Archive for the ‘Analize-Controverse’ Category

Este un fapt binecunoscut de multă lume că în România este în plină desfăşurare o intensă campanie de susţinere a subscripţiei naţionale pentru achiziţia operei lui Constantin Brâncuşi „Cuminţenia Pământului”, campanie care se va derula până pe 30 septembrie 2016. Guvernul a înaintat în luna martie anul acesta o ofertă de achiziţie care a fost acceptată de proprietarii sculpturii Paula Ionescu şi Alina Şerbănescu. Din suma totală de 11 milioane de euro, guvernul va plăti 5 milioane de euro, iar pentru diferenţa de 6 milioane de euro a fost lansată subscripţia publică naţională.

Ritmul înregistrat până în prezent în colectarea banilor de la populaţie relevă că această valoroasă operă, al cărei preţ pe alte meridiane ar fi mult mai mare, nu va putea fi cumpărată de Statul Român. Această prezumţie conduce la ideea că demersul guvernului de a cere bani cetăţenilor într-o perioadă de incontestabilă criză mult prelungită se dovedeşte anormal şi complet nepotrivit, consolidând opinia că soluţia lansării unei subscripţii publice pentru o operă de artă într-o ţară frământată de corupţie şi sărăcită de impostori şi escroci, este de o tulburătoare imaturitate.

Manifestările vădit controversate pe care împrejurarea le-a stârnit justifică, în mod evident, o realistă analiză atât a impresionantei lucrări brâncuşiene, cât şi a considerentelor  pro şi contra din jurul ei.

Photo: Cuminţenia Pământului

„Cuminţenia Pământului” este o sculptură executată de Constantin Brâncuşi în anul 1907. Ea aparţine Patrimoniului cultural naţional, fiind înscrisă în categoria „Tezaur”.  Lucrarea a fost realizată din calcar crinoidal prin tehnica cioplirii. Referitor la material, primul posesor al statuii povestea că ştie de la Brâncuşi că acesta ar fi folosit un bloc de piatră din catacombele Parisului – grotele Savonnieres. Este considerată o capodoperă a sculptorului, aparţinând perioadei în care au fost realizate şi lucrările „Rugăciune” şi „Sărutul”, stadiu de creaţie în care artistul se elibera de influenţa lui Auguste Rodin şi recurgea la limbajul sever, grav şi profund interiorizat care l-a consacrat în istoria universală a artei. „Cuminţenia Pământului” reprezintă o femeie foarte concentrată asupra ei însăşi degajând un mister care pare a o preface într-un portret universal şi sugerând un sentiment de ataşament faţă de pământul mamă. Criticii, nici până astăzi, nu s-au putut pune de acord asupra sursei de inspiraţie a lucrării, însă de cele mai multe ori sulptura a fost interpretată ca simbolizând o zeitate stranie, venită din mitologia românească. Fără îndoială, „Cuminţenia Pământului” reflectă filozofia lui Brâncuşi care îşi are originea într-o cuminţenie anterioară creştinismului. O serie de analişti de specialitate au comparat sculptura cu o zeiţă htoniană precreştină, precum şi cu o creatură sosită din viitor, constituind o sinteză evoluţionistă a creaţiunii care-i înfăţişează vizitatorului trecutul şi viitorul, în funcţie de unghiul din care o priveşte.

Petre Comarnescu, marele critic de artă şi specialist în opera lui Brâncuşi, afirmă că „Gânditorul de la Hamangia este o precuminţenie a pământului”, iar Tudor Arghezi opinează cu admiraţie: „Cuminţenia Pământului nu e întrecută decât în proporţii şi durată de portretul fratelui mai bătrân, Sfinxul”.

Despre opera sa, Constantin Brâncuşi spunea: „Cuminţenia Pământului…A fost încercarea mea de a da de fundul oceanului, cu degetul arătător (încercarea de a atinge vechimea, arhaicul). Căci mi-a fost prea mare spaima când i-am ridicat vălul…Femeia nu trebuie niciodată dezvăluită… Isis trebuie să rămână acoperită sub cel puţin unul din cele şapte văluri ale frumuseţii sale, cel al misterului – care îi conferă şi preţuirea şi nemurirea. Cuminţenia Pământului a fost, pentru mine, ceea ce este cu mult mai adânc femeia – dincolo de psihologia dumneavoastră!”.

Istoria lucrării este destul de întortocheată. A fost expusă pentru prima dată în 1910, stârnind reacţii contradictorii şi fiind în cele din urmă acceptată. În anul 1910 a fost cumpărată de inginerul şi iubitorul de artă Gheorghe Romaşcu, chiar de la artist. În 1957, sculptura a fost confiscată în mod abuziv de conducerea comunistă a Muzeului de Artă, unde a şi suferit câteva accidente, a fost zgâriată şi perforată pentru a putea fi fixată de postament. Apoi, a fost expusă la Muzeul Cotroceni unde i s-a acordat mai multă atenţie, beneficiind de un tratament mai bun şi de o pază corespunzătoare. După un îndelungat proces, în urmă cu patru ani, urmaşii colecţionarului Romaşcu au câştigat procesul intentat pentru recuperarea statuii, iar statul a fost obligat să o cedeze.

Opiniile pro şi contra privind achiziţionarea creaţiei lui Brâncuşi relevă aspecte de o copleşitoare diversitate. Cred că o trecere în revistă a câtorva păreri şi considerente care au fost enunţate mai energic în timpul scurs de la lansarea subscripţiei publice nu este lipsită de interes.

Unii, nu puţini la număr, consideră că statul ar trebui să o cumpere, preţul nefiind foarte mare, iar chestiunea banilor ar fi lesne rezolvată prin confiscarea averilor unora dintre marii pungaşi ai României, îmbogăţiţi peste noapte în chip scandalos. A pierde ocazia de a intra în posesia statuii ar fi o gravă greşeală şi o dovadă de crasă nepăsare privind redutabila lucrare, o probă de revoltătoare eschivare de la răspundere, fiind îndeobşte cunoscută „măiestria” statului de a irosi imense fonduri bugetare pe acţiuni nefireşti şi nefolositoare sau pe transferarea spre propaganda partidelor politice. Ignorarea şansei de a achiziţiona una dintre primele lucrări moderne ale lui Brâncuşi ar putea fi calificată şi ca incultură dublată de o indiscutabilă calicie. Sunt mulţi cei care vin în susţinere cu semnalarea constatării că guvernele au risipit mari sume de bani pe investiţii falimentare şi în numeroase cazuri au deturnat sume mult mai mari în conturile clientelei de partid. Suma necesară pentru cumpărarea statuii este infimă faţă de ceea ce s-ar fi putut recupera din despăgubiri în marile dosare de corupţie dacă guvernul ar fi acţionat în timpul legal şi, mai ales, înainte ca sume fabuloase obţinute ilicit să fie transferate în paradisurile fiscale.

În favoarea intrării în mod imperativ în posesia preţioasei lucrări s-a pronunţat în termeni elogioşi şi Doina Lemny, doctor în istoria artei, muzeograf-cercetător la Muzeul Naţional de Artă Modernă, Centrul Georges Pompidou din Paris, în interviul acordat Agerpres:

«„Cuminţenia Pământului” trebuie să rămână în România, în colecţia Muzeului Naţional de Artă. Trebuie să facem absolut orice să o răscumpărăm (…). „Cuminţenia Pământului” este o operă fundamentală în creaţia lui Brâncuşi şi vă spun de ce. În 1907, Brâncuşi a făcut această turnură, această „invenţie” a artei moderne prin cioplirea directă a pietrei. Aspectul atemporal, care parcă vine din neoliticul românesc sau chiar din alte arte primitive, îi dau valoare de operă unică (…). Titlul însuşi de „Cuminţenia Pământului” este intraductibil».

Celor care sprijină iniţiativa guvernului şi îi promovează o acerbă publicitate li se opun o serie de comentatori care se situează pe o poziţie contrară. Astfel, într-o opinie, se apreciază că suma reprezentând preţul cumpărării ar putea fi folosită mult mai chibzuit, statul, în loc să investească într-o „piatră”, putând aloca respectiva sumă în acordarea de burse şi premii în numele marelui sculptor român. Această părere este explicată prin considerente ce au o oarecare raţiune. Primul ar fi că sculptura a fost până în prezent expusă fie la Muzeul de Artă, fie la Muzeul Cotroceni, fără să intereseze cine era proprietarul de drept. În al doilea rând, se are în vedere că oricum statuia nu poate fi scoasă peste graniţă fiind calificată ca bun de patrimoniu naţional, ceea ce înseamnă că ea va rămâne în ţară şi orice colecţionar care ar cumpăra-o ar fi avantajat să o lase în custodie statului, într-un muzeu, fiind scutit de grija şi paza unei opere de artă deosebit de valorasă.

Trebuie menţionat şi că există şi numeroşi opinenţi mai radicali care susţin că, indiferent dacă o cumpără sau nu, statul nu ar trebui să ceară bani oamenilor, considerând campania o probă de cinism a statului şi o formă de a se exonera de unele responsabilităţi prin trecerea lor în contul cetăţenilor care oricum plătesc taxe şi impozite din care, de fapt, guvernul achită cele cinci milioane de euro cu care a decis să participe la achiziţionare. Potrivit altor observatori, este posibil ca în campania de imagine a acestei achiziţii să se fi cheltuit până în prezent mai mulţi bani decât cei donaţi, zeci de personalităţi apărând în clipuri publicitare şi fiind lansate o pagină de internet, conturi pe facebook şi twitter.

Reprezentanţii guvernului au transmis românilor că după ce mai multe opere ale lui Brâncuşi au fost achiziţionate în ultimii ani de diverse persoane private, această sculptură, reprezentativă pentru întreaga sa operă, este ultima pe care Statul Român o mai poate recupera pentru a o face accesibilă iubitorilor de artă şi publicului larg. Se impune precizat că în situaţia în care la data de 31 octombrie 2016 statul nu dobândeşte dreptul de proprietate liber de sarcini asupra sculpturii, sumele colectate vor fi restituite donatorilor. În acest caz, sumele vor fi restituite abia în anul 2017, guvernul având termen pentru emiterea unei hotărâri în acest sens data de 31 decembrie 2016.

Mă alătur celor mulţi care socotesc că o operă de artă de o asemenea valoare trebuie să fie accesibilă tuturor, indiferent de preţ, fiind de domeniul evidenţei că sulptura „Cuminţenia Pământului” nu este o simplă piatră, ci chiar una de hotar care reprezintă startul unei revoluţii artistice avându-l ca promotor pe Constantin Brâncuşi – emblemă incontestabilă a geniului românesc.

Dorin NadrauDorin Nădrău (S.U.A.)

Îndemnul către Unire – Sfatul Ţării 2! Basarabia trebuie salvată!

Posted by Stefan Strajer On September - 9 - 2016

Îndemnul către Unire – Sfatul Ţării 2! Basarabia trebuie salvată!

Autor: dr. Galina Martea

 

Ar fi o eroare gravă în istoria naţiunii române în cazul dacă unirea Basarabiei cu România nu se va produce până în anul 2018. Acest lucru trebuie realizat nu numai pentru o necesitate istorică, dar pentru o necesitate vitală în existenţa unui popor cu aceleaşi origini de limbă vorbită, tradiţii, cultură. Dacă, în timp, în viaţa românilor din Basarabia s-au produs multe erori, s-au produs nenumărate nenorociri, s-au produs divizări/rupturi de teritoriu, oricum la ziua de azi acest ţinut cu nume R.Moldova continuă să existe, de asemenea, în condiţii pline de incertitudini şi fără nicio perspectivă pentru un viitor. În prezent, în calitate de stat independent, R.Moldova îşi sărbătoreşte a 25-a aniversare de la declararea independenţei, însă şi această anuversare este plină de regrete, fiind scăldată de durerea poporului înfometat şi istovit la nesfârşit de necazurile vieţii cotidiene. În rezultat, realitatea efectivă din societatea basarabeană ne demonstrează tot mai mult faptul că R.Moldova, în calitate de stat independent, nu a fost capabilă de lucruri demne şi favorabile în a administra ţara pe parcursul a 25 ani. Conform experţilor din domeniu, se consideră că statul moldovenesc actualmente se regăseşte în faţa unui faliment total în toate domeniile de activitate economică, socială şi politică, iar prin acţiunile realizate de-a lungul anilor statul a demonstrat că este absolut incapabil de a guverna ţara pe principii moderne, transparente şi democratice, şi, respectiv, incapabilă de a întreprinde vreo decizie corespunzătoare macar atunci când ţara este în cel mai mare pericol al existenţei. În consecinţă, s-a produs falimentul integral al ţării, ruinarea şi înstrăinarea completă a poporului, astfel rămânând prezentă în societate, în mod activ, doar sărăcia, mizeria şi degradarea socială. Ţara aflându-se la o etapă catastrofală de sărăcie şi degradare socială, nemijlocit, s-a produs distrugerea până în talpă a societăţii şi, nu în ultimul rând, s-a dărâmat în mod tragic identitatea naţională a poporului român din Basarabia. Astfel, fiind la un nivel extrem de redus în dezvoltarea umană şi socială, societatea basarabeană, în calitate de stat independent, nu mai are nicio şansă de a-şi revitaliza de sine stătător existenţa într-un viitor apropiat, sau ba chiar şi într-un viitor îndepărtat. Deci, în acest caz, societatea basarabeană are nevoie de suportul nemijlocit al României, ţara care îi este mamă, frate, soră conform originilor. Respectiv, în acest caz, devine prezentă şi necesitatea istorică de reîntregire a neamului românesc. Prin urmare, în mod real şi benefic pentru poporul român din Basarabia unirea este necesară doar cu România. O altă direcţie pentru societatea basarabeană nu poate fi, indiferent de faptul că mulţi dintre guvernatorii ţării nu doresc acest lucru. Iar eroarea grava care s-a produs în 27 august 1991 (aşa cum au demonstrat-o specialiştii din domeniu, spunând: odată cu destrămarea URSS, R.Moldova nu a trebuit să-şi declare independenţa, însă a fost necesar să declare unirea cu România, astfel realizând procesul real de reîntregire a neamului românesc cu partia-mamă) trebuie reparată acuma de urgenţă, cu atât mai mult că societatea basarabeană actualmente se regăseşte la răscruce de drumuri, poporul fiind foarte dezorientat şi nelămurit în ceea ce vrea şi în ceea ce trebuie să facă.harta-romaniei-romania-cu-basarabia1

 

De aceea, pentru a înlătura erorile trecutului, atunci prezentul trebuie să fie cât mai activ în rectificarea şi instaurarea adevărului istoric şi anume: prin reîntregirea neamului românesc care în prezent este divizat în două state independente. Pentru ca această Unire să se producă cu adevărat şi de neîntârziat este necesar ca ambele state româneşti, R.Moldova şi România, unul de pe malul drept şi altul de pe malul stâng al Prutului, să se aşeze la masa tratativelor/dialogurilor în modul cel mai serios şi civilizat pentru a găsi soluţia cea mai potrivită în a revendica această problemă nespus de stringentă a naţiunii române. Pentru ca aspiraţia/iniţiativa corespunzătoare să fie realizată cel târziu până în anul 2018 (aşa cum este preconizată de Sfatul Ţării 2 – proiect constituit în 27 martie 2016 la Chişinău, preşedintele Comitetului de Iniţiativă pentru înfiinţarea „Sfatului Ţării 2” fiind academicianul Nicolae Dabija), atunci atât R.Moldova, cât şi România trebuie să privească acest lucru ca pe unul prioritar al naţiunii şi, totodată, considerându-l o valoare inegalabilă în existenţa acestora. Respectiv, ar urma ca şi în România să fie constituit un proiect asemănător Sfatului Ţării 2, acesta fiind denumit “Sfatul Ţării 2 – Salvarea Basarabiei”. În modul acesta, România se va prezenta ca un adevărat exemplu în dorinţa de reîntregire a neamului românesc şi, totodată, în modul acesta va stimula/motiva omul basarabean pentru a înţelege mai bine procesele/evenimentele istorice ce se produc în societate şi în afara ei. Astfel, procesul de reunificare a două state româneşti îşi va lua startul cu adevarat, iar societatea basarabeană, încetul cu încetul, posibil cu încredere, va reîncepe procesul de conştientizare corectă a evenimentelor ce trebuiesc a fi realizate în mod negreşit şi în direcţia necesară/corectă. Cu atât mai mult, ţinând cont de faptul că la etapa actuală Basarabia se regăseşte într-o situaţie destul de incertă în a lua deciziile corespunzătoare care depind în mare masură de clasa de guvernare, atunci România ar urma să fie acea care să orienteze acţiunea în cauză către acele terenuri şi soluţii care să fie cât mai benefice pentru ambele state româneşti şi, nemijlocit, pentru întreg poporul român. Cu atât mai mult, la ziua de azi având potenţialul necesar şi fiind o putere economică şi culturală dezvoltată în spaţiul european, ba chiar şi în cel mondial, România prin asemenea metode ar influenţa şi mai uşor/şi mai mult poporul basarabean care este extrem de dezorientat în viaţa personală şi socială. Pentru a reîncepe procesul real al negocierilor între două state româneşti, în cazul dat, cred, nici nu mai sunt necesare componentele de a lua în calcul care vor fi consecinţele acestei reuniri. Cu certitudine, că România va fi acea care va suporta toate consecinţele, preluând în subordinea sa un stat falimentar în toate domeniile de activitate socială şi economică, respectiv, cu imense datorii externe de miliarde de dolari, precum şi alte probleme enorme de ordin social, moral, politic.

unirea-basarabiei-cu-romania-2

Totodată, este cazul de menţionat că România de-a lungul anilor, după anii 1990-prezent, încearcă prin toate metodele posibile să ajute nespus de mult R.Moldova (cu toate că procesul de reunificare a două state româneşti încă nu şi-a luat startul respectiv), astfel, investind mijloace financiare enorme în instruirea tineretului studios, oferind burse de studii de mii de locuri în instituţiile de învăţământ din România; alocarea de milioane euro şi dolari pentru diverse ramuri ale economiei naţionale şi diverse probleme interne ale societăţii basarabene; ajutoare umanitare, cu titlu gratuit, de milioane lei româneşti/milioane euro pentru mii şi sute de mii tone de produse alimentare (făină, zahăr, mălai, paste făinoase, conserve de carne/de pate/de legume, dar și păcură pentru încălzire); şi multe altele; şi, nu în ultimul rând, oferirea de posibilităţi reale pentru redobândirea cetăţeniei române, acţiune de o valoare inestimabilă. Necătând la faptul că şi România are destule probleme interne de ordin economic şi social, însă ea, oricum, continuă să ajute la nesfârşit R.Moldova. Acestea sunt acţiuni demne de apreciere din partea statului român, iar societatea basarabeană ar urma să-i fie recunoscătoare. Dar, pe lângă toate acestea este necesar ca reîntregirea neamului românesc să se producă într-un final şi cât mai urgent din principii de identitate şi unitate naţională; pentru a pune în valoare identitatea, conştiinţa şi demnitatea unui popor/unei naţiuni. Iar cel mai important este ca totalitatea acestor acțiuni să aparțină și să se axeze integral pe principiul de recunoaştere a propriilor origini – neamul românesc. Acest lucru este cel mai prioritar şi cel mai important în existenţa unui popor, iar toate restul se soluţionează de la sine, în timp. Însă, pentru a realiza cursul acestor evenimente istorice, atunci realitatea respectivă trebuie să fie acceptată de orice om de conducere din ambele state româneşti şi de orice cetățean al societăţii basarabene şi al societăţii române, indiferent de consecinţele care vor urma. Astfel, va fi salvată Basarabia şi poporul basarabean care continuă să existe într-o sărăcie şi degradare socială halucinantă, plină de erori/necazuri/incertitudini. Astfel, va fi salvată şi protejată identitatea naţiunii române.

g-marteafoto-45artjpg

Foto: Galina Martea

Proverbiala răbdare românească

Posted by Stefan Strajer On August - 26 - 2016

Proverbiala răbdare românească

Autor: George Petrovai

 

Fără riscul de-a greși, se poate spune că răbdarea este una dintre trăsăturile cele mai caracteristice ale spiritului românesc. Dacă nu cumva cea mai caracteristică și mai longevivă… Atâta de specifică, încât din ea își trage seva formidabila statornicie a înaintașilor noștri, care – așa cum bine spune cronicarul – „au stat în calea tuturor răutăților”, din ea s-a plămădit în zicale molcoma filosofie româneasca a fatalității și resemnării („Ce ți-e scris în frunte ți-e pus”, „Capul plecat nu-l taie sabia” etc.), cu ajutorul ei, în perioada medievală, creștinismul de pe aceste meleaguri a fost fertilizat pe direcția contemplativismului, ea se constituie în multisecularul ax al istoriei noastre defensive („Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…”), iar vremurile moderne tot ei i-au rezervat un important rol întru afirmarea specificului național. Un specific din care nu putea să lipsească profundul respect față de legea nescrisă a plății și răsplății, totodată față de cioareci, ii și țoluri, doină, baladă și rapsodie, Eminescu, Enescu și Brâncuși, pentru că numai în acest chip el este integral românesc…

De unde proverbiala răbdare a românilor, printre altele ilustrată și de faimosul vers coșbucian: „Răbdăm poveri, răbdăm nevoi” (la acea vreme țăranii vroiau cu ardoare pământ, fapt evidențiat de miezoasa scenă din romanul Ion, în care Ion al Glanetașului se apleacă și sărută pământul ca pe o ibovnică; astăzi, pământul tot mai înstrăinat al țării vrea țărani).

Dar să-l ferească Dumnezeu pe oricine de furia îndelung răbdătorului român, pornit fie să se răfuiască (mai puțin) cu moșierii autohtoni și (mai mult) cu câinoșii arendași evrei, așa ca în răscoala din 1907, fie să-i ia de piept pe patroni (sângeroasele încleștări din perioada interbelică).

N.B.Revolte au avut loc și în perioada bolșevică. Dar, pe de o parte, despre ele nu se sufla nici măcar un cuvințel în presa vremii, pe de altă parte, forțele de represiune (securiști, milițieni, informatori) se specializaseră în dezamorsarea lor încă din fașă, prin rapida arestare a liderilor.

Căci, ne spune Gustave Le Bon în Psihologia maselor, sufletul colectiv al unei mulțimi îi face pe indivizi „să simtă, să gândească și să acționeze într-un fel cu totul diferit de acela în care simțea, gândea și acționa fiecare dintre ei izolat”. Indiscutabil că sintagma „gîndirea mulțimii” trebuie înțeleasă de cititor doar ca o figură de stil, atâta timp cât în capitolul următor, autorul scrie negru pe alb că „mulțimea este condusă aproape în exclusivitate de către inconștient” și că din acest motiv ea nu-i altceva decât „sclava impulsurilor primite”.

Așa că, deși mulțimile din România postdecembristă se lasă într-o bună măsură manevrate de păpușarii planetari și de sculele lor poreclite „serviciile secrete” (românii au ieșit cu mic cu mare la Decembriadă în stradă, pe urmă au mai ieșit pentru a-l apăra pe dubiosul Raed Arafat și după tragedia de la Clubul Colectiv, dar n-au mișcat un deget nici în scandalul Hexi Pharma și nici la aflarea altor sfidătoare megapotlogării, bunăoară așa ca votarea în regim de urgență a pensiilor speciale), totuși, sforarii interni și externi nu pot conta la nesfârșit pe răbdarea românilor transformați în cobai prin derularea criminalului experiment Codex Alimentarius și, într-o covârșitoarea proporție, tratați ca niște sclavi, nu numai pe plantațiile din Europa neunită, ci și în țara lor cu statut de colonie.

De altminteri, nu ne încurajează Gustave Le Bon încă din Introducere că trăim în „era mulțimilor” și că „forța oarbă a numărului devine singura filosofie a istoriei”?…

UNIŢI-SALVĂM-ROMÂNIA

Dă, Doamne, ca grosul românilor amarnic batjocoriți să-și însușească degrabă acest adevăr și apoi să acționeze în consecință!

(14 iulie 2016)

Mistica globalistă a politicianismului actual

Posted by Stefan Strajer On August - 26 - 2016

Mistica globalistă a politicianismului actual

 

Autor: George Petrovai

 

În poem-nuvela Marele inchizitor din celebrul roman Frații Karamazov (Evgheni Evtușenko împarte oamenii în patru părți: cei care au citit romanul, cei care nu l-au citit încă, cei care nu-l vor citi niciodată, cei care au urmărit filmul), F.M.Dostoievski scrie despre „miracol, taină și autoritate”, cele trei instrumente de anihilare a libertății și personalității umane, mijloacele pe cât de perfide pe-atâta de eficace prin care miliarde de oameni sunt convinși de cârmuitori că nu vor dobândi adevărata libertate decât renunțând de bunăvoie la ea. Ca pe urmă ei toți să se simtă fericiți (sic!) că au scăpat de povara liberei alegeri…

Prin progresele înregistrate de știință și tehnică (magia tehnicii a deposedat omenirea de putința minunării, baza religiozității ei primitive!), omul, suntem înștiințați de P.P.Negulescu în Destinul omenirii, este atâta de nehotărât și mulțumit când poate transfera altora sarcina unor decizii riscante, încât „teama de răspundere pare a fi, de altfel, o caracteristică, din ce în ce mai pronunțată, a «omului modern»”.

Niciodată în decursul zbuciumatei sale istorii, omul nu s-a mulțumit doar cu o bucată de pâine și un loc sub soare. Cu sufletul mai înfometat ca trupul, el totdeauna și-a dorit acea idee, care concomitent să-l călăuzească și să-l echilibreze în plan moral-spiritual.

Iată de ce a devenit o regulă (cică însuși motorul progresului), ca oamenii să fie mereu nemulțumiți de ceea ce au și mereu să râvnească la ceea ce nu au. Doar adevărații înțelepți procedează taman invers – posedă forța psihică de-a renunța la toate zorzoanele materiale (bani, influență, glorie, plăceri) și, cultivând neîncetat cumpătarea și simplitatea, ajung să cunoască fericirea generată de bogăția lăuntrică…

Ideea călăuzitoare în prima parte a Antichității a fost una eminamente mitologică, pentru ca spre finalul perioadei să devină „Civis romanus sum” (Sunt cetățean roman), în Evul Mediu ea s-a chemat ardoarea creștină (popoarele medievale europene erau, antropologic vorbind, mai neomogene decât cele moderne, dar aveau o cultură mult mai unitară), renascentismul a urmat calea ireverențioasă a scepticismului și mașinismului (Nae Ionescu: „Până la Renaștere omul își cerea zilnic scuze de la Dumnezeu că există, după Renaștere Dumnezeu Și-a cerut zilnic scuze de la om că există…”), după revoluția iacobină și formarea națiunilor prioritatea revine drepturilor omului, la începutul secolului 20 și în perioada interbelică se conturează mistica religioasă a națiunii dominante (germanismul și bolșesimul rusesc în Europa, americanismul peste ocean, niponismul în Orientul Îndepărtat), o mistică în care „naționalismul depășește marginile naționalului”, transformându-se în mesianism, și statul – după părerea lui Ludwig Bauer – ajunge „să monopolizeze până și crima”, în perioada războiului rece s-a urmărit cu înverșunare capitularea necondiționată a inamicilor politico-ideologici, îndeosebi prin furibunda cursă a înarmărilor, iar după căderea formală a comunismului european s-a continuat catastrofala cale a integrării națiunilor într-o Europă profund totalitară și foarte puțin unitară (deocamdată doar libera circulație a turiștilor și a forței de muncă, dar cu spațiul Schengen un scop pentru români, și nesigura monedă euro).

commie-melting-pot

Avem și dovada în acest sens – Marea Britanie nu mai vrea să facă parte dintr-o Europă compozită, în care se petrec lucruri de genul următor:

1) Statele membre contribuie nu doar cu sume consistente pentru întreținerea unui enorm aparat birocratic (Comisia UE are circa 54.000 de funcționari plătiți regește), ci și cu propria lor suveranitate (au loc succesive cedări de suveranitate).

2) Făcătura numită Uniunea Europeană (UE) este atât de democratică (sic!), încât Parlamentul European, format din 754 de membri (reprezentanții celor 27 de națiuni), nu poate elabora legi fără aprobarea Comisiei UE! De reținut că uriașa armată de comisari, în frunte cu președintele lor, nu sunt aleși! Iar directivele lor constituie prelungirea și, desigur, diversificarea directivelor primite de la adevăratul conducător al Europei – Cartelul petrolului și medicamentelor. Asta da democrație!

3) Uniunea Europeană face recomandări în absolut toate sferele de activitate ale țărilor membre, adică se amestecă în treburile lor interne. Deși acestea nu au calitatea legilor (ceva în genul ordonanțelor guvernamentale) și în mod normal n-ar trebui să fie obligatorii, totuși, se lasă cu sancțiuni acolo unde nu sunt aplicate întocmai și fără crâcnire.

4) UE este atâta de (ne)unitară, încât rulează cu vreo trei viteze: una pentru țările vestice (mai ales Germania și Franța), alta pentru țările centrale și o cu totul alta pentru cele estice. Firește, puterea de decizie și avantajele aferente sunt în directă și inseparabilă legătură cu viteza de rulare…

5) Naționalismul și patriotismul sunt rău văzute în pestrița Uniune. Așa că, după izgonirea acestor concepte din presă și actele oficiale, golul rămas a fost de îndată alimentat, dar imposibil de umplut, cu diversiuni de felul multiculturalismului, șovinismului și antisemitismului.

6) Parafrazându-l pe adorabilul George Orwell, cu maximă certitudine se poate spune despre acest mastodont politico-economic: Toate statele din UE sunt egale între ele; atâta doar că unele sunt mai egale ca altele…Iată proba: Câțiva corifei loviți cu leuca au aruncat o piatră în fântână (au deschis porțile pentru pătrunderea musulmanilor) și sute de milioane de europeni nu pot s-o scoată (vor avea de suferit cu toții prin cotele obligatorii de migranți).

(Sighetu Marmației, 20 iulie 2016)

Două drepturi la replică refuzate

Posted by Stefan Strajer On August - 26 - 2016

Două drepturi la replică refuzate

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

 

Când descopăr un atac la demnitatea poporului român nu mă pot abține să nu reacționez. Totuși se pune întrebarea de ce trebuie să reacționeze apărătorii solitari, și nu instituții ale statului plătite să facă asta? Avem un Minister al Culturii, un SRI, Universități cu facultăți de istorie, Academia cu secție de istorie, de ce nu o fac reprezentanții acestora? Nu monitorizează nimeni presa?

Dreptul la replică refuzat de revista Magazin Istoric

În Magazinul Istoric nr. 4 (589) din aprilie 2016 domnul Gido Atila semnează articolul Raport despre situația evreilor din Transilvania de Nord, referindu-se la toamna anului 1944.

La un moment dat apare următoarea frază: „Între timp sovieticii, profitând de atrocitățile provocate de autoritățile române și de prejudiciul suferit de populația civilă, au expulzat din teritoriile Transilvaniei de Nord, la data de 12 noiembrie 1944 cu efect din 14 noembrie administrația română. Substratul deciziei însă nu avea intenția de a opri atrocitățile….”

Este pentru prima dată când aud că autoritățile române au provocat atrocități după eliberarea, împreună cu sovieticii, a Transilvaniei de Nord. Dar poate nu sunt destul de informat. M-am uitat la bibliografia articolului, dar aceasta lipsește cu desăvârșire. Este de așteptat ca decizia sovieticilor să se bazeze pe informații culese de serviciile specializate. Dacă d-nul Gido Atila a intrat în poseseia unor asemenea informații să le facă publice. Să știm și noi unde, când, în ce împrejurări și câte victime au fost. Despre atrocitățile autorităților maghiare de la Ip, Trăsnea, Huedin ș.a. se știe exact.

Dar dacă nu are documente și l-a luat gura pe dinainte atunci așteptăm să retracteze aceste insinuări despre atrocitățile autoritățile române într-un număr viitor al revistei.

Dacă nu o face atunci intrăm în zona penalului, fiind vorba despre defăimarea poporului român, faptă sancționată de Constituția României și Codul Penal.

Acest text a fost trimis prin e-mail redacției revistei Magazin Istoric, dar n-am primit nici un răspuns și nici nu a fost publicat.

Într-o librărie am dat peste lucrarea Problema Transilvaniei. Disputa teritorială româno maghiară și URSS (1940-1946). Documente din arhivele rusești. Editura Elcon, Cluj Napoca, 2014, sub redacția lui Onufrei Vințeler și Diana Tetean.

Nu am găsit nici un document care să se refere la atrocitățile administrației românești în Transilvania de Nord. Mai mult decât atât în 12 noembrie 1944 administrația românească abia s-a instalat și numai în patru județe: Ciuc, Odorhei, Trei Scaune și Tg. Mureș, Există un document în care se arată că Delegația română la Moscova din 4 ianuarie 1945 pune problema din nou a instalării administrației românești în Transilvania. Ea a fost rezolvată abia în 13 martie 1945 (pag. 428).

Este evident că fraza cu așa zisele atrocități ale autorităților românești a fost introdusă în mod intenționat cu scopul de discredita pe români. Este ciudat cum redacția revistei a acceptat să publice un asemenea articol. Culmea este că în conducerea redacției se află un academician specializat chiar pe istoria Transilvaniei.

*

Dreptul la replică refuzat de revista România Mare

 

Când în publicația România Mare nr.1342 din 14.05.2016, pag. 18, am văzut titlul Cele mai groaznice masacre din trecutul românilor (1), autor Daniel Guță, am crezut că se referă la masacrele suferite de români. Dar surpriză! Articolul trata masacrele făcute de români. Nu-i știam așa de sadici pe români. Ei nu se înghesuiau nici măcar să ajungă în funcțiile de călăi, care erau ocupate de țigani sau străini. Așa că am luat la mână Răscoala lui Horea de David Prodan, de unde autorul da un citat privind uciderea soției lui Krâjnik într-un mod deosebit de sadic. Într-adevăr din familia judelui Krâjnik din Ilia au fost uciși 13 membrii, printre care femei și copii. Așa cum se întâmplă în timpul răscoalelor se plătesc polițe și au loc răzbunări, iar femeile și copii probabil au fost victime colaterale (cum se spune astăzi) ale înfruntării dintre cele două tabere.

Istoricul David Prodan indică sursa primară a relatării respective și anume Scrisoarea din Deva a cancelistului Francisk Domokos din 18 noiembrie 1784 și continuă cu următoarea frază: În mărturiile celor 32 de ascultați nimic despre așa ceva (pag. 309 vol. I a ediției din 1978). Cu alte cuvunte cancelistul a fabulat iar Daniel Guță a reprodus aceste fabulații ca adevărate, adică a omis ceva pentru a putea pune în cârca românilor o scenă de sadism groaznică.

De asemenea masacrele atribuite lui Avram Iancu sunt trase de păr din moment ce morții respectivi au fost rezultatul luptelor dintre cele două tabere.

~

Acest material a fost trimis prin e-mail redacției publicației România Mare, dar n-a fost publicat și nici nu am primit vreo explicație.

În plus față de cele de mai sus trebuie spus și faptul că David Prodan înainte de a relata cele din Scrisoare atrage atenția cititorului în felul următor: Scriptele nobiliare excerbează faptele, colportează imagini atroce, înfruntând și neverosimilul (pag. 309). Domnul Daniel Guță n-a ținut cont nici de acest avertisment inițial și nici de dovada istoricului de la finalul pasajului că totul a fost o fabulație. Le-a omis pe amândouă.

M-am uitat pe internet să aflu mai multe despre cei doi autori.

D-nul Gido Attila este istoric angajat la un institut din Cluj care se ocupă de studierea minorităților. Cu alte cuvinte este plătit din bani publici pentru a defăima pe cei care-i asigură salariul. Dacă nu mă înșel și revista Magazin Istoric este subvenționată de la buget.

Pe d-nul Daniel Guță n-am reușit să-l identific. Pe internet apar 15 persoane cu acest nume, el fiind sau jurnalist sau angajat la Banca Națională.

(20 iulie 2016)

Foto.Ioan-Ispas

Foto. Ioan Ispas

Dreptul, fir-ar el să fie, este numai pe hârtie…

Posted by Stefan Strajer On August - 25 - 2016

Dreptul, fir-ar el să fie, este numai pe hârtie…

Motto: „Libertatea omului este partea divină din el” (Petre Țuțea).

Autor: George Petrovai

 

În toată istoria lui, omul și-a dorit și s-a luptat pentru dobândirea drepturilor esențial-umane: cândva, ceea ce înseamnă din totdeauna, pentru un loc cât mai în față sub soare și o bucată cât mai consistentă de pâine, apoi (faza modernă a înjghebării conștiinței de neam și de clasă) pentru concretizarea unor idei-iluzii de felul libertății și egalității tuturor muritorilor în calitatea lor de fii ai unei țări și de cetățeni ai unui stat, respectiv a înfrățirii tuturor pământenilor în calitatea lor de fii ai aceluiași Tată și de cetățeni ai unei lumi în necontenită schimbare.

De unde se vede că omul și-a dorit și a așteptat de la semenii cârmuitori ceea ce-i cu putință numai pentru Dumnezeu, potrivit garanției noutestamentare că adevărul îi va face liberi pe toți aceia ce cred că, întrucât sunt creațiile Celui care toate le-a făcut, ei sunt frați și egali în fața Lui.

Incontestabil că în teorie (constituție, legi, înțelegeri interstatale etc.) lucrurile stau în acest chip, mai cu seamă de la mișcarea iacobină încoace: atunci s-a lansat pe piața politico-socială a istoriei lozinca libertate-egalitate-fraternitate (în cartea Protocoalele înțelepților Sionului, francmasonii susțin cu malițiozitate nu doar că ei le-au servit iacobinilor această lozincă pe tava jocurilor pentru înșfăcarea puterii reale, dar se și distrează copios pe seama acestei formidabile inepții ce vine în flagrantă contradicție cu ilogica rațiune internă a naturii în general, a celei umane în special) și tot de-atunci se bate monedă pe rupte cu drepturile omului din oricare moment al istoriei sale moderne și din orice loc al planetei.

Dar grozăvia evenimentelor ulterioare (războaie și atacuri teroriste, sărăcie și înfometare, lăcomie și cruzime, omenie formală și ipocrizie cât încape, poluare globală și globalizare strivitoare etc.), nu fac decât să ne îndoim nu numai de eficacitatea mijloacelor întrebuințate până în prezent de cârmuitori, îndeosebi de făcătorii strategiilor planetare, ci și de bunele lor intenții.

Da, căci este o diferență doar de nuanță între fățișa brutalitate promovată de dezaxații cu putere discreționară, precum Lenin sau Hitler (tot aici intră trio-ul de tristă amintire Roosevelt-Churchill-Stalin, care la împărțirea sferelor de influență a jucat popice cu zeci de milioane de vieți omenești), și perfidia onctuos-democratică a jandarmilor planetari din zilele noastre. Ăștia din urmă fac mare caz de umanism și parlamentarism, acel regim parlamentar despre care fostul premier francez Pierre Laval avea să spună că „nu e viabil decât în perioadele de prosperitate și de facilitate”, pentru ca în realitate să aplice punct cu punct dispozițiile date de carteluri. Nu afirmă, de altminteri, David C. Korten că „corporațiile conduc lumea” (titlul curajoasei sale cărți) și nu se știe prea bine că în spatele Comisiei Europene, cu cei circa 45.000 de comisari nealeși, veghează și trage sforile cartelul petrolului și medicamentelor?!

injustitie

Or, poruncile acestor megașnapani nu pot să fie decât prelungirea ultrasecretelor hotărâri ale sinistrului guvern mondial din umbră, ce urmărește atât sporirea demențială a celor 13 dinastii deja putrede de bogate (averea dinastiei Rothschild, de pildă, este estimată la 500.000 de miliarde!), cât și a puterii lor, care se va mări considerabil după reducerea celor șapte miliarde de pământeni la cel mult două miliarde de sclavi bine dresați și mult mai lesne de hrănit.

Sigur că încă din perioada interbelică s-au lansat diverse avertismente în legătură cu fondul bestial al omului, pe care civilizația izbutește doar să-l adoarmă, dar care îndată se trezește și-și dă în petic atunci când sunt întrunite inumanele condiții politico-sociale întru dezlănțuirea lui (cazul nemților și japonezilor în timpul celui de-al doilea război mondial, al torționarilor bolșevici pe întreaga perioadă a dictaturii proletariatului, a cărei esență criminală a rămas neschimbată, în pofida schimbărilor de fațadă din răstimpul poststalinist al războiului rece, nu în ultimul rând oribilul exemplu oferit posterității de ucraineni, atât de dedați în masă la bestialități împotriva rușilor și evreilor, încât au reușit să-i dezguste până și pe cei mai înrăiți SS-iști).

Astfel, pornind de la periculoasele derapaje ale democrației spre extrema dreaptă (Germania nazistă, Italia fascistă) și spre extrema stângă (Rusia bolșevizată), gânditorul german Ludwig Bauer trăgea semnalul de alarmă în legătură cu inepuizabilul cinism al statului absolut, un stat-malaxor în care nimeni în afară de Fratele cel Mare, cum îl numește George Orwell pe supremul dictator, nu poate avea dreptate în confruntarea cu el („supușii nu pot să se ucidă unii pe alții; el însă poate să-i ucidă pe toți”), căci în el dreptul este relativ și justiția este preschimbată într-o „formă a administrației”.

Un atare stat „tiranic și asupritor” nu numai că nu ezită să le răpească totul supușilor săi (libertate, avere, familie, viață privată și personalitate), dar, din permanenta teamă de libertate a statului-dictator (în povestirea Panta rhei, Vasili Grossman subliniază frica de libertate a lui Stalin) și din imboldul patologic de a-l umili necontenit pe cetățean, el va căuta să provoace „maximum de suferință cu minimum de vătămare organică”. Altfel spus, nici actualul stat n-are de gând să renunțe la terorizanta presiune psihică, cea mai subtilă și mai perfidă formă de dominație, îndreptată – prin birocrație, taxe, amenzi, șomaj etc. – îndeosebi împotriva cetățeanului demn și onest, care este incapabil să se descurce aidoma ciocoilor cu pretenții de băieți deștepți.

Bunăoară așa ca statul român postdecembrist – un tâlhar aflat la cheremul altor tâlhari!…

N.B. Se spune (nu doar de către marxiști) că statele naționale vor dispărea cu timpul. Posibil, după cum se derulează potlogăriile politice, căci treptat-treptat, prin forme intermediare de felul Uniunii Europene neunite, se va impune moneda unică și guvernul mondial.

(Sighetu Marmației, 2 august 2016)

petrovai-george

Foto. George Petrovai

Despre lumea noastră la răscruce

Posted by Stefan Strajer On August - 25 - 2016

Despre lumea noastră la răscruce

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan)

 

Numeroase sunt semnele de anxietate în acest prim sfert de secol XXI.   Revoluția tehnico-științifică ne-a adus într-un moment de impas și dezorientare. Încotro te uiți, oricât de optimist ai fi, ești obligat de realitate să înregistrezi cum milioane de oameni sunt prinși în malaxorul dezastrelor, fie ele catastrofe geoclimatice sau războaie nimicitoare scontate cu milioane de migranți abătuți asupra Europei, fie atacuri teroriste la baruri, cinematografe sau săli de spectacole, ca să nu mai vorbim de perpetua amenințare cu o nouă recesiune. Apariția unei cărți precum The Code of Babylon (Codul Babylonului – Faith Words, New York, 2015) este o reflecție a acestei stări de excepție a lumii în care trăim. Paul McGuire, expert de reputație internațională în profețiile biblice și Troy Anderson, jurnalist de investigație, nominalizat pentru premiul Pulitzer, au pornit în cercetarea lor de la convingerea că societatea contemporană, așa cum o știm, se află într-un moment terminal, că așa nu se mai poate: ”The world is at a final turning point” (Lumea se află la sfârșitul ei – op. cit. p.2). Rezultat a cinci ani de investigație jurnalistică, a unor întinse lecturi din literatura escatologică, precum și a consultării unor documente guvernamentale, cartea ne pune în față o impresionantă incursiune în domeniul profețiilor biblice, coroborate cu ideologia unor grupuri de putere secrete, cu aspecte ale moralei contemporane, evenimente politice semnificative, acordând o atenție specială impactului civilizației digitale asupra umanității de azi și din viitor. Despre societățile ascunse care influențează mersul istoriei s-a scris mult, dar cartea de față încearcă să le descifreze misterul prin prisma conceptului de codificare utilizat frecvent după epocala descoperire a codului nostru biologic.

Code of Babylon

Autorii pornesc de la aserțiunea privind exercitarea puterii în întreaga istorie și în prezent de către un guvern din umbră, compus din societăți secrete, având o religie păgână, înrudită cu astrologia și vrăjitoria Babylonului, văzut ca întruchipare a unei mentalități mercantile și totalitare, a ispitei satanice de uzurpare a poziției lui Dumnezeu în univers. Conceptele vehiculate azi, precum Noua Ordine Mondială, Guvern Mondial, Religie Universală, centralizare financiară și care se transpun în practică sub ochii noștri își au sursa, cred autorii, în demersul antic, subversiv al regelui Nimrod de dominație absolută, de sfidare a legilor divine prin construirea Turnului Babel. Paralela nu este doar o figură de stil, ci expresia convingerii că o învățătură ezoterică despre bani și putere a fost transmisă din generație în generație unor inițiați, până în zilele noastre, împreună cu obsesia unei guvernări mondiale care se înfăptuiește azi. Cu alte cuvinte, există o istorie la vedere accesibilă tuturor și una ascunsă, necunoscută mulțimii, dar care prin tenacitatea minorității inițiate mișcă evenimentele din umbră conform agendei ei.

Ni se dau câteva statistici privind starea de spirit a populației americane dintre care, ni se spune, 68% cred într-un holocaust nuclear în SUA, 80% se tem de un al doilea holocaust în Israel, iar 40% dintre votanții republicani suspectează că lumea este condusă de o elită ocultă, care luptă să creeze un regim global de dictatură. După tragedia din 11 septembrie 2001 se manifestă un interes deosebit pentru profețiile din Apocalipsa Sfântului Ioan, privind sfârșitul lumii așa cum o cunoaștem. Papa Francis a mărturisit că lumea a intrat ”in the last times” (timpul final), filozoful Noam Chomsky declara similar că ”the short, strange era of human civilization would appear to be drawing to a close”, (scurta, ciudata eră a civilizației umane pare a se îndrepta spre terminus), precizând însă că stă în puterea omului să prevină dezastrul. Numeroși alți cercetători și gânditori contemporani conchid că civilizația noastră poate să se îndrepte spre un colaps ireversibil.

Autorii cărții mărturisesc că au privit cu scepticism ideea demult vehiculată a grupurilor secrete dominante, dar după cinci ani de investigații au fost obligați să accepte că ideea nu este o elucubrație și că, ceea ce este important, această ”secretive international power” (putere internațională secretă) este ”with ties to ancient Babylon” (cu legături în anticul Babylon). Orientarea lor în acest sens se bazează pe expertiza biblică, stăruind în special în interpretarea a două simboluri-analogii: Mystery Babylon (Babylonul misterios) și Babylon the Great (Marele Babylon) din Apocalipsă. Prezicerile escatologice sunt vechi de când lumea, dar secolul XXI adaugă amenințări distructive colosale implicate de armele nucleare, biologia sintetică și nanotehnologia, care pot conduce deliberat sau accidental la efecte catastrofice asupra ființei umane și a întregii lumi vii. Un lucru de asemenea inedit, asupra căruia se insistă în această exegeză, este convergența acum a tuturor semnelor indicând ceea ce se cheamă the end of times.

Este reliefată în mod deosebit ideea că învățăturile oculte despre dominarea absolută a lumii urcă în timp de la anticul Babylon până astăzi, fiind transmise pe cale ocultă, prin intermediul societăților secrete apărute în Egipt, Grecia, Imperiul Roman, China, America de Sud și cea de Nord. Foarte mulți comentatori fac referire la un guvern nevăzut, care se întâlnește la Davos, Haga, la Națiunile Unite, în Manhattan și ia decizii privind întregul mapamond. În 2011 un studiu elaborat de Institutul Federal Elvețian de Tehnologie a constatat că o sută patruzeci și șapte de bănci foarte strâns legate între ele formează o entitate supereconomică, ce domină sistemul economic global.   Printre societățile oculte cele mai influente se numără astăzi Grupul Bilderberg, CFR (Consiliul Relațiilor Externe), Institutul Regal al Afacerilor Internaționale, Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, Rezerva Federală, Comisia Trilaterală, Clubul de la Roma, Skull and Bones (Craniu și Oase, de pe lângă Universitatea Yale), Masa Rotundă, Bohemian Grove (Crângul boem), MI6. În cultura populară s-a încetățenit pentru toate aceste elite din umbră termenul de iluminați. S-a observat, de pildă, că absolvenții de la Yale, membri ai fraternității Skull and Bones au pătruns în cele mai înalte sfere ale guvernării, ceea ce nu este o simplă întâmplare. Autorii schițează un istoric al celor mai cunoscute grupuri oculte, mergând pe scara timpului până la 1776 când Adam Weishaupt fondează grupul iluminaților bavarieni, care, deși au fost oficial interziși, și-au transmis ideile prin familii de nobili, bancheri, politicieni, familiile regale europene. În Anglia la începutul lui 1600 avocatul, omul de stat și filozoful Francis Bacon a activat în puternica societate secretă Ordinul Rosacruce, plănuind încă de atunci o nouă lume utopică transplantată pe solul Americii. În intenția sa trebuia să fie o Nouă Atlantidă.

Toți acești gânditori ezoterici urmăresc cu fermitate același scop: crearea unui sistem de dominație mondială, a sistemului globalist inițiat pentru prima oară în anticul Babylon. Este exact ce auzim astăzi din ce în ce mai frecvent și anume că ne îndreptăm spre Noua Ordine Mondială. Această structurare a puterii are menirea de a menține controlul absolut al elitelor bogate asupra cetățenilor planetei și de a conserva cu orice preț monopolul puterii elitiste. S-a observat că acum, pentru prima dată în istorie, datorită saltului extraordinar al științei și tehnicii se întrunesc condițiile necesare instalării acestui tip de ordine, prin controlul oricând asupra oricui. Un microcip injectat, fără să se observe, sub pielea cuiva va permite autorităților urmărirea pas cu pas a acelei persoane. Vice-Președintele Joe Biden l-a asigurat pe Procurorul Suprem John Roberts că lucrul acesta se va petrece înaintea încheierii termenului său. Națiunile Unite au declarat că următorii cincisprezece ani vor fi ”the most transformative in human history”(cei mai transformativi în istoria omenirii, op. cit. p. 15).

Crearea noii ordini mondiale dă fiori marii majorități a oamenilor. Ne aflăm deja în plin proces. Conflictul esențial care se naște în acest proces este între suveranitatea statelor naționale și globalizarea care calcă totul în picioare. Observăm deja în Uniunea Europeană ricoșeuri din partea Marii Britanii, a unor state central și est-europene, care nu se simt bine să li se dicteze politica lor de la Bruxelles. John W. Whitehea, avocat de drept constituțional numește această nouă organizare împinsă pe scena lumii tot mai accelerat ”global electronic concentration camp” (lagăr electronic global de concentrare), un sistem á la Orwell geopolitic, militar, economic și religios. În America, observă autorii cărții, avem deja un stat corporatist. Se va extinde asupra întregii lumi supravegherea cu dronuri și sateliți?   Nu va fi deloc confortabil.

Fundamentul Americii include de la început ”a very strange hybrid of illuminati, Masonic, and biblical beliefs”(op. cit. p.78). Creștinii din Europa s-au refugiat în America spre a scăpa de persecuțiile religioase. Ca urmare, adevărurile biblice au fost incluse în documentele fundamentale ale guvernării: Constituția, Bill of Rights și Declarația de Independență. Odată cu peregrinii s-au stabilit în Lumea Nouă, așa cum plănuise Sir Francis Bacon și ordinul lui secret (Rosacruce) mulți membri ai elitei oculte de pe bătrânul continent, având misiunea să continue lucrarea pentru instalarea într-un final a noii ordini mondiale cu un singur guvern, un singur sistem financiar și o religie universală. S-a remarcat de către mulți că simbolistica iluminaților (piramida, ochiul atotvăzător, pasărea phoenix, inscripția Novus Ordo Seclorum, obeliscul, domul) este expusă la vedere în capitala americană, pe dolarul american. În întreaga istorie americană mulți dintre cei mai puternici oameni politici au fost fie influențați, fie au fost membri ai societăților secrete. Soția lui Dick Cheney, cercetând genealogia familiei ei a descoperit că sunt veri cu clanul Bush și cu Barack Hussein Obama și că toți au rădăcini fie în familiile regale din Europa, fie în ceea ce s-a numit the Black Nobility (nobilimea neagră formată din preoți și cămătari din Veneția, care s-au căsătorit cu membri ai familiilor regale europene – op. cit., p. 208). Se poate afirma că președinții nu sunt aleși prin balotul de vot, ci sunt selectați datorită sângelui lor, fapt cel puțin straniu, cunoscut în exclusivitate de o mână de inițiați. Întrebându-se cine este statul, autorii răspund: ”Obviously it’s a self appointed elite”(evident este o elită care se autoalege – op.cit., p. 208).

În concluzie, chiar în geneza statului american se conturează două planuri diametral opuse ”the plan for God carried to America by the Pilgrims and Puritans, and the secret occult plan created by Bacon and others to make America the New Atlantis, or what is known today as the New World Order” (planul divin adus în America de pelerini și puritani și planul secret, ocult creat de Bacon și alții ca să facă o Nouă Atlantidă sau ceea ce se cheamă azi, Noua Ordine Mondială – op. cit., p. 205). Această secretă cabală împământenită de la fondarea SUA, consistând din nu mai mult decât cinci mii de indivizi, controlează ambele partide. Trebuie să-i dăm dreptate lui Franklin D. Roosevelt când observa că în politică nimic nu se întâmplă accidental. ”If it happens, you can bet it was planned that way” (Dacă se întâmplă, poți paria că a fost planificat astfel – op. cit., p. 75). Grupul Bilderberg, de pildă, la care participă Bill Clinton, Paul Wolfowitz, Henry Kissinger, David Rockefeller, Zbigniew Brzezinski, Tony Blair ș.a. a generat atenția mediei și controverse prin mitingurile lor foarte secrete prin hoteluri luxoase ca să decidă viitorul umanității. (vezi op.cit., p. 60). Interesul generat se datorează faptului că grupul reprezintă într-o oarecare măsură oligarhia financiară care este miezul sistemului financiar global.

Temându-se să nu se pună prea rău cu guvernul din umbră, autorii țin să menționeze că nu se cade să stigmatizăm în mod absolut grupurile secrete de putere, cărora li s-ar datora și fapte bune. Președintele J. F. Kennedy, de pildă, care s-a declarat un opozant al societăților secrete, a fost el însuși membru al CFR. Administrația Reagan s-a înconjurat de membri ai unor diverse grupuri secrete. Astfel, autorii sunt obligați să recunoască și să se împace cu ideea că ”these are the people who to one degree or another largely control our world” (aceștia sunt indivizii care într-un fel sau altul controlează lumea noastră – op. cit., p. 81). Pe de altă parte nici biserica creștină nu este fără de prihană. Destule acte ostile legilor morale au originat chiar și în sânul bisericii, constatare care nu-i împiedică pe autorii cărții să-și fundamenteze judecata asupra prezentului pe legile divine prescrise omului în Scriptură. Deosebirea dintre biserică și grupurile oculte de putere este esențială. Pe când biserica se întoarce mereu la învătătura divină, singura adevărată, recunoscând atotputernicia lui Dumnezeu, iluminații ignoră preceptele creștine, plasându-și scopul intreprinderii lor în afara creștinismului, sub auspiciile lui Lucifer, dorind să instaleze omul în centrul universului, ceea ce este o gravă eroare. Întorcând-se spre anticul Babylon, izvorul tuturor demersurilor satanice, iluminații acordă un rol esențial magiei banului, comercialismului, puterii absolute a guvernării mondiale, care nu are de dat socoteală niciunui electorat, desființării statelor naționale prin încălcarea crasă a suveranității lor. Abandonând judeo-creștinismul, falsa religie mondială va regresa la zeitățile păgâne promovate în Babylon, Egipt, Grecia și Roma antică. Iluminații vor să impună în plan mondial o lume contrafăcută, care se opune adevărului, așa cum a fost rostit limpede acum două mii de ani de Christos și propovăduit de toți cei care i-au urmat.

Iluminații au continuat de-a lungul secolelor o doctrină care întocmai ca și cea babyloniană vrea să construiască un sistem inspirat de rebeliunea luciferică. Babylonul a produs un imperiu puternic și sofisticat, extrem de influent în lumea antică. El a realizat un înalt stadiu de civilizație, a dezvoltat știința, astronomia, matematica, economia, medicina, chimia etc., de care a beneficiat întreaga lume de atunci. Se crede că tehnologia avansată a fost folosită în vechiul Babylon pentru a corupe ADN-ul cosmic creat de Dumnezeul universului. Așa au apărut făpturi ciudate ca acel Nephilim, reprezentând o linie genetică stricată. (op. cit. p. 120). De asemenea comentatorii au atribuit Turnului Babel un scop straniu: ”to act as a kind of portal for interdimensional beings to enter the earthly realm” (să acționeze ca un fel de portal pentru ființele interdimensionale să intre în universul terestru – op. cit., p. 124).   Fizicieni ca Michio Kaku și Henry Semat de la New York State University au sugerat că universul este compus din unsprezece dimensiuni. Această descoperire uluitoare deschide calea interpretării codului babylonian ca fiind unul diferit de cel cosmic, având în structura lui o dimensiune din afara spațiului și timpului. Prin codul babylonian trebuie să înțelegem și acest aspect al alterării naturii similar cu o abatere vrăjitorească.

Aceeași preocupare de a schimba ființa umană, de a interveni în acea dublă spirală care este cosmicul cod al tuturor creaturilor vii se manifestă în lumea contemporană, cu precădere în America zilelor noastre și se proiectează un plan terifiant pentru viitor. Era se va numi transumanism și apoi postumanism. În orice caz, ni se rezervă o acțiune de anvergură de deconstrucție umană. În SUA, Franța, Anglia, Rusia, China, Japonia se experimentează acum amestecul de ADN luat de la om, animal și insectă. În Marea Britanie s-au creat deja o sută cincizeci de hibrizi om-animal. Tehnologiile futuristice implică ”the sinergy of robotics, computer-brain interfaces, nanochips, synthetic telepathy, mind-reading technologies” (sinergia roboților, interfață computer-creier, nanocipuri, telepatie sintetică, tehnologii de citire a minții) și toate acestea vor contribui, ne asigură cercetătorii, la accelerarea conștiinței umane și a abilității noastre. (op. cit., p. 123). Transumanismul astăzi experimentează în direcția interspeciilor, combinând om – animal cu scopul de a depăși mortalitatea omului. Crearea ginomului sintetic, care se poate autoreplica, va conduce în viitor la producerea de ființe umane în laborator. ”You can go from human to transhuman, which is half human and half machine, to posthuman, which is something entirely different and involves beings which have nothing to do with humanity”, notează cu neliniște autorii cărții. (Poți trece de la uman la transuman ceea ce este jumătate om, jumătate mașină, la postuman, ceea ce este pe de-a-ntregul diferit și implică ființe care n-au nimic de-a face cu umanitatea – op. cit. p. 181). Evoluând astfel, vom ajunge nu peste mult să vedem primul om-neom mergând pe stradă, așa cum a anunțat National Geographic în 2007, aproximând că se va întâmpla peste un deceniu. Codul babylonian conține intrinsec ideea unei rase genetic superioare prin redesenarea radicală a minții și memoriei noastre. Se va încerca înlocuirea lui homo sapiens. Toate aceste strădanii sunt foarte controversate deoarece cauzează modificarea genetică a omului și ignoră latura morală a întregului proces.   Această aventură periculoasă se înscrie într-o amplă mișcare satanistă al cărei început este declarat după 1966, când Anton Sandor LaVey a fondat biserica lui Satan. Legea acestei biserici te îndeamnă să faci ceea ce dorești, fără cenzură. Sloganul anilor ’60, ’70 a fost și continuă să fie și astăzi, ”if you feel good do it” (dacă de simți bine fă-o). Intemeiat, autorii cărții subliniază că Sfânta Scriptură ne învață ”to follow a higher law based on the law of love, the love of God, and a love for their fellow man, and that means self-denial” (să urmezi o lege mai înaltă, bazată pe legea iubirii, iubirea de Dumnezeu și iubirea aproapelui și aceasta însemnează negarea de sine – op. cit., p. 161). Cultele satanice s-au extins în fiecare metropolă americană, precum și pe întreaga planetă. Trist este că Statele Unite adăpostesc cele mai bine organizate grupări sataniste aflate într-o accelerată creștere. Această vânzoleală satanistă va facilita apariția AntiChristului la care se referă Apocalipsa.

Nu doar experții în profețiile biblice observă haosul, tendințele anarhice din jurul nostru, plăcerea distrugerii, imoralitatea. Chiar la prima vedere constați la televiziunile americane abundența în reclame a imaginilor distrugerii violente a câte unei mașini, a edificiilor, a lucrurilor în general, pur și simplu de dragul distrugerii. Lumea străbate o stare de criză majoră. Mulți gânditori observă asemănări între societatea contemporană și zilele lui Noe prin corupție și violență, manipulare genetică, ignorarea adevărului, decăderea dramatică a caracterului uman, preocuparea exclusivă pentru plăcerile pământești. Christos ne-a spus că timpul întoarcerii și judecății lui va semăna cu zilele lui Noe. Dacă mai adăugăm explozia datoriilor naționale, conflicte economice severe, nesiguranță politică, dezastre naturale, creșterea riscului unei conflagrații nucleare, avem tabloul aproape complet al mizeriilor acestui început de secol. Criza financiară din 2007 a fost o lovitură de stat financiară planificată la scară mondială de grupurile oculte și suportată de majoritatea oamenilor obișnuiți. Asemenea crize uneltite în taină dau pe față natura satanică a agendei inițiaților care conduc lumea. Acest secret satanic a permis urmașilor lui Lucifer să acumuleze bogății la un nivel pe care nici un om obișnuit nu l-ar putea atinge. Aceasta este, credem noi, puterea ascunsă a fărădelegii circumscrisă în Apocalipsă în sfera simbolică a acelui Mistery Babylon.

Simbolistica lui Mistery Babylon ne arată cum o mână nevăzută a contribuit la orchestrarea evenimentelor mii de ani și va sfârși prin sistemul de sub dominația lui AntiChrist. Alexis de Tocqueville (1805-1859), gânditor politic și istoric a relevat în cartea sa Democrația în America relația dintre democrație, libertate și moralitate, precum și aceea dintre moralitate și credință. Așadar, nu există, zice filozoful francez, libertate fără moralitate și nici moralitate fără credință. Sub influența puterii iluminaților treptat cele zece porunci au fost eliminate de pretutindeni, religia – izgonită din școli și ne mai mirăm de înflorirea cultelor sataniste. Se constată cu amărăciune că ”Immorality is a way of life in America along with support for abortions, support of homosexuality and certainly the support of sex outside of marriage” (Imoralitatea este un modus vivendi în America împreună cu sprijinul pentru avorturi, pentru homosexualitate și desigur pentru sexul în afara căsătoriei – op. cit., p. 74-75). În vara lui 2012 nonagenarul Billy Graham a scris o scrisoare deschisă către America, cerând națiunii să se întoarcă la Dumnezeu, criticând ”self-centered indulgence, pride, and a lack of shame over sin” (egocentrismul indulgent, mândria și nerușinarea păcatului – op. cit., p. 311) care au devenit caracteristici definitorii pentru viața americană. În 7 noiembrie 2015 când a împlinit 95 de ani, Billy Graham s-a pronunțat din nou asupra posibilului colaps al societății americane, spunând răspicat ”can’t go on much longer in the sea of immorality without judgment coming” (nu se poate continua mult timp în marea de imoralitate fără ca judecata să nu vină – op. cit., p. 8). Excepționalismul Americii ar consta, după autorii cărții în forma de guvernământ întemeiată pe respectul legii, așa cum se reflectă ea în Constituție, Bilul Drepturilor și Declarația de Independență. Dar dincolo de aceasta, Americii i se pot reproșa numeroase atrocități: genocidul indian, sclavia neagră, corupția băncilor, cooperarea secretă cu Hitler care a aplicat programul eugenic inițiat pe sol american, politica intervenționistă.

Interpretând profețiile biblice, experții au încercat să fixeze locul Americii în perioada de sfârșit a epocii noastre. Majoritatea au identificat această țară ca fiind Great Babylon din Apocalipsă sau dacă nu toată țara, cel puțin New York-ul. Îndemnul acestor experți este spre penitență profundă pentru a evita tragica judecată finală. Ei văd în gestul președintelui Obama de a însemna în iunie 2012 pe cea mai înaltă traversă de oțel a Turnului Libertății (Freedom Tower) cuvintele” ”We remember. We rebuild. We come back stronger” (Ne amintim. Reconstruim. Revenim mai puternici – op. cit., p. 257) o atitudine sfidătoare care va conduce, spune profeția biblică, la judecată și distrugere totală.

The Babylon Code este o carte fascinantă care interpretează pasajele biblice cu sens escatologic în lumina ultimelor cercetări științifice ale epocii digitale. Este înainte de toate o carte despre amărăciune și îndoială, cauzate de aspectele negative ale politicii americane în lume și acasă. Este atât de bine scrisă că s-ar putea citi ca un roman, dacă nu ar conține atât de multă informație din diferite domenii. Autorii sintetizează scrieri mai vechi pe această temă. Nu este prima analiză care vorbește de grupurile secrete de putere, dar este printre primele care integrează într-o viziune de ansamblu filosofică, etică, religioasă, politică predicțiile Scripturii, aplicând la o temă veche, (sfârșitul lumii) teoria contemporană a codurilor. The Code of Babylon este în același timp o carte cu un profund sens moral, trăgând semnalul de alarmă asupra primejdiei distrugerii speciei umane și a întregii lumi vii nu doar prin explozia nucleară, ci prin aventura tehnico-științifică promovată în absența unei platforme etice. Această carte ne provoacă să reflectăm serios la impactul satanismului afișat dezinvolt în societatea americană și ne îndeamnă să ne venim în fire, recunoscând locul real al omului în univers călăuzit de adevărul divin.

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

Apocalipticii cavaleri postdecembrişti

Posted by Stefan Strajer On August - 24 - 2016

Apocalipticii cavaleri postdecembrişti

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

„Istoria omenirii, la drept vorbind, n-a fost și nici nu este altceva decât un hipodrom pentru întrecerea celor patru cavaleri (apocaliptici) și oricând vei găsi un „hipodrom” deschis, aici sau în altă parte, astăzi sau mâine ” (academician Alexandru Surdu)

*

Nu trece mult, după ce ajung în România, și aud că se apropie sfârșitul lumii, fiindcă așa scrie în cărțile sfinte și vine Judecata de Apoi! An de an, aproximativ din Anno Domini 94, vine sfârșitul lumii adus de cei patru cavaleri apocaliptici – infernus rex, gladius magnus, iniustitia, moris – și după ei vine, tot vine, Mesia cu Judecata de Apoi ce este finalul revelațiilor. Punct și de la capăt.

Vechiul Testament începe cu Geneza – Facerea Lumii, care după cei ce au imaginat-o și au scris-o, ar fi fost în urmă cu peste nouă mii de ani, iar Noul Testament sfârșește cu Apocalipsa – Sfârșitul Lumii, ce ar fi fost scris în Anno Domini 94, după revelațiile pe care le-a avut un Ioan din Insula Patmos. Acest Ioan, un creștin timpuriu, extrem de credincios, a propovăduit învățăturile lui Isus și a doua venire a sa pe pământ, până ce legionarii romani ai Împăratului Domițian au pus mâna pe el și l-au expulzat în Insula Patmos, din Marea Egee, ce devenise un fel de Alcatraz al Imperiului Roman pentru cei ce se opuneau ordinii și legilor romane. Simplu, direct și fără tâlcuiri! Și dintre toți exilații pe această insulă, acest Ioan, mai credincios decât toți, ce stătea într-o mică grotă și se ruga a primit din ceruri revelația că niște cavaleri din infern  vor veni, într-un galop furtunos, înspăimântător să sfârșească lumea romană necredincioasă în Mesia. Aceasta a fost ideea și dorință fierbinte a creștinilor timpurii ce erau aspru persecutați în Imperiul Roman. Ceilalți oameni, din afara acestui imperiu, ce nu își schimbau credințele în acele vremuri nu așteptau nici un apocalips, nu le trecuse încă prin cap că începutul lumii trebuie să aibă și un sfârșit. Abia, dacă crezuseră că existența lor fără de sfârșit în forme și lumi diferite. Dormeau fără grija cavalerilor apocaliptici. Dar, în Imperiul Roman, revelațiile lui Ioan din Patmos s-au răspândit fulgerător printre creștinii persecutați, s-au amplificat primind tot mai multe sensuri cu cât trecea timpul, având în vedere că apocalipticii pe cai albi, roșii, negri, suri, întârziau. Și tot mai întârzie. Între timp, din punct de vedere religios, filosofic, științific și artistic toate s-au complicat și încurcat atât de mult, încât nu au mai rămas din revelațiile lui Ioan și ale altora, decât simbolul și  metafora celor patru cavaleri apocaliptici pe toate „hipodroamele” lumii, de două mii de ani. Academicianul Alexandru Surdu are dreptate, dar se oprește, nu ne dă exemple adevărate din multele știute, pe care le știe foarte bine.

Pe Insula Patmos, din Marea Egee, de unde au pornit în lume Revelațiile lui Ioan, s-a ridicat, după o mie de ani, o mânăstire fortificată în jurul grotei lui Ioan, iar acum, după două mii de ani, sunt peste patruzeci de hoteluri pentru pelerinii creștini din toată lumea, ce vin să se roage pentru a doua venire a lui Isus ce a propovăduit pacea și iubirea, dar care au fost și au rămas rarități pe acest pământ. Multe, foarte multe, s-au schimbat în lume în ultimile două mii de ani dar cei  patru călăreți apocaliptici, priviți în picturile lui Albrecht Durer, Victor Vasnetsov și ale altor mulți artiști, au rămas numai simbolurile rele, maligne, ce bântuiesc lumea în lung și lat, mult mai dese și intensive de la apariția banilor, de la folosirea prafului de pușcă și a atomului împotriva omului de către om. Privind grupul celor patru călăreți aducătorii sfârșitului lumii conceput de Albrecht Durer, trebuie să ne imaginăm ce impresie profundă, apocaliptică a făcut asupra credincioșilor în urmă cu cinci sute de ani și să comparăm cu răscolitoarele noastre emoții ce le avem când  ne reamintim ciuperca atomică pe cer și dezastrul ei la Nagasaki !! Relevațiile arhaice ale lui Ioan din Patmos, sunt de mult depășite de mintea omenească, rămân să le folosim doar ca simbolurile relelor de care sunt capabili oamenii de pretutindeni, din toate vremurile.

Generația mea a trecut și este martora apocalipsei aduse de cei patru cavaleri ai iadului ce au adus pe pământ al Doilea Război Mondial. Primul, pe calul alb, Hitler – infernus rex, s-a repezit în Europa ca să facă o ordine ariană, urmat, pe cal roșu, de Stalin – gladius magnus, cel ce a omorât cei mai mulți oameni în vremea lui. Churchill, al treilea cavaler al infernului, legat la ochi cu o balanță strâmbă în mână, a adus injustiția în lumea rămasă pentru următorii cincizeci de ani, dând și România pe mâna comuniștilor pentru a-și păstra imperiul colonial. Ce injustiție! Ultimul apocaliptic, Roosevelt, pe o mârțoagă sură cu o coasă în mână, întruchipând moartea pe care a adus-o din Pacific până în Europa. A fost un sfârșit de lume pentru o sută de milioane de oameni din șaizeci de țări în timp de șase ani. O revelație pe care Ioan din Patmos  nu a avut-o, nu putea să o aibă, când tot Imperiul Roman abia avea  vreo zece milioane de oameni…

Acum, venind an de an în România, de 26 de ani, sunt din nou martorul altor, călăreți apocaliptici care s-au năpustit asupra României ca să o sfâșie, să o sfârșească. Comparând cu apocalipsa lui Ioan din Patmos din anul 94 și cu lucrarea lui Albrecht Durer din 1496, în Decembrie 1989 în România aducătorul apocalipsei, infernus rex, este Ion Marcel Ilici Iliescu arcaș comunist, din tată în fiu, ce zâmbind și-a omorât, întâi de toate, conducătorul ca să-i preia scaunul și funcțiile. Apoi, cu același zâmbet i-a lichidat pe toți ce îi stăteau în cale. Pe cai roșii, în spatele lui infernus rex au urmat cavalerii distrugerii României: Petre Roman, Teodor Stolojan, Nicolae Văcăroiu, Adrian Năstase, Emil Boc, CPT, MRU, VVP, o haită nelegiuită, abjectă de mercenari ce s-au întrecut între ei în ruinarea României în toți acești ani, în care aproape patru milioane de români au părăsit țara jefuită din instinct de conservare. Și toată această apocalipsă postdecembristă a fost condusă din umbra tenebrelor străine, timp de 15 ani, de apocalipticul Saul Silviu Brucan, tartorul tartorilor, agentul tuturor antiromânilor, călărind calul cel negru al urii și nedreptății împotriva neamului românesc pe care l-a numit stupid people!!  Deocamdată, în coada acestei cavalcade apocaliptice, pe niște gloabe sure precum cea a lui Albrecht Durer, vin mâncând pământul cu coasele în mână Traian Băsescu și Klaus Johannis având ca normă stabilită: apocalipsa antiromânească bine făcută.

(Iulie 2016, Casa cu Flori – Bistrița)

  1. Am scris acest pamflet după lectura eseului„Cumpăna României” de Călin Georgescu. Autorul nu dă nume, numai faptele cutremurătoare, apocaliptice din România postdecembristă. Vă recomand această lectură.

FLOREA

Foto: Corneliu Florea

Torționarii de ieri și de azi

Posted by Stefan Strajer On August - 23 - 2016

Torționarii de ieri și de azi

Autor: George Petrovai

 

Cu destinul complet schimbat („… în sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci țărână ești și în țărână te vei întoarce”), omul postadamic – astfel replămădit de sentința Creatorului – a fost irevocabil condamnat la trudă, suferință, neliniște și dizarmonie în decursul întregii sale istorii terestre.

Și taman asta s-a petrecut până în clipa de față, cu nicio zi de pace pe întreaga planetă, bunăoară ca în intervalul de timp scurs de la încheierea celui de-al doilea război mondial, iar după cum se prezintă lucrurile (cu îngrijorătorul progres al cruzimii, lăcomiei și nesimțirii în absolut toate comunitățile), nici vorbă ca lucrurile să evolueze hotărât pe direcția înțelegerii și păcii universale!

Firește că dintr-o asemenea lume sucită, care ține morțiș să edifice fericirea celor puțini din sporul suferințelor celor mulți și să instaureze pacea globală prin întreținerea conflictelor interstatale și/sau interconfesionale, nu puteau să lipsească torționarii. Da, căci cu legile bunului plac într-o mână și cu ciomagul în cealaltă, aceste oribile brute au reprezentat, reprezintă și vor reprezenta (sub chipuri diferite, dar potrivit mereu actualului dicton „Homo homini lupus”) brațul înarmat – mai mult sau mai puțin la vedere, dar la fel de eficient prin necruțătoarea forță cu care lovește în omul de rând – fie în regimurile recunoscute oficial ca dictatoriale, fie în cele care caută cu disperare să-și ascundă agresivitatea externă și impulsurile tiranic-nivelatoare interne sub masca tot mai șifonată a democrației.

N.B.: Petre Țuțea era de părere că trebuie să facem o netă distincție între dictaturile benefice și cele malefice, în categoria beneficelor el incluzând dictatura lui Mussolini în Italia („nu se poate spune că a fost chiar de trei parale, fiindcă gestul lui italic a împiedicat expansiunea bolșevismului în Apus”), a lui Salazar în Portugalia și a lui Franco în Spania, ba – între anumite limite – chiar cea instaurată de Hitler în Germania („decât mocirla comunismului, mai bine el…”), personaj despre susține că „a avut vocație de om de stat, dar a fost blocat, pentru că nu era zdravăn la cap”. Adică, toate aceste dictaturi nefiind de aceeași factură cu dictatura roșie, asta deoarece „socialismul «prinde» pe un fond rasial imbecil”, suntem nevoiți să vorbim de extrema dreaptă și extrema stângă. Cu completarea că, deși ambele extreme „violează ideea de echilibru social”, totuși, ele se situează la mare distanță una de alta: Dacă extrema stângă este egalitară, „egalitatea coercitivă” fiind eminamente sterilizantă, „extrema dreaptă nu confiscă proprietatea, personalitatea legată de proprietate”.

Iar eu adaug că nu există regim politic fără torționarii lui specializați, pe care, funcție de ideologia cârmuitoare (cazul României), îi numim fie activiști, securiști și milițieni, fie aleși ticăloșiți, sereiști, jandarmi și polițiști. Ba și mai și. Mulți dintre acești lachei fără scrupule s-au descurcat atât de bine, în principal cu ajutorul sinistrului Front al Salvării Național, încât, dacă era cam bătător la ochi să-și întoarcă livreaua pe dos pentru a servi postdecembrismul neobolșevic (unii mai tineri și mai puțin compromiși au făcut-o), ei au fost ba copios ajutați de Ilici să iasă la pensie, ba (cazul respingătorilor călăi ca alde Al. Vișinescu, Ioan Ficior, Marian Petrescu, Gheorghe Boștină) să-și încaseze zeci de ani uriașele lor pensii de colonei și generali criminali. Că, de, România postdecembristă nu mai e condusă și astăzi de activiștii bolșevici (pe ici, pe colo mai rezistă), ci de netrebnicele lor odrasle, care – iată – își ajută camarazii aflați la ananghie și izbutesc să pună țara pe butuci.

Vasăzică avem de-a face cu cea mai avansată formă de torționarism – cel psihic și în ambalaj democratic, din care cu necesitate rezultă toate speciile de genocid: economic, social, cultural-identitar. Și când te gândești că Ceaușeștii au fost acuzați și apoi rapid executați pentru genocid economic! Pe nelegiuiții postdecembriști (tâlhari și trădători) cine-i va pune la zid pentru poligenocid și pentru datoria externă de peste 100 de miliarde dolari?…

(Sighetu Marmației, 12 iulie 2016)

petrovai-george

Foto. George Petrovai

Se caută un proiect de țară

Posted by Stefan Strajer On August - 23 - 2016

Se caută un proiect de țară

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan)

 

Parafrazându-l pe Eminescu, aș zice că proiectul de țară „era pe când nu se zărea, azi îl vedem și nu e”. Douăzeci și șase de ani nu s-a vorbit de un proiect de țară, dar s-a aplicat cu obstinație unul: demolarea și vânzarea pe bucăți a țării cu o consensualitate „remarcabilă” printre guvernanții de la diferite nivele. Oare n-au tras cu toții în aceeași direcție? Furt ingenios, cât mai rapid, cât mai ascuns, transferul banilor în paradisurile fiscale, ignorarea totală a cetățeanului, vânzare de păduri, terenuri agricule, resurse naturale, retrocedări pe comisioane grele prin absoluta încălcare a legii, contraseclecția valorică în toate domeniile, învățământ, sănătate, educație, total subminate. Dacă am filma „realizările” clasei politice românești în ultimul sfert de veac am obține un documentar al groazei. Cine poate înțelege lăcomia paranoică a demnitarilor români, care au ruinat cu obstinație tot ceea ce noi, cu sacrificii, cu sudoare am construit în anii de dictatură? Comentatorii se feresc ca dracul de tămâie să amintească de această perioadă revolută, când România exporta produse și nu materii prime, când bogățiile țării erau supravegheate nu prădate, când dictatorul avea un cuvânt de spus în planul politicii externe, fiind primit în unele țări prin ușa din față. În condițiile detestate ale dictaturii noi am avut un proiect de țară. În timpul ”democrației originale” patrihoții români au avut o singură țintă malefică: cât mai mult cash bine dosit, cât mai multe pensii nesimțite, cât mai multă aroganță față de alegătorii mituiți cu ușurință.

În fruntea aroganților se situează fostul prim-ministru, Victor Ponta, care recent a reiterat sintagma „amărâta Românica”, spre a sublinia cât de mizerabilă este țara care l-a îndurat. Numai această sintagmă și ar fi trebuit să scoată în stradă milioane de oameni vexați de ciocoismul escrocului numărul unu. Impostorul vroia să se poleiască pe sine și demersurile sale prin stepele îndepărtate ale Asiei, în calitate de jefuitor al petrolului românesc. Și el a aplicat rețeta binecunoscută a impostorilor de la guvernare de a înstrăina cât mai iute bunurile țării, pentru a se pierde urma banilor murdari. Ca urmare, biata Românie a fost jefuită de șase sute de milioane de dolari, care nu se găsesc nicăieri. Rompetrol a fost vânturat de la un cumpărător la altul, doar, doar se vor șterge urmele furtișagului.

Tocmai penalii cu scaune impozante sub fund, tocmai ei vorbesc condescendent despre România, când de fapt biata țară ar trebui să-și deschidă pământul sfânt să-i înghită pe toți? O tempora! Și ca să ne convingem încă o dată, dacă mai era nevoie, ce oameni de joasă speță au profitat de civismul anemic al opiniei publice, să-l menționăm pe dl. Tăriceanu, președintele senatului, care l-a propus pe playboy-ul Tudy ca al doilea vicepreședinte la primăria capitalei. Și culmea, playboy-ul a fost votat cu o majoritate de voturi în consiliu. Va să zică mass media a făcut valuri otrăvite când liberalii au împins la înaintare candidatura lui Marian Munteanu, care a fost făcut praf în editoriale odioase, scrise de jurnaliști cu o coloană vertebrală gelatinoasă. Marian Munteanu este, fără exagerare, un sfânt pe lângă mulți trepăduși bugetivori. Cu simbolul lui Marian Munteanu puteam începe a răni prin grajdurile lui Augias. Dar nu, corpul social românesc a trebuit să alunge ca pe un coșmar pe omul providențial al revoluției anticomuniste, întruchipare a curajului, bunului simț și al credinței strămoșești, de care cleptocrații de azi se feresc, se rușinează, nu care cumva să fie luați la ochi de artizanii globalismului, al noii ordini mondiale distrugătoare de suveranități și de curate sentimente naționale. Sigur, sigur, penalii au uriașe muște pe căciulă. Ei au un singur scop: să se îngroape în cash. Când ești atât de vulnerabil te temi și de umbra ta, n-ai platforma morală să aperi interesul național. Este simplu ca bună ziua. Și atunci practici obediența care miroase urât de la distanță. Numai că asta se răzbună în plan extern. Inșii cu spatele plecat în fața sirenelor globaliste nu pot reprezenta o țară între celelalte țări. O pot face doar de rușine, o pot împinge tot mai îndărăt la absolut toți parametri socio-economici, politici și culturali.

Deci, pe când nu se vedea, a existat un proiect de țară, cel al jafului bazat pe cel mai viguros consens din partea clasei politice. Azi vedem bunele intenții ale grupurilor think-tank, care ar putea evolua într-un proiect de țară, dar nu avem încă nimic concret, nimic pus pe masă, ca să vedem ce gândire măiastră ar afirma România între țările uniunii. Cum bine a observat Dr. Călin Georgescu în cartea sa Cumpăna României (Logos, 2014), aderarea la NATO și intrarea în Uniunea Europeană nu au fost un proiect de țară. A fost un scop pe care România l-a înfăptuit mai puțin prin sforțare proprie, mai mult datorită bunăvoinței gazdelor. Am fost admiși în NATO datorită tragediei de la 9/11, iar în Uniunea Europeană datorită interesului acesteia pentru resursele noastre naturale, care sunt exploatate în regim neocolonialist.

Președintele Johannis a promis un proiect de țară în campania electorală și aș zice că, accelerarea curățirii vieții politice de infractori notorii, ar putea fi considerată un preambul la lansarea unui proiect de țară. Președintele a enunțat recent necesitatea elaborării unui proiect de țară, dar, așa cum observa Ion M. Ioniță la Realitatea TV, ar fi fost cazul să și detalieze cum arată viitoarea dezvoltare a țării noastre.

Dr. Călin Georgescu a făcut aceasta încă din 2014, prezentând un proiect de țară bine articulat și mai ales trăit la flacăra unui patriotism autentic. Nu știm cât de mult a fost luat în seamă efortul lăudabil al domnului Călin Georgescu, care a vorbit nu doar de un proiect economic, ci de o adevărată regenerare morală atât a societății civile cât și a clase politice. Pentru ca ceva să se schimbe în mod esențial în România, va trebui să punem la temelia oricărei acțiuni interesul național, meritismul și virtutea. În România ordinea economică și politică post-comunistă s-a construit amatoristic, fără fundamente morale și standarde riguroase de competență. Au fost încălcate atât normele tradiționale ale chibzuinței românești, cât și principiile esențiale într-un stat civilizat: dreptatea și profesionalismul. Mi se pare extrem de importantă sublinierea necesității curajului de a fi noi înșine, de a ne păstra identitatea națională, nu de a ne dezice de ea, cum se întâmplă de multe ori din cauza unei înguste înțelegeri a integrării europene. Integrarea nu trebuie să se facă prin renunțarea la suveranitatea națională, subliniază dr. Călin Georgescu. El afirmă răspicat că „România are nevoie de o conducere capabilă să se opună proiectelor geopolitice care vizează distrugerea statelor naționale și transformarea țării într-un teren de vânătoare economică…” (op. cit.,p. 37). Trebuie să se găsească o poziție de echilibru între forțele politice globale și să se negocieze cu partenerii, având drept călăuză doar interesul național. Dar la noi se evită până și cuvântul național din teama de a nu fi politicaly correct. Este nevoie să ne emancipăm de tirania a tot felul de tabuuri și să discutăm în deplină libertate opțiunile noastre de dezvoltare sustenabilă.

Călin Georgescu insistă pe ideea de loialitate față de România și cetățenii ei, contrapusă slugărniciei față de dictatura marilor corporații apatride, calate pe un singur scop, maximalizarea profitului lor prin extorcarea noastră. Dacă nu vom face astfel, ne vom trezi într-o bună zi mai săraci și abandonați de către monopoluri, după ce resursele ni se vor fi terminat. Proiectul de țară pe care-l dezbate Dr. Georgescu are în vedere încadrarea problemelor țării noastre și a posibilelor soluții în viitorul apropiat al lumii, a necesităților ei. Din cauza schimbărilor climatice suntem informați că bate la ușă o puternică criză a hranei și a apei nu mai departe decât anul 2020. Nu ne vine să credem acum, când în supermarketuri avem tot ce ne trebuie, dar, din istoria altor crize, am învățat că ele se pot instala brusc, luîndu-ne întotdeauna pe nepregătite, mai ales atunci când cauza lor trebuie căutată în secretele jocuri de culise ale marii finanțe și ale grupurilor de putere. Ținând cont de acest viitor apropiat, lui Călin Georgescu i se pare cel mai nimerit pentru noi să ne întoarcem la agricultura tradițională, care să ne hrănească sănătos pe noi și întreaga Europă. Am fost grânarul continentului, să devenim ceea ce am fost. Ca să ne convingă că proiectul nu este hazardat argumentează că avem toți factorii care ne favorizează: cernoziomul, cel mai productiv din toate tipurile de sol, apa, pădurile, Carpații, destoinicia țăranului, Marea Neagră. Ne trebuie doar dedicație și organizare în gospodării mici și mijlocii, care să se asocieze pentru întrajutorare reciprocă. O asemenea structură economică ar conduce și la o regenerare morală, având la bază credința în Christos. În acești douăzeci și șase de ani postcomuniști, de alimentație artificială, de junkuri importate din Uniunea Europeană, de promovare a incompetenței, nepotismului, minciunii, furtului practicat de o minoritate în dauna majorității, „sufletul românesc a fost trecut prin sabie”. Urgența reprofesionalizării României și a restabilirii valorilor morale nu poate fi îndeajuns accentuată. Solidaritatea și încrederea oamenilor nu poate fi obținută prin decret prezidențial, ci numai prin legi drepte cu rezultate palpabile, care să convingă cetățeanul că se află în mâini sigure, nu în custodia unor aventurieri mincinoși, care dau mereu cu oiștea-n gard, știindu-se la adăpostul imunității parlamentare.

Călin Georgescu desfide pricipiul corectitudinii politice care s-a dovedit improductiv pretutindenea. Și în Statele Unite, unde pricipiul a fost trâmbițat până la saturație, începe a păli în importanță, după cum o demonstrează milioanele care îl urmează pe Donald Trump, cel mai acerb critic al principiului. Sub corectitudinea politică s-a ascuns o lipsă clară de responsabilitate în luarea unor decizii majore pentru America, aducându-se grave prejudicii democrației. A fi politicaly correct a însemnat de multe ori o politică a struțului, refugierea în demagogie și evitarea confruntării curajoase a realității. În această ordine de idei, dl. Georgescu nu se ferește să ne dezvăluie că FMI, Banca Mondială și Organizația Mondială a Comerțului știu doar să îndatoreze țările slabe și apoi să cumpere totul pe nimic. Slugile autohtone au vândul avuția națională pe „mărgele de sticlă”. „Nimeni nu te poate umili în lumea asta fără minimul tău accept” (op. cit., p. 50) În orice moment al vieții noastre trebuie să ne situăm în inima interesului național, ori guvernele și președinții care s-au succedat până acum s-au situat la periferia lui. Ceea ce scrie Dr. Călin Georgescu în cartea sa Cumpăna României face perfect sens. Dacă în viitorul foarte apropiat hrana și apa vor fi probleme de securitate națională, aceasta este șansa noastră să ieșim în lume cu ceea ce ne-a înzestrat Dumnezeu. Trebuie numai să vrem, trebuie să muncim, trebuie să ieșim din letargie.

„Hrană, apă, energie este proiectul meu de țară”, mărturisește cu siguranța de sine a omului care știe că acesta este drumul. Are cuvinte pline de înflăcărare despre renașterea țării din marasmul actual. „Să nu uităm că România nu este o țară oarecare! Noi românii suntem mai mult decât un popor, suntem o civilizație! (op. cit., p. 46). Soluțiile domnului Călin Georgescu par rousseau-iste, neosemănătoriste. Parcă auzim îndemnul retourner á la nature. În fapt ele nu sunt decât realiste. El propune o politică monetară fermă, întărirea monedei naționale, neaderarea la euro, stimularea capitalului autohton, despre care s-a vorbit atâta la noi, dar s-a făcut atât de puțin. În demersul nostru de stimulare a agriculturii tradiționale nu suntem singuri. Se experimentează deja în SUA (experimentul Cleveland), în Marea Britanie, în Quebec (Canada). Agricultura industrială este în mare impas pentru că a sărăcit solul, a distrus echilibrul ecologic, a cauzat atâtea boli de nutriție datorită folosirii abundente a substanțelor chimice. Din acest impas nu se poate ieși decât prin abordarea din nou a agriculturii tradiționale. Va fi o economie care să țină cont de necesitatea protejării solului, conservarea mediului, de exploatarea rațională a resurselor, cultivând relații omenești de muncă bazate pe cinste și cooperare. Personal am o singură nedumerire privind forța de muncă. Vor mai putea fi convinși tinerii să se întoarcă la sat, având în vedere starea lui actuală jalnică? Vor reveni în țară tinerii aciuați pe la te miri ce companii străine?

Călin Georgescu nu este singurul care a lansat acum doi ani proiectul lui de țară. L-am auzit pe profesorul Dumitru Borțun nu demult la Realitatea TV, enumerând o listă întreagă de imperative morale, organizatorice, strategice absolut necesare pentru ieșirea României din gaura neagră în care se află. Printre ele: activismul versus lene contemplativă, realismul versus wishful thinking, gândire strategică și proiectivă, nu momentană, meritismul, comunitarismul, respectul față de lege, cultura dialogului, profesionalismul. Am rezerve față de multiculturalismul propus de profesorul Borțun. Face parte din agenda corectitudinii politice. A adus mari deservicii celor care l-au aplicat extensiv. Ca să nu mai vorbim de România, unde istoria națională, cultura oficială, cea a populației majoritare au fost adesea împinse în derizoriu. Să terminăm cu manualele alternative care nu au alt scop decât semănarea confuziei în mintea tinerilor studioși și, în cele din urmă, sunt un atac pervers la identitatea noastră națională.

De fapt, dacă ar fi fost loialitate față de țară și nu față de buzunarul propriu, chiar înainte de a se fi lansat un proiect de țară, ne amintește Călin Georgescu, s-a elaborat Strategia Națională pentru Dezvolatare Durabilă, document elaborat conform cerințelor Uniunii Europene. Înfăptuirea lui ar fi fost un pas spre civilizație, dar, ”nu s-a pus în practică nici o propoziție din acest document” (op. cit., p. 66). România are nevoie de un stat care își servește cu abnegație cetățenii, unul care nu slugărește capitalul internațional. Deviza este prin noi înșine, zice dl. Georgescu, încrezător în trezirea la viață a românilor. Consolidarea și dezvoltarea statului național unitar suveran trebuie să fie grija noastră de căpetenie, așa cum a fost și a înaintașilor noștri. Pe baza acestui model s-au dezvoltat Finlanda, care în anii șaptezeci era în urma țărilor scandinave, Japonia, Norvegia, Polonia, Ungaria, care n-au cedat presiunilor corporatiste internaționale.

La 11 iulie a. c. președintele Johannis a promulgat legea produselor agricole conform căreia 51% din produsele supermarketurilor trebuie să provină din gospodăriile autohtone. Era să zic, fermierii indigeni. Suntem atât de mimetici încât am ajuns să evităm cuvintele românești de dragul celor americane. Andrei Pleșu a ironizat această meteahnă care ne amintește de furculisionul și fripturisionul coanei Chirița. Legea este un început dintr-un proces de anvergură, nu mă îndoiesc. Păcat că Dr. Călin Georgescu nu vrea să facă politică. Dacă este loial analizei sale din lucrarea Cumpăna României, ar trebui să ocupe un loc fruntaș în cadrul efortului colectiv de gândire a unui proiect salvator de țară.

(Waterford, 11 iulie 2016)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors