Archive for the ‘Analize-Controverse’ Category

Anchetă asupra anchetatorilor: Justiţia împotriva FBI-ului

Posted by Tiberiu Dianu On August - 1 - 2019
William Barr (stânga) --- James Comey (dreapta)

William Barr (stânga) — James Comey (dreapta)

Deși „ancheta asupra anchetatorilor” de la Departamentul de Justiție al SUA (Department of Justice/DOJ) părea că trenează de ceva vreme, evoluțiile recente ne arată că lucrurile se precipită.

Conform mai multor surse, dintr-o relatare din 31 iulie 2019 a lui John Solomon de la cotidianul The Hill, inspectorul general (IG) de la DOJ, Michael Horowitz, a întocmit un raport în care propune urmărirea penală împotriva fostului director al FBI, James Comey, pentru încălcarea legilor de protejare a informaţiilor secrete, cu două capete de acuzare:

– (a) scurgerea de informații secrete și

– (b) manifestarea „lipsei de sinceritate” (un eufemism pentru declaraţiile mincinoase sau omiterea de declaraţii) în timpul investigaţiilor, după ce FBI-ul l-a anchetat pe președintele Trump în afacerea „înţelegerii secrete cu Rusia”.

Primul capăt de acuzare se referă la faptul că fostul director Comey a transmis o notificare „confidenţială” (care, în sine, este o contravenţie) unui prieten pentru a fi publicată în presă, aşa cum el însuşi a recunoscut într-o declaraţie în faţa Congresului. Notificarea detalia o conversație pe care a avut-o cu Trump, după ce fusese concediat de președinte în ziua de 9 mai 2017.

În timpul turneului de promovare a cărţii sale din primăvara anului 2018, Comey a declarat la CNN că a scris între cinci și zece notificări despre interacțiunile sale cu Trump, însă doar pentru şapte dintre ele există documentație.

FBI-ul a secretizat aceste notificări după concedierea lui Comey. La 17 mai 2017 ministrul adjunct de justiţie, Rod Rosenstein, l-a numit pe Robert Mueller să îndeplinească funcția de consilier special în ancheta privind „înţelegerea secretă cu Rusia”.

Pe data de 7 iunie 2017 agenți speciali de la FBI l-au vizitat acasă ​​pe Comey, prilej cu care fostul director al FBI le-a oferit patru notificări ca „probe”, datate între lunile ianuarie, februarie și aprilie 2017. La 8 iunie Comey depune mărturie în faţa Congresului că a transmis notificările în speranța deschiderii unei anchete speciale împotriva preşedintelui (anchetă care fusese deja declanșată ceva mai devreme).

Al doilea capăt de acuzare se referă la faptul că fostul director  Comey a manifestat „lipsă de sinceritate” atunci când a evitat să îi informeze pe agenţii FBI, care veniseră să recupereze notificările aflate în posesia lui, că trimisese deja câteva notificări prin e-mail altor persoane.

Într-o primă etapă, inspectorii din subordinea ministrului de justiţie William Barr au decis să nu deschidă ancheta penală pentru „lipsa intenției”.  Foarte ironic! Aceeași rezoluţie fusese utilizată chiar de Comey, când a decis să nu o învinuiască pe Hillary Clinton, care şi ea încălcase Legea privind spionajul,  prin administrarea defectuoasă a informaţiilor secrete din computerul ei personal.

Intenția lui Comey este pe deplin dovedită prin propria sa mărturie, că a transmis notificările cu scopul de a deschide o anchetă cu consilier special împotriva președintelui Trump.

Să ne amintim că au fost cazuri de inculpări de persoane pentru fapte similare. În 2012 generalul David Petraeus a fost găsit vinovat pentru infracțiunea de manipulare greșită a informațiilor secrete, furnizate de acesta biografei sale, devenită între timp amantă. În 2016 marinarul militar Kristian Saucier a fost condamnat la un an de închisoare pentru reținerea ilegală a unor informații de apărare națională, constând în fotografierea unui submarin  de atac cu energie nucleară aflat într-o zonă de inginerie secretizată.

Este posibil totodată ca propunerea de urmărire penală a inspectorului general Horowitz pentru o simplă contravenţie să fi fost considerată prea „subţire” pentru momentul actual al anchetei. Poate ministrul justiţiei Barr își va reconsidera decizia de a nu începe urmărirea penală şi de a o declanşa totuşi ulterior într-un ansamblu probator mai larg.

Comey mai este vizat şi într-o anchetă separată a inspectorului general privind presupuse abuzuri la Legea privind supravegherea serviciilor de informații externe (Foreign Intelligence Surveillance Act/FISA), anchetă pe care Horowitz a declanşat-o în martie 2018. Comey a semnat trei din cele patru cereri FISA care îl vizau pe fostul consilier al campaniei electorale a lui Trump, Carter Page, înainte ca fostul director să fie concediat de Trump.

Între timp, „ancheta asupra anchetatorilor” a lui Barr este în curs de desfășurare, iar ministrul de justiţie cooperează îndeaproape cu inspectorul general Horowitz. Acțiunile lui Comey în calitate de director al FBI vor fi examinate îndeaproape în cadrul acestei analize a originilor anchetei Trump-Rusia. Barr l-a însărcinat pe John Durham, un jurist din statul Connecticut, să conducă această analiză. În această calitate, Durham are competenţa de a convoca un mare juriu (pentru examinarea validităţii acuzaţiilor din timpul procesului) și de a cita persoane din afara guvernului.

În plus, Lindsey Graham, președintele Comisiei judiciare a Senatului SUA şi un aliat de nădejde al președintelui Trump, a promis o „incursiune profundă” în originile anchetei Trump-Rusia după ce inspectorul general Horowitz își va finaliza raportul.

Se preconizează că raportul lui Horowitz va fi publicat înspre toamnă. John Ratcliffe, recent nominalizat de Trump pentru postul de director al Serviciului Naţional de Informaţii, care a discutat cu Horowitz, a indicat că raportul inspectorului general va fi gata „cândva chiar după Ziua Muncii”, care este pe 2 septembrie 2019.

Așteptările cetăţenilor sunt mari. Să sperăm că ministrul de justiţie Barr are o viziune mai generală care îi va permite să se mişte mai ușor pe tabla de șah și să producă rechizitorii mai serioase la momentul potrivit. În caz contrar, sentimentul că toate acestea sunt un teatru politic ieftin se va intensifica, iar speranța americanilor în corectarea sistemul de justiție se va deteriora iremediabil.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în MEDIUM şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Patru sute de ani de democraţie în emisfera vestică

Posted by Tiberiu Dianu On July - 31 - 2019

TIBERIU DIANU, Four Centuries, CURENTUL INTERNAŢIONAL

Merită să ne amintim cum am ajuns aici?

Data de 30 iulie 2019 marchează 400 de ani de la prima adunare legislativă din emisfera vestică, în oraşul Jamestown din statul Virginia, care a fost şi prima colonie engleză permanentă din America de Nord. Această primă ședință a Adunării Generale a avut loc la o biserică din Jamestown și a pus bazele guvernului american prin reprezentanţi.

Deşi neacoperite prea mult de presă, evenimentele din acea zi au făcut parte dintr-o comemorare de un an menită să onoreze istoria colonială a statului. În Jamestown au fost planificate evenimente speciale pentru public. Parlamentari și alți invitați s-au adunat în centrul istoric al oraşului pentru a comemora prima adunare cetăţenească. Guvernatorul democrat din Virginia, Ralph Northam, s-a adresat participanţilor la un eveniment organizat în cursul dimineții. Președintele Trump a participat la un al doilea eveniment, care a fost privat, dar televizat.

În discursul său optimist, președintele a vorbit despre „triumful pe care îl sărbătorim aici astăzi” şi despre încrederea în sine a coloniștilor și autoguvernarea din Virginia care „ne-a dat țara pe care o iubim, Statele Unite ale Americii”.

Preşedintele a făcut o remarcă şi despre începuturile sclaviei în SUA, menţionând despre sosirea sclavilor în 1619 în localitatea Point Comfort din Virginia. El şi-a folosit discursul pentru a crea un cadru optimist pentru viitorul Americii, spunând: „America își face mereu treaba”. „De aceea, după 400 de ani de glorioasă democrație americană, am revenit aici, în acest loc, pentru a declara întregii lumi că Statele Unite ale Americii și măreţul dominion al Virginiei sunt gata de un nou început”, a mai spus Trump.

Dar la eveniment stânga şi-a dat din nou în petec cu obişnuitele-i năravuri. În timpul ceremoniei, un deputat democrat al statului Virginia, Ibraheem Samirah, musulman palestinian american, l-a întrerupt pe președintele Trump strigându-i „nu ne puteți trimite înapoi, Virginia este casa noastră”. După care a vânturat un afiş pe care scria „întoarce-te la casa ta coruptă”, „deportează ura” și „reunifică-mi familia.” Bărbatul a fost escortat afară de forţele de ordine, în timp ce oamenii din mulțime scandau în mod repetat „Trump”.

Președintele anticipase evenimente de acest gen printr-un mesaj pe Twitter, pe care îl postase deja la prima oră a dimineţii: „Mă îndrept spre Jamestown, Virginia. Umblă vorba că democrații vor crea o situaţie cât mai incomodă, dar e în regulă pentru că ziua de azi nu e despre ei!”.

E foarte ciudat cum de nu şi-a vânturat protestatarul anti-rasist mini-afişul în timpul discursului de dimineață al lui Ralph Northam, pentru a-i reaminti guvernatorului democrat despre fotografiile din anuarul său şcolar, unde apărea fie vopsit în negru pe faţă, fie cu gluga Ku Klux Klan-ului pe cap – nu ştim, că încă nu ne-a spus; sau cum de nu i-a amintit același protestatar familist aceluiași guvernator despre declarațiile sale care favorizează pruncuciderea. Sunt sigur că protestul lui ar fi fost cu mult mai eficient.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKER şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Conducerea Serviciului Naţional de Informaţii al SUA în schimbare

Posted by Tiberiu Dianu On July - 29 - 2019
The U.S. Office of the Director of National Intelligence

The U.S. Office of the Director of National Intelligence

La 28 iulie 2019 președintele Donald Trump a anunțat că îl va înlocui pe actualul director al Serviciului Naţional de Informații al Statelor Unite (Director of the National Intelligence/DNI), Dan Coats, cu John Rattcliffe, deputat de Texas în Camera Reprezentanţilor a Congresului SUA, iar schimbarea va fi operaţională începând cu data de 15 august 2019.

În timpul mandatului său de doi ani, Coats a apărut de mai multe ori nesincronizat cu președintele, pe fondul unor dezacorduri mai largi dintre acesta din urmă şi agențiile guvernamentale de informații. În luna ianuarie 2019 Trump a avut un schimb de replici cu Coats și cu Gina Haspel, directoarea CIA, după ce aceştia au depus mărturie despre un raport de evaluare a amenințărilor, care a pus la îndoială unele decizii de politică externă ale președintelui referitoare la Iran.

„Poate că serviciile de informaţii ar trebui să meargă din nou la școală!” a scris pe Twitter președintele.

Coats pare a fi unul dintre ultimii mohicani republicani din sistem („establishment Republicans”) numiţi de președinte în primii lui doi ani de mandat. După cum se știe, Trump i-a îndepărtat unul câte unul pe republicanii din sistem din cabinetul lui: Reince Priebus (șeful de cabinet, în 2017), Jeff Sessions (ministrul justiţiei, în 2018), Nikki Haley (ambasadoarea SUA la ONU, în 2018) și Kierstjen Nielsen (ministra securităţii interne, în 2019), pentru a-i numi doar pe câţiva.

Pentru a-și implementa ambiţioasa lui agendă, președintele nu își poate permite luxul de a mai numi în cabinetul său republicani prea lenţi sau prea reticenți în punerea în aplicare a directivelor sale, mai ales când bat la uşă alegerile prezidențiale din 2020.

Ratcliffe e un loialist al preşedintelui şi pare să se muleze pe politica acestuia privind comunitatea serviciilor de informații, mai ales că Trump este înconjurat de mulți dușmani politici interni, cât şi de numeroase provocări externe din partea unor ţări ca Iran, China, Rusia și Coreea de Nord.

În timpul audierii lui Robert Mueller, Ratcliffe a creat o impresie bună, fiind extrem de agresiv la adresa fostului consilier special şi a democraţilor din Camera Reprezentanţilor. „Nu se menţionează nicăieri că sarcina consilierului special constă în a determina în mod definitiv nevinovăția lui Donald Trump sau că raportul consilierului special ar trebui să determine dacă îl exonerează sau nu”, i-a declarat Rattcliffe lui Mueller.

Apoi Ratcliffe a mai adăugat: „Deci americanii trebuie să știe, atunci când îi ascultă pe democrații și pe socialiștii de cealaltă parte a baricadei, care lecturează dramatic din raport, faptul că Volumul al II-lea al acestui raport nu a fost autorizat, conform legii, să fie scris. A fost scris la un standard legal care nu există la Departamentul de Justiție și a fost scris cu încălcarea fiecărui principiu al departamentului când se referă la comentariile de extra-inculpare. Sunt de acord cu președintele comisiei când a spus azi dimineaţă că Donald Trump nu este mai presus de lege. Într-adevăr, nu este. Dar al naibii de sigur nu ar trebui să fie nici sub lege, acolo unde îl plasează Volumul al II-lea al acestui raport”.

ACTUALIZARE: La câteva zile de la nominalizare, pe 2 august 2019, exprimându-se unele îngrijorări că numirea ar risca politizarea activităţii de muncă informativă, Trump a declarat prin Twitter că îi retrage nominalizarea lui Ratcliffe. Preşedintele i-a învinovăţit pe democraţi şi pe jurnalişti că au exercitat presiuni nejustificate asupra lui Ratcliffe, deşi el s-a arătat îngrijorat şi de reacţiile unor senatori republicani.

Pe 8 august, 2019 Trump a anunţat că Joseph Maguire, actualul director al Centrului Naţional de Contraterorism, va fi numit director interimar al Serviciului Naţional de Informaţii, începând cu 15 august, 2019.

Directorul Serviciului Național de Informaţii este șeful Comunităţii informative americane, care cuprinde un număr de 17 agenții şi servicii guvernamentale federale (inclusiv Oficiul Directorului Serviciului Naţional de informații) ce desfășoară activități informative în vederea asigurării politicii externe și a securităţii naționale a Statelor Unite ale Americii. El conduce și supravegheză Programul Național de Informații și este consilier al președintelui pentru probleme de informații legate de securitatea națională.

Aceasta înseamnă că directorul va avea autoritate de conducere asupra problemelor care se extind de la Iran la Obamagate (adică la anchetarea anchetatorilor din aşa-zisul dosar al „înţelegerii secrete” a preşedintelui cu Rusia). Va fi un subiect extrem de interesant de urmărit.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKER şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Veriga slabă din Baltimore şi graniţa din SUA

Posted by Tiberiu Dianu On July - 27 - 2019
rp_HT6VHASV7NHSXG2MT2RVIEREF4.jpg

Rep. Elijah Cummings (D-MD) (dreapta)

Poate vă întrebați care este legătura dintre Baltimore și granița americană, de vreme ce Baltimore nu este oraș de graniţă. Vă spun eu: Elijah Cummings.

Elijah Cummings e un politician care se află în prezent la cel de-al 13-lea mandat în Camera Reprezentanților a Congresului SUA, mai exact din anul 1996. Districtul lui electoral include comitatele Baltimore și Howard din statul Maryland. A fost anterior deputat în camera inferioară a parlamentului statal din Maryland. E membru al Partidului Democrat și, în prezent, preşedinte al Comitetului pentru Supraveghere și Reformă din Camera Reprezentanţilor a Congresului SUA.

Ca orice politician de carieră care îşi dorește realegerea, domnul Cummings se dă în spectacol prin Camera Reprezentanţilor, așa cum a făcut-o şi în 16 iulie 2019. În timpul unei audieri în Congres privind “Politica de separare a copiilor în administrația Trump”, Cummings l-a luat la rost pe Kevin McAleenan, ministrul interimar numit de Trump la Departamentul pentru Securitate Naţională pentru modul în care copiii de imigranți ilegali sunt tratați în centrele de detenție.

„Simți că faci o treabă bună, nu-i așa?”, l-a întrebat Cummings pe McAleenan.

„Facem cât putem de bine la nivelul nostru într-o situație foarte dificilă”, a răspuns McAleenan.

„Ce înseamnă asta?”, a ridicat vocea Cummings, întrerupându-l pe McAleenan.

„Ce înseamnă asta atunci când un copil stă în propriile lui fecale, fără să poată să-şi facă duș?”, a izbucnit Cummings. „Fii serios, omule. Despre ce vorbim aici?”

Vezi VIDEO aici.

Dar Cummings nu a strigat la „echipa” celor patru deputate democrat-socialiste când acestea au votat împotriva unui proiect de lege privind finanțarea frontierelor, provocând probleme cu conducerea propriului lor partid.

Cummings nu a ţipat nici la părinții din America Centrală care îşi târăsc copiii pe arşiţă pe distanţe de peste 3.000 de kilometri până la graniţa americană.

Cummings nu a zbierat nici la contrabandiștii care preiau copiii ilegalilor şi îi dau pe mâna (şi în îngrijirea) patrulelor de grăniceri americani.

Administrația Trump a fost întotdeauna foarte fermă în legătură cu criza de la frontiera cu Mexicul atunci când fluxul copleșitor de imigranți s-a revărsat peste graniță și a secătuit resursele naţionale. Dar Cummings era ocupat să nege că ar exista vreodată o criză. Acum el poate să urle cât vrea despre resursele de la frontieră. Refuzul de a schimba legile curente privind imigrația, care lasă pe toată lumea să treacă frontiera de sud și apoi să solicite asistenţă gratuită este numai vina lui Cummings şi a găştii lui de democraţi.

Bun, deci am stabilit că domnul Cummings e extrem de pasionat de imigranţii ilegali.

Să vedem acum cât de pasionat e Cummings de alegătorii lui din Baltimore. Districtul său include jumătate din orașul Baltimore, majoritatea cartierelor de culoare din comitatul Baltimore și cea mai mare parte a comitatului Howard din statul Maryland.

Cu tulburările rasiale şi ratele record de sărăcie, criminalitate și consum de droguri, Baltimore este exemplul tipic al oraşului în decădere din America post-industrială. Deci, nu e de mirare că oraşul, şi în special zona lui săracă, a înregistrat o scădere de populaţie de 35% din anul 1945. Ce a mai rămas e un oraș presărat cu străzi pustii, fabrici în ruină și mii de case dezafectate care arată ca nişte tomberoane gigantice.

Când oare lui Cummings (care, în argou sexual american, înseamnă “venire”) îi va “veni” să îi ajute şi pe alegătorii lui din pustiul abandonat care a devenit acum oraşul?

Vezi VIDEO aici.

Carevasăzică, simţi că faci o treabă bună, nu-i aşa, Cummings? Fii serios omule. Despre ce vorbim aici?

Când mai auziți indignarea falsă a democraților față de facilitățile de detenție ale imigranților veţi şti deja că aceştia nu o vor rezolva, ci vor da vina pe altcineva.

Elijah Cummings este veriga slabă din Baltimore. Acest individ nu e altceva decât un hacker politic.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKER şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Audierea lui Robert Mueller, un deznodământ aşteptat/Tiberiu Dianu

Posted by Nuta Istrate Gangan On July - 25 - 2019

Audierea lui Robert Mueller, un deznodământ aşteptat

Autor: Tiberiu Dianu

Multe cerneală a curs şi va mai curge în legătură cu audierea lui Robert Mueller.

La 17 mai 2017 Robert Mueller, veteran al războiului din Vietnam și fost director FBI, a fost numit în funcția de consilier special al Departamentului de Justiție al SUA pentru a ancheta posibilele legături și coordonarea dintre guvernul rus și persoanele asociate cu campania președintelui Donald Trump. La 14 iunie 2017 s-a raportat că Mueller îl anchetează şi pe Trump personal pentru posibila obstrucție a justiției, în legătură cu materialul probator privind Rusia. La 18 aprilie 2019 Departamentul de Justiție a publicat raportul final al consilierului special și concluziile acestuia. https://en.wikipedia.org/wiki/Mueller_Report

Raportul are două volume şi conchide în 448 de pagini că ancheta, negâsind suficiente dovezi de coordonare sau conspirare a campaniei lui Trump cu guvernul rus, nu îl inculpă pe preşedinte (în volumul I). Cât priveşte obstrucționarea justiției, raportul a mers pe ideea că un președinte în funcţie nu poate fi judecat penal; ancheta nu concluzionează că președintele a comis vreo infracţiune, dar nici nu îl exonerează”, întrucât anchetatorii nu erau convinşi că Trump era nevinovat după ce îi examinaseră intențiile și acțiunile (în volumul II).

robert-mueller-house-judiciary-committee-hearing

În iulie 2019 Mueller a acceptat cu reţinere să fie audiat în faţa Congresului şi să clarifice aspecte legate de raportul său.

Miercuri, 24 iulie 2019, Mueller a depus mărturie în fața comisiilor judiciare şi de informaţii ale Camerei Reprezentanţilor și, timp de aproape opt ore, a răspuns la întrebări legate de raportul său de anchetă de doi ani privind interferența Rusiei în alegerile din 2016 și chestiuni conexe.

Pe scurt, toţi am aflat că:

– (1) Mueller nu şi-a verificat angajaţii (constând, în principal, din persoane apropiate de Hillary Clinton) referitor la conflictele lor de interese, pentru a evita părtinirea în timpul anchetei;

– (2) el nu știa sau nu era familiarizat cu compania de investigaţii Fusion GPS şi cu Dosarul Steele (aparţinând Comitetului Național Democrat și campaniei Clinton), care au fost sursele inițiale ce au declanşat numirea sa ca anchetator şi raportul său;

– (3) el nu a fost amenințat cu concedierea de către președinte, iar Casa Albă nu a intervenit în timpul anchetei sale;

– (4) asistenții lui au fost mai familiarizați cu raportul, Mueller figurând ca şef numai cu numele;

– (5) el nu a putut justifica legal ne-exonerarea președintelui, deoarece procurorii nu „exonerează” persoane, ci doar le dovedesc vinovăția dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Iată cum democraţi de marcă au descris audierea lui Mueller în propriile lor cuvinte:

– „Este foarte, foarte dureros” (David Axelrod, pe Twitter);

– „Pe probleme de optică, a fost un dezastru” (Chuck Todd, la NBC);

– „Un bătrân firav, incapabil să-şi amintească lucruri, care se poticneşte şi refuză să răspundă la întrebările de bază …” (Michael Moore, pe Twitter);

– „Este un epilog… Cred că problema atacului Rusiei asupra alegerilor noastre nu are suficientă forță” (Andrea Mitchell, de la MSNBC).

În comparație cu alte anchete celebre, precum cele legate de preşedinţii Nixon (înregistrările secrete), Reagan (afacerea Iran-Contra) şi Clinton (procedurile de suspendare), audierea lui Mueller apare ca o jalnică improvizație de vânătoare de vrăjitoare, deghizată în „investigație”. De fapt, a fost ziua în care suspendarea programată pentru preşedintele Trump şi-a dat obştescul sfârşit.

Ce urmează în continuare: ministrul justiţiei William Barr se pregătește să îi ancheteze pe anchetatori. Contra-ancheta ar trebui să dea de capătul acestei urzeli malefice a „înțelegerii secrete cu Rusia” și să ajungă la adevăraţii ei autori: Barack Obama, Hillary Clinton și acoliții lor.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKER https://www.americanthinker.com/blog/2019/07/_what_we_learned_in_the_mueller_hearings.html şi INTELLECTUAL CONSERVATIVEhttp://www.intellectualconservative.com/tiberiu-dianu-the-mueller-hearings-in-a-nutshell/.

thumbnail

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

Doar trei zile cu papa și iarăși cu ale noastre

Posted by Stefan Strajer On July - 25 - 2019

Doar trei zile cu papa și iarăși cu ale noastre

Autor: George Petrovai

 

Cu toate că vizita papei Francisc în România a durat numai trei zile, parcă întru susținerea spusei „Orice minune ține doar trei zile”, eu sper din toată inima mea de creștin străduitor că efectele moral-spirituale ale prezenței și inspiratelor vorbe ale acestui veritabil apostol al îmbogățirii lăuntrice prin voluntara renunțare la toate acele comori/însemne exterioare pe care „le mănâncă moliile și rugina”, nu doar că vor persista în inimile și cugetele românilor, dar – aidoma recomandării Mântuitorului din Pilda sămănătorului – chiar vor da roade („un grăunte a dat o sută, altul șaizeci și altul treizeci”, Matei 13/8).

Da, căci în calitate de providențial urmaș al lui Ioan Paul al II-lea, despre care afirmam în articolul Papa Ioan Paul al II-lea, marele pedagog al iubirii din urmă cu două decenii că este „un mare pedagog și un neobosit căutător de oameni și de sentimente esențial-umane lăsate în paragină”, papa Francisc este într-o atare măsură expresia atotumană a iubirii, blândeții, toleranței și simplității, încât prin însăși apariția sa nesofisticată în diverse zone catolice sau necatolice ale planetei, bunăoară așa ca în România, izbutește să adune la un loc sute de mii de oameni însetați de Adevăr și împreună construiesc impresionante punți de spiritualitate interconfesională, astfel făcând dovada de netăgăduit că nevoile sufletești au întotdeauna prioritate în fața celor materiale, deoarece într-un asemenea mod se simte omul cu adevărat împlinit, împăcat și înfrățit, altfel spus că el „nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4/4).

images

Toate astea fiind văzute de zeci de milioane de telespectatori și simțite cu întreaga lor ființă de câteva sute de mii de credincioși, care – în pofida vremii nefavorabile – s-au adunat (tineri, maturi, bătrâni și copii, români și de alte naționalitați, catolici și de alte confesiuni) la București, Iași, Șumuleu Ciuc și Blaj pentru a servi porții consistente din pâinea noastră cea de toate zilele, mă miră și nu prea punctele de vedere ale lui Ion Cristoiu și Ionuț Țene. Primul susține pe blogul său că vizita papei Francisc nu se compară cu cea a lui Ioan Paul al II-lea, așa că nu poate fi considerată una istorică și că pe Klaus Iohannis nu-l ajută cu nimic (sic!). Afirmația celui de-al doilea în textul „Beatificarea episcopilor greco-catolici! Pe când canonizarea Sfinților Închisorilor de către BOR?” este călăuzită de un atare elan ortodoxist, încât devine de-a binelea jenantă: „(…) ortodoxia e dreapta credință, iar catolicismul e altceva, o credință creștină ruptă din trunchiul apostolic” la 1054 (subl. mea, G.P.).

Este adevărat că vizita ecumenică a papei Ioan Paul al II-lea (prima vizită a unui papă într-o țară ortodoxă) în România anului 1999 a avut ca scop extraconfesional încetarea bombardamentului la care era supusă Serbia, o țară vecină cu noi, de către anglo-americani. Da, pentru că papa nu este numai capul Bisericii catolice, ci și șeful statului Vatican!

Însă, nea Cristoiule, cu pretențiile matale de (in)formator de opinie, cum de ți-a scăpat faptul esențial că vizita oricărui Suveran Pontif constituie oricând, prin dubla sa semnificație, un eveniment istoric pentru toți românii, fie și pentru aceea că depărtarea noastră mental-spirituală față de Apus este încă mult mai mare decât cea geografică?!

În altă ordine de idei, să fiu al naibii dacă pricep cum l-ar putea ajuta papa pe Iohannis în momentul de față și, îndeosebi, la alegerile prezidențiale din toamna acestui an, când – după validarea referendumului – este limpede pentru orice muritor cu niscaiva doxă (evident, mai puțin pentru pesedisto-aldiști și anteniști) că acesta și-a asigurat al doilea mandat la Cotroceni. M-am prins, stimabile! Împreună cu anteniștii, pesemne că de-acuma pregătești o găunoasă forfecare de felul următor: Iohannis a câștigat al doilea mandat nu numai cu ajutorul statului paralel (aici intră la grămadă serviciile secrete, transnaționalele, Soros etc.), ci și cu sprijinul papei Francisc…

Cât privește enormitatea țenistă, constat că potrivit (i)logicii ei, ceva de 4-5 ori mai mare (în lume sunt peste un miliard și două sute de milioane de catolici) s-a rupt în anul 1054 de trunchiul apostolic al ortodoxiei, care în prezent numără vreo două sute cincizeci de milioane de credincioși (cei mai mulți în Rusia, peste o sută de milioane). Eu știam că lucrurile stau taman pe dos: creanga uscată se rupe de copacul verde, nu copacul uscat se rupe de creanga verde!

Iar dacă argumentul cantitativ va fi neîndestulător pentru fundamentaliștii care, potrivit (i)logicii de mai sus, vor susține că Biserica catolică a procedat în chip asemănător și cu protestanții (luterani, calvini, anglicani), că adică s-a rupt de trunchiul acestora, atunci se poate apela la argumentul calitativ al acestei chestiuni: contribuția fiecărei confesiuni la progresul culturii creștine, prin extensie al celei universale.

Nu la fel ca cei doi „corifei” procedează prețuitul jurnalist Dumitru Păcuraru. Dimpotrivă, în articolul Trei zile de Românie normală, el din capul locului recunoaște, cu o sinceritate ce-l onorează, următoarele: „Vizita Suveranului Pontif ne-a arătat o altă Românie decât România cea de toate zilele. O Românie în care nu s-au auzit vocile urii, intoleranței barbariei politice”…

Ei bine, după plecarea papei Francisc, firește că această normalitate menționată de Păcuraru a fost înghițită cu fulgi cu tot de neîntreruptele păcate ale politrucilor și de epuizantele griji ale omului de rând cu locul de muncă, leafa, inflația, scumpirile, taxele, impozitele, educația copiilor, alimentele infestate, medicamentele contrafăcute, pensia de mizerie, poluarea, mitocănia semidocților și/sau îmbuibaților etc.

Bunăoară, în ciuda referendumului din 26 mai, pesedisto-aldiștii din Senat au votat cu ambele mâini pentru neridicarea imunității lui Tăriceanu, astfel încât acest mare necușer nu va da (deocamdată) socoteală pentru mita de 800.000 euro pe care a încasat-o. În tot acest timp, Opoziția neunită din pricina orgoliilor (peneliștii, de pildă, țin să fie recunoscuți și tratați ca adevărații câștigători ai europarlamentarelor) pregătește cu încrâncenare politrucianistă noi moțiuni de cenzură sortite eșecului, pălăvrăgeala patriotardă se întețește, premierița le dă asigurări oficialilor europeni că Justiția postdragniană nu va mai fi atinsă nici măcar cu floarea urât mirositoare a poftelor pesediste de putere, ordonanțele de urgență privesc cu încredere spre viitor, iar România cetățenilor onești continuă să bată pasul pe loc.

(Sighetu Marmației, 5 iunie 2019)

Patriotul român Vasile Stoica, misionar în S.U.A.

Posted by Stefan Strajer On July - 24 - 2019

Patriotul român Vasile Stoica, misionar în S.U.A.

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

Despre personalitatea profesorului diplomat Vasile Stoica (1889-1959), s-a scris în răstimpuri, dar textele unor doctorate, ale unei monografii purtând semnătura prestigiosului istoric Ioan Opriș din capitală și ale mai multor articole apărute în presa din țară și din străinătate nu au răzbătut suficient dincolo de cercurile specialiștilor. Așezat pe o placă turnantă a istoriei, Vasile Stoica, originar din Avrigul Transilvaniei, a luptat pentru marile idealuri ale neamului său, el trecând prin cele două conflagrații mondiale ale veacului al XX-lea, mereu animat de patriotismul cel mai activ, vizibil în inițiative diplomatice salutare la Tirana, Sofia, Haga, Bruxelles și Riga, și în decisive luări de atitudine în momente cheie, ca cele din conferințele de pace de la Paris, singurul român care a avut un rol decisiv în acele două reuniuni istorice cruciale pentru întreaga Europă.

Un asemenea om care a făcut istorie în cel mai concret sens al cuvântului, împlinind idealurile neamului său, de la Marea Unire la salvarea Transilvaniei după al Doilea Război Mondial, merita recunoștința urmașilor. De ce nu s-a întâmplat așa? De ce nici după șase decenii de la moartea sa în închisoarea comunistă de la Jilava, documentele aflate în multe arhive din locuri diverse nu au fost încă valorificate? Explicația se găsește în însăși linia destinului său terminat tragic, ca al mai tuturor intelectualilor generației interbelice secerate de comunismul instalat în România postbelică.

Vasile Stoica.distinsul-diplomat-scriitor-profesor_91091

Foto.Vasile Stoica

Potrivnic declarat al scopurilor Imperiului austro-ungar, ca susținător vizionar al unirii Transilvaniei cu Țara, el trecea munții în 3 octombrie 1914. Aflând de sosirea lui la București, după ce comisarul de la Budapeste îl eliminase din toate școlile, socotindu-l dușman al statului, ambasadorul Austro-Ungariei a cerut în 4 octombrie audiență la Guvern, ca să anunțe autoritățile că în Regatul României a intrat un dușman de moarte.

În Primul Război Mondial, profesorul Stoica a optat pentru înrolarea ca voluntar în Armata română, activând ca ofițer de informații. Va fi rănit în două rânduri, dar nu se descurajează, ci dimpotrivă, acceptă o misiune dificilă, dar foarte importantă în America. Vasile urma pilda lui Gheorghe Stoica, tatăl său, care în anii de la începutul secolului al XX-lea plecase din Avrig să muncească la Kokomo, Indiana, dar nu acceptă să rămână în S.U.A., deși a învațat limba engleză și s-a abonat la un ziar american. Țăranul avrigean a inoculat feciorului său, pe care îl crescuse în cultul Americii,   ideea că lumea secolului al XX-lea va fi condusă de anglo-americani.

Prima misiune care i-a pus în valoare calitățile excepționale de poliglot (care va ajunge să cunoască 14 limbi străine), diplomat înnăscut, a fost cea desfășurată din 29 iunie 1917 până în ianuarie 1920 în America, spre care locotenentul Vasile Stoica pleca având autorizația Marelui Cartier General, eliberată la 18 aprilie 1917, întărită de viza Legației americane, emisă la 5 mai 1917. Din cauza conflictelor din centrul Europei în plin Război Mondial, delegația preoților Vasile Lucaciu și Ion Moța, cărora li s-a alăturat profesorul Vasile Stoica, este nevoită să urmeze drumul spre Est, trecând prin Rusia, apoi prin Japonia, spre a ajunge în S.U.A,, unde publicația „San Francisco Chronicle” salută la data de 23 iunie 1917 Misiunea Românească venită din patria-mamă cu un mesaj patriotic clar, formulat de însuși guvernul țării, care îi delega pe cei trei ca să sporească în Lumea Nouă interesul pentru idealurile nației.

Delegația s-a prezentat la Legația română de la Washington, stabilind scopul de a sprijini idealul unirii Transilvaniei cu Țara, prin crearea unei trupe de voluntari, dar fără a leza guvernul României de atunci. Întreaga aventură americană avea să fie relatată de Vasile Stoica la aproape un deceniu după revenirea în țară, astfel menționându-se că în 2 iulie 1917 cei trei delegați au fost primiți în audiență de ministrul de externe al S.U.A., dl Robert Lansing, care le-a dat asigurarea că Statele Unite vor susține lupta pentru unitate a românilor. Imediat apoi, respectiv în 6 și în 7 iulie 1917, ei vor purta o discuție cu ministrul de război al S.U.A, dl. Newton Baker, căruia i s-a prezentat proiectul constituirii unei formații de luptă a românilor transilvăneni pentru armata americană. Acesta nu a fost întru totul de acord cu ideea concretă a delegației, pe care a înțeles să o nuanțeze astfel: „America nu poate primi nici o unitate cu specific național…Vor să aibă, înainte de toate, o armată americană cu spirit american…, dacă însă mai târziu se va ivi necesitatea, atunci Guvernul American va primi bucuros această ofertă; până atunci ne roagă ca având în vedere scopul pentru care America a intrat în război și care cuprinde și dezrobirea noastră (s.n.), să îndemnăm pe români să intre în armata americană.”

În calitatea sa de lider al delegației, Vasile Stoica a fost și singurul care a rămas în America 26 luni (ceilalți doi, necunoscând limba engleză, s-au întors în Europa mai curând, respectiv pr. Moța, după două luni, a revenit la Iași, iar pr. Lucaciu după 10 luni s-a întors la Paris), timp de care a dispus peste Atlantic pentru a publica articole în presa americană centrală din Washington, New York, Cleveland etc. Și despre el se scrie cu mare entuziasm în acel răstimp, în presă apărând portretul său. Americanca Marie Yates, impresionată de „agnificul său patriotism” aprecia pe bună dreptate că „umea de aici nu cunoaște suficient de bine problemele serioase legate de situația de fapt din țara Dvs.”

În acest fel, Vasile Stoica devine o vedetă, care intrând în atenția opiniei publice americane punea pe tapet problemele arzătoare din țară, din Basarabia și îndeosebi din Imperiul austro-ungar, ceea ce i-a atras admirația Curții Regale, el fiind felicitat și încurajat de însăși Regina Maria. Misiunea de a constitui și organiza o legiune de imigranți români transilvăneni, care să se încadreze fie în armata franceză, fie în cea americană, dar fără să-și piardă   identitatea românească, nu s-a putut împlini, căci au fost înscriși într-un asemenea proiect aproximativ 4000 de voluntari. În schimb, propaganda proromânească s-a realizat pe căi eficiente, bine alese de profesorul diplomat: „mă bizuii deci să intru în legătură cu ziariștii de seamă ai orașelor din estul Statelor Unite și să le dau informațiile necesare…ținui, de asemenea, încă din toamna lui 1917 câteva conferințe în Washington, Boston și în Manchester by de Sea.” Prietenia legată cu renumitul slovac M.R. Stefanik, care va deveni general de armată, dar totodată era antrenat în lupta pentru refacerea Cehoslovaciei ca stat, el având ca tovarăși pe Thomas Masaryk și pe Edward Beneș, l-a edificat asupra unui front de activitate similar atât în America, cât și în Europa.

5-61

În mod surprinzător, oficialitățile de la București nu înțelegeau destul de clar acest mod nou de propagandă adoptat de Vasile Stoica în comunitățile conaționalilor săi din America, așa cum a procedat, spre exemplu, la Congresul parohiilor ortodoxe de la Youngstown, Ohio, din 10 martie 1918, când a redactat Hrisovul de închinare și de credință, solicitat de preotul paroh, care organizase acea manifestare anume pentru a face mai bine înțeleasă   decizia fermă a românilor transilvăneni de a se uni cu Regatul liber. Ca să dea o mai sigură eficiență acțiunii lui, inițiate în numele celor 4 milioane de români transilvăneni dornici să se elibereze de stăpânirea maghiară și nemțească prin unirea cu țara-mamă, vizionarul Vasile Stoica înființează la 5 iulie 1918 Liga Națională Română din America, al cărei președinte a fost ales și care a rămas activă până după terminarea Primului Război Mondial. Astfel au fost spulberate neadevărurile cu care împânzeau oficialitățile imperiale austro-ungare opinia publică internațională, Vasile Stoica aducând argumente științifice corecte, pe care le-a popularizat prin conferințe și prin presă, el ajungând la oameni politici importanți și chiar la guvernul american.

În 25 octombrie 1918 el prezintă moțiunea redactată în numele Uniunii Medio-Europene, o organizație a națiunilor oprimate de Imperiul austro-ungar. Din ordinul președintelui S.U.A. Woodrow Wilson, s-a constituit o comisie de specialiști, supravegheată de colonelul E.M. House și condusă de geograful S. Mezeș. Cu referire la situația românilor din Transilvania, acolo existaseră numai documente oficiale ungurești și austriece. Salutară a fost în aceste condiții inițiativa lui Vasile Stoica, el purtând la 2 septembrie 1918 o discuție lămuritoare cu E.M.House și chiar cu președintele SUA la 21 septembrie 1918, spre a-i edifica asupra propunerii românești în problema minorităților naționale, care în viitorul stat urma să se bucure de toate drepturile democratice, fără ca acelea si   impieteze autoritatea. Președintele S.U.A. nu ezită să-l aprecieze drept un „apostol”, un „iluminat”, care rămâne „pentru viitorime ca una dintre cele mai curate, mai înălțătoare și cele mai idealizate personalități ale istoriei.”

america-pentru-cauza-212687

Era de la sine înțeles că în februarie 1919 profesorul Vasile Stoica a fost invitat de către Dl Ion. I. C. Brătianu la Conferința de pace de la Paris, el fiind singurul român care avea să participe și la Conferința de pace de după al Doilea Război Mondial. Astfel se explică faptul că la 5/18 noiembrie 1918, respectiv cu 13 zile înainte de proclamarea unirii Transilvaniei, Banatului și Bucovinei cu țara, Guvernul SUA redacta o Declarație de susținere a idealului național al românilor, textul emis fiind tocmai cel redactat de Vasile Stoica, un specialist în formularea expertizelor de ordin economic, politic, etnografic și istoric din argumentarea delegației din care făceau parte Al. Lapedatu, C. Brediceanu, Oct. Goga, Emil Isac, V.V. Tilea, Iosif Schiopu și Constantin Lecea. Celui din urmă Vasile Stoica, pregătit să revină în America, i-a dăruit mașina de scris la care se dactilografiaseră documentele românești ale conferinței.

Acesta era rezultatul unui front de lucru asiduu, pornind de la Memoriul scurt asupra chestiunilor românești cu care Stoica s-a prezentat în 19 octombrie 1918 la ministrul de interne al SUA, dl Franklin Lane, care era cel mai important membru al cabinetului lui W. Wilson, președintele țării. Concomitent, în urma Apelului discret, pe care profesorul avrigean, având un spirit diplomatic înnăscut, l-a răspândit la absolut toate organizațiile și societățile conaționalilor din America, de la care au fost trimise spre președintele Wilson și spre secretarul său de stat Robert Lansing zeci de telegrame prin care se solicita recunoașterea unirii românilor într-un stat unitar. La secretarul de stat Lansing a ajuns și un memoriu lămuritor pe care Vasile Stoica l-a redactat spre a face înțeleasă ideea idealului suprem al nației române. Oficialitățile americane ca și unii membri ai delegației române la Conferința de pace de la Paris i-au recunoscut fără ezitare contribuția decisivă în stabilirea punctului de vedere oficial al președintelui SUA față de problema unirii, de care nu a rămas străină nici Regina Maria a României, care s-a implicat cu o dezinvoltură uimitoare și cu un efect sigur.

Nimeni nu ar putea înțelege prin ce lipsuri a trecut Vasile Stoica, în condițiile în care de la București nu i s-a trimis nicio formă de susținere materială. „Guvernul n-a făcut nimic-avea să-și amintească el cu amărăciune 8 ani mai târziu – și nu mi-a pus la dispoziție pentru scopul pentru care fusesem trimis, nici un singur ban. Simplu, m-a uitat în lume largă.”

Date fiind perseverența și eficacitatea inițiativelor pe care le-a avut în SUA în cele 26 de luni de activitate, s-a afirmat pe bună dreptate că profesorul Vasile Stoica a fost „cel mai influent român din toate timpurile pe lângă guvernul SUA.” Și chiar că nu există român mai important în universalitate, dar, pentru că nu-l cunoaștem, nu avem nici cum să-l prețuim.

La 130 ani de la naștere și șase decenii de la moartea diplomatului Vasile Stoica, mai există mulți metri de arhivă-fie militară, fie în unele județe și chiar în capitală – încă nestudiată. Creația sa literară – nici ea neglijabilă – este nedefrișată. Dar fie și numai din mărturisirile publicate sau din expozițiile de documente itinerante organizate de prof. Ioan Opriș, se desprinde imaginea unui spirit uriaș, iubitor de țară și de neam românesc, martirizat de comuniști și scos în răstimpuri prea arar din umbrele uitării. Este clar, că Vasile Stoica merită cu mult mai mult. Orașul nașterii sale de sub Munții Făgărașului a declarat 2019 „Anul Vasile Stoica”. Pentru un viitor pas, Avrigul, în care tocmai s-a desfășurat în 30 mai 2019 un simpozion dedicat marelui diplomat, ar fi mai mult decât firesc să-i ridice o statuie, iar exemplul acesta să fie urmat în cât mai multe orașe ale țării. Povestea vieții sale pline de înfăptuiri epocale și de jertfă martirică trebuie să intre în manualele școlare, ca imaginea lui Vasile Stoica să treacă în zestrea generațiilor ce vin.

 

P1120430

Foto.Nepoata diplomatului, Emilian Dobrescu, Ioan Opriș

P1120435

Foto. Slujba de pomenire la mormântul fam. Stoica din cimitirul orașului Avrig

Poliţia ca ţintă, un semn al societăţii anomice /Tiberiu Dianu

Posted by Nuta Istrate Gangan On July - 24 - 2019

Recent, trei evenimente extrem de deranjante, implicând poliția ca țintă, arată că societatea americană se apropie rapid de o stare de anomie (lipsa de norme). https://en.wikipedia.org/wiki/Anomie

Evenimentele, toate surprinse pe video, au avut loc în diverse cartiere din New York: luni, 22 iulie 2019, în cartierele Brooklyn și Harlem https://nypost.com/2019/07/22/total-anarchy-nypd-cops-get-drenched-by-buckets-of-water/ şi miercuri, 24 iulie 2019, în cartierul Bronx. https://nypost.com/2019/07/24/video-emerges-of-third-water-bucket-attack-on-nypd-cops/

Incidentul din Brooklyn, filmat într-un videoclip de 19 secunde, arată găleți de apă aruncate către polițiști şi cum un polițist este lovit cu o găleată în timp ce efectua o arestare, iar trecătorii se uitau şi făceau mare haz de situaţie.

nypd_water

Incidentul din Harlem, filmat într-un videoclip de 33 de secunde, arată cum doi polițiști în uniforme, uzi leoarcă, se îndepărtează, pe măsură ce apa le zboară prin aer din spate. La un moment dat, un tânăr se apropie rapid din spate și îi toarnă unui poliţist o găleată de apă în cap.

Incidentul din Bronx, filmat într-un videoclip de aproape două minute, arată un grup de vreo 12 tineri şi tinere, cu găleți şi pistoale cu apă, care traversează strada și aruncă cel puțin patru găleți cu apă pe două poliţiste care stăteau cu pahare de cafea în mână în faţa unei şcoli publice.

Trei persoane au fost arestate pentru aceste incidente, inclusiv un membru al unei bande, aflat în probaţiune. https://nypost.com/2019/07/24/multiple-suspects-in-custody-for-dousing-nypd-cops-with-water/

Un şef al Departamentului de Poliție din New York a avertizat: Astăzi este o găleată cu apă. Mâine ar putea fi o găleată cu ciment”. În 1993, un polițist de la Administraţia locativă din New York a fost ucis în urma aruncării unei găleţi cu materiale de construcţie, în greutate de 30 de kilograme, de pe acoperișul unei locuinţe, pe când acesta începuse să remorcheze mașini parcate ilegal.

“Se pare că asta devine o tendință dezgustătoare”, a declarat o sursă a poliției după incidentul din Bronx.

În acei ani, Rudolph Giuliani, primarul republican al New York-ului (1994-2001), a aplicat cu succes teoria ferestrelor sparte, conform căreia prevenirea infracțiunilor minore împiedică săvârşirea infracţiunilor mai grave. https://en.wikipedia.org/wiki/Broken_windows_theory Activitatea de poliţie bazată pe această teorie a fost asociată şi cu utilizarea tacticii de percheziţie corporală, care a cauzat scăderi semnificative ale ratei criminalității în oraşul New York.

Dar acele zile sunt deja de domeniul trecutului. Bill de Blasio, actualul primar democrat al oraşului (din 2014), a avut în mod constant o abordare tolerantă faţă de infractori, interzicând poliţiştilor să mai efectueze percheziţii corporale, în timp ce în discursurile lui publice, din raţiuni pur politice, a criticat constant poliția și a minimalizat pericolul produs de infractori .

Retorica anti-poliţie îi caracterizează și pe mulți candidaţi democraţi la preşedinţie, precum Kamala Harris și Julian Castro, care nu dau vina pe cele „câteva mere găunoase” din poliţie, ci, dimpotrivă, susțin reformarea din temelii a sistemului.

În mod logic, această abordare anti-poliție are efecte imediate și efecte pe termen lung.

Efectele imediate includ neintervenția poliției în protestele violente și scăderea ratei de recrutare a polițiştilor.

La 29 iunie 2019, o ciocnire cu grupul radical de stânga Antifa din Portland, Oregon, i-a produs jurnalistului conservator Andy Ngo o hemoragie craniană, în timp ce poliția nu a intervenit. În schimb, poliţiştii i-au spus victimei că nu intervin împotriva agresorilor pentru a nu incita mai mult gloata. Atât poliția, cât şi Ted Wheeler (un alt democrat), primar al oraşului Portland (din 2017), au fost criticaţi la nivel naţional cu privire la modul în care au fost organizate demonstrațiile, după ce videoclipurile și fotografiile cu Ngo atacat de demonstranţii Antifa au devenit virale. https://www.oregonlive.com/news/2019/07/conservative-writer-andy-ngo-details-attack-at-portland-protest.html

În privinţa ratei de recrutare, studiile arată o scădere a numărului de ofițeri de poliție cu 11%.  https://www.lawenforcementtoday.com/rate-of-police-officers-decrease-by-11-percent/

La nivel național, 66% din departamentele de poliție raportează o scădere a numărului de cereri de angajare. https://reason.com/2019/06/25/u-s-cops-are-facing-a-recruitment-crisis-will-it-force-them-to-change-their-ways/

Efectele pe termen lung constau în eroziunea autorității publice în societate și escaladarea tendinţelor anarhiste.

Patrick Lynch, preşedintele Asociației de binefacere a poliţiei din New York, consideră că „ne apropiem de punctul de cotitură. Dezordinea controlează străzile, iar liderii noștri aleși refuză să ne permită să instaurăm din nou controlul asupra lor” și că atacurile cu găleţi sunt „rezultatul final al torentului de politici proaste şi de retorică anti-poliție, care se revarsă de ani buni de la Primăria oraşului New York şi de la capitala statului, Albany”.

În ceea ce îi privește pe trecătorii nepăsători care priveau şi râdeau cum ofițerii de poliție erau umiliți, le doresc ca atunci când vor mai apela pentru ajutor la serviciul de urgenţă, să li se trimită o echipă de demonstranţi echipaţi cu găleți de apă.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în INTELLECTUAL CONSERVATIVE şi MEDIUM.

thumbnail

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

*****

ZC7OPEFTYZDIFB5XMMVRLTQT4A

Ilhan Abdullahi Omar, născută la 4 octombrie 1982 în Mogadishu, Somalia, este o politiciană americană, deputată în Camera Reprezentanţilor din Congresul SUA, care reprezintă al 5-lea District din statul Minnesota din anul 2019. https://en.wikipedia.org/wiki/Ilhan_Omar

Omar este o promotoare a programului de asigurare Medicare pentru toți locuitorii ţării, o aboliţionistă a agenţiei federale de imigrări ICE (Immigration and Customs Enforcement) şi o susţinătoare a eliminării taxelor şcolare pentru facultate şi a impunerii salariului minim de 15 dolari pe oră.

Ea este unul dintre detractorii constanți ai președintelui Trump și, de asemenea, membră a infamului grup autointitulat „Escadronul” („The Squad”). Termenul de „Escadron” a fost folosit în luna noiembrie 2018 de către Alexandria Ocasio-Cortez, pe atunci proaspăt aleasă deputată de New York, ca titlu pentru o fotografie a ei împreună cu alte trei noi deputate de culoare, de extremă stângă, şi anume Ilhan Omar din Minnesota, Rashida Tlaib din Michigan şi Ayanna Pressley din Massachusetts. https://www.vox.com/2019/7/17/20696474/squad-congresswomen-trump-pressley-aoc-omar-tlaib

Cei patru deputate democrate au votat împotriva unui proiect de lege privind finanțarea frontierelor, provocând probleme cu conducerea propriului lor partid. https://thehill.com/homenews/house/450363-the-4-house-democrats-who-voted-against-the-border-funding-bill

Din cauza criticilor lor constante aduse valorilor tradiționale americane, președintele Trump a comunicat prin Twitter (fără să dea nume, dar cu termeni care sugerau pe cele patru), declarând că aceste persoane pot „să se întoarcă la locurile de unde au venit și să ajute la repararea acelor locuri complet distruse și infectate de criminalitate”. https://www.foxnews.com/politics/trump-doubles-down-on-go-back-tweets-amid-outrage-calls-on-radical-congresswomen-to-apologize

Având în vedere poziția notorie anti-ICE a Ilhanei Omar, nu apar foarte şocante afirmaţiile despre problemele de imigraţie, căsătorie frauduloasă şi impozite pe care deputata le are cu autorităţile americane.

Afirmația că Omar s-ar fi căsătorit ilegal cu un frate de-al ei, pentru ca acesta să obțină cetățenia americană, a apărut pentru prima dată în 2016, într-un forum online somalez de politică, iar apoi în diferite bloguri conservatoare, pe când aceasta candida pentru parlamentul statal din Minnesota. http://www.startribune.com/new-documents-revisit-questions-about-rep-ilhan-omar-s-marriage/511681362/?refresh=true

Pe scurt, Omar este cea mai mică dintre cei șapte frați şi surori ai familiei. Mama ei a murit când Ilhan avea doi ani. Familia ei a părăsit Somalia pentru a scăpa de război, petrecând patru ani într-o tabără de refugiați din Kenya, lângă granița Somaliei.

Tatăl ei, Nur Omar Mohamed, împreună cu Ilhan și sora ei, Sahra Noor, au sosit la New York în 1992 și au obținut azil politic în SUA în 1995. Au locuit aproximativ doi ani în Arlington, Virginia, apoi, în 1997, s-au mutat în cartierul Cedar-Riverside din oraşul Minneapolis, în statul Minnesota. Alţi doi fraţi şi o soră ai lui Omar, Mohamed Nur Said Elmi, Ahmed Nur Said Elmi și Leila Nur Said Elmi locuiesc în Marea Britanie. https://alphanewsmn.com/investigation-suggests-omar-married-brother/

În 2002, Omar, în vârstă de 19 ani, se căsătorește religios, în credinţa islamică (dar nu civil, adică legal) cu Ahmed Hirsi Aden, de 22 de ani. Au împreună două fete. Omar susține că în 2008 ea și Hirsi au divorțat religios.

În 2009, Omar, acum în vârstă de 26 de ani, se căsătoreşte legal cu Ahmed Nur Said Elmi, de 23 de ani, cetățean britanic, care studiază artele la Universitatea de Stat din Dakota de Nord până în anul 2011. În februarie 2009, Omar și Elmi și-au menţionat în certificatul de căsătorie un imobil din Columbia Heights, Minnesota, situat peste râu de cealaltă adresă a lui Omar. În diferite imagini de pe contul Instagram al lui Elmi, acesta se referă la cele două fete ale lui Omar ca fiind „nepoate”, declarând că „fetele acestea îmi transformă lumea”, iar Omar le-a dat „like” acestor imagini la doi ani după ce ea declarase că se despărțise de Elmi.

La doar trei luni de la căsătoria legală a lui Omar cu Elmi, Hirsi foloseşte aceeaşi adresă pentru a obține o licență de afaceri pentru proiectul rău, One-on-One Cafe Lounge. Acest document împreună cu altele subminează serios afirmația lui Omar cum că ea ar fi fost vreodată separată de Hirsi între anii 2009 și 2011. https://mblsportal.sos.state.mn.us/Business/SearchDetails?filingGuid=fd61ab15-94d4-e011-a886-001ec94ffe7f

Omar susține că ea și Elmi au avut un „divorț religios” în 2011, dar ea a divorţat legal de el de-abia în anul 2017.

În 2012, Omar și Hirsi „se împacă” și au un al treilea copil împreună.

În anii 2014 și 2015, Omar completează declarații fiscale comune cu Hirsi, deși ea era căsătorită legal cu Elmi.

În 2016, Omar este susţinută în alegeri de Partidul Democrat Agrar Laburist (DFL – Democratic-Farmer-Labor) din Minnesota şi aleasă în parlamentul statal. În același timp, campania sa este afectată abundent de afirmații care sugerează că Elmi este fratele ei, iar căsătoria s-a realizat pentru beneficii de imigrare nespecificate.

 În 2017, lui Omar i se admite legal divorțul cu Elmi. Ea a scris în timpul procedurilor de divorț că din vara anului 2011 nu a avut niciun contact cu Elmi şi nici nu a ştiut unde se află acesta. De asemenea, ea a mai declarat că nu a avut niciun mijloc să îl contacteze și că Elmi “nu a semnat nicio declarație de nepaternitate întrucât [Omar] nu a avut niciun contact cu el înainte de conceperea copilului”. Această afirmaţie este contrazisă de imagini din contul de media socială al lui Elmi, care îl arată pe acesta cu fetiţa Ilwan de ziua nașterii ei. https://www.washingtonexaminer.com/news/dozens-of-documents-indicate-ilhan-omar-lived-with-ahmed-hirsi-while-claiming-to-be-married-to-ahmed-elmi

În 2018, Omar se căsătorește legal cu Hirsi și este aleasă ca deputată în Camera Reprezentanţilor a Congresului SUA.

Recent, şi președintele Trump a repetat afirmația că Ilhan Omar s-ar fi căsătorit cu fratele ei. Vezi aici https://nypost.com/2019/07/17/trump-repeats-false-claim-that-ilhan-omar-married-her-brother/ şi aici. http://www.startribune.com/trump-delves-into-accusation-about-omar-s-marital-history/512860652/?refresh=true

Copiii somalezi au, de obicei, trei nume. Primul nume este numele ales (prenumele), numele de mijloc este, în mod tradițional, prenumele tatălui copilului, iar al treilea nume este prenumele bunicului patern al copilului. Femeile, de obicei, nu își schimbă numele de familie când se căsătoresc, astfel încât părinții căsătoriți au adesea nume diferite, potrivit unor surse. https://www.sctimes.com/story/news/local/immigration/2016/02/21/fact-check-how-somali-names-chosen/80422864/

În alte postări de pe Facebook ale rudelor și cunoștințelor lui Omar, ea este identificată ca Ilhan Nur Said. Așa cum am menționat mai devreme, femeile nu iau numele soțului lor când se căsătoresc. Omar şi-a păstrat numele legal când s-a căsătorit religios cu Ahmed Hirsi şi când s-a căsătorit legal cu Ahmed Nur Said Elmi.

În final, este de remarcat faptul că în 2008, cu un an înainte ca Omar să se căsătorească legal cu Elmi, ziarul The Wall Street Journal a raportat că programul refugiaților din Africa a fost oprit de Statele Unite deoarece mii de africani mințiseră despre legăturile lor de familie pentru a-şi facilita intrarea în această ţară. În acel moment, Departamentul de Stat declarase că demarase testarea ADN-urilor în cadrul unui program pilot lansat în februarie 2008 pentru a verifica legăturile de sânge ale refugiaților africani. Testele au relevat că unii solicitanți de azil politic mințiseră despre legăturile lor cu aceeași familie din Statele Unite. https://www.wsj.com/articles/SB121919647430755373

Se impun, aşadar, câteva întrebări pentru deputata americană Ilhan Omar, care este şi o ferventă susţinătoare a obligării președintelui Trump de a-şi expune public documentele lui fiscale:

– (1) De ce Omar se foloseşte de numele Ilhan Abdullahi Omar?

– (2) Care este numele legal al tatălui lui Omar?

– (3) Este Ahmed Nur Said Elmi fratele ei biologic?

– (4) Cum explică Omar aceeaşi adresă din Minnesota, folosită de ea, Hirsi şi Elmi între anii 2009 și 2011?

– (5) Ar fi dispuse rudele lui Omar să clarifice toate aceste inconsecvențe legate de familie?

– (6) Cu cine a completat Omar formularele fiscale comune între anii 2009 și 2013?

– (7) De ce Omar a depus declarații fiscale comune în anii 2014 și 2015 împreună cu Hirsi, și nu cu Elmi, cu care era legal căsătorită în acel moment?

– (8) De ce o mare parte din media socială a fost ștearsă după publicarea primelor articole despre problemele maritale, fiscale și de imigrație ale lui Omar?

Să sperăm că deputata americană Ilhan Omar nu va mai folosi şi de acestă dată limbajul ei rasial inflamator pentru a refuza să răspundă la aceste întrebări.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate anterior în INTELLECTUAL CONSERVATIVE http://www.intellectualconservative.com/tiberiu-dianu-ilhan-omar-and-her-marriage-immigration-and-tax-problems/ şi MEDIUMhttps://medium.com/@tdianu/ilhan-omars-immigration-marriage-and-tax-problems-8cf469fd45c5.

thumbnail

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

*****

Protecţia constituţională a memorialelor religioase din SUA/Tiberiu Dianu

Posted by Nuta Istrate Gangan On June - 30 - 2019

Untitled-design-6-1024x1024

Peace Cross — World War I Servicemen

 

1. Clauza de stabilire a unei religii

Pe 20 iunie 2019, Curtea Supremă a Statelor Unite a decis, în cazul The American Legion vs. American Humanist Association, că menţinerea unei Cruci a Păcii pe domeniul public nu violează Clauza stabilirii unei religii, prevăzută în Primul amendament al Constituţiei SUA.

Crucea Păcii este un monument construit de organizaţia The American Legion în cinstea a 49 de militari căzuţi în Primul război mondial şi se află amplasată în oraşul Bladensburg din statul Maryland (la aproximativ 14 kilometri de Washington, DC). Iniţial, monumentul a fost construit pe teren privat şi cu fonduri private, dar ulterior, în 1961, terenul a fost încorporat într-un parc aparţinând domeniului public, iar cheltuielile de întreţinere a crucii se fac şi ele din fonduri publice. https://en.wikipedia.org/wiki/Peace_Cross

Primul amendament prevede următoarele: “Congresul nu va elabora nici o lege care să stabilească o religie sau să interzică practicarea liberă a unei religii sau să reducă libertatea cuvântului sau a presei sau dreptul poporului la întrunire paşnică sau de a adresa Guvernului cereri privind repararea nedreptăţilor”.

Anterior, în luna octombrie 2017, Curtea de Apel a Circuitului Patru decisese în favoarea organizaţiei American Humanist Association. Asociaţia, care reprezenta interesele unui grup de cetăţeni ateişti şi agnostici, dorea înlăturarea crucii pe motiv că este un simbol religios amplasat pe teren public şi susţinut din bani publici.

Curtea inferioară a motivat că menţinerea cu fonduri publice a unei cruci (aflate şi pe domeniu public) era neconstituţională deoarece reprezenta “o implicare excesivă a guvernului în stabilirea unei religii”, că, deasemenea, “crucea este simbolul de bază al creştinătăţii şi că sparge zidul care separă biserica de stat”.

2. Testul Lemon

Curtea de Apel a considerat că în speţă este aplicabil Testul Lemon.  Testul Lemon a fost creat în 1971 de Curtea Supremă în cazul Lemon vs. Kurtzmanhttps://en.wikipedia.org/wiki/Lemon_v._Kurtzman

În acel caz, pentru ca o lege să fie considerată constituţională în înţelesul Clauzei, se stabiliseră trei criterii: (1) legea să aibă un scop laic legitim, (2) să nu aibă ca efect principal nici încurajarea, nici descurajarea vreunei religii şi (3) să nu rezulte într-o implicare excesivă a guvernului în religie.

La Curtea de Apel, într-o opinie concurentă cu cea a majorităţii, judecătorul James Wynn a respins argumentul organizaţiei The American Legion conform cu care crucea avea, în principal, o semnificaţie laică, fiind parte a unui memorial de război, cu contra-argumentul că, dimpotrivă, crucea “emană un mesaj predominant sectar”. https://www.christianpost.com/news/bladensburg-cross-memorial-wont-be-saved-fourth-circuit-says-dangerous-decision.html

Curtea Supremă nu a împărtăşit acest punct de vedere şi, cu o majoritate de 7 la 2, a susţinut contrariul, prin opinia expusă de judecătorul asociat Samuel Alito: crucea nu violează Clauza, ci poartă “o semnificaţie specială în comemorarea Primului Război Mondial” şi a preluat “o semnificaţie laică” de la construcţia ei.

3. Principiul neutralităţii

Un alt argument al judecătorului Alito a fost şi faptul că înlăturarea sau alterarea esenţială a crucii-monument nu ar fi fost considerat “un act neutru” ci, dimpotrivă, “o manifestare de ostilitate împotriva religiei, care nu e susţinută de prevederile Clauzei”.

În completare, judecătorul Brett Kavanaugh a susţinut şi că “practica amplasării de memoriale religioase, în particular de memoriale de război religioase, pe domeniul public nu este coercitivă şi îşi trage rădăcinile din istorie şi tradiţii”.

Totodată, Curtea Supremă a considerat Testul Lemon ca neaplicabil în speţă, deşi nici nu l-a înlăturat expres. https://news.yahoo.com/supreme-court-allows-maryland-cross-151118414.html

Într-o opinie minoritară, judecătoarea Ruth Bader Ginsburg a susţinut că prevederile Constituţiei solicită “neutralitatea guvernamentală între credinţele religioase, dar şi între religie şi non-religie”. Principiul neutralităţii nu ar fi fost, aşadar, respectat în cazul unui monument sau memorial de război religios, ci doar în cazul unui monument sau memorial de război nereligios.

S-a mai susţinut şi varianta de înlocuire a crucii cu un obelisc.

4. Protecţia constituţională a monumentelor religioase la răspântie

Decizia Curţii Supreme, deşi favorizează menţinerea monumentelor religioase pe domenii publice, nu a dat satisfacţie deplină susţinătorilor acestor monumente.

Deşi criticat ca inconsistent în textele opiniilor majoritare ale judecătorilor, Testul Lemon nu a fost înlăturat. Aceasta înseamnă că prezenta speţă are o aplicabilitate limitată.

De asemenea, pentru a motiva că monumentele sau memorialele religioase pe domeniu public au şi ele protecţie constituţională, judecătorii majoritari au făcut eforturi să argumenteze că această protecţie se datorează, de fapt, mai mult situaţiei că monumentele erau foarte vechi şi că, în timp, elementul lor religios s-a estompat şi a fost, în mare măsură, înlocuit cu “semnificaţii laice”.

Un alt argument a fost că, în cazul monumentelor sau al memorialelor religioase de război, elementele religioase şi cele militare sunt puternic împletite şi nu pot fi disociate.

Cu alte cuvinte, monumentele sau memorialele religioase construite mai recent pe domenii şi cu bani publici ar  putea fi, în continuare, supuse proceselor în instanţă.

Toate aceste argumente, deşi prevalente în speţa Crucii păcii, nu rezolvă în mod definitiv situaţia monumentelor sau a memorialelor religioase de dată mai recentă amplasate pe domenii publice.

Cum va soluţiona, de pildă, o instanţă judecătorească situaţia unui cimitir militar cu cruci situat pe domeniul public cu militari decedaţi în conflicte mai recente? Dar în situaţia unui cimitir civil cu cruci, situat pe domeniul public, aşa cum mai toate cimitirele sunt, de fapt?

5. Motivaţia reală a protecţiei constituţionale a monumentelor şi a memorialelor religioase pe domeniul public

În realitate, problema este mult mai simplă. Situaţia monumentelor şi a memorialelor (de război sau nu) religioase pe domeniile publice nu intră în sfera de aplicaţie a Clauzei de stabilire a unei religii.

La o lectură mai atentă, se va observa că textul nu face vorbire de “monumente sau memoriale religioase”, ci de obligaţia Congresului “de a nu elabora nicio lege care să stabilească o religie”.

Actul de construire a unui monument religios aparţinând oricârei denominaţii nu înseamnă “a elabora o lege care să stabilească o religie”.

Testul Lemon se referă la neconstituţionalitatea emiterii de acte normative (legi şi decrete) şi politici care să favorizeze religia sau anumite culte religioase, nu la interzicerea construirii de monumente şi memoriale cu caracter religios.

Astfel, în cazul Lemon vs. Kurtzman din 1971 Curtea Supremă a decis că este neconstituţională Legea de educaţie adoptată de statul Pennsylvania, care permitea plata din fonduri publice a unor profesori de religie la unele şcoli private (predominant catolice).

Testul Lemon a mai fost aplicat şi în alte câteva speţe relativ similare, implicând elaborarea de acte normative (legi şi decrete) şi politici considerate neconstituţionale, precum în cazul Santa Fe Independent School District vs. Doe (2005). https://en.wikipedia.org/wiki/Santa_Fe_Independent_School_District_v._Doe

Mai recent, testul a fost aplicat şi în cazul International Refugee Assistance Project vs. Trump (2017), în care un decret prezideţial a fost considerat neconstituţional pentru că ar fi discriminat împotriva unor imigranţi din ţări cu populaţii predominant musulmanehttps://en.wikipedia.org/wiki/Int%27l_Refugee_Assistance_Project_v._Trump

6. Interpretarea principiului neutralităţii

Principiul neutralităţii reiese foarte clar din enunţarea dispoziţiilor Clauzei: “Congresul nu va elabora nicio lege care să stabilească o religie sau să interzică practicarea liberă a unei religii”.

În interpretarea originalistă (conservatoare) a textului, Constituţia impune Congresului o obligaţie de a nu face (adică de a se abţine să facă ceva), şi nu o obligaţie de a face.

În interpretarea liberală (care extrapolează), Congresul trebuie mereu “să facă ceva”. Este şi punctul de vedere susţinut viguros de judecătoarea Ruth Bader Ginsburg (şi de alţii ca ea). Ginsburg consideră că guvernul trebuie să intervină în urma construirii unui monument sau memorial religios pe domeniul public, iar neintervenţia sa ar echivala cu o încălcare a “neutralităţii” stipulate de Primul amendament. Acest argument de interpretare este puternic viciat, de două ori!

În primul rând, după cum am arătat mai sus, “construirea” nu înseamnă “legiferare”.

În al doilea rând,  chiar extrapolând termenul de “legiferare” la cel de “construire”, Primul amendament arată clar că nu este posibilă nici acţiunea autorităţilor pentru “interzicerea practicării libere a unei religii” (deci, se stipulează obligaţia de a nu interzice).

Cu alte cuvinte, principiul neutralităţii trebuie interpretat în sensul lui originar restrictiv, pasiv, ca obligaţie de a nu face, şi nu într-un sens alterat extensiv, activ, ca obligaţie de a face.

Când un monument sau memorial religios este construit pe domeniu public, legiuitorul şi guvernul nu pot împiedica această acţiune pe motiv că monumentul este religios (sau, în mod particular, creştin), pentru că, în caz contrar, niciun alt monument religios (aparţinând oricărei religii) nu ar mai putea fi construit vreodată pe un domeniu public.

E de la sine înţeles că, în realitate, este vorba de tendinţa grupurilor liberale şi ateiste de a îndepărta sau altera monumente creştine vechi de pe domeniile publice sau de a interzice pe viitor amplasarea acestor monumente pe domeniul public. Rezultatul final, dorit de ei, este instaurarea treptată a unui stat ateist şi laic, similar unui stat comunist. Ceea ce în America nu se va întâmpla vreodată.

În fine, o remarcă legată de obeliscuri. Cei care cred că obeliscurile nu sunt monumente religioase, se amăgesc degeaba şi pot să întrebe orice egiptean. Obeliscul simbolizează pe Ra, zeul Soarelui la vechii egipteni, care credeau, de asemenea, că zeitatea supremă se regăseşte şi în structura construcţiei. https://en.wikipedia.org/wiki/Obelisk

7. Monumentele şi memorialele de război religioase şi nereligioase

Cazul Crucea Păcii aduce în discuţie şi protecţia constituţională a monumentelor şi a memorialelor de război nereligioase.

Atât judecătorii opiniei majoritare, cât şi cele două judecătoare care au susţinut opinia minoritară (Ruth Bader Ginsburg şi Sonia Sotomayor) nu au contestat protecţia constituţională de care beneficiază monumentele nereligioase de război.

Aşa fiind, pe cale de consecinţă, nu se poate contesta nici protecţia constituţională a statuilor, monumentelor şi memorialelor confederate, construite după terminarea Războiului Civil American (1861-1865).

După evenimentele de la Charlottesville, Virginia din luna august 2017, unele din aceste monumente şi statui de oameni politici şi militari confederaţi au fost vandalizate de bande dezlănţuite de extremişti stângişti sau mutate arbitrar de administraţiile locale de stânga din diverse oraşe, precum Baltimore, Maryland şi Memphis, Tennessee. https://www.theguardian.com/us-news/2017/dec/21/memphis-tennessee-citizens-cheer-overnight-removal-of-two-confederate-statues

În alte oraşe, precum Louisville, Kentucky şi Richmond, Virginia, administraţiile locale liberale au întreprins eforturi de a muta statuile confederaţilor, fără succes însă. https://www.theguardian.com/us-news/2018/jul/02/remove-confederate-presidents-statue-from-virginia-capital-commission-says

Argumente ad-hoc cum că aceste monumente ar reprezenta simboluri ale naţionaliştilor albi sau ar glorifica ideea de sclavie nu au niciun temei legal. Din contră, monumentele beneficiază de o solidă protecţie constituţională.

Diverse instanţe de judecată statale au decis că statuile confederaţilor nu pot fi mutate, întrucât reprezintă monumente de război. În marea lor majoritate, statuile reprezintă bărbaţi pe cai, îmbrăcaţi în uniforme militare, în timpul Războiului Civil. https://www.theguardian.com/us-news/2019/may/01/virginia-judge-rules-confederate-statues-are-war-monuments-and-cant-be-removed

Pentru a nu mai exista dubii însă, este bine ca instanţa supremă să judece cel puţin un caz similar, pentru a standardiza protecţia constituţională şi asupra acestor tipuri de monumente de război nereligioase.

După cazul Crucii Păcii protecţia monumentelor religioase a devenit mai puternică, însă problema este departe de a fi definitiv rezolvată.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate anterior în INTELLECTUAL CONSERVATIVE şi MEDIUM. ==> Variante ale articolului au fost publicate anterior în INTELLECTUAL CONSERVATIVE http://www.intellectualconservative.com/tiberiu-dianu-establishment-clause-and-constitutional-protection-of-religious-monuments/ şi MEDIUM. https://medium.com/@tdianu/establishment-clause-and-religious-memorials-35a34245a2ac

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors