Archive for the ‘Dezbateri’ Category

Ruşchiţa – aurul alb românesc

Posted by Stefan Strajer On March - 15 - 2017

Ruşchiţa – aurul alb românesc

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

De data aceasta, august 2016, eram hotărât ca în drum spre Timişoara să mă opresc şi să vizitez cariera de marmură RUŞCHIŢA, dintr-o seamă de informaţii ce le-am auzit de-a lungul anilor, din care mi-am făcut tot felul de imagini şi idei, conştient fiind că toate pot fi sau nu verosimile. Pentru a fi corecte, adevărate imaginele şi ideile mele trebuia să mă informez mai mult citind, dar mai ales trebuia să vizitez cariera, să am imaginea tridimensională a carierei din spaţiul ei din Munţii Poiana Ruscă, un lanţ muntos teşit de bătrâneţe al Carpaţilor Meridionali dintre Munţii Apuseni şi cei ai Banatului. Sunt munţi frumoşi, împăduriţi cu văi adânci şi peşteri misterioase, din şisturi cristaline încărcate de minerale grele, de tot felul de metale şi fabuloşi prin marmura care o conţin, pe care geologii o estimează la o vechime de trei sute de milioane de ani şi la o cantitate de douăzeci de milioane de tone! Cifrele acestea pe mine mă uimesc, ca să nu zic că de fapt mă aiuresc. Întâi ca timp, pare cu adevărat o veşnicie terestră pe lângă cea biblică, ce este o nimica toată de nici zece mii de ani, deşi te trec fiorii la gândul că majoritatea muritorilor îşi duce eternitatea în cazane cu smoală incandescentă! Dar, se preconizează, datorită penuriei de smoală din iad şi a supra aglomeraţiei din cazane, ca politicienii români de după Decembrie 1989, în frunte cu preşedinţii, miniştrii, parlamentarii să fie introduşi în butoaie cu rahat, puturos şi dezgustător, care l-au mâncat în timpul mandatelor avute. Hotărâre drăcească de necesitate, bine venită, meritată.

Interesul meu faţă de Marmura de Ruşchiţa a crescut şi mai mult de când am aflat că Domul din Milano a fost refăcut, prin anii ’70, cu marmură de la noi, de la Ruşchiţa, nu de la ei, din bine cunoscuta Carrara din care Michelangelo a sculptat celebra Pieta, pentru că marmura noastră, adevărat aur alb în zilele noastre, este mai bună în construcţii fiind mai rezistentă păstrâdu-si nealterate calităţile. Azi, aflăm că străinii, lacomi globalizaţi, îşi înfig colţii şi-n Marmura de Ruşchiţa, la fel precum o fac în Roşia Montana! Azi Roma, Viena, Londra au sărăcit, nu-şi mai permit Marmură de Ruşchiţa abia îşi mai permit gresie şi faianţă ordinară, în schimb lumea arabă îşi permite să placheze şi grajdurile cailor pur arabi cu marmură. Deh, lumea e în permanentă schimbare ideologică şi politică în funcţie de puterea economică, dar şi puterea economică e trecătoare şi într-o zi se va termina şi ţiţeiul arabilor precum aurul negru românesc, secătuit de străinii care i-au condus şi îi conduc…

Cariera de marmura Ruschita

Înainte de Simeria, părăsesc bucăţica de autostradă pe care am venit rapid şi comfortabil numai de la Sebeş – în rest este un calvar rutier datorită aglomeraţiei la care vechile şosele nu mai fac faţă – şi mă îndrept spre Ţara Haţegului, un spaţiu românesc sacru prin frumuseţe şi istorie. Biserica din Densuş, unică în felul ei, aşezată pe temelia unui templu roman şi prin materialele folosite la construcţia ei certifică începutul timpuriu al creştinismului în Dacia. Apoi urmează Sarmizegetusa Ulpia Traiana, construită de legiunile împăratului Traian după al doilea război cu Decebal, un vestigiu foarte important al istoriei noastre lăsat într-o lamentabilă nepăsare şi neglijenţă. Afară de o parcare asfaltată înconjurată de nişte tarabe şi un han improvizat din pefele, din 1990 nu s-a făcut nimic. Între amfiteatrul, de lângă şosea, şi forumul coloniei pe vremea romanilor erau via plaustralis placată cu dalii mari de piatră aşezate perfect, astăzi e un drumeag denivelat plin de gropi ce se transformă în noroi după fiecare ploaie. Despre forum şi celelalte clădiri, vile, temple sau atelierle să nu le comparam cum sunt întreţinute şi prezentate cu cele din străinătatea vestică a României, fiindcă ne cuprinde jalea. Romanii în construcţiile lor de aici au folosit pe lângă piatră şi marmură. Au găsit-o repede, la fel cum au găsit aurul şi sarea dacilor, puţin mai jos, după Poarta de Fier a Transilvaniei, în zona comunei Bucovei de azi. Dar Munţii Poiana Ruscă au şi alte zăcăminte de marmură.

Marele zăcământ de marmură de la Ruşchiţa a intrat în atenţia lumii, a mineralogilor şi a celor interesaţi în exploatarea ei datorită sculptorului maghiar Istvan Ferenczy, în secolul XIX-lea, care a atras atenţia asupra ei în Imperiul Habsburgic prin mass-media vremii, comparându-i calităţile cu cele ale marmurei de Carrara şi estimând zăcământul la o foarte mare cantitate. Atât a trebuit, că a şi sosit un constructor neamţ foarte interesat, Johann Biebel, a urcat pe râul Ruşchiţei a cercetat nemţeşte, a evaluat bine şi a cumpărat ieftin, aproape pe nimic, munţii împăduriţi dintre Pârâul Racii Mari şi Pârâul Padeş, cei doi afluenţi ai Ruşchiţei şi a început exploatarea marmurei în 1883. Cum între timp Imperiul Habsburgic, în declinul lui istoric, a alunecat rău de tot când s-a unit cu Ungaria, numindu-se Austro-Ungaria, totul s-a maghiarizat în Ardeal şi Banat. Chiar şi fiul moştenitor a lui Johann Biebel a devenit Ianos ce s-a căsătorit cu fiica un foarte mare, mare şi viteaz, general ungur din Budapesta şi au început exportul marmurei de la Ruşchiţa în douăsprezece ţări din Europa sub marca: magyar Carrara! Vezi reclamele şi documentele timpului.

La Magyar Carrara din Munţii Banatului, prin 1900, munceau din greu vreo trei sute de gugulani – rumânii locului ce se consideră urmaşii direcţi ai dacilor – ce tăiau, încărcau şi transportau 700 de tone de marmură pe lună cu nişte care mari, special făcute la care erau înhămate multe perechi de cai şi faceau un drum de douăzeci de kilometri până la gara din Voislova. Era o muncă foarte grea, îndrumată şi supravegheată de nişte colonişti germani cu experienţă în minerit şi cariere de piatră şi marmură. Cu magyar Carrara s-a placat Palatul Băncilor din Viena şi Parlamentul din Budapesta şi a ajuns până în America Nord şi Japonia apreciată pentru evantaiul cromatic, strălucire şi rezistenţă.

Cobor prin Poarta de Fier a Transilvaniei în Banat, depăşesc comuna Bucova şi la Voislova o iau spre Rusca Montană, o veche aşezare – ruscă înseamnă sat de sub munte – care s-a mărit datorită industriei extractive de fier, plumb, zinc, argint, dar mai ales carierei de marmură de la Ruşchiţa, cea mai mare din România şi una dintre cele mai mari şi de calitate superioară din Europa. Mă opresc la Monumentul Turismului ridicat de Clubul Turistic Bănăţean în 1936. Citesc: „Turistule ajuns sub poala pădurii/ Aruncă năcazul şi patima urii/ Încearcă să prinzi din legile firii/ Scânteia divină: virtutea iubirii” de ing. silvic V.M… Frumos în acele frumoase zile româneşti, înduioşător, trist în zilele noastre în care mai vedem în pădurile noastre doar sursa exploatării pustiitoare iar scânteile virtuţii s-au stins. A mai rămas turismul transformat în business. Aici, este o zonă turistică unică, unde şi unele vechi galerii miniere se pot transforma în obiective turistice cum sunt prin Europa, mai ales în Germania unde turismul minier este o sursă   bogată de arginţi în vremurile de acum. Trebuie doar chibzuinţă, determinare şi travaliu, Salina de la Turda este un exemplu relevant. Mai departe, de o parte şi alta a şoselei, din loc în loc, prin faţa caselor oamenilor sunt făcute din resturi de marmură mici spaţii de parcare. Minunat, parcari din marmură, sunt pe drumul cel bun. Iată, prin bălării şi tufe o tablă amărâtă, veche, strâmbă, ruginită într-un cadran de fier cu vopseau scorojită pe care scrie RUŞCHIŢA. Etalon de nepăsare şi mizerie aici, la cariera de marmură recunoscută în lume, pentru că nu s-a găsit un bloc de marmură, din miile care se exportă, să fie asezat aici şi pe care să scrie RUŞCHIŢA cu ş-ul românesc, nu cu sch-ul german. Renunţ la alte descrieri ce urâţesc localitatea, privesc numai coridorul verde prin care trec până ce ajung la „S.C. Marmosin S.A. Simeria”. Parchez şi eu în nişte gropi înainte de tabla care scrie „Trecerea oprită” şi încep să mă interesez cum se poate vizita această carieră recunoscută internaţional dar aşa de puţin mediatizată în ţară şi străinătate printre români. Primele informaţii primite îmi sunt nefavorabile: „Este proprietate privată, nu se vizitează ca obiectiv turistic.” Upercut! Ameţit, dar nu renunţ: „Sunt un ziarist din Canada, vă arat legitimaţia, vreau să scriu un reportaj pentru românii de acolo.” Mă priveşte suspicios ca pe un individ suspect şi-mi spune franc: „Mulţi cu legitimaţii de-aşte vin cu alte scopuri pe aici! Da, mergeţi şi vorbiţi cu domnişoara, la uşa a doua”. Mulţumesc pentru scânteia de speranţă. Uşa a doua dă într-o încăpere mare cu multe birouri, dar numai la unul stă o doamnă, înconjurată de registre şi dosare, hârtii şi telefoane, ecrane de calculatoare şi doi trei oameni cu probleme lor. Aştept şi privesc, şi-mi pare că domnişoara e serverul carierei „Dealul lui Ionel”, toate informaţiile trec pe la această doamnă calmă, sigură şi hotărâtă. Îmi vine rândul şi politicos îmi spun dorinţa. „Este companie privată trebuie să aveţi aprobare de la directorul general” Knockout!! Încerc să mă ridic: „Doamnă, vin de la zece mii de kilometri, nu ştiam că e nevoie de aprobări, nu am decât intenţia de a prezenta românilor de peste ocean acest colţ natural valoros al României. M-a privit direct şi eu pe ea, după care a zis: „Aşteptaţi, am să vorbesc cu domnul inginer şef”. Am spus mulţumesc şi am aşteptat cu sufletul la gură. După un timp mi-a spus: „Domnul inginer are sa vina să vorbească cu dumneavoastră. Aşteptaţi. Mulţumesc. Noo, Dumitre, amu e amu, ai să vezi sau nu „magyar carrara” devenită carieră privată! Mi-e ruşine să mă rog lui Dumnezeu să mă ajute pentru atâta lucru, dar rămân la ideea mea; poate îmi trimite un om înţelegător că vin cu sincere intenţii de vizitare a unui spaţiu natural românesc.

RUSCHITA

Când am dat mâna cu domnul inginer Viorel Berindeie, am avut senzaţia omului asprit de munca grea a carierei. A fost lapidar dar pătrunzător, probabil, deja primise toate datele necesare de la „server” şi m-a invitat să mă urc în gipan în care, pe bancheta din spate, stătea o persoană. Odată cu demarajul au început şi discuţiile; eu cu mulţumirile dânsul cu întrebări obişnuite. Apoi a trecut la prezentarea carierei şi explicaţii. „Aceasta a fost prima carieră, se numeşte Gropanul, este în forma unui clopot răsturnat din care s-a extras marmură din secolul trecut până în vremea lui Ceauşescu pentru Casa poporului român”. Specificarea aceasta m-a surprins, adjectivul adăugat spunea foarte multe, mai târziu aveam să aflu că inginerul era moţ. Îmi explica Gropanul, un adevărat amfiteatru gigant de 130 de metri. Impresionant, e unic şi dominant. Pe mine şi pe mulţi ca mine, care l-am văzut ne-a uluit: un munte întreg transformat în amfiteatrul tăcerii, un memorial al marmorei. Veniţi şi cereţi să-l vedeţi, osteneala drumului dispare în faţa lui! Am ascultat detalii şi am urcat în zigzag la Cariera lui Ionel în plină exploatare acum şi imaginea m-a copleşit. Fac o paranteză, eu sunt un fermecat, până la subjugare, de Natura lui Dumnezeu, iar inginerul Viorel Berindeie, moţul, m-a impresionat şi dominat în decorul imaculat al Naturii decopertate, dezvelite, până la nuditate pentru a ne arata frumuseţea creaţiei de acum trei sute de milioane de ani, ajunsă în mâinile unei tehnologii rapace pentru că omenirii îi trebuie, pe lângă multe altele, şi statui şi trepte de marmură. Cu răbdare ca pentru novici, domnul inginer Viorel Berindeie îmi explică utilajele şi tehnologia cu care se desprind blocuri de marmură de zeci de tone. Pentru prima dată, aud de haveze cu discuri şi foreze pentru secţionările marmurei, de utilaje grele de ridicat şi transportat. Le văd în funcţiune, le privesc curios şi fotografiez, întreb naivităţi de ignorant şi primesc răspunsuri de profesionist.

transport_marmura_02 jud Caras Severin la inceputul secolului XX

Foto. Transport de marmura de la Ruschita la inceputul secolului XX

Sunt entuziasmat, mulţumit şi mulţumesc. Inginerul Viorel Berindeie este o persoană robustă, energetică cum trebuie să fi în asemenea uriaşă carieră ca profesionist, ca şef, dar firea şi omenia moţului îi este miezul sufletesc. Ne despărţim cu simpatie. Am avut noroc de vreme frumoasă, de oameni înţelegători că nu mă interesa business-ul carierei – asta se poate afla, cât vrea fiecare, de pe Internet – eu voiam doar să văd carrara românească.

Îmi pare rău că nu se poate vizita organizat cu ghid, cu un vehicul special, cel puţin sâmbăta şi duminica când nu se lucrează în carieră. Ar trebui pentru că merită pentru toata lumea; de la patroni la turiştii din ţară şi străinatae. Şi-n locul tablei prăpădite, ruginită, jalnică de la intrare, să se aşeze cel mai mare bloc de marmură pe care să scrie: RUŞCHIŢA – CARRARA ROMÂNIEI.

(August 2016, Casa cu Flori – Bistriţa)

FLOREA

Foto. Corneliu Florea

Cum a fost asasinat Mihai Viteazul

Posted by Stefan Strajer On March - 15 - 2017

Cum a fost asasinat Mihai Viteazul

Şi câteva consideraţii peste timp…

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware, SUA)

 

În publicația Valahia-Dacia Nemuritoare nr.42 – februarie 2017, în pag.2 este publicat articolul Călugăreni 1595 – o victorie categorică (I), autor prof. Marin Alexandru Cristian, doctor în istorie. Autorul dă explicația că a scris acest material ca replică la opiniile mai multor istorici renumiți privind Bătălia de la Călugăreni publicate în revista Historia, dar Ion Cristoiu a refuzat să-o publice.

Autorul prezintă o serie de teze ale istoricilor cu ștaif, pe care le combate, dar noi vom trata doar momentul asasinării lui Mihai Viteazul în ziua de duminică 9/19 august 1601 în tabăra sa de la Câmpia Turzii.

Conform istoriei oficiale Mihai Viteazul a fost asasinat din ordinul generalului Gheorghe Basta, așa cum am învățat și noi la școală, din motive de invidie.

Autorul demonstrează că lucrurile stau astfel: „În dimineața zile de duminică 9/19 august 1601 Mihai Viteazul discuta în cortul voivodal cu Ludovic Rakoczi, comandantul pedestrașilor unguri. A fost anunțat că în tabăra sa au sosit trupe imperiale conduse de germanul Johann Heinrich Petz și valonul Jacques de Beauri. Voievodul valah s-a bucurat crezând că i-au venit în ajutor să-l însoțească în Valahia, așa cum îi promisese Gheorghe Basta. A ieșit din cort să-i întâmpine cu prietenie. Căpitanul neamț l-a somat să se predea spunându-i că a fost declarat prizonierul împăratului și i-a arătat ordinul imperial. Mihai Viteazul a spus Ba și a încercat să scoată sabia din teacă. În acest moment valonul Jacques de Beauri i-a înfipt halebarda, mișelește, în spate de a ieșit prin abdomen un lat de palmă în față. Voievodul valah a căzut și când încă nu murise, trăgându-și ultima suflare, Johann Heinrich Petz i-a luat sabia și i-a retezat capul“.

Ca să vă dați seama cât de mare a fost mișelia împăratului Rudolf trebuie spus că această crimă a avut loc la două săptămâni după ce trupele Voievodului Mihai Viteazul împreună cu cele austriece al generalului Basta au obținut victoria de la Gorăslău prin care Transilvania a devenit vasală curții de la Viena. Mihai Viteazul tocmai trimisese 63 de steaguri capturate, din totalul de 130, la Viena, după o dispută cu Basta care voia el să le trimită pe toate. Logic în aceste condiții împăratul trimitea trupe lui Mihai Viteazul doar dacă se hotărâse să-l ajute să recucerească Valachia căzută vasală turcilor. Nimeni nu trimite trupe cu o scrisoare de răspuns negativ. De aceea Voievodul Mihai Viteazul a ieșit în cămașă din cort fără nicio măsură de contracarare neputându-și imagina că un împărat poate să se coboare la nivelul unui tâlhar.

Asasinarea-lui-Mihai-Viteazul

Cavalerul valon și cel german, exponenți ai civilizației occidentale, s-au comportat și ei ca niște tâlhari. Chiar dacă împăratul le-ar fi dat de înțeles că l-ar prefera mort pe valah, onoarea cavalerească le cerea ca-n cazul opunerii la arestare să lupte față-n față, mai ales că erau doi și probabil cu alți soldați în apropiere.

Să vedem cum s-au comportat doi țărani români, soldați în ultimul război mondial, într-o situație asemănătoare. Întâmplarea am auzit-o de la Miclăuș, un prieten al tatălui meu, pe vremea când eram copil, dar am reținut-o. Miclăuș împreună cu un camarad înarmați cu o pușcă mitralieră se aflau în Munții Tatra, în linia întâi, pe o zăpadă până la genunchi, într-o poziție avansată având obiectivul să supravegheze o cărare a inamicului aflată la circa o sută și ceva de metri. La un moment dat pe cărare apare un soldat neamț, cu automatul atârnat de gât, care se deplasa fluierând. Miclăuș povestea că aveau de ales să-l someze să se predea sau să-l lase-n pace. Nici prin cap nu ia trecut lui Miclăuș, sau camaradului său, a treia variantă, să-l curețe pe neamț cu o rafală, fără somație. Nu s-a gândit atunci și nici când relata n-a amintit de o asemenea variantă posibilă. Așa au fost educați acești fii de țărani sau meseriași români de-a lungul secolelor, că nu poți să ucizi o ființă umană, chiar dacă ești în conflict cu ea, fără să-i lași șansa să se apere. Poate de aceea în armata română nu există lunetiști. A trage în capul unui om ca-ntr-un bostan la țintă nu se încadrează în morala creștină a neamului nostru. În schimb sovieticii și americanii îi fac eroi pe lunetiștii lor dedicându-le filme (Al 41-lea, sovietic, pe care l-am văzut la căminul cultural din sat pe când eram copil) sau cărți (Sniper – ul american).

Dar, povestea în continuare Miclăuș, după un timp apare pe cărare o grupă de șapte soldați unguri. Românii îi somează să se predea, ungurii aruncă armele jos și ridică mâinile sus. Miclăuș se duce la ei, le adună armele escortându-i până la camaradul său și apoi la comandament. Când Miclăuș ajungea la final cu această relatare el se minuna cât de inconștient a fost pentru că dacă ungurii văzând că sunt numai doi români s-ar fi răzgândit și ar fi opus rezistență camaradul său risca să-l împuște și pe el. Pe lângă omenia dovedită de cei doi soldați români trebuie să remarcăm inteligența lor nativă și mobilitatea lor spirituală care le-a permis să ia cea mai bună hotărâre în condițiile date într-un timp foarte scurt.

Ce a câștigat împăratul austriac Rudolf în urma asasinării Voievodului Mihai Viteazul? Pe termen scurt Basta a devenit guvernator al Transilvaniei suprimând constituția. După trei ani însă transilvănenii se răscoală îl alungă pe Basta și trupele sale austriece. În 1604 devine princepe al Transilvaniei independente Ștefan Bocskai.

Cu turcii în coasta lor în urma transformării regatului maghiar în pașalâc, ca urmare a bătăliei de la Mohacs din 1526, cu Banatul transformat în pașalâc în urma cuceririi de către turci a cetății Timișoara în 1552, a unei raiale turcești la Oradea, cu o Transilvanie independentă, austriecii sunt nevoiți să facă pace cu turcii în 1604 la Zsitvotorok. În urma acestei păci cele trei țări românești intră treptat în sfera de influență otomană dar în condiții mai ușoare.

Voievodul Mihai Viteazul ceruse ajutor în bani sau trupe de la împăratul Rudolf pentru a recuceri Valahia. Papa Clement VIII îi promite ajutoare în bani cu condiția să treacă la catolicism. Mihai Viteazul îi răspunde cu o contrapropunere ca papa să revină la dreapta credință (ortodoxie). Mai cunoașteți o asemenea propunere făcută unui papă? Păi dacă Mihai Viteazul era un simplu aventurier ambițios, fără conștiință de neam, cum îl prezintă câțiva istorici, n-ar fi primit el propunerea papei?

De ce a fost răspândită varianta că Voievodul Mihai Viteazul a fost ucis din ordinul generalului Basta din invidie. Între Mihai Viteazul și Basta au fost relații proaste, se antipatizau reciproc și s-au certat de multe ori. De ce a fost nevoit împăratul Rudolf să trimită un detașament special de la Viena pentru a-l asasina pe Mihai Viteazul când îl avea pe generalul Basta și trupele sale la doi pași de victimă? Singura explicație este că generalul Basta, care nu putuse refuza un asemenea ordin al împăratului, a tărăgănat executarea lui din motive de morală cavalerească. Adică după ce ai luptat umăr la umăr cu un camarad să-l omori mișelește, ca un tâlhar?

Asasinarea mișelește a Voievodului Mihai Viteazul era o pată pe obrazul monarhiei habsburgice, de aceea istoricii oficiali, inclusiv cei de astăzi, au făcut tot posibilul să arunce vina pe Basta, un italian.

Un urmaș al habsburgilor a intrat în posesia Castelului Bran. N-am auzit ca cineva din casa imperială de Habsburg să-și fi exprimat regretul pentru asasinarea Voievodului Mihai Viteazul. Pe vremea când Voievodul Mihai Viteazul aducea mari servicii austriecilor prin lupta sa împotriva turcilor, împăratul Rudolf îi dăruiește cetatea Konigsberg din Silezia, împreună cu moșia care aparținea de ea, pentru vecie. Atenție urmași ai Voievodului?

Mareșalul Ion Antonescu, s-a dus cu inima deschisă la palatal regal și a fost dat pe mâna inamicului de un rege de origine germană.

Germania și Franța se opun intrării României în spațiul Schengen după ce ne-au impus să cheltuim peste 700 milioane de euro pe un sistem de securizare achitat unui concern franco-german. Iată că lanțul trădărilor a ajuns până în zilele noastre. Ce mai urmează cu un președinte de origine germană sprijinit de numeroasele cozi de topor din jurul său?

Foto.Ioan-Ispas

Foto. Ioan Ispas

În pesede democrația-i clară: Ori taci din gură, ori dat vei fi afară!

Autor: George Petrovai

 

Mi se va răspunde că după acest monolitic principiu se conduc și celelelalte partide și că din Partidul Național Liberal (PNL), de pildă, au fost excluși sau, după caz, forțați să plece o droaie de membri cu vechi state de serviciu, care au păcătuit prin aceea că n-au știut să-și țină limba după dinți, astfel pățiților dându-li-se posibilitatea să mediteze îndelung la adevărul găzduit în spusele „Vorba dulce (a se citi nederanjantă) mult aduce”, respectiv „Vorba bună (pentru urechile sus-puse) mult adună”…

Dar în niciun partid postdecembrist lucrurile de acest gen nu se petrec ca în Partidul Social Democrat (PSD), adică într-un mod atât de sfidător nedemocratic. Că, de, fiind copilul de suflet (bolșevic) al lui Ion Ilici Iliescu și continuatorul de drept și nedrept al sinistrului Front al Salvării Naționale (FSN), doar el este cel chemat să edifice pe aceste meleaguri democrația originală, un veritabil Turn Babel al politrucilor postdecembriști.

Iată câteva mostre mai mult decât grăitoare în acest sens:

1) Corect din partea îndelung controversatului Liviu Dragnea (Jiji Becali îl face tractorist) era ca, măcar după primirea sentinței de condamnat neîntemnițat efectiv, să facă pasul înapoi și să-și rezolve multiplele probleme pe care le are cu justiția. Și cine știe ce va mai scoate timpul la iveală, atunci când un necușer de teapa personajului Dragnea ține morțiș să fie în fruntea mesei cu bucate politice! Dar el nu doar că nu și-a dat demisia din funcția de președinte, gest firesc pentru cineva cu adevărat preocupat de imaginea partidului și de onoarea sa în cădere liberă (de unde rezultă tristul destin al termenului „demisie” în vocabularul politrucilor dâmbovițeni), ci, la repezeală și de-al dracului, a fost încercuit de scârboasa fidelitate a grosului subalternilor, unii dintre ei așijderea cu patalamale penale, astfel făcând dovada că numai prin solidaritate fraterno-coțcărească pot fi depășite problemele generate de indivizi, respectiv de grupurile certate cu legea.

2) Valeriu Zgonea, fost președinte executiv al PSD-ului și președinte al Camerei Deputaților, s-a dovedit singurul mahăr din partid, care a îndrăznit la vremea respectivă să se abată de la această jalnică disciplină de haită, cerându-i lui Dragnea să facă pasul înapoi și să-și clarifice situația juridică. Tot ce se poate ca Zgonea, el însuși cu bube în cap, să fi fost îmboldit de șansa întrezărită de-a ajunge tartorul partidului după retragerea penalului. Dincolo de asta, el a acționat just pe fondul chestiunii. Nu și în formă (nu spuneau anticii, îndeosebi evreii, că-i de preferat nelegiuirea în locul dezordinii?), motiv pentru care Zgonea și-a pierdut funcțiile și a fost exclus din gașcă.

3) Recent, cât pe-aci să fie exclus și Mihai Chirică (primarul Iașului, vicepreședinte PSD și președintele organizației județene Iași), pentru curajul cu care a vorbit în spațiul public despre ceea ce este considerat tabu – gunoiul din interiorul acestui mastodont politic. Deocamdată și-a pierdut toate funcțiile politice…

pontadragnea

4) Zilele astea, Victor Ponta, ex-premier și fost președinte PSD, i-a înmânat lui Dragnea demisia/excluderea sa în alb. Mă rog, întrucât nu face parte dintre aceia care tac și rabdă, știe el prea bine la ce se poate aștepta din partea succesorului său la șefia partidului, tractoristul, vorba lui Jiji, pentru care vocea partidului este totuna cu vocea lui.

(Sighetu Marmației, 11 martie 2017)

petrovai-george

Foto. George Petrovai

Restaurația în forță a cleptocrației

Posted by Stefan Strajer On March - 12 - 2017

Restaurația în forță a cleptocrației

Autor: Silvia Jinga (Delray Beach, Florida)

 

Țara este atât de disperată încât votanți și nevotanți ai PSD-ului s-au iluzionat că acesta este partidul providențial, care va scoate România din șanț. Programul electoral al partidului sună ca la carte, ca în visurile cele mai frumoase ale românilor, secătuiți de succesiunea guvernelor mai mult sau mai puțin criminale, care au ruinat economic și spiritual un popor vrednic, atunci când este condus cu pricepere. Problema cea mai acută a României după 1990 este lipsa totală a moralității liderilor, absența unei viziuni politice pentru dezvoltarea țării, furtul de proporții și înstrăinarea avuției naționale de către înalții demnitari. „M-am săturat de lichele, dați-mi o canalie” ar fi spus Victor Eftimiu. Ne aflăm exact în această situație. Românii sunt conduși nu doar de lichele, ci de canalii.

Programul electoral a fost întocmit ca să arunce electoratului praf în ochi. Las’că, după ce s-au instalat bine în fotoliile guvernamentale, aleșii poporului s-au pus zeloși pe treabă, o treabă numai a lor care îi ardea cumplit la degete. Frații mafioți băgați la pârnaie trebuiau degrabă eliberați, baronetul aflat în teritoriu trebuia urgent răsplătit cu accesul la credite cu nemiluita timp de un an de zile. Vă amintiți de ordonanța nr. 13. Încurcăturile penale ale șefului partidului se cereau rezolvate ca nici să nu se mai știe de ele, de la primar până la ministru cazierul trebuia spălat de lucruri necurate și partidul să trăiască. Judecând după tradiția de management corupt, dominantă în PSD în toate guvernările lui, începând cu 1990, când politicienii de stânga s-au năpustit să jefuiască, cei care s-au iluzionat cu ocazia victoriei acestui partid au dovedit că au o memorie scurtă.

Se pare că, ceea ce l-a determinat pe dl. Dragnea să forțeze ordonanța de pomină nr. 13 pentru salvarea penalilor, ar avea o motivație personală destul de stringentă, care depășește îngrijorarea sa pentru procesul în curs. Există suspiciuni serioase că Liviu Dragnea și-a dosit o parte din afaceri în America de Sud, fapt pentru care se teme de posibile noi anchete. La puțin timp după alegeri a declarat că a primit multe mesaje prin interpuși că va fi băgat în pușcărie. (cf. Dan Tapalagă, A început căderea lui Dragnea, HotNews, 28 februarie, 2017). Dragnea nu va renunța la putere cu ușurință. Plecând din țară în Israel, probabil pentru lecții de tactică și strategie de la consilierii lui de campanie, l-a lăsat ca vârf de lance pe senatorul tupeist, Șerban Nicolae, care prin amendamentul la legea grațierii bate în aceeași direcție: protecția infractorilor. Întreaga ambianță socială în România este infestată de morbul fărădelegii. De aceea se poate observa că spiritul de strâmbătate al guvernului pesedist este pe placul multora care se simt cu musca pe căciulă, indiferent de apartenența lor partinică. Traian Băsescu, Sebastian Ghiță, Elena Udrea, Alina Bica și atâția alții sunt ejusdem farinae și au suficiente motive să se coalizeze pe față sau tacit cu politica de obstrucționare a justiției, legalizată de guvernul patronat de Dragnea. Analiștii politici din presa românească prevăd începutul declinului lui Liviu Dragnea, marcat și de slăbirea loialității premierului Sorin Grindeanu, acesta detașându-se abil de manevrele bosului.

Senatorul Șerban Nicolae, care îi caracterizează pe criticii săi drept „excesiv de proști, excesiv de ticăloși”, a stârnit din cauza sfidării lui ciocoiești reacții de condamnare în presă, ca aceea a lui Cristian Tudor Popescu în Republica (6 martie, 2017): „Multigușatul senator Ș. Nicolae o plesnește de masă și mai tare în Parlament: toți corupții, mitarnicii, abuzierii în serviciu, traficanții de influență sunt de fapt nevinovați”, suferind, săracii, din cauza călăilor de la DNA. Cam patru mii de pușcăriabili ar scăpa prin legile de grațiere pe care partidul de guvernământ se zbate să le impună prin toate mijloacele, dacă nu direct, atunci mascat, doar, doar s-or strecura cumva. Vă dați seama ce nivel de conștiință au acești guvernanți, care luptă să exonereze pe cei care au furat din banii populației, bani ascunși prin paradisuri artificiale în vreme ce mii de români fie au luat calea exilului, fie se chinuiesc să supraviețuiască în țară. În fapt, se vede limpede că cei mai mari dușmani ai românilor sunt românii înșiși, aceia care formează cleptocrația din România.

Hoyt Yee, adjunctul asistentului pentru afaceri europene și euroasiatice al secretarului de stat SUA, a declarat în 21 februarie la o întâlnire cu jurnaliștii în București (cf. Dan Tapalagă, Hoyt Yee a avut un singur mesaj pentru guvernul Grindeanu, HotNews, 22 februarie 2017) că SUA urmărește atent situația statului de drept în România, după tentativa guvernului de a slăbi legislația penală. Ceea ce i-a dat o speranță demnitarului american a fost distanțarea premierului Sorin Grindeanu de această tentativă prin abrogarea ordonanței nr. 13, dovedind că a acordat atenție protestatarilor din Piața Victoriei, din celelalte orașe ale României și din câteva capitale occidentale. Eu i-aș șopti domnului Hoyt Yee:   ”not so soon”. Timp de treizeci și opt de zile cinci sute de mii de oameni în România s-au opus cu fermitate ticăloșiei celor cărora le-au dat mandatul. Demonstranții au cerut demisia guvernului, care în primele două luni de administrație a încercat să lovească mortal în justiție. Acest guvern este total lipsit de credibilitate, dar se ține în jilț cu puterea, sprijinindu-se pe de-alde senatorul Șerban Nicolae și pe alții de aceeași extracție.

În tensiunea care s-a creat între guvern și populație s-ar părea că, în absența unui partid de opoziție valid, singura opoziție viabilă rămâne strada. „Ne găsim stimați Republicani, în situația pe care o presimt demult (…) soarta DNA, soarta Justiției, a noastră a tuturor celor care ne încăpățânăm să vrem a trăi drept și demn fără să părăsim România (…) o va hotărâ nu Guvernul, nu Președintele, ci înfruntarea dintre stradă și ĂȘTIA” (Cristian Tudor Popescu, idem, ibidem). Cuvintele amare ale lui Cristian Tudor Popescu trădează o stare de disperare cauzată de o democrație care nu lucrează încă. După douăzeci și șapte de ani de frustrări, în condițiile atotputerniciei corupției, în absența deocamdată a unor forțe reale care să i se opună, pesimismul este de înțeles. Răbdarea oamenilor a ajuns la limită. Manipulările odioase ale lui Dragnea and co. au adâncit starea de dezolare la maximum. Protestatarii au substituit pentru o vreme absența unei opoziții adevărate, dar, așa cum corect observă Dan Tapalagă (Unificarea dreptei, HotNews, 14 februarie 2017), strada nu se poate constitui în partid, nu poate guverna, își pierde forța prin uzură. Poate fi o soluție extremă într-o stare de urgență, dar nu se poate conta pe ea tot timpul. Așa că singura cale rămâne apariția unui nou partid sau reorganizarea celor existente pe bazele onestității și devotamentului autentic pentru cauzele naționale. Sugestia Alinei Pippidi-Mungiu (interviu cu Rareș Bogdan la Realitatea TV, 7 martie, 2017) că Liviu Dragnea ar fi de neînlocuit la ora actuală și că vânarea corupților ar trebui limitată la vârfuri, exceptându-i pe primari, de pildă, mi s-a părut cel puțin hilară, demnă de pana lui Caragiale. Adică să stârpim furtul, dar nu chiar peste tot, doar pe ici pe colo prin punctele esențiale. Asta ar fi curat murdar, vorba lui Nenea Iancu.

(Delray Beach, 7 martie 2017)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

Interviu cu Claudiu Lucaci

Posted by Stefan Strajer On March - 12 - 2017

Interviu cu Claudiu Lucaci

Interviu realizat de Ana Moroşanu Magdin

 

„Pe scara valorilor morale şi al dezvoltării personale America rămâne un model funcţional cu garanţii solide…!”

 

Ana Magdin: Domnule Claudiu Lucaci, sunteţi unul dintre cei mai pregătiţi tineri din România, cu o experienţă destul de importantă în politică dar şi în presă! Ce credeţi că se doreşte în România prin aceste proteste?
Claudiu Lucaci: Caracterizarea de tânăr se în măsura în care gândesc şi simt ca un spirit liber, neîncorsetat de dogme şi ranchiuni. În ceea ce priveşte politica, aceasta este o profesie care presupune vocaţie, deci trebuie practicată de oameni dedicaţi unei profesii care îşi asumă rolul în baza unui mandat primit prin votul popular. România este departe de imaginea proiectată în democraţiile consolidate în privinţa figurii corecte a unui politican. Prin urmare, deşi nu sunt angrenat politic, sunt obişnuit să analizez acţiunile politicienilor în cheie analitică. Recentele dezvoltări în spaţiul public care s-au soldat cu proteste în stradă pot fi judecate prin prisma interesului legitim al cetăţenilor care simt iminenţa unui prejudiciu personal prin deciziile luate de o autoritate. Cred că între această acţiune justificată şi logica conflictului permanent în care se află forţele politice există o discrepanţă majoră. Mi se pare că peste dreptul la liberă exprimare s-a suprapus un plan al conflictului între puteri sau reprezentanţi ai acestora. În România, tema corupţiei este atât de uzitată încât pare să fi ajuns o dogmă. Deşi este reală şi trebuie tratată ca un flagel, riscăm ca în numele acestui obiectiv să ne transformăm viaţa într-o cursă a contestării oricui pe bază de suspiciuni sau inamiciţii personale. Oricine este suspect pentru că nu ne place din punct de vedere politic. Ar fi fost foarte uşor ca acest scandal naţional să se închidă printr-o intervenţie precisă şi fermă a Preşedintelui. Însă noi nu am ajuns să tranşăm inteligent un conflict politic – de aici riscul de a-l transforma într-unul juridic, între puterile constituţionale. Suntem într-o fază a contestării publice imprevizibilă în consecinţe şi greu de analizat cu informaţiile de care dispunem public.

1

Ana Magdin: Foarte mulţi analişti politici din străinătate, consideră că la 27 de ani de la Revoluţie, România încă trăieşte în haos! Care este opinia dvs.?
Claudiu Lucaci: Ceea ce vedem în România este o tranziţie neterminată către democraţie şi, totodată, incertă cu privire la statul de drept. Deşi ţara noastră şi-a încheiat formal transformarea din punct de vedere al corpului legislativ şi al  construirii instituţiilor democratice, au rămas nefinalizate instrumentele de implementare şi de schimbare a mentalităţii. Sentimentul acesta de haos este de fapt unul de incertitudine, de neclaritate (confuzie) cu privire la funcţionarea corectă a instituţiilor şi a bunei guvernări. Avem deficite mari în privinţa respectării şi insusirii  de către toţi actorii politici sau instituţionali a normelor statului de drept. Unii le încalcă din ignoranţă, alţii cu bună ştiinţă. Însăşi societatea este duplicitară: refuză declarativ hoţia, dar admite că pot fi diferenţe în aplicarea principiilor de legalitate. De aceea, cred că instabilitatea morală şi etică a indivizilor provoacă un bruiaj permanent care încetineşte finalizarea tranziţiei. Pentru a depăşi această tergiversare în atingerea obiectivelor am avea nevoie de poveşti de succes şi realizări prin cumul care să exceadă succedarea guvernelor. În schimb, observ că orice câştig pentru societate este disputabil şi reversibil în funcţie de interesele politice.

 

Ana Magdin: Ce trebuie făcut în această ţară şi încă nu s-a făcut, astfel încât oamenii să nu mai iasă în stradă sau să nu mai fie manipulabili?
Claudiu Lucaci: Exprimarea publică nu trebuie să fie pusă în discuţie. Din contra. Este utilă, pentru că demonstrează că oamenii înţeleg să reacţioneze la diferite teme sau riscuri care îi pot afecta. Conştiinţa civică este chiar de dorit într-o ţară ca România deseori indiferentă la teme de interes public major şi mai tot timpul dezbinată. Ceea ce este important în orice acţiune în stradă este ca motivele şi justificările celor nemulţumiţi să fie reale, oneste şi sustenabile în scop. Din păcate, aşa cum există o prejudecată că tot ce se întâmplă în România este pus la cale de oameni dubioşi, aşa şi revolta publică este suspectată de interese de grup sau acţiuni coordonate de forţe obscure. Aşa că, pare un joc cu suma nulă, mai degrabă decât unul constructiv. Această suspiciune generală nu poate să dispară uşor. Nu mă a­şept să văd prea curând o elevare a gradului de educaţie şi înţelepciune, astfel încât să apară o conştiinţă publică imună la manipulare. Mai multă transparenţă în toate segmentele societăţii, o educaţie solidă şi continuă pentru creşterea raţiunii sau o conştientizare a populaţiei printr-un efort comun al corpurilor profesionale ar putea feri pe oricine de conspiraţionism sau manipulare.
Ana Magdin: Consideraţi că prin tot ceea ce se întâmplă în ultimii ani, dar şi de la Revoluţie încoace, este o bătaie de joc şi un „noroi” aruncat peste memoria celor care şi-au pierdut viaţa pentru libertate în urmă cu 27 de ani, sau se continuă o luptă interminabilă, bazată pe interese meschine, pe orgolii nemăsurate şi pe o ură fără egal?
Claudiu Lucaci: N-aş face astfel de aprecieri sau analogii. În toţi aceşti ani s-a spus mereu că anumite gesturi sau comportamente ale unor conducători sau organizaţii politice desfiinţează câştigurile democratice de după 1989. Eu nu am această percepţie. În schimb, noi am ratat câteva clarificări esenţiale la nivelul societăţii. N-am adoptat o lege a lustraţiei, n-am deschis arhivele fostei Securităţi, n-am condamnat excesele trecutului, n-am construit elite şi n-avem un antidot la impostură. Ce vedem acum sunt efectele acestor erori de parcurs. Sistemul politic sau cel administrativ s-a dezvoltat pe aceste compromisuri, iar acum sunt puternic virusate. Ne imaginăm că România înaintează în acelaşi ritm cu restul statelor occidentale. Este o iluzie. De fapt, refuzăm să acceptăm că suntem în urma altora în multe privinţe. Nu doar în ceea ce priveşte nivelul de trai sau securitatea individului. Este greu de crezut că o conştiinţă civică se întăreşte în lipsa unor mecanisme de funcţionare şi control însuşite de toţi membrii societăţii. De aceea, vedem răbufniri de ură sau neîncredere.

2
Ana Magdin: Cum vă doriţi să arate România, cum o vedeţi prin ochii dvs de tânăr cu vise şi speranţe în această viaţă?
Claudiu Lucaci: Există un construct ideatic şi unul raţional. Cel ideatic este suma dorinţelor personale şi a valorilor pe care le am. De aceea mă feresc să spun în ce fel de Românie aş vrea să traiesc. Prefer să-mi imaginez cât poate să fie de apropiată această ţară de o societate atrăgătoare pentru orice cetăţean. Modelul meu preferat este SUA. Nu sunt naiv să cred că acolo este tot ce ţi-ai dori pentru a fi fericit. Dar pe scara valorilor morale şi al dezvoltării personale America rămâne un model funcţional cu garanţii solide. În schimb, până când România nu se desparte de trecutul său malign, speranţele unei refaceri morale şi etice sunt limitate. Trebuie să ajungem la un compromis între indivizii societăţii. Să valorizăm performanţa şi iniţiativa pozitivă. Să renunţăm la ipocrizie şi comportamente îndoielnice. Să respectăm legea şi legea să fie în beneficiul tuturor. Să construim o societate corectă şi capabilă să ne apere de orice tentaţii imorale. Nu sunt de acord cu personificarea instituţiilor şi nici cu zeificarea unor indivizi care devin pseudo modele pentru cetăţeni. Românii nu cred în zei, dar se roagă la „icoanele” corectitudinii politice. Până când nu vom cere socoteală în mod egal celor care au instrumentele să conducă ţara, nu vom ieşi din această stare de amăgire.

 

Ana Magdin: Ce vă doriţi pentru sufletul dvs, cum doriţi să fie viaţa dvs în România?
Claudiu Lucaci: Stările personale sunt într-o permanentă luptă cu raţiunea mea. Este o dispută des întâlnită în cazul persoanelor complexe şi cu un grad ridicat de moralitate. Mi-aş dori să am mai mult timp pentru citit cărţi sau privit filme. În plus, m-ar bucura să pot dezvolta proiecte personale, însă îmi ocup mare parte din viaţa cotidiană cu activităţi obişnuite care nu-mi provoacă mintea la introspecţie. Am sentimentul că atunci când România se va schimba va fi prea târziu pentru mine să mai asimilez plăcerea de a trăi împăcat cu efervescenţa ideilor mele.
Ana Magdin: Pe pagina dvs de socializare, aţi postat… „Ne cam jucăm cu focul prin România. Tot mai puţini oameni raţionali sunt prin jur!” Puteţi vă rog, să dezvoltaţi puţin această afirmaţie?
Claudiu Lucaci: Structural nu sunt un om conflictual. Mă adaptez mai greu la discursul urii sau la stări de război personal. Îmi provoacă repulsie orice manifestare iraţională şi mă feresc cât pot să fac judecăţi de valoare. Observ însă în societate o plăcere în etichetarea oricui ne displace, în execuţii publice sumare şi o ciondăneală pe mize minore. Din acest motiv, sunt predispus la acest sentiment de dezamăgire faţă de ceilalţi. Sunt prea mulţi conaţionali care nu pot evolua de la stadiul de raţiune primară sau instinctuală. Înţeleg că le este mai uşor să se exprime cu brutalitate, fără să acorde spaţiu mental unei minime reflecţii. Dar ceea ce observ este că odată cu trecerea anilor, formele de abrutizare socială se amplifică şi devin tot mai greu de izolat. Raţiunea este folosită în mod negativ şi în scopuri înşelătoare. Rareori văd discuţii bazate pe argumente şi dialog civilizat. Parcă am fi într-o stare permanentă de război. Iar mediul online este locul de întâlnire cel mai vizibil pentru creierele încinse. Şi din păcate, acesta îi radicalizează cu fiecare zi care trece.

 

Ana Magdin: Aveţi una dintre cele mai interesante emisiuni din TVR! Cum merg lucrurile la Televiziunea Naţională?
Claudiu Lucaci: Emisiunea pe care o realizez – Ultima ediţie – este o moştenire TVR din vremurile cu succes la public. Încă mai rezistă ca brand, de peste 10 ani. Mi-am dorit mereu să fiu un creator de branduri şi nu un prestator de servicii jurnalistice. Din acest motiv, mă preocupă foarte mult felul în care ofer telespectatorilor informaţia. Caut mereu reţete inedite de dialog cu invitaţii şi mă raportez la formatele americane de dezbateri. Deocamdată asta este tot ce fac în TVR. Rămân cu memoria realizărilor şi neîmplinirilor din perioada în care am condus departamentul de Ştiri. Sunt satisfacut că am pus bazele unei organizaţii de ştiri solidă şi capabilă să ţină pasul cu provocările din piaţa audiovizuală. Dar despre aceste aspecte ar fi nevoie de un alt interviu.
Ana Magdin: De curând, am observat că promovaţi o carte, „Programarea binelui”! Vă rog să povestiţi care este povestea acestei cărţi, când a fost publicată şi ce conţine ea?
Claudiu Lucaci: Cartea este publicată de câţiva ani, dar am decis să revin cu promovarea ei după ce am realizat cât de actuale sunt evenimentele de atunci. Paradoxal, societatea românească se comportă ca un mecanism repetitiv.  Un scandal de acum câţiva ani se repetă cu alţi actori în zilele noastre. Pare că suntem un popor cu memorie scurtă şi selectivă. E suficient să citeşti relatările vremii şi vei vedea că drama, şocurile şi emoţiile sunt similare cu cele petrecute cândva în trecutul apropiat. M-am întrebat mereu de ce românii îşi consumă energiile în susţinerea sau respingerea unor oameni care în viaţa lor au demonstrat că sunt versatili, inconsecvenţi cu principiile enunţate odinioară? Nu găsesc decât o explicaţie: sunt obişnuiţi să fie minţiţi. De aici mi-a venit ideea, care nu este utopică, să explorez ipoteza ca omul să fie familiarizat de timpuriu cu gândirea pozitivă. Dar nu în sensul hedonist al rezultatului. Nu pentru starea sa de bine, ci în scopul definirii unui set comun de valori şi norme morale mai presus de orice formă de influenţare negativă. Când te programezi să atingi binele comun eşti mai adaptat la războiul pe care îl duci permanent cu ceilalţi, preocupaţi să obţină avantaje sau câştiguri personale. Până la urmă, acolo unde munceşti sau trăieşti o astfel de atitudine multiplicată şi în mintea altora poate duce la o transformare benefică.
Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!
Claudiu Lucaci: Mi-aş dori să fiu implicat în cât mai multe proiecte jurnalistice sau diplomatice cu românii din diaspora, dar se pare că în ultima vreme nu am reuşit sau nu m-am nimerit în conjunctura potrivită. Din evaluarea mea strict personală, cred că sunt prea puţine punţi cu aceştia. În afara unor programe  punctuale sau a unor construcţii instituţionale formale n-am identificat o politică publică eficientă pentru dezvoltarea diasporei ca un corp de elită ataşat României. Faceţi o comparaţie cu diaspora evreiască sau cea italiană din SUA şi veţi înţelege la ce mă refer. Mă gândesc la prietenii şi cunoştinţele mele din străinătate şi realizez că majoritatea suferă din cauza decuplării de ţară. Şi-ar dori să facă multe lucruri utile pentru România, dar li se pare că energiile lor nu sunt capacitate într-o direcţie sustenabilă dezvoltării unui flux continuu de cooperare între indivizi şi instituţii. Ca să înţelegi nevoile şi aşteptările românilor din Diaspora este necesară o permanentă conectare prin intermediul misiunilor noastre diplomatice cu cei dispuşi să participe la întărirea sentimentului de încredere şi reuşită. Probabil că este momentul pentru o dezvoltare mult mai impetuoasă a diplomaţiei româneşti spre acest tip de relaţie.

Doctorul Iura Jivago, unul dintre eroii de referinţă ai literaturii de rezistenţă

 

Autor: George Petrovai

 

Literatura de rezistenţă reprezintă un capitol distinct, încărcat de tragic umanism, din literatura universală. Ea se constituie într-o formă specifică nu doar de protest, ci chiar de luptă (uneori cu garda jos) a unora dintre cele mai sensibile şi curajoase conştiinţe, i-am numit pe scriitori, împotriva dictatorilor şi a politicilor lor de intimidare, care cu toatele vizau acele focare de rezistenţă ce nu admiteau acţiunea neîncetată a mijloacelor de înrobire umană (procesul de mankurtizare de care vorbeşte Cinghiz Aitmatov în romanul O zi mai lungă decât veacul), atât prin restrângerea sau chiar privarea totală de libertăţile fireşti într-o societate normală, cât şi prin atrocele mecanism de nivelare şi sterilizare intelectuală.

Fireşte, dacă nu ţinem cont de anumite nuanţe caracteristice locului şi timpului, atunci în literatura de rezistenţă pot fi incluse şi opere reprezentative pentru cultura latino-americană, precum: Recursul la metodă, Eu, Supremul şi Toamna patriarhului, romane în care autorii lor (Alejo Carpentier, Augusto Roa Bastos, Gabriel Garcia Marquez) denunţă cu vehemenţă dictaturile şi pe dictatorii care le-au făurit. Atâta doar că romanele în cauză au fost scrise la câteva zeci de ani de la prăbuşirea dictaturilor pe care le vizează, când – poate cu excepţia Cubei şi a Paraguayului – ţările latino-americane înregistrau vizibile progrese în consolidarea democraţiilor.

Dacă la asta mai adăugăm faptul că dictaturile latino-americane, oricât au fost ele de abjecte, nu au atins nicicând cotele monstruosului şi inumanului din atrocele experiment bolşevic, nici în ceea ce priveşte numărul lichidaţilor chiar din rândul colaboratorilor apropiaţi ai dictatorului suprem (milioane de morţi numai în perioada de epurare stalinistă), nici în ceea ce priveşte avântul delaţiunii, ori bestialitatea şi satanica inventivitate de care dădeau dovadă torţionarii la torturarea victimelor lor (sinistrul proces de reeducare demarat în închisoarea din Piteşti), atunci vedem că nuanţele de care vorbeam mai sus au forţa esenţialului şi că, în aceste condiţii, literatura clasică de rezistenţă trebuie identificată, cu inerentele diferenţe date de culoarea naţională, în sfera de influenţă stalinistă.

Iar nucleul acestei literaturii se plasează chiar în Rusia, adică în patria bolşevismului. Din următoarele două motive:

a)Scriitori ca Vasili Grossman, Aleksandr Soljeniţîn, Iuri Dombrovski sau Boris Pasternak au avut curajul să scoată securea războiului nu doar împotriva unui fioros şi neiertător tiran – Stalin, ci chiar şi împotriva ideologiei pe care el o întruchipa, ceea ce reprezenta o abatere de neiertat până şi în ochii lui Hruşciov, cel care al Congresul al XX-lea a condamnat cultul personalităţii lui Stalin doar din grija de-a feri sistemul sovietic, în general pe cel marxisto-leninist, de asemenea periculoase derapaje;

1

b)Toţi scriitorii enumeraţi mai sus au avut de suferit de pe urma regimului, fie că acesta a fost integral stalinist, fie că a cunoscut un oarecare dezgheţ în timpul lui Hruşciov, fie că în perioada brejnevistă are loc un proces de restalinizare. Astfel, în urma unei descinderi la locuinţa lui Grossman, acestuia i-au fost confiscate toate manuscrisele, până şi indigourile; Boris Pasternak a fost exclus din Uniunea Scriitorilor, iar în anul 1958, an în care i se decernează Premiul Nobel pentru Literatură, el este constrâns de autorităţi să renunţe la trofeul literar; Aleksandr Soljeniţîn, deşi ofiţer combatant în cel de-al doile război mondial, este arestat şi trimis în lagăr, locul de inspiraţie pentru formidabilul său Arhipelag Gulag; cât îl priveşte pe Iuri Dombrovski, el a fost exilat îndată după absolvirea Cursurilor superioare pentru literatură (perioada 1932-1935), apoi între anii 1939-1943 a fost deportat în ţinutul Kolîma şi din nou deportat timp de şase ani (1949-1955), dar de data asta în regiunea Irkutsk.

*

Să fie, într-adevăr, Iura Jivago unul dintre eroii de referinţă ai literaturii de rezistenţă? Se pare că da, având în vedere faptul că romanul lui Boris Pasternak, aidoma altor cărţi din această categorie (de pildă Maestrul şi Margareta, faimosul roman al lui Mihail Bulgakov), pornise dinspre Occident, unde se bucurase de multă apreciere, înainte de-a stârni o atare vâlvă în presa şi critica sovietică a vremii, încât – după cum deja am precizat – autorul este pur şi simplu pus la zid: mai întâi este exclus din Uniunea Scriitorilor, apoi autorităţile îi impun să notifice că de “bună voie” el renunţă la Premiul Nobel.

Dar tocmai prigoana sistematică la care este supus, contribuie din plin la sporirea faimei lui Boris Pasternak şi a romanului său, îndeosebi după apariţia filmului care, inspirat de carte, de îndată face înconjurul lumii.

Foarte complex, romanul Doctor Jivago este alcătuit din două părţi: prima parte cuprinde proză clasică şi se pare că în ea se regăseşte romanul propriu-zis, pe când a doua parte, concepută ca proză lirică, poate fi intitulată Poemele lui Jivago. Că doar Boris Pasternak a fost în primul rând poet, mai exact poet de orientare futuristă, şi abia pe urmă romancier…

Altfel spus, prima parte este mai scurtă dar mai stufoasă, căci ea narează nu doar întâmplări din viaţa lui Iura (de la vârsta de 10 ani, vârstă la care-i moare mama, şi până la reformarea lui ca invalid, după aproape trei ani de război), ci şi tablouri semnificative din agitatele evenimente politice care au precedat, ba chiar au favorizat declanşarea primului război mondial şi apoi a revoluţiei bolşevice (revoluţia din anul 1905, greve, demonstraţii, lupte de stradă), precum şi diverse întâmplări din vieţile altor personaje, îndeosebi din viaţa Larei, cea care după căsătoria cu imprevizibilul Paşa Antipov şi stabilirea lor la Iuriatin, îşi încrucişează destinul cu cel al doctorului Jivago, după ce acesta la rândul lui pleacă cu familia din Moscova în Urali, mai exact la o fostă moşie a bunicului soţiei sale Tonia, moşie situată în apropire de Iuriatin.

Două cauze, una mai înfricoşătoare şi mai presantă ca cealaltă, îşi dau concursul la părăsirea Moscovei de către Iura, soţia lui Tonia, fiul Saşa şi socrul Aleksandr Aleksandrovici:

a)Prima o reprezenta întunericul, foamea şi frigul, întrucât – precizează Pasternak – “Pentru cei mai mulţi dintre oameni mâncarea consta din mei fiert şi ciorbă din capete de hering, urmată de restul de hering ca felul doi; mai era şi o zeamă din grăunţe întregi de grâu sau secară fierte”.

b)Cea de-a doua cauză, chiar mai primejdioasă şi mai de neocolit ca prima, era întruchipată de comisari, “oameni în scurte de piele neagră, cu puteri nelimitate şi o voinţă de fier, înarmaţi cu mijloace de intimidare şi cu revolvere, care se bărbiereau puţin şi dormeau şi mai puţin”.

Cu toate că mai întinsă, cea de-a doua parte a romanului se vădeşte a fi mult mai închegată ca prima, ceea ce – evident – reprezintă un apreciabil spor de natură compoziţională. De data asta – din proprie iniţiativă, ori poate că bine sfătuit – Pasternak renunţă la numeroasele acolade şi interpolări specifice primei părţi, ceea ce pe ansamblu îi conferă acesteia un caracter aproape compozit, şi-şi concentrează atenţia pe intersectarea şi apoi pe împletirea destinelor celor doi eroi – Iura şi Lara, până când ei ajung să vibreze la unison, într-o dragoste – ne spune îndurerata Lara în faţa cadavrului doctorului – “cu nimic comparabilă pe lume”, căci, ne înştiinţează autorul în continuare, ei “s-au iubit pentru că totul în jurul lor dorea aceasta, copacii şi norii de pe cer, de deasupra capetelor lor şi pământul de sub picioarele lor”.

Cu toate ca n-a încetat să-şi iubească soţia, Iura avea stringentă nevoie de dragostea mistuitoare şi totuşi mângâietoare a Larei, deoarece numai prin ea avea să dobândească acea stare de extaz liric, din care vor rezulta “elegiile lui despre Lara”.

Îndeosebi după fuga de la partizani, unde fusese ţinut captiv timp de aproape doi ani (partizanii duceau mare lipsă de medici), şi îndeosebi după ce află din scrisoarea Toniei că toţi ai lui (între timp i se mai născuse o fetiţă) urmează să fie expulzaţi din ţară cu destinaţia Paris, ceea ce însemna că n-aveau să se mai revadă vreodată, Iura avea mare nevoie de dragostea Larei: era hrana lui spirituală, era suportul lui în viaţa tot mai nesigură, era însăşi raţiunea lui de-a fi.

Mai ales în acele zile când, aşa cum cu îndreptăţire afirmă Lara, “aerul devine din ce în ce mai irespirabil”, întrucât – punctează autorul cu justificată oroare – “Zilele acelea confirmau vechea zicală – omul este lup pentru om. Călătorul făcea cale întoarsă pe drum la vederea altui călător, străinul care întâlnea alt străin îl omora de frica de-a nu fi el omorât. Au existat şi cazuri izolate de canibalism. Legile civilizaţiei umane fuseseră abrogate. Legile de care asculta omul acum erau legile junglei; visurile pe care le visau erau visurile preistorice ale omului cavernelor”.

E drept că amândoi se simţeau ameninţaţi în acele zile de cumplită nesiguranţă. Dar dacă Iura se făcea vinovat doar de ascendenţa sa neproletară – era fiul unui milionar destrăbălat şi ţicnit, care îşi încheie viaţa aruncându-se din tren, în schimb Lara era mult mai expusă la represalii, cu toate eforturile depuse pe direcţia reeducării politice, întrucât se ştia că era soţia acelui orgolios Paşa Antipov, nemembru de partid şi totuşi, ajuns atât de sus în ierarhia armatei roşii, încât devenise extrem de incomod, în consecinţă obligat să fugă şi să se ascundă pentru a scăpa cu viaţă. Are noroc de câteva ori, când – aşa cum îi povesteşte el lui Iura – era cât pe-aci să fie prins, dar după plecarea Larei spre Extremul Orient, pesemne considerând că viaţa sa este inutilă, el se sinucide prin împuşcare chiar în faţa casei unde locuiseră câtva timp eroii noştri îndrăgostiţi.

Ei bine, în timp ce Lara şi Iura treceau în revistă foarte redusele şanse de salvare, îşi face apariţia avocatul Komarovski, un ins abil şi fără scupule, care înrâurise într-un fel sau altul destinele ambilor: fusese primul amant al Larei şi, în calitate de avocat al familiei Jivago, el îşi avea partea lui de vină la îmbolnăvirea şi mai la urmă la sinuciderea milionarului dezechilibrat.

Komarovski le explică că situaţia este deosebit de alarmantă, dar că el – în calitate de membru al unui guvern pentru o republică din Extremul Orient recunoscută de Moscova – este singurul în stare să-i salveze, cu condiţia ca ei să se decidă cât mai repede.

Iura refuză cu îndârjire să plece, dar pentru a o hotărî pe Lara să-l însoţească pe avocat şi astfel să se salveze, lasă să se înţeleagă că-i va ajunge din urmă. Cei doi pleacă pe drumul lor, iar doctorul, complet deprimat după plecarea Larei, se decide s-o ia pe jos spre Moscova, prilej pentru autor de-a ne înfăţişa starea jalnică a Rusiei bolşevice în tablouri de-o cutremurătoare veridicitate: “În acele zile, pădurile şi câmpiile ofereau un contrast total. Părăsite de om, câmpurile arătau ca un orfan, ca şi când absenţa omului le-ar fi pus sub un blestem, dar pădurea, scăpată de el, înflorea mândră, ca şi când ar fi fost eliberată de captivitate”.

Ajuns la Moscova, Iura se simte scârbit atât de relatările lui Gordon şi Dudorov, prietenii lui din copilărie (“Niki, îi spune el lui Dudorov, am suferit când te-am auzit povestindu-ne cum ai fost tu reeducat în închisoare şi ai crescut în personalitate. Aveam senzaţia că ascultam un cal de circ descriind felul în care s-a apucat să se dreseze singur…”), cât şi de atotputernicia lui Markel, fostul lor portar, cel care în noile condiţii create de bolşevism, nu se jenează să-l facă pe stăpânul de altădată “împiedicat” şi “nerod”.

Motive suficiente pentru hipersensibilul Iura ca să se complacă în mizerie şi decădere (nu-şi mai practica meseria de doctor), cu toate că din concubinajul cu Marina, mezina lui Markel, rezultaseră două fetiţe. Noroc cu Evgraf, fratele lui vitreg, care îi sare în ajutor, aşa cum făcuse de atâtea ori în situaţiile critice…

În cele din urmă, înainte de împlinirea vârstei de 40 de ani, Iura moare de scleroză a cordului, boală moştenită de la mama lui. Ocazie pentru autor, ca printr-o stranie coincidenţă (sarea şi piperul cărţilor vizitate de succes), s-o readucă în prim plan pentru ultima dată pe nefericita Lara, cea care, în vălmăşagul acelor vremi de tristă amintire, pierduse urma fetiţei concepută cu doctorul Jivago, şi care – în faţa catafalcului – îl roagă pe descurcăreţul Evgraf s-o ajute ca să-i dea de urmă.

Ceea ce chiar se întâmplă, ne spune Epilogul, în timpul celui de-al doilea război mondial, când generalul maior Evgraf Jivago îşi recunoaşte nepoata în Tania spălătoreasa, poreclită Îngălata.

Notă: Dacă traducătorii se plâng de dificultăţile întâmpinate la aducerea textului cât mai aproape de valoarea sa originală, şi asta din pricina enormei sale încărcături lirice, noi cititorii ne delectăm cu admirabile tablouri impresioniste, precum următorul: “În depărtare, cenuşiul moale se închise spre liliachiu, care se transformă treptat în mov, şi vălul lui de ceaţă pătă dantelăria fină a mestecenilor de pe marginea drumului, conturaţi parcă de o mână omenească pe fundalul rozaliu al cerului, palid ca şi când şi-ar fi pierdut brusc orice adâncime”.

Tot mai mulți postdecembriști n-au curaj, ci-s tupeiști!

Posted by Stefan Strajer On March - 2 - 2017

Tot mai mulți postdecembriști n-au curaj, ci-s tupeiști!

Autor: George Petrovai

 

Evenimentele din Decembrie 1989 au întors România pe dos (unii, ca alde Ion Ilici Iliescu, trag de conceptul „revoluție” ca gaia de maț) și, în cei 27 de ani scurși de atunci, încă nu s-a înregistrat acea vrere cârmuitoare, grație căreia țara să poată reveni la normalitate. Da, căci fiind știut faptul că în apele tulburi se pescuiește cu mai mult folos decât în cele limpezi, cui   naiba din gașca profitorilor interni și externi îi surâde ideea ca țara să se pună pe picioare? Asta ar însemna ca cetățenii români să fie stăpâni, nicidecum chiriași în propria lor casă/țară, ca legile să aibă aceeași nuanță aplicativă de la vladică până la opincă și ca democrația noastră original-declarativă să devină faptic-nedubitativă. Păi, mult mai simplu și mai profitabil pentru sistemul corupt până-n măduva oaselor, taman acel sistem care a pus România pe butuci, este ca-n masele de alegători să întrețină, cu demonică iscusință, speranța de mai bine și să cultive recunoștința pentru firimiturile azvârlite, astfel ca să-și poată face făcutele după perdeaua încropită din cârmuitori aparențiali…

Repet ceea ce am spus și altădată: Dintre toate crizele abătute în chip programat asupra României (am în vedere îndeosebi făcăturile economico-financiare și politico-sociale), cea mai perfidă, statornică și subtil-distructivă se dovedește criza moral-spirituală, din a cărei substanță toxică s-a plămădit încet-încet criza identitară!

Într-un atare marasm existențial, anormalul a luat locul normalului, iar cetățenii cu scaun la cap și frică de Dumnezeu asistă neputincioși la întoarcerea valorilor tradiționale cu gaibaracele-n sus (pesemne că aidoma lui Mitea Karamazov, unora dintre compatrioți chiar le face plăcere când constată că se duc la vale cu capul înainte): răul a făcut rocada cu binele,   minciuna cu adevărul, injustul cu justul, nedemnitatea cu demnitatea, necinstea cu onestitatea și nevrednicia cu vrednicia. Dar nu într-o manieră formal-accidentală, ci într-un mod atât de general și substanțial (de sus și până jos), iar prin aceasta esențial, încât omul cu judecată și cu bunul simț încă nepervertit, se simte tot mai des în penibila situație de-a nu mai pricepe ce se petrece în jurul lui. De altminteri, nu spune cu părere de rău venerabilul Neagu Djuvara că în românul zilelor noastre nu izbutește să-l descopere pe românul interbelic? Firește că respectiva constatare nu are în vedere exteriorul românului (îmbrăcămintea, pieptănătura, gestica, mimica), ci interiorul lui (gândirea, limbajul, sentimentele, năravurile)…

Bunăoară, conștienți au ba, tot mai mulți români postdecembriști pun semnul de egalitate între curaj și tupeu. Curajul, însă, denotă tărie de caracter, dârzenie conștientă de sine și un altruism învecinat cu sacrificiul suprem (de pildă, curajul de-a spune adevărul gol-goluț, cu toate consecințele ce decurg dintr-un atare act temerar, sau curajul de-a protesta împotriva nedreptății individuale, îndeosebi împotriva celei colective), pe când tupeul doldora de impertinență este generat de egoism și îmboldit de goana după comorile pe care le mănâncă moliile și le fură hoții, adică exact ceea ce se întâmplă la tot pasul în atât de distorsionata societate românească postdecembristă.

(18 feb. 2017)

petrovai-george

Foto. George Petrovai

Tupeul puterii – sindrom existent în Estul Europei

Posted by Stefan Strajer On February - 21 - 2017

Tupeul puterii – sindrom existent în Estul Europei

 

Autor: Galina Martea

Ca atribut al clasei dominante, puterea de stat este folosită ca instrument propriu în conducerea și organizarea societății și, respectiv, în obținerea acelor avantaje care satisfac în mod prioritar necesitățile personale. Asemenea lucruri sunt caracteristice pentru clasa dominantă ale țărilor din Estul Europei, dar, cu suguranță, astfel de fenomene există și în alte părți ale lumii. Așadar, într-un mod destul de obișnuit, cu multă obrăznicie, se desfășoară pe toată lungimea posibilă acțiuni de mare anvergură care produc doar ilegatități în defavoarea societății/țării respective, iar intermediarul acestora este omul puterii care încă, din păcate, are o mentalitate extrem de primitivă, reducându-se doar la noțiunea „materialismului” (concepție filozofică potrivit căreia materia este factorul prim, iar conștiința factorul derivat, conform filozofiei marxiste). Am utilizat expresia „mentalitate primitivă”, deoarece aceasta este o asociere ce se referă la începutul istoric al existenței unde dezvoltarea umana era concepută ca cea mai de jos treaptă a dezvoltării social-umane, fiind considerată etapa de existență umană necivilizată. Deci, la „etapa de existență umană necivilizată” se pot asocia tările din Estul Europei (să-mi fie cu iertare această părere), parte a lumii unde guvernanții sau mai bine zis clasa dominantă a societății își poate permite să realizeze orice acțiune în folosul propriu, inclusiv fondarea de legi/acte legislative, acestea însemnând la direct imunitate puterii statale, astfel având: imunitate parlamentară, imunitate guvernamentală, imunitate diplomatică etc. Prin aceasta se presupune, fară nicio jenă, că oamenii puterii din stat sunt ocrotiți prin lege și au dreptul civil/moral/juridic de a realiza infracțiuni de diverse tipuri și în cantități enorme, fără a fi trași la răspundere penală. În acest caz, regulile privind „decența umană” sunt neglijate de clasa de guvernare în cel mai fraudulos și grosolan mod, iar respectivele abateri de la normalitate nu sunt altceva decât un pericol social real care se răsfrânge destul de negativ asupra întregii țări și, nu în ultimul rând, asupra întregului popor care îndură consecințele nefaste. Prin urmare, conform realității existente și statisticilor în vigoare se consideră că țările cu un nivel jos/foarte jos al dezvoltării și al degradării sociale sunt afectate în mod negativ din cauza puterii statale care este foarte coruptă și necinstită. Pe lângă faptul că în această putere de stat există și foarte multe persoane mediocre, cu un nivel destul de redus al inteligenței, aceștea produc nu numai ilegalități în guvernare, dar, totodată, sărăcesc în mod deschis și în mod fraudulos statul. Daca să ne referim la nivelul de trai al clasei dominante din țările din Estul Europei, atunci ne vom convinge că averile pe care le dețin sunt acumulate, o mare parte, prin fraudă. În respectivele țări decalajul nuvelului de trai dintre clasa de guvernare și pătura socială este extrem de mare. Un lucru cert este știut, cât nu ai face economii, oricum pe parcursul unei vieți nu vei putea acumula niciodată asemenea bogății materiale/financiare, cu atât mai mult locuind într-o zonă/parte a lumii unde veniturile personale în mod cinstit sunt foarte modeste în raport cu necesitățile sociale. Drept model poate servi Basarabia unde la ora actuală, țara cu cel mai jos nivel al sărăciei și mizeriei sociale din Europa, are în componența sa oameni cu averi de miliarde și milioane euro și dolari. Conform raportului World Ultra Wealth Report Outlook 2012-2013, realizat de Wealth-X, R.Moldova se plasează pe locul 33 din 45 state europene unde averea totală a celor mai bogate 75 de persoane din republică este de opt miliarde de dolari şi este cu 20% mai mare decât PIB-ul ţării (http://www.timpul.md/articol/avuia-a-75-de-persoane-din-rm-mai-mare-cu-20-decat-pib-ul-arii-37235.html). Iar potrivit revistei Forbes, citată de Agenţia de ştiri Rosbalt, se menționează că în contextul crizei financiare mondiale numărul miliardarilor la nivel mondial este în scădere, însă, surprinzător, Comunitatea Statelor Independente (CSI) nu a avut de suferit la acest capitol, dimpotrivă, numărul bogătaşilor a crescut (informează Timpul.md., disponibil: http://www.timpul.md/articol/premierul-rm-in-topul-miliardarilor-moldoveni-13534.html ). Deci, în această stare de lucruri, nici nu este cazul să ne întrebăm de ce Moldova cât și alte țări din Europa de Est devin tot mai sărace și mai vulnerabile. Rezultatele sunt: clasa de guvernare există doar pentru interesele proprii și acțiunea de a ruina societatea respectivă prin fraude, corupție, comportament de decădere morală. Astfel, mizeria, sărăcia și haosul social din Estul Europei este mereu în creștere, în unele cazuri, atingând apogeul – exemplu Basarabia.

Europa Centrala si de Est

Acțiunile clasei de guvernare nu se limitează doar la fapte de rea credință, însă respectivele fapte/infracțiuni se vor a fi protejate în cadrul legii. Astfel, sunt elaborate acte legislative ce au o semnificație specială și anume: de a proteja și înlătura de la răspundere penală persoanele, cu funcții administrative în puterea statală, care au comis nelegiuiri în avantajul propriilor interese. În modul acesta, o bună parte din cadrul legislativ-normativ este adaptat în favoarea celor ce guverneză țara (un exemplu modest, Moldova – legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public) , iar masele nu au decât să se împace cu tăcerea sau să dea glas nemulțumirilor față de tot ceea ce se întâmplă în propria țară. Un asemenea caz, actual, este prezent și în România, țara în care cultura și valorile naționale își au locul lor decent. Dar, pe lângă toate acestea, se întâmplă și lucruri care au scos în stradă mii și sute de mii de oameni care vor drepturi egale în conviețuirea socială, astfel cerând anularea ordonanței cu privire la modificarea și completarea Legii 296 Cod penal și a Legii 135 Cod de procedură penală, adoptată de către Guvern. Prezența unor asemenea manifestații de stradă denotă faptul că societatea română nu este indiferentă față de ilegalități, la rândul ei, dorind ca între cetățenii țării să existe egalitate în drepturi civile și anume: toți egali în fața legii, indiferent de starea materială sau poziția socială, acesta fiind principiul potrivit căruia tuturor oamenilor li se recunosc aceleași drepturi și li se impun aceleași îndatoriri. Nemijlocit, demonstrațiile de masă curente, care au făcut răsunet în toată lumea, sunt un semn de solidaritate și o dovadă în plus că poporul român este adept al valorilor civilizate prin care își face contribuția dialogul social și libertatea cuvântului, în rezultat, aceasta însemnând că societatea este informată și cunoaște, într-o măsură oarecare, cadrul normativ și legislativ al țării, lucru care nu se face remarcat în Basarabia (în majoritatea cazurilor masele habar nu au despre actele legislative care se aprobă în Guvern, nu se reacționează și nimeni nu iese în stradă pentru acest lucru, exemplu R.Moldova și, cu certitudine, și alte țări din Estul Europei). Forma de convorbire și dialog se înscrie între păturile sociale și oamenii puterii – Guvern, Președinție, Parlament, partide politice. Dar, necătând la modul și forma de dialog, oricum în ultima instanță suferă poporul/masele care sunt nevoite să pretindă, uneori cu forța, la drepturi civile egale în conviețuirea socială doar protestând în stradă, astfel cerând anularea unor asemenea ordonanțe/acte legislative. În contextul dat, Isabela Mareș, profesoară de științe politice la Universitatea Columbia, SUA, scrie că „ceea ce se îmtâmplă acuma în România face parte dintr-un nou val al politicii la nivel mondial, în care încercările de a știrbi normele democratice de către politicieni sunt primite de o rezistență populară”, citat de Euronews (relatează Agerpres. http://www.agerpres.ro/externe/2017/02/04/presa-straina-urmareste-situatia-politica-din-romania-20-25-08 ).

Abuzul de putere, fiind un delict săvârșit prin depășirea atribuțiilor de serviciu, este considerat ca o infracțiune nepermisă de legea penală. Cu mare regret, însă țările din Estul Europei sunt infiltrate până la măduvă de acest sindrom al puterii, unde guvernanții nu fac altceva decât să încalce legea de drept civil, în consecință, aducând pagube colosale societății. Cu atât mai mult, acest lucru este și a devenit o normalitate în promovarea intereselor proprii prin intermediul abuzului de putere în serviciu, acțiune care dezvoltă corupția și desfrânarea, cel mai distrugător element în existența unei comunități (exemplu uluitor: furtul miliardului de euro din sistemul bancar moldovenesc, acțiune posibilă cu acceptul clasei politice și de guvernare). Astfel, prin utilizarea intenționată și permanentă a abuzului de putere de către clasa dominantă în interese personale se produc prejudicii enorme în dezvoltarea întregii societăți și, nu în ultimul rând, în dezvoltarea umană civilizată, exemplu fiind iarăși Basarabia care ocupă ultimul loc în Europa la capitolul „nivelul de trai”, studiu publicat de ONU (http://independent.md/onu-republica-moldova-tara-cu-cel-mai-scazut-nivel-de-trai-din-europa/#.WJxlp2_hDDc ). Conform situației, o țară poate ajunge la un asemenea nivel de dezvoltare numai din cauza clasei dominante extrem de corupte, care pune în valoare, evident, doar interesele personale și nu interesele publice, cu atât mai mult acumularea unor averi nespus de consistente din buzunarul statului. În același context privind sindromul puterii, exprimat prin corupție, fenomen care a adus o societate la faliment total, își expune părerea prin analize concrete Deutsche Welle, companie germană pentru informații internaționale, astfel spunând: „Republica Moldova, la început de catastrofă umanitară” (http://www.ziare.com/europa/moldova/deutsche-welle-republica-moldova-la-inceput-de-catastrofa-umanitara-1395333 ).

Cât despre egalitatea între cetățeni în drepturi civile și îndatoriri, și dreptul acestora la o conviețuire socială decentă în țările din Estul Europei, acest fenomen rămâne încă o dilemă de lungă durată în speranța că vor veni vremuri noi și guvernanți destoinici/corecți (cu o mentalitate civilizată, nefiind ademeniți de sindromul puterii) care vor soluționa, posibil, această lacună/problemă socială întru binele omului. Respectiv, cetățenii țărilor din Estul Europei, cu atât mai mult din Basarabia ce sunt mereu în așteptare pentru un asemenea eveniment, la fel posibil, vor fi fericiți că într-un final vor locui într-un stat de drept unde le vor fi garantate cu demnitate drepturile (principii admise pentru realizarea personalității umane) și îndatoririle (obligații morale) față de cerințele societății.

G.Martea_foto nr62_2010

(Galina Martea, dr., acad., Basarabia/Olanda)

Justiția românească este pe stradă

Posted by Stefan Strajer On February - 21 - 2017

Justiția românească este pe stradă

Autor: Silvia Jinga (Florida, USA)

 

După douăzeci și șapte de ani încă nu avem cu adevărat un stat de drept. Cum să și avem când fruntașii țării se succed de două decenii și mai bine la conducere însoțiți de zornăitul tinichelei atârnate de coadă. Dacă justiția își făcea datoria până la capăt, condamnându-l pe Liviu Dragnea la un an de închisoare cu executare nu cu suspendare, atunci nu i se mai dădea prilejul să facă din România și din cetățenii ei batjocura la care asistăm astăzi. Am arătat Europei și lumii că după o campanie cu și fără cătușe încă nu suntem capabili să ne conducem responsabil, încă dăm lovituri sub centură legalității, încă dorim să perpetuăm hoția. O pancartă a demonstranților de la Iași declara, făcând haz de necaz, „Bun venit în România/Tocmai s-a legalizat hoția”. Ordonanțele de urgență proiectate de guvernul premierului Sorin Grindeanu, marionetă a lui Liviu Dragnea au intenționat nu atât să descongestioneze pușcăriile, lucru nobil, cât mai ales să pună la adăpost de pedeapsă cu pușcăria pe Liviu Dragnea și pe șefii din teritoriu „de aceeași frăție penală”, contribuitori de bază la victoria pesedistă. Simțindu-se atât de aproape de vârful piramidei, Liviu Dragnea n-a mai putut suporta umilitoarele vizite la tribunal, așa că, având puterea în mână, a decis s-o mânuiască în primul rând spre folosul său și al mafioților din teritoriu, că alegătorii, pe votul cărora săltase, mai puteau aștepta, uneori sine die, cum s-a dovedit în cei douăzeci și șapte de ani de la Revoluție încoace. După un succes răsunător în alegeri de 45% datorat, în mare parte anemicei opoziții și credulității votantului român, ne-am fi așteptat la decizii de cu totul altă factură din partea celui mai puternic partid din România. Când colo, el a legitimat tradiția de un sfert de secol a social-democraților, acuzați constant de cleptomanie. Pe mine una de acum încolo nu m-ar mai putea convinge nici morga de politician responsabil a domnului Dragnea, nici programul bine articulat, dar care evident nu este solidar cu acest partid, cu acești oameni care, iată că, doar la o lună după alegeri, se dedau la un atac frontal la instituțiile statului și la codurile penale, fredonând aceeași arie a lăcomiei de putere, de bani, de foloase, de orice. Programul de guvernare n-a ieșit din țeasta cartelului Dragnea. Cei care au inițiat asemenea ordonanțe de urgență nu pot construi ceva pozitiv. Programul lor de guvernare a fost gândit ca o cursă de prins mulțimile în plasa unor minciuni frumoase. Acest guvern trebuie să cadă din cauza propriei lui nemernicii!!!! În acest moment credibilitatea lui este nulă. Au premeditat distrugerea statului de drept și perpetuarea pe un plan de mai mare anvergură a furtului în România. Ordonanțele trebuie judecate la pachet, deoarece se sprijină una pe alta în a transforma România în țara jafului legalizat. Prin suspendarea timp de un an a restricțiilor la cheltuielile bugetare, primarii, șefii de consilii județene, miniștrii n-ar mai fi riscat nimic pentru deciziile adoptate. Și atunci să vezi cum s-ar fi scurs banii de la buget în buzunarele baronilor, iar comisioanele s-ar fi îmbulzit spre Palatul Victoria.

684x384_356923

Nu au ieșit în stradă oameni dezorientați, ci indivizi informați, responsabili, atenți la pulsul lucrurilor, suferind pentru orice încercare a clasei politice să întoarcă țara la pescuitul în apele tulburi ale statului mafiot. Ieșenii au strigat: „Nimeni nu e mai presus de lege/ Și jos ordonanța până număr la zece” sau „abrogați, apoi plecați”. Strada a cerut nu doar abrogarea celor două ordonanțe, ci a mers mai departe, reclamând demisia ministrului de justiție Florin Iordache și chiar a întregului guvern. Dl. Iordache are o pasiune pentru adoptarea de legi ușchite marți noaptea. Numele lui a mai fost relaționat cu o marțe neagră, anterioară celei recente. După ședința de guvern de marți noaptea președintele Johannis a numit întreaga situație de siluire a justiției, ”o zi de doliu pentru statul de drept”. El a continuat: „Este o bătaie de joc ca guvernul să adopte noaptea, fără avizul CSM, fără să fie inclusă pe ordinea de zi o documentație, o ordonanță de urgență într-un domeniu atât de sensibil. Această chestiune este intolerabilă”. (cf. Ionel Dancu, Klaus Johannis a trântit Codurile penale pe masa CCR, Evenimentul zilei, 2 februarie 2017).

În momentul triumfului Liviu Dragnea și purtătorii lui de cuvânt, printre care sociologul Vasile Dâncu, cel care nu mai contenea cu laudele la postul de televiziunea Realitatea, ne-au dat toate asigurările unei guvernări care va pune pe primul plan munca disciplinată, ordinea și colaborarea armonioasă cu toate forțele poltice pentru binele țării. Măi, să fie, dar frumoase vorbe s-au mai spus atunci, ca numai după o lună aceiași politicieni care promiteau marea cu sarea să arunce țara în haos și suferință, să atragă atenția marilor ambasade din România, a Uniunii Europene, care a pus subiectul România imediat pe ordinea de zi a discuțiilor ei. Frumos ne șade domnule Dragnea! Asta se cheamă ”curat murdar”, se cheamă a pune căruța înaintea cailor, interesele personale înaintea celor naționale.

Și iată ce-a ieșit: demonstrații pașnice de zeci de mii de oameni în toate orașele mari și mici ale țării, în orașele europene, de opt zile deja, inimă rea, teama de regresiune spre momentul mineriadelor etc. Cam o sută de instigatori au fost trimiși în Piața Victoriei ca să provoace incidente sângeroase, dar demonstranții, încercați de atâtea rele în anii democrației originale, s-au așezat în fața jandarmilor de ordine să-i apere de agresiunea instigatorilor. Ne putem face o imagine clară cam în ce stat de drept trăiesc românii. Spiritul justițiar a ajuns să se manifeste pe stradă, la demonstrații deoarece instituțiile statului s-au dovedit inepte și fără vigoare. S-ar putea face o culegere de sloganuri care au clamat durerea populară: „Nu mai suportăm hoția/Strigă toată România!”, „Dragnea nu uita, România nu-i a ta”, „Ați jurat strâmb pe Biblie, călugăriți-vă!”, „Ascultați de nepoți și nu mai votați pe hoți”, „Ole, ole, Liviu Dragnea lasă-ne!”, „PSD – ciuma roșie”, „Hoțul cu mustață/ Ne-a furat pe față” și atâtea altele care au fost culese și expuse pe internet sau vor figura în expoziția de pancarte propusă de criticul de artă Pavel Șușară. Din perspectiva conducerii PSD ne aflăm foarte aproape de momentul mineriadelor, din perspectiva străzii am evoluat mult spre un spirit civic alert, treaz, iscoditor. Acesta este ghinionul domnului Dragnea. Minciunile propagandei lui care incriminează multinaționalele și forțele oculte, care ar vrea să rupă România, nu reușesc să distragă atenția demonstranților de la crima împotriva statului de drept, pe care guvernul manipulat de Liviu Dragnea a plănuit-o în ascuns.

Folosirea violenței, ca rețetă împotriva protestelor, a fost sugerată de fostul chestor de poliție Pavel Abraham, care declara la postul de televiziune România TV că s-ar putea folosi gloanțe de cauciuc sau chiar gloanțe adevărate pentru potolirea opozanților la ordonanțe. Un primar dintr-o localitate situată nu departe de Valea Jiului amenința să vină la București să facă ordine, așa cum se procedase pe vremea farului călăuzitor, Ion Iliescu. Sociologul englez Adam Smith (1723-1790) observa că negustorii și industriașii epocii sale, (capitalismul de început), pe care îi numea ”the masters of mankind” au o singură obsesie: „All for ourselves. Nothing for other people” (Totul pentru noi. Nimic pentru alți oameni). Aceeași rapacitate caracterizează capitalismul din România de astăzi. Grija față de populație și față de țară n-a existat la nici un guvern de după 1990 și nu sunt semne că ea s-ar fi născut odată cu guvernul Dragnea. Contrastul între programul electoral și fundătura în care a intrat acum indică limpede natura acestei conduceri care s-a decredibilizat total. Se zvonește că Liviu Dragnea i-ar fi rechemat din Israel pe consilierii săi, doar, doar ar putea ei să dreagă ceea ce s-a sfărâmat iremediabil: contractul social.

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

Ordonanțele arată cum faci alb din negru-ndată…

Posted by Stefan Strajer On February - 2 - 2017

Ordonanțele arată cum faci alb din negru-ndată…

Autor: George Petrovai (Sighetu Marmatiei)

 

Grindenii nu s-au lăsat până când n-au aprobat în regim de urgență proiectul de lege privind grațierile și ordonanța privind modificarea Codului Penal, așa încât răufăcătorii cu acte-n regulă de teapa lui Dragnea să nu mai aibă bătăi de cap cu Justiția călcată-n picioare (pe 14 februarie, penalul președinte al Camerei Deputaților trebuie să răspundă la alte întrebări incomode ale magistraților), iar fârtații acestora să fie de îndată puși în libertate, pentru ca împreună să-și poată face și mai abitir mendrele printr-o lustrație anapoda și sfidătoare.

Și totul (aprobarea și publicarea în Monitorul Oficial) s-a făcut în grabă, fără includere pe ordinea de zi și târziu în noaptea de 31 ianuarie spre 1 februarie, adică în cel mai desăvârșit mod tâlhăresc, mod prin care România este întoarsă cu 27 de ani în urmă, constatând cu oroare că se află la cheremul dictaturii impusă de majoritatea parlamentară pesedisto-aldistă, mai exact la mâna unui atotputernic grup infracțional, ce se prevalează taman de legile democrației (neconcludenta câștigare a alegerilor cu cel mult 17% din totalul voturilor valabil exprimate) pentru curățirea unora dintre ei de păcatele șutitului și dezincriminarea tuturor aleșilor de abuz în serviciu.

Vasăzică, nimic altceva decât undă verde întru săvârșirea de noi strâmbătăți, fie că acestea se cheamă furtișaguri, fie că se concretizează în pierderi din pricina incompetenței. Dar tot șpilul este ca alesul să nu depășească pragul de 200.000 lei, situație în care nu numai că nimeni din această țară n-are dreptul să-i ceară socoteală pentru prejudiciul provocat și, în chip firesc, să primească un șut în fund atunci când o scaldă cu demisia, dar, până la expirarea mandatului, el slobod este să persevereze în nelegiuirea premeditată sau fătată de prostie! Că, de, într-o democrație originală precum cea iliesciano-dâmbovițeană, legislația nu-i interzice nimănui să fie un necalificat și, în același timp, un descurcăreț politruc, ci ea este menită să vegheze cu strășnicie la generalizarea unei pungășii moderate. Adică până la suma de 200.000 lei…

1

           Foto. In jur de 150.000  in Bucuresti in urma ordonantelor mafiote ale PSD-ului

Graba și fereala cu care au procedat grindenii, dovedește cu prisosință că toată această mizerie politico-morală constituie de departe marea lor prioritate, o sarcină trasată de șefii lor penali mai înainte de înscăunare, și că prea puțin se sinchisesc de prestigiul și suveranitatea țării, respectiv de prosperitatea și mulțumirea celor mulți.

Însă totul este ca, începând chiar de azi (1 februarie), protestele să sporească deopotrivă cantitativ și calitativ (organizate și ferme, dar neagresive). Da, căci numai așa sunt șanse reale ca guvernanții să-și retragă ordonanța, eventual să-și dea demisia pentru acest atac banditesc la democrație, iar România să-și poată reveni la normalitatea socio-politică și moral-juridică

(Sighetu Marmaţiei, 1 feb. 2016)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors