Archive for the ‘Analize-Controverse’ Category

Cum arată portretul unui terorist Antifa

Posted by Tiberiu Dianu On August - 17 - 2019
Willem Van Spronsen

Willem Van Spronsen

Mișcarea Antifa din Statele Unite este alcătuită din grupuri militante autonome de stânga și indivizi angajați în tactici de protest violente împotriva celor pe care îi identifică drept fasciști, rasişti sau de extremă dreaptă. Activiştii tind sa fie anti-capitalişti şi includ anarhiști, comunişti, socialiști, şi unii liberali și social-democrați.

Mișcarea Antifa a crescut de la alegerile prezidențiale din 2016, iar din august 2017 există aproximativ 200 de grupuri.

Primele grupuri Antifa s-au format pe coasta de vest în 2007, începând cu Portland din statul Oregon, s-au extins până la Seattle din statul Washington și ulterior s-au răspândit în alte zone.

Unul din specimenele Antifa a fost teroristul Willem Van Spronsen, din insula Vashon (Vashon Island), de lângă Seattle.

În 2018, în timpul unui protest în faţa centrului federal de detenție pentru imigrație din oraşul Tacoma, statul Washington, la sud de Seattle, bărbatul de 68 de ani și-a încolăcit brațele în jurul gâtului și umerilor unuipolițist pentru a încerca să elibereze un alt protestatar. Când poliția i-a pus cătuşele, i-au găsit în buzunar o baston pliabil și un cuțit, ceea ce i-a atras inculparea.

Pe 13 iulie 2019 Van Spronsen s-a întors la Centrul de Detenție din Nord-Vest, în clădirea de deținere a Agenţiei pentru Imigrare şi Vămi (Immigration and Customs Enforcement/ICE), de această dată înarmat cu o pușcă și dispozitive incendiare. El a aruncat obiecte aprinse spre vehicule și clădiri, provocând incendierea unui autoturism, și a încercat fără succes să aprindă un rezervor cu propan. Un angajat ICE i-a văzut puşca şi a anunţat poliţia. Patru poliţişti au descins la faţa locului, au deschis focul și apoi s-au retras, fără să fie răniţi. După sosirea ambulanţei, poliţiştii l-au găsit pe Van Spronsen decedat. Potrivit raportului medical, el a avut mai multe răni produse prin împușcare.

Atacul lui Van Spronsen a avut loc în ajunul unui raid naţional planificat de ICE care viza mii de imigranți ilegali care au ignorat citaţiile de a se prezenta în instanţă sau care primiseră decizii de deportare. Se crede că Van Spronsen viza parcarea centrului de detenție, care include un grup de autobuze pentru transportul imigranţilor la aeroport pentru a fi deportați.

Dacă ar fi avut succes, atacul lui Van Spronsen ar fi curmat sute de vieți. Centrul de detenție adăposteşte peste 1.500 de deținuți.

ICE a aprobat postarea înregistrărilor video ale atacului de luna trecută. În videoclipul care arată incendiul declanșat de Van Spronsen înainte de a fi împușcat mortal de poliție se pot auzi împuşcăturile poliţiştilori asupra teroristului Antifa, care era şi el înarmat. Urmărește VIDEO aici.

Van Spronsen se autointitulase anarhist și fusese activ în comunitatea anarhistă din statul Washington. De asemenea, el fusese şi membru al grupului de stânga de apărare denumit Puget Sound John Brown Gun Club.

La fel ca alţi dezaxaţi înainte de a fi ucişi, Van Spronsen a lăsat un manifest înainte de moartea sa. Prietenii lui spun că probabil plănuia să moară în timpul atacului.

În manifest, transmis înainte de moartea sa, Van Spronsen scria: „E timpul să luăm măsuri împotriva răului” și „Răul spune că o viață valorează mai puțin decât alta. Răul spune că fluxul de comerț este scopul nostru aici. Răul spune că sunt necesare lagăre de concentrare pentru oameni considerați mai puţin importanţi. Servitorii răului spun că lagărele de concentrare ar trebui să fie mai umane. Atenție la centrişti.”

În viața personală Van Spronsen a lucrat ca tâmplar și antreprenor independent. Încă din 2013 el trecuse prin nişte procese de divorț și de încredinţare a copilului, iar soţia lui, de care se separase, îl acuzase de violență domestică, potrivit dosarelor de la instanţă.

El era şi cântăreţ de muzică folk care participa la diverse spectacole din Vashon Island și din zona oraşului Seattle.  Era prezent la evenimente și locuri din jurul casei sale din Vashon Island.

Van Spronsen a fost un apropiat al comunităţii locale de transsexuali, deşi „tovarăşi” de-ai lui din comunitate au declarat că „Will se identifica drept bărbat”.  Într-una din melodiile compuse de el, „Am fost fată”, după cum afirmau aceiași prieteni, era vorba despre cineva foarte important pentru el și nu era un cântec autobiografic.

Iată un VIDEO al lui Van Spronsen de la Festivalul căpșunilor din anul 2012.

Evident, omul tânjea după un alt festival Woodstock, care n-a mai venit niciodată.

Oameni ca Willem Van Spronsen se multiplică în progresie geometrică. Faptul că el era relativ în vârstă, și nu tânăr ca mulți dintre colegii lui activiști de la Antifa, dovedește că America are o problemă latentă. De asemenea, dovedește că somnul rațiunii, deghizat în „toleranță”, naște monștri. A venit timpul pentru acțiuni mai energice împotriva activităților Antifa și a inițiatorilor acestora.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKER şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Groenlanda, o nouă Alaskă americană?

Posted by Tiberiu Dianu On August - 16 - 2019

TIBERIU DIANU, Greenland, the New U.S. Alaska, CURENTUL INTERNAŢIONAL

Groenlanda, cu o populație de numai 56.000 de locuitori, este cea mai mare insulă din lume și un teritoriu autonom al Regatului Danemarcei. În 1985 Groenlanda a părăsit Comunitatea Economică Europeană (CEE) după ce și-a obţinut autonomia, întrucât nu era de acord cu reglementările CEE în domeniul pescuitului comercial.

În 2009 teritoriul a obținut o autonomie lărgită privind autoguvernarea în justiţie, poliţie şi mediu înconjurător. Danemarca îşi menține controlul în afacerile externe și apărare. Danemarca subvenționează anual teritoriul cu 3,2 miliarde de coroane daneze, dar această subvenţie va fi redusă treptat pe măsură ce Groenlanda începe să îşi colecteze veniturile din resursele ei naturale. Această etapă este considerată un pas în direcţia independenței depline faţă de Danemarca.

Interesul Statelor Unite pentru Groenlanda nu este nou. În 1867 William Seward, ministrul de externe din administrația preşedintelui Andrew Johnson, şi-a arătat interesul de a achiziţiona Groenlanda și Islanda de la Danemarca. Tot el a negociat  şi achiziţia Alaskăi de la Rusia ţaristă pentru suma de 7,2 milioane de dolari, achiziţie finalizată la 30 martie 1867. Seward era un expansionist înflăcărat. În vara aceluiași an, el a negociat cu Danemarca şi achiziția insulelor St. Thomas și St. John (din cadrul actualului teritoriu american al Insulelor Virgine), dar tratatul, deși agreat, nu a fost finalizat. Când a fost finalizat, în ianuarie 1917, prețul de vânzare a fost de 25 milioane de dolari americani (echivalentul a 575,61 milioane de dolari americani la nivelul anului 2018). Statele Unite au preluat posesiunea insulelor în luna martie 1917.

În ceea ce privește Groenlanda, legătura sa cu Danemarca a fost întreruptă la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, când în aprilie 1940 Danemarca a fost ocupată de Germania nazistă. În aprilie 1941 Statele Unite au ocupat Groenlanda pentru a o apăra împotriva invaziei germane. Ocupația americană a Groenlandei a durat până în 1945. În 1946 Statele Unite şi-au dezvoltat un interes geopolitic în Groenlanda și au oferit să cumpere insula de la Danemarca pentru suma de 100 de milioane de dolari. Cu toate acestea, Danemarca a refuzat să vândă insula.

Statele Unite rămân extrem de interesate să investească în baza de resurse din Groenlanda. În 1950 Danemarca a acceptat să permită Statelor Unite să restabilească baza aeriană de la Thule, care a fost extinsă între 1951 și 1953 ca parte a unei strategii comune de apărare NATO în timpul Războiului rece. Tratatul dintre Statele Unite și Danemarca a fost folosit atât de Comandamentul Spațial al Aviaţiei Militare a Statelor Unite, cât și de Comandamentul Nord-American de Apărare Aerospațială (NORAD). Baza aeriană de la Thule, situată la aproximativ 750 de mile (peste 1207 kilometri) de Cercul Arctic, include o stație de radar cu rachete balistice. Postul de radar și de recepţie prezintă un sistem de avertizare timpurie a rachetelor balistice, care poate anunţa în avans apropierea rachetelor balistice intercontinentale şi care penetrează teritoriul rusesc pe o suprafaţă de mii de kilometri.

Președintele Donald Trump a adus în discuţie cumpărarea Groenlandei de la Danemarca în mai multe ocazii, iar consilierii prezidenţiali examinează această posibilitate. Interesul președintelui de a achiziţiona Groenlanda a fost relatat pentru prima dată pe 15 august 2019 de către cotidianul The Wall Street Journal, care a menționat că Trump a ridicat problema în timpul unor întâlniri şi dejunuri oficiale din perioada primăverii, solicitând opinia consilierilor săi şi reflectând serios despre posibilitatea și avantajele posesiunii Groenlandei. El și-a exprimat interesul pentru idee și a avut întrebări cu privire la potențialul militar și de cercetare al insulei.

Potrivit acelorași surse, Trump le-a spus asociaților săi că i s-a recomandat să analizeze achiziţia Groenlandei deoarece Danemarca se confruntă cu probleme de finanţare a teritoriului. Danemarca se străduiește să ofere teritoriului cu 56.000 de locuitori o asistență financiară anuală evaluată la 591 de milioane de dolari în subvenții.

Dar mai pot exista și alte motive. De exemplu, motivul unei dominaţii totale a Groenlandei pentru a avea puterea de a exclude China din zonă. China și-a exprimat şi ea interesul față de insulă prin cumpărarea unei baze atlantice, care ar poziţiona ţara în faţa Americii și a Europei. În anul 2017 Danemarca a blocat o tentativă chineză de a cumpăra o bază navală abandonată din zonă, dar interesele chineze în regiune, inclusiv miniere, se extind. China joacă pe termen lung, iar interesul său pentru regiunea arctică este notoriu.

Așadar, SUA are două posibilități pentru a-i ține pe chinezi în afara regiunii: fie să se bazeze pe loialitatea guvernelor Danemarcei și Groenlandei (în condiţiile în care regimul de la Beijing aruncă în stânga şi dreapta cu bani), sau, de ce nu, să achiziţioneze ea însăşi Groenlanda și să le spună chinezilor să spele putina.

Consilierii prezidenţiale au declarat că Trump consideră cumpărarea Groenlandei ca echivalent al actului de achiziţie a Alaskăi din anul 1867. Cumpărarea ar putea fi începutul edificării unei moşteniri a preşedintelui, similară cu cea a președintelui republican Dwight Eisenhower, care, în ianuarie 1959, a admis Alaska în cadrul SUA ca stat. De asemenea, achiziţia insulei i-ar aduce preşedintelui şi gloria de a adăuga peste 2,1 milioane de kilometri la teritoriul Statelor Unite. Acest lucru i-ar oferi o moștenire pe care nici administrațiile prezidenţiale ale lui Andrew Jackson şi Harry Truman nu le-ar putea revendica, după încercările lor eșuate de a cumpăra Groenlanda de la Danemarca.

Întâmplător sau nu, președintele va vizita pentru prima dată regatul danez chiar în luna septembrie 2019.

Va fi extrem de fascinant de urmărit evoluţia acestei situaţii în viitorul apropiat.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKER şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Jocul abject al stângii americane de schimbare a numelor

Posted by Tiberiu Dianu On August - 15 - 2019
Turnul Trump din oraşul New York

Turnul Trump din oraşul New York

Democrații își practică din nou jocul abject de schimbare a numelor.

Mai întâi, în 2015, președintele Obama a schimbat numele celui mai înalt vârf muntos al Americii de Nord din McKinley (care îl onora pe președintele republican originar din Ohio) în Denali. După alegerile prezidențiale din 2016, președintele Trump a dorit să anuleze schimbarea numelui, însă cei doi senatori republicani (doar cu numele) din Alaska, Lisa Murkowski și Dan Sullivan, i-au spus președintelui că nu doresc acest lucru, iar Trump a acceptat, în cele din urmă, să nu se opună schimbării numelui.

Este suficient să spunem că Murkowski însăși a depus un proiect de lege în ianuarie 2015 pentru a re-propune redenumirea celui mai înalt vârf din America în Denali. Cât despre Sullivan, senator în funcţie din 2015, acesta a uitat că raportul de finanțare a campaniei lui de la sfârșitul anului 2013 indica faptul că, din contribuțiile totale de 1,2 milioane de dolari, peste 400,000 de dolari proveneau chiar din statul Ohio.

Atât Murkowski, cât și Sullivan sunt adversari renumiţi ai lui Trump încă din timpul campaniei prezidențiale din 2016.

După aceea, democrații au fost loviţi de mania schimbării numelor de școli și străzi denumite după oameni de stat „indezirabili” pentru stânga, precum președintele George Washington, președintele confederat Jefferson Davis și generalul confederat Robert E. Lee.

Consilierii locali nătângi, dar orbiți de furie după ce Trump a câștigat alegerile prezidențiale din 2016, au vrut neapărat să își arate mușchii în fața comunităților lor. În consecinţă, au organizat întâlniri ad-hoc unde au procedat la schimbarea denumirilor „indezirabile”, ignorând atât voința propriilor lor concetăţeni, cât şi cheltuielile suplimentare uriaşe pe care le implică această decizie. Mai precis, înlocuirea inscripţiilor de pe clădiri şi terenuri de sport, crearea de uniforme noi și schimbări de echipamente, noi anteturi pentru corespondența oficială, precum și alte costuri asociate, care vor crea o imensă presiune asupra bugetelor locale, şi aşa foarte limitate.

Acum, cea mai recentă găselniţă a democraților este să reboteze strada din New York pe care se află Turnul Trump după preşedintele Barack Obama. Pe MoveOn.org a fost lansată o petiţie, transmisă primarului orașului din New York, Bill de Blasio, și Consiliului municipal al orașului New York, care încearcă să schimbe denumirea unei porţiuni stradale de pe Fifth Avenue, între străzile 56 şi 57, în „Bulevardul Președintele Barack H. Obama” și să modifice şi toate adresele de pe acea porțiune a bulevardului. Demarată în luna octombrie 2018, petiția a strâns până acum peste 250.000 de semnături online.

Petiționara, Elizabeth Rowin, în vârstă de 56 de ani, a declarat pentru Newsweek că a scris Consiliului municipal  din New York şi că unii consilieri i-au spus că, dacă iniţiativa va beneficia de suficiente semnături, vor examina problema.

Dacă efortul va avea succes, atunci adresa Turnului Trump se va schimba din 725 Fifth Avenue în 725 Barack H. Obama Avenue. Cu toate acestea, există o mică problemă: reglementările în vigoare impun ca persoanele care beneficiază de asemenea onoruri să fie decedate cu cel puţin doi ani înainte de a putea fi luate în considerare.

Strategia de schimbare a numelor continuă deja tendința activiștilor bigoţi de stânga care doresc să impună în școli și comunități un nou limbaj alternativ bazat pe „termeni” politici corecți și pe o împărţire diferită a sexelor.

Aceste jocuri de schimbare a numelor vor continua. Dacă nu sunt oprite, ele vor schimba iremediabil însăşi fibra națiunii, onomastica și toponimia tradițională americană, iar într-o bună zi ne vom trezi că locuim în altă ţară.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKER şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Fraţii Castro în versiunea din Statele Unite

Posted by Tiberiu Dianu On August - 12 - 2019
Joaquin Castro (stânga) --- Julian Castro (dreapta)

Joaquin Castro (stânga) — Julian Castro (dreapta)

Toată lumea îi ştie pe infamii frați Castro din Cuba, Fidel și Raúl, care au funcționat ca echipă, precum și pagubele de nedescris pe care aceştia le-au produs ţării lor şi întregii lumi timp de decenii.

Şi, ca și cum frații cubanezi Castro n-ar fi fost destul o pacoste planetară, SUA s-a pricopsit şi ea cu o pereche, cu aceleaşi apucături insuportabile, deşi (până acum) mai puțin letale. E vorba de frații gemeni Castro din oraşul San Antonio din statul Texas: Julian (născut cu un minut mai devreme decât fratele său) și Joaquin.

Mămica lor, Maria „Rosie” Castro, o activistă de origine mexicană care a contribuit la înființarea partidului etnic mexican La Raza Unida („Rasa Unită”), e probabil foarte mândră de progeniturile ei.

În 1971 Mama Castro a activat în campania de eliberare a activistei comuniste Angela Davis, motiv pentru care a şi fost sub observația FBI-ului.

Ea a fost şi motivul pentru care frații Castro ne-au binecuvântat cu prezența lor în administraţia publică și în politica de azi. Tatăl lor, Jessie Guzman, şi el activist comunist, nu s-a căsătorit niciodată cu Rosie, iar cuplul s-a separat când frații aveau doar opt ani. Bunicii lor erau originari din nordul Mexicului.

Julian Castro a ocupat funcția de primar al oraşului San Antonio (2009-2014) și cea de ministru la Ministerul de locuințe și dezvoltare urbană (2014-2017) în timpul administrației Obama. Pe 20 ianuarie 2019 el și-a anunțat oficial candidatura pentru alegerile prezidențiale din anul 2020.

Joaquin Castro a fost membru al Camerei Reprezentanților din parlamentul statului Texas (2003-2013) și în prezent este membru al Camerei Reprezentanților din Congresul SUA pentru Districtul 20 din Texas (din 2013 până în prezent). În timpul alegerilor prezidențiale din 2016, Joaquin a fost unul din reprezentanţii campaniei candidatei democrate la preşedinţie,i Hillary Clinton.

Joaquin şi-a lăsat barbă ca oamenii să nu îl confunde cu fratele lui geamăn, Julian, candidat prezidențial. La fel cum Raúl nu şi-a lăsat barbă ca oamenii să nu îl confunde cu fratele lui, Fidel.

Frații Julian și Joaquin, versiunea în miniatură a duetului cubanez de proastă reputaţie, par să fi pornit în acelaşi voiaj spre socialism, ţelul actual al Partidului Democrat. Deși președintele Trump a declarat repetat în public, fără doar şi poate, că „America nu va fi niciodată o țară socialistă”, frații Castro fac pe surzii şi îi atacă, de câte ori au ocazia, pe președinte și pe susținătorii acestuia.

Fratele Julian este mare susținător al acțiunii afirmative, al asigurării medicale universale, al unui nou proiect ecologic şi al controlului armelor. El este, de asemenea, foarte activ în găsirea unei căi de asigurare a cetăţeniei americane pentru imigranţii ilegali, ca element al unei reforme extensive a imigrației. În plus, ca un catolic nu atât de pios, el este pentru avort, pentru căsătoriile între persoanele de acelaşi sex şi pentru acceptarea transsexualilor în rândul cadrelor militare.

În luna iulie 2019, când polițişti din câteva orașe americane au fost împroşcaţi cu găleţi de apă de diverşi protestatari de pe străzi, Julian Castro a găsit momentul să îşi prezinte şi el „planul de reformă al poliției” pentru a curma „acţiunile agresive ale poliției” împotriva minorităților. Cu acea ocazie, el a declarat că avem polițiști buni, dar poliţiştii împroşcaţi cu apă „nu reprezintă cazuri izolate de poliţişti răi” și că „întreg sistemul e defect”.

Fratele Joaquin a fost şi el la fel de activ. În luna februarie 2019 el a iniţiat un proiect de Rezoluție comună nr. 46 a Camerei Reprezentanţilor pentru blocarea declarației preşedintelui Trump referitoare la Situația de urgență națională privind frontiera sudică a Statelor Unite. Trump declarase că va strânge fonduri din alte surse pentru a construi un zid de-a lungul graniței SUA cu Mexicul. Deși proiectul de rezoluţie a trecut de Cameră şi de Senat, președintele l-a respins prin veto la 15 martie 2019.

Joaquin e un demagog atât de josnic încât și-a sabotat propriii lui donatori în încercarea de a-i face de ruşine pe susținătorii lui Trump. La 7 august 2019 el a postat pe Twitter un mesaj extrem de controversat cu numele şi angajatorii unor susţinători finaciari de-ai lui Trump, deşi unii dintre ei donaseră sume de bani pentru democraţi şi chiar pentru Joaquin Castro.

Desigur, frații Castro nu au produs atât de multe stricăciuni țării pe cât au produs tizii lor în Cuba. Asta însă pentru că nu au încă toate pârghiile puterii. Dar, cu timpul, ei vor evolua în direcția prevăzută.

Văzând asemenea specimene, ne putem întreba cu ce a greşit această țară pentru a se blagoslovi cu astfel de dăunători cu ambiții politice iluzorii. America n-a avut nevoie de fraţi Castro în original şi n-are nici acum nevoie de fraţi Castro în reproduceri de mâna a doua.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKER şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Suspendarea preşedintelui Trump şi balerinii democraţi

Posted by Tiberiu Dianu On August - 11 - 2019
Donald Trump (stânga) --- Jerry Nadler (dreapta)

Donald Trump (stânga) — Jerry Nadler (dreapta)

La 8 august 2019 Jerry Nadler (D-NY), președintele Comisiei judiciare a Camerei Reprezentanţilor din Congresul SUA, a apărut la CNN și a confirmat că în cadrul comisiei sale s-au lansat oficial „proceduri de suspendare” pentru o presupusă conduită incorectă a președintelui Donald Trump.

Putem numi asta „o ştire”. Dar oare aşa stau lucrurile?

„Este o procedură oficială de suspendare”, a spus Nadler. „Cercetăm toate probele, adunăm dovezile și, la finalul acestui proces, sperăm până la sfârşitul anului, să votăm articolele de suspendare în plenul Camerei sau nu vom face acest lucru. Aceasta este o decizie pe care va trebui să o luăm. Dar acesta – acesta este exact procesul în care suntem acum”.

Observați expresiile „procedură oficială de suspendare”, „toate probele” și „finalul acestui proces”.

Acum comparaţi-le cu următoarele grupuri de cuvinte: „cercetăm”, „adunăm”, „sperăm”, „să votăm […] sau nu vom face acest lucru” și „o decizie pe care va trebui să o luăm”.

Nadler interpretează baletul politic “Vom face şi nu vom face” pe tema suspendării.

Erin Burnett, realizatoarea emisiunii de la CNN, l-a presat pe Nadler să specifice dacă ancheta lui este considerată „procedură oficială de suspendare”.

„În regulă, deci când spuneţi procedură oficială de suspendare, ați început să redactați sau să pregătiți articolele de suspendare de care aveţi nevoie?”, a întrebat Burnett. Nadler a precizat că lumea nu trebuie să se „agațe de semantică” de vreme ce comisia pe care o conduce „cercetează” faptele și probele. „Există articole de suspendare introduse în urmă cu câteva luni și trimise comisiei”, a răspuns Nadler. „Pe măsură ce ancheta va continua, este posibil să dorim să redactăm propriile noastre articole de suspendare care să se potrivească mai bine cu dovezile. Vom vedea”.  Vezi VIDEO aici.

Așadar, Nadler nu dorește ca lumea să se agațe de semantică şi asta pentru că el vrea anume să umfle nimicul pe care l-a obținut de la audierea consilierului special Robert Mueller într-un ceva care să îi justifice lui existența până la alegerile prezidențiale din anul 2020.

Vicepreşedintele republican al comisiei, Doug Collins (R-GA), a declarat: „Președintele Nadler este fie dezinformat despre ce înseamnă o anchetă oficială de suspendare sau induce în mod deliberat în eroare publicul american pentru a obține avantaje politice superficiale”.

Nadler a mai susținut că are şi binecuvântarea politică a președintei Camerei, Nancy Pelosi (D-CA). El a spus că „nu așteaptă” după președintă, care a fost reticentă în public să sprijine suspendarea lui Trump, dar a adăugat că ea a fost „foarte cooperantă” cu ancheta lui.

E vizibil cum Nadler își exersează din nou piruetele ca să cadă în picioare şi într-un caz, şi într-altul. El ne sugerează că face ceva, deşi oficial nu face nimic.

Deja cu aceasstă situaţie democraţii s-au întrecut pe ei înşişi în materie de josnicie. Din păcate pentru ei, aceeaşi măsură cu care operează acum împotriva oponenţilor politici li se va aplica şi lor în viitor.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKER şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Istoria graniţei Banatului într-o carte-document jubiliară

Posted by Stefan Strajer On August - 6 - 2019

Istoria graniţei Banatului într-o carte-document jubiliară

Autor: Dorin Nădrău (S.U.A)

 

Sorin Berghian și Dinu Barbu, doi competenți specialiști ai istoriei, sunt autorii unei cărți recent apărute la Editura Eurostampa, intitulată „La centenar: GRANIȚA BANATULUI 1918-2018”. Lucrarea analizează cu o admirabilă rigurozitate problemele privitoare la granița bănățeană a României cu Serbia pe parcursul a 100 de ani, începând cu dispariția Banatului istoric, eveniment politic și diplomatic indiscutabil nefast în istoria românilor. În pofida faptului că în capitolul care prefațează scrierea autorii „avertizează” că demersul lor nu a fost acela de „a construi o lucrare cu veleități științifice, ci doar o încercare de a reaminti faptele petrecute în acele vremi pline de semnificație pentru istoria țării”, cititorul va fi surprins de complexitatea textelor care alcătuiesc cartea, de acuratețea prezentării evenimentelor, precum și de impresionanta documentare ce rezidă cu prisosință din bibliografia menționată. Este de remarcat totodată că numeroasele citate incluse fluent după fiecare relatare sau comentariu, fără trimiteri sau note de subsol, fac ca volumul să aibă calitatea de a fi ușor de lecturat, asigurându-i în același timp un caracter atractiv. Sunt demne de apreciat și excursurile privind biografia unor participanți la evenimente mai puțin cunoscuți, precum și abundența datelor relative la evoluția concretă a consecințelor topografice și demografice ale frontierei stabilite la Paris. Se mai impune subliniat că expunerea cu lux de amănunte a schimbărilor care și-au pus amprenta pe frontiera cu Serbia și frecventele incursiuni în istoria zbuciumată a Banatului istoric conferă lucrării o indubitabilă valoare documentară.

Examinarea împrejurărilor importante din perioada care face obiectul opului se derulează pe perioada 1918-2018, putându-se distinge patru intervale, vizând: sfârșitul Primului Război Mondial și Conferința de Pace de la Paris (I), cel de-al Doilea Război Mondial (II), anii ’50 (III) și deceniile următoare, până în 1989 și după aceea (IV).

Partea cărții cu cea mai largă dezvoltare se întinde de-a lungul a trei capitole, primul, cu titlul „Ședințe, congrese, tratate”, trădând o cercetare istorică de mare profunzime, în perfectă concordanță cu însemnătatea evenimentelor relatate.

Sfârșitul Primului Război Mondial, cel mai mare și cel mai distrugător de până atunci, a fost urmat de cea mai mare conferință de pace din istorie, cea mai amplă acțiune politică și diplomatică cunoscută până la acea dată în istorie. Practic, războiul a pus capăt unei vechi arhitecturi internaționale, ceea ce a impus necesitatea redefinirii unor frontiere și a unor vecinătăți, precum și a unor instituții internaționale. Timp de cinci luni, între 18 ianuarie și 28 iunie 1919, când prin semnarea tratatului cu Germania la Versailles s-a încheiat etapa principală a Conferinței de Pace, Parisul a fost gazda unui adevărat guvern mondial. Organul principal de decizie al lucrărilor conferinței a fost Consiliul celor Patru (președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, prim-ministrul Franței, Georges Clemenceau, prim-ministrul Marii Britanii, David George Lloyd și prim-ministrul Italiei, Vittorio Orlando), ideile președintelui american dominând dezbaterile odată cu lansarea principului „autodeterminării”, devenit cuvântul-cheie.

Banat harta 1919

Chestiunea Banatului, a stabilirii graniței de vest a României Mari, a devenit prioritară din perspectivă militară, politică și diplomatică pentru elitele românești după semnarea Convenției de armistițiu între Puterile Aliate și Asociate cu Ungaria de la Belgrad din 13 noiembrie 1918 și Declarația de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 (pag. 13).

Teritoriul Banatului a fost un teren aspru disputat: maghiarii sperau ca războiul să se sfârșească cu o Ungarie Mare care să înglobeze și Banatul, iar sârbii promovau în rândul Antantei o propagandă agresivă pentru interesul lor, urmărind „politica faptului împlinit” și încheierea războiului cu un Banat aflat deja sub suveranitate sârbească. Tratatul de alianță cu Antanta (4/17 august 1916) prevedea recunoașterea de către aceasta a drepturilor României asupra teritoriilor locuite de românii din Transilvania, Crișana, Maramureș, Bucovina și Banat, precum și de a fi tratată similar în cadrul conferințelor de pace cu ceilalți aliați. Ion I. C. Brătianu, cu o intransigență maximă și pe care mulți contemporani nu au înțeles-o, respinge „ab initio” orice politică de „transacțiune” sau de compromis. Era și motivul pentru care s-au iscat divergențe ireconciliabile de păreri între el și președintele Partidului Conservator-Democrat, Take Ionescu (…) Nicolae Iorga avea să surprindă existența în acea perioadă a „două politici românești”. A lui (Brătianu), de o intransigență gata și de ruptură, orice ar fi să se întâmple, și alta (a lui Take Ionescu), care isprăvea prin a recunoaște că e necesară, inevitabilă, o capitulare (pag. 38-39).

Discuțiile contradictorii și poziția neunitară a diplomaților români participanți, lobby-ul accentuat al diplomaților sârbi și unguri și, în special, poziția amenințătoare a sârbilor consolidată de ocuparea militară a Banatului, procedeele îndelungate de expertiză instituite de conferință, au condus la un deznodământ nedorit: la 18 martie 1919, membrii Comisiei Teritoriale au optat pentru împărțirea Banatului, fără a fi luat în considerație faptul că această provincie reprezenta o unitate geografică și economică bine definită. Noua linie trasată pe hartă n-avea cum să mulțumească populația locală, câtă vreme aproape 60 000 de sârbi au rămas pe teritoriul românesc, 100 000 de români  și circa 400 000 de maghiari în Iugoslavia (…) Astfel, două treimi din Banat reveneau României și o treime Serbiei. O mică bucată de teritoriu, aflat între Mureș și Beba Veche, a fost alipită Ungariei (…) Hotărârea Consiliului Suprem din 21 iunie 1919 privind divizarea Banatului între România și Serbia a fost primită de români cu amărăciune și indignare. Au avut loc mitinguri de protest pe întreg cuprinsul țării (pag. 53-55).

Lucrarea prezintă în continuare în integralitate „Expozeul d-lui I. G. Duca” rostit de reputatul liberal în Camera Deputaților la 27 decembrie 1923 referitor la „Chestiunea graniței Banatului”, un document de o reală valoare istorică și o probă de netăgăduit a duelului Putere-Opoziție dus în Parlamentul României de la acea vreme.

Cu cinismul specific politicianului de profesie, Duca recunoaște că România, la Congresul de Pace de la Paris, „a pierdut procesul istoric în chestiunea Banatului”, de aici rolul istoriei de a judeca în viitor modul în care politica românească a tratat problema Banatului istoric înainte, în timpul și după Congresul de Pace. Duca consideră chestiunea Banatului, el și P.N.L., din momentul în care granița a fost trasată, ca o chestiune aparținând de domeniul istoriei, primordiale fiind, de acum, bunele relații cu Regatul Sârbilor, Slovenilor și Croaților. Aruncă, în același timp, săgeți către tabăra lui Take Ionescu: „Din nefericire pentru cauza națională, pe când nu s-a găsit nici un sârb să spună străinilor că Serbia se mulțumește dacă i se dă numai o parte din Banat, s-au găsit în timpul acela români care au spus, și la Paris, și la Londra, că România nu are nevoie de Banatul întreg” (pag. 89).

Sunt redate apoi condensate note biografice privindu-i pe „Actorii politici care au luat cuvântul în timpul expozeului ministrului de externe din 27 decembrie 1923”: Ion Gheorghe Duca, Alexandru Vaida Voevod, Dimitrie Lascu, Ion Grădișteanu, Pavel Brătășeanu, Ioan Giurculescu, Ștefan Cicio Pop, Mihai G. Orleanu, Alecu Constantinescu, Vasile Goldiș, Eduard Mirto, Nicolae Iorga.

Următoarea secțiune a cărții, „Dincolo de graniță”, este o expunere a situației românilor care au continuat să trăiască în Banatul românesc înglobat în Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor și evoluția vieții lor politice și sociale ulterioare, până în anii ’50. Conjunctura creată după Primul Război Mondial, marcată de înregistrarea a numeroase abuzuri ale administrației sârbești, a făcut ca mulți învățători, avocați, medici, funcționari, împreună cu un mare număr de familii de țărani români, să se stabilească în România. Câteva cazuri concrete sunt descrise în detaliu.

În satele românești, autoritățile sârbești au numit învățători sârbi, ruși sau bulgari care nu cunoșteau limba maternă a elevilor, iar funcționarii români au fost înlocuiți cu alții din rândul sârbilor. Școlile confesionale au fost transformate în școli de stat. Situația a fost rezolvată abia în anul 1935, când în baza unei convenții, Ministerul Învățământului de la Belgrad a numit în școlile din satele cu populație majoritar românească învățători „contractuali”, chemați din România, urmând ca la sfârșitul anului să activeze în acest regim în total 47 de învățători. Fruntașii românilor din Banatul sârbesc s-au preocupat de organizarea învățământului primar în limba maternă (pag. 170).

Sunt consemnate și câteva cazuri care ilustrează cum au reacționat slujitorii Bisericii Ortodoxe Române față de nedreptățile la care erau supuși românii din Banatul sârbesc, cerând cu hotărâre ca enoriașii lor să fie tratați ca cetățeni cu drepturi egale.

Este tratată amănunțit relația caselor regale ale României și Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor care începând cu anul 1922 (an în care are loc căsătoria Principesei Marioara cu Regele Alexandru I) părea a se fi îmbunătățit, dar care s-a deteriorat vizibil după ce la conducerea Consiliului de Miniștri al Iugoslaviei a venit Milan Stoiadinovici care a dus o politică de orientare progermană.

Chestiunea Banatului a rămas la fel de dureroasă și la aproape 20 de ani de când Marile Puteri au impus frontiera artificială care a rupt Banatul istoric în cele două părți, plus câteva sute de kilometri pătrați atribuiți Ungariei (pag. 181).

După invadarea de către Germania la 6 aprilie 1941, armata iugoslavă a capitulat după doar 11 zile, Iugoslavia fiind împărțită între Germania, Ungaria, Italia și Bulgaria, cea mai mare parte a Serbiei fiind ocupată de Germania. Demnă de semnalat este precizarea în lucrare a faptului că România nu a luat parte la dezmembrarea Iugoslaviei, vecina sa, cu toate că a existat un moment în care Berlinul și Roma îndemnau Bucureștiul să li se alăture în ciopârțirea Iugoslaviei, momeala lui Hitler fiind promisiunea de a i se atribui României partea vestică a Banatului. Generalul Antonescu a evitat cu precauție un război cu țara vecină, respingând oferta germană. Câteva întâmplări povestite cu elocvență evocă imaginea graniței terestre dintre România și Iugoslavia în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, precizându-se și faptul că în acele timpuri numeroși sârbi din Banatul românesc au trecut granița și au plecat voluntari în armata iugoslavă. Evoluția iugoslaviei după cea de-a doua conflagrație mondială a fost legată de numele Partidului Comunist și de cel alui Iosip Broz Tito.

Dorința atât de intensă a sârbilor de a îngloba Iugoslaviei, acum republică, Banatul întreg, manifestată după Primul Război Mondial, s-a manifestat și în anii postbelici (…) Tito și serviciile sale secrete au acționat intens pe teritoriul României, la Timișoara, prin așa-zisul Front Antifascist Slav din România. Frontul, aflat sub conducerea comuniștilor sârbi, a convocat la Timișoara un congres în 8 mai 1945, când urma să se solicite oficial „unirea” Banatului românesc cu Iugoslavia, ca expresie a voinței întregii populații a regiunii! Prinzând însă de veste, autoritățile române au solicitat Înaltului Comandament Sovietic de la București interzicerea acestui congres, fapt ce s-a și petrecut, deși delegații din Iugoslavia își făcuseră deja apariția la Timișoara. Sovieticii au dizolvat Frontul Antifascist Slav ca organizație politică, înlocuindu-l cu una culturală (pag. 189-191).

Capitolul următor, urmărind perioada anilor ’50, intitulat „Cazematele”, consemnează situația de un dramatism sfâșietor provocat de măsurile întreprinse de Partidul Muncitoresc Român pentru contracararea amenințării „independenței” tot mai evidente a lui Tito față de Uniunea Sovietică și constituirii unui pol socialist liber la granița de vest. O hotărâre dezastruoasă a partidului, din anul 1950, prevedea „curățarea” unui teritoriu de cel puțin 25 de km de la granița iugoslavă de toate elementele considerate „dăunătoare și suspecte: chiaburi, titoiști, hitleriști, legionari, macedoneni suspecți, șoviniști unguri, sioniști, sectanți, ofițeri reacționari deblocați, funcționari comprimați”. Aplicarea măsurii s-a concretizat prin operațiunile de deportare în Bărăgan a populației din zona de la frontiera României populare cu Iugoslavia socialistă. Se menționează că au fost deportate persoane dintr-un număr de 203 localități. Conform Deciziei nr. 200/1951 au fost dislocate din zona frontierei de vest din raioanele Sânnicolaul Mare, Timișoara, Deva, Reșița, Oravița, Mehadia și raioanele Băneasa și Constanța din fosta regiune Constanța, un număr de 10 099 familii, însumând 43 899 persoane cărora li s-a fixat domiciliu obligatoriu și li s-au creat condiții de muncă și de locuit în regiunile București, Constanța (raionul Fetești) și Galați. Cu această ocazie, au fost înființate 18 noi comune (pag. 197).

Un destin aparte printre deportații în Bărăgan l-au avut sârbii din Banat. De asemenea, au avut de suferit și au fost alungați mulți țărani români din Banatul sârbesc, relațiile dintre R.P.R. și R.F.S.I. degradându-se accentuat în anii ’50.

Se apreciază că în total, în perioada 1950-1955, pe litoralul Mării Negre, în Banat și în Oltenia s-au executat aproape 10 000 de obiective (fortificații) diferite, dispuse pe un front de 500 de km, însumând un milion de metri cub de beton armat, costul lor ridicându-se la 1,5 miliarde de lei. Cazemate construite între 1951-1954 se găsesc și se pot vedea și astăzi în județul Timiș. Au rămas dovezi despre cum autoritățile comuniste ridicaseră un adevărat zid care să despartă țara de restul Europei.

În textele reunite sub titlul „Moartea vine pe frontiera de vest” sunt reproduse și comentate câteva extrase din presă și din consemnările unor mărturii și concluzii rezultate ca urmare a preocupărilor unor personalități în vederea investigării și dezvăluirii unor adevărate tragedii cărora le-au căzut victime civili la granița româno-iugoslavă.

Capitolul „Frontieriștii” publică impresionanta listă a celor condamnați la Judecătoria Deta, instanța abilitată cu soluționarea cauzelor privind infracțiunile la regimul de frontieră săvârșite la granița bănățeană cu Iugoslavia, între anii 1980-1985, menționându-se că între acești ani au fost condamnați 1 000 de „frontieriști” la aproape 900 de ani de pușcărie. Sunt evocate și două cazuri mai deosebite: cel al unui cunoscut cântăreț de restaurant și fuga din țară în 1977 a membrilor îndrăgitei formații „Phoenix”.

Cazul „Autobuzul” și tragedia numeroaselor persoane implicate este prezentat detaliat în secțiunea cu același titlu.

În fine, cartea se încheie cu relatarea deschiderii în anul 2000 a singurului punct de frontieră al Banatului cu Ungaria (pe frontiera româno-sârbă a Banatului se află 11 puncte pentru controlul trecerii graniței, toate în regim de trafic internațional), purtând titlul „Mărturiile unui președinte: Bătălia pentru Cenad”, sub semnătura unui fost președinte al Consiliului Județean Timiș, o personalitate probând cu evidență un dar nativ al narațiunii.

Dorin - poza de profil Curentul

Foto. Dorin Nădrău

În mafiotul Caracal statul român e doar formal!

Posted by Stefan Strajer On August - 6 - 2019

În mafiotul Caracal statul român e doar formal!

Autor: George Petrovai

 

De aproape două săptămâni, orașul Caracal din județul Olt a devenit vedeta negativă a României, cu lumea sa interlopă, clanurile mafiote, traficul de carne vie, răpiri și dispariții de fete/copii, criminali în serie (efectivi și morali), pe care nimeni nu-i zăticnește de ani în șir. Păi cine, mă rog, s-o facă, de indată ce un neom ca Gheorghe Dincă are asemenea raporturi fraterno-tovărășești cu pretinșii apărători ai legii din zonă (în telefonul său s-au descoperit numerele unor granguri ai zonei – politruci, procurori, polițiști), încât nu doar că niciun oficial nu l-a luat la refec pentru dubioasele lucruri ce se petreceau în sinistra lui ogradă, precum gropile betonate, dar chiar a fost considerat apt să-și conducă în continuare mașina și să presteze servicii de taximetrie, cu toate că în decursul timpului el fusese internat și tratat de mai multe ori pentru serioasele probleme psihice de care suferă, iar medicul psihiatru curant avea obligația să înștiințeze Serviciul de Circulație rutieră despre nesănătatea mintală a pacientului său.

Sau, mai știi, poate că a făcut-o, însă atotnătăfleții polițiști ai statului paralel (a se citi „mai presus de statul român în derută”) din Caracal și județul Olt ori, în desăvârșita lor birocrație și puturoșenie, nu s-au sinchisit de respectiva atenționare, ori – mult mai grav – au socotit cu puțina lor minte (și aceea distorsionată de mulțimea matrapazlâcurilor supervizate de ei) că ar fi cel puțin o ofensă, dacă nu chiar o cruntă nedreptate (sic!) să-l lase pe ciracul Dincă fără permis de conducere.

Vasăzică, fără exemplarul curaj al copilei Alexandra și, după toate probabilitățile, fără sacrificiul ei suprem, încă n-ar fi ieșit la iveală nici zguduitoarele atrocități săvârșite ani la rând de caracatița olteană (răpiri și sechestrări de persoane, proxenetism și trafic de carne vie, pedofilie și contrabandă, violuri și crime), nici uriașa incompetență, asociată cu prostia și/sau ne-voința (de exemplu, procurorul de caz și polițiștii s-au arătat mult mai preocupați de formele legale decât de conținutul legilor noastre strâmbe!) tuturor cârmuitorilor, magistraților și polițiștilor, care doar urmăresc să-și sporească privilegiile, în primul rând cele salariale (73.000 lei/lună este „modesta” pensie a unui fost procuror și comandant de temniță), apoi să mențină statu-quo-ul coteriilor fundamentale din sistem.

62066980-1564773025da5b5dw

Tocmai de aceea, foarte rar și cu totul accidental se întâmplă ca vreun grangur postdecembrist să fie înlăturat din sistem sau, la o adică, să fie încarcerat pentru sfidătoare și repetate fapte de răufăcător sadea. De regulă, fie că pungașii se ajută între ei prin neridicarea imunității șparlamentare (cazul aleșilor de rahat în general, al lui Tăriceanu în special), ba chiar prin schimbarea legilor după trebuințele marilor lichele, fie că încurajează dezastruoasa stare de lucruri din România postdecembristă prin omerta pretinsei deontologii profesionale (cazul magistraților și al milițienilor porecliți polițiști).

În asemenea condiții de cumplită restriște pentru siguranța românilor rămași acasă (în fiecare zi dispare pentru totdeauna un copil!) și de mare prosperitate pentru fripturiștii ce se autointitulează „oamenii legii”, este clar de ce autoritățile sunt atât de copios depășite de ramificațiile interne și internaționale ale putregaiului oltenesc, via Caracal, încât după ședința Consiliului Suprem de Apărare a Țării (CSAT) au cerut ajutorul americanilor de la FBI.

Adică, ce mai, o totală debandadă și nepricepere instituțională, la urma urmei rezultatul logic al exodului românilor cu adevărat vrednici, conjugat cu masiva promovare a necalificaților în posturile decizionale ale unui stat ticăloșit până în măduva oaselor.

N.B.: Tot ce se poate ca FBI-ul să-i scoată basma curată pe americanii de la Deveselu, care cu certitudine nu sunt străini de rețeaua prostituțională din jur…

Sigur, este regretabil că în România zilelor noastre se petrec astfel de orori sub ochii, ba chiar sub oblăduirea autorităților locale! Însă, extrem de îngrijorător pentru toți românii onești și cu frică de Dumnezeu, în mod deosebit pentru familiștii cu fete, este faptul că aceste derapaje sociale nu constituie un caz izolat, căci oricare localitate din România (sat, comună, oraș) se poate confrunta în orice moment cu ceva similar sau și mai și, atât din monstruoasa dorință a degeneraților de-a se afirma (!) în plan demonic, cât și din crasa neputință a instituțiilor actualului stat de-a contracara ofensiva răului în ascensiune.

Toate ca toate, pesemne că se vor întreba unii, dar de ce se face tocmai acuma atâta tam-tam în presa scrisă și vorbită cu Dincă și cei din spatele lui, respectiv de ce miniștrii dăncilești ba își dau demisia după câteva zile, ba sunt demiși de premieriță pentru afirmații neconforme cu linia imaginară a partidului deformat? Răspunsul este la îndemâna tuturor românilor cu discernământ: pe de o parte pentru că în luna noiembrie vor avea loc alegerile prezidențiale (decisiva repetiție de dinaintea alegerilor locale și generale din 2020), deci candidații se aruncă de pe acuma asupra suculentului subiect privind atrocea nesiguranță a alegătorilor, pe de altă parte pentru că Viorica Dăncilă speră să prindă turul doi cu imaginea politrucei animată de cele mai nobile intenții democratice, așa încât (ne)înzestrarea sa intelectuală să fie tratată cu indulgență, ba chiar trecută cu vederea de către masa pesediștilor, care – dezamăgiți de Dragnea și fârtații lui – au ales să nu voteze la europarlamentare.

(Sighetu Marmației, 3 august 2019)

Petrovai-4-1

Foto.George Petrovai

Tendinţe în retragerile unor republicani din Congresul SUA

Posted by Tiberiu Dianu On August - 6 - 2019

TIBERIU DIANU, Republican Retirements, CURENTUL INTERNAŢIONAL

Până în prezent, după trecerea a şapte luni din anul 2019, opt deputaţi republicani şi-au anunţat retragerea din Congresul SUA, dintre care şase din ei numai în lunile iulie şi august. Prin comparaţie, în 2018, 39 de republicani (3 senatori și 23 de deputaţi au părăsit politica, iar alţi 13 s-au orientat spre alte funcţii, ca cea de guvernator), alături de alţi 18 democrați, au anunţat că nu mai candidează pentru realegeri.

Cum se explică acest fenomen al retragerilor repetate ale republicanilor din Congres?

Conform unor relatări, republicanii s-ar fi retras din cauză că erau sătui de mediul politic toxic sau că se temeau să piardă alegerile, dar aceste explicaţii erau fie formate prematur, fie nu aveau vreo corelaţie. Sunt posibile trei ipoteze care explică, singular sau în combinaţie, acest fenomen:

– (a) republicanii se tem că îşi vor pierde majoritatea în camera lor de Congres,

– (b) republicanii preferă să evite o campanie dificilă de realegere,

– (c) republicanii nu se aliniază direcţiei impuse partidului de președintele Trump.

Potrivit unui studiu din 2018, republicanii care se retrag au tendinţa să fie mai moderați și mai puțin susținători față de Trump decât colegii lor care decid să candideze din nou.

Retragerile republicanilor de la alegerile parţiale din 2018 au reprezentat al cincilea cel mai mare exod din partea unui partid de la alegerile din 1974. Această situație nu a fost deloc plăcută pentru republicani, deoarece pierderea titularilor de fotolii parlamentare le făcea mult mai dificilă recâştigarea locurilor vacante.

Legat de retragerile din 2018, modelul alegerilor mai competitive în districtele deținute de republicani a fost mai consistent. Tendinţa partizană spre republicani a districtelor electorale ale celor care s-au retras a fost cu 15 procente mai mare decât media națională, comparativ cu media de 24 de procente în cazul celorlalţi candidaţi republicani titulari de fotolii parlamentare. Se pare că mulți republicani au considerat opţiunea retragerii ca fiind mai atrăgătoare decât cea a unei campanii competitive de realegere.

Alți factori au inclus: limitarea unor termene la calitatea de membru sau de preşedinte de comisie, diverse scandaluri, vârsta înaintată, precum şi exigenţele impuse de calitatea de preşedinte al Camerei Reprezentanţilor.

Grupul din anul 2019 al deputaţilor republicani care au anunţat că nu mai candidează este, până în prezent, mult mai mic (în număr de 8) faţă de grupul din anul 2018 (în număr de 39). Acest lucru face corelațiile mai puțin robuste, dar chiar şi aşa ele merită analizate. Analiștii politici au regăsit și în grupul din 2019 cele trei modele menționate anterior, cu factori acţionând singular sau în combinaţie.

La doi dintre deputaţi, Rob Bishop din Utah și Mike Conaway din Texas, le expiră termenele de vicepreşedinţi de comisii, care, conform regulilor de partid, sunt limitate la trei mandate.

Alți doi deputaţi, ambii din Texas, Pete Olson (din Districtul electoral nr. 22) și Will Hurd (din Districtul electoral nr. 23) au circumscripţiile electorale nesigure, care pot pendula înspre democraţi. Aceeași situație există şi în cazul lui Rob Woodall din Georgia (Districtul electoral nr. 7).

În ceea ce privește factorul Trump, Hurd (care este singurul deputat republican de culoare), Olson și Paul Mitchell din Michigan (care a anunţat şi el că se retrage), au reacționat la unison împotriva tweet-urilor preşedintelui, când acesta le-a recomandat „grupei” celor patru deputate democrat-socialiste de culoare „să se întoarcă de unde au venit”. Se poate deduce de aici că aceşti deputaţi nu sunt suficient de ataşaţi de Trump încât să îi ia tot timpul apărarea preşedintelui. În general, însă, nu sunt mulți republicani care vorbesc public împotriva lui Trump.

Justin Amash din Michigan, în ciuda criticilor sale față de Trump, nu a avut parte de un contra-candidat la alegerile preliminare de partid  din 2018. El a părăsit totuşi partidul în luna iulie 2019, deoarece mai mulţi contra-candidaţi se anunţaseră pentru alegerile preliminare din 2020, iar realegerea lui devenea problematică. Amash speră să câştige în sesiunea următoare un mandat de deputat  independent.

Republicanii le vor pierde, de asemenea, pe Susan Brooks din Indiana și Martha Roby din Alabama, două din cele 13 deputate republicane. Ambele deputate au declarat că nu mai candidează, prin anunţurile făcute pe 14 iunie şi, respectiv, 26 iulie 2019. Roby fusese o critică acerbă a lui Trump din 2016, de la episodul casetei video Access Hollywood, în care Trump a fost surprins vorbind despre pipăirea femeilor.

Se poate deduce, de asemenea, că, deși Partidul Republican apreciază femeile și minoritățile (10% din republicanii ne-albi din Congres), sunt apreciaţi mai mult cei care nu promovează valori liberale legate de rasă și gen. Este adevărat şi faptul că cei mai mulți republicani au fost aleși în Congresul SUA înainte ca Trump să câștige alegerile prezidenţiale din 2016.

Există un orizont de aşteptare conform cu care Partidul Republican să înceapă o campanie mai hotărâtă de recrutare de femei și minorități care sunt în consonanţă cu valorile partidului privind problemele de rasă și gen, astfel încât numărul lor să crească în cele din urmă. Un exemplu recent îl include pe Daniel Cameron, candidat republican la postul de ministru de justiţie din statul Kentucky. Cameron, un fost angajat afro-american al lui Mitch McConnell, actualul preşedinte al Senatului din Congresul SUA, l-a susţinut pe Trump în plin scandal al comentariilor pe Twitter ale președintelui împotriva deputatului democrat de culoare Elijah Cummings din Baltimore, comentarii calificate de democraţi drept rasiste. Un alt exemplu este Ben Carson, actualul ministru de culoare de la Ministerul de Locuinţe şi Dezvoltare Urbană, care este văzut de unii ca un bun candidat pentru Senat în viitor.

În următoarea perioadă vom vedea probabil mai mulţi candidaţi minoritari şi femei aliniaţi în jurul valorilor și direcțiilor lui Trump.

Partidul republican nu poate fi privit de pe acum ca „partidul lui Trump” în ansamblul său deoarece cei mai mulți republicani fuseseră deja aleși în Congres înainte ca Trump să devină preşedinte în 2016. Cu toate acestea, sunt tot mai mulţi republicani de tip Trump în Congresul SUA sau ca guvernatori de state. Spre exemplu, senatorii Josh Hawley din Missouri, Tom Cotton din Arkansas și guvernatorul Ron DeSantis din Florida pot fi consideraţi mai degrabă ca republicani de tip Trump decât de tip Bush.

În viitorul apropiat partidul va fi mult mai aliniat viziunii lui Trump. Aceasta pentru că președintele, deși nu reprezintă cauza, este fără discuţie factorul accelerator al unei mişcări populare formată din persoane care se opun secularizării și liberalizării societății americane. Această tendință este în plină desfăşurare şi nu poate fi oprită cu uşurinţă, chiar și în ipoteza, extrem de improbabilă, în care Trump nu şi-ar mai câștiga cel de-al doilea mandat în anul 2020.

 

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

O variantă a articolului a fost publicată în INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

America dezlănţuită: O comunicare întreruptă?

Posted by Tiberiu Dianu On August - 4 - 2019
Demonstranţi Antifa

Demonstranţi Antifa

Mulţi dintre noi trăim cu impresia că recent, mai precis din anul 2016, în timpul şi după campania prezidenţială a lui Donald Trump, societatea americană a devenit negativistă când a irumpt în accese repetate de mânie.

Este mânia un fenomen esenţialmente negativ? Este mânia un fenomen recent? Este ea determinată de actualul preşedinte? Să încercăm să găsim răspunsuri la aceste întrebări.

1. Mânia, un fenomen negativ?

Studiile de psihologie ne arată că mânia este o formă de comunicare foarte densă, care conţine, în rapiditatea ei, mai multe informaţii decât multe alte tipuri de emoţii.

Multe episoade colerice iau forma unor conversaţii restrânse care rareori degenerează în altercaţii fizice. Acestea tind să îmbunătăţească situaţiile negative, prin rezolvarea lor ulterioară, nu prin exacerbare.

Aceleaşi studii arată că, în multe cazuri, exprimarea mâniei determină părţile în conflict să fie mai predispuse să se asculte reciproc, să discute mai sincer şi să se acomodeze, pe cât posibil, cu problemele celuilalt. Multe persoane, într-un raport de 3 la 1, s-au declarat mai fericite după ce şi-au eliberat energiile negative asupra altor persoane, în sensul că se simţeau mai energice şi mai optimiste în legătură cu viitorul lor. De asemenea, şi persoanele lor ţintă, într-un raport de 2 la 1, s-au declarat de acord că accesele de mânie le-au ajutat să înţeleagă semnalele de a asculta mai atent pe viitor şi, eventual, de a-şi schimba comportamentul.

Studii ulterioare au evidenţiat şi alte avantaje. Mânia ne motivează în rezolvarea unor sarcini dificile. Devenim mult mai creativi când suntem furioşi deoarece mânia ne ajută să întrezărim soluţiile pe care le-am ignorat.

2. Mânia, un fenomen recent?

America a fost mereu o naţiune furioasă. Ţara s-a născută din revoluţie. Istoria americană este presărată cu episoade în care părţile în conflict şi-au rezolvat diferendele cu arma, nu prin dialog.

Putem spune, deci, că există o „mânie socială” în societate, ca element component al codului genetic al naţiunii. Schimbările culturale, politice şi economice angrenează tensiuni care produc mutaţii în mediul social. În consecinţă, există tot atâtea forme de mânie publică generate şi accentuate de noile condiţii-ţintă.

-(a) Mânia conservatoare, legată de valorile tradiţionale şi moral-biblice. Într-o perioadă timpurie, ea s-a dezlănţuit prin acţiuni de secesiune statală (Războiul civil din 1861-1865) declanşate de democraţii sudişti. Preşedintele Abraham Lincoln a fost asasinat pentru că a fost considerat un „trădător al rasei sale”. Apoi, sentimentul de mânie s-a manifestat prin demonstraţii anti-darwiniste în şcoli. Ulterior, acesta a continuat în anii şaizeci cu activismul anti-comunist din campusurile universitare şi cu cel din timpul campaniilor electorale ale lui Richard Nixon şi Barry Goldwater, apoi cu emisiunile lui Rush Limbaugh de la mijlocul anilor optzeci. Motive specifice au inclus: segregaţionismul, căsătoria tradiţională şi interzicerea avortului.

-(b) Mânia liberală, legată de valorile sociale şi culturale. La începuturi, furia liberală s-a revărsat asupra „păcatului originar” al sclaviei (vâzut dintr-o perspectivă creştină). În 1852 Harriet Beecher Stowe îşi publică nuvela Coliba unchiului Tom, îndreptată împotriva sclaviei. Dar liberalii moderni au devenit aproape exclusiv laici. Mânia liberală laică, generată şi de cultura politică ateistă vest-europeană, s-a revărsat asupra societăţii americane în anii şaizeci. Motive specifice au inclus: emanciparea femeii, sentimentul antirăzboinic, rasismul şi poluarea mediului. De asemenea, furia liberalilor moderni tinde să se enclavizeze şi în cauze marginale, de elită, cum ar fi protecţia animalelor şi transgenderismul. Toate aceste motive sunt considerate de liberali drept cauze sau efecte de injustiţie instituţionalizată.

-(c) Mânia populistă, legată de valorile economice. Unii analişti (în special de stânga) argumentează că mânia unei societăţi post-industriale bogate, ca cea americană, este inextricabil legată de identitatea culturală, care ar fi mai intensă decât insatisfacţia economică. Ei sunt printre aceia care şi acum se întreabă cum de a fost posibilă victoria lui Trump în alegerile din 2016. Dar ei uită că mânia populistă legată de valorile economice a fost elementul catalizator care a declanşat Revoluţia americană din 1776. În anul 1773 patrioţii americani din Boston au distrus o întreagă încărcătură de ceai din China pentru a protesta împotriva taxelor impuse de Imperiul Britanic.

Ulterior, în secolul al XIX-lea, mânia populistă legată de motive economice s-a cimentat printre fermierii din preria americană împotriva forţelor străine şi impersonale care impuneau rapida industrializare a economiei şi modificarea societăţii lor patriarhale (prin extinderea reţelelor de căi ferate şi a sistemului de bănci, care îi ţineau pe fermieri prizonieri prin  sistemele de împrumuturi). Mai târziu, în secolele al XX-lea şi al XXI-lea, mânia populistă determinată economic s-a manifestat la muncitorii din fabricile oraşelor mici, concediaţi din industrie şi minerit. Ea s-a extins şi la o parte din funcţionarii concediaţi de la marile companii, precum IBM, Microsoft sau Boeing, ca urmare a subcontractărilor externe (outsourcing) ale serviciilor de inginerie şi de programe de software în ţări ca Rusia şi India. Este vorba de acei „oameni uitaţi” din centrul Statelor Unite care au asigurat victoria lui Trump în alegerile prezidenţiale din 2016

3. Mânia, un fenomen predeterminat?

Anul 2016 şi anii următori au adus unele noutăţi în psihologia maselor.

-(a) Donald Trump, un preşedinte conservator mânios. În timpul campaniei sale prezidenţiale din 2016, Trump s-a detaşat de ceilalţi candidaţi republicani printr-o atitudine specifică, extrem de agresivă, dezavuată nu atât de adversarii lui din Partidul Democrat, dar şi de mulţi din colegii lui din Partidul Republican. „Ei bine, cred că sunt furios”, a declarat Trump la CNN. „Sunt furios ca mulţi alţi oameni, care sunt şi ei furioşi pentru incompetenţa cu care este condusă ţara noastră”. „În ceea ce mă priveşte, furia e în regulă. Furia şi energia sunt lucrurile de care are nevoie ţara asta”, a continuat el. Aşa cum s-a dovedit, viitorul preşedinte înţelesese sentimentul de mânie şi urma să îi facă pe alegătorii lui să se simtă fantastic de bine şi să îi menţină extrem de energici.

-(b) Antifa, o mişcare anarhistă de stânga mânioasă. Principala caracteristică a grupurilor autonome şi a indivizilor din cadrul Antifa constă în acţiunea directă, prin conflicte declanşate atât online cât şi în viaţa reală. Grupurile Antifa s-au remacat prin 2017 și s-au angajat în tactici de protest variate, care includ activismul digital, producerea de daunele materiale asupra proprietăților, violența fizică și hărțuirea împotriva celor pe care îi identifică ca fiind fascişti, rasişti sau de extremă dreaptă şi percepuți, în general, ca fiind susținători ai lui Trump. Ca anticapitaliști, ei se concentrează pe combaterea ideologiilor de dreapta şi de supremaţie a albilor, şi mai puţin pe mijloace electorale.

Mânia socială a Americii de azi trădează de multe ori, poate, nerăbdarea şi ingratitudinea unei societăţi prea răsfăţate. Ciocnirile nenumărate de furie dintre conservatorii religioşi şi liberalii ateişti par să se permanentizeze. Dintr-o altă perspectivă, energizarea partizană a electoratului american poate fi privită şi ca o dezvoltare pozitivă. În plus, proverbialul pragmatism american nu ar lăsa să se risipească atâta energie dacă nu ar exista şi o posibilitate satisfăcătoare de recompensă. La urma urmei, eficienţa Americii constă şi în utilizarea practică a unui sentiment perceput atât de negativ, cum este mânia.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în INTELLECTUAL CONSERVATIVE şi MEDIUM.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Efectele negative ale Centrului prezidenţial Obama

Posted by Tiberiu Dianu On August - 3 - 2019
Centrul prezidenţial Obama (machetă)

Centrul prezidenţial Obama (machetă)

Începe oare fostul președinte Barack Obama să își piardă strălucirea?

În ultima perioadă, mai ales în timpul actualelor dezbateri prezidențiale ale Partidului Democrat, tot auzim despre Barack Obama. Știți care, Obama cel Mare, rock star-ul, liderul mesianic, mult preaiubit peste mări și ţări, dar nu aşa de mult în America. Mai auzim şi despre nevastă-sa, Michelle, ca „speranță” prezidențială democrată cândva în viitor.

E destul de ciudat, având în vedere că moștenirea lui Obama, centrul său prezidențial mamut, proiectat să fie construit în Chicago, ar avea, potrivit unui studiu recent finalizat de urbaniştii locali, un „efect negativ” asupra zonei adiacente.

Problema nu e nouă și ea a fost semnalată repetat în diverse publicaţii americane.

La 29 iulie 2019 autorităţile municipale din Chicago au postat proiectul de raport, ca parte a procesului general de aprobare. Centrul prezidențial Obama va fi construit pe terenuri actualmente înscrise în Registrul național al siturilor istorice, informează presa locală.

Designul include trei clădiri: un muzeu, o bibliotecă și un forum.

Raportul susţine că amplasarea centrului Obama în aria dorită „va avea un efect negativ asupra parcurilor istorice Jackson şi Midway Plaisance, deoarece va modifica, direct sau indirect, caracteristicile valorii istorice care califică aceste zone pentru includerea lor în Registrul național. […] Schimbările alterează legibilitatea peisajului cultural în maniere care diminuează integritatea generală a organizării spațiale a proprietăţilor în ansamblul lor”.

Edificiul ar afecta structura stradală din zonă și ar distruge proeminența Muzeului de ştiință și industrie şi a parcului Jackson, aflate în apropiere. De menţionat că în 1893 în parcurile Jackson şi Midway Plaisance a fost organizat un celebru târg mondial .

O altă problemă sunt costurile uriașe ale proiectului, care ajung la 1,5 miliarde de dolari, de trei ori mai mari decât costurile Centrului prezidenţial George W. Bush.

Însă raportul, deşi negativ, dă un semnal că proiectul este încă viabil și că edilii orașului, după luni de inactivitate, au reluat procesul de analiză. Dar chiar și așa, faptul că studiul a fost anunţat public înseamnă că localnicii pot să îşi exprime sincer reacţiile cu privire la oportunitatea acestui monstruos memorial care glorifică președinția lui Obama.

Între timp, Obama se preumbă prin străinătăţuri, delectându-se pe insule exotice sau pe la chermeze de lux, unde publicul în delir, mai puțin familiarizat cu firava-i moștenire prezidenţială, are ocazia să se expună din plin la proverbiala lui aroganţă şi la ferocele lui narcisism.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKER şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors