Archive for the ‘Analize-Controverse’ Category

Despre presa românească – Plutangii

Posted by Stefan Strajer On March - 7 - 2013

Despre presa românească – Plutangii

 CORNELIU FLOREA_opt

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)  

 

DA, sunt român şi citesc presă românească de mai mult de o jumătate de secol. De peste treizeci de ani o citesc din Canada, a cărei cetăţean sunt, fără să-mi fii trecut  vreodată prin minte să renunţ la cetăţenia română. În ultimii douăzeci de ani scrutez în permanenţă, cu multă luare aminte, presa de acum, a celei de-a TREIA REPUBLICĂ.  Dacă, în PRIMA REPUBLICĂ – cea zisă populară – impusă de cizmele cotropitorilor şi tancurile cu marxişti-inchizitori, ziariştilor li se băga căluşul în gură şi cu mâinile trebuiau să scrie ceea ce li se dicta de către propaganda sovietică, dacă, în cea de-a DOUA REPUBBLICĂ – cea socialistă a lui Ceauşescu – presa fredona numai realizările construcţiei socialiste şi cultul conducătorului, după  decembrie 1989, în cea de-a TREIA REPUBLICĂ – cea zisă liberă, democrată, europeană – speram ca adevărul, recuperarea ideilor interzise, emanciparea şi progresul să domine în presă pentru însănătoşirea societăţii româneşti! Iluzii de român ce îşi iubeşte şi respectă patria din adânci sentimente.  

Trebuie să fac o paranteză de susţinerea temei. Ideea şi împlinirea naţionalităţii noi, românii, am câştigat-o târziu în Europa, când deja multe ţări europene erau stabilizate definitiv în parametri naţionali, dintre care unele din ele ne-au pus nouă, secole de-a rândul, piedeci de-a fi o naţionalitate unită conform conceptelor internaţionale,  valabile tuturor naţiunilor europene, mai puţin Daciei, de la Burebista şi Decebal, aşezată în calea tuturor năvălirilor de la barbari la imperiali. După Decembrie 1989, cu dolarii lui Soros, s-a lansat din nou un atac împotriva Naţiunii Românei: România nu-i în Europa, Ruşinea de-a fi român, M-am săturat de România şi Ubi bene ibi patria!!  Pentru o mână de arginţi, mulţi condeieri bucureşteni şi provinciali au bătut moneda dezinformării şi manipulării până ce au reuşit sa realizeze umilirea şi depersonalizarea urmărită şi confuzia generală, în special în mintea tinerei generaţii. După 1990, elevi şi studenţi au fost puşi să înveţe tragedia holocaustului înainte de a învăţa tragedia poporului român sub tirania comunistă. Cât priveşte istoria naţiunii noastre, a fost deformată mai rău decât pe vremea lui Roller. Cei ce au rămas în credinţa poporului şi a naţiunii române, cei ce au vrut să păstreze şi să mărească zestrea naţională au fost etichetaţi naţionalişti comunişti-ceauşişti,  puşi la zid şi ciuruiţi, rămânându-le imprimat pe retină, chipurile anti-românilor străini şi a noilor lor mercenari care, până în 1989, scriau râuri de ode conducătorului Ceauşescu. Datorită acestei politici anti-româneşti, de peste două decenii, imaginea lui Nicolae Ceauşescu se schimbă rapid şi din cizmar cum a fost, cu educaţie istorică după ureche, este un mare naţionalist român pe care în viitor, istoricii obiectivi şi curajoşi, îl vor pune în Panteonul Naţiunii Române. Fiecare naţiune are un asemenea panteon, mergeţi la Paris, Londra, Washinton şi le veţi vedea. În toate ţările libere şi emancipate se respectă eroii şi faptele pro naţionale. Nu la noi. 

Urmăresc prin Internet câteva cotidiene din capitală şi provincie, scrise de jurnalişti profesionişti ce vântură pe sub nasul cititorilor palmaresul lor de cunoştinţe şi cât de fabulos e occidentul. Urmăresc şi unele publicaţii româneşti din străinătate şi am ajuns la nişte concluzii. 

Am constatat mai multe categorii de  jurnalişti români. O mare majoritate îşi câştigă pâinea ca lefegii, ce mi se spune aia scriu, nu e el stăpânul meu de la care mănânc pâine io şi nouă suflete? Azi nu mai sunt nouă suflete, doar Gipanu şi Gipanezele de Facebook costă şi mănâncă benzină cât nouă Dacii. Există şi categoria numită free lance, majoritatea în variantă specifică malului dâmboviţean, someşean, mureşean, oltean şi cea mai rămas: domnu’ te fac mare la ziar dacă plăteşti bine şi pe şest! Ce vrei aia scriu de mata, aia scriu, da costă că trebuie să ung şi eu uşi mari. Scrie o poezie şi te fac mare cât Nichita Stănescu! Te fac şi doctor dacă îţi scriu lucrarea de diplomă, prim ministru ajungi! Copoii presei, cu nas de escroci, adulmecă zi şi noapte prin toate cotloanele: Domnu’ uite aici dovezile, negru pe alb, dacă le dau la ziar îmi dau atâta pe ele, ca să nu le dau la ziar dai triplu, şi-s de cuvânt. Alo, doamnă, am nişte poze gigea, cu mata în patu’ de la altă adresă, nu cea conjugală, dacă dau şi clişeul costă mai mult.   

Plutangiii sunt cei mai penibili dintre ziarişti, şi cei mai mulţi, de fapt ei nici nu sunt ziarişti doar nişte scârţa-scârţa pe hârtie fără cultură, caracter şi curaj. Ei doar scriu, cum scriu şi elevii de şcoli elementare, compuneri cu floricele de prelungirea somnului impasibililor la realitatea românească. Plutangiii stau pe plută inertă, să nu facă valuri, să nu stropească pe nimeni, ei nu pescuiesc de frică să nu prindă peştişorul de aur, nu înoată să nu obosească, nu se scufundă după perle, după adevăr. Totul trebuie să fie roz european şi este singura lor grijă!! 

Da, sunt şi ziarişti români adevăraţi, pe mici baricade, pe care nu le e frică să înalţe tricolorul deşi sunt  asaltaţi furibund din toate părţile, dar ei au un crez românesc, o dăruinţă dacă noi nu ne ridicăm prin noi înşine pierim, fiindcă nimeni din lume nu o va face în locul nostru.

(Ianuarie 2013, Winnipeg –  Canada)

 

Lucian Boia o lumânare de zece bani

Posted by Stefan Strajer On February - 28 - 2013

Lucian Boia o lumânare de zece bani

 FLOREA-Corneliu-frx-wb

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 POLEMOS 

Lucian Boia a publicat la Editura Humanitas eseul „De ce este România altfel” şi am eu un bun prieten, care a vrut să mă cătrănească trimiţându-mi-l.

 

Un eseu, cum este acesta, exprimă o viziune personală, spune profesorul de istorie Lucian Boia (LB) care în 1989 avea 45 de ani, era major, vaccinat şi cu cotizaţiile de partid la zi. După ce i-am lecturat  eseul – 125 de pagini mici – îmi exprim şi eu părerea de cititor român.

Personal afirm că nu a scris o viziune analitică corectă despre România. Motivele pot fi diferite, începând cu cele ale unui eseu decomandat în acest fel până la o timpurie înserare cerebrală. Citind atent eseul, se ajunge la concluzia că LB este încă unul dintre cei ce aleg din istoria românilor doar acele evenimente sau personalităţi prin care poate să minimalizeze, dispreţuiască şi blameze tot ce a fost şi este românesc. O propagandă anti-românească veroasă străbate eseul de la un capăt la altul ce dezgustă şi intrigă pe orice român educat şi conştient. În mod cert, la fel împrăştie şi de la catedră studenţilor săi înjosiri, defăimări şi resentimente faţă de istoria românilor ceea ce este de o mare gravitate prin consecinţe. Şi acum să demonstrăm:

Începe eseul ca o leliţă cutremurată de ceva groaznic, făcându-şi cruce, scuipându-se în sân şi zicând maică, acesta-i un blestem! Istoria noastră-i un blestem. După care, fiind profesor de istorie cu  patalama îşi permite să intre în istoria românilor cum vrea, să o taie şi să pună pe tocător, să ne prepare un eseu cu miros şi gust stricat asemenea unui hamburger cu muşte verzi pe el. Începe din secolul XV-lea când toată Europa era grozavă ce să spun, numai sateliţi în univers nu lansase încă – pe când noi, câţi om fi fost în Vatra Daciei  eram la marginea marginilor, necunoscuţi, neştiuţi, şi fără sânge specific, sânge pur sau albastru cum aveau slavii, cehii şi mai ales  ungurii puşi la mare cinste în Europa lui LB. Cât ne priveşte pe noi, nişte băştinaşi din Carpaţi cu hematologie dubioasă am inventat artificial noţiunea geto-daci şi apoi de români, iar Dracula lui Bram Stoker umbla după donatori de sânge albastru şi pur pe la elevaţii europeni din Panonia. Mai departe istoricul sfarmă piatră şi istoria românilor se ruşinează de limba noastră corcită din slavă şi turcă, plină plinuţă de împrumuturi masive – dacă ar fi avut cât de cât bun simţ istoric ar fi adăugat şi câte împrumuturi masive au făcut englezii care se laudă peste tot că au un dicţionar cu un milion de cuvinte. Mai departe – când ne-am  apucat de scris noi, ăştia fără rădăcini, acte de identitate, fără sânge albastru în noi şi cu limbă de împrumut – LB  să moară de ruşine nu altceva –  pentru că am scris numai în cirilice vreo patru sute de ani. Dacă s-ar muri numai din ruşine LB ar fi nemuritor, astfel ar avea şansa să afle cum a fost şi cu cirilicele pe capul poporului român. Poate vreun student de la Horticultură îi va spune că împărţirea Europei în „de Apus şi Răsărit” a început de aproape o mie de ani, dar primele aranjamente scrise apar după marea schismă de la 1054. Degeaba s-ar chinui vreun student de la Horticultură, sau de la Veterinară, să-l lumineze pe LB, că el le-ar propti în faţă că nu e nimic de capul nostru şi degeaba ne lăudăm cu unirea românilor de către  Mihai Viteazul, care era de fapt un copil din flori al unei grecoaice! Astfel sare LB de la una la alta, împroşcându-ne cu frânturi scoase din contextul istoric manipulându-le să-i iasă scriitura comandată. După ce l-a crucificat pe Mihai Viteazul – un simplu incident nesemnificativ în istoria poporului român – trece la grecii fanarioţi ce au domnit după ce au plătit Înaltei Porţi – celui care dădea mai mult a lui era scaunul domnesc – ca să ştim noi ce de nimic eram când de fapt Imperiul Otoman tăia şi spânzura ce vroia în această parte de Europa şi dă de înţeles că în restul Europei, aşa ceva nu era de conceput, acolo toţi regii şi viceregii se aşezau pe tronuri fără urzeli, otrăviri, omoruri şi fără arginţi. După fanarioţi, ȋncepe să ne demonstreze cum – am preluat modelele din afară după ce ne-am despărţit de „barbaria orientală” cum o numea Titu Maiorescu,- fără să specifice dacă barbaria orientală a fost adusă de cei ce ne-au cotropit de atâtea ori, sau ne-am dus noi peste ei şi le-am luat-o cu de-a sila. LB nu-i doar sărac cu duhul, dar câtă minte are o pune pe toată în acest eseu cu scopul de a ne denigra, de a ne umili si să ajungem la Primăria Capitalei să ne schimbăm numele, naţionalitatea şi cetăţenia, sau să o ştergem de pe plaiurile mioritice şi unde ajungem să facem rost de un buletin hematologic că suntem pur sânge arab, ca şi caii lor ce se lasă călăriţi de cei ce pun şeaua pe ei. Nu ne lasă LB până nu ne spune din nou, ce neam de nimic suntem printre ceilalţi mari europeni, luând  alfabetul latinilor, să ne dăm latini cu corcita noastră slavo-turcă, cum am plagiat noi constituţia de la 1866 de la belgieni, iar pictorul nostru naţional, Nicolae Grigorescu a pictat numai ţărănci, ciobănaşi şi caruri cu boi, noi nu am avut un Gauguin sau un Cezanne cum avea fiecare ţară, câte doi din fiecare la acea vreme. Nici Mihai Eminescu nu scapă  de  barda antiromânească a lui LB, care sare în sus la el să-i ia prestigiul şi renumele de poet naţional. Lucian Boia şi Roman  Patapievici! Sare de la una la alta şi ajunge să ne spună că suntem ţară fără oameni capabili şi aceste mari goluri nu au putut fi umplute decât cu străini având noroc cu grecii şi bulgarii din Imperiul Otoman şi evreii din Rusia Ţaristă. Cerule mare  ce de noroc am avut cu ăştia  şi  LB le deschide ochii şi bucureştenilor precizându-le că străinii din Rusia Ţaristă au umplut găurile capitalei, plus germanii şi ungurii. Vorbindu-ne de capitala noastră dâmboviţeană, aflăm că este opera arhitecţilor şi sculptorilor străini, iar Kiselleff a făcut un bulevard larg,  să poată intra armata ţaristă cu Regulamentele Organice în Ţările Româneşti după care nu mai vroia să plece. A câta ocupaţie rusească era domnule profesor de istorie?

Lucian Boia.text C.Florea

Capitol nouComplexul de inferioritate al românilor – diagnostic pus de LB, aşa şi scrie la pagina 33. De ce avem acest complex, vă spune LB – Moldovenii nu erau români, erau moldoveni iar Transilvania, ca stat, era un stat unguresc, nu românesc! Halo, LB să treci pe la casieria parlamentului unguresc! Ţi-a pus Viktor Orban un cec deoparte. Ştia de cec pentru că se repede ca un buldog în Şcoala Ardeleneană, pe toţi îi muşcă de parcă ar fi lobectomizat şi probabil urmează să dărâme statuia lui Gheorghe Lazăr care le-a adus şcoala romanească la Bucureşti. În starea de supraexcitare antiromȃnească în care atacă, urmează asaltul frontal la adresa naţionaliştilor nişte primitivi şi le agaţă de gât tinicheaua cu antisemitism. Aşa LB, ţine-te aproape de coloană, ştii că azi orice scriitură fără să ţintească antisemiţi, nu se ia în seamă acolo sus…

Ce-a mai rămas în jur ca istoricul LB să blameze, dezavueze pe domneşte, de ce este România altfel? Vă  spun, dar înainte trebuie să precizăm faptul că, fiecare ţară cu  poporul ei este altfel, de mii de ani, datorită a zeci de factori obiectivi, începând cu aşezarea geografică, suprafaţă şi bogăţii sau lipsa lor, clima şi relieful, firea şi obiceiurile, tradiţiile şi istoria lor. Da, are şi poporul român identitatea lui specifică, aşa cum este, este a lui! Nu trebuie să ai patalama de istoric ca să  afli acest adevăr, dar în acest eseu LB doseşte adevărul scriind ca Roller. Să trăiască mult şi bine, dar de vindecat nu se mai vindecă. Citiţi, a ajuns la demolarea Statului Naţional Unitar, nici nu mai e nevoie de iredentiştii unguri. La pagina 43: „Dacă Austro-Ungaria nu era înfrântă  „detaşarea” Transilvaniei n-ar fi fost chiar la îndemâna …românilor’’ Bravo, dom’ profesor universitar bucureştean, aşa se analizează un trecut istoric incontestabil cu dacă?? Păi, dă taică o fugă până în 1918 şi scoate-i învingători pe austro-ungari să nu mai poată românii „detaşa” Transilvania de la ungurii cu care au venit ei din Asia! Eşti penibil şi nu te opreşti, fiindcă nu-ţi dai seama: Istoricii români au „decis” că România Mare a fost un stat naţional unitar. „Unitar”, fireşte, a fost administrativ. Încă de la crearea României la 1859 s-a exclus formula federală sau autonomistă. Deşi ar fi fost firească omule, ai scris-o în deplinătatea facultăţilor mintale sau ţi-a fost dictată? Reciteşti-o şi explică-te! Ce formulă federală sau autonomistă trebuia să se pună între Moldova şi Ţara Românească la 1859? Nu înţeleg nici cum de istoricii au „decis” că România a fost un stat naţional unitar. Şi gata, s-a terminat, nu mai este fiindcă istoricii au „decis” atunci şi Lucian Boia acum? Vezi LB că naţiunea română te poate trage de urechi, băgându-ţi în cap că încă popoarele în spaţiul lor geografic se consideră naţiuni. Ai auzit cumva de Organizaţia Naţiunilor Unite? Da? Păi atunci, mai dă o fuguţă şi până acolo şi spune-le să-şi schimbe firma, că nu-i politicaly correct după mata!

Urmează pagini şi pagini fără nicio explicaţie sau analize istorice de ce România este cum este, din cauză că nu are caracter şi personalitate istorică, scopul lui este să ne defăimeze până la dezmembrare şi lichidare. Suntem numai la jumătatea eseului când scrie că noi, românii suntem şi analfabeţi şi subdezvoltaţi, că Maniu şi-a greşit ţara în care a crezut, iar scriitorimea şi intelectualitatea reprezentativă română de la Carol al Doilea şi până în zilele noastre  este specialistă în tămâiere şi ode, cu o excepţie: evreii care se integrează pe deplin în cultura românească, îmbogăţind-o. Surprinde, fiindcă are destulă dreptate, dar a uitat să scrie şi despre unii, din toate categoriile, care după 1989 au devenit specialişti în detractarea naţiunii române. LB pare o bonă cam petrecută, ce pune tot timpul evreimea în balansoar, legănând-o uşor şi fredonându-le o odă, oda plecăciunii, caci capul aplecat nu este antisemit. (citiţi pagina 57)   

Ajungând în vremea lui Carol al Doilea, are ocazia să scrie că  românii nu au onoare în comparaţie cu finlandezii. Finlandezii s-au opus invadatorilor sovietici, noi nu. S-a bătut multă monedă pe acest fapt istoric de netăgăduit. Este însă o mare diferenţă: în spatele finlandezilor erau norvegienii şi suedezii, în spatele nostru erau ungurii. LB ştie acest amănunt esenţial, dar e şi ticălos prin omisiune mai ales că scrie românii au cedat rând pe rând. Ticălos e puţin şi blând zis pentru că ştie că nu românii nu au avut onoare ci regele şi camarila lui, românul, soldatul român era gata să se jertfească pentru patrie, dar a primit ordin de retragere.

La sfârşit, expun telegrafic: minţim, corupem şi am romanizat România!! (pag.71) Din secolul XIV-lea până astăzi, românii par să bată pasul pe loc: nu au urcat nici o treaptă comparativ cu celelalte naţiuni (pag. 89). Mahalaua românească între paginile 91-96. Mai sunt românii o naţiune şi pe cinci pagini demonstrează că nu: ne lipsesc germanii şi evreii. În epilog, devine grav şi important apoi se desumflă: în ce mă priveşte nu am nici o soluţie. Ştiam, am citit eseul, nu pentru soluţie l-ai scris, ci să faci pe placul duşmanilor naţiunii române. Sau nu avem?

(Februarie 2013, Winnipeg – Canada)       

În culisele nomenclaturii din România

Posted by Stefan Strajer On February - 28 - 2013

În culisele nomenclaturii din România

 Silvia Jinga. Foto

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

Secretomania în regimul dictaturii comuniste în România nu ne-a permis să cunoaştem nimic din  sfera vieţii personale a „celor mai iubiţi fii ai poporului”. Limbajul de lemn al documentelor de partid ne-a impus imaginea unei lumi monolitice. Relaţia dintre societatea civilă atât cât era şi conducători lua un aspect alienant. Cortina de fier nu era doar între lagărul socialist şi restul lumii, ci şi în interiorul naţiunii între marea masă a populaţiei şi întreaga structură a politicului. De aceea azi, orice carte care propune transparenţa în locul opacităţii dominante în  societatea comunistă ne interesează în cel mai înalt grad. Din acest punct de vedere, dar nu numai, cred că Lavinia Betea cu seria ei de interviuri inteligent construite, plonjând în mediul foştilor demnitari de partid şi de stat, răspunde curiozităţii noastre fireşti faţă de cei care au decis asupra destinului milioanelor de români. Iniţiativa autoarei este cu totul lăudabilă în direcţia efortului de recuperare a memoriei unui timp, a unor preţioase informaţii de istorie contemporană de la subiecţi aflaţi în imediata apropiere a personalităţilor devenite obiect al scrutinului.

In culisele nomenclaturii 

În speţă, mă refer acum la volumul de interviuri Poveşti din Cartierul Primăverii (Curtea Veche, Buc. 2010) care se parcurge cu un interes sporit de la o pagină la alta ca cel mai fantastic roman de mistere. Autoarea lansează aceste interviuri pornind de la o minuţioasă cunoaştere a istoriei mişcării comuniste în România din perioada interbelică şi postbelică, bazându-se pe studii aprofundate de arhivă, precum şi pe reverberaţiile evenimentelor în opinia publică a diferitelor momente din biografiile demnitarilor comunişti. Lavinia Betea are o maieutică sui generis, iscoditoare fără să-l deranjeze pe cel intervievat, dimpotrivă avansând conversaţia în zone din ce în ce mai ispititoare. Sunt invitaţi să-şi depene amintirile Mândra Gheorghiu, nepoată a lui Gheorghiu-Dej, Gaston Marin, Tatiana Bratescu, fiica lui Marcel şi a Anei Pauker, Sorin Toma, Ioana Constantin, fiica adoptivă a lui Gheorghe Pintilie (Pantiuşa),  Andrei Lupu, fiul lui Petre Lupu, copiii lui Grigore Preoteasa, Maria Manolescu-Chivu, văduva lui Chivu Stoica, Dumitru Popescu, Generalul Constantin Olteanu. Aflăm lucruri cu totul necunoscute despre personalitatea lui Gheorghiu-Dej şi despre membri ai familiei lui, despre moartea lui Ştefan Foriş sau despre procesul lui Pătrăşcanu, despre momentul succesiunii Dej – Ceauescu, despre relaţiile dintre locuitorii din Cartierul Primăverii, despre privilegiile lor, educţia copiilor, despre teroarea roşie, aspecte tăinuite din biografia lui Nicolae Ceauşescu, despre morţi suspecte şi despre multe altele.  Locatarii din Cartierul Primăverii trăiesc în faţa ochilor noştri ca într-o Comedie Umană cu plusurile şi limitările lor, dar trăiesc, nu ne mai apar ca în paginile Scânteii, nişte fantoşe învăluite în sloganuri. Personajele centrale, Dej şi Ceauşescu sunt văzute diferit în funcţie de ochiul martorului care i-a privit şi de momentul în care au fost priviţi.

Gheorghiu-Dej în amintirea nepoatei, Mândra, mezina Licăi Gheorghiu, ne apare un bunic grijuliu, revărsându-şi dragostea asupra nepoţilor, ţinându-i mereu prin preajmă, să le savureze drăgălăşenia şi să le simtă mângâierile. El, care în închisoare fiind fusese abandonat de soţie pentru un jandarm şi care după doisprezece ani de detenţie nu şi-a mai făcut un nou cămin, se bucură nespus de iubirea celor cinci surori care nu-l părăsiseră la greu şi de zburdălnicia nepoţilor. Trăia în compensaţie o stare de fericire de care fusese jefuit în tinereţe datorită ilegalităţii comuniste. Şi ca să-şi aibă nepoţii aproape suporta capriciile nemăsurate ale Licăi, fiica lui năzuroasă şi extravagantă, mamă denaturată, actriţă veleitară, lacomă, profitoare şi materialistă. Nu ne este uşor să punem laolaltă imaginea temutului Dej, lovind cu un pumn dur în epocă şi aceea a bunicului cerşind mângâieri nepoţilor.

Dacă e să dăm crezare Mândrei, Dej era un om „anormal” de modest şi a rămas astfel şi după ascensiunea lui politică.  Avea doar două costume cumpărate de Lica (aproape nu-mi vine să cred) şi le cerea şefilor de cabinet să-i care la pingelit pantofii.  O mustra pe fiica lui pentru excesele ei. Îi spunea: „Te duci la Scala din Milano… şi moare poporul român de foame,  nu ţi-e ruşine?” (p. 25). În amintirea Mândrei bunicul avea o fire calmă: „Eu nu l-am auzit niciodata ţipând, n-a înjurat niciodată, n-avea expresii violente. Mi-a impus respect. […] Da, mi-a impus foarte mare respect prin felul de a soluţiona nişte conflicte, prin felul de a o pune pe mama la punct.” (p.25) Câteodată, ca să nu dea curs ciondănelilor cu fiica sa, Dej se refugia discret la câte una din surorile lui.  O scrisoare trimisă de întemniţatul Dej releva credinţa lui în idealul luptei pentru „interesele celor săraci”, ca „viaţa fără luptă nu are nici un sens” şi că preţuieşte la cei din jurul lui bunătatea şi sinceritatea. De menţionat înstrăinarea totală şi imediată faţă de familia lui Dej a celor care l-au înconjurat, frecventându-l şi linguşindu-l în timpul vieţii. „Atunci, mărturiseşte Mândra, mi-am imaginat lumea ca pe ceva foarte trist” (p.36). Mai mult decât atât, ea susţine că cei din biroul politic erau nerăbdători să-l vadă dus pe Dej cât mai repede după ce a căzut la pat”. Aşa că ei ziceau că dacă nu se întâmplă ceva, trebuie să facem noi ceva să scăpăm de el” (p.35). Singurul care-i mai cerceta după moartea lui Dej a fost Gheorghe Apostol, despre care, Mândra afirmă, că ar fi încercat o conspiraţie cu Bârlădeanu împotriva lui Ceauşescu.  Nepoata lui Dej îşi exprimă categoric opozţia la ideea de comunism: „Mă scuzaţi – poate veţi fi crezut sau dorit altceva venind la mine – dar eu sunt împotriva sistemului comunist” (p. 15).

            Opinii favorabile lui Gheorghiu-Dej expune în carte şi Gheorghe Gaston Marin (1918-2010) pe numele adevărat Gheorghe Grossman, originar din Pădureni (Arad), inginer cu studii superioare în Franţa, făcând carieră pe linia înalţilor tehnocraţi. „Impresie am avut întotdeauna foarte bună despre Dej. Era un patriot desăvârşit. Am lucrat cu el 20 de ani” (p.51). Dej nu se erija în specialistul specialiştilor, ci dădea mână liberă celor calificaţi pentru un domeniu. „Vino la mine să muncim împreună cum vrei tu” (p. 52), îşi aminteşte Gaston Marin despre începuturile colaborării cu Dej. De asemenea subliniază teroarea lui Stalin care plana deasupra capului conducătorului român. Când pleca la Moscova nu ştia dacă se mai întoarce.

Gaston Marin are cuvinte de laudă pentru uriaşele eforturi de clădire a unei economii prospere în România acelor ani şi de revolta împotriva ruinării acelor realizări astăzi, când guvernanţii vor să arate cu orice preţ că totul a fost o eroare în comunism. În loc să se dezvolte în continuare selectiv, s-a vandalizat totul de către nişte şperţari. „Mă întreb, zice cu indignare G.M. cum a devenit România o ţară care importă? Se poate aşa ceva?! Să negăm posibilitatea de a face în România o economie prosperă, deşi are toate condiţiile? Cum a devenit România o ţară care importă totul, până şi merele?” (p. 54).  Tot ceea ce au înfăptuit guvernele de după 1990 a fost dărâmarea potenţialului economic al României. Înverşunarea de a demonstra că sistemul comunist a adus numai rău României i se pare lui Gaston Marin „un fals istoric nemaipomenit” (p. 59). 

            Să mai reţinem din dialogul cu Gaston Marin un amănunt nu lipsit de importanţă despre propunerea pentru alegerea lui N. Ceauşescu în Comitetul Central. Îşi aminteşte că au fost obiecţii pentru că tânărul Ceauşescu nu ar fi avut o comportare corespunzătoare în închisoare, că ar fi sustras alimente din pachetele trimise altor deţinuţi. Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica şi Gheorghe Apostol care îi fuseseră colegi de penitenciar, cei mai îndreptăţiţi să îl critice pe Ceauşescu nu au făcut-o. La insistenţa Anei Pauker şi a lui Moghioroş până la urmă propunerea a fost acceptată. Gaston Marin conchide: „Acum, când am 88 de ani, zic că aveau dreptate aceia care au spus „acesta nu e un om curat, nu e un om de bază” (p.51). Să înţelegem deci că acest apropiat colaborator al lui Dej nu-l prea avea la inimă pe succesorul lui din cauza unor scăderi morale. Vreau să mai adaug că Gaston Marin a emigrat în Israel în 1980 şi s-a întors în România pentru că motivează simplu, dar emoţionant „mă simt aici acasă. M-am născut aici, am crescut, am învăţat aici. Aceasta e ţara mea.” (p.60)

Lui Sorin Toma (n. 1914), luptător în ilegalitate, fost redactor la oficiosul partidului, Scânteia timp de paisprezece ani (1946-1960), înflăcărarea pentru idealul comunist i-a trecut demult, momentul critic fiind mai ales cel de cădere în dizgraţie din 1960, pentru motive mai mult inventate decât reale.  Anchetarea lui şi îndepărtarea de la ziar s-au produs pe fondul unor epurări masive efectuate în partid în timpul lui Gheorghiu-Dej, motiv pentru care Sorin Toma îl consideră pe liderul comunist una dintre marile lui decepţii. Din alte surse ştim că Dej încerca să se descotorosească de prea mulţii agenţi sovietici care circulau pretudindeni în Bucureştiul acelor ani. Sorin Toma a rămas celebru prin atacul defăimator din 1948 împotriva lui Tudor Arghezi, scris la iniţiativa lui Dej. Efectul scontat era înregimentarea scriitorilor încă nealiniaţi în frontul realismului socialist. Întrebat de Lavinia Betea dacă după această experienţă amară şi-a mai păstrat crezul în ideea că „partidul ştie ce face”,  Sorin Toma evidenţiază acum caracterul diabolic al mecanismului puterii într-un regim de dictatură. El înţelege că ce i se întâmplase lui nu era un fapt izolat, ci făcea parte dintr-un mecanism care nu putea funcţiona „fără să prindă între dinţii roţilor lui şi să sfărâme sau să schilodească mereu alte şi alte existenţe” (p. 147). Actualmente Sorin Toma trăieşte cu familia în Israel.

Tot în Israel a plecat în 1975 Ioana Constantin, fiica adoptivă a soţilor Gheorghe Pintilie (1902-1985) şi a Anei Toma (Grossman). De remarcat că multe dintre odraslele ilegaliştilor comunişti s-au aflat printre primii care au părăsit corabia, căutându-şi rostul în Israel, Occident sau SUA. De unde deducem că în sânul elitei roşii la a doua generaţie s-a petrecut un fenomen de răcire a devotamentului faţă de cauza în care unii dintre antecesorii lor chiar crezuseră şi plătiseră cu suferinţa pentru asta. Gheorghe Pintilie nu este altul decât Timofei Bodnarenko (ucrainean) sau Pantiuşa, cum i se spunea,  intrat cu acte false în România în 1928 cu misiuni importante de înăfptuit. În 1946 el se instalează în Aleea Alexandru în Bucureşti, acolo unde fusese sediul Gestapoului şi înfiinţează Comandamentul Gărzilor Patriotice. În acelaşi an Pantiuşa şi şoferul său, Dumitru Neciu îi ucid pe Petru Melinte, Ioan Pargaru şi Ştefan Foriş, toţi trei foşti ilegalişti, ultimii doi foşti secretari ai Partidului Comunist din România. Crima s-a bazat pe o înscenare mincinoasă care profera acuzaţia de colaborare cu Siguranţa a celor anihilaţi. Cei doi au fost executanţii deciziei care se luase de către Secretariatul partidului format atunci din Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu. În 1948 Gheorghe Pintilie, cunoscut printr-o brutalitate extremă, a obţinut funcţia de director general al Direcţiei Securităţii, urmate şi de alte funcţii în aparat. În 1968 Ceuaşescu a anchetat moartea numai a lui Ştefan Foriş, iar Gheorghe Pintilie (Pantiuşa) a fost exclus din partid, ca în 1971 acelaşi Ceauşescu să-l reprimească în partid şi să-l decoreze. Ana Toma (Grossman), fosta soţie a lui Sorin Toma, a fost implicată şi ea ca martor mincinos în procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi el eliminat de pe scena politică. Aceeaşi Ana Toma, fostă adjunctă a Anei Pauker la Ministerul de Externe a colaborat cu adversarii politici ai şefei ei când aceasta a fost ostracizată politic.  Trădările erau la ordinea zilei în partid în acele vremuri. S-ar zice că Pantiuşa – Ana formau un cuplu cu multe fapte sinistre la activ, ceea ce pe ei nu i-a împiedicat să îmbătrânească senini, plimbându-se la braţ ca un cuplu respectabil, observă Lavinia Betea. Când în 1968 Gheorghe Pintilie a fost acuzat de moartea lui Foriş, el s-a apărat că n-a facut nimic de capul lui. Această scuză a revenit şi în depoziţiile ofiţerilor nazişti în Procesul de la Nurnberg. Nimeni nu vroia să îşi asume partea lui de responsabilitate în angrenajul crimelor. 

Să notăm că la fel ca ofiţerii nazişti unii demnitari comunişti implicaţi în crime abominabile reuşesc să-şi construiască o viaţă dublă. În familiile lor nu discutau nimic din ce li se întâmpla în afară, ducând viaţa cea mai firească. Pe semne că remuşcările de conştiinţă nu făceau parte din constituţia lor morală, dacă aveau vreuna. Astfel Ioana Constantin, fiica adoptivă a unui cuplu precum cel descris mai sus subliniază că pentru ea au fost părinţii ideali, care au crescut-o în îndestulare, dar nu în dezmăţ, cerându-i să fie o persoană pe picioarele ei, trăind din munca ei şi nu din faima părinţilor. Ea nici nu a ştiut exact ce funcţii îndeplineau părinţii ei pentru că la ei în casă nu se vorbea politică. „Părinţii mei erau oameni care îşi iubeau familia, care ţineau unul la altul şi care aveau mulţi prieteni.” (p.155) declara Ioana Constantin, motive pentru care ei îi vine foarte greu să creadă acuzaţiile ce li se pun în cârcă.  Printre cei ce le frecventau casa se numărau Leonte Răutu, Gheorghiu-Dej, Serghei Nicolau (Nikonov, unul dintre capii Securităţii), Posteucă (Vasili Postanski, primul director al Canalului Dunăre-Marea Neagră) şi surprinzător, Sorin Toma care, zice Ioana, era foarte bun prieten cu tatăl ei adoptiv, căutându-l frecvent. Din dialogul cu Sorin Toma reiese că n-ar fi avut nici un acces la informaţii ce ţineau de domeniul temutei agenţii. Ne vine greu să-l credem de vreme ce era un obişnuit al familiei Pintilie.

Ceea ce l-a dărâmat pe Gheorghe Pintilie a fost trădarea prietenilor lui vechi, care, însoţindu-l pe drum spre şedinţa de excludere din 1968,  nu l-au avertizat ce-o să i se întâmple, deşi ei erau informaţi. Dar, ceea ce ne miră pe noi azi este scrupulozitatea cu care acest personaj îşi judeca prietenii, când el ca şef al Securităţii era familiar cu toate practicile de tortură fizică, morală şi psihică, pe care le aplica cu îndârjire în lupta de clasă. Delaţiunea, suspiciunea, pervertirea caracterelor au fost la ordinea zilei în lumea dictaturii pe tot parcursul ei.

Odată cu intervievarea inginerului constructor Andrei Lupu, fiul lui Petre Lupu (1920-1989) născut Pressman obiectivul se muta înspre epoca Ceauşescu nici ea lipsită de dramatism. Andrei Lupu a emigrat şi el după 1990 în Israel, unde a prosperat ca patron al unei firme personale de construcţii, în care i-a antrenat pe muncitorii români cu care lucrase în ţară. Zice despre ei: „constructorii români au fost nu vagabonzi, ci oameni de valoare. Cu învăţătura de-acasă şi cu tehnologia de-acum au făcut treabă ireproşabilă” (p. 179). Şi pentru că în România se tot vorbeşte de luxul caselor din Primă, Andrei Lupu ţine să precizeze că vecinii lui de cartier, oameni obişnuiţi, au case mai chipoase decât cele din renumitul cartier al nomenclaturii, că el însuşi şi-a construit prin munca lui o vilă cum nu fusese niciuna dintre vilele părinţilor lui şi, precizează sarcastic, că a construit-o „nu din banii furaţi de tata”. 

De subliniat că o mare parte dintre cei care au lucrat pentru liderii comunişti ai României au fost evrei deoarece ei formau înainte de război o majoritate a membrilor în Partidul Comunist.  Mulţi dintre ei la bătrâneţe s-au distanţat de crezul comunist, iar copiii lor au simţit că trebuie să părăsească spaţiul românesc şi au făcut-o începând din 1976-1980. Copiii lui Grigore Preoteasa, cu mamă unguroaică şi tată român, au exprimat cel mai bine motivul emigrării în Statele Unite, unde în prezent se află la Washington. Ei spun că înşişi părintii le-au inspirat ideea pe undeva şi apoi se săturaseră de dogmatismul atmosferei şi de cultul personalităţii: „Era o chestie atât de oprimantă asta cu Ceauşescu. […] Era toat` atmosfera şi cântarea cu „ce mare eşti” (p. 193).

            Revenind însă la colaborarea tatălui său, Petre Lupu cu Ceauşescu în domeniul organizatoricului observă că deşi liderul român nu-l prea agrea, pentru că i-a apreciat munca nu s-a descotorosit de el, pentru că zice Andrei Lupu, Ceauşescu până prin anii ’70 „a fost un om deştept, tare, serios, lucid, bun conducător.” (p. 172). Exagerăile din ultima perioadă ceauşistă le pune pe seama docilităţii lui faţă de consoartă şi a unei rigidităţi instalate odată cu boala şi bătrâneţea. Totuşi, observă Andrei Lupu, Ceauşescu ştia să se detaşeze de opiniile nevestei în anumite situaţii. Întrebat dacă anumite morţi ale unor activişti nu i s-au părut puse la cale de şeful statului, Andrei Lupu consideră că moartea bruscă a generalului Ioniţă, care îl înfrunta pe faţă pe Ceauşescu, poate fi privită ca dubioasă, dar în nici un caz cea a lui Chivu Stoica, aşa cum s-a spus şi aşa cum susţine văduva lui. Maria Manolescu-Chivu este total convinsă că Ceauşescu a vrut să-l piardă pe Chivu Stoica din cauza autobiografiei pe care acesta a scris-o pentru o posibilă istorie a partidului, făcând aluzie la o anchetă din închisoare, de care Ceauşescu nu dorea să se ştie. Informaţia, venind din mai multe părţi în carte, privea homosexualitatea lui Ceauşescu practicată, s-a spus de către unii,  cu Dej, de către alţii – cu un evreu bătrân, şi el deţinut ilegalist. Dumitru Popescu, zis Popescu-Dumnezeu recunoaşte că a auzit şi el prin 1970 despre acest episod de tinereţe al lui Ceauşescu şi crede că zvoul a ieşit la suprafaţă pentru că unii doreau să-şi explice docilitatea flagrantă a dictatorului faţă de nevastă. Dumitru Popescu se exprimă dubitativ în acest sens: „A trăit în preajma lui Dej, îndeplinind poate, şi atribuţii de paj” (p.232).

Este curios, dar la sfârşitul carierei sale şi Petre Lupu (Pressman) se îndoieşte de valabilitatea experimentului  comunist, dovadă o carte a comunistului francez Roger Garaudi care a prevestit moartea comunismului, dacă nu va fi reformat radical, carte pe care fiul a găsit-o într-un seif al tatălui.

            Cred că cea mai complexă înţelegere a personalităţii lui Nicolae Ceauşescu o exprimă în această carte Dumitru Popescu, cel care a ocupat numeroase funcţii în cultură, el însuşi autor a multor volume de eseuri, proză şi poezie. Imputării care i se face atât lui Dej cât şi lui Ceauşescu că au avut doar patru clase, D. Popescu îi opune ideea că aceşti doi oameni au beneficiat de educaţie intelectuală în puşcărie, pentru că erau deţinuţi politici şi au avut de la cine să se intruiască. Detenţia politică este de factură superioară. Prin urmare, zice D. Popescu, Ceauşescu a fost pregătit cu responsabilitate pentru viaţa dinafară. A mărturisit şi Ştefan Andrei că până prin 1970 Ceauşescu a absorbit foarte multe cunoştinţe care s-au manifestat, observă D. Popescu, într-o „capacitate analitică uimitoare a raportului de forţe mondial…” (p. 237). Cum s-a văzut Ceauşescu pe sine?  „Ca un fiu mesianic al poporului” vine răspunsul lui D. Popescu, lucru pe care l-am observat cu toţii, „conducător consacrat binelui ţării sale, de resursa umană dispusă la consum comunitar integral” (p. 230). Aflăm că nu a avut relaţii apropiate cu nimeni ca să evite surprizele, iar comunicarea cu el se oprea întotdeauna la un punct pe care îl percepeai ca o limită autoimpusă. 

După momentul cehoslovac a urmat în viaţa politică a lui Ceauşescu o mişcare perceptibilă de recul, culminând în anii senectuţii cu suspiciune absolută, degenerare intelectuală şi fizică. Acest proces l-a făcut inapt să înţeleagă dinamica schimbărilor care se pregăteau chiar în lagărul socialist, fapt dovedit în timpul vizitei lui Gorbaciov în România în 1986, în stenograma discuţiei cu liderul sovietic şi apoi în vizita lui Ceauşescu la Moscova împreună cu ceilalţi reprezentanţi din lagăr la 4 decembrie 1989, când îl despărţeau doar trei săptămâni de la momentul execuţiei. În Germania Democrată deja Honecker fusese înlocuit cu tânărul Egon Krentz. Cum s-ar zice semnele sfârşitului îi erau înscrise pe zid. Înţelegem din relatarea Generalului Constantin Olteanu, unul din membrii delegaţiei, că atmosfera a fost cu totul apăsătoare pentru Ceauşescu şi că acesta s-a întors tulburat în România, comentând în avion despre Gorbaciov că este un om periculos.  Raportând la cumplitul sfârşit al lui Ceauşescu şi scena dintre el şi Egon Krantz ne sună acum rău prevestitoare. La plecare, luându-şi la revedere, Krantz, relatează C. Olteanu, i-a spus: „Tovarăşu’ Ceauşescu, la revedere, nu ştiu dacă ne mai vedem …” (p. 267).

D. Popescu a avut certitudinea în 1986 c` pe Gorbaciov nu îl mai interesa Ceauşescu, ci se gândea la un posibil succesor al lui. 

Ceea ce l-a surprins pe D. Popescu a fost căderea comunismului în ţara care îl susţinea de fapt cel mai mult, URSS. El credea într-o evoluţie mai lentă a lucrurilor nu într-o răsturnare. Mărturiseşte că în 1978 într-o vacanţă în Munţii Apuseni cu Ilie Verdeţ au discutat despre înlocuirea lui Ceauşescu.  D. Popescu a văzut în Verdeţ un succesor mult mai potrivit decât Ion Iliescu. Cum, necum discuţia lor a răsuflat în afară şi Verdeţ a fost imediat înlăturat. Ceauşescu a încercat să opună perestroikai lui Gorbaciov înfăptuirile lui din România, căutând să pregătească o conferinţă a tuturor partidelor cărora să le supună în discuţie calea perestroikăi. Dacă altădată a putut să se opună cu succes politicii ostile a ruşilor, acum era prea mic pentru un război aşa mare, pus la cale de Moscova în înţelegere cu Washingtonul. Cum s-ar zice, liderul român era încercuit şi, ce era mai grav, în ţară pe toate fronturile, începând de la populaţie până la structurile superioare ale puterii Ceauşescu era detestat. „Deceniul negru” fusese prea lung şi megalomania cuplului semăna deja a nebunie. Decembrie 1989 nu mai avea nimic din momentul 1968 când noi toţi am fost mândri de Ceauşescu. 

            Şi totuşi trei întrebări îmi stăruie în creier: 1. De ce a fost omorât Ceauşescu? 2. De ce a fost în ziua de Crăciun, când Ion Ilici Iliescu and company au făcut atâta mascaradă religioasă după 1989? 3. Dacă Ceauşescu a fost răsplătit cu execuţia, după ce a construit atât de mult în România, ce merită sperţarii de astăzi care au demolat România?

Revenind la Dumitru Popescu, am reţinut pesimismul său realismul lui privind natura umană şi conflictul ei ireductibil cu idealul comunismului: „Omul este o fiinţă rapace, crudă şi insatiabilă programată să acumuleze iraţional şi fără justificare logică. […] Suntem tributari unor vicii morale profunde, de lungă perspectivă, ce ne pun într-un conflict ireductibil cu idealurile de echitate ale comunismului”. (p. 249) 

                       

             

 

 

 

Alianta Familiilor din Romania

Alianta familiilor sigla

LICEUL “GEORGE COSBUC” SE VREA “COOL”!

Liceul “George Cosbuc” din Bucuresti se vrea “cool”. Se doreste a fi varf de lance in promovarea in rindul tinerilor adolescenti din Romania a homosexualitatii si a noii ideologii sexuale. Fara jena. Daca anul trecut a facut primul pas ingaduind organizatiei Accept sa organizeze un eveniment legat de luna homosexualitatii in Romania, anul acesta a facut un pas si mai mare si indraznet – a programat o parada a homosexualitatii pe 15 februarie. Conducerea liceului se vrea “cool” si probabil multi dintre elevi si ei doresc sa se dea “cool”. Doresc sa apara “broad minded” (ca sa folosim si noi un termen dintr-o limba alta decit cea romaneasca!), neintelegind, ori nestiind, si cealalta parte a axiomei, luata tot din vocabularul englez ori american — “if you are too broad-minded your brains might fall out” (adica, in limba romana, “daca esti prea deschis la minte s-ar putea sa-ti cada creierii din cap”).

Asa a fost cam peste tot unde promovarea homosexualitatii si a noii ideologii sexuale au fost lansate. Undeva, cindva, o instutie, un ziar, o scoala, o universitate a gasit “cool” sa promoveze ceea ce pina atunci nu era “cool” ci dimpotriva ceva dezagreat de toata lumea si vazut ca scarbos ori respingator – in engleza “yucky” (ca inca vorbim de liceul “bilingv” George Cosbuc). Primul club homosexual si prima publicatie homosexuala au aparut in Germania in 1896. Si de atunci s-au raspindit in toata lumea. Iar acel varf de lance institutional din Romania e, se pare, liceul “George Cobuc” unde unii dintre copiii celor care citesc aceste rinduri invata. Conducerea liceului probabil se constituie din profesori care se considera “progresisti”, “avantgardisti”, plictisiti de valorile traditionale si in cautare de ceva nou, mai interesant. Cauta sa iasa in relief, sa dovedeasca ca sunt mai deschisi la minte decit restul societatii si asa sa impresioneze mintile fragile ale copiilor nostri. Fara responsabilitate.

African-American History Month

Aici liceul “George Cosbuc” si-a dat mana cu aplogetii homosexualitatii din Romania. Si folosesc o strategie similara lor. Iar homosexualii romani, la fel cai cei europeni, folosesc o strategie de manipulare imprumutata de la homosexualii americani. Caci de citeva decade incoace in SUA luna februarie e luna istoriei populatiei de culoare, adica a negrilor (“African-American History Month”). De ce nu si a homosexualitatii? In 1964 SUA a adoptat The Civil Rights Act of 1964 (“Legea Drepturilor Civile din 1964”) care interzice discriminarea la locul de munca si in spatiul public pe baza de rasa, culoare, sex, origine nationala, religie. In ultimii ani homosexualii americani au inceput sa afirme ca sunt si ei in aceasi situatie ca si populatia de culoare inainte de 1964, fara drepturi civile si discriminati. Miscarea lor e numita, in consecinta, una pentru drepturi civile, ceea ce in contextul european si roman inseamna “drepturile omului”. Iar liceul “George Cosbuc” promoveaza si el drepturile omului dar la nivel mai “sofisticat”, adica “bilingv”, organizand proiecte de genul “celebrate human rights” (“celebrati drepturile omului”). Adica drepturi nu obligatii. Dreptul de a fi cine vreau, cu orice pret, chiar daca ofensez drepturile celor din jurul meu, dar nu si obligatia de a respecta simtamintele semenilor si puditatea publica. Asta sunt invatati copiii nostri. Insistenta asupra drepturilor e zgarcenie nu altruism, pe cind insistenta pe obligatii e altruism nu zgarcenie. Iar homosexualii din Romania fac la fel ca cei din Statele Unite, conectind luna istoriei negrilor din SUA cu miscarea pentru drepturile “minoritatilor sexuale.”

Falsitatile insa nu lipsesc din “istoria lunii homosexualitatii”. Caci daca ar fi sa le dam crezare mai fiecare personalitate din istorie a fost un homosexual. Istoria lor este un revizionism, o falsificare a istoriei pe care o intilnim, din nefericire, si in documentele unionale si ale Consiliului Europei. Este o istorie care urmareste intoleranta fata de crestini si ostilitate fata de religie si traditie. Este o istorie care spune tinerilor ca homosexualitatea a fost practicata si acceptata din antichitate cind societatea o privea ca ceva “cool”. O istorie care afirma ca pedeapsa cu moartea pentru sodomie a fost impusa pentru prima data in istorie de crestinii ajunsi la putere in secolul IV, nu de magistratii romani in veacurile precedente. Ca de fapt casatoriile intre persoane de acelasi sex au existat in antichitate, in Evul Mediu, in societatile amerindiene din Lumea Noua, si ca pedofilia, asa cum ne “educa” saptamina trecuta profesorul Gert Hekma de la Universitatea din Amsterdam, era acceptata in antichitate.

In unele tari si state din SUA, Massachusetts si California printre ele, curricula scolara include istoria homosexualitatii, obiectivul fiind sa-i informeze pe tineri despre “marile personalitati homosexuale ale istoriei”. Puteti deja anticipa ce se urmareste – ideea ca personajele istorice care au facut dezastru de-a lungul istoriei nu au fost homosexuale. Se ignora, deasemenea, ca in SUA grupul care se impotriveste cel mai mult propagandei si “drepturilor” homosexualilor este populatia de culoare. Africanii-Americani (“African-Americans”) sunt ofensati cind miscarea homosexuala pentru drepturi e asemuita miscarii negrilor pentru drepturi civile din anii 50. Si nu se aminteste ca liderul cel mai proeminent al miscarii pentru drepturi civile al negrilor a fost un pastor baptist de culoare, Dr. Martin Luther King, o personalitate care a promovat justitia si egalitatea pe baza Bibliei. De fapt in toamna anului trecut mai multi pastori de culoare au organizat o coalitie impotriva realegerii presedintelui Obama tocmai din cauza politicii lui pro-homosexuale. [Detalii aici: http://dailycaller.com/2012/10/09/faith-leaders-aim-to-strip-25-percent-of-black-vote-from-obama]

CE S-A PETRECUT LA LICEUL SANTA ROSA?

Ce s-a intimplat la “George Cosbuc” a devenit de multi ani o rutina in liceele americane. Una din cititoarele noastre, Laura, a publicat online o traducere a unui astfel de eveniment care s-a petrecut la liceul Santa Rosa din California cu prilejul “Zilelor Homosexualitatii”. O gasim potrivita si informativa si pentru dtra. Este marturia unui parinte.

“Zilele Homo” la liceul din Santa Rosa. O idee despre emanciparea sexuală din şcolile din California

De multă vreme avertizam că agenda activiştilor homosexuali include şi transformarea şcolilor în centre de recrutare pentru propaganda homosexuală. Am văzut aceasta cu ochii mei, săptămâna trecută, la liceul din Santa Rosa, unde agenda lor de lucru a fost pusă în practică pe deplin. Am avut ocazia să fac parte din comisia de experţi opusă agendei homosexuale şi am putut astfel să am o prezentare de 50 de minute în prima zi a “Săptămânii Diversităţii” de la acest liceu. Directorul, Dl. Waxman, a considerat unica mea intervenţie ca suficientă pentru prezentarea şi a celeilalte tabere, în cadrul unui program de o săptămână, care a inclus peste 20 de ore de îndoctrinare pro-homosexuală a elevilor. Cerinţa de prezentare echilibrată a lucrurilor fusese impusă de comisia educaţională în urma unei revolte a părinţilor de anul trecut, când la o “Zi a Diversităţii” de la un alt liceu nu au fost incluşi şi cei care se opun agendei politice a homosexualilor.

Anul acesta, părinţii au fost mai bine pregătiţi şi în prima zi a Săptămânii Diversităţii mai mult de zece dintre ei au mers la liceu în locul copiilor lor. Un grup a mers la cancelarie unde a întrebat de ce conducerea nu invită şi oponenţi ai homosexualităţii, aşa cum li se promisese părinţilor. Persoana cu care au vorbit era chiar cel care solicitase comisiei educaţionale să prezinte şi cealaltă tabără, şi l-a chemat pe director în cancelarie pentru a discuta cu părinţii. Între timp, ceilalţi părinţi au mers în curtea scolii, doar pentru a vedea felul în care liceul fusese transformat într-un fief al activismului homosexual.

Ceea ce au descoperit în acea zi a fost şocant pentru ei, şi chiar şi pentru un veteran pro-familie ca mine. Am constatat un întreg sistem de promovare a homosexualităţii în fata elevilor. Exista chiar şi un moderator plătit din bani publici (banii noştri).

Moderatorul era un activist homosexual pe nume Jim Foster. Foster predă în liceu ceea ce se numeşte Educaţie Tovărăşească şi de asemenea conduce un local din afara scolii, unde adolescenţii cu înclinaţii homosexuale se pot întâlni cu homosexuali mai bătrâni. M-am întâlnit cu câţiva dintre cei opt participanţi la orele lui Foster, fiecare fiind un adolescent volubil care se lăuda cu homosexualitatea sau bisexualitatea lui. Fiecare cursant al Educaţiei Tovărăşeşti primeşti titlul de Consilier, care îi conferă un statut special în liceu. Un membru al grupului, cu care am stat de vorbă, mi-a spus că face parte din echipa care a conceput şi sponsorizat Săptămâna Diversităţii. Tânărul părea remarcabil de rece faţă de faptul că liceul transformase întreaga locaţie pentru a găzdui pentru o săptămână proiectele “sociale” ale micului său grup de propagandă homosexuală.

Programul săptămânii a inclus patru sesiuni despre “homofobie” (definită aici ca fiind orice dezacord cu obiectivele activiştilor homosexuali) şi multe ore suplimentare dedicate aspectelor sexuale, transsexualismului şi altor subiecte dragi acestor activişti. Deşi era subiectul principal al săptămânii era homosexualitatea, s-a vorbit şi despre protecţia mediului, drepturile animalelor şi motivele pentru care este urâtă America.

Am participat la o dezbatere despre homofobie. A fost mai rău decât mă aşteptam. Şapte sau opt tineri stăteau la o masă în fata sălii şi discutau cu cei din sală. Fiecare a prezentat în culori atrăgătoare felul în care implicarea în “mişcarea homosexuală” le-a schimbat viata, evident, de la nefericire la extaz. Fiecare se prezenta la început ca o victimă a homofobiei şi relata apoi cum a găsit curajul să iasă “la suprafaţă,” acum simţindu-se iubit(ă) şi acceptat(ă) în mişcarea homosexualilor.

Am petrecut ceva timp privind chipurile adolescenţilor din sală. Erau elevi de liceu din familii din clasa de mijloc a societăţii. Îngrijorător, nu am văzut nici o urmă de dezaprobare pe chipul lor; ascultau fascinaţi. Când s-a lansat vechiul slogan cu “Nimeni nu ar alege un stil de viaţă care trezeşte atâta ostilitate de la cei din jur,” cei din sală au dat din cap aprobator. Am vrut să răspund acestui sofism flagrant care-i păcăleşte pe mulţi, însă eram acolo doar ca spectator. Un tânăr, care se declara bisexual, a atacat în mod deschis credinţa creştină, şi nimeni nu a obiectat.

Un părinte mi-a spus ulterior că respectivul tânăr vine uneori la şcoală îmbrăcat în femeie şi foloseşte toaleta fetelor. Conducerea scolii nu ia nici o atitudine. Revoltat de ce văzusem, am mers să-l văd pe director. M-a primit zâmbind, însă nu a vrut să admită nici o greşeală privind felul în care se organizase Săptămâna Diversităţii. A luat apărarea utilizării eronate a termenului “homofobie” (oricine nu era de acord cu vreuna dintre ideile propagandei homosexuale avea o “fobie”) şi a respins afirmaţia mea că mai mult de 20 de ore de educaţie pro-homosexualitate înseamnă îndoctrinare.

Era clar că nu era de partea părinţilor. A promis însă că va încerca să găsească nişe în program şi pentru vorbitorii anti-homosexualitate. S-a ţinut de cuvânt. Ieşind din biroul său, am fost abordat de o fată care mi-a spus că este şefa clubului “Alianţa Homo-Hetero” din liceu. M-a informat sfidător că clubul are deja peste 40 de membri şi că derulează acţiuni pentru convertirea elevilor la cauza homosexuală. M-a privit în ochi când mi-a spus asta şi a fost foarte mulţumită când a văzut reacţia mea negativă. În timp ce se îndepărta le-a spus tovarăşelor ei: “Sper să crape.”

Mai târziu, când am plecat de la liceu, am trecut pe lângă maşina lui Jim Foster, moderatorul homosexual. Am sesizat înăuntru un afiş uriaş care prezenta câţiva copii stând pe o verandă. În partea de jos era scris cu litere mari: “STÂRNEŞTE BIZARUL.” Cred că aceste cuvinte prind cel mai bine esenţa evenimentului de la liceul din Santa Rosa.

CONSECINTE – NEW YORK TIMES RELATEAZA

Dar “broad-mindedness” nu se opreste doar la “acceptarea” diversitatii ori a homosexualitatii. Intram, se pare, in era “post-homosexuala” unde chiar si homosexualitatea a devenit demodata. Nu mai e vorba de “minoritatile sexuale” LGBT (“Lesbian, Gay, Bisexual, Transgender”) ci de alte “minoritati sexuale” care recent au deveit la moda si care nu mai corespund paradigmei LGBT. Limitarea minoritatilor sexuale la “traditionalul” LGBT a devenit “narrow minded”, adica “ingustimea mintii.” E vorba de “comunitatea” LGBTQIA, adica trei litere in plus. LGBT a devenit “lasbian, gay, bisexual, transgender, queer/questioning, intersex si asexual.” Este un fenomen tot mai larg intilnit in campusurile americane, universitare si licee. Mai devreme sau mai tirziu se va extinde si la noi in Romania.

Pe ianuarie 9 New York Times a publicat un articol cu un titlu indraznet dar simbolic “Generation LGBTQIA”. El descrie in 5 pagini trendul nou, confuzia generala care pare sa domine mintea tinerei generatii privind identitatea sexuala. Noua “generatie de minoritati sexuale” e nemultumita ca “vechea generatie” de minoritati sexuale (adica LGBT) nu ii imbratisaza si ii gaseste prea “bizari.” Noul “cool” sexual este sa nu mai fii homosexual ori bisexual ci complet dezorientat privind identitatea sexuala. In noua apelatie “Q” inseamna “questioning”, adica tineri care isi pun la indoiala simultan atit identitatea sexuala biologica cit si orientarea sexuala. “I” insemna “intersex”, adica tineri care simt ca nu apartin nici unui sex, atit biologic ori la nivel psihologic, ci undeva “intre sexe”. Iar “A” inseamna ‘asexual”, adica persoane care nu se identifica sexual cu nici o categorie. Imaginati-va confuzia. Imaginati-va anul viitor la liceul George Cosbuc “Luna generatiei LGBTQIA”. Imaginati-va aceasta generatie cautindu-si “drepturile”, inclusiv dreptul la “casatorie” si dreptul de a adopta copii. O generatie de fiinte umane care de fapt si-au pierdut abilitatea de a aduce pe lume noi fiinte umane.

Si inca ceva. Daca credeti ca lista LGBTQIA e finala va inselati. Caci pe orizont deja au aparut categorii de “minoritati sexuale” aditionale: pansexual, omisexual, trisexual, agender, bi-gender, third gender, etc. Confuzia, dez-orientarea si dezordinea sexuala distrug mintea tinerilor. Deocamdata acesti tineri nu cer un “drept” la casatorie. E doar de imaginat cum va fi ori cum va arata lumea cind isi vor cere si ei “dreptul” sa se casatoreasca, sa adopte copii, etc. si astfel de drepturi le vor fi acordate.

Articolul din New York Times, pe care l-am postat acum citeva saptamini in buletinul AFR de marti, poate fi citit aici: http://www.npr.org/2013/01/15/169342349/more-young-people-are-moving-away-from-religion-but-why

VANZARE SI CUMPARARE DE COPII

Inevitabilul pare ca se va produce si in Franta unde saptamina asta Camera Deputatilor a adoptat legea casatoriilor homosexuale. Asa se intimpla de obicei cind stanga ajunge la putere. E remarcabil insa ca un socialist francez a denuntat casatoriile homosexuale pentru ca exploateaza copiii. Deputatul e negru, un descendent al unor fiinte umane care nu cu mult timp in urma inca erau vindute si cumparate. Casatoriile homosexuale, afirma el, va duce la o noua forma de sclavie – cind copiii vor fi gestati pentru bani, nascuti pentru bani, vanduti pe bani celor incapabili de procreare (adica homosexualilor) si cumparati de cei incapabili de procreare (adica homosexualii).

Ne dam seama ca aceste cuvinte sunt grele, dar nu ne apartin noua. Ele apartin deputatului francez si pot fi urmarite pe you tube. Au fost urmarite de peste 240.000 de vizitatori. Puteti sa-l urmariti si dtra si e recomandabil sa fie urmarit si de cei de la Liceul “George Cosbuc” care pregatesc parada gay de miine. http://www.mercatornet.com/articles/view/from_a_man_of_the_french_left_a_passionate_defence_of_marriage

MEDIA PROMOVEAZA LUNA HOMOSEXUALITATII IN ROMANIA

Acum doua saptamini am publicat materialul “Romania Libera si noua ideologie sexuala”. Unul din jurnalistii ziarului ne-a atras atentia ca ce s-a publicat reflecta pluralismul de vederi pe care ziarul il promoveaza. Iata insa ca tot Romania Libera a venit in sprijinul lunii homosexualitatii din Romania, denuntind ca “nemultumiti” pe parintii bucuresteni care au fost revoltati de parada homosexuala programata pe 15 februarie. Jurnalista reproduce verbatim vederile celor care promoveaza activitatile pro-homosexuale, dar nu vederile parintilor. Un jurnalist impartial s-ar fi referit la parinti ca fiind “ingrijorati” nu “nemultumiti” de lucrurile murdare la care sunt expusi copiii lor. Redam citeva paragrafe, urmind ca cei interesati sa citeasca articolul in intregime aici: http://www.romanialibera.ro/actualitate/bucuresti/scandalul-paradei-gay-fostii-elevi-de-la-cosbuc-consternati-ca-liceul-este-anchetat-pentru-promovarea-tolerantei-292853.html

SCANDALUL PARADEI GAY. Foştii elevi de la Coşbuc, CONSTERNAŢI că liceul este anchetat pentru PROMOVAREA TOLERANŢEI 11 Februarie 2013

de FLAVIA DRAGAN

UPDATE. Foştii elevi ai Colegiului Naţional Bilingv “George Coşbuc” din Bucureşti şi persoane interesate de drepturile omului cer, într-o scrisoare deschisă remisă redacţiei, ca Ministerul Educaţiei să ia atitudine faţă de anchetarea liceului şi a unei profesoare, pentru promovarea anti-discriminării, potrivit Romani CRISS. Semnatarii atrag atenţia că evenimentele organizate în şcoală sunt incluse chiar în programa şcolară opţională de drepturile omului, aprobată de Minister. (…) Ei s-au declarat “consternaţi” că liceul este anchetat pentru că, în cadrul orelor, s-au organizat o serie de evenimente menite să promoveze drepturile omului, printre care urma să fie şi o paradă gay.

Semnatarii scrisorii atrag atenţia că liceul “George Coşbuc” s-a evidenţiat prin crearea unui spaţiu de gândire liberă şi că autorităţile nu ar trebui să ancheteze persoane şi instituţii pentru promovarea anti-discriminării. “Pe lângă calitatea deosebită a actului educaţional oferit, Colegiul Naţional Bilingv “George Cosbuc” s-a evidenţiat prin crearea unui spaţiu de gândire liberă. Ne bucurăm să constatăm că spiritul liceului nostru se păstrează peste generaţii. Atragem atenţia Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, precum şi Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti asupra faptului că acţiuni precum «Luna istoriei LGBT» sau Gay Pride sunt de natură să promoveze egalitatea în drepturi şi promovează principii pe care orice tânăr cetăţean al unei societăţi democratice ar trebui să şi le însuşească. Semnatarii suntem consternaţi că MECTS şi ISMB au anunţat că vor derula o «anchetă» cu privire la un demers care nu este altceva decât o expresie firească a statului de drept. Protestăm vehement faţă de faptul că instituţiile amintite înţeleg să ancheteze o persoană sau o instituţie pentru promovarea principiilor de drepturile omului şi anti-discriminare”, se arată în scrisoarea deschisă, remisă redacţiei.

Totodată, semnatarii cer Ministerului Educaţiei să ia atitudine faţă de această anchetă, întrucât chiar în programa şcolară există disciplina opţională “Drepturile omului”. “De altfel, acţiunile promovate în liceu, care au făcut obiectul dezbaterilor din ultimele zile, se încadrează în Programă şcolară pentru disciplină opţională drepturile omului, programă emisă de MECTS . Este imperativ că MECTS să adopte o poziţie clară şi responsabilă, care să nu contravină Constituţiei, aşa cum a reacţionat până în prezent. Mai mult, MECTS trebuie să îşi însuşească iniţiativa doamnei Roxana Marin şi a Colegiului Naţional Bilingv “George Cosbuc” şi să ia toate măsurile necesare pentru promovarea acestui model de aplicare a Programei menţionate la nivel naţional. Toţi elevii din România au nevoie să beneficieze de acces la informaţii legate de drepturile omului, anti-discriminare şi egalitate în drepturi”, se arată în scrisoarea deschisă.

Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti anchetează, vineri, o paradă în favoarea homosexualilor la un liceu din Capitală, care nu a avut încă loc. Aceasta, în condiţiile în care o paradă similară a avut deja loc anul trecut, când liceul a avut chiar un parteneriat cu asociaţia care militează pentru drepturile minorităţilor sexuale, ACCEPT, fără să existe nici un fel de plângere. Totul a început joi, când un părinte nemulţumit a făcut o plângere la Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti, reclamând că elevii pot merge la o paradă “Gay Pride”, organizată chiar în liceul “George Coşbuc”.

Totodată, părintele nemulţumit, Laurian Ţoţa, s-a adresat televiziunii publice, care a pus la cale o dezbatere pe această temă. Au fost însă prezentate imagini de la parada din 2012, ca şi cum ar fi avut loc în acest an, iar atât moderatoruul dezbaterii, cât şi invitaţii, au înfierat iniţiativa profesoarei de la Coşbuc, Roxana Marin, care a organizat proiectul. Parada urma să aibă loc în cadrul “African-American History and LGBT Month History“. În cadrul lunii februarie, luna istoriei LGBT, ONG-uri din toată lumea organizează evenimente menite să promoveze diversitatea şi toleranţa.

Totuşi, aşa cum a recunoscut chiar Laurian Ţoţa, în dezbaterea TVR, participarea la proiect nu numai că nu era obligatorie pentru elevi, dar parada de care era nemulţumit nu a avut încă loc, ea fiind programată pentru 15 februarie. “Ceea ce s-a întâmplat la TVR 1 este că a reacţionat la impulsul unui părinte, ca şi cum ar fi fost OTV”, a declarat profesoara de limba engleză, din cadrul colegiului, Roxana Marin, pentru România Liberă. Ea a precizat că va face mai multe declaraţii după finalizarea anchetei demarate de Inspectoratul Şcolar al Muncipiului Bucureşti.

Până la publicarea acestei ştiri, Departamentul de Comunicare al TVR şi Colegiul Naţional “George Coşbuc” nu au răspuns solicitărilor României Libere. De asemenea, contactată de România Liberă, directoarea asociaţiei ACCEPT, Irina Niţă, a dezminţit informaţiile publicate de TVR News, arătând că asociaţia nu a fost implicată în evenimentele organizate de liceul bucureştean. “Nu am avut nici un parteneriat anul acesta, nici formal, nici informal. Nu le-am dat nici informaţii, nici insigne. Au făcut nişte activităţi şi li se reproşează un parteneriat care nu există. Salutăm iniţiativa lor, dar nu există nici un parteneriat”, a explicat Irina Niţă. În luna februarie, organizaţia ACCEPT desfăşoară evenimentul “Luna istoriei LGBT“, în care îşi propune să le arate românilor cine sunt cu adevărat minorităţile sexuale. Pe de altă parte, la Colegiul “George Coşbuc”, se desfăşoară o serie de evenimente (workshop-uri) prin care tinerii sunt învăţaţi despre diversitate, în cadrul proiectului “African-American History and LGBT History Month”, demarat de profesoara Roxana Marin.

REACTIILE CITITORILOR

Ne dam foarte bine seama ca luna aceasta am discutat mult despre sexualitate si homosexualitate. Nu o facem din placere ci constrinsi de situatie. Socotim ca e important sa cunoasteti ce se intimpla in salile de clasa, campusurile universitare si ce se petrece in mintile profesorilor si a tinerei generatii. Redam din reactiile primite din partea dtra in ultima saptamina.

Va multumesc pentru informatii, sunt vremuri grele, iti vine sa plangi vazand cum este impus raul anormalitatea mai ales tinerilor nepregatiti sub nici o forma, mai ales duhovniceasca. Paradoxul este ca la noi 99% nu accepta asa ceva dar se impune incetul cu incetul, mai ales generatiei tinere distruse de jocuri pc, videoclipuri, filme etc, asa zisa toleranta, urmand ca mai apoi sa apara si vreo lege care sa impuna si instititutiilor si oricui sa nu protesteze in fata acestei josnicii, sa nu-si educe copii acasa, etc Vedeti ce au scris si altii http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2013/02/08/liceul-george-cosbuc-propaganda-homosexuala/

 

Am fost foarte dezamăgită să aflu că până şi Muzeul ţăranului Român s-a implicat în astfel de mizerii, aşa că le-am trimis un mail în care mi-am exprimat dezamăgirea. Mi-au răspuns prompt că ei nu sprijină astfel de acţiuni. Sper că e adevărat şi că nu se amestecă în aceste mizerii. Vă redau mai jos conţinutul. Stimată conducere a Muzeului Ţăranului Român, numele meu este Livia, sunt profesoară într-unul din liceele României. Zilele trecute am citit în presă despre susţinerea acordată de instituţia d-voastră pentru fundaţia gay ACCEPT care organizează acţiuni de promovare a pedofiliei şi a homosexualităţii. Regret că înţelegeţi atât de greşit să vă asociaţi cu nonvalorile promovate de homosexuali, în totală contradicţie cu valorile promovate de -a lungul istoriei de poporul român. Nu am cuvinte să îmi exprim dezamăgirea şi pt faptul că tot mai multe instituţii reper ale culturii româneşti au adus atât de jos standardele moral-creştine pe care s-a bazat civilizaţia noastră. În aprilie, în săptămâna “Şcoala altfel” urma să fac o vizită cu elevii mei în Bucureşti. Dacă e adevărat cele citite despre d-voastră, înseamnă că va trebui să şterg de pe listă vizita pe care urma să o facem la Muzeul Ţăranului Român. Chiar dacă vor fi dezamăgiţi, elevii mei vor înţelege şi vor susţine anularea acestei vizite. Dacă se poate, vă rog să mă informaţi referitor la aceatsă ştire apărută în presă: este sau nu adevărată? Sper că e doar un fals. Dacă e adevărată, atunci… să vă lumineze Dumnezeu să regăsiţi valorile tradiţionale , care nu erau nicidecum legate de homosexualitate. Cu respect, Livia

 

Răspunsul primit a fost următorul: Mă grăbesc să vă răspund că Muzeul nu susține, în nici un fel, proiectul amintit de dvs. Cu bine, Dr. Virgil Stefan NITULESCU, Director general, Muzeul National al Taranului Roman

Buna ziua! Va multumesc pentru informarile periodice pe care mi le trimiteti. Viata mea se deruleaza destul de mult acasa si sunt, oarecum, rupta de lumea in care traim si de toata „murdaria” ei. Emailuri ca acesta de astazi sunt greu de citit si crezut pentru mine… si totusi asta este realitatea pe care o ignoram si o trecem cu vederea. Va rog sa-mi spuneti pe ce cale va pot sprijini initiativele, pe care le salut si le imbratisez cu toata convingerea. Am incurajat toate cunostintele mele, cele care au o adresa de email sa se inscrie la newsletter-ul dvs. Si sa va sustina actiunile. Mai am si alte cunostinte mai in varsta sau din zona rurala, care nu au adresa de email, dar ar dori sa sprijine cu semnatura lor orice lucrare care vine in sprijinul familiei si a valorilor morale instituite de Dumnezeu. Menirea crestinilor e sa fie sare pentru o lume stricata si lumina pentru o lume intunecata. Va rog sa-mi spuneti pe ce cale va pot ajuta cu semnaturile acestor persoane care nu au acces la tehnica zilelor noastre, dar care ar dori sa sprijine proiectele pe care le initiati.

Recent, sotul meu si fiica noastra de 18 ani au vizitat cel mai mare targ de jucarii din Europa, Spielwarenmesse desfasurat la Nurnberg in perioada 30.01-4.02. 2013, acolo unde sunt prezentate noutatile in materie de jucarii pentru anul in curs. Au constatat cu stupoare ca a inceput sa fie puternic promovata o noua categorie de jucarii, un nou concept: fetita cu 2 tati si baietelul cu 2 mame!!! Prin expozitie circulau oameni imbracati in costumatiile celor 2 mascote pentru a promova noile produse. „Two little Mascots for the World and a Big step for the Society”e sloganul sub care sunt promovati GAYSKELLY (fetita) si SPAGGAYTTI (baietelul) – observati ca ambele nume contin termenul “GAY”= homosexual. Foarte multe firme producatoare de jucarii au preluat conceptul si produc mascotele sub diferite marimi si din diferite materiale. Puteti vedea si un videoclip de promovare a lor: http://www.youtube.com/watch?v=YBymw8s2ii4 Ce credeti ca se poate face vis-a-vis de aceste produce pentru a impiedica introducerea lor pe piata si sabotarea vanzarilor? Cu deosebita consideratie, T. B. Piatra Neamt

 

Buna ziua, Am citit articolul Dv. care m-a impresionat profund si negativ. Daca Romania, prin alesii si conducatorii ei politici si … economici vor permite legalizarea pedofiliei, indiferent sub ce formulare si mainstream se prezinta ea acum, va trebui, ca noi, cei care condamnam aceasta porcarie morala si nu numai, sa reactionam cat mai dur cu putinta. Nimeni, indiferent de etnie, sex sau convingeri nu are dreptul sa-si bata joc de fiinta umana, inclusiv de copii. Cu indignare si revolta, PROF. dr. L. N., Timisoara

CE SE POATE FACE?

Se pot face multe lucruri, daca e vointa. Nu va trimiteti copiii la liceul “George Cosbuc” ori la liceele care se vor “cool”. Boicotati-le! Acolo copiii vostri sunt in pericol de a-si pierde sufletul. Din fericire in Romania sunt si scoli private, in primul rind licee ortodoxe, catolice si ale cultelor evanghelice. Trimiteti-va copiii la aceste scoli unde invatamintul e exceptional, copiii primesc o educatie morala si devin si “bilingvi”. Multe din aceste scoli sunt conectate cu institutii similare din strainatate si au programe de schimb. Prin ele copiii vostri pot fi expusi aspectelor pozitive si morale ale occidentului. In plus, alaturati-va miscarii educatiei la domiciliu (“homeschooling”) din Romania. Pina la 4 milioane de copii americani sunt educati la domiciliu si numarul lor creste. In plus, insistati ca drepturile voastre parentale sa fie respectate. Declaratia Universala a Drepturilor Omului acorda parintilor dreptul primordial de a dispune de educatia morala si religioasa a copiilor lor. Dna de la Romania Libera si cei de la George Cosbuc par sa nu stie lucrul acesta. Ei insista asupra drepturilor omului dar ignora drepturile parintilor. Insistati ca drepturile parentale sa nu fie doar litere moarte pe o hirtie ci o afirmare vie in viata publica. Exprimati-va indignarea si cereti respectarea drepturilor voastre parentale.

ANUNT: Saptamana Casatoriei

As dori sa va semnalez ca in mai multe orase din Romania, se organizeaza in aceasta perioada pentru al 3-lea an, Saptamana Casatoriei, marcata printr-o concentrare de evenimente si actiuni in sprijinul institutiei casatoriei. Amanunte gasiti pe site-urile: http://marriageweek.ro/http://www.saptamanacasatoriei.com/; Cred ca sprijinul Aliantei familiilor ar fi de mare folos in promovarea initiativei. Va multumesc, Pr. Calin Sechelea

VRETI SA FITI INFORMATI?

Buletinul informativ AFR apare in fiecare Marti si e dedicat mai mult stirilor de ultima ora, iar publicatia AFR online apare in fiecare Joi si e dedicata mai mult comentariilor si opiniilor. Cei care doriti sa primiti saptaminal stiri si comentarii la zi privind valorile si evenimentele legislative, politice si sociale care va afecteaza familiile, atit la nivel national cit si la nivel unional si international, sunteti invitati sa va abonati la buletinul informativ saptaminal AFR. Cum? Inregistrindu-va numele si adresa electronica pe pagina home a sitului nostru electronic www.alianta-familiilor.ro.

FACETI-NE CUNOSCUTI!

Faceti-ne cunoscuti familiilor si prietenilor d-tra. Dati mai departe mesajele noastre si incurajati-i sa se aboneze. Va multumim.

ANUNTURI

Cei care doriti sa faceti anunturi prin intermediul AFR privind evenimente legate de familie si valori va rugam sa ni le transmiteti la office@alianta-familiilor.ro.

Alianta Familiilor din Romania

www.alianta-familiilor.ro

 

ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA Str. Cetatea Ciceiului nr. 23, sector 6, Bucuresti Tel. 0745.783.125 Fax 0318.153.082 www.alianta-familiilor.ro

 

office@alianta-familiilor.ro

 

14 februarie 2013

 

Domnia haosului şi a obrăzniciei

Posted by Stefan Strajer On February - 13 - 2013

Domnia haosului şi a obrăzniciei     

 Ion-Maldarescu-0

Autor: Ion Măldărescu   

 

„România va fi un stat întemeiat pe primatul românesc, în toate domeniile. În România trebuie să fie puşi în valoare mai întâi românii, ceilalţi, dacă rămân locuri libere, vin după ei. Singura politică ce trebuie să o facem este aceea a iubirii de Neam şi a apărării drepturilor lui sfinte, prin muncă, prin cinste, prin blândeţe, prin conştiinţă şi, mai ales prin exemplul vostru în toate şi faţă de toţi.” (Mareşal Ion Antonescu)

Astăzi, urmaşii bolşevicilor alogeni, care au invadat România, ne dictează ce să facem şi mai ales ce să nu facem în Ţara noastră. Printr-o hotărâre arbitrară a actualului premier, Institutul pentru Studiul Holocaustului în România „Ellie Wiesel” (I.N.S.H.R.-E.W.) a primit statut guvernamental, creând un precedent extrem de periculos în viaţa socială şi politică a României. Institutul Bau-Bau îşi perminte să decidă cine trebuie preamărit sau acuzat, condamnat, stigmatizat. Dacă lucrurile vor merge tot aşa, nu este exclus ca cineva să fie condamnat şi/sau executat fără vreo sentinţă judecătorească a Statului Român. I.N.S.H.R.-E.W. este un fel de „Tribunal al Poporului” (neromân), în versiune postdecembristă, la fel de „drept”, la fel de „legal,” ca şi diabolica instituţie condusă de alogenii veniţi în anul 1944, pe capul românilor, purtând în mâini seceri şi ciocane bolşevice, iar în suflete ură şi crimă. În România zilelor noastre, ei hotărăsc şi pun la zid: U.E, F.M.I., B.M., dar şi unii asasini – mai mult sau mai puţin economici – „luminaţi” de interesele poporului român. În haosul în care a fost târâtă Ţara, asta ne mai lipsea! Institutul Elie Wiesel cere dez-onorarea post-mortem a lui Valeriu Gafencu. Motivul: a făcut parte din „Frăţiile de cruce”. Prin analogie, în această conjunctură ce facem cu pionierii şi U.T.C.-iştii noştri, îi impuşcăm? Îl mai asasinăm încă o dată pe Mareşalul Antonescu? De ce nu, şi pe cei căzuţi la Cotul Donului şi întreaga Armată Română din Al Doilea Război Mondial?! Ajunge cu abuzurile girate de acest „institut” Bau-Bau! Noi, românii, nu avem voie să ne amintim de Fântâna Albă, de masacrul N.K.V.D.-ist din mlaştinile de la Bălţi, de crimele horthyştilor de la Ip, Trăsnea, Albiţa, Moisei… Noi trebuie să fim toleranţi. Noi trebuie să uităm. „Ei„ NU! Oare liderii de la Tel Aviv nu cugetă? De ce nu le ordonă nătărăilor de la I.N.S.H.R.-E.W. să nu mai înjosească şi să irite Poporul Român? După astfel de manifestări nu ar trebui să se mai mire că Românii le vor fi ostili. Ura atrage ură! Citiţi, vă rog, la finalul editorialului câteva păreri româneşti despre ceea ce se întâmplă – sub privirile îngăduitoare şi cu aprobarea tacită a Preşedintelui şi Guvernului Ţării – în România anului 2013… Şi, de-ar fi numai astea… „Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu informează opinia publică românescă despre faptul că I.N.S.H.R.-E.W. a cerut Primăriei Târgu Ocna retragerea calităţii de cetăţean de onoare post-mortem, pentru Valeriu Gafencu, supranumit de către evreul Nicolae Steinhardt « Sfântul Închisorilor », cel care l-a salvat de la moarte, prin jertfa sa, pe deţinutul evreu Richard Wurmbrand şi care s-a săvârşit din viaţă martiric chiar în temniţa de la Târgu Ocna. Explicaţia cererii Institutului Elie Wiesel – desprinsă parcă din jurnalistica lui Georges Orwell – şi semnată de un oarecare neica-nimeni, Alexandru Florian, este complet nejustificată. Institutul numit solicită, cu tupeu inacceptabil, dez-onorarea lui Valeriu Gafencu pe motivul că ar fi iniţiat o grevă a elevilor din Iaşi la începutul anului 1941, faptă pentru care a şi fost condamnat şi amendat de… « dictatura antonesciană », motiv socotit de Institutul care, altfel, condamnă cu obsinaţie regimul Antonescu, drept una dintre „dovezile » pentru care Valeriu Gafencu trebuie re-condamnat post-mortem. Deci principala « crimă » de care este acuzat este o grevă a elevilor. O a doua „dovadă » prezentată de Institutul în cauză este că Valeriu Gafencu a mai fost condamnat încă o dată, în decembrie 1941, de către un Tribunal Militar al aceleaşi dictaturi militare a regimului Antonescu, regim numit în Rapoartele Institutului drept « regim fascist ». […] Valeriu Gafencu a făcut parte din «Frăţiile de cruce», organizaţia de tineret a Mişcării Legionare. Dând curs logicii Institutului, ar trebui atunci să fie condamnaţi toţi foştii pionieri din România, ca să nu mai vorbim de U.T.C.-işti, pentru că au făcut parte din organizaţiile de tineret ale epocii!? Intervenţia I.N.S.H.R.-E.W. se înscrie în urmările «neinspiratului» precedent creat de actualul preşedinte al României prin dez-martirizarea victimelor din Grupul Trosca, ucişi sălbatic şi decapitaţi de agenţii K.G.B.-G.R.U. – la comanda ex-generalului Militaru -, în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Suita este completată de o gafă impardonabilă, apărută sub semnătura Elenei Udrea, prin care numele martirului creştin Nichifor Crainic, era socotit de nepomenit şi chiar de eliminat, asemenea perioadei regimului comunist postbelic, instaurat de U.R.S.S..[1]” Nici preşedintele, nici persoana menţionată, nici Institutul Elie Wiesel nu explică cam cum ar trebui să procedăm cu marii gânditori ai acestei lumi, legionari sau simpatizanţi ai Mişcării Legionare, precum: Mircea Eliade, Constantin Noica, Nae Ionescu, Sextil Puşcariu, Petre Tuţea, Emil Cioran, Lucian Blaga, Radu Gyr, Aron Cotruş, Vasile Voiculescu, Traian Trifan, Ioan Ianolide, Mircea Vulcănescu… Le deshumăm osemintele, le ardem şi aruncăm cenuşa-n vânt? Nu cu mult timp în urmă, un alt institut dubios solicita condamnarea duhovnicului nonagenar Părintele Justin Pârvu de la Petru Vodă pentru că în propria-i chilie i s-a cântat de ziua lui un cântec legionar. Ana Pauker şi-a lăsat amprenta asupra urmaşilor bolşevicilor care au invadat România odată cu ea, iar azi îşi permit să ne spună ce să facem şi mai ales ce să nu facem în ţara noastra.

Cetatean-de-Onoare-Valeriu-Gafencu

Apelul societăţii civile creştine şi nota incriminatorie a I.N.S.H.R.-E.W. Miercuri 30.01.2013, Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu a transmis Primăriei oraşului Târgu Ocna un Memoriu semnat de mai multe organizaţii nonguvernamentale şi reprezentanţi ai culturii româneşti, prin care sunt respinse argumentele pe baza cărora, în mod abuziv, Institutul pentru Studiul Holocaustului în România „Ellie Wiesel” (I.N.S.H.R.-E.W.) face presiuni asupra autorităţilor locale de pe malul Trotuşului, pentru retragerea titlului de cetăţean de onoare post-mortem, acordat în 2009 de Consiliul local fostului deţinut politic Valeriu Gafencu. Într-o adresă din 8.11.2012, I.N.S.H.R.-E.W. punea în vedere primăriei Târgu Ocna faptul că Valeriu Gafencu ar fi fost condamnat în 1941 pentru „activitate într-o organizaţie fascistă”, fapt apreciat de conducerea acestui institut ca fiind un act incompatibil cu normele democratice şi etice, cerând consiliului local să retragă acestui sfânt al închisorilor comuniste, calitatea de cetăţean de onoare al oraşului Târgu Ocna. Menţionăm că, în primăvara anului trecut, printr-o hotărâre a Guvernului Ponta, I.N.S.H.R.-E.W. a fost trecut din subordinea Ministerului Culturii direct în subordinea Guvernului, toate documentele oficiale ale acestui institut purtând acum antet guvernamental. De asemenea, în vara lui 2012, o altă hotărâre de guvern a conferit I.N.S.H.R.-E.W. atribuţia legală de a propune Parlamentului României legi sau modificări ale legislaţiei existente. Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti prin scriitorul Marcel Petrişor, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din Bucureşti prin Valentin Cantor, Fundaţia Memorialul Durerii prin d-na Lucia Hossu Longin, actorul Dan Puric, Fundaţia Sfinţii Închisorilor prin dl Ioan Şuţă, Asociaţia ROST a dlui Claudiu Târziu, Fundaţia Arsenie Boca şi Fundaţia Sfinţii martiri Brâncoveni prin Marcel Bouroş s-au alăturat Fundaţiei Ion Gavrilă Ogoranu, iniţiatoarea acestui demers. Textul memoriului Fundaţiei „Ion Gavrilă Ogoranu” (fragment) „Către: Primăria Târgu Ocna În atenția: Domnului Primar Ștefan Șilochi Domnule primar, Am luat cunoștință cu surprindere și indignare de conținutul adresei Nr. 600/ 8.11.2012, transmisă de Institutul Național pentru Studiul Holocaustului în România „Ellie Wiesel”, prin care vi se solicită în mod abuziv şi neîntemeiat retragerea titlului de cetățean de onoare, acordat de catre Consiliul Local Târgu Ocna fostului deținut politic Valeriu Gafencu, care este considerat de mulți dintre cei care au studiat fenomenul carceral din perioadele de regim totalitar din România ca un martir și un sfânt al inchisorilor. Vă supunem atenției punctul nostru de vedere, de care dorim să se țină cont în ședința Consiliului Local în care se va supune discuției solicitarea de reexaminare a calității de cetățean de onoare al orașului Târgu Ocna a fostului deținut politic Valeriu Gafencu. […] Considerăm că decizia Consiliului Local din Târgul Ocna Nr. 17 din 10.02.2009 prin care fostului deținut politic Valeriu Gafencu i s-a acordat postmortem titlul de cetățean de onoare al orașului, este una mai mult decât întemeiată și vă rugăm să nu dați curs reconsiderării ei așa cum cere în mod abuziv I.N.S.H.R.-E.W., folosindu-se de false prezumții și argumente. […] Asigurându-vă de întregul nostru sprijin moral, Semnăm: Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu, Preşedinte – Coriolan Baciu; Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti, Preşedinte – Marcel Petrişor, scriitor; Asociaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici Bucureşti, Valentin Cantor; Dan Puric, actor; Răzvan Codrescu, publicist; Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Ioan Şuţă; Asociaţia Rost, Preşedinte Claudiu Târziu; Fundaţia Arsenie Boca, Irina Popescu; Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni, Marcel Bouroş; Laurean Ţoţa, antreprenor, Bucureşti; Asociaţia Ortodoxia Tinerilor.” Românul Valeriu Gafencu l-a salvat pe evreul Richard Wurmbrand. Acum evreii de la I.N.S.H.R.-E.W. vor să-l dez-onoreze pe român. Asta da, recunoştinţă! Valeriu Gafencu (n. 24 ianuarie 1921 în localitatea Sîngerei, județul Bălți, în Basarabia – d. 18 februarie 1952 la închisoarea Târgu Ocna) este unul dintre numeroşii tineri care au murit în închisorile regimului comunist din România, numit de Nicolae Steinhardt Sfântul închisorilor. A fost fiul lui Vasile Gafencu. A urmat școala primară la Sângerei, iar cursurile secundare la Liceul „Ion Creangă” din Bălți, între anii 1932-1940. Absolvind liceul în vara anului 1940, la doar câteva zile după bacalaureat, a intervenit uraganul ocupației sovietice. Valeriu a reușit cu greu să treacă Prutul, a ajuns la Iași, lăsându-și părinții și surorile sub ocupație, despărțindu-se, nu știa că definitiv, de tatăl său care, în toamnă, a fost ridicat și dus în Siberia, unde și-a sfârșit viața nu se știe când. În anul 1941 era student în anul al II-lea la Facultatea de Drept și Filosofie din Iași și totodată conducător al unui grup al „Frățiilor de Cruce”. În urma scoaterii în afara legii a Frățiilor de Cruce, a fost arestat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Profesorul de drept civil Constantin Angelescu l-a apărat la proces, declarând că acesta este „unul dintre cei mai buni studenți pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”. Astfel, și-a săvârșit sentința la închisorile de la Aiud (1941-1949), Pitești (noiembrie-decembrie 1949) și Târgu Ocna (1949-1952), unde a fost un adevărat trăitor al ortodoxiei, regimul dur al detenției, torturile și bolile contractate aici întărindu-l duhovnicește. A compus aici poezii, care se cântau în celule, iar acum se cântă în biserică. În 1949 este dus la sanatoriul-închisoare de la Târgu Ocna într-o stare foarte gravă: TBC pulmonar, osos, ganglionar, reumatism, lipsă de hrană. La începutul lui februarie 1952 le-a cerut colegilor de suferință să-i procure o lumânare, o cruciuliță și o cămașă albă pe care să i le pregătească pentru călătoria cea mare. Cu o zi înainte de moarte, i-a spus lui Ioan Ianolide: „Mâine voi muri. Vreau să-mi iau rămas bun de la cei mai apropiați prieteni. Fă tu așa fel încât să vină pe rând la mine, în liniște.” A doua zi, pe 18 februarie, în jurul orelor 14:00-15:00, Valeriu Gafencu rostește ultimele sale cuvinte: „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul și ia-mi libertatea care-mi robește sufletul”, după care a decedat. Făcea parte dintr-un grup ce împărtășea aceeași orientare spirituală, alături de studentul în drept Ioan Ianolide, Anghel Papacioc, cel care avea sa devină ieromonahul Arsenie Papacioc, doctorul Traian Trifan, avocatul Traian Marian, Marin Naidim, Aurel Dragodan, Constantin Totea și mulți alții. Unul dintre bolnavii ce-l iubeau și-l admirau, Victor Leonida Stratan, obținuse printr-o intervenție specială, de la familie, un pachet cu streptomicină. Cu o jertfire de sine specifică marilor trăitori ai ortodoxiei, Valeriu le-a primit și a doua zi l-a înștiințat pe Stratan că a hotărât să le cedeze pastorului Richard Wurmbrand, spunând că și acesta se afla într-o stare gravă. Medicamentele au fost folosite de Wurmbrand, a cărui viață a fost astfel salvată.[2] Reacţii la obrăznicia I.N.S.H.R.-E.W. „Tentativa tovarăşilor de la aşa-numitul Institut « Elie Wiesel » este atinsă de nulitate din toate punctele de vedere şi reprezintă o culme a absurdităţii şi obrăzniciei. Aceşti tovarăşi NU reprezintă pe nimeni, iar, pentru ceea ce urmăresc acum, vinovat se face numai Guvernul Ponta, care, trecându-i sub protecţie în 2012, i-a băgat practic la putere. Cum pentru ce? Pentru ca, de acum înainte, să realizeze oficial nu numai falsificarea abjectă a Istoriei Românilor (precum predecesorul lor, Roller – n.r.) ci şi să pună în practică ceea ce nici N.K.V.D./K.G.B. şi slugile odioase ale Kremlinului n-au reuşit după 1944, şi anume să impună … alungarea sfinţilor din calendar! Este uluitor: unde se mai întâmplă aşa ceva în lume? Nu în Etiopia sau în Trinidad, ci în România. Unde, în plină domnie a Haosului, totul a devenit posibil. Este o dovadă elocventă a faptului că România se află sub ocupaţia urmaşilor acelora care au programat şi înfăptuit metodic împotriva Poporului Român blestematul Holocaust Roşu, crima crimelor din ultimul mileniu! Tovarăşilor le lipseşte bunul simţ elementar, impunându-se, tocmai de aceea, să li se aplice imediat şi exemplar Ordonanţa 31/2002! Doar vorbim de Holocaust, care nu a avut culori, aşa cum pledează Wiesel şi ai săi şi iau în seamă numai ce şi cum le place, numai ceea ce le aduce profit. Tovarăşii trebuie să priceapă, imediat şi necondiţionat, că Valeriu Gafencu a fost şi rămâne un sfânt al nostru, după cum Radu Gyr, al cărui îndemn redevine – se vede – actual: « Ridică-te Gheorghe! Ridică-te Ioane! »” (Prof. univ. dr. Gh. Buzatu) Aveţi demnitate! Nu vă faceţi slugile nimănui! „Institutul Ellie Wiesel acum subordonat Guvernului Romaniei, reprezintă interesele statului Israel în România şi interesele comunităţii evreieşti. Aceasta activitate a lor precum şi altele nu au decât un singur scop – punerea noastră pe lista celor care sunt antisemiţi, care au săvârsit atrocităţi împotriva etniei lor, şi urmăresc să ne oblige la plata de daune, despăgubiri. Aveţi demnitate şi nu vă faceţi slugile nimănui. Valeriu Gafencu a fost fratele nostru, iar d-nii de la Institutul Wiesel ne sunt străini din toate punctele de vedere. Nu daţi curs acestei acţiuni duşmănoase promovată de aceştia împotriva istoriei noastre şi a valorilor acestui popor!” (Dinescu Ovidiu Cristian) Ne scuipă veneticii în România! „Tropăie impostorii prin România! Urlă hienele prin România! Ne scuipă veneticii, în România! Ne ascundem, nevrednici de noi, în România! Ca și cum nu ar fi a noastră! Dacă evreul Wiesel face așa ceva în casa noastră, nu el este de vină! Toată această nenorocită de clasă, așa-zisă conducătoare, provenită din slugi naturale alogene, ne-au pus la stâlpul infamiei pentru a crea o culpă falsă în numele căreia să fim desţăraţi! Adică, rămași fără de țară! Căci ce este Țara, alături de pământul de sub tălpi dacă nu memoria sacrificiului celor dedinainte și moștenirea imaterială a demnității de neam! Este DESTUL!” (General « r ») dr. Mircea Chelaru Institutul pentru Studiul Holocaustului în România „Ellie Wiesel”- un institut, împănat cu impostori. „Institului antinaţional pentru studierea holocash-ului este format din escroci, întrucît nu a existat nici un holocaust. Propaganda proholocaustică este « cea mai mare minciună a secolului al XX-lea », cum a denumit-o Arthur Butz. Acest aşa-zis institut trebuie desfiinţat, iar membrii acestuia expulzaţi pentru atentat la siguranţa naţională, întrucît este condus de şi poartă numele celui mai mare escroc internaţional, impostorul Elie Wiesel. Pentru detalii, citiţi aici:[3] Guvernul Ponta şi-a făcut, deja, o mare vină pentru protejarea acestui pretins institut. De exemplu, Alexandru Florian, cel care semnează ridicola şi absurda cerere este alt impostor, şi anume este fiul jidanului cominternist Radu Florian, propagandist al comunismului. Acum, acest escroc, la fel ca progenitura lui Tismineţki-Tismăneanu, a năpîrlit în « democrat » şi ne dă lecţii de morală. Indivizii ăştia trebuie eliminaţi din societate! (Vasile Zărnescu) Un sfânt din calendar contestat de un institut panglicar Redactia Ziariştii Online[4] îşi exprima solidaritatea totală cu iniţiatorii Apelului către Primăria Targu Ocna şi solicită autorităţilor româneşti responsabile să apere memoria unui martir anticomunist al Ortodoxiei, hăituit post-mortem de persoane puse sub umbrela imposturii şi relei-credinţe. Nu în ultimul rând, amintim intenţia anunţată de o Biserică ortodoxă de a-l canoniza pe Valeriu Gafencu, «Sfântul Inchisorilor». Asta chiar ar fi culmea: un sfânt din calendar contestat de un institut panglicar! ” În vreme ce în România domneşte sfidarea dictarurii alogene, Vasile Gafencu – Sfântul Închisorilor – este propus pentru canonizare în Basarabia.[5]

Grafica – Ion Măldărescu

————————————————————————————– [1] Citiţi Elena Udrea si frica de stampile baga teologii cu capul in nisip. In apararea lui Nichifor Crainic. [2] http://ro.wikipedia.org/wiki/Valeriu_Gafencu [3] http://ro.altermedia.info/politica/wiesel-ioanid-mizerabilii_22965.html; http://ro.altermedia.info/general/radu-ioanid-sperjurul-persona-non-grata_23987.html; http://ro.altermedia.info/antisistem/simon-wiesenthal-impostorul-nr-2_24194.html; http://ro.altermedia.info/general/tismaneanu-ticalosu%E2%80%99-si-basescu-bengosu%E2%80%99_20219.html [4]http://www.ziaristionline.ro/2013/01/31/institutul-elie-wiesel-cere-dez-onorarea-post-mortem-a-sfantului-inchisorilor-valeriu-gafencu-motivul-a-facut-parte-din-fratiile-de-cruce-intrebare-ce-facem-cu-pionieri-si-utecistii-ii-impusc/ [5]http://apologeticum.wordpress.com/2011/06/03/bucurie-mare-marturisitorul-valeriu-gafencu-este-propus-spre-canonizare-in-basarabia/#more-12246 vezi si: http://www.crisana.ro/stiri/actualitate-13/la-90-de-ani-de-la-nastere-valeriu-gafencu-un-martir-ce-asteapta-canonizarea-104761.html

Adresa-Institutul-Elie-Wiesel-contra-lui-Valeriu-Gafencu-Primaria-Targu-Ocna-1

Specialiştii globalişti şi deviaţii sexual, urgent, la tratament

Posted by Stefan Strajer On February - 13 - 2013

Specialiştii globalişti şi deviaţii sexual, urgent, la tratament

Diana Maria Popescu_opt 

Autor: Maria Diana Popescu

Germania vrea să demonstreze că e un Atlas cu Europa în spinare, dar are şi ea uscături şi plagiatori celebri. Ministrul Educaţiei, Annette Schavan, o apropiată a cancelarului Angela Merkel, a demisionat săptămîna trecută, în urma acuzaţiilor de plagiat, rămînînd fără titlul de „Doktor”. Alte două scandaluri similare au izbucnit în 2011, ambele conducînd la demisia ministrului Apărării Karl-Theodor zu Guttenberg şi a deputatei europene Silvana Koch-Mehrin, care a renunţat la funcţia de vicepreşedinte al Parlamentului European şi la cea de preşedinte al grupului F.D.P. din P.E.  

Nu e de ajuns ca o ţară să se considere superputere într-un un regim aşa-zis democratic, unde se fură căciula unul de la altul. Depinde ce faci cu democraţia. Pînă unde unde merg cu ea aceşti Caesari moderni, dornici de macabru?! Pare de neînţeles de ce atîtea minţi luminate nu reuşesc un tratament eficient pentru vindecarea comportamentelor sexuale deviante şi măsuri drastice de stopare a infestării populaţiei creştine cu microbii Lesbian, Gay, Bisexual şi Transgender (L.G.B.T.). Descrierile Bibliei despre Sodoma şi Gomora sînt perimate, comparativ cu ceea ce se petrece în zilele noastre. Cu ce se ocupă ei sub plapumă e profesia lor! Dar să legalizezi căsătoria între aceleaşi sexe şi adopţia de copii de către un asemenea cuplu, este o sinucidere a viitorului acestor copii! Un grav atentat la morala creştină şi socială! 

Adunarea Naţională a Franţei a legalizat căsătoria între homosexuali, fapt ce înseamnă începutul (re)construirii Turnului din Babilon. Reconstituitori ai Sodomei şi Gomorei s-au strecurat şi la noi, chiar în rîndul celor responsabili cu educaţia şi morala tinerei generaţii. Un profesor de istorie de la Colegiul Naţional „Iulia Haşdeu” din Lugoj – director adjunct al liceului -, a scris şi dedicat elevilor o carte cu limbaj pornografic despre propriile sale rătăciri sexuale. La fel şi profesoara de la Liceul George Coşbuc din Bucureşti, care a promovat homosexualitatea în şcoală, ca exemplu pentru copii. Un profesor de sport, fost lider politic, s-a filmat în timp ce făcea sex cu o tînără, la un liceu din Satu Mare, urmînd exemplul profesorului de sport de la Liceul „Jean Monnet”, din capitală, condamnat la închisoare pentru că a violat o elevă din clasa sa. 

Aceşti bolnavi ar trebui eliminaţi definitiv din sistemul naţional de învăţămînt, judectaţi şi pedespiţi. În ce regim din istoria „şcoalelor româneşti” s-a mai auzit de sex, bătăi, striptis (sic!) şi depravare? În sistemul de învăţămînt românesc elevii, dar şi dascălii, au bătut record, după record, nu la învăţătură, ci la fapte cu răspundere penală. Dacă azi s-a legalizat căsătoria între doi indivizi de acelaşi sex în Franţa, S.U.A. şi alte ţări, cu legislaţii potrivnice firii dumnezeieşti, poate că într-un viitor nu prea îndepărtat, violul, crima, hoţia şi tîlhăria vor ieşi de sub incidenţa legilor. Pînă mai ieri, la condiţiile de angajare se adăuga: permisul de conducere categoria B constituie un avantaj! Mîine poimîine vom auzi că homosexualitatea constituie obligativitate eliminatorie! 

În tratatele medicale, homosexualitatea este considerată o boală psihică, realmente, aşa fiind. Guvernatorul oraşului Sankt Petersburg a aprobat o lege cu amenzi uriaşe pentru cei care fac propagandă sexuală deviantă printre minori. Conform Reuters, legea prevede amenzi de 1.300 de euro pentru persoanele fizice care transmit mesaje propagandistice în favoarea minorităţilor sexuale şi pînă la 13.000 de euro pentru organizaţiile care desfăşoară acţiuni de acest tip, motivând că prin efectul acestora, sănătatea, dezvoltarea morală şi spirituală a minorilor sînt periclitate. Deputatul Vitaly Milonov, membru al Partidului „Rusia Unită” al lui Vladimir Putin şi unul din iniţiatorii proiectului legislativ, a afirmat că această lege a dat semnalul corect că Rusia nu va tolera dezmăţurile occidentale. 

Rămîn la ideea că adevărul iese la iveală precum iarba prin crăpăturile asfaltului, iar protestele sînt bune de leac împotriva măsurilor aberante. Săptămîna trecută, sediul Fondului Monetar Internaţional din Bucureşti a fost pichetat de simpatizanţi şi membri ai Partidului „Totul Pentru Ţară”. Protestul a vizat politicile antinaţionale şi antisociale, implementate incisiv de un organism privat internaţional, dar şi guvernările postdecembriste, responsabile de fărîmiţarea economiei româneşti şi de genocidul fără arme, produs asupra poporului român. 

În Marea Britanie, mii de familii au dat în judecată compania farmaceutică GlaxoSmithKline, socotind-o vinovată pentru moartea rudelor, din cauza efectelor secundare apărute în urma administrării medicamentului Avadia, pentru diabet. Procese similare au existat şi în Statele Unite, unde producătorul medicamentului a plătit miliarde de dolari familiilor afectate, fără a se ajunge în instanţă. Pastilele s-au vîndut o perioadă şi la noi, licenţa medicamentului fiind retrasă în Europa, în 2010. Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (C.N.A.S) anunţa la sfîrşitul anului trecut că începînd cu 1 ianuarie 2013 românii vor intra în posesia cardurilor de sănătate, însă distribuirea a fost amînată pentru al şaselea an consecutiv. Medicii de familie refuză să le înmîneze românilor, pe motiv că se comite o ilegalitate. Fără discuţie, este ilegalitate! 

Dacă ar fi doar aceste probleme! Un sondaj recent arată că România are, în 2013, cel mai mic salariu minim din Uniunea Europeană, fiind surclasată de Bulgaria, care ocupase pînă acum ultimul loc în U.E.. Şi, atenţie!, un nou pericol pîndeşte din lăzile frigorifice ale supermarcheturilor. Peste 90% din puii de pe piaţă sînt injectaţi cu apă, consumarea fiind extrem de periculoasă pentru sănătate. Compoziţia injectată nu este doar apă distilată. Bulgaria a interzis vînzarea cărnii de pui injectată cu apă, începînd din această lună. 

Mai este un pic şi răsar urzicile. Hrană sănătoasă, dacă nu cumva vine directivă că buruienele sînt de fapt carne de cal. Fie că e vorba despre siguranţa hranei, salarii sau nivel de trai, nu mai ştie cum s-o mai dea românul, atîta timp cît dulăii nu vor pleca de la măcelărie, de lîngă ciolane. În concluzie, umilele salarii şi pensii din Romania se plătesc în lei, în schimb toate facturile şi serviciile vin calculate în euro, deoarece mugurelul benere manipuleaza paritatea leului cu euro pentru interese străine, nu în favoarea românilor. Uite unde am ajuns, ca popor, după 23 de ani de capitalism deviant! Specialiştii globalismului administrează periodic cîte un vaccin otrăvitor educaţiei, credinţei noastre creştine şi fiinţei naţionale. Se mai ocupă cineva de securitatea României? Dacă da, înseamnă că în curînd nu vom mai avea nici cetăţeni prea mulţi. 

Iată valorile capitalismului! Fatalitate după fatalitate, servilism politic cu caracter neromânesc şi antiromânesc. România rămîne o jucărie în mîinile organismelor mondiale, U.E., un for incapabil să apere continentul de fulgerele de la orizont, iar statele (ne)unite ale Europei o magazie de maşini şi unelte, un aparat de radio gîjîind între lungimile de undă Washington, Bruxelles, Berlin, Tel Aviv, Atena, Londra, Deveselu, Paris, Kogălniceanu, pînă se va găsi un curajos să mute scala, să închidă butonul sau să lase tunerul fără curent. Un curajos care să întoarcă omenirea cu faţa spre Dumnezeu.

Ilie Bratu – un porc cu aripi de înger

Posted by Stefan Strajer On February - 13 - 2013

Ilie Bratu – un porc cu aripi de înger

Nicolae Dabija 

Autor: Acad. Nicolae Dabija (Chisinau, Basarabia)

 

1. Un personaj grotesc

Sadoveanu are o spusă: „Au ieşit în vremea din urmă mulţi proşti în ţară. Trăiau şi înainte, dar tăceau. Acum vorbesc şi-au devenit agresivi.” Ea e foarte actuală azi, când a apărut internetul: fiecare individ îşi poate face un blog, un site, un profil pe o rețea de socializare, în care să-şi toarne toate dejecțiile.

Un oarecare Ilie Bratu, dorind să iasă din anonimat, plasează pe un blog un interviu de câteva hectare pe care şi-l ia sieşi – el întreabă şi el îşi răspunde, plin de admiraţie îşi ridică sieşi osanale neruşinate: „Ce mare om sunteţi! Sunteţi un mare român! Cel mai mare pe care l-a dat vreodată istoria! Aveţi un duh patriotic foarte puternic! Ce memorie aveţi! Mare curaj! Sunteţi acel lider al naţiunii!” etc., semnându-l cu numele clandestin de Valentina Găluşcă. Dar aşa ziaristă nu există în Republica Moldova. Cel puţin n-am auzit deocamdată de ea, chiar dacă doamna pensionară îşi spune, încântată şi ea de sine, „noi, adevăraţii patrioţi.”

Interviul de pe blogul lui Ilie Bratu e plasat la o rubrică intitulată nici mai mult nici mai puţin „Basarabia – personalităţi legendare”.

Iată cum au ajuns să se facă „legendele”! Din dejecţii.

Aşa-zisul „interviu” e plin cu minciuni, cu laude deșănțate la adresa sa, cu invective, cu denigrări la adresa tuturor oamenilor cu merite în Mişcarea de Eliberare Naţională.

 Basarabia

2. un demagog făţarnic!

 

Interviul e prilejuit de faptul că preşedintele N. Timofti i-a decorat pe toţi cei 227 de deputaţi care au semnat Declaraţia de Independenţă la 27 august 1991. Unul dintre ei e I. Bratu.

Nu cred de loc că acesta ar fi un motiv de laudă. Şi iată de ce.

Se vorbeşte de primul rapt la Basarabiei din 1812 şi de cel de-al doilea rapt din 1940. Dar se tace despre al treilea rapt, cel din 27 august 1991, când a fost creat un stat „moldovenesc” pe o aşchie de pământ românesc.

Ce fel de „unionist”, care nu suferă existenţa RM, e Ilie Bratu, care una zice şi alta fumează: a semnat în 1991 declaraţia de creare a republicii-fantomă Moldova, apoi în 2011 şi-a reconfirmat semnătura sa de „statalist”, ca în 2013 să ia Ordinul Republicii, de rând cu Krâlov, Pocatilova, Mâsliţcaia, Moţpan, Solonari, Angheli şi alţi părinţi ai „ţărişoricuţei” de pe Bâc – duşmanii cei mai înrăiţi ai neamului românesc. Nu a fost doar el decorat, pentru merite unioniste, ordinul li s-a dat tuturor celora care au semnat diversiunea. Şi atunci cum rămâne cu declarația sa din 2008, reprodusă şi în interviu: „Celor care-i zic R. Moldova  Ţară să li se sece limba în gură!”?! Una e blestemul şi alta e cheremul! (Ordinul Republicii îi aduce un adaos lunar de 500 de lei la pensie.)

De ce n-a cerut la 27 august 1991 de la tribuna Parlamentului Unirea cu Ţara, dacă crede azi că atunci a fost posibilă Unirea?! Demagog făţarnic!

De ce n-a restituit Ordinul Republicii, aşa cum au procedat în 2003 Mihai Cimpoi, Ion Hadârcă, Vladimir Beşleagă şi subsemnatul?!

E clar de ce: acest individ nu a fost niciodată unionist, ci doar un diversionist. A ţipat fraze unioniste, numai ca să distrugă mişcarea unionistă.

S-a războit doar cu unioniștii, şi nu cu „stataliştii”, moldoveneștii, rusofilii, interfrontiştii declarând ca şi I. Roşca altădată, când ataca delaolaltă toţi unioniştii, că „trebuie distruşi ai noştri ca să se sperie duşmanii!”

 

3. Un diversionist

 

După 1994 numitul Ilie Bratu a dispărut din Basarabia. S-a aflat în această perioadă de timp la Galaţi (când în Basarabia era nevoie de fiecare luptător, a fost, de fapt, eschivare laşă), unde s-a ocupat cu fel de fel de afaceri dubioase. Când au început să-i meargă prost afacerile, şi-a amintit brusc că e patriot. Şi a decis să facă bani prin intermediul politicii. A apărut în 2005 la Chişinău cu nişte declaraţii zgomotoase că-şi face un partid care va uni Republica Moldova cu România. L-am salutat: eu îi susţin pe toţi cei care împărtăşesc idealul pentru care am muncit toată viaţa.

A fost prezent şi la adunarea de constituire a Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova, care a avut loc în toamna lui 2005: uşile noastre sunt deschise pentru toţi.

N-au fost de acord cu cele peste 300 de personalități prezente (Gr. Vieru, acad. M. Cimpoi, acad. A. Moşanu, I. Ungureanu, I. Costaş, acad. Gheorghe Ghidirim, A. Vartic, acad. A. Ciobanu, V. Saharneanu, protoiereul I. Ciuntu, protoiereul P. Buburuz ş.a.), votând contra constituirii FDRM, doar doi dintre cei prezenţi, I. Bratu şi O. Brega (ultimul a afirmat la o emisiune TV de la 9 februarie 2013: „Eu îi susţin pe toţi cei care sunt contra”), care au părăsit sala Uniunii Scriitorilor, declarând că „pleacă să facă Unirea!”

Din acea clipă, în loc să se ocupe de construcția partidului, pe care a promis că-l face, în loc să-şi adune membri, să colecteze semnături, n-a făcut până azi decât să calomnieze, să discrediteze, să înjure Forul Democrat la Românilor din Republica Moldova şi pe liderii ei, care în scurt timp a devenit cea mai importantă Mişcare românească, la ea aderând peste 150 de organizaţii nonguvernamentale, uniuni de creaţie, asociaţii culturale cu aproape 250 000 de membri.

La 31 decembrie 2007 am depus Cererea de Aderare a RM la Uniunea Europeană din partea societăţii civile, cu peste 220 000 de semnături. (Convenisem pe atunci cu Bratu să adunăm împreună semnăturile, el însă a colectat mai puţin de o sută de semnături, dar nici pe acelea nu le-a anexat la cele depuse la Bruxelles.)

Am încurajat concetățenii noştri să scrie cereri de redobândire a cetăţeniei româneşti, la 1 decembrie 2007 numărul acestora ajunsese la 1 milion de cereri.

Varianta de Unire cu Ţara propusă de For e una simplă: prin România – în UE.

Pentru asta urmează să fie întrunite două condiţii:

Asumarea naţionalităţii române de către toţii basarabenii;

Restituirea cetăţeniei române tuturor basarabenilor.

Doar aşa va putea fi aplicat şi în cazul nostru scenariul unirii celor două Germanii.

La întâlnirile pe care le-a avut conducerea Forului cu T. Băsescu şi M. Ghimpu în septembrie 2010 am propus crearea pe lângă cei doi preşedinţi a unei Comisii de Lichidare a Consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov cu un plan concret de activitate, din care au fost îndeplinite doar două amendamente: 1) scoaterea sârmei ghimpate de pe Prut, 2) ședințe comune ale Guvernelor celor două state româneşti (a avut loc doar una la Iaşi).

Iar lichidarea Consecinţelor înseamnă Unirea noastră.

În ultimii 8 ani Forul a organizat manifestări la fiecare 1 decembrie, 24 ianuarie, 27 martie şi 31 august, cu mii de participanţi.

Fără nici un bănuţ din partea României: niciunul dintre proiectele noastre n-a fost susţinut măcar parţial de Departamentul Românilor de Pretutindeni (fostul ministru-secretar de stat M. Gheorghiu ne-a anunţat că nu vrea să certe România cu Voronin din cauza noastră) sau a Institutului Cultural Român.

Toate acţiunile noastre (inclusiv cea făcută la 13 mai 2012, consacrată celor 200 de ani de la Raptul Basarabiei, organizată împreună cu Consiliul Unirii, cu peste 15 000 de participanți) le-am realizat din cotizaţiile membrilor noştri.

Am avut sute de întâlniri în localităţile Basarabiei, am editat mai multe broşuri necesare ca De ce limba noastră e română?! (autor – N. Dabija), De ce moldovenii sunt români? (autor – A. Moraru), pe care l-am difuzat cu miile prin sate. Pe timpul lui Voronin, mi s-au deschis 7 dosare penale „pentru subminare a statalităţii”, am fost arestat la 27 martie 2007, ca preşedinte al FDRM, pentru că împreună cu circa o mie de membri ai Forului am depus, „fără autorizaţie şi cerere prealabilă” flori la monumentul lui Ştefan cel Mare.

(În Jurnalul său Paul Goma din 28 martie 2007, marele basarabean, candidat la Premiul Nobel pentru literatură pentru 2013, notează că l-a rugat atunci telefonic pe Iurie Roşca, viceprim-ministru al Guvernului şi preşedinte al PPCD să fiu scos din arestul de la secţia Buiucani a Ministerului de Interne: „ L-am întrebat de ce a fost arestat Dabija. Roşca a luat foc, l-a făcut pe Dabija în toate felurile, dar mai ales „spion al Moscovei” – şi, tot româneşte: nu a negat arestarea lui Dabija, ci m-a întrebat: de unde ştiu? Simţind că asta îl durea, i-am spus: peste câteva ore merg la o întrunire cu studenţii, masteranzii, doctoranzii basarabeni de la Paris, unde va fi aniversată unirea din 1918 şi acolo vor fi anunţate arestările (şi ale fraţilor Brega) – la Dabija ilustrată cu imaginea convocării. De aici a început prietenul meu Roşca a… tăcea.

… Am presupus: Voroninoviştii aflaseră că ştirea arestării Dabija se răspândise în Occident şi îl însărcinaseră pe el, pe Roșca să continue rolul de Iuda: să-i telefo­neze la Paris prietenului său Goma […] şi să afle ce anume se știe – dar să nege că s-ar fi întâmplat una ca asta! După ce i-am repetat că avem imaginile convocării, cu data, stampila, semnătura emitentului… Roşca – prietenul meu de acum patru ani – a abandonat negațiile…  Voronin şi Roşca, iaca au înnebunit, fiindcă simt că le vine sfârşitul. Tare îmi place să lupt cu aceste lepre.”)

Ce-a făcut Bratu între timp?

Nu-i înjura pe comuniști, pe Voronin, Moscova, conducătorii Transnistriei, ci Forul şi pe Dabija. Iar cu el – pe Gr. Vieru, I. Ungureanu, A. Moşanu, V. Matei, I. Costaş, M. Cimpoi şi pe toţi ceilalți. („Patriotul,  cum a observat un forumist de la Vocea Basarabiei, nu critică puterea, ci doar pe cei care luptă cu puterea.”)

Asta l-a făcut să-şi piardă şi puţinii adepţi, în jur de 10-20, care au fost o vreme cu el.

De eşecul lui, în loc să pună vina pe caracterul lui parşiv, învinuieşte Forul, conducerea acestuia, poporul „tâmpit”, România care nu-i plăteşte „patriotismul”.

În loc să se deplaseze prin localități, unde noi mergem săptămânal, el pândeşte vreo adunare de 2-3 oameni ca să tragă câteva pârţuri politice şi să facă putoare.

IlieBratu

Foto. Ilie Bratu 

4. cum se compromite o idee?!

 

Unicul lucru pe care l-a făcut Bratu a fost o mică de tot „Mare Adunare Naţională”, unde a participat doar o mână de oameni. Ea a avut loc la 2 noiembrie 2006.

Au vorbit aproape toţi cei prezenţi.

De cât infantilism e în capul acestui „politician” vorbeşte Declaraţia Adunării Republicane a Cetăţenilor, cum i-a zis el adunării, din care cităm:

Hotărâm:

Cerem cu toată fermitatea președintelui Vladimir Voronin şi Parlamentului de la Chişinău să demareze neîntârziat negocieri cu autorităţile de la Bucureşti astfel, ca în termen de o lună (!) să realizeze (Re)Unirea Republicii Moldova cu Patria-Mamă România.

A convoca o nouă Adunare Republicană a Cetăţenilor la 03 decembrie 2006, pentru a sărbători Victoria.

29 octombrie 2006

De aici se vede şi cu ochiul liber că I. Bratu a urmărit alt scop: acela ca România să fie atrasă într-o provocare posibilă, care ar fi amânat integrarea ei în Uniunea Europeană, ce urma să aibă loc peste două luni, la 1 ianuarie 2007.

Pentru că dânsul nici nu i-a prezentat Declaraţia Adunării sale, cum ar fi fost firesc,  şi lui V. Voronin, ca respectivul să fi știut în ce primejdie mare se afla în apogeul puterii sale: aceea de a rămâne fără stat.

Presa, pe care Bratu o anunţase în ajun că va aduna un milion (!) de participanți, dar a strâns o mână de curioşi şi o alta de caraghioşi, a scris (Tudor Darie în săptămânalul Asta Da!) că oameni ca Ilie Bratu „nu pot provoca decât dezgust pentru o Idee înălţătoare!”

Acesta e de fapt şi scopul lui ascuns: să compromită definitiv o Idee sfântă! Cum mi-a spus şi acad. A. Moşanu, ex-preşedinte al Primului parlament (1990-1994), care-i cunoştea exhibiţiile: „Dacă vreţi să terfeliţi o idee, daţi-o pe mâna lui Bratu.”

 

5. provocator de cursă lungă

 

Securitatea de pe vremuri avea provocatori plătiţi. Cred că-i are şi azi.

La manifestările tinerilor din 7 aprilie 2009 Voronin ducea lipsă de un argument că acestea ar fi puse la cale România. În Piaţa Marii Adunări Naționale, la un sfârşit de miting, apare Bratu.

Acesta i-a smuls porta-vocea din mâna lui Valeriu Matei (el era preşedinte, iar subsemnatul – vice-preşedinte al Consiliului Salvării Naţionale, aleşi şi votaţi de cei peste 30 000 de participanţi), ca să rostească o singură frază:

Nouă nu ne trebuie Parlament, noi îl avem a Bucureşti, nouă nu ne trebuie Guvern, noi îl avem la București, nouă nu trebuie Preşedinte, noi îl avem la Bucureşti.”

A spus ce-a spus şi a dispărut.

Această declaraţie „a tinerilor din Piaţă” i-a servit drept pretext lui Voronin ca a doua zi, la 8 aprilie 2009, să-i expulzeze din Republica Moldova pe ambasadorul României dl Filip Theodorescu, pe consilierul pentru cultură dl Vasile Nanea şi încă pe alţi doi angajaţi  (4 din cei 9 funcţionari) ai Ambasadei României la Chişinău şi să introducă de urgenţă regim de vize pentru cetăţenii României.

Tot la 8 aprilie V. Voronin a afirmat: „Ei (protestatarii – n.n.) au spus că parlamentul şi Guvernul lor e la Bucureşti”, fără să-l numească pe autorul frazei şi identificând toate acţiunile tinerilor cu afirmaţia lui Bratu.

Toate posturile de televiziune ruseşti şi europene au transmis fraza instigatoare, toată presa a comentat-o, ca să-i pună în cârcă României acţiunile de devastare a Președinției  şi a Parlamentului de la Chişinău.

La şedinţa Guvernului de la 10 aprilie, Z. Greceanâi, fost prim-ministru a spus că trebuie introduse vize pentru cetăţenii români, pentru că tineretul a devastat clădirile Parlamentului şi a Președinției din motiv că „ei le au la Bucureşti”, iar dacă nu vor pleca din Piaţă, ea va da ordin să se tragă în protestatari.

La manifestările din 7 aprilie au fost arestaţi peste 1000 de tineri, au fost deschise sute de dosare, dar lui Bratu nu i s-a deschis, deşi toată lumea știa cine e autorul frazei celebre. Ea a e citată, fără a fi nominalizat autorul, în ziarele „Comunistul” din 10.04. 2009, 17.04. 2009, 24.04. 2009, 15.05. 2009, 22.05. 2009, 16.06. 2009  etc., în „Komsomolskaia pravda” din 22.04. 2009, în „Nezavisimaia Moldova” din 15.04. 2009, 18.04. 2009, 24.04.2009 ș.a.m.d.

Nimeni nu menţionează numele belicosului cuvântător, se spune doar, citez: молодёжь скандировала” („tinerii scandau”), fraza acestui moşneag rostită când sediile parlamentului şi preşedinţiei arseseră de mult şi montată în emisiuni televizate, puse în rapoarte mai înainte de a lua acestea foc, fiind atribuită protestatarilor, ea servind argument pentru arestări, bătăi, crime.

Provocatorul trebuie să răspundă cel puţin moral pentru cei, arestaţi, anchetaţi, maltrataţi, omorâţi. (Valeriu Boboc şi încă trei tineri).

Iar numele lui e Ilie Bratu.

Acest Münchhausen basarabean spune minciuni de îngheaţă apele.

El afirmă: „La 23 martie 2008 am organizat un mare miting dedicat aniversării a 90-a de la Unirea Barabilei cu patria-mamă. ” La 23 martie 2008, în zi de vineri, la Chişinău n-a avut loc niciun miting.

Mai zice: „Oamenii noştri, în special tineri, au participat masiv la evenimentele din 7 aprilie  2009.”

Minciuni! Alţii au organizat manifestarea, unde i-s oamenii? Al nu are tineri, nici bătrâni. Că afară de Valentina Găluşcă (dacă o fi existând!) Bratu n-a mai rămas cu nimeni.

Care membru al MURM a afişat harta lui pe Preşedinţie? Că numele acelor tineri se cunosc, au fost anchetaţi, bătuţi, excluşi de la facultăţi, decoraţi de Ghimpu.

Îşi atribuie lucruri care nu-i aparţin.

Minciuni gogonate sunt şi poveştile lui cu milioanele (în mai mulţi ani de zile seară de seară a făcut sute) de fotografii „cu întreaga Operă Politică a lui Mihai Eminescu” (întreaga Operă Politică a marelui Eminescu a fost editată la Bucureşti abia după 1989) pe care, chipurile, el le difuza studenţilor in Chișinău: „Stăteam nopţi întregi închiși în cameră — şi făceam sute de fotografii pe banii noştri… Era prin anii 1977-1978… Studenţii care intrau în posesia seturilor de fotografii cu întreaga Operă Politică a lui Mihai Eminescu aveau o revelaţie…” Tot atunci Bratu se duce la KGB să le explice lucrătorilor de acolo că „noi suntem români.” Aiureli!

În 1977 curajosul patriot scrie Prezidiului Sovietului Suprem ca aceştia să includă în Constituţia URSS că noi suntem români şi limba ni-i română: „le spuneam răspicat că noi suntem români şi că nu există „popor moldovenesc” şi „limbă moldovenească.”

Pentru fraze mult mai nevinovate ca acestea Gh. Ghimpu, A. Usatiuc-Bulgăre, A. Şoltoianu şi V. Graur fuseseră condamnaţi cam pe atunci la ani grei de închisoare.

Noi, A. Silvestru, I. Vicol, V. Romanciuc şi subsemnatul, fuseserăm excluşi din facultate „pentru naţionalism”, numai pentru că ne făceam conspectele cu grafie latină.

Bratu îşi inventează biografie. Hârtia, vorba ceea, suferă orice. Şi ca el sunt o droaie, mari în vorbe şi mici în fapte..

De ce până la 1989, când era nevoie de patriotismul lui întârziat de azi, nu se auzise de el?

 

6. un aventurier

 

La mitingul consacrat Unirii Basarabiei cu România, iniţiat de Forul Democrat al Românilor din Moldova la 26 martie 2006 în Piaţa Marii Adunări Naţionale, la un moment dat a luat cuvântul şi Ilie Bratu. Acesta a afirmat că trebuie să punem mâna pe arme, dând glas mai multor enormităţi.

Scopul provocării lui a fost ca Ministerul Justiţiei să interzică activitatea Forului Democrat al Românilor, calificând-o drept asociaţie extremistă.

Doamna ministru Victoria Iftodi, printr-o scrisoare din 21.04.2006, mă preîntâmpină că, din cauza cuvântării lui Bratu, va fi nevoită să scoată FDRM în afara legii.

 

 

7. Un Ostap Bender!

Din interviu reiese că Bratu are o obsesie ceva mai mare decât cea a Unirii – cea a banilor.

Pentru Unire, zice el, trebuie „bani, să asigure finanţarea”, „să găsească surse de finanţare”, „şi-mi fac iluzii că statul Român mă va sprijini…”, „n-avem bani”, „avem conturi în bancă, sperăm să obţinem ceva finanţe de la Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, am fost primul care depusesem proiectul de finanţare la începutul lui 2010…”, „Cheltuisem toţi banii proprii ca să fac Mişcarea Unionistă, am intrat şi în datorii… am vândut ce aveam, am achitat o parte, dar nici acum n-am scăpat de datorii… România ajută pe cine nu trebuie… Roşca este acum foarte bogat. A primit mulţi bani, dar a lucrat cu bani românești împotriva intereselor României.”

Iată, dă el de înţeles visător interlocutoarei, dacă i s-ar da lui măcar în jumătate din banii câți i s-au dat lui Roşca, ar lucra numaidecât „pentru interesele României!”, or, patriotismul lui are nevoie de bani, de mulţi bani!

De la 2006 încoace a tot cerşit bani prin toată România. Cerea cu împrumut câte 10 000 de euro de la diverse organizaţii, cu condiţia că le va restitui după ce face Unirea.

Dialogul lui începea cu întrebarea: „Doriţi Unirea Basarabie cu România?!” Şi, după ce i se răspundea afirmativ, continua cu constatarea: „Pentru asta avem nevoie de bani.”

Dacă era refuzat, reproşul era pretutindeni acelaşi: „Nu doriţi Unire, ruşine să vă fie! Vă credeam patrioţi” Aşa mi-au relatat rectorii de la universităţile din Bacău şi Suceava. A expediat sute de scrisori pe la diverse organizaţii din România cu următorul conţinut: „Noi vom uni Basarabia cu România. Pentru reuşita iniţiativei noastre avem nevoie de sprijinul financiar al tuturor (!) românilor.” După ce trece în revistă conturile sale pentru lei româneștii, dolari, euro şi lei moldovenești, Bratu lăcrima liric: „Dacă şi inima Dvs. vibrează alături de noi, vă puteţi aduce contribuţia la realizarea idealului comun de Reîntregire a Ţării transferând o anumită sumă de bani…” etc.

Unii i-au transferat: care român adevărat nu doreşte revenirea Basarabiei la Ţară? Alţii l-au priceput dintr-odată cine e.

Acest personaj sinistru n-a făcut pentru Unire decât să ceară bani pentru Unire.

8. amic cu duşmanii României

E foarte ciudată prietenia „unionistului” Bratu cu antiromânul Mihai Conţiu de la Moldova Suverană  (a se vedea fotografia alăturată, unde aceştia, bine-dispuşi, urzesc noi tărăşenii contra promotorilor Ideii româneşti din Basarabia), mercenarul lui Voronin, care declară că România e un stat artificial şi trebuie să dispară de pe hărţile lumii. Au scris împreună mai multe articole şi le-au semnat cu pseudonim comun.

Nu cred în patriotismul celora care sunt prieteni la cataramă cu duşmanii neamului românesc. Cum zice şi un proverb: „Spune-mi cine-ţi sunt prietenii şi am să-ţi spun cine eşti.”

Am fost nevoit să acţionez acest „duet” antiromânesc în judecată. La 20 decembrie 2007 pentru calomniile acestora judecătoria Centru din Chişinău (judecător N. Mazur) obligă cotidianul Moldova Suverană SRL (M. Conţiu) şi pe Ilie Bratu „să publice dezminţiri referitoare la calomniile şi afirmaţiile mincinoase la adresa lui N. Dabija”, tandemul „patriotic” fiind impus să-mi plătească despăgubiri morale: M. Conţiu – 3000 de lei şi I. Bratu – 1000 de lei.

Instanţa de judecată a dovedit încă o dată că I. Bratu e patriot, doar că – un mare patriot al minciunii.

9. schemele trădării

Se ştie că I. Roşca şi-a făcut drum spre vârful puterii în Frontul Popular cu bârfe, calomnii, insinuări. Insinuările lui preferate erau: Cutare e securist, Cutare e Omul Moscovei ş.a.m.d.

A umplut cu pâre la adresa unioniștilor Bucureştiul. Calculul lui era simplu: toţi banii din România pentru Mişcarea de Eliberare Națională din Basarabia  – fie direcţionaţi spre el, unica persoană în care Ţara urmează să aibă încredere. Aşa a ajuns proprietar al Tipografiei Prag-3, pentru care statul român a plătit 3 milioane de dolari şi care azi tipăreşte doar publicaţii ruseşti. În 1994, când agrarienii şi socialiştii veniţi la putere refuzaseră să tipărească la unica tipografie din republică, cea a Guvernului, săptămânalul Literatura şi Arta (doar această publicaţie națională apărea pe atunci), un grup de intelectuali – Gr. Vieru, M. Cimpoi, L. lari, D. Matcovschi şi subsemnatul – am cerut audienţă la preşedintele României I. Iliescu, căruia i-am solicitat ajutor. El a promis o tipografie pentru Basarabia. Dar ea, cu concursul lui Ioan Talpeş, şeful Serviciilor Secrete Externe, a ajuns la Roşca.

Am scris într-un articol că în perioada 1994-2010 I. Roşca şi structurile sale, din care făcea parte şi Mitropolia Basarabiei, au primit din partea Departamentului Românilor de Pretutindeni suma de 38 de milioane de euro. Cu ei el urma să ne unească cu Ţara. Dar n-a mai făcut-o. Sau pentru că nu i-au ajuns dorinţe sau pentru că nu i-au mai rămas bani. Acum acelaşi lucru vrea să-l facă I. Bratu, doar că acesta e un individ mult mai periculos ca Roşca, pentru că e mai primitiv. El se foloseşte de aceleaşi scheme roşchiste, elaborate împreună.

Pe cine bălăcărește Bratu în interviu? Tocmai pe cei care fac ceva pentru Ideea Unionistă – Vitalia Pavlicencu, Valeriu Matei, Alexandru Moşanu, Mihai Cimpoi, Dorin Chirtoacă, Anatol Petrencu, Gheorghe Viţă, Mihai Ghimpu, Constantin Lazăr, Vasile Nedelciuc – sunt doar câteva dintre personalităţile nominalizate de el în răutăciosul şi infatuatul săi interviu.

Toţi sunt antiunionişti, vânduţi, securişti.

Începând cu 1990, Roşca a făcut diverse „liste de securiști” în care includea intelectualii de frunte. Ultima, aşa-zise „lista Şandrovschi”, conţine numele a aproape 300 de unionişti. Că e un fals au dovedit-o două ziariste de la Timpul, care în 1991, atunci când s-a destrămat URSS, aveau una – 4 şi alta – 5 ani. Pentru insinuările sale, deşi n-am deloc timp să umblu prin instanţe, l-am acţionat pe numitul I. Roşca şi ziarul Flux în judecată. Roşca era pe atunci viceprim-ministru al Guvernului, responsabil de structurile de forţă, inclusiv de securitate. Şi a putut obţine de la SIS orice document solicitat. Ştiu că a căutat, dar n-a găsit niciunul care să vorbească despre o eventuală colaborare a mea cu securitatea, pentru că nu există.

I. Roşca a pierdut procesul, fiind obligat de instanţă să-mi plătească despăgubiri morale de 100 000 lei (Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 18 aprilie 2012).

Sunt deocamdată unicul cetăţean al Republicii Moldova care am dovedit în instanţă că n-am colaborat cu securitatea, acum îl aştept şi pe I. Bratu s-o facă. Ca să ne convingă, aşa cum se spune, că pârele semnate cu numele conspirativ „Decebal” nu-i aparţin.

10. Un impostor

Azi Ilie Bratu îi scrie numele lui iurie roşca cu litere mici („nu mi se ridică mâna să i-l scriu altfel”, zice el în interviu), dar altădată i-l scria altfel: IURIE ROŞCA, cu toate literele mari, linguşindu-se scârbos pe lângă el, fiindu-i complice şi coautor la toate tărăşeniile şi acţiunile acestuia de lichidare a Mişcării de Eliberare Naţională.

Au lucrat mână în mână, Roșca folosindu-l ca pe un prezervativ pentru toate intrigile şi diversiunile sale. Pe atunci lozinca lui Bratu era: „Patria mea este Iurie Roşca.”

La început Roşca a făcut tot posibilul ca Bratu să ajungă membru al Sfatului Frontului Popular.

Scopul lui era unul: să preia puterea în F.P. cu ajutorul unor indivizi fără scrupule, lipsiţi de Dumnezeu, agresivi, măcinaţi de răutăţi ca Ilie Bratu.

Marile pierderi pe plan naţional se datorează acestor doi indivizi: Iurie Roşca şi Ilie Bratu.

Parlamentul din 1990 ar fi putut vota Unirea cu Ţara, din Fracțiunea Democraţilor făceau parte mai mult de 150 de deputaţi, exact atâţia de câţi era nevoie, pentru ca votul să fie valabil. (La Moscova, noi deputaţii în Sovietul Suprem al URSS, pregătisem terenul pentru ieşirea celor trei ţări baltice şi a Basarabiei din URSS: recunoaşterea Pactului Ribbentrop-Molotov nul din punct de vedere juridic, care însemna revenirea la graniţele din 1939, dinainte de el.)

Dar şi-a vârât Michiduță codiţa.

La început, Iurie Roşca, deşi nu era deputat, ne acosta pe culoarele parlamentului şi încerca să ne convingă că românii din Occident (care?! nu ne-a mai spus,) cer ca Frontul Popular să aibă o fracţiune proprie şi că ar trebui să „divorţăm” de agrarieni.

Îi spuneam: e mai bine aşa, pentru că îi folosim pe preşedinţii de colhoz (viitorii „agrarieni” din Parlament) pentru a vota legile noastre.

Apoi I. Bratu, care călca permanent în străchini şi care nu s-a reţinut ca deputat decât prin mugetele sale din sală, el neieşind aproape niciodată la microfonul de la tribună, le-a strigat într-o zi, ofensându-i: „Şaşlâcarilor!!!” („Consumatorilor de frigărui!!!”).

Aceste injurii au însemnat plecarea agrarienilor din fracţiunea noastră, care fusese cea mai mare din Parlament. Ulterior i-au preluat comuniştii şi interfrontiştii, iar pentru noi pierderea a fost enormă.

Toate diversiunile lui Roşca le realiza în Parlament Bratu. Legea despre cetăţenie, cu acordoarea cetăţeniei tuturor ruşilor, ucrainenilor care au invadat Basarabia după 1944 e opera lor. (Votată la Conferinţa F.P. din 3 martie 1991, la care a vorbit şi Bratu) şi altele.

Aceștia doi va trebui să răspundă în faţa istoriei pentru asta.

Ca şi pentru faptul că au distrus Frontul Popular.

Se ştie că F.P. a fost creat de scriitori. În august 1988 la Chişinău sosise de la Moscova trimisul special al KGB-ului maiorul Alexandr Şevciuc, care într-o scrisoare secretă trimisă lui S. Grossu, prim-secretar al partidului comunist al RSS Moldoveneşti (4-вo, nr. 2309, 15-08.1988, Fondul 51, inv.73, D.210, fila 5-6 din arhiva Organizațiilor Social-politice ale republicii Moldova) îi recomandă să-i scoată pe Gr. Vieru, L. Lari, D. Matcovschi, I. Hadârcă şi N. Dabija din conducerea Frontului Popular, din motiv că nu-i putea controla şi să-i introducă pe alţii în care KGB-ul avea încredere.

Aşa apare la Congresul II al FPM în Sfatul FP I. Bratu, un şef de zvenou agricol din colhozul satului Cojuşna raionul Străşeni.

Odată cu cooptarea lui Bratu Sfatul Frontului devine un organ de luptă contra „la ai săi”.

La Congresul III al FP care a avut loc la 16 februarie 1992 la Teatrul de Operă şi Balet mă aflam în sală ca delegat.

Dar ceilalţi fondatori ai FP – Gr. Vieru, L. lari, D. Matcovschi – stăteau la balcoane, în loja presei. Sala a cerut să li se dea mandate de deputaţi.

Cel mai tare protesta I. Bratu: „Scriitorii să scrie!” avea dânsul grijă de destinul literaturii.

Când delegaţii m-au propus pentru conducerea FP, a sărit de lângă Roşca, ca (cacofonia aici este necesară) să mă întrebe dacă am plătit cotizaţiile (nimeni nu plătea pe atunci cotizaţii), dacă am carnet de membru al FP (n-avea nimeni pe atunci carnet de membru).

I. Hadârcă a spus atunci: carnetul lui Dabija sunt cărţile sale şi săptămânalul Literatura şi Arta, care a creat Frontul Popular.

De-a lungul acelui congres Bratu ieşea întruna la microfon, spunea o neghiobie şi se aşeza lângă Roşca, care-i sufla mereu ce să zică şi când să salte de pe scaun.

La iniţiativa celor doi din conducerea FP sunt excluşi toţi cei care l-au creat: chiar la Congresul II din 30 iunie -1 iulie 1990 e dat afară din FP deţinutul politic Gheorghe Ghimpu, apoi – alt deţinut politic – Alexandru Usatiuc-Bulgăre ş.a.

La 28 iulie 1991 I. Roşca şi cu I. Bratu îi exclud din FP pe Nicolae Costin, primarul Chișinăului (al cărui nume îl invocă I. Bratu în interviul său ca adept), pe Vasile Nedelciuc, unul din autorii Declaraţiei de Independenţă, pe jurnalistul Nicolae Negru „pentru activitate în defavoarea Frontului Popular.”

La 15 noiembrie 1992 la inițiativa lor FPCD emite o hotărâre specială „Cu privire la comportamentul unor membri ai Sfatului”: toţi cei care cereau „convocarea unui congres extraordinar al FPCD”, de salvare a formaţiunii, au fost daţi afară din FPCD.

La 1 mai 1993 sunt excluşi din Sfatul Frontului Popular: Alexandru Moşanu, Ion Hadârcă, Mihai Ghimpu, Vasile Nedelciuc (a doua oară), Valeriu Matei, Vasile Şoimaru, Nicolae Dabija, în lipsa acestora şi în lipsa cvorumului prevăzut de Statut.

Tot la 1 mai 1993 e suspendat din funcţia de preşedinte al Sfatului FPCD Mircea Druc, motivându-se că acesta, fiind cetăţean român, „şi-a pierdut cetățenia Republicii Moldova” şi deci nu poate conduce o organizaţie din R. Moldova. Dar motivul era altul: semnătura pentru conturile de bani ale F. P.

Odată cu noi au plecat din FPCD şi organizaţiile non-guvernamentale pe care le conduceam, subsemnatul fiind la acea oră preşedinte la două asociații importante –  Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă, Cultură şi Artă, care întrunea intelectualitatea științifică şi culturală din republică, şi Limba noastră cea română, cu peste o sută de mii de membri din toată republica.

Toate acţiunile de până atunci ale FPCD le făcusem împreună.

Dintr-o formaţiune populară, peste noapte, FPCD-ul a devenit o sectă, în care cei mari s-au pomenit a fi I. Roşca şi I. Bratu.

Dar, pentru că orice fiară care se vrea ea mai mare în crâng, în curând şi-au înfipt şi ei ghearele unul în beregata altuia: prea semănau înde ei, ca să nu se sfâșie reciproc.

După ce a ajuns cu concursul „ţăcănitului” Bratu în fruntea FP (ca să-l submineze şi să-l distrugă din interior), Roşca i-a tras un picior în fund, anunţând pentru un post de radio că acesta nu şi-a încheiat tratamentul la spitalul pentru alienaţi mintali din Costiujeni (acolo se tratase I. Bratu în 1984, cum recunoaşte în interviul său), unde îi şi este locul.

11. Un hoŢ de timp şi nu numai

Ilie Bratu este un hoţ de timp, de timpul altora.

Având timp berechet – el nu lucrează nicăieri („Dacă lucrezi, nu-ţi ajunge timp să faci bani”, zice el), declarându-se un fel de „revoluţionar profesionist”, el a decis să se îmbogăţească ceva mai simplu: a acţionat în judecată diversă lume: Forul Democrat la Românilor, săptămânalul Literatura şi Arta, persoane din conducerea Forului, pe toţi care nu sunt de acord cu bolboroselile sale patriotarde.

Pentru fraza: „Ilie Bratu nu rostește lozinci, el le ţipă” (Din articolul Un provocator: Ilie Bratu) a cerut în instanţă de la subsemnat despăgubiri drept reparaţii morale 5 000 000 (cinci milioane) de lei şi de la publicaţia Literatura şi Arta  – alte 5 000 000 (cinci milioane).

De la publicistul Ion Fiodorov, pentru întrebarea retorică „Ceea ce face Ilie Bratu nu e o terfelire a ideii sfinte de Unire cu Patria-mamă?”, a cerut 1000 000 (un milion) de lei.

De la scriitorul Mihai Morăraş, pentru constatarea „Una din condiţiile lui Bratu a fost ca Consiliul Director al Forului să adopte o decizie de aderare necondiţionată la Mişcare Unionistă inexistentă a domniei sale” – a vrut 1 000 000 (un milion)  de lei.

De la profesorul Valeriu Dulgheru, şef de catedră la UTM, care se întreba într-un articol „De când oficiosul Moldova Suverană a devenit porta-voce a „unioniştilor” gen Bratu (nu vă pune în gardă acest lucru, domnilor?)”, a cerut „despăgubiri” de 500 000 (cinci sute de mii) de lei.

– Ce veţi face cu atâţia bani, domnule Bratu? l-a întrebat judecătoarea.

– Unirea, a răspuns el, lăcomia lui urmărind de fapt o cauză nobilă.

Procesul s-a întins trei ani de zile.

În şedinţele de judecată s-a dovedit însă că tocmai el este cel care ofensează, calomniază, spune minciuni, denigrează.

Îmi pare rău de avocaţii săi: Vlad Moga, Gheorghe Stratan şi Victor Panţâru, care-i asistau neputincioşi tâmpeniile. Dar îmi pare rău şi de cei care-i plătesc avocaţii.

La 24 octombrie 2008 judecătoria Buiucani (judecător – Natalia Simciuc) hotărăște:

„Se respinge acţiunea iniţiată de I. Bratu ca neîntemeiată;

Se încasează de la Bratu Ilie în beneficiul lui Nicolae Dabija prejudiciu moral în sumă de 1000 (o mie) lei;

Se încasează în mod solidar de la Bratu Ilie cheltuielile de judecată.”

Ilie Bratu a început să urle în sala de judecată: el care se aştepta să încaseze dintr-o lovitură 15 milioane de lei, tocmai el fusese pedepsit.

Procesele lui Ilie Bratu contra FDRM şi conducerii acestuia, învinuită cu „nu face Unirea cu România” continuă.

12. Un escroc

Interviul lui povesteşte despre „eforturile” lui „milenare” de a uni toate partidele din Basarabia. Ele – cu cine?! Că el n-a avut în spatele său nicio formaţiune. Instituia negocieri absurde, dictate de necesitatea unirii forţelor democratice. Dar el nu poate deschide gura fără să ofenseze, fără ca prostia să o ia razna înaintea rațiunii. Concluzia tuturor celor cu care a discutat e una: a purta tratative cu el înseamnă timp pierdut. Iar viaţa e scurtă.

Acest personaj obscur, nu e cunoscut decât ca un scandalagiu, ca un escroc, ca un delapidator (aflând prin 1993-94 – de unde?! – că am un dozimetru de verificare a radiaţiei, mi l-a cerut cu împrumut şi nu mi l-a mai restituit, sub motiv că i s-a furat, tocmai când eram ameninţat şi aveam cea mai mare nevoie de el).

A vrut să-şi facă un partid, dar n-a putut aduna decât câteva semnături pentru înregistrare.

A scris nişte scrisori aiurite, lui M. Cimpoi şi altor preşedinţi de uniuni de creaţie, cu propunerea să lichideze Uniunea Scriitorilor şi să treacă într-o fantomatică Mişcare Unionistă, sub conducerea lui (care n-a existat niciodată decât în imaginaţia sa).

Primitivismul lui combinat cu răutatea a creat o repulsie faţă de însuşi Idealul Unirii.

Iar misiunea lui e una: să compromită odată şi pentru totdeauna Ideea Unionistă.

Cine ar mai putea crede în aceasta, dacă ar încăleca-o – precum altădată Roşca – şi nu le-ar mai permite şi altora să se apropie de ea?

El vrea să dea de înţeles în fantezistul său interviu că dacă nu erau şi alţi unionişti în Basarabia, făcea de mult Unirea!  Ca să o realizeze, Bratu crede că n-are nevoie de nimeni. Decât de sine. Că nu antiunioniştii îl împiedică s-o facă, ci unioniştii! Că dacă România îi va da bani, el va uni chiar „mâine” Basarabia cu Ţara!

Eu unul mă îndoiesc.

Un om care e plămădit din multă dragoste de sine şi –  multă ură pentru toţi ceilalţi nu poate decât să-l supere pe Cel de Sus şi să nu mai dorească nici El Unirea, atâta timp cât de ea sunt preocupaţi şi indivizi ca I. Bratu.

 

Nicolae DABIJA,

Preşedinte al Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova,

Preşedinte al Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă, Cultură şi Artă din Republica Moldova.

Membru de Onoare al Academiei Române,

Membru-corespondent al Academiei de Ştiinţe a Moldovei.

 

 

P.S. M-am aflat timp de o viaţă pe baricadele românismului.

De-a lungul vieţii am fot atacat pentru asta de fel de fel de derbedei, inclusiv cu atentate la adresa vieţii mele: până la 1991 eram în vizorul Interfrontului şi a agenţilor Kremlinului, după aceea m-a luat în primire Roşca cu căţelandrii săi, apoi oamenii lui Voronin (numai Mihai Conţiu a scris în ultimii ani 300 (!)de articole denigratoare la adresa mea), iar mai încoace – şi „unionişti” gen Bratu.

Denigratorii mei au dorit şi doresc un singur lucru: să las mâinile în jos şi să abandonez porţiunea de tranşee pe care o apăr (în Literatura şi Arta, care a declanşat Mişcarea de Eliberare Naţională, având în 1989 un tiraj de 260 000 de exemplare, am scris de la 1986 încoace peste 5000 de articole de educaţie naţională, iar generaţia pentru care am alcătuit după 1990 împreună cu Aurelian Silvestru cele 4 manuale de istorie, pe care le-a întitulat „Daciada”, îşi zice azi cu mândrie Generaţia Daciadei.)

Dar când văd în jur atâtea lepre care se autointitulează acum şi „unioniste” – dușmani ai românismului îmbrăcaţi în haine naţionale româneşti, care rostesc Tatăl Nostru înainte de a lovi cu barda în Dumnezeu – îmi zic de multe ori: acest popor dacă a putut naşte asemenea secături ca I. Bratu, ca I. Roşca, nu-şi merită libertatea.

Mă miră doar naivitatea unor oameni de bine: e suficient ca cineva, poate fi şi derbedeu dovedit, să vă zică: „Eu vă unesc cu România”, pentru ca să-l credeţi, fără să-l mai întrebaţi cine e, ce-a făcut concret pentru Cauză, dacă are dreptul moral să-şi bată joc de nişte oameni care chiar au făcut câte ceva, şi-i postaţi halucinaţiile pe site, pe blog, i le comentaţi, fără să le mai citiţi, i le difuzaţi, încurajându-i schizofreniile.

L-aţi crezut odată pe Roşca, deşi vă preîntâmpinasem încă în 1994 că nu e „de-al nostru”, şi unde aţi ajuns? În brațele lui Voronin şi ale Moscovei.

Dacă îl mai credeţi o dată, va fi şi mai trist. Iar el se cheamă Ilie Bratu, un porc care şi-a prins nişte aripi de carton şi afirmă ce acestea sunt de înger.

Păzea!

N.D.

 

 

Un generos periplu literar prin comunitătile românilor din America

Posted by Stefan Strajer On February - 13 - 2013

Un generos periplu literar prin comunitătile românilor din America

Foto.Doina Popa 

Autor: Doina Popa (Dexter, Michigan)

 

Este Mihai Eminescu poetul național al românilor? Cu această ȋntrebare ȋși ȋncepe d-na prof. dr. Anca Sȋrghie de la Universitatea “Alma Mater” din Sibiu una dintre prelegerile  oferite romȃnilor stabiliţi ȋn America şi Canada. După popasul făcut la Cenaclul Românesc din Denver, Colorado, și după ce a lansat la New York ultimele două cărți editate în țară și a ținut o comunicare la Simpozionul Internațional Mihai Eminescu la Institutul Cultural Român, a urmat să răspundă invitației de a vorbi românilor din Windsor, Canada. Licenţiată a Facultăţii de Filologie din Cluj-Napoca, Anca Sȋrghie ne oferă modelul dascălului consecvent, devotat ȋnvățămȃntului, tradiţiilor strămoşeşti şi culturii noastre naţionale. O ȋntȃlnim de-a lungul anilor, de la terminarea facultătii şi pȃnă ȋn prezent, neobosită pe tărȃm educaţional şi literar, ȋn activităţi multiple ca profesor, conferenţiar, scriitor, membru ȋn Uniunea Scriitorilor din România, în UNITER, Asociația pentru istoria presei românești, ASTRA  şi ȋn Asociaţia de Literatură Comparată din Romȃnia, cȃştigătoare a premiului “Radu Stanca” al revistei “Euphorion” şi premiul “Biblios” la Festivalul Internaţional  “Lucian Blaga” de la Lancrăm-Sebeş-Alba Iulia. A fost intronizată Cavaler  în Franța pentru merite culturale în anul 2000, ca după alți 7 ani să primească de la Președenția României Ordinul Serviciul  Credincios. Este autoare a peste 400 de articole apărute în publicaţii din ţară şi  în străinătate, precum și a numeroase volume, desigur peste 25.

O ȋntȃmpinăm cu căldură ori de cȃte ori străbate mări şi ţări, aducȃnd ȋn mijlocul romȃnilor din America şi Canada suflul cald al literaturii romȃne de-a lungul istoriei, ȋnsoţită fiind mereu de cărti nou lansate, de proiecţii şi prelegeri  interesante. 

Anul acesta d-na Anca Sȋrghie ne rezervă surpriza de a fi prezentă pe data de 3 februarie la Windsor- Canada, invitată a Societăţii Culturale romȃno-canadiene “Graiul Romȃnesc” şi a membrilor Catedralei Ortodoxe Sfȃntul Gheorghe, care a găzduit evenimentul în primitoarea ei sala social.

Prelegerea d-nei Anca Sȋrghie a fost deschisă cu ȋntrebarea de mai sus, pusă  cu scopul introducerii  ȋn sfera luminoasă a poeziei romȃneşti ȋn care imaginea poetului nostru naţional este simbol şi model viu, nicidecum “exponentul cel mai valoros al Muzeului Literaturii  Romȃne”(M.Spiridon). Este subliniat faptul că poetul aparţine nu numai ţării care trece prin anotimpurile capricioase ale postmodernismului, ci tuturor romȃnilor din lume indiferent pe ce meridian vieţuiesc.

IMG_0139

Foto. Prof.univ. Anca Sirghie si Doina Popa

El şi nu un altul dintre creatorii talentaţi ai neamului nostru este poetul naţional al romȃnilor, căci de un secol şi jumătate toate generaţiile tinere intră ȋn viaţă rostindu-i versurile. Ne sunt prezentate ecouri ale creaţiei eminesciene transmise de pe ȋntreg globul pămȃntesc, fie prin internet, fie prin Academia Recordurilor Mondiale, care a declarat  “Luceafărul” cel mai lung poem de dragoste din lume, reacţii spirituale ale acestui “summum” romȃnesc, geniul absolut al literaturii neamului, “often regarded as the famous and influential Romanian poet” (sursa Google).

D-na profesor ȋndeamnă părinţii, profesorii de literatură și bibliotecarii documentarişti  din școli să atragă tȃnăra generaţie spre cunoaşterea creaţiei eminesciene, care continuă să rămȃnă “Everestul cuvȃntului romȃnesc” cum cu evlavie a fost declarat de admiratorii care i-au pătruns sensurile tainice şi pline de ȋnţelesuri. “Mai mult decȃt oricȃnd,-a conchis dânsa-  ȋn tulburele peisaj al prezentului, tinerii cititori au nevoie de modele, de pilda conştiintei lui curate şi drepte. Este nevoie de un etalon al valorii estetice, cum niciun alt creator roman de poezie nu ne-a lăsat. Eminescu dăinuie peste timp şi esenţa lui pură veghează devenirea noastră ca o coloană de lumină”.

S-a continuat cu lansarea volumelor editate de d-na Anca Sȋrghie şi Marian Diaconu “Fratele fiului risipitor”de Aurel Cioran şi “Dăltuiri” de Radu Stanca. A fost consemnată contribuţia pe care cele două volume o aduc la cunoaşterea unor personalităţi transilvănene, cum sunt Radu Stanca  din creaţia căruia, ȋn volumul “Dăltuiri,”sunt scoase la lumină pagini uitate din publicistica celor trei decenii antume şi Aurel Cioran, care a ȋnţeles să ȋnfrunte toate obstacolele păstrȃndu-şi crezul pȃnă la moarte.În fapt, “Fratele fiului risipitor”este cartea celor doi intelectuali din Raşinarii Sibiului, Emil şi Aurel Cioran, ale căror destine convergente  nu i-au ȋmpiedicat să păstreze cu sfinţenie sentimentul originilor. Legat de prezentarea cărţilor a vorbit profesoara Doina Popa din Dexter, Mi, introducȃnd auditoriul ȋn viaţa şi bogata activitate profesională şi literară a poetului, dramaturgului,  publicistului sibian Radu Stanca, subliniind capacitatea poetului de a cultiva trinomul baladesc ce nu este un pretext istoric, ci un lied scenic, poetul ȋnchipuindu-se un “cneaz valah la porţile Sibiului”. Marele cȃştig al poeziei romȃneşti datorat lui Radu Stanca constă ȋn extinderea sferei baladescului de la o scară naţională la una planetară.  Doina Popa a lecturat apoi versuri din poemele “Corydon”, “Ars Doloris” și “Argonautică”.

D-na Emilia Matei a rostit cuvinte alese despre  cartea “Fratele fiului risipitor” , despre Emil si Aurel Cioran, iar d-l Beni Pelger, preşedintele societăţii “Graiul Romȃnesc”, a ȋncheiat acţiunea vorbind despre cele două cărţi prezentate, mulţumind tuturor celor ce şi-au adus aportul la acest eveniment cultural de suflet: familia preotului George Săndulescu, Monica Mihălceanu, Carmen Ognean, iar din partea societăţii, Nicoleta Burlea ȋnsoţită de ceilalţi membri.

O agapă binevenită a fost oferită de colectivul doamnelor  bisericii, iar participanţii și- au  ȋmpărtăşit  impresii și promisiuni de a se reȋntȃlni mai des la astfel de acţiuni de suflet sub semnul marilor personalităţi ale literaturii romȃne.

 

           

APEL – ADRESAT PARLAMENTULUI ROMÂNIEI

Posted by Stefan Strajer On February - 9 - 2013

APEL – ADRESAT PARLAMENTULUI ROMÂNIEI

 

Organizaţiile civice şi culturale neguvernamentale din Cluj-Napoca, subscrise în tabelul anexat, cu membrii şi simpatizanţii acestora din ţară şi străinătate solicită Camerei Deputaţilor, Senatului, Guvernului precum şi Ministerului de Externe a României întrunirea de urgenţă într-o şedinţă comună pentru a dezbate şi hotărî în mod ferm problema afişării aşa-zisului steag naţional secuiesc” şi a altor simboluri maghiare pe instituţiile publice din România şi care insinuează o formă de pseudostatalitate etnică maghiară/secuiască paralelă şi în unele cazuri chiar exclusivă. Şi toate acestea în contextul ofensivei mediatice din ce în ce mai agresive a afişării de către unele personalităţi, forţe politice, autorităţi administrative, foruri şi organizaţii iredentiste maghiare din România dar şi din Ungaria a dorinţei de realizare a autonomiei teritoriale în judeţele Harghita şi Covasna.

De unde denumirea de „Ţinut Secuiesc”? dacă la Recensământul din anul 1992 s-au declarat un numar de 498 de secui (datele sunt preluate din „Anuarul statistic al României” din anul 1992).

Se cunoaşte faptul că niciodată în istorie nu a fost autonomie teritorială în această zonă şi mai ales autonomie teritorială pe criterii etnice, în desconsiderarea – cu precedent doar în epocile de tristă amintire a dualismului austro-ungar şi a Diktatului de la Viena – a românilor din aceste judeţe, care şi aşa au fost mult diminuaţi din punct de vedere numeric, alungaţi în perioadele Diktatului sus-amintit şi după Revoluţia din Decembrie 1989 şi purificarea etnică de elementul românesc continuă şi astăzi datorită autonomiei administrative din zonă, care, din înţelesul ei generos, maghiarii şovini au transformat-o în instrument de purificare etnică. De exemplu, la Primăria municipiului Sfântu Gheorghe nu este angajat nici un cetăţean de etnie român, iar în economie, unde domină majoritatea patronilor de etnie maghiară, etnicii români sunt oprimaţi şi excluşi, astăzi, în mijlocul unei Europe civilizate şi sensibile la drepturile, libertăţile, demnitatea şi şansele de egalitate ale omului.

Aşadar, provocarea continuă a românilor prin aceste afişări de pseudostatalitate, în contradicţie cu Constituţia României şi cu lezarea sensibilităţii românilor prin agresarea lor continuă cu aceste afişări sfidătoare, trebuie stopată cu fermitate şi cu aplicarea legislaţiei şi prevederilor Constituţiei României şi prin sancţionarea celor care se folosesc de aceste simboluri pentru a lovi în statul român, în interesele generale ale naţiunii române şi în Constituţie.

Aşteptăm de la Parlamentul României elaborarea unor legi clare şi fără echivoc în acest sens, în acord cu Constituţia României şi cu prevederile europene în materie.

Cu deosebită consideraţie faţă de instituţia Parlamentului României, societăţile din tabelul ataşat semnează şi parafează.

 

Propunem Senatului și Camerei Deputatilor să pună în ordinea de zi a ședinței și punctele descrise mai jos:

 

1. Prin referendum, să se adauge la minorităţi secuii – diferiţi de unguri (să li se confere un loc în Parlament, la fel ca armenilor).

 

2. Celor cu dublă cetăţenie să li se intezică accesul la funcţii publice în statul român.

 

3. Să se interzică prin Constituţie partide pe criterii etnice.

 

4. UDMR să-şi legalizeze statutul – să devină partid – (de centru, de stânga, de dreapta), cu program la vedere şi numărul de membri cunoscut.

 

5. Să se reconstituie elementul românesc din Ungaria şi să se arate Europei cum i-au topit în naţiunea ungară.

 

6. Pentru apărarea fiinţei etnice, asociaţiile de pensionari militari să constituie Garda Naţională, după modelul american, în care să intre voluntari de toate vârstele şi de ambele sexe.

 

Va urează mult succes președinții societăților culturale semnatari ai acestui apel:

 

Mircea Popa                           – Despărţământul Cluj al ASTREI

Vasile Iuga de Săliște – Societatea Culturală PRO MARAMUREŞ

                                              „Dragoş Vodă” Cluj-Napoca

Victor Bercea                                     – Societatea Cultural Patriotică „Avram Iancu”

                                               din România

Ionel Vitoc                              – Fundaţia Culturală “Carpatica” din Cluj-Napoca

Sever Mureșanu                   – Fundaţia Andrei Mureşanu

                                              „Deşteaptă-te Române” Cluj-Napoca

Valeri Toderici                      – Societatea Cultural-Ştiinţifică

                                               “Virtus Romana Rediviva” Cluj-Napoca

Anton Drăgoescu                  Societatea Cultural-Ştiinţifică

                                               „George Bariţiu” Cluj-Napoca

 

Cluj-Napoca, 07.02.2013

romania_03_01f7ff3d76

Simon Wiesenthal: impostorul nr. 2

Posted by Stefan Strajer On February - 8 - 2013

Simon Wiesenthal: impostorul nr. 2

 Vasile ZARNESCU_CV

Autor: Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu 

 

Scrisoare deschisă adresată

d-lui Victor Ponta, premierul României,

d-nei Mona Pivniceru, ministrul Justiţiei,

d-lui Puiu Haşotti, ministrul Culturii şi şi Patrimoniului Naţional,

d-lui George Maior, directorul Serviciului Român de Informaţii

 

În articolul „Mariana Maxim: nemernica neamului“, publicat în septembrie 2006, republicat, recent, aici [1], cerusem Parchetului General de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să incrimineze Centrul „Simon Wiesenthal“ pentru instigare la denunţ calomnios, în cadrul campaniei „Ultima şansă“ [2], soldată cu moartea nonagenarului Ioan Alexa, acuzat, neîntemeiat, de participare la pretinsul holocaust al evreilor din România, în speţă la situaţia din Iaşi, din anii 1940-1941. Parchetul General indicat mai sus nu a făcut-o; probabil că cei din conducere şi-or fi zis că, de vreme ce tot a murit, n-avea rost să-ţi deranjeze preţioasele lor funduri de pe scaun şi, apoi, tot murea, fiindcă avea 96 de ani. În plus, este evident că a intervenit, în conştiinţa lor, şi lichelismul manifestat faţă de membrii „poporului ales“, personalizaţi de Centrul „Simon Wiesenthal“ din Ierusalim! Campania de incitare la denunţuri începuse, în Europa Occidentală, în 2003, după cum relevă ziaristul austriac Michael Leidig în articolul „Austrians split by ‘shop a Nazi’ campaign“, preluat în presa britanică [3].

Simon Wiesenthal - impostorul 2, pag. 1

Numai că respectivul Centru poartă numele unui impostor, unui escroc, Simon Wiesenthal – care, deci, nu are cum să fie un individ „ales“, măcar în sensul de „distins, de valoare“. Nepedepsirea acestor impostori care se folosesc cu nonşalanţă de numele acestui escroc le-a permis să intervină, incontinuu, în viaţa publică a României şi să facă presiuni asupra autorităţilor române: să nu mai tipărească monedele jubiliare [4] despre patriarhii României, să modifice explicaţia cuvîntului „jidan“ din DEX, s[ condamne recitarea poeziei  lui Radu Gyr etc. Dacă îi evaluăm după notorietatea şi nocivitatea acţiunilor acestor impostori agresivi, am obţine următoarea clasificare: Elie Wiesel – impostorul nr. 1, cf. notele [5] şi [6]; Simon Wiesenthal – impostorul nr. 2, nota [7];  Radu Ioanid – impostorul nr. 3, nota [8]; Marco Maximilian Katz – impostorul nr. 4 [9]; Efraim Zuroff – impostorul nr. 5, cf. [10]. Agresiunile acestora de propagandă a Holocau$tului – Minciuna secolului XX, cf.[11] – au fost larg comentate şi condamnate în presa românească.

Întrucît acţiunile acestor escroci constituie agresiuni inadmisibile la adresa securităţii naţionale, a demnităţii, imaginii, istoriei şi valorilor tradiţionale ale României, solicit interzicerea activităţii acestor organizaţii în România, iar membrii acestora să fie declaraţi persona non grata. În acest scop, vă prezint, ca argument necesar şi suplimentar, faţă de bibliografia de mai jos, articolul lui Mark Weber, Simon Wiesenthal: Fraudulent ‘Nazi Hunter’.

 

Note bibliografice

 

[1] http://ro.altermedia.info/antisistem/mariana-maxim-nemernica-neamului_24170.html ;

[2] http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/campania-toarna-ti-vecinul_940.html ;

[3] http://www.fpp.co.uk/docs/Wiesenthal/Shop_a_Nazi.html ;

[4] http://www.evz.ro/detalii/stiri/moneda-rasista-ia-amploare-intr-o-institutie-occidentala-pentru-o-asfel-de-masura-c.html ;

[5] http://ro.altermedia.info/politica/elie-wiesel-impostorul-sau-pseudowiesel-3_23018.html ;

[6] http://www.ziaristionline.ro/2011/09/13/bomba-elie-wiesel-a-preluat-identitatea-unui-alt-detinut-de-la-auschwitz-raportul-final-al-lui-iliescu-asupra-holocaustului-ar-putea-deveni-maculatura-prin-impostura-lui-wiesel/ ;

[7] http://www.ihr.org/leaflets/wiesenthal.shtml;

[8] http://ro.altermedia.info/general/radu-ioanid-sperjurul-persona-non-grata_23987.html ;

[9] http://www.civicmedia.ro/plangere-penala-la-adresa-lui-marco-maximilian-katz-pentru-denunt-calomnios-si-incitare-la-ura/ ;

[10] http://revistapresei.hotnews.ro/stiri-subiectele_zilei-12973017-efraim-zuroff-centrul-simon-wiesenthal-rfi-dan-sova-oaspete-binevenit-iran-revoltator-afla-guvern.htm ;

[11] http://www.amazon.com/Hoax-Twentieth-Century-R-Butz/dp/0967985692 .

12 decembrie 2012

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu,

Redactor şef al revistei SANTINELA

***

„Simon Wiesenthal: Fraudulent ‘Nazi Hunter’“

by Mark Weber,  director of the Institute for Historical Review, IHR

De mai bine de 40 de ani, Simon Wiesenthal vânează sute de criminali nazişti, prin intermediul „Centrului pentru Documentare Evreiască“ din Viena. Pentru activitatea sa ca cel mai cunoscut „vânător de nazişti“ al lumii, el a primit mai multe recunoaşteri şi medalii, inclusiv cea mai înaltă distincţie a Germaniei. La o ceremonie de la Casa Albă din august 1980, preşedintele Carter, cu ochii plini de lacrimi, i-a acordat medalia de aur decernată de Congresul SUA. Preşedintele Reagan l-a lăudat în noiembrie 1988 ca pe unul dintre „eroii adevăraţi“ ai secolului 20.

Această legendă vie a fost descrisă în termeni elogioşi de Laurence Oliver în al său film de ficţiune „Băieţii din Brazilia“ (The Boys From Brazil) şi de Ben Kingsley în filmul pentru televiziune „Criminali printre noi: povestea lui Simon Wiesenthal“ (Murderers Among Us: The Simon Wiesenthal Story). Una dintre cele mai proeminente organizaţii pro-holocaust îi poartă numele: „Centrul Simon Wiesenthal din Los Angeles“.

Reputaţia lui Wiesenthal ca autoritate morală este nemeritată. Omul pe care The Washington Post îl numea „Îngerul răzbunător al Holocaustului“ [1] manifestă o puţin cunoscută, dar foarte documentată, amoralitate faţă de adevăr. El a minţit în legătură cu aventurile sale din perioada războiului, şi-a măsluit realizările postbelice ca „vânător de nazişti“ şi a răspândit în mod voit minciuni josnice despre presupuse atrocităţi germane.

 

Relatări diferite

Szymon (Simon) Wiesenthal s-a născut pe 31 decembrie 1908 în Buczacz, un oraș din Galiţia (azi Buhaci, în Ucraina) în partea de răsărit a Imperiului Austro-ungar. Tatăl său era un prosper comerciant de zahăr.

În ciuda a tot ce s-ar scris despre el, nu este clar ce anume a făcut Wiesenthal în timpul războiului, sub ocupaţia germană. El a furnizat povesti contradictorii în trei relatări privind activităţile sale din timpul războiului. Prima a fost furnizată sub jurământ în timpul sesiunii de interogatorii din mai 1948, realizată de un oficial al comisiei americane pentru crime de război de la Nürnberg [2]. A doua este un sumar al vieţii sale, oferit de Wiesenthal ca parte a Cererii de Ajutor din ianuarie 1949, adresată Comitetului International pentru Refugiaţi [3]. A treia relatare este inclusă în autobiografia sa, Criminali printre noi, publicată în 1967 [4].

Inginer sovietic sau mecanic în fabrică?

La interogatoriul său din 1948, Wiesenthal a declarat că „între 1939 si 1941“ el ar fi lucrat ca „inginer-sef sovietic în Lvov si Odessa“ [5]. Conform cu aceasta, el a declarat în 1949 că din decembrie 1939 până în aprilie 1940 a lucrat ca arhitect în portul Odessa. Însă potrivit autobiografiei sale, el a petrecut perioada dintre jumătatea lui septembrie 1939 şi iunie 1941 în oraşul Lvov condus de sovietici, unde a lucrat ca „mecanic într-o fabrică ce produce arcuri de pat“ [6].

 

Relativă libertate

După ce germanii au preluat controlul asupra Galiţiei, în iunie 1941, Wiesenthal a fost adus pentru o vreme în lagărul de concentrare Janowska de lângă Lvov, de unde a fost transferat după câteva luni într-un lagăr pentru lucrări de reparaţii (OAW) din Lvov, pentru căile ferate din Polonia administrată de germani. Wiesenthal a declarat în autobiografia sa că acolo a lucrat ca „tehnician si proiectant“, că a fost bine tratat şi că superiorul său imediat, care era „în secret, un anti-nazist“, chiar îi permitea să poarte două pistoale. Biroul său era într-o „colibă mică de lemn“, iar el se bucura de „o relativă libertate, putând să se plimbe prin şantier“ [7].

 

Luptător la partizani?

Următoarea perioadă a vieţii lui Wiesenthal – din octombrie 1943 până în iunie 1944 – este cea mai obscură, iar ceea ce povesteşte el despre această perioadă e contradictoriu. La interogatoriul său din 1948, Wiesenthal a afirmat că a fugit din lagărul Janowska din Lvov şi că s-a alăturat „unui grup de partizani care acţiona în zona Tarnopol-Kamenopodolsk“ [8]. El a declarat că a fost „partizan între 6 octombrie 1943 până la mijlocul lui februarie 1944“ şi că unitatea sa a luptat împotriva forţelor ucrainene, atât cele din Divizia SS „Galiţia“, cât şi cele din forţele de partizani independente UPA [9].

Wiesenthal a declarat că a avut gradul de locotenent şi, apoi, cel de maior, şi că era responsabil cu construirea de buncăre şi linii de fortificaţii. Deşi nu a fost explicit, el a sugerat că această (presupusă) unitate de partizani făcea parte din Armia Ludowa („Armata Populară“), o forţă militară comunistă polonă, creată şi controlată de sovietici [10].

El a afirmat că împreună cu alţi partizani a pătruns în Lvov în februarie 1944, unde au fost „ascunşi de prieteni din A.L. [‘Armata Populară’]“. Pe 13 iunie 1944, grupul a fost capturat de Poliţia Secretă germană. (Deşi partizanii evrei găsiţi în ascunzători erau deseori executaţi, Wiesenthal a declarat că el a fost cruţat.) Wiesenthal a spus cam aceeaşi poveste şi în declaraţia din 1949. El a declarat că a fugit din prizonierat la începutul lui octombrie 1943 şi că, apoi, „a luptat împotriva germanilor ca partizan în păduri“ timp de opt luni – din 2 octombrie 1943 până în martie 1944. După aceea a stat „ascuns“ în Lvov, între martie şi iunie 1944.

Wiesenthal oferă o poveste total diferită în autobiografia sa din 1967. El povesteşte că după ce a fugit de pe şantierul de reparaţii, pe 2 octombrie 1943, a stat ascuns în casele unor prieteni până pe 13 iunie 1944, când a fost descoperit de poliţia polonă şi germană şi trimit într-un lagăr de concentrare. Despre activitatea sa ca partizan nu pomeneşte nimic [11].

Potrivit interogatoriului din 1948 şi autobiografiei din 1967, el a încercat să se sinucidă pe 15 iunie 1944, tăindu-si venele. În mod remarcabil, a fost salvat de la moarte de doctorii germani SS şi s-a refăcut într-un spital SS [12]. A rămas în lagărul de concentrare din Lvov „cu raţii duble“ pentru o vreme şi, apoi, spune el în autobiografia sa, a fost transferat în diferite lagăre de concentrare. A petrecut ultimele luni de război în mai multe lagăre, până când a fost eliberat de americani din Mauthausen (Austria) pe 5 mai 1945 [13].

Şi-a inventat Wiesenthal trecutul de partizan glorios? Sau a încercat să-şi ascundă activitatea de luptător comunist? Sau în realitate lucrurile stau cu totul altfel – o realitate de care îi este ruşine?

 

Agent nazist?

A lucrat Wiesenthal în mod voluntar pentru opresorii săi din timpul războiului? Această acuzaţie a fost formulată de cancelarul austriac Bruno Kreisky, tot de origine evreiască şi şef pentru mulţi ani al Partidului Socialist Austriac. În timpul interviului cu jurnaliştii străini din 1975, Kreisky l-a acuzat pe Wiesenthal că foloseşte „metode mafiote“, respingând pretenţiile acestuia de „autoritate morală“ şi sugerând că acesta ar fi fost agent pentru autorităţile germane. Unele dintre cele mai pertinente remarci, apărute în revista austriacă de ştiri Profil, includ:

Îl cunosc pe d-l Wiesenthal numai din rapoarte secrete, care sunt foarte urâte, foarte proaste. Afirm aceasta ca si Cancelar Federal… Şi afirm că d-l Wiesenthal avea o altă relație cu Gestapo decât aveam eu. Da, aceasta se poate dovedi. Nu pot spune mai multe [acum]. Restul îl voi declara în instanţă.

Relaţia mea cu Gestapo este clară. Am fost deținutul lor şi am fost interogat. Relaţia lui era una diferită, pot spune, şi asta se poate vedea clar. E destul de rău ce am spus deja aici. Însă nu se poate ascunde doar acuzându-mă pe mine că îi pătez onoarea în presă, aşa cum poate s-ar gândi. Nu e chiar atât de simplu, pentru că asta ar însemna un mare proces în instanţă… Un om ca acesta nu are dreptul să se pretindă o autoritate morală. Asta e ceea ce afirm. Nu are dreptul…

Un om care, după părerea mea, e agent şi foloseşte metode mafiote… Un astfel de om trebuie să plece…

Nu e deloc un domn, şi nici o autoritate morală… Nu ar trebui să pretindă că e o autoritate morală…

D-l Wiesenthal a trăit în acea perioadă în sfera de influentă nazistă fără să fie persecutat. Corect? Nu s-a ascuns şi nu a fost persecutat, da? E clar? Probabil ştiţi, nimeni nu putea risca asta.

El nu era un „submarin“… adică se dădea la fund şi se ascundea, ci umbla liber fără riscul persecuţiei. Cred că e destul. Erau multe ocazii să devii agent. El nu a fost obligat să fie agent Gestapo. Erau multe alte slujbe [14].

Ca răspuns la aceste afirmaţii şocante, Wiesenthal a început să pregătească o acţiune în instanţă împotriva Cancelarului. În cele din urmă, atât Wiesenthal cât şi Kreisky au dat înapoi, evitând un conflict juridic major.

 

Miturile de la Mauthausen

 Evrei torturati, dupa Wiesenthal

Foto.Evrei executati… dupa Wiesenthal

Înainte de a deveni faimos ca „vânător de nazişti“, el şi-a făurit un nume ca propagandist. În 1946, Wiesenthal publica KZ Mauthausen, o lucrare de 85 de pagini, care conţinea schiţele lui amatoriceşti, prin care urmărea să descrie ororile din lagărul de concentrare de la Mauthausen. Un desen prezintă trei deţinuţi legaţi de nişte stâlpi, executaţi de germani [15].

Desenul este absolut fals (vezi foto alăturată). A fost copiat, cu mici modificări, de pe fotografii apărute în revista Life în 1945, care prezentau executarea prin împuşcare în decembrie 1944 a trei soldaţi germani care fuseseră capturaţi spionând în spatele liniilor în timpul Bătăliei de la Bulge [16]. Sursa desenului lui Wiesenthal este evidentă pentru oricine îl compară cu fotografiile din revista Life [17].

Caracterul iresponsabil al acestei cărţi este demonstrat şi de citarea extensiv de către Wiesenthal a presupusei „mărturii de pe patul de moarte“ a comandantului de la Mauthausen, Franz Ziereis, potrivit căreia patru milioane de oameni au fost gazaţi cu monoxid de carbon în lagărul satelit de la Hartheim [18]. Această afirmaţie este total absurdă şi nici un istoric serios al Holocaustului nu o acceptă [19]. Potrivit „mărturiei“ lui Ziereis citată de Wiesenthal, germanii ar fi omorât alte zece milioane în Polonia, Lituania şi Letonia [20]. De fapt, această  „mărturie“ frauduloasă a fost obţinută prin tortură [21].

După ani de zile, Wiesenthal continua să mintă în legătură cu Mauthausen. Într-un interviu din 1983 acordat cotidianului USA Today, el afirma despre experienţa sa de la Mauthausen: „Am fost unul dintre cei 34 de deţinuţi rămaşi în viaţă, dintre cei 150.000 aduşi acolo“ [22]. Aceasta este o minciună făţişă. Se pare că anii nu au menajat memoria lui Wiesenthal, pentru că în autobiografie el scria că „aproape 3.000 de deţinuţi au murit la Mauthausen după ce americanii ne-au eliberat pe 5 mai 1945“ [23]. O fostă deţinută, Evelyn Le Chene, a declarat în lucrarea sa despre Mauthausen, că erau 64.000 de deţinuţi în lagăr, atunci când acesta a fost eliberat în mai 1945 [24]. Potrivit Enciclopediei Iudaice, cel puţin 212.000 deţinuţi au supravieţuit internării în complexul Mauthausen [25].

După război, Wiesenthal a lucrat pentru Biroul pentru Servicii Strategice al S.U.A. (premergător C.I.A.) şi pentru Corpul de Contraspionaj al armatei S.U.A. (C.I.C.). De asemenea, a fost vicepreşedinte al Comitetului Central Evreiesc din zona de ocupaţie americană din Austria [26].

 Germani-spioni executati

Foto. Germani spioni executati

„Săpun uman“

Wiesenthal a pus în circulaţie una dintre cele mai macabre povesti ale Holocaustului, acuzaţia că germanii ar fi fabricat săpun din cadavrele evreilor ucişi. Conform acestei poveşti, literele „R.I.F.“ de pe bucăţile de săpun ar fi însemnat „Grăsime evreiască pură“ („Rein judisches Fett“). În realitate, iniţialele însemnau „Centrul Naţional pentru Aprovizionare cu Grăsime Industrială“ („Reichstelle fur industrielle Fettversorgung) [27].

Wiesenthal a promovat legenda despre „săpunul uman“ în articolele publicate în 1946 în revista comunităţii evreieşti din Austria, Der Neue Weg („Drum nou“). Într-un articol intitulat „RIF“, el scria: «Teribilele cuvinte „transport pentru săpun“ au fost prima oară auzite la sfârşitul lui 1942. Era la Autoritatea Generală [Polonă], iar fabrica era în Galiţia, la Belzec. Din aprilie 1942 până în mai 1943, 900.000 de evrei au fost folosiţi ca materie primă în această fabrică». După ce cadavrele erau transformate în diferite materii prime, scrie Wiesenthal, „ce rămânea, materia grasă reziduală, era folosită pentru a fabrica săpun“.

El continuă: „După 1942, cei de la Autoritatea Generală ştiau destul de bine ce era săpunul RIF. Lumea civilizată nu poate crede bucuria cu care naziştii şi femeile lor de la Autoritatea Generală se gândeau la acest săpun. În fiecare bucată de săpun ei vedeau un evreu care fusese în mod miraculos pus acolo, astfel ca să nu devină un al doilea Freud, Ehrlich sau Einstein“ [28].

Ca orice poveste senzaţională despre atrocităţile comise de germani în Al Doilea Război Mondial, şi povestea cu săpunul din cadavre de evrei a ajuns departe. Evreul Richard Würmbrand, convertit la creştinism protestant şi devenit predicator, menţiona şi el această poveste în predicile lui, mirându-se retoric „cum au putut germanii, un popor, dealtfel, civilizat, să facă aşa ceva?!“

Într-un alt articol plin de imaginaţie, scris în 1946 şi intitulat „Fabrica de Săpun Belzec“, Wiesenthal pretinde că mase de evrei au fost exterminate folosindu-se duşuri pentru electrocutare:

Oamenii, împinşi de SS, letoni şi ucraineni, intrau pe uşa deschisă a „băii“. Puteau intra cinci sute de persoane odată. Podeaua „sălilor de baie“ era din metal. Din tavan atârnau duşuri. Când sala era plină, SS-iştii dădeau drumul unui curent electric de 5.000 de volţi prin podeaua de metal. În acelaşi timp, curgea apă din duşuri. Un ţipăt scurt şi execuţia era gata. Un medic SS pe nume Schmidt constata printr-o ferestruică că victimele sunt moarte. Se deschidea a doua uşă, intra „comandoul moţii“ şi scotea rapid cadavrele. Totul era gata pentru următorii 500 [29].

Astăzi nici un istoric serios nu acceptă poveştile cu cadavrele evreilor care erau transformate în săpun sau cu evreii care erau electrocutaţi la Belzec (sau în altă parte).

Imaginaţia lui Wiesenthal în ale istoriei nu se limitează la secolul 20. În cartea sa din 1973, Pânzele speranţei, el pretindea că Cristofor Columb era de fapt un evreu, iar istorica lui călătorie din 1492 către emisfera nordică ar fi fost de fapt o căutare a unei noi patrii pentru evreii din Europa [30].

Desigur, Wiesenthal nu se înşeală mereu. În 1975 şi, din nou în 1993, el a recunoscut public că „pe teritoriul german nu a existat nici un lagăr de exterminare“ [31]. El a admis implicit că afirmaţiile făcute la Nürnberg şi în alte locuri, că Buchenwald, Dachau şi alte lagăre din Germania ar fi fost „lagăre de exterminare“, nu sunt adevărate.

 

„Poveşti“ despre Eichmann

În cei peste 40 de ani de „vânat nazişti“, rolul lui Wiesenthal în localizarea şi capturarea lui Adolf Eichmann este deseori considerată cea mai mare realizare a sa. (Eichmann a condus departamentul SS pentru afaceri evreieşti. A fost răpit de agenţi israelieni în Argentina, în mai 1960, şi spânzurat la Ierusalim, după un proces intens mediatizat.)

Isser Harel, oficialul israelian care a condus echipa care l-a capturat pe Eichmann, a declarat fără echivoc că Wiesenthal nu a avut „absolut nici o legătură“ cu capturarea. (Harel a fost şef al Mossadului şi al Shin Bet, serviciile de informaţii externe şi interne ale Israelului.) [33].

Wiesenthal nu numai că „nu avut nici un rol“ în acţiune, a spus Harel, dar, de fapt, a pus în pericol întreaga operaţiune Eichmann. Într-un manuscris de 278 de pagini, Harel a respins orice pretenţie a lui Wiesenthal privind presupusul său rol în identificarea şi capturarea lui Eichmann. Pretenţiile lui Wiesenthal şi ale prietenilor acestuia privind presupusul rol crucial în capturarea fostului ofiţer SS, a afirmat Harel, nu au nici un temei de fapt. Multe dintre afirmaţiile şi întâmplările descrise de Wiesenthal în două cărţi, a spus oficialul israelian, sunt „fantasmagorii“ [34].

„Rapoartele şi declaraţiile lui Wiesenthal din acea vreme arată fără echivoc că nu avea habar de Eichmann“, a spus Harel [35]. (De exemplu, chiar înainte de capturarea lui Eichmann în Argentina, Wiesenthal îl localiza prin Japonia şi Arabia Saudită.) [36].

Caracterizându-l pe Wiesenthal ca pe un oportunist de carieră, Harel a conchis: „Toate informaţiile oferite de Wiesenthal înainte de operaţiune au fost de valoare zero, iar uneori chiar ne-au pus pe o pistă falsă“ [37].

 

Acuzaţii gratuite în cazul Walus

Unul dintre cele mai spectaculoase cazuri ale lui Wiesenthal l-au implicat pe Frank Walus, un american din Chicago, născut în Polonia. Într-o scrisoare din 10 decembrie 1974, el afirma că Walus „i-a dat pe evrei pe mâna Gestapoului“, la Czestochowa şi Kielce în Polonia în timpul războiului. Scrisoarea a provocat o investigaţie a guvernului S.U.A. şi un proces în instanţă [38]. The Washington Post a analizat cazul într-un articol din 1981, numit „Nazistul care nu era: Cum a reuşit vânătoarea de vrăjitoare a unui judecător, a presei şi a investigatorilor să transforme un om nevinovat într-un criminal de război“. Materialul, aparţinând Asociaţiei Barourilor Americane, afirmă:

În ianuarie 1977, guvernul SUA l-a acuzat pe Frank Walus din Chicago că ar fi comis atrocităţi în Polonia în al doilea război mondial.

În anii care au urmat, acest muncitor pensionat a contractat datorii de peste 60.000 USD pentru a se apăra. El a compărut la tribunal alături de unsprezece supravieţuitori evrei din timpul ocupaţiei germane din Polonia, care au declarat că l-au văzut omorând copii, o bătrână, o tânără, un cocoşat şi alţi oameni…

Dovezi zdrobitoare arată că Walus nu numai că nu este criminal de război nazist, dar el nici măcar nu a fost în Polonia în timpul războiului.

… Într-o atmosferă de ură şi aversiune vecină cu isteria, guvernul a persecutat un om nevinovat. În 1974, Simon Wiesenthal, faimosul „vânător de nazişti“ din Viena, l-a denunţat pe Walus că „a executat acţiuni pentru Gestapo în ghetourile Czestochowa şi Kielce, şi că a predat un număr de evrei Gestapoului“ [39].

Săptămânalul Reader din Chicago a publicat un articol detaliat despre acest caz în 1981, numit „Persecutarea lui Frank Walus: Cum să prinzi un nazist: Guvernul SUA dorea un criminal de război. Astfel, cu ajutorul lui Simon Wiesenthal, al politiei israeliene, al presei locale şi al judecătorului Julius Hoffman, s-a inventat unul” [40]. În articol se afirma:

… E logic să presupunem că „rapoartele“ primite de Wiesenthal [împotriva lui Walus] erau de fapt zvonuri… Cu alte cuvinte, Simon Wiesenthal nu avea nici o dovadă împotriva lui Walus. Cu toate acestea, el l-a denunţat.

În timp ce judecătorul Hoffman se ocupa de cazul Walus, Holocaustul era subiectul favorit al posturilor de televiziune. În acea perioadă, în aprilie 1978, Simon Wiesenthal a venit la Chicago, unde a dat interviuri lăudându-se cu depistarea lui Walus. „Cum a contribuit vânătorul de nazişti la prinderea lui Walus“, a scris Sun-Times într-un articol semnat de Bob Olmstead. Wiesenthal a afirmat că „nu i s-a întâmplat niciodată să se înşele“. „Ştiu că mii de oameni aşteaptă să greşesc“, a spus el.

După un adevărat război juridic, omul care a fost demonizat şi atacat fizic ca „măcelarul din Kielce“ a putut în cele din urmă să dovedească că a petrecut anii războiului ca muncitor la o fermă din Germania. Frank Walus a murit în august 1994, sărac lipit pământului şi plin de amărăciune.

Obstinaţia lui Wiesenthal în cazul Walus ar fi trebuit să-i îndepărteze aura de investigator de încredere. Însă reputaţia lui de Teflon a supravieţuit şi acestui caz.

 

Erori în cazul Mengele

Mare parte din mitul despre Wiesenthal se bazează pe vânarea lui Joseph Mengele, doctorul de la Auschwitz, cunoscut ca „Îngerul Morţii“. Wiesenthal pretindea cu regularitate că este pe urmele lui Mengele. Wiesenthal a declarat că informatorii lui l-au „văzut“ sau tocmai „l-au scăpat“ pe misteriosul doctor în Peru, Chile, Brazilia, Spania, Grecia şi încă vreo şase locuri din Paraguay [41].

Cel mai frapant incident a avut loc în vara lui 1960. Wiesenthal declarase că Mengele se ascunde pe o mică insulă grecească, de unde tocmai fugise cu câteva ore înainte. Wiesenthal a continuat să persiste în această poveste, dând şi detalii precise, chiar şi după ce un reporter pe care îl angajase să verifice l-a informat că povestea era falsă de la cap la coadă [42].

Potrivit unui alt raport Wiesenthal, Mengele a pus la cale în 1960 asasinarea uneia dintre fostele sale victime, o femeie chipurile sterilizată la Auschwitz. După identificarea ei si a tatuajului specific lagărului, la un hotel din Argentina unde locuia şi el, Mengele ar fi aranjat omorârea ei de teamă că femeia l-ar fi putut da de gol. S-a dovedit însă că femeia nu fusese niciodată într-un lagăr de concentrare, că nu avea nici un tatuaj, că nu-l întâlnise niciodată pe Mengele şi că decesul ei a fost un accident pe munte [43].

Mengele cina regulat la cele mai fine restaurante din Asuncion, capitala Paraguayului, afirma Wiesenthal în 1977, şi chipurile se plimba prin oraş cu o armată de gărzi de corp, într-un Mercedes negru [44].

Wiesenthal anunţa, în 1985, că este „100 la sută sigur“ că Mengele se ascunde în Paraguay şi acuza familia Mengele din Germania că ar şti unde anume se află acesta. S-a dovedit, însă, că Wiesenthal bătea câmpii. S-a stabilit definitiv că Mengele murise în 1979 în Brazilia, unde trăise ani de zile într-o sărăcie anonimă [45].

Ambasadorul Israelului în Paraguay între 1968 şi 1972, Benjamin (Benno) Varon, a remarcat în 1983 despre campania Mengele: „Wiesenthal face declaraţii periodice cum că urmează să-l prindă, probabil pentru a obţine fonduri pentru activităţile sale, iar numele lui Mengele este întotdeauna bun pentru prins peşti“. Wiesenthal „a eşuat lamentabil“ în cazul Mengele, a afirmat diplomatul cu altă ocazie [46]. Despre cazul Mengele, fostul şef al Mossad a opinat că „nebunia lui Wiesenthal frizează patologicul“ [47].

În realitate, marele dosar Mengele de la Centrul de Documentare al Wiesenthal de la Viena era un maldăr de informaţii inutile, care, în opinia lui London Times, „contribuiau la susţinerea mitului său auto-făurit, oferind o măruntă satisfacţie celor care păreau să aibă nevoie de un răspuns final în problema lui Mengele“ [48].

În viziunea lui Gerald Posner şi John Ware, coautori ai cărții Mengele: Povestea completă, Wiesenthal a petrecut ani de zile cultivându-şi cu asiduitate „o imagine mitică de detectiv neobosit, pornit pe urmele unui omnipotent şi sinistru Mengele şi a unei uriaşe reţele naziste“. Graţie „abilităţii sale de a juca în faţa galeriei“, au conchis Posner şi Ware, Wiesenthal „şi-a compromis definitiv credibilitatea“ [49].

 

„Incompetenţă şi aroganţă“

Eli Rosenbaum, un oficial din cadrul Biroului pentru Investigaţii Speciale al guvernului S.U.A., responsabil cu „vânarea de nazişti“ şi investigator pentru Congresul Evreiesc Mondial, a analizat cu atenţie reputaţia de „vânător de nazişti“ pe care şi-a cultivat-o Wiesenthal, într-o carte din 1993, intitulată Trădarea [50]. De exemplu, afirmă Rosenbaum, „toate rapoartele lui Wiesenthal îl plasau pe Mengele prin toate ţările din America Latină, mai puţin în cea în care se afla de fapt – Brazilia“ [51].

Wiesenthal, scrie Rosenbaum, este un investigator „patetic de ineficient“, care „a depăşit de mult bufoneria şi închipuirea de sine“. Mare parte din ilustra sa carieră, a afirmat Rosenbaum, e caracterizată de „incompetenţă şi aroganţă“ [52].

Bruno Kreisky şi-a concentrat atitudinea faţă de acest „vânător de nazişti“ în aceste cuvinte:

Inginerul Wiesenthal, sau ce-o fi el, mă urăşte pentru că ştie că îi detest activitatea. Grupul Wiesenthal este o mafie cvasi-politică care lucrează împotriva Austriei folosind metode josnice. Wiesenthal este cunoscut ca o persoană care nu prea iubeşte adevărul, care nu e prea selectiv în metodele sale şi care foloseşte şmecherii. Pretinde că este „vânătorul lui Eichmann“, deşi toată lumea ştie că aceasta a fost acţiunea unui serviciu secret, iar Wiesenthal încearcă doar să se laude cu asta [53].

 The Last Days of the Big Lie

„Comercializarea“ Holocaustului

Centrul Wiesenthal din Los Angeles îi plăteşte „vânătorului de nazişti“ de la Viena suma anuală de 75.000 de dolari pentru folosirea numelui său, a declarat în 1988 directorul Muzeului Holocaustului Yad Vashem din Israel.

Atât Centrul, cât şi Wiesenthal „comercializează“ şi „vulgarizează“ Holocaustul, a adăugat directorul.

Wiesenthal a avansat cifra de „11 milioane care au fost omorâţi în Holocaust – şase milioane de evrei şi cinci milioane de ne-evrei“, a declarat oficialul de la Yad Vashem. Întrebat de unde a scos aceste cifre, Wiesenthal a răspuns: „Ne-evreii nu dau atenţie dacă nu le menţionezi şi pe victimele lor“. Wiesenthal „a ales «cinci milioane (ne-evrei)» pentru că dorea un număr «diplomatic», unul care să indice un număr mare de victime printre ne-evrei, dar nicidecum unul mai mare decât al evreilor…“ [54].

„Wiesenthal şi Centrul din Los Angeles care îi poartă numele nu fac altceva decât să vulgarizeze Holocaustul“, comenta The Jewish Press, un săptămânal care se pretinde a fi cel mai mare ziar de limbă engleză al comunităţii evreieşti din America.

În ultimii ani, Wiesenthal a fost preocupat de creşterea efectului pe care îl are revizionismul la adresa Holocaustului. În „Mesaj de la Simon Wiesenthal“, publicat de Centrul care îi poartă numele, el spunea: „Astăzi, când văd creşterea antisemitismului aici în Europa… popularitatea lui Le Pen, a lui David Duke, a revizioniştilor Holocaustului, sunt convins mai mult ca oricând de nevoia unui Beit Hashoah – Muzeu al Toleranţei“ la Los Angeles [55].

Wiesenthal este întrebat frecvent de ce nu îi iartă pe cei care i-au persecutat pe evrei. Răspunsul lui constant este acela că deşi el îi poate ierta în nume propriu pe aceştia, nu are dreptul să-i ierte în numele altora [56]. Pe baza acestei logici complicate, însă, el nu are nici dreptul de a acuza şi a persecuta pe cineva în numele altora. Wiesenthal nu şi-a limitat niciodată „vânătoarea“ la cei care l-au persecutat pe el personal.

 

„Mânat de ură“

Este dificil de spus ce anume îl motivează pe acest om. Caută faimă şi aprecieri? Sau încearcă doar să mascheze un episod ruşinos din trecutul său?

În mod evident, lui Wiesenthal îi plac aprecierile pe care le primeşte. „Este un om cu un ego puternic, mândru de mărturiile despre sine şi de laudele primite“, menţionează Los Angeles Times [57]. Bruno Kreisky a oferit o explicaţie mai simplă. El a spus despre Wiesenthal că este „mânat de ură“ [58].

Din perspectiva înşelătoriilor, minciunilor şi incompetentei sale dovedite, laudele deşănţate aduse acestui om vrednic de dispreţ sunt o tristă reflecţie a coruptibilităţii venale şi a auto-înşelătoriei vremurilor noastre.

 

Note

  1. Quoted in: M. Weber, „’Nazi Hunter’ Caught Lying“, The Spotlight (Washington, DC), Oct. 26, 1981, p. 9.
  2. Interrogation of S. Wiesenthal on May 27 and 28, 1948, conducted by Curt Ponger of the Interrogation Branch of the Evidence Division of the Office (U.S.) Chief of Counsel for War Crimes. Interrogation No. 2820. On file at the National Archives (Washington, DC), „Records of the U.S. Nürnberg War Crimes Trials Interrogations, 1946-49“, Record Group 238, microfilm M-1019, roll 79, frames 460-469 and 470-476. Also cited in: „New Documents Raise New Doubts About Simon Wiesenthal’s War Years“, The Journal of Historical Review, Winter 1988-89 (Vol. 8, No. 4), pp. 489-503.
  3. PCIRO (International Refugee Organization, Austria) “Application for Assistance” filled out and signed by Wiesenthal. Dated Jan. 16,1949. (This was a trial exhibit in the Walus court case. Photocopy in author’s possession.)
  4. Simon Wiesenthal, The Murderers Among Us: The Simon Wiesenthal Memoirs. Edited by Joseph Wechsberg. (New York: McGraw Hill, 1967)
  5. Interrogation of S. Wiesenthal, May 27, 1948, pp. 1-2.
  6. The Murderers Among Us, p. 27.
  7. The Murderers Among Us, pp. 29-35. This account is not inconsistent with his 1948 and 1949 statements; See also: Simon Wiesenthal, Justice Not Vengeance (New York: Grove Weidenfeld: 1989), pp. 7-9.
  8. Interrogation of May 27, 1948, p. 2. In a signed 1945 statement, Wiesenthal wrote: „… I escaped on October 18, 1943, from the Lemberg [Lvov] hard labor camp where I was kept as a prisoner during my two years of labor at the railroad works… and went into hiding until joining Jewish partisans on November 21, 1943, who operated there. It was while fighting in the partisan ranks against the Nazis that we managed to collect and bury for safekeeping considerable amount of evidence… When the partisans were dispersed by the Germans I fled to Lemberg on February 10, 1944, and again went into hiding. On June 13, 1944, I was found during a house to house search and was immediately sent to the famous Lacki camp, near that city…“ Source: „Curriculum Vitae of Ing. Wiesenthal, Szymon“. SHAEF, Subject: War Crimes, July 6, 1945. Records of USAEUR, War Crimes Branch, National Archives (Suitland, Maryland), Records Group 338, Box 534, Folder 000-50-59. Wiesenthal’s alleged partisans activities are also recounted in Alan Levy, The Wiesenthal File (Grand Rapids, Mich.: Eerdmans, 1994), pp. 50-53.
  9. Interrogation of May 28, 1948, pp. 1-2.
  10. Interrogation of May 28, 1948, p. 5.
  11. The Murderers Among Us, pp. 35-37.
  12. The Murderers Among Us, pp. 37-38; Interrogation, May 27, 1948, p. 2, and May 28, 1948, p. 5; A. Levy, The Wiesenthal File (1994), p. 54.
  13. The Murderers Among Us, pp. 39-44; Interrogation, May 27, 1948, pp. 2-3.
  14. Interview with foreign journalists in Vienna, Nov. 10, 1975. Text published in: „War Wiesenthal ein Gestapo-Kollaborateur?“, Profil (Vienna), No. 47, Nov. 18, 1975, pp. 16, 22-23; Reprinted in: Robert H. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), pp. 215-218, 222-223; Quoted in part in A. Levy, The Wiesenthal File (1994), p. 349, and in, S. Wiesenthal, Justice Not Vengeance (New York: 1989), pp. 7, 299. Kreisky was not alone in charging that Wiesenthal had collaborated with the German Gestapo. Wim Van Leer, columnist for the English-language daily Jerusalem Post, stated in May 1986 that a high-level police official in Vienna, citing confidential police records, had told him during the early 1960s that these and other charges against Wiesenthal were true. Source: J. Bushinsky, „Nazi hunter sues over charges of links to Gestapo“, Chicago Sun-Times, Jan. 31, 1987.
  15. Simon Wiesenthal, KZ Mauthausen (Linz and Vienna: Ibis-Verlag, 1946). Facsimile reprint in: Robert H. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), p. 64.
  16. „Firing Squad“, Life magazine, US edition, June 11, 1945, p. 50.
  17. M. Weber and K. Stimely, „The Sleight-of-Hand of Simon Wiesenthal“, The Journal of Historical Review, Spring 1984 (Vol. 5, No. 1), pp. 120-122; D. National-Zeitung (Munich), May 21, 1993, p. 3.
  18. S. Wiesenthal, KZ Mauthausen (1946). See also facsimile reprint in: Robert H. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), pp. 42, 46. This “confession” is a somewhat altered version of Nuremberg document NO-1973; A new edition of Wiesenthal’s 1946 book has been published under the title Denn sie Wussten, was sie tun: Zeichnungen und Aufzeichnungen aus dem KZ Mauthausen (Vienna: F. Deuticke, 1995). I am grateful to Robert Faurisson for bringing this to my attention. He points out in a July 1995 essay that Wiesenthal has deleted from this new edition both the “death bed confession” of Ziereis as well as his drawing of the three Mauthausen inmates.
  19. According to the Encyclopaedia Judaica („Mauthausen“, Vol. 11, p. 1138), a grand total of 206,000 persons were inmates of Mauthausen and its satellite camps (including Hartheim) at one time or another.
  20. S. Wiesenthal, KZ Mauthausen (1946). Facsimile reprint in: R. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation, p. 47.
  21. R. Faurisson, „The Gas Chambers: Truth or Lie?“, The Journal of Historical Review, Winter 1981, pp. 330, 361. See also: Hans Fritzsche, The Sword in the Scales (London: 1953), p. 185; Gerald Reitlinger, The Final Solution (London: Sphere, pb., 1971), p. 515; M. Weber, “The Nuremberg Trials and the Holocaust,” The Journal of Historical Review, Summer 1992 (Vol. 12, No. 2), p. 182.
  22. USA Today, April 21, 1983, p. 9A.
  23. The Murderers Among Us, p. 44.
  24. Evelyn Le Chene, Mauthausen: The History of a Death Camp (London: 1971), pp. 166-168 and 190-191.
  25.  „Mauthausen“, Encyclopaedia Judaica (New York and Jerusalem: 1971), vol. 11, p. 1138.
  26. C. Moritz, ed., Current Biography 1975 (New York: H.W. Wilson, 1975), p. 442; Wiesenthal interrogation of May 27, 1948, p. 3.
  27. Mark Weber, „Jewish Soap“, The Journal of Historical Review, Summer 1991 (Vol. 11, No. 2), pp. 217-227; See also: Robert Faurisson, „La savon juif“, Annales d’Histoire Revisionniste (Paris), No. 1, Printemps 1987, pp. 153-159.
  28. Der Neue Weg (Vienna), No. 17/18, 1946, pp. 4-5. Article entitled „RIF“ by „Ing. Wiesenth“ (Simon Wiesenthal).
  29. Der Neue Weg (Vienna), Nr. 19/20, 1946, pp. 14-15. Article entitled „Seifenfabrik Belsetz“ („Belzec Soap Factory“), by „Ing. S. Wiesenth“.
  30. S. Wiesenthal, Sails of Hope (Macmillan, 1973).
  31. Letters by Wiesenthal in Books and Bookmen (London), April 1975, p. 5, and in Stars and Stripes (European edition), Jan. 24, 1993, p. 14. Facsimile of Stars and Stripes letter in The Journal of Historical Review, May-June 1993, p. 10; In 1986 Wiesenthal lied about his 1975 statement. In a letter dated May 12, 1986, to Prof. John George of Central State University in Edmond, Oklahoma (copy in author’s possession), Wiesenthal wrote: „I have never stated that ‘there were no extermination camps on German soil.’ This quote is false, I could never have said such a thing“.
  32. For example, in a letter (dated Sept. 13, 1993), published in The New York Times, Sept. 29, 1993, Wiesenthal boasted: „I succeeded in putting a number of Nazis on trial who had perpetrated horrendous crimes in the Nazi era, including Adolf Eichmann, Franz Stangl, Gustav Wagner,…“
  33. S. Birnbaum, „Wiesenthal’s Claim on Eichmann Disputed by Former Mossad Head“, Jewish Telegraphic Agency Daily News Bulletin (New York), April 4, 1989. (Dispatch dated April 3).
  34. J. Schachter, „Wiesenthal had no role in Eichmann capture“, The Jerusalem Post, May 18, 1991. Facsimile reprint in Christian News, May 27, 1991, p. 19. See also: Ruth Sinai, „Wiesenthal’s role in Eichmann’s capture disputed“, Associated Press, The Orange County Register, Feb. 25, 1990, p. A 26; L. Lagnado, „How Simon Wiesenthal Helped a Secret Nazi“, Forward (New York), Sept. 24, 1993, pp. 1, 3.
  35. J. Schachter, The Jerusalem Post, May 18, 1991 (cited above). Facsimile in Christian News, May 27, 1991, p. 19.
  36. Arnold Forster, Square One (New York: 1988), pp. 187-189. (Forster was general counsel of the Anti-Defamation League, a major Zionist organization.)
  37. J. Goldberg, „Top Spy Says Wiesenthal Lied About His Exploits“, Forward (New York), Nov. 12, 1993, pp. 1, 4; R. Sinai, „Wiesenthal’s role…“, The Orange County Register, Feb. 25, 1990 (cited above).
  38. Michael Arndt, „The Wrong Man“, The Chicago Tribune Magazine, Dec. 2, 1984, pp. 15-35, esp. p. 23; Charles Ashman and Robert J. Wagman, The Nazi Hunters (New York: Pharos Books, 1988), pp. 193-195.
  39. „The Nazi Who Never Was“, The Washington Post, May 10, 1981, pp. B5, B8.
  40. „The Persecution of Frank Walus“, Reader (Chicago), Jan. 23, 1981, pp. 19, 30. After Wiesenthal was ultimately proven wrong in a similar case in Canada, the Toronto Sun newspaper commented in an editorial: „It seems that material provided by professional Nazi hunter Simon Wiesenthal is wrong, but repeated anyway [in the media]“. (Quoted by M. Weber in The Journal of Historical Review, Spring 1984, pp. 120-122.)
  41. Gerald L. Posner and John Ware, Mengele: The Complete Story (New York: Dell, 1987), pp. 220-221; Gerald Astor, The ‘Last’ Nazi: The Life and Times of Dr. Joseph Mengele (Toronto: Paperjacks, 1986), p. 202.
  42. G. Posner and J. Ware, Mengele: The Complete Story (cited above), p. 220.
  43. G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), pp. 179-180; G. Astor, The ‘Last’ Nazi (cited above), pp. 178-180.
  44. Time magazine, Sept. 26, 1977, pp. 36-38. Cited in: G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), p. 219.
  45. „Hunting the ‘Angel of Death’“, Newsweek, May 20, 1985, pp. 36-38. See also: M. Weber, „Lessons of the Mengele Affair“, Journal of Historical Review, Fall 1985 (Vol. 6, No. 3), p. 382. On Wiesenthal’s distortion of truth in the Mermelstein-IHR case, see: M. Weber, „Declaration“, Journal of Historical Review, Spring 1982 (Vol. 3, No. 1), pp. 42-43; M. Weber, „Albert Speer and the ‘Holocaust’“, Journal of Historical Review, Winter 1984 (Vol. 5, Nos. 2-4), p. 439.
  46. Midstream, Dec. 1983, p. 24. Quoted in: G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), p. 219; Los Angeles Times, Nov. 15, 1985, p. 2.
  47. J. Schachter, „Wiesenthal had no role in Eichmann capture“, The Jerusalem Post, May 18, 1991. Facsimile reprint in Christian News, May 27, 1991, p. 19.
  48. Tom Bower in The Times (London), June 14, 1985, p. 14. Quoted in: G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), pp. 222-223.
  49. G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), pp. 222-223.
  50. Betrayal, by Eli M. Rosenbaum, with William Hoffer. Published in 1993 by St. Martin’s Press (New York). Reviewed by Jacob Heilbrunn in The New York Times Book Review, Oct. 10, 1993, p. 9.
  51. Quoted in L. Lagnado, „How Simon Wiesenthal…“, Forward (New York), Sept. 24, 1993, p. 3.
  52. The New York Times Book Review, Oct. 10, 1993, p. 9; Forward (New York), Sept. 24, 1993, p. 3.
  53. „Was hat Wiesenthal zu verbergen?“, D. National-Zeitung (Munich), Nov. 11, 1988, p. 4.
  54. David Sinai, „News We Doubt You’ve Seen“, The Jewish Press (Brooklyn, NY), Dec. 23, 1988. Based on report in the Israeli newspaper Ha’aretz, Dec. 16, 1988.
  55.  „A Message from Simon Wiesenthal“, Response: The Wiesenthal Center World Report, Winter 1992, p. 11.
  56. Charles Ashman and Robert J. Wagman, The Nazi Hunters (New York: Pharos Books, 1988), p. 286; A. Popkin, „Nazi-Hunter Simon Wiesenthal: ‘Information is Our Best Defense’“, Washington Jewish Week, Oct. 29, 1987, p. 2.
  57. Quoted in: M. Weber, The Spotlight, Oct. 26, 1981, p. 9.
  58. Quoted in D. National-Zeitung (Munich), July 8, 1988, p. 7, and in, R. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), p. 199.

Ediţia originală, din iarna 1989-1990:

http://www.ihr.org/leaflets/wiesenthal.shtml

Ediţia iniţială, traducerea din 10 şi 16 iulie 2004:

http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/impostura-unui-vntor-de-nazisti-i_1460.html

http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/impostura-unui-vntor-de-nazisti-ii_1474.html

            Între timp, articolul lui Michael Leidig a fost republicat şi în alte cîteva reviste on line.

P.S. Scrisoarea deschisă a fost depusă pentru d-l premier Victor Ponta cu nr. 2141/12.12.2012; pentru d-na Mona Pivniceru, ministrul Justiţiei, cu nr. 120466/12.12.2012; pentru d-l Puiu Haşotti, ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional,  cu nr. 5410/12.12.2012; pentru d-l ambasador George Maior, directorul S.R.I., cu nr. 46540/12.12.2012.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors