Archive for the ‘Analize-Controverse’ Category

Proxenetismul politic – made in Romania

Posted by Gabriela Petcu On August - 27 - 2013

democrViorel VINTILĂ

 

“Politica se presupune a fi, ca şi vechime, cea de-a doua meserie din lume. Am ajuns să îmi dau seama că se aseamană foarte mult cu cea dintâi.” – Ronald Reagan

Politica din România a devenit un fel de proxenetism legalizat, în care poporul român este tratat și dijmuit precum o curvă de lux. Toți am sperat că după 1989 vom gusta din fructul – până atunci interzis – democrației occidentale și speram(naivii de noi) că, odată cu poposirea așa-zisei democrații, viața noastră să se ”altereze” spre mai bine.

La noi, se pare că, totuși, cuvântul democrație – care conform DEX-ului, ar fi trebuit să însemne ”o formă de organizare și de conducere a unei societăţi, în care poporul îşi exercită (direct sau indirect) puterea – are, din nefericire, o cu totul altă conotație. Se pare că demos nu mai înseamnă popor, ci o mână de parveniți, și kratos înseamnă încă putere, dar puterea este în mâna celor care asupresc și sug de la vulg.

Frank Field spunea că:”Democraţia nu va mai putea sa funcţioneze atâta timp cât politicienii de doi bani vor continua să se considere ca o rasă aparte.” Mi-aş permite să adaug că această “rasă aparte” de politicieni sunt, într-adevâr , politicieni de doi lei, la care însa mai primești și restul…dar, din păcate pentru românaşii de rând, in real life, sunt politicieni de milioane de dolari, care nu dau doi bani pe cei care i-au ales.

Proxeneţii politici din România au fugărit în ultmii 20 de ani peste 3 milioane de mioritici, care au migrat către pășuni mai verzi și fără lupi hapsâni care să îi jupoaie de vii.

În România, din păcate, mojicia a luat locul valorii, mitocănia este substitutul caracterului curat, iar contul în bancă decide și are putere de viață și de moarte asupra oropsitului mioritic.

Valorile se află la baza piramidei, pe când cocalaria și parvenitismul se află în top, râzându-le în nas celor educați, corecți, cinstiți și cu bun simț. Oameni de valoare precum doctori, ingineri și oameni de știință sunt umiliți și batjocoriți în propria lor țara, cu salarii de mizerie, dar apreciați la adevărata lor valoare odată ce trec granița ținutului mioritic.

Cât mai poate acest popor, bun și ospitalier în esența, să mai îndure această formă de prostituție la care este supus de peste 20 de ani? Cât se mai poate fura din această țara? Sau, mai bine zis, cât nu se mai poate fura în această țarisoară…

Chiar nu se poate fura în această țara la modul moderat? Pentru că ar fi o utopie să credem că puteam avea politicieni care să nu fure deloc, ar fi doar un scenariu bun pentru un film cu Tom Cruise în “Mission Impossible“. Și ne mai mirăm de ce sintagma „politician corect” este un… oximoron.

Chiar nu există un plafon al acestei  nesimțiri ordinare care să limiteze jaful și nermernicia? Politicianul român pus pe căpătuială rapidă l-ar face să roșească până și pe Machiavelli….atâta timp cât există mijloace de a fura, se va fura…și când nu vor mai exista, se vor inventa, cu siguranță, alte modalitați.

Plebea mioritică este intoxicata, anesteziată de presă, de televiziunile aservite și de către jurnaliști și moderatori slugarnici – a căror coloană vertebrală de meduză se îndoaie precum ordonă stăpânul – care. în stil machiavelic și ordinar, pupa mână stăpânului (dar și partea dorsală) și care dejecta mizerii și minciuni cu iz electoral, menite să atragă voturile necesare pentru a-i instala la conducerea țării pe cei pe care-i slugăresc orbește și cu sfințenie.

Cineva spunea că:“Politicienii, asemenea scutecelor, trebuie să fie schimbați în mod regulat, din aceleași motive.”  Uite că i-am schimbat, însa mirosul persistă!

Câtă dreptate a avut Esop când a spus că: “Pe hoţii mărunţi îi trimitem la spânzurătoare, iar pe ce mari îi numim in funcţii publice.”

 

VIOREL VINTILAViorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

Adrian Suciu – Nu dau doi bani pe poeţi

Posted by solariu On June - 29 - 2013

AdrianSuciu_zpsb15eac60La recent încheiatul congres al Uniunii Scriitorilor din România, se nimerise să şadă în spatele meu doi poeţi cu al căror nume nu mi-am încărcat memoria, deşi e urît din partea mea să dau dovadă de atîta indiferenţă în faţa unor iluştri înaintaşi într-ale scremutului condeiului. Cum discursurile de pe scenă erau mai ales plictisitoare, în răstimpurile cînd nu ieşeam la o vodcă (să mă înjure numai ăia capabili să asculte nonstop vreo şase ceasuri de bărbi retorice), trăgeam cu urechea la conversaţia distinşilor urmaşi ai lui Eminescu, Arghezi şi altora ca ei. Am aflat, astfel, că dumnealor erau membri USR de pe la 1968 (nici nu văzusem lumina soarelui pe vremea aia) şi sufereau al dracu’ pe motiv că scriitorul nu mai e el respectat în societatea română contemporană şi nu-l mai pune nimeni în fruntea bucatelor. Şi mamă ce mai chiolhanuri scriitoriceşti rememorau distinşii şi cum li se umezeau vocile de emoţie şi cum povesteau ei cum venea Zaharia Stancu cu valiza cu bani şi cum trăiau o lună de zile din onorariul pentru un căcat de poezie publicat printr-o revistă literară şi cum primeau drepturi de autor cît să-şi cumpere o Dacie pentru un flintic de plachetă de versuri (cică se plătea la numărul de pagini)! În fine, era o feerie pe vremea aia şi distinşii foloseau toată retorica din „Epigonii” ca să pună în antiteză trecutul glorios şi prezentul nemernic, după cum frumos am învăţat la şcoală de-am ţinut minte pînă în ziua de azi.
Acuma, dacă ar fi fost numa’ distinşii moşulici din subsolul literaturii române, nu m-aş fi impacientat prea tare, nu sînt cu naturelul simţitor. Dar am auzit şi pe unii din congenerii mei nu numai vorbind la crîşmă ci scriind negru pe alb prin foi tipărite cum că poetul e axa lumii şi ar trebui să fie plătit de stat ca să stea el să scarpine muza. Pretenţia poeţilor că producţiunea lor are un rol social bubuitor, psalmodiată pe toate vocile, la toate colţurile şi cu limba între bucile tuturor puternicilor zilei, la nivel judeţean, interjudeţean şi naţional, la care asist de mai bine de douăzeci de ani, umple latura sensibilă a fiinţei mele de vomă violet. Şi trebuie să spun răspicat că, în ordine socială, poetul e doar un breloc eventual simpatic, amuzant şi frecventabil. Ce produce el e important într-o altă ordine decît cea socială şi, dacă n-are conştiinţa acestui adevăr, ar face bine să se apuce de pescuit, e posibil să fie mai util acolo.
De-aceea, pretenţia poetului de a fi recunoscut, de-a fi plătit şi răsplătit de societate e nu numai tembelă dar şi producătoare de avortoni. De la Romantism încoace, o stafie bîntuie România: poetul mizer, chinuit de muză, încotoşmănat în zdrenţe, băutor de cafea ieftină şi alcool contrafăcut, fumător de mahoarcă, consumator de paraşute ofilite, ros de o boemă gratuită şi, eventual, de oftică. Trăitor din mărunţişuri, poetul nostru trebuie musai să fie nepotrivit pentru a-i încredinţa vreo sumă de bani altfel decît ca ofrandă adusă pe altarul literaturii. Trebuie să fie incapabil de vreun gînd lucid şi pragmatic, sub sancţiunea sinuciderii muzei din dotare (de obicei, vreo gîscă bovarică, slinoasă şi neepilată).
Astfel încît mă bucur că nu se cîştigă nimic material din poezie: dacă din perversiunea asta fertilă a spiritului ar ieşi şi bani, n-ai încăpea de poeţi în autobuz. Fără bani, însă, rămîn în poezie pe termen lung numai cei cretini şi cei cu vocaţie. În concluzie:
1. Nu dau doi bani pe poetul cu ambiţii sociale pe barba poeziei lui!
2. Îl ignor pe poetul incapabil de o carieră extraliterară, neputincios în a hrăni şi adăposti o familie, sau, dacă e burlac convins, în a se hrăni şi adăposti pe el.
3. Îl dipreţuiesc pe poetul care îşi construieşte opera avînd în vedere, ca finalitate, recunoaşterea socială şi recompensa.

PS. Pentru adepţii modelului „romantic”: Eminescu a muncit de i-au sărit capacele ca să-şi cîştige pîinea. Sigur, el nu avea aşa nişte meditaţii profunde despre spiritul pur care trebuie să refuze socialul şi preocupările meschine.

Jurământul lui Hippocrate

Posted by Stefan Strajer On May - 16 - 2013

Jurământul lui Hippocrate 

 CORNELIU FLOREA_opt

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

La începutul lumii, vorbesc de cea grecească, din care multe ni se trag şi nouă, corbii erau albi, albi ca zăpada şi totul trecea de la o zi la alta, atât pentru zei, oameni şi sufletele nemuritoare, la fel cum trec şi acum. Şi mai nimic nu părea să fie nou sub soare, dacă nu ar fi existat lumea fabuloasă a mitologiei greceşti. Ascultaţi: Apollo era foarte frumos, puternic, îi plăcea muzica, vânătoarea, chiar şi mai ales femeile. Fiind zeu, fiul lui Zeus, era peste tot cu ochii după frumoase femei. Aşa  a ajuns să o vadă şi să-i placă, să dorească să o iubească, pe cea mai frumoasă dintre nimfe, pe Coronis. Şi atât a iubit-o de a lăsat-o gravidă, ceea ce era atât de frecvent sub soare, şi sub lună, că nu se mai ţinea socoteala, nici chiar faptul că după acea iubire cu un zeu, Coronis s-a iubit cu altul, Elatus fiul lui Elatus, un muritor oarecare, mi se pare. Corbul cel alb, de sus din copac, a asistat tăcut, dar plin de interes, la repetatele scene de amor şi dragoste între cei doi şi, încet, l-a cuprins invidia văzând cum iubirea, la aceste bipede fără pene, se poate repeta zi de zi pe când la ei, în lumea corbilor, trebuie să treacă un an. Şi cum se întâmplă de obicei, invidia iscă porniri rele, corbul cel alb s-a dus şi a pârât-o pe Coronis la zeu. Apollo, care era şi profet, deci profeţise multe de astea în trecut la alţii, de data asta, venindu-i rândul, s-a înfuriat rău că a fost înşelat cu un muritor ordinar şi, în primul moment, s-a răzbunat pe informator, pe corb schimbându-i culoarea penelor din albe ca zăpada în negre, negre. De atunci corbii sunt negri, negri ca pana corbului!! Apoi s-a dus la sora lui, Artemis, care, şi ea, se ocupa cu vânătoarea, să-i povestească toată obida lui. Cum să fie el, zeul soarelui, înşelat cu umbra aia de Elatus? Nu a durat mult până ce împreună au hotărât să o omoare pe Coronis, crezând că astfel femeile vor învăţa minte şi vor deveni credincioase, cel puţin zeilor. În paranteză, mulţi naivi şi creduli şi-n Olimp, la vremea aceia, şi după, ca şi acum. Hotărârea lor s-a împlinit, dar, la funeraliile frumoasei nimfe, inima lui Apollo s-a înmuiat şi-a adus aminte de copilul lui pe care nimfomana îl purta şi era pe cale să-l nască. Pe loc a scos copilul din uterul nimfei şi l-a numit Asclepios, adică deschis prin tăiere, fiindcă Apollo avea şi dexterităţi obstetricale, nu numai pasiuni ginecologice. Deci, ceea ce muritorii numesc cezariană fiindcă Cezar ar fi adus pe lume prin acelaşi procedeu, Apollo a făcut cu mult înaintea tuturor pentru zei. Artemis şi-a văzut de tot felul de vânători, Apollo de-ale lui iar Asclepios a fost încredinţat celui mai înţelept dintre centauri, lui Chiron, cu însărcinareasă-l crească şi să-i dea o educaţie de medicină zeiască. A apărut şi o capră pe post de doică şi totul a decurs după voia lui Apollo. Asclepios a moştenit genele de vindecător de la Apollo şi cu buna creştere şi educaţie a centaurului cel înţelept şi cu lapte de capră, foarte nutritiv, a devenit zeul medicinii, vindecătorul de zei şi pământeni. S-a căsătorit şi a avut şase fete şi trei băieţi şi toţi au primit preocupări medicale, de îngrijirea sănătăţii. Cea mai mare Hygieia a devenit zeiţa sănătăţii, curăţeniei, sanitaţiei, Panacea zeiţa tratamentelor universale, Iaso se ocupa de recuperări, Aceso de vindecarea proceselor infecţioase. Frumoasa Aglaea s-a îndeletnicit cu îngrijirea frumuseţii şi cu înfrumuseţarea, fiindcă, încă din antichitate, femeile începuseră să aibă o mai mare grijă de frumuseţea lor decât de bărbaţi, ascultând sfatul frumoasei şi mult iubitoarei zeiţe Afrodita: Dacă pierzi un bărbat te duci în agoră că e plină de ei, dar, dacă pierzi frumuseţea degeaba te mai duci în agoră. Profundă gândire de zeiţă, urmată cu sacralitate de nemuritoare şi, mai ales, muritoarele  de rând.

Privind dăruirea întregii familii lui Asclepios medicinei, observăm că multe din sub specialităţile medicinei îşi au începuturile în Olimp, iar zeul ei, Asclepios, a devenit cunoscut şi respectat printre zei, semizei, pătrimi de zei şi aşa în jos în lumea greacă până la ultimii muritori de rând şi a celor din afara rândului. Totul ar fi rămas în acest apogeu glorios dacă, odată, implorat şi răsplătit regeşte, nu ar fi înviat un mort, pe Hippolytus mi se pare, ceea ce era numai în puterea lui Zeus până atunci. La aflarea acestei impietăţi, Zeus aflându-se într-o bună dispoziţie data de o nouă aventură amoroasă, pe care nevastă-sa, Hera, nu o descoperise, nu i-a dat prea multă însemnătate, doar l-a tras de ureche pe Asclepios şi i-a arătat indexul cel puternic, cel mai puternic index din Olimp, şi sub Olimp. Dar nu a rămas aşa, fiindcă a venit Hades, fratele cel mare a lui Zeus, cu o falcă în Olimp şi cealaltă lăsat acasă, în lumea lui subpământeană, în grija cerberului, cu revendicări şi ameninţări împotriva lui Asclepios; dacă s-a apucat să învie morţii poate rămâne fără muşterii, acolo jos, în împărăţia lui.  Atunci şi-a revenit Zeus din  beatitudinea în care încă se mai afla după recenta lui aventură amoroasă şi să scape şi de gura lui frate-său, a pus mâna pe un trăsnet, ultima generaţie, fabricat de Cyclop, terminându-l pe marele zeu al medicinei dintr-o mişcare. Pe urmă, păreri de rău compensate cu divine onoruri la funeralii, şi l-au îngropat la Epidauros, iar corbul cel negru de atunci vesteşte moartea lui, şi-a următorilor. Când Apollo a aflat vestea morţii fiului său, Asclepios, durerea i s-a transformat în furie şi-a omorât Cyclopul, că de tata-Zeus cum să îndrăznească. Zeus văzându-se fără producătorul de armament, l-a înşfăcat de ureche pe Apollo şi l-a trimis ca sclav, pe un an, la un rege care-l ura de moarte, dar nu îndrăznea pe faţă, dar toate zilele anului i le-a făcut amare, în timp ce Zeus era bine dispus că mai scăpase de concurenţa la frumoasele nemuritoare şi muritoare. Un an trece repede şi mi-am adus aminte înţeleapta vorbă a Mătuşei Augustina din Prundul Bârgăului: Trece ea şi veşnicia, darămite o viaţă de om. La vorba aceasta înţeleaptă până şi Zeus ar fi tresărit fiindcă dă de gândit!!

Nu ştiu ce s-a mai întâmplat după toate astea în Olimp, dar, pentru grecii pământeni Asclepios a devenit unul dintre zeii cei mai preţuiţi pentru arta lui medicală, drept mare tămăduitor şi învăţător de viaţă sănătoasă. Grecii i-au ridicat peste tot temple de venerare, numite Asclepieion, unde mergeau deopotrivă sănătoşii şi bolnavii aducând ofrande, ridicând rugăciuni şi plecând mai bine, încrezători, ceea ce face mult în viaţă şi în toate suferinţele trupeşti. Cel mai faimos templu a lui Asclepios se află la Epidaurus, la care am mers împreună cu Ica şi am atins, am mângâiat vestigiile templului simţindu-ne bine, încrezători şi biruitori ai suferinţelor noastre, după care ne-am aşezat pe două locuri, din cele patrusprezece mii ale celui mai mare, perfect şi bine păstrat amfiteatru al lumii antice greceşti şi am meditat la istoria şi dezvoltarea medicinei de-a lungul celor  douăzeci şi şase de secole, de la Asclepios şi Hippocrates, cum zic grecii, la Medicina de astăzi, pe care am învăţat-o prima data în România şi a doua oară în Canada. Şi dacă fiul lui Zeus, Apollo, a fost sclav, la rândul nostru şi noi, nişte muritori de rând, am fost sclavi în Canada pentru libertatea dorită.

Şi veşnicia-i trecătoare, cu Olimp cu tot şi cu toţii trecătorii de sub Olimp.

Un alt templu vindecător, asclepieion, renumit este cel din Insula Kos unde şi-a început cariera Hippocrate. Aici pe treptele templului Asclepios, în urmă cu vreo cinci secole înaintea lui Christos, Hippocrate şi-a dezvoltat învăţătura şi a fondat şcoala sa de medicină, pe temeiul realităţii din observaţii clinice. A stăruit şi a notat apariţia şi evoluţia suferinţei, a urmărit cu diligenţă şi gentileţe starea suferindului, a conceput tratamente şi a intuit prognosticul. 

Nu există şcoală medicală europeană care să nu-l recunoască  drept  părintele medicinii pentru tot ce a făcut el şi şcoala lui, în vremurile în care disecţia era interzisă, având deci puţine noţiuni de anatomia şi fiziologia umană, atât de necesare în medicină. Activitatea lui a fost prologul grandios al artei medicale. A avut mulţi discipoli cu aceeaşi dăruire ca el ce şi-au adus contribuţii iar biografii l-au elogiat şi cinstit, printre ei numărându-se Aristotel şi Platon în scrierile lor, iar alţii, mult mai târziu s-au bazat pe lucrările sale, „Complicatul corp omenesc”, o lucrare în care împleteşte filozofia cu medicina, dar mai ales din „Corpus Hippocraticum” un tratat medical absolut, primul de o asemenea amploare bazat pe observaţii şi interpretări clinice. Aflăm de la biografii săi că tatăl şi bunicul lui s-au ocupat cu medicina şi l-au învăţat şi pe el, care i-a depăşit  cu mult. A trăit  simplu, onest, calm şi atent, observând şi notând semne şi simptoame, evoluţii şi pierderi. Ar fi avut o viaţă de optzeci, nouăzeci de ani, după unii chiar o sută, dar multe din „Corpus Hippocraticum” trăiesc şi astăzi în medicină cu toată evoluţia ei, de la artă medicală la tehnologie comună, în aceste douăzeci şi cinci de secole. Hippocrate, la vremea sa, a  revoluţionat medicina, pentru că până la el bolile erau date de zei, el a fost primul care a susţinut că bolile se datorează mediului înconjurător, alimentaţiei şi modului de viaţă. Această teorie în care nega puterea absolută a zeilor în toate, iar fi adus, după unii biografi, ani grei de detenţie în care ar fi scris „Complicatul corp omenesc”, despărţind definitiv medicina de mitologie, nu şi de unele precepte filosofice pentru că a afirmat pentru prima data: corpul omenesc conţine în el acea putere care poate să-l re-balanseze în caz  de boală, să se vindece prin el însuşi. Această teorie părea filosofică la vremea aceia, abia în ultimele două secole începem să descoperim funcţiile extraordinare ale encefalului. Dar, această  revoluţionare pare minoră acum pe lângă  cât de mult a îmbogăţit el medicina, cât a lărgit terminologia şi semiologia medicală, ce comportament profesional, social şi moral a impus discipolilor săi şi prin jurământul ce trebuia să îl depună cei ce devin medici,  Jurământul lui Hippocrate:

„Jur pe Apollo medicul, pe Asclepios, Hygieia şi Panacea şi iau ca martor toţi zeii, să respect după puterea mea şi priceperea mea următorul legământ: Să preţuiesc ca şi pe părinţii mei pe cel ce m-a învăţat acestă artă, să trăiesc în comun cu el şi dacă este necesar să împart şi bunurile mele cu el, să-i consider copiii ca pe proprii mei fraţi, să-i învăţ această artă dacă ei astfel doresc fără plată sau vreo promisiune scrisă să împărtăşesc fiilor mei şi fiilor învăţătorului meu care m-a învăţat pe mine şi discipolilor care s-au legat ei înşişi şi au fost de acord cu regulile profesiunii iar numai acestora, preceptele şi învăţăturile.  Voi prescrie tratament pentru binele bolnavilor mei după capacitatea şi priceperea mea şi niciodată nu voi vătăma pe nimeni. Ca să fiu pe placul cuiva nu voi prescrie medicament ucigător şi nu voi da un sfat care poate să-i cauzeze moartea. Nici nu voi da vreunei femei un pesar pentru a provoca avortul. Îmi voi păstra puritatea vieţii mele şi artei mele. Nu voi tăia ca să scot pietre, chiar la bolnavii la care boala se manifestă. Voi lăsa aceasta operaţie sa fie făcută de cei ce practică aceasta. În fiecare casă unde ajung şi voi intra numai pentru binele bolnavilor mei ţinându-mă departe de orice rău făcut cu şi de orice ademenire şi mai cu seamă de plăcerile dragostei cu femei sau bărbaţi, fie ei liberi sau sclavi. Tot ce pot să aflu în timpul exercitării profesiei mele sau în afara profesiei mele sau în relaţiile zilnice cu oamenii ceea ce nu ar trebui răspândit voi păstra ca taină şi nu o voi destăinui niciodată. Dacă voi păstra acest jurământ cu credinţă să mă pot bucura de viaţă şi să-mi pot practica arta respectat de toţi oamenii şi de-a pururi iar dacă îl voi nesocoti sau îl voi încălca soarta să-mi aducă numai nenorociri.”   

Ce solemn şi minunat moment, ce nobilă şi profesională obligaţie, ce senzaţie şi trăire de fiinţă umana superior educată îţi dă această ocazie, după şase ani de cursuri în amfiteatre şi săli de laborator, de studii intense a zeci de tomuri şi de zeci de sute de zile şi nopţi la patul bolnavului sau în ambulatorii ticsite de suferinţe, deprimare, viruşi şi bacterii. Promoţia mea, din anul 1963, nu a trăit un asemenea moment academic, fiindcă noi nu am depus un asemenea jurământ deşi deveniserăm absolvenţi de medicină, când încă mai era şi artă! Noi, cei din lagărul comunist al Uniunii Sovietice, eram supuşi şi obligaţi, de la început, să construim cea mai grozavă societate din istoria omenirii, societatea comunistă în care era o cu totul altă mitologie: Olimpul era la Moscova, Stalin în locul lui Zeus, ce fusese deportat în Siberia cu toţi olimpienii lui, iar Asclepios a fost înlocuit cu cel mai mare fiziolog al lumii, Pavlov, care a descoperit cum să facă propagandă comunistă la câini cu clopoţelul roşu! 

Jurământul lui Hippocrate mi-a plăcut ca semnificaţie, simboliza o ţinută morală, era un legământ profesional, ceva ce trebuia să facă parte din ceremonia despărţirii de Alma Mater, de care promoţia mea nu a avut parte, fiindcă în lagărul comunist al Moscovei ceremoniile academice deveniseră manifestări de partid obligatorii. Am fost convocaţi în băncile amfiteatrului mare având în faţă o masă lungă acoperită cu o pânză roşie, simbolul revoluţiei şi victoriei comuniste, la care după un timp, au apărut ceea ce se numea prezidiu în frunte cu rectorul, decanul, tovarăşii de partid şi cei de la UTC, adică de futeceul cel de toate zilele. Noi în picioare trebuia să-i aplaudăm intrarea lor în sală, după ce îi aşteptam de o oră, fiindcă punctualitatea este proprie numai oamenilor inteligenţi, educaţi şi civilizaţi. Cuvântarea rectorului a fost scurtă, din câteva fraze de mulţumiri partidului şi câteva frânturi cu iz academic, după care a urmat artileria grea de partid, puternică, concentrată şi nesfârşită. Tovarăşi de la partid, tunşi reglementar şi cu cravate roşii, au trecut în revistă toate congresele partidului comunist al Uniunii Sovietice, înfăptuirile lor, exemplu care l-a luat şi partidul nostru, conducător glorios, înfăptuind bunăstarea întregului popor muncitor şi ţărănimii aliate cu el, restul când îi va veni rândul. Din când în când, parcă îşi aduceau aminte unde se află şi de ce au venit, şi atunci puneau placa cu partidul v-a făcut medici, tovarăşi şi trebuia să înţelegem că partidul le face pe toate, precum zeii odinioară. După vreo două ore de stat în bancă fără rost am început să intrăm în disconfort fiziologic datorită vezicilor pline de atâtea înfăptuiri grandioase ale fratelui mai mare de la Răsărit iar neuronii intraseră deja în inhibiţie de apărare, se umpluseră şi ei de atâtea citate ale marilor dascăli ai comunismului, tovarăşii de la partid începuseră să răguşească şi au dat cuvântul tovarăşilor de la futece, zisă şi artileria viitorului. Aceştia erau porniţi pe fapte mari, vroiau ei să le arate celor de la partid, că sunt mai comunişti decât comuniştii de pe râul Moscova, şi repetau mai pompos ceea ce au spus antevorbitorii, dar ticăloşi cum erau,  tot a treia frază o începeau cu aşa cum a subliniat tovarăşul de la regionala de partid. Tovaraşul citat, imediat se înţepenea şi mai impozant în scaun şi scruta amfiteatrul, precum Lenin Siberia să vadă ce mai face ţarul din fundul ei, în timpul acesta în băncile amfiteatrului  rămăseseră doar trupurile noastre inerte, minţile luaseră sufletul de mână şi plecaseră la plimbare. Ce frumoase-s parcurile Timişoarei, iar în doi totul se ridică la puterea a doua. Ne-am tot plimbat aşa prin ele, a câta oară, timp de altă oră, până ce am auzit glasul şefului de an, un futecist de viitor, care a mulţumit în stânga şi în dreapta, apoi, de la sine putere, în numele întregii promoţii a luat angajamentul că vom înfăptui toate sarcinile de partid pentru edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Aplauze de bucurie că s-a terminat ultima şedinţă cu partidul şi futeceul în facultate, că nu o să mai vedem faţa de convocator obligatoriu a futecistului şef, la tot felul de şedinţe  şi munci patriotice, ne-a luat rămas bun, cu emoţii, unii de la alţii şi repartizarea la circumscripţiile rurale, unde partidul ne-a creat locuri de muncă şi trebuia să fim demni de încrederea pe care ne-a acordat-o…

În anii studenţiei, întâmplător am dat peste Jurământul lui Hippocrate într-un vechi tratat medical în care era însoţit de nişte comentarii laudative, omagiindu-l pe Hippocrate şi discipolii săi, pentru că susţinea autorul atât „Corpus Hippocraticum” cât şi jurământul sunt dezvoltate şi îmbogăţite de discipolii săi ulterior din admiraţie şi veneraţie faţă de el. Atunci am fost surprins, era ceva nou pentru mine, să aflu că discipolii magistrului îi îmbogăţesc opera mult timp după ce dascălul lor venerat nu mai era printre ei. Acum ştiu că la vremea aceea, antică, această practică era o datorie liber consimţită, o dăruire personală din admiraţie şi preţuire şi ca exemplu îmi vine în minte Budda, Socrate, Iisus, care nici măcar nu au scris ceva, în schimb au făcut-o cu prisosinţă discipolii lor.  Acum, după atâtea şi atâtea secole de tumult social până şi această sinceră şi liberă atitudine a suferit modificări dezgustătoare, detestabile datorită nu numai exploatării fizice ci, recent, în ultimele cincisprezece decenii, îndoctrinărilor şi manipulărilor psihice am ajuns în faza de societate regresivă cu creierul spălat pe bandă…

Datorită acestei noi societăţi în care trăim, Jurămantul lui Hipocrate mi s-a părut, atunci când l-am citit, o frumoasă pagină veche, dar depăşită de situaţia în care am ajuns, dându-mi o  stare sufletească între părere de rău după inocenţa şi candoarea de la începuturile gândirii abstracte şi ştiinţifice a omenirii şi ridicolul în care am ajuns crezând desuet tot ce aparţin trecutului  şi ce  teribil de grozav cum gândim acum, mai ales noi, tinerii şi studenţi pe deasupra.

Prin jurământul lui Hippocrate am aflat despre zeul medicinii, Asclepios fiul lui Appolo şi al nimfei, de la care s-a ajuns la termenul de nimfomană, nimfomanie, despre nimfomanie altădată. De la Hygieia am primit noţiunile de higienă sau igienă, care în antichitate a fost la mare preţ, ignorată sub misticismul religios secole de-a rândul şi reînviată, de cei ce au supravieţuit marilor pandemii datorate lipsei de igienă şi sanitaţiei. De la Panacea a derivat un termen al alchimiştilor, care pe lângă multe căutări, unele de-a dreptul ilare în ziua de azi, scotocind şi după un medicament ce să vindece toate suferinţele, după care se uită mulţi cercetători acum. Jurământul în care: iau ca martor toţii zei e sincer exprimat în acele antice vremuri, dar e de-a dreptul sub idilic în vremurile noastre, spun, fără să iau în considerare comuniştii, vajnici vânători de vrăjitoare a misticilor de tot felul, inclusiv pe cei doar pasionaţi de  mitologii.

Dacă şi aşa pornim lumea de la un creator, necunoscut doar bănuit în fel şi chip, de ce să nu ne uimim şi cu mitologiile antice? Şi-au bătut şi anticii capul cu multe. Mitologia greacă şi romană, cea mai apropiată de cultura noastră, e atât de frumoasă şi interesantă, plină de personaje aparent fantastice dar în fond o oglindă fidelă a tot ce era pământean, omenesc, care în vremea generaţiei mele a fost înlocuită cu marxism-leninismul neomenesc. Un mijloc cumplit de îndoctrinare prin tâmpenie pe care trebuia să-l accepţi şi să-l susţii, să te faci ca îl accepţi şi să-l aplauzi ori să te prezinţi de bună voie la cea mai apropiată închisoare politică sau să te urci în primul tren spre Siberia şi să cobori la primul lagăr. Am făcut doi ani de marxism-leninism, trecuţi şi în indexul de student, şi patru ani învăţământ politic obligatoriu şi s-au prins tovarăşii că nu sunt lămurit suficient şi unii au pus ochii pe mine. Noroc că am terminat facultatea şi pe Valea Vişeului în Maramureş, unde am fost repartizat ca medic, maramureşenii nu m-au întrebat dacă sunt sau nu lămurit cum este cu marea revoluţie care a durat o lună şi a declanşat un război civil abominabil de patru ani. Dacă m-ar fi întrebat, nu le-aş fi spus că războiul acela civil a fost o pandemie roşie dată de un virus bestial numit comunism, ce a fost experimentat în Rusia şi apoi răspândit prin lume. Nu, nu asta, le-aş fi povestit despre războiul dintre olimpieni şi titani sau despre cel troian, dar fără să o pun pe frumoasa Elena drept pretextul acestui război, fiindcă nici tovarăşii de la catedra de marxism leninism nu ne-au spus care au fost adevăratele cauze ale revoluţiei şi cine au fost adevăraţii zei din umbră care au vrut, au manipulat şi condus războiul civil fără să le pese de soarta muritorilor de rând. Toate-s vechi şi nouă toate !!

Din jurământ mi-a plăcut mult şi am luat-o drept datorie de onoare: să preţuiesc ca şi pe părinţii mei pe cel ce m-a învăţat această artă. Au fost mai mulţi, chiar mulţi şi tuturor le sunt recunoscător, mai puţin celor de la Anatomie cu toate că ea este abc-ul medicinii, dar a fost prea mult şi scolastic predată. Doi ani şi jumătate de Anatomie după tratatele lui Victor Papilian ce însumau peste trei mii de pagini şi disecţia a şase cadavre. Visam numai oase, nervi, artere, muşchi şi organe iar când priveam un om în activitate repetam ce muşchi foloseşte, în schimb când priveam o colegă eram as în pelvisul ei şi bineînţeles, şi invers. E fascinant să ştii Anatomie, e de mare preţ, poţi descompune pe cel din faţa ta, ce vrea să te domine în simple organe separate, ca pe masa de disecţie, îl termini dintr-o privire, nu te poate stăpâni, nu faci complexe de inferioritate în faţa nimănui, dar, şi trei mii de pagini tocite este cumplit. Mulţi neuroni din creier mor precum soldaţii într-un atac în care sunt copleşiţi de inamici. Nu mai spun că am avut un profesor care ne trimetea la tratatele anatomistului francez Testut, care depăşeau  zece mii de pagini. Anatomiştii de la Timişoara, cu profesorul în frunte, erau nişte scolastici rigizi ca betonul armat: când am trecut în anul doi am primit patruzeci de repetenţi, toţi din cauza Anatomiei. Cerule Mare, patruzeci de repetenţi, dintre care repetentele erau atât de frumoase şi reuşite anatomic, că numai pentru aceste însuşiri trebuiau trecute, dar nu le-am examinat noi. Pot jura pe Apollo medicul, pe Asclepios plus ceilalţi, că ele, întruchiparea frumuseţii şi perfecţiunii anatomice, l-au urât pe profesorul de anatomie şi eu aş fi făcut la fel, dar mie mi-a dat cinci la examen şi în index a pus un minus în faţa lui. Obişnuia să şi umilească, noroc că la Decanat au luat numai cinciul în considerare. Am trecut şi am plecat pe Creasta Făgăraşului crezându-mă în Olimp, aveam douăzeci de ani! Port mult respect profesorilor şi asistenţilor din clinici, respect şi surorile sau moaşele care ne ajutau în practică la început, când toţi avem două mâini stângi de emoţiile nepriceperii şi datorită lor ajungem la două mâini drepte, la acea dexteritate fină ce îi face bine suferindului. Am învăţat cu temeinicie semiologia, am stăruit asupra istoriei legată de suferinţă, dar nu am ezitat să-mi consult colegii când cazul mă depăşea sau mă îndoiam de propriul meu diagnostic, nu am fost orgolios, am fost cinstit cu suferinzii şi m-am simţit bine pentru că am respectat totul pentru binele bolnavilor mei după capacitatea şi priceperea mea.

Jur pe Apollo şi iau ca martor toţii zeii că am păstrat taina, secretul şi confidenţialitatea datelor suferinzilor ce au venit la mine pentru ajutor medical sau chirurgical. Faptul că discutam cazul cu un coleg sau mai mulţi, făcând diagnostic diferenţial sau căutând soluţia terapeutică cea mai bună, intră în deontologia acestei profesii. În rest altum silentium. Acest  mic paragraf din jurământul lui Hippocrate a avut o mare influenţă asupra mea nu numai ca medic, dar şi ca persoană în societate fiindcă am devenit discret, dar nu tăcut sau retras, şi în locul clevetelii şi bârfelii am găsit atâtea şi atâtea lucruri interesante sau neinteresante de conversat. Am stat departe de bârfitori şi detractori, la fel şi Ica care spunea cine mi-o bârfeşte pe Maria, când va fi cu ea mă va bârfi pe mine. Avea dreptate, aşa este. Spre deosebire de ea, ce avea acea caracteristică de-a suporta fără replică ceea ce nu trebuia sa fie suportat, eu replicam direct celui ce mă neîndreptăţea cu ceva. Ea nu a fost ca mine.

Jur pe Apollo şi iau ca martor toţi zeii, semizeii, centaurii cei înţelepţi şi nimfele cele mai nimfomane, ca am călcat şi io pe lângă Jurământul lui Hippocrate, adică în străchinii cum zice românul, nu am să mărturisesc cum le simt acum, iau toate străchinile sparte şi le duc cu mine în Hades.

Nu sunt mai multe sau mai puţine pe lângă jurământ decât ale majorităţii colegilor mei. Nu mi-am neglijat sau vătămat pacienţii, ceea ce pentru conştiinţa mea este esenţial, să pot merge cu fruntea ridicată. Nu am fost chemat în faţa colegiului medicilor în România pentru mal-practică, numai pe motive de ierarhie şi politice, iar în Canada am fost chemat de două ori pentru cazuri de discriminare. Aiurea, s-au discriminat ei înşişi, aici unde trăind într-un babilon, se găsesc destui care să te acuze de discriminare când nu vrei să le cânţi ceea ce îţi cer ei ca să le faci pe plac. În Canada, spaţiu geografic pentru imigranţi, toţi primesc atâtea drepturi încât ajung să nesocotească  îndatoririle sociale şi nu ştiu ca unele precepte medicale nu ţin cont de drepturile lor politice sau religioase.  În rest am profesat conştiincios, ala Hippocrates, şaptesprezecea ani în România la circumscripţii rurale, în clinici universitare, spitale şi policlinici şi douăzeci şi trei de ani în Canada, unde, întâi am mai dat şi trecut încă odată toate examenele ce se cer într-o facultate de medicină şi am făcut un stagiu clinic obligatoriu de doi ani.

Aşa stând lucrurile, nu mă sinchisesc prea tare de sfârşitul meu terestru, îmi iau traista cu străchinile sparte şi pe-aici mi-e drumul spre lumea viitoare. Privesc indicatoarele, ca sunt multe lumii spre viitor, după imaginaţii, ideologii, mitologii, religii. Aleg drumul spre hadesul mitologic grecesc pentru că îmi place,  avem o descriere completă şi, minune mare, din el s-au întors vreo câţiva, Hercules în mod sigur, şi mai ştii ce se mai poate  întâmpla, pe când  de pe lumea cealaltă a creştinătăţii nu s-a întors nimeni. Sunt în aşteptare, cam de mult. Regatul subpământean a lui Hades nu-i aşa de al dracului ca lumea cealaltă  imaginată în religia creştină. Cât priveşte Hades, zeul, e băiat gigea, a călcat şi el în străchini, mamă, mamă de s-a luat şi Zeus cu mâinile de păr, când sora-sa, Demeter, zeiţa fertilităţi şi al recoltelor l-a ameninţat cu foametea cea mare dacă Hades nu-i eliberează fiica, Persephone,  pe care Hades a prins-o când culegea flori şi s-au siluit, unul pe alta,  până nu a mai putut şi a luat-o în lumea lui subpământeană. Tot citind mitologia, îmi place din ce în ce mai mult, să aflu că toate frumoasele pe vremea aceia mergeau la cules de flori până ce apărea siluitorul mult aşteptat. Asta a fost o paranteză, cu sub titlul „Toate-s vechi şi nouă toate”, ce se poate scoate, fiindcă între timp am ajuns la râul adânc al supărării, Acheron, lume multă, agitată, aşteaptă cu bănuţul în gură barcagiul care cu greu făcea faţă la atâta aglomeraţie de suflete spre Hades. Până ce să vină s-a găsit unu mai ales, ce nu părea grec, să facă, cu glas tare, socoteala ce avere trebuie să fi strâns barcagiul, Charon, dacă de la fiecare ia câte un bănuţ de la începuturile mitologiei. E cel mai bogat barcagiu, ar trebui să plătească taxe şi tot spunea unde trebuie să le plătească. Când, în sfârşit, a apărut Charon a urcat zece în barcă deodată, le umflă obolul iar celui ce nu părea grec i-a spus să se ducă la geneza lui, să nu mai stea, că stă degeaba. Ne-grecul ţipă de pe mal: antisemitule!! Nimeni nu ştie ce a ţipat, ca din gură de şarpe, şi nici nu-i interesa, îl desluşiseră. Mă luă şi pe mine cu tot cu traistă, fără să mă întrebe ce am în ea, dar la debarcare în hades mi-a spus: cioburile aduc noroc! Aduc, când nu mai ai nimic, nici de pierdut nici de câştigat… 

Jurământul lui Hippocrate se termină cu Dacă voi păstra acest jurământ cu credinţă să mă pot bucura de viaţă şi să-mi practic arta respectat de toţi oamenii şi de-a pururi, iar dacă îl voi nesocoti sau îl voi încălca soarta să-mi aducă numai nenorociri. Apoteotică judecată, despre care bunicul meu, Al de Bâtu, ţăran oltean care nu-l cunoştea pe Zeus şi-ai lui spunea la cei din sat cu el că judecata de apoi începe încă de pe pământ. Mie, aici mi-a început judecata pentru ceea ce am făcut ca om şi medic: pe deoparte am câştigat libertatea şi respect profesional, pe de altă parte soarta mi-a plătit ceea ce era de plătit…

România între Rusia şi Ungaria

Posted by Stefan Strajer On May - 10 - 2013

Între Scylla şi Caribda

România între Rusia şi Ungaria

 Silvia Jinga. Foto

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 

Istoricul american Larry Watts întreprinde un demers ştiintific scrupulos în cartea sa With Friends like These (2010) asupra relaţiilor României cu ţările aşa-zis frăţeşti în cadrul Blocului Sovietic. Cartea a fost tradusă de Camelia Diaconescu cu titlul sugestiv Fereşte-mă Doamne de prieteni, Editura Rao, 2011. Larry Watts a dăruit istoriografiei româneşti  o carte de referinţă. În cele aproape opt sute de pagini, condensând date, surprinzatoare conexiuni şi interpretări ale faptului istoric, Larry Watts ne transmite fiorul şocului pe care, mărturiseşte, l-a trăit el însuşi după parcurgerea întregului material şi anume acela că „una dintre cele mai frapante descoperiri a fost nivelul ostilităţii reflectat – în cadrul consiliilor interne ale Tratatului de la Varşovia – de frecvenţa şi duritatea atacurilor îndreptate împotriva României, practic pe orice subiect referitor la coordonarea din cadrul Blocului Sovietic, de nivelul de atenţie şi de resursele pe care statele loiale Moscovei le-au mobilizat pentru contracararea poziţiilor sale şi de insistenţa contrastantă cu care sursele din Pactul de la Varşovia îşi asigurau interlocutorii occidentali că opoziţia României era iluzorie sau lipsită de consecinţe…” (p15).  

Autorul coboară în timp pentru a înţelege faptele prezentului.  Astfel, secvenţe substanţiale ale cărţii sunt consacrate jocului politic, diplomatic, militar al ruşilor şi maghiarilor, care în special după Primul Război Mondial s-au întâlnit în cadrul intereselor similare, fără o bază istorică, dar afişate vehement, privind anexarea de teritorii, pe care noi românii le considerăm pe bună dreptate inalienabile. Istoria a dovedit-o că se poate şi altfel, că nu întotdeauna primează forţa dreptului, a bunului simţ şi a adevărului. Parcurgând cartea am avut impresia că citesc o dramă în câteva acte în care se comit samavolnicii, se încheie alianţe ascunse, se luptă machiavelic pentru a se viola suveranitatea statului român naţional unitar şi indivizibil, aşa cum e definit de Constituţia României. Cu o documentare impresionantă şi o cunoaştere în profunzime a evenimentelor şi contextului istoric Larry Watts desfăşoară în faţa noastră o demonstraţie cu totul impresionantă. 

Ceea ce ştiam demult că România este înconjurată de vecini ostili este relevat pe deplin în cartea lui Larry Watts. De la ţarul Alexandru până la Stalin dominaţia asupra Basarabiei şi Nordului Bucovinei (din 1940) după Primul Război Mondial sau, în cazul Ungariei, stăpânirea Transilvaniei rămân o dimensiune constantă, care a însufleţit, vom vedea, numeroase acţiuni antiromâneşti. Tuturor celor care susţin că România s-a lăsat bătută de toate vânturile le opunem faptele istorice, care arată fără tăgadă o luptă încordată a conducătorilor noştri pentru păstrarea integrităţii teritoriale. Oficialităţile româneşti, şi aici mă refer şi la cele comuniste, au trebuit să străbată o mare încercată de furtuni, navigând mereu între Scylla şi Caribda. În ce-i priveşte pe adversarii noştri, să specificăm că indiferent de regim politic, imperial, fascist sau comunist guvernele lor s-au raliat întotdeauna în jurul hrăpăreţei politici anexioniste şi revizioniste.

Basarabia a fost preluată de ruşi pentru prima oară la 1812, în timpul ţarului Alexandru, apoi returnată parţial Moldovei în 1856 şi ocupată din nou de ţarul Alexandru al III-lea în 1878, în partea ei sudică.  Deşi onoarea ţarului fusese salvată de Prinţul Carol I, care condusese armatele unite româneşti şi ruseşti, înfrângându-i pe otomani, României nu i s-a recunoscut statutul de ţară beligerantă (vezi acelaşi abuz comis de Marile Puteri după Al Doilea Război Mondial) şi mai mult i-a fost luată Basarabia tocmai de către aliatul ei, Rusia. Istoria e o junglă şi tratatele – de multe ori demagogie. În acelaşi timp ţarul contracara în plan european demersurile României pentru independenţă. Adversarii Romaniei întotdeauna au încercat prin toate mijloacele să împiedice crearea unei stabilităţi în România, ceea ce ar fi contravenit aspiraţiilor fie imperiale, fie sovietice (subl. ns.). Românii azi ar trebui să tragă învăţămintele necesare din istorie.

 

Ca ţarul să nu fie singur, în acest sens, i s-a alăturat şi prim-ministrul Ungariei, Kalman Tisza, care a încheiat un tratat secret cu ruşii, recunoscându-le anexarea Basarabiei şi susţinându-i într-o viitoare invadare a României, dacă ar fi avut loc. Nu s-a petrecut atunci, în schimb era să se întâmple după venirea la putere în Rusia a bolşevicilor, cu aprobarea lui Lenin şi a lui Troţki, pe atunci ministru de război şi şef al armatei. Douăzeci şi două divizii bolşevice sub conducerea lui Cristian Rakovski au fost trimise împotriva armatelor ţariste, dar au fost redirecţionate de către Rakovski spre Basarabia. Intenţia acestui cetăţean român de origine bulgară, cu vechi state de funcţiune în Comintern, înverşunat duşman al românilor, era cotropirea României, alungarea Regelui şi bolşevizarea ţării. Planul lui Rakovski a fost dejucat datorită intervenţiei prompte a englezilor, care ne erau aliaţi şi datorită reacţiei ferme a guvernului Brătianu, care a trimis în decembrie 1917 glorioasa divizie 11 din Slatina sub conducerea Generalului Traian Broşteanu să ia poziţie pe malul drept al Nistrului.

În ianuarie 1918 Cristian Rakovski, acum şef al guvernului ucrainian, a primit sarcina să înlăture „ameninţarea românească”, ceea ce s-a tradus prin trimiterea de trupe la Chişinau pentru a ataca Sfatul Ţării.  Se pregătea Marea Unire a României şi ruşii doreau cu orice preţ să împiedice revenirea firească a Basarabiei şi Bucovinei (de la austrieci, pretinsă de ucrainieni fără nicio bază, n.red.) la patria mumă. Rakovski a cerut chiar întăriri militare de la Lenin, care s-a arătat cât se poate de amabil. Cursul războiului l-a forţat pe Rakovski să-şi întrerupă operaţiunile antiromâneşti, ceea ce a dat răgaz Sfatului Ţării din Chişinău să voteze la 27 martie 1918 unirea cu România. Trebuie să subliniem că la o săptamână după Unire, Lenin l-a numit pe Rakovski consilier responsabil pentru toate operaţiunile privitoare la Basarabia.  Din acel moment, arată Larry Watts, acţiunile contra României în Basarabia au fost de spionaj, sabotaj, terorism şi paramilitare.

Simultan, pe frontul maghiar manevrele împotriva României erau tot mai concertate. Ungaria şi sovietele îşi dau mâna pentru slujirea unui scop comun, acela de a ocupa şi stăpâni teritorii care nu le aparţineau şi ei ştiau bine că aşa era. La Moscova se pregătea exportul de bolşevism în Ungaria prin Bela Kun pe numele adevărat Bela Cohen, fost student la Cluj. De remarcat că participarea maghiarilor la Comintern a fost masivă datorită promisiunii Internaţionalei Comuniste privind autodeterminarea Transilvaniei şi separarea de România, motiv pentru care a fost ilegalizat în 1921 Partidul Comunist Roman (denumirea era Partidul Comunist din România, fromat într-o proporţie covârşitoare din alogeni: maghiari, ucrainieni, bulgari, evrei şi foarte puţini români, n.red.). De retinut că maghiarii reprezentau o treime din cei trei sute de mii de prizonieri de război care au voluntariat la Armata Roşie în perioada războiului civil rus. În iulie 1918 Lenin şi Troţki au făcut apel la acest grup al comuniştilor maghiari pentru a apăra revoluţia din Moscova.  Menţionăm aceste amănunte pentru a înţelege lungul istoric al relaţiilor ruso-maghiare, „menajul lor comun”, protejarea reciprocă a intereselor lor total defavorabile României.

La 17 noiembrie 1918 Bela Kun a debarcat în Ungaria sub masca organizaţiei de Crucea Roşie şi a fondat la Budapesta Partidul Comunist Ungar, înglobându-i şi pe comuniştii unguri din Transilvania. Paralel cu operaţiunile de sabotaj sovietic desfăşurate în Basarabia erau în plină acţiune cele ungureşti în Transilvania. Spionajul românesc raporta guvernului la începutul lui decembrie 1918 că trei mii de agenţi unguri aruncau în satele româneşti bani şi milioane de manifeste împotriva Unirii. Citim că astăzi Ungaria momeşte pe românii  din Transilvania cu acordarea cetăţeniei maghiare, a unei pensii mai bune şi a unor facilităţi mai mari pentru cei care doresc să plece în Vest să lucreze. Să aibă oare românii o memorie a istoriei atât de scurtă, să nu-şi amintească oare de masacrele de la Ip şi Trăsnea şi de toate celelalte măsuri de genocid etnic în Transilvania de Nord? Se va spune de contraopinenţi că acele lucruri mult prea triste s-au petrecut sub administraţia Horthy. Documentele istorice arată cu fermitate că obsesia acaparării Transilvaniei străbate ca un fir roşu de mai mult de un secol toate guvernările ungureşti şi toate partidele şi asociatiile (subl. ns). Fasciştii, regaliştii conservatori şi comuniştii maghiari şi-au dat mâna în sprijinul obstinatei lor cauze.   Marea Unire le stătea în gât atât ungurilor lui Bela Kun cât şi sovieticilor lui Lenin. Bela Kun primise deplina aprobare a lui Lenin pentru atragerea populaţiei prin fluturarea pretenţiilor teritoriale privind Transilvania. La rândul lui, Rakovski promitea să închidă cercul presiunilor contra României prin afişarea agendei dobrogene, adică o colaborare cu Sofia în sensul segregării Dobrogei. Prin februarie 1919 cooperarea maghiaro-bulgaro-rusă era un fapt vizibil. Sub steagul iredentismului naţionalist Bela Kun a unit foşti ofiţeri ai armatei regale, imperiale cu stânga radicala, formând Armata Roşie (maghiară, n.red.) al cărei scop, aşa cum i-a fost prezentat lui Lenin, era păstrarea Transilvaniei şi atacarea României, considerată de Ungaria inamicul numărul unu.

Citatul lui Larry Watts din planul lui Rakovski este sugestiv pentru febrilitatea pregătirilor de atacare a României în chiar perioada istorică de importanţă majoră, de pregătire a Marii Uniri. Zice acest duşman înverşunat al românilor: „După ce vom efectua manevrele şi vom captura astfel nordul Moldovei şi părţile principale din Basarabia rusă, va trebui să ne unim cu trupele din Ungaria sovietică care, până la acel moment, vor trebui să ajungă, prin Cârlibaba şi Câmpulung, şi să se unească cu grupul nostru din Suceava-Botoşani.” (Larry Watts, pp. 81-82). În acest context, interesul manifestat de Lenin nu este de neglijat. Îi atrăgea atenţia lui Rakovski cât de vitală era „avansarea în Galiţia şi Bucovina” pentru contactul cu Ungaria sovietică. Şi când mă gândesc că la moartea lui Stalin noi pionierii strânşi la primăria din Sercaia, o comună între Făgăraş şi Braşov, cântam cântece de preamărire a lui Lenin pentru dragostea părintească faţă de copii. Oribilă înşelătorie a demagogiei staliniste şi a demagogiei politice de pretutindeni! Între timp atât forţele militare regale româneşti cât şi cele comuniste ale lui Bela Kun se pregăteau de luptă pentru Transilvania. Maghiarii atacă primii pe 15 aprilie 1919, dar sunt alungaţi peste Tisa până la 1 mai. Armata Roşie ucrainiană sub conducerea lui Rakovski lansează o ofensivă rapidă împotriva Romaniei de-a lungul Nistrului, dând un ultimatum prin care cereau returnarea Basarabiei (şi cedarea Bucovinei) adăugând că scopul lor era să acorde asistenţă fraţilor unguri sovietici. Bela Kun îşi continuă pregătirile şi atacă din nou pe 21 iulie. Armata română ripostează viguros şi striveşte Armata Roşie a lui Bela Kun. 

Eroicul gest al românilor care nu făceau decât să-şi apere „sărăcia şi nevoile şi neamul” este calificat imediat, pe urmele lui Marx şi Engels, contrarevoluţionar. Pasă-mi-te românii omorâseră în faşă tânărul stat sovietic de dincolo de Tisa. Stau şi mă întreb ce gândire piezişă i-a făcut pe clasicii ideologiei comuniste să-i caracterizeze pe românii din Transilvania contrarevoluţionari, când la Revoluţia de la 1848 Kossuth este cel care refuza să le acorde românilor drepturi egale?  Contrarevoluţionar sadea era Kossuth şi antiromân, şi şovin. Acelaşi tip de gândire îl îndeamnă pe Stalin să-i considere pe români contrarevoluţionari, etichetă menită să ne discrediteze, mascând de fapt nedreapta anexare a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord la Uniunea Sovietică după ultimatumul din iunie 1940. 

Să observăm că nici Ungaria, nici Uniunea Sovietică nu se consolează după Marea Unire realizată de români şi continuă a lua măsuri, a crea societăţi, brigăzi şi organizaţii de tot felul, care nu exprimau altceva decât frustrarea enormă cauzată lor de Pacea de la Trianon. În martie 1925 Biroul Politic Sovietic adoptă o rezoluţie asupra activităţii din Basarabia, care stabilea strategia şi propaganda pentru redobândirea teritoriului. Măsuri subversive, atacuri teroriste, acţiuni de subminare a autorităţii româneşti în Basarabia, totul concura spre acest scop. Este sugestiv că Laszlo Dobos, pe numele conspirativ Louis Gibarti, cominternist vechi s-a implicat intens în propaganda antiromânească din Basarabia şi în pregătirea revoltei de la Tatar-Bunar.  Colaborarea sovieto-maghiară continuă să funcţioneze şi în absenţa lui Bela Kun la cârma Ungariei. Nu putem sublinia îndeajuns că scopurile revizioniste ale celor două state, rusesc/sovietic şi maghiar s-au manifestat indiferent de regim politic ca fiind o coordonată esenţială a politicii lor externe (subl. ns.). Aceşti vecini doreau cu ardoare să dezmembreze statul naţional unitar şi suveran al României, cum probabil unii continuă să o dorească şi astăzi. A se lua aminte: lupu-şi schimbă părul, dar năravul ba. Astfel în 1927, guvernul de la Budapesta a înfiinţat Liga Revizionistă Maghiară şi Federaţia Mondială a Maghiarilor, organizaţii prin intermediul cărora să se stabilească diferite contacte diplomatice, culturale, academice toate cu intenţia revizuirii Trianonului. Din 1927 până în 1940 Liga a editat 228 de publicaţii în 9 limbi, toate axate pe aceeaşi obsesie. Grăitor este faptul că Sandor Csoori, unul dintre fondatorii Forumului Democratic Maghiar în Ungaria după 1989, devine preşedinte al Federaţiei Mondiale a Maghiarilor, organizaţia înfiinţată în 1927 pentru a emite pretenţii teritoriale împotriva României, Cehoslovaciei şi fostei Jugoslavii.  Federaţia Mondială a Maghiarilor îşi continuă acţiunile de propagandă şi la începutul acestui mileniu, fiind subvenţionată de guvernul maghiar.

În octombrie 1919 Miklos Horthy a compus un memorandum în care arăta că pentru reintegrarea maghiară era necesară distrugerea României (p. 98).  A pus în aplicare pe deplin crezul lui după Diktatul de la Viena în Nordul Transilvaniei, când şcolile şi bisericile maghiare au devenit instrumente ale acestei propagandei iredentiste. Horthy a înfiinţat chiar şi o şcoală de spionaj pentru prelaţi (v.p. 101). În 1940 Budapesta poseda statistici ale ofiţerilor români căsătoriţi cu etnice maghiare şi în general ale românilor înrudiţi cu familii maghiare din Transilvania, considerându-i potenţiali agenţi de sabotaj în cazul unui conflict româno-maghiar. Atrocităţile comise în perioada Diktatului sunt îndeajuns de cunoscute ca să le mai reamintim aici. Dinamismul acţiunilor maghiare în favoarea OBSESIEI este impresionant. Astfel,  Federaţia Maghiaro-Americană adresează o scrisoare preşedintelui Roosevelt, cerând recăpătarea „graniţelor Ungariei străvechi” (p.102).  Când pe 25 iunie 1940 armatele sovietice invadează Basarabia şi Bucovina de Nord, ministrul maghiar de externe îl felicită pe ambasadorul sovietic de la Budapesta, jubilând: „[ungurii] sunt mai fericiţi pentru aceasta decât oricare alt stat, deoarece pentru ei înseamnă lichidarea principiului integrităţii teritoriale a României şi o posibilitate mai facilă de a continua ceea ce [sovieticii] începuseră.” (p. 126). Pe de altă parte, Molotov l-a asigurat pe Jozsef Kristoffy, ataşat diplomatic la Moscova, că URSS consideră întemeiate pretenţiile Ungariei asupra Transilvaniei şi o va sprijini în plan internaţional. 

Au fost vremuri triste pentru România: pe 27 iunie 1940 se dă ultimatum României pentru cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord.  Pe 31 august 1940 România cedează Ungariei Transilvania de Nord.  Politicile de exterminare, genocid, deportare şi deznaţionalizare în Transilvania de Nord şi Basarabia şi Bucovina de Nord au fost similare.  În discursul de ziua Sf. Ştefan (8 august 1943) baronul Eduard Atzel, cancelar militar al lui Horthy cu sediul la Cluj, le cerea „trăgătorilor de elită” „exterminarea acestor ţărani valahi ca pe cei mai mari inamici.” (p. 136).  Să mai relevăm că baronul şi alţii ca el au părăsit organizaţiile fasciste şi au fost primiţi în rândul Partidului Comunist Maghiar fără obiecii. Culmea cameleonismului politic, „cooperând acum cu autorităţile sovietice, aceleaşi oficialităţi şi organizaţii maghiare, care intraseră în Nordul Transilvaniei cu girul lui Hitler şi al lui Mussolini şi cu binecuvântarea lui Stalin, erau acum recunoscute ca fiind „combatanţi ilegalişti”, care luptaseră împotriva burgheziei şi a guvernului român „burghezo-moşieresc” (p.144). Sovieticii nu îşi retrag sprijinul pentru cauza ungurească, asigurându-l pe baronul Atzel în vara lui 1944 că armatei române nu i se va permite să ocupe Nordul Transilvaniei.

Dizolvarea Cominternului în 1943 a condus la o scădere a influenţei maghiare pe lângă sovietici. Da, ungurii fusesera folositori în multe direcţii pentru sovietici, dar acum sovieticii se pregăteau de triumful pe care nu vroiau să-l împărtăşească şi cu alţii, nici chiar cu aliaţii apropiaţi. Prin Comisia Litvinov, înfiinţată în 1944 pentru a cerceta problemele ordinii postbelice şi prin alte organisme începe a se flutura ideea unei Transilvanii independente sub protectorat sovietic. În aceeaşi ordine de idei, de menţionat că între 1924-1944 conducătorii Partidului Comunist din România au fost toţi străini şi au avut în comun aceeaşi convingere a dezmembrării statului român prin secesiunea Transilvaniei, Basarbiei, Bucovinei şi Dobrogei. Iată de pildă Vasile Luca şi Valter Roman (ambii evrei; al doilea fiind tatăl lui Petre Roman, n.red.), cominternişti aflaţi la Moscova în iulie 1944, susţin independenţa Transilvaniei. Suveranitatea Transilvaniei este atacată acum din mai multe direcţii: de la Budapesta, de la Moscova şi chiar din sânul Partidului Comunist Roman. Înverşunarea maghiarilor împotriva  suveranităţii statului român asupra Transilvaniei era paroxistică. Văzând ungurii că URSS se joacă cu ideea protectoratului sovietic asupra Transilvaniei, încep a-şi manifesta dorinţa integrării Transilvaniei în cadrul statului sovietic, oriunde, dar nu sub stăpânire românească. S-ar putea întreprinde un adevărat studiu de psihanaliză freudiană asupra frustrării şi obsesiei maghiarilor privind Transilvania, iubirea lor cea mare şi în acelaşi timp decepţia cea mai devastatoare. Miklos Goldberger (evreu ungur), reprezentant al puterii comuniste la Cluj visa în 1945 la o Transilvanie care ar putea fi inclusă în URSS, acuzând administraţia românească de o politică fascistă. 

În iunie 1945 Teohari Georgescu (evreu român, n.red.), ministrul de externe şi şef al organelor de securitate, înrăit şi el în activităţi cominterniste, pregătit de NKVD, îl informa pe Gheorghiu-Dej că Transilvania de Nord va putea fi recâştigată numai ca o componentă a Uniunii Sovietice, ceea ce a provocat reacţia de opoziţie dură din partea lui Dej. La începutul lui 1945 autorităţile maghiare la Cluj au creat un parlament independent, schimbând doar numele instituţiilor hortyste care funcţionaseră până atunci. Agenţii sovietici, care împânzeau oraşele transilvănene, se situau, în general, de partea acţiunilor iredentiste maghiare în această perioadă. La jumătatea lui august 1945 organizaţii iredentiste din secuime i-au trimis lui Molotov un memorandum prin care propuneau autonomia Transilvaniei sau integrarea ei în cadrul Uniunii Sovietice.

În aprilie 1946 Budapesta a cerut aprobarea lui Stalin pentru a ridica în plan internaţional problema teritorială. Stalin a aprobat propunerea prim-secretarului maghiar din Ungaria, Matyas Rakosi ca douăzeci şi două de mii de kilometri pătraţi din Transilvania să fie cedaţi Ungariei, că aşa cum susţinea Ungaria, rectificarea graniţelor ar consolida democraţia în Ungaria. O delegaţie maghiară a expus aceste pretenţii în mai 1946 la Cluj. Oficialităţile române din Cluj au contrargumentat că o asemena revizuire a graniţelor nu ar consolida democraţia, ci dimpotrivă ar ascuţi ostilităţile şi ar putea conduce la expulzarea de unguri din Transilvania, aşa cum se întâmplase în Cehoslovacia, de unde fuseseră expulzaţi două sute de mii de unguri  (v. p. 155). În mai 1946 Conferinţa de Pace de la Paris a miniştrilor de externe anulează Pactul Hitler – Stalin şi aprobă retrocedarea Transilvaniei de Nord României. Maghiarii rămân total dezamăgiţi şi în iunie 1946 prim-secretarul de partid Rakosi şi prim-ministrul Ferenc Nagy se pun pe drumuri la Londra şi Washington, pentru a-i convinge pe occidentali să se alăture Ungariei în obţinerea cel puţin parţială a Transilvaniei. Între timp, sub ameninţarea pierderii Transilvaniei, România este forţată să recunoască formal Basarabia şi Nordul Bucovinei ca teritorii sovietice. Larry Watts subliniază că în fapt din 1940 până în 1958, până după retragerea trupelor sovietice din România, autorităţile de la Bucureşti nu şi-au exercitat suveranitatea deplină asupra Transilvaniei. Privitor la Vasile Luca, trebuie să ştim că făcuse parte din Armata Roşie din Ungaria şi luptase în 1919 împotriva României. În 1920 condusese PCR în ilegalitate la Braşov. În 1940 se afla în arest la Cernăuţi, fiind eliberat de trupele de ocupaţie sovietice şi numit viceprimar al Cernăuţiului. În această calitate Vasile Luca a deportat circa 30.000 de români şi a organizat numeroase execuţii, rivalizând cu ocupaţia hortystă din Transilvania de Nord. În cruzimea lui antiromânească a fost întrecut doar de Leonid Brejnev, care între 1950-1952 ca prim-secretar al „Moldovei Sovietice” prin lichidări şi deportări în Siberia şi Asia Centrală a redus populaţia românească cu 250.000 de oameni, motiv pentru care a fost poreclit „Măcelarul Moldovei” (v. p.185). Şi să ne mai mirăm de ce campania lui Gheorghiu-Dej de epurări ale Partidului Comunist după moartea lui Stalin l-a inclus şi pe trădătorul Vasile Luca.

Cu viclenia-i cunoscută şi verificată în timp Moscova ridică din nou problema autonomiei Transilvaniei cu prilejul discutării proiectului nostru de Constituţie, trimis la Moscova în mai 1952. Perfidul  principiu divide et impera îşi spune cuvântul. Stalin şi Molotov ordonă României crearea Regiunii Mureş Autonomă Maghiară. „Mica Ungarie” impusă de Stalin nu i-a mulţumit însă pe unguri. Dar nu acesta era scopul lui Stalin, ci acela de a juca ambele ţări. 

Anxietatea maghiară se dovedeşte incurabilă şi în septembrie 1954 primul-secretar al PC Ungar, Rakosi şi Imre Nagy, prim-ministrul apelează la Valter Roman, ca la un vechi tovarăş cominternist, formulând cunoscutele pretenţii teritoriale. Informat de acest demers, Gheorghiu-Dej trimite la 6 aprilie 1955 la Budapesta o delegaţie formată din Emil Bodnăraş, Simion Bughici, ministru de externe pe atunci şi Janos Fazekas. Delegaţia şi-a exprimat răspicat condamnarea maghiarilor pentru pretenţiile lor nejustificate mereu reiterate, subliniind caracterul lor riscant după ce Conferinţa de Pace de la Paris se pronunţase clar în problema Transilvaniei. Practic ungurii au cedat atunci în acea confruntare diplomatică. Dar în octombrie 1956 Janos Kadar îmbrăţişează acelaşi slogan, clamând: „Acordaţi autonomie Transilvaniei” (p. 187). Parafrazându-l pe Caragiale, când intri la o idee, fandacsia e gata şi de la fandacsie treci la ipohondrie. Cam asta se întâmplă cu obsesia manifestată necontenit de Ungaria, privind revendicarea Transilvaniei în ciuda evidenţelor istorice şi a celor de bun simţ. Este un demers absurd şi periculos pentru că desfide realitatea.  Mare şi profundă este durerea ungurească după cum încearcă poetul Ady Endre să ne convingă când zice în 1954: „Fără Transilvania nu există nici o Ungarie pentru că Transilvania a fost întotdeauna adevărata Ungarie” (p. 119). Această obsesie maladivă care trăieşte de decenii în conştiinţa maghiară reapare şi azi la suprafaţă când administraţia de la Bucureşti face concesii impardonabile. La aceasta ar trebui să se gândească guvernanţii de azi ai României.

„Fratele fiului risipitor” şi destinul unor români de elită

Posted by Stefan Strajer On May - 10 - 2013

„Fratele fiului risipitor” şi destinul unor români de elită

Autor recenzie: Dana Anadan

Impresia pe care mi-o lasă peisajul României postrevoluționare este că marginalizează în ritm galopant cultura în numele „ratingului”, vânat cu orice preț și fără teama că tocmai astfel se face vinovat de deformarea  gustului pentru frumos la tinerele generații. Minimalizarea culturii, care dispare tot mai evident de pe ecranele televizorului în favoarea scandalurilor mondene și politice, are în mod inevitabil ca efect și ignorarea unor personalități, pe care timpul le cuprinde în malaxorul ei neiertător. De aceea, se cuvine salutat orice efort de a aduce în lumina literei de tipar a unor oameni exemplari pentru un domeniu sau altul al vieții noastre naționale. Oameni ai prezentului, dar mai ales pesonalități ale trecutului. Nicolae Iorga spunea că „un popor care nu-și cunoaște trecutul este ca un copil care nu-și cunoaște părinții”. Cartea Fratele fiului risipitor cu texte ale avocatului Aurel Cioran, o personalitate obscurizată de destin istoric, frate mezin al celebrului gânditor de la Paris, Emil Cioran, este un asemenea caz. Volumul de 495 de pagini a apărut la Editura Eikon din Cluj-Napoca în 2012, îngrijit de Anca Sîrghie și Marin Diaconu, prefațat de cea dintâi. Editorii au valorificat documente din arhiva familiei Cioran de la Sibiu, unde mai trăiește doctorița Eleonora, soția avocatului, nonagenară, dar au adăugat și scrisori ale corespondenței fraților Cioran, o parte de mare frumusețe  a cărții de față. Este partea care asigură volumului varietate caleidoscopică de perspective multiple din care este proiectată lumină asupra personajului central. Corespondența trimisă și cea primită îl situează pe Aurel Cioran în mijlocul unei pleiade de intelectuali cu care s-a aflat, în ciuda decrepitudinii și fragilității sale psihice de după anii de detenție, într-un fertil dialog. În recenzia sa intitulată Vieți paralele, frații Cioran, din “Observatorul cultural” nr.662 din 25 februarie 2013 de la Toronto inginerul Paul Cernat observa pe bună dreptate că această carte este un instrument indispensabil pentru viitorii monografi ai lui Emil Cioran, dar el ar fi fost ferit de modul confuz în care se referă la interviurile  așa-zis „inedite” din volum, care sunt clar explicate și încadrate la capitolul de Note, de care din păcate nu s-a apropiat. Cu atât mai motivat remarcăm aparatul critic al volumului, cu un indice de prenume, la corespondență, cu notă privitoare la ediție și cu bogatele note lămuritoare, un ghid util pentru toți cei ce vor studia acest capitol de biografie a familiei Cioran.   

fratele-fiului-risipitor 

Cine au fost Emil și Aurel Cioran? Născuți în comuna Rășinari în familia protopopului Emilian Cioran, cei doi frați Emil și Aurel s-au bucurat de o îndrumare părintească severă, ei terminând Liceul Gh. Lazăr din Sibiu și urmând studii universitare la București, unde ei ascultau cu interes cursurile și conferințele marilor profesori ai perioadei interbelice. Fascinat  de Nae Ionescu, Aurel s-a antrenat în mișcarea legionară, de a cărei ideologie nu s-a dezis până la capătul vieții sale, înfruntând orice risc. Emil Cioran a absolvit Facultatea de Litere și Filozofie și ca tânăr de perspectivă a beneficiat de o bursă cu care a plecat în străinătate la studii, stabilindu-se la Paris. Aurel Cioran a urmat Facultatea de Drept, el fiind apoi angajat ca avocat la baroul din Sibiu. Teoretic, el avea perspective luminoase cu o asemenea carieră, dar practic Aurel nu a reușit să se ferească de represaliile noului regim socialist. Mai mult, el a fost conștient că era inevitabilă condamnarea sa la Aiud, unde a rămas 7 ani de umilitoare suferință. Revenit la Sibiu, se bucură de atenția unei distinse doamne, Eleonora Stavrescu, cu care într-o a doua tentativă matrimonială, se căsătorește, ea fiindu-i sprijin până la moartea ce avea să survină în 1997, respectiv la doi ani după stingerea la Paris a fratelui său celebru.

Textele volumului Fratele fiului risipitor urmăresc tot acest traiect  al devenirii lui Aurel, de la primele eseuri despre Oct. Goga sau Ilarie Chendi  din anii liceului și cele ale facultății, când glosează Despre o nouă categorie juridică… și până la saluturile pline de entuziasm în presa românească interbelică a  conducătorilor mișcării legionare, așa cum este Căpitanul din articolul Sufletele moarte ale neamului. Atunci când atacurile unor detractori ai lui Emil, socotit în anii stalinismului românesc a fi un “trădător de țară”, s-au întețit, Aurel și-a asumat rolul de justițiar. El riposta cu consecvență împotriva unor contraopinenți, indiferent de rang și de prestigiu, fiind vorba chiar de mitropolitul Antonie Plămădeală, de Teodor Baconsky sau de Horia-Roman Patapievici, care se disociau de ideile fratelui parizian, afectându-i prestigiul, crescut an de an în Occident. Convorbiri este  intitulat un capitol de interviuri  foarte incitante, pentru că deschide unghiuri noi de înțelegere a dramei unei familii  de intelectuali transilvăneni peste care a trecut buldozărul istoriei. Este o familie din care nu numai cei doi frați legați, din voia editorilor, printr-o simbolică sintagmă biblică celebră, cea a “fiului risipitor”, merită interesul posterității, ci și protopopul Emilian Cioran, tatăl care le-a vegheat formarea, el însuși o personalitate emblematică pentru peisajul istoric transilvănean.

***

 

PS:  Volumul se găsește în România.Pentru cumpărarea lui puteți apela la adresa e-mail: sirghieanca@yahoo.com , ca el să vă fie trimis prin colet.

 

 

Minți, Oiștene! Minți întruna!…

Posted by Stefan Strajer On April - 9 - 2013

Minți, Oiștene! Minți întruna!…

Foto.Ion Coja 

Autor: prof.univ. Ion Coja (Bucuresti)

Textul lui Andrei Oișteanu despre acuzația de „omor ritual” (vezi www.ioncoja.ro) cu care evreii s-au confruntat de sute de ani conține, așa cum ne-a obișnuit acest individ, o sumedenie de inexacități și falsuri. Personal, mă simt „scos din ale mele” după ce parcurg asemenea texte!… În cazul de față, ale mele însemnând reținerea de până acum de a aborda acest subiect! Din motive de rușine, jenă, oroare!… Etc!

Indiferent care este adevărul, ți se face lehamite de animalul acesta odios care se dovedește a fi omul! Mă rog, unii oameni!… Capabili (1) să practice „omorul ritual” sau (2) să inventeze această sinistră acuzație pentru a acuza pe nedrept oameni nevinovați!…

Nici azi nu știu ce să cred despre această poveste!… Poveste care, dacă este să-l iau în serios pe Teșu Solomovici, nu este chiar poveste, adică o scorneală a unor minți bolnave! Ci mințile bolnave au fost puse la lucru de cei care chiar s-au dedat la acest „procedeu” cultic, religios. Sau cum să-i spun?!…

Între Teșu Solomovici și Andrei Oișteanu distanța este enormă, ca de la mine la… la cine să zic? Andrei Cornea?… Or, Teșu al nostru – cândva alumn tomnatic și stingher la aceiași profesori ca și subsemnatul, într-un articol publicat în „Ziua” cu ani în urmă, făcea cu curaj și onestitate recenzia unei cărți, scrisă de o somitate a mozaismului, rabinul șef al Romei sau fiul acestuia, profesor universitar în teologie ebraică (parcă!), mă rog, sculă mare, importantă!, carte care, vai!, recunoștea practica omorului ritual la evrei… Cât de răspândită va fi fost, în timp și spațiu, nu am înțeles din recenzie, poate că nici cartea nu dădea aceste detalii… Dar că evreii, unii dintre ei, s-au dedat la asemenea crime, e lucru cu certitudine adevărat, susținea acel autor, iar Teșu, în recenzia sa, nu se apuca să-l combată!… Deci!

…Mă depășește subiectul! Stupoarea și oroarea sunt principala cauză. Las pe cei vizați, pe evrei, pe evreii cinstiți, ca Teșu și acel autor, al cărui nume nu l-am reținut, pe evreii cinstiți și bine informați asupra chestiunii, asupra „fenomenului evreiesc”, să găsească explicații, să propună o perspectivă din care asemenea fapte să fie înseriate cu alte orori săvârșite de ființa umană în ipostaza ei cea mai decăzută! Explicații! Așa cum încerci să explici apariția cancerului sau a schizofreniei, a Sidei sau a criminalilor în serie… Explicații, nicicum justificare!

…Las deoparte „omorul ritual” și mă îndrept spre alt subiect, mie mult mai accesibil: cei care mint pe acest subiect și pe o mulțime de alte subiecte legate de evrei, fatalmente și de români! În cazul de față, nu pentru prima oară, îl am în vedere pe Andrei Oișteanu!… În textul său există un subcapitol cu privire la „spațiul românesc”. Citez aproape integral:

”Acuzatiile de infanticid ritual în spatiul românesc sunt înregistrate relativ tarziu, dar sincron cu restul zonei est-europene: în secolele XVIII-XIX. Adesea, astfel de incriminari erau urmate de tulburari violente. În 1710, de pilda, la Targu Neamt au fost linsati 5 evrei si pusi în lanturi alti 22, pe motiv ca ar fi ucis un copil crestin: “caci le trebuie lor sange de Pasti”. Este cea mai veche atestare documentara a unui astfel de caz în arealul românesc. Vazand ca violentele asupra lor sunt gata sa ia amploare, evreii au trimis soli la Iasi, la Dimitrie Cantemir. Domnitorul a trimis la fata locului doi oameni de încredere. “Oamenii venira si cercetara si cautara bine si vazura ca fals si neadevarat e”, se consemneaza într-un document din epoca. S-a stabilit ca “evreii sa fie sloboziti”, iar calugarul care a înscenat asa-zisul omor ritual “sa fie pus în casa de nebuni în tot timpul vietii sale”. În 1726 a avut loc o inculpare similara a evreilor din targul basarabean Onitcani (Orhei). S-a spus atunci ca “bezzaconicii jidovi” (“evrei fara de lege”, cum i-a numit Ion Neculce în Letopiset) ar fi “furat în ziua Pastilor un copil [crestin], cam de cinci ani” (Cronica Ghiculestilor). “Sangele [baiatului] l-au împartit, punandu-l în butoiase, si l-au trimis marelui haham din Cracovia si hahamului din Dubasari.” Procesul înscenat celor patru evrei învinuiti a avut loc la Iasi, fiind condus cu mare zarva de însusi domnitorul Mihai Racovita, care a încercat sa-i santajeze pe evrei si “sa-i pagubeasca de bani”, scrie cronicarul. Pana la urma, inculpatii au fost achitati. “Din pricina lacomiei sale de bani”, se scrie în Cronica Ghiculestilor, lui Racovita Voda “i-a sosit mazilirea” de la Istanbul, imediat dupa încheierea farsei judiciare. Întregul eveniment a avut un puternic impact asupra societatii, astfel ca povestea a fost reluata în nu mai putin de trei cronici moldovenesti din secolul al XVIII-lea.”

Conform cutumei, iată, pe coloana alăturată punem textul a cărui veridicitate este contestată de Andrei Oișteanu în rezumatul pe care i-l face:

„Tot în acest an s-a tâmplat un lucru la Moldova, care fiind lucru de mirat n-am lipsit a nu-l scrie ca să se afle în letopiseț scris celor următori.

În ziua Paștilor, jidovii din Onițcani furat-au un copil ca de cinci ani și l-au pus într-o pivniță a lor, și acolo strângându-se toți acei jidovi, cum singuri ei au mărturisit pe urmă la divan, și au adus o albie cu apă caldă și au spălat pe copil, apoi i-au legat cu o ață mădularul și i-au cusut și șezutul cu ață, apoi l-au pus gol într-o putină și i-au stors sângele din toate vinele și l-au împuns cu sula prin tot trupul lui, și i-au scos ochii cu sula, și pielea de pe frunte încă i-au scos-o, cum s-au văzut când l-au adus pe copil cu poronca lui Mihai Vodă, și l-au îngropat la Sfântul Nicolai. Și în putina ce au stors sângele au pus puțintică apă, și dacă au omorît copilul, l-au scos și l-au lepădat la câmp cu mânele altui jidov, căruia îi didese trei ug. aur pentru osteneala lui: și învălindu-l într-o piele de oaie, l-au dus într-o căruță  de l-au lepădat la câmp. Iară sângele l-au împărțit, punându-l în balerce și l-au trimis la hahamul de Cracovia și la hahamul de Dubăsari, și o balercă au îngropat-o într-acea pivniță, zicând că este vișnap.

Iar părinții copilului având numai pe acel copil, âmblau căutându-l prin târg din sâmbata cea mare ce perise copilul, pe la toate casele, prepuind să nu fi mas la vreo casă sau să nu-l fi furat vreun turc să-l ducă la Bender, după obiceiul ce aveau. Și venind și întrebând și pe unul, și pe altul din pregiurași, și neaflându-l, își pierduse nădejdea de a-l mai găsi. Iar în lunea Paștilor venind niște oameni la târg, aflat-au copilul lepădat la câmp aproape de drum, și luându-l, l-au dus la Onițcani de l-au arătat, și văzându-l oamenii l-au cunoscut. Luând și părinții lui veste și văzându-l, au început a plânge pentru moartea lui cea nevinovată; și îndată vornicul de Onițcani, tatăl copilului, au dat veste Lupului Serdarului, carele fiind aproape, au mers de l-au văzut. Și îndată toți au presupus că este fapta jidovilor, și prinzând pe cei mai de frunte jidovi cu muierile lor i-au și închis făcând știre la domnie. Iar a doua zi începând Serdarul a-i bate și a-i întreba, mai întâi pe cel ce l-au lepădat (pe copil) la câmp și pe muierea celui cu casa unde se muncise (fusese torturat,n.n.), și pe ceilalți pe rând bătându-i, nici unul într-acea ună-dată (pentru moment, n.n.) n-au vrut să spuie: iară al doilea rând întâi cel ce au lepădat copilul au spus, zicând că această faptă au făcut-o doi din jidovi în casa Leibei jidovului: și pe urmă i-au dat lui trei ug. ca să-l lepede. Pre acești patru jidovi, i-au trimis Serdarul din poronca domnească la Iași cu mezil împreună cu muierile lor; iar dacă au venit la Iași i-au închis, și noaptea câte pe unul deosebit (pe fiecare separat, n.n.) i-au întrebat domnul: și trei dintre dînșii au spus nesiliți, iar Leiba cel cu casa tot au tăgăduit. A doua zi dimineața făcut-au divan și au chemat pre toți jidovii din Iași și turcii, și toți boierii cu mare cu mic, și i-au întrebat aieve; și la divan tot acei trei au spus toată povestea, arătând cum i-au scurs sângele, arătând și cuțitele, sulele cu care împunsese pe copil, și isprăvise acea taină a lor, cum ziceau ei, din porunca hahamului de Cracău (Cracovia). Și iarăși singuri (ei înșiși, n.n. ) au spus de ce treabă este sângele, zicând că la nașterea copiilor lor, le ung ochii copiilor cu acel sânge, și mai ung și pragurile ușilor și-l pun în azimele lor ce fac la sărbătorile Paștilor, și-l au în chip de sfințenie acel sânge. Încă dacă au văzut că acel Leiba tot tăgăduiește, au zis domnul către toți jidovii: vedeți și auziți ce mărturisesc acei ce făcuse acea faptă; iar jidovii au răspuns: cum au făcut așa să-și ia plata.

Atuncea Mihai Vodă nu i-au omorît cum li se cădea lor; ci (ca) să ieie bani de la dînșii, i-au pus la închisoare, și dede (dădu, n.n.) poruncă lui Panait vel Armașu, și au făcut un divan mare lângă școala jidovilor, și au pus pre cei trei jidovi mai sus pomeniți goi pe divan, și punând și-o albie cu apă caldă, și aducând un copil mic a(l) acelui Leiba jidovu, fiind și al lui copilu de cinci ani gol în albie, și poroncind tătâne-su să-l spele, și deacă l-au spălat, adus-au sulele și le-au dat în mâna Leibei silindu-l să înjunghie pe copilul său. Iar el nevrând să-l junghie, îl bătea cu bicele înfricoșându-l cu moarte; iar el striga pe Buluc-bașa Gheorghie de pe divan și șoptea la ureche, și Gheorghie mergea la Panaite armașul de-i spunea iarăși cu șoaptă ce zicea jidovul, care semne arăta giuruitele câte pungi de bani giuruiau jidovii; și pe semne neplinind suma pungilor, iarăși de iznoavă aduceau sulele și le dau Leibei și silindu-l cu bătaie groaznică ca să-și junghie copilul; iar el nevrând iarăși chema pe Buluc Bașa d-i șoptea la ureche, și Baș Bulucbașa, iarăși mergea de arăta Armașului. Și această șoaptă au purtat mai toată ziua; iară târgul era tot strâns la priveală; iară dacă au plinit cât cerea domnul aproape de seară, i-au scos de acolo și i-au închis ca să dee banii. Iar până a plini ei acei bani, au trecut multe zile, până au sosit și trimisul jidovilor din Iași la Țarigrad, de au dat veste lui Rafail jidovul Bazagembașii Vezirului. Și de aice s-au cunoscut că lucrul era adevărat; și ei fiind vinovați au alergat la dînsul, ca să-i ajutorească de la Poartă, și au adus firman scriind lui Mihai Vodă, poruncindu-i să sloboade pe jidovi. Și atunci i-au lăsat fără de bani, numai cât au dat lui Panait Armașul, și doftorului Caragia, și lui Iordaki vel Postelnicu, și s-au întors la casele lor. Nu s-au lăsat cu atâta jidovii, ci ziceau că le-au luat multe lucruri din casele lor, pentru care lucruri trimis-au acel Bazagenbașa pe Sara-Mehmet Aga, Vezir Agasi, cu firman și le-au scos pagubele de la Serdarul și de la alții ce arătau ei. Și această silință a lui Rafail nu era pentru altă fără de cât că nu se priimise Mihai Vodă rugăminței lui mai nainte, poftindu-l să se facă a nu vedea și să sloboade pre jidovi, ci au scris la poartă pârînd pre neamul jidovesc, ca să-i păgubească de bani. Căci cu unsprezece ani mai nainte, în zilele lui Ali Pașa Vezirului, făcuse jidovii din Țarigrad un lucru ca acesta cu un copil Turc, și vizirul a spânzurat trei jidovi, și atunci giuruise jidovii Vizirului să aibă a da 1000 de pungi de bani, când s-or mai găsi cu faptă ca aceasta în toată stăpânirea Împărăției. Acestea au sosit lui Mihai Vodă iarăși pentru lăcomie, că s-au aflat cu inima mai fierbinte spre lăcomia banilor ce au mijlocit să ieie de la jidovi, decât spre dreptate nefățarnică ce i se cădea să facă și dragoste asupra legii și a lui Dumnezeu, și pentru căci nu socotia mai nainte sfârșitul lucrului de care se apuca. Drept aceea după puțină vreme i-au sosit și lui mazilia.”

(Vezi Mihail Kogălniceanu, Letopisețe, ediția a II-a, 1872, vol.III, pag. 142-144.)

 

Cunosc acest text – cumplit text!, încă din anul I de facultate, de la cursul de literatură veche, ținut de Alexandru Piru. La seminar a fost o întreagă discuție pe seama detaliilor care fac sau nu credibilă întreaga poveste. Nu pare deloc o „farsă judiciară”, adică o înscenare, deși, literar vorbind, cronicarul – rămas anonim, dovedește un talent aparte în descrierea scenei interogatoriului, scenă demnă de un film sau serial făcut de Steven Spielberg la Hollywood, desigur, având ca subiect persecuțiile suferite de evrei de-a lungul anilor!… Al mileniilor!

Cunosc acest text de mai bine de o jumătate de secol! Nu l-am mai recitit niciodată, deși deseori m-am gândit la el! În „meciul” meu cu evreii holocaustologi – e vorba de Holocaustul din România, mie-n sută inventat!, nu m-am gândit niciodată să folosesc acest text ca argument, deși deseori se potrivea, pentru a închide gura unor preopinenți obraznici și prostănaci, precum și acest Oișteanu, care, amărîtul, și-a mai ales și un nume predestinat eșecului, gafei monumentale!…

M-au oprit o sumedenie de considerente, inclusiv obiceiul meu, obicei profund românesc, de a nu abuza de punctele slabe ale adversarului, de a nu specula vulnerabilitatea acestuia! M-a oprit, de asemenea, respectul și dragul pe care îl am pentru mulți evrei, inclusiv pentru cei la care mă știu tare dator…

Dar când adversarul nu se sfiește să facă din adevăr minciună și să readucă în discuție publică un eveniment ca acesta, pentru a-l prezenta deformat, transformând victimele în acuzați, uit atunci de toate aceste considerente și răspund obrăznicăturii cu ceea ce merită: o punere la punct publică!

Măi, Oiștene, din nou te prind cu minciuna! Textul, ca și întâmplarea pe care tu le numești „farsă judiciară”, se dovedește a fi adevăr curat atunci când mergi la dumnealui textul. Iar tu m-ai obligat să merg la text, să nu mă mulțumesc cu rezumatul tău dezinformant, și în felul acesta mă obligi să pun textul în circulație, la dispoziția celor pe care încerci să-i minți! Un text atât de jenant pentru orice evreu normal! Cât de cât simțitor…

Nu puteai să taci, prostovane?! Ce diavol anti-semit te-a împins să deschizi acest subiect și să te mai dai și bine informat asupra chestiunii?! Bine informat n-aș zice că nu ești, numai că ce știi te ajută numai ca să minți, ca să escamotezi adevărul!

Măi, băiete, cine, azi, mai avea nevoie de adevărul despre „omoruruile rituale” de odinioară?!… Iar tu ce nevoie aveai să mai și minți?! Adică eu, ne-evreu, mă sfiesc de 50 de ani să aduc în discuție acest subiect, și mai ales textul respectiv, atât de convingător!, iar tu, activist fruntaș al dezinformării pe orice subiect ai abordat până acum, te pomenești așa, de capul tău, să ridici capul și să pui în discuție o chestiune pe care, orice evreu deștept, ar lăsa-o în plata Domnului și uitată, așa cum am lăsat-o și noi, „goimii”!

Ca orice prostovan, te legi la cap fără să te doară!… E o performanță să te legi la ce nu ai!…  Tu ai reușit-o! Și nu e acum prima oară!

Nu te-a provocat nimeni! Nu cunosc să fi resuscitat cineva, în ultimii cincizeci de ani, povestea cu „omorul ritual” la evrei! Ce te-a făcut s-o repui pe tapet?! Au nu ți-ai dat seama că n-ai niciun control al comentariilor pe care le vei stârni? Iar faptul că mai și minți, nu ți-ai dat seama că va stârni și o replică precum asta, adică aducerea pe tapet a textului însuși, să judece tot omul dacă a fost sau nu „farsă judiciară”! Iar textul nu ți-ai dat seama cât este de convingător, nătărăule?!

În textul pe care nu dai doi bani sunt atâtea detalii  care îl fac întru totul convingător! Cum de nu ți-ai dat seama, fraiere, că faci astfel deservicii  serioase evreilor în general, și în mod special evreilor serioși, evreilor normali, cărora orice om ca mine se sfiește să le amintească momentele jenante din „palmaresul” național… Tu nu te sfiești să invoci asemenea momente jenante din palmaresul românesc: noi, românii, ca niște tembeli, am inventat și am înscenat farse judiciare, acuzându-i pe evrei de omoruri rituale!… Am fost noi, românii, atât de ticăloși și de tembeli?!… Ați fost!, decretează perfect tembel și nesilit de nimeni Oișteanul!…

…Și uite așa ai reușit să pui în circulație textul despre omorul ritual din vremea domniei  celei de pe urmă, a treia, a lui Mihai Vodă Racoviță… Personaj penibil, „înfierat” nu numai de cronicarul anonim, ci și de Dimitrie Vodă Cantemir în a sa Istorie Hieroglifică

Te-am invitat, cu ani în urmă, în sala Dalles, să iei cuvîntul și să-ți prezinți argumntele. Se ținea atunci o sesiune de comunicări pe tema Holocaustului din România… A existat au ba? Au fost zeci de comunicări la unison, cum că nu! Nu a existat așa ceva!

Mă aflam în prezidiu, eram organizator. Și din înaltul scenei te-am zărit printre sutele de participanți! Am anunțat publicul că sunt de față și persoane care cu siguranță au altă părere și că-i invit să ia cuvîntul!… Mucles! N-ai reacționat! Așa că după o vreme am venit la tine, Oiștene, doar ne cunoaștem bine, și te-am rugat să iei cuvîntul, ți-am zis că ar fi binevenită intervenția dumitale… Altera pars etc. Ai refuzat!… Nu te-am înțeles, dar am mers mai departe! Iar tu, măgar bătrân ce ești, după câteva zile ai scris în „22” cum că te-ai aflat în sala Dalles incognito, speriat să nu fi recunoscut și să pățești cumva vreun pogrom, două sau măcar un linșaj, atât era atmosfera de anti-semită, anti-semitule!… Secătură!…

…M-am plâns la Comunitate pentru relatarea dumitale mincinoasă, iar cineva de acolo, în glumă sau în serios, nu mi-am dat seama, mi-a explicat: altfel cum să obțină Oișteanul nostru un spor de periculozitate?! Dacă se afla că n-a fos acolo incognito, că n-a riscat nimic, că a fost invitat să ia cuvîntul și a refuzat, cum să se mai dea el mare activist și luptător neînfricat pentru cauza cea sfîntă a Sionului?!…

Oare cauza Sionului nu poate găsi luptători și apărători mai de Doamne, ajută?! Oare numai mincinoși și tolomaci ca acest Oiștean o pot reprezenta?! Cunosc zeci de evrei mai isteți și mai avizați decât mai sus numitul! Nu se poate apela și la ei? La evreii cinstiți?! Cât mai stau aceștia deoparte și-l lasă singur pe Andrei Oișteanu să se facă de belea și de toate celea?!

Așadar, îl invit încă o dată pe ipochimen! Să poftească pe acest site și să explice care sunt motivele pentru care textul de mai sus, scris de un cronicar anonim, anonim, dar contemporan cu cele relatate, este mincinos, relatează fapte nepetrecute vreodată, totul fiind așa cum a spus-o deja, o „farsă judiciară”! Eu, dacă demonstrația sa va fi convingătoare, sunt gata să-mi asum fapta nedemnă a cronicarului moldav! Și să-mi potolesc zelul și avântul meu anti… Anti proști, anti mincinoși, anti impostori, anti ticăloși! Și alți oișteni!…

Dar ce ne facem dacă individul va tăcea ca mortul în păpușoi, după cum îi este obiceiul?! Nu-i așa că ne va obliga să luăm în serios urîta și sordida întâmplare de la Onițcani? Cui îi trebuia ca această sumbră poveste să fie scoasă din colbul uitării? Cui, mă, pezevenchiule?!

Planul secret al Ungariei pentru anexarea Ardealului

Posted by Stefan Strajer On April - 9 - 2013

Planul secret al Ungariei pentru anexarea Ardealului

08_gheorghe_funar006

Autor: Gheorghe Funar

Persoanele aflate în conducerea României au fost informate de către Serviciile Secrete ale ţării despre pregătirile care se fac pentru Diktatul de la Bruxelles, din anul 2014, vizînd dezmembrarea teritorială a ţării noastre. Cu toate că ştiu ce se pregăteşte împotriva Poporului Român şi a României, cei informaţi nu acţionează, dar nici măcar nu reacţionează. Mai mult, preşedintele României, primul-ministru, preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor, directorii Serviciului Român de Informaţii (S.R.I.) şi Serviciului de Informaţii Externe (S.I.E.) refuză să facă cunoscut Poporului Român şi Parlamentului planul secret al Ungariei pentru anexarea Ardealului. Principalele direcţii de acţiune ale Ungariei şi revizionismului unguresc împotriva României şi Poporului Român sînt următoarele.

1. Dobîndirea dreptului de proprietate asupra a peste 60 la sută din bunurile (clădiri, terenuri agricole şi păduri) din Ardeal de către Ungaria, prin persoane juridice şi persoane fizice maghiare, pe următoarele căi:

a) Retrocedările în natură (cele mai multe, bazate pe acte false) către bisericile maghiare (romano-catolică, reformată, unitariană şi luterană) care aparţin Ungariei.

b) Împroprietăririle ilegale ale Statusului romano-catolic şi Ordinelor călugăreşti catolice maghiare cu imobile pe care niciodată nu le-au avut în proprietate, ci doar în administrare.

c) Exproprierea românilor de către titularii unguri ai licenţelor de exploatare a bogăţiilor naturale din România, în baza modificărilor şi completărilor la Legea minelor, Legea nr.85/2003, votată în Senatul României (la 27 octombrie 2009) şi care aşteaptă doar votul final în Camera Deputaţilor, pînă în luna iunie a.c.

d) Cumpărarea terenurilor agricole din România de către persoane juridice din Ungaria, la care se vor adăuga persoanele fizice ungare. Se ştie că în Ungaria, la fel ca şi în alte ţări din Uniunea Europeană, ca şi în Israel, este interzisă vînzarea pămîntului la străini.

2. Acordarea rapidă şi gratuită  de către Ungaria a dublei cetăţenii pentru românii get-beget. În timp ce ţara-Mamă, România, acordă cetăţenia română pentru un număr foarte mic dintre fraţii noştrii români din Republica Moldova şi Ucraina, după un calvar de cîţiva ani şi percepînd taxe uriaşe – Ungaria vitregă şi perfidă a organizat un sistem diabolic şi antieuropean de acordare a dublei cetăţenii pentru români. Zilnic, în 920 de localităţi din Ungaria, ţară vecină şi neprietenă, numeroşi de români get-beget primesc cartea de identitate şi paşaportul din partea Ungariei, în mod gratuit, în maximum 30 de zile. La începutul aplicării Legii dublei cetăţenii de către Ungaria pentru minoritarii unguri din România aceştia trebuiau  să plătească taxe şi să dea un examen, scris şi oral, care să ateste cunoaşterea limbii ungare, a Constituţiei, istoriei şi geografiei acestei ţări. Din vara anului 2012, legea respectivă a fost modificată şi românii care cer şi obţin cetăţenia Ungariei nu trebuie să cunoască limba ungară, nici Constituţia, nici Imnul, nici Istoria de 1.100 de ani şi nici geografia acestei ţări. S-a ajuns ca peste 2,5 milioane de cetăţeni români să dobîndească, deja, cetăţenia Ungariei şi astfel să intre în Spaţiul Schengen. În cel mult 12 luni, alte 2-3 milioane de români get-beget vor intra în Spaţiul Schengen, cu ştiinţa şi acordul tacit al Consiliului Europei, Parlamentului European, Comisiei Europene, obţinînd formal cetăţenia Ungariei. Pînă să decidă, în mod discriminatoriu, intrarea României în Spaţiul Schengen, probabil în  2014 sau 2015, komisarii de la Uniunea Europeană vor constata că peste 5 milioane de români au obţinut accesul şi dreptul la muncă în toate ţările din U.E.  Românii sînt singurii cetăţeni dintr-o ţară membră a Uniunii Europene care intră în Spaţiul Schengen prin obţinerea dublei cetăţenii din altă ţară europeană, în timp ce ţara lor, România, nu este admisă în această zonă. Este pentru prima dată în Istoria Poporului Român, urmaş al Poporului Primordial în Grădina Maicii Domnului, cînd Ungaria a devenit generoasă pentru români. Doar în aparenţă! În fond, Ungaria intenţionează să păcălească organismele europene şi cele de la O.N.U., urmînd să susţină, fără legătură cu realitatea faptică, numărul de 4,5-5 milioane de „unguri“ din Ardeal, pe care să-i confirme cu paşapoartele şi cărţile de identitate ungureşti. Această acţiune diabolică a Ungariei, unică în Europa, nu este demascată la Bruxelles de către preşedintele şi premierul României, deşi ei o cunosc şi îi ştiu consecinţele. După ce Ungaria ajunge să acorde dubla cetăţenie la peste 4 milioane de români get-beget va acţiona, în anul 2014, pentru autonomia Ardealului pe criterii etnice, solicitînd aplicarea principiului autodeterminării popoarelor.

3. Falsificarea Istoriei Poporului Român. Specialiştii în domeniul Istoriei din Europa şi S.U.A. au aflat şi susţin că leagănul civilizaţiei pe Planeta Pămînt a existat în spaţiul carpato-danubiano-pontic, în Grădina Maicii Domnului, în Dacia Mare, cu cel puţin 10.000 de ani înainte de naşterea Fiului Domnului, Iisus Hristos. Limba şi Scrierea Primordială au aparţinut geto-dacilor în Dacia Edenică, în Ţara Havila (Valahia) despre care scrie în Biblie, în Facerea, Întîia Carte a lui Moise. Se ştie că ungurii sînt urmaşii unui popor barbar, venit în Cîmpia Panonică din îndepărtata Asie, în anii 890-900. Despre unguri, în anul 889, Reginonis, în cronica sa, scrie următoarele: „Neam feroce şi mai crud decît orice fiară…ei nu trăiesc ca oamenii, ci ca fiarele: se hrănesc cu cărnuri crude, beau sînge şi inima oamenilor prinşi în războaie o mănîncă drept leac; ei nu ştiu ce este mila şi nici un sentiment de pietate nu mişcă inima lor“. Despre venirea ungurilor şi aşezarea lor în Cîmpia Panonică vorbesc izvoarele istorice, mai ales „Cronica notarului anonim al regelui Bela“ şi „Cronica lui Simon de Keza“, precum şi cartea „Continuitatea românilor în Dacia – Dovezi noi“, a lui G. Popa-Lisseanu, care ar trebui să fie retipărită în tiraj de masă, pentru a-i reduce la tăcere pe cei care susţin, în mod fals, că Poporul Român s-a format în sudul Dunării, în Secolele al XII-lea şi al XIII-lea, de unde s-ar fi infiltrat în Ardealul ocupat de unguri. Adevărul istoric este că la sosirea lor în Ardeal, ungurii au găsit în Grădina Domnului, sau Cetatea Domnului, mai multe voievodate ale urmaşilor geto-dacilor, care au avut o unitate de limbă şi o continuitate neîntreruptă în Vatra Strămoşească, de mai bine de 11.000 de ani.

Ungaria are ca politică de stat falsificarea propriei Istorii şi, mai ales, a Istoriei Ardealului şi a Daciei Mari. Numeroaselor cărţi şi articole apărute în Ungaria socialistă, prin care se falsifică Istoria Poporului Român şi a României, Regimul Ceauşescu le-a dat o replică, în anul 1986, printr-o culegere de studii şi articole apărute în cartea „Jocul periculos al falsificării istoriei“. Dintre autorii români care au prezentat ADEVĂRUL ISTORIC cu privire la România, Ardeal şi Ungaria amintim pe: prof. univ. dr. Mircea Muşat, acad. Ştefan Pascu, prof. univ. dr. Ştefan Ştefănescu, dr. Augustin Deac, prof. univ. dr. Francisc Păcurariu, prof. univ. dr. Dinu C. Giurescu, prof. univ. dr. Florin Constantiniu, prof. univ. dr. Viorica Moisuc, prof. univ. dr. Ion Coja, prof. univ. dr. Mihai Ungheanu, dr. Alexandru Savu, prof. univ. dr. Gh. I. Ioniţă, dr. Cristian Popişteanu. De remarcat că, deşi  România şi Ungaria făceau parte din lagărul socialist, duşmanii de 1.100 de ani ai Poporului Român au continuat să falsifice, de la Budapesta, ADEVĂRUL ISTORIC despre Poporul Primordial şi continuitatea sa de mai mult de 11.000 de ani în Grădina Maicii Domnului, în Vatra Strămoşească. Acum, cînd Ungaria şi România fac parte din N.A.T.O. şi Uniunea Europeană, se continuă de la Budapesta aceeaşi politică revizionistă împotriva ţării noastre, vizînd, în principal, Ardealul. Spre deosebire de Regimul românului Ceauşescu, Regimurile alogenilor Iliescu, Constantinescu şi Băsescu nu au dat nici o replică fermă acţiunilor antiromâneşti şi revizioniste ale Ungariei; mai mult, le-au facilitat şi tolerat, punînd în mare pericol integritatea teritorială a României.

Tot pe tema ADEVĂRULUI ISTORIC trebuie ştiut că falsa legendă cu „Dracula-vampirul“ a fost creată tot de unguri cu scopul viclean de a încerca să o ascundă pe „Femeia-vampir“, contesa Erzsebet, unguroaică (1560-1614) vinovată de asasinarea, rînd pe rînd, a 600 de femei tinere, pentru ca ea să se îmbăieze în sînge, spre a încerca să rămînă veşnic tînără şi frumoasă (?!). După numeroase plîngeri ale părinţilor fetelor dispărute, la ordinul regelui Mathias al II-lea, s-a declanşat o anchetă, care a stabilit modalităţile prin care contesa-vampir Erzsebet le-a ucis pe cele 600 de tinere. Contesa-vampir a fost condamnată la moarte şi zidită de vie într-o cameră a castelului din Csejthe, pe care ungurii refuză să-l facă punct de atracţie turistică. Încă nu-i prea tîrziu, iar românii pot să-i ajute. Aflîndu-se adevărul despre unguroaica respectivă, este posibil ca, în curînd, să fie turnat despre aceasta un film, care are mari şanse să cîştige Premiul Oscar. Pentru a nu se cunoaşte adevărul despre contesa-vampir, propaganda ungară a creat şi a întreţinut falsa legendă a lui „Dracula-vampirul“. Adevărul este că domnitorul  Vlad Ţepes a fost drept, viteaz, un conducător care a luptat împotriva turcilor şi pentru neatîrnarea Ţării Româneşti.

4. Pregătirea paramilitară a tinerilor unguri din Ardeal şi existenţa depozitelor cu armament şi muniţii, despre care S.R.I. şi S.I.E. i-au informat pe preşedinţii României, primii-miniştri, preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor, precum şi pe parlamentarii din Comisiile de Control al Serviciilor Secrete. De la sfîrşitul anului 1989 şi pînă azi, au fost aduse din străinătate şi au fost depozitate, în multe locuri din Ardeal, mari cantităţi de armament (pistoale şi pistoale mitralieră) cu şi muniţia aferentă, care  ar urma să fie folosite pentru atacarea unităţilor militare, a sediilor Poliţiei şi Jandarmeriei, precum şi pentru săvîrşirea de atrocităţi împotriva românilor, similare cu cele de după Diktatul de la Viena. Scenariile cu insurgenţii din alte state sînt arhicunoscute şi aşteaptă să fie aplicate şi în Ardeal. În faţa acestui mare pericol, Regimurile Iliescu, Constantinescu şi Băsescu au refuzat să acţioneze pentru aplicarea Legii şi pentru confiscarea depozitelor ungureşti de armament şi muniţie din Ardeal şi pentru arestarea persoanelor vinovate de tentativa de genocid.

Romania Mare.Text Funar

5. Intensificarea lobby-ului unguresc, împotriva României şi pentru anexarea Ardealului, în capitalele importante  ale lumii: Washington, Berlin, Londra, Paris, Moscova, Roma, Viena, Bruxelles, şi, mai ales, la Vatican.

 

În mod surprinzător pentru foarte mulţi români, la nici 24 de ore de la difuzarea în mass media a primei părţi din Planul secret al Ungariei pentru anexarea Ardealului, a reacţionat ministrul de externe din ţara vecină şi neprietenă de 1.100 de ani, d-l Janos Martonyi. Într-o conferinţă de presă extraordinară, şeful diplomaţiei de la Budapesta a încercat să-i liniştească pe români, minţindu-i că Ungaria recunoaşte consecinţele Tratatului de la Trianon, din 4 iunie 1920, şi că nu are pretenţii teritoriale în ţările vecine unde trăiesc comunităţi de maghiari. Ministrul de externe al Ungariei a recunoscut că politica de acordare a dublei cetăţenii a dus la creşterea semnificativă a numărului de cetăţeni unguri şi, astfel, Guvernul de la Budapesta este nevoit să deschidă încă două consulate în Ardeal, la Târgu Mureş şi Oradea, fără acordul Guvernului României. Până la sfârşitul anului 2013, Ungaria intenţionează să deschidă câte un consulat în fiecare judeţ din Ardeal, în clădirile retrocedate ilegal. Nmărul foarte mare de consulate ale Ungariei în Ardeal va fi încă un argument pentru obţinerea Diktatului de la Bruxelles, din anul 2014. În timp ce Ungaria acordă zilnic cetăţenia ungară la mii de români get-beget, politicienii şi manipulatorii de opinie de la Bucureşti îşi dau cu presupusul privind nominalizarea ilegală a unor procurori. În timp ce Ungaria neprietenă acţionează, la Bucureşti se parlamentează. Conducătorilor Ungariei le este frică de reacţia Poporului Român, mai ales a românilor din Ardeal, la aflarea direcţiilor de acţiune ale Budapestei şi revizionismului unguresc împotriva României. De ce le este frică nu vor scăpa!

Poporul Român va putea să aibă încredere în declaraţiile autorităţilor din Ungaria numai dacă sunt îndeplinite cumulativ, cel puţin următoarele condiţii:

1) Parlamentul de la Budapesta adoptă o hotărâre privind recunoaşterea Tratatului de la Trianon şi renunţarea la orice pretenţii teritoriale şi amestec în treburile interne ale României, Slovaciei, Serbiei şi Ucrainei.

2) Ungaria recunoaşte Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia şi solicită public minoritarilor unguri din România să participe la sărbătorirea Zilei Naţionale a Poporului Român, care îi găzduieşte de 1.100 de ani, fără se le perceapă chirie.

3) Parlamentul Ungariei recunoaşte atrocităţile săvârşite de unguri în anii 1848-1849 şi după Diktatul de la Viena împotriva românilor şi se angajează la plata despăgubirilor pentru urmaşii românilor şi evreilor care au fost asasinaţi în mod bestial în timpul genocidului din intervalul septembrie 1940-octombrie 1944 în partea din Ardeal ocupată de unguri.

4) Preşedintele şi primul ministru al Ungariei declară public că această ţară renunţă la orice pretenţii teritoriale asupra Ardealului, încetează să susţină acţiunile revizionismului unguresc şi ale lobby-ului maghiar împotriva României şi pentru autonomia teritorială a Grădinii Domnului, moştenită de Poporul Român de la geto-daci, de la Poporul Primordial.

5) Ungaria obligă bisericile maghiare din România, Statusul romano-catolic şi Ordinele călugăreşti catolice maghiare să doneze Statului Român toate clădirile, terenurile agricole şi pădurile pe care le-au obţinut ilegal în Ardeal, după anul 1990, pe calea retrocedărilor şi împroprietăririlor bazate pe documente false.

6) Ungaria se obligă şi restituie integral averea Fundaţiei Gojdu a Bisericii Ortodoxe Române.

7) Parlamentul Ungariei abrogă Legea dublei cetăţenii şi încetează acordarea cetăţeniei ungare pentru românii get-beget, cu scopul de a falsifica realitatea demografică din Ardeal, care este românesc în proporţie de peste 85 la sută.

8) Guvernul Ungariei cere Guvernului României să-i doneze toate monumentele criminalilor unguri existente în ţara noastră.

9) Ungaria se angajează şi aplică principiul reciprocităţii acordând etnicilor români aceleaşi drepturi pe care le au minoritarii unguri în România.

10) Ungaria recunoaşte implicarea directă în lovitura de stat din decembrie 1989 din România şi în acţiunile antiromâneşti din martie 1990 de la Târgu Mureş.

11) Ungaria încetează să întreţină vrajba dintre minoritarii unguri din România şi populaţia majoritară românească.

12) Ungaria reafirmă că niciodată nu au avut personalitate juridică şi imobile în proprietate atât Statusul romano-catolic, cât şi Ordinele călugăreşti catolice maghiare din România interbelică, cea socialistă şi cea post-decembristă.

În cele cinci direcţii de acţiune ale Ungariei şi revizionismului unguresc împotriva României şi Poporului Român a fost folosită ca vârf de lance U.D.M.R., organizaţie antiromânească şi antieuropeană, apărută încă din 21 decembrie 1989 la Cluj-Napoca şi Târgu Mureş. Cu încălcarea Legii partidelor politice şi fără a fi înregistrată la Tribunalul Municipiului Bucureşti, U.D.M.R. a fost asimilată ilegal cu un partid politic şi susţinută de către P.D.S.R. (acum P.S.D.), P.N.L., P.D. (acum P.D.L.) şi P.N.Ţ.-C.D. Deşi este înregistrată ca o organizaţie neguvernamentală, U.D.M.R. a participat la guvernarea României, cu excepţia Guvernului Văcăroiu, în intervalul 1992-1996. De pe centura politicii dâmboviţene, premierii Victor Ciorbea, Radu Vasile, Mugurel Constantin Isărescu, Adrian Năstase, Călin Constantin Anton Popescu Tăriceanu, Emil Boc şi Mihai-Răzvan Ungureanu au luat U.D.M.R. la guvernarea României cu toate că membrii ei nu au votat la referendum Constituţia ţării noastre, nu recunosc Statul Naţional Unitar Român, dispreţuiesc Limba Română şi sfidează drapelul României. Cei care au ajuns în funcţiile de Preşedinte al României, prim-ministru, lideri ai partidelor politice care s-au aliat cu U.D.M.R. au refuzat să ţină seama de profilul conducătorilor minoritarilor unguri din ţara noastră, care a fost prezentat la 1 noiembrie 1928, în Camera Deputaţilor de secretarul acesteia Emil A. Dandea (fost secretar al Primăriei din Cluj din 19 ianuarie 1919 şi fost primar la Târgu Mureş) în discursul intitulat „Nemulţumirile Ardealului şi chestiunea minoritară“. Citez câteva fragmente din acest discurs al lui Emil A. Dandea: „În trecutul de dominaţie, ne-a devenit o a doua natură dispreţuirea valahului. Cultură, civilizaţie, pentru noi nu poate fi decât la Budapesta. Bucureştenii sunt personificarea bizantismului şi balcalismului celui mai întunecat, unde mergem numai ca să corupem şi să facem afaceri în stil balcanic. Legile ţării le privim din punct de vedere al eludării lor sau ca să tragem eventualul profit pe care ni-l asigură.Nu există între ungur şi ungur deosebire, toţi vă urâm, toţi tidem cu toate mijloacele, la păstrarea supremaţiei noastre, ca ceasul reînvierii Ungariei să ne afle înmulţiţi şi întăriţi …Trăim cu amintirea dominaţiei din trecut, pentru dominaţia care are să ne revină. Noi folosim toate mijloacele, nu avem ce pierde, şi numai câştiga putem…Ce serveşte consolidarea României nouă ne strică.Ce este sfânt pentru voi, nouă ne este obiect de batjocură“.

Ungaria şi U.D.M.R. au folosit şi recurg la toate mijoacele, mai ales cele ilegale, pentru a crea condiţiile care să facă posibilă stabilirea unui nou diktat, Diktatul de la Bruxelles din anul 2014, vizând autonomia teritoriala a Ardealului. Pentru a-i putea convinge pe liderii Uniunii Europene de necesitatea Diktatului din anul 2014, Ungaria şi U.D.M.R. acordă o importanţă deosebită creşterii rapide şi prin orice mijloace a numărului de clădiri şi a suprafeţelor de terenuri agricole şi păduri din Ardeal deţinute de Statul Ungar şi de persoanele juridice şi fizice maghiare. Acest prim obiectiv din planul secret al Ungariei pentru anexarea Ardealului a fost înscris în Statutul U.D.M.R. şi reluat la congresele sale anuale. De pildă, la congresul U.D.M.R. din 15-16 mai 1999 care a avut loc la Miercurea Ciuc, s-a stabilit ca obiectiv prioritar în programul de activitate: restituirea integrală a bunurilor bisericeşti şi comunitare ilegal confiscate, naţionalizate, expropriate sau despăgubirea echitabilă a persoanelor în cauză. Pentru a reuşi în acţiunile sale, U.D.M.R. a avut relaţii foarte bune cu P.N.Ţ.-C.D., P.N.L., P.D.S.R. şi P.D., partide care au facilitat intrarea acestei organizaţii antiromâneşti în Guvernul României, de unde să poată lovi în Statul Român şi în Poporul Român. U.D.M.R. a încheiat protocoale secrete cu P.D.S.R. (la 23 decembrie 2000), cu Alianţa „D.A.“ (în vara anului 2004), cu P.D. (în toamna anului 2008) şi cu U.S.L. (în august 2012). Partidele şi alianţele respective s-au angajat să acţioneze în Guvernul şi Parlamentul României pentru a fi realizaţi paşii mărunţi din politica U.D.M.R. şi a Ungariei, mai ales restituirea în natură a imobilelor revendicate de cultele maghiare. Ungaria a urmărit şi sprijinit cu tenacitate realizarea acestui obiectiv mai ales prin participarea U.D.M.R. la guvernare şi prin reprezentanţii săi din administraţia publică locală. În ultimii 16 ani, reprezentanţii U.D.M.R. au ocupat funcţiile de vice-prim-ministru (Marko Bela, care a coordonat Învăţămîntul şi Cultura din România), miniştri (ai Culturii, Sănătăţii, Comunicaţiilor, Turismului, Apelor, Pădurilor şi Mediului), secretari de stat (la aproape toate ministerele şi de delegat pe lângă primul-ministru pentru minorităţile naţionale. De asemenea, U.D.M.R. a condus o vreme şi Administraţia Domeniilor Statului Român. În ultimii 23 de ani, U.D.M.R. a obţinut posturi multe de prefecţi şi subprefecţi în majoritatea judeţelor din Ardeal. În urma alegerilor locale, mulţi reprezentanţi ai U.D.M.R. au fost aleşi direct sau cu  sprijinul P.D.S.R. (P.S.D.), P.N.L., P.D. (P.D.L.) şi P.N.Ţ.-C.D. în funcţiile de primari şi viceprimari, precum şi preşedinţi şi vicepreşedinţi de Consilii judeţene. În Consiliile locale şi în Consiliile judeţene, U.D.M.R. a negociat obţinerea funcţiilor de preşedinte numai la anumite comisii, respectiv Agricultură, Învăţământ şi Cultură. De asemenea, U.D.M.R. a obţinut funcţiile de conducere la Oficiile de Cadastru şi Organizarea Teritoriului (O.C.O.T.) şi la Arhivele Statului, în toate judeţele din Ardeal. Toate funcţiile ocupate de reprezentanţii U.D.M.R. au fost şi sunt folosite pentru a asigura obţinerea de către Ungaria şi de către persoanele juridice şi persoanele fizice ungare a cât mai multe clădiri, terenuri agricole şi păduri, de regulă în mod ilegal, pe bază de acte false. Printr-o astfel de politică diabolică, desfăşurată în ultimii 23 de ani, s-a ajuns ca Ungaria (prin bisericile catolice maghiare) împreună cu persoane juridice şi persoane fizice ungare să obţină în proprietate 70 la sută-80 la sută din imobilele judeţelor Covasna şi Harghita. Guvernele post-decembriste, mai ales cele conduse de premierii Adrian Năstase şi Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu, în cârdăşie cu U.D.M.R., au susţinut, prin multe acte normative, retrocedările în natură către bisericile catolice maghiare, Statusul romano-catolic, Ordinele călugăreşti catolice şi urmaşii grofilor unguri. Prin retrocedări bazate pe acte false, Ungaria a dobândit imobile (clădiri, păduri şi terenuri agricole) în Ardeal în valoare de circa 100 miliarde euro. În baza Legii Ponta prin care va fi angajată răspunderea Guvernului României, în următorele trei săptămâni, Ungaria şi  U.D.M.R. speră să dubleze această sumă , tot prin retrocedări ilegale. Specialiştii în domeniu, consideră că 80 la sută-90 la sută  dintre retrocedările în natură către bisericile maghiare, Statusul romano-catolic, Ordinele călugăreşti maghiare, alte persoane juridice ungare şi urmaşii grofilor unguri au la bază documente false, acte de corupţie, abuzuri în serviciu, trafic de influenţă şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni.

Cunoscând că la baza majorităţii retrocedărilor în natură din Ardeal către Ungaria şi către maghiari stau fapte de natură penală şi fiindu-le frică de începerea cercetărilor penale, liderii U.D.M.R. s-au grăbit să susţină nominalizările făcute de premierul Ponta, în ziua de 3 aprilie a.c., la conducerea Parchetului general şi a Direcţiei Naţionale Anticorupţie (D.N.A.).

Legile retrocedărilor către cultele religioase maghiare s-au dovedit a fi, prin modul de aplicare şi prin consecinţele lor, un atentat la siguranţa naţională şi la integritatea teritorială a României.

Ardealul se confruntă cu o situaţie extrem de periculoasă şi românii sunt disperaţi pentru că aproape toate clădirile din centrul municipiilor şi oraşelor sunt revendicate şi cu multe dintre ele a fost împroprietărit Statusul romano-catolic, respectiv Biserica romano-catolică, o urmaşă a Statusului care nu a avut personalitate juridică, nu a deţinut proprietăţi şi nu a fost recunoscut niciodată de Vatican, Ungaria şi România. Operaţiunea de împroprietărire ilegală a Statusului romano-catolic şi a Ordinelor călugăreşti maghiare cu cele peste 2.000 de clădiri revendicate pe bază de acte false a început în guvernarea Năstase şi a fost continuată de premierii Tăriceanu, Boc, Ungureanu şi Ponta. După retrocedările ilegale ale clădirilor din zonele centrale ale municipiilor şi oraşelor din Ardeal, au ajuns românii să se simtă străini în ţara lor, în România moştenită de la geto-daci şi apărată prin jertfele a milioane de eroi.

            În mai mult de 1.000 de localităţi din Ardeal au fost revendicate de către Ungaria (prin biserica romano-catolică, reformată, luterană şi unitariană, Statusul romano-catolic, Ordinele călugăreşti catolice maghiare) şi numeroase persoane juridice ungare şi persoane fizice maghiare, inclusiv urmaşi ai foştilor grofi, peste 10.000 de clădiri şi mai mult de două milioane hectare de terenuri agricole şi păduri.

            Guvernul României are date exacte privind cererile de revendicare şi restituirile în natură către Ungaria şi către unguri, dar încalcă principiul transparenţei şi ascunde Poporului Român ADEVĂRUL şi marele pericol al întabulării pentru Statul ungar şi pentru unguri, pe bază de acte false şi mită, a peste 50 la sută din imobilele Ardealului!

            Directiva Guvernului şi Parlamentului Ungariei pentru U.D.M.R. şi bisericile maghiare din Ardeal este foarte clară: cât mai multe terenuri agricole, păduri şi clădiri să fie întabulate pe persoane juridice şi fizice maghiare, prin orice mijloace.

            În înţelegere sau nu cu autorităţile de la Budapesta, Regimurile alogenilor Constantinescu-Isărescu, Iliescu-Năstase, Băsescu-Tăriceanu au promovat şi susţinut mai multe acte normative (O.U.G. nr. 94/2000, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005), care să faciliteze atingerea obiectivelor Ungariei în ceea ce priveşte împroprietărirea asupra Ardealului.

            Este pentru prima dată în Europa şi în ultimii aproape 150 de ani (de când s-au introdus cărţile funciare) când un stat, Ungaria, duce o politică de cucerire în România, în judeţele din Ardeal, nu pe calea războiului şi nici a unui Diktat al Marilor Puteri, ci prin întabularea dreptului de proprietate obţinut pe calea împroprietăririlor ilegale şi a retrocedărilor de imobile bazate pe acte false! Ungaria a declanşat şi desfăşoară un război diabolic, un război atipic împotriva României, având ca obiectiv împroprietăriri masive în Ardeal! În acest război parşiv, Ungaria acţionează împotriva României bazându-se pe U.D.M.R. şi pe bisericile maghiare care desfăşoară un „furt pios“.

            Practic, se desfăşoară o ofensivă istorică a Ungariei, un atac concentrat asupra României, care vizează disoluţia Statului Naţional Unitar Român prin întabularea Ardealului de către unguri, atât pe cale laică, în beneficiul unor privaţi ori fundaţii, cât şi pe cale religioasă, în favoarea bisericilor maghiare (romano-catolică, reformată, unitariană şi luterană).

            În nici o altă provincie care a aparţinut Imperiului Austro-Ungar, în perioada 1867-1918, nu a fost declanşat un asemenea asediu, în fapt un război diabolic, pe tema retrocedărilor în natură. Cu imobilele care aparţin de drept Statului Român este împroprietărit ilegal Statusul romano-catolic, respectiv biserica romano-catolică, adică Ungaria.

            Peste 80 la sută dintre cererile de retrocedare şi din dosarele în care s-au dat soluţii de restituire în natură a imobilelor către Ungaria şi către unguri au la bază acte false, în special cărţi funciare falsificate în timpul ocupaţiei străine de după Diktatul de la Viena, din 30 august 1940. În localităţile unde primarul sau viceprimarul este de la U.D.M.R., Comisiile de retrocedare din cadrul primăriilor sunt formate în majoritate sau în totalitate din minoritari unguri. Aceste comisii au sprijinit şi ajută ca Ungaria să dobândească cât mai multe şi extinse proprietăţi în Ardeal, în mod ilegal, în temeiul unor acte false, mită şi trafic de influenţă. Autorităţile Statului Român sunt parte la aceste monstruoase complicităţi. Prefecţii şi subprefecţii, preşedinţii şi vicepreşedinţii de Consilii judeţene din partea U.D.M.R. au acceptat tacit sau au chiar favorizat retrocedările ilegale către Ungaria şi către unguri din avuţia Poporului Român. S-a încercat de către unguri să fie mituit şi prefectul român al judeţului Mureş, dar nu au reuşit. S.R.I., Parchetul şi D.N.A. cunosc numeroase cazuri de retrocedări ilegale către bisericile ungureşti bazate pe documente false şi mituirea multor persoane implicate, dar nu acţionează pentru oprirea ilegalităţilor, cercetarea penală şi pedepsirea persoanelor vinovate de abuz în serviciu şi acte de corupţie. Parchetul şi D.N.A., cu toate că au suficiente probe privind retrocedările ilegale şi actele de corupţie, nu îndrăznesc să-i aresteze preventiv pe făptaşi şi „pe surse“ să comunice către mass media informaţiile necesare pentru aflarea ADEVĂRULUI de către Poporul Român.

            Presa de la Budapesta scrie foarte mult despre împroprietăririle şi retrocedările reuşite de unguri în Ardeal. În anul 2007, presa din Ungaria scria că 1/3 din Ardeal este revendicat de nepoţii grofilor unguri, în numeroase procese de retrocedare.

            Mass media centrale din România, dar mai ales cele locale din judeţele din Ardeal au semnalat numeroase cazuri de împroprietăriri nelegale ale Statusului romano-catolic şi de retrocedări ilegale de imobile către bisericile maghiare, pe bază de acte false.

            Parchetul şi Direcţia Naţională Anticorupţie nu se autosesizează, se fac că nu văd, nu aud, nu citesc presa şi nici nu vor să afle nimic despre miile de ilegalităţi din Ardeal pe tema retrocedărilor în natură.

            De mai bine de 12 ani (de fapt, de 23 de ani – n. red.) se desfăşoară acest război atipic al Ungariei împotriva României cu scopul dezmembrării ţării noastre şi al anexării Ardealului, iar la Bucureşti s-a refuzat sistematic să se analizeze această realitate în cadrul Consiliului Suprem de Apărare al Ţării, în şedinţele de Guvern şi în Parlamentul României. Preşedinţii şi primii-miniştri alogeni ai României, precum şi preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor au fost informaţi şi ştiu de la S.R.I. şi S.I.E. despre războiul atipic şi diabolic al Ungariei vizând masivele împroprietăriri ilegale din Ardeal, dar până acum nu au acţionat şi au ascuns Poporului Român ADEVĂRUL! De ce au făcut-o şi o fac? Nimeni nu-i întreabă, nici în Parlament, nici la Parchet, nici măcar la emisiunile posturilor centrale şi locale de televiziune şi radio. Cei 588 de parlamentari, mai ales cei care reprezintă colegiile electorale din Ardeal, cunosc numeroase cazuri de retrocedări ilegale de imobile către Ungaria şi către unguri, dar nu acţionează, făcând pe surdo-muţii, cei mai mulţi dintre ei.

            Foarte mulţi români din ţară şi de pretutindeni abia acum află şi rămân şocaţi în legătură cu Statusul romano-catolic şi împroprietăririle ilegale, precum şi despre retrocedările nelegale către bisericile ungureşti, Ordinele călugăreşti maghiare şi urmaşii grofilor unguri. Nu le vine să creadă că pe căi ilegale Ungaria dobândeşte zilnic proprietăţi uriaşe ilegale în Ardeal şi autorităţile Statului Roman nici nu acţionează, nici măcar nu reacţionează. Românii nu înţeleg, deocamdată, complicitatea dintre autorităţile de la Bucureşti, Budapesta şi Bruxelles în privinţa Ardealului, Grădina sau Cetatea Domnului, moştenit de români de la geto-daci, de la Poporul Primordial pe planeta Pământ.

La situaţia de acum din Ardeal s-a ajuns astfel:

– Marea majoritate a cărţilor funciare referitoare la imobilele revendicate de bisericile maghiare şi cele care sunt pretinse pentru împroprietărire ilegală de Statusul romano-catolic au fost falsificate. Unele au fost falsificate până la Marea Unire de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918, dar cele mai multe după Diktatul de la Viena, din 30 august 1940. Ungurii au „umblat“ la cărţile funciare ale imobilelor, le-au falsificat înscrierile, iar la fondurile tereziene au introdus o acoladă în cărţile funciare şi au adăugat că ele sunt proprietatea Statusului romano-catolic. Asemenea falsuri au fost publicate în cărţile prof.univ.dr.Onisifor Ghibu, în perioada interbelică. Un membru al Parlamentului Ungariei a declarat în plen: „Partea covârşitoare a bunurilor au ajuns în stăpânirea Bisericii catolice prin falsificare de documente“. Un jurist maghiar de renume, dr. I. Karacsony a inventariat 269 de documente falsificate la care se adaugă 302 nedatate şi cu diferite vicii de formă referitoare la donaţiuni, privilegii, transcrieri şi confirmări.

În partea din Ardeal ocupată de Ungaria, în intervalul septembrie 1940-octombrie 1944, autorităţile ungare au falsificat majoritatea cărţilor funciare. Întâi au înscris în cărţile funciare, în limba română, că în anul 1938 imobilele (clădiri, terenuri agricole, păduri) au fost donate de proprietari către bisericile ungureşti, iar apoi au fost copiate şi înscrise în limba ungară falsurile respective. Copii după aceste cărţi funciare falsificate sunt depuse la dosarele de revendicare de către bisericile maghiare, Statusul romano-catolic, Ordinele călugăreşti catolice ungare şi urmaşii grofilor maghiari. Cu toate că Guvernul României cunoaşte că majoritatea cărţilor funciare pentru imobilele din Ardeal sunt falsificate nu a impus, printr-un cadru legal, Comisiilor de retrocedare şi instanţelor judecătoreşti, să pretindă revendicatorilor reconstituirea cărţilor funciare şi actele originale care au stat la baza înscrisurilor în aceste cărţi.

-După Legea agrară din anul 1921, au fost expropriate mari suprafeţe de teren şi au fost despăgubiţi foştii proprietari, în lei-aur, cu aproximativ 100 tone aur. Terenurile expropriate au fost atribuite în proprietate ţăranilor, şcolilor, primăriilor şi bisericilor. În Ardeal nu a fost obligatorie şi nici nu au fost evidenţiate exproprierile în cărţile funciare. Astfel, imobilele au rămas înscrise pe foştii proprietari dinaintea exproprierilor. Proprietăţile dobândite după Legea agrară nu au fost înscrise pe noii proprietari.

– În toamna anului 1940, Guvernul de la Budapesta a anulat prin ordonanţă consecinţele Reformei agrare din anul 1921 şi a dispus înscrierea în Ardealul ocupat a proprietăţilor pe numele foştilor deţinători unguri.

– În lunile septembrie şi octombrie 1944, nobilii sau grofii maghiari din Ardeal au fugit în Ungaria împreună cu trupele horthyste şi au dus, din foarte multe localităţi, inclusiv arhiva carţilor funciare.

– La 9 februarie 1945, prin Legea nr. 91/1945 pentru înfiinţarea Casei de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice (C.A.S.B.I.), au fost confiscate averile grofilor unguri şi ale altor persoane care în timpul războiului au acţionat împotriva Statului Român. Aceste confiscări de imobile nu au fost înscrise în cărţile funciare. După câteva săptămâni de la adoptarea Legii nr. 91/1945, prin voinţa şi puterea Moscovei, la 6 martie 1945 a fost instaurat Guvernul Petru Groza şi Regimul comunist în România. Legile de retrocedare post-decembriste se referă la imobilele confiscate abuziv de Regimul comunist. Însă, cei care revendică ilegal imobile care nu au fost confiscate de Regimul comunist, ci în baza Legii nr. 91/1945, prezintă la dosarul de retrocedare  copii după cărţile funciare care nu au fost completate cu efectele Legii de confiscare a averilor. În etapa 1945-1989, Statul Român nu a acţionat pentru înscrierea în cărţile funciare a proprietăţilor sale, existând proprietatea întregului popor. Comuniştii nu credeau că roata istoriei se întoarce de la socialism la capitalism şi că va veni vremea când Ungaria să acţioneze pentru întabularea proprietăţilor din Ardeal pe bază de acte false sau neactualizate. De această neglijenţă a Statului Român profită din plin Ungaria, bisericile maghiare, diferite persoane juridice, şi multe persoane fizice ungare, ajutate de avocaţi maghiari şi de utilizarea unor uriaşe sume de bani pentru acte de corupţie.

-Bisericile maghiare, pe bază de cărţi funciare false sau falsificate, împreună cu Statusul romano-catolic, care niciodată nu a avut personalitate juridică din partea Ungariei, României şi Vaticanului, nici imobile în proprietate, precum şi Ordinele călugăreşti catolice maghiare, care nu au avut imobile în proprietate, ci numai în administrare, revendică ilegal mii de clădiri şi milioane de hectare de terenuri agricole şi păduri în Ardeal. Cea mai mare parte din imobilele revendicate le-au fost atribuite, până acum, ilegal. Cunoscuta avocată, doamna Paula Iacob, a declarat în ziua de 5 aprilie a.c., la o emisiune televizată, că „peste 50 la sută dintre retrocedările din România s-au făcut ilegal“. În Ardeal procentajul retrocedărilor ilegale este de 70-90 la sută, iar al împroprietăririlor ilegale este de 100 la sută pentru Statusul romano-catolic şi Ordinele călugăreşti maghiare.

-Au apărut multe asociaţii care doresc să fie recunoscute, unele fiind deja recunoscute, prin hotărâri judecătoreşti discutabile, drept continuatoare ale unor fundaţii şi asociaţii maghiare de pe vremea Imperiului Austro-ungar. Noile asociaţii şi fundaţii au recurs la un truc subtil, respectiv şi-au luat acelaşi nume şi revendică imobilele care s-au aflat în trecut în administrarea şi nu în proprietatea vechilor asociaţii şi fundaţii maghiare.

-În mod ilegal şi fără respectarea Legii nr. 21/1924, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba Iulia a fost recunoscută drept  continuatoare a Statusului romano-catolic, o organizaţie de clerici şi civili catolici maghiari, care, în secolul al XIX-lea, a avut numai în administrare unele imobile construite din Fondurile de Stat. Consiliul Arhidiocezei Romano-Catolice Alba Iulia a devenit (prin Sentinţa civilă nr. 1.515 din 1 august 2001 pronunţată de către Judecătoria Miercurea-Ciuc) continuator al Statusului romano-catolic care nu a existat ca persoană juridică şi ca proprietar. S-a ajuns la o absurditate juridică şi logică, respectiv a apărut un continuator al celui care nu a existat nici ca persoană juridică şi nici ca proprietar. Niciodată, în existenţa sa, Statusul romano-catolic nu a avut imobile în proprietate! În Ardeal, aproape toate clădirile din centrul municipiilor şi oraşelor sunt revendicate de Statusul romano-catolic, respectiv mai mult de 2.000 de construcţii. Din proprietatea Statului Roman au trecut ilegal şi sunt aşteptate să treacă în proprietatea Statusului romano-catolic, respectiv a bisericii romano-catolice, adică a Ungariei, numeroase şcoli, licee şi colegii naţionale, clădiri de facultăţi şi universităţi, spitale şi policlinici, muzee, biblioteci, grădiniţe, sedii de bănci, librării şi foarte multe locuinţe, toate cu o valoare de peste 5 miliarde euro.

Istoricul Vasile Lechinţan, de la Arhivele Naţionale din Cluj-Napoca, a ajuns la concluzia că „prin aceste aşa-zise retrocedări… românii sunt scoşi din centrele oraşelor, întocmai ca pe vremea iobăgiei“.

– Falşii moştenitori ai imobilelor revendicate, inclusiv bastarzii şi urmaşii foştilor baroni, conţi şi duci unguri din Ardeal, care şi-au vândut proprietăţile ori le-au pierdut la jocurile de noroc, înainte de instaurarea Guvernului Petru Groza, au depus la dosarele de retrocedare acte false sau documente contrafăcute. Parchetul refuză să facă cercetări penale şi să-i trimită în instanţă pe escroci. De ce? Nimeni nu-i întreabă, dar nici nu-i trage la răspundere pe procurorii şi judecătorii complici! În vara anului 2012, inclusiv în zilele de sâmbătă şi duminică, sute de procurori au intrat fără mandat în curţile şi casele a mii de români, care s-au prezentat la vot pentru demiterea preşedintelui Traian Băsescu, efectuând cercetări penale. Împotriva bisericilor maghiare, a Statusului romano-catolic, a Ordinelor călugăreşti catolice ungare şi a urmaşilor grofilor unguri care pe bază de acte false au dobândit sau pretind peste 50 la sută din imobilele din Ardeal, procurorii nu acţionează nici măcar de luni până vineri, deşi sunt foarte bine plătiţi de Poporul Român. De ce nu aplică legea şi de ce nu apără Interesul Naţional? De ce nu sunt buni români şi patrioţi? Poate noile personaje din conducerea Parchetului general şi a D.N.A., numite de cuplul alogen Băsescu-Ponta, vor îndrăzni să-i convoace şi să-i instruiască pe şefii Parchetelor din toată România pe tema retrocedărilor nelegale şi a împroprietăririlor ilegale din Ardeal, care pun în mare pericol integritatea teritorială şi viitorul ţării noastre.

-Ungaria, prin Fundaţia „Teleki Laszlo“ din Budapesta, susţine financiar multe fundaţii maghiare din România, printre care se numără Partium-Bihor, Heltai-Gaspar Cluj-Napoca, Transilvania Trust Cluj-Napoca, Bolyai Cluj-Napoca, Analog Târgu Mureş, Castellum–Târgu Mureş. Puţini români şi membri ai Parlamentului şi Guvernului României ştiu că domeniul Teleki a fost unul dintre cele mai mari din Ardeal. Proprietatea a aparţinut contelui Adam Teleki, membru al Guvernului Ungariei,  în timpul amiralului fără flotă Miklos Horthy. Acest conte a fost considerat, în anul 1945, trădător de ţară şi averea i-a fost confiscată în baza Legii nr. 91/1945, înainte de venirea comuniştilor la putere. Prin încălcarea prevederilor legale, la urmaşii contelui Adam Teleki au fost retrocedate, într-o primă etapă, Castelul de la Gorneşti, 100 ha de pădure şi 100 ha teren arabil (în judeţul Mureş) şi domeniul Stoiceni (din judeţul Maramureş) cu tot cu apele minerale din zonă.  Anual se analizează în Ungaria, la Băile Szecseny, rezultatele obţinute de fundaţiile maghiare din România în ceea ce priveşte dobândirea de imobile în Ardeal pe bază de documente false şi prin mituirea unor judecători, membri ai comisiilor de retrocedare, conducători ai unor direcţii judeţene şi ocoale silvice etc. pentru jefuirea şi înstrăinarea multor imobile din ţara noastră, în valoare de peste 100 miliarde euro.

În domeniul retrocedărilor, dintre fostele familii nobiliare maghiare se acordă de către Ungaria şi lobby-ul unguresc o importanţă deosebită la: Apafy, Bannfy, Bornemizsa, Wesseleny, Haller, Bethlen, Teleki, Apor-Bolmberg. Urmaşii acestor familii au revendicat castele în numeroase localităţi dintre care exemplificăm: Aghireş (judeţul Cluj), Cetatea de Baltă (judeţul Alba), Coplean (judeţul Cluj), Criş şi Gorneşti (judeţul Mureş), Hodod (judeţul Satu Mare), Iernut (judeţul Mureş), Jibou (judeţul Sălaj), Mănăstirea (judeţul Cluj), Sânmiclăuş (judeţul Alba), Medieşu Aurit (judeţul Satu-Mare), Racoşu de Jos (judeţul Braşov), Bonţida (judeţul Cluj), Brâncoveneşti (judeţul Mureş), Satulung şi Coltău (judeţul Maramureş) şi Gârbău (judeţul Cluj). Sunt peste 100 de castele, conace şi reşedinţe nobiliare revendicate de urmaşii foştilor grofi şi criminali unguri.

Sub masca religioasă maghiară este ascunsă politica diabolică şi antiromânească a Ungariei, susţinută de trădătorii de Neam şi Ţară. În Postul Paştelui, Guvernul Ponta II vrea să păcătuiască prin angajarea răspunderii, fără dezbateri şi vot în Parlament, pe ultima lege de retrocedare către Ungaria şi către unguri a majorităţii proprietăţilor româneşti din Ardeal.

Având în vedere războiul atipic declanşat de Ungaria cu scopul obţinerii pe căi ilegale a numeroase retrocedări în natură şi împroprietăriri masive în Ardeal este necesar ca partidele politice româneşti, Uniunea Naţională „Vatra Românesacă“, Asociaţia Naţională Cultural-Patriotică „Avram Iancu“, „Astra“, Forumul Românilor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-Catolică (corect trebuie scris „ex-greco-catolică, fiindcă nu mai există Biserica Greco-Catolică), precum şi O.N.G.-urile care apără drepturile omului să ceară Guvernului şi Parlamentului României următoarele:

1. Să fie abrogate sau măcar suspendate, pentru cel puţin cinci ani, toate actele normative privind retrocedările în natură.

            2. Să renunţe la angajarea răspunderii Guvernului pe ultima Lege a retrocedărilor care este menită să accelereze retrocedările ilegale în natură şi împroprietăririle nelegale către Ungaria, fundaţiile şi asociaţiile ungureşti, precum şi urmaşii grofilor unguri.

            3. Să dispună Parchetului şi D.N.A. să cerceteze toate dosarele care au avut şi au ca obiect cereri de revendicare în natură, în special cele ale persoanelor juridice şi fizice maghiare. Această discriminare pozitivă este aşteptată şi dorită de către Ungaria şi U.D.M.R., dar mai ales de români.

Cluj-Napoca, 4-6 aprilie 2013

Dr. Gheorghe Funar

            Nota red. Dimensiunea criminală a aplicării politicii restitutio in integrum, în special în favoarea Ungariei, via Statusul roman-catolic şi U.D.M.R., aplicată de P.D.S.R., accentuată în vremea mandatului convenţiei Democrate, reluată, apoi, de toate guvernele – inclusiv, acum, de guvernul Ponta – a fost semnalată, încă în urmă cu 12-15 ani, de către colonelul (r.) Vasile I. Zărnescu, printre altele, în aceste studii, republicate, aproape toate, pe Altermedia.

V. D. Thóth (Vasile I. Zărnescu), „Generale Manivelă, nu mai tremura în faţa ungurilor“, în România Mare, nr. 180, 17 dec. 1993, pag. 6 (referitor la restituirea ilegală, de către M.Ap.N., prin 1994, pe vremea cînd era condus de ministrul Nicolae Spiroiu, a Conacului şi a pădurii aferente lui, din Comuna Zăbala, către moştenitoarea unui grof, care nu mai avea dreptul de moştenire, întrucît groful fusese condamnat penal în România);

Apostol Uceanu (Vasile I. Zărnescu), „Calamitatea României: restitutio in integrum“ (1), în România Mare, nr. 458, 23 aprilie 1999, pag. 6; continuare în nr. 459-483;

Colonel (rez.) Vasile I. Zărnescu, „Partidul Unităţii Naţiunii Române se opune revizuirii Constituţiei“, în Curentul, nr. 234(1815), 11 oct. 2003, p. 3, pe http://arhiva.curentul.ro:81/2003/curentul.php?numar=20031011&cat=1&subcat=100&subart=44759;

Colonel (rez.) Vasile I. Zărnescu, „Partidul Unităţii Naţiunii Române respinge revizuirea Constituţiei“, în Economistul, nr. 1469(2495), 16 oct. 2003, p. 3;

http://ro.altermedia.info/politica/transilvania-pretextul-destramarii-romaniei-1_8754.html;

http://ro.altermedia.info/politica/aparitia-si-disparitia-cultului-greco-catolic-4_9199.html#more-9199

http://ro.altermedia.info/general/ilegalitatea-cultului-ex-greco-catolic-1_8709.html;

http://ro.altermedia.info/general/ilegalitatea-cultului-ex-greco-catolic-2_8710.html

http://ro.altermedia.info/politica/ilegalitatea-cultului-ex-greco-catolic-5_8731.html#more-8731;

http://ro.altermedia.info/general/ilegalitatea-cultului-ex-greco-catolic-1_8709.html#more-8709;

http://ro.altermedia.info/general/ilegalitatea-cultului-ex-greco-catolic-2_8710.html;

http://ro.altermedia.info/minoritati/kelemen-hunor-un-fascist-in-guvernul-romaniei_19064.html;

http://ro.altermedia.info/minoritati/esenta-hungarismului-este-antiromanismul-3_8973.html.

Toate aceste studii sunt forma adaptată pentru opinia publică a materialelor elaborate de către autor ca sarcină de serviciu şi transmise, pe linie ierarhică directorului S.R.I. şi, evident, decidenţilor politici ai statului român. Faptul că aceste informaţii au fost transmise atît pe linia Serviciilor Secrete, cît şi pe calea presei autorităţilor, dar acestea nu au luat nici o măsură – aşa cum am precizat în materialele publicate şi cum subliniază, în serialul de faţă, inclusiv d-l Gherghe Funar –, relevă, fără putinţă de tăgadă, dimensiunea trădătoare a conducătorilor României, din guvern şi din Parlament. Această situaţie nu mai poate fi tolerată. Românii trebuie să acţioneze pe orice cale pentru a-şi păstra fiinţa naţională şi pământul strămoşesc, pentru care s-au jertfit miile de generaţii anterioare.

7 aprilie 2013

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu

Sursa: http://www.ziartricolorul.ro/planul-secret-al-ungariei-pentru-anexarea-ardealului-1/

Prin librăriile americane. Din culisele demiterii generalului Rădescu   

De la manipularea de atunci la una din zilele noastre  

Foto.Ioan Ispas

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware, SUA)

Mai are astăzi vreo relevanţă să aflăm amănunte despre căderea unui premier care a guvernat ţara câteva luni (6 dec. 1944 – 28 feb. 1945)? Da, pentru că informaţiile provin din rapoartele spionilor şi diplomaţilor americani şi britanici iar metoda manipulării prin cozi de topor de atunci este valabilă şi astăzi. S-au schimbat doar beneficiarii manipulării şi cozile lor de topor.

În lucrarea lui Michael Dobbs „Six Monts in 1945. FDR, Stalin, Churchill, and Truman – From World War to Cold War”, ed. Alfred A. Knopf, New York, 2012, există un capitol care tratează situaţia din România acelor timpuri. Autorul prezintă Bucureştiul la sfârşitul războiului ca un loc atractiv pentru spionii americani, pentru că  „oferea cam tot ce-şi putea dori un  tânăr absolvent de la Harvard sau Yale, femei frumoase, foarte sociabile, lux, chirii abordabile, intrigi internaţionale, high-classs socialising“ (pag.111).

Personalul misiunilor militare americane şi britanice era curtat de înalta societate de la Bucureşti, care le-a pus la dispoziţie limuzine luxoase (ca să nu pună mâna ruşii pe ele), le-a oferit cazare la preţuri simbolice şi erau invitaţi la toate petrecerile mondene care se ţineau lanţ.

Primul american care a venit la Bucureşti în septembrie 1944 a fost Franck Wisner, avocat de pe Wall Street, devenit spion, cu misiunea primită de la OSS (Office of Strategic Services), de a repatria cei aproape 2.000 de piloţi americani doborâţi la Ploieşti. După îndeplinirea acestei misiuni, rămâne în continuare la Bucureşti şi este martor la evenimentele care au dus la demiterea generalului Rădescu. Iniţial ruşii l-au agreat pe generalul Rădescu, pentru că fusese trimis la închisoare de mareşalul Antonescu (deoarece s-a opus continuării războiului dincolo de Nistru), dar au constatat în scurt timp că acesta tărăgănează plata despăgubirile de război şi că nu epurează administraţia de “fascişti“. A refuzat de asemenea să predea flota drept compensaţie pentru război. Nu de un astfel de om aveau nevoie ruşii în fruntea guvernului.

Radescu_Nicolae

Foto. Generalul Nicolae Rădescu (1874-1953)

În 6 ianuarie 1945, comandamentul sovietic emite ordinul de deportare a etnicilor germani, bărbaţii între 17 şi 45 de ani, femeile între 18 şi 30 de ani. Wisner a încercat să oprească deportările, dar n-a reuşit, intrevenţia sa fiind ignorată de ruşi. OSS-ul a fost şocat de creşterea puterii sovieticelor în acelaşi timp în care toastau pentru o nouă eră a cooperării cu aliaţii.

OSS–ul primeşte informaţii despre un complot împotriva lui Rădescu. O sursă comunistă le-a raportat că în 22 ianuarie, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker s-au întors cu instrucţiuni de la Moscova.

În 23 februarie ziarele româneşti publică un editorial din Pravda  care-l acuză pe primul ministru că “se opune forţelor democratice“. Două divizii NKDV au fost desfăşurate în jurul Bucureştiului. Prin capitală au fost împrăştiaţi fluturaşi care cereau „tuturor forţelor democratice” să vină în centrul Bucureştiului sâmbătă 24 februarie 1945, orele 14. Misiunea militară americană a primit informaţia că au fost mobilizaţi de comunişti 3.500 de oameni înarmaţi, care vor demonstra în faţa instituţiilor statului pentru a determina forţele guvernamentale să deschidă focul. Scânteia, în 24 februarie, publică un articol apel: „Cetăţeni ai Capitalei! Drepturile voastre şi libertatea voastră este în pericol. Fascismul renăscut grupat în jurul lui Maniu şi sprijinit de generalul Rădescu a început să devină agresiv şi încearcă să înăbuşe speranţele voastre pentru o viaţă mai bună. Noaptea neagră a dictaturii se întinde din nou peste noi… Poziţia internaţională a României este în pericol. Situaţia nu mai poate continua. Veniţi cu toţii la un miting de masă, astăzi la ora 2 în Piaţa Naţională.” Puteau oamenii să reziste la un asemenea apel? Dacă s-ar fi ştiut adevărul mai putea aduna Ana Pauker acea mulţime?

La insistenţa Comandamentului militar sovietic, primul ministru a dispus evacuarea mai multor unităţi de poliţie din centru, astfel că mulţimea era relaxată. Oamenii cărau tablourile lui Stalin, regelui Mihai, Churchill, Roosevelt şi steaguri româneşti, ruseşti, americane  şi britanice. În jurul orelor 16 mulţimea începe să se risipească. Ana Pauker în fruntea unei coloane de circa 25.000 de oameni începe să mărşaluiască pe marile bulevarde din jurul hotelului Athene Palace. O tensiune a apărut în faţa Palatului regal între anticomunişti şi comunişti despărţiţi de statuia regelui Carol I. Demonstranţii s-au masat în faţa Ministerului de interne, unde primul ministru avea biroul. La un moment dat din clădirea băncii de vis-a-vis s-a tras cu un pistol automat. Mulţimea a intrat în panică dar s-a liniştit după ce focurile s-au oprit. Mai mulţi demonstranţi au început să tragă cu pistoalele în clădirea ministerului. Rădescu privea din spatele unei  fereastre. Câteva mii de demonstranţi forţează uşile clădirii şi intră în curte. Soldaţii de pază (două companii de jandarmi) aveau ordin să tragă în aer, ceea ce şi fac. Câţva ofiţeri britanici şi sovietici, ajută garda să evacueze demonstranţii afară. Vreo 12 dintre demonstranţi zac în curte răniţi. Un ceferist şi un demonstrant sosit din împrejurimile oraşului erau morţi. Iniţial nu s-a ştiut dacă cei care au tras în demonstranţi au fost soldaţii sau dintre demonstranţii înarmaţi sau trăgători din clădirile vecine. Comandamentul militar sovietic trimite un ultimatum lui Rădescu la ora 17:40 (la o jumătate de oră de la începerea împuşcăturilor) că armata roşie v-a interveni dacă nu se opresc împuşcăturile. Spre seară mai multe mii de suporteri ai guvernului Rădescu s-au adunat în faţa clădirii Ministerului de interne strigând lozinci patriotice. La ora 21 o maşină cu farurile aprinse a apărut dintr-o stradă adiacentă Pieţii Palatului şi cineva din ea a tras cu pistolul automat în demonstranţi ucigând două personae şi rănind alte 11. La ora 22 premierul Rădescu apelează la radio pentru a acuza partidul comunist de ceea ce s-a întâmplat şi pe comunişti de lipsă de patriotism şi credinţă (aluzie la evreica Ana Pauker). El a insistat pe ideea că românii nu vor permite acestor hiene să preia controlul ţării. Presa cenzurată a catalogat declaraţia lui Rădescu drept criminală. Liderii demonstranţilor îl acuză pe Rădescu că „a tras fără ruşine în oameni”. Lucreţiu Pătrăşcanu declară şi el: „Cine a ordonat aceasta, cine a executat ordinul şi toţi cei care sunt adevăraţii vinovaţi vor plăti cu capul“. Din autopsiile şi analizele balistice efectuate a rezultat că gloanţele care s-au găsit în morţi şi răniţi proveneau din arme ruseşti, neutilizate de armata română. Presa, aflată sub controlul sovietic, refuză să  publice varianta guvernamentală. Primul ministru a declarat diplomaţilor străini că se aşteaptă să fie arestat în orice moment.

Luni, 26 februarie, regele Mihai se întoarce din weekend în capitală şi începe consultările cu liderii politici în vederea formării unui nou guvern. Ministrul sovietic de externe Andrei Vişinschi soseşte la Bucureşti marţi 27 februarie şi în aceeaşi zi cere o audienţă la rege, între orele 9 şi 10 seara. Regele Mihai l-a primit la Palatul Elisabeta, de pe şoseaua Kisseleff, nu departe de ambasada sovietică. Vişinschi cere un nou guvern, format din „adevăratele forţe democratice din ţară“. Regele cere un timp de consultări. Nu-i spune că tocmai semnase un decret, prezentat de Marele Stat Major, de trecere în rezervă a 10 ofiţeri care semnaseră o scrisoare deschisă prin care cereau demisia lui Rădescu. Când ruşii, a doua zi, află de decret, Vişinschi cere o nouă audienţă, de data aceasta foarte brutal. A spus că demiterea ofiţerilor anti Rădescu este „un gest neprietenesc“, el trebuie anulat imediat, apoi s-a uitat la ceas şi a spus: “Aveţi exact 2 ore şi 5 minute pentru a anunţa public că generalul Rădescu a fost demis. Până la ora 8 trebuie informată poulaţia.“ (pag.121). În timp ce Vişinschi emitea ultimatumul Comandamentul militar sovietic a ordonat unităţilor militare româneşti din Bucureşti să predea armele. Simultan tancurile sovietice au apărut pe bulevardele din capitală, câte trei în rând, Regele a încercat să discute cu Burton Berry, reprezentantul politic al SUA, despre candidaţii la postul de prim ministru, dar acesta a refuzat să se exprime, ca să nu fie interpretat gestul ca o ingerinţă politică dacă „putting our finger into the Romanian political broth“. Regele perplex a replicat: “De ce ezitaţi să vă băgaţi degetul în my broth (ciorba mea) când ştiţi foarte bine că aliatul d-vs şi-a pus mâna în my  throat (gâtul meu)“. Aşa a ajuns premier Petru Groza. La trei zile după formarea noului guvern, în 9 martie, Vişinschi anunţă că Nordul Transilvaniei va fi returnat României.

Publicaţia Time, în 7 martie, referindu-se la evenimentele din România, aprecia că: „Stalin are nevoie de timp pentru ca sa aducă adminstraţia sa la nivelul doctrinei de la Yalta“. Ideea era “ţarul este bun, dar are sfetnici răi“ (pag.122).

Churchill a caracterizat pe oponenţii noii ordini politice din România ca “chiriping sparrows“ (expresie preluată din discursul lui Vişinschi de la sala ARLUS din 9 martie 1945).

Rădescu, vânat de bande de comunişti înarmaţi s-a refugiat la Ambasada Marii Britanii. Şeful Misiunii militare britanice Air Vice-Marshal Donald Stevenson a ordonat oamenilor săi să facă uz de arme pentru protecţia lui Rădescu. Aflând de aceasta Foreign Office de la Londra s-a alarmat, nedorind un conflict cu sovieticii, încercând să-l tempereze pe Donald Stevenson. Intervine şi Churchill care-l autorizează pe Stevenson să deschidă focul în ultimă instanţă şi numai atât cât e necesar ca să salveze onoarea britanică. Nu s-a ajuns la o asemenea situaţie şi după ce lucrurile s-au linştit Rădescu s-a întors la casa sa din Clopotarii Vechi, după cum relatează nepotul său Alexandru Şerbănescu în interviul acordat lui Dorin Matei din www.memoria.ro, casă care a obţinut caracterul de extrastatalitate în urma negocierii britanicilor cu sovieticii. Tot Alexandru Şerbănescu descrie şi fuga din ţară a unchiului său în 17 iunie 1946, exact cu o jumătate de oră înainte de a fi arestat. Fuga din ţară a generalului Rădescu s-a realizat cu un avion aflat la reparat la atelierul de pe dealul Cotrocenilor, care apoi în loc să aterizeze la Băneasa a aterizat în Cipru, pe atunci teritoriu britanic. Rădescu se baza pe Churchill, dar acesta, la presiunea ruşilor care l-au cerut înapoi, îl ţine internat 9 luni de zile. Rădescu s-a supărat pe britanici şi a plecat în SUA, unde organizează Comitetul National Român. Moare în 1953 la New York, dar în anul 2000 osemintele sale sunt aduse în ţară, conform testamentului lăsat şi este reînhumat la cimitirul Bellu cu onoruri militare.

Churchill trimite în 8 martie o telegramă lui Roosevelt despre evenimentele din România care au decurs “absolutely contrary“ tuturor “principles of Yalta”. El a prevăzut că sub pretextul eliminării fasciştilor din administraţie vor fi purjaţi toţi anticomunişti români. Pe de altă parte îşi exprima îngrijorarea ca nu cumva Stalin să-i reproşeze că dacă el nu­-şi bagă nasul în Grecia, de ce nu se procedează la fel şi cu România. Replica lui Roosevelt din 11 martie a fost că el nu crede că România ar fi un loc bun pentru un test privind înţelegerea din Crimeea.

După instalarea lui Petru Groza, la început lucrurile păreau că au rămas neschimbate. Regele locuia în palatul său, industriaşii milionari organizau petreceri extravagante, spionii străini se întâlneau la barul de la Athenee Palace. Generalul Cartlandt Schyler, şeful misiunii militare americane, scria în jurnalul său în 9 martie că oraşul părea foarte liniştit şi impresia generală era că lucrurile nu par să fie atât de rele pe cât se aştepta.

Totuşi peste câteva luni preşedintele Truman, anunţă la 21 iulie 1945 că SUA va refuza să recunoască guvernele din România, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda dacă nu sunt urmarea unor alegeri libere. Alegeri libere s-au făcut dar americanii nu aflaseră despre “zicala” comunistă: „nu contează cine votează, contează cine numără voturile”.

De la manipularea din 24 februarie 1945 şi până astăzi românii au fost supuşi la un număr impresionant de manipulări. O mare manipulare cu consecinţe tragice a fost în decembrie 1989. Ultima manipulare, care m-a impulsionat să scriu despre generalul Rădescu, a fost însă cea de la referendumul local din 9 decembrie 2012 din Roşia Montana şi alte 34 localităţi din judeţul Alba. Consiliul Judeţean Alba (CJA) a hotărât ca odată cu alegerile parlamentare din 9 dec. 2012 să organizeze un referendum local în 35 de localităţi cerând cetăţenilor să raspundă prin “da“ sau “nu“ la următoarea întrebare: „Sunteţi de acord cu repornirea mineritului în zona Munţilor Apuseni şi a exploatării de la Roşia Montana?”. În săptămânalul Ziarul de Apuseni, distribuit gratis în zonă, campania pentru referendum se baza pe anumite mesaje.                          

Este acelaşi mesaj pe care SC Roşia Montana Gold Corporation SA (RMGC) l-a folosit în reclamele de la televiziune prin care se cereau locuri de muncă. Acuzaţia care se aduce organizaţiilor care se opun proiectului RMGC este aceea că ele nu vor locuri de muncă.

Prin alegerea unei asemenea formulări a întrebării pentru referendum, de către consilierii judeţeni, este evident că aceştia au  făcut jocul companiei RMGC pretându-se la manipularea cetăţenilor care i-au ales. Când s-au închis minele din zonă nu i-a întrebat nimeni pe localnici dacă sunt de accord sau nu. Sigur că oamenii vor locuri de muncă şi ştiu că mineritul le oferă de aceea mulţi au pus ştampila pe “da“. Dar dacă s-ar fi spus adevărul: “Sunteţi de accord cu un minerit în carieră care distruge fâneţele, pădurile, terenurile arabile şi gospodăriile, macină munţii şi lasă în loc iazuri cu steril şi cianuri în schimbul unor locuri de muncă pentru cinsprezece ani?” câţi ar mai fi pus ştampila pe “da“? Pentru că aceasta înseamnă repornirea mineritului în viziunea RMGC însuşită de Consiliul Judeţean Alba. Sigur pentru RMGC este foarte rentabil să macini munţii de sus în jos, să scoţi tot aurul de acolo, obţinând beneficii uriaşe, plătind nişte salarii infim, transformând oamenii liberi din zonă, cu gospodăriile lor, în nişte proletari, fără proprietăţi, obligaţi să plece în lume, pentru că acolo nu se va mai putea desfăşura nicio activitate după închiderea exploatării.

            Sunt cozi de topor cei 35 de primari şi consilierii judeţeni care au iniţiat referendumul local cu întrebarea respectivă? Poate da, poate nu, sigur însă este beneficiarul referendumului compania Gabriel Resources Ltd. Chiar formularea întrebării referendumului arată că ţinta este proiectul Roşia Montana. Nu face parte Roşia Montana din Munţii Apuseni? Nu face parte „exploatarea de la Roşia Montana” din domeniul mineritului? Răspunsul este evident da, dar pentru RMGC era important să apară expresia “exploatarea de la Rosia Montana“. Pe site-ul www.gabrielresources.com sunt trei communicate privind acest referendum: primul în 16 Nov. 2012, când  CJA ia hotărârea de a-l efectua, al doilea în 10 Dec. 2012 când se anunţă rezultatul neoficial de 63% da şi al treilea în 12 Dec. 2012 când se anunţă comunicatul oficial de 62,45% da şi discret nevalidarea referendumului din cauza procentului de participare de numai 43,2%, „foarte aproape de 50 %” după cum declara President &CEO Jonathan Henry. “Dar doi din trei cetăţeni care au votat sunt pentru proiectul Roşia Montana“ declara acelaşi Jonathan Henry, deşi numai unul din patru cetăţeni cu drept de vot au votat de fapt “da“. Deşi referendumul a fost declarat nevalabil, Jonathan Henry speră să-l poată folosi pentru a forţa mâna guvernului (sau a-i servi guvernului ca justificare).

Pe români referendumul local i-a costat 300.000 lei (circa 60.000 euro) iar “canadienii” au câştigat de pe urma lui peste 3,8 milioane de dolari ca urmare a speculaţiilor bursiere.

Generalul Rădescu a demascat cozile de topor dar ţara fusese dată pe mâna ruşilor şi de către marile puteri şi de către vârfurile politice din interior în consecinţă lucrurile au decurs aşa cum au dorit cei care au tras sforile. Astăzi ţara a fost din nou dată pe mâna unor puteri străine FMI (Fondul Monetar Internaţional),UE şi tare mă tem că guvernanţii vor ieşi la rampă să anunţe că “trebuie valorificate bogăţiile subsolului” ca o condiţie pentru obţinerea unei noi tranşe de împrumut, prilej cu care se “crează locuri de muncă”.

Aşadar cetăţeni când vi se flutură prin faţă cuvinte mari ca valorifiarea bogăţiilor subsolului şi crearea de locuri de muncă fiţi circumspecţi pentru că ele ascund adevăratele scopuri care sunt jaful subsolului şi comisioanele grase ale cozilor de topor. Cât despre locurile de muncă efemere, plătite la nivel de subzistenţă (şi sclavilor li se asigura cazarea şi masa), oferite de o companie care obţine beneficii uriaşe, oare chiar compensează distrugerea mediului înconjurător?

Se poate oare lupta împotriva manipulării? Rezultatul (sub aşteptările iniţiatorilor) referendumului amintit, demonstrează că acţiunea organizaţiilor antiproiect şi a elitei adevărate a conştientizat pe mulţi localnici asupra dezastrului programat şi manipularea nu şi-a atins scopul. Monitorizarea permanentă a acţiunilor guvernanţilor şi alertarea opiniei publice când aceştia derapează ar trebui să fie sarcina elitei intelectuale româneşti în lupta împotriva manipulării. Deja noii guvernanţi au relansat câteva ţinte false: modificarea constituţiei, regionalizarea României, parlament cu 300 de locuri, toate preluate de la vechea guvernare. Ce se ascunde sub aceste ţinte false? La vechii guvernanţi am văzut că era jaful, dar la cei de astăzi ce o fi?

(Februarie, 2013)

 

    

Eliminarea din Constituţie a sintagmei „minorităţi naţionale“

Posted by Stefan Strajer On April - 4 - 2013

Titlu: Eliminarea din Constitutie a sintagmei minoritati nationale

Tags: poliglot, multinational, multilingvism, minoritati, cominternist, 15 martie, Wesley Clark, Trianon,

 

Eliminarea din Constituţie a sintagmei „minorităţi naţionale“

O polemică necesară

Vasile ZARNESCU_CV

Autor: Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu

 

Domnul Dan Culcer, scriitor francez de origine română, a publicat, în urmă cu două săptămîni, articolul „Statul român, stat naţional poliglot“, care poate fi citit pe site-ul său, Asymetria. Întrucît articolul merita atenţia românilor, l-am republicat pe site-ul Altermedia, dar i-am adăugat comentariul meu la ADDENDA. D-l Dan Culcer m-a onorat cu propriul său comentariu, în replică, la acela al meu. Ceea ce m-a incitat să dezvolt polemica, mai ales că ezitasem să fac primul meu comentariu, deoarece intenţionasem să îl public, de la început, ca un material independent.

Colaţionez, mai jos, comentariile noastre, dar, din motive de economie, nu mai reiau articolul iniţial al d-lui Culcer, pe care cititorul îngăduitor îl poate (re)citi inclusiv pe http://ro.altermedia.info/general/statul-roman-stat-national-poliglot_24874.html.

Aşadar, arhitectura aceste colaţionări este aceasta:

 A. Dan Culcer, „Statul român, stat naţional poliglot“

 B. Comentariul meu, din ADDENDA, redat în continuare.

 

Autorul propune un punct de vedere care pare să soluţioneze criza maghiarismului antiromânesc. Dar maghiarismul nu este numai antiromânesc, ci şi antislovac, antisloven, antiucrainean etc., adică este îndreptat împotriva tuturor statelor succesoare ale fostului Imperiu Austro-ungar. Dar, aşa cum am demonstrat în articolul „Esenţa hungarismului este antiromânismul“, maghiarismul este, în mod esenţial, preponderent antiromânesc, deoarece Ungaria pretinde că Transilvania – care este mai mare şi mai bogată decît toate zonele pe care le pretinde de la celelalte state limitrofe – i-ar fi aparţinut, ceea ce este absolut fals: Transilvania a fost principat independent, dar a fost încorporat de împăratul austriac în cadrul dualismului austro-ungar şi, deci, nu a depins politic de Ungaria niciodată. Ca atare, replica la maghiarismul revanşard nu este ca România să fie declarat „stat poliglot“ – situaţie care nu ar face decît să complice problema, deplasînd accentul pe limbă, dar fără să rezolve agresivitatea hungaristă –, ci una mai simplă şi eficientă: eliminarea din limbajul politic şi din Constituţie a conceptului „minorităţi naţionale“, evident, cu eliminarea „reprezentanţilor“ minorităţilor din Parlament. Din cauza aceasta, România a ajuns o copie a O.N.U., fiind, astfel, sub acest aspect, unică în lume, ceea ce este intolerabil! Referitor la minorităţi, Vladimir Putin a fost clar şi categoric: minorităţile trebuie să respecte legislaţia Federaţiei Ruse, altfel trebuie să plece, fiindcă Rusia nu are nevoie de minorităţi.

La fel şi în România, maghiarii şi maghiarizaţii trebuie să respecte legile României, în caz contrar trebuie expulzaţi (cei cu dublă cetăţenie, română şi maghiară, în mod prioritar) sau băgaţi la puşcărie, ca, de exemplu, agresorii elevei Sabina Elena, inclusiv P.N.L.-istul trădător Mădălin Guruianu (sau Buruianu, ceva de felul ăsta). În plus, ziua de 15 martie trebuie declarată „ziua criminalităţii maghiare, iar aniversarea ei trebuie interzisă în România, intrînd sub incidenţa Legii siguranţei naţionale.

23 martie 2013, Pomenirea morţilor

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu

 

C. Replica domnului Dan Culcer,

Domnule Zărnescu,

Comentariul Dv. este corect în principiu. Dar NU cred că metoda forte propusă este aplicabilă. Ar fi aplicabilă doar dacă am presupune că România ar avea capacitatea politică şi economică de a-şi impune şi menţine această linie de comportament. Dacă nu am avea un stat care poate fi uşor şantajat şi presat, acum. Şi aşa a fost mereu. Deci politica românească se poate baza pe hotărâre şi şiretenie, nu doar pe una sau alta. După bunele sfaturi ale înaintaşilor şi ale lui Lao Tze. Asta, dincolo de orice trădare.

Agresivitatea hungarismului nu va fi domolită de ideea poliglotismului. O ştiu mai bine decât mulţi români. Fiindcă am citit bibliografia hungaristă şi am urmărit fenomenul în expresia sa actuală. Dar nu cred că putem ignora sursa acestei agresivităţi, care nu este doar dorinţa recâştigării statutului politic privilegiat şi referinţa la „gloria străbună“, ci, mai ales, simptomul nevrotic al dispariţiei prin diluare, absorbţie, căsătorii mixte, declin demografic, sindrom etnic de sinucidere, în masa populaţiilor majoritare, considerate „alogene“. Eforturile de deznaţionalizare ale periferiei masei ungare, prin acordarea de privilegii politice şi administrative, organizate de la centru, nu au dat decât rezultate minime. Deci naţiunea maghiară, care se simte ameninţată de dispariţie, ştie, chiar dacă nu o spune cu voce tare, că s-a menţinut prin absorbţie. Altfel se topea demult. Căutaţi în orice carte de telefoane din Ungaria sau Transilvania şi veţi vedea numele de familie ale maghiarizaţilor. 

Asta produce reacţii de apărare care sunt un amestec de lamentaţii disperate şi de agresiuni. Am făcut aluzie la cele trei fronturi deschise de Ungaria, fără a intra în detalii. Am grupat mental în primul toate revendicările privitoare la vecini, în al doilea conflictul intern cu nişte evrei şi cu ţiganii, în al treilea rezistenţa ungurească faţă de globalizarea impusă de comercianţii internaţionalişti atlantici şi trans-atlantici (dominant propovăduită de nişte evrei, dar nu numai de ei) şi de expansionismele economice terestre germane şi ruseşti, coloniale. Expulzarea celor cu dublă cetăţenie ar fi o armă cu dublu tăiş, care, dacă s-ar aplica şi basarabenilor, (re)deveniţi cetăţeni români, nu ne-ar fi de nici un folos. Atunci când s-a creat şi legalizat situaţia, puţini au stat să analizeze consecinţele pe termen mediu şi lung.

            Citarea lui Putin nu mi se pare pertinentă. „Referitor la minorităţi, Vladimir Putin a fost clar şi categoric: minorităţile trebuie să respecte legislaţia Federaţiei Ruse, altfel trebuie să plece, fiindcă Rusia nu are nevoie de minorităţi“. Respectarea legislaţiei este necesară şi normală. Dar, dintr-un motiv foarte simplu, soluţia plecării minorităţilor nerespectuoase [faţă] de lege este utopică. Ca să plece, minorităţile trebuie să aibă unde să plece. O imensă lucrare de etnografie a U.R.S.S. a fost tradusă la noi prin 1963. O veţi găsi în biblioteci. Acolo se vede ce înseamnă Rusia, din unghi etnic. Toată zona transuralică este locuită, dominată [numeric – n.n., V.I.Z.] de minorităţi, nu de ruşi. Nordul Rusiei corespunde Republicii Komi. „Ce périmètre délimite une superficie de 416.774 km² qui, au 1er janvier 2005, était habitée par 996.000 personnes (soit une densité moyenne de 2,4 habitants par km²), qui revendiquent leur appartenance à plus de cent nations et ethnies différentes“. Sursa : http://ratatoulha.chez-alice.fr/komi/komi_chiffres.html

Puteţi consulta, în plus, acest site, care evocă istoria celui de Al Doilea Război Mondial, şi veţi vedea la ce mă refer: http://kp.rkomi.ru/ 

Europa Nazista

            Reprezentarea minoritarilor în Parlament, aşa cum a fost organizată şi înainte şi după 1989, este o farsă. Înainte, comuniştii lucrau cu „cozi de topor“, dintre care unii au început să-şi ia în serios rolul de reprezentanţi ai minorităţii, pe la finele anilor ’70, devenind opozanţi interni (gen Domokos Geza sau Suto Andras). După 1989, prin autonomizarea reprezentării minoritare, elitele economice şi politice ale minorităţilor (mai ales cele maghiare) au amestecat interesele comunitare cu interesele economice private, colaborând la instaurarea unei cleptocraţii şi profitocraţii transetnice. Minoritarii făceau şi fac troc cu respectivele grupuri româneşti de plutocraţi, aflate temporar la putere.

Sunt, deci, de acord cu eliminarea radicală a acestui tip de reprezentare din sistemul politic al României. Rămâne să discutăm cum se poate echilibra situaţia, în condiţiile în care reprezentarea politică a românilor suferă de boala endemică a democraţiei, sistemul care generează în centrul societăţii un vid politic, ocupat mereu de farsori, paiaţe manipulate de forţele economice care conduc lumea, fără nici un raport cu interesele mulţimilor pauperizate, îndobitocite şi mecanizate.

Cu tot binele, Dan Culcer

            23 martie 2013

Sursa: http://jurnalulunuivulcanolog.blogspot.fr/2013/03/statul-roman-stat-na-t-ional-poliglot.html#links

 

D. Comentariul meu la replică

Stimate domnule Dan Culcer,

Este evident că lucrurile nu sunt la fel de simple cum par din ADDENDA, care este, prin forţa lucrurilor, o expunere sumară, minimală. Am fost chiar tentat să nu public ADDENDA, ci să dezvolt ideile ulterior, într-un articol separat, mai extins şi, fireşte, mai explicit. Dar, dacă amînam lucrurile, cine ştie cînd aş mai fi putut reveni asupra problemei. Or, materialul dvs. merita supus atenţiei publice şi, deci, răspîndit cît mai mult, acum. Iar aici încerc o completare la replica dvs., prin forţa lucrurilor tot sumară, dar necesară şi, sper, mai explicită, întrucît subiectul este foarte oportun, iar dacă-l ignorăm nu dispare, ci, dimpotrivă, devine şi mai pernicios – aşa cum s-a întîmplat şi pînă acum. În ceea ce mă priveşte, eu am scris cîteva studii pe tema hungarismului revanşard şi, dacă mai am timp şi găsesc şi nişte sponsori, am să le strîng în cîteva volume. Dar suntem prea puţini cei care tragem alarma asupra pericolului extrem reprezentat de revizionismul fascist al Ungariei – direct sau via U.D.M.R. –, de aceea orice reluare sau deschidere a dezbaterii este salutară.

Dvs. spuneţi: „Dar NU cred că metoda forte propusă este aplicabilă“. Vă referiţi la propunerea mea de a scoate din limbajul politic şi din Constituţie sintagma „minorităţi naţionale“. NU trebuie să fie o metodă forte, ci foarte delicată, diplomatică şi în consens cu preceptele lui Sun Tzî, din Arta Războiului. De altfel, ideea eliminării din praxis-ul politic românesc a conceptului de „minorităţi naţionale“ nu îmi aparţine mie, ca prioritate publicistică, ci deputatului P.R.M. Sever Meşca, diplomat de carieră şi fost chestor al Camerei Deputaţilor, care a demonstrat, riguros şi imbatabil, necesitatea acestei eliminări (cf. Sever Meşca, Constituţia României şi democraţia etnică, Editura Semne, 2003). NU este nevoie de o atitudine forte, ci doar de aplicare prin mimetism politic a practicii occidentale. Deja îi imităm pe occidentali în multe forme şi sub multe aspecte – dintre care foarte multe nu sunt necesare, ba chiar indezirabile, întrucît sunt dăunătoare! –, aşa că ar fi cazul să îi imităm mai cu folos în problema minorităţilor: adică să ne americanizăm, să ne englezim – eventual, să ne franţuzim – prin eliminarea conceptului de „minorităţi naţionale“ din practica şi teoria politică. Într-adevăr, în S.U.A., în Anglia, Franţa, Germania, Grecia, Italia NU EXISTĂ minorităţi naţionale. Acolo toţi cetăţenii sunt americani, sau britanici, sau francezi, sau germani, italieni, greci etc., şi nu există drepturi speciale pentru minorităţile naţionale, pentru simplul fapt că nu sunt recunoscute juridic. Sunt recunoscute faptic, demografic, poliţienesc, dar nu juridic şi politic: toţi cetăţenii şi rezidenţii străini trebuie să cunoască limba oficială a statului în care trăiesc, în statele respective există o singură limbă oficială şi toţi cetăţenii statului respectiv trebuie să respecte legile ţării. Dar nu există în nici o ţară din lume discriminarea pozitivă acordată excesiv de guvernele postdecembriste minorităţilor maghiare, ţigăneşti şi evreieşti, aşa cum s-a întîmplat în România, din cauza presiunilor externe şi a slugărniciei guvernanţilor, aşa cum s-a relevat în studiul „Slugărnicia pierde România“.

Noua Dreapta contra regionalizarii

Apropo de expresia „stat poliglot“. Cu regretul că trebuie să vă corectez, sintagma însăşi este incorectă. Numai individul este poliglot, statul este bilingv, trilingv, polilingv – sau, zis mai în spiritul calofiliei limbii române, multilingv. Elveţia este singurul stat trilingv; Norvegia are o zonă bilingvă, într-o insulă unde locuiesc, preponderent, suedezii – situaţie de care fac mare caz moghiorii, ca să dea exemplu de bilingvism, spre a-şi argumenta pretenţiile lor de bilingvism în zona Har-Cov. Numai că maghiarii şi maghiarizaţii din judeţele Harghita şi Covasna nu sunt comparabili cu suedezii din Norvegia: dimpotrivă, au un comportament antiromânesc absolut condamnabil! De exemplu, dacă suedezii din zona cu bilingvism statuat juridic consideră benefic respectivul statut, hungariştii horthyşti din zona Har-Cov pretind, acum, după ce au obţinut prin şantaj politic bilingvismul, ca acolo să se vorbească numai ungureşte (sau maghiareşte). Chiar zilele trecute Tribunalul Cluj a anulat, după un an, un concurs pentru postul de redactor şef adjunct la Radio Cluj, deoarece conducerea Radioului Cluj impunea candidaţilor să ştie limba maghiară! Incontinenta impertinenţă moghioră şi filomaghiarismul unor indivizi trădători ca P.N.L.-istul Mădălin Guruianu au făcut ca, în 2011, prefectul Gyorgy Ervin să ceară inscripţionarea bilingvă a denumirilor tuturor instituţiilor publice din judeţul Covasna. Păi, să nu îi bagi la puşcărie pe decidenţii acestor dispoziţii discriminatorii antiromâneşti?!

TREVOR N. DUPUY- Future wars

Vedeţi că există şi acum, după milecentenarul „existenţei“ lor în Europa, atîta harababură în statutul lor social şi lingvistic încît nici denumirea limbii nu este clară?! Îl întrebi pe unul „ – Vorbeşti ungureşte?“; dar nu îl întrebi „ – Vorbeşti maghiareşte?“, fiindcă sună urît, dizgraţios. Există expresia „corectă“ „limba maghiară“, dar nu există „limba ungară“; există dicţionarul român-maghiar, dar nu există unul român-ungar. Un exemplu irefutabil al caracterului idiot al existenţei Ungariei în Europa este că denumirea oficială a ţării, în interior, înscrisă şi pe timbrele lor, este „Magyar Republic“, dar, pentru exterior, fiindcă le este ruşine cu această denumire barbară, îşi zic „Hungary“, fiindcă sună mai occidental. Numai că tîmpenia lor este şi mai mare, deoarece Hungary trimite, imediat, la hunii lui Attila, supranumit „Biciul lui Dumnezeu“!

Cît despre România, nu este şi nici nu poate fi un „stat poliglot“, sau, corect zis, multilingv. Şi, cu atît mai puţin, România, nu este şi nici nu poate fi un stat „multicultural“ şi nici Transilvania nu „este un spaţiu de complementaritate“ – cum se pretindea în infamanta „Declaraţie de la Budapesta“, din 16 iunie 1989, semnată de o clică de trădători români, în frunte cu trădătorul iniţial, ex-regele Mihai de Hohenzollern. De  fapt, prin propunerea pe care o faceţi, de introducere a sintagmei „stat poliglot“, dvs. invitaţi – mi se pare mie – la o confuzie, întrucît vreţi să spuneţi „stat bilingv“, sau, ca să rămînem la cazul Elveţiei, „stat trilingv“. Nu poliglot, nici polilingv, ci multilingv, formulă care ar include, pe lîngă maghiară şi ţigănească – limbile minorităţilor cele mai numeroase –, inclusiv celelalte limbi minoritare din România: germana, rusa, ruteana, ucraineana, turca, tătara, sârba, slovaca, bulgara, croata, ceha,  polona, italiana, greaca, armeana, idiş, mai nou chineza etc., considerîndu-i pe aromâni fie ca parte din majoritatea română, fie ca entitate naţională şi lingvistică separată – minorităţi ai căror membri se ridică, din punct de vedere numeric, la cel mult 15 la sută, cu tot cu ticăloşii maghiari şi maghiarizaţi! Conceptul de multilingv (adică, în terminologia dvs., de „stat poliglot“) include un pericol mascat: toate minorităţile ar trebui să aibă dreptul se bucure de aceleaşi drepturi ca şi majoritarii, respectiv limbă în administraţie, învăţămînt de toate gradele, prezenţa fiecăreia şi a tuturor în Parlament etc. – formulă care ar face din România o nefăcută: Turnul Babel în formulă modernă. În plus, politica paşilor mărunţi şi şantajul practicate permanent de minoritatea maghiară au făcut ca lucrurile care păreau, la început, mărunte – cîte o şcoală primară ici şi colo, apoi gimnazii, apoi licee, apoi încă o universitate, apoi cursuri în maghiară la alte universităţi, apoi limbă în administraţie, prezenţa la guvernare ş.a.m.d. – au dus, nici mai mult nici mai puţin, la pretenţia autodeterminării, pe motivul vechii împărţiri teritoriale pe regiuni, urmînd, probabil, solicitarea vehementă a independenţei, în vederea secesiunii, ca să ne trezim cu un fel de Kosovo sau Nagorno-Karabah în buricul ţării. Istoria contemporană a evoluat, cu sprijinul lichelismului guvernanţilor, numai în favoarea minorităţii maghiare. Polilingvismul, respectiv, cum ar fi estetic zis, multilingvismul, ar da aripi şi pretexte şi celorlalţi minoritari, pe baza pretenţiei „de ce lor DA şi nouă NU“! Şi atunci să te ţii mişcare centrifugă! Enclave, mini-enclave, micro-enclave… Biată Românie, făcută… flenduri (= zdrenţe), flenduri fiind un cuvînt prezent în graiul săsesc, şi în limbile turcă, italiană, cehă, sîrbă, polonă, ruteană! Şi aceasta deoarece Elveţia are – repet, caz unic în lume – trei limbi oficiale: franceza, germana şi italiana (le-am enumerat în ordine alfabetică, să nu se supere nimeni). Cum se ştie, toţi elveţienii (sau, probabil, aproape toţi) cunosc, vorbesc şi scriu în aceste trei limbi, în funcţie de împrejurări, iar statul elveţian îşi publică documentele în toate aceste trei limbi, deoarece proporţia demografică a celor trei naţionalităţi este aproximativ egală şi, în orice caz, au o îndelungată istorie de convieţuire paşnică. Ceea ce nu se poată spune despre minoritatea maghiară sau ţigănească din România, îndeosebi din Transilvania!

Privită prin această retrospectivă, sintagma „stat poliglot“ apare ca fiind nu doar improprie semantic, ci chiar indezirabilă atît prin confuzia introdusă, cît, mai ales, prin perspectiva pe care o oferă: ar trebui, deci, să ne aşteptăm ca, la fel ca în Elveţia, minorităţile moghioră şi ţigănească să ajungă la egalitate demografică faţă de Neamul Românesc, care, acum, deţine aproximativ 85 la sută din ponderea populaţiei României. Să ne amintim că unul dintre vorbeţii de la postul TV Antena 3, Mădălin Voicu, „prognozase“ că, ţinînd cont de înmulţirea în progresie geometrică a ţiganilor, s-ar putea ca, peste două-trei decenii, ţiganii să devină, „din minoritate conlocuitoare, majoritate conducătoare“ – ameninţare reluată pe postul Realitatea TV!

Cît despre maghiari şi maghiarizaţi, chiar dacă am avea în vedere amplificarea comportamentului lor suicidar – atît din România, cît şi din Ungaria –, nu este un motiv de liniştire, deoarece, din cauza tezei rasiste şi preponderent antiromâneşti a Ungariei, maghiarizarea, aplicată inclusiv prin maghiarizarea numelor nu numai din actele de identitate, dar şi de pe crucile din cimitire, maghiarizarea accelerată rămîne un „principiu“ hungarist permanent, împotriva căruia ardelenii nu au de gînd să i se opună: dimpotrivă, aşa cum alertează Gheorghe Funar, se grăbesc să adopte, masiv, cetăţenia maghiară! Aplicarea maghiarizării în condiţiile actuale şi sub aceste forme în Ardeal este cu atît mai periculoasă cu cît ardelenii nu şi-au manifestat niciodată împotrivirea în mod ferm, timp de o mie de ani, cît Transilvania a fost condusă de principi maghiari sau de români maghiarizaţi, deşi, totdeauna, din anul 950 pînă azi, au fost majoritari în proporţie covîrşitoare faţă de maghiari! Cele cîteva răscoale – de la Bobâlna, din 1438-1439, războiul ţărănesc al lui Gheorghe Doja, din 1514, războiul lui Horia, Cloşca şi Crişan, războiul lui Avram Iancu – abia că atestă această lipsă de fermitate. A venit momentul ca ardelenii să iasă din letargia lor istorică şi să nu mai fie ademeniţi de iluziile diseminate de către indivizi ca Sabin Gherman sau de avantajele dobîndite prin obţinerea cetăţeniei ungare, acceptată acum din cauza mirajului unor avantaje pecuniare. Se pare că au uitat de vremea consemnată de expresia unio trium nationum, cînd erau obligaţi de grofi să nu poarte cizme, căciulă de blană, haine frumoase etc., pentru a fi mereu umiliţi şi prezentaţi ca slugi, exact cum sunt descrişi chiar şi în zilele acestea de propaganda fascistă hungaristă, inclusiv în manualul despre pretinsa istorie a secuilor, secui care nu mai există fiindcă au fost maghiarizaţi integral de peste două sute de ani – manual care nu este decît o nouă manifestare a măgăriei maghiare! Se pare că ardelenii au uitat cu totul de Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae! Riscul este cu atît mai mare cu cît apar şi materiale despre „isteria de a fi român“, cum scrie un nătărău care nu ştie despre ce scrie, sau despre Tricolorul României, depreciat de un individ cu o privire bovină şi cu gura întredeschisă, gata să prindă muşte, Sorin Ioniţă-Gură-cască, sub titlul „Jeanne d’Arc de Covasna sau războiul celor două cârpe“, publicat în revista 22, a „Fundaţiei Soros pentru o societate deschisă“, fundaţie care, cum am mai relevat în articolul „F.M.I. şi B.M. vor guverna România“, nu este decît „un uriaş aspirator de informaţii“, adică o agenţie de spionaj camuflată!

Ca atare, este absolut necesar şi e foarte simplu să fie eliminată din Constituţie sintagma „minorităţi naţionale“. Trebuie să existe doar voinţa politică a guvernanţilor. Dacă nu pot, îi vom ajuta, dacă nu vor, îi vom sili, iar dacă se opun îi vom elimina. Cum am mai spus, nu ca în Islanda, fiindcă românii nu au experienţa lor democratică, dar măcar ca pe vremea lui Horia, Rex Daciae, sau a lui Avram Iancu. Din moment ce Borboly Csaba ne ameninţă că vor pune mîna pe arme, pentru că se irită la interzicerea de către autorităţi a arborării aşa-zisului steag secuiesc – deşi chiar un heraldist maghiar, decorat de către Traian Băsescu, probabil pentru că este un antiromân virulent, recunoaşte că „steagul secuiesc este un fals, model de broderie de pernă“, deşi e arborat necontenit de 23 de ani încoace –, trebuie să fim pregătiţi să le dăm riposta cuvenită, aşa cum se procedează cu şarpele care îţi iese în drum!

Apoi spuneţi: „Dacă nu am avea un stat care poate fi uşor şantajat şi presat, acum“. Trebuie făcută o disociere: nu „statul este şantajat“, ci conducătorii lui. E-adevărat că, sub aspectul consecinţelor politicii duse de aceşti guvernanţi, rezultatul este cam acelaşi pentru stat, pentru ţară, din cauza cedării la şantaj şi a slugărniciei lor. Şi continuaţi: „Şi aşa a fost mereu. Deci politica românească se poate baza pe hotărâre şi şiretenie, nu doar pe una sau alta“. E-adevărat, aşa a fost mereu, pentru că, observase cu amărăciune şi Grigore Ureche, „suntem în calea tuturor răutăţilor“. Dar politica românească – înţeleasă în sens larg, adică incluzînd aici şi pe aceea a domnitorilor români – s-a bazat, întotdeauna, pe „hotărâre şi şiretenie“ tocmai pentru a ieşi din clinciul în care o băgase Istoria: Neamul Românesc era aşezat în calea tuturor răutăţilor. Acel „bizantinism“ de care era şi mai este acuzată politica românească autentică rezidă tocmai în „hotărâre şi şiretenie“, aşa cum am relevat în mai multe articole, cel mai recent în studiul „Scursurile din PDL se preling în USL“, referindu-mă la dictonul machiavelic „Scopul scuză mijloacele“.

Referitor la afirmaţia lui Putin, trebuie nuanţată analiza. Denumirea oficială a Rusiei este „Federaţia Rusă“ tocmai pentru că include mai multe popoare, nu minorităţi; popoare care au fost cucerite de ruşi în decursul istoriei, dar popoare. Este evident că nu la acestea se referă Putin cînd vorbeşte de minorităţi, ci la cei  proveniţi din statele din afara Federaţiei Ruse şi din afara Comunităţii Statelor Independente (adică ceea ce a mai rămas din fostul imperiu ţarist/sovietic).

În sfîrşit, mai spuneţi: „Expulzarea celor cu dublă cetăţenie ar fi o armă cu dublu tăiş, care, dacă s-ar aplica şi basarabenilor, (re)deveniţi cetăţeni români, nu ne-ar fi de nici un folos“. Dar echivalarea situaţiei basarabenilor cu a maghiarilor şi maghiarizaţilor care au obţinut dubla cetăţenie nu este corectă: basarabenii au fost cetăţeni români fie că fuseseră supuşii lui Ştefan cel Mare, fie că au fost cetăţenii României Mari. Pe cînd maghiarii şi maghiarizaţii din România, îndeosebi cei din Transilvania, nu au fost cetăţeni ai Ungariei decît patru ani: în vremea ocupaţiei horthyste de după Dictatul de la Viena, căci în timpul Imperiului Austro-ungar au fost supuşi imperiali şi nu ai Ungariei! Apoi, nu cred că vreun basarabean care a obţinut şi cetăţenie română ar comite acte antiromâneşti, cum fac maghiarii şi maghiarizaţii din România, de la Trianon încoace!

În Constituţia de la 1991, se afirmă la art. 4 „ (1) Statul are ca fundament unitatea poporului român“; (2) România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială“. Era, deci, o reglementare generoasă, care îi cuprindea pe toţi locuitorii ţării. Dar, mai jos, se introduce una dintre cele mai mari tîmpenii constituţionale: prevederea de la art. 59 (2): „Organizaţiile cetăţenilor aparţinînd minorităţilor naţionale care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament au dreptul la cîte un loc de deputat“ (sic)! Aşa s-a făcut că au intrat în Parlament deputaţi etnici cu 1850 de voturi, cînd un român avea nevoie de 30.000 de voturi pentru a realiza acelaşi lucru. Consecinţa cea mai nocivă este că, aşa cum am mai arătat, grupul parlamentar al minorităţilor este un apendice care votează exclusiv cu Puterea şi, astfel, o majoritate politică şubredă se transformă, cu voturile parlamentarilor minorităţilor, într-o majoritate politică calificată: în acest mod, se realizează cvorumul necesar trecerii legilor ordinare, şi, mai ales, organice. Din acest motiv, guvernul (partidul sau coaliţia aflate la putere) nu se atinge de ei. Aşadar, parlamentarii minorităţilor votează cu Puterea, ca cetăţeanul turmentat, din „O scrisoare pierdută“, care nu „luptă contra Guvernului“, dar nu din considerente doctrinare sau de apărare a intereselor minoritarilor, ci din lichelism. Şi, oricum, reprezentanţii minorităţilor au votat în Parlament numai contra intereselor Românismului şi Românităţii, exemplul cel mai vizibil fiind parlamentarii U.D.M.R., ai jüden-ilor (citiţi: jidanilor) şi ai ţiganilor. Eliminarea reprezentanţilor în Parlament ai minorităţilor naţionale prin eliminarea conceptului „minorităţi naţionale“ implică şi anularea celorlalte „discriminări pozitive“ acordate minorităţilor, în primul rînd celei maghiare: inscripţii bilingve, şcoli, licee, universitate, emisiuni radio-tv în limba maghiară etc.

Protejarea minorităţilor i-a fost impusă României la Tratatul de Pace de după încheierea Primului Război Mondial. Problema minorităţilor a fost concepută ca un „cui al lui Pepelea“, prin care să se facă, ulterior, presiuni asupra României, în continuarea presiunilor prilejuite de semnarea Tratatului de la Berlin, din 1879, prin care se forţa împămîntenirea la grămadă a jidanilor. Acum, Ungaria este folosită de Marile Puteri (a se citi Marile Putori), în special de către S.U.A., ca factor de presiune contra României pretextîndu-se „apărarea drepturilor minorităţilor“. Unul dintre actonii politici implicaţi în aceste presiuni este Richard Holbrooke – principalul vinovat de dictatul antisîrb de la Dayton –, care, printre altele, spunea: „Trebuie reparată moştenirea Trianonului“. Adică repeta lait-motivul politicii revizioniste a Ungariei. Anterior afirmaţiilor acestuia, apăruse, în S.U.A., cartea colonelului (rtg.) Trevor N. Dupuy, FUTURE WARS. The world’s most dangerous flashpoints. Warner Books, New York, 1993. Capitolul 8, The war for Transylvania, a cărui traducere am publicat-o în serialul „Război pentru Transilvania“, tratează despre războiul dus de România contra Ungariei pentru „ocuparea Transilvaniei“, război în care  Ungaria luptă pentru „apărarea secuilor. În preambulul capitolului se precizează: „De asemenea, deşi 96,6 la sută din populaţia Ungariei este reprezentată de etnici unguri, iar restul în cea mai mare parte de germani şi slovaci, circa 1,9 milioane de etnici unguri, cunoscuţi sub numele de secui – care alcătuiesc aproximativ 20% din totalul populaţiei ungare – trăiesc în România. Aceste cifre folosite pentru exemplificare nu sunt numai date statistice, ci reflectă existenţa unor probleme grave şi periculoase“. Periculozitatea esenţială rezidă în diseminarea acestor falsuri, căror li se dă girul de „mare autoritate“, de vreme ce sunt etalate de un colonel american, fie el şi în retragere. Dar asemenea enormităţi, precum „repararea moştenirii Trianonului“ a fost spusă, prin 1990, de curvarul François Mitterrand, şi, acum cîţiva ani,  de către generalul american Wesley Clark (de origine jüdeno-khazară) – autorul miniholocaustului de la Ferma Davidienilor, Waco, Texas, pe care a incendiat-o cu napalm, folosind tancurile – devenit, subit, acum, consilier (adică păpuşar) al lui Victor Ponta! Şi, să reţinem, toată propaganda occidentală pro-hungaristă se învîrte în jurul protejării „secuilor“, care, repet, nu mai există de peste două veacuri.

Dar propaganda occidentală pro-hungaristă şi pro-minorităţi are un scop bine determinat şi stabilit de multă vreme: secesiunea Transilvaniei – cum o afirmă textual Trevor N. Dupuy –, urmată, cum relevă şi Radu Portocală, de regionalizarea şi federalizarea României şi, în final, desfiinţarea României prin politica regionalizării, politică reluată acum de U.S.L., după ce fusese încercată pe timpul guvernului lui Adrian Năstase!

Iată suficiente – dar nu exhaustive – argumente pentru a susţine că eliminarea sintagmei „minorităţi naţionale“ este necesară, posibilă şi, mai ales, urgentă. Această eliminare este prioritatea proximei revizuiri a Constituţiei.

31 martie 2013

 

OCTAVIAN GOGA – 132 de ani de la naştere

Posted by Stefan Strajer On April - 4 - 2013

OCTAVIAN GOGA – 132 de ani de la naştere

 

Autori:  Vasile I. ZĂRNESCU si Voicu TUDOR

 

Anul acesta, la 1 aprilie, se vor împlini 132 de ani de la naşterea primului mare poet al începutului de secol 20, Octavian Goga. Ca şi George Coşbuc, amîndoi sunt ofrande pe care Ardealul le-a adus poeziei româneşti. Şi tatăl lui Coşbuc şi tatăl lui Goga au fost preoţi. Octavian Goga a avut altă viziune despre satul ţărănesc şi despre ţărani. „Eu am văzut în ţăran un om chinuit al pămîntului; n-am putut să-l văd încadrat în acea lumină şi veselie a lui Coşbuc“, mărturiseşte Goga.

 Octavian Goga

Foto. Octavian Goga

Tinereţea poetică

Octavian Goga s-a născut într-o vreme cînd principiul naţional domina fluctuaţiile sufletului românesc. Era atmosfera celei mai sălbatice persecutări a românilor din Transilvania. Această persecutare trezea protestul sufletului românesc împotriva asupririi ungureşti. Octavian Goga mărturisea: „M-am născut cu pumnii strînşi, sufletul meu s-a organizat din primul moment pentru protestare, pentru revoltă, cel mai puternic sentiment care m-a călăuzit în viaţă şi din care a derivat şi formula mea literară“.

Ideea naţională a luptei pentru dezrobirea românilor din Transilvania şi pentru unirea întregului Neam Românesc pe pămîntul şi între hotarele strămoşeşti ale Daciei l-a însufleţit permanent pe Octavian Goga, a constituit idealul sfînt al omului şi scriitorului, aşa cum declara în fragmente autobiografice. „Cred în misiunea istorică veche a scriitorului şi, dacă m-aţi întreba care e formula sufletească, aceea care trebuie să fie pentru el nu numai un comandament etic, ci, în acelaşi timp, şi o formulă literară, eu v-aş răspunde cu vechiul meu crez: e ideea naţională“.

Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881 la Răşinari, fiind primul copil al lui Iosif Goga şi al învăţătoarei Aurelia Bratu. Goga şi-a petrecut copilăria la Răşinari şi la Crăciunelul de Sus, actualmente în judeţul Alba, unde tatăl său avea o proprietate de cîteva iugăre şi o casă albă ţărănească, în care copilărise el însuşi. Copilăria poetului a fost frumoasă, legănată de basme şi legende în ritmul doinelor şi al baladelor. Atmosfera din casa părintească a contribuit mult la formarea poetului, scriitorului şi politicianului Octavian Goga. În anul şcolar 1886-1887, Goga era elev în clasa întîi, la Şcoala din Răşinari. Cîţiva ani mai tîrziu, viitorul poet pleacă la liceul unguresc din Sibiu. La acest liceu se preda în limba maghiară, iar profesorii şovini întreţineau ura între copiii majoritari români şi minoritarii unguri, şi urmăreau sistematic deznaţionalizarea cu orice preţ a românilor.

În anul 1899 se mută la liceul românesc din Braşov. În cetatea Braşovului­, veche vatră de cultură românească, întîlneşte profesori entuziaşti, mari cărturari ca Virgil Oniţiu (directorul liceului) şi Vasile Goldiş, cel care l-a supranumit „poetul pătimirii noastre“. În anul 1900 îşi ia bacalaureatul. După terminarea liceului, Goga se înscrie ca student la Facultatea de litere şi filozofie a Universităţii din Budapesta. Termină studiile universitare în anul 1904.

La Budapesta, începe colaborarea cu revista Luceafărul. De Luceafărul se leagă, incontestabil, ascensiunea poetică a lui Octavian Goga. În Luceafărul, Goga publică poezie socială şi patriotică. În Luceafărul, în anul 1904, îi apar poeziile Oltul, semnată „Nic“, şi altele, semnate „Octavian“ şi apoi „Nic. Otavă“, printre care şi Dăscăliţa, poezie inspirată de figura învăţătoarei Victoria, sora poetului. În 1905 publică, în Luceafărul, antologicele poezii Plugarii, Lăutarul, Dascălul, Rugăciunea, Clăcaşii, Apostolul. În anul 1906 apare, în Viaţa Românească, cu o puternică notă socială, Un om. Trăsătura definitorie a poeziei sale de mai tîrziu va fi cea socială şi patriotică.

În anul 1906, Goga obţinuse premiul Năsturel Herescu al Academiei Române pentru volumul Poezii, avîndu-l ca recenzent pe Titu Maiorescu. Tot în acest an, se căsătoreşte cu Hortensia Cosma. Goga urcă, cu familia Cosma, scările palatului regal şi, fără să-şi dea seama, începe să fie solicitat de altă lume cu care pînă acum nu avusese nimic în comun. Căsătoria, care a luat proporţiile unei adevărate sărbători naţionale, s-a celebrat la Sibiu, în prezenţa multor personalităţi marcante, naşi fiind poetul Alexandru Vlahuţă şi soţia sa, Alexandrina. Evenimentul i-a inspirat lui Goga poezia O rază. După război va divorţa şi se va recăsători cu Veturia Triteanu, cîntăreaţă de operă.

Începînd din 1 ianuarie 1907, va edita o revistă populară, menită să pătrundă în toate păturile sociale şi îndeosebi la sate. Astfel apare Ţara noastră, „revistă populară a Asociaţiei pentru literatura română şi cultura poporului român“, avîndu-l ca redactor pe Octavian Goga. Ţara noastră a fost o revistă de politică şi cultură tipărită întîi la Sibiu, în format de ziar (1907-1909), apoi la Cluj (1922), sub formă de carte şi, în cele din urmă, la Bucureşti (1926), tot în format de ziar. Pînă la dispariţia ei, în 1938, a fost singura publicaţie cu orientare poporanistă din Transilvania şi s-a bucurat de un deosebit prestigiu pentru patriotismul şi intransigenţa de care a dat dovadă. În paginile acestei reviste, Goga publica aproape număr de număr poezii originale, traduceri din poeţii maghiari şi germani şi un număr impresionant de articole literare şi politice. Apar, de asemenea, articole în apărarea ţăranilor din Moldova şi Muntenia, care, împinşi de foame şi mizerie, s-au răsculat împotriva împilării sociale în anul 1907 – începutul, recunoscut de toţi istoricii români, fiind dat de revolta contra arendaşilor jidani desemnaţi prin sintagma „fraţii Fischer“.

 

Maturitatea militantă

În anii Primului Război Mondial, Octavian Goga şi-a ridicat cu hotărîre glasul pentru a susţine cauza dreaptă a unităţii naţionale, pentru a demonstra necesitatea istorică şi legitimă ca Transilvania să fie reintegrată în Patria-mamă, într-un stat naţional unitar român. În etapa neutralităţii, 1914­-1916, Goga face parte din comitetul Ligii Culturale a lui Nicolae Iorga şi se luptă pentru intrarea românilor în bătălia contra Imperiului habsburgic. Volumul Cîntece fără ţară e rodul acestor zbateri dramatice.

În iulie 1914, la izbucnirea războiului, Octavian Goga se afla la Paris. Atunci a venit în ţară şi, la 26 august 1916, s-a înrolat în Regimentul 80 Infanterie din Bucureşti, împreună cu fratele său, romancierul Eugen Goga. A îmbrăcat uniforma de simplu soldat şi a plecat pe Frontul din Dobrogea. În timpul retragerii în Moldova, generalul Constantin Prezan îl mobilizează la Biroul de propagandă pentru Armată. La 2 februarie 1917, un grup de scriitori face să apară, la Iaşi, primul număr din ziarul România, Organul Apărării Naţionale. În paginile acestui ziar de front, Goga scrie 46 de articole şi mai multe poezii.

Octavian Goga a avut fericirea să-şi vadă visul împlinit, lupta sa încununată de izbîndă, trăind cu supremă bucurie momentul istoric al înfăptuirii Unirii Naţionale, odată cu revenirea Transilvaniei la Patria-mamă, consfinţită în Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918.

După înfăptuirea măreţului ideal multisecular al unirii întregului neam românesc din toate cele zece provincii de pe pămîntul şi dintre hotarele strămoşeşti ale Daciei, Goga continuă lupta pentru consolidarea şi apărarea unităţii naţionale. După Marea Adunare de la Alba Iulia, constituindu-se Consiliul Dirigent, Goga e numit membru al acestuia la resortul propagandă.

Între 5 decembrie 1919 şi 13 martie 1920, Goga este ministru al Instrucţiunii şi Cultelor în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod. Între 8 martie şi 13 iunie 1920, e ministru de stat în guvernul Averescu, iar între 13 iunie 1920 şi 17 decembrie 1921, devine ministru al Cultelor şi Artelor în acelaşi guvern. În 1920, fusese ales membru al Academiei Române, în locul devenit vacant prin moartea lui George Coşbuc, cu care ocazie ţine un strălucit discurs închinat memoriei predecesorului său. Presa din aceea vreme, în mare parte, era departe de a se confunda cu ideea naţională, cu cugetul şi simţirea Neamului Românesc.

Octavian Goga critică presa din Bucureşti, îndeosebi ziarele Dimineaţa, Adevărul şi Lupta, nu pentru simplu fapt că patroni lor erau evrei, ci pentru că aceştia practicau o gazetărie de joasă speţă, ostilă ideii naţionale. În ziaristică, evreii introduseseră în ţară tonul violent şi trivialităţile presei-revolver, prin care înjoseau orice discuţie şi batjocoreau instituţiile şi demnitarii ţării. În paginile acestor publicaţii, evreii şi susţinătorii lor au putut să propage nestingherit ideologia marxistă, prezentată în ambalajul atrăgător al umanitarismului antifascist. La această flagrantă agresiune împotriva Neamului Românesc, s-a asociat fie din naivitate, fie din inconştienţă, un numeros contingent de intelectuali cu vederi de stînga. Mai tîrziu, chiar marele scriitor Mihail Sadoveanu a devenit directorul ziarelor Adevărul şi Dimineaţa. Nichifor Crainicscria: „Parcă nu-ţi vine să crezi“. E locul să remarcăm că, din nefericire, în epoca postdecembristă, aproape toate mass media au fost acaparate de patroni jidani, ca pe vremea lui Octavian Goga, aşa cum se arată în articolul „Adevăraţii stăpâni ai presei din România“ (vezi şi „Cui aparţin televiziunile din România“).

 

Poetul premier

La 28 decembrie 1937, Octavian Goga este numit prin Decret regal prim-ministru. Astfel, pentru prima dată în istoria României, ţara este condusă de un partid naţional, care nu făcea nici un secret din orientarea sa profund antievreiască. Noul guvern a adoptat, imediat după instalare, o serie de măsuri şi reglementări pentru a opri invazia jüden-ilor (citeşte: jidan-ilor).

Goga considera că „evreii au dus România pe marginea prăpastiei şi au transformat-o într-o ţară de cerşetori şi nu numai că au supt-o, ci au demoralizat-o, au corupt-o, au necinstit-o, au prostituat-o. Nu marii evrei bogătaşi de prin oraşe, ci evreii mici şi invizibili, cei 1.850.000 de evrei de prin sate, unde ţin pămîntul în arendă şi unde ţin cîrciumile“. Goga considera că evreii sunt purtătorii corupţiei şi ai desfrîului şi că doctrina evreiască (marxismul) se află la originea bolşevismului. Octavian Goga, ca şi majoritatea românilor, a văzut în comunism o formă mascată de stăpînire a oamenilor de către evrei.

În anul 1937, erau în România peste două milioane de evrei, dintre care mai mult de jumătate intraseră clandestin şi nu au aveau nici un act de identitate. În anul 1937 se ajunsese la o proporţie de-a dreptul catastrofală: un evreu la şapte români! În Suedia şi Norvegia era un evreu la 9.000 de locuitori, în Anglia un evreu la 7.000 de locuitori, în Franţa şi Italia un evreu la 400 de locuitori şi chiar Uniunea Sovietică avea un evreu la 65 de locuitori. În acea vreme, evreii erau izgoniţi din toate ţările Europei. Din păcate, România a fost singura ţară care i-a primit, adăpostit şi hrănit. Pentru evrei, România era capătul de drum şi, în acelaşi timp, o oază. Şi recunoştinţa evreilor se vede în ziua de azi. Recunoştinţa e o floare rară, iar recunoştinţa evreiască totdeauna inexistentă. Românii trebuie să fie foarte atenţi cu aceşti năvălitori, care au pătruns în România prin infiltrare ilegală, împotriva voinţei românilor, şi care au răspuns totdeauna cu ură şi duşmănie la omenia şi ospitalitatea noastră proverbială. Chiar Nandor Gingold, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, care l-a înlocuit pe Wilhelm Filderman, a protestat împotriva invaziei iudaice, declarînd, în presa vremii, că România nu-i poate hrăni şi adăposti pe toţi evreii din Europa. Pentru această declaraţie, după anul 1945, dr. Nandor Gingold, a făcut mulţi ani de temniţă grea.

Într-un interviu, acordat la 10 ianuarie 1938 ziarului Paris Soir, Octavian Goga spunea:  „La sfîrşitul secolului trecut, Tratatul de la Berlin ne-a obligat să acordam evreilor, contra voinţei noastre, v-o jur, dreptul la cetăţenie. Din fericire pentru noi, hotărîrea Congresului de la Berlin nu stipula că trebuie să-i naturalizăm din oficiu, aşa încît am putut să-i considerăm cetăţeni străini“.

După o guvernare de numai 44 de zile, Carol al II-lea perfectează, în noaptea de 10 spre 11 februarie 1938, cunoscuta lovitură de stat, prin demiterea guvernului Goga-Cuza, şi însărcinează cu treburile conducerii statului o echipă condusă de Patriarhul Miron Cristea. La 11 februarie 1938, regele Carol al II-lea, Miron Cristea şi Armand Călinescu declarau starea de asediu în toată ţara. Începe deschis dictatura regală. Octavian Goga se vede trădat şi alungat de la Putere. În urma acestei acţiunii umilitoare, Goga se îmbolnăveşte şi moare în amurgul zilei de 6 mai 1938. În seara zilei de 5 mai a făcut o congestie cerebrală. În memoriile sale, Veturia Goga scrie că, revenindu-şi pentru cîteva clipe după atac, ar fi rostit: „Israel, ai învins“; mai erau prezente încă vreo 15 persoane. Există opinia unei „lichidări“ – măcar la nivel moral şi afectiv – efectuate de adversarii săi.

 

Duşmanii lui Octavian Goga şi ai naţionalismului

            Din cauza naţionalismului său, Octavian Goga a avut de pătimit aproape la fel mult ca antecesorul său, inegalabilul Mihai Eminescu. La fel ca acesta, Octavian Goga a avut mulţi duşmani atît în timpul vieţii sale, cît şi după moarte. Toţi cei care au încercat o evaluare serioasă a lui Octavian Goga, după 1944, au fost acuzaţi de naţionalism, de reacţionarism, anticomunism şi, culmea, de naţional-socialism. Şeful corului de denigratori ai lui Octavian Goga a fost un oarecare evreu ilegalist, Aurel Rotenberg, camuflat sub numele Ştefan Voicu, fost redactor şef la Scânteia (1946) şi redactor şef la Lupta de clasă (din 1955).

Acest Ştefan Voicu, care o făcea pe marele antifascist, desfăşura, de fapt, activitate comunistă. Redau mai jos un fragment din cartea scrisă de el, Vremuri, oameni: „Deşi internat în vremea aceea în lagărul de deţinuţi antifascişti din Grosulovo, m-am putut deplasa, în primele luni ale anului 1944, de două ori la Rîbniţa, cu însărcinări din partea comitetului de partid din lagăr. Aveam la mine foi de serviciu şi de drum pe calea ferată, eliberate de comandantul de lagăr, locotenent-colonelul Sabin Motora, pentru a putea circula aproape în voie pe o rază destul de mare dincolo de sîrmele ghimpate ale lagărului.

Cu mine se deplasa, cu titlul de escortă, un sergent din gardă, prieten de-al nostru, a cărui funcţie de escortă era, de fapt, una de acoperire [protejare – n.n., V. T.] a persoanei mele“ (op. cit., Editura Eminescu, 1980, pag 170-171).

„Veselă puşcărie, domnule!“, vorba lui Victor Eftimiu, care era şi el internat în lagărul de la Târgu Jiu (vezi cartea Vechiul Teatru Naţional şi slujitorii săi în amintirile unui autor de origine albaneză, de Chiril Economu, Editura Uniunea Culturală Albaneză din România, Bucureşti, 1998). Aceasta se întîmpla în timp ce pe front mureau, zilnic, mii de militari români. Numai în ziua de 13 august 1942, la Kapinca, pe Doneţ, au murit 2.000 de ostaşi români. O parte dintre acei militari români, care au murit în localitatea Kapinca, sunt înmormîntaţi în Cimitirul Iancu Nou, din Bucureşti (fost Bălăneanu), figura R. Ceea ce este mai mult decît revoltător este faptul că jidanul Ştefan Voicu, în ultimele zile de viaţă, a solicitat să fie înmormîntat într-un cimitir ortodox: în cimitirul Andronache din Bucureşti, figura A, loc 40. Asta ca batjocura să fie completă. Comportamentul lui Ştefan Voicu (n. 9 ianuarie 1906, d. 18 iulie 1992) a indignat întreg poporul român, chiar şi evreii, majoritatea lor, în au fost nemulţumiţi. Probabil aşa se explica refuzul Comunităţii Evreieşti din România de a-l înmormînta într-un cimitir evreiesc.

Academicianul Iorgu Iordan a avut cuvinte de respect şi admiraţie pentru „marele poet“ şi „reprezentantul, la un moment dat, cel mai autentic al aspiraţiilor noastre naţionale şi sociale“, în timp ce Ştefan Voicu scria că Octavian Goga s-a pretat a fi şeful primului guvern fascist din România. Lui Octavian Goga i s-au făcut funeralii naţionale, defunctul fiind adus cu un tren special de la Ciucea la Bucureşti şi depus la Ateneu. A fost înmormîntat la Cimitirul Bellu, în cavoul familiei Goga fig. 30, loc 7. Carol al II-lea, împreună cu aşa-zisele „Permanenţe ale statului“ – formate, în majoritatea lor, din evrei, care conduceau, de fapt, ele România şi nu Consiliul de Coroană – au hotărît reînhumarea lui Octavian Goga în Transilvania. Alogenii nu au suportat prezenţa lui Octavian Goga în Cimitirul ortodox Bellu. Mai tîrziu, peste vreo opt luni, a fost reînhumat în scripta Mausoleului de la Ciucea, în inima Ardealului, pentru care s-a jertfit.

Dar, Octavian Goga, din cauza naţionalismului său autentic, profund şi sincer – provenind din străfundurile ethos-ului românesc, peren, transmis prin moşii şi strămoşii săi – nu este nici astăzi iertat de către duşmanii lui, jüden-ii, sau de către oportuniştii care le cîntă-n strună. Unul dintre aceşti oportunişti a fost istoricul Florin Constantiniu – „cel mai mare istoric contemporan“, cum a fost categorisit la moartea sa. De fapt, el a fost şi un mare poltron, care, în discuţiile private sau cvasi-publice restrînse, se arăta un mare patriot şi un mare critic al situaţiei actuale, dar, în scrierile sale, s-a dovedit a fi un farsor, care pretindea că scrie „sincer“. De exemplu, academicianul Florin Constantiniu îl denigrează pe „poetul pătimirii noastre“ scriind că marele poet Goga se înmlăştina, întrucât „se credea şi se voia un «duce» sau «führer» român“ (cf. O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1997, p. 351). La fel se exprimă Neagu Djuvara, făcătura gonflată de filosoful fără operă Gabriel Liiceanu: «Acest insucces electoral [al lui Gheorghe Tătărescu – n.n., V. I. Z.] se datora [corect se scrie: „era cauzat de un pact…“ – n.n., V. I. Z.] în parte unui „pact de neagresiune între naţional-ţărăniştii lui Iuliu Maniu şi partidul „Totul pentru ţară“ (eticheta electorală a Legiunii)…Regele a adus la guvern doi lideri de mici partide de extremă dreaptă: poetul Octavian Goga şi profesorul A. C. Cuza, şeful unui partid axat exclusiv pe antisemitism“» (cf. O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Ed. Humanitas, ediţia a XI-a, 2010, p. 242).

Similar cu denigrarea făcută de „sincerul“ Florin Constantiniu – care „îmbrăcase cămaşa verde la şapte ani“ şi „regreta că nu a avut şi diagonală“ – şi de lombrozianul Neagu Djuvara, unii dintre cei care „împănează“ textele pe Wikipedia manifestă aceeaşi linie duşmănoasă, incorectă faţă de Goga, exihibînd aceleaşi mizerii logice, semantice şi istorice: „Fostul minoritar român eliberat de sub asuprirea habsburgică şi devenit politician propulsat la conducerea populaţiei majoritare, şi-a surclasat învăţătorii în împilarea populaţiilor minoritare. El s-a dovedit a fi un extremist de dreapta, xenofob, cu vederi fasciste şi net antisemite“.

Octavian Goga – apărător al frontierei

Israel – făcător de ziduri de lagăr concentraţionar

Numai că, pînă la Unirea cea Mare, din 1918, Octavian Goga nu fusese un „minoritar“ printre cetăţenii Ungariei habsburgice, deoarece românii erau majoritari printre unguri, iar în Transilvania habsburgică nu erau doar „majoritari“, ci deţineau o pondere covîrşitoare faţă de moghiori. Apoi, cum i-a „împilat“ Octavian Goga pe minoritari?! Prin faptul că a încercat să facă ordine în ţară şi să se opună invaziei jidăneşti, depistîndu-i pe cei intraţi ilegal în ţară, fiindcă fugeau de măsurile luate contra lor – pe deplin întemeiate! – de guvernele tuturor ţărilor europene şi transatlantice?

Israel do not represent World jewry

Regele Carol al II-lea, care era jidan după mamă (se ştie că toată Casa de Hohenzollern este de origine iudaică-khazară), recunoscuse – de acord cu premierul Octavian Goga – existenţa evreilor intraţi ilegal în ţară: «Într-un interviu acordat în ianuarie 1938 ziarului britanic „Daily Herald“, regele Carol al II-lea şi primul ministru Goga dădeau cifra de 250.000 şi, respectiv, 500.000 de evrei considerați „ilegali“». De cînd apărarea frontierelor şi instaurarea ordinii, controlului şi evidenţei populaţiei înseamnă „împilare“? Orice guvern responsabil caută să împiedice imigraţia ilegală şi îi expulzează pe cei depistaţi ca imigranţi ilegali: S.U.A. au făcut ziduri şi graduri înalte, electrificate, pe o lungime de circa 1.125 de km, la graniţa cu Mexicul, pentru a stopa imigrarea hispanicilor din America Centrală şi de Sud. Arabia Saudită se transformă într-o cetate medievală: ea a început de cîţiva ani construirea celui mai lung zid din lume (9.000 de kilometri, care va costa circa trei miliarde de dolari) pentru a-şi apăra rezervele de petrol. Israelul a construit un zid de beton înalt de 5-6 metri – pe alocuri şi de 10 metri înălţime! – şi lung de cîteva sute de kilometri, pentru a se apăra, în general, de arabii care intră în Israel şi în Teritoriile Ocupate, veniţi din ţările „vecine şi prietene“ ca Egipt, Siria, Liban etc. şi, în special, pentru a se apăra de copiii palestinieni care dau cu pietre în tancurile izraeliene! Dar Israelul a făcut şi mai mult decît ziduri pentru a nu mai intra alţii: de la înfiinţarea sa, în 1948, face epurare etnică. În cadrul războiului de exterminare a poporului palestinian, a distrus toate genurile de arhive ale Autorităţii Naţionale Palestiniene: foile matricole ale elevilor, evidenţa populaţiei, evidenţele cadastrale, fişele autovehiculelor, documentele Poliţiei (inclusiv cele de urmărire a infractorilor) etc. (cf. F. S., „Armata izraeliană distruge arhivele Administraţiei Palestiniene“, în El Pais, nr. 9096, 22 aprilie 2002, pag. 7; vezi şi Mariano Aguirre, “Buscan terminar con la Autoridad Palestina“, BBC Mundo, 2 aprilie 2002). Aceasta, ca să demonstreze, cum pretindea Golda Meir (o jidancă venită din Polonia), că „palestinienii nici nu există!“ – după cum relevă Roger Garaudy într-una din cărţile sale. Iar această politică de epurare – practic, de exterminare – etnică, începută de primul prim-ministru al Israelului, David Ben Gurion (jidan venit din Polonia), supranumit „marele epurator“, şi preluată de Golda Meir, se aplică şi acum (vedeţi şi articolul „Israelul evacuează cu forţa o tabără palestiniană instalată pe locul unde ar urma să fie construită o colonie evreiască“, 13 ianuarie 2013, pe http://blackopssecurity.blogspot.ro/2013/01/israelul-evacueaza-cu-forta-o-tabara.html). Exterminarea palestinienilor comisă de Israel este o formă a conflictului arabo-izraelian, a cărui origine se află în Declaraţia  Balfour, făcută la presiunile sioniştilor Lionel Walter Rothschild, Nahum Sokolow şi Chaim Weizmann (care va deveni primul preşedinte al statului Israel). Dedesubturile escrocheriei numite „Declaraţia Balfour“ au fost denunţate de evreul onest Benjamin Freedman.

Academica, nr.10-2012, p.30, tabel

Ca atare, Octavian Goga era – cum se spune azi – „un mic copil“ în comparaţie cu acţiunile Israelului, considerat stat terorist, dar aflat sub oblăduirea Uniunii Europene (în care „am intrat“ noi, „de bună voie“) şi sprijinit militar, financiar şi politic de S.U.A. (vezi Alexandru Urzică, „SUA oferă Israelului arme avansate în schimbul amânării atacului asupra Iranului“, Capital, 9 martie 2012, inclusiv comentariile)! Ca să-i descurajeze pe palestinieni, la 30 ianuarie a.c., aviaţia Israelului a început să bombardeze Siria! Atunci, să nu zici, ca preşedintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad, că „Israelul este o insultă la adresa Umanităţii“? Sau, mai grav, de la tribuna O.N.U.: „Israelul va fi în curînd eliminat“! „Allah!, Allah!“

 

Octavian Goga – model de patriot

Dar România nu avea voie să-şi apere graniţele nici în anii ’60 ai secolului XIX, nici în anii ’30 ai secolului XX. Pe vremea lui Alexandru Ion Cuza sau a lui Octavian Goga, jidanul care încălca legea se sustrăgea pedepsei pe motiv că „e supus austriac“ – chiar dacă venea din Polonia, Rusia ţaristă etc. –, iar acum se sustrage arestării şi întemniţării pe motiv că este cetăţean sau spion izraelian, sau, mai făţos şi ameninţător, cetăţean american: vezi cazurile Radu Ioanid-Sperjurul, Marco K. Katz-Vameşu’, Sorin Beraru, Omar Hayssan, Tzipi Livni, Marc Richş.a. [vezi şi: Iuliana Enache, Israelul refuză ca cetăţenii săi să fie judecaţi pentru crime de război“, Mediafax, 12 oct. 2009; Ioana Ardelean, „Personajele cheie ale afacerilor israeliene în România: Bernard Shraer, Sorin Beraru (Samuel Bergovici), Liviu (Alfred) Mandler, Dan Fischer, Vladimir (Vova) Cohn“, 17 iulie 2012, pe http://www.rostirea.ro/news/personajele-cheie-ale-afacerilor-israeliene-in-romania-bernard-shraer-sorin-beraru-samuel-bergovici-liviu-alfred-mandler-dan-fischer-vladimir-vova-cohn]).

Consecinţa tratării cu menajamente sau chiar în mod privilegiat a acestor indivizi – în loc să fie declaraţi persona non grata, cum s-a mai propus – este că au devenit tot mai impertinenţi, ba chiar un pericol pentru securitatea naţională. Dovada o constituie comportamentul lui Radu Ioanid, care, în ianuarie a.c., a revenit în România să ne acuze, din nou, de antisemitism: „Istoria României moderne nu poate fi despărţită de antisemitism“ (vezi Vlad Stoicescu, Andrei Crăciun, „INTERVIU Radu Ioanid:…“ în adevărul, 27 ianuarie 2013). Adică repetă acelaşi clişeu propagandistic exhibat de Leon Poliakov, escrocul internaţional Elie Wiesel, mincinoasa Hannah Arendt, dezinformatorul Teşu Solomovici şi ceilalţi jidani antiromâni – clişeu lansat încă de Encyclopaedia Britannica, 10th Edition, 1902, page 482!

Dar România nu are voie să-şi apere graniţele, bogăţiile, valorile spirituale şi morale nici acum. S-a ajuns la situaţia din 1939, cînd circa două milioane de evrei alcătuiau minoritatea etnică cea mai numeroasă şi mai înstărită din România, care domina şi controla comerţul, finanţele şi industria din ţară. Acum, în România este mai rău decît pe vremea lui Octavian Goga, care încercase să îi expulzeze măcar pe cei ilegali: sunt peste două milioane de evrei (în cvasitotalitate jidani), intraţi ilegal în ţară, dar cu acoperire legală, căci guvernele postdecembriste au manifestat o slugărnicie deplină faţă de finanţa iudaică mondială (vedeţi studiul „Slugărnicia pierde România“) şi au cedat şantajului conducerii Uniunii Europene, care a condiţionat intrarea României în U.E. de primirea a sute de mii de evrei din Israel! Ministerul de Interne şi Institutul Naţional de Statistică refuză să publice orice informaţie cu privire la imigraţie, în general, şi la aceea a „evreilor“, în special. Culmea „realismului“, a falsificării şi slugărniciei, după recensămîntul din noiembrie 2011, „evreii“ au dispărut şi din viitorul Anuar Statistic, în curs de publicare! O atestă, cu seninătate academică, însăşi revista ACADEMICA, într-un tabel în care enumeră nu naţionalitatea, cum ar fi normal, ci „etnia“: „română, maghiară, rromă, ucraineană, germană, turcă, tătară, rus-lipoveană, alte etnii, nedeclarată“ (cf. Vasile Gheţău, „Recensământul populaţiei din octombrie 2011. Rezultate provizorii şi semne de întrebare“, ACADEMICA, nr. 10, 2012 pag. 30; vezi facsimilul).

Academia Română, în „inteligenţa“ şi „ştiinţificitatea“ sa, face două greşeli impardonabile. Primo: afirmă că românii nu mai sunt o naţiune în ţara lor, ci doar o etnie. Secundo: a doua greşeală, cu mult mai gravă, este că îi anihilează pe evrei: ei sunt pe nicăieri. Cum de „poporul ales“ nu a fost ales în Anuar, încît a dispărut ca măgaru-n ceaţă? Cum şi-au permis sinecuriştii din Academia Română şi din Institutul Naţional de Statistică să-i treacă în tabel pe ţigani, dar să-i treacă sub tăcere pe jidani?! Tot din cauza lui Octavian Goga i-au anihilat pe evrei din tabel? S-au molipsit, cumva, de la Mahmoud Ahmadinejad? E-adevărat că, în textul de sub tabel, autorul, prof. univ. dr. Vasile Gheţău – care e şi directorul Centrului de Cercetări Demografice „Vladimir Trebici“ –, încearcă „să dreagă busuiocul“, explicînd: „Numărul persoanelor din grupa Alte etnii nu diferă semnificativ faţă de cifra de la recensământul anterior şi este posibil ca(,) în spatele acestei stabilităţi(,) să se afle continuarea scăderilor anterioare (s.n. – V. I. Z.) la unele etnii tradiţionale, nemenţionate în datele provizorii (sârbi, slovaci, bulgari cehi, evrei, polonezi)…“ etc. În realitate, evreii din România nu numai că nu dispar – nu „scad continuu“ –, ci, dimpotrivă, se înmulţesc continuu, mai mult ca ţiganii. Căci ţiganii se înmulţesc prin procreare din cauza promiscuităţii, dar le şi mor mulţi copii din cauza condiţiilor de trai (cu excepţia celor care trăiesc în palatele ţigăneşti), pe cînd „evreii“ se înmulţesc prin imigraţie: primesc cetăţenia română, la grămadă, cu sutele lunar! Situaţia reflectată – fals! – de statistică e cu atît mai bizară, mai suprarealistă, iar paradoxul e cu atît mai inexplicabil cu cît Academia Română are mai mulţi membri evrei decît români!

            25 Martie 2013, Buna Vestire

Voicu TUDOR

Vasile I. ZĂRNESCU

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors