Archive for the ‘Analize-Controverse’ Category

Inerția votului aparențial

Posted by Stefan Strajer On June - 9 - 2016

Inerția votului aparențial

 

Autor: George Petrovai

 

Pretutindeni în lumea democratică și mai puțin democratică, votul este eminamente cantitativ și eminamente aparențial. Atâta de cantitativ, încât calitatea a devenit mână moartă în ecuația jocurilor pentru putere, și atâta de aparențial, încât spusa lui Mark Twain („Dacă prin vot s-ar putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm”) este mai actuală ca oricând.

Cel puțin la noi, în România postdecembristă, unde da, lucrurile s-au schimbat în comparație cu agresivitatea făcăturilor bolșevice, dar din rău în mai rău, astfel că în numai un sfert de veac țara a ajuns mai vrednică de plâns ca după al doilea război mondial: Nu atât prin statutul de neocolonie și sistematicul jaf la care este supusă de spurcata tovărășie dintre tâlharii interni și externi (economia pe butuci, pădurile rase, datoria națională de peste 100 miliarde euro, toți și toate – oameni, pământ, ape – grav îmbolnăviți pentru o lungă perioadă de timp etc.), ci mai ales prin apatia cultivată cu satanică știință în inimile și mințile românilor, încât mulți dintre ei, prioritar din noua generație, prea puțin se sinchisesc de românism, limba română, istorie și tradiții.

Căci principiul lor călăuzitor nu doar că-i unul în întregime material (bani, vilă fățoasă, mașină bengoasă), ci-i și de-un devastator egoism. Ceva în genul următor: „Mă doare-n cot de țară și compatrioți! Ce, altora le pasă de mine? Țara mea este acolo unde mie și familiei mele ne este bine”…

Când tot mai mulți alegători români privesc țara și viitorul strict dintr-un unghi practic-utilitar, ceea ce înseamnă că se simt foarte deranjați de corupția generalizată, dar nu-i deranjează câtuși de puțin să-i voteze pe corupți, asta demonstrează cât se poate de limpede că din cele două categorii de valori ale lui Jean Piaget (valori de finalitate și de randament), ei se autoamăgesc că măcar de data asta aleșii vor da randament și în folosul comunității, nu numai în folosul personal și de gașcă.

Iată adevăratul motiv pentru care unii români mai speră și, scrâșnind din dinți, se duc din nou la vot: „Cine știe, își zic aceștia, poate că noii aleși nu vor fura ca cei de dinainte, ci se vor strădui să lase ceva în urma lor”…

Sigur, nu atâta cât promit în campania electorală, deși la urma urmei asta-i fișa postului pentru primar și consilieri. Adică, ori de la bun început să fie retribuiți proporțional cu concretizarea promisiunilor făcute în campania electorală, ori – acolo unde s-a optat pentru leafa/indemnizația integrală –   din chiar al doilea an de mandat să fie sancționați cu rețineri din leafă, respectiv din indemnizații, pentru neîndeplinirea sarcinilor de serviciu.

Cu certitudine că atunci n-ai mai vedea ditamai oferte electorale cu câte 30 de obiective, asta deoarece catindații s-ar gândi de mai multe ori la posibilitățile de înfăptuire (în primul rând la bani) pentru a scrie o singură dată logic, credibil și…corect din punct de vedere gramatical.

N.B.Știți de ce China capitalisto-bolșevică merge ca pe roate? Pentru că până acuma a lichidat prin împușcare circa 10.000 de funcționari corupți!

Români, neuitând de ceea ce am suferit până în prezent și privind cu îndreptățită neîncredere la cei care se pregătesc să continue opera de crucificare a României, ce-ar fi să-i punem și noi la zid pe faliții noștri prin neprezentarea în masă la votul din 5 iunie?!…

(Sighetu Marmației, 1 iunie 2016)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Vestigii în paragină – De la Porolissum la Drobeta

Posted by Stefan Strajer On June - 8 - 2016

Vestigii în paragină

De la Porolissum la Drobeta

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

De când pot veni liber în România, din 1990, am reînceput să-i străbat drumurile la fel ca înainte de a pleca din ţara neamului meu. Sunt un drumeţ printre drumeţi şi mi-a venit ideea să pun mâna pe un doctorat în peregrinaj pentru că e de unde plagia, sunt biblioteci întregi scrise de peregrini şi pelerini, iar în România celei de-a treia republici sunt zeci de universităţi particulare eliberatoare de doctorate la cerere sub îndemnul: „Ia doctoratul, neamule!” care, bineînţeles, îi pe bani sau ochi frumoşi (io n-am cum să intru la ochi frumoşi). În cadrul lucrării de doctorat am să strecor ce am citit prin istorii – istoria nu şi-a rezervat drepturile de autoare, prin urmare toţi putem să o plagiem şi deformăm – la care adaug ce am observat în peregrinările mele. Să am şi eu un doctorat, fiindcă-i la mare modă! „Am doctorat, deci exist”, se zice acum după Descartes. Pe urmă vine şi doctor humoris causa, fiindcă totul e o parodie în România!

Printre altele, tot venind în România, m-am hotărât să parcurg drumul imperial (via imperatorius) pe care l-au parcurs câţiva împăraţi romani în Dacia, devenită provincie romană între AD 106 şi 271. Am să încep cu cel mai nordic municipiu roman, Septimum Porolissum din Munţii Meseş, apoi am să mă opresc la Napoca (azi Cluj Napoca) şi Potaissa (Turda). Un popas mai mare la Apulum (Alba Iulia, capitala istorică a României Întregite) şi apoi din nou voi intra la Cetăţile Dacice din Munţii Orăştiei şi voi urca până la Sarmizegetusa Regia – Dacică, sperând că în atâţia ani de democraţie, tranziţie şi promisiuni să fie făcut un drum accesibil, din minimă consideraţie faţă de istoria României. După capitala Daciei din vremea lui Burebista şi Decebal următoarea oprire va fi la Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, capitala ridicată de Traian după cele două războaie cu dacii. Apoi, prin Poarta de Fier a Transilvaniei, să cobor în Banat la Tibiscum pe râul Timiş. De aici, prin Defileul Cernei la Drobeta (Turnul Severin) până la piciorul podului lui Apolodor din Damasc, cea mai ambiţioasă construcţie militară realizată de Imperiul Roman.

 

Scurtă introducere de unde am plecat şi unde am ajuns

 

După ce oamenii s-au înmulţit şi răspândit prin lume căutându-şi hrană şi adăposturi, unii dintre ei s-au aşezat, stabilindu-se prin diferite părţi prielnice ale lumii şi au dat naştere la religii şi culturi după cum i-a dus capul şi capetele conducătorilor lor. Un asemenea loc de cultură, un leagăn de cultură timpurie, atestat de istorici şi arheologi, a fost şi în spaţiul carpato-balcano-danubian pentru că omul se aşezase aici de vreo douăzeci şi cinci de mii de ani, având condiţii prielnice de viaţă. Şi, în timp, au trecut de la piatra cioplită (paleolitic) la piatra şlefuită (neolitic) la folosirea lutului în mulaje şi olărit. Arheologii au probe uimitoare, pe teritoriul ţării noastre, ce sunt cunoscute în toată arheologia europeană, fiind catalogate Cultura de Cucuteni şi Cultura de Hamangia vechi de patru, cinci mii de ani dinaintea Fiului Domnului. A urmat apoi marele salt al folosirii bronzului, iar când au descoperit şi folosit fierul pentru armele timpului de atunci, nu le-a mai încăput nimic în piele şi tot dintr-un război în altul au dus-o. Aşa a fost şi în marele leagăn carpato-balcano-dunărean în care populaţia era numeroasă şi se numea tracică. Istoriici înşiră această populaţie stabilă de la Olbia pe Bug până în Tatra şi din stepele reci de miazănoapte până în Albania şi Macedonia. Nouă, celor de pe malul stâng al Dunării, ce făceam parte din marele şi statornicul neam tracic, ne-au spus geto-daci, iar de la romani am rămas numai daci. Aşa rămâne, dar e de adăugat ce a spus istoricul roman Florus „daco-geţii trăiesc nedezlipiţi de munţii lor”, adică de Carpaţi şi chiar şi peste Dunăre în Balcani, iar scriitorul antic Iordanes, autorul celebrei cărţi de istorie GETICA, face următoarea afirmaţie: „Geto-dacii au fost totdeauna superiori aproape tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii”. Deci aşa eram cunoscuţi la acele vremuri, important era statornicia lor de mii de ani aici, trăind din vânătoare şi pescuit, din păstorit, aveau multe oi, se pricepeau la albinărit şi cultura pământului, e drept, agricultura era rudimentară, dar atunci toate erau simple, primitive. Au descoperit aur în albiile râurilor din Munţii Apuseni şi fier în Munţii Poiana Ruscăi şi Munţii Semenicului. Şi toate păreau aşezate până într-un timp, când, la vreo două mii de ani î.Hr., au apărut nişte triburi de păstori nomazi, pe care istoricii şi arheologii, mult mai târziu, i-au numit indo-europeni a căror origine a fost fixată în spaţiul geografic dinte Marea Neagră şi Marea Caspică şi stepele de deasupra lor, de unde s-au răspândit unii spre India şi alţii în Europa (Proto-indo-europenii). La vremea aceea erau mulţi nomazi, multe seminţii migratoare de ici colea, dar despre aceşti păstori nomazi, arheologi, istorici şi lingvişti susţin că ar fi adus o cultură specifică a olăritului („Corde ware culture”‚ „Ceramique corde” şi mai nou numită Cultura Kurgan) adică aveau ei nişte vase de lut specifice care la exterior, pe partea cea mai bombată, era reliefat şi încrustat un cordon, cu care ar fi impresionat pe toţi băştinaşii din India până în Europa. De mirare cum, dintr-odată şi dintr-un spaţiu aşa de mic au erupt atâţia nomazi cu oalele după ei! Dar cultura lor în olărit e auxiliară şi palidă pe lângă miraculoasa lor limbă proto-indo-europeană, pe care toţi vorbitorii din alte locuri şi de alte limbi, de cum o auzeau o învăţau cât ai zice peşte prăjit, renunţând la limba părinţilor lor. Cel mai mare miracol al tuturor timpurilor datorită oalelor cu cordon făcătoare de minuni lingvistice. Ajunşi aici, cu uluirea, trebuie spus că păstorii ăştia nomazi, cu oalele-n spate, au ajuns şi la geto-daci şi au început târgul că le dau oale cu cordon dacă învaţă indo-europeană.

La vremea aceea geto-dacii aveau un cuvânt rătăcire cu două înţelesuri rătăcirea drumului şi rătăcirea minţii. Pentru propunerea indo-europenilor, geto-dacii au făcut apel la vracii lor să-i vindece, fiindcă ziceau ei de atâtea rătăciri pe drumuri li s-au rătăcit şi minţile:

Cum vine asta să ne înveţe indo-europeană, când noi ne-am născut cu limba noastră?! Avem limba noastă de la începutul nostru, ce nevoie am avea de limba lor? Ne ajută la prins mai mult peşte sau ne fată oile mai mulţi mei? Cât despre oalele lor, să fiei ei sănătoşi cu ele cu tot, avem şi noi destule. Le dăm oale de Cucuteni, cărora li s-au dus vestea până la capătul lumii! Oare are lumea capăt, oare din ce capăt de lume or fi ieşit şi rătăciţii ăştia. Rugaţi-vă, mă, la zeii voştri să vă scoată rătăcirea din cap cu învăţatul indo-europenei, că vă faceţi de râs. Limba nu se învaţă, se suge de la mamă, stupides! În jurul nostru, toţi vorbesc o limbă de înţeles cu a noastră.

Cam aşa gândeau traco-geto-dacii în urma cu patru, cinci mii de ani. Nici nu înţelegeau sensul schimbării limbii materne. De ce să înveţe o altă limbă, de la străini, care nu le folosea la nimic, fiindcă aveau limba lor cu care s-au născut şi o foloseau toţii din jurul lor? Nebunia miracolului indo-european a izbucnit mult mai târziu, nici nu vă gândiţi din ce. Prin secolul XVI nişte călugări misionari au descoperit similitudine unor cuvinte din Europa până în India şi au fost impresionaţi, uimiţi, pe bună dreptate. Dacă ar fi rămas numai uimiţi ar fi fost sănătos, minunat, dar s-au apucat să facă prezumţii ce au dat naştere scânteii fabulatoare. Apoi, au venit marii călători cu alte observaţii de cuvinte asemănătoare, începând cu veneţianul Marco Polo, cu marele cărturar turc Evila Celebi şi mulţi alţii. S-au scris cărţi, s-au   incitat lingviştii în prezumţii şi teorii. În 1813, pentru prima dată englezul poliglot şi polymath, adică unul care ştie multe, Thomas Young a introdus termenul de limbă indo-europeană, altă văpaie! Ce minune, să priveşti nişte oale de lut nemaivăzute şi să-ţi schimbi limba vorbită de la părinţi pe indo-europeana unor nomazi în trecere! Ce uşor e să scrii bazaconii fără să te întrebi şi judeci de ce să-şi schimbe limba, la vremea aceea, în urmă cu mii de ani, când oamenii aşezaţi, statornici nu aveau ideea sau motivaţia să-şi schimbe limba maternă. Unde-s raţionamentele, forţele determinante, logica istorică?!? Nu au existat în calea răspândirii teoriei limbii indo-europeană ce a erupt din spaţiul dintre două mări şi o stepă ca un nor de cenuşă lingvistică acoperind două continente. Teoria a fost şi este contagioasă ca tusea măgărească şi astfel unii, tuşind, susţin că şi lumea tracică din spaţiul carpato-balcanic-dunărean ar fi renunţat la limba lor naturală în favoarea indo-europenei, dar nu au argumente ci doar prezumţii. Cei ce se îndoiesc de prezumţiile şi teoriile limbii indo-europene, printre care mă număr, sunt nişte analfabeţi, pentru că ofensăm o armadă de lingvişti ce au scris câteva biblioteci despre păstorii nomazi şi indo-europeana lor care, atenţie: a dispărut!! Nimeni, nicăieri în lume nu vorbeşte indo-europeana şi ce limbă miraculos plăsmuită a fost, la care s-au repezit oamenii de pe două continente să o înveţe! Păcat că s-au scris biblioteci întregi despre indo-europeană, cei ce au scris-o să se consoleze că nu sunt primele biblioteci greşite din lume.

Şi după ce scăpară traco-geto-dacii de păstorii nomazi cu limba şi oalele lor, numai iată că la orizont apăru un alt nor lingvistic: latina din Latium. Şi într-o zi, cred că o fost miercuri, ori poate vineri, trecu Dunărea la noi, dacii, Bădiţa Traian cu legiuni întregi de profesori de latină.

No, care-i baiu? Cine v-a chemat?

Ego, Nerva Traianus Marcus Ulpius Germanicus am venit la voi, trimis de Senatul Romei, cu ordin să vă învăţam latina, limba imperiului nostru.

Nu ne trebuie! Avem limba noastră, cu ea rămânem. Întoarceţi-vă la cine v-a trimis.

Dacă nu vreţi cu frumosul va fi rău de voi, fiindcă asta-i soarta voastră dată de zei, să vă tot schime limbă! Nu ştim de ce, dar noi musai trebuie să vă învăţăm degrabă latina, că după ce plecăm noi o să vină alţii să vă schimbe din nou limba. Soarta voastră e în mâna altora.

Poate‚ ’om vieţui şi ’om vedea sau cum o să ziceţi voi, de acum înainte în latina voastră la Râm: vivemus et videbimus! Noi limba noastră nu o schimbăm. Şi acum, cale uşoară către casele voastre.

Chiar aşa, cu toată soarta noastră hărăzită de tot felul de zei străini, nici romanii în 165 ani, nu au schimbat limba unui popor vechi şi statornic de mii de ani aici.

Şi acum pe drumul imperial, din vremea când o pătrime din Dacia era provincie romană.

 

Porolissum

 

Venise vremea să merg la castrul roman Porolissum din Munţii Meseş. De fapt, aici a fost un sistem întreg de apărare ridicat de cuceritorii Daciei, pe care l-au numit Limes Porolissensis adică limita, frontiera de Vest a noii provincii romane, Dacia Porolissensis şi unde arheologii români din vremea celei de doua republici române, cea socialistă a lui Ceauşescu, au primit sarcina de partid şi de stat – şi banii necesari – pentru ample lucrări de cercetare şi refacere a întregului sit roman de o mare valoare istorică. Şi arheologii au făcut o treabă minunată, dar ne terminată din cauza evenimentelor din Decembrie 1989, când s-a trecut la a treia republică română în care istoriei, arheologiei şi culturii româneşti nu li s-au mai dat bani decât pentru un covrig şi un iaurt! Şi nici acest covrig cu iaurt de subzistenţă nu s-a dat tuturor istoricilor şi arheologilor ci numai celor fără coloană vertebrală în faţa noilor preşedinţi şi guvernanţi.

La început, în AD 106 a ajuns aici o cohortă din Legiunea XIII – Gemina şi a început să ridice un mare castru rectangular (300 m x 230 m). În următorii ani au fost trimise aici cohorte de trupe auxiliare formate din iberici, din celţi aduşi din Gallia şi, nu la urmă, o cohortă auxiliară din Britania romană. Aceste cohorte auxiliare au fortificat limesul şi l-au aparat până la retragerea aureliană (271 AD). Să nu pierdem din vedere că în aceste cohorte străine numai ofiţerii lor vorbeau Limba Latină, restul limba lor de-acasă. Asta pentru cei ce sunt adepţii romanizării şi latinizării dacilor, să facă bine să reţină că aşa zişii lor latinizatori nu ştiau latina! În jurul castrului s-a   ridicat un zid de apărare pentru că se dezvoltase un oraş întreg, cu forum, amfiteatru de cinci mii de locuri, iniţial din pământ şi lemn, pe urma din piatră. În jurul marelui castru a apărut şi un vicus format din veteranii trupelor auxiliare ce au rămas în preajmă şi şi-au înfiripat familii. Astfel întreaga comunitate însuma o populaţie de 15.000 de suflete şi, în AD 214, împăratul Septimiu Sever a ridicat oraşul la rang de municipiu numit Septimum Porolissum. Câţiva ani mai târziu, după ce Septimiu Sever murise, fiul lui Caracalla, ajuns singurul împărat al imperiului prin uciderea fratelui său, a venit cu mama lui Iulia, până aici, la Porolissum, inspectând această provincie romană câştigată de Traian şi mult fortificată şi întărită de tatăl său, Septimiu Sever, datorită deselor ciocniri cu autohtonii.

1.Porolissum

Foto. Porolissum

Am venit împreună cu Virgil Septimiu şi pentru faptul că aranjaserăm telefonic să luăm un interviu unui domn despre Laszlo Tokes ce a fost adus la Mineu în Sălaj în decembrie 1989. Când am intrat în Judeţul Sălaj am dat un telefon domnului că sosim la timp. Şi domnul s-a scuzat că nu poate veni la Porolissum unde fixaserăm întâlnirea. Se eschiva, ştia ce vrem să-l întrebăm şi nu vroia să ne spună adevărul despre ce s-a întâmplat cu declaraţiile scrise atunci de falsul revoluţionar. (E vorba de 50-60 de pagini, care au dispărut misterios şi care, făcute public, ar arăta adevărata faţă şi preocupările falsului revoluţionar). Nu e o surpriză eschivarea românilor de la adevăr, dar e foarte neplăcut. Ne-am consolat cu o zi frumoasă şi că vom vizita vestigiile fostului municipiu roman. Aici am avut alte dezamăgiri de la ce am văzut şi de cele aflate de la ghidul local: „Dacă trăia Ceauşescu, altfel ar fi arătat acum Porolissum! După ce l-au împuşcat, nu au mai fost bani pentru continuarea lucrărilor arheologice şi amenajări corespunzătoare pentru vizitatori, vin mulţi, români şi străini, şi pleacă tare supăraţi de cum arată toate în paragină, chiar şi drumul până aici. De când Ministerul Culturii Româneşti e condus de unguri, ce decădere ruşinoasă, au fost bani numai pentru renovarea conacelor ungureşti din Ardeal şi nimic pentru românii noştri. Aşa, vor să ne şteargă şi din istorie.” Şi, cu năduf, a pomenit nişte sfinţi ungureşti, fiindcă ei, sălăjenii, au suferit cel mai mult când a intrat armata lui Horthy peste ei în 1940. Avea dreptate, anul acesta aprobarea continuării lucrărilor arheologice şi banii trebuiau să vină de la Kelemen Hunor, a doua oară ministrul culturii la români. Era sfârşitul luni iulie, aprobarea şi banii nu veniseră încă. Cum, normal, lucrările arheologice încep primăvara şi se încheie toamna, anul acesta, veterinarul ungur Kelemen Hunor a sabotat Porolissum. E fericit: încă un pas mic!

 

Napoca

 

De secole, peste ceea ce a fost Colonia Aurelia Napocensis, în timpul dominaţiei imperiului roman, s-a aşezat un oraş medieval modest al regatului ungar, apoi oraşul s-a mărit şi fortificat sub habsburgi ca acum să fie un modern oraş românesc. E cunoscut din arheologia europeană că peste vechi aşezări autohtone, armata cuceritoare a imperiului roman a ridicat castre de apărare dintre care unele s-au mărit foarte mult şi după retragerea cuceritorilor vremelnici, continuându-şi existenţa şi transformându-se în oraşe medievale, ce au acoperit în întregime vestigiile romane. Nici ungurii, nici habsburgii nu erau interesaţi de vestigiile trecute ci de impunerea lor peste populaţia majoritară, autonomă, de sorginte dacică. Odată ce Clujul a devenit românesc, arheologii în colaborare cu istoricii au reuşit să ridice la suprafaţă istoria Napocei ce a fost fondată pe drumul imperial ce ducea la Porolissum, drum care era deja pietruit în AD 108! Sub împăratul Traian aici s-a ridicat, la repezeală şi modest, primul castru militar, din pământ şi lemn. Împăratul Hadrian a transformat primul castru într-unul mult mai mare, pătrat cu latura de 500 m, din piatră şi în AD 118 a devenit municipiu făcând legătura principală între Porolissum şi Potaisa. Forul municipiului se află sub zona centrală a oraşului, sub patrulaterul Pieţii Unirii de azi. Primarul oraşului după 1990, Gheorghe Funar, a aprobat săpături arheologice aici pentru a descoperi vestigiile romane. UDMR-ul iredentist a declanşat o campanie furibundă împotriva primarului, denigrându-l în toate felurile şi acuzându-l de naţionalist ceauşist pe el şi formaţiunea naţional culturală Vatra Românească care-l susţinea în acest proiect arheologic. Mai mult UDMR-ul iredentist a şantajat pe Iliescu şi guvernele lui, ameninţându-i că îşi va retrage suportul electoral dacă nu iau măsuri împotriva primarului român şi a Vetrei Româneşti. Şi guvernele corupte şi intelectualitatea poltronă a cedat şi astfel descoperirea arheologică din Piaţa Unirii a fost acoperită la loc deasupra ei instalând nişte arteziene. Ruşine pentru români, fiindcă, la Viena de exemplu, în centru, vor vedea cât de frumos au expus vienezii vestigiile castrului roman ce fuseseră acoperite în timp tranformarea şi dezvoltarea capitalei habsburgice. Udemeriştii iredentişti clujeni, urmaşii amărâţilor revizionişti de la 1920, au jubilat pentru pasul mic făcut împotriva românilor, acoperind cu asfalt vestigiile romane din Cluj Napoca. Sărmanii de ei, cum se chinuiesc de secole să ne şteargă, să ne acopere cu îngâmfarea şi minciunile lor, vroind şi aici în centrul oraşului, în Piaţa Unirii, să domine numai statuia ecvestra a celui mai mare rege al ungurilor, de origine română şi bătut numai de români la Baia în 1467, când îmbătat de laudele ungurilor s-a ridicat împotriva neamului său. Curioasă istorie, urâtă manipularea ei şi ilară situaţie acum, în Secolul XXI, să vezi la Cluj Napoca unguri veniţi de pretutindeni rugându-se într-o biserică ridicată de saxoni şi venerând un român ce le-a fost cel mai mare rege. Îngâmfarea îi induce în ridicol cras.

2.Napoca

Foto. Napoca

Astăzi, arheologii prin săpăturile lor au fixat corect acest castru roman acoperit de clădirile oraşului, iar istoricii ne spun că în AD 170 a avut loc o nouă organizare administrativă a provinciei, ocazie cu care municipiul a devenit Colonia Aurelia Napocensis în care locuitorii ei aveau aceleaşi drepturi ca şi cei din Roma.

 

Potaissa

 

Arheologii au evidenţe că în această parte a Daciei erau aşezări omeneşti încă din paleolitic, iar Ptolemeu – Claudius Ptolemsaeus – în monumentala sa Geografie în opt volume, menţionează aşezarea dacică Patreuissa căreia locuitori îi spuneau Patavissa sau Potaissa. Pe acesta din urmă au preluat-o şi romanii şi o găsim menţionată pe milliarum, o piatră ce se punea de-a lungul drumurilor romane, pentru măsurarea distanţelor între aşezări şi numele aşezărilor. Pe acest milliarum, aflat pe drumul imperial ce lega Potaissa de Napoca, sunt patru date foarte importante: AD 108, mai erau 10.000 paşi până la castrul Potaissa, numele şi distincţiile Împăratului Traian, care a ordonat construcţia drumului şi Cohorta I Hispanorum Milliaria care a executat drumul. Acest milliarum dovedeşte organizarea şi ordinea militară romană avansată, care a realizat cel mai mare imperiu dintre imperii, lăsând în urma lui construcţii ce uimesc lumea şi după douăzeci de secole.

Potaissa, o aşezare dacică foarte veche, după cucerirea romană devine castru roman din ordinul lui Traian. La început redus, din pământ şi lemn, care nu a putut face faţă repetatelor atacuri ale autohtonilor. Din aceste motive, plus ocnele de sare, Roma a decis în AD 167 să trimită aici Legiunea V Macedonica care a construit un castru foarte mare (573 m x 408 m, adică 23 de hectare) înconjurat de un zid de piatră gros şi înalt, înconjurat de fossa, şanţ cu apă lat de 12 m şi adânc de 3 m. O muncă uriaşă, înfăptuită de o legiune întreagă, ce în acelaşi timp trebuia să facă faţă deselor atacuri ale dacilor, care culmea, în loc să fie cuminţi şi să înveţe latina îşi agresau dascălii! Faptul că Legiunea V Macedonica a rămas la Potaissa până la retragerea aureliană, este cea mai bună dovadă a neîntreruptelor încăierări dintre dascălii romani de latină şi dacii recalcitranţi la învăţătura latinei! Ce altceva, afară de atacuri împotriva romanilor şi exploatarea tot mai mare a sării, ar fi fost cauza ca imperiul roman să ţină nemişcată, la Potaissa, o legiune militară timp de 110 ani?! Desigur, adepţii romanizării şi latinizării ne vor explica, doct, că legiunea a staţionat 110 ani pentru a-i învăţa latina pe daci şi când au crezut că şi-au îndeplinit rolul, le-au dat diplome magna cum laudae şi s-au retras în vârful sandalelor.

3. Castrul roman de la Potaissa

Foto. Castrul roman de la Potaissa

De la castrul roman iniţial, Potaissa a ajuns municipiu roman pe vremea lui Septimiu Sever iar Caracalla l-a declarat colonie romana, într-atât de mult s-a dezvoltat în timpul ocupaţiei romane a Daciei. Bellica laus, adică gloria militară, cea mai trecătoare dintre glorii, fiindcă praful şi pulberea s-a ales de municipiul roman. Azi petrele lui fasonate sunt temelii de biserici şi clădiri ale municipiului Turda, iar valori arhitectonice, sculpturi, monede şi bijuterii îmbogăţesc muzeele din Budapesta şi Viena!! Păi, cum altfel într-o lume creştină şi civilizată?!!

 

Apulum

 

În Geografia lui Ptolemeu – Claudius Ptolemaeus – există o hartă a Daciei pe care este însemnată o aşezare dacică, o davă, Apulom pe Mureş, lângă care cuceritorii romani au aşezat un castru în AD 106, pe care l-au numit Apulum, schimbând o literă să pară mai latin. Fiind un nod important de drumuri, unul la aurul din Munţii Apuseni, la Alburnus Maior (Roşia Montană, atât de râvnită şi astăzi de străini) romanii au stabilit aici Legiunea XIII Gemina ce imediat a început construcţia celui mai are castru din Dacia, (500 m x 750 m) în jurul căruia a apărut un vicus urban fiindcă devenise un centru comercial prosper între autohtonii şi cuceritori. Atât de mare încât arheologii vorbesc de Apulum I municipiul Aurelium Apulense şi Apulum II municipiul lui Septimius Severus. Împreuna au format o colonie în care Legiunea XIII-a Gemina a stat pe întreaga ocupaţie romană a Daciei, 167 de ani, având timp suficient să înveţe limba geto-dacilor, pentru că şi atunci, era precum acum: cei ce ajung în ţării străine învaţă limba autohtonilor!

4.Fragmente din castrul de la Apulum

Foto. Fragmente din castrul de la Apulum

Des cobor de la Nordicii României – maramureşeni, năsăudeni, bucovineni – la bănăţenii mei, la Timişoara prin Alba Iulia şi de fiecare dată, când nu sunt presat de timp, fac o pauză în Alba Iulia, capitala noastră istorică, de la Mihai Viteazul la Ferdinand Întregitorul. Aprind câte o lumânare pentru moţii moţilor – Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, Ion Buteanu, Petru Dobra – cei care sub dominaţii străine au avut tăria de-a ne păstrat identitatea, limba si religia.

 

Cetăţile regatului dacic din Munţii Orăştiei

 

Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei sunt autentificarea istorică a unui vechi stat aşezat, unitar, avansat, bine organizat şi puternic în vremea regilor Burebista şi Decebal. În 1999, aceste atribute au calificat hotărârea UNESCO – United Nations Educational, Scientific and Cultural Oragnization – ca aceste cetăţi să fie înregistrate ca monumente istorico-culturale de valoare internaţională, conservate, păstrate şi mediatizate în scop educaţional şi turistic. A fost o hotărâre pertinentă care a bucurat românii. În această poziţie, România, prin guvernul său, avea anumite obligaţii printre care, drumuri de acces moderne şi facilităţile necesare la monumentul UNESCO. De aceste obligaţii nici un guvern român din 1999 nu a ţinut cont, nu le-a respectat. Sunt şase cetăţi dacice trecute ca monumente istorice, Sarmizegetusa Regia – Dacica, capitala regatului dac, Piatra Roşie ridicată în vârful unui munte înconjurat din trei părţi de prăpăstii, Blidaru şi Cetăţuie de la Costeşti, Căpâlna pe un vârf de deal pe Valea Sebeşului şi Băniţa pe la capătul Pârâului Băniţa afluent al Jiului Transilvan. Dintre acestea, patru din ele au nişte drumuri numite moartea maşinilor iar două nici nu au drumuri doar nişte poteci primitive: Blidaru şi Piatra Roşie. În această situaţie, UNESCO oricând are dreptul să le retragă de pe listele patrimoniului cultural mondial. Arheologi, istorici, oameni de cultură români au făcut repetate demersuri şi cereri la administraţia centrală şi judeţeană pentru îndeplinirea condiţiilor obligatorii ale Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură fără nici un rezultat. Faţă de educaţie, ştiinţă şi cultură preşedintele, guvernul, parlamentul au o atitudine de indiferenţă totală, cu excepţia clişeelor ipocrite din campanile electorale. Sunt mărginiţi, reduşi şi limitaţi doar la interesele lor personale, cultivând politic cel mai abject sistem ipocrit şi impostor.

***

Prima dată, când am vrut să mergem, cu maşina, la cetatea de scaun a lui Burebista şi Decebal, la Sarmizegetusa Regia – Dacică, a fost în 1975, împreună cu colegii din Timişoara. Noi veneam din Nord, ei veneau din Sud şi ne-am întâlnit cu bucurie tinerească în Orăştie de unde, împreună, am luat-o spre cetăţile dacice. Era un drum bun asfaltat, care abrupt s-a terminat în Costeşti, în faţa unui han turistic nou, modern, frumos. Ne-au primit ospitalier, ne-am aşezat confortabil, dar ne-au decepţionat când le-am mărturisit că a doua zi dimineaţă vrem să urcăm până la sanctuarele dacilor.

Poate pă gios!”

„Cum pă gios, am întors-o şi noi, doar avem maşini!”

„No, îi bine că aveţi, dar de ’oţ mere cu ele pe vale în sus, ’aţi veni pă gios!”

Cu umor ardelenesc, simplu şi deschis fără reţineri, ne-a spus că numai tractoarele pot face faţă gropilor şi bolovanilor de pe drum, că mulţi domni s-au încumetat şi or rămas cu maşinile prin gropi că, doar îs 18 km până sus la Sarmizegetusa Regia. Nu eram pregătiţi să mergem pe jos, ne trebuiau două zile, ori noi, toţi, trebuia luni dimineaţă, să fim la îndeplinirea sarcinilor de partid şi stat (întotdeauna trebuia să punem partidul înaintea statului).

Ne-am înecat supărarea în palincă cu pită şi slană ardelenească, restul aproape nu a mai contat, până târziu în noapte. A doua zi, dimineaţa, frumoasă dimineaţă, am urcat pă gios sus la Cetăţuie, prima cetate dacică de pe Valea Grădiştei, iar după masă am luat cei peste trei sute de kilometri sub anvelope până acasă. A rămas un sfârşit de săptămână de neuitat; eram noi trei, împreună cu colegii dragi de studenţie şi am văzut o cetate dacică impunătoare, ce ne-a uimit prin aşezarea strategică şi prin soliditate, fiind construită din blocuri de piatră fasonate şi imense, ceea ce denotă determinare, forţă unită şi avans în construcţia cetăţilor, mult înainte de a veni romanii pe aici. Impresionant!

Eram tineri, plini de energii şi optimism fiindcă trăiam într-o epocă de aur, în care viitorul era o tinereţe fără bătrâneţe iar viaţa o fericire închinată iubiţilor noştri conducători… Amin.

***

Am revenit la Cetăţile Dacice, douăzeci de ani mai târziu, şi totul ni se părea sărac şi trist, dar nefiindu-ne străin, ne înduioşa umezindu-ne ochii. Şoselele naţionale erau atât de degradate încât te cuprindea groaza să şofezi şi milă de maşină. Şi am ajuns din nou la Costeşti. Hanul veseliei tinereţii noastre era închis şi în paragină. Totul era dezolant, afară de apa râului ce trecea la fel peste aceleaşi pietre şi foşnetul pădurii. Cât despre drumul spre Sarmisegetuza Regia – Dacica „nu-i de maşina dumneavoastră, mereţi pă gios ca şi alţi domni, ori veniţi la anu, că ’l’or tocmi” Ani la rând am auzit veniţi la anu că ’l’or tocmi şi când întrebam de ce nu l-au tocmit, primeam acelaşi răspuns: no fo’ bani.

În România nu sunt bani pentru România.

Am încercat după zece ani. Drumul tot nu s-o tocmit parcă era şi mai rău de când cu răririle din păduri. Apăruseră câteva pensiuni modeste dar cu proprietari ospitalieri, binevoitori şi povestitori la un pahar de palincă, singurul lucru care nu se stricase pe aici. Ar fi fost cel mai mare păcat! Şi stând de vorbă am auzit pentru prima dată despre braconajul arheologic!

Aşa-i zice acum, braconaj arheologic şi a apărut sub patronajul guvernelor lui Iliescu. Ajuns aici gazda şi-a întrerupt naraţiunea cu nişte sudalme grele la adresa tovarăşului Iliescu, după care, am închinat o gură de palincă, pentru continuarea naraţiunii despre braconieri. De când mă ştiu am auzit multe despre căutătorii de comori în jurul Cetăţilor Dacice, ascunse de dacii de atunci, când s-au apropiat cuceritorii romani de cetăţile lor. Primii care or găsit bani de aur, cosoni cum le spun, au fost nişte oameni de aici, tăietori de lemne şi de la ei a mers vestea că munţii-s plini de comori de aur! Şi aşa au apărut şi aici la noi, ca peste tot în lume, căutători de aur prin pădurile din jurul cetăţilor, săpând gropi pe unde li se năzăreau lor că ar putea fi ascunse comorile. La început, după întregirea României, erau mai puţini neobişnuiţi, ciudaţi, parcă duşi pe o lătură, vorbeau de daci ca despre sfinţii acestui pământ, or apărut alţii, altfel pe vremea comuniştilor, nu mai aveau treaba dacilor ci doar a aurului lor. Miliţia o prins de veste şi dracu’ le-a fost nănaş, pe vremea lu’ Ceauşescu. Acum e haram şi jaf! Nici nu vă vine a crede ce mafie guvernamentală în toată regula, organizată, este aici după comorile dacilor. Le împart între ei, se apără între ei. Vin cu nişte gipanuri mari şi puternice ce urcă oriunde şi au nişte detectoare puternice de metal, cu care umblă până detectează orice-i de metal îngropat. Cică, detectoarele le spun şi la ce adâncime se află, le-au adus din America. Cu tehnica asta curăţă totul şi nu pentru patrimoniul naţional ci pentru ei, pentru oamenii lor de la judeţeană şi din guvern. Jaf arheologic ocrotit de cei de sus.

Am fost surprins să aud aşa ceva şi, vorba gazdei, nu-mi venea a crede. Auzisem că cetăţile dacice sunt în paragină, ştiam ca arheologii nu primesc bani pentru continuarea cercetărilor, dar despre jaful şi braconajul arheologic, nu auzisem, nu ştiam nimic deşi, gazda mea din Costeşti, mi-a spus că au fost procese şi s-a scris în ziare. Avea dreptate, Internetul le ştia pe toate cu amănuntele despre traficanţii de comori dacice! O reţea piramidală ce îl avea în vârf pe Iulian Ceia, zis Pionul, patronul unei firme de pază, formată din foşti sportivi ai Clubului Dinamo, curios aranjament, ce se numeau locotenenţi şi care aveau sub comandă plutoane de soldaţi în teren: informatori, santinele, detectori de comori, adică braconierii din Munţii Orăştiei. Relaţiile piramidei lui Iulian Ceia cu guvernul s-au făcut prin Dan Iosif, revoluţionarul de pe baricadă, ajuns consilierul prezidenţial a lui Ion Marcel Ilici Iliescu şi parlamentarul pe viaţă al FSN-ului, care a aranjat la Ministerul Culturii, ca firma lui Iulian Ceia să fie singura firmă de pază a Cetăţilor Dacilor care, după 1990, au fost năpădite de căutători de aur din ţară, dar mai ales din străinătate. Şi astfel lupii au devenit ciobani la oi, prin numire guvernamentală. Bine organizaţi, cu gipanuri puternice, detectoare de metal de mare performanţă şi hărţi militare, firma de pază a lui Iulian Ceia a desfăşurat între 1995 şi 2005 cel mai intensiv braconaj arheologic în preajma Cetăţilor Dacice. Ca să nu fie prea mult deranjaţi, au mai aranjat ca drumurile de acces spre cetăţi, îndeosebi spre Sarmizegetusa Regia – Dacica să devină adevărate obstacole în calea turiştilor români şi străini, iar arheologilor li s-a subţiat aproape de tot bugetul necesar.

Cu toate acestea, o anchetă insistentă de câţiva ani a reuşit în 2005 să trimită în instanţă piramida infracţională a lui Iulian Ceia. După ani de zile, abia în 2012, procesul s-a judecat la Hunedoara şi Iulian Ceia a fost condamnat la doisprezece ani de închisoare cu executare pentru şantaj, asociere la săvârşire de infracţiuni, trafic de bunuri patrimoniale, reţineri de persoane, toate pe baza dovezilor din dosar. Iulian Ceia a făcut recurs, dreptul lui, iar Curtea de Apel din Alba Iulia în 2013 i-a redus pedeapsa, dintr-un condei de la 12 ani la 7 ani. Nici de data aceasta inculpatul nu a fost mulţumit, şi s-a adresat mai sus, acolo unde ştia că sunt guvernanţii cei mari ce în România pot muşamaliza şi adevărurile lui Dumnezeu! Şi aşa a fost, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României a decis ca Iulian Ceia să execute doar doi ani de închisoare! E de crucit! La Dosarul Aurul Dacilor s-a muncit ani şi ani de zile, ajungându-se la estimarea unui prejudiciu din patrimoniul naţional în valoare de 6.500.000 euro şi capului reţelei i se reduc pedepsele de 12 ani la 2 ani, în câteva luni. Culmea injustiţiei în UE-2014! Profund nemulţumit că nu a fost achitat, Iulian Ceia a plecat din România fluierând a pagubă-n ciuperci! Acum, Poliţia Municipiului Capitalei se face că îl caută, ba chiar a pus şi Interpolul pe urmele lui. Ce mascaradă românească manipulată de guvernanţii care au fost atraşi şi mituiţi cu aurul dacilor. În dosarul Aurul Dacilor se vorbeşte de 55 kilograme aur în monede şi bijuterii, de 15 brăţări spirale dintre care, se spune că, prin Dan Iosif, ar fi ajuns şi la Ioan Talpeş, consilierul personal a lui Ion Iliescu şi la Adrian Năstase, prim-ministrul preferat a lui Ion Iliescu. Toţi neagă, toţi sunt tăinuiţi. Despre astfel de oameni, dacii ziceau „corb la corb nu scoate ochii”. Acest proverb le-a plăcut şi legionarilor romani şi l-au luat la Roma, stâlcit rău, în: corvus corvo oculum non eruet.

Corbii lui Ion Iliescu încearcă să scoată ochii poporului român. Dan Iosif a persiflat jaful din Munţii Orăştiei şi în ultimul său interviu înainte de a muri în 2007. Cât priveşte pe Adrian Năstase pe dată a afirmat că le are de la Matuşa Tamara ce le avea moştenire de la Decebal. În ce-l priveşte Ioan Talpeş, el este istoric şi lui i se cuvin…

Marele Jaf continuă în toată România, în toate domeniile, pentru că în 25 de ani, clasa politică, condusă dinafară, şi-a format un sistem ipocrit prin care poate profesa impostură efectivă şi în acelaşi timp, între ei, funcţioneze o protecţie reciprocă în toate situaţiile. Cazul Iulian Ceia este unul edificator, dintre miile de cazuri asemănătoare, ce spoliază România în Secolul XXI.

***

Cu toate câte am aflat şi m-au indignat, cu toate ca mi s-a spus, a nu ştiu câta oară, drumu’ s-a tocmi la anu’, într-o zi m-am hotărât să nu mai amân urcarea la Sarmizegetusa Regia – Dacica, pentru că e o dorinţă de suflet foarte veche şi drumul sub această ochlocraţie de ipocriţi şi impostori nu se va asfalta niciodată. A doua zi, zi senină, mi-am pus sacoşa de drum în maşină şi am plecat spre Cetăţile Dacice, pe drum i-am spus Pisicii Negre că ne ducem în pelerinaj istoric, la strămoşii mei de acum două mii de ani. A rămas indiferentă, maşină nemţească, ea execută comenzile, atâta tot! De la Bistriţa la Dej şosea de două benzi foarte bună şi nu prea aglomerată, apoi urmează o porţiune expres şi toate maşinile merg tare pentru că s-a scăpat de trecerea prin Gherla, Apahida şi mai ales de pierderile de timp prin Cluj Napoca pentru cei ce merg direct spre Alba Iulia. De curând s-a terminat, după lupte seculare ce au durat vreo zece ani, o variantă ocolitoare prin care se ajunge direct la Vâlcele sub Dealul Feleacului, la o aruncătură de băţ, pe patru benzi, de Turda. Din Turda la Sebeş, începe marele calvar rutier; şosea de două benzi, ce de mult nu mai face faţă traficului! Nu sunt bani! Ba da, sunt bani dar e mai uşor să-i furăm decât să muncim la construcţia unei autostrăzi. Toată lumea ştie, toată lumea înjură şi claxonează. Prin Aiud şi Teiuş, pietonii ce merg paralel cu maşinile ajung la capătul celălalt al oraşului, în timp ce maşinile nici nu apucă să ajungă în centru. Alba Iulia şi-a făcut o centură, de mântuială, de-a noastră, românească, dar tot e mai bine decât prin oraş. Aveau spaţiu să o facă de patru benzi, dar nu sunt bani! Până la Sebeş şoferii îşi dau duhul din ei, care au care nu mestecă gumă şi înjură. (Ei şi, nu vă place, treaba voastră, nu v-am chemat nimeni pe Şoseaua Naţională numarul UNU! Staţi acasă, la TV, la teletâmpeni!) Toate trec, îndată ce urcă pe autostradă spre Orăştie. Nu îmi vine să cred, sunt patru benzi, cu 120 km pe oră pentru noi provincialii, fiindcă capitaliştii lui Conu’ Iancu, nu au restricţii de viteză. De unde or fi având capitaliştii lui Conu’ Iancu maşini atât de scumpe, a strigat din mine curiozitatea, nu invidia. Dumnezeu m-a ferit de invidie, dar nu m-a ferit de trudă. Auzi tu, Dumitre, ai să fi un trudnic ca toţi ai tăi. Mare figură! Hop că am ajuns în Orăştie şi apoi în Orăştioara. Doamne, ce frumos mai sună! Cum să împrumutăm noi, urmaşii dacilor, cuvinte şi limbi de la străinii care nu au atâtea prefixe şi sufixe câte avem noi, care abia au sosit cu câteva sute de cuvinte pe meleagurile noastre? Orăştioara nu vă zice nimic dragi tovarăşi? Cei ce aţi întocmit la comandă DEX-ul în care scrieţi că românii au numai cuvinte de împrumut de la slavi şi turci? Ăştia au ajuns în spaţiul dacic cu mii de ani după traco-geto-daci, care îşi formaseră limba lor, deja!

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Foto. Ulpia Traiana Sarmigetusa

Pe o poartă mare de lemn, tradiţională, la Costeşti intru în Parcul Natural Grădiştea Muncel. Stop cadru pentru două observaţii. Întâi, e de apreciat că ridicăm porţi mari tradiţionale prin care ne afişăm identitatea, dar parcului i se spune natural nu pentru a nu-l confunda cu unul artificial de plastic ci pentru a nu folosi atributul de naţional care, după guvernanţii noştri servi, de astăzi, nu este politic corect. Ce poltroni fără personalitate! Aceasta e situaţia în care am ajuns: până ce noi ridicăm o poartă tradiţională, elveţienii fac un tunel şi spaniolii o autostradă, iar în Nord America toate parcurile sunt naţionale nu artificiale ca la noi. După poarta de lemn, asfaltul se termină în faţa bolovănosului drum, la fel ca în urmă cu peste patruzeci de ani. Am în faţă 18 kilometri de bolovani şi gropi. Îmi iau inima-n dinţi şi închid ochii, iar când nu am să mai simt zguduituri, ca de cutremur de gradul 9, din ischione până în atlas şi occipital, înseamnă că am ieşit de pe drumul parcului natural şi intru în Râul Grădiştea pe dreapta sau în pădurea de fagi pe stânga. Pe această golgotă rutieră românească se încumetă şi alţi încăpăţânaţi să ajungă unde romanii au ajuns mult mai uşor, fiindcă pe vremea dacilor drumul era mult mai bun, se putea merge pe el şi în sandale. Unii dintre încăpăţânaţii care nu cedează pe drumul infernului se mai opresc să-şi tragă sufletul şi să vadă dacă maşinile, pline de praf, mai au numerele de înmatriculare, dacă nu au pierdut ţeava de eşapament şi dacă baia de ulei mai e întreagă!

Când nu mi-am mai simţit spatele şi ajunsesem la locul unde drumul părăseşte valea şi o ia pe panta Dealului Grădişte, spre cetatea dacilor şi a zeilor, am tras pe marginea zisului drum, am oprit şi i-am spus câteva cuvinte Pisicii Negre, ştiute de la amerindienii din prerie: nu putem ocoli răul din calea noastră, trebuie să-l înfruntăm! Şi am urcat pe gios, în pasul meu de septuagenar, în solitudinea mea de ani de zile, în praful pe care-l lăsau maşinile ce treceau pe lângă mine. Urcam continuu şi tot mai bucuros că mă apropiam de împlinirea unei vechi dorinţe, închipuindu-mi măreţia de piatră a sanctuarelor pe care le voi atinge. Când am ajuns bucuria mi s-a transformat în suferinţă strigătoare la cer. Când deja vedeam zidul de piatră al cetăţii, pe marginea drumului erau înşirate nişte closete din scânduri nevopsite, în clasică arhitectura de private rurale fără apă şi canalizare. La câţiva paşi mai sus un chioşc grosolan executat, bineînţeles nevopsit, să nu fie în contrast cu privatele rurale, total nepotrivit cu ambianţa naturală şi istorică, era casa de bilete de intrare în cel mai mare vestigiu istoric al neamului românesc: Sarmizegetusa Regia – Dacica! Afară de bilete pentru copii, adulţi şi pensionari, nu mai avea nimic în chioşc. Nu există vederi, pliante cu harţi explicative, broşuri cu date istorice sau albume despre monumentul din patrimoniul UNESCO, cum ar trebui să fie. Se poate aşa ceva? Sigur că se poate, doar se vede cu ochiul liber şi de pe lună, darămite de la trei paşi! De la chioşc, cu biletul în mână ca singura amintire de aici, se urcă un dâmb de pământ, fiecare pe unde apucă, intrare liberă la zidurile din faţă: unul vechi dacic şi altul făcut de romani. Săgeţi şi indicatoare vechi şi sumare, nici o alee asfaltată sau măcar bine pietruită. Sunt mulţi vizitatori, majoritatea români din toată ţara, dar şi străini. Oare ce or gândi străinii, comparând   cu prezentarea monumentelor din patrimoniul UNESCCO de la ei din ţară? Ce părere îşi fac despre noi, românii?!

Nu, nu pentru asemenea imagini şi gânduri am urcat cu emoţii până aici, ci pentru sanctuarele dacilor, pentru marele sanctuar circular, pe care o echipă de arheologi, arhitecţi şi constructori ar putea să îl refacă şi ar fi o grandoare dacică. Şi apoi, treptat, în jur refăcute şi alte temple şi altare şi câte altele din centru civic. În câţiva ani i s-ar duce faima în toată Europa, fiindcă asemenea vestigii antice, dacice, sunt unice în Europa, în lume. Cheltuielile şi efortul ar fi răsplătite în scurtă vreme, pentru că România are un potenţial turistic de mare anvergură în Europa, când mă gândesc la Maramureş şi Ţara Haţegului, la Bucovina şi Ţara Moţilor, Transfăgărăşanul şi Transalpina, Semenicul şi Bucegii, Mânăstirile Moldoveneşti şi Ceahlăul. O salbă carpatină de mine de aur turistic pe care guvernele post-decembriste, nesimţitoare la tot ce este românesc, le-au închis şi trebuie să urcam prin gropi şi bolovani până la cel mai măreţ sanctuar al neamului nostru. Istoria îi va acuza şi condamna pentru delicte anti-româneşti.

Stau pe o bancă rudimentară pe terasa de sus a cetăţii de unde se poate cuprinde, aici, panorama istorică a cerului românesc, mirificul peisaj montan împădurit şi cetatea dacică, regească. Ce împlinire minunată simt şi trăiesc, mulţumesc Cerului Mare că am ajuns să ating pietrele sanctuarelor primordialilor stăpâni ai acestui leagăn de neam şi cultură. Privesc şi aş vrea să opresc puţin timpul acestei dorinţe împlinite atât de tardiv, cu toată îndârjirea mea împotriva sorţii cu care m-am confruntat.

Zâmbesc cu nostalgie de îndârjirile mele din viaţă, oare cum de mi-a trecut prin minte acum, aici?! A, probabil, cetatea aceasta are şi asupra mea acea putere telurică, misterioasă, de care se vorbeşte şi pe moment mi-a dat o explicaţie ce mă consolează. Natural, îndârjirea împotriva sorţii mi se trage de la dacii lui Burebista şi Decebal, care au avut curajul să se îndârjească împotriva celui mai mare şi puternic imperiu. Îndârjiţii împotriva sorţii nu sunt învinşi, sunt numai luptători…

***

 

Ulpia Traiana Augusta Sarmizegetusa

 

În fiecare an, când sunt în România, trec şi opresc în acest mare vestigiu roman, ce a fost capitala provinciei romane. Din nefericirea indolenţei intelectualităţii româneşti, de la Academie până la ziariştii bucureşteni şi provinciali, din desconsideraţia guvernanţilor corupţi a lui Iliescu şi Băseascu – Klaus W. Johannis calcă pe urmele lor – şi în Ulpia Traiană Sarmizegetusa domină marea nepăsare faţă de istorie şi arheologie. Sigur, romanii au fost duşmanii strămoşilor noştri daci, s-au războit cu ei şi i-au învins abia după patru războaie – două cu Împăratul Domiţian şi două cu Împăratul Traian – au cucerit o parte din Dacia şi au rămas un timp aici. Timp în care Imperiul Roman a lăsat o puternică amprentă istorică în piatra pe care lumea de astăzi o păstrează şi o expune cu prestanţă. Nu noi. Din 1991 şi până 2015, deşi se percepe o taxă de intrare în vestigiul roman, nu s-au mai continuat lucrările arheologice, s-au pus doar câteva noi indicatoare şi un gard de-a lungul drumului să nu mai intre ciurda satului să pască şi să balege vestigiile Împăratului Traian. Doar atât în 25 de ani, iar drumul între amfiteatru şi forum este acelaşi de pământ cu gropi cât nişte mari creuzete de făcut noroi când plouă.

Explicaţia? „Nu sunt bani”, mi-a spus primarul comunei, când am stat de vorbă cu el.

„Cum nu sunt bani, doar colectaţi bani zi de zi de la vizitatori? Puteaţi face un drum de marmură, în timpul acesta, doar marmura e aici la doi paşi, la Ruşchiţa!” Râde.

„Noi doar colectăm banii, consiliul judeţean de cultură ni-i ia pentru domnii de la Bucureşti! Şi dacă nu ştiţi, aflaţi acum, Ruşchiţa nu mai este a noastră, a fost din nou vândută!”

Cerule Mare, nu mai ai fulgere şi trăznete pentru vânzătorii de ţară românească!?!

Ce ghinioane! Am descoperit şi eu unul, vechi din AD 275, de la retragerea aureliană. Un foarte mare ghinion, după mine: dacă romanii nu s-ar fi retras înainte de AD 313, când Constantin cel Mare a declarat creştinismul religia oficială a Imperiului Roman, dacii şi urmaşii lor ar fi folosit de la început alfabetul latin. Din nefericire pentru daci, romanii s-au retras cu 38 de ani mai devreme de marele eveniment, lăsându-ne întru cu totul altă soartă, nici nu o comentez, doar aşa într-o doară, zic; singura naţiune latină care a trebuit să folosim chirilicele o mie de ani…

5.Ulpia Taiana Sarmigetusa

 

Tibiscum

 

Tibiscum a fost o veche aşezare dacică lângă râul Timiş, la ieşirea lui din munţi. După primul război daco-roman, o cohortă din Legiunea III Flavia Felix a ridicat aici primul castru roman rectangular din pământ şi lemn, ce în repetate rânduri a fost atacat de daci, cu toate că se încheiase pace între Traian şi Decebal. După al doilea război daco-roman, învingătorii au ridicat aici un al doilea castru, castrum auxiliare, la răscrucea drumului imperial, unul spre apus, la Diema şi altul spre răsărit la Lederata pe malul stâng al Dunării, unde a trecut prima dată Traian Dunărea cu legiunile sale pe un pod improvizat de bărci şi buşteni. Acest nou castru, mult mai mare a fost încredinţat unei cohorte auxiliare formată din arcaşi sirieni, ce în timpul şederii lor aici i-au învăţat pe daci siriana, că ei asta vorbeau, deşi trecuseră pe la ei şi păstori nomazi indo-europeni cu oalele lor! În timpul Împăratului Hadrian, castrul auxiliar se lărgeşte şi mai mult, e zidit din piatră cu fosă la exterior, adăpostind două formaţiuni auxiliare, de 500 de suliţaşi mauri călări (alae pentru călăreţi, cohortes pentru infanterişti). Datorită deselor atacuri ale autohtonilor, Împăratul Antoninus Pius lărgeşte castrul la 250m x 175m şi îl întăreşte cu încă două cohorte auxiliare, una celtică şi alta germanică. Deci, acum, dacii şi dacele din Banat învăţau, intensiv, latina de la sirieni, mauri, celţi şi germanici. Alături de castru s-a înfiinţat şi întins un vicus, adică o comunitate rurală ce se închega între veterani şi băştinaşe, fiindcă, oricum tot mai bine e să te iubeşti şi munceşti decât să te războieşti până ce eşti omorât. În timp, în jurul castrului se dezvoltă un oraş şi astfel Împăratul Septimiu Sever a ridicat castrul auxiliar la rang de municipium. Caracalla, fiul lui Septimius Sever, ajuns împărat, a inspectat municipiul Tibiscum în 214, ajuns la apogeu cu un forum impozant, cu templu pentru Jupiter, şi unul separat pentru Liber Pater – tatăl liber – venerat de toţi, dar în special de cetăţenii simpli. Municipiul avea un collegium fabrorum, unde se deprindeau meşteşugurile timpului: zidăria, dulgheria, olăritul, tăbăcăria şi fierăria. Pe lângă acest colegiu de meşteşuguri erau şi ateliere de sticlărie unde se făceau podoabe şi mai ales mărgele, mult apreciate şi diferit colorate, şi atelier de bronz pentru armament şi decoraţiuni. Era un univers antic organizat de romani şi înfăptuit de auxiliarii imperiului şi băştinaşii din Carpaţi şi câmpie, fiind cel mai mare vestigiu al antichităţii din Banat.

Descoperirea lui arheologică a avut cel mai mare avânt în epoca de aur a socialismului când s-a dezvelit, cercetat şi prezervat 5% din suprafaţa lui. De atunci, sub Iliescu, Băsescu şi Klaus Johannis totul a rămas în paragină. Anumiţi istorici şi arheologi, pe bună dreptate afirmă că este o paragină intenţionată, fals motivată cu nu sunt bani! În România nu sunt bani pentru România, doar pentru guvernanţii şi parlamentarii care îi jefuiesc şi ascund în străinătăţi. Ce scursori politice şi slugarnice fără de lege. La Tibiscus s-a găsit o piatră funerară pe care, în rezumat, scrie: trupul e al pământului, numele rămâne pe piatră iar sufletul e al aerului. După antichitate au rămas vestigii de muncă şi cultură în istorie, după marionetele şi slugile post decembriste rămâne ruşinea, sărăcia şi paragina.

 

Drobeta

 

Traian, un remarcabil tânăr general, a fost adoptat de Împăratul Nerva, care la moartea sa, în AD 98, l-a desemnat viitorul împărat al imperiului. Cu entuziasm a fost acceptat de legiuni şi confirmat de Senatul Roman. Traian, nu s-a grăbit să intre triumfal în Roma, ci, un an întreg, a rămas între legiunile sale pe frontiera nordică a imperiului, Rin şi Dunăre, unde aveau probleme cu triburile germanice, cu tot felul de hoarde războinice şi cu dacii. Observând şi informându-se atent de-a lungul frontierei despre atacatori, consolidând şi întărind castrele romane unde erau mai dese incursiunile, a reuşit să îmbunătăţească sistemele de apărare pe Rin şi Dunănăre. Cu această ocazie a cunoscut foarte bine incursiunile dacilor lui Decebal peste Dunăre în provincia romană Moesia. A aflat foarte multe despre daci, conducătorii lor, dar ceea ce istoricii omit şi nu ar trebui, despre bogăţiile Daciei, mai ales cele minerale: aur, argint, cupru, fier. Metale preţioase şi metale necesare imperiului. Cu toată pacea încheiată cu Împăratul Domiţian, incursiunile îndrăzneţului Decebal în Imperiul Roman s-au îndesit şi a fost motivul pentru Împăratul Traian ca, prin războaie strategic pregătite, să-l pedepsească pe Decebal, pe care-l ura fiindcă îl trăsese pe sfoară pe Domiţian. În socotelile lui Traian intra şi aurul Daciei, căruia i se dusese de mult vestea la Roma şi nu era în nici o criză din moment ce avea 30 de legiuni ce însumau aproximativ 150.000 de legionari, plus trupele auxiliare, cărora li se plătiseră la timp lefurile!

În acel an de inspecţii ale frontierei dunărene, Traian a adunat datele necesare pentru invazia Daciei şi apoi s-a dus la Roma, care îl aştepta ca pe un brav împărat. Este consemnat în istorie, că Traian nu a intrat călare în forum, ci pe jos. Toţi romanii l-au aclamat şi iubit pentru acest gest făcut, primind toate drepturile şi suportul Senatului pentru războiul cu dacii.

Primul război cu dacii a fost o jumătate de victorie pentru Traian şi o jumătate de înfrângere pentru Decebal. S-a încheiat o pace formală, nici unul nu avea încredere în celălalt şi astfel se pregăteau pentru al doilea război. Decebal şi-a refăcut cetăţile avariate şi a încercat o alianţă cu triburile germanice să se sprijine în caz de atac din partea romanilor. Nu a reuşit.

Pe partea dreaptă a Dunării, Traian, pentru următorul război a pregătit un pod fix trans-dunărean. Dunărea avea aici o lărgime de 1.200 m. Apolodor din Damasc a construit la ordinul împăratului un pod   de 1.300 m pe 20 de picioare de piatră, deci 60 de metri era deschizătura arcului de la un picior la altul, ceea ce, la vremea aceea şi mult după aceea, a fost un record în construcţii. Podul era la 18 m deasupra apei şi larg de 14 m. Colosală realizare la care, este menţionat, s-au folosit 200 de hectare de pădure de stejar. Închideţi ochi şi imaginaţi-l!! Apolodor din Damasc a avut soluţii uimitoare pentru acest pod îndrăzneţ, inegalat optsprezece secole pe această parte a Dunării. Să nu uit, pentru guvernele lui Iliescu, Băsescu şi acum pentru ale neamţului, podul a fost construit în doi ani (între 103 şi 105). În al doilea război romano-dacic, ştim cu toţii, zeii au fost de partea romanilor, pentru o sută şaptezeci de ani.

Podul lui Apolodor din Damasc a rămas intact şi după retragerea aureliană, fiindcă se mai făceau legături comerciale. Drobeta, pe care Septimius Sever a ridicat-o la nivel de colonie, ceea ce însemna că locuitorii ei aveau aceleaşi drepturi ca romanii, avea 14.000 de locuitori, forum şi temple, port şi amfiteatru, vile şi vicus. Aveau viaţă economică dinamică, făceau schimburi comerciale cu romanii. În secolul V, au ajuns aici hunii, au devastat totul şi au dat foc la pod, ce retardaţi. Un secol mai târziu împăratul Flavius Iustinus (Justinian I) l-a refăcut. Ciudat, pentru că acest amănunt istoric e trecut cu vederea, deşi este un argument în plus împotriva teoriilor aberante ungureşti, ce susţin că odată cu retragerea aureliană, Dacia, provincia romană – Banatul şi Transilvania – s-a golit de populaţia autohtonă. Nimic mai fals decât această teorie. S-a retras numai armata şi administraţia, dacii nu s-au desprins de munţii lor, iar Drobeta a rămas secole de-a rândul un centru comercial între locuitorii Daciei şi Imperiul Roman…

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

După dictatura șantajului, acum bau-baul procurorilor

Posted by Stefan Strajer On June - 7 - 2016

La noi

După dictatura șantajului, acum bau-baul procurorilor

 

Autor: Cornel Cotuţiu

 

Mai întâi: Nu vreau să zăbovesc prea mult asupra celui care, timp de 10 ani, a mânjit, prin prezența sa fizică și hă-hă-ul lui, Cotroceniul. A plecat de acolo (cred că a fost singura lege pe care a respectat-o), dar a rămas caracatița băsistă cu tentacule de proporții naționale; o prelungire a celor ceaușiste. Este și motivul pentru care, la ora aceasta, în loc să rânjească după gratii, are tupeul să întindă venin electoral pe hârtoapele „țărișoarei” noastre (Caragiale, ah, Caragiale!). S-a spus în câteva rânduri, că nu va rămâne în memoria românilor (ca să nu zic „istoria”, pe care un robot tehnocrat vrea s-o diminueze în școli și s-o dilueze). Eu cred că va rămâne; va rămâne drept cel mai neobrăzat, ticălos, cinic, sforar conducător de țară. Dar va fi chiar necesar să rămână, pentru ca – vorba cronicarului Grigore Ureche -, să fie de învățătură pentru viitorime, adică   „despre cele rele să se ferească și să se socotească”.

Și tot la un cronicar mă gândesc – Ion Neculce -, care se jelea, pe la 1743: „Oh! Oh! Oh! (…) Ce nărocire de stăpâni ca aceștia ai avut! Ce sorți de viață ți-au cădzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine, de mirare este, cu atâtea spurcăciuni de obiceiuri, ce să trag până astădzi în tine!”

Care „astădzi”? Acest „astăzi” al nostru? Întrebare retorică.

Un astăzi, cu Johannis, care nu reușește să treacă de stadiul silabisirii președinției, cu un Cioloș hăbăuc în postura de premier în fruntea unei garnituri de neputincioși, incompetenți (mă rog, excepția confirmă adevărul). Concret:

Se simulează mediul de afaceri și relația de parteneriat între contribuabil și autorități. Programele din Fonduri Europene – da, pe planeta Marte, în țarcul rezervat României. Proiectele aferente exercițiului financiar pentru 2014-2020 – pardon! Să ajungă România în 2021 și atunci se va vedea ce, unde, dacă.

Marile proiecte de infrastructură atârnă în copaci sau se bălăcesc, fără costum de baie, în hârtoapele drumurilor actuale.

Ministerul Învățământului (sau cum i-o fi zicând, că doar feșteala denumirii și-o schimbă) e cel mai performant în simulare: Întâi de toate se simulează pe sine, că există; apoi, simulează examenul de capacitate, de bacalaureat, admiterile în învățământul universitar; încurajează simularea ipostazei de școlar, a celei de dascăl, scâncește programe școlare aiuritoare, antinaționale.

Medicamentele se împuținează, virușii proliferează, spitalele agonizează, tâlhăria fredonează, salariile dormitează (mă opresc aici, că am dat-o… pe rime, or, sănătatea numai de așa ceva nu are nevoie).

Măsurile de stimulare a mediului de afaceri stau cu biberonul în gură prin sertarele ministrului de resort.

De cultură se știe ceva? O, scuze, da, unii o confundă cu coprocultura.

Agricultura? Da. Anual se importă (!!!!) în jur de 875.000 tone de pâine congelată într-unul dintre „grânarele” Europei. E de înțeles: Bucătarii își dau doctorate, iar drojdia e prioritar îndreptată spre fabricile de bere și în lanurile noastre de grâu țăranii cultivă maci (pentru opiu?).

Justiția! Această componentă esențială a unei societăți normale! La noi, ea nu dă socoteală nimănui. Din pricina magistraților (greu calificabili), România e plătitoare la CEDO anual cu milioane de euro; din banii noștri, ai contribuabililor! Justiția noastră e în vals grațios cu instituțiile de forță, atât de „sfioase” și de „fragile”, încât li se permite o absolută secretizare și imunitate. Episoadele cu ordonanțe și urmăriri penale alcătuiesc un serial lung, penibil și plictisitor. Cuvântul „dosar” e, de cele mai multe ori, doar… un substantiv (altfel spus, o parte gramaticală).

Sunt totdeauna emoționat până la lacrimi, când aud derbedei de anvergură națională, milionari delapidatori, fufe proprietare de stațiuni balneare, toți scandând, deși cu mâinile în cătușe: „Cred în Justiție!” Știu ei de ce… Și noi știm de ce – nu-i așa? Căci bau-baul procurorilor nu depășește, decât arar, aceste două silabe simulate.

Încât, finalmente – uăăă! Și, chiar dacă aș avea altă vârstă, n-aș pleca din România; pentru că, cea de azi, o merit. Și chiar dacă mult prețuitul scriitor Romulus Rusan avertiza recent că „Românul este un cetățean care locuiește o zonă periculoasă a Europei”.

 

COTUTIU

Foto autor: Cornel Cotutiu

Greșeala președintelui Miloșevici

Posted by Stefan Strajer On June - 7 - 2016

Greșeala președintelui Miloșevici

 

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

 

Mai interesează pe cineva astăzi o greșeală a președintelui Miloșevici? Cred că da pentru cei care învață din greșelile altora, mai puțin pe cei care învață numai din greșelile lor și deloc pe cei care nu învață nici din greșelile altora și nici din ale lor.

Am văzut recent filmul Relație Specială în care, așa cum rezultă din titlu, era tratată relația dintre premierul britanic Tony Blair și președintele american Bill Clinton. Am rămas uimit de îndârjirea contra sârbilor și în special contra lui Miloșevici a lui Tony Blair. El era atât de îndârjit încât s-a dus la Washington să-i convingă pe americani să trimită trupe terestre în Yugoslavia, având pregătite două variante. Prima, care implica un număr mai mic de militari, implica o invazie terestră în Kosovo având ca obiectiv alungarea sârbilor de acolo și a doua, de amploare mai mare, prevedea o invazie în Yugoslavia cu scopul de a-l da jos de la putere pe Miloșevici. În timpul discuțiilor intervine un consilier al președintelui Clinton care-l întreabă care va fi contribuția englezilor în aceste operațiuni terestre. Tony Blair începe să explice că țara sa nu are posibilitățile americanilor, la care consilierul dă replica: „Am înțeles domnule prim-ministru! Veți lupta până la ultimul american!”. Blair a înghițit gălușca și planul a fost abandonat.

3. Arkan

Într-o altă scenă Tony Blair și soția urmăresc la televizor o scenă în care trupele paramilitare sârbești fac un măcel printre bosniaci omorând cu cruzime femei, copii și bătrâni fără apărare sub privirile observatorilor ONU care și filmează scena. Blair punea totul pe seama lui Miloșevici care sfida astfel opinia publică internațională. În realitate scena era cusută cu ață albă. Oricât de fanatici ar fi fost sârbii din forțele paramilitare n-ar fi făcut așa ceva sub privirile observatorilor. Dar în imagini apar clar uniformele și însemnele sârbilor iar cei uciși erau bosniaci. Cine ar putea să demonstreze că nu este așa? Indignarea lui Tony Blair este maximă declarând că are o misiune istorică de a opri asemenea atrocități. Evident că și opinia publică era la fel de indignată. Dacă un premier, care primește informații de la serviciile secrete, este astfel manipulat evident că omul de rând nu avea nicio șansă să se gândească la altceva decât ceea ce a văzut cu ochii săi. Oricât ar fi încercat sârbii să demonstreze că nu ei sunt cei care au făcut masacrul nu i-ar fi crezut nimeni.

milosevici

Foto. Slobodan Milosevici

Singura soluție ca să nu ajungă în asemenea situații era ca președintele Miloșevici să nu accepte înființarea forțelor paramilitare ale ultranaționaliștilor sârbi. Asemenea forțe scapă oricărui control. Ele nu respectă legea și riposta la provocări este exagerat de mare. Nu există nici un control privind calitatea umană a membrilor. În ele pot pătrunde foarte ușor cârtițe și provocatori. Existența lor a permis adversarilor să-și procure echipamentul respectiv și să inițieze acțiuni care să-i compromită pe sârbi. Rezultatul a fost din punct de vedere mediatic catastrofal pentru sârbi. Probabil că inițial conducătorii sîrbi, orbiți de ultranaționalismul lor, au fost încântați să vadă că apare o formațiune care să facă anumite treburi murdare, dar au greșit.

Singurele forțe înarmate în Kosovo trebuia să rămână poliția și armata. Atacurile asupra polițiștilor și soldaților ar fi fost considerate teroriste și opinia publică ar fi trecut de partea sârbilor.

Foto.Ioan-Ispas

Foto autor: Ioan Iaspas

De ce să ne (mai) tortureze „altfel”?

Posted by Stefan Strajer On May - 28 - 2016

De ce să ne (mai) tortureze „altfel”?

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, SUA)

 

Pentru cine urmăreşte cu reală curiozitate ziarele, publicaţiile şi canalele de televiziune din Romania, o analiză a vieţii politice şi culturale induce cu uşurinţă constatarea folosirii lui „altfel” cu o oarecare supra măsură în formule mai mult sau mai puţin pretenţioase ce suscită interes, dar care, totodată, par să ascundă exprimări directe, concrete, la obiect, a unor idei şi judecăţi (altfel de ştiri, altfel de discuţii, şcoala-altfel, altfel de sentimente, altfel de alimentaţie, reviste-altfel, gândire-altfel).

Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, „altfel” este adverb, însemnând „în alt chip”, „altcum”, „altcumva”, „altminteri” sau componentă a locuţiunii „altfel de”, cu înţelesul „de altă natură”.

Utilizarea lui „altfel” în construcţia diverselor expimări conduce de multe ori la interpretări generatoare de incertitudini şi determină, incontestabil, întrebări fără răspuns. În opinia mea, folosirea lui exagerată va conduce, cu certitudine, la compromiterea sa în conştiinţa oamenilor. Involuntar, îmi persistă în minte reţinerea şi antipatia manifestate faţă de cuvântul „patriot” în România post-revoluţionară, cuvânt purtător de mare încărcătură sufletească şi pentru români, dar afectat puternic de o întrebuinţare excesivă în anii de acerbă propagandă ai dictaturii comuniste. Una dintre căile de desprindere de vechea orânduire a fost, în acei ani, distanţarea de ideea de patriot, motivaţia fiind abuzul de patriotism propovăduit şi promovat mai ales în perioada ceauşistă, ajungându-se chiar la o nefastă asociere a patriotismului cu comunismul. Trebuie să ne amintim că această reacţie a avut o consecinţă deosebit de dăunătoare în aceea că mulţi intelectuali de înaltă ţinută s-au depărtat de ideea de patriotism, temători şi precauţi ca Occidentul să nu-i cosidere tributari vechiului regim sau neeuropeni.

Lăsând la o parte numeroasele locuţiuni şi expresii alcătuite cu „altfel” care se întâlnesc din abundenţă în presă (mass media, în general) şi care au devenit, fără îndoială, iritante, consider că două sunt împrejurările mai semnificative care merită evocate spre o cât mai corectă şi efectivă cercetare.

În luna noiembrie a anului 2012, a apărut la Editura Humanitas cartea „De ce este România altfel?” de Lucian Boia. Autorul, până atunci, un istoric rezonabil, ne avertizează că lucrarea sa este un eseu care exprimă o viziune personală. Cel puţin bizară pare însă această viziune analitică, intenţia autorului fiind evidentă în a consacra ideea că România este altfel. Volumul a atras serioase critici, unii analişti considerând cartea ca fiind o adevărată mostră de propagandă antiromânească veroasă care intrigă şi dezgustă pe orice român conştient şi educat.

Selectând din istoria românilor doar evenimente sau personalităţi care să-i servească susţinerii aserţiunii că România e altfel, istoricul face câteva afirmaţii care contrazic în mod evident adevărul bazat pe date ştiinţifice, încercând să insufle că românii sunt o rasă inferioară, că românii suferă de un retard istoric, educaţional şi cultural insurmontabile şi că ţara este un stat artificial care n-ar trebui să existe. Argumentele invocate sunt inexacte, exagerate sau simple interpretări ficţionale, autorul omiţând de la început aprecierea fundamentală de notorietate că orice ţară e diferită, deci altfel, de asemenea, că orice popor e diferit, deci altfel. Trebuie precizat că toate ţările şi toate naţiunile sunt diferite, dar nu a existat niciodată o medie a diferenţei dintre ele. S-a formulat şi aprecierea potrivit căreia cartea constituie o scriitură de defăimare şi terfelire a României. Opinii asemănătoare au exprimat şi competenţi profesori universitari de istorie, precum şi alte personalităţi universitare şi culturale. Controversele iscate l-au determinat pe Dan Puric, după enunţarea unor argumente pertinente, să afirme că „moda Lucian Boia loveşte România”.

În anul 2014, devenit candidat la Preşedinţie, Klaus Iohannis a lansat sintagma „altfel de politică”, unitate sintactico-semantică larg acceptată, bine primită şi apreciată după cei zece ani negri ai „epocii” Băsescu. Conceptul acestei „altfel” de politici nu a fost niciodată explicat, clarificat, analizat. În aceste condiţii, nu ne rămâne decât să constatăm materializarea unei atari politici, respectiv să examinăm starea actuală care, fără nici un efort, lasă impresia neliniştitoare a unei societăţi destructurate şi împotmolite într-un soi de fundătură în care se ştie, desigur, cum s-a ajuns. Instituţiile naţionale funcţionează sincopat şi deseori defectuos, în special, Parlamentul, Guvernul, Banca Naţională, Biserica Ortodoxă. Partidele trădează nu doar senzaţia de dezorientare, ci chiar o vădită neputinţă. Din punct de vedere demografic, românii sunt din ce în ce mai puţini în ţară. Economic, în lipsa oricărei strategii, România stă bine la capitolul consum, împrejurare nu prea îmbucurătoare în condiţiile în care se înregistrează mari deficienţe în colectarea taxelor, la accesarea şi utilizarea de fonduri europene, la producţia autohtonă, precum şi mari minusuri la investiţii. Paradoxal, toate acestea se întâmplă într-un conext care pare a fi favorabil României. Este o realitate inexplicabilă probând ineficacitate, indiferenţă, inconştienţă. Pe plan extern, se evită orice prilej de a deveni o voce în zonă, cu toate condiţiile prielnice de astăzi, constatându-se în continuare lipsa de iniţiativă, ezitare şi un mod nepotrivit de comunicare. Presa românească subliniază, fără echivoc, ca România chiar se află în criză, o criză datorată incompetenţei, lipsei perspectivelor şi alternativelor, ezitărilor în faţa asumării, pe scurt, o criză a incapacităţii şi pasivităţii, iar „ţara luată înapoi” pare a nu mai fi dorită şi chiar e lăsată indiferenţei.

La sfârşitul lunii aprilie, tăcutul nostru preşedinte (liniştea sa fiind într-un sfâşietor contrast cu zgomotul generator de nenumărate scandaluri al celuilalt) a ţinut un discurs la Timişoara cu ocazia participării la conferinţa intitulată „Diaspora şi prietenii săi”, discurs calificat de o parte a presei drept „găunos”, „o beţie de cuvinte”. În alocuţiunea rostită la 500 de zile de la instalarea sa ca preşedinte, Klaus Iohannis ne-a liniştit astfel: „Vreau să le transmit de aici, de la această tribună, românilor din ţară şi din străinătate, că preşedintele lor îi vede, îi aude şi le cunoaşte problemele”. Nu a mai surprins pe nimeni faptul că la fel ca în cazul altor cuvântări anterioare, ne-a reiterat, invariabil fără a detalia, că demnitatea sa de titular al scunului de la Cotroceni reprezintă „punct şi de la capăt” şi „altfel de politică”.

klaus-135163-1-572x350

(Sursa foto: sibiu.justitiarul.ro)

 

În fine, personal, vreau să-mi reafirm speranţa, dublată de o dorinţă nedisimulată, că abuzul de „altfel”  va fi drastic diminuat, aceasta însemnând nu doar o operaţiune benefică vorbirii curente, evitându-se o devalorizare şi banalizare forţată a cuvântului, ci şi o consecinţă firească a ameliorării situaţiei României care să probeze că românii nu sunt la fel cu naţiunile aparţinând democraţiilor consacrate.

Dorin Nadrau.Poza noua

Foto. Dorin Nadrau

Refuzul cântecului de lebădă

Posted by Stefan Strajer On May - 28 - 2016

La noi

Refuzul cântecului de lebădă

Autor: Cornel Cotuţiu

 

Cu toate că legăturile poștale sunt greoaie, în ciuda unor bănuieli că ele trec prin mâinile suspecte ale unor „specializați” în corespondența interțări, primesc în răstimpuri semne de la românii din Ucraina – zona Odesa -, din vestitul Tatarbunar; îndeosebi publicația lor, românească, „Sud-vest”, iar deunăzi, prin proaspăta-mi cunoștință Nicolae Moșu, volumul „Cealaltă viață a lui Valeriu Cojocaru. Sau Românii sud-basarabeni în cumpăna mileniilor” (tipărită în România, la Sibiu, 2012). Nespus de mult m-a bucurat gestul și cartea aceasta, îngrijită de redactorul șef al revistei amintite, bravul român Vadim Bacinschi!

Coperta I vorbește de la sine și fără înconjor (NB: aceasta în contextul politico-naționalist al autorităților ucrainiene, uneori subtil, alteori fățiș antiromânesc): cuprinde harta cu partea estică a României din perioada interbelică, cea dintre Prut și Nistru, până la Marea Neagră, cu Cetatea Albă a lui Ștefan cel Mare.

Iar imboldul pentru acest efort editorial îl mărturisește autorul însuși în dedicație (reluată pe coperta a IV-a): „Închin această carte memoriei bunului meu prieten Valeriu Cojocaru (1957-2010), care s-a stins subit din viață la 52 de ani, în floarea puterilor sale creatoare, nerealizat ca om de cultură, și neapreciat, ca personalitate, de cei pe care i-a iubit atât de mult.”

În această privință, am două observații: Faptul că nu s-a făcut tam-tam pentru faptele sale nu consider că a fost un om „nerealizat (Se va vedea din ce urmează). Și: Acel „neapreciat” are și o conotație de reproș. La adresa cui? A forurilor culturale ucrainiene sau mai degrabă a conaționalilor români?

Lucrarea e alcătuită din două părți, egale ca întindere: Mai întâi, Vadim Bacinshi străbate cu un condei cald, delicat, dar obiectiv, minuțios, destinul cărturarului Cojocaru; iar partea a doua e alcătuită din texte culese din periodice, semnate de protagonist.

Mai întâi, Bacinschi se întreabă retoric: „Suntem oare noi în drept de a reveni cu memorii, trimiteri, păreri de bine sau de rău la persoana dumnealui, ca la un punct de referință în istoria recentă a comunității românești din stânga Dunării de Jos?” Desigur că presupui răspunsul: „Cred că da.” Desigur că aștepți argumentele.

Iată: Chiar dacă nu a obținut titluri științifice și nu au rămas de la el tomuri cu lucrările sale, în domeniul istoriei arheologiei Dunării de Jos (Bugeac) n-a realizat încă nimeni ceea ce îi aparține de-a lungul a 30 de ani: „Clubul Școlar „Istros”, rebotezat apoi „Danubius”, pe care l-a condus din 1981, săpăturile efectuate în vatra de odinioară a satului Roșcani, intrat în istorie ca loc al morții Domnului Moldovei Ioan Vodă cel Cumplit, cercetările valurilor române de apărare din stânga Dunării de Jos (raionul Reni).” Se rețin, deopotrivă, nenumărate conferințe științifice și simpozioane organizate de el, activitățile cu caracter istoric și național, din cadrul Centrului Zonal al Tineretului Școlar (conduse de el mai bine de 10 ani) în școala românească din Satu Nou și muzeul ridicat aici, „zidindu-i din cărămidă și ceramică peretele de la intrare.”

Sub aspect politic și național, Valeriu Cojocaru a fost „în rândurile dintâi” ale mișcării de renaștere națională a etnicilor români (moldoveni) și anticomunistă, începând cu primii ani 90. Și în acest sens i-au apărut zeci de articole, în presa locală și centrală, în Ucraina, Rusia, România. S-a situat, de pildă, printre cele mai tenace voci în afirmarea realității că moldovenii din regiunea Odesa sunt etnici români care vorbesc limba română (mistificată de sovietici în zisa „limbă moldovenească”). Doar un caz: În 1992, serviciile speciale ucrainiene, pun la cale o acțiune de intimidare a unei manifestări românești care se încheie cu bătaie, leziuni corporale grave și spitalizare. Între cei trei lideri, era și… Valeriu Cojocaru.

Deopotrivă, autorul cărții îi alcătuiește un portret al firii de toate zilele al acestui om, un desen cald, care ni-l însuflețește. A trăit „firesc și neprefăcut. Iată una din principalele sale virtuți. (…) Nu și-a subliniat persoana prin comportament distinct de cel al oamenilor simpli de la Reni sau Satu Nou.” Adică: „bun de gură și de anecdote, săritor la nevoie, iubitor de petreceri, mai mari sau mai mici (…). Se pricepea la ciubotărit, la zidit, la făcut butoaie”. Ba, repara mașini și motociclete vechi. „El, dacă mergea pe stradă, avea ce spune și babelor și moșnegilor de pe la porți, și copiilor mici și fetelor mari. Tot vorbe cu haz, glume, cuvinte de sprijin și îmbărbătare.” „Valeriu, viața întreagă, cât a avut-o de trăit, a rămas copil. Impulsiv, gata de a crede oricui, dornic de a realiza ceva nou cu care s-ar fi putut mândri, căci îi plăcea să se mândrească.” „N-avea astâmpăr în suflet. Fire pasională, se lăsa ușor captivat ba de o idee, ba de alta.” (Nu putem trece mai departe fără a recunoaște talentul de portretist al ziaristului; dar, în câteva rânduri, cititorul are impresia că, vorbind despre prietenul său, Bacinschi vorbește despre sine, că se suprapune peste același tipar al românului în vremuri de rezistență, ostilitate, de afirmare națională într-un context statal neprielnic).

Valeriu Cojocaru avea să-i mărturisească la un moment dat prietenului său: „M-am săturat să trăiesc cu proștii”. Apoi s-a stins din viață, doborât de un atac cerebral. Dar, ceva mai înainte declara public:

„Nu-mi pot părăsi Basarabia scumpă (…). Rămân aici. Rămân aici fidel, ca un câine la casa stăpânului. Am de ce să latru.”

Refuzând cântecul lebedei.

COTUTIU

Foto. Cornel Cotutiu

Cinismul față în față cu naivitatea

Posted by Stefan Strajer On May - 28 - 2016

Cinismul față în față cu naivitatea

Autor: George Petrovai

 

Se pare că ăsta este specificul democrației originale pe care ne-o dorim (pardon, demagogii o doresc, iar celor mulți le este vârâtă pe gât) și la care trudim de un sfert de veac: Ca voința poporului exprimată printr-un referendum să fie ignorată de palavragiii cu putere decizională (vezi soarta plebiscitului din 2009, când la urne s-au prezentat peste 50% dintre români, care în proporție de 80% au votat pentru un parlament unicameral cu maximum 300 de membri!) și ca toate campaniile să decurgă șnur (că, de, pentru impresie doar coaja democrației contează) în binecunoscuta manieră dâmbovițeană a schimbărilor fără modificări esențiale.

Adică pleacă ai noștri grei de osânză, vin ai noștri dornici să-și depășească înaintașii într-ale potlogăriilor, de unde continuitatea mafioto-ipocrită ca traiul celor mulți să meargă în jos.

Cum altminteri să ne explicăm paradoxul că România, o țară încă bogată în pofida jefuirii ei sistematice (și asta nu de azi sau de ieri), are atâția săraci lipiți pământului?! Apropo, cu actualele năravuri și deprinderi („Dai un ban dar stai în față”, „Osia neunsă scârțâie”, „Cine muncește n-are timp de făcut bani”, „Hoțul neprins e om cinstit” etc.) pentru mine nu-i de mirare că în România s-a furat, se fură și se va fura, ci că încă se mai găsește cîte ceva de furat. Iar acest „ceva”, deloc neglijabil pentru tâlharii locali și cei cu moț de la centru, se cheamă bugetul, privatizările frauduloase și licitațiile trucate.

Credeți că de florile mărului este așa o bătălie pentru fotoliile de primar și/sau de consilieri? Naivul va spune că așa este firesc într-o democrație (sic!) și că din atari confruntări electorale se ajunge, dacă nu la cetățenii cei mai vrednici (câți dintre aceștia consimt să intre în politică și câți dintre intrați rămân nepervertiți?), atunci măcar la oameni cu ceva mai vrednici ca cei dinainte.

Iar eu mă uit la dezastrul din jur (economia pe butuci, pădurile măcelărite, tot mai precara stare de sănătate a nației, localitățile sufocate de mașini parcate pe unde se nimerește, spațiile verzi pe sponci etc.), am în vedere datoria externă a României de circa 100 miliarde euroi și întreb: Unde sunt aleșii noștri vrednici (în teritoriu și la centru), când – vorba poetului – biet de el, român săracul, înapoi tot dă ca racul?…

Dând uitării sau, mai de grabă, nevroind să știm de tranșanta afirmație a gânditorului francez Henri Bergson, cum că în democrație (evident, el avea în vedere democrația occidentală, nicidecum sinistra noastră caricatură) nu există criterii pentru selecția valorilor, noi continuăm să-i considerăm buni pe acei edili care izbutesc să-și ducă mandatul până la capăt și care se achită de cel mult un sfert din atribuțiile cuprinse în fișa postului – promisiunile făcute în campania electorală!…

Următoarele motive mă determină să n-am pic de încredere în politruci și făcătura numită politica postdecembristă (în găunoasele lor promisiuni cu atât mai puțin), drept urmare îmi îndemn compatrioții din țară și străinătate ca prin neparticiparea lor la vot să contribuie efectiv și conștient la reușita grevei electorale:

1) Dacă nici referendumul, însăși coloana vertebrală a unei veritabile democrații, nu este respectat de politrucii postdecembriști, atunci e clar că toate speranțele de mai bine pentru grosul românilor sunt doar o cruntă amăgire și că politica pe aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu este aidoma unui Ianus: Zero cu ochi se cheamă fața mincinoasă cu care privește spre națiune, în principal spre uriașa armată a dezmoșteniților, dar fața cu care privește spre clan și partid se cheamă o afacere nerușinat de rentabilă, ea făcând (ne)oameni sus-puși din toți avortonii slugarnici!

2) Știind prea bine că peștele de la cap se împute, ce încredere mai poți să ai (mă raportez la primele două partide ca mărime) într-un PSD care în continuare este condus de un penal (l-am numit pe Liviu Dragnea) condamnat la doi ani cu suspendare, în jurul lui făcând zid de susținere alți penali, potrivit principiului tovărășesc-nelegiuit că în acest mod se apără pe ei înșiși (nu tot așa a fost apărat ani de zile bravul plagiator Victor Ponta?), sau ce încredere poți să ai în struțo-cămila doldora de penali numită PNL, care și-a permis prin loazele sale și alte multe secături din această țară să-l împroaște cu noroi pe Marian Munteanu, cel care trebuia să fie vârful de lance al adevăratei schimbări în bine din România.

Că toate partidele postdecembriste sunt o apă și un pământ (bunăoară, ce au în comun cei mai mulți dintre așa-zișii liberali din zilele noastre cu principiile liberale din perioada interbelică?), rezultă cu prisosință din alianțele conjuncturale înjghebate. Dar, stați liniștiți, nu pentru prestigiul României și binele majorității românilor pe care cică-i reprezintă (de fapt îi vând și-i jupoaie), ci strict pentru sforarii lor.

În urmă cu patru ani peneliștii și pedeliștii se pupau de zor în monstruozitatea cu numele USL (Uniunea Social Liberală), ca astăzi să se iubească atât de mult, încât sunt gata să se strângă de gât. Nestimabililor, care-i adevăratul vostru obraz de toval: cel de-acuma sau cel din urmă cu patru ani, când prioritatea priorităților era să dați de pământ cu Traian Băsescu și cu Partidul Democat-Liberal (PD-L)? Dar iată că ăștia s-au aranjat: Băsescu în calitate de lider PMP, PD-L-ul lui Vasile Blaga înfulecat cu fulgi cu tot de PNL. Păi de pomană se spune că România postdecembristă este țara tuturor posibilităților certate cu legea?…

3) Din statistica oficială, dușmana de moarte a statisticilor bunului simț, reiese un surplus de cetățeni cu drept de vot (să-i spunem lotul de rezervă) de aproximativ trei milioane. Se subînțelege că aceste voturi fictive, știute și acceptate de oficialități, la o adică vor înclina balanța într-o parte sau alta, funcție de simpatiile și profitul celor însărcinați cu numărarea. Nu spunea Stalin că nu contează câți cetățeni se prezintă la vot, ci totul depinde de cine numără voturile?…

N.B. Broșura cu oferta PSD-ului pentru primăria și consiliul municipiului Sighetu Marmației este de un monumental cinism. Deși candidatul la fotoliul de primar este actualul viceprimar, dar nu oricare viceprimar dacă te iei după tovărășeasca recomandare a senatorului Liviu Marian Pop (se spune dividende, domnule senator, nu dividente, iar pe viitor nu mai numărați realizările PSD-ului la nivel național cam așa cum Ghiță Pristanda dădea socoteală de steaguri!), și deși cap de listă la consilieri este doamna Eugenia Godja, fosta primăriță a orașului timp de trei mandate (2000-2012), vasăzică taman atunci când două părculețe au fost dezafectate pentru tot atâtea stații PECO, când piața de alimente a rămas fără mult promisul Mall, în schimb a rămas cu haite de câini vagabonzi și s-a pricopsit cu trei supermagazine în plin centru, iată că acuma toate astea apar ca perpetue priorități.

Sigur că da, din respect pentru sigheteni…

(Sighetu Marmației, 15 mai 2016)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Dezvoltarea umană şi socială a Basarabiei în mileniul trei – realitate şi constatări

Autor: dr. Galina Martea

 

Aspectele de dezvoltare economică, socială, culturală şi politică a unei țări sunt componente ce se regăsesc în strânsă corelaţie cu elementele ce determină nivelul de trai al populaţiei, capacitatea clasei politice/dominante în guvernarea statului, calitatea serviciilor şi protecţia socială oferite cetăţenilor, calitatea învăţământului, nivelul dezvoltării umane, importanţa capitalului uman, indicii macroeconomici, nivelul dezvoltării sociale, etc. De aceea, pentru a fi în pas cu realitatea progresivă contemporană societatea multor țări în curs de dezvoltare şi de trecere la sistemul economiei de piață adevarată urmează să efectueze reforme cruciale în toate sectoarele economiei naţionale, în totalitatea valorilor culturale, educative şi spirituale, şi, nu în ultimul rând, modificarea atitudinii statului faţă de factorul uman/capitalul uman, care este rolul prioritar în orice societate şi cea mai de preţ valoare.

Dezvoltarea economică și socială a unei țări bazată pe eficiența politicii de administrare și guvernare este obiectul principal care servește la funcționarea mecanismelor autentice în materie şi de evoluare a reformelor structurale. Iar în cazul când existenţa unei țări se întemeiază pe principii de ineficiență a politicii de administrare, atunci componentele respective vor fi mereu un factor negativ în dezvoltarea economică și socială. Acest atribut al politicii ineficiente în guvernare este specific țărilor în curs de dezvoltare la economia de piață și, în special, țărilor ce au la bază activitatea centrată pe incapacitatea de a promova corect valorile corespunzătoare umane, acestea fiind necesități sociale în conexiunea relațiilor de comunicare dintre individ și societate. Fenomenele respective, fiind realizate în termeni de inechitate socială și de devalorizare a factorului uman în societate, în rezultat, se răsfrâng negativ atât pe imaginea de existență a omului în societate, cât și pe imaginea de dezvoltare a țării la nivel naţional și mondial. Un exemplu real în evoluția unei asemenea societăți este Republica Moldova, care reprezintă un model incert al dezvoltării economice, culturale, sociale, şi, respectiv, al dezvoltării umane prin procesele istorice evolutive.

Republica Moldova, influenţată de mulţi factori interni şi externi, este o țară care se confruntă cu o multitudine de probleme de proporţii extrem de mari care frânează în permanenţă dezvoltarea societății. Nivelul dezvoltării se prezintă, în primul rând, prin sărăcia creată la un nivel înspăimântător, corupţia şi criminalitatea instaurată la nivel de stat şi în toate domeniile de activitate naţională, incapacitatea clasei dominante în a administra ţara pe principii de echitate şi transparenţă socială, perioada de timp prea mare pentru tranziția la economia de piaţă adevărată, şomajul – rezultat al dezechilibrului dintre cererea și oferta forței de muncă, veniturile cetăţenilor în mărimi destul de mici în raport cu necesităţile vitale şi preţurile destul de mari la produsele de consum, migraţia în masă a cetăţenilor în afara ţării, cadrul legislativ şi normativ inadecvat şi imperfect în dezvoltarea infrastructurilor şi în protejarea factorului uman/capitalul uman care este în afara sistemului de valori, etc. In contextul acestor nelegiuiri sociale, țara promovează reforme economice și sociale necorespunzatoare omului din societate şi, respectiv, neeficiente pentru imaginea ţării în plan mondial. Cu o asemenea prezenţă societatea basarabeană, totodată, doreşte integrarea şi aderarea la Uniunea Europeană (UE). Aceasta este o intenţie pozitivă, însă, pe de alta parte, este negativă. Pentru a deveni membru al unei asemenea structuri, atunci ar urma ca R.Moldova să se prezinte în calitate de membru al UE cu caracteristici pozitive şi onorabile în existenţă. Este necesar de a modifica în esenţă conţinutul actual al administrării statale şi al proceselor de dezvoltare umană şi socială. Iar elementul crucial care trebuie modificat şi perfecţionat în cadrul politicilor de dezvoltare a ţării la nivel macrostructural şi al microsistemelor din societate este componentul prezent prin termenul „de mentalitate”. Mentalitatea factorului uman şi, în special, a acelor persoane care administrează ţara este latura şi subiectul de bază ce se răsfrânge foarte negativ în soluţionarea tuturor problemelor şi instrumentelor structurale de dezvoltare a ţării. Numai prin schimbarea mentalităţii individului şi aplicarea unei ideologii moderne în dezvoltare se va produce remodelarea cursului istoric al evenimentelor. Metodele de gestionare a ţării pe principii primitive, învechite și autoritare (centralizate la nivel de stat) urmează a fi înlocuite cu procedee moderne caracteristice ţărilor civilizate şi dezvoltate. În caz contrar, succesele vor fi mereu în stagnare, iar condiţiile de transformare a societăţii spre o economie de piaţă adevărată vor fi doar o dorinţă şi o necesitate ireală. Pentru ca aceasta să devină o realitate autentică, atunci accentul forte trebuie pus pe o descentralizare administrativă şi financiară reală, cu transferul de responsabilitate și autoritate de la nivel central la cel local, respectiv, către unităţile de producţie. În acelaşi timp, prin aprecierea şi protejarea la justa valoare a capitalului uman va fi pus startul de pornire în soluţionarea problemelor sociale şi economice existente în societate. Capitalul uman, fiind forţa principală a societății, este acel component care poate da viaţă oricărui proces în dezvoltarea socială, economică și culturală. Prin nivelul de dezvoltare al unei ţări se evidenţiază anume latura „cum este protejat şi apreciat factorul uman, definit prin capitalul uman al unei societăţi”. Din păcate, prin toate acțiunile realizate, societatea basarabeană a demonstrat, la nesfârşit, care este cu adevărat rolul şi valoarea individului/capitalului uman în societate. Explicaţiile respective ale acestora pot fi redate doar printr-un simplu exemplu: exodul sau migraţia în masă a cetăţenilor spre alte ţări. Se presupune, că peste un milion de persoane sunt plecate în afara ţării în căutarea unui loc de muncă şi/sau regăsirea altor valori umane şi sociale. Această cifră pare a fi reală dacă ar fi raportată, cu aproximaţie, la volumul banilor trimişi în ţară. Pe când, conform Biroului Naţional de Statistică la 01.01.2015 emigrările constituiau 3920,0 mii persoane. Acest component de proporții mari în exodul forţei de muncă este un fenomen destul de negativ şi periculos pentru o ţară. Consecinţele migraţiei sunt prezente prin: deprecierea factorului uman în societate, nivelul de dezvoltare socială a ţării şi nivelul de trai al populaţiei, venituri extrem de reduse pe cap de locuitor, sărăcia şi nedreptatea socială, sistemul de sănătate nefavorabil, sistemul de educaţie şi instruire nesatisfăcător, nivelul necorespunzător al serviciilor de protecţie socială, etc.

Dificultăţile societăţii basarabene la nivel social, economic şi cultural se regăsesc prin capitolul „Dezvoltarea umană”. Indicii cu privire la „Dezvoltarea umană” caracterizează o ţără prin nivelul de dezvoltare la toate treptele de existenţă, în special, nivelul de cultură şi inteligenţă a populaţiei, calitatea învăţămîntului şi nivelul de educaţie, sistemul de sănătate şi starea sănătăţii omului, speranţa şi standartul de viaţă al populaţiei, impactul politicilor economice asupra calităţii vieţii. La acest capitol, R.Moldova este plasată în lume pe locul 107 dintre cele 188 state participante în clasament[Raportul Dezvoltării Umane al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare. Datele bazate pe estimările anului 2015. Disponibil: http://jurnal.md/ro/economic/2015/12/14/moldova-pe-locul-107-din-188-de-state-in-clasamentul-mondial-al-dezvoltarii-umane-tendintele-somajului-in-randul-tinerilor-sunt-ingrijoratoare/]. În linii generale, prin indicii de dezvoltare umană se concretizează faptul care este nivelul de dezvoltare şi de trai al unei ţări. Dacă să ne referim la PIB-ul (produsul intern brut) pe cap de locuitor, unul din principalii indicatori macroeconomici care reflectă suma valorii nominale de piață a tuturor mărfurilor și serviciilor destinate consumului final produs în toate ramurile economiei naţionale în decurs de un an, R.Moldova este plasată pe locul 129 dintre cele 183 ţări, ajustată în funcţie de paritatea puterii de cumpărare de 1,630 dolari SUA (datele se referă la anul 2010, publicate de World Economic Outlook Database, aprilie, 2011, International Monetary Fund, 11.04.2011). Respectiv, prin PIB reuşim să vedem nivelul de prosperitate materială a populaţiei (fără a mai detalia şi alţi indicatori socio-economici), acesta fiind cel mai bun indicator pentru a defini bunăstarea unei ţări.  Prin dezvoltarea umană o ţară evidenţiază componentele şi actorii principali ce determină schimbările produse în procesul evolutiv al dezvoltării individului şi factorilor ce determină transformările propriu-zise din cadrul societăţii. În acest context, componentele societăţii basarabene, cu particularităţi speciale în dezvoltare, se desfaşoară cu dificultate, afectând în mod direct atât omul, cât şi instituţiile prezente în societate. Toate acestea îşi spun cuvântul prin poziţia ţării în plan mondial şi prin clasamentele la care este parte componentă. Astfel, R.Moldova rămâne în continuare cea mai săracă ţară din Europa, care nu reuşeşte să producă nicio creştere economică reală, iar la capitolul „nivelul de trai” în 2015 este pe locul 92 din 140 state participante (Legatum Institute, Prosperity Index 2015. Disponibil: http://media.prosperity.com/2015/pdf/publications/PI2015Brochure_WEB.pdf ). Deci, PIB-ul, veniturile şi puterea de cumpărare a populaţiei pe cap de locuitor clasifică ţara în topul celor mai sărace state europene, ultima în clasamentul european din 2015 [Disponibil: http://actualitati.md/md/societate/prosperity-index-2015-moldova-cea-mai-saraca-tara-din-europa]. Unul din indicatorii care indică nivelul de trai al populaţiei este şi ponderea cheltuielilor pentru produsele de consum. Studiul realizat de experţii RIA Rating spune, că ponderea cheltuielilor de alimentaţie din bugetul unei familii moldoveneşti în anul 2015 sunt de 43,8% din salariul mediu lunar, pe când în acest scop în ţările din Occident se cheltuie 8-11% [RIA Rating. Disponibil: http://agora.md/stiri/15194/infografic-ria-rating-moldova-pe-penultimul-loc-in-europa-la-ponderea-cheltuielilor-pentru-produse-alimentare], astfel plasându-se pe locul 39 din 40 state participante în topul european la capitolul „cheltuieli pentru alimentaţie”. Cu această imagine, conform ultimului raport al Dezvoltării Umane al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, durata medie a vieţii în R.Moldova este de 69,3 ani, pe când a cetăţenilor din UE este de 77,5 ani. Se estimează că în jurul anilor 2050 circa 35-50 la sută din populaţia Republicii Moldova nu va depăşi vârsta de 60 de ani. Concomitent, la capitolul „topul ţărilor în care poţi aduce pe lume un copil” R.Moldova nici nu a fost menţionată în clasamenul celor 80 de ţări participante (informează The Economist, The   where-to-be-born index, 2013). Clasamentul respectiv a luat în calcul mai multe aspecte, printre care gradul de satisfacţie a cetăţenilor pentru nivelul de trai, veniturile personale, rata infracţionalităţii, încrederea în instituţiile statului, sistemul economic/de sănătate/de instruire, precum şi caracteristicile sociale/culturale specifice ţării. La fel, un alt Raport Mondial al Riscurilor, realizat de Institutul pentru Mediu şi Securitate Umană din cadrul Universităţii Naţiunilor Unite (14.10.2012), relatează că Moldova este pe locul 108 la capitolul „statelor cu risc”. Cât priveşte sistemul de învăţământ, parte componentă a dezvoltării umane, sistemul de instrure şi educaţie din R.Moldova este considerat neeficient în plan mondial, care nu reflectă o imagine clară în dezvoltarea unei economii competitive. Studiile demonstrează, ca pe lângă investiţiile financiare adecvate un sistem de instruire are nevoie de promovarea unei culturi educaţionale adecvate care sa raspundă cerinţelor moderne de educaţie, iar calitatea metodelor de predare şi calitatea de pregătire a cadrelor didactice să fie susţinut la cel mai înalt nivel. Succesul unei educaţii adevărate atât a individului, cât şi a unităţii de învăţământ devine o realitate doar atunci când personalitatea acestora este motivată de rolul şi importanţa lor în societate. Cu regret, aceşti factori nu sunt prezenţi integral în sistemul de învăţământ şi societatea basarabeană, iar conţinutul acestora este inhibat actualmente încă de elemente învechite ale educaţiei care devalorizează sistemul respectiv. Piedicile sunt prezente, în mod prioritar, prin nivelul limitat de recunoaştere şi apreciere a personalităţii/identităţii individului şi a sistemului de instruire din societate, iar statul nu contribuie pozitiv la promovarea şi susţinerea sistemului respectiv de instruire, lăsându-l să supravieţuiască la voia întâmplării.

Efectele „dezvoltării umane” au lăsat amprente adânci şi în alte domenii de activitate a țării, în rezultat, afectând în mod direct omul, societatea, economia, valorile naţionale. Prin indicii micro şi macroeconomici ai ţării pot fi determinate rezultatele activităţii individuale la nivelul agentului economic şi performanţele activităţii economice naţionale în ansamblu. Indicatorii macroeconomici sunt prezenţi prin produsul intern brut, produsul naţional, venitul naţional, venitul personal, etc., iar   macroeconomia este componentul prin care se văd oportunităţile şi dificultăţile cu care se confruntă economia ţării în linii generale. La baza acestor indicatori macroeconomici este plasat nivelul şi rata creşterii producţiei totale, gradul de ocupare a forţei de muncă, rata somajului, rata inflaţiei, rata dobânzii, valoarea externă a monedei naţionale, balanţa de piaţă, producţia şi venitul. PIB-ul,   principalul component macroeconomic, reprezintă valoarea de piaţă a bunurilor şi serviciilor produse de către agenţii economici pe parcursul unui an, acesta în 2015 însumând 121851 milioane lei mold.(preţuri curente). Însă, luând în consideraţie faptul că majoritatea unităţilor economice de producţie şi-au încetat activitatea, atunci consumul ar fi şi este singurul component al creşterii economice. Iar ponderea banilor trimişi în ţară de persoanele emigrate echivalează cu peste o treime raportat la PIB (Datele Băncii Mondiale). Banii transferați în țară de această categorie a populației constituie cea mai importantă sursă a PIB-ului, valoarea PIB-ul fiind de 6,188 miliarde dolari SUA în 2015. Estimările de-a lungul anilor demonstrează că PIB-ul este mereu în creştere (exemplu: cu 7,5% mai mare faţă de anul 2010, raportat la 2011; cu 4,6 % mai mare faţă de 2013, raportat la 2014), însă şi acest lucru revine pe seama banilor puşi în circulaţie de concetăţenii ce muncesc peste hotarele ţării. Aici aş menţiona, că o creştere economică în mărime de 6-8% anual este considerată în plan mondial o performanţă extraordinară în dezvoltarea unei ţări, pe când R.Moldova cu același procent pe care il prezintă mereu în creştere continuă să rămână aceeaşi ţară săracă. PIB-ul pe cap de locuitor în 2015 a fost determinat în proporţie de 4,177 dolari, iar PIB-ul pe domenii de activitate s-a prezentat în mărime de 12,2% agricultură(2013), 13,8% industrie(2013), 58,9% servicii(2013). Aceeaşi sursă, respectiv, şi Biroul National de Statistică menţionează că: – forţa de muncă a constituit 1,236 milioane dolari (dintre care 40,6% agricultură, 16% industrie, 43,3% servicii), cu ponderea populaţiei ocupate doar de 32%; – veniturile publice 40,442 mln.dolari sau 38,1% din PIB (2014); – cheltiuielile   publice 43,242 mln.dolari sau 40,8% din PIB (2014); – investiţiile străine directe 3,224 miliarde dolari sau aproape 50% din PIB (2012); – importul 3,987 miliarde dolari (2015, MF); – exportul 1,967 miliarde dolari (2015, MF); – inflaţia 13,6% (2015, MF); – rata şomajului de 8,5% (2015), dintre care bărbaţi 11,2% şi femei 5,7%. În rândurile tinerilor rata şomajului a constituit 19,8%, iar în categoria vârstei 15-29 ani acest indicator a avut valoarea de   17,3%; – populaţia sub limita sărăciei 21,9% (anul 2010 // CIA World FactBook, 05.02.2013). Conform ultimelor studii, sub pragul absolut al sărăciei se află 20-25% din populaţia ţării, iar populaţia din zona rurală, fiind considerată cu mult mai săracă faţă de cea urbană, constituie 25-30 la sută. Nivelul sărăciei absolute se prezintă prin mărimea destul de mică a veniturilor personale în raport cu mărimea cheltuielilor pentru alimentaţie şi alte necesităţi vitale. Cât priveşte consumul zilnic alimentar necesar pentru o persoană în volum de 2282 kcal este doar o dorinţă la care s-ar putea doar visa… În rezultat, ponderea agriculturii, industriei, comerţului extern în raport cu PIB-ul, importurile net superioare exporturilor, investiţiile străine, alţi factori, toate, la rândul lor, confirmă încă o dată faptul cât de ineficientă este dezvoltarea ţării în raport cu indicii prezenţi în creşterea economică şi indicii macroeconomici. Statisticile presupun, că dacă nu se vor regla procesele actuale de dezvoltare a ţării, atunci peste 20-30 ani în R.Moldova va rămâne doar circa 20% din populaţie. Migraţia în masă îşi spune cuvântul. Majoritatea persoanelor apte de muncă, în special, tineretul (80%) au dorinţa de a emigra. Toate acestea se datorează faptului că majoritatea întreprinderilor şi unităţilor de producţie sunt falimentare şi nu oferă spaţiul necesar în oferta de muncă factorului uman (în ultimii opt-zece ani locurile de muncă s-au redus cu peste 350 mii), produsul intern brut pe cap de locuitor este foarte mic şi nu corespunde cerinţelor vitale ale omului, speranţa de viaţă marcată destul de negativ, salariile medii lunare ale angajaţilor nu acoperă nici minimul de existenţă, preţuri astronomice la produsele de larg consum care sunt de câteva ori mai mari faţă de cele din ţările dezvoltate, etc. În mediul rural majoritatea populaţiei munceşte în sectorul agricol (aproape jumătate din populaţia ţării), pe când în ţările dezvoltate în acest sector activează doar 4-7%. Totodată, productivitatea muncii în sectorul agricol este de zeci de ori mai mică şi cu recolta la hectar de câteva ori mai joasă în raport cu ţările dezvoltate. În acelaşi timp, o mare parte din terenurile arabile nu sunt valorificate (circa 25-30%). De aceea, populaţia din mediul rural este cu mult mai săracă faţă de cel urban şi se plasează la nivelul sărăciei absolute. Nemijlocit, nivelul de trai al populaţiei în condiţii extrem de vulnerabile îşi pune accentul şi pe nivelul mortalităţii şi cel al natalităţii (11% mortalitate, 11% natalitate, Biroul Naţional de Statistică, 01.01.2012). Conform „List by the „CIA World FactBook” (estimări 2015) în topul „ratelor fertilităţii mondiale” R.Moldova este plasată pe locul 187 (coef.1,56) din 224 ţări. În consecinţă, condiţiile de viaţă şi de trai din cadrul ţării sunt şi rezultatul acestui clasament la capitolul „fertilitate” sau mai bine zis „natalitate”, unde femeile basarabene nu mai vor să aducă pe lume copii în condiţiile unei sărăcii absolute. Un alt raport al Agenţiei Americane pentru Securitate (CIA) menţionează, că Moldovei la o mie de locuitori   îi revine 12,64 decese [Disponibil: http://blogosfera.md/view-post-v-3045-0-romana.html]. La mortalitatea infantilă ţara are o medie de 11,27 morţi la o mie de bebeluşi, cea mai ridicată rată în Europa. În Uniunea Europeană media mortalităţii infantile este de 4,59 la o mie de născuţi [Strategia Naţională de Raţionalizare a Spitalelor pe anii 2010-2012. Datele oficiale ale Ministerului Sănătăţii, în colaborare cu Banca Mondială. 07.09.2010, sectuinea Societate. Disponibil: http://adevarul.ro/news/societate/romania-republica-moldova-mortalitate-infantila-1_50aecadf7c42d5a663a07c6f/index.html].

Un alt fenomen dezastruos ce afectează în mod direct o ţară în dezvoltare, în toate domeniile de activitate socială, este nivelul corupţiei care a atins apogeul. Fenomenul corupţiei declanșat în toate instituţiile de stat şi în rândul funcţionarilor publici este problema de bază existentă în cadrul ţării, acesta fiind un fenomen mereu în creştere şi nu în descreştere. Componentul respectiv este latura ce scoate în evidenţă nivelul de cultură şi civilizaţie a omului şi societăţii. Necesitatea individului de a obţine venituri financiare şi materiale pe căi netransparente/necinstite reprezintă şi este rezultatul unei infracţiuni, nominalizată cu termenul de „corupţie”. R.Moldova, fiind prezentă în acest scenariu al corupţiei, în plan mondial îşi are locul 93 din 102 ţări participante în topul celor mai corupte ţări din lume. La acest capitol, cei mai corupţi sunt consideraţi funcţionarii publici din domeniul justiţiei şi cel legislativ [Studiu   realizat de organizaţia „The World Justice Project”. Jurnal.md, 27.10.2015. Disponibil: http://jurnal.md/ro/politic/2015/10/27/moldova-la-coada-clasamentului-mondial-privind-coruptia-tara-noastra-este-depasita-chiar-si-de-zimbabwe-honduras-si-burkina-faso/].

Pe lângă problemele nominalizate un factor major ce merge în pas cu criza economică şi socială, şi care pune în dificultate viitorul cetățeanului și al întregului popor sunt datoriile externe ale ţării. Majoritatea banilor intraţi în cadrul ţării în calitate de împrumuturi sunt mijloace financiare care, ulterior, urmează a fi rambursate cu o dobândă anumită în dependenţă de condiţiile stipulate în contractele respective. Ţinând cont de faptul că ţara are nevoie în continuare de aceste împrumuturi băneşti ce sunt unul din principalele mijloace în existenţa socială, atunci ar urma să spunem că ele sunt binevenite. Dar, odată intraţi pe teritoriul ţării aceşti bani urmează a fi utilizaţi în scopuri bine determinate şi cu efecte pozitive în dezvoltarea tuturor infrastructurilor naţionale. Însă, luând în consideraţie starea extrem de dezastruoasă ce are loc în societate (rezultat, că nu este nici un progres economic şi social) şi în raport cu volumul destul de mare al creditelor internationale primite, atunci nu am dori să credem că o bună parte din aceşti bani îşi fac prezenţa în buzunarele proprii ale unor guvernanţi ce conduc ţara. În acest caz situaţia economică şi socială a ţării se agravează şi mai mult, iar povara datoriilor externe rămâne pe umerii poporului, copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor acestora. În primul trimestru al anului 2015 datoria externă a ţării a ajuns la 6,341 miliarde dolari americani (Raportul Băncii Naţionale a Moldovei), constituind valoarea integrală a PIB-ului (6,188 miliarde dolari). Conform Raportului Ministerului Finantelor din R.Moldova „privind situaţia în domeniul datoriei publice, garanţiilor de stat şi recreditării de stat pe anul 2015” se menţionează, că datoria de stat este formată din 78,4% datorie de stat externă şi 21,6% datorie de stat internă. Datoria de stat pe termen scurt se situează la nivelul de 31,2%, ceea ce înseamnă că circa o treime din portofoliul datoriei de stat urmează să ajungă la scadenţă în decurs de un an. Datoria pe termen lung constituie circa jumătate din portofoliul datoriei de stat, restul fiind datoria pe termen mediu. Ponderea datoriei de stat în dolari SUA şi Euro formează circa 65,1% din portofoliul total al datoriei de stat, iar 35% se formează din diverse valute (lira sterlină, yenul japonez, alte). Cât privește structura pe tipuri de rată a dobânzii, datoria de stat externă cu rata dobânzii fixă constituie 57,9% din portofoliul datoriei de stat. Instrumentele de datorie cu rata fixă a dobânzii sunt împrumuturi de stat externe contractate de la organizaţiile financiare internaţionale (BEI, BDCE, FIDA, AID, FMI), precum şi de la creditori bilaterali precum Guvernul SUA, Guvernul Germaniei, Guvernul României, Banca Germană KfW, Fondul Kuweitean, Turk Eximbank, UniCreditAustria, JICA). Potrivit unui clasament „al datoriei publice a ţărilor lumii” R.Moldova la finele anului 2010 se plasa pe locul 88 din 96 ţări participante după valoarea angajamentelor publice externe pe cap de locuitor.

Realitatea transformărilor cu accente deosebit de negative îşi spune cuvântul şi în procesele de organizare şi dezvoltare a reformelor axate pe mediul de afaceri (fiind constrâns de intervenţia statului în sectorul privat), parte componentă a unei economii de piaţă. Dacă ar fi dorinţe reale pentru obţinerea unor rezultate pozitive în acţiunile întreprinse, atunci acestea ar urma să fie realizate prin susţinerea şi promovarea adecvată a mediului de afaceri, prin consolidarea nivelului de protecţie a investitorilor şi întreprinzătorilor, prin cultivarea spiritului de proprietar pentru cadrele manageriale, prin relansarea economică şi, respectiv, ridicarea nivelului de trai al populaţiei şi societăţii. Reformele economice ajustate la economia de piaţă adevarată, trecerea la un management şi la un sistem managerial contemporan performant, apariţia şi funcţionarea cât mai multor forme de proprietate specifice unei economii de piată, atunci, în mod inevitabil, s-ar contura cât de cât imaginea ţării în procesele evolutive atât în plan naţional, cât şi internaţional. Ulterior, prin respectivele metode de organizare şi gestiune a unităţilor de producţie şi forme de proprietate factorul uman/omul treptat îşi va schimba mentalitatea şi deprinderile, în modul acesta dobândind speranţe în obţinerea mijloacelor financiare din propria activitate, nemizând permanent doar la banii din buzunarul statului. Omul în dependenţă de obiectivele strategice ale propriilor capacităţi, treptat, va însuşi obiectivul de dobândire şi acumulare a veniturilor necesare pentru o existenţă decentă. În caz contrar, conform realităţii actuale prin care se regăseşte cetăţeanul ţării, unde antreprenoriatul este foarte limitat/netransparent şi neadecvat economiei de piaţă, este constrans să existe în sărăcie   şi mizerie, neavând posibilităţi de a deschide o activitate proprie. În acest sens, statul este foarte pasiv de a acorda ajutorul necesar individului pentru iniţierea unei mici afaceri, neacordând nici mijloace financiare şi nici cadrul legislativ adecvat. În conditii normale, un stat, cu formele sale de guvernare, ar urma să susţină şi să promoveze factorul uman în realizarea oricăror obiective propuse şi oricăror activităţi iniţiate în sectorul antreprenorial, deoarece antreprenorii sunt acei care joacă un rol destul de vizibil în transformarea și valorificarea resurselor, în îmbunătăţirea indicatorilor macroeconomici. Pe când, societatea basarabeană încă nu a conştientizat corect acest fenomen de valoare care ar urma să producă efecte pozitive în dezvoltarea economică şi socială. La rândul lor, antreprenorii se declară deschis că în Moldova este foarte greu să iniţiezi o afacere, deoarece corupţia şi birocraţia este extrem de anevoioasă. În ultimii ani numărul întreprinderilor mici (afacerilor) au fost închise, ajungând la cifra de 2812, iar procedura de lichidare a acestora este de până la trei ani. La acest capitol, R.Moldova în clasamentul mondial privind mediul de afaceri se plasează pe locul 82 din 185 state participante (Grupul Bancii Mondiale „Doing Business 2013”. Disponibil: http://capital.market.md/ro/content/mediul-de-afaceri-intre-topuri-si-realitati). La capitolul „libertatea economică” ţara se situează pe locul 115 din 177 ţări în topul mondial, iar în cel european pe locul 39 din 43 state [Top realizat de The Heritage Foundation în colaborare cu Wall Street Journal. Citat de trm.md, 11.01.2013. Disponibil: http://www.trm.md/ru/economic/r-moldova-plasata-pe-locul-115-in-clasamentul-mondial-al-libertatii-economice]. Cu aceeaşi imagine negativă se prezintă şi reformele efectuate în sectorul „plata impozitelor” ce se răsfrâng nesatisfăcător în mediul de afaceri. Reintroducerea impozitului pe venitul corporativ a majorat taxele pentru companii, pe când achitarea impozitelor a devenit o procedură puţin mai ușoară pentru companii prin reintroducerea unui sistem electronic de plată a contribuțiilor la asigurările sociale. Totodată, o reformă destul de ineficientă care a provocat daune economiei naţionale este lichidarea instanţelor judecătoreşti economice.

Prin procesele ce au loc în cadrul ţării, cu efecte negative, urmează de a crea condiţii reale şi în eliminarea raportului necorelat dintre potenţialul economic şi financiar plasat în or. Chişinău (capitala ţării) şi restul   localităţilor din cadrul ţării. Concentrarea şi prezenţa potenţialului economic şi financiar existent în mun. Chişinău plasează toată economia ţării în dependenţă directă de capitală. Aceasta se reflectă prin PIB-ul de 50%, producţia industrială de 60%, volumul finanţelor de 85%, investiţiile străine de 90%, impozitele colectate de 60%. Disproporţia respectivă contribuie şi mai mult la cresterea sărăciei populaţiei din mediul rural care constituie 58,1% din toată populaţia ţării (ianuarie, 2013. Disponibil: http://www.statistica.md/newsview.php?l=ro&id=4104&idc=168). Veniturile populaţiei urbane sunt în medie de 1,3 ori mai mari faţă de veniturile populaţiei din mediul rural (Biroul Naţional de Statistică).

Pentru a evidenţia ineficienţa reformelor ce se dasfaşoară în societate ar urma de menţionat faptul că populaţia ţării în viaţa de toate zilele este nevoită să depăşească cu multă dificultate o multitudine de probleme birocratice ce sunt în strânsă corelaţie cu cadrul legislativ şi normativ imperfect. Necesităţile cotidiene/curente ale individului sunt corelate cu procesele dictate de reforme şi legi inadecvate care sunt doar în dezavantajul întregii societăţi. De exemplu, la capitolul „eliberarea unui permis de construcţie” ţara este plasată pe locul 175 în lume. Pentru a obţine acest permis de construcţie omul este nevoit să parcurgă 27 de proceduri legale într-o perioadă de 247 zile. Iar pentru conectarea la electricitate R.Moldova este situată pe locul 149 în clasamentul mondial. Conectarea la curentul electric are loc într-o perioadă de 118 zile şi 7 proceduri legale, cât despre preţuri la aceste servicii nici nu se pune problema. Cifrele sunt enorme în raport cu veniturile cetăţeanului. (Raportul „Doing Business 2015”, realizat de Banca Mondială, citat de Agora, 29.10.2014. Disponibil: http://agora.md/stiri/4230/doing-business-republica-moldova-a-urcat-19-pozitii-privind-mediul-de-afaceri ).

Realitatea fenomenelor ce se derulează în R.Moldova este uluitoare. O realitate destul de dură în dezvoltarea umană şi socială în mileniul trei, care, în mod normal, ar fi trebuit să fie o performanţă de succes pentru o ţară din continentul european. De aceea, de neîntârziat, pentru a fi în pas cu lumea civilizată, cu ţările dezvoltate ale Occidentului şi cu sistemul economic de piaţă modern, R.Moldova trebuie să se afirme în modul cel mai serios şi eficient prin elementele de bază ale managementului modern, în special, ale managementului resurselor financiare şi managementului resurselor umane. Iar pentru a realiza conexiunea autentică cu sistemul economic european şi mondial de calitate, R.Moldova are nevoie de reforme strategice a cadrului legislativ şi normativ care să raspundă cerinţelor impuse de piaţa liberă a economiei de piaţă şi, în mod special, de cerinţele vitale ale factorului uman din societate. Numai prin ajustarea corectă la legislaţia unei economii de piaţă reală, formarea şi protejarea adecvată a resurselor financiare şi umane, punerea în aplicare a unui sistem real de autogestiune în unităţile de producţie şi în toate instituţiile economiei naţionale, capacitatea clasei dominante de a guverna ţara pe principii democratice şi umane, în rezultat, cu siguranţă, se vor înregistra succesele corespunzătoare în dezvoltarea umană, cât şi cea socială. Astfel, dezvoltarea umană corelată pozitiv cu dezvoltarea socială îşi va poziţiona echilibrul necesar în sistemul de valori autentic, iar factorul uman/capitalul uman îşi va găsi locul decent în cadrul societăţii.

G. Martea, foto 45,jpg

Foto. Galina Martea

De la naționalismul pe sponci la multiculturalism

Posted by Stefan Strajer On May - 12 - 2016

De la naționalismul pe sponci la multiculturalism

 

Autor: George Petrovai

 

Un mastodont pestriț și diform așa ca Uniunea Europeană (de fapt Europa neunită din punct de vedere economico-financiar, cu un pospai de unitate geografică și cu o înfloritoare neunitate spirituală), trebuia să vină cu niște găselnițe care să-i justifice, mai bine spus să-i mascheze tendințele neoimperialiste.

Da, tendințe neoimperialiste, căci astăzi statele nu mai sunt cucerite prin nedemocratica invazie militară, ceea ce nu presupune nicidecum desființarea armatelor naționale și a blocurilor militare de felul NATO, ci prin mult mai subtila și mai eficacea invazie/înrobire financiară, ce decurge cu necesitate din acțiunea conjugată a organismelor financiare mondiale (FMI, Banca Mondială etc.) și a asasinilor economici special antrenați pentru trebușoare de acest fel (vezi Confesiunile unui asasin economic, curajoasa destăinuire a americanului John Perkins), după care, economicește pusă pe butuci (fără datorii în 1989, astăzi România are o datorie externă de circa 100 miliarde dolari!) și gâtuită de corupția alimentată cu banii păpușarilor planetari, țara în cauză capitulează necondiționat, ba chiar se bucură că în anumite condiții înjositoare (cedări succesive de suveranitate, amestec fățiș în treburile interne, privatizări păgubitoare) va fi admisă la periferia conglomeratului politico-economic, unde – firește – urmează să fie tescuită până la sleire, întru deplina adeverire a spusei apusene cu iz pungășesc: Drumul de la bine la mai bine trece prin mai rău!

Una din găselnițele scornite de oficialii europeni nealeși (deasupra Parlamentului European este situat „democratic” Consiliul Europei, iar în spatele acestuia stau de veghe imperiile farmaceutice și petroliere) este aceea cu pericolul (sic!) dosit în conceptele naționalism și patriotism, în mod cert noțiunile cu cea mai mare și mai nobilă încărcătură sentimentală, deoarece ele reflectă atașamentul capabil de jertfă al cetățeanului față de sufletul poporului din care face parte și față de țara care l-a născut.

euskulldragon

 

De la centrul de comandă al Europei neunite ni se va spune că da, cândva, în perioada de formare și consolidare a națiunilor, patriotismul și naționalismul au avut rolul lor (evident, limitat în plan istoric) de afirmare a apartenenței la o anumit țară și nație, cu specificul ei național: limbă, particularități fizice și psihice, tradiții și elemente de civilizație, ba după unii (perioada pangermanismului și a ideologiilor rasiste) tot aici ar intra și acel fel de-a fi al poporului conștient de el și valoarea lui, ce musai se reflectă în toate producțiile sale spirituale: artă, filosofie și știință.

Sigur că, ni se face cunoscut mai departe, asemenea exagerări naționaliste au generat ideologiile și politicile bazate pe forță, iar mai apoi cele două conflagrații mondiale. Tocmai de aceea, dar asta nu se mai afirmă explicit, prin neoimperialismul european după modelul celui american, s-a depășit faza naționalismului autocefalo-autarhic, prin amestecul dirijat al popoarelor europene cu semințiile musulmane aduse de neghiobia politică de peste mări și țări, astfel ca să rezulte un modern și înfricoșător Turn Babel, cu mult mai înfricoșător ca strămoșul lui biblic, unde se face dovada într-un mod năucitor pentru localnici că cei din urmă veniți sunt cei dintâi în atenția autorităților prin ajutoare, fanatism, fecunditate, trândăvie și nelegiuirile la care se dedau în chip programatic.

Pentru unii ca aceștia, apatrizi convinși că prin rodnicele burți ale femeilor lor vor cuceri/islamiza în câțiva ani întreaga Europă, dar și pentru visurile hegemonice al păpușarilor, foarte grijulii să nu se aducă vreo atingere atotputernicelor simțăminte nepatriotice ale alogenilor (ne amintim că gânditorul Nae Ionescu făcea o foarte subtilă distincție între român și bun român: român poate să fie doar cineva care simte cu adevărat românește, ca de pildă un țăran cu câteva generații în spate, pe când bun român poate să fie orice alogen care respectă legile și se achită cu conștiinciozitate de obligațiile cetățenești), din aceste motive, vasăzică, naționalismul și patriotismul sunt vestejite fără cruțare la nivel oficial.

Ce mai tura-vura, în actualele condiții ale imperiului european (împărații romani se conduceau după „Dezbină și domnește!”, păpușarii zilelor noastre după ”Amestecă și sodomește!”), este de prost gust să-ți etalezi ca român patriotismul și naționalismul. Evident, nu la fel stau lucrurile în cazul unui neamț, deși este arhiștiut faptul că naționalismul german se practică fățiș și că el este atât de ponderat (sic!), încât de regulă depășește ultranaționalismul estic. Dar roboții fără obraz din „locomotiva” Europei își pot permite orice și nimeni n-o să-i tragă de mânecă. Spun „nimeni” gândindu-mă la egalii lor în făcătura supranumită UE (englezii sau francezii), că pe alții (românii, de pildă) nimeni nu-i bagă în seamă. Mă rog, avem astfel dovada că una este egalitatea pe hârtie a tuturor membrilor UE și cu totul alta cea practică, respectiv de tip orwellian: „Toate animalelele sunt egale între ele. Dar unele sunt mai egale ca altele”…

Că nemții își permit orice, o știm prea bine pe pielea noastră. Nu numai că tot acuși-acuși ne trag de urechi prin oficialii lor, inclusiv prin ambasada de la București, dar mai fac și pe tâlharii corecți. Dovadă că nu suflă niciun cuvințel despre zecile de miliarde cu care, potrivit contractelor încheiate, ne-au rămas datori la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Iar oficialii români sunt prea lași ca să ia taurul de coarne și să pretindă ce-i al nostru. Dar nu cu fereală și între patru ochi, ci de la obraz și în auzul tuturor în plenul Parlamentului.

Aceeași suspectă tăcere este în ambele tabere și în legătură cu cele peste 93 de tone (exact 93.570 kilograme), tezaurul românesc încărcat la Iași în vagoane și trimis în luna decembrie 1916 la Moscova, ca nu cumva să cadă în mâinile nemților. Ironia sorții a făcut ca tot ei să se înfrupte din aurul românilor, bani cu care s-au pus pe picioare după enormele pierderi suferite în primul război mondial. Căci Lenin, omul pregătit și finanțat de nemți, a înțeles să-și plătească datoriile cu tezaurul românesc, drept urmare l-a expediat la Berlin.

Cu grosolănia și nesimțirea specifică rasei teutonice, nemții zilelor noastre au înțeles să rezolve acest litigiu în felul următor: La presiunea lor, în data de 2 octombrie 2012 Adunarea Parlamentară a Uniunii Europene a hotărât că România nu va primi înapoi tezaurul de la ruși! Păi cum să-l primească de la ruși când el a fost păpat de nemți?! De unde se vede cât se poate de limpede de ce istoria este scrisă după vrerea învingătorilor și fârtaților acestora, inclusiv din tabăra învinșilor : Ar fi grozav de incomod ca tot omul să știe atât despre fraternitatea tâlhărească dintre nemți și ruși la sfârșitul primului război mondial și mai târziu, cât și despre strânsa colaborare dintre ei la începutul celui de-al doilea război mondial (Polonia atacată simultan de cele două lighioane, Pactul Ribbentrop-Molotov încă în vigoare).

Cealaltă mare găselniță a Uniunii Europene este multiculturalismul sau acel talmeș-balmeș care-i va face pe urmașii noștri să fie în anumite privințe (automobilism, calculatoare, telefonie mobilă, modă, cancanuri, manele etc.) mai informați ca noi. Dar una este să fii informat și cu totul altceva să fii cult.

Nota 1: Una din grozăviile la care Uniunea Europeană trudește în momentul de față este viitoarea ei religie lipsită de credință. Cine știe? Poate că musulmanii nu vor avea nimic împotriva ei…

Nota 2: Dacă în artă, prioritar în literatură, se poate vorbi de un specific național, filozofia și știința sunt supranaționale. A căuta cu tot dinadinsul specificul național în ele, înseamnă a le răpi universalitatea. Așa cum just afirmă P.P.Negulescu în tratatul Geneza formelor culturii, din simplul motiv că tot ortodocși sunt grecii, rușii, bulgarii și sârbii, nici măcar ortodoxismul nu este specific românesc. Altfel spus, poate fi caracteristică o trăsătură care diferențiază, nicidecum una unificatoare.

Petrovai-4

Foto autor: George Petrovai

Lumina vine de unde strălucesc „arginții”

Posted by Stefan Strajer On May - 12 - 2016

Lumina vine de unde strălucesc „arginții”

 

Autor: Cornel Cotuțiu

 

E o parafrază după titlul unui text scris de Mihail Sadoveanu, în 1945, după întoarcerea sa dintr-o călătorie măreață a scriitorului în URSS: „Lumina vine de la Răsărit”. Străbătând teritorii sovietice ruinate de abia încheiatul război mondial, romancierul român era invitat să se minuneze de câtă strălucire emană în jurul său, încât la întoarcere în România să pledeze pentru nevoia unei alte societăți, nu burgheze, ci proletare, socialiste. După felul în care s-a comportat în anii ulteriori, cei care i-ai cunoscut năravurile, poftele, au socotit că Sadoveanu nu a dat tonul doar așa, la niște zâmbete ale Kremlinului.

Despre postura sa de om și scriitor postbelic, am fulgurat o tabletă, acum însă vreau s-o iau mai pe îndelete, dat fiind că în 2016, spre sfârșitul lui, se încheie 55 de ani de la moartea lui M. Sadoveanu. Cei care am lăcrimat atunci, juvenil, nu putem să nu ne amintim de acest fapt calendaristic, dar îmi   displace ideea de a mă alătura celor care îl aniversează, îl comemorează. Ce articol înduioșător am înfipt la gazeta de perete a liceului! „S-a stins din viață Ceahlăul literaturii române!” Greșeam, nevinovat. Nu murea scriitorul, ci omul. Or, eu la omul Mihail Sadoveanu   vreau să mă refer, la cel din ultimii săi 20 de ani de viață.

Apropiata lui „împlinire” îmi stârnește un evantai de sinonime pentru „a muri”: „a se stinge din viață”, „a trece în lumea umbrelor”, „a se ridica la ceruri”, „a-și da obștescul sfârșit”. Consider că e de ales, în cazul lui, două expresii: una pentru scriitorul Sadoveanu, alta pentru omul Sadoveanu; zic așa, pentru că, începând cu 1940 s-a produs o discrepanță neașteptată – până la a fi jenantă, penibilă – între cele două ipostaze ale acestui nume.

Organizațiile extremiste de dreapta i-au ars în public cărți, nu pentru că a scris o literatură neangajată în problemele fierbinți ale anilor aceia, ci fiindcă, mason fiind, a făcut jocul semit al Masoneriei, preluând, printre altele, conducerea a două publicații subvenționate de aceasta – „Adevărul” și „Dimineața”. Iar în anii tragici ai războiului   s-a retras în munte, purtându-și kilogramele adipoase prin pădurile din jurul cabanei sale (una dintre ele, săracul…); fără să ia atitudine publică față de ororile care sfâșiau lumea. Nu, el scria amintiri din copilărie, din tinerețe, fantaza pe seama unor legende asiatice, rescria proze din junețe, pescuia, drumețea.

Nu dă nici un semn privitor la „Dictatul de la Viena” (1940), de contestare publică, în schimb, în 1946, după anularea acestuia, scornește articolul Ardealul de Nord, în care mulțumește sovieticilor pentru „reprimirea” din partea lor a acestui teritoriu românesc (Câtă nerușinare! Ce ofensă adusă memoriei jertfei celor zeci de mii de ostași români care au eliberat „ultima brazdă” a pământului nostru!). Nu ia nici o atitudine privitor la carnagiul războiului, la soarta Basarabiei, a Bucovinei.

Fiica Profira Sadoveanu   nota (1944) în jurnalul ei: „…tata nu poate înghiți pe bolșevici.” Dar, după intrarea lor în țară, avea să semneze adeziuni, cu trup și suflet, la actele de bolșevizare a țării. După prima vizită în Țara Sovietelor a lui Mihail Sadoveanu, un penibil trompetist în vogă – Mihai Gafița – , remarca: „însuflețirea, uimirea și entuziasmul” cu care s-a întors de acolo, „înțelegând că mult dorita soluție a problemei țărănești e socialismul.” (Mă îndoiesc că Mihail Sadoveanu ar fi fost atât de decrepit, de sensibilizat, încât citind astfel de ditirambi să nu se fi amuzat în sinea sa cinică de lichelismul unui confrate.)

În 1949 reprezintă România la Conferința Mondială a Partizanilor Păcii de la… Moscova.

Atitudinea lui publică, strident procomunistă (simulată, desigur), a început din 1947, când, insistent curtat, adulat de proaspeții guvernanți români (?) postbelici, pentru postura sa de mare scriitor, a acceptat intrarea lui în partidul comunist. Da, dar fusese un târg: Mult mai târziu s-a aflat că boierul Sadoveanu a cerut pentru aceasta să i se dea plocon un conac și o moșie de la Ciorogârla.

El, care în 1933 scria despre „adâncimea suferinții trecutului”, „rezistența neamului”, „sfânta moștenire a generațiilor perimate”, el, Mihail Sadoveanu rămâne câțiva ani indiferent la începerea cumplitului proces de colectivizare a țărănimii. Însă, tovarășe Sadoveanu… se poate? Și este „ajutat”. Acceptă să primească un manuscris al unui începător anonim, pe care maestrul prozei românești îl stilizează (pentru a i se recunoaște maniera lui prozastică) și așa vede „lumina” tiparului faimosul (vorba vine) roman Mitrea Cocor; o maculatură despre intrarea entuziastă a unui sat într-o formă colectivă de lucrare a pământului, aceasta, firește, după model sovietic. Cartea avea să primească din partea… Moscovei, în 1950, distincția Medalia de aur a păcii.

În 1952 devine membru în Consiliul Mondial al Păcii. În 1961 i se conferă Premiul Internațional Lenin (pentru merite deosebite – ? – în lupta pentru pace).

”Ce legătură mai poate exista între acest scriitor ghiftuit și surd și poporul înfometat și înșelat din care s-a ridicat?” – se întreba mai adineauri un istoric literar. În întrebarea sa ar fi trebuit să mai adauge adjectivele „laș” și „cameleonic”. Marian Popa (căci la el mă refeream), apreciază succint: „omul e dornic de bani și duce o viață de senior feudal: e vânător și pescar, schimbă casele, vilele și cabanele de vânătoare, ca și hainele, își bate fetele cu biciul, în stil slav, își escrochează contemporanii.”

La moartea sa, guvernanții, scriitorimea politrucă i-au organizat funeralii naționale, iar condeiele de marcă nu și-au zgârcit cerneala în elogii postume. Tudor Arghezi, un alt uriaș penibil lingău postbelic (din păcate),   pur și simplu îl considera „un al treilea Mihai”, așadar, alături de Mihai Viteazul și Mihai Eminescu. Vorba cronicarului. „…să sparie gândul!”

E potrivit să transcriu încheierea aceluiași Marian Popa:

„Chiar dacă scriitorul nu mai prezintă interes pentru marele public și mai ales pentru tineret, chiar dacă el concentrează ura și alergia majorității elevilor din țară, critica manevrată de masoni, sovietici și naționaliști va găsi destule pretexte pentru a-l menține în camera de reanimare a conștiinței cotidiene, dar în primul rând opera antebelică. Abia prin acea parte a operei care ar fi făcut din Sadoveanu un scriitor uriaș, dacă ar fi trăit cu o sutăcincizeci de ani mai înainte.”

COTUTIU

Foto autor: Cornel Cotutiu

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors