Archive for the ‘Analize-Controverse’ Category

Spuneți ”NU!” destrămării Arhivelor Naționale ale României

Posted by Stefan Strajer On November - 1 - 2011

Domnilor parlamentari români,

Spuneți ”NU!” destrămării Arhivelor Naționale ale României

Autor: Corneliu Codrescu

În martie 2011, printr-o propunere legislativă foarte insidioasă, s-a încercat scoaterea unui important și valoros volum de documente din custodia și administrarea Arhivelor Naționale ale României. De fapt, demersul a început mai demult. El s-a concretizat însă într-o cerere mult mai hotărâtă și cosmetizată de data aceasta ca ”propunere legislativă”, abia în martie acest an. Erau (și sunt) vizate fondurile create de cultele religioase, precum Actele de stare civilă și Documentele istorice ale episcopiilor, protopopiatelor, parohiilor, școlilor confesionale, instituții de caritate, etc., toate având o inestimabilă valoare istorică și documentară. Este în fapt încă un atac la ceea ce înseamnă statalitatea românească.

 

Un demers nejustificat

În anul 2008, într-un interviu acordat jurnalistului Nicolae Balint din Târgu-Mureș, profesorul universitar dr. Corneliu Mihail Lungu, fost director al Arhivelor Naționale, făcea următoarea declarație vis-à-vis de insistența cu care UDMR promova la acea vreme unele propuneri referitoare la Arhivele Naționale ale României. ”UDMR a înţeles şi înţelege greşit, spunea atunci Corneliu Mihail Lungu, rolul arhivelor în cadrul unui stat şi a unei naţiuni. Arhivele nu pot face obiectul retrocedării pentru că ele – potrivit legislaţiei naţionale – sunt parte integrantă din fondul arhivistic naţional. După cum prea bine cunoaşteţi, accesul la ceea ce avem noi în gestiune şi administrare este liber. Se pot face copii, xerocopii, fotocopii. Deci nu există impedimente care să împiedice pe cineva să studieze sau să facă copii după documente. Încă din 2005, într-un proiect prezentat de UDMR s-a dorit scoaterea sintagmei “naţional”. Vreau să reamintesc faptul – pentru cei care probabil nu cunosc – că Arhivele Naţionale nu sunt organizate pe etnii, documentele nu sunt nici maghiare, nici turceşti, nici germane…chiar dacă avem documente scrise şi în aceste limbi sau în atâtea altele, ci sunt ale unei naţiuni. Sunt, dacă vreţi, datele de identitate ale acesteia. Vreau să vă dau un exemplu. Chiar arhivele din Ungaria se numesc Arhivele Naţionale ale Ungariei, deci instituţia ca atare conţine în titulatura ei sintagma “naţional”. Pe cine deranjează acest lucru, dar mai ales de ce?” (Nicolae Balint, ”Oameni, fapte, atitudini”, vol. I, Editura ”NICO”, Târgu-Mureș, 2008, pp.63-64) 

Falsa problemă a preluării abuzive de către stat

Timpul a trecut, dar ideea de preluare a unor fonduri a rămas și a fost și mai mult gândită și elaborată. Inclusiv momentul când urma să fie (re)pusă din nou pe tapet. Documentele vizate prin propunerea legislativă care urma să fie promovată prin procedură de urgență pe data de 24 octombrie a.c., sunt fără niciun echivoc proprietate a statului român și au un caracter exclusiv istoric și practic. Ele fac parte din Fondul Arhivistic Naţional, sunt anterioare anului 1948 și privite cronologic, merg până în Evul Mediu. Se cuvine subliniat în mod deosebit faptul că ele nu mai servesc funcţionării cultului. Ca atare, o asemenea inițiativă venită din partea deputatului Mártón Árpád Francisc, dar mai ales insistența cu care este ea este promovată de un timp încoace, este cel puțin stranie, mai ales dacă avem în vedere faptul că actuala Lege a Arhivelor Naționale asigură prin conținutul ei, nevoile practice și de documentare istorică. Proiectul propus de deputatul mai sus menționat, ar urma să modifice art. 19 al Legii 16/1996, adăugând posibilitatea retragerii din proprietatea statului român – Arhivele Naţionale – a fondurilor documentare „preluate abuziv”, indicându-se în acest sens, decretele 153/1950 şi 472/1971. Aceste documentele ar urma apoi să fie reclamate și preluate de episcopiile diferitelor culte din România. De fapt, ce urmăriți cu adevărat domnilor de la UDMR?

 

Arhivele solicitate reflectă atacul permanent în identitatea românilor

În acest sens, punctul de vedere al dr. Vasile Lechințan, de la Arhivele Naționale din Cluj, este unul cât se poate de nuanțat, pertinent și bine argumentat. ”Să nu uităm, spunea istoricul Lechințan, membru al F.A.R., într-un articol publicat într-un ziar național, că este vorba de documente extrem de importante pentru istoria românească, documente create de marile episcopii maghiare care au avut sate întregi de români, ca iobagi. Să nu uităm că reprezentanţii confesiunilor maghiare romano-catolice, reformate şi unitariane au fost cei care în Dieta Transilvaniei au lovit în permanenţă în demnitatea şi viaţa de zi cu zi a românilor transilvăneni, trădându-le interesele şi asuprindu-i crunt într-un spaţiu enorm de timp, din Evul Mediu timpuriu până la 1848 şi chiar după, până la 1918…Urmele acestor demersuri antiromâneşti se simt cu mare putere morală, culturală şi economică şi astăzi asupra românilor. Arhivele acestor episcopii se vor astăzi luate de la statul român pe motivul că ar fi fost preluate în mod abuziv de statul comunist în 1950. Să nu uităm că Imperiul Austriac, respectiv împărăteasa Maria Tereza a desfiinţat un ordin religios, şi anume Ordinul Iezuiţilor, confiscându-i întreaga avere din imperiu, fără drept de apel, pentru că iezuiţii au lovit în interesele statului austriac.” Cu privire la atitudinea bisericilor romano-catolică, reformată și unitariană față de români, Lechințan a mai adăugat: ”Comportându-se ca nişte asupritori ai românilor timp de secole, stările romano-catolică, reformată şi unitariană din Dieta Transilvaniei au creat o arhivă care trebuie să fie menţinută de către statul român, indiferent dacă a fost luată de comunişti sau nu. Refacerea arhivelor prin această retrocedare de către confesiunile sus-amintite poate fi considerată în mod clar o restaurare a vechilor constituţii medievale antiromâneşti. Desigur că firească este refacerea făcută prin solicitarea unor copii, pentru o clarificare a unei probleme sau alta. Dar refacerea prin retrocedare în natură este, repet, o reinstaurare, pe terenul Constituţiei române, a vechilor constituţii medievale transilvane care au lovit în interesele şi demnitatea românilor transilvăneni. Arhivele însele, prin vechimea lor, sunt o avere de miliarde de euro.”

FOTO 1: Prof.univ.dr. Corneliu Mihail Lungu: ”…nu exista impedimente care sa împiedice pe cineva sa studieze sau sa faca copii după documente”

O obsesie legislativă nejustificată

În 2008 nu s-a reușit, dar în martie a.c. tema arhivelor a fost, așa cum am mai spus, reluată. E drept, mult mai nuanțat și mai elaborat. Nu s-a reușit nici de această dată. Trebuie adăugat faptul că organizațiile profesionale ale arhiviștilor români, corpul academic și universitar, adică cei direct implicați în valorificarea superioară a informațiilor conținute de arhive, nu au fost consultați. Nici măcar opinia negativă, dar argumentată temeinic a directorului Arhivelor Naționale – care în fapt reprezintă Guvernul României – nu a fost ascultată. Însă cu o perseverență aproape diabolică și profitând de atmosfera generală de tensiune politică internă,  aceeași temă a ”restituirii arhivelor”, a fost reluată în ziua de 24 octombrie a.c. După un ”bun obicei românesc”, propunerea a fost din nou amânată pentru data de 31 octombrie a.c. ”Boală lungă, moarte sigură!”, sună un proverb românesc. Cineva va trebui însă până la urmă să ”rupă coada pisicii”. Domnilor parlamentari români, din opoziție și de la putere, mulți dintre dv. urmași ai acelor iobagi, aveți curajul să vă asumați împreună un ”NU!” hotărât. Aveți această datorie de conștiință față de cei care v-au trimis în Parlament și pe care teoretic încă îi mai reprezentați, dar și față de istoria neamului nostru. Ce ziceți, este această problemă a arhivelor – așa cum vă place să pronunțați deseori pe un ton afectat și ritos – de ”interes național”? Gândiți-vă bine înainte de a ridica mâna la comandă. 

FOTO 2: Dr. Vasile Lechintan: ”Refacerea prin retrocedare în natură este, repet, o reinstaurare, pe terenul Constituţiei române, a vechilor constituţii medievale transilvane…”

Opinii

Dr. Ioan Ranca, fost director al Direcției Județene Mureș a Arhivelor Naționale: ”Desigur, aceste fonduri de arhivă care au fost solicitate sunt importante și pentru minoritatea maghiară. Cei interesați, au însă acces liber, ca oricare alt cetățean român, la aceste arhive. Legea le permite acest lucru fără nicio opreliște. Să nu uităm însă că pentru istoria românilor au o valoare cu totul aparte. Sute de ani, iobagii români de pe pământurile grofilor maghiari, spre exemplu, au plătit taxe și impozite bisericilor de altă confesiune. Prin aceste documente putem reconstitui numărul de iobagi români de pe o moșie sau alta, cum s-au maghiarizat ei în timp, cu cât au contribuit românii – fără a beneficia de niciun serviciu din partea acelor culte – la bunăstarea bisericilor respective….”

Dr. Ioan Lăcătușu, fost director al Direcției Județene Covasna a Arhivelor Naționale: ”În acest moment nu există niciun impediment în a fi consultate respectivele fonduri. Se pot face fotografii, microfilme, etc. Este foarte important de menționat faptul că în cadrul Arhivelor Naționale, prin Serviciile Județene, au fost create acele condiții propice pentru păstrarea documentelor arhivistice în deplină siguranță, ferite de intemperii, de incendii, de furturi.” 

Prof. univ. dr. Cornel Sigmirean, Universitatea ”Petru Maior” din Târgu-Mureș: ”Bisericile se bucură în momentul de față de toate drepturile asigurate prin Constituție putând să-și organizeze așa cum doresc viața internă. Se bucură de un statut egal și bisericile tradiționale, precum și cele protestante și neoprotestante. Nu văd de ce s-ar opera cu criterii diferite în ceea ce privește memoria istorică a bisericilor…Nu văd nicio justificare logică sau de altă natură. Într-un anume fel, dimpotrivă, cred că spre deosebire de situația actuală a arhivelor, prin retrocedare s-ar îngrădi de fapt accesul la arhive…”   

Corneliu CODRESCU

CASETA 1

Ce acte conțin fondurile solicitate?

– ”Actele de stare civilă ce cuprind registrele de născuţi, morţi, căsătoriţi, o prerogativă a statului modern. Ele sunt anterioare anului 1895, când s-a introdus starea civilă de stat. Anterior, statul încredinţase această atribuţie diferitelor culte existente, de obicei mai multe în aceeaşi localitate. Conform proiectului, aceste acte, cu valoare genealogică, istorică dar şi practică, păstrate acum unitar la Arhivele Naţionale, pe servicii judeţene şi localităţi componente, după actuala împărţire teritorială, ar urma să fie separate iarăşi pe culte şi distribuite structurilor de conducere ale cultelor (ortodoxe, greco-catolice,  romano-catolice, reformate, evanghelice etc.).”

– ”Documentele istorice ale episcopiilor, protopopiatelor, parohiilor, şcolilor confesionale, instituţiilor de caritate etc. reprezintă o mare valoare istorică. Ele acoperă întregul teritoriu al ţării, cuprind întreaga societate şi adesea conțin informaţii mai vechi decât cele oferite de arhivele altor instituţii publice sau ale familiilor. Chiar luate în parte fiecare, arhivele marilor culte „istorice” depăşesc interesul îngust de grup şi au semnificaţie publică mult mai amplă, regională şi chiar naţională.”

FOTO 3: Dr. Ioan Lacatusu: ”au fost create acele conditii propice pentru pastrarea documentelor arhivistice în deplina siguranta, ferite de intemperii, de incendii, de furturi. (în arhivele judetene – n.a.)”

CASETA 2

                                                                  – A P E L –

OPRIŢI DESTRĂMAREA ARHIVELOR NAŢIONALE !

”Federaţia Arhiviştilor din România (F.A.R.) protestează cu vehemenţă față de noua tentativă a Comisiei pentru Cultură, arte, mijloace de informare în masă a Camerei Deputaţilor de a deposeda Arhivele Naţionale de un fond istoric de valoare excepţională, creat de-a lungul veacurilor de instituţiile bisericeşti din ţara noastră. Printr-o procedură confuză – respingând iniţial proiectul de retrocedare a arhivelor bisericeşti, apoi promovându-l ca amendament în alt proiect, în aceeaşi şedinţă – Comisia a înaintat dezbaterii şi votului în plen de luni, 24 octombrie a.c., un proiect de modificare a Legii Arhivelor în regim de urgenţă, care aduce prejudicii incalculabile ştiinţei, culturii şi prestigiului statului român, precum şi unor interese private ale cetăţenilor. Proiectul declară abuzive acte legislative dinainte de 1989, pe baza cărora s-a constituit cel puţin 50% din fondul arhivistic naţional actual, transformă episcopiile în arhive cu documente istorice originale, iar Arhivele Naţionale în beneficiar de mâna  a doua, al unor copii după documentele restituite. Ceea ce urmează a fi predat de către Stat către Biserică sunt exclusiv documente istorice şi acte de stare civilă, ambele categorii nefiind necesare funcţionării cultelor şi care în acest moment sunt liber accesibile la Arhivele Naţionale. După căderea unui proiect similar în luna martie a.c., Comisia recidivează, ignorând din nou avizul negativ al Guvernului, al MAI şi al Arhivelor Naţionale în problema restituirii arhivelor istorice către culte, precum şi opiniile unanime, de asemenea negative, ale organizaţiilor profesionale ale arhiviştilor, ale unor personalităţi ale lumii academice şi universitare. Iniţiativa legislativă, calchiată după exemplul maghiar, ignoră evoluţia istorică diferită a instituţiilor statului român, experienţele majorităţii ţărilor europene, unde interesul ştiinţific şi cultural predomină în raport cu dreptul de proprietate în cazul bunurilor de patrimoniu cultural şi unde actele de secularizare începând cu secolul XVIII sunt şi azi în vigoare. Corpul profesional al arhiviştilor români solicită Camerei Deputaţilor să retrimită proiectul Comisiei de specialitate, cu recomandarea ca problemea restituirii arhivelor bisericeşti să fie supusă unei dezbateri publice ample, pe măsura implicaţiei sale asupra întregii societăţi, şi să ţină cont de opiniile specialiştilor în domeniu şi de interesul public general.

COMITETUL DIRECTOR  AL  F.A.R.”

FOTO 4: Prof. univ.dr. Cornel Sigmirean: ”Nu vad de ce s-ar opera cu criterii diferite în ceea ce priveste memoria istorica a bisericilor…Nu vad nicio justificare logica sau de alta natura.”

Relaţiile dintre Regele Mihai şi Mareşalul Ion Antonescu

Posted by Stefan Strajer On October - 26 - 2011

Relaţiile dintre Regele Mihai şi Mareşalul Ion Antonescu

 

Autor: Ioan Ispas (Delaware, SUA)

 

În 25 octombrie 2011 Regele Mihai împlineşte vârsta de 90 de ani. Monarhişti sau republicani să-i urăm conform tradiţiei româneşti La Mulţi Ani! Dar de numele Regelui Mihai este legat indisolubil cel al Mareşalului Antonescu pus astăzi pe nedrept sub obroc.

Istoricul Petre Ţurlea în cartea sa „Regele Mihai şi Mareşalul Antonescu“ apărută în editura SemnE în anul 2011 face o analiză a relaţiilor dintre aceste două personalităţi ale României. S-au scris multe lucrări despre cele două personalităţi, fiecare autor încercând să scoată în evidenţă meritele unuia sau altuia, funcţie de simpatia sa. Cartea d-lui Petre Ţurlea m-a impresionat atât prin valorificarea unor documente de arhivă mai puţin cunoscute cât şi prin grija cu care trage concluziile doar după ce prezintă toate variantele legate de evenimentul respectiv. Din această cauză lucrarea sa este convingătoare, permite cititorului să-şi facă o imagine corectă asupra acţiunilor celor doi şi demolează stereotipuri cu care am fost intoxicaţi.

De exemplu s-a vehiculat mult timp ideea că Mareşalul Antonescu s-a purtat arogant cu Regele Mihai, ignorând-ul, neconsultându-l în treburile ţării, rezervându-i un loc secundar. Această idee este infirmată de autor, care dovedeşte cu documente că Mareşalul Antonescu a fost un monarhist convins1 şi a făcut eforturi deosebite pentru a reabilita imaginea Coroanei, grav deteriorată de comportamentul Regelui Carol al II-lea. Importanţa pe care a acordat-o monarhiei rezultă şi din raportul Înfăptuirile Guvernului din 31 decembrie 1940, unde realizarea cea mai importantă a primelor patru luni a Guvernului Antonescu este prezentată ca fiind “Consolidarea Dinastiei şi repunerea ei pe un înalt plan moral“ (pag.142). De altfel chiar din 6 sept.1940 când  Regele Carol al II-lea a fost obligat să abdice, iar viitorul Rege Mihai la cei 19 ani ai săi era atât de speriat de răspunderea pe care trebuia s-o poarte încât voia să plece împreună cu tatăl său, Generalul Antonescu putea să declare abolirea monarhiei, dar nu numai că nu a făcut-o dar a avut grijă ca să nu fie asasinat fostul rege, care dacă s-ar fi întâmplat ar fi afectat grav relaţiile cu tânărul rege. În toate cuvântările sale sau proclamţii l-a menţionat pe rege, a dispus ca-n toate locurile publice să fie afişat portretul regelui, i-ar după începerea războiului numele regelui apare în toate comunicatele referitoare la victoriile armatei române pe câmpul de luptă. Sunt prezentate numeroase telegrame de felicitare reciproce cu prilejul unor zile importante sau ca urmare a victoriilor de pe front.

În emisiunile postului  Radio România numele regelui era menţionat foarte des în emisiunile de ştiri militare sau civile. Emisiunea săptămânală „Ora ostaşului” difuza constant, începând cu 24 martie 1941, „Crezul ostaşului” care începea cu: „Cred în Regele nostru, în Conducătorul Ţării şi în Veşnicia Neamului Românesc “. (pag.159)

Jurământul ostaşilor începând cu aprilie 1941 era astfel formulat: „În numele lui Dumnezeu atotputernic eu … jur credinţă Naţiunii, Regelui şi Statului român. Jur credinţă şi supunere Conducătorului statului” (pag.160).

Prin grija Ministerului Propagandei Naţionale s-a întocmit o biografie elogioasă a tânărului rege care a fost trimisă la ambasadele României pentru a fi răspândită în lume.

Relaţiile personale între familia regală şi familia Antonescu au fost foarte bune şi sincere în cursul anilor 1940-1941, când documentele citate consemnează vizite particulare reciproce la Castelul Peleş şi la vila din Predeal a Mareşalului.

Pe linia consolidării imaginii luminoase a tânărului rege în contrast cu cea malefică a tatălui său este şi publicarea în presă şi citirea la radio, în 1941, scrisorii din 25 decembrie 1925 a  Reginei Maria către prinţul Carol.

Tot pe linia consolidării monarhiei şi a aproprierii de rege a fost şi iniţiativa din 6 septembrie 1940 a  Generalului Antonescu de a rechema în ţară pe Regina Mamă Elena, plecată cu opt ani în urmă din cauza Elenei Lupescu. În plus mai dorea să-l ferească pe tânărul rege de influenţe negative şi să-i fie cineva apropiat care să se ocupe de perfecţionarea educaţiei sale neglijată de tatăl său. Petre Ţurlea prezintă contrastul dintre ieşirea lui Carol al II-lea din ţară culcat pe podeaua vagonului pentru a se feri de gloanţele trase de legionari şi primirea triumfală a Reginei Elena, în aceeaşi gară Jimbolia, la numai o săptămână.

În perioada anilor 1940-1941, a fost totuşi un moment de cumpănă în relaţiile dintre Regele Mihai şi Generalul Antonescu, în timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941. În 19 ianuarie 1941, duminică seara la ora 18, Generalul solicită o audienţă la Rege, pentru a-l convinge să nu intervină în conflictul cu legionarii. Totuşi în 21 ianuarie 1941, în timpul rebeliunii, Regele Mihai, însoţit de aghiotantul regal maiorul Mircea Tomescu şi un emisar trimis de Horia Sima, încearcă să ajungă cu automobilul la Bucureşti. Condica palatului, consemnează pentru 23 ianuarie 1941: „M.S. Regele a plecat cu automobilul spre Bucureşti, dar s-a înapoiat de la Câmpina din sfatul d-lui general  Antonescu “ (pag. 145). Nu s-a făcut publicitate despre incident, opiniei publice servindu-se varianta concordiei perfecte între Rege şi General.

Ca argument al ignorării regelui este adus şi momentul 22 iunie 1941, când Generalul ordonă trecerea Prutului fără să-l informeze în prealabil. Pe lângă argumentul păstrării secretului adus de autorii pro Antonescu, Petre Ţurlea demonstrează că un alt motiv a fost cel al protejării Regelui şi păstrarea sa ca rezervă neimplicată în cazul că războiul de eliberare al Basarabiei şi Bucovinei ar fi eşuat. Această ipoteză este confirmată de comportamentul Mareşalului din  1943. După ce analizează mai multe documente Petre Ţurlea conchide: „Se poate remarca din partea lui Ion Antonescu, în a doua parte a lui 1943, o anume îndepărtare voită de Mihai. Fiind monarhist convins, cel mai probabil nu dorea să-l asocieze, în ochii opiniei publice, cu insuccesele tot mai dese de pe front, pentru a nu-i scădea prestigiul. Astfel, îl disocia şi în ochii sovieticilor de efortul de război românesc împotriva lor. Prin urmare, le oferea inamicilor României din acel moment – Puterile Aliate –posibilitatea de a dispune de un partener de discuţii; Mihai era transformat în „soluţia de rezervă” a Ţării “ (pag.232).

Un alt subiect controversat este cel al continuării războiului dincolo de Nistru. Astăzi regele Mihai declară că n-a fost de acord cu războiul dincolo de Nistru, dar nu există nici un document care să consemneze această atitudine. Sunt consemnate în schimb vizitele din Transnistria şi pe frontul din Crimeea din  august 1941 ale Regelui Mihai. Dacă nu era de acord de ce s-a dus în acele vizite dincolo de Nistru? Sau de ce nu a făcut grevă regală, cum întreabă d-nul Corneliu Florea într-un articol recent?2

O răcire se produce în 1943, când pe fondul insucceselor militare şi a dorinţei camarilei de a a avea un rol mai important, curentul ostil întreţinut la palat de Ioan Mocsony-Stârcea (secretar particular al regelui şi şeful Casei Civile din 1941), care-l bârfea constant pe Mareşal în faţa Regelui este tot mai puternic. În urma informaţiilor primite pe mai multe căi, Mareşalul Antonescu cere un raport privind relaţiile dintre Casa Civilă şi Casa Militară a Curţii Regale de la col. Ion Codreanu. O copie a acestui raport confidenţial este sustrasă şi trimisă regelui, care furios face mai multe adnotări pe marginea documentului, prima fiind: „Nimeni din Curtea mea n-are voie să raporteze în afară şi nici să informeze”, iar ultima: „În rezumat, col. Codreanu nu mai poate rămâne şeful Casei Militare” (pag.219). Regele în aceeaşi zi, 27 februarie 1943,  trimite documentul cu adnotările sale la spitalul unde era internat col. Codreanu în urma unei operaţii. Antonescu răspunde, în 6 martie 1943, cu o lungă scrisoare regelui, arătând că guvernele trebuie să ştie ce se petrece la curţile suveranilor pentru „a îndruma cu tact şi respect pe suverani, pe căile dictate de interesele superioare ale Statului, cât şi pentru a-i împiedica – atunci când a fost cazul – de a face erori care pot duce, cum au dus în nenumărate cazuri peste tot şi recent la noi, la catastrofe, nu numai Coroana, dar şi Naţia.“ (pag.221). Regele nu ţine cont de avertisment şi impune ca şef al Casei Militare chiar pe Ioan Mocsony-Stârcea, cel pe care-l criticase col. Codreanu, care apoi va face rocada cu generalul Sănătescu promovat şef al Casei Civile de către Ion Antonescu, ca o compensaţie pentru pierderea col. Codreanu.

În privinţa controvesatului act de la 23 august 1944, Petre Ţurlea dovedeşte, pe bază de documente, că rigiditatea3 lui Ion Antonescu, invocată de unii „drept cauză a loviturii de Stat împotriva lui, nu se susţine; Mareşalul a colaborat cu Opoziţia pentru ieşirea din război, ieşire pe care o dorea, însă, alături de Aliaţii occidentali , nu de ruşi. Se adaugă şi exploatarea altor căi diplomatice, inclusive una directă cu URSS, prin Stockholm“ (pag. 291). În acest sens reproduce Memoriul Mareşalului Antonescu, redactat în franceză4, trimis Aliaţilor pe căi diplomatice, prin Ankara, în ianuarie 19445. Iată câteva din motivele pentru care Ion Antonescu nu dorea ieşirea din război alături de ruşi: „A face şi noi gestul Italiei, înseamnă a înlesni ruşilor ca la braţul nostru să intre în Ţara noastră, în Balcani şi în Europa Centrală. Acesta este rolul istoric care se rezervă României ca răsplată a trădării sale faţă de un aliat care a salvat-o într-un moment foarte critic al al existenţei sale, când nimeni nu i-a dat, fiindcă nu a putut să-i dea, nici un ajutor? Dar cine garantează României că ruşii odată intraţi cu concursul propriei noastre Armate, pe teritoriul nostru nu vor face şi aici ceea ce au făcut în Ţările Baltice: administraţie sovietică, guvern de muncitori: plebiscit şi act de adeziune la republicile sovietice, (…) Când eventual  trupele anglo-americane vor veni la Dunăre, trupele române nu le vor ieşi înainte pentru a le combate, ci se vor găsi toate la Nistru pentru a opri înaintarea rusească. Credem că aceasta este misiunea care trebuie să se rezerve Ţării noastre în această tragedie a Europei şi a Lumii… Totuşi anglo-americanii să fie siguri că dacă germanii ar face un act de agresiune în contra Ţării noastre, sub orice pretext, Armata noastră va lupta şi în contra lor, oricare ar fi riscurile.” (pag.290)

La 23 august 1944 are loc ultima întâlnire între regele Mihai şi Mareşalul Antonescu.

Drept mulţumire pentru că s-a zbătut pentru întărirea monarhiei şi promovarea unei imagini luminoase a tânărului rege, acesta îl arestează pe Antonescu şi-l dă pe mâna comuniştilor6, iar aceştia la ruşi. Este un caz unic în istorie când un rege îşi arestează comandantul armatei ca să-l predea duşmanului cu care se lupta.

O altă problemă pe care o clarifică Petre Ţurlea este dacă Ion Antonescu a făcut sau nu cerere de graţiere. Unii istorici încearcă să-l disculpe pe rege pe motiv că Ion Antonescu fiind foarte orgolios a refuzat să ceară graţierea. Este prezentată însă copia xerox a împuternicirii din 17 mai 1946 dată de Ion Antonescu avocaţilor săi pentru a redacta cererea de graţiere (pag.424). De asemenea în tabelul cu cererile de graţiere, înaintat de ministrul Justiţiei regelui, pe primul loc apare numele Ion Antonescu (pag. 421). Regele Mihai a încercat înainte de proces să obţină de la aliaţi ca Mareşalul Ion Antonescu să fie judecat la Nürnberg, ca executarea lui să nu fie legată de numele său, dar n-a reuşit7. Motivul pentru care nu l-a graţiat a fost că spera ca făcându-le pe plac comuniştilor va reuşi să-şi salveze tronul. Este acelaşi motiv pentru care n-a făcut nimic pentru salvarea din închisori a liderilor PNŢ. Din acelaşi motiv n-a cerut niciodată eliberarea din lagărele sovietice a prizonierilor de război români.

Într-o frază Petre Ţurlea conchide: „Regele Mihai s-a adaptat mereu împrejurărilor, chiar când adaptarea era condamnabilă moral” (pag.332). Şi… „Ion Antonescu a fost omul de sacrificiu necesar pentru români în perioada războiului. Şi a fost conştient de acest rol al său, având convingerea că pentru dăinuirea unui popor, sunt de acceptat momente de sacrificiu personal sau colectiv8”. (pag.334).

Am selectat doar câteva dintre aspectele controversate ale relaţiilor dintre Regele Mihai şi Mareşalul Antonescu, lucrarea respectivă clarifică şi altele mai puţin dezbătute9. 

Petre Ţurlea trage o concluzie la final: „Raporturile dintre Regele Mihai şi Mareşalul Antonescu reprezintă o pagină de istorie importantă care trebuie cunoscută. Şi o constatre: amândoi au vrut ca viitorul să le asigure o statuie, dar numai unul din ei, Ion Antonescu, o şi merită10”.  

(Delaware, octombrie 2011)

***

1. Nu l-a criticat niciodată pe rege, exceptând ultima convorbire cu soţia şi mama sa, după ce a aflat că i-a fost refuzată graţierea, când a spus: „Regele este un monstru moral, într-o lună îşi va pierde Tronul” (pag.324).

2. Extemporale despre un ex-rex publicat în Curentul Internaţional nr.513, sept.2011.

3. Într-un interviu televizat regele Mihai a răspuns la o întrebare că l-a arestat pe Antonescu pentru că n-a vrut să semneze armistiţiul cu ruşii. Dacă reporterul nu era obedient ar fi întrebat dacă exista un armistiţiu negociat de Curtea Regală cu ruşii pe care Antonescu ar fi refuzat să-l semneze. Ar fi fost interesant de aflat ce i-a cerut de fapt să semneze. Se ştie că armistiţiul s-a semnat trei săptămâni mai târziu şi că de fapt Curtea Regală n-a negociat ninic cu ruşii, regele minţind populaţia.

4. Limba franceză era limba folosită în diplomaţie şi era cunoscută de Antonescu.

5. Memoriul era un răspuns la întrebarea generalului american Tindal pusă ataşatului militar col. Teodorescu: „care ar fi aportul de colaborare al Armatei române, cu trupele anglo-americane-turce în cadrul unor eventuale operaţiuni în Balcani în primăvara anului 1944“. (pag.288).

6. Comuniştii au ajuns la Curtea Regală la sugestia liderilor ţărănişti şi liberali, care sperau că aceştia vor avea un succes mai mare pe lângă sovietici în apărarea intereselor României. A fost o greşeală catastrofală pentru că aşa au avut acces la rege agenţii NKDV, cel mai cunoscut fiind Emil Bodnarenco (Bodnăraş). Cunoscând ce intenţie are Curtea Regală ca urmare a informaţiilor trimise de Emil Bodnarenco, ruşii au tărăganat negocierile de la Stokholm. Neagu Djuvara într-un interviu televizat afirma că Antonescu a tărăganat pentru că l-a trimis pe el, cu trenul, la Stokholm cu ultimele propuneri, în loc să le trimită printr-o telegramă cifrată, astfel s-au pierdut 24 de ore. Se poate afirma că actul de la 23 august 1944 a fost o strălucită operaţiune a NKDV-ului a cărui unealtă involuntară a fost regele Mihai. Stalin a apreciat aportul regelui Mihai şi l-a decorat cu ordinul Pobeda. Dacă ruşii sunt recunoscători şi astăzi regelui Mihai pentru 23 august, noi, românii, nu avem nici un motiv pentru care să-i fim.

7. Aliaţii occidentali şi rudele imperiale nu l-au ajutat, iar ruşii aveau cel puţin două motive ca Ion Antonescu să nu ajungă la Nürnberg:

a) exista riscul să nu fie condamnat la moarte.

b) se pierdea un prilej de compromitere în faţa românilor a regelui Mihai.

8. Colonelul pensionar Olteanu trimite în 2 iunie 1944  drept cadou Mareşalului Antonescu, cu prilejul zilei de naştere, un document a lui Ion Vodă cel Cumplit, scris într-un moment greu, în care voievodul se adresa astfel boierilor: „Dragii mei boieri şi iubitele mele slugi. Greul de astăzi întrece toate grelele de mai înainteCugetaţi şi alegeţi: Supunându-ne orbeşte vrăjmaşului nostru, vom pieri desigur şi vom pieri ca nişte mişei; sculându-ne asupră-i, chiar de nu vom izbuti – pentru păcatele noastre – tot vom avea mângâierea de a pieri bărbăteşte…“ Răspunsul de mulţumire al Mareşalului Ion Antonescu, datat 12 iunie 1944, este următorul: “Iubite Olteanu, Mulţumesc pentru darul trimis. El este de actualitate. Sunt atâţia oameni uşurateci care se gândesc la capitulare. Dacă Poporul nostru ar fi capitulat cu aceeaşi uşurinţă în decursul veacurilor, astăzi am fi orice numai români nu. Cu bune sentimente, Mareşal Antonescu “ (pag.334)

9. Pentru cei interesaţi să procure lucrarea lui Petre Ţurlea, respectiv altele, o pot face accesând site-ul www.semneartemis.ro

10. În Timişoara există un bust al Regelui Ferdinand  în Piaţa Operei şi unul al Regelui Mihai în faţa clădirii Universităţii de Medicină şi Farmacie. Dacă Regele Ferdinand ar merita o statuie, bustul Regelui Mihai ar trebui să fie alături de bustul lui Emil Bodnăraş.

 

Demografie românească

Posted by Stefan Strajer On October - 26 - 2011

Demografie românească

 Petre Burlacu în dialog cu Ion Coja

 Domnule profesor ION COJA, v-am trimis interviul profesorului universitar VASILE GHEȚĂU, pe tema declinului demografic al României și al Europei. Ce impresie v-a făcut?

Una foarte proastă! Problema demografică în România este foarte gravă, iar domnul profesor o discută în termeni inadecvați, fără să meargă la cauzele reale și fără să pară interesat de soluții! Ne oferă cifre, nu soluții. Și, culmea, nu găsește nicio vină majoră clasei politice pentru declinul demografic! Cică vina aparține individului, cuplului care, din egoism, decide să nu facă prea mulți copii!.. Să mă ierte domnul profesor, dar asta se cheamă să confunzi efectul cu cauza!

De asemenea, nu se poate să faci studii demografice din care să lipsească reperul etnic! Ideea de neam, de etnie! Da, e grav că scade populația Țării, dar mai grav este dacă scade ponderea elementului românesc, procentul etnicilor români. Și prima problemă este aceasta: cum facem să redresăm și să întărim, să sporim numărul și procentul românesc al populației din România? Îi recomand domnului profesor Ghețău, nu ironic sau sarcastic, ci cu toată seriozitatea, să-l citească atent pe predecesorul său Mihai Eminescu. Acest Eminescu a fost preocupat temeinic de problemele demografice ale României și a formulat în termeni clari acest imperativ pentru toată societatea românească și în primul rând pentru clasa politică: românii trebuie să-și păstreze și să-și consolideze statutul de populație majoritară și să vegheze la calitatea genei românești, a zestrei lor genetice! Pe cârciumarii din vremea sa Eminescu îi suspecta că în mod conștient vând băuturi contrafăcute, otrăvind populația rurală și atentând astfel la zestrea genetică a Neamului. Conceptul de neam este fundamental în orice cercetare demografică. A lipsit din răspunsurile domnului profesor Ghețău.  

Care este vina clasei politice?

Clasa politică este vinovată de dezastrul economiei românești, de dispariția a milioane de locuri de muncă. Acest dezastru a fost riguros planificat, iar scopul final urmărit a fost să provoace emigrația românilor, să producă această veritabilă hemoragie la nivelul ființei naționale! Să se creeze astfel un vid demografic sau măcar o rarefiere a elementului românesc în spațiul nostru național! Nu-mi pot imagina că domnul profesor Ghețău nu face acest raționament, nu-și pune această întrebare: care a fost scopul dezastrului instaurat după decembrie 1989? Ce au urmărit politicienii noștri de frunte prin distrugerea economiei românești? Nu cumva rezultatul acestei politici – depopularea României, a fost și scopul urmărit?

Sigur că există o tentație a Occidentului, Dunărea a făcut multe victime printre românii care au încercat să ajungă în Occident fără pașaport înainte de 1990… Oamenii aceia nu mureau de foame dacă rămâneau în România. Dar azi, la cotele șomajului actual, dacă cei trei milioane de români ar fi rămas în țară, ajungeam să avem și muritori de foame!… Da, afirm cu toată convingerea că depopularea României este scopul urmărit prin politica economică și socială de după 1990.

Faceți vinovată de această situație întreaga clasă politică?

Ce înseamnă „vinovată”? Cei care au știut că acesta este scopul ultim nu sunt foarte mulți. Eu aș putea numi ca sigur vinovate numai două persoane: Silviu Brucan și Petre Roman. Indivizi cu comportament anti-românesc criminal! Or mai fi și alții. Sigur mai sunt! Ei n-au acționat de capul lor ca politicieni, ci cu un masiv sprijin și control ocult, din țară și din afară! Ceilalți, majoritatea politicienilor, cei mulți și proști, pleava de umplutură din parlament și ministere, au colaborat la acest proiect criminal fără să-și dea seama unde bat legile pe care le-au votat cu deplină inconștiență! Imbecili și incompetenți! Egoismul acestor politicieni trebuia demascat de domnul Ghețău înainte de a consemna egoismul „cuplului reproductiv”… Dar să nu insistăm prea mult pe lucruri care s-au mai spus. Să consemnăm faptul că niciun partid care a trecut pe la guvernare nu a pus problema declinului demografic, nu a formulat soluții, nu a avut o politică de redresare demografică. Este aproape un subiect tabu! Pe cine nu vor să supere?

Ce credeți că se poate face?

Îl citez, din memorie, pe domnul profesor Vasile Ghețău: „Nu se poate face nimic și nici n-ar fi bine să facem ceva acum!… Să așteptăm să treacă criza!” Halucinant răspuns!… Știe dânsul când va trece criza? Adică știe când se va stopa procesul de sărăcire a populației?!… Habar nu are! Îmi dau seama că soluția nu poate veni de la un specialist demograf, ci de la o viziune sociologică, socio-psihologică etc. Nu-i fac niciun reproș demografului, care ne prezintă numai radiografia corpului național… Dar, în măsura în care și-a permis să vorbească de cauze, am și eu dreptul să fac aprecieri asupra unor considerațiuni care nu mai poartă girul specialistului demograf! Deci, am rămas cu impresia că domnul profesor ocolește miezul problemei. Cauza principală a declinului demografic nu este emigrația, ci emigrația este efectul nefericit al unor politici pe care nu le pot numi decât criminale!… Bun, vorbim de emigrație: demografia trebuie să ne lămurească bunăoară care este structura etnică a emigrației! Au plecat la muncă trei milioane de cetățeni români. Câți dintre ei sunt români, câți maghiari, câți țigani, câți evrei etc? Câți dintre ei se mai poate spera că se vor întoarce? Etc.

Se pare că cel mai mare este procentul de maghiari care au emigrat. Nu mă mir deloc! Ungaria încearcă să se salveze demografic invitându-i pe maghiarii din țările vecine în Ungaria. N-ar strica să studiem și noi această stratagemă, dacă nu cumva ne-ar folosi și nouă. Deocamdată scade procentul maghiar din România! E bine, e rău? S-o spună UDMR-ul. UDMR-ul este artizanul acestei migrații maghiare. Evident, la nevoie, îi vor face vinovați pe români pentru numărul mare de maghiari care și-au luat lumea în cap. Bine au făcut. Abia așa vor descoperi ce bine le era în România…

Vorbeați de calitatea genei, de zestrea genetică. La ce vă gândiți?

La faptul elementar că oamenii nu se nasc egal înzestrați cu calități și defecte. Într-un cuplu de cocălari, de scormonitori prin gunoaie, se nasc copii care din start, cu moștenirea genetică pe care o primesc, reprezintă mai degrabă un balast pentru societate, iar nu un aport bine venit! Nu sunt cinic și nici rasist, dar în momentul de față societatea românească încurajează la procreație familii de oameni de care se mulțumesc cu foarte puțin ca să se simtă oameni, și pentru care alocația de copii devine sursă de subsistență și pentru maturi, pentru părinți. Toarnă copii unul după altul, cu gândul la alocație, la posibilitatea de a-i pune pe copii de mici să „producă”, adică să cerșească sau să ciordească… Unii dintre ei ajung să-și mutileze copiii, care devin astfel mai productivi ca cerșetori… Autoritatea nu face nimic ca să descurajeze și chiar să pedepsească aceste practici!

Ce ar putea face legile împotriva acestor practici?

Ar putea face foarte mult, dacă legiuitorul ar fi un autentic reprezentant al celor care l-au votat… Că n-au ajuns în parlament pe votul cocălarilor analfabeți! Nu intru în detalii, dar în cazul unor părinți denaturați ar putea fi vorba chiar și de decăderea din statutul de părinte, de suspendarea dreptului de a mai crește copii, ba chiar a dreptului de a mai procrea, dacă se constată lipsă de respect pentru ființa umană din partea așa-zișilor părinți…

Ceea ce mă interesează propriu zis – și acesta este mesajul acestei discuții, este să avem o legislație în favoarea cuplurilor de părinți responsabili, capabili să dea societății urmași creativi, activi, viitori contribuabili la PIB-ul național, dacă pot spune așa. Sunt câteva măsuri ușor de luat, care să țină seama chiar de „egoismul” cuplului. Bunăoară, accentul să nu se mai pună pe alocația primită pentru copii. Alocațiile ar trebui chiar diminuate. Iar nașterea copiilor să aducă părinților beneficii la capitolul impozite, acestea diminuându-se odată cu nașterea fiecărui copil dintr-un cuplu. O altă pârghie ar fi pensionarea: femeia care a născut și crescut copii să iasă la pensie mai devreme, dacă dorește! O zi în plus la concediu pentru fiecare copil minor ar fi de asemenea un stimulent! Se pot imagina măsuri care să stimuleze femeile să nască la vârste cât mai apropiate de vârsta majoratului. O mamă e de presupus că are obligații noi, de bunică. Însuși statutul de bunică să fie prin lege recunoscut, adică să fie izvorul unor drepturi, al unei „discriminări pozitive”. Dar, repet, nu prin acordare de alocații, ci prin avantaje și facilități la care să aibă acces numai persoanele bine încadrate în structurile productive ale societății, eficiente pe multiple planuri.

Așadar, să privim realitatea cu sinceritate și bună credință: avem nevoie de un spor demografic, avem nevoie de stoparea declinului demografic. Dar avem nevoie de un spor demografic (1)de calitate, în care (2)să fie antrenați în primul rând etnicii majoritari. E dreptul lor, dar și obligația lor de a se păstra ca populație majoritară. Atât în România, cât și în celelalte țări constituite ca state naționale.

Cândva în România se plătea o taxă de celibat? Nu ar fi cazul să fie reintrodusă?

Nu e rea ideea. Dar să se introducă numai la bărbați!

De ce numai la bărbați?

            Pentru că bărbații sunt principalii vinovați că atâtea femei sunt singure, nu cunosc beneficiile unui cămin, ale maternității!

Încă puțin și vom ajunge să recomandăm poligamia!

Domnule Petrică, scăderea demografică este o chestiune de viață și de moarte pentru un popor, pentru un neam. Salvarea neamului este legea supremă! Este mai presus de orice! Mai presus de legi, de obiceiuri, de tradiții. Le schimbăm sau le abandonăm dacă pun în primejdie demografia neamului!

Pe vremea comuniștilor erau niște reguli foarte severe care limitau accesul la cinul monahal, călugăresc, îndeosebi pentru tineri. Azi sunt foarte mulți tineri, fete și feciori, care îmbracă hainele aspre ale călugăriei, în felul acesta legându-se să nu se mai căsătorească, deci să nu procreeze. Are vreo legătură cu subiectul nostru?

Întrebarea este delicată. Nu poate avea un răspuns decât cu cifrele exacte în față. După aceea este de discutat. Trebuie să-ți spun însă că Biserica nu poate lipsi din elaborarea unei politici demografice serioase. Biserica are un rol mai important chiar decât al guvernului într-un anumit fel. Subiectul este vast și trebuie cercetat din toate părțile. Fac acum mențiune de o informație pe care am căpătat-o de la Octavian Ghibu, fiul marelui patriot care a fost Onisifor Ghibu. Anume că după război, adică după dispariția din efectivele Neamului românesc a câtorva sute de mii de bărbați în floarea vârstei, aproape un milion, au rămas nemăritate sute de mii de fete. Fără nicio șansă de a-și găsi un soț. La inițiativa unor români de ispravă, a unor românce inimoase, care nu aveau nicio funcție în stat, s-a pornit o campanie discretă de discuții de la om la om cu aceste femei tinere, pe tema că nu ar fi un păcat în fața lui Dumnezeu dacă ele vor deveni mame chiar fără să fi fost cununate… Căci nevoile neamului cer ca potențialul lor reproductiv, cu care le-a înzestrat Dumnezeu, să nu se irosească!… Copilul este o bucurie pentru orice părinte întreg la minte și la suflet! Iar mentalul românesc nutrește o simpatie aparte pentru copilul „din flori”… Este un copil născut din dragoste, se zice. Pe ideea că multe căsătorii se fac din interes!… La noi, la români, căsătoria din interes nu este o practică răspândită, ca la alte popoare. Poate că din această cauză suntem un neam de oameni frumoși, arătoși! Îi recunoști pe români în străinătate de la o poștă!…

Cifrele arată clar că sunt mai multe femeile decât bărbații! Bucuria de a naște și de a crește copii nu trebuie să ocolească femeile nemăritate. Cunosc astfel de femei, de condiție foarte bună, care au avut curajul să nu dea doi bani pe gura lumii, și își cresc copilul în deplină normalitate. Sunt mame, sunt femei împlinite! Firește, subiectul este delicat, al naibii de delicat…

Despre declinul demografic al Europei ce părere aveți?

Acest declin este consecința „noii religii” inaugurate la 14 iulie 1789, religia drepturilor omului!… De aici a pornit și aiureala cu emanciparea femeilor, adică alungarea femeilor în câmpul muncii, la șaibă, femeia strungar, femeia siderurugist, macaragiu, scafandru, femeia orice, în numele egalității, marea minciună a democrației! Au părăsit femeile tihna rodnică și firească, atât de activă și de solicitantă, a casei, a căminului. Ca să devină femeia salariat, de care avea nevoie producția capitalistă, apoi cea socialistă… În țările în care femeile merg mai rar la servici există un spor demografic însemnat. Trebuie ținut seama de această situație, iar femeia salariată trebuie ajutată să le poată face pe amândouă, și servici, dacă țin neapărat, și grija căminului. Femeile trebuie discriminate pozitiv, ca să folosesc și eu acești termeni mizerabili! Era în tradiția europeană și creștină această discriminare. A anulat-o mișcarea pentru emanciparea femeii… Mult lăudata egalitate!… Cum să fie egalitate între sexe?! Persoanele de sex feminin au o valoare socială mult mai mare!

În concluzie?

Discuția a fost prea scurtă, prea deslânată ca să putem avea și concluzii. Este o discuție care trebuie purtată la nivelul decidenților politici în primul rând, pentru a se ajunge la soluții, la măsuri cu urmări imediate unele, altele cu urmări pe termen lung, peste ani de zile… Trebuie să pornim de la principiul vital, biologic: existența speciei are prioritate dinaintea existenței individuale. Toate speciile, plante sau animale, sunt organizate de la Dumnezeu după această regulă. Deșucheata propagandă în jurul drepturilor omului a împins Europa pe marginea prăpastiei. Întrebare pentru cei care cunosc mai bine istoria ultimilor o sută de ani: acest rezultat – declinul demografic al Europei, al rasei albe, vecin cu dezastrul, nu cumva este un scop urmărit cu bună  știință?

Ar fi cumplit!

Această întrebare nu o pun din capul meu. Ea a fost deja formulată. Suspectă este atitudinea mass mediei de a o neglija. Deh, subiect minor!

Ca o concluzie totuși, aș formula pentru noi trei idei:

–         nu putem fi interesați numai de aspectul numeric, cantitativ al demografiei. Ar însemna să repetăm greșeala greu de iertat a lui Nicolae Ceaușescu. Trebuie să avem în vedere un spor demografic de calitate, la nivelul acelor categorii de persoane de care se leagă performanțele materiale și spirituale ale unui popor, nivelul său de civilizație;

–         resping ideea că într-o țară  normală, locuită de un popor autentic, problema demografică se poate rezolva prin import, prin încurajarea emigranților de a se strămuta în acea țară. O asemenea soluție denotă lipsa conștiinței naționale, a conștiinței de neam! Vezi cazul Canadei, de exemplu. Exemplu penibil! Demografia nu este o afacere!

–         politica demografică, într-o țară ca România, trebuie modelată de imperativul menținerii statutului de populație majoritară al acelei etnii care, la capătul istoriei derulate până azi, s-a impus ca populație majoritară, făuritoare de istorie: românii în România, maghiarii în Ungaria, bulgarii în Bulgaria și așa mai departe. Repet: este dreptul nostru, dar și datoria noastră supremă, ca români, ca oameni, de a face orice pentru salvgardarea acestui statut!

Chiar orice putem face?! Ne este îngăduit?

Chiar orice! Trebuie să facem orice ca să rămânem majoritari, net majoritari în țara noastră! Pentru mine este evident că unii vor ca noi, românii, să ne pierdem statutul de populație majoritară! Pentru asemenea intenții trebuie să găsim răspunsul potrivit, inclusiv sancțiunea, pedeapsa potrivită. Căci suntem în legitimă apărare! Repet: suntem agresați în ființa noastră națională, trebuie să ne simțim în legitimă apărare și să acționăm în consecință!

Cred că este nevoie să vorbiți mai lămurit!

Dumneata nu vezi ce se întâmplă în Parlament?! Votul este decis, de cele mai multe ori, de votul UDMR și al grupului minorităților naționale. Suntem o țară în care politica o fac mai mult ne-românii! Ei ne guvernează! Iar după proiectul de constituție imaginat de Băsescu, rolul ne-românilor în statul numit România va crește și mai mult! Și acesta nu este singurul aspect inacceptabil. Mai sunt și altele, mai dureroase, le lăsăm pentru altă discuție.

Puteți încheia cu un citat din Eminescu în sprijinul afirmațiilor făcute?

            Numai unul? Iată un citat la care țin foarte mult. Îl știam pe dinafară. Ia să vedem dacă mai am ceva memorie:

„Chestiunea de căpetenie pentru istoria și continuitatea de dezvoltare a acestei țări este ca elementul românesc să rămână cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste și generoase, bunul lui simț, cu-un cuvînt geniul românesc să rămână și pe viitor norma de dezvoltare a țării și să pătrundă pururea această dezvoltare.”

Mai lămurit nu se poate spune!

Dacă nu mă înșel, este citatul pus de dumneavoastră pe frontispiciul proiectului de Constituție Organică a României… Unde poate fi găsit?

Alături, ca să zic așa. Pe www.ioncoja.ro L-am postat pentru a fi discutat și îndreptat. E de găsit la rubrica CATEGORII. Dar aș vrea să răspund și la o întrebare pe care nu te-ai priceput să mi-o pui și pe care am așteptat-o. Câteva cuvinte despre cei trei milioane de români pe care democrația de după 1990 i-a tentat sau obligat să plece din România. Este o pierdere imensă pentru Țară, pentru Neam. Asta la prima vedere. La o cercetare mai atentă a lucrurilor descoperi și o latură pozitivă a lucrurilor.

După regula „tot răul e spre un bine!” Care este binele?

Românii care au ajuns în Occident și au lucrat sau trăiesc acolo au astfel ocazia să se lecuiască de un anumit complex de inferioritate. Nu discut cum li s-a indus unora acest complex de inferioritate încă din țară. Încă din copilărie, încă din generații anterioare etc. Acești români ajung să se confrunte și să se compare zi de zi cu ceilalți, cu străinii în mijlocul cărora au ajuns. Uneori, ca la Paris sau în Statele Unite, este vorba de un mediu multinațional! Cu atât mai bine pentru românii noștri care, de regulă, din aceste confruntări și comparații ies cu conștiința clară că ei, ca români, au tot ce le trebuie ca să nu fie ultimii! Ba chiar ca să fie, deseori, în frunte, în plutonul din față! Satisfacția că sunt români, că poartă cu ei o anumită zestre și pecete spirituală specifică românilor, deosebit de valoroasă și de specifică, o descoperă mai ușor românul plecat în lume decât cel rămas acasă, prizonierul unui orizont limitat. Sunt convins că depopularea de români a României este un proiect urmărit de multă vreme, cu tenacitate diabolică. Sunt convins că va eșua acest proiect, e drept, după ce va strica viața multor oameni… Românii pot avea însă mult de câștigat, ca români, chiar dacă s-au stabilit în străinătate, temporar sau definitiv. Cu condiția ca ei să nu-și neglijeze rădăcinile, să ducă în familie o viață cât mai românească, să nu-și părăsească limba, să-și trimită copiii în vacanță sau la studii în România etc., etc. Sunt multe de făcut în acest sens pentru autorități, este loc și pentru inițiative particulare, ale ONG-urilor. O diasporă românească puternică, bine organizată, legată de „baștină”, cum ziceți voi basarabenii, poate fi rezultatul nescontat de marii manipulatori ai istoriei, rezultat care să le dea peste cap toate socotelile lor atât de nemernice.

Doamne, ajută!

Buriaș, 3 octombrie, 2011

A consemnat Petre Burlacu

Madam Ciuvică sau Ciuvică Mercenarul?

Posted by Stefan Strajer On October - 13 - 2011

Madam Ciuvică sau Ciuvică Mercenarul?

 

  Autor: prof.univ. Ion Coja

       Ezit între aceste două titluri. Nu de ieri, de azi, adică de sâmbătă seara, când la Antena 3 am prins o emisiune avându-i ca invitați pe domnul Florea Dumitrescu, fost inalt demnitar ceaușist, responsabil cu partea financiară a societății socialiste multilateral dezvoltate, și nelipsitul Ciuvică. Ci de ani buni, de pe vremea președintelui de jenantă amintire Emil Constantinescu, al cărui țuțăr șef a fost numitul Ciuvică. De ani buni zic, nu trece săptămână de la bunul Dumnezeu fără apariția morocănoasă a individului pe una sau măcar două televiziuni. Se pare că nicio problemă mai importantă a Țării nu poate fi rezolvată fără asistența de specialitate a omniprezentului Ciuvică. Și problemele importante, slavă Domnului, nu ne ocolesc. Au din ce trăi și șapte ca Ciuvică! Cu toate acestea, un altul ca Ciuvică nu vom găsi!… În vecii vecilor!…  (Bat în lemn, Doamne ferește, să nu cobesc!)

      Îmi pare rău pentru cuvîntul madam, cuvînt frumos, îndefinitiv. Mi-ar trebui altul, dar nu-l găsesc, unul care să se potrivească numai pentru logoreea intempestivă și incontinentă, muieratică și decibelică, cu care își acoperă Ciuvică atât partenerii de dialog, cât și propriile idei, care nu lipsesc întotdeauna. Deseori nu spune numai prostii sau mizerii, ca deunăseară! Altfel nici ăia de pe la televiziuni nu l-ar ține! Recunosc, uneori are dreptate, dar selectiv, să nu deranjeze de la un anumit nivel în sus!

      În emisiunea cu pricina, cu un titlu care enunța ideea că România este într-o, citez, „groapă”, invitaților li se cerea un examen lucid al impasului în care ne aflăm, precum și identificarea unor posibile soluții! Domnul Florea Dumitrescu ne-a oferit câteva amintiri și principii de economie de pe vremea când dînsul a negociat primele împrumuturi de la FMI pentru România. Ce s-a făcut cu acei bani de la FMI?, a întrebat moderatoarea, doamna Alexandra Stoicescu. Ce să se facă?Fabrici și uzine! a răspuns domnul Florea Dumitrescu. La care Ciuvică al televiziunilor a sărit ca ars: fabrici și uzine care au mers în pierdere, au produs numai găuri negre în bugetul țării! Au produs și pierderi unele, acceptă domnul Florea, dar au produs și sute de mii de locuri de muncă și au trimis la export mărfuri românești, iar cu acest export ne-am plătit datoriile la FMI! …Unde am exportat?! revine neînduratul Cuivică. În Cuba, în Africa, în America de Sud?!… N-am exportat și noi, ca oamenii, în Germania! Și așa, pe ideea că nu am exportat mai nimic în Germania, Ciuvică a tras concluzia logică că industria noastră nu a existat până în 1990 decât ca o grămadă de fier vechi!

       A lipsit puțin ca Ciuvică să „reitereze” celebra formulă. Cred că i-a fost greu să se abțină, dar a reușit! S-a revanșat susținând ideea că răul, dezastrul, groapa în care a ajuns Țara i se datorează lui Ion Iliescu și minerilor care l-au împiedicat pe Petre Roman să-și ducă până la capăt programul de reforme!… Recunosc, parțial sunt de acord cu domnul Ciuvică: vinovatul principal este într-adevăr Ion Iliescu. Este vinovat că l-a acceptat prim ministru pe acest neica nimeni numit Petre Roman! Vinovat este Iliescu că l-a tolerat vreme de doi ani să-și facă mendrele și nu i-a dat peste mână! Este vinovat Ion Iliescu că atunci când Alexandru Bârlădeanu și N.N. Constantinescu au atras atenția asupra incompetenței primejdioase a primului ministru demolator de țară, el, Ion Iliescu, a tăcut. A tăcut complice?

      Programul de reforme al lui Petre Roman?!… Pe vremea când eram senator, circula în PSD-ul de atunci o înregistrare făcută de SRI în care vocea lui Petre Roman se lăuda, într-un cerc de intimi în ticăloșii, cu programul său de distrugere a economiei românești, cât de bine avansează! Căci ăsta a fost programul după care a guvernat Petre Roman: un program de distrugere a economiei românești și de destructurare a Țării! Propriu zis programul nu i-a aparținut, că nu-l ducea mintea! Ci doar l-a pus în lucru, în practică, cu un zel teribil! Zelul ticălosului năimit de dușmanii Neamului! Zel moștenit de la taică-su, alt impostor și militant de frunte, discret și eficient, pentru desprinderea Transilvaniei de România!

      Pe ce lume trăiește lelea Ciuvică al cui o fi fiind?! Cine mai pariază azi pe Petre Roman?! Au nu cunoaște domnul Ciuvică rolul jucat de Petre Roman în distrugerea celor mai performante capacități de producție din industria noastră de armament?! S-a dus personal, nenorocitul, să vadă cum sunt casate cele mai importante agregate, câteva din ele unice în Europa! Mai trăiesc ofițerii care au asistat neputincioși la acest act de agresiune împotriva Țării! Unora le pare rău și azi că nu au scos revolverul, în legitimă apărare față de intrusul agresor! Cui oare trebuia să-i raporteze Petre Roman că „a văzut cu ochii lui” cum se duce pe apa Sâmbetei industria românească? Cu cine concura industria noastră de armament și trebuia scoasă de pe piață?! Nu cunoaște acest Ciuvică nici teza aceluiași inamic public privind renunțarea la irigațiile din agricultură, căci este mai ieftin importul de grâu decât producerea acestuia?!

      Cine te vîră cu de-a sila pe televizoarele noastre, Ciuvică, să ne spui mizeriile cu care te-am auzit sâmbătă? Treceam mai departe, mutam pe alt post când l-am văzut pe Ciuvică, dar am rămas să-l ascult pe bătrânul activist de partid! Are multe de povestit! De ce nu l-ai lăsat să vorbească, moară neferecată ce ești?! Ai tăbărît pe el când s-a plâns că nu mai există bănci românești în România, isterizându-te în apărarea băncilor străine, cum că românii, de corupți ce sunt, nu pot avea bănci proprii! De unde ai scos ticăloșia asta?! Ai stat tu de vorbă cu cei care cu prețul libertății lor au încercat să mențină în viață Banca Religiilor sau Dacia Felix, să afli cum au fost sabotați sau pe față lucrați ori chiar șantajați de Mugur Isărescu și alți nemernici intangibili?!

      Te-am simțit în toată ticăloșia-ți, mercenar Ciuvică, atunci când domnul Florea Dumitrescu te-a întrebat cum s-au cheltuit cele douăzeci de miliarde de euro, împrumutați de la FMI de guvernul Boc, guvern pe care nu mai ostenești înjurându-l! Era o ocazie bună să-l mai pocnești o dată pe Boc, așa cum și merită cu prisosință, dar ai tăcut! De ce ai tăcut? Pentru că răspunsul la întrebarea fostului ministru de finanțe ceaușist te-ar fi obligat să numești băncile străine din România, ele fiind principalele beneficiare ale împrumutului! Și de ele, nevrednicule Ciuvică, n-ai să te legi niciodată! Ai jurat, probabil!

      De ce ascunzi publicului românesc unde s-au dus cele 20 de miliarde de euro?! De ce nu pomenești nimic de complotul internațional a cărui victimă este România?! E un subiect nedemn de logoreea-ți? …Complot pe toate planurile: financiar, economic, mediatic, informațional, militar, cultural! Bine susținut din interior de o șleahtă de trădători!… Cu o parte dintre acești trădători te văd în emisiunile TV pe care le sufoci cu prezența. De ce oare sunt atât de prost încât nu pot să cred că te numeri printre acești nemernici, domnule Ciuvică?!

      …Prost mai sunt!

      Dar nici cu dumneata nu mi-e rușine! Te apuci să-l corectezi pe domnul Florea Dumitrescu, cum că datoria statului nu este de 97 de miliarde, ci numai de vreo 40, restul sunt datorii ale unor companii particulare!… Ca și când 40 de miliarde ar fi o nimica toată! Dar nu cumva împrumuturile făcute de acești particulari sunt garantate de statul român?!… Aud?

      Toată seara n-ai făcut decât să-l împiedici pe bietul Florea Dumitrescu să lege un răspuns la întrebarea obsesivă a moderatoarei, întrebare care frământă creierii multor români, mai puțin ai dumitale: mai există soluții pentru dezastrul în care am fost aduși? Încerca domnul Florea să spună că fără producție industrială, fără industrie, nu avem nicio șansă! Mereu l-ai întrerupt, mereu ai țipat la bătrân, nu carecumva discuția să capete un contur coerent și să priceapă lumea cât de mare a fost cacealmaua din decembrie 1989! Ai avut deci această misiune! Mi-a fost foarte clar. Ce n-am înțeles este cât o faci din mintea ta, din pasiune, cu sinceritate, și cât după indicații superioare în grad!

      Nu mai poate fi întreg la minte cine mai susține azi, la 20 de ani după căderea lui Ceaușescu, că pe vremea acestuia au murit oamenii de foame și de frig, mii de oameni!… N-a murit nimeni de foame și nici de frig!… Da, magazinele erau mai mult goale, dar nu și frigiderele noastre! Era frig în case, dar nici nu era o problemă să-ți plătești întreținerea! Și mai ales nu existau români care să nu aibă un adăpost!… Care să nu găsească un servici!

      Aud că meseria din care trăiește acest Ciuvică sunt investigațiile!!!… Înseamnă că din aceste investigații va putea aduce ușor dovada că mureau românii pe capete de foame și de frig!… Aștept de douăzeci de ani această dovadă! În schimb, fără să fac vreo investigație – căci nu e meseria mea, ci a domnului Ciuvică, au ajuns la mine numeroase dovezi ale sabotajului efectuat de cei care au pregătit mărețul act de la 22 decembrie 1989. Unele dovezi ale acestui sabotaj criminal le-am făcut publice mai de mult și nimeni nu m-a contrazis. Alte dovezi mă leg să le prezint în fața numitului Ciuvică și a telespectatorilor Antenei 3, post TV la care nu am fost niciodată invitat să spun și eu vreo prostie, două! Și nici n-o să fiu vreodată chemat, locurile sunt ocupate, iar locul meu este pe lista necuvîntătorilor la posturile TV năimite!… Mercenare, ca și domnul Ciuvică!

      Da! Penuria din magazine și frigul din case a avut și această cauză pe vremea lui Ceaușescu: sabotajul de sorginte cominternistă! Efectuat de aripa trădătoare, KGBistă, a Securității și a PCR, de cei care au avut de profitat de pe urma căderii lui Ceaușescu… Căci doar cine l-au trădat pe Ceaușescu în decembrie 1989 o făceau deja de ani de zile, nu au intrat în jocul criminal cu doar două-trei zile înainte de „evenimente”! Ca să fim aduși în starea de a-l urî pe Ceaușescu așa cum l-am urît cu toții în decembrie 1989, a fost nevoie de o pregătire îndelungată, prin sabotaj și minciună mai ales! Făcând să se pună pe seama Ceaușeștilor o mulțime de nefăcute! Cum a fost și asasinarea lui Constantin Dobre, liderul grevelor de la Lupeni 1977… Asasinat pentru care eu l-am urît pe Ceaușescu mai mult ca pentru orice. Iar după decembrie 1989 aflăm cu toții că Dobre este teafăr și sănătos!

      Ia fă mata, domnule Ciuvică, o investigație de-a dumitale și află de la domnul Constantin Dobre ce sentimente nutrește față de Ceaușescu! Află de ce Dobre Constantin, care a ridicat Valea Jiului împotriva sistemului comunist în 1977, a cerut azil politic în Marea Britanie acum, după 1990, iar nu înainte, pe vremea lui Ceaușescu! Ia încearcă să afli de la persoana în cauză de ce nu a fost pedepsit de Nicolae Ceaușescu pentru curajul său de-a-l înfrunta pe teribilul dictator! Află toate astea și vino apoi la Antena 3 să dai raportul în fața Țării, dacă ești un investigator corect! Un om corect!

      Nu-ți va fi greu să afli că nu prea avea habar Ceaușescu de multe lucruri care se petreceau în numele său! El știa, bunăoară, că fusese planificat de către CSP ca o anumită cantitate de carne să ajungă la populație, o cantitate îndestulătoare. În anul de grație 1989 o bună parte din această carne a rămas însă dosită în depozite, ca să acutizeze starea de nemulțumire a populației. Imediat după 22 decembrie acea carne a fost scoasă din depozite și FSN a mințit populația, cum că au importat ei acea carne și ne-o pun la dispoziție cu toată generozitatea! Ba au mai făcut și acte fictive de cumpărare, ca să bage și ceva bani în buzunar! A fost, probabil, prima escrocherie fesenistă! Safteaua, la dezastul care a urmat!… Cu asemenea minciuni a debutat democrația post-decembristă! Și tot așa o ține de atunci!

     După 20 de ani ne-am mai lecuit de ură anticeaușistă oarbă și deseori stupidă, tâmpă! Am descoperit cât de mult am fost mințiți ba de Europa liberă, ba de presa occidentală, sever controlate de la Moscova. Și multe altele, care încap sub titlul de diversiune! Diversiune aparent anti-ceaușistă, în realitate anti-românească sadea! Din această diversiune, ca un întârziat, ca un retardat, face parte și Ciuvică, cu morții lui de foame și de frig! O face ca un mercenar bine plătit sau ca un fraier bine manipulat?…

      Prost nu pare Ciuvică…

      Cu ani în urmă, când l-am cunoscut pe domnul Ciuvică, atârnat de poala lui Emil Constantinescu, l-am luat în serios că e, așa cum părea, un spirit justițiar, un tînăr însetat de adevăr și dreptate. Cunosc o mulțime de flăcăi în care Țara poate nădăjdui. Drept care m-am simțit dator să-i fac cunoscut un detaliu important din biografia patronului său, căci domnul președinte Emil Constantinecu are pentru vecie o problemă gravă: el nu a întrunit votul majoritar atunci când a ajuns președintele României. La alegerile din 1996 electoratul român a votat masiv cu Ion Iliescu. Dar, în condiții pe care nu le mai cunosc, dar sunt ușor de bănuit, câștigător a fost declarat Emil Constantinescu. Repet: Ion Iliescu a avut cele mai multe voturi în turul doi al alegerilor prezidențiale din 1996…

      Lipsa de reacție a lui Ciuvică la această dezvăluire mă face să cred că omul știa mai bine decât  mine ce și cum s-a întâmplat și nu-l deranja de fel găinăria prezidențială… Doar era unul dintre beneficiarii ei!…

      Normal ar fi fost să-i sară justițiar la gât și să-i ceară cât mai sonor socoteală lui Ion Iliescu! Cum de și-a permis să-și bată joc de voința poporului?!… Emil Constantinescu avea circumstanțe atenuante când a devenit președinte prin fraudă, prin eludarea scorului electoral! Treacă de la noi… Ce n-ar face oricare dintre noi ca să ajungă președinte?!… Aș zice chiar că eu unul îl înțeleg! …Dar când același Emil Constantinescu s-a declarat învins de structuri și și-a anunțat abandonul prezidențial, pentru că așa era înțelegerea: numai patru ani la Cotroceni!, normal era ca consilierul său Ciuvică să-l tragă de mânecă: care structuri te-au învins, Emile? Structurile care din nimic te-au făcut rector al Universității și președinte al României?!

Ion Coja

Buriaș, 11 septembrie 2011

Post scriptum. Dacă se va nimeri cumva să fiu și eu invitat la una din emisiunile pe care le supra-populezi, am să te întreb, domnule Ciuvică, cum l-ai consiliat pe Emil Constantinescu în primul său gest politic major cu care s-a afirmat după desemnarea sa frauduloasă ca președinte al României: modificarea legislativă prin care străinii au căpătat dreptul de a cumpăra pământ, dreptul de a deveni latifundiari în România, marii latifundiari ai României democrate, de azi și mai ales de mâine! Și te întreb de pe acum: nu cumva acesta este unul din motivele pentru care Iliescu s-a dat lovit în alegerile din 1996? Ca să-l lase pe altul să semneze acest act de trădare națională?… Altul, care să aibă inimă s-o facă!

În fine, o mică mea culpa: se poate să fi fost pornit împotriva dlui Ciuvică și datorită (sau din cauza?) faptului că m-am simțit solidar cu domnul Florea Dumitrescu, consătean de Buriaș!… Trebuia să-i țin spatele! Așa se face pe la noi, la țară…

Ministrul Baconschi a ţinut o ședinţă de partid în faţa “Comunităţii Române” din New York!!!

 

Autor: Grigore L. CULIAN (New York)

Marţi…13 și marţi 20 septembrie 2011, trei ceasuri rele!

Hotărât lucru: ziua de marţi nu e una câștigătoare pentru locatarul vremelnic de la Cotroceni. Nici pentru Teodor Baconschi, fostul teolog ajuns ambasador în mai multe capitale europene, printre care și Paris, unde în 2009 a “făcut rost” de vreo 4.000 de voturi pentru Traian Băsescu (“gurile rele” – și nu numai – vorbesc despre fraudă!), care l-a recompensat cu postul de ministru de Externe al României! Dar să-i lăsăm pe cârcotași să vorbească la BEC (Biroul Electoral Central!) și să trecem la faptele petrecute în zilele de marţi 13 și marţi 20 septembrie 2011 la Washington și New York.

Fals și manipulare cu ajutorul “jurnaliștilor de serviciu”!

“Marţi, 13 septembrie 2011, președintele României, Traian Băsescu, a efectuat o vizită de lucru la Washington, la invitaţia omologului său american Barack Obama”, scrie oficiosul prezidenţial Evenimentul Zilei. Fals! Comunicatul Casei Albe ne spune cu totul altceva: “US President Barack Obama held unscheduled talk with Romania’s President Traian Basescu. Basescu had a scheduled meeting with Vice President  Joe Biden in the Roosevelt Room of the White House, but Obama joined the meeting between Vice President Biden and President of Romania”. Traducere: “Președintele SUA, Barack Obama, a avut marţi o convorbire neprogramată cu Președintele României, Traian Băsescu. Băsescu avea programată o întâlnire cu Vice Președintele Joe Biden în Roosevelt Room de la White House, dar Obama s-a alăturat întâlnirii dintre Vice Președintele Biden și Președintele României”). Iată motivul pentru care vizita de o  zi a lui Traian Băsescu la Washington a fost ţinută la secret până în ultimul moment de Administraţia Prezidenţială de la Cotroceni, de Ambasada României la Washington și de consulatele din SUA, iar în avion au fost admiși numai ziariștii obedienţi puterii. În plus, la întâlnirea “Comunităţii Române” cu șeful statului, desfășurată la Ambasada României din capitala americană, au fost omiși – cu bună știinţă! – de pe lista de invitaţi jurnaliștii româno-americani, iar deputatul “nostru” Mircea Lubanovici, omul din Parlament al PDL în Colegiul 3-Diaspora, a fost complice la diversiune, deși conduce (teoretic!) ziarul (presupus) românesc Romanian Times.

 

Şedinţă de partid cu “Comunitatea Română” la New York!

Marţi, 20 septembrie, Consulatul General al României din New York (consul general: Marian Pârjol) a organizat o întâlnire a ministrului de Externe al României, Teodor Baconschi, cu reprezentanţi ai “Comunităţii Române” din New York (voi explica în continuare de ce am pus ghilimele la sintagma “Comunitatea Română”). Programată, conform invitaţiilor trimise, să se desfășoare în Salonul de Protocol, situat la etajul 4 al Consulatului, întâlnirea a fost mutată în Sala Auditorium a Institutului Cultural Român din New York (care stă goală, de trei ani de zile, din cauza “activităţii febrile” a directoarei Corina Şuteu și a echipei sale de la ICR-NY!), după un scenariu identic cu cel al întâlnirii premierului Emil Boc cu “Comunitatea Română (din septembrie 2010). Ca decor și în postură de aplaudaci, în locul reprezentanilor marcanţi ai Comunităţii Române (de data asta fără ghilimele), au fost aduși circa 30 de tineri, cei mai mulţi dintre ei fiind copiii noii nomenklaturi de la București, trimiși la studii în străinătate de profitorii tranziţiei, după modelul preluat de la clanul Ceaușescu și îmbunătăţit de “EBA”, fiica cea mică a noului “mare conducător” Traian Băsescu. Cum cadrul unei ședinţe de partid în toată regula a fost creat, a urmat urcarea pe scenă (cu aplauzele de rigoare!) a protagoniștilor, (de fapt, a protagonistului, fiindcă restul alaiului nu a scos niciun cuvânt preţ de o oră și jumătate!): ministrul Teodor Baconschi; ambasadorul Adrian Vieriţă, care nici până azi (26 septembrie, n.C.I.) nu mi-a răspuns la scrisoarea de săptămâna trecută, în care îi ceream să ne informeze care au fost criteriile de selecţie a audienţei la recepţia oferită de Ambasada României la Washington în 13 septembrie 2011 (unde mai mulţi reprezentanţi ai presei de limba română din SUA au fost scoși de pe lista de invitaţi prin “ordin de sus”, selectaţi arbitrar și discriminatoriu sau înlocuiţi cu copii sau “yesmeni” gen Mircea Lubanovici) și să pună la dispoziţia presei lista completă cu persoanele invitate la evenimentul sus menţionat, pentru a fi publicată, astfel încât românii din America să afle cine le reprezintă interesele și vorbește în numele lor în cadrul întâlnirilor la cel mai înalt nivel cu oficialii români; ambasadorul la ONU, Simona Miculescu; consulul general, Marian Pârjoj, plus Corina Şuteu, directoarea ICR-NY și gazda aleasă în ultimul moment de organizatori. Încercând să identific “Comunitatea Română din New York”, mi-am dat seama că în sală se aflau câţiva jurnaliști români și tot atâţia oameni de afaceri, marea majoritate a audienţei fiind formată din tineri români care studiază în America, dar care nu trăiesc în această ţară și nu i-am văzut vreodată la o acţiune comunitară (cenaclu literar, festival etc.)!

Mesajul Asociaţiei Jurnaliștilor Români din Nord-America

“Membrii asociaţiei noastre sunt indignaţi și profund dezamăgiţi de faptul că la vizita efectuată în 13 septembrie la Washington de președintele României, dl. Traian Băsescu, invitaţia lansată jurnaliștilor români din Statele Unite a fost făcută preferenţial și discriminatoriu. Cu alte cuvinte, au primit invitaţii doar cei care scriu de bine despre actuala putere. Acest fapt este o jignire profundă adusă românilor din Statele Unite – și nu numai lor – care citesc presa de limba română. Un lucru mult mai grav este faptul că, în ciuda faptului că reprezentanţii  Ministerului Afacerilor Externe nu ar trebui să aibă o anumită culoare politică sau să fie aserviţi unui anume partid, se pare că sunt. Asociaţia noastră a transmis deja o scrisoare în care cere explicaţii Ambasadei României din Washington, D.C., dar și deputatului Mircea Lubanovici, cu privire la motivele pentru care aproape toată mass-media românească din SUA a fost ignorată. Un mesaj similar a fost formulat și de ziarul New York Magazin. Vă întrebăm, domnule ministru: de ce invitaţiile făcute de angajaţii presupus apolitici ai MAE au fost trimise numai unora la recepţia de la Washington?; de ce nu există bani pentru proiecte comunitare, dar există bani pentru plimbările diferiţilor politicieni, inclusiv la vizita președintelui Băsescu din 13 septembrie 2011; cine se face răspunzător, cine va fi sancţionat și în ce fel pentru cele întâmplate și de ce angajaţii MAE execută ordinele unui anumit partid, când ei ar trebui să reprezinte interesele tuturor româilor?; de ce președinţia comisiilor de votare din străinătate a fost trecută în 2009 în mâinile diplomaţilor şi nu a rămas la reprezentanţii legitimi ai comunităţilor româneşti care votează şi care au asigurat timp de 20 de ani un serviciu corect, evitând scandalul petrecut în 2009 la Ambasada României din Paris, condusă atunci de Dvs.?; pe ce bază aţi promis PDL un milion de voturi de la românii din străinătate şi cu ce drept, având în vedere faptul că, în calitate de ministru de Externe, aveţi datoria să reprezentaţi interesele tuturor românilor, nu ale unui partid politic? Marian Petruţa, preşedintele Asociaţiei Jurnaliştilor Români din Nord-America (NARPA)”

Acesta a fost mesajul pe care am fost autorizat să-l transmit din partea NARPA (al cărui membru şi deţinător al trofeului “Jurnalistului anului 2011 la categoria cel mai bun editorial” sunt) ministrului Baconschi la întâlnirea cu “Comunitatea Română” din New York. În loc de un răspuns punctual la întrebările incomode enunţate mai sus, dl Baconschi a lansat o serie de acuzaţii, afirmând că aş avea “vederi de stânga” şi că întrebările mele (!?) sunt “tendenţioase”, deşi ele erau adresate în numele unei asociaţii la care sunt afiliate opt publicaţii, două posturi de televiziune şi două posturi de radio româneşti din America! Cât priveşte “vederile mele de stânga”, îi aduc la cunoştinţă dlui ministru “de dreapta” că sunt refugiat politic în această ţară, încă din vremea când Domnia Sa profita din plin de avantajele comunismului… de stânga, că sunt membru, cu cotizaţia plătită la zi, al Partidului Republican (de dreapta!) din SUA şi patronul unui ziar românesc, ceea ce şi descalifică afirmaţiile şi prestaţia jenantă de la şedinţa de partid cu “Comunitatea Română” din 20 septembrie 2011, încheiată cu ropote de aplauze!

P.S. Spre final, o doamnă profesoară şi colegă, al cărui nume nu-l mai citez din respect pentru activitatea sa literară şi jurnalistică, a pus cireaşa pe tort (sau bomboana pe colivă!), afirmând în faţa ministrului Baconschi: “Sunt sigură, dle ministru, că Dvs. nu reprezentaţi un partid politic şi că apăraţi interesele ţării”! Îi recomand doamnei să viziteze mai des România şi să trăiască acolo un an cu salariul foştilor săi colegi dascăli. Şi, pentru a-i potoli “elanul patriotic”, am să-i dau două citate din “apoliticul” Baconschi: “Eu, Elena (Udrea – nota mea), sunt foarte bucuros să lucrez cu tine. Trebuie să fac eforturi monumentale ca să nu cad sub farmecul tău, în calitate de coleg. Eşti inteligentă, eşti foarte frumoasă, eşti tenace, ai anduranţă la mediul general dezgustător al politicii româneşti şi nu te deranjează vecinatatea oamenilor de valoare, ceea ce înseamnă că vei putea face cu oricine echipe de valoare şi PDL are probabil nevoie de acest lucru” (Teodor Baconschi, conferinţa pentru alegeri în PDL Bucureşti din 21 noiembrie 2010). “Sunt convins că proiectul legii votului prin corespondenţă îi va face pe românii din comunităţile de peste hotare să ne aducă NU 100.000 de voturi, cum ne-au adus rândul trecut, ci un milion de voturi. Este un obiectiv pe care îl putem atinge, dacă vom reuşi să dăm acest necesar semnal de înnoire” (Teodor Baconschi, discurs de susţinere a candidaturii la funcţia de prim-vicepreşedinte al PDL, pe care o deţine şi în prezent!).

P.P.S. Păcat că postul de televiziune Romanian Voice nu a găsit spaţiu de emisie pentru a prezenta Comunităţii Române (fără ghilimele!) mesajul Asociaţiei Jurnaliştilor Români din  Nord-America (NARPA). A fost momentul cel mai fierbinte pentru ministrul Baconschi, iar românii din New York şi din toată America aveau dreptul să afle ce s-a întâmplat la şedinţa de partid din 20 septembrie 2011. Poate altă dată…

New York, 26 septembrie 2011

Conspiraţia tăcerii sau cum îşi conservă puterea sistemele totalitare

Posted by Stefan Strajer On October - 10 - 2011

Conspiraţia tăcerii sau cum îşi conservă puterea sistemele totalitare

 Autor: Octavian LUPU

 

S-ar putea considera un capriciu al dictatorilor acela de a nu permite libera circulaţie a informaţiei, de a restrânge libertatea de exprimare şi cea de mişcare a oamenilor, precum şi de a defini un sistem de control al conştiinţei colective. De fapt, ţinta oricărui sistem despotic constă în aservirea deplină a grupului asupra căruia îşi exercită influenţa şi în acapararea adeziunii tuturor indivizilor ce îl compun. Însă un factor determinant în atingerea acestui deziderat se află în ceea ce se numeşte “conspiraţia tăcerii”.

Ce se înţelege prin această expresie? La ce face referinţă? Nu este stranie această cenzurare a ideilor şi simţămintelor exprimate, mergându-se până la obsesia privind detaliile personale ale vieţii fiecărui individ?

Ca orice structură sau sistem social, despotismul, sau cultul conducătorului iubit, presupune realizarea unei conştiinţe colective, ce are drept element central persoana dictatorului. Acest lucru presupune mutaţii şi salturi de gândire ce trebuie propagate de la nivelul declaraţiilor propagandistice la cel de conştiinţă individuală prin modificarea ierarhiilor de valori şi deopotrivă, a modului de a gândi.

Obsesia dictaturii absolute merge până la nivelul rescrierii istoriei, deformării înţelesului evenimentelor prezente şi  jalonării “viitorului luminos”. Iar dacă are ocazia, sistemul despotic va atinge şi nivelul filozofic al genezei universului, materiei sau apariţia formelor de viaţă pe pământ. Prin contrafacere, presupunere şi inventarea diferitelor supoziţii, despotismul caută întotdeauna să se impună, iar când argumentele nu mai sunt suficiente, atunci se trece la eficienta exercitare a forţei brute.

 

Dar toate aceste eforturi trebuie să fie dublate de o conspiraţie a tăcerii, adică de împiedicarea liberei exprimări, de filtrarea ideilor vehiculate în societate şi de reprimarea fermă a alternativelor propuse faţă de sistemul ideologic totalitar. În schimb, printr-un efort bine direcţionat de re-educare a indivizilor, această cenzură ajunge să fie impusă încă din fragedă copilărie, inducându-se ideea de vinovăţie în cazul nerespectării ei şi de pedeapsă sigură pentru încălcarea regulii tăcerii în faţa absurdităţii sistemului şi a aberaţiilor emise de către conştiinţa colectivă a acestuia.

Să nu credem cumva că doar comunismul s-a comportat în felul acesta. De exemplu, sistemul feudal era bazat pe despotismul exercitat de rege sau de nobilime. În antichitate, cultul cezarului sau al faraonului atingea cote aberante, greu de imaginat în perioada modernă, fapt pentru care fenomenul despotic se poate spune că a însoţit întreaga evoluţie a umanităţii.

 Prin interdicţia discutării subiectelor “sensibile”, precum şi prin suprimarea opiniilor contrare, despotismul a reuşit să se menţină sub felurite forme de-a lungul veacurilor. De fapt, diferitele variante consemnate de istorie nu fac altceva decât să confirme această stranie tendinţă a naturii umane de dominaţie brutală asupra conştiinţei semenilor, de desconsiderare a drepturilor civice prin instaurarea ierarhiilor de privilegii şi a claselor de privilegiaţi. Nu întâmplător persoanele ce îndrăzneau să pună în discuţie publică subiectele interzise, erau în mod special detectate, urmărite şi suprimate prin “convingere” sau prin forţă.

În opoziţie cu despotismul, democraţia este axată pe egalitatea indivizilor, pe libera exprimare a opiniilor indiferent de natura lor şi pe libertatea de gândire a fiecărui om. De aceea, putem spune că despotismul este un sistem închis, concentraţionar, ce reduce libertatea individului şi suprimă evoluţia spiritului uman, în timp ce o reală democraţie permite afirmarea plenară a omului şi descătuşarea energiilor latente ale acestuia.

Se poate spune că într-un real sistem democratic, nu poate exista o conspiraţie a tăcerii, o ascundere a problemelor cu care se confruntă societatea şi indivizii ce o compun. Dimpotrivă, prin expunerea lor, problemele pot fi formulate adecvat şi soluţii inovatoare pot fi imaginate pentru depăşirea lor prin efortul unit al întregii comunităţi.

Însă cel mai adesea geneza despotismului se regăseşte în cadrul unei familii rigide, în care unul dintre părinţi îşi exercită în mod tiranic puterea asupra membrilor ce o compun. Sau în cadrul sistemului educaţional, cadrele didactice excesiv de severe, precum şi “găştile” de tineri constituite pe principii 

de competiţie şi dominaţie, pot deveni incubatoare în toată puterea cuvântului pentru dezvoltarea viitorilor dictatori.

Locul de muncă, adunările religioase, ca să nu mai vorbim de întrunirile politice, oferă şi ele un suport semnificativ pentru reapariţia sau menţinerea despotismului în societate distrugând beneficiile nete ale unei democraţii autentice.

Revenind la subiectul iniţial, impunerea tăcerii are drept principală consecinţă suprimarea gândirii oamenilor şi mai ales a variantelor alternative la sistemul opresiv. În felul acesta, puterea de influenţare a acestuia este menţinută, iar evoluţia spre democraţie este blocată. În mod inerent, căderea unui sistem totalitar nu aduce cu sine democraţia, ci a treia stare de “organizare” a societăţii şi anume anarhia. De multe ori, după parcurgerea unui ciclu despotic urmează o perioadă anarhică pe o durată nedefinită, fapt ce conduce la posibila basculare a sistemului social înapoi către totalitarism. În astfel de împrejurări, charisma vreunui lider mesianic însoţită de organizarea de grupuri de asalt pentru dobândirea puterii, pot readuce sistemul social într-un despotism de facto, mai mult sau mai puţin formalizat explicit. De aceea, cel mai adesea sistemele despotice alternează cu perioade de anarhie ce le regenerează, ambele situaţii fiind opuse democraţiei, ce presupune o construcţie inteligentă, progresivă şi armonioasă, lucru ce presupune o relativ lungă perioadă de timp.

Însă niciodată nu ar trebui să confundăm democraţia cu anarhia şi libera exprimare cu vorbăria goală sau cu lipsa de ordine în exprimare sau gândire. Democraţia se bazează pe educarea indivizilor în spiritul dialogului constructiv, al solidarităţii umane, al respectului faţă de ceilalţi echilibrat cu cel de sine.

Proiecţia la indigo a conspiraţiei tăcerii din regimurile totalitare o reprezintă cacofonia mediatică a anarhiei, mai precis mondenizarea şi tabloidizarea comunicării, ce îşi pierde astfel conţinutul de valoare, locul fiind umplut de banalităţi şi de informaţii nefolositoare, aruncate fără noimă asemenea unui real bombardament informaţional asupra sistemului social.

De exemplu, când vizionezi talk-show-urile de calitate îndoielnică afişate pe ecranele de televiziune, când reality-show-uri lipsite de un mesaj de valoare sau alcătuite la întâmplare sunt furnizate telespectatorilor sau când emisiunile de ştiri prezintă disproporţionat informaţiile zilei, atunci rezultatul nu poate fi decât cel al dezvoltării tendinţelor anarhice, care mai devreme sau  târziu vor conduce la soluţia mesianică a despotismului.

În perioada de după 1989, România a intrat într-o perioadă amestecată de anarhie şi de refacere a democraţiei. Din nefericire, spiritul civic şi democratic nu a fost suficient de puternic în contracararea anarhiei, fapt care poate conduce la intrarea într-un nou ciclu despotic. Aici nu este vorba de anumite personalităţi ce au un impact major în societate sau de charisma unor anumiţi lideri, ci de un mecanism de protecţie socială, care în lipsa spiritualităţii autentice a democraţiei se întoarce către domnia ierarhiilor de forţă, specifice regnului animal. Dezordinea este întotdeauna o ameninţare reală pentru orice sistem social, iar autoconservarea lui obligă la una dintre cele două variante.

Natura umană este duală, încorporând elementele regnului animal, precum şi proiecţia spirituală a unei deveniri transcendente către valorile fundamentale ale binelui, frumosului şi adevărului. Construcţia despotică se află într-o strânsă legătură cu ierarhiile de dominaţie şi supunere ale regnului animal. În schimb, construcţia democratică presupune colaborare, încredere, susţinere reciprocă şi aplicarea “regulii de aur” a respectului faţă de semeni. Astfel, în locul masculului “alfa”, dominator peste turmă sau a cocoşului ce se impune în faţa “turmei” de găini, democraţia propune egalitatea membrilor, realizarea de echipe dedicate promovării valorilor fundamentale în aplicarea lor concretă în diferitele aspecte ale vieţii.

Dialogul constructiv şi critica sau judecata de valoare sunt instrumente valoroase ce trebuie cultivate în mijlocul familiei, şcolii, religiei, locului de muncă, precum şi al mişcărilor politice indiferent de orientarea lor. Acestea sunt mijloacele cele mai eficiente în contracararea efectului deşertificator al anarhiei, precum şi a apariţiei sumbre la orizont a conspiraţiei tăcerii, al semnului pus “pe frunte sau pe mână”, adică în gândire şi acţiune, aplicat indivizilor pentru a susţine feluritele forme de manifestare ale despotismului.

Şi pentru a da o conotaţie generală a noţiunii de democraţie, ar fi bine să ne gândim că izvorul ei se află în egalitatea fiinţelor umane prin naştere în această lume şi prin statut existenţial înaintea Marelui Autor al tuturor lucrurilor. Din această perspectivă, orice om este deţinătorul de drept al demnităţii de “a fi făcut după chipul lui Dumnezeu”, iar orice demers laic sau religios ar trebui să ţină cont de acest lucru, evoluând către o construcţie democratică bazată pe sprijin şi respect reciproc. În astfel de condiţii, niciodată nu ar mai putea să apară despotismul, iar anarhia ar fi contracarată printr-o ordine armonioasă, ce se perfecţionează la nesfârşit. Aş dor foarte mult ca spaţiul românesc să evolueze în această direcţie, aceasta fiind singura soluţie pentru dilemele de ordin moral, spiritual şi economic ale naţiunii noastre.

Octavian Lupu

Braşov

23 septembrie 2011

Iar se agită nămolul de pe Dâmbovița

Posted by Stefan Strajer On October - 10 - 2011

Iar se agită nămolul de pe Dâmbovița

 

 Autor: Cornel Cotuţiu

Se cunoaște parabola biblică cu nebunul care aruncă o piatră în apă și 10 oameni normali sar după ea. Așa este cu articolul „Psihologia Imnului Național”, publicat recent de Andrei Pleșu în „Dilema veche”. Textul e reluat imediat în „Adevărul” și problema e dezbătută în patru pagini ale acestui cotidian, sub genericul iresponsabil „Deșteaptă-te, române, și schimbă imnul!” Bășcălie de dâmbovițean.

Fac o precizare: Nu-l consider dement pe Andrei Pleșu, dimpotrivă, îl socot perfect sănătos mintal – dar tocmai de aceea e trist și suspect gestul său. Înșiră afirmații și calificative aiuritoare pe seama imnului actual, a textului și melodiei (și o face pe tonul insului superdoct, căruia îi ies din gură numai porumbei de aur). Consideră melodia imnului un fel de bocet, îl supără prezența în text a cuvintelor „moarte”, „cruzi”, „sclavi”, „viclene uneltiri”, „lupii-n stâne”. Textul „Mizează – crede Pleșu – pe victimizare”, „lamentație plângăcioasă și adversitate generală”. Mai mult, timpanul său sensibil reține astfel: „S-ar zice că e destinat să fie intonat nu la demne împrejurări festive, nu la momente de cumpănă ale unui popor de oameni întregi, ci în sala de reanimare, de post de maslu.” Recunoașteți că aruncarea imnului nostru în derizoriu frizează lipsa de bun simț. Ș-apoi ce o fi însemnând, pentru maestru, „oameni întregi”?

Când l-am cunoscut la Bistrița (înainte de 1989) era suplu, balerin (și la minte și la trup), dar atrăgea atenția și prin pigmenții epidermici de extracție Ferentari. Oricum, nu dădea impresia că ar fi „un gentilom de mahala” (vorba lui Nicolae Filimon).

Acum se pare că osânza îi aburește ochelarii, încât percepția realității și prospectarea anilor ce vin alternează între hăis și cea! Da, dar i se alătură, adică sar după piatră, câțiva trepăduși gazetari și scribi din domeniul istoriei, care scârțâie pe aceeași scripcă a lui Pleșu. În numărul următor al publicației, are o intervenție și Ștefan Cazimir, care potolește însă mârâiala cârcotașilor. Rezum: Domnilor, Imnul acesta e menționat într-un articol al Constituției României, nu într-un almanah sexy, nu aveți cum vă atinge de el, câtă vreme Constituția e cea pe care o avem și trebuie respectată.

Nu-mi face plăcere, însă nu pot să uit că de la războiul ultim până astăzi suntem la al cincilea imn național, (deci, într-un interval de 66 de ani), pe când francezii își păstrează „Marseilleza” de 219 ani, sau ungurii își au același imn de la mijlocul secolului al XIX-lea; la fel și nemții. Măcar rușii – după prăbușirea imperiului sovietic au renunțat la textul imnului, dar au păstrat melodia lui.

Iar noi?… Hm!

Noi dovedim constanță în a ne da cu stângu-n dreptul.

Cu câțiva ani în urmă un moș notoriu și cu mintea încă limpede, opina pe un canal tv., că 1 Decembrie nu ar fi potrivită ca Zi Națională a României, fiindcă… e frig.

Pe malurile Dâmboviței bucureștene, miticii nu au stare, se trezesc mereu supărați pe valorile istoriei și culturii românești, încât mai dau cu mucii-n fasole (nu pot renunța  la sintagma aceasta, care poate părea ireverențioasă, însă mustește de expresivitate, de conotații). Iată campania de denigrare a lui Mihai Eminescu (găzduită de… ”Dilema”). Poetul era considerat un anacronic, epitetul de „geniu” – desuet -, se considera a fi așezat injust la înălțimea unde l-a situat posteritatea, se pedala pe boala lui, pe lipsa de discernământ politic, i se reproșa până și faptul că era… păros pe corp, iar un cabotin răsplătit de Cotroceni cu șefia unei instituții de cultură, îl numea nici mai mult, nici mai puțin „poet de debara”.

E o tradiție funestă la noi – încă de pe vremea cronicarului Miron Costin – să ne căsăpim mari personalități sau măcar să le împroșcăm cu noroi. Noroc că avem locuțiunea adverbială „și totuși”… Valabilă atât pentru păguboasa atitudine mioritică, dar și pentru geana de lumină a speranței.

Apropo de imn: cum Andrei Pleșu este un fiu devotat Ferentarilor, îi propun să accepte, pentru sine și pentru acoliții lui, un imn particular de genul „Halaripu acana!”

Neagu Djuvara și românii

Posted by Stefan Strajer On October - 10 - 2011

Neagu Djuvara și românii

 

Autor material: Ion Coja

Am primit din America, de la un prieten, textul de mai jos, cu rugămintea de a-l comenta pe site-ul meu. O fac cu plăcere.

 

Neagu Djuvara :

Este un blocaj intelectual. Românul nu e în stare să accepte că întemeietorul lui nu e o corcitură între Traian şi Decebal. Este o tîmpenie!
-Eugen Istodor:

Cum sa fie o tîmpenie? Am trăit o viaţă cu o tîmpenie în cap?
-Neagu Djuvara:

Da! Vă rog să vă lecuiţi. Timp de o mie şi ceva de ani nu vă daţi seama ce amestec de populaţii au fost pe pămîntul acesta! Cine sînt românii ăştia? În afară de o mică parte dintre legionari şi dintre săracii din sudul Italiei, restul, majoritatea coloniştilor nu erau romani. Uitaţi-vă la tipul fizic, asta a descoperit-o un Lahovary. El a comparat grupele sangvine din cataloagele de recrutare a civililor. În 1930 se ştia. Dacă iei cele două-trei judeţe de secuime, sînt integral cu grupa B. Grupă răspîndită în Asia. Turanici. Sudul Transilvaniei, Oltenia, o bucăţică din Muntenia.
-Eugen Istodor:

Vă rog, nu-mi distrugeţi încă un mit! Vă puteţi face că aţi uitat. Cine îl mai citeşte pe Lahovary?
-Neagu Djuvara:

Dom’le, nu pot să nu spun adevărul! Deci, în acele zone [Sudul Transilvaniei, Oltenia, o bucăţică din Muntenia] avem grupa A, din zona mediteraneană. Cine au fost însă coloniştii? În afară de romani, minoritari, am avut mulţi arabi, Legiunea Syrica.
-Eugen Istodor:

Sîntem arabi!
-Neagu Djuvara:

Da. Eu îmi aduc aminte de ţăranii mei de la ţară. Bunicul meu adusese ţărani la muncă din zone curat româneşti. Dom’le, să vezi nişte oameni care seamănă cu arabii, [vorbind] curat româneşte!
-Eugen Istodor:

Scandalos!
-Neagu Djuvara:

Coboară din Syrica! Deci, din partea romanilor sîntem foarte amestecaţi. Acum şi dintre daci.
-Eugen Istodor:

Nu, vă rog!
-Neagu Djuvara:

Cu dacii e problemă cîţi au mai rămas! Nu prea ştim cum arătau, destul de deschişi la culoare, precum albanezii. Sluşanschi, cel mai bun indoeuropenist al nostru, e de părere că limba dacă nu are legatură cu cea tracă.
-Eugen Istodor:

Cum, domnule Djuvara, chiar vreţi să-mi doborîţi miturile?
-Neagu Djuvara:

Astea sînt manii, dragul meu, nişte improvizaţii istorice, nu te pot lăsa aşa! E dovedit că limba tracă e altceva decît cea dacă. Daca e legată, da, de albaneză, dar nu cum au crezut tot felul de minţi inventive că au fost dacii lîngă albanezi la un anumit moment. Nu e adevărat! Cuvintele româneşti şi cele albaneze sînt moştenite din dacomeziană, rădacina comună.
-Eugen Istodor:

Acum chiar ne înjuraţi de mamă şi de tată!
-Neagu Djuvara:

Hahaha, dacă o interpretaţi aşa! Să ştiţi de la mine ceva: sîntem un mare amestec de populaţii, ne-a unit o limbă şi e fantastic cum am putut să asimilăm atîtea. Asta e puterea românului, puterea de asimilare.
-Eugen Istodor:

Adaptarea.
-Neagu Djuvara:

Da, limba română e un fel de “melting pot”. Aici, un alt lucru pe care l-am tot ascuns… amestecul cu slavii. Giurescu, bătrînul, el a venit cu ideea că slavii aveau acelaşi rol, precum germanicii în Franţa.
-Eugen Istodor:

Nu începeţi cu asta!
-Neagu Djuvara:

Dom’le, regatul Franţei a fost făcut de germanici, iar cel al Spaniei, de vizigoţi!
-Eugen Istodor:

Al nostru, de daci şi romani.
-Neagu Djuvara:

Nu! Dintr-un amestec dintre slavi şi [proto]români. Slavii s-au instalat în colonii uriaşe, dovadă toponimele, Ialomiţa, Neajlov, Bistriţa, Dîmboviţa. Interesant însă, asta mi-a spus-o Poghirc, că aceste colonii erau înconjurate de fluvii cu nume străvechi dacice: Dunărea, Oltul, Mureş, Criş. Astea sînt dovezi de continuitate. Slavii au pătruns destul de mult. Satele noastre erau sub un jude, denumire latină; venirea slavilor a adus cneazul. Cele două denumiri funcţionau paralel în anumite zone. “Cneazul” era de origine slavă. Cnejii erau nişte seniori, se impuneau ca autoritate, iar juzii doar administrau. Juzii, deci, nu au avut vocaţie de a uni toata ţara! Şi acum, ca originalitate din partea mea, eu cred că nici slavii nu au avut puterea de a crea state. Şi care e dovada: nici un stat slav, nici unul!, nu s-a născut cu aristocraţie slavă. Slavii nu au venit cu întreaga armată, nu, ci ca ţărani, neorganizaţi, dovadă că numele lor privind şefii, “ban”, “jupan”, sînt de origine avară. Cneaz chiar e germanic. La sud de Dunăre, numai protobulgarii au făcut stat, or, ei erau de origine turcă. Ei au venit foarte bine organizaţi, foarte luptători, i-au bătut pe bizantini şi i-au obligat să le dea o bucată de pămînt. Ruşii au fost făcuţi de varegi, de nordici războinici. Numele de “rus” Oleg, Igor sînt nordice. Ţara noastră făcută de cumani se numea Cumania, dar faptul că ei au plecat/venit a făcut ca ei să fie romanizaţi.
-Eugen Istodor:

Cui ajută zăpăceala asta?
-Neagu Djuvara:

Să ştim cine sîntem. Să nu ne mai închipuim nişte basme! Şi basme care nu sînt crezute de străini. De ce nu sîntem cunoscuţi în lume? Fiindcă am minţit!
-Eugen Istodor:

Şi ne-am minţit pe noi!
-Neagu Djuvara:

Şi ne-am minţit şi, ce-i mai rău, am crezut minciuna. Eu consider că fac o revoluţie cu această carte!
-Eugen Istodor:

Dar cum e să te minţi şi să şi crezi?
-Neagu Djuvara:

E un blocaj psihologic. Oamenii inteligenţi îşi fac autocenzură. [Ei] nu merg mai departe, că nu place poporului. Ghinionul nostru a fost că am intrat în concertul european cu mare întîrziere din cauza ocupaţiei turceşti. Abia în veacul 19 intram in Europa. Atunci a fost un moment în care fiecare a vrut să se arate mai sus decît era.

(intregul interviu poate fi gasit pe site-ul ziarului Cotidianul)

*************

Domnule ION COJA, îl cunoașteți pe Dl NEAGU DJUVARA?

Il cunosc din auzite și din citite. Am stat o singură dată de vorbă, pe stradă, pe Edgar Quinet, în fața facultății. Eu l-am oprit. Fusese cu o seară mai înainte la TV 1. L-am oprit și, dacă-mi aduc bine aminte, i-am spus cam așa: Stimate domnule Djuvara, eu lucrez în această clădire, sunt profesor la Facultatea de Litere. V-am văzut aseară la TV și vreau să vă spun că nu sunt de acord cu foarte multe lucruri pe care le-ați spus. …Mi se pare firesc să avem păreri diferite, a zis domnul Djuvara. La care eu am continuat: Este firesc să avem păreri diferite, dar nu este firesc că eu nu pot să-mi spun părerea, mult diferită de a domniei voastre! Și exact pentru asta mi-am permis să vă opresc așa, pe stradă, ca să vă spun că am alte păreri și să vă cer sprijinul ca să pot să vă contrazic, să vă combat, la același post de TV care v-a dat posibilitatea să vă expuneți ideile…

N-a înțeles domnul Djuvara ce vreau de la dînsul. Atunci i-am dat celebrul citat din Voltaire, care sună aproximativ așa: nu sunt de acord cu părerile tale, dar sunt gata să-mi dau viața pentru ca tu să ai posibilitatea de a-ți expune părerile, chiar dacă aceste păreri contrazic ideile mele… Deci, domnule Djuvara, am zis, puteți interveni la TV 1 să mi se ofere posibilitatea de a vă combate ideile. O veți face?

M-a dezamăgit răspunsul său că urmează să plece la Paris, așa că…

Faceți ce faceți și provocați producerea de momente memorabile… Întâlnirea cu Liiceanu, întâlnirea cu Djuvara… Care erau ideile dlui Djuvara pe care ați vrut să le combateți, să le contracarați!

Nu mai țin minte! Cred că erau mai degrabă pe subiecte de istorie recentă, contemporană.

Ce părere aveți despre ideile dlui Djuvara privitoare la istoria noastră mai veche, cele expuse în interviul din „Cotidianul”?

Din păcate, acolo unde aș zice că mă pricep, am alte păreri… Sper că ideile prezentate în interviu au în spate studii aprofundate, altminteri, cu argumentele invocate în interviu, totul pare neserios!… Nu poți spune că limba dacilor nu avea nimic comun cu limba tracă invocând părerea unui singur autor, când alte zeci de autori susțin contrariul. În plus, fără să știu tot ce a scris Dan Slușanschi, parcă nu aș crede că a făcut o asemenea „descoperire”, s-ar fi auzit, ar fi făcut valuri… Primul care l-ar fi contrazis pe Dan ar fi fost Cicerone Poghirc, pe care îl citează domnul Djuvara pe altă temă, tot așa, dintr-o discuție purtată la Paris… Poți să invoci păreri auzite la un pahar de vorbă, dar asta nu atunci când vii cu ipoteze care să șocheze toată lumea. În asemenea cazuri trebuie să fii meticulos și profund ancorat în subiect. Viziunea dlui Djuvara despre romanizarea Daciei este una tipică „de cafenea”. Sper că sunt altfel concepute cărțile domniei sale. E drept, nu am citit niciuna până la capăt.

Și atunci?

Desigur, nu avem dreptul să le comentăm, dacă nu le-am citit. Numai că ideile sale circulă deja, unele dinainte ca dl Djuvara să-și scrie cărțile, cum ar fi ideea că au fost aduși în Dacia coloniști „ex toto orbe romano”. Ar vrea mulți să fie așa! Numai că opera Romei de colonizare a Daciei, fără precedent în toată istoria Romei, a urmărit să rezolve o problemă a metropolei, nu a imperiului. Metropola, adică orașul Roma, avea o problemă stringentă cu sutele de mii de țărani italici care, în virtutea calității lor de „civis romanus”, trăiau la Roma pe cheltuiala statului. Pentru aceștia s-a făcut reclama Dacia Felix, îndemnându-i să meargă în Dacia. Nu pentru locuitorii din Siria sau altă provincie! Repet, are sens, este logică și în plus este atestată documentar numai colonizarea Daciei cu cives romani italici, din sudul Italiei îndeosebi. De la acești coloni ne-au rămas o sumedenie de pietre funerare. Mai multe ca din tot restul imperiului roman. Pe aceste pietre funerare din Dacia romană apare destul de des amintită obârșia, italică sau chiar din Latium, a celor mai mulți coloni. Nu făcea Traian războaiele acelea ca să strămute în Dacia coloni din tot imperiul… Iar ideea că nu au rămas în viață prea mulți daci este de-a dreptul jenantă la un istoric din zilele noastre. Este o idee vehiculată cândva în cafenelele de la Budapesta! Au abandonat-o chiar și prietenii noștri maghiari. …Da, există din păcate această categorie de semi-istorici care își caută faima atacând sau demontând miturile istoriei noastre. Mai exact spus, încercând să atace aceste mituri!… S-o facă, dacă au argumente serioase!

Cum este cu rolul cumanilor în istoria noastră?

Domnul Djuvara are o teză care privește mai multe țări și popoare, potrivit căreia putem prezice și data când se va constitui un stat planetar. Pe planeta noastră va fi un singur guvern pentru toate țările atunci când Pământul se va confrunta cu invazia extratereștrilor. Una din două: Dl Djuvara zice că extratereștrii ne vor ocupa, vor institui guvernul lor, care va fi un guvern mondial, pentru întreaga planetă, iar când extratereștrii vor pleca, în urma lor vor rămâne structurile statului planetar, mondial!… De care se vor folosi pământenii, uniți de-acum într-o singură entitate politică!… Așa zice dl Djuvara că s-au petrecut lucrurile cu cumanii, care au ocupat la un moment dat o bună parte din teritoriul locuit de românii noștri de atunci. După plecarea cumanilor, românii s-au trezit moștenitorii unui stat, ai unui organism politic pe care, altminteri, nu l-ar fi putut gândi singuri!

A doua variantă care este?

A doua deci: pământenii, aflând că extratereștrii chiar există și ne vor ataca curând, vor conștientiza din timp că nu au încotro și trebuie să se organizeze într-un singur corp socio-politic, care să cuprindă întreaga omenire, întreaga planetă, sub ascultarea unui unic guvern. Cu alte cuvinte, sub imperiul pericolului de care se simte amenințată, populația, prin liderii săi în primul rând, descoperă necesitatea unirii. Va fi jucat ocupația cumană acest rol? E posibil. Dar nu avem nicio dovadă că cumanii au organizat un stat pe teritoriul nostru. Au adăstat pentru o vreme și apoi au plecat așa cum au venit!

Care este totuși adevărul?

Adevărul este că statele edificate de români în evul mediu au avut o existență continuă, neîntreruptă, din momentul înființării și până azi, ceea ce nu s-a întâmplat în multe alte locuri! La fel, când aceste state s-au unit de au format Principatele Unite în 1959 sau România Mare în 1918, unirea s-a făcut nu prin sabie, ci prin act public conștient, prin voință politică unanimă, ceea ce iarăși nu întâlnim în multe alte cazuri! A fost o unire, nu o unificare! Sesizezi nuanța? Vorbim de unificarea Italiei, a Rusiei, a Chinei, dar vorbim de unirea românilor, a României…

Ați spus în mai multe rânduri că nu sunteți ceea ce se poate numi un istoric!

Nu sunt! Îmi lipsesc câteva calități imposibil de suplinit: memoria cifrelor, a anilor și a numelor, capacitatea de a scociorî în arhive și altele. M-am ocupat de câteva subiecte de istorie care aveau tangențe cu lingvistica sau erau subiecte de istorie recentă… Iar din istoria noastră m-au atras momentele de excelență românească, mai ales acelea pe care istoricii de meserie le trec prea ușor cu vederea. Sau le demitizează, ca dl Djuvara! E cam lăutărește ce face domnul Djuvara, cântă frumos, dar nu cunoaște notele muzicale! Altminteri, ideea că unele popoare se unifică politic sub influența unui pericol sau stimul extern, se verifică în multe cazuri: la germani, la ruși de exemplu. Nu este o idee nouă.

Dl Djuvara bate câmpii și când face generalizări la scară națională pornind de la analiza grupelor de sânge. Nu mă pricep propriu zis, dar faptul că nu există decât vreo patru-cinci grupe de sânge pentru câteva sute de popoare descurajează orice încercare de a pune vreo bază pe asemenea argumente. Între timp însă a apărut cercetarea genetică, cu rezultate extrem de sigure. Acolo ar trebui să meargă dl Djuvara ca să afle cât este de corcit neamul românesc. Îi recomand cercetările făcute de antropologii de la Iași, recente, potrivit cărora genomul european este foarte curat păstrat în spațiul românesc, iar acest spațiu se dovedește a fi un punct de plecare, o vatră străbună pentru multe populații europene care de aici au plecat, au roit în lume, atât spre Vest, cât și spre Est. Din păcate, orientarea anti-românească a autorităților post-decembriste a pus capăt acestor cercetări, alarmați fiind factorii de decizie din guvern de faptul că aceste cercetări antropologice, efectuate cu cele mai moderne și sigure metode, infirmă toate teoriile scornite din ignoranță sau rea credință cu privire la români. Infirmă și elucubrațiile dlui Djuvara, din fericire. Repet, este vorba de cercetări ale unor antropologi de la Iași, pe care un ministru secretar de stat, reprezentant al UDMR în guvernul României, le-a suspendat, ba chiar le-a interzis, sistând programul respectiv… Asta este România în care trăim, domnule Djuvara. Chiar nu vă dați seama?! Nu aveți nimic de spus în această problemă?

Ca lingvist, mă deranjează opiniile ușuratice ale dlui Djuvara. Nimeni nu a ascuns contribuția slavă la etnogeneza românească! Mai degrabă se poate spune că a fost exagerată. Da, limba română a împrumutat cuvinte de la multe alte limbi, dar asta nu denotă un amestec etnic. Cuvinte turcești sunt foarte multe în limba română, dar amestecul biologic între noi și turci este ca și inexistent. La fel, avem cuvinte țigănești. Cum au ajuns ele în limba română?

Probabil pentru că denumeau obiecte sau noțiuni noi, necunoscute românilor!

Asta se întâmplă des, într-adevăr, în toate limbile pământului. Româna însă a împrumutat foarte multe cuvinte care aveau echivalent românesc. De ce a făcut-o? Dintr-un motiv, aș zice foarte onorabil: nevoia de expresivitate! Nevoia de a nuanța cât mai fin gândurile noastre. Când am preluat neologismul amor, probabil sub influență franceză, a literaturii franceze, aveam în română cuvintele iubire și dragoste. La ce ne mai trebuia încă unul? Ne trebuia, căci iubire și amor nu sunt sinonime! Nu există sinonimie perfectă. Și cu cât o serie sinonimică este mai bogată, cu atât mai multe sunt nuanțele semantice pe care le putem exprima. Așa se face că limba română ne oferă acum posibilitatea de a deosebi între iubire și amor, care sunt cel mai des în opoziție. În Luceafărul cuvîntul iubire este rezervat lui Hyperion, iar amor lui Cătălin… Această opoziție semantică nu este cu putință a fi exprimată în franceză, adică în limba din care am împrumutat… Iar după amor l-am luat și pe eros… I-aș recomanda dlui Djuvara un citat celebru din Eminescu, dar îl las să-l găsească singur, căci va mai da și de altele, care îi vor fi la fel de utile.

Mai spuneți…

Am luat din franceză cuvintele operație, stație, atenție, cuvinte propriu zis internaționale, dar numai româna le-a inventat acestora perechea operațiune, stațiune, atențiune, stabilind astfel o posibilitate de nuanțare pe care franceza nici n-o visează! Ca și diferența între nivele-niveluri, vise-visuri, elemenți-elemente, creieri-creiere, care îl făcea pe Noica să se extazieze dinaintea ingeniozității cu care limba română a pus la lucru desinențele de plural… Dl Djuvara, ca orice român serios care a învățat de mic franțuzește, sunt convins că-și amintește mirarea pe care i-a stârnit-o substantivul franțuzesc problème, când a aflat că nu este feminin, ci masculin: le problème. De ce ni se pare nouă, românilor, că acest substantiv ar trebui să fie feminin, și nu masculin? Pentru că în limba română substantivele masculine sunt mai concrete decât cele feminine, iar neutrele sunt și mai abstracte… Am împrumutat cuvîntul problemă din franceză, este adevărat, dar i-am adus o corecție esențială: l-am trecut de la genul masculin la genul feminin, pentru că este un substantiv abstract, iar româna, spre deosebire de 99% din limbile pămîntului, face deosbirea între semnificații abstracte și semnificații concrete. Este o opoziție de mare subtilitate!… Numai o limbă extrem de unitară și de conservatoare, vorbită de oameni foarte isteți, își poate permite asemenea lux! Eh, domnul Djuvara, care este cu siguranță un poliglot, să-mi demonstreze că mă înșel și că mitologizez…

Un lingvist străin, V. Kiparsky, citat de alt mare lingvist străin, suedezul Alf Lombard, a spus că limba română este cea mai interesantă limbă dintre limbile ce se vorbesc azi în Europa… Vine domnul Djuvara și ne liniștește: limba română este un „melting pot”. Ce înseamnă asta? E o înjurătură?…

Glumiți…

Nu vreau să fac un comentariu pas cu pas, la fiecare idee din interviu. Cu plăcere recunosc însă că dl Djuvara își face totuși datoria față de limba română cu prisosință: adică se exprimă într-o limbă română foarte românească, dacă pot spune așa! Are farmec și expresivitate, se citește cu plăcere. Cu încântare deseori. Văd și la nevastă-mea!… Dar dl Djuvara nu l-a citit pe Pușcariu, pe Caracostea, pe Mircea Vulcănescu, Noica, pe Grigore Brâncuș…

Pe Ion Coja…

Da, se vede din tot ce spune că nu m-a citit! Că nu ne-a citit!… Îi recomand Unu în limba română și va pricepe cât de cât ce a vrut să spună V. Kiparsky când a afirmat că limba româna este cea mai interesantă limbă din Europa…

Ce-i mai reproșați bietului om?!

Am să-l citez: ”oamenii inteligenți își fac auto-cenzură”… I-aș reproșa deci dlui Djuvara tocmai excesul de inteligență în tot ce scrie!

Glumiți?!

Când faci exces de inteligență, ca dl Djuvara, în tot ce scrii apare foarte puțin din ceea ce ai putea scrie și spune! Și asta îi reproșez de fapt dlui Djuvara. Un om la vârsta dumisale și la statutul său public, la ce bun se mai abține să spună tot ce știe?!… Ne vine cu teorii noi despre Basarabi, despre Traian și Decebal… Bune și astea, dar când afli că dl Djuvara a fost martor, sau chiar implicat în cele petrecute la 23 august 1944, pretinzi de la dînsul o mărturie clară despre acele evenimente! A trăit sub Ion Antonescu… Azi Ion Antonescu este cunoscut în lume, printre străini, mai mult prin așa zisul holocaust din Transnistria, fiind declarat autorul unei crime abjecte: sute de mii de evrei au murit la ordinul lui Ion Antonescu. Nu știu, a spus ceva dl Djuvara despre acest atât de important moment de istorie românească?

      În general, sunt foarte derutat de istoricii noștri, care se pronunță foarte rar în probleme de istorie recentă sau contemporană. Nu trebuie să fii mare specialist ca să ai o părere în privința problemelor de istorie recentă sau contemporană. Ești, mai înainte de orice, cetățean, adică participant și martor la istoria trăită de tine și de concitadinii tăi! Ca istoric profesionist, ești o posibilă și foarte prețioasă sursă de informații pentru istoricii din viitor! Specialistul în istorie, indiferent de epoca istorică în care și-a făcut doctoratul și întreaga operă academică, are obligația morală, dar și profesională, de a-și exersa și dovedi competența pronunțându-se în toate problemele grave cu care se confruntă contemporanii săi! Exemplul lui Nicolae Iorga sau Gheorghe Brătianu trebuie înțeles din această perspectivă. Desigur, Iorga a mers poate prea departe, încercând să facă istorie, nu doar s-o comenteze. Păcat că n-a reușit…

       Deplâng ce este în mintea și sufletul acelor istorici care știu adevărul sau măcar au o părere despre Carol II, despre legionari, despre Antonescu, despre 23 august, despre instaurarea și desfășurarea regimului comunist, despre decembrie 1989 sau chiar despre 11 septembrie 2001. Știu multe și tac, nu se pronunță, pretextând că specialitatea lor este dinastia Mușatinilor ori primele cetăți de piatră din Dacia etc., etc. În realitate fiind vorba de oportunismul nostru de toate zilele și teama de a nu-și pricinui singuri neplăceri la facultate sau la institut ori la academie, de a nu deranja anumite persoane sau grupuri ori structuri… De a nu-și compromite șansele la cine știe ce burse ori stipendii sau onoruri! Așa că încheiem discuția noastră rugându-te, dacă ai norocul să te întâlnești cu dl Djuvara prin București, oprește-l și întreabă-l ce părere are despre felul cum au fost insultați toți domnitorii români, urmași, fie!, ai cumanilor întemeietori, insultați prin înhumarea la Curtea de Argeș a regelui poltron și sperjur Carol al II-lea? Ce părere are despre isprava de la 23 august a fiului acestuia? Nu crede oare că istoricii de mâine au nevoie de mărturia sa cu privire la ce s-a întâmplat cu evreii din România în perioada iunie 1940-august 1944? Despre ce se întâmplă azi cu românii din România?!… Pun mâna în foc că aceste subiecte le cunoaște mult mai bine decât întemeierea statelor medievale românești… Iar nevoia de adevăr asupra acestor subiecte este infinit mai mare! Întreabă-l așa pe bătrânul  belfer: Oare nu-l atrage mitul referitor la un Ion Antonescu criminal de război? Nu-l tentează demolarea acestui mit? Și a altora asemănătoare, scornite pentru a-i scădea pe români din drepturile lor la recunoștință din partea altor popoare?

Mai am o întrebare totuși: Pe Internet circulă și alt inteviu, mai vechi, al domnului Djuvara, despre sinuciderea europenilor, despre dispariția rasei albe. Cunoașteți textul?

Este un text important, dar și acesta naște aceeași întrebare: de ce nu spune dl Djuvara tot ce știe? Previziunile sale sumbre asupra Europei, valabile și cu privire la Australia sau America, ar trebui însoțite de viziunea istoricului asupra cauzelor, a evenimentelor care ne-au adus în această situație nefericită. Am fost dezamăgit să văd că ocolește acest subiect. Iar demonstrația sa că nu la 1 decembrie, ci la 24 decembrie s-a făurit România Mare este de-a dreptul penibilă, jenantă. În această ordine de idei, afirm că ziua de 14 iulie ca zi națională a Franței este o rușine pentru Franța și pentru europeni. 14 iulie 1789 este ziua când a început sinuciderea Europei! Fac această legătură, între sinuciderea Europei, corect sesizată de Neagu Djuvara, și revoluția franceză – te rog să nu scrii cu majusculă sintagma „revoluția franceză”! Deci, dacă te întâlnești cu dl Djuvara, care a opinat că nu se potrivește să avem ca zi națională 1 Decembrie, întreabă-l ce crede despre 14 iulie 1789, zi națională la francezi… Rușii, după câteva decenii de păcăleală și-au revenit și au renunțat la 7 noiembrie! Franțujii se fac mai departe că nu știu cum a căzut de fapt Bastilia!… O rușine pentru întreaga omenire!

Afirmația pe care o faceți este teribil de șocantă. N-o puteți lăsa așa, în aer, fără nicio explicație. Va rog să adăugați un comentariu oricât de succint, până data viitoare când vă somez să abordați acest subiect. Sper că a vom face. Deci?

Într-un comentariu extrem de scurt, aș zice că până la revoluția franceză Europa, europenii, cultivau ideea de datorie, de obligații cu care te încarcă condiția de om. La 14 iulie 1789 își face apariția individul obsedat de drepturile care trebuie să-i fie recunoscute și satisfăcute, puse mai presus de orice. Simțul datoriei îl caracterizează pe omul puternic, omul de caracter și religios. Drepturile omului îl mobilizează pe nevolnic, pe individul egoist, incapabil de elanuri generoase. Cui au folosit declarațiile sforăitoare despre drepturile omului? În niciun caz Europei!

Aveți ceva împotrivă să publicăm pe site și interviul cu Sinuciderea Europei?

Nu, dimpotrivă. Este o idee bună. Textul trebuie să circule, măcar că defetismul dlui Djuvara ar putea să tulbure sufletul unor oameni mai tineri. Trebuie puși la încercare!

Deci nu sunteți pesimist în privința viitorului nostru într-o Europă a noastră, a albilor!

Nu! Cu condiția să identificăm urgent și corect cauzele. Odată aflată cauza, efectele încep să dispară! Este un principiu vechi. Sunt sigur că îl cunoasște și domnul Neagu Djuvara… Neagu Djuvara… Ce nume frumos! 

A consemnat Petre Burlacu

Scrisoare foarte deschisa adresata ambasadorului României la Washington

Posted by Stefan Strajer On September - 21 - 2011

Scrisoare foarte deschisa adresata ambasadorului României la Washington, d-l Adrian Cosmin Vierita
 

Autor: Grigore Culian (New York)

Domnule ambasador,
 Inainte de a va prezenta punctul meu de vedere (si nu numai) asupra modului lipsit de profesionalism, discriminatoriu si premeditat (dupa parerea mea – si nu numai) in care Dumneavoastra sau functionarii Ambasadei României la Washington, de a caror activitate sunteti direct responsabil, ati gestionat reprezentarea comunitatilor românesti si a presei de limba romana din Statele Unite in cadrul vizitei de lucru din 13 septembrie 2011 a Presedintelui României, dl Traian Basescu, la Washington, vreau sa va reamintesc câteva fapte. De-a lungul timpului, am avut o relatie in general buna cu toti ambasadorii României acreditati in capitala Americana dupa 1989, exceptând situatiile in care acestia s-au comportat intr-o maniera care ar fi putut influenta negativ interesele comunitatilor de români stabiliti in SUA. In acest sens, publicatia pe care am fondat-o si o conduc de 15 ani, “New York Magazin”, a raspuns intotdeauna pozitiv (si GRATUIT) solicitarilor Ministerului Afacerilor Externe, ambasadei sau consulatelor din SUA in ceea ce priveste promovarea proiectelor acestor institutii in comunitatile românesti, dar am fost si critic când s-au comis abuzuri si cetatenii români care au solicitat servicii publice au fost tratati necorespunzator de personalul diplomatic. Atitudinea mea transparenta si intransigenta mi-a atras uneori simpatie, alteori am devenit “incomod” pentru cei care s-au perindat la putere dupa decembrie 1989, dar eu am continuat sa-mi fac meseria de jurnalist cu buna-credinta si cu speranta ca pot ajuta România cu experienta dobândita in acesti ani petrecuti intr-o tara (SUA) cu o democratie avansata. Am raspuns la solicitarile de a face parte din comisiile sectiilor de votare, fie ca simplu membru, ca vice-presedinte sau chiar ca presedinte si, ca urmare a activitatii mele in cadrul Comunitatii Româno-Americane, atât ambasada cât si consulatele României din America mi-au trimis numeroase scrisori de multumire, iar Ambasada României, prin dl Sorin Ducaru, mi-a acordat o distinctie pentru contributia mea si a publicatiei pe care o conduc la aderarea României la NATO. In luna august 2009 am fost invitat sa fac parte din delegatia comunitatilor românesti  din Statele Unite la Bucuresti, unde am avut intâlniri cu Presedintele României, dl Traian Basescu, dar si cu secretarul de stat in Departamentul pentru Românii de Pretutindeni,  dl Eugen Tomac, cu IPS Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, si cu membri ai Parlamentului României. Mi-am exprimat foarte transant punctul de vedere in legatura cu problemele comunitatilor românesti din SUA si am fost chiar dur in discutia purtata cu presedintele Traian Basescu la Palatul Cotroceni, când i-am adus la cunostinta mai multe fapte care mi s-au parut incorecte (vezi scrisoarea deschisa in arhiva “New York Magazin” nr. 631 din 19 august 2009 – www.nymagazin.com/arhiva). Probabil ca modul direct in care m-am adresat atunci presedintelui a fost si motivul pentru care am fost scos de pe lista invitatilor (impreuna cu alti colegi din SUA care critica Puterea de la Bucuresti) la receptia organizata de Ambasada României de la Washington in 13 septembrie 2011. Nu asta ar fi problema, domnule ambasador, ci faptul ca “istoria” se repeta, in sensul ca presedintele Basescu are o problema de comunicare cu jurnalistii, mostenita, probabil, din timpul comunismului (pe care l-a condamnat in 2006!), când activa in structurile de informatori ai fostei Securitati. Deh: “cine nu e cu noi, e impotriva noastra”! Pentru a proba aceste afirmatii, am sa va reamintesc, domnule ambasador, abuzurile verbale  ale presedintelui in relatia cu jurnalistii din tara care il critica, dar si faptul ca, la cele doua vizite efectuate anterior de dl Traian Basescu in SUA (in 2005 si 2006), dar si la vizita de saptamâna trecuta (din 13 septembrie,n.r.), in avionul prezidential au “incaput” doar ziaristii obedienti de la cotidianele “Evenimentul Zilei” si “AdevArul”, doua publicatii recunoscute pentru odele inchinate “Marelui Cârmaci”! Iata de ce inclin sa cred ca “pedeapsa” cu scoaterea de pe lista de invitati la receptia din 13 septembrie s-a extins (cu concursul Dumneavoastra, a functionarilor Ambasadei si la ordin!) asupra unei parti a jurnalistilor români din SUA, mai precis asupra celor care refuza sa fie chelnerii de serviciu ai Presedintelui României!
 Domnule ambasador,
 In parte a doua a acestei “scrisori foarte deschise” va voi relata faptele petrecute in saptamâna vizitei presedintelui Traian Basescu la Washington din 13 septembrie 2011 si va voi prezenta probele de rea-credinta “cu ordin de sus” la alcatuirea listei de invitati, dar si câteva concluzii. In urma discutiei telefonice purtate in dimineata zilei de luni, 12 septembrie 2011, doamna Jeanina Cismaru, atasat de presa al Ambasadei României la Washington, m-a dezinformat, afirmând ca “deocamdata nu are nimic pentru presa” in legatura cu vizita presedintelui Traian Basescu in capitala americana, dar mi-a promis ca ne va trimite un comunicat la timpul potrivit. Afirmatia doamnei Jeanina Cismaru este o minciuna grosolana si jigneste inteligenta jurnalistilor români din Statele Unite (si nu numai a lor), fapt dovedit  – fara dubii! – de invitatia trimisa de doamna Cismaru pe 9 septembrie 2011 mai multor români (vezi documentul din stânga sus, primit de la  un invitat). Intrebare: atasatul de presa al Ambasadei României nu stia pe 11 septembrie ca a trimis invitatiile pe 9 septembrie?! Nu putea sa-mi spuna ca nu sunt pe acea lista? Nu intâmplator, toti colegii care critica Puterea si prestatia presedintelui Traian Basescu la Palatul Cotroceni (Viorel Micula de la “Miorita USA”, dar si altii) au fost scosi de pe lista, invitatii primind numai jurnalistii româno-americani “cuminti”! Mai mult: la intâlnirea presedintelui cu “Comunitatea Româna” din SUA a fost prezent, in postura de mobilier  si aplaudac al sefului de stat si de partid (PDL), deputatul “nostru”, Mircea Lubanovici, reprezentând “puterea portocalie” in Colegiul 3 Diaspora, care, desi e directorul ziarului “Romanian Times” din Portland (Oregon), nu a luat nicio atitudine fata de acest abuz! Marti, 13 septembrie 2011, deputatul Mircea Lubanovici, fAcând exces de zel, a comis o gafa cu care poate intra in “Cartea Recordurilor” la capitolul servilism si incompetenta! In “Comunicatul” de mai jos, care poarta antetul Camerei Deputatilor si semnatura dlui Mircea Lubanovici, se afirma in clar ca vizita presedintelui Traian Basescu la Washington a fost “oficiala”, desi era vorba despre o vizita de lucru! Cum sa ne mai mire faptul ca NU avem niciun cuvânt de spus in Parlamentul României, unde suntem reprezentati de un obscur activist de partid, incult si agramat, care ocupa locul (si incaseaza salariul!) unui reprezentant competent si legitim al românilor din SUA, Canada, America de Nord, America Centrala, America de Sud, Australia si Noua Zeelanda in Colegiul 3 Diaspora?!         
 Domnule ambasador,
 Va cer sa ne informati oficial care au fost criteriile de selectie a audientei pentru receptia oferita de Ambasada României la Washington in 13 septembrie 2011, unde mai multi reprezentanti ai presei de limba româna din SUA au fost scosi de pe lista de invitati, prin “ordin de sus”, altii fiind selectati arbitrar si discriminatoriu sau inlocuiti cu copii si “yesmeni” gen Mircea Lubanovici (foto sus). Va mai cer sa puneti la dispozitia presei lista completa cu persoanele invitate la evenimentul sus mentionat, pentru a fi publicata, astfel incât românii din America sa afle cine le reprezinta interesele si vorbeste in numele lor in cadrul intâlnirilor la cel mai inalt nivel cu oficialii români. Nu este pentru prima data când o institutie a statului român foloseste astfel de practici pentru dezinformare, manipulare, confuzie si interpretari, inacceptabile intr-o societate democratica cum este cea americana, unde presa este libera si jurnalistii sunt tratati cu respect. Nu voi accepta niciodata un astfel de tratament si voi combate cu toata puterea exportul de minciuna dinspre România spre SUA, tara care mi-a oferit o sansa intr-o perioada grea a vietii mele! 
 Domnule ambasador,
 Ca jurnalist cu ceva experienta, accept din politete explicatiile Dumneavoastra, dar apreciez scuzele prezentate in cadrul convorbirii telefonice din 15 septembrie 2011. A fost un gest corect si responsabil, in care v-ati asumat o greseala in numele intregului personal al Ambasadei României la Washington, dar faptul este implinit si nu este pentru prima data când diplomatii români acreditati in strainatate comit asemenea erori din proprie initiativa sau la ordin. De aceea, va solicit un raspuns oficial la aceasta scrisoare deschisa si tin sa va multumesc anticipat pentru efort. Sper ca la viitoarele intâlniri ale Presedintelui României (oricare ar fi el!) sau ale oficialilor cu Comunitatea Româna din Statele Unite ale Americii veti invita toti jurnalistii care solicita acreditare de presa, dar si persoane care au facut ceva pentru România sau pentru comunitatile din care provin!
Cu stima,
Grigore L. CULIAN, editor New York Magazin
New York, 15 septembrie 2011

Dictatul de la Viena redictat de Ungaria, via U.D.M.R.

Posted by Stefan Strajer On September - 21 - 2011

DICTATUL DE LA VIENA REDICTAT DE UNGARIA, VIA U.D.M.R.

 

Autor: Colonel (r) Vasile I. ZĂRNESCU

SCRISOARE DESCHISĂ

Domnului Traian Băsescu, preşedintele României,

Domnului g-ral (r.) Gabriel Oprea, ministrul Apărării Naţionale,

Domnului Sorin Oprescu, primarul general al Capitalei

În ziua de 30 august a.c., s-au împlinit 71 de ani de la aşa-zisul „Arbitraj de la Viena“, care este cunoscut în istoriografia română sub denumirea care-i dezvăluie adevărata sa esenţă: odiosul Diktat de la Viena. Din păcate, acest oribil fapt istoric a trecut nesemnalat de nici un mijloc de comunicare în masă. Toate mass media au fost axate, în preajma zilei de 30 august, pe difuzarea şi comentarea unor ştiri derizorii sau „mondene“, de can-can: cutărica a fost declarată moartă, nunta lui cutare a fost mai scumpă decât a nepotului reginei Angliei, premierul Emil Boc cel mic şi major a băgat un gol în poarta apărată de un minor etc. Numai „ştiri“ una şi una!

Preliminariile Dictatului de la Viena

Hitler, încurcat de rezistenţa Angliei, căuta să-şi asigure liniştea în S-E Europei şi, în acest scop, a propus României, Bulgariei şi Ungariei să înceapă tratative pentru soluţionarea paşnică a diferendelor dintre ele.

Poziţia României. În 26 şi 27 iulie 1940 – la nici două săptămîni după răpirea Basarabiei de către sovietici –, premierul Ion Gigurtu şi ministrul de Externe Mihail Manoilescu (din noul guvern, instalat la 4 iulie, tocmai din cauza cedării Basarabiei!) i-au făcut o vizită lui Adolf Hitler şi lui Benito Mussolini, pentru a le expune poziţia ţării în litigiile cu cei doi vecini agresivi, despre care, în scrisoarea sa către Führer, din 26 iulie 1940, Carol al II-lea afirma că, „în număr şi ca putere, ne sunt inferiori“ (cf. Mihail Manoilescu, DICTATUL DE LA VIENA. Memorii iulie-august 1940. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991, pag. 79). Teza pe care avea să o susţină România pentru rezolvarea rezonabilă şi definitivă a litigiilor era „bazată pe principiul etnic şi tinzînd la omogenizarea etnică a României după formula: nici un român în Ungaria, nici un ungur la noi“ (idem, pag. 126-127). Mijlocul de realizare era schimbul de populaţie şi, în subsidiar, dacă era nevoie, rectificarea graniţei de Vest, prin cedarea unui teritoriu necesar ungurilor rurali strămutaţi în Ungaria, dar doar după scăderea din acest total a teritoriului necesar românilor rurali aduşi din Ungaria. Poziţia României era susţinută cu documente statistice, politice şi cu 12 hărţi: şase germane, patru ungureşti, una italiană şi una românească. Toate aceste hărţi atestau preponderenţa masivă a românilor atît pe teritoriile revendicate de Ungaria şi de Bulgaria, cît şi în regiunile din hinterlandul României. Dar toate aceste hărţi zăcuseră 20 de ani în arhiva Ministerului de Externe şi, de aceea, M. Manoilescu avea motive să îşi manifeste furia pentru că ele nu fuseseră folosite absolut deloc în propaganda noastră de minişţrii respectivi de Externe şi de diplomaţii români care primeau salarii mai mari decît cei ai Angliei şi S.U.A. (idem, pag. 114-115 şi urm.). Hitler şi Mussolini au fost vizibil impresionaţi de hărţi şi de argumentele oficialilor români.

M. Manoilescu precizează: „Atunci cînd noi am vorbit de necesitatea unei apăsări a germanilor asupra ungurilor în timpul viitoarelor tratative, Hitler a declarat, în legătură cu aceasta, dar fără ca nimeni să fi făcut cea mai mică aluzie la un arbitraj, că el nu vrea să se amestece în litigiu pe calea nici unei intervenţii, nici pe aceea a unui arbitraj, fiindcă a mai făcut o dată un arbitraj (între unguri şi slovaci) şi a reuşit să nemulţumească amîndouă părţile.

Concluziile întrevederii de la Berchtesgaden sunt, dar, precise:

1. Noi urma să tratăm cu ungurii şi bulgarii liberi, nesiliţi şi fără nici o intervenţie germană, nici în favoarea, nici în defavoarea noastră.

2. Aceste tratative nu erau legate de nici un termen de încheiere.

3. Baza tratativelor era schimbul de populaţie, cu scopul de a se ajunge la o soluţie în care nici un ungur să nu rămînă sub români şi nici un român sub unguri“ (idem, pag. 118).

Führer-ul declara, în mod direct sau prin intermediul lacheilor săi, precum Wilhelm Fabricius, ministrul Germaniei la Bucureşti, că propunerea României „este dreptatea însăşi“ – die Gerechtigkeist selbst – (idem, pag. 163), că mai mult nu poate pretinde nimeni de la România, că „Bárdossy degeaba sare şi ţipă ca un isteric pe la Legaţia germană…, ungurii ar trebui să înţeleagă că propunerea noastră nu este o născocire românească, ci însăşi teza Führer-ului şi a Germaniei pentru noua aşezare a Europei“ (cf. Valer Pop, Bătălia pentru Ardeal, în Arhiva M.A.E., fond Conferinţa Păcii, 1946, vol. 101, f. 293, apud A. Simion, op. cit., pag. 280-281). Dar, în perfidia sa, Hitler avea să-şi schimbe atitudinea cu 180 de grade după nici o lună de zile.

Poziţia Ungariei. Sprijinită ocult de U.R.S.S., de Joachim von Ribbentrop, de Italia, Anglia ş.a., Ungaria ameninţa cu războiul spre a cuceri întreaga Transilvanie. Încă din timpul vizitei lui Ciano la Budapesta, în 19-20 decembrie 1938, „Horthy a vorbit deschis despre «posibilitatea unui atac împotriva României», afirmînd, totodată, ca are asentimentul Ducelui pentru această acţiune“ (Andreas Hillgruber, HITLER, REGELE CAROL şi MAREŞALUL ANTONESCU. Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, pag. 92). Grigore Gafencu relevă că, „la urma urmei, noi puteam risca un război împotriva ungurilor şi bulgarilor, pe care i-am fi bătut dacă am fi fost lăsaţi în pace de U.R.S.S. Astfel se limpezeşte foarte bine politica noastră. România era ameninţată să fie împărţită de Ungaria, Bulgaria, U.R.S.S. şi chiar de Iugoslavia. În aceste primejdii singura primejdie mortală o reprezintă o acţiune împotriva noastră din partea U.R.S.S.“ (cf. M. Manoilescu, op. cit., pag. 98). Ungaria voia – cum susţinea de 20 de ani şi cum avea să pretindă din 1945 pînă azi! – abrogarea Tratatului de la Trianon şi, ca atare, nici nu voia să audă de schimbul de populaţie. Încurajată de cele două state totalitare, Ungaria voia, ca soluţie minimală, măcar jumătate din Transilvania!

András Hory, conducătorul delegaţiei Ungariei la tratativele de la Turnu Severin, premergătoare Diktatului, a reluat ideile din Aide-Mémoire-ul Ungariei din 16 august 1940 şi, în 19 august, a acuzat guvernul român că „persistă să menţină faţă de Ungaria o discriminare“ şi că doreşte „să păstreze sub dominaţia sa vaste teritorii transilvănene, de exemplu, regiunea secuilor, a cărei populaţie este exclusiv ungurească“ (cf. M. Manoilescu, op. cit., pag. 159; vezi şi A. Simion, op. cit., pag. 275 – subl. ns., V.I.Z.). Dacă este „exclusiv ungurească“,  unde mai sunt secuii?!

Revenind, în Aide-Mémoire-ul din 22 august 1940, prezentat, în 24 august, delegaţiei României la Turnu Severin, Ungaria preciza în mod expres şi categoric, fiind sigură de proptelele sale germane şi sovietice: „Pentru a evita orice confuzie şi orice echivoc pentru viitor, guvernul ungar declară solemn că nu vrea şi nu poate niciodată şi sub nici o condiţie să facă să emigreze pe secui de pe pămîntul lor (M. Manoilescu, op. cit., pag. 160 – subl. ns., V.I.Z. ). Prin aşa-zisa „discriminare“ Ungaria relua tema că România trebuie să îi dea Ungariei toată Transilvania, de vreme ce, cu şase săptămîni mai înainte, îi cedasem Uniunii Sovietice toată Basarabia! Adică Ungaria se considera nici mai mult nici mai puţin decît egală cu U.R.S.S.! Adevărul este că escaladarea şantajării Germaniei de către Ungaria cu declararea războiului dacă România nu îi dă Transilvania s-a făcut după răpirea Basarabiei de către U.R.S.S. – căci se crease un precedent, bazat pe pactul Ribbentrop-Molotov! Deci, impertinenţa hungaristă avea o bază reală: U.R.S.S. sprijinea Ungaria în pretenţiile sale ca să irite – „sub drapel străin“ – Germania, fapt de care se temea şi Germania, căci agresiunea iminentă a U.R.S.S. în România ar fi lipsit-o de petrolul nostru. Cît despre problema secuilor, M. Manoilescu relevă că, „prin schimbul de populaţie, ar fi şi pentru noi unele foloase, căci nu este puţin lucru să scăpăm de secuimea înfiptă ca un cui în inima ţării“ (idem, pag. 170 – subl. ns., V.I.Z.). Acum, aceiaşi „secui“, care nu mai există de peste două secole, ne creează aceleaşi prejudicii.

Dictatul de la Viena: revanşard şi revizionist

Dar este necesar să reamintim – cel puţin o dată pe an – că acest „arbitraj“ a fost un act politic eminamente criminal. Conform dreptului internaţional – în vigoare atunci, ca şi acum –, pentru ca un arbitraj să fie valid juridic, moral şi politic, trebuie să fie îndeplinite câteva condiţii minimale: 1) statele între care există anumite litigii au dreptul să îşi aleagă ele însele arbitrii; 2) statele-arbitri trebuie să fi atestat moralitatea politică şi rectitudinea juridică în virtutea cărora a apărut, sui generis, certitudinea că sunt imparţiale şi vor formula o decizie corectă; 3) statele cu litigii trebuie să facă o cerere de arbitraj; 4) se redactează un act de compromis între litiganţi, care se prezintă arbitrilor; 5) fiecare stat care cerere arbitrajul are dreptul să îşi susţină, public, documentat, punctul de vedere în faţa arbitrilor; 6) textul arbitrajului se prezintă, simultan şi împreună, litiganţilor (cf. idem, pag. 289).

Aşa cum se ştie, nici unul dintre aceste aspecte nu a fost îndeplinit. România nu a formulat, în mod oficial, nici o cerere de arbitraj, ci a fost împotriva unei asemenea modalităţi de soluţionare a litigiilor – aspect relevat expres de către Carol al II-lea în scrisoarea către Führer, din 26 iulie 1940 (idem, pag. 82; vezi şi pag. 128, 184-186 etc.) În timpul vizitelor lui Ion Gigurtu şi Mihail Manoilescu la Hitler şi la Mussolini, aceştia din urmă au refuzat ideea unui arbitraj. Mai mult, subliniază M. Manoilescu, „fereala italienilor, ca şi a germanilor, de a se amesteca direct în tratative era atît de mare, încît nu admiteau nici aparenţa unei intervenţii şi se păzeau de ideea unui arbitraj ca de cea mai neplăcută eventualitate pentru ei. Merită subliniat acest fapt pentru a marca schimbarea intervenită mai tîrziu în această atitudine“ (idem, pag. 122).

Nici Ungaria nu a făcut cerere de arbitraj, mai ales că ea era ferm pornită să declare război României, pentru a-şi realiza pretenţiile teritoriale, „dar în faţa acesteia [a Ungariei] se afla hotărîtul veto german“ (Juhász Gyula, A Teleki-kormány külpolitikája, 1939-1941, pag. 183, apud A. Simion, DICTATUL DE LA VIENA. Ed. a II-a, revăzută şi adăugită. Editura Albatros, Bucureşti, 1996, pag. 287, 311 etc.). Ungaria ameninţa continuu cu declanşarea acestui război, mai ales că era încurajată, în revendicarea pretenţiilor sale, de U.R.S.S. şi, ulterior, fireşte, de Germania (M. Manoilescu, op. cit., pag. 55, 85, 88, 96-97, 100 etc.).

Adolf Hitler s-a autoimpus ca „arbitru“, asociindu-şi-l pe Benito Mussolini, care, de altfel, manifesta o deplină slugărnicie faţă de el (idem, pag. 126). Deşi cunoştea faptul că Ungaria nu are nici un drept asupra Transilvaniei, Führer-ul s-a folosit de Transilvania ca de un veritabil măr al discordiei pentru a menţine şi chiar a spori animozitatea dintre cele două ţări, în baza străvechiului adagiu politic, Divide et impera (cf. A. Simion, op. cit., pag. 313-314, 327-328 etc.)! De altfel, referindu-se la convorbirea dintre Hitler şi regele Carol al II-lea, la Berghof, din 24 noiembrie 1938, Ribbentrop consemnase această conduită trasată de Hitler: „Ideea fundamentală a politicii noastre în momentul de faţă trebuie să fie de a ţine în şah atît Ungaria, cît şi România, pentru a le folosi, în funcţie de evoluţia situaţiei, în interesul german“ (Andreas Hillgruber, op. cit., pag. 85).

Documentele „arbitrajului“ – textul şi harta – au fost redactate de Hitler şi acesta a impus României acceptarea „arbitrajului“ înainte de a-i face cunoscut lui Carol al II-lea conţinutul respectivelor documente! În caz de neacceptare, Hitler a ameninţat România cu „nimicirea“ (M. Manoilescu, op. cit., pag. 71, 198), dispariţia ei ca stat şi naţiune: prin invadarea ţării – împreună cu Ungaria – pentru ocuparea Transilvaniei; urmând ca din Sud să intervină militar Bulgaria, pe care o încurajase să revendice Cadrilaterul, iar din Est să invadeze U.R.S.S., care, deja, între 26 iunie-4 iulie 1940, deci cu doar două luni mai  înainte, ne răpise Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. Deci, România ar fi avut de luptat pe trei fronturi. Or, la 7 iulie 1940, şeful Statului Major, generalul Florian Ţenescu, îi declarase categoric lui M. Manoilescu că „este inimaginabilă o luptă a noastră pe trei fronturi şi că politica noastră externă trebuie să facă orice pentru a evita o asemenea luptă“ (idem, pag. 35, vezi. şi pag. 142, 169 etc.). Ba, se întrevedea chiar riscul luptei pe patru fronturi, întrucît Iugoslavia menţinea şi ea trupe la graniţa noastră, iar în alte ocazii obstrucţiona acţiunile diplomaţilor români (idem, pag. 70, 98).

Mihail Manoilescu, când a văzut harta impusă prin Diktat, a leşinat! În mod just, Mihail Manoilescu, silit să semneze „Arbitrajul“, l-a caracterizat ca fiind „o scenă dintr-un film de groază din lumea bandiţilor la drumul mare“ (idem, pag. 289).

Pactul Ribbentrop-Molotov, încheiat la 23 august 1939 – cu un an şi o săptămînă înainte de Diktatul de la Viena –, era, în esenţă, reeditarea Tratatului de la Brest-Litovsk – pe care-l putem supranumi pactul Hoffmann-Troţki –, încheiat, la 3 martie 1918, tot între Germania şi U.R.S.S. «„Pacea“ de la Brest nu este îndreptată numai împotriva intereselor naţionale ale Rusiei; ea este îndreptată şi împotriva Germaniei. În sensul şi în spiritului ei, „pacea“ de la Brest este o prefigurare a pactului Ribbentrop-Molotov. Calculul lui Lenin din 1918 şi calculul lui Stalin din 1939 sunt aceleaşi: lasă Germania să năvălească asupra Apusului, las-o să se epuizeze. Căci cu această ocazie se vor epuiza şi aliaţii occidentali, pînă la ultima suflare. Cu orice preţ vom ajuta Germania să se epuizeze, apoi…» (Viktor Suvorov, SPĂRGĂTORUL DE GHEAŢĂ – Cine a declanşat al doilea război mondial?, Ed. Polirom, Iaşi, 1995, pag. 16). Din păcate pentru Hitler, iniţial el nu a înţeles că, prin Pactul Ribbentrop-Molotov, Stalin l-a păcălit: i-a dat mînă liberă, i-a dat şi resurse vaste ca să distrugă democraţiile occidentale din Vestul Europei, să-şi atragă eticheta de declanşator al celui de-Al Doilea Război Mondial, de criminal de război, de cotropitor al Europei etc., pentru ca Stalin să apară în chip de „eliberator al popoarelor de sub jugul fascist“! Stalin îşi planificase începerea războiului contra Germaniei la 6 iulie 1941.

Totuşi, nici Hitler nu era prost şi şi-a dat seama de păcăleală. De aceea, cu două săptămîni înainte, la 22 iunie 1941, avea să înceapă agresiunea contra U.R.S.S. Dar, pînă atunci voia pacea în Balcani, ca să-şi menţină controlul asupra economiei României şi, în special, a petrolului ei. De aceea, a impus Diktatul de la Viena, pe care-l putem numi, cu îndreptăţire, şi Diktatul de la Hiena.

Diktatul de la Viena – consecinţă a conciliatorismului franco-englez

Reamintim, Franţa conciliatoristă, după ce dormitase în spatele „inexpugnabilei“ Linii Maginot – care îi secătuise inutil bugetul apărării, avînd ca efect major moliciunea Armatei Franceze, din cauza slabei instruiri şi a insuficientei dotări cu tehnică militară modernă –, capitulase, deja, după cîteva săptămâni de lupte, precedate de „războiul ciudat“. Anglia, la fel de conciliatoristă (cf. Martin Gilbert, Richard Gott, CONCILIATORII. Editura Politică, Bucureşti, 1966), sufocată de blocada maritimă realizată de Flota germană (în special de submarine), era în pragul invadării de către Germania şi mai exista doar graţie luptei eroice a Aviaţiei britanice (sprijinită tehnic de S.U.A.), care avea să învingă, totuşi, în Bătălia Angliei!

Paradoxal, chiar Anglia, „aliata“ României care-i dăduse „garanţii“, îşi exprima mirarea – prin cuvintele unui diplomat englez – că „Ungaria nu atacă România“ (M. Manoilescu, op. cit., pag. 90). Dar nu era surprinzătoare atitudinea Perfidului Albion, ci în deplin consens cu conciliatorismul său, căci, în 1935, „242 deputaţi englezi semnaseră o moţiune prin care cereau revizuirea tratatelor de pace în favoarea Ungariei şi împotriva noastră“ (idem, pag. 90, 113).

De fapt, tocmai acest celebru succes al Aviaţiei britanice a determinat schimbarea strategiei hitleriste: pierzînd bătălia aeriană şi nemaiputînd debarca trupele pe pămînt englez, blitz krieg-ul a fost pierdut şi el, devenind, în perspectivă, „un război de uzură şi de lungă durată“ (V. Suvorov, op. cit., pag. 42). În acest caz, pentru a continua războiul contra Imperiului Britanic şi al aliaţilor lui prezenţi şi viitori, Hitler avea nevoie de noi resurse şi rezerve materiale şi umane – de petrol, îndeosebi, dar şi de sclavi în lagărele de concentrare! Din acest motiv, în decembrie 1940, a decis să dea prioritate Planului Barbarossa: pregătirea pentru atacarea, tot printr-un blitz krieg, a U.R.S.S. cu proxima ocazie favorabilă. Dar această ocazie nu venise, Germania nu era pregătită să atace U.R.S.S., ci, dimpotrivă, era interesată să prelungească multă vreme „prietenia“ parafată prin Pactul Ribbentrop-Molotov, pentru a folosi resursele materiale ale U.R.S.S., mai ales petrolul din Caucaz şi din România, împotriva Angliei! Tocmai din acest motiv Führer-ul voia să impună Diktatul, prin care obţinea mai multe avantaje strategice: 1) menţinea pcea în această zonă, pe care putea să o exploateze „paşnic“; 2) nu ar mai fi avut nevoie să aducă aici armatele de care avea nevoie în Vest; 3) evita „un război cu Rusia în mod prematur, adică înainte de a fi relativ degajat pe frontul de Vest şi înainte de a-şi fi făcut pregătirile necesare în Est“ (cf. M. Manoilescu, op. cit., pag. 282-283); şi 4), cel mai important, evita războiul simultan pe două fronturi – un principiu elementar de strategie militară, care nu trebuia încălcat. De fapt, imediat după începerea războiului contra Poloniei, la 1 septembrie 1939, Hitler a început şi războiul contra Franţei, deci, încălcase principiul strategic enunţat mai sus – ceea ce însemna, pentru cei avizaţi, sinuciderea lui Hitler şi a Germaniei (V. Suvorov, op. cit., pag. 42, 45), cum şi avea să se întîmple în 1945!

Totodată, întrucît Ungaria făcuse parte din Imperiul Austro-ungar şi, deci, era în zona de influenţă germană, apoi, fapt important, Ungaria fusese aliata Germaniei în Primul Război Mondial, conducerea Germaniei naziste avea convingerea că Ungaria fusese nedreptăţită prin Tratatul de la Trianon. Din aceste cauze susţinea Ungaria în pretenţiile sale revizioniste. De altfel, însăşi Germania se considera nedreptăţită de Tratatul de la Versailles şi voia revizuirea acestuia – revizuire care a constituit sămînţa celui de-Al Doilea Război Mondial. De aceea, fiind în consens cu fosta sa aliată, Germania se baza pe Ungaria ca pe o actuală aliată sigură, spre deosebire de România, care-i fusese inamică în Primul Război Mondial, care o bătuse măr la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz – înfrîngeri care nu puteau fi uitate! – şi care, pînă de curînd, se bazase pe garanţiile de securitate date de fostele şi actualele inamice ale Germaniei, Anglia şi Franţa (chiar dacă aceste garanţii nu fuseseră aplicate în cazul recentei agresiuni a U.R.S.S., în cazul răpirii Basarabiei – vezi şi Ion Şuţa, Geo Stroe, DREPTATE ROMÂNIEI. Editura Dacoromână, Bucureşti, 2007, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, passim)! În mod evident, Germania ştia că România îi căuta apropierea numai fiindcă nu avea încotro, fiindcă rămăsese singură şi izolată, „între duşmani“!

Salvarea ţării şi prăbuşirea regimului carlist

În acest context european, dominat de armatele celui de-Al Treilea Reich şi de ameninţările U.R.S.S., simultane şi conjugate cu ale Germaniei, concretizate în producerea frecventă de către Rusia sovietică a incidentelor la graniţe – rezultate, adesea, cu uciderea unor militari şi civili numai dintre români (cf. A. Simion, op. cit., pag. 344-345, 347-348 etc.) –, România a fost nevoită să accepte Diktatul de la Viena. Acesta, în ciuda sacrificiilor care se prefigurau din cauza lui, avea anumite părţi pozitive: 1) înlătura spectrul războiului pe trei (sau chiar patru) fronturi, dintre care cel mai grav cu colosul de la Răsărit; în consecinţă, 2) înlătura prăbuşirea şi dispariţia inevitabilă a României ca stat, cum păţise, în 1939, Polonia; 3) evita distrugerea naţiunii, a cărei parte viguroasă şi validă de luptă ar fi fost nimicită în război, iar, după înfrîngerea implacabilă, partea rămasă ar fi fost împrăştiată în lagărele concentraţionare ale Germaniei şi ale U.R.S.S., aşa cum începuse să se întîmple cu populaţia Basarabiei şi a Poloniei; şi 4), în perspectivă, oferea răgazul pregătirii Armatei pentru războiul de apărare, mai ales în privinţa înzestrării ei cu armament modern, fiindcă regimul carlist, în pofida propagandei gălăgioase, nu făcuse decît afaceri veroase sub pretextul că dotează Armata (escrocheria Skoda este antologică în istoria corupţiei dictaturii carliste). Pentru că, totuşi, cu toate condiţiile banditeşti în care a fost impus şi cu toate ciuntirile teritoriale şi urmările tragice provocate, îndeosebi pentru ardeleni, acceptarea Diktatului ne-a lăsat „stăpîni pe teritoriul naţional şi pe armata noastră, care singure ne-au făcut interesanţi şi preţuiţi în toate împrejurările“ (M. Manoilescu, op. cit., pag. 281).

Liderii României aveau siguranţa că românii i-ar fi învins în război pe oricare dintre vecinii noştri, luptînd cu ei fie separat, fie pe două fronturi – cu condiţia să nu fie ajutaţi de nemţi sau de ruşi! Luptele consemnate în zbuciumata noastră Istorie naţională şi, mai ales, revirimentul Armatei României în Primul Război Mondial – considerat „un miracol militar“ atît de adversarii germani şi austrieci, cît şi de aliaţii francezi, englezi şi americani – confirmau vitejia bravilor noştri oşteni. Dacă aceste afirmaţii par argumente pro domo, putem releva, pentru un plus de obiectivitate, inclusiv opinia unui inamic expert: «Cînd a fost întrebat „care dintre trupele neaparţinînd Germaniei“ – finlandezii, croaţii, ungurii – „erau cei mai buni soldaţi“ din cadrul Axei, fostul general al Wehrmachtului şi, ulterior, şef de Stat Major N.A.T.O., Hans Speidel, a răspuns: „Nici unii. Românii. Daţi-le nişte ofiţeri de treabă şi sunt cei mai buni soldaţi pe care îi puteţi avea“» Răspunzînd (cf. Cyrus L. Sulzberger, A LONG ROW OF CANDLES, Toronto, Macmillan, 1960, pag. 74, apud Larry Watts, FEREŞTE-MĂ, DOAMNE, DE PRIETENI! Editura RAO, Bucureşti, 2011, pag. 419). La întrebarea similară a unui ofiţer britanic, referitoare la cine a fost cel mai bun aliat militar al nemţilor, generalul Heinrich Kreipe, care condusese o divizie de pe frontul din Kuban, a răspuns: „A, românii, desigur! Au fost neînfricaţi în atac şi dacă trebuiau să apere o poziţie, erau ca nişte cîini de pază! Rezistau uneori pînă la ultima suflare“ (Patrick Leigh Fermor şi Artemis Cooper, WORD OF MERCURY, Londra, John Murray, 2004, apud Larry Watts, eodem loco). Cît despre unguri, care jucase la două capete tot timpul, N. S. Hruşciov avea să-i pună, în textele oficiale, mereu într-o lumină pozitivă – contrapunîndu-i românilor. Dar, în discuţiile private, îşi exprima o opinie total diferită vizavi de armata maghiară, informîndu-l pe un tovarăş că aceasta era „«eroică» numai în privinţa cruzimii faţă de civili şi pasivă pînă la «autodistrugere»“ (Larry Watts, op. cit., pag. 420).

Dar, revenind la anul 1940, se ştia că, pînă la declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial, industria militară progresase uluitor faţă de 1914 şi că Germania şi U.R.S.S. nu făcuseră decît „să se înarmeze pînă-n dinţi“. Dovada era blitz krieg-ul hitlerist în Europa Occidentală. Chiar „marea“ Franţă capitulase în cîteva săptămîni, dîndu-i Germaniei mai mult de jumătate din teritoriu, peste un milion de prizonieri cu armamentul aferent şi alte resurse, căci, aşa cum au remarcat unii români, „salutul franţuzesc“ se face prin ridicarea mîinilor în sus: „kaput!“ De aceea, România nu avea nici o şansă în faţa Moloh-ului fascisto-comunist, care abia aştepta să se repeadă asupra ei.

Ca atare, a trebuit să accepte Diktatul de la Viena. E-adevărat, România nu a recunoscut juridic şi politic Diktatul, nu l-a publicat în Monitorul Oficial, ci doar l-a acceptat de facto. „Consiliul de Coroană, examinînd toate posibilităţile, a ajuns la singura încheiere mai favorabilă, adică la acceptarea arbitrajului Axei, România găsindu-se, în acest moment, absolut între duşmani. Întregul sistem pe care se baza politica externă a democraţiei s-a prăbuşit în întreaga Europă“ (A. Simion, op. cit., pag. 374).

Consecinţa imediată a fost aducerea, la conducerea României, de către regele Carol al II-lea, a generalului Ion Antonescu, pe care tot Carol al II-lea îl ţinuse în arest la Mânăstirea Bistriţa, fiindcă nu putuse să îl asasineze, cum intenţionase cu puţin timp înainte! A urmat căderea execrabilului regim carlist, căci generalul Ion Antonescu l-a silit pe rege să abdice şi să plece din ţară, fiindcă nu i se mai putea asigura securitatea lui şi camarilei regale.

Esenţa revizionistă a Diktatului de la Viena

Este necesar să subliniem un aspect esenţial al elaborării Dictatului de la Viena: caracterul lui revizionist şi revanşard. În pretenţiile lor adresate lui Hitler, contestînd Tratatul de la Trianon, horthyştii au pretins că au nevoie de reocuparea Transilvaniei pentru a-i proteja pe „secuii“ din „Ţinutul Secuiesc“! Hitler a trasat graniţa zonei cedată Ungariei incluzând şi judeţele respective, dar nu neapărat pentru a le da satisfacţie revizioniştilor, ci dintr-un motiv geopolitic strategic: pentru a ajunge la crestele Carpaţilor. Astfel, îşi atingea două obiective majore: îşi aducea diviziile blindate în vecinătatea petrolului românesc, de care avea nevoie pentru maşina de război germană şi, totodată, pentru a fi cît mai aproape de graniţele extinse ale U.R.S.S., cu care tocmai încheiase, la 23 august 1939, tratatul de „prietenie“ numit Pactul Ribbentrop-Molotov – la fel de criminal ca şi Diktatul lui Hitler-Mussolini!

Dar, în mediile diplomatice şi ale Serviciilor Secrete, era de mult timp notoriu că Hitler intenţiona atacarea U.R.S.S. la momentul oportun, în baza sloganului medieval însuşit de nazism Drang nach Osten, prin care Germania voia să-şi extindă „spaţiul vital“, Lebensraum, prin cucerirea ţărilor slave din Estul Europei – după cum, simultan, şi Stalin urmărea, invers, „Marşul spre Vest“, pentru extinderea Revoluţiei Sovietice Socialiste Mondiale. De aceea, Stalin masase, în vara lui 1940, la graniţele estice ale României zeci de divizii în poziţii ofensive – numai în Nordul Bucovinei se aflau 30 de divizii, amplasate în dispozitiv de luptă (cf. A. Simion, op.cit., pag. 345)!

De altfel, cum avea să dezvăluie, în 1987, Viktor Suvorov, în cartea sa SPĂRGĂTORUL DE GHEAŢĂ, Stalin îşi planificase declanşarea războiul contra Germaniei la 6 iulie 1941 (op. cit., pag. 287) şi îşi adusese, de-a lungul frontierei de Vest a U.R.S.S., de la Marea Baltică la Marea Neagră, zeci de armate, însumînd circa 191 de divizii şi alte mii de unităţi independente. În iulie 1940, generalul de armată K. A. Mereţkov examina frontiera României (idem, pag. 260). Cele mai puternice armate din componenţa Primului şi celui de-Al Doilea eşalon strategic nu s-au desfăşurat împotriva Germaniei, ci împotriva cîmpurilor petrolifere ale României: Armatele a 9-a şi a 16-a (idem, pag. 143-145, 150, 154-157, 223, 237, 246-248, 260, 269). «Însă noua „campanie eliberatoare“ a Armatei 9 în România putea să schimbe întreaga situaţie strategică din Europa şi din lume. România este principala sursă de petrol pentru Germania. O lovitură asupra României înseamnă moartea Germaniei, înseamnă oprirea tuturor tancurilor şi avioanelor, a tuturor maşinilor, vaselor, a industriei şi transportului. Petrolul este sîngele războiului, iar inima Germaniei, oricît ar părea de curios, se afla în România. O lovitură asupra României înseamnă o lovitură direct în inima Germaniei» (idem, pag. 143-144). „La 13 iunie 1941, efectivul Corpului special 9, pînă la ultimul soldat, a primit ghiduri de conversaţie ruso-române“ (idem, pag. 215). Dat fiind relieful complex al României, U.R.S.S. pregătise contra ei puternice corpuri de armată de desant aerian (idem, pag. 110-111, 122-124, 130, 133-136, 138). De altfel, „la 26 iunie 1941, Corpul 4 Aviaţie a început bombardarea cîmpurilor petrolifere de la Ploieşti“ (idem, pag. 286).

Faptul că Hitler avea să i-o ia înainte cu doar două săptămîni a constituit o tragică surpriză pentru Stalin. La 1 septembrie 1939, începuse Al Doilea Război Mondial prin atacarea Poloniei, după care, prin blitzkrieg, „Hitler a hăcuit jumătate din Europa“ – după cum se exprimă Viktor Suvorov. Diktatul de la Viena s-a înscris, astfel, în politica expansionistă a Germaniei hitleriste, de subjugare inclusiv a ţărilor din Sud-Estul Europei, România fiind – prin mărimea şi poziţia geostrategică în această zonă – cea mai importantă. Acum, Germania democrată sprijină Austria şi Ungaria, refăcându-şi zona sa apropiată de influenţă, iar în presa germană circulă, deja, sintagma „cel de-Al Patrulea Reich“.

Reluarea temelor revizioniste ale Dictatului de la Viena

 

Acelaşi joc malefic avea să-l facă şi U.R.S.S., atît în etapa premergătoare războiului antisovietic, cît şi în toată epoca postbelică (cf. Larry Watts, op. cit., passim). Acum, în plină epocă „post-comunistă“, unele cercuri oculte occidentale agită problema Transilvaniei – care, chipurile, ar trebui cedată Ungariei, fiindcă aceasta ar fi fost nedreptăţită prin Tratatul de la Trianon: adică aceleaşi idei subterane folosite de Hitler în „argumentarea“ Diktatului de la Viena. În acest fel se exprimase preşedintele Franţei, adulterinul şi escrocul socialist François Mitterrand, imediat după 1990. Iar în 1993, colonelul (rtr.) Trevor Dupuy, unul dintre cunoscuţii analişti militari ai Armatei S.U.A., cu vechi state de serviciu, a publicat cartea FUTURE WARS. The world’s most dangerous flashpoints, care conţine capitolul numit „Război pentru Transilvania“, în care nu mai poate de grija – cui credeţi?! – a… „secuilor“.

Iată cum îi dezinformează convingător, în acest capitol „Război pentru Transilvania“, col. (rtr.) – pentru că exigenţele academice mă împiedică să scriu „porcul“ – Trevor Dupuy pe zombii americani: „De asemenea, deşi 96,6 la sută din populaţia Ungariei este reprezentată de etnici unguri, iar restul în cea mai mare parte de germani şi slovaci, circa 1,9 milioane de etnici unguri, cunoscuţi sub numele de secui – care alcătuiesc aproximativ 20 la sută din totalul populaţiei ungare – trăiesc în România. Aceste cifre folosite pentru exemplificare nu sunt numai date statistice, ci reflectă existenţa unor probleme grave şi periculoase. Revoluţia care a dus la răsturnarea dictaturii Nicolae Ceauşescu în România a izbucnit atunci cînd forţele de securitate au ucis un preot maghiar din Timişoara (sau Temesvar), centru al comunităţii maghiare din România“ (vedeţi şi studiul meu, Transilvania – pretextul destrămării României“, în serial pe AlterMedia, al cărui ultim episod este aici: http://ro.altermedia.info/politica/transilvania-pretextul-destramarii-romaniei-3_8767.html). Dar Trevor Dupuy-The Pig nu explică ignoranţilor americani de ce ungurii din România s-ar numi „secui“, mai ales că ungurii îşi zic „maghiari“. „Unguri“ îşi zic numai în Occident, ca să pară mai evoluaţi: „Hungary“ sună mai chick, pe cînd „Magyar“ sună primitiv. Alte măgării frapante ale acestui Trevor Dupuy-The Pig, dezinformator nesimţit – altfel analist militar cu vreo sută de cărţi publicate –, sunt conţinute în fraza „…forţele de securitate au ucis un preot maghiar din Timişoara (sau Temesvar), centru al comunităţii maghiare din România“. Numai că 1) Timişoara – nu „Temesvar“! – nu este „centru al comunităţii maghiare din România“ şi 2) „preotul maghiar din Timişoara ucis“ nu este altul decît spionul Laszlo Tökes – adulterin şi pastor apreciat de enoriaşii săi – , care, din păcate, trăieşte bine-mersi şi, mai grav, este europarlamentar al României, dar, de peste trei decenii, atentează la securitatea României!

Ca şi pe vremea lui Hitler, „Războiul pentru Transilvania“ se duce, în scenariul născocit de T. Dupuy, între Ungaria şi România – cu deosebirea că, deşi Hitler anticipa că România bătea oricînd Ungaria dacă nu ar sprijini-o Germania, acum Trevor Dupuy descrie cum că România ar fi fost bătută de Ungaria! E o dorinţă pe care colonelul Trevor Dupuy-The Pig ar vrea să o vadă împlinită?! Cu ajutorul cui: al N.A.T.O.?! Ungaria a fost primită în N.A.T.O. înaintea României, deşi poziţia Ungariei nu avea nici o valorare strategică: era o insulă izolată între ţări care nu făceau parte din N.A.T.O. Atunci, de ce a fost primită cu prioritate? Evident, doar ca să joace, în continuare, rolul scandalagiului din cîrciumă, care începe scandalul, după care ceilalţi, care pîndesc, încep jaful. Şi îl joacă în continuare, la fel ca înainte de 1940: pretinde teritorii de la Slovacia, de la Ucraina, de la Slovenia etc. Apoi, să ne amintim că, recent, la summit-ul de la Lisabona, Vladimir Putin a ameninţat România cu posibila destrămare, pe motiv că Ungaria cere Transilvania, iar Bulgaria Dobrogea! Să-i trimitem şi lui Vladimir Putin hărţile pe care M. Manoilescu i le-a prezentat lui Hitler? Oricum, între timp atlasul cu hărţile respective nu a fost reeditat de Ministerul de Externe, nici măcar de către Academia Română. După ’44, hărţile contraveneau politicii lui Stalin, după ’64 contraveneau politicii lui Brejnev (poreclit „măcelarul Basarabiei“), după ’90 contravin politicii Uniunii Europene, poreclită de V. Bukovsky „Noua U.R.S.S.“ (sic).

Diktatul de la Viena redictat de Ungaria, via U.D.M.R.

După trădarea de la 23 august 1944, toate organizaţiile fasciste maghiare au devenit, subit, comuniste şi s-au unit în Blocul Democrat Maghiar, MADOSZ. Gudurîndu-se pe lîngă Stalin, au reuşit să înfiinţeze Regiunea Autonomă Maghiară, în „inima României“, cum relevase M. Manoilescu – iar, în optica liderilor revizionişti maghiari ai acelei noi entităţi administrative, „autonomia era doar o primă treaptă spre reintegrarea în Ungaria“ (Larry Watts, op. cit., pag. 202), cum fusese în vremea Dictatului de la Viena şi cum cred descendenţii liderilor de atunci, care conduc acum U.D.M.R. După depăşirea regimului „democrat-popular“, grevat de stalinism, internaţionalismul proletar menţinut de neocominterniştii N.K.D.V.-işti din U.R.S.S. infiltraţi în România – Ana Pauker, Silviu Brucan, Valter Roman, Dionisie Patapievici, Leon Tismăneanu ş.a. (cf. idem, pag. 48, 104, 106, 148, 198, 203, 238, 348 etc.) –, a menţinut admiterea „minorităţilor naţionale“, deşi în democraţiile occidentale (Franţa, Germania, Grecia etc.) ele nu sunt recunoscute. Ca atare, urmaşii horthyştilor din MADOSZ şi-au continuat activitatea pernicioasă în Consiliul Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară (C.O.M.N.M.). După 1990, comuniştii din C.O.M.N.M. au năpîrlit, din nou, în Uniunea Democratică a Maghiarilor din România (U.D.M.R.). Adică aceiaşi fascişti, cu alt paravan. U.D.M.R. a iterat – fapt devenit, deja, notoriu – temele revizioniste conţinute în Diktatul de la Viena: pretenţiile hungariste privind „drepturile Ungariei asupra Transilvaniei“, asuprirea de către România a celor 1,9 milioane de moghiori (în care-i cuprinde şi pe evreii şi ţiganii maghiarofoni şi maghiarizaţi), problema aşa-zisului Ţinut Secuiesc, protejarea culturii şi limbii secuieşti – care nu mai există de multă vreme! – şi alte asemenea idei şovine, fasciste şi neorevizioniste. Prin politica „paşilor mărunţi“, U.D.M.R. cere, imperativ, secesiunea „Ţinutului Secuiesc“, ca şi în 1940, tot pentru „a-i proteja pe secui“. Dar, la Recensământul din 2002, s-au declarat „secui“ doar vreo cinci sute de indivizi. În 1848, la Adunarea de la Lutiţa s-a recunoscut că toţi secuii fuseseră maghiarizaţi, iar Divizia Secuiască a făcut cele mai abominabile crime contra românilor.

După Diktatul de la Viena, aceeaşi „Divizie Secuiască“ a comis crime la fel de abominabile. Secui nu mai există de circa două secole, dar U.D.M.R. vrea, ca în vremea Diktatului de la Viena, secesiunea „Ţinutului Secuiesc“, pentru protejarea „secuilor“, care vorbesc moghioreşte de peste două veacuri! Agresiunile comise contra României de fasciştii din U.D.M.R. sunt arhicunoscute. Pînă în 2002, a circulat pe internet „Cartea neagră a U.D.M.R.“ Din păcate, organizaţia care a postat-o nu a continuat scrierea cărţii negre şi nici nu s-a îngrijit măcar de menţinerea site-ului respectiv. Dintre agresiunile mai cunoscute, de după 2000, amintesc: montarea statuii celor 13 generali criminali în parcul „reconcilierii“ de la Arad, deşi, într-o Scrisoare deschisă adresată premierului de atunci, Adrian Năstase, îi propusesem să o expedieze în Austria (sau, mai bine, să o dea la topit), fiindcă acolo îi era locul; continuarea purificării etnice, în dauna românilor din judeţele Mureş, Harghita şi Covasna; introducerea limbii maghiare în administraţia celor trei judeţe, precum şi în Justiţie; scrierea bilingvă a denumirii localităţilor, deşi nu are nici o justificare; retrocedarea ilegală a circa „unui milion de hectare în proprietate maghiară – ceea ce echivalează cu o a doua ocupare de ţară în Ardeal“, după cum a declarat fascistul Hunor Kelemen (vezi în Adevărul, nr. 3819, 3 oct. 2002; cf. şi http://ro.altermedia.info/politica/horthysmul-udmr_7870.html); escaladarea problemei aşa-zisului ţinut secuiesc, în condiţiile inacţiunii criminale a instituţiilor statului român. Iată că, recent, prin impertinenţa lor nepedepsită, moghiorii care-i apără pe secuii inexistenţi vor să introducă şi o monedă proprie, după ce, recent, şi-au deschis „reprezentanţă“ la Bruxelles şi Strasbourg! Şi alte asemenea nenumărate atentate la adresa securităţii naţionale!

Aşa cum a denunţat, scandalizat, academicianul Dinu C. Giurescu, regiunea de dezvoltare propusă, recent, de U.D.M.R. coincide exact cu zona trasată de Hitler prin Diktatul de la Viena! De 20 de ani, U.D.M.R. este prezentă în Parlamentul României, deşi nu este partid politic. U.D.M.R. deţine recordul ca durată a menţinerii la Putere, deşi nu este partid politic, ci organizaţie culturală, contravenind, astfel, legii electorale, legii partidelor politice etc.! Deşi minoritatea maghiară deţine doar şase procente din populaţia României, U.D.M.R. deţine circa o treime din posturile guvernului Boc 5, cu efectele antiromâneşti cunoscute! Şi, cum am văzut, aplică ideile Diktatului de la Viena. Deşi, după acceptarea Diktatului, întreaga Românie îşi exprimase revolta pentru impunerea lui. Şi, îndeosebi, ardelenii! Au fost cazuri când unii militari ardeleni încadraţi în Armatele României din celelalte provincii istorice au vrut să-şi părăsească unităţile, cu armament cu tot, şi să plece în Ardeal pentru a-şi apăra glia strămoşească şi abia s-a reuşit temperarea lor (cf. A. Simion, op. cit., pag. 377-385). Acum, aplicarea de către U.D.M.R., cu concursul guvernului Boc 5 – maghiarizat şi antiromânesc –, a ideilor „Diktatului de la Hiena“ nu mai revoltă decât puţini români. Dar şi mai puţini ardeleni! Unii dintre descendenţii ardelenilor care au trăit tragedia aplicării Diktatului, de teapa lui Sabin Gherman, au uitat ce au pătimit părinţii lor şi cred că, dacă Transilvania ar fi alipită Ungariei – conform „teoriei Huntington“ –, atunci „ar duce-o mai bine“!

În Memoriile sale, Mihail Manoilescu atrage, just, atenţia asupra unui fapt ignorat, între timp, şi care, de aceea, trebuie relevat din nou. De fiecare dată cînd s-a pus problema sacrificiilor teritoriale – în speţă cedarea Basarabiei şi a Cadrilaterului –, argumentul decisiv a fost că trebuie să le sacrificăm pe acestea pentru apărarea Transilvaniei, pentru menţinerea ei în hotarele fireşti ale ţării, fiindcă acolo îi era locul: Transilvania era leagănul poporului român şi toţi domnitorii ţării se străduiseră să o aducă alături de celelalte provincii istorice, ca să se întregească România.

Basarabenii, bucovinenii şi dobrogenii din teritoriile cedate fuseseră sacrificaţi pentru ardeleni – provizoriu, s-a zis, pînă vom reveni la timpuri mai bune. Dar, cînd au venit, nu am ştiut să folosim ocaziile respective – puciul de la Moscova, destrămarea U.R.S.S. –, iar acum vor veni vremuri tot mai rele! Acum, unii dintre ei ardeleni – preferaţii Istoriei naţionale recente –, pentru cîţiva arginţi – arginţii trădării! – cochetează cu maghiarii, care i-au asuprit o mie de ani. Cum de i-au suportat  atîta amar de vreme şi de ce acum cred că ar fi mai „occidentali“ dacă se drapează în „teoria“ Huntington, care este o teorie falsă, un „cîntec de sirenă“?! Cum de mai rabdă ardelenii atitudinea revanşardă şi revizionistă a U.D.M.R.?! Criminala politică a „maghiarismului“ – rasistă şi teroristă – este mai puternică decît ardelenismul?!

Mai este un aspect extrem de important şi care, la fel, este puţin etalat: aşa-zişii „maghiari“ – nu numai din România, ci şi din Slovenia, Voivodina, Ucraina, Slovacia şi Ungaria (îndeosebi din Ungaria, căci aici teroarea maghiarizării a fost mai puternică!) – sunt rezultatul, în proporţie de peste 80 la sută, maghiarizării naţionalităţilor constituente ale Imperiului Austro-ungar! Aşadar, în cvasitotalitatea lor, „maghiarii“ din România sunt români maghiarizaţi în decursul timpului, adică sunt români care şi-au renegat neamul, religia, limba, cultura, istoria – pe scurt, sunt trădători de neam! Şi, în istoria tuturor popoarelor, pedeapsa trădătorilor a fost una singură: moartea! Acum, fiind în U.E., pedeapsa cu moartea a fost abolită. Dar nu pot, nu ştiu, nu au curajul ardelenii autentici, românii autohtoni, să îi pună cu botul  pe labe pe aceşti trădători?! Să începem cu internalizarea acestei realităţi: să nu mai vorbim de „maghiarii“ din România, ci de „maghiarizaţii“ din România!

Diktatul de la Viena a învins Arcul de Triumf din Bucureşti

Dar mai există, printre cele multe şi nemenţionate, şi o agresiune comisă discret asupra Arcului de Triumf. În mod logic, ea s-a petrecut în vremea cînd primar general al Capitalei era actualul preşedinte al României, Traian Băsescu. Atunci s-a decis renovarea Arcului de Triumf şi, în acest scop, s-a ridicat o schelă. În mod cert, ridicarea schelei a fost doar o diversiune, pentru că nu s-a mai făcut nici o renovare. Singura modificare a fost acoperirea cu ciment a primei inscripţii din stînga de jos, BUDAPESTA. După cum poate vedea oricine, atît în realitate, cît şi în fotografia postată aici, pe bolta Arcului de Triumf sunt înscrise localităţile sau zonele principale unde Armata României a dus lupte grele pentru apărarea pământului străbun: BUDAPESTA, COŞNA, MUNCELU, VRANCEA, RĂZOARE, MĂRĂŞEŞTI, MĂRĂŞTI, OITUZ, NEAJLOV, DRAGOSLAVE, JIU-OLT, CERNA. Prima localitate, BUDAPESTA, a fost acoperită! Evident, aici este mîna unui U.D.M.R.-ist, care a dat dispoziţie să fie acoperită cu ciment denumirea acestei localităţi. Fiindcă, în 1918, Armata Română învinsese armata comuniştilor lui Béla Kun şi pusese opinca pe clădirea Parlamentului Ungariei! Acoperirea cu ciment a BUDAPESTEI de pe Arcul de Triumf înseamnă profanarea acestui monument, umilirea Armatei României, falsificarea Istoriei Naţionale şi, totodată, faptă penală.

Ca atare, preşedintele României, Traian Băsescu, ministrul Apărării Naţionale, generalul (r.) Gabriel Oprea, primarul Capitalei, Sorin Oprescu, trebuie să facă cercetările de rigoare pentru a-i condamna pe vinovaţi şi, fireşte, trebuie să refacă imediat inscripţia în forma iniţială!

În încheierea Memoriilor sale, Mihail Manoilescu scria: „Ca într-o melodramă de gust învechit, dar plină de deznodăminte drepte, toţi cei vinovaţi de mutilarea Transilvaniei şi-au primit o cumplită pedeapsă. Hitler s-a prăbuşit sub ruinele Reichului său; Mussolini a fost împuşcat (spînzurat – n.n., V.I.Z.), ca un fugar  la o margine de drum; Ribbentrop a sfîrşit în spînzurătoare; Ciano la stîlp, sub gloanţele poruncite de bunicul copiilor lui; Teleky s-a sinucis cînd nemţii l-au descoperit că îi trăda, Csaky a murit în condiţii stranii la două luni după funestul Arbitraj, iar Bárdossy, ministrul ungar la Bucureşti, devenit în urmă prim-ministru, a fost executat în 1946.

Transilvania noastră e vrăjită“ (op. cit., pag. 292).

A uitat să-l enumere şi pe ministrul de externe al Bulgariei, Ivan V. Popov, care se purtase ca un nemernic în timpul tratativelor româno-bulgare privind cedarea Cadrilaterului: „Notez în treacăt că, mai tîrziu, după plecarea sa de la Ministerul de Externe, Popov a avut lipsa de decenţă să se lase trimis ca ministru al Bulgariei la Bucureşti, iar Mihai Antonescu a avut lipsa de mîndrie românească să-i dea agrementul! Mai adaug amănuntul semnificativ că Popov a sfîrşit aruncîndu-se de pe o fereastră a Spitalului Pantelimon, unde era internat, după 23 august 1944, cînd îl aştepta extrădarea în Bulgaria“ (idem, pag. 177). Ţinînd cont că acest fascist bulgar s-a sinucis în „Vechiul Regat“, putem parafraza: „România noastră e vrăjită!“

Să sperăm că această valenţă benefică a României le va aduce cît mai repede obştescul sfîrşit tuturor celor care au distrus România după retrovoluţia din decembrie 1989, indiferent că sunt alogeni sau autohtoni!

Români, nu uitaţi Diktatul de la Viena, nu-i iertaţi pe urmaşii promotorilor lui şi ai celor care l-au aplicat şi înlăturaţi impunerea sechelelor acestuia!

Români! Să nu mai vorbim de „maghiarii“ din România, ci de „maghiarizaţii“ din România!

30 august 2011, Sfinţii Alexandru, Ioan şi Pavel cel Nou, Patriarhii Constantinopolului

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU

POST SCRIPTUM. Scrisoarea deschisă a fost depusă la Administraţia prezidenţială cu nr. 14222/5 sept. 2011, la Ministerul Apărării Naţionale cu nr. 26738/6 sept. 2011 şi la Primăria Capitalei cu nr. 1026536/6 sept. 2011.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors