Archive for the ‘Analize-Controverse’ Category

thumbnail

Unul dintre canalele mele preferate de televiziune este „Memorable Entertainment Television” (MeTV), adică Televiziunea de divertisment memorabil, din cauza reluărilor de emisiuni populare de televiziune americană din anii ’50 până în anii ’90. Dar ceea ce am vizionat la „Fox News” (FNC) în direct miercuri, 11 iulie, 2018, după ora 3:00 am (ora 9:00 am la Bruxelles) se califică la fel de bine drept Televiziune de divertisment memorabil.  http://www.foxnews.com/world/2018/07/11/trump-claims-germany-controlled-by-russia.html

Am trăit momente nu atât fascinante, cât suprarealiste. Despre ce a fost vorba?

La micul dejun de la conferinţa la vârf NATO de la Bruxelles, președintele Trump nu şi-a pierdut timpul şi a repetat solicitările ca aliații europeni (și Canada) să cheltuiască mai mult pentru apărare, spunând că aceştia ar trebui să facă acest lucru imediat. El a apărut la micul dejun lansând deja un atac asupra Germaniei, declarând că negocierile acestei ţări cu Moscova au făcut-o „captivă faţă de Rusia”. „Germania este captivă faţă de Rusia pentru că foarte mult din energia sa şi-o obţine din Rusia”, a spus Trump, referindu-se la acordul Berlinului pentru gazoductul Nord Stream 2. „Toţi vorbesc despre asta în toată lumea, spun că vă plătim miliarde de dolari să vă protejăm, dar că voi plătiți miliarde de dolari Rusiei”, a subliniat președintele. El a adăugat că „Germania este controlată în totalitate de Rusia”.

Președintele făcea referire la gazoductul Nord Stream 2, care urma să aducă gaze din Rusia în nord-estul coastei baltice a Germaniei, prin ocolirea Poloniei și a Ucrainei, dublând cantitatea de gaz pe care Rusia o poate trimite direct către Germania. Statele Unite și alte câteva ţări membre ale Uniunii Europene se opun proiectului.

Președintele şi-a repetat apoi acuzațiile, mai pe larg, împotriva membrilor NATO în ansamblu pentru nerespectarea procentului de 2% de cheltuieli militare din produsul lor brut naţional. „În plus, Germania plătește puțin peste 1%, în timp ce Statele Unite, în cifre reale, plătesc 4,2% dintr-un produs intern brut cu mult mai mare. Deci, cred că şi acest lucru este inadecvat. Noi protejăm Germania, protejăm Franța, îi protejăm pe toți și, deci, plătim o grămadă de bani ca să protejăm. Aceasta se repetă de zeci de ani. Acest aspect a fost menţionat şi de alți președinți (americani), însă alți președinți n-au făcut niciodată nimic să rezolve problema, deoarece fie nu cred că au înțeles-o, fie pur şi simplu nu au vrut să se implice”, a subliniat președintele. El a continuat: „Dar trebuie să menţionez această problemă pentru că eu cred că este foarte nedrept pentru țara noastră, este foarte nedrept pentru contribuabilii noștri… Nu cred că este corect față de Statele Unite. Aşa că vom fi nevoiți să facem ceva pentru că nu o să mai acceptăm asta, nu mai putem accepta asta, şi este inadecvat”, a concluzionat Trump.

Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, prins pe picior greşit, a replicat moale, subliniind că membrii NATO au fost şi sunt capabili „să lucreze împreună în ciuda diferențelor dintre ei”.

Trump a replicat tăios: „Dar cum puteți fi împreună atunci când o țară își obține resursele energetice de la persoana împotriva căreia doriți protecție sau de la grupul pentru care doriți protecție? Faceți pur şi simplu Rusia mai bogată … Explicați asta!”

Trump a spus, când a ajuns la micul dejun, că situația „nu este corectă față de contribuabilii din Statele Unite, dar o vom corecta… Ei (aliaţii) vor cheltui mai mult. Am mare încredere că vor cheltui mai mult”, a prezis el mai târziu.

Iată şi VIDEOCLIPUL care surprinde momentul adevărului în toată desfășurarea sa dramatică:

https://www.youtube.com/watch?v=QqjJvveODKM

Președintele Donald Trump a expus într-o manieră spectaculoasă, în fața a milioane de telespectatori, cum europenii storc bani de la Statele Unite pentru „protecție împotriva Rusiei”, în timp ce ei cheltuiesc milioane de dolari pentru livrările de petrol și gaze din aceeaşi ţară, presupus „inamică”.

Trump nu este primul președinte american care aduce în discuţie acest lucru pentru aliații europeni. Dar, cu siguranţă, el va fi primul președinte american care va face ceva pentru a rezolva această anomalie ce persistă de decenii.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

O variantă a articolului a fost publicată anterior în revista AMERICAN THINKER.https://www.americanthinker.com/blog/2018/07/muscles_in_brussels_how_president_trump_exposes_the_europeans_doublecrossing_game.html

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

thumbnail

În ziua de miercuri, 27 iunie 2018, judecătorul Anthony Kennedy, de la Curtea Supremă a Statelor Unite, și-a anunțat pensionarea începând cu data de 31 iulie, oferindu-i, astfel, președintelui Trump șansa de a numi un al doilea judecător conservator în timpul administraţiei sale.

Spre deosebire de numirea primului judecător, Neil Gorsuch, care, fiind conservator, l-a înlocuit pe un alt conservator, judecătorul Antonin Scalia (decedat la 13 februarie 2016), de data aceasta un judecător presupus mai conservator îl va înlocui pe judecătorul Kennedy, considerat mai moderat.

Noua formulă va contura orientarea Curții Supreme pe zeci de ani de-acum încolo, semnalând începutul unei noi ere, pe care aş numi-o “epoca de aur a conservatorismului”, unde o majoritate solidă de judecători conservatori constituționaliști va avea ocazia să interpreteze Constituția Statelor Unite într-o manieră originalistă, proprie celei avute în vedere de Părinţii fondatori ai naţiunii americane.

Anthony Kennedy a fost numit judecător la Curtea Supremă de către președintele Ronald Reagan și a început activitatea la 18 februarie 1988. Deși el a emis decizii, în general, conservatoare pe durata mandatului său, experţii conservatori i-au descris jurisprudența ca fiind mai degrabă “centristă”, iar votul lui oscilant (epitet pe care Kennedy nu şi l-a însuşit) a înclinat de multe ori balanţa în favoarea sau în defavoarea unei decizii de importanţă capitală a instanţei supreme americane. https://en.wikipedia.org/wiki/Anthony_Kennedy

Kennedy s-a situat de partea judecătorilor conservatori în speţele privind: impunerea unor restricţii de votare persoanelor care nu participau la alegeri; flexibilizarea limitelor donaţiilor pentru campanii electorale din partea corporațiilor; blocarea măsurilor de control al armelor; aprobarea decretelor prezidenţiale ale lui Trump privind limitarea imigrației; precum și limitarea dreptului sindicatelor de colectare de taxe de la persoanele nemembre de sindicat.

reagan nominates kennedy_1530197556482.png.jpg.jpg_12147236_ver1.0_640_360

Reagan nominates Kennedy

Pe de altă parte, Kennedy a îmbrățișat opinii liberale cu privire la liberalizarea avortului, neaplicarea pedeapsei cu moartea în cazul unor condamnaţi, precum și la susţinerea drepturilor homosexualilor. O altă critică din partea conservatorilor a fost legată de faptul că Kennedy a fost un susținător constant al utilizării dreptului internațional ca instrument suplimentar de interpretare a Constituţiei SUA.

În cele din urmă, Kennedy, în vârstă de 81 de ani, a decis să se pensioneze în timpul administraţiei Trump, probabil și ca urmare a asigurărilor din partea președintelui că unii dintre noii candidați vor fi din rândul unor foşti judecători-asistenţi ai săi. Și, într-adevăr, acesta a fost cazul judecătorului Neil Gorsuch, deja confirmat, precum și al unui alt candidat, Brett Kavanaugh, judecător la Curtea de Apel din Districtul Columbia, care, de asemenea, a fost şi el judecător-asistent al lui Kennedy la Curtea Supremă.

Senatul Congresului SUA, care este sub control republican, va confirma propunerea unui nou judecător din partea preşedintelui, fără a fi nevoie de susţinerea democraţilor, înaintea alegerilor parţiale de la 6 noiembrie 2018. De altfel, senatorul Mitch McConnell din Kentucky, liderul majorităţii republicane, a confirmat chiar în ziua în care judecătorul Kennedy și-a anunțat retragerea, că Senatul va vota “în această toamnă” pentru a-i confirma acestuia succesorul.

Acest eveniment este extrem de important pentru națiunea americană. La scurt timp după ce a avut o întâlnire cu judecătorul Kennedy, preşedintele Trump a declarat reporterilor că selectarea unui judecător de la Curtea Supremă a Statelor Unite este “exceptând, evident, actele de război și de pace”, cel mai important lucru pe care o naţiune l-ar putea avea. https://www.nytimes.com/2018/06/27/us/politics/anthony-kennedy-retire-supreme-court.html

Dar acest eveniment este foarte important şi pentru mine, cel
puțin din două motive personale.

În primul rând, ca tânăr absolvent al Facultăţii de Drept a Universității din
București, am practicat ca judecător. Asemenea tatălui meu, judecător cu peste
40 de ani vechime, credeam cu tărie în litera legii, nu numai în spiritul ei.
Tatăl meu obișnuia să îmi spună: “Fiule, să ştii că cei mai prost pregătiţi
judecători sunt cei care se cred independenți”.

Ce voia el să spună era că independența judecătorului scade
exponențial cu creșterea cunoștințelor acestuia despre lege și jurisprudență. Pentru
că, urmând litera legii (chiar cu spiritul legii în minte), judecătorul rămâne
în final cu o marjă limitată de acţiune. Aşadar, de la începutul carierei mele puteam
fi considerat un judecător “originalist” (caracterizare dată judecătorilor
americani conservatori, care au în vedere sensul originar al textului
Constituţiei, şi nu interpretarea sa în spiritual trecător al vremurilor).

În al doilea rând, cu puţin timp înainte de absolvirea
cursurilor de masterat în drept din toamna anului 1997, de la American
University College of Law din Washington, DC, cândva prin mai-iunie 1997, am
avut ocazia să vizitez Curtea Supremă  a
Statelor Unite, împreună cu câţiva din profesori şi colegi de-ai mei de clasă, și
să mă întâlnesc personal cu judecătorul Anthony Kennedy. A fost o experiență de
neuitat. Timp de peste o oră am vorbit cu el și i-am adresat întrebări, iar el
ne-a spus multe lucruri interesante despre instanţa supremă, pigmentându-şi
relatările cu multe anecdote. Era un om foarte calm și jovial.

La un moment dat, am riscat o întrebare politică și l-am
întrebat cum vede el lumea, în general, și Statele Unite, în special, după
căderea comunismului. Răspunsul său a fost (citez din memorie): “Să ştiţi că Statele
Unite au rămas singurul pilon de sprijin al lumii de azi pentru un motiv foarte
simplu”. “Care?”, l-am întrebat noi incitaţi. El a continuat: “Ei bine, este
singura ţară care are atât putere, cât şi sistem” (cred că se referea la
sistemul capitalist). Și apoi, pe jumătate amuzat, a concluzionat: “China dobândeşte
o putere tot mai mare, dar îi lipseşte sistemul. Iar Rusia, pe de altă parte,
deşi e pe cale să adopte sistemul, nu mai are putere”. Scurt și la obiect!

Pe vremea aceea îmi plăcea mult de judecătorul Kennedy pentru
că era un conservator de bază. După zece ani însă, de prin 2006, de când colega
lui, judecătoarea moderată Sandra Day O’Connor, se pensionase, iar John Roberts,
cu un an înainte, fusese numit preşedintele instanţei supreme, Kennedy a început
să voteze oscilant în multe decizii importante luate la limită (adică de 5
voturi contra 4 din totalul de 9 voturi). Acest lucru m-a făcut oarecum să mă
îndepărtez sufleteşte faţă de el. Adevărul este că, deși numit de un președinte
republican, Kennedy cu greu putea fi considerat un judecător ideolog, el având
tendinţa de a rezolva cazurile în mod individual, nu conform unei ideologii
anume. Poate că după 2006 el s-a simțit mai confortabil cu propria sa filozofie
juridică şi, în consecinţă, a preferat să alunece spre centru și să producă
“votul instabil” al Curții. Ca să nu mai vorbim de statutul de vedetă
cu care, de-a lungul timpului, societatea americană îi gratulează pe judecătorii
care se poziţionează mai “centrist” în completul de judecată al instanţei
supreme.

Însă, indiferent de sentimentele personale pe care cineva
le-ar avea faţă de judecătorul Anthony Kennedy, rămâne un fapt de necontestat
că pensionarea sa va declanşa o nouă eră de schimbare pentru sistemul american
de justiţie şi jurisprudenţă.

NOTĂ – Dreptul de
reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română
în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia. O
variantă a articolului a fost publicată anterior în revista AMERICAN THINKER.
https://www.americanthinker.com/blog/2018/07/justice_anthony_kennedy_and_me.html

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică
și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în
Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

Generaţia mea şi generaţia “eu” în antiteză/Tiberiu Dianu

Posted by Nuta Istrate Gangan On July - 3 - 2018

thumbnail

În anii de liceu îl descoperisem pe James Joyce și devenisem
un admirator al literaturii sale. De fapt, eram atât de interesat de el încât
mă hotărâsem să particip la o olimpiadă de limba engleză. Cu acea ocazie am
câştigat un premiu pentru un eseu care analiza lucrările lui autobiografice. Păstrez
şi acum diploma de participare, care se află în dosarul meu de documente
şcolare.

În timpul acelor ani mi-am aprofundat cunoștințele privind proza
lui Joyce, în special cu privire la lucrări precum “Oameni
din Dublin”, “Portret al artistului la tinereţe”, “Ulise” şi “Veghea lui Finnegan”. Deși este considerat
un autor apolitic, Joyce a fost, de fapt, simpatizant al mișcărilor politice
radicale ale timpului său, în special anarhism, sindicalism (sindicalism
revoluționar) și socialism, care, în acei ani, au influențat scriitorii de
avangardă în drumul lor către modernismul literar.

În timpul anilor prezenţi, după ce Donald Trump a câștigat
președinția americană în 2016, respectând toate regulile jocului democratic, Statele
Unite au început să se confrunte cu o renaștere a mişcării de stânga, atât cea moderată,
cât și cea radical-anarhistă, stânga fiind considerată ca marele perdant al
sus-menţionatelor alegeri. https://en.wikipedia.org/wiki/Protests_against_Donald_Trump
ME2
Curând după anunţarea rezultatelor a izbucnit o insurgență a
rebelilor anti-Trump în mai multe orașe americane, printre care Baltimore,
Oakland, Philadelphia și Portland. Rebelii erau pasiv-agresivi, manifestându-şi
frustrările de la plânsete la răcnete de mânie, de la atitudini de rezistenţă
la comiterea de infracţiuni. Se pare că înfrângerea i-a făcut să uite rapid de
regulile jocului democratic de putere. Acum, deși continuă să se afle în
minoritate, perdanţii doresc să schimbe din mers regulile jocului.

Am văzut scene desprinse parcă din universul lui Joyce. După
“Veghea din ziua alegerilor” s-a declanşat
“Odiseea” distrugerilor în masă a “Oamenilor din Portland”, metamorfozaţi
şi regăsiţi în “Portrete ale anarhiştilor
la tinereţe”. Am început şi eu să mă întreb ca Seinfeld: “Oare cine sunt
acești oameni?” Și cred că știu cine sunt.

Voi încerca să le pictez “portretele” în 15 tuşe de pensulă,
fără o ordine prestabilită. Ei sunt cei din generația “eu”, adică cei care:

(1) sunt consideraţi mereu “speciali”;

(2) sunt consideraţi “câștigători” şi atunci când pierd;

(3) primesc premii şi când se clasează după locul 5;

(4) preferă să joace fără să păstreze scorul;

(5) îi consideră pe părinţi ca fiind “prieteni” şi li se
adresează pe numele mic;

(6) îşi văd rareori taţii;

(7) sunt pacifici la război şi războinici în timp de pace;

(8) îşi textează reciproc unul altuia şi când stau la
aceeași masă;

(9) stau cu nasurile în tablete şi când umblă, şi când nu
umblă, iar când îi întrebi ceva, cuvintele le intră pe o ureche şi le ies pe
cealaltă;

(10) îşi folosesc sistemul de reproducere pentru sex, dar nu
îl acceptă pentru reproducere;

(11) vor să schimbe noţiunea de “familie” ignorându-i
funcţia sa de bază, aceea de reproducere naturală;

(12) consideră marxismul ca o filozofie “interesantă”, dar “incorect
aplicată”;

(13) consideră că proprietatea privată poate fi distrusă fără
consecinţe, dar pretind pentru fiecare dintre ei o cotă “egală” de beneficii;

(14) recurg la “corectitudinea politică” atunci când nu mai
au argumente de invocat;

(15) iubesc democrația atunci când câștigă și invocă secesiunea
atunci când pierd.

În cele din urmă, există o speranţă şi pentru ei în
următorii patru sau opt ani de administraţie Trump, dar îndeosebi pentru:

(1) Alec Baldwin, care va ţine cu dinţii de rolul lui de
imitator de duzină al lui Donald Trump;

(2) Bruce Springsteen, supranumit şi “Şeful”, care va continua
să-şi bolborosească cântecele de protest din tinereţe;

(3) Beyoncé, care, ca idol al tinerelor de culoare, le va demonstra
acestora calitatea de a fi “bootylicious”
în societate, adică, mai pe româneşte, “fundulicioase”.

(4) Cohortele de “scorpii” feministe americane (“bitch”, cum le place să se
autodenumească), mai bâtrâne sau mai tinere, alde Madonna, Cher, Lady Gaga,
Katy Perry, Miley Cyrus, Amy Schumer, alături de reprezentantele lor canadiene
(alde Samantha Bee) şi britanice (precum Adele), costumate cu pantaloni gen
Hillary Clinton sau cu căciuliţe sexuale roz (aşa-numitele “pussyhats”), care vor continua să ne peroreze despre “monologurile
vaginului” și “puterea fetelor”;

(5) Spike Lee, care își va da seama că valorile familiale
tradiţionale din seriale de tipul “Tatăl știe mai bine” (“Father Knows Best”) nu sunt încă
“expirate”, aşa cum declarase el în urmă cu o vreme.

Dimpotrivă, el, tatăl, se va reîntoarce la căminul
abandonat. Și, împreună cu mama care şi-a crescut singură copiii, va încerca să
își reînchege familia destructurată. Și apoi să își culeagă de pe stradă fiii
şi fiicele care protestează şi să îi bage din nou la școală sau la locurile lor
de muncă, unde ar trebui să se afle. Fii și fiice care acum sunt într-o stare
de continuă revoltă. Și care distrug oraşe ca Baltimore, Oakland, Philadelphia
sau Portland.

Aceasta este generația “eu” pe steroizi.

NOTĂ – Dreptul de
reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română
în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică
și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în
Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

 thumbnail

După un an în funcție, președintele Donald Trump continuă să înscrie puncte în ceea ce privește “promisiunile făcute, promisiunile păstrate”. Și acest lucru devine deja evident chiar și pentru detractorii săi.

Să recapitulăm: retragerea din Parteneriatul Trans-Pacific; deschiderea explorărilor de gaz şi petrol din Alaska şi Arctica; numirea unui judecător conservator la Curtea Supremă și stabilirea unui record în primul an prezidenţial în materie de numiri de judecători la curţile de apel; distrugerea califatului creat de ISIS; adoptarea unei legi de tăieri masive de impozite şi de creare de locuri de muncă; abrogarea mandatului individual prevăzut de Obamacare (conform cu care cei neasiguraţi medical trebuiau să plătească o penalitate lunară neconstituţională); începerea construcţiei Zidului la frontiera cu Mexicul și reducerea imigrației ilegale (prin aplicarea politicii de “toleranţă zero”); intenția anunțată de a retrage Statele Unite din Acordul climatic de la Paris; relansarea economiei naţionale şi reducerea substanţială a şomajului, inclusiv în rândul minorităţilor şi al femeilor; reducerea la jumătate a numărului de regulamente emise de autorităţile administrative; iniţierea reformei NATO în privinţa îmbunătăţirii contribuţiei financiare a aliaţilor; revitalizarea programelor NASA şi crearea unei Forţe Spaţiale în cadrul sistemului de apărare; întâlnirea directă de la Singapore de la 12 iunie 2018 dintre preşedinte şi liderul nord-coreean Kim Jong-un privind denuclearizarea Coreii de Nord şi repatrierea rămăşiţelor umane ale soldaţilor americani ucişi în timpul Războiului din Coreea, evenimente precedate de eliberarea a trei prizonieri americani din Coreea de Nord fără compensaţii financiare; denunţarea acordului nuclear cu Iranul, iniţiat de administraţia precedentă a preşedintelui Obama; mutarea Ambasadei americane din Israel de la Tel Aviv la Ierusalim.

Bineînţeles că dacă ar fi să ne luăm după elucubraţiile prăpăstioase ale presei centrale americane (dominată de stânga), în curând cerul se va prăbuşi şi va veni Armaghedonul.

Facts-ahead-sign

Retrospectiv, îmi amintesc că, la mai puţin de o săptămână de la alegerile prezidenţiale de la 8 noiembrie 2016, respectiv la 14 noiembrie 2016, a avut loc o conferinţă de presă organizată de fostul preşedinte Obama. Alegerile fuseseră deja pierdute fără drept de apel de Hillary Clinton, care câştigase iniţial doar 232 de electori (în final, doar 227, pentru că 5 dintre ei nu au mai votat pentru ea). Donald Trump, pe de altă parte, care avea nevoie doar de 270 de electori pentru a câştiga, a obţinut (contra tuturor prezicerilor presei de stânga) iniţial 306 electori (în final, doar 304, pentru că 2 din ei nu au mai votat pentru el). La acea conferinţă de presă, deci, fostul preşedinte Obama a avut o serie de remarci maliţioase despre viitorul preşedinte Trump. Ceea ce era de înţeles, având în vedere faptul că protejata lui, Hillary, nu avea cum să îi mai continue politica. Printre altele, fostul preşedinte Obama a remarcat, cu un ton de reproş, că Trump ar fi fost mai mult un pragmatic decât un ideolog. http://www.realclearpolitics.com/video/2016/11/14/obama_trump_not_ideological_but_pragmatic.html

Sentimentul meu a fost că, făcând această afirmație, fostul președinte a dorit să ţintească într-o anumită direcţie, dar efectul afirmaţiei lui a avut un efect de bumerang. Cred că intenția lui inițială a fost aceea de a sugera republicanilor din Congres că reprezentatul lor, proaspăt ales, nu ar fi fost atât de fiabil ideologic și, prin urmare, Partidul Republican ar fi urmat să aibă unele probleme în viitor.

Acestea fiind spuse, cred că această declarație ne-a arătat că Barack Obama, fără intenţie, desigur, a admis indirect următoarele lucruri:

(1) Că Obama însuși este un ideolog. Deși întreaga națiune ştia de la bun început acest lucru, prin recunoașterea lui indirectă, Obama a admis, de asemenea indirect, şi că:

(2) El, Obama, a fost un preşedinte părtinitor, care a divizat naţiunea americană. Ideologii nu pot reprezenta o națiune atât de diversă ca Statele Unite (și, de fapt, nimeni nu o poate face în mod obiectiv). Admițând acest lucru, Obama ne-a spus că el şi-a lăsat ideologia să vorbească împotriva unei jumătăți de națiune. Acest lucru a fost dovedit dincolo de orice îndoială prin adoptarea programului de asistenţă medicală naţională Obamacare (votat doar de democrați) și prin multiplele lui iniţiative prezidenţiale (decrete prezidenţiale/ordonanţe executive sau exercitarea discreţionară a dreptului de veto), care au sfidat, la un moment dat, chiar pe parlamentarii democraţi. Să ne amintim, bunăoară, de votul democraţilor din 28 septembrie 2016 împotriva dreptului de veto al lui Obama contra unui proiect de lege care angaja răspunderea juridică a Arabiei Saudite faţă de victimele americane ale evenimentelor din 11 septembrie 2001.

(3) De asemenea, Obama a recunoscut indirect că oponentul său, Donald Trump, fiind “pragmatic”, ar putea avea, prin urmare, o marjă mai largă de a acoperi interesele celeilalte jumătăţi a naţiunii americane. Venind din partea unui tradiţional inamic politic al lui Trump, precum Obama, această afirmaţie s-a transformat, aşadar, într-un compliment extraordinar de eficient, deși neintenționat.

În prezent, fiind eliberat de povara prezidențială, Obama poate petrece mai mult timp liber adâncindu-se în lectură (atunci când nu joacă golf). Ar putea începe, de pildă, cu “Arta negocierii”.

La urma urmei, acest lucru poate însemna sfârşitul lungului drum al nopţii naţiunii noastre către zi.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

thumbnail

Discursul politic actual, înainte și după fierbintele an electoral 2016, gravitează în jurul unor idei simple şi de bun simţ, dar grandioase în acelaşi timp, precum: a face America mare din nou; revitalizarea comerțului; recuperarea locurilor de muncă subcontractate extern de la națiunile care au beneficiat de pe urma globalizării; și consolidarea armatei, slăbită de pe urma politicilor demagogice.

În prezent, produsele fabricate în Statele Unite sunt mai puțin competitive pe piețele internaționale, în timp ce armata americană este, probabil, incapabilă să mai lupte cu success într-un război pe două fronturi în acelaşi timp.

Între timp, dușmanii tradiționali ai Americii de pe arena internațională și-au reconfigurat viguros politicile de expansiune teritorială. Rusia își extinde sfera de influență atât în ​​Arctica, precum și în Pacific. China își impune unilateral granițele în zona disputată a Mării Chinei de Sud, în timp ce Coreea de Nord a declarat că este gata să lanseze un atac nuclear împotriva Statelor Unite.

În plus, națiuni războinice, cum ar fi Iranul și Venezuela, îşi afișează discursuri bombastice despre dominația regională, în timp ce terorismul internațional continuă să se extindă.

În consecință, Statele Unite trebuie să își perfecţioneze retorica despre o nouă eră a grandorii și a excepționalismului american. Nu mai este însă vorba despre rolurile anterioare, de “jandarm mondial” sau de “constructor de națiuni”, ci despre modul în care America își poate recâștiga măreția pentru ea însăși, nu atât pentru lumea care o înconjoară.

În acest sens, trebuie să ne reamintim de perioadele trecute când America era, într-adevăr, mai mare (la propriu şi la figurat!). Să recapitulăm succint câteva dintre acestea.

1. Războiul hispano-american din 1898: suveranitatea SUA se extinde asupra fostelor colonii insulare spaniole Cuba, Puerto Rico (în Oceanul Atlantic/Marea Caraibelor), Guam și Filipine (în Oceanul Pacific), și mai târziu, asupra Canalului Panama (în 1903). https://seventhgradehistory.wikispaces.com/file/view/DIVI444.jpg/84936297/720×495/DIVI444.jpg

2. Anii Primului Război Mondial (SUA a intrat în război în 1917): administrația americană se extinde în Haiti (1915), Republica Dominicană (1916), Insulele Virgine (cumpărate de la Danemarca în 1917) și în zona Rhinului din Germania (1918). https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/0a/US.EEZ_Pacific_centered_NOAA_map.png

3. Perioada din timpul și de după cel de-al Doilea Război Mondial: ocupația SUA are loc în Islanda și Groenlanda (1941), părți din Austria și Germania, inclusiv Berlinul de Vest (1945), Japonia și Coreea de Sud (1945), zona Triest/Italia (1947); se înfiinţează protectoratul American asupra Insulelor din Pacific/Micronezia din vestul Pacificului (1947). http://www.lib.utexas.edu/maps/united_states/us_terr_1970.jpg

Pe de altă parte, Statele Unite au o tradiție îndelungată de a-și transforma teritoriile și posesiunile în state, atunci când imperativele vremurilor le-au cerut să facă acest lucru. De altfel, majoritatea statelor din componenţa SUA, cu excepția primelor 13 foste colonii, au fost ele însele teritorii înainte de a deveni state. Ultimele teritorii care au căpătat statutul de stat au fost: Oklahoma (în 1907), New Mexico și Arizona (ambele în 1912), Hawaii și Alaska (ambele în 1959).

În prezent, există 16 teritorii ale SUA, dintre care cinci sunt locuite permanent: Samoa Americană (AS), Guam (GU), Insulele Mariane de Nord (MP/NM), Puerto Rico (PR) și Insulele Virgine Americane (VI). Restul celor 11 teritorii sunt insule mici, atoli și recife coraliere răspândite în Oceanul Pacific și în Marea Caraibelor, fără populație permanentă. https://www.youtube.com/watch?v=JLX0Qh80nzU

De asemenea, există anumite diferențe constituționale și administrative între aceste teritorii. Unele teritorii sunt sau nu sunt încorporate (ca parte a Statelor Unite propriu-zise) și au sau nu au un guvern organizat (adică desemnat printr-un act organic emis de Congresul SUA).

Astfel, există teritorii încorporate şi organizate ale SUA (cum au fost Alaska și Hawaii până în 1959). În prezent, în SUA există doar teritorii încorporate şi neorganizate (Atolul Palmyra), teritorii neîncorporate şi organizate(Guam și Insulele Virgine Americane), teritorii neîncorporate şi neorganizate (Samoa Americană și alte insule, atoli și recife din Oceanul Pacific și Marea Caraibelor), precum şi state asociate de tip dominion sau comunitate/commonwealth (Insulele Mariane de Nord – commonwealth, și Puerto Rico – stat liber asociat).

Alte foste teritorii ale SUA au devenit țări independente, cum ar fi Cuba şi Filipinele, ori state asociate cu SUA, cum ar fi Statele Federate ale Microneziei, Insulele Marshall și Republica Palau.

48165498d9f49f844ddda96e6e46da81

Trebuie menționat faptul că, exceptând Cuba (fost teritoriu) și Filipinele (fost commonwealth), celelalte trei foste teritorii americane menţionate mai sus, în prezent state asociate, și-au câștigat independența în cadrul Tratatului de liberă asociere (Compact of Free Association, COFA). Acest tratat permite Statelor Unite să aibă autoritate deplină asupra aprovizionării, apărării, asistenței medicale și a altor servicii guvernamentale (cum ar fi serviciile federale de comunicații și poștale) în entităţile statale respective, precum şi a asigurării dreptului localnicilor de a lucra în SUA și a americanilor de a lucra în aceste state asociate. https://lh6.googleusercontent.com/-_DuPY_-IF2g/TYQv7h-_gCI/AAAAAAAAAUE/Cyir32pyz1c/s1600/MapofTTPI_Trust+Territories+of+the+Pacific+Islands_1961.gif

În ciuda diferențelor de organizare locală, elementul comun al tuturor acestor entităţi este că toate sunt teritorii (sau foste teritorii) ale SUA. Pentru motivele evidente menționate mai sus (de ordin strategic, militar și economic), este nevoie de o nouă abordare, serioasă şi neîngrădită, în a acorda statutul de stat american pentru cel puțin cinci teritorii: Samoa Americană, Guam, Insulele Mariane de Nord, Puerto Rico și Insulele Virgine Americane.

Un alt pas poate include atragerea în noua construcţie federală şi a entităților actuale ale Tratatului de liberă asociere (COFA), adică Statele Federate ale Microneziei (FM), Insulele Marshall (MH) și Republica Palau (PW).

Procesul de acordare a statalității pentru teritoriile SUA urmează procedura prevăzută de Articolul IV, Secțiunea 3, Clauza 1 din Constituția Statelor Unite. https://en.wikipedia.org/wiki/Admission_to_the_Union

De altfel, Puerto Rico a organizat mai multe referendumuri pentru statalitate (ultimul fiind în 2017), dar fără succes. https://en.wikipedia.org/wiki/Statehood_movement_in_Puerto_Rico

Unii critici se opun ideii de a se admite noi state-membre în federaţia americană din diferite motive: suprafeţele şi populațiile reduse ale teritoriilor; posibila inversare a controlului puterii în Congresul SUA; în fine, datoria imensă la bugetul federal a unor teritorii.

Soluții se pot însă găsi, cu voinţă politică: reunirea a două sau a mai multor teritorii în state mai mari (de exemplu, Insulele din Pacific într-un stat şi Insulele din Marea Caraibelor în alt stat); ajustarea unor locuri din Congres între statele existente și cele recent admise; în fine, crearea de oferte bipartizane pentru problemele legate de datoriile de la buget, aplicate de la caz la caz.

O mișcare de largă inspirație, pe care o numim STATALITATEA PENTRU TERITORIILE SUA, venită de la nivelul executivului (Preşedinte), în colaborare cu omologul legislativ (Congresul), este mult-așteptată pentru a comasa și canaliza energiile și resursele de la nivel local, în vederea îndeplinirii acestui ideal nobil și vizionar.

Dacă este implementat și realizat în mod corespunzător, acest proiect de țară sau plan național este capabil să asigure un loc peren în istorie pentru inițiatorii săi. În final, Statalitatea pentru Teritoriile SUA reprezintă o șansă istorică şi ea își poate găsi inițierea firească în cadrul deja popularului concept “Să facem America (mai) mare din nou”. http://www.tmealf.com/4×6/Territories+.jpg

De data aceasta la propriu, adică literalmente.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Versiuni ale articolului au fost publicate în revistele PUERTO RICO MONITOR,http://puertoricomonitor.blogspot.com/2016/05/statehood-for-us-territories-historical.html CARIBBEAN NEWS NOW!, http://www.caribbeannewsnow.com/topstory-Commentary%3A-Statehood-for-US-territories%3A-A-new-parameter-for-our-national-policy-30444.html MARIANAS VARIETY, http://www.mvariety.com/cnmi/cnmi-news/editorials/103002-opinion-statehood-for-the-us-territories-a-new-country-project şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE. http://www.intellectualconservative.com/tiberiu-dianu-statehood-for-the-u-s-territories/

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică şi societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

“Vin americanii!”: Paradigme atlantice şi pacifice / Tiberiu Dianu

Posted by Nuta Istrate Gangan On April - 30 - 2018

thumbnail

 

1. Când vin americanii?

Acestă interogaţie la nivel social a fost conturată ca un strigăt pentru libertate în perioada postbelică. Ea a cuprins un orizont de așteptări mari, dar nematerializate, transformate ulterior într-un depozit de sentimente neîmplinite, transmise de la o generație la alta sub forma unor acțiuni motivate de speranță sau frustrare.

Am identificat două regiuni unde acest sentiment a fost şi mai este prevalent:

– (1) regiunea Atlanticului de nord, în unele țări europene (în special est-europene) aliate militar cu Statele Unite, precum și:

– (2) regiunea Pacificului de sud, la unele populații din Oceania (şi descris de antropologi).

Fiecare dintre aceste paradigme social-culturale prezintă implicații strategice.

2. Paradigma atlantică

În Europa de Est, așteptările pentru o sosire a americanilor s-au conturat începând cu invazia din Normandia de la 6 iunie 1944. Dar în primăvara anului 1945, când armatele americane și ruse se îndreptau spre Berlin din direcții opuse, mai multe națiuni est-europene au fost prinse în jocurile de interese ale acestor doi actori principali. Acest lucru s-a datorat unui acord anterior dintre SUA şi Uniunea Sovietică prin care se demarcau zonele de interese ale celor doi aliaţi.

În Cehia, de exemplu, membrii rezistenției anti-germane ai Insurecţiei de la Praga (5 mai – 8 mai 1945) nu au putut convinge armata americană să intervină, deși unitățile americane erau la aproape 20 de kilometri (12 mile) distanță și puteau ocupa orașul în doar câteva ore. Dar politicienii americani din administrația lui Harry S. Truman și generali ca Omar Bradley, pentru a nu îi aliena pe sovietici, și-au forțat militarii să joace un rol pasiv și nu i-au permis generalului George Patton să ocupe Praga, deşi venirea americanilor a fost mult dorită și așteptată de majoritatea populației (cu excepția simpatizanților pro-sovietici). https://en.wikipedia.org/wiki/Prague_uprising

În România, fostă membră a Axei, după trecerea ei de partea Aliaţilor la 23 august 1944, așteptările neîmplinite ale populației, de a fi eliberată de trupele americane, au avut parte de un curs mai dramatic al evenimentelor. Luptătorii anti-comunişti din Munţii Carpaţi, conduşi de foști ofițeri ai armatei regale, au reușit să opereze relativ eficient, dar limitat, împotriva armatei sovietice şi a administraţiei comuniste româneşti. Rezistenţa lor a durat de la sfârșitul anilor 1940 până la începutul anilor 1960, când a fost înăbuşită de autorităţi. http://www.cinemagia.ro/trailer/undeva-in-est-930/

Sentimentele mixte de speranță și frustrare au persistat ulterior, chiar şi după căderea comunismului în 1989. https://www.youtube.com/watch?v=75NoNVMkQwU

Nevenirea americanilor, atât în ​​perioada postbelică, dar și în perioada postcomunistă, a fost o temă exploatată generos de cinematografia locală, fiind recompensată cu premii la diverse festivaluri de film internaționale.

3. Paradigma pacifică

Cu un fenomen similar s-au confruntat și unele populaţii din Oceania, în special în Melanezia. https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/93/Pacific_Culture_Areas.jpg

Aceste așteptări neîmplinite s-au manifestat parțial sub forma unor culte de cargouhttps://en.wikipedia.org/wiki/Cargo_cult

Cultele de cargou au apărut iniţial ca o sinteză a elementelor locale și străine ce implicau idei de abundenţă a bunurilor şi de ajutor din partea strămoșilor. Mai târziu, în special în timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial, cultele din Oceanul Pacific erau asociate mai ales cu desanturile americane de echipament militar şi provizii furnizate trupelor de la sol şi băştinaşilor, cu mare impact asupra stilului de viaţă al celor din urmă.

După 1945 americanii şi-au abandonat bazele aeriene, iar desanturile de provizii au încetat. În consecinţă, liderii locali şi-au dezvoltat culte prin care promiteau livrarea de bunuri ca ofrande din partea strămoşilor sau din alte surse. http://googlesightseeing.com/2008/02/john-frum-day/

Sentimentul de nostalgie a fost extrem de intens încă de atunci, făcându-i pe membrii cultelor să imite anumite activităţi de rutină ale militarilor americani, precum instrucţia, paradele şi semnalizările de aterizare pentru avioane. Vezi VIDEO aici. https://www.youtube.com/watch?v=dVZ9bPRTiIA

Vechile culte de cargou îşi au obârşia în “Mişcarea Tuka”, apărută în 1885 în insulele Fiji. http://www.newworldencyclopedia.org/entry/Cargo_cult

Culturile de cargou, precum şi unele manifestări greșit interpretate drept culturi de cargou, sunt încă active în țări ca Vanuatu, Papua Noua Guinee, precum și în alte zone ale Oceaniei. Dintre acestea, menționăm:

– (1) Cultul “John Frum (America)” din Vanuatu; https://en.wikipedia.org/wiki/John_Frum

– (2) Cultul Johnson din Papua Noua Guinee. https://en.wikipedia.org/wiki/Johnson_cult

4. Implicații strategice

Toate aceste manifestări de simpatie pentru armata şi valorile americane trebuie, în mod evident, apreciate şi susţinute corespunzător pentru loialitatea și durabilitatea lor în timp.

Atitudinile pro-americane din Europa de Est au fost un element constant încă din perioada de după 1920. În consecință, aceste națiuni trebuie încurajate și recompensate (pentru a nu reveni la vechile lor frustrări) prin implicarea lor mai activă împotriva tendinţelor expansioniste ale Rusiei spre vest, înspre Oceanul Atlantic.

La rândul lor, atitudinile pro-americane ale populațiilor din Oceania s-au manifestat şi ele constant încă din timpul războiului hispano-american din 1898. Prin urmare, actuala administrație americană ar trebui să reflecteze la o construcție reînnoită a principalelor sale teritorii din Oceanul Pacific (Guam, Insulele Mariane, Samoa Americană) şi Marea Caraibelor (Insulele Virgine Americane, Puerto Rico), precum şi a celor trei state asociate – aşa-numitele ţări COFA – din Oceanul Pacific (Insulele Marshall, Republica Palau şi Statele Federate ale Microneziei). Această construcție reînnoită ar trebui să vizeze neutralizarea actualelor tendinţe expansioniste ale Chinei şi Rusiei spre est, înspre Oceanul Pacific.

 Kwajalein-Invasion_1944

Kwajalein-Invasion_1944

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia. Versiuni ale articolului au fost publicate anterior de revistele SAIPAN TRIBUNE http://www.saipantribune.com/index.php/when-are-the-americans-coming/,CARIBBEAN NEWS NOW! http://www.caribbeannewsnow.com/headline-Commentary%3A-The-arrival-of-the-Americans%3A-Atlantic-and-Pacific-paradigms-33011.html şi MARIANAS VARIETYhttp://www.mvariety.com/cnmi/cnmi-news/editorials/103320-opinion-the-americans-are-coming-atlantic-and-pacific-paradigms .

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică şi societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

*****

thumbnail

 

“Scandalos” este un serial documentar al canalului de ştiri FOX (FNC) despre evenimentele care au condus la procedura de suspendare a președintelui democrat Bill Clinton în 1998, adică exact acum douăzeci de ani. http://www.foxnews.com/entertainment/2018/01/21/historical-documentary-series-scandalous-begins-with-episode-detailing-bill-clintons-career.html
Documentarul conține șapte episoade de o oră, difuzate în zilele de duminică, în perioada 21 ianuarie – 4 martie 2018, și relatează controversele începând cu o afacerea de terenuri din anii ’80, denumită Whitewater, din statul Arkansas (al cărui guvernator a fost Clinton) şi până în ultima zi în funcţie a președintelui. Evident, este inclusă şi infama afacere din Biroul Oval privind relațiile sexuale ale președintelui cu Monica Lewinsky, o studentă practicantă de la Casa Albă.
Ştirea despre aceste relaţii sexuale a apărut pentru prima dată pe website-ul conservator Raportul Drudge la 17 ianuarie 1998, iar apoi a fost preluată pe 21 ianuarie de cotidianul naţional Washington Post. Lewinsky a declarat că a avut de nouă ori întâlniri cu caracter sexual cu Bill Clinton, din noiembrie 1995 şi până în martie 1997. Iniţial, preşedintele a negat aceste acuzaţii. https://en.wikipedia.org/wiki/Clinton%E2%80%93Lewinsky_scandal
Ca rezultat, pe 19 decembrie 1998, comisia juridică a Camerei Reprezentanţilor din Congresul SUA a demarat procedura de suspendare a preşedintelui pentru infracţiunile de mărturie mincinoasă şi obstrucţionarea justiției.
În cele din urmă, la 12 februarie 1999, Senatul american l-a achitat pe Clinton, permiţându-i acestuia să își ducă la bun sfârşit cel de-al doilea mandat prezidențial, care expira la 20 ianuarie 2001.
Singurul președinte împotriva căruia mai fusese iniţiată cu success procedura suspendării de către Camera Reprezentanților a fost democratul Andrew Johnson, pe data de 24 februarie 1868, dar Senatul l-a achitat şi pe el ulterior, la 26 mai 1868.
Unii se pot întreba, în special liberalii democraţi, de ce canalul de ştiri Fox nu dă pace familiei Clinton chiar şi după trecerea a 20 de ani de la acele evenimente. https://www.thewrap.com/fox-news-clintons-scandalous-impeachment/
Aceeaşi întrebare mi-am pus-o şi eu în timp ce priveam documentarul (şi mă gândeam la romanul După douăzeci de ani al lui Alexandre Dumas). “După toţi aceşti ani”… (vorba celor de la formaţia Journey). https://www.youtube.com/watch?v=Ea7xQbLL9mw.
Problema este însă că scandalul Clinton-Lewinsky ar trebui să ne fie în mod constant tuturor un avertisment, un semnal de alarmă. Pentru că acel scandal a marcat exact momentul erupţiei vulcanice sau al lansării pe orbită a unei demonice politiciene, pe numele ei Hillary (şi Rodham, pentru cei care îşi mai amintesc) Clinton, până atunci doar soția suspendabilului președinte.
Moment după care ea şi-a început vertiginos cariera politică prin jocul victimizării în fața întregii națiuni americane.
După care, fructificându-l din plin în anul 2000, a candidat şi a câştigat un loc de senator în Congresul SUA. După care în 2006 iar a candidat pentru Senat şi iar şi-a câștigat locul.
După care, în ciuda numeroaselor ei schelete din dulapul personal, a candidat şi pentru preşedinţia SUA. De două ori.
Dar mai întâi să enumăr selectiv câteva din aceste schelete: “planul Hillary” de asigurări medicale, super-birocratic şi respins de Congres şi de opinia publică americană;  “sinuciderea oficială” a consilierului prezidenţial Vincent Foster; Travelgate; Filegate; donațiile chinezești; butonul de “resetare” a relaţiilor cu Rusia; schemele de îmbogăţire rapidă din Haiti sub paravanul fundaţiei caritabile Clinton; Primăvara arabă, care a declanşat erupţia de terorism şi valul de emigranţi musulmani; episodul Benghazi, soldat cu moartea ambasadorului american din Libia; serverul privat folosit ilegal pe când conducea Departamentul de Stat; afacerea ilegală prin care Rusiei i s-a facilitat accesul la producţia de uraniu din SUA; crearea “conspiraţiei” dintre preşedintele Trump şi Rusia; precum și toate favoritismele pe bani cu afacerişti sau diplomaţi străini. https://www.americanthinker.com/blog/2016/10/the_night_of_the_comet_what_happens_on_november_8.html
TIBERIU DIANU, Scandalous CURENTUL INTERNAŢIONAL
Candidând la preşedinţie pentru prima dată, în 2008, a pierdut nominalizarea propriului partid democrat în favoarea lui Barack Obama. Mi-e imposibil să spun dacă acest lucru în sine, având în vedere pe ei doi candidaţi, a  fost bun sau rău.
După care, în 2016 a candidat din nou pentru funcţia de preşedinte şi, prin înşelăciune şi lupte de culise, a câştigat nominalizarea partidului democrat în dauna lui Bernie Sanders.
După care, în ciuda existenţei acelorași schelete din același dulap personal, la care s-a adăugat şi starea ei de sănătate precară, a avut tupeul (sau “îndrăzneala speranţei”, în limbajul lui Obama) să candideze pentru preşedinţie şi împotriva candidatului republican Donald Trump. Şi a fost cât pe ce să şi câştige.
Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, pentru pronia-Ţi cerească, precum şi vouă, Părinţilor fondatori, pentru providenţa pământeană a existenţei Colegiului Electoral!
Americii i-a trecut dramatic glonţul pe la ureche în acea noapte de neuitat, dintre 8 şi 9 noiembrie, a anului de graţie 2016! Americanii ar trebui să considere că au avut noroc cu carul pentru faptul că nu ar fi urmat să fie traşi pe sfoară și escrocaţi sistematic de un asemenea specimen de cea mai josnică speţă (chiar dacă jumătate din ei încă nu își dă seama de asta).
De aceea, doamnelor și domnilor, scandalul Clinton-Lewinsky, chiar şi la douăzeci de ani de la declanşarea lui, continuă să rămână pentru noi toţi extrem de relevant.
NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia. Articolul a fost publicat anterior de revista MEDIUM.https://medium.com/@tdianu/scandalous-or-why-the-clinton-lewinsky-scandal-is-still-relevant-today-8e05d95d45f3
TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC, şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu
*****

Centenarul României – Bacalaureatul românilor

Posted by Stefan Strajer On December - 2 - 2017

Centenarul României – Bacalaureatul românilor

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Am citit, în revista „România literară” din 28 iulie 2017, ideile, opiniile unor români despre cum cred ei că ar trebui marcat Centenarul Marii Uniri, pe care îl doresc și eu, cât mai autentic și frumos reprezentat fiindcă este cel mai mare eveniment istoric al națiunii noastre, la care trebuie să contribuim și să participăm cu însuflețire noi, românii de astăzi. Și eu, român printre români, visez și-mi imaginez cum ar trebui să evocăm, prețuim și cinstim evenimentele unirii celei mari de acum o sută de ani.

Editorialul acestui număr, intitulat „Centenarul”, este scris de Nicolae Manolescu, nemuritorul critic literar de Dâmbovița, prin care trasează sarcini tematice, precise Uniunii Scriitorilor din România, al cărei etern președinte este. Scriitorimea unită sub instrucția și ordinele sale literare, trebuie „să se implice în proiectele privitoare la marele eveniment istoric” și adaugă, din condei, că este o obligație morală. Noi, toți românii conștienți de unitatea națională, avem această obligația morală, nu numai cei din uniunea domniei sale, fără a motiva precum Nicolae Manolescu „că nu sunt bani pentru programe”. Deci, dacă nu sunt bani la București, ei nu vor face programe oricât de însemnat ar fi Centenarul Marii Uniri. Apoi mai scrie că, inițial, a fost un comitet al Centenarului, dar a sucombat fiind lipsit de fonduri. Deci, fără bani nu se face nimic cu toată obligația lor morală de care pomenea, gratuit, președintele USR. Totuși, guvernul pesedist, manipulat din umbră de un delicvent penal, a trasat, ferm, sarcină de partid Ministerului Culturii și Identității Naționale să finanțeze sărbătorirea Centenarului. Ce persiflare, ce caricatură, ca cel mai prăpădit, sărac și prost minister postdecembrist, lefter dar înzorzonat ca titulatură, să se ocupe de identitatea națională când în acest minister nici măcar cultura națională nu e o preocupare. Am această certitudine mai ales după ce l-am văzut și ascultat la Buzău, la un congres, pe ministrul Lucian Romașcanu însărcinat cu programele Centenarului Unirii. O altă catastrofă pesedistă.

Să urmărim acum, cum cred și își expun alți români în revistă ideile și opiniile despre marile sărbători ale fireștilor uniri din anul 1918, pentru că istoricește este vorba de un șir de evenimente al unirii noastre naționale pe tot parcursul acelui an. Prima opinie este a mass-medistului – cuvânt forțat și neomologat nici în romgleză – Cristian Pătrășconiu, severinean, licențiat în științe politice, adică politruc post decembrist, care și-a intitulat expunerea în romgleză „Să umblăm la soft”. Nu am găsit soft în DEX, doar în engleză, alături de soft headed ce nu înseamnă cap moale ci, direct, prost, ceea ce m-a lămurit. Domnul CP scrie despre softul evenimentelor în care românii trebuie să fie generoși, moderați, decenți, cu bun simț și să sărbătorească fundamentalmente civic. De ce așa, fundamentalmente tiptil?! Pe cine să nu supărăm cu Centenarul Unirii Noastre? După aceste indicații, scrie că bagă mâna în foc că la Alba Iulia va fi vampirism politic. Pentru această cunoscută practică, în care domnia sa și-a dat licența, nu trebuia să bage mâna în foc și să rămână cu ea acolo, românii o trăiesc de 27 de ani. Ultima frază o scrie bref. Degeaba căutați cuvântul prin dicționare, că nu se află decât în romgleza olteanului nostru în locul cuvântului brief, ce înseamnă scurt, concis. Deci, pe scurt, cum foloseau românii înaintea romglezei, aflam că își dorește ca evenimentele Centenarului Marii Uniri să stea sub zodia lui dăruind, vei dobândi. Înălțător, numai că evenimentele Centenarului de astăzi au stat sub zodia vremurilor de acum o sută de ani, iar de dăruit nu prea mai avem ce dărui după 27 de ani de jafuri și vânzări. Cât despre dobândit, am dobândit numai mari datorii și dobânzi, cum nu am mai avut niciodată în istoria noastră. Acesta este adevărul, dragă domnule licențiat, cu care întâmpinăm Centenarul Unirii.

Scriitoarea clujeană Irina Petraș scrie „Recondiționarea identitară” în care spune „avem nevoie de un an întreg de sărbătoriri” și „să sărbătorim cu fermitate și eleganță”. Scrie să ne prezentăm vatra, neamul, limba română, identitatea națională. Așa și trebuie și într-adevăr avem nevoie de un an întreg, fiindcă unirea cea mare și firească s-a înfăptuit de-a lungul întregului an 1918. Îmi permit o completare, am să punctez eu actele unirii care au început la 27 martie 1918, când Sfatul Țării de la Chișinău hotărăște unirea Basarabiei cu Regatul Român, în momente foarte grele atât pentru Basarabia cât și pentru regat, unire ce ar trebui amplu expusă, apreciată și 27 martie să devină sărbătoare națională. În octombrie 1918 amplele manifestări ale bucovinenilor și transilvănenilor de unire a tuturor românilor într-un stat național, de sine stătător, au loc la Viena după care, Iuliu Maniu în fruntea a 70.000 de militari români, din fosta armată austro-ungară, se întorc acasă, visând și înfăptuind Marea Unire, după cea înfăptuită de Mihai Viteazu la 1600. În 28 noiembrie 1918, Consiliul Național Român din Cernăuți hotărăște revenirea Bucovinei la Moldova lui Ștefan cel Mare după 145 de ani, deci la România. Acest eveniment nu trebuie umbrit de Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, fiind amândouă egale ca semnificație națională. La fel ca scriitoarea Irina Petraș foarte mulți români văd complex semnificația întregului an 1918 în înfăptuirea Marii Uniri și așa trebuie să sărbătorim, cu fermitate, în anul 2018.

Marea-Uniree-de-la-1-Decembrie-1918-Alba-Iulia

Istoricul, academicianul Ioan-Aurel Pop, vede Centenarul Marii Uniri cu ochii și mintea unui mare cărturar ardelean care, și de data aceasta, dăruiește o parte din cultura și dragostea lui românească Anului 1918 prin prelegeri istorice veridice, în ton academic. Este în același timp o santinelă și apărător al identități naționale – i-am citit cu luare aminte volumul „Identitatea românească”, pe care îl recomand acum în preajma Centenarului. Domnia Sa este îngrijorat de cum se va comporta guvernul în Anul 1918. Foarte mulți români sunt la fel de îngrijorați.

Sunt român autonom, deci liber să îmi exprim părere personală: aș dori ca politicienii, fie ei și licențiați în științele politice, guvernanții lui Dragnea și parlamentarii pesediști să nu fie admiși, ca vorbitori, la aceste ceremonii și sărbătoriri fiindcă nu au făcut nimic pentru România, dar put a parvenitism prin furt și corupție. Sper ca Dragnea și ochlocrația lui să nu mai fie la putere în Anul Centenarului, iar președintele Klaus Johannis să fie în concediu prelungit, cât mai prelungit și departe de România, fiind doar un flotant gonflat, deci gol, la Cotroceni.

Sistematizat, poetul și prozatorul Adrian Popescu ar dori ca la Alba Iulia, cu ocazia sărbătoririi de la 1 Decembrie, să fie reconstituită Marea Adunare din 1918, începând cu defilarea delegațiilor de atunci și cuvântările patrioților unirii citite de artiști care să-i personifice. Foarte mulți români doresc un spectacol reconstruit cu acele delegații române, venite din Banat și Ardeal, îmbrăcați în porturile lor străbune și cu   artiștii însuflețiți de eveniment personificând unioniștii acelor vremuri. Ar fi o excepțională manifestare și bine ar fi să fim lipsiți de prezența politicienilor de acum. Asemenea spectacole ar trebui să aibă loc și-n Basarabia și Bucovina, în toată Țara.

Domnul profesor Irinel Popescu, pe cât de mare chirurg este pe atât de rupt e de actuala situație social-politică din România, fiindcă în cele 12 rânduri scrise suține că președinția, guvernul, parlamentul sunt cu adevărat interesate de organizarea Centenarului Unirii. Cu tot respectul față de Domnia Sa: Quid verba audiam, cum facta videam? se întreba Cicero. Bună întrebare, domnule profesor, să ne-o punem tot timpul și noi, să cântărim guvernanții după faptele lor nu după logoreea lor.

Criticul, de toată critica, Alex Ștefănescu, critică incapacitatea de a păstra ceea ce s-a obținut în 1918 și cere să nu mai acceptăm conducători incapabili. Combate bine venerabilul, care, în schimb, l-a acceptat, l-a periat din cap până în picioare și șpreiat cu elogii și-n axile pe Roman Patapievici, ce le-a fost un guru literar de la ICR, care i-a învățat că românii sunt patibulari tarați, plaiul mioritic radiografic e o fecală iar Mihai Eminescu e un cadavru de depozitat în debara. Dacă l-ați ascultat și acceptat pe Patapievici, restul vă e mult mai ușor, doar sunteți critic mercenar de Calea Victoriei.

Doamna Simona Vasilache, cu doctorat în management, adică instruită, iscusită și pricepută vine cu acțiuni de anvergură în sărbătorirea Centenarului, numerotate: muzee, sesiuni de artă de stradă, rute de tren cu conferințe și expoziții, dezbateri publice prin orice mijloace, bancnote cu Centenarul, dezvelire de busturi în țară și străinătate, cu un concurs de nou imn național, editări și donații de cărți în bibliotecile lumii. Excepțional, felicitări! Fezabil, cum zice francezul, totul este ce fac românii din tot ce e posibil. E posibil să mergeți la domnul ministru al identității naționale, Lucian Romașcanu, după bani, dar nu e sigur că veți primi, pentru că programului dumneavoastră de anvergură îi trebuiesc mulți, mulți bani, care sunt imposibil de primit de la ministru. Prin absurd, să presupunem, că această posibilitate financiară ar fi posibilă, dar nu, nu mai e timp de realizare. Peste trei luni începe Anul 2018, iar managementul guvernanților noștri este încă în stadiu de fezabilitate. Citiți și veți afla că celelalte naționalități ce au devenit autonome în 1918 și-au început de mult programele, mult mai ambițioase decât ale noastre, de ani de zile și acum sunt gata.

Doctorul în filologie Răzvan Voncu, lector universitar, crede că punctul de greutate al Centenarului ar trebui să fie de natură culturală, nu festivist-politică. Drept și mă bucur că majoritatea oamenilor de cultură și cu ocazia Centenarului se detașează franc de clasa politică postdecembristă. Păcat că nu se unesc într-o contra forță politică, având alte preocupări sau din comoditate, poate din continență sau orgoliu. Păcat, nu zic altceva. Domnia Sa vorbește de regândirea programelor școlare, de importanța limbei latine și cultivarea corectă a limbii române, despre școlile de cultură. Pertinent.

Ultimul, la propriu și figurat, dintre cei ce au scris despre Centenarul Marii Uniri în revista România Literară din 28 iulie 2017, este Ionuț Vulpescu, târgoviștean și popă ca educație, dar e de stânga de când a fost consilierul lui Ion Marcel Ilici Iliescu ce l-a transformat în produs pesedist și Ponta l-a sfințit ca ministru la cultură în guvernul său. Cu un asemenea palmares duhovnicesc, cei de la revista România Literară i-au cerut părerea și el a scris, în manieră grandilocventă, Un efort solidar. Trebuie precizat, din primul moment că este vorba de solidaritatea sa cu PSD-ul Ponta-Dragnea, în care sfințenia sa a prezentat un proiect concret încă din 30 noiembrie 2015 – despre aniversarea Centenarului – proiect ce nu a rămas literă moartă. Fezabil! Dar e doar vorbărie pesedistă, fiindcă faptele nu se văd, nu s-au născut, nu se vor naște din PSD, deși înfumuratul părințel pesedist vorbește și de o autostradă culturală ce leagă capitalele Unirii –București, Aba Iulia, Chișinău, Cernăuți – și alte centre. Ce frumos știu să vorbească popii și politrucii, dar noi, românii de rând, avem nevoie de facta, non verba. În final, părințelul se auto-spovedește și iartă de păcate guvernanții pesediști, încheind cu: ne mai despart cinci luni de anul 2018 și progresele sunt minuscule… un fiasco al Centenarului mi se pare deja antamat! Nu știu ce înseamnă antamat, nu l-am găsit nici în vechiul meu DEX, dar cuvântul fiasco în această propoziție mă îngrozește. Poate e anatema popii fiindcă nu mai e ministru, de la unii popi te poți aștepta la orice. Totuși, rămânem la convingerea că ce nu vor face guvernanții vor face cărturarii, unii ziariști și scriitori, românii de rând, și în primul rând, țărănimea noastră milenară, sub îndrumarea sfatului bătrânilor înțelepți și a consilierilor primăriilor comunale, a bunilor și cu dragoste învățători împreună cu adevărați preoți.

Eu visez de ani de zile să apuc Centenarul Marii Uniri, pe care mi-l doresc și imaginez așa ca pe o grandioasă reconstituire a Sfatului Țării de la Chișinău, a Consiliului Național de la Cernăuți și a Marii Adunări de la Alba Iulia, unde au venit de departe, prin frig și ploi, pe jos sau cu carele și călare, delegații din toată țara pline de însuflețirea unirii răpită de cotropitori seculari. Vreau sărbătorire cu flori și folclor, drapele tricolore în vânt și copii veseli, nu vreau să aud voci de președinți, guvernanți sau parlamentari ai acestor vremuri, o zi fără ei va fi o adevărată sărbătoare. Acest Centenar trebuie să fie o sărbătoare a sufletului și firii românești, în care toți să donăm voluntar ceva din noi, să ne bucurăm cu lacrimi în ochi de bucuria semenilor noștri la această împlinire plătită cu atâtea jertfe de tot neamul nostru peren aici. Nu suport programele artificiale, de hai să ne aflăm în treabă, nici programele politico-financiare, în schimb în acest caz toate ministerele, avem 24 la număr, au datorie social-morală să participe bine pregătite, nu pot să lase totul în cârca celui mai prăpădit minister, condus de parașutistul, la propriu și figurat, Lucian Romașcanu.

Datorită politicii neromânești ce este continuată și după 1990, astăzi suntem aproape patru milioane de români înafara Țării și mă întreb cum se pregătește Ministerul Afacerilor Externe pentru aceste mari evenimente naționale, ce cărți, expoziții, filme și programe pregătesc ambasadele lui în afară de acțiunile protocolare obligatorii și de mesele pentru fripturiștii români apropiați, cunoscuți că perie guvernul și partidul pesedist. Am auzit și de un Minister pentru românii de pretutindeni, oare cu ce se va ocupa în 2018 în afară de afaceri   politico-economice și sindrofii prin pretutindeni. Oare Banca Națională a sucombat sau va scoate o bancnotă sau monedă comemorativă și câte și mai câte trebuiau făcute până acum, câte și mai câte vor rămâne nefăcute în 2018. Toate națiunile desprinse din Austo-Ungaria în 1918 ne-au luat-o înainte și de data aceasta. Dintre ele avem vecini iredentiști care ne vor pizmui și mai îndârjit în 2018 pentru unirea noastă cea firească, ne vor conturba cu ură și dușmănie, în fel și chip, Centenarul Marii Uniri. Și ce nepregătiți suntem noi în fața lor, pentru că ni s-a ascuns, tot timpul, adevărul istoric din 1940 încoace, iar din 1990 am fost manipulați să renunțăm și la identitatea națională. Suntem îndrumați să nu contracarăm agresiunea la adresa statului nostru unitar deși suntem îndreptățiți și datori. Din nefericire, nu mai avem patrioți precum acum o sută de ani, doar jefuitori și vânzători de țară.

Sper să nu fie chiar un fiasco, dar nici cum ar trebuie să fie nu va fi. Oricum, incontestabil, Centenarul Marii Uniri este bacalaureatul nostru în fața României … vom vedea cine va absenta, cine îl va promova și cine nu…

(Septembrie 2017, St.Vital – Canada)

15 noiembrie 1987 – ziua când frica a fost învinsă

Posted by Stefan Strajer On November - 15 - 2017

15 noiembrie 1987 – ziua când frica a fost învinsă

Autor: Viorel Vintila (California)

 

Au trecut 30 de ani de la ziua când frica a fost pusă la respect de 15 mii de oameni curajoși… Ce înseamnă 15 noiem-brie 1987? Pentru unii este doar o simplă dată în calendar, însă pentru participanții de atunci – și nu numai – este o pagină importantă în manualul de istorie și un moment de referință pentru posteritate.

 

Ziua de 15 noiembrie 1987, o zi de duminică, o zi de votare în care poporul era chemat la urne să-şi dea votul unicului candidat comunist – o mascaradă regizată, o simplă formalitate şi un gest civic lipsit de importanță, jocurile politice fiind deja făcute, câştigătorul cursei electorale (sic!) fiind cunoscut înainte ca stampila să legifereze candidatul la rangul de cetă-ţean, cu trese politice, al protipendadei comuniste.

Scânteia s-a aprins la Secția 440

Ca de obicei, în acea perioadă se lucrau şase, chiar şapte zile pe săptămână, chipurile, să realizăm planul, în timp ce salariile erau măcelărite şi tăiate cu până la 40%… ducând la disperare şi totală deznădejde pe cei 25 de mii de angajaţi ai Întreprinderii de Autocamioane, Steagul Roşu Braşov. Cuţitul ajunsese la os şi pe la colţuri tot mai mulţi îşi manifestau oprobriul şi scârba faţă de conducerea comunistă în frunte cu al său dictator, Ceauşescu. Ca unul din miile de participanți  la Revolta Anticomunistă din 15 noiembrie 1987, vă voi prezenta evenimentele din acea zi, aşa cum le-am perceput şi simţit eu la vremea respectivă…

Eram un tânăr care de-abia terminase armata şi eram angajat al Secţiei 410 (Sculărie) şi, ca la toţi ceilal-ţi angajaţi ai Întreprinderii de Autocamioane, „fluturaşul” cu chenzina îmi fusese „alterat” serios, pe 15 noiembrie mă uitam la „lichidare” şi aveam 800 de lei în minus… la un salariu de 2.500 de lei… pe lângă mizeria, frigul şi cozile interminabile pentru o bucată de carne sau pentru un litru de lapte. În jurul orei şapte dimineaţa, am ajuns la locul de muncă şi, trecând prin faţa Secţiei 440 (Matriţe), am văzut adunaţi şi foarte nervoşi zeci de muncitori care fluturau „fluturaşii” cu salariul ciuntit, exprimându-şi nemulţumirea şi indignarea prin deci-beli puternici care se puteau face auziţi până la poarta uzinei. Ceea ce nu ştiam era că revolta mocnea încă din noaptea de 14 noiembrie, când schimbul III încetase munca şi îşi manifesta nemulţumirea; în dimineaţa zilei de 15 noiembrie, scânteia avea să explodeze şi să culmineze cu marşul către Comitetul Judeţean al PCR.

Marșul către sediul Comitetului Județean

În jurul orei opt diminea-ţa am ieșit împreună cu mai mulţi colegi în faţa secţiei şi ne-am îndreptat spre cei de la Secţia 440, unde venise un director economic, care încerca să calmeze spiritele. Fără succes însă… muncitorii erau deja la saturare şi nu mai vroiau să audă limbajul de lemn cu promisiuni goale şi explicaţii marxist-leniniste şi au început să-l îmbrâncească pe director – unul dintre muncitori chiar i-a tras una peste față… Deja ne adunaserăm câteva sute de muncitori şi încă mai ieşeau şi din alte secţii… s-a format o mulţime care intra din secţie în secţie cu mesajul: „Veniţi cu noi!”. Revolta începuse!

Luat de val, m-am alăturat muncitorilor care, după ce şi-au îngroşat rândurile, au decis să se îndrepte spre „Palat” (administraţia uzinei)… acolo, muncitorii revoltaţi au spart mai toate geamurile clădirii… Mulţimea revoltată şi nervoasă se întreba ce putea face pentru ca mesajul ei să poate fi recepţionat… Cineva a strigat: „Haideţi la Comitetul Judeţean!”, idee care a fost imediat împărtăşită de cei prezenţi, astfel încât coloana protestatarilor a decis să părăsească uzina, moment în care câţiva dintre muncitori au luat cu ei şi câteva steaguri tricolore care erau atârnate la poarta uzinei.

Odată ajunşi în faţa spitalului judeţean s-a cântat „Deşteaptă-te române!”, ceea ce a descătuşat oamenii de refularea şi tribulaţiile care îi măcinau de peste 20 de ani… şi, ca din senin, a urmat: „Jos Ceauşescu!”. Mii de oameni, printre care elevi şi studenţi, aveau în sfârşit curajul să protesteze şi să se alăture coloanei „Stegarilor”… un sprijin deosebit de important care a făcut ca protestul, iniţial social, să devină unul politic… s-a ajuns de la „Vrem banii noştri!” sau „Vrem căldură şi mâncare!” până la: „Jos comunismul!” şi „Jos Ceauşescu!”, o idee politică care nu a stat la baza declanşării acestei revolte spontane. Sincer, mie nu îmi venea să cred ce se întâmpla atunci, mă frecam la ochi şi la urechi şi eram total siderat… să strigi „Jos Ceauşescu!” într-un stat atât de dictatorial cum era România era ceva ce nu se mai auzise… mai auzisem vag atunci că în anul 1977 avusese loc o revoltă în Valea Jiului, dar cred că manifestaţia din 1987 a fost mai amplă şi a avut un răsunet şi un impact mult mai puternic, zdruncinând din temelii sistemul comunist. După estimările de atunci, se pare că au fost în jur de 15-20 de mii de protestatari, care, anesteziaţi de frigul din casă, de lipsa de mâncare şi de tăierile salariale, au îndrăznit să se ia la trântă cu sistemul comunist şi să-l pună la zid, strigând: „Jos comunismul!”.

Tabloul lui Nicolae Ceaușescu, incendiat

Ajunşi în faţa Comitetului Judeţean, sediul comunist a fost devastat, s-au spart geamuri, s-a aruncat cu banane, portocale (ceea ce românul de rând vedea o dată pe an) cu telefoane… şi într-un final cineva a aruncat şi portretul lui Nicolae Ceauşescu, aflat undeva sus la ultimul geam… în prealabil, câţiva dintre colegii mei l-au luat la ţintă cu ouă, dar în momentul când tabloul a fost aruncat, lumea era în delir, parcă fuseseră izbăviţi de o tiranie care nu se mai termina… tabloul a fost rupt în bucăţi şi a fost incendiat în uralele mulţimii extaziate la vederea acestui gest unic, nebunesc, dar cât se poate de real.

proteste-brasov-piata-sfatului-1990

Nu exista un organizator, un lider care să încerce să organizeze mulţimea – deși sunt voci care afirmă că totul a fost regizat și supervizat de Securitate – şi, eventual, să iniţieze un dialog cu cei de la conducerea Comitetului Judeţean de Partid, în care să fie prezentate nemulţumirile muncitorilor. Pur şi simplu a fost o revoltă spontană, declanşată pe neaşteptate, în urma tăierilor de salariu care nu păreau să mai aibă sfârşit. Nimeni nu ştia ce deznodământ va avea această revoltă, probabil adrenalina de moment ne blocase simţul realităţii şi frica dispăruse total. Realitatea avea însă să fie alta… după vreo două ore de devastare a Primăriei în uralele celor de pe gazonul din faţa Primăriei… miliţia şi scutierii îşi fac apariţia şi se desfăşoară… fiecare fuge cum poate… forţele de represiune intervin brutal şi pun capăt revoltei. Am revenit seara să văd ce se mai întâmplă… totul era încercuit şi se lucra de zor la repararea geamurilor sparte şi la curăţirea spaţiului verde din faţa Primăriei. A doua zi dimineaţă, totul arăta că nimic nu s-ar fi întâmplat.

A doua zi…

Alta era însă situaţia în uzină, unde aveau loc şedinţe extraordinare de UTC şi de Partid, în fiecare zi, ocazie cu care se înfiera acţiunea manifestanţilor şi se condamnau acei oameni care au luat parte la aceste acte de „huliganism”. Cei care au fost arestaţi atunci au fost anchetaţi, bătuţi şi torturaţi groaznic în beciu-rile Miliţiei şi Securităţii, din cauza cărora unii s-au ales cu boli degenerative. „După ce iniţial se anunţase pedeapsa capitală pentru muncitorii arestaţi, sub presiunea opiniei publice mondiale, comuniştii au revenit asupra hotărârii lor, deportând, în urma unui proces înscenat, 61 de muncitori şi schimbând locurile de muncă ale altor 27 de persoane dintre cele peste 300 arestate şi anchetate în sediile Miliţiei şi Securităţii din Braşov şi Bucureşti”. Cei deportaţi s-au reîntors la începutul anului 1990 şi au fost reangajaţi la vechiul lor loc de muncă şi fiecăruia dintre ei le-a fost repartizat un apartament în Centrul Civic al Brașovului. Nu ştiu dacă acum mai stă careva dintre ei acolo, mulţi dintre ei au vândut business-urile care s-au dezvoltat acolo…

Crosul “15 Noiembrie”

În amintirea zilei de 15 noiembrie 1987, în fiecare an la această dată se organizează Crosul „15 Noiembrie” – traseul de 5 kilometri al crosului rememorând drumul dintre Uzina „Steagul Roşu” (Roman SA) şi Comitetul Judeţean de Partid (actuala Prefectură), parcurs de masa de manifestanţi anticomunişti în noiembrie 1987. Câţi îşi mai amintesc de momentul 15 noiembrie 1987? Oare a -meritat sacrificiul celor -care atunci şi-au riscat -efectiv viaţa şi au dat dovadă de un curaj nebun, ieşind pe străzi şi scandând lozinci împotriva lui Ceauşescu?

Să nu uităm această zi istorică şi să ne exprimăm respectul şi aprecierea pentru cei 61 de muncitori deportaţi (dintre care 12 nu mai sunt printre noi) şi pentru cei 300 de arestaţi şi anchetaţi care au suferit de pe urma revoltei de la Întreprinderea de Autocamioane.

Să nu uităm ziua de 15 noiembrie 1987, să nu lăsăm istoria să uite actul de -curaj nebun al celor 15 mii de oameni care au riscat totul pentru o viață decentă. Să nu lăsăm praful timpului să se depună peste sacrificiul celor  care au fost -condamnați și au avut de suferit și să aducem aminte și generațiilor viitoare de ziua când frica a fost pusă la colț.  Nu vă vom uita -niciodată!

 

Societatea americană între „plutonomie” și precariat

Posted by Stefan Strajer On September - 26 - 2017

Societatea americană între „plutonomie” și precariat

Autor: Silvia Urdea (Waterford, Michigan, SUA)

 

De la criza economică din 2008 cu o lungă trenă în anii care au urmat, America se privește din ce în ce mai mult din diferite unghiuri socio-politice, obsedată de posibilele soluții la realități din ce în ce mai acute. Devine tot mai evidentă conștiința ei că se află la răscruce. Deși alegerile prezidențiale s-au încheiat demult, neliniștea continuă pe străzile marilor orașe, inundate de demonstranți cu pancarte inspirate de lozincile neoliberale ale d-nei Clinton, exprimând frustrările cauzate de măsurile antiimigraționiste ale președintelui Trump sau de respingerea reformei sănătății elaborată de administrația Obama. Ceea ce m-a uimit întotdeauna a fost absența, din aceste demonstrații, a unei reacții viguroase la politica belicoasă a Americii. Minoritățile, pe care s-a sprijinit Hillary, sunt nemulțumite de așa zisa supremație a albilor, pe care ar fi favorizat-o alegerea lui Donald Trump. Dar între cei care l-au votat pe Trump mulți îl votaseră pe Obama. Ce nu înțeleg bine minoritățile este că și albii au început să aibă sentimentul de minoritate, marginalizată chiar înainte ca numărul celor de culoare să fie covârșitor. Adevărul este că sloganul lui Donald Trump „make America great again” a avut un impact mai puternic decât „stronger together”, sloganul d-nei Clinton, amintind de multiculturalism și neoliberalism, care displac unui considerabil segment al populației. Și, de fapt, America înregistrează un declin vizibil în politica ei domestică. Infrastructura, starea jalnică a unor orașe, violența în creștere în Chicago sau Baltimore, de exemplu, vorbesc de la sine despre declin. Singurul remediu al tuturor tensiunilor ar fi o democrație funcțională, care să reconcilieze forțele antagoniste din societatea americană.

În acest spirit analizează Noam Chomsky forțele care se confruntă actualmente pe scena lumii americane în recenta sa carte Requiem for the American Dream (New York, 2017). „Make America great again” a prins deoarece majoritatea societății americane trăiește un sentiment al abandonării. Speranțele puse în guvernarea Obama au fost atât de mari, că numai deziluzia la finele administrației le-a putut egala, când mulțimea s-a văzut din nou cu mâinile goale și casele confiscate de băncile îmbogățite peste măsură. Se manifestă o stare de nemulțumire acută la diferitele paliere ale societății americane, divizată din ce în ce mai mult între elitele care guvernează și cei guvernați. Noam Chomsky, cel mai proeminent intelectual american în prezent, pune cu vigoare și claritate față în față măsurile obstrucționiste ale establishment-ului, corelate cu frustrările crescânde ale celor 99% dintre americani. Analiza lui pornește din perioada 1950-1960 când, deși societatea americană era mai săracă decât azi, era mult mai stabilă, deoarece inegalitatea socială era ținută în frâu de reguli impuse organizațiilor financiare și corporațiilor, iar baza economiei o reprezenta producția de bunuri de către lucrătorii acestei țări. America se afla încă sub influența măsurilor populare luate de F. D. Roosevelt prin doctrina cunoscută sub numele de New Deal. Cu siguranță se poate afirma că atunci gradul de democrație, de pluralism au fost cu mult mai înalte decât în prezent, că efortul participativ al diferitelor categorii sociale nu a fost împiedicat, că sindicatele au putut să se manifeste, ba chiar unii capitaliști, precum cei de la compania Ford, au considerat necesar să crească salariile muncitorilor, dându-le astfel șansa să cumpere automobilele pe care tot ei le fabricau. Optica clasei conducătoare a fost mai receptivă la imperativele mișcărilor de stradă, a protestelor pentru drepturi civile, antirăzboinice, pentru emanciparea femeilor etc.

requiem_american_dream

Situația va începe să se schimbe radical odată cu anii ’70, cu președenția lui Reagan în SUA și guvernul doamnei Thatcher în Marea Britanie, când sunt eliminate regulile care preveneau manevrele riscante din sectorul financiar, când sunt reduse la extrem taxele pe veniturile și dividendele celor bogați, plasându-se povara fiscală pe umerii clasei de mijloc și ai sărăcimii. Între 1950-1960 elitele plăteau taxe cu mult mai ridicate decât sunt obligate s-o facă actualmente. Autorul subliniază că societatea americană a evoluat de atunci încoace spre un capitalism foarte rapace, care practică la sânge cunoscuta maximă „all for ourselves and nothing for anyone else” (totul pentru noi și nimic pentru altcineva”), la care se referă sociologul englez Adam Smith în Wealth of Nations (1776, Bogăția națiunilor). În democrație opinia publică trebuie să aibă o influență asupra politicii, guvernul fiind ales pentru a reprezenta voința alegătorilor. În realitate, indiferent de președintele ales, măsurile de limitare drastică a democrației au abundat într-o totală ignorare a pauperizării populației, a reacțiilor ei opozante.

Germenii concentrării puterii și bogăției în mâinile clasei privilegiate pot fi detectați începând cu Constituția americană croită, în principal, de James Madison. Acolo se stipulează că scopul societății este „to protect the minority of the opulent against the majority” (să protejeze minoritatea opulentă împotriva majorității – Noam Chomsky, op. cit., p.2). Ne aflam într-un stadiu precapitalist, e adevărat, dar această schizmă continuă până în zilele noastre. Democrația era privită ca o tiranie a majorității. Două soluții sunt posibile pentru a ține în frâu furia maselor: să reduci democrația sau să reduci inegalitatea. Dacă Aristotel, observă Chomsky, a optat pentru diminuarea inegalității prin măsuri protecționiste ale guvernului, James Madison și urmașii opinează pentru limitarea democrației. Începând din 1970 a fost lansată o ofensivă contra democrației. Ea se reflectă în documente oficiale precum Powel Memorandum, în care judecătorul Powel de la Curtea Supremă atrăgea atenția Camerei de Comerț că cei ce controlează societatea pierd putere și deci „something must be done”, ca să contracareze „the outside power”, adică majoritatea populației, care protestase pentru legitime drepturi în deceniul anterior. Judecătorul a emis opinia ridicolă că cei persecutați erau posesorii de capital. În timpul administrației Carter Comisia Trilaterală a produs documentul intitulat Crisis of Democracy, care combătea în aceași direcție, reclamând moderație în democrație și, în special îndoctrinarea generației tinere. Tot atunci și-a făcut loc în media americană conceptul de anti-americanism, aplicat celor care supuneau criticii opiniile clasei suprapuse. Conceptul este absolut totalitarist, amintindu-ne de sloganul comunist „cine nu este cu noi este împotriva noastră”. Procesul de contracarare a forțelor democratice s-a tradus în măsuri concrete aplicate celor văzuți ca atentatori la privilegiile suspușilor. Ca să ocupe timpul tineretului au fost ridicate an de an taxele la colegii și facultăți, limitându-se numărul celor care s-ar mai fi putut educa, iar celor care își permiteau să recurgă la împrumuturi li s-a răpit timpul de demonstrații, fiind obligați să combine studiul cu jobul. Studenții au fost transformați în dependenți de guvern și de bănci.

Dar cea mai mare intreprindere a establishmentului, pentru „pedepsirea” restului societății, a constat în schimbarea radicală a structurii economiei prin financializarea ei și prin exportul locurilor de muncă în țări cu un un nivel de trai scăzut. Până la Reagan economia era orientată în mod esențial spre producție, spre joburi manufacturiere. Începând cu legile votate sub administrația lui, clasa de mijloc a fost lovită mortal, fiind relegată în perioade lungi de șomaj, umilită prin imposibilitatea de a mai formula vreo revendicare, blocată tocmai prin spectrul șomajului. Muncitori străini au fost aduși la companiile americane pentru a fi trenați de cei care urmau să fie înlocuiți. Umilirea muncitorului american a fost de proporții. Îndepărtarea legilor care reglementau activitatea băncilor a condus la desfrâul acestora, la lansarea în activități cu totul periculoase pentru economie, ceea ce a cauzat criza din anul 2008, generată în mare măsură de cea mai importantă bancă americană, Goldman Sacks. Băncile și megacorporațiile au capturat toate campaniile electorale, practic dictând guvernanților, legislatorilor legile care le conveneau. Semnificativ este faptul că General Electric începând din 1980 nu mai este o companie productivă în America, ci una financiară. Producția o face peste granițe. Același pattern îl urmează majoritatea companiilor care devin acum multinaționale. În vreme ce măsurile pentru controlul populației se intensifică (vezi scandalul cu NSA și Edward Snowden în timpul lui Obama), libertatea de acțiune a capitalului crește până la nivelul anarhiei. Este atât de întemeiată critica autorului la adresa multinaționalelor: „The rise of multinațional corporațions that know neither patriotism nor morality, but only self-interest, has made accountability almost non-existent. At virtually every level, I discern demand by business for docile government and unrestrained corporate individualism. Where industry once yearned for subservient unions, it now wants no unions at all”. (op. cit, p. 121 – Ridicarea corporațiilor multinaționale care nu cunosc nici patriotism, nici moralitate, ci numai interesul egoist a făcut responsabilitatea inexistentă. La fiecare nivel discern cererea din partea afaceriștilor a unui guvern docil și individualism nelimitat din partea corporațiilor. Acolo unde odinioară industria dorea sindicate supuse, acum nu le mai vrea deloc.)

În deceniile ’50, ’60 creșterea economică a fost oarecum egalitaristă. O cincime din stratul cel mai de jos al populatiei și-a optimizat traiul într-o măsură comparabilă cu nivelul cincimii din stratul cel mai de sus. Nimic din acest spirit începând cu perioada de după 1970. Capitalul este liber, în timp ce lucrătorii nu sunt. Mobilitatea socială s-a redus la extrem. Insecuritatea voit creată a joburilor a introdus un fel de teroare printre cei ce produc. Astfel că deși este garantat prin lege dreptul de asociere, doar 7% din businessul particular mai are sindicate. Orice tendință de solidaritate a fost contracarată. Cei bogați s-au izolat în lumea grămezilor lor de bani. Nu mai au nevoie de muncitori deoarece companiile lor produc peste hotare, iar acasă ei se ocupă cu investițiile în sectorul financiar, care să le aducă încă mai mult capital. E ca și cum maxima din lucrarea lui Adam Smith a atins acum apogeul. Cu adevărat totul este pentru ei și nimic pentru altcineva. Am văzut că după război Ford se concentra pe ridicare de salarii în scopul dinamizării consumului. Atunci un președinte al lui General Motors a declarat că ceea ce este bun pentru GM este bun pentru întreaga țară și invers. Azi, Citigroup, una dintre cele mai puternice bănci, îndeamnă investitorii să se orienteze spre plutonomy, termen care circumscrie elita foarte bogată. Citigroup consideră că este suficient dacă această elită susține consumul. La polul opus se situează cei deposedați, cei lipsiți de mijloace, adică precariatul. Să observăm că exclusivismul clasei suprapuse a atins cote nemaiîntâlnite până acum, manifestându-se un dispreț total față de cei marginalizați. Acest mod de gândire a dus la deconectarea din ce în ce mai accentuată a guvernanților de cei guvernați, care nu mai sunt ascultați. Faptul a devenit foarte transparent în timpul crizei economice din 2008 când marile bănci, principalele vinovate, au fost salvate de la colaps cu ajutorul banilor jefuiți de la precariat. A avut loc atunci un jaf de proporții. Precariatul a fost abandonat fără case, lăsat să doarmă pe stradă sau în automobile. Cinismul celor de pe Wall Street, filmați în acele zile prin baruri, sfidând pe cei care tocmai fuseseră deposedați, a atins atunci cele mai înalte cote. Ocupanții de pe Wall Street (mișcarea Wallstreet Occupiers) cereau pedepsirea celor vinovați, ceea ce nu s-a întâmplat („too big to jail” – prea mari pentru a fi întemnițați) și tot circul acesta s-a petrecut sub administrația Obama. Pentru alegătorul american partidele au încetat să mai fie relevante. Dacă în 1987, când a fost o altă criză economică, cei responsabili au fost judecați, în 2008 populația a fost pusă să plătească, iar vinovații s-au bucurat de impunitate.

Perseverarea în această direcție, ne atrage atenția, Noam Chomsky, nu este doar păguboasă, dar este foarte pernicioasă, chiar catastrofală: „It’s a really serious problem, and we’re heading toward a cliff” (op. cit, p. 54 – este o problemă cu adevărat serioasă și ne îndreptăm spre prăpastie). Plutonomia dorește să aibă un stat puteric, care s-o salveze de la ananghie și un stat care să controleze lumea pentru a avea resurse și forță de muncă ieftină. Că venitul a trei sferturi din populația americană stagnează de trei decenii este o realitate care nu-i atinge pe cei 1% izolați în propria lor lume. Principiul solidarității și sentimentul compasiunii sunt combătute. „Care about yourself, not about other people” este îndemnul frecvent, convenabil celor suspuși deoarece asta garantează liniștea din partea celor marginalizați. Fără solidaritate socială nu se poate schimba nimic. Combaterea ideii de solidaritate se constată în perpetuul atentat la social security, pensia americanilor, pe care republicanii o vor dispărută, atacul la educația publică și rușinoasa impotență în crearea unei legislații care să asigure o asistență medicală universală. Din cauza lăcomiei sectorului medical, al agențiilor de asigurare și al sectorului farmaceutic, o reală reformă a sănătății este amânată sine die în America.

Este cel puțin hilar să vezi că într-o societate, care se pretinde capitalistă, clasei dominante i se aplică dulci tratamente socialiste. Să dai bani din visteria federală celor care s-au comportat iresponsabil în lumea financiară este de domeniul utopiei comuniste, care ne promitea să primim de la societate după nevoi și să muncim după capacități. Un set de reguli pentru cei bogați, altul cu totul opus pentru cei săraci. Singura forță care se poate opune asaltului capitalului este munca organizată, sindicatele, care astăzi sunt din ce în ce mai puține la număr. Atât de puternic este sentimentul antisindicalist, încât SUA este singura țară care n-a ratificat dreptul la liberă asociere din legislația internațională a muncii. Întoarcerea la o societate cu adevărat pluralistă se poate petrece numai dacă forțele sociale, clasa de mijloc se organizează din nou în scopul corectării exceselor cu totul primejdioase ale capitalului. „But it’s gotta be done. It’s not gonna happen by itself” (op. cit. p,116 – dar trebuie să se facă asta. N-o să se întâmple de la sine), subliniază Noam Chomsky, aruncând o provocare societății civile. Până să se ajungă în acest punct de conflict ascuțit conducătorii de companii au obișnuit să dialogheze cu muncitorii, căutând consesnsul, deoarece comunitatea de afaceri a fost loială unui capitalism benign, care a implicat respectul proprietății private, independență, reguli și promovarea unei politici libere, democratice.

Populația trebuie să fie atentă la variatele manevre ale celor ce conduc, care fabrică tot felul de diversiuni menite să distragă atenția de la problemele spinoase ale vieții. Reclamele comerciale care induc consumerismul fără sens, reclamele din campaniile electorale, care sunt cu totul sterilizate de substanță astfel că uneori oamenii ajung să voteze chiar împotriva intereselor lor, consensul social fabricat artificial sunt căile pe care clasa suprapusă își apără cu dinții privilegiile. Astfel că trece un ciclu electoral după altul, o administrație după alta și oamenii constată că tot cu mâinile goale rămân, că nimic din promisiunile pozitive nu au trecut în legi bune pentru toți. Rezultatul însumării acestor deziluzii este fenomenul unei furii generalizate. Populația a ajuns să deteste toate instituțiile sociale în bloc, de la congres, senat, partide, până la președenție. De multe ori această mânie generală se manifestă prin conflicte între oameni care în realitate au interese comune, diviziune de care cei puternici se bucură. Această furie erodează relațiile sociale și dacă mersul lucrurilor nu va fi întors spre un sens pozitiv „will create an extremely ugly society”( op. cit., p. 143 – vom crea o societate extrem de urâtă). O societate bazată pe ostilitate, totală indiferență, maxim egoism, absența compasiunii și solidarității se îndreaptă în mod cert spre completa distrugere. John Dewey (1859-1952), un filozof și sociolog de vârf a arătat că nu poate exista o democrație funcțională până când toate instituțiile ei, producție, comerț, media, educație nu se află sub un control participativ.

Numai o mișcare populară organizată și dedicată schimbării poate contrabalansa abuzurile oligarhiei și o poate trage la răspundere. Toate speranțele se leagă de generația tânără, bineînțeles. Nu trebuie să se aștepte marile evenimente. Fiecare pas creator făcut în direcție bună, constructivă la diferitele niveluri de organizare social-politică este o pregătire pentru marile schimbări, pentru „the significant events that enter history” (pentru evenimentele semnificante care devin istorie).

(Waterford, 24 iulie 2017)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors