Archive for the ‘Analize-Controverse’ Category

Pe când un plan Valev în Uniunea Europeană?

Posted by Stefan Strajer On December - 11 - 2015

Pe când un plan Valev în Uniunea Europeană?

Autor: George Petrovai

 

Apărut în anul 1964, planul Valev (după numele iniţiatorului său, economistul sovietic Emil Borisovici Valev) urmărea specializarea economică a ţărilor comuniste din Europa printr-o diviziune a muncii decisă de moscoviţi şi apoi impusă tuturor sateliţilor europeni. URSS, Cehoslovacia şi Germania de Est, ţări mai avansate din punct de vedere industrial, urmau să se ocupe pe viitor de producerea mijloacelor de producţie pentru întreg blocul bolşevic, iar în agricultură doar de creşterea animalelor, pe când Ungaria, România, Bulgaria şi partea de vest a fostei Uniuni Sovietice (Basarabia, Ucraina de sud) primeau sarcina să asigure hrana pentru toţi tovarăşii (grânarul bolşevismului european) şi, desigur, să devină principalele furnizoare de materii prime pentru ramurile conexe ale agriculturii – industria alimentară şi industria uşoară.

În acest scop, Valev prevedea în planul său supranaţional constituirea unui vast complex agricol în zona Dunării de Jos, complex în care urmau să fie cuprinse hălci însemnate din Moldova de peste Prut şi sudul Ucrainei (aproximativ 12.000 km²), din România (100.000 km²) şi Bulgaria (38.000 km²), cu vreo 12 milioane de locuitori.

Dar deşi bulgarii au fost îndată de acord cu respectivul plan, plenara C.C. a Partidului Muncitoresc Român a îmbrăţişat obiecţiile economistului Costin Murgescu din articolul publicat în Viaţa economică, aşa că l-a respins, motivând că România are posibilitatea industrializării şi că punerea în practică a acestui proiect ar afecta unitatea ţării, mai exact ar duce la dezmembrarea teritoriului său naţional.

De menţionat că la scurt timp după asta, C. Murgescu a afirmat că n-a fost de acord cu planul Valev doar ca patriot, dar că din punct de vedere economic acesta era întru totul realizabil!…

De la 1 ianuarie 2007, România a intrat în Uniunea Europeană. Dar numai ca o ţară de rangul doi, dacă – pe lângă “jucăria” numită spaţiul Schengen – avem în vedere numeroasele restricţii de ordin economico-financiar şi politico-strategic ce tot acuşi-acuşi îi sunt aduse la cunoştinţă, fireşte, în prima fază sub formă de recomandări, pentru ca niţel mai târziu, în cazul în care acestea nu sunt urmate punct cu punct, să ia chipul încruntat al poruncilor şi ameninţărilor.

Adică aceeaşi Mărie dar cu altă pălărie. Pe vremuri comisarii moscovito-bolşevici, cu scurte de piele şi pistoale la brâu, care tăiau şi spânzurau potrivit poruncilor primite de la Kremlin, căci acţionau cu nesimţirea ce caracterizează brutele învestite cu puteri discreţionare, astăzi comisarii vest europeni, care – îmbrăcaţi la patru ace şi cu greţoase maniere de ipochimeni hipercivilizaţi – nu se deosebesc cu nimic în conţinut de predecesorii lor orientali, îndeosebi atunci când în joc sunt interesele prezente şi de viitor ale păpuşarilor-stăpâni din târla FMI sau Uniunea Europeană, ci doar în formă.

Iată de ce spun că astăzi, când România – la “recomandarea” Uniunii Europene – ori admite să cultive rapiţă (rapiţa vlăguieşte într-un asemenea hal solul, încât acesta are nevoie de câţiva ani pentru refacere!), ori îl lasă în paragină, ori îl vinde străinilor interesaţi de tot ce mişcă-n ţara asta (deja circa un sfert din pământul românesc este în mâna unora ca aceştia), astăzi, deci, tare bine i-ar prinde un alt plan Valev…

Mai ales că acuma avem un tehnopremier cu dublă cetăţenie şi multiple specializări în agricultura europeană, mai puţin în cea românească, pe care n-a ajutat-o cu nimic nici cât a fost ministrul ei în guvernul Tăriceanu, nici mai târziu când, împins de la spate de Traian Băsescu (gura lumii spune că şi de serviciile secrete), a ajuns comisar european în branşă. Ba parcă dimpotrivă, dacă luăm aminte că jumătatea lui, specialistă în vinaţuri, a adus acel faimos deserviciu vinurilor româneşti, iar el n-a mişcat un deget ca să-i salveze pe români (pesemne că după căsătorie şi alte cele, francezii sunt compatrioţii săi) de sinistrul experiment numit Codex Alimentarius.

(Sighetu Marmaţiei, 5 dec. 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

LUCIAN BOIA – AVOCATUL IREDENTIŞTILOR

Posted by Stefan Strajer On November - 13 - 2015

LUCIAN BOIA – AVOCATUL IREDENTIŞTILOR

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

În Anno Domini 2014 s-au împlinit o sută de ani de la izbucnirea Primului Război Mondial. Cu această ocazie, s-a vorbit şi scris mult, despre începutul lui printr-un pretext şi terminarea cu o altă împărţire a lumii, adevărata cauză a războiului. Am scris şi eu într-un volum, „Anotimpuri Istorice”, editat de scriitorul Virgil Raţiu la „Aletheia” din Bistriţa – România.

Neavând nici un calificativ de istorie, afară doar că o citesc de peste tot, am căutat să scriu cât mai documentat despre acest război cumplit, în care şi bunicii mei au fost combatanţi. Am răsfoit istorii, am citit articole de specialitate şi recitit „Războiul de Întregirea Neamului” scris şi editat de Mircea Vulcănescu în 1938. Eu am ediţia „Coresi 1985”, primită din partea filantropului şi editorului Exilului Românesc, Nicolae Constantinescu, care publica şi răspândea de la Freiburg – Germania, cărţile care în   România erau interzise de dictatura comunistă.

Mircea Vulcănescu, eseist şi profesor, scriitor şi filosof, a scris despre întregirea neamului, prin voinţa de unire, prin dăruirea şi jertfa românilor, un volum istoric antologic, de nivel academic, demonstrând cunoaşterea realităţilor istorice şi politice pe care le-a interpretat şi redat corect. În 1948 a fost condamnat de regimul comunist în cadrul odiosului proces de distrugerea intelectualităţii naţionale şi omorât în închisoare. Acum‚ „post-comunism”, în loc să fie reabilitat, pentru patriotismul şi aportul la cultura românească, este proscris din dispoziţiile Institutului „Elie Wiesel”. Mai mult, prin nelegea 217/2015, intelectualii români care îl preţuiesc şi-l fac cunoscut ca mare personalitate naţională pot fi pedepsiţi cu închisoare.

Pentru mine, cititor liber, cu drepturi de conştiinţă şi opinie asigurate de Constituţie şi de United Nations Universal Declaration of Human Rights – 1948, istoria lui Mircea Vulcănescu a fost esenţială în bibliografia a ceea ce am scris în „Anotimpuri Istorice” şi o recomand tuturor interesaţilor de adevăr istoric. Precizând, în acelaşi timp, că istoria autentică este un trecut real, stabilit odată pentru totdeauna, prin reluarea și transmiterea ei autentică nu este un plagiat. Nu se acceptă formele rescrise de învingători sau prescrierea autenticităţii ei de către potentaţii zilei.

La polul opus, istoriei de reîntregirea neamului a marelui cărturar român, am citit şi „Primul Război Mondial”, editura la „Humanitas-2014” şi scrisă de istoricul cu pedigriu Lucian Boia. Este de-a dreptul josnic cum distorsionează şi falsifică adevărul istoric pentru interesele lui meschine. Cum, şi de data aceasta, confecţionează o istorie denaturată, cu tendinţe anti-româneşti, pe placul iredentiştilor unguri din ţară şi străinătate. Această afirmaţie o susţin, după această lectură, dar şi după cea anterioră din „De ce este România altfel”. Pentru mine, simplu cititor, Lucian Boia este un pseudo-istoric amărât şi nu mă interesează, istoricii să se intereseze şi să-i judece scrisele. Ceea ce mă alarmează însă, după aceste lecturi, este ideea că pe acestea le predă şi pretinde studenţilor săi de la Bucureşti, tineri cu puţine cunoştinţe reale despre Ardealul românesc, deci uşor de manipulat, inducându-le complexul de inferioritate faţă de alte naţiuni, în special faţă de unguri, cei care, după Boia, ne sunt superiori din toate punctele de vedere şi cărora le-am fi datori, pentru că, pur şi simplu, pe nedrept, le-am răpit Ardealul!!

Nu i-aş fi citit „Primul Război Mondial” dacă nu citeam, în „Jurnalul Literar” din iunie 2015, comentariul doctorului Zeno Milea la articolul unui oarecare Dini G. Jonas, pe care ungurul l-a publicat în „22-GDS” şi-i trage lui Boia un laudatio, în toată regula, făcându-l reputat istoric pentru că le cântă în strună, de ani de zile, ceardaşuri iredentiste! Mă mir cum de între timp nu l-au şi maghiarizat pe Boia, fiindcă accentul se pune pe a şi era uşor din Boia să-l facă Paprika. Am vrut să aflu mai mult şi am cumpărat cartea lui Boia, ce astfel devine proprietatea mea şi am dreptul să fac ce vreau cu ea, să o citesc, să o comentez, inclusiv să o iau de martoră în vreun proces. După lectură afirm că este o filadă pseudo-istorică, slabă şi şchioapă, ce nu trece peste nivelul lucrărilor celor ce dau examen de admitere la o facultatea de istorie şi-s slabi pregătiţi.

Capitolul patru este intitulat: România: „atât de mult noroc”. Da, se întâmplă să mai aibă şi ţările noroc, după atâta nedreptate şi supunere în imperiile în care au fost înglobate cu forţa. Mă gândesc şi cât noroc a avut şi Ungaria în 1686, când austriecii au eliberat-o de sub turci, sub care era paşalâc turcesc de 160 de ani. Eliberarea le-a venit pe tavă din partea austrecilor, ei, ungurii nu au dat nici un tribut de sânge! Apropo, domnule reputat istoric, cu cât sânge a plătit România norocul ei? Vă lua un rând să scrieţi că pe lângă cei 220.000 de militari combatanţi morţi în acel război au fost pierderi până la 800.000 de români (vezi Istoria României – compendiu coordonat de Ioan Aurel Pop şi Ioan Bolovan, sau nu vă plac istoricii români corecţi). În schimb aţi scris că: interpretarea românească a Primului Război Mondial se înscrie într-o întreagă mitologie! Dar ceea ce aţi scris, în ce se înscrie? Nu este o adevărată fantezie vorbind de nedreptăţile făcute Ungariei asupra Ardealului? Trecem la pag. 67 unde scrieţi: A declara în acel moment război Austro-Ungariei şi, implicit, Germaniei înseamnă cel puţin o imprudenţă. Pardon, domnule reputat, imprudenţa este în capul dumneavoastră, falsificând istoria vă faceţi de râsul confraţilor, care deja s-au împărţit în trei; unii care refuză să vă recunoască istoric, alţii se întreabă în ce stare de sănătate vă aflaţi şi ultimii se întreabă cât vă e de mare onorariu. Eu, cititorul, vă întreb de ce aţi omis Ultimatum al Antantei: acum or niciodată? De ce aţi omis Convenţia Militară dintre România şi Antantă, inclusiv articolul 4 din ea? Pe cât sunteţi de reputat pentru Dini G. Jonas şi iredentiştii pe care-i apărați cu devotament, pe atât sunteţi de neînsemnat printre istorici. Lăsaţi pe implicit, România a declarat război numai Austo-Ungariei la Viena, printr-o declaraţie de război, dorind eliberarea majorităţii româneşti asuprite în dualismul imperial! A doua zi   Germania, de la sine putere, a declarat război României. Citiţi.

Lăsaţi ambiguităţile şi nu ne daţi în cap, tot timpul, cu naivitatea mitologiei româneşti din acele vremuri, fiindcă din slugărnicie îndărătnică modificaţi adevăratul cadru istoric, social, demografic în favoarea ungurilor şi le plângeţi pe umăr până şi-n Secolul XXI cu Trianonul. A trecut aproape un secol de atunci, a mai fost un război mondial şi un tratat de pace, Paris 1947, putem să-l numim al 2-lea Trianon, în care Ardealul a rămas ceea ce este: pământ românesc. Apoi, la intrarea în Uniunea Europeană Ungaria a semnat că nu are pretenţii teritoriale la vecini – al 3-lea Trianon, după care a urmat intrarea Ungariei în NATO semnând al 4-lea Trianon. La Conferinţa de la Lisabona din 2008, alt Trianon! Și tot aşa de un secol, guvernele Ungariei semnează tratat după tratat, dar tot revizioniști și revanșarzi au rămas. Detestabili ipocriți: semnează la masa tratativelor Trianon după Trianon şi apoi merg la masa cu palincă şi gulaş, unde strigă că românii-s împuţiţi înapoiaţi şi le-au luat Ardealul! Nişte obsedaţi, dar măcar să aibă respect faţă de ungurii simpli, corecţi cu care trăim în pace în Ardeal, să nu le mai plăsmuiască himere cu Nem! Nem! Soha!!, după câte aţi semnat. Nu-i mai amăgiţi, sunt minoritari cu drepturi cetăţeneşti egale în România, plus nişte privilegii ca bonus politic!

Capitolul Dreptatea şi nedreptatea de la Versailles, îl recomand insistent românilor de astăzi, fiind partea ce ne arată cât de departe poate merge Boia, cu josnicia sa de avocat, falsificând grosolan adevărul despre Actul Unirii Naționale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Trebuie citit, veți afla cum pledează, în Anul 2015, Boia Ardealul în favoarea Ungariei, sperând absurd că poate întoarce roata istoriei! Iredentiştii unguri au avut mult mai mari avocaţi în trecut, i-au plătit şi au pierdut! Acum, caută alții și găsesc amatori de retribuții abjecte precum Boia, care și de data aceasta a fost aspru contestat de autoritatea adevăraților istorici români.    

(August 2015, Casa cu Flori – România)

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

Minunata Piaţă a Universităţii

Posted by Stefan Strajer On November - 8 - 2015

Minunata Piaţă a Universităţii

Vox populi, vox dei

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, SUA)

 

Când se va scrie istoria României postcomuniste, un capitol substanţial va fi dedicat forumului popular de anvergură din Piaţa Universităţii. Această perioadă a început cu contestarea „democraţiei originale” în aprilie – iunie 1990 în Piaţa Universităţii şi continuă tot în acest spaţiu profund rezonant, după un sfert de veac, cu protestul împotriva aceleiaşi pseudodemocraţii, la începutul acestui fierbinte noiembrie 2015. Anul trecut la alegerile prezidenţiale tinerii din diaspora au dat un avertisment drastic nu doar lui Ponta şi guvernului său, ci întregului sistem corupt până la măduvă. Prezenţa lui Marian Munteanu acum în Piaţa Universităţii sperăm să fie un semn că în sfârşit va începe schimbarea la faţă a României. Studentul Marian Munteanu a fost în 1990 sufletul Pieţii Universităţii, al „golanilor” înfieraţi de Ion Iliescu, întemniţaţi, bătuţi şi chiar ucişi de minerii instigaţi. Deschiderea dosarului primei mineriade din 13-15 iunie 1990, la cererea expresă a CEDO, nădăjduim că va demasca eforturile puchistului kaghebist Iliescu şi a camarilei sale. În toţi aceşti douăzeci şi şase de ani România a trăit sub eşafodajul minciunilor eşalonului doi, care, confiscând revoluţia, s-a cocoţat în fruntea bucatelor, organizându-se într-o odioasă cleptocraţie.

Scânteia care a aprins mânia populară, acumulată zi de zi la vederea actelor de corupţie pe faţă ale guvernanţilor, ale parlamentului, ale partidelor, într-un cuvânt ale întregii structuri politice, a fost tragedia de la Clubul Colectiv petrecută vineri, 30 octombrie, când au murit din cauza incendiului trezeci şi doi de tineri (41 in momentul publicării, n.edit.), iar peste o sută treizeci se zbat în spitale între viaţă şi moarte. Cu puţin timp înainte, căzând cu motocicleta într-o groapă căscată pe una dintre şoselele capitalei, şi-a găsit sfârşitul un poliţist din escorta ministrului de interne, Gabriel Oprea. Aceste două incidente tragice au reprezentat doar ultima picătură dintr-un uriaş creuzet al suferinţei naţionale. Pentru că, dacă cei ieşiţi din şi protejaţi de mantaua domnului Iliescu au crezut că se poate guverna oricum un popor secătuit de o istorie jucată cinic mereu pe spatele lui, au aflat începând cu ziua de 3 noiembrie a.c. teribilul adevăr al judecăţii populare. Politicienii complici la batjocorirea sufletului acestui popor au auzit în aceste zile încinse verdictul drastic al opiniei publice. S-a declanşat aşadar a doua revoluţie a tinerilor lucizi, care şi-au propus de data aceasta s-o ducă până la capăt. Pancartele demonstranţilor din Bucureşti şi marile oraşe ale ţării cer democraţie nu oligarhie, nu „emanaţie”, cer guvern de tehnocraţi nu de birocraţi, cer ca parlamentul penal să fie judecat de tribunal. Mulţimea ştie ce vrea. Ne aflăm în prezenţa unei generaţii tinere educate, care acţionează ferm, dar nu violent, în cunoştinţă de cauză, pentru că a trecut vremea gloatelor oarbe. Tinerii din Piaţa Universităţii sunt conştiinţa mai bună a poporului nostru, care a cerut să fie auzită imediat după marea înşelătorie a lui Ion Iliescu, farsa alegerilor din mai 1990. Echipa kaghebistă a făcut însă tot ce i-a stat în putinţă să reducă la tăcere cu bâta vocile cu adevărat democratice din acel timp.

Temeţi-vă de această voce lucidă astăzi voi toţi cei care veţi intra să slujiţi în administraţia şi politica românească!   Lăsaţi orice speranţă, dacă mai aveţi vreuna, de căpătuială vorace în detrimentul cetăţeanului român! Cuţitul a ajuns demult la os. Batjocura trebuie să înceteze, cinismul miliardarilor de carton trebuie aruncat la lada de gunoi a istoriei naţionale. A venit vremea reîntronării valorilor sfinte poporului nostru, a cinstei, în primul rând, a adevărului, a libertăţii reale, a muncii tenace şi responsabilităţii personale în spiritul acelei zicale din basmele noastre: după faptă şi răsplată. Un sfert de secol de jaf economic este mult prea mult chiar şi pentru răbdătorul popor român. Politicienii inconştienţi, care-şi fac de cap în totalul dispreţ al cetăţeanului, au fost sugestiv încondeiaţi de pana incendiară a publicistului Octavian Goga. Cele scrise în 1930, sunt perfect valabile şi azi, semn că istoria se repetă: „Ce va fi mâine nu mai putem şti, fiindcă nu se pot face pronosticuri subt un cer încărcat de nori grei, cât anume va ţine furtuna şi unde vor cădea fulgerele ei. … Un lucru însă se simte: fierbe în ţară şi multe otrăvuri sunt pe cale să ceară cuvânt. Subsemnatul odinioară a scris despre măgarii care pasc pe Vezuviu, neştiutori de lava de subt copitele lor. Băgaţi de seamă, metafora e din nou la ordinea zilei”. (Fierbe în ţară, Octavian Goga, Pagini publicistice, Dacia, 1981, ediţie îngrijită de Silvia Urdea). Asemenea „măgarilor care pasc pe Vezuviu” au fost toţi politicienii români de până acum, spoliind cetăţenii, pe care ar fi trebuit să-i slujească. Şi acum „măgarii” sunt confruntaţi cu explozia vulcanică.

Rev 1989 2015

Curăţenia grajdurilor lui Augias va trebui să înceapă cu pedepsirea tuturor inşilor care au sfidat legile ţării. Nu ne referim aici la o campanie de răfuieli, ci la demersuri justiţiare clare împotriva nesăbuinţei. Dacă se va proceda cu duhul blândeţii, trecându-se cu vederea răul produs, nu vom putea face rânduială în ţară. Adesea, pe ici pe colo la câte un canal de televiziune românească, observăm că accentul comentatorilor se pune pe respectarea drepturilor omului, de care trebuie să se bucure pungaşii sau de optimizarea condiţiilor lor de viaţă în închisori. Ne pare rău, dar accentul trebuie pus pe actul justiţiar, pe recuperarea pagubelor şi mai apoi pe protecţia drepturilor unor infractori. Fără să ne purtăm barbar cu hoţii, să asigurăm mai întâi un nivel de trai decent bătrânilor, care se sting în frig în bojdeucile lor din satele în ruină, asistenţă socială copiilor lăsaţi de izbelişte de părinţi plecaţi la muncă, manuale şcolilor la începerea anului de învăţământ, locuri de muncă milioanelor de români slugi prin Europa, să echipăm spitalele corespunzător, să construim şoselele care azi au gropi în care mor oameni etc., etc. Hoţii de miliarde au avut în sarcina lor, pe când s-au aflat la butoane, ridicarea ţării, pe care în schimb după un sfert de veac ne-o arată azi prăbuşită, dominată de nereguli în orice direcţie te-ai uita. Te întrebi ce mai funcţionează în România actuală şi cu greu poţi să-ţi răspunzi. În schimb dacă te întorci la epoca Ceauşescu, nume total proscris azi la noi, trebuie să observi, sine ira et studio, că banii poporului nu numai că nu au fost furaţi, dar au fost investiţi în industrie, agricultură, blocuri de locuinţe, baraje hidroenergetice, şoseaua transfăgărăşană, şcoli, spitale, sisteme de irigaţii etc. etc. România exporta specialişti în alte ţări, produse made in Romania, a fost vizitată de doi preşedinţi americani, iar politica de mediator a dictatorului era cunoscută pretutindeni. Departe de mine a face apologia dictaturii comuniste, dar cred că o comparaţie onestă între epoca Ceauşescu şi cea a „democraţiei originale” este în defavoarea celei din urmă din multe puncte de vedere. Nimeni nu vrea să se întoarcă la cultul personalităţii, delaţiune, teroare, absenţa libertăţii de gândire specifice dictaturii, dar se cuvine să recunoaştem că ce s-a construit atunci s-a distrus cu crasă nepăsare acum. Acest bilanţ negativ, produs al „democraţiei originale” iliesciene ne-a dat decenii înapoi ca ţară. Şi pentru ruinarea de proporţii a României cei vinovaţi să plătească.

Astăzi, 5 noiembrie este a treia zi de demonstraţii paşnice în Piaţa Universităţii, unde mii de tineri îşi exprimă revolta împotriva corupţiei, a corupţilor, împotriva tacticii lor diabolice de a folosi parlamentul în scopul protejării actelor lor criminale. Un copil purta o pancartă pe care scria: „Nu puteţi cumpăra toate generaţiile”. Pe alte pancarte am citit: „Corupţia ucide”, „Până la capăt”, „Plecaţi şi nu mai candidaţi”, „Vrem oameni noi, nu tot pe voi”, „Să vă fie frică, ţara se ridică”, „Parlamentarilor, angajează la McDonald şi trebuie să începeţi şi voi să munciţi”, „Nu mai tăiaţi pădurile” şi postularea superbului optimism al acestei admirabile generaţii tinere: „Oamenii sunt încă frumoşi”. Tot pancartele înscriu revendicări perfect legitime ignorate de politrucii celor două decenii postcomuniste. Tinerii cer reformarea sistemului falsei democraţii, reactualizarea Punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara, alegeri anticipate, reducerea parlamentului la două sute de membri, imunitate zero în faţa celor ce încalcă legea, recuperarea banilor de la corupţi, confiscarea averilor ilicite, desecretizarea dosarelor marilor privatizări eşuate, transparentizarea evenimentelor de la revoluţia din 1989, anularea măririi pensiilor parlamentare, vot electronic sau prin corespondenţă pentru toată lumea, marfa românească să fie promovată în cadrul companiilor multinaţionale şi multe altele.

Sociologi şi jurnalişti la Realitatea TV şi-au exprimat azi, 6 noiembrie rezerva faţă de revendicările protestatarilor din Piaţa Universităţii, că unele din ele ar fi confuze, că tinerii aceia nu se pricep la politică, în fine că o ţară nu se poate guverna la presiunea străzii. Eu aş zice că aceşti domni nu au deloc dreptate pentru că în România nici societatea, nici politicienii nu funcţionează ca la carte. De un sfert de secol au curs râuri de cerneală, s-au făcut mii de mese rotunde la televizor, fără să se schimbe ceva esenţial, fără să se optimizeze clasa politică, dimpotrivă corupţia a crescut în proporţii demenţiale. Să subliniem apăsat că numai protestatarii tineri din stradă, fie că au fost în diaspora în 2014, fie acum în Piaţa Universităţii, numai ei au reuşit să schimbe ceva în România. Opoziţia năclăită în neputiţă nu a putut să-l determine pe Victor Ponta să demisioneze. Am asistat de câteva luni bune la mascarada acestui premier necredibil, dar care proptit de PSD şi UNPR şi mai ales, folosindu-se de obrazul său gros, a rezistat în pofida diatribelor. Numai protestatarii generoşi cu timpul lor, solidari în revolta lor din 3-5 iunie a.c. au triumfat împotriva cinismului unui premier total compromis. La presiunea lor acesta a demisionat. Mai vreţi ceva domnilor jurnalişti şi sociologi? Ne pare rău s-o spunem, dar în România democraţia încă nu funcţionează pe ici pe colo, prin părţile esenţiale. Şi la aşa democraţie numai revolta străzii mai poate îndrepta ceva, adică numai frica guvernanţilor de potenţiala dezlănţuire a furiei oarbe.

Singurul om politic acceptat de Piaţă este Klaus Johannis. Îmbucurător este faptul că Preşedintele României a cerut protestatarilor o listă cu reprezentanţii lor pentru consultări, pentru a ţine cont de revendicările lor despre care a declarat că sunt foarte bune. Abia în acest moment începe un real dialog între cetăţeni şi guvernanţi. Să sperăm ca aceasta să devină o tradiţie sănătoasă în România şi să sperăm că această a doua revoluţie să fie cu adevărat „până la capăt”.

(Waterford, 6 noiembrie 2015)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

Vara războaielor mari (4)

Posted by Stefan Strajer On October - 23 - 2015

Vara războaielor mari (4)

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Pacea şi reântregirea firilor româneşti diferite

Împlinirea reîntregirii naţionale a fost o dorinţă de veacuri, a celor de aceeaşi limbă şi credinţă de pe vatra noastră comună, cu centrul în mijlocul coroanei carpatine având ca margini râurile ce izvorăsc din această coroană şi se varsă în Dunăre de care, noi cei de astăzi, ne bucurăm şi beneficiem. Dar odată întregirea realizată au ieşit la iveală marile diferenţe ce s-au creat de-a lungul timpului între provinciile reunite acum, după ce sute de ani au stat sub stăpâniri străine diferite. Istoricii nu au pus accentul necesar pe aceste modificări în firile celor ce s-au unit în 1918, scriitorimea şi mai puţin iar politicienii au luat diferenţele de gândire şi comportament ale românilor drept capital de propagandă în folosul lor. Aceste diferenţe, destul de vizibile, aproape specifice de la provincie la provincie, nu au avut parte de analize şi de soluţii care să le estompeze în beneficiul reîntregiri ce ar fi dus mai repede la o uniformizare şi progres. Încă şi astăzi, unele diferenţe erup în mod negativ. Peste ardeleni s-a aşezat o amprentă ungurească vremelnică de asuprire şi cea habsburgică târzie de relaxare, de zorile iluminismului, în timp ce muntenii sute de ani au simţit oprimarea iataganele otomane, iar moldovenii de la o vreme trăiau sub disputa belicoasă de acaparare a ruşilor şi-a otomanilor. La aceste firi diferite, gândiri diferite, comportamente diferite, Regele Ferdinand şi bunii lui sfetnici, a încercat, şi în mare măsură a reuşit, să-i adune sub nişte numitori comuni de existenţă, păstrând identitatea şi tradiţiile strămoşeşti şi în acelaşi timp să se contopească progresiv şi armonios în reîntregire.

alba-iulia-1918

Încoronarea Reîntregirii de la Alba Iulia

Guvernul a hotărât şi Regele Ferdinand a acceptat ca să se celebreze unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu fostele Principate ale Domnitorului Ioan Alexandru Cuza şi Regatul Constituţional al Regelui Carol I, la Alba Iulia care să devină capitala istorică a Marii Întregiri. În acest scop, sus pe platoul roman, în apropierea vestigiilor castrului, în care a stat Legiunea romană a 13-a „Gemina”, s-a ridicat Catedrala Reîntregirii Românilor în mai puţin de doi ani, un edificiu corespunzător evenimentului. Evenimentul a fost minuţios pregătit de către guvern, condus de Ionel Brătianu, ce îşi trăia zilele lui de împlinire astrală, şi-a oficialităţilor albaiuliene.
Trenul regal a sosit dimineaţa la ora nouă la Alba Iulia întâmpinat cu urale şi lacrimi de bucurie. Regele Ferdinand, întregitorul cel loial, şi Regina Maria, sufletul rezistenţei şi unirii, au fost primiţi cu pâine şi sare, un vechi obicei românesc în toate provinciile românilor, unite acum. Regina Maria purta bijuteriile Reginei Angliei, care i le-a împrumutat cu această istorică ocazie, fiindcă ale ei erau confiscate de tovarăşul Lenin, împreună cu întregul Tezaur al României, semnalment caracteristic rusesc. A urmat un serviciu religios în Catedrala Reîntregirii, unde s-au sfinţit coroanele viitorilor regi ai unirii celei mari şi fireşti. Pe o estradă amenajată, pe aleea dintre Catedrală şi Clopotniţă, a avut loc încoronarea. Coroana Regelui Ferdinand era cea pe care a purtat-o şi Regele Carol I, făcută din oţelul unei ţevi de tun de la Plevna, din timpul Războiului de Independenţă, independenţă pe care au câştigat-o cu multe jertfe pe câmpurile de luptă şi greu în marile cancelarii ale imperiilor europene. Pe acea coroană, transmisă Regelui Ferdinand acum, aici s-a adăugat Basarabia, Bucovina şi Transilvania. Regele a primit coroana şi şi-a aşezat-o singur pe cap, după care i-a aşezat o coroană de aur Reginei Maria. Salve de tun au făcut cunoscut împlinirea încoronării. Bucuria şi aplauzele au fost mai mari decât cuvântările. Apoi suveranii au semnat împlinirea naţiuni într-un palat devenit al întregirii. Au urmat două dejunuri, unul de trei sute de persoane cel al oaspeţilor de peste hotare, al doilea de şapte sute de persoane pentru reprezentanţii naţiunii şi marele ospăţ popular pentru 20.000 de persoane. Merită sărbătorit cu prisosinţă acest eveniment, ce este în acelaşi timp şi primul numitor comun dat celor ce, secole de-a rândul, au fost pe nedrept despărţiţi de imperiile europene.

Constituţia României întregite din 1923

Această Constituţie promulgată de Regele Ferdinand în 23 Martie 1923, este cea mai democratică constituţie a românilor din toate timpurile ei. Este continuarea Constituţiei Regelui Carol I din 1866, la care s-au adăugat modificările necesare întregirii naţionale şi are ca model cele mai bune constituţii pentru un stat din acele vremuri. Este cel mai important numitor comun legal dat românilor din toate provinciile României Întregite, care începe cu: Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil şi continuă, la Articolul 4 cu: „Teritoriul României din punct de vedere administrativ se împarte în judeţe, judeţele în comune”. Cât privesc drepturile cetăţeneşti sunt clare, la cel mai înalt spirit umanitar înscrise: „Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea asociaţiei şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi (Articolul 5). Sunt 27 de articole despre drepturile cetăţeneşti cuprinzând între ele întreg mănunchiul libertăţilor şi drepturilor aspirate de omenire în evoluţia ei. Mare constituţie, drept judecată şi aplicată.
Cei ce primesc toate aceste drepturi, automat au şi datorii de conştiinţă, de drept faţă de statul român şi de drept social, respect egal între cetăţeni, în constituţie numiţi cu toţii români pentru că trăiesc în România. În timpul domniei lui Ferdinand această constituţie a fost acceptată, respectată de majoritatea oneştilor, înzestraţi moral şi cinstiţi, încălcată, dispreţuită de alţii în cel mai fanariotic stil împământenit. Peste această tardife roumaine „La Belle Epoque” vremurile au început să-şi piardă strălucirea întregirii naţionale, apoi din seninătatea ei şi au apărut semnele crizei economice mondiale, ca rezultat al neînţelegerilor între marii bancheri ai lumii în exploatare financiară mondială şi împărţirea profiturilor, pentru că, crizele economice nu cad din cer, ele sunt fabricate de elita financiară a lumii şi pot duce la mari perturbări sociale şi chiar la războaie, fiind o permanentă tendinţă a marilor bancheri. Germania s-a refăcut rapid după războiul mondial datorită marelui randament constructiv şi economic de care este capabil poporul german, a scăpat de infestarea comunismului, a format o nouă structură politică, extremistă, revanşardă ce propaga nemulţumirea şi revizuirea Tratatului de pace de la Versailles, chiar şi pe calea armelor, la care imediat s-au raliat şi ungurii împotriva Tratatului de la Trianon. Nazismul lui Hitler, pe de o parte turuia propaganda nedreptăţii ce i s-a făcut, iar pe altă parte făcea nedreptate altor ţări. Să ne amintim acel 23 August 1939, când prin pactul de neagresiune dintre Germania şi URSS, semnat de miniştrii de externe Ribbentrop şi Molotov, prin care marii uniuni comuniste i se dădea mână liberă să atenteze, când doreşte, la statul unitar şi indivizibil român, pentru a recotropi Basarabia, care până în 1812 a fost parte a Moldovei. Un an mai târziu, e drept din vina guvernanţilor români, se duc la Înalta Poartă a Berlinului să-l roage pe Hitler să arbitreze revanşismul unguresc asupra Transilvaniei şi revanşarzii nazişti au dat câştig revanşarzilor unguri şi astfel o altă parte, vestică din statul unitar şi indivizibil român este la discreţia ultimilor aşezaţi în Europa. Şi cum o criză nu vine singură niciodată, în România i s-au alăturat timpuriu alte două; una monarhică şi a doua politică.

„Cărluţă” şi „Lupeascocraţia”

Aceste două denumiri nu-mi aparţin, dar îmi plac pentru că exprimă esenţialul despre cele mai nefaste personaje istorice din România interbelică. Le-am găsit în compendiul „O istorie sinceră a poporului român” a academicianului Florin Constantiniu, istorie pe care alături de „Istoria Românilor” a lui Vlad Georgescu, o recomand ca fiind de bază în cunoaşterea adevăratei istorii româneşti, aflându-se la polul opus graforeelor ipocrite ale lui Mihail Roller şi ai demnilor lui urmaşi: Lucian Boia şi Valentin Stan.
Cărluţă, de la Carol, fiul lui Ferdinand de Hohenzollern şi al Mariei de Edinburgh a văzut lumina zilei, cu ochii lui albaştri, la Sinaia în 1893 şi aşa a fost cunoscut în oborul capitalei, unde s-a forjat celebra maximă vox populi, vox derbedei. Cărluţă a urmat o şcoală militară la Bucureşti pe urmă o academie militară la Potsdam, şi aşa bine şcolit militar la 15 ani era sublocotenent iar la 30 era general, caz obişnuit dacă erai prinţ moştenitor. Ceea ce a fost paradoxal la acest prinţ moştenitor, a fost că în timpul războiului de întregire naţională, fiind ofiţer superior şi conducătorul onorific al unităţii militare din Târgu-Neamţ, dezbracă uniforma militară românească, ia una rusească şi pleacă cu Ioana Lambrino, zisă Zizi printre amicii de petreceri, la Odessa, unde într-o biserică ortodoxă se căsătoreşte în faţa lui Dumnezeu, făcându-şi cruce şi lăsându-se tămâiaţi, era sfârşit de august 1918. După regulamentele militare ale acelor vremuri de război, aceasta se numeşte dezertare şi în caz de război se pedepsea cu moartea. Punct. Au fost voci care au cerut această aplicare de regulament, mai ales printre generalii de carieră şi de vitejie pe front, dar fiind prinţ moştenitor, guvernul şi marele stat major a decis că numai regele are dreptul să-i hotărască pedeapsa fiului lui. Ce păcat, ce spălare pe mâini, când de fapt trebuia să se respecte regulamentele şi soarta României ar fi fost alta, mult mai bună fără el. Deştept şi viteaz cum se credea i-a scris regelui o scrisoare că renunţă la calitatea de moştenitor al tronului, dar nu renunţă la Zizi, care nu era de os domnesc, deci era o căsătorie morganatică. Cu această ocazie Cărluţă a făcut o mare şi nefastă profeţie: „Ştiu bine că în 20 de ani România, ca toate celelalte ţări, va fi republică, atunci de ce să fiu împiedecat să îmi trăiesc viaţa aşa cum vreau”. Dacă, în loc de 20 ar fi zis 30 ar fi fost exact, dar şi aşa nefasta republică s-a adeverit. Îmi pare rău că nu a rămas la Odessa atunci, nu mai trebuia să aştepte 20 de ani, în următoarele 2 luni ar fi fost într-una dintre republicile socialiste şi îşi trăia viaţa cum vroia sovietul local. Merita viaţa aceea, pentru că a fost un dezertor ordinar! Întors în ţară, nu a renunţat la Zizi deşi un tribunal de Ilfov a găsit ceva chichiţe şi au desfăcut căsătoria. Regele Ferdinand hotărăşte să-l trimită la o mănăstire, dar, anecdota spune, Cărluţă a refuzat fiind o mănăstire de călugări, aşa că este trimis cu unitatea sa pe front în Munţii Apuseni împotriva unităţilor lui Bela Kun ce se porniseră să mărească republica sovietică ungară în Ardealul Românesc. Se spune că iniţial ar fi refuzat, atunci Regele Ferdinand i-a dat să aleagă între executarea ordinului sau îl va da pe mâna tribunalului militar ca fost dezertor. Se pare că blândului rege i se terminase răbdarea şi l-a cuprins mânia amărăciunii sufleteşti. Cărluţă a înţeles situaţia şi a plecat spre front, nu înainte de-a scrie două scrisori. Una către Zizi prin care: „se recunoaşte soţul ei şi părintele copilului pe care îl poartă în pântece”. Sărace noţiuni şi vocabular avea prinţul moştenitor, care cu această ocazie mai scrie odată că renunţă la moştenirea tronului. A doua renunţare la tron! După terminarea campaniei în Ungaria, în care Cărluţă şi-a luat, de la sine putere, misiunea de-a da iama în unguroaice, Regele Ferdinand i-a hotărât domiciliu obligatoriu la Bistriţa, de care cei din vechiul regat nici nu auziseră, darămite să ştie pe unde este. Aici, la poalele Munţilor Bârgăului şi-a Călimanilor pline de vânat negru şi cocoşi de munte, în apropierea renumitelor podgorii săseşti, i s-au creat toate condiţiile de a-şi trăi viaţa aşa cum vrea ca să se despartă de Zizi. Pentru prinţul moştenitor s-a făcut un nesfârşit program de întâlniri şi petreceri, excursii şi cavalcade, partide de vânătoare de pomină într-un areal montan maiestuos şi foarte bogat în vânat, de femei nu ducea lipsă şi în mod special de la Bucureşti i-a fost adusă Maria Martini, o elevă de la Azilul „Elena Doamnă” cu care Carluţă avusese o relaţie anterioară, dar de data aceasta a lăsat-o cu ceva în pântece. Când Marie Martini a născut pe Silviu, Cărluţă l-a recunoscut imediat, iar colonelul Nicolae Condeescu s-a ocupat în continuare de rodul pântecului ei, căsătorind-o pe Marie cu un şef de gară, dându-le o mare dotă să-şi ţină gurile închise, ca să aibă o viaţă liniştită. A venit şi vremea doamnei Zizi să nască, alt rod al lui Cărluţă, numit Mircea Grigore, frumos nume şi din nou Casa Regală prin oamenii ei, au aranjat-o confortabil pe mama Zizi şi Mircea Grigorie la Paris cu o rentă viajeră. Cărluţă a avut un moment de reculegere şi i-a scris lui Nando, aşa i se spunea în anturajul regal, regelui, că el de acum înainte „se va devota serviciului ţării şi Majestăţi Sale”. Cine să-l creadă, doar babele l-au scuipat sa nu-i fie de deochi. Ştia de acum tot oborul capitalei că al lor Cărluţă era priapic şi fără femei era ca peştele pe uscat, deci s-au gândit cu toţii cum să-l ajute. Ca în basme; tocmai în acele vremuri, principesa Elena a Greciei era în căutare de soţ prin Elveţia, unde ca din întâmplare, aranjată, s-a întâlnit cu Cărluţă. Cum s-au văzut au şi fost cuprinşi de dragostea nerăbdării, s-au căsătorit în 10 martie 1921 şi în 25 octombrie 1921 s-a născut alt rod Cărluţă, Mihai, de data asta principe cu pedigriu. Cum trec, câteodată de repede nouă luni doar în şapte luni, cazuri care de obicei se numesc imaturitate! Numai că imaturul Mihai avea la naştere peste patru kilograme, ceea ce din punct de vedere morfofiziologic însemnau nouă luni. Treaba lor şi vorba oborului capitalei: gura lumii slobodă/ să mănânce lobodă! Dar, oborul capitalei întâi vedea şi pe urmă vorbea, şi tot privind-o ei pe mama lui Mihăiţă, în special femeile cele pline de nuri, au conchis că grecoaica asta e rea ca muma pădurii, rece ca un sloi de gheaţă şi sigur la pat nu e nimic de capul şi curul ei! Se repetă o altă variantă de obor perenă: vox populi, vox hormoni. Nişte psihologi de astăzi, cu masterate englezeşti, privind fotografiile Reginei Elena i-au făcut un profil psihic şi nu numai atât, zic, răii de ei, că ar fi fost frigiditatea întruchipată, exact ce nu se potrivea cu priapismul lui Cărluţă care, era în permanentă căutare de partenere. Bucureştiul, ca toate capitalele lumii, nu ducea lipsă de nimfomane, ce era o uşurare a priapicului Cărluţă. Şi aşa din nimfă în nimfă până într-o fatală zi, a înlănţuirii iremediabile, a întâlnit-o pe Magda Elena, fiica unor evrei convertiţi la creştinism, el la ortodoxism şi soţia lui la catolicism, conform principiului de bază cel mai bine se păstrează iudaismul camuflându-te în creştinism. Treburi personale să se descurce cu creatorii lor de prin cărţile vechi. De educat s-a educat, din plin, într-un aşezământ catolic, Diaconesele, bine cunoscut în Bucureşti. Educată gata, s-a apucat să-şi trăiască viaţa conform celor învăţate. Era căsătorită cu Tempeanu, căpitan de Vânători de Munte, când s-a luat cu Cărluţă, căsătorit şi el, dar cu educaţie militară, nu catolică. Ce s-a spus şi scris despre această nimfă ortodoxo-catolică se umple un raft mare de bibliotecă. Mă opresc la Pamfil Şeicaru, faţă de care eu am consideraţii deosebite şi repet aceasta de fiecare dată când îi pronunţ numele, în romanul său Vulpea Roşcată, scrie „… aducea o vastă experienţă cu bărbaţii, de pe urma cărora să fi căpătat o mare tehnică. O femeie vulgară, indecentă, stăpânind toate vicleşugurile de alcov …” Nu e timp de mai multe, cert este, că odată ce l-a prins în lesa pelvisului pe Cărluţă îl dresa cum vroia ea, istoric dovedit cu prisosinţă între 1930-1940. Să nu ni se mai tot vorbească de inteligenţa şi cultura lui Carol al 2-lea, când faptele vieţii sale nu au nici cea mai mică câtime de inteligenţă şi voinţă, de comportament regal, de dăruire temeinică pentru România, fiindcă de fiecare dată când găsea femeia vieţii sale – Ella Filitti, Ioana Lambrino, Maria Martini, Elena Wolf-Lupeasca – întorcea spatele datoriei faţă de Ţară. Relaţia lui cu Lupeasca a dus la a treia renunţare la tron, de data aceasta în favoarea fiului său Mihai, la separarea de soţia lui, la o nouă dezertare pentru o altă femeie, plecând, împreună cu Duduia lui şi-a târgului la Paris în 1925, declanşând în urma lor o criză monarhică şi guvernamentală. Pentru Regele Ferdinand, probabil aceasta a fost ultima picătură a suportabilităţi a tuturor necazurilor şi relelor ce s-au însumat din toamna anului 1914, când s-a urcat pe tronul unchiului său. Probabil, toate aceste însumări negative l-au slăbit atât de mult, încât, această ultimă picătură să-i fi declanşat procesul neoplazic, ce-i va grăbi sfârşitul.
Oare, după ce canoane se face dreptatea cerească?
După canoanele nedreptăţilor lumeşti!

carol__duduia1

Foto. Fuga lui Carol al II-lea cu Elena Lupescu in 1925 (sursa pozei: www.historia.ro)

Marea criză politică, sfârşitul monarhiei constituţionale

„Principele Carol este o creangă putredă în dinastie, pe care trebuie să o tai spre a salva Coroana” a hotărât Regele Ferdinand şi Adunarea Naţională Constituantă l-a dezmoştenit iar în locul rămas vacant l-au proclamat pe Mihai principe moştenitor al tronului şi a constituit Regenţa pentru el. Era ianuarie 1926 şi noul moştenitor al tronului, Mihăiţă, baby king cum l-a numit Regina Maria, avea doar patru ani iar Cărluţă, mai imatur decât fiu-său la naştere, avea 32 de ani, a primit un paşaport diplomatic cu numele de Carol Caraiman şi harta Europei. Unele, din oborul capitalei, au plâns altele i-au cântat „Drum bun şi nu uita sa-ţi iei săpun/ Că frânghia o ai de-a cum/ Drum bun!” De frânghie îl ducea Duduia la Paris, precum Zizi la Odessa.
Regenţa a fost slabă, formată dintr-un unchi, preot şi un profesor, imatură la fel ca baby king, iar politicienii români au găsit un bun motiv de discordie, de interminabile contradicţii sterile, pierzând din vedere marile probleme ale Ţării, erau rupţi de realităţile ei, de evoluţia europeană şi mai ales de pizma şi duşmănia vecinilor. În această atmosferă de gâlceavă politică, în 1927, s-a stins Regele Ferdinand, Întregitorul şi Loialul Naţiunii Noastre. Au bătut clopotele a despărţire, atunci nimeni nu a bănuit că, odată cu el a murit şi adevărata monarhie a românilor, din ea mai rămânând doar Regina Maria, al cărei merit la înfăptuirea întregirii neamului nostru este incontestabil, restul nu contează. Nu a trecut mult şi a căzut şi unul din pilonii importanţi ai întregirii, apropiatul sfătuitor cinstit al regelui, prim-ministrul I.C. Brătianu. După aceste momente de doliu naţional, politicienii celor două mari partide, s-au încrâncenat în lupta pentru puterea politică, având ca măr al discordiei, unul putred, pe Cărluţă. Ţărăniştii sentimentali, în frunte cu Iuliu Maniu, vroiau să-l aducă de rege, pe Carol Caraiman, pe când liberalii se opuneau aprig, cu argumentele cunoscute, împotriva acestui dezertor şi mereu renunţător la tronul regatului, care pentru el conta mai puţin decât ultima femeie cu care se culca.
În această atmosferă viciată, dăunătoare viitorului ţării se naşte o nouă mişcare naţională a tineretului român sub conducerea bucovineanului Corneliu Zelea Codreanu. Despre el, de-a lungul anilor şi al vremurilor politice s-au scris sute de mii de pagini, în articole, eseuri, istorii, care adunate şi studiate se împart în trei categorii: de omagiere, de adevăr, de denigrare. Cele de denigrare depăşesc, cu vârf şi îndesat, pe cele de sincere omagiale, cele reale, analizate corect în cadrul vremurilor istorice, deci cele adevărate au fost puternic blocate, prin manipulare de cei ce au comandat asasinarea Căpitanului, de Cărluţă şi Lupeascocraţie. A urmat apoi dictatura comunistă de import, care a obstruat şi distrus tot ce ne caracteriza identitatea şi idealurile de naţiune independentă. Sub Ceauşescu au fost restrânse la maximum circulaţia acelor evenimente, numai propaganda de partid era singura în măsură să spună că tot răul din România se datora Mişcării Legionare. Ochlocraţia lui Ion Marcel Ilici Iliescu şi Petre Roman – Neulander, imediat şi-au demonstrat nerespectul faţă de drepturile de liberă circulaţie a ideilor, a adevărului istoric, dându-i afară din ţară pe primii legionari ce au aterizat la Bucureşti, etichetându-i extremişti antisemiţi, dar în acelaşi timp au dat liber, cât s-a vrut, denigrărilor la adresa legionarilor. Foarte bine, aţi procedat tovarăşi paleocomunişti şi-ai voştri fii, altfel, dacă s-ar fi creat o opoziţie asemănătoare cu cea a tineretului legionar, nu ar fi apucat ochlocraţia voastră atâtea mandate la conducerea României. Ştim, celor ce le e frică de adevărul istoric sunt infami ordinari, făcuţi să continue fărădelegile istoriei.
Mergem mai departe cu istoria noastră. Principesa Elena a Greciei ce adresează Curţii de Apel cu o petiţie prin care cere desfacerea căsătoriei deoarece soţul a părăsit-o şi trăieşte în străinătate. Curtea de Apel pronunţă divorţul în baza părăsirii domiciliului conjugal, ce este o insultă gravă la adresa soţiei. Document. În acest moment PNŢ-ul promite răsturnarea PNL-ului fiindcă acesta a determinat-o pe Elena Greciei să divorţeze. Şi în timp ce partidele naţionale se confruntă furios pe malul bucureştean al Dâmboviţei, Carol şi Elena de Grumberg plimbându-se pe malul parizian al Senei au o revelaţie; să se întoarcă în România el ca rege şi ea cu farmecele ei să tragă sforile pentru îmbogăţirea lor. Chibzuiesc mare plan şi Cărluţă pleacă la atac, să cucerească tronul pe care stătea fiu-său, cu avionul până la Băneasa iar Elena de Grumberg, în urma lui, este strecurată în ţară cu un paşaport fals. Restul a fost apă de ploaie, păcat de Iuliu Maniu care i-a sprijinit reîntoarcerea punându-i trei condiţii de bun simţ: să intre, la început în regenţa fiului său, deci practic era rege, să se împace cu Elena de Grecia şi să o uite pe Elena de Grumberg. Nimic mai uşor de promis de pe Sena, nimic mai uşor de-a nu te ţine de promisiune pe Dâmboviţa, când te cheamă Cărluţă. Săracul Iuliu Maniu, cât a luptat el şi Vaida Voievod pentru Unirea Ardealului cu Regatul Român, ca acum să ajungă ei doi la ceartă politică pentru acest individ erotic fără caracter. Târziu. Cărluţă a fost proclamat rege, Carol al Doilea, în data de 8 iunie 1930, Mihăiţă detronat de tătic, dar compensator i-au dat un titlu, ca o nuca în perete, Mare Voievod de Alba Iulia! Această situaţie Nicolae Titulescu a fixat-o incisiv în istoria noastră: „România este ţara în care tronul se moşteneşte din tată în fiu şi din fiu în tată”. Încă nu comentaţi, fiindcă suntem la început, Elena de Grecia a primit un picior în fund până-n străinătate, în timp ce Elena de Grumberg a pus piciorul într-o somptuoasă vilă pe Aleea Vulpache de unde a început a ţese intrigi politice, influenţe nefaste, nenorociri după nenorociri celor ce nu erau de partea lor. Şi-a creat un anturaj ales cu Max Auschnitt, Aristide Blank, Oskar Kaufman şi alţii. Ernest Urdăreanu, şofer de curse automobilistice, devine şoferul personal al Duduiei, şi nu numai după vocea oborului, iar la insistenţele Duduii este săltat în cea de Mareşal al Palatului Regal, ajuns în această poziţie, repeta în diferite ocazii: „Regele ascultă de Duduia, Duduia ascultă de mine, deci io conduc România”. Aşa era, Urdăreanu era etichetat Murdăreanu pentru că iniţia şi manevra corupţia şi delapidările Lupeascocraţiei. Urlă târgu’, stimabile! Şi Regina Maria îi antipatiza pe cei doi ce îl duceau de nas pe fiul ei cum vroiau, motivatele sale riposte au avut ca rezultat interzicerea, de către Carol, să mai desfăşoare acţiuni politice, nici discuţii politice, ceea ce a determinat-o să se auto exileze la Castelul Bran, primit cadou din partea saşilor braşoveni după Unire, sau la marginea mării, la Balcic unde s-a ocupat de grădină şi, descumpănită sufleteşte de modul cum o trata copilul ei, s-a refugiat în Religia Baha’i. Cât priveşte pe Barbu Ştirbei, prietenul intim al reginei, i-a fost interzis accesul în preajma palatului. Ce impertinent să se atingă de mama lui care pentru naţiunea română era piatra de boltă a Unirii celei Mari. Să amintim că şi pe unicul lui frate, principele Nicolae, care l-a sprijinit să urce pe tron, l-a eliminat din membrii familiei regale fiindcă se căsătorise cu cine a vrut.
Imoralul, ajuns rege, dădea lecţii de morală. Semne premonitorii de urcarea puterii la cap, cu manifestări de satrap trecut la metoda divide et impera! (Va urma ep.5)

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

A fi sărac nu e ruşine, a fi mizer e grozăvie

Posted by Stefan Strajer On October - 21 - 2015

A fi sărac nu e ruşine, a fi mizer e grozăvie

Autor: George Petrovai

Sărăcia exterioară nu numai că nu-i o ruşine, dar nu-i nici un fapt endemic pentru o ţară sau un popor, chiar atunci când (cazul României postdecembriste) ea s-a generalizat într-atât de mult, încât nu mai surprinde pe nimeni – nici pe aceia mulţi ca frunza şi iarba care-i suportă hachiţele, nici pe canaliile înciocoite la care-i pâine şi cuţitul şi care, pentru a-şi prelungi tirania dosită sub aparenţe democratice, fac tot ceea ce-i neomeneşte posibil să adâncească inegalitatea socială prin tirania sărăciei.

Dimpotrivă, toate religiile universaliste îndeamnă la sărăcia exterioară, cu adevărat calea garantată pentru îmbogăţirea lăuntrică, iar creştinismul în primul rând prin nemuritoarele cuvinte ale Mântuitorului: „Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii, ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina, şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură” (Matei 6/19,20).

Deosebim, prin urmare, sărăcia impusă de lăcomia, demagogia, nepriceperea sau impostura căţăraţilor la putere, o sărăcie care afectează grosul cetăţenilor şi primejduieşte viitorul ţării (din nou cazul României postdecembriste), de privaţiunile pe care şi le impun firile deosebite, fie prin renunţarea spre folosul nevoiaşilor la cea mai mare parte din averea moştenită (celebrul caz al marelui Lev Tolstoi şi al câtorva dintre eroii scrierilor sale târzii), fie prin totala renunţare la deşertăciunea celor lumeşti şi intrarea hotărâtă în lumea meditaţiei şi rugăciunii, cu sau fără rasă monahală (modul pilduitor în care şi-a încheiat viaţa Zoe Dumitrescu-Buşulenga).

Mai mult de-atâta. Spre deosebire de prosperitatea comodă şi călduţă, care cel mai adesea favorizează trândăvia şi risipa (fireşte, atunci când nu se întăreşte spusa cu „banul la ban trage” prin agonisirea ajunsă scop în sine), de cele mai multe ori sărăcia devine motorul progresului social în general, al celui spiritual în special: nemţii şi japonezii au demonstrat pe viu cum prin muncă fără preget şi de calitate, o ţară poate să renască aidoma păsării Phoenix din cenuşa provocată de al doilea război mondial, după cum artiştii săraci dovedesc din totdeauna că, îmboldiţi de nevoi, izbutesc să îmbogăţească patrimoniul universal cu noi şi noi capodopere.

Exemple în acest sens sunt cu duiumul. Iată-l pe mult încercatul de soartă François Villon, cel care a pus bazele poeziei franceze moderne, pe mult umilitul şi nedreptăţitul Miguel de Cervantes, corifeu între corifeii culturii spaniole şi universale, pe îndelung oropsitul Vincent van Gogh, cel care întreaga viaţă a fost întreţinut de fratele lui Theo, căci – din cele circa 1000 de tablouri şi cam tot pe atâtea schiţe şi desene, care îndată după moartea lui i-au făcut multimilionari pe urmaşi – a reuşit să vândă pe preţuri derizorii doar două, şi, nu în ultimul rând, pe foarte bolnavul de epilepsie şi mereu strâmtoratul Feodor Mihailovici Dostoievski, genialul rus care şi-a scris partea cea mai consistentă din operă (Amintiri din casa morţilor, Crimă şi pedeapsă, Demonii, Fraţii Karamazov) sub uriaşa presiune a creditorilor.

De altminteri, un nobil francez contemporan cu Cervantes, a făcut următoarea afirmaţie adevărată cu tot cinismul ei: „Dacă ceea ce-l constrânge să scrie este nevoia de bani, atunci deie Domnul să nu ajungă niciodată bogat, pentru ca, prin operele sale, el, care este sărac, să îmbogăţească lumea”!..

Baiul mare este atunci când omul devine mizer, adică atunci când sărăcia a pus stăpânire pe mintea şi inima lui, deoarece mizerabilismul este concomitent doctrina disperării şi filosofia resemnării. Căci, spre deosebire de conştienţa şi de voinţa renunţării, inconştienţa resemnării împinge disperarea până în vecinătatea fatalităţii de felul „Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”, respectiv „Capul plecat sabia nu-l taie”.

Şi încă ceva. Dacă renunţarea denotă curaj şi are vocaţia demnităţii verticalului, resemnarea este plină ochi de laşitate şi are vocaţia orizontalului nedemn, cenuşiu şi sterp.

Din păcate, după atâta minciună şi înşelăciune postdecembristă, foarte mulţi dintre români au ajuns resemnaţi până în măduva oaselor – sceptici, blazaţi şi apatici.

„Românii sceptici şi blazaţi, vor protesta neîncrezătorii, când în România sunt atâtea de făcut pentru prezent şi viitor, ba chiar şi pentru trecutul ei lamentabil valorificat, şi când se ştie prea bine că astfel de însuşiri sunt inerente doar unui popor atât de îngreunat de măreţia istoriei sale, încât îl plictiseşte până peste cap estetismul spumos al propriei culturi, bunăoară aşa ca pe francezi, englezi sau chinezi?!”

Da, căci întreg sistemul postdecembrist este putred şi mizer prin minciuna ridicată la rangul de adevăr şi prin nelegiuirea ajunsă cârmuitoare în stat, fapt pentru care elementele componente (indivizii), dar mai ales relaţiile statornicite între aceste părţi (instituţiile statului), n-au cum să nu fie infestate de ticăloasa politică a aflătorilor în treabă şi să nu fie croite, ca aproape tot tot ce mişcă-n ţara asta, după chipul lor hâd.

Tocmai de aceea românii cu scaun la cap din ţară şi din străinătate au datoria faţă de înaintaşi şi urmaşi să nu se mai lase călcaţi în picioare de aceste jigodii, ci – uniţi în cuget şi aspiraţii – să le dea peste bot când le-o fi mai drag de lume. Adică cel mai târziu la alegerile de anul viitor: Ori apar pe buletinele de vot oameni competenţi şi necompromişi, ori se trece la greva electorală generală!

(Sighetu Marmaţiei, 21 aug. 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Elogiul nebuniei

Posted by Stefan Strajer On October - 7 - 2015

Elogiul nebuniei

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

În fiecare an, când mă întorc la Casa cu Flori din România, privesc cu luare aminte ce a mai rămas din vechea noastră bibliotecă după plecarea din ţară, în 1980. Anul acesta, dintr-o samă de motive, mi-a făcut cu ochiul o carte veche, Elogiul Nebuniei – în original titlul este în latină Stultitiae Laus, adică lauda prostiei, scris de marele umanist al secolului XVI, Erasmus din Rotterdam. După patruzeci de ani, am recitit-o cu aceiaşi ochi, dar cu altă minte şi mi-am dat seama că prostia a rămas neştirbită de timp, de evoluţia societăţii.

Prima ediţie a apărut în 1511 la Paris şi până la sfârşitul secolului a atins 58 de ediţii (Ediţia din 1522 a apărut în 24.000 de exemplare şi s-a vândut în câteva luni. Realizare uimitoare, absolută pentru acel secol!). De atunci, în decursul celor 500 de ani, a apărut în peste 200 de ediţii în toate limbile europenilor. Este un eseu unic, performant datorită valorii observaţiilor erudite despre societate, despre firea şi comportamentul omenesc, neschimbat când e vorba de prostia omenească. Erasmus elogiază prostia glumeţ, când vorbeşte de prostia oamenilor comuni şi foarte aspru, ironic, sarcastic, cinic la adresa prinţilor şi clerului, de la episcopi la papi, motiv pentru care, tot la Paris, va fi condamnat ca eretic şi blasfemator, dar după moarte. În timpul vieţii fiind unul din promontorii umanismului Renaşterii timpurii, numit vir incomparabilis et doctorum universalis. Citindu-i biografia, acum în secolul XXI, rămâi impresionat de cât s-a educat prin marile universităţi europene ale vremii sale, cât a educat pe cei interesaţi de cultura latină şi umanism, de cât a scris şi ce a scris, de cât a călătorit pe jos, călare sau cu diligenţele vremii. Puţini se pot compara, de-a lungul celor cinci secole, cu Erasmus. Prietenul său, Botzheim din Konstanz, scrie: „Cu toată sănătatea lui delicată, el străbătu cu tenacitate de câteva ori Europa în lung şi-n lat, mergând călare pe drumuri proaste şi nesigure, împins de instinctul lui vagabond şi de dorinţa de a cunoaşte.” Instinctul lui vagabond, în cazul marelui umanist peregrin, are sensuri preeminente, unice. Iată, notez lapidar un vagabondaj al său: În 1507 era în Veneţia, oaspetele unui mare tipograf, admirând palatele patricienilor şi atelierele de pictură ale lui Tizian, Carapaccio, Belini, dar datorită izbucnirii unui război, pleacă la universitatea din Padova, atras de studia humana – ştiinţă, filozofie, literatură – în memoria lui Dante şi Petrarca care au studiat aici, pe vremea când această universitate era cea mai liberă şi avansată din Europa. Îi citeşte biblioteca şi predă latina un timp, apoi pleacă la Roma. Cetatea Eternă îi deschide larg biblioteca Vaticanului, cunoaşte cărturari luminaţi şi îl admiră pe Michelangelo care picta Capela Sixtina, dar la iscarea altui război al papei, părăseşte Roma (ura războaiele, va scrie un alt redutabil eseu, Dulce bellum inexpertis – războiul e plăcut celor ce nu l-au încercat). Pleacă la Florenţa, de unde, împreună cu un grup de călători traversează Apeninii şi din Bolonia îşi continuă drumul călare spre Elveţia la Konstanz unde nu zăboveşte prea mult. Pleacă, mai departe, la Strasburg de unde cu un şlep coboară pe Rin la Anvers şi de aici pe o corabie ajunge în Anglia la bunul lui prieten Thomas Morus, care îl găzduieşte. Aici scrie Stultitiae Laus – Laudă Prostiei pe care o dedică „celui mai scump dintre amici”, adică gazdei sale. Era anul 1509. Iată unul din vagabondajele sale ce s-a terminat cu un mare eseu original tradus în zeci de limbi, apărut în sute de ediţii, însumând milioane de exemplare! Fără egal în istoria literaturii libere. 

Erasmus

Ediţia, pe care o am eu şi am recitit-o în vara aceasta, este din 1959 apărută la Editura Ştiinţifică-Bucureşti, cu o excelentă prefaţă semnată de Constantin I. Botez. Prin autenticitatea şi valabilitatea neschimbată de-a lungul secolelor a observaţiilor şi ideilor sale, eseul parcă nu ar fi fost scris acum cinci secole, ci în secolul care-l trăim. Prostia omenească, de la toate nivelurile societăţii, pe care Erasmus o elogiază exemplificând-o abundent, excedent, luxuriant, a rămas aceeaşi! Se pare că prostia omenirii e statornică, doar erudiţia o poate învinge, dar numai vremelnic.

Erasmus, amplu şi profund observator, cu vervă satirică vrea să critice întreaga specie umană, cu predilecţie pe cei ce stăpânesc omenirea şi clerul catolic, explicând că nu are nimic împotriva oamenilor ci numai împotriva defectelor lor, dintre care Prostia este primordială. Prostia a fost întotdeauna de capul ei, nu a fost închisă în Cutia Pandorei (Erasmus a introdus termenul de cutie, dintr-o eroare de traducere din greacă în latină, până la el toate suferinţele lumii, cu excepţia prostiei, grecii le-au închis într-o amforă). Prostia în concepţia lui are dimensiunile şi încărcăturile din care pornesc toate marile greşeli sociale, relele şi resentimentele omenirii ce duc la violenţe şi războaie. Ca etalon umanist, Erasmus a urât războiul şi a iubit pacea, concordia şi mai ales libertatea. A fost gigant şi prin libertatea sa, nu a făcut compromisuri. S-a stins la Basel în 1536, lăsând omenirii o mare cultură şi luminoasă cale renascentistă. Pictorul vremii sale, Hans Hlbein, ni-l înfăţişează fin, cu ochi albaştri ce emană precauţie şi faţă liniştită cu o tentă de teamă cuminte cum i-a fost şi firea, în spatele căruia domina cultura şi înţelepciunea superlativă.

În Elogiul Nebuniei sau Cuvântare spre lauda Prostiei, Erasmus scrie prostia cu P mare şi îşi începe elogiul ei cu Grăieşte Prostia: „Oricât m-ar defăima muritorii – ştiu bine cât de rău e încondeiată Prostia chiar în ochii celor mai proşti – susţin, totuşi, că eu, asta, sunt singura care, prin purtarea mea, înveselesc şi pe zei şi pe oameni. Apoi e sinceră spunând că nu trebuie să se ascundă pentru că o dă de gol chiar înfăţişarea ei. Se prezintă drept fiica lui Plutus, zeul avuţiei, şi al nimfei Neotes cea nurlie, având drept soaţe: iubirea de sine, linguşeala, trândăvia, plăcerea, pofta, sminteala! Tot Prostia ne povăţuieşte că: dacă, nu ne laudă nimeni, suntem slobozi să ne lăudăm singuri şi începe a se lăuda cum l-a povăţuit pe Jupiter să-i dea bărbatului femeie, adică o vietate proastă şi absurdă, dar nostimă şi plăcută… şi fără Prostie căsnicia e nefericită. Punct. Apoi Prostia se dă la înţelepţi care nu sunt de nici-un folos, ba chiar dăunează şi dă de exemplu pe înţeleptul înţelepţilor, pe Socrate, târât prin proces şi obligat să bea cucută, deci înţelepţii nu sunt buni la nimic… dar ea, Prostia îi face să dăinuiască. Punct. Prostia se laudă tot timpul, este cea mai lăudăroasă de pe pământ, ajungând să spună că ea a născocit artele şi demonstrează după mintea ei.

Erasmus lasă Prostia să-şi facă de cap, proslăvindu-se cât vrea şi ea ajunge să afirme că: pe culmele înţelepciunii nu se ajunge decât prin prostie, persiflând raţiunea lor. Dar, câteodată, fără să-şi dea seama, autorul o pune şi pe ea să chibzuiască: Două lucruri ne stau în cale, când e vorba să ne dăm seama cum trebuie să înfruntăm greutăţile vieţii: ruşinea din suflet şi teama de-a întreprinde o faptă îndrăzneaţă. Aşa a fost atunci, dar după cinci secole de dezvoltare aglomerată, haotică a societăţii, ruşinea s-a dus mai ales în ultima sută de ani, iar teama de-a întreprinde fapte îndrăzneţe e dominată de panică şi anxietatea ce ne este infuzată prin mass-media de către proşti sau proştii proştilor. A fost doar o poticnire a Prostiei care, apoi, se repede înainte: Învăţătura e lipsită de folos şi aducătoare de pagubă. Aici, Prostia se pune la picioarele stăpânitorilor din toate tipurile, care ştiu că proştii se pot stăpâni, educaţii cu demnitate nu. Şi, pentru un moment, conchide: proştii sunt dintre toţi cei mai fericiţi! De îndată ce a trecut momentul face o altă afirmaţie indubitabilă: Capetelor încoronate le plac mai mult proştii decât înţelepţii. Istoria ne dovedeşte cu prisosinţă acest enunţ, care, s-a potrivit de minune şi recenţilor conducători fascişti, nazişti şi comunişti, precum şi aşa zişilor democraţi contemporani cu ei, iar acum seria nefastă se continuă cu tot felul de preşedinţi de state. Degeaba, Homo Sapiens şi Homo Faber vor să schimbe în mai bine societatea că Prostia rămâne de neclintit în faţa lor!

Erasmus a fost şi a rămas toată viaţa un credincios catolic, dar cunoscând câtă ipocrizie, imoralitate, parvenire şi depravare a năpădit catolicismul, de la călugării şarlatani, vânzători de tot felul de falsuri şi minuni, până la indulgenţele Sfântul Scaun, a încercat să aducă schimbări corecte, reforme necesare. Nu a reuşit nici prin acest eseu, în care aduce Prostia până la Sfântul Scaun, să-i ţină o predică chiar papei despre credinţa prostească. Degeaba. În schimb, eseul a fost folositor reformatorilor, lui Martin Luther în primul rând, care a vrut să-l ia partener pe Erasmus la reforma sa, protestantă, dar marele umanist l-a refuzat categoric, ducându-şi mai departe obsesia sa reformatoare devenind necruţător câteodată: Religia creştină ţine casă bună cu Prostia. Toate religiile-s la fel, dar credinţa cea simplă şi adevărată e divină. Erasmus simţea şi ştia asta, de aceea îl ia pe David în ajutor, care a zis: Doamne, şterge păcatele robului tău, fiindcă am făcut-o din prostie şi-şi mai aduce aminte că în Eclesiast e scris: Stultorum infinitus est numerus – Numărul proştilor e infinit.

Nu mai e cazul să continuu, pentru că şi Erasmus după ce îi judecă aspru, în trei paragrafe consecutive, pe: Episcopi proşti, Cardinali proşti, Papi proşti încheie cu un Epilog: Dar, uitându-mi de mine, iată că am trecut dincolo de limită. Daca vi se pare că am vorbit prea pe şleau şi m-am întins ca o peltea, gândiţi-vă că sunt… femeie şi că sunt Prostia. Totodată, însă, aduceţi-vă aminte şi de vorba aceea grecească: „Adesea şi un nerod vorbeşte cuminte”.

Erasmus a vorbit cuminte ca un mare înţelept liber al vremurilor sale. Dar, dacă aşa ar fi vorbit în vremea timpurilor noastre, nu ar fi fost publicat fiind indexat ca politic incorect, pentru că discriminează proştii faţă de cei educaţi, raţionali şi corecţi!

(August 2015, Casa cu Flori, Bistriţa)

Paul Goma la 80 de ani

Posted by Stefan Strajer On October - 7 - 2015

Paul Goma la 80 de ani

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware, USA)

(Text trimis spre publicare în data de 19 septembrie 2015)

Disidentul și scriitorul român Paul Goma născut în 2 octombrie 1935 va împlini 80 de ani peste puțin timp. Tăcerea din mass media românească în legătură cu acest eveniment este jennantă. Încă odată se confirmă că nu știm să prețuim valorile autentice ale neamului nostru.

Din partea Uniunii Scriitorilor și a României Literare nu există nicio speranță că va întreprinde ceva pentru a aduce un omagiu lui Paul Goma, atâta timp cât în fruntea acestor instituții rămâne cocoțat Nicolae Manolescu. Prietenii știu de ce!

Televiziunea națională n-ar trebui să rateze momentul și să ia un amplu interviu lui Paul Goma, cel puțin pentru posteritate, chiar dacă acum n-ar primi acordul de difuzare de la gedesistul de la vârf.

Guvernul ar trebui să facă gestul minim de a anula decretul prin care s-a retras cetățenia lui Paul Goma, când a fost silit să plece în exil.

Președinția, foarte darnică în acordarea de ordine și medalii clientelei politice, ar trebui să facă o excepție și să-l onoreze pe autenticul disident Paul Goma, acum, nu postmortem.

Am auzit de multe ori lamentări de genul de ce n-am avut și noi un Havel ca cehii. De ce a trebuit să ajungă președinți din fosta nomenclatură comunistă (Ion Iliescu), din aspiranții la nomenclatură (secretar BOB Emil Constatinescu), foști comandanți de nave și agenții navale, oameni de încredere ai Securității (Traian Băsescu) sau un neamț iubitor de trai pe picior mare?

Pentru că în 1996 când Paul Goma a apărut ca un candidat potențial la președinție, opoziția nu l-a susținut preferând un fost secretar BOB. De ce? Deoarece Paul Goma dovedise că nu poate fi manipulat, că este intransigent și că lichelele n-au nicio șansă. Așa că lichelele au strâns rândurile și l-au izolat. N-aveau nevoie de un asemenea președinte! S-au folosit și de politica de denigrare dusă de Securitate înainte de 1989. De exemplu s-a spus că Paul Goma este evreu rus. Nu conta că în biografiile celorlalți candidați nu se spunea un cuvânt despre cine au fost părinții sau bunicii. Ca-n orice manipulare se amestecă adevărul cu minciuna și se omite ce nu corespunde scopului. Așa că deși numele Goma, destul de rar, fiind întâlnit în zona Lugojului, Brașovului și în Basarabia, n-a fost rusificat (bulgarii l-ar fi făcut Gomov, iar ungurii Gomffy), rușii l-au făcut Eufimovici pe tatăl său Eufimie. Mama sa fost Maria Popescu. Deci indiferent de originea tatălui e clar că mama fiind româncă și fiul e român. (Această regulă se aplică la evrei). Și prenumele Paul se pretează la interpretări. De ce Paul și nu Pavel (pe fratele lui îl chema Petru), pentru că părinții lui l-au admirat pe un Paul Goma, consilier regal renumit din zona Banatului. Opoziția nu numai că n-a făcut nimic pentru a demonta această diversiune, dimpotrivă a făcut în așa fel încât la alegători să nu ajungă acest nume. Așa se face că un alegător ca mine (cu studii superioare) n-a aflat despre această candidatură decât abia acum câțiva ani (din una din cărțile sale).

PaulGomaEC

Mai apăruse problema celor care s-au autointitulat disidenți. Distanța dintre ei și Paul Goma era uriașă. Falșii disidenți au încercat la început să defileze alături de disidentul adevărat dar au fost demascați. Ca vocea lui Paul Goma să nu mai fie auzită s-au unit cu restul lichelelor.

Intransigența lui Paul Goma i-a deranjat pe mulți. Prin anii ’80 când Ceaușescu era curtat de occidentali și plimbat în călești regale alături de capete încoronate, americanii i-au oprit accesul la posturile de radio Europa Liberă, Vocea Americii și Deutsche Welle pentru că el continua să critice starea de lucruri din România. După 1990 când prietenii (sau cei care se declaraseră prieteni) au greșit au fost criticați fără menajamente. La majoritatea nu le-a plăcut, nu l-au înțeles și l-au ținut minte.

Când acum câțiva ani Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova l-a propus pentru Premiul Nobel, presa evreiască l-a catalogat drept antisemit. Evident că alarma a pornit din România, de la vigilenții cățeii de pază a lui Catz și a fost trimisă presei internaționale. Textul incriminat este descrierea unor fapte din iunie 1940 când rușii au invadat Basarabia și o parte din evreii basarabeni i-au atacat cu cruzime pe români. N-a contat faptul că Paul Goma este căsătorit cu o evreică și în consecință fiul său este considerat evreu. Antisemit cu doi evrei în casă!

Paul Goma a fost pe punctul să fie lichidat fizic de Securitate, dar a scăpat și iată-l la o vârstă venerabilă. Din moment ce a fost expulzat din țară putea să nu-l mai preocupe ce se întâmplă în România și să se ocupe doar de cărțile sale (peste 40, unele traduse în 4-5 limbi străine). Soarta României însă l-a urmărit ca o obsesie toată viața. El face parte din bărbații acestui neam care, de-a lungul istoriei, au ales calea spinoasă a luptei pentru libertate, dreptate și demnitate, în locul unui trai comod dar plin de compromisuri. Într-o istorie a disidenței din România Paul Goma are asigurată o poziție de frunte.

Faptul că Paul Goma nu este onorat astăzi corespunzător este încă o dovadă că-n România nu s-a cristalizat o elită intelectuală patriotică românească. Avem doar fripturiști la conducere.

(Wilmington, Delaware, 19 septembrie 2015)

Imaginea reală a Basarabiei prin definiţia dezastrului

Posted by Stefan Strajer On October - 6 - 2015

Imaginea reală a Basarabiei prin definiţia dezastrului

Autor: Galina Martea (Olanda, originară din Basarabia)

O societate, o țară cu forma de guvernământ obișnuită ca și în alte țări ale lumii, însă cu accente speciale în dezvoltare și existență, și în derularea evenimentelor sociale, politice, economice. Totul are loc într-o conjuctură aparte, specifică tradițiilor destul de complexe, formate în mod intenționat de-a lungul ultimului deceniu. O poziție destul de evidentă și în acțiunile promovate de clasa dominantă care asigură o activitate permanentă în dezmembrarea societății, în distrugerea totală a tuturor ramurilor economiei naționale, în sărăcirea poporului și a societății, și, în mod special, în ruinarea identității naționale, ca factor esențial în dezvoltarea unei națiuni. În timp, totul devine o regulă, o normă a existenței, având la bază cadrul legislativ și normativ al administrării, elaborat pe pricipii neautentice ce contravine proceselor de bunăstare a omului în societate.

Acțiunea evenimentelor are loc într-o epocă când întreaga omenire tinde spre modernizare și o dezvoltare cât mai superioară în obținerea celor mai sigure obiective care să favorizeze procesele evoluției umane. Pe când în Basarabia lucrurile se produc în direcții opuse timpului și epocii moderne. În aceste procese societatea basarabeană devine tot mai subjugată tendințelor personale ale guvernanților, iar omul societății devine tot mai subjugat/sărac/ și dependent față de autoritatea publică și statală. Procesul de instabilitate socială se aprofundează tot mai mult și se dezvoltă cu o rapiditate enormă, cu conotație negativă, care deviază întreaga valoare a normalității. Succesele în dezvoltarea economică sunt și mai dezastruoase care nu dau semne de viață nici pentru următorii 20-30 ani, fiind la ziua de azi un faliment total. Întreaga diversitate a sistemelor și subsistemelor din societate sunt năruite de greutatea propriului corp și greutatea administrării statale, care nici nu asigură și nici nu oferă ajutorul necesar în revendicarea situației. Societatea civilă, de asemenea, este invadată de conflicte și nedreptate socială care dărâmă orice relație omenească dintre persoanele fizice și juridice din stat. O imagine și o realitate socială care înspăimântă și pune în pericol cu adevărat existența oricărui cetățean din societate.

Existența omului în societatea basarabeană și existența societății în statul basarabean este o realitate destul de dură ce contravine regulilor normale de conviețuire umană-socială. Aceasta este o realitate care există în afara normelor morale, juridice și sociale privind modul de comportare a omului în societate, în special, comportamentul clasei dominante față de societatea pe care o administrează. Totul s-a distrus, fiind la limită, și nu mai există nicio regulă de conduită cu caracter uman pentru clasa politică și de guvernare, care ar urma să manifeste dragoste/compasiune și responasabilitate față de oamenii societății ce sunt în suferință și deznădejde, fără ajutor social. Nu mai există conexiunea autentică între lucruri, procese, fapte și relațiile dintre oameni. În timp, modul anormal de viață și existență a transformat omul din societate într-un robot care doar muncește și se zbate din greu pentru a supraviețui, fără să înțeleagă rostul muncii și rostul existenței sale. În schimb, clasa dominantă s-a transformat într-un conținut care depășește orice limită umană în comportament și acțiuni. Acțiunile și comportamentul inuman al clasei dominante, de proporții neobișnuite, există doar pentru a satisface propriile necesități, astfel ignorând de a soluționa și necesitățile poporului. Poporul în viziunea acestora este doar pentru a completa societatea, ca aceștia din urmă să fie un teren confortabil pentru oamenii puterii, unde să-și poată interpreta rolul de guvernant într-o societate.

Poporul basarabean adus la limita sărăciei și a deznădejdei din cauza clasei politice și de guvernare își trăiește viața doar pentru a supraviețui ca ființă umană, dar nu pentru a exista în condiții sociale decente. Acest proces anormal de dezvoltare și de existență socială a ruinat nu numai omul, dar și întreaga societate. Societatea, în aceeași măsură, există doar pentru a fi ca orânduire social-economică pentru oamenii puterii din stat și nu pentru individul din acest sistem social. Omul este doar membru al societății, însă nu este partea autentică a corelației dintre om-societate-omul puterii din stat, care ultimul ar urma să-i fie protectorul în toate, asigurându-i și favorizându-i traiul și existența socială în bunăstare. Coordonarea activităților sociale, bazate pe principii neadecvate unei societăți moderne, sunt elemente care constituie o abatere de la normalitate și denotă faptul care este realitatea și capacitatea unui stat în a administra o comunitate. În acest tablou, societatea basarabeană își regăsește imaginea print-o etapă a dezvoltării evolutive similară cu epoca evului mediu, unde omul puterii este preocupat doar de conceptul materialismului, fiindu-i ca factor prioritar în existență. Omul puterii din societatea basarabeană este dominat în totalitate de ideea de a fi mereu în supremație și de a ține sub stăpânirea sa masele de oameni care suferă și suportă consecințele administrării. Administrarea, factor component al puterii, este aceeași formă care reflectă capacitatea de a conduce un stat, o societate. Astfel, apare în evidență și conținutul administrării la care este supusă societatea basarabeană. Aici își face locul de frunte situația socială actuală care reprezintă nivelul de trai și de viață al poporului basarabean, dezvoltarea economică a țării, nivelul de cultură și educație al societății, nedreptatea și intransparența socială, încălcarea drepturilor omului, constrângere la libertatea cuvântului, etc. În rezultat, apare în evidență o realitate socială plină de neajunsuri și dificultăți, fără verticalitate în existență. O realitate prin care abuzul de putere subminează sub orice formă omul și societatea. Cu atât mai mult, abuzul de putere admite în mod conștient dezvoltarea birocrației și a corupției în stat sub o formă aparte și neîntalnită în evoluția omului și în procesele de administrare a unei societăți. Birocrația și corupția ajunsă la limită, ca formă de existență în stat, este terenul monopolizat în totalitate de acest proces al administrării. În condițiile prin care se manifestă nedreptatea socială, plină de corupție și birocrație, societatea devine tot mai tolerantă în aceste fenomene, iar clasa de guvernare devine tot mai încrezută în acțiunile sale. Pe când poporul, fiind într-o presiune morală constantă, devine tot mai izolat în propriul mediu social. Teama de a-și exprima opinia proprie, sărăcia care îl determină de a fi supus regimului existent, situația socială și politică dezastruoasă îl descurajează și mai mult pe om de a fi prezent în acțiunile ce au loc în societate. Astfel, omul necăjit rămâne pasiv față de acțiunile realizate de oamenii puterii din stat, însă devine activ în ideea de a părăsi sub orice preț țara natală. Sub acest component sau gând al migrațiunii, actualmente se regăsește majoritatea populației apte de muncă. Conform sondajelor sociale 80-85% din persoanele apte de muncă vor să abandoneze țara, iar majoritatea tinerilor vor acest lucru, considerând țara natală ca cel mai nefericit mediu social, luând în considerație indicatorii progresului social și al politicilor publice existente. La acest capitol, Basarabia-Republica Moldova în plan mondial este considerată „ca cel mai nefericit stat din lume”. Respectiv din acest motiv sau alte motive, R.Moldova este considerată „ca cea mai puțin vizitată țară din lume” (Financial Times, publicație britanică, „Moldova nu pare cel mai nefericit stat din lume. E destinația perfectă unde scapi de turiști”. Adevărul.md, 22.05.2015, Accesat ora 20:03. Disponibil: http://adevarul.ro/moldova/social/financial-times-moldova-nu-pare-mai-nefericit-loc-lume-e-destinatia-perfecta-scapi-turisti-1_555f58c4cfbe376e357b0ee7/index.html). Migrația în masă a poporului basarabean este determinată de factorii sociali, economici, politici, morali, care le face viața insuportabilă în propria țară. În special, nivelul de trai redus la minimum, rata exagerată a șomajului, inflația excesivă și mereu în creștere, dezindustrializarea economică a țării, produsul intern brut pe cap de locuitor destul de mic, dezvoltarea socială și umană sunt componente care au eșuat de sub control și nu mai pot fi revitalizate într-un viitor apropiat, fiind doar în defavoarea omului ce îl afectează în permanență.

Poporul basarabean încearcă să supraviețuiască și să îndure orice curent care vine și este prezent în viața lor. Dorința acestora, o mare parte, nu mai este atât de activă în lupta pentru valorile naționale, identitatea personală și națională, ci doar pentru a avea ființă de la o zi la alta pentru a înfrunta dificultățile vitale sociale și personale. Dar la acest capitol omul nu poartă nicio vină, vinovăția și păcatul este al persoanelor de conducere din stat care au adus poporul în asemenea condiții. Spre exemplu, dacă în mediul urban condițiile de viață ale populației sunt, să zicem, cu mult mai bune din punct de vedere al serviciilor sociale, atunci în mediul rural condițiile sociale și de viață ale cetățenilor sunt îngrozitoare. Omul de la sate nu este asigurat nici măcar cu serviciile comunale elementare – apă, încălzire termică, gaz, transport. Lipsește rețeaua centralizată cu apă potabilă și nu numai, care este cel mai necesar continut in viata omului pentru a exista in conditii normale de sănătate și de igienă. Da, nu exclud cazul că sunt și familii care print-un efort enorm și-au creat aceste condiții comode pentru viață (pentru a avea apă potabilă în propria casă prin rețeaua serviciilor sociale), însă majoritatea cetățenilor nu dispun de asemenea comodități. Poporul din mediul rural, fiind parte a secolului XXI, este nevoit să existe doar în condițiile create de natură. Aceasta presupune, că igiena personală omul trebuie să-și o facă într-o cadă portabilă, fiind nevoit, în același timp, să-și asigure apa necesară de la o fântână din afara casei. Respectiv, și apa potabilă este asigurată de la aceeași fântână din afara casei. În acest caz, dacă omul de la sate nu are condițiile minime de a fi asigurat cu apă potabilă în propria casă, atunci nici nu mai este cazul să mai abordăm și alte nuanțe precum asigurarea cu căldură termică, gaz sau altele. Spre norocul basarabeanului, harnic și curat, omul de la sate oricum are grijă să fie spălat și îngrijit în ciuda tuturor greutăților ce-i stau în cale. În aceleași condiții ale naturii, omul de la sate știe cum să se încălzească și pe perioada iernii, făcându-și focul într-o sobă cu lemne și cărbuni. Dar necătând și la aceste metode arhivechi, o mare parte din populația de la sate nu-și poate încălzi propria casă pe parcursul iernii din motivul că materialul necesar (lemnul, cărbunele) costă foarte mult. Costul acestora este foarte costisitor în raport cu veniturile financiare lunare și, în rezultat, omul este nevoit să existe și în frig pe tot parcursul iernii. Spre exemplu, dacă pensia minimă lunară este de 750 lei (salariul minim lunar de 1100 lei), iar un metru cub de lemne tăiate costă în medie la fel 750 lei, atunci ne întrebăm: câți bani îi rămâne omului pentru alimentație și alte necesități vitale? Să nu uităm, că pentru încălzirea unei case pe parcursul iernii omul are nevoie de cel puțin 5 cubi de lemne.   Deci, pe lângă frigul din casă și de afară omul mai îndură și foamea care, la fel, depinde de mărimea pensiei sau a venitului lunar. Pentru naivitate, să facem niște calcule pentru a vedea câte zile în lună ar putea mânca omul din societatea basarabeană.   Deci, costuri medii: 1 kg de carne porc-vită 70-80 lei, 1 kg de cartofi 8 lei, 1 kg de zahăr 14 lei, o pâine 4 lei, 1 kg de făină 10-12 lei, 1 litru de ulei floarea soarelui 24 lei, 1 litru de lapte 8-10 lei, 10 ouă de găină 14-16 lei, 1 kg de ceapă 8 lei, 1 kg de morcov 10 lei, 1 kg de mere 10 lei, etc. (Natalia Ciubarov. “Moldova – țara prețurilor europene”, Venituri-Costuri. Revista Profit, Nr._7_8_2015(231), iulie-august 2015. Disponibil: http://www.profit.md/articles-ro/number_01_02_2011/547992/). Astfel putem spune, că ori omul basarabean din mediul rural se încălzește iarna fără să mai mănânce, ori nu se mai încălzește și mănâncă nu mai mult de o săptămână în lună. Un fenomen ieșit din comun în legea supraviețuirii. Dezvoltarea umană în epoca modernă își are succesele sale, însă ea încă nu a ajuns la omul din societatea basarabeană, în special din mediul rural. Pe când cetățenii din mediul urban dacă și sunt mai avantajați în problema serviciilor sociale (transport, apă, gaz, încălzire termică, etc.) și a tehnologiilor moderne, atunci la capitolul venituri financiare și cheltuieli pentru alimentație și alte necesități vitale situația rămâne la fel de catastrofală. Dezechilibru dintre venituri și cheltuieli este nemaipomenit de mare. În acest caz doar ne rămâne să ne întrebăm: cum se face că în țările dezvoltate ale Occidentului diferența dintre sate și orase (mediul urban și rural) nu mai există de aproape 50 ani, iar omul este protejat în totalitate de către stat și societatea acestuia? Clasa dominantă din țările dezvoltate ale Occidentului este oare formată dintr-o altă specie de oameni, ce pot administra în mod pozitiv și civilizat statul și societatea lor? Unde este magul care să aducă și în Basarabia asemenea conducători pentru a face ordine în haosul dezastrului social și economic, pentru a readuce la normalitate valorile autentice naționale, pentru a instaura o existență și un trai cât mai decent poporului?

Tabloul real al societății basarabene (Republica Moldova) rămâne destul de trist în continuare, deoarece clasa privilegiată (clasa politică și de guvernare) devine tot mai bogată, iar poporul în totalitate devine tot mai sărac. Decalajul, la extrem, dintre nivelul de trai al maselor și al clasei dominante își spune cuvântul în toate și oglindește cu fermitate realitatea efectivă. Disproporția excesivă dintre mărimea veniturilor și nivelul de trai ale acestora ruinează și mai mult societatea, iar lipsa de armonie și interese comune dintre om-om putere devine o tragedie natională ce distruge definitiv identitatea statului basarabean. Statul nu mai este capabil să asigure o administrare civilizată și un trai cât de cât mai decent poporului și societății. Intransparența metodelor de administrare a societății este elementul forte care pune piedici în dezvoltarea economică, socială, culturală și umană, și în conștientizarea/identificarea autentică a valorilor naționale cu accent pe unitatea națiunii. Incapacitatea de a conduce o societate este rezultatul ce dublează/multiplică criza, dezastrul și haosul social. Un episod real ce contravine dezvoltării umane, fiind, în același timp, o abatere gravă de la legile de conviețuire socială, juridică și morală dintre om – societate – om putere în stat.

*

G.Martea.Foto

Foto. Galina Martea

Galina MARTEA, doctor în științe economice, academician de onoare al învățământului superior universitar din R.Moldova, scriitoare, Olanda.

Ăştia sunt aleşii noştri

Posted by Stefan Strajer On September - 16 - 2015

Ăştia sunt aleşii noştri

 Autor: George Petrovai

Aflu de pe internet că circa 100 dintre şparlamentari sunt penali cu acte în regulă – unii deja condamnaţi, alţii foarte aproape de ceea ce se pare că a devenit o cutumă printre politrucii dâmboviţeni ai ultimului sfert de veac: Eşti respectat ca as printre borfaşi, cu ochii-n soare juzii dacă-i laşi!

Şi cine ştie câţi or mai fi printre aleşii neamului (în inima putregaiului naţional şi mai departe în teritoriu), că tot acuşi-acuşi auzim cum alţi miniştri, făcători de legi, şefi de consilii judeţene şi primari sunt săltaţi de mascaţi, încât nu poţi să nu le dai dreptate guvernanţilor că puşcăriile româneşti postdecembriste lucrează la capacitatea maximă şi că prioritatea priorităţilor nici vorbă să fie educaţia, sănătatea, cultura şi cercetarea, ci ea se cheamă procurarea fondurilor necesare pentru construirea de noi puşcării la standarde europene.

Altfel spus, în primul rând pentru actualii şi viitorii cârmuitori, potrivit următoarei anecdote, doldora de învăţăminte pentru unii ca aceştia:

Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ion Gheorghe Maurer vizitează câteva cămine studenţeşti, unde află (fireşte, pe ocolite şi cu o jumătate de gură) că studenţii sunt nemulţumiţi atât de hrană, cât şi de cazare. Generos, Gheorghiu-Dej dă dispoziţie ca pe viitor studenţimii să i se aloce o cotă suplimentară de 10%.

De-acolo, cei doi şi suita o iau către puşcării, unde – înştiinţat fiind de nemulţumirile la hrană şi condiţii de detenţie – Gheorghiu-Dej ordonă ca puşcăriaşilor să li se aloce pe viitor o cotă suplimentară de 20%.

Surprins, Ion Gheorghe Maurer îi şopteşte superiorului:

– Cum naiba, puşcăriaşii să se bucure de mai multă atenţie din partea conducerii superioare de partid decât cei care reprezintă viitorul ţării?!

– Lasă-mă, măi Ioane, că ştiu eu ce fac! răspunde cu parapon prim satrapul bolşevic. Studenţi n-avem cum să fim, dar puşcăriaşi nu se ştie niciodată…

Ei bine, ăia n-au mai ajuns la mititica, pe când ăştia de-acuma, mai nocivi ca tot ce s-a zămislit vreodată pe aceste meleaguri, se simt irezistibil atraşi de atari stabilimente, mai ceva ca fluturii de noapte de flacăra lumânării. Şi nu numai ei, făcătorii legilor de mare trebuinţă pentru uriaşa tagmă a hoţilor, ci şi mulţi, tot mai mulţi dintre aceia care sunt plătiţi regeşte (unde-s lefuri confidenţiale, ceva e putred în Danemarca!) ca să le aplice cum vor muşchii lor, adică aşa cum cer interesele lor nesăţioase şi fundamental nelegiuite – judecători, procurori, poliţişti.

Tocmai de-aceea, ştiind prea bine că temniţa este mult necesara haltă a dreptei ispăşiri de dinaintea staţiei finale cu numele de Judecata de Apoi, ei – mai înainte de recuperarea enormului prejudiciu cauzat României (dar când va fi asta?) – ar trebui să facă din proprie iniţiativă donaţii consistente pentru grabnica ridicare la standarde europene a viitoarelor sanatorii ale fărădelegii. Că doar pentru ei ar face-o şi pentru neuitarea lor…

(Sighetu Marmaţiei, 15 septembrie 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Romanian-American Open Forum. Luare de pozitie impotriva Legii 217

Posted by Stefan Strajer On September - 16 - 2015

Romanian-American Open Forum

Luare de poziţie

Forumul Romano-American se alătură altor organizaţii şi persoane din ţară şi din străinătate şi îşi exprimă nedumerirea faţă de promulgarea unei legi arbitrare referitoare la anumite „activităţi extremiste”. Redăm mai jos un fragment care în opinia noastră exprimă confuzia noii legi:

„…Fapta de a promova, în public, idei, concepţii cu doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea unor drepturi…“

Cum se definesc „faptele” menţionate mai sus? Prin ce miracol lipsesc comuniştii din această listă? Cum se explică toleranţa faţă de hortiştii din mijlocul ţării? Şi la ce se referă legea? La ceea ce gândesc şi exprimă oamenii? Numai Dumnezeu judecă ce este în sufletul omului;  Legea judecă faptele!

Marturisitorii-Mucenicii-si-Sfintii-Inchisorilor-Parintele-Justin-Parvu-Posta-Moldovei-16-Iunie-2015

Legea 217 din 2015, votată orbeşte în unanimitate, seamănă leit cu legile comuniste în care toate organizaţiile erau libere afară de… şi urmau toate organizaţiile nedorite de regim. Stalin ar fi fost mândru de o asemenea lege!

* Votând şi promulgând noua lege, autorii au dovedit că nu înţeleg democraţia.

* Un stat democrat trebuie să aibă curajul să accepte toate opiniile, toate organizaţiile şi toate orientările politice care respectă ordinea socială. În America, de exemplu, sunt recunoscute toate organizaţiile, inclusiv partidul comunist, şi acest lucru nu slăbeşte democraţia ţării.

* România trebuie să-şi asume istoria şi să înveţe din experienţele anterioare. Acolo unde s-au comis greşeli sau abuzuri acestea trebue tratate individual, nu într-un bloc nebulos în care pe lângă cei vinovaţi pot fi adăugaţi în mod arbitrar mii şi mii de cetăţeni oneşti.

* În vederea refacerii ţării statul are datoria să angajeze toate forţele naţiunii, inclusiv cele cu sentimente naţionaliste. Legionarii au fost naţionalişti, dar nu s-au confundat cu fasciştii. Cu excepţia unui număr regretabil de indivizi care au comis crime, majoritatea lor au fost victime. Închisorile au fost pline cu Români etichetaţi drept legionari. Se doreşte cumva repetarea istoriei? Reamintim că Mişcarea Legionară nu a fost trimisă în judecată ca organizaţie fascistă la sfârşitul războiului. În realitate, legionarii aflaţi în Germania erau toţi internaţi de Hitler în lagăre de concentrare şi au fost eliberaţi de Aliaţi.

* Noua lege pune semnul egalităţii între fascism, legionarism şi naţionalism. Atenţie însă! Prin suprimarea naţionalismului se poate ajunge la dizolvarea cimentului naţional şi chiar la lichidarea naţiunii. Unele puteri străine doresc distrugerea României. Vor şi legislatorii noştri acest lucru?

* Românii demni şi conştienţi au datoria să ia atitudine. Altfel ne vor condamna generaţiile viitoare şi ne va acuza toată lumea de laşitate. Vor fi condamnaţi nu numai cei vii, dar vor fi scoşi din istorie toate marile noastre personalităţi de la Mihai Eminescu şi Mircea Eliade până la părintele Gheorghe Calciu şi părintele Niculae Steinhardt.

* Dezbaterile pe seama noii legi dovedesc totuşi că mulţi români îşi dau seama de gravitatea ei. Legea a fost deja criticată de mai multe personalităţi şi instituţii importante. Dacă această lege anti-românească nu va fi abrogată, ea trebuie supusă judecăţii Curţii Constituţionale şi în ultim caz Tribunalului Internaţional pentru Drepturile Omului. Altfel, ne merităm soarta!

Nota Bene: Istoria e în continuă mişcare şi nu poate fi sugrumată! Autorii noii legi şi-au imaginat probabil că istoria se încheie odată cu ei! Ar fi bine să nu-şi facă nimeni iluzii! Iar noi autorii acestei declaraţii, semnăm mai jos ca să nu susţină istoria că toţi Românii au fost laşi!

În numele Forumului:  Cristian Balan, Grigore Culian, Nicholas Dima, Ion Manta, Petru Marzea, Nicolae Moisidis, Serban Olaru, Gabriel Plesea, Anca Popa, Neculai Popa, Valentin Tepordei, Alexandru Tomescu, Ştefan Străjeri… (Lista semnatarilor rămâne deschisă)

(USA, 18 August 2015)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors