Archive for the ‘Analize-Controverse’ Category

Oh, Canada!

Posted by Stefan Strajer On September - 22 - 2017

Oh, Canada!

Adică o recenzie…

Motto: Nu fii popular, fii necesar!

 

Autor: Mircea Vişan (Detroit, Michigan)

 

Fiindcă m-am băgat şi eu în seamă de vreo trei ani de zile prin comunitatea românească, am fost invitat la Conferinţa A.J.R.P. de la Montreal, Quebec, Canada. Oh, Canada!

Jurnalist de sâmbătă fiind (mai nou), m-am gândit să nu ratez ocazia şi să bag un ochiometru la ce mai zic şi ce mai fac colegii de prin presa diasporeza, aşa, în direct.

Şi pentru că orice întâlnire românească cu iz oficial în diaspora, fie ea şi de jurnalişti, trebuie să aibă invitaţi de vază din rândul celor ce păstoresc câmpia românească din afară ţării, am avut parte, nu-i aşa (vorba lu’ Brucan), de băgarea în seamă ce onorabilii au considerat că o merităm.

Oficialul numărul unu (în ordinea luărilor de cuvânt) zice ceva de genul „să sărbătorim împreună marea unire, să ne concentrăm pe acest eveniment”. Ştiţi ceva? Eu zic să uităm de altele şi să-ncepem de pe-acum… Mesaj patriotic, de bun simţ.

Mi-am şoptit în barbă: da…

Bun, mulţumesc, ciao, trebuie să fug până la New York!

Apropos, când oficialul numărul unu a început să vorbească, oficialul X şi-a adus aminte că şi-a lăsat acasă laptele pe foc, apa curgând la baie, îşi uitase snack-ul în bucătărie şi colac peste pupăză, îl durea crunt o bătătură. Şi a ieşit din sală. Oficialul X ne vorbeşte (mai târziu, după ce şi-a închis apa la baie şi şi-a tratat bătăturile), stând pe scaun, mai mult ca sigur fiindcă nu dorea să ne privească „de sus”.

Mesajul, în esenţă, sună ceva de genul: „se vor înăspri condiţiile de acordare a finanţărilor MRP”, „ori faceţi presă profesionist, ori ba”, „nu mai luaţi articole de pe la alţii”, „fiţi cuminţi că vă dau na na”. Sau cam aşa ceva. Păi da, că noi, ăştia de dăm din gură şi tastatură prin diaspora, suntem jurnalişti profesionişti cel puţin 8 ore pe zi. Păcat că doar în afara orelor de program care ne asigură ce să băgăm în gură înainte să o deschidem.

„Gata, nu mai răspund la întrebări!”. OK! Perfect! Au revoir, că doar suntem în Quebec. Pardon, am greşit… am uitat să pun semnul întrebării după “au revoir”… Un mare filozof bulgar ar fi zis mai repede drum bun şi cale bătută… Ah, uitasem, oficialul X şi-a împărţit cafeaua cu mine. Din bucata mea de pâine… nu?

x

Apropos, pe tot timpul discursului, oficialul unu a păstrat distanţă de un scaun gol faţă de oficialul X, care tocmai îşi rezolvase problema cu bătăturile. Un al treilea oficial, sau mai repede oficios, a glăsuit ceva (sincer, nici nu mai ţin minte ce), apoi s-a supărat. Şi a plecat spunându-ne pa-pa! După care s-a întors, mânat înapoi de alt oficios şef (care la rândul său vorbise ceva, dar scuze, n-am reţinut ce…). A asistat în continuare pios, tăcut şi gânditor la desfăşurarea lucrărilor. La un moment dat chiar am crezut că este atent la ce se discută. A doua zi, când erau programate mese rotunde şi unde domnia sa (???) putea să ia cuvântul cu adevărat, ne-a tratat cu un scaun gol pe laterală. Un adevărat diasporlamentar, ce mai! Respect! (ar zice unii…).

Noroc că am avut şi un oficial care s-a respectat pe sine şi ne-a respectat şi pe noi. Gee Boy! Nu-mi venea sa cred…

Am văzut şi alţi oficiali în sală, care n-au luat cuvântul dar i-au păzit grijulii pe cei care şi-au luat inima-n dinţi şi au glăsuit.

În rest, în lipsa oficialităţilor, totul a mers bine şi frumos. Ne-am etalat experienţa, ne-am spus păsurile, ne-am lăudat, am criticat, arătat cu degetul, am schimbat păreri, adrese de email, numere de telefon. Am stabilit viitoare colaborări. Adică, exact ce trebuie să facă un jurnalist la o asemenea conferinţă.

Care conferinţă a fost organizată bine, având în vedere condiţiile. Pe care le ştiu şi bine fac că nu le spun la nimeni (las pe alţii)! O conferinţă deschisă şi total transparentă, transmisă integral live video. O premieră care s-a dovedit a fi fost extrem de oportună.

Personal, m-am ţinut de cuvânt. Când unii oficiali, jurnalişti actuali sau foşti, artişti, scriitori sau activişti comunitari au dat-o în comunicare cu iz politic, am ieşit la o ţigară. Sau la un pachet, f(x), unde x variază de la unul la altul.

Acum, odată ajuns înapoi acasă, mănânc o ridiche şi scriu cele de mai sus.

„Diaspora, dragostea mea?!”

Posted by Stefan Strajer On September - 21 - 2017

„Diaspora, dragostea mea?!”

Autor: Grigore L. Culian (director „New York Magazin”)

 

Președintele Klaus Iohannis se află la New York și se întâlnește cu „comunitatea română“ la … Philadelphia (!?) într-o locație „secretă“! Ambasada României de la Washington a luat „toate măsurile” pentru a-l ține pe președinte departe de cea mai mare comunitate de români din SUA și de jurnaliștii româno-americani!

O știre apărută pe agențiile de știri și în ziarele din România ne informează că: „Președintele Klaus Iohannis va participa, în perioada 18-23 septembrie, la Adunarea Generală a ONU, unde va rosti un discurs, va participa la recepția organizată de Președintele SUA, Donald J. Trump, va avea întrevederi bilaterale cu secretarul general ONU, precum și cu omologi din alte state (…). Se va afla la New York, unde va conduce delegația română participantă la segmentul la nivel înalt al celei de-a 72-a sesiuni a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite (…) Va avea întâlniri cu reprezentanții principalelor organizații evreiești din Statele Unite și cu reprezentanții Comunității Românești din zona Philadelphia.”

Nimic nou, am spune, dacă ne gândim că prezența românească, (în fiecare an, în luna septembrie, la nivel de președinte sau prim-ministru) la Adunarea Generală a ONU este un lucru important și firesc, numai că modul în care Ambasada României la Washington a organizat vizita președintelui Iohannis la New York pare cel puțin ciudat și ignoră, practic, cea mai mare comunitate de români din Statele Unite – cea newyorkeză!

În primul rând, ambasada condusă de d-l George Maior a trimis invitații pentru „crema“ Comunității Românești, pe care a chemat-o la Philadelphia, deși președintele Iohannis se află la New York, unde era mult mai ușor (și normal!) să se desfășoare un astfel de eveniment. Apoi presa româno-americană a fost ținută, cu discreție, la distanță, deși staff-ul d-lui ambasador Maior are grijă să trimită zilnic informații privind activitățile Ambasadei României. Evident că, în aceste condiții, orice jurnalist onest se poate întreba care este motivul acestei secretomanii și de ce d-l Maior și oamenii Domniei Sale l-au transformat pe președintele Klaus Iohannis într-un „prizonier al elitelor” Comunității?!

Nu în ultimul rând, turneul doamnei Sandra Pralong, consilier de stat pentru Diaspora, la Montreal și New York (în 16 și 17 septembrie, înainte de vizita președintelui), lasă loc de interpretări. Sâmbătă, 16 septembrie, d-na Pralong a participat la întâlnirea organizată de Asociația Jurnaliștilor Români de Pretutindeni (AJRP) la Montreal, Canada, la care au fost invitați, în premieră, ziariști de limba română din întreaga lume, șefi de agenții de presă, politicieni din România și membrii ai comunităților românești. A fost un eveniment foarte bine organizat de d-l Cristian Bucur, președintele AJRP, unde s-au discutat probleme importante privind situația jurnalismului românesc în străinătate sau programe de finanțări pentru publicațiile care promovează imaginea României.

Discursul d-nei Sandra Pralong, foarte clar și bine articulat, a transmis un mesaj pozitiv și firesc pentru funcția pe care o ocupă și unde are menirea de a promova politicile președintelui țării privind relația cu Exilul/Diaspora. Ca fostă jurnalistă, însă, d-na Pralong știe că nicio presă serioasă din lume nu scrie/vorbește despre frumusețile patriei… E de ajuns să urmărim presa americană, de unde provine doamna Pralong, și vom vedea că președintele Donald Trump, de exemplu, este o țintă fixă 24 de ore din 24. În fond, rolul jurnaliștilor – în special al celor care trăiesc în democrații consolidate, cum este cazul nostru – este să semnaleze abuzurile, să comenteze, să caute, să găseascăși să propună soluții, NU să ascundă gunoiul sub preș de dragul țărișoarei noastre dragi! În caz contrar, riscăm să ajungem din nou la osanale și la povestea cu „cel mai iubit fiu al poporului“, practici care nu au ce căuta în această meserie! Și aș mai avea o întrebare/ nedumerire: de ce d-na consilier de stat nu a scos un cuvânt despre vizita președintelui Iohannis la New York și întâlnirea pe care acesta urma să o aibă cu „Comunitatea”?

culian.cz75uo89xv

Turneul d-nei Sandra Pralong a continuat a doua zi, duminică, 17 septembrie, cu prezența la Biserica „Sf. Maria“ din Woodside, New York, păstorită de preotul Chesarie Bertea, unde a participat, alături de noul Consul General al României la New York, dl Cătălin Dancu, la Slujba de Duminică, urmată de o întâlnire cu enoriașii în sala socială a bisericii. Mesajul d-nei consilier de stat a fost, în mare, cel prezentat cu o zi înainte la întâlnirea de la Montreal în fața jurnaliștilor români de pretutindeni, încurajându-i pe cei prezenți să se întoarcă în țară și să ajute, cu experiența lor, la o schimbare în bine, discutând cu oamenii programe de finanțare în cazul repatrierilor și oportunități pentru afaceri în România. Periplul doamnei Sandra Pralong la Montreal și New York și-a atins scopul, pregătind terenul pentru vizita președintelui Iohannis la New York și întâlnirea de la Philadelphia (?!) cu „crema” Comunității Române, despre care d-na consilier de stat a uitat să le vorbească enoriașilor „de rând” prezenți duminică la Biserica „Sf. Maria”…

„Nimic din ce se întemeiază împotriva adevărului nu poate dăinui”

Posted by Stefan Strajer On September - 21 - 2017

„Nimic din ce se întemeiază împotriva adevărului nu poate dăinui”

 

Autor: Silvia Urdea (Waterford, Michigan, SUA)

 

Mai este mai mult de un an până la celebrarea centenarului Marii Uniri la 1 Decembrie 2018. Spiritele au început însă deja să se încingă, săgețile replicilor acide să fie aruncate uneori chiar împreună cu insulte grele. UDMR-ul a încercat să profite (de ce nu, dacă are de cine?) de un moment de slăbiciune a guvernului român, recte de disperarea domnului Liviu Dragnea. Doleanțele udemeriștilor vizau autonomia etnică, ziua națională a maghiarilor din România la 15 martie, și alte câteva legate de învățământ și educație, folosirea limbii maghiare în administrație acolo unde sunt 20% maghiari. Noroc cu atitudinea fermă, în cele din urmă, a parlamentarilor transilvăneni, care au respins o asemenea ofensivă din partea maghiarilor, obligându-l pe Liviu Dragnea să se   întoarcă la rațiune. Unii maghiari au mers chiar mai departe în clamarea ostilității, numind anul 2018 „an de doliu”, care se impune exprimat prin arborarea steagurilor negre alături de tricolor. L-am numit pe deputatul de Covasna, Kulcsar Jozsef. Avocatul Eckstein Kovacs Peter, membru UDMR de formație liberală, prezent în emisiunea de la Realitatea TV din 22 iunie a.c., pledând pentru aprobarea zilei naționale a maghiarilor chiar nu înțelege de ce atâta năduf din partea românilor relativ la această zi.

Cu ajutorul istoricului Augustin Deac să ne întoarcem la 15 martie 1848, care pentru români înseamnă genocidul orchestrat de Kossuth Lajos, când în județele Covasna și Harghita au fost „rase de pe suprafața Transilvaniei 230 de sate românești, peste 40.000 de români au fost înjunghiați, uciși cu armele sau spânzurați, alte zeci de mii de români fiind bătuți, schingiuiți și închiși” (vezi Monstruosul genocid din 1848 împotriva românilor transilvăneni, Opinia națională, nr. 86, 20 martie 1995, p.7). Kossuth „revoluționarul” lupta pentru drepturi exclusive pentru nația sa. În orizontul său de „revoluționar” nu intrau și drepturile altor nații pentru care s-a dovedit un tiran criminal. De aceea a trimis unități militare împotriva românilor răsculați în Munții Apuseni sub conducerea lui Avram Iancu. Așa s-a operat alipirea forțată a Transilvaniei la Ungaria pentru un an 1848-1849. Ungaria, țara vecină are ca zi națională 15 martie, care simbolizează nici mai mult nici mai puțin decât împlinirea de scurtă durată a obsesiei ungurești greu de vindecat, privind anexarea unui pământ românesc. Cât de bine intenționat este acest vecin al nostru o știm bine din istorie. Am mai spus-o și altădată: România s-a aflat întotdeauna între Scylla și Caribda, adică între Ungaria și Rusia, ambele cu pretenții teritoriale nefondate, dar fluturate la ei acasă și în lume, mizând pe ignoranța lumii în materie de adevăr istoric. Maghiarii se bazează pe memoria scurtă a opiniei publice, care acordă atenție celor care bat toba mereu și tare. În terminologia la modă, ei operează cu faked news. Să ne amintim că, în confruntarea dintre români și maghiari din martie 1990 la Târgu-Mureș, a fost schingiuit țăranul Cofariu, dar media ungurească a falsificat realitatea, informând chiar pe dos străinătatea și condamnându-i pe etnicii români de barbarie. Aceasta este strategia standard a cercetărilor istorice sau a publicațiilor maghiare privind legitimitatea românilor asupra Transilvaniei.

Ceea ce știam demult că România este înconjurată de vecini ostili este relevat pe deplin în cartea lui Larry Watts, With Friends like These (2010). De la țarul Alexandru I până la Stalin dominația asupra Basarabiei și a Nordului Bucovinei după Primul Război Mondial sau, în cazul Ungariei, stăpânirea Transilvaniei rămân o dimensiune constantă, care a însuflețit numeroase acțiuni antiromânești. Tuturor celor care susțin că România s-a lăsat bătută de toate vânturile le opunem faptele istorice, care arată fără tăgadă o luptă încordată a conducătorilor noștri pentru păstrarea integrității teritoriale. Oficialitățile românești, și aici mă refer și la cele comuniste, au trebuit să străbată o mare încercată de furtuni, navigând mereu între Scylla și Caribda. În ce-i privește pe adversarii noștri, să specificăm că indiferent de regim politic, imperial, fascist sau comunist guvernele lor s-au raliat întotdeauna în jurul hrăpăreței politici anexioniste și revizioniste.

„Nimic din ce se întemeiază împotriva adevărului nu poate dăinui”, afirma istoricul martir Gheorghe Brătianu, care a murit în 1953 în închisoarea de la Sighet. Dezmembrarea imperiilor german, austro-ungar, rus, turc la finele Primului Război Mondial atestă cu prisosință profunzimea exprimării aforistice a lui Gheorghe Brătianu. Acolo unde-și bagă coada demonul minciunii încep demersurile întortocheate, ascunderea după deget, falsitatea de atitudine, persistența în eroare. Între istoricii maghiari și cei români pare a fi un dialog între surzi. Cum dovezile istorice   referitoare la „Ardealul, pământ românesc”, (1944), cum sună titlul cărții lui Milton G. Lehrer, nu sunt luate în seamă, mai rămâne loc doar pentru un continuu război psihologic, de dezinformare, hibrid, cum i se mai spune, întreținut de Budapesta și de reprezentanții minorității maghiare din România.

Deși nu mai reia teoria roesleriană cu venirea românilor din sudul Dunării, caracterizată ca „neserioasă, artificială, contradictorie” de Alain Ruzé (v. Carmen Andras, Acești latini din Carpați), istoriografia maghiară se căznește să răstălmăcească istoria românilor. Iată de pildă cum vede prezența românilor în Transilvania Gergely András în cartea sa Istoria Ungariei (Asociația Culturală Haaz Reszo, Odorheiul Secuiesc, 1993, trad. Herman Gusztav). Din punctul de vedere al istoriei românilor lucrarea este neadevărată prin ceea ce omite, nu prin ceea ce spune.   Ea prezintă o Transilvanie fără români secole de-a rândul. Campania împotriva Bazinului Carpatic, zice autorul, începe în 895 e.n., recunoscând că acesta nu a fost niciodată vid. Dar ungurii când vin în Transilvania dau peste avari, slavi, moravi, bulgari și franci și nici urmă de români. Când amintește despre Anonymus, notarul regelui Bela al III-lea, uită ca prin minune să arate că acesta a consemnat prezența valahilor în Transilvania la venirea ungurilor. Autorul susține că popularea Transilvaniei s-a încheiat în secolul al XIII-lea, dar lasă să se înțeleagă că s-a făcut de către unguri și sași. Despre prezența românilor în Transilvania menționează doar în secolul al XV-lea în legătură cu constituirea lui Unio Trium Nationum în 1437, doar pentru a sublinia că ei au fost excluși din acest pact. Apoi românii nu mai sunt amintiți până în secolul al XVIII-lea când, zice istoricul, reprezentau majoritatea absolută în Transilvania, numărând câteva sute de mii și pe teritoriul Ungariei. Ignorând total dramatica luptă a românilor pentru drepturi și împotriva maghiarizării, istoricul notează că românii „nu aveau vreo idee constructivă pentru rezolvarea problemei naționale” (op. cit. p. 83). Deși observă că destrămarea Imperiului Habsburgic a fost cauzată de năzuința popoarelor de autodeterminare, nu se împacă deloc cu pacea de la Trianon, considerând-o un „dictat imperialist”, situația Ungariei după Primul Război Mondial fiind impusă printr-un „act al violenței externe”. Autorul recunoaște că „La 1 Decembrie (1918) impunătoarea adunare populară românească de la Alba-Iulia declara desprinderea Transilvaniei și a celorlalte teritorii cu populație românească ale Ungariei, hotărâre susținută și de către sași” (op. cit. p. 107). Cu toate acestea insistă că schimbarea a fost ca „un dictat imperialist” și că „decizia asupra teritoriilor le-a revenit astfel armelor, adică puterilor învingătoare” (op. cit. p. 107).

Viziunea Trianonului ca „act al violenței” față de Ungaria, ca dictat deși este nefondată și contrazisă de faptul istoric, persistă în istoriografia maghiară. Trianon – 100 Elan, cum se numește grupul de cercetători științifici ai Academiei de Științe Ungare s-a exprimat că tratatul a condus la „pedepsirea Ungariei”, la privarea sa de „două treimi din teritoriu și din populație”, după cum ne informează istoricul Ioan Aurel Pop, rector al Universității Babeș-Bolyai pe pagina sa de facebook. Pregătit din timp cu meticulozitate, grupul vrea să intimideze prin canonada de lucrări pe care le va lansa pentru a susține, nu ne îndoim, lucruri vechi în haine noi, aceleași obsesii paranoice ale unor inși care nu se pot consola atunci când pierd, chiar dacă pierderea este perfect justificată și ar fi trebuit demult acceptată, raționalizată, filtrată de neocortex. Neocortexul ne ajută să ne vindecăm de sentimentele negative, reacțiile primitive de ură, violență și de prejudecăți față de out-grupuri. Asemenea reacții au animat oficialitățile din Ungaria când i-au oprit pe diplomații lor să participe în 2016 la sărbătorirea Zilei Naționale a României. Absolut întemeiat istoricul Ioan Aurel Pop mărturisește pe facebook: „Eu nu mai cunosc un caz similar de inamiciție, de ofensă directă și oficială în cadrul UE”.

Să ne întoarcem puțin în timp doar pentru a constata existența aceluiași climat de uneltiri ostile împotriva românilor, imediat după Marea Unire. Să observăm că nici Ungaria, nici Uniunea Sovietică nu se consolează dupa Marea Unire realizată de români și continuă a lua măsuri, a crea societăți, brigăzi și organizații de tot felul, care nu exprimau altceva decât frustrarea enormă cauzată lor de Pacea de la Trianon. În martie 1925 Biroul Politic Sovietic adoptă o rezoluție asupra activității din Basarabia, care stabilea strategia și propaganda pentru redobândirea teritoriului. Măsuri subversive, atacuri teroriste, acțiuni de subminare a autorității românești în Basarabia, totul concură spre acest scop. Este sugestiv că Laszlo Dobos, pe numele conspirativ Louis Gibarti, cominternist vechi s-a implicat intens în propaganda antiromânească din Basarabia și în pregătirea revoltei de la Tatar-Bunar. Colaborarea sovieto-maghiară continuă să funcționeze și în absența lui Bela Kun la cârma Ungariei. Nu putem sublinia îndeajuns că scopurile revizioniste ale celor două state, rusesc/sovietic și maghiar s-au manifestat indiferent de regim politic ca fiind o coordonată esențială a politicii lor externe. Acești vecini doreau cu ardoare să dezmembreze statul național unitar și suveran al României, cum probabil unii continuă să o dorească și astăzi. A se lua aminte: lupu-și schimbă părul, dar năravul ba.   Astfel în 1927, guvernul de la Budapesta a înființat Liga Revizionistă Maghiară și Federația Mondială a Maghiarilor, organizații prin intermediul cărora să se stabilească diferite contacte diplomatice, culturale, academice, toate cu intenția revizuirii Trianonului. Din 1927 până în 1940 Liga a editat 228 de publicații în 9 limbi, toate axate pe aceeași obsesie. Grăitor este faptul că Sandor Csoori, unul dintre fondatorii Forumului Democratic Maghiar în Ungaria după 1989, devine președinte al Federației Mondiale a Maghiarilor, organizație înființată în 1927 pentru a emite pretenții teritoriale împotriva României, Cehoslovaciei și fostei Iugoslavii. Federația Mondială a Maghiarilor își continuă acțiunile de propagandă și la începutul acestui mileniu, fiind subvenționată de guvernul maghiar. În octombrie 1919 Miklos Horthy a compus un memorandum în care arăta că pentru reintegrarea maghiară era necesară distrugerea României. (Larry Watts, op. cit, p. 98) A pus în aplicare pe deplin crezul lui după Diktatul de la Viena în Nordul Transilvaniei, când școlile și bisericile maghiare au devenit instrumente ale acestei propagande iredentiste. Și astăzi, în mod tendențios, în spațiul public din Ungaria are loc preamărirea lui Horthy Miklos căruia i s-au ridicat numeroase statui.

Suntem vinovați de tolerarea exceselor udemeriste, care au devenit politică standard în România îndată după farsa jucată de episcopul László Tökés, care a avut și el un rol bine stabilit în contextul loviturii de stat din decembrie 1989. László Tökés ca și piciorul în ghips al colonelului Stănculescu, ca și tricourile muncitorești ale fruntașilor „revoluționari” cățărați pe tancul care se îndrepta la televiziune! Ce mascaradă, ce înşelătorie, ce scamatorii de bâlci, care au prins o vreme la un popor abia ieșit dintr-un regim totalitar. Tranzacționismul elitei politice românești este în primul rând cauza crizei în care s-a ajuns. Să ne amintim că și la confruntarea din martie 1990 de la Tg. Mureș s-a pornit, între altele, tot de la libertinismul politic al lui Ilici Iliescu, care le-a îngăduit maghiarilor din România sărbătorirea funestului 15 martie. Asemenea conducători cocoțați în fruntea poporului român demonstrează o teribilă indecență față de durerea acestui popor, pe care ei, infamii nu-l merită! Același libertinism l-a manifestat și Traian Băsescu față de problema națională. Când la Universitate predă istoria Lucian Boia, bătându-și joc de eroii românilor, când Horia Roman Patapievici i-a împroșcat pe români cu insulte greu de reprodus, declarând peste ani apoi la Realitatea TV că el se consideră un patriot, când Andrei Cornea a scris la „Tribuna liberă” din revista 22 că „Ardealul a aparținut Ungariei istorice”, (cf. A. Plămădeală, Gânduri de frumuseți albe, Sibiu, 2004, p. 149) să ne mai mirăm de cruciada antiromânească în curs de pregătire la Budapesta? Noroc cu Gabriela Adameșteanu care l-a combătut pe Andrei Cornea! Ca să nu mai vorbim de deșănțata propagandă antiromânească din județele Covasna și Harghita și de vizitele premierului Orban în aceste județe ca să-i mai dinamiteze împotriva statului român. Se cunoaște în Europa că nici o politică de deznaționalizare n-a fost atât de aprigă ca aceea susținută de secole de către Ungaria. În timp ce minoritatea maghiară a avut nu doar drepturi, ci și privilegii de la 1918 încoace, incluzând și perioada comunistă, minoritatea românească din Ungaria a fost asimilată. Când oare se vor trezi guvernele românești în relațiile lor cu românii din afara granițelor țării?

Referindu-se la demersurile de istorie alternativă, citește falsă, din cauza intereselor politice din spatele unei asemenea maculaturi, rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj, istoricul Ioan Aurel Pop constată cu amărăciune: „Pe acest fundal trist, pregătit de unii dintre noi înșine, este foarte ușor ca anumiți factori din afară să combată unitatea românească, actul de la 1 Decembrie 1918, ideea de solidaritate a românilor ca popor și națiune” (sursa: facebook). Nu ne îndoim o clipă că vor combate adevărul, acesta fiind chiar scopul înființării pomposului grup Trianon-100 Elan. Se vehiculează acum absurda idee că valahii și românii ar fi popoare diferite. Cum se face că la 9 octombrie 1781 contele Ignatie Batyányi, episcopul catolic al Transilvaniei a trimis împăratului Iosif al II-lea un memoriu în care îl avertiza că „dacă nu va avea grijă ca populația valahă să fie separată, în afară de munți și de graniță, și de o credință religioasă, atunci această omisiune va avea efecte grave în cazul unor complicații belicoase cu Poarta sau cu Rusia, datorită legăturii ortodocșilor între ei și cu puterile ostile; pentru casa ereditară vor apărea în Transilvania atâția dușmani, câți adepți are episcopul schismatic (ortodox)” (Mathias Bernath, Habsburgii și începuturile formării națiunii române, Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pp. 255-256, cf. Antonie Plămădeală, op. cit.). Același episcop Batyanyi cere împăratului să stopeze traficul românilor de peste munți, care veneau la frații din Transilvania: „Călugării ortodocși stabiliți în Valahia Otomană care vizitează sub diferite pretexte pe locuitorii de dincoace și le împărtășesc exaltarea, superstiții și fanatism, să fie opriți de la trecerea graniței.” (idem, ibidem). Mathias Bernath observă că Viena, în ciuda aplicării uneori a forței, nu a izbutit să întrerupă legăturile românilor ardeleni cu ținuturile ortodoxe din principate. Autorul citează din jurnalul contelui Clary comentarii de bun simț făcute în timpul călătoriei viitorului împărat Iosif al II-lea în Transilvania în vara anului 1773. Contele Clary fusese numit șef al finanțelor odată cu guvernatorul Mario Joseph von Auersperg, ambii oameni educați și de o deosebită ținută morală. (cf. Ioan Cismaș, Duritatea opresiunii maghiare i-a uimit și pe împărații habsburgi, Cuvântul liber, 2 iulie, 2017). Acest conte Clary notează: „Acești sărmani supuși valahi, care indiscutabil sunt cei mai vechi și cei mai numeroși locuitori ai Transilvaniei, sunt de tot chinuiți, fie ei de unguri sau sași, și copleșiți de nedreptăți, și astfel, dacă recunoaștem aceasta, soarta lor este într-adevăr vrednică de plâns, încât este de mirare că au mai rămas atât de mulți dintre acești oameni și nu au fugit încă toți.” (Mathias Bernath, op. cit. p. 241). Adevărul istoric despre români este prezent încă din evul mediu timpuriu atât în cronici maghiare cât și în cele rusești, în vestigii arhitectonice, în probe irefutabile pe care doar reaua intenție îl respinge. Mare și profundă este durerea ungurească, după cum încearcă poetul Ady Endre să ne convingă, când zice în 1954: „Fără Transilvania nu există nici o Ungarie pentru că Transilvania a fost întotdeauna adevărata Ungarie” (Larry Watts, op. cit., p. 119). Această obsesie maladivă, care trăiește de decenii în conștiinta maghiară, reapare și azi la suprafață când administrația de la București face concesii impardonabile. La aceasta ar trebui să se gandească guvernanții de azi ai României.

Unitatea românilor din toate provinciile locuite de ei este remarcabilă, manifestându-se și la nivelul limbii române. Indiferent de provincie românii se înțeleg între ei fără dificultate, spre deosebire de nemți, de pildă, ale căror dialecte au fost adesea o barieră în comunicare. Ideea de unitate politică, culturală, religioasă și de independență național-statală a reprezentat o constantă a luptelor seculare ale poporului nostru. Au trecut mulți peste noi, dar conștiința noastră de români a supraviețuit, cum atât de minunat a spus Simion Bărnuțiu în Cuvântarea sa din 14 mai 1848: „Venit-au peste noi hunii, dar nu ne-am făcut huni; fost-am cu avarii, dar nu ne-am făcut avari; venit-au bulgarii și nu ne-am făcut bulgari; fost-am cu rușii și nu ne-am făcut ruși; venit-au ungurii și nu ne-am făcut unguri; fost-am cu grecii și nu ne-am făcut greci; cu turcii și nu ne-am făcut turci; cu slavii și nu ne-am făcut slavi. Am rămas ce-am fost dintotdeauna – ROMÂNI” (cf. Antonie Plămădeală, op. cit., p. 88).

(Waterford, Michigan, 1 iulie 2017)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Urdea

Violența contra copiilor – consecințe grave pentru viitorul unei societăți

Autor: Galina Martea (Olanda)

Cel mai semnificativ lucru care ar putea contribui destul de negativ în dezvoltarea unui mediu social sănătos este fenomenul „violența asupra copiilor”. Afirm acest lucru deoarece copiii sunt viitorul unei societăți, iar capitalul uman format în timp va fi afectat puternic de sindromul traumatismului, consecințe grave suportate din frageda copilărie. Astfel, pentru a face careva concluzii cu privire la dezvoltarea unei societăți, atunci, mai întâi de toate, ar urma să ne concentrăm atenția asupra faptului cum este educată tânăra generație, în mod special copiii de vârstă preșcolară și școlară, și, respectiv, care sunt condițiile reale prin care aceștea se formează ca identitate personală și socială. Evident, în acest caz ar urma să examinăm, în mod prioritar, care sunt condițiile efective ale societății și familiilor prin care se dezvoltă și se educă copilul.

Știm cu toții că protecția copiilor este un drept fundamental internațional, acesta fiind legiferat prin Convenția asupra Drepturilor Copilului, adoptată de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite din 20 noiembrie 1989. Convenția respectivă, fiind asumată și ratificată de majoritatea țărilor de pe mapamond (194 state, din noiembrie 2009), cuprinde întreg setul de măsuri care garantează copiilor drepturi civile, politice, economice, sociale, culturale în scopul de a servi la o dezvoltare completă – civilizată și în limite de libertate și demnitate. La rândul lor, țările semnatare stabilesc prin legi naționale acordul de aderare și condițiile/cerințele în sprijinul copilului, conform celor relatate în tratat. Cu toate acestea, însă o mare parte dintre țările prezente în acest acord al Convenției pentru Drepturile Copilului nu sunt responsabile în deplină măsură pentru protecția copiilor naționali, acest lucru fiind deja confirmat prin clasamentele și cercetările mondiale prezente în acest scop. În acest scenariu, cu accente negative, în   apărărarea/ocrotirea și protecția copilului se înscriu și țările din Sud-Estul Europei, precum Moldova, România, Slovenia, alte, țări unde statul și societatea civilă își manifestă atitudinea umană perfectă față de copii mai mult în formă scrisă (adică prin legi și diverse acte normative corespunzătoare), dar nu și în viața reală a individului/copilului. Prin urmare, conform rapoartelor elaborate de UNICEF, Organizația Salvați Copiii, Organizația Mondială a Sănătății (OMS), organe naționale centrale pentru protecția drepturilor copiilor etc. se dovedește că aplicarea forței fizice în educarea copiilor este o metodă frecventă practicată de o mare parte de familiile din țările susmenționate. Spre exemplu, în R.Moldova (76% – disciplină violentă), cât și în România circa 63% dintre copiii intervievați (55% înregistrate în mediul rural) confirmă că sunt bătuți sau cel puțin loviți de către părinții lor, iar 50-60% dintre familii își educă copiii prin bataie (http://www.descopera.ro/dnews/13236201-studiu-socant-in-romania-peste-60-dintre-copii-sunt-supusi-violentei-in-familie). Astfel, în baza clasamentului și a studiului realizat de OMS din 2013 în primele locuri la capitolul „numărul de copii omorâți prin bătaie” este prezentă Slovenia, apoi R.Moldova (loc 2), România (loc 11), pe când, în același timp, țările în cauză se regăsesc la fel în primele locuri la secțiunea „legislația perfectă în domeniul protecției copilului” (http://adevarul.ro/news/eveniment/harta-violentei-copiilor-aberatia-romaneasca-lege-mai-stricta-decat-norvegienii-patru-mai-copii-omorati-bataie-1_56d867415ab6550cb874deba/index.html). Deci, asemenea exemple sunt destul de suficiente pentru a forma o imagine despre mediul social al unei țări prin care se educă copilul și, nu în ultimul rând, familia și societatea. În consecință, putem defini care este și impactul fenomenului de „violență contra copilului” și care sunt consecințele în formarea acestei personalități. Însă să nu uităm, că aceleași proceduri de educație prin aplicarea forței fizice și a violenței psihologice deseori sunt prezente nu numai în cadrul familiilor, dar și prin intermediul școlii, instituție unde copilul trebuie format ca identitate/personalitate autentică individuală și socială. În acest caz, scenariul de dezvoltare și protecție a copilului se încadrează în limite extrem de tragice, deoarece se subînțelege că personalitatea acestuia nu mai valorează absolut nimic în mediul școlar (educațional-instructiv), cât și în cel public, în general. De aici efectele cu deznodământ nefericit în dezvoltarea copilului își formează calea atât pentru o peroada actuală/imediată, cât și de termen lung. Formarea unui asemenea copil prin violența permanentă (sau parțială, depinde de caz) este un proces care, în consecință, afectează nu numai propria personalitate, dar afectează și propria societate. Astfel, un asemenea capital uman/capital social, format în timp, se va reflecta în procesul de existență prin mari dificultăți, iar valorile spirituale, culturale, economice productive necesare propriei personalități și propriei comunități nu vor avea rezultatele sau așteptările corespunzătoare. Deci, în urma acestora concluzia este doar una: pentru ca o societate să aibă un profit imens în toate domeniile de activitate socială (spirituală, culturală, materială etc.), atunci este necesară eliminarea integrală a tuturor formelor de violență împotriva copiilor. Evident este că omul poate fi educat în mod civilizat, prin aplicarea metodor verbale de educație, prin utilizarea dialogului/discuțiilor cu caracter calm și respectabil (prin eliminarea stărilor de nervozitate, prin eliminarea adresărilor cu voce ridicată, răstită și dură) între părinte-copil; între cadru didactic-copil, etc.

copilarie

Este nespus de trist faptul atunci când omul în creștere este educat și agresat prin forța fizică, bătaie, violență sexuală, abuz emoțional și psihologic, munci casnice forțate, violența verbală, violenţa în instituțiile școlare de către cadrele didactice etc. Respectivele denotă faptul că în comunitățile unde copiii sunt încă educați prin metode tradiționale (dreptul parinților de-a aplica bătaia ca mijloc de pedeapsă în educare, utilizarea expresiilor mizerabile cu caracter umilitor în adresa copiilor), atunci și societatea acestora se dezvoltă în limite mai primitive în raport cu lumea civilizată. Cu atât mai mult, în asemenea cazuri copilul își formează personalitatea cu un caracter de inferioritate, acesta fiind mereu în dezavantaj față de cerințele educative moderne ale dezvoltării. Este cunoscut faptul că violența copiilor prin diverse mijloace are loc mai mult în familiile cu un nivel de trai foarte scăzut, unde mijloacele materiale, financiare, morale sunt destul de limitate. Astfel, Republica Moldova, fiind cea mai săracă țară din Europa, este destul de prezentă în plan mondial la capitolul „violența împotriva copiilor”. Conform raportului global „Ascuns la Vedere – o analiză statistică a violenței asupra copiilor”, lansat de UNICEF, datele statistice se referă la abuzul fizic, sexual și emoțional al copiilor din R.Moldova, cifre care sunt impresionante. Respectiv, 76% dintre copiii cu vârsta de 2-14 ani sunt supuși disciplinei violente, dintre care 48% pedeapsă fizică, iar 69% agresiuni psihologice (Sursa UNICEF Moldova. Disponibil: http://cnpac.org.md/rom/news/view/noile-statistici-globale-arata-ca-violenta-asupra-copiilor-persista-in-toate-taril). În paralel, o problemă destul de gravă care persistă în comunitățile școlare este fenomenul de intimidare „Bullying”, unde în Moldova la secțiunea „sănătatea și dezvoltarea adolescenților” se constată că aproape fiecare al doilea adolescent cunoaște un coleg care este intimidat. O altă latură dureroasă a societății basarabene este violența copiilor de către cadrele didactice. Conform UNICEF, o treime dintre copii recunosc că sunt agresaţi verbal de către profesori, în cele mai multe cazuri acest lucru se întâmplă cu copiii din familiile cu o situație materială precară și, respectiv, cu elevii care au doar un singur părinte. Respectiv, 13% dintre copii afirmă că sunt deseori abuzaţi fizic, iar doi din zece părinţi cunosc profesori care ameninţă copiii cu bătaia sau chiar le dau palme dure. În același timp, 24% dintre copii recunosc că sunt discriminaţi de către profesori, în mod special, la fel, copiii din familiile cu venituri modeste. Unul din zece părinţi cunoaște profesori care au hărţuit sau au abuzat sexual copii (https://www.unicef.org/moldova/Violence_against_children_ro.pdf).

Cât despre violența sexuală, conform unui studiu național „cu privire la violența împotriva femeilor realizat în 2011” s-a dovedit că în Moldova 10,5% dintre femeile cu vârste cuprinse între 15-24 de ani au fost supuse violenței sexuale. Pe când la capitolul „omucidere”, în Moldova dintre cele 215 omoruri comise în 2013, opt dintre victime au fost copii (http://cnpac.org.md/rom/news/view/noile-statistici-globale-arata-ca-violenta-asupra-copiilor-persista-in-toate-taril). Conform datelor INICEF, fenomenul de violență asupra copiilor în familii, instituții școlare etc. se răsfrânge nespus de negativ la formarea comportamentului copilului, iar, în rezultat, conflictele dintre colegii de școală se soluționează prin violența fizică care, ulterior, instaurează o altă formă de intimidare și violență precum: violența între copii/adolescenți, respectiv, aceasta fiind prezentă în clasamentul mondial la capitolul „țara cu cei mai violenți elevi”. Este de necrezut, dar rapoartele respective demonstrează că România se află în fruntea clasamentului mondial la secțiunea „țara cu cei mai violenți elevi”, unde aproape 60% dintre elevii români cu vârsta între 11 și 15 ani admit că au participat la acte de violență verbală sau fizică împotriva colegilor de școală. În acest clasament România este urmată de Țările Baltice și Ucraina, iar elevii cei mai puțin violenți sunt considerați acei din Suedia și Cehia (Realitatea.net, 8 septembrie 2014, https://www.realitatea.net/raport-stupefiant-al-unicef-romania-este-tara-cu-elevii-cei-mai-violenti_1519930.html).

Ținând cont de situația degradantă în țările din Sud-Estul Europei la capitolul „violența contra copiilor”, acest fenomen se corelează și se răsfrânge destul de negativ asupra formării omului în dezvoltare. Violenţa este o formă a puterii utilizată împotriva celui mai slab care, în consecință, traumează integritatea fizică, psihică și morală a unei persoane și, nu în ultimul rând, a unei colectivităţi. Conform Unicef Moldova, studiu realizat în 2004 „Îngrijirea şi Dezvoltarea Timpurie a Copilului” în cadrul căruia au fost chestionate 1.184 de familii cu copii de până la 7 ani, unde în date concrete violența prin bătaie reprezintă astfel: 61,2% dintre părinţi strigă la propriii copii; 52,4% îi ameninţă cu bătaia sau alte pedepse fizice; 39,6% îşi bat copiii permanent; 86,2% dintre părinţi spun că prin bătaie îl fac pe copil să-i asculte şi să-i respecte; 13,4% îşi bat copiii pentru că au fost şi ei, la rândul lor, pălmuiţi de părinţii lor; 11,9% dintre părinţi spun că îşi bat copiii pentru că îi iubesc şi le vor binele (https://www.unicef.org/moldova/profesionisti_book_2.pdf ). Deci, nu stiu ce se poate spune în urma unor asemenea cifre cumplite privind violența asupra copilului, însă, cu certitudine, se poate constata că fenomenul în cauză, educația prin bătaie traumează copilul fizic şi psihic și, totodată, dereglează nu numai morala omului în creștere, dar îl implică pe om și la mai multe vicii și infracțiuni, precum consumul abuziv de alcool. Aici conform topulului realizat de Voucherclou (care a folosit datele Organizatiei Mondiale a Sanatatii pentru perioada 2010-2015, și citat de Daily Mail) R.Moldova este țara cu cei mai mari băutori de alcool din lume, fiecare cetățean consumand anual în medie câte 178 de sticle de vin, România fiind pe locul opt în clasament (http://www.hotnews.ro/stiri-magazin-21528188-topul-tarilor-functie-consumul-alcool-moldova-primul-loc-romania-opt.htm).

Iar persoanele care consumă alcool din rândul copiilor/adolescenților din R.Moldova este și mai halucinant, aproape fiecare al doilea adolescent și fiecare a cincea persoană adolescentă consumă alcool până la vârsta de 15 ani. Totodată, 5% dintre copiii cu vârsta sub 5 ani sunt supraponderali, adică cu efecte peste media normală, iar copiii în limita acestei vârste din rândul familiilor bogate la acest indicator este de 7%, studiu realizat de IPN din Moldova pentru anul 2012 și pe un eșantion național de 12 mii de gospodării (http://trm.md/ro/social/studiu-22-din-adolescente-si-45-din-adolescenti-consuma-alcool-pana-la-varsta-de-15-ani/).

La capitolul „abuzul sexual”, conform UNICEF, unul din zece copii a recunoscut că a fost abuzat sexual, iar 5% dintre părinţi chiar cunosc cazuri de abuz sexual asupra copiilor. Ulterior, unul din zece copii recunoaște că a fost implicat de adulţi în vizionarea filmelor pornografice (https://www.unicef.org/moldova/Violence_against_children_ro.pdf).

La capitolul „munci casnice forțate” patru din zece copii spun că (mai des 7%, sau uneori și 36%) sunt supuși la o întreagă serie de munci casnice, iar acest lucru nu le permite timpul necesar pentru realizarea temelor pentru acasă și chiar, cel puțin, pentru joacă. În afară de aceasta, 60% dintre copii declară că părinții lor nu au bani nici pentru mâncarea zilnică, fenomen care presupune sărăcie totală și foame parțială. (https://www.unicef.org/moldova/Violence_against_children_ro.pdf ).

Ca urmare, putem constata că în asemenea situații o colectivitate/ o societate nu se va forma niciodată perfect sau relativ perfectă în condițiiile când factorul uman-copilul în procesul de dezvoltare va fi supus mereu diverselor forme de violență. Fenomenul de violență (fizică, psihologică, sexuală, morală etc) prin care traversează omul în creștere este un proces extrem de pericilos în dezvoltarea unei personalități. De aceea, pentru ca omul-copilul să se dezvolte în condiții normale și civilizate, acesta are nevoie, în primul rând, de siguranța mediului social, de siguranță în cadrul familiei și în cadrul instituției școlare/preșcolare. Iar părinții acestora, în mod obligatoriu, trebuie să se dezică integral de la metodele tradiționale de educație (adică, fără aplicarea forței fizice asupra copilului) și, totodată, să nu mai pună accent pe proverbul „unde bate mama și tata, totul crește bine”. Nu este absolut deloc corect acest lucru, deoarece aceste metode nu mai corespund cerințelor moderne de educație. Metodele tradiționale, cu accent pe aplicarea forței fizice asupra copilului în creștere, sunt învechite și primitive, iar formarea copilului prin asemenea metode este nespus de nesatisfăcătoare. Copilul în creștere care a traversat procesul de violență fizică, psihologică, etc. va fi mereu o victimă a existenței în rezultatul erorilor comise în timp de către părinți, cadre didactice, mediul social, nemijlocit, tot el, copilul, va fi expus mereu procesului de inferioritate personală, emoțională și riscului de a fi pradă acelorași condiții de sărăcie și degradare materială şi morală. Pentru ca o societate, o țară să atingă nivelul corespunzător de cultură, atunci întreaga societate civilă este obligată, la modul cel mai serios, să producă schimbări radicale în mecanismele și politicile reale de protecție, educație și formare a copilului în creștere. În copil trebuie investit nivelul necesar de cultură și educație, iar, în același timp, copilul trebuie considerat o valoare socială importantă/prioritară, astfel fiind respectat în drepturi în egală măsură cu cei maturi (părinți, cadre didactice, etc) de la naștere și pe tot procesul în dezvoltare. Copilul este aceeași individualitate ca și părinții, cadrele didactice etc. și el trebuie să fie motivat și înțeles în mod corect. Numai așa se va construi o personalitate autentică pentru sine și societate, iar societatea acestuia va fi mereu în beneficiu în toate domeniile de dezvoltare și activitate publică. Deci, concluzia: este necesar de a reeduca o mare parte dintre părinții/dascălii care au în posesia lor menirea de a crește și educa copii, aceștia urmând să uite de obiceiurile lăsate de buneii și străbuneii lor, care, posibil, și mai exagerat au realizat educația copiilor prin bătaie.

Pentru a înțelege filozofia acestor procese este necesar de a reflecta corect realitatea sub aspectele ei generale, ulterior, în mod aparte, sud aspectele individuale ce desemnează viața unei persoane sau a unei colectivități. Astfel, se formează corelația dintre adevăr și realitate, dintre acțiune și consecință, iar procesele vitale ce decurg din aceasta sunt factorii ce produc și efectele negative. În spectrul acestor afirmații își găsește locul și fenomenul de „violență contra copiilor”, acțiune cu deznodământ nefericit în viața unui copil-unui om. Urmările după actul de violență, în genelal, cât și în particular, pot fi reparabile cu multă dificultate, dar pot fi și ireparabile. Efectele respective depind, în mare parte, de propriul conținut psihologic al copilului și, nemijlocit, de mediul social existent prin care se dezvoltă acest copil. Cele mai grave consecințe ale procesului de violență asupra copilului se pot manifesta, în timp, prin patologii mintale, acestea fiind urmate de sindromul anxietății, depresiei, etc. (exemplu: numărul cetățenilor cu depresie la ora actuală în R.Moldova este de peste 40 mii, iar 10% dintre aceștia – 4 mii sunt copii în vârstă de până la 12 ani), iar efectele în dezvoltarea socială și economică a comunității acestuia vor fi mereu urmate de același sindrom al violenței, fenomen ce are legătură organică cu lumea interioară a omului și a mediului social existent (Sursa PRO TV. Disponibil: http://protv.md/stiri/sanatate/peste-40-de-mii-de-moldoveni-au-depresie-iar-10-la-suta-dintre—1832071.html). Astfel, asemenea țări din Sud-Estul Europei (precum R.Moldova) vor recupera cu multă dificultate consecințele violenței contra copiilor și nu numai, deoarece în acest proces actual societatea civilă și, în mod special, clasa dominantă este foarte pasivă în formarea acelor valori care ar putea însănătoşi mediul social existent, nemijlocit, protecția și apărarea copilului de la orice formă de violență. Deci, pentru a lua măsurile necesare în degradarea socială și umană (exemplu, Moldova), în primul rând, este necesar ca orice formă de violență împotriva copiilor să fie investigată, iar autorii acestor crime de violență să fie trași la răspundere și, respectiv, să fie responsabili pentru actele săvârșite. Ca urmare, problema în cauză trebuie tratată din perspectiva moralei și, cu precădere, a respectului față de viața unui copil. Un copil este acea ființă umană care poate fi educată și reeducată prin mijloace civilizate, fără aplicarea violenței fizice și psihologice, fără bătaie, fără cuvinte umilitoare în adresa lui. Pe când acei părinți sau cadre didactice care nu cunosc încă metoda civilizată/corectă de educație a unui copil, atunci, mai întâi de toate, ei însuși trebuiesc reeducați ca mai apoi să li se permită dreptul de a fi educatori/supraveghetori ai copiilor. Numai în așa mod se va construi o nouă societate, o societate care va pune în valoare cu adevărat personalitatea omului, personalitatea copilului în funcție de importanța capitalului uman social.

Asediul cetăţii Timişoara

Posted by Stefan Strajer On September - 13 - 2017

Asediul cetăţii Timişoara

 

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

 

În fiecare an UDMR-ul din Timișoara sărbătorește în 15 martie ziua maghiarilor prin depunere de coroane de flori la bustul lui Eftimie Murgu, placa memorială a generalului Klapka și la bustul lui Petofy Sandor. Este omisă statuia secuiului Gheorghe Doja. Nici măcar în 10 martie când s-a sărbătorit de către maghiari ziua secuilor n-a fost depusă vreo coroană de flori. Secuii săracii și-au pierdut și limba și istoria fiind folosiți astăzi de unguri doar ca vârf de lance în lupta lor contra românilor. Ca ura lor să fie cât mai mare sunt ținuți de liderii maghiari într-o stare continuă de subdezvoltare.

De ce-l onorează UDMR-ul pe Eftimie Murgu? Pentru că Eftimie Murgu în calitatea de deputat de Lugoj în Dieta de la Debrețin a fost de partea maghiarilor la revoluție. Chiar a încercat, fără succes, să-l convingă pe Avram Iancu că legea naționalităților ar fi fost bună și pentru români.

La bustul lui Petofy Sandor are loc și un miting cu discursuri și program artistic. Mă așteptam ca anul acesta să nu participe nicio oficialitate română la acest eveniment ca răspuns la boicotarea Zilei Naționale a României de către statul maghiar. N-a fost așa! A participat subprefectul de Timiș, abia înscăunat, al cărui nume nu merită pomenit. Are un nume românesc, dar a uitat că strămoșii săi în timpul scurtei administrări maghiare a Transilvaniei nu aveau voie să poarte pălării mai scumpe de un florin. Scuze, m-am lăsat luat de val! De unde strămoși la politicienii noștri care n-au mamă, n-au tată, sunt generații spontanee. Nu mă credeți? Uitați-vă peste CV-urile lor! Păi cum să țină minte oficialii noștri ce s-a întâmplat acum o sută și ceva de ani când ei nu-și amintesc ce a fost acum șase luni!

Trebuie să menționăm că bustul poetului și căpitanului Petofy Sandor (adică fostul sârb Alexandru Petrovici) se află în Freidorf, un cartier aflat departe de fosta cetate a Timișorii. Pe bună dreptate maghiarii sărbătoresc acolo pentru că armata maghiară n-a reușit în 1849 să cucerească cetatatea Timișoara.

Dacă ungurii sărbătoresc la 15 martie declanșarea revoluției se pune problema când sărbătoresc românii din Timișoara faptul că au rezistat asediului dintre 25 aprilie 1849 și 9 august 1849? Această rezistență este trecută sub tăcere, nu se face mare caz din ea. Chiar și monumentul dedicat de „Francisc Iosif I eroilor care au apărat cetatea Timișoara în anul 1849” a fost mutat din Piața Libertății în cimitirul din Calea Lipovei sub ochii adormiți ai austriecilor și indiferența românilor. Pentru ungurii care în 1867 au obținut în sfârșit mult dorita administrare a Transilvaniei monumentul le reamintea zilnic eșecul de la Timișoara din timpul revoluției de la 1848.

Trebuie spus că românii au fost implicați în apărarea cetății Timișoara în primul rând prin Regimentul 13 româno-bănățean de la Caransebeș la care s-a apelat pentru a completa garnizoana cetății.

Amănunte despre luptele zilnice, apărătorii cetății și atitudinea satelor din împrejurimi aflăm din lucrarea „Timișoara sub asediu. Jurnalul Feldmareșalului George v. Rukawina (aprilie – august 1849”,   Editura Presa Universitară Clujeană, 2008, autor Rudolf Graf.

coloana-fidelitatii

Foto. Monumentul „Francisc I eroilor care au apărat cetatea Timișoara în anul 1849”, așa cum arată azi

Vestea declanșării revoluției a ajuns la Timișoara în 18 martie. Entuziasmul a fost general. A doua zi Piața de Paradă a fost denumită Piața Libertății. Aici s-au ridicat patru altare împodobite pentru catolici, evangheliști, greci neuniți (ortodocși) și evrei, la care se aduceau rugăciuni de mulțumire. Dar în curând au apărut intransigenți care au încercat să-i alunge pe evrei, fiind cu greu potoliți de ceilalți. Se constituie Garda Națională. În faza inițială a revoluției curtea imperială de la Viena a stat în expectativă.

În Banat erau trei regimente de graniță: româno-bănățean (care fusese numit până în 1848 valaho-bănățean), germano-bănățean și iliro (sârb) – bănățean. Sârbii au fost de partea imperialilor și au luat sub control zona locuită de ei dar au refuzat să acorde sprijin austriecilor în afara acestei zone. Germanii bănățeni (șvabii) au îmbrățișat cauza maghiară fiind entuziasmați de programul democratic al revoluției. Inițial și românii și sârbii au fost entuziasmați de ideile din program. Au aflat însă nu după mult timp că la masa democrației erau invitați numai ungurii, secuii și sașii (inclusiv șvabii), cei din unio trium nationum, românii și sârbii fiind excluși. Pe români în plus i-a mai supărat rău de tot și prevederea ca Transilvania să facă parte din Ungaria, prevedere oficializată prin votul parlamentului din 29 mai 1848. Așa că românii din Ardeal s-au strâns în jurul lui Avram Iancu în Munții Apuseni, iar cei din Banat au trecut de partea austriecilor, aducându-și o contribuție majoră la apărarea cetății Timișoara. Pe românii bănățeni i-a mai deranjat și faptul că guvernul revoluționar maghiar, după votul parlamentului de alipire a Transivaniei la Ungaria, a dispus desființarea Regimentului 13 româno-bănățean. Imperialii au salvat o bună parte din el, 1.200 de soldați fiind încadrați imediat în garnizoana Timișoara. Abia în 3 octombrie 1848 guvernul revoluționar maghiar este scos în afara legii de către Curtea de la Viena. Este declarată Legea Marțială și Timișoara sub stare de asediu. Garda Națională este trecută sub comanda garnizoanei Timișoara. A doua zi este emis un comunicat al Baronului Rucavina, feldmareșal, comandant al cetății, prin care sunt interzise adunările mai mari de șase persoane, toate armele din mâinile gărzii naționale și de la cetățeni cerând să fie predate în 24 de ore, respectiv toate steagurile tricolore (maghiare) să fie date jos și adunate. Cu opt zile înainte de începerea asediului au mai fost recrutați 4.494 de soldați (pag. 103). Având în vedere că etnicii unguri și șvabii erau de partea revoluției iar sârbii erau înrolați în formațiunile paramilitare sârbe, rezultă că pentru recrutare rămăseseră disponibili românii dezamăgiți de șovinismul revoluționarilor maghiari plus românii din fostul Regiment 13 româno-bănățean neîncadrați inițial în garnizoana cetății. Așadar putem trage concluzia că mai mult de jumătate din apărătorii cetății Timișoara erau români.

Asediul a fost dur. Luptele zilnice dintre atacatori și apărători sunt descrise detaliat în Jurnal consemnându-se și pierderile în morți și răniți. Situația din cetate ajunsese critică. Aprovizionarea s-a făcut în ipoteza unui asediu de trei luni. În ajutorul cetății Timișoara a venit însă o armată austriacă sub comanda mareșalului baron Haynau. Armata maghiară a abandonat asediul și s-a retras spre Lugoj. În 9 august 1849 au fost deschise porțile cetății pentru armata mareșalului Haynau, zi considerată sfârșitul asediului.

Ca să fim drepți trebuie să amintim că și revoluționarii maghiari au avut o cetate care a rezistat asediului imperialilor austrieci până în 5 octombrie 1849 când s-a predat condiționat. Este vorba de fortul Komarom, unde comandant al poliției fusese numit avocatul George Pomuț cu gradul de locotenent, subordonat direct comandantului fortului generalului Klapka. Iată doi români, Eftimie Murgu și George Pomuț, viitor colonel american în Războiul Civil, general și consul la Sankt-Petersbourg cu rol determinant în cumpărarea Alaskăi de către americani, pe care împrejurările istorice i-a prins în tabăra revoluționarilor maghiari. Niciunul însă n-a luptat cu românii.

În luptele cu inamicul au căzut un feldmareșal, un maior, un locotenent major, trei locotenenți (printre care lt. Toma) și 155 de soldați și gradați. Pare puțin? La aceștia mai adăugați 2.000 de oameni morți datorită epidemiilor.

Această pagină din istoria Timișoarei este trecută sub tăcere. Nu sună correct political ca un oraș atât de occidentalizat ca Timișoara să apară în aceeași tabără cu moții lui Avram Iancu pentru așa ziși intelectuali bănățeni cărora le put regățenii și care se gudură pe lângă minoritari să fie și ei băgați în seamă, de care, vezi doamne, se simt mai apropiați decât de restul românilor.

Nici un semn, denumire de stradă, monument, placă memorială nu există în Timișoara pentru a aminti de acest episod (exceptând monumentul exilat în cimitir). Actualul primar a anunțat la început de mandat că va plasa monumentul din cimitir într-o piață, UDMR-ul a protestat pe motiv că va face umbră asupra unei catedrale catolice. Primarul cu gândul la votul sigur și compact al minoritarilor, aburit și de cei din jur, a renunțat și la acest proiect și la proiectul statuii lui Iancu de Hunedoara. Când va apare totuși un edil care să să-i onoreze pe apărătorii cetății Timișoara din 1849 și pe eroii românilor în general?

(31. 03. 2017)

Foto.Ioan-Ispas

Foto autor. Ioan Ispas

Scrisoare foarte deschisă adresată jurnaliştilor români acreditaţi la vizita preşedintelui României la Casa Albă

Autor: Grigore Culian (New York)

 

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor jurnalişti,

Nu voi folosi termenul “colegi”, mai ales după ce am asistat stupefiat la comportamentul dumneavoastră pe parcursul vizitei preşedintelui României, domnul Klaus Iohannis, la Washington. Am fost singurul jurnalist româno-american prezent la acest eveniment şi mi-au trebuit câteva zile să-mi revin după cele auzite de la oameni care ar trebui să fie modele de comportament civilizat şi de etică profesională. În meseria de jurnalist, limbajul de mahala, pregătirea superficială, aroganţa şi lipsa totală de respect faţă de cei din jurul dumneavoastră – inclusiv subsemnatul – mă determină să vă adresez aceste rânduri, în speranţa că veţi înţelege ceva din ceea ce vreau să vă transmit. Am 65 de ani şi trăiesc de 28 de ani la New York, unde sunt refugiat politic din februarie 1989. Practic meseria de jurnalist din aprilie 1997, când am fondat, împreună cu fiica mea, cel mai vechi ziar românesc în activitate la New York, “New York Magazin”, pe care îl conduc şi îl editez de 20 de ani. Am făcut această introducere pentru a vă arăta că nu sunt un nou-venit în presa scrisă şi că m-am pregătit serios înainte de a porni într-o aventură despre care nu ştiam când – şi dacă – se va încheia. Nu am avut resurse financiare, nu am beneficiat de banii unor “sponsori”. În toţi aceşti 20 de ani, mi-am asumat întotdeauna greşelile şi am încercat să le dau cititorilor mei tot ce am avut mai bun, fără să le cer nimic în schimb. Mi-am dorit să informez corect şi să protejez libertatea de exprimare a colaboratorilor mei în această ţară liberă, America, unde presa reprezintă cu adevărat o putere de care societatea a beneficiat întotdeauna.

1

Dar să trec la subiect. Miercuri, 6 iunie 2017, am fost prezent la întâlnirea preşedintelui Klaus Iohannis cu “Comunitatea Română din Washington, DC.”, acţiune care a avut loc la Ambasada României. Întrebare: a fost o întâlnire a preşedintelui cu românii din America sau cu dumneavoastră, cei veniţi din ţară?! M-am trezit îmbrâncit şi apostrofat de reporterii sau cameramanii televiziunilor din România, deşi aveam acelaşi statut cu domniile lor, fără să mai vorbesc de diferenţa de vârstă şi de faptul că am condus 6 (şase) ore pentru a ajunge la acea întâlnire. Întrebare: de ce aţi transformat un eveniment dedicat Comunităţii Româneşti într-o şedinţă foto a preşedintelui României, fără să ţineţi seama de faptul că oamenii veniseră acolo pentru a discuta problemele românilor din America şi a căuta soluţii împreună cu preşedintele?

Vineri, 9 iunie 2017, m-am prezentat la Ambasada României, pentru a merge împreună la întâlnirea de la Casa Albă dintre preşedinţii Donald Trump şi Klaus Iohannis. Urma să stabilim de comun acord protocolul întrebărilor şi să desemnăm persoanele care urmau să se adreseze celor doi şefi de stat. Lăsând la o parte ce mi-au auzit urechile în drumul spre Casa Albă (mai ales din partea unor doamne sau domnişoare, cărora nu vreau să le dau numele din respect pentru sexul frumos), m-am oferit să vă ajut, având în vedere că trăiesc de atâţia ani în America şi am fost prezent la toate întâlnirile de la Casa Albă ale preşedinţilor români cu omologii lor americani de după Revoluţie. M-aţi privit cu superioritate şi aroganţă, lăsându-mă să înţeleg că dumneavoastră sunteţi stăpânii adevărului şi că politica americană nu poate fi comentată decât de “specialiştii” trimişi de la Bucureşti. Nu am probe pentru a lansa acuzaţii de manipulare orchestrate în laboratoarele de intoxicare ale Puterii din România, oricare ar fi ea, deşi am serioase îndoieli în ceea ce priveşte buna credinţă a unora dintre dumneavoastră. De fapt, nu acesta este scopul scrisorii mele.

În final, doresc să vă transmit următorul mesaj: treziţi-vă şi învăţaţi că respectul faţă de meseria de jurnalist vă obligă să adoptaţi o conduită care să se ridice la nivelul lumii civilizate! Vă urmăresc în fiecare zi pe posturile de televiziune din România şi nu mi-a venit să cred că oameni care se erijează în monumente de etică şi le spun românilor ce e bine şi ce e rău pot coborî atât de jos! Nu vă mai lăsaţi călcaţi în piciare de forţa banilor şi apăraţi ce se mai poate apăra într-o presă ajunsă în pragul dezastrului moral în România! Vă garantez că notorietatea şi gloria temporară se vor întoarce ca un bumerang împotriva celor care încearcă să transforme această meserie nobilă într-o afacere rentabilă! Cât despre limbajul incalificabil pe care îl folosiţi în relaţiile dintre dumneavoastră, nu e treaba mea. Totuşi, vă întreb: Nu vă e ruşine?

Grigore L. Culian, editor/fondator “New York Magazin”

Un fleac, ne-au ciuruit!

Posted by Stefan Strajer On June - 9 - 2017

Un fleac, ne-au ciuruit!

Vizita lui Klaus Johannis în America. Corespondenţă din Washington

Autor: Grigore L. Culian (New York)

 

Întâlnirea președintelui Klaus Iohannis cu Comunitatea Română din Washington a fost o ședință foto pentru televiziunile din România!

Ceea ce ar fi trebuit să fie o întâlnire-dialog a președintelui Klaus Iohannis cu membri ai Comunității Române din zona Washington, DC., urmată, eventual, de întrebări și/sau răspunsuri, s-a transformat într-o ședință foto prost regizată de Ambasada României la Washington și la fel de prost executată de armata de „jurnaliști” teleghidați trimiși de televiziunile din țară.

Ambasadorul României la Washington, George Cristian Maior, a deschis show-ul cu un discurs de introducere a președintelui Iohannis, a urmat „magistrala cuvântare” a șefului statului, îndelungi aplauze, apoi îmbrânceli, dări din coate și coada la fotografii individualizate cu familia prezidențială. Preț de aproximativ o oră și jumătate am asistat la o acțiune în care presupusul dialog al românilor din America (unii veniți de la sute de kilometri din alte state – printre care și subsemnatul) cu Primul Bărbat al Țării a fost practic inexistent, în ciuda eforturilor președintelui de a lega câteva vorbe cu cei cu care se fotografia în fața camerelor de luat vederi.

În aceste condiții, mi-a fost imposibil să pun o întrebare și/sau să primesc un răspuns, așa că m-am așezat la coadă pentru a-i spune câteva cuvinte oaspetelui. Când mi-a venit rândul, am salutat-o mai întâi pe Prima Doamnă, apoi i-am strâns mâna președintelui și i-am spus: „Domnule președinte, bine ați venit în America, sunt un jurnalist româno-american, am condus 10 ore pentru a fi prezent la această întâlnire și sunt decepționat. Sigur ca mă simt onorat sa fac o fotografie cu Președintele României, dar eu nu am venit aici pentru a face fotografii, am venit pentru a-mi face meseria și a va aduce la cunoștință câteva probleme ale comunităților de români din America, urmând să public toate aceste lucruri.” Președintele m-a privit lung și mi-a spus: „Vă pun în legătură cu consilierul meu și puteți discuta cu el aceste probleme”. Așa s-a încheiat „dialogul”.

A urmat o discuție cu consilierul prezidențial Andrei Muraru, care m-a trimis scurt la plimbare, spunându-mi că „așa a fost formatul” întâlnirii.

Ar mai fi de adăugat faptul că „spectacolul” de miercuri, 7 iunie 2017, desfășurat la Ambasada României din Washington, a avut loc în prezența actualului ambasador al Statelor Unite în România, Hans Klemm, dar și a doi foști ambasadori, James Rosapepe și Mark Gitenstein, toți democrați! Surprinzatoare a fost absența de la întâlnire a Sandrei Pralong, consilierul prezidențial pentru relația cu Diaspora (și vârful de lance al Fundației Soros în România, unde „capul răutăților” este cel mai mare dușman al președintelui Donald Trump: George Soros!) lăsată acasă, probabil, din motive „strategice” (am scris despre asta în editorialul din 6 iunie din Cotidianul).

iohannis-washington-de-la-gculian.v6a9rqso1n

Înconjurat și puternic susținut de trei foști sau actuali ambasadori americani în România numiți de președinții democrați Bill Clinton și Barack Obama, președintele Klaus Iohannis se va întâlni mâine, 9 iunie, în Biroul Oval de la Casa Albă, cu republicanul Donald Trump. Foarte interesant de urmărit cu ce se va alege România în urma acestei vizite. Până una-alta, întâlnirea de ieri a președintelui Klaus Iohannis cu românii din zona Washington a fost un fleac pentru reprezentanța diplomatică românească din capitala americană, condusă de fostul șef al SRI, George Cristian Maior. Ne-au ciuruit!

P.S. Mulțumesc Ambasadei României de la Washington pentru invitație și acreditare. Apreciez pozitiv lipsa tradiționalului chiolhan de final cu mici si sarmale, care ar fi amplificat înghesuiala și ar fi dat apă la moară televiziunilor din România.

Washington, DC, 8 iunie 2017

Grigore L. Culian (director al publicatiei “New York Magazin”, http://www.nymagazin.com/en_US/)

Grigore Culian

 

Foto autor: Grigore L. Culian

La Casa Albă nu se merge cu căciula în mână!

Posted by Stefan Strajer On June - 9 - 2017

La Casa Albă nu se merge cu căciula în mână!

 

Autor: Grigore L. Culian (New York)

 

„Voi divorţa de Europa şi de toate ţările care trag America în piept şi îi mănâcă banii. Matale în ce barcă te vei urca?”. Aşa am tradus eu invitaţia surprinzătoare de a vizita Washingtonul adresată de preşedintele american Donald Trump omologului său român Klaus Iohannis, al treilea şef de stat sau de guvern primit oficial de liderul de la Casa Albă – după cancelarul german Angela Merkel şi premierul britanic Theresa May! Unii au spus că e vorba de un succes fulminant al diplomaţiei româneşti, alţii că Donald Trump jr., fiul cel mare al preşedintelui SUA, care a vizitat recent România, a fost impresionat de cele văzute şi l-ar fi sunat pe tăticu să-i spună că trebuie să acorde mai multă atenţie acestui colţ de lume, alţii că Donald Trump vrea să afle cu cine pleacă la drum şi îşi testează potenţialii aliaţi europeni. Optez pentru ultima variantă.

Nu sunt analist politic sau militar şi nu mă voi lansa în teorii geostrategice sofisticate greu de înţeles, dar trebuie să spun că, indiferent de culisele acestei vizite cel puţin ciudate, României i se oferă şansa de a alege între o politică externă directă, onestă, şi cartea duplicităţii, două opţiuni care vor fi în mâinile lui Klaus Iohannis vinerea viitoare (9 Iunie, n.n.). Nu sunt nici în măsură să dau sfaturi şi mă voi limita la a spune cum aş aborda eu întâlnirea din Biroul Oval de pe 9 iunie, când Klaus Iohannis va avea în faţă „uraganul” Donald Trump.

Aş lăsa baltă povestea cu lupta anticorupţie şi statul de drept. Donald Trump ştie că Iohannis e un „convicted felon” („infractor condamnat”) în povestea cu casele şi că o parte din procurorii, judecătorii şi oamenii din Servicii lăsaţi moştenire de Traian Băsescu încă îşi fac de cap.

Aş ţine-o la uşă pe Sandra Pralong, consilier prezidenţial şi vârf de lance al Fundaţiei Soros în România, prezenţa ei în Biroul Oval putând fi taxată drept o ofensă, în condiţiile în care fosta jurnalistă este o apropiată a celui mai înverşunat duşman al liderului de la Casa Albă: George Soros!\

Aş pune accent pe latura economică a relaţiilor româno-americane şi pe lupta împotriva terorismului, două subiecte pe care Donald Trump le stăpâneşte foarte bine şi reprezintă priorităţi ale primului său mandat.

Nu aş uita să amintesc – fie şi în treacăt – de problema ridicării vizelor pentru români, NU ca o monedă de schimb, ci ca un semn de prietenie.

În final, i-aş spune lui Donald Trump doar trei cuvinte: „suntem cu voi”. Apoi l-aş întreba ce înseamnă „covfefe”, cuvântul ciudat care a derutat întreaga presă americană! După care aş tăcea, căci Iohannis ştie să tacă.

Lăsând gluma la o parte, prezenţa lui Klaus Iohannis la Casa Albă este o şansă uriaşă pentru România de a-şi defini clar poziţia în faţa unui lider mondial impredictibil, dar pentru care cuvântul dat înseamnă tot. Va alege România calea europeană a Angelei Merkel sau va risca mergând pe mâna unui preşedinte care ignoră toate regulile pentru a impune interesele americane (şi) în Europa? În fond, asta este fişa postului oricărui şef de stat, iar Donald Trump nu dă doi bani pe cei care vin la Casa Albă cu căciula în mână şi bătând din călcâie!

New York, 5 iunie 2017

***

P.S. Vineri, 2 iunie 2017, am trimis Administraţiei Prezidenţiale o cerere de acreditare. Iată răspunsul primit: „Bună seara! În vederea acreditării pentru întâlnirea de la Casa Albă dintre Preşedintele României, domnul Klaus Iohannis, şi Preşedintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump, vă rog să ne furnizaţi următoarele date: nume, prenume, data naşterii, număr SSN (dacă există), cetăţenie, ţara de reşedinţă, oraş, stat, număr de telefon, când ajungeţi în D.C. (dată şi oră), când plecaţi (dată şi oră), unde sunteţi cazat în D.C. Precizăm că protocolul Casei Albe impune anumite restricţii cu privire la numărul de jurnalişti care au acces la această întâlnire, astfel încât vă vom putea confirma acreditarea numai în urma răspunsului oficial al institu]iei americane. Vă mulţumim!

Administraţia Prezidenţială,  Departamentul Comunicare Publică”.

Pănă astăzi, 5 iunie 2017, nu am primit niciun răspuns, dar datele le-am dat! Prin comparaţie, acreditarea pentru USOpen 2017 am primit-o cu 3 luni înainte de începerea turneului şi nu mi s-au cerut decât o adresă, un act de identitate şi un număr de telefon, deşi marele turneu de tenis de la New York reprezintă o potenţială ameninţare teroristă de gradul 0 (zero)!

 

Grigore Culian

Foto. Grigore L. Culian, director al publicaţiei româno-americane: New York Magazin” (http://www.nymagazin.com/en_US/)

Cum toate sunt la noi pe dos, hoțul dibaci e valoros!

Posted by Stefan Strajer On May - 17 - 2017

Cum toate sunt la noi pe dos, hoțul dibaci e valoros!

Autor: George Petrovai

 

Pentru a se salva atunci când sunt prinși cu mâța-n sac, ticăloșii cu ștaif (politrucii ciocoizați și ciocoii politrucizați) recurg din ce în ce mai des fie la bunăvoința general-umană găzduită în maxima „A greși este omenește”, fie la cutremurător de profundul paragraf-angajament din rugăciunea Tatăl nostru: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Că altminteri, ceea ce înseamnă în mod obișnuit și sfidător la adresa nedescurcăreților cu frică de Dumnezeu, toți acești ipocriți se conduc după principiul fundamental al neamului prost: „Hoțul neprins e om cinstit”!…

Da, greșeala este într-adevăr omenească, iar prin aceasta scuzabilă, doar dacă este neintenționată și nerepetată, nicidecum atuncea când (cazul ipochimenilor postdecembriști), ea, premeditat-programată, este ridicată la rangul de politică națională și, în acest chip legal-nelegiuit, devine obsedantă de la vlădică și până la opincă. Ba poate ajunge chiar vrednică de stimă în acele situații în care este greșeală doar cu numele, căci oamenii luminați și curajoși (din păcate tot mai rari pe aceste meleaguri doldora de neinstruiți și obedienți), urmând tainicul îndemn de-a se pune în slujba năpăstuiților, adică de-a fi astfel mai folositori semenilor, nu doar că se abat cu bună știință de la unele dintre dispozițiile necalificaților cu rol decizional prin atotputernica vrere a politicului, dar, prin cumințenia deciziilor luate în anumite situații delicate, ei contribuie la corectarea actelor normative emise de alți necalificați.

Politicieni hoti

            Cât privește ruga-angajament din regina conglăsuirilor cu Atoatefăcătorul, pe care Mântuitorul o întărește cu porunca de-a ne ierta fratele ce păcătuiește împotriva noastră nu de șapte ori, „ci până la șaptezeci de ori câte șapte” (Matei 18/22), consider că în plan social, îndeosebi în societatea românească, lucrurile stau cam așa: Dacă iertarea la nivel individual și familial este cu putință, ba chiar trebuie să funcționeze, pentru că așa facem dovada că suntem credincioși sinceri, la nivelul unui enorm conglomerat precum poporul sau națiunea, iertarea repetată prin nesancționarea promptă și justă a tuturor fărădelegilor, în mod deosebit a nelegiuirilor sau greșelilor politice intenționate (Eminescu era de părere că greșelile politice sunt crime, întrucât de pe urma lor au de suferit o milioane de oameni!), fatalmente va genera cancerul social.

Adică taman ceea ce se întâmplă astăzi în România: Nu numai că țara a fost pusă pe butuci de politruci și acoliții lor, nu numai că în 27 de ani de democrație originalo-pungășească s-au furat din averea nației peste 3000 de miliarde euro (când și cât anume se va recupera din această megafraudă?), nu numai că marii șnapani (Petre Roman, Traian Băsescu, Elena Udrea, Victor Ponta, Liviu Dragnea, Călin Popescu Tăriceanu etc.) fac pe lupii moraliști și arată cu degetul spre sistemul mafiot la a cărui edificare au pus umărul ei și ai lor, dar mai nou, chipurile îmboldiți de umanitarism, se arată foarte preocupați ca, prin golirea pușcăriilor de o bună parte dintre răufăcători, să nu ajungă ei înșiși după gratii cu pedepse ușoare pentru astfel de fapte că în China sau Singapore ar fi îndată puși la zid și împușcați.

Prin urmare, cu actuala degradare moral-spirituală nefiind posibil nici măcar sistemul social plăsmuit de utopiști, necum cel biblic (cum am arătat și cu altă ocazie, gânditorul P.P. Negulescu susținea încă din perioada interbelică că „mai necesară și mai urgentă decât o reformă a instituțiilor ar fi o reformă a oamenilor”), iată motivul pentru care o societate are șanse să funcționeze eficient doar prin aplicarea fermă și imparțială a Legii talionului: Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte! Cu atât mai mult când se urmărește reinstaurarea normalității într-o societate dată peste cap precum cea din România postdecembristă…

(Sighetu Marmației, 7 mai 2017)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

„Scena politică din România se va schimba treptat, adică ’pas cu pas’…”

Interviu cu prof.univ.dr. Cristian Troncotă

Autor: Nicolae Balint (Târgu Mureş)

 

Despre scena politică românească, despre cei care ne conduc de aproape trei decenii, despre interese economice externe și interne susținute politic – pe față sau ocult – despre mai mult sau mai puțin „acoperiții” din jurul nostru și cine îi susține, despre terorism… Mai presus de toate însă, despre nevoia de demnitate și responsabilitate națională într-o Românie pe care, acum în prag de CENTENAR, o dorim întreagă pe mai departe, o dorim prosperă, egală pentru toți și în care „fiii rătăcitori” din motive economice să se poată întoarce la un moment dat. Toate acestea, dar și multe altele, le-am abordat într-un interviu pe care l-am realizat cu dl. Prof.univ.dr. Cristian Troncotă, reputat istoric și prolific scriitor, specialist în istoria serviciilor de informații, fost decan al Facultății de Informații din cadrul Academiei Naționale de Informații, actualmente profesor titular în cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, dar înainte de toate un om de atitudine cu un înalt și manifest spirit civic.

*

Nicolae Balint: Stimate domnule Profesor, cum apreciați scena politică românească în momentul de față? Cum se vede ea prin ochii unui istoric neimplicat politic, dar care are oricând un termen de comparație, dacă este să vă raportați la un moment istoric sau altul de după 1918?

 

Cristian Troncotă: Scena politică românească actuală, ca de altfel mai tot timpul, nu poate fi diferită de oamenii din societatea noastră, atât ca mental colectiv cât și individual. Mulți ar fi tentați să spună că scena politică nu ne reprezintă, din simplul considerent că în afara granițelor se află 4 milioane de români. Cine sunt aceștia? Bineînțeles, oameni vrednici care doresc să muncească și să câștige mai bine pentru că în țară nu au condiții. Deci, cei care au plecat sunt în majoritate crema societății, iar în țară ar fi rămas doar cei cu idealuri modeste. Elita acestor modești ar trebui, la rândul ei, în mod logic să se afle pe scena politică, apreciați și aduși acolo prin vot popular democratic. Fără îndoială că ar trebui să ne mai gândim și la un alt aspect. Existența unei alte categorii. Este vorba despre cei neimplicați, iar motivele neimplicării în viața politică sunt numeroase. Oamenii politici au început să fie asimilați corupților și afaceriștilor veroși pe care nu-i interesează mai nimic în afară de propria persoană. Un alt motiv ar fi că, așa cum este foarte răspândit în opinia publică, suntem conduși de străini, ne-am pierdut autonomia statală și în curând riscăm să ne pierdem și identitatea națională. Dacă acest lucru va fi conștientizat de cât mai mulți români din țară și din afară, atunci România ar mai putea avea o șansă. Prin neimplicare nu poți face nimic. Doar prin neimplicarea majorității conștiente avem acest spectacol dezagreabil, oferit aproape zilnic de cei aleși, totuși de o minoritate cu mult sub 50% din electorat, să ne reprezinte.

Foto 1 - Prof.univ.dr. Crsitian Troncota 

Foto 1: Prof.univ.dr. Cristian Troncota, fost decan al Facultății de Informații din cadrul Academiei Naționale de Informații, actualmente titular al Universității „Lucian Blaga” din Sibiu 

N.B.: În omul politic pe care l-am ales să mă reprezinte pe mine și pe atâția alții ca mine, cetățeni simpli, eu văd – pe lângă calitățile moral-civice care ar trebui să-l definească – și o componentă identitară ce are drept corolar o anume manifestare, reală și sinceră a unui naționalism de bună calitate. Aș vrea să văd acest lucru și la demnitarii statului român care trebuie, în opinia mea, să ia atitudine hotărâtă atunci când este cazul. Fapt care se întâmplă destul de rar și deseori, tardiv….  

Cristian Troncotă: Scena politică din România nu reprezintă ceva atrăgător pentru oamenii capabili. Aceștia își dau seama că suntem conduși din afară. Iar cei care hotărâsc destinele noastre au nevoie de păpuși pe care să le poată manipula după cum le este interesul. Cel care ar avea bune intenții să facă ceva pentru țară și nație ar trebui să-și ia inima în dinți și să se confrunte cu străinii. Ar avea vreo șansă? Polonezii, ungurii, cehii și slovacii au demonstrat că se pot impune cu decență și inteligență celor de la Bruxelles și Washington atunci când este vorba despre propriul lor interes național. Noi, cel puțin până în acest moment, nu am dat semne că ne-am gândi la așa ceva. Un curent naționalist nu se mai poate naște în România, pentru că la noi, istoria a dovedit că naționalismul a fost extremist, fie de dreapta, fie de stânga. Un naționalism de bună calitate, echilibrat, constructiv, interesat doar de proiectarea și punerea în aplicare a marilor proiecte strategice pentru binele țării și al națiunii, antrenând tot ce are mai bun societatea, cu un lider carismatic sprijinit de o elită meritocratică, respectându-se regulile democrației și evitându-se războiul româno-român nu se poate coagula la ora actuală în România, pentru că pe scena politică sunt promovați, numiți în funcții înalte, avansați și ținuți în funcții – uneori cu forța – doar cei care dovedesc supușenie și ascultare față de cei care ne conduc.

 

N.B.: Într-un interviu pe care l-ați acordat în urmă cu ceva timp unei publicații centrale, și în care era vorba despre „acoperiții” din mediul politic românesc, făcându-se trimitere la Ponta care era acuzat în acest sens, dv. spuneați, citez: „În 1997, procurorul general al României (Sorin Moisescu? – n.m.) a selectat câţiva procurori tineri care au absolvit facultatea, a avut el criteriile lui, care urmau să ancheteze o serie de infracţiuni ce ţineau de securitatea naţională. Era vorba de anchetarea unor persoane care lucrau în mediul extern, lucrau în ambasade. Ştiu cu siguranţă că lista cu procurori a fost transmisă la SIE pentru avizare. Cei de la SIE aveau nevoie să ştie dacă respectivii procurori sunt integri, dacă corespund pentru respectivele anchete. Pe parcursul anchetei, procurorii au dat o serie de informaţii la SIE, pentru că aşa era normal.” Despre Ponta, în același context, ați spus că putea fi cel mult un „colaborator”. Pe mine și pe mulți alții, cred eu, ne interesează mai puțin dacă Ponta a fost „colaborator” sau „acoperit” – deși nu este în regulă să avem acoperiți în justiție, în mediul politic, etc. -, iar în acest ultim caz, mi-ar veni să râd dacă n-ar fi de-a dreptul tragic…. Ce „acoperit” ar putea fi acela care să fie atât de ușor de deconspirat ? Sau să vină unul ca Turcescu și – mânat de o „criză de conștiință” – să se autodemaște. Pe mine altceva mă interesează…. La ce infracțiuni care țineau de securitatea națională, vă referiți dv. ? Care a fost finalitatea acelor anchete ? Fenomenul infracțional – din cele spuse de dv. în acel interviu – era destul de amplu după câte se pare. În parantează fie spus, e vorba de Procurorul general Sorin Moisescu, cumva ?

 

Cristian Troncotă: Era vorba de așa-zisa „listă a lui Severin”, adică un tabel cu agenți ai serviciilor secrete străine infiltrați în ministere. Lista a fost întocmită de serviciile secrete românești și care aveau nevoie de un ordin politic foarte clar pentru a se putea lua o decizie și de a se acționa în consecință. Adrian Severin, ministrul de Exrerne la acea dată, avea o listă restrânsă cu cei bănuiți că ar fi în legătură cu servicii de spionaj străine fără aprobarea autorităților statului român și care își desfășurau activitatea în ministerul pe care-l conducea. Pe Severin l-a cam luat gura pe dinainte. Cei de la SIE au avut pretenția, corectă de altfel, de a ști cine sunt cei care vor fi în comisia de anchetă, ca nu cumva să se trezească cu vreun acoperit anchetat de tinerii procurori „frumoși și liberi”. S-a luat această măsură, de a se apela la procurori tineri, care n-au avut nimic de-a face cu fostul PCR sau UTC, ori cu procuratura comunistă, tocmai pentru a avea credibilitate în fața occidentalilor. La acea oră, România intrase deja în aria de interes occidentală, accederea în NATO și UE,   fiind de fapt „obiectivul strategic fundamental al României”. Evident că ancheta nu s-a finalizat. De ce? Pentru că mulți se așteptau să dea peste agenți ai rușilor, și pe care să-i demaște apoi în presă. După scurt timp a fost pusă „batista pe țambal”, cum se spune pe aici, pe la noi. După care Adrian Severin a fost înlocuit din funcția de ministru de Externe cu Andrei Pleșu (la 29 decembrie 1997). Nici Sorin Moisescu, procurorul general, proaspăt numit în 1997 și care avusese inițiativa constituirii comisiei de anchetă formată din șapte tineri procurori, printre care și Victor Ponta, nu a mai stat nici el prea mult în funcție și în 1998 a fost promovat la Curtea Supremă de Justiție.

 

N.B.: De ce s-a luat o astfel de măsură, adică schimbarea ministrului de Externe, Adrian Severin, și întreruperea anchetei, iar ulterior numirea Procurorului general Sorin Moisescu într-o altă funcție?

 

Cristian Troncotă: Din punctul meu de vedere, desigur istoria va confirma sau nu, cred că majoritatea celor aflați pe liste și probabil depistați în anchetă erau legături ale occidentalilor, agenți de influență probabil, recrutați după 1990. Așa s-ar explica de ce occidentalii nu-l prea agrează pe Ponta, pentru că știe prea multe despre oamenii lor de influență. Și au fost depistați pentru că erau „la început de carieră”, adică nu aveau experiență pe frontul secret față de cârtițele sovieticilor/rușilor reactivați înainte, în timpul și după evenimentele din decembrie 1989. Nu știu dacă acesta a fost motivul sau unul dintre motivele care au stat la baza deciziei occidentalilor de a nu primi România în NATO în 1997. Este vorba despre sammitul NATO de la Madrid, din 8-9 iulie 1997, la care Ungaria și Polonia au fost invitate să adere, în vreme ce Cehia și România au fost sărite. Pentru Cehia motivul a fost clar și transparent. S-a interpretat de către occidentali, prezența la referendum a cehilor sub 50%, ca un adevărat afront la adresa NATO. Dar pentru România nu s-a precizat nimic transparent. Cert rămâne faptul că abia după aceste evenimente, s-a instalat la București NOS, adică biroul de legătură cu NATO, instituție care dă avize cetățenilor români să lucreze cu documente secrete, adică acele celebre certificate de confidențialitate acordate de ORNISS, după verificări ale SRI și SIE. Rețineți acest amănunt foarte important.

 

N.B.: De fapt, domnule Profesor, ce este acest Birou NOS și cum lucrează el? Puteți să ne explicați mai pe larg?

 

Cristian Troncotă: Biroul NOS poate să respingă propunerea care vine de la SRI sau SIE și susținută de ORNISS, dar fără să motiveze. Deci are posibilități de informare, prin IU (Unitatea de Informații a NATO) total diferite față de serviciile de informații românești. În termeni de specialitate se spune că utilizează alte baza de date, adică rețele de informare. Acest lucru a rămas valabil și astăzi. Și ca să revin la prima întrebare. Cred că înțelegeți că scena politică din România se va schimba treptat, adică „pas cu pas”. Vor apărea alți actori. Că vor fi mai buni sau mai răi vom vedea. Important este că toți vor avea un element comun: avizul NOS. Cine nu va avea avizul NOS pentru clerence security (certificatul de securitate) va fi trecut pe lista corupților și, mai devreme sau mai târziu, știm cu toții ce va păți. Turcescu nu a fost ofițer acoperit. A încercat o mică stratagemă, bine jucată dar prost regizată scenic și deplorabilă la recuzită. Ceea ce a arătat el public nu era un act atestator al calității sale de ofițer acoperit. Nici nu există în practică așa ceva. De aici și concluzia că atât el cât și cei care l-au susținut au fost în realitate niște clovni. Ofițerii acoperiți nu se pot deconspira. Isteria cu ofițerii acoperiți este regizată foarte bine de profesioniști în scopul că ar mai putea să bage puțin frica în oasele agenților ruși, foarte bine infiltrați în mediile de interes, și, vezi Doamne, că i-ar face să fie mai reținuți, dacă nu cumva chiar să-i întoarcă. E clar, avem de-a face cu strategii și jocuri operative pe termen scurt, mediu și lung, poate poate pică ceva. Așa este pe frontul secret, niciodată pace, mereu confruntare, iar câteodată fratricidul este mai dureros decât o victorie de etapă din partea adversarului.

Foto 2 - Unul dintre cele mai recente volume lansate de profesorul Trocota

Foto 2: Unul dintre cele mai recente volume publicate de prof.univ.dr. Cristian Troncotă 

N.B.: Având în vedere recentele scandaluri politice ce l-au avut în prim plan pe Sebastian Ghiță și dezvăluirile sale, „capetele” care au căzut, precum și ușoara „șifonare” a imaginii unor instituții, altfel onorabile atâta timp cât au acționat și vor acționa în cadrul legal existent, când estimați că am putea avea acel pachet de legi ale siguranței naționale care este atât de necesar? Consider că decât un stat cu tendințe autoritariste, e de preferat un stat cu o democrație imperfectă, dar mereu perfectibilă, în care separația puterilor în stat să fie una reală, în care serviciile secrete să acționeze într-un cadru legal, între niște limite bine precizate, în conformitate cu strategia națională de securitate și cu atribuții clare, precise, care să nu lase loc de interpretări.

 

Cristian Troncotă: Cu pachetul de legi privind securitatea națională este deja o problemă politică. Din câte știu eu, pachetul de legi a fost elaborat la nivelul anului 1997. Guvernarea Alianței Civice l-a elaborat dar nu a reușit să-l treacă prin Parlament. A promis dl. Traian Băsescu de fiecare dată când a candidat pentru funcția de Președinte, că primul lucru pe care-l va face, va fi să promulge legile securității, dar nici domnia sa nu s-a ținut de cuvânt. A promis și dl. Klaus Iohannis. Au trecut mai bine de doi ani și nimic. Din ce cauză nu știm, dar putem comenta. În primul rând, Legea 51/1991 privind siguranța națională a României, care a întrat în vigoare la 29 iulie 1991, deci înaintea Constituției democratice (21 noiembrie 1991) a cunoscut o serie de modificări, care au ținut cont de noile realități și noul context de securitate al României după integrarea în NATO și UE. La ora actuală poartă numele de Legea securității naționale, întrucât în urma unei ordonanțe de guvern din 18 martie 2014 – este vorba despre guvernul Ponta – prin care s-a înlocuit pur și simplu cuvântul siguranță cu cel de securitate. Nu s-a schimbat și definiția prevăzută la art.1, după cum era și normal. Care va să zică, definiția funcțională în perioada 1991-2014 pentru siguranța națională este identică cu cea a securității naționale după această dată și până în prezent, când România este membră NATO și UE. Mai mult, Legea 14 privind organizarea și activitatea SRI, în ciuda tuturor actualizărilor de până acum, rezultate din alte legi, continuă să folosească noțiunea de siguranță națională, care după martie 2014 nu mai este prevăzută de legea securității naționale. Ori conducătorii noștrii și-au pierdut mințile, ori se întâmplă ceva ciudat pe scena politică românească. Prima tentație este să te gândești dacă nu cumva, cuiva nu-i priește termenul de securitate națională. Și dacă nu-i priește înseamnă că nu avizează. Și de ce ar aviza, atâta timp cât noțiuni precum național, naționalism, interes național sunt expresii „depășite istoric” în plină eră a ideologiei globaliste. Mai mult, atâta timp cât există Strategie de securitate a NATO, Strategie de securitate a UE, la ce ar mai fi nevoie și de o Strategie de securitate națională a României? Dacă nu mai este nevoie de așa ceva, atunci nici legea securității naționale, ori pachetul de legi pentru securitatea națională nu se mai pot elabora. Rațiunea unei legi, mai ales a unui pachet de legi este să pună în practică o strategie.

 

N.B.: Considerați că evoluțiile politice din SUA vor influența pozitiv și evoluțiile politice – dar nu numai – din România?

 

Cristian Troncotă: Personal cred că lucrurile vor putea fi dezmorțite și în acest domeniu, o dată cu modificările ce vor rezulta după ce „valul Trump” va ajunge și pe plaiurile mioritice. Principiul formulat este „cine vrea apărare să plătească”. Sună bine și ne dă speranțe. Va fi o oportunitate și pentru noi de a încerca să „plătim” securitatea prin inteligență și inițiativă în spiritul interesului național conexat, fără îndoială, la interesele în zonă ale marelui aliat strategic. Când eram mic, bunica îmi spunea că speranța moare ultima. Nu sunt convins că SRI-ul a încălcat vreo lege. „Binomul” (SRI, DNA), este o expresie ce a fost folosită pentru prima dată într-un document de analiză al SRI din 2014 și făcea referire la protocoalele de colaborare dintre cele două instituții. În legea 14 de organizare și funcționare a SRI, art. 14, este prevăzută expres posibilitatea de colaborae cu mai multe instituții din România, inclusiv cu ministerul Public „în scopul asigurării siguranței naționale”. Iar faptul că CSAT a hotărât că fenomenul „corupției la nivel înalt” este o problemă de securitate națională, la fel ca în mai toate țările civilizate și cu o democrație avansată, percepție susținută de mai toți analiștii prezenți la summiturile și sesiunile de comunicări științifice, cel puțin din ultimii zece ani, nu înseamnă nimic alteva decât o activitate în cadrul legii. Alta este problema „Binomului”. Cei doi șefi de instituții, Codruța Kovesi și Florian Coldea au fost numiți de fostul Președinte, Traian Băsescu, după niște reguli doar de domnia sa știute. Și dacă tot i-a numit, le-a dat și niște ordine, mai precis comenzi politice, adică să-i „aranjeze” pe temuții săi adversari politici. În limbajul de specialitate se numește „poliție politică represivă” atunci când folosești instituțiile de forță ale statului în lupta politică. E greu să uităm replica lui Traian Băsescu imediat după alegerea sa ca Președinte în 2004, referitor la fostul său contracanditat la președinție: „Adriane nici nu știi cât de mic ai început să fii”. Și Adrian Năstase a fost condamnat și a făcut pușcărie, nu prea mult, dar suficient ca altădată să nu mai cuteze să-l umilească cu erudiția sa pe Traian Băsescu. La fel și cu Dan Voiculescu. Scenele înregistrate cu mărturiile Băsescului despre cum l-a condamnat judecătoarea Camelia Bogdan la 10 ani închisoare cu executare pe Dan Voiculescu și cum generalul Florian Coldea, șeful operativ al SRI, trăgea „spectaculos concluziile”, rămâne pentru istorie un document antologic, o adevărată frescă pentru scena politică românească. Același Băsescu perorează acum, pe la unele posturi de televiziune, teza halucinantă cum că abia după 2014, adică după ce nu a mai fost Președinte, „binomul” însetat de putere a transformat România într-un „stat mafiot”. Acesta este spectacolul penibil oferit de scena noastră politică. Una este să ai o viață politică tumultoasă ca urmare a confruntărilor de idei și alta e să îți epuizezi resursele în comentarii despre cât de rău este adversarul politic.

 

N.B.: Da, într-adevăr, se întâmplă lucruri bizare pe scena politică românească, foarte discutabile din perspectivă democratică, iar uneori de-a dreptul contradictorii și contrariante chiar. Cetățeanului de rând bine educat, îi lasă un gust amar și un sentiment de respingere, iar la toate acestea se mai adaugă și, uneori, anumite gesturi și imprecații rostite de anumiți politicieni. Cum ați caracteriza această situație?

 

Cristian Troncotă: Jignirile și expresiile suburbane folosite nu numai de fostul președinte Băsescu, vin să tensioneze și mai mult scena politică românească. Și exemplele sunt cu toptanul. Le-am ales doar pe acestea pentru a înțelege ridicolul în care se complace unul dintre cei care se consideră „marele om politic”, „animalul politic” „cu o vastă experiență politică”, dar care nu este în stare să precizeze nici măcar un singur lucru bun făcut în timpul celor zece ani de președinție și pentru care românii ar putea să se bucure și să-l păstreze în sufletele lor ca moștenire de la Băsescu. În treacăt fie spus, de pe urma atât de hulitului mareșal Ion Antonescu ne-a rămas totuși un tezaur de 24 de tone de aur rezultat din comerțul cu Germania, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, lingouri de aur contra grâne și petrol, ascuns în primăvara lui 1944 și până în 1947 într-o grotă de lângă mănăstirea Tismana. Recent, prin strădania guvernatorului Băncii Naționale, domnul Mugur Isărescu, în grota de la Tismana a fost organizat un muzeu. Locul și împrejurimile mănăstirii beneficiază și de un peisaj de excepție, o adevărată „grădină a Maicii Domnului”, după cum s-a exprimat regretatul Papă Ioan Paul al II, când ne-a vizitat țara. Acel loc te face să reflectezi mult mai profund la istorie și la cine sunt adevărații eroi ai neamului. De pe urma dl. Băsescu ce ne-a rămas? Toată lumea știe ce… salarii micșorate cu 25% și pensii micșorate cu 15 %, o adevărată „curbă de sacrificiu” inutilă. În schimb, se laudă că el a respectat Constituția, ceea ce ar trebui să facă și oamenii politici, dar și instituțiile de forță, uitând probabil că a fost suspendat de două ori, tocmai pentru că a încălcat legea fundamentală. Iar dacă îndrăznește cineva să-i aducă aminte de propriile fapte se înfurie, împroșcă cu noroi în dreapta și în stânga, etalându-și de fapt ceea ce știe mai bine, adică ignoranța care, însoțită de jigniri, îl face să se confunde cu mitocanii de rând. Pe Liviu Dragnea, șeful partidului de guvernământ, PSD, l-a gratulat mai deunăzi, pe un post de televiziune și la o oră de maximă audiență, cu termenul de „panaramă”, ceea ce dovedește că fostul președinte nu mai are proprietatea termenilor și nu se mai poate abține. La rândul lui, actualul Președinte Klaus Iohannis pretinde că respectă Constituția, care la articolul 80 îl obligă să joace rol de „mediator între puterile statului precum și între acestea și societate”. Ori, domnia sa ce face? Merge în mijlocul unei demonstrații „spontane”, fără atorizație, care ulterior s-a prelungit aproape două săptămâni, tot fără autorizație, dar cu o coregrafie care l-ar fi făcut chiar și pe Ceaușescu să fie invidios, pentru a protesta contra guvernului, pe care-l numise el, Iohannis, Președintele, cu câteva zile înainte. Apoi se deplasează la Bruxelles pentru a face declarații oficioase în urma cărora imaginea țării a avut grav de suferit.

Foto 3 - In 1936 Palatul Culturii a fost vizat de un act terorist

Foto 3: În 1936 Palatul Culturii din Târgu Mureș a fost vizat de un atac terorist

N.B.: De la limbaj suburban s-a trecut uneori la amenințări mai mult sau mai puțin voalate. Avem exemple….. Or, de aici și până la fapte nu e decât un pas. Acel „pas” s-a făcut, știm câteva cazuri, le-ați evidențiat foarte bine dv., dar se pot întâmpla lucruri și mai grave. Scena politică actuală, în opinia mea, este un circ perpetuu și creează impresia de neseriozitate ceea ce, la nivelul percepției publice interne, dar și internaționale aduce mari deservicii României ca stat. Cum ați comenta această stare de fapt?,  

 

Cristian Troncotă: A cere unui istoric să vorbească despre scena politică actuală românească, înseamnă a-i cere să-ți descrie penibilul. Revin la prima dumneavoastră întrebare cu un aspect care cred că nu merită să fie trecut cu vederea. Este vorba despre comparația ca metodă în studiul istoriei. Se pot face evident comparații în studiul istoriei, sau mai bine-zis pentru înțelegerea corectă a istoriei. Din punctul meu de vedere cred că se poate compara, dar nu se poate asemăna scena politică românească postdecembristă cu perioada interbelică. Cu toate poticnirile, promisiunile neonorate, discursurile naționaliste înflăcărate dar lipsite de eficiență economică sau în planul creșterii nivelului de trai al majorității populației, scena politică românească de după decembrie 1989 are totuși meritul că nu a înregistrat nici o execuție politică, în sens de eliminare fizică, cel puțin deocamdată. În schimb, în perioada interbelică au fost comise crime politice, adevărate acte de terorism, fiind executați de către extremiști legionari nu mai puțin de patru foști prim-miniștri, dintre care doi în funcție (I.G. Duca – la 29 decembrie 1939 – și Armand Călinescu – la 20 septembrie 1939), ceilalți doi, au fost Nicolae Iorga asasinat la Strejnic și Gheorghe Argeșeanu asasinat la Jilava, ambii în noaptea de 26-27 noiembrie 1940. Extremiștii comuniști au pus o bombă la Senat, iar în urma exploziei au murit trei senatori, iar alți 13 au fost grav răniți. Este vorba despre un eveniment petrecut la 9 decembrie 1920, iar teroriștii au fost Max Goldstein, Saul Osias, Leon Liechtblau și Alexandru Constantinescu. Manualele de istorie nu consemnează acest eveniment, deși la momentul acela întreaga Europă a fost zguduită la aflarea veștilor din capitala României. Și unii se mai întreagă cu naivitate de ce antisemitismul interbelic din România se confundă cu anticomunismul. Un alt extremist comunist, Alexandru Mihail, la 5 aprilie 1936, a pregătit patru bombe care urmau a fi plasate la Palatul Culturii din Tîrgu Mureș, acolo unde se defășura Congresul Studenților Creștini. Intenția era de a destabiliza întreaga țară. Doar vigileța organelor de Siguranță a făcut ca nenorocirea să nu se producă. Când trec astăzi pe lângă această clădire majestoasă, care arată ca un giuvaier arhitectonic după restaurare și amintindu-mi de ce era să se întâmple cu ea, mă cuprind imediat frisoanele. Tot în perioada interbelică s-a manifestat în România și terorismul de stat. Din ordinul Regelui Carol al II-lea a fost asasinat căpitanul mișcării legionare Corneiu Zelea Codreanu, aspect consemnat cu franchețe de Armand Călinescu în Memoriile sale. Același Carol al II-lea a ordonat asasinarea în masă și fără judecată a câtorva sute de legionari, ca represalii după asasinarea primului-ministru, Călinescu. Sistemul democratic interbelic a eșuat lamentabil după abia două decenii. La 10 februarie 1938 a fost suspendată Constituția din 1923, fiind înlocuită cu o nouă Constituție care acorda regelui Carol al II-lea puteri depline.

 

N.B.: Facem mare caz – doar la nivel formal consider eu, pentru că în realitate lucrurile stau altfel – de articolul 1 din Constituție. De fapt, cât de „suveran și independent” mai este statul român azi, dacă ar fi să-l comparăm cu cel interbelic?  

 

Cristian Troncotă: Desigur, în perioada interbelică scena politică românească a cunoscut și câteva raze de soare. În primul rând, a avut privilegiul de a se bucura de erudiția și rafinamentul lui Nicolae Titulescu, ales de două ori la rând, în 1929 și 1930, președinte al Ligii Națiunilor. Și tot în perioada interbelică doctrina politică a neoliberalismului românesc insista pe protecționismul față de capitalul românesc. Acestuia i se acorda 51% ca pondere în economia națională, față de 49% cât se acorda capitalului străin. Ce se întâmplă în ziua de azi ne este aproape rușine să consemnăm. „Economia României” este în procent de 85% în mâinile transnaționalelor, iar pământul arabil în proporție de 40%. Cred că se înțelege acum de ce am folosit ghilimelele. Deosebirile față de lumea de azi fiind evidente, comentariile nu-și mai au rostul. Iată doar câteva exemple care demonstrează că „urâtul interbelic” nu se compară cu „urâtul postdecembrist”, dar nici realizările. Și pentru că discuția noastră se axează și pe teme de securitate, cred că ar merita menționat și un alt aspect. Bunăoară, pe actuala scenă politică românească nu are încă șansa, dar nici perspective nu sunt, să apară și să se afirme un diplomat de talia lui Nicolae Titulescu, cel care alături de ministrul de Externe al Franței, Louis Barthou era creator și propovăduitor al doctrinei „securității colective”. La rândul lui, marele istoric Gheorghe Brătianu, și el om politic de vârf, concepea în studiile sale geopolitice faptul că spațiul de securitate a unei țări nu se reduce la teritoriu, el depinzând atât de zonele limitrofe de interes ecomonic, dar și de tratatele internaționale la care este parte și prin care se permite accesul la acele zone și/sau la relații directe cu aliații strategici. Iar acum nu numai că-i ignorăm pe acești mari oameni politici care gândeau pentru binele umanității și elaborau doctrine de securitate universal valabile, dar nici măcar nu suntem în stare, timp de două decenii, să trecem prin Parlament un pachet de legi privind securitatea națională. Nu cumva doctrina titulesciană a „securității colective” stă la baza Alianței Atlanticului de Nord de astăzi? Da, știu, adevărul istoric ne doare, mai ales atunci când este rostit franc și cu obiectivitate.

Nicolae-Balint.Poza-noua

Foto autor interviu: Nicolae Balint

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors