia autoarei, au avut o credinţă în România şi, în ciuda limitelor impuse de regimul dictatorial, au făcut mai mult pentru ţară decât trădătorii de azi. Colonelul îl citează pe gânditorul Petre Ţutea care îl califica pe Ceauşescu „ultimul mare naţionalist” şi profetiza o vreme teribilă de anihilare a naţiunilor când internaţionalismul proletar va fi înlocuit cu cel capitalist.

Cu rara ei capacitate de a recrea clipe de viaţă cunoscută din romanele anterioare, Ileana Vulpescu urmăreşte sinuozităţile biografice ale Sabinei Gherasim cu iubirile ei imaginare şi reale, cu predestinarea de a-şi creşte mai mult singură cei doi copii, cu tenacitatea ei de adevărată luptătoare care caută sensul vieţii în bucuriile  simple, încercând să le apere de macularea unei istorii bicisnice. De câte ori o ia de la capăt o face pentru că glasul inimii o îndeamnă. De aceea este cumva descumpănită când înţelege că fiul ei Doru face o căsătorie din interes. Legea speţei şi a tradiţiei o călăuzesc în special în viaţa ei de familie cu doi soţi care o abandonează fiecare, după un număr de ani, pentru o altă femeie. Sabina, deşi nu îşi refuza o pasiune devastatoare, care debutează pe fundalul primei ei căsătorii, rămâne adepta principiului că nu trebuie să strici ceea ce ai şi nu trebuie să-i faci pe alţii să sufere din cauza tribulaţiilor tale sufleteşti.  Personajul are o vitalitate deosebită în orice început de viaţă şi are parte de câteva. Găseşte resurse interioare în toate despărţirile ei, încercând să rămână în relaţii paşnice, amicale cu foştii ei soţi. Mi se pare remarcabilă puterea acestei femei de a pune laolaltă inşi şi situaţii care la prima vedere par atât de antitetice. Foşti socri, actuali socri, copii din prima căsătorie a soţilor, chiar şi fostele lor neveste toţi au loc la masa Sabinei, care manifestă un elan extraordinar de a restitui întregului cioburile din existenţele frânte de viaţă,  pentru că familia extinsă este locul de predilecţie al acestei femei cu credinţa în Dumnezeu şi în destin. Din loc în loc romanul are ca lait-motiv întrebarea fără răspuns despre cum s-o despărţi sufletul de trup, întrebare care cade greu după consumarea câte unui episod grav.  La sfârşitul cărţii o găsim pe Sabina, lăsându-şi viaţa să fie judecată de Dumnezeu, căruia îi cere s-o ierte dacă existenţa ei a fost strâmbă de la un capăt la altul. Aproape toţi prietenii i-au murit şi ea încă are resurse să se gândească la tinereţe când „mai mult pluteşti decât umbli pe pământ”. În ciuda oboselii unui suflet încercat şi a minţii care a înţeles atâtea, în ciuda dezamăgirii octogenara Sabina are nesecata energie a neamului de ţărani  să se bucure de anotimpuri: „Mai apuc o primăvară. Are să-mi înflorească teiul de subt balcon, care mi-o aminteşte pe coana Titi şi caprifoiul copilăriei mele. În tei au să vină păsările cerului şi-au să-mi cânte. Ele-mi arată că viaţa mai are şi frumuseţe, iar eu am să-mi şoptesc nişte versuri de cine-ştie-când, trecute prin cine-ştie-câte gânduri: „În grădina lui Ion/Toate păsările dorm,/Numai una n-are somn,/Cată să se facă om.” Săraca!” (p.362) exclamă autoarea cu compasiune pentru dramatismul condiţiei umane. 

Un final încărcat de emoţie al unei cărti care poartă marca Ileana Vulpescu: personaje autentice, tensiune ideatică, sinceritate şi profunzime în judecăţile asupra vitregiilor istorice.  Intenţia autoarei de a nuanţa imaginea unei Instituţii de tristă faimă precum Securitatea se va izbi însă de rezistenţa cititorului care o va simţi ca pe o teză care la momentul actual nu poate fi digerată. 

 

Halal imparţialitate!

Posted by Stefan Strajer On August - 9 - 2012

Halal imparţialitate!

           

Autor: George Petrovai           

 

Incapabilă să dea un verdict tranşant în legătură cu validitatea sau invaliditatea referendumului (cu toate că prin neatingerea cvorumului, invaliditatea acestuia este vizibilă chiar şi pentru marţieni), Curtea Constituţională a dat astăzi, 2 august, un răspuns memorabil: Hotărârea definitivă va fi pronunţată pe 12 septembrie, adică după ce totalitatea crizelor care macină România îi vor aduce pe majoritatea românilor la disperare! Păi bine, tovarăşi judecători, dacă referendumul s-a derulat după liste inexacte sau măsluite, voi acuma v-aţi trezit? Mai departe. Aceste liste n-au fost impuse de Băsescu şi oamenii lui, ci v-au fost prezentate ca fiind indiscutabile chiar de oamenii actualei puteri. Doar după ele au fost organizate şi alegerile locale din 10 iunie. Iar atunci n-a comentat nimeni nimic, întrucât USL a câştigat. Fiţi convinşi că nici acuma bolşevicii din USL n-ar fi comentat dacă pragul impus de 50%+1 era cel puţin atins. Cu atât mai mult dacă era copios depăşit – le-ar fi râs tuturor în nas, în primul rând celor care ar fi atras atenţia asupra imenselor fraude comise la această mizerie de referendum. Dar pe-atunci (la începutul referendumului) nedemnilor tovarăşi ai lui Iliescu şi Năstase li se părea un un scor lesne de atins. Căci ei porneau la drum cu ura în creştere împotriva lui Băsescu şi li se părea de la sine înţeles ca toţi alegătorii români, după intensa intoxicare de la Antene, să fie încercaţi de sentimente asemănătoare. Sigur că acuma se simt ruşinaţi nevoie mare. Rezultatul referendumului măsluit şi terfelit după întreaga lor capacitate, le-a dovedit negru pe alb că socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg şi că ei, cu mijloacele de intoxicare şi fraudare puse la dispoziţie de secolul 21, nu se ridică nici măcar la nivelul predecesorilor lor din 1946. De unde ieşirea la rampă a lui Ion Ilici şi a tovarăşilor de la Vocea Rusiei, care se cheamă reproşuri în regulă la adresa nedestoiniciei usl-iştilor – “Măi, voi nici să furaţi după canoanele marxist-leniniste încă n-aţi învăţat…” Ar fi prea de tot ca nici Estul să nu mai vrea să audă de ei…   

            Este clar că prin Curtea Constituţională se urmăreşte schimbarea din mers a regulilor jocului. Prudenţi din punct de vedere politic (că, de, şi ei sunt oameni!), aceşti judecători nu s-au pronunţat ferm nici în cazul acuzaţiilor aduse lui Băsescu de adversarii săi politici, cum că acesta ar fi încălcat grav Constituţia. Şi atunci au scăldat-o, neîndrăznind sau poate că nevroind să îndrăznească să spună lucrurilor pe nume…

             Acuma recurg la nedemna armă a tărăgănării, iar prin aceasta pur şi simplu îşi insultă colegii de la Biroul Electoral Central (BEC), care – se ştie – au lucrat cu cifrele comunicate la începutul referendumului de Ministerul Administraţiei şi Internelor (peste 18 milioane de alegători înscrişi în listele permanente). Ori MAI este un minister, mai exact două ministere ale actualului guvern…Păi dacă ipochimenii de la Curtea Constituţională tot au de gând să clarifice apele tulburi ale referendumului (nu mai vorbesc de viteza cu care el a fost demarat şi de cheltuiala absolut inutilă cu această joacă de-a democraţia), atunci ar face bine să ne spună până pe 12 septembrie şi câte voturi s-au furat de catre USL şi acoliţii săi. Însă nu cred că asemenea gânduri nobile le-au trecut prin căpăţâni acestor “imparţiali”, ce-şi urmăresc partea lor consistentă de interese, chiar în pofida instabilităţii politice pe care o prelungesc, atribuind hotărârii lor de râsul curcilor un penibil blazon constituţional. Ruşine, nestimabililor!

            P.S.Cine mai poate să creadă în separaţia reală a puterilor din statul român, când este evident că puterea legislativă şi cea executivă şi-au unit forţele pentru a veni de hac justiţiei?! Iar actualii membri ai Curţii Constituţionale, mai degrabă oameni politici decât judecători, prin hotărârile pe care le iau, le pun magistraţilor pistolul în mână pentru a lua parte la sinistra ruletă rusească.

            Concluzia se impune de la sine. Numai bunul Dumnezeu ştie cum şi când va ieşi România din această tevatură cu iz sinucigaş. Dar dacă va ieşi vreodată, atunci este necesar ca măcar judecătorii de la Curtea Constituţională să fie aleşi pe buletine de vot pentru o perioadă de maximum cinci ani, nicidecum să fie impuşi prin vrerea polticienilor căţăraţi conjunctural la putere.

(Sighetul Marmaţiei, 2 august 2012)          

coperta carte Sorin Olariu

Cartea-i mica dar funica, autor Sorin Olariu


~
Autor al câtorva plachete de catrene spirituale, Sorin Olariu, poet şi epigramist, recidivează, publicând un volum compact de peste 200 de piese, consolidându-şi statutul de creator în gen. Mi-a făcut bucuria de a-mi cere opinia despre aportul său epigramatic sub forma unui Cuvânt Înainte la volumul Urzici pentru mari şi mici (Editura Tibiscus, 2001). Diagnosticul pus atunci s-a dovedit exact, Sorin Olariu abordân fără niciun fel de complexe o problematică diversă ce se întiinde de la politică – efectuând halte obligatorii în social – la literatură, nelăsând la o parte nici tipurile individuale, într-un cuvânt, antenele sale sensibile, deosebit de fine, captând semnalele şi/sau ecourile mediilor celor mai felurite.
“Andrisanţii” epigramelor sale sunt de aceea, recrutaţi din toate zonele socialului, persoane mai mult sau mai puţin însemnate, dar pe lângă care nu poţi trece fără a le lăsa un mesaj satirico-umoristic. Nu sunt cruţaţi liderii politici români şi străini, oamenii politici în genere, liderii sindicali ş.a. Situaţia economică a ţării , pusă sub semnul unei interminabile, chiar dacă nu iluzorii reforme, beneficiază de asemenea, de atenţia epigramistului care se apleacă asupra stării societăţii româneşti cu alură de sociolog.
Ne face plăcere să ne confruntăm propriile noastre impresii despre fenomenul investigat cu punctele de vedere ale autorului, mai întotdeauna acceptabile. Judecăţile sale sunt uneori radicale, excesive, dar pot fi luate în considerare cel puţin ca ipoteze:
~
Ca nu cumva să strice mediul
Mutară parcul, ce te miri?
Că-n Capitală este sediul
Adevăraţilor vampiri.
(Dracula Park se mută)
~
Sau:
~
În ţara-n care ne-ntrerupt
Popofrul zace-ntr-un marasm,
Spui politician corupt
Şi-ai şi făcut un pleonasm.
(Greşeli gramaticale)
~
Pornind de la titlul unei cărţi de Adrian Păunescu, autorul trage o concluzie cce constituie un puternic semnal de alarmă pentru cei aflaţi la cârma ţării:
~
Frustrarea, frigul, sărăcia,
Îi fac pe unii, cum se ştie,
Ca o secundă-n România
Să li se pară-o veşnicie.
(Citind Istoria unei secunde)
~
Epigramistul ne trimite, cu just temei, la Caragiale, a cărui supremaţţie în arta diagnosticului social îi pare, ca şi mie de altfel, a fi indiscutabilă:
~
Pe lângă Iancu,-n galantare,
Acuma,-n clipa nouăşnoua,
Bătrânul Nostradamus pare
Prezicător de mâna-a doua.
(2000 – Anul Caragiale)
~
Ca şi această Recunoaştere:
~
Recunoaştem permanent
Toate meritele sale…
Aţi văzut! Şi-n parlament
Îl jucăm pe Caragiale!
~
Nu lipsesc catrenele cu tematică literară, în rândul cărora străluceşte strofa următoare:
~
Trăgându-şi numele din soare,
Poetul care azi e lipsă,
Prin moartea lui, fulgerătoare,
Lăsă confraşii în eclipsă.
(Lui Marin Sorescu)
~
Sorin Olariu nu ezită să atace subiecte a căror deasă tratare se pare că le-a făcut -prin banalizare – să nu mai constituie surse de inspiraţie, inovarea părând aproape sortită eşecului. Şi totuşi, iată ce imagine pproaspătă descoperă el pentru un motiv atât de vechi cum este cel al soacrei:
~
Aşa, ca de sfârşit de an,
Spunea un hâtru bun de gură.
Îmi bag şi soacra la borcan
Că-i cea mai bună acritură.
(Murături de sezon)
~
Adaptarea la noile realităţi impuse de perioaada istorică post-decembristă pe care o traversează ţara impune, pe lângă reflecţii grave, în ton dulce-amar, soluţii pentru toate situaţiile, inclusiv pentru viaţa personală a oamenilor:
~
Vrei să cucereşti o fată
Şi să-i sari la noapte gardul?
Păi atunci, de prima dată,
Nu-i da inima, ci cardul!
(Sfat unui amorez)
~
O completare, dacă îmi dă voie autorul, ce trebuie să facă aceia care nu mai au inimă, ci cord (de aici adverbul cordial?), indiferent dacă sunt sau nu posesori de card?
Se vor descurca, mi se va răspunde, chiar dacă pentru aceasta trebuie să se apeleze la verbul cel mai des conjugat în România ultimelor 5-6 decenii, fără nicio deosebire de regim politic. Lucru nu întotdeauna posibil însă, ca în cazul acestei gelozii biblice:
~
Sărmanu-Adam se confesează
Că Eva, dulcea lui nevastă,
Săptămânal îl controlează
Să nu-i lipsească altă coastă!
~
Noul Adam va găsi, desigur, soluţia pentru a scăpa de ochiul vigilent al Evei contemporane, cu toate că şi reciproca este la fel de valabilă. Ceea ce nu înseamnă că observaţia epigramistului nu este câtuşi de puţin pertinentă, subtilă sau acoperitoare.
Sorin Olariu este un epigramist mai aproape de tinereţe ca vârstă, biologică şi de creaţie, privind însă realitatea înconjurătoare cu o maturitate şi un simţ al poantei ce devin stil.El se pregăteşte, astfel, să intre în zodia clasicităţii, dacă nu cumva se şi află acolo.
~
(George Corbu – preşedintele Uniunii Epigramiştilor din România)
~

Referendumul din 29 iulie a decis: Traian Băsescu se întoarce la Cotroceni!

 

Autor: George Petrovai

 

            În orice bătălie – fie că-i militară, fie că-i politică – există un moment crucial, capabil să încline balanţa victoriei în favoarea acelei tabere care se arată atât de inspirată în aplicarea celei mai adecvate tactici de luptă, încât aceasta se vădeşte a fi însăşi purtătoarea favorii divine.

            Dacă pentru Aliaţii din cel de-al doilea război mondial, momentul de răscruce l-a constituit debarcarea cu succes (dar şi cu enorme jertfe umane) din Normandia, cu certitudine că 29 iulie 2012 poate fi considerată ziua cea mai lungă a României postdecembriste: Atât din punct de vedere fizic (prin vrerea inegalabilului Guvern Ponta, perioada „clasică” în ceea ce priveşte normalitatea şi limitele rezistenţei umane a fost lungită cu încă patru ore – de la 7 dimineaţa până la orele 23 ale nopţii!), dar mai ales din punct de vedere simbolic, altfel spus concret-istoric (drumul pe care de la această dată urma să o apuce fragila noastră democraţie).

            Iar voinţa majorităţii românilor (prin votul dat împotriva demiterii preşedintelui ales în urmă cu trei ani, prin abţinerea de la vot a acelor cetăţeni care în acest chip au refuzat să legalizeze manevrele politicianiste cu iz pucist şi în pofida enormelor fraude la care s-a dedat USL), voinţa majorităţii românilor, prin urmare, este ca ţara să-şi urmeze drumul început la 1 ianuarie 2007 spre o deplină integrare euro-atlantică.

            De unde rezultă nu doar un mesaj cât se poate de clar pentru întreaga suflare de pe aceste meleaguri (e drept, un mesaj devenit imperativ şi de neocolit prin masiva neparticipare a maghiarilor la acest referendum!) – România refuză noi experimente din categoria bolşevismului, fie el chiar cu faţă umană, ci şi un serios avertisment adresat aventurierilor ahtiaţi după putere deplină şi sfidătoare în stat – România nu mai e dispusă să suporte necontenitele ofense şi atingeri pe care i le aduc răufăcătorii cu ştaif!

            Căci evenimentele derulate în forţă şi viteză pe parcursul lunii iulie de către actualele cumetrii politice ce-şi zic „majoritate”, evidenţiază cu limpezime două lucruri, deopotrivă îngrijorătoare pentru românii lucizi şi pentru străinii intens preocupaţi de stabilitatea politico-economică a Uniunii Europene:

            1)Acapararea totală a puterii în stat, fapt care în mod inevitabil – prin diminuarea opoziţiei până în vecinătatea inexistenţei – duce la apariţia prea bine cunoscutei monstruozităţi totalitare cu numele de partid-stat;

            2)Cu spijinul neprecupeţit al presei aservite, în mod deosebit prin trustul de presă al lui Dan Voiculescu, periculoasa şi înjositoarea tendinţă de a aduce o bună parte dintre români în starea de zombi sau, după caz, de mankurţi.

            Nu voi insista asupra termenului zombi, cu toate că el se arată extrem de tentant pentru acele fantezii înspăimântătoare, care caută să readucă în actualitate sinistra lume plăsmuită de mitologiile îndepărtate de noi în timp şi spaţiu, mitologii în care morţii însufleţiţi se plimbă printre vii.

            Mult mai aproape de condiţia istorică şi geografică a românilor, implicit de condiţia lor existenţială, este mankurtul prin sensul metaforic şi semnificaţiile îngrijorătoare pe care termenul le încorporează.

           

            Legenda mankurtului, una din cele mai teribile şi mai terifiante utopii negre, este magistral prezentată în superbul roman O zi mai lungă decât veacul a scriitorului kirghiz (fost sovietic) Cinghiz Aitmatov.

            Într-o manieră cuceritoare, graţie echilibrului şi forţei de expresie, marele artist relatează înfricoşătoarea istorie a mankurtului. Cândva, se spune, în întinsele stepe de la Sarî-Ozeki, năvălise blestematul popor al juajuanilor, popor nomad, sălbatic şi războinic, în permanentă căutare de pradă şi robi. Printr-o barbarie demnă de cele mai tenebroase perioade ale istoriei, aceştia le aplicau prizonierilor un „tratament” ce-i aducea în starea de mankurt, adică de robi desăvârşiţi: li se ucidea memoria!

            Nefericiţii erau tunşi chilug, după care li se aplica pe capul astfel pregătit un şiri, un fel de „căciulă” din pielea de pe gâtul unei cămile anume sacrificată pentru această operaţiune. Apoi prizonierii, astfel dichisiţi, erau expuşi la soarele torid al stepei. Fâşiile de piele se uscau şi strângeau capul victimei ca nişte cercuri de fier. Mulţi mureau din cauza durerilor insuportabile. Dar dacă vreuna dintre victime trecea această probă de foc, după câteva zile trebuia să mai reziste la o încercare înspăimântătoare: firele de păr creşteau şi, neputând să iasă prin platoşa de piele, ele se răsuceau şi pătrundeau în ţeasta condamnatului la acest supliciu!

            Într-un asemenea mod inuman se obţineau robi de mare preţ: complet idiotizaţi prin uciderea raţiunii şi a aducerilor aminte, respectivii mankurţi funcţionau ca nişte roboţi eficient programaţi! Cu voinţa complet neutralizată şi fără urme de dorinţe umane, ei erau devotaţi stăpânului până la sacrificiu şi-i îndeplineau ordinele fără crâcnire, chiar dacă aceste ordine vizau săvârşirea unei crime.

            În stilul său duios-răscolitor, Cinghiz Aitmatov narează peripeţiile lui Naiman-Ana (o altă Vitoria Lipan), plecată din aul (sat tătăresc) pentru salvarea fiului ei, devenit mankurt după ce căzuse prizonier în mâinile juajuanilor. Sărmanul rob nu-şi mai recunoaşte mama, se arată complet insensibil la dovezile ei de dragoste şi la rugăminţile ei fierbinţi de a pleca împreună, ba mai mult, la ordinul stăpânului, singura autoritate care-l pune în mişcare, tânărul mankurt îşi ucide mama…

            Termenul de mankurt a fost aplicat oportuniştilor bolşevici, care de regulă (cel puţin în faza de început) îşi trădau ţara, familia şi prietenii, pentru a deveni fideli executanţi în slujba unei ideologii asasine. Prin extensie, oricare zelos activist de partid, ce punea cu nădejde umărul la făurirea universului concentraţionar (naţionalizare, deportări, colectivizare, torturi, crime), se comporta aidoma unui mankurt. E drept că acolo unde metodele „paşnice” de îndoctrinare, respectiv de absorbţie şi spălare de creiere, nu dădeau rezultatele scontate, de regulă acolo se apela fără şovăire la arsenalul mijloacelor brutale: privare de drepturi şi libertate, necontenită teroare fizică şi psihică, bătăi şi torturi, prin care se urmărea „remodelarea” victimelor vizate, adică anularea socio-intelectuală a „înrăiţilor” ce refuzau compromisul şi colaboraţionismul, chiar cu riscul de a-şi pierde viaţa. Nu aşa s-au petrecut lucrurile la noi prin atrocele program de reeducare conceput de Nikolski şi uneltele sale? O asemenea unealtă în mâinile securiştilor a fost însuşi Eugen Ţurcanu, teribilul călău prin intermediul căruia s-a derulat acest program. Dar când tăcerea a fost sfâşiată de răcnetele torturaţilor (din păcate nu toţi au rezistat la acest crâncen test) şi de protestele străinilor, securiştii n-au ezitat să-l dea morţii pe Ţurcanu…

            Regimul ceauşist s-a străduit la rândul lui să creeze omul nou, o monstruozitate docilă, laşă, linguşitoare, mincinoasă, leneşă, primejdios ticăloşită în substanţa sa intimă. E drept, nu mai erau la modă metodele barbare anterioare, însă scopul urmărit prin mijloacele mai rafinate de erodare psihică aveau aceeaşi nedezminţită finalitate: ascultarea oarbă de preceptele comuniste şi distrugerea oricărui germen de opoziţie! Ori între omul nou şi mankurt cu siguranţă se poate pune semnul egalităţii.

            …Am sperat că după Decembrie ’89 lucrurile vor intra pe un alt făgaş. Din nefericire, cei 22 de ani scurşi de la acest eveniment nu ne-au convins de bunele intenţii şi de capacitatea moral-intelectuală a guvernanţilor de care am avut parte până în prezent. Cu foarte puţine excepţii, cu totul neconcludente, putem spune cu mâna pe inimă că subtilitatea formelor utilizate pentru ca grosul electoratului să „gândească” cu capul partidelor aflate la putere, ne duc nesmintit cu gândul la opiul lui Marx şi la mankurtizarea lui Aitmatov.

 

            P.S. Ce urmează după revenirea lui Băsescu la Cotroceni? Cu certitudine regrupări şi zvârcoliri ale puciştilor deocamdată puşi cu botul pe labe de referendum, care vor căuta noi şi noi căi de atac pentru a-şi atinge scopurile, ceea ce în primul rând se cheamă încercarea de salvare a celor mai preţioase piei de tâlhari din mâna justiţiei.

            Dar mai înseamnă şi o rapidă recâştigare a încrederii oficialilor europeni, practic a tuturor cancelariilor străine, precum şi a investitorilor, ceea ce induce pe de o parte speranţa că lucrurile vor reveni în cel mai scurt timp la stabilitate şi normalitate, iar pe de altă parte conferă românilor încrederea că sărăcia nu va deveni un coşmar atotstăpânitor prin continua devalorizare a leului.

(Sighetul Marmaţiei, 30 iulie 2012)

                                                                                                                       

DA – Olimpiada poporului român

Posted by Stefan Strajer On July - 31 - 2012

DA – Olimpiada poporului român

 

Autor: Grid Modorcea (New York)

 

Bravo, romani de acasa si de pretutindeni care ati votat DA! Romania este salvata! E formidabil spiritul romanesc atunci cand se uneste la greu, impotriva raului. Sa nu mai lasam niciodata raul sa se inscauneze. Daca veghem, daca suntem mereu treji, el poate fi prevazut, preintampinat!

Votul nostru trebuie sa le dea de gandit tuturor celor care vin la putere si nu inteleg ca ei trebuie sa fie in slujba poporului si nu invers.

S-a vazut cum arata Maimuta fricoasa si lasa, care se hlizeste cu o torta in mana si vrea sa dea foc democratiei!

Poporul e o forta. Are o arma colosala: votul! Totul o sa fie bine. Chiar daca vremelnic poporul mai are de dus in carca Maimuta, un balast care ar trebui impachetat si trimis la Bruxelles, să se spele ei pe cap cu un astfel de rebut al istoriei! Ce-au facut romanii acum e un vot democratic, nu o lovitura de stat, cum spune Marele Ametit, o epava, care nici in ceasul al 12-lea nu se trezeste! Oare nu vede ca 87 la suta dintre romani nu-l vor!? Cum poate sa ignore 9 milioane de romani? Ce se astepata, sa fie presedinte pe o tara imaginara, fara popor?! Romania are de rezolvat mari probleme si uite cu ce se ocupa un Maimutoi, ii abureste inca o data pe creduli si fuduli!

Romanii adevarati sunt cei care au mers la vot, chiar daca au votat NU. Si e posibil ca USL sa numere mai bine: se asteapta la 52 la suta votanti. Dar ca un presedinte care sa nu mearga la vot si sa faca o campanie ca adeptii lui sa-i urmeze exemplul, sa boicoteze, sa-i jigneasca pe cei care merg, este o rusine istorica, fara comentarii, e piatra de moara a democratiei, este blamul total asupra constiintei umane, reprezentate de un ratacit in politica, oaia neagra a Europei! Si chiar daca veneau toti adeptii lui la vot, tot cei cu DA ar fi castigat detasat.

Dar Lasitatea sa a urmarit sa nu se atinga cvorumul, nu l-a interesat esenta fenomenului, faptul ca a generat acest referendum si faptul ca 87 dintre romani au votat demiterea sa!

Pacat de ardeleni si unguri, care s-au infratit cu tiganii si au stat acasa, perpetuand astfel ceata, fiindca ei n-au inteles ca la acest referendum nu e vorba de un om, ci de o idee, ideea de schimbare! In curand vor fi noi alegeri. Si ei trebuie sa iese din casa, sa aleaga oameni, dar daca nu au exercitiu democratic, ce vor alege, aceleasi gunoaie!?

Iata ce a scos in evidenta acest referendum, o Maimuta, care se substituie statului, fiindca bomboana de pe coliva pe care o suge el e “lovitura de stat”. Care lovitura? Revenirea la normalitate? Sau Maimuta o face pe Ludovic al XIV-lea, care zice “L’Etat c’est moi”?! Disperarea de a nu pierde privilegiile, l-au facut sa inventeze ceva diabolic, “lovitura de stat” si neparticiparea la vot! Asa, cu aceasta strategie rusinoasa, se perpetueaza ceata, haosul. Asta a si vrut acest individ insetat dupa putere, ca sa revina la Cotroceni si sa-si poata tainui mai departe marsaviile si diversiunile!

Dar ce credibilitate mai are el cand spune NU, cand le cere romanilor sa nu mearga la vot si cand 87 la suta dintre romani nu-l vor?!

Oricat de infantil ar fi Ponta, guvernul trebuie sa treaca la treaba, sa se uite si spre popor, nu numai spre alegeri, alte alegeri, din alegeri in alegeri, dar de nevoile tarii cine se mai ocupa?! Cine va iriga pamantul crapat, cine va lupta cu cicatricele secetei? Sa vedem, vin acum nemtii lui Merkel, fericiti ca lasii care nu au mers la vot le-au salvat aliatul?! Sau tot poporul roman, saracul, va trage la jug?!

Iata de ce referendumul trebuia sa fie o Olimpiada pentru toti romanii, o schimbare spre binele poporului, o intoarcere cu fata spre nevoile lui, nu sa perpetueze ceata si paiata!

Evident, acum vor apare toate marlaniile acestui individ si e timpul ca justitia libera sa-i faca socoteala. Ticalosii trebuie sa plateasca umilinta si ingenuncherea acestui popor in fata codosilor straini de la UE. Si in fata unora ca Andrei Plesu, Ion Cristoiu sau a acelui imposibil Kakartianu, rusinea ziaristilor, fara instinctul dreptatii, oameni de paie, bolnavi dupa glorie ieftina si bani marunti! Pleava, maruntis! Care, una-doua, o dau pe umor! Ei cred ca asa se spala prostia din creier! Umoristi de doi bani, gogosari de paie! Ei sunt cica „precauti”, auzi, precauti, asa cum Plesu a demonstrat si cand era ministru de externe si a facut niste gafe enorme! Atunci i-a jignit pe sarbi, azi isi jigneste propriul popor, daca nu cumva el face parte din alt popor, tiganesc sau transcendental! Acesti gafisti ar tebui sa spele putina!

Indivizi care in scrierile si vorbele lor televizate sfatuiau poporul sa nu mearga la vot sau dadeau din colt in colt, o faceau pe „analistii”, indemnau populatia sa voteze NU, otrepe fara simtul primejdiei, fara să priceapa nimic din realitate. Ce sa mai analizezi, măi, lingaule, in fata unei evidente destarate, a unui om fara tara, un om fara popor?! Ce faci in fata unui potop, analizezi sau pui mana pe vasle?!

Indiferent ce se va intampla de acum incolo, poporul a inteles ca solutia la rau este schimbarea! Am aratat care e semnificatia ei in articolul anterior, „Votati schimbarea”! Nu se poate trai la nesfarsit intr-o camera imbacsita, deschideti ferestrele, am spus, e nevoie de primenire, de aer proaspat!

Si poporul roman s-a dovedit inca o data mai intelept decat aceste capete patrate, decat ICR-istii, alta cloaca de bandiţi care l-au luat pe NU in brate. Ei vor muri cu NU in frunte, acesti sarlatani si bişnitari ai culturii, care intra in istoria rusinii cu eticheta „intelectualii lui Basescu”! Care intelectuali? Poate „Liichelele lui Basescu” si e putin spus!

DA, e nevoie de DA in toate sensurile pentru Romania. Invatati sa spuneti DA, fratilor, fiindca DA inseamna energie pozitiva, iar NU, negativa. Am invatat lectia asta in America. De aceea americanii sunt departe, fiindca ei sunt calauziti de aceasta energie pozitiva, care ii impinge mereu inainte. Pentru ei nu există NU. Daca sovai sau te aude ca spui NU, te lasa. Ei cauta aliati pozitivi. Incarcati-va cu DA si veti merge inainte, si veti face minuni, asa cum ati facut acum, in timpul marii Olimpiade de la Londra. 29 iulie a fost Olimpiada poporului roman!

Lumea va trebui sa respecte votul nostru. Daca UE e o uniune democratica ar trebui sa blameze un aliat care ii indeamna pe oameni sa nu se duca la vot. Sa-l ia doamna Merkel de sofer daca il iubeste pe acest NU-l al Europei!

Cred ca documentele UE nu sunt corecte, trebuie regandite, sa fie interzisa o astfel de campanie lasa, ticaloasa, impotriva votului. Ce pune UE in loc daca valoarea votului este ridiculizata si anulata? De ce nu se intampla asa ceva in alte tari din UE, ci numai in Romania?! De ce au lasat cei de la Bruxelles sa se intample asa ceva? De ce tac?! Le convine un aliat mic, pricajit, supt, fara personalitate?!

Dar 9 milioane de romani au dat importanta votului! Romania va fi, categoric, respectata, va fi mult mai demna, va intra cu fruntea sus pe covorul rosu al Olimpiadei. Nu va mai fie teama de carcotasi. De politicianisme ieftine. Galgaragiii au supt si au subrezit spiritul viu al istoriei. Am vazut zeci de emisiuni otravite. Goana dupa profit i-a facut pe multi patroni de televiziuni sa inoate in mocirla indoielii, sa fie flasi precauti. E timpul sa se trezeasca si ei. E nevoie de o noua voce in mass-media romaneasca, acum urata, leproasa, slinoasa, plina de neprofesionisti.

Poporul roman a fost limpede, a transmis un mesaj magic. E timpul sa se scuture si mass-media de paiate, care fac numai rau, fiindca uratesc imaginea unui popor frumos, drept, intelept, viteaz, pe care il subestimeaza si il prezinta numai deformat, il slutesc, il fac tampit. Numai emisiuni tampite, care ii reprezinta pe cei care le fac.

Poporul roman are nevoie de o alta oglinda. Oglinda voastra, paiatelor, s-a invechit. Ati intors-o cu partea mata. Poporul roman e cu un pas inainte in faţa unor efemeri ca Merkel, Basescu, Plesu et co. Poporul roman trebuie sa invete sa vorbeasca mai putin si faptele or sa dovedeasca limpede cine este: o forta, care nu s-a alterat!

Restul sunt marginali, pleava, tiganii boicotisti in corpore, forumisti fara coloana vertebrala, mereu „nedumeriti”, care se baga unde nu le fierbe oala, liber-schimbisti, cum ii numea Caragiale (suntem in Anul Caragiale, de bun augur pentru romani!). Sa nu va pese de cei care traiesc din firimituri, din linguseli. Daca ar fi demni, toate haimanalele care l-au lins pe Basescu ar trebui sa lase locul unor oameni noi, curati, cinstiti.

Romania are 9 milioane de astfel de oameni! 9 milioane de oameni care au votat schimbarea! Ei nu stiu sa spuna decat DA. Cu DA inainte, asa sa fie vorba, in spiritul celei mai intelepte vorbe a poporului roman: „Cu Dumnezeu inainte”. DA este energia pozitiva, este Dumnezeu.

Corespondenta de la New York

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors