Archive for the ‘Analize-Controverse’ Category

Roşia Montană şi subminarea economiei naţionale româneşti

Posted by Stefan Strajer On September - 13 - 2013

Adrian BotezRoşia Montană şi subminarea economiei naţionale  româneşti

 

Autor: prof.dr. Adrian Botez

 

…Când vine vorba de Roşia Montană (şi, zilele astea, oare, când nu vine vorba de…?) – toţi jurnaliştii TV şi toţi politicienii români o fac pe proştii. Ocolesc, cu grijă şi cu premeditare infracţională – esenţa problemei „Roşia Montană”. Până şi paiaţa sfertodoctă, de la Antena 3 („de la miezul nopţii”), Mircea Badea, este pusă în mişcare de acest resort al trădării naţionale, prin subminare premeditată a economiei naţionale româneşti: „Mă interesează spre deloc problema Roşiei Montane. Este treaba celor de acolo, de la Roşia Montană. Să facă ăia referendum!”.

 

Şi care este, în definitiv, „esenţa problemei Roşia Montană”?! Pentru că, orişiunde dai cu telecomanda, vezi numai şmecheri care-ţi împuiază capul cu „necesitatea locurilor de muncă, pentru minerii muritori de foame de la Roşia Montană, cărora le decedează de sete copiii…!” (de parcă, până să vină bandiţii mondiali/afaceriştii de la GCRM, toate familiile de mineri aveau, pe masă, numai cozonaci şi fazani fripţi!) – şi auzi numai bocetele, dublate de priviri scânteind de şmecherie, pe sub mânecă, ale liderului sindical „roşio-montaniard”, Cristian Albu – bocete pe jumătate apocaliptice şi pe jumătate sfruntate („Mulţi sunt supăraţi că le-au plecat copiii prin alte locuri, chiar prin alte ţări, în căutarea unui loc de muncă. Noi sperăm că va reporni mineritul în Apuseni şi vor fi create mii de locuri de muncă, aşa cresc şansele ca familiile să rămână unite (…). Guvernul trebuie să ţină cont de voinţa oamenilor şi trebuie să ia măsuri cât mai repede ca să repornească mineritul în Apuseni” – cf. economica.net). “Copiii” pleacă de peste tot, din toate localităţile României (n-are monopol, în acest sens, Roşia Montană!), pentru că nu există politici sociale, de la nicio formaţiune/gaşcă politică românească (?), ajunsă la putere. Dar… ce e cu ultimatumul ăsta, legat de „şanse familiale” şi de „voinţa oamenilor”? Ce şanse, anume? – şi, oare, „voinţa oamenilor” dintr-un sat/comună de munte al/a României, din debutul veacului al XXI-lea, trebuie să producă defecaţie, peste interesul naţional şi peste zestrea nepoţilor/stră-nepoţilor români, din viitor (dacă România şi românii vor mai avea viitor!)?! Nu credem că are dreptul cineva, fie şi câteva sute ori câteva mii de oameni din România, să „toace”, după bunul plac (…”voinţă”), avuţia naţională a României – de parcă acea avuţie ar fi… şlapii de sub paturile minereşti… de parcă n-ar exista reverberaţii, în viitorul îndepărat, ale atitudinii unui popor istoric, în legătură cu modul cum acesta a administrat, la un moment dat, avuţia decisă de Dumnezeu, unui Neam Întreg, pentru toată istoria sa de expresie tetrestră.

 

Dacă, la Roşia Montană, minerii vor scoate aur, argint, uraniu, wolfram etc., prin investiţii pur româneşti – nu cumva, oare, îşi vor rezolva, şi ei, problema lor socială? –  …dar, în primul rând, oare, aceşti minţiţi/amăgiţi mineri nu vor mai fi apărând/compărând, ca asasini/complici la asasinatul de Viitor Românesc, în faţa Istoriei Românilor!

 

Să vedem, deci. Chiar există, în România, un stat în stat, numit „ROŞIA MONTANĂ”? Nu. Se pare că nu. Există, însă, o localitate românească, în România, cu acest nume – şi având, în subsolul ei, bune de exploatat, metale şi nemetale extrem de căutate, pe plan mondial. Plan în care criza „globalistă” (criză artificială, dar dovedind că resursele naturale s-au împuţinat alarmant, pe Terra, iar bogăţia şi puterea ar trebui s-o deţină, în plan terestru, tocmai statele care mai au resurse naturale… dacă nu ar interveni, în „borşul mondialist”, vechea meteahnă a omenirii: atitudinea colonialistă, de jaf sistematic şi crimă/genocid!) – da, criza “globalistă” lucrează cumplit. Pe restul Terrei, criza asta, bătu-o-ar vina, lucrează mai ceva chiar decât în România.

 

…Ce metale, ziceam mai sus, că am avea noi, românii, de exploatat? Deh, „nişte metale, acolo…” (ne zic străinii, cu balele curgându-le pe la colţurile gurii, ca maidanezilor turbaţi… numai buni de eutanasiat!). Adică, de fapt, metale, colo, unul şi unul: aur, argint, wolfram, uraniu, titaniu, vanadiu, cesiu, indiu etc. – atât de intens căutate, că şi-a băgat coada până şi dl Mark Rich (“Mark Rich – magnat evreu cu cetăţenie americană, apropiat de Mosad. El s-a aflat în spatele firmei canadiene Gold Corporation, companie cu 80% acţionariat pestriţ, pe care îl controlează însă Rich (…) Ca urmare, zăcământul de la Roşia Montană urmează a fi epuizat de către Gold Corporation Roşia Montană LTD în numai 15 ani, Statului Român revenindu-i numai 2% din acestă exploatare”cf. Rapoarte ale “ale foştilor ofiţeri SRI”, strânse sub titlul O ţară subjugată economic şi politic de concernele evreieşti).

 

Precum afirmă şi rapoartele „foştilor ofiţeri SRI”, Mark Rich & Comp. nu vor rezolva nici…”mama şomajului”: exploatarea cu cianuri este una extrem de rapidă (şi, deci, apocaliptic-distructivă de mediu natural…!), exploatarea cu cianuri este una sub formă de jaf fulgerător: minereurile subpământene vor fi epuizate în cel mult 15 ani (statul român, condus, de 23 de ani, de trădători de ţară, alegându-se cu “praful de pe tobă”!)… Şi, după aia? Păi, ca şi înainte: „şomaj pe pâine”(?)… –  doar că… România nu va mai avea ocazia şi motivul să-şi mai crească şi dezvolte demagògii: România va fi fost, între timp (prin imbecila, dar vinovata  trădare, de autentice iude, a politicienilor şi jurnaliştilor TV – dar şi prin „tembelismul de stat” […în fund!!!], al …telespectatorilor!),  jefuită rapid, ca la un “hold-up”, de toate resursele ei naturale, de către nişte străini obraznici, prin intermediul unor politicieni şi jurnalişti trădători de ţară şi de Neam (politicieni şi jurnalişti care-şi vor zornăi, prin buzunare, o vreme, ceva mărunţiş, din “comisioanele” – …de fapt, „arginţii lui Iuda”, ai dlui Mark Rich…!).

 

Rezumăm: „esenţa problemei Roşia Montană” constă, de fapt, în ceea ce actorul Florin Zamfirescu a fost împiedicat să mărturisească, la Antena 3, în după-amiaza zilei de 8 septembrie 2013: Roşia Montană este a românilor şi a istoriei viitoare a românilor!!! –  …iar nu, strict,  a sătenilor/mineri, de la Roşia Montană!

Rosia-MontanaRoşia Montană este o problemă naţională şi de istorie viitoare – iar nu una strict momentană şi strict locală!!!, aşa cum au făcut mii de ani, să facă românii şi acum, la Roşia Montană! Adică, dacii îşi exploatau singuri aurul, până să „intervină”, cu anasâna, romanii! Valahii de dinainte de 1989 ştiau să-şi exploateze, singuri, cu utilaje „high tech”,  toate minereurile – „elemente critice” – titaniu, zirconiu, uraniu etc. – …prin 14 „elemente critice”, la Vadu-Dobrogea şi Munţii Apuseni, eram noi, „Românii-dinainte-de-1989 (noi, „amărâţii” ăştia de români, la care „Munţii noştri – uraniu poartă,/ Noi cerşim din poartă-n poartă” …”u.e.”-isto-globalistă „poartă”!), „cap de piaţă” mondială, iar prin 9 dintre ele – „lideri absoluţi de piaţă mondială!!!

Ce s-a întâmplat, cu românii, în ultimii 23 de ani? S-au tâmpit, oare, subit – şi nu mai ştiu meseria mineritului de metale rare/nemetale rare -„critice”?!

Nu credem asta.

 

…Atunci, probabil, trebuie să căutăm vina în zona concătorilor/administratorilor de ţară şi a liderilor de opinie (…şi de manipulare a conştiinţelor şi a minţilor româneşti!). Daţi din umeri, cu stinghereală, bezmeticilor şi subminatorilor de economie naţională, politicieni şi jurnalişti tv (…când îi întrebi pe jurnaliştii TV de la Antena 3: „De ce daţi spoturi publicitare, prin care promovaţi exploatarea GCRM… dacă tot ziceţi că nu sunteţi pentru proiectul de exploatare cu cianuri, de la Roşia Montană?” – ei îţi răspund: „Pentru că postul nostru este obligat să promoveze GCRM, prin contract publicitar!” – …adică, ei sunt obligaţi să-şi vândă ţara şi conştiinţa, pe bani…! – …dar dacă, să zicem ar veni Hitler, în persoană, şi le-ar da bani ca să promoveze …”peisajul de la Auschwitz: „Arbeit macht frei””: ?! – Bănuim, nu ştim de ce, că ar refuza, cu mare spaimă!!! – …dar de ce, oare, nu le este lor frică de Ţara şi de Neamul lor românesc, de ce nu urlă de groază, gândindu-se la ce blesteme vor primi de la urmaşii urmaşilor lor, în veacul vecilor, amin?!).

 

Dacă nu sunteţi/n-aţi fi voi de vină (dar…multe şi deloc mărunte fapte şi declaraţii vă incriminează, pe toţi deopotrivă!!!), atunci…de ce nu spuneţi/n-aţi declara, cu fruntea sus, pe toate posturile tv, clar şi răspicat, măi, nenorociţilor: „jos labele, hoţilor şi străinilor de Românie,  de pe zestrea dumnezeiască a poporului român! – …oare de ce vă complaceţi, voi, politicieni români şi jurnalişti tv români,  în poziţia actuală, care este una infracţională – de subminatori ai economiei naţionale româneşti???!!!

 

…Pentru că voi, jigodii lacome şi laşe, de fapt, nu mai existaţi, demult – din punct de vedere al Duhului. Pentru că sunteţi nişte zombies spurcaţi. Ca urmare, dacă românii s-or trezi, cândva, din „somnul cel de moarte”, s-ar cuveni să vă măture şi să vă lepede la gunoiul istoriei (sau…la pârnaie!). Pentru eternitate, nemernicilor!!!

 

prof. dr. Adrian Botez

 

 

 

 

Roşia Montana – Scrisoare deschisǎ Primului Ministru Victor Ponta

Posted by Stefan Strajer On September - 13 - 2013

Foto.Ioan IspasRoşia Montana – Scrisoare deschisǎ Primului Ministru Victor Ponta

 

Autor: Ioan Ispas (Delaware, SUA)

 

După cum bine știți, în 27 august 2013 Guvernul României a aprobat Proiectul de lege privind unele măsuri prealabile exploatării minereurilor auro-argentifere din perimetrul Roșia Montana, care conține în anexă Acordul privind unele măsuri aferente exploatării minereurilor auro-argentifere din perimetrul Roșia Montana.

Din motive obscure nu a-ți observat nici d-vs și nici membrii guvernului că art.8 din Acord încalcă dreptul de proprietate consfințit de Constituția României. Iată cum a fost formulat acest art.8: Părțile convin ca societății RMGC să i se pună la dispoziție dreptul de folosință asupra tuturor imobilelor situate în perimetrul licenței de exploatare, necesare pentru atingerea scopului prevăzut în Licența de exploatare, conform dispozițiilor Legii privind unele măsuri prealabile exploatării minereurilor auro-argentifere din perimetrul Roșia Montana și stimularea și facilitarea dezvoltării activităților minere. Aceasta înseamnă că atunci când buldozerele RMGC intră în curtea cetățeanului, care s-a baricadat în casă, intervin forțele speciale ale jandarmeriei care-i ridică pe sus pe membrii familiei respective, îi bagă în dube, îi duc la sediu unde sunt amendați. În acest timp buldozerele dărâmă casele, iar cetățenii respectivi pot merge unde văd cu ochii. Adică statul se subordonează unei societăți comerciale.

Chiar dacă RMGC ar fi fost 100% a statului român (ceea ce nu este cazul) nu ar fi fost admisibil să se calce în picioare dreptul de proprietate al unui cetățean român.

A prezenta creșterea formală a ponderii statului de la 19%  la 25% ca o mare victorie a guvernului este jenantă în condițiile în care la înființarea RMGC în 25.08.1997 statul român deținea 33% din acțiuni. Rapacitatea acționarului majoritar a făcut ca imediat după cedarea de către compania națională a Licenței de exploatare nr.47 către RMGC, aceasta să pretindă ca banii cheltuiți cu diverse studii să fie convertiți în acțiuni. Așa s-a ajuns la ponderea de 19% a statului român în RMGC. În urma majorărilor de capital din 2004 și mai ales din 2009, la care statul român nu a contribuit, fiind împrumutat fără dobândă, dar prin virarea directă a împrumutului de către acționarul majoritar în contul RMGC, s-a ajuns ca de fapt în prezent statul român să dețină sub 1% din capitalul social al RMGC. Minvest nu are nicio dovadă (ordin de plată, chitanță) că a depus bani în contul RMGC ca să-și păstreze ponderea de 19%. Nu mă credeți? Cereți Minvest-ului să prezinte public documentele de plată.

Este jenant ca un guvern să încheie un acord cu un SRL (Ltd.) chiar dacă este înregistrat în Canada și cotat la bursă. Pe acest document, având în vedere că în calitate de anexă va face parte integral dintr-o lege, își va pune semnătura Prim Ministru, Președinții Parlamentului și Președintele României, pe de-o parte, iar pe cealaltă un Președinte Director General al unui SRL, cetățean străin, care poate promite orice, răspunderea sa fiind în limita capitalului social al companiei respective. Culmea este că deși acordul este semnat în numele companiei Gabriel Resources Ltd, cotată la Bursa din Toronto sub simbolul GBU, acționarul majoritar la RMGC este de fapt, din 2011, Gabriel Resources (Jersey) Ltd., înregistrată în Channel Islands, cu sediul pe 15 Esplanade, St.Helier, Jersey, JE1 1RBB. Care este bonitatea acestei firme fără active, fără activitate, fără bilanț financiar?! Care este scopul acestei manevre? Răspunsul este simplu: toate promisiunile și angajamentele GBU sunt plasate unei firme de buzunar. Ea este deținută 100% de Gabriel Resources Ltd., dar în cazul unui conflict între acționarii RMGC, legal statul român se va război cu acest Gabriel Resources (Jersey) Ltd., de la care, în caz de victorie, poate să obțină cel mult 100 $ (banii depuși la înființare). În aceste condiții GBU poate să promită orice. Nu este pusă România într-o situație ridicolă prin semnarea acestui acord?

Creșterea redevenței minere de la 4% la 6% este prezentată de asemenea ca un semn de bunăvoință al investitorului. Grație formulării definiției producției miniere din Legea minelor nr.85/2003, investitorul a avut grijă ca produsul finit al proiectului să nu fie sub formǎ de aur și  argint, produse cotate la bursă, ci un aliaj de aur și argint. Aceasta permite pe de-o parte ca RMGC să vândă aliajul la un preț subevaluat unei firme controlate de GBU astfel încât profitul să fie zero (la fel impozitul pe profit) iar valoarea redevenței miniere insignifiantă, iar pe de altă parte sub denumirea de argint să fie ascunse celelalte metale prețioase (wolfram, etc) pentru care nu se va plăti nicio redevență și nici nu vor apărea ca venituri. Un adevărat jaf național!

Dacă beneficiile economice ale proiectului sunt iluzorii, mutilarea munților și iazul uriaș de steril și cianuri sunt consecințe certe. Minerit se poate face și fără cianuri și fără măcinarea munților și fără alungarea localnicilor, în paralel cu celelalte îndeletniciri, așa cum au dovedit de câțiva ani finlandezii la Pompalo.

V-am auzit recent declarând la un post de televiziune că personal nu sunteți de acord cu proiectul și că în parlament, ca deputat, veți vota împotriva lui. Deci noi, plătitorii de impozite și alegători, înțelegem că în calitate de deputat ați rămas fidel promisiunilor din campania electorală, dar ca prim ministru sunteți o marionetă care execută comenzile altora. În urma acestei declarații, dacă sunteți om de onoare, aveți două opțiuni: a) demisionați din funcția de premier și vă întoarceți ca deputat în parlament, sau b) vă recunoașteți greșala și retrageți proiectul de lege respectiv din parlament, pentru că erare human est, persaeverare diabolicum.

(5 septembrie 2013)

 

P.S.În privința gazelor de șist, după ce a-ți acordat peste duzină de licențe de explorare , în timp ce d-vs ne liniștiți că este vorba doar să aflăm ce zăcăminte avem și că nici nu se pune problema exploatării , d-nul ministru Vosganian împreună cu d-nul ministru Niță au elaborat un proiect de modificare a Legii minelor nr.85 / 2003 astfel încât deținătorii licențelor de explorare să aibă dreptul de a obține automat licențe de exploatare .Proiectul mai prevede ca deținătorii licențelor de exploatare să aibă dreptul de a-și extinde suprafața din licență în funcție de necesități.

Veți pune și un asemenea proiect pe ordinea de zi a guvernului ?

 

Caracteristici si orientări noi ale politicii Chinei

Posted by Stefan Strajer On September - 6 - 2013

Caracteristici si orientări noi ale politicii Chinei

Autor: Prof. univ. dr. Gavrilă Sonea

În China – în 1978 – au fost puse bazele politicii de reformă şi de deschidere către exterior. Drept efecte nemijlocite ale înfăptuirii lor, începând din deceniul următor, 1981-1990, această ţară a beneficiat de mai multe investiţii străine directe decât orice altă ţară în curs de dezvoltare. Mai mult, între anii 1993 şi 1995, fluxul de investiţii străine spre China a fost al doilea în lume, fiind depăşit numai de investiţiile străine realizate în Statele Unite. Redăm în cele ce urmează unele din caracteristicile şi orientările noi ale politicii statului chinez, de după 1978, în domeniul investiţiilor străine în economie, ale căror motivaţie ştiinţifică şi principii izvorâte din interesele permanente ale întregii naţiuni, sunt vitale a fi incluse, în forme adecvate, în actuala legislaţie în domeniu a statului român, pentru limitarea continuării jefuirii lui de către investitorii străini şi pentru a crea condiţiile optime menite să asigure relansarea dezvoltării reale a economiei noastre naţionale într-un timp predeterminat.

 

1) Contrar nevoii acute de capital financiar şi fluxului continuu de investiţii străine spre China, în anii de după 1978 statul chinez nu permite un acces liber al investiţiilor pe piaţa sa. Fiecare propunere de investiţii este examinată de autorităţile publice chineze, care decid dacă investiţia este în interesul Chinei şi, în cazul în care au rezerve cu privire la acest lucru, negociază cu investitorul potenţial pentru a încerca să îmbunătăţească câştigurile partenerilor chinezi, sau, în cazuri extreme, interzic chiar investiţia respectivă. Înainte ca propunerile să ajungă la autorităţile publice centrale, în mod obişnuit, companiile străine au participat deja la negocieri prelungite (de multe ori pe durata a câţiva ani) cu companiile chineze şi cu autorităţile provinciale.

Faptul că un volum de investiţii atât de semnificativ a intrat în China, în ciuda procesului foarte laborios de penetrare a pieţei acestei ţări, se datorează motivaţiilor puternice pe care le au companiile străine pentru a-şi desfăşura activitatea în China. Dintre ele, extinderea pieţelor companiilor străine pare a fi motivaţia majoră. Un studiu din anul 1996, care viza 500 de companii canadiene cu investiţii în China, a indicat faptul că 85 la sută dintre acestea au investit pentru a avea acces pe piaţa chineză. Companiile străine sunt atrase de multă vreme de potenţialul pieţei chineze, datorită numărului foarte mare de locuitori si deci de potenţiali consumatori. În plus, pe lângă faptul că populaţia Chinei a depăşit, deja, 1,3 miliarde de locuitori, puterea de cumpărare a acesteia a crescut datorită creşterii economice mai rapide.

În anii ’80, spre exemplu, creşterea medie anuală a producţiei Chinei de 14,4 la sută a fost cea mai ridicată în rândul celor mai puternice 50 de economii ale lumii. Această creştere s-a reflectat în sporirea cheltuielilor de consum. Concomitent, în toţi anii de după 1978, China a cheltuit sume enorme de bani în proiecte de infrastructură, de centrale electrice, de autostrăzi şi magistrale de cale ferată, de reţele de metrou într-o serie de oraşe. Drept urmare, aşa cum arata prognozele, China se va număra în curând printre cele mai mari economii din lume, după criteriul parităţii puterii de cumpărare.

2) Guvernul chinez duce o politică de limitare a importurilor, ceea ce determină companiile străine să apeleze la investiţii, mai curând decât la exporturi, dacă vor să pătrundă pe aceasta piaţa. Mai mult, atunci când companiile străine îşi depun ofertele pentru adjudecarea unor licitaţii pentru proiecte din domeniul infrastructurii, câştigătorul licitaţiei poate fi desemnat pe baza faptului că asigura un transfer de tehnologie pentru a produce o bună parte din echipament în China. În consecinţă, China duce atât o politică de substituire a importurilor, cât şi o politică comercială de dezvoltare a exportului. China a dus o politică de acoperire a nevoilor pieţei din producţie proprie, în primul rând din motive politice şi culturale. Mai mult, se argumenta că economia chineză are un potenţial atât de mare încât poate să producă pe plan local aproape orice produs.

Deşi dimensiunea pieţei reprezintă principalul motiv pentru a investi în China, companiile au fost atrase şi de resursele acestei ţări. De exemplu, au existat investiţii substanţiale în exploatarea şi prelucrarea petrolului şi cărbunelui, iar aproape 20 la sută din investiţiile americane în China s-au făcut în industria petrolieră. În plus, companiile au privit China ca pe o sursă de forţă de muncă ieftină, în special în condiţiile în care, în alte ţări din Asia, precum Singapore, Hong Kong şi Taiwan, şomajul a scăzut şi, drept urmare, aceste ţări nu au mai putut fi considerate drept furnizoare de forţă de muncă ieftină.

3) În anul 1979 statul Chinez a promovat Legea privind asocierea dintre capitalul chinez şi cel străin, a înfiinţat zone libere, unde companiile străine primeau facilităţi pentru a investi dacă demonstrau că întreaga producţie va fi exportată.

De asemenea, companiile străine puteau să se asocieze cu cele chineze pentru a vinde pe piaţa chineză; oricum, propunerile pentru astfel de asocieri erau analizate mai serios şi erau aprobate numai dacă serveau unor interese naţionale de prim ordin, pentru care China trebuia să caute ajutor în exterior. Treptat, a crescut dependenţa Chinei faţă de economia mondială. China a mărit numărul zonelor libere, permiţând funcţionarea întreprinderilor cu capital integral străin. Totuşi, acestea sunt încă rare, deoarece: (a) companiile străine îşi dau seama că vor fi tratate de către autorităţile publice chineze cu mai multă severitate, iar (b), ele sunt obligate să se confrunte cu birocraţia, mai mult decât partenerii lor chinezi. De subliniat faptul că, în mod obişnuit, în China, „investiţiile“ iau forma asocierilor (joint-venture), în care partenerul străin deţine 49 la sută, iar cel chinez 51 la sută, la fel ca în România înainte de 1990.

Paşii care trebuie urmaţi pentru a obţine aprobarea creării unei asocieri in China sunt prezentaţi, pe scurt, în continuare.

i) Potenţialii            parteneri ai companiei străine redactează o scrisoare de intenţie care cuprinde un proiect al viitorului contract.

ii) Partenerul            chinez înaintează superiorului sau administrativ o propunere care include şi un studiu de fezabilitate preliminar, propunere care este, apoi, remisă autorităţilor locale sau naţionale, în funcţie de dimensiunile investiţiei.

iii) De îndată ce propunerea este aprobata de către autorităţi, investitorii propuşi trebuie să realizeze studiul de fezabilitate, care trebuie să cuprindă: tipul şi volumul producţiei, piaţa vizată, prognoze privind vânzările, necesarul de echipament, infrastructura şi forţa de muncă, precum şi necesarul de devize străine, prognoza.

iv) Partenerii            concep şi redactează contractul, informând în acelaşi timp autorităţile cu privire la ceea ce conţine acordul.

v) Acordurile sunt prezentate autorităţilor centrale sau celor locale spre aprobare.

vi) În termen de o lună de la aprobare (care stipulează un termen limită pentru realizarea investiţiei), asocierea trebuie înregistrată pentru a obţine o licenţă de afaceri. Dacă termenele limită nu sunt respectate, investitorul este posibil să plătească dobâzi, sau să compenseze pierderile rezultate.

4) Chinezii sunt încântaţi de avansul tehnologic al străinilor, dar le este teamă de contaminarea culturii lor. Deşi multe criterii sunt luate în considerare atunci când companiile şi autorităţile chineze aprobă sau resping propunerile de investiţii, în realitate s-a pus accentul pe obţinerea a două mari avantaje din investiţia respectivă. Acestea sunt: transferul de tehnologie într-un sector industrial de maximă importanţă şi generarea de exporturi.

Generarea de exporturi aduce Chinei valuta necesară pentru a plăti importurile mereu crescânde necesare dezvoltării. Transferul de tehnologie îmbunătăţeşte posibilităţile viitoare de export şi sporeşte şansele ca firmele chineze să devină în viitor competitive pe plan global, fără a mai depinde de parteneriatul cu companiile străine. Avantajele menţionate, urmărite de China, nu coincid, însă, întotdeauna cu obiectivele investitorilor străini, respectiv cu obţinerea de beneficii anume din investiţii sau cu creşterea cotei de piaţă a acestora, situaţie care face ca iniţierea şi continuarea cu succes a unei investiţii străine în China să devină o adevărată provocare. La diferenţa dintre obiectivele părţilor se adaugă, între altele, ţintele şi limitele rezultate din prevederile Legii cu privire la întreprinderile cu capital străin, adoptată de Statul Chinez în 2000.

Beijing-South-Railway-Station1_0b4f3a337d

Potrivit precizărilor cuprinse în articolele 3,4 şi 5 ale acelui act normativ la nivelul ţării, întreprinderile cu capital străin vor fi înfiinţate de aşa manieră încât ele să ajute la dezvoltarea economiei naţionale a Chinei. Statul Chinez poate să încurajeze înfiinţarea de întreprinderi cu capital străin care sunt orientate spre export sau care sunt avansate din punct de vedere tehnologic. Consiliul de Stat va stabili reglementările specifice privind categoriile de activităţi în care întreprinderile cu capital străin nu au voie să se angajeze sau în privinţa cărora se stabilesc anumite restricţii. Întreprinderile cu capital străin vor respecta legile şi reglementările chineze şi nu au voie să se angajeze in activităţi dăunătoare intereselor publice ale Chinei. Statul nu va naţionaliza şi nici nu va rechiziţiona vreo întreprindere cu capital străin. Totuşi, în împrejurări speciale, atunci când interesele publice o cer, întreprinderile cu capital străin pot fi rechiziţionate, pe baza unor proceduri legale şi cu plata unor compensaţii adecvate.

Noile orientări ale Chinei în domeniul investiţiilor străine în economie

Urmarea punerii bazelor politicii de reformă şi de deschidere către exterior, în anul 1978, şi a transformărilor care au avut loc în viaţa economică a ţării, în cei 30 de ani care au urmat de la declanşarea lor, China a devenit, cu aportul investiţiilor străine, una dintre cele mai mari economii ale lumii şi unul dintre primii exportatori mondiali. Pentru ca progresele economice şi competiţionale realizate, până în prezent, să continue şi mai accentuat pe întreg cuprinsul ţării, Guvernul chinez a publicat, în aprilie 2010, un document intitulat „Opinii ale Consiliului de Stat pentru îmbunătăţirea pe mai departe a activităţii în domeniul utilizării investiţiilor străine“ (denumite, în continuare, „Opinii“). În linii mari, documentul conţine o tendinţă de tratare la nivel naţional a investiţiilor străine şi favorizează acele investiţii care aduc o valoare adăugată foarte înaltă, precum şi operaţiile mai eficiente, îndeosebi în regiunile din vestul şi din centrul Chinei. De subliniat că documentul intitulat „Opinii“ al Consiliului de Stat constituie baza cadru a următoarei ediţii revizuite a „Catalogului investiţiilor străine în industrie (numit pe scurt „Catalogul investiţiilor“), care va furniza mai multe precizări orientative cu privire la diverse tipuri de investiţii.

Documentul „Opinii“ – aflat într-o aprinsă dezbatere – cuprinde patru capitole consacrate problemelor expuse în continuare.

1) Optimizarea structurii de utilizare a investiţiilor străine. Referitor la aceasta problemă, documentul „Opinii“ prevede, pornind de la cerinţele dezvoltării economice a Chinei, că viitorul „Catalog al investiţiilor străine“ va fi revizuit astfel încât el să reflecte încurajarea acelor investiţii străine care sunt orientate spre înalta tehnologie, spre industriile prelucrătoare cu produse finale de mare valoare, spre servicii moderne, spre energiile reînnoibile şi spre industriile de conservare a energiei şi de protecţie a mediului înconjurător. În acelaşi timp vor fi impuse restricţii asupra industriilor cu produse reziduale foarte poluante şi a industriilor care se bazează prea mult pe resursele naturale. În plus, industriile prelucrătoare cu produse finale de joasă valoare şi cele care impun o supra-capacitate vor fi cât mai mult limitate.

Este de remarcat că documentul „Opinii“ facilitează aplicarea la întreprinderile finanţate prin investiţii străine a prevederilor documentului intitulat „Planurile de ajustare şi de revigorare a industriei“, promulgat de Consiliul de Stat în 2009, care stipulează o serie de politici preferenţiale pentru întreprinderile din domeniile industriei de automobile, tehnologiei informatice, logisticii, industriei petrochimice, industriei producătoare de echipamente, precum şi alte industrii. În plus, proiectele privind optimizarea utilizării terenurilor agricole, încurajate, deja, de „Catalogul investiţiilor“, vor putea obţine dreptul de utilizare a terenurilor pe baze preferenţiale şi la preţuri reduse stabilite la nu mai puţin de 70 la sută din preţul statutar.

Documentul „Opinii“ iterează, totodată, politica de încurajare a investitorilor străini de a-şi crea sedii centrale regionale, centre de cercetare şi dezvoltare, unităţi zonale de achiziţii şi aprovizionare, centre de management şi contabilitate şi orice alte centre funcţionale pe teritoriul Chinei. Ca un stimulent pentru crearea de centre de cercetare şi dezvoltare, echipamentele tehnologice au putut fi importate de către investitorii străini, până la 31 decembrie 2010, în regim de Duty free.

2) Încurajarea investiţiilor străine în provinciile din centrul şi din vestul Chinei

Recunoscând decalajul de dezvoltare dintre zonele de coasta ale Chinei şi cele din Vestul ţării, documentul „Opinii“ încurajează învestitorii străini să vină cu finanţare pentru industriile bazate pe folosirea intensivă a mâinii de lucru din regiunile de Vest şi din interiorul Chinei. Documentul iterează politica de continuare a taxelor reduse pentru investitorii care operează în aceste zone. În plus, investitorii străini din zonele de coastă care doresc să-şi disloce unităţile productive spre regiunile de Vest şi din interior se vor bucura de importante facilităţi administrative, de taxare, de schimb valutar, precum şi în domeniul securităţii sociale, pe baza unor cereri scrise şi a aprobărilor obţinute.

3) Diversificarea cailor de utilizare a investiţiilor străine. Potrivit documentului „Opinii“ investitorii străini sunt îndemnaţi să participe, prin fuziuni, prin achiziţii şi prin cumpărarea de acţiuni, la actualul proces de restructurare şi reorganizare a unor întreprinderi autohtone chineze. În mod concret, investitorii străini sunt chemaţi să ocupe poziţii strategice în întreprinderile chineze listate în Seria A de piaţă. În acelaşi timp, însă, documentul recomandă autorităţilor chineze să ia măsuri sporite pentru crearea unui mecanism de asigurare a securităţii naţionale în operaţiile de fuzionări şi de achiziţii în care sunt implicaţi investitorii străini.

În ceea ce priveşte companiile autohtone care caută listări în afara graniţelor ţării, documentul subliniază necesitatea respectării politicii de susţinere doar a acelor companii care au o nevoie reală de asemenea listări şi care se conformează politicilor naţionale de dezvoltare. Documentul „Opinii“ deschide uşa pentru acele întreprinderi finanţate prin investiţii străine care încearcă să strângă capital de pe piaţa chineză, îndemnându-le să scoată acţiuni la licitaţii publice şi să publice rapoarte de activitate pe termen mediu, inclusiv rapoarte privind datoriile pe care le au. Se recunoaşte, de asemenea, necesitatea de a ameliora mecanismele de scoatere din ţară unei părţi a profitului de către întreprinderile finanţate prin investiţii străine şi de către fondurile private care operează la bursa din China.

4) Intensificarea reformei sistemului de administrare a investiţiilor străine. Potrivit reglementarilor anterioare, proiectele finanţate prin investiţii străine care intră în categoria de „investiţii încurajate“ sau în cea de „investiţii permise“ necesitau aprobarea guvernului central, dacă investiţia depăşea suma totală de 100 milioane dolari. Acum, documentul „Opinii“ ridica această sumă la 300 milioane dolari. Efectul practic al acestei măsuri este acela de a oferi guvernelor locale dreptul de a aproba proiectele în care investiţiile străine se situează sub pragul de 300 milioane dolari, ceea ce facilitează şi grăbeşte procesul de aprobare.

Un lucru la fel de important este acela că, recunoscându-se efortul financiar pe care îl fac în prezent companiile multinaţionale, s-a aprobat ca acele companii străine care sunt, momentan, confruntate cu probleme financiare şi nu se pot încadra în termenele convenite pentru vărsămintele de capital să poată extinde aceste termene.

Interpretări ale noilor orientări politice ale Chinei

Departamentele guvernamentale chineze, mijloacele de informare în masă şi reprezentanţii pieţei de capital afirmă că documentul „Opinii“ – aflat într-o aprigă dezbatere – conţine „o nouă politică în materie de investiţii străine“ şi susţin că el va avea un efect pozitiv asupra atragerii de investiţii străine. De pildă, un membru al Comisiei pentru Dezvoltare Naţională şi Reformă, atunci când vorbea de motivele publicării acestui document, a afirmat că statul chinez trebuie să-şi schimbe mai rapid modelul de dezvoltare economica şi însăşi structura economiei, ca urmare a importantelor schimbări provocate de criza financiară mondială. „Aceasta ne impune – afirma el – să adâncim şi mai mult reforma, să accentuăm politica de deschidere şi să îmbunătăţim atât calitatea, cât şi nivelul de utilizare a investiţiilor străine“. Aceasta ar însemna că noua politica urmăreşte continuarea deschiderii către exterior şi că obiectul ajustării este de a perfecţiona mecanismul economiei de piaţă şi de a crea pentru fiecare întreprindere un mediu de piaţă echitabil standardizat. Şi toate acestea, în scopul de a atrage investiţii străine.

De asemenea, dealerii şi analiştii chinezi au exprimat puncte de vedere foarte optimiste cu privire la prevederile documentului „Opinii“. Ei au subliniat că acea clauză referitoare la „încurajarea investitorilor străini să participe la reorganizarea şi restructurarea întreprinderilor de stat prin cumpărarea de acţiuni şi prin achiziţii“ va genera un nou val de fuzionări şi achiziţii de către capitalul străin şi va crea o largă gama de oportunităţi pentru investiţii. Totodată, companiile străine autorizate vor primi sprijin la ofertele publice, vor beneficia de emiterea de obligaţiuni corporatiste şi de facturări pe termen mediu, ceea ce va ajuta nu numai la rezolvarea problemelor financiare cu care se confrunta capitalul străin, ci va impulsiona şi piaţa de capital în China.

În contrast cu aceste păreri, unele companii străine consideră că documentul „Opinii“ pune capăt politicii de până acum care oferă investiţiilor străine „un tratament supra-naţional“. Chiar înainte de publicarea documentului, firmele străine, care sunt foarte sensibile la schimbările de politică, sesizaseră, deja, că vor avea loc unele schimbări mai puţin favorabile. Astfel, Camera de Comerţ Chino-Americană a întreprins un studiu, în luna martie 2010, care conchidea că 38 la sută dintre firmele americane care au investit în China simţeau că sunt din ce in ce mai puţin dorite în această ţară. Joerg Wuttke, preşedintele Camerei de Comerţ a U.E. în China, scria în ziarul FINANCIAL TIMES că Statul chinez îi îngenunchează pe investitorii străini. În fapt, însă, guvernul chinez menţionase, încă din 1995, că „China va folosi investiţiile străine în mod activ, raţional şi efectiv, dar va extinde treptat tratamentul naţional în cazul tuturor întreprinderilor“. Deci documentul „Opinii“ se conformează unei programări făcute cu 15 ani în urmă şi nu denotă o discriminare premeditată la adresa investiţiilor străine.

O întrebare şi un răspuns în loc de încheiere. În stadiul actual de distrugere a producţiei materiale şi de degradare a celorlalte domenii de activitate economico-sociale ale ţării, săvârşite cu „ajutorul“ substanţial al investitorilor străini, în anii de reformă şi de deschidere către exterior de după 1989, este necesar ca statul român să adopte şi să aplice, în esenţa sa, o politică asemănătoare celei promovate de statul chinez în domeniul utilizării investiţiilor străine în economie, după anul 1978? Răspunsul este categoric: DA! Motivele de bază: Ţara noastră are un spaţiu limitat pentru agricultură şi industrie, resurse naturale limitate, capital limitat, potenţial de cercetare şi inovare limitat. În condiţiile date, luarea de decizii fără o viziune anticipată, bazată pe programe şi planuri de dezvoltare, temeinic fundamentate, şi acceptarea, exclusivă, a jocului pieţei libere, ca în prezent, reprezintă riscuri grave pe care statul român nu trebuie să şi le permită în haosul generalizat al economiei planetare şi în condiţiile accentuării, continue, a decalajelor de interese urmărite de marile puteri faţă de cele ale tuturor celorlalte ţări ale lumii.

21 decembrie 2010,

Bucureşti

 

 

Pluta lu’ Gigi

Posted by Stefan Strajer On August - 30 - 2013

Pluta lu’ Gigi

Ion-Maldarescu-0

Autor: Ion Mǎldǎrescu

 

Când te laşi în voia curentului şi scapi de sub control direcţia, pluta te poate duce unde nici nu gândeşti. Aşa s-a întâmplat cu un Gigi, dus cu pluta pe coclauri expirate. Cu certitudine, a avea o altă părere decât autorul unui articol, nu-l îndreptăţeşte pe Gigi – şi pe cei ca el – să parlamenteze asemenea pacienţilor spitalului nr. 9 din Bucureşti, ori precum consumatorul în exces al lichidelor „necarbogazoase” de la birtul mahalalei. În urmă cu câteva zile, pluta lu’ Gigi şi-a marcat trecerea, lăsând urme agresive pe malurile apei pe care l-a purtat curentul „restauraţiei”. Revoltat până la exasperare, plutaşul s-a comportat ca un autentic client al cârciumii din Ferentari, de pe vremea lui Zavaidoc. Vorbe de-a valma, bâlbâieli jalnice, agramate, incoerente, urât sunătoare, şi fără nici o logică sau justificare… Mai lipsea să scoată şişul, doar pentru că altcineva a îndrăznit să aibă o părere diferită de a lui, despre Mihai-viteză şi actele sale trădătoare. Cândva, înţelepciunea norodului şi slova hâtrului din Bojdeuca Ţicăului arătau şi calea de îndreptare a păcătosului. Solicitându-vă puţină imaginaţie şi adaptare la vremurile pe care le trăim, închipuiţi-vă că-l zăriţi pe Gigi, cu ciubotele murdare de noroi regalist, aşezat – asemenea Smărăndiţei Popii – călare pe Calul Bălan, iar pe Părintele de sub deal administrându-i câteva lecţii cu instrumentul confecţionat de Moş Fotea. Nu de alta, dar, uneori mintea omului coboară în părţile mai de jos, iar ca să revină la locul lor de baştină, acele părţi trebuiesc tăbăcite.

Caii sunt animale nobile, nu mârţoage alzheimeriste

După ce îngurgitează o doză de drog regal dizolvat în „ambrozie” de prună, cocktail în care s-a adăugat – pentru energizare – şi puţină amfetamină, cei ca Gigi, stăpâniţii de fantasme morganatice, împroaşcă venin şi aruncă vorbe dezlânate împotriva oricui îl crede diferit de croiala lui strâmbă. Şi ca el mai pot fi găsiţi câţiva, o mână de expiraţi anacronici, care se încăpăţânează să alerge după cai verzi pe pereţi. Pe pereţi n-au decât să urce, precum păianjenii – dacă pot – dar despre caii verzi, nu poate fi vorba. Caii sunt animale nobile, nu mârţoage alzheimeriste, care, după aleasa expresia lui Gigi însuşi, „fac valuri în toaletă”. Mă rog, e voia şi plăcerea lor. Te poţi pune cu cei duşi cu pluta? Rişti să ajungi ca ei.

 

Yvonne, Lotti, Dodo, Irina & Co

 

Cu ceva vreme în urmă, actualul şef al statului – faţă de care nu se poate spune că am un dram de respect – din motive nu doar de el ştiute, a lăsat să-i „scape” câteva acuzaţii grave la adresa (Ex)majestatăţii sale. A reuşit să spună adevărul despre cetăţeanul Mihai. Şi adevărul supără. Cum era firesc, valurile provocate au avut efect, iar cei ca Gigi, educaţi – se pare – în spiritul comportării fişei postului de valet-slugă, fie au eşuat pe vreun mal părăsit, „pierzându-şi uzul raţiunii” – fie valurile i-au azvârlit pe niscai coclauri, stimulându-i să bată câmpii. Nu doresc dispariţia fizică a nimănui, nici măcar a nenorociţilor care au dus Ţara spre faliment. Le-aş dori tuturor să devină chiriaşi în uniformă, ai statului român… cu executare de lungă durată. Fantoma regală care se încăpăţânează să se vrea în atenţia prostimii, ar face bine să se auto-exileze la una dintre moşiile cadorisite de postdecembrismul păgubos, ori chiar la Versoix, să-şi îngrijească găinile şi să-şi depene acolo amintirile… Nu doar cele despre clipele petrecute împreună cu Yvonne – împărţită „cavalereşte” cu comandorul Ştiubei, aghiotantul lui Carol al II-lea şi care l-a părăsit pentru 2.000.000 de lei -, cu frumoasa blondă italiancă, Marinella Lotti, cu roşcata agentă N.K.V.D., grecoaica Dolly Chrissolegos, alintată de Mihăiţă, „Dodo” (îi plăceau, în egală măsură, leii, rublele sau mărcile), cu Irina Malaxa…, iubiri imposibile. Ce vremuri! Dar să-l înţelegem, oameni suntem! Pe atunci, era „Tânăr şi neliniştit”. Altceva a fost însă cu bairamurile petrecute alături de generalul Susaikov şi mareşalul sovietiv Tolbuhin, acceptarea asasinării Mareşalului român, Ion Antonescu, implicit cu re-recunoaşterea serviciilor aduse U.R.S.S., în 2004, când a fost re-decorat de Ţarul Putin, la Moscova… Să-şi analizeze conştiinţa – dificil de crezut că ar avea aşa ceva în dotare – în zilele ce i-au rămas de trăit. Are unde să se retragă. Măcar astfel ar compensa faptele deloc onorante, cu un crepuscul cât de cât acceptabil. Mi-aş dori ca următorul domiciliu stabil să nu ne polueze privirea, aşa cum s-a întâmplat cu tatăl său şi cu mogâldeaţa aşezată în acest an, pe soclu, într-o piaţă de pe malul Dâmboviţei.

 

Halal atitudine regală!

 

Este o certitudine faptul că Republica  România nu are nici rege, nici casă regală şi nici nu are nevoie de alte reziduuri medievale. În ce-l priveşte pe cetăţeanul Mihai (care, se autointitulează şi Întâiul, al României!), nu există „Majestatea Sa”, cum eronat şi slugarnic i se adresează guvernanţii postdecembrişti şi expiraţii, după ce, în urmă cu peste 23 de ani, primii l-au alergat prin ogradă ca pe un infractor. L-au urcat în avion cu ştampila „Retur”. Pe vremea când avea dreptul să poarte titlul de rege, Mihai a trădat România, făcând Coroana Regală să se rostogolească la nivelul colbului străzii neasfaltate şi al noroiului din cocină. A trădat România de multe ori. A debutat cu acel blestemat 23 august 1944, apoi, pe parcursul vremii a repetat trădările, După 45 de ani de la prima trădare a mai făcut o haltă, în iunie 1989, când a semnat ca primarul, alături de o haită de troglodiţi, Trădătoarea Declaraţie de la Budapesta – extrem de gravă, prin conţinutul ei profund antinaţional! -, unde se menţionează că Ardealul aparţine Ungariei. Halal atitudine regală!

 

„Mareşalul Antonescu reprezenta România! Voi nu reprezentaţi pe nimeni!”

 

Când a avut prilejul, cetăţenul Mihai nu a ştiut să se poarte ca un rege, nu a avut nimic de-a face cu demnitatea. S-a bucurat şi a beneficiat de succesele Mareşalului Antonescu, dar când a venit momentul socotelilor, a lăsat responsabilităţile doar pe umerii acestuia, s-a pupat cu ruşii, cărora, la 23 august 1944, le-a deschis larg drumul să ocupe România, crezând, infantil, că-i va fi bine. Datorită prostiei şi trădării sale, 170.000 de militari români au fost luaţi prizonieri de ruşi, între 23 august şi 12 septembrie 1944, când a fost semnat armistiţiul la Moscova. Atunci, la întrebarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu: „Cum se face că lui Antonescu i-aţi acceptat condiţii mult mai avantajoase decât cele pe care ni le-aţi acordat astăzi?” Ironic, dar ferm, de pe poziţia învingătorului, Molotov a răspuns cu dispreţ: „Mareşalul Antonescu reprezenta România! Voi nu reprezentaţi pe nimeni!” Pe cine mai reprezintă astăzi Mihai? Câţi dintre militarii-prizonieri şi-au mai văzut familiile? Poate îi vor scrie – de dincolo – cei 50.000 de prizonieri români şi germani, împuşcaţi de trupele N.K.V.D., în toamna lui ’44 şi aruncaţi în mlaştinile de la Bălţi, dincolo de Prut. Oare de ce nu s-o duce până acolo, măcar acum să aprindă o lumânare… Mareşalul a stat demn până în ultima clipă a vieţii sale, inclusiv în faţa plutonului de asasini. Mihai putea să-l graţieze, dar dorinţa de răzbunare a lui şi a maică-si – care ura tot ce este românesc! – de a scăpa de sub papucul Mareşalului – au fost mai puternice. Mihai nu poate sta demn nici măcar în faţa oglinzii.

 

Mihai este aşchia care nu a sărit departe de trunchi

 

 

Până la urmă, am putea afirma că România a avut un singur rege – Ferdinand. N-o fi avut el un IQ formidabil, dar nu i se poate reproşa nimic. A fost credincios României. În clipe de cumpănă şi-a făcut datoria, rupând relaţiile cu strămoşii lui pentru a sluji interesele Ţării al cărui Rege era! Hohenzollernii nu l-au iertat.

– Carol I a venit în România doar cu o valijoară, dar când a murit avea averi considerabile. De unde? Din muncă cinstită? Tare seamănă cu postdecembriştii, care, în două decenii au adunat averi colosale. Oare Tăbliţele de plumb de la Sinaia or fi originale sau copii după altele, confecţionate de strămoşi dintr-un metal ceva mai nobil?! Poate vom afla vreodată. Cu cţt mai repede, cu atât mai bine.

– Carol al II-lea a fost un dezertor şi un aventurier. E adevărat, a făcut şi unele fapte normale, dar a promovat crima, corupţia şi abuzul. Spera să se reîntoarcă la tron, dar Mihăiţă i-a făcut figura, abdicând.

– Mihai este aşchia care nu a sărit departe de trunchi, de tatăl său – oficial – (care l-a făcut tâmpit în 1947). Citiţi memoriile lui Carol al II-lea.

 

Chemaţi-l pe Ţepeş să facă dreptate!

 

Ca un blestem aruncat – nu se ştie de cine – asupra Neamului Românesc, istoria şi realitatea mă obligă să constat: Mihai face casă bună, se „asortează” perfect cu echipa celor trei succesori ai lui Ceauşescu, nu de alta, dar să fie garnitura completă. Toţi patru însă, laolaltă – din punctul de vedere al patriotismului -, nu se ridică nici până la nivelul sandalei „cismarului”. Nu Demnitate Naţională, nu Patriotism! Sunt noţiuni blamate, discreditate şi cu dorinţă nedisimulată de a cere Academiei Române să le scoată din D.Ex.. Precedentul a fost deja creat.

 

Longevivul de astăzi, în faţa căruia, în alte împrejurări, ar fi trebuit să ne plecăm cu respectul datorat vârstei, stârneşte sentimente umane complexe cuprinse între dispreţul pentru egoism şi trădare, şi mila faţă de inerentele semne ale unei senectuţi lipsite de veneraţia cuvenită longevităţii. Dar, de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere! Şi încă ceva: a nu se confunda Monarhia cu unii regi rataţi, trădători şi laşi!

 

Români, nu vă mai lăsaţi influenţaţi de contrafacerile Rollerilor contemporani! Consultaţi istoria adevărată, arhivele, întrebaţi-ii pe cei mai în vârstă. Puneţi rezultatele cercetărilor faţă în faţă cu „restauraţia”, judecaţi cu înţelepciune, apoi chemaţi-l pe Ţepeş să facă dreptate! E timpul, în sfârşit, e nevoie stringentă de Ţepeş Vodă!…

 

Viorel Roman recidivează

Posted by Stefan Strajer On August - 30 - 2013

Viorel Roman recidivează

Vasile ZARNESCU_CV

Autor: Col. (r) Vasile Zǎrnescu

În dimineaţa de 6 mai 2013, d-l Ion Coja a publicat, sub titlul „Un mileniu de istorie creştină“ – titlu eminamente fals – articolul „Antioccidentalism“, al lui Viorel Roman, preluat de pe blogul acestuia, www.viorel-roman.ro. Neplăcut este faptul că d-l Coja îi mai publicase şi alte articole: adică, în consens cu titlul, şi dânsul recidivează!

Regretatul senator Eugen Florescu (fost secretar general şi, apoi, purtător de cuvînt al P.R.M.) mi-a relevat că, reproşându-i lui Viorel Roman că este „un agent de influenţă“, acesta a recunoscut că este – „la el în redacţie, de faţă cu mai mulţi martori“. Eu i-am replicat directorului Eugen Florescu – în calitate de vechi, dar sporadic, colaborator al revistelor sale (vezi, de exemplu, articolul de aici: http://ro.altermedia.info/general/prezumtia-de-vinovatie-a-magistratilor_8802.html) – că este unul de duzină, pe care nu-l mai ascultă sau citeşte decât un ignorant în problemă: i-am amintit că, din ianuarie 1990 până pe la sfârşitul lui 1993, articolele lui Viorel Roman îi erau publicate în cvasitotalitatea ziarelor româneşti din ţară şi în câteva din afară (din Elveţia, Suedia, Anglia, S.U.A., Germania etc.); pentru o minimă bibliografie cu articolele şi revistele care-l publicau, vezi aici: http://ro.altermedia.info/politica/transilvania-pretextul-destramarii-romaniei-1_8754.html. În toate aceste materiale debita, sub diverse forme, aceeaşi inepţie patentă: că românii au pierdut şi mai pierd fiindcă nu au dezvoltat „Unirea cu Roma“ şi că ar fi rămas la ortodoxia „pravoslavnică“.

Apoi, toate redacţiile s-au dumirit cine-i individul şi ce se ascunde în spatele propagandei lui şi nu l-au mai publicat. Dimpotrivă, au început să-l înjure copios, dar întemeiat, cum făcuseră Ion Marin Almăjan (din Timişoara), Ion Cristoiu (din Bucureşti), Mircea Alexe (din Geneva), Radu Bărbulescu (din Londra) şi marele patriot şi creştin Mihai Ungheanu – acesta, culmea, chiar în revista România Mare, nr. 117, din 2 octombrie 1992, paginile 8-9, precum şi mulţi alţii, care fuseseră păcăliţi de logoreea insolitului personaj, care se insinua în toate redacţiile, cu aura sa (falsă) de om şcolit, care „are Occidentul la bază“, tot aşa cum se spune despre golanii bucureşteni că „are Oborul la bază“ (vezi aici: http://ro.altermedia.info/politica/transilvania-in-plasa-ocultei-internationale-1_8791.html#more-8791, în pagina 2). A mai avut acces, până azi, doar în revistele lui Corneliu Vadim Tudor. Acesta mi-a publicat, în revista „Politica“, studiul „Transilvania în plasa ocultei internaţionale“, în serial – fără să-l fi citit, iniţial, în întregime – şi, când s-a ajuns la pasajul în care-l făceam de două parale pe Viorel Roman, mi-a sistat publicarea cu următoarea precizare: „N. R. Întrerupem aici serialul colaboratorului nostru. Nu de alta, dar dacă şi organul de presă al P.R.M. îi atacă pe marii patrioţi şi creştini Viorel Roman şi Petru Dugulescu, atunci îi vom zăpăci pe români de cap“. Vedeţi, pe larg, cum îl dezavuase C.V.T. în revista „România Mare“, cu două săptămîni înainte de a mă „trage de urechi“, tot el, în „Politica“, aici: http://ro.altermedia.info/politica/transilvania-in-plasa-ocultei-internationale-1_8791.html#more-8791, în pagina 1; apoi, despre tertipurile lui Viorel Roman, care îşi republică aceleaşi texte schimbând titlul şi, puţin, frazele de la început şi de la sfâîrşit, ca să lase impresia că sunt altele – adică, în termenii actuali, în vogă, se autoplagiază, profitând de lipsa de timp şi de buna-credinţă a lui C. V. Tudor, aici: http://ro.altermedia.info/politica/transilvania-in-plasa-ocultei-internationale-2_8810.html; şi, similar, aici: http://ro.altermedia.info/politica/transilvania-in-plasa-ocultei-internationale-4_8864.html.

Acum, fiindcă nu-l mai publică nimeni, şi-a făcut blog, iar d-l Coja face aceeaşi greşeală pe care o comiseseră redacţiile în anii 1990-1993: îi republică dejecţiile antiortodoxe şi antiromâneşti din acest articolaş în care însăilează nu numai aspecte falsificate, dar de-a-dreptul criminale la adresa Istoriei României: astfel, el spune că misiunea generalului Nikolaus Adolf von Bukow, un killer adevărat, a fost „de a face pace şi[,] cu acest prilej[,] se desfiinţeazǎ mǎnǎstirile contemplative, fǎrǎ şcoli, spitale etc., fǎrǎ o activitate utilǎ în Sfântul Imperiu Roman“! Vedeţi cum, în opinia „ştiinţifică“ a netrebnicului „consilier academic“ Viorel Roman, distrugerea cu tunul a bisericilor, mănăstirilor, şcolilor româneşti şi uciderea românilor s-a transformat în doar „desfiinţarea mănăstirilor contemplative… etc.“?! Vedeţi ce autoritate „ştiinţifică“ are Viorel Roman, „consilier academic al Universităţii din Bremen, Germania“?! Şi cum îl plăteşte această universitate pentru consilieratul său, când individul stă mai tot timpul în România „pravoslavnică“ şi antioccidentală? Iar România este „pravoslavnică“ şi antioccidentală fiindcă, printre altele, se opune acceptării „căsătoriilor“ între poponari. Dar nu mai e mult până le va accepta, căci, deja, au băgat în Parlament, la ultimele alegeri, un poponar, care, în vara anului trecut, fusese făcut, ex abrupto, „consilier“ al premierului Victor Ponta! Iar zilele trecute, urmând practica altor state europene occidentale, Franţa a legalizat „căsătoriile gay“! Fiindcă sună mai americăneşte „gay“ decât franţuzescul preluat de cosmopoliţii agramaţi români „homosexual“.

Acestea sunt „valorile“ Occidentului, pentru care militează „consilierul academic“ Viorel Roman: legalizarea prostituţiei – deşi reprezintă forma de degradare cea mai oribilă a femeii –; admiterea ca „normală“ a practicii pederaştilor – deşi sodomia a fost pedepsită încă în Vechiul Testament –, căci, dacă este practicată în masă în Biserica catolică şi, în genere, în Occident, înseamnă că este o „valoare“ pe care România „pravoslavnică“ trebuie să o accepte, deoarece, acum, face parte din Sfântul Imperiu Roman (de naţiune germană, precizează Viorel Roman, uneori, când îl ia gura pe dinainte) sau, cum scrie în această însăilare, „(azi UE/NATO)“.

Elocvent pentru egolatria de care este cuprins Viorel Roman este faptul că, prin 1993, şi-a strâns articolele tipărite până atunci în patru volume xerografiate şi le-a trimis unor persoane importante din România, pentru a face impresie sau, poate, pentru a-şi justifica activitatea şi simbria. Trebuie să recunosc, obiectiv, că, în acea vreme, i-am acordat şi o notă bună la purtare, fiindcă în aceste volume a inclus şi articolele autorilor care-l înjurau – cum am spus, „pentru că merită“, vorba reclamei.

Oare acest Viorel Roman delirează de 23 de ani în România, sau nu mai judecăm normal noi, românii, şi nu suntem în stare să-i înţelegem „înţelepciunea“ de care s-a molipsit la Vatican?! Eu sunt convins că nu delirează, ci face propagandă albă şi gri, dar nu am reuşit să aflu în slujba cui este şi dacă nu acţionează sub „steag fals“! Oricum, este regretabil şi impardonabil că dejecţiile sale sunt diseminate aici – „zăpăcindu-i pe români de cap“, cum scrisese, neîntemeiat, C. V. Tudor acum 16 ani, când eu, dimpotrivă, căutam să-i lămuresc pe români, înlăturând dezinformarea şi manipularea practicate grosier de către „consilierul academic pe viaţă“ – cum precizează în biografia de pe blogul său – Viorel Roman.

 

Proxenetismul politic – made in Romania

Posted by Gabriela Petcu On August - 27 - 2013

democrViorel VINTILĂ

 

“Politica se presupune a fi, ca şi vechime, cea de-a doua meserie din lume. Am ajuns să îmi dau seama că se aseamană foarte mult cu cea dintâi.” – Ronald Reagan

Politica din România a devenit un fel de proxenetism legalizat, în care poporul român este tratat și dijmuit precum o curvă de lux. Toți am sperat că după 1989 vom gusta din fructul – până atunci interzis – democrației occidentale și speram(naivii de noi) că, odată cu poposirea așa-zisei democrații, viața noastră să se ”altereze” spre mai bine.

La noi, se pare că, totuși, cuvântul democrație – care conform DEX-ului, ar fi trebuit să însemne ”o formă de organizare și de conducere a unei societăţi, în care poporul îşi exercită (direct sau indirect) puterea – are, din nefericire, o cu totul altă conotație. Se pare că demos nu mai înseamnă popor, ci o mână de parveniți, și kratos înseamnă încă putere, dar puterea este în mâna celor care asupresc și sug de la vulg.

Frank Field spunea că:”Democraţia nu va mai putea sa funcţioneze atâta timp cât politicienii de doi bani vor continua să se considere ca o rasă aparte.” Mi-aş permite să adaug că această “rasă aparte” de politicieni sunt, într-adevâr , politicieni de doi lei, la care însa mai primești și restul…dar, din păcate pentru românaşii de rând, in real life, sunt politicieni de milioane de dolari, care nu dau doi bani pe cei care i-au ales.

Proxeneţii politici din România au fugărit în ultmii 20 de ani peste 3 milioane de mioritici, care au migrat către pășuni mai verzi și fără lupi hapsâni care să îi jupoaie de vii.

În România, din păcate, mojicia a luat locul valorii, mitocănia este substitutul caracterului curat, iar contul în bancă decide și are putere de viață și de moarte asupra oropsitului mioritic.

Valorile se află la baza piramidei, pe când cocalaria și parvenitismul se află în top, râzându-le în nas celor educați, corecți, cinstiți și cu bun simț. Oameni de valoare precum doctori, ingineri și oameni de știință sunt umiliți și batjocoriți în propria lor țara, cu salarii de mizerie, dar apreciați la adevărata lor valoare odată ce trec granița ținutului mioritic.

Cât mai poate acest popor, bun și ospitalier în esența, să mai îndure această formă de prostituție la care este supus de peste 20 de ani? Cât se mai poate fura din această țara? Sau, mai bine zis, cât nu se mai poate fura în această țarisoară…

Chiar nu se poate fura în această țara la modul moderat? Pentru că ar fi o utopie să credem că puteam avea politicieni care să nu fure deloc, ar fi doar un scenariu bun pentru un film cu Tom Cruise în “Mission Impossible“. Și ne mai mirăm de ce sintagma „politician corect” este un… oximoron.

Chiar nu există un plafon al acestei  nesimțiri ordinare care să limiteze jaful și nermernicia? Politicianul român pus pe căpătuială rapidă l-ar face să roșească până și pe Machiavelli….atâta timp cât există mijloace de a fura, se va fura…și când nu vor mai exista, se vor inventa, cu siguranță, alte modalitați.

Plebea mioritică este intoxicata, anesteziată de presă, de televiziunile aservite și de către jurnaliști și moderatori slugarnici – a căror coloană vertebrală de meduză se îndoaie precum ordonă stăpânul – care. în stil machiavelic și ordinar, pupa mână stăpânului (dar și partea dorsală) și care dejecta mizerii și minciuni cu iz electoral, menite să atragă voturile necesare pentru a-i instala la conducerea țării pe cei pe care-i slugăresc orbește și cu sfințenie.

Cineva spunea că:“Politicienii, asemenea scutecelor, trebuie să fie schimbați în mod regulat, din aceleași motive.”  Uite că i-am schimbat, însa mirosul persistă!

Câtă dreptate a avut Esop când a spus că: “Pe hoţii mărunţi îi trimitem la spânzurătoare, iar pe ce mari îi numim in funcţii publice.”

 

VIOREL VINTILAViorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

Adrian Suciu – Nu dau doi bani pe poeţi

Posted by solariu On June - 29 - 2013

AdrianSuciu_zpsb15eac60La recent încheiatul congres al Uniunii Scriitorilor din România, se nimerise să şadă în spatele meu doi poeţi cu al căror nume nu mi-am încărcat memoria, deşi e urît din partea mea să dau dovadă de atîta indiferenţă în faţa unor iluştri înaintaşi într-ale scremutului condeiului. Cum discursurile de pe scenă erau mai ales plictisitoare, în răstimpurile cînd nu ieşeam la o vodcă (să mă înjure numai ăia capabili să asculte nonstop vreo şase ceasuri de bărbi retorice), trăgeam cu urechea la conversaţia distinşilor urmaşi ai lui Eminescu, Arghezi şi altora ca ei. Am aflat, astfel, că dumnealor erau membri USR de pe la 1968 (nici nu văzusem lumina soarelui pe vremea aia) şi sufereau al dracu’ pe motiv că scriitorul nu mai e el respectat în societatea română contemporană şi nu-l mai pune nimeni în fruntea bucatelor. Şi mamă ce mai chiolhanuri scriitoriceşti rememorau distinşii şi cum li se umezeau vocile de emoţie şi cum povesteau ei cum venea Zaharia Stancu cu valiza cu bani şi cum trăiau o lună de zile din onorariul pentru un căcat de poezie publicat printr-o revistă literară şi cum primeau drepturi de autor cît să-şi cumpere o Dacie pentru un flintic de plachetă de versuri (cică se plătea la numărul de pagini)! În fine, era o feerie pe vremea aia şi distinşii foloseau toată retorica din „Epigonii” ca să pună în antiteză trecutul glorios şi prezentul nemernic, după cum frumos am învăţat la şcoală de-am ţinut minte pînă în ziua de azi.
Acuma, dacă ar fi fost numa’ distinşii moşulici din subsolul literaturii române, nu m-aş fi impacientat prea tare, nu sînt cu naturelul simţitor. Dar am auzit şi pe unii din congenerii mei nu numai vorbind la crîşmă ci scriind negru pe alb prin foi tipărite cum că poetul e axa lumii şi ar trebui să fie plătit de stat ca să stea el să scarpine muza. Pretenţia poeţilor că producţiunea lor are un rol social bubuitor, psalmodiată pe toate vocile, la toate colţurile şi cu limba între bucile tuturor puternicilor zilei, la nivel judeţean, interjudeţean şi naţional, la care asist de mai bine de douăzeci de ani, umple latura sensibilă a fiinţei mele de vomă violet. Şi trebuie să spun răspicat că, în ordine socială, poetul e doar un breloc eventual simpatic, amuzant şi frecventabil. Ce produce el e important într-o altă ordine decît cea socială şi, dacă n-are conştiinţa acestui adevăr, ar face bine să se apuce de pescuit, e posibil să fie mai util acolo.
De-aceea, pretenţia poetului de a fi recunoscut, de-a fi plătit şi răsplătit de societate e nu numai tembelă dar şi producătoare de avortoni. De la Romantism încoace, o stafie bîntuie România: poetul mizer, chinuit de muză, încotoşmănat în zdrenţe, băutor de cafea ieftină şi alcool contrafăcut, fumător de mahoarcă, consumator de paraşute ofilite, ros de o boemă gratuită şi, eventual, de oftică. Trăitor din mărunţişuri, poetul nostru trebuie musai să fie nepotrivit pentru a-i încredinţa vreo sumă de bani altfel decît ca ofrandă adusă pe altarul literaturii. Trebuie să fie incapabil de vreun gînd lucid şi pragmatic, sub sancţiunea sinuciderii muzei din dotare (de obicei, vreo gîscă bovarică, slinoasă şi neepilată).
Astfel încît mă bucur că nu se cîştigă nimic material din poezie: dacă din perversiunea asta fertilă a spiritului ar ieşi şi bani, n-ai încăpea de poeţi în autobuz. Fără bani, însă, rămîn în poezie pe termen lung numai cei cretini şi cei cu vocaţie. În concluzie:
1. Nu dau doi bani pe poetul cu ambiţii sociale pe barba poeziei lui!
2. Îl ignor pe poetul incapabil de o carieră extraliterară, neputincios în a hrăni şi adăposti o familie, sau, dacă e burlac convins, în a se hrăni şi adăposti pe el.
3. Îl dipreţuiesc pe poetul care îşi construieşte opera avînd în vedere, ca finalitate, recunoaşterea socială şi recompensa.

PS. Pentru adepţii modelului „romantic”: Eminescu a muncit de i-au sărit capacele ca să-şi cîştige pîinea. Sigur, el nu avea aşa nişte meditaţii profunde despre spiritul pur care trebuie să refuze socialul şi preocupările meschine.

Jurământul lui Hippocrate

Posted by Stefan Strajer On May - 16 - 2013

Jurământul lui Hippocrate 

 CORNELIU FLOREA_opt

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

La începutul lumii, vorbesc de cea grecească, din care multe ni se trag şi nouă, corbii erau albi, albi ca zăpada şi totul trecea de la o zi la alta, atât pentru zei, oameni şi sufletele nemuritoare, la fel cum trec şi acum. Şi mai nimic nu părea să fie nou sub soare, dacă nu ar fi existat lumea fabuloasă a mitologiei greceşti. Ascultaţi: Apollo era foarte frumos, puternic, îi plăcea muzica, vânătoarea, chiar şi mai ales femeile. Fiind zeu, fiul lui Zeus, era peste tot cu ochii după frumoase femei. Aşa  a ajuns să o vadă şi să-i placă, să dorească să o iubească, pe cea mai frumoasă dintre nimfe, pe Coronis. Şi atât a iubit-o de a lăsat-o gravidă, ceea ce era atât de frecvent sub soare, şi sub lună, că nu se mai ţinea socoteala, nici chiar faptul că după acea iubire cu un zeu, Coronis s-a iubit cu altul, Elatus fiul lui Elatus, un muritor oarecare, mi se pare. Corbul cel alb, de sus din copac, a asistat tăcut, dar plin de interes, la repetatele scene de amor şi dragoste între cei doi şi, încet, l-a cuprins invidia văzând cum iubirea, la aceste bipede fără pene, se poate repeta zi de zi pe când la ei, în lumea corbilor, trebuie să treacă un an. Şi cum se întâmplă de obicei, invidia iscă porniri rele, corbul cel alb s-a dus şi a pârât-o pe Coronis la zeu. Apollo, care era şi profet, deci profeţise multe de astea în trecut la alţii, de data asta, venindu-i rândul, s-a înfuriat rău că a fost înşelat cu un muritor ordinar şi, în primul moment, s-a răzbunat pe informator, pe corb schimbându-i culoarea penelor din albe ca zăpada în negre, negre. De atunci corbii sunt negri, negri ca pana corbului!! Apoi s-a dus la sora lui, Artemis, care, şi ea, se ocupa cu vânătoarea, să-i povestească toată obida lui. Cum să fie el, zeul soarelui, înşelat cu umbra aia de Elatus? Nu a durat mult până ce împreună au hotărât să o omoare pe Coronis, crezând că astfel femeile vor învăţa minte şi vor deveni credincioase, cel puţin zeilor. În paranteză, mulţi naivi şi creduli şi-n Olimp, la vremea aceia, şi după, ca şi acum. Hotărârea lor s-a împlinit, dar, la funeraliile frumoasei nimfe, inima lui Apollo s-a înmuiat şi-a adus aminte de copilul lui pe care nimfomana îl purta şi era pe cale să-l nască. Pe loc a scos copilul din uterul nimfei şi l-a numit Asclepios, adică deschis prin tăiere, fiindcă Apollo avea şi dexterităţi obstetricale, nu numai pasiuni ginecologice. Deci, ceea ce muritorii numesc cezariană fiindcă Cezar ar fi adus pe lume prin acelaşi procedeu, Apollo a făcut cu mult înaintea tuturor pentru zei. Artemis şi-a văzut de tot felul de vânători, Apollo de-ale lui iar Asclepios a fost încredinţat celui mai înţelept dintre centauri, lui Chiron, cu însărcinareasă-l crească şi să-i dea o educaţie de medicină zeiască. A apărut şi o capră pe post de doică şi totul a decurs după voia lui Apollo. Asclepios a moştenit genele de vindecător de la Apollo şi cu buna creştere şi educaţie a centaurului cel înţelept şi cu lapte de capră, foarte nutritiv, a devenit zeul medicinii, vindecătorul de zei şi pământeni. S-a căsătorit şi a avut şase fete şi trei băieţi şi toţi au primit preocupări medicale, de îngrijirea sănătăţii. Cea mai mare Hygieia a devenit zeiţa sănătăţii, curăţeniei, sanitaţiei, Panacea zeiţa tratamentelor universale, Iaso se ocupa de recuperări, Aceso de vindecarea proceselor infecţioase. Frumoasa Aglaea s-a îndeletnicit cu îngrijirea frumuseţii şi cu înfrumuseţarea, fiindcă, încă din antichitate, femeile începuseră să aibă o mai mare grijă de frumuseţea lor decât de bărbaţi, ascultând sfatul frumoasei şi mult iubitoarei zeiţe Afrodita: Dacă pierzi un bărbat te duci în agoră că e plină de ei, dar, dacă pierzi frumuseţea degeaba te mai duci în agoră. Profundă gândire de zeiţă, urmată cu sacralitate de nemuritoare şi, mai ales, muritoarele  de rând.

Privind dăruirea întregii familii lui Asclepios medicinei, observăm că multe din sub specialităţile medicinei îşi au începuturile în Olimp, iar zeul ei, Asclepios, a devenit cunoscut şi respectat printre zei, semizei, pătrimi de zei şi aşa în jos în lumea greacă până la ultimii muritori de rând şi a celor din afara rândului. Totul ar fi rămas în acest apogeu glorios dacă, odată, implorat şi răsplătit regeşte, nu ar fi înviat un mort, pe Hippolytus mi se pare, ceea ce era numai în puterea lui Zeus până atunci. La aflarea acestei impietăţi, Zeus aflându-se într-o bună dispoziţie data de o nouă aventură amoroasă, pe care nevastă-sa, Hera, nu o descoperise, nu i-a dat prea multă însemnătate, doar l-a tras de ureche pe Asclepios şi i-a arătat indexul cel puternic, cel mai puternic index din Olimp, şi sub Olimp. Dar nu a rămas aşa, fiindcă a venit Hades, fratele cel mare a lui Zeus, cu o falcă în Olimp şi cealaltă lăsat acasă, în lumea lui subpământeană, în grija cerberului, cu revendicări şi ameninţări împotriva lui Asclepios; dacă s-a apucat să învie morţii poate rămâne fără muşterii, acolo jos, în împărăţia lui.  Atunci şi-a revenit Zeus din  beatitudinea în care încă se mai afla după recenta lui aventură amoroasă şi să scape şi de gura lui frate-său, a pus mâna pe un trăsnet, ultima generaţie, fabricat de Cyclop, terminându-l pe marele zeu al medicinei dintr-o mişcare. Pe urmă, păreri de rău compensate cu divine onoruri la funeralii, şi l-au îngropat la Epidauros, iar corbul cel negru de atunci vesteşte moartea lui, şi-a următorilor. Când Apollo a aflat vestea morţii fiului său, Asclepios, durerea i s-a transformat în furie şi-a omorât Cyclopul, că de tata-Zeus cum să îndrăznească. Zeus văzându-se fără producătorul de armament, l-a înşfăcat de ureche pe Apollo şi l-a trimis ca sclav, pe un an, la un rege care-l ura de moarte, dar nu îndrăznea pe faţă, dar toate zilele anului i le-a făcut amare, în timp ce Zeus era bine dispus că mai scăpase de concurenţa la frumoasele nemuritoare şi muritoare. Un an trece repede şi mi-am adus aminte înţeleapta vorbă a Mătuşei Augustina din Prundul Bârgăului: Trece ea şi veşnicia, darămite o viaţă de om. La vorba aceasta înţeleaptă până şi Zeus ar fi tresărit fiindcă dă de gândit!!

Nu ştiu ce s-a mai întâmplat după toate astea în Olimp, dar, pentru grecii pământeni Asclepios a devenit unul dintre zeii cei mai preţuiţi pentru arta lui medicală, drept mare tămăduitor şi învăţător de viaţă sănătoasă. Grecii i-au ridicat peste tot temple de venerare, numite Asclepieion, unde mergeau deopotrivă sănătoşii şi bolnavii aducând ofrande, ridicând rugăciuni şi plecând mai bine, încrezători, ceea ce face mult în viaţă şi în toate suferinţele trupeşti. Cel mai faimos templu a lui Asclepios se află la Epidaurus, la care am mers împreună cu Ica şi am atins, am mângâiat vestigiile templului simţindu-ne bine, încrezători şi biruitori ai suferinţelor noastre, după care ne-am aşezat pe două locuri, din cele patrusprezece mii ale celui mai mare, perfect şi bine păstrat amfiteatru al lumii antice greceşti şi am meditat la istoria şi dezvoltarea medicinei de-a lungul celor  douăzeci şi şase de secole, de la Asclepios şi Hippocrates, cum zic grecii, la Medicina de astăzi, pe care am învăţat-o prima data în România şi a doua oară în Canada. Şi dacă fiul lui Zeus, Apollo, a fost sclav, la rândul nostru şi noi, nişte muritori de rând, am fost sclavi în Canada pentru libertatea dorită.

Şi veşnicia-i trecătoare, cu Olimp cu tot şi cu toţii trecătorii de sub Olimp.

Un alt templu vindecător, asclepieion, renumit este cel din Insula Kos unde şi-a început cariera Hippocrate. Aici pe treptele templului Asclepios, în urmă cu vreo cinci secole înaintea lui Christos, Hippocrate şi-a dezvoltat învăţătura şi a fondat şcoala sa de medicină, pe temeiul realităţii din observaţii clinice. A stăruit şi a notat apariţia şi evoluţia suferinţei, a urmărit cu diligenţă şi gentileţe starea suferindului, a conceput tratamente şi a intuit prognosticul. 

Nu există şcoală medicală europeană care să nu-l recunoască  drept  părintele medicinii pentru tot ce a făcut el şi şcoala lui, în vremurile în care disecţia era interzisă, având deci puţine noţiuni de anatomia şi fiziologia umană, atât de necesare în medicină. Activitatea lui a fost prologul grandios al artei medicale. A avut mulţi discipoli cu aceeaşi dăruire ca el ce şi-au adus contribuţii iar biografii l-au elogiat şi cinstit, printre ei numărându-se Aristotel şi Platon în scrierile lor, iar alţii, mult mai târziu s-au bazat pe lucrările sale, „Complicatul corp omenesc”, o lucrare în care împleteşte filozofia cu medicina, dar mai ales din „Corpus Hippocraticum” un tratat medical absolut, primul de o asemenea amploare bazat pe observaţii şi interpretări clinice. Aflăm de la biografii săi că tatăl şi bunicul lui s-au ocupat cu medicina şi l-au învăţat şi pe el, care i-a depăşit  cu mult. A trăit  simplu, onest, calm şi atent, observând şi notând semne şi simptoame, evoluţii şi pierderi. Ar fi avut o viaţă de optzeci, nouăzeci de ani, după unii chiar o sută, dar multe din „Corpus Hippocraticum” trăiesc şi astăzi în medicină cu toată evoluţia ei, de la artă medicală la tehnologie comună, în aceste douăzeci şi cinci de secole. Hippocrate, la vremea sa, a  revoluţionat medicina, pentru că până la el bolile erau date de zei, el a fost primul care a susţinut că bolile se datorează mediului înconjurător, alimentaţiei şi modului de viaţă. Această teorie în care nega puterea absolută a zeilor în toate, iar fi adus, după unii biografi, ani grei de detenţie în care ar fi scris „Complicatul corp omenesc”, despărţind definitiv medicina de mitologie, nu şi de unele precepte filosofice pentru că a afirmat pentru prima data: corpul omenesc conţine în el acea putere care poate să-l re-balanseze în caz  de boală, să se vindece prin el însuşi. Această teorie părea filosofică la vremea aceia, abia în ultimele două secole începem să descoperim funcţiile extraordinare ale encefalului. Dar, această  revoluţionare pare minoră acum pe lângă  cât de mult a îmbogăţit el medicina, cât a lărgit terminologia şi semiologia medicală, ce comportament profesional, social şi moral a impus discipolilor săi şi prin jurământul ce trebuia să îl depună cei ce devin medici,  Jurământul lui Hippocrate:

„Jur pe Apollo medicul, pe Asclepios, Hygieia şi Panacea şi iau ca martor toţi zeii, să respect după puterea mea şi priceperea mea următorul legământ: Să preţuiesc ca şi pe părinţii mei pe cel ce m-a învăţat acestă artă, să trăiesc în comun cu el şi dacă este necesar să împart şi bunurile mele cu el, să-i consider copiii ca pe proprii mei fraţi, să-i învăţ această artă dacă ei astfel doresc fără plată sau vreo promisiune scrisă să împărtăşesc fiilor mei şi fiilor învăţătorului meu care m-a învăţat pe mine şi discipolilor care s-au legat ei înşişi şi au fost de acord cu regulile profesiunii iar numai acestora, preceptele şi învăţăturile.  Voi prescrie tratament pentru binele bolnavilor mei după capacitatea şi priceperea mea şi niciodată nu voi vătăma pe nimeni. Ca să fiu pe placul cuiva nu voi prescrie medicament ucigător şi nu voi da un sfat care poate să-i cauzeze moartea. Nici nu voi da vreunei femei un pesar pentru a provoca avortul. Îmi voi păstra puritatea vieţii mele şi artei mele. Nu voi tăia ca să scot pietre, chiar la bolnavii la care boala se manifestă. Voi lăsa aceasta operaţie sa fie făcută de cei ce practică aceasta. În fiecare casă unde ajung şi voi intra numai pentru binele bolnavilor mei ţinându-mă departe de orice rău făcut cu şi de orice ademenire şi mai cu seamă de plăcerile dragostei cu femei sau bărbaţi, fie ei liberi sau sclavi. Tot ce pot să aflu în timpul exercitării profesiei mele sau în afara profesiei mele sau în relaţiile zilnice cu oamenii ceea ce nu ar trebui răspândit voi păstra ca taină şi nu o voi destăinui niciodată. Dacă voi păstra acest jurământ cu credinţă să mă pot bucura de viaţă şi să-mi pot practica arta respectat de toţi oamenii şi de-a pururi iar dacă îl voi nesocoti sau îl voi încălca soarta să-mi aducă numai nenorociri.”   

Ce solemn şi minunat moment, ce nobilă şi profesională obligaţie, ce senzaţie şi trăire de fiinţă umana superior educată îţi dă această ocazie, după şase ani de cursuri în amfiteatre şi săli de laborator, de studii intense a zeci de tomuri şi de zeci de sute de zile şi nopţi la patul bolnavului sau în ambulatorii ticsite de suferinţe, deprimare, viruşi şi bacterii. Promoţia mea, din anul 1963, nu a trăit un asemenea moment academic, fiindcă noi nu am depus un asemenea jurământ deşi deveniserăm absolvenţi de medicină, când încă mai era şi artă! Noi, cei din lagărul comunist al Uniunii Sovietice, eram supuşi şi obligaţi, de la început, să construim cea mai grozavă societate din istoria omenirii, societatea comunistă în care era o cu totul altă mitologie: Olimpul era la Moscova, Stalin în locul lui Zeus, ce fusese deportat în Siberia cu toţi olimpienii lui, iar Asclepios a fost înlocuit cu cel mai mare fiziolog al lumii, Pavlov, care a descoperit cum să facă propagandă comunistă la câini cu clopoţelul roşu! 

Jurământul lui Hippocrate mi-a plăcut ca semnificaţie, simboliza o ţinută morală, era un legământ profesional, ceva ce trebuia să facă parte din ceremonia despărţirii de Alma Mater, de care promoţia mea nu a avut parte, fiindcă în lagărul comunist al Moscovei ceremoniile academice deveniseră manifestări de partid obligatorii. Am fost convocaţi în băncile amfiteatrului mare având în faţă o masă lungă acoperită cu o pânză roşie, simbolul revoluţiei şi victoriei comuniste, la care după un timp, au apărut ceea ce se numea prezidiu în frunte cu rectorul, decanul, tovarăşii de partid şi cei de la UTC, adică de futeceul cel de toate zilele. Noi în picioare trebuia să-i aplaudăm intrarea lor în sală, după ce îi aşteptam de o oră, fiindcă punctualitatea este proprie numai oamenilor inteligenţi, educaţi şi civilizaţi. Cuvântarea rectorului a fost scurtă, din câteva fraze de mulţumiri partidului şi câteva frânturi cu iz academic, după care a urmat artileria grea de partid, puternică, concentrată şi nesfârşită. Tovarăşi de la partid, tunşi reglementar şi cu cravate roşii, au trecut în revistă toate congresele partidului comunist al Uniunii Sovietice, înfăptuirile lor, exemplu care l-a luat şi partidul nostru, conducător glorios, înfăptuind bunăstarea întregului popor muncitor şi ţărănimii aliate cu el, restul când îi va veni rândul. Din când în când, parcă îşi aduceau aminte unde se află şi de ce au venit, şi atunci puneau placa cu partidul v-a făcut medici, tovarăşi şi trebuia să înţelegem că partidul le face pe toate, precum zeii odinioară. După vreo două ore de stat în bancă fără rost am început să intrăm în disconfort fiziologic datorită vezicilor pline de atâtea înfăptuiri grandioase ale fratelui mai mare de la Răsărit iar neuronii intraseră deja în inhibiţie de apărare, se umpluseră şi ei de atâtea citate ale marilor dascăli ai comunismului, tovarăşii de la partid începuseră să răguşească şi au dat cuvântul tovarăşilor de la futece, zisă şi artileria viitorului. Aceştia erau porniţi pe fapte mari, vroiau ei să le arate celor de la partid, că sunt mai comunişti decât comuniştii de pe râul Moscova, şi repetau mai pompos ceea ce au spus antevorbitorii, dar ticăloşi cum erau,  tot a treia frază o începeau cu aşa cum a subliniat tovarăşul de la regionala de partid. Tovaraşul citat, imediat se înţepenea şi mai impozant în scaun şi scruta amfiteatrul, precum Lenin Siberia să vadă ce mai face ţarul din fundul ei, în timpul acesta în băncile amfiteatrului  rămăseseră doar trupurile noastre inerte, minţile luaseră sufletul de mână şi plecaseră la plimbare. Ce frumoase-s parcurile Timişoarei, iar în doi totul se ridică la puterea a doua. Ne-am tot plimbat aşa prin ele, a câta oară, timp de altă oră, până ce am auzit glasul şefului de an, un futecist de viitor, care a mulţumit în stânga şi în dreapta, apoi, de la sine putere, în numele întregii promoţii a luat angajamentul că vom înfăptui toate sarcinile de partid pentru edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Aplauze de bucurie că s-a terminat ultima şedinţă cu partidul şi futeceul în facultate, că nu o să mai vedem faţa de convocator obligatoriu a futecistului şef, la tot felul de şedinţe  şi munci patriotice, ne-a luat rămas bun, cu emoţii, unii de la alţii şi repartizarea la circumscripţiile rurale, unde partidul ne-a creat locuri de muncă şi trebuia să fim demni de încrederea pe care ne-a acordat-o…

În anii studenţiei, întâmplător am dat peste Jurământul lui Hippocrate într-un vechi tratat medical în care era însoţit de nişte comentarii laudative, omagiindu-l pe Hippocrate şi discipolii săi, pentru că susţinea autorul atât „Corpus Hippocraticum” cât şi jurământul sunt dezvoltate şi îmbogăţite de discipolii săi ulterior din admiraţie şi veneraţie faţă de el. Atunci am fost surprins, era ceva nou pentru mine, să aflu că discipolii magistrului îi îmbogăţesc opera mult timp după ce dascălul lor venerat nu mai era printre ei. Acum ştiu că la vremea aceea, antică, această practică era o datorie liber consimţită, o dăruire personală din admiraţie şi preţuire şi ca exemplu îmi vine în minte Budda, Socrate, Iisus, care nici măcar nu au scris ceva, în schimb au făcut-o cu prisosinţă discipolii lor.  Acum, după atâtea şi atâtea secole de tumult social până şi această sinceră şi liberă atitudine a suferit modificări dezgustătoare, detestabile datorită nu numai exploatării fizice ci, recent, în ultimele cincisprezece decenii, îndoctrinărilor şi manipulărilor psihice am ajuns în faza de societate regresivă cu creierul spălat pe bandă…

Datorită acestei noi societăţi în care trăim, Jurămantul lui Hipocrate mi s-a părut, atunci când l-am citit, o frumoasă pagină veche, dar depăşită de situaţia în care am ajuns, dându-mi o  stare sufletească între părere de rău după inocenţa şi candoarea de la începuturile gândirii abstracte şi ştiinţifice a omenirii şi ridicolul în care am ajuns crezând desuet tot ce aparţin trecutului  şi ce  teribil de grozav cum gândim acum, mai ales noi, tinerii şi studenţi pe deasupra.

Prin jurământul lui Hippocrate am aflat despre zeul medicinii, Asclepios fiul lui Appolo şi al nimfei, de la care s-a ajuns la termenul de nimfomană, nimfomanie, despre nimfomanie altădată. De la Hygieia am primit noţiunile de higienă sau igienă, care în antichitate a fost la mare preţ, ignorată sub misticismul religios secole de-a rândul şi reînviată, de cei ce au supravieţuit marilor pandemii datorate lipsei de igienă şi sanitaţiei. De la Panacea a derivat un termen al alchimiştilor, care pe lângă multe căutări, unele de-a dreptul ilare în ziua de azi, scotocind şi după un medicament ce să vindece toate suferinţele, după care se uită mulţi cercetători acum. Jurământul în care: iau ca martor toţii zei e sincer exprimat în acele antice vremuri, dar e de-a dreptul sub idilic în vremurile noastre, spun, fără să iau în considerare comuniştii, vajnici vânători de vrăjitoare a misticilor de tot felul, inclusiv pe cei doar pasionaţi de  mitologii.

Dacă şi aşa pornim lumea de la un creator, necunoscut doar bănuit în fel şi chip, de ce să nu ne uimim şi cu mitologiile antice? Şi-au bătut şi anticii capul cu multe. Mitologia greacă şi romană, cea mai apropiată de cultura noastră, e atât de frumoasă şi interesantă, plină de personaje aparent fantastice dar în fond o oglindă fidelă a tot ce era pământean, omenesc, care în vremea generaţiei mele a fost înlocuită cu marxism-leninismul neomenesc. Un mijloc cumplit de îndoctrinare prin tâmpenie pe care trebuia să-l accepţi şi să-l susţii, să te faci ca îl accepţi şi să-l aplauzi ori să te prezinţi de bună voie la cea mai apropiată închisoare politică sau să te urci în primul tren spre Siberia şi să cobori la primul lagăr. Am făcut doi ani de marxism-leninism, trecuţi şi în indexul de student, şi patru ani învăţământ politic obligatoriu şi s-au prins tovarăşii că nu sunt lămurit suficient şi unii au pus ochii pe mine. Noroc că am terminat facultatea şi pe Valea Vişeului în Maramureş, unde am fost repartizat ca medic, maramureşenii nu m-au întrebat dacă sunt sau nu lămurit cum este cu marea revoluţie care a durat o lună şi a declanşat un război civil abominabil de patru ani. Dacă m-ar fi întrebat, nu le-aş fi spus că războiul acela civil a fost o pandemie roşie dată de un virus bestial numit comunism, ce a fost experimentat în Rusia şi apoi răspândit prin lume. Nu, nu asta, le-aş fi povestit despre războiul dintre olimpieni şi titani sau despre cel troian, dar fără să o pun pe frumoasa Elena drept pretextul acestui război, fiindcă nici tovarăşii de la catedra de marxism leninism nu ne-au spus care au fost adevăratele cauze ale revoluţiei şi cine au fost adevăraţii zei din umbră care au vrut, au manipulat şi condus războiul civil fără să le pese de soarta muritorilor de rând. Toate-s vechi şi nouă toate !!

Din jurământ mi-a plăcut mult şi am luat-o drept datorie de onoare: să preţuiesc ca şi pe părinţii mei pe cel ce m-a învăţat această artă. Au fost mai mulţi, chiar mulţi şi tuturor le sunt recunoscător, mai puţin celor de la Anatomie cu toate că ea este abc-ul medicinii, dar a fost prea mult şi scolastic predată. Doi ani şi jumătate de Anatomie după tratatele lui Victor Papilian ce însumau peste trei mii de pagini şi disecţia a şase cadavre. Visam numai oase, nervi, artere, muşchi şi organe iar când priveam un om în activitate repetam ce muşchi foloseşte, în schimb când priveam o colegă eram as în pelvisul ei şi bineînţeles, şi invers. E fascinant să ştii Anatomie, e de mare preţ, poţi descompune pe cel din faţa ta, ce vrea să te domine în simple organe separate, ca pe masa de disecţie, îl termini dintr-o privire, nu te poate stăpâni, nu faci complexe de inferioritate în faţa nimănui, dar, şi trei mii de pagini tocite este cumplit. Mulţi neuroni din creier mor precum soldaţii într-un atac în care sunt copleşiţi de inamici. Nu mai spun că am avut un profesor care ne trimetea la tratatele anatomistului francez Testut, care depăşeau  zece mii de pagini. Anatomiştii de la Timişoara, cu profesorul în frunte, erau nişte scolastici rigizi ca betonul armat: când am trecut în anul doi am primit patruzeci de repetenţi, toţi din cauza Anatomiei. Cerule Mare, patruzeci de repetenţi, dintre care repetentele erau atât de frumoase şi reuşite anatomic, că numai pentru aceste însuşiri trebuiau trecute, dar nu le-am examinat noi. Pot jura pe Apollo medicul, pe Asclepios plus ceilalţi, că ele, întruchiparea frumuseţii şi perfecţiunii anatomice, l-au urât pe profesorul de anatomie şi eu aş fi făcut la fel, dar mie mi-a dat cinci la examen şi în index a pus un minus în faţa lui. Obişnuia să şi umilească, noroc că la Decanat au luat numai cinciul în considerare. Am trecut şi am plecat pe Creasta Făgăraşului crezându-mă în Olimp, aveam douăzeci de ani! Port mult respect profesorilor şi asistenţilor din clinici, respect şi surorile sau moaşele care ne ajutau în practică la început, când toţi avem două mâini stângi de emoţiile nepriceperii şi datorită lor ajungem la două mâini drepte, la acea dexteritate fină ce îi face bine suferindului. Am învăţat cu temeinicie semiologia, am stăruit asupra istoriei legată de suferinţă, dar nu am ezitat să-mi consult colegii când cazul mă depăşea sau mă îndoiam de propriul meu diagnostic, nu am fost orgolios, am fost cinstit cu suferinzii şi m-am simţit bine pentru că am respectat totul pentru binele bolnavilor mei după capacitatea şi priceperea mea.

Jur pe Apollo şi iau ca martor toţii zeii că am păstrat taina, secretul şi confidenţialitatea datelor suferinzilor ce au venit la mine pentru ajutor medical sau chirurgical. Faptul că discutam cazul cu un coleg sau mai mulţi, făcând diagnostic diferenţial sau căutând soluţia terapeutică cea mai bună, intră în deontologia acestei profesii. În rest altum silentium. Acest  mic paragraf din jurământul lui Hippocrate a avut o mare influenţă asupra mea nu numai ca medic, dar şi ca persoană în societate fiindcă am devenit discret, dar nu tăcut sau retras, şi în locul clevetelii şi bârfelii am găsit atâtea şi atâtea lucruri interesante sau neinteresante de conversat. Am stat departe de bârfitori şi detractori, la fel şi Ica care spunea cine mi-o bârfeşte pe Maria, când va fi cu ea mă va bârfi pe mine. Avea dreptate, aşa este. Spre deosebire de ea, ce avea acea caracteristică de-a suporta fără replică ceea ce nu trebuia sa fie suportat, eu replicam direct celui ce mă neîndreptăţea cu ceva. Ea nu a fost ca mine.

Jur pe Apollo şi iau ca martor toţi zeii, semizeii, centaurii cei înţelepţi şi nimfele cele mai nimfomane, ca am călcat şi io pe lângă Jurământul lui Hippocrate, adică în străchinii cum zice românul, nu am să mărturisesc cum le simt acum, iau toate străchinile sparte şi le duc cu mine în Hades.

Nu sunt mai multe sau mai puţine pe lângă jurământ decât ale majorităţii colegilor mei. Nu mi-am neglijat sau vătămat pacienţii, ceea ce pentru conştiinţa mea este esenţial, să pot merge cu fruntea ridicată. Nu am fost chemat în faţa colegiului medicilor în România pentru mal-practică, numai pe motive de ierarhie şi politice, iar în Canada am fost chemat de două ori pentru cazuri de discriminare. Aiurea, s-au discriminat ei înşişi, aici unde trăind într-un babilon, se găsesc destui care să te acuze de discriminare când nu vrei să le cânţi ceea ce îţi cer ei ca să le faci pe plac. În Canada, spaţiu geografic pentru imigranţi, toţi primesc atâtea drepturi încât ajung să nesocotească  îndatoririle sociale şi nu ştiu ca unele precepte medicale nu ţin cont de drepturile lor politice sau religioase.  În rest am profesat conştiincios, ala Hippocrates, şaptesprezecea ani în România la circumscripţii rurale, în clinici universitare, spitale şi policlinici şi douăzeci şi trei de ani în Canada, unde, întâi am mai dat şi trecut încă odată toate examenele ce se cer într-o facultate de medicină şi am făcut un stagiu clinic obligatoriu de doi ani.

Aşa stând lucrurile, nu mă sinchisesc prea tare de sfârşitul meu terestru, îmi iau traista cu străchinile sparte şi pe-aici mi-e drumul spre lumea viitoare. Privesc indicatoarele, ca sunt multe lumii spre viitor, după imaginaţii, ideologii, mitologii, religii. Aleg drumul spre hadesul mitologic grecesc pentru că îmi place,  avem o descriere completă şi, minune mare, din el s-au întors vreo câţiva, Hercules în mod sigur, şi mai ştii ce se mai poate  întâmpla, pe când  de pe lumea cealaltă a creştinătăţii nu s-a întors nimeni. Sunt în aşteptare, cam de mult. Regatul subpământean a lui Hades nu-i aşa de al dracului ca lumea cealaltă  imaginată în religia creştină. Cât priveşte Hades, zeul, e băiat gigea, a călcat şi el în străchini, mamă, mamă de s-a luat şi Zeus cu mâinile de păr, când sora-sa, Demeter, zeiţa fertilităţi şi al recoltelor l-a ameninţat cu foametea cea mare dacă Hades nu-i eliberează fiica, Persephone,  pe care Hades a prins-o când culegea flori şi s-au siluit, unul pe alta,  până nu a mai putut şi a luat-o în lumea lui subpământeană. Tot citind mitologia, îmi place din ce în ce mai mult, să aflu că toate frumoasele pe vremea aceia mergeau la cules de flori până ce apărea siluitorul mult aşteptat. Asta a fost o paranteză, cu sub titlul „Toate-s vechi şi nouă toate”, ce se poate scoate, fiindcă între timp am ajuns la râul adânc al supărării, Acheron, lume multă, agitată, aşteaptă cu bănuţul în gură barcagiul care cu greu făcea faţă la atâta aglomeraţie de suflete spre Hades. Până ce să vină s-a găsit unu mai ales, ce nu părea grec, să facă, cu glas tare, socoteala ce avere trebuie să fi strâns barcagiul, Charon, dacă de la fiecare ia câte un bănuţ de la începuturile mitologiei. E cel mai bogat barcagiu, ar trebui să plătească taxe şi tot spunea unde trebuie să le plătească. Când, în sfârşit, a apărut Charon a urcat zece în barcă deodată, le umflă obolul iar celui ce nu părea grec i-a spus să se ducă la geneza lui, să nu mai stea, că stă degeaba. Ne-grecul ţipă de pe mal: antisemitule!! Nimeni nu ştie ce a ţipat, ca din gură de şarpe, şi nici nu-i interesa, îl desluşiseră. Mă luă şi pe mine cu tot cu traistă, fără să mă întrebe ce am în ea, dar la debarcare în hades mi-a spus: cioburile aduc noroc! Aduc, când nu mai ai nimic, nici de pierdut nici de câştigat… 

Jurământul lui Hippocrate se termină cu Dacă voi păstra acest jurământ cu credinţă să mă pot bucura de viaţă şi să-mi practic arta respectat de toţi oamenii şi de-a pururi, iar dacă îl voi nesocoti sau îl voi încălca soarta să-mi aducă numai nenorociri. Apoteotică judecată, despre care bunicul meu, Al de Bâtu, ţăran oltean care nu-l cunoştea pe Zeus şi-ai lui spunea la cei din sat cu el că judecata de apoi începe încă de pe pământ. Mie, aici mi-a început judecata pentru ceea ce am făcut ca om şi medic: pe deoparte am câştigat libertatea şi respect profesional, pe de altă parte soarta mi-a plătit ceea ce era de plătit…

România între Rusia şi Ungaria

Posted by Stefan Strajer On May - 10 - 2013

Între Scylla şi Caribda

România între Rusia şi Ungaria

 Silvia Jinga. Foto

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 

Istoricul american Larry Watts întreprinde un demers ştiintific scrupulos în cartea sa With Friends like These (2010) asupra relaţiilor României cu ţările aşa-zis frăţeşti în cadrul Blocului Sovietic. Cartea a fost tradusă de Camelia Diaconescu cu titlul sugestiv Fereşte-mă Doamne de prieteni, Editura Rao, 2011. Larry Watts a dăruit istoriografiei româneşti  o carte de referinţă. În cele aproape opt sute de pagini, condensând date, surprinzatoare conexiuni şi interpretări ale faptului istoric, Larry Watts ne transmite fiorul şocului pe care, mărturiseşte, l-a trăit el însuşi după parcurgerea întregului material şi anume acela că „una dintre cele mai frapante descoperiri a fost nivelul ostilităţii reflectat – în cadrul consiliilor interne ale Tratatului de la Varşovia – de frecvenţa şi duritatea atacurilor îndreptate împotriva României, practic pe orice subiect referitor la coordonarea din cadrul Blocului Sovietic, de nivelul de atenţie şi de resursele pe care statele loiale Moscovei le-au mobilizat pentru contracararea poziţiilor sale şi de insistenţa contrastantă cu care sursele din Pactul de la Varşovia îşi asigurau interlocutorii occidentali că opoziţia României era iluzorie sau lipsită de consecinţe…” (p15).  

Autorul coboară în timp pentru a înţelege faptele prezentului.  Astfel, secvenţe substanţiale ale cărţii sunt consacrate jocului politic, diplomatic, militar al ruşilor şi maghiarilor, care în special după Primul Război Mondial s-au întâlnit în cadrul intereselor similare, fără o bază istorică, dar afişate vehement, privind anexarea de teritorii, pe care noi românii le considerăm pe bună dreptate inalienabile. Istoria a dovedit-o că se poate şi altfel, că nu întotdeauna primează forţa dreptului, a bunului simţ şi a adevărului. Parcurgând cartea am avut impresia că citesc o dramă în câteva acte în care se comit samavolnicii, se încheie alianţe ascunse, se luptă machiavelic pentru a se viola suveranitatea statului român naţional unitar şi indivizibil, aşa cum e definit de Constituţia României. Cu o documentare impresionantă şi o cunoaştere în profunzime a evenimentelor şi contextului istoric Larry Watts desfăşoară în faţa noastră o demonstraţie cu totul impresionantă. 

Ceea ce ştiam demult că România este înconjurată de vecini ostili este relevat pe deplin în cartea lui Larry Watts. De la ţarul Alexandru până la Stalin dominaţia asupra Basarabiei şi Nordului Bucovinei (din 1940) după Primul Război Mondial sau, în cazul Ungariei, stăpânirea Transilvaniei rămân o dimensiune constantă, care a însufleţit, vom vedea, numeroase acţiuni antiromâneşti. Tuturor celor care susţin că România s-a lăsat bătută de toate vânturile le opunem faptele istorice, care arată fără tăgadă o luptă încordată a conducătorilor noştri pentru păstrarea integrităţii teritoriale. Oficialităţile româneşti, şi aici mă refer şi la cele comuniste, au trebuit să străbată o mare încercată de furtuni, navigând mereu între Scylla şi Caribda. În ce-i priveşte pe adversarii noştri, să specificăm că indiferent de regim politic, imperial, fascist sau comunist guvernele lor s-au raliat întotdeauna în jurul hrăpăreţei politici anexioniste şi revizioniste.

Basarabia a fost preluată de ruşi pentru prima oară la 1812, în timpul ţarului Alexandru, apoi returnată parţial Moldovei în 1856 şi ocupată din nou de ţarul Alexandru al III-lea în 1878, în partea ei sudică.  Deşi onoarea ţarului fusese salvată de Prinţul Carol I, care condusese armatele unite româneşti şi ruseşti, înfrângându-i pe otomani, României nu i s-a recunoscut statutul de ţară beligerantă (vezi acelaşi abuz comis de Marile Puteri după Al Doilea Război Mondial) şi mai mult i-a fost luată Basarabia tocmai de către aliatul ei, Rusia. Istoria e o junglă şi tratatele – de multe ori demagogie. În acelaşi timp ţarul contracara în plan european demersurile României pentru independenţă. Adversarii Romaniei întotdeauna au încercat prin toate mijloacele să împiedice crearea unei stabilităţi în România, ceea ce ar fi contravenit aspiraţiilor fie imperiale, fie sovietice (subl. ns.). Românii azi ar trebui să tragă învăţămintele necesare din istorie.

 

Ca ţarul să nu fie singur, în acest sens, i s-a alăturat şi prim-ministrul Ungariei, Kalman Tisza, care a încheiat un tratat secret cu ruşii, recunoscându-le anexarea Basarabiei şi susţinându-i într-o viitoare invadare a României, dacă ar fi avut loc. Nu s-a petrecut atunci, în schimb era să se întâmple după venirea la putere în Rusia a bolşevicilor, cu aprobarea lui Lenin şi a lui Troţki, pe atunci ministru de război şi şef al armatei. Douăzeci şi două divizii bolşevice sub conducerea lui Cristian Rakovski au fost trimise împotriva armatelor ţariste, dar au fost redirecţionate de către Rakovski spre Basarabia. Intenţia acestui cetăţean român de origine bulgară, cu vechi state de funcţiune în Comintern, înverşunat duşman al românilor, era cotropirea României, alungarea Regelui şi bolşevizarea ţării. Planul lui Rakovski a fost dejucat datorită intervenţiei prompte a englezilor, care ne erau aliaţi şi datorită reacţiei ferme a guvernului Brătianu, care a trimis în decembrie 1917 glorioasa divizie 11 din Slatina sub conducerea Generalului Traian Broşteanu să ia poziţie pe malul drept al Nistrului.

În ianuarie 1918 Cristian Rakovski, acum şef al guvernului ucrainian, a primit sarcina să înlăture „ameninţarea românească”, ceea ce s-a tradus prin trimiterea de trupe la Chişinau pentru a ataca Sfatul Ţării.  Se pregătea Marea Unire a României şi ruşii doreau cu orice preţ să împiedice revenirea firească a Basarabiei şi Bucovinei (de la austrieci, pretinsă de ucrainieni fără nicio bază, n.red.) la patria mumă. Rakovski a cerut chiar întăriri militare de la Lenin, care s-a arătat cât se poate de amabil. Cursul războiului l-a forţat pe Rakovski să-şi întrerupă operaţiunile antiromâneşti, ceea ce a dat răgaz Sfatului Ţării din Chişinău să voteze la 27 martie 1918 unirea cu România. Trebuie să subliniem că la o săptamână după Unire, Lenin l-a numit pe Rakovski consilier responsabil pentru toate operaţiunile privitoare la Basarabia.  Din acel moment, arată Larry Watts, acţiunile contra României în Basarabia au fost de spionaj, sabotaj, terorism şi paramilitare.

Simultan, pe frontul maghiar manevrele împotriva României erau tot mai concertate. Ungaria şi sovietele îşi dau mâna pentru slujirea unui scop comun, acela de a ocupa şi stăpâni teritorii care nu le aparţineau şi ei ştiau bine că aşa era. La Moscova se pregătea exportul de bolşevism în Ungaria prin Bela Kun pe numele adevărat Bela Cohen, fost student la Cluj. De remarcat că participarea maghiarilor la Comintern a fost masivă datorită promisiunii Internaţionalei Comuniste privind autodeterminarea Transilvaniei şi separarea de România, motiv pentru care a fost ilegalizat în 1921 Partidul Comunist Roman (denumirea era Partidul Comunist din România, fromat într-o proporţie covârşitoare din alogeni: maghiari, ucrainieni, bulgari, evrei şi foarte puţini români, n.red.). De retinut că maghiarii reprezentau o treime din cei trei sute de mii de prizonieri de război care au voluntariat la Armata Roşie în perioada războiului civil rus. În iulie 1918 Lenin şi Troţki au făcut apel la acest grup al comuniştilor maghiari pentru a apăra revoluţia din Moscova.  Menţionăm aceste amănunte pentru a înţelege lungul istoric al relaţiilor ruso-maghiare, „menajul lor comun”, protejarea reciprocă a intereselor lor total defavorabile României.

La 17 noiembrie 1918 Bela Kun a debarcat în Ungaria sub masca organizaţiei de Crucea Roşie şi a fondat la Budapesta Partidul Comunist Ungar, înglobându-i şi pe comuniştii unguri din Transilvania. Paralel cu operaţiunile de sabotaj sovietic desfăşurate în Basarabia erau în plină acţiune cele ungureşti în Transilvania. Spionajul românesc raporta guvernului la începutul lui decembrie 1918 că trei mii de agenţi unguri aruncau în satele româneşti bani şi milioane de manifeste împotriva Unirii. Citim că astăzi Ungaria momeşte pe românii  din Transilvania cu acordarea cetăţeniei maghiare, a unei pensii mai bune şi a unor facilităţi mai mari pentru cei care doresc să plece în Vest să lucreze. Să aibă oare românii o memorie a istoriei atât de scurtă, să nu-şi amintească oare de masacrele de la Ip şi Trăsnea şi de toate celelalte măsuri de genocid etnic în Transilvania de Nord? Se va spune de contraopinenţi că acele lucruri mult prea triste s-au petrecut sub administraţia Horthy. Documentele istorice arată cu fermitate că obsesia acaparării Transilvaniei străbate ca un fir roşu de mai mult de un secol toate guvernările ungureşti şi toate partidele şi asociatiile (subl. ns). Fasciştii, regaliştii conservatori şi comuniştii maghiari şi-au dat mâna în sprijinul obstinatei lor cauze.   Marea Unire le stătea în gât atât ungurilor lui Bela Kun cât şi sovieticilor lui Lenin. Bela Kun primise deplina aprobare a lui Lenin pentru atragerea populaţiei prin fluturarea pretenţiilor teritoriale privind Transilvania. La rândul lui, Rakovski promitea să închidă cercul presiunilor contra României prin afişarea agendei dobrogene, adică o colaborare cu Sofia în sensul segregării Dobrogei. Prin februarie 1919 cooperarea maghiaro-bulgaro-rusă era un fapt vizibil. Sub steagul iredentismului naţionalist Bela Kun a unit foşti ofiţeri ai armatei regale, imperiale cu stânga radicala, formând Armata Roşie (maghiară, n.red.) al cărei scop, aşa cum i-a fost prezentat lui Lenin, era păstrarea Transilvaniei şi atacarea României, considerată de Ungaria inamicul numărul unu.

Citatul lui Larry Watts din planul lui Rakovski este sugestiv pentru febrilitatea pregătirilor de atacare a României în chiar perioada istorică de importanţă majoră, de pregătire a Marii Uniri. Zice acest duşman înverşunat al românilor: „După ce vom efectua manevrele şi vom captura astfel nordul Moldovei şi părţile principale din Basarabia rusă, va trebui să ne unim cu trupele din Ungaria sovietică care, până la acel moment, vor trebui să ajungă, prin Cârlibaba şi Câmpulung, şi să se unească cu grupul nostru din Suceava-Botoşani.” (Larry Watts, pp. 81-82). În acest context, interesul manifestat de Lenin nu este de neglijat. Îi atrăgea atenţia lui Rakovski cât de vitală era „avansarea în Galiţia şi Bucovina” pentru contactul cu Ungaria sovietică. Şi când mă gândesc că la moartea lui Stalin noi pionierii strânşi la primăria din Sercaia, o comună între Făgăraş şi Braşov, cântam cântece de preamărire a lui Lenin pentru dragostea părintească faţă de copii. Oribilă înşelătorie a demagogiei staliniste şi a demagogiei politice de pretutindeni! Între timp atât forţele militare regale româneşti cât şi cele comuniste ale lui Bela Kun se pregăteau de luptă pentru Transilvania. Maghiarii atacă primii pe 15 aprilie 1919, dar sunt alungaţi peste Tisa până la 1 mai. Armata Roşie ucrainiană sub conducerea lui Rakovski lansează o ofensivă rapidă împotriva Romaniei de-a lungul Nistrului, dând un ultimatum prin care cereau returnarea Basarabiei (şi cedarea Bucovinei) adăugând că scopul lor era să acorde asistenţă fraţilor unguri sovietici. Bela Kun îşi continuă pregătirile şi atacă din nou pe 21 iulie. Armata română ripostează viguros şi striveşte Armata Roşie a lui Bela Kun. 

Eroicul gest al românilor care nu făceau decât să-şi apere „sărăcia şi nevoile şi neamul” este calificat imediat, pe urmele lui Marx şi Engels, contrarevoluţionar. Pasă-mi-te românii omorâseră în faşă tânărul stat sovietic de dincolo de Tisa. Stau şi mă întreb ce gândire piezişă i-a făcut pe clasicii ideologiei comuniste să-i caracterizeze pe românii din Transilvania contrarevoluţionari, când la Revoluţia de la 1848 Kossuth este cel care refuza să le acorde românilor drepturi egale?  Contrarevoluţionar sadea era Kossuth şi antiromân, şi şovin. Acelaşi tip de gândire îl îndeamnă pe Stalin să-i considere pe români contrarevoluţionari, etichetă menită să ne discrediteze, mascând de fapt nedreapta anexare a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord la Uniunea Sovietică după ultimatumul din iunie 1940. 

Să observăm că nici Ungaria, nici Uniunea Sovietică nu se consolează după Marea Unire realizată de români şi continuă a lua măsuri, a crea societăţi, brigăzi şi organizaţii de tot felul, care nu exprimau altceva decât frustrarea enormă cauzată lor de Pacea de la Trianon. În martie 1925 Biroul Politic Sovietic adoptă o rezoluţie asupra activităţii din Basarabia, care stabilea strategia şi propaganda pentru redobândirea teritoriului. Măsuri subversive, atacuri teroriste, acţiuni de subminare a autorităţii româneşti în Basarabia, totul concura spre acest scop. Este sugestiv că Laszlo Dobos, pe numele conspirativ Louis Gibarti, cominternist vechi s-a implicat intens în propaganda antiromânească din Basarabia şi în pregătirea revoltei de la Tatar-Bunar.  Colaborarea sovieto-maghiară continuă să funcţioneze şi în absenţa lui Bela Kun la cârma Ungariei. Nu putem sublinia îndeajuns că scopurile revizioniste ale celor două state, rusesc/sovietic şi maghiar s-au manifestat indiferent de regim politic ca fiind o coordonată esenţială a politicii lor externe (subl. ns.). Aceşti vecini doreau cu ardoare să dezmembreze statul naţional unitar şi suveran al României, cum probabil unii continuă să o dorească şi astăzi. A se lua aminte: lupu-şi schimbă părul, dar năravul ba. Astfel în 1927, guvernul de la Budapesta a înfiinţat Liga Revizionistă Maghiară şi Federaţia Mondială a Maghiarilor, organizaţii prin intermediul cărora să se stabilească diferite contacte diplomatice, culturale, academice toate cu intenţia revizuirii Trianonului. Din 1927 până în 1940 Liga a editat 228 de publicaţii în 9 limbi, toate axate pe aceeaşi obsesie. Grăitor este faptul că Sandor Csoori, unul dintre fondatorii Forumului Democratic Maghiar în Ungaria după 1989, devine preşedinte al Federaţiei Mondiale a Maghiarilor, organizaţia înfiinţată în 1927 pentru a emite pretenţii teritoriale împotriva României, Cehoslovaciei şi fostei Jugoslavii.  Federaţia Mondială a Maghiarilor îşi continuă acţiunile de propagandă şi la începutul acestui mileniu, fiind subvenţionată de guvernul maghiar.

În octombrie 1919 Miklos Horthy a compus un memorandum în care arăta că pentru reintegrarea maghiară era necesară distrugerea României (p. 98).  A pus în aplicare pe deplin crezul lui după Diktatul de la Viena în Nordul Transilvaniei, când şcolile şi bisericile maghiare au devenit instrumente ale acestei propagandei iredentiste. Horthy a înfiinţat chiar şi o şcoală de spionaj pentru prelaţi (v.p. 101). În 1940 Budapesta poseda statistici ale ofiţerilor români căsătoriţi cu etnice maghiare şi în general ale românilor înrudiţi cu familii maghiare din Transilvania, considerându-i potenţiali agenţi de sabotaj în cazul unui conflict româno-maghiar. Atrocităţile comise în perioada Diktatului sunt îndeajuns de cunoscute ca să le mai reamintim aici. Dinamismul acţiunilor maghiare în favoarea OBSESIEI este impresionant. Astfel,  Federaţia Maghiaro-Americană adresează o scrisoare preşedintelui Roosevelt, cerând recăpătarea „graniţelor Ungariei străvechi” (p.102).  Când pe 25 iunie 1940 armatele sovietice invadează Basarabia şi Bucovina de Nord, ministrul maghiar de externe îl felicită pe ambasadorul sovietic de la Budapesta, jubilând: „[ungurii] sunt mai fericiţi pentru aceasta decât oricare alt stat, deoarece pentru ei înseamnă lichidarea principiului integrităţii teritoriale a României şi o posibilitate mai facilă de a continua ceea ce [sovieticii] începuseră.” (p. 126). Pe de altă parte, Molotov l-a asigurat pe Jozsef Kristoffy, ataşat diplomatic la Moscova, că URSS consideră întemeiate pretenţiile Ungariei asupra Transilvaniei şi o va sprijini în plan internaţional. 

Au fost vremuri triste pentru România: pe 27 iunie 1940 se dă ultimatum României pentru cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord.  Pe 31 august 1940 România cedează Ungariei Transilvania de Nord.  Politicile de exterminare, genocid, deportare şi deznaţionalizare în Transilvania de Nord şi Basarabia şi Bucovina de Nord au fost similare.  În discursul de ziua Sf. Ştefan (8 august 1943) baronul Eduard Atzel, cancelar militar al lui Horthy cu sediul la Cluj, le cerea „trăgătorilor de elită” „exterminarea acestor ţărani valahi ca pe cei mai mari inamici.” (p. 136).  Să mai relevăm că baronul şi alţii ca el au părăsit organizaţiile fasciste şi au fost primiţi în rândul Partidului Comunist Maghiar fără obiecii. Culmea cameleonismului politic, „cooperând acum cu autorităţile sovietice, aceleaşi oficialităţi şi organizaţii maghiare, care intraseră în Nordul Transilvaniei cu girul lui Hitler şi al lui Mussolini şi cu binecuvântarea lui Stalin, erau acum recunoscute ca fiind „combatanţi ilegalişti”, care luptaseră împotriva burgheziei şi a guvernului român „burghezo-moşieresc” (p.144). Sovieticii nu îşi retrag sprijinul pentru cauza ungurească, asigurându-l pe baronul Atzel în vara lui 1944 că armatei române nu i se va permite să ocupe Nordul Transilvaniei.

Dizolvarea Cominternului în 1943 a condus la o scădere a influenţei maghiare pe lângă sovietici. Da, ungurii fusesera folositori în multe direcţii pentru sovietici, dar acum sovieticii se pregăteau de triumful pe care nu vroiau să-l împărtăşească şi cu alţii, nici chiar cu aliaţii apropiaţi. Prin Comisia Litvinov, înfiinţată în 1944 pentru a cerceta problemele ordinii postbelice şi prin alte organisme începe a se flutura ideea unei Transilvanii independente sub protectorat sovietic. În aceeaşi ordine de idei, de menţionat că între 1924-1944 conducătorii Partidului Comunist din România au fost toţi străini şi au avut în comun aceeaşi convingere a dezmembrării statului român prin secesiunea Transilvaniei, Basarbiei, Bucovinei şi Dobrogei. Iată de pildă Vasile Luca şi Valter Roman (ambii evrei; al doilea fiind tatăl lui Petre Roman, n.red.), cominternişti aflaţi la Moscova în iulie 1944, susţin independenţa Transilvaniei. Suveranitatea Transilvaniei este atacată acum din mai multe direcţii: de la Budapesta, de la Moscova şi chiar din sânul Partidului Comunist Roman. Înverşunarea maghiarilor împotriva  suveranităţii statului român asupra Transilvaniei era paroxistică. Văzând ungurii că URSS se joacă cu ideea protectoratului sovietic asupra Transilvaniei, încep a-şi manifesta dorinţa integrării Transilvaniei în cadrul statului sovietic, oriunde, dar nu sub stăpânire românească. S-ar putea întreprinde un adevărat studiu de psihanaliză freudiană asupra frustrării şi obsesiei maghiarilor privind Transilvania, iubirea lor cea mare şi în acelaşi timp decepţia cea mai devastatoare. Miklos Goldberger (evreu ungur), reprezentant al puterii comuniste la Cluj visa în 1945 la o Transilvanie care ar putea fi inclusă în URSS, acuzând administraţia românească de o politică fascistă. 

În iunie 1945 Teohari Georgescu (evreu român, n.red.), ministrul de externe şi şef al organelor de securitate, înrăit şi el în activităţi cominterniste, pregătit de NKVD, îl informa pe Gheorghiu-Dej că Transilvania de Nord va putea fi recâştigată numai ca o componentă a Uniunii Sovietice, ceea ce a provocat reacţia de opoziţie dură din partea lui Dej. La începutul lui 1945 autorităţile maghiare la Cluj au creat un parlament independent, schimbând doar numele instituţiilor hortyste care funcţionaseră până atunci. Agenţii sovietici, care împânzeau oraşele transilvănene, se situau, în general, de partea acţiunilor iredentiste maghiare în această perioadă. La jumătatea lui august 1945 organizaţii iredentiste din secuime i-au trimis lui Molotov un memorandum prin care propuneau autonomia Transilvaniei sau integrarea ei în cadrul Uniunii Sovietice.

În aprilie 1946 Budapesta a cerut aprobarea lui Stalin pentru a ridica în plan internaţional problema teritorială. Stalin a aprobat propunerea prim-secretarului maghiar din Ungaria, Matyas Rakosi ca douăzeci şi două de mii de kilometri pătraţi din Transilvania să fie cedaţi Ungariei, că aşa cum susţinea Ungaria, rectificarea graniţelor ar consolida democraţia în Ungaria. O delegaţie maghiară a expus aceste pretenţii în mai 1946 la Cluj. Oficialităţile române din Cluj au contrargumentat că o asemena revizuire a graniţelor nu ar consolida democraţia, ci dimpotrivă ar ascuţi ostilităţile şi ar putea conduce la expulzarea de unguri din Transilvania, aşa cum se întâmplase în Cehoslovacia, de unde fuseseră expulzaţi două sute de mii de unguri  (v. p. 155). În mai 1946 Conferinţa de Pace de la Paris a miniştrilor de externe anulează Pactul Hitler – Stalin şi aprobă retrocedarea Transilvaniei de Nord României. Maghiarii rămân total dezamăgiţi şi în iunie 1946 prim-secretarul de partid Rakosi şi prim-ministrul Ferenc Nagy se pun pe drumuri la Londra şi Washington, pentru a-i convinge pe occidentali să se alăture Ungariei în obţinerea cel puţin parţială a Transilvaniei. Între timp, sub ameninţarea pierderii Transilvaniei, România este forţată să recunoască formal Basarabia şi Nordul Bucovinei ca teritorii sovietice. Larry Watts subliniază că în fapt din 1940 până în 1958, până după retragerea trupelor sovietice din România, autorităţile de la Bucureşti nu şi-au exercitat suveranitatea deplină asupra Transilvaniei. Privitor la Vasile Luca, trebuie să ştim că făcuse parte din Armata Roşie din Ungaria şi luptase în 1919 împotriva României. În 1920 condusese PCR în ilegalitate la Braşov. În 1940 se afla în arest la Cernăuţi, fiind eliberat de trupele de ocupaţie sovietice şi numit viceprimar al Cernăuţiului. În această calitate Vasile Luca a deportat circa 30.000 de români şi a organizat numeroase execuţii, rivalizând cu ocupaţia hortystă din Transilvania de Nord. În cruzimea lui antiromânească a fost întrecut doar de Leonid Brejnev, care între 1950-1952 ca prim-secretar al „Moldovei Sovietice” prin lichidări şi deportări în Siberia şi Asia Centrală a redus populaţia românească cu 250.000 de oameni, motiv pentru care a fost poreclit „Măcelarul Moldovei” (v. p.185). Şi să ne mai mirăm de ce campania lui Gheorghiu-Dej de epurări ale Partidului Comunist după moartea lui Stalin l-a inclus şi pe trădătorul Vasile Luca.

Cu viclenia-i cunoscută şi verificată în timp Moscova ridică din nou problema autonomiei Transilvaniei cu prilejul discutării proiectului nostru de Constituţie, trimis la Moscova în mai 1952. Perfidul  principiu divide et impera îşi spune cuvântul. Stalin şi Molotov ordonă României crearea Regiunii Mureş Autonomă Maghiară. „Mica Ungarie” impusă de Stalin nu i-a mulţumit însă pe unguri. Dar nu acesta era scopul lui Stalin, ci acela de a juca ambele ţări. 

Anxietatea maghiară se dovedeşte incurabilă şi în septembrie 1954 primul-secretar al PC Ungar, Rakosi şi Imre Nagy, prim-ministrul apelează la Valter Roman, ca la un vechi tovarăş cominternist, formulând cunoscutele pretenţii teritoriale. Informat de acest demers, Gheorghiu-Dej trimite la 6 aprilie 1955 la Budapesta o delegaţie formată din Emil Bodnăraş, Simion Bughici, ministru de externe pe atunci şi Janos Fazekas. Delegaţia şi-a exprimat răspicat condamnarea maghiarilor pentru pretenţiile lor nejustificate mereu reiterate, subliniind caracterul lor riscant după ce Conferinţa de Pace de la Paris se pronunţase clar în problema Transilvaniei. Practic ungurii au cedat atunci în acea confruntare diplomatică. Dar în octombrie 1956 Janos Kadar îmbrăţişează acelaşi slogan, clamând: „Acordaţi autonomie Transilvaniei” (p. 187). Parafrazându-l pe Caragiale, când intri la o idee, fandacsia e gata şi de la fandacsie treci la ipohondrie. Cam asta se întâmplă cu obsesia manifestată necontenit de Ungaria, privind revendicarea Transilvaniei în ciuda evidenţelor istorice şi a celor de bun simţ. Este un demers absurd şi periculos pentru că desfide realitatea.  Mare şi profundă este durerea ungurească după cum încearcă poetul Ady Endre să ne convingă când zice în 1954: „Fără Transilvania nu există nici o Ungarie pentru că Transilvania a fost întotdeauna adevărata Ungarie” (p. 119). Această obsesie maladivă care trăieşte de decenii în conştiinţa maghiară reapare şi azi la suprafaţă când administraţia de la Bucureşti face concesii impardonabile. La aceasta ar trebui să se gândească guvernanţii de azi ai României.

„Fratele fiului risipitor” şi destinul unor români de elită

Posted by Stefan Strajer On May - 10 - 2013

„Fratele fiului risipitor” şi destinul unor români de elită

Autor recenzie: Dana Anadan

Impresia pe care mi-o lasă peisajul României postrevoluționare este că marginalizează în ritm galopant cultura în numele „ratingului”, vânat cu orice preț și fără teama că tocmai astfel se face vinovat de deformarea  gustului pentru frumos la tinerele generații. Minimalizarea culturii, care dispare tot mai evident de pe ecranele televizorului în favoarea scandalurilor mondene și politice, are în mod inevitabil ca efect și ignorarea unor personalități, pe care timpul le cuprinde în malaxorul ei neiertător. De aceea, se cuvine salutat orice efort de a aduce în lumina literei de tipar a unor oameni exemplari pentru un domeniu sau altul al vieții noastre naționale. Oameni ai prezentului, dar mai ales pesonalități ale trecutului. Nicolae Iorga spunea că „un popor care nu-și cunoaște trecutul este ca un copil care nu-și cunoaște părinții”. Cartea Fratele fiului risipitor cu texte ale avocatului Aurel Cioran, o personalitate obscurizată de destin istoric, frate mezin al celebrului gânditor de la Paris, Emil Cioran, este un asemenea caz. Volumul de 495 de pagini a apărut la Editura Eikon din Cluj-Napoca în 2012, îngrijit de Anca Sîrghie și Marin Diaconu, prefațat de cea dintâi. Editorii au valorificat documente din arhiva familiei Cioran de la Sibiu, unde mai trăiește doctorița Eleonora, soția avocatului, nonagenară, dar au adăugat și scrisori ale corespondenței fraților Cioran, o parte de mare frumusețe  a cărții de față. Este partea care asigură volumului varietate caleidoscopică de perspective multiple din care este proiectată lumină asupra personajului central. Corespondența trimisă și cea primită îl situează pe Aurel Cioran în mijlocul unei pleiade de intelectuali cu care s-a aflat, în ciuda decrepitudinii și fragilității sale psihice de după anii de detenție, într-un fertil dialog. În recenzia sa intitulată Vieți paralele, frații Cioran, din “Observatorul cultural” nr.662 din 25 februarie 2013 de la Toronto inginerul Paul Cernat observa pe bună dreptate că această carte este un instrument indispensabil pentru viitorii monografi ai lui Emil Cioran, dar el ar fi fost ferit de modul confuz în care se referă la interviurile  așa-zis „inedite” din volum, care sunt clar explicate și încadrate la capitolul de Note, de care din păcate nu s-a apropiat. Cu atât mai motivat remarcăm aparatul critic al volumului, cu un indice de prenume, la corespondență, cu notă privitoare la ediție și cu bogatele note lămuritoare, un ghid util pentru toți cei ce vor studia acest capitol de biografie a familiei Cioran.   

fratele-fiului-risipitor 

Cine au fost Emil și Aurel Cioran? Născuți în comuna Rășinari în familia protopopului Emilian Cioran, cei doi frați Emil și Aurel s-au bucurat de o îndrumare părintească severă, ei terminând Liceul Gh. Lazăr din Sibiu și urmând studii universitare la București, unde ei ascultau cu interes cursurile și conferințele marilor profesori ai perioadei interbelice. Fascinat  de Nae Ionescu, Aurel s-a antrenat în mișcarea legionară, de a cărei ideologie nu s-a dezis până la capătul vieții sale, înfruntând orice risc. Emil Cioran a absolvit Facultatea de Litere și Filozofie și ca tânăr de perspectivă a beneficiat de o bursă cu care a plecat în străinătate la studii, stabilindu-se la Paris. Aurel Cioran a urmat Facultatea de Drept, el fiind apoi angajat ca avocat la baroul din Sibiu. Teoretic, el avea perspective luminoase cu o asemenea carieră, dar practic Aurel nu a reușit să se ferească de represaliile noului regim socialist. Mai mult, el a fost conștient că era inevitabilă condamnarea sa la Aiud, unde a rămas 7 ani de umilitoare suferință. Revenit la Sibiu, se bucură de atenția unei distinse doamne, Eleonora Stavrescu, cu care într-o a doua tentativă matrimonială, se căsătorește, ea fiindu-i sprijin până la moartea ce avea să survină în 1997, respectiv la doi ani după stingerea la Paris a fratelui său celebru.

Textele volumului Fratele fiului risipitor urmăresc tot acest traiect  al devenirii lui Aurel, de la primele eseuri despre Oct. Goga sau Ilarie Chendi  din anii liceului și cele ale facultății, când glosează Despre o nouă categorie juridică… și până la saluturile pline de entuziasm în presa românească interbelică a  conducătorilor mișcării legionare, așa cum este Căpitanul din articolul Sufletele moarte ale neamului. Atunci când atacurile unor detractori ai lui Emil, socotit în anii stalinismului românesc a fi un “trădător de țară”, s-au întețit, Aurel și-a asumat rolul de justițiar. El riposta cu consecvență împotriva unor contraopinenți, indiferent de rang și de prestigiu, fiind vorba chiar de mitropolitul Antonie Plămădeală, de Teodor Baconsky sau de Horia-Roman Patapievici, care se disociau de ideile fratelui parizian, afectându-i prestigiul, crescut an de an în Occident. Convorbiri este  intitulat un capitol de interviuri  foarte incitante, pentru că deschide unghiuri noi de înțelegere a dramei unei familii  de intelectuali transilvăneni peste care a trecut buldozărul istoriei. Este o familie din care nu numai cei doi frați legați, din voia editorilor, printr-o simbolică sintagmă biblică celebră, cea a “fiului risipitor”, merită interesul posterității, ci și protopopul Emilian Cioran, tatăl care le-a vegheat formarea, el însuși o personalitate emblematică pentru peisajul istoric transilvănean.

***

 

PS:  Volumul se găsește în România.Pentru cumpărarea lui puteți apela la adresa e-mail: sirghieanca@yahoo.com , ca el să vă fie trimis prin colet.

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors