Archive for the ‘Analize-Controverse’ Category

Un generos periplu literar prin comunitătile românilor din America

Posted by Stefan Strajer On February - 13 - 2013

Un generos periplu literar prin comunitătile românilor din America

Foto.Doina Popa 

Autor: Doina Popa (Dexter, Michigan)

 

Este Mihai Eminescu poetul național al românilor? Cu această ȋntrebare ȋși ȋncepe d-na prof. dr. Anca Sȋrghie de la Universitatea “Alma Mater” din Sibiu una dintre prelegerile  oferite romȃnilor stabiliţi ȋn America şi Canada. După popasul făcut la Cenaclul Românesc din Denver, Colorado, și după ce a lansat la New York ultimele două cărți editate în țară și a ținut o comunicare la Simpozionul Internațional Mihai Eminescu la Institutul Cultural Român, a urmat să răspundă invitației de a vorbi românilor din Windsor, Canada. Licenţiată a Facultăţii de Filologie din Cluj-Napoca, Anca Sȋrghie ne oferă modelul dascălului consecvent, devotat ȋnvățămȃntului, tradiţiilor strămoşeşti şi culturii noastre naţionale. O ȋntȃlnim de-a lungul anilor, de la terminarea facultătii şi pȃnă ȋn prezent, neobosită pe tărȃm educaţional şi literar, ȋn activităţi multiple ca profesor, conferenţiar, scriitor, membru ȋn Uniunea Scriitorilor din România, în UNITER, Asociația pentru istoria presei românești, ASTRA  şi ȋn Asociaţia de Literatură Comparată din Romȃnia, cȃştigătoare a premiului “Radu Stanca” al revistei “Euphorion” şi premiul “Biblios” la Festivalul Internaţional  “Lucian Blaga” de la Lancrăm-Sebeş-Alba Iulia. A fost intronizată Cavaler  în Franța pentru merite culturale în anul 2000, ca după alți 7 ani să primească de la Președenția României Ordinul Serviciul  Credincios. Este autoare a peste 400 de articole apărute în publicaţii din ţară şi  în străinătate, precum și a numeroase volume, desigur peste 25.

O ȋntȃmpinăm cu căldură ori de cȃte ori străbate mări şi ţări, aducȃnd ȋn mijlocul romȃnilor din America şi Canada suflul cald al literaturii romȃne de-a lungul istoriei, ȋnsoţită fiind mereu de cărti nou lansate, de proiecţii şi prelegeri  interesante. 

Anul acesta d-na Anca Sȋrghie ne rezervă surpriza de a fi prezentă pe data de 3 februarie la Windsor- Canada, invitată a Societăţii Culturale romȃno-canadiene “Graiul Romȃnesc” şi a membrilor Catedralei Ortodoxe Sfȃntul Gheorghe, care a găzduit evenimentul în primitoarea ei sala social.

Prelegerea d-nei Anca Sȋrghie a fost deschisă cu ȋntrebarea de mai sus, pusă  cu scopul introducerii  ȋn sfera luminoasă a poeziei romȃneşti ȋn care imaginea poetului nostru naţional este simbol şi model viu, nicidecum “exponentul cel mai valoros al Muzeului Literaturii  Romȃne”(M.Spiridon). Este subliniat faptul că poetul aparţine nu numai ţării care trece prin anotimpurile capricioase ale postmodernismului, ci tuturor romȃnilor din lume indiferent pe ce meridian vieţuiesc.

IMG_0139

Foto. Prof.univ. Anca Sirghie si Doina Popa

El şi nu un altul dintre creatorii talentaţi ai neamului nostru este poetul naţional al romȃnilor, căci de un secol şi jumătate toate generaţiile tinere intră ȋn viaţă rostindu-i versurile. Ne sunt prezentate ecouri ale creaţiei eminesciene transmise de pe ȋntreg globul pămȃntesc, fie prin internet, fie prin Academia Recordurilor Mondiale, care a declarat  “Luceafărul” cel mai lung poem de dragoste din lume, reacţii spirituale ale acestui “summum” romȃnesc, geniul absolut al literaturii neamului, “often regarded as the famous and influential Romanian poet” (sursa Google).

D-na profesor ȋndeamnă părinţii, profesorii de literatură și bibliotecarii documentarişti  din școli să atragă tȃnăra generaţie spre cunoaşterea creaţiei eminesciene, care continuă să rămȃnă “Everestul cuvȃntului romȃnesc” cum cu evlavie a fost declarat de admiratorii care i-au pătruns sensurile tainice şi pline de ȋnţelesuri. “Mai mult decȃt oricȃnd,-a conchis dânsa-  ȋn tulburele peisaj al prezentului, tinerii cititori au nevoie de modele, de pilda conştiintei lui curate şi drepte. Este nevoie de un etalon al valorii estetice, cum niciun alt creator roman de poezie nu ne-a lăsat. Eminescu dăinuie peste timp şi esenţa lui pură veghează devenirea noastră ca o coloană de lumină”.

S-a continuat cu lansarea volumelor editate de d-na Anca Sȋrghie şi Marian Diaconu “Fratele fiului risipitor”de Aurel Cioran şi “Dăltuiri” de Radu Stanca. A fost consemnată contribuţia pe care cele două volume o aduc la cunoaşterea unor personalităţi transilvănene, cum sunt Radu Stanca  din creaţia căruia, ȋn volumul “Dăltuiri,”sunt scoase la lumină pagini uitate din publicistica celor trei decenii antume şi Aurel Cioran, care a ȋnţeles să ȋnfrunte toate obstacolele păstrȃndu-şi crezul pȃnă la moarte.În fapt, “Fratele fiului risipitor”este cartea celor doi intelectuali din Raşinarii Sibiului, Emil şi Aurel Cioran, ale căror destine convergente  nu i-au ȋmpiedicat să păstreze cu sfinţenie sentimentul originilor. Legat de prezentarea cărţilor a vorbit profesoara Doina Popa din Dexter, Mi, introducȃnd auditoriul ȋn viaţa şi bogata activitate profesională şi literară a poetului, dramaturgului,  publicistului sibian Radu Stanca, subliniind capacitatea poetului de a cultiva trinomul baladesc ce nu este un pretext istoric, ci un lied scenic, poetul ȋnchipuindu-se un “cneaz valah la porţile Sibiului”. Marele cȃştig al poeziei romȃneşti datorat lui Radu Stanca constă ȋn extinderea sferei baladescului de la o scară naţională la una planetară.  Doina Popa a lecturat apoi versuri din poemele “Corydon”, “Ars Doloris” și “Argonautică”.

D-na Emilia Matei a rostit cuvinte alese despre  cartea “Fratele fiului risipitor” , despre Emil si Aurel Cioran, iar d-l Beni Pelger, preşedintele societăţii “Graiul Romȃnesc”, a ȋncheiat acţiunea vorbind despre cele două cărţi prezentate, mulţumind tuturor celor ce şi-au adus aportul la acest eveniment cultural de suflet: familia preotului George Săndulescu, Monica Mihălceanu, Carmen Ognean, iar din partea societăţii, Nicoleta Burlea ȋnsoţită de ceilalţi membri.

O agapă binevenită a fost oferită de colectivul doamnelor  bisericii, iar participanţii și- au  ȋmpărtăşit  impresii și promisiuni de a se reȋntȃlni mai des la astfel de acţiuni de suflet sub semnul marilor personalităţi ale literaturii romȃne.

 

           

APEL – ADRESAT PARLAMENTULUI ROMÂNIEI

Posted by Stefan Strajer On February - 9 - 2013

APEL – ADRESAT PARLAMENTULUI ROMÂNIEI

 

Organizaţiile civice şi culturale neguvernamentale din Cluj-Napoca, subscrise în tabelul anexat, cu membrii şi simpatizanţii acestora din ţară şi străinătate solicită Camerei Deputaţilor, Senatului, Guvernului precum şi Ministerului de Externe a României întrunirea de urgenţă într-o şedinţă comună pentru a dezbate şi hotărî în mod ferm problema afişării aşa-zisului steag naţional secuiesc” şi a altor simboluri maghiare pe instituţiile publice din România şi care insinuează o formă de pseudostatalitate etnică maghiară/secuiască paralelă şi în unele cazuri chiar exclusivă. Şi toate acestea în contextul ofensivei mediatice din ce în ce mai agresive a afişării de către unele personalităţi, forţe politice, autorităţi administrative, foruri şi organizaţii iredentiste maghiare din România dar şi din Ungaria a dorinţei de realizare a autonomiei teritoriale în judeţele Harghita şi Covasna.

De unde denumirea de „Ţinut Secuiesc”? dacă la Recensământul din anul 1992 s-au declarat un numar de 498 de secui (datele sunt preluate din „Anuarul statistic al României” din anul 1992).

Se cunoaşte faptul că niciodată în istorie nu a fost autonomie teritorială în această zonă şi mai ales autonomie teritorială pe criterii etnice, în desconsiderarea – cu precedent doar în epocile de tristă amintire a dualismului austro-ungar şi a Diktatului de la Viena – a românilor din aceste judeţe, care şi aşa au fost mult diminuaţi din punct de vedere numeric, alungaţi în perioadele Diktatului sus-amintit şi după Revoluţia din Decembrie 1989 şi purificarea etnică de elementul românesc continuă şi astăzi datorită autonomiei administrative din zonă, care, din înţelesul ei generos, maghiarii şovini au transformat-o în instrument de purificare etnică. De exemplu, la Primăria municipiului Sfântu Gheorghe nu este angajat nici un cetăţean de etnie român, iar în economie, unde domină majoritatea patronilor de etnie maghiară, etnicii români sunt oprimaţi şi excluşi, astăzi, în mijlocul unei Europe civilizate şi sensibile la drepturile, libertăţile, demnitatea şi şansele de egalitate ale omului.

Aşadar, provocarea continuă a românilor prin aceste afişări de pseudostatalitate, în contradicţie cu Constituţia României şi cu lezarea sensibilităţii românilor prin agresarea lor continuă cu aceste afişări sfidătoare, trebuie stopată cu fermitate şi cu aplicarea legislaţiei şi prevederilor Constituţiei României şi prin sancţionarea celor care se folosesc de aceste simboluri pentru a lovi în statul român, în interesele generale ale naţiunii române şi în Constituţie.

Aşteptăm de la Parlamentul României elaborarea unor legi clare şi fără echivoc în acest sens, în acord cu Constituţia României şi cu prevederile europene în materie.

Cu deosebită consideraţie faţă de instituţia Parlamentului României, societăţile din tabelul ataşat semnează şi parafează.

 

Propunem Senatului și Camerei Deputatilor să pună în ordinea de zi a ședinței și punctele descrise mai jos:

 

1. Prin referendum, să se adauge la minorităţi secuii – diferiţi de unguri (să li se confere un loc în Parlament, la fel ca armenilor).

 

2. Celor cu dublă cetăţenie să li se intezică accesul la funcţii publice în statul român.

 

3. Să se interzică prin Constituţie partide pe criterii etnice.

 

4. UDMR să-şi legalizeze statutul – să devină partid – (de centru, de stânga, de dreapta), cu program la vedere şi numărul de membri cunoscut.

 

5. Să se reconstituie elementul românesc din Ungaria şi să se arate Europei cum i-au topit în naţiunea ungară.

 

6. Pentru apărarea fiinţei etnice, asociaţiile de pensionari militari să constituie Garda Naţională, după modelul american, în care să intre voluntari de toate vârstele şi de ambele sexe.

 

Va urează mult succes președinții societăților culturale semnatari ai acestui apel:

 

Mircea Popa                           – Despărţământul Cluj al ASTREI

Vasile Iuga de Săliște – Societatea Culturală PRO MARAMUREŞ

                                              „Dragoş Vodă” Cluj-Napoca

Victor Bercea                                     – Societatea Cultural Patriotică „Avram Iancu”

                                               din România

Ionel Vitoc                              – Fundaţia Culturală “Carpatica” din Cluj-Napoca

Sever Mureșanu                   – Fundaţia Andrei Mureşanu

                                              „Deşteaptă-te Române” Cluj-Napoca

Valeri Toderici                      – Societatea Cultural-Ştiinţifică

                                               “Virtus Romana Rediviva” Cluj-Napoca

Anton Drăgoescu                  Societatea Cultural-Ştiinţifică

                                               „George Bariţiu” Cluj-Napoca

 

Cluj-Napoca, 07.02.2013

romania_03_01f7ff3d76

Simon Wiesenthal: impostorul nr. 2

Posted by Stefan Strajer On February - 8 - 2013

Simon Wiesenthal: impostorul nr. 2

 Vasile ZARNESCU_CV

Autor: Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu 

 

Scrisoare deschisă adresată

d-lui Victor Ponta, premierul României,

d-nei Mona Pivniceru, ministrul Justiţiei,

d-lui Puiu Haşotti, ministrul Culturii şi şi Patrimoniului Naţional,

d-lui George Maior, directorul Serviciului Român de Informaţii

 

În articolul „Mariana Maxim: nemernica neamului“, publicat în septembrie 2006, republicat, recent, aici [1], cerusem Parchetului General de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să incrimineze Centrul „Simon Wiesenthal“ pentru instigare la denunţ calomnios, în cadrul campaniei „Ultima şansă“ [2], soldată cu moartea nonagenarului Ioan Alexa, acuzat, neîntemeiat, de participare la pretinsul holocaust al evreilor din România, în speţă la situaţia din Iaşi, din anii 1940-1941. Parchetul General indicat mai sus nu a făcut-o; probabil că cei din conducere şi-or fi zis că, de vreme ce tot a murit, n-avea rost să-ţi deranjeze preţioasele lor funduri de pe scaun şi, apoi, tot murea, fiindcă avea 96 de ani. În plus, este evident că a intervenit, în conştiinţa lor, şi lichelismul manifestat faţă de membrii „poporului ales“, personalizaţi de Centrul „Simon Wiesenthal“ din Ierusalim! Campania de incitare la denunţuri începuse, în Europa Occidentală, în 2003, după cum relevă ziaristul austriac Michael Leidig în articolul „Austrians split by ‘shop a Nazi’ campaign“, preluat în presa britanică [3].

Simon Wiesenthal - impostorul 2, pag. 1

Numai că respectivul Centru poartă numele unui impostor, unui escroc, Simon Wiesenthal – care, deci, nu are cum să fie un individ „ales“, măcar în sensul de „distins, de valoare“. Nepedepsirea acestor impostori care se folosesc cu nonşalanţă de numele acestui escroc le-a permis să intervină, incontinuu, în viaţa publică a României şi să facă presiuni asupra autorităţilor române: să nu mai tipărească monedele jubiliare [4] despre patriarhii României, să modifice explicaţia cuvîntului „jidan“ din DEX, s[ condamne recitarea poeziei  lui Radu Gyr etc. Dacă îi evaluăm după notorietatea şi nocivitatea acţiunilor acestor impostori agresivi, am obţine următoarea clasificare: Elie Wiesel – impostorul nr. 1, cf. notele [5] şi [6]; Simon Wiesenthal – impostorul nr. 2, nota [7];  Radu Ioanid – impostorul nr. 3, nota [8]; Marco Maximilian Katz – impostorul nr. 4 [9]; Efraim Zuroff – impostorul nr. 5, cf. [10]. Agresiunile acestora de propagandă a Holocau$tului – Minciuna secolului XX, cf.[11] – au fost larg comentate şi condamnate în presa românească.

Întrucît acţiunile acestor escroci constituie agresiuni inadmisibile la adresa securităţii naţionale, a demnităţii, imaginii, istoriei şi valorilor tradiţionale ale României, solicit interzicerea activităţii acestor organizaţii în România, iar membrii acestora să fie declaraţi persona non grata. În acest scop, vă prezint, ca argument necesar şi suplimentar, faţă de bibliografia de mai jos, articolul lui Mark Weber, Simon Wiesenthal: Fraudulent ‘Nazi Hunter’.

 

Note bibliografice

 

[1] http://ro.altermedia.info/antisistem/mariana-maxim-nemernica-neamului_24170.html ;

[2] http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/campania-toarna-ti-vecinul_940.html ;

[3] http://www.fpp.co.uk/docs/Wiesenthal/Shop_a_Nazi.html ;

[4] http://www.evz.ro/detalii/stiri/moneda-rasista-ia-amploare-intr-o-institutie-occidentala-pentru-o-asfel-de-masura-c.html ;

[5] http://ro.altermedia.info/politica/elie-wiesel-impostorul-sau-pseudowiesel-3_23018.html ;

[6] http://www.ziaristionline.ro/2011/09/13/bomba-elie-wiesel-a-preluat-identitatea-unui-alt-detinut-de-la-auschwitz-raportul-final-al-lui-iliescu-asupra-holocaustului-ar-putea-deveni-maculatura-prin-impostura-lui-wiesel/ ;

[7] http://www.ihr.org/leaflets/wiesenthal.shtml;

[8] http://ro.altermedia.info/general/radu-ioanid-sperjurul-persona-non-grata_23987.html ;

[9] http://www.civicmedia.ro/plangere-penala-la-adresa-lui-marco-maximilian-katz-pentru-denunt-calomnios-si-incitare-la-ura/ ;

[10] http://revistapresei.hotnews.ro/stiri-subiectele_zilei-12973017-efraim-zuroff-centrul-simon-wiesenthal-rfi-dan-sova-oaspete-binevenit-iran-revoltator-afla-guvern.htm ;

[11] http://www.amazon.com/Hoax-Twentieth-Century-R-Butz/dp/0967985692 .

12 decembrie 2012

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu,

Redactor şef al revistei SANTINELA

***

„Simon Wiesenthal: Fraudulent ‘Nazi Hunter’“

by Mark Weber,  director of the Institute for Historical Review, IHR

De mai bine de 40 de ani, Simon Wiesenthal vânează sute de criminali nazişti, prin intermediul „Centrului pentru Documentare Evreiască“ din Viena. Pentru activitatea sa ca cel mai cunoscut „vânător de nazişti“ al lumii, el a primit mai multe recunoaşteri şi medalii, inclusiv cea mai înaltă distincţie a Germaniei. La o ceremonie de la Casa Albă din august 1980, preşedintele Carter, cu ochii plini de lacrimi, i-a acordat medalia de aur decernată de Congresul SUA. Preşedintele Reagan l-a lăudat în noiembrie 1988 ca pe unul dintre „eroii adevăraţi“ ai secolului 20.

Această legendă vie a fost descrisă în termeni elogioşi de Laurence Oliver în al său film de ficţiune „Băieţii din Brazilia“ (The Boys From Brazil) şi de Ben Kingsley în filmul pentru televiziune „Criminali printre noi: povestea lui Simon Wiesenthal“ (Murderers Among Us: The Simon Wiesenthal Story). Una dintre cele mai proeminente organizaţii pro-holocaust îi poartă numele: „Centrul Simon Wiesenthal din Los Angeles“.

Reputaţia lui Wiesenthal ca autoritate morală este nemeritată. Omul pe care The Washington Post îl numea „Îngerul răzbunător al Holocaustului“ [1] manifestă o puţin cunoscută, dar foarte documentată, amoralitate faţă de adevăr. El a minţit în legătură cu aventurile sale din perioada războiului, şi-a măsluit realizările postbelice ca „vânător de nazişti“ şi a răspândit în mod voit minciuni josnice despre presupuse atrocităţi germane.

 

Relatări diferite

Szymon (Simon) Wiesenthal s-a născut pe 31 decembrie 1908 în Buczacz, un oraș din Galiţia (azi Buhaci, în Ucraina) în partea de răsărit a Imperiului Austro-ungar. Tatăl său era un prosper comerciant de zahăr.

În ciuda a tot ce s-ar scris despre el, nu este clar ce anume a făcut Wiesenthal în timpul războiului, sub ocupaţia germană. El a furnizat povesti contradictorii în trei relatări privind activităţile sale din timpul războiului. Prima a fost furnizată sub jurământ în timpul sesiunii de interogatorii din mai 1948, realizată de un oficial al comisiei americane pentru crime de război de la Nürnberg [2]. A doua este un sumar al vieţii sale, oferit de Wiesenthal ca parte a Cererii de Ajutor din ianuarie 1949, adresată Comitetului International pentru Refugiaţi [3]. A treia relatare este inclusă în autobiografia sa, Criminali printre noi, publicată în 1967 [4].

Inginer sovietic sau mecanic în fabrică?

La interogatoriul său din 1948, Wiesenthal a declarat că „între 1939 si 1941“ el ar fi lucrat ca „inginer-sef sovietic în Lvov si Odessa“ [5]. Conform cu aceasta, el a declarat în 1949 că din decembrie 1939 până în aprilie 1940 a lucrat ca arhitect în portul Odessa. Însă potrivit autobiografiei sale, el a petrecut perioada dintre jumătatea lui septembrie 1939 şi iunie 1941 în oraşul Lvov condus de sovietici, unde a lucrat ca „mecanic într-o fabrică ce produce arcuri de pat“ [6].

 

Relativă libertate

După ce germanii au preluat controlul asupra Galiţiei, în iunie 1941, Wiesenthal a fost adus pentru o vreme în lagărul de concentrare Janowska de lângă Lvov, de unde a fost transferat după câteva luni într-un lagăr pentru lucrări de reparaţii (OAW) din Lvov, pentru căile ferate din Polonia administrată de germani. Wiesenthal a declarat în autobiografia sa că acolo a lucrat ca „tehnician si proiectant“, că a fost bine tratat şi că superiorul său imediat, care era „în secret, un anti-nazist“, chiar îi permitea să poarte două pistoale. Biroul său era într-o „colibă mică de lemn“, iar el se bucura de „o relativă libertate, putând să se plimbe prin şantier“ [7].

 

Luptător la partizani?

Următoarea perioadă a vieţii lui Wiesenthal – din octombrie 1943 până în iunie 1944 – este cea mai obscură, iar ceea ce povesteşte el despre această perioadă e contradictoriu. La interogatoriul său din 1948, Wiesenthal a afirmat că a fugit din lagărul Janowska din Lvov şi că s-a alăturat „unui grup de partizani care acţiona în zona Tarnopol-Kamenopodolsk“ [8]. El a declarat că a fost „partizan între 6 octombrie 1943 până la mijlocul lui februarie 1944“ şi că unitatea sa a luptat împotriva forţelor ucrainene, atât cele din Divizia SS „Galiţia“, cât şi cele din forţele de partizani independente UPA [9].

Wiesenthal a declarat că a avut gradul de locotenent şi, apoi, cel de maior, şi că era responsabil cu construirea de buncăre şi linii de fortificaţii. Deşi nu a fost explicit, el a sugerat că această (presupusă) unitate de partizani făcea parte din Armia Ludowa („Armata Populară“), o forţă militară comunistă polonă, creată şi controlată de sovietici [10].

El a afirmat că împreună cu alţi partizani a pătruns în Lvov în februarie 1944, unde au fost „ascunşi de prieteni din A.L. [‘Armata Populară’]“. Pe 13 iunie 1944, grupul a fost capturat de Poliţia Secretă germană. (Deşi partizanii evrei găsiţi în ascunzători erau deseori executaţi, Wiesenthal a declarat că el a fost cruţat.) Wiesenthal a spus cam aceeaşi poveste şi în declaraţia din 1949. El a declarat că a fugit din prizonierat la începutul lui octombrie 1943 şi că, apoi, „a luptat împotriva germanilor ca partizan în păduri“ timp de opt luni – din 2 octombrie 1943 până în martie 1944. După aceea a stat „ascuns“ în Lvov, între martie şi iunie 1944.

Wiesenthal oferă o poveste total diferită în autobiografia sa din 1967. El povesteşte că după ce a fugit de pe şantierul de reparaţii, pe 2 octombrie 1943, a stat ascuns în casele unor prieteni până pe 13 iunie 1944, când a fost descoperit de poliţia polonă şi germană şi trimit într-un lagăr de concentrare. Despre activitatea sa ca partizan nu pomeneşte nimic [11].

Potrivit interogatoriului din 1948 şi autobiografiei din 1967, el a încercat să se sinucidă pe 15 iunie 1944, tăindu-si venele. În mod remarcabil, a fost salvat de la moarte de doctorii germani SS şi s-a refăcut într-un spital SS [12]. A rămas în lagărul de concentrare din Lvov „cu raţii duble“ pentru o vreme şi, apoi, spune el în autobiografia sa, a fost transferat în diferite lagăre de concentrare. A petrecut ultimele luni de război în mai multe lagăre, până când a fost eliberat de americani din Mauthausen (Austria) pe 5 mai 1945 [13].

Şi-a inventat Wiesenthal trecutul de partizan glorios? Sau a încercat să-şi ascundă activitatea de luptător comunist? Sau în realitate lucrurile stau cu totul altfel – o realitate de care îi este ruşine?

 

Agent nazist?

A lucrat Wiesenthal în mod voluntar pentru opresorii săi din timpul războiului? Această acuzaţie a fost formulată de cancelarul austriac Bruno Kreisky, tot de origine evreiască şi şef pentru mulţi ani al Partidului Socialist Austriac. În timpul interviului cu jurnaliştii străini din 1975, Kreisky l-a acuzat pe Wiesenthal că foloseşte „metode mafiote“, respingând pretenţiile acestuia de „autoritate morală“ şi sugerând că acesta ar fi fost agent pentru autorităţile germane. Unele dintre cele mai pertinente remarci, apărute în revista austriacă de ştiri Profil, includ:

Îl cunosc pe d-l Wiesenthal numai din rapoarte secrete, care sunt foarte urâte, foarte proaste. Afirm aceasta ca si Cancelar Federal… Şi afirm că d-l Wiesenthal avea o altă relație cu Gestapo decât aveam eu. Da, aceasta se poate dovedi. Nu pot spune mai multe [acum]. Restul îl voi declara în instanţă.

Relaţia mea cu Gestapo este clară. Am fost deținutul lor şi am fost interogat. Relaţia lui era una diferită, pot spune, şi asta se poate vedea clar. E destul de rău ce am spus deja aici. Însă nu se poate ascunde doar acuzându-mă pe mine că îi pătez onoarea în presă, aşa cum poate s-ar gândi. Nu e chiar atât de simplu, pentru că asta ar însemna un mare proces în instanţă… Un om ca acesta nu are dreptul să se pretindă o autoritate morală. Asta e ceea ce afirm. Nu are dreptul…

Un om care, după părerea mea, e agent şi foloseşte metode mafiote… Un astfel de om trebuie să plece…

Nu e deloc un domn, şi nici o autoritate morală… Nu ar trebui să pretindă că e o autoritate morală…

D-l Wiesenthal a trăit în acea perioadă în sfera de influentă nazistă fără să fie persecutat. Corect? Nu s-a ascuns şi nu a fost persecutat, da? E clar? Probabil ştiţi, nimeni nu putea risca asta.

El nu era un „submarin“… adică se dădea la fund şi se ascundea, ci umbla liber fără riscul persecuţiei. Cred că e destul. Erau multe ocazii să devii agent. El nu a fost obligat să fie agent Gestapo. Erau multe alte slujbe [14].

Ca răspuns la aceste afirmaţii şocante, Wiesenthal a început să pregătească o acţiune în instanţă împotriva Cancelarului. În cele din urmă, atât Wiesenthal cât şi Kreisky au dat înapoi, evitând un conflict juridic major.

 

Miturile de la Mauthausen

 Evrei torturati, dupa Wiesenthal

Foto.Evrei executati… dupa Wiesenthal

Înainte de a deveni faimos ca „vânător de nazişti“, el şi-a făurit un nume ca propagandist. În 1946, Wiesenthal publica KZ Mauthausen, o lucrare de 85 de pagini, care conţinea schiţele lui amatoriceşti, prin care urmărea să descrie ororile din lagărul de concentrare de la Mauthausen. Un desen prezintă trei deţinuţi legaţi de nişte stâlpi, executaţi de germani [15].

Desenul este absolut fals (vezi foto alăturată). A fost copiat, cu mici modificări, de pe fotografii apărute în revista Life în 1945, care prezentau executarea prin împuşcare în decembrie 1944 a trei soldaţi germani care fuseseră capturaţi spionând în spatele liniilor în timpul Bătăliei de la Bulge [16]. Sursa desenului lui Wiesenthal este evidentă pentru oricine îl compară cu fotografiile din revista Life [17].

Caracterul iresponsabil al acestei cărţi este demonstrat şi de citarea extensiv de către Wiesenthal a presupusei „mărturii de pe patul de moarte“ a comandantului de la Mauthausen, Franz Ziereis, potrivit căreia patru milioane de oameni au fost gazaţi cu monoxid de carbon în lagărul satelit de la Hartheim [18]. Această afirmaţie este total absurdă şi nici un istoric serios al Holocaustului nu o acceptă [19]. Potrivit „mărturiei“ lui Ziereis citată de Wiesenthal, germanii ar fi omorât alte zece milioane în Polonia, Lituania şi Letonia [20]. De fapt, această  „mărturie“ frauduloasă a fost obţinută prin tortură [21].

După ani de zile, Wiesenthal continua să mintă în legătură cu Mauthausen. Într-un interviu din 1983 acordat cotidianului USA Today, el afirma despre experienţa sa de la Mauthausen: „Am fost unul dintre cei 34 de deţinuţi rămaşi în viaţă, dintre cei 150.000 aduşi acolo“ [22]. Aceasta este o minciună făţişă. Se pare că anii nu au menajat memoria lui Wiesenthal, pentru că în autobiografie el scria că „aproape 3.000 de deţinuţi au murit la Mauthausen după ce americanii ne-au eliberat pe 5 mai 1945“ [23]. O fostă deţinută, Evelyn Le Chene, a declarat în lucrarea sa despre Mauthausen, că erau 64.000 de deţinuţi în lagăr, atunci când acesta a fost eliberat în mai 1945 [24]. Potrivit Enciclopediei Iudaice, cel puţin 212.000 deţinuţi au supravieţuit internării în complexul Mauthausen [25].

După război, Wiesenthal a lucrat pentru Biroul pentru Servicii Strategice al S.U.A. (premergător C.I.A.) şi pentru Corpul de Contraspionaj al armatei S.U.A. (C.I.C.). De asemenea, a fost vicepreşedinte al Comitetului Central Evreiesc din zona de ocupaţie americană din Austria [26].

 Germani-spioni executati

Foto. Germani spioni executati

„Săpun uman“

Wiesenthal a pus în circulaţie una dintre cele mai macabre povesti ale Holocaustului, acuzaţia că germanii ar fi fabricat săpun din cadavrele evreilor ucişi. Conform acestei poveşti, literele „R.I.F.“ de pe bucăţile de săpun ar fi însemnat „Grăsime evreiască pură“ („Rein judisches Fett“). În realitate, iniţialele însemnau „Centrul Naţional pentru Aprovizionare cu Grăsime Industrială“ („Reichstelle fur industrielle Fettversorgung) [27].

Wiesenthal a promovat legenda despre „săpunul uman“ în articolele publicate în 1946 în revista comunităţii evreieşti din Austria, Der Neue Weg („Drum nou“). Într-un articol intitulat „RIF“, el scria: «Teribilele cuvinte „transport pentru săpun“ au fost prima oară auzite la sfârşitul lui 1942. Era la Autoritatea Generală [Polonă], iar fabrica era în Galiţia, la Belzec. Din aprilie 1942 până în mai 1943, 900.000 de evrei au fost folosiţi ca materie primă în această fabrică». După ce cadavrele erau transformate în diferite materii prime, scrie Wiesenthal, „ce rămânea, materia grasă reziduală, era folosită pentru a fabrica săpun“.

El continuă: „După 1942, cei de la Autoritatea Generală ştiau destul de bine ce era săpunul RIF. Lumea civilizată nu poate crede bucuria cu care naziştii şi femeile lor de la Autoritatea Generală se gândeau la acest săpun. În fiecare bucată de săpun ei vedeau un evreu care fusese în mod miraculos pus acolo, astfel ca să nu devină un al doilea Freud, Ehrlich sau Einstein“ [28].

Ca orice poveste senzaţională despre atrocităţile comise de germani în Al Doilea Război Mondial, şi povestea cu săpunul din cadavre de evrei a ajuns departe. Evreul Richard Würmbrand, convertit la creştinism protestant şi devenit predicator, menţiona şi el această poveste în predicile lui, mirându-se retoric „cum au putut germanii, un popor, dealtfel, civilizat, să facă aşa ceva?!“

Într-un alt articol plin de imaginaţie, scris în 1946 şi intitulat „Fabrica de Săpun Belzec“, Wiesenthal pretinde că mase de evrei au fost exterminate folosindu-se duşuri pentru electrocutare:

Oamenii, împinşi de SS, letoni şi ucraineni, intrau pe uşa deschisă a „băii“. Puteau intra cinci sute de persoane odată. Podeaua „sălilor de baie“ era din metal. Din tavan atârnau duşuri. Când sala era plină, SS-iştii dădeau drumul unui curent electric de 5.000 de volţi prin podeaua de metal. În acelaşi timp, curgea apă din duşuri. Un ţipăt scurt şi execuţia era gata. Un medic SS pe nume Schmidt constata printr-o ferestruică că victimele sunt moarte. Se deschidea a doua uşă, intra „comandoul moţii“ şi scotea rapid cadavrele. Totul era gata pentru următorii 500 [29].

Astăzi nici un istoric serios nu acceptă poveştile cu cadavrele evreilor care erau transformate în săpun sau cu evreii care erau electrocutaţi la Belzec (sau în altă parte).

Imaginaţia lui Wiesenthal în ale istoriei nu se limitează la secolul 20. În cartea sa din 1973, Pânzele speranţei, el pretindea că Cristofor Columb era de fapt un evreu, iar istorica lui călătorie din 1492 către emisfera nordică ar fi fost de fapt o căutare a unei noi patrii pentru evreii din Europa [30].

Desigur, Wiesenthal nu se înşeală mereu. În 1975 şi, din nou în 1993, el a recunoscut public că „pe teritoriul german nu a existat nici un lagăr de exterminare“ [31]. El a admis implicit că afirmaţiile făcute la Nürnberg şi în alte locuri, că Buchenwald, Dachau şi alte lagăre din Germania ar fi fost „lagăre de exterminare“, nu sunt adevărate.

 

„Poveşti“ despre Eichmann

În cei peste 40 de ani de „vânat nazişti“, rolul lui Wiesenthal în localizarea şi capturarea lui Adolf Eichmann este deseori considerată cea mai mare realizare a sa. (Eichmann a condus departamentul SS pentru afaceri evreieşti. A fost răpit de agenţi israelieni în Argentina, în mai 1960, şi spânzurat la Ierusalim, după un proces intens mediatizat.)

Isser Harel, oficialul israelian care a condus echipa care l-a capturat pe Eichmann, a declarat fără echivoc că Wiesenthal nu a avut „absolut nici o legătură“ cu capturarea. (Harel a fost şef al Mossadului şi al Shin Bet, serviciile de informaţii externe şi interne ale Israelului.) [33].

Wiesenthal nu numai că „nu avut nici un rol“ în acţiune, a spus Harel, dar, de fapt, a pus în pericol întreaga operaţiune Eichmann. Într-un manuscris de 278 de pagini, Harel a respins orice pretenţie a lui Wiesenthal privind presupusul său rol în identificarea şi capturarea lui Eichmann. Pretenţiile lui Wiesenthal şi ale prietenilor acestuia privind presupusul rol crucial în capturarea fostului ofiţer SS, a afirmat Harel, nu au nici un temei de fapt. Multe dintre afirmaţiile şi întâmplările descrise de Wiesenthal în două cărţi, a spus oficialul israelian, sunt „fantasmagorii“ [34].

„Rapoartele şi declaraţiile lui Wiesenthal din acea vreme arată fără echivoc că nu avea habar de Eichmann“, a spus Harel [35]. (De exemplu, chiar înainte de capturarea lui Eichmann în Argentina, Wiesenthal îl localiza prin Japonia şi Arabia Saudită.) [36].

Caracterizându-l pe Wiesenthal ca pe un oportunist de carieră, Harel a conchis: „Toate informaţiile oferite de Wiesenthal înainte de operaţiune au fost de valoare zero, iar uneori chiar ne-au pus pe o pistă falsă“ [37].

 

Acuzaţii gratuite în cazul Walus

Unul dintre cele mai spectaculoase cazuri ale lui Wiesenthal l-au implicat pe Frank Walus, un american din Chicago, născut în Polonia. Într-o scrisoare din 10 decembrie 1974, el afirma că Walus „i-a dat pe evrei pe mâna Gestapoului“, la Czestochowa şi Kielce în Polonia în timpul războiului. Scrisoarea a provocat o investigaţie a guvernului S.U.A. şi un proces în instanţă [38]. The Washington Post a analizat cazul într-un articol din 1981, numit „Nazistul care nu era: Cum a reuşit vânătoarea de vrăjitoare a unui judecător, a presei şi a investigatorilor să transforme un om nevinovat într-un criminal de război“. Materialul, aparţinând Asociaţiei Barourilor Americane, afirmă:

În ianuarie 1977, guvernul SUA l-a acuzat pe Frank Walus din Chicago că ar fi comis atrocităţi în Polonia în al doilea război mondial.

În anii care au urmat, acest muncitor pensionat a contractat datorii de peste 60.000 USD pentru a se apăra. El a compărut la tribunal alături de unsprezece supravieţuitori evrei din timpul ocupaţiei germane din Polonia, care au declarat că l-au văzut omorând copii, o bătrână, o tânără, un cocoşat şi alţi oameni…

Dovezi zdrobitoare arată că Walus nu numai că nu este criminal de război nazist, dar el nici măcar nu a fost în Polonia în timpul războiului.

… Într-o atmosferă de ură şi aversiune vecină cu isteria, guvernul a persecutat un om nevinovat. În 1974, Simon Wiesenthal, faimosul „vânător de nazişti“ din Viena, l-a denunţat pe Walus că „a executat acţiuni pentru Gestapo în ghetourile Czestochowa şi Kielce, şi că a predat un număr de evrei Gestapoului“ [39].

Săptămânalul Reader din Chicago a publicat un articol detaliat despre acest caz în 1981, numit „Persecutarea lui Frank Walus: Cum să prinzi un nazist: Guvernul SUA dorea un criminal de război. Astfel, cu ajutorul lui Simon Wiesenthal, al politiei israeliene, al presei locale şi al judecătorului Julius Hoffman, s-a inventat unul” [40]. În articol se afirma:

… E logic să presupunem că „rapoartele“ primite de Wiesenthal [împotriva lui Walus] erau de fapt zvonuri… Cu alte cuvinte, Simon Wiesenthal nu avea nici o dovadă împotriva lui Walus. Cu toate acestea, el l-a denunţat.

În timp ce judecătorul Hoffman se ocupa de cazul Walus, Holocaustul era subiectul favorit al posturilor de televiziune. În acea perioadă, în aprilie 1978, Simon Wiesenthal a venit la Chicago, unde a dat interviuri lăudându-se cu depistarea lui Walus. „Cum a contribuit vânătorul de nazişti la prinderea lui Walus“, a scris Sun-Times într-un articol semnat de Bob Olmstead. Wiesenthal a afirmat că „nu i s-a întâmplat niciodată să se înşele“. „Ştiu că mii de oameni aşteaptă să greşesc“, a spus el.

După un adevărat război juridic, omul care a fost demonizat şi atacat fizic ca „măcelarul din Kielce“ a putut în cele din urmă să dovedească că a petrecut anii războiului ca muncitor la o fermă din Germania. Frank Walus a murit în august 1994, sărac lipit pământului şi plin de amărăciune.

Obstinaţia lui Wiesenthal în cazul Walus ar fi trebuit să-i îndepărteze aura de investigator de încredere. Însă reputaţia lui de Teflon a supravieţuit şi acestui caz.

 

Erori în cazul Mengele

Mare parte din mitul despre Wiesenthal se bazează pe vânarea lui Joseph Mengele, doctorul de la Auschwitz, cunoscut ca „Îngerul Morţii“. Wiesenthal pretindea cu regularitate că este pe urmele lui Mengele. Wiesenthal a declarat că informatorii lui l-au „văzut“ sau tocmai „l-au scăpat“ pe misteriosul doctor în Peru, Chile, Brazilia, Spania, Grecia şi încă vreo şase locuri din Paraguay [41].

Cel mai frapant incident a avut loc în vara lui 1960. Wiesenthal declarase că Mengele se ascunde pe o mică insulă grecească, de unde tocmai fugise cu câteva ore înainte. Wiesenthal a continuat să persiste în această poveste, dând şi detalii precise, chiar şi după ce un reporter pe care îl angajase să verifice l-a informat că povestea era falsă de la cap la coadă [42].

Potrivit unui alt raport Wiesenthal, Mengele a pus la cale în 1960 asasinarea uneia dintre fostele sale victime, o femeie chipurile sterilizată la Auschwitz. După identificarea ei si a tatuajului specific lagărului, la un hotel din Argentina unde locuia şi el, Mengele ar fi aranjat omorârea ei de teamă că femeia l-ar fi putut da de gol. S-a dovedit însă că femeia nu fusese niciodată într-un lagăr de concentrare, că nu avea nici un tatuaj, că nu-l întâlnise niciodată pe Mengele şi că decesul ei a fost un accident pe munte [43].

Mengele cina regulat la cele mai fine restaurante din Asuncion, capitala Paraguayului, afirma Wiesenthal în 1977, şi chipurile se plimba prin oraş cu o armată de gărzi de corp, într-un Mercedes negru [44].

Wiesenthal anunţa, în 1985, că este „100 la sută sigur“ că Mengele se ascunde în Paraguay şi acuza familia Mengele din Germania că ar şti unde anume se află acesta. S-a dovedit, însă, că Wiesenthal bătea câmpii. S-a stabilit definitiv că Mengele murise în 1979 în Brazilia, unde trăise ani de zile într-o sărăcie anonimă [45].

Ambasadorul Israelului în Paraguay între 1968 şi 1972, Benjamin (Benno) Varon, a remarcat în 1983 despre campania Mengele: „Wiesenthal face declaraţii periodice cum că urmează să-l prindă, probabil pentru a obţine fonduri pentru activităţile sale, iar numele lui Mengele este întotdeauna bun pentru prins peşti“. Wiesenthal „a eşuat lamentabil“ în cazul Mengele, a afirmat diplomatul cu altă ocazie [46]. Despre cazul Mengele, fostul şef al Mossad a opinat că „nebunia lui Wiesenthal frizează patologicul“ [47].

În realitate, marele dosar Mengele de la Centrul de Documentare al Wiesenthal de la Viena era un maldăr de informaţii inutile, care, în opinia lui London Times, „contribuiau la susţinerea mitului său auto-făurit, oferind o măruntă satisfacţie celor care păreau să aibă nevoie de un răspuns final în problema lui Mengele“ [48].

În viziunea lui Gerald Posner şi John Ware, coautori ai cărții Mengele: Povestea completă, Wiesenthal a petrecut ani de zile cultivându-şi cu asiduitate „o imagine mitică de detectiv neobosit, pornit pe urmele unui omnipotent şi sinistru Mengele şi a unei uriaşe reţele naziste“. Graţie „abilităţii sale de a juca în faţa galeriei“, au conchis Posner şi Ware, Wiesenthal „şi-a compromis definitiv credibilitatea“ [49].

 

„Incompetenţă şi aroganţă“

Eli Rosenbaum, un oficial din cadrul Biroului pentru Investigaţii Speciale al guvernului S.U.A., responsabil cu „vânarea de nazişti“ şi investigator pentru Congresul Evreiesc Mondial, a analizat cu atenţie reputaţia de „vânător de nazişti“ pe care şi-a cultivat-o Wiesenthal, într-o carte din 1993, intitulată Trădarea [50]. De exemplu, afirmă Rosenbaum, „toate rapoartele lui Wiesenthal îl plasau pe Mengele prin toate ţările din America Latină, mai puţin în cea în care se afla de fapt – Brazilia“ [51].

Wiesenthal, scrie Rosenbaum, este un investigator „patetic de ineficient“, care „a depăşit de mult bufoneria şi închipuirea de sine“. Mare parte din ilustra sa carieră, a afirmat Rosenbaum, e caracterizată de „incompetenţă şi aroganţă“ [52].

Bruno Kreisky şi-a concentrat atitudinea faţă de acest „vânător de nazişti“ în aceste cuvinte:

Inginerul Wiesenthal, sau ce-o fi el, mă urăşte pentru că ştie că îi detest activitatea. Grupul Wiesenthal este o mafie cvasi-politică care lucrează împotriva Austriei folosind metode josnice. Wiesenthal este cunoscut ca o persoană care nu prea iubeşte adevărul, care nu e prea selectiv în metodele sale şi care foloseşte şmecherii. Pretinde că este „vânătorul lui Eichmann“, deşi toată lumea ştie că aceasta a fost acţiunea unui serviciu secret, iar Wiesenthal încearcă doar să se laude cu asta [53].

 The Last Days of the Big Lie

„Comercializarea“ Holocaustului

Centrul Wiesenthal din Los Angeles îi plăteşte „vânătorului de nazişti“ de la Viena suma anuală de 75.000 de dolari pentru folosirea numelui său, a declarat în 1988 directorul Muzeului Holocaustului Yad Vashem din Israel.

Atât Centrul, cât şi Wiesenthal „comercializează“ şi „vulgarizează“ Holocaustul, a adăugat directorul.

Wiesenthal a avansat cifra de „11 milioane care au fost omorâţi în Holocaust – şase milioane de evrei şi cinci milioane de ne-evrei“, a declarat oficialul de la Yad Vashem. Întrebat de unde a scos aceste cifre, Wiesenthal a răspuns: „Ne-evreii nu dau atenţie dacă nu le menţionezi şi pe victimele lor“. Wiesenthal „a ales «cinci milioane (ne-evrei)» pentru că dorea un număr «diplomatic», unul care să indice un număr mare de victime printre ne-evrei, dar nicidecum unul mai mare decât al evreilor…“ [54].

„Wiesenthal şi Centrul din Los Angeles care îi poartă numele nu fac altceva decât să vulgarizeze Holocaustul“, comenta The Jewish Press, un săptămânal care se pretinde a fi cel mai mare ziar de limbă engleză al comunităţii evreieşti din America.

În ultimii ani, Wiesenthal a fost preocupat de creşterea efectului pe care îl are revizionismul la adresa Holocaustului. În „Mesaj de la Simon Wiesenthal“, publicat de Centrul care îi poartă numele, el spunea: „Astăzi, când văd creşterea antisemitismului aici în Europa… popularitatea lui Le Pen, a lui David Duke, a revizioniştilor Holocaustului, sunt convins mai mult ca oricând de nevoia unui Beit Hashoah – Muzeu al Toleranţei“ la Los Angeles [55].

Wiesenthal este întrebat frecvent de ce nu îi iartă pe cei care i-au persecutat pe evrei. Răspunsul lui constant este acela că deşi el îi poate ierta în nume propriu pe aceştia, nu are dreptul să-i ierte în numele altora [56]. Pe baza acestei logici complicate, însă, el nu are nici dreptul de a acuza şi a persecuta pe cineva în numele altora. Wiesenthal nu şi-a limitat niciodată „vânătoarea“ la cei care l-au persecutat pe el personal.

 

„Mânat de ură“

Este dificil de spus ce anume îl motivează pe acest om. Caută faimă şi aprecieri? Sau încearcă doar să mascheze un episod ruşinos din trecutul său?

În mod evident, lui Wiesenthal îi plac aprecierile pe care le primeşte. „Este un om cu un ego puternic, mândru de mărturiile despre sine şi de laudele primite“, menţionează Los Angeles Times [57]. Bruno Kreisky a oferit o explicaţie mai simplă. El a spus despre Wiesenthal că este „mânat de ură“ [58].

Din perspectiva înşelătoriilor, minciunilor şi incompetentei sale dovedite, laudele deşănţate aduse acestui om vrednic de dispreţ sunt o tristă reflecţie a coruptibilităţii venale şi a auto-înşelătoriei vremurilor noastre.

 

Note

  1. Quoted in: M. Weber, „’Nazi Hunter’ Caught Lying“, The Spotlight (Washington, DC), Oct. 26, 1981, p. 9.
  2. Interrogation of S. Wiesenthal on May 27 and 28, 1948, conducted by Curt Ponger of the Interrogation Branch of the Evidence Division of the Office (U.S.) Chief of Counsel for War Crimes. Interrogation No. 2820. On file at the National Archives (Washington, DC), „Records of the U.S. Nürnberg War Crimes Trials Interrogations, 1946-49“, Record Group 238, microfilm M-1019, roll 79, frames 460-469 and 470-476. Also cited in: „New Documents Raise New Doubts About Simon Wiesenthal’s War Years“, The Journal of Historical Review, Winter 1988-89 (Vol. 8, No. 4), pp. 489-503.
  3. PCIRO (International Refugee Organization, Austria) “Application for Assistance” filled out and signed by Wiesenthal. Dated Jan. 16,1949. (This was a trial exhibit in the Walus court case. Photocopy in author’s possession.)
  4. Simon Wiesenthal, The Murderers Among Us: The Simon Wiesenthal Memoirs. Edited by Joseph Wechsberg. (New York: McGraw Hill, 1967)
  5. Interrogation of S. Wiesenthal, May 27, 1948, pp. 1-2.
  6. The Murderers Among Us, p. 27.
  7. The Murderers Among Us, pp. 29-35. This account is not inconsistent with his 1948 and 1949 statements; See also: Simon Wiesenthal, Justice Not Vengeance (New York: Grove Weidenfeld: 1989), pp. 7-9.
  8. Interrogation of May 27, 1948, p. 2. In a signed 1945 statement, Wiesenthal wrote: „… I escaped on October 18, 1943, from the Lemberg [Lvov] hard labor camp where I was kept as a prisoner during my two years of labor at the railroad works… and went into hiding until joining Jewish partisans on November 21, 1943, who operated there. It was while fighting in the partisan ranks against the Nazis that we managed to collect and bury for safekeeping considerable amount of evidence… When the partisans were dispersed by the Germans I fled to Lemberg on February 10, 1944, and again went into hiding. On June 13, 1944, I was found during a house to house search and was immediately sent to the famous Lacki camp, near that city…“ Source: „Curriculum Vitae of Ing. Wiesenthal, Szymon“. SHAEF, Subject: War Crimes, July 6, 1945. Records of USAEUR, War Crimes Branch, National Archives (Suitland, Maryland), Records Group 338, Box 534, Folder 000-50-59. Wiesenthal’s alleged partisans activities are also recounted in Alan Levy, The Wiesenthal File (Grand Rapids, Mich.: Eerdmans, 1994), pp. 50-53.
  9. Interrogation of May 28, 1948, pp. 1-2.
  10. Interrogation of May 28, 1948, p. 5.
  11. The Murderers Among Us, pp. 35-37.
  12. The Murderers Among Us, pp. 37-38; Interrogation, May 27, 1948, p. 2, and May 28, 1948, p. 5; A. Levy, The Wiesenthal File (1994), p. 54.
  13. The Murderers Among Us, pp. 39-44; Interrogation, May 27, 1948, pp. 2-3.
  14. Interview with foreign journalists in Vienna, Nov. 10, 1975. Text published in: „War Wiesenthal ein Gestapo-Kollaborateur?“, Profil (Vienna), No. 47, Nov. 18, 1975, pp. 16, 22-23; Reprinted in: Robert H. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), pp. 215-218, 222-223; Quoted in part in A. Levy, The Wiesenthal File (1994), p. 349, and in, S. Wiesenthal, Justice Not Vengeance (New York: 1989), pp. 7, 299. Kreisky was not alone in charging that Wiesenthal had collaborated with the German Gestapo. Wim Van Leer, columnist for the English-language daily Jerusalem Post, stated in May 1986 that a high-level police official in Vienna, citing confidential police records, had told him during the early 1960s that these and other charges against Wiesenthal were true. Source: J. Bushinsky, „Nazi hunter sues over charges of links to Gestapo“, Chicago Sun-Times, Jan. 31, 1987.
  15. Simon Wiesenthal, KZ Mauthausen (Linz and Vienna: Ibis-Verlag, 1946). Facsimile reprint in: Robert H. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), p. 64.
  16. „Firing Squad“, Life magazine, US edition, June 11, 1945, p. 50.
  17. M. Weber and K. Stimely, „The Sleight-of-Hand of Simon Wiesenthal“, The Journal of Historical Review, Spring 1984 (Vol. 5, No. 1), pp. 120-122; D. National-Zeitung (Munich), May 21, 1993, p. 3.
  18. S. Wiesenthal, KZ Mauthausen (1946). See also facsimile reprint in: Robert H. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), pp. 42, 46. This “confession” is a somewhat altered version of Nuremberg document NO-1973; A new edition of Wiesenthal’s 1946 book has been published under the title Denn sie Wussten, was sie tun: Zeichnungen und Aufzeichnungen aus dem KZ Mauthausen (Vienna: F. Deuticke, 1995). I am grateful to Robert Faurisson for bringing this to my attention. He points out in a July 1995 essay that Wiesenthal has deleted from this new edition both the “death bed confession” of Ziereis as well as his drawing of the three Mauthausen inmates.
  19. According to the Encyclopaedia Judaica („Mauthausen“, Vol. 11, p. 1138), a grand total of 206,000 persons were inmates of Mauthausen and its satellite camps (including Hartheim) at one time or another.
  20. S. Wiesenthal, KZ Mauthausen (1946). Facsimile reprint in: R. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation, p. 47.
  21. R. Faurisson, „The Gas Chambers: Truth or Lie?“, The Journal of Historical Review, Winter 1981, pp. 330, 361. See also: Hans Fritzsche, The Sword in the Scales (London: 1953), p. 185; Gerald Reitlinger, The Final Solution (London: Sphere, pb., 1971), p. 515; M. Weber, “The Nuremberg Trials and the Holocaust,” The Journal of Historical Review, Summer 1992 (Vol. 12, No. 2), p. 182.
  22. USA Today, April 21, 1983, p. 9A.
  23. The Murderers Among Us, p. 44.
  24. Evelyn Le Chene, Mauthausen: The History of a Death Camp (London: 1971), pp. 166-168 and 190-191.
  25.  „Mauthausen“, Encyclopaedia Judaica (New York and Jerusalem: 1971), vol. 11, p. 1138.
  26. C. Moritz, ed., Current Biography 1975 (New York: H.W. Wilson, 1975), p. 442; Wiesenthal interrogation of May 27, 1948, p. 3.
  27. Mark Weber, „Jewish Soap“, The Journal of Historical Review, Summer 1991 (Vol. 11, No. 2), pp. 217-227; See also: Robert Faurisson, „La savon juif“, Annales d’Histoire Revisionniste (Paris), No. 1, Printemps 1987, pp. 153-159.
  28. Der Neue Weg (Vienna), No. 17/18, 1946, pp. 4-5. Article entitled „RIF“ by „Ing. Wiesenth“ (Simon Wiesenthal).
  29. Der Neue Weg (Vienna), Nr. 19/20, 1946, pp. 14-15. Article entitled „Seifenfabrik Belsetz“ („Belzec Soap Factory“), by „Ing. S. Wiesenth“.
  30. S. Wiesenthal, Sails of Hope (Macmillan, 1973).
  31. Letters by Wiesenthal in Books and Bookmen (London), April 1975, p. 5, and in Stars and Stripes (European edition), Jan. 24, 1993, p. 14. Facsimile of Stars and Stripes letter in The Journal of Historical Review, May-June 1993, p. 10; In 1986 Wiesenthal lied about his 1975 statement. In a letter dated May 12, 1986, to Prof. John George of Central State University in Edmond, Oklahoma (copy in author’s possession), Wiesenthal wrote: „I have never stated that ‘there were no extermination camps on German soil.’ This quote is false, I could never have said such a thing“.
  32. For example, in a letter (dated Sept. 13, 1993), published in The New York Times, Sept. 29, 1993, Wiesenthal boasted: „I succeeded in putting a number of Nazis on trial who had perpetrated horrendous crimes in the Nazi era, including Adolf Eichmann, Franz Stangl, Gustav Wagner,…“
  33. S. Birnbaum, „Wiesenthal’s Claim on Eichmann Disputed by Former Mossad Head“, Jewish Telegraphic Agency Daily News Bulletin (New York), April 4, 1989. (Dispatch dated April 3).
  34. J. Schachter, „Wiesenthal had no role in Eichmann capture“, The Jerusalem Post, May 18, 1991. Facsimile reprint in Christian News, May 27, 1991, p. 19. See also: Ruth Sinai, „Wiesenthal’s role in Eichmann’s capture disputed“, Associated Press, The Orange County Register, Feb. 25, 1990, p. A 26; L. Lagnado, „How Simon Wiesenthal Helped a Secret Nazi“, Forward (New York), Sept. 24, 1993, pp. 1, 3.
  35. J. Schachter, The Jerusalem Post, May 18, 1991 (cited above). Facsimile in Christian News, May 27, 1991, p. 19.
  36. Arnold Forster, Square One (New York: 1988), pp. 187-189. (Forster was general counsel of the Anti-Defamation League, a major Zionist organization.)
  37. J. Goldberg, „Top Spy Says Wiesenthal Lied About His Exploits“, Forward (New York), Nov. 12, 1993, pp. 1, 4; R. Sinai, „Wiesenthal’s role…“, The Orange County Register, Feb. 25, 1990 (cited above).
  38. Michael Arndt, „The Wrong Man“, The Chicago Tribune Magazine, Dec. 2, 1984, pp. 15-35, esp. p. 23; Charles Ashman and Robert J. Wagman, The Nazi Hunters (New York: Pharos Books, 1988), pp. 193-195.
  39. „The Nazi Who Never Was“, The Washington Post, May 10, 1981, pp. B5, B8.
  40. „The Persecution of Frank Walus“, Reader (Chicago), Jan. 23, 1981, pp. 19, 30. After Wiesenthal was ultimately proven wrong in a similar case in Canada, the Toronto Sun newspaper commented in an editorial: „It seems that material provided by professional Nazi hunter Simon Wiesenthal is wrong, but repeated anyway [in the media]“. (Quoted by M. Weber in The Journal of Historical Review, Spring 1984, pp. 120-122.)
  41. Gerald L. Posner and John Ware, Mengele: The Complete Story (New York: Dell, 1987), pp. 220-221; Gerald Astor, The ‘Last’ Nazi: The Life and Times of Dr. Joseph Mengele (Toronto: Paperjacks, 1986), p. 202.
  42. G. Posner and J. Ware, Mengele: The Complete Story (cited above), p. 220.
  43. G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), pp. 179-180; G. Astor, The ‘Last’ Nazi (cited above), pp. 178-180.
  44. Time magazine, Sept. 26, 1977, pp. 36-38. Cited in: G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), p. 219.
  45. „Hunting the ‘Angel of Death’“, Newsweek, May 20, 1985, pp. 36-38. See also: M. Weber, „Lessons of the Mengele Affair“, Journal of Historical Review, Fall 1985 (Vol. 6, No. 3), p. 382. On Wiesenthal’s distortion of truth in the Mermelstein-IHR case, see: M. Weber, „Declaration“, Journal of Historical Review, Spring 1982 (Vol. 3, No. 1), pp. 42-43; M. Weber, „Albert Speer and the ‘Holocaust’“, Journal of Historical Review, Winter 1984 (Vol. 5, Nos. 2-4), p. 439.
  46. Midstream, Dec. 1983, p. 24. Quoted in: G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), p. 219; Los Angeles Times, Nov. 15, 1985, p. 2.
  47. J. Schachter, „Wiesenthal had no role in Eichmann capture“, The Jerusalem Post, May 18, 1991. Facsimile reprint in Christian News, May 27, 1991, p. 19.
  48. Tom Bower in The Times (London), June 14, 1985, p. 14. Quoted in: G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), pp. 222-223.
  49. G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), pp. 222-223.
  50. Betrayal, by Eli M. Rosenbaum, with William Hoffer. Published in 1993 by St. Martin’s Press (New York). Reviewed by Jacob Heilbrunn in The New York Times Book Review, Oct. 10, 1993, p. 9.
  51. Quoted in L. Lagnado, „How Simon Wiesenthal…“, Forward (New York), Sept. 24, 1993, p. 3.
  52. The New York Times Book Review, Oct. 10, 1993, p. 9; Forward (New York), Sept. 24, 1993, p. 3.
  53. „Was hat Wiesenthal zu verbergen?“, D. National-Zeitung (Munich), Nov. 11, 1988, p. 4.
  54. David Sinai, „News We Doubt You’ve Seen“, The Jewish Press (Brooklyn, NY), Dec. 23, 1988. Based on report in the Israeli newspaper Ha’aretz, Dec. 16, 1988.
  55.  „A Message from Simon Wiesenthal“, Response: The Wiesenthal Center World Report, Winter 1992, p. 11.
  56. Charles Ashman and Robert J. Wagman, The Nazi Hunters (New York: Pharos Books, 1988), p. 286; A. Popkin, „Nazi-Hunter Simon Wiesenthal: ‘Information is Our Best Defense’“, Washington Jewish Week, Oct. 29, 1987, p. 2.
  57. Quoted in: M. Weber, The Spotlight, Oct. 26, 1981, p. 9.
  58. Quoted in D. National-Zeitung (Munich), July 8, 1988, p. 7, and in, R. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), p. 199.

Ediţia originală, din iarna 1989-1990:

http://www.ihr.org/leaflets/wiesenthal.shtml

Ediţia iniţială, traducerea din 10 şi 16 iulie 2004:

http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/impostura-unui-vntor-de-nazisti-i_1460.html

http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/impostura-unui-vntor-de-nazisti-ii_1474.html

            Între timp, articolul lui Michael Leidig a fost republicat şi în alte cîteva reviste on line.

P.S. Scrisoarea deschisă a fost depusă pentru d-l premier Victor Ponta cu nr. 2141/12.12.2012; pentru d-na Mona Pivniceru, ministrul Justiţiei, cu nr. 120466/12.12.2012; pentru d-l Puiu Haşotti, ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional,  cu nr. 5410/12.12.2012; pentru d-l ambasador George Maior, directorul S.R.I., cu nr. 46540/12.12.2012.

Pentru o Lege a presei “prea libere”

Posted by Stefan Strajer On February - 8 - 2013

Pentru o Lege a presei “prea libere”

Autor: Grid Modorcea (New York)

Le-am tot scris colegilor ziaristi din tara sa nu mai faca crime morale, sa nu-i mai incurajeze pe mitocani, pe toti defulatii care scriu mizerii impotriva celor care au ceva de spus.

Valorile sunt la tot pasul terfelite de mitocanime. Ce destin! Muncesti o viata sa-ti faci un nume respectabil si vine un animal (limbajul pe care il folosesc e in spiritul presei de acasa), un semianalfabet, care semneaza Mitzu sau Partzu, si te baga prin toate gaurile pidosnice, te face una cu laturile, fiindca el are libertate, libertatea de a injura si de a fi el, nestiutul de nimeni, nula in marea suma!

Dar ziarele si site-urile incurajeaza animalele, le ofera cu generozitate loc de dat cu capul, de dragul rating-ului, fiindca aduc cititori, adica incasari!

Eu cred ca nu aduc, dimpotriva, ii descurajeaza pe cititorii buni sa mai citeasca un ziar care practica o asemenea prostitutie!

Ai o suta, o mie sau zece mii de cititori buni si vine un marlan, care da cu mucii in bunatatea de fasole!

Dar patronul ziarului e de partea animalului, fiindca si el e un animal, si zice, bine ii face, si eu as fi scris la fel de nu eram patron!

In secret insa, nevazut de nimeni, chiar el scrie acele mizerii, ca sa incurajeze animalele, sa se ia dupa el, dupa cel care da tonul!

Ba angajeaza anume un specialist in pidosnicie, care se ocupa numai cu spurcarea. Si neaparat un astfel de exemplar trebuie sa absolve “Academia Catavencu”!

ziare

Si daca unul injura, prind curaj si altii, alti mitocani, care isi dau si ei cu parerea. Cica asta se numeste libertate de opinie sau de expresie.

Dar cei care mazgalesc rubrica de comentarii n-au auzit de masura estetica, de autocenzura, nici de bun simt, sa nu se mai amestece unde nu le fierbe oala. Insa ei tocmai acolo se baga. Daca e o dezbatere filosofica, matematica sau alchimica, hopa si ei, isi dau cu parerea si, una-doua, il si injura pe savantul respectiv, ca e rus sau e turc!

Bref, suprema dogma: forumistii se pricep la toate, ei sunt atotstiutori. Forumisii sunt gazetarii cei mai buni. Ia scrie un articol despre masonerie sau despre isihasm, sa vezi cum apar animalele, care n-au somn daca nu te injura macar o data! Abia ce-am publicat un articol despre Craciun si m-am trezit injurat de Paste!

Comunismul a facut ca un paznic sa fie egal cu directorul fabricii. Iar acum “presa libera” intrece comunismul, ea face ca orice analfabet sa fie egal cu un geniu, ba sa-i dea lectii. Cititi-l numai pe Cacartianu sa vedeti ce lectii ii da el, nu lui Ceausescu, ci lui Mircea Eliade! Animalul il priveste de sus pe savant, pe muzician sau pe scriitor!

Auzi, “presa libera”!? Libera de ce? Poate de cultura, de profesionalism, de alfabetizare elementara. Libertate nu inseamna ca orice animal are dreptul sa-si dea cu parera. Care parere? O parere avizata e un  lux. Ce parere are el daca e animal, daca e analfabet? Cine are nevoie de animale in parlament sau in presa zilnica?!

Stimabililor, cine are ceva de spus, isi arata identitatea, semneaza limpede, isi exprima interesul pentru un dialog curat, civilizat, asa cum se practica aici, in America, unde orice opinie este semnata cu numele si adresa in clar, ba autorul ei isi publica si fotografia. Mai mult, sunt unele ziare, care, atunci cand cineva isi da cu parerea despre o vedeta sau alta, trimit mesajele vedetei, sa-si dea acordul daca sa publice un asemenea comentariu sau nu! Nemiavorbind de faptul esential: respectul ziarului pentru colaboratori!

Dar pana sa ajunga aici presa noastra, e un drum atat de lung ca pana la steaua, cum ar zice poetul. Adica am avea de mancat milioane si milioane de paini, cat toate firele unversului.

Adica niciodata.

Romanii, animalele lor, nu se mai spala de toxine, le-au intrat definitiv in sange. Ei trebuie sa spurce. Altfel nu se simt bine. Mor. Un talent romanesc ca sa se impuna in Occident trebuie in primul rand sa recupereze golul facut de animalele care s-au desertat pe numele lui. Adica trebuie sa munceasca la purificarea sa, sa faca un Fitness moral neintrerupt.

Fiindca Fitness-ul adevarat la asta duce, la o inaltare, prin eliberarea de materia negativa, de toxinele din tine. Lupta cu greutatile fizice te face sa te simti deodata usurat, parca plutesti.

Asa si artistul care vrea sa-si faca un nume pe alte meleaguri, trebuie sa lupte cu fiarele, cu ce au lasat in urma sa animalele, obstacole de netrecut uneori. Si multi abandoneaza lupta. Fiindca prostii sunt si multi.

Cum a spus Lapusneanul? Cu prostii nu te poti lupta, sunt multi, iar cand ei cer capul lui Motoc, Motoc trebuie sa fie sacrificat. Sa ne amintim ce au scris in acest sens Negruzzi si apoi de Eminescu in piesa sa Alexandru Lapusneanul:

 

Toate glasurile se facura un glas si acest glas striga: „Capul lui Motoc vrem“.

– Ce cer? intreba Lapusneanul, vazand pre armasul intrand.

– Capul vornicului Motoc, raspunse.

 

Si Lapusneanul l-a chemat la dansul pe Motoc, sa comenteze cererea multimii.

 

– Dar, milostive doamne, nu-i asculta pre niste prosti, pre niste mojici. Pune sa deie cu tunurile intr-insii… Sa moara toti! Eu sunt boier mare; ei sunt niste prosti!

– Prosti, dar multi, raspunse Lapusneanul cu sange rece; sa omor o multime de oameni pentru un om, nu ar fi pacat? Judeca dumneata singur. Du-te de mori pentru binele mosiei dumitale!

 

*

Asa era in Evul mediu. Insa lumea a evoluat, azi ar trebui sa fie invers. Adica ar trebui ca prostimea sa se rareasca.

Aici e chestiunea. Merita sa moara un talent, nu mai spun de un geniu, pentru ca prostimea nu-l place, vrea sa se duca dracului?! (…)

Nu demult, Angela Gheorghiu era improscata cu noroi de neica nimeni, ca a refuzat sa cante la Metropolitan Opera, fara sa cunoasca adevaratele cauze. I-a terfelit apoi casnicia cu Roberto Alagna.

Iar Radu Lupu a declarat ca nu mai vine in Romania din cauza “presei prea libere”.

Intr-adevar, presa din Romania a depasit nu numai comunismul, ci si capitalismul. Ramona Badescu spunea ca a vizitat tara si a ramas uluita ce a vazut la chioscurile de ziare. Numai ziare cu femei goale. Chiar si starea vremii era prezentata de o femeie goala! O asemenea imagine nu ai sa gasesti in Occident, unde exista chioscuri speciale cu revistele porno, nu se amesteca cu “Daily Mail”, sa spunem, sau cu “New York Times”.

Dar la noi se intampla asa ceva fiindca e “libertate”! Ganditi-va numai ce a ajuns ziarul “Libertatea”, o foaie pornografica! De ce? Fiindca li se permite. Fiindca nimeni nu este tras la raspundere pentru mizerii. Fiindca in Romania nu exista o adevarata Lege a presei!

Asta trebuie sa faca noul guvern, noul parlament, sa reglementeze “libertatea cuvantului”. Vor face oare un asemenea gest oameni care au plagiat sau incurajeaza plagierea, alt pacat condamnabil, care compromite un intelectual?

Va spun, fara aceasta Lege nu se vor indrepta lucrurile in tara. Romania nu va intra in normalitate cu o presa anormala, sarita de pe fix. Nici cu un parlament semidoct. Va fi o tara de dobitoci si dobitoace.

Libertatea nu e pentru oricine. Si lumea libera, si democratia au legi, au carcere, au disciplina. Nu face fiecare ce-l taie capul cum se intampla in Romania, unde troneaza jungla, care e tare generoasa cu animalele.

Foarte multi artisti sau savanti au pierdut batalia cu prostimea. Talentul se lupta, dar prostimea deasa nu se lasa si adesea ea castiga. Multe valori au pierit asa, unele nici n-au apucat sa se afirme. Prostimea deasa cere mereu de-ale gurii. Ea e Moloh. Trebuie sa se hraneasca, mereu si mereu, cu victime nevinovate. Ba cu cat talentul e mai mare, simte o nevoie bolnava sa-l coboare, sa-l faca una cu mizeria ei. Il sacrifica fara mila.

Ea, prostimea deasa, e nesatioasa. Ea e vechiul si noul Babilon, papurisul in care ne nastem, traim si murim. Dar cum?, that is the question.

Asadar, iata ce-i doresc eu Romaniei, pentru Noul An, o Lege a presei, a presei adevarate, care s-o faca sa se lepede de gogoase si sa intre intr-un dialog real cu lumea.

(Corespondenta de la New York)

A murit regizorul unei lovituri de stat

Posted by Stefan Strajer On February - 6 - 2013

A murit regizorul unei lovituri de stat

Silvia Jinga. Foto

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

Nu ştiu dacă istoria filmului îl va reţine pe Sergiu Nicolaescu, ştiu însă că istoria va reţine numele lui pentru contribuţia masivă la regizarea loviturii de stat căreia i-a dat aspectul unei revoluţii în care unii tineri au crezut şi au plătit cu inocenţa şi buna lor credinţă. Căci dacă se spune pe bună dreptate că Ion Ilici Iliescu are mâinile pătate cu sânge, afirmaţia i se poate tot atât de bine aplica şi lui Sergiu Nicolaescu pentru mai multe din faptele sale. 

Sergiu Nicolaescu (1930-2013) a fost printre favoriţii dictaturii comuniste, beneficiind de sprijin financiar în realizarea unor filme istorice precum Mihai-Viteazul sau Dacii care serveau orientării naţionalist comuniste a regimului Ceauşescu.  A trăit, cum s-ar spune, în stratosfera clasei politice conducătoare, împărtăşindu-se din toate privilegiile ei. Nimic nou sub soare. Dintotdeauna pătura dominantă şi-a avut aliaţii ei în cultură şi artă bine remuneraţi. Lovitura de teatru apare în momentul în care actorul şi regizorul Nicolaescu se implică total în procesul loviturii de stat, ajutând din răsputeri la mascarea ei printr-o revoluţie, în care atrage mii de oameni în Bucureşti prin îndemnuri lansate la postul naţional de televiziune. Interesant ni se pare că în 1988 Sergiu Nicolaescu se împrieteneşte cu colonelul Ion Nicolescu, comandantul unei unităţi de armată la Ploieşti. Se spune că din călătoriile sale în Occident, inclusiv în Noiembrie 1989 în Germania Federală, regizorul şi-a adus arme pentru că, zicea el, simţea că se pregăteşte ceva. Lucrurile se leagă între ele. În 22 decembrie 1989 el este acela care l-a chemat pe colonelul de la Ploieşti să se deplaseze la Bucureşti împreună cu cei 1600 de militari şi tot el i-a întâmpinat la intrarea în Bucureşti. Acelaşi om care invitase o armată în Bucureşti, o armată care a dezlănţuit un război teribil împotriva populaţiei, îi instiga în aceeaşi zi pe bucureşteni să iasă în stradă şi să vină la televiziune cu milioanele. Uitase oare regizorul că nu dirija o luptă pe platou, ci se juca cu însăşi viaţa oamenilor, a acelora care suferiseră la cozi interminabile pe când el ducea un trai de huzur? Şi oamenii l-au ascultat ca să moară cei mai tineri şi mai inocenţi dintre ei. Aşa că atunci când afirmăm că Sergiu Nicolaescu ar fi trebuit să fie întemniţat ca şi mentorul lui Iliescu nu facem o afirmaţie gratuită.

Sergiu Nicolaescu Iliescu Roman

Sergiu Nicolaescu a netezit pas cu pas impunerea lui Iliescu în acele zile în prim planul politic al României, chemându-l la televiziune, salvându-l dintr-un moment stânjenitor ca acela când comunistul înrăit s-a adresat mulţimii cu „tovarăşi”, fiind huiduit. De altfel regizorul nu se sfieşte să-l prezinte pe Iliescu ca fiind „un comunist convins” care are caracter. Cu adevărat „curat murdar”. Tot ce a urmat în istoria ţării după 1989 a demonstrat perfidia regizorului şi a liderului putchist.  Semnificativ mi se pare de asemenea că Nicolaescu se referă la „marea Uniune Sovietică”, adevărata prietenă a noastră. Când Petre Roman a fost auzit vorbind cu consulul sovietic la Bucureşti de către un martor ocular, Sergiu Nicolaescu se afla şi el în preajma diplomatului şi nu întâmplător. Ştim astăzi că tot de la Răsărit ne-a venit lumina şi în Decembrie 1989, iar Sergiu Nicolaescu, Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman şi alţi foşti agenţi sau fii de agenţi cominternişti s-au implicat într-o lovitură de stat cu consecinţe încă neprevăzute pentru istoria contemporană a României. 

Nu mi se pare deloc întâmplătoare ascensiunea lui Sergiu Nicolaescu în timpul regimului de dictatură. El este nepotul lui Nicolae Cambrea, cel care a format divizia NKVD „Tudor Vladimirescu” din prizonierii români care au ales să treacă de partea inamicului. Ana Pauker a fost direct implicată şi interesată în constituirea acestei divizii. La propunerea lui Lavrenti Beria, Stalin însuşi l-a numit pe Cambrea general de brigadă. Şi cum să nu fie Ana Pauker interesată în formarea diviziei când în 1946 urmau alegerile generale în România, falsificate de comunişti. În aceste alegeri generale Nicolae Cambrea a condus Comisia Electorală a armatei şi se mai spune că Ana Pauker a fost amanta acestui cap al armatei care a ales trădarea pe toate fronturile.

            Culmea coincidenţei, peste ani nepotul care nu va îmbrăţişa cariera armelor are totuşi de-a face cu o armată pe care o convoacă în împrejurări decisive pentru soarta României. Pe amândoi îi leagă acelaşi act de trădare a intereselor ţării faţă de „marea” putere de la Răsărit. 

            Dacă Paul Goma s-ar fi întors în ţară ca să dirijeze o insurecţie împotriva dictaturii ceauşiste ni s-ar fi părut firesc şi salvator pentru că viaţa lui era o chezăşie pentru gestul lui politic. Când însă un profitor al dictaturii comuniste este autorul montajului de film cu execuţia Ceauşeştilor faptul nu poate decât să ne îngreţoşeze. Culmea ipocriziei, Sergiu Nicolaescu a fost numit preşedinte (1990-1992) al Comisiei Senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din Decembrie 1989, iar din 1993 până în 1996 a fost vicepreşedintele onoratei comiţii. Deşi a fost printre cei mai informaţi despre pregătirea şi desfăşurarea loviturii de stat, se înţelege că a făcut tot posibilul ca nimic esenţial să nu transpară şi adevărul să fie ascuns cât mai adânc.  Numirea lui ni se pare tot atât de hilară ca şi aceea a lui Horia Patapievici, azi consumată, în fruntea ICR, de la tribuna căreia a proferat injurii la adresa poporului român, a istoriei şi valorilor sale sau a lui Vladimir Tismăneanu, fiu de fost politruc, în fruntea comisiei de deconspirare a crimelor comunismului. Să-i lăsăm să vorbească despre aceste crime pe cei ce au suferit în închisorile comuniste nu pe cei care s-au prevalat de favorurile regimului impus României cu baionetele Armatei Roşii.

A trecut la cele veşnice un răsfăţat al dictaturii comuniste care a ales fără scrupule şi la sfârşitul vieţii rolul „emanatului” în sinistra farsă jucată poporului român.

 

 

„Ce facem cu România?“ – Dezbatere deschisă de ziarul adevărul

Posted by Stefan Strajer On February - 2 - 2013

„Ce facem cu România?“ – Dezbatere deschisă de ziarul adevărul

 CORNELIU FLOREA_opt

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Izbitoare vulgaritatea cu care patronii acestui cotidian bucureştean şi o parte dintre redactorii lefegii şi-au intitulat dezbaterea, dovedind continua poziţie antiromânească, de blamare, discreditare şi denigrare a României şi Românilor. „Ce  facem cu…“ este o întrebare comună pentru lucruri şi întâmplări cotidiene, mărunte, dar cu totul nepotrivită când ne referim la ţara ai cărei cetăţeni suntem. Fiind vorba despre o pretinsă dezbatere a situaţiei unui popor, a unei naţiuni, consider titlul nepotrivit, ofensator, iar cei ce l-au proiectat sunt absolut limitaţi intelectual, educaţional, social  sau plătiţi să umilească şi să defăimeze încă din titlu.  

Ce facem cu cloşca c-o lăsat ouăle? Dumnezău ştie!  Ce facem cu porcu’  vecinului, că o intrat la noi în gradină? Să-l ia dracu’!  Ce facem cu ăia de la A4 că au pus WC-ul lor pe locul nostru? Îl zgâriem cu şurubelniţa! Ce facem cu fata asta că ne face de râs în tot Bucureştiul? O trimitem la Bruxelles să-i meargă vestea şi acolo! Ş.a.m.d.

Ne-dragi bucureşteni de la adevărul, acesta vă este adevăratul nivel, dacă  începeţi  o dezbatere cu un asemenea titlu. Dar se pare a  fi doar o dezbatere de umplutură de pagini, de la o zi la alta, să vă ţină atenţia trează, la datorie, să blamaţi şi denigraţi, să-i faceţi pe români să-şi pună cenuşă în cap, să-i depersonalizaţi până la nepăsare, apatie şi să fiţi fericiţi că părăsesc România  sau că au ajuns la concluzia pe care le-aţi infiltrat-o ani de zile: sunt de nimic şi nu se mai poate face nimic!

Ştiu românii de ce nu se mai poate face nimic?!? Le-o spuneţi tot voi, urmărind scenariul primit: au greşit in istorie, mai ales de la Întregirea României!  Frumos scenariu, bine ticluit, ţinteşte şi nimereşte! Şi aduceţi probe şi martori: Radu  Ioanid.    

Radu Ioanid  ştie ce face din România,  doar cu asta se ocupă de când a plecat din România, iar acum, ca invitat la aceasta dezbatere, „doctorul în istorie şi filozofie“ a spus: „Istoria României moderne nu poate fi despărţită de antisemitism“, aşa cum se intitulează interviul lui din adevărul, din 26 ianuarie 2012. ŞI?!? Nu se desparte, nu se desparte, ce valoare mai are această afirmaţie, în 2013, când, de peste şaptezeci şi cinci de ani, evreii de astăzi nu pot dovedi în faţa unui tribunal liber un act concret de antisemitism în România! Facta non verba. Cu toate acestea, se tot bat tobele cele vechi şi perimate, de la un colţ al Pământului la altul, se inventează noi ficţiuni care să menţină starea de vinovăţie peste generaţii. În criză de fapte concrete de antisemitism în România, caută cu detectoare speciale antisemiţii. Au bani de propagandă. Este adevărat că, şi în România, ca peste tot în lume, a fost şi există un grad de antisemitism, care până în 1990 a fost din amintiri şi dormit, dar au venit echipa de la Holocaust Industry şi a sunat deşteptarea! Mă întreb dacă sunt fericiţi că l-au generat în mijlocul unui popor, care i-a primit creştineşte, văzându-i fugăriţi şi pribegi de prin alte părţi, pentru ca, apoi, să-şi despoaie binefăcătorii prin exploatare perfidă. Acum, în lipsă de acte şi fapte concrete de discriminare împotriva lor, au lansat propaganda cu neo-antisemitismul şi  „holocaustul în România“, impunându-ne,  fără discuţii, comentarii, argumente, să ne cerem iertare, să ne punem cenuşă în cap, să le despăgubim averile plus taxă de holocaust, calculată de ei, pentru sute de mii de evrei şi, pe deasupra, au cerut cetăţenie românească, cu pensii şi ajutoare băneşti! Paradoxul paradoxurilor: evreii cer cetăţenia unei ţări pe care o acuzi că a declanşat holocaustul în lume! Pe toate cele cerute le-au primit de la ochlocraţia postdecembristă, şi nici aşa nu ne lasă în pace!

Dragi evrei din toată lumea, mai lăsaţi-ne în pace, acum aveţi ţara voastră, nu mai este ca în urmă cu o sută, două de ani când, neavând ţara făgăduită, trebuia să suferiţi prigoanele ca venetici. În Israel, nu veţi suferi de antisemitism ca în Europa trecută, acolo sunteţi cetăţeni liberi, puteţi să faceţi o mare dezbatere  despre  Ce facem cu Israelul, o oază lipsită de antisemitism, dar în mijlocul unui deşert ostil! Nu aveţi destule probleme cu vecinii?!  Trebuie să ne vârâţi pe sub uşă evrei americani, să latre la români că sunt antisemiţi? Oare nu era mai corect să-i duceţi în Israel, să  vadă în ce stare de alerta permanentă trăiţi şi atunci ar fi văzut cu adevărat cine, şi câţi, le sunt duşmani! Atunci, din Israel, sunt convins că şi-ar fi cerut şi ei cetăţenie românească pentru siguranţă în caz de manifestări reale de antisemitism!

Radu Ioanid, sărmanul, este  limitat în gândire şi orizonturi, o păpuşă cu o singură melodie cu cheie de la Holocaust industry – sintagma şi cartea aparţin profesorului universitar evreu Norman G. Finkelstein(cf. The Holocaust Industry: Reflections on the Exploitation of Jewish Suffering, New Edition 2nd Edition) – pe care o cântă, de douăzeci de ani, cât îl ţine gura: romanii sunt antisemiţi! E liber, scrie şi-n Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Numai românii nu sunt liberi să se apere împotriva antiromânismului, fiindcă pentru ei Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost abrogată şi în locul ei s-a introdus neo-inchiziţia Secolului XX. Exemplific, citind interviul „luminatului şi justiţiarului doctor“ Radu Ioanid; am constatat la postările cititorilor că mai mult de jumătate au fost refuzate fiind neacceptabile, deci: Everyone has the right to freedom of opinion and expression.. nu e la fel  pentru orice fel de Radu… mă cheamă. În România-U.E. să ai dreptul la opinie trebuie să fii, întâi de toate, supravieţuitor de holocaust sau descendent, european occidental, minoritar maghiar şi, ceea ce mai rămâne, e doar pentru lefegii români ai celor dinainte. În acest context, pervertit de dezinformări şi rea-credinţă, nu se poate forma o strategie de viitor pentru România! De fapt, e clar, se urmăreşte altceva.

Strategic, se urmăreşte, prin manipulare insistentă, dezmembrarea statului naţional român până în anul 2018! Întâi le facem regiuni şi, pe urmă, vecinii sunt poftiţi să-şi aleagă ce doresc, ipocritul Băsescu, Boc slugă ardeleană la U.D.M.R., M.-R. Ungureanu cu studii serioase în ebraică, kicsi Ponto sunt înhămaţi de alţii la acest proiect „în doi timpi şi trei mişcări“. Şi cum Istoria Modernă a României, pe lângă antisemitism, pe care îl plătim precum despăgubirile de război faţă de U.R.S.S., e plină-plinuţă şi de antiromânism, în bună parte din cauza evreilor – lucru pe care ochlocraţia de astăzi şi structurile ei îl ascund sub preş –, s-ar putea ca regionalizarea şi, apoi, dezmembrarea spre care suntem împinşi să se împlinească. Un motiv în plus de îngrijorare este şi faptul că românii au fost puşi la punct şi cu toleranţa! Atât de manipulaţi şi de dezinformaţi au fost în legătură cu preceptul de toleranţă în democraţie încât au fost împinşi în toleranţa fără prag şi limite: care cum vine trebuie să beneficieze de câtă toleranţă vrea, precum odinioară în casele de toleranţă, numai că de data asta e pe gratis…

Am în faţă cele zece pagini ale interviului „doctorului în filozofie şi istorie de la Muzeul Holocaustului din Washington, care s-a deplasat la Bucureşti, bănuiesc pe cheltuiala lui, ca să-şi dea cu presupusul ce e de făcut în România, dar el a pedalat numai pe antisemitismul românilor. Verificaţi, este public! Şi, vorba lui Nenea Iancu, ne-am procopsit, am luat-o a doua oară de la paş’opt,  aceeaşi placă de 23 de ani ! Întrebarea mea, de român obişnuit, este: ce mai vor?

Toate câte le-au pretins le-au primit, le primesc cu vârf şi îndesat!  Dacă vor un al doilea stat israelian, de rezervă, în România, nu e o problemă: se poate aranja cu ochlocraţia şi cleptocraţia de la Bucureşti, dar atunci trebuie să-şi asume şi posibilele riscurile reale, nu numai pe cele supraexpuse de 23 de ani, fără nici un caz concret în acest timp. Ceea ce mă uimeşte pe mine este că în România se refuză o dezbatere amplă, în public şi mass media, care să pună în balanţă dreaptă, numai cu argumente, antisemitismul românilor şi antiromânismul evreilor.

De ce evreilor şi elitelor dâmboviţene le e frică să dezvelească adevărurile? Cât vor mai continua mass media din România cântatul în strună la orchestrările evreieşti?

Ianuarie 2013, Winnipeg, Canada

 

Marele Manipulator şi asasinarea lui Culianu, Ceauşescu, Iorga

Posted by Stefan Strajer On January - 27 - 2013

Marele Manipulator şi asasinarea lui Culianu, Ceauşescu, Iorga

(Autor Prof. Ion Coja, Editura Naţiunea, 2012)

           

Recenzie: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

CINE încă nu cunoaşte personalitatea şi scrierile profesorului universitar Ion Coja are acum ocazia, citind acest volum de 430 de pagini, să-l cunoască, să-şi facă o impresie despre densitatea culturii sale social politice pe care cu elocvenţă şi curaj o prezintă documentat, logic şi corect cititorilor români de pretutindeni. Adevărul social istoric al unor segmente din trecutul şi prezentul nostru, acum învăluite în ceaţa densă a dezinformării lefegiilor din mass media manipulată din exterior, este exprimat cu atâta dârzenie şi cutezanţă încât impresionează, dă de gândit şi stârneşte indignare împotriva manipulatorilor. Cine va citi, cu luare aminte, volumul va fi cucerit de autor prin lumina argumentelor prezentate asupra subiectelor în discuţie.  

Volumul Marele Manipulator, a apărut la Editura Naţiunea din Bucureşti, în condiţii grafice pe măsura valorii textului şi a ajuns în Nord America (Statele Unite şi Canada) îndată ce a fost editat, răspândindu-se cu iuţeală, fiindcă Ion Coja este foarte bine cunoscut printre românii de pe acest continent prin articolele şi eseurile pe care le-a publicat, în decursul anilor, în publicaţia Curentul  Internaţional al editorului Ştefan Străjeri din Michigan. 

Prin bunăvoinţa Doamnei Monica Tudor George, soţia regretatului poet, l-am primit şi citit, cu creionul în mână ca pe vremuri când pregăteam un examen, vroind să îi fac o prezentare şi recomandare, pentru că merită să cunoaştem adevărul şi să preţuim autorul.

Volumul are nouăsprezece capitole şi un epilog despre asasinarea lui Ioan Petru Culinaru, în ziua Sfinţilor Constantin şi Elena în 1991 în incinta universităţii din Chicago unde era un reputat profesor universitar, elev şi continuator de prestanţă a lui Mircea Eliade. Asasinarea tânărului profesor Culianu a reverberat puternic în mediul academic din Nord America şi România. Scriitorimea, jurnaliştii şi intelectualii români care îi cunoşteau valoarea şi îi prevedeau un viitor de prestigiu mondial, au fost şocaţi la aflarea acestei ştiri. De la început, cercetările poliţiei americane au fost deviate prin dezinformarea că asasinatul  este o răfuială românească, arătând cu degetul spre legionari şi securitate. Cum poliţia americană este confruntată cu mii de asasinate pe an, a îmbrăţişat, cu mare uşurare, această ipoteză şi nu a dat dosarului toată atenţia cuvenită, între timp intervenind alte asasinate la Chicago.

Universitatea americană a dat o bursă unui student grec, Ted Anton, să scrie o carte despre Ioan Petru Culianu, care, pentru informare a venit şi la Bucureşti, unde i-a cerut un interviu şi profesorului Ion Coja, care i-a fost cadru didactic universitar lui Ioan Petru Culianu. Ted Anton nu a ţinut seama de considerentele şi raţionamentele profesorului în schimb a ţinut cont de spusele lui Andrei Oişteanu, deprins să dea cu oişte-n gard, nu din prostie ci din anti-românism, dopându-l pe studentul grec cu teoria răfuielii din partea legionarilor. Ion Coja îl fixează corect pe Andrei Oişteanu considerându-l un evreu nefericit, cu frumos nume românesc. Eu subliniez că, locuiesc în Nord America de 32 de ani şi am văzut în toţi aceşti ani, cum legionarii au părăsit scena politico-socială românească, rând pe rând, datorită vârstei şi puţinii care mai trăiesc sunt octogenari fără intenţii şi energie pentru asemenea acte, toţi fiind suferinzi cronici. Cât priveşte Securitatea, analizând situaţia securiştilor  în 1991, vom vedea că statutul şi starea confuză în care se aflau numai de asasinarea lui Ioan Petru Culianu nu le ardea lor atunci.

Profesorul Ion Coja merge pe urmele marilor manipulatori de-a lungul istoriei, din exemplu în exemplu,  până la Isus Christos  şi demonstrează ce era de demonstrat. Iar concluzia lui este că Ted Anton a scris o carte comandată, ca şi asasinarea lui Culianu. Demonstraţia o face în trei sute de pagini şi după părerea mea, de cititor consecvent a tot ce ţine de document şi istorie românească în secolul XX-lea şi până acum, aceasta este cea mai completă carte, cea mai perfectă demonstraţie a marii manipulări anti-romaneşti de la Întregirea teritorială a Naţiunii. Cu puţine excepţii, istoricii şi scriitorii români de azi nu au consecvenţa, argumentul, verbul şi aplombul profesorului Ion Coja. Cât priveşte aşa zisele elite formatoare de opinie, de la Dilema, GDS-22, ICR-Bucureşti sunt fie indivizi cu câmp neuropsihic limitat, fie nişte lefegii fără caracter ai marii manipulări. Citiţi şi comparaţi, nu vă lăsaţi impresionaţi de doctoratele sau talentele lor.  

Volumul cuprinde şi treisprezece anexe ce, de fapt, sunt  tot atâtea demonstraţii împotriva aşa zisului holocaust ce se spune, acum, că ar fi avut loc în România între 1940 –1944 şi despre care nu s-a scris şi vorbit în România sau în Lumea Liberă până în 1990. DE CE? Până atunci, am fost doar anti-semiţi de la Zalmoxe, dar, din 1990, Moses Rosen, Elie Wiesel şi Jan Ancel ne-au legat de gât un holocaust de 400.000 de victime. Pe care Ion Iliescu l-a recunoscut imediat şi cetăţenii romani plătesc de atunci despăgubiri de holocaust mai rău ca nemţii după război. Nici un guvern după 1995 nu are curaj să spună cetăţenilor români cât este haraciul anual la poarta Tel Aviv pentru acest holocaust fabricat de marii manipulatori din 1990. Ion Coja aduce argument după argument, în fiecare anexă, despre falsitatea acestui holocaust şi gonflarea lui cu atrocităţi şi cifre. Recomand  generaţiei tinere de români să se informeze, să ştie pe ce plătesc taxe şi impozite, să afle că sunt datori vânduţi şi unui holocaust confecţionat în aşa zisul The Holocaust Industry cum şi-a intitulat cartea profesorul american, de origine evreiască, Norman Finkelstein. În 2001, l-am rugat în scris pe Gabriel Liiceanu să publice şi această carte la Editura Humanitas, fiindcă  s-a publicat şi în alte ţări europene. Nu a răspuns.

Profesorul Ion Coja vine cu zeci de argumente împotriva holocaustului fabricat despre România. Dintre toate mă opresc la unul. După 1990 ni s-a pus în sarcină peste 100.000 de evrei exterminaţi în Transnistria în timpul războiului. FAPT: după război guvernatori din teritoriile  ocupate au fost judecaţi de autorităţile sovietice, în procese deschise cu martori, şi toţi au fost condamnaţi la moarte, cu o singură excepţie, a guvernatorului român al Trasnistriei, George Alexianu, care a fost eliberat! Cum să explicăm achitarea lui, la Odesa, dacă sub administraţia lui s-ar fi exterminat 100.000 de evrei?! Judecaţi şi trageţi concluzia. 

Vin şi eu cu un exemplu: sunt timişorean şi dacă a fost holocaust în România cum se face că la Timişoara nu s-a atins nimeni de evrei, nu au fost băgaţi în lagăre de muncă forţată, nici măcar nu au fost scoşi la zăpadă ca la Bucureşti?! Penibili, şi cei ce au fabricat holocaustul despre România după 50 de ani, dar mai penibili sunt guvernanţii şi elitele româneşti care nu au avut o minimă fărâmă de personalitate românească să protesteze, să ceară dovezi  concrete. La fel de penibili sunt şi evreii care au convieţuit  omeneşte între români, în siguranţă în acele vremuri de război nesigur şi acum susţin falsa teorie a holocaustului. În clasele elementare, eram coleg de bancă cu Schmeterer Herbert şi în fiecare sâmbătă eu îi duceam şi aduceam de la şcoală ghiozdanul, erau evrei habotnici refugiaţi din Galiţia la Timişoara. În liceu colegul meu de bancă evreul Mareş Andrei, m-a dus în spate la matematică trei ani. Ne-am îmbrăţişat cu lacrimi în ochi la reuniunea de 50 de ani de la terminarea liceului. Nu i-am spus că după ce am publicat Libertatea de a iubi adevărul, ce cuprinde recenziile unor cărţi despre holocaust scrise de evrei corecţi, sunt etichetat antisemit şi marginalizat de poltronii români, mi-ar fi râs în nas! 

Mă opresc aici, recomandu-vă cartea Profesorului Ion Coja, de dragul adevărului.

(Ianuarie 2013, Winnipeg – Canada)

 *

Prof. Ion Coja poate fi contactat la adresa de e-mail: ionzcoja@yahoo.com

 

 

 

                       

Prima limbă de acasă: engleza sau româna?

Posted by Stefan Strajer On January - 27 - 2013

Prima limbă de acasă: engleza sau româna?

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

 

Pentru părinţii unui copil româno-american există această dilemă ce limbă să-l înveţe mai întâi: româna sau engleza. Excepţie fac cei care nu mai vor să ştie de unde au plecat şi vorbesc doar engleza acasă cu copiii ca să „exerseze” limba, pentru o integrare mai „bună”. De fapt le fac copiiilor un triplu deserviciu: aud şi învaţă o engleză cu accent, pierd ocazia de a învăţa o limbă „străină” gratis şi li se taie rădăcinile cu ţara de origine.

Nepotul meu s-a născut în Canada, iar la vârsta de doi ani părinţii lui s-au mutat în SUA. La trei ani când s-a dus la grădiniţă ştia un singur cuvânt englezesc: restroom (plus ce mai auzise de la copii la joacă). Educatoarea, o mulatră simpatică venită din Republica Africa de Sud, când a aflat că nu ştie engleza a zis: „Nicio problemă, de engleză ne ocupăm noi, dvs ocupaţi-vă de română.” (Ulterior ne-a declarat că şi acum regretă că n-a învăţat-o pe fiica sa limba natală). Primele două trei zile plângea când era lăsat la grădiniţă, apoi s-a obişnuit şi a început să-i placă. Probabil că se înţelegea cu colegii (un vocabular restrâns) şi înţelegea comenzile educatoarelor (aşa ne-au spus), dar la prima serbare de la sfârşitul anului am observat că nu era prea sigur pe el când cântecele erau urmate de anumite gesturi, urmărind mai mult să vadă ce fac colegii decât ce se cântă. Toate vacanţele le făcea în România, unde totul fiind în română ne întrebam dacă n-a uitat engleza ce o învăţase la grădiniţă. După întoarcerea din vacanţă continua să asculte CD-uri cu poveşti româneşti, se uita pe reviste româneşti de desene animate (cu personajele americane binecunoscute) al căror text il citeam. Chiar şi poveştile din limba engleză le traduceam pe loc în română, el urmărind pozele. Cu tot acest asalt al limbii române timpul petrecut la grădiniţă i-a fost suficient ca să-şi însuşească o engleză la nivelul colegilor săi, fapt confirmat de comportamentul activ şi pe fază de la serbările următoare.

Eram totuşi îngrijoraţi dacă la şcoală va avea sau nu probleme din cauza vocabularului restrâns de cuvinte în comparaţie cu ceilalţi copii care aud engleza şi-n familie. Curios să aflu ce ar trebui să ştie un copil de o anumită vârstă, am găsit într-o librărie o colecţie de asemenea cărţi care se adresează părinţilor despre ce trebuie să ştie copilul începând de la grădiniţă şi continuând cu primele clase de şcoală. Când am ajuns să răsfoiesc cartea referitoare la kindergardener am constatat la capitolul poveşti că unele se reiau din cartea anterioară cea de  la Pre-K, dar folosind alte cuvinte, tocmai în ideea de a le îmbogăţi vocabularul. Pentru americani e simplu, dar nu şi pentru toţi româno-americanii. Totuşi bunul obicei al americanilor de a permite accesul liber la rafturile bibliotecilor publice mi-a permis să găsesc o soluţie: audio-book-urile pentru copii. Pentru că îl duceam la şcoală cu maşina şi drumul dura cam un sfert de oră, i-am pus să asculte CD-uri cu povestiri în engleză recomandate vârstei sale. I-a plăcut şi a ascultat zeci de asemenea CD-uri, învăţând cuvinte noi spuse cu accentul şi pronunţia corespunzătoare. La sfârşitul clasei a I-a era deja printre cei mai buni la engleză (a avut şi avantajul că a mers la şcoală la 7 ani), începuse să citească povestirile singur. În vacanţa din România am trecut din nou la revistele în limba română pentru copii, pe care le citeam IO dar trebuia să-i arăt cu degetul cuvintele respective. L-a sfârşitul vacanţei am constatat că dacă încercam să scurtez şi să sar peste cuvinte, mă oprea şi-mi atrăgea atenţia că n-am citit tot. Dar pe lângă benzi desenate am încercat să-i citesc povestiri şi legende istorice pentru a cunoaşte trecutul neamului din care se trage. Am observat că şi americanii încep o educaţie patriotică de la vârste foarte fragede cu povestiri drăguţe, nu tragice, legate de evenimentele istorice. Din păcate autorii noştri au ales în special evenimentele tragice ale istoriei, iar copiilor nu le plac tragediile. Nepotul meu după ce a ascultat odată Puiul, educativă dar tragica povestire a lui Agârbiceanu, când CD-ul ajungea la el, îmi cerea de fiecare dată să trec la următoarea povestire. Şcolarii americani sunt duşi să viziteze Valley Forge şi Independence Bell, simboluri ale războiul de independenţă, şi nu locurile celor mai sângeroase bătălii. Pentru captarea atenţiei celor mici trebuie găsite şi-n istoria noastră întâmplări drăguţe, care să le placă şi pe care să le conecteze cu evenimentul sau perioada istorică respectivă.

Când se întâlneşte cu prietenii săi româno-americani, în timp ce părinţii lor discută în româneşte, ei preferă engleza. La fel se întâmplă şi la întâlnirile de la biserică, unde toţi copiii româno-americani vorbesc între ei engleza spre disperarea mea de naţionalist luminat (naţionalist ştiam că sunt dar d-nul Corneliu Florea a mai adăugat luminat, ceea ce m-a uns la inim, mulţumindu-i şi pe această cale pentru onoranta asociere). Acum fiind în clasa a-II-a trece pe engleză şi acasă dar îi tăiem pe loc avântul, exersând în familie româna.

Am prezentat acest caz particular pentru a risipi îngrijorarea părinţilor că învăţarea în familie a limbii române, ca prima limbă, ar putea să creeze dificultăţi şi să fie un handicap la învăţarea limbii oficiale a statului unde se găsesc. Nu este nicio problemă, dimpotrivă copiii dvs pornesc cu  avantajul cunoaşterii a două limbi, posibilitatea de acces la două culturi şi a comunicării cu ţara de origine. N-o faceţi acum când se poate, mai târziu ei vă vor reproşa iar dvs veţi regreta. În cazul familiilor mixte situaţia este mai complicată dar există soluţii şi pentru ele.

 

Românul de azi, fratele vitreg al codrului

Posted by Stefan Strajer On January - 26 - 2013

Românul de azi, fratele vitreg al codrului

 

Autor: George etrovai (Sighetul Marmatiei)

                       

            1. Pădurea și istoria românilor

            Este bine știut că înainte vreme, pe când nici ouăle nu erau așezate pe aceste meleaguri sub cloșca civilizației, codrul era principalul aliat al românilor în lupta cu adversitățile politice și sociale, căci aici se adăposteau bejenarii năpăstuiți de urgia trâmbelor de năvălitori, aici – ca într-o cetate inexpugnabilă – se repliau oștile române sufocate de superioritatea numerică a dușmanilor și tot aici, din umbra întăritoare a codrilor deși și întunecați porneau contraatacurile țăranilor-oșteni, până la nimicirea ori izgonirea vrăjmașilor în pustia de unde veniseră.

            Codrul primitor și generos a fost din totdeauna prietenul credincios al obijduitului: fie că oferea adăpost haiducului însetat de libertate și demnitate, fie că oferea casă și masă obiditului revoltat.

            Dar în acele timpuri, ba și mai încoace înspre vremurile moderne, pădurile acopereau munții, dealurile și o bună parte din câmpiile de azi (renumiții codri ai Vlăsiei). De subliniat că atât la noi, cât mai ales aiurea, modernismul și civilizația și-au făcut loc printre cioturile pădurilor măcelărite, că de, obrazul subțire cu prăpăd se ține – era nevoie de mult mai mult teren arabil pentru populațiile în continuă creștere, așa că defrișările deveniseră o necesitate; de asemenea era mare nevoie de lemn brut sau parțial prelucrat pentru apetitul industriilor în expansiune: lemn de construcție și pentru foc, traverse de cale ferată și stâlpi de telegraf etc.

 

            2.Rolul vital al pădurilor. Tăieri masive în România

            Care este situația pădurilor în România zilelor noastre, când tot omul cu scaun la cap cunoaște rolul lor ecologic (purificarea aerului, menținerea umidității solului, prevenirea alunecărilor, combaterea eroziunilor), după cum cunoaște prea bine importanța crescândă a lemnului în industria mobilei, celulozei și hârtiei?

            Cu toate defrișările impuse de începuturile discutabile ale actualei civilizații, o civilizație a consumului pe rupte, viața este de neconceput în absența pădurilor, adevăratul plămân al planetei. Îndeosebi acum, când poluarea este pretutindeni prezentă și se străduiește să pună pe năsălie întreaga suflare de pe planetă…

            Dar dacă în toate statele civilizate din zilele noastre pădurile sunt apărate printr-o legislație extrem de severă, la noi, la fel ca în toate țările mai puțin dezvoltate din zona ecuatorială, pădurile sunt decimate fără milă. Cu precădere după Decembrie ’89, când atâția și atâția proprietari, după ce și-au dat gata pădurile redobândite, au intrat mai apoi în pădurile altora sau ale statului. Firește, nu totdeauna fără știrea celor plătiți să păzească și să îngrijească pădurile: ocoalele silvice doldora de ingineri, brigadieri și pădurari. Nemaipunând la socoteală mulțimea tâlharilor mari și mici, îndeosebi rețelele mafiote ale marilor tâlhari…

 

            3.Afaceri veroase cu lemnul

            Mai mult. A apărut pe lângă unitățile forestiere de profil – ateliere, fabrici și combinate, tagma rapace a întreprinzătorilor particulari, o prea suspectă categorie de negustori-industriași, care licitează mari parchete de pădure ca să poată exploata-defrișa o suprafață de câteva ori mai mare, iar lemnul prelucrat sumar, cel mai adesea sub formă de cherestea, este în final vândut străinilor. Și aceste afaceri sunt extrem de profitabile pentru ambele părți, chiar și după încasarea comisioanelor grase de către cei care au menirea să le zădărnicească, căci de curmat nici vorbă, atâta timp cât sforile acestor megapotlogării făcute cu averea națiunii și cu banii publici se află în mâinile unor răufăcători oploșiți în instituțiile de vârf ale statului, unde se sprijină între ei și-și apără fatuitatea cu uriașa nesimțire poreclită imunitate.

            Dacă străinii se dau în vânt după atari chilipiruri consistente, afaceristul român este la rândul lui mulțumit cu ce-i revine, căci el se gândește doar la câștigul lui de moment (vorba ceea, ce-i în mână nu-i minciună) și refuză să ia aminte la gravele prejudicii aduse țării sale.

            Dar meteahna în cauză nu poate fi atribuită în întregime anistorismului de care suferă românii de azi. Mai degrabă se poate vorbi de orbirea datorată câștigului în valută (căpătuirea prin orice mijloace) și, mai ales, de disprețul cinic al descurcăreților vizavi de proprietatea altuia și de bunul public, o detestabilă trăsătură care și-a luat avânt în perioada colectivizării și de care mulți dintre concetățenii noștri nu vor sau nu pot să se descotorosească.

            N.B.România postdecembristă se impune atenției prin cele două linii de forță ale unui activism specific, linii pe care țara este împinsă înspre jenă și mizerie generalizată:

            a)Politicienii se luptă în campaniile electorale pentru câștigarea pârghiilor puterii nu ca să scoată țara și grosul truditorilor ei din actualul impas, care de altminteri este opera lor, ci ca să se poată înfrupta în voie pe de o parte din buget, oricât ar fi acesta de sărac, iar pe de altă parte din banii care vin de la Uniunea Europeană. Căci ei știu foarte bine că România are nevoie de noi și noi împrumuturi pentru a fi sprijinită să nu se prăbușească cu totul, bani cu care nici vorbă să poată fi adusă prosperitatea și mulțumirea în casele celor de la care smulg voturile prin promisiuni mincinoase ;

            b)Atâta timp cât calea cea mai scurtă și mai rapidă de îmbogățire o reprezintă avuția națională și banul public, este limpede de ce aproape toți marii tâlhari ai României postdecembriste țin morțiș să fie în prim planul oribilei noastre politici dâmbovițene – vor să-și apere averile deja strânse pe căi nelegiuite și să vegheze asupra necinstitelor afaceri pe care le derulează în continuare, prin legi și acte normative despre care cu îndreptățire spunea Băsescu că sunt elaborate de hoți pentru hoți. Iar pământul patriei îi interesează pe acești avortoni doar prin prisma bogățiilor solului (ape, păduri, livezi, suprafețe agricole) și prin cea a bogățiilor subsolului (petrol, gaze naturale, sare, minereuri), bogății pe care le pot șuti sau le pot vinde străinilor pe prețuri de nimic pentru grosul cetățenilor, și asta din pricina comisioanelor încasate de acești neștiutori ai adevăratei legi a pământului, care spune că „pământul ne hrănește, ne rabdă și ne acoperă”.

            Iată însă că despăduririle iraționale se răzbună prin dezechilibrele pe care le provoacă tot acuși-acuși (secetă prelungită, alunecări de teren, furtuni devastatoare), iar lemnul românesc vândut după o sumară prelucrare, provoacă la rândul lui o considerabilă „hemoragie” a produsului intern.

 

            4.Nostalgia codrilor de altădată

            Și așa se face că am rămas cu nostalgia nepătrunșilor codri de altădată. Odinioară cu plutele și căruțele, astăzi cu mașinile, trenurile și vapoarele, lemnul românesc se duce și se tot duce pe apa sâmbetei, adică în burțile puținelor noastre fabrici rămase cât-decât rentabile, dar mai ales în burțile foarte rentabilelor companii occidentale.

            În goană după câștig și căpătuială, cui îi mai arde să păzească această mare avuție națională? Ori cui îi dă mâna să se apuce serios de reîmpăduriri? Unde mai punem faptul că anumite păduri scăpate ca prin minune de furia tâlharilor, nu au norocul să scape și de anumite boli…

            Mergând în acest ritm cu tăierile, nu peste mult timp turiștii români vor călători în Occident nu ca să se extazieze în fața minunilor civilizației de acolo, cu zgîrie nori și autostrăzi suprapuse, ci pentru a-și reaminti și a regreta una din superbele cumințenii ale naturii – pădurile seculare, de care românii continuă să-și bat joc, cu nesimțirea ce le-a fost inoculată de normele  absurdei lor democrații originale.

 

            *

 

Dar unde-s codrii de mai an?

 

            În istoria zbuciumată a românilor, timp de mai multe secole, codrii, nepătrunșii codri de-atunci au jucat importantul rol al fortărețelor de pe alte meleaguri: Aici își găsea adăpost și liniște relativă tot românul fugit din calea năvălitorilor, aici se refugiau micuțele dar curajoasele armate românești pentru organizarea îndrăznețelor atacuri asupra ordiilor asiatice și tot aici și-au găsit un binemeritat sfârșit trufașele armate maghiare, turcești sau poloneze, care au cutezat să se aventureze în necunoscut pentru nimicirea celor ce se încăpățânau să-și apere „sărăcia, și nevoile, și neamul”.

            Căci pe-atunci codrul era frate bun cu românul. Iată de ce nu-i întâmplător faptul că fundamentele culturii românești, durate din substanța vie a creației populare, se originează în legătura inseparabilă dintre om, munte și pădure. Din acele vremuri de măreție teofanică, când românul era mult mai aproape de ceruri prin dragostea lui pătimașă față de pământul natal, din acele vremuri, prin urmare, ne tragem seva de popor respectat, dimpreună cu tot ceea ce încă-i conferă distincție și demnitate – iubire de patrie, identitate culturală, cinste, omenie, ospitalitate etc.

            Dar întinșii codri de odinioară, astăzi au devenit doar amintiri! Căci românul postdecembrist, modern în năravuri și profund ticăloșit în esență (venerabilul Neagu Djuvara spune cu amărăciune că în românul de azi nu izbutește să-l descopere pe românul din perioada interbelică!), românul de-acum, deci, înțelege să scoată bani chiar și din piatră seacă, fără să-i pese de morală, legi, semeni, ori de ce va urma.

            Așa că, pretutindeni în România pădurile sunt măcelărite, căci pretutindeni gaterele făr’ de număr lucrează zi și noapte. Nu se știe câte dintre ele lucrează legal, dar se știe că toate se „hrănesc” cu masă lemnoasă, care, dacă nu este în întregime furată, atunci măcar este procurată pe căi dubioase, și că stăpânii acestor gatere se descotorosesc de rumeguș pe unde se nimerește, de regulă îl aruncă pe malul râurilor, încât apele noastre curgătoare, sau, mă rog, cele mai multe dintre el, au devenit niște împuțiciuni de unde peștele fuge îngrozit, dacă- firește – mai are puterea să o facă.

            Ți se rupe inima de jale când vezi ce prăpăd s-a făcut și continuă să se facă în falnicele noastre păduri de până mai ieri (a se citi până la Decembriadă) – nenumărate cioturi rânjind la privitorul încremenit de uimire, precum resturile de dinți dintr-o uriașă gură știrbă, mormane de crengi, dealuri rase ca-n palmă. Iar de ai cumva ghinionul să fii însoțit de niscaiva străini, apoi realmente îți crapă obrazul de rușinea comentariilor și a exclamațiilor lor de surprindere, căci noi știm prea bine cu câtă dragoste și pricepere își ocrotesc ei pădurile.

            În apusul Europei, ba chiar și în nordul doldora de păduri, orice tăiere trebuie autorizată! Mai mult. Îmi spunea un prieten, care s-a mișcat cam peste tot în Europa, că la finlandezi, de pildă, în locul fiecărui copac tăiat, trebuie plantați de îndată cinci puieți! Cu precizarea că la locul tăierii nu rămâne nici măcar o crenguță. Elocvent, nu-i așa?…

            În aceste condiții ale nesimțirii și bunului plac, pe cine mai poate să mire că și la capitolul suprafețe împădurite, România este codașă între țările din Uniunea Europeană?! Când toate sunt date peste cap, iar parlamentul, guvernul și cam toate instituțiile statului sunt pline de megarăufăcători (unii chiar cu mai multe dosare penale), de mirare ar fi ca ceva să se normalizeze și să funcționeze ca în alte țări.

            Devine tot mai evident că suprafața pădurilor viguroase ale unei țări reprezintă un indicator exact nu doar al gradului de civilizație, ci mai ales a stării de sănătate și echilibru pentru poporul respectiv.

            O asemenea relație nu este deloc hazardantă dacă se au în vedere imensele foloase (de la cele economice până la cele curative și estetice) pe care, în marea sa generozitate, pădurea le pune la dispoziția omului chibzuit: purificarea aerului și filtrarea apei, fixarea solului, cel mai eficace mijloc de apărare (îndeosebi la câmpie) împotriva vijeliilor. Unde mai punem că pâlcurile și perdelele de pădure de la șes constituie cea mai economică metodă (verificată și răsverificată) de sporire a producției agricole, întrucât știut este din experiența înaintașilor că aceste crânguri nu numai că apără plantele de furtuni, dar asigură și o foarte necesară rezervă de apă pentru perioadele de secetă.

            Și cum instalațiile de irigare din zonele de câmpie ale României au dispărut aproape cu totul după Decembrie ’89, spârcuite fiind de hoți, este lesne de înțeles importanța pe care o dețin, mai exact importanța pe care ar trebui să o dețină pâlcurile și perdelele de pădure din zonele agricole ale țării.

            Numai că și la acest capitol, România deține o nedemnă întâietate: în loc să fie mărite, suprafețele împădurite de la șes au fost mătrășite aproape în totalitate!

            Atunci, ce să ne mai mire periodicele calamități, care – funcție de anotimp – se abat tot mai pustiitor asupra românilor și a agoniselii lor: uriașe alunecări de teren (adevărate morminte pentru comunități), primăvara și toamna furia apelor slobozite de munții despodobiți, vara secete prelungite, iarna întroieniri de coșmar și în tot cursul anului furia cu care vântul își face de cap, atâta timp cât nici un obstacol natural mai acătării nu-i curmă avântul. Cu dreptate se spune că fiecare cum își așterne așa doarme, sau, mă rog, nu doarme…

            Dar vânatul? Indiscutabil că vânatul mare și mic este în inseparabilă legătură cu starea mediului ambiental. Dacă nu se vor lua urgent măsuri prohibitive, se va ajunge în curând să fie mai mulți vânători decât iepuri, vulpi și lupi la un loc. Aproape că nu mai există vânat mic (iepuri, dihori, vulpi), necum din cel mare.

            Celebrul dicton latin – Non bis in idem, îl consider just: Da, nu poți fi judecat de două ori pentru același delict! Atâta doar că la noi n-au fost judecați nici măcar o dată marii tâlhari, șperțari și traficanți de influență. Ba unii dintre aceștia, bine cunoscuți în țară și străinătate, nu numai că ies cu regularitate basma curată din toate potlogăriile, dar chiar sunt răsplătiți cu înalte demnități publice. Bunăoară, gloata pușcăriabililor din actualul parlament și guvern al României. În adevăr, într-o anumită economie de piață, totul este de vânzare…

            Iată de ce cu îndreptățire se poate spune despre actuala învechită stare de lucruri de pe la noi: Sint ut sunt, aut non sint – Să fie lucrurile cum sunt (în altă parte, nota mea, G.P.) sau să nu mai fie!

(29 dec. 2012)

 

 

Românii cer şi obţin cetăţenia Ungariei!

Posted by Stefan Strajer On January - 22 - 2013

Românii cer şi obţin cetăţenia Ungariei!

Autor: Dr. Gheorghe Funar

Complotul internaţional împotriva Poporului Român şi a României continuă cu noi episoade. Unul dintre ele se desfăşoară în ultimii doi-trei ani, într-un ritm din ce în ce mai accelerat. Este vorba de acordarea dublei cetăţenii, respectiv a celei ungare, pentru românii din România. Se ştie că Parlamentul, Guvernul şi preşedintele României au acceptat să se aplice pe teritoriul ţării noastre o lege votată în Parlamentul de la Budapesta vizând acordarea cetăţeniei ungare pentru anumiţi cetăţeni români. Autorităţile din conducerea Slovaciei au decis că sunt expulzaţi din această ţară cetăţenii care cer şi obţin cetăţenia Ungariei.

În România, aplicarea legii ungare se face cu ajutorul Ambasadei Ungariei de la Bucureşti, a consulatelor ungureşti şi a U.D.M.R. În primele luni de aplicare a legii ungare pe teritoriul românesc, mai multe sute de mii de cetăţeni români de etnie ungară s-au grăbit să-şi depună actele necesare pentru obţinerea cetăţeniei ungare. Apoi, au învăţat Constituţia şi imnul Ungariei, istoria şi geografia acestei ţări. Într-un interval de 6-12 luni de la depunerea actelor, solicitanţii au fost invitaţi în Ungaria pentru a depune, în ungureşte, jurământul de credinţă faţă de Ungaria. Aşa au procedat şi liderii U.D.M.R. aflaţi în Parlamentul şi Guvernul României, în Parlamentul European, în instituţiile centrale de stat, în administraţia publică etc. Cu toţii au jurat credinţă statului ungar, cu mâna pe drapelul Ungariei şi pe steagul Ungariei Mari, a cărui stemă include şi Ardealul, Sfânt Pământ Românesc, moştenit de români de la strămoşii lor geto-daci, de la Poporul Primordial care a trăit în Dacia Mare.

În ultimii doi ani s-a tot amânat, sub diverse pretexte, primirea României în spaţiul Schengen. S-a mediatizat, mai ales, opoziţia Olandei, fără a se face referire la puternicul lobby unguresc din această ţară şi din structurile Uniunii Europene. Ungaria a fost şi este prima ţară interesată de blocarea intrării României în spaţiul Schengen! La începutul acestui an, vicepremierul ungar Zolt Semjen a declarat că simplificarea procedurilor de acordare a cetăţeniei pentru „maghiarii din diaspora este un ţel al nostru de politică naţională“. În declaraţii, Ungaria are o poziţie diplomatică, dar în fapt acţionează diabolic! De ce? Pentru că Ungaria urmăreşte să sporească artificial şi substanţial numărul cetăţenilor acestei ţări prin acordarea dublei cetăţenii, mai ales pentru românii din Ardeal.

Se ştie că, de la 1 Decembrie 1918 şi până în prezent, Ungaria şi organizaţiile etnicilor unguri din România nu au recunoscut Marea Unire de la Alba Iulia şi Statul Naţional Unitar Român. Încă de la începutul anului 1919, conducătorii Ungariei, în frunte cu evreul ungur Bella Kun, s-au înţeles cu conducătorii evrei ai Rusiei Sovietice şi au pregătit intervenţia armată în România, pentru cucerirea Ardealului şi anexarea acestuia la Ungaria. Atunci, Armata Română a înfrânt trupele ungureşti şi a cucerit Budapesta, capitala Ungariei. La 4 august 1919, pe Parlamentul de la Budapesta au fost puse opincile româneşti de către bravii ostaşi români. După mai multe luni, Armata Română s-a retras din Ungaria (la presiunile Angliei şi ale S.U.A. – n.red.), urmând ca graniţa de vest a României să fie până la Tisa, aşa cum a fost pe timpul Daciei Mari şi aşa cum a precizat-o Marele Patriot şi Istoric MIHAI EMINESCU, în poezia „Doina“. Însă, prin Tratatul de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, România a pierdut o parte însemnată din teritoriul naţional. Cu toate acestea, Ungaria şi etnicii unguri din România protestează împotriva Tratatului de la Trianon, cer revizuirea lui şi anexarea Ardealului. Toţi conducătorii Ungariei de după anul 1918 şi cei ai organizaţiilor etnicilor unguri din România au jurat că vor acţiona, pe toate căile şi prin toate mijloacele, pentru dezmembrarea teritorială a României şi anexarea Ardealului. Niciodată, autorităţile statului ungar nu au recunoscut atrocităţile săvârşite de unguri împotriva românilor, nu au cerut iertare Poporului Român şi nici nu s-au angajat să plătească despăgubiri. Nici regii alogeni ai României, nici conducătorii regimului comunist şi nici alogenii din conducerea ţării noastre, de după decembrie 1989, nu au cerut Ungariei să recunoască atrocităţile săvârşite împotriva a peste 50.000 de români şi evrei.

Începând din vara anului 2012, autorităţile din conducerea Ungariei acordă cu multă uşurinţă şi într-un timp foarte scurt cetăţenia ungară pentru românii care nu cunosc limba ungară, dar care pot dovedi că strămoşii lor au trăit în localităţi care au făcut parte, între anii 1867-1918, din Imperiul Austro-ungar sau din Ungaria Mare, în intervalul 30 august 1940-25 octombrie 1944.

Pentru a creşte artificial numărul ungurilor din Ardeal, spre 3-4 milioane, Guvernul Ungariei a trecut masiv la acordarea cetăţeniei ungare pentru un număr uriaş de români, renunţând practic la condiţionările iniţiale. Românii care cer să obţină cetăţenia ungară nu trebuie să cunoască limba ungară, nici Constituţia şi imnul Ungariei, nici istoria şi geografia acestei ţări. Singura lor obligaţie este să-şi depună dosarul la sediile U.D.M.R. ori în Ungaria sau la reprezentanţele sale diplomatice din România. În circa două săptămâni sunt anunţaţi solicitanţii români ca să se deplaseze în Ungaria, peste cel mult o lună de zile, pentru a depune jurământul şi a obţine cetăţenia ungară, inclusiv paşaportul. La data anunţată sunt organizate ceremonii, în multe localităţi mari şi mici din Ungaria, unde, în săli festive şi la grămadă, românii pun mâna pe drapelul Ungariei şi pe steagul Ungariei Mari, ascultă înregistrarea cu imnul Ungariei şi jurământul de credinţă, iar apoi semnează actele pentru obţinerea cetăţeniei ungare. După cupa de şampanie, românii deveniţi membri ai naţiunii ungare sunt duşi la spectacole. Unii dintre ei, în semn de mulţumire, au cumpărat şi au oferit buchete de flori oficialităţilor statului ungar. Zilnic, sute sau chiar mii de români din localităţi din Ardeal, din Bucureşti şi din alte judeţe ale României se deplasează în Ungaria şi obţin cetăţenia acestei ţări. Este incredibil, dar adevărat! Urmaşii celor peste 40.000 de români din Ardeal ucişi de barbarii şi teroriştii unguri în timpul Revoluţiei Române de la 1848-1849, precum şi urmaşii miilor de români ucişi de bestiile ungureşti în vremea ocupaţiei horthyste (30 august 1940-25 octombrie 1944), cer în aceşti ani şi obţin cu multă uşurinţă cetăţenia ungară. S-a ajuns, practic, la un fenomen de masă! Până şi elevii şi studenţii etnici unguri din România au fost instruiţi de U.D.M.R. şi caută să-i convingă pe colegii lor români ca să ceară cât mai mulţi, inclusiv părinţii şi rudele lor, obţinerea cetăţeniei Ungariei. De ce au recurs şi acţionează românii pentru obţinerea dublei cetăţenii, respectiv cea a Ungariei? La foarte mulţi dintre români le-a fost refuzată viza de intrare în S.U.A. pentru a putea face vizite la copii, nepoţi sau prieteni. Marea lor majoritate caută să obţină dubla cetăţenie româno-ungară pentru a se deplasa fără restricţii în S.U.A., Canada şi Australia. Alţii, cei săraci şi foarte săraci, cred în promisiunile de ajutoare materiale şi financiare din partea Ungariei. Cei mai mulţi dintre români ştiu că din moment ce au obţinut cetăţenia Ungariei au dreptul să fie angajaţi imediat în toate ţările membre ale Uniunii Europene, fără niciun fel de condiţionări.

Principalii vinovaţi de umilinţa, sărăcia şi disperarea în care au fost aduşi românii sunt cei care s-au aflat la conducerea României post-decembriste, aceia care s-au aliat cu U.D.M.R., cei care nu au acţionat în Interesul Poporului Român, inclusiv pentru intrarea simultană a ţării noastre şi a Ungariei în N.A.T.O., Uniunea Europeană şi spaţiul Schengen. Cu toate că Ungaria şi-a retras trupele din Irak şi Afganistan, S.U.A. au eliminat vizele pentru unguri. Poporul Român cheltuieşte în zadar sume uriaşe în războiul din Afganistan, iar drept mulţumire S.U.A. menţin vizele pentru cetăţenii români.

De ce duce Ungaria această politică atât de pragmatică şi parşivă? Pentru a justifica în faţa marilor puteri şi a organismelor Uniunii Europene apropiata cerere de autodeterminare a ungurilor din Ardeal, al căror număr  fictiv speră să treacă, în anii 2013-2014, de 50 la sută din totalul populaţiei. Liderii U.S.L. şi P.D.L sunt la curent cu acţiunile concertate ale Ungariei şi U.D.M.R. vizând acordarea facilă a cetăţeniei ungare pentru români, cu scopul clar al anexării Ardealului. De aceea, Guvernul Ponta II caută să împartă teritorial România, în paralel cu demersurile şi acţiunile anti-româneşti ale Ungariei!

Această politică de stat a Ungariei şi ceea ce se petrece în România, mai ales în ultimele şase luni, se pare că a scăpat Serviciului Român de Informaţii (S.R.I.) şi Serviciului de Informaţii Externe (S.I.E.), iar Parlamentul şi preşedintele României păstrează o tăcere vinovată. Se pare că premierul Victor Viorel Ponta încă nu a aflat toate detaliile de la consilierul personal Gyorgy Frunda (omul de încredere al Budapestei la Palatul Victoria) despre această acţiune extrem de periculoasă a Ungariei îndreptată împotriva României. Ca atare, la conferinţa de presă pe tema: „Starea Naţiunii“, premierul Ponta a omis acest subiect, al dobândirii cetăţeniei ungare de către sute de mii de români get-beget. Din păcate, nici presa românească nu a aflat despre politica de stat a Ungariei, desfăşurată în complicitate cu autorităţile Statului Român, cu scopul dezmembrării teritoriale a României şi umilirii Poporului Român.

Pentru a nu se dezbate în Parlament şi în mass media această acţiune diabolică a Ungariei şi U.D.M.R. împotriva integrităţii teritoriale a României, Guvernul Ponta II a pus la re-re-încălzit ciorba stricată a vilelor R.A.-P.P.S., moştenită de la guvernele precedente, uitând deliberat privilegiile şi cheltuielile uriaşe făcute de alogenii aflaţi în Palatul Elisabeta.

Deşteptaţi-vă  şi uniţi-vă, români!

(Cluj-Napoca, 17 ianuarie 2013)

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors