Archive for the ‘Analize-Controverse’ Category

Huliganii clasei politice

Posted by Stefan Strajer On November - 14 - 2012

Huliganii clasei politice

 

Autor: Ion Măldărescu   

 

Naţionalişti şi patrioţi De 23 de ani „Minciuna stă cu preşedinţii şi guvernanţii la masă”.[1] Când mă gândesc la viitoarele alegeri, mă cuprinde deja o senzaţie de greaţă. Din nou vom fi agresaţi şi insultaţi de acea masa amorfă şi grobiană cu declaraţii desuete, dar şi cu acuzaţiile la scenă deschisă dintre ei. Vezi bine, în această direcţie tronează, totuşi, „Omerta”[2]. Duhnind a minciună, cupiditate şi lipsă de scrupule, masă politică este continuă creştere, în detrimentul ţării şi al românilor. Lipsiţi de orice urmă de empatie şi de sentimente umane pentru ceea ce mai reprezintă bun şi frumos în ţara noastră greu încercată, aceşti ipocriţi puturoşi, fac hora rotirii la cârma ţării, sfidându-ne cu neruşinare şi tropăind cu bocancii plini de noroi în existenţa noastră. Nu au în plan decât propriile interese, acele de înavuţire instantanee. Cu neruşinare au pângărit imaginea României în lume, au subjugat poporul cu un tupeu ostentativ şi fără limite. De 23 de ani, cei care nu încă şi-au pierdut echilibrul, patrioţii, naţionaliştii, încearcă să lupte împotriva prostiei, a ignoranţei şi mitocăniei ridicate la rang de virtute. Da! Vorbesc de patrioţi şi de naţionalişti în sensul adevărat, necompromis al cuvântului. Naţionalişti şi patrioţi au fost şi Iorga, Eminescu, Goga, Antonescu, Ceauşescu… Ne este ruşine să recunoaştem? Ţara mai are încă asemenea oameni, chiar dacă au devenit „specie pe cale de dispariţie”. De 23 de ani, ei se luptă cu tembelizarea agresivă a poporului român, cu ignoranţa, prostia şi mitocănia, ridicate la nivel de artă politică. Mareşalul Antonescu – criminal, ex- regale Mihai – erou „Minciuna stă cu regele la masă…/ Dar asta-i cam de multişor poveste:/ De când sunt regi, de când minciună este,/ Duc laolaltă cea mai bună casă.” (Al. Vlahuţă, 1907) Decupându-i-se eticheta de trădător şi lipindu-i-se alta, cu rang de virtute şi onoare, o mumie, o fantomă care a bântuit prin Europa pe banii poporului român a fost transformată în erou. După actul trădării de ţară (nu de neam, că nu-I din neamul nostru, românesc), de la 23 august 1944, regimul pro-sovietic l-a aruncat ca pe-o măsea stricată. La sfârşitul lui 1947 şi-a luat calabalâcul şi „pe-aci ţie calea”, nu înainte de a se fi târguit cu Groza şi ai lui pentru renta viageră de care a beneficiat până în ’72, când Ceauşescu i-a retezat-o. Gonit ca un câine vagabond, în 1990, s-a reîntors fără ruşine ca să primească şi ce nu i-a aparţinut vreodată. Azi, beneficiază de privilegiile unui fost şef de stat, în loc să fie judecat pentru trădarea ţării. L-au cadorisit cu un pogon de „doctorate” Honoris Causa. Recent, de ziua naşterii sale, i-au pus bustul într-o piaţă pe care au botezat-o după numele senectuţii sale. Păi, pe vremea asta de criză, când nu se găsesc parale pentru o paradă militară de Ziua Armatei Române sau de Ziua Naţională a României, pentru bustul unui trădător s-au găsit. Ar fi fost mai simplu să mai aştepte: îl puneau cu picioarele într-o găleată cu ciment, apoi, pe soclu, îi dădeau cu var, şi gata statuia, în mărime naturală. Era mai economic. Ştiut-a senectutea sa cum a trăit vreodată românul? Ba şi-a mai adus şi „urmaşi la tronul din fundul curţii”, cum scria cineva. A găsit chiar un nepot de pripas pe care l-a rebotezat din Nicholas în Nicolae, ca să dea bine la români. După 66 de ani de la spectacolul dezonorant al „Tribunalului Poporului”, justiţia românească nu are curajul să pună pe rol rejudecarea mascaradei procesuale a Mareşalului Antonescu, a Lui Mihai Antonescu, a lui George Alexianu şi a lui Constantin (Pichi) Vasiliu, a celorlalte victime ale trădării senectuţii sale. Da! Preşedintelui, Guvernului României, Justiţiei(?) din România le este frică de zisele altora, aşa că au decis strâmb: Mareşalul Antonescu – criminal, Mihai – erou. Nu-i nici corect, nici drept! A venit vremea să ne luăm viaţa înapoi! În ziua de 26 octombrie a lui 2012, prezent cu anumite treburi în Capitală, ca român am rămas neplăcut impresionat, dezolat şi mâhnit peste măsură. Pe parcursul a cca. un kilometru de trotuar stăteau în aşteptare mii de oameni. Le-am privit feţele: triste, îngrijorate, deznădăjduite. Aşteptau să atingă moaştele Sfântului Dumitru. Iată gradul de deznădejde şi disperare în care, huliganii clasei politice din România postdecembristă au adus poporul român. O astfel de „coadă” nu-mi fusese dat să văd până în acea zi şi, slavă Domnului, le-am trăit şi pe cele de după război, şi pe cele din anii ’80. Clasa politică postdecembristă a reuşit să aducă o parte a poporului roman în stadiul de masă zombificată, în stare să se calce în picioare pentru o speranţă deşartă, o „atingere” divină – o „Fata Morgana” pe care nu o vor vedea realizată niciodată -, pentru un blid de fasole sau un cârnat, împărţite de slujitorii bisericii. Societatea românească a anului 2012 a fost, este ciopârţită şi batjocorită după bunul plac al huliganilor clasei politice din România, care, la comanda Washingtonului şi/sau a Bruxellului au luat frâiele democraţiei şi a dat cu ea de pământ. Prostia şi incultura sunt molipsitoare. Domnilor amatori de deputăţie şi senatorie, „nu mai minţiţi poporul cu televizorul”, nu mai batjocoriţi limba română, nu ne mai furaţi viaţa. Ajunge! Ajunge cu „Ora regelui”! A venit rândul pentru „Ora Poporului”! A venit vremea să ne luăm viaţa înapoi, iar românii să-şi recapete demnitatea! ———————————————————————-

[1] Parafrazare după Al. Vlahuţă, 1907 „Minciuna stă cu regele la masă”

[2] Mafia italiană – Legea tăcerii: „Cine-i orb, surd şi tace, trăieşte o mie de ani, în pace.

(Art-emis)

Regele Mihai I – „omul ruşilor”?

Posted by Stefan Strajer On November - 14 - 2012

Regele Mihai I – „omul ruşilor”?

Autor: Col. (r) Alexandru Zubavă

Am avut deunăzi ocazia de a sta de vorbă cu un apropiat al celui ce-și zice Prințul Paul de România și susține că este pe linie paternă descendent al regelui Carol al II-lea. Nu pare o fantezie, seamănă bine din profil cu odiosul personaj din al cărui os domnesc se laudă că se trage. Nu-l contrazicem. Nimeni nu-și poate alege bunicii! Bunicii biologici, firește. Așadar, indirect, din anturajul amintit, ne parvin următoarele relatări, adică bârfe și acuzaţii, cu privire la ex-regele Mihai, devenit de curând „piațetă”, în imediata apropiere a ambasadei U.R.S.S.. Loc mai potrivit nici că se putea găsi. Din relatările respective, una dintre cele mai dureroase pentru noi, dacă s-ar adeveri, este aceea că Mihai I ar fi (fost) „omul rușilor”. Această vorbă grea este acoperită, adeverită – până la proba contrarie -, în primul rând prin acțiunea regelui din ziua de 23 august, actul arestării Mareșalului Ion Antonescu fiind considerat de foarte mulți români, de foarte mulți istorici și oameni politici, un act de trădare națională! De aproape 70 de ani fostul rege ocolește să discute propriu-zis cele întâmplate în acea zi nefericită! Ocolește o discuție amănunțită cu un interlocutor mai incomod. Se ferește să i se pună acele întrebări la care numai ex-regele Mihai cunoaște răspunsul, întrebări la care dacă am primi răspunsul, am lămuri o dată pentru totdeauna subiectul atât de dureros și de controversat numit 23 august 1944… Suspiciuni grave ridică și actul abdicării de la 30 decembrie 1947, act de asemenea confuz, neelucidat în detaliile sale deloc lipsite de importanță. Se spune, în anturajul prințului Paul, dar și în alte medii interesate de subiect, că regele Mihai, când a plecat în toamna anului 1947 la Londra, să asiste la nunta regală, plecase de fapt să nu se mai întoarcă, având în acest sens o înțelegere mai mult sau mai puțin tacită cu liderii comuniști de la București. Drept care la vremea respectivă a plecat după el cu o mulțime de bunuri și valori pe care, ajuns în Occident, le-a depus la păstrare în Elveția. Există acte în acest sens, susține… anturajul amintit. Numai că Stalin, cinicul și vicleanul de Stalin, când a aflat de circumstanțele în care Mihai a părăsit țara și tronul s-a făcut negru de supărare: „Spuneți-i să se întoarcă la București să semneze actul de abdicare! Nu trebuie lăsat să plece fără să semneze și să declare solemn că abdică pentru vecii vecilor!” Așa se explică mai bine gestul straniu al lui Mihai de a se întoarce în țară, pentru câteva săptămâni, după care a abdicat cu tot tam-tamul impus de Stalin. În condiții de perfectă legalitate! Numai semnătura la notar a lipsit! Versiunea oficială, cum că Mihai a fost sfătuit de Churchill să se întoarcă, nu poate fi exclusă, căci se poate completa: Churchill îi putea da lui Mihai sfatul de a nu-l supăra pe țar! De a nu se pune rău cu mâna cea lungă a lungă a revoluției. Ca și până atunci, Churchill a fost întotdeauna mai atent cu interesele rusești decât cu cele românești sau est-eropene. Așadar, Mihai al nostru a fost un suveran ascultător și a părăsit Țara în condițiile dictate de la Moscova, încărcat din nou cu de toate! Toate acestea sunt povestite și în memoriile lui Vîșinski, volumul doi, acela încă nepublicat. Se pare că ar exista o înțelegere ca acest volum să se publice numai după moartea ex-regelui Mihai. Va fi să mai aștepte, se pare! Doamne, ajută! O fi existând acest volum de memorii? În ceea ce privește acei 1.000 (o mie) de studenți pe care comuniștii i-ar fi arestat, amenințând că-i vor împușca dacă Majestatea Sa nu abdică, minciuna aceasta, atât de gogonată și de prost gândită, este de dată recentă, post-decembristă şi seamănă a literatură realist-socialistă! Declaraţia ex-Regelui Carol II în „Novedades” (Mexic) din 24.8.1944 (extrase) „Sunt f. fericit că fiul meu, luând în consideraţie adevăratele sentimente ale poporului, a scos România din război […] Este f. bine că acest lucru s-a întâmplat prin intermediul unor înţelegeri cu vecinul nostru puternic – Uniunea Sovietică …”[1] Doc. din 8 ian. 1945 – Telegrama delegatului francez la Lisabona către G. Bidault, la Paris: „… Informatorul meu deţine ştirea [despre] o scrisoare recentă de la D-na Lupescu, care se încheia astfel: « nu v-am spus cât a fost de bun cu noi Mareşalul Stalin ». În plus, unii emigranţi români din Portugalia, rămaşi fideli fostul suveran [Carol II], nu-şi ascund speranţa pe care şi-o pun în înalta protecţie a Moscovei. De la Moscova aşteaptă soluţionarea problemei politice interne a ţării lor, prin abdicarea Regelui Mihai în favoarea tatălui său”.[2]

„Neînţelegerea va subzista între Regele Mihai şi D-na Lupescu”

Doc. Din 7.4.1953 – Raport al lui Jacques Dumaine, ambasadorul Franţei la Lisabona, către G. Bidault, min. de Externe al Franţei: Ex-Regele Carol II a murit subit de criză cardiacă, la 3 aprilie 1953. Funeraliile au avut loc azi, dare ele – consemnează ambasadorul – „…Nu au prilejuit D-nei Lupescu ocazia de a reuni la Lisabona familia regală; aceasta îi rămâne evident ostilă. Soţia morganatică nu a putut deci să dea aparenţa unei reconcilieri, nici să-i fie recunoscut de către cei apropiaţi rangul special pe care Regele Carol i l-a conferit în timpul exilului. Regele Mihai al României a răspuns cu răceală la prima înştiinţare care i-a fost transmisă de D-l Urdăreanu şi a declarat, după aceea, că nu se putea îndepărta, în acel moment, de căpătâiul soţiei sale, care se resimţea de la naşterea recentă a celei de a treia fiice. Puţine rude ale fostului monarh au asistat la ceremonie: fratele său Prinţul Nicolae al României, nepotul său, Prinţul Anton (exact – Andrei) de Iugoslavia şi câţiva membri ai familiei Hohenzollern-Sigmaringen. […] E de presupus că neînţelegerea va subzista între Regele Mihai şi D-na Lupescu şi că procese vor apărea curând …”[3] Şantajat sau plătit? Mihai a părăsit România, devenită țară comunistă, cu o dotă substanțială. O știe toată lumea. În plus de valorile scoase din țară – bijuterii, tablouri, colecții de timbre etc., regimul comunist s-a angajat să-i plătească tânărului fost rege, detronat atât de elegant, în condiții atât de amiabile, o pensie și ea substanțială, de 250.000 de dolari pe an. Cam cât salariul președintelui S.U.A.. Nu cumva e o cifră prea mare, prințe Paul? Oricum, existența acestei sinecure nu este o noutate. Ar fi timpul să aflăm exact cât era de substanțială! Se zice – dar câte nu se zic?! -. că primirea acestei redevențe a fost condiționată de angajamentul regelui Mihai că va sta cuminte, va ține „capul la cutie” și se va abține de la orice activitate sau acțiune politică cu caracter anti-comunist, îndreptată împotriva regimului de la București. Ceea ce este însă absolut sigur este că, atât înainte cât şi după abdicare, regele Mihai chiar nu a făcut nimic împotriva regimului comunist. S-au strofocat bieții români din exil să se organizeze în fel și fel de comitete și comiții, ba au făcut și câteva guverne în exil, și mereu au apelat la regele Mihai să le fie în frunte. Întrebare: de ce, majestate, i-ai refuzat de fiecare dată? De ce te-ai ferit să arăți că ești sau nu anti-comunist?! Să arăți că ești sau nu solidar cu suferințele românilor? Că-ți pasă de poporul abandonat la greu? Pe cine n-ai vrut să superi? Ai fost șantajat sau plătit pentru asta?

Analiza A.D.N.-ul lui Mihai Viteză nu doare deloc

Bârfa cea mai urâtă, care circulă în anturajul domnului Paul, este și cea mai veche. Se referă la A.D.N.-ul regelui Mihai, care, dacă ar putea fi cercetat, ar duce la rezultate incomode pentru „casa regală”. La data nașterii prințului moștenitor Mihai, unii au pretins că această dată nu ar fi în concordanță cu data logodnei sau a nunții regale. Pamfil Șeicaru, care a scris pe această temă, menționează și gluma care se făcea pe seama acestei nepotriviri: porecla de Mihai Viteză, dată pruncului născut cu mult înainte de a trece cele nouă luni (sau măcar șapte) de când părinții săi se „cunoscuseră”, în sensul vechi, vetero-testamentar, al cuvântului. O serie de fapte bine cunoscute, în mod deosebit relațiile întotdeauna reci dintre tată și fiu, culminând cu abținerea regelui Mihai de a asista la reînhumarea „tatălui” său, petrecută mai anii trecuți, concordă cu bârfa, iată, nonagenară! De data aceasta, adevărul poate fi cu ușurință demonstrat, în modul cel mai științific cu putință: testul de paternitate! Analiza! Nu doare deloc! Se iau cei doi descendenți în viață, Paul și Mihai, li se prelevă o câtime de urină ori salivă, și se vede dacă au ceva comun. Dacă da, e bine pentru toată lumea. Dacă nu, rușine cât casa! Dar adevărul mai presus de orice!

Regina-mamă,  „dreaptă(?) între popoare”?

În legătură cu regina-mamă a regelui Mihai, mai circulă o bârfă: cum că nu era nicicum cazul să primească înaltul titlu de „dreaptă(?) între popoare”, care i s-a atribuit la Yad Vashem, pentru intervenția sa salvatoare în favoarea a peste 20.000 de evrei pe care Conducătorul Statului, Mareșalul Ion Antonescu, se arătase dispus să-i deporteze înspre Germania, la Auschwitz, probabil. În favoarea acelorași evrei se știe că au mai intervenit rabinul șef Alexandru Șafran și alți lideri evrei, mitropolitul Bălan, arhitectul evreu Clejan, prieten de casă al Mareșalului. În total, vreo zece persoane, după 1945, şi-au atribuit calitatea de factor decisiv în salvarea acelor evrei. Întrebarea se pune, în cazul reginei-mamă, ca și în cazul celorlalți salvatori de evrei, în frunte cu rabinul șef: dacă avea atâta putere de influență asupra Mareșalului, de ce nu a intervenit și în favoarea celor patru sute de mii de evrei „uciși” de Ion Antonescu în Transnistria? Ba chiar ar trebui luată la rost doamna: de ce reginei-mamă nu i-a mai păsat de ceilalți evrei, vreo patru sute de mii?! De ani de zile mă tot mir că nimeni nu pune în acest fel problema: – Cine putea s-o facă, în frunte cu regele Mihai și coana-mamă, de ce n-au intervenit la Ion Antonescu în favoarea evreilor deportați în Transnistria?! – Cum se face că regele Mihai nu a făcut nici cel mai palid demers, cel mai mic gest în favoarea acelor mii, sute de mii de evrei, cetățeni ai statului al cărui rege era totuși? Ce fel de rege, dacă permite să fie dați morții oameni nevinovați, într-un număr atât de mare?! Dacă e adevărat că în Transnistria au fost omorâți evrei nevinovați – cu sutele de mii – acest genocid cade și în sarcina regelui de atunci! Faptul că regele Mihai l-a arestat pe Ion Antonescu, că a făcut astfel jocul rușilor și al anglo-americanilor, nu-l scutește de răspundere pentru ce s-a întâmplat cu evreii în Transnistria! Evreii ar trebui să-i ceară regelui Mihai socoteală, inclusiv despăgubiri, căci are de unde plăti, pentru evreii morți în Transnistria! De ce evreii nu-l acuză în niciun fel?

Rolul armatei și al jandarmeriei române din Transnistria a fost să-i păzească pe evrei […] să nu fie omorâți de ucraineni Explicația este una singură: se feresc evreii să-l pună pe rege în situația de a da răspunsuri, de a spune clar că nici Majestatea Sa, nici regina mamă nu aveau de ce să intervină în favoarea evreilor din Transnistria, deoarece aceștia nu se confruntau cu nicio primejdie de moarte din partea autorităților românești. Singura amenințare pentru evrei, în Transnistria, era pofta nebună a ucrainenilor de a se răzbuna pentru crimele odioase săvârșite de evreii comuniști în anii ’30, circa 6 milioane de etnici ucrainieni uciși prin glonț, ștreang, înfometare sau alte procedee letale bolșevice. Iudeo-bolșevice, ziceau bieții ucraineni. Astfel că rolul armatei și al jandarmeriei române din Transnistria a fost să-i păzească pe evreii deportați, ca și pe evreii ucraineni, să nu fie omorâți de ucraineni. Cu alte cuvinte, nu avem ce-i reproșa regelui Mihai, că nu a făcut nimic ca să-i salveze pe evreii din Transnistria…

Colonelul Ștefan Cucu se considera obligat să apere onoarea Armatei

De altfel, pe la începutul anilor 90, în Statele Unite aflându-mă, am auzit că în timpul unei discuții publice la o universitate americană, regele a afirmat foarte categoric că în România nu a fost Holocaust. Dacă aceste rânduri ajung să fie citite de un martor la acea declarație, îl rog să intervină. Mai notez pe acest subiect o discuție la care am asistat, în biroul colonelului Ștefan Cucu, regalist înfocat, președintele asociației noastre de veterani de război, majoritatea regaliști și ei, mai puțin subsemnatul, și un distins profesor pasionat de contestarea Holocaustului. Bietul Cucu se plângea de ce pățise când a încercat să intre în audiență la „Majestatea sa”. A fost primit, dar i s-a pus în vedere că dacă ridică cumva problema Holocaustului din România, Majestatea sa se va ridica de la birou, va părăsi încăperea, iar audiența ia sfârșit. Cât a putut colonelul Ștefan Cucu să fie de mâhnit, de îndurerat și de contrariat de oportunismul regal! Pasămite, serviciul regal de informații cunoștea zbaterea colonelului Ștefan Cucu de a dovedi și demonstra că Armata Română, în frunte cu Mareșalul, nu a comis niciun genocid! Niciodată și nicăieri!… Colonelul Ștefan Cucu se considera obligat să apere onoarea Armatei în care slujise! Ex-regele Mihai nu este interesat de acest subiect?! A.D.N.-ul domnitorilor români Revenim la proba A.D.N.-ului. Ideea ne-a fost sugerată de tembelii care s-au apucat să cerceteze A.D.N.-ul domnitorilor români. Evident, speranța ministrului udemerist care a comandat aceste analize este să se descopere astfel că domnitorii români nu prea erau români. La unguri, la regii unguri, nu e nevoie să li se facă acest A.D.N.. Se știe prea bine și dintotdeauna că mai toți regii Ungariei au fost orice, inclusiv români, numai maghiari nu! După mintea lui Hunor s-ar produce un moment de consolare națională la Budapesta dacă se va demonstra că românii sunt în aceeași situație: niciun rege de al lor nu a fost ungur! Dar pentru a dovedi originea etnică ne-românească a domnitorilor de la București nu era nevoie să fie tulburată pacea din veac a sfintelor oseminte. Normal era să înceapă domnul udemerist și echipa sa de agenți sanitari cu domnitorii români aflați încă în viață, avem destui, cel puțin patru: Mihai, Ion, Emil, Traian… Șase, dacă-i pui la socoteală și pe interimari: Nicolae și Crin… În acest fel, speranțele udemeriste s-ar fi confirmat aproape sută la sută! Căci dintre toți „domnitorii” români aflați încă pe listele fiscului, poate, cel mult unul singur ar avea A.D.N. românesc!

(Artemis: http://www.art-emis.ro/) ————————————————————————————- [1] apud V. F. Dobrinescu, Ion Pătroiu, eds., Carol al II-lea în Exil. Documente diplomatice, Bucureşti, Editura Vremea, 2002, p. 151. [2] apud V. F. Dobrinescu, Ion Pătroiu, eds., Carol al II-lea în Exil. Documente diplomatice, Bucureşti, Editura Vremea, 2002, p. 155. [3] apud V. F. Dobrinescu, Ion Pătroiu, eds., Carol al II-lea în Exil. Documente diplomatice, Bucureşti, Editura Vremea, 2002, p. 194.

Foto.Cum se impaca un rege cu un comunist si dupa 60 de ani 

De ce a învins Obama?

Posted by Stefan Strajer On November - 10 - 2012

De ce a învins Obama?

 

Autor: Grid Modorcea (New York)

 

O lecţie şi pentru politicienii români

Când a început campania electorală pentru prezidenţialele de la Casa Albă, primul contracandidat puternic al lui Obama s-a numit Donald Trump.

Eram la NY şi am asistat la lansarea sa şi la tot spectacolul supermediatizat care a urmat. Zilnic presa relata tot ce spunea şi făcea el. A început în forţă, demolator, cu marea dezvăluire că Obama nu s-ar fi născut în America. „Docomentul”, striga el, precum în Caragiale, să arate Obama certificatul de naştere. L-a arătat. Au urmat alte şi alte atacuri.

Dar Trump a fost învins într-o emisiune TV de actorul Robert de Niro, care i-a dovedit punctual că se înşeală. Presa a relatat pe larg acest eveniment. Şi Donald Trump a recunoscut şi s-a retras din cursa pentru Casa Albă.

Au urmat mai mulţi candidaţi, culminând cu mormonul Mitt Rumney, care a venit cu mulţi bani şi a promis o reformă economică cum nu s-a mai văzut. El a vorbit de soluţii imediate, de ieftinirea benzinei, a mâncării, de tot felul de măsuri concrete, referindu-se îndeosebi la materie. În tot acest timp, Obama s-a ocupat de problemele ţării, mai mult, când, recent, s-a abătut asupra Americii uraganul Sandy, el şi-a întrerupt campania electorală şi a venit în ajutorul oamenilor, fapt care i-a adus multe voturi şi din partea republicanilor.

Dar victoria lui este, de fapt, victoria poporului american. Americanii au optat pentru raţiune, pentru un om echilibrat, pentru un verde, cu o clarviziune pacifistă asupra viitorului, un om al spiritului, un înţelept, din familia lui Nelson Mandela.

Americanii au ales între materie şi spirit, între un războinic şi un pacifist, care a avut alături o familie binecuvântată, o soţie şi două fete minunate, la fel,  o echipă cu aceleaşi calităţi ca ale lui.

Şi principala calitate pe care a dovedit-o a fost şi este comunicarea directă şi deschisă, sinceră, de la om la om. Cu un cuvânt, modestia lui. Modestia a fost arma victoriei lui Obama. O modestie autentică, nu prefăcută. Aţi auzit povestea lui din Carolina spusă în seara de dinaintea alegerilor? Obama şi soţia lui vorbesc din suflet. Nimeni nu poate să-i suspecteze de un strop de fariseism.

Obama ne învaţă să facem abstracţie de noi înşine, să ne întrebăm ce facem noi pentru ţară, nu ţara pentru noi. E ca în parabola lui Iisus cu iubirea apropelui. E ca în poveştile adevărate despre sacrificiu.

Desigur, Obama, deşi cu rădăcini africane, este un american get-beget. Dovadă deviza lui: „Vreau să înving!”

Şi a făcut totul, toată campania, cu simplitate, cu o atitudine simpatetică creată prin francheţe, stil direct şi mai ales dorinţa de învăţa de la alţii, prin insistenţa cererilor lui de a fi ajutat, prin promptitudinea ajutorului pe care l-a acordat el însuşi atunci când a fost nevoie.

Mulţi consideră că şi Hurricane Sandy a fost un noroc, dar a fost o oportunitate de a acţiona în favoarea oamenilor. Am primit multe mesaje din America, în special de la galeriile de artă, dar şi de la organizatorii celui mai mare eveniment cultural, Tribeca Film Festival. Şi am aflat că americanii cu drept de vot s-au dus la urne aproape toţi, cozile au fost uriaşe, unii nu au mai putut vota pentru că nu le-a permis timpul. Oamenii s-au dus la lucru, fiindcă era marţi, zi lucrătoare, şi în America nici de alegeri nu se dă liber.

Aţi citit despre cazul omului căruia i-a încetat inima la vot, a fost readus la viaţă, reanimat de o asistentă medicală şi, când şi-a revenit, a întrebat: „Am votat?”

O femeie a simţit că naşte şi s-a dus întâi la vot, unde i s-a rupt apa şi de la vot a fugit la spital…. Într-o măsură hotărâtoarea, conştiinţa socială a fost cea care a contribuit la Victoria lui Obama. 

Aţi văzut ce a fost în New York în noaptea alegerilor? Times Square a fost luat cu asalt pentru că Obama şi soţia lui vorbesc din suflet şi oamenii i-au simţit aproape.

Poate de aceea şi Madonna, în prefaţa concertului ei din ziua alegerilor, s-a rugat în genunchi, împreună cu trupa ei, să câştige Obama. Şi Dumnezeu le-a primit ruga. Această alegere este un bine pentru planetă, pentru omenire. Un izvor de siguranţă pentru pământeni. 

 

 

 

 

 

 

 

S.O.S. STOPATI EVACUAREA INSTITUTULUI DE ETNOGRAFIE SI FOLCLOR

Posted by Stefan Strajer On November - 6 - 2012

S.O.S. STOPAŢI EVACUAREA INSTITUTULUI DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCOR!

Autor: col.(r) Vasile Zarnescu

 

SCRISOARE DESCHISĂ către

Domnul Victor Ponta, premierul Guvernului,

Doamna Mona Pivniceru, ministrul Justiţiei,

Domnul Mihai Gâdea, directorul postului ANTENA 3

 

Antena 3 a mai făcut cîteva reportaje despre mafia retrocedărilor constituită din „rechinii imobiliari”, cu referire, printre altele, la cazul Romalo, care revendica, cu acte false, toată partea de Sud-Est de zona Dristor a Bucureştilor.

Vă solicit, ca prin audienţa şi puterea de care mai dispune presa, să interveniţi, în cadrul programului 100 de locuri de salvat din România, şi pentru salvarea şi recuperarea caselor lui Take Ionescu.

În urma unor procese frauduloase – în care, la fel, a fost implicată o clică de escroci avocaţi şi judecători –, casele lui Take Ionescu au fost „revendicate“ de un necunoscut, Călin-Mircea Popescu-Nasta – un pretins moştenitor indirect al averii imobiliare a lui Take  Ionescu. Printre aceste case se numără imobilul din str. Arhitect Ion Mincu nr. 19 (sau B-dul Kiseleff nr. 9), unde a funcţionat o secţie a Muzeului  Naţional de Artă; acum e ocupată de ţigani, deoarece Călin-Mircea Popescu-Nasta nu o poate vinde – cum avea intenţia –, căci nu are acte de proprietate. O alta la fel de importantă este aceea din str. Take Ionescu, nr. 25 (fostă str. Atena nr. 25), în care se află sediul central al Institutului de Etnografie şi Folclor (I.N.E.F.). Clădirea fusese vîndută statului de către Adina K. Woronieka (cf. facsimilului cu Monitorul Oficial nr. 163/17 iulie 1940), contra unei rente viagere, deci nu mai putea fi restituită! Pe 8 noiembrie a.c. este ultimul termen pentru evacuarea I.N.E.F. De fapt, s-a început evacuarea arhivei I.N.E.F., în condiţiile în care Primăria Capitalei sau Ministerul Culturii nu au atribuit nici un sediu provizoriu I.N.E.F.-ului. Acesta are o arhivă imensă, care reprezintă o comoară inestimabilă pentru istoriografia şi literatura României. Această comoară se va pierde, tot aşa cum s-a prăpădit colecţia de tablouri şi alte documente a secţiei Muzeului  Naţional de Artă din str. Arhitect Ion Mincu nr. 19, colecţie care a fost jefuită de diverşi funcţionari (ca Aurel Dragoş Munteanu), inclusiv de către locatarii vecini ai imobilului.

I.N.E.F. este condus de către Sabina-Cornelia Ispas, care, deşi îl conduce de vreo zece ani, nu a făcut nimic pentru salvarea sediului institutului; probabil pentru această inacţiune a fost făcut academician în 2009.

Foto.Certificat de deces al E.A. Woroniecki
A treia casă importantă a lui Take Ionescu  este clădirea din str. Take Ionescu nr. 2, din Sinaia, unde a funcţionat un cămin de copii, care au fost aruncaţi pe drumuri. Această ultimă clădire a fost vîndută Silviei Rednic, soţia lui Mircea Rednic, pentru 200.000 de euro – conform contactului –, deşi în piaţă se vorbeşte de suma de 1.300.000 de euro, iar în presă se spune că „a plătit în schimbul ei doar 400.000 de euro, întrucît se afla într-o stare avansată de degradare“; între timp, ziarul Adevărul din 5 octombrie 2011 scrie că Rednic „a plătit suma de 600.000 de euro în urmă cu şase ani“; în alt ziar se afirmă că a făcut investiţii de 600.000 de euro, pentru a o transforma – deşi nu are voie, deoarece este monument istoric. Aceste sume diferite de cele din contractul de vînzare-cumpărare – de 200.00 de euro – dezvăluie o veritabilă evaziune fiscală prin ascunderea sumei reale – ceea ce este şi faptă penală!

Foto. Monitorul Oficial Nr.138 din 17 iulie 1940

Vînzarea a fost comisă cu ajutorul notarului Victor Mocanu, dar a fost ilegală, deoarece nu a existat actul de proprietate asupra clădirii. Clădirea a fost proprietatea Patriarhiei Române, iar în escrocherie s-a implicat şi preotul Vasile Răduca, de la Biserica Kretzulescu.  Deşi Corneliu Ghiciu, ultimul moştenitor al lui Take Ionescu, s-a adresat Patriarhiei Române cu memoriul înregistrat în data de 14 iulie 2011, în care denunţa escrocheria şi cerea să se intervină pentru recuperarea clădirii, consilierul patriarhal Doru Moţoc a refuzat să răspundă respectivului memoriu. Clădirea din Sinaia fusese donată de Adina Woronieka Eforiei Bisericii Kretzulescu, în 11 sept. 1948, deci nu mai putea face obiectul înstrăinării şi, cu atît mai puţin, al retrocedării! (Cf. facsimilul cu actul de donaţie).

Foto.Certificat de mostenitor Woroniecki pag 1

Procesele pentru aproprierea (adică jefuirea) averii lui Take Ionescu le-a cîştigat într-un proces la C.E.D.O., unde Popescu-Nasta a fost apărat de escroaca Monica Macovei, fiica ex-procuroare  a colonelului (r.) Vasile Gherghescu, care, pînă la lovitura de stat din decembrie 1989, a fost instructor la Secţia Militară şi Probleme de Justiţie – Sector M.A.I. – a C.C. al P.C.R. Acum, deoarece l-au ajuns blestemele pentru ceea ce au comis el şi scorpia de fi’sa, se află internat într-un azil, în cărucior şi abandonat e către marea moralistă europarlamentară, care denigrează copios România.

La C.E.D.O.,  România a fost apărată de Cristina Tarcea, secretar de stat în ministerul Justiţiei. Din informaţiile mele, Monica Macovei a ajuns cu abjecţia pînă acolo încît, în plenul şedinţei secţiei C.E.D.O. în care a avut loc procesul, a scuipat-o în faţă pe Cristina Tarcea. Vă rog să luaţi legătura cu d-na Cristina Tarcea, să vă confirme incidentul.

Foto.Certificat mostenitor Woroniecki pag.2

Oricum, în urma succesului de la C.E.DO., escrocul Călin-Mircea Popescu-Nasta a primit cea mai mare despăgubire de la statul român, de circa un milion de euro, deşi nu are nici  un document care să ateste că are dreptul la aceste proprietăţi. Toate aceste proprietăţi au fost lăsate, prin testament  de către Take Ionescu Academiei Române. NU există nici un act de căsătorie a lui Take Ionescu cu Adina Olmazu, alias Adina Woronieka, recte Ecaterina-Alexandrina Woronieki şi nici un act de moştenire cu aceste imobile în favoarea lui Călin-Mircea Popescu Nasta; acestui individ i-a lăsat doar mobila şi nişte sume de bani la C.E.C. (cf. facsimilele cu actul de deces al individei şi cu certificatul de moştenitor nr. 504/1975 al E. A. Woroniecki).

Donatia A. Woroniecka pag. 1; Donatia A. Woroniecka pag. 2; Donatia A. Woroniecka pag. 3

Decizia 1017 din 13.05.1996 a Curţii de Apel Ploieşti

Dar nici Patriarhul Daniel, nici preşedintele Academiei Române, Ionel Haiduc, nu au făcut nimic pentru a-şi apăra proprietăţile, care, oricum, nici nu puteau fi retrocedate! Mai mult, testamentul lui Take Ionescu a dispărut din arhiva Academiei Române! Evident, ca să se faciliteze furtul! Vinovaţi direcţi sunt preşedintele Academiei Române, Ionel Haiduc, şi secretarul acesteia, Păun Ion Otiman – şi, în genere, conducerea Academiei Române, aceasta acuzată şi de alte escrocherii legate de vînzarea unor terenuri al Academiei.

            Menţionez că, între timp, publicistul Voicu Tudor a mai semnalat prin presă ilegalităţile comise, precum „Take Ionescu şi chestiunea Banatului“ (în Naţiunea, nr. 417, 1-7 aug. 2007, pag. 7), „MAFIA RETROCEDĂRILOR. Anonimul Călin-Mircea Popescu Nasta, ajutat de avocata Monica Macovei, a primit cea mai mare despăgubire – 3 imobile ale lui TAKE IONESCU“ (în România Mare, 8 aprilie 2010, pag. 18), „Profanarea Mausoleului lui Take Ionescu din incinta Mănăstirii Sinaia“ (înTricolorul); „Rednic i-a luat soţiei o vilă monument istoric“ (în Atac la persoană, 22-28 noiembrie 2010, pag. 15), „Mafia retrocedărilor şi averea lui Take Ionescu“ (în Danubius, nr. 4, iulie-august 2006) etc. Apoi, el şi Corneliu Ghiciu au făcut apel la instituţiile statului îndrituite să înlăture inclusiv această mare escrocherie, dar toate instituţiile – Preşedinţie, Patriarhie, Parchete, Ministerul Justiţiei etc. – au muşamalizat cazul, ceea ce constituie o dovadă în plus că avem un stat mafiot, condus de o clică de mafioţi, clică manevrată din interior de către cleptocraţia postcedembristă, iar din exterior de alte clici oculte, care-i apără pe alogenii din ţară.

            Încercaţi să stopaţi această escrocherie, să-i pedepsiţi pe vinovaţi şi să recuperaţi casele lui Take Ionescu, fiindcă fac parte din patrimoniul inalienabil al statului român.

Voi reveni cu un material mai extins şi cu alte documente.

6 noiembrie 2012

Colonel (r.) Vasile Zărnescu

Patahârbici, frumoasa care, iată, bate câmpii

Posted by Stefan Strajer On November - 2 - 2012

Patahârbici, frumoasa care, iată, bate câmpii

 

Autor: Grid Modorcea (New York)

Am fost invitat la lansarea revistei „Capital 300 bogaţi”, care a avut loc la Palatul Cesianu-Ravoviţă, adică la sediul Casei de licitaţii Artmark, care, cu acest prilej, a lansat şi albumul „100 cei mai valoroşi pictori români”.

Evident, este o ruşine pentru o ţară săracă, disperată, să faci un asemenea eveniment sfidător. Corect ar fi fost ca această revistă fără personalitate, condusă nu de ziarişti, ci de economişti, să fi lansat o broşură numită „Capital 300 cei mai săraci români”. Fapt imposibil, fiindcă semnul crizei autentice este tocmai să imiţi clasamentele celor mai bogate ţări din lume. Dacă în România a ajuns să se practice Halloween, de ce nu s-ar imita şi revista Forbes. Sigur, sunt multe de spus, dar aici nu vreau decât să prezint ideea din titlu.

O lansare de revistă în care vorbesc 6 oameni, timp de peste o oră, ultimul fiind Patapievici, în costumul lui de fürer cu papion, adus fiindcă ceilalţi 5 erau în admiraţia lui, şi nicidecum nu era cerut de public, care privea tablourile expuse şi-şi bea cafeluţa, este un fapt inacceptabil, o sfidare a publicului, o mitocănie.

Bun, au vorbit, dar ce? Au bătut câmpii, şefii de la Capital nu au nici o legătură cu arta, n-au rostit o vorbă despre un pictor, iar fürerul Patahârbici a vorbit despre Nefertiti, care înseamnă „Frumuseţea care, iată, vine”, o femeie bogată din Egiptul antic, care nu ar fi însemnat nimic dacă un artist nu o eterniza. Şi această bomboană a tot supt-o fürerul Pata-HR, adică Hârbici, timp de 45 de minute! Toată lumea a plecat, a rămas să le vorbească admiratorilor, celor cinci „capitalişti”, unul mai tămâie decât altul.

De ce trebuia să vorbească kilometric Patahârbici, când îşi putea rezuma ideea la o frază, două?! Cea mai banală idee de pe lume, faptul că bogăţia e efemeră, iar arta eternă, acest amartoloi a întors-o pe toate feţele, de parcă era un copil handicapat care trebuie să înţeleagă el ce spune, a presărat-o cu tot felul de citate, cu date şi ani, imitându-l incult pe Vadim, încurcând anii, ca şi numele, cum ar fi celebrul palat Frick de la New York, căruia în spunea Frick Museum, când el se numeşte Frick Collection. A luat-o de la Amenhotep al IV-lea şi a ajuns la marii industriaşi americani, care şi-au dat averea pe artă. Bogăţia nu înseamnă nimic dacă nu e pusă în slujba unor valori artistice. Ceea ce ştie toată lumea, banalitatea supremă! Mă mir că nu a vorbit şi de epoca Regelui Soare, de epoca elizabethană, de teatrul lui Wagner de la Bayreuth, care nu ar fi existat fără investiţia lui Ludwig II de Bavaria şi de alte cazuri celebre. El a vorbit de hitiţi şi de Noica, fiindcă nu cunoaşte alt filosof decât pe Liiceanu!

Dar ce a făcut Patapievici timp de 6 ani şi mai bine cât a fost director al ICR, având în mână milioane de lei, o avere, care e opera lui de artă în care a investit? Şi-a tradus „Omul recent” în 17 limbi, aşa cum l-a tradus şi pe Clismăneanu şi alţi amartoloi ca ei, asta e opera fürerului cu papion, care arată ca un bidon. În afară de camarila lui, n-a ajutat nici un  artist.

I-am întrebat pe cei de la Capital dacă ştiu câţi artişti plastici are România şi să-mi spună câteva nume. Habar nu au. Le-am spus eu, 5 mii, iar mulţi dintre ei sunt muritori de foame. De ce nu faceţi măcar un număr de revistă numit aşa: „Capital 300 de artişti plastici muritori de foame”? Cu ce-i ajutaţi voi „capitaliştilor” pe sute de artişti români care nu au bani să-şi cumpere pânze, rame, culori, nici măcar hârtie, ca să scrie titlul lucrărilor atunci când expun în expoziţii de grup!

Pictorii români sunt total necunoscuţi în lume fiindcă amartoloi ca Patahârbici şi „capitaliştii” de la Capital sau de la alte scursuri profitabile nu investesc un leu în cunoaşterea lor. Şeful de la Capital îmi zicea că Patahârbici a investit în cinematografie, că a făcut cunoscută cinematografia română în lume! Ha, Ha, acest individ nici nu auzise de CNC şi de Cannes. Sau poate că Patahârbici a plătit juriile de la Cannes, să le dea premii lui alde Puiu şi Mungiu, să facă cinematografia noastră cunoscută în lume! Ignoranţa acestor admiratori ai unui hârb e fără comentarii!

Ce blestem pe cultura română un amartoloi ca Patahârbici, care, iată, are şi admiratori. Acum ştim şi cine sunt, cei de la Capital! Bravos naţiune capitalistă, să admiri un hoţ şi un personaj penibil, care se autocitează şi autocultivă, mândru de el, care nu are nici un pic de modestie şi respect pentru gazde şi public! Habar nu avea că se află într-o casă istorică, nici de efortul de restaurare al celor de la Artmark. El e prea plin de sine. Şi bate câmpii cu graţia unei cocote. Nu îi este ruşine să apară în lume, când un popor întreg ştie cum a risipit banii ICR. El vorbeşte că bogăţia trebuie să ajute cultura? Cum a ajutat el cultura timp de 6 ani? Câţi pictori a impus în afară, câţi oameni de teatru? Câţi balerini, câţi muzicieni sau cântăreţi de operă? Nici unul. A pompat în ai lui şi în doi regizori foarte cunoscuţi, Lucian Pintilie şi Andrei Şerban, care nu aveau nevoie de ajutorul ICR, ba acest ajutor i-a omorât ca artişti, aşa cum voi arăta cu alt prilej.

De ce alde Marga (era să scriu Gigi Marga, dar jigneam o mare artistă) sau Justiţia nu-l iau la întrebări pe Patapievici depre averea pe care a risipit-o din banii contribuabililor?! Aşa, javra umblă în libertate, se autocitează şi alintă ca „frumoasa care, iată, vine”, e vedetă, aşa cum va fi şi Băsescu după ce nu va mai fi preşedinte. Mass-media românească a făcut vedete numai din puşcăriaşi şi puşcăriabili. De ce Capital, care e o revistă profitabilă, nu face un număr dedicat acestor orătănii, să ne prezinte „primii 300 puşcăriabili ai ţării”?!

 

 

 

 

Monahismul românesc acuzat de practici necurate şi de crimă

Posted by Stefan Strajer On November - 2 - 2012

Monahismul românesc acuzat de practici necurate şi de crimă

 Autor: Grid Modorcea (New York)

 Evenimentul „Les filmes de Cannes à Bucharest” s-a încheiat cu premiera filmului românesc După dealuri (2012), în regia lui Cristian Mungiu, care a obţinut premiul pentru scenariu. Şi bucuria mare a fost că pelicula avea subtitrare în franceză, aşa că am putut să înţeleg replicile, care în română sună execrabil, banda sonoră, ca la orice film românesc, fiind un fiasco. Limba pe care o vorbesc personajele este ininteligibilă, o moldovenească de peste Prut, ca în filmul Legiunea străină a lui Daneliuc, care chiar a vrut să ridiculizeze un astfel de limbaj.

Dar la Mungiu totul este grav, sentenţios, apăsat, teatralizat, ca în Baltagul lui Mircea Mureşan sau ca în Năpasta lui Alexa Visarion. Dacă nu ar fi fost subtitrat, mie la sută filmul lui Mungiu nu ar fi luat premiul pentru scenariu, fiindcă, prin absurd, dacă juriul ar fi cunoscut limba română, nimeni nu ar fi înţeles nici un sfert din text. Şansa acestui limbaj păsăresc, ieşit din sudoarea celor ce mungesc, este că apare în faţa străinilor subtitrat într-o curată limbă franceză sau engleză, unde nu transpar particularităţile de limbă, neaoşismele personajelor.

Dar dincolo de altoiul şi alterările lingvistice, îngroşate la maxim de actori, aleşi să pară cât mai butucănoşi, filmul este o mostră de teatralitate, de realism socialist, semănând cu Golgota lui Mircea Drăgan şi alte filme teziste, în care narativitatea este liniară. Dar După dealuri este mult mai modest. Cazul Tănacu a fost arhimediatizat, prin televiziune, prin cărţi, prin sute de articole, prin spectacolul lui Andrei Şerban, a creat o întreagă isterie mediatică. Iar acum, iată, vine şi acest film. Qui prodest?

Ce vedem? O fată, pe nume Alina (Cristina Flutur), care vine din Germania, unde lucrează, la prietena sa, Voichiţa (Cosmina Stratan), cu care a crescut la orfelinat şi a avut o relaţie. Vine s-o ia şi pe ea acolo, la muncă, dar Voichiţa şi-a găsit vocaţia, în credinţă, şi familia, în măicuţele de la mănăstire şi în preotul paroh, pe care, crede Alina, Voichiţa îl iubeşte. Şi ea face tot efortul de a o recuceri pe iubita sa din orfelinat. Dar Alina nu are nimic în comun cu religia, cu credinţa.  

Pe poarta mănăstirii pe care intră scrie că străinii de religia ortodoxă nu au ce căuta aici. Dar Alina e străină de orice religie, deşi în Germania s-a atins cu catolicismul. Oricum, e o ne-ortodoxă şi deci o păcătoasă. Ea nu crede în Dumnezeu şi în toate canoanele pe care le întâlneşte aici.

Ar fi fost un fel de Viridiana sau Agnes, ori o „maica Ioana a îngerilor” (vezi capodopera lui Jerzy Kawalerowicz, un  adevărat film despre exorcizare şi iubire), dacă actriţa ar fi fost seducătoare, dacă ar fi fost întruchiparea păcatului erotic, dar ea se manifestă cum arată, primitiv, brutal, fiindcă e bolnavă, aude o voce, cum îi explică ea doctorului la spitalul unde ajunge după ce are o criză de epilepsie, cum spun măicuţele. Care se dovedesc bune legătoare. Ştiu adică să o lege, să-i lege mâinile, picioarele, gura, să o facă precum o paparudă. Dar Voichiţa se roagă de preot (Valeriu Andriuţă) şi Alina este reprimită la mănăstire.

Dacă regizorul ar fi fost artist, găsea în această poveste o idee în genul lui Buñuel şi am fi avut în Alina tema „diavolul la mănăstire” sau „îngerul exterminator”. Un artist pornea de la caz mai departe, nu relua şi pe peliculă un caz ajuns la saturaţie mediatică. Dar aşa, Alina lui Mungiu (încă nu Pippidi) pare anacronică, cel mult o rebelă, care nu înţelege nimic din canoanele mănăstireşti. Singurul ei mobil este s-o recucerească pe Voichiţa, deşi nici acest lucru, ca atracţie erotică, nu e pregnant (e doar sugerată vag o relaţie homosexuală, dar aşa ceva se petrece pretutindeni în monahism).

Totul este confuz, scenariul e scris grăbit, fără nici o idee. Actorii joacă otova, ca nişte executanţi, de umplutură, ca în scenele de la spital sau poliţie (de pildă, ce caută acolo alde Sapdaru sau Iosifescu?!). Cristian Mungiu a urmărit să spună „adevărul” despre cazul Tănacu, o gravă eroare. Nici Dumnezeu nu deţine adevărul într-un hăţiş mănăstiresc. Vezi ce a ieşit din Il nome della rosa. De aceea, a tratat subiectul sec, reportericeşte, dovadă că sentinţele sunt date de doctoriţa care constată decesul Alinei, cât şi de ancheta poliţiei, total inutilă. Fără ea, filmul ar fi câştigat în valenţe dramatice. Dar ceea ce e dramatic, se pierde prin burta finală. Aşadar, cineastul a fost determinat de o atitudine deloc estetică. El a făcut un business cu acest subiect, nu a urmărit decât să şocheze Occidentul.

*

Cu ce? Cu ironizarea practicilor mănăstireşti, spre amuzamentul păcătoşilor din sală. Aceste practici însă, în tot dogmatismul lor, sunt de o frumuseţe rară. Eu am scris un roman, Un blestem numit Electra, despre cum au ele loc în mănăstirile de maici (acţiunea se petrece la mănăstirea Buciumeni), iar într-o altă carte, Un păcătos la Athos, cum se petrec în sânul călugăresc.

Dar aici, la Mungiu, Alina (era să scriu Pippidi) nu face nici un efort să înţeleagă aceste practici, ea nu înţelege de ce Voichiţa stă noaptea şi se roagă în biserică în loc să doarmă. Nici Voichiţa, nici maica stareţă (Liliana Mocanu, soţia regizorului) şi nici preotul nu-i explică. O tradiţie creştină milenară nu se înţelege peste noapte. E nevoie de o imensă dragoste să înţelegi de ce călugării de la Vatopedu, de exemplu, se roagă noaptea la Dumnezeu pentru toţi oameni, să le ierte păcatele.

Evident că după cum se manifestă, Alina pare nebună. Ba, aşa cum zic măicuţele, posedată de „necuratu”. E şi firesc să zică aşa când o văd că intră în altar, că îl agresează pe preot, că sparge icoana sfântă, că le ironizează pe măicuţele care citesc canonul păcatelor sau îi citesc din Sfânta Scriptură. Ea e mereu revoltată. De ce? Fără nici un motiv. Şi nimeni nu-i explică de ce femeile nu au voie să intre în altar, canon impus de însăşi Maica Domnului pe Muntele Athos.

Dar aşa cum acest lucru nu este ştiut de regizor, nu are cum să-l ştie nici Alina sau preotul de după dealurile moldave. În asemenea context de ignoranţă, e firesc ca Alina să săvârşească la fiecare pas un păcat sau o blasfemie, cum zice popa, fără să-i explice. Înainte de a-şi propune să facă acest film, Mungiu ar fi trebuit să citească măcar nuvela Păcat a lui Caragiale şi să ia cunoştinţă de filmul lui Jean Mihail tras după ea în anul 1924.

Atitudinea Alinei are o singură explicaţie în film, că ea în orfelinat a făcut karate, cum tot spune Voichiţa. De aceea e atât de forţoasă, de războinică, precum Alina Pippidi (posibilul model al regizorului). Şi e firesc ca, prin toate aceste reacţii, să introducă panică în mănăstire. Şi celelalte măicuţe sunt tulburate, nu mai au linişte, văd diavolul peste tot; până şi într-un lemn pe care îl despică pentru foc, maica Antonia vede diavolul. Nu există decât o soluţie, ca Alina să dispară, să le lase în pace. Dar mereu Voichiţa se roagă de maica stareţă şi de preot să n-o alunge, fiindcă Alina are nevoie de Dumnezeu şi dacă Dumnezeu n-o ajută, atunci cine?

Dar crizele continuă, Alina devine un pericol pentru mica obşte şi atunci măicuţele construiesc un fel de pat din scânduri pe care o aşează cu forţa, o bat bine şi o leagă cu lanţuri. Degeaba strigă Alina „Lăsaţi-mă să plec!”. Ele o schingiuiesc. Ca într-un fel de delir. Şi parcă îi bat cuie în mâini, în tălpi, dar totul e o cacealma. Nu o răstignesc, aşa cum se întâmpla în spectacolul lui Andrei Şerban. Acolo era vorba de demonizare, de exorcizare, aici, dimpotrivă, totul e sec, fără nici o explicaţie, măicuţele o leagă cu lanţuri şi o închid într-o cameră, unde Alina moare. Îşi revine un moment, apoi cade deodată, nu aşa cum s-a întâmplat în realitate, când măicuţa „demonizată” a fost ţinută zile întregi răstignită şi înfometată.

Nota bene, aici Alina nu este o măicuţă, este o karatistă imigrantă. Ea este doar schingiuită. Şi, aşa cum se întâmplă la noi, ambulanţa vine prea târziu. Când ajunge la spital, doctoriţa de serviciu constată moartea, strigând la maica stareţă şi la Voichiţa care au însoţit-o pe Alina că măicuţele sunt nişte criminale, că le dă pe mâna poliţiei şi justiţiei. Au ucis o fată de 25 de ani, trebuie să plătească. Această sentinţă nu face parte dintr-un film artistic, ci dintr-un documentar, aşa cum este tratat în final acest caz. Ba, atitudinea regizorului iese şi mai clar în evidenţă, atunci când doctoriţa le spune maicilor: „Mai bine merg în iad decât să ajung la rugăciunile voastre”. Ceea ce era de demonstrat, tezismul acestui film.

Excluzând tot ce ştim despre cazul Tănacu, excelent problematizat de Andrei Şerban, scenariul acestui film ne prezintă un caz absurd, fără cap şi coadă, ca un fapt divers. Regizorul nu se ridică la idee, nu este pătruns de spirit religios sau filosofic, să problematizeze o astfel de situaţie cu totul particulară. Nimeni nu înţelege nimic, de ce s-a făcut un astfel de film. De ce regizorul nu s-a documentat, să trăiască un timp în mediul monastic, să afle că orice mănăstire de maici are o maică stareţă şi un preot, dar aici, culmea, preotul e considerat stareţul mănăstirii!? Un sigur lucru reiese cu claritate că regizorul condamnă ortodoxismul, biserica ortodoxă, practicile ei mănăstireşti, fanatismul religios, care au dus la o asemenea faptă. Străinii nu reţin decât o lume urâtă, barbară, a monahismului românesc. E o pagină de ev mediu bisericesc, un creştinism abrutizat, o lume cu totul înapoiată.

Filmul este modest, tratat în manieră realistă, un realism însă rudimentar, primar. Poate de aceea interpretele principale au şi fost onorate cu un premiu. Regizorul nu apelează la nici o metaforă, limbajul cinematografic este sec, alb-negru, ca în tragedia antică. Dar fără rafinamentul acelui limbaj antic. E o atmosferă de un fals bigotism.

O sclipire diferită am văzut în ochii actriţei Cosmina Stratan, când Alina se duce, iar preotul rosteşte o lepădare de blestem, cuvinte care devin deodată de neînţeles pentru ea. Şi Voichiţa pare să aibă o revelaţie, să o înţeleagă mai mult pe Alina decât cuvintele citite din Sfânta Scriptură. Şi deodată, revoltată, pleacă de acolo, din biserică. Şi iese afară, se duce pe un deal, lângă un copac asemănător cu măslinii de la Ierusalim. Şi credeam că, asemenea lui Iuda, se va spânzura. Dar nu se întâmplă acest lucru, aşa cum nu există în tot filmul nici o metaforă la răstignire sau o aluzie la alt simbol creştin.

Regizorul nu este un artist, este un ilustrator. Totul e tratat plat, otova, în acest film, de parcă ar fi o comandă a partidului de la Cannes.

 

 

 

 

ŞI IO AM FOST LA ROŞIA MONTANĂ

Posted by Stefan Strajer On October - 28 - 2012

„Munţii noştri aur poartă

Noi  cerşim din poartă-n poartă’’

(spusă cu durere de moţi, scrisă de Octavian Goga)

 ŞI IO AM FOST LA ROŞIA MONTANĂ

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

              În România, Salvaţi Roşia Montană sună prelung şi rugător din partea românilor cu minte bogată şi suflet ales, în timp ce preşedintele, guvernul şi alţi lefegii mărunţi fac strident reclamă abundenţei pe care o va aduce compania canadiană, Gold Corporation, dacă guvernul român va aproba deschiderea şi exploatarea aurului după proiectul şi condiţiile acestei companii. În final, după ani de exploatare intensivă, compania va pune mâna pe tot aurul şi argintul de la Roşia Montană, după care va pleca extrem de îmbogăţită lăsând în locul muntelui de aur un munte otrăvitor de cianură. România va fi mult mai săracă iar moţii amăgiţi şi abătuţi vor spune: Munţii noştri numai cianură mai poartă…    

De data aceasta am fost mai atent la subiect, amplu dezbătut şi mediatizat şi ceea ce mi-a atras atenţia şi m-a revoltat a fost vizita şi mesajul preşedintelui Băsescu la Roşia Montană. Nu insist, argumentele sunt la îndemâna oricărui român lucid, Băsescu este o calamitate pentru România, este o adevărată cianură, ca să rămânem în subiect. Pentru mine, pentru foarte mulţi, Băsescu nu este mai mult decât un impostor ordinar, iar la Roşia Montană prin mesajul transmis, pur şi simplu a făcut reclamă şi propagandă în favoarea companiei străine, care în câţiva ani are să ia toate metalele preţioase şi în schimb ne lăsă un dezastru ecologic de zeci de ani. Video-clipul, probabil după un reportaj pedelistic cosmetizat, începe cu primirea lui Băsescu, înconjurat de garda personală şi mass media, într-un cadru sinistru din  curtea unei mine închise, părăsite şi cu clădirile ruinate, fără geamuri şi uşi, cu tencuielile căzute şi acoperişurile duse, iar în fundal nişte vagonete ruginite şi bălării. În acest cadru de ruina nepăsării, Băsescu s-a purtat indiferent şi relaxat, cu o mână în buzunar ca politicienii americani iar cu cealaltă despicând aerul, în sus şi-n jos, spunând banalităţi de piaţă. La vederea unui firicel de apă colorată ce se scurgea din mina părăsită a făcut remarca seamănă cu coniacul ceea ce atestă cine este şi ce îl preocupă întâi de toate. Apoi şi-a adus aminte de Gold Corporation, ce se ocupă de exploatarea aurului în ţările cu economii  ineficiente şi de mesajul pe care trebuia să-l transmită: statul nostru, în actuala condiţie cu 4.2 milioane de angajaţi şi 4.9 de pensionari, nu poate face faţă cheltuielilor, investiţiilor în mari proiecte industriale. Trebuie să se împrumute de bani pentru pensionari!! Deci companiile străine, investitoare sunt bine venite. Clar.

Se spune: Nu omorâţi mesagerul! Adevărat, dar nu acceptaţi mesajul adus de Băsescu. Informaţi-vă temeinic, aflaţi clauzele contractuale, documentaţi-vă la faţa locului, comparaţi, judecaţi şi apoi hotărâţi. Eventual, întrebaţi mesagerul sub ce preşedinţi şi guverne au apărut, şi de ce, atâţia şi atâţia pensionari în România după decembrie 1989.    

În 1945, România ieşea dintr-un război devastator pentru ţară şi poporul ei, plus că rămânea ocupată de ruşi, dar după aproape douăzeci de ani, Dej, într-o şedinţă de guvern, a scos un leu din buzunar şi a spus nici atâta datorie de război nu mai are statul român!!Să nu mai comentăm din nou, cu câtă datorie de război ne-a încărcat aliatul frate de la Răsărit, şi a luat-o întreit, dar să ne întrebăm, pe bună dreptate, dacă atunci eram o altă ţară, un alt popor?! Nu, tot noi eram dar nu era atâta corupţie în conducere şi administraţie.

Acum, Băsescu, în toate situaţiile critice, pune placa cu cei 4.9 milioane de pensionari, pe care a repetat-o şi aici de două trei ori, papagaliceşte. Păi aşa preşedinte jucător cum e nu are decât să adune toţi pensionarii României la un loc, ca într-un lagăr şi să aranjeze cu Gold Corporation să le dea şi pensionarilor, fiecăruia, câte o lingură de cianură cum are să le dea şi moţilor. Adevărul este că lui Băsescu nu-i mai pasă de moţi de acum înainte, nu mai trebuie să le ceară încă un mandat de preşedinte, aşa că poate să facă schimbul aurului pe cianură cum doreşte compania străină la ordinele căruia se vede că este. Pe Băsescu de asemenea nu-l interesează distrugerea frumosului mediu din Munţii Apuseni, nici că sunt ţări europene care au interzis folosirea cianurilor în minerit. El rămâne orb la faptul că toate celelalte  exploatări aurifere pe care a pus mâna Gold Corporation, sunt în alte ţări, nu în Canada, oare de ce, doar Canada are mai multe zăcăminte de aur decât România?! Nu a realizat nici amănuntul, semnificativ, că celelalte exploatări aurifere pe care a pus mâna respectiva companie sunt fie în deşerturi, fie în munţi sterpi, nepopulaţi, nu ca Roşia Montană o arie bogată şi majestoasă cu floră carpatică şi cu o populaţie densă, milenară în cincisprezece sate?!? Toţi oamenii liberi şi lucizi văd şi compară, numai el, cel mai josnic dintre vânzători de ţară, evită!! În schimb, degajat şi popular cum îi place să se dea în faţa camerelor de luat vederi, ne dă de ştire că i s-a arătat lui o exploatare auriferă la suprafaţă (în clasica formă de pâlnie – NA) în mijlocul unei aşezări. Formidabil, cum e pus să ne fraierească cu această reclamă a companiei, fără să ne spună cum se face exploatarea minereului şi unde-i procesarea cu cianură a minereului, nici faptul că acea aşezare e temporară, pe perioada exloatarii minereului. Simple omisiuni de propagandist cu cianură. 

În altă ordine de idei, habar nu are că la Baia Mare există un grup de cercetători romani, la ce-a mai rămas din fostul Institut de Metale Neferoase, care au lucrări originale, avansate şi experimentate legate de extragerea metalelor preţioase fără să folosească cianuri şi sunt pe cale de-a finaliza un întreg proces tehnologic de extragere a metalelor preţioase fără reziduri atât de toxice, dăunătoare mediului. Însă se zbat cu lipsurile financiare, au nevoie de 100.000 de euro, pe care nu-i găsesc în toată România şi nici Vasile Frank Timiş sau Gold Corporation, foarte tare interesaţi de aurul românesc, nu îi investesc! Vasile Frank Timiş la un Christmas Party la Londra, într-un cerc politic de vârf şi-a permis să facă o donaţie de 100.000 de dolari, iar Gold Corporation mai bine aruncă sutele de mii de dolari în propagandă ordinară decât să sprijine cercetarea ştiinţifică românească benefică mediului înconjurător. Banii lor, treaba lor, noi doar ne dăm seama de adevăratul lor profil moral. Grupul cercetătorilor de la Baia Mare îşi pun speranţa în academicianul Ionel Haiduc, o somitate în chimie, care a condus echipa academică ce a stopat programul companiei Gold Corporation, ce ar fi o devastatoare bombă cu cianură deasupra Roşiei Montane şi a celor cincisprezece sate din împrejurimi.

Pentru Băsescu toate astea nu au importanţă, el a venit la Roşia Montană să pună placa cu pensionarii şi să transmită mesajul de undă verde pentru cianurizarea Roşiei Montane. A plecat stăpânit de culoarea  apei ce ieşea din mină şi semăna cu coniacul. Mă mir că nu s-a aplecat să ia o gură. Ce tristă marionetă cu suspendări, încă doi ani va fi jucător în sforile străinilor pe urmă va fi azvârlită la coşul lor de gunoi, iar în istoria românilor va fi aşezat alături de vânzătorii acestei ţări. Pentru că nu a perceput acest popor de pe poziţia de preşedinte al ţării şi mult mai puţin a înţeles ce trebuia să facă pentru această  ţară.  Niciodată nu s-a oprit să judece ce au vrut să ne înveţe înaintaşii noştri lucizi şi iubitori de ţară, când ne-au îndemnat cu „Prin noi înşine” sau cât adevăr este în: cu cât eşti mai dator cu atât ai mai puţină libertate, independenţă, demnitate! Mi-e milă de el de-mi vine să-i dau un ban din pensia mea de şase sute şaptezeci de lei după şaptesprezece ani practicaţi ca medic în  România .        

 

ÎN DRUM SPRE ROŞIA MONTANĂ  

 

Acest video-clip cu preşedintele jucător după cum îi cântă străinii, alte informaţii de la moţii locali sau persoane competente prin pregătirea lor profesională şi imagini din patrulaterul aurifer din Munţii Apuseni, încet au pus stăpânire pe mine şi am hotărât, ca la întoarcerea la Casa cu Flori din Bistriţa, să trec prin Munţii Apuseni, pe la Roşia Montană, să am eu propriile mele imagini, propriile mele păreri. 

Am plecat din Timişoara dimineaţa, după ce mi-am luat rămas bun de părinţii mei din cimitirul din Fratelia. Da, am eu un cult permanent şi profund pentru ei, îi pomenesc şi îi plâng cât voi trăi. Cred că ceva aparte, anume din sufletele lor au rămas şi în mine, în sufletul meu. Deşi nu-s religios, am un cult al morţilor marcat pentru că sunt istoria  rădăcinilor mele, a fiinţei mele într-o lume care trece fără noimă dacă nu-i ştim, îi uităm.

Şoseaua spre Lugoj e foarte bună, se merge rapid şi trece prin Recaş, comună mare bogată şi de fiecare dată, când trec prin ea, îmi aduc aminte de munca patriotică pe care o făceam împreună cu colegii mei, după sesiunile de examene din vară, la Gostatul Recaş. Acum nu mai este gostat, au mai rămas totuşi cramele de Cădarcă de Recaş! De la Lugoj o iau spre Nord, spre Deva, pe lângă  Munţii Poiana Ruscă trecând prin comuna în care s-a născut primul om din lume care a zburat cu o maşină proprie, prin forţă proprie şi fără alte anexe, Traian Vuia. Atunci, în 1872 când s-a născut, românii îi ziceau comunei Surducul Mic, azi în cinstea şi memoria unuia dintre pionierii aviaţiei mondiale îi spun Traian Vuia. Cu adevărat viu, ager, instruit cu două licenţe universitare de la Budapesta, pleacă la Paris să realizeze visul  omenirii: să inventeze o maşină cu care să poată zbura!! Şi în 1906, cu maşina sa cu aripi s-a ridicat de la pământ şi a zburat. O, da, e adevărat s-a ridicat numai câţiva centimetri şi a zburat numai câteva zeci de metri, dar a fost atunci la începutul începuturilor aviaţiei mondiale, când el şi alţi doi români, Aurel Vlaicu şi Henry Coandă, au fost în fruntea ei. Ce măreţie, ce  stare de mândrie pentru naţiunea al cărei fiu este.

Ce oameni de frunte în lume a dat mica noastă naţiune de-a lungul  istoriei ei europene iar acum a decăzut economic mai rău decât sub dictatura comunistă. Am zburat printre primii în lume, am minerit în Munţii Apuseni înainte de a veni romanii, iar acum am ajuns să facem programe şi contracte prin care vom ceda străinilor 80% (optzeci la sută) din aurul ce se va extrage de la Roşia Montană şi asta pentru că ne garantează că vor angaja câteva sute de români la moderna lor mină  în urma căreia, doar în câţiva ani, va rămâne un munte de cianură şi iar câteva sute de şomeri. Va fi mai rău decât acum!! Nu pot să cred că Băsescu e chiar atât de prost şi nu poate analiza o situaţie atât de simplă, fiindcă totuşi a dat dovadă de un IQ mediu, realizează ce se va întâmpla după extragerea totală şi rapidă a minereului de aur, dar el este un ticălos fără simţire faţă de această naţiune, fără caracter, un mare şarlatan.  

Înainte de a intra în Deva iau drumul care merge la Brad, trec podul peste Mureş şi am intrat în Ţara Moţilor din Munţii Apuseni. E o zi de vară, senină, într-o ţară de un  frumos pitoresc geografic, ridicată de pe nişte munţi vulcanici, care aici au scos la suprafaţă numai metale preţioase din mijlocul incandescent al micuţei noastre planete. Din nefericire, din mare nedreptate, metalele astea preţioase au generat o  istorie grea a celor ce au trudit în galerii să le scoată la suprafaţă, să strălucească pentru alţii, departe de această ţară. Cerule Mare, de câte ori am colindat prin munţii aceştia atât de frumoşi cu oameni cu suflet din lacrimi. Am început din studenţie cu rucsacul în spate pe jos, pe platformele trenurilor înguste trase de mocăniţă, cuvânt ce derivă de la mocan cum li se mai spun oamenilor de la munte, cu camioane de ocazie ce miroseau puternic a benzină şi se stricau des, lăsându-ne în drum în noapte, dar de fiecare dată un suflet din lacrimi ne găzduia, ne ospăta din puţinul lui. Apoi cu castravetele cum îi spuneam maşinii noastre familiale, cu Ica şi Florin. Acum cu VW, un golfuleţ ce strâmbă din nas pe drumurile noastre. Peisajul pe Valea Vălişoare, ce şerpuieşte printre dealuri împădurite şi largi păşuni montane îmi răscoleşte amintirile trecutului. De sus din Pasul Vălişoare cobor în Brad, un orăşel cu rezonanţe istorice şi tradiţii în mineritul metalelor preţioase. Urmează o intersecţie unde o iau spre Abrud pe un drum denivelat şi cu gropile petecite cu bitum de proastă calitate, străjuit de buruieni şi de ce mai aruncă unii trecători din goana maşinilor. Benzinării sărăcăcioase cu grupuri sanitare murdare.

Abrudul pentru mine are o rezonanţă istorică unică. Două semnificative  evenimente s-au petrecut aici pe care românii ar trebuie să le cunoască bine, să le judece şi să ia aminte. Evenimente de care preşedintele jucător şi ordonanţa lui, Boc, nu au ţinut cont, fiindcă acum mai mult ca niciodată în trecut, paragina micului orăşel este uluitoare, depresivă. E drept este şi vina administraţiei locale şi nepăsarea citadinilor greu încercaţi. Cea mai dărăpănată casă, intenţionat lăsată pradă unei distrugeri rapide, că să se şteargă istoria moţilor, care trebuie globalizaţi de către Gold Corporaţion, este cea de la o răscruce, pe care, încă se mai află două plăcii de marmură pe care scrie: În această casă s-a pus la cale trădarea şi prinderea lui Horia şi Cloşca în decembrie 1784 iar sub ea, pe a doua placă: În subsolul acestei case au fost ţinuţi în lanţuri Horea şi Cloşca în noaptea de Anul Nou (1784 – 1785 ) iar în zorii zilei au fost escortaţi la Alba Iulia. Casa care ar trebui să fie un muzeu amplu documentat al răscoalei iobagilor din Munţii Apuseni conduşi de Horia, Cloşca şi Crişan este o ruină strigătoare la cer, cu acoperişul spart şi ţigle furate ca distrugerea să se facă mai repede, cu geamuri sparte, cu tencuiala căzută şi cărămizi distruse de ape şi igrasie, iar gardul din faţă ruginit şi incomplet lasă să se vadă buruienile ce au început să crească şi pe trepte. Cerule mare, ce naţiune de trădători am ajuns! Nu am ajuns, am fost din totdeauna, genele plebei romane se văd în noi de la trădarea lui Vlad Ţepeş, Mihai Viteazu, Tudor Vladimirescu, Ion Antonescu,  dar astăzi sub Ion Marcel Ilici Iliescu şi Traian Băsescu s-a atins apogeul. Pe capetele conducătorilor răscoalei iobagilor s-a pus un premiu de 300 de galbeni, astăzi trădarea poporului român se face prin comisioane de douăzeci şi doi de ani. Atunci, în Secolul al XVIII-lea european, numit secolul luminilor şi al emancipării naţionale, s-a vorbit mult de răscoala iobagilor români, despre substraturi de vitejie şi legături masonice, despre  cele patru întâlniri a lui Horia cu împăratul habsburg, Iosif al Doilea, despre aurul moţilor care nu ar mai fi ajuns la Viena ci la Paris, pentru pregătirea revoluţiei franceze din 1789, dar acum guvernele post decembriste tac şi ascund emanciparea naţională distrugând evidenţele ridicării unei naţiuni împotriva tiranilor de orice fel. Au motive, dar au şi ordine străine în acest sens, trebuie să le execute ori adio guvernare.  

În centru se află o clădire cu etaj, cu restaurant la parter acum, pe care se află o altă placă pe care scrie: În această casă a suferit moarte de martir, pentru cauza revoluţiei de la 1848 – 1849 Petru Dobra prefectul ţinutului Zlatnei. Cine o fi hotărât acest text torsionat?  Despre ce fel de revoluţie se vorbeşte aici, de atunci din Munţii Apuseni? Câţi din cei ce cunosc adevărul istoric al Războiului  moţilor de neatârnare la Ungaria, împotriva honvedseg-lui lui Kossuth sunt de acord cu acest text, care ascunde marea ticăloşenie a maiorului Hatvani, care a transformat convorbirile de pace în masacrul moţilor şi conducătorilor lor. Avram Iancu a scăpat din asedierea Abrudului de către Hatvani, dar va reveni cu legiunile sale şi aspru va răzbuna omorârea prefectului Petru Dobra şi-a a celorlalţi români din Abrud. Îi va învinge şi izgoni pe unguri din Ţara Moţilor. În paranteză, pentru adevărul istoric, Petru Dobra, Ion Buteanu şi Ion Dragoş se aflau la Abrud la înţelegere de pace cu trimişii lui Kossuth, care a promis că pe timpul convorbirilor armatele lui nu vor ataca. Maiorul Hatvani nu s-a ţinut de promisiune, a atacat şi a luat prizonieri delegaţii români. Petru Dobra, pentru atitudinea sa intransigentă, a fost schingiuit groaznic, apoi împins şi aruncat pe fereastră de la etaj, în momentul în care a căzut honvezii l-au împuşcat strigând că a încercat să evadeze!!    

Tot în acest centru, cu clădiri şi biserici posomorâte şi neglijate am mai văzut şi casa în care a fost găzduit Nicolae Iorga, la doctorul Laurenţiu Pop, în 1905. Marele istoric a citit şi studiat şi scris enorm, dar a avut timp de peregrinări istorice în care simţea, trăia şi onora înaintăşii  românilor. Azi, nici istoricii din Bucureşti, poate nici cei din Transilvania nu au timp să vină la Abrud să vadă casa dărăpănată în  care au fost trădaţi şi apoi deţinuţi în lanţuri Horia şi Cloşca, să intervină pentru renovarea şi deschiderea unui muzeu pe măsura şi semnificaţia acelei răscoale, având drept rezultat abolirea iobăgiei în Transilvania ajunsă pe mâna nobililor unguri, dar sub stăpânire habsburgă.           

După câţiva kilometri am ajuns la un indicator mare, nou, ce indica direcţia spre Roşia Montană şi am văzut şi marele avânt economic adus de programul Gold Corporation, afişat printr-un ceas digital fixat în indicator. Dar mă opresc la ce ne indică istoria aurului de aici. 

 

O ISTORIE UNICĂ A AURULUI DIN MUNŢII APUSENI

 

De aproape două mii de ani fiecare stăpânire care a trecut prin Munţii Apuseni a exploatat aurul lor. În galeriile minelor de la ROŞIA  MONTANĂ au fost descoperite între anii 1786 şi 1855 Tăbliţele Cerate prin care se confirmă existenţa acestei mine de aur din anul 131 AD, atestând documentar şi una dintre cele mai vechi localităţi europene numită Alburnus Maior (Roşia Montană de azi, Abrudul a fost numită Alburnus Minor).

AURUL a fost primul dintre metale care a făcut cu ochiul omului primitiv, în urmă cu peste 20.000 de ani şi, oricât a evoluat omul de atunci, privirea sa tot de strălucirea aurului e atrasă şi, dacă de la început, a fost considerat metal sacru printre celelalte, cu timpul a devenit metalul îmbogăţirii, avuţiei şi puterii în lume. Metal nobil, fascinant prin strălucire, ademenitor, are duritate redusă şi este considerat cel mai plastic metal, învăluieşte orice, ambiţionează şi înşeală. E maleabil dar nu se lasă oxidat, acizii nu-l modifică în săruri, este stabil, aproape îţi vine să crezi că e etern, dacă ar există eternitate. Şi pentru că nu există eternitate nici aurul nu rezistă aşa zisei apei regale  – o combinaţie de acid clorhidric şi azotic – fiindcă omul nu mai e primitiv şi a inventat, între timp, şi anti-eternitatea! Se găseşte împreună cu alte metale rare, nobile, aproape pur, dar cum nici strălucirea soarelui nu e pură, la fel nici aurul.

HERODOT: Agatârşii sunt oameni înstăriţi şi poartă mult aur, locuiesc împreună ca fraţii şi nu se invidiază între ei. Agatârşii se pare că au venit odată cu sciţii pe meleagurile noastre – nouă sute de ani înainte de Christos – şi au adus cu ei aur din Munţii Urali. Agatârşii, oameni ai munţilor au fost atraşi de Munţii Apuseni unde, la fel ca în Urali, au început să caute aur în albiile râurilor. Şi l-au găsit din abundenţă!! Găsind aur în albia râurilor, au tot urcat pe firul lor şi au început să facă gropi, să-l caute şi-n adâncime, era logic, a fost cu succes. Astfel au apărut primele gropi, primele galerii pe marginea pâraielor, a râurilor, fiindcă în credinţa lor practică aurul venea din adâncuri!! Geto-dacii au observat îndeletnicirile agatârşilor şi au început să caute şi ei aur în albiile râurilor sau prin mineritul  primitiv şi au adunat mult aur. Atât de mult încât istoricul roman Diodor spune că regele geto-dacilor, Dromichaites, când l-a bătut pe Lisimach, generalul lui Alexandru Macedon, avea o mie de tone de aur curat!! Nu ştiu cum s-au făcut calculele – oricum se pare că avea mult aur, dar şi-a  invitat învinsul la o masă tare sărăcăcioasă ca să-l întrebe după ce sărăcie a venit în ţara lui. Apoi, sunt date istorice care precizează că fenicienii şi grecii cumpărau aur de la geto-daci, bazate şi pe faptul că la Roşia Montană s-au găsit monede macedonene din secolul patru înainte de Christos… deci de atunci stăpânii acestor munţi dădeau aur pe bănuţi de cupru…

EPOCA PREROMANĂ. La Roşia Montană s-au găsit urme evidente de minerit înaintea cuceririi Daciei de legiunile romane. Mărturie fiind găurile din munte făcute prin metoda focului puternic după care aruncau apă rece cu oţet ce fisurau stâncile pe care le desprindeau mai uşor în căutarea aurului. Astfel, înainte de venirea romanilor, geto-dacii se îndeletniceau şi cu mineritul aurului. În anul 2000 o echipă de arheologi francezi a făcut cercetări la Roşia Montană şi a descoperit galerii vechi de mină cu susţineri din lemn. Cercetări cu Carbon 14 demonstrează că aceste bârne erau dinainte de Christos!!

EPOCA ROMANĂ. Înfrângerea Daciei în 106 AD a însemnat, întâi de toate, pentru Imperiul Roman 164 de tone de aur şi 331 tone de argint aducând Romei cea mai mare pradă de război din toată istoria imperiului. Mărturie la această afirmaţie stă sărbătorirea  victoriei la Roma timp de 150 de zile continuu!! A fost anul în care romanii au fost scutiţi de impozite iar moneda de aur a imperiului a devenit pe încă odată mai grea decât fusese înainte!! La atâta aur, era normal să i se ridice lui Traian cea mai mare columnă printre împăraţii imperiului. E momentul să lăsăm deoparte teoria făuririi poporului nostru din legionarii romani şi femeile dace. Gata, vremurile în care ne ameţeam şi încântam cu idila dintre romani şi daci în făurirea poporului român a trecut, chiar dacă într-un moment istoric, sau mai multe, ne-a fost de ajutor. Pe Columna lui Traian nu este nici cel mai mic semn în acest sens, doar cât de viteji au fost romanii şi câţi sclavi daci au adus cu ei. Astăzi, istoria a trecut de la fantezie la raţionament istoric, comparativ. Urmărind creşterea şi descreşterea imperiului roman nu găsim date care să ateste că legiunile romane, cu floricele în colţul gurii, au venit să procreeze popoare latine ci să cucerească, supună Dacia şi îmbogăţească Roma! După victoria legiunilor lui Traian în Dacia, Roma a fost de-a dreptul uluită, zguduită de atâta aur şi argint, de poveştile despre bogăţiile fabuloase ale noii provincii imperiale.  Toate aceste noutăţi, despre frumoasa şi bogata provincie, au determinat o parte din plebea Romei să ia drumul Daciei, să se procopsească. Cu siguranţă, judecând omenirea, care în anumite privinţe nu s-a schimbat deloc, a fost prima goană după aur din istoria lumii, fiindcă în istorie se vorbeşte despre un drum al aurului din Dacia la Roma. Mai mult, cu acelaşi raţionament istoric, printre cei veniţi au fost şi creştini ce au diseminat, noua religie cum s-au priceput, printre dacii în bună parte monoteişti deja. Drumul aurului s-a suprapus cu drumul creştinismului timpuriu.

Pentru cotropitorii Daciei, devenită provincie romană, nu leagănul unui nou popor latin ci exploatarea aurului a fost prima preocupare.  Ca să meargă treaba mai bine şi mai bine, cu spor mai mare, prefecţii romani au adus mineri din Dalmaţia şi Iliricum pentru exploatarea aurului din noua lor provincie. Descoperirile arheologice arată o mare dezvoltare romană la Roşia Montană. Mineritul a fost profitabil şi pe lângă minerii adulţi din alte părţi ale imperiului, numiţi hospites, cu experienţa şi tehnica acelor vremuri, ce cunoşteau şi metode de evacuare a apelor din galerii folosind ca mijloc roatele cu cupe, erau aduşi şi sclavi. Munca cea dură şi grea o făceau sclavii, care odată băgaţi în mină nu mai ieşeau decât morţi, fiindcă acolo traiau şi săpau după aur până la epuizare şi moarte. Inginerul miner Valentin Rus care a scris o documentată istorie a mineritului la Roşia Montană şi ne-a fost ghid în galeriile romane ale minei, ne-a spus: mulţi sclavi din mină cereau să devină gladiatori şi să se lupte pe viaţă şi moarte decât să mai rămână în întunericul minelor de aur de aici. În contrast, gladiatorii care nu dădeau dovadă de luptători cutezători şi viteji în arene erau ameninţaţi că vor fi trimişi în mina de aur de la Alburnus Maior, unde vor muri ca nişte şobolani în întuneric. Plebea romană, venită în goană după aurul noii provincii romane, răscolea mai mult  albiile râurilor din Munţii Apuseni, a Arieşului şi ale Crişurilor. Aurul adunat, se topea în creuzete de lut şi se turna în lingouri ce luau drumul de aur spre Roma. Se estimează că romanii de la Roşia Montană trimeteau trei tone de aur pe an şi astfel, în timpul stăpânirii lor în Dacia au dus la Roma trei sute de tone de aur, pe lângă cel prădat la început, în 106 AD, când Traian l-a învins pe Decebal, fără să-i aducă în dar nici măcar o lupoică deformată, cu trei ţâţe siliconate, cum au fixat-o nişte aberanţi de curând pe scările muzeului de istorie din Bucureşti. Mă rog, pentru câtă istorie românească ştiu bucureştenii e tocmai potrivită (îmi cer scuze de la excepţii, şi sunt destule, dar nu-i scuz pentru că o acceptă acolo, în continuare).

POPOARELE MIGRATOARE fiind în deplasarea jefuirii nu s-au oprit să minerească, s-au mulţumit cu ce au prădat. Hunii sufereau în spaţiile închise, muntoase, împădurite aşa că nu au lăsat nici o urmă de aşezare după trecerea lor. Ostrogoţii au fost mai receptivi la aurul de aici şi de la ei ne-a rămas Tezaurul de la Pietroasa „Cloşca cu pui de aur”.

FEUDALISMUL timpuriu a început cu ungurii care au aflat de aurul munţilor şi au urcat pe Mureş şi Crişuri pentru că în albiile acestor râuri încă se mai găsea aur, ajungând până la sursa cea fabuloasă auro-argentiferă din Munţii Apuseni. Cum ungurii nu aveau nici o pricepere, dar le plăcea aurul, s-au învrednicit să-l prade de la moţi iar regii lor au colonizat zona cu mineri saşi. Astfel, în 1325 Regele Carol Robert de Anjou a concesionat Baia de Arieş unor mineri din Saxonia, ce au venit cu unelte şi tehnică minieră mult mai avansată, deci au fost mult mai productivi. Odată cu minerii au sosit şi alţi meseriaşi ceea ce a dus la o superioară dezvoltare a localităţilor miniere. Atunci, galeriile romane ce însumau vreo şapte kilometri sunt prelungite cu alte galerii cu profil diferit, boltit, susţinut de zidărie uscată din piatră cioplită. După înfrângerea regatului ungar în 1526, Transilvania devine principat autonom dar vasal otomanilor, care nu îşi aduc prea mare contribuţie în minerit, doar în colectarea aurului prin toate mijloacele. Odată  învinşi otomanii, Transilvania este încorporată în Imperiul Habsburgic iar mineritul din Munţii Apuseni ia un avânt nemaiîntâlnit din epoca romană. Însăşi Maria Teresia se implică în accelerarea şi performanţa mineritului, dând poruncă să se facă tăuri speciale pentru apa necesară ştampurilor – instalaţie mecanică din lemn folosită la sfărâmarea minereului – după care numărul ştampurilor a depăşit mia, după cum reiese din raportul baronului Ignatz von Born, ce a fost trimis de curtea imperială la Roşia Montană pentru un raport amplu despre starea şi performanţa mineritului, după cum scrie şi inginerul miner Valentin Rus în istoria sa. Ei au deschis noi galerii, cărora le-au dat denumiri religioase ca: „Sfânta Treime”, „Înălţarea Domnului” sau „Sfânta Cruce”, ultima fiind cea mai lungă şi bogată în care vagoneţii de lemn pe şine din lemn au fost treptat înlocuite cu cele din fier. Astăzi, când privim cu admiraţie cât de măreaţă este Viena, fosta capitală a imperiului habsburgic, ştim că la baza ei stă munca perseverentă a habsburgului şi aurul moţului.

La sfârşitul secolului XIX-lea în Munţii Apuseni, scrie inginerul Valentin Rus în documentata sa lucrare istorică despre Roşia Montană: existau mici exploatări miniere, proprietate individuală sau proprietatea unor asociaţii miniere pe cuxe şi precizează că deşi mici proprietari lucrau rudimentar au atins cele mai mari şi bogate minereuri aurifere. De amintit, pentru că merită ca exemplu, printre micii proprietari individuali din vremea hasburgică se afla şi un mecena al moţilor, Mihail Gritta, care, fiind foarte norocos în exploatarea sa,  din aurul găsit a ridicat şapte biserici româneşti, printre care şi vechea biserică ortodoxă din Roşia Montană în 1781, cu un turn zvelt de 31 de metri, ceea ce a fost un semn de emancipare pentru moţi, printre celelalte confesiuni cu biserici mai mari.

SECOLUL XX. În timpul Primului Război Mondial mulţi mineri au fost recrutaţi şi duşi pe diferite fronturi, multe mine s-au închis iar, după 1918, noua administraţie românească a fost nepricepută şi obstruată, în fel şi chip, de fosta stăpânire. Au trecut nişte ani buni până ce mineritul la Roşia Montană sub administraţie românească să atingă ritmul anterior războiului, şi într-un deceniu a reuşit exploatări pe noi galerii în lungime de 20 Km. Când totul începuse să meargă ca pe roate a intervenit Al Doilea Război Mondial, ocuparea şi exploatarea României de către eliberatorii  sovietici, naţionalizările şi sovromurile impuse.

Naţionalizarea din 1948 a trecut automat toate asociaţiile şi societăţile miniere în proprietatea statului de democraţie populară ce era încătuşat şi tras, în marş forţat şi dur supravegheat, să ajungă comunismul fratelui de la răsărit. În vocabularul dictaturii comuniste apare sintagmele: sarcina principală, producţii mărite, întreceri socialiste, cincinale, victoria comunismului în întreaga lume. Chiar aşa, trebuie însă precizat că mineritul, în noua societate comunistă impusă, a beneficiat de foarte buni specialişti români, formaţi la Institutul de Mine din  Petroşani, care au proiectat minele şi instalaţiile miniere la parametri mondiali, dar la norme de producţie peste putinţe ce au fost trasate ca sarcina de partid şi stat.

Nevoia tot mai mare de aur a impus o cercetare riguroasă a zăcămintelor de aur din patrulaterul aurifer din Munţii Apuseni, cu maximum de focalizare la Roşia Montană, unde au fost angrenate mai multe echipe complexe de specialişti, formate din ingineri, tehnicieni, geologi, topografi, forjori pentru eşantioane, care au adunat cu mult profesionalism date necesare, concrete. La sfârşitul cercetărilor concluziile au evaluat că la Roşia Montană se găsesc 300 de tone de aur şi 1.600 tone de argint, plus alte metale preţioase necesare în tehnologiile actuale, moderne. Pe aceste date Consiliului de Miniştri a hotărât ca din 1970 să se înceapă exploatarea minereului de aur de la suprafaţă, începându-se cu derocarea muntelui. Tehnologia exploatării la suprafaţă, chiar dacă nu a fost la cel mai ridicat nivel, a reuşit să exploateze minereu din care se extrăgea 340 Kg de aur şi 1.800 Kg de argint pe an. Din 1974 exploatarea subterană s-a sistat şi galeriile au fost părăsite împreună cu o mare parte din utilajele  din ele.

DUPĂ DECEMBRIE 1989, s-au instalat la guvernare oportunişti şi parveniţi dornici să se îmbogăţească mai rapid decât încrâncenaţii capitalişti. Capitaliştii străini, în patologica lor stare de înavuţire şi dominare economică, au găsit în guvernanţii post-decembrişti marionetele care răspund rapid, bine şi slugarnic la comenzile lor, mulţumindu-se cu mărunte favoruri şi comisioane. Prin strategia lor de dresori dominanţi le-au indus ideea că industria română este doar o grămadă de fier vechi ce trebuie blocată, stopată, degradată şi apoi vândută lor la preţul fierului vechi!! Iliescu cu Petre Roman şi Adrian Năstase au depus zel şi râvnă în acest sens şi rezultatele s-au văzut în câţiva ani. În industria mineritului, ruinarea se vede peste tot, dar Roşia Montana este un caz special de urmărire şi vânare a bogăţiei după o ruinare programată, ca apoi să fie vândută de zeci de ori sub adevărata ei valoare. Fapte: în 1989 exploatarea la suprafaţă funcţiona cu 1200 de angajaţi şi era în limitele eficienţei, în anul 2000 mai erau 800 de angajaţi cărora li se inducea ideea de ineficienţă, nerentabilitate, nesiguranţă şi în 2006 exploatarea de la Roşia Montană s-a închis, punând în şomaj de mizerie 450 de angajaţi. Cifrele sunt din volumul ROŞIA MONTANĂ – AUR şi ARGINT lucrare scrisă de inginerul miner Valentin Rus, director al Societăţii Roşiamin. Astăzi autorul este şi ghid turistic al galeriilor romane din Roşia Montană şi nădăjduieşte ca, odată şi odată, fostele galerii miniere să fie amenajate în cel mai mare muzeu minier al Europei, pentru că atât ca lungime cât şi în timp istoric este pe primul loc. 

După 1989, în întreaga Românie, industria mineritului a intrat într-un declin rapid până la închiderea majorităţii minelor. Acest colaps al mineritului se datorează celor trei factori majori: preşedinţilor şi guvernelor lor post-decembriste, minerilor dezorientaţi, dezinformaţi şi rapacităţii capitaliştilor străini. Guvernele corupte şi capitaliştii străini şi-au dat mâna în a deruta şi dezaxa societatea română, în a o depersonaliza şi deznaţionaliza, în a sărăci România şi a o supune intereselor străine. Guvernele lui Iliescu şi Băsescu au dus la îndeplinirea acestor interese străine, chiar mai mult decât se aşteptau bancherii globalizării şi pe lângă ei tot felul de impostori. Pentru afirmaţiile de mai sus este ilustrativ, edificator ce se întâmplă la Roşia  Montană, cea mai bogată în minereuri de metale preţioase din patrulaterul aurifer al Munţilor Apuseni, unde a apărut Gold Corporation, o companie caracatiţă în exploatarea aurului lumii, pozând aici cu oferte şi programe de binefaceri sociale, în spatele cărora se ascund adevăratele intenţii de profituri exorbitante.

Ajunşi aici cu istoria reală, trebuie făcută o paranteză, oprindu-ne un moment la Vasile Timiş, cel ce a deschis ochii, din calcule şi inginerii financiare, companiei Gold Corporation către Eldorado din Munţii Apuseni, de la Roşia Montană. Fără nici o îndoială maramureşanul  Vasile Timiş, născut în 1963 la Borşa şi absolvent al şcolii profesionale auto-mecanică, este un om de afaceri înnăscut cu norocul de partea sa, dacă la vârsta de 45 de ani se înscria printre cei cinci sute cei mai bogaţi englezi, fiindcă acum trăieşte la Londra cunoscut sub numele de Frank Timiş, dar face afaceri şi în România unde se plasează între primii zece români căpătuiţi recent, dacă luăm în considerare că după absolvirea şcolii profesionale, a plecat din România cu mâinile goale şi s-a fixat în Australia unde a început ca şofer, camionagiu. Când a avut primul său camion s-a declarat companie, apoi a minerit vreo şase luni într-o regiune numită plastic pârâul ţânţarului şi şi-a deschis o companie proprie de minerit, mai mult o firmă, din spatele căreia s-a lansat în bursă, unde norocul îi mergea înainte deschizându-i toate uşile. Vasile Frank Timiş este o minte financiară efervescentă cu o voinţă şi cutezanţă rară, care a experimentat cu succes, până acum, metoda îndată ce dai faliment cu o companie, imediat deschide alta mai îndrăzneaţă şi astfel în 1995 a pus pe roate Gabriel Resources un adevărat cal troian la bursă cu care şi-a deschis alte oportunităţi de îmbogăţire. Printre porţile deschise se numără cele din România, începând cu Regia Autonomă a Cuprului din Deva, care s-a fălit cât de bogată este prezentându-i deschis toate cercetările şi documentaţia resurselor minerale din Munţii Apuseni făcute de specialiştii români în deceniile trecute. Sigur că l-a atras bogăţia Munţilor Apuseni, unde a început prospecţiunile de verificare a datelor. Vasile Frank Timiş nu a venit singur ci împreună cu calul troian, Gabriel Resources, dar al zeilor financiari pentru Roşia Montană şi aşa muntele de aur al moţilor se va  mistui în băncile zeilor financiari în timp ce moţii vor rămâne, câţi vor mai rămâne, cu încă o istorie amară, dar de data asta şi fără aurul munţilor lor.

 

ROŞIA MONTANĂ – 2012 

 

 

              Am ajuns în piaţa Centrului Istoric al Roşiei Montane, epicentrul propagandei RMGC pentru cei ce vin din alte părţi aici, condusă cu o strategie informaţională de Gabriel Resourses – companie de explorare şi dezvoltare din Toronto – care a obţinut dubios şi o licenţă de exploatare a întregului minereu, dar încă nu a primit aprobare de începerea extracţiei şi de prelucrare cu cianură. Între timp licenţa a expirat, s-au găsit mari abateri de la legile statului român şi internaţionale ale proiectului RMGC, dar compania de explorare şi dezvoltare persistă cu încăpăţânare diabolică, prin tot felul de negocieri şi târguieli, prin manipulări propagandistice să obţină aprobarea acestui proiect total dezavantajos economic României şi dăunător, nociv mediului natural. În aceşti ani a apărut o contracarare puternică din partea unor localnici ce susţin „suntem supuşi, manevraţi şi exploataţi mai rău ca pe vremea sovromurilor”. Acestora li s-au alăturat, şi continuă să se alăture, academicieni, cercetători de înaltă calificare, elite culturale şi artistice, sociologi şi alte categorii de intelectuali, cetăţeni lucizi din toată România şi împreună se opun cu argumente pertinente proiectului RMGC!!   

Piaţa veche e cu adevărat istorică, a fost sute de ani târgul de sâmbătă al moţilor, al meseriaşilor şi comercianţilor de la poalele muntelui de aur, nesecat în peste optsprezece secole de minerit continuu. Piaţa este înconjurată de clădiri vechi, de secole, marcate adânc de ruinare ce au fost lăsate aşa de noii proprietari. Dintre clădiri, din cea mai reprezentativă a mai rămas doar faţada şi aceasta în stare de pre-prăbuşire, pe care noii proprietari au acoperit-o cu nişte pânze, ca nişte tifoane groase, pe care au pictat cum va arata acea clădire renovată. Acest tratament de pansare cu tifoane pictate l-au aplicat şi altor clădiri din piaţă, ce vor fi scoase nou-nouţe ca din pălăria iluzionistului, după ce vor primi aprobarea să secătuiască definitiv nu numai un munte de aur ci patru munţi: Cetate, Cârnic, Orlea şi Jing consideraţi că ar conţine cel mai mare zăcământ de aur şi argint din Europa şi unul dintre cele mai bogate din lume. Până la obţinerea aprobării clădirile rămân în agonia dărâmării, mascate de bandaje de tifoane groase pictate, pentru că guvernele Băsescu nu au fonduri de renovarea patrimoniului, numai pentru ICR-ul patibularului patapievici.  Pentru mine, la prima vedere îmi dau imaginea cadavrelor  din morgă acoperite cu cearceafuri, dar, în realitate sunt frescele propagandei,  manipulată economic şi psihologic de Gabriel Resources din Toronto, înfiinţată în 1995 de Vasile Frank Timiş, ce este preşedinte peste zece directori!! I-am găsit pe Internet, mari specialişti în jongleriile bursei torontone. Aceştia, au motive determinate să pună mâna pe acest tezaur românesc şi să-l bage în bursele şi băncile lor, după principiul capitalist: minimum de investiţie şi maximum de profit, la care, în globalizarea intensivă s-a adăugat prin orice mijloace de la manipulare psiho-economică şi ajungând, chiar, să se folosească de aranjamente teroriste (vezi cum se poate începe un război unde e mult petrol). 

În spatele acestui centru istoric atât de sărac şi părăginit, în letargie,  ajuns de comă şi în comă, printre turnuri de biserici vechi se vede strălucitor muntele de aur decapitat şi derocat de exploatările trecute, ale comunismului a tot biruitor! Strălucirea muntelui relevă bogăţia pe care o conţine şi parcă adevereşte cât de mare va fi profitul companiei de explorare şi dezvoltare oferit de către noii vânzători ai României. În câţiva ani de exploatare modernă, intensivă cum ni se  spune şi putem crede, îl vor rade împreună cu alţi trei dintre ceilalţi Munţi Apuseni. Atunci în această piaţă istorică vor rămâne doar nişte clădiri refăcute superficial, prin lucrări şi materiale ieftine, care în interior se vor sprijini pe consolidări cu bârne mascate, decorate cu sclipiciuri şi zugrăveli lavabile, pardosite cu plastic second hand, iar la  exterior, în locul bandajelor propagandistice de azi, vor fi nişte tencuieli netede şi colorate, uşi şi geamuri de termopan, tot din plastic. Pe faţade vor fi puse tăbliţe de alamă cu tot felul de informaţi istorice şi atenţionare: proprietate Gabriel Resources, fiindcă deja sunt ale companiei, achiziţionate între 2002 şi 2008 cum scrie în proiectul lor. Bineînţeles că au fost cumpărate la preţ de moloz, dar când  gabrielenii – am io motiv să-i numesc aşa pe cei zece directori conduşi de preşedintele lor Vasile Frank Timiş –  îşi vor lua tălpăşiţa cu munţii de aur în spinare, nu înainte de-a aranja cu guvernanţii statului român să le cumpere de la ei, dar la preţ de palate din marmură de Carrara. Şi ce nu fac guvernanţii români cu banii contribuabililor când cad comisioane grase!    

Dintre toate clădirile centrului istoric, numai una singură a fost restaurată, cea mai mică şi aceasta de către muzeele naţionale de istorie din Bucureşti şi Alba Iulia, este Casa 325 transformată în muzeul Aurul Apusenilor. Clădirea este bine renovată, muzeul nu prea mare şi nici prea bogat, dar profesional aranjat iar ghida foarte plăcută, binevoitoare şi doctă. Ceea ce m-a impresionat pe mine a fost statuia zeiţei Terra Mater – Telus la greci – ce mi-a amintit imediat de Mather Earth a amerindienilor, acelaşi cult, dar la ce distanţă geografică între ele, la care adaug şi budismul tibetan. E un cult religios deosebit de înţelept, de-a trata planeta noastră ca pe mama tuturor fiinţelor şi al lucrurilor, de-a o respecta şi îngriji. Ecologiştii de astăzi, într-un fel sau altul, practică acest cult. Nu şi cei de la Gold Corporation ce va folosi  anual 91.800 tone substanţe dăunătoare mediului dintre care 12.000 tone vor fi sărurile de cianură puternic otrăvitoare Mamei Pământ!!

M-am întreţinut plăcut cu ghida ce mi-a explicat multe exponate şi mi-a arătat şi cele două replici după tăbliţele cerate, ce ne transmit date importante despre mineritul din timpul romanilor, aici la  Alburnus Maior. La sfârşit mi-a recomandat să vizitez mina romană. Bineînţeles este mai mult decât o curiozitate pe care am să mi-o  satisfac din multe puncte de vedere.  

Pe latura cealaltă a pieţii, în Casa 323 se află Centrul de informare a proiectului minier RMGC ce mă interesează. Este o veche clădire cu etaj şi ea cu faţada bandajată să nu se vadă starea de degradare în care se află şi pe care scrie mare, deasupra intrării: Suntem aici. Vino în centrul de informare ca să înţelegi proiectul miner Roşia Montană şi sigla lui Gold Corporation, care e afişată peste tot la Roşia Montană din zece în zece metri, numai că de data asta nu scrie sub ea Gold Corporation ci, cu aldine, Gabriel! Foarte frumos, gabrielenii noştri, proprietarii noştri din Toronto, care de ani de zile, duc cea mai murdară campanie de manipulare psihologică, de panică cum au să moară de foame foşti mineri şi se va dărâma toată istorica Roşie Montană dacă nu vin ei, gabrielenii  lui Vasile Frank Timiş să-i salveze.

Salvarea minerilor şi-a Roşiei Montane, gabrielenii au început-o cu achiziţionările: au achiziţionat 78% din totalul proprietăţilor rezidenţiale din zona industrială a proiectului – aşa scrie în proiectul lor. Nu au restaurat nici măcar clădirea centrului lor de propagandă, doar au bandajat-o iar pe unii roşieni şi turişti îi îmbrobodesc cu palavre! Vino în, în cazul acesta, sună ca la tavernele cu băutură proastă şi scumpă ocolite de clienţi sau ca la bordelurile cu curve bolnave şi bătrâne.

Eu am intrat ca să înţeleg, cum scrie afară şi bine am făcut, mi-am dat seama că înţelesesem adevărul mai dinainte, de la cei competenţi şi oneşti, care trăiesc aici sau au cercetat mediul istoric şi social precum şi proiectul RMGC în amănuţime. Centrul are o sală mare, încărcată de machete şi grafice, în mijlocul căreia turuia, ca un Kalaşnikov, căreia i s-au ataşat şi difuzoare, o doamnă robustă şi agresivă, precum activistele de partid de pe timpuri, care băga în capetele unui mic grup, să înţeleagă, ce impotenţi economic suntem noi, statul român după 2006, când s-a oprit definitiv exploatarea minieră. Apoi, cum ne-a pus Dumnezeu mâna în cap trimiţându-ne gabrielenii din Toronto să cumpere Roşia Montană cu centrul istoric cu tot şi ce minuni economice vor urma aici. Deocamdată, vedem doar cum au bandajat şi pus în cârje clădirile, ca nu cumva să nu cadă peste cei, câţiva roşieni, ce stau nepăsători la o bere în apropiere, pe o terasă urâtă din scânduri. Ceilalţi roşieni, mult mai prevăzători au urcat la Tăul Brazi la un picnic sănătos, cu bere şi mici, îndeletnicire duminicală pe căldurile lunii cuptor!

Orice întrebări sau încercări de a discuta şi alte soluţii locale, judeţene sau de stat, de redresare a situaţiei economice, prin noi înşine, cum am făcut şi în trecut, erau stopate cu agresivitate de către vajnica propagandistă a gabrielenilor din Toronto şi răspicat te aducea la ordinile ei, să accepţi fără alte comentarii şi păreri ceea ce îţi spune şi să aduci admiraţie, omagiu şi veneraţie gabrielenilor altfel fiind  etichetat duşman al bunăstării roşienilor şi cu un IQ de dobitoc! Nu m-a impresionat, eu am fost şi duşmanul poporului muncitor în trecut, acum doar a roşienilor e floare la ureche, dar am plecat că mi se făcuse greaţă corticală. Adică, cei interesaţi de ce se întâmplă cu adevărat la Roşia Montană, cei ce au citit tot felul de surse despre aur şi mineritul lui, cei ce au comparat situaţiile şi mineritului intensiv, modern şi vin la faţa locului să cunoască mai bine situaţia nu au dreptul să-şi exprime nedumeririle sau părerile contradictorii proiectului RMGC. E foarte adevărat că paragina localităţii şi-a mediului se datorează în parte mineritului de întrecere socialistă, dar şi dezorientării localnicilor după 1989, dar sunt şi argumente ce susţin că paragina şi sărăcia este şi rezultatul manipulărilor companiei de explorare şi dezvoltare din Toronto  pentru  falimentarea companiei româneşti de minerit, ca să-i ia locul şi să facă mare profit rapid prin minerit ultramodern, ultrarapid şi mega-poluant. 

Mă întreb cât mai durează până ce gabrielenii ăştea, aici, pe noile lor proprietăţi din Munţi Apuseni nu fac şi un lagăr de reabilitare cu românii ce se opun proiectului RMGC iar pe doamna propagandistă de la centrul lor să o pună şefă? Ce ticăloşi, câtă rapacitate, ce iad otrăvitor vor lăsa în urma lor! I-am dat  dracului cu centrul lor după ce am aflat că deja sute de familii de aici au fost strămutate de pe proprietăţile lor strămoşeşti să le facă loc lor, gabrielenilor. La  sugestia unui alt duşman al proiectului venit din regat, am urcat să vedem starea şi spiritul roşienilor, duminica, sus la Tăul Brazi. Am fost uimit de două lucruri: de frumuseţea peisajului ce se află într-o zonă de mediu ocrotită prin lege şi de buna dispoziţie a roşienilor în jurul meselor şi-a grătarelor. Deschişi şi ospitalieri, totuşi unii refuză să vorbească, să-şi spună părerea, alţii direct susţin ca sunt minţiţi, înşelaţi şi furaţi de străini care iau 80% din aur iar statul român aproape 20%.  Auzi dumneata, aproape 20% , adică ei precis 80% iar noi aproape 20%, păi şi 12% e aproape, nu? Doar contractul e secret! Contract secret pe moştenirile noastre din moşi, strămoşi! Păi să nu-i trimiţi undeva? Îi ştim noi pe străini din istoria minei ăştia, dar nu credeam că  guvernanţii noştri să fie aşa mari curve cu noi, cu moţii!!

Se făcuse târziu şi până ce se lasă noaptea trebuia să fiu acasă, la mine, în Nordul României. Am coborât tulburat şi iritat de câte am văzut şi auzit, fiindcă toate au început să mă frământe şi ştiu că mă frământă degeaba, mai mult decât să scriu şi eu, ca alţii, şi să mă alătur roşienilori nu pot face singur. Nu am nici forţă economică, nici poziţie socială, sunt numai un străin cu accent, dar cu acelaşi suflet românesc ca foarte mulţi din România. În schimb lefegii mass mediei guvernamentale primesc forţă economică să trâmbiţeze, pe toate căile, cât de bine le va fi roşienilor de îndată ce gabrielenii din Toronto vor demara proiectul mineritului intensiv cu cianură, dar nu vorbesc despre modul şi dramele strămutării a 973 de familii de pe proprietăţile lor pentru că proiectul gabrielenilor are nevoie de 42 kilometri pătraţi, adică 42.000 de hectare! Mare discordanţă între propaganda locurilor de muncă pentru roşieni şi realitatea strămutării lor.  

Am aflat dintr-un pliant de la centrul RMGC, primit gratuit, că peste o treime  din aceste familii au fost deja strămutate în noul cartier Recea din Alba Iulia, iar unii în judeţele învecinate, în schimbul proprietăţii cedate gabrielenilor. Din alt pliant, tot  de la centru, aflu că pe perioada funcţionării minei, Oxford Policy Management a calculat că va fi nevoie de 3.600 angajaţi!! Păi de unde îi luăm, dacă strămutăm, aproape forţat, trei sferturi din populaţia Roşiei Montane între timp? Îi aducem de la Oxford?! Sau precum romanii au adus mineri din Dalmaţia şi Iliria, gabrielenii din Toronto îi vor aduce de pe undeva din lumea treia, unde mâna de lucru e foarte ieftină, după ce a  împrăştiat prin manipulare milenară o comunitate autohtonă, prin strămutări şi relocări, stingându-i tradiţia etnică şi îngropându-i istoria sub haldele de cianură…

 

ROŞIA MONTANĂ ÎMPINSĂ PE MARGINEA  PRĂPASTIEI DE GABRIELENI

 

Roşia  Montană este acolo de când vulcanii aducători de metale preţioase la suprafaţă s-au liniştit şi au adormit de tot. Atestarea ei documentară scrisă pe celebrele tăbliţe de ceară este data de 6 februarie 131 AD dată la care se numea Alburnus Maior după latinii imperiului roman, cuceritorii Daciei la acea vreme. De-a lungul istoriei s-a vorbit şi scris deseori despre Roşia Montană pentru că a fost o exploatare minieră continuă de peste optsprezece secole, cea mai longilină mină de aur din lume. În ultimii douăzeci de ani se vorbeşte din ce în ce mai mult despre ea, de când Gabriel Resources şi-a băgat nasul înfigăreţ într-un chilipir românesc, pentru că Ion Marcel Ilici Iliescu şi Petre Roman au transformat România, prin mult trâmbiţata lor tranziţia, în chilipirul tuturor străinilor! Totul s-a făcut prin propagandă şi mass media.  

Se ştie de peste o sută de ani, de la un congres oarecare, că cine va stăpâni mass media, va influenţa şi controla societatea viitoare. Absolut adevărat, absolut demonstrat şi astfel cei ce vor să influenţeze lumea după scopurile lor se sprijină pe o mass media proprie, o adevărată armă îndreptată împotriva fiecăruia, la el în casă, mai ales după ce a apărut televiziunea şi internetul cu socializarea feisbucistă (în romgleză de la Facebook). Într-o sută de ani mass media s-a diversificat şi amplificat în fel şi chip, iar pentru cei puternici şi avuţi purtându-se chiar ca prostituatele de stradă:  pentru bani satisface orice pretenţii. Este o forţă de dominare teribilă. E adevărat că acestei forţe a privilegiaţilor i se opune o contra forţă: libertatea presei şi accesul egal la ea ce s-a  încununat cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, prin celebrul ei articol 19. Imediat, cei puternici şi avuţi, ce vor să controleze lumea şi prin presă, au contracarat cu alte forţe, metode: negarea adevărului inconvenabil, omiterea sau trunchierea realităţii, a esenţialului, selectarea din sondaje ce le este favorabil sau pur şi simplu fabricarea lor, propagandă stridentă, violentă în marş nazist sau demonstraţie comunistă. Au pus în scenă sfânta calomnie şi dezinformatorii cu descântece halucinogene şi ca personaj principal  manipularea ce are multiplele proceduri pentru brainwashing şi mind programming cum este recunoscut internaţional! Într-o frază am punctat  aceste caracteristice ale mass mediei folosite cu multă abilitate de gabrielenii din Toronto în alienarea şi strămutarea locuitorilor din Roşia Montană pentru a le lua proprietăţile, mutându-i în locuri diferite, greu de adaptat şi este la fel, precum în trecut, nord americanii îi strămutară  pe amerindieni în rezervaţi! Cartierul Recea din Alba Iulia este o neo-rezervaţie.

Datorită acestor nelegiuiri, Roşia Montană a devenit o problemă a întregii naţiuni române fiindcă proiectul străin de exploatare intensivă este o altă ocupare şi prădare a ţării şi a declanşat  scânteia de redeşteptare naţională, precum în trecut au fost cele din 1784 -1785 şi 1848  -1849, tot aici, în  Munţii Apuseni!  Atenţie…

Insistenţa abuzivă, fără margini şi discernământ, a gabrielenilor din Toronto de a pune mâna pe minereul de la Roşia Montană prin orice mijloace, în mod cert ascunde alte motive pe lângă marele profit cu care RMGC se alege în dauna României. La suprafaţă promit toate legalităţile, tehnologiile şi dragoste neţărmurită faţă de sărăcia roşienilor, pe care-i strămută de pe vetrele lor milenare, în timp ce în subteran fac aranjamente şi corup şi mai mult guvernanţii corupţi, să scoată legi şi ordonanţe în favoarea lor, dovedind că se pricep la săpături, la mineritul subteran! Din nefericire, mass media de Cotroceni, de parlament şi cea de stradă, prostituată, satisface propaganda lui Gabriel Resourses, numindu-se mass media contra serviciu pe sub masă!

Cel mai evident exemplu de manipulare a opiniei publice prin frontul comun al acestor trei mass media este crearea locurilor de muncă la Roşia Montană, unica sursă de bunăstare locală, după ele. Această afirmaţie nu se sprijină pe realitate, este un fals grosolan din două motive: Întăi, RMGC este angajată în faza de strămutare a peste nouă sute de familii de roşieni, deci aproape o jumătate din toată populaţia comunei şi satelor ei. Strămutarea este în toi: peste trei sute de familii au fost ca deportate spre reciclare în locuri de muncă, în alte părţi. Al doilea, după proiectul RMGC toată activitatea de minerit şi prelucrare va dura 25 de ani, perioadă mult exagerată la tehnologia ultramodernă cu care se afişează, după care vor pleca, dar, bineînţeles nu vor lua şi angajaţii locali cu ei, deci înapoi la şomajul anului 2006!! Roşia Montană va fi părăsită şi dată uitării precum  minele secătuite din vestul sălbatic nord american!!

În paranteză, mult mediatizată de RMGC în România este o doamnă care doreşte insistent deschiderea mineritului pentru viitorul copiilor ei. Sentimente materne nobile, numai că în 25 de ani, copiii dânsei vor fi adulţi şi caritabila companie a gabrielenilor va fi dusă lăsând pentru viitorul copiilor doar o haldă de 250 milioane tone de steril cu cianuri într-o groapă de 360 de hectare pe Valea Cornei, un adevărat mormânt al fostului aur românesc. Această haldă îmbibată intensiv în substanţe chimice toxice va fi ţinută de un baraj înalt de 180 de metri, cât o clădire cu 60 de etaje!! Vă daţi seama ce înălţime şi ce mare presiune îl forţează în permanenţă şi eventualitatea cedării este chiar şi matematic admisă. Atunci acea haldă otrăvitoare de 250 de milioane tone porneşte la vale, ca cea de la Baia Mare din anul 2000, declanşând un dezastru ecologic local şi european!!

Şi mai vreau să-i spun ceva doamnei, primarului din Roşia Montană, şi celor ce văd  totul în roz prin acest proiect. Dacă se va porni acest proiect anti Roşia Montană, antinaţional, la care Băsescu pune umărul, că el cap nu are decât pentru buzunarele lui, să fiţi siguri că nu va dura atât cât spun, sa vă amăgească, în zece ani îl termină, cu tot cu mult mediatizatele locuri de muncă!! Argument este Mina Rio Narcea din Spania, asemănătoare ca mărime cu cea de aici, pe care au dat-o gata în nouă ani!! Reţineţi: strămutarea populaţiei, durata de existenţă a exploatării şi calculaţi-vă viitorul în roz adus pe tava mass mediei de gabrielenii din Toronto!           

Din diferite surse scrise pe hârtie şi de pe Internet aflăm ce bombă cu ceas distrugătoare va lăsa în scurta ei trecere prin Roşia  Montană această companie străină. Dar mai întâi, sunt de părerea celor ce susţin continuarea mineritului la Roşia Montană, dar într-o formă mult mai redusă, modernizată, în timp îndelungat şi concomitent cu mineritul la minimum să se treacă treptat de la această mono industrializare la activităţi alternative atât în alte sectoare industriale cât şi agro-zootehnice, la un turism specific acestui spaţiu. Cunosc Munţii Apuseni şi cred în superiorul lor potenţial turistic, am ideea aceasta şi cred că putea fi realizată în două decenii, dacă statul român ar fi făcut contracte de parteneriat cu companii din Austria sau Germania pentru modernizarea drumurilor şi şoselelor plus anexele moderne ale turismului, Munţii Apuseni puteau deveni TIROL ROMÂNESC! 

Să continuu ideea; dacă, în loc de politică miticească de pricopseală necinstită guvernanţii României ar fi avut un pic de dragoste de ţară şi spirit gospodăresc, se puteau apuca de un asemenea proiect în urmă cu ani şi ani de zile şi atunci roşienii aveau de lucru şi nu trebuiau să fie strămutaţi, mai ales că au acasă la ei cel mai mare muzeu al mineritului din lume, ce trebuia doar amenajat şi prezentat lumii. Locuri de muncă şi venit pentru generaţii şi generaţii. Blestem pe capul naţiunii să nu fie condusă de gospodari ci de guzgani!! Să-l  aibă preşedinte pe Băsescu Traian, care văzând culoarea apei ce se scurgea din mina părăsită nu a putut face o altă sinapsă neuronală decât că seamănă cu coniacul!! Al doilea, şi eu, fiind cetăţean român, mă opun proiectului RMGC pe care îl văd ca pe un monstru, ca pe un balaur din basmele noastre populare, care se năpusteşte asupra Munţilor Apuseni şi-al oamenilor săi. E monstruos cum o companie străină ne înşeală, cum ne jefuieşte la noi în ţară, cum ne aruncă de pe vetrele noastre milenare şi aducând utilaje gigantice vor transforma, în câţiva ani, patru munţi frumoşi în rezidii otrăvitoare peste secole. E o neruşinare monstruoasă din partea lor dar în acelaşi timp o laşitate din partea noastră că nu suntem mai mulţi, mai hotărâţi să ne opunem  acestui proiect  străin şi monstruos.   

 

CREDINŢĂ ÎN FORŢELE NOASTRE, ÎMPOTRIVIRE UNITĂ, REUŞITĂ

 

Cred în cei ce se opun cu argumente şi idei cinstite proiectului RMGC. Sunt foarte mulţi cetăţeni români luminaţi, ce cred că putem reuşi prin noi înşine. Am urmărit în ultima vreme multe informaţii, interviuri, mese rotunde, dezbateri publice pe această temă. Marea majoritate, de la cetăţenii Roşiei Montane la academicieni, de la iubitorii Munţilor Apuseni la cercetători şi specialişti, se opun categoric acestui proiect, care ne bagă pe gât câteva miliarde de dolari şi ne desfiinţează identitatea, tradiţia, istoria şi ne lasă fără aur. Printre cei ce se opun cu argumente competente am să mă opresc la cadrele didactice din Academia de Ştiinţe Economice care au publicat un material intitulat 24 argumente contra proiectului RMGC, nici un argument pentru. Este un material academic de 15 pagini, ce spulberă toată propaganda gabrielenilor din Toronto. Este, după părerea mea, unul dintre cele mai clare, raţionale şi complete materiale care spulberă  proiectul RMGC ce se sprijină numai pe propagandă, aranjamente, comisioane.

Redau, telegrafic, demonstraţia raţională a cadrelor didactice contra RMGC: 1- prezentarea şi performanţele companiei Gabriel Resources sunt slabe şi incompetente, gabrielenii nu sunt specialişti în minerit ci doar nişte investitori, cu banii naivilor, în explorare şi dezvoltare; 2 – Gabriel Resources a obţinut licenţă de exploatare prin aranjamente subterane nu prin licitaţie publică cum trebuia după lege; 3 – după încheierea contractului şi obţinerea licenţei, Gabriel Resources  şi-a însuşit noi terenuri inclusiv în vatra comunei Roşia Montană, ce este pe lista monumentelor istorice protejate; 4 – Gabriel Resources  calcă în picioare Legea Minelor care nu permite activităţi minere pe terenurile cu situri arheologice sau monumente istorice, guvernul şi parlamentarii închid ochii; 5 – Nu este în interesul ţării această mega exploatarea rapidă a aurului, pentru că Banca Naţională are aur în lingouri peste valoarea impusă de UE;  6 – Dacă s-ar aproba proiectul RMGC, Gabriel  Resources se va extinde şi la alte exploatări, ceea ce măreşte aria dezastrului mediului; 7 – utilajele gigantice, camioane de 150 de tone, şi substanţe toxice cu mari cantităţi de cianură sunt foarte dăunătoare comunităţii şi mediului; 8 – Gabriel Resources este incapabilă tehnic şi financiar să demareze şi să realizeze un asemenea mega proiect, se bazează pe inginerii financiare de bursă şi hazarduri favorabile pe parcurs; 9 – Gabriel Resources are experienţă limitată în exploatare, însă se bazează pe succes prin propagandă şi jonglerii de bursă; 10 – Neîncrederea în datele furnizate în proiect, fiindcă variază de la un raport la altul, în funcţie de preţul aurului la bursă, în timpul crizelor preţul aurului creşte întotdeauna; 11 – vestigiile arheologice sunt mai preţioase decât aurul rămas după optsprezece secole de exploatare; 12 – Gabriel Resources nu a fost capabil să facă exploatarea rentabilă anterior, între anii 2000 şi 2006, când capacitatea de exploatare era de trei ori mai mică decât în noul proiect RMGC; 13 –  neîncredere în angajamentele şi graficul lui Gabriel Resources datorită abaterilor şi amânărilor din trecut; 14 – Proiectul RMGC a fost  anulat definitiv de către Curtea Supremă, în 2008, pentru nerespectarea legii cu privire la protejarea siturilor arheologice; 15 – Proiectul RMGC este slab întocmit fără să ţină cont de marile riscuri care le generează;  16 – Relocarea sau strămutarea a circa 2000 de oameni (900 de familii) este un sacrilegiu; 17 – RMGC nu va aduce un beneficiu regiunii, localnicilor ci probleme de mediu pe termen lung, pentru că RMGC pleacă cu aurul, miliardele intră pe mâna guvernaţilor din Bucureşti, cei din Munţii Apuseni rămân la fel de săraci; 18 – Până acum Gabriel Resources a făcut bani prin emiterea de acţiuni la bursă şi în numele aurului din Roşia Montană unde a făcut investiţi foarte puţine dar multă propagandă; 19 – Atitudine nedreaptă, agresivă a lui Gabriel Resources faţă de locuitorii afectaţi de proiectul companiei; 20 – Înstrăinarea cu atâta nepăsare a bogaţiilor naturale şi calamitatea adusă mediului sunt sacrilegii la adresa generaţiilor viitoare; 21 – Proiectul RMGC este opus unei dezvoltări durabile, el produce numai un dezastru durabil; 22 – Roşia Montană face parte din patrimoniul naţional ca zonă protejată datorită monumentelor naturale, de asemenea se află şi pe lista monumentelor istorice, ceea ce conform legilor şi reglementărilor interzice proiectul RMGC; 23 – Conform PSA – Producţion Sharing Agreement – care face recomandări în asemenea proiecte ce se încheie între stat şi investitor, precizează că produsul finit (aurul şi argintul în cazul de faţă) revine 80% statului şi 20% investitorului ori la Roşia Montana e tocmai invers; 24 – comparând cu alte megaproiecte de exploatare a aurului din lume, vedem că prin contractul secret încheiat cu Gabriel Resources cetăţenii români sunt  grosolan manipulaţi şi înşelaţi de ambele părţi semnatare ale contractului.

Mi-am permis, pentru clarificarea realităţii, să reproduc telegrafic cele 24 de puncte de vedere ale cadrelor didactice ale Academiei de Studii Economice pentru că sunt competente şi conţin esenţa impactului dezastruos al proiectului RMGC.

Dacă am repetat, şi voi mai repeta, anumite puncte ce conţin opinii asemănătoare ale unor academicieni, cercetători, oameni de cultură, ziarişti autonomi şi mai ales ale localnicilor prin vocea lucidă, hotărâtă şi curajoasă a lui Eugen David, preşedintele Asociaţiei Alburnus Maior vom ajunge la concluzia că avem, cu toţii, drepturi legitime şi raţionale să ne opunem acestui proiect. Iar dacă ne vom uni şi vom fi mai activi vom reuşi să oprim acest proiect. 

 

DIN NOU LA ROŞIA MONTANĂ

 

În zilele care au urmat după trecerea mea prin Roşia Montană  am rămas aproape complet ataşat de ea. Mă obseda insistenţa companiei Gabriel Resourses, care de 15 ani urmăreşte, pândeşte şi atacă vicios Roşia Montană pentru a o răpune şi a devora-o. Mă obseda comportamentul unei părţi din mass-media românească ce se prostituează la solicitarea gabrielenilor şi ca foarte mulţi ce cunosc ce fel de guvernanţi avem văd cei treizeci de arginţi cu care au trădat Roşia Montană, Munţii Apuseni! Obsesiile acestea m-au împins la mai multă informare, pentru a-mi consolida poziţia de voluntar în campania împotriva acestui proiect. 

Mi s-au părut competente şi de reţinut afirmaţiile profesorului universitar Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş–Bolyai şi membru al Academiei: În privinţa acestui proiect şi al nocivităţii lui comunitatea ştiinţifică din România s-a pronunţatşi, după enumerarea celor ce fac parte din comunitatea ştiinţifică şi se opun proiectului, continuă: implementarea proiectului va duce la dispariţia în cvasi-totalitate a resurselor valoroase, a patrimoniului cultural şi natural al sitului Roşia Montană, afectând ireparabil mediul. Aşa va fi. Am citit multe dintre argumentele comunităţii ştiinţifice din România şi m-au convins prin demonstraţiile lor ştiinţifice de consecinţele dezastruoase ale proiectului RMGC şi observ cum se izbesc nu atât de limitarea intelectuală a guvernanţilor, cât mai ales de lipsa lor de caracter şi rapacitatea, avându-l în frunte pe jucătorul Băsescu Traian. Despre ultimul dintre aceştia, şi la propriu şi la figurat, istoricul Ioan Piso, directorul Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei şi preşedintele Fundaţiei Culturale Roşia Montană scrie: se vede cu ochiul liber că toate autorităţile statului – de la ultimul miliţian de acolo şi până la Traian Băsescu – toţi se transformă în activişti de propagandă şi în agenţi de sprijin ai mineritului după proiectul RMGC. Iar domnul Băsescu este cel mai activ în acest sens. Profesorul universitar Ioan Piso este recunoscut pentru două lucruri: întâi, este o somitate profesională şi didactică, al doilea fiind foarte inteligent şi analitic devine neiertător, caustic cu proştii, răii, ticăloşii. Parcă faţă de proşti e mai îngăduitor, nu şi în cazul Băsescu, care este şi ticălosul numărul unu din România. În articolul din ziarul „Cotidianul” îi aminteşte prim- ticălosului cum, în 2009, înainte de-a fi reales, a semnat Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Conservarea Patrimoniului Naţional în care este consemnată şi conservarea patrimoniului de la Roşia Montană şi se cere interzicerea mineritului intensiv şi cu cianuri. Timpul a trecut de la acea semnătură şi profesorul adaugă: domnul Băsescu se poartă de parcă ar avea puternice interese materiale (personale, desigur) în proiectul minier de la Roşia Montană. Paranteza cu personale, desigur îi aparţine semnatarului şi răzbunarea domnului Băsescu nu a întârziat, răzbunarea lui este recunoscută. În cazul de faţă, piratul răzbunător s-a folosit de doctorul veterinar Kelemen Hunor, pe care l-a aranjat pe funcţia de ministru al culturii româneşti, care l-a demis pe  profesorul universitar Ioan Piso din funcţia de director al muzeului şi l-a împins să-şi ia umbrela din cuier şi să plece la pensie!! În ce hal de degradare intelectuală şi morală sunt parlamentarii români dacă au dat cultura română pe mâinile unui veterinar, care este la fel de răzbunător precum căpitanul piraţilor. În paranteză, telegrafic, explicaţia: Kelemen Hunor are o consilieră personală, pe numele ei bun Csilla Heghedus, care i s-a plâns veterinarului cu lacrimi anti-româneşti că ardeleanul român, Piso, nu l-a ascultat, ba chiar l-a supărat rău pe tăticul ei de la Cluj, proiectantul Szabo Balint!! Atât i-a fost românului ardelean!! Să nu uit: ministrul veterinar lucrează din greu să încropească, cu ajutorul piratului, ţinutul autonom semisecuiesc-–semiunguresc şi dacă va reuşi, şi eu nu văd nici o piedică în faţa paşilor mărunţi, căpitanul pirat  va fi pus de preşedinte onorific pe viaţă!!           

Dar ziaristul Mihai Tatulici îi întrece pe amândoi, şi pe veterinar şi pe prim-piratul, încă de pe vremea când a lansat ruşinea de a fi român, imediat după  Decembrie 1989. Până atunci fusese un aplaudac, în picioare, al epocii de aur şi flaşnetar, pe la toate colţurile, al partidului unic şi al conducătorului mărit, acum a ajuns să se prostitueze şi cu gabrielenii care l-au plătit gras, trimiţându-l în Noua Zeelandă să vadă cum funcţionează o mină. De atunci, nefericitul rebut intelectual a devenit flaşnetarul gabrielenilor la Realitatea TV. A fost trimis, tot pe banii lor, la Roşia Montană ca să-l atragă într-o cursă printr-un interviu pe profesorul universitar Ioan Piso, ce se afla acolo. Profesorul s-a dus de bună credinţă, în ideea unui dialog pe baze de argumente. Dar rebutul intelectual Mihai Tatulici i-a pregătit argumentarea printr-un grup contra care l-au huiduit, insultat şi agresat pe profesor în public. Profesorul a părăsit emisiunea, fiindu-i milă de unii şi greaţă de alţii. Mihai Tatulici a jubilat că i-a ieşit emisiunea, că a îndeplinit, cu succes, sarcina de manipulare a companiei care, desigur, îl va trimite să mai vadă şi alte mine. Oricâte mine ar vedea, veşnicul prostituat Tatulici nu va observa, că nu are cu ce, marea diferenţă dintre minele operate de Gold Corporaţion din alte părţi, amplasate fie prin deşerturi fie prin munţi pustii, faţă de  Roşia Montană, care se află într-o zonă dens populată, cu o istorie de două mii de ani marcată acolo. Toţi trepăduşii gabrielenilor, printre care şi această ruşine a mass-media româneşti, nu văd decât ce li se spune să vadă.   

Multe am aflat, documentându-mă şi discutându-le la Aletheia până ce, într-o după masă, aşa dintr-o discuţie cu scriitorul Virgil Raţiu ne-am urcat în Golfuleţ şi am plecat la Roşia Montană, care este la o aruncătură de băţ de noi, de numai 275 kilometri. Până la Cluj şoseaua este foarte bună (făcută de o companie germană) şi să ajungem la Alba Iulia nu mai trebuie să trecem prin traficul Clujului ci printr-o nouă centură ocolitoare, trecem direct spre Turda şi scurtăm aruncătura de băţ. Centura, o veche şi bună idee, trece la câteva sute de metri si pe lângă marea groapă de gunoaie a Clujului, la marginea căreia a apărut, de necrezut şi nemaivăzut în România socialistă, un micro-cartier nou-nouţ fabricat din materiale uşoare achiziţionate din groapa de gunoi, în care locuiesc cetăţeni români, fără diferenţe de etnie, religie, sex sau vârstă, deci democrată, europeană sută la sută, ce muncesc şi trăiesc din marea groapă de gunoi a Clujului!! Am văzut şi un reportaj, prim plan, foarte bine făcut care m-a şocat. De necrezut ce diversă a devenit societatea clujeană de la dealurile pline de vile la acest modern bidonville de invidiat în toată Uniunea Europeană! De fapt este numai un eşantion al noii societăţi româneşti care a ajuns din urmă capitalismul cu toate câte le are el!!

Doamne fă-mi o favoare mică, învie-l pe Ceauşescu şi trimite-l într-o istorică vizită de lucru aici! Motorul Golfuleţului s-a oprit şi am auzit o voce: Nu vrea să vă mai vadă, nu aţi fost mulţumiţi când v-a dat locuri de muncă şi apartamente la toţi, atâta pricepere i s-a  dat, nu ştiam că va ajunge preşedintele vostru! Acum, lăsaţi-l în pace, s-a apucat şi aici de construcţia socialismului. Să  meargă Băsescu şi scutierul lui, Boc, să-i  asigure că dacă aprobă proiectul Gold Corporation, ăia  or să le creeze şi lor locuri de muncă!!

Motorul Golfuleţului s-a pornit din nou şi noi ne-am dus mai departe, dezgustaţi şi întristaţi, discutând de ce poţi vedea şi auzi la noi în ţară. De la Alba Iulia am luat-o spre Munţii Apuseni pe Valea Ampoiului pe un drum mai mult decât mizerabil. ai de telescoapele Golfuleţului şi de cururile noastre! Am oprit la Zlatna să ne cumpărăm de-ale gurii, că ne pierduserăm pofta de mâncare după ce trecurăm pe lângă groapa de gunoi a Clujului, pe buza căreia se înălţa micro-cartierul liberilor scormonitori în gunoaie. Magazinul era plin şi de alimente şi de oameni, aveam aici şi o datorie la o doamnă vânzătoare, de la trecerea precedentă. Intrasem să-mi cumpăr ceva de mâncare, că io, ca ţăranul ardelean mănânc numai din traistă, dar nu mai aveau pâine. Doamna vânzătoare aflând că sunt un drumeţ pe aici şi cum  peste tot se închidea mi-a tăiat din pâinea ei patru felii şi mi le-a dat.

Doamne, de ce ai făcut poporul ăsta atât de omenos şi i-ai dat asemenea conducători ticăloşi şi trădători să-l distrugă, împreună cu străinii ţării?!? Nu mi-a răspuns, o fi fost la cină. Sau poate s-a plictisit de sâcâielile  mele. „Da de unde, nu te mai ia în seamă”. Tac şi-mi văd de drumul cu gropi şi câini comunitari costelivi şi cu capul aplecat, dar care, odată cu deschiderea mineritului sub victoriosul steag a lui Gabriel Resources vor umbla mândri cu covrigi în coadă. Unii dintre noi, românii semănăm leit cu aceşti câini.

După Zlatna, spre Abrud,  drumul devine absolut pitoresc în apus de soare şi urcând într-un pas montan îmi dă impresia că intru în sufletul naturii mamă, mă simt bine în natura Ţării Moţilor. Ce ruşine că nu o cunoaştem cu toţii, că nu o îngrijim şi preţuim cum s-ar cuveni. Şi fără să vreau gândurile mă poartă în Olanda, unde oamenii ţării de o mie de ani ridică diguri solide împotriva unei mări mai înalte, ameninţătoare transformând nişte terenuri mlăştinoase în ţară frumoasă, grădina de flori a lumii prin ei înşişi. Iar noi cu atâta frumuseţe şi bogăţie nu suntem în stare nici de nişte drumuri ca lumea, nu mai suntem în stare nici să ne exploatăm aurul nostru. Suntem încă aici, o parte, suntem genetic foarte bine înzestraţi, majoritatea, dar am ajuns ultimii din Europa în privinţa griji şi randamentului faţă de ţară. După ce trecem pasul, coborând, începem să ne uităm după o pensiune unde să înnoptăm, nu prea sunt.

Ce turişti să vină pe drumuri rele ca ăsta?

Se mai găsesc, uită-te la noi!! Şi într-adevăr, nu după mult timp ne-a ieşit la marginea drumului Pensiunea „Detunata”. Excepţional de frumos amenajată, modernă, confortabilă, foarte curată, deci se poate. Şi nu eram singurii, erau şi nişte nemţi veniţi pe motociclete, ce stăteau pe terasă la bere Ursus. Noi ne-am dus în grădină într-un chioşc  frumos amenajat unde ne-am scos merindele şi glajele din traistă şi ne-am apucat de mâncat şi povestit câte în stelele de deasupra noastră, că lună nu era seara noastră din Munţilor Apuseni. Virgil m-a ascultat, ironizându-mă din când în când, cum plăsmuiesc io Tirolul Românesc aici în Munţii Apuseni, prin noi înşine. Şi când am terminat glajele,  târziu după miezul nopţii, ne-am luat vorbele şi visele cu noi şi ne-am dus la culcare.

Paragina din centrul istoric al Abrudului l-a stânjenit rău pe Virgil, îndeosebi starea de degradare a Bisericii Unitariene şi a casei monument istoric unde au fost trădaţi şi deţinuţi conducători moţilor la Răscoala din 1784. Până la Roşia Montană mai erau puţini kilometri, ultimii în pantă, printre nişte clădiri una mai dărăpănată ca alta, dar lăsau de înţeles trecutul lor frumos al bunăstării de atunci ce acum s-a transformat în monumentalitate neglijată. Piaţa veche din centrul istoric, deprimantă şi bandajată de gabrieleni era aproape pustie, cu cutia Poştei Romane, roşie şi prăfuită, căzută pe o rână de pe suportul ei metalic, aşteptând şi ea să se dea drumul la minerit în speranţa că atunci vin „investitori canadieni” şi o aşează şi pe ea, înapoi pe suportul ei. Să aştepte sănătoasă. Am revăzut cu interes muzeul aurului şi apoi am traversat piaţa la centrul Gabriel Resourses unde am fost invitaţi politicos de o altă doamnă să-i ascultăm explicaţiile binefacerilor aduse de proiectului RMGC, ceea ce am şi făcut cu luare aminte, dar în momentul când doamna a văzut reportofonul în mâna lui Virgil, i-a spus să-l închidă. Virgil i-a arătat legitimaţia de ziarist, degeaba. Din acel moment politeţea doamnei s-a întrerupt, precum  curentul electric în epoca de aur. Am mai rămas câteva minute într-o conversaţie lâncezită şi apoi am plecat cu pliantele sub braţ.

Am coborât la fosta administraţie a minei, Societatea Roşiamin, unde, împreună cu un grup venit din Ungaria am coborât în istoria de acum optsprezece secole, în galeriile săpate de minerii şi sclavii romani. Am coborât 150 de trepte şi fiorii reci ai istoriei trecute, atât de bine povestită de ghid, inginerul minier Valentin Rus, ne-a însoţit în cei câţiva kilometri de galerii trapezoidale, electrificate acum dar pe vremea aceia luminate doar de nişte opaiţe slabe ce aveau nişe speciale în pereţii minei. Grupul din Ungaria era unul feminin ce avea două translatoare din Cluj şi m-a impresionat prin seriozitatea cu care ascultau şi prin întrebările puse. Erau inteligente şi rafinate în acelaşi timp.

După vizitarea galeriilor am urcat la suprafaţă şi am vizitat muzeul  în aer liber cu vestigii romane şi maşini unelte folosite în mină din evul mediu până în epoca modernă, apoi am vizitat muzeul interior încărcat de fotografii, planşe şi minereuri aurifere. Aici, inginerul miner a  continuat cu interesante explicaţi şi răspunsuri la întrebări din partea grupului unguresc foarte interesate, ţintite, se vedea că au multe noţiuni şi informaţii despre situaţia de la Roşia Montană. Am observat cum inginerul miner a ocolit cu pricepere întrebările despre proiectul RMGC, rămânând la suprafaţă şi trecând cu şiretenie subtilă la istoria şi monumentele romane de la Roşia Montana, în care s-a dovedit un adevărat expert. Noi am fost politicoşi, am lăsat vizitatoarele să-şi epuizeze întrebările, după care au mulţumit şi au plecat. Atunci, l-am încolţit noi cu întrebări, la care ne-a răspuns calm, politicos tot la suprafaţă, folosindu-se de „nu ştiu”, „nu cunosc” şi chiar de no comment!

Zâmbind, Virgil l-a întrebat cum se face de ştiţi aşa de bine ce a fost aici, acum aproape două mii de ani  şi nu ştiţi ce se întâmplă astăzi în Roşia Montană? Domnul inginer miner, Valentin Rus ne-a privit pătrunzător un moment şi zâmbind blând a spus: Ştiu ce se întâmplă, pentru că este la vederea oamenilor cu vedere, dar eu nu vreau să  fiu  avocatul unei părţi. Adevărul trebuie înţeles şi judecat la lumină, nu ascuns în galeriile propagandelor avocăţeşti! Pentru mine, miner fiind, susţin că se mai poate mineri aici, pentru încă multe generaţii, dar să minerim aşa puţin şi pe îndelete ca înainte. Cred însă că trebuie să mai facem şi altceva aici în Munţii Apuseni pentru bunăstarea îndelungată a moţilor! Şi din nou, ca inginer miner care m-am ocupat de istoria mineritului, spun că Roşia Montană, înainte de toate, trebuie să devină în ochii lumii ceea este de fapt: Cel mai mare muzeu autentic al mineritului aurului şi argintului din lume, pentru că însumează 150 de kilometri de galerii, în toate formele de la începuturile făcute de daci şi romani trecând continuu prin toate epocile societăţi până astăzi..

Muzeu al douăzeci de secole prin el însuşi este o mină de aur continuă pentru generaţii şi generaţii de localnici dar şi pentru vizitatorii din întreaga lume. Nemţii şi austrecii au făcut din asemenea mine muzee, sunt mult mai mici decât  Roşia Montană, dar  comunităţile din jurul lor au prosperat prin acest turismul miner. Să mai adaug şi vestigiile romane, şi clădirile istorice care se află în frumosul peisaj al Roşei Montană şi vă asigur că va fi cel mai mare şi mai interesant muzeu de acest gen din lume…       

(Iulie 2012, Winnipeg – Canada)

 

 

                                          

 

Binomul educație-autoeducație

Posted by Stefan Strajer On October - 23 - 2012

Binomul educație-autoeducație

 

George Petrovai

 

            Este mai mult decât evident că, din totdeauna, orice societate civilizată și ferm angajată pe calea progresului spiritual și material, așează la temelia giganticei sale construcții binomul educație-autoeducație. Căci care om cu scaun la cap își va construi casa pe un teren mlăștinos sau nisipos, dar fără a acorda fundamentului atenția necesară?

            Tot astfel, conducătorii popoarelor mai expuse decât altele la capriciile și vitregiile destinului după unii, ale istoriei după cei mai mulți (bunăoară așa ca poporul român), ar trebui să fie preocupați până la obsesie de făurirea unei baze statale deodată trainică și suplă, care în scurt timp să se constituie într-o adevărată rampă de lansare a țării și poporului respectiv în universalitate, ceea ce pentru sărmana istorie umană este totuna cu eternitatea.

            Dar câți dintre românii zilelor noastre se simt îndreptățiți să afirme că sunt mulțumiți de ceea ce se întâmplă pe meleagurile mioritice și că aleșii lor postdecembriștri măcar s-au străduit să-și ducă la îndeplinire promisiunile demagogice, promisiuni cu ajutorul cărora s-au văzut cu sacii plini de voturi mai  mult sau mai puțin murdare în căruța puterii, după care se pun temeinic pe căpătuiala lor și a clanului ce i-a fătat, când este lesne vizibil pentru oricine că România de azi ar fi o adevărată gură de rai dacă acești avortoni ar face pentru grosul alegătorilor doar o fărâmă din ceea ce realizează pentru ei și ai lor?!

            Cei mai nemulțumiți se arată a fi ipochimenii de teapa lui Dan Diaconescu și Gigi Becali, care – iată – taie și spânzură în politica românească tot perorând și visând la o Românie prosperă și fără ciocoi, adică o Românie care, după o exemplară manelizare prin contribuția a aproape tot ce mișcă-n țara asta, astăzi – prin nerușinare, impostură și o trufașă incultură – se vede stăruitor îndrumată pe calea largă a becalizării.

            Și, mă rog, de ce s-ar rușina doar aceste două chipoase personaje mai sus pomenite (Dan Diaconescu pentru măreția imposturii sale, Jiji Becali pentru sărăcia sa spirituală, adânc îngropată în purcoiul de bani dobândiți pe căi hipersuspecte), când de fapt asta-i starea naturelă, vorba lui Caragiale, din profund ticăloșita politică a României postdecembriste, cu o Uniune Social-Liberală (USL) atât de încrezătoare în steaua sa parlamentară după alegerile din decembrie 2012 (acum după ce steaua îmbătrânită în bădărănii a lui Jiji a fost atrasă în jenanta constelație politică a Partidului Liberal), încât nici măcar nu s-a sinchisit că sfidează sărăcia grosului românilor prin opulența (ca număr de participanți și bani mătrășiți, nicidecum valoric) la care s-a dedat mai zilele trecute pe Național Arena pentru a-și prezenta cu surle și trâmbițe candidații la parlamentare, un spectacol cu adevărat demn de monstruoșii săi predecesori din iepoca ceaușistă.

            Iar pe fondul unei atari admirabile continuități în gândire, năravuri și deprinderi, nu cred că mai poate mira pe cineva regretul a tot mai mulți români după imaginea edulcorată a comunismului antedecembrist și cu siguranță nu va surprinde pe nimeni renașterea unui partid de cea mai pură orientare bolșevică…

*

            Este bine de precizat că rezultatele binomului educație-autoeducație nu vor întârzia să se concretizeze în comportamentul cetățenilor și, pe ansamblu, într-un grad tot mai înalt și mai rafinat de civilizare a societății respective, doar atunci când cele două componente vor fi aplicate neîntrerupt și corect.

            Firește, luat cronologic, prima la rând vine educația, căci ea i se transmite copilului prin limbaj, sentimente și exemple, deodată cu laptele supt de la mama lui. De unde marele adevăr cuprins în sintagma limba maternă (mama este aceea care-i comunică și deslușește copilului înțelesul noțiunilor de bază, astfel dezvoltându-i apetitul pentru lărgirea necontenită a orizontului moral-spiritual, implicit al celui existențial), precum și adevărul cuprins în zicerea cei șapte ani de-acasă.

            Dar cum progresul în lumea asta se învederează în respingerea cu dispreț a tradițiilor și în impermanența gusturilor, iată că familia a fost deposedată de aura sa sacră din urmă cu, să zicem, un secol (locul ei fiind în bună măsură ocupat ba de conviețuirea în concubinaj, ba de împerecherile între partenerii de același sex), timp în care sintagmele aferente se golesc încet-încet de conținutul lor religios și de sensul tradițional.

            Și n-are cum să fie altminteri, atâta timp cât omul zilelor noastre își sacrifică (conștient ori inconștient?) împlinirea moral-spirituală prin familie și urmași, de dragul plăcerii comode și egoiste.

            Consecința acestei stări de lucruri, deodată anticreștină (prin ignorarea celebrului îndemn biblic Crescite et multiplicamini – Creșteți și vă înmulțiți) și împotriva firii (prin legalizarea în tot mai multe țări a căsătoriilor între homosexuali și lesbiene), a dus la o alarmantă îmbătrânire a populației globului, cu deosebire în țările cele mai prospere ale lumii.

            Vine apoi la rând educația prin școală. Dar, cu toate că în multe școli din România postdecembristă se predă religia, această foarte importantă verigă a educației tinerilor, respectiv a pregătirii lor temeinice pentru viață, este din ce în ce mai fragilă.

            Din următoarele motive:

            1)Părinții ori lucrează în străinătate, ori sunt ocupați până peste cap să câștige cât mai mult ca să le facă odraslelor toate hatârurile, așa că aceștia fie că nu sunt supravegheați de nimeni din afara școlii, situație ideală pentru ca cei mai mulți dintre copiii în cauză să dea uitării bunul-simț și ascultarea, fie că sunt lăsați în precara grijă a unor rude (de regulă bunicii), care de la bun început se dovedesc o pradă ușoară pentru tendințele de emancipare ale tinerilor dedați plăcerilor și distracțiilor.

            2)În cazul celor mai mulți copii și adolescenți este de semnalat influența nocivă exercitată asupra lor ba de televizor și internet, ba de generozitatea nechibzuită a părinților cu dare de mână, generozitate concretizată în bani peșin, bijuterii, mașină și tot mai multe libertăți neîngrădite de obligații. Și încă ceva. Tinerii din România de azi au atât de puține modele onorabile printre concetățenii cu niscaiva ștaif și influență (doar politicieni mincinoși și corupți, ce-și afișează mutrele odioase pe toate canalele de televiziune, doar vampe cu ifose de vedete, respectiv milionari de carton, încă neluați la întrebări pentru megapotlogăriile săvârșite), încât nici nu-i de mirare că aceștia ajung să disprețuiască școala, normele morale, dascălii, părinții și cam tot ce-i românesc, luându-și ca modele de urmat anumite personaje dubioase descoperite pe internet, în filme (cel mai adesea americane) sau în reviste aculturale, reviste ce nu prididesc să aducă elogii bogăției și succesului și care, în general, cu bună știință omit să menționeze prețul plătit pentru dobândirea acestor mult jinduite bunuri.

            3)Manualele școlare sunt atât de neinspirat alcătuite, încât devin descurajante deopotrivă pentru elevi și educatori. Consecința acestui fapt este mai mult decât îngrijorătoare pentru viitorul românilor: Elevii și studenții nu numai că nu citesc nimic înafara programei, dar nu-și citesc nici măcar manualele, respectiv cursurile, ci – sfătuiți și îndemnați chiar de profesori – s-au obișnuit să ia totul de-a gata și fără pic de discernământ de pe omniscientul internet!

            4)Eficiența educației școlare și universitare este în directă și inseparabilă legătură cu autoritatea profesională și morală a dascălilor. Căci dascălii sunt aceia care prin lumina chemării și rigoarea dăruirii se pot constitui în modele vrednice de urmat de către discipoli, după cum tot ei în primul rând pot contribui la sporirea prestigiului școlii unde-și desfășoară activitatea, implicit la întărirea încrederii în învățământul românesc și la propagarea faimei sale peste hotare. Numai că distanța dintre realitatea lui ”este” și potențialitatea lui ”ar putea fi”, te duce de îndată cu gândul la aceea dintre cer și pământ. Căci universitățile românești postdecembriste, cu deosebire cele particulare, sunt cu adevărat ceea ce sunt, nicidecum ceea ce ar trebui să fie. Adică, niște foarte profitabile fabrici de diplome, în care cursanții-clienți sunt serviți prompt de așa-zișii dascăli universitari cu tot ce le poftește inima (patalamale, titluri, ranguri universitare), cu condiția ca ei (clienții) să-și achite la timp toate taxele la vedere și încă multe altele la nevedere, astfel ca să se poată adeveri întocmai trista cugetare a unui student: ”Universitățile românești de azi nu sunt pentru studenți, ci pentru profesori”!

            Acesta fiind mediul universitar postdecembrist, din care noțiunile de studiu și student aproape că au dispărut (locul lor este în prezent ocupat de atributele descurcărețului ajuns cursant-client), iată de ce plagiatul și furtul intelectual s-au convertit în fapte cotidiene care doar mai deranjează oleacă pe ici-pe colo, dar fără a izbuti să-i rușineze pe cei în cauză (vezi grosolanul și neclintitul plagiat al lui Victor Ponta) și, desigur, fără să-i descurajeze câtuși de puțin pe cei ce vor să se ridice pe aceleași neonorabile căi, iată-i, de asemenea, pe profesorii de gimnaziu și liceu (produsele acestor universități) copiind pe rupte la examene și – în mod firesc – pe elevi urmând cu sârg exemplul dascălilor, adică fofilându-se și furând ca-n codru.

            Căci – ne spune academicianul Solomon Marcus într-o emisiune – dacă s-ar lăsa în seama cunoștințelor acumulate, cei mai mulți dintre elevi n-ar putea să precizeze cine a fost Stalin – fundaș sau centru înaintaș la o echipă de fotbal din Rusia!

            Nici educația socială sau, după caz, cea profesională nu-i cu nimic mai brează, atâta timp cât în România de azi profesiile oneste nu se bucură de căutare (de florile mărului se spune că cine muncește n-are timp de făcut bani?!) și atâta timp cât instituțiile statului (fie că-i vorba de familie sau biserică, fie de președinție, parlament sau guvern) sunt privite de tot mai mulți români cu o neîncredere ce pendulează între dispreț fățiș și acuzații extrem de grave.

            Ei bine, rolul autoeducației se învederează cel mai pregnant taman în atari momente de supremă lehamite. Căci ea nu numai că-i o însoțitoare permanentă a educației, încurajând-o și completând-o de la primii fiori ai conștienței de sine (direcția de acțiune a educației este din exterior înspre individ, pe când autoeducația acționează în interiorul individului, dinspre conștient către mai puțin conștient – subconștient și inconștient), dar – fiind liber asumată, respectiv autoimpusă – ea își perfecționează necontenit cele două însușiri indispensabile pentru un filtru spiritual – autocontrolul și autocenzura.

            Iar celebrul autodidact Hermann Hesse, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1946, face dovada vie cum că autoeducația nu-i nicidecum o găselniță sau o simplă noțiune…

 

            Sighetul Marmației,                                                            George PETROVAI

                20 oct. 2012

 

O mineriadă cu sex şi fanfară

Posted by Stefan Strajer On October - 23 - 2012

O mineriadă cu sex şi fanfară

 Grid Modorcea (New York)

 În Bucureşti, unde sunt sute de cinematografe, cauţi cu lumânarea un film românesc. Nu sunt programate decât la cinematograful UCINicilor, Studio. Şi doar atunci când e vreo premieră sau un eveniment special, cum a fost Săptămâna filmului românesc şi mondial.

Aici am putut vedea filmul lui Dan Piţa „Ceva mai bun de la viaţă” (2012), împreună cu încă trei spectatori. Acest lucru nu m-a mirat, nu m-a mirat nici că era subtitrat în engleză, salvarea mea, mi-am spus, fiindcă sunetul este execrabil, ca la toate filmele româneşti. Salvarea lor stă în subtitrare.

Imaginaţi-vă numai că în acest film un cuvânt românesc se aude după ce pe ecran se derulează vreo 20 de replici în engleză, apoi îi vedem şi pe vorbăreţi, doi tineri care urcă un munte de cenuşă, de parcă vin dintr-o groapă adâncă, fără fund, şi vor să iasă la suprafaţă. E Valea Plângerii, „cetatea huilei” Petroşani, care seamănă şi cu peisajul din Roşia Montană, filmat în „Nunta de piatră”. Suprafaţă care, pentru ei, cum vom afla din film, înseamnă America.

E povestea emigranţilor americani, dar care nu se petrece la cumpăna dintre secolele 19 şi 20, ci după Mineriadele post-decembriste, când au evadat în toate colţurile Occidentului şi ale Americii circa 4 milioane de români.

Despre acest exod în masă vrea să ne vorbească Dan Piţa. Despre cauzele lui. De fapt, nu cred că el, ci scenaristul Răzvan Popescu. Care imprimă filmului o modestie de care Dan Piţa nu avea nevoie. Mulţi aşteaptă să se arate gheara de leu rănit a lui Dan Piţa. Unul din cei mai buni regizori români în viaţă, a făcut puţine filme după ’89 şi ele foarte modeste, precum „Omul zilei”. O cauză majoră ar fi lipsa de scenarii. A continuat să colaboreze cu Răzvan Popescu (vezi şi „Femeia visurilor”), pentru funcţiile lui înalte, un discutabil scriitor însă, care se autoplagiază, fiindcă acum, iată, a produs o variantă a filmului „Prea târziu” (1996), în regia lui Lucian Pintilie.

Nu se întreabă de ce filmele semnate de cei mai buni regizori români au ieşit atât de slabe? Fiindcă subiectele sunt întârziate, vin prea târziu! Şi scenariul la „Prea târziu” era tot cu mineri, dar pe o latură poliţistă, anchetarea morţii unui miner. Aici, în „Ceva mai bun de la viaţă”, sărim la formula din „Scarecrow” (1973). Tot doi rătăciţi care îşi caută un sens, îl găsesc în munca grea de mină, dar ei nu sunt făcuţi pentru muncă, nici când ajung în afacerea cu angajările peste hotare. Ei nu văd nici o ieşire din această lume închisă decât evadarea.

Şi evadează, dar vor fi prinşi şi urcaţi în duba poliţiei. Finalul e un cadru lung, foarte lung, din unghiul lor subiectiv, aflaţi cu cătuşe la mâini, în dubă, privind prin gratiile ei apusul magic din zare. Şi vedem gratiile, gratiile României suspendate, din care nu se poate evada. Adică poţi evada, dar în iluzie. Evadarea în America este o totală iluzie ca şi „goana după aur”, cum o numea Chaplin. Cunosc sute de emigranţi români ca personajele lui Piţa, dar care trăiesc la New York ca în Dămăroaia. Îi numeri pe degete pe cei care au reuşit. Ei nu ştiu să facă nimic. Aici e nevoie, ca să-ţi găseşti un loc demn de muncă, numai de profesionişti.

Ce ştiu să facă Mateo şi Ginel? Ca şi ceilalţi mineri printre care vedem cum s-au infiltrat securiştii, îmbrăcaţi la fel, minereşte, ca în secvenţa când minerii sunt antrenaţi de un lider, un fel de Cozma, să meargă la Bucureşti, să protesteze, nici ei nu ştiu pentru ce! Şi îi manevrează securiştii, aşa cum un colonel Raţ îi manevrează şi pe cei doi eroi, într-o relaţie total falsă (îi ia din gunoaie să-i facă oameni, adică mineri!). E o totală iluzie să evadezi când nu ştii unde evadezi, mai ales când nici în ţara ta nu ai dovedit că ai făcut ceva!

Mateo (Corneliu Ulici) şi ţiganul Ginel (Dragoş Dumitru, foarte prost distribuit, un antitalent) sunt nişte epave şi nimeni nu are nevoie, mai ales în ţările puternic dezvoltate, de epave. Plus că marea eroare stă în titlu. Viaţa prin ea însăşi este supremul bun. Viaţa nu-ţi poate da mai mult. Odată ce exişti, tu trebuie să-i dai vieţii, nu ea ţie. Viaţa e aşa cum şi-o fac oamenii. Ce fel de viaţă şi-au făcut Mateo şi Ginel? Sau ce fel de viaţă le-a făcut societatea în care s-au născut, care i-a împins spre mizerie, spre o viaţă de cerşetori?! Titlul trădează o modestie în gândire, un vizionarism rudimentar.

Dovadă personajele principale, care sunt defecte, prost construite, confuze. E total neconvingătoare evoluţia lor, trecerea lor dintr-o stare de vagabonzi într-una de şefi cu repartizarea muncitorilor pe listele de plecări din ţară, unde ajung să învârtă bani. La fel, dispariţia lui Ginel, care cade în apă, într-o fântână părăsită, din care nu a mai rămas decât imaginea lui Hristos pe pereţii ei.

E pedeapsa divină la lipsa lor de credinţă? Mateo îşi caută „fratele de cruce” prin păpuriş până e „salvat” de o mână de poliţist, ca în filmul „Accident” (1977) al lui Nicolaescu, ca apoi să-l descopere în dubă! Îi găsise deci poliţia prietenul! Mai e o ciudăţenie cu o tânără punk, violată şi arsă cu ţigara, găsită de cei doi undeva, într-o vale, pe care o văd că încă mişcă şi o duc la şosea, să o salveze (probabil o secvenţă ratată din filmul „Concurs”).

De asemenea, şi dragostea lui Mateo la prima vedere e trasă de păr. Caroline (Anastasia Dumitrescu) e o fată frumoasă. Nu se încurcă cu primul venit. Şi ea are un trecut, nu?!, nu începe viaţa cu o relaţie total şubredă. O fi moartă după sex?! Doar n-o fi vreo prostituată printre mineri!?

Oricum, filmul e ca o mineriadă cu sex dusă la groapă. Un fel de priveghi, de înmormântare. Dovadă că mereu trece prin cadru o fanfară, chiar şi prin pustietatea huilei, sau auzim un bocet manelist despre mamă (de aceea, îl tot cântă cei doi orfani!). Actorii principali sunt descoperiri ale regizorului, sunt debutanţi. Dar nu conving, poate cu excepţia lui Corneliu Ulici.

Filmul oscilează între povestea ilogică a scenariului şi evadările cinematografice ale lui Dan Piţa, care simte capcana şi vrea să iasă din înfundătura scriiturii.

Noul Val e departe de limbajul cinematografic aşa cum îl mânuieşte Piţa. Toate secvenţele sunt lucrate, bine studiate, au fior artistic. Ceea ce la Noul Val n-ai să vezi. Noul Val străluceşte printr-un realism minimal. Nici devizul lui Piţa nu a fost mai mare ca al unui Puiu et co, dar a căutat locuri de filmare neobişnuite, a venit cu o plasticitate de maestru (imaginea Dan Alexandru). Decorul şi locurile de filmare sunt de Oscar. Deşi spaţiul pare acelaşi, felul cum sunt panoramările îl fac să fie ca un labirint. Desigur, apar câteva obsesii ale regizorului, cum ar fi planurile cu liftul, care fac un contrapunct cu „Hotel de lux”. Amintesc mai degrabă de „Duminică la ora 6”.

Dar ceea ce este minunat, şi nu s-a văzut nici la Pintilie, nici la Daneliuc, este o splendidă asimilare a neorealismului. Vedem cadre comparabile cu filmele lui Pasolini şi mă gândesc în primul rând la „Acatone” şi la maidanele din „Mama Roma”. Dar e şi mai mult. E o imagine post-apocaliptică. Şi în România a fost un război demolator, denivelator, iar degradarea continuă! Totul devine un munte de cenuşă, ca în Crematoria, zona vulcanică din faimosul „Riddick”, imagine tipic post-apocaliptică. Şi lumea se naşte din nou, o ia de la capăt.

Păcat că aceste idei nu au susţinere în substanţa filmului. Sunt deduceri. Sunt ceea ce ne-ar plăcea nouă să fi fost în acest film, dacă Dan Piţa ne-ar fi dat ceva mai bun. O parabolă, de pildă. Aşa cum şi eroii lui vor ceva mai bun de la viaţă şi noi aşteptăm ceva mai bun de la Dan Piţa. Care, nu ne îndoim, e în căutarea acestui ideal.

 

 

 

 

DEFINIŢII EPIGRAMATICE

Posted by solariu On September - 3 - 2012

FEMEILE

Sunt ciute suple, graţioase,
Cu ochi frumoşi şi sâni superbi;
Cu cât acestea-s mai frumoase
Cu-atât și soţii lor mai cerbi.

~

MĂGARUL

Măgarul, dacă vrei să ştii,
E-un patruped interesant:
E-acel ce face măgării
Aproape cât un guvernant.

~

MINIJUPELE

Sunt haine pline de lipici,
Pe post de fuste sau de rochii;
Cu cât acestea sunt mai mici,
Cu-atât mai mari se cască ochii.

~

GINECOLOGUL

E un medic cunoscut
Prin eforturile sale
Drept un mare Institut
De Sondaje… Digitale.

~

PARLAMENTUL

Se ştie că-i un fel de han,
Cu un specific românesc,
În care unii dorm buştean
Pe banii celor ce muncesc.

~

STRIPTIZUL

E dansu-acela dintre bare,
Pe care-l practică o fată
Extrem de lungă în picioare;
Şi lungă şi destrăbă/lată.

~

MĂRŢIŞORUL

Simbolul care vrei-nu vrei,
Îţi spune lucrurile-n faţă:
Fidelitatea -la femei-
Atârnă de un fir de aţă.

~

MONICA LEWINSKI

Doamna care le învaţă
Pe femeile cuminţi
Cum să reuşească-n viaţă
Fără-a strânge mult din dinţi.
~
CÂINELE

Definirea lui e clară:
Este tipul de potaie
Căreia, la noi în ţară,
Multă lume frunze-i taie!

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors