Archive for the ‘Dezbateri’ Category

Călătoria ca o formă de catharsis

Posted by Stefan Strajer On October - 4 - 2017

Călătoria ca o formă de catharsis

Autor: Silvia Urdea (Waterford, Michigan, SUA)

 

Neobosit turist și scriitor, în același timp, Corneliu Florea se caută pe sine, străbătând meridianele, scrutând semnificații dincolo de aparențe, mărturisind că fericirea de-a călători „m-a obligat să-mi bat și capul, nu numai picioarele …” (op. cit. p. 5). În volumul Călător prin felurite lumi (Aletheia, Bistrița, 2016), ca și în alte cărți ale sale, este limpede că spațiul de elecție al autorului este cel european, pe care îl colindă în lung și-n lat când compania britanică Globus îi oferă o ocazie corespunzătoare aspirațiilor sale. Și astfel, suntem purtați prin Țările de Jos, Germania, Italia, Elveția, Portugalia, Spania. În România se apleacă asupra durerilor țării. Recunosc în euforia trăirii călătoriei la Corneliu Florea împlinirea unor aspirații frustrate ale generației noastre, marcată în timpul dictaturii de interdicția de-a avea un pașaport. Eram tineri, dornici să vedem lumea, dar condamnați la imobilitate. Pașaportul era un privilegiu, care se acorda numai clientelei partidului și a securității. Eliberat demult de acest obstacol, Corneliu Florea își ia revanșa, oferindu-și un adevărat regal al frumuseții în „felurite” spații și într-o infinitate de ipostaze.

Dacă am rămâne numai la dimensiunea contemplării frumuseților europene am sărăci substanța cărții. Ea este mai mult decât atât. Este o rememorare a unei suferințe discret ascunse, care iese liniștit la suprafața sufletului ori de câte ori un colț, un tablou, o sculptură, o catedrală, un comentariu îl fac să retrăiască emoțiile încercate în premieră cu Ica, tovarășa de viață care a plecat în lumea umbrelor. Al doilea personaj insistent prezent este România cu toate rănile ei. Din scena potopului pictată de Michelangelo pe tavanul Capelei Sixtine autorul reține, în mod special, chipul unei femei modeste, purtând pe cap un scaun răsturnat cu puținele lucruri de salvat. O proiecție lăuntrică l-a făcut să remarce imaginea: „Privind-o acum, am o senzație stranie de déjὰ vu, a refugiului nostru din calea potopului comunist, și parcă femeia aceea e Ica mea neînfricată, încrezătoare în altă lume …” (op. cit, p. 117). Vizitează majoritatea locurilor pentru a doua oară, după ce prima dată fusese împreună cu jumătatea sa. Revenirea în aceleași locuri este o formă de căutare a ființei dragi de odinioară, precum miticul Orfeu. Mai mult decât în alte memoriale de călătorie în acesta drumul printre capodopere, minuni ale naturii și ale arhitecturii medievale este o formă catharctică, un mod de purificare prin emoția estetică, dar și un mod de „căutare a timpului pierdut”, în sensul proustian al cuvântului. Multe pasaje din carte au un ton elegiac, amintind de acel minunat vers eminescian „Din valurile vremii nu pot să te cuprind”. Autorul trăiește o adâncă experiență spirituală, în care emoția artistică se împletește cu dorul, care o aprofundează. Cu ani în urmă cei doi medici, soț și soție au fost copleșiți de cea mai impunătoare catedrală din lumea catolică, Sagrada Familia din Barcelona, promițându-și neapărat o întoarcere. Dar l’homme propose, Dieu dispose. Viața le-a fost potrivnică: „Cerule Mare, ce soartă am avut de atunci, luptându-ne pentru viață în toți anii aceștia și cât de cumplit am fost înfrânți în urmă cu șapte ani.”(op. cit., p. 255). De unde decizia celui învins de-a nu se lăsa răpus: „Voi împlini acea hotărâre pentru amândoi” (idem, ibidem).

Subsumat aceluiași concept de catharsis este drumul pelerinilor creștini și necreștini la Santiago de Campostella, care îl impresionează în mod deosebit pe autor. Este al treilea loc de pelerinaj pentru creștini după Ierusalim și Roma. La Santiago de Campostella este catedrala unde se păstrează osemintele Sfântului Iacob, unul dintre apostolii lui Christos, protectorul Spaniei cu un destin tragic ca și ceilalți discipoli ai Mântuitorului. Este un pelerinaj de opt sute de kilometri, străbătut pe jos, cu stăruință și sacrificiu de sine de indivizi dintre cei mai diverși. După cum notează autorul, în timpul drumului se leagă prietenii, se strigă dureri, se autoexaminează oameni, care se simt fericiți și mai ales vindecați de balastul sufletesc, după această probă de tărie fizică și spirituală. Dacă luăm în considerare că pelerinajul a început în secolul al IX-lea, tradiția este cu totul impunătoare pentru Spania și pentru Europa, dar nu numai. Autorului i-a atras atenția un cuplu coreean care a călătorit mii de kilometri din Coreea de Sud numai pentru a participa la acest „tratament natural”. Corneliu Florea îl numește „un spectacol fără asemănare”. (op. cit., p. 275).

În cu totul alt registru este redactat textul când vine vorba despre comparația dintre realizările Vestului și teribilele fapte ale guvernanților români din ultimii treizeci de ani. Sarcasmul și diatriba i se par mijloace insuficiente în judecarea realităților românești. Mut de admirație în fața tablourilor marelui Rubens, pe care le contemplează la Anvers (Antwerp), își amintește de un alt ins care a bătut străzile orașului. Este vorba de fostul președinte Traian Băsescu, șef al Agenției Navrom în timpul dictaturii. Faima lui e de tristă amintire: „a băgat mâna până la cot în devizele statului” (op. cit., p. 48), după care a fost adus în țară, dar n-a pățit nimic deoarece era informator de nădejde „prin scris, oral și ambivalent” la securitatea română. Și am adăuga noi, nu numai că nu a pățit nimic, dar a ajuns președinte ca să ruineze țara în două mandate. Este „cel mai jalnic dintre vânzătorii de țară”, așa cum a dovedit-o în campania pentru distrugerea exploatării de la Roșia Montana și de asemenea, adăugăm noi, în vizitele la cursurile de vară din secuime, când s-a fotografiat cu udemeriștii și steagul Ungariei. Nu a avut bunul simț și curajul pe care l-a avut recent președintele Klaus Johannis, care a înmânat maghiarilor de la Covasna steagul tricolor, amintindu-le de Constituția țării. În concluzie: Băsescu este un „jucător în sforile străinilor”. (op. cit. p. 60) Așa că, fără exagerare, ceea ce spune Corneliu Florea este perfect adevărat și trist totodată.

Deși vede pentru a doua oară, ce privilegiu, minunile civilizației și culturii europene, autorul trăiește cu intensitate momentele. Floriada din 2012, expoziție magistrală a florei pământului organizată în orașul Venlo din Olanda o mai văzuse cu zece ani în urmă. Ea este organizată din zece în zece ani. I se pare „uluitoare, fascinantă, de neuitat”. Geniul lui Michelangelo îl copleșește în Capela Sixtină, la Florența, la Bruges în Biserica Doamnei Noastre Maria, în pictură sau sculptură. Măreția artistului este incomensurabilă. Geneza și Judecata de Apoi pictate pe bolta Capelei Sixtine sunt opere care îi dau fiori de neliniște, ducându-l în păcatul „de a-l vedea pe Creatorul din Biblie în penumbra lui Michelangelo” (op. cit., p.111). Nu uită să amintească de Voronețul nostru, Capela Sixtină din Est, care îi este tot atât de apropiată de inimă. Florența este memorabilă prin atâtea bogății artistice lăsate de magnifica Renaștere italiană. Basilica Santa Croce este sfântă prin mormântul monștrilor sacri pe care-i adăpostește: Galileo, Michelangelo, Dante, Machiavelli, Rossini în total 276 de florentini care au contribuit la gloria Florenței. Aflăm de sindromul Stendhal, care când a intrat în bazilica Santa Croce a fost copleșit de emoție, a amețit, s-a așezat de teamă să nu cadă. A avut o criză de hiperculturemie. Câți indivizi ar mai avea-o în timpul nostru searbăd?

Cezar a înființat pe malul fluviului Arno o colonie de veterani, călugărul dominican Savonarola a fost spânzurat, ars pe rug și cenușa sa aruncată în Arno pentru ideile sale reformatoare împotriva corupției bisericii catolice și a papalității, în special. Magnifice vremuri, cumplite vremuri. Aflăm atâtea lucruri despre istoria catolicismului, despre ordinul franciscanilor din orașul Assisi, despre credință, perseverență, asumarea de bună voie a sărăciei la acei călugări numiți mendicans. Este reconfortant să citim despre asceză într-un veac consumeristic ca al nostru. La Anvers tablourile lui Rubens îl fac pe autor să exclame ca la slujba de Inviere „Veniți și luați lumina minunii artei lui Rubens cu voi” (op. cit., p. 51). La Amsterdam multe îi rețin atenția, dar mai ales „Rembrandt, în fața căruia ne plecăm” (op. cit., p. 15). Descrie cu lux de amănunte tabloul Rondul de noapte, încercând să prindă în cuvinte dinamismul lui. Aflăm că personajele înfățișate au fost reale și și-au plătit fiecare locul pe pânză. La Amsterdam observatorului Corneliu Florea nu-i scapă nici cuplurile de homosexuali și lesbiene, care se afișează public fără nici o pudoare. Îi înregistrează că există, dar nu-i aprobă.

Ceea ce îl impresionează mereu este dovada muncii, tenacității și talentului investite în uimitoarele catedrale gotice ce stăpung cerul, în construcțiile moderne din Olanda, cea care a smuls Mării Nordului pământ, bătându-se cu ea o mie de ani, în viaductele, tunelurile care străbat Alpii elvețieni, în curățenia și ordinea lucrurilor puse la locul lor într-o lume care frizează perfecțiunea. Prin sașii de la noi din Transilvania au pătruns și în România breslașii nemți, dovedindu-și măsura hărniciei și priceperii lor în construirea bisericilor cetate. „Ceea ce mă uimește și mai mult sunt aceste bresle germane ce se bazau pe muncă, fraternitate și credință și au cuprins și au construit în Europa de aici din Bruxelles până în Transilvania celor șapte cetăți sășești.” (op.cit., p. 40-41). Aceași prețuire nutrește pentru constructorii republicii venețiene, fugari din calea barbarilor. Ei și-au construit „o arcă socială prin muncă, ordine și credință cum nu s-a mai văzut și va rămâne în istoria societății umane” (op. cit., p. 141). Copleșitor prin fantezia debordantă, efort neîntrerupt timp de aproape o jumătate de secol i se pare marele arhitect Antonio Gaudi, care a înzestrat Barcelona cu capodopere de faimă mondială.   Nu știi ce să admiri mai mult: grandoarea catedralei neterminate Sagrada Familia sau grandoarea vieții arhitectului, care în fiecare dimineață timp de 43 de ani se ducea la o mică biserică catolică, se ruga și apoi se scufunda în munca la propria-i catedrală de o originalitate șocantă, ca tot ce a creat Gaudi. Moartea lui absurdă, lovit de un tramvai în vara anului 1926 și anonimitatea lui sunt zguduitoare. A făcut comoție cerebrală și a zăcut în stradă, fiind îmbrăcat ponosit și neavând acte de identitate, până când un polițist l-a transportat la spital, unde a doua zi doar preotul spitalului l-a recunoscut pe genialul artist. Omul acesta care a zăcut în stradă a lăsat Spaniei o moștenire care aureolează această țară prin talent, străduință, sacrificiu de sine, pasiune, dând totul pentru alții, luând nimic pentru sine.

Prietenia este o altă virtute umană mult apreciată în această carte. Și, cum autorul ne-a obișnuit din alte cărți ale sale cu judecata sa antitetică, nu ne miră că marile prietenii de odinioară le pune în contrast cu derizoria „socializare de celofibră” din zilele noastre, referindu-se în mod expres la facebook. La polul opus contactelor efemere, superficiale, intermediate azi de media se situează legăturile de durată, de profunzime ca aceea dintre Erasmus de Rotterdam și Thomas Moore, sau dintre Moore și Juan Luis Vives, un alt mare gândior renascentist, care a scăpat de eșafodul regelui Henric al VIII-lea, refugiindu-se în orașul Bruges, din Belgia, port la Marea Nordului. Când a aflat de moartea sângeroasă a lui Thomas Moore, pe care îl admira nespus, a căzut într-o adâncă depresie. „In vremurile medievale prieteniile de suflet și minte aveau alte dimensiuni, alt conținut, altă trăinicie față de surogatele facebook-ului de astăzi.”, cade greu reflecția autorului, pe care îl simțim că tânjește după asemenea trăiri sedimentate, verificate de viață și timp. Cruzimea dementă a regelui englez ne înspăimântă și astăzi. Sub alte fațete ea continuă să se manifeste și acum, multiplicată. Iuda, cum observă undeva în carte autorul, are din nefericire urmași nenumărați pe tot pământul. Interesant este că pictorul Bernardino Luini, renascentist și el, discipol al lui Da Vinci, s-a autoreprezentat în Iuda în tabloul lui Cina cea de Taină, aflat la biserica dominicană Santa Maria della Grazie din orașul elvețian Lugano, situat aproape de Milano. Să fi vrut Luini să ne spună că artistul are o personalitate contorsionată ca aceea a lui Iuda, că nu este linear, că uneori face pact și cu diavolul ca Faust de dragul lărgirii cunoașterii?

Când vine vorba de istorie, Corneliu Florea se ferește de truisme, nu repetă adevărurile sucite prin manualele de istorie din România, doamne ferește. Îl judecă sarcastic pe Napoleon, care, atunci când s-a năpustit în 1797 asupra Republicii Venețiene, s-a confundat cu toți cuceritorii „roși de ambiții, putere, acaparare” (op.cit., p. 145). Cu Napoleon mai are și o altă răfuială. El a aprobat răpirea Basarabiei de către țarul Alexandru I în 1812 pentru că atunci „nu mai putea de dragul țarului”, apoi numai după trei luni „s-a luat după el prin Rusia” (op. cit., p. 39). Atunci ca și astăzi fiecare are atâta dreptate câtă putere are, ca să parafrazăm o cugetare a filozofului Spinoza, mult îndrăgită de Corneliu Florea. Filozoful celebru prin Etica sa, ostracizat pentru scepticismul lui privind originea divină a Bibliei, a șlefuit lentile la Haga până a făcut silicoză, murind de tânăr.   Asemenea vieți îl emoționează pe autor nu doar prin celebritatea lor, ci mai ales prin jertfa lor. Ora et labora (roagă-te și muncește), deviza specifică creștinismului monastic, se poate aplica tuturor celor care și-au legat numele de o înfăptuire care a înfruntat timpul. În pereginările sale autorul remarcă noblețea acestui principiu care stă la baza minunatului edificiu cultural al Occidentului. Îl regăsește și la noi în anumite obști călugărești, pe care le evocă oricând are prilejul, cum ar fi mănăstirea de maici ridicată la Piatra Fântânele în Pasul Tihuța. Să ne aducem fiecare contribuția cu modestie, fără zarvă la binele lumii în care trăim, cam aceasta este esența eticii lui Corneliu Florea. Este atât de simplu și totuși atât de greu de îndeplinit pentru mulți, pe care demonii îi încearcă și îi împing să răspândească moarte și dezastru în jur, astăzi ca și atunci în Evul Mediu.

Autorul nu este un credincios creștin, dar faptul nu-l oprește să constate noblețea ideilor propagate de creștinism „o ideologie religioasă a păcii și iubirii, a muncii cinstite și-a rugăciunii. Cea mai frumoasă religie de până acum a omenirii” (op.ciy., p. 109). Reține din creștinism ritualul aprinderii unei lumânări în memoria morților dragi, ceea ce și face indiferent de bisericile prin care trece. Prin acest ritual se simte solidar cu toți cei care prețuiesc elevația sufletească, iar în bisericile românești „prin care a trecut și trece neamul meu, mă simt alături de el, îl simt și vin să-i dau un semn de respect” (op. cit., p. 109), ni se confesează autorul. Se întâmplă ca starea bisericilor românești să-i cauzeze sentimente de amărăciune și revoltă, atunci când dreptul românilor de a se ruga este boicotat în județele Covasna și Harghita. IPS Ioan Selejan, Arhiepiscop al Episcopiei înființate în 1994 ne vorbește despre pridvoare de biserici atacate cu pietre, cimitire profanate, despre ostilitatea anumitor grupuri de maghiari, care forțează epurarea celor două județe de populație românească. Plângerile IPS Selejan n-au găsit ecou în rândul administrației locale, știut fiind faptul că există o larg răspândită complicitate între autorități și secuii maghiarizați. Clădirea episcopiei, notează reporterul, nu are steagul tricolor arborat. Probabil de teamă.

Acum când scriu, ofensiva iredentistă a Ungariei și cea udemeristă în România sunt în plină desfășurare, având în vedere irascibilitatea, paranoia stârnite de centenarul Păcii de la Trianon. Corneliu Florea face o analiză la obiect a drepturilor maghiarilor din secuime pe toate planurile, economic, politic, religios, cultural, lingvistic. Bătând cu pasul județele în chestiune, realizează cât de abuzivi sunt maghiarii față de minoritatea românească din zonă, ca și când aceasta nu s-ar afla la ea acasă. Să ne întoarcem la 1910 la legile de deznaționalizare forțată prin educație și cultură ale ministrului învățământului Albert Apponyi (1846-1933). Nu este o taină că în Europa politica maghiară de deznaționalizare a fost cea mai atroce. A fost atât de atroce încât nu i-a exceptat nici pe secuii din comitatele lor. Corneliu Florea insistă asupra unui adevăr trecut mereu sub tăcere și anume că între 1848 și 1918 secuii au fost maghiarizați. În 1910 se declarau secui 400.000, iar în 2012 sub 1,000. Concluzia este limpede: cu o mie de secui nu se poate forma un ținut secuiesc, dar domnii Iliescu, Năstase, Severin, Băsescu, Ponta sau nu știu asta sau se fac că nu știu, fiind „niște hiene politice jegoase” (op. cit., p. 177) la cheremul străinilor. Minoritatea maghiară din România, cea mai zgomotoasă dintre minorități s-a dus cu jalba-n proțap mereu pe la forurile internaționale, plângându-se de atentatul politicii românești la identitatea lor etnică. Toți maghiarii din România își vorbesc limba maternă, dar nu toți cunosc limba oficială. Cât de zguduitoare este însă mărturisirea IPS Arhiepiscop Ioan Selejan că în unele sate „sunt români care vorbesc limba română numai cu Dumnezeu” (op.cit., p. 189). Toleranța românilor față de fenomenul udemerist este vecină cu prostia, iar miopia politică voită a multor guvernanți români se numește trădare națională.

(Waterford, 20 iulie 2017)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Urdea (Jinga)

Societatea americană între „plutonomie” și precariat

Posted by Stefan Strajer On September - 26 - 2017

Societatea americană între „plutonomie” și precariat

Autor: Silvia Urdea (Waterford, Michigan, SUA)

 

De la criza economică din 2008 cu o lungă trenă în anii care au urmat, America se privește din ce în ce mai mult din diferite unghiuri socio-politice, obsedată de posibilele soluții la realități din ce în ce mai acute. Devine tot mai evidentă conștiința ei că se află la răscruce. Deși alegerile prezidențiale s-au încheiat demult, neliniștea continuă pe străzile marilor orașe, inundate de demonstranți cu pancarte inspirate de lozincile neoliberale ale d-nei Clinton, exprimând frustrările cauzate de măsurile antiimigraționiste ale președintelui Trump sau de respingerea reformei sănătății elaborată de administrația Obama. Ceea ce m-a uimit întotdeauna a fost absența, din aceste demonstrații, a unei reacții viguroase la politica belicoasă a Americii. Minoritățile, pe care s-a sprijinit Hillary, sunt nemulțumite de așa zisa supremație a albilor, pe care ar fi favorizat-o alegerea lui Donald Trump. Dar între cei care l-au votat pe Trump mulți îl votaseră pe Obama. Ce nu înțeleg bine minoritățile este că și albii au început să aibă sentimentul de minoritate, marginalizată chiar înainte ca numărul celor de culoare să fie covârșitor. Adevărul este că sloganul lui Donald Trump „make America great again” a avut un impact mai puternic decât „stronger together”, sloganul d-nei Clinton, amintind de multiculturalism și neoliberalism, care displac unui considerabil segment al populației. Și, de fapt, America înregistrează un declin vizibil în politica ei domestică. Infrastructura, starea jalnică a unor orașe, violența în creștere în Chicago sau Baltimore, de exemplu, vorbesc de la sine despre declin. Singurul remediu al tuturor tensiunilor ar fi o democrație funcțională, care să reconcilieze forțele antagoniste din societatea americană.

În acest spirit analizează Noam Chomsky forțele care se confruntă actualmente pe scena lumii americane în recenta sa carte Requiem for the American Dream (New York, 2017). „Make America great again” a prins deoarece majoritatea societății americane trăiește un sentiment al abandonării. Speranțele puse în guvernarea Obama au fost atât de mari, că numai deziluzia la finele administrației le-a putut egala, când mulțimea s-a văzut din nou cu mâinile goale și casele confiscate de băncile îmbogățite peste măsură. Se manifestă o stare de nemulțumire acută la diferitele paliere ale societății americane, divizată din ce în ce mai mult între elitele care guvernează și cei guvernați. Noam Chomsky, cel mai proeminent intelectual american în prezent, pune cu vigoare și claritate față în față măsurile obstrucționiste ale establishment-ului, corelate cu frustrările crescânde ale celor 99% dintre americani. Analiza lui pornește din perioada 1950-1960 când, deși societatea americană era mai săracă decât azi, era mult mai stabilă, deoarece inegalitatea socială era ținută în frâu de reguli impuse organizațiilor financiare și corporațiilor, iar baza economiei o reprezenta producția de bunuri de către lucrătorii acestei țări. America se afla încă sub influența măsurilor populare luate de F. D. Roosevelt prin doctrina cunoscută sub numele de New Deal. Cu siguranță se poate afirma că atunci gradul de democrație, de pluralism au fost cu mult mai înalte decât în prezent, că efortul participativ al diferitelor categorii sociale nu a fost împiedicat, că sindicatele au putut să se manifeste, ba chiar unii capitaliști, precum cei de la compania Ford, au considerat necesar să crească salariile muncitorilor, dându-le astfel șansa să cumpere automobilele pe care tot ei le fabricau. Optica clasei conducătoare a fost mai receptivă la imperativele mișcărilor de stradă, a protestelor pentru drepturi civile, antirăzboinice, pentru emanciparea femeilor etc.

requiem_american_dream

Situația va începe să se schimbe radical odată cu anii ’70, cu președenția lui Reagan în SUA și guvernul doamnei Thatcher în Marea Britanie, când sunt eliminate regulile care preveneau manevrele riscante din sectorul financiar, când sunt reduse la extrem taxele pe veniturile și dividendele celor bogați, plasându-se povara fiscală pe umerii clasei de mijloc și ai sărăcimii. Între 1950-1960 elitele plăteau taxe cu mult mai ridicate decât sunt obligate s-o facă actualmente. Autorul subliniază că societatea americană a evoluat de atunci încoace spre un capitalism foarte rapace, care practică la sânge cunoscuta maximă „all for ourselves and nothing for anyone else” (totul pentru noi și nimic pentru altcineva”), la care se referă sociologul englez Adam Smith în Wealth of Nations (1776, Bogăția națiunilor). În democrație opinia publică trebuie să aibă o influență asupra politicii, guvernul fiind ales pentru a reprezenta voința alegătorilor. În realitate, indiferent de președintele ales, măsurile de limitare drastică a democrației au abundat într-o totală ignorare a pauperizării populației, a reacțiilor ei opozante.

Germenii concentrării puterii și bogăției în mâinile clasei privilegiate pot fi detectați începând cu Constituția americană croită, în principal, de James Madison. Acolo se stipulează că scopul societății este „to protect the minority of the opulent against the majority” (să protejeze minoritatea opulentă împotriva majorității – Noam Chomsky, op. cit., p.2). Ne aflam într-un stadiu precapitalist, e adevărat, dar această schizmă continuă până în zilele noastre. Democrația era privită ca o tiranie a majorității. Două soluții sunt posibile pentru a ține în frâu furia maselor: să reduci democrația sau să reduci inegalitatea. Dacă Aristotel, observă Chomsky, a optat pentru diminuarea inegalității prin măsuri protecționiste ale guvernului, James Madison și urmașii opinează pentru limitarea democrației. Începând din 1970 a fost lansată o ofensivă contra democrației. Ea se reflectă în documente oficiale precum Powel Memorandum, în care judecătorul Powel de la Curtea Supremă atrăgea atenția Camerei de Comerț că cei ce controlează societatea pierd putere și deci „something must be done”, ca să contracareze „the outside power”, adică majoritatea populației, care protestase pentru legitime drepturi în deceniul anterior. Judecătorul a emis opinia ridicolă că cei persecutați erau posesorii de capital. În timpul administrației Carter Comisia Trilaterală a produs documentul intitulat Crisis of Democracy, care combătea în aceași direcție, reclamând moderație în democrație și, în special îndoctrinarea generației tinere. Tot atunci și-a făcut loc în media americană conceptul de anti-americanism, aplicat celor care supuneau criticii opiniile clasei suprapuse. Conceptul este absolut totalitarist, amintindu-ne de sloganul comunist „cine nu este cu noi este împotriva noastră”. Procesul de contracarare a forțelor democratice s-a tradus în măsuri concrete aplicate celor văzuți ca atentatori la privilegiile suspușilor. Ca să ocupe timpul tineretului au fost ridicate an de an taxele la colegii și facultăți, limitându-se numărul celor care s-ar mai fi putut educa, iar celor care își permiteau să recurgă la împrumuturi li s-a răpit timpul de demonstrații, fiind obligați să combine studiul cu jobul. Studenții au fost transformați în dependenți de guvern și de bănci.

Dar cea mai mare intreprindere a establishmentului, pentru „pedepsirea” restului societății, a constat în schimbarea radicală a structurii economiei prin financializarea ei și prin exportul locurilor de muncă în țări cu un un nivel de trai scăzut. Până la Reagan economia era orientată în mod esențial spre producție, spre joburi manufacturiere. Începând cu legile votate sub administrația lui, clasa de mijloc a fost lovită mortal, fiind relegată în perioade lungi de șomaj, umilită prin imposibilitatea de a mai formula vreo revendicare, blocată tocmai prin spectrul șomajului. Muncitori străini au fost aduși la companiile americane pentru a fi trenați de cei care urmau să fie înlocuiți. Umilirea muncitorului american a fost de proporții. Îndepărtarea legilor care reglementau activitatea băncilor a condus la desfrâul acestora, la lansarea în activități cu totul periculoase pentru economie, ceea ce a cauzat criza din anul 2008, generată în mare măsură de cea mai importantă bancă americană, Goldman Sacks. Băncile și megacorporațiile au capturat toate campaniile electorale, practic dictând guvernanților, legislatorilor legile care le conveneau. Semnificativ este faptul că General Electric începând din 1980 nu mai este o companie productivă în America, ci una financiară. Producția o face peste granițe. Același pattern îl urmează majoritatea companiilor care devin acum multinaționale. În vreme ce măsurile pentru controlul populației se intensifică (vezi scandalul cu NSA și Edward Snowden în timpul lui Obama), libertatea de acțiune a capitalului crește până la nivelul anarhiei. Este atât de întemeiată critica autorului la adresa multinaționalelor: „The rise of multinațional corporațions that know neither patriotism nor morality, but only self-interest, has made accountability almost non-existent. At virtually every level, I discern demand by business for docile government and unrestrained corporate individualism. Where industry once yearned for subservient unions, it now wants no unions at all”. (op. cit, p. 121 – Ridicarea corporațiilor multinaționale care nu cunosc nici patriotism, nici moralitate, ci numai interesul egoist a făcut responsabilitatea inexistentă. La fiecare nivel discern cererea din partea afaceriștilor a unui guvern docil și individualism nelimitat din partea corporațiilor. Acolo unde odinioară industria dorea sindicate supuse, acum nu le mai vrea deloc.)

În deceniile ’50, ’60 creșterea economică a fost oarecum egalitaristă. O cincime din stratul cel mai de jos al populatiei și-a optimizat traiul într-o măsură comparabilă cu nivelul cincimii din stratul cel mai de sus. Nimic din acest spirit începând cu perioada de după 1970. Capitalul este liber, în timp ce lucrătorii nu sunt. Mobilitatea socială s-a redus la extrem. Insecuritatea voit creată a joburilor a introdus un fel de teroare printre cei ce produc. Astfel că deși este garantat prin lege dreptul de asociere, doar 7% din businessul particular mai are sindicate. Orice tendință de solidaritate a fost contracarată. Cei bogați s-au izolat în lumea grămezilor lor de bani. Nu mai au nevoie de muncitori deoarece companiile lor produc peste hotare, iar acasă ei se ocupă cu investițiile în sectorul financiar, care să le aducă încă mai mult capital. E ca și cum maxima din lucrarea lui Adam Smith a atins acum apogeul. Cu adevărat totul este pentru ei și nimic pentru altcineva. Am văzut că după război Ford se concentra pe ridicare de salarii în scopul dinamizării consumului. Atunci un președinte al lui General Motors a declarat că ceea ce este bun pentru GM este bun pentru întreaga țară și invers. Azi, Citigroup, una dintre cele mai puternice bănci, îndeamnă investitorii să se orienteze spre plutonomy, termen care circumscrie elita foarte bogată. Citigroup consideră că este suficient dacă această elită susține consumul. La polul opus se situează cei deposedați, cei lipsiți de mijloace, adică precariatul. Să observăm că exclusivismul clasei suprapuse a atins cote nemaiîntâlnite până acum, manifestându-se un dispreț total față de cei marginalizați. Acest mod de gândire a dus la deconectarea din ce în ce mai accentuată a guvernanților de cei guvernați, care nu mai sunt ascultați. Faptul a devenit foarte transparent în timpul crizei economice din 2008 când marile bănci, principalele vinovate, au fost salvate de la colaps cu ajutorul banilor jefuiți de la precariat. A avut loc atunci un jaf de proporții. Precariatul a fost abandonat fără case, lăsat să doarmă pe stradă sau în automobile. Cinismul celor de pe Wall Street, filmați în acele zile prin baruri, sfidând pe cei care tocmai fuseseră deposedați, a atins atunci cele mai înalte cote. Ocupanții de pe Wall Street (mișcarea Wallstreet Occupiers) cereau pedepsirea celor vinovați, ceea ce nu s-a întâmplat („too big to jail” – prea mari pentru a fi întemnițați) și tot circul acesta s-a petrecut sub administrația Obama. Pentru alegătorul american partidele au încetat să mai fie relevante. Dacă în 1987, când a fost o altă criză economică, cei responsabili au fost judecați, în 2008 populația a fost pusă să plătească, iar vinovații s-au bucurat de impunitate.

Perseverarea în această direcție, ne atrage atenția, Noam Chomsky, nu este doar păguboasă, dar este foarte pernicioasă, chiar catastrofală: „It’s a really serious problem, and we’re heading toward a cliff” (op. cit, p. 54 – este o problemă cu adevărat serioasă și ne îndreptăm spre prăpastie). Plutonomia dorește să aibă un stat puteric, care s-o salveze de la ananghie și un stat care să controleze lumea pentru a avea resurse și forță de muncă ieftină. Că venitul a trei sferturi din populația americană stagnează de trei decenii este o realitate care nu-i atinge pe cei 1% izolați în propria lor lume. Principiul solidarității și sentimentul compasiunii sunt combătute. „Care about yourself, not about other people” este îndemnul frecvent, convenabil celor suspuși deoarece asta garantează liniștea din partea celor marginalizați. Fără solidaritate socială nu se poate schimba nimic. Combaterea ideii de solidaritate se constată în perpetuul atentat la social security, pensia americanilor, pe care republicanii o vor dispărută, atacul la educația publică și rușinoasa impotență în crearea unei legislații care să asigure o asistență medicală universală. Din cauza lăcomiei sectorului medical, al agențiilor de asigurare și al sectorului farmaceutic, o reală reformă a sănătății este amânată sine die în America.

Este cel puțin hilar să vezi că într-o societate, care se pretinde capitalistă, clasei dominante i se aplică dulci tratamente socialiste. Să dai bani din visteria federală celor care s-au comportat iresponsabil în lumea financiară este de domeniul utopiei comuniste, care ne promitea să primim de la societate după nevoi și să muncim după capacități. Un set de reguli pentru cei bogați, altul cu totul opus pentru cei săraci. Singura forță care se poate opune asaltului capitalului este munca organizată, sindicatele, care astăzi sunt din ce în ce mai puține la număr. Atât de puternic este sentimentul antisindicalist, încât SUA este singura țară care n-a ratificat dreptul la liberă asociere din legislația internațională a muncii. Întoarcerea la o societate cu adevărat pluralistă se poate petrece numai dacă forțele sociale, clasa de mijloc se organizează din nou în scopul corectării exceselor cu totul primejdioase ale capitalului. „But it’s gotta be done. It’s not gonna happen by itself” (op. cit. p,116 – dar trebuie să se facă asta. N-o să se întâmple de la sine), subliniază Noam Chomsky, aruncând o provocare societății civile. Până să se ajungă în acest punct de conflict ascuțit conducătorii de companii au obișnuit să dialogheze cu muncitorii, căutând consesnsul, deoarece comunitatea de afaceri a fost loială unui capitalism benign, care a implicat respectul proprietății private, independență, reguli și promovarea unei politici libere, democratice.

Populația trebuie să fie atentă la variatele manevre ale celor ce conduc, care fabrică tot felul de diversiuni menite să distragă atenția de la problemele spinoase ale vieții. Reclamele comerciale care induc consumerismul fără sens, reclamele din campaniile electorale, care sunt cu totul sterilizate de substanță astfel că uneori oamenii ajung să voteze chiar împotriva intereselor lor, consensul social fabricat artificial sunt căile pe care clasa suprapusă își apără cu dinții privilegiile. Astfel că trece un ciclu electoral după altul, o administrație după alta și oamenii constată că tot cu mâinile goale rămân, că nimic din promisiunile pozitive nu au trecut în legi bune pentru toți. Rezultatul însumării acestor deziluzii este fenomenul unei furii generalizate. Populația a ajuns să deteste toate instituțiile sociale în bloc, de la congres, senat, partide, până la președenție. De multe ori această mânie generală se manifestă prin conflicte între oameni care în realitate au interese comune, diviziune de care cei puternici se bucură. Această furie erodează relațiile sociale și dacă mersul lucrurilor nu va fi întors spre un sens pozitiv „will create an extremely ugly society”( op. cit., p. 143 – vom crea o societate extrem de urâtă). O societate bazată pe ostilitate, totală indiferență, maxim egoism, absența compasiunii și solidarității se îndreaptă în mod cert spre completa distrugere. John Dewey (1859-1952), un filozof și sociolog de vârf a arătat că nu poate exista o democrație funcțională până când toate instituțiile ei, producție, comerț, media, educație nu se află sub un control participativ.

Numai o mișcare populară organizată și dedicată schimbării poate contrabalansa abuzurile oligarhiei și o poate trage la răspundere. Toate speranțele se leagă de generația tânără, bineînțeles. Nu trebuie să se aștepte marile evenimente. Fiecare pas creator făcut în direcție bună, constructivă la diferitele niveluri de organizare social-politică este o pregătire pentru marile schimbări, pentru „the significant events that enter history” (pentru evenimentele semnificante care devin istorie).

(Waterford, 24 iulie 2017)

Lupta cu statuile: o șaradă cu tâlc

Posted by Stefan Strajer On September - 23 - 2017

Lupta cu statuile: o șaradă cu tâlc

Autor: Silvia Urdea (Waterford, Michigan, SUA)

 

Una după alta au început să cadă statuile Confederației din cele unsprezece state din sudul Statelor Unite ale Americii. Pentru un neofit, la prima vedere, faptul șochează, trimițând cu gândul la talibanii din Afganistan, care doar cu un an sau doi în urmă au distrus statui păgâne sub privirile stupefiate ale întregului mapamond. Iconoclastia împotriva statuilor Confederației are multiple înțelesuri în cazul Americii. Deși Războiul Civil s-a încheiat în 1865, deși statuile diferitelor personalități sudiste care au jucat un prim rol în confruntarea de patru ani a armatelor Uniunii (Nordul) cu cele ale secesioniștilor din Sud au fost ridicate unele în jurul lui 1890 și după 1900, resentimentele continuă să trăiască în conștiința afro-americanilor și a unora dintre albi. Problema cea mare este însă exploatarea acestor resentimente de către partidele politice pentru câștiguri electorale. Acesta este aspectul cel mai repugnant din întreaga mișcare împotriva statuilor și mai ales din încăierările de stradă ale taberelor care s-au format ad hoc sau au continuat să iasă la suprafață după înscăunarea lui Donald Trump. În ce context au reieșit la suprafață? În contextul deteriorării economice, a pauperizării accentuate și a polarizării sociale.

Victoria statelor din Nord în 1865, s-a soldat cu eliberarea a patru milioane de sclavi negri, urmată de o perioadă de reconstrucție a țării și consolidare a Uniunii. Rasismul și segregația au contiuat să existe, ele fiind total abolite de jure prin Civil Rights Act (1964) și Voting Rights Act (1965), ambele aprobate în timpul preșdedintelui Lindon B. Johnson. Prin aceste documente au fost anulate așa numitele Jim Crow Laws care în statele sudiste, mai ales, au impus segregația în locurile publice, în școli, în mijloacele de transport etc. Numele Jim Crow a apărut prima dată în 1892 într-un articol din New York Times, desemnând populația de culoare. Mentalitățile nu se revizuiesc odată cu documentele oficiale. Sentimente ostile au supraviețuit atât în sufletele urmașilor proprietarilor de sclavi cât și a descendenților foștilor sclavi. Statuile confederative, ridicate la o generație distanță după Războiul Civil, stau mărturie pentru această vendetă psihologică. Presupunând că autorii statuilor și sponsorii lor au intenționat doar să memorializeze presonalități remarcabile în conștiința lor, nu același înțeles au avut ele pentru comunitatea afro-americană. Pentru aceasta statuile au fost un memento al statutului lor social inferior, aparținând trecutului. Scopul ridicării statuilor nu a fost însă total inofensiv din partea clasei suprapuse, care a dorit, și pe această cale, să împună ideea că ea încă deține controlul, chiar dacă sclavia a fost abolită. Avem de-a face, pe scurt cu un conflict mocnit între cei considerați opresori și cei opresați, cu reverberații până în zilele noastre.

Actul iconoclast împotriva statuilor confederative a deschis cutia Pandorei, unii dintre congresmenii de culoare, unii democrați albi mergând până la a reclama îndepărtarea statuilor lui George Washington, Thomas Jefferson, adică a acelor despre care am știut din totdeauna că sunt „the founding fathers” ai Americii. Președintele Trump, care se declară împotriva mișcării, a anticipat la o conferință de presă din New York: „I wonder, is it George Washington next week and is it Thomas Jefferson the week after?   You really do have to ask yourself, where does it stop” (Mă întreb, este George Washington săptămâna viitoare și Thomas Jefferson o săptămână după? Trebuie să te întrebi unde se oprește – din Politico, August 15, 2017, Confederate Statues in US Capitol likely going nowhere). Acești democrați dovedesc o îngustă înțelegere a istoriei. În judecarea personalităților trecutului nu putem aplica standardele prezentului, ci trebuie să le raportăm întotdeauna la coordonatele timpului în care au trăit, ale dezideratelor acelui timp. Atunci vom pricepe cu adevărat contribuția lor în epocă. Uniunea, adică Nordul a îngăduit înălțarea statuilor Confederației, după ce ea a fost înfrântă, în semn de reconciliere națională, recunoscându-se sacrificiul de sânge al combatanților. În cimitirul Arlington este un loc special dedicat soldaților căzuți în războiul civil pentru cauza Sudului. Sper că nimeni nu va îndrăzni să ceară profanarea acelor morminte care fac parte din Pantheonul nației americane. Mi se pare de bun simț opinia exprimată de un autor al unui articol din BBC News Magazine: „The trouble   … is that almost every person of that era held opinions that were commonplace at the time but are at odds with modern thinking. Taken to its extreme, this approach would lead to the eradication of almost every building and statue commemorating notable figures of the past, including the Albert Memorial and Nelson’s Column.” (Dificultatea este că aproape fiecare persoană a acelei epoci a avut opinii care atunci au fost comune, dar contrazic gândirea modernă. Împinsă la extrem, această concepție ar conduce la eradicarea fiecărui edificiu și statuie care comemorează figuri notabile ale trecutului, incluzând Memorialul Albert și Columna lui Nelson – Finlo Rohrer, When is it right to remove a statue? – w.w.w.bbc.com/news/magazine, 23 dec. 2015). Putem exemplifica opinia echilibrată a comentatorului de la BBC chiar spicuind prin biografia generalului Robert E. Lee. A absolvit al doilea în clasă academia militară la West Point, devenind inginer în armată. Izbucnirea războiului civil l-a împins pe val, devenind comandant al armatei Confederației din partea Virginiei de Nord. A fost o personalitate complexă, care a înțeles limitele epocii sale, numind sclavia „a moral and political evil” (un rău moral și politic), dar, ca și alți oameni de vază din timpul lui, a avut sclavi. Nu a susținut imortalizarea vreunor momente ale războiului civil, din dorința de a se evita „to keep open the sores of war” (să se țină deschise rănile războiului – Chris Boyette, Actually, Robert E. Lee was against erecting Confederate memorials, w.w.w. cnn.com, 8/16/2017). Robert E. Lee V, stră-strănepotul generalului a spus canalului CNN că se impune ca America să aibă un dialog despre simbolurile Confederației „without all of the hatred and the violence” (fără toată ura și violența) și dacă societatea decide eliminarea lor din spațiile publice să fie plasate în muzee cu respectarea contextului lor istoric.

A statue of Confederate General Robert E. Lee is removed from Lee Circle Friday, May 19, 2017, in New Orleans. Lee's was the last of four monuments to Confederate-era figures to be removed under a 2015 City Council vote on a proposal by Mayor Mitch Landrieu. (AP Photo/Scott Threlkeld)

A statue of Confederate General Robert E. Lee is removed from Lee Circle Friday, May 19, 2017, in New Orleans. Lee’s was the last of four monuments to Confederate-era figures to be removed under a 2015 City Council vote on a proposal by Mayor Mitch Landrieu. (AP Photo/Scott Threlkeld)

Există totuși o latură proletcultistă a vandalizării statuilor confederative ca la un semnal dat acum de cineva. Ea este rodul unei slabe culturi civice, istorice în școli precum și a spălării creierelor de către o propagandă neoliberală dominată de conceptul lui political correctness și de lupta pentru avansarea agendei globaliste cu orice preț, chiar și cu prețul luptelor de stradă și a morților. Aceasta s-a putut vedea limpede în tragicul eveniment din 12 august a.c. din Charlottesville, Virginia și de asemenea pe tot parcursul lui 2017 de când s-a instalat la Casa Albă președintele Donald Trump, antiglobalist și anti-establishment. În afară de alegătorii săi președintele nu prea are suporteri nici măcar la Casa Albă. Se spune că este destul de singur. I se dau puține șanse de reușită din cauza tornadei sălbatice orchestrată de democrații din jurul lui Hillary Clinton, de îmbogățiții de la Hollywood, de Silicon Valley, de miliardarii care susțin întreaga Clintons’ machine, de Barak Obama, de „deep state” (puterea ascunsă) dintre care unii, să nu uităm, s-au amestecat în mișcarea EuroMaidan și au sprijinit în Ucraina un partid neo-nazist, ca acela al lui Svoboda. Acolo, neo-naziștii erau pentru democratul Obama și republicanul John McCaine acei „useful idiots” (idioți utili), pe care s-a sprijinit George W. Bush ca să invadeze Irakul. Scopul scuză mijloacele. Tot ce se petrece în orașele americane acum este o șaradă pusă la cale cu banii lui George Soros pentru înlăturarea cu orice preț a președintelui ales de milioane de oameni. Unii observatori au identificat la Charlottesville indivizi, agitatori de profesie ca Augustus Invictus și Jason Kessler, care au fost văzuți în mișcarea de stânga Occupy Wall Street și care în Charlottesville au pus laolaltă elemente extremiste de dreapta, făcând cu bună știință un cocktail exploziv. Profanarea și eliminarea statuilor dintr-odată, ca la un semnal dat de un dirijor, demonstrațiile care se țin lanț de un an de zile sunt toate o imensă provocare adresată societății americane, care trebuie și ea să se predea pentru instalarea ordinii globaliste: conducerea lumii de la centru, o singură economie, un singur sistem financiar, o singură religie, desființarea suveranității naționale.

Dacă ne întrebăm cine a dat semnalul profanării și înlăturării statuilor răspunsul trebuie să-l căutăm acolo unde acționează mașina neoliberală a familiei Clinton, a lui Obama etc. De ce nu s-a declanșat o asemenea mișcare în timpul unui președinte de culoare cum a fost Obama? Nu i-au deranjat pe afro-americani atunci statuile Confederației, nici pe alesul lor? Cum ridicola acuzație despre amestecul Rusiei în alegeri, călărită de aproape un an de zile fără rezultat, pare a-și fi ars bateriile, trebuia inventat ceva nou de pus în cârca președintelui Trump. Statuile Confederației, iată un subiect dinamitard pentru generarea violenței și atragerea în arena publică a albilor supremațiști, a membrilor KKK și a neo-naziștilor. Odată ieșiți din cotloanele lor vor fi asociați cu victoria în alegeri a lui Trump, pe care vor să-l dovedească nelegitim și apoi să-l dea jos cu orice preț. Donald Trump s-a delimitat în repetate rânduri de aripa extremistă a dreptei, dar nu este luat în seamă. O asemenea gândire perversă nu s-a manifestat în timpul nici unui președinte. Nici democrații, nici chiar republicanii nu se frământă pentru dezideratele alegătorilor, în schimb se consumă în conflicte sterile, de orgolii supradimensionate, cheltuind sume enorme fără nici o înfăptuire pentru marea majoritate a americanilor. Democrați, republicani, toți la grămadă, au dezamăgit în mod absolut pe alegătorul american de rând.

Culmea ipocriziei este că Partidul Democrat are o întreagă istorie a susținerii segregației rasiale. În timp ce Partidul Republican a fost partidul lui Lincoln, Partidul Democrat a fost partidul rasismului și segregației. Și în 1956 democrații încă semnau Southern Manifesto, un document explicit în favoarea rasismului în America. Partidul Democrat a boicotat Civil Act Rights din 1964, iar protagoniștii partidului, Bill Clinton și Hillary Clinton au ca mentori declarați doi senatori democrați, cunoscuți membrii ai Ku-Klux-Klanului, rasiști și segregaționiști. Este vorba de J. William Fulbright (1905-1995) la moartea căruia Bill Clinton a vorbit apologetic: „a life that changed our country and our world forever and for better” (o viață care a schimbat țara noastră și lumea pentru totdeauna în sensul binelui – Wikkipedia). Acestui Klansman Clinton i-a acordat în 2002 Medal of Freedom. Hillary Clinton nu s-a lăsat nici ea mai prejos, elogiindu-l și numindu-l mentorul ei pe fondatorul noului KKK din Vest Virginia, senatorul democrat Robert Carlyle Byrd (1917-2010). Hillary Clinton și Bill Clinton, care s-au înfrățit cu membrii KKK îndrăznesc astăzi să ridice piatra împotriva lui Donald Trump, căruia nu i se pot atribui asemenea excese? Nu doresc să fac o pledoarie pentru Trump aici, ci o pledoarie pentru adevăr.

Organizațiile de dreapta ale albilor naționaliști, precum Charles Martel Society, Occidental Quarterly, Occidental Dissent, the National Policy sunt sponsorizate de bilionarii William Regnery II și Palmer Luckey. Banii bilionarului George Soros se află în spatele unor organizații de extremă stângă precum Antifa și Black Lives Matter. În Charlottesville s-au prezentat în 12 august în Emancipation Park diferite grupuri ale dreptei de la albii supremațiști până la elemente neo-naziste și KKK ca să protesteze împotriva hotărârii consiliului municipal de a înlătura statuia generalului Robert E. Lee. De menționat că aceste grupuri au avut aprobarea permisului de a demonstra. Au apărut în acest mic oraș universitar și membrii celor două organizații de stânga, care nu au avut nici o aprobare pentru demonstrație, dar ce contează când ei au spatele asigurat de Clinton’s machine. A fost aproape inevitabilă ciocnirea pentru că s-a dorit astfel. Violența s-a manifestat din ambele părți, dar democrații îi văd întotdeauna în negru pe cei de dreapta. Grupul Antifa a devenit faimos prin excesiva sa violență manifestată în Seattle, Sacramento, Berkley, Washington, New York. Escaladarea confruntării s-a soldat cu o moarte tragică din cauza unui extremist de dreapta, originar din Ohio.

Să remarcăm că landscape-ul social s-a schimbat în sensul marginalizării, după cum s-a observat, a unui număr considerabil de indivizi albi, dominați de sentimentul abandonării, al ostracizării în propria lor țară, unde simt că nu mai au un viitor. Ei fac parte din clasa de mijloc pauperizată prin tratatele economice semnate de Bill Clinton, dintre care NAFTA este cel mai proeminent. Dacă democrații sunt partidul muncitorilor cum de nu au corectat eroarea lui Clinton în atâția ani în care s-au aflat la conducere? Dintre aceștia s-au recrutat o parte dintre votanții lui Donald Trump. Dar alături de ei s-au aflat foști votanți ai lui Barak Obama, dezamăgiți de politica lui. Doctrina neoliberală, așa numita Identity politics (politicile identității) promovată de Hillary Clinton demonizează pe bărbații albi, susținând că femeile, negrii și homosexulaii sunt cu toții victimele bărbaților albi heterosexuali, denumiți „victimizer class” (clasa celor care victimizează). „The doctrine delegitimizes white heterosexual males in the same way that Nazi doctrine delegitimized Jews and communist doctrine delegitimizes capitalists. There is no difference”, (Doctrina delegitimează pe bărbații albi heterosexuali la fel cum doctrina nazistă i-a delegitimat pe evrei și doctrina comunistă îi delegitimizează pe capitaliști), notează Paul Craig Roberts în articolul său Charlottesville (w.w.w.paulcraigroberts.org, August 14, 2017). La un examen mai atent, evoluția societății americane spre o structură de putere oligarhică, nereceptivă la nevoile întregii clase de mijloc, indiferent de culoare, a declanșat un amplu proces de pauperizare pe fondul căruia masele pot fi ușor manipulate în scopurile politice ale elitelor. În măsura în care Donald Trump a aruncat mănușa, înfruntând tocmai aceste elite plus doctrina globalistă el este periculos pentru „deep state” (puterea ascunsă) și pentru toți slujitorii lui. Trump nu este lipsit de scăderi de personalitate, dar pe bună dreptate a fost văzut de mulțimi ca un individ real, autentic din afara sistemului total corupt.

Pronosticurile observatorilor obiectivi ai prezentului landscape politic american nu sunt optimiste: „The Globalists/Billionaires are executing a Purple Revolution, much the same as the Orange/EuroMaidan Revolution in the Ukraine and the Arab Spring, but this time right here in the United States. A revolution that is designed to remove Donald Trump from office and restore Globalist/Billionaire dominion…” (Miliardarii globaliști confecționează o Revoluție Violetă, asemănătoare cu Revoluția Portocalie/Euromaidan din Ucraina și Primăvara arabă, dar de data aceasta chiar aici în Statele Unite. O revoluție care este menită să-l înlăture pe Donald Trump din oficiu și să restaureze dominația miliardarilor globaliști… – vezi w.w.w. ronpaulforums.com 8/16/2017, Charlottesville: Citizens Behaving as Needed to Impose the Globalist Agenda).

(Waterford, 19 august 2017)

Oh, Canada!

Posted by Stefan Strajer On September - 22 - 2017

Oh, Canada!

Adică o recenzie…

Motto: Nu fii popular, fii necesar!

 

Autor: Mircea Vişan (Detroit, Michigan)

 

Fiindcă m-am băgat şi eu în seamă de vreo trei ani de zile prin comunitatea românească, am fost invitat la Conferinţa A.J.R.P. de la Montreal, Quebec, Canada. Oh, Canada!

Jurnalist de sâmbătă fiind (mai nou), m-am gândit să nu ratez ocazia şi să bag un ochiometru la ce mai zic şi ce mai fac colegii de prin presa diasporeza, aşa, în direct.

Şi pentru că orice întâlnire românească cu iz oficial în diaspora, fie ea şi de jurnalişti, trebuie să aibă invitaţi de vază din rândul celor ce păstoresc câmpia românească din afară ţării, am avut parte, nu-i aşa (vorba lu’ Brucan), de băgarea în seamă ce onorabilii au considerat că o merităm.

Oficialul numărul unu (în ordinea luărilor de cuvânt) zice ceva de genul „să sărbătorim împreună marea unire, să ne concentrăm pe acest eveniment”. Ştiţi ceva? Eu zic să uităm de altele şi să-ncepem de pe-acum… Mesaj patriotic, de bun simţ.

Mi-am şoptit în barbă: da…

Bun, mulţumesc, ciao, trebuie să fug până la New York!

Apropos, când oficialul numărul unu a început să vorbească, oficialul X şi-a adus aminte că şi-a lăsat acasă laptele pe foc, apa curgând la baie, îşi uitase snack-ul în bucătărie şi colac peste pupăză, îl durea crunt o bătătură. Şi a ieşit din sală. Oficialul X ne vorbeşte (mai târziu, după ce şi-a închis apa la baie şi şi-a tratat bătăturile), stând pe scaun, mai mult ca sigur fiindcă nu dorea să ne privească „de sus”.

Mesajul, în esenţă, sună ceva de genul: „se vor înăspri condiţiile de acordare a finanţărilor MRP”, „ori faceţi presă profesionist, ori ba”, „nu mai luaţi articole de pe la alţii”, „fiţi cuminţi că vă dau na na”. Sau cam aşa ceva. Păi da, că noi, ăştia de dăm din gură şi tastatură prin diaspora, suntem jurnalişti profesionişti cel puţin 8 ore pe zi. Păcat că doar în afara orelor de program care ne asigură ce să băgăm în gură înainte să o deschidem.

„Gata, nu mai răspund la întrebări!”. OK! Perfect! Au revoir, că doar suntem în Quebec. Pardon, am greşit… am uitat să pun semnul întrebării după “au revoir”… Un mare filozof bulgar ar fi zis mai repede drum bun şi cale bătută… Ah, uitasem, oficialul X şi-a împărţit cafeaua cu mine. Din bucata mea de pâine… nu?

x

Apropos, pe tot timpul discursului, oficialul unu a păstrat distanţă de un scaun gol faţă de oficialul X, care tocmai îşi rezolvase problema cu bătăturile. Un al treilea oficial, sau mai repede oficios, a glăsuit ceva (sincer, nici nu mai ţin minte ce), apoi s-a supărat. Şi a plecat spunându-ne pa-pa! După care s-a întors, mânat înapoi de alt oficios şef (care la rândul său vorbise ceva, dar scuze, n-am reţinut ce…). A asistat în continuare pios, tăcut şi gânditor la desfăşurarea lucrărilor. La un moment dat chiar am crezut că este atent la ce se discută. A doua zi, când erau programate mese rotunde şi unde domnia sa (???) putea să ia cuvântul cu adevărat, ne-a tratat cu un scaun gol pe laterală. Un adevărat diasporlamentar, ce mai! Respect! (ar zice unii…).

Noroc că am avut şi un oficial care s-a respectat pe sine şi ne-a respectat şi pe noi. Gee Boy! Nu-mi venea sa cred…

Am văzut şi alţi oficiali în sală, care n-au luat cuvântul dar i-au păzit grijulii pe cei care şi-au luat inima-n dinţi şi au glăsuit.

În rest, în lipsa oficialităţilor, totul a mers bine şi frumos. Ne-am etalat experienţa, ne-am spus păsurile, ne-am lăudat, am criticat, arătat cu degetul, am schimbat păreri, adrese de email, numere de telefon. Am stabilit viitoare colaborări. Adică, exact ce trebuie să facă un jurnalist la o asemenea conferinţă.

Care conferinţă a fost organizată bine, având în vedere condiţiile. Pe care le ştiu şi bine fac că nu le spun la nimeni (las pe alţii)! O conferinţă deschisă şi total transparentă, transmisă integral live video. O premieră care s-a dovedit a fi fost extrem de oportună.

Personal, m-am ţinut de cuvânt. Când unii oficiali, jurnalişti actuali sau foşti, artişti, scriitori sau activişti comunitari au dat-o în comunicare cu iz politic, am ieşit la o ţigară. Sau la un pachet, f(x), unde x variază de la unul la altul.

Acum, odată ajuns înapoi acasă, mănânc o ridiche şi scriu cele de mai sus.

„Diaspora, dragostea mea?!”

Posted by Stefan Strajer On September - 21 - 2017

„Diaspora, dragostea mea?!”

Autor: Grigore L. Culian (director „New York Magazin”)

 

Președintele Klaus Iohannis se află la New York și se întâlnește cu „comunitatea română“ la … Philadelphia (!?) într-o locație „secretă“! Ambasada României de la Washington a luat „toate măsurile” pentru a-l ține pe președinte departe de cea mai mare comunitate de români din SUA și de jurnaliștii româno-americani!

O știre apărută pe agențiile de știri și în ziarele din România ne informează că: „Președintele Klaus Iohannis va participa, în perioada 18-23 septembrie, la Adunarea Generală a ONU, unde va rosti un discurs, va participa la recepția organizată de Președintele SUA, Donald J. Trump, va avea întrevederi bilaterale cu secretarul general ONU, precum și cu omologi din alte state (…). Se va afla la New York, unde va conduce delegația română participantă la segmentul la nivel înalt al celei de-a 72-a sesiuni a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite (…) Va avea întâlniri cu reprezentanții principalelor organizații evreiești din Statele Unite și cu reprezentanții Comunității Românești din zona Philadelphia.”

Nimic nou, am spune, dacă ne gândim că prezența românească, (în fiecare an, în luna septembrie, la nivel de președinte sau prim-ministru) la Adunarea Generală a ONU este un lucru important și firesc, numai că modul în care Ambasada României la Washington a organizat vizita președintelui Iohannis la New York pare cel puțin ciudat și ignoră, practic, cea mai mare comunitate de români din Statele Unite – cea newyorkeză!

În primul rând, ambasada condusă de d-l George Maior a trimis invitații pentru „crema“ Comunității Românești, pe care a chemat-o la Philadelphia, deși președintele Iohannis se află la New York, unde era mult mai ușor (și normal!) să se desfășoare un astfel de eveniment. Apoi presa româno-americană a fost ținută, cu discreție, la distanță, deși staff-ul d-lui ambasador Maior are grijă să trimită zilnic informații privind activitățile Ambasadei României. Evident că, în aceste condiții, orice jurnalist onest se poate întreba care este motivul acestei secretomanii și de ce d-l Maior și oamenii Domniei Sale l-au transformat pe președintele Klaus Iohannis într-un „prizonier al elitelor” Comunității?!

Nu în ultimul rând, turneul doamnei Sandra Pralong, consilier de stat pentru Diaspora, la Montreal și New York (în 16 și 17 septembrie, înainte de vizita președintelui), lasă loc de interpretări. Sâmbătă, 16 septembrie, d-na Pralong a participat la întâlnirea organizată de Asociația Jurnaliștilor Români de Pretutindeni (AJRP) la Montreal, Canada, la care au fost invitați, în premieră, ziariști de limba română din întreaga lume, șefi de agenții de presă, politicieni din România și membrii ai comunităților românești. A fost un eveniment foarte bine organizat de d-l Cristian Bucur, președintele AJRP, unde s-au discutat probleme importante privind situația jurnalismului românesc în străinătate sau programe de finanțări pentru publicațiile care promovează imaginea României.

Discursul d-nei Sandra Pralong, foarte clar și bine articulat, a transmis un mesaj pozitiv și firesc pentru funcția pe care o ocupă și unde are menirea de a promova politicile președintelui țării privind relația cu Exilul/Diaspora. Ca fostă jurnalistă, însă, d-na Pralong știe că nicio presă serioasă din lume nu scrie/vorbește despre frumusețile patriei… E de ajuns să urmărim presa americană, de unde provine doamna Pralong, și vom vedea că președintele Donald Trump, de exemplu, este o țintă fixă 24 de ore din 24. În fond, rolul jurnaliștilor – în special al celor care trăiesc în democrații consolidate, cum este cazul nostru – este să semnaleze abuzurile, să comenteze, să caute, să găseascăși să propună soluții, NU să ascundă gunoiul sub preș de dragul țărișoarei noastre dragi! În caz contrar, riscăm să ajungem din nou la osanale și la povestea cu „cel mai iubit fiu al poporului“, practici care nu au ce căuta în această meserie! Și aș mai avea o întrebare/ nedumerire: de ce d-na consilier de stat nu a scos un cuvânt despre vizita președintelui Iohannis la New York și întâlnirea pe care acesta urma să o aibă cu „Comunitatea”?

culian.cz75uo89xv

Turneul d-nei Sandra Pralong a continuat a doua zi, duminică, 17 septembrie, cu prezența la Biserica „Sf. Maria“ din Woodside, New York, păstorită de preotul Chesarie Bertea, unde a participat, alături de noul Consul General al României la New York, dl Cătălin Dancu, la Slujba de Duminică, urmată de o întâlnire cu enoriașii în sala socială a bisericii. Mesajul d-nei consilier de stat a fost, în mare, cel prezentat cu o zi înainte la întâlnirea de la Montreal în fața jurnaliștilor români de pretutindeni, încurajându-i pe cei prezenți să se întoarcă în țară și să ajute, cu experiența lor, la o schimbare în bine, discutând cu oamenii programe de finanțare în cazul repatrierilor și oportunități pentru afaceri în România. Periplul doamnei Sandra Pralong la Montreal și New York și-a atins scopul, pregătind terenul pentru vizita președintelui Iohannis la New York și întâlnirea de la Philadelphia (?!) cu „crema” Comunității Române, despre care d-na consilier de stat a uitat să le vorbească enoriașilor „de rând” prezenți duminică la Biserica „Sf. Maria”…

„Nimic din ce se întemeiază împotriva adevărului nu poate dăinui”

Posted by Stefan Strajer On September - 21 - 2017

„Nimic din ce se întemeiază împotriva adevărului nu poate dăinui”

 

Autor: Silvia Urdea (Waterford, Michigan, SUA)

 

Mai este mai mult de un an până la celebrarea centenarului Marii Uniri la 1 Decembrie 2018. Spiritele au început însă deja să se încingă, săgețile replicilor acide să fie aruncate uneori chiar împreună cu insulte grele. UDMR-ul a încercat să profite (de ce nu, dacă are de cine?) de un moment de slăbiciune a guvernului român, recte de disperarea domnului Liviu Dragnea. Doleanțele udemeriștilor vizau autonomia etnică, ziua națională a maghiarilor din România la 15 martie, și alte câteva legate de învățământ și educație, folosirea limbii maghiare în administrație acolo unde sunt 20% maghiari. Noroc cu atitudinea fermă, în cele din urmă, a parlamentarilor transilvăneni, care au respins o asemenea ofensivă din partea maghiarilor, obligându-l pe Liviu Dragnea să se   întoarcă la rațiune. Unii maghiari au mers chiar mai departe în clamarea ostilității, numind anul 2018 „an de doliu”, care se impune exprimat prin arborarea steagurilor negre alături de tricolor. L-am numit pe deputatul de Covasna, Kulcsar Jozsef. Avocatul Eckstein Kovacs Peter, membru UDMR de formație liberală, prezent în emisiunea de la Realitatea TV din 22 iunie a.c., pledând pentru aprobarea zilei naționale a maghiarilor chiar nu înțelege de ce atâta năduf din partea românilor relativ la această zi.

Cu ajutorul istoricului Augustin Deac să ne întoarcem la 15 martie 1848, care pentru români înseamnă genocidul orchestrat de Kossuth Lajos, când în județele Covasna și Harghita au fost „rase de pe suprafața Transilvaniei 230 de sate românești, peste 40.000 de români au fost înjunghiați, uciși cu armele sau spânzurați, alte zeci de mii de români fiind bătuți, schingiuiți și închiși” (vezi Monstruosul genocid din 1848 împotriva românilor transilvăneni, Opinia națională, nr. 86, 20 martie 1995, p.7). Kossuth „revoluționarul” lupta pentru drepturi exclusive pentru nația sa. În orizontul său de „revoluționar” nu intrau și drepturile altor nații pentru care s-a dovedit un tiran criminal. De aceea a trimis unități militare împotriva românilor răsculați în Munții Apuseni sub conducerea lui Avram Iancu. Așa s-a operat alipirea forțată a Transilvaniei la Ungaria pentru un an 1848-1849. Ungaria, țara vecină are ca zi națională 15 martie, care simbolizează nici mai mult nici mai puțin decât împlinirea de scurtă durată a obsesiei ungurești greu de vindecat, privind anexarea unui pământ românesc. Cât de bine intenționat este acest vecin al nostru o știm bine din istorie. Am mai spus-o și altădată: România s-a aflat întotdeauna între Scylla și Caribda, adică între Ungaria și Rusia, ambele cu pretenții teritoriale nefondate, dar fluturate la ei acasă și în lume, mizând pe ignoranța lumii în materie de adevăr istoric. Maghiarii se bazează pe memoria scurtă a opiniei publice, care acordă atenție celor care bat toba mereu și tare. În terminologia la modă, ei operează cu faked news. Să ne amintim că, în confruntarea dintre români și maghiari din martie 1990 la Târgu-Mureș, a fost schingiuit țăranul Cofariu, dar media ungurească a falsificat realitatea, informând chiar pe dos străinătatea și condamnându-i pe etnicii români de barbarie. Aceasta este strategia standard a cercetărilor istorice sau a publicațiilor maghiare privind legitimitatea românilor asupra Transilvaniei.

Ceea ce știam demult că România este înconjurată de vecini ostili este relevat pe deplin în cartea lui Larry Watts, With Friends like These (2010). De la țarul Alexandru I până la Stalin dominația asupra Basarabiei și a Nordului Bucovinei după Primul Război Mondial sau, în cazul Ungariei, stăpânirea Transilvaniei rămân o dimensiune constantă, care a însuflețit numeroase acțiuni antiromânești. Tuturor celor care susțin că România s-a lăsat bătută de toate vânturile le opunem faptele istorice, care arată fără tăgadă o luptă încordată a conducătorilor noștri pentru păstrarea integrității teritoriale. Oficialitățile românești, și aici mă refer și la cele comuniste, au trebuit să străbată o mare încercată de furtuni, navigând mereu între Scylla și Caribda. În ce-i privește pe adversarii noștri, să specificăm că indiferent de regim politic, imperial, fascist sau comunist guvernele lor s-au raliat întotdeauna în jurul hrăpăreței politici anexioniste și revizioniste.

„Nimic din ce se întemeiază împotriva adevărului nu poate dăinui”, afirma istoricul martir Gheorghe Brătianu, care a murit în 1953 în închisoarea de la Sighet. Dezmembrarea imperiilor german, austro-ungar, rus, turc la finele Primului Război Mondial atestă cu prisosință profunzimea exprimării aforistice a lui Gheorghe Brătianu. Acolo unde-și bagă coada demonul minciunii încep demersurile întortocheate, ascunderea după deget, falsitatea de atitudine, persistența în eroare. Între istoricii maghiari și cei români pare a fi un dialog între surzi. Cum dovezile istorice   referitoare la „Ardealul, pământ românesc”, (1944), cum sună titlul cărții lui Milton G. Lehrer, nu sunt luate în seamă, mai rămâne loc doar pentru un continuu război psihologic, de dezinformare, hibrid, cum i se mai spune, întreținut de Budapesta și de reprezentanții minorității maghiare din România.

Deși nu mai reia teoria roesleriană cu venirea românilor din sudul Dunării, caracterizată ca „neserioasă, artificială, contradictorie” de Alain Ruzé (v. Carmen Andras, Acești latini din Carpați), istoriografia maghiară se căznește să răstălmăcească istoria românilor. Iată de pildă cum vede prezența românilor în Transilvania Gergely András în cartea sa Istoria Ungariei (Asociația Culturală Haaz Reszo, Odorheiul Secuiesc, 1993, trad. Herman Gusztav). Din punctul de vedere al istoriei românilor lucrarea este neadevărată prin ceea ce omite, nu prin ceea ce spune.   Ea prezintă o Transilvanie fără români secole de-a rândul. Campania împotriva Bazinului Carpatic, zice autorul, începe în 895 e.n., recunoscând că acesta nu a fost niciodată vid. Dar ungurii când vin în Transilvania dau peste avari, slavi, moravi, bulgari și franci și nici urmă de români. Când amintește despre Anonymus, notarul regelui Bela al III-lea, uită ca prin minune să arate că acesta a consemnat prezența valahilor în Transilvania la venirea ungurilor. Autorul susține că popularea Transilvaniei s-a încheiat în secolul al XIII-lea, dar lasă să se înțeleagă că s-a făcut de către unguri și sași. Despre prezența românilor în Transilvania menționează doar în secolul al XV-lea în legătură cu constituirea lui Unio Trium Nationum în 1437, doar pentru a sublinia că ei au fost excluși din acest pact. Apoi românii nu mai sunt amintiți până în secolul al XVIII-lea când, zice istoricul, reprezentau majoritatea absolută în Transilvania, numărând câteva sute de mii și pe teritoriul Ungariei. Ignorând total dramatica luptă a românilor pentru drepturi și împotriva maghiarizării, istoricul notează că românii „nu aveau vreo idee constructivă pentru rezolvarea problemei naționale” (op. cit. p. 83). Deși observă că destrămarea Imperiului Habsburgic a fost cauzată de năzuința popoarelor de autodeterminare, nu se împacă deloc cu pacea de la Trianon, considerând-o un „dictat imperialist”, situația Ungariei după Primul Război Mondial fiind impusă printr-un „act al violenței externe”. Autorul recunoaște că „La 1 Decembrie (1918) impunătoarea adunare populară românească de la Alba-Iulia declara desprinderea Transilvaniei și a celorlalte teritorii cu populație românească ale Ungariei, hotărâre susținută și de către sași” (op. cit. p. 107). Cu toate acestea insistă că schimbarea a fost ca „un dictat imperialist” și că „decizia asupra teritoriilor le-a revenit astfel armelor, adică puterilor învingătoare” (op. cit. p. 107).

Viziunea Trianonului ca „act al violenței” față de Ungaria, ca dictat deși este nefondată și contrazisă de faptul istoric, persistă în istoriografia maghiară. Trianon – 100 Elan, cum se numește grupul de cercetători științifici ai Academiei de Științe Ungare s-a exprimat că tratatul a condus la „pedepsirea Ungariei”, la privarea sa de „două treimi din teritoriu și din populație”, după cum ne informează istoricul Ioan Aurel Pop, rector al Universității Babeș-Bolyai pe pagina sa de facebook. Pregătit din timp cu meticulozitate, grupul vrea să intimideze prin canonada de lucrări pe care le va lansa pentru a susține, nu ne îndoim, lucruri vechi în haine noi, aceleași obsesii paranoice ale unor inși care nu se pot consola atunci când pierd, chiar dacă pierderea este perfect justificată și ar fi trebuit demult acceptată, raționalizată, filtrată de neocortex. Neocortexul ne ajută să ne vindecăm de sentimentele negative, reacțiile primitive de ură, violență și de prejudecăți față de out-grupuri. Asemenea reacții au animat oficialitățile din Ungaria când i-au oprit pe diplomații lor să participe în 2016 la sărbătorirea Zilei Naționale a României. Absolut întemeiat istoricul Ioan Aurel Pop mărturisește pe facebook: „Eu nu mai cunosc un caz similar de inamiciție, de ofensă directă și oficială în cadrul UE”.

Să ne întoarcem puțin în timp doar pentru a constata existența aceluiași climat de uneltiri ostile împotriva românilor, imediat după Marea Unire. Să observăm că nici Ungaria, nici Uniunea Sovietică nu se consolează dupa Marea Unire realizată de români și continuă a lua măsuri, a crea societăți, brigăzi și organizații de tot felul, care nu exprimau altceva decât frustrarea enormă cauzată lor de Pacea de la Trianon. În martie 1925 Biroul Politic Sovietic adoptă o rezoluție asupra activității din Basarabia, care stabilea strategia și propaganda pentru redobândirea teritoriului. Măsuri subversive, atacuri teroriste, acțiuni de subminare a autorității românești în Basarabia, totul concură spre acest scop. Este sugestiv că Laszlo Dobos, pe numele conspirativ Louis Gibarti, cominternist vechi s-a implicat intens în propaganda antiromânească din Basarabia și în pregătirea revoltei de la Tatar-Bunar. Colaborarea sovieto-maghiară continuă să funcționeze și în absența lui Bela Kun la cârma Ungariei. Nu putem sublinia îndeajuns că scopurile revizioniste ale celor două state, rusesc/sovietic și maghiar s-au manifestat indiferent de regim politic ca fiind o coordonată esențială a politicii lor externe. Acești vecini doreau cu ardoare să dezmembreze statul național unitar și suveran al României, cum probabil unii continuă să o dorească și astăzi. A se lua aminte: lupu-și schimbă părul, dar năravul ba.   Astfel în 1927, guvernul de la Budapesta a înființat Liga Revizionistă Maghiară și Federația Mondială a Maghiarilor, organizații prin intermediul cărora să se stabilească diferite contacte diplomatice, culturale, academice, toate cu intenția revizuirii Trianonului. Din 1927 până în 1940 Liga a editat 228 de publicații în 9 limbi, toate axate pe aceeași obsesie. Grăitor este faptul că Sandor Csoori, unul dintre fondatorii Forumului Democratic Maghiar în Ungaria după 1989, devine președinte al Federației Mondiale a Maghiarilor, organizație înființată în 1927 pentru a emite pretenții teritoriale împotriva României, Cehoslovaciei și fostei Iugoslavii. Federația Mondială a Maghiarilor își continuă acțiunile de propagandă și la începutul acestui mileniu, fiind subvenționată de guvernul maghiar. În octombrie 1919 Miklos Horthy a compus un memorandum în care arăta că pentru reintegrarea maghiară era necesară distrugerea României. (Larry Watts, op. cit, p. 98) A pus în aplicare pe deplin crezul lui după Diktatul de la Viena în Nordul Transilvaniei, când școlile și bisericile maghiare au devenit instrumente ale acestei propagande iredentiste. Și astăzi, în mod tendențios, în spațiul public din Ungaria are loc preamărirea lui Horthy Miklos căruia i s-au ridicat numeroase statui.

Suntem vinovați de tolerarea exceselor udemeriste, care au devenit politică standard în România îndată după farsa jucată de episcopul László Tökés, care a avut și el un rol bine stabilit în contextul loviturii de stat din decembrie 1989. László Tökés ca și piciorul în ghips al colonelului Stănculescu, ca și tricourile muncitorești ale fruntașilor „revoluționari” cățărați pe tancul care se îndrepta la televiziune! Ce mascaradă, ce înşelătorie, ce scamatorii de bâlci, care au prins o vreme la un popor abia ieșit dintr-un regim totalitar. Tranzacționismul elitei politice românești este în primul rând cauza crizei în care s-a ajuns. Să ne amintim că și la confruntarea din martie 1990 de la Tg. Mureș s-a pornit, între altele, tot de la libertinismul politic al lui Ilici Iliescu, care le-a îngăduit maghiarilor din România sărbătorirea funestului 15 martie. Asemenea conducători cocoțați în fruntea poporului român demonstrează o teribilă indecență față de durerea acestui popor, pe care ei, infamii nu-l merită! Același libertinism l-a manifestat și Traian Băsescu față de problema națională. Când la Universitate predă istoria Lucian Boia, bătându-și joc de eroii românilor, când Horia Roman Patapievici i-a împroșcat pe români cu insulte greu de reprodus, declarând peste ani apoi la Realitatea TV că el se consideră un patriot, când Andrei Cornea a scris la „Tribuna liberă” din revista 22 că „Ardealul a aparținut Ungariei istorice”, (cf. A. Plămădeală, Gânduri de frumuseți albe, Sibiu, 2004, p. 149) să ne mai mirăm de cruciada antiromânească în curs de pregătire la Budapesta? Noroc cu Gabriela Adameșteanu care l-a combătut pe Andrei Cornea! Ca să nu mai vorbim de deșănțata propagandă antiromânească din județele Covasna și Harghita și de vizitele premierului Orban în aceste județe ca să-i mai dinamiteze împotriva statului român. Se cunoaște în Europa că nici o politică de deznaționalizare n-a fost atât de aprigă ca aceea susținută de secole de către Ungaria. În timp ce minoritatea maghiară a avut nu doar drepturi, ci și privilegii de la 1918 încoace, incluzând și perioada comunistă, minoritatea românească din Ungaria a fost asimilată. Când oare se vor trezi guvernele românești în relațiile lor cu românii din afara granițelor țării?

Referindu-se la demersurile de istorie alternativă, citește falsă, din cauza intereselor politice din spatele unei asemenea maculaturi, rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj, istoricul Ioan Aurel Pop constată cu amărăciune: „Pe acest fundal trist, pregătit de unii dintre noi înșine, este foarte ușor ca anumiți factori din afară să combată unitatea românească, actul de la 1 Decembrie 1918, ideea de solidaritate a românilor ca popor și națiune” (sursa: facebook). Nu ne îndoim o clipă că vor combate adevărul, acesta fiind chiar scopul înființării pomposului grup Trianon-100 Elan. Se vehiculează acum absurda idee că valahii și românii ar fi popoare diferite. Cum se face că la 9 octombrie 1781 contele Ignatie Batyányi, episcopul catolic al Transilvaniei a trimis împăratului Iosif al II-lea un memoriu în care îl avertiza că „dacă nu va avea grijă ca populația valahă să fie separată, în afară de munți și de graniță, și de o credință religioasă, atunci această omisiune va avea efecte grave în cazul unor complicații belicoase cu Poarta sau cu Rusia, datorită legăturii ortodocșilor între ei și cu puterile ostile; pentru casa ereditară vor apărea în Transilvania atâția dușmani, câți adepți are episcopul schismatic (ortodox)” (Mathias Bernath, Habsburgii și începuturile formării națiunii române, Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pp. 255-256, cf. Antonie Plămădeală, op. cit.). Același episcop Batyanyi cere împăratului să stopeze traficul românilor de peste munți, care veneau la frații din Transilvania: „Călugării ortodocși stabiliți în Valahia Otomană care vizitează sub diferite pretexte pe locuitorii de dincoace și le împărtășesc exaltarea, superstiții și fanatism, să fie opriți de la trecerea graniței.” (idem, ibidem). Mathias Bernath observă că Viena, în ciuda aplicării uneori a forței, nu a izbutit să întrerupă legăturile românilor ardeleni cu ținuturile ortodoxe din principate. Autorul citează din jurnalul contelui Clary comentarii de bun simț făcute în timpul călătoriei viitorului împărat Iosif al II-lea în Transilvania în vara anului 1773. Contele Clary fusese numit șef al finanțelor odată cu guvernatorul Mario Joseph von Auersperg, ambii oameni educați și de o deosebită ținută morală. (cf. Ioan Cismaș, Duritatea opresiunii maghiare i-a uimit și pe împărații habsburgi, Cuvântul liber, 2 iulie, 2017). Acest conte Clary notează: „Acești sărmani supuși valahi, care indiscutabil sunt cei mai vechi și cei mai numeroși locuitori ai Transilvaniei, sunt de tot chinuiți, fie ei de unguri sau sași, și copleșiți de nedreptăți, și astfel, dacă recunoaștem aceasta, soarta lor este într-adevăr vrednică de plâns, încât este de mirare că au mai rămas atât de mulți dintre acești oameni și nu au fugit încă toți.” (Mathias Bernath, op. cit. p. 241). Adevărul istoric despre români este prezent încă din evul mediu timpuriu atât în cronici maghiare cât și în cele rusești, în vestigii arhitectonice, în probe irefutabile pe care doar reaua intenție îl respinge. Mare și profundă este durerea ungurească, după cum încearcă poetul Ady Endre să ne convingă, când zice în 1954: „Fără Transilvania nu există nici o Ungarie pentru că Transilvania a fost întotdeauna adevărata Ungarie” (Larry Watts, op. cit., p. 119). Această obsesie maladivă, care trăiește de decenii în conștiinta maghiară, reapare și azi la suprafață când administrația de la București face concesii impardonabile. La aceasta ar trebui să se gandească guvernanții de azi ai României.

Unitatea românilor din toate provinciile locuite de ei este remarcabilă, manifestându-se și la nivelul limbii române. Indiferent de provincie românii se înțeleg între ei fără dificultate, spre deosebire de nemți, de pildă, ale căror dialecte au fost adesea o barieră în comunicare. Ideea de unitate politică, culturală, religioasă și de independență național-statală a reprezentat o constantă a luptelor seculare ale poporului nostru. Au trecut mulți peste noi, dar conștiința noastră de români a supraviețuit, cum atât de minunat a spus Simion Bărnuțiu în Cuvântarea sa din 14 mai 1848: „Venit-au peste noi hunii, dar nu ne-am făcut huni; fost-am cu avarii, dar nu ne-am făcut avari; venit-au bulgarii și nu ne-am făcut bulgari; fost-am cu rușii și nu ne-am făcut ruși; venit-au ungurii și nu ne-am făcut unguri; fost-am cu grecii și nu ne-am făcut greci; cu turcii și nu ne-am făcut turci; cu slavii și nu ne-am făcut slavi. Am rămas ce-am fost dintotdeauna – ROMÂNI” (cf. Antonie Plămădeală, op. cit., p. 88).

(Waterford, Michigan, 1 iulie 2017)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Urdea

Violența contra copiilor – consecințe grave pentru viitorul unei societăți

Autor: Galina Martea (Olanda)

Cel mai semnificativ lucru care ar putea contribui destul de negativ în dezvoltarea unui mediu social sănătos este fenomenul „violența asupra copiilor”. Afirm acest lucru deoarece copiii sunt viitorul unei societăți, iar capitalul uman format în timp va fi afectat puternic de sindromul traumatismului, consecințe grave suportate din frageda copilărie. Astfel, pentru a face careva concluzii cu privire la dezvoltarea unei societăți, atunci, mai întâi de toate, ar urma să ne concentrăm atenția asupra faptului cum este educată tânăra generație, în mod special copiii de vârstă preșcolară și școlară, și, respectiv, care sunt condițiile reale prin care aceștea se formează ca identitate personală și socială. Evident, în acest caz ar urma să examinăm, în mod prioritar, care sunt condițiile efective ale societății și familiilor prin care se dezvoltă și se educă copilul.

Știm cu toții că protecția copiilor este un drept fundamental internațional, acesta fiind legiferat prin Convenția asupra Drepturilor Copilului, adoptată de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite din 20 noiembrie 1989. Convenția respectivă, fiind asumată și ratificată de majoritatea țărilor de pe mapamond (194 state, din noiembrie 2009), cuprinde întreg setul de măsuri care garantează copiilor drepturi civile, politice, economice, sociale, culturale în scopul de a servi la o dezvoltare completă – civilizată și în limite de libertate și demnitate. La rândul lor, țările semnatare stabilesc prin legi naționale acordul de aderare și condițiile/cerințele în sprijinul copilului, conform celor relatate în tratat. Cu toate acestea, însă o mare parte dintre țările prezente în acest acord al Convenției pentru Drepturile Copilului nu sunt responsabile în deplină măsură pentru protecția copiilor naționali, acest lucru fiind deja confirmat prin clasamentele și cercetările mondiale prezente în acest scop. În acest scenariu, cu accente negative, în   apărărarea/ocrotirea și protecția copilului se înscriu și țările din Sud-Estul Europei, precum Moldova, România, Slovenia, alte, țări unde statul și societatea civilă își manifestă atitudinea umană perfectă față de copii mai mult în formă scrisă (adică prin legi și diverse acte normative corespunzătoare), dar nu și în viața reală a individului/copilului. Prin urmare, conform rapoartelor elaborate de UNICEF, Organizația Salvați Copiii, Organizația Mondială a Sănătății (OMS), organe naționale centrale pentru protecția drepturilor copiilor etc. se dovedește că aplicarea forței fizice în educarea copiilor este o metodă frecventă practicată de o mare parte de familiile din țările susmenționate. Spre exemplu, în R.Moldova (76% – disciplină violentă), cât și în România circa 63% dintre copiii intervievați (55% înregistrate în mediul rural) confirmă că sunt bătuți sau cel puțin loviți de către părinții lor, iar 50-60% dintre familii își educă copiii prin bataie (http://www.descopera.ro/dnews/13236201-studiu-socant-in-romania-peste-60-dintre-copii-sunt-supusi-violentei-in-familie). Astfel, în baza clasamentului și a studiului realizat de OMS din 2013 în primele locuri la capitolul „numărul de copii omorâți prin bătaie” este prezentă Slovenia, apoi R.Moldova (loc 2), România (loc 11), pe când, în același timp, țările în cauză se regăsesc la fel în primele locuri la secțiunea „legislația perfectă în domeniul protecției copilului” (http://adevarul.ro/news/eveniment/harta-violentei-copiilor-aberatia-romaneasca-lege-mai-stricta-decat-norvegienii-patru-mai-copii-omorati-bataie-1_56d867415ab6550cb874deba/index.html). Deci, asemenea exemple sunt destul de suficiente pentru a forma o imagine despre mediul social al unei țări prin care se educă copilul și, nu în ultimul rând, familia și societatea. În consecință, putem defini care este și impactul fenomenului de „violență contra copilului” și care sunt consecințele în formarea acestei personalități. Însă să nu uităm, că aceleași proceduri de educație prin aplicarea forței fizice și a violenței psihologice deseori sunt prezente nu numai în cadrul familiilor, dar și prin intermediul școlii, instituție unde copilul trebuie format ca identitate/personalitate autentică individuală și socială. În acest caz, scenariul de dezvoltare și protecție a copilului se încadrează în limite extrem de tragice, deoarece se subînțelege că personalitatea acestuia nu mai valorează absolut nimic în mediul școlar (educațional-instructiv), cât și în cel public, în general. De aici efectele cu deznodământ nefericit în dezvoltarea copilului își formează calea atât pentru o peroada actuală/imediată, cât și de termen lung. Formarea unui asemenea copil prin violența permanentă (sau parțială, depinde de caz) este un proces care, în consecință, afectează nu numai propria personalitate, dar afectează și propria societate. Astfel, un asemenea capital uman/capital social, format în timp, se va reflecta în procesul de existență prin mari dificultăți, iar valorile spirituale, culturale, economice productive necesare propriei personalități și propriei comunități nu vor avea rezultatele sau așteptările corespunzătoare. Deci, în urma acestora concluzia este doar una: pentru ca o societate să aibă un profit imens în toate domeniile de activitate socială (spirituală, culturală, materială etc.), atunci este necesară eliminarea integrală a tuturor formelor de violență împotriva copiilor. Evident este că omul poate fi educat în mod civilizat, prin aplicarea metodor verbale de educație, prin utilizarea dialogului/discuțiilor cu caracter calm și respectabil (prin eliminarea stărilor de nervozitate, prin eliminarea adresărilor cu voce ridicată, răstită și dură) între părinte-copil; între cadru didactic-copil, etc.

copilarie

Este nespus de trist faptul atunci când omul în creștere este educat și agresat prin forța fizică, bătaie, violență sexuală, abuz emoțional și psihologic, munci casnice forțate, violența verbală, violenţa în instituțiile școlare de către cadrele didactice etc. Respectivele denotă faptul că în comunitățile unde copiii sunt încă educați prin metode tradiționale (dreptul parinților de-a aplica bătaia ca mijloc de pedeapsă în educare, utilizarea expresiilor mizerabile cu caracter umilitor în adresa copiilor), atunci și societatea acestora se dezvoltă în limite mai primitive în raport cu lumea civilizată. Cu atât mai mult, în asemenea cazuri copilul își formează personalitatea cu un caracter de inferioritate, acesta fiind mereu în dezavantaj față de cerințele educative moderne ale dezvoltării. Este cunoscut faptul că violența copiilor prin diverse mijloace are loc mai mult în familiile cu un nivel de trai foarte scăzut, unde mijloacele materiale, financiare, morale sunt destul de limitate. Astfel, Republica Moldova, fiind cea mai săracă țară din Europa, este destul de prezentă în plan mondial la capitolul „violența împotriva copiilor”. Conform raportului global „Ascuns la Vedere – o analiză statistică a violenței asupra copiilor”, lansat de UNICEF, datele statistice se referă la abuzul fizic, sexual și emoțional al copiilor din R.Moldova, cifre care sunt impresionante. Respectiv, 76% dintre copiii cu vârsta de 2-14 ani sunt supuși disciplinei violente, dintre care 48% pedeapsă fizică, iar 69% agresiuni psihologice (Sursa UNICEF Moldova. Disponibil: http://cnpac.org.md/rom/news/view/noile-statistici-globale-arata-ca-violenta-asupra-copiilor-persista-in-toate-taril). În paralel, o problemă destul de gravă care persistă în comunitățile școlare este fenomenul de intimidare „Bullying”, unde în Moldova la secțiunea „sănătatea și dezvoltarea adolescenților” se constată că aproape fiecare al doilea adolescent cunoaște un coleg care este intimidat. O altă latură dureroasă a societății basarabene este violența copiilor de către cadrele didactice. Conform UNICEF, o treime dintre copii recunosc că sunt agresaţi verbal de către profesori, în cele mai multe cazuri acest lucru se întâmplă cu copiii din familiile cu o situație materială precară și, respectiv, cu elevii care au doar un singur părinte. Respectiv, 13% dintre copii afirmă că sunt deseori abuzaţi fizic, iar doi din zece părinţi cunosc profesori care ameninţă copiii cu bătaia sau chiar le dau palme dure. În același timp, 24% dintre copii recunosc că sunt discriminaţi de către profesori, în mod special, la fel, copiii din familiile cu venituri modeste. Unul din zece părinţi cunoaște profesori care au hărţuit sau au abuzat sexual copii (https://www.unicef.org/moldova/Violence_against_children_ro.pdf).

Cât despre violența sexuală, conform unui studiu național „cu privire la violența împotriva femeilor realizat în 2011” s-a dovedit că în Moldova 10,5% dintre femeile cu vârste cuprinse între 15-24 de ani au fost supuse violenței sexuale. Pe când la capitolul „omucidere”, în Moldova dintre cele 215 omoruri comise în 2013, opt dintre victime au fost copii (http://cnpac.org.md/rom/news/view/noile-statistici-globale-arata-ca-violenta-asupra-copiilor-persista-in-toate-taril). Conform datelor INICEF, fenomenul de violență asupra copiilor în familii, instituții școlare etc. se răsfrânge nespus de negativ la formarea comportamentului copilului, iar, în rezultat, conflictele dintre colegii de școală se soluționează prin violența fizică care, ulterior, instaurează o altă formă de intimidare și violență precum: violența între copii/adolescenți, respectiv, aceasta fiind prezentă în clasamentul mondial la capitolul „țara cu cei mai violenți elevi”. Este de necrezut, dar rapoartele respective demonstrează că România se află în fruntea clasamentului mondial la secțiunea „țara cu cei mai violenți elevi”, unde aproape 60% dintre elevii români cu vârsta între 11 și 15 ani admit că au participat la acte de violență verbală sau fizică împotriva colegilor de școală. În acest clasament România este urmată de Țările Baltice și Ucraina, iar elevii cei mai puțin violenți sunt considerați acei din Suedia și Cehia (Realitatea.net, 8 septembrie 2014, https://www.realitatea.net/raport-stupefiant-al-unicef-romania-este-tara-cu-elevii-cei-mai-violenti_1519930.html).

Ținând cont de situația degradantă în țările din Sud-Estul Europei la capitolul „violența contra copiilor”, acest fenomen se corelează și se răsfrânge destul de negativ asupra formării omului în dezvoltare. Violenţa este o formă a puterii utilizată împotriva celui mai slab care, în consecință, traumează integritatea fizică, psihică și morală a unei persoane și, nu în ultimul rând, a unei colectivităţi. Conform Unicef Moldova, studiu realizat în 2004 „Îngrijirea şi Dezvoltarea Timpurie a Copilului” în cadrul căruia au fost chestionate 1.184 de familii cu copii de până la 7 ani, unde în date concrete violența prin bătaie reprezintă astfel: 61,2% dintre părinţi strigă la propriii copii; 52,4% îi ameninţă cu bătaia sau alte pedepse fizice; 39,6% îşi bat copiii permanent; 86,2% dintre părinţi spun că prin bătaie îl fac pe copil să-i asculte şi să-i respecte; 13,4% îşi bat copiii pentru că au fost şi ei, la rândul lor, pălmuiţi de părinţii lor; 11,9% dintre părinţi spun că îşi bat copiii pentru că îi iubesc şi le vor binele (https://www.unicef.org/moldova/profesionisti_book_2.pdf ). Deci, nu stiu ce se poate spune în urma unor asemenea cifre cumplite privind violența asupra copilului, însă, cu certitudine, se poate constata că fenomenul în cauză, educația prin bătaie traumează copilul fizic şi psihic și, totodată, dereglează nu numai morala omului în creștere, dar îl implică pe om și la mai multe vicii și infracțiuni, precum consumul abuziv de alcool. Aici conform topulului realizat de Voucherclou (care a folosit datele Organizatiei Mondiale a Sanatatii pentru perioada 2010-2015, și citat de Daily Mail) R.Moldova este țara cu cei mai mari băutori de alcool din lume, fiecare cetățean consumand anual în medie câte 178 de sticle de vin, România fiind pe locul opt în clasament (http://www.hotnews.ro/stiri-magazin-21528188-topul-tarilor-functie-consumul-alcool-moldova-primul-loc-romania-opt.htm).

Iar persoanele care consumă alcool din rândul copiilor/adolescenților din R.Moldova este și mai halucinant, aproape fiecare al doilea adolescent și fiecare a cincea persoană adolescentă consumă alcool până la vârsta de 15 ani. Totodată, 5% dintre copiii cu vârsta sub 5 ani sunt supraponderali, adică cu efecte peste media normală, iar copiii în limita acestei vârste din rândul familiilor bogate la acest indicator este de 7%, studiu realizat de IPN din Moldova pentru anul 2012 și pe un eșantion național de 12 mii de gospodării (http://trm.md/ro/social/studiu-22-din-adolescente-si-45-din-adolescenti-consuma-alcool-pana-la-varsta-de-15-ani/).

La capitolul „abuzul sexual”, conform UNICEF, unul din zece copii a recunoscut că a fost abuzat sexual, iar 5% dintre părinţi chiar cunosc cazuri de abuz sexual asupra copiilor. Ulterior, unul din zece copii recunoaște că a fost implicat de adulţi în vizionarea filmelor pornografice (https://www.unicef.org/moldova/Violence_against_children_ro.pdf).

La capitolul „munci casnice forțate” patru din zece copii spun că (mai des 7%, sau uneori și 36%) sunt supuși la o întreagă serie de munci casnice, iar acest lucru nu le permite timpul necesar pentru realizarea temelor pentru acasă și chiar, cel puțin, pentru joacă. În afară de aceasta, 60% dintre copii declară că părinții lor nu au bani nici pentru mâncarea zilnică, fenomen care presupune sărăcie totală și foame parțială. (https://www.unicef.org/moldova/Violence_against_children_ro.pdf ).

Ca urmare, putem constata că în asemenea situații o colectivitate/ o societate nu se va forma niciodată perfect sau relativ perfectă în condițiiile când factorul uman-copilul în procesul de dezvoltare va fi supus mereu diverselor forme de violență. Fenomenul de violență (fizică, psihologică, sexuală, morală etc) prin care traversează omul în creștere este un proces extrem de pericilos în dezvoltarea unei personalități. De aceea, pentru ca omul-copilul să se dezvolte în condiții normale și civilizate, acesta are nevoie, în primul rând, de siguranța mediului social, de siguranță în cadrul familiei și în cadrul instituției școlare/preșcolare. Iar părinții acestora, în mod obligatoriu, trebuie să se dezică integral de la metodele tradiționale de educație (adică, fără aplicarea forței fizice asupra copilului) și, totodată, să nu mai pună accent pe proverbul „unde bate mama și tata, totul crește bine”. Nu este absolut deloc corect acest lucru, deoarece aceste metode nu mai corespund cerințelor moderne de educație. Metodele tradiționale, cu accent pe aplicarea forței fizice asupra copilului în creștere, sunt învechite și primitive, iar formarea copilului prin asemenea metode este nespus de nesatisfăcătoare. Copilul în creștere care a traversat procesul de violență fizică, psihologică, etc. va fi mereu o victimă a existenței în rezultatul erorilor comise în timp de către părinți, cadre didactice, mediul social, nemijlocit, tot el, copilul, va fi expus mereu procesului de inferioritate personală, emoțională și riscului de a fi pradă acelorași condiții de sărăcie și degradare materială şi morală. Pentru ca o societate, o țară să atingă nivelul corespunzător de cultură, atunci întreaga societate civilă este obligată, la modul cel mai serios, să producă schimbări radicale în mecanismele și politicile reale de protecție, educație și formare a copilului în creștere. În copil trebuie investit nivelul necesar de cultură și educație, iar, în același timp, copilul trebuie considerat o valoare socială importantă/prioritară, astfel fiind respectat în drepturi în egală măsură cu cei maturi (părinți, cadre didactice, etc) de la naștere și pe tot procesul în dezvoltare. Copilul este aceeași individualitate ca și părinții, cadrele didactice etc. și el trebuie să fie motivat și înțeles în mod corect. Numai așa se va construi o personalitate autentică pentru sine și societate, iar societatea acestuia va fi mereu în beneficiu în toate domeniile de dezvoltare și activitate publică. Deci, concluzia: este necesar de a reeduca o mare parte dintre părinții/dascălii care au în posesia lor menirea de a crește și educa copii, aceștia urmând să uite de obiceiurile lăsate de buneii și străbuneii lor, care, posibil, și mai exagerat au realizat educația copiilor prin bătaie.

Pentru a înțelege filozofia acestor procese este necesar de a reflecta corect realitatea sub aspectele ei generale, ulterior, în mod aparte, sud aspectele individuale ce desemnează viața unei persoane sau a unei colectivități. Astfel, se formează corelația dintre adevăr și realitate, dintre acțiune și consecință, iar procesele vitale ce decurg din aceasta sunt factorii ce produc și efectele negative. În spectrul acestor afirmații își găsește locul și fenomenul de „violență contra copiilor”, acțiune cu deznodământ nefericit în viața unui copil-unui om. Urmările după actul de violență, în genelal, cât și în particular, pot fi reparabile cu multă dificultate, dar pot fi și ireparabile. Efectele respective depind, în mare parte, de propriul conținut psihologic al copilului și, nemijlocit, de mediul social existent prin care se dezvoltă acest copil. Cele mai grave consecințe ale procesului de violență asupra copilului se pot manifesta, în timp, prin patologii mintale, acestea fiind urmate de sindromul anxietății, depresiei, etc. (exemplu: numărul cetățenilor cu depresie la ora actuală în R.Moldova este de peste 40 mii, iar 10% dintre aceștia – 4 mii sunt copii în vârstă de până la 12 ani), iar efectele în dezvoltarea socială și economică a comunității acestuia vor fi mereu urmate de același sindrom al violenței, fenomen ce are legătură organică cu lumea interioară a omului și a mediului social existent (Sursa PRO TV. Disponibil: http://protv.md/stiri/sanatate/peste-40-de-mii-de-moldoveni-au-depresie-iar-10-la-suta-dintre—1832071.html). Astfel, asemenea țări din Sud-Estul Europei (precum R.Moldova) vor recupera cu multă dificultate consecințele violenței contra copiilor și nu numai, deoarece în acest proces actual societatea civilă și, în mod special, clasa dominantă este foarte pasivă în formarea acelor valori care ar putea însănătoşi mediul social existent, nemijlocit, protecția și apărarea copilului de la orice formă de violență. Deci, pentru a lua măsurile necesare în degradarea socială și umană (exemplu, Moldova), în primul rând, este necesar ca orice formă de violență împotriva copiilor să fie investigată, iar autorii acestor crime de violență să fie trași la răspundere și, respectiv, să fie responsabili pentru actele săvârșite. Ca urmare, problema în cauză trebuie tratată din perspectiva moralei și, cu precădere, a respectului față de viața unui copil. Un copil este acea ființă umană care poate fi educată și reeducată prin mijloace civilizate, fără aplicarea violenței fizice și psihologice, fără bătaie, fără cuvinte umilitoare în adresa lui. Pe când acei părinți sau cadre didactice care nu cunosc încă metoda civilizată/corectă de educație a unui copil, atunci, mai întâi de toate, ei însuși trebuiesc reeducați ca mai apoi să li se permită dreptul de a fi educatori/supraveghetori ai copiilor. Numai în așa mod se va construi o nouă societate, o societate care va pune în valoare cu adevărat personalitatea omului, personalitatea copilului în funcție de importanța capitalului uman social.

Asediul cetăţii Timişoara

Posted by Stefan Strajer On September - 13 - 2017

Asediul cetăţii Timişoara

 

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

 

În fiecare an UDMR-ul din Timișoara sărbătorește în 15 martie ziua maghiarilor prin depunere de coroane de flori la bustul lui Eftimie Murgu, placa memorială a generalului Klapka și la bustul lui Petofy Sandor. Este omisă statuia secuiului Gheorghe Doja. Nici măcar în 10 martie când s-a sărbătorit de către maghiari ziua secuilor n-a fost depusă vreo coroană de flori. Secuii săracii și-au pierdut și limba și istoria fiind folosiți astăzi de unguri doar ca vârf de lance în lupta lor contra românilor. Ca ura lor să fie cât mai mare sunt ținuți de liderii maghiari într-o stare continuă de subdezvoltare.

De ce-l onorează UDMR-ul pe Eftimie Murgu? Pentru că Eftimie Murgu în calitatea de deputat de Lugoj în Dieta de la Debrețin a fost de partea maghiarilor la revoluție. Chiar a încercat, fără succes, să-l convingă pe Avram Iancu că legea naționalităților ar fi fost bună și pentru români.

La bustul lui Petofy Sandor are loc și un miting cu discursuri și program artistic. Mă așteptam ca anul acesta să nu participe nicio oficialitate română la acest eveniment ca răspuns la boicotarea Zilei Naționale a României de către statul maghiar. N-a fost așa! A participat subprefectul de Timiș, abia înscăunat, al cărui nume nu merită pomenit. Are un nume românesc, dar a uitat că strămoșii săi în timpul scurtei administrări maghiare a Transilvaniei nu aveau voie să poarte pălării mai scumpe de un florin. Scuze, m-am lăsat luat de val! De unde strămoși la politicienii noștri care n-au mamă, n-au tată, sunt generații spontanee. Nu mă credeți? Uitați-vă peste CV-urile lor! Păi cum să țină minte oficialii noștri ce s-a întâmplat acum o sută și ceva de ani când ei nu-și amintesc ce a fost acum șase luni!

Trebuie să menționăm că bustul poetului și căpitanului Petofy Sandor (adică fostul sârb Alexandru Petrovici) se află în Freidorf, un cartier aflat departe de fosta cetate a Timișorii. Pe bună dreptate maghiarii sărbătoresc acolo pentru că armata maghiară n-a reușit în 1849 să cucerească cetatatea Timișoara.

Dacă ungurii sărbătoresc la 15 martie declanșarea revoluției se pune problema când sărbătoresc românii din Timișoara faptul că au rezistat asediului dintre 25 aprilie 1849 și 9 august 1849? Această rezistență este trecută sub tăcere, nu se face mare caz din ea. Chiar și monumentul dedicat de „Francisc Iosif I eroilor care au apărat cetatea Timișoara în anul 1849” a fost mutat din Piața Libertății în cimitirul din Calea Lipovei sub ochii adormiți ai austriecilor și indiferența românilor. Pentru ungurii care în 1867 au obținut în sfârșit mult dorita administrare a Transilvaniei monumentul le reamintea zilnic eșecul de la Timișoara din timpul revoluției de la 1848.

Trebuie spus că românii au fost implicați în apărarea cetății Timișoara în primul rând prin Regimentul 13 româno-bănățean de la Caransebeș la care s-a apelat pentru a completa garnizoana cetății.

Amănunte despre luptele zilnice, apărătorii cetății și atitudinea satelor din împrejurimi aflăm din lucrarea „Timișoara sub asediu. Jurnalul Feldmareșalului George v. Rukawina (aprilie – august 1849”,   Editura Presa Universitară Clujeană, 2008, autor Rudolf Graf.

coloana-fidelitatii

Foto. Monumentul „Francisc I eroilor care au apărat cetatea Timișoara în anul 1849”, așa cum arată azi

Vestea declanșării revoluției a ajuns la Timișoara în 18 martie. Entuziasmul a fost general. A doua zi Piața de Paradă a fost denumită Piața Libertății. Aici s-au ridicat patru altare împodobite pentru catolici, evangheliști, greci neuniți (ortodocși) și evrei, la care se aduceau rugăciuni de mulțumire. Dar în curând au apărut intransigenți care au încercat să-i alunge pe evrei, fiind cu greu potoliți de ceilalți. Se constituie Garda Națională. În faza inițială a revoluției curtea imperială de la Viena a stat în expectativă.

În Banat erau trei regimente de graniță: româno-bănățean (care fusese numit până în 1848 valaho-bănățean), germano-bănățean și iliro (sârb) – bănățean. Sârbii au fost de partea imperialilor și au luat sub control zona locuită de ei dar au refuzat să acorde sprijin austriecilor în afara acestei zone. Germanii bănățeni (șvabii) au îmbrățișat cauza maghiară fiind entuziasmați de programul democratic al revoluției. Inițial și românii și sârbii au fost entuziasmați de ideile din program. Au aflat însă nu după mult timp că la masa democrației erau invitați numai ungurii, secuii și sașii (inclusiv șvabii), cei din unio trium nationum, românii și sârbii fiind excluși. Pe români în plus i-a mai supărat rău de tot și prevederea ca Transilvania să facă parte din Ungaria, prevedere oficializată prin votul parlamentului din 29 mai 1848. Așa că românii din Ardeal s-au strâns în jurul lui Avram Iancu în Munții Apuseni, iar cei din Banat au trecut de partea austriecilor, aducându-și o contribuție majoră la apărarea cetății Timișoara. Pe românii bănățeni i-a mai deranjat și faptul că guvernul revoluționar maghiar, după votul parlamentului de alipire a Transivaniei la Ungaria, a dispus desființarea Regimentului 13 româno-bănățean. Imperialii au salvat o bună parte din el, 1.200 de soldați fiind încadrați imediat în garnizoana Timișoara. Abia în 3 octombrie 1848 guvernul revoluționar maghiar este scos în afara legii de către Curtea de la Viena. Este declarată Legea Marțială și Timișoara sub stare de asediu. Garda Națională este trecută sub comanda garnizoanei Timișoara. A doua zi este emis un comunicat al Baronului Rucavina, feldmareșal, comandant al cetății, prin care sunt interzise adunările mai mari de șase persoane, toate armele din mâinile gărzii naționale și de la cetățeni cerând să fie predate în 24 de ore, respectiv toate steagurile tricolore (maghiare) să fie date jos și adunate. Cu opt zile înainte de începerea asediului au mai fost recrutați 4.494 de soldați (pag. 103). Având în vedere că etnicii unguri și șvabii erau de partea revoluției iar sârbii erau înrolați în formațiunile paramilitare sârbe, rezultă că pentru recrutare rămăseseră disponibili românii dezamăgiți de șovinismul revoluționarilor maghiari plus românii din fostul Regiment 13 româno-bănățean neîncadrați inițial în garnizoana cetății. Așadar putem trage concluzia că mai mult de jumătate din apărătorii cetății Timișoara erau români.

Asediul a fost dur. Luptele zilnice dintre atacatori și apărători sunt descrise detaliat în Jurnal consemnându-se și pierderile în morți și răniți. Situația din cetate ajunsese critică. Aprovizionarea s-a făcut în ipoteza unui asediu de trei luni. În ajutorul cetății Timișoara a venit însă o armată austriacă sub comanda mareșalului baron Haynau. Armata maghiară a abandonat asediul și s-a retras spre Lugoj. În 9 august 1849 au fost deschise porțile cetății pentru armata mareșalului Haynau, zi considerată sfârșitul asediului.

Ca să fim drepți trebuie să amintim că și revoluționarii maghiari au avut o cetate care a rezistat asediului imperialilor austrieci până în 5 octombrie 1849 când s-a predat condiționat. Este vorba de fortul Komarom, unde comandant al poliției fusese numit avocatul George Pomuț cu gradul de locotenent, subordonat direct comandantului fortului generalului Klapka. Iată doi români, Eftimie Murgu și George Pomuț, viitor colonel american în Războiul Civil, general și consul la Sankt-Petersbourg cu rol determinant în cumpărarea Alaskăi de către americani, pe care împrejurările istorice i-a prins în tabăra revoluționarilor maghiari. Niciunul însă n-a luptat cu românii.

În luptele cu inamicul au căzut un feldmareșal, un maior, un locotenent major, trei locotenenți (printre care lt. Toma) și 155 de soldați și gradați. Pare puțin? La aceștia mai adăugați 2.000 de oameni morți datorită epidemiilor.

Această pagină din istoria Timișoarei este trecută sub tăcere. Nu sună correct political ca un oraș atât de occidentalizat ca Timișoara să apară în aceeași tabără cu moții lui Avram Iancu pentru așa ziși intelectuali bănățeni cărora le put regățenii și care se gudură pe lângă minoritari să fie și ei băgați în seamă, de care, vezi doamne, se simt mai apropiați decât de restul românilor.

Nici un semn, denumire de stradă, monument, placă memorială nu există în Timișoara pentru a aminti de acest episod (exceptând monumentul exilat în cimitir). Actualul primar a anunțat la început de mandat că va plasa monumentul din cimitir într-o piață, UDMR-ul a protestat pe motiv că va face umbră asupra unei catedrale catolice. Primarul cu gândul la votul sigur și compact al minoritarilor, aburit și de cei din jur, a renunțat și la acest proiect și la proiectul statuii lui Iancu de Hunedoara. Când va apare totuși un edil care să să-i onoreze pe apărătorii cetății Timișoara din 1849 și pe eroii românilor în general?

(31. 03. 2017)

Foto.Ioan-Ispas

Foto autor. Ioan Ispas

METAMORFOZELE PRESEI ŞI INTERNETUL

Posted by Dorin Nadrau On August - 9 - 2017

Aparţin generaţiei care s-a născut în zodia cărţii şi presei tipărite. Asemenea multora de aceeaşi vârstă, păstrez încă plăcerea răsfoirii unei publicaţii, precum şi a foşnetului paginilor şi mirosului de tuş tipografic specific ziarelor. Calitatea de a fi fost „cetăţean al Galaxiei Gutenberg” mă îndreptăţeşte, desigur, să apreciez cu uşurinţă modificările uluitoare care s-au produs o data cu intrarea în era computerului.

Viteza schimbărilor la care participăm astăzi, dar, mai ales, vigoarea pericolelor la care suntem expuşi şi care se extind incredibil, îmi induc o profundă doză de scepticism asupra zilei de mâine.

O analiză sintetică a situaţiei actuale privind metamorfozele presei si evoluţia mijoacelor media din perioada recentă relevă cu prisosinţă concluzii realmente sumbre: presa pe hârtie pierde tot mai mult teren, blogurile nu mai au nici pe departe eficienţa şi oportunitatea din perioada de

start, iar televiziunea este pe un trend descendent, debordând de divertisment deseori de proastă calitate.

Schimbările impresionante înregistrate se datorează incontestabil Internetului, nimeni neputându-şi imagina în urmă cu câteva zeci de ani, atunci când a fost inventat, că va transforma în asemenea grad lumea. Om Prakash Malik, ilustru expert în tehnologia web, numeşte acest nou fenomen, care şi-a pus adânc amprenta asupra tuturor elementelor care compun societatea contemporană, „democraţia distribuţiei” (informaţiei).

Trebuie remarcat, în primul rând, că s-a schimbat radical felul de a comunica şi de a ne informa. În al doilea rând, se cuvine observat că Internetul a afectat în profunzime şi tabieturile noastre cotidiene, precum şi principiile fundamentale ale intimităţii şi o serie întreagă de norme şi cutume privind dezbaterea publică şi participarea politică. Astfel, a dispărut, practic, obişnuinţa de a urmări cu vădit interes ştirile de televiziune, ca de altfel şi plăcerea de a răsfoi şi lectura ziarele de dimineaţă. Au fost consacrate în schimb ca surse de informaţii deosebit de agreate platforme online ca Twitter, Facebook şi Instagram, publicul de orice vârstă renunţând la a mai apela la mass media tradiţională.

Situaţia se explică prin aceea că timp de 20 de ani întreaga societate mediatică a cunoscut reale modificări. Presa adevărată, naturală, în înţelesul tradiţional al cuvântului, este pe cale de dispariţie, fiind lesne de constatat că astăzi toate canalele mediatice (scrise, audio sau video) au pagini virtuale. Profesia de jurnalist este lipsită de oportunitatea gestionării ei de diverse asociaţii precum redacţiile sau sindicatele de presă. Nu putem omite nici faptul cvasiunanim împărtăşit că feedback-ul în noile condiţii este foarte rapid, deseori reacţiile publicului fiind mai interesante decât ale jurnaliştilor, prin smartphone putând fi oricine conectat la pulsul planetei. Mulţi analişti ai noului tip de jurnalism apreciază că bloggării, surse alternative de informaţii, constituie o categorie eficientă de oponenţi ai unei tot mai agresive tabloidizări.

În ce priveşte jurnalismul online, trebuie precizat de la început că Internetul a creat posibilitatea originală şi neegalabilă de a fi jurnalist, de a scrie şi de a posta propriul tău conţinut online pentru o audienţă extrem de numeroasă şi, mai ales, eterogenă. Democratizarea informaţiei se traduce prin aceea că acum oricine îşi poate deschide un cont pe o platformă online, fără a avea cunoştinţe tehnice, oricine poate produce şi publica informaţie, astfel că persoane necunoscute pot deveni personalităţi ale spaţiului public într-un interval de timp foarte scurt, prin expunere online. Partizanii acestui tip de jurnalism susţin că unul din marile avantaje este acela că online-ul îţi oferă posibilitatea de a practica jurnalismul echilibrat şi echidistant, pus în slujba interesului public, nu în interesul publicului. De asemenea, se pune în evidenţă şi un alt avantaj: poţi să scrii oriunde, oricând, indiferent dacă ai propriul tău site ori lucrezi pe un alt site. Nu eşti condiţionat de prezenţa la un birou sau de un program strict şi rigid.

Evolutia tehnologiei

Modificările survenite într-un timp relativ scurt ale relaţiei cu noile media sunt deosebit de numeroase, consecinţele implicând o schimbare extrem de rapidă, aproape simultană, a actorilor, a rolurilor şi a funcţiilor. În aceste condiţii, sunt mulţi cei care contestă calitatea informaţiilor şi invocă cu revoltă observaţia ca fiind proeminente goana exagerată după senzaţional, invazia unui divertisment de o calitate îndoielnică, ferocitatea tabloidizării, agresivitatea publicităţii.

Dorind să evaluez în termeni cât mai obiectivi situaţia actuală a presei, componentă importantă a corpusului de canale mediatice actual (un adevărat coctail ce poartă numele de „social media”), am ales să apelez la vechiul adagiu latin „aurea mediocritas”, conform căruia calea de mijloc e calea de aur, încercând o poziţionare echilibrată a fenomenului contemporan ce se află în plină desfăşurare. În acest sens, nu pot neglija câteva atribute de o fascinantă veridicitate ale jurnalismului tradiţional care se mai practică încă şi astăzi, jurnalism în care un subiect este pregătit cu mare atenţie în conformitate cu criterii profesionale consacrate în materie, verificat şi şlefuit înainte de publicare. Este de notorietate că gazetăria tradiţională prezintă fără echivoc faptele şi explică în ce context s-au petrecut ele. Exercitarea acestui tip de jurnalism, prin funcţia sa de facilitare a dezbaterii publice constituie o formă de necontestat a democraţiei, având în vedere că sursele şi interlocutorii sunt supuşi consultării, beneficiind de spaţiu şi timp alocate experţilor. Profesia de jurnalist, în sensul consacrat al exercitării ei tradiţionale, implică, înainte de orice, credibilitate şi responsabilitate.

Revenind, trend-ul platformelor media este de necontestat. Accesul instantaneu la Internet, laptopurile, notebookurile, e-bookurile, telefoanele superperformante, toate acestea au determinat într-o uimitoare măsură modificarea comportamentului uman, inclusiv a deprinderilor de lectură. Este bine ştiut că lumea de azi nu mai agrează să citească mesaje-informaţii, ci preferă să privească mesaje-imagini, însoţite sau nu de cuvinte.

În opinia mea, cultura se sprijină indubitabil pe lectură, nu pe imagini fugitive, cititul oferindu-ţi pauzele necesare pentru reflecţie şi meditaţie. Din acest motiv, mă alătur necondiţionat celor care consideră că pierderea obişnuinţei de a citi constituie un pericol imens conducând la slăbirea intelectului şi a puterii de gândire şi făcându-te să-ţi uiţi limba.

Dorin Nadrau

Foto: Dorin Nădrău (S.U.A.)

 

Scrisoare foarte deschisă adresată jurnaliştilor români acreditaţi la vizita preşedintelui României la Casa Albă

Autor: Grigore Culian (New York)

 

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor jurnalişti,

Nu voi folosi termenul “colegi”, mai ales după ce am asistat stupefiat la comportamentul dumneavoastră pe parcursul vizitei preşedintelui României, domnul Klaus Iohannis, la Washington. Am fost singurul jurnalist româno-american prezent la acest eveniment şi mi-au trebuit câteva zile să-mi revin după cele auzite de la oameni care ar trebui să fie modele de comportament civilizat şi de etică profesională. În meseria de jurnalist, limbajul de mahala, pregătirea superficială, aroganţa şi lipsa totală de respect faţă de cei din jurul dumneavoastră – inclusiv subsemnatul – mă determină să vă adresez aceste rânduri, în speranţa că veţi înţelege ceva din ceea ce vreau să vă transmit. Am 65 de ani şi trăiesc de 28 de ani la New York, unde sunt refugiat politic din februarie 1989. Practic meseria de jurnalist din aprilie 1997, când am fondat, împreună cu fiica mea, cel mai vechi ziar românesc în activitate la New York, “New York Magazin”, pe care îl conduc şi îl editez de 20 de ani. Am făcut această introducere pentru a vă arăta că nu sunt un nou-venit în presa scrisă şi că m-am pregătit serios înainte de a porni într-o aventură despre care nu ştiam când – şi dacă – se va încheia. Nu am avut resurse financiare, nu am beneficiat de banii unor “sponsori”. În toţi aceşti 20 de ani, mi-am asumat întotdeauna greşelile şi am încercat să le dau cititorilor mei tot ce am avut mai bun, fără să le cer nimic în schimb. Mi-am dorit să informez corect şi să protejez libertatea de exprimare a colaboratorilor mei în această ţară liberă, America, unde presa reprezintă cu adevărat o putere de care societatea a beneficiat întotdeauna.

1

Dar să trec la subiect. Miercuri, 6 iunie 2017, am fost prezent la întâlnirea preşedintelui Klaus Iohannis cu “Comunitatea Română din Washington, DC.”, acţiune care a avut loc la Ambasada României. Întrebare: a fost o întâlnire a preşedintelui cu românii din America sau cu dumneavoastră, cei veniţi din ţară?! M-am trezit îmbrâncit şi apostrofat de reporterii sau cameramanii televiziunilor din România, deşi aveam acelaşi statut cu domniile lor, fără să mai vorbesc de diferenţa de vârstă şi de faptul că am condus 6 (şase) ore pentru a ajunge la acea întâlnire. Întrebare: de ce aţi transformat un eveniment dedicat Comunităţii Româneşti într-o şedinţă foto a preşedintelui României, fără să ţineţi seama de faptul că oamenii veniseră acolo pentru a discuta problemele românilor din America şi a căuta soluţii împreună cu preşedintele?

Vineri, 9 iunie 2017, m-am prezentat la Ambasada României, pentru a merge împreună la întâlnirea de la Casa Albă dintre preşedinţii Donald Trump şi Klaus Iohannis. Urma să stabilim de comun acord protocolul întrebărilor şi să desemnăm persoanele care urmau să se adreseze celor doi şefi de stat. Lăsând la o parte ce mi-au auzit urechile în drumul spre Casa Albă (mai ales din partea unor doamne sau domnişoare, cărora nu vreau să le dau numele din respect pentru sexul frumos), m-am oferit să vă ajut, având în vedere că trăiesc de atâţia ani în America şi am fost prezent la toate întâlnirile de la Casa Albă ale preşedinţilor români cu omologii lor americani de după Revoluţie. M-aţi privit cu superioritate şi aroganţă, lăsându-mă să înţeleg că dumneavoastră sunteţi stăpânii adevărului şi că politica americană nu poate fi comentată decât de “specialiştii” trimişi de la Bucureşti. Nu am probe pentru a lansa acuzaţii de manipulare orchestrate în laboratoarele de intoxicare ale Puterii din România, oricare ar fi ea, deşi am serioase îndoieli în ceea ce priveşte buna credinţă a unora dintre dumneavoastră. De fapt, nu acesta este scopul scrisorii mele.

În final, doresc să vă transmit următorul mesaj: treziţi-vă şi învăţaţi că respectul faţă de meseria de jurnalist vă obligă să adoptaţi o conduită care să se ridice la nivelul lumii civilizate! Vă urmăresc în fiecare zi pe posturile de televiziune din România şi nu mi-a venit să cred că oameni care se erijează în monumente de etică şi le spun românilor ce e bine şi ce e rău pot coborî atât de jos! Nu vă mai lăsaţi călcaţi în piciare de forţa banilor şi apăraţi ce se mai poate apăra într-o presă ajunsă în pragul dezastrului moral în România! Vă garantez că notorietatea şi gloria temporară se vor întoarce ca un bumerang împotriva celor care încearcă să transforme această meserie nobilă într-o afacere rentabilă! Cât despre limbajul incalificabil pe care îl folosiţi în relaţiile dintre dumneavoastră, nu e treaba mea. Totuşi, vă întreb: Nu vă e ruşine?

Grigore L. Culian, editor/fondator “New York Magazin”

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors