Archive for the ‘Analize-Controverse’ Category

Străinul salvator în mitologia politică

Posted by Stefan Strajer On December - 10 - 2014

Străinul salvator în mitologia politică
Autor: Radu Golban

Domnul Klaus Iohannis a profitat de mitul germanului organizat, eficient şi disciplinat, afirmă într-un interviu recent istoricul Lucian Boia, comparându-l pe preşedintele ales cu Carol I. Auto-dispreţul, auto-flagelarea şi auto-orientalizarea sunt elementele obsedante din istoria sa mitologizantă. Sub formă de studiu de caz din domeniul psihanalizei ar avea un loc mai fericit în lumea occidentală la muzeul Siegmund Freud din Viena, decât sub parafa de istoric, preocupat de insinuarea mitul civilizator al germanităţii prin raţiuni perimate. Paradoxul „Boia”, adică confuzia reproducerii şi analizei unor date istorice cu concepţii arhaice şi inepţii darwiniste trebuie privit mai cu atenţie.
Leitmotivul obsesiv al Domnului Boia este simptomatic la o întreaga auto-definită elită românească, pe deplin provincială, chiar şi după normele vestice la care aspiră, incapabilă să genereze un set de valori proprii decât abjecţii faţă de majoritatea populaţiei, tânjind în schimb după mântuirea teutonă. Românilor sau unei elite dispreţuitoare se datorează subdezvoltarea economică, politică şi socială a ţării? Mai bine de un secol si jumătate de proslăvire a virtuţilor germane, după criterii etnice, enoriaşii acestui curent scot în România de la naftalină idei penibile, josnice şi periculoase. Andrei Pleşu, Teodor Bachonsky, Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Horea Roman Patapievici, Radu Carp, Cristian Tudor Popescu şi mulţi alţi germanofili au rămas prizonierii unui mit clocit fără a cunoaşte adevăratele valori germane. În ciuda burselor la studii în lumea civilizată optează în baza unor pseudo argumente discriminatorii pentru «statul Iohannis» cu înverşunarea şi anacronismul fraţilor musulmani în lupta lor pentru înfăptuirea „statului ISIS”.
Câtă fericire că afirmativului „mândru de a fi român” ii s-a alăturat mai nou şi diminutivul „Mîndruță” (Lucian), care explică cum în exteriorul Carpaților găsești numai hoți și oameni pe care nu-i duce capul încât să se prindă cum funcționează lumea. Argumentaţiile de tip apartheid la adresa poporului român nu-şi au locul într-o ţară cu o vocaţie europeană. Lecţia germană pentru elite constă tocmai în responsabilitatea acestora faţă de propriul popor, de al educa şi de a-l forma, oferindu-i protecţie faţă de riscurile economice, gândind la modele pentru un viitor prosper al întregii naţiuni şi nu în a te face aliat cu proprii săi duşmani sau defăimându-l.
Exponenţii germanofili din România bat pasul pe loc la nivelul colonialismului continental german din secolul al 19-lea a cărui motivaţie izvora dintr-un amalgam de idei naţionaliste şi primitive care formau baza imperialismului moral german de-a lungul argumentelor bine cunoscute: hărnicie, punctualitate, spirit de organizare, seriozitate etc. Propaganda de a orienta Bucureştiul spre Berlin avea la bază ideea de a convinge românul, aşa zis leneş, că nu se poate autoguverna, gospodări şi că numai prin suzeranitate îşi va atinge fericirea. Dacă teoria „cotropirii paşnice” a Berlinului aşa uşor s-a putut strecura în inima unei pături privilegiate a societăţii româneşti, atunci nu mai trebuie să ne minunăm de ce imaginea României în străinătate este atât de deplorabilă şi de ce ne-am transformat de bună voie într-o semi-colonie. Aproape unic la nivel mondial este auto-ponegrirea şi auto-bizantinizarea ţării peste hotare de către politicieni şi autori de tot felul.
Dar cum se explică acest comportament defectuos la unii români de a-şi denigra propria imagine şi de a se pune voluntar în cea mai proastă lumină? Auto-flagelarea şi umilinţa faţă de elementele străine ar putea fi expresia de teologie politică pe un fond cultural ancorat în idea de a primi, mărturisindu-şi păcatele, drept răsplată, recunoştinţa unui stăpân străin. Astfel privind lucrurile, integrarea României în structurile euroatlantice este în percepţia unora doar un blazon găunos şi nu o oportunitate pentru a dezvolta o gamă proprie de idei puse în slujba interesului naţional. Având la bază raţionamentul pasiv de supus al unor valori şi puteri externe, democraţia românească şi statul român au şanse îngrijorător de diminuate pentru a supravieţui. Fapt fără precedent în istoria universală a alegerilor democratice sunt recentele alegerile prezidenţiale fără campanie electorală, care a dublat efectul ploconirii faţă de străinătate prin mistificarea votului din diasporă.
De un secol şi jumătate am optat pentru un regionalism politic necompetitiv inspirat dintr-o gândire fanariotă care asigură pe spinarea unei majorităţi batjocorite, înjosind-o şi ponegrind-o, respectul nejustificat unei dominaţii străine. Aşadar procesul de auto-învinovăţire la români este un act de dominaţie culturală ai duşmanilor neamului, prin care din interiorul ţării se desfăşoară exact în numele progresului şi al unei misiuni civilizatorii, destrămarea României ca stat şi naţiune. Pentru a ne feri de pericolul acestei diversiunii culturale şi de procesul de auto-colonizare, trebuie să privim mai critic distanţat mitologizările ruşinoase de tip Boia. Comparaţia dintre Domnul Klaus Iohannis şi Regele Carol I, percepută ca un gest de servilitate faţă de preşedintele ales al României nu schimbă nici locul în istorie al regelui şi nici nu-i aduce un plus de prestigiu preşedintelui.

Radu Golban

Foto. Radu Golban

 

Primul pas spre normalizarea României

Posted by Stefan Strajer On December - 10 - 2014

Primul pas spre normalizarea României
Autor: George Petrovai (Sighetu Marmatiei)

Pentru a putea fi înţelese de tot omul la adevărata lor valoare istorică, alegerile prezidenţiale din luna noiembrie au nevoie de câteva punctări şi detalieri.
1) Prin vrerea lui Dumnezeu, adevăratul învingător din cel de-al doilea tur al prezidenţialelor nu este Klaus Iohannis, ci poporul român, sau – mă rog – milioanele de români din ţară şi străinătate care i-au dat voturile, plus cele câteva sute de mii care au fost împiedicate de autorităţi să i le dea.
Prin urmare, în cazul de faţă (un elan al deşteptării naţionale de rangul unei veritabile revoluţii moral-spirituale) vechea spusă Glasul poporului este glasul lui Dumnezeu, trebuie uşor adaptată în formă pentru a putea reflecta conţinutul celor petrecute în numai două săptămâni (intervalul dintre cele două tururi) în conştiinţa colectivă a românilor de pretutindeni: Glasul poporului este voia lui Dumnezeu!
Acest senzaţional front democratic al votului unit întru schimbarea reală, demonstrează pe de-o parte că amarnic s-au înşelat toţi aceia care mizau pe capetele plecate ale românilor umiliţi (dar niciodată împăcaţi cu asuprirea şi asupritorii), iar pe de altă parte ilustrează acea admirabilă particularitate a istoriei noastre naţionale, care – în definitiv – explică miracolul vieţuirii neîntrerupte a românilor de pe aceste meleaguri: În vremuri de mare cumpănă pentru fiinţa lor (limbă, credinţă, tradiţii, rosturi), întotdeauna românii au dovedit că posedă uimitoare resurse fizice şi psihice, graţie cărora au reuşit să-şi apere „sărăcia, şi nevoile, şi neamul”, fie că-i vorba de moşnenii lui Mircea cel Bătrân, de răzeşii lui Ştefan cel Mare, de soldaţii-ţărani care şi-au arătat bărbăţia şi curajul în crâncenele încleştări de la Plevna sau Smârdan, de urmaşii acestora care i-au dat peste cap pe nemţi în asalturile la baionetă de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, de enormele jertfe ale românilor pe fronturile celei de-a doua conflagraţii mondiale, de eroismul cotidian, tăcut şi răbdător al milioanelor de români pe întreaga durată a „războiului” de 45 de ani dus împotriva bolşevismului, respectiv de strălucita îzbândă a „armatei populare” de votanţi împotriva redutabilelor forţe ale lichelismului şi ticăloşiei în cel de-al doilea tur pentru Cotroceni.
2) În aceeaşi ordine de idei, nici vorbă ca izbânda să fie atribuită dreptei. De fapt care dreaptă? Cea care se autointitulează astfel, deşi ea-şi trage seva demagogiei şi corupţiei din atotputernicul Front al Salvării Naţionale (FSN), cea care-i aproape oricând dispusă să calce în picioare principiile liberale pentru a se vedea cu sacii puterii în şubreda sa căruţă politică (vezi recent destrămata Uniune Social Liberală, scandalurile cu ştabii liberali corupţi şi dezertările care put de la o poştă a trădare sadea), ori cea care-i într-atât de divizată de mărunte orgolii politice, încât pentru ea nu există imperative naţionale de dragul cărora să-şi dorească o reală şi eficientă conjugare a eforturilor.
Victor Ponta, contrar celor crezute de unii şi afirmate de alţii, n-a pierdut din pricina erorilor săvârşite în campania electorală de el, respectiv de staff-ul lui electoral (probă în acest sens – după primul tur, avea un avans în faţa lui Iohannis de peste 10 procente!), ci – întrucât a fost şi a rămas exponentul mincinos şi arogant al stângii sfidătoare şi coruptă până-n măduva oaselor – am putea spune că el era predestinat să nu devină primul om în stat…
Iar Klaus Iohannis n-a ajuns preşedintele României pentru că la vremea respectivă era preşedintele liberalilor şi al Alianţei Creştin-Liberale (ACL), o neconvingătoare construcţie politică dictată de raţiuni electorale, ci pentru că el, în pofida denigrărilor vehiculate de adversari (când vom şti ponderea adevărului în acuzaţiile ce i se aduc?), a fost perceput de grosul alegătorilor drept neamţul care tace şi face, fapt cu prisosinţă demonstrat în mandatele de primar al Sibiului.
Mai mult de-atât. Pe tot parcursul campaniei electorale, nepalavragiul şi greoiul Iohannis pur şi simplu a impresionat prin răspunsurile la obiect şi eleganţa comportamentului său (Afirmaţia lui memorabilă: „Prefer să pierd decât să jignesc…”), astfel punând pregnant în evidenţă nevoia acută a României postdecembriste de politicieni măcar manieraţi dacă nu foarte înzestraţi, care să se constituie în modele pentru generaţiile tinere. În plus, prin stângacele eschive ale lui Ponta, i-a convins pe foarte mulţi români că doar el este cel hotărât să se răfuiască cu corupţii, lăsând mână liberă justiţiei să-şi facă treaba până la capăt.
3) Propulsarea lui Klaus Iohannis la Cotroceni este doar primul pas înspre reala normalizare a României. Paşii următori vor depinde în egală măsură de propria lui abilitate şi de sfetnicii pe care şi-i va alege. Dar până atunci, el încă de acum are datoria civică şi morală faţă de toţi românii, în mod deosebit faţă de aceia care i-au dat votul, să-şi ia mâna de pe corupţii din propria ogradă, indiferent de rangul acestora.
Vom trăi şi vom vedea în ce măsură el va izbuti să împletească fermitatea cu abilitatea, astfel încât nici să nu-i dezamăgească pe românii încrezători în steaua lui prezidenţială, dar nici să nu ajungă jucăria Parlamentului, acuma când legea permite mătrăşirea unui preşedinte incomod (a citi neagreat de majoritatea parlamentară) doar cu prezenţa a 30% din alegătorii înscrişi pe liste.
N.B.Iată un alt motiv întemeiat pentru organizarea grabnică a unui referendum în vederea schimbării actualei Constituţii.
(9 dec. 2014)

PETROVAI-George3-X-wb

Foto. Goerge Petrovai

Întâlniri în cetate

Posted by Stefan Strajer On November - 19 - 2014

Întâlniri în cetate

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Zidurile de apărare ale Cetăţii Timişoarei au rezistat de-a lungul istoriei multor atacuri, multor asedii, începând cu cele ale otomanilor şi sfârşind cu asediul Honvedseg-ului lui Kossuth, care a avariat cumplit cetatea dar nu a putut să o cucerească, fiind înfrânt de armatele imperiale habsburgice sub comanda generalului Haynau. Habsburgii au refăcut vechile fortificaţii şi cetatea, cu toate că în jurul cetăţii începuse formarea unor cartiere. După compromisul austro-ungar, nefast pentru habsburgi şi ne-unguri, s-a pus problema de-fortificării cetăţii pentru o mai bună legătură cu cartierele din jur dar s-au lovit de rezistenţa militarilor ce nu renunţau la gloria militară. Şi totuşi, timpurile sub influenţa modernizării, industrializării au fost de partea civililor şi s-au deschis larg porţile Cetăţii. După care au urmat primele spărturi în zidurile fortificate pentru tramvaiul cu cai şi astfel calul civil a devenit groparul fortificaţiilor militare.
Cetatea istorică a devenit miezul unui oraş larg deschis, însufleţit de concordie şi avansat social, cultural, economic. În istoria României secolului XX, Cetatea Timişoarei va rămâne înscrisă cu litere de aur pentru că s-a ridicat de două ori împotriva orânduirii comuniste. Întâi studenţii, în octombrie 1956, împotriva cotropitorului şi ocupantului comunist sovietic, ce stăpânea ţara în forţă comunistă şi o jefuia barbar, iar, a doua oară, în decembrie 1989, când se împlineau o sută de ani de la de-fortificarea cetăţii, s-au ridicat revoluţionar toţi cetăţenii şi au învins, aici în cetate, pentru prima dată în România, dictatura comunistă autohtonă.

Intalniri in cetate
Timişoara este oraşul meu natal, îl iubesc şi preţuiesc. Vreau să scriu şi eu despre el un sincer omagiu, despre generaţia mea timişoreană care a trăit şi participat direct la ambele mari evenimente istorice. Din acest motiv, am revenit mai hotărât, de data aceasta în cetate să mă întâlnesc cu timişorenii, să îi ascult, să citesc şi să scriu şi eu despre ei, considerând că toată scriitorimea română, profesionistă sau amatoare, ar trebuie să scrie despre oamenii cetăţii.
Îmi făcusem din timp un plan şi luasem legătura cu unii din colegii mei de liceu şi de facultate ce cunoşteau sau au participat la aceste evenimente istorice. Colegul meu de liceu, Dorin Dărăbanţiu ce păstra amintirile toamnei anului 1956, când începuse studenţia, şi apoi participase direct la revoluţia timişoreană din decembrie 1989, era la curent cu planul meu şi încă din primăvară mi-a trimis un pachet de cărţi şi articole despre evenimente şi mă aştepta să mă ajute în continuare. A rămas cu aceeaşi faţă bună, colegială, înseninată poate mai mult acum de un zâmbet luminos, de parcă viaţa iar fi fost o trecere liniştită prin rai, nu prin iadul comunist până ce nu a mai răbdat şi a fost alături de concitadinii lui pe străzile cetăţii în decembrie 1989.
Ne-am întâlnit pe treptele catedralei, împreună şi cu fosta noastră colegă de la Carmen Silvia, Stela Ciutacu cu care de ani de zile eram într-o corespondenţă literară, ea având la activul ei câteva biblioteci întregi lecturate, ceea ce îi dădea o prestanţă culturală de admirat şi dreptul legitim de critic literar. Cărţile pe care mi le recomanda, erau întotdeauna cărţi analitice de evenimente şi idei sociale de prim ordin. De data asta mi-a adus un volum de Dan Negrescu, om al cetăţii universitare timişorene, spunându-mi „are să te captiveze până la admiraţie”. Şi aşa a fost, dintre toate cărţile citite în 2014 va rămâne cea mai distinsă lectură, prin cultură şi inteligenţă, prin pătrundere şi obiectivitate, prin critică complexă a societăţii de la noi după decembrie 1989. La rândul meu recomand cărţile lui Dan Negrescu, ce este profesor universitar de latină şi asta spune de la început cât de adânci îi sunt rădăcinile în cultura lumii şi a noastră.
Dorin Dărăbanţiu ne-a aranjat şi întâlnirea cu dr. Traian Orban, directorul Memorialului Revoluţiei de la Timişoara. Ei au fost colegi de serviciu la acelaşi mare trust agro-zootehnic, au participat activ şi la revoluţie, unde din nefericire doctorul Traian Orban a fost rănit grav în Piaţa Libertăţii. Spitalizat de urgenţă, salvat în ultimul moment prin hemostază şi transfuzii, după care au urmat alte intervenţii şi recuperare la Viena. Deşi, a rămas pentru tot restul vieţii marcat fizic şi sufleteşte de acele evenimente este foarte activ şi o fire deschisă. Convorbirea noastră, a fost o revelaţie pentru mine, având un interlocutor degajat şi spontan ceea ce a prelungit peste aşteptările mele convorbirea noastră. Eu venisem cu întrebările, observaţiile şi părerile mele, dintre care unele incomode, dânsul a păstrat acelaşi ton agreabil, era bine informat şi argumenta impenetrabil. Înainte de-a ne întâlni, o doamnă de la protocol ne-a prezentat într-un mic auditoriu filmul încropit, înjghebat cu puţinele şi săracele secvenţe filmate sau fotografiate atunci, şi bazat pe acest film, am adus în discuţie şi personajul zis „scânteia revoluţiei”. Am fost surprins bucuros să constat că avem păreri asemănătoare despre el şi să ajungem la concluzia: Tokes a fost o falsă scânteie revoluţionară, el este doar marele ei profitor, CETATEA era de mult o vatră incandescentă ce dintr-o dată s-a aprins revoluţionar! Am discutat şi despre rolul iredentist al cărţii sale „The Fall of Tyrants” pe care a publicat-o în Statele Unite şi în care ideile, bătute şi răzbătute, sunt iredentismul, segregaţia şi revizuirea tratatului de la Trianon, omiţând că după acel tratat a mai urmat unul, Paris 1947, care a atestat şi reconfirmat valabilitatea primului. Consfinţirea dreptăţii istorice. Dacă iredentiştii îl omit intenţionat pentru manipularea ungurilor lor, românii nu-l folosesc drept argument cum s-ar cuveni. Din nefericire propaganda anti-românească a lui Tokes Laszlo şi a UMDR-ului a dus la degenerarea binecunoscutei şi beneficei concordii dintre români şi unguri, chiar şi aici în Cetatea Timişoarei! Este o observaţie pe cât de corectă pe atât de nedorită a cetăţenilor lucizi ai vremurilor europene de acum, în care nici dracul nu duce lipsă de toate drepturile, doar unii cetăţeni nesocotesc că au şi obligaţii în orice societate trăiesc!! S-a interesat de cartea lui Tokes, considerând că ar fi fost necesar să fie tradusă şi în limba română, ar fi fost încă un exemplu în plus al propagandei anti-româneşti pe care trebuie să o contracarăm cu argumente. La despărţire i-am promis un exemplar iar dânsul mi-a dat volumul „Procesul de la Timişoara”.
Dorin Dărăbanţiu mi-a mai făcut şi o surpriză deosebită, întâlnirea cu colegii de liceu, noi fiind promoţia 1956 de la Loga. E un fapt, peste care niciodată nu pot trece, noi nu am mai făcut adevăratul liceu românesc, ci o şcoală medie de zece ani după modelul impus de sovietici printr-o reformă a învăţământului. Noi nu am mai dat un bacalaureat, ci un examen de maturitate, deşi nici nu ajunseserăm nici la majorat, dar eram tobă de istoria şi geografia URSS, de limba lor slavă, obligatorie din şcoala primară. Ulterior ne-am completat carenţele prin universităţi şi facultăţi, prin lecturi şi experienţele vieţii. Colegii mei de la Loga au ajuns ingineri, medici, profesori universitari, au devenit maturi, cu o maturitate complexă, dar la întâlnirea noastă nu s-a vorbit de realizări profesionale şi materiale, ci de colegialitatea noastră de atunci, amintindu-ne de te miri ce, sărind de la una la alta. Ne-am amintit de noi înşine din tot felul de episoade ilare, de anecdote. Eram deja student la Medicină şi încă mai aveam coşmaruri cu tezele şi extemporalele de matematică, la care am fost o tufă de Veneţia cum se zicea atunci şi aceşti colegi m-au salvat trei ani la rând cu explicaţiile şi temele lor, cu fiţuicile lor. Le-am mulţumit, le voi mulţumi şi pe lumea cealaltă, când ne vom întâlni. Comparând rezultatele bacalaureaţilor de azi cu examenul nostru de maturitate, noi ne-am ros coatele pe băncile şcolii mai mult decât ei şi am încheiat maliţios: noi trebuia să fim bine pregătiţi ca să îngropăm capitalismul, ei vor fi îngropaţi în globalizare unde nu-i nevoie de cultură doar de randament şi taxe. Despre vremurile politice româneşti pe care le trăim, abia le-am atins ne vroind să ne stricăm şi acum buna dispoziţie, aşa că am rămas la frumoşii noştri ani de la Loga, ce păcat că au fost numai trei…
De când am citit ”The fall of Tyrants” a lui Tokes Laszlo o manipulare iredentistă pentru unguri, plină de ură la adresa României, am vrut să mă întâlnesc, discut şi să pun câteva întrebări colonelului de Securitate Radu Tinu, care s-a ocupat de acesta din 1986 până în momentul în care a fost mutat, conform deciziei judecătoreşti, la o parohie reformată din Judeţul Sălaj. Am intrat în legătură telefonică, m-am prezentat şi lejer a acceptat să ne întâlnim la dânsul la birou. Ştiam că este o personalitate puternică, inteligentă şi intransigentă, dar cunoscându-l direct am descoperit un domn politicos, manierat, fin şi rafinat, ce m-a făcut să mă simt confortabil de la început să intru în temă. În paranteză, trebuie să ţinem seama că au trecut 25 de ani de când a fost ofiţer superior de Securitate, timp în care noi toţi ne-am schimbat comportamental în noua stare socială, în care libertatea avantajează oamenii inteligenţi şi întreprinzători. Dar asta nu mă împiedecă să bănuiesc, datorită profesiei de atunci, că se informase despre mine de la informatorul Internet, aşa că nu a arătat nici un semn de aversiune că l-am abordat despre Tokes, de care, sunt convins că îi e silă şi nu ar mai vrea să audă, dar m-a ascultat cu luare aminte. În cartea sa, Tokes scrie că după ce a fost mutat la Mineu, trei zile în rând a fost dus la Securitatea din Sălaj, la interogatoriu condus de un ofiţer venit special de la Bucureşti, ocazie cu care a scris cincizeci or şaizeci de pagini de declaraţii în româneşte şi adaugă: My grasp of that language improved very much adică a prins limba aia foarte mult. Ură şi îngâmfare ungurească, fiindcă trăind în România desconsidera şi limba oficială a ţării. Întrebarea mea a fost ce s-a întâmplat cu acele 50 – 60 de pagini după 23 decembrie 1989. Interlocutorul meu, mi-a spus că aude pentru prima dată de cartea lui Tokes, ştie că a fost interogat de un colonel, dar nu ştie ce s-a întâmplat cu acele declaraţii. Am susţinut că acele declaraţii sunt foarte compromiţătoare pentru Tokes, ţinând cont că în zilele de 17, 18, 19, 20 decembrie în România era încă la conducere Nicolae Ceauşescu şi Tokes, stăpânit de anxietatea situaţiei, încerca să se salveze, turnând totul la securitate, cum se obişnuise. Colonelul Radu Tinu ştia aproape totul despre Tokes, ar putea scrie un tom, dar ce i-am prezentat eu i s-a părut interesant şi mi-a promis că se va interesa şi-mi va comunica. Am fost mulţumit de interesul arătat şi de promisiune. În continuarea discuţiei am aflat şi alte fapte ale acestui iredentist şi revizionist obsedat. Dar cel mai important a fost o concluzie a sa, pe care nu am mai auzit-o: Tokes nu a luptat împotriva lui Ceauşescu, el luptă împotriva României Întregite!! Este un adevăr esenţial, pe care colonelul Radu Tinu, l-a spus şi dovedit la proces, nu a fost luat serios în consideraţie cum ar fi trebuit. Atât mass-media, elitele culturale, de politicieni şi guvernanţi nici nu vorbesc, nu au contracarat iredentismul lui de la început aşa că, acum, teza colonelului Radu Tinu se redemonstrează prin activitatea pastorului, transformat peste noapte în episcop, şi-a UDMR-ului iredentist cu prisosinţă. Ca rezultat al acestor activităţi insistente de iredentism şi segregaţie astăzi şi în Cetatea Timişoarei se constată o răcire şi o distanţare a udemeriştilor faţă de români, ceea ce nu s-a mai întâmplat din vremea ocupaţiei horthiste în Transilvania de Nord. Ne-am despărţit cordial, înţelegându-ne reciproc că în trecut nu mai putem schimba nimic, dar adevărul trebuie spus şi consecinţele actuale comentate. Cu amabilitate mi-a oferit cartea dânsului „Timişoara …no comment” pe care a scris-o după ce a ieşit din închisoare. Ştiam că a fost arestat şi condamnat în mult mediatizatul „Lot Timişoara”, a fost achitat după doi ani de închisoare. Practic, în zilele revoluţiei, îşi făcuse doar datoriile de serviciu conform ordinilor primite, fără să folosească forţa sau arma. Acum, ştiu cu certitudine că Securitatea simţise din plin furtuna care bântuia prin lagărul comunist şi care se apropia de România. Alertă neliniştitoare. La plecare m-am mai uitat odată la unicul tablou pe care-l avea colonelul Radu Tinu pe un perete în biroul său, era al Mareşalului Ion Antonescu. Este şi una din icoanele mele istorice şi curios îl văd din ce în ce la mai mulţi români în suflet şi casă.
În 1990 la Timişoara a apărut un volum de trei sute de pagini „Reportaj cu sufletul la gură” a scriitorului Titus Suciu, care s-a epuizat imediat fiindcă a fost prima carte integrală despre Revoluţia Cetăţii, ce depăşea cu mult reportajele, interviurile şi fragmentele revoluţionare de până atunci, fiind de fapt o istorie atotcuprinzătoare a ceea ce s-a întâmplat în Cetate între 17 – 22 decembrie 1989. Considerată pe bună dreptate cea mai bună lucrare a fost căutată şi solicitată în continuare până ce în acelaşi an Editura „Seicon” a scos a doua ediţie, din care am primit şi eu un exemplar cu un personalizat autograf din partea autorului. Am fost bucuros şi i-am mulţumit lui Titus Suciu, pe care-l ştiam de prozator şi romancier, purtaserăm corespondenţă anterioară fiindcă eram din aceeaşi generaţie şi vehiculam idei asemănătoare, amândoi eram fiii cetăţii universitare timişorene, cu deosebirea că el avea inteligenţa de matematician pe când eu mă mulţumisem să fiu tocilar la Medicină.
În întâlnirea pe care am avut-o la Memorialul Revoluţiei de la Timişoara, directorul Traian Orban mi-a arătat masivul volum „Candelă împotriva timpului” recent apărut, o prestigioasă documentaţie a lui Titus Suciu în care este consemnat ceea ce nu trebuie uitat despre Revoluţia Cetăţii. M-a interesat, dar şi acest volum se epuizase în librării, aşa că am apelat direct la autor. Cu mare bucurie m-am întâlnit cu Titus Suciu, trecuseră anii peste noi şi am ajuns la senectute zisă şi vârsta înţelepciunii. Din nou am constatat cât de asemănătoare ne sunt observaţiile şi ideile când vorbim de mersul societăţii româneşti în acest sfert de veac. Senectutea este captivată de scepticism. La despărţire pe lângă volumul cerut mi-a dat şi „Revoluţia pe înţelesul detractorilor” ediţia 2012, pe care o începe cu definiţia revoluţiei după DEX, apoi, matematic, ca la tablă, o demonstrează că în Cetatea Timişoarei a fost o revoluţie în 1989.
În cele două vizite şi întâlniri, pe care le-am avut la Timişoara, cel mai mult, pe îndelete ardeleneşte, am stat la multe vorbiri cu colega mea de facultate Rodica, doctor primar psihiatru Rodica Novac. De la apropiatul meu coleg şi prieten din studenţie Doru Bordoş, decanul zeflemiştilor pe an, acum profesor universitar ce a făcut revoluţia cu bisturiul în mână în secţia de chirurgie a spitalului judeţean, am aflat că buna noastră colegă Rodica a devenit directorul direcţiei sanitare chiar cu câteva luni înaintea revoluţiei. Şi ea a făcut revoluţia în spital, zbătându-se să facă rost de materiale necesare în situaţia de urgenţă creată, în care secţiile de chirurgie deveniseră adevărate spitale de război din prima linie. Şi dacă această situaţie a reuşit să o rezolve cu toate lipsurile şi sărăcia de atunci, partea cea mai grea a fost pentru ea faptul că spitalul judeţean era ocupat de militarii armatei, miliţiei, securităţii, care supravegheau, controlau şi ordonau totul la care tovarăşa directoare Dr. Rodica Novac trebuia să fie trează şi prezentă tot timpul, să răspundă şi să se conformeze instrucţiunilor militare şi de partid. Era în menghină, între datoria de medic suferind moral văzând tragedia din spitalele cu secţii chirurgicale pline de răniţi grav şi pe de altă parte prin funcţia de directoare a direcţiei sanitare devenise subordonată militarilor ocupanţi. A rezistat cu demnitatea moştenită şi datorită faptului că era psihiatru. Prin specialitatea lor, psihiatrii câştigă forţele neuropsihice de apărare puternice. După revoluţie a fost eliberată din funcţie, ceea ce a fost o adevărată uşurare, dar a urmat procesul Lotului de la Timişoara, în care a fost şi ea chemată şi anchetată. Procuratura a găsit-o nevinovată şi a încetat orice urmărire asupra ei. Evenimentele şi schimbările se succedau ameţitor, cu toţii erau prinşi în vârtejul lor, cu toate traumele psihice ce le aveau. Colega mea desluşea, cu uimire, o nouă faţă a concitadinilor ei şi o obseda faptul că nimeni nu a recunoscut deschis strădania personalului medical, nimeni nu a mulţumit medicilor, personalului medical pentru efortul şi dăruirea lor în acel decembrie. Din contră, s-a găsit un doctor, ajuns ministru al sănătăţii, să înfiinţeze o comisie care să analizeze gradul de vinovăţie al unor medici din timpul evenimentelor.
„Ce lovitură mizerabilă pentru corpul medical. Comisia, care de la început a avut sarcina să găsească vinovaţi, nu să înţeleagă adevărata situaţie, după doi ani de investigaţii a aruncat o umbră perfidă asupra unora, etichetându-i colaboratori cu organele de represiune. Ştii e greu de înţeles istoria, dar mult mai greu le este celor care au trăit-o.”

Zvârcolirile eşalonului doi. Votaţi cu Klaus Johannis!

Posted by Stefan Strajer On November - 8 - 2014

Zvârcolirile eşalonului doi
Votaţi cu Klaus Johannis!
Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, USA)

Cei care au omorât o mie o sută patru tineri şi au rănit peste trei mii de oameni în timpul loviturii lor de stat şi a Revoluţiei noastre, a celor care am dorit eradicarea comunismului, nu intenţionează nici în alegerile de acum să lase din ghearele lor sărmana ţară, jefuită fără milă şi cruţare. Manipulările se înteţesc, minciunile se revarsă în efluvii de zoale, destinate să murdărească singurul candidat viabil la funcţia de preşedinte al României, pe Klaus Johannis. Am fost impresionată să constat că majoritatea celor care s-au prezentat la vot în diaspora au fost tinerii, acordând votul lor lui Johannis şi, prin aceasta, exprimându-şi încă o dată cu disperare opţiunea lor pentru intrarea ţării noastre pe făgaşul onestităţii, al muncii eficiente, al unei Europe civilizate. Am fost revoltată să constat că la Madrid, Paris, Roma multor tineri li s-a închis uşa în nas, fiind astfel împiedicaţi să-şi exercite un drept constituţional de către guvernarea Ponta şi acoliţii ei.
Se înţelege că profitocraţia postcomunistă nici nu vrea să audă de opţiunea tinerilor şi se face că a uitat de strigătul acelor martiri de la revoluţie: „Vom muri, dar vom fi liberi”. În numele acestui strigăt tragic, suntem datori să înfăptuim de data aceasta, prin votul nostru, schimbarea de sens a drumului pe care merge societatea românească. Alegându-l pe Klaus Johannis, avem garanţia că dăm o şansă dezvoltării unei democraţii autentice în România, bazată pe corectitudine, hărnicie, respectarea legilor, productivitate, pe scurt vom da o şansă normalizării vieţii sociale într-o ţară bântuită de un sfert de secol de jaf la drumul mare, ilegalitate, capitalism mafiot, vulgarizarea la maximum a relaţiilor dintre membrii societăţii. Continuând pe acest drum al jumătăţilor de măsură, al îmbogăţirii rapide prin furt a unei minorităţi în detrimentul majorităţii, vom ajunge a altera însăşi esenţa fiinţei naţionale. Întreaga societate românească este dominată de un fel de boală, de un fel de marasm, de unde cetăţeanul de rând nu ştie cum se poate ieşi. Politrucii, care ne-au condus până acum, ştiu bine cum s-ar putea depăşi starea toxică în care au aruncat un neam întreg, dar lipsiţi fiind de patriotism şi conştiinţă civică, se complac în imoralitatea lor, fiind biruiţi de o patologică lăcomie a acumulării. Să ne amintim că, imediat după Revoluţie, filozoful Gabriel Liiceanu cerea activiştilor şi securiştilor să se retragă pentru o vreme (cel puţin cinci ani) din viaţa publică, să facă posibilă ridicarea din rândul naţiunii a indivizilor care ar reprezenta conştiinţa noastră mai bună. Dar, vorba lui Ion Iliescu, n-au pregătit ei plăcintele ca să le ofere altora. Şi aşa, FSN-ul şi-a început monstruoasa-i carieră prin colosala minciună că nu se va prezenta la alegeri. În realitate s-a prezentat, atribuindu-şi cea mai mare parte a puterii, după ştiutele tactici kaghebiste. Din mantaua lui Ion Iliescu au ieşit apoi toţi cei pe care verbul incendiar al lui Mihai Eminescu i-a incriminat ca pe „nişte răi şi nişte fameni”.
Acelaşi filozof adresează o scrisoare deschisă acum lui Victor Ponta, rugându-l să lase în pace neamul românesc, să nu încerce să-l mai „fericească” după reţetele celei mai crase jecmăneli şi a celor mai neruşinate abuzuri, de care a dat deja dovadă în timpul prestaţiei sale ca prim-ministru. Acest impresionant apel la conştiinţă ar fi mişcat pe oricine, pe oricine din afara clanului ultracorupt care a confiscat puterea în chip nelegiuit în România. Prim-ministrul ar fi fost normal să demisioneze chiar din momentul dezvăluirii plagiatului din lucrarea sa de doctorat, după care au urmat alte şi alte matrapazlâcuri. El nu are urechi de auzit. El este soldatul îndărătnic, care vrea să rămână la post. Este rândul lui acum să apere capitalismul de cumetrie, după expresia chiar a „bunicuţei”. Scrisoarea filosofului G. Liiceanu ar fi putut avea ecou numai în conştiinţa celor care au mai păstrat o brumă de bun simţ, ceea ce nu e valabil în cazul de faţă. Lupta electorală pentru Victor Ponta şi ciracii lui este sinomină în aceste zile, dinaintea celui de-al doilea tur de scrutin cu escaladarea minciunilor şi calomniilor.
Ultimul resort pe care îl supralicitează este naţionalismul. Il acuză pe Klaus Johannis că vrea să rupă Transilvania de România. Cu laconismul omului pus pe muncă rodnică şi fapte, Johannis a dezminţit ferm aceste aberaţii. Şi, atenţie, Mitropolia Clujului, Maramureşului şi Sălajului, se pare, că a sfătuit preoţii din nordul Transilvaniei să voteze un „creştin, ortodox şi român”. Patriarhia a dezminţit ştirea, care, după opinia mea, este congruentă cu toată propaganda pseudonaţionalistă din actuala campanie a lui Victor Ponta.
Nicolae Grosu şi Ionel Danciuc, autorii excelentei cărţi de analiză sociologică a României (România sub invazia mârlăniei, Editura Ecou Transilvan, 2014) observă cu tristeţe că populaţia românească, fiind imatură, alege indivizi imaturi, unii fiind chiar infractori „ceea ce provoacă perpetuarea din generaţie în generaţie a imaturităţii, imaturitate infestată caricatural-infracţional, şi deci permanentizarea stării de infantilism parşiv, adică a manifestărilor de veselie tâmpă, anarhie trândavă, nesimţire agresivă şi smerenie hoţească” (p. 276). N-aş fi putut să descriu mai bine starea de lucruri pe care alegerea lui Victor Ponta o va legitima la noi în ţară, spre nefericirea societăţii în ansamblul ei.
Dimpotrivă, ce ne propune Klaus Johannis, ales de atâtea ori primar al Sibiului pentru vrednicia lui, vrednicie recunoscută şi de străinătate, pentru că nu e puţin lucru să fii menţionat în New York Times pentru prestaţia ta meritorie, deci ce ne propune este etica „lucrului bine făcut” în primul rând. Păi, dacă vom continua să muncim de mântuială, conform zicalei consacrată în comunism „noi ne facem că lucrăm, ei se fac că ne plătesc”, nu vom ajunge niciodată să ne emancipăm din primitivism şi mizerie. Titu Maiorescu n-a fost sas, dar a subliniat ca un păcat naţional aplecarea noastră spre formele fără fond, ceea ce este cam acelaşi lucru. În loc să creăm instituţii puternice, bazate pe muncă onestă, legalitate, loialitate faţă de principii, noi creăm instituţii caricaturale, care au făcut obiectul satirei caragialeşti. Să ne bucurăm că unul dintre noi vrea să-şi ia pe umerii lui o asemenea uriaşă responsabilitate de urnire din teribilul impas al societăţii româneşti, pentru că va fi o luptă de Sisif atât pentru renaşterea economiei din cenuşa cauzată de profitariat, cât şi cu mentalităţile anacronice ale multor români. Eficienţă, utilitate şi performanţă, iată despre ce ne-a vorbit Johannis, care a demonstrat în primul rând că ştie să fie un bun profesionist în specialitatea lui de fizică nucleară. El nu face parte din categoria demagogilor limbuţi cărora le place să ţină mapa, în timp ce alţii dau cu sapa. E plin podul de hoţi cu mapa şi pentru că asta se vede şi în straturile sociale de jos, nici cei cu sapa nu mai vor s-o învârtă, s-au săturat de promisiuni goale.
Nicolae Grosu şi Ionel Danciuc, în cartea amintită, compun o imagine necruţătoare a democraţiei promovate de eşalonul doi, caracterizată de „raţionalitate aberantă, naţionalism cosmopolit, umanism banditesc, afacerism demolator, lux mizerabil, şi manierism mârlănesc, din monstruozitatea acestor exemplare neputând rezulta decât o proiecţie întocmită pe democraţie de dezmăţ, cu politicieni imuni faţă de orice fărădelege şi legi dedicate chiar şi unei singure persoane şi respectiv, pe economie de jaf, cu prăduirea proprietăţii de stat, a bugetului, a fondurilor europene sau prin salarii de câteva ori mai mari decât cel al preşedintelui SUA”(p. 288). Ceea ce ei în mişelia lor nu realizează este că „urcându-se prin jaf pe catargul corabiei ţării, ei de fapt i-au spart şi îi sparg cu înverşunare carena, provocându-i, cât mai grabnic, scufundarea cu ei cu tot” (p. 288).
Cu tot acest taifun al distrugerii îşi propune Johannis Klaus să lupte pentru a face posibilă prin trudă şi adevărat patriotism o Românie prosperă. Clica lui V. Ponta şi toţi cei înjugaţi la ea să înceteze a-l acuza pe Johannis de trădare naţională. El s-a pronunţat cât se poate de limpede în acest sens: „Nu doar că nu-mi doresc ruperea unor părţi din România, eu îmi doresc o Românie puternică”. Cine are urechi de auzit să audă.
Dacă vrem să începem să respirăm „aerul demnităţii naţionale şi să ne eliberăm de blestemul etnogenetic de a fi cei mai înverşunaţi duşmani ai neamului nostru”, să îl alegem pe Klaus Johannis, care ni s-a prezentat ca un om de esenţă tare, ca un om liber, nedispus la compromisuri dezonorante. Nu mă pot abţine să nu-l citez pe prietenul meu, Călin Cutean, care a formulat concis şi expresiv această stare de libertate a lui Johannis. La urma urmei, zice Călin, omul acesta n-are nimic de pierdut: „El îşi poate pune palma-n dos şi pleacă şi mâine în Deutschland şi, … şi se scapă şi de Poante şi de Fente de Dorobanţi”.
Acesta este adevărul adevărat! Johannis nu are nimic de pierdut, dar Ponta cu toată clica lui au totul de pierdut, averi şi privilegii şi au de câştigat, unii dintre ei, locuri mai în faţă la pârnaie.

17.Silvia Jinga. Foto

Foto. Silvia Jinga

(Waterford, 7 noiembrie 2014)

Diaspora – vârful de lance al schimbării României în bine

Posted by Stefan Strajer On November - 7 - 2014

Diaspora – vârful de lance al schimbării României în bine

Autor: George Petrovai

Rezultatele primului tur al prezidenţialelor n-au constituit o surpriză, fie şi pentru aceea că toţi oamenii cu scaun la cap din ţară şi străinătate i-au văzut pe Ponta şi Iohannis în turul doi, la mare distanţă de ceilalţi catindaţi. Mai departe. Având în vedere divizarea dreptei, treabă la finalizarea căreia Traian Băsescu a avut o importantă contribuţie, precum şi deruta premeditată creată de cei doi falşi liberali (licheaua de Tăriceanu şi bătrânul securist Meleşcanu), nu-i o surpriză nici diferenţa de 10 procente dintre „greii” calificaţi pentru turul doi. Căci la o adică, prin însumarea voturilor smulse cu intenţii bune şi mai puţin bune de la electoratul de dreapta, nu numai că se reface de îndată echilibrul (poate că gândul ăsta îl rodea pe Pontaur, încât a afirmat că turul secund începe de la scorul de zero la zero!), dar Iohannis chiar devine câştigătorul primului tur de scrutin. Doar astfel de calcule la rece explică atât marea îngrijorare a lui Ion Ilici Iliescu, cât şi rapida deplasare a acestuia la sediul PSD, unde fosila bolşevică i-a făcut cu ou şi cu oţet pe discipolii Ponta şi Dragnea pentru faptul că au atras prin fel de fel de maşinaţiuni peste 500 de primari („Fără aceştia ce scor aţi fi obţinut?” a tunat el), după care a plecat în trombă, nu înainte de-a proroci că PSD riscă să dispară dacă nu va fi câştigată preşedinţia…
Nu-i o surpriză nici măcar divizarea clară şi categorică a României după acest tur. Ea în fond este o realitate, care-i onorează pe locuitorii spaţiului românesc intracarpatic (Ardealul şi Banatul), în aceeaşi măsură în care locuitorii provinciilor extracarpatice ar trebui să se simtă dezonoraţi pentru îndârjirea cu care ţin morţiş să taie craca de sub picioarele tuturor generaţiilor actuale cu secera roşie a obişnuinţelor, nostalgiilor şi prejudecăţilor.
Călăuziţi fără greş de un admirabil instinct al alegerii juste, ardelenii şi bănăţenii demonstrează de fiecare dată în astfel de situaţii că s-au îndepărtat într-atât de mult de uniformitatea sterilizantă a bolşevismului, încât au ajuns să-şi trăiască prezentul gândindu-se neîncetat la viitorul ţării şi al urmaşilor.
Totuşi, au fost şi surprize plăcute, precum acelea că pentru prima dată de la Decembriadă, un candidat nemaghiar (l-am numit pe Klaus Iohannis) izbuteşte să adune cele mai multe voturi în judeţul Mureş, iar în judeţul Covasna reuşeşte să se situeze între cei doi candidaţi ai maghiarilor!
De aici se desprind două semnale: unul mai mult decât încurajator pentru Iohannis în turul următor, celălalt mai mult decât dispreţuitor la adresa alianţelor încheiate, alianţe conjuncturale dictate de interese personale ori de grup restrâns şi pe care grosul alegătorilor are posibilitatea să le calce în picioare. Păi ce cred ipochimenii fără caracter de teapa lui VC Tudor, Tăriceanu şi Meleşcanu, că voturile primite sunt proprietatea lor exclusivă, cu care pot negocia şi pe care le pot vinde pentru a-şi satisface lăcomia şi setea de putere?
Că ăsta sau altul o fi motivul, cert este că Iohannis a anunţat îndată după încheierea scrutinului că el nu negociază cu nimeni pentru turul următor, ci se bazează numai şi numai pe votul românilor! Ceea ce nu înseamnă că va fi lipsit de ajutoare în confruntarea viitoare. În mesajul său, preşedintele Partidului Popular European (PPE) solicită ca toate formaţiunile politice româneşti afiliate (PNL, PDL, PMP, UDMR şi PNŢCD) să-l sprijine în turul doi pe Iohannis…

imag0584_41671100
Dar marea surpriză vine dinspre diaspora românească. Sigur, nu dinspre toată diaspora (aici intră de-a valma românii fugiţi din ţară înainte de Decembriadă, milioanele de români plecaţi la muncă în lumea largă după această dată, basarabenii, bucovinenii, românii din Ungaria şi Serbia, dar şi românii, aromânii, meglenoromânii şi istroromânii din sudul Dunării), ci acele sute de mii de români din Europa occidentală (Italia, Spania, Franţa, Germania, Olanda, Marea Britanie etc.), din America de Nord (SUA, Canada), din Australia şi Noua Zeelandă, ba chiar şi din Orientul Îndepărtat (China, Coreea), care înţeleg să stea ore în şir la rând ca să-şi dea votul pentru „România lucrului bine făcut”, deşi atâţia români din ţară (sau, poate, tocmai de aceea) votează taman pe dos în virtutea unei inerţii alimentată cu promisiuni deşarte şi pomene electorale, iar autorităţile la rândul lor fac tot ce le stă în putinţă ca exercitarea dreptului la vot de către foarte mulţi dintre aceştia să fie un obiectiv greu de atins, ba chiar de neatins de către alţii.
Însă ei trăiesc de ani şi ani în medii sociale unde drepturile general umane şi cele constituţionale sunt sfinte pentru toată suflarea. În plus, de la distanţă şi prin neîncetată comparaţie cu ceea ce au sub ochi zi de zi şi ceas de ceas, neroziile, stângăciile şi relele intenţii ale cârmuitorilor români ies şi mai pregnant în evidenţă.
Fireşte că ei protestează şi strigă cu scârbă „Jos Ponta!” atunci când uşile secţiilor de votare se deschid greu, iar mai la urmă se închid în nasul celor care încă n-au apucat să voteze, spunându-li-se cu impertinenţă „asta este, ne pare rău, poate cu altă ocazie veţi avea mai mult noroc…”
Căci ei, românii din diasporă, sunt cu adevărat vârful de lance al schimbării îndelung aşteptată, sunt acul busolei sociale care poate să orienteze România pe direcţia bună şi mai sunt santinelele care veghează la prestigiul ţării-mamă şi la firavul bine al compatrioţilor rămaşi acasă, şi asta deoarece ei sunt primii dintre români care aderă la celebra parabolă antică chineză: „Dacă îi dai un peşte unui om, el îl va mânca îndată; dar dacă-l înveţi să pescuiască, el va mânca peşte întreaga viaţă”, cam aşa cum ea (parabola) îi călăuzeşte pe japonezi încă de la Restauraţia Meiji (1867), iar pe chinezi în aceste ultime două decenii de dezvoltare exponenţială.
Cinste tuturor românilor din diasporă care luptă cu armele democraţiei pentru binele României, ruşine acelora mulţi români din ţară, care – fie din apatie, fie din inerţie – caută să le slăbească eforturile depuse, prin încrederea acordată impostorilor, pungaşilor şi trădătorilor! Bunul Dumnezeu să facă într-un asemenea chip, încât mulţi dintre aceştia să nu fie nevoiţi să exclame cu năduf peste puţin timp: „Dă, Doamne, mintea românului de pe urmă!” Deoarece avem atâtea pilde vrednice şi responsabile sub ochi, pe care ruginita seceră roşie se străduieşte din răsputeri să nu le urmeze, lamentările tardive sunt numai bune să alimenteze politeţea rece şi distantă a străinilor exasperaţi de bătuta noastră pe loc: „Aveţi conducătorii pe care-i meritaţi”.
Din păcate, alături de catâri şi indolenţi, trag ponoasele unui mandat din start ticăloşit toţi românii, şi iaca aşa amarnica fatalitate (sic!) se simte pe meleagurile româneşti mai ceva ca-n sânul lui Avraam.

Petrovai-4_opt

Foto. George Petrovai

(Sighetu Marmaţiei, 5 nov. 2014)

Prefer neamţul

Posted by Stefan Strajer On November - 6 - 2014

Prefer neamţul
Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Sunt român, cetăţean român şi urmăresc cu atenţie România şi Românitatea din 1980, când am avut şansa de a scăpa de lagărul comunismului sovietic, de socialismul românesc. Am scris şi voi continua să scriu liber despre acele vremuri şi cele care au venit după 23 decembrie 1989. Din 1990 vin în fiecare an în patria mea, a părinţilor mei, a neamului meu. Observ, mă informez, citesc şi analizez situaţia din ţară, încerc să fiu cât mai obiectiv, corect. Sunt un om liber, nu am interese, sunt autonom, niciodată nu am făcut parte din nici un fel de formaţiuni politice. Singura formaţiune politică românească, din trecutul nostru istoric, faţă de care am o deosebită consideraţie este Mişcarea Legionară, datorită nedreptăţii istorice în care este aruncată, încarcerată. În prezent simpatizez, cu speranţe, ecologiştii din întreaga lume.
Nu numai că nu am făcut parte din formaţiuni politice, dar nici nu am votat pentru ele. Pardon, în viaţa mea am fost trimis la urnă, pot zice forţat, de Tata după o contradicţie cu el. Mi-a ordonat: mergi la secţia de votare, te văd cei ce trebuie să te vadă, îţi dau buletinul cu care intri în cabină, îl împachetezi fără să-l citeşti, îl depui în urnă şi pleci! Şi ca să execut fără alte discuţii, mi-a dat o palmă răsunătoare (două palme mi-a dat Tata în toată viaţa lui, una în copilărie şi una student fiind). A doua oară, nu mai era Tata în viaţă, iar Mama m-a implorat cu lacrimi în ochi şi m-am dus din nou la urnă, ca şi prima dată. De unde atâta repulsie faţă de politicieni? Dintr-o minimă demnitate faţă de mine însumi; nu pot să votez pe cei ce mă vor minţi şi înşela când vor ajunge la putere. De unde această minimă demnitate? De la auzul unei povestiri din Fierăria lui Staricu, când eram copil, povestită şi re-povestită de Alde Bâtu. Pe scurt: un hoţ s-a însurat cu o curvă şi după un timp au avut o fetiţă pe care au numit-o Politica. Asta era întotdeauna concluzia lui Alde Bâtu când ajungeau ei cu vorbele lor la politicieni, asta mi s-a lipit mie în minte atunci şi numai asta am constatat eu în viaţa mea. Etalonul fiind comuniştii din România, dominanţii fiind ne-români, iar după 23 decembrie 1989 alte etaloane: Iliescu – Năstase, Constantinescu – Ciorbea zis tunel, Băsescu cu Boc şi Ponta o reală ochlocraţia jefuitoare, lefegistă, incultă şi fără caracter, oportunistă, înconjurată de linge-blide şi trepăduşi.
Şi iarăşi vin votările în România! Le zic votări nu alegeri, pentru că la fel ca-n vremea când părinţii mei mă trimeteau să fac act de prezenţă la votare, nici acum nu e nimic de ales; atunci era doar unul, care oricum ieşea, iar acum în 2014, am auzit de la românii din România nu avem ce alege!! Cerule Mare, au dreptate, politicienii de azi sunt fiii şi nepoţii hoţului şi curvei din alegoria lui Alde Bâtu din copilăria mea. Nu comentez, dar ascult comentatorii din România, citesc ziarele româneşti, urmăresc ecranele: nemulţumire, confuzie până în braţele panicii, dezinformare prin atacuri din toate poziţiile şi veşnica manipulare a celor puternici sau vânduţi.
Am fost întrebat şi eu, cum se întreabă românii de rând între ei:
„Tu pe cine ai alege?!”
„Eu nu aleg, dar dintre toţi, eu prefer neamţul, pe Klaus Joannis”
„De ce, mă?!”
„Întâi de toate, e sas ardelean şi saşii sunt liniştiţi şi harnici, se ţin de cuvânt când promit ceva, duc la capăt ordonat şi bine ce încep, sunt realizatori. Îi caracterizează modestia şi tradiţia, nu sunt încrezuţi, îngâmfaţi ca ungurii sau românii de pe Dâmboviţa, care le ştiu pe toate, toate.”
„Ce ai tu, mă, cu dâmboviţenii, uite-te la bănăţenii şi ardelenii tăi.”
„Mă uit şi ai dreptate, sunt şi printre aceştia destule loaze. Dar eu am avut destul să tot vad şi aud, din 1944, la conducerea României numai ruşi cu tancuri şi divizii de politruci cu pistol, de evrei ce ne-au îndoctrinat cu comunism şi pe urma au şters putina, făcându-ne antisemiţi, de unguri iredentişti ce uneltesc necontenit la fundamentul nostru naţional, de oportunişti români, care slugăresc orice fel de străinii, pe care-i văd ca pe nişte extratereştri mântuitori, aşa că doar pe ei îi ascultă şi se roagă, rămânând surzi, nepăsători la suferinţele noastre. Din aceste motive prefer neamţul care candidează la preşedinţia României. În plus, mi-a venit în minte Carol Întâi, cel ce-a pus regatul pe roate şi a luptat pentru independenţa românilor şi Ferdinand care nu ne-a lăsat la greul războiului ci a fost alături de români până la victoria întregirii naţionale. Aşa că din aceste motive, cred mai mult în NEAMŢUL care va jură credinţă ROMÂNIEI, decât în ceilalţi homunculuşi români de astăzi ce se reped la scaunul de la Cotroceni numai din egotism şi egoism rapace, cu preţul de-a deveni marionetele extratereştrilor mântuitori.”
„Adică, după tine în toată România, nu există un român mai ales decât neamţul tău?!”
„O nu, sunt mulţi români de talia neamţului, dar nu au curajul, sunt slabi în faţa hienelor politice pentru că e foarte greu să reuşeşti fără o platformă puternică, adevărat românească, ce nu s-a format în România în 25 de ani. În schimb s-au format false elite şi partide fără programe naţionale supuse total dictonului divide et impera de către extratereştri mântuitori ce au năpădit România din 1989 şi se amestecă cu interesele lor şi flagrant în alegerile româneşti.”

florea-corneliu-frx-wb

Corneliu Florea (Septembrie 2014, Winnipeg, Canada)

Victor Ponta – un impostor care are de dat socoteală pentru fărădelegile comise
Autor: George Petrovai (Sighetu Marmaţiei)

Fiecare popor cu faliţii săi, în cazul de faţă cu impostorii săi: Franţa l-a avut pe presupusul frate geamăn al lui Ludovic al XIV-lea („Masca de Fier”), pe care Alexandre Dumas, în romanul Vicontele de Bragelonne, îl scoate din Bastilia şi-l aşază pe tronul Franţei pentru câteva ore printr-o senzaţională rocadă gândită şi înfăptuită de îndrăgitul lui erou Aramis, ruşii l-au avut pe falsul Dimitrie I (călugărul Grişka Otrepiev) şi pe nefericita prinţesă Tarakanova, aceasta din urmă înfăţişată cu multă simţire artistică de către scriitorul G.P. Danilevski în romanul omonim, iar noi, prin specificul istoriei noastre, l-am avut în vremurile medievale pe interesantul aventurier grec Despot din Samos, cel care chiar domneşte în Moldova timp de doi ani sub numele de Despot Vodă, şi azi avem o puzderie de şarlatani, în rândul cărora – prin incompetenţă, minciună, fraudă şi neruşinare – se detaşează premierul Victor Ponta.
Ajuns preşedintele Partidului Social Democrat prin sforării de culise, apoi luând cu asalt funcţia de premier, după ce Traian Băsescu refuzase să-l numească prim ministru pe Klaus Iohannis (deci, pe vremea când Uniunea Social Liberală era atotputernică, prin însăşi poziţia adoptată, Ponta recunoaşte că Iohannis este mai vrednic ca el!), pentru ca acuma – fără ca în cei doi ani şi jumătate de când conduce jenantele guverne doldora de incapabili, penali şi plagiatori să-şi dovedească măcar bunele intenţii, ci dimpotrivă – iată că acuma el se dă de ceasul morţii, doar-doar va înşfăca funcţia supremă în stat, de parcă pentru o atare meserie este îndeajuns să devii faimos peste mări şi ţări prin găunoşenie, potlogării şi trădări.
Păi, bine, nenicule! Oi fi tu un alogen gros de obraz şi, cel mai probabil, fără niciun Dumnezeu, adică după chipul şi asemănarea cu ilustra secătură bolşevică Ion Ilici Iliescu, cel care se mândreşte cu faptul că-i ateu (el îşi spune liber cugetător), dar chiar aşa de proşti îi crezi pe români, încât tu, nici măcar umbra unui adevărat om de stat, îţi permiţi să joci la cacealma într-o treabă atât de serioasă pentru ţară?
Chiar crezi că i-ai dat gata pe toţi românii cu pomenile tale electorale şi cu hazoasa promisiune că după ce vei ajunge preşedinte o să faci tot posibilul ca România să revină la monarhie? Nu că ar fi rău (mă număr printre românii care cred cu tărie că monarhia reprezintă calea cea mai sigură şi mai rapidă pentru scoaterea ţării din actuala fundătură), dar mă întreb dacă mai sunt naivi care cred în promisiunile tale, când ştie cam tot omul că la o adică te-ai dezis de ele (ai întors-o mai ceva ca la Ploieşti cu Roşia Montana, gazele de şist şi ungurii) şi că în continuare, cu monumentala ta nedemnitate, te vei dezice de tot ce stă în calea ambiţiilor tale de ins fără caracter.
Şi încă ceva, cetăţene Ponta. Cum prin jocul întâmplării norocoase ai ajuns preşedintele celui mai corupt partid postdecembrist şi mai apoi prim ministru, logica nestatornică a hazardului te-a desemnat mai la urmă candidatul stângii la prezidenţiale. Dar asta nu presupune automat că eşti cel mai bun din această parte a eşichierului politic. (Sau – mai ştii? – poate că aşa stau lucrurile, şi atunci vai şi amar de lichelele ce-şi spun baroni, de izmănarii lui Oprea şi de năpârstocii lui Dan Voiculescu…)
Prin urmare, partea asta a politicii româneşti postdecembriste, demnă urmaşă a unanimităţii bolşevice, funcţionează ca la carte prin întovărăşirea disciplinei de partid (disciplina celor care ar trebui să scandeze „Noi nu muncim şi nu gândim”) cu lipsa de discernământ a alegătorilor apatici sau sfătuiţi de preoţi, ceea ce înseamnă că numărul voturilor adunate (fireşte, cu inerentele furtişaguri, îndeosebi când te afli la guvernare) este aproximativ acelaşi, indiferent de numele catindatului.
Indiscutabil că în asemenea condiţii otova, cetăţeanul Victor Ponta ar fi avut numai de câştigat dacă făcea un mic pas înapoi, astfel luându-şi o necesară vacanţă politică pentru a-şi revedea trecutul greu de păcate (te cutremuri când citeşti mulţimea, felurimea şi gravitatea fărădelegilor sale în scrisorile deschise pe care i le-a adresat senatorul Valer Marian, fost pesedist şi de profesie procuror) şi pentru a cunoaşte dulceaţa căinţei.
Căci căinţa sinceră este singurul leac ce reuşeşte să pună pe picioare o conştiinţă muribundă. Iar omul astfel renăscut moral-spiritual, nu numai că nu se va teme pentru păcatele săvârşite cu voie sau fără de voie, ci – aidoma lui Rodion Raskolnikov, celebrul personaj dostoievskian din romanul Crimă şi pedeapsă – el o va dori din toată inimă, şi asta deoarece numai ispăşirea este capabilă să-l purifice şi să-l pregătească pe păcătos pentru urcuşul anevoios spre mântuire.

Petrovai-4_opt

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto. George Petrovai

 

 

Ce nu se spune în campania electorală

Posted by Stefan Strajer On September - 11 - 2014

Ce nu se spune în campania electorală

virgil_ratiu.2

 

 

 

 

Autor: Virgil Raţiu

În 4 august 2014, în Canada a avut loc un eveniment catastrofal. Barajul iazului de decantare al exploatării de aur şi cupru al companieie Imperial Metals de la Muntele Polley a cedat. Deşi barajul construit din arocamente a fost ridicat la cele mai înalte standarde de siguranţă s-a prăbuşit şi cinci milioane de metri cubi de deşeuri toxice s-au revărsat în valea Hazeltine Creek şi în lacurile Quesnel şi Polley, iar urmările dezastrului încă nici nu sunt calculate. Ceea ce se ştie e faptul că proiectanţii barajului iazului de decantare din Muntele Polley au lucrat şi pentru Gabriel Resources în vederea ridicării barajului de decantare de la Roşia Montană pentru exploatarea metalelor preţioase din Munţii Apuseni, lucrare în favoarea proiectului Roşia Montană Gold Corporation. Astăzi cred că toată lumea cunoaşte deja proiectul şi cazul Roşia Montană Gold Corporation atât de dezbătut în România.
Se ştie foarte bine că în proiectul Roşia Montană Gold Corporaţion au fost implicate guverne şi preşedinţia ţării. Prima semnătură pe proiectul de colaborare canadiano-românesc a fost pusă de fostul prim-ministru de atunci, Adrian Năstase. Apoi proiectul a fost susţinut şi de Traian Băsescu şi, la începutul mandatului său de prim-ministru, în 2012, toamna, Victor Ponta era hotărât să pună în aplicare acest proiect la Roşia Montană cu toată opoziţia care a fost stârnită atunci în întreaga ţară.
De catastrofa petrecută în Canada la 4 august a.c. aţi auzit relatări prin mass-media cu privire la acel accident nedorit? Televiziunile au tăcut, ziarele au dat o informaţie pitită prin vreun colţ de pagină. Purtătorul de cuvânt al Guvernului nu a pomenit nimic despre catastrofa din Canada, nici Preşedintele Traian Băsescu, s-au făcut că plouă.
Păi sigur că nimeni a mai suflat o vorbă fiindcă mulţi au încasat atât de mulţi bani pe publicitate în favoarea Roşia Montană Gold Corporation încât acum le este târşeală să le pomenească numele în astfel de momente dificile şi nedorite!
În campania electorală pentru alegerile prezidenţiale aţi auzit vreun candidat care să pomenească de cazul Roşia Montană şi maşina de exploatat aur canadiană? Nu, desigur! Doar nu-s atât de neghiobi să îşi de-a la ţurloaie şi să o încurce politic, fiindcă în astfel de cazuri niciun politician nu are replică. Nici un politician nu are ce explicaţii să ofere alegătorilor.
De o bună bucată de vreme, la Mirecurea Ciuc şi la Sfântu Gheorghe, Uniunea Democrată a Ungurilor din România (UDMR) agită spiritele în vederea realizării autonomiei teritoriale a aşa-numitului Ţinut secuiesc. Uniunea ungurilor din România organizează adunări populare ale ungurilor, întocmesc programe şi proiecte pentru dobândirea în mijlocul Transilvaniei a unui stat în stat al minorităţii din România. Toţi strigă lozinci antistatale şi antinaţionale, solicită ca în România limba ungurească să fie recunoscută ca limbă oficială de stat. Acolo ungurii luptă pe faţă, ajutaţi şi de lideri din Ungaria, împotriva actualelor prevederi constituţionale. Cer schimbarea Constituţiei.
Ati auzit prin posturile TV sau aţi citit în ziare vreo luare de atitudine faţă de aceste manifestări din partea vreunui candidat la preşediţia României? Eu nu am auzit, nici nu am văzut, nici nu am întâlnit. Toţi candidaţii pentru fotoliul de la Cotroceni vorbesc despre prosperitatea ţării, de crearea de noi locuri de mună, sunt îngrijoraţi de soarta Ucrainei şi de incisivitatea lui Putin. Toţi propun cam cât de repede ar trebui să ajungă pe teritoriul ţării noastre trupepele de supraveghere NATO. La fel, în Marea Neagră. Despre situaţia gravă de la Miercurea Ciuc şi Sfântu Gheorghe nimeni nici un candidat nu vorbeşte. Şi dacă ar declara vreunul ceva, oare ce ar putea să declare? Care candidat la preşedinţia României îşi permite să le spună ungurilor să încheie agitaţia pentru că aduc un afront clar intetigrărţii teritoriale ale României şi statului unitar român? Îndrăzneşte vreun candidat „să-i jignească” pe udemerişti şi pe Kelemen Hunor? Nu îndrăzneşte nici unul. Îndrăzneşte Victor Ponta o astfel de atitudine? Şi Victor Ponta şi toţi candidaţii pentru Cotroceni numără voturile ungurilor din România. Astea, în primul rând. Ha, ha!
Aşa că treaba nu este chiar atât de simplă. Săracă ţară rămânescă, în ce situaţie delicată te pun şacalii!

Adevărul despre Ebola, „Monsanto”, „Bill & Melinda Gates Foundation” şi „Fundația Sörös”

Autor: Maria Diana Popescu

Se minte cu neruşinare
Pe principiul, „ban la ban şi păduche la păduche”, Bruxelles-ul susţine ca fiind indispensabilă o creştere a salariilor în Germania, „pentru ca ţara să-şi poată ajuta vecinii europeni rămaşi în urmă”, a afirmat, impresionat de „sărăcia” nemţilor, Laszlo Andor, comisarul european pentru ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi incluziune, relatează A.F.P. Câtă demagogie! Potrivit acestei declaraţii tâmpe, înseamnă că germanii, atunci când îşi vor ridica salariile mărite vor da buzna în ţările europene cu cele mai mici venituri şi vor împărţi, aşa la întâmplare, pe stradă, procentul rezultat din majorări. Laszlo Baci, la salariile românilor care reprezintă o câtime din salariile germanilor de ce nu te-ai gândit matale? Pe fondul războaielor şi al crizei care au răvăşit complet omenirea, puterile lumii îşi trag spuza pe turta lor, călcând pe cadavre şi oferind în schimb, ca supliment de viteză indispensabil decimării populaţiei sărace, şocuri şi experimente periculoase, precum teribilul virus Ebola, despre care se minte cu neruşinare acută că ar fi originar din Africa.
„Ebola este o operațiune de propagandă, în scopul de a induce frica”
Cu un an în urmă scriam în editorialul „Programul rabla pentru politicieni, bancheri şi imperii” că o fiolă cu un virus nou, numit Guanarito, a dispărut din laboratorul de cercetare Galveston National Laboratory, din oraşul Galveston, Texas. Anunţul fusese făcut de canalul de televiziune U.S.A. Today. Laboratorul, estimat la 174 de milioane de dolari, aparţinând Universităţii din Texas, este dotat cu mijloace care îi asigură un nivel ridicat de securitate, astfel acolo se poate lucra cu unele dintre cele mai periculoase virusuri. Se pare că virusul mortal pentru om a ajuns pe mâna unor descreieraţi şi este folosit pe post de bombă biologică. Scott Weaver, şeful laboratorului declarase atunci că dispariţia fiolei dintr-o cameră frigorifică încuiată a fost descoperită în timpul unui control de rutină. Pe naiba, fiola a fost moşită în acel laborator ca să fie încredinţată stăpânului pentru utilizare în scopuri criminale: mărirea profitului marilor concerne farmaceutice, concomitent cu practicarea eugeniei la nivel planetar, pe banii celor ce urmează să moară. Tonele de vaccin gata ambalate nu pot aştepta la infinit nevîndute în magaziile acestora. Reporterul de investigaţii Jon Rappoport relata în Infowars: „Ebola este o operațiune de propagandă, în scopul de a invoca frica. Producerea fricii este un element standard în exercitarea controlului de sus în jos asupra populației. Când oamenii se tem, sunt obedienţi, sunt ascultători faţă de autoritate. Şi asta e ordinea de zi.”
Medicii militari americani au fost interesaţi încă din anii ’70 de Ebola, ca potenţială armă biologică
Propaganda despre care vorbeşte reporterul de investigaţii Jon Rapport este de fapt un război „bio-psihologic”, un război informaţional, care se reflectă în cifrele oficiale ale morţilor date publicităţii şi în limbajul apocaliptic al mass-media subordonată intereselor aceloraşi păpuşari. Dr. Ben Neuman, într-un interviu pentru Bloomberg News, a recunoscut că virusul Ebola nu este motiv de panică, ci o justificare pentru ca industria farmaceutică să poată pune pe piaţă pentru „cobai” nu un singur „leac” cu dus şi întors, ci un complex de medicamente cu dedicaţie, pe care guvernele ţărilor sărace vor fi obligate să dea grămezi de bani. Publicaţia Navy Times scrie că medicii militari americani au fost interesaţi încă din anii ’70 de Ebola, ca potenţială armă biologică. Search NewsGlobal îşi pune următoare întrebare: „Din ce motive Centrul de Control şi Prevenirea Bolilor (C.D.C.) este proprietarul unui patent pentru o anumită radăcină de virus Ebola, cunoscut ca EboBun, numărul de inregistrare a patentului, CA2741523A1 fiind premiat în 2010. Poate ne spune Obama de ce există Ebola şi de ce C.D.C, parte a guvernului american, are în proprietate acest patent ca singur organism abilitat?” Dacă veţi viziona pe YouToube filmul „În minciuni avem încredere” veţi găsi mărturii grăitoare cu privirea la faptul că SIDA, Ebola şi, adaug, gripele aviară, porcină, mexicană et caetera au fost create în laboratoare, ca potenţiale arme biologice.
Un laborator de arme biologice deţinut de miliardarii George Sörös” şi Bill şi Melinda Gates
Mai departe scrie „Search NewsGlobal” că Ebola pare să fi venit de la un nucleu care are în centrul său un laborator de arme biologice deţinut de miliardarii George Sörös” şi Bill şi Melinda Gates. Monsanto care deţine Tekmira Pharmaceuticals a dezvoltat un vaccin Ebola, care a fost testat pe oameni cu rezultate pozitive. Cu toate acestea, a fost pus în aşteptare de „Monsanto” şi „F.D.A”, ceea ce a dus la un protest al medicilor care cer ca interdicţia să fie ridicată. De când recrudescenţa Ebola s-a intensificat în Africa de Vest acţiunile „Tekmira Pharmaceuticals” au crescut brusc iar investitorii se aşteaptă ca vaccinul să fie reexaminat şi eliberat pe piaţă”. C.D.C. al SUA susţine că virusul Ebola s-a răspândit din cauza lipsei de igienă din spitalele din Africa. „Search NewsGlobal” mai consemnează că nu poate fi o coincidenţă faptul că un laborator de bio-război într-un spital din Sierra Leone are o lungă listă de investitori celebri printre care şi cunoscuţii miliardari eugenişti George Sörös, Bill și Melinda Gates. „Spitalul Guvernamental Kenema din Sierra Leone, de unde a reizbucnit Ebola, găzduieşte un nivel al S.U.A. de biosecuritate, într-un laborator de cercetare în arme biologice cu link-uri către Bill şi Melinda Gates Foundation şi Fundația Sörös. Acolo, oamenii de ştiinţă în bio-apărare ai S.U.A. au lucrat zeci de ani pe febre virale, cum ar fi Ebola. Intuind că lucrătorii din domeniul sănătăţii au folosit Ebola ca pe un truc pentru a ucide oameni şi a colecta părţi ale corpului lor şi bazîndu-se pe declaraţiile unei asistente, care ulterior, conform unei obişnuite practici represive a fost declarată bolnavă mintal, localnicii au aruncat cu pietre în spital şi în secţia de poliţie. „Între timp, acest laborator de bio-arme din Sierra Leone este în curs rapid de a fi închis, pentru a se evita investigaţiile poliţiei. Multi-miliardarul George Sörös, apropiat al preşedintelui din Sierra Leone, este un investitor de frunte în aşa-numitul triunghi al Bermudelor Ebola din Sierra Leone, Liberia şi Guineea”

Maria-Diana-Popescu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto. Maria Diana Popescu

 

4 iulie 1776… O lecţie vitală pentru Libertate şi Democraţie

Posted by Stefan Strajer On July - 12 - 2014

4 iulie 1776… O lecţie vitală pentru Libertate şi Democraţie

Autor: Adrian-Vladimir COSTEA

„Acest popor reprezintă speranţa omenirii. El ar putea deveni modelul. Ar trebui să arate lumii prin fapte că oamenii pot fi liberi şi totuşi să trăiască în pace şi că pot scăpa de lanţurile în care tirani şi ticăloşi de toate felurile au ţinut să-i încătuşeze, sub pretextul binelui public. Americanii ar trebui să reprezinte un exemplu de libertate politică, religioasă, comercială şi industrială. Adăpostul pe care îl oferă celor oprimaţi, de orice neam ar fi ei, calea largă de eliberare pe care o deschid, va sili guvernele să fie drepte şi luminate; iar restul lumii va destrăma, la ceasul potrivit, iluziile goale din care este închipuită politica. Dar, ca să izbutească, trebuie să şi le asigure ea însăşi, (iar) ea nu trebuie să devină, aşa cum au prezis atât de mulţi dintre predicatorii voştri, o gloată de puteri învrăjbite, luptându-se pentru teritoriu şi negoţ, statornicind înrobirea popoarelor de către altele de acelaşi sânge.” (Turgot, om de stat francez, 1778)

US-original-Declaration-1776

Declaraţia de Independenţă, 4 iulie 1776

Considerăm ca adevăruri de la sine înţelese faptul că toţi oamenii sunt egali din naştere, că sunt înzestraţi de către Creator cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se număra dreptul la Viaţă, la Libertate şi la a năzui spre Fericire. Că, pentru a-şi asigura aceste drepturi, oamenii instituie Guverne care îşi derivă puterile lor drepte din consimţământul celor guvernaţi. Că ori de câte ori o Formă de Guvernare devine primejdioasă pentru aceste ţeluri, este Dreptul Poporului să o schimbe sau să o abolească şi să instituie o nouă Guvernare, întemeind-o pe acele principii şi organizând-o în acele forme de exercitare a prerogativelor sale care i se vor părea cele mai potrivite ca să garanteze Siguranţă şi Fericirea acestui popor.

Branding-ul SUA este fundamentat pe respectul drepturilor omului şi al cetăţeanului, pe egalitatea în faţa legii, libertatea, abolirea discriminării rasiale, de gen, sau de orice alt tip, nu are o adresă exactă, nu poate fi localizat, nu este ceva palpabil; însă este un Brand internalizat la nivelul societăţii, este identificabil prin faptul că este Legitimat prin conştientizare atât de către cetăţenii SUA, cât şi de către ceilalţi actori de pe scena internaţională. Branding-ul SUA nu există dacă luăm drept criterii localizarea observabilă din punct de vedere empiric, însă, devine un Brand cu valoare Universală, care impune trand-ul într-un sistem concurenţial, dacă se ţine cont de valorificarea principiilor şi normelor constituţionale generate de Istoria SUA şi consensul actorilor implicaţi.
În plus, se observă o evoluţie empirică a interpretării şi internalizării conceptului de „Libertate”, ca valoare esenţială a constituţionalismului american, aflat într-o strânsă relaţie de „dependenţă” cu identificarea „Branding-ului de Ţară” în momentul în care SUA a dispus de resursele necesare pentru a impune TRAND-ul, Direcţia la nivel mondial. Democraţia şi respectul pentru individ nu s-au manifestat a priori, existând discrepanţe majore în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea acestora în spaţiul American. Un rol major l-a constituit contextul în care raportul dintre cei liberi şi cei aserviţi s-a manifestat, precum şi schimbarea de paradigmă pe care reprezentanţii celor aserviţi au răspândit-o prin apelul la valorile sacrosante garantate de către Constituţia Statelor Unite ale Americii.
În acest sens, Declaraţia de Independenţă nu se rezumă a fi un simplu act prin care cele treisprezece colonii engleze au refuzat a se mai supune Marii Britanii şi regelui ei, George al III-lea, ci reflectă ideile fundamentale în privinţa modului în care americanii au considerat că trebuie să trăiască asemenea unui popor liber. Dacă în 1763, o dată cu încheierea marelui război franco-englez ce viza preluarea controlului asupra imperiului nord-american, nimeni din partea locului nu s-ar fi declarat a fi “american”, ci dimpotrivă, supuşi credincioşi ai Majestăţii Sale, începând cu 1776, prin intermediul Declaraţiei de Independenţă, şi-au dobândit propria identitate.

„Lunga listă de reproşuri pe care Jefferson a rânduit-o pentru a-şi argumenta acuzaţia că regele violase propriile sale obligaţii faţă de popor, cu greu ar putea fi convingătoare în ochii unui cititor contemporan şi, ca orice bun propagandist, el a denaturat întrucâtva faptele istorice pentru a le face să slujească ţelurilor sale. Dar, dacă citim cu atenţie aceste acuzaţii, vom vedea că ele conţin noţiuni fundamentale pe care se întemeiază democraţia Americană: guvernarea este un pact social şi poate fi răsturnată dacă nu reuşeşte să-şi îndeplinească misiunea; guvernarea există pentru a ocroti drepturile şi proprietatea cetăţenilor; orice persoană acuzată de un delict grav are dreptul la a fi judecată de un juriu; autorităţile de stat nu au voie să pătrundă în locuinţele cetăţenilor fără un mandat şi nu se pot institui impozite fără acordul poporului. (…)
Când, spre sfârşitul Evului Mediu, în Europa începeau să se contureze statele naţionale, opinia curentă era că rolul guvernelor este de a asigura ordinea şi de a apăra stabilitatea socială. Declaraţia de Independentă, însă, fără a nega nevoia de ordine, proclama, ca primă îndatorire a guvernării, pe cea de a apăra drepturile individului. Pentru prima dată, nu societatea, ci individul reprezenta valoarea supremă, iar reuşita guvernării se măsura nu după cât de bine funcţionează societatea, ci după cât de liber era individul în raport cu stăpânirea. (…) Dezvoltarea democraţiei americane a constat, din multe puncte de vedere, într-o elucidare a premiselor expuse în Declaraţia de Independenţă: că anumite adevăruri se înţeleg de la sine, că oamenii sunt egali prin naştere, că au drepturi inalienabile, că guvernarea îşi are sursa puterii în consimţământul celor guvernaţi şi că scopul pentru care ea există este ocrotirea acestor drepturi. Aceste simţăminte nu au pierdut nimic din forţa lor de a însufleţi oamenii, bărbaţi şi femei, până în ziua de azi. Ele constituie emblema succesului democraţiei americane, ca şi a insucceselor ei” (Melvin I. Urofsky, „Texte fundamentale ale Democraţiei Americane”, profesor de istorie la Virginia Commonwealth University)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors