Archive for the ‘Analize-Controverse’ Category

EU-Ro.crem

Posted by Stefan Strajer On November - 12 - 2019
 EU-Ro.crem
 
Cremă de ciocolată cu lapte și aromă de alune produsă în Serbia, aflată printre cele mai populare produse alimentare din vechea Iugoslavie, „Eurocrem” a constituit unul dintre cele mai râvnite dulciuri ce se aduceau din țara vecină pe vremea comunismului. Recenta apăruta carte purtând titlul sugestiv „EU-Ro.crem”, ne readuce în atenție, invitându-ne la justă evaluare și profundă meditație, fenomenul „frontierist” manifestat în România între anii 1949-1989, cu precădere în anul 1989 (din totalul de peste 100 000, numai în 1989 au încercat să treacă ilegal granița 50 000 de români), probă concludentă a deteriorării treptate a condițiilor sociale în acea vreme.
Motto-ul pe care autoarea Ileana Wisket l-a ales este un indicator grăitor pentru sensul în care merge acest volum de proză scurtă: „Când pierzi istorie, fie și temporar, știi că de-aici încolo poți pierde totul”. Citatul cu care debutează cartea întregește pe deplin dezvăluirea subiectului supus cercetării și evocării: „În perioada comunistă, Europa de Est producea refugiați. Nimeni nu i-a numărat nici până astăzi. Și nimeni nu își mai aduce aminte de ei. Nici măcar de cei care au fost împușcați sau uciși de câini de luptă în timpul evadării sau de cei înecați în Dunăre. Este o pată în autopercepția Europei de Est. Și probabil motivul principal pentru disprețul și inima înghețată de care dau dovadă (Herta Muller, Die Welt)”.
Structurată pe 12 secțiuni și 10 anexe, lucrarea este rezultatul unui travaliu asiduu, însemnând o laborioasă căutare, sute de pagini citite, numeroase materiale și documente examinate, mărturii, rapoarte, declarații și situații statistice ale CNSAS. Este relevantă precizarea concisă a autoarei plasată chiar în subdiviziunea „Cuvânt înainte”: „Mi-am dorit să creez un out of time, alternând materialele folosite cu povestirile bazate pe fapte reale unele, altele mai puțin, axându-mă pe drama fiecărui personaj în încercarea de a ieși din ghetoul comunist” (p. 10).
Eu-ro.crem coperta
Este de notorietate și, în același timp, regretabil că la 30 de ani de la căderea comunismului nu se cunoaște exact numărul celor care au încercat să treacă ilegal frontierele și nici numărul celor care au fost arestați și condamnați, bătuți, umiliți sau împușcați. Pentru autoritățile comuniste, „frontierist” era sinonim cu „infractor”, întrucât Codul Penal în vigoare în acea perioadă incrimina atât trecerea frauduloasă a frontierei, cât și tentativa, calificate ca „infracțiuni contra autorității”’ pedeapsa aferentă fiind închisoare de la 6 luni la 3 ani. Despre „frontieriști”, pe timpul comunismului, se vorbea cu admirație, dar doar în șoaptă. Mii și mii de români au încercat să treacă pe cont propriu granițele României, în căutarea libertății. Pentru cei care reușeau, statutul de „frontierist” constituia o monedă de schimb pentru azil politic într-o țară democratică, dar mulți transfugi și-au găsit sfârșitul pe „fâșie”, împușcați de grăniceri și îngropați în cimitirele locale.
Ileana Wisket aduce în fața cititorului prin cartea sa „EU-Ro.crem” întâmplări extrem de triste referitoare la români împușcați de grăniceri români în încercarea lor de a trece Dunărea în fosta Iugoslavie, îngropați în gropi comune, atât pe malul sârbesc, cât și pe cel românesc (un exemplu fiind cimitirul din localitatea Vârciorova). Județul Mehedinți, unde s-au petrecut dramele relatate din mărturiile culese de scriitoare, era unul care alături de Timiș și Caraș Severin, beneficia de posibilitatea păstrării unei forme de colaborare cu țara vecină de peste Dunăre, printr-un așa-numit acord pentru trafic de frontieră semnat prin anii ’70. Zona în care se aplica era limitată la circa 20 de km de la frontieră, pe ambele maluri. Locuitorii treceau granița cu permis de mic trafic (Pas), asemănător cu un pașaport, emis de Serviciul de Pașapoarte din reședința județului, valabil 5 ani, putându-se efectua 12 călătorii pe an și adăugându-se sărbătorile legale aprobate prin convenții pentru ambele țări. Aceasta înlesnea, desigur, cunoașterea în detaliu a condițiilor concrete privind posibilitatea trecerii clandestine a graniței. Toate evenimentele petrecute prezentate în colajul ce formează corpusul principal al cărții induc o puternică impresie cititorului, în special prin cât de amănunțit se pregăteau românii să depășească bariera lagărului ceaușist spre un „dincolo” sinonim cu libertatea, precum și prin barbarismul întâmpinat atunci când erau prinși, înjosiți, maltratați și returnați autorităților române cei care treceau ilegal granița către Iugoslavia.
Cartograma Trecerii Frauduloase a Frontierei
Redarea câtorva scurte fragmente din carte merită de bună seamă a fi făcută, citatele exprimând cutremurătoare fapte, obiective aprecieri și tulburătoare neliniști. „În anii ’80 era o adevărată nebunie. Începuse marea furie de plecare. Dacă nu erai inițiat, erai terminat, ca și mort” (p. 13, declarația unui martor din Orşova care evocă amintiri despre oameni împușcați și descărcarea morților pe o masă care avea atașată o chiuvetă în cimitirul local unde erau îngropați); „Agentul să lucreze cu șiretenia pisicii, care cu mișcări viclene, cu pași ascunși, cu scânteierile ce-i pornesc din ochi, urmărește șoarecele până-l zăpăcește și-l trage în cursă. Pisica nu face nicio mișcare fără folos până nu e sigură că va pune gheara pe victima ce-o urmărește pas cu pas, pândind-o cu răbdare ceasuri întregi” (p. 37, „indicația” dată la un curs de perfecționare); „Blugi, țigări, Coca Cola, Eurocrem, cafea” (p. 38, ce se găsea pe piață de la sârbi); „Știa că trebuia să privești vama de la Porțile de Fier de departe, pentru că de aproape era suspect să te oprești. Simțeai că aici latinitatea era luată de ape; dincolo, mirosea a ciocolată, vanilie, whiskey, a Felini, nuga, Soljenițîn și multă cafea. Ajungeai, dacă aveai Pas, la sârbi, într-un oraș nu mare, ci un fel de târg cochet, Kladovo. Oamenii de la noi tânjeau să se-apropie de ai lor, de o lume fără zgomot și fără teamă de beci. Ai noștri se prelingeau ca niște umbre diluate de cele mai multe ori, ai lor îți ofereau consistență și vitalitate” (p. 62-63); „Fâșia mustea de sângele frontieriștilor” (p. 79); Nu este omisă nici reamintirea condițiilor de trai la un nivel minim de subzistență cu care se confrunta o familie în Orșova: criza de benzină, se lua curentul după ora 18, se foloseau lanterne care însă nu puteau face față, se stătea mai mult în bucătărie, la aragaz, nici boiler nu se putea instala pentru că acesta consuma peste norma de curent. „Butelia rămânea piesa ce mai importantă. Adevărata monedă de schimb (…) Când ningea sau era frig, oamenii așezau cărucioarele de butelii, pietroaie mai mari sau mai mici și câte un tataie sau câte o mamaie, ninşi de vreme și din cauza bolilor socialiste. Stăteau ca niște umbre, de toate felurile, înconjurau blocurile, așteptând propoziția Vine mașina. Se mobilizau atunci cu toții. Cei din casă săreau din pat și se duceau să-și înlocuiască bunicii sau alte rude. Aceștia își transferau reumatismul încheieturilor firave, dar și entuziasmul perspectivei înălțătoare de a putea găti” (p. 95-96); „Țara era un fel de lagăr uriaș, dar de la Severin se vedeau coșurile caselor de peste Dunăre fumegând, mașinile care circulau pe șoseaua paralelă cu a noastră și se simțea miros aromat de cafea” (p. 104).
Secțiunea „Nuntă pe Dunăre” include povestirea tragică despre o originală tentativă de trecere ilegală a Dunării prin recurgerea la organizarea unei nunți cu vaporul „Mehedinți”, încercare eșuată trist pentru că „mirele” era ofițer sub acoperire al Securității, tot planul care părea foarte bine gândit fiind dejucat de angajații organului represiv.
Se cuvine remarcat că în prezentarea comentariilor întâlnite în carte, autoarea face de câteva ori referiri la celebrul roman politic „1984” al valorosului romancier și eseist englez George Orwell.
În carte se mai consemnează și evenimentul de mare atracție pentru români pe care l-a reprezentat concertul pe principalul stadion din Timișoara susținut în anul 1984 de solista Lepa Brena, cântăreață din Iugoslavia, în mare vogă în anii ’80, extrem de populară și îndrăgită în sud-vestul României, considerată un simbol al libertății, precum și impresiile acesteia la revenirea în România în anul 2012.
Colajul de întâmplări povestite ce conferă volumului o incontestabilă valoare documentară, nu dezamăgește prin fragmentarism ori diversitate nearticulată, deoarece lasă impresia coagulării în jurul unei idei persistente a scriitoarei („fenomenul frontierist”) despre care ne avertizează chiar din start: „Dedic această carte tuturor celor care, cu buzele vinete de frig, de nesomn, de dor, de foamete sau neliniște, pentru simplul motiv că s-au născut pe un anumit mal al Dunării, lipsiți de drepturi fundamentale, nemaisuportând persecuțiile și crimele politice ale regimului totalitar comunist, au avut forța și curajul să lase în urmă traiul mioritic și să plece, aruncându-se în vâltoarea și curenții necunoscutului”.
În fine, câteva cuvinte despre autoare vor completa, cu certitudine, scurta mea expunere a cărții „EU-Ro.crem”: Ileana Wisket este profesoară de limba engleză la Colegiul Național „Traian” din Drobeta Turnu Severin. Cu modestia specifică unui intelectual competent, se numără printre scriitorii discreți ai unei lumi literare altminteri agitate: dintre cărțile pe care le-a publicat trebuie amintite „Pytheas dincolo de Ocean” (ediție bilingvă română/franceză) și „Dincolo de zidul Berlinului” (ediție bilingvă română/franceză).
Dorin - poza de profil Curentul
Dorin Nădrău (S. U. A.)

Diversitatea independenței și basarabenismul artificial

Posted by Stefan Strajer On November - 6 - 2019

Diversitatea independenței și basarabenismul artificial
Autor: dr. Galina Martea

Evenimentele istorice ce s-au produs după anii 1990 au fost nespus de bune și de o importanță deosebită pentru poporul român din Basarabia, însă rezultatele acestor schimbări de-a lungul anilor s-au dovedit a fi pline de neplăceri și necazuri, în unele cazuri fiind chiar fatale. În rezultat, avem ce avem, o poveste reală, șocantă, dureroasă despre existența societății moldave în anii de independență, adică în intervalul de timp după destrămarea imperiului sovietic. Cu perioade extraordinar de tulburătoare, cu efecte nespus de negative în dezvoltarea întregii societăți, iar în centrul tuturor dezastrelor fiind mereu demnitarii ținutului basarabean sau, mai bine zis, așa-numiții „guvernatori și politicieni moldoveni” care de-a lungul timpului au cauzat doar suferinți propriului popor, au redus la nimic și au ruinat în mod teribil existența socială decentă a maselor din punct de vedere spiritual, moral, financiar; în consecință rămânând faptele reale prin care s-a dovedit că respectivii nu au fost capabili să guverneze țara în mod civilizat și democratic, și în același timp tot aceștea au demonstrat că nu au cunoscut și nici macar nu au încercat să cunoască câtuși de puțin ce este cultura autentică și fenomenul unei conduite decente în guvernare în conformitate cu principiile morale ale umanității. În timp, totul s-a derulat ca într-un film de groază, cu personaje mai mult negative decât pozitive, iar reformele sociale, politice și economice au fost realizate doar prin prisma unui deficit enorm de conștiință decentă și de verticalitate umană. Din primii ani de independență clasa politică și de guvernare a comis erori grave în administrarea societății moldave, lăsând teren liber doar pentru o stare de lucruri cu abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie. În așa mod, concetățenii țării, încetul cu încetul și aproape cu toții, s-au acomodat și s-au împăcat ușor cu dezordinea, necinstea, obrăznicia, în rezultat instaurându-se procesul integral de ruinare a societății și, cel mai grav, procesul de degradare civică. Prin procesul de degradare civică poporul si-a pierdut din drepturile juridice cetățenești, echitatea socială fiind o bătaie de joc pentru mase, totul fiind reglat cu multă șmecherie și viclenie de omul puterii ce este lipsit de inteligență și demnitate umană. Corespunzător, în pas cu demnitarii statului au onorat fărădelegile și o bună parte dintre concetățenii societății, o bună parte dintre intelectualii societății, care, în cele din urmă, cu toții au instaurat un nivel foarte jos de dezvoltare socială și umană. Printr-o asemenea modalitate de guvernare a țării s-a instaurat corupția, ca fenomen principal al depravării morale și sociale, fenomen care s-a infiltrat în toată suflarea omenească din ținutul basarabean. În cele din urmă, instaurându-se și un regim autoritar impus cu forța întregului popor, acest lucru fiind produsul dintre anii 2013 – iunie 2019. Perioade și întâmplări tragice, lipsite de însușiri bune, marcând vizibil imaginea societății moldave în anii de independență atât în plan național, cât și internațional. Evenimentele respective s-au produs sub efectul nivelului de cultură al omului basarabean, în mod evident, existența fiindu-i dictată dintr-o anumită cauză și anume: legătura reciprocă și caracteristică calităților de caracter ce au la bază lașitatea, falsitatea, minciuna, viclenia, ipocrizia, trădarea, lăcomia.
Din primii ani de independență a societății moldave au existat și s-au confirmat lucruri mai mult triste și negative. Pe parcursul a 28 ani de independență poporul român din Basarabia a avut parte de perioade tulburătoare și pline de neajunsuri (inechități sociale și identitare, financiare, materiale, spirituale, etc.), iar conducătorii/ guvernatorii/ politicienii acestei țări au fost de toate culorile și, din nefericire, nimeni dintre ei nu au fost interesați de nevoile propriei societăți și nimeni dintre ei nu au dorit să facă nimic bun pentru țară, pentru popor. De la bun început provocările sociale, provocările naționale au fost de mare intensitate, iar valorile democratice au fost mereu subestimate și minimalizate la zero de către guvernanți și politicieni, până la ziua de azi statul de drept nefiind încă la el acasă, la ziua de azi fiind prezentă doar nedreptatea și inechitatea socială, degradarea socială, divizare enormă între păturile sociale; în centrul preocupărilor fiind numai interesele personale ale politicienilor și guvernanților – interese ostile față de propria societate și față de concetățeni. De la bun început preocupările clasei politice au fost de a crea dezbinare și dușmănie între păturile sociale, chiar de la bun început poporul fiind divizat în mai multe orientări – o bună parte adepți pentru reunirea cu România (orientare care trebuia înfăptuită odată cu destrămarea imperiului sovietic), o altă parte adepți pentru independența țării, iar alții promotori în continuare pentru regimul comunist și orientarea către răsărit. În baza acestor principii statul moldovean, în cele din urmă, după 28 ani de independență, s-a ales cu o poziție economică, socială și politică dezastruoasă, iar existența cetățenilor a fost împânzită în totalitate de o sărăcie și degradare socială halucinantă, cuprinsă în întregime în plasele corupției și a celor grupări criminale care au dezvoltat și instaurat în stat o putere dominantă prin intermediul căruia s-a pus stăpânire pe sistemul financiar al țării (faimoasa acțiune despre furtul miliardului și nu numai), cât și o influență dominantă exercitată asupra întregii societăți. Astfel, în ultimii 5-6 ani țara a fost capturată de așa-numiții oligarhi, unde puterea politică, economică și socială era deținută în mâini de câteva persoane care manipulau și guvernau societatea prin cele mai murdare, populiste și periculoase mijloace de influențare psihică a maselor, scopul principal fiind de a influența cât mai negativ opinia publică prin mass-media sau prin diverse metode persuasive, obiectivul principal al acestora fiind de a convinge societatea că lucrurile pot exista numai în așa mod și că tot ce se face se face în mod normal pentru binele omului. Oamenii puterii din modelul oligarhiei (care după 28 ani de statalitate moldavă, recunoscută oficial în 2 martie 1992 din momentul obținerii statutului de membru al Organizației Națiunilor Unite, iar declarația de independență a Republicii Moldova fiind adoptată la 27 august 1991) au transformat țara într-o colonie a criminalității și fărădelegilor (orașul Chișinău, capitala Moldovei, fiind pe locul 161 la secțiunea „Crime Index 2018” al celor mai periculoase orașe din lume”, studiu realizat de site-ul numbeo.com. https://agora.md/stiri/49886/clasamentul-oraselor-cu-cea-mai-mare-rata-a-criminalitatii–pe-ce-loc-se-afla-chisinaul), a corupției (clasament mondial, pe locul 117 din 180 țări, anul 2018, studiu realizat de Transparency International Berlin. https://noi.md/md/societate/ce-loc-ocupa-moldova-in-clasamentul-indicelui-perceptiei-coruptiei-2018. Iar în clasamentul european Moldova se plasează pe locul 3, considerată ca cea mai coruptă țară din Europa, anul 2018, raport realizat de Organizaţia nonguvernamentală anticorupţie Transparency International. https://cotidianul.md/2019/01/29/harta-moldova-a-treia-cea-mai-corupta-tara-din-europa-mai-prost-stau-doar-rusia-si-ucraina/), a crimei organizate (clasament mondial, locul 94 din 137 ţări, la capitolul influenţa crimei organizate asupra businessului – mafie, racket, estorcare, studiu realizat de World Economic Forum. http://www.jc.md/world-economic-forum-in-moldova-se-atesta-o-crestere-a-influentei-crimei-organizate-asupra-businessului/), a nedreptăților sociale, a dezordinei și intransparenței sociale, a unei lumi frauduloase unde totul se bazează pe rea-credință și înșelăciune, unde totul se baza pe un regim dictatorial care până la urmă a nenorocit complet poporul basarabean, astfel făcându-l să nu mai aibă încredere în instituțiile statului, nemaivorbind de starea umilitoare și sărăcăcioasă al acestuia în condiții fără protecție socială (lucru cunoscut în plan mondial și european ca cea mai săracă țară). În aceste limite totul s-a derulat până la schimbarea noii puteri din 7 iunie 2019, odată cu instaurarea noului Parlament și noului Guvern, coaliție dintre partidele ACUM și PSRM, noul Guvern fiind administrat de premierul Maia Sandu, așa fiind s-a realizat o cotitură radicală în administrarea țării, pledându-se pentru libertate și echitate, democrație și orientare către valorile proeuropene. Această schimbare pozitivă s-a resimțit prin multitudinea de acțiuni deja realizate până acuma, iar la desfășurarea evenimentului de festivitate în ziua de 27 august 2019, Ziua Independenței, noul lider al Guvernului de la Chișinău și cu echipa sa au omagiat sărbătoarea în cauză alături de mase, fără garduri de fier de protecție, împărtășind împreună aceleași doleanțe care s-au proclamat după destrămarea imperiului sovietic și, respectiv, odată cu proclamarea independenței pentru R.Moldova. Cert este că tendințele noului Guvern împreună cu noua majoritate parlamentară sunt de a realiza schimbări esențiale spre bine și pentru a instaura bunăstare în societatea moldavă. Evident este că transformările radicale nu se vor produce și nu se vor modifica în totalitate în cateva luni sau chiar ani, deoarece este o mare dificultate să reconstruiești un stat falimentar în toate domeniile de activitate publică, corupt, lipsit de justiție independentă, lipsit de drept și integritate, etc., într-o perioadă scurtă de timp; cu atât mai mult când în condițiile actuale de guvernare se încearcă de a strangula noua schimbare prin diverse metode de foștii guvernanți și fosta clasa politică democrată care este destul de falsă și este devotată intereselor ce sunt diametral opuse cu necesitățile poporului, cu necesitățile poporului român basarabean. Oricum, noua guvernare încearcă să schimbe cursul istoriei, restabilind raporturi onorabile de prietenie și de înțelegere reciprocă cu partenerii externi din lumea occidentală, cât și din partea răsăriteană; dar totodată și de a reconcilia și îndeplini aspirațiile concetățenilor care sunt cu adevărat adepți pentru integrare europeană; necătând la faptul că alianța dintre formațiunile ACUM și PCRM este considerată foarte delicată și temporară (acest lucru fiind confirmat și declarat de mai mulți experți din domeniu de specialitate, atât de nivel național, cât și mondial).
După proclamarea independenței, așa cum s-a menționat mai sus, au existat guverne, guvernatori, clase politice de tot felul și de toate culorile, cu toții fiind destul de pragmatici în concepții și interese, cu toții fiind nespus de interesați numai în soluționarea problemelor personale. Dacă în primii ani de independență, președintele țării fiind Mircea Snegur (fiind și un Guvern cu o echipă respectabilă în acea perioadă), se părea că lucrurile merg spre bine cu accente vizibile bazate pe onorarea valorilor democratice și naționale, pe respectare și aliniere la valorile pro-occidentale (30 ianuarie 1992-membru al OSCE; 2 martie 1992-membru al ONU; 5 mai 1992-membru al BERD; 12 august 1992-membru al FMI; 28 iulie 1992-Moldova aderă la structurile Băncii Mondiale; 5 februarie 1993-Moldova obținere statutul de invitat special al Consiliului Europei; 1992-se semnează Acordul de încetare a focului în zona de conflict de pe Nistru și a Tratatului privind condițiile de reglementare pașnică a situației din Transnistria; etc.), atunci cu venirea agrarienilor la putere, după anii 1994, situația politică și socială începe a reveni din nou la tradițiile care au existat până la căderea comunismului. Dacă în primii ani de independență poporul român basarabean s-a bucurat din plin de prezența limbii române și a grafiei latine pe teritoriul țării, atunci după anii 1994-95 aceste valori supreme sunt tot mai mult marginalizate și neglijate. În majoritatea cazurilor, forţele politice recurg la fenomenul de a ignora tot mai mult orientarea pro-europeană și pro-română, în aşa mod ignorând în mod direct valorile identitare naţionale, valorile naționale românești. Respectivele acțiuni din partea clasei politice, cât și a guvernanților sunt prezente în pas cu starea de lucruri care se încadrează extrem de anevoios în viaţa întregii societăți. Încetul cu încetul degradarea umană, socială, economică a țării se desfășoară pe fundalul crizei politice, realizată de cărte clasa dominantă și clasa politică care se dovedește a fi tot mai coruptă şi incompetentă în a administra ţara pe principii democratice şi civilizate. Prin multitudinea de probleme sociale, economice, politice, etc., statul moldovean independent se confruntă și cu conflicte militare care sunt urmate de pierderi de vieți omenești, acestea având loc în Transnistria, teritoriu din partea estică a râului Nistru unde ulterior se autoproclamă în Republica Nistreană. Ca urmare, Parlamentul de la Chișinău în data de 28 iulie 1994 ratifică o nouă constituție, în același timp acordând autonomie Transnistriei și Găgăuziei, părți componente a statului moldav. După nenumărate încălcări de către clasa politică și de guvernare de a submina democrația și de a ignora valorile supreme obținute în primii ani de independență, atunci la începutul anului 1995, în lunile martie-aprilie, au loc un șir de proteste în scopul de a determina guvernul și parlamentul de a satisface revendicările populației în problemele economice, politice, etc., în mod aparte revendicările fiind centrate pe cultura și educația națională, și pe menținerea statutului de limbă română ca limbă de stat în cadrul țării. Protestele studențești susținute și de pătura intelectuală a societății, inclusiv și de alte categorii de cetățeni, au continuat și în lunile din toamnă, însă rezultatele s-au dovedit a fi fără succese. Clasa politică și-a urmat cursul așa cum și l-a dorit odată cu acapararea puterii, respectând formula „totul pentru sine în detrimentul altora”. Sub această deviză s-au conformat și următoarele guverne, guvernatori, politicieni, care până la urmă au reușit cu toții să distrugă o țară până în temelie, să distrugă o țară care și-a obținut independența prin lacrimi și prin mari speranțe de a-și forma un viitor cu o existență decentă și verticalitate onorabilă. Dar, cu mare regret, nu a fost să fie așa, poporul din ținutul basarabean la ziua de azi își mai ține calea prin mari nevoi, prin mari erori și prin mari eforturi de a supraviețui prin sărăcie, degradare, slugărnicie și prin așa numitul „moldovenism primitiv”, unde raporturile dintre oamenii sunt fondate pe atitudine de lingușire și fățărnicie din care fiecare așteaptă doar avantaje materiale, servilism, ploconeală. Probabil, un asemenea comportament uman este unic în astă lume, deoarece dezvoltarea umană și culturală este încă în subdezvoltare. Deci, prin comportamentul umil și smerit al omului, al poporului în fața clasei dominante s-a instaurat și mai mult întunericul, obscuritatea, aspecte care au provocat și mai multă incultură, ignoranță, neștiință, înapoiere. În cele din urmă, comportamentul multicolor și contrafăcut al moldovenismului independent (viclean, invidios, hapsân, răzbunător, trădător, mincinos, laș) a creat acea formă de existență umană care, credem, este unică în continentul european și poate unică în lume; din motivul că lipsește în totalitate unitatea și demnitatea națională; pentru că lipsește elementul fundamental al solidarității, fenomen care îi determină pe concetățeni să-și acorde ajutorul și respectul reciproc; pentru că lipsește cultura corespunzătoare a societății, în mod aparte, a omului-putere. Prin urmare, ca să spunem la direct și fără ocolișuri, un alt aspect este că în societatea moldavă majoritatea cetățenilor se vor a fi conducători de țară, funcționari în Guvern și Parlament, departamente și structuri ministeriale, fără a se ține cont de capacități și nivelul instruirii. Pe când acei ce sunt deja ajunși în ierarhia statului sau în vârful piramidei nu mai țin cont de nimic, își pierd complet controlul asupra moralei și din fudulie, prostie, aroganță, incultură deodată se regăsesc cuprinși de stări de euforie și extaz exagerat unde brusc pierd și contactul cu realitatea și lumea înconjurătoare, în rezultat aceștea forțând și violând puterea statală după placul lor, după propriile ambiții. Aceste lucruri se întâmplă cu mediocritatea, cu oamenii inculți și cu acei indivizi care nu oferă nicio atenție valorilor spirituale/intelectuale/morale, pentru ei existând numai preocupări de ordin personal și anume: de a obține succese și avantaje individuale, și de a satisface neapărat doar chestiunile proprii ce țin de conceptul materialismului. Acemenea realități au loc într-un mediu social nesănătos, cu o stare anormală a coexistenței dintre oameni, la temelia moralității fiind purtarea obraznică și sfidătoare a omului, a politicienilor și a liderilor statali din societatea moldavă.
Foștii președinți de țară, ca și actualul președinte, nu au fost ideologi consecvenți care să apere și să reprezinte ideologia păturii sociale majoritară, precum este poporul român basarabean care constituie 82,06 la sută din populația țării, necătând la faptul că 75,7 la sută dintre ei se consideră moldoveni, iar 7,0 la sută se declară români. Corespunzător, clasa politică și fostele guvernări s-au dovedit a fi incapabile de a înțelege care este cauza insucceselor în dezvoltarea țării, clasa politică moldavă fiind într-o lupta continuă doar pentru putere și, din păcate, nefiind absolut deloc pentru unitate și bunăstare socială, pentru unitate și verticalitate identitară. Totul s-a redus la o conștiință politică nocivă care a adus numai prejudicii societății moldave, sub această formă prezentându-se la ziua de azi în calitate de stat plin de nereușite, un stat falimentar și nefuncțional. La baza tuturor insucceselor a stat dintotdeauna incultura și egoismul clasei politice, neștiința și ipocrizia, lipsa de respect față de propriul popor, componente care au distrus fără milă tot ceea ce este uman într-o societate. Astfel, identitatea și personalitatea societății basarabene sau, mai bine zis, identitatea societății române basarabene a fost umilită și trădată în cel mai real mod de către clasa dominantă care și-a fundamentat puterea statală prin manipulări înșelătoare. Așa fiind, existența societății moldave, prin manifestările ei, reprezintă stagnare, degradare, involuție. Anii de independență, prin acțiunile realizate, 1991-prezent, s-au dovedit a fi arhiplini de complexe, depinzând în mare măsură de tansformările și ambițiile politice ale guvernanților. Consecințele vorbesc de la sine, iar conținutul societății basarabene rămâne încă destul de confuz și tulburat din motivul că discordia puterii (a clasei politice și de guvernare) a fost prea adânc montată. Însă, din fericire, după impresionanta schimbare a puterii statale din iunie a anului curent lucrurile și-au modificat traiectoria sub raportul unei guvernări mai reprezentative, aceasta fiind denumită alianța sau coaliția de guvernare ACUM și PSRM. Cu referice la respectiva alianță, care a fost încheiată în scopul unei acțiuni comune pentru reînvierea și salvarea societății moldave, analistul Fundației americane Jamestown Foundation, Vladimir Socor, (interviu realizat la Radio Europa Liberă Moldova) concretizează următoarele: „Actuala coaliție de guvernare este, după părerea mea, cea mai reprezentativă coaliție de guvernare din toată istoria Republicii Moldova, deoarece ea include toate curentele de opinie principale, care se manifestă la nivelul opiniei publice din Republica Moldova și la nivelul partidelor. Toate curentele principale de opinie și de partid politic sunt reprezentate în această coaliție. E coaliția cea mai reprezentativă” (https://moldova.europalibera.org/a/vladimir-socor-nu-se-poate-vorbi-despre-o-reorientare-a-r-moldova-c%C4%83tre-rusia-dar-este-loc-de-cre%C8%99tere-%C3%AEn-planul-exporturilor/30175139.html ).
Pentru sintetizare, constatăm că anii de independență au fost o perioadă de timp prin care populiștii, adică guvernanții și politicienii s-au ascuns în spatele minciunii, trădării, infracțiunilor, astfel înșelând poporul din toate punctele de vedere și în așa mod erodând complet măduva societății moldave. Dacă noul Guvern, în frunte cu Maia Sandu, s-a dovedit a fi cu mult mai uman și cu mult mai superior față de guvernarea precedentă sau, cum s-a mai precizat, și față de guvernările precedente, atunci speranțele maselor ar putea fi realizabile în reconstruirea unui stat de drept și pe principii democratice, cu orientări proeuropene. Actuala guvernare încearcă din răsputeri și depune tot efortul pentru a readuce în societate bunăstare, echitate, transparență decizională, libertate în existența și acțiunile omului. Cert este că toate aceste lucruri nu vor fi realizate în deplină măsură în cel mai apropiat timp, deoarece la temelia statului se află încă prea multă lume care a fost și mai este devotată sistemului anterior și care încă mai pledează pentru o existență socială nedemocratică și coruptibilă. Așa fiind, societatea moldavă sau, cum se mai spune, societatea basarabeană se regăsește încă într-o stare de mizerie, sărăcie, dezordine, corupție; iar verticalitatea umană din acest mediu social este încă influentată destul de mult de curenții negativi interni și externi, factori care orbesc și dărâmă nemilos sentimentul de responsabilitate morală față de propria gândire și conduită.

Galina Martea, foto 45,jpg

Foto. Dr. Galina MARTEA

Un Cabinet orbanian nu va fi performant șohan!

Posted by Stefan Strajer On November - 3 - 2019

Un Cabinet orbanian nu va fi performant șohan!

Autor: George Petrovai

 

Motto:

Cu moțiunea adoptată

și dăncileștii debarcați,

problemele s-au înmulțit

pentru românii resemnați…

 

Încep cu explicarea termenului „orbanian” și cu foarte posibila derută pe care el o poate crea chiar în rândul europenilor situați mai departe (geografic și spiritual-politic) de România și Ungaria, acuma când ambele țări pot avea o cârmuire orbaniană: românii cu proaspăt desemnatul premier Ludovic Orban, ungurii cu deșca premierească Viktor Orban (cu sau fără accent pe „a”). Tocmai pentru faptul că orbanismul s-a afirmat în politica europeană și planetară prin controversata conduită a premierului maghiar, este de presupus că mulți observatori și oameni de rând din lumea largă se vor întreba, pe de o parte, cam care este gradul de rudenie dintre Orbanii celor două țări vecine și foarte puțin prietene, pe de altă parte, în ce măsură numele lor identic le va influența politicile și raporturile româno-ungare, respectiv cum trebuie înțeleasă această formală expansiune orbaniană.

Însă toți ăștia pot să stea liniștiți: nu numai că Ludovicul nostru este pe moment un premier doar cu numele, căci una este solidaritatea opoziționiștilor conjuncturali (de-a valma peneliști, pemepiști, useriști, pontauri, aldiști, udemeriști, ba chiar câțiva pesediști rebeli) întru răsturnarea dăncileștilor și cu totul altceva votarea noului Cabinet în comisii și apoi în plenul Parlamentului, dar, din ceea ce se știe în momentul de față, strămoșii comuni ai Orbanilor sunt Adam și Eva, iar concepțiile lor sunt diametral opuse – Orbanul budapestan se răfuiește din când în când cu Uniunea Europeană și se gudură statornic pe lângă Federația Rusă, pe când Orbanul bucureștean, atât de fidel politicii iohanniene, dorește cu ardoare ca viitorul României să fie și mai strâns legat de axa Bruxelles-Washington.

34-13

Presupunând prin absurd că Guvernul Ludovic Orban va primi undă verde din partea unui parlament dominat de stângiști (PSD, Pro România, ALDE, la o adică UDMR), este firesc să te întrebi cam cât ar putea el să reziste cu sabia lui Damocles deasupra căpățânii sale minoritare și cum va putea să scoată România din marasm prin recurgerea la unele măsuri profund impopulare (reducerea numărului de bugetari, impozite consistente pe lefuri și pensii neobrăzate etc.), când se știe prea bine, încă din actuala fază a tatonărilor și aranjamentelor de culise, că el este pus la zid de foștii participanți (niciodată aliați sinceri!) la moțiunea de mătrășire a dăncileștilor.

Bunăoară, Ponta și ai lui îl consideră pe L. Orban total necalificat pentru funcția de premier, chiar de premier al tranziției de la ceva neguros la ceva cețos, așa că sunt deciși să-i dea un vot negativ, iar Tăriceanu și aldiștii săi vor proceda în chip asemănător dacă viitorul Executiv va încorpora și miniștri pemepiști. Cum Orbanul dâmbovițean se poate baza doar pe ortacii lui Băsescu și Tomac la cârmuirea efectivă (useriștii refuză să-și taie craca de sub picioare pe ultima turnantă politică, ei pledând pentru alegeri anticipate, pontaurii și tăriceniștii se declară adversarii de neîmpăcat ai măsurilor liberalo-orbaniste, udemeriștii rămân în expectativă până vor socoti că a sosit momentul să-și impună condițiile șantajisto-autonomiste), se subînțelege de ce vreo doi sau trei pemepiști apar pe lista cu subordonații ipoteticului nostru premier.

Toate ca toate, însă trebuie să te întrebi de ce Ludovicelul n-a făcut cunoscut programul său de guvernare? Nu cumva pentru faptul că nu există un asemenea program și că mult trâmbițata cârmuire liberală se va face după ureche (cu alde Florin Cîțu, Raluca Turcan et comp.), fie până la alegerile anticipate, în cazul în care Orban clachează de două ori la rând în fața parlamentarilor, fie până la alegerile generale de anul viitor?

Dar dacă prima variantă favorizează instabilitatea politică, cea de-a doua, prin compromisurile făcute de guvernanți pentru a se menține la o foarte vulnerabilă putere, va prelungi agonia României. Niciuna dintre cele două alternative (în proporții diferite, ambele nocive în clipa de față pentru țară și popor) nu-l avantajează cu nimic pe bietul alegător, ci cel mult întăresc cârdășia secretă dintre aleși și – eventual – creează iluzia de democrație dâmbovițeană consolidată. Da, pentru că de trei decenii asistăm la interminabila tragicomedie politică „Pleacă ai lor, vin ai noștri”, timp în care țara și grosul românilor au tot dat înapoi ca racul…

În aceste condiții acuzatoare pentru toți politrucii postdecembriști, liberalii orbanieni nu sunt dispuși să aștepte până la alegerile din 2020 (pe care, fie vorba între noi, nu-i sigur că le-ar fi câștigat de pe baricade eminamente opoziționiste), ci țin morțiș să se înfrupte din bucatele de soi ale nației (buget, ceremonii oficiale, deplasări în străinătate, nepotisme și fripturisme etc.), manevră prezentată naivilor ca o jertfă (sic!) în folosul celor mulți și aduși de guvernările anterioare, inclusiv de cele liberale, la sapă de lemn.

(Sighetu Marmației, 20 oct. 2019)

Viaţa ca o lumânare sau clepsidră

Posted by Stefan Strajer On September - 23 - 2019

Viaţa ca o lumânare sau clepsidră

Autor: Dora (Michigan, SUA)

 

Într-o zi vom lăsa totul baltă. Ne vor rămâne hainele-n dulap, cheile și telefonul cine știe pe unde, folia de medicamente pe noptieră neterminată, poate și ciorba la foc molcom pe plită. Nu trăi fără să te gândești la toate astea. Ziua aceea poate fi oricând, pentru oricine. Bagă de seamă ce șerpi îți ies pe gură. Oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă.

La noi se zice: animalul se leagă cu funia și omul, cu vorba bună. Ce te costă să gândești înainte de a deschide gura? Caută să fii drept și nu biciui cu șfichiul verbului obrazul nimănui. Nu te crede nemuritor și nu ține degetele greblă prin timp. Fă-ți căuș, ca atunci când erai copilandru și mergeai la izvor. Nu puteai bea apă direct din șuvoi, nu-i așa? Fă din vorbe alean pentru cineva. Să vezi cum îi vor da lacrimi pe obraz. Dacă trebuie să asculți, ascultă. Dacă nu ai nimic de spus, taci.

Tăcerea e mană cerească la timpul ei. Supărată că nu vin, mi-a zis mama într-o duminică, demult: Așa-i că dacă aș muri mâine ai veni repede și ți-ai smulge părul din cap de durere că ai rămas fără mamă? De ce nu ai venit ieri, când te-am chemat că am făcut ardei umpluți? Ne bucuram, râdeam, povesteam și noi ca fetele… Nu-mi reproșa nimica, mama, doar încerca să îmi deschidă ochii. Mi-am dat seama că trăiam prea repede. Aveam atât de multe de făcut încât toată frumusețea vieții și tihna treceau pe lângă mine. Pînă când, într-o dimineață când toți dormeau și eu priveam răsăritul doar cu gândul la cât de multe am de făcut, fără să pot uita o clipă de asta, mi-am zis: Ho, nebuno! Unde alergi așa?

1

Într-o zi îți rupi gîtul și-ai trecut prin viață ca gâsca prin apă. Alergăm ca chiorii către nicăieri, în loc să mergem încet și cu bucurie. Hai să fim mai smeriți, oricum ultimul cuvânt nu-l are nimeni pe pământul acesta decât moartea. Nu vă sfiiți și nu uitați de ea. Totul, totul se poate schimba într-o clipă, iar sufletul poate lua oricând calea spre vămile cerului. Faceți cumva să nu fie pustiu și gol. Auriți-l cu puțină bunătate, bucurie și grijă pentru viață. Într-o zi vom lăsa totul baltă. Pe nepusă masă vom fi luați, fără a fi întrebați: vrei să vii? Atunci vom simți pe pielea noastră cuvintele Părintelui Arsenie Papacioc: Să vezi când se oprește răsuflarea ce importantă este clipa. Oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă!

Democraţia locală şi societatea civilă (un interviu cu Nicolae Raţiu)

Posted by Tiberiu Dianu On September - 10 - 2019
Nicolae Raţiu

Nicolae Raţiu

Nicolae Rațiu s-a născut pe 7 mai 1948 în Davos, Elveția. Este cel mai tânăr dintre cei doi fii ai fostului politician român Ion Rațiu. Studiază la Colegiul Marlborough din Marlborough, Wiltshire, Anglia, la mai puțin de 80 km de Londra (1965) și la Colegiul maritim de la State University din New York (licenţă în transport maritim și economie, 1971).

Domnul Rațiu este director al companiei Regent House Properties Ltd. (din 1971 până în prezent), care face investiții și dezvoltare imobiliară în Marea Britanie și România, precum și președinte al Școlii de Afaceri Pilkington Rațiu (din 2012 până în prezent) din București, România.

Este, de asemenea, președinte al Fundației de caritate a familiei Rațiu, președinte al Centrului pentru democrație Rațiu și consilier principal al grupului de companii Bellerive din Marea Britanie, Franța și România, cu un portofoliu important în dezvoltarea și investițiile imobiliare.

Ca om de afaceri și filantrop, domnul Rațiu este, de asemenea, administrator al mai multor alte organizații de caritate din România și Marea Britanie, printre care Centrul Cultural Român din Londra, Pro Patrimonio (The National Trust of Romania), ADEPT și The Relief Fund pentru România.

Domnul Rațiu locuiește în prezent la Londra, în Marea Britanie.

L-am cunoscut pe Nicolae Rațiu la 17 noiembrie 2018, la Ambasada României la Washington, DC, în cadrul unei gala-simpozion despre probleme de politică, securitate, management și cultură, eveniment sponsorizat de ALIANȚA (Alianța – The Alliance Fundația Prietenilor Alianței Româno-Americane).

Cu acea ocazie, domnul Rațiu a fost amabil să îmi acorde un scurt interviu.

1. Domnule Rațiu, România urmează să încheie Anul Centenarului din 2018 de la Marea Unire din 1918. Cum caracterizaţi anul 2018 pentru România și români?

Ei bine, este anul marii sărbători, aceasta este sărbătoarea unității care a avut loc acum o sută de ani. Presupun că există o unitate între români, astăzi, dar există, ca și în mai multe părți ale lumii, o polarizare a oamenilor. Există cei care susțin guvernul actual și sunt cei care se îndreaptă împotriva actualului guvern. Adică, este un… nu există ceva mai apropiat… ceva de centru în acest moment, din păcate. Și vedem acelaşi lucu şi în SUA, vedem acelaşi lucru şi în Marea Britanie, şi în Franța sau în Italia, acest fenomen s-a extins peste tot… Asta nu va fi în România, dar este o perioadă dificilă și nu sunt deloc sigur cât timp va dura. Dar, între timp, desigur, putem sărbători o sută de ani de la crearea României Mari.

2. Vă mulțumesc mult. Cum caracterizaţi, pe scurt, relațiile anglo-americane cu România în timpul administrațiilor actuale, Iohannis, May, Trump, știți, cu valul naționalismului, Brexit-ul, imigrația și alte fenomene?

Cred că… Se pare că relațiile dintre SUA și România sunt, la nivel prezidențial, la un nivel înalt, sunt foarte bune. De asemenea, din punct de vedere al securității, de cooperare în cadrul NATO, relațiile dintre România și SUA probabil că nu ar putea fi mai bune. Există o înțelegere actuală, există un respect reciproc legat de rolurile dificile ale acestor națiuni și cred că, în special, SUA respectă România și legătura cu România. Faptul că ea, România, este în NATO, este în beneficiul NATO, în beneficiul SUA. Și, pe de altă parte, cred că românii sunt acolo, statistic. Aproximativ optzeci la sută dintre români, atunci când li se pune întrebarea „Care este cel mai bun aliat al vostru?”, răspunsul este „SUA”. De aceea cred că relațiile sunt bune. Relațiile dintre Marea Britanie și România sunt destul de silenţioase, deoarece Marea Britanie s-a distanţat atât de mult cu acest argument al Brexit-ului. Nu mai este suficient timp ca să se gândească şi la altceva. Patrioții de acolo nu scriu altceva decât pe acest subiect. Ei nuu știu ce este bine și favorabil pentru România. Nu văd că Brexit-ul este bun pentru Marea Britanie sau bun pentru România. Și nu va fi bine nici pentru românii care locuiesc în Marea Britanie pentru că există persoane acolo într-o situație destul de precară pentru viitorul lor. Ele nu știu cu adevărat care le sunt drepturile, încă nu e clar, și cât timp pot rămâne acolo. Și, ca studenți, cum își pot finaliza studiile. Dacă există atât de multe situaţii neclare, acest lucru s-a făcut doar dintr-o prostie.

3. Cu ce provocări se va confrunta România în viitorul apropiat, în opinia dumneavoastră?

Guvernul român a fost criticat recent cu duritate şi se iau voturi împotriva lui în Parlamentul European cu o mare majoritate, sancționându-se acțiunile pe care acesta le-a întreprins în domeniile justiției și a statului de drept, care au demontat atât de mult separarea puterilor și independenței sistemului judiciar. Și acest lucru se referă la o scădere mare de încredere în România, probabil în restul UE, în Statele Unite şi la alți parteneri comerciali, întrucât pentru a face afaceri în România trebuie să se aibă protecția unei legi independente. Acum, impresia și acea realitate, care sunt create de către partidele de la guvernare, elimină tocmai această siguranţă. Prin urmare, nu este surprinzător că a existat o scădere în ultimele opt sau nouă luni. Este o scădere a investițiilor în domeniul extern, există o anumită stare de neliniște în România că poate veni nu o criză, ci o criză foarte mare. Iar celelalte măsuri recente luate de guvernul român pentru a crește drastic salariul minim, eu nu le văd decât ca o distrugere totală a avantajului, a avantajului comercial pe care România l-a avut în tranzacțiile sale cu alte națiuni. De fapt, în industrie, acțiunile întreprinse de guvernul român vor decima o mulțime de fabrici industriale, iar oamenii vor fi concediaţi, fabricile se vor închide, iar oamenii vor fi scoși de la locurile lor de muncă. Deci, teoretic, ei au un salariu minim mai mare, dar nu mai au serviciu.

4. În concluzie, domnule Rațiu, puteți împărtăși câteva dintre proiectele de viitor ale Fundației Rațiu?

Ei bine, avem două proiecte specifice, de fapt programe, aici, în SUA, Unul este cu Centrul Woodrow Wilson, care se numeşte „Programul Ion Raţiu de decernare de burse de cercetare în domeniul democraţiei”, iar al doilea este Catedra „Ion Raţiu” de studii românești de la Universitatea Georgetown, care continuă. Este posibil să mai adăugăm nişte cercetători bursieri la ele, nu știm, vom vedea. Acestea sunt în SUA. În România dezvoltăm „Centrul Rațiu pentru democrație”, cu sediul în oraşul Turda. În Turda, în judeţul Cluj, ne intensificăm colaborarea cu alți parteneri, cum ar fi London School of Economics și UCL [University College London]. Mai există şi diverse centre de cercetare și unele organizații care pregătesc conferințe pentru studii, discuţii şi dezbateri de subiecte precum importanța statului de drept, importanța jurnaliștilor de investigare independenți, măsuri și programe de includere a tinerilor în societatea civilă. Deci, cum ar fi responsabilitatea civică și democrația locală („la firul ierbii”), avem intenția de a crește volumul acestora, deoarece considerăm că există un vid, în special la generația tânără, de a discuta capacitatea de înțelegere de a fi productiv, concret şi pozitiv pe viitor.

5. Vă mulțumesc.

Cu plăcere.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în INTELLECTUAL CONSERVATIVE şi MEDIUM.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Dr. Dennis Deletant

Dr. Dennis Deletant

Dennis John Deletant s-a născut pe 3 mai 1946 în Norfolk, Marea Britanie. Deține un doctorat în Istoria europeană de la Universitatea din Londra și a fost distins cu doctorate onorifice la diverse universități din România (Sibiu, 1996; Cluj, 2001; Târgu Mureș, 2010; Iași, 2013).

Este profesor doctor docent de studii românești la University College din Londra, unde a predat la Facultatea de studii slavice și est-europene (1969-2011). Dr. Deletant a fost decorat cu Ordinul Imperiului Britanic pentru servicii aduse relațiilor britanico-române (OBE, 1995) și a primit „Ordinul pentru merit” cu rang de comandor pentru serviciile aduse democrației române din partea Președintelui României, Dr. Emil Constantinescu (2000).

A fost bursier Rosenzweig la Centrul pentru Studii Avansate ale Holocaustului de la Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite (Washington, DC) și a fost numit un cercetător ştiinţific principal pentru Proiectul de istorie internațională privind Războiul Rece, finanțat de Centrul Woodrow Wilson din Washington, DC (2000-2001). A fost profesor de studii românești la Universitatea din Amsterdam (2003-2009). Dr. Deletant este actualmente profesor de studii româneşti (cu o bursă de la Fundaţia „Ion Rațiu”) la Universitatea Georgetown din Washington, DC (din 2011 până în prezent).

Dennis Deletant a publicat câteva zeci de cărți de istorie și cursuri de limba română.

L-am întâlnit pe Dr. Deletant în mai multe rânduri, din 2001, la Biblioteca Congresului din SUA, Universitatea Georgetown, Centrul Woodrow Wilson şi Ambasada României la Washington, DC, unde a avut diverse discursuri și prezentări pe teme de studii românești.

Am avut ocazia să îl întâlnesc din nou pe 17 noiembrie 2018, la Ambasada României la Washington, DC, în cadrul unei gala-simpozion despre probleme de politică, securitate, management și cultură, eveniment sponsorizat de ALIANȚA (Alianța – The Alliance Fundația Prietenilor Alianței Româno-Americane).

Cu acea ocazie, dr. Dennis Deletant a avut amabilitatea să îmi acorde un scurt interviu.

1. Domnule doctor Deletant, România urmează să încheie în 2018 Anul Centenarului de la Marea Unire din 1918. Cum caracterizaţi anul 2018 pentru România și români?

Este, bineînţeles, un an de sărbătoare deoarece în anul 1918 se votează împreună de la o singură rădăcină politică, românii din zonele în care au fost dispersați, unii sub stăpânire străină: românii din Basarabia de sub dominația rusă, românii din Transilvania de sub dominaţia austro-ungară, românii din Banatul de sub dominaţia austro-ungară, precum şi românii din Dobrogea de sub dominaţia bulgară. Așadar, românii vin acasă, dacă doriți, din diaspora, vin acasă, în sfârșit, după atâtea secole, uniți cu patria-mamă, cu Regatul României.

2. Vă mulțumesc mult. Cum caracterizaţi, pe scurt, relațiile anglo-americane cu România în timpul actualelor administrații Iohannis, May și Trump?

Cred că ambele ţări, Statele Unite şi guvernul britanic, la fel ca majoritatea guvernelor din Uniunea Europeană, sunt foarte îngrijorate de ultimele evoluții din România, unde există încercări de a crea o imersiune de către elitele politice de acolo, pentru subminarea, realmente, a statului de drept și legalizarea corupției. Și, desigur, acest lucru aduce România în conflict cu angajamentele sale atunci când a semnat Tratatul de aderare în 2007, Tratatul de aderare la Uniunea Europeană. Și, cu siguranță, în cancelariile Europei au apărut o serie de semnale de avertisment cu privire la performanțele recente ale României în ceea ce privește, în special, problema corupției, precum ş la faptul că, din păcate, există mulți politicieni români care nu par să respecte statul de drept.

3. Vă mulțumesc, domnule profesor. Cu ce provocări se va confrunta România în viitorul apropiat, având în vedere Brexit-ul din Marea Britanie, valul de naționalism din Europa și Statele Unite, imigrația şi alte fenomene?

Cred că o problemă majoră pentru România va fi una economică din cauza dispersiei rapide, a plecării rapide a multor tineri români. Și știm, potrivit celor mai recente cifre, că aproximativ patru milioane de români şi-au părăsit ţara de când România a intrat în Uniunea Europeană. Aceasta, desigur, are implicații economice uriașe, deoarece înseamnă că proporția tuturor cetățenilor din România față de cei mai tineri crește, iar tinerii sunt obligați să suporte mai multe impozite pentru a sprijini persoanele mai în vârstă. Dar dacă există o diminuare a numărului de tineri, atunci povara bugetului românesc pentru susţinerea serviciilor sociale, în special, devine și mai grea. Și cred că orice guvern din România va aborda această problemă într-o manieră foarte serioasă într-un termen foarte scurt.

4. Vă mulțumesc foarte mult, domnule profesor. În concluzie, aveţi şi proiecte personale de publicaţii privind România pe care doriţi să ni le împărtășiţi? Ați menționat ceva despre un proiect din luna ianuarie.

Tocmai am completat un volum de șase sute de pagini despre România sub comunism, care se numește România sub comunism: Paradox și degenerare. Și, deci, sunt…

5. Cred că la editura Routledge.

La Routledge, da, publicat de Routledge, iar data publicării sale oficiale este ianuarie 2019. Deci, în acest moment mă culc pe lauri, trebuie să mă odihnesc înainte de a pregăti următorul meu proiect.

6. Vă mulțumesc foarte mult, domnule profesor.

Cu plăcere.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în INTELLECTUAL CONSERVATIVE şi MEDIUM.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Tăricenisme de tot râsul

Posted by Stefan Strajer On August - 21 - 2019

Tăricenisme de tot râsul

Autor: George Petrovai

 

ALDE este aidoma broaștei din fabulă: partid mic (de patru procente, deci fără europarlamentari după scrutinul din 26 mai), însă care este convins că, fără rolul său de penibilă codiță la actuala cârmuire pesedisto-dăncilească, România n-ar cunoaște deplina consacrare într-ale crucificării, iar locuitorii ei n-ar fi ajuns pe ultimul loc între țările din Uniunea Europeană la tot ce reflectă nivelul real de trai: venitul cinstit pe cap de cetățean, starea de sănătate fizică și psihică a nației, gradul de educație și de autoinstruire al românilor, profunda distorsiune moral-spirituală a aproape tuturor politrucilor postdecembriști, nemulțumirea grosului poporenilor vizavi de mersul general al lucrurilor din țară și crescânda neîncredere a acestora în instituțiile fundamentale ale statului (Parlament, Guvern, Poliție, Jandarmerie, administrație locală, servicii publice etc.).

1

Mă rog, cine ar îndrăzni să susțină că aldiștii, în ultimii trei ani, n-au făcut tot ce le-a stat în putință ca lor să le meargă toate din plin (de pildă, în cazul lui Tăriceanu politicul s-a situat deasupra juridicului prin neridicarea imunității sale șparlamentare într-un notoriu dosar de corupție, astfel că acesta a rămas la cârma unui Senat de-o sfidătoare nedemnitate), că n-au pus zdravăn umărul ca mult hulitul stat al răufăcătorilor, în cârdășie cu pretinșii oameni ai legii, să devină o cumplită realitate (deocamdată) în Caracal și că nu s-au făcut luntre și punte ca România să ajungă la propriu oaia neagră a Uniunii Europene?!…

Cu toate astea, posibil „tocmai de asta”, am întâlnit anumiți loviți cu leuca, pentru care necușerul Tăriceanu și ciracii lui (alde chițoii și vosganianii) constituie, dacă nu ultimii, atunci   printre puținii mohicani ai adevăratului (sic!) liberalism din România postdecembristă. Pentru unii ca ăștia este mereu actuală inspirata afirmație a lui Costache Negruzzi din nuvela Alexandru Lăpușneanu: „Mai degrabă își va întoarce Dunărea cursul îndărăpt” decât să-i convingi că aldismul este un simplu moft politic pe ducă, chiar și atunci când, bine intenționat, vei recurge la supremul argument al scorului înregistrat la europarlamentarele din acest an…

Hrănindu-și reziduurile conștiinței cu astfel de himere, deșca politică Tăriceanu nu realizează că-i de râsul curcilor să impună ultimatumuri fratelui mult mai mare de la guvernare și să formuleze tardive critici ba la adresa actualului Cabinet, reșapat în dauna aldiștilor (cică ar fi o „cârmuire impotentă”), ba la adresa unui buget pe care l-a fătat cu mare întârziere făcătura pesedisto-aldistă și fără vreo obiecție din partea tăriceniștilor. Căci fără deplinul acord/vot al acestora și al altor scule șparlamentare (precum haramurile udemeriste sau necalificații reprezentanți ai celorlalte minorități), dragnienii n-ar fi reușit să-și impună nici catastrofala lege a bugetului, nici năucitoarea suită de legi prin care statul a ajuns de-a binelea atât la cheremul infractorilor (încă) neîntemnițați, cât și la cel al nelegiuiților (criminali, violatori, pedofili, tâlhari) puși în libertate prin atrocele recurs compensatoriu și, desigur, fără o minimă pregătire moral-cetățenească întru eficienta lor (re)integrare în societate.

Dar cum totul se plătește chiar și în detestabila lume a politrucilor dâmbovițeni, Tăriceanu a așteptat-o de pomană pe Viorica Dăncilă timp de trei ore, ca pe urmă – spera ipochimenul – aceasta să joace cum îi va cânta el. Mă rog, astfel de lecții sunt trebuincioase atuncea când pretențiile unuia mititel depășesc cu mult putințele sale…

N.B.: Poate că nu-i de prisos să stabilim raportul logico-politic dintre „aldisme” și „tăricenisme”. Prima noțiune are o sferă mai largă, așa că înglobează și „tăricenismele”. Însă în ceea ce privește conținutul,, conceptul „tăricenisme” conține toate „aldismele” și încă ceva foarte sordid pe deasupra, așa încât nu-i greu de priceput că aldismul va dispărea odată cu ieșirea (silită) a lui Tăriceanu din viața politică. Altfel spus, ALDE constituie un flecușteț politic în evidentă disoluție, iar Tăriceanu se umflă-n pene că-i sufletul de tot rahatul al acestui flecușteț.

(Sighetu Marmației, 20 aug. 2019)

TIBERIU DIANU, Nursing Homes, CURENTUL INTERNAŢIONAL

Ceea ce deosebeşte Statele Unite de celelalte națiuni este conceptul de „națiune a legii, nu națiune a oamenilor”. Cea mai bună manieră a face o națiune să se preocupe de cetățenii săi este să îi trateze pe toți în mod egal în faţa legii.

Cei care nu sunt de acord cu acest concept sunt fie cei care abuzează legea și își folosesc poziția oficială pe nedrept, fie cei care vor să abuzeze legea pentru a fi beneficiarii acestui abuz.

Să vedem cum funcționează acest lucru în sistemul de imigrație american.

Avocații pregătesc acţiuni frivole în instanţă contra guvernului pentru clienții lor nevoiaşi (care abia vorbesc engleza). Apoi folosesc tot felul de chichiţe avocăţeşti ca să le prelungească cât mai mult clienţilor lor neplătitori şederea provizorie în ţară.

Imigranţii ilegali, pe de altă parte, creează încet-încet o masă amorfă de peste 20 de milioane de locuitori cu statut incert, care va transforma întreaga naţiune americană.

Cum vor fi plătite enormele cheltuieli de judecată? Prin aranjamente procentuale cu avocaţii, dacă vor câştiga? Greu de crezut. E mult mai eficient să urmezi firul banilor ca să vezi cine îi plăteşte, de fapt, pe avocaţi.

Primul scenariu: trimiterea în judecată a guvernului pentru „reunificarea familiilor”. În cadrul politicii de „toleranţă zero”, Departamentul de Justiție (DOJ) a început să depună deschidă dosare penale împotriva majorității imigranților ilegali pentru contravenţii (intrări ilegale) și infracțiuni (intrări ilegale repetate). Scopul era să se creeze consecințe pentru familiile imigranţilor care încălcaseră legea, dar care, conform unor proceduri anterioare, erau eliberate provizoriu. În acest proces, părinții au fost separați de copiii lor, care au fost plasați la Departamentul de Sănătate și Servicii Umane (Department of Health and Human Services/DHHS) şi care, la rându-i, i-a plasat în cămine sau a căutat sponsori pentru a-i prelua.

După cum a declarat The Washington Times, faptul că un judecător federal a decis încetarea despărțirii membrilor de familie şi reunificarea familiilor a creat o stare de haos în sistem, pentru că guvernul a încercat să reunească cei peste 2.000 de copii separați de părinți, dar, în unele cazuri, părinţii fuseseră deja deportați.

În plus, testele ADN au relevat că peste 30% dintre copiii care îi însoțiseră pe adulții care solicitaseră azil politic nu erau înrudiţi cu însoţitorii lor, cu alte cuvinte, erau copii traficaţi.

Efectul de bumerang a fost următorul: grupurile de stânga pentru drepturile omului au dat în judecată guvernul pentru politica de „toleranță zero”, susținând că aceasta provoacă „stres emoțional” imigranţilor adulți şi copii.

În februarie 2019 șase familii de imigranţi ilegali au acţionat în justiţie administraţia Trump pentru daune morale, în valoare de mai multe milioane de dolari, pentru separarea famililiilor, motivând că au nevoie de bani pentru a-şi plăti avocaţii şi a-şi acoperi cheltuielile medicale rezultate în urma „torturii” la care pretind că au fost supuşi. O reclamantă din Guatemala a declarat că fiica ei are coșmaruri și transpirații în timpul noţii şi că se trezeşte plângând pentru că nu mai vrea să fie luată de lângă mama ei.

Aceasta este cea mai recentă tentativă a grupurilor pentru drepturile imigranților de a pedepsi guvernul pentru separarea familiilor, care ar fi provocat „stres emoțional” părinților și copiilor.

Al doilea scenariu: trimiterea în judecată a guvernului prin acţiuni colective pentru „ignorarea nevoilor medicale ale imigranților”. Avocații grupurilor pentru drepturi civile şi dizabilități pretind în acţiunile lor că cei imigranţii din centrele de detenţie pentru imigrare sunt izolați și li se refuză tratamentul medical.

În august 2019, s-a intentat o acţiune colectivă pentru 15 imigranți ilegali din Mexic, Sudan și alte țări, deţinuţi în opt centre diferite, dintre care mulţi se împotriveau acţiunilor de deportare. Un imigrant din Orientul Mijlociu a susţinut că i s-a refuzat un scaun cu rotile, iar altul a pretins că nu i s-a oferit traducător. Imigranții au spus că sunt pedepsiţi cu tratament în izolare şi că li se refuză tratamentul medical și operaţiile recomandate.

După cum a declarat Associated Press, avocații pretind că toate aceste probleme dăunează imigranților cu dizabilități și constituie un pericol pentru oricine s-ar afla în centrele de detenţie, cu peste 50.000 de paturi, ale Agenţiei de Imigrare şi Vămi (Immigration and Customs Enforcement/ICE). Conform aceleiași surse, „asistența medicală este oferită tuturor deținuților imigranţi, inclusiv cabinete stomatologice și asistenţă de urgență permanentă”.

Viitorul e clar: centrele de detenție pentru imigrare se vor transforma treptat în aziluri pentru nevoiaşi. Autorităţile de siguranţă naţională şi imigraţie vor trebui să predea gestiunea ministerului sănătăţii. Se pare că acesta e planul.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în MEDIUM şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Judecătorii de imigrare: Pe ei cine îi controlează?

Posted by Tiberiu Dianu On August - 19 - 2019

TIBERIU DIANU, Immigration Judges, CURENTUL INTERNAŢIONAL

Funcționarii americani cunoscuți drept „judecători de imigrare” sunt, de fapt, angajați ai Biroului Executiv pentru Analiza Imigrației (Executive Office for Immigration Review/EOIR), care face parte din Departamentul de Justiție (Department of Justice/DOJ). Problema în zilele noastre este că aceşti funcţionari pretind să fie ceva ce nu sunt, adică judecători cu responsabilitate zero. Această atitudine i-a pus într-un conflict direct cu administrația Trump.

Judecătorii de imigrare nu sunt independenți ca judecătorii de instanţă, ci neutri, prin faptul că ei nu reprezintă Departamentul pentru Securitate Naţională (Department of Homeland Securitz/DHS), care trimite dosarele la EOIR. Străinii nu îşi pot trimite dosarele la EOIR independent, ci doar ca răspuns la o acţiune întreprinsă de DHS.

Judecătorii de imigrare sunt angajați ai ramurii executive (adică ai guvernului) și, prin urmare, sunt supuși controlului președintelui Statelor Unite sau al angajaţilor acestuia. Angajații guvernului sunt controlaţi, analizaţi, evaluați și gestionați la numeroase niveluri de conducere. Nimeni din guvern nu îşi exercită independent judecata fără a fi analizat de un alt angajat al guvernului, inclusiv de președintele însuși.

Instanţele administrative de imigrare, spre deosebire de instanțele federale districtuale şi curţile de apel, fac parte din DOJ. Prin urmare, ministrul justiţiei (Attorney General/AG) are autoritatea de a acționa în calitate de arbitru în problemele judiciare care afectează procedurile de imigrare. Judecătorii de imigrare sunt controlaţi ierarhic de judecătorul-șef de imigrare, de judecătorii adjuncți de imigrare și de judecătorii asistenți ai judecătorului-șef de imigrare, precum și de ministrul justiţiei, atât în ​​exercitarea autorității lor, cât și administrativ.

Majoritatea consilierilor juridici de la DOJ nu sunt sindicalizați (adică nu sunt reprezentați de un grup de negociere în tranzacţionarea condițiilor de muncă și a acțiunilor disciplinare) deoarece natura muncii lor, inclusiv urmărirea penală și disciplinarea organizaţiilor sindicale, ar face ca reprezentarea să constituie un conflict de interese. În plus, judecătorii de imigrare sunt angajați implicați în activitatea de securitate națională (în mare parte legată de străini deportaţ pentru terorism). Angajaţii, în majoritatea lor, desfăşoară urmăriri penale  şi le este interzis să fie reprezentaţi de sindicate. Printre exemple se numără angajaţii de la Biroul Federal de Investigaţii (Federal Bureau of Investigation/FBI), Agenţia Naţională Antidrog (Drug Enforcement Administration/DEA), Serviciul Secret, Birolul de Investigații privind Securitatea Naţională, Birourile Inspectorilor Generali de la diverse ministere, etc.

De vreme ce judecătorii de imigrare reprezintă DOJ în procedurile judiciare, aceștia nu ar trebui sindicalizați. Dar, din păcate, sunt sindicalizaţi. Judecătorii angajaţi la EOIR sunt reprezentaţi de Asociația Națională a Judecătorilor de Imigrare (National Association of Immigration Judges/NAIJ).

Administrația Trump a iniţiat acţiunea de descertificare a sindicatului judecătorilor de imigrare, ceea ce şi administrația Clinton încercase anterior.

La 9 august 2019 DOJ a depus o petiție prin care a solicitat Autorității Federale pentru Relații de Muncă să stabilească dacă sindicatul NAIJ ar trebui să își aibă certificarea revocată, deoarece membrii săi sunt considerați „cadre de conducere” neeligibile să se organizeze colectiv.

Aceasta este o veste bună din cauza activităților politice excesive și ilegale ale unor judecători de imigrare, activităţi prohibite prin Legea Hatch, care interzice angajaților federali să acționeze politic în exercitarea funcțiilor lor.

În septembrie 2018, ministrul justiţiei Jeff Sessions a avut o opinie scrisă conform cu care judecătorii de imigrare nu au „de la sine putere” să finalizeze dosarele de deportare prin respingerea procedurilor de expulzare. Judecătorii puteau respinge un dosar în cazul în care DHS nu făcea sarcina probei sau dacă anumite condiții specifice prevăzute în reglementările existente erau îndeplinite. Sessions a respins hotărârea unui judecător de imigrare, care declinase o decizie de expulzare, pe motivul că hotărârea nu s-a bazat pe lege sau regulamente. Bineînţeles că NAIJ a reacționat dur motivând că acest lucru făcea parte dintr-un efort mai larg al DOJ de a le limita independența judecătorilor de imigrare.

Atât președinta NAIJ, Ashley Tabbador (numită de George Bush în 2005), cât și vicepreședinta executivă, Amiena Khan (numită de Barack Obama în 2010) au solicitat ca judecătorii de imigrare să fie independenți de DOJ. Ele s-au exprimat în mod repetat împotriva a ceea ce spun că este o încercare de a-i transforma pe judecătorii de imigrare din arbitri neutri ai legii în funcţionari de aplicare a legii (ceea ce, de fapt, şi sunt), care ar pune doar în aplicare politicile de la Casai Albă.

Tabbador (care este iraniancă-americancă) este notorie pentru activitatea politică a ei ca judecător de imigrare. Khan, pe de altă parte, este o judecătoare radicală, care a aprobat 93,8% din dosarele ei de azil politic.

Este evident că judecătorii de imigrare nu doresc să fie controlaţi sau supuși răspunderii în mașinațiile lor de ajutorare a imigranţilor ilegali.

NAIJ a criticat sistemul de cote al DOJ, care impune judecătorilor de imigrare să finalizeze 700 de dosare pe an, precum și o iniţiativă de a interzice judecătorilor de imigrare să recurgă la tertipuri administrative, folosite anterior, de reducere a numărului de dosare. NAIJ susține că accentul pe eficiență împiedică capacitatea judecătorilor de imigrare de a soluţiona dosare complicate și aceasta le-ar putea afecta imigranţilor dreptul la un proces echitabil în instanţă.

Ceea ce vedem aici este o concepţie distorsionată din partea judecătorilor de imigrare. Aceștia consideră că judecătorii de imigrare sunt în funcţie pentru a-i controla pe preşedinte şi pe angajaţii săi din conducere. Ei susțin că „abordarea politică” a administrației Trump faţă de instanțele administrative de imigrare le limitează în mod persistent independenţa judecătorilor de imigrare și îi împinge pe aceştia către emiterea rapidă de hotărâri de expulzare, în loc să se bazeze pe rezolvarea creativă a problemelor și pe rezultate practice pentru persoanele care se prezintă în faţa judecătorilor de imigrare. În realitate, rolul angajaților din subordine este să pună în aplicare politica președintelui, nu să îl controleze pe preşedinte sau pe ministrul justiţiei. Judecătorii de imigrare ar trebui să se bazeze pe „rezultate practice” pentru persoanele în slujba cărora sunt în funcţie, adică pentru cetăţenii Statelor Unite.

Pe lângă faptul că toți sunt angajați ai guvernului, judecătorii de imigrare își desfășoară activitatea în aceleași condiții ca şi comisiile de liberare condiţionată din închisori, unde fiecare persoană care se prezintă în faţa acestora este vinovată. Toate persoanele trimise la EOIR sunt deja imigranţi deportabili, la fel cum toţi solicitanţii care se adresează comisiilor de liberare condiționată  sunt deja condamnaţi şi deţinuţi din închisori. Membrii comisiilor de liberare condiţionată nu îşi expun idei „independente” de eliberare a condamnaţilor periculoşi în societate, nu-i așa?

Din păcate, strategia DOJ de a se concentra pe aspectul de „cadre de conducere” în procesul de descertificare nu este una eficientă. Deși judecătorii de imigrare au atribuţii de conducere asupra personalului instanţelor administrative (sau, cel puțin, dispun de funcţionari care lucrează sub îndrumarea lor), descrierea poziției de nomenclator pentru judecătorul de imigrare nu prevede faptul că acesta ar fi cadru de conducere.

Prin urmare, este mult mai bine să se declare poziția de judecător de imigrare ca poziție de securitate națională, caz în care descertificarea devine automată. Preşedintele George Bush a făcut acest lucru cu agenții speciali de la Agenţia pentru Imigrare şi Vămi (Immigration and Customs Enforcement/ICE) , iar decizia sa a fost confirmată. E timpul ca administrația Trump să își folosească din nou cu vigoare puterea sa executivă.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKER şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Taiwan contra China prin SUA: O privire retrospectivă

Posted by Tiberiu Dianu On August - 18 - 2019
De la stânga la dreapta: Preşedinţii Jinping Xi (China), Donald Trump (SUA) şi Ing+Wen Tsai (Taiwan)

De la stânga la dreapta: Preşedinţii Jinping Xi (China), Donald Trump (SUA) şi Ing-Wen Tsai (Taiwan)

Relația dintre Taiwan şi China continentală a fost întotdeauna complexă și controversată. Întrucât tulburările din Hong Kong și relațiile comerciale cu China domină știrile, modul în care Statele Unite se ocupă de Taiwan merită o privire mai atentă, având în vedere şi atitudinea agresivă a președintelui Trump cu China. Iar veştile sunt bune.

În 1949, ca urmare a unui război civil, China s-a divizat în două entități statale: China continentală (Republica Populară Chineză/RPC) și Taiwan (Republica China/RC). Războiul civil s-a terminat fără semnarea oficială a vreunui tratat de pace, iar cele două părți sunt, formal, încă în stare de război. De atunci, relațiile dintre Beijing și Taipei s-au caracterizat prin contacte limitate, tensiune și instabilitate.

De-a lungul anilor China comunistă și-a folosit tradiţionala „diplomație panda” cu Taiwanul (oferind urși panda drept cadouri). Cadourile de urşi panda au reprezentat încercări ale administrației de la Beijing de a atrage guvernul taiwanez într-un „front unit”, în ciuda faptului că administrațiile din Taipei au sprijinit adesea independența Taiwanului și s-au opus unificării cu Republica Populară Chineză.

Comparând Taiwanul cu China în politica internațională, gândul ne duce automat la ideea luptei dintre cei mari şi cei mici. În cultura americană cei mici sunt sunt foarte apreciaţi. Ei apar în literatura biblică iudeo-creștină, cum ar fi povestea lui David și Goliat , și reflectă idealul “visului american”, unde cei mici, slabi sau săraci muncesc din greu pentru  a avea victorii în viaţă.

Acesta este motivul pentru care relațiile Statelor Unite cu Taiwanul au fost întotdeauna durabile şi puternice, în ciuda unor fluctuaţii temporare.

În 1979, în timpul administrației preşedintelui democrat Jimmy Carter (1977-1981), Statele Unite au normalizat relațiile diplomatice cu guvernul Partidului Comunist Chinez de la Beijing. Conform Legii din 1979 privind relațiile cu Taiwan, relațiile Statelor Unite cu această ţară au devenit neoficiale și neprotocolare.

În 1982, în timpul administrației preşedintelui republican Ronald Reagan (1981-1989), relațiile SUA cu Taiwanul au fost întărite în mod neoficial prin Cele Şase Asigurări, ca răspuns la cel de-al treilea comunicat privind instituirea relațiilor dintre SUA şi Republica Populară Chineză. Asigurările erau menite să reasigure atât Taiwanul, cât și Congresul Statelor Unite că Statele Unite vor continua să sprijine Taiwanul chiar dacă relaţiile diplomatice oficiale fuseseră întrerupte anterior.

Preşedintele republican Donald Trump, chiar înainte de inaugurarea sa prezidenţială din ianuarie 2017, a demarat măsuri rapide de a întări şi mai mult relațiile SUA cu Taiwanul. La 2 decembrie 2016, ca preşedinte ales, Trump a acceptat o convorbire telefonică de la preşedinta Taiwanului, Ing-Wen Tsai, prin care aceasta îl felicita cu ocazia câştigării alegerilor prezidenţiale. A fost prima dată din 1979 de când un președinte ales a avut o convorbire publică cu un lider din Taiwan. Trump a declarat că în convorbirea telefonică s-a discutat despre „strânsele legături economice, politice și de securitate dintre Taiwan și SUA”.

La 16 martie 2018 președintele Trump a semnat Legea de călătorie în Taiwan, în temeiul căreia relațiile dintre Statele Unite și Taiwan au fost ridicate oficial la nivel înalt.

În iunie 2018 a fost inaugurat Institutul American din Taiwan, o clădire finanţată cu 250 de milioane de dolari. Autoritățile chineze au considerat că această acțiune încalcă strategia lor politică oficială  – „o ţară (China), două sisteme”  – și au insistat ca Statele Unite să înceteze orice relație cu Taiwanul fără aprobarea Chinei.

La 17 iulie 2018 armata Taiwanului a cumpărat elicoptere de atac Apache din Statele Unite la un preţ de 1,94 miliarde de dolari, după finalizarea pregătirii și verificărilor necesare ale piloţilor privind capacitatea de luptă a flotei aeriene. Președinta taiwaneză Ing-Wen Tsai a declarat că obţinerea elicopterelor Apache a reprezentat „o etapă importantă” în îndeplinirea strategiei de „descurajare multiplă” a ţării insulare pentru contracararea invaziilor și rezistenţa la presiunea Beijingului, cu sprijinul Washingtonului, care era şi el preocupat de expansiunea militară a Beijingului în Marea Chinei de Sud și în alte regiuni.

În septembrie 2018 Statele Unite au aprobat vânzarea de piese de schimb și alte echipamente în valoare de 330 de milioane de dolari pentru a sprijini aviaţia militară taiwaneză.

În iulie 2019 Departamentul de Stat al SUA a aprobat pentru Taiwan vânzarea de tancuri M1A2T Abrams, rachete Stinger și echipamente conexe în valoare de circa 2,2 miliarde de dolari.

Mai recent, administrația Trump, criticată verbal de China de săptămâni întregi, are în plan să vândă Taiwanului noi avioane de vânătoare de tip F-16, în valoare de 8,5 miliarde de dolari. Avioanele de tip F-16V reprezintă cea mai avansată versiune a avioanelor aflate deja în dotarea aviaţiei militare din Taiwan. Tipul F-16V va înlocui avioanele de tip Northrop F-5E/F, care vor fi retrase din uz în următorii ani.

La 16 august 2019 Departamentul de Stat a trimis documentaţia aferentă Congresului pentru analiză şi nu sunt aşteptate luări de poziţie contrare pe această temă. Dacă este aprobată, această vânzare de arme către Taiwan ar fi cea mai mare și mai importantă din ultimele decenii. După procesul de analiză, care durează 30 de zile calendaristice, se va emite pentru Taiwan o scrisoare de ofertă și acceptare a vânzării. Taiwanul este sub o presiune crescândă din partea Republicii Populare Chineze, aşa că vânzarea este esențială pentru îmbunătățirea capacității țării de a-și apăra spațiul aerian suveran. De asemenea, această achiziţie va trimite un puternic mesaj privind angajamentul Statelor Unite pentru securitate și democrație în întreaga regiune indo-pacifică.

Este de aşteptat ca autorităţile din China să protesteze vehement la această ultimă tranzacție, deoarece Chinei nu îi plac niciodată livrările de armament american pentru Taiwan. În luna mai 2019 regimul comunist de la Beijing a amenințat deja că va riposta împotriva Statelor Unite pentru limitarea sumelor de dolari cheltuite pentru produsele chineze. Ziarul poporului, oficiosul Partidului Comunist Chinez, a făcut aluzie la faptul că China va înceta să mai exporte “minerale rare” în Statele Unite, declarând: „Să nu spuneţi că nu v-am avertizat!”. Această frază-tip este folosită ori de câte ori Partidul Comunist Chinez amenință cu războiul. Răspunsul nu s-a lăsat aşteptat. La 5 august 2019 Departamentul Trezoreriei SUA a anunțat că a declarat China manipulator valutar.

Recent, potrivit unui purtător de cuvânt al Flotei SUA din Pacific, China a interzis vizitarea Hong Kong-ului de către două nave de război americane și a acuzat membri din ambele partide din Congresul SUA că ar fi în spatele protestelor anti-comuniste din Hong Kong.

De-a lungul anilor micul Taiwan a reușit nu numai să supraviețuiască, ci să dea şi suficiente bătăi de cap uriaşului care este China. Proverbul cu „buturuga mică răstoarnă carul mare” se aplică perfect relației dintre Taiwan şi China.

E un semn şi că „diplomația panda” chineză nu mai e atât de infailibilă.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKER şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors