Archive for the ‘Analize-Controverse’ Category

Chinezii zburdă şi gonesc, românii doar nădăjduiesc

Posted by Stefan Strajer On July - 30 - 2015

Chinezii zburdă şi gonesc, românii doar nădăjduiesc

Autor: George Petrovai (Sighetu Marmaţiei)

Un popor îşi îndeplineşte menirea sa istorică atunci când nu se resemnează în faţa ostilităţii prezentului, astfel conştientizând că-i jalnic să trăiască cu firimituri căzute de la masa înaintaşilor (cam aşa cum se screm grecii zilelor noastre), ci – chiar învins, dar niciodată îngenuncheat! – el are puterea morală şi spirituală, alimentată de măreţia trecutului, să-şi înfrângă slăbiciunile de moment, pentru că numai astfel poate să-şi vadă de rosturile lui fixate de Creator în structura sa intimă cu sute, ba în unele cazuri chiar cu mii de ani în urmă.

Această introducere, aşa cum se vede chiar din titlu, îi vizează deopotrivă pe români şi pe chinezi, două popoare situate la mare distanţă în spaţiu, dar care în timp sunt aproape, şi – cine ştie – poate că în negurile începuturilor omeneşti chiar se înrudesc prin formidabilele lor civilizaţii şi culturi plăsmuite de tainicul sincronism al fiorului divin, ce pulsează etern neliniştitor pentru scormonitorii în existenţele pământeşti multimilenare.

Fireşte, în lumina noilor cercetări care obligă omenirea să-şi reformuleze cunoştinţele şi să-şi rescrie istoria, cu un plus de greutate în ceea ce priveşte vechimea, fineţea, diversitatea şi bogăţia mărturiilor arheologice despre îndeletnicirile paşnice (tăbliţele de la Tărtăria, ceramica, meşteşugurile, artele) şi războinice (arme, echipamente de luptă) ale pelasgilor, tracilor şi geto-dacilor – străbunii românilor de astăzi…

Dar iată că de vreo câteva decenii, chinezii şi-au revenit spectaculos după lungul declin înregistrat la sfârşitul dinastiei Ming (1368-1644), ultima dinastie condusă de etnici chinezi şi, aşa cum corect se afirmă, „Una din cele mai mari epoci de guvernare ordonată şi de stabilitate socială”, astfel încât China zilelor noastre, în pofida cârmuirii marxiste în plan politic, se impune în economia mondială drept cea mai dinamică şi surprinzătoare forţă (unii analişti nu ezită să prognezeze că, dacă-şi menţine actualul ritm, în câţiva ani va surclasa economia americană!), pe când România, deşi înzestrată de Dumnezeu cu apreciabile avantaje absolute şi relative (pământ bun de uns pe pâine, uriaşe şi variate rezerve ale subsolului, dealuri mănoase, munţi prietenoşi, densă reţea hidrografică, ieşire la mare, popor paradoxal prin înzestrarea sa moral-spirituală şi uluitoarea răbdare în care se complace, pildă şi surpriză în istorie prin îndârjirea de-a se menţine la poarta furtunilor, adică la intersecţia tuturor rutelor comerciale însemnate dintre Orient şi Occident, respectiv a confruntării intereselor economico-financiare şi politico-strategice dintre imperiile de mai aproape şi de mai departe), România, prin urmare, îşi continuă bătuta pe loc, specialitatea folclorică a întregului spaţiu mioritic din ultimul sfert de veac, şi continuă să spere într-un destin mai bun, timp în care grosul românilor ajunşi la sapă de lemn se mângâie cu neeroismul găzduit în spusa Speranţa moare ultima

Cu ceva timp în urmă am primit pe internet o galerie foto cu „cele mai impresionante 43 de proiecte de infrastructură începute de chinezi”, cu certitudine unele dintre ele deja finalizate, costul acestor megaproiecte (telescopul Pingtang, laboratorul din Shanghai pentru radiaţii de sincrotron, reţele scufundate de transport a energiei electrice, metrou pe pernă magnetică, gări, porturi, aeroporturi, uriaşe centrale nucleare şi amenajări hidroelectrice, zgârie nori, poduri peste fluvii şi golfuri, megapolisuri, refacerea drumului mătăsii, superautostrada care va porni din sud-estul Asiei şi va ajunge până în Europa etc.) ridicându-se la sute de miliarde de dolari şi având ca dată de finalizare anul 2050 pentru cele mai ambiţioase dintre ele.

CHINA-ECONOMY-INFLATION-PROPERTY-STATISTICS

 

Foto. Shangai

            Fireşte că după asta m-am întrebat: Cum e posibil ca ei să înfăptuiască ceea ce pe la noi este doar de domeniul fanteziei ori, în cel mai bun caz, se concretizeză în proiecte cu scop şi iz pur electoral?!

Iată un elocvent exemplu în acest sens. Încă din regimul bolşevic se bate apa-n piuă cu necesitatea străpungerii muntelui Gutin printr-un tunel rutier, lucrare care nu numai că s-ar amortiza în doar câţiva ani prin plata unei taxe modice de către toţi conducătorii auto ce beneficiază de ea, dar chiar se impune într-un mod stringent prin avantajele pe care le incumbă, îndeosebi pe perioada de iarnă: scurtarea drumului dintre Maramureşul Voievodal şi Baia-Mare cu minimum 15 kilometri, economie de carburanţi, reducerea până la zero a riscului închiderii drumului din pricina zăpezii (oricum deszăpezirile sunt o mare problemă chiar pe şoselele de la şes!), respectiv a frecventelor accidente din pricina derapajelor. În felul acesta drumul cu serpentine ar fi mai uşor de întreţinut (ar costa mai puţin) pentru toţi căutătorii de delicii montane…

Dar de zeci de ani doar se pălăvrăgeşte la nesfârşit pe această temă, îndeosebi în campaniile electorale postdecembriste, ocazie cu care câte un cantindat mai flutură pe sub nasul alegătorilor această adevărată Fata Morgana din colecţia proiectelor româneşti himerice.

Asta în timp ce japonezii şi-au unit insulele austerului lor arhipelag prin tuneluri submarine, îşi extind oraşele în mare (atât din lipsă acută de spaţiu, cât şi din dorinţa de a-i scuti de zgomotul asurzitor al aeronavelor, edilii oraşului Tokyo au construit aeroportul pe o amenajare în…largul mării), ba chiar îşi pun mintea şi banii la bătaie pentru conceperea într-un viitor nu prea îndepărtat a oraşelor subacvatice! Şi este sigur că vor izbuti, pentru că ei, în calitate de neîntrecuţi avangardişti ai fanteziei planetare, nu-şi permit în arhipelagul lor capricios să facă risipă de cele patru elemente, care – în unirea lor perseverentă şi inteligentă după binecunoscuta reţetă niponă – se constituie în punctul de sprijin pe care-l căuta Arhimede pentru răsturnarea lumii: minte-dăruire-timp-bani!

De altminteri, se ştie că unii profesori japonezi, mai ales cei de geografie, îşi încep lecţiile cu binecunoscutul laitmotiv: „Copii, avem o ţară săracă. Singura noastră bogăţie este mintea. Să ne-o folosim cu toţii!” şi că toţi profesorii se străduiesc să-i educe pe elevi şi studenţi în spiritul acestui laitmotiv, veritabil apel la resursele inepuizabile ale minţii umane! Altfel spus, ca învăţăceii să poată mânca peşte proaspăt toată viaţa, ei nu le dau peştele pescuit de alţii (nu-i pun să memoreze lucruri inutile), ci-i învaţă să pescuiască (să gândească cu mintea lor). Dimpotrivă, până nu demult profesori români de geografie le băgau în cap elevilor că avem o ţară frumoasă şi bogată…

N.B. În Sighetu Marmaţiei se lucrează de câteva luni, mai exact din toamnă, la refacerea reţelei de canalizare. Dar străzile care deja au scăpat de acest calvar nu sunt nici acum reasfaltate, deoarece se aude că urmează alte săpături pentru racordarea la noua reţea de apă potabilă. Cine ştie, pe urmă vor veni cei de la Electrica şi de la alimentarea cu gaz metan. Că doar toate trebuie făcute rând pe rând şi de mântuială, altfel spus ca la noi la nimenea. Iar până la încheierea tuturor lucrărilor (habar n-are nimeni când va fi asta!), oamenii şi maşinile fac slalom printre hârtoape şi în zilele călduroase maşinile ridică nori de praf pe care-i înghit pietonii şi locuitorii din zonă, iar în zilele ploioase se bălăcesc cu toţii prin noroaie.

Aşa ceva este realmente de neimaginat pe acele meleaguri unde se învederează prin fapte respectul faţă de cetăţenii plătitori de taxe şi impozite (la noi cu mult mai multe ca în alte părţi). Căci iată ce relatează profesorul Costin Murgescu în cartea sa Japonia în economia mondială: Într-o zi s-a anunţat că pe una dintre cele mai circulate şi aglomerate străzi din Tokyo (metropola are circa 30 de milioane de locuitori) urmează să se facă nişte reparaţii urgente. Ei bine, lucrările au pornit seara în trombă, au durat toată noaptea, iar dimineaţa era la fel de curat ca înainte de efectuarea lucrărilor!

Revin acum la întrebările pe care mi le-am pus după parcurgerea cu uimire atentă (sau poate că invers) a celor 43 de megaproiecte chinezeşti.

„Deci, îmi ziceam eu, chinezii nici vorbă să-şi abandoneze transporturile feroviare, fluviale şi maritime, aşa cum au procedat tâlharii postdecembrişti căţăraţi la putere în România, deoarece ei ştiu prea bine că la tonă-kilometru sunt cele mai rentabile transporturi. Dovadă că-şi dezvoltă şi modernizează reţeaua de căi ferate pentru transport de călători şi de mărfuri, extinzându-şi reţeaua actuală, modernizându-şi gările şi introducând în circulaţie trenurile pe pernă magnetică – cele mai rapide trenuri din lume.

În schimb, în România postdecembristă toată circulaţia a fost mutată pe nişte biete străzi înguste (incapabile să absoarbă numărul în necontenită creştere al maşinilor de diverse tipuri şi gabarite) şi cu o infrastructură deplorabilă, motiv pentru care acestea iau cu asalt oraşele lipsite de parcări subterane şi supraterane, ocupă trotuarele şi puţinele spaţii verzi rămase în viaţă, atentează la viaţa pietonilor chiar pe trecerile de pietoni şi le intoxică aerul, pentru ca în final, un final din ce în ce mai alarmant, să-i condamne la grele suferinţe, ba chiar la moarte prin poluarea excesivă a atmosferei”.

Nu în ultimul rând m-am întrebat de unde au chinezii atâţia bani pentru asemenea proiecte gigantice şi pentru a-i împrumuta pe alţii. Este lesne de dedus că sunt trei canale principale prin care curg banii în bugetul Chinei:

1.Ţinerea corupţiei sub control (marii hoţi, la fel ca în Singapore, sunt pur şi simplu puşi la zid şi împuşcaţi).

  1. Enormele investiţii făcute în economie, infrastructură şi cercetare, căci ei ştiu prea bine ceea ce politicienii şi economiştii români de doi bani refuză să înţeleagă – cum că fără investiţii, economia respectivei ţări este condamnată la moarte!
  2. Productivitatea în creşterea a muncii prestate.

Locul procurorului de şedinţǎ

Posted by Stefan Strajer On July - 30 - 2015

Locul procurorului de şedinţǎ

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan)

Reprezentant al Ministerului Public, procurorul are atribuții bine determinate prin lege, statuată fiind fără echivoc și poziția sa procesuală în cursul procesului de judecată.

Procurorul are un rol primordial în faza de urmărire penală pe care o efectuează personal sau o supraveghează.

Ȋn ce privește faza de judecată, procurorul se află pe o poziție de egalitate cu părțile și de subordonare faă de instanța de judecată, exercitând funcția de învinuire (acuzare). Ȋn desfășurarea judecății, de pe această bine determinată poziție, procurorul exercită rolul său activ în vederea aflării adevărului și a respectării normelor legale.

Un principiu fundamental al actului de justitie este cel al egalităţii de arme, esențial în asigurarea echilibrului dintre apărare și acuzare. Acest principiu trebuie să se regăsească în toate împrejurările pe care le implică faza judecăţii, inclusiv în locul pe care îl ocupă procurorul în sala de judecată.

O situație improprie, în totală contradicție cu principiul precizat anterior, o constituie poziționarea actualmente a procurorului pe un podium la un nivel superior celui al apărării. Cu toate că problema este în discuție de mai multă vreme, plasarea procurorului pe o poziție privilegiată este menținută în mod nejustificat. Cu stupoare am aflat că o decizie relativ recentă a Consiliului Superior al Magistraturii (2012) chiar reglementează riguros poziția procurorului în sala de judecată: procurorul va sta pe un podium cu înalțimea de 40-50 de centimetri, iar podiumul avocatului va fi de cel mult 20-30 de centimetri.

Este regretabil, dar se impune să constatăm că situația probează neîndoielnic percepția politicului despre egalitatea dintre apărare și acuzare. Această egalitate trebuie să se concretizeze cât mai curând și în arhitectura sălii de judecată, renunțându-se urgent la situarea actuală a biroului procurorului de ședință la un nivel „mai sus”.

justitie

Este inexplicabil că această chestiune ramâne nesoluționată, persistând din primii ani ai comunismului, perioadă în care procurorul avea un rol specific regimului.

Ion Turcu a fost magistrat 40 de ani și recent și-a publicat memoriile – „O viață de judecător” (2014). Citez din acest volum: „Parterul era ocupat de Procuratură (…), iar la etaj, într-un spațiu și mai redus, din cauza scărilor, se află Tribunalul. Să nu ne lăsăm derutați de poziții. Tribunalul nu era, nici măcar la nivel de aparențe, „mai sus” de Procuratură. Dimpotrivă, până și ultimul individ de pe stradă știa că „procuror” înseamnă o funcție deasupra celei de judecător și, mai ales, știa că funcția de procuror este mai mult temută decât respectată. Aparențele, întreținute chiar de procuror, erau create, printre altele, de permanenta încruntare și chiar de portul pistolului (inclusiv în anul 1966! când se abandonase doctrina stalinistă, conform căreia, pe măsura avansării spre comunism, lupta de clasă se ascute). Persoanele care mă cunoșteau și știau că sunt judecător, în dorința de a mă promova în rang, mi se adresau cu formula „tovarășe procuror”. Las la aprecierea cititorului în ce măsură lucrurile sunt astăzi schimbate”.

Ca orice act de autoritate, actul de justiție obligă la o doza de solemnitate care să garanteze atât evitarea oricăror manifestari și aspecte ce ar putea induce stări proprii regimului inchizitorial al fricii, cât și asigurarea unui climat adecvat găsirii adevărului doar prin dovezi și convingere.

Ȋnainte de orice, dreptatea este o chestiune de conştiință, iar la ea trebuie să-și dorească să ajungă, pe aceleași căi, nu numai oamenii care o solicită prin reprezentanții (avocații) lor, ci și procurorii și judecătorii. Ca și avocatul, procurorul trebuie să aibă legea ca unic argument, fiind de notorietate că valoarea și profesionalismul nu țin de înălțimea podiumului, ci numai de utilitatea, pertinența si concludența probelor propuse și administrate.

Principiul procesual fundamental al egalității de arme nu poate fi redus la un simplu enunț, ci el trebuie să se concretizeze în practică şi prin plasarea procurorului la acelaşi nivel cu apărarea în spațiul în care se desfășoară ședința de judecată.

„Anotimpuri Istorice”

Posted by Stefan Strajer On July - 22 - 2015

„Anotimpuri Istorice”

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Aceasta este a 14-a carte pe care am publicat-o la Editura Aletheia din Bistriţa, celelalte fiind publicate la alte edituri. Începând din 2001, colaborarea cu editorul Virgil Septimiu Raţiu   este un record de conlucrare eficientă si statornică, atât pentru editor cât mai ales pentru mine, cu toate diferenţele de opinii şi ideologice dintre noi.

Aletheia este spiritul şi zeiţa adevărului. Filosoful grec Parmenides a forjat termenul, cu 500 de ani înaintea creştinismului, din cuvântul letheia ce înseamnă uitare şi care, cu prefixul „a”, devine antonim: neuitare, adevăr, Aletheia! Apoi a demonstrat raţional şi filosofic că realitatea, adevărul, cele petrecute nu se pot schimba, nu trebuie uitate, fiind istorie din care avem de învăţat! Dar, nefast este că adevărul este ascuns, falsificat de către cei cărora nu le convine sau le stă în calea ticăloşeniilor şi infamiilor. Fărădelegile astea sunt sub ocrotirea zeităţilor rele: Dolos = perfidia, ipocrizia, Apate = înşelătoria, făţărnicia, iar cei ce li se-nchină sunt Pseudogoi = mincinoşii, defăimătorii, dezinformatorii de toate speţele. Mitologie, mitologie, dar plină de adevăr de peste 2500 de ani.

Corectura

Ceea ce scriu eu necesită o corectură riguroasă pentru că nu sunt literat, sunt medic (6 ani facultatea, 17 ani practică în România şi 23 ani în Canada). Nu sunt scriitor, am început să scriu abia la 41 de ani, în 1980, în lagărul de refugiaţi din Austria, din revoltă şi protest anti-comunist. Nu am talent literar, dar scriu liber ceea ce trăiesc, observ şi cunosc. A devenit o deprindere, ca atâtea altele. Am o puternică libertate intrinsecă şi sunt autonom. Recunosc că am probleme în folosirea limbii române literare pentru că, la început, o amestecam cu frateliana – după numele cartierului timişorean în care m-am născut şi în care noi, copiii cartierului, amestecam cuvintele româneşti, şvăbeşti, ungureşti şi sârbeşti când ne jucam împreună, iar asta a lăsat o amprentă greu de şters. Apoi, în facultate, am luat notiţe şi am tocit numai în limba medicală, prescurtând-o fără gramatică. De 35 de ani trăiesc în anglofonie, folosind o limbă cu structuri gramaticale inverse celor din limba română şi cu puţine articulaţii între cuvinte.

Noi obstacole

Până în 1989 am scris şi am fost publicat numai în presa românească din străinatate, liberă, pro-românească şi anti-comunistă, iar cei ce o scriau erau intens supravegheaţi, hărţuiţi şi ameninţaţi de Securitate. După 1990 am început să public şi în România. Am fost acceptat şi m-am bucurat, vroiam să fiu şi eu de folos, aveam un deceniu de experienţă de societate liberă şi gazetărie voluntară. Nu aveam niciun fel de interese personale în România post-decembristă, îmi câştigam o bună existenţă ca medic în Canada. Urmărind atent cum se desfăşoară situaţia socială şi politică am devenit un critic al regimurilor Iliescu, Constantinescu, Băsescu, ceea ce a fost punctul de plecare al marginalizării mele, dându-se prioritate celor ce pretindeau că au mâncat salam cu soia, rezistând prin cultură şi care au trecut sub ordinele lui Iliescu şi urmaşii. Au urmat criticile directe. Mai intâi Adrian Marino, apărătorul GDS-22-lui, calibanul C. Stănescu şi fostul secretar de partid comunist Alex Ştefănescu, iar mai apoi noii mercenari ai lui Patapievici, asmuţiţi de faptul că l-am denunţat penal pe idolul lor pentru ceea ce a scris şi semnat în volumul „Politice”. Patibularul, între timp, a oprit cursul denunţului meu şi a accelerat acţiunea „ruşinea de-a fi român”! De la un timp, tot mai tare, mi se strigă în urechi că sunt incorect politic, după noua formă de cenzură instalată de globalism, ajunsă şi în România, şi care imediat şi-a găsit servii. Complet absurd, fiindcă realitatea, adevărul din punct de vedere raţional, nu intră sub acest con politic ilogic prin care globaliştii îndoctrinează şi manipulează omenirea spre depersonalizare şi robotizare, neţinând cont de legile fireşti ale schimbării şi dezvoltării societăţii. Servii globalismului, înrolaţi în urmărirea celor incorecţi politic, comit o mare ilegalitate nerespectând Declaraţia Universală a Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului, semnată la ONU în 1948, care la Articolul 19, hotărăşte: „Fiecare are dreptul la libertate de opinie şi expresie; acest drept include libertatea de a deţine opinii fără amestec şi să caute, să primească şi să împartă informaţii sau idei în orice mass-media, fără a ţine seama de frontiere”. Articolul asigură libertatea extrinsecă fiecăruia, orice acţiune împotriva lui fiind ilegală!

coperta

 

Foto. Coperta cartii…

„Anotimpuri Istorice” este o scriitură grea, condensată cu adevăruri istorice, ce trebuie citită pe îndelete… sau deloc. Cartea e plină de istorii aşa cum au fost, dintre care unele sunt ţinute sub preşul politicului corect de către cei ce conduc lumea cum vor ei, fără să ţină seama de istorie, definită de Cicero drept conducătoarea vieţii. Globaliştii şi subglobaliştii, prin servii lor, vor să conducă fără ca omenirea să cunoască învăţăturile istoriei, fără a face deosebirea între ce a fost rău sau bine şi dacă e bine încotro sunt mânaţi. Intuind adevăratele feţe şi intenţii ale globaliştilor, un istoric american de obârşie japoneză, Francis Fukuyama, a scris o lucrare elocventă în acest sens: „Sfârşitul Istoriei”. Înaintea acestui sfârşit, am apucat să scriu prezentul volum de patru anotimpuri istorice: unul polinezian şi trei româneşti. Însă, când am ajuns la editare, au apărut refuzurile din partea celor fără personalitate, fără libertate interioară dar marcaţi genetic de servaj. Un editor bucureştean, după lectură, mi-a apreciat frumos scriitura dar mi-a spus că nu o poate publica pentru că ar avea neplăceri cu USR-ul! Stupid, eu nu am nimic comun cu boierii minţii bucureşteni sau provinciali, eu sunt autonom şi scriu pentru cititorii liberi şi luminoşi. Apoi, editarea mi-a fost refuzată şi de un clujan care, după lectură, şi-a băgat capul în nisip şi probabil încă îl mai ţine acolo ne mai dând vreun semn de viaţă. În sfârşit, prietenul la nevoie se cunoaşte, Virgil Septimiu Raţiu a editat-o, după care, repede, a şters-o în Anglia. Mulţumesc Aletheia, pentru tine am scris. Urmează o succintă prezentare a celor patru anotimpuri istorice:

Primăvară Polinesiană

A fost cadoul fiului meu când am împlinit 75 de ani de viaţă. Am călătorit de trei ori în Polinezia: o dată cu Ica, o dată singur în Rapa Nui şi acum cu fiul meu. Pentru mine polinezienii sunt cei mai cutezători, neânfricaţi, demni şi frumoşi oameni pe care i-am întâlnit în peregrinările mele. De la ei am aflat şi învăţat despre   mana, acea forţă neuropsihică extraordinară de origine divină cu care suntem înzestraţi dar nu o prea cunoaştem, cea care ne ajută a fi îndrăzneţi, curajoşi, determinaţi să reuşim în ceea ce ne propunem să realizăm în viaţă. Aceşti oameni au plecat din Micronezia în urmă cu aproximativ cincisprezece secole cu nişte catamarane sau canoe cu platforme, ce păreau doar cât nişte capete de paie în imensitatea oceanului pe care l-au cucerit, l-au populat şi au dezvoltat mitologii la fel de cuprinzătoare şi captivante precum cea greacă sau celtică. În mijlocul Oceanului Pacific şi-au format o cultură şi artă proprie, culminând cu moaii din Rapa Nui (Insula Paştelui) şi trăind în concordie cu Natura şi cu oamenii binevoitori. În Arhipelagul Hawaii, am aterizat pe Insula Oahu, la Honolulu, oraş care în ultimii douăzeci de ani s-a triplat pe orizontală şi verticală, semănând leit cu marile metropole americane continentale. Am stat într-un hotel nou din Waikiki, aşezat la marginea celebrei plaje, mult mai aglomerată acum ca în trecut, dar am preferat să vizitez insula, în locul plajei. Întâi, am fost la Pearl Harbor, la complexul muzeal, apoi cu o şalupă am fost la Memorialul Arizona, construit perpendicular deasupra navei militare americane scufundată de japonezi, devenită astfel sicriul subacvatic a 1.177 de combatanţi americani în acea duminică din decembrie 1941. Acum se ştie adevărul: nu a fost un atac surpriză, preşedintele Roosevelt era informat precis că parte a flotei japoneze se îndrepta spre Pearl Harbor, dar a hotărât şi ordonat lăsaţi japonezii să atace! Casa Albă a sacrificat intenţionat Pearl Harbor – o parte din flotă, toată aviaţia militară staţionată acolo şi 2.400 de combatanţi – pentru a putea declanşa un război, un mare război în Pacific, început aici şi terminat cu bombe atomice la Hiroşima şi Nagasaki. Ce josnicie, ce conspiraţie a Casei Albe împotiva propriului popor american, a întregii omeniri! Experţii militari au demonstrat că în cazul unui ordin expres de atac de la Casa Albă, chiar numai cu 12 ore înaintea sosirii inamicilor, flota japoneză şi-ar fi găsit sfârşitul pe fundul oceanului şi nu ar mai fi încercat vreodată. Dar conducătorii americani, loviţi de Morbul lui Alexandru (cel Mare), susţinuţi de militari, bancheri şi intriganţi belicoşi, căutau cu lumânarea aprinsă un mare război. Şi l-au avut. Aici, pe Insula Oahu, în craterul unui vulcan stins de mult, se află National Memorial Cemetery of Pacific, un cimitir ce cuprinde 13.000 de combatanţi americani, o dovadă cât de mare a fost războiul din Pacific. Dorm, înainte de-a le fi venit vremea, străjuiţi de monumentala statuie a simbolului Statelor Unite, a libertăţii şi justiţiei, Lady Columbia. E drept, libertatea şi justiţia Statelor Unite sunt mult mai mari decât în alte ţări, dar nu sunt la nivelul pe care îl pretind politicienii americani şi, în faţa intereselor dominante ale marilor bancheri, ele devin palide, şterse. Citiţi istoria havaienilor de la sosirea americanilor în arhipelag, citiţi istoria amerindienilor şi a sclavilor africani din Statele Unite. Am petrecut o altă zi, ca într-o altă lume, în Polynesian Cultural Center, o lume simplă, deschisă, bună şi frumoasă, reprezentată de toate arhipelagurile polineziene într-o amenajare grandioasă, ca spaţiu şi specificitate, pe versantul opus americanizatului Honolulu. Câtă diferenţă! Dar adâncul specificului polinezian, natural şi fantastic, l-am simţit în altă insulă, când am aterizat la Kona, în marea insulă havaiană sau The Big Island. Am stat la Kailua Village şi închiriând o maşină am cutreierat insula în lung şi-n lat. Am fost copleşiţi de Hawaii Volcanoes National Park şi de celelalte parcuri naturale, de aşezările istorice încărcate de naraţiuni despre unificatorul arhipelagului, Kamehameha cel Mare, şi despre Tutu Pele, zeiţa vulcanilor, ce locuieşte în cel mai mare vulcan din lume, Kilauea Caldera, crater ce fumegă molcom, în somn, sub privirile uimite ale sutelor de vizitatori din toată lumea.

Vara Războaielor Mari

În anul 2014 s-au împlinit 100 de ani de la declanşarea Primului Război Mondial şi 75 de ani de la cel de-al Doilea Război Mondial, evenimente istorice abominabile, pe care le-am evocat concis şi real. Am scris după o lungă şi variată documentaţie, am scris în memoria bunicilor mei, ţărani români, unul bănăţean şi altul oltean, care au luptat în primul război: primul a fost cătană la împăratul Austriei, iar al doilea, fiind soldatul regelui Ferdinand, a luptat pentru întregirea neamului românesc. Am scris şi în memoria tatălui meu care, în cel de-al doilea război, a făcut şi campania antibolşevică în Est şi campania antifascistă în Vest. Ce manipulări ale conducătorilor dominanţi, ce aberaţii şi câtă lipsă de chibzuinţă, câtă tragedie umană fără de sfârşit şi ce consecinţe peste generaţii. Marile adevăruri istorice despre aceste războaie au fost torsionate, falsificate, încarcerate de către conducătorii lumii, cei care au împărţit lumea după câtă putere economică şi militară   aveau, după cât erau de loviţi de Morbul lui Alexandu (cel Mare). În urma acestor împărţiri, România a fost dezmembrată, cotropită, înlănţuită, jefuită. Toate le-am documentat în acest anotimp şi, pentru adevărurile istorice, unii conaţionali, m-au etichetat politic incorect şi au evitat să mă editeze. Şi nu sunt numai adevărurile despre războaie ci şi cele despre viaţa politică românească interbelică şi influenţa regală, care au ruinat naţiunea şi patria. Eu le-am scris cum au fost, în timp ce alţii, la comandă, încă mai falsifică sau îngroapă istoria.

Toamna Studenţilor Protestatari

Cu un an în urmă, împlinind 50 de ani de la absolvirea Facultăţii de Medicină, am fost la întâlnirile colegiale la Timişoara. Am rememorat vremea liceului şi studenţiei, vremea sărăciei şi a cartelelor, vremea când eram sub şenilele tancurilor ruseşti şi trebuia să slăvim şi să ovaţionăm tirania comunistă a Kremlinului şi a NKVD-lui. În acea vreme studenţimea timişoreană a avut curajul protestului anticomunist, cerând îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, plecarea armatei ruseşti din România, scoaterea limbii ruse din programa de studii. Timişoara, în data de 30 octombrie 1956, a devenit Tribuna Libertăţii României. Pentru acei studenţi îndrăzneţi ai generaţiei noastre, care au suferit deportarea, interogatorii brutale, exmatriculări, procese şi ani grei de puşcărie comunistă, am scris acest capitol de cunoaştere şi recunoştinţă datorată. Gratitudine şi mulţumire, deplin meritate, trebuie să le adresăm tot timpul; mai ales pentru că azi sunt unii care umbresc, care diminuează curajul şi acţiunea acelei generaţii, evenimentele istorice in urma cărora viaţa studenţilor români s-a îmbunătăţit foarte mult. Protestul şi Memoriul studenţilor timişoreni au fost discutate serios în CC al PCR şi tovarăşii au admis, cu stupefacţie şi mare îngrijorare, că noua intelectualitate, pe care voiau să o formeze dupa normă comunistă, este împotriva lor de la început! „Semn rău, trebuiesc îmbunătăţiri, tovarăşi”. Imediat, mămăliga din cantinele studenţilor a fost înlocuită cu pâine la discreţie, iar în anul următor limba rusă era scoasă de la admiterea în universităţi devenind facultativă în programă. În 1958, armata rusă părăsea România. Începutul eliberării! Singurul lucru ce nu s-a înfăptuit din Memoriul Studenţilor Timişoreni a fost schimbarea comunismului în democraţie. Pentru aceasta au luptat mulţi dar au mai suferit încă 33 de ani până când tot timişorenii au fost primii care au năruit un sistem, cum a spus revoluţionarul timişorean Ion Savu.

Solstiţiul iernii în Timişoara liberă

În 2014 s-au împlinit 25 de ani de când revoluţionarii timişoreni au năruit sistemul dictatorial comunist. Ei sunt primii din România care au făcut o breşă în dictatura comunistă, către libertate, către democraţie, breşă care nu a mai putut fi închisă de dictatură. La Timişoara a fost cu adevărat o revoluţie. Punctum! Pe cei ce nu cred sau sunt rău intenţionaţi, un martor al evenimentelor din decembrie 1989, scriitorul Titus Suciu, îi trimite la dicţionar, să citească cel puţin acea definiţie şi vor vedea potrivirea, echivalenţa, adevărul. Am fost la Timişoara să mă documentez, să citesc şi să întreb. A fost o adevărată revoluţie, proprie, românească, în spiritul anului 1989, când lagărul comunist s-a năruit precum pietrele de domino aşezate vertical una în spatele alteia şi ultimei i se dă impulsul de cădere. Impulsul l-a dat preşedintele Ronald Reagan în celebrul discurs de la Zidul Berlinului: „Mister Gorbaciov, tear down this wall!” şi Mister Gorbaciov a fost de acord. Omenirea a rămas uluită de această năruire neaşteptată şi aproape fulgerătoare a comunismului. Românii erau disperaţi să scape de Ceauşeşti, dar nu aveau niciun program înlocuitor şi astfel totul a fost la întâmplare. La Timişoara, nişte enoriaşi reformaţi, adunaţi în faţa casei unui pastor ce refuza o decizie judecătorească, au atras trecătorii curioşi ce s-au revoltat, deşi nu au fost informaţi corect. Dintre ei s-a format nucleul revoluţionar care, văzând laşitatea pastorului de-a li se alătura, l-au lăsat în plata Domnului şi-a Securităţii, au trecut podul şi au început revoluţia. Au învins într-o sătămână. S-a scris şi vorbit mult despre săptămâna timişoreană şi încet-încet, după 25 de ani, lucrurile încep să se limpezească, adevărurile ieşind la suprafaţă. Amarnice adevăruri. Dintre foştii revoluţionari, mulţi sunt dezamăgiţi de situaţia din ţară şi, pentru prima oară în istoria noastră, emigrează lăsând în paragină, datorită politicienilor, una dintre cele mai frumoase ţări din lume.

(Casa cu flori, Bistriţa, iunie 2015)

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

Piața Obedienței din Timșoara

Posted by Stefan Strajer On July - 22 - 2015

Piața Obedienței din Timșoara

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware, USA)

Dacă veți căuta pe harta municipiului Timișoara nu veți găsi nicio piață cu acest nume. Numele oficial este Piața Libertății. Acest loc era o oază de verdeață și liniște unde pe bănci, la umbra copacilor se odihneau pensionarii, discutând, citind sau admirând covorul de flori multicolore, copiii alergau după porumbeii, care după ce primeau ceva de mâncare se adăpau la fântâna arteziană amenajată special pentru ei.

Nimic din toate acestea nu mai există. Copacii au fost tăiați fără milă, fântâna a fost demolată, băncile au dispărut, iar porumbeii privesc peisajul arid al pieții pietruite de pe acoperișul primăriei vechi. Dintr-un loc de recreere și odihnă a devenit doar un loc de trecere pe care simți nevoia să-l părăsești cât mai repede.

02.piata-obedientei

Foto. 01. Așa arată Piața Libertății după „reabilitare”

Toate acestea le datorăm aleșilor locali, care au dovedit cu această ocazie o gravă lipsă de cultură ecologică. Peste tot în lumea civilizată copacii sunt respectați, se adaptează proiectele pentru a-i încadra în construcția arhitectonică și nu invers, în numele unui proiect se rade tot. În locul copacilor se pare că vom avea arbuști în ghivece. Cum să numim această operație de a tăia copacii verzi și a pune în locul lor ghivece cu arbuști?

Dar nici cu istoria nu stau prea bine, pentru că obiectivul central al pieței, de la care converg cercuri concentrice de dale roșii, este monumentul Sfântului Ioan de Nepomuk, care nu are nicio legătură cu istoria Timișoarei sau a României. El a fost preot catolic vicar în Boemia. Pentru că nu a vrut să divulge regelui taina spovedaniei (regina era bănuită de infidelitate), el a fost aruncat în Vistula, nu în Bega.

Sfântul Ioan de Nepomuk nu are nicio semnificație pentru ortodocși și nici sfinții Rochus, Carol Boromeu și Sebastian plasați pe celelalte trei laturi ale monumentului. Nici statuia Sfintei Fecioare Maria, amplasată la partea superioară a monumentului nu are semnificație pentru ortodocși. Creștinii ortodocși nu se închină la statui, numai la icoane, iar Maica Domnului este reprezentată întotdeauna împreună cu Pruncul Isus. Deci nici măcar prezența Sfintei Fecioare Maria nu se poate invoca în sensul confiscării pieței de către monumentul respectiv.

În perspectiva candidaturii Timișoarei pentru Capitala Culturală Europeană în 2021 situația prezentării pieții axată pe acest monument, ca ceva deosebit, este jenantă pentru că în Arad, Oradea și Sibiu mai sunt statui ale sfântului Ioan de Nepomuk. În plus monumentul din Piața Unirii este aproape identic cu cel pus în valoare din Piața Libertății. Nu este penibilă lipsa de imaginație a edililor Timișoarei?

Despre patriotismul aleșilor locali ce să mai spunem decât că lipsește cu desăvârșire. Bustul regelui Decebal a rămas amplasat ca un satelit la marginea ultimului cerc care radiază de la grupul statuar al Sfântului Ioan de Nepomuk. Cele două tunuri, fabricate la Reșița, din apropierea bustului au dispărut. Timișoara nu are nicio statuie a unor personalități ale istoriei românilor. Nici un primar cu nume românesc care s-a perindat pe la conducerea Timișoarei din 1919 și până astăzi n-a reușit să ridice o statuie. Pe la începutul mandatului, domnul primar Nicolae Robu anunțase că va ridica o statuie ecvestră a lui Iancu de Hunedoara. A prezentat chiar și o machetă la primărie, dar se pare că au apărut „alte priorități”. Dacă nu sunt bani pentru o statuie românească, haideți să amplasăm bustul lui Decebal în mijlocul cercului, iar statuia Sfântului Ioan de Nepomuk să fie amplasată în fața unei catedrale catolice, fiind patronul catolicilor din Banat. Ioan de Nepomuk a avut, conform legendei, o moarte de martir apărând o dogmă religioasă, dar în realitate el a fost omorât pentru că a fost amestecat în intrigi bisericești împotriva regelui. Decebal a murit ca martir apărând țara în care trăim noi astăzi.

Recent primarul Nicolae Robu a anunțat că în afară de statuia ecvestră a lui Iancu de Hunedoara mai are intenția să ridice o statuie lui Eugen de Savoia care are o măreață statuie ecvestră și la Budapesta. Dacă pentru grofii maghiari Eugen de Savoia era un eliberator, pentru țăranii români din Banat el n-a fost decât un cuceritor care a înlocuit jugul de lemn otoman cu jugul de fier austriac (de fier, pentru că administrația austriacă era mai eficientă în colectarea dărilor, în plus față de impozitele imperiale românii erau obligați să presteze anumite servituții și pentru grofi maghiari).

Dar dacă nu găsim cultură ecologică, istorică, religioasă și patriotism la primarul nostru liberal, cu obediența față de minorități stă bine. Pe vremea primarului țărănist Gheorghe Ciuhandu la intrările în municipiu s-au montat plăci cu numele Timișoarei în trei limbi străine (maghiară, germană și sârbă) plus limba română. Asta, în interpretarea legii care permite montarea de plăci indicatoare și în limba unei minorități dacă are o pondere de peste 20%, ar însemna că ungurii, germanii și sârbii reprezintă 60% din populația Timișoarei, restul fiind țigani, evrei, arabi, bulgari, slovaci, italieni și poate câțiva români. Aceste plăci sunt la locul lor și astăzi.

Pe primar nu-l deranjează că-n orașul pe care-l păstorește limba română este tratată ca limbă second hand de către instituții publice. Toate afișele Teatrului German de Stat și ale Teatrului Maghiar de Stat au înscrisurile mai întâi în limba germană sau maghiară. Nu se respectă limba oficială a statului și se sugerează că aceste teatre ar fi ale Germaniei sau Ungariei, ceea ce nu este adevărat, ambele teatre fiind finanțate în totalitate de la buget.

Anual în Timișoara are loc un festival internațional al teatrelor de limbă maghiară, subvenționat de la bugetul local. Festivalul respectiv este popularizat printr-o prezentare în care prima limbă este maghiara, apoi româna și engleza. Aceasta sugerează că Timișoara s-ar afla în Ungaria, ceea ce pe domnul primar nu-l deranjează.

03.indicatoare-intrare-timisoara

Foto. 02. Așa arată plăcile indicatoare de la intrările în municipiul Timișoara

Dacă acestea le-a moștenit de la vechiul primar, iată un exemplu din timpul mandatului domniei sale. Este vorba de Monumentul pentru deportații în fosta URSS, amplasat în fața casei „Adam Muller-Guttenbrunn” din Timișoara, dezvelit în 8 martie 2015 în prezența unor înalte oficialități române și germane. Pe acest obelisc există un text scris mai întâi în limba germană și apoi în limba română. La câțiva metri distanță este placa pe care scrie sus CASA, jos Adam Muller-Guttenburg și dedesupt HAUS, pusă prin anii ’90. Atunci încă mai era respectată limba română.

Mi-am pus mereu întrebarea de unde atâta obediență față de minoritari și lipsă de mândrie națională la primarii Timișoarei, fie ei țărăniști sau liberali. Singura explicație este că atât de gustos este osul de la primărie încât ei fac orice ca să-l obțină și apoi să-l păstreze. Electoratul minoritarilor este disciplinat și votează cu cei pe care-i indică liderii lor.

Monumentul Sfântului Ioan de Nepomuk, bustul regelui Decebal și cele două tunuri au conviețuit în armonie, fără a se eclipsa unul pe altul, zeci de ani într-o piață bine echilibrată, prietenoasă și plăcută. Această armonie a fost distrusă prin ambiția bolnăvicioasă a unor capete înfierbântate care vor să-și arate disprețul față de românii majoritari și simbolurile lor, profitând de grețoasa obediență a oficialităților locale față de străinătate.

Acum răul a fost făcut. Oficialii se vor scuza că proiectul putea fi consultat la primărie. În alte țări nu cetățenii trebuie să meargă la primărie ci primăria vine la cetățeni. Adică se afișează planul proiectului pe un panou amplasat pe locul unde se va aplica cu mult timp înainte. Astfel cetățenii afectați văd ce-i așteaptă și pot să trimită la primărie obiecțiile lor. Sunt convins că oficialii locali au văzut pe unde au umblat asemenea panouri, dar pentru interesele lor este mai bine ca cetățenii să fie puși în fața faptului împlinit.

Pentru faptul că un loc plăcut, cum a fost Piața Libertății, a fost distrus, timișorenilor nu le rămâne decât să-și dea pumni în cap că n-au reacționat când a început tăierea primului copac. Lipsa de reacție, apatia, dezinteresul, încrederea oarbă în aleși, lipsa de solidaritate și de patriotism, lipsa de mândrie națională și de simț civic, toate acestea plus altele se răzbună și în final toți avem de suferit mai devreme sau mai târziu.

(Timișoara, 31 martie 2015)

Cât din România mai este a românilor?

Posted by Stefan Strajer On July - 16 - 2015

Cât din România mai este a românilor?

Autor: George Petrovai

Aidoma omului, orice ţară este formată din corp (componenta statică sau fizico-geografică din interiorul graniţelor stabilite de istorie sau de tratatele internaţionale) şi din spirit (componenta dinamică, constituită din limbă, cultură şi tradiţii, care – în zilele noastre – cunoaşte o necontenită revigorare prin turism şi marile migraţii dinspre Est spre Vest şi dinspre Sud spre Nord, dar mai ales prin intensificarea fără precedent a legăturilor diplomatice şi a schimburilor informatice, respectiv a produselor destinate consumului imediat şi a celor cultural-spirituale care intră în patrimoniul universal).

Până la Decembriada din 1989 (fireşte, din cauza neroadei politici comuniste de închidere ermetică a graniţelor ţării), românii – siliţi de acele cumplite decenii de constrângere până la depersonalizare şi de sterilizare spirituală până la deplina uniformizare – şi-au prelungit în arta de-a supravieţui seculara îndatorire exprimată clar şi concluziv de Eminescu prin „eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul”…

Cine s-ar fi gândit la vremea respectivă că, împinşi de nevoi mai presante ca ale înaintaşilor şi de cinicul îndemn băsescian-prezidenţial – „Cui nu-i place, n-are decât să plece!”, românii faimoşi prin strânsele lor legături cu glia străbună, vor împânzi lumea în căutarea a ceea ce borfaşii cârmuitori postdecembrişti refuză să le dea (locuri de muncă, siguranţa zilei de mâine, trai decent, certitudini în ceea ce-i priveşte pe urmaşi, mai multă linişte şi armonie lăuntrică, democraţie faptică, nu numai demagogie), ducând cu ei atât dorurile nestinse după ţara-mamă, cât şi statornicia legăturilor cu fraţii din ţară prin intermediul românismului mereu viu şi activ.

Iar acest lucru, evidenţiat în campaniile electorale prin prezenţa masivă în favoarea votului raţional, iar între campanii prin diverse manifestări dedicate românismului, respectiv prin promptele şi responsabilele luări de atitudine (petiţii online, intervenţii la marile cancelarii occidentale) atunci când nevrednicii cârmuitori postdecembrişti se pregătesc să dea şi mai zdravăn cu băţul în balta puturoasă a politicii dâmboviţene, acest lucru, deci, nu doar că este deopotrivă încurajator şi reconfortant pentru românii din ţară („Iată, îşi spun ei, că nu suntem singuri în lupta inegală cu nesăţiosul balaur multicefal al corupţiei, minciunii şi trădării”), ci face ca spiritul României să călătorească pretutindeni în lume şi să fie cunoscut până la marginile Pământului.

Că dacă se lasă doar în seama românilor din interiorul graniţelor, spiritul României (potrivit distincţiei operată în perioada interbelică de filosoful Nae Ionescu) poate conta numai pe sinceritatea şi devotamentul adevăraţilor români (românii neaoşi, pe ai căror cioareci, vorba lui Petre Ţuţea, se sprijină statul român), nu şi pe sentimentele zgomotos afişate de bunii români (alogenii care fac pe dracu-n patru să se achite de toate obligaţiunile cetăţeneşti, dar care cu toate astea nu ajung nici măcar la degetul mic al ţăranului demn în ceea ce priveşte firescul, frumuseţea, bogăţia şi trăinicia simţămintelor româneşti).

E drept că bunii români, chiar împreună cu simplii trăitori pe aceste meleaguri, încă nu sunt majoritari. Dar să nu pierdem din vedere faptul că, aidoma evreilor din România proaspăt bolşevizată după încheierea celui de-al doilea război mondial, deja unii dintre aceştia deţin pârghii însemnate în stat şi că scopul lor tainic nu este să ajute milioanele de alegători aduşi în pragul disperării, ci să-şi facă făcutele lor nelegiuite, astfel contribuind din plin la înfăptuirea planurilor antiromâneşti ale străinilor care le-au pus în mâini însemnele puterii.

Iar consecinţele nefaste ale acestei politici murdare se vădesc la tot pasul: de la punerea pe butuci a întregii economii româneşti (peste 1200 de mari întreprinderi, agricultura, transporturile) şi de la criminala înstrăinare a circa 20% din pământul ţării, până la măcelărirea pădurilor spre folosul companiilor din străinătate, înţesarea străzilor cu maşini străine, a tuturor oraşelor cu bănci, farmacii şi supermagazine, a minţilor fragede cu dorul de ducă în dauna învăţăturii, respectului şi bunei purtări, a inimilor şi minţilor adulte cu goana nebună după plăceri şi bunuri dobândite pe căi suspecte („Cine munceşte n-are timp să facă bani”, afirmă cu cinism o spusă a timpului) şi mai departe până la colapsul total al României prin alarmanta creştere a ratei analfabetismului mascat cu diplome cumpărate, imbecilizarea în masă cu largul concurs al televiziunii şi, desigur, uriaşul tribut în suferinţe şi vieţi omeneşti pe care, cu binecuvântarea unor medici şi farmacişti, românii îl depun an de an la picioarele poluării tot mai agresive şi a alimentelor impecabil ambalate, dar tot mai toxice.

Nici măcar limba, acest strălucit vehicul al dorurilor şi al legăturilor românilor din totdeauna şi de pretutindeni cu Cerul, Pământul şi timpul, nu mai este integral românească. Căci înafară de invazia stupidelor anglicisme (ok, locaţie, brand, hi etc.), pe care – aşa cum, de pildă, se întâmplă în Franţa – nimeni la noi nu-şi bate capul să le zăgăzuiască, citesc pe internet cum Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), apărut sub patronajul Academiei, contribuie după puterile sale, în egală măsură neştiinţifice şi lipsite de cel mai elementar bun simţ, la deposedarea limbii noastre derivată din cea a traco-geţilor de ceea ce, în lumina noilor mărturii istorice (documente, dovezi arheologice), tot mai mulţi cercetători străini consideră că-i un drept al ei.

Aşa se face că după mai sus-amintitul dicţionar, niciunul din termenii folosiţi de noi azi pentru desemnarea părţilor componente ale multimilenarului port ţărănesc (nici măcar ie, catrinţă, căciulă, cojoc, suman, opincă sau cioareci) nu a fost preluat din limba dacilor, deşi Columna lui Traian confirmă într-un mod copios această evidentă continuitate, ci toate, dar absolut toate respectivele cuvinte referenţiale pentru istoria noastră, fie îşi descoperă originile în limba latină şi în limbile unor popoare megieşe (albaneza, neogreaca, slava, sîrba, turca, bulgara, maghiara), cu toate că bulgara şi maghiara erau la acea vreme limbile în formare ale unor popoare migratoare venite mult mai târziu, fie – atunci când găselniţele cu pretenţii ştiinţifice nu-s cu putinţă – se recurge la sintagma salvatoare (sic!) „etimologie necunoscută”…

În aceste condiţii de accentuată înstrăinare faţă de România şi românism, ce să ne mai mire (potrivit unui halucinant filmuleţ de pe you tube) că mulţi români (şi cine ştie câţi or mai fi ca ei) habar n-au cum se numeşte ţara în care s-au născut şi trăiesc!

(Sighetu Marmaţiei, 30 iunie 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Ce-i învață pe copiii noștri sistemul de învățământ bazat pe „pile”?

Autor: Oana Rotariu

Scrisoare deschisă către Bianca Lucaciu, singura elevă din județul Sălaj care a avut nota 10 la bacalaureat și care a publicat o emoționantă scrisoare pe Facebook în care își exprimă revolta față de sistemul din învățământ, bazat pe „pile”.

 În una din zilele trecute am primit printr-un mesaj (email) un link către o știre de la televizor referitoare la o postare care circula pe Facebook.

Era vorba despre o fată care ajunsese la capătul puterii de a îndura umilințele și frustrările izvorâte din preamultul înghițit al nedreptăților la care a fost supusă zi de zi, din pricina sistemul nostru de învățământ bazat pe favoritisme.

„Bianca este din Șimleul Silvaniei, a terminat liceul cu 10 pe linie, iar la bacalaureat a primit tot nota 10. În scrisoarea publicată pe Facebook, adolescenta marturisește că unul dintre motivele pentru care s-a ambiționat să fie mereu cea mai bună este pentru că visa momentul în care va susține discursul de absolvire în fața colegilor săi și a profesorilor care au ghidat-o”, scrie voceatransilvaniei.ro.

Copil provenit dintr-o familie destrămată, crescut doar de mamă în nevoi și necaz, dar cu iubire și în spiritul dreptății și credinței că în viață munca corectă și susținută te conduce negreșit la evoluție și este răsplătită pe măsura efortului depus, Bianca terminase clasa a VIII-a cu 9,99 și nu a fost șefă de promoție.

Ea povestește că atunci a fost momentul când a realizat ce mult poate înseamna să ai posibilitatea să vorbești unei generații și și-a promis să termine liceul cu nota 10 ca să-și ducă visul la îndeplinire.

Își dorea ca prin triumful ei fiecare adolescent care vrea să învețe să creadă și să înțeleagă „că oricine poate zbura cât de sus vrea el!”.

Și asta fără să i se taie aripile ori de câte ori zborul ar putea pune în umbră odraslele unora sau altora dintre cei care dețin la un moment dat puterea.

E un articol plin de năduf și amărăciune, scris de un copil ajuns la capătul toleranței nedreptăților care i s-au fluturat zi de zi pe sub nas.

Fata s-a săturat de atâtea umilințe la care cu toții suntem supuși zilnic, atunci când suntem mințiți, înșelați și trași pe sfoară la vedere și fără rușine.

Trăim într-o societate bolnavă, în derivă, cu modele distorsionate și lipsită de un real sistem de valori, în care aleșii noștri nu contenesc să ne insulte inteligența.

Suntem nevoiți să căutăm explicații plauzibile pentru ca ai noștri copii să poată să înțeleagă ce e de neînțeles.

Suntem obligați să inventăm povești ca ei să poată digera de ce colegi de-ai lor care nu știu bine tabla înmulțirii, care n-au fost în stare niciodată să obțină vreun premiu cât de mic la vreo olimpiadă ori vreun concurs cât de neînsemnat, reușesc „să se concentreze” remarcabil de fiecare dată și fără excepție la fiecare examen care contează pentru viitorul lor.

Cu toate acestea idealista din mine își dorește să creadă că și aceste lucruri ca și altele de același fel vor avea la un moment dat, fără doar și poate un sfârșit.

Ceea ce-mi doresc să-i transmit Biancăi este că-i mulțumesc din suflet și cu toată ființa mea!

Până la urmă, niciun efort nu este lipsit de sens și nimic nu e întâmplător sau fără rost. Nu există dorințe pe care Dumnezeu să nu ni le îndeplinească, fiindcă Dumnezeu nu ne spune niciodată NU.

Bianca vroia să fie simbol al unei generații de adolescenți care reușesc prin forțele proprii, se visa purtătorul de cuvânt al acelei generații de tineri.

Ei bine, asta a și reuşit.

Faptul că a fost dată la o parte pentru ca alții să iasă în evidență, n- a făcut decât să dea greutate, forță și altă conotație celor zise, așa încât vocea ei să capete un   alt fel de răsunet.

Poate că în alte condiții discursul ei ar fi fost unul comun, obișnuit.

Așa, el s-a transformat în strigătul de luptă al unei generații puternice, proaspete, deștepte și vii, care intră cu putere și asumat în viață, nu adusă de vântul favoritismelor care așează ierarhiile după bunul lor plac.

Bianca dragă, vestea bună e că adevărata valoare n-are nevoie de surle și de trâmbițe pentru a fi remarcată și că „tot ce ai mai bun vei purta întotdeauna cu tine”.

Poate că acum ești rănită și te doare.

Totuși această durere este cea care a făcut din tine un martir al unei generații de tineri care se raportează la un sistem adevărat de valori, bazat pe dreptate, muncă, respect și adevăr.

Iar pentru că tu exiști, Bianca dragă, mie nu-mi mai este atât de frică să îmbătrânesc în această țărișoară frumoasă, plină de tradiții și spiritualitate, numită România.

Conștiința faptului că din urmă vin tineri ca tine sădește speranța în inimile celor ca mine și nu ne lasă să dăm bir cu fugiții ori să mai trecem cu vederea troglodiții care ne conduc de mult prea multă vreme.

Datorită celor ca tine și noi, adulții, găsim putere să sărim la beregata celor obișnuiți să ne scuipe în față și să ne spună că plouă, ca mai apoi să se aștepte să-i și credem pe cuvânt.

Opinia distinșilor domni ingrați, lipsiți de bun simț ori de scrupule este „câinii latră… caravana trece…”, iar liniștea se va instala și de această dată, de ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Și totuși… lucrurile nu vor merge așa la nesfârșit.

Pentru că așa cum înțelept remarca Abraham Lincoln „Poți să prostești unii oameni tot timpul și toți oamenii un timp, dar nu poți să prostești toți oamenii tot timpul”.

Și din câte am bucuria să văd…. generațiile care vin din urmă sunt pline de curaj și nu sunt deloc dispuse să mai îndure mojicia și umilințele nesăbuiților aflați de mult prea multă vreme la putere.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Wanna

Foto. Oana Rotariu

Vara războaielor mari (3)

Posted by Stefan Strajer On July - 10 - 2015

Vara războaielor mari (3)

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Renaşterea naţională în Moldova

Dintre cei ce au făcut mare cinste poporului român, în aceste vremuri grele, au fost întâi de toţi Regina Maria şi Regele Ferdinad, prin faptul că au rămas alături de români, deşi nu erau români, apoi prin comportamentul modest dar profund devotat poporului în doliu, bântuit de boli şi nevoi. Vintilă Brătianu ca politician naţional şi gospodar priceput, generalul Prezan devine Şeful Statului Major, boieri aplecaţi asupra gliei strămoşeşti, intelectualitatea şi preoţimea. Organizare. Renaştere. Din cele patru armate iniţiale, s-au mai putut forma numai două, mai bine instruite şi echipate. Fiecare divizie – au mai rămas numai 15 – dispunea de un regiment de vânători de munte, după exemplul Corpului alpin bavarez. În primăvară Regele ţării se leagă să dea pământ ţăranilor pe care să-l muncească şi să-l apere. Dovedind un spirit de largă înţelegere istorică, boierimea ţării consimţi de bună voie împroprietăririi.
De Zece Mai au depus jurământul voluntarii ardeleni şi a fost un fior de încredere şi nădejde. Din nefericire veşti alarmante veneau din Rusia imperială, în care Nicolaie al 2-alea a fost forţat să abdice, iar guvernul provizoriu care i-a urmat a fost înlocuit de unul menşevic, iar armata a devenit anarhică, saturaţie de tranşee!

Mărăşeşti – Mărăşti

Au fost zilele de glorie militară românească în Primul Război Mondial. Despre aceste bătălii, istoricii de toate categoriile, scriitorimea cu înclinaţii şi capacităţi diferite în ale scrierilor de tot felul, au scris şi vor mai scrie. Eu mă opresc la două rânduri scrise de Mircea Vulcănescu în a sa istorie, fiindcă mi se par cardinale, „Câştigarea unei bătălii nu înseamnă ocuparea unui teritoriu, ci impunerea unei voinţe”. În vara lui 1917, în care Puterile Centrale nu mai aveau loc nici de mica parte liberă a Moldovei lui Ştefan cel Mare, câştigarea acestor bătălii însemna înainte de toate voinţa libertăţii, a demnităţii, a rădăcinilor noastre naţionale. Adaug, pentru imaginea istorică, că presiunea asupra celor două Armate româneşti din Moldova a fost continuă, dar in iulie 1917, germanii au vrut să le înfrângă total şi definitiv. Astfel de la Bucureşti pleacă să conducă operaţiunile militare, spărgatorul de fronturi, Mackensen, care declară cu grandilocvenţă: „În două săptămâni voi fi la Iaşi”. Nu a fost, pentru că generalul Eremia Grigorescu a spus: „Pe aici nu se trece!” Şi nu a trecut, pentru că a fost voinţa de care vorbea marele nostru cărturar şi filosof Mircea Vulcănescu.

Între bolşevici şi germani

Saturaţia de război în Rusia Imperială pe de o parte şi interesele străine pe de altă parte au instalat bolşevicii la putere în Octombrie 1917. Lenin a fost adus din Elveţia şi instalat la putere pe cheltuială germană şi imediat a declarat pace cu Germania, acesta fiind preţul ce trebuia să-l plătească pentru instalarea la putere. Prin obţinerea păcii în Răsărit, Germania şi-a dislocat forţa militară de aici transportând-o în Apus în ideea biruinţei. Armata rusă, absolut saturată de tranşee şi infestată de propaganda bolşevică intră în insubordonare şi îşi face dreptate prin jaf şi omoară la cea mai mică rezistenţă. La fel s-a întâmplat şi în Moldova unde soldaţii ruşi deveniseră doar nişte paraziţi precum păduchii tifosului exantematic. În această situaţie, armata română i-a dezarmat, încolonat şi repatriat. Simplu şi corect. Guvernul bolşevic, în frunte cu marele pacifist Lenin, s-a simţit ofensat şi a declarat război României. Lenin, omul păcii, care a încheiat imediat pace cu Germania, a găsit imediat motiv să declare război unei ţări dezmembrate. Câtă ipocrizie, atâta lipsă de caracter, tipic pentru bolşevici. Cu această ocazie arestează Ministrul României de la Petrograd şi blochează restituirea tezaurului românesc!! Aceste fapte istorice şi politice, noi şi urmaşii noştri până în zilele de astăzi, nu le aflăm, nu le învăţăm, pentru că marea majoritate dintre cei ce ne conduc sunt poltroni, grandomani, mitomani cu poporul român şi slugi plecate în faţa străinilor.
Şi parcă declaraţia de război a sovietelor lui Lenin nu ne-ar fi fost destul, vin şi Puterile Centrale, în frunte cu Mackensen ce emite un ultimatum guvernului român: ori pace cum doresc Puterile Centrale or reducerea României la doar o expresie geografică. Ce însemna o simplă expresie geografică venită din vocabularul diplomatic al Ministrului de Externe al Austo-Ungariei Contele Ottokar von Czernin? Însemna: „Moldova până la Siret va fi cedată Rusiei, Muntenia Austriei, Dobrogea Bulgariei, iar România să rămână doar un simbol de suveranitate asupra Deltei Dunării” Bestialitate şi batjocură în Europa Secolului XX la adresa unui popor, atestat istoric de peste două milenii în acest spaţiu, cu o identitate naţională proprie. În paranteză, acest Czernin conte de Bohemia, pe cât era de dotat şi educat, pe atât de eratic şi inconsecvent, un scutier devotat al monarhiei austo-ungare, a fost ministrul austriac în Regatul Român între 1913-1916, cunoştea istoria, latinitatea şi stabilitatea noastră foarte bine. Aşa se face că la un moment dat, a lansat în guvernul imperial ideea de-a restitui Bucovina şi Transilvania Regatului Român, ceea ce ar face din România un aliat de obedienţă şi siguranţă. Să-l mănânce ungurii cu ardei iute, nu altceva. Nu a făcut-o de dragul adevărului istoric, a făcut-o pentru că era un maghiarofob inveterat, avea el motivele lui, prea erau ungurii libidinoşi şi ipocriţi la curtea de la Viena. Dar asta a fost atunci, acum în evoluţia războiului urmarea alte scopuri, acum ne ameninţa că ne pot transforma doar într-o expresie geografică. În situaţia care ne aflam putea fi o posibilitate. Aşa că, cei pe care soarta i-a pus să conducă şi să slujească poporul român în această grea cumpănă, sub ameninţare au semnat, pentru că vremurile sunt deasupra noastră. În 7 mai 1918, la Bucureşti, şeful guvernului a semnat un armistiţiu foarte greu pentru români, pe care Regele nu l-a ratificat. Regele, Regina, Brătienii, generalii şi armata, nu au părăsit ţara, au rămas uniţi împreună cu poporul.

Vânturile autodeterminărilor

Trebuie să recunoaştem că ideea şi aplicarea autodeterminărilor a apărut în Rusia sovietelor lui Lenin. Imediat Ucraina s-a declarat republică şi s-au iscat nişte perturbări cât un război civil, acolo. În decembrie 1917 Basarabia se declară autonomă şi devine republică. Bolşevicii care, răsăriseră peste tot ca ciupercile otrăvitoare, ies în evidenţă prin atrocităţi mergând până la asasinarea românilor ce militau pentru principiile autodeterminării pe considerente naţionale. Sfatul Ţării noua formă de guvernământ a Basarabiei, cotropită şi anexată de ruşi în 1812, cere ajutor fraţilor români de peste Prut. Cu toată nenorocirea şi sărăcia în care se aflau, nu au ezitat să trimită Armata Română în ajutorul Basarabei pentru a-şi menţine autonomia. Se dau bătălii în serie cu bolşevicii, la Spătăreşti, Mihăileni, Bender şi Ismail până la înfrângerea şi alungarea bolşevicilor din Basarabia. În 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării declară Basarabia independentă iar în 27 martie 1918 Basarabia se uneşte cu România, recunoaşte şi iniţiază aceeaşi reformă agrară. Această unire atât de năzuită, venită într-un moment atât de greu, este cea mai mare dovadă de frăţie naţională, de împlinire a dreptăţii istorice. Şi a fost de bun augur pentru reîntregirea poporului român într-un singur stat.
Drepturile şi libertăţile naţiunilor mici, închistate în mari imperii, mai vechi şi mai noi, au venit şi din Statele Unite în ianuarie 1918 prin faimoasele Paisprezece Puncte ale preşedintelui american Woodrow Wilson specific prin punctele zece şi unsprezece ce se refereau la eliberarea teritoriilor ocupate din România, Serbia şi Muntenegro şi la autonomia naţiunilor din Imperiul habsburgic. Aceste Paisprezece Puncte, pe care le-a expus şi în congresul american au fost viu comentate în Europa, în care forţe militare americane luptau alături de aliaţi din aprilie 1917, în urma declaraţiei de război. Acest document a avut un puternic efect în Austo-Ungaria printre naţiunile înglobate prin uneltiri, ameninţări, războaie, naţiuni care, acum încep să pretindă pace şi autodeterminare. Din partea românilor ardeleni, deputatul Vaida Voievod, din parlamentul de la Budapesta, susţine prin date istorice şi demografice dreptul la autodeterminare a românilor din Austo-Ungaria, la fel au pretins şi deputaţii slovacilor şi croaţilor. Ungurii cad rău în această nouă ordine europeană, pentru că, pe deoparte ei nu au mai fost autonomi de la Bătalia de la Mohacs din1526, practic patru sute de ani, şi ar dori independenţa, pe de altă parte punctul zece din cele paisprezece ale preşedintelui american, cu care aliaţii lui sunt de acord, Ungaria va fi redusă la cât era de fapt şi drept, adică fără Croatia, Slovacia şi mai ales fără Ardeal.

Prăbuşirea Puterilor Centrale vine din Balcani

Generalul francez Franchet d’Esperey, recunoscut pentru palmaresul său militar de pe frontul din Apus, este trimis să întărească şi să preia conducerea Frontului din Macedonia. Aici organizează într-un tot unitar cele 21 de divizii (6 franceze, 6 sârbeşti, 9 greceşti, plus un corp militar al imperiului britanic) şi atacă armata bulgară pe care o înfrânge şi ocupă Sofia. Bulgaria capitulează. Urmează înfrângerea şi capitularea Turciei. Panică la Viena şi Berlin, speranţe la Iaşi. Citez din Istoria lui Mircea Vulcănescu: „Primul ministru francez, Clemenceau, trimite, cu avionul de la Salonic, prin căpitanul Victor Antonescu, un răvaş lui Ionel Brătianu, să fie gata pentru că la momentul oportun, armata română să poată cădea în spatele lui Mackensen.”
Roata războiului a luat-o înapoi foarte repede şi marele „spărgator de fronturi” de altădată stătea, acum, pe malul Dunării româneşti, privind cum curge apă în sens invers retragerii lui. Germania, forţa militară numărul unu a întregului război, se poticneşte atât din interior, saturaţia de război aduce revoltă şi alungarea Kaiserului Wilhelm al Doilea, iar pe frontul de la Răsărit a pierdut doi aliaţi şi peste tot este asaltată de Antantă. Generalul Berthelot, care conduce aripa dreaptă a frontului din Balcani, intră în legătură cu Regele Ferdinand, în vederea reluării războiului pentru eliberarea Regatului şi a Ardealului. În acel moment cele şase divizii româneşti, cât mai rămăseseră nedezarmate în Moldova, pornesc să elibereze Muntenia şi Bucureştiul. Şi Armata Română a pornit spre Bucureşti, au fost printre ultimile picături pe care Germania le-a mai putut suporta înainte de a cere armistiţiu şi încetarea focului. Era 11 Noiembrie 1918.
După această dată pentru poporul român începe înfăptuirea dorinţei fireşti de întregire naţională scăpând din chingile dominaţiei celor trei imperii înconjurătoare: otoman, habsburgic, ţarist, care în urma acestui război se prăbuşesc, confirmându-mi, încă odată observaţia: viaţa imperiilor e mai scurtă decât a popoarelor statornice. În fruntea Armatei Române, Regele Ferdinand, Regina Maria, Generalul Berthelot, intră în Bucureşti după doi ani de ocupaţie, în timp ce forţele centrale se tot duceau de unde au venit, regatul era liber acum unit cu Basarabia. Sfatul naţional din Bucovina votează alipirea la România şi cheamă Armata Română în sprijin şi stabilitate împotriva tulburărilor pricinuite de ucrainenii minoritari şi ruşii bolşevici. Adunarea naţională de la Alba Iulia proclamă unirea Ardealului cu România şi instituie Consiliu Dirigent. Convorbirile cu Adunarea Naţională a Ungurilor nu duc la nici un rezultat. Adunarea Naţională a Saşilor întrunită la Mediaş a votat pentru unirea cu România, păstrându-şi toate drepturile etnice, drepturi ce au fost oferite şi garantate, în mod egal, tuturor minorităţilor din România Întregită, plus împroprietăririle conform reformei agrare regale.

Marele Război a încetat în 1918, Bela Kun începe altul în 1919

Nu se poate vorbi de sfârşitul Primului Război Mondial, pentru România, fără a se scrie şi despre furibundele atacuri ale armatei ungureşti conduse de Bela Kun împotriva României, pentru care Armata Română a trebuit să facă ultima ei campanie militară până la Budapesta pentru a încheia şi acest ultim act belicos, ocazie cu care a luat sfârşit republica sovietică ungară prin fuga marelui ei conducător, nimeni altul decât ardeleanul evreu ungur, Bela Kun.
Bela Kun s-a născut la Lelei, în Nordul Ardealului, în 1886 dintr-o familie mixtă: tata evreu şi mama protestantă. A urmat colegiul calvin din Zalău apoi şi-a continuat studiile la Cluj. În Ardeal, odată cu instaurarea dualismului austro-ungar, s-a înteţit procesul de maghiarizare totală a tuturor şi astfel, în 1904, Moritz Kohen devine Bela Kun pentru istorie. Până la război a făcut ziaristică, fiind un mare admirator al poetului revoluţionar Petofi, apoi a plecat la război cu armata austo-ungară până ce a căzut prizonier la ruşi în 1916. Prizonierii unguri au fost trimişi într-un lagăr în Urali unde Bela Kun a învăţat ruseşte şi a devenit comunist, atât de mare încât a înfiinţat un partid comunist maghiar. Pentru această rapidă transformare din inamic în amicul comunismului, şi a lui Lenin, în 1918 a fost trimis de Comintern, împreună cu tovarăşii lui, la Budapesta să ducă vestea cea bună a comunismului şi să o instaureze şi în Ungaria. A reuşit de minune prin promisiuni economice şi mai ales a realizării Ungariei Mari. În paranteză, când ungurilor li se promite o Ungarie Mare ei intră în transă şi-l urmează cu ochii închişi pe cel ce le face promisiunea, în cazul de faţă a fost Bela Kun, care pentru început a declarat Ungaria republică sovietică în martie 1919 şi a introdus, la fel ca în sovietele lui Lenin, naţionalizarea, colectivizarea şi descreştinizarea. Unii unguri şi-au dat seama în ce au intrat, dar mirajul Ungariei Mari era mai puternic, merita toate aceste sacrificii. Totuşi, a fost o încercare de răsturnare a lui Bela Kun, nereuşită. După această împotrivire Bela Kun a introdus în Ungaria ce urma să fie mare, teroarea roşie cum este cunoscută în istoria lor şi care, după modelul lui Lenin, a dus la înlăturarea cu glonţul a tuturor oponenţilor. Ajuns în această fază de glorie comunistă i-a mai rămas de înfăptuit Ungaria Mare şi Comunistă şi a pornit război împotriva Cehoslovaciei, ocupând o mare parte din Slovacia şi a României ce se instalase în Transilvania până la linia de demarcare provizorie până la Tratatul de Pace. Armata Română i-a respins, dar e greu cu ungurii când e vorba de Ungaria Mare. Bela Kun a avut o promisiune din partea lui Lenin, cel mai mare pacifist, că îl va sprijini armat, atacând pe români prin Bucovina. Odată planul aranjat Bela Kun, sigur pe steaua lui roşie, atacă din nou România, cu vitejii lui unguri comunişti.

35-500x291Foto. Militari romani in Budapesta – 1919
Când Armata Româna a trecut Tisa, ungurii, cu toţii, au strigat ca din gură de şarpe ca sunt invadaţi de mămăligari şi opincari! Şi opincarii, în opinci şi cu pălării de paie în cap, cum descrie Louis Birinyi în „Tragedia Ungariei” Armata Română, i-au tot bătut pe vitejii unguri cu cizme şi pene în cap până ce au ajuns la Budapesta, în august 1919. Bela Kun s-a retras şi opincarii mămăligari, sau invers, l-au urmărit până ce s-a urcat într-un tren blindat şi-a părăsit ce-a mai rămas din viteaza lui armată, fugind cu o parte din tovarăşii săi şi o parte din visteria Ungariei Mari, plus Coroana lui Ştefan cel Sfânt, în Austria. Ceea ce dovedeşte că nu numai opincarii fură ci ceilalţi maghiarizaţi indiferent cât de înaltă le este descendenţa. Opincarii noştri le-au pus o opincă pe parlament, ca amintire, şi aşa doar într-o opincă s-au întors acasă, să se elibereze şi să se bucure de pace şi pământul promis şi înfăptuit de Regele Ferdinand.
Un oarecare Louis Birinsky a scris o carte, câţi nu au scris, şi în capitolul „Jefuirea Ungariei în timpul armistiţiului” descrie în amănunt cum evreii din guvernul contelui Karoly au jefuit Ungaria, apoi a urmat Bela Kun şi tovarăşii lui, iar la urmă, ce a mai rămas din sărmana Ungarie, au curăţat opincarii mămaligari, sau invers, care, din acest capitol aflăm că au venit şi dezbrăcaţi şi acum se îmbrăcau pe alese de prin casele ungureşti. Ceea ce ne duce cu imaginaţia la mirarea lui badea Grigore care când i-o văzut, la întoarcere, a tăt cujetat şi într-un târziu o zîs: „Ni mă, şi la regăţenii aieştea or plecat soldaţi români şi s-or întors birăii ungureşti” Răi pot fi ungurii, dar şi mai răi, necinstiţi şi îngâmfaţi sunt cei ce-i îi laudă să-i instige la rele.
Deocamdată să ne întoarcem unde am rămas cu tovarăşul Bela Kun. A fost arestat la Viena, devalizat de ce luase din republica lui sovietică, el cu tovarăşii lui, şi au fost schimbaţi cu un lot de prizonieri austrieci, deci s-a întors în braţele lui Lenin. În 1921, Cominternul îl trimite în Germania să facă şi acolo o republică sovietică, nu reuşeşte pentru că nu le-a promis germanilor că le va face un Grosse Reich. Ce scăpare, pentru care Lenin l-a catalogat: „les betises de Bela Kun”. Apoi Lenin a murit şi Bela Kun a rămas pe lângă Stalin de unde îşi pâra pe unii tovarăşi unguri care, imediat luau drumul Siberiei sau al glonţului. Totul a fost călduţ, până ce într-o noapte, Stalin a avut un coşmar cu troţkistul Bela Kun, care a doua zi, una din 1937, a fost arestat, după care nu s-a mai auzit nimic de el, pentru că într-o altă zi, dimineaţă a fost judecat şi după masă era deja îngropat. Aici tovarăşul Stalin a greşit, a recunoscut şi şi-a făcut autocritica ca un adevărat comunist ce era. Dacă în loc de glonţ îl punea să taie lemne în Siberia până la războiul care a urmat, îl putea pune prim secretar în Ungaria, unde ungurii îl aşteptau cu braţele deschise pentru naţionalizare, colectivizare şi descreştinizare şi promisa Ungaria Mare.
Această ultimă campanie a Armatei Române, condusă magistral de generalii Moşoiu şi Mărdărescu, începută cu înfrângerea trupelor secuieşti din Munţii Apuseni şi văile Crişurilor s-a terminat cu înfrângerea totală a vitezei armatei sovietice ungare a lui Bela Kun, până la Gyor şi Balaton. E adevărat, consemnat şi în istorii, că un sergent oltean când a pus tricolorul pe Parlamentul din Budapesta a pus şi o opincă, pentru că, peste măsură, ungurii îşi bătuseră joc de vechea noastră încălţăminte dacică, uitând cum au venit ei desculţi în Panonia. Nu are importanţă, păcat este că Armata Română nu s-a oprit la Tisa, atunci Bela Kun le-ar fi dat ungurilor o cumplită porţie de dictatură comunistă de nu mai intra, veci, Horthy pe cal alb în Budapesta! „Dar, aşe o fost voia lui Dumnezeu, să-l încerce pe Horthy, să vadă cum le-o mulţumi opincarilor români pentru că l-o scăpat de Bela Kun. Da-apoi, când o văzut ce o făcut la Ip şi Trăsnea, în tăt Ardealul Românesc, s-o mâniat pe el şi tăt Ungarie Mare i-o dat, păstă bot”
Cât priveşte propaganda ungurimii de defăimare a Armatei Române în această campanie, trebuie contracarată de români cu fapte istorice, cu prezentarea corectă a situaţiei politico-sociale a acelui moment european. Întâi, această campanie a fost făcută la cerinţa aliaţilor pentru a opri răspândirea comunismului în Europa. După doi ani de război mondial, în care am sacrificat atâtea, am suferit atâtea, făcuserăm şi noi saturaţie de război nu ne mai trebuia o campanie în pusta ungurească, în care nu aveam nici un interes, noi nu suntem cotropitori, e o realitate istorică. Dar atunci, în acel an de armistiţiu european, de care Bela Kun nu a ţinut cont, atacând şi Cehoslovacia si România, noi aveam anumite obligaţii faţă de aliaţii noştri, pe care ei ni le-au amintit. Clar. Al doilea, un adevăr comun: războaiele, afară de cele de apărare sau întregirea neamului sunt nedrepte, ceilalţi sunt de condamnat. În ambele cazuri, cu părere de rău, pe lângă lupte se şi jefuieşte. Şi se mai ştie că învinşii suferă mai mult, vae victis, ştiu că şi românii au luat ce le-a căzut la mână, dar nu au jefuit. A fost o mare deosebire între comportamentul Armatei Române în Ungaria şi cel al unor soldaţi din Armata Ungară în Ardealul Românesc: românii au luat, ce au luat, şi au plecat fără să maltrateze sau să ucidă civili, pe când ungurii au ucis cu bestialitate civilii şi apoi au jefuit şi distrus ce nu puteau căra cu ei. Să exemplificăm corect ceea ce am afirmat, facta non verba, cu atrocităţile ungureşti în Ardeal din 1919.

Detaşamentul de mercenari a lui Nandor Urmanczy

Janos Urmanczy era proprietarul a peste 15.000 de hectare de pădure pe versanţi nordici ai Munţilor Apuseni, la Beliş, proprietate care, înainte de năvălirea ungurilor în Ardeal, era tot aici, nu au venit ei cu ea, şi a aparţinut nemului lui Urmănaş. În aceşti ani, Janos avea aici, în Apusenii Moţilor, o mare exploatare forestieră în munte, gatere şi depozite de lemn la Beliş, unde avea şi reşedinţa într-un castel. În timpul războiului, a rămas fără iobagi la aceste munci, în schimb a primit prizonieri italieni, sârbi şi ruşi care trebuiau să muncească la pădure, gatere şi depozite. Când vestea armistiţiului de încetarea războiului a ajuns şi la Beliş, Janos Urmanczy împreună cu familia a plecat la Budapesta, la fratele său, Nandor Urmanczy grof de Topliţa şi parlamentar la Budapesta, tulburaţi de situaţie creată şi îngrijoraţi de viitorul Ungarii Mari. După plecarea lor, prizonierii au dat năvală la administraţie să le dea alimente şi bani de drum să plece acasă pentru că s-a făcut pace. Administraţia i-a refuzat cu sfidare şi i-a trimis înapoi la muncă. Atunci prizonierii s-au revoltat, i-au agresat, au omorât doi dintre ei, au spart magaziile de alimente, au devastat ce le-a căzut la mână şi ce nu au putut lua au dat foc. Un jandarm unguresc a scăpat şi s-a dus până la Huedin de unde a raportat lui Janos Urmanczy ce s-a întâmplat la Beiuş şi a dat vina şi pe moţii care îşi luau şi ei revanşa după toate câte le-au suferit sub Austo-Ungaria. Parlamentarul Nandor Urmanczy, ce îi ura de moarte pe românii ardeleni, cu acordul Ministrului de Război, Jaszi, de la Budapesta, imediat a organizat un detaşament de mercenari dintre foştii soldaţi ungari sub comanda căpitanului Antal Dietrich şi bine înarmaţi au plecat cu un tren special spre Ardeal, la Beliş.
După Ciucea, în Halta Bologa erau mai mulţi români, în treaba lor, pe care mercenarii lui Nandor Urmanczy i-au înconjurat, i-au urcat cu forţa într-un vagon şi au pus pază. În următoarea haltă, la cariera de la Morlaca, se aflau alţi români, pe aceştia nu i-au mai urcat în tren, au pus mitraliera pe ei şi i-au secerat acolo pe peron, plecând mai departe. La Huedin au fost primiţi de ungurii localnici ca nişte eliberatori cu muzică, cuvântări, coruri patriotice, bunătăţi. Căpitanul, să impresioneze şi mai mult asistenţa, i-a dat jos pe românii luaţi ostatici de la Bologa şi a dat ordin să-i execute, fără vină, fără judecată, numai pentru că erau români. Să se ştie ce se va întâmpla cu toţi românii ardeleni, acum că a sosit el să facă dreptate ungurească. Au scăpat de împuşcare datorită unui avocat ungur. Îmi pare rău dar nu i-am găsit numele, păcat, făcea parte dintr-o specie ungurească rară, ce între timp a dispărut. Totuşi, căpitanul nu s-a lăsat, a pus să fie bine bătuţi românii, spunând, cu rânjet barbar, că acum e rândul lor să dea un spectacol pentru gazde. A fost un spectacol de barbarie după toată nelegiuirea ungurească, doi români au murit după aceste bătăi. Când au văzut cum ştiu honvezii să bată, mulţi unguri din Huedin i-au admirat şi s-au înrolat şi ei, mercenari cu 300 de coroane pe zi, şi au plecat mai departe până la Călăţele, unde au debarcat şi au luat-o pe jos, în sus, spre Beliş. Pe drum au întâlnit un bărbat cu o muiere, i-au întors din drum şi pe urmă i-au împuşcat, bravând că sunt cu doi români mai puţini în Ardeal.
În seara zilei de 7 noiembrie 1918, de Sfinţii Mihai şi Gavril, detaşamentul de mercenari unguri a declanşat un adevărat masacru barbar împotriva moţilor din Beliş şi din în împrejurimi. A doua zi moţul Nicolae Neagu, îngrijitor acolo, a fost trimis cu carul să strângă cadavrele de pe drumuri şi case şi să le aducă la fostul depozit de cherestea ce se transformase în jăratic şi să-i arunce în acel jăratic, să-i ardă ca pe rug, iar Todea Gheorghe Dodu a fost obligat, sub ameninţarea armei, să ajute la aruncarea cadavrelor în jăratic, să pună lemne pe ei, să ardă. Numărul morţilor la Beliş, este specificat în Procesul Verbal al Comisei Mixte Româno-Ungară venită de la Cluj să cerceteze această atrocitate şi la punctul 4, scrie: „La ordinul căpitanului Dietrich, 20 de cadavre, între ele 3 femei, au fost puse pe rug pe jăraticul depozitului incendiat, cu scopul de a fi arse”. Aceasta este cifra dată de Comisia Mixtă, dar în primăvara următoare în pădurile din împrejurimi s-au găsit mai multe cadavre, ceea ce ridică cifra masacrului de la 20 la 40. Vinovăţia detaşamentului de mercenari, organizat şi finanţat de Nador Urmanczy, este menţionată în acelaşi Proces Verbal al Comisiei Mixte Româno-Ungară la punctul 3: „Detaşamentul a împuşcat în mod statorial oamenii, deşi starea de asediu nu era proclamată”. Clar, şi să amintim pe cei seceraţi cu mitraliera în halta carierei de piatră, a celor ce au murit în bătaie la Huedin, a cadavrelor din împrejurimile Belişului. În retragerea lor de la Beliş, în gara Poeni au prins pe sublocotenentul român Tamaş, l-au bătut, i-au tăiat urechile şi l-au pus s-şi sape groapa lângă calea ferată, înainte de a-l omorî i-au scos ochii şi l-au lăsat acolo. Aceste abominabile masacre, cu arderi pe rug a unor civili, neînarmaţi, în secolul XX a făcut ocolul Europei şi a indignat opinia ei publică. Toate acestea au devenit motivul esenţial al întreruperilor convorbirilor româno-ungare de la Arad. În acest sfârşit de an 1918, faptele acestui detaşament de mercenari şi jandarmi ungureşti care omorau fără discernământ români, l-au determinat pe Iuliu Maniu, pe bună dreptate, să hotărască desfacerea totală de ungurime. (Urmează ep.4)

Ce este acuma în România şi ce-ar trebui de fapt să fie

Posted by Stefan Strajer On July - 10 - 2015

Ce este acuma în România şi ce-ar trebui de fapt să fie

(Apel la românii neresemnaţi)

Autor: George Petrovai (Sighetu Marmaţiei)

Tot ceea ce se întâmplă în România postdecembristă este de domeniul coşmarului naţional: Milioane de români reduşi la tăcere şi aduşi la sapă de lemn, alte milioane dintre ei plecaţi peste mări şi ţări (cel mai mare şi grav exod ce a avut loc vreodată în mult încercata istorie a românilor), toate astea având loc din cauza şi pentru ca o pletoră de neisprăviţi ce-şi spun aleşii poporului să-şi poată face mendrele prin furt, minciună şi trădare naţională!

Şi tocmai acuma, când aceşti greţoşi neoameni sunt mai siguri pe ei (că, de, şi-au însuşit la perfecţie oribila artă de a smulge prin mita bine plasată voturile de la simplii locuitori pe aceste meleaguri), taman acuma citesc pe internet cum unii confraţi într-ale jurnalisticii fac apel la toată floarea cea vestită a lichelismului mioritic, somându-i în numele zdrenţuitei lor onoare ba să-şi dea demisiile, ba să înapoieze ceea ce-au furat cu sudoarea frunţilor lor înguste de megarăufăcători.

Dar eu întreb: Speră oamenii cu scaun la cap că aceste jigodii înciocoite peste noapte prin legăturile ultramafiote statornicite între politruci şi afacerişti, îşi vor pune vreodată cenuşă în cap, recunoscund public că au furat pe rupte din averea poporului şi apoi restituind adevăratului proprietar tot ceea ce şi-au însuşit pe căi nelegiuite?

Păi pentru aşa ceva e nevoie de conştiinţă, ruşine şi curaj. Ori ei, toţi ce intraţi şi ticăloşiţi până în măduva oaselor de mizeria politrucianismului postdecembrist, au renunţat din start la balastul (sic!) aflat în centrul moralei celor mulţi şi cu frică de Dumnezeu, adică la ruşine şi conştiinţă. Iar despre curaj nici pomeneală la aceste secături ca alde Varujan Vosganian, care ajung să se târâie în genunchi, doar-doar vor putea ciuguli mai departe din firimiturile căzute de la masa celor care, în pofida dezastrului naţional provocat şi a nevredniciei sfidătoare pe care o promovează, continuă să se agaţe de putere, ca şi cum ar vrea să testeze cota de răbdare a românilor groaznic batjocoriţi. Pentru alde ăştia ar trebui nu pensii sau recompense speciale, ci legi speciale de pedepsire!

Ori asemenea legi nu pot fi elaborate şi aplicate în folosul reinstaurării dreptăţii şi echităţii decât după demolarea/dizolvarea actualului cap al ruşinii naţionale, putregaiul numit parlament, doar asta făcând posibilă schimbarea actualei Constituţii de rahat şi a actualului Cod penal care-i favorizează pe pungaşi şi trădători.

(În China şi Singapore nu numai că marii tâlhari şi răufăcători din categoria contrabandiştilor de droguri sunt de îndată puşi la zid şi împuşcaţi, dar familiile   acestora, ca o ultimă şi deplin meritată ruşinare publică, sunt obligate să achite contravaloarea gloanţelor care le-au curmat netrebnicile lor vieţi. Iar lucrurile în aceste ţări, aşa cum ştim cu toţii, merg ca pe roate…)

Făcând pe democraţii şi dorind să fim pe gustul fariseilor din Uniunea Europeană, noi, românii, am abrogat pedeapsa cu moartea. Ba mai mult, marea grijă şi străduinţă a tuturor lichelelor din guvernele postdecembriste a fost aceea să le creeze puşcăriaşilor cu ştaif (Adrian Năstase, Dan Voiculescu, Gigi Becali, George Copos etc.) condiţii cu mult mai bune ca în căminele studenţeşti, astfel ca aceştia să poată scrie, adică să arunce în derizoriu cartea şi cultura prin cărţile lor de semidocţi cu ifose. De fapt, în acest mod guvernanţii se îngrijesc să-şi asigure tot confortul pentru acea obligatorie perioadă, conform cutumei politice de la noi, când ei înşişi vor ajunge după gratii…

În aceste condiţii cumplite pentru naţie şi ţară, rămâne ca pe lângă rugăciuni, zeci de mii de români să ia cu asalt lăcaşurile putreziciunii naţionale, supranumite instituţiile centrale ale statului.

Numai astfel România are şanse reale să revină într-un timp rezonabil la linia de plutire a demnităţii şi normalităţii, căci numai astfel mulţi dintre românii demni nu se vor mai ruşina că sunt fiii acestui popor inadmisibil de răbdător cu leprele ce-l îmbolnăvesc, iar tinerii vor avea modele vrednice de urmat, de la care vor învăţa că a exista ca oameni înseamnă a trăi în dragoste şi respect faţă de ţara care te-a născut, faţă de înaintaşii ce-au apărat-o cu preţul vieţii lor şi faţă de toţi acei semeni care, prin munca lor prost plătită de actualii cârmuitori, sunt siliţi să se mulţumească cu tot mai mai puţin, pentru ca aceia puţini la minte şi suflet, dar printr-un atroce joc al hazardului aflaţi în acest moment la butoanele puterii, să aibă din ce în ce mai mult.

(Sighetu Marmaţiei, 28 iunie 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Neomenia şi neruşinarea – două din realizările de haram ale postdecembrismului românesc

Autor: George Petrovai (Sighetu Marmaţiei)

Nu ştiu dacă şi în alte zone ale ţării circulă aşa ca în Maramureş mult înţeleapta şi profunda spusă, valabilă în orice timp şi-n orice loc, dar mai ales în aceste vremuri de Je m’en fiche ale postecembrismului românesc: A fi mare nu-i mirare,/ a fi om e lucru mare…

Chiar aşa, căci în aceste timpuri de mare restrişte pentru grosul românilor, în care legile morale şi sociale sunt sistematic umilite de neruşinarea sfidătoare a ciocoilor vechi şi noi, lesne-i să ajungi mare (a se citi ştab cu funcţii decizionale) prin tridimensionalul sistem fraudă-mită-neobrăzare, continuu perfecţionat de marea ştiinţă a corupţiei de pe aceste meleaguri, dar practic este imposibil să mai rămâi om după ce te-ai scufundat în puturoasa mocirlă a puterii aparente şi ai muşcat zdravăn din mărul otrăvit al nelegiuirilor.

Dar ăştia sunt descurcăreţii zilelor noastre, indiferent de scârboşenia mijloacelor întrebuinţate întru atingerea scopului netrebnic pe care şi-l propun: După ce s-au văzut cu sacii în căruţa nesimţirii, fac tot ce le stă în putinţă ca să devină neoameni desăvârşiţi, adică îşi fac o regulă în găunoasa lor viaţă din a discuta (la telefon, de pildă) doar cu egalii lor în matrapazlâcuri, respectiv din a pupa papucul superiorilor pe scara social-politică ori în pungăşii.

Chiar dacă ai avea ocazia să o faci, ce rost ar avea să le spui acestor biete băşicuţe ale clipei că omenia, cinstea şi bunul-simţ au fost şi de-a pururi vor rămâne fundamentul de neclintit al umanului autentic, sau – Doamne fereşte! – să le aminteşti de omenia lui Rüdeger (unul dintre admirabilele personaje zugrăvite în Cântecul Nibelungilor, capodopera medievală a literaturii germane), despre care marele poet anonim spune că „E sufletu-i grădină în maiul înflorit şi-i bucuros de oaspeţi cum nu s-a mai aflat”!

…De mic copil am învăţat de la bunica mea dinspre mamă frumuseţea absolut necesară a omeniei prin gingaşa stăruinţă de zi cu zi a bunătăţii ei. A murit draga de ea când eu eram doar un năpârstoc, dar o văd şi astăzi cu ochii minţii cum era în realitate: o ţărancă micuţă de statură, frumoasă, blândă şi atât de bună la inimă, încât nimeni nu ieşea din căsuţa ei fără ca ea să-l omenească din puţinul material şi din belşugul sufletesc cu care o înzestrase bunul Dumnezeu.

Îndeosebi feluriţii cerşetori simţeau această rară şi nobilă bucurie a ei de-a omeni, astfel încât mulţi dintre dânşii şi-au făcut un obicei din a o căuta tot acuşi-acuşi. Iar ea, veşnic zâmbitoare şi cu uşa larg deschisă, le vorbea, îi aşeza la masă şi, în timp ce aceştia mâncau, le mai băga câte ceva de-ale gurii şi/sau câte un obiect vestimentar în sărmanele lor straiţe…

Tot atunci am băgat la cap (fireşte, într-un chip insuficient desluşit) că a omeni înseamnă cu mult mai mult decât a trata rece şi politicos pe unii dintre semenii tăi dintr-un prisos al făţărniciei, atâta timp cât prin omenia sinceră şi iubitoare ai posibilitatea să-i ajuţi pe semenii cei mai oropsiţi să-şi redobândească demnitatea de oameni între oameni, cu toţii egali în faţa Creatorului.

Mai târziu, prin cercetare atentă m-am lămurit că până nu demult (mai exact până nu s-a extins şi înrădăcinat acea trufie de-a avea care ne macină ca un cancer naţia), verbul a omeni era într-atât de românesc (în engleză sau franceză, de pildă, a omeni are doar conotaţia seacă de a trata), încât capătă vastul înţeles de a-ţi face fără alegere semenii să se simtă cu adevărat oameni. Prin urmare, un verb de prim rang pentru sărmana noastră condiţie umană, de aceeaşi importanţă existenţială cu a raţiona, a munci, a crede, a iubi şi a fi cinstit.

N.B. A fi medic inuman, adică lipsit de omenie în raport cu pacienţii, mi se pare la fel de paradoxal şi grav pentru speţa umană ca a fi preot sau pastor corupt. Căci cele două îndeletniciri umane (una pentru sănătatea trupească, cealaltă pentru sănătatea sufletului) sunt atât de importante pentru omul de azi şi de mâine, încât nu pot fi practicate cu folos fără o reală chemare şi dăruire din partea celui în cauză.

Tocmai de-aceea am rămas realmente şocat zilele astea, când – în urma unui grav accident petrecut în familie – am dat peste medici aşa de puţin umani (din nepricepere sau nepăsare?!), încât procedeele lor expeditive de-a se descotorosi de bolnavi, mi s-au părut că seamănă ca două picături de apă cu malpraxisul.

Iată despre ce este vorba. În urmă cu mai bine de două săptămâni (era într-o sâmbătă pe la amiază), brusc fratelui meu mai mic i s-a făcut rău şi a început să vomite. Fiind acasă, fireşte că îndată am sunat la 112 şi – semiconştient şi acuzând dureri mari la cap – bolnavul a fost transportat la secţia Urgenţe din cadrul Spitalului municipal Sighetu Marmaţiei. Aici este consultat pe rând şi apoi în grup de trei medici (niciunul dintre ei nu era cardiolog sau neurolog!), este acuzat de una dintre doctoriţe de sevraj (protestul meu la această acuză jignitoare n-a fost luat în seamă), este tratat foarte sumar şi în pripă de…colecist (sic!) şi apoi i se face vânt din spital (toţi trei susţin că n-are probleme cu inima, fără a se sinchisi câtuşi de puţin de atenţionările mele în legătură cu ciudatele puseuri de tensiune şi cu durerile de cap), urmând ca luni să meargă pentru un nou consult.

Dar acasă durerile de cap nici vorbă să înceteze, aşa că pe riscul nostru l-am urcat pe suferind într-un autoturism şi în cea mai mare grabă l-am dus la Spitalul de Urgenţe din Baia-Mare. Aici i se descoperă la tomograf un anevrism spart la baza cutiei craniene, este urcat într-o ambulanţă şi transportat în mare viteză la Spitalul de Neurochirurgie din Târgu-Mureş, unde – după alte investigaţii atente – luni a fost operat şi salvat de la moarte.

Pentru mine a fost cât se poate de limpede că patru factori esenţiali şi-au dat mâna la salvarea lui, echivalentă cu un adevărat miracol: a)Mâna lui Dumnezeu; b)Profesionalismul personalului sanitar din Baia-Mare şi Târgu-Mureş (îndeosebi al medicului neurochirug care l-a operat); c)Organismul lui tânăr şi sănătos; d)Viteza cu care am acţionat noi cei de lângă el.

Ştiţi ce ni s-a spus la Târgu-Mureş? „Tot rău-i spre bine. Dacă-l internau la Sighet, cu siguranţă murea…”

Deci, doamnelor şi domnilor medici mai puţin dăruiţi cu har, atenţie la cele relatate: Cu omenia arătată bolnavilor aveţi numai de câştigat (nu toţi medicii sunt aşi în meserie), astfel având marea şansă să vă supliniţi şi, totodată, să vi se ierte unele carenţe profesionale!

(Sighetu Marmaţiei, 27 mai 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Ortodoxia şi românismul în trecutul nostru

Posted by Stefan Strajer On May - 19 - 2015

Ortodoxia şi românismul în trecutul nostru

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan)

Câteva reflecţii

Vremurile pe care societatea românească le parcurge astăzi ne obligă mai mult ca oricând să reflectăm asupra importanţei incontestabile pe care a avut-o ortodoxia în trecutul nostru. Este bine cunoscut că biserica ortodoxă la noi a fost de-a lungul timpului vrednică de încrederea neamului. Neamul mergea la biserică şi biserica mergea la neam, rezultând o adevărată contopire a noţiunilor de român şi ortodox, cristalizată în expresiile „legea românească” şi „legea strămoşească”.

Considerată „scut şi pavază” pentru neamul românesc, se impune să observăm că ortodoxia românească nu a decretat sfinţi, dar a făcut din credincioşii săi fii buni ai bisericii şi ai statului. Nu a decretat mucenici, dar a avut mucenici, martiri ai crucii, care totodată erau vajnici apărători ai românismului.

Marile servicii pe care biserica ortodoxă le-a adus neamului românesc au fost consemnate fără echivoc în istoria noastră, istoria bisericii fiind parte integrantă a acesteia. Întrucât prea s-au dat uitării în ultimul timp meritele ortodoxiei în trecutul nostru, o sumară evocare a lor este, desigur, necesară, utilă şi benefică.

Savantul Nicolae Iorga, autor al cunoscutei „Istorii a religiei ortodoxe şi a vieţii religioase la români”, constata că „mulţumită unui şir întreg de împrejurări, a căror urmărire nu poate intra aici, poporul român a fost legat în imensa lui majoritate de ortodoxie, pe care a interpretat-o în sensul său, care nu este nici grecesc, nici sud slav, nici rusesc, şi care are acelaşi caracter pe care îl are şi viaţa generală a românilor, caracterul acela patriarhal, sătesc, ţărănesc, lucrul de căpetenie fiind preotul sau popa şi nu episcopul, mai ales toate gradele care sunt în episcopate, acestea fiind lucruri mai târzii, în legatură cu o dezvoltare dusă mult mai departe şi cu anumite influenţe străine. Biserica noastră nu este episcopală, exarhală şi culturală în rândul întâi, ci una din manifestările acelui spirit popular care formează caracteristica generală a atâtor veacuri din trecutul nostru”.

Profesorul nu putea să nu sublinieze rolul uriaş al religiei ortodoxe, ca sinteză a neamului românesc în însăşi perpetuarea fiinţei noastre etnice. „Azi – afirma el – noi nu părăsim ortodoxia nu pentru ce ne-a dat ea, ci pentru ce i-am dat noi. Există o sinteză religioasă în chiar sufletul nostru”, care conform spuselor sale ar fi preluat din vechiul fond „elemente geto-trace” şi „elemente care s-au numit mai târziu bogomilice”. Este de notorietate că istoricul aprecia cu atât mai mult ortodoxia cu cât ea s-a păstrat la marginile vieţii şi culturii populare.

Este demn de remarcat că în spaţiul ocupat de daco-români originea mesajului creştin a fost apostolică: în partea de vest au propovăduit ucenicii Sfântului Pavel, iar în partea de răsărit şi pe țărmul Mării Negre au propovăduit Sfântul Apostol Andrei şi ucenicii săi.

Dintotdeauna centrele episcopale de la Dunare şi chiar cele de peste Carpați au gravitat în zona de influenţă a Constantinopolului, episcopii fiind hirotoniți de episcopii din vestita capitală a imperiului. Un exemplu este episcopul Teotim de Tomis care a fost hirotonit de Ioan Gură de Aur. Nu impieta cu nimic faptul că aici se vorbea o limbă latină, ştiut fiind că până în secolul al VII-lea limba oficială la Constantinopol a fost latina. Totodată, cam tot până atunci, la Roma, limba oficială a bisericii era greaca, limba ce se păstrează şi astăzi în unele răspunsuri din missa romană (de exemplu, „Kyrie eleison”, Doamne miluieşte).

Echidistant vorbind, trebuie să recunoaştem ca dintru începutul istoriei neamului românesc biserica a fost temelia societăţii, temelia existenţei acestui popor. Biserica a fost şcoala poporului, şcoala de morală şi lumină, şcoala de ordine şi disciplină, şcoala de iubire şi de frăţie, pentru că biserica noastră a fost şi rămâne şcoala naţională, iar clerul nostru este, de asemenea, naţional.

O caracteristică însemnată ce o distinge de celelalte biserici din rândul bisericilor creştine naţionale este aceea că biserica noastră a evoluat cel mai strâns împreună cu naţiunea decât oricare altă biserică naţională. Peste tot, la ruşi, la bulgari, la armeni, la greci, biserica s-a luptat să ia locul vechii biserici păgâne existente la apariţia creştinismului, cunoscut fiind că toate popoarele creştine au avut un trecut păgân, urmat de o perioadă de încreştinare care a dărâmat altare vechi şi a înlăturat vechi credinţe. La noi, credinţa şi organizarea religioasă nu au fost adoptate ca impuse prin forţă, ci s-au dezvoltat încet şi organic în acelaşi timp cu formarea şi consolidarea poporului român. În mod evident, este vorba de un proces de fericită împletire a celor două elemente în fiinţa românului, credinţa creştină prefacându-se în lege strămoşească şi contopindu-se cu fiinţa noastră etnică, iar organizarea bisericească închegându-se în armonie cu organizarea politică a elementului etnic.

Din punct de vedere al spiritualității creştine, ortodoxia este deasupra intereselor pământeşti, fondul său fiind o revelaţie. Chemată să păstreze învățămintele lui Hristos în forma nealterată, ea poate fi înţeleasă prin cercetarea tradiţiei şi nu prin modernizare în spiritul vremii.  Tradiţia se constituie din adevărurile, învăţăturile, anumite practici şi ritualurile liturgice predate de Iisus ucenicilor săi, neconsemnate de Scriptură, dar transmise de biserică prin viu grai, din generație în generație. Din contra, românismul este spiritualitatea care ne permite să mergem cu vremea, deci să ne modernizăm, fiind „eticul care purifică etnicul nostru pentru a-l pune să creeze opere originale”, cum spunea un apreciat teolog. Altfel spus, ortodoxia înseamnă tradiţie, iar românismul este vocaţie.

Se cuvine să mai subliniem o realitate de necontestat. Românul a avut dintotdeauna două pasiuni, componente organice şi esenţiale ale vieţii lui: pământul şi credinţa. În concepţia sa profundă, din pământ curge viaţa trupului, iar din credinţa sa în Dumnezeu, viaţa sufletului, viaţa lângă pământ şi lângă Dumnezeu fiind unica viaţa bine hrănită, singura viguroasă sub aspect fizic şi moral-spiritual.

Este îngrijorător ce se petrece în România unde în prezent religia este materie opţională, predarea religiei în prezent iscând vii controverse în societatea românească, dar şi pe scena politică. Personalităţi remarcabile au susţinut că România, prin tradiţia şi istoria ei europeană, se numără printre statele care asigură libertatea învățământului religios datorită contribuţiei educaţiei religioase la formarea şi educaţia tinerei generații în spiritul valorilor autentice. Cercetarea naţională efectuată recent arată că pentru 85 la sută dintre tinerii din România credinţa religioasă constituie o valoare fundamentală, cu o importanţă decisiva în viaţa proprie. Este trist şi, totodată, alarmant că sondajele şi reportajele relevă cunoştinţe precare la unele segmente de populație, exemplele fiind chiar revoltătoare: indivizi care nu ştiu ce se sărbătoreşte la Paşti şi la Craciun, unii care cred că preotul din sat este autorul Bibliei sau alții pentru care Sfântul Gheorghe este o piață, iar Bunavestire o stație de metrou…

romania-nationalist-ortodoxa

Gândul mă duce obsesiv la constatarea pe care Dan Puric, acest strălucit şi neobosit apologet al ortodoxiei, o exprima cu amărăciune cu câțiva ani în urmă: „Oboseala de a fi român a devenit indiferenţă, pentru ca, apoi, să o trăim astăzi în mod difuz, ca pe o ruşine. Uşor jenaţi de românitatea noastră, ne strecurăm prin lumea modernă, ca şi cum am purta o haină veche. Deplinătatea de a fi român, ca model interbelic al acestui neam, pare o statuie distrusă barbar de vitejii contemporani, încălecați pe caii iuți ai lipsei de conştiință”.

Rolul deosebit pe care l-a avut biserica noastră ortodoxă în decursul istoriei românilor rezidă în mod sintetizat şi din aprecierea pe care ilustrul nostru istoric din care am mai citat anterior, Nicolae Iorga, a enunțat-o după cum urmează: „Mitropoliţii, episcopii şi aşa adesea ori şi smeriții călugări ori umilii popi de mir au dat-o poporului, ei singuri aproape, toată învăţătură, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul şi nevoile lui, a sprijinit statul fără să se lase a fi înghiţit de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului fără a-şi desface ochii de la cer şi au ridicat mai sus toate ramurile gospodăriei româneşti, dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de stat, ostaşi, mucenici şi sfinţi… Istoria bisericească a românilor constă şi există în această calitate din necontenitul joc de înrâuriri culturale, de mişcări în domeniul ideilor, de schimburi de conştiință, de colaborare pe teren cultural, cu ţintă religioasă osebitoare în tot cuprinsul neamului. E urmărirea pe bază națională, în hotare naţionale, în condiţii sufleteşti naţionale, a acelor legături dintre oameni ca suflete vii răspunzătoare, dăruite cu nemurire(…)”.

În fine, cred că scurtele mele reflecții nu pot conduce decât la concluzia că biserica ortodoxă a fost şi va rămâne una dintre instituţiile fundamentale ale României. Ea a participat la toate marile înfăptuiri, dar şi la perioadele de restrişte din istoria noastră. Biserica ortodoxă a promovat cultura românească şi a cultivat limba română, dovadă de necontestat fiind faptul că poporul român este al doilea din Europa, după germani, care a avut Sfânta Scriptură tradusă în limba sa.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors