Archive for the ‘Analize-Controverse’ Category

Un fleac, ne-au ciuruit!

Posted by Stefan Strajer On June - 9 - 2017

Un fleac, ne-au ciuruit!

Vizita lui Klaus Johannis în America. Corespondenţă din Washington

Autor: Grigore L. Culian (New York)

 

Întâlnirea președintelui Klaus Iohannis cu Comunitatea Română din Washington a fost o ședință foto pentru televiziunile din România!

Ceea ce ar fi trebuit să fie o întâlnire-dialog a președintelui Klaus Iohannis cu membri ai Comunității Române din zona Washington, DC., urmată, eventual, de întrebări și/sau răspunsuri, s-a transformat într-o ședință foto prost regizată de Ambasada României la Washington și la fel de prost executată de armata de „jurnaliști” teleghidați trimiși de televiziunile din țară.

Ambasadorul României la Washington, George Cristian Maior, a deschis show-ul cu un discurs de introducere a președintelui Iohannis, a urmat „magistrala cuvântare” a șefului statului, îndelungi aplauze, apoi îmbrânceli, dări din coate și coada la fotografii individualizate cu familia prezidențială. Preț de aproximativ o oră și jumătate am asistat la o acțiune în care presupusul dialog al românilor din America (unii veniți de la sute de kilometri din alte state – printre care și subsemnatul) cu Primul Bărbat al Țării a fost practic inexistent, în ciuda eforturilor președintelui de a lega câteva vorbe cu cei cu care se fotografia în fața camerelor de luat vederi.

În aceste condiții, mi-a fost imposibil să pun o întrebare și/sau să primesc un răspuns, așa că m-am așezat la coadă pentru a-i spune câteva cuvinte oaspetelui. Când mi-a venit rândul, am salutat-o mai întâi pe Prima Doamnă, apoi i-am strâns mâna președintelui și i-am spus: „Domnule președinte, bine ați venit în America, sunt un jurnalist româno-american, am condus 10 ore pentru a fi prezent la această întâlnire și sunt decepționat. Sigur ca mă simt onorat sa fac o fotografie cu Președintele României, dar eu nu am venit aici pentru a face fotografii, am venit pentru a-mi face meseria și a va aduce la cunoștință câteva probleme ale comunităților de români din America, urmând să public toate aceste lucruri.” Președintele m-a privit lung și mi-a spus: „Vă pun în legătură cu consilierul meu și puteți discuta cu el aceste probleme”. Așa s-a încheiat „dialogul”.

A urmat o discuție cu consilierul prezidențial Andrei Muraru, care m-a trimis scurt la plimbare, spunându-mi că „așa a fost formatul” întâlnirii.

Ar mai fi de adăugat faptul că „spectacolul” de miercuri, 7 iunie 2017, desfășurat la Ambasada României din Washington, a avut loc în prezența actualului ambasador al Statelor Unite în România, Hans Klemm, dar și a doi foști ambasadori, James Rosapepe și Mark Gitenstein, toți democrați! Surprinzatoare a fost absența de la întâlnire a Sandrei Pralong, consilierul prezidențial pentru relația cu Diaspora (și vârful de lance al Fundației Soros în România, unde „capul răutăților” este cel mai mare dușman al președintelui Donald Trump: George Soros!) lăsată acasă, probabil, din motive „strategice” (am scris despre asta în editorialul din 6 iunie din Cotidianul).

iohannis-washington-de-la-gculian.v6a9rqso1n

Înconjurat și puternic susținut de trei foști sau actuali ambasadori americani în România numiți de președinții democrați Bill Clinton și Barack Obama, președintele Klaus Iohannis se va întâlni mâine, 9 iunie, în Biroul Oval de la Casa Albă, cu republicanul Donald Trump. Foarte interesant de urmărit cu ce se va alege România în urma acestei vizite. Până una-alta, întâlnirea de ieri a președintelui Klaus Iohannis cu românii din zona Washington a fost un fleac pentru reprezentanța diplomatică românească din capitala americană, condusă de fostul șef al SRI, George Cristian Maior. Ne-au ciuruit!

P.S. Mulțumesc Ambasadei României de la Washington pentru invitație și acreditare. Apreciez pozitiv lipsa tradiționalului chiolhan de final cu mici si sarmale, care ar fi amplificat înghesuiala și ar fi dat apă la moară televiziunilor din România.

Washington, DC, 8 iunie 2017

Grigore L. Culian (director al publicatiei “New York Magazin”, http://www.nymagazin.com/en_US/)

Grigore Culian

 

Foto autor: Grigore L. Culian

La Casa Albă nu se merge cu căciula în mână!

Posted by Stefan Strajer On June - 9 - 2017

La Casa Albă nu se merge cu căciula în mână!

 

Autor: Grigore L. Culian (New York)

 

„Voi divorţa de Europa şi de toate ţările care trag America în piept şi îi mănâcă banii. Matale în ce barcă te vei urca?”. Aşa am tradus eu invitaţia surprinzătoare de a vizita Washingtonul adresată de preşedintele american Donald Trump omologului său român Klaus Iohannis, al treilea şef de stat sau de guvern primit oficial de liderul de la Casa Albă – după cancelarul german Angela Merkel şi premierul britanic Theresa May! Unii au spus că e vorba de un succes fulminant al diplomaţiei româneşti, alţii că Donald Trump jr., fiul cel mare al preşedintelui SUA, care a vizitat recent România, a fost impresionat de cele văzute şi l-ar fi sunat pe tăticu să-i spună că trebuie să acorde mai multă atenţie acestui colţ de lume, alţii că Donald Trump vrea să afle cu cine pleacă la drum şi îşi testează potenţialii aliaţi europeni. Optez pentru ultima variantă.

Nu sunt analist politic sau militar şi nu mă voi lansa în teorii geostrategice sofisticate greu de înţeles, dar trebuie să spun că, indiferent de culisele acestei vizite cel puţin ciudate, României i se oferă şansa de a alege între o politică externă directă, onestă, şi cartea duplicităţii, două opţiuni care vor fi în mâinile lui Klaus Iohannis vinerea viitoare (9 Iunie, n.n.). Nu sunt nici în măsură să dau sfaturi şi mă voi limita la a spune cum aş aborda eu întâlnirea din Biroul Oval de pe 9 iunie, când Klaus Iohannis va avea în faţă „uraganul” Donald Trump.

Aş lăsa baltă povestea cu lupta anticorupţie şi statul de drept. Donald Trump ştie că Iohannis e un „convicted felon” („infractor condamnat”) în povestea cu casele şi că o parte din procurorii, judecătorii şi oamenii din Servicii lăsaţi moştenire de Traian Băsescu încă îşi fac de cap.

Aş ţine-o la uşă pe Sandra Pralong, consilier prezidenţial şi vârf de lance al Fundaţiei Soros în România, prezenţa ei în Biroul Oval putând fi taxată drept o ofensă, în condiţiile în care fosta jurnalistă este o apropiată a celui mai înverşunat duşman al liderului de la Casa Albă: George Soros!\

Aş pune accent pe latura economică a relaţiilor româno-americane şi pe lupta împotriva terorismului, două subiecte pe care Donald Trump le stăpâneşte foarte bine şi reprezintă priorităţi ale primului său mandat.

Nu aş uita să amintesc – fie şi în treacăt – de problema ridicării vizelor pentru români, NU ca o monedă de schimb, ci ca un semn de prietenie.

În final, i-aş spune lui Donald Trump doar trei cuvinte: „suntem cu voi”. Apoi l-aş întreba ce înseamnă „covfefe”, cuvântul ciudat care a derutat întreaga presă americană! După care aş tăcea, căci Iohannis ştie să tacă.

Lăsând gluma la o parte, prezenţa lui Klaus Iohannis la Casa Albă este o şansă uriaşă pentru România de a-şi defini clar poziţia în faţa unui lider mondial impredictibil, dar pentru care cuvântul dat înseamnă tot. Va alege România calea europeană a Angelei Merkel sau va risca mergând pe mâna unui preşedinte care ignoră toate regulile pentru a impune interesele americane (şi) în Europa? În fond, asta este fişa postului oricărui şef de stat, iar Donald Trump nu dă doi bani pe cei care vin la Casa Albă cu căciula în mână şi bătând din călcâie!

New York, 5 iunie 2017

***

P.S. Vineri, 2 iunie 2017, am trimis Administraţiei Prezidenţiale o cerere de acreditare. Iată răspunsul primit: „Bună seara! În vederea acreditării pentru întâlnirea de la Casa Albă dintre Preşedintele României, domnul Klaus Iohannis, şi Preşedintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump, vă rog să ne furnizaţi următoarele date: nume, prenume, data naşterii, număr SSN (dacă există), cetăţenie, ţara de reşedinţă, oraş, stat, număr de telefon, când ajungeţi în D.C. (dată şi oră), când plecaţi (dată şi oră), unde sunteţi cazat în D.C. Precizăm că protocolul Casei Albe impune anumite restricţii cu privire la numărul de jurnalişti care au acces la această întâlnire, astfel încât vă vom putea confirma acreditarea numai în urma răspunsului oficial al institu]iei americane. Vă mulţumim!

Administraţia Prezidenţială,  Departamentul Comunicare Publică”.

Pănă astăzi, 5 iunie 2017, nu am primit niciun răspuns, dar datele le-am dat! Prin comparaţie, acreditarea pentru USOpen 2017 am primit-o cu 3 luni înainte de începerea turneului şi nu mi s-au cerut decât o adresă, un act de identitate şi un număr de telefon, deşi marele turneu de tenis de la New York reprezintă o potenţială ameninţare teroristă de gradul 0 (zero)!

 

Grigore Culian

Foto. Grigore L. Culian, director al publicaţiei româno-americane: New York Magazin” (http://www.nymagazin.com/en_US/)

Cum toate sunt la noi pe dos, hoțul dibaci e valoros!

Posted by Stefan Strajer On May - 17 - 2017

Cum toate sunt la noi pe dos, hoțul dibaci e valoros!

Autor: George Petrovai

 

Pentru a se salva atunci când sunt prinși cu mâța-n sac, ticăloșii cu ștaif (politrucii ciocoizați și ciocoii politrucizați) recurg din ce în ce mai des fie la bunăvoința general-umană găzduită în maxima „A greși este omenește”, fie la cutremurător de profundul paragraf-angajament din rugăciunea Tatăl nostru: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Că altminteri, ceea ce înseamnă în mod obișnuit și sfidător la adresa nedescurcăreților cu frică de Dumnezeu, toți acești ipocriți se conduc după principiul fundamental al neamului prost: „Hoțul neprins e om cinstit”!…

Da, greșeala este într-adevăr omenească, iar prin aceasta scuzabilă, doar dacă este neintenționată și nerepetată, nicidecum atuncea când (cazul ipochimenilor postdecembriști), ea, premeditat-programată, este ridicată la rangul de politică națională și, în acest chip legal-nelegiuit, devine obsedantă de la vlădică și până la opincă. Ba poate ajunge chiar vrednică de stimă în acele situații în care este greșeală doar cu numele, căci oamenii luminați și curajoși (din păcate tot mai rari pe aceste meleaguri doldora de neinstruiți și obedienți), urmând tainicul îndemn de-a se pune în slujba năpăstuiților, adică de-a fi astfel mai folositori semenilor, nu doar că se abat cu bună știință de la unele dintre dispozițiile necalificaților cu rol decizional prin atotputernica vrere a politicului, dar, prin cumințenia deciziilor luate în anumite situații delicate, ei contribuie la corectarea actelor normative emise de alți necalificați.

Politicieni hoti

            Cât privește ruga-angajament din regina conglăsuirilor cu Atoatefăcătorul, pe care Mântuitorul o întărește cu porunca de-a ne ierta fratele ce păcătuiește împotriva noastră nu de șapte ori, „ci până la șaptezeci de ori câte șapte” (Matei 18/22), consider că în plan social, îndeosebi în societatea românească, lucrurile stau cam așa: Dacă iertarea la nivel individual și familial este cu putință, ba chiar trebuie să funcționeze, pentru că așa facem dovada că suntem credincioși sinceri, la nivelul unui enorm conglomerat precum poporul sau națiunea, iertarea repetată prin nesancționarea promptă și justă a tuturor fărădelegilor, în mod deosebit a nelegiuirilor sau greșelilor politice intenționate (Eminescu era de părere că greșelile politice sunt crime, întrucât de pe urma lor au de suferit o milioane de oameni!), fatalmente va genera cancerul social.

Adică taman ceea ce se întâmplă astăzi în România: Nu numai că țara a fost pusă pe butuci de politruci și acoliții lor, nu numai că în 27 de ani de democrație originalo-pungășească s-au furat din averea nației peste 3000 de miliarde euro (când și cât anume se va recupera din această megafraudă?), nu numai că marii șnapani (Petre Roman, Traian Băsescu, Elena Udrea, Victor Ponta, Liviu Dragnea, Călin Popescu Tăriceanu etc.) fac pe lupii moraliști și arată cu degetul spre sistemul mafiot la a cărui edificare au pus umărul ei și ai lor, dar mai nou, chipurile îmboldiți de umanitarism, se arată foarte preocupați ca, prin golirea pușcăriilor de o bună parte dintre răufăcători, să nu ajungă ei înșiși după gratii cu pedepse ușoare pentru astfel de fapte că în China sau Singapore ar fi îndată puși la zid și împușcați.

Prin urmare, cu actuala degradare moral-spirituală nefiind posibil nici măcar sistemul social plăsmuit de utopiști, necum cel biblic (cum am arătat și cu altă ocazie, gânditorul P.P. Negulescu susținea încă din perioada interbelică că „mai necesară și mai urgentă decât o reformă a instituțiilor ar fi o reformă a oamenilor”), iată motivul pentru care o societate are șanse să funcționeze eficient doar prin aplicarea fermă și imparțială a Legii talionului: Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte! Cu atât mai mult când se urmărește reinstaurarea normalității într-o societate dată peste cap precum cea din România postdecembristă…

(Sighetu Marmației, 7 mai 2017)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

„Scena politică din România se va schimba treptat, adică ’pas cu pas’…”

Interviu cu prof.univ.dr. Cristian Troncotă

Autor: Nicolae Balint (Târgu Mureş)

 

Despre scena politică românească, despre cei care ne conduc de aproape trei decenii, despre interese economice externe și interne susținute politic – pe față sau ocult – despre mai mult sau mai puțin „acoperiții” din jurul nostru și cine îi susține, despre terorism… Mai presus de toate însă, despre nevoia de demnitate și responsabilitate națională într-o Românie pe care, acum în prag de CENTENAR, o dorim întreagă pe mai departe, o dorim prosperă, egală pentru toți și în care „fiii rătăcitori” din motive economice să se poată întoarce la un moment dat. Toate acestea, dar și multe altele, le-am abordat într-un interviu pe care l-am realizat cu dl. Prof.univ.dr. Cristian Troncotă, reputat istoric și prolific scriitor, specialist în istoria serviciilor de informații, fost decan al Facultății de Informații din cadrul Academiei Naționale de Informații, actualmente profesor titular în cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, dar înainte de toate un om de atitudine cu un înalt și manifest spirit civic.

*

Nicolae Balint: Stimate domnule Profesor, cum apreciați scena politică românească în momentul de față? Cum se vede ea prin ochii unui istoric neimplicat politic, dar care are oricând un termen de comparație, dacă este să vă raportați la un moment istoric sau altul de după 1918?

 

Cristian Troncotă: Scena politică românească actuală, ca de altfel mai tot timpul, nu poate fi diferită de oamenii din societatea noastră, atât ca mental colectiv cât și individual. Mulți ar fi tentați să spună că scena politică nu ne reprezintă, din simplul considerent că în afara granițelor se află 4 milioane de români. Cine sunt aceștia? Bineînțeles, oameni vrednici care doresc să muncească și să câștige mai bine pentru că în țară nu au condiții. Deci, cei care au plecat sunt în majoritate crema societății, iar în țară ar fi rămas doar cei cu idealuri modeste. Elita acestor modești ar trebui, la rândul ei, în mod logic să se afle pe scena politică, apreciați și aduși acolo prin vot popular democratic. Fără îndoială că ar trebui să ne mai gândim și la un alt aspect. Existența unei alte categorii. Este vorba despre cei neimplicați, iar motivele neimplicării în viața politică sunt numeroase. Oamenii politici au început să fie asimilați corupților și afaceriștilor veroși pe care nu-i interesează mai nimic în afară de propria persoană. Un alt motiv ar fi că, așa cum este foarte răspândit în opinia publică, suntem conduși de străini, ne-am pierdut autonomia statală și în curând riscăm să ne pierdem și identitatea națională. Dacă acest lucru va fi conștientizat de cât mai mulți români din țară și din afară, atunci România ar mai putea avea o șansă. Prin neimplicare nu poți face nimic. Doar prin neimplicarea majorității conștiente avem acest spectacol dezagreabil, oferit aproape zilnic de cei aleși, totuși de o minoritate cu mult sub 50% din electorat, să ne reprezinte.

Foto 1 - Prof.univ.dr. Crsitian Troncota 

Foto 1: Prof.univ.dr. Cristian Troncota, fost decan al Facultății de Informații din cadrul Academiei Naționale de Informații, actualmente titular al Universității „Lucian Blaga” din Sibiu 

N.B.: În omul politic pe care l-am ales să mă reprezinte pe mine și pe atâția alții ca mine, cetățeni simpli, eu văd – pe lângă calitățile moral-civice care ar trebui să-l definească – și o componentă identitară ce are drept corolar o anume manifestare, reală și sinceră a unui naționalism de bună calitate. Aș vrea să văd acest lucru și la demnitarii statului român care trebuie, în opinia mea, să ia atitudine hotărâtă atunci când este cazul. Fapt care se întâmplă destul de rar și deseori, tardiv….  

Cristian Troncotă: Scena politică din România nu reprezintă ceva atrăgător pentru oamenii capabili. Aceștia își dau seama că suntem conduși din afară. Iar cei care hotărâsc destinele noastre au nevoie de păpuși pe care să le poată manipula după cum le este interesul. Cel care ar avea bune intenții să facă ceva pentru țară și nație ar trebui să-și ia inima în dinți și să se confrunte cu străinii. Ar avea vreo șansă? Polonezii, ungurii, cehii și slovacii au demonstrat că se pot impune cu decență și inteligență celor de la Bruxelles și Washington atunci când este vorba despre propriul lor interes național. Noi, cel puțin până în acest moment, nu am dat semne că ne-am gândi la așa ceva. Un curent naționalist nu se mai poate naște în România, pentru că la noi, istoria a dovedit că naționalismul a fost extremist, fie de dreapta, fie de stânga. Un naționalism de bună calitate, echilibrat, constructiv, interesat doar de proiectarea și punerea în aplicare a marilor proiecte strategice pentru binele țării și al națiunii, antrenând tot ce are mai bun societatea, cu un lider carismatic sprijinit de o elită meritocratică, respectându-se regulile democrației și evitându-se războiul româno-român nu se poate coagula la ora actuală în România, pentru că pe scena politică sunt promovați, numiți în funcții înalte, avansați și ținuți în funcții – uneori cu forța – doar cei care dovedesc supușenie și ascultare față de cei care ne conduc.

 

N.B.: Într-un interviu pe care l-ați acordat în urmă cu ceva timp unei publicații centrale, și în care era vorba despre „acoperiții” din mediul politic românesc, făcându-se trimitere la Ponta care era acuzat în acest sens, dv. spuneați, citez: „În 1997, procurorul general al României (Sorin Moisescu? – n.m.) a selectat câţiva procurori tineri care au absolvit facultatea, a avut el criteriile lui, care urmau să ancheteze o serie de infracţiuni ce ţineau de securitatea naţională. Era vorba de anchetarea unor persoane care lucrau în mediul extern, lucrau în ambasade. Ştiu cu siguranţă că lista cu procurori a fost transmisă la SIE pentru avizare. Cei de la SIE aveau nevoie să ştie dacă respectivii procurori sunt integri, dacă corespund pentru respectivele anchete. Pe parcursul anchetei, procurorii au dat o serie de informaţii la SIE, pentru că aşa era normal.” Despre Ponta, în același context, ați spus că putea fi cel mult un „colaborator”. Pe mine și pe mulți alții, cred eu, ne interesează mai puțin dacă Ponta a fost „colaborator” sau „acoperit” – deși nu este în regulă să avem acoperiți în justiție, în mediul politic, etc. -, iar în acest ultim caz, mi-ar veni să râd dacă n-ar fi de-a dreptul tragic…. Ce „acoperit” ar putea fi acela care să fie atât de ușor de deconspirat ? Sau să vină unul ca Turcescu și – mânat de o „criză de conștiință” – să se autodemaște. Pe mine altceva mă interesează…. La ce infracțiuni care țineau de securitatea națională, vă referiți dv. ? Care a fost finalitatea acelor anchete ? Fenomenul infracțional – din cele spuse de dv. în acel interviu – era destul de amplu după câte se pare. În parantează fie spus, e vorba de Procurorul general Sorin Moisescu, cumva ?

 

Cristian Troncotă: Era vorba de așa-zisa „listă a lui Severin”, adică un tabel cu agenți ai serviciilor secrete străine infiltrați în ministere. Lista a fost întocmită de serviciile secrete românești și care aveau nevoie de un ordin politic foarte clar pentru a se putea lua o decizie și de a se acționa în consecință. Adrian Severin, ministrul de Exrerne la acea dată, avea o listă restrânsă cu cei bănuiți că ar fi în legătură cu servicii de spionaj străine fără aprobarea autorităților statului român și care își desfășurau activitatea în ministerul pe care-l conducea. Pe Severin l-a cam luat gura pe dinainte. Cei de la SIE au avut pretenția, corectă de altfel, de a ști cine sunt cei care vor fi în comisia de anchetă, ca nu cumva să se trezească cu vreun acoperit anchetat de tinerii procurori „frumoși și liberi”. S-a luat această măsură, de a se apela la procurori tineri, care n-au avut nimic de-a face cu fostul PCR sau UTC, ori cu procuratura comunistă, tocmai pentru a avea credibilitate în fața occidentalilor. La acea oră, România intrase deja în aria de interes occidentală, accederea în NATO și UE,   fiind de fapt „obiectivul strategic fundamental al României”. Evident că ancheta nu s-a finalizat. De ce? Pentru că mulți se așteptau să dea peste agenți ai rușilor, și pe care să-i demaște apoi în presă. După scurt timp a fost pusă „batista pe țambal”, cum se spune pe aici, pe la noi. După care Adrian Severin a fost înlocuit din funcția de ministru de Externe cu Andrei Pleșu (la 29 decembrie 1997). Nici Sorin Moisescu, procurorul general, proaspăt numit în 1997 și care avusese inițiativa constituirii comisiei de anchetă formată din șapte tineri procurori, printre care și Victor Ponta, nu a mai stat nici el prea mult în funcție și în 1998 a fost promovat la Curtea Supremă de Justiție.

 

N.B.: De ce s-a luat o astfel de măsură, adică schimbarea ministrului de Externe, Adrian Severin, și întreruperea anchetei, iar ulterior numirea Procurorului general Sorin Moisescu într-o altă funcție?

 

Cristian Troncotă: Din punctul meu de vedere, desigur istoria va confirma sau nu, cred că majoritatea celor aflați pe liste și probabil depistați în anchetă erau legături ale occidentalilor, agenți de influență probabil, recrutați după 1990. Așa s-ar explica de ce occidentalii nu-l prea agrează pe Ponta, pentru că știe prea multe despre oamenii lor de influență. Și au fost depistați pentru că erau „la început de carieră”, adică nu aveau experiență pe frontul secret față de cârtițele sovieticilor/rușilor reactivați înainte, în timpul și după evenimentele din decembrie 1989. Nu știu dacă acesta a fost motivul sau unul dintre motivele care au stat la baza deciziei occidentalilor de a nu primi România în NATO în 1997. Este vorba despre sammitul NATO de la Madrid, din 8-9 iulie 1997, la care Ungaria și Polonia au fost invitate să adere, în vreme ce Cehia și România au fost sărite. Pentru Cehia motivul a fost clar și transparent. S-a interpretat de către occidentali, prezența la referendum a cehilor sub 50%, ca un adevărat afront la adresa NATO. Dar pentru România nu s-a precizat nimic transparent. Cert rămâne faptul că abia după aceste evenimente, s-a instalat la București NOS, adică biroul de legătură cu NATO, instituție care dă avize cetățenilor români să lucreze cu documente secrete, adică acele celebre certificate de confidențialitate acordate de ORNISS, după verificări ale SRI și SIE. Rețineți acest amănunt foarte important.

 

N.B.: De fapt, domnule Profesor, ce este acest Birou NOS și cum lucrează el? Puteți să ne explicați mai pe larg?

 

Cristian Troncotă: Biroul NOS poate să respingă propunerea care vine de la SRI sau SIE și susținută de ORNISS, dar fără să motiveze. Deci are posibilități de informare, prin IU (Unitatea de Informații a NATO) total diferite față de serviciile de informații românești. În termeni de specialitate se spune că utilizează alte baza de date, adică rețele de informare. Acest lucru a rămas valabil și astăzi. Și ca să revin la prima întrebare. Cred că înțelegeți că scena politică din România se va schimba treptat, adică „pas cu pas”. Vor apărea alți actori. Că vor fi mai buni sau mai răi vom vedea. Important este că toți vor avea un element comun: avizul NOS. Cine nu va avea avizul NOS pentru clerence security (certificatul de securitate) va fi trecut pe lista corupților și, mai devreme sau mai târziu, știm cu toții ce va păți. Turcescu nu a fost ofițer acoperit. A încercat o mică stratagemă, bine jucată dar prost regizată scenic și deplorabilă la recuzită. Ceea ce a arătat el public nu era un act atestator al calității sale de ofițer acoperit. Nici nu există în practică așa ceva. De aici și concluzia că atât el cât și cei care l-au susținut au fost în realitate niște clovni. Ofițerii acoperiți nu se pot deconspira. Isteria cu ofițerii acoperiți este regizată foarte bine de profesioniști în scopul că ar mai putea să bage puțin frica în oasele agenților ruși, foarte bine infiltrați în mediile de interes, și, vezi Doamne, că i-ar face să fie mai reținuți, dacă nu cumva chiar să-i întoarcă. E clar, avem de-a face cu strategii și jocuri operative pe termen scurt, mediu și lung, poate poate pică ceva. Așa este pe frontul secret, niciodată pace, mereu confruntare, iar câteodată fratricidul este mai dureros decât o victorie de etapă din partea adversarului.

Foto 2 - Unul dintre cele mai recente volume lansate de profesorul Trocota

Foto 2: Unul dintre cele mai recente volume publicate de prof.univ.dr. Cristian Troncotă 

N.B.: Având în vedere recentele scandaluri politice ce l-au avut în prim plan pe Sebastian Ghiță și dezvăluirile sale, „capetele” care au căzut, precum și ușoara „șifonare” a imaginii unor instituții, altfel onorabile atâta timp cât au acționat și vor acționa în cadrul legal existent, când estimați că am putea avea acel pachet de legi ale siguranței naționale care este atât de necesar? Consider că decât un stat cu tendințe autoritariste, e de preferat un stat cu o democrație imperfectă, dar mereu perfectibilă, în care separația puterilor în stat să fie una reală, în care serviciile secrete să acționeze într-un cadru legal, între niște limite bine precizate, în conformitate cu strategia națională de securitate și cu atribuții clare, precise, care să nu lase loc de interpretări.

 

Cristian Troncotă: Cu pachetul de legi privind securitatea națională este deja o problemă politică. Din câte știu eu, pachetul de legi a fost elaborat la nivelul anului 1997. Guvernarea Alianței Civice l-a elaborat dar nu a reușit să-l treacă prin Parlament. A promis dl. Traian Băsescu de fiecare dată când a candidat pentru funcția de Președinte, că primul lucru pe care-l va face, va fi să promulge legile securității, dar nici domnia sa nu s-a ținut de cuvânt. A promis și dl. Klaus Iohannis. Au trecut mai bine de doi ani și nimic. Din ce cauză nu știm, dar putem comenta. În primul rând, Legea 51/1991 privind siguranța națională a României, care a întrat în vigoare la 29 iulie 1991, deci înaintea Constituției democratice (21 noiembrie 1991) a cunoscut o serie de modificări, care au ținut cont de noile realități și noul context de securitate al României după integrarea în NATO și UE. La ora actuală poartă numele de Legea securității naționale, întrucât în urma unei ordonanțe de guvern din 18 martie 2014 – este vorba despre guvernul Ponta – prin care s-a înlocuit pur și simplu cuvântul siguranță cu cel de securitate. Nu s-a schimbat și definiția prevăzută la art.1, după cum era și normal. Care va să zică, definiția funcțională în perioada 1991-2014 pentru siguranța națională este identică cu cea a securității naționale după această dată și până în prezent, când România este membră NATO și UE. Mai mult, Legea 14 privind organizarea și activitatea SRI, în ciuda tuturor actualizărilor de până acum, rezultate din alte legi, continuă să folosească noțiunea de siguranță națională, care după martie 2014 nu mai este prevăzută de legea securității naționale. Ori conducătorii noștrii și-au pierdut mințile, ori se întâmplă ceva ciudat pe scena politică românească. Prima tentație este să te gândești dacă nu cumva, cuiva nu-i priește termenul de securitate națională. Și dacă nu-i priește înseamnă că nu avizează. Și de ce ar aviza, atâta timp cât noțiuni precum național, naționalism, interes național sunt expresii „depășite istoric” în plină eră a ideologiei globaliste. Mai mult, atâta timp cât există Strategie de securitate a NATO, Strategie de securitate a UE, la ce ar mai fi nevoie și de o Strategie de securitate națională a României? Dacă nu mai este nevoie de așa ceva, atunci nici legea securității naționale, ori pachetul de legi pentru securitatea națională nu se mai pot elabora. Rațiunea unei legi, mai ales a unui pachet de legi este să pună în practică o strategie.

 

N.B.: Considerați că evoluțiile politice din SUA vor influența pozitiv și evoluțiile politice – dar nu numai – din România?

 

Cristian Troncotă: Personal cred că lucrurile vor putea fi dezmorțite și în acest domeniu, o dată cu modificările ce vor rezulta după ce „valul Trump” va ajunge și pe plaiurile mioritice. Principiul formulat este „cine vrea apărare să plătească”. Sună bine și ne dă speranțe. Va fi o oportunitate și pentru noi de a încerca să „plătim” securitatea prin inteligență și inițiativă în spiritul interesului național conexat, fără îndoială, la interesele în zonă ale marelui aliat strategic. Când eram mic, bunica îmi spunea că speranța moare ultima. Nu sunt convins că SRI-ul a încălcat vreo lege. „Binomul” (SRI, DNA), este o expresie ce a fost folosită pentru prima dată într-un document de analiză al SRI din 2014 și făcea referire la protocoalele de colaborare dintre cele două instituții. În legea 14 de organizare și funcționare a SRI, art. 14, este prevăzută expres posibilitatea de colaborae cu mai multe instituții din România, inclusiv cu ministerul Public „în scopul asigurării siguranței naționale”. Iar faptul că CSAT a hotărât că fenomenul „corupției la nivel înalt” este o problemă de securitate națională, la fel ca în mai toate țările civilizate și cu o democrație avansată, percepție susținută de mai toți analiștii prezenți la summiturile și sesiunile de comunicări științifice, cel puțin din ultimii zece ani, nu înseamnă nimic alteva decât o activitate în cadrul legii. Alta este problema „Binomului”. Cei doi șefi de instituții, Codruța Kovesi și Florian Coldea au fost numiți de fostul Președinte, Traian Băsescu, după niște reguli doar de domnia sa știute. Și dacă tot i-a numit, le-a dat și niște ordine, mai precis comenzi politice, adică să-i „aranjeze” pe temuții săi adversari politici. În limbajul de specialitate se numește „poliție politică represivă” atunci când folosești instituțiile de forță ale statului în lupta politică. E greu să uităm replica lui Traian Băsescu imediat după alegerea sa ca Președinte în 2004, referitor la fostul său contracanditat la președinție: „Adriane nici nu știi cât de mic ai început să fii”. Și Adrian Năstase a fost condamnat și a făcut pușcărie, nu prea mult, dar suficient ca altădată să nu mai cuteze să-l umilească cu erudiția sa pe Traian Băsescu. La fel și cu Dan Voiculescu. Scenele înregistrate cu mărturiile Băsescului despre cum l-a condamnat judecătoarea Camelia Bogdan la 10 ani închisoare cu executare pe Dan Voiculescu și cum generalul Florian Coldea, șeful operativ al SRI, trăgea „spectaculos concluziile”, rămâne pentru istorie un document antologic, o adevărată frescă pentru scena politică românească. Același Băsescu perorează acum, pe la unele posturi de televiziune, teza halucinantă cum că abia după 2014, adică după ce nu a mai fost Președinte, „binomul” însetat de putere a transformat România într-un „stat mafiot”. Acesta este spectacolul penibil oferit de scena noastră politică. Una este să ai o viață politică tumultoasă ca urmare a confruntărilor de idei și alta e să îți epuizezi resursele în comentarii despre cât de rău este adversarul politic.

 

N.B.: Da, într-adevăr, se întâmplă lucruri bizare pe scena politică românească, foarte discutabile din perspectivă democratică, iar uneori de-a dreptul contradictorii și contrariante chiar. Cetățeanului de rând bine educat, îi lasă un gust amar și un sentiment de respingere, iar la toate acestea se mai adaugă și, uneori, anumite gesturi și imprecații rostite de anumiți politicieni. Cum ați caracteriza această situație?

 

Cristian Troncotă: Jignirile și expresiile suburbane folosite nu numai de fostul președinte Băsescu, vin să tensioneze și mai mult scena politică românească. Și exemplele sunt cu toptanul. Le-am ales doar pe acestea pentru a înțelege ridicolul în care se complace unul dintre cei care se consideră „marele om politic”, „animalul politic” „cu o vastă experiență politică”, dar care nu este în stare să precizeze nici măcar un singur lucru bun făcut în timpul celor zece ani de președinție și pentru care românii ar putea să se bucure și să-l păstreze în sufletele lor ca moștenire de la Băsescu. În treacăt fie spus, de pe urma atât de hulitului mareșal Ion Antonescu ne-a rămas totuși un tezaur de 24 de tone de aur rezultat din comerțul cu Germania, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, lingouri de aur contra grâne și petrol, ascuns în primăvara lui 1944 și până în 1947 într-o grotă de lângă mănăstirea Tismana. Recent, prin strădania guvernatorului Băncii Naționale, domnul Mugur Isărescu, în grota de la Tismana a fost organizat un muzeu. Locul și împrejurimile mănăstirii beneficiază și de un peisaj de excepție, o adevărată „grădină a Maicii Domnului”, după cum s-a exprimat regretatul Papă Ioan Paul al II, când ne-a vizitat țara. Acel loc te face să reflectezi mult mai profund la istorie și la cine sunt adevărații eroi ai neamului. De pe urma dl. Băsescu ce ne-a rămas? Toată lumea știe ce… salarii micșorate cu 25% și pensii micșorate cu 15 %, o adevărată „curbă de sacrificiu” inutilă. În schimb, se laudă că el a respectat Constituția, ceea ce ar trebui să facă și oamenii politici, dar și instituțiile de forță, uitând probabil că a fost suspendat de două ori, tocmai pentru că a încălcat legea fundamentală. Iar dacă îndrăznește cineva să-i aducă aminte de propriile fapte se înfurie, împroșcă cu noroi în dreapta și în stânga, etalându-și de fapt ceea ce știe mai bine, adică ignoranța care, însoțită de jigniri, îl face să se confunde cu mitocanii de rând. Pe Liviu Dragnea, șeful partidului de guvernământ, PSD, l-a gratulat mai deunăzi, pe un post de televiziune și la o oră de maximă audiență, cu termenul de „panaramă”, ceea ce dovedește că fostul președinte nu mai are proprietatea termenilor și nu se mai poate abține. La rândul lui, actualul Președinte Klaus Iohannis pretinde că respectă Constituția, care la articolul 80 îl obligă să joace rol de „mediator între puterile statului precum și între acestea și societate”. Ori, domnia sa ce face? Merge în mijlocul unei demonstrații „spontane”, fără atorizație, care ulterior s-a prelungit aproape două săptămâni, tot fără autorizație, dar cu o coregrafie care l-ar fi făcut chiar și pe Ceaușescu să fie invidios, pentru a protesta contra guvernului, pe care-l numise el, Iohannis, Președintele, cu câteva zile înainte. Apoi se deplasează la Bruxelles pentru a face declarații oficioase în urma cărora imaginea țării a avut grav de suferit.

Foto 3 - In 1936 Palatul Culturii a fost vizat de un act terorist

Foto 3: În 1936 Palatul Culturii din Târgu Mureș a fost vizat de un atac terorist

N.B.: De la limbaj suburban s-a trecut uneori la amenințări mai mult sau mai puțin voalate. Avem exemple….. Or, de aici și până la fapte nu e decât un pas. Acel „pas” s-a făcut, știm câteva cazuri, le-ați evidențiat foarte bine dv., dar se pot întâmpla lucruri și mai grave. Scena politică actuală, în opinia mea, este un circ perpetuu și creează impresia de neseriozitate ceea ce, la nivelul percepției publice interne, dar și internaționale aduce mari deservicii României ca stat. Cum ați comenta această stare de fapt?,  

 

Cristian Troncotă: A cere unui istoric să vorbească despre scena politică actuală românească, înseamnă a-i cere să-ți descrie penibilul. Revin la prima dumneavoastră întrebare cu un aspect care cred că nu merită să fie trecut cu vederea. Este vorba despre comparația ca metodă în studiul istoriei. Se pot face evident comparații în studiul istoriei, sau mai bine-zis pentru înțelegerea corectă a istoriei. Din punctul meu de vedere cred că se poate compara, dar nu se poate asemăna scena politică românească postdecembristă cu perioada interbelică. Cu toate poticnirile, promisiunile neonorate, discursurile naționaliste înflăcărate dar lipsite de eficiență economică sau în planul creșterii nivelului de trai al majorității populației, scena politică românească de după decembrie 1989 are totuși meritul că nu a înregistrat nici o execuție politică, în sens de eliminare fizică, cel puțin deocamdată. În schimb, în perioada interbelică au fost comise crime politice, adevărate acte de terorism, fiind executați de către extremiști legionari nu mai puțin de patru foști prim-miniștri, dintre care doi în funcție (I.G. Duca – la 29 decembrie 1939 – și Armand Călinescu – la 20 septembrie 1939), ceilalți doi, au fost Nicolae Iorga asasinat la Strejnic și Gheorghe Argeșeanu asasinat la Jilava, ambii în noaptea de 26-27 noiembrie 1940. Extremiștii comuniști au pus o bombă la Senat, iar în urma exploziei au murit trei senatori, iar alți 13 au fost grav răniți. Este vorba despre un eveniment petrecut la 9 decembrie 1920, iar teroriștii au fost Max Goldstein, Saul Osias, Leon Liechtblau și Alexandru Constantinescu. Manualele de istorie nu consemnează acest eveniment, deși la momentul acela întreaga Europă a fost zguduită la aflarea veștilor din capitala României. Și unii se mai întreagă cu naivitate de ce antisemitismul interbelic din România se confundă cu anticomunismul. Un alt extremist comunist, Alexandru Mihail, la 5 aprilie 1936, a pregătit patru bombe care urmau a fi plasate la Palatul Culturii din Tîrgu Mureș, acolo unde se defășura Congresul Studenților Creștini. Intenția era de a destabiliza întreaga țară. Doar vigileța organelor de Siguranță a făcut ca nenorocirea să nu se producă. Când trec astăzi pe lângă această clădire majestoasă, care arată ca un giuvaier arhitectonic după restaurare și amintindu-mi de ce era să se întâmple cu ea, mă cuprind imediat frisoanele. Tot în perioada interbelică s-a manifestat în România și terorismul de stat. Din ordinul Regelui Carol al II-lea a fost asasinat căpitanul mișcării legionare Corneiu Zelea Codreanu, aspect consemnat cu franchețe de Armand Călinescu în Memoriile sale. Același Carol al II-lea a ordonat asasinarea în masă și fără judecată a câtorva sute de legionari, ca represalii după asasinarea primului-ministru, Călinescu. Sistemul democratic interbelic a eșuat lamentabil după abia două decenii. La 10 februarie 1938 a fost suspendată Constituția din 1923, fiind înlocuită cu o nouă Constituție care acorda regelui Carol al II-lea puteri depline.

 

N.B.: Facem mare caz – doar la nivel formal consider eu, pentru că în realitate lucrurile stau altfel – de articolul 1 din Constituție. De fapt, cât de „suveran și independent” mai este statul român azi, dacă ar fi să-l comparăm cu cel interbelic?  

 

Cristian Troncotă: Desigur, în perioada interbelică scena politică românească a cunoscut și câteva raze de soare. În primul rând, a avut privilegiul de a se bucura de erudiția și rafinamentul lui Nicolae Titulescu, ales de două ori la rând, în 1929 și 1930, președinte al Ligii Națiunilor. Și tot în perioada interbelică doctrina politică a neoliberalismului românesc insista pe protecționismul față de capitalul românesc. Acestuia i se acorda 51% ca pondere în economia națională, față de 49% cât se acorda capitalului străin. Ce se întâmplă în ziua de azi ne este aproape rușine să consemnăm. „Economia României” este în procent de 85% în mâinile transnaționalelor, iar pământul arabil în proporție de 40%. Cred că se înțelege acum de ce am folosit ghilimelele. Deosebirile față de lumea de azi fiind evidente, comentariile nu-și mai au rostul. Iată doar câteva exemple care demonstrează că „urâtul interbelic” nu se compară cu „urâtul postdecembrist”, dar nici realizările. Și pentru că discuția noastră se axează și pe teme de securitate, cred că ar merita menționat și un alt aspect. Bunăoară, pe actuala scenă politică românească nu are încă șansa, dar nici perspective nu sunt, să apară și să se afirme un diplomat de talia lui Nicolae Titulescu, cel care alături de ministrul de Externe al Franței, Louis Barthou era creator și propovăduitor al doctrinei „securității colective”. La rândul lui, marele istoric Gheorghe Brătianu, și el om politic de vârf, concepea în studiile sale geopolitice faptul că spațiul de securitate a unei țări nu se reduce la teritoriu, el depinzând atât de zonele limitrofe de interes ecomonic, dar și de tratatele internaționale la care este parte și prin care se permite accesul la acele zone și/sau la relații directe cu aliații strategici. Iar acum nu numai că-i ignorăm pe acești mari oameni politici care gândeau pentru binele umanității și elaborau doctrine de securitate universal valabile, dar nici măcar nu suntem în stare, timp de două decenii, să trecem prin Parlament un pachet de legi privind securitatea națională. Nu cumva doctrina titulesciană a „securității colective” stă la baza Alianței Atlanticului de Nord de astăzi? Da, știu, adevărul istoric ne doare, mai ales atunci când este rostit franc și cu obiectivitate.

Nicolae-Balint.Poza-noua

Foto autor interviu: Nicolae Balint

Epigrame

Posted by solariu On May - 1 - 2017

Epigrame

Autor: Sorin Olariu (Michigan, USA)

CARICATURISTULUI ȘTEFAN POPA-POPAS

Desenând, din joacă,
Fără apropou,
Mi-a făcut o moacă
De-am rămas tablou!

VIS DE GINERICĂ

Și-ar dori pesemne
Munca în etape:
El s-aducă lemne
Soacra lui să crape!

CHEF DE CHEF

Un bețiv, cu-o găleată,
Pe un altul îl învie:
– Mai trezește-te odată,
Să mai tragem o beție!

ERORI DE EXPRIMARE

În țara-n care ne-ntrerupt
Poporul zace-ntr-un marasm,
Spui politician corupt
Și-ai obținut un pleonasm!

ODĂ POLITICIENILOR ROMÂNI

Aleșii noștri, bunăoară,
Sunt tipi mișto, de nota zece:
De câte ori mi-e dor de țară
Îmi amintesc de ei și-mi trece!

DEFRIȘĂRI ÎN HARCOV

Azi, secuiul, complexat,
Vrea să facă pe stăpânul:
– Codrul ăsta l-am tăiat
Că e frate cu românul!

NEDUMERIRE

Nu-nțeleg cum de se poate
Că la noi în Românica
Dumnezeu ne-a dat de toate
Însă noi n-avem nimica!

Sorin-Olariu-poza-dublura

 

Foto. Sorin Olariu

Băsescu, simbolul mizeriei politicii românești

Posted by Stefan Strajer On April - 29 - 2017

Băsescu, simbolul mizeriei politicii românești

Autor: Silvia Jinga – Urdea (Florida, USA)

 

Zvârcolirile lui Traian Băsescu pentru a-și salva de la închisoare membri de familie, o colaboratoare apropiată ca Elena Udrea și tot felul de șmecheri pe care el „i-a căftănit în înalte autorități ale statului de drepți”, cum sarcastic se exprimă Șerban Cionof (Hai Băsescu la vedere spune tot despre lichele, Jurnalul Național. 2 martie 2017) ne întăresc suspiciunea că tot ceea ce știm despre cei zece ani de guvernare ai fostului președinte reprezintă doar vârful icebergului. În acest moment el acționează ca un agent destructiv al statului de drept și justiției, solidarizându-se cu cea mai retrogradă orientare în politica românească. Ar trebui să ne întrebăm dacă prestația lui Traian Băsescu a acționat în vreun moment etic și constructiv. Când el a dobândit puterea s-a pierdut prea ușor din vedere un fapt criminal ca dispariția flotei, subiect nici după două decenii elucidat. Nu întâmplător. Subiectele jenante, care-i fac vulnerabili pe cei ce au puterea, sunt întotdeauna evitate la noi până când este expirat cel vizat. Nici revoluția, nici morții de la revoluție, nici mineriadele, nici recuperarea prejudiciilor în cazul fraudelor nu sunt pe deplin elucidate.

adam-eva_udrea_basescu

Mai nou se pune sub semnul întrebării legitimitatea celui de-al doilea mandat al lui Traian Băsescu, discutându-se despre ”trădarea” lui Ponta și Dragnea, care l-ar fi lucrat pe Mircea Geoană, favorizându-l pe marinar. A sărit Ion Iliescu ca să nu lase spiritele să se încingă prea tare, arătând că voturile diasporei l-au făcut pe Băsescu președinte a doua oară.

Ceea ce s-a așteptat de la Băsescu a fost intensificarea combaterii corupției, terminarea „baronimii”, învigorarea instituțiilor statului, ale justiției. În realitate cei zece ani ai lui de președenție au instalat în România o dictatură personală și de clan, sub masca celei mai abjecte demagogii trâmbițate despre statul de drept. Curând, după căderea vălului și plecarea tiranului de la Cotroceni, a început să se întrevadă esența guvernării lui Traian Băsescu, obsedat de menținerea cu orice preț a puterii prin lovituri sub centură, lucrături josnice, spionarea altora, în bună parte, prin colaboratoarea sa Elena Udrea, care circula prin mediile de interes pentru președinte. Și dacă ne amintim bine, șuetele ei cu Victor Ponta erau la ordinea zilei. Adriana Săftoiu a surprins cu exactitate dinamismul personajului, care și-a folosit diabolic inteligența. Un capital uman prețios a fost risipit în machiavelice aranjamente de culise, toate menite să compună imaginea convenabilă președintelui, căci Traian Băsescu tăiește din imagine, „are un scop precis: nici o zi fără mine”, observă autoarea Cronicii de la Cotroceni. Cât de multe lucruri s-ar fi putut realiza în România pentru majoritatea populației și cât de puține s-au făcut din cauza lidership-ului lui Băsescu cel obsedat, înainte de toate, de el însuși și menținerea puterii personale. În al doilea mandat al său românii s-au ales cu desființarea a tot mai multe locuri de muncă, președintele îndemnându-și supușii să se vânture prin lume în căutare de joburi, reducerea salariilor, desființarea a peste șaizeci de spitale, defrișarea pădurilor și mai ales înflorirea fraudei printre suporterii conducătorului. I-a păsat atât de mult de prestigiul României, încât l-a plasat în fruntea Institutului Cultural Român pe Horia Roman Patapievici, care a înjurat neamul românesc și cultura lui în „faimosul” lui volum Politice și l-a spulberat de la cultură pe Augustin Buzura, romancier serios cu o activitate care-l recomanda pentru postul de la ICR.

 

Excesul autoritar și absența unui elementar simț etic l-a făcut pe Traian Băsescu antipopular, cauzând situații explozive în sânul populației. Pe 12 ianuarie 2012 au început protestele în capitală la care au participat în jur de zece mii de oameni, ele continuând timp de douăzeci și cinci de zile și manifestându-se în treizeci și șapte din cele patruzeci de județe ale țării. Protestele au culminat cu un refrendum de demitere a președintelui. Au votat pentru demitere 87.52% dintre cetățeni, adică 7.403.836 de persoane. Băsescu a rămas în jilț datorită sprijinului extern și al celui intern, venind din partea celui mai reacționar segment al clasei politice românești, care se recunoștea în corupția acestuia, apărată prin minciună zgomotoasă și continuă agitație pentru derutarea adversarilor politici și a maselor trădate zilnic fără remușcări.

Deși, imediat după încheierea celui de-al doilea mandat, Traian Băsescu a declarat că se simte bine în postura de bunic, lăsând să se înțeleagă că s-ar retrage din viața politică, a revenit de fapt energic din cauza necazurilor în care fusese aruncată Elena Udrea și a propriei lui temeri. Partidul Mișcarea Populară, creat ad hoc pentru catapultarea Elenei Udrea în scaunul prezidențial, n-a reușit să se impună, fiind mai mult o manta pentru vreme rea. Și această vreme rea a sosit acum când este contestată vehement realegerea lui din 2009 și când apropiata colaboratoare a încasat o condamnare de șase ani de închisoare cu executare pentru Gala Bute. Terorizat de posibilele denunțuri ale Elenei Udrea, care nu mai dorește să guste din nou din claustrarea unui penitenciar, Băsescu, acum senator s-a agățat și el ca și Dragnea de legea grațierii. Doar ambii sunt mușterii învechiți în siluirea justiției și a statului de drept. Amândoi vor să îndoaie legea ca să slujească samavolniciile lor și ale apropiațiilor. Traian Băsescu ar putea intra oricând ”în anuarul nesimțirii umane”, dacă s-ar inventa așa ceva, notează Valentin Boeru în Național.ro, 20 aprilie, 2017 (Băsescu își grațiază „famiglia”). Ca senator a depus de curând mai multe amendamente care vizează grațierea persoanelor condamnate la mai puțin de zece ani, înjumătățirea pedepselor femeilor condamnate pentru fapte fără violență, chiar pentru corupție, a mamelor care au copii sub 14 ani, a persoanelor peste șaizeci de ani etc. Acum se înțelege de ce a ținut Băsescu morțiș să devină senator, iar partidul său să intre în parlament. Așa-zisul promotor al justiției și statului de drept își dă arama pe față. I-a ajuns cuțitul la os. Nu doar că apropiații lui sunt certați cu legea, dar lațul se strânge și poate chiar el să intre sub incidența legii. Dura lex.

Cât a fost la putere s-a purtat ca un feudal pe moșia proprie, atitudine tipică ciocoiului român de la Dinu Păturică încoace: aroganță față de amărășteni și grosolănie. Acum se poartă ca un om încolțit, care se dă de ceasul morții să scape basma curată. Este normal că stârnește repulsie, după cum rezultă din multe comentarii. „N-a avut niciodată vreo treabă cu România și cu bunăstarea ei. Trebuia în schimb să o salveze pe Udrea de pușcărie, să-l scoată pe frate-său de la Poarta-Albă, să-și protejeze nepotul, ginerele și fiicele, precum și mii de alți șmecheri apropiați …”. (Național.ro, 20 aprilie 2017) „Golanul politic” prin amendamentul privind grațierea femeilor cu copii până la vârsta de 14 ani le vizează pe Monica Iacob Ridzi și pe Crinuța Dumbrăvean, ambele vinovate de corupție. Conștiința nu-i este deloc tulburată de sinuciderile copiilor lăsați singuri de părinții nevoiți să plece la muncă în Occident, de distrugerea a numeroase familii din cauza acestui exil forțat.   N-are timp de așa ceva. Grija lui se îndreaptă patern spre gașca de jefuitori cu impunitate cărora președintele le-a ținut spatele.

Inițiativele parlamentare ale lui Traian Băsescu privind legea grațierii va fi populară între toți penalii din toate partidele. Învăluite în pseudocompasiune pentru femeile din închisoare, amendamentele propuse de fostul președinte sunt o sfidare fără egal a justiției și statului de drept, venind din partea celui care și-a făcut un titlu de glorie din apărarea lor. În fond, atunci ca și acum s-a apărat numai pe el însuși cu deosebirea că acum joacă singur în ring. Propriul lui partid s-a dezis de amendamente, aruncând rușinea doar în spatele autorului ei de drept și de fapt. De aceea îl vedem pe marele actor cuprins de-o isterie vecină cu groaza, decretând: să fie arestați Codruța Kovesi, Coldea și Maior!, adică tocmai cei care odinoară l-au slujit. Actul final este grotesc.

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga – Urdea

Când trăncăneala-i nesfârșită, viața va fi troncănită!

Posted by Stefan Strajer On April - 29 - 2017

Când trăncăneala-i nesfârșită, viața va fi troncănită!

Autor: George Petrovai

 

La vremea lui, gânditorul englez Francis Bacon decreta că „Atâta știm cât putem”. Întrucât în România postdecembristă toate s-au dat peste cap și viața merge mai departe à rebours, pentru trăitorii pe aceste meleaguri este mai de actualitate reciproca „Atâta putem cât știm”, precum și corolarul politrucianist „Atâta putem cât se vede (după 27 de ani de democrație originală)”.

Dar să nu ne grăbim cu concluziile acuzatoare mai înainte de-a trece în revistă suita faptelor de-a binelea revelatoare prin logica înlănțuirii lor întru demolarea României. Acuzat de genocid economic și social, cuplul Ceaușescu este făcut vinovat de toate relele anilor optzeci, deceniul în care s-au depus eforturi dezumanizant-supraomenești pentru plata datoriei externe de vreo 15 miliarde dolari americani, și, în urma unui proces-parodie, nu numai că este executat prin împușcare în chiar ziua de Crăciun a anului 1989, ci execuția are loc și pe fondul unei dezgustătoare satisfacții a grosului populației, cu totul și cu totul căzută în capcana percutantei campanii de diabolizare a Ceaușeștilor.

Extrem de regretabil pentru noi ca națiune este faptul că niciun cult, ba chiar niciun prelat din România acelui timp n-a protestat public împotriva acestei făcături planificată și dirijată din exterior (vezi pactul Bush-Gorbaciov de la Malta), dacă nu împotriva asasinatului în sine (oricum sentința era irevocabilă, căci, pe urmele criminalului de Lenin, Silviu Brucan susținea că „revoluția română” este incompletă fără sângele Ceaușeștilor), atunci măcar pentru împușcarea acestora într-o altă zi…

Ulterior ne-am dat seama că răfuiala cu Ceaușeștii era doar vârful enormului aisberg economico-politic, propulsat de neprieteni și gheșeftari împotriva României. Da, pentru că cizmarul șiret și profund devotat țării sale, o calitate ce i-a fost recunoscută până și de cei mai înverșunați adversari, îndrăznise să viseze la independența economică a României, de unde și eforturile depuse pentru dezvoltarea învățământului de toate gradele și a cercetării românești, precum și pentru punerea pe picioare a industriei grele, dar mai ales, prin plata datoriei externe în regim de urgență, îndrăznise să dea cu tifla Fondului Monetar Internațional (FMI), ba chiar plănuia cu chinezii și unele țări arabe ca, prin înființarea unei bănci, să vină în ajutorul țărilor sărace și astfel să mai reducă din strivitoarea influență a organismelor financiare occidentale…

timthumb

După execuție a venit la rând punerea pe butuci a întregii țări și, la propriu, transformarea ei într-un uriaș morman de fiare vechi (peste 1200 de mari întreprinderi sunt desființate, absolut toate Cooperativele Agricole de Producție și Intreprinderile Agricole de Stat sunt mătrășite, iar transporturile fluviale, maritime și feroviare ajung într-o stare de plâns). Adică un dezastru cu mult mai temeinic decât în urma unui război. Da, fiindcă nicio conflagrație, oricât ar fi ea de monstruoasă sau îndelungată, nu izbutește să pună la pământ întreaga ființă a unei țări – deopotrivă trupul (capacitățile de producție, finanțele, transporturile, agricultura, bogățiile, infrastructura) și spiritul acesteia (școala, cercetarea, cultura, tradițiile, conștiințele, sentimentele).

Spre deosebire de Germania și Japonia, care s-au ridicat dintre dărâmăturile celui de-al doilea război mondial prin forța mereu tânără a spiritului național și, evident, cu banii americanilor, încât după câțiva ani de formidabil elan regenerativ își reocupau pozițiile în topul celor mai avansate țări ale lumii, România postdecembristă este nu doar epuizată fizic, stare cauzată de economia distorsionată, ci și complet apatică în plan moral-spiritual după 27 de ani de speranțe înșelate prin neîncetatele conflicte dintre competență și impostură, adevăr și minciună, onestitate și nelegiuire, forțele răului constituindu-se în urma acestor ciocniri într-un atotputernic și indestructibil sistem.

Pierderile generate de această demențială stare de lucruri antinațională sunt de-a dreptul cutremurătoare pentru cineva cu scaun la cap și frică de Dumnezeu: națiunea tot mai slăbită din pricina masivului exod (peste patru milioane de români plecați din țară în perioada postdecembristă), tot mai îmbătrânită din pricina avorturilor, mai predispusă îmbolnăvirilor din cauza alimentelor contrafăcute și mai săracă (în ceea ce privește nivelul general de trai, România se situează la coada țărilor din Uniunea Europeană); tot mai mulți concetățeni dezrădăcinați și atrași de zona infracționalității (crimă, viol, tâlhărie, hoție), ba mulți dintre aceștia chiar dornici să ajungă după gratii, motiv pentru care pușcăriile românești au ajuns suprapopulate; sfidătoarea îndepărtare a grosului românilor postdecembriști, îndeosebi a tinerilor, de valorile fundamental-tradiționale (omenie, cinste, disciplină, ascultare, cumpătare, simplitate), fapt care în mod logic a dat peste cap scara valorilor noastre politico-sociale și moral-spirituale (impostura ia locul competenței, minciuna îi râde în nas adevărului și nelegiuirea se distrează copios pe socoteala corectitudinii).

Se zice că în cei 27 de ani de postdecembrism, aleșii și fârtații lor au furat din averea poporului peste 3000 de miliarde de euro! Dar numai bunul Dumnezeu știe cu exactitate totalul pierderilor prin furtișaguri, nemuncă, impostură și abuz în serviciu. Culmea neobrăzării e că taman unii dintre marii șnapani sunt sistematic invitați de stupidele noastre canale de dezinformare și imbecilizare, unde aceștia pălvrăgesc la nesfârșit, arată cu degetul spre adversarii politici, chipurile că doar ei sunt vinovați de starea în care am ajuns, și dau lecții de morală (sic!) celor care le fac nemeritata onoare să-i urmărească…

(Sighetu Marmației, 27 martie 2017)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

De la Pazvante Chiorul la Băsescu Barcagiul

Posted by Stefan Strajer On April - 29 - 2017

De la Pazvante Chiorul la Băsescu Barcagiul

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Mulți români au auzit de Pazvante-chiorul (Osman Pazvantoglu 1758-1809) dar puțini știu cum a jefuit el, cu pazvangiii lui, Țara Românească la începutul secolului al XIX-lea, întrecut fiind doar de eliberatorii sovietici cu „Sovromurile lor” și de administrațiile dâmbovițene postdecembriste conduse de: Petre Roman, Văcăroiu, Năstase, Boc, Ponta, care au propagat jafuri prin corupție în toată România sub oblăduirea lui Iliescu și Băsescu, depășind cu mult pazvangiii în șalvari cu iatagane.

După această frază despre pazvangii – niște mercenari musulmani plătiți să jefuiască și să omoare oameni pașnici, fără apărare -, să coborâm trei secole în istoria rumânilor sub domniile fanarioților, care nu erau nimic altceva decât niște vătafi ai Porții Otomane în Țările Române pentru a-i asigura haraciul, din ce în ce mai mare, ceea ce în Oltenia a dus la o anarhie greu de stăpânit. Lucrurile s-au complicat când austriecii i-au bătut pe turci în 1717 și prin tratatul de pace, turcii le-au cedat habsburgilor Banatul, Serbia și Oltenia. Habsburgii au numit Oltenia „Kleine Walahei” și au vrut să introducă ordinea și administrația lor, dar nu le-a reușit, deloc, datorită revoltelor oltenilor ce au început să se adune în cete haiducești, culminând cu lovitura reușită dată de Pavel Haiducul caravanei habsburgice formată din douăzeci de care, cu pereți metalici, ce strângeau taxele pentru Viena. Isprava haiducului a zguduit finanțele Vienei în acel an. Oltenia a fost singura provincie imperială ce nu s-a supus ordinei și administrației habsburgice, așa că, în 1739 imperialii au fost bucuroși să se retragă, fără regrete, din „Kleine Walahei”. Domnul fanariot de la București și-a frecat mâinile de bucurie, gândindu-se la haraci și peșcheș, care nu era doar pentru Poarta Otomana, dar și pentru el și neamurile lui, cu care împânzise Țara Românească, punându-le în înalte dregătorii. Și le-a frecat degeaba, pentru că anarhia și haiducia oltenească a luat asemenea amploare încât nu a mai putut să o stăpânească, nici să adune averi cât ar fi vrut pentru el și Imperiul Otoman în declin, datorită corupției fără margini ce îl cuprinsese și ascensiunii Imperiului Habsburgic.

În acest moment istoric, undeva în Bosnia balcanică se naște Osman, ce devine Pazvantoglu, numit după bunicul său, gardian al închisorii din Sofia, fiindcă rămăsese orfan. Fiind dezghețat și ager, îndrăzneț fără pereche și bun mânuitor de arme, vrea să se impună, să domine și să fie bogat cu orice preț. Calea aleasă a fost cămătăria, ceea ce Coranul interzice musulmanilor. Infractorul religios este prins și după lege îl aștepta sfârșitul, dar în Balcanii otomanilor legile sunt doar în cărți, în realitatea de toate zilele deasupra tuturor legilor fiind banii, deci este ajutat să scape din închisoare și până la București nu se oprește, unde deasupra balcanismului otoman înflorise fanariotismul, cu ramuri groase de fățărnicie, ticăloșenie și înșelătorie. Acest oraș, parazitat la sânge de demnitari fanarioți, era mediul favorit, identic cu firea lui Osman Pazvantoglu, ce în scurt timp a ajuns cunoscut prin escrocarea unor boieri naivi. De formă se angajează mercenar în gărzile de arnăuți ale domnului fanariot Mavrogheni și subit e cuprins de ambiția de-ajunge șeful gărzii, ceea ce realizează, în doi ani de zile, prin pungi cu galbeni. În această poziție aria lui de pungășire se lărgește mult, făcând avere necinstită ceea în mediul fanariot al urbei este o fală, un mare blazon. Pazvante, cum îi spuneau rumânii, atinge apogeul fanariotic pe Dâmbovița în anturajul curții domnești, unde, pe neașteptate face o criză de amor total după o jupâniță de la curte care-l refuză cu dispreț, ceea ce îl doboară într-o depresie de zace la pat cu lunile. Își revine, urând de acum înainte femeile și intră într-un fanatism de grandoare uneltind cu alți fanarioți la mazilirea domnitorului Mavrogheni. Acesta află, îl prinde și încarcerează, ridicând eșafodul pe care vroia să-l decapiteze. Zilele lui Pazvante erau numărate, dar când Mavrogheni numără pungile de galbeni pentru eliberarea și exilarea lui Pazvante, uită de eșafod, ia galbenii și îi dă drumul lui Pazvante, care trece Dunărea înapoi de unde venise.

base-pirat la piratul a respins propunerea premierului bulgar

Liber din nou, și-a încropit o bandă de pazvangii și-a început să jefuiască prin Balcani, strângând o sumă mare de galbeni pe care o trimite sultanului Selim al III-lea pentru a-l numi și pe el agă, comandant de armată otomană, cu promisiunea că va dubla peșcheșul dacă îl va numi. Bineînțeles că a devenit agă, doar erau în lumea otomană. Bucuros, dar nu destul, acum vrea să devină pașă, adică guvernator de pașalâc, și surpriză, sultanul Selim nu mai răspunde la pungile lui de galbeni. Avea altceva în cap! Rezultatul, de necrezut și ne mai întâmplat în istoria Imperiului Otoman; Osman Pasvantoglu adună de peste tot o armată de pazvangii, mercenari și se răscoală împotriva sultanului! Este total dezlănțuit, se autointitulează pașă, își face un pașalâc propriu cu capitala la Vidin, unde bate monedă proprie, cu chipul lui pe avers și închisoarea din Sofia pe revers, fiind prima și ultima monedă din lume înfățișând o închisoare! Dar extraordinarul și inexplicabilul, după logica istorică, este ceea ce urmează. De ochii lumii și-al istoriei, sultanul trebuie să-l pedepsească pe răzvrătit și trimite împotriva lui o armată de 100.000 de oameni, condusă de aga Kukuc ce, surpriza, nu poate cuceri Vidinul care nu avea nici măcar 10.000 de pazvangii! Dar, surpriza surprizelor, vine din partea sultanului care se răzgândește în privința răzvrătitului; renunță să-i mai aducă capul pe tavă, ba mai mult, îl face pașa de Vidin! L-a costat foarte scump pe Osman Pazvantoglu răzgândirea sultanului, pe lângă prețul plătit lui aga Kukuc să nu poată cuceri Vidinul! În istorie s-a scris că armata de 100.000 oșteni a lui aga Kukuc nu a putut cuceri Vidinul pentru că domnitorul fanariot Hangerli, al Țări Românești, nu a aprovizionat cum ar fi trebuit marea armată otomană și în consecință fanariotul Hangerli și-a pierdut capul, să fie un țap ispășitor. Așa e scris, dar, de multe ori, adevărul e ascuns printre rânduri.

Nici o pagubă-n domnitori fanarioți, se îngrămădeau pe capete la picioarele sultanului, căruia toate îi mergeau din plin, acum dându-i mână liberă și lui Pazvante să jefuiască Țara Românească și-n folosul lui. Astfel, în 1800 pazvangiii jefuiesc, omoară și dau foc Craiovei, din care mai scapă doar vreo 300 de case din cele 7.000 câte avusese înainte și jefuind ajung până la Târgu Jiu. Cronicile spun că din ordinul lui Pazvante, pazvangiii trebuiau să violeze toate femeile, drept răzbunare că jupânița valahă l-a refuzat, atunci, de mult. După jaful, violurile femeilor și omorârea bărbaților în Oltenia, în 1802 pazvangiii jefuitori pornesc spre București. Domnitorul fanariot Mihail Șuțu, aflând, o ia la sănătoasa, iar arnăuții lui albanezi în loc să apere cetatea de scaun se ceartă între ei și pazvangiii jefuitori intră liberi, fraternizând cu vagabonzii și cerșetorii bucureșteni, dintre care unul dintre ei ajunge să fie luat drept înlocuitor de domnitor. Fapt istoric; străinii, fanarioții și pazvangiii jefuitori au încrustat adânc apucăturile lor în firea bucureștenilor pentru vremurile ce vor veni.

Pașa din Vidin, recunoscut și de sultan de data aceasta, recunoștință ce o plătea cu vârf și îndesat, atinge zenitul său istoric, vorbindu-se despre el în fel și chip; de la aventurier la învățat, de la haimana și fanatic la diplomat și vizionar, când complexat și labil, când puternic și răzbunător. A fost doar un meteorit otoman.

Sfârșitul lui și-al pașalâcului său se trage de la iataganul celui mai mare haiduc oltean, Iancu Jianu. Întâi, într-o luptă directă, i-a scos un ochi, după care rumânii l-au numit Pazvante Chiorul! A doua oară, în 1809 Iancu Jianu, a răzbunat toate jafurile, violurile și omorurile pe care pazvangiii le-au pricinuit în Țara Românească, trecând Dunărea, împreună cu haiducii lui, câteva mii, ce au fost în stare să cucerească Vidinul pe care l-au prădat, au omorât și au pus foc, iar Pazvante Chiorul și-a găsit sfârșitul, așa cum i l-a prezis Iancu Jianu atunci când, prima dată i-a brăzdat fața cu iataganul scoțându-i un ochi.

Iancu Jianu nu este o legendă, este o figură istorică autentică ce a scăpat Țara Românească de Pazvante Chiorul și pazvangiii lui. Iancu Jianu cu haiducii săi a fost și alături de Tudor Vladimirescu în 1821, an după care am scăpat de domniile fanariote ce au sărăcit cele două voivodate românești timp de o sută cinci ani. Din mare nefericire, fanarioții greci și pazvangiii jefuitori au lăsat fățărnicia, ticăloșenia, înșelătoria lor adânc împământenite în firea multor oameni ai Țărilor Române. Din nefericire, străinii, de oriunde au venit, după fanarioți și pazvangii au fost și sunt ipocriți, infami și devastatori, cu excepții de numărat pe degete. Dar cea mai mare nenorocire pe capul românilor este că, nici Providența, nici Neamul Românesc nu a mai dat patrioți ca Iancu Jianu și Tudor Vladimirescu să-i izgonească din țară.

Din nou, România este dominată de interese străine, nu prin iatagane ci prin politologii și ideologii aberante, printr-o mass-media ce prezintă continuu măreț tot ce este străin, minimalizând și denigrând personalitățile autohtone ce s-au dăruit și jertfit pentru unitatea și propășirea acestei țări. E vremea altor pazvangii jefuitori nu doar de averi materiale ca acum trei secole, de data asta vor să ne distrugă, cu tot cu temelia, istoria, tradițiile, cultura, identitatea și unitatea națională milenară.

Odată cu decembrie 1989, la București au reapărut pazvangiii, precum ciupercile după ploaie, care l-au făcut agă și apoi pașă pe Ion Marcel Ilici Iliescu. Câtă asemănare istorică cu Pazvante de la curtea domnească fanariotă, care a vrut să-l înlăture pe domnitor și Iliescu de la curtea Ceaușescului, care chiar l-a înlăturat cu aprobare Înaltei Porți de la Moscova. De la Tel Aviv – Haifa i-a fost sugerat, prin Saul Brukner, ca prim-sfetnic Petre Roman – Neulander, bine educat în Franța, cu mari planuri pentru o nouă Românie. Întâi, a devastat industria românească, pe care în loc să o modernizeze rapid, a decretat că e învechită și a vândut-o străinilor ieftin, cu preț de fier vechi. Adio șase cincinale de trudă proletară. Apoi, cu bună știință, a declanșat cel mai mare genocid al embrionilor și feților din pântecul româncelor: un milion de avorturi în 1990! Nici un leu pentru susținerea demografiei raționale a țării, pentru o educație corect conceptivă, pentru o creșă sau un cămin. Familiile cu patru copii puteau primi gratuit apartamentele în care locuiau pentru că și așa au fost vândute și banii încasați s-au volatilizat. Începutul tâlhăriilor postdecembriste! Petre Roman – Neulander, va rămâne stigmatizat în istoria neamului romanesc ca liderul-pazvangiu care a început, în mod deliberat, descreșterea neamului românesc.

Mulți străini din țări, societăți, comunități și clanuri diferite au năvălit precum pazvangiii de odinioară în București, după decembrie 1989, cu aceleași gânduri și intenții de îmbogățire prin jefuire, cunoscând puternicul iz fanariot al capitalei – pe care otomanii au pus-o pe Dâmbovița, să le fie mai aproape când vroiau să-i mai osândească cu ceva pe valahi, să nu mai bată drumurile până la Târgoviștea lui Vlad Țepeș. Și la fel ca pazvangiii mahomedani de pe vremuri, străinii năvălitori de acum s-au repezit la devastarea țării, găsind la București destui citadini netrebnici cu care au fraternizat pentru a-și împlini scopurile infame și impostoare. Străinii erau versați, bucureștenii erau săraci, înfrigurați și derutați în incertitudini, astfel mulți dintre ei, pentru o mână de dolari, le-au devenit servi în tot felul de false investiții, asociații și ONG-uri antiromânești, în GDS-Soros și mai ales în mass-media.

din-vremea-lui-pazvante-chiorul-cum-se-scapa-de-plosnite-si-guzgani-20272

Foto. Din vremea lui Pazvante…

Ion Marcel Ilici Iliescu și-a plătit, din visteria statului, mercenarii să-i asigure continuarea președinției. Unul dintre ei, cel mai nesătul și avid, Adrian Năstase, ipocrit și arogant, ajuns prim-pazvangiu, a devastat țara, adunând averi dar și oprobriul românilor obișnuiți și cinstiți. A călcat în picioare istoria ardelenilor români prin reamenajarea, la Arad, a monumentului celor 13 generali ai lui Kossuth ce au omorât zeci de mii de români în 1848-1849, pentru vrerea lor de a fi români liberi. Istoria românilor îl va așeza definitiv în rândul pazvangiilor fără de lege.

Se spune că, alegătorii au vrut să scape de greața aroganței lui Adrian Năstase și l-au ales pe bine dispusul Băsescu Traian, cu vechi state de pazvangiu încă de la Anvers, unde deja ciupea din flota comerciala a României, pe care a lichidat-o, împreună cu alți pazvangii de la Constanța, după decembrie 1989.

Noua tagmă a pazvangiilor, prin dezinformare și manipulare, dar și prin bani și șantaj, s-a cuibărit confortabil în Casa Poporului Român de unde, puși pe căpătuială prin devastarea țării, de la început, pentru siguranța lor, au dat lovituri mortale Justiției pe care, de ochii lumii, o țin pe life-suport controlat; cum vrea să-și revină, cum îi taie oxigenul! Nu vor Ordine, nu vor Justiție, vor doar jaf la drumul mare și circ de pazvangii, la fel ca în Bucureștiul anului, de grație, 1802! Acum, în plus de acele trecute vremuri, s-au dedat tâlhărește la banii învățământului general și profesional, la banii ce s-ar cuveni culturii și științei românești, nesocotesc total sănătatea, sportul și artele. Au vândut jumătate din pământul țării străinilor, rad munții de păduri.

Într-un sfert de secol, pazvangiii străini și autohtoni au dus Romania pe ultimul loc în Europa și printre primele țări în lume la pierderea prestigiului și identității naționale, pentru că, printre altele, românii nu au mai avut noroc de un Iancu Jianu.

(Aprilie 2017, St.Vital – Canada)

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

Tirania majorității parlamentare

Posted by Stefan Strajer On April - 25 - 2017

Tirania majorității parlamentare

Autor: George Petrovai

Toate lucrurile, fenomenele și procesele din natură, nu numai că urmează în chip instinctiv-existențial legea generală a cauzalității (cu excepția Cauzei acauzate, tot ce există în lumea văzutelor și nevăzutelor se datorează cauzei, respectiv că în condiții identice, aceleași cauze produc întotdeauna aceleași efecte), dar ele își caută împlinirea ca entități pe direcția minimei rezistențe.

Astfel, apa se supune forței gravitaționale, care, după cum se știe, are sensul statornic de acțiune spre centrul Pământului. Dar neputând străpunge crusta pentru a urma imperativa chemare a verticalei gravitaționale, ea se scurge la vale, adică pe direcția celei mai mici rezistențe, înspre ținta ei concomitent firească și ideală.

Fiind parte a naturii, omul la rândul lui își caută împlinirea (mulțumirea trupească și desăvârșirea spirituală) pe direcția minimei rezistențe, așa încât, ne înștiințează gânditorul P.P.Negulescu în tratatul Destinul omenirii (Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939), „concepția de care vorbim a fost introdusă în fizică de Maupertuis, a fost utilizată în matematică de Euler și Lagrange și e cunoscută azi în calculul infinitesimal sub forma «integralei hamiltoniene»”. Totodată, prezentă în morală și estetică, ba chiar și în filologie, unde cu ajutorul ei se explică evoluția foneticii, respectiva concepție oferă filosofiei o foarte interesantă justificare a libertății („Libertatea permite cheltuiala cea mai mică de credință pentru cel mai mare rezultat”), iar în viața societăților omenești, ea se constituie în calea schimbărilor lente până la insesizabil, care „se pot realiza fără sforțări prea mari și fără perturbări prea adânci”…

parlamentari1

Indiscutabil că politica, activitatea eminamente umană pe care Lenin o va defini ca forma concentrată a economicului, este principala responsabilă de schimbările survenite în societate (monarhie absolută, dictatură, regim constituțional, monarhie sau republică parlamentară etc.), toate jocurile politice reflectându-se ca într-o oglindă în nivelul de trai al tuturor cetățenilor.

Iată de ce, din „foamea milenară” a maselor de truditori după o viață mai îndestulată, au apărut acele mișcări sociale de amploare, bunăoară așa ca revolta englezilor din anul 1688 și cea a francezilor din 1789, cărora ni se pare potrivit să le spunem revoluții.

N.B. Afirmația de mai sus necesită următoarele două precizări:

1) Cele ai frecvente schimbări de macaz politic (de pildă, Octombriada bolșevico-rusească și Decembriada alogeno-românească) nu sunt la urma urmei, ne informează Curzio Malaparte în Tehnica loviturii de stat (Editura Nemira, 1996), decât veritabile tehnici insurecționale pentru preluarea puterii, care izbutesc fie sub presiunea cauzelor interne (starea dezastruoasă a economiei și a vieții cetățenilor, abuzurile sistematice ale cârmuitorilor, trădarea, corupția etc.), fie grație conjuncturii internaționale favorabile (implicarea francmasoneriei, respectiv înțelegerile dintre păpușarii planetari, precum cele de la Ialta și Malta), fie prin acțiunea conjugată a celor două componente (cazul României ceaușiste), desigur, cu largul sprijin al serviciilor secrete interne și externe. Cu toate astea, înfăptuitorii și beneficiarii acestor lovituri de stat sau de palat (Ion Ilici Iliescu, bunăoară), țin cu tot dinadinsul să le numească revoluții. Tocmai pentru a-i putea conferi Decembriadei acest rang, căzătura bolșevică Silviu Brucan a pledat din răsputeri pentru împușcarea cuplului Ceaușescu…

2) Gânditorul Petre Țuțea, cu a cărui opinie sunt întru totul de acord, consideră că singura revoluție din istoria omenirii este aceea înfăptuită de Mântuitor! De ce? Din simplul motiv că adevărata revoluție presupune în primul rând un real progres moral-spiritual al omului și abia pe urmă schimbarea condițiilor sale materiale de viață. Este adevărat că ceea ce obișnuiesc istoricii să numească revoluții politice și industriale, au dus până la urmă la schimbarea coajei materiale a vieții pământenilor, cu dezastrele aferente nechibzuinței și necumpătării: poluare, risipă, neliniște, boli neiertătoare. Dar tot atât de adevărat este că „egoismul și cruzimea au făcut, orice ar zice optimiștii, progrese de netăgăduit” (P.P. Negulescu).

Prin străduința progresiștilor și sub presiunea diverselor mișcări sociale, în plan politic s-a trecut de la regimul constituțional la votul universal și parlamentarism. Oamenii cu scaun la cap nu numai că sunt descumpăniți de un atare vot eminamente cantitativ, dar, întru remedierea acestei anomalii (votul eruditului egal cu al analfabetului), vin cu propuneri de felul următor: Da, toți cetățenii au dreptul să voteze într-o democrație mai mult sau mai puțin aparențială, însă mult mai bine ar fi ca voturile să nu aibă aceeași greutate!

Pretutindeni în lume, iar în România postdecembristă cu atât mai abitir, popularitatea candidatului este singurul criteriu după care se conduce parlamentarismul. Altfel spus, necușerul proces politic de smulgere a voturilor de la alegători prin promisiuni bine ticluite și în proporție covârșitoare neonorate. Atâta doar că popularitatea nu coincide întotdeauna nici cu mintoșenia, nici cu competența și nici cu corectitudinea aspitantului la funcții în stat. Ba de cele mai multe ori, fapt care a devenit o regulă în România postdecembristă, lucrurile stau taman pe dos: Cu cât ipochimenul este mai corupt, însă mai neobrăzat și mai abil, ceea ce în limbajul politrucianist postdecembrist se traduce prin „mai descurcăreț și mai de nădejde pentru clan ori formațiune politică”, cu atâta sporesc șansele acestuia de cățărare pe scara socială și de căpătuire!

Căci asta-i implacabila logică a nelegiuirii legalizate acolo unde, printr-un Parlament doldora de penali efectivi (nemaivorbind de cei în devenire), zi de zi și ceas de ceas se face dovada că peștele de la cap se împute și atunci când chiar Curtea Constituțională se face de râsul lumii cu manevrele ei, doar-doar Liviu Dragnea, un penal cu patalama la mână, va izbuti să ocupe pe bune fotoliul de prim ministru, care pe ne-bune tot lui îi revine în momentul de față, și – de ce nu? – pentru a-și putea pregăti din timp rampa de lansare spre Cotroceni…

Tot în tratatul Destinul omenirii, P.P. Negulescu ne prezintă carențele de căpetenie ale politicianului în general, ale parlamentarului în special: demagogia ca sora mai școlată și, ca atare, mai ipocrită a minciunii (Nu susținea fariseul de Talleyrand că „Omului nu i-a fost dat cuvântul decât ca să-și ascundă gândul”?), egoismul individual și colectiv al celor care se servesc de democrație, dar pretind cu nerușinare că o servesc pe ea, și oportunismul. O, despre oportunismul românesc, care reflectă atât nedemnitatea lașității cât și pe cea a ambiției lingușitoare, și care în postdecembrism a îmbrăcat haina de măscărici politic a traseismului sfidător-înfloritor, se poate scrie mult și bine! Vorba ceea: Câinii latră, caravana trece…

Cu binecunoscuta-i eleganță în exprimare, Negulescu înțelege prin oportunism „atitudinea atâtor oameni, care nu sunt lipsiți de calități, dar sunt lipsiți de convingeri”, toți oportuniștii cultivând „cu o adevărată pasiune, evoluționismul politic”. Un evoluționism, adaugă el, care prin alianțele înjghebate, face ca puterea legislativă să se substituie puterii executive, așa încât, arogându-și prea multe drepturi, ea exercită o veritabilă dictatură „mai mult sau mai puțin deghizată”.

Într-un asemenea climat esențialmente nedemocratic, precum cel din România postdecembristă, aproape că-i firesc pentru grosul cetățenilor ca adevărata putere să fie în mâinile murdare ale majorității parlamentare, iar președintele ales să devină „executorul orb și pasiv” al respectivei majorități, fără posibilitatea de-a fi arbitru în disputele dintre partidele politice, adică taman ceea ce așteaptă alegătorii de la el, în schimb, înzestrat de Constituția noastră anapoda cu toate cele necesare unui simplu „maestru de ceremonii”. Da, căci România nu este nici republică parlamentară și nici pe departe una pezidențială, însă – prin atotputernica vrere a nevrednicilor ei cârmuitori – ține morțiș să rămână în continuare patria democrației originale de tip iliescian.

(Sighetu Marmației, 22-23 aprilie 2017)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Triada comportamentală conduită-conștiință-caracter

Posted by Stefan Strajer On April - 20 - 2017

Triada comportamentală conduită-conștiință-caracter

Autor: George Petrovai

 

În urmă cu peste 2000 de ani, Cicero spunea cam așa: „Caracterul fără inteligență valorează mult, dar inteligența fără caracter nu valorează nimic”. De unde lesne deducem că nu numai în zilele noastre și, îndeosebi, pe meleagurile noastre nord-dunărene s-au prăsit acei ipochimeni cu obraz de toval, ce-și spun descurcăreți și pentru care noțiunile morale consacrate nu înseamnă nimic.

De pildă, ce anume poate să însemne pentru alde ăștia cinstea, corectitudinea sau cumsecădenia, când ei și-au făcut un țel în viață din a acționa potrivit satanicului crez „Hoțul neprins e om cinstit”, ba chiar își legitimează decalogul ticăloșiei prin acte normative croite după chipul lor fără obraz și-și justifică lipsa de caracter prin memorabile spuse de felul „Cine muncește n-are timp de făcut bani”?!…

Cu completarea că, dacă România postdecembristă a devenit faimoasă prin contraperformanțele ei economico-financiare, doar astfel putându-și consolida poziția de codașă a Uniunii Europene la toate acele capitole care vizează nivelul de trai și prosperitatea generală a nației, în schimb, prin indivizi ca Dinu Patriciu, Adrian Năstase, Adrian Severin, Dan Voiculescu, Viorel Hrebenciuc, Gheorghe Ștefan, Elena Udrea, Sebastian Ghiță și mulți alții, ea a scris pagini de neuitat în istoria universală a nelegiuirilor și a dinamizat exportul de probleme dâmbovițene pretutindeni în lume.

Mă rog, fiecare cu specializarea sa, că doar toate statele din Uniunea Europeană trebuie să învețe cum să-și descopere și apoi să-și valorifice atât avantajele absolute, cât și cele relative: noi cu pungașii, prostituatele și cerșetorii, alții cu banii, politica și aranjamentele planetare. Aidoma oamenilor, țările se impun în lume mai degrabă prin spirit (înțelepciunea și corectitudinea aleșilor, hărnicia și discernământul alegătorilor), decât prin mărimea lor. Bunăoară, Marea Britanie și România sunt state apropiate ca întindere (e drept, nu și ca număr de locuitori), dar distanța dintre ele este ca de la cer la pământ în ceea ce privește dezvoltarea, nivelul de trai și, mai ales, greutatea cuvântului ce-l au în politica internațională…

Hole In Moneybag

Hole In Moneybag

Dintr-o lungă și instructivă discuție cu un medic cărturar din zonă, am tras următoarele două concluzii:

1) Fiind oamenii supuși de la naștere la nenumărate încercări (de la microbi și până la cataclisme), nu este un noroc, ci vrerea Atotputernicului ca mulți dintre ei să trăiască până la 80-90 de ani sau chiar mai mult.

2) Medicina este o știință a probabilităților (eu îi spuneam a aproximațiilor), fapt pentru care vindecarea nu vine de la medici, ci de la Dumnezeu. Medicii nu izbutesc decât să cârpească și să creeze iluzia de vindecare, eventual să prelungească agonia suferindului.

Iată de ce, mult mai important ca îndoparea și adunarea de averi pe care le mănâncă moliile și le fură hoții, este necontenita îmbogățire/desăvârșire spirituală. De-abia prin acest proces ce vizează statornic mântuirea, omul – potrivit distincției operate de Hegel între viață și existență – va face dovada că are rațiune, conștiință și caracter, într-un cuvânt că există.

(Sighetu Marmației, 19 aprilie 2017)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors