Archive for the ‘Analize-Controverse’ Category

Românii cer şi obţin cetăţenia Ungariei!

Posted by Stefan Strajer On January - 22 - 2013

Românii cer şi obţin cetăţenia Ungariei!

Autor: Dr. Gheorghe Funar

Complotul internaţional împotriva Poporului Român şi a României continuă cu noi episoade. Unul dintre ele se desfăşoară în ultimii doi-trei ani, într-un ritm din ce în ce mai accelerat. Este vorba de acordarea dublei cetăţenii, respectiv a celei ungare, pentru românii din România. Se ştie că Parlamentul, Guvernul şi preşedintele României au acceptat să se aplice pe teritoriul ţării noastre o lege votată în Parlamentul de la Budapesta vizând acordarea cetăţeniei ungare pentru anumiţi cetăţeni români. Autorităţile din conducerea Slovaciei au decis că sunt expulzaţi din această ţară cetăţenii care cer şi obţin cetăţenia Ungariei.

În România, aplicarea legii ungare se face cu ajutorul Ambasadei Ungariei de la Bucureşti, a consulatelor ungureşti şi a U.D.M.R. În primele luni de aplicare a legii ungare pe teritoriul românesc, mai multe sute de mii de cetăţeni români de etnie ungară s-au grăbit să-şi depună actele necesare pentru obţinerea cetăţeniei ungare. Apoi, au învăţat Constituţia şi imnul Ungariei, istoria şi geografia acestei ţări. Într-un interval de 6-12 luni de la depunerea actelor, solicitanţii au fost invitaţi în Ungaria pentru a depune, în ungureşte, jurământul de credinţă faţă de Ungaria. Aşa au procedat şi liderii U.D.M.R. aflaţi în Parlamentul şi Guvernul României, în Parlamentul European, în instituţiile centrale de stat, în administraţia publică etc. Cu toţii au jurat credinţă statului ungar, cu mâna pe drapelul Ungariei şi pe steagul Ungariei Mari, a cărui stemă include şi Ardealul, Sfânt Pământ Românesc, moştenit de români de la strămoşii lor geto-daci, de la Poporul Primordial care a trăit în Dacia Mare.

În ultimii doi ani s-a tot amânat, sub diverse pretexte, primirea României în spaţiul Schengen. S-a mediatizat, mai ales, opoziţia Olandei, fără a se face referire la puternicul lobby unguresc din această ţară şi din structurile Uniunii Europene. Ungaria a fost şi este prima ţară interesată de blocarea intrării României în spaţiul Schengen! La începutul acestui an, vicepremierul ungar Zolt Semjen a declarat că simplificarea procedurilor de acordare a cetăţeniei pentru „maghiarii din diaspora este un ţel al nostru de politică naţională“. În declaraţii, Ungaria are o poziţie diplomatică, dar în fapt acţionează diabolic! De ce? Pentru că Ungaria urmăreşte să sporească artificial şi substanţial numărul cetăţenilor acestei ţări prin acordarea dublei cetăţenii, mai ales pentru românii din Ardeal.

Se ştie că, de la 1 Decembrie 1918 şi până în prezent, Ungaria şi organizaţiile etnicilor unguri din România nu au recunoscut Marea Unire de la Alba Iulia şi Statul Naţional Unitar Român. Încă de la începutul anului 1919, conducătorii Ungariei, în frunte cu evreul ungur Bella Kun, s-au înţeles cu conducătorii evrei ai Rusiei Sovietice şi au pregătit intervenţia armată în România, pentru cucerirea Ardealului şi anexarea acestuia la Ungaria. Atunci, Armata Română a înfrânt trupele ungureşti şi a cucerit Budapesta, capitala Ungariei. La 4 august 1919, pe Parlamentul de la Budapesta au fost puse opincile româneşti de către bravii ostaşi români. După mai multe luni, Armata Română s-a retras din Ungaria (la presiunile Angliei şi ale S.U.A. – n.red.), urmând ca graniţa de vest a României să fie până la Tisa, aşa cum a fost pe timpul Daciei Mari şi aşa cum a precizat-o Marele Patriot şi Istoric MIHAI EMINESCU, în poezia „Doina“. Însă, prin Tratatul de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, România a pierdut o parte însemnată din teritoriul naţional. Cu toate acestea, Ungaria şi etnicii unguri din România protestează împotriva Tratatului de la Trianon, cer revizuirea lui şi anexarea Ardealului. Toţi conducătorii Ungariei de după anul 1918 şi cei ai organizaţiilor etnicilor unguri din România au jurat că vor acţiona, pe toate căile şi prin toate mijloacele, pentru dezmembrarea teritorială a României şi anexarea Ardealului. Niciodată, autorităţile statului ungar nu au recunoscut atrocităţile săvârşite de unguri împotriva românilor, nu au cerut iertare Poporului Român şi nici nu s-au angajat să plătească despăgubiri. Nici regii alogeni ai României, nici conducătorii regimului comunist şi nici alogenii din conducerea ţării noastre, de după decembrie 1989, nu au cerut Ungariei să recunoască atrocităţile săvârşite împotriva a peste 50.000 de români şi evrei.

Începând din vara anului 2012, autorităţile din conducerea Ungariei acordă cu multă uşurinţă şi într-un timp foarte scurt cetăţenia ungară pentru românii care nu cunosc limba ungară, dar care pot dovedi că strămoşii lor au trăit în localităţi care au făcut parte, între anii 1867-1918, din Imperiul Austro-ungar sau din Ungaria Mare, în intervalul 30 august 1940-25 octombrie 1944.

Pentru a creşte artificial numărul ungurilor din Ardeal, spre 3-4 milioane, Guvernul Ungariei a trecut masiv la acordarea cetăţeniei ungare pentru un număr uriaş de români, renunţând practic la condiţionările iniţiale. Românii care cer să obţină cetăţenia ungară nu trebuie să cunoască limba ungară, nici Constituţia şi imnul Ungariei, nici istoria şi geografia acestei ţări. Singura lor obligaţie este să-şi depună dosarul la sediile U.D.M.R. ori în Ungaria sau la reprezentanţele sale diplomatice din România. În circa două săptămâni sunt anunţaţi solicitanţii români ca să se deplaseze în Ungaria, peste cel mult o lună de zile, pentru a depune jurământul şi a obţine cetăţenia ungară, inclusiv paşaportul. La data anunţată sunt organizate ceremonii, în multe localităţi mari şi mici din Ungaria, unde, în săli festive şi la grămadă, românii pun mâna pe drapelul Ungariei şi pe steagul Ungariei Mari, ascultă înregistrarea cu imnul Ungariei şi jurământul de credinţă, iar apoi semnează actele pentru obţinerea cetăţeniei ungare. După cupa de şampanie, românii deveniţi membri ai naţiunii ungare sunt duşi la spectacole. Unii dintre ei, în semn de mulţumire, au cumpărat şi au oferit buchete de flori oficialităţilor statului ungar. Zilnic, sute sau chiar mii de români din localităţi din Ardeal, din Bucureşti şi din alte judeţe ale României se deplasează în Ungaria şi obţin cetăţenia acestei ţări. Este incredibil, dar adevărat! Urmaşii celor peste 40.000 de români din Ardeal ucişi de barbarii şi teroriştii unguri în timpul Revoluţiei Române de la 1848-1849, precum şi urmaşii miilor de români ucişi de bestiile ungureşti în vremea ocupaţiei horthyste (30 august 1940-25 octombrie 1944), cer în aceşti ani şi obţin cu multă uşurinţă cetăţenia ungară. S-a ajuns, practic, la un fenomen de masă! Până şi elevii şi studenţii etnici unguri din România au fost instruiţi de U.D.M.R. şi caută să-i convingă pe colegii lor români ca să ceară cât mai mulţi, inclusiv părinţii şi rudele lor, obţinerea cetăţeniei Ungariei. De ce au recurs şi acţionează românii pentru obţinerea dublei cetăţenii, respectiv cea a Ungariei? La foarte mulţi dintre români le-a fost refuzată viza de intrare în S.U.A. pentru a putea face vizite la copii, nepoţi sau prieteni. Marea lor majoritate caută să obţină dubla cetăţenie româno-ungară pentru a se deplasa fără restricţii în S.U.A., Canada şi Australia. Alţii, cei săraci şi foarte săraci, cred în promisiunile de ajutoare materiale şi financiare din partea Ungariei. Cei mai mulţi dintre români ştiu că din moment ce au obţinut cetăţenia Ungariei au dreptul să fie angajaţi imediat în toate ţările membre ale Uniunii Europene, fără niciun fel de condiţionări.

Principalii vinovaţi de umilinţa, sărăcia şi disperarea în care au fost aduşi românii sunt cei care s-au aflat la conducerea României post-decembriste, aceia care s-au aliat cu U.D.M.R., cei care nu au acţionat în Interesul Poporului Român, inclusiv pentru intrarea simultană a ţării noastre şi a Ungariei în N.A.T.O., Uniunea Europeană şi spaţiul Schengen. Cu toate că Ungaria şi-a retras trupele din Irak şi Afganistan, S.U.A. au eliminat vizele pentru unguri. Poporul Român cheltuieşte în zadar sume uriaşe în războiul din Afganistan, iar drept mulţumire S.U.A. menţin vizele pentru cetăţenii români.

De ce duce Ungaria această politică atât de pragmatică şi parşivă? Pentru a justifica în faţa marilor puteri şi a organismelor Uniunii Europene apropiata cerere de autodeterminare a ungurilor din Ardeal, al căror număr  fictiv speră să treacă, în anii 2013-2014, de 50 la sută din totalul populaţiei. Liderii U.S.L. şi P.D.L sunt la curent cu acţiunile concertate ale Ungariei şi U.D.M.R. vizând acordarea facilă a cetăţeniei ungare pentru români, cu scopul clar al anexării Ardealului. De aceea, Guvernul Ponta II caută să împartă teritorial România, în paralel cu demersurile şi acţiunile anti-româneşti ale Ungariei!

Această politică de stat a Ungariei şi ceea ce se petrece în România, mai ales în ultimele şase luni, se pare că a scăpat Serviciului Român de Informaţii (S.R.I.) şi Serviciului de Informaţii Externe (S.I.E.), iar Parlamentul şi preşedintele României păstrează o tăcere vinovată. Se pare că premierul Victor Viorel Ponta încă nu a aflat toate detaliile de la consilierul personal Gyorgy Frunda (omul de încredere al Budapestei la Palatul Victoria) despre această acţiune extrem de periculoasă a Ungariei îndreptată împotriva României. Ca atare, la conferinţa de presă pe tema: „Starea Naţiunii“, premierul Ponta a omis acest subiect, al dobândirii cetăţeniei ungare de către sute de mii de români get-beget. Din păcate, nici presa românească nu a aflat despre politica de stat a Ungariei, desfăşurată în complicitate cu autorităţile Statului Român, cu scopul dezmembrării teritoriale a României şi umilirii Poporului Român.

Pentru a nu se dezbate în Parlament şi în mass media această acţiune diabolică a Ungariei şi U.D.M.R. împotriva integrităţii teritoriale a României, Guvernul Ponta II a pus la re-re-încălzit ciorba stricată a vilelor R.A.-P.P.S., moştenită de la guvernele precedente, uitând deliberat privilegiile şi cheltuielile uriaşe făcute de alogenii aflaţi în Palatul Elisabeta.

Deşteptaţi-vă  şi uniţi-vă, români!

(Cluj-Napoca, 17 ianuarie 2013)

 

Cete de haiduci pe urmele lor

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2013

Cete de haiduci pe urmele lor

 

Autor: Maria Diana Popescu

 

La miezul nopţii, cînd anul vechi trebuia să se dea la o parte din calea celui nou, mi-am adus aminte să ciocnesc cupa de şampanie pentru toţi cititorii şi prietenii mei din ţară şi de pe meridiane, pentru „minunaţii” şase ani de U.E. şi avantajele care vor veni la sfîntu’ aşteaptă, dar şi pentru cele mai fanteziste proiecte ale lui 2012, care au îngropat banii în craterele drumurilor. Ce aveam înainte de aderare nu mai avem, ce nu aveam nu ni s-a dat. Cum din popor se spune că în noaptea dintre ani cerurile se deschid şi dorinţele noastre se împlinesc, mi-am strecurat în buzunar cîteva boabe de grîu amestecate cu mărunţişul rămas dintre optimism şi realitate şi mi-am pus în gînd ca, în 2013 norocul şi prietenii sinceri să nu mă ocolească şi să scap nevătămată din lupta care abia începe.

          Cum pot eu să contrazic faptele sau să susţin că negrul este alb, cînd în contul politic al lui 2013 au fost depuse deja cîteva erori semnificative. Anul nou i-a surprins pe „drăgălaşii” Puterii încordaţi de dorinţa adăugării unor noi dijme poporului.  În consecinţă, în acest an dificil, nu prea au mare lucru de făcut, decît să cîrpească în urma acului proiectele S.F. de anul trecut şi să-şi lărgească propriile buzunare. Probabil se vor întocmi din nou „studii de fezabilitate” pentru care vor fi scoase din buget milioane de euro. Deja majorat în 2012,  preţul gazelor, al energiei electrice şi, implicit, al tuturor produselor, a crescut începînd cu 1 ianuarie.

        Lanţul trofic se umflă, iar salariile şi pensiile se vor mări „la anul şi la mulţi ani.” Cresc impozitele pentru case şi maşini, accizele la carburanţi şi nu numai, iar milionul de locuri de muncă promis n-a apărut  la orizont. Dreptul la muncă va fi un lux. În 2013 se caută angajatul ideal: ore peste program pe bani puţini. Cine nu e productiv şi nu de acord cu orele suplimentare neplătite va găsi cu greu un loc de muncă. E părerea specialiştilor în resurse umane, care au studiat bine piaţa exploatării omului de către om. S-au creat în schimb locuri în plus în Parlament, a crescut numărul ministerelor, al miniştrilor, secretarilor de stat, secretarelor et caetera. S-au cheltuit grămezi de bani în campania electorală, românului să-i fie tot aşa, poate şi mai rău. Oamenii Puterii vor umbla iar cu cioara vopsită în chip de papagal.

          Se ştie că banii n-aduc fericirea, dar o întreţin. În acest sens, pot depune mărturie mulţi dintre noii parlamentari, care nu vor avea grija zilei de mîine. Moda parlamentarului cu multe case este dusă mai departe de noii aleşi, care au  zeci de milioane de euro  în conturi şi cîte 10-15 case în ţară ori în străinătate. Între cei 588 de ocupanţi ai fotoliilor sînt şi „săraci”, potrivit declaraţiilor de avere,  dar nu vor trece ei aşa, patru ani prin Parlament, ca gîsca prin apă. S-au dus cu scopuri precise acolo, precum americanii pe lună. Nu să planteze gulii. Pentru mulţi dintre aleşii putrezi de bogaţi, salariul de parlamentar nu mai contează. Un deputat de 35 de ani are şaisprezece case. Asta înseamnă că la 70 de ani poate să ne cumpere cu totul. PIB-ul ţării se tot varsă de 23 de ani în buzunarele lor, iar statul doarme în papucii instituţiilor sale, în loc să verifice la sînge provenienţa averilor. Să nu credeţi că  plătesc taxele la stat pentru toate bunurile din posesie. Soluţia? Nişte cete de haiduci pe urmele lor, ca pe vremuri,  prădaţi frumuşel, iar bunurile împărţite săracilor. Astfel iese şi populaţia din criză. Ăştia nu-s de carieră, ci nişte ciocoi lacomi. Dincolo de observaţiile mele, verva lor gratuită este sublimă! Foarte entuziast, premierul a declarat ca va stopa pomenile bugetare, mai ales cele destinate revoluţionarilor din condei. Mă întreb şi eu aşa, cum poate o lovitură de stat să producă revoluţionari pe bandă rulantă?

          Bun, în cele din urmă România se civilizează! De la 1 ianuarie nu se mai fumează în spaţiile publice, iar populaţia cu act de identitate va merge obligatoriu anul acesta la schimbarea formatului. Bravo! Vom fi amprentaţi precum „vieţaşii” şi ăia de drept comun.  Primii sîntem noi, românii, urmaţi, probabil, de cetăţenii bananieri. Mă îndoiesc că modelul va fi  aplicat şi în America, unde în urmă cu mulţi ani a fost implementat un sistem de monitorizare cu cip al cirezilor de vite.

 

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

 

Universitatea s-a scremut şi a ieşit un şoricel

Posted by Stefan Strajer On January - 14 - 2013

Pamflet: Universitatea s-a scremut şi a ieşit un şoricel

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

„Vladimir Tismăneanu este cel mai excepţional produs al spaţiului cultural românesc, şi insist, este al spaţiului cultural românesc… cel mai… poate, cel mai important produs universitar de origine românească pe care-l avem…” a spus Horia Roman Patapievici (HRP) la Târgul de Carte „Gaudeamus”, în 25 Noiembrie 2012  

Vă daţi seama că un asemenea titlu e complet aiurea, un nonsens fiindcă nu există nici o universitate care să scoată şoricei titraţi pentru simplu motiv că ei şi-ar roade diploma imediat. Totuşi, când spui scremut şi şoricel prima sinapsă mintală se face cu o zicere populară, veche şi cu tâlcuri, pe care o ştim mulţi şi o folosim în tot felul de situaţii şi sensuri subversive: un munte s-a scremut şi a fătat un şoricel, aşa zicem noi, urmaşii geto-dacilor, dar marele poet Horaţius a scris un vers pentru posteritate: Parturient montes, nascetur ridiculus mus – se vor screme munţii şi vor naşte un şoricel ridicol. Chiar şi aşa, lucrurile par fără legătură între ele, încerc, printr-o fabulaţie, să le cârpesc. Se spune că la o universitate din Bucureşti unde, după august 1944, mulţi profesori valoroşi au fost daţi afară şi înlocuiţi cu noii veniţi pe tancurile ruseşti, dintre care unii nici nu aveau diplome universitare adecvate sau deloc, au început să iasă şoricei foarte importanţi, dintre care unul a fost cel mai important. Vestea s-a dus departe, departe, până în Carpaţi unde un munte, îmi scapă numele, atât a fost de impresionat, în acelaşi timp, invidios pe universitate încât s-a scremut şi s-a scremut până a fătat un şoricel caraghios. Deci, pentru a pune lucrurile în ordine; întâi universitatea a făcut excepţia asta şi pe urmă un munte invidios a vrut sa facă şi el pe cel mai important. Mult scremet pentru nimic!!

Acum, fiindcă veni vorba de excepţii de la universitatea bucureşteană, am aflat câteva din volumul „Marele Manipulator” al profesorului universitar Ion Coja. De exemplu Ion Vitner, care l-a alungat pe George Călinescu de la catedra de literatură română, era stomatolog, Crohmălniceanu era inginer constructor iar Paul Cornea nu era nimic, dar ei conduceau literatura română. Frumos, nu am să spun că toţi erau evrei, fiindcă cunosc un schizopat cu halucinaţii vizuale care vede numai antisemiţi în jurul lui şi eu nu suport acest senseless word,  un fel de flit ce se dă la nasul românilor, de la un timp, să-i bage în spaimă, obidă şi tăcere. În plus, îmi aduc aminte de un caz de la stagiul de Psihiatrie, unde era un pacient care cum mă vedea în secţie striga: Te-am prins, eşti un marţian! Fusese miliţian dar în loc să vadă şi să prindă duşmanii clasei muncitoare începuse să vadă numai marţieni în jurul lui, care, după mintea lui veneau de la Mărţişoara. Săracul schizofren, la început m-a speriat, pe urmă am zâmbit trist: ce dureros e când cineva îşi pierde raţionamentul şi e bântuit de halucinaţii. Mai bine schimbăm subiectul şi secţia lui cu Târgul de Carte „Gaudeamus”. Lume multă, curioasă, interesată de diferite cărţi, care abundă şi acoperă toate preferinţele, gusturile.

Foto.H.R.Patapievici bantuit de fantome…

HRP vorbeşte liber despre volumul „Lumea secretă a nomenclaturii” semnată de Vladimir Tismăneanu, autor pe care îl prezintă celor de faţă drept poate cel mai important produs universitar, al universităţii bucureştene, unde a terminat Sociologia şi fiind fiul lu’ tata, nomenclaturist comunist, i-a călcat pe urme. Toţi fac la fel, considerându-se cei mai importanţi produşi universitari. HRP a vorbit aproape 25 de minute dintre care câteva minute despre VT şi tot atâtea despre carte, iar restul, minute şi minute în şir, cu aplomb de neo-politruc despre recrudescenţa antisemitismului în societatea românească, de tot auditoriul a lăsat capul în jos simţindu-se vizat şi vinovat. Şi-a susţinut intoxicarea cu exemple puerile. Unul vechi, pe care-l tot spune ca o flaşnetă: ieri în târg am fost izbit de un om care mă considera insuficient de român şi ce caut eu aici, printre oamenii de cultură români. Ce să comentezi, că Bucureştiul e un târg fără alte produse intelectuale importante, unde se târguieşte identitatea şi demnitatea naţională, că omul era liber să-l întrebe ce caută în cultura românească, după ce HRP a  scris şi semnat: Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături, sau că România are o cultură tip second hand şi Cu o educaţie pur românească nu poţi face NIMIC (e destul cât face Vladimir Tismăneanu, cel mai important produs universitar). Eu, Doamne fereşte, nu-l ating nici cu o floare, dar l-am întrebat aceleaşi lucruri, în scris, pe Băsescu Traian, care a tăcut fiindcă nu are nimic în comun cu cultura românească, doar cu flota a avut ce a avut. Alt exemplu de  recrudescenţă antisemitică a fost cazul unei profesoare universitare, care a scris într-un articol Volodea în ghilimele şi Tismăneanu fără ghilimele. Ei da, acesta este cel mai grav act de antisemitism ce mi-a fost dat să-l aud  din 1492 încoace. Insist, vorba lui HRP, din 1492 şi tam-tamul pe care l-a făcut mi s-a părut de mahalagiu din secolul trecut, din Groapa lui Oatu, nu a unui important produs universitar din târgul lui Bucur. Dar, după asta, se prea poate ca profesoara universitară, ce a intrat în mare panică, să aibă o carieră profesională subminată de acum înainte, deşi, după mine, nu Volodea trebuia pus în ghilimele ci Tismăneanu, având în vedere că pe tatăl lui, nomenclaturist comunist, l-a chemat Leonid Tisminetski  nu Tismăneanu şi după psihiatrice precepte cei ce îşi schimbă numele dovedesc că nu au avut personalitate şi nici nu câştigă vreuna.

Apoi, HRP s-a întors la el însuşi, pozând în victima antisemitismului, de m-au trecut toate lacrimile când a repetat, a nu ştiu câta oară retragerea sa de la „Evenimentul Zilei” pentru că acolo era unul, care în fiecare miercuri noaptea îl urmarea cu: mori jidane şi mă chiş în freza lui. Mulţi marţieni pe lumea asta şi necuviincioşi! Dar nu acesta e de luat  în seamă ci ceea ce debita şi susţinea el în acele articole era, de multe ori, para-raţional, nu folosesc termenul consacrat. Era atât de ridicol încât crea momente de ilaritate, de clovn la curtea regelui băsescu, pentru toţi ce îl citeau, mulţi fiind incitaţi să-l critice cu argumente pertinente, să-l zeflemisească, câteodată usturător, şi unii chiar lipindu-i epitete! Deh, gura lumii slobodă, scrie şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului semnată la ONU şi de România şi de Israel. În paranteză, din 1998, când am început să-l critic decent şi cu argumente pe HRP multe etichete şi injurii s-au abătut asupra mea de la zisele elite bucureştene – A. Pleşu, C. Stănescu, Alex Ştefănescu – ce îl idolatrizau grotesc pe HRP mai ales după ce acesta a ajuns preşedinte pe bugetul culturii româneşti de tip second hand! Acum, în sfârşit, adepţii şi idolatrii lui şi-au dat seama de adevărata personalitate a lui HRP şi el face ultima sforţare să se menţină strigând în gura mare că este victima antisemitismului. Cât despre manipularea lui cu recrudescenţa antisemitismului mă amuză cât dă în gropi şi-mi aduce aminte de Moses Rozen, care numai după 1990 a pus în faţa Templului Coral o placă pe care scria că  românii sunt responsabil de un holocaust a 400.000 de evrei. Până atunci nici o acuzare atât de directă şi gravă, şi slavă, armatei roşii eliberatoare, care ne-a adus pe Ana Pauker, Nikolski, Brucan, Walter Roman, Leonid Tismeniski, Dionisie Patapievici şi mulţi alţii de acelaşi sânge, dar nici unul dintre ei sau, de ce nu, toţi în cor nu au acuzat România de holocaust până în 1990!! După cincizeci de ani, din 1990, Moses Rozen, Jean Ancel şi Elie  Wiesel au început să scrie scenariul şi să regizeze holocaustu din România cu puţine şi şterse personaje reale dar mulţi figuranţi plătiţi. Şi aşa au ajuns contribuabilii români după 50 de ani să fie acţionari obligatorii la Holocaust Industy, cum l-a numit profesorul universitar Norman G. Finkelstein, evreu american, în cartea sa. În paranteză, în 2001 l-am rugat, în scris, pe Gabriel Liiceanu să publice la „Editura Humanitas” cartea profesorului american, să afle şi românii cât sunt de manipulaţi cu holocaustu din România. Altum silentium!! Aşa că astăzi ştafeta holocaustului din România este preluată de la Rozen, Wiesel şi Ancel de către fiii nomenclaturiştilor evrei Tismăneanu, Oişteanu, Patapievici. Succes băieţi, aveţi cale deschisă!! Intelectualitatea bucureşteană şi provincială, cu excepţia câtorva, tremură ca nu cumva HRP să-i arate cu degetul său, detector de antisemiţi!! 

Dar şi mai penibile sunt elitele bucureştene şi  provinciale de astăzi, jurnaliştii şi scriitori, ce nu au nici o reacţie vocală sau scrisă la elucubraţiile lui HRP, motivându-şi laşitatea cu aşa zisa ignoranţă de om mult superior. Aiurea, sunt poltroni în toată regula. Dar, unii dintre aceştia coboară şi mai jos pe scara demnităţii, mimând ascultarea cu interes, cu gura căscată, dând din cap aprobativ şi aplaudându-l la sfârşit. Unul dintre aceştia, Mircea Cărtărescu, a fost de faţă, şi el prezentând cartea lui Vladimir Tismăneanu. A început patetic, cum cel mai important produs universitar bucureştean îi este mai mult decât prieten, îi este un frate mai mare şi cu o scurtă evocare din 1990. Atunci, a fost paraşutat(?!) direct în miezul marelui măr, Big Apple şi fratele cel mare l-a întâmpinat la telefon cu: Ce faci, bă! Am ascultat de trei ori înregistrarea pentru că vroiam să fiu sigur de mai multe lucruri. Întâi, scriitorul de pe lista suedeză a nobililor a spus: în sensul acestei prime fraze de-o familiaritate şi căldură extraordinară s-a desfăşurat în continuare perioada cât am stat… Pentru mine nu este nici o frază, ci o propoziţie simplă de mahala, care demonstrează cât de important produs universitar bucureştean este Vladimir Tismăneanu sau Volo cum îi spune Mircea Cărtărescu,  căruia îi trage un periaj de mic lacheu, ca să nu folosesc expresia obişnuită în asemenea situaţii. Încă odată m-am mai lămurit de anvergura personalităţii cărtăresciene care în scrierile sale foloseşte Românica în loc de România şi cât de nesuferită i-a devenit această ţară, dar nu o părăseşte, cum nu o părăsesc nici cei ce urăsc românii, limba română şi statul lor unitar de aproape o sută de ani…

Mi-am comandat cartea lui Vladimir „Tismăneanu”, dar până ce o voi primi am să mă adresez universităţii bucureştene cu propunerea să înlocuiască una din statuile din faţa ei cu statuia celui mai important produs universitar pe care l-a dat iar la picioarele lui să pună două statui mai mici, de-o şchioapă, ale lui HRP şi MC.  

(Noiembrie 2012, Winnipeg – Canada)

Dan Puric: Vizionar şi patriot de substanţă

Posted by Stefan Strajer On January - 13 - 2013

Dan Puric: Vizionar şi patriot de substanţă

(Dan Puric despre Omul Frumos, Buc. 2009)

 

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 

Vocea lui Dan Puric, actor şi eseist, se aude distinct în hărmălaia confuză a discursului intelectual din România actuală.  De douăzeci şi doi de ani românii aşteaptă o schimbare adevărată care deja a fost răscumpărată. Poporul român a plătit în avans prin tragedia generaţiilor anihilate în puşcăriile comuniste şi prin sângele vărsat de cei o mie de tineri la revoluţie. Problema cea mare a României a fost instalarea la conducerea ţării a eşalonului al doilea comunist, surd la revolta din Piaţa Universităţii, rapace şi grăbit să arunce uitarea peste anii de suferinţă a deţinuţilor politici din timpul jumătăţii de secol al statului totalitarist. Guvernanţii sunt agenţii trădători ai românismului, care au făcut pact cu duşmanii lui, căci numai aşa înţelegem de ce au putut să fie publicate în România blasfemiile lui Horia Patapievici sau că s-a dat pe mâna lui Vladimir Tismăneanu dezvăluirea crimelor comunismului. Aceste fapte reprobabile şi multe altele, cum ar fi mult trâmbiţata reformă administrativă au fost dinainte programate pentru ca poporului român să i se fure identitatea din nou, de data aceasta în scopul înregimentării lui în comunitatea globalizantă, unde el trebuia să fie un nimenea. Fură-i unui popor memoria trecutului, falsifică-i istoria, deposedează-l de lucrurile sfinte şi el se va transforma într-o entitate alienată, care poate fi transferată oriunde în complicatul puzzle contemporan. Cum guvernanţii actuali ai ţării i-au tolerat pe cei care au mitraliat cu sudalme la adresa românilor, insulte pentru care în alte ţări civilizate s-ar plăti cu pârnaia, descurajarea bieţilor oameni care au aşteptat eliberarea reală după 1990, a atins apogeul. În acest context a trebuit să apară un glas care să ridice sus icoana adevărată a naţiei spre a fi opusă blasfemiilor scuipate de mercenarii puterii. 

Campaniei oficiale de desconsiderare a virtuţilor istoric dovedite ale poporului român, Dan Puric îi opune reconsiderarea şi afirmarea viguroasă a trecutului apropiat nu din perspectiva activiştilor cu cefile groase, ci din aceea a martirilor din puşcăriile comuniste. Când românilor li se spune că peste ei şi istoria lor au „urinat” toţi câţi au trecut pe la noi (vezi Patapievici), trebuia cineva să-i amintească denigratorului că în vreme ce el profita de regimul ciumei roşii, alţii mureau în închisorile de la Gherla, Aiud, Sighet, Canal  pentru că au avut tăria de caracter de a se opune răului totalitar. De asemenea li se pune sub nas tuturor celor care se străduiesc să îi demoralizeze pe români, înţelegerea marilor puteri la „chermeza” de la Yalta.  Dan Puric evocă sarcastic criminala vânzare a României la Yalta: „Erau nişte cheflii pe acolo, ce au ales pe un şerveţel. Au scris: 90% URSS, 10% aliaţi” şi şerveţelul a plecat de la unul la altul, care a zis: „e bine”; a zis „sto”, cu vodcă, cu icre negre, cu icre de Manciuria. Atunci în clipa aia, zeci de mii, sute de mii, milioane de români au fost condamnaţi, au fost aleşi ca să fie victime şi robi, au fost aleşi să fie cobai.” (p. 69). Mulţi s-au resemnat, dar unii dintre români au ales să ia arma în mâini, să se facă partizani şi să fugă în munţi ca să reziste comunismului.  Alţii au fost aruncaţi în închisorile teribile tot pentru că nu au cedat tăvălugului istoric. Ei, zice Dan Puric au ales să fie „fiii lui Dumnezeu”, asumându-şi suferinţa şi moartea. Supravieţuitorii sunt azi „sfinţii” deghizaţi în pensionari, trăind discret şi de cele mai multe ori uitaţi în câte un colţ de ţară, în vreme ce urmaşii direcţi ai călăilor lor exercită puterea în defavoarea poporului întreg. Câtă vreme aceşti martiri au existat şi unii dintre ei încă există, mărturisind despre calvarul din închisorile comuniste din perspectiva valorilor ortodoxiei, poporul român, zice autorul, „nu are cum să dispară” pentru că are o temelie morală serioasă.

Dan Puric operează cu o simbolistică sui-generis spre a sensibiliza conceptele-simţiri  din universul gândirii sale. Astfel de simboluri sunt „neghina-grâu”, „bolovanul”, babuţele ţărănci, „cămaşa cu gaură de glonţ” din Muzeul de la Mărăşeşti, „omul frumos”, „omul urat”, „omul-chip”, omul-număr”, „omul teleghidat” etc. Manelizării, vulgarizării, corupţiei autorul le opune jertfa deţinuţilor politici marginalizaţi de puternicii zilei şi trăirea întru ortodoxie, pentru perpetuarea a tot ce este autentic în tradiţia culturală reprezentată de Sfântul Eminescu, Brâncuşi, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, ambii morţi în închisoare, Petre Ţuţea,  Ovidiu Papadima, Valeriu Gafencu ş.a.  Dan Puric observă generalizarea în lume a unui proces de urâţire prin cultivarea „omului teleghidat”, programat, anulat în ceea ce este esenţial uman. Alienarea individului transformat în număr, în unealtă eficientă de muncă, sub impulsurile unei tehnici care ajunge să-l domine, conduce implacabil la abis.

Făcând o paralelă între spiritul răsăritean şi cel occidental, autorul trage un semnal de alarmă în faţa declinului existenţial al omului contemporan, pentru care, a spus-o demult Nietzsche, „Dumnezeu a murit”. Pentru români însă Dumnezeu nu a murit. Aceasta o afirmă cu nestrămutată convingere Dumitru, personajul din nuvela lui Mircea Eliade, O fotografie veche de 14 ani, scrisă la Chicago în aprilie 1959. În absenţa Dumnezeirii, omul se pierde pe sine însuşi printre lucruri, inversând valorile, batjocorind ceea ce odinioară era şi trebuie să rămână sacru. Autorul îl citează pe Petre Ţuţea care mărturisea că „în Biserică realizezi că exişti” şi urmează comentariul persiflant al lui Dan Puric: „Păi, sigur, nu o sa realizezi la Mall, la Mall realizezi că eşti porc, mănânci, bagi în tine, mare crăpelniţă” (p.76). Anonimizat, mercantilizat, omul contemporan îşi pierde ingenuitatea în faţa lumii, devenind incapabil să se bucure de frumuseţea ei. Parcă îl auzim pe C-tin Brâncuşi care nota în jurnalul lui că atunci când încetăm să fim copii, adică să ne bucurăm spontan în faţa firii, suntem deja morţi. Asemănător, Dan Puric subliniază pe de-o parte zeificarea individului în societăţile contemporane, pe de altă parte monotonia uniformizării unei lumi fără Dumnezeu, o lume searbăd quantificată. În comunism aveam o lume incoloră, otova bazată pe mizerie şi lipsuri. Dar iată că fenomenul se poate repeta şi pe alte coordonate, într-o societate copleşită de abundenţă. Imaginea ei e surprinsă sugestiv de autor: „Ochiul lui (al omului) nu se mai înclină în faţa fiecărui lucru, ca la o minune lăsată de Dumnezeu, aşa cum făcea odată pictorul bizantin, ci, accelerat, le aşează pe toate acestea pe raftul supermarketului în care trăieşte, dezlipindu-se de sfinţenia lor şi lipindu-le, în locul rămas gol, o etichetă cu un preţ. […] lipind nevrotic etichete tuturor lucrurilor pe care le găseşte în cale, vrând obsesiv să le numească pe toate, acoperind cu numele lui numele dat de Dumnezeu.” (p. 110).

Realitatea românească a degradării umane este astfel circumscrisă într-o arie mai amplă ce ţine de evoluţia contemporană. Dan Puric vrea să-i atenţioneze pe români că, fără a se izola în cochilia lor, ei trebuie să preia cu mare discernământ ceea ce li se serveşte în procesul atât de trâmbiţat al globalizării şi că a se grăbi încet este poate cel mai bun lucru pe care îl pot face. Omului „teleghidat” i se contrapune „omul inimă – omul dinlăuntru”, care conservă învăţătura Hristică spre a nu se robi total lumii de aici, ci a păstra o „privire către dincolo”. Omul occidental s-a zbătut să aducă raiul pe pământ, în vreme ce omul creştin răsăritean încearcă să se elibereze de lucrurile pământeşti şi să se înalţe el spre cer. La această comparaţie între Răsărit şi Apus ar mai fi de adăugat observaţia privind încrederea nemărginită a spiritului faustic occidental în puterea raţiunii de a clarifica totul, în vreme ce spiritul răsăritean vede nu doar necesitatea clarităţii, ci şi a simţirii tainice. Pe lângă lucruri clare sau care trebuie lămurite există în Răsărit un fior al misterului, pe care numai Dumnezeu i-l arată omului prin descoperire. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”, sună confesiunea lirică a lui Lucian Blaga în Poemele luminii

Dan Puric profeţeşte o vreme apropiată a adevăratei renaşteri a poporului român, fundamentată pe „icoana martirică” a deţinuţilor politici ale căror fapte reprezintă „oglinda cinstită a sufletului nostru”. Tragedia lor este catharsisul nostru. Citate emoţionante din confesiunile foştilor deţinui politici sunt elocvente pentru nobleea de caracter şi forţa interioară a celor pedepsiţi de braţul de fier al dictaturii. Ei sunt „lacrima milostivă a lui Dumnezeu, pentru ca acest neam să nu piară …” (p. 98). Am reţinut din mărturisirea lui Dumitru Cristea, aflat în detenţie de două ori la Aiud, descrierea zguduitoare a execuţiei unui ţăran care s-a opus colectivizării. Sărmanul om a fost  aruncat dezbrăcat la minus 30 de grade Celsius. Degeaba i-a implorat pe călăi că are acasă şapte copii, ei nu s-au milostivit pentru că lucrau cu diavolul. Spre dimineaţă omul a murit, după ce şi-a strigat copiii pe nume, rugându-i să aibă grijă de ţară şi de maica lor. Apoi, când s-a schimbat garda, plutonierul care a venit la schimb a cântat o doină „de a încremenit toată puşcăria şi prin doina aceea noi toţi am ştiut că el a murit”, notează zguduitor Dumitru Cristea. Plutonierul de dimineaţă a avut suflet, exprimându-şi în felul lui durerea pentru cel dispărut în chinuri. Şi astfel frumuseţea lăuntrică a omului se manifestă în gesturi discrete şi aparent mărunte, dar care nu sunt mărunte, ci moralmente monumentale, manifestând solidaritatea cu semenul tragic încercat. 

Numele lui Radu Gyr şi extrase din poemele lui din închisoare revin în carte obsesiv, definind profund rezistenţa martirilor din fostele închisori comuniste. O durere vie străbate versurile lui Dumitru Oniga despre ţăranul George Păun, făcându-ne părtaşi la „acele mult prea triste şi prea ciudate fapte”, cum sună un vers dintr-un sonet shakespearean. George Păun devine un simbol hieratic al tuturor ţăranilor-eroi înghiţiţi de Gulagul totalitar. El este „omul frumos”, părând desprins dintr-o icoană: „Într-o zi/ Înainte de-a muri,/ M-a chemat pentru o vorbă,/ Aşa un fel de uşurare/ Pentru sufletul lui curat şi mare./ Mi-a povestit de livadă, de vite,/ De nevastă, de copii,/ De pământul pe care l-a muncit/ Şi de care a fost jefuit,/ De casa lui primitoare,/ Unde a găsit fiecare/ Un cuvânt bun şi o bucată de pâine./ Apoi, mi-a făcut semn să plec./ Se apropia Îngerul Morţii/ Şi voia să-l întâmpine singur./ M-am urcat în patul meu de sus,/ Iar ţăranul acela blând/ A zâmbit amar şi s-a dus.” (p. 132). Aşa s-au clădit „etaje de suferinţă până la cer” ca în Coloana Pomenirii zisă a Infinitului a lui Brâncuşi. Opulenţa clasei politice româneşti pare încă mai grotescă şi mai vinovată când o raportăm la tragediile consumate în Gulagul românesc.  „Pentru mine România e Grădina Maicii Domnului, notează autorul, pentru intelectualul româno-european, dedulcit la noile privilegii comunitare, România este o grădină de vară, de unde el, anesteziat de sprit, nu mai simte durerile ţării, ci numai confortul scaunului …” (p. 124).

O privire ascuţită aruncă Dan Puric asupra crizei financiare contemporane, dovedind că nu este numai un poet sui generis, ci şi un analist socio-economic informat. Observă, ceea ce am văzut şi noi cu ochiul liber, că criza financiară actuală a fost provocată cu intenţia deliberată de a se instala o dictatură financiară asupra lumii şi de a se înrobi ţările. Autorul îi îndeamnă pe români să nu se mai lase „puricii de baltă ai mai marilor lumii” (p. 42), ci să se întoarcă la valorificarea resurselor naţionale, la stimularea gospodăriei ţărăneşti în agricultură, care să asigure independenţa noastră de Fondul Monetar Internaţional la căruţa căruia am fost înhămaţi de o clasă politică fără nici un Dumnezeu. Şi exemplifică aceasta prin gradul de înflorire la care au ajuns ţări ca Taiwanul, Coreea de Sud, China care nu s-au lăsat atrase de cântecul de sirenă al FMI. Pentru că dacă te înfeudezi Fondului Monetar Internaţional el te ajută să devii un bolnav cronic şi „în loc să te însănătoşeşti eşti infestat cu bolile lor netratabile, produse cu multă hărnicie în laboratoarele lor” (p. 73). Ruinarea economică a ţării în ultimii douăzeci şi doi de ani nu îl contrazice pe Dan Puric, ba dimpotrivă îi subliniază perfecta luciditate. 

Dan Puric nu este un retrograd care se opune progresului tehnic al ţării sau cooperarii cu Europa. El este doar o minte limpede, o personalitate liberă de orice mercantilism, o conştiinţă responsabilă, un suflet de creştin care lasă să se audă îin afară „strigătul lui de durere” în faţa degradării la care este supus poporul român. Patriotismul autorului ţâşneşte din adâncurile fiinţei lui cu acea nobleţe specifică spiritelor alese, optimismul lui este contagios, dar se învecinează mereu cu suferinţa. El nu disecă detaşat problemele ţării, ci vibrează la tristeţile ei. Confesiunea lui este convingătoare: „Pentru mine poporul român este, ca şi pentru Petre Ţuţea: Excelsior! Pentru mitocan, este o manea dată la maxim, la adăpostul căreia poate să fure în linişte.” (p.123). Dan Puric a apărut într-un moment de deznădejde neagră a cetăţii ca să vestească mesianic tuturor celor care îl ascultă că mult aşteptata renaştere se apropie.

           

 

Un remarcabil om printre politicieni – Jose Mujica

Posted by Stefan Strajer On January - 4 - 2013

Un remarcabil om printre politicieni

Autor: George Petrovai (Sighetul Marmatiei)

Obișnuit până la scârbă cu fauna politicianistă de pe la noi, căreia gura nu-i mai tace de zorul atâtor  minciuni îndrugate cu sau fără rost, dar căreia tare-i mai place iarba fragedă a furtișagurilor de pe aceste meleaguri, firește că am rămas surprins până la buimăcire de cele citite în revista Lumea despre Jose Mujica, președintele statului sud-american Uruguay, o poveste mai presus de orice suspiciune în ceea ce privește adevărul gol-goluț, atunci când ea este relatată de BBC.

 

Însă, consider eu, n-ai cum să rămâi rece și indiferent la aflarea unei vești mai senzaționale decât însuși senzaționalul păcătos al lumii moderne și mai întăritoare decât un leac miraculos, îndeosebi dacă tu, aflătorul acestei vești, trăiești într-o țară unde necinstea și nelegiuirea reprezintă coloanele de susținere ale politicii de stat, o țară în care două din instituțiile fundamentale (parlamentul și guvernul) nu doar că sunt revoltător de supradimensionate în aceste vremuri de cumplită mizerie pentru grosul cetățenilor, dar – potrivit alianțelor încheiate între rețelele mafiote din politică și afaceri – mai sunt și pline ochi cu pușcăriabili, de neclintit din scaune și ticăloșii atâta timp cât ei sunt mai egali în fața legilor decât mulțimea truditorilor de rând și atâta timp cât însuși primul ministru tratează cinstea, corectitudinea și legalitatea cu nesimțirea golănească a unui plagiator (hoț intelectual) dovedit și răsdovedit; în sfârșit, dar nu în ultimul rând, o țară unde primarul ales al unei localități este scos din temniță și adus cu cătușele la mâini ca să depună jurământul de credință față de patrie și comunitate (sic!), timp în care susținătorii săi turmentați de un asemenea succes nepereche în lume, scandează lozinci și susțin că totu-i făcătură împotriva acestui om destoinic și fără prihană!

            Căci, revenind la ceea ce reprezintă miezul cu adevărat pilduitor al acestei scrieri, Jose Mujica reprezintă prototipul politicianului îndelung așteptat de câteva miliarde de truditori ai planetei – un veritabil Mesia al politicii mondiale, un om-politician cum ceilalți nu pot să fie, pentru că nu vor să fie!

 

            Aflăm din respectivul articol că Mujica este „singurul președinte care a ales să trăiască la fermă și să practice agricultura”, fapt pentru care „a renunțat la luxoasa reședință prezidențială din Montevideo și s-a mutat împreună cu Prima Doamnă la țară”, unde apa pe care o consumă vine din pământ, întrucât în zonă nu există canalizare.

 

            Iar când ai optat pentru un asemenea stil de viață simplu și care „ține de libertate”, după cum mărturisește acest neobișnuit politician, este evident că atunci deții convingerile imperative ale unui înțelept sadea („Mi se spune că sunt cel mai sărac președinte, dar eu nu mă simt deloc sărac. Săraci sunt oamenii care muncesc din greu ca să poată duce un stil de viață luxos…”, sau: „Dacă nu ai multe bunuri materiale, nu trebuie să muncești ca să le poți întreține, așa că ai mai mult timp pentru tine.”) și la fel de evident este că atunci nici nu prea ai ce scrie în declarația de avere (doar un automobil Volkswagen Beetle din 1987, în valoare de 1800 dolari americani, la care se adaugă bunurile soției sale – terenuri, tractoare și o casă, „evaluate la 215000 de dolari americani”), avantajul imediat și deloc neglijabil al aceste stări de lucruri fiind acela că nu ai a te teme de răufăcători („Gospodăria sa este păzită de doar doi paznici și de Manuela, o cățelușă cu trei picioare”), de îndată ce din indemnizația lunară de 12000 de dolari americani, Jose Mujica reține pentru nevoile sale și ale familiei doar 775 de dolari, adică „echivalentul salariului mediu lunar al unui uruguayan obișnuit”, restul banilor donându-i.

 

            Tocmai de aceea, la 77 de ani și după 14 ani de închisoare, președintele Jose Mujica nu-i doar deplin mulțumit de felul cum și-a orânduit viața („este vorba de o alegere personală”), dar chiar „se declară un om împlinit”!

 

            …Câți dintre politrucii de pe la noi și de aiurea, pe care osânza îi sufocă după un singur mandat, câți dintre ei, deci, au curajul și voința să urmeze extraordinarul exemplu oferit de cel mai modest președinte din lume?

 

            Este vădit că deocamdată nici unul, atâta timp cât politica este și va fi pentru unii ca aceștia o vacă de muls, chiar și atunci când vaca este atât de prost furajată, încât o țară încă bogată, precum România, stă gata-gata să-și dea duhul, de altminteri la fel ca cea mai mare parte a omenirii, după ce – ajutați de afaceriști și generali – politicienii au așezat lumea pe butoiul cu pulbere al sărăciei, foametei, cruzimii și poluării.

 

            Ba mai mult. Dacă ar fi după acești politruci necinstiți și hrăpăreți, dar mai ales după tâlharii cu ifose din politica dâmbovițeană, președintele Jose Mujica ar trebui de îndată lichidat, pentru ca prin incomparabilul lui stil de viață la nivelul omului de rând (experiment încercat cândva și lamentabil ratat de câțiva politruci români postdecembriști!), să nu se mai constituie într-o vie și permanentă acuzație la adresa belșugului ticălos în care cam toți se bălăcesc.

 

            N.B. Din două una: Ori politicienii lumii, îndeosebi cei din țările sărace, vor urma exemplul lui Mujica, ori – prin forța mulțimilor revoltate – în curând va fi demontat mitul mincinos și atât de împovărător al politicii, doar astfel ipocriții ei făcători putând fi puși cu picioarele pe pământ.

 

            Lucru întru totul realizabil, ne spun cercetătorii, având în vedere că, deocamdată din cauze complet necunoscute, în corpul omului se petrec niște mutații esențiale – în cel mult 15-20 de ani, ne înștiințează acești savanți, de la cele două spirale de-acum, ADN-ul va ajunge la 12 spirale!

 

            Iar rezultatul se va învedera în nașterea unor oameni complet noi, nu doar în aptitudini, preocupări și obiective, ci și în rezistența lor la boli, precum și în modul radical diferit de abordare a relațiilor interumane.

 

 

 

            Sighetul Marmației,                                                                  George Petrovai

 

                 2 ian. 2013

 

           

 

 

 

Când ne va spune Sergiu Nicolaescu adevărul?

Posted by Stefan Strajer On January - 4 - 2013

Când ne va spune Sergiu Nicolaescu adevărul?

 

Autor: Prof.univ. Ion Coja (Bucuresti)

 

 

„Despre morți numai adevărul” – proverb egiptean antic        

Am declarat şi în Senat, în toamna lui 1996, când s-a discutat raportul comisiei de cercetare a evenimentelor din Decembrie 1989: rostul comisiei „Sergiu Nicolaescu” nu a fost să afle adevărul despre decembrie 1989, ci să le ofere autorilor loviturii de stat posibilitatea ca prin audierea martorilor să afle ce ştie lumea despre cele întâmplate în decembrie 1989. Ce anume s-a aflat din secretele loviturii de stat! Organizatorii revoluţiei aveau nevoie să ştie ce se ştie în rândurile oamenilor din afara conspiraţiei despre partea nevăzută (şi criminală!) a revoluţiei, pentru a lua măsurile de contracarare şi contrafacere a adevărului. Măsuri care nu s-au sfiit să meargă până la asasinat, cazul senatorului Şerban Săndulescu, bunăoară, care a plătit cu viaţa încăpăţînarea sa de a nu accepta versiunea Sergiu Nicolaescu despre decembrie 1989 şi de a formula altă ipoteză, alt raport! Mai mult decât oricine, vinovaţii de măcelul din decembrie 1989 aveau nevoie stringentă de ancheta comisiei parlamentare şi de prezenţa în comisie a unor oameni de-ai lor, de-ai celor implicaţi în revoluţie ca autori şi executanţi ai scenariului, cunoscători ai secretelor care trebuiau păstrate cu orice preţ.

La început, când în fruntea comisiei a fost numit Sergiu Nicolaescu, m-am numărat şi eu printre cei care l-au contestat chiar şi ca membru al comisiei: Sergiu Nicolaescu trebuia audiat ca martor, ca actor  şi, poate, ca regizor al aşa zisei revoluţii. Nu avea ce căuta ca anchetator al unor evenimente soldate cu sute de morţi, evenimente la a căror desfăşurare participase fără să ne fie clar în ce calitate şi cu ce justificare. Cine ne garanta atunci şi cine ne garantează chiar şi azi, că Sergiu Nicolaescu nu se numără printre vinovaţii de carnagiul din decembrie 1989?! Vinovat pentru premeditarea acestui masacru sau „numai” pentru neglijenţa sau incompetenţa cu care s-a amestecat acolo „unde nu-i fierbea oala” domnului regizor!…

Prezenţei lui Sergiu Nicolaescu în comisie i se opunea un principiu de drept roman bine stabilit: Nu poate fi nimeni judecător în propria sa cauză. Mai tare decât dreptul roman s-a dovedit însă algoritmul parlamentar. Din pricina acestuia, deşi m-am oferit cu insistenţă, nu am fost acceptat în comisie…

Despre reaua credinţă a lui Sergiu Nicolaescu s-au adus nenumărate dovezi. Ultima a adus-o însuşi împricinatul, fireşte, fără să-şi dea seama. Atunci când, în urmă cu câteva săptămâni, a găsit de cuviinţă să intervină în disputa dintre Cornel Dinu şi Petre Roman, confirmând la postul B1 TV declaraţia marelui fotbalist, precum că l-a auzit pe Petre Roman dând un telefon la care a vorbit ruseşte, asta în dimineaţa zilei de 24 sau 25 decembrie, în clădirea televiziunii… Am pus atunci întrebarea, pe care o repet acum: în raportul întocmit la Senat, Sergiu Nicolaescu a consemnat această informaţie pe care el însuşi o deţinea în chip direct, nemijlocit, ca actor al revoluţiei lui Peşte? L-a chemat în faţa comisiei pe Petre Roman ca să-l întrebe cât se poate de oficial cu cine şi ce a vorbit în acea dis de dimineaţă?

Sunt convins că nu! Aşadar, de ce? De ce Sergiu Nicolaescu a ascuns acest detaliu care dă peste cap toată pledoaria lui Petre Roman, altminteri de nimeni luată în serios, cum că pe individ l-a făcut prim ministru valul de entuziasm revoluţionar al maselor, în chip spontan şi ne-programat.

 

Mai vin azi cu o întrebare nouă pentru acelaşi preşedinte al Comisiei pentru Înmormîntarea Adevărului privind evenimentele din decembrie 1989. O întrebare la care nu voi accepta ca răspunsul marelui regizor să fie aceeaşi tăcere suverană, sastisită, de om care nu dă importanţă la toate nimicurile. De data aceasta  martorii sunt mult mai mulţi: câteva zeci de muncitoare de la Apaca, croitorese, care în acele zile fierbinţi au primit sarcina de a confecţiona 3600 de steaguri tricolore, fiecare steag având o suprafaţă cam de un metru. Comanda venise din partea lui Sergiu Nicolaescu prin ministresa din acele zile. Nu Lia Ciobanu, refugiată la ambasada Ungariei prietene, ci adjuncta acesteia. Comanda fusese făcută aşadar de Sergiu Nicolaescu şi, adaugă sursa mea de informaţii, tovarăsul S.C., al cărui nume nu mă grăbesc să-l fac public, încerc să verific dacă nu cumva este vorba de altă persoană. În cazul lui Sergiu Nicolaescu nu există însă niciun dubiu că despre domnia sa este vorba. Informaţia este absolut sigură şi deja verificată de mine.

Ce anume ar fi de mirare în comanda făcută de vestitul strateg al atâtor războaie virtuale, toate desfăşurate la Buftea, atent cinematografiate, dar nici unul real, adevărat? (Se pare că această frustrare l-a determinat pe pacientul Sergiu Nicolaescu să se implice atât de activ într-o poveste reală, cu gloanţe gloanţe şi morţi morţi, însângeraţi de propriul sânge, iar nu de vopsea şi alte trucuri cinematografice… Caz clinic?)

Mirarea este că tricolorul românesc a suferit în „viziunea” lui Sergiu Nicolaescu o modificare neaşteptată: culorile nu mai erau egale! În tricolorul comandat de Sergiu Nicolaescu culoarea roşie rămânea la locul şi dimensiunea ei, dar galbenul sporea, invada pe diagonală jumătatea de jos a culorii vecine, a albastrului. Raportul dintre cele două culori fiind 1,25 la 0,75. Bizară modificare! Repetată în 3600 de exemplare!! Toate cele 3600 de steaguri au fost ridicate de la Apaca de un trimis al Armatei în numele aceluiaşi Sergiu Nicolaescu. Nu au fost folosite niciodată. Dar acesta nu este un motiv ca noi să nu ne întrebăm la ce urma să fie folosite acele steaguri însemnate într-un mod atât de neaşteptat!

M-am adresat unui om de specialitate, adică unui fost ofiţer de securitate, teoretician şi practician al diversiunii, din întâmplare fost coleg de liceu militar cu Sergiu Nicolaescu, întrebându-l care poate să fie noima unui lucru atât de ciudat. Nu i-am dat niciun nume,  ci doar precizarea momentului: decembrie 1989. Şi i-am cerut o explicaţie, un comentariu. Iată-le: De astfel de steaguri, cum nu ar mai fi avut nimeni, se puteau folosi pentru a se recunoaşte între ei numai membrii unei organizaţii conspirative, participanţi la acţiuni de stradă, de confruntare armată, unde era foarte important să nu-i confunzi pe tovarăşii de baricadă cu orice gură cască care a pus şi el mâna pe un drapel şi a ieşit în stradă să moară pentru democraţie! Cam la fel cum procedează masonii, având anumite semne discrete prin care să se recunoască între ei care sunt masoni, fără să se cunoască în persoană.

În această poveste este impresionant numărul de steaguri, care trebuie raportat la faptul că, în principiu, la acţiuni de stradă, fiecare drapel este purtat de un grup de persoane. Cu alte cuvinte, numărul steagurilor, 3600, ne dă un indiciu despre numărul tovarăşilor de stindard ai lui Sergiu Nicolaescu: zeci de mii! Zeci de mii de „revoluţionari”, aşadar! Aflaţi sub comanda lui Sergiu Nicolaescu?!… Ei urmau să facă ceva împreună în acţiuni de stradă, dar nu e uşor de spus ce! Am putea deduce că în ce aveau de gând să facă se simţeau stânjeniţi de românii care deja erau în stradă, fluturând stindardul tricolor. Le trebuia un semn distinctiv de recunoaştere, acel tricolor deformat, nu ca să defileze cu el, ci pentru ca, în eventualitatea unui conflict între români şi români, purtătorii drapelului …sergiot să se poată identifica uşor între ei ca partizani de idei şi idealuri cu Sergiu Nicolaescu, con-militoni… Manevră destul de nătângă, rocambolescă, zic eu, ca nespecialist, căci exhibarea unui asemenea semn ciudat de recunoaştere îl ajută şi pe inamic să te identifice!… Dar cine ar fi fost inamicul? That’s the question!…

Aşadar, domnule Sergiu Nicolaescu, se cuvine să ne lămuriţi despre ce este vorba în povestea cu tricolorul care merită să vă poarte numele. Iar mai apoi să apreciaţi singur cum se potriveşte povestea acestor 3600 de stindarde cu Raportul şi ancheta dumneavoastră asupra evenimentelor din decembrie 1989? Nu-i aşa că în Raport nu aţi suflat nici un cuvînt despre ce urma să se întâmple în timpul revoluţiei cu tricolorul acela, revizuit? Iar dacă aţi omis această mărturie, despre care eraţi în perfectă cunoştinţă, nu-i aşa că întreg raportul e lovit de nulitatea autorului ca martor şi judecător imparţial?!

Un sfat: să nu negaţi şi să nu trageţi de timp. Daţi răspunsul corect şi repede. Sunt prea multe persoane implicate în executarea comenzii venite de la revoluţionarul Sergiu Nicolaescu. Iar majoritatea dintre ei nu mai au niciun motiv să tacă. Cine ştie? Poate explicaţia este simplă şi fără implicaţii majore, de interes pentru istorie sau justiţie. Vă rog să oferiţi explicaţia, cu indicarea dovezilor ce pot fi convocate pentru a vă crede! Căci pe cuvînt eu nu vă mai cred!

Ion  Coja

 

Post scriptum: Acest text, în memoria computerului meu este înregistrat cu data de 17.06.2010. În jurul acelei date am postat pe site acest text și l-am dat la publicat și la „Tricolorul” și „Totuși iubirea”! L-am trimis și la câteva adrese de E mail, ale unor persoane apropiate de Sergiu Nicolaescu. Am procedat în așa fel ca să ajungă la numitul Sergiu Nicolaescu întrebările mele. Nu mă așteptam să le răspundă și chiar așa a făcut: a făcut pe mortul în păpușoi! Acum nu mai face pe mortul!… Nu mai minte, nu mai fabulează, nu mai induce în eroare pe nimeni. Păcat de unele lucruri bune pe care le-a făcut ca regizor care a știut să se orienteze. Oare ce-o să rămână din ele atunci când le va ajunge din urmă adevărul?!…

Sergiu Nicolaescu, un luptator pentru eternitate

Posted by Stefan Strajer On January - 4 - 2013

Sergiu Nicolaescu, un luptator pentru eternitate

 

 Autor: Grid Modorcea (New York)

 

Vestea mortii lui Sergiu Nicolaescu m-a uluit. El era “nemuritorul”. De cand am lucrat cu el ca producator delegat la filmul “Viraj periculos”, Sergiu Nicolaescu tot murea si invia, ca eroii din filmele sale politiste. Tin minte ca pleca din timpul filmarilor si zicea ca se duce pana in Germania, dar revenea a doua zi si continua filmarile. In acest interval am aflat ca a fost la “Elias”, unde a facut o operatie de hemoroizi. Si timp de 30 de ani cat l-am cunoscut indeaproape, Nicolaescu se interna, se opera si reinvia. El era mereu “Supravietuitorul”.

Si acum, de curand, alunecase pe gheata, isi rupsese niste coaste, dar eram sigur ca se reface. Mai cazuse de cateva ori de pe cal, de pe scara interioara a casei si s-a refacut. Ca sa aflu ca s-a operat de peritonita. Iata ca moartea a fost mai tare decat el. Mai tare decat Sergiu Nicolaescu, cel mai tare om pe care l-am cunoscut.

Intr-o zi, in biroul lui de la UARF, mi-a facut o demonstratie de forta. Si-a scos haina, camasa si a ramas gol pana la brau. Si mi-a arata pectoralii. Apoi cu o mana a luat un fotoliu de un picior si l-a ridicat ce pe un fulg.

Facea zilnic Fitness. Ducea o viata de atlet. Si se hranea ca o furnica. Nu l-am vazut la filmari sa manance mai mult de un sandwich pe zi. Cand venea ora mesei si echipa de filmare facea o masa campeneasca, el se retragea in padure, unde era locul filmarii, si isi desfacea pachetelul cu mancare si manaca neobservat de nimeni. O data l-am intrebat ce avea in pachetel. Cateva felii de salam intre doua felii de paine. Nu era omul paharulului, al carciumii. Nimeni nu cred ca l-a vazut vreodata pe Nicolaescu ametit. Nici la zilele lui onomastice nu se atingea de bautura. Era un model de comportament. Se purta hollywoodian, ca actorii americani.

Odata a venit la ziua lui cu un picior in ghips. Pe care si l-a pus pe birou si ne privea. Era fericit ca se afla in mijlocul atator oameni care il iubesc. Si era un povestitor deosebit. Intr-o zi mi-a povestit un vis de-al sau, cu un final demn de Zburatorul. Toata actiunea se petrecea intr-un lift, apoi a iesit pe terasa blocului si a zburat de acolo.

Nicolaescu era o personalitate fascinanta pentru cei care l-au cunoscut si un adversar de temut pentru ceilalti. Nu a avut prieteni apropiati, cred ca sunt printre putinii sai prieteni, caruia ii marturisea intimitatile lui. Iar prietenia noastra a pornit de la cartea mea “Baietii de bani gata”, cand a aflat ca e personaj principal cu numele Bo Serge, cum ii spunea familia Maurer, cu care el juca tenis si de unde s-a propulsat. Si m-a chemat la el la Senat, in biroul pe care il avea cand Senatul se afla in cladirea fostului CC. Era de fata si Geta Valcu, directoarea lui de productie. A spus ca vrea sa-mi cumpere drepturile de autor pentru roman, ca vrea sa faca un  film dupa el. Ramasese sa ne mai intalnim. Ca sa aflau de la d-na Valcu ca vrea sa-mi cumpere drepturile ca sa nu faca filmul, sa ingroape subiectul, sa nu-l faca altii. Nu stiu care e adevarul, dar filmul nu s-a mai facut, nici de catre el, nici de catre altii. Cartea a fost un best seller.

Sigur, am scris numeroase articole critice la adresa filmelor lui Nicolaescu. El insusi mi-a dat o replica in revista “Flacara”. Dar din momentul cand am scris elogios despre “Orient Express”, am devenit prieteni. In conditiile cand Noul Val nu se ridica la exigenta dorita, cand nu dovedea ca are un talent care sa concureze cu performanetele lui Nicolaescu, am vazut in el un reper necesar, un varf de lance al filmului romenesc.

Am scris: Daca Sergiu Nicolaescu n-ar exista, ar trebui inventat. Nu o data Nicoleascu mi-a spus ca din Noul Val nu apreciaza decat un regizor, pe Nae Caranfil, ceilalti sunt imberbi, nedezvoltati. Iar premiile lor il lasau rece, nu credea ca valoarea se masoara in premii, fiind chiar dezgustat cand afla ca premiile se obtineau dupa ce filmele erau plimbate la 150 de festivaluri! El nu si-a trmis toate cele 60 de filme la un loc, pe care le-a facut, la atata festivaluri la cate era trimis, pe banii contribuabililor, un singur film al Noului Val. Si de undeva trebuia sa cada un premiu.

Era un formidabil statistician. Avea zeci de tabele, prin care cantarea istoria filmului contemporan romanesc. Nu o data i-am analizat aceste tabele. Ba am facut-o si in cartea sa biografica, “Destin si film”, de care m-am ocupat. Regret ca nu a scris nici o carte de memorii. Nu “Ultimul corupt”, i-am spus. Ma asteptam de la dvs la un film numit “Ultima spovedanie”.

A participat constant si la crearea Legii cinematografiei. Filmul romanesc de azi functioneaza dupa “Legea Nicolaescu”. A facut enorm pentru filmul romanesc. Numele lui e legat in mare masura de cinematograful “Patria”, care ar fi bine sa-i poarte numele. Ii placea lupta, confruntarea. Tin minte ca dupa un articol de-al meu critic, lui Sergiu Nicolaeascu i-a placut si a dorit sa ne intalnim, sa-mi explice de ce n-am dreptate. Cu astfel de intamplari creatoare am inceput sa-l descoper, sa descoper fata lui ascunsa, care era aceea a unui luptator. 

In rest, a avut dusmani, o armata de dusmani, cat armatele din “Dacii”. Mai ales generatia tanara, Noul Val de cneasti, l-au urat inexplicabil, cum nu se poate imagina. Mi-aduc aminte ce afectat a fost de un  articol al lui Cristian Tudor Popescu, care l-a balacait cum nu se poate inchipui, l-a facut “impotent”, “batran libidinos”, “Alzheimer”, “escroc”, “curva” si multe altele. Vezi articolul “Cu sec” din “Gandul”. Eu i-am dat replica in articolul “Cap sec”. Cei interesati pot gasi aceasta polemica in volumul Dictionarul critic al filmului romanesc dupa 1989 (Ed. Axioma Print, 2011).

Tot atunci Noul Val de cineasti, cu Mungiu in frunte si cei de la Cinemagia, ii doreau pe fata moartea lui Sergiu Nicolaescu. Ei asa intelegeau sa-si exprime un punct de vedere fata de un film al sau, scriind “de ce nu moare asta odata, sa nu mai faca filme!”. Nici nu vreau sa-l numesc pe acest animal. El face parte dintr-o haita, asa actioneaza noii limbrici ai presei, in haita. Cred ca acum se bucura ca Nicoleascu nu mai e, in loc sa se intristeze de faptul ca a disparut un simbol al competitiei, un opozant serios al lor, o personalitate cum filmul romensc nu a mai avut si e greu de prevazut ca o sa mai aiba, dupa cum evoleaza tinerii cineasti. Vor deveni ca USL fara Nicolaescu. Iar fara opozitie, nu exista viata, nu exista progres. Sa nu uitam marea definitie a lui Eminescu: “Antitezele sunt viata”.

Nicoleascu regreta ca nici unul dintre ei nu a venit la el sa-i spuna, “Domnule, cum se face un film? Invata-ma si pe mine”. Ei nu aveau nevoie de un profesor ca Nicolaescu. Nu voiau sa invete de la el. Il aveau pe Puiu et co. Si Nicoleascu a facut inginerie din meseria de cineast. La masa de montaj pe care o avea acasa, masura cu cronometrul in mana cat tine un suspans la un film pecum “Conversatia”, sa spunem, ritm pe care il aplica la “Cu mainile curate”.

Stia film cat toti cneastii la un loc. A fost regizorul american al filmului romaneasc. E singurul regizor roman pe care IMDb il are pe lista sa. La capitolul film istoric, “Mihai Viteazul” ocupa locul trei din toate timpurile. “Mihai Viteazul” este studiat in America la multe facultati de profil.

Ultima mea intalnire cu el a fost in luna noiembrie, cand ma aflam in tara. Tot la UARF. Regreta ca nu a avut curajul sa plece in America. I-ar fi placut sa lucreze la Hollywood. Si regreta ultimii ani din viata cand a acceptat sa faca ultimele filme, “Pocker” si “Ultimul corupt”. Spunea: “Mi-au luat 5 ani din viata, puteam face altceva mai bun”. Si ca nu a castigat nimic. “La ultimul film, Lustig mi-a dat 300 mii de euro”. Sa faci film cu un asemnea deviz, e un eroism. Sigur, Sergiu Nicolaeascu a ratat cateva mari ocazii de a face Luceafarul eminescian sau Tiganiada lui Ion Budai-Deleanu, asa cum am discutat de multe ori cu el.

Ultima oara m-a intrebat, cine este cel mai important la un film, regizorul, scenaristul sau producatorul? I-am raspuns, producatorul, scenaristul si regizorul. Ba in America actorii sunt mai importanti decat regizorul. Uneori, regizorul este considerat doar un meserias, ca si operatorul sau editorul de imagine. Si ultimul lucru pe care i l-am spus, a fost: Dvs ati fost si sunteti de toate, scenarist, regizor, actor, un singur lucru va lipseste, sa fiti si producator, producatorul propriilor filme. In felul acesta nu veti mai depinde de nici un Lustig, de nici un CNC si nici Noul Val nu va mai spune ca ii luati malaiul.

Si deodata s-a luminat. “Da, voi fi producatorul urmatorului meu film”. Care e acela, numai Dumnezeu stie acum, care l-a luat pe nepregatite. Sergiu Niciolaescu avea de gand sa traiasca o suta de ani. Si putea. Ceva mai presus de noi a hotarat altfel. Dumnezeu sa-l odihneasca!

(Corespondenta de la New York)

ROMÂNIA POST-ALEGERI

Posted by solariu On December - 10 - 2012

Câteva consideraţii generale făcute în urma alegerilor parlamentare din 9 decembrie 2012

Votul de încredere dat de români USL-ului este mai mult un vot anti-PDL şi anti-Băsescu, democraţii şi preşedintele fiind percepuţi ca fiind singurii vinovaţi pentru criza economică din România. Acelaşi lucru s-a întamplat şi în 1996 când românii au votat Convenţia Democrată şi l-au votat pe Constantinescu preşedinte fiindcă erau sătui de PDSR şi de Iliescu. Pentru ca peste patru ani, în 2000, românii să se reîntoarca spre stânga politică, votând Polul Social Democrat.
Anul acesta, tandemul Crin-Ponta, aflat la conducerea USL, a profitat din plin de erodarea lui Băsescu şi a pedeliştilor care au fost nevoiţi să ia nişte măsuri drastice, dar necesare pe timp de criză. Scăderea salariilor şi a pensiilor, închiderea unor instituţii, concedierile a mii şi mii de bugetari, vreme în care mai-marii partidului îşi etalau limuzinele, vilele sau poşetele şi hainele scumpe au făcut ca PDL să devină, pe bună dreptate, extrem de nepopular în rândul românilor de rând. Aşa că USL a venit la putere pe cai mari, însă în cele şapte luni de guvernare a început să dezamăgească prin numirile şi răs-numirile de miniştri corupţi sau agramaţi, scandalul plagiatelor, deprecierea monedei naţionale, referendumul eşuat pentru demiterea preşedintelui, inexistenţa unui program de redresare a economiei naţionale, afectarea credibilităţii României peste hotare, etc. Toate acestea nu au făcut decât să pună sub semnul întrebării capacitatea USL-ului de a redresa România şi a mai tăiat din speranţele românilor, care au fost puşi în situaţia de a alege răul cel mai mic.
Nu sunt de acord cu alarmiştii care susţin în gura mare că gata acum cu occidentalizarea şi modernizarea României fiindcă Ponta şi Crin ne vor da pe mâna ruşilor. Asta e doar campanie electorală. Cum nu agreez nici falsitatea cu care Ponta şi Antonescu se bat cu pumnii în piept şi susţin că România nu are nevoie de sfaturi de la Merkel sau Barroso. Ei ştiu foarte bine că România are mai multă nevoie de Europa decât are Europa de România, dar mai ştiu şi că patriotismul acesta de faţadă e ceva care dă bine la public şi aduce voturi.
Însă daca USL va continua cum a făcut-o până acum, să nu aibă niciun program clar de guvernare, ci doar un singur ţel: “Jos Băsescu!” şi dacă premierul desemnat va sta mai mult pe la televiziuni, situaţia ţării nu se va îmbunătăţi, ba chiar din contră, va deveni şi mai grea, iar la alegerile din 2016 se va face din nou rocada politică, în caz că alianţa USL va mai dăinui până atunci şi nu se va destrăma din cauza luptei pentru ciolan. Cei care au primit acum un şut în dos de la popor vor reveni atunci la putere ca salvatori ai naţiunii.
De aceea este momentul ca acum Antonescu şi Ponta să lase vrăjelile mărunte şi să se pună pe treabă. Altfel vom avea aceeaşi Mărie, cu alta pălărie, fiindcă oferta electorala la noi e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire.
Aşa încât ai să te întrebi ca orice român: eu cu cine votez?

Unirea – sacra noastră sărbătoare

Posted by Stefan Strajer On December - 9 - 2012

Unirea – sacra noastră sărbătoare 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Pretutindeni în lume, unde soarta i-a împrăştiat pe români, Ziua Naţională a Întregirii Naţionale îi adună în sărbătoare, precum a fost atunci, în urmă cu aproape o sută de ani la Alba Iulia, adunarea voinţei, împlinirii şi bucuriei unirii, a întregirii în spaţiul nostru istoric şi naţional. 

Foto. Doua generatii, o singura credinta nationala (Stefan Strajeri si Corneliu Florea)

În repetate rânduri Ştefan Străjeri, redactorul-şef al publicaţiei Curentul Internaţional din Michigan, m-a invitat să sărbătorim împreună cu familia sa, cu  colaboratorii şi cititorii publicaţiei Ziua Naţionala. Anul acesta am răspuns invitaţiei şi am zburat trei mii de kilometri pentru a mă afla în mijlocul comunităţii româneşti din această parte a Statelor Unite. Am fost oaspetele Familiei Silvia şi Nicu Jinga ce m-au tratat cu bine cunoscuta ospitalitate ardelenească. La Ştefan Străjeri, casă frumoasă şi primitoare am avut parte de ospitalitatea bucovineană şi am fost impresionat cum a găzduit întreaga formaţiune folclorică „Plaiurile Pojorâtei” venită expres la această sărbătoare tocmai din Bucovina, din Pojorâta natală a lui Ştefan Străjeri. Acesta nu este un amănunt oarecare ci este expresia unei uniri de neam, de suflet şi dragoste, în calea cărora mările şi ţările, oceanele şi continentele nu sunt un obstacol. Fiind împreună în aceast încăpător cămin bucovinean am avut din primul moment sentimentul de mare familie, de neam, purtându-ne unii faţă de alţii cu grijă, consideraţie şi dragoste creştinească. Simţeam aceeaşi trăire psihică pe care o am întotdeauna în bisericile lui Ştefan cel Mare din Bucovina, ce aici era îmbogăţită de consătenii lui Ştefan Străjeri, atât de tineri şi frumoşi, îmbrăcaţi în minunate costume populare specifice Ţării de Sus pregătiţi de spectacolul sărbătorii.

Foto. Bravo voua, sunteti la inaltime

Sărbătoarea Zilei Naţionale, ÎNTÂI DECEMBRIE, a avut loc în sala mare a Bisericii Ortodoxe „Pogorârea Sfântului Duh” din Warren, Mihigan, unde am fost uimit de participarea a peste 450 de români veniţi de la zeci de kilometri, din alte state şi chiar din Canada. Nu am mai văzut atâţia români la un loc de când trăiesc în străinătate. M-am simţit foarte bine şi am fost bucuros să stau de vorbă cu bănăţeni din Banatul sârbesc, de unde au venit bunicii mei după Unirea cea mare şi firească, să mă întâlnesc cu maramureşeni de pe Valea Izei, unde, an după an, fac un pelerinaj la bisericile cele vechi din lemn sau întâlnirea cu Preotul Mihuţ, de la noi din Năsaud, o personalitate puternică, bravă, înţeleaptă, ce a ridicat patru biserici ca român şi preot, cu care avem atâtea şi atâtea cunoştinţe comune.

Foto. Cu cei ce vin de departe dar intotdeauna aproape

Atmosfera românească a fost plăcută iar programul pregătit de Societatea Culturală Româno – Americană „Avram Iancu” a fost bogat, diversificat de mare ţinută artistică. Aşa cum se cuvine la această sărbătoare de neam, preoţii au rostit marea rugăciune închinată Tatălui Nostru, au adus cuvinte de merit celor ce au săvârşit Marea Unire şi au pomenit pe cei ce s-au jertfit pentru ea. A urmat o scurtă şi însufleţită prelegere a poetei Doina Popa despre Unirea Neamului şi mesajul naţional înflăcărat al Primarului Ioan Bogdan Codreanu din Pojorâta citit de una din componentele Ansamblului „Plaiurile Pojorâtei”. Apoi a început un bogat program folcloric la care şi-au dat concurs solişti vocali în frunte cu Ionela Prodan, Florin Boita, Bogdan Filimon, Diana Pantea. Instrumentişti şi dansatori locali sau veniţi de departe, toţi cu o dăruire şi talent. Aplauze meritate, puternice şi îndelungate. Meniul tradiţional românesc abundent la care, fiecare, după preferinţe şi putere, şi adăugat la băutura asortată.   

Foto. Bucovineni in Hora Unirii la Detroit  

Buna dispoziţie a continuat multe ore cu chef de vorbă, jocuri populare şi dansuri, cânt. Am fost la o masă împreună cu Doamna Gabriela Mihalache fondatoarea publicaţiei Curentul Internaţional în urmă cu 13 ani, publicaţie ce a continuat linia naţională a lui Pamfil Şeicaru, necesară românilor din străinătate, cu Doamna Silvia Jinga performantă jurnalistă şi comentatoare a publicaţiei şi soţul dânsei o fire artistică, cu buna mea prietenă, sensibila poetă Doina Popa şi originalul poet şi epigramist bănăţean Sorin Olariu. Ultimii doi vechi cunoştinţe de la Câmpul Românesc (Hamilton, Canada) şi camarazi plăcuţi de acţiune şi şuete pe toate registrele lor. Familia Luminiţa şi Ştefan Străjeri, făcând parte din echipa organizatorică, au avut o seară încărcată de treburi, cu toate acestea, se mai aşezau pe scaune cu noi la masă să-şi tragă sufletul, să ne zâmbească şi să schimbăm impresii. La toate mesele din jur domina armonia şi bucuria.

Impresiile mele sunt foarte bune şi frumoase, au meritat zborurile făcute, am să mai fac.

A doua zi, după tumultoasa sărbătoare, am avut parte, atât la Familia Jinga cât şi la Familia Străjeri, de conversaţii liniştite despre viitorul publicaţiei, la care eu colaborez de zece ani din vremea Doamnei Gabriela Mihalache, pe care o respect pentru fineţea personalităţii şi cu care m-am înţeles la fel de bine precum cu marele sufletist Ştefan Străjeri.

Despărţirea nu e uşoară, de acea ne îmbrăţişam şi ne dorim o proximă ocazie.

(5 Decembrie 2012, Winnipeg – Canada) 

 

Foto. Suntem la aceeasi inaltime romaneasca

 

 

 

 

Tragedia românească de la Cotul Donului

Posted by Stefan Strajer On November - 22 - 2012

Tragedia românească de la Cotul Donului

 

Autor: Vasile Şoimaru (Chisinau, Basarabia) 

O cruce improvizată în memoria celor 150.000 de ostaşi români căzuţi la Cotul Donului

Acum 70 de ani, la 19 noiembrie 1942, la o distanţă de 1942 de kilometri de Chișinău, se declanşa cea mai tragică operațiune militară din istoria Armatei Române, cea de la Cotul Donului, componentă a marii Bătălii de la Stalingrad.

În lupta de la Cotul Donului și din Stepa Calmucă s-au prăpădit 150.000 de ostași români. Dar, conform datelor publicate de profesorul Raoul Șorban în cartea sa „Invazie de stafii” (Editura „Meridiane”, 2003), acolo s-au pierdut şi 100.000 de români care făceau parte din armata maghiară…

De ani de zile mă documentez cu privire la cea mai tragică şi sângeroasă bătălie din întreaga istorie a românilor, numită Bătălia de la Cotul Donului. Însă nici toate enciclopediile, manualele, monografiile, tot „Oceanul NET” cu toate mările şi golfurile sale de informaţii, nici măcar drumul coturos până la Câmpia Calmucă şi Cotul Donului, pe care l-am făcut în vara anului 2009, nu mi-au satisfăcut dorinţa de a cunoaşte mai mult despre acea tragedie.

După vizionarea, în primăvara acestui an, a filmului documentar „Eroism şi jertfă pe Frontul de Est” (Fundaţia „Părintele Arsenie Boca”, 2010), cu participarea veteranului acelor lupte Iosif Niculescu (azi în vârstă de 98 de ani), precum şi după convorbirile pe care le-am avut cu alţi câţiva veterani nonagenari din comuna Miroslăveşti, judeţul Iaşi, m-am gândit să mai merg o dată la Cotul Donului… Şi, la mijlocul lunii august, am parcurs pentru a doua oară acel drum al pătimirilor ostaşilor români din Războiul din Est. Pe 17 august eram la Cotul Donului.

Şi… surpriză: după o secetă cumplită, de trei luni, exact în ziua când am ajuns în staniţa Kletskaia, unde 70 de ani în urmă au căzut cele mai multe bombe pe milimetru pătrat, s-a pornit o ploaie de parcă s-a spart cerul deasupra mea; nu puteam deschide uşa la maşină. A turnat 45 de minute în continuu. Când s-a terminat ploaia şi am vrut să deschid uşa, intra apa în automobil. Prima idee ce mi-a trecut prin minte a fost că a plâns Dumnezeu de bucurie că, în sfârşit, după şapte decenii de la tragedie, a venit, posibil, primul român să-i „viziteze” pe cei 150.000 de fraţi ai săi care zac acolo pe vecie…

O CRUCE CU TRICOLOR

Când s-a terminat ploaia şi s-au scurs apele de pe dealurile de cretă ale staniţei Kletskaia, m-am urcat pe dealul cel mai mare, unde stăteau ostaşii români în 1942, am făcut cu cuţitul o cruce dintr-un copăcel uscat, legând-o cu lipici, am rupt ultima pagină din albumul meu „Poeme în imagini”, cu fotografia „Tricolorului Independenţei” (cu semnăturile deputaţilor din Primul Parlament al Republicii Moldova, care au votat pe 27 august 1991 Declaraţia de Independenţă). Am prins pagina de cruce, pe care am înfipt-o cât mai adânc posibil în pământul alb, răzmuiat de ploaie, am fotografiat-o pentru istorie, am destupat o sticluţă-suvenir de coniac „Ştefan Vodă” (Călăraşi), am turnat în dop câteva picături de licoare şi le-am sorbit de sufletul celor 150.000 de români care zac acolo. Am pus la magnetofonul din maşină superba piesă „Toţi ca unul orice ar fi, pentru România, pentru România!”, interpretată de trupa K 1 Band, şi am început să strig ca un apucat de bucurie că am ajuns şi am făcut lucrul acesta, că, în sfârşit, a apărut o cruce cu un tricolor românesc la Cotul Donului…

EXACT 1942 DE KILOMETRI

Dacă mă auzea şi mă vedea cineva, credea că-s unul scăpat din casa de nebuni. Eram atunci cel mai fericit român din lume, de parcă am aterizat pe Marte… Nu cred că până la acel moment am avut o victorie mai mare în viaţa mea. Dar următoarele 30 de minute chiar au pus punct la toate… Când ieşeam din raionul Kletski, în pământul căruia zac de cinci ori mai mulţi români decât numărul populaţiei care locuieşte azi acolo, întâmplător mi-am aruncat ochii la kilometraj şi ce văd? Numărul… 1942!!! Deci, în anul tristei aniversări de 70 de ani de la marea tragedie românească din anul 1942 de la Cotul Donului, făcusem exact 1942 km de la Chişinău până la locul acelei tragedii… Pentru că-i imposibil de crezut aşa ceva, am fotografiat şi acest amănunt, căci, mi-am zis, n-o să mă creadă nimeni… Pe urmă m-am uitat în zare să văd întinsurile proaspăt arate ale stepei, în speranţa să văd printre brazdele întoarse de plugurile ruseşti vreo grămadă de oase româneşti. Culoarea acelor brazde era roşie şi m-am gândit că nuanţa e de la cele circa un million de litri de sânge vărsat de cei 150.000 de ostaşi români căzuţi la Cotul Donului. Desigur, n-am uitat să fotografiez, ca mărturie, şi acele brazde roşii, apoi am mers mai departe spre Volga să văd „înspăimântătoarea” statuie „Patria-mamă”, înaltă de 87 de metri, de pe Colina Mamai din Stalingrad/Volgograd… Când i-am povestit veteranului Iosif Niculescu, pe 27 septembrie, în ziua când a împlinit 98 de ani, despre toate câte mi s-au întâmplat la Cotul Donului, mi-a zis: „Eu cred că această râvnă, încununată cu succes, se datorează unui semn ceresc… Unul, măcar,unul dintre cei morţi, acolo, la Cotul Donului, îşi are moaştele de sfânt în acel pământ şi, Acela lucrând din Cer v-a trimis la Cotul Donului în acest an al tristei aniversări… De aceea trebuie de găsit locul printre mormintele comune, de găsit moaştele acelui martir, acelui sfânt român, care zace în Stepa Donului…”. Amintirile bătrânului despre acele lupte sunt vii şi astăzi: „În legătură cu Cotul Donului pot să le spun oamenilor că niciodată Armata Română nu şi-a închipuit că poate cuceri Rusia. Armata Română a fost pe Frontul de Est ca să dezrobească teritoriile româneşti, Basarabia şi Bucovina, şi să-L readucă pe Iisus Hristos, izgonit de bolşevici”.

ISTORIA UITATĂ

…Să parcurgi aproape 2.000 de kilometri din capitala celui de-al doilea stat românesc până la acel loc de tristă amintire în istoria noastră, să calci pe oasele a 624.540 de ostaşi români, îngropaţi pe întinsurile Estului, de la Odesa până la Stary Krim (Crimeea), Krymsk (Caucazul de Nord) şi Cotul Donului de lângă Volga, şi, incredibil (!!!), să nu găseşti măcar o troiţă, o simplă cruce, nu mai zic de un cimitir de onoare, în memoria celor trimişi de Statul Român la moarte, aproape sigură, pentru dezrobirea teritoriilor româneşti, Basarabia şi Nordul Bucovinei, pentru a readuce creştinismul în Rusia bolşevică? Pe mine, personal, rău m-a pus pe gânduri această neglijenţă şi uituceală a politicienilor de la Bucureşti, întrebându-mă dacă mai sunt români în fruntea statului român. Or, poate se doreşte să dispară şi ultimii români, rămaşi la vatră, gata să-şi mai apăre, în caz de necesitate, Ţara şi Neamul…

Mi-i ruşine să mă uit cum se bat politicieni între ei, crezând că o să trăiască doua vieţi şi nu vor răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru batjocura faţă de memoria ostaşilor români căzuţi la datorie, pe Frontul de Est. Să nu caute ei posibilitatea să se înţeleagă cu ruşii pentru inaugurarea unor cimitire de onoarte? Doar în România toate cimitirile ruseşti sunt întregi, pe când românii n-au niciunul acolo, la Cotul Donului, nici măcar la Dalnik sau Vigoda, lângă Odesa, nu există. Niciun cimitir, niciun monument, nicio troiţă în memoria celor 624.540 de ostaşi români căzuţi pe Frontul de Est… Doar în oraşul Odesa există un cimitir, dar şi acela este „mascat” sub denumirea de Cimitir german… În Cehia, Slovacia, în Basarabia, în Kazahstan (Karaganda), au fost inaugurate cimitire de onoare sau monumente. Sigur, în aceste locuri este altă situaţie, dar cum se poate ca Statul Român să nu fi întreprins nimic în Rusia şi în Ucraina?

Dar, poate-i luminează Dumnezeu, în cel de-al 12-lea ceas, pe actualii guvernanţi ai României să se lase de bătăliile intestine, politice şi financiare, şi să convină cu ruşii pentru nişte săpături acolo, pentru inaugurarea de cimitire ale ostaşilor români căzuţi pe meleaguri străine.

 

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors