Archive for the ‘Dezbateri’ Category

Vara războaielor mari (I)

Posted by Stefan Strajer On March - 29 - 2015

Vara războaielor mari (I)

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Eram la volan, când la radio am auzit un comentariu despre împlinirea a o sută de ani de la începutul Primului Război Mondial. Era un comentariu plat, o umplutură a zilei de 28 Iulie 1914, când Austro-Ungaria a tras prima salvă de tunuri a începutului unui război cum nu a mai fost – unul mondial. Crainica citea cu o voce dezinteresată, monotonă ca roţile neunse a unui car cu boi pe un drum cu praf de vară de o palmă. O auzeam tot mai slab şi îndepărtată, la fel ca pe un car hodorogit ce se pierdea de-a lungul drumului, pentru că în mintea mea se auzeau tot mai tare tobele evenimentelor acelui război.

Eu nu am trăit acel război, bunicii mei l-au făcut şi a rămas încrustat în ei pentru tot restul vieţii lor. Bunicu’ Aurel, tatăl Mamei, era cătană la împăratul Franz Iosiph şi, îndată ce italienii au declarat război Austro-Ungariei, a plecat cu divizia lor pe front tocmai în Slovenia unde s-a desfăşurat Soska Fronta cum l-au numit slovenii, majoritari acolo, dar parte a Austro-Ungariei, cunoscut în istorie ca Isonzo Front ce a durat continuu trei ani, având ca singur rezultat o jumătate de milion de morţi şi răniţi în total. Un iad în tranşee spunea Bunicul Aurel, din care a scăpat că s-a rugat tot timpul, spre deosebire de celălalt bunic, tata Tatei, care a scăpat că avusei zâle. A scăpat cu viaţa, dar a fost grav rănit, pierzându-şi un ochi. El povestea mult mai mult despre război; despre ofiţeri şi soldaţi, despre cum trecură ei Carpaţii şi cum îi bătură ei pe boanghine, la început că pe urmă îl răniră şi-l lăsară la vatră. Eram copil şi când îl ascultam cum povestea aveam impresia că, de aia ne-au bătut, la urmă, nemţii pentru că nu mai era el în faţa lor. Pe urmă m-am luat cu şcoala, cu cartelele de pâine şi ulei, cu învăţatul limbii ruse cântând, cu istoria şi geografia URSS-ului, adică uniunea republicilor socialiste sovietice, învăţând toate realizările şi biruinţele lor. Noi doar aplaudam puternic, scandam lozinci şi manifestam pentru ei. E drept că între timp am aflat cum ne-au luat ruşii Basarabia, ungurii s-au crezut stăpâni pe Ardeal, austriecii au luat o parte din Moldova lui Ştefan cel Mare şi i-au zis Bucovina, dar noi tăceam, aplaudam, scandam şi manifestam, în frunte cu Dej, Ana Pauker şi Laszlo Luka. Pe urmă am aflat tot mai multe despre istoria noastră cea de toate zilele, cea adevărată, dar numai prin grai viu, în şoapte.

Abia în 1980, când am ajuns aici, în vestul sălbatic al Canadei, am început să citesc pagini din istoria românilor ce ne-au fost ascunse, interzise în România. În 1984 A.R.A. (Academia Româno-Americană, al cărei membru asociat eram) a editat la Davis – California Istoria Românilor – de la origini până în zilele noastre – de Vlad Georgescu şi mi-am comandat şi eu volumul. Am fost bucuros când l-am primit şi l-am citit cu încordare şi nesaţ. Îl răsfoiesc şi acum, când memoria nu mai poate duce pe toate pe care i le-am pus în cârcă, dar ştiu că în această istorie toate sunt clare şi la locul lor. Pe urmă i-am citit şi alte cărţi de istorie, pentru că le scria într-un stil personal, reuşind să sistematizeze esenţialul în aşa fel încât evenimentele decurgeau continuu pe o albie logică. Pentru mine, cititorul de istorii, rămâne un foarte bun istoric român şi nu m-au interesat ţesăturile împletite, două pe faţă, două pe dos, în jurul carierei sale, de la cercetător istoric al Muzeului de Istorie Româno-Rus din Bucureşti până la director al secţiei române de la Postul de Radio Europa Liberă din München. Regret că a sfârşit atât de tragic, cunosc semnele şi evoluţia unei tumori cerebrale, este o tortură a minţii şi sufletului, iar în ultimile luni rămâne doar o inimă care mai bate într-un corp decapitat de percepţie, inteligenţă şi cultură, în cazul lui de o vastă cultură. Se consideră, de către apropiaţii săi, că acest sfârşit a fost indus de braţul lung al revoluţiei. Se prea poate, având în vedere că de peste patruzeci de ani dictatura comunistă, instalată cu forţa în România, se preocupa intens şi criminal de anihilarea inteligenţei şi culturii naţionale româneşti.

Vlad Georgescu, în istoria sa scriind despre România în Primul Război Mondial, face un sistematizat şi edificator preambul al dorinţei românilor de întregire pe vechea lor vatră dacică. Începutul acestui preambul, numit elocvent naşterea conştiinţei naţionale, îl atribuie munteanului de origine transilvăneană Naum Râmniceanu la începutul secolului al XIX-lea, la care s-a alăturat imediat transilvăneanul bucovinizat I. Budai Deleanu. După un sfert de veac au vorbit şi scris despre unirea celor trei principate A.C. Golescu-Albu şi Ion Câmpineanu. Apoi a urmat valul revoluţionarilor paşoptişti, care în mai 1848, la Blaj au proclamat, printre voinţele lor, şi noi vrem să ne unim cu ţara! Termenul de România Mare a fost creat de Dinu Brătianu în 1852 şi de atunci s-a răsfrânt continuu şi tot mai puternic în mintea şi sufletul românilor, fiind absolut firesc din punct de vedere istoric, geografic, demografic. În 1871, la mormântul lui Ştefan cel Mare, Xenopol a ţinut un însufleţit discurs despre marea şi inevitabila unire. Apoi la Bucureşti a apărut Liga Culturală ce a sprijinit ideile unirii, ale ardelenilor români, la care s-a alăturat şi Partidul Liberal, chiar şi unii conservatori, cu excepţia unor care nici nu mai trebuie menţionaţi. În timpul celor doi ani de neutralitate, liberalii au avut întâlniri cu reprezentanţi ai Antantei care le-au promis sprijin militar şi satisfacerea cerinţelor de unire după încheierea războiului. Războiul românesc pentru unire a pornit cu mult elan şi succese împotriva Austro-Ungariei până la apariţia celor două armate germane şi a încă două armate inamice: turcă şi bulgară. Vlad Georgescu subliniază buna ţinută combatantă a Armatei Române, nerespectarea promisiunilor făcute de aliaţi la începutul războiului şi mai ales dezastrul bolşevic, când ruşii din aliaţi devin inamici, şi astfel Moldova la sfârşitul anului 1917 era încercuită numai de armate duşmane, ofensive.

Într-o istorie a românilor „de la origini până în zilele noastre” de numai patru sute de pagini, Vlad Georgescu a trebuit să se limiteze la numai opt pagini despre marele război, aşa că am cercetat şi alte surse englezeşti, la vremea aceea, încă, citeam cu dicţionarul lângă mine.

***

Este adevărat că în zilele noastre omenirea e din ce în ce mai puţin interesată de istorie, datorită preocupărilor societăţi noastre avansate (?!!) suprasolicitată în aglomeraţia ei, de competiţia ei, reală sau fabricată, nu prea ne mai lasă timp să privim înapoi prin istoriile trecute. Şi totuşi cu cât ne trece timpul fiecăruia, mulţi dintre noi ne oprim din vâltoarea zilnică şi ne aducem aminte de istoriile străbunicilor şi bunicilor, ale neamului nostru şi ale altora, ce s-a schimbat de atunci, întrebându-se cum şi de ce, şi aşa se trezesc că pun mâna pe o istorie sau alta. Pe lângă această cale spre istorie, mai sunt destui ce ştiu şi cred, că într-adevăr, citind istorie trăiesc şi anii ei, ceea ce e mult mai mult decât viaţa lor de toate zilele.

Citind istorie trăiesc şi anii ei. Trăiesc anii bunicilor mei, ce au fost soldaţi ai Primului Război Mondial început dintr-o scânteie(!?!). Tot timpul sar scântei, dar numai unele sunt alese de cei ce conduc lumea să declanşeze un război, şi odată cu începutul secolului XX, puterile europene căutau cu lumânarea aprinsă o scânteie să mai înceapă un război mare, nu doar încăierări balcanice. Şi au ales-o pe cea din 28 iunie 1914 din Sarajevo, Bosnia-Herţegovina ce făcea parte din Austo-Ungaria la acea vreme.

Atentat

Foto. Atentatul din Sarajevo

Gavrilo Princip, un tânăr sârb de 19 ani, a reuşit să-l asasineze pe prinţul moştenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand şi pe soţia lui, prinţesa Sophia. Această scânteie a fost pretextul războiui mondial. Tot de prin istoria, auzită şi citită, ştim că după Revoluţia din 1848, atentatele la capetele încoronate sau la cele ce urmau să fie încoronate erau la ordinea zilei, o modalitate de încercare de rezolvare a marilor nedreptăţi sociale. Să nu dăm o listă întreagă, să menţionăm doar atentatul asupra împăratului Franz Joseph şi asasinarea soţiei sale, Sisi, sau adevărul despre sinuciderea fiului lor, Rudolf.

Cine a fost Gavrilo Princip şi de ce a făcut parte din conspiraţia împotriva viitorului moştenitor al tronului Austro-Ungar? Cel mai bine îl caracterizează propria să declaraţie de la proces: „Eu sunt un naţionalist iugoslav, ce năzuiesc la unificarea tuturor iugoslavilor şi nu-mi pasă ce formă de stat va fi, dar trebuie eliberată de Austria”. Acesta a fost ţelul vieţii sale din moment ce Bosnia şi Herţegovina au fost anexate Austro-Ungariei, în 1909. Era elev la un gimnaziu din Sarajevo când, în 1912, a fost exmatriculat pentru că a manifestat împotriva autorităţilor austro-ungare. A plecat pe jos la Belgrad, un drum de aproape 300 de kilometri, ca să se alăture Mâinii Negre cea mai conspirativă organizaţie sârbă anti-otomană şi anti-habsburgică, ungurii fiind consideraţi numai jandarmii josnici ai habsburgilor. Iniţial, Gavrilo Princip a fost respins din punct de vedere fizic, dar văzându-l atât de determinat a fost acceptat şi trimis într-un centru naţional secret de pregătire paramilitară.

Când s-a anunţat în Sarajevo vizita înaltului cuplu habsburgic, cei şapte tineri naţionalişti erau deja pregătiţi şi i-au   aşteptat de-a lungul traseului să-i asasineze. Pe cât de mare era misiunea la care se angajaseră voluntar, tot pe atât de puternică era tensiunea şi emoţiile care îi stăpâneau. Aşa se face că primul conspirator nici nu a mai avut tăria să apese pe trăgaci, şi coloana celor şase maşini a trecut mai departe. Al doilea a aruncat o grenadă asupra maşinii în care se afla Franz Ferdinand şi soţia sa, şoferul a sesizat şi a accelerat aşa încât grenada a explodat în următoarea maşină, rănind ocupanţii şi câţiva privitori din schijele grenadei. Panică totală, tânărul atacator a înghiţit o capsulă de cianură şi a sărit în râu în ideea de-a se sinucide să nu cadă în mâinile poliţiei. Destinul nu a fost de partea vrerii sale, capsula de cianură era expirată, deci fără efect, iar apa râului era foarte mică aşa că a fost imediat prins. Ceilalţi cinci nu au mai putut să acţioneze datorită vitezei convoiului şi panicii de pe traseu. S-au retras decepţionaţi. Părea un atentat eşuat şi, să zicem din nou, că destinul a vrut altceva. După recepţia, care de fapt nu a mai avut nimic din ceea ce fusese pregătit, Franz Ferdinand a hotărât să meargă la spital să se intereseze de starea celor răniţi din anturajul lui. Ideea sa a fost imediat interpretată ca un gest de înaltă ţinută monarhică, s-a pregătit un traseu ocolitor şi au pornit spre spital. Ce trist e când o hotărâre este învinsă de o întâmplare – Publilius Syirus. La o intersecţie, şoferul a luat un viraj greşit, a realizat, a oprit să întoarcă, dar exact acolo, absolut din întâmplare se afla Gavrilo Princip, care automat a scos pistolul si de la nici doi metri i-a împuşcat mortal pe amândoi viitori monarhi. Imediat a luat pastila de cianură, dar şi a lui a fost expirată, atunci a vrut să se împuşte, dar cineva i-a prins puternic mâna, a ameţit. Totul a fost o clipă de clipă, surprinzătoare, încât pe Gavrilo Princip nici emoţiile nu au mai avut timp să-l cuprindă, abia pe urmă şi de altă natură. A fost duminică, 28 iunie 1914.

În 28 iulie, Austro-Ungaria având pretextul mult aşteptat, a dat un ultimatum formal şi a început războiul de pedepsire a Serbiei. Ce nesocotinţă de cap senil încoronat, ce nenorocire mondială, când prinţi moştenitori de tron imperial se găseau pe toate drumurile Austriei! Ce de capete încoronate şi-au declarat război unii altora, în câteva zile, de parcă dăduse strechea în ele. Dăduse de mult, acum îi mânca pielea şi-i lovise nebunia de-a mai împărţi încă odată lumea, în care fiecare să apuce o halcă mai mare. După patru ani de streche, a celor mai încoronate capete imperiale, saturaţia de război mondial şi epuizarea a adus sfârşitul, în care cei ce se credeau mari învingători de la început au fost învinşi. Nu e de vină Gavrilo Princip, el a fost doar scânteia aleasă de capetele încoronate ca să înceapă marele război.

Gavrilo Princip fiind numai de 19 ani, după legile imperiului habsburgic nu putea fi condamnat la moarte, doar la închisoare pe viaţă. Ştim, tot din istorie, că sunt mari diferenţe de condamnări, unele se termină în sala de judecată şi altele continuă în închisori, mai ales cele politice. Gavrilo Princip a fost încarcerat în Boemia, în condiţii bestiale, a făcut o tuberculoză cu evoluţie rapidă, pulmonară şi osoasă, o formă galopantă cum se numea la vremea aceea. Într-un moment avansat i-au amputat şi un braţ, degeaba. Era braţul cu care a comis asasinatul şi bineînţeles s-a interpretat prin prismele credinţei creştine. Când a murit înainte, de-a se termina războiul, mai avea doar 40 de kilograme atât de mult l-au denutrit. L-au înmormântat într-un loc ascuns. Mult mai târziu, unul din gardieni, un ceh, a dezvăluit locul şi a fost dezhumat, era de acum doar un schelet friabil căruia îi lipsea mâna şi antebraţul. L-au reînhumat la Saraievo.

Şi acum o altă pagină care ne demonstrează de ce suntem în stare noi, cei de pe cel mai civilizat şi avansat continent, cum ne luptăm noi şi cu morţii, nu numai cu viii. În timpul războiului, al cărui pretext, nu cauză, a fost Gavrilo Princip, casa în care a locuit în Sarajevo a fost distrusă, de către cei rămaşi fără de acel prinţ moştenitor, cu toate că după ce a murit împăratul s-a găsit alt împărat. Împăratul e mort, trăiască împăratul! După război, într-adevăr iugoslavii s-au unit cu toţii într-un singur stat aşa cum năzuise Gavrilo Princip, şi imediat i-au reconstruit casa şi au făcut-o muzeu. În 1941, Germania a invadat Iugoslavia iar Sarajevo a devenit parte a Croaţiei, stat independent, şi fiind croaţii mai catolici, superiori ortodoxului Gavrilo Princip, i-au dărâmat casa, să se şteargă ceva din istorie, necunoscând axioma că din istorie poţi ascunde, pentru un timp, evenimente sau personalităţi dar nu le poţi şterge. După terminarea şi celui de-al Doilea Război Mondial, Croaţia a reintrat ispăşită sub dictatura comunistă a lui Tito iar casa lui Gavrilo Princip a fost din nou refăcută în muzeu, un timp. Acum recent, în războiul pentru scindarea Iugoslaviei în părţile de dinaintea primului război, era de aşteptat ca să nu mai rămână nici casa lui întreagă. Jos cu ea, doar la proces Gavrilo Princip a spus: „năzuinţa mea este ca toţii iogoslavii să fie uniţi într-un stat”, ceea ce nu mai era politicaly correct după 1990. Acum, datorită grijii militare a Statelor Unite au ajuns şase state mititele, dar fericit de democratice la fel cum a fost şi prima femeie secretară de stat, Madeleine Albright.

***

Proprietarul editurii Coresi, domnul Nicolae Constantinescu, un om deosebit şi recunoscut în Exilul Românesc, aşa se numeau atunci, între 1940 şi 1989, românii care au scăpat, cum au scăpat, din lagărul comunist şi au continuat să se manifeste împotriva dictaturii comuniste, puternic anti-românească în primul deceniu de după război, când ne-au distrus întreaga suprastructură naţională. Era legionar, codrenist, ce a plecat din România doar cu haina de pe el, dar fiind un spirit întreprinzător a făcut o bună avere în Europa apuseană. Din averea făcută a cumpărat o tipografie, la   Freiburg in Br.- Germania, pe care a pus-o la dispoziţia românilor, editându-le scrierile, editând cărţile culturii româneşti ce erau interzise în RPR (Republica Populară Romînă, adjectiv cu î din i!) ce a devenit, odată cu Ceauşescu, RSR (Republica Socialistă România, substantiv cu â din a!).

Nicolae Constantinescu a fost un mare patriot şi un binefăcător al românilor ce doreau să citească ceea ce era interzis în ţară. Dânsul mi-a oferit Războiul de întregire a Neamului scrisă de Mircea Vulcănescu, interzisă în Ţară, pe care a editat-o în 1985 la Freiburg in Br. Locuia în Elveţia la Viganello, venea foarte des la Freiburg, unde ne-am şi cunoscut. Era foarte activ în exil, şi-a cheltuit o mare parte din avere pentru a da cărţi românilor, mai ales celor din generaţia mea, ce aveam un minim de cunoştinţe istorice, politice şi culturale româneşti în bagaj. Un timp am fost şi în corespondenţă, pe vremea aceea eram cu toţii epistolari. Era un generos distinct, un Badea Cârţan un secol mai târziu, urmărit, ameninţat şi hărţuit de securişti prin oamenii lor, fiindcă multe uscături erau şi-n exilul românesc. Târziu, când am aflat că s-a dus, mi-a părut rău şi din nou mi-a venit în minte, ceea ce îl mai rugasem, de mai multe ori în trecut, pe Dumnezeul Nostru, al creştinilor, că nu trebuia să accepte ideea judecăţii de apoi, cândva în ceruri, ci trebuia făcută la sfârşitul fiecăruia aici, pe pământ în faţa noastră a muritorilor de rând, să aflăm totul unii despre alţii, aşa am fi devenit mai buni creştini, cum a fost Nicolae Constantinescu.

Mircea_Vulcănescu

Foto. Mircea Vulcanescu

Mircea Vulcănescu a fost o minte şi un caracter marcant al secolului XX Românesc. În RPR şi RSR nu se vorbea în public despre el, nici în universitate sau academie, era un proscris, deci a fost omorât cu zile iar opera lui distrusă, interzisă. Abia, aici, în străinătate am aflat cine a fost Mircea Vulcanescu de la poetul, eseistul, scriitorul Horia Stamatu, care i-a făcut o prezentare academică autorului istoriei Războiului de Întregirea Neamului, binevenită pentru generaţia noastră, pentru posteritate. Mircea Vulcănescu a fost superior dotat intelectual şi şi-a însumat o vastă cultură de la cea literară la cea sociologică şi filosofică. Cultura şi-a manifestat-o oral fiind un remarcabil orator, conferenţiar, cadru didactic universitar, iar prin scris a lăsat o vastă operă de la poezie şi eseuri la studii religioase şi filozofice. A fost filosof, a avut sistemul lui filosofic pe care-l prezintă în scrierile sale „Despre spiritul românesc”, despre „Ethosul nostru” sau „Omenia ce presupune în primul rând incoruptibilitatea raţiunii, cel mai înalt dar al omului’’. Originală şi superioară definiţie a omeniei. Horia Stamatu scrie că era un creştin convins şi adânc iniţiat, dar respingea categoric amestecul creştinismului cu politica. Îmbrăţişez ideea, fiindcă amestecul uneia cu alta duce la imoralitate. Dar ceea ce am notat separat, pentru că trebuie reţinut şi transmis mai departe românilor şi preoţimii sale, este: „Fără să fie „mistic” sau „mesianic”, poporul nostru este însă un popor pios, cu adânc simţ religios’’. Cea mai frumoasă caracterizare făcută vreodată poporului român, aşa este, aşa ar trebui să rămână. Din nefericire, destrămarea acestei însuşiri divine pleacă de la comportamentul unor prelaţi ce şi-au pierdut din pioşenie.    

Mircea Vulcănescu ca înalt funcţionar de stat, director general al vămilor, a fost destoinic, competent şi corect. Pentru aceste calităţi a fost demis din funcţie dând dovadă de incoruptibilitatea raţiunii: a dezvăluit contrabanda cu ţigări şi alcool făcută de un ministru. Pentru aceeaşi incoruptibilitate a raţiunii, cel mai înalt dar al omului, Ion Antonescu l-a numit secretar de stat în Ministerul de Finanţe al guvernului său. Mircea Vulcănescu s-a achitat corect de această funcţie, fiind unul dintre negociatorii comerciali cu Reich-ul lui Hitler, care pe produsele noastre ne-a înzestrat militar Armata a IV-a, plus 8 (opt) vagoane de aur, pe care URSS-ul le-a confiscat imediat ce a ajuns la Bucureşti în august 1944, preţul eliberării de sub faşişti! Nimeni de la monarhie sau guvern nu a avut curajul să întrebe în baza căror legi internaţionale au avut acest drept de tâlhărie. După doi ani, Mircea Vulcănescu a fost arestat, în lotul al doilea al foştilor membri ai guvernului Antonescu şi condamnat la 8 (opt) ani temniţă grea. Dar, ştim de acum, condamnaţii politici sunt condamnaţi de două ori: întâi de justiţia obedientă şi a doua oară în închisoare, unde subordonaţii execută a doua condamnare, prin condiţiile de detenţie. Lui Mircea Vulcănescu i s-au aplicat condiţiile de moarte şi a murit, cerând: Să nu ne răzbunaţi. Nu e vorba de răzbunare, nu suntem nici ruşii pravoslavnici nici sovieticii eliberatori, dar o judecată dreaptă trebuie făcută. Acest popor pios, Doamne, are si el dreptul la dreptate pe acest pământ.

***

Când, în iulie 1914, s-a pornit războiul de pedepsire a Serbiei nimeni nu credea că va avea o asemenea amploare şi durată, dar odată intrate în el marile imperii – german, britanic, rusesc şi otoman – războiul şi-a schimbat motivaţia iniţială în scopuri de dominaţie şi reîmpărţire a lumii. Regatul Român a rămas neutru, neutru doar în fapt pentru că politic era un adevărat război între antantofili ce optau pentru unirea cu Ardealul şi Banatul şi germanofili care vedeau calea spre dezrobirea Basarabiei. Antantofili aveau în faţă un mare obstacol: tratatul regelui Carol Întâi cu Imperiul Austro-Ungar prin care eram legaţi de a fi de partea lui în caz de război. Trebuie adăugat şi reţinut ceea ce istoricii de trei parale omit, nu şi autorul acestei istorii, că acest tratat Carol Întâi l-a semnat după ce a fost ameninţat de Bismark cu războiul! Din fericire pentru români, în tratat se preciza numai dacă imperiul va fi atacat, ori imperiul a fost atacatorul. Şi astfel am rămas noi în neutralitate timp de doi ani, în care Regele Carol Întâiul a murit iar antantofilii, liberalii purtau stindardul, negociau cu aliaţii doleanţele de întregire a neamului, aceştia promiţându-le satisfacerea dezideratelor dacă luptă alături de ei împotriva Puterilor Centrale. (va urma)

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

Semidocți cu sceptru

Posted by Stefan Strajer On March - 28 - 2015

Semidocți cu sceptru

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan)

Nu este un secret că în timpul dictatorului cadrele de la securitate au fost obligate la un moment dat să-și completeze studiile, ceea ce i-a determinat să se înscrie de multe ori în bloc la câte-o facultate din orașul unde profesau. Patalamaua trebuia obținută prin sprijinul decanului sau chiar al rectorului căci ambii erau obedienți față de instituția de forță. Schimbarea de regim din 1989 nu a adus cu sine schimbarea de mentalitate în selecția valorică a indivizilor. Dimpotrivă spoiala de cultură, incultura sau subcultura au ajuns a fi la mare cinste în caruselul ascensiunilor sociale amețitoare după 1989.

Lipsa de educație temeinică a celor selectați în clasa politică din România ultimilor douăzeci și cinci de ani a fost dublată, ceea ce este încă mai grav, de o flagrantă lipsă de fundament moral. Încă Eminescu observa că la români sunt destule inteligențe, dar puține caractere, de unde și tragedia în care ne aflăm astăzi. Nivelul deplorabil al clasei politice românești actuale reflectă verigile slabe ale întregului proces de constituire morală a indivizilor, caracterul toxic al mediului social, vulnerabilitatea personalităților, degradarea sensului vieții omenești până la un nivel animalistic. Pervertirea personalității umane la români, așa cum se prezintă ea astăzi, este un proces care trebuie raportat la violenta dislocare a populației împinse la oraș, după colectivizarea forțată din timpul comunismului, precum și la metodele cunoscute ale dictaturii de a conduce prin delațiune și teroare. Indivizii desrădăcinați n-au avut nici timpul nici condițiile unei asimilări de către modul urban, astfel că, după cum observă sociologii Nicolae Grosu și Ionel Danciuc ei ”n-au dobândit nici norme urbane, rămânând fără nici un fel de norme (anomice) și astfel nevoite să-și satisfacă necesitățile prin impulsii (porniri psihice irezistibile), nu prin norme, adică prin furt, tâlhărie, viol și crimă.” (România sub atacul mârlăniei, p. 12) Din om liber stăpân pe pământul și uneltele sale țăranul a fost transformat la oraș în slugă a regimului, anihilându-i-se personalitatea. În același timp după 1945 elitele au fost distruse, societatea fiind decapitată valoric. Înainte de comunism acele elite au fost capabile să asigure modelarea, propulsarea direcțiilor societății, arată autorii, ” fără vârful elitei piramida socială prăbușindu-se într-o masă informă, societatea a rămas total neputincioasă în fața hoardelor de indivizi de ultima speță, anulându-i-se astfel orice posibilitate de a mai evolua.” (ibidem, p.13) Regimul comunist, observă cu justețe autorii, în elanul lui de a crea omul de tip nou ”a decerebrat, cel puțin din punct de vedere al inteligenței emoționale, societatea românească” (ibidem, p. 14). Comunismul a reprezentat un cataclism istoric care a răsturnat evoluția normală a unei societăți structurate, cufundând-o într-o devălmășie valorică.

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

            Ceea ce se întâmplă azi în România și ceea ce s-a petrecut de douăzeci și cinci de ani încoace probează observațiile celor doi sociologi. Fenomenul Piața Universității a pus un corect diagnostic puterii instalate în România după lovitura de stat. Tinerii s-au revoltat atunci împotriva a ceea ce era de prevăzut că va urma, împotriva capitalismului de jaf. Securiștii și activiștii din eșalonul doi au fost eliberați de lovitura de stat să se bucure de averile acumulate în timpul dictaturii și să instituie o economie de piață monopolizată de ei, să simuleze reforme, care s-au făcut exclusiv în folosul lor, pricopsind  România cu o ”democrație de dezmăț și economie de jaf”. Cei care au dorit să prospere chiar fără origine securistică s-au aliniat regulilor de clan mafiot impuse de eșalonul doi. Majoritatea clienților trimiși azi la închisoare erau adolescenți acum un sfert de veac, dar fie că nu erau acei adolescenți care au protestat vehement împotriva minciunii, nici adolescenți cu respect pentru cei mai bine de o mie de tineri împușcați la revoluție, fie că dacă au avut atunci elanuri sincere ele au fost ulterior pervertite de climatul imoral, care a cotropit, asfixiind societatea românească. Tinerii, care nu s-au convertit la crima organizată a așa zisului business românesc, au preferat să se desțăreze, respingând scârbiți mocirla politică din România. Aceștia au strigat cu disperarea omului ajuns la capătul răbdării ”hoții, hoții”, votând pentru un outsider al mafiei criminale deținătoare a puterii.

Deși au apărut deja voci care se îndoiesc de valabilitatea acestui vot istoric pentru români, pentru că, înșelați de atâtea ori, acum românii suflă și în iaurt, consider că ar fi o mare eroare să încercăm să demolăm cu vorbe rele acțiunile de bună credință ale actualului președinte. În primul rând să observăm concordanța dintre vorbă și faptă la acest om de caracter. Christos ne învață că nu-ul nostru să fie nu, iar da-ul nostru să fie da, adică să nu fim duplicitari, multiplicitari, complici la fapte de ocară. Președintele Klaus Johannis reprezintă ceva nou în politica românească. Este, după opinia mea, remarcabil efortul lui de a-și urma agenda anunțată în campania electorală fără să facă zgomot, fără să fie verbios, fără să fie saltimbanc ca fostul președinte Băsescu, care a făcut mult zgomot nu doar pentru că are o personalitate narcisistă, ci și pentru a disimula caracterul lui duplicitar. Cred că a fost portretizat magistral de romancierul Dinu Săraru în romanul Balul de la Șarpele Roșu. Conduita președintelui Băsescu aparține cu totul eșalonului doi, venind la putere datorită cârdășiei cu grupul pucist Iliescu, Roman and co. Personaj temperamental, robit de propria lui ascensiune a tulburat și mai mult apele politicii românești și altfel destul de agitate. Relația lui dubioasă cu Elena Udrea, care nu i-a fost cel mai bun sfetnic, adică unul care să-i spună nu ce dorea să audă, ci ceea ce trebuia să știe, adevărul despre cum trăiesc românii și nu bârfele din tabăra mafiotă adversă, nu a servit în nici un caz țării. La rândul lui, dl. Băsescu îi declară acum la televizor fidelitate sută la sută, fiind în stare să jure pe cruce că pupila n-a furat din banii ministerului, pe care îl conducea. Justiția independentă și statul de drept cu care s-a lăudat constant dl. Băsescu, acum, la încheierea mandatului său, se vede că s-au răfuit îndeosebi cu adversarii politici și că abia acum, sub președintele Johannis își accelerează activitatea, indiferent de apartenența partinică. Între noi fie vorba, dacă nu s-ar fi exercitat presiuni dinspre americani și comunitatea europeană, dacă votanții din diasporă n-ar fi clamat împotriva ”hoților”, inculcând un strop de spaimă în mediul politic, n-am fi asistat astăzi la sinistra comedia dell arte de pe străzile capitalei.

Ce ne demonstrează arestările de azi? Ne arată că partidele politice în România, cel puțin până acum, au fost lipsite de principii reale, de confruntări izvorâte din problemele dramatice ale țării, de bună credință și preocupări constante de a sluji cetățenii, care i-au catapultat pe hoții din parlament. Partidele politice au fost, în bună măsură, doar bande ale crimei organizate, patronate de o lăcomie patologică, de un dispreț uriaș față de poporul român, numit de Sorin Oprescu, după cum știm, ”pulime”, termen care exprimă pe lângă aroganța ciocoilor postcomuniști și vulgarizarea, manelizarea întregii societăți românești. Cred că discursul Elenei Udrea în parlament cu referiri cinice la sutien și celelalte detalii naturaliste probează crasa absență a bunului simț. Nu astfel te poți apăra. Și d-na Udrea deschide cam târziu ochii la mizeria din România, ca să nu mai vorbim că amenajarea pârtiilor de schi nu era o urgență pentru asanarea sărăciei din țară. Dar nu este prima dată când cheltuirea banilor se face cu gândul la huzurul ciocoilor, nu la ridicarea maselor. Clasa politică a ultimilor douăzeci și cinci de ani nu numai că nu s-a dovedit a fi o elită luminătoare a poporului, dar s-a situat mult sub nivelul moral al cetățeanului de rând, care ani de-a rândul a asistat neputincios, resemnat la jaful național. Citez din memorie remarca sugestivă a actorului Dorel Vișan la Jocuri de putere, emisiunea lui Rareș Bogdan: cei care trebuiau să iubească România n-o iubesc, iar cei care o iubesc n-au puterea să facă ceva pentru ea. Câtă dreptate are dl. Vișan. Nu numai că cei puternici n-o iubesc, dar au trecut la atacarea ei în haită. I-au făcut un rău imens nu doar prin furtul banilor, care după lege, se cuveneau dirijați în satele amărâte, spre autostrăzile lipsă, spre școlile unde copiii nu au avut abecedare mai până acum, spre spitalele de stat – o ruină completă, spre salariile medicilor ca să nu mai plece, spre crearea de joburi ca să-i oprim pe români să mai fie umiliți în Sicilia etc., etc., ci și prin ”modelul” hidos de comportament social afișat zilnic în mod nerușinat în fața milioanelor de români. Pentru că hidos se cheamă a tăia din pensii și salarii când mafioții din dosarul Microsoft își împărțeau șpăgi de ordinul milioanelor de euro. S-a vorbit mult de cărăușia în valize a acestor bani furați din visteria statului. Nu mă îndoiesc că amănuntul va face carieră în comedie.

Și aici să subliniez distanțarea viguroasă a președintelui Johannis de ciocoismul eșalonului doi și a celor gestați de el. Klaus Johannis a accentuat nu o dată în discursul lui că politicienii sunt ca să servească cetățeanul și nu invers. Veți spune că ideea este subânțeleasă, de bun simț. Da, dar la noi lucrurile elementare în politică, cei șapte ani de acasă, lipsesc cu desăvârșire. Demn de menționat este răspunsul președintelui Johannis când a fost întrebat ce l-a impresionat în campania electorală. A mărturisit că l-a impresionat în mod deosebit felul în care alegătorii îl înconjurau și-i atingeau hainele. Atingerea hainelor este un gest deznădăjduit al unor oameni care așteptau o minune. Mărturisirea denotă la președintele României nu doar un suflet sensibil, dar și o reală conecție cu cetățeanul român. Acest fapt mă umple de speranța că acest om este important pentru noi în momentul actual pentru linia de demarcație pe care o trage, pentru catalizarea, sperăm, a unui curent de afirmare.

Femeile dace nu au învățat limba latină de la soldații romani

Posted by Stefan Strajer On March - 21 - 2015

Femeile dace nu au învățat limba latină de la soldații romani

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware, SUA)

S-au adus foarte multe argumente că limba vorbită de daci a fost aceeași înainte, în timpul și după ocupația romană, perpetuându-se până în zilele noastre, asimilând desigur și cuvinte de la cei cu care au venit în contact strămoșii noștrii. Deși cercetările arheologice au dovedit că prima civilizație europenă s-a dezvoltat în bazinul Dunării, dând ca exemple statuia Gânditorul de la Hamangia sau cele 21 de statuete găsite la Cucuteni, numite de Welsh Parlamentul Femeilor, istoricii noștrii nu îndrăznesc să accepte că latina dacilor era mai veche decât a romanilor. Neacceptând aceasta așa au apărut diverse explicații pentru a justifica faptul că totuși limba noastră este o limbă romanică. Am auzit de exemplu că femeile dace au învățat limba de la soldații romani. Oare să fie chiar așa?

În primul rând dacii s-au opus cu înverșunare romanilor, fiind nevoie de două războaie dure, întinse pe câțiva ani, pentru ca numai 14 % din teritoriul lor să fie cucerit. Ravagiile produse de sabia încovoiată cu mâner lung (falx) mânuită cu două mâini de daci l-au obligat pe împăratul Traian, ca după primul război să ia patru măsuri, două tehnice și două tactice. Astfel, deoarece coifurile și scuturile cedau la șocul produs de falx, a dispus montarea unei armături metalice în cruce pe coif, respectiv o protecție metalică a antebrațului numită manica. Din punct de vedere tactic soldații romani au fost instruiți ca la un atac cu falx să se apropie de atacator pentru a profita de faptul că nu este apărat de scut. Tot tactic a dispus ca pe scuturile soldaților romani să fie inscripționat numărul legiunii din care fac parte, ca o măsură de depistare a celor care cedează și se retrag. Pregătindu-se de război Traian a înființat două legiuni noi, numărul total de legiuni ajungând la 30, cel mai mare număr din toată istoria imperiului.

Ganditorul-de-la-hamangia-

 

Foto. Gânditorul de la Hamangia (anul 3.000 î.H)

Perioada ocupației romane, 106-275, a fost marcată de numeroase răscoale și atacuri ale dacilor liberi ajutați de aliații lor. Se poate afirma că atitudinea dacilor față de cuceritori era ostilă și că administrația romană nu se simțea prea comfortabil aici. Într-o țară ostilă nici coloniștii, invocați de adepții teoriei formării poporului român din combinația romanilor cu dacii, nu se simțeau în largul lor.

Pe Columna lui Traian de la Roma, o istorie în basorelief a războaielor cu dacii, nu există nicio scenă care să prezinte o atitudine prietenească a femeilor dace față de soldații romani. Dimpotrivă există o scenă în care prizonierii romani sunt torturați de femeile dace. Sigur nu făceau asta ca să le învețe limba! Monumentul Columna lui Traian a fost terminat în anul 113, deci la șapte ani de la terminarea războiului, cu toate acestea nu conține nicio scenă care să arate că lucrurile s-au schimbat și că femeile dace s-au aruncat în brațele soldaților romani. Dacă scena torturării prizonierilor romani de femeile dace, care se răzbunau pentru soții sau frații pierduți, a fost imortalizată era normal să fie prezentată o scenă a reconcilierii dintre învinși și învingători după o perioadă în care au fost lăsați la vatră câteva sute de veterani (fiecare legiune romană angaja anual 275 de tineri ca să compenseze pierderile diverse și lăsările la vatră).

Dacă răzbunarea femeilor dace față de invadatorii care le-au ucis soții sau frații pare a fi un act de cruzime ce să spunem despre scena de mai jos în care legionarii romani prezentau capetele retezate ale dacilor împăratului Traian. Ei o făceau ca să primească decorația Cupa de argint.

romani-torturati-de-femei-dace

 

Foto. Prizonieri romani torturați de femei dace. Scena 117 de pe Columna lui Traian

Teoretic ar fi fost două posibilități ca femeile dace să se fi combinat cu soldații romani: a) în perioada serviciului militar, sau b) după lăsarea la vatră.

Disciplina soldaților romani era foarte strictă atât în timpul luptelor cât și atunci când se retrăgeau în cazărmile din forturi. Unul din cei trei adjuncți ai centurionului stabilea și ținea evidența sarcinilor zilnice ale fiecărui soldat în perioadele fără lupte.

Până în anul 197 d.Hr. soldații romani nu aveau voie să se căsătorească. Celor care la angajare erau căsătoriți li se anula căsătoria.

Legionarii romani aveau dreptul la concediu de patru luni odată la patru ani, în perioada iernii, când nu erau întreprinse companii militare. De fapt reglementarea prevedea ca o legiune poate să permită ca un sfert din efectivele sale să-și ia concediu în perioada 19 octombrie – 1 martie. Inițial cei care voiau să plece în acest concediu trebuiau să plătească o taxă centurionului, dar mai târziu s-a renunțat la această practică. Legionarul care pleca în concediu avea dreptul să-și păstreze sabia și centura, restul echipamentului militar rămânea la unitate.

La romani funcționa regula ca legiunile staționate într-o provincie cucerită să fie încadrate cu legionari proveniți din alte părți ale imperiului, din motive ușor de înțeles.

Din expunerea situației din timpul serviciului militar rezultă că singura perioadă în care un legionar și-ar putea întemeia o familie (după anul 197 d.Hr.) ar fi fost în concediu. Este însă greu de crezut ca în perioada concediului un legionar va umbla hai-hui prin satele ostile ale Daciei să-și caute o nevastă în loc să o facă în locurile de origine în siguranță, unde era cunoscut și mai cunoștea niște fete bune de măritat.

Serviciul militar la romani dura 25 de ani și sigur că o asemenea perioadă lungă de timp nu se putea trăi în abstinență. Într-adevăr orice legiune romană în marș era însoțită de circa 600 de măgari pentru transportul corturilor soldaților și ofițerilor, mașinilor de război, materialelor și proviziilor, oameni care se ocupau de aceste animale, negustori, sclavi și… prostituate. În tabăra organizată sub forma unui fort dreptunghiular la sfârșitul unei zile de marș toată această adunătură era plasată în spațiul de minim 60 m dintre corturile soldaților și valul de apărare.

Dacă așa stăteau lucrurile într-un fort provizoriu este de așteptat ca și în cadrul forturilor permanente să fie aceeași situație. Este un argument în plus că soldații romani nu aveau ce căuta prin satele dacilor decât în mod organizat, de exemplu când ajutau la strângerea dărilor.

Concluzia este că în timpul serviciului militar nu existau motive, oportunități sau condiții pentru ca soldații romani să se combine cu femeile dace și acestea să le învețe limba (latina latină sau cea care o vorbeau între ei?). De altfel legionarii romani nici nu aveau nevoie să cunoască limba latină, decât sumar, comenzile militare fiind transmise prin trompete.

Dacă pentru a demonstra că femeile dace n-au avut legături cu soldații romani (exceptând prostituatele, neexistând pădure fără uscături) am folosit argumente logice pe baza regulamentelor militare ale romanilor, în cazul situației veteranilor avem dovezi materiale că ei s-au întors în locurile natale.

capete-taiate -de-daci

 

Foto. Legionarii romani prezentând ca trofee capetele retezate ale dacilor. Scena 183 de pe Columnă

O asemenea dovadă o reprezintă Certificatul de lăsare la vatră din 10 aug. 110, scris pe o placă de bronz, al lui Marcus Ulpius Novanticus, aflat la British Museum din Londra. În el se arată că Marcus Ulpius Novanticus, fiul lui Adcabronatus din Ratae, pentru serviciul loial și credincios în campania din Dacia, a fost lăsat la vatră înainte de terminarea serviciului militar. El s-a întors în Britania pentru a se bucura de binefacerile efectuării serviciului militar și a-și întemeia o familie. Novanticus, s-a născut în orașul Ratae (Leicester-ul de astăzi din Marea Britanie). Împreună cu alți 1.000 de tineri celți el a intrat în armata romană în anul 98 d.Hr. formând Cohorta I Brittonum Ulpia. Această cohortă a luptat atât de curajos în războiul cu dacii încât a fost lăsată la vatră la patru ani de la terminarea războiului după numai 12 ani de serviciu militar în loc de 25 cât era regula. După război Cohorta I Brittonum Ulpia a fost cantonată în Dacia la Darnithetis și cu ocazia lăsării la vatră Novanticus avea dreptul, opțional, la o gratificație egală cu salariul pe zece ani (aproximativ 12.000 sesterți, un sestert reprezenta echivalentul unei zile de muncă) sau un lot de pământ și cetățenia romană care printre altele îi dădea dreptul și obligația să poarte trei nume romane. Primele două erau de obicei numele unor împărați. Ceilalți locuitori ai imperiului nu aveau dreptul să poarte decât un singur nume.

Observăm așadar că Marcus Ulpius Novanticus a preferat să părăsescă Dacia, o țară cu clima mult mai plăcută decât Britania natală. Cei patru ani de pace petrecuți în Dacia nu au fost suficienți pentru a-l determina să rămână în aceste locuri presupus râvnite de coloniști. Asta înseamnă că deși erau fete frumoase (așa apar și pe columnă) ele nu prea se înghesuiau să se mărite cu veteranii romani străini. Așa că el și-a luat banii și a plecat din aceste locuri unde nu era prea bine văzut.

Un alt exemplu de veteran care n-a rămas în Dacia este Tiberius Claudius Maximus. Decurion în 7 th Claudia’s mounted squadron, el a fost cel în fața căruia Regele Decebal a preferat să-și taie carotida decât să fie luat prizonier. Pe placa funerară a lui Tiberius Claudius Maximus, aflată în Macedonia, este trecut acest eveniment pentru care a fost și decorat.

Pe teritoriul României nu s-a găsit nicio dovadă că după terminarea serviciului militar veteranii originari din alte părți ale imperiului s-au stabilit în Dacia. Adepții romanizării Daciei prezintă ca argumente două plăci funerare din Tropaeum Traiani (Adamclisi din Dobrogea) ale unor daci care după trei generații au ajuns să poarte nume romane. Pe prima placă funerară scrie: cu prilejul unei năvăliri a costobocilor este ucis dacul Daizus Comozous. Fiul lui se numește tot Daizus, dar nepoții se numesc Justus și Valens (nume romane). Pe a doua placă este trecut Mucaporus, cu fiul Scoris căsătorit cu Aurelia Eftepir și nepoții Aurelius, Sabina, Valens și Sabinianus. Nici unul din cei trecuți pe plăcile funerare n-au fost veterani sau cetățeni romani pentru că nu au trei nume. Se pune întrebarea de ce a fost ucis dacul Daizus Comozus în perioada atacului costobocilor care erau tot daci, dar liberi. Se știe că odată cu atacurile dacilor liberi se răsculau și dacii din zona ocupată de romani. Probabil dacul Daizus Comozus era o coadă de topor, un colaboraționist prea zelos al administrației de ocupație romană și a fost lichidat cu această ocazie de cei pe care i-a asuprit.

Dacă familiile dacilor Comozus și Mucaporus și-au putut permite să pună plăci funerare la mormintele capilor de familie înseamnă că erau înstărite și obediența de a alege nume romane pentru nepoți ne sugereză că această prosperitate are legătură cu ocupația romană.

Monumentele funerare găsite pe teritoriul țării noastre pe care apar nume romane au fost interpretate ca fiind ale unor veterani romani căsătoriți cu femei dace, ceea ce ar putea fi adevărat în ipoteza că veteranii erau daci care au servit în cohortele din Britania, Siria sau Capadocia și s-au întors acasă. Faptul că numele de pe ele par a fi romane nu are relevanță deoarece romanii romanizau toate numele (așa cum procedează și astăzi ungurii care maghiarizeză tot ce prind).

(19 februarie 2015)

Foto.Ioan-Ispas

Foto. Ioan Ispas

Stâlpii societăţii infracţionale (2)

Posted by Stefan Strajer On March - 15 - 2015

Stâlpii societăţii infracţionale (2)

Modele sociale ale epocii Băsescu

Autor: Corneliu Leu

Am avut un vis macabru: Se făcea că, sub cupola Ateneului Român răsunau manele iar, în același stil, cineva adusese la zi măreața frescă din rotondă. Aceea care, chiar și când nu e vorba de un concert solemn, cu coruri reunite, tot îmi amintește patosul lui Nenițescu evocându-i eroic pe acei „…bărbaţi cu braţe tari/ Şi cu voinţa oţelită,/ Cu minţi deştepte, inimi mari”…

Plângăcioasă în stilul consacrat, dar și cu accentele unei perfide măsuri de precauție, maneaua clama că are încredere în justiţie! – „Că cu blatu la poliție/ Am încredere în justiție/ Și mă fac curat cum sfinții e!”. Iar, la comanda ei, din fresce cu modele de bravă bărbăție precum ale căpătanilor lui Mihai, răspundeau înzăoații de astăzi: Udrea, ca o Ioană d’Arc, recitând din pastorul german, într-o mână cu Biblia pe care se-jură-că-nu-fură sub un stindard purtat în sulița de cruciat, pe care scrie „Nihil sine 10%”; iar în alta cu găletușa de vopsele pentru ambientul celulei, sub prapuri și bannere cu „votați mărul din care a mușcat matrozul”. Încă mai respectând sensul mărețului marș, aceste bannere duceau la Arcul de Triumf. Pe care, însă, maneaua îl făcea a fi ocolit de șirurile de mașini ce transportă dinspre cartierele rezidențiale din nord spre Știrbei Vodă și Calea Rahovei demnitari și distinși oameni de afaceri ajutați de mascați să plece capul la deschiderea portierelor și întâmpinați la coborâre de cronicarii care smulg hrisoavele avocaților și, în loc de condei cu voroavă liniștită, mânuiesc microfoane agitate care întreabă singure „ce aveți de declarat?”…

În rest, convenția imaginii din frescă lăsa Bucureștiul în aceeași ceață în care sunt lăsați și cetățenii lui; o ceață de fumigene financiare lansate odată cu Bugetul votat în clădirea monumentală, deasupra căreia levitează în așteptarea sentințelor, parlamentarii rămași fără balastul imunității. Vedeam monumentala fațadă dinspre bulevardul cu fântâni din care țâșnesc reclamele televiziunilor cu patronii pe care poliția îi ridică: Voiculescu acuzând deocamdată fără ecou; Sârbu laș, turnându-și subalternii; Diaconescu încă lăudăros, punând sextantul yahtului pe Vatican și nimerind la Jilava… Îi tot ridică pe culmi penitenciare, de la înălțimea cărora peisajul patriei e mirific, atâta vreme cât nu se vede alegătorul cu nevoile lui. Așa că, după niște pârloage de moșii fraudate, dealuri cu lunecări de teren și perdele forestiere ce scot din peisaj populația cinstită, se contura un monument de tăcere ridicat pentru fraudele de la vămi și ANAF, după ce vinovatul principal a arătat că știe ceva zicând că „parc-a intrat în pământ”, despre șeful său de cabinet dispărut nu numai de la sediul unde media șpăgile, ci și din patul conjugal al proxenetei cu cel mai mare box-ofiice la politicienii de pe Dâmbovița. În jurul acestui monument își aflau locul mulți cavaleri și bravi bărbați plini de virtutea modelului pentru noua generație: Hrebenciuc hălăduind haiducește pe cal Albu cu valtrapuri din Schei prin pădurile retrocedate, împreună cu juzii secuimii, cu Chioariu biv-vel-logofăt al direptății și cu vreo doi-trei ignobili urmași ai unor dinastii inventate care și-au făcut blazoane cu arbori după ce-au apărut birourile de avocatură ce mișculează ca-n codru retrocedările. Dinspre fresca lui, mai multe pile lungi se întindeau spre altele înfățișând palate guvernamentale și clădiri ministeriale, înfășurate ca niște tentacule de caracatiță, în panglici votive cu verset latin inscripționând litere gotice: „Influențatur et altera pars!” sau „Ubi influentia, ibi traficus”… Îl vedeam apoi pe Cocoș dând tunuri ca artileria de la 1877 și deprinzându-și în arta balistico-financiară fiul și alți feciori ai Vrâncioaiei căliți în cluburile de fițe; el comanda o adevărată armată de bravi tunari cu robe avocățești, gulere de bancheri care iau dobândă pe reactivele ce lipsesc de la analizele medicale ale populației, ca și un grup de amazoane cu dosar la DNA și alte instanțe, cea mai frumoasă fiind una pe platoșa cu decolteu a căreia scria ANRP. Ca un crin, ea cobora dinspre procuratura de la castelul lui Dracula, fiind încinsă cu o centură de castitate a cărei cheie atârna la gâtul lui Ion Oltean, pe care se vedeau urme frumos îmbogățite ale mușcăturii de vampir. Mai jos pe Someș, în tunică de honvez care poartă cizme cu tocuri înalte, Boc era zugrăvit precum portarul cetății Clusium-Napocensis deschizând larg drumul spre Gherla, dar tot neîncetând să profereze către armata de scribi și cronicari cu camere video, înjurături la adresa celui care i-a fost staroste județean luând pe plan local șpaga de 15 la sută, când la Ministerul Dezvoltării din Consiliul său de Miniștri se fixase zece.

În vremea asta, peste munții zugrăviți frumos ca-n vremea descălecării, portarul de Suceava flutura facturi de apă chioară către buciumașii obcinelor contaminate de gripă aviară, pe care-au înflorit mănăstiri particulare de cinci stele în proprietatea unor ierarhi care au avut și ei stele cândva. Aceste stele se continuă heraldic pe albastrul cerului lăsând să se vadă mai întâi chilia lui Daniil care strigă „sunt în rugăciune”, ținându-l afară pe Ponta care suferă că nu poate intra la sihastru prin ordonață de urgență ca să depună hrisovul plagiat. Și tot pe fondul albastru ca și soarta multor politicieni ai bișniței sau bișnițari ai politicii, în fața Cetății Neamțului, se profila Pinalti cerând o telegondolă să-l urce la grefă unde are de divulgat nume grele. Mai grele decât până acum, strigă el disperat; dar cererea, venită laolaltă cu a multora alții care și-au făcut educația juridică în ultima vreme, îi este amânată până ce Ministerul Public va achiziționa cu fonduri europene o copie electronică a bine securizatei guri de leu – „Bocca di Leone”de la palatul dogilor unde, de sute de ani, se înregistrează cu garanție de anonimat turnătoriile despre cei mai periculoși și mai răzbunători comandanți și comandori ai flotei Republicii lagunare. În spatele lui, mii de alți turnători care și-au descoperit astfel speranța salvării, se cațără, precum pe „Scara lui Climax”, cerând să fie scoși din arestul preventiv și audiați pentru arest la domiciliu. Și astfel, refăcându-și rotirea spre Capitală, acest panoramic al perspectivelor pe care le deschidea fresca, umplea Grădina Maicii Domnului de mascați, infiltrați, asimilați, acoperiți pe jumătate și delincvenți pe cealaltă, conducând spre procurori un alt convoi, al prizonierilor mai de rând capturați drept „limbi”: Convoi dezarmat al foștilor pretini, care fredonează melodia lui Radu Șerban „Pieten drag ”, dar vor destăinui pozițiile pe care le au de asaltat procurorii, amplasarea tunurilor grele și a sacoșelor cu muniție, aliniamentul fondurilor în tranșee de pradis fiscal, etc, etc. Convoi cu oameni și femei de caracter întinzându-se până hăt, spre Dunăre, unde se profilează statuia lui Videanu a cărei marmoră nu prea albă, tot străduie s-o scoată neprihănită avocații citând din Doamne și Domnițe trecute pe la DIICOT; dar și spre munții cu emblema ținutului secuiesc având ca simbol efigia unui procuror la ancheta căruia primarul din Gheorghieni are dreptul să răspundă la hoții cu „nem tudom”… Tot în această interpretare juridică, ajungem la medalionul cu beatificarea Monicăi Macovei care a scris canoanele liturghiei pentru statul de drept băsescian și vedem panorama domeniilor de la Florica unde insemnele Brătienilor se înlocuiesc cu cele ale moșiei de la Nana. În vreme ce, pe toată câmpia măreț pictată a Bărăganului, nu mai trec turmele, cirezile, carele cu grâne, turte de ceară și butoaie de miere care, prin vadul de la Târgul de Floci ajung la Marea cea Mare unde le așteaptă neguțătorii de pe corăbiile feniciene, milesiene sau, mai târziu, genoveze, ci trec dinspre Slatina convoaiele de fier vechi ale lui Bercea Mondialu, către cumătrul care le manipulează în port la Tomis mânjidu-și degetele cu rugina lor, dar lingându-și-le ca de miereea de odinioară. Pe această cale ni se înfățișează cantonamentul transferurilor de fotbal de la Poarta Albă iar, la Marea cea Mare, cultul lui Dionisos se vede bine păstrat în frescă, bacantele întinzându-și goliciunea pe boabele ce i le numără lui Mazăre DNA-ul care scormone pe aici, prin Ialomița și până la Brăila în speranța a nimeri ca orbul, pe ce se mai ascunde la consiliile județene după arestarea celor trei președinți. Aceștia întăresc și umplu convoiul celor care, fiecare ținând cu dinții de stema reprezentând bogățiile județului și, fiecare, cu caftanele plasate întâmplător deasupra mâinilor împreunate pe burtă, pe trei rânduri de câte zece-doisprezece, țin isonul cu voci distincte ca doctrină și orientare politică, formând corul celor înlănțuiți; soliști în birourile proprii, fiind doar cei câțiva bieți președinți care au mai rămas din patruzeci… În fața lor se deschide celălalt subiect de frescă, în care, de după zăbrelele ruinatelor clădiri găzduind pușcăriile nereamenajate pentru vipuri, mase întregi de șuți, bandiți, escroci și criminali îi primesc cu urale sub lozinca: „Vă așteptăm la noi, cu tot cu fondurile europene pe care le-ați manglit!”…

Astfel, armele, insemnele și prapurii celor învinși se strâng sub zapise de secehestru; dintr-un pronaos ședința de guvern cântă prohodul unor foști membri, rude sau colaboratori devotați. Pe dealurile mioritice din jur, se construiesc în râvnă biserici din fonduri structurale, unde alți bănuiți să-și poată da cât mai repede acatistele. Pe pangarul lor se vând cărți sub autoratul de mare autoritate culturală a lui Gigi Becali, despre care, criticii literari care scriu cu tarif încasat înainte, au elogii și nu se sfiesc să sugereze a fi canonizat alături de cei Trei Ierarhi cărturari, cum numai el poate fi, de vreme ce nu i s-a confiscat averea și, cu diploma pentru opera-omnia dată de Judecătoria din Medgidia, poate candida la premii în locul lui Vosganian și Chifu, sau chiar în locul lui Manolescu, la Uniunea Scriitorilor.

La un altar coborât din dealul Cotrocenilor, cu chelia plecată, marele model social al acestei epoci ridică mâinile spre înalturile încotro îi zboară tronul, luând martor cerul atunci când strigă „ eu am încredere-n justiție!”. Dar e contracarat de Dan Diaconescu din carantina penitenciară unde, pierzîndu-și speranțele proprii, strigă acum contrariul.

Așa că strigătele lor se înfruntă zburând spre norii migălos zugrăviți, de după care se arată oștile îngerești cu cagule, sprayuri și pulane.

(va urma)

Corneliu Leu

Foto. Corneliu Leu

Cum sunt românii proprii lor dușmani

Posted by Stefan Strajer On March - 15 - 2015

Cum sunt românii proprii lor dușmani

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan)

Este dificil să fii un spectator calm la cele ce se întâmplă în actualitatea politică românească. Este greu pur și simplu să fii doar spectator când tu de fapt ai dori să îți vezi țara îeșită deasupra necazurilor, luându-și un loc onorabil în rîndul țărilor civilizate. Ca să înțelegem destrămarea societății românești din ultimul sfert de secol de libertate când ne-am fi așteptat la o creștere nu doar economică, ci și a demnității naționale e bine să privim cum s-au manifestat românii față de comunism. Putem spune fără grija de a comite o eroare că instalarea comunismului în România a fost pe de-a-ntregul o acțiune exterioară societății românești unde partidul comunist, cel ilegalizat în 1921, era format preponderent din etnici evrei și maghiari. În acea perioadă evreii erau atașați sovietelor care împreună cu Aliații i-au eliberat pe supraviețuitori din lagărele de concentrare, iar maghiarilor comuniști Cominternul le promitea autonomia Transilvaniei și chiar dezlipirea ei de patria mumă. Partidul comunist în acea vreme, dacă judecăm limpede era o organizație antinațională, cu atât mai primejdioasă cu cât abia se realizase Marea Unire de la 1918. În ciuda acestor antecedente istorice în România se dezvoltă cel mai fanatic comunism, cel reprezentat de dictatorul Ceaușescu și camarila. Te-ai fi așteptat ca într-o țară cu o așa de slabă aderență la ideologia comunistă să apară un comunism de o expresie ceva mai liberală.   Dimpotrivă, am fost mai catolici decât Papa, cel puțin în manifestările nomenclaturii, care este integral responsabilă pentru deceniul negru, indiferent de scuzele care se aduc cum că soției dictatorului nu i se putea opune nimeni. Este bine cunoscută exclamația acesteia dezgustată de vederea „șobolanilor” înșiruiți pe traseul parcurs de convoiul prezidențial.

În ciuda numeroaselor privațiuni, românii nu s-au ridicat împotriva opresiunii comuniste așa cum au făcut-o eroic polonezii în 1953, maghiarii în 1956 și cehoslovacii în 1968. În afara unor greve scurt înăbușite, a puținilor disidenți precum Paul Goma sau Vasile Paraschiv, Gheorghe Ursu românii se defulau în bancuri politice, cârtire pe la colțuri, boicotul muncii, dedublarea, adică una gândeau, alta spuneau pe față, iar intelectualii se complăceau într-o rezistență prin cultură. Toate clasele sociale nu au avut curajul luării taurului de coarne. Sociologii Nicolae Grosu și Ionel Danciuc pun acest tip de reacție pe seama unui dat genetic, a unei civilizații mai puțin dezvoltate la noi care s-ar traduce printr-un anemic spirit civic, prin dezbinare, indiferență față de soarta țării și a celorlalți, dușmănie, invidie, în general sentimente negative. Astfel, de la un „comunisam de clan” s-a trecut la un „capitalism de gașcă”, cum vedem în prezent. Răsturnarea comunismului s-a produs tot printr-o manevră din exterior, atunci când s-a dat liber de la Moscova și Washington, așa cum observă majoritatea analiștilor politici. Aceasta a impulsionat masele amorțite în pasivitate și abia apoi am asistat la lupte de stradă, la fenomenul Piața Universității. Câștigătorii au rămas aceiași care avuseseră puterea în timpul dictaturii. Lor li s-au adăugat toți cei care fără scrupule au dorit să se îmbogățească rapid prin hoție. Aceștia din urmă se luptau să-i ajungă din urmă pe securiștii și activiștii care acumulaseră bogății sub ochii dictatorului. Astfel se confirmă ceea s-a spus de către un vechi comunist și anume că „după noi, venim tot noi”. Ca în reacția cu turnesol, „capitalismul de cumetrie” a scos la vedere, accentuând tarele ascunse ale supușilor lui Ceaușescu, dar nu numai, care atunci nu aveau cadrul propice de a se manifesta.

Sociologii menționați definesc comunismul ca un regim de ocupație internă care a distrus din interior credințe, valori, norme, legi și modele de comportament. Capitalismul de astăzi nu face decât să continue con brio procesul de ocupație internă a națiunii, îngropând-o într-o corupție everestică. În orice parte te-ai uita vezi nervurile unui sistem atât de contrar oricărei moralități, încât te întrebi dacă acea purificare a clasei politice va fi posibilă cu adevărat. Starea de ocupație internă a generat slugărnicia, delăsarea, haosul, jaful. În loc să devenim un popor unit sub un stindard al muncii oneste și progresului am involuat la faza de populație, observă autorii, caracterizată atât în straturile joase cât și la vârf prin relații de repulsie, batjocură, jecmăneală, furt, șmechereală. Concluzia celor doi sociologi „că viața românului este tocmai din cauza românilor o necurmată suferință” și că ”cei mai înverșunați dușmani ai românului sunt chiar românii și că cel mai antiromânesc comportament îl manifestă românii înșiși”. S-a remarcat cât de adevărată este această concluzie și cum se verifică ea în realitatea faptelor pas cu pas. Dl. Florin Gheorghiu, membru al Academiei Române consideră cartea România sub atacul mârlăniei (Editura Ecou Transilvan, 2014) demnă de premiul Nobel, dacă ar exista unul pentru sociologie, atât de estențială fiind această lucrare pentru a ne cunoaște ca națiune, mai ales în ceea ce ne frânează în istoria noastră.

Procesul de demascare a parlamentarilor, judecătorilor, senatorilor etc. implicați în afaceri necurate desfășurat acum la București și în restul țării exemplifică perfect cum românii acționează unii împotriva celorlalți posedați de un egoism și o lăcomie patologică. S-ar putea spune că dat fiind că în comunism am fost cu toții nivelați din punct de vedere material, eliberați de spaima ilicitului, (care s-ar fi putut lăsa chiar cu pedeapsa capitală, nu pentru toți, e adevărat), în ultimul sfert de secol, accesând la putere cei care s-au organizat în haite au sustras sume de ordinul milioanelor de euro din banii guvernului, ai statului, din fondurile europene, inventând acțiuni puțin productive pentru majoritatea populației, dar foarte lucrative pentru bugetul personal. Toți cei anchetați în aceste zile la DNA, începând din vârful piramidei, de la Elena Udrea până la miniștri, șefi de agenții importante ca Alina Bica, subalterni din ministerul Elenei Udrea, jurnaliști ca Dan Diaconescu, condamnat pentru șantaj la peste cinci ani de închisoare, mesageri ai șpăgilor denumiți pretențios ca oameni de afaceri, vezi Dorin și Alin Cocoș și atâția alții, lista aglomerându-se de la o zi la alta, toți, absolut toți sunt contaminați de o singură grijă: să fure nesățioși din toate sursele, să comită evaziune fiscală, să obțină astronomicele șpăgi din companii fantomă off-shore și apoi să spele banii murdari. Nu numai că nu s-au gândit la interesele societății, nu numai că au ignorat total caracterul temporar al funcției lor, atribuite de electorat pentru prestarea unor servicii precise, dar i-au jefuit banii cu nonșalanţă.

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

Lyme Saloon

Posted by Stefan Strajer On March - 11 - 2015

Lyme Saloon

Autor: Monica Ligia Corleanca (Cincinnati, Ohio)

M-am întors de la doctorul de familie dezamăgită că n-a putut ghici de ce mă simt rău de câtva timp. Am decis pe loc sa merg la un medic naturopat, care mă salvase dintr-o cumpănă grea acum vreo 15 ani și după analizele cerute unui laborator specializat, el a conchis că… s-ar putea să fi contactat Lyme Disease. N-a mai fost timp de gândire ci de acțiune, așa că am intrat într-o avalanșă de tratamente naturale de curățare cu zeci de combinații de ierburi și injecții intravenoase cu ozon, peroxid de oxigen, vitamina C în doze crescânde, un atac brutal asupra bacteriilor care distrug colagenul din corp, la fel sistemul nervos, induc meningita, Parkinson, produc stări de epuizare totală până la moarte uneori. Eram o ignorantă la acest capitol, așa că am început un studiu serios despre boala puțin cunoscută provocată de vreo cinci bacterii periculoase, fiindă nu se știe încă mare lucru, iar testele de confirmare a bolii sunt controversate și nesigure. Între timp am aflat că s-au mai depistat alte câteva boli cumplite generate tot de ciudate bacterii sau viruși, Chukungunya, Burbon, Maesles, Ebola, transmise prin aer, atingere sau înțepături de orice insecte.

Lyme Disease este declarată epidemică în America

Ei, dar asta n-a fost nimic în comparație cu ceea ce a urmat în lunga mea aventură de peste cinci luni de tratamente în care a trebuit să stau țintuită într-un fotoliu larg, așteptând ore în șir pentru scurgerea lichidelor vindecătoare prin venele mele chinuite de zeci de înțepături. Nu mai pun la socoteală cei aproape o sută de kilometri dus-întors la clinica respectivă prin cel mai greu trafic pe highway 95 ce traversează America din Florida până în Canada. Cum n-aveam răbdare să citesc, n-am vrut să-mi omor ochii nici cu vreun lap top, că oricum aveam doar un braț disponibil, m-am întreținut privind și ascultând zilnic pe cei peste 10-12 pacienți așezați paralel de-alungul pereților descoperind o lume neștiută a oamenilor în suferință. Rareori închideam ochii să încerc o scurtă ieșire din prezentul devastator, având printre noi și câțiva pacienți cu cancer terminal. Priveam la vecinii mei din fotolii cu adâncă compasiune descifrând pe chipul fiecăruia expresii de făcut portrete bune; fiecare individ emana un alt univers. Frica morții, sau bucuria speranței schimbă trăsăturile omului, expresia ochilor, culoarea pielii, până la a-l face să devină un altul, așa cum ne spune Carolyn Miss în magistrala ei carte: Your biography is your biology.

Aveam să studiez multe fețe pe durata tratamentului, încercând să traduc frământările fiecăruia, iar din experința timpului petrecut acolo aveam să mă aleg și cu câteva prietenii. A fost un film psihologic trăit pe viu, precum într-un lagăr din care nu știi dacă mai ieși, sau cum ieși.

Intram dimineața în holul, care era și sală de așteptare pentru pacienți, deschideam ușa spre un alt hol bifurcat, unde pe stânga se afla salonul larg de tratamente cu vreo 12 fotolii rabatabile, distribuite de-a lungul pereților, în care se aflau permanent pacienți veniți la diferite curățiri cu injecții intravenoase utilizând ozon, peroxid de oxigen sau vitamina C, pentru cei cu Lyme Disease, alții   pentru cancer. În general, eram cam aceiași pacienți în camera largă numită de mine în gând Lyme Saloon, dar apăreau mereu alții cu diverse alte probleme. Un du-te vino zilnic cu zeci de oameni necunoscuți, uneori copii, majoritatea fugiți de indiferența și pastilele sintetice sau antibioticele bune de nimic, oferite de doctorii clasici, care și-au pierdut buna reputație de când nu mai fac nimic pentru a salva viețile oamenilor.

În primul fotoliu pe stânga camerei de tratamente o găseam zilnic pe Jamy, o fată tânără și foarte drăguță, care se trata pentru Lyme Disease, cancer și lupus, în același timp. Spre ea mi s-au îndreptat privirea și admirația pentru cât era de curajoasă în drama ei de necontestat. Era mamă a cinci copii care veneau pe rând să stea cu ea, fiindcă era din Michigan, cam cinci-șase ore de condus de orașul nostru. Închiriase un apartament aproape de clinica doctorului osteopat/naturopat, ca să scape de prețurile exorbitante ale hotelurilor și să-și mai poată face câte ceva proaspăt de mâncare. Se afla în tratament   de peste zece luni cu mari speranțe de vindecare. Cădea deseori în leșinuri lungi când săreau surorile s-o reanimeze cu butelii de oxigen, timp în care noi cei de față ne rugam pentru viața ei. Cred că am suferit pentru ea cu fiecare leșin din care nu mai speram să se ridice; toți priveam unul la alții încremeniți de spaimă.

Pe același rând de fotolii dinspre ferestrele salonului, alături de Jamy, apărea dimineața Lisa, o doamnă înaltă și suplă cu un chip trist, comunicând foarte puțin cu noi, stând mai tot timpul cu ochii în computerul ei portativ (tableta). Din când în când își ridica ochii din   tabletă, dacă ne auzea comentând despre noi tratamente, cărți, literatură   despre Lyme și orice altceva care ar fi putut să-i aline durerile de artrită. Purta pe față semnele unui om suferind și deprimat. Într-o zi ne-a spus că a trebuit să primească în apartamentul ei pe una din fiice cu doi copii foarte mici, fiindcă tatăl lor fusese arestat și dus la pușcărie pentru trafic de droguri. Ea trebuia să aibe în grijă copii în timp ce fiica era la slujbă, iar munca era mult prea exhaustivă pentru un om care muncise greu toată viața, măcar acum fiind timpul să fi fost liberă. La toată tragedia se adăugase prezența acestei boli parșive, care te face să te simți foarte obosit tot timpul, plus o artrită dureroasă care n-o lăsa să doarmă. Biata de ea mai trăia și cu spaima să nu iasă ginerele din pușcărie și să le fure copiii. Era o femeie educată și distinsă, fiica ei la fel, având o slujbă importantă la o companie mare, dar avusese ghinionul să întâlnească un bărbat care-i făcuse viața iad, pierduse casa din cauza drogurilor și toate aceste emoții erau preluate acum de mama Lisa. M-a înduioșat povestea ei, din care nu-i vedeam ieșire.

Eram, toți cei din Lyme Saloon, în continuă alertă, înfometați de orice noi informații despre această stranie boală care a cuprins tot continentul distrugînd ireversibil sistemul nervos, așa cum vedeam în fața noastră un inginer care ajunsese să tremure ca varga din cauza bacteriilor care-i provocaseră Parkinson.

Doctorul care ne trata nu era prea vorbăreț, nu ne spusese mai nimic despre această boală fiindcă nici el nu cred că știa exact cum să facă mai bine, când însăși testele de identificare a bacteriilor erau și sunt încă foarte ambigue. Primul pas era curățirea puternică a organismului, cu care începusem toți, combinată cu diverse amestecuri concentrate de ierburi care să elimine eventual bacteriile, monitorizat de rezultatele analizelor pentru sistemul imun.

Lângă Lisa mă așezam eu ca să stau cu spatele la fereastră, evitând lumina directă în ochi, așa că-i vedeam în fața mea pe cei așezați de-a lungul peretelui opus, fiecare cu durerile și povestea lui.

Gary, inginerul de software tremurând de Parkinson, privea către mine întrebând câte ceva din când în când. Se afla în tratamente pentru Lyme de un an, fără speranțe de recuperare, după părerea mea. Pe figura lui se așternuseră toate brazdele suferinței, însă mergea curajos înainte, fiindcă niciun alt tratament încercat nu-i ajutase. Vorbea incoerent din cauza tremuratului și-mi frângea inima citind în ochii lui disperarea că deseori nu era înțeles. Sănătatea lui se deteriorase mult din cauza bacteriilor care-i atacaseră sistemul nervos și se vedea pe el lipsa de interes măcar pentru o ținută decentă. Venea în picioarele goale purtând niște papuci de plajă din care i se vedeau unghiile murdare, pantaloni scurți destul de mototoliți, cămășile deteriorate.

Lângă Gary a apărut la un moment dat un bărbat frumos de vreo patruzeci de ani cu cancer de prostată. Colindase toate clinicile americane fără rezultate bune și acum se supunea unor tratamente naturiste diferite, mai ales oxigen hiperbaric în capsulă etanșă, regim ketogenic de mâncare și multe alte intervenții naturale pentru distrugerea tumorii. Era profesor de muzică, extrem de fin, taciturn, cufundat în durerea și frica necruțătoarei lui boli. Nu știam cum îl cheamă. A fost pacientul medicului nostru naturopat pentru un timp, apoi a dispărut din salon. Nu-i pot uita chipul palid cu ochii pătrunzători foarte albaștri și un păr ondulat negru; parcă venise din altă lume, absent, neavând nimic de împărțit cu ceilalți pacienți; așa a și dispărut într-o altă zi, fără să mai auzim de el.

Katty, era o nouă pacientă cu Lyme Disease, care a intrat într-o zi ca o vijelie aruncându-se într-un fotoliu liber, și-a scos computerul cu tot felul de fire și sârme, a pus telefonul direct în ureche, niște hârtii aruncate pe lap top, a chemat asistenta să-i pună injecția intravenoasă în braț și a început lucrul ca un octopus. Era uluitor cum se distribuia în diferite conversații la telefon, controla în același timp hârtiile, crispată și nervoasă, mima câte un zâmbet forțat, care-i scotea în evidență riduri multe și mărunte, mai bea niște apă, scotea un sandwich din sacul aruncat pe podea, continuându-și activitatea cu precizia unui robot setat la viteza maximă. Nu cred să fi avut mai mult de 48 ani, dar când își schimonosea fața în falsul zâmbet din timpul conversațiilor, părea de 70. Schimba câteva măști în grimasele concetrate pentru rezolvarea tranzacțiilor pe care le făcea, eu bănuind că vindea diverse produse pe internet. Stând exact vis-a-vis de mine, o priveam cu milă pentru disperarea cu care trebuia să-și facă treaba. Bănuiesc că a simțit cum o urmăream, un octopus în acțiune, că la un moment dat ne-a explicat cum trebuie să-și scoată salariul, deci nu avea timp de schimbat o vorbă cu noi. Ne-a spus mai târziu că avea acasă doi câini pe care trebuie să-i plimbe zilnic și un prieten cu care locuia; se mutase de puțin timp din North Carolina după un divorț devastator, care se cam întrezărea prin nervozitatea ei. Se oprea să ne asculte sau solicite numai când auzea că noi vorbim despre regimuri de mâncare, ierburi noi recomandate sau articole citite recent despre rezultatele tratamentelor unor pacienți cu aceeași boală. Părea un om răvășit de suferințe, dar curajoasă și tenace în lupta cu boala. Trebuie să mă scap de nenorocirea asta, spunea deseori, când se instala în fotoliu.

De câteva ori a venit în Lyme Saloon un alt pacient care ne-a impresionat pe toți: era înalt și bine făcut, ca o sculptură de Phidias cu chip de Christ, pământiu la piele și măcinat de o boală grea. S-a așezat într-un fotoliu din fața mea, a venit asistenta să-i pună legătura intravenoasă și imediat a căzut într-un leșin sau somn, doborât de oboseală. Arăta ca un sfânt răpus, împăcat cu soarta. Soția lui s-a așezat în fotoliul alăturat lui, când am întrebat-o de ce suferă. El a auzit și cu un imens efort de energie mi-a spus: „cancer terminal”. M-a spintecat ca o sabie răspunsul lui, am tresărit începând să-l încurajez spunându-i că am văzut mulți pacienți cu cancer terminal vindecați chiar în acel centru de tratamente, dar el se scufundase din nou în acea domoală plecare din prezent, căzându-i capul pe o parte; n-a mai avut putere să răspundă, iar soția l-a deschis la cămașă să-mi arate o umflătură cât o minge de ping-pong pe piept, undeva pe drepta, spre gât. Mi-a spus că mai are una cam la fel deasupra stomacului, dar n-am mai întrebat cu ce formă de cancer lupta acest măreț gladiator. Am fost extrem de mișcată de prestanța acestui bărbat lovit de necruțătoarea boală a secolului. L-am mai văzut de câteva ori după care cred că a renunțat să mai vină locuind foarte departe, sau n-a mai putut suporta transportul sau… îl părăsise viața. Multă vreme ne-am tot întrebat cu toții ce să se fi întâmplat cu acel pacient, cercetând la oficiul centrului cu nursele la lucru, însă nimeni nu aflase ceva despre necunoscutul a cărui prezență ne marcase pe toți. Și acesta era un sacrificat pe altarul bolilor acestui secol, un pacient fără nume, înmulțind însă numărul nefericițior loviți de umbra morții.

Pe fotoliul vecin cu al lui Gary a apărut într-o altă zi Larry, un bărbat trecut bine de șaptezeci de ani, pe care-l găseam mereu jovial, deși fusese diagnosticat cu cancer de pancreas și trimis acasă de medicii clasici; ne spunea că în urma tratamentului la acest centru naturist se simte foarte bine și de unde nu putea să se ridice din pat, acum își săpase grădina, era plin de energie, iar testele arătau foarte încurajatoare. Se pare că la acest om lucrase mult și atitudinea lui pozitivă, n-a acceptat să fie trimis acasă ca să moară. Purta o lumină pe chipul său îmbătrânit, dar vesel. Își deschidea computerul și se juca pe internet căutând orice ca să-i treacă timpul. Când venea sora să-i pună legatura pentru intravenoase se bucura de parcă i se aducea un tort de ciocolată. Noi, cei cu Lyme, ne minunam că avem în fața noastră asemenea model de forță, îl admiram sperând că ne va ajuta și pe noi în lupta pentru distrugerea bacteriilor ucigașe.

Pe același rând cu Larry se așeza Tamara, care alegea invariabil același fotoliu, chiar lângă deschiderea de intrare în salon, apucându-se să lucreze la computer. Când ne-am mai împrietenit ne-a spus că era arhitectă, dar lucra ca freelance în advertising. Figură inteligentă de om capabil și dedicat, care trebuia să-și facă serviciul chiar în suferințele de ore lungi de așteptare ca blestematele lichide să-i picure prin vene. Chipul ei era marcat de câteva riduri de expresie, plăcută, fără a fi „frumoasă, mereu proaspătă și optimistă. “Acesta este sacul meu norocos” spunea ea de cum intra pe ușă, lăsând jos bagajul umplut cu diverse lucruri, ca să-și instaleze comod computerul pe genunchi, având doar o mână liberă pentru operat mouse-ul. Mi-a plăcut de ea din prima clipă și i-am spus de unde-i vine numele, fiindcă îl pronunța cu un accent nepotrivit, crezând că are origini rusești; povestea reginei Tamar a Gruziei și a poetului Șota Rustaveli care îi închinase poemul „Viteazul în piele de tigru”. Legenda spunea că regina Tamar fusese o femeie frumoasă, deșteaptă și curajoasă ca un bărbat, luptând pentru apărarea teritoriilor țării ei, motiv pentru care a rămas iubită și neuitată în istoria gruzinilor de-alungul a opt secole. Am văzut-o pe Tamara noastră impresionată de poveste, mai ales că-i spusesem că numele i se potrivește de minune. Când o vedeam cum   se aruncă pe computer, apoi la telefon, manipulând conversații cu o voce controlat calmă cu diferiți clienți, dând apoi instrucțiuni celor doi copii ai ei, stabilind cu soțul unde, ce și cum să rezolve în ziua respectivă, mă complexa. Când mi-a mai spus că mai are acasă, în Indiana, trei cai, doi măgari, doi câini mari și un motan, pe lângă copii, am privit-o încremenită: foarte capabilă, eficientă și harnică. N-aș fi fost în stare să manipulez atâtea operații pe minut, să-mi fi plătit toți banii de pe lume! Memoria ei distributivă, lucrul concentrat în acel loc unde toți vorbeau creând un zgomot de fond destul de puțin îmbietor, plus durerile și presiunea de la intravenoase; credeam că privesc un fel de om–robotizat care nu era afectat de nimic când este pus „în priză”. Extrem de sensibilă în acelaşi timp, săritoare mereu gata să ajute cu ceva, interesată fiind de situația fiecărui pacient prezent în salonul nostrum de suferințe..

După atâtea luni petrecute împreună în fotoliile de surghiun s-a legat între noi o amiciție neobișnuită, devenisem atașați cumva unii de alții, precum într-o familie cu copii vitregi. Suferința unește. Ne făceam confesiuni, ne schimbam rețete de mâncare, articole recente despre teste și tratamente pentru Lyme, adrese de internet și telefoane, ne îngrijoram când unul dintre cei așteptați nu apăruse dimineața, așa încât spre sfârșitul lungii noastre aventuri medicinale ne-am propus să ne mai vedem, măcar odată pe lună, la o cafenea din oraș ca să schimbăm opinii și să aflăm noutăți despre evoluția bolii fiecăruia. Devenisem un fel de mic social club fără să ne dăm seama.

Meditând eu la grupul întâlnit la acel Healing Center am tresărit dintr-odată gândind că toți pacienții veneau din oraș; nu văzusem unul venit de la țară, unde l-ar fi putut mușca mult mai ușor vreo căpușă purtătoare de bacterii Lyme, înțepa un țânțar infectat, vreo viespe, sau păianjeni. Atunci cum să ne fi nimerit aceste scârboase insecte numai pe noi, cei locuind în oraș?? Ceva nu suna în regulă în logica mea și m-am apucat de căutat asiduu literatură legată de Lyme, bolnavi și medici care au întâmpinat aceleași greutăți în dezlegarea misterul bolilor generate de bacterii răspândite prin mușcătura sau ințepătura diverselor orătănii. Așa am aflat dintr-un articol al unui medic care se tratase el însuși vreo cinci ani de Lyme, că bacteriile și virușii aflați pe continentul nostru fuseseră „scăpate” din niște experimente militare.

Foarte interesant, mi-am zis!

Am sunat în România ca să aflu că acolo nu au semnalat nici un caz de Lyme încă. Am contactat prieteni medici din Franța și Germania, care mi-au confirmat că știau despre această boală, dar nu avuseseră multe cazuri, deci nu stabiliseră un anume protocol de tratament, adică nu erau alarmați de pericolul unei epidemii; foloseau ceva antibiotice și cam atât. În Danemarca nu călătoriseră nici căpușele, nici țânțarii, nici viespile, nici păianjeni purtători de bacterii; prietenul meu de familie, doctor cu mulți ani de experiență, nu întâlnise asemenea cazuri.

Din nou stupoare fiindcă în America avem declarată prezența bolii numită Lyme Disease de peste douăzeci și cinci de ani… Concluzia era clară: această boală a fost răspândită cu ajutorul insectelor inoculate în laboratoare speciale, sau oricăror alte creaturi ce pot veni în contact cu omul. Suntem așadar victimele unor atacuri perfide de care nu ne putem feri fiindcă țânțarii, muștele, căpușele, păsările sălbatece, căprioarele, roiesc în toate parcurile și pădurile unde ne ducem să ne recreăm și chiar în afara acestora. Toate aceste căpușe, păianjeni, țânțari există pe pământ de milioane de ani fără a fi fost periculoase fiindcă ar fi fost purtătoare de bacterii sau viruși. Am înțeles cu mare tristețe că viața noastră a devenit o luptă permanentă împotriva hranei otrăvite cu tot felul de chimicale, a legumelor și fructelor modificate genetic, a poluării aeriene (chemtrial) și terestre, a poluării cu zgomote infernale de muzică metalică (“cratițomană”, ar fi spus Mircea Crișan), claxoane de mașini, sirene de salvări și mașini de pompieri, dar cel mai rău al bombardării minților noastre cu informații false care să ne inducă sentimentul de teamă.

În ultimă înstanță ne este violat spiritul!

Ca să fim loviți tot mai rău ni se trimit acum bacterii și viruși pentru care nu există tratamente, deci motive de a se începe noi cercetări de către companiile farmaceutice au cheltuit sume exorbitante; Big Pharma pretextând că se preocupă de salvarea vieților noastre. De acum înainte va trebui să trăim la întâmplare și la voia celor care experimentează pe noi orice metode pentru a ne scurta viețile, după ce ne-au folosit, apărându-le în schimb pe ale lor.

Foto.Monica-Corleanca

Foto. Monica Ligia Corleanca

Mărtișor, 2015

Stâlpii societăţii infracţionale (1)

Posted by Stefan Strajer On March - 9 - 2015

Stâlpii societăţii infracţionale (1)

Autor: Corneliu Leu

Trei adevăruri – candide în măsura în care pot fi la mizera sa condiție morală – a debitat Băsescu în perioada de când se tot silea să elibereze Cotrocenii și până acum când încă nu se-ndură să părăsească locuința prezindențială. Ambele lucruri, dar mai ales acesta din urmă, făcându-l la modul cât se poate de nedemn: Ca și cum ar încerca să amâne, în speranța că se culcă în același pat, iar dimineața se va trezi ca și cum n-au avut loc alegerile, aghiotanții și girofarurile așteptându-l ca să-l ducă la serviciul din care încă nu-i vine să creadă că a fost concediat.  Sfidează băiatul la modul penibil și abuziv; condiția lui de mincinos notoriu facilitându-i chiar și automințirea.

Un singur lucru, însă, nu-i facilitează această aroganță cu care i-a molipsit aproape pe toți ministeriabilii, din toate partidele: Neîndemnarea de a-și ascunde neadevărurile. Faptul că ea, aroganța de șmecherie descurcăreață dovedind cât de virulentă a fos tulpina de golănie a microbilor săi în contaminarea clasei politice, a ajuns a-i juca renghiul făcându-l să creadă că, orice spune pe gură, e un lucru „dăștept”. Și, astfel, să se dezvăluie cu maximum de naivitate.

Păi ce altceva poate însemna faptul că, încă la Cotroceni, pe ultima sută de metri fiind, spunea: „…Sunt la sfârșit de mandat; nu mai am de ce să mint sau să mă prefac!”… Și o spunea cu atâta nonșalanță, încât vajnicii ziariști acreditați să-i stea cu reportofonul la buze, nu numai că n-au comentat, dar poate că nici n-au sesizat, atât părea de normal-băsesciană aserțiunea că nu mai are de ce minți. Asta recunoștea cu nerușinare președintele încă în exercițiu, considerând a fi un lucru atât de firesc, încât îi fascina și pe vajnicii gazetari obișnuiți să se dea mari în diverse provocări superficiale, dar ne simțind nevoia să comenteze o asemenea monstruozitate: …acum, la sfîrșit de mandat, trebuie să mă credeți: nu mai am de ce minți ori mă preface”… Ceea ce, în fondul lucrurilor, era o concluzie fermă asupra politicii practicată cu cinismul minciunii vreme de zece ani.

Și iată că, acum, când chiar că „nu mai are de ce”,  fostul președinte  mai face două declarații despre modul cum, cu imoralitatea sa a stălcit modelul de relație interumană: Cu câteva zile în urmă, vrând să se laude că-i un domn care continuă cavalerește relațiile cu pușcăriabila Udrea, iarăși scăpa o păsărică de sinceritate: M-am dus la ea, la arest, acolo unde era, la domiciliu…ca s-o conving că n-am abandonat-o”… Adică, de fapt, ticălosul o abandonase. Îmi permit să mă exprim ca-n telenovele, numai datorită faptului că acum îl vedem cum se dă mare gentleman. Dar când ea, încă neîncătușată, s-a dus la el la poartă – după ce fusese și la cuscrul după Eba, pesemne spre a se pune de acord cu cât au dat pentru campania electorală a acesteia – a făcut-o pe inocentul care se simte bine-n familie și nu mai vrea să audă de guvernare, de justiție și de alte implicații care se declină la feminin. A trebuit ca feminina cu care s-a conjugat atât de sentimental-politicește să-i facă semn cu degetul la nas, ca la Sile Cămătaru, pentru ca el să ia poziția de protocolară erecție a cavalerului care duce flori, străduind s-o convingă că n-a abandonat-o.

Acum, suntem martorii unui al treilea acces de involuntară sinceritate din partea fostului președinte:  Ieșit la rampă în condiția sa civilă, după zece ani de  strădanie de a duce societatea  noastră pe culmile civilizației infracționale, Traian Băsescu are un remediu clar pentru infracționalitatea cu care partidele și-au făcut rost de bani într-un mod atât de consecvent, folosind toate pârghiile guvernării, ale puterii de decizie și ale relațiilor de influență. Au făcut-o cu atâta persuasiune și perseverență, încât au influențat întreaga societate în încurajarea actului penal. Iar acum, cu senină convingere de guru al unei asemenea mentalități a fraudării, el vine să ofere remediul, reucnoscând cam așa: … Da, e o practică curentă; s-au furat și se fură oricum și de oriunde bani pentru partide (acesta devenind  nu numai un scop ci și un  exemplu de cum se poate fura, un adevărat model social pe care, apoi, cei puși să-l practice pentru partid, îl utilizează și în folosul propriu). Pe fostul nostru președinte l-a preocupat problema aceasta intens, așa că, bine-nțeles, după vasta experiență căpătată pe seama siluirii noastre, are și soluția: Să li se dea partidelor bani de la guvern… Câți? Cât de mulți, până îi facem pe ștrengari să nu mai fure!…

Aplicând  acest remediu ex-prezidențial la nivelul societății adânc contaminate de  sentimentul furăciunii prin ideologia infracțională – singurul element doctrinar practicat și propagat  din plin de partide pentru „educarea politică”  a societății românești –  ar însemna că, acum, după exemplul acestor partide guvernante sau parlamentare am ajuns, dacă nu o națiune de hoți, oricum o națiune cu o clasă conducătoare bazată pe hoție și crescută în hoție. Asta am ajuns, de vreme ce fostul președinte ne îndeamnă să nu vrem să ne transformăm destinul hoțesc spre care am fost împinși, să nu arătăm cu degetul spre corupția politică, să nu mai apelăm la  justiție, la poliție, etc, pentru eradicarea prin coerciție a unui asemenea rău. Ci să combatem infracționalitatea dând bani, cât mai mulți bani, celor care sunt tentați să fure. Și, astfel, ei nu vor mai fura.

Știți cum vine asta? E ca și cum, după ce s-ar dovedi că povestea cu zece la sută mită din tot ce trecea prin ministerul ei, s-ar proba juridic, Madam Udrea să nu primească sentința penală corespunzătoare, ci să fie lăsată a-și conduce partidul spre victorii, completându-se de la buget cee ce ar mai avea nevoie pe lângă sumele incriminate cu măsură de sechestru preventiv.

Dumnezeule ce soluție!… Atât de irațională încât poate trece numai printr-o minte furibund chinuită de ceea ce ar putea dezvălui în continuare femeia care încă-l mai asigură cu gest cavaleresc, precum toată atitudinea ei sfidătoare că: ea nu va proceda precum  subalternii ei; adică nu va plasa mai sus vina și dezvăluirile”… Ce-nseamnă acest „mai sus”, când e vorba de Elena Udrea și de banii pe care, poate, nu i-a băgat în buzunar ci i-a folosit pentru campaniile electorale, își dă seama oricine! Așa că, bietului fost președinte îi trece prin minte să mituiască partidele cu o asemenea promisiune, doar-doar o scăpa mai ușor:Bă, voi mai aveți nevoie de mine; eu creez curent de opinie publică în așa fel încât, șpăgile voastre de azi, să se completeze și cu o subvenție de la Buget, pe măsură!… Nu trageți în mine și, dacă ajung prim-ministru, așa cum vede în scufundările lui politice Onaca, prima Hotărâre de Guvern, asta va fi!

Dar, chiar și fără acest interes personal al său, tot putem spune: Ce concluzie grandioasă trage intelectul lui Băsescu după zece ani de guvernare!… Păi, o societate se costruiește prin exemple, prin modele. Aceste modele trebuie  să fie vizibile, să se afle în atenția tuturor. Cine e în atenția tuturor astăzi?  Udrea ca un Robin Hood  avertizând ascensiunea lui Arturo Ui, Hrebe și Mitrea silențioși, mulțumiți să-și poată alege pușcăria preferată, Sârbu ca secătură care dă vina pe  subalterni, Vosganian ca laș penibil, tremurând jalnic pentru ce-l paște și folosind pantalonii parlamentarilor ca un copil plângăcios care se ascunde de bătăuși agățându-se de pulpana unui adult. Printre ei, cu frumosul său obraz inert în expresie, trece mai puțin pedepsit și mai puțin observat Videanu, cu pasul bine exersat în a ocoli bordurile, cariera lui politică parcă mai având marmură de-o guvernare. Pe toți aceștia, în sobor, la modul evanghelic, îi urmează în cătușe cei 33 de baroni locali, președinți de Consilii județene, jurându-se cu candoarea din versurile copilăriei noastre mioritice: „Cățeluș cu părul creț…”!… Și totul arată ca o frescă votivă pictată în cel mai pur stil bizantin, deasupra căreia ex-președintele binecuvântă: ”Adevăr spun vouă: Primi-vor partidele bani de la guveeern”…

Cu alte cuvinte: Pornind de la prezumpția de nevinovăție care e sfântă pentru dorința de inamovibiliatate a lui Băsescu, partidul îl învață pe politician să fure, iar guvernul e cel care trebuie să-l dezvețe de asta. Dar nu prin mijloace coercitive, ci întinzînd celălalt obraz. Sau, mai bine zis, cealaltă mână cu care să-i dea un avans legal din  banii pe care, când va ajunge la guvernare, va începe să-i fure.  Fiindcă asta nu vrea să recunoască Băsescu: În societatea  adusă de el la maximumul de corupție, cheltuielile electorale sunt numai acontoul pentru grosul de bani care se fură la guvernare.

Progresistă viziune!…

Care se vrea tot mai bine consolidată de cei care au devenit în deceniul băsist stâlpii  acestei societăți de generalizată infracționalitate.

(va urma)

Corneliu Leu

Foto. Corneliu Leu

Războiul epigramistului cu lumea – autor Liviu Comşia

Posted by solariu On March - 8 - 2015

epigrame

A scrie epigrame nu-i deloc un lucru uşor. Este, poate, genul literar cel mai pretenţios. Şi unul care presupune calităţi intelectuale şi literare nenumărate. În primul rând, să fii un fin observator al firii omeneşti şi al lumii sale, să ai simţul umorului, să iubeşti nespus de mult oamenii, să ai putere de sinteză, să fii ironic fără a eşua în vulgaritate, să exprimi maximum de sens în minimum de cuvinte, şi câte alte asemenea însuşiri!
Lumea întreagă e scena pe care se desfăşoară acest spectacol al cuvântului încărcat cu tensiune şi semnificaţie maxime, pregătit pentru a corecta fiinţa umană şi pentru a însănătoşi lumea din jur. Pericolul moralismului e la fel de mare, însă; acolo unde încetează sugestia încărcată de spiritul ironic şi satiric se sfârşeşte şi cuvântul tămăduitor.
Cum socialismul, de pildă, s-a considerat o lume perfectă, epigrama a fost exilată din literatură. Sau, în cel mai bun caz, convertită înspre defectele generale ale omului care şi el devenise nou şi multilateral. Reîntoarcerea epigramei acasă, în cuvântul ei dintotdeauna, ca armă eficientă împotriva răului din noi şi dintre noi, s-a produs triumfal, Fiindcă omul a rămas acea fiinţă imperfectă, fascinantă şi imprevizibilă care mereu încearcă să se autodepăşească, care tinde spre perfecţiune, ca măsuri ale unei fiinţe ideale. Printre floretiştii aceştia se află, desigur, epigramiştii care şi-au reluat locul în cultura română contemporană.
Ne-a oferit prilejul de-a spune aceste cuvinte antologia numită simplu „Epigrame” (Ed.Anamarol, Bucureşti, 2007) de Sorin Olariu, cu o copertă a cunoscutului umorist Ştefan Popa Popas. Avem de-a face, prin urmare, cu o selecţie de autor, catrenele fiind aşezate în patru cicluri, din patru volume: „Glume noi din diaspora pe-nţelesul tuturora” (Ed. Marineasa, Timişoara, 2006, cu o copertă de Cristi Vecerdea-Criv); „Cartea-i mică dar furnic㔠(Ed. Marineasa, Timişoara, 2003, coperta de Ştefan Popa Popas, prefaţă de George Corbu); „Urzici pentru mari şi mici” (Ed. Tibiscum, Uzdin, Serbia, 2001, coperta Ciprian Stanciu-Spic, prefaţă de George Corbu); „Vând epigrame şi catrene la standarde europene”, (volum în pregătire, cu o prefaţă de Sorin Olariu). Ca orice antologie de autor, şi aceasta este supusă unui subiectivism hotărâtor: aşa s-a închegat imagine lumii în comentariul epigramistic al lui Sorin Olariu. Cum anume? Haideţi să cercetăm împreună.
Nu ştiu dacă autorul a voit, prin aşezarea ciclurilor scrise în timp, să ne sugereze evoluţia gândirii sale critice despre lume şi viaţă. Dar simt că a dorit să ne conducă prin acest fantastic tărâm unde toate dezertările de la legile firii, ale naturii şi ale moralei oamenilor sunt puse la zid. Este o declaraţie de război pentru întregirea fiinţei umane pe care dl. Sorin Olariu îl duce necruţător. Nu cred, mă grăbesc să spun, să fi existat vreun aspect al existenţei umane care să-i fie străin. Dar, tot aici trebuie adăugat, că privirea critică se desfăşoară fără patimă, fără ură; se simte de departe adierea puterii de-a înţelege şi-a iubi fiinţa umană în chiar imperfecţiunea sa. În acest tablou, îşi găseşte locul chiar şi autoportretul: „Prieteni dragi, băgaţi de seamă:/ Deşi vă scriu din altă ţară,/ Încerc s-arăt că-n epigramă/ Eu n-am rămas pe dinafară!” Si: „Am să vă spun acum cinstit/ De ce din ţară-am emigrat:/ N-aveam o sursă de venit/ Şi-am prin o sursă de plecat”. Şi încă: „Sunt intelectual sau ţăran din Banat?” Răspunsul: „La-ntrebarea cu venin,/ Vă răspund aşa. deschis:/ Eu… Olariu Sorin,/ Sunt ce sunt şi mi-s ce mi-s”.
Acum, după ce am descoperit călăuza să ne continuăm drumul prin lumea care este odată privită în ansamblul ei şi apoi pe domenii sau, cu un cuvânt mai potrivit, pe inconsecvenţele ei pe care le usucă dintr-o lovitură de… cuvânt. Iată, în primul caz: „Urmează tainica poruncă/ Ce nu cunoaşte frontiere: / Decât cocoaşă de la muncă,/ Mai bine burtă de la bere”. În al doilea despre femei: „Ne-om aminti de bunătatea/ Acestui dulce îngeraş,/ C-a fost odată jumătatea/ A… jumătate din oraş”. Sau: „Dumnezeu, creând femeia,/ S-a fentat peste măsură:/ Nu a-nzestrat-o, vorba-ceea,/ Şi cu un plasture pe gură”; despre sex: „S-a făcut mai nou un studiu/ Care m-a lăsat perplex:/ Astăzi, dacă vrei preludiu’/ Îl mai afli doar în DEX”; despre guvernanţi: „Măgarul, dacă vrei să ştii,/ E patruped interesant/ Ca făce-atâtea măgării…/ Aproape cât un guvernant”. Sau „Guvernanţii explică reforma”: „Cu voci suave, cristaline,/ Ne-o spune aşa, ca între fraţi:/ Priviţi reforma foarte bine,/ Că alta nu mai apucaţi!…”; despre personalităţi: „Nu-i deloc bogat Năstase,/Bombo n-are şapte case!../ Ba vă spun şi nu m-ascund:/ E de-a dreptul … rupt în fund!” Şi: „Lui Antonie Iorgovan, părintele Constituţiei”: „De umeri în zadar ridic/ Şi nu găsesc soluţie:/ Cum poate fi aşa voinic/ Dar slab de… constituţie”; Pamelei Anderson. „Sânii ei cu formă plină/ M-au convins că nici măcar/ AirBag-ul de la maşină/ Nu-i mai este necesar.” Apoi, înregistrarea atentă, cu un umor temperat a evenimentelor politice şi sociale care bântuie lumea românească şi planeta. Iată: „Aleşii noştri fac prostii/ Şi-atâta sar de-o vreme calul,/ Încât nici Marx n-ar investi/ În ţara asta… Capitalul”. Sau: „Vin ortacii!… I-am văzut/ Printre căşti şi printre scuturi;/ Au ieşit acum din şut/ Ca să ia Guvernu-n… şuturi”. Sau: „Românul nostru, plin de zel,/ Întoarce faţa spre Apus:/ Mai bine Varză de Bruxelles/ Decât Salată a la Russe!!!” Sau: „Se încinge bătălia,/ Dar un lucru este cert:/ În Irak, Democraţia/ E luată… în deşert” Sau: „Zice-un moş mânat de boală/ Şi de ani…vreo sută zece:/ – Încălzirea cea globală/ Cred c-o să mă lase rece!”
Aşadar, ochiul atent şi mintea lucidă ale d-lui Sorin Olariu nu lasă nimic la întâmplare. Critica sa, aşezată în unghiuri diferite, surprinzătoare, scoate la iveală învăţămintele de urmat. Morala este inclusă, explicită, un zâmbet doare mai mult decât o lacrimă. Umorul ţine sub control întregul sistem românesc mereu ameninţat de paradoxurile fundamentale la e existenţei noastre. Dl. Sorin Olariu le parcurge cu eleganţă şi tandreţe, cu inteligenţă critică. Nimic din ceea ce-i omenesc nu-i este străin, dar nici nu acceptă necondiţionat această cunoaştere în profunzime a firii omeneşti. O descoperă cu încântare, ne-o înfăţişează cu calmul celui care ştie că imperfecţiunea are forţa de-a deveni perfecţiune din momentul în care a fost descoperit cuvântul.

Liviu Comşia

Război împotriva istoriei românilor

Posted by Stefan Strajer On March - 5 - 2015

Război împotriva istoriei românilor

Autor: Prof. Dr. Ioan Scurtu

După 25 de ani de libertate, asistăm la tentative vizibile de ştergere a identităţii naţionale, puse în practică de cei care „s-au săturat de România”. Trecutul este „rescris”, ca într-un cunoscut roman („1984”), iar studiul istoriei devine un fel de infracţiune, un demers „naţionalist”. Cine are interesul să-i văduvească pe români de cercetarea propriului lor trecut?

Se desfăşoară o amplă campanie mediatică, prin care se acreditează ideea că românii nu au capacitatea de a se conduce prin ei înşişi, nu au realizat nimic viabil de-a lungul timpului, istoria lor este o succesiune de mituri, de care trebuie să se debaraseze. Câţiva intelectuali, autoproclamaţi exponenţi ai societăţii civile, au acaparat mass-media (presă scrisă, TV, edituri, radio), desfăşurând o campanie intensă şi sistematică de denigrare a poporului român. Unul dintre aceştia, H.-R. Patapievici, scria: “În toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut”. Cu alte cuvinte, românii au fost pe post de closet public. Ca urmare, să-i scoatem din conştiinţa naţională pe Decebal, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, pe Dimitrie Cantemir şi Alexandru Ioan Cuza. Cine îndrăzneşte să-i evoce este un naţionalist, demn de dispreţul Europei şi al “societăţii civile”. România însăşi este prezentată ca o ţară demnă de scârbă şi dispreţ. Să nu se mai spună că avem o ţară frumoasă, cu imense bogăţii, care merită să fie cunoscută şi preţuită (aşa cum făcuse Papa Ioan Paul al II-lea, care a numit-o “Grădina Maicii Domnului”). Foarte activ şi mediatizat este Lucian Boia, care şi-a modificat radical discursul de dinainte de 1989, apreciind că istoria românilor nu este decât o succesiune de mituri. În opinia sa, românii nu au fost decât nişte anexe ale marilor imperii, incapabili să-şi construiască o istorie reală. Nici vorbă de vechime, continuitate, unitate, luptă pentru independenţă şi de alte asemenea “mituri”. Cei care susţin contrariul – A.D. Xenopol, Dimitrie Onciul, N. Iorga, Constantin C. Giurescu etc. etc. – sunt nişte naţionalişti, demni de tot dispreţul europenilor. Obiectivul lui Boia şi al susţinătorilor săi este clar: “Marile decizii pe care trebuie să le ia astăzi societatea românească reprezintă o ruptură faţă de trecut, faţă de orice trecut”. Cu alte cuvinte, românii să nu se inspire din faptele de demnitate naţională ale unui Ion I.C. Brătianu sau Nicolae Titulescu, ci să accepte tot ce li se cere. Poporul român are un trecut incert, a venit de nicăieri şi se îndreaptă spre niciunde. Doar duşi de mână, ca orbeţii, românii ar putea ieşi la liman şi, ca urmare, ei trebuie să acepte cu recunoştinţă tot ce li se cere din afară. Guvernanţii au acţionat în acest spirit. Au înstrăinat principalele bogăţii naturale, au încheiat contracte dezastruoase, au pus în operă privatizări scandaloase în favoarea străinilor. Românii au fost practic eliminaţi de guvernanţii de după 1989 din reconstrucţia economiei naţionale.

Una dintre direcţiile de ştergere a memoriei româneşti este abandonarea monumentelor istorice. Au românii vocaţia distrugerii a tot ce-i leagă de trecut?

Asistăm la punerea în operă a unui program vizând ştergerea identităţii naţionale a poporului român. În 2013, am participat la lansarea cărţii „Palate din Bucureşti”, de Ion Narcis Dorin, prilej cu care am aflat că, în cei 25 ani de după 1989, s-au demolat mai multe monumente istorice şi de artă decât în 45 de ani de comunism. Guvernanţii, prin aşa-zisa “restitutio in integrum”, au deschis calea unor uriaşe abuzuri, la care s-a asociat din plin şi justiţia. Au fost restituite clădiri istorice – care făceau parte din patrimoniul naţional – pe care proprietarii (mulţi dintre ei obţinând decizii judecătoreşti pe baza unor acte false) le-au demolat, pentru a face loc unor clădiri “moderne”, din beton şi sticlă. Evident că asemenea acte au avut loc cu implicarea Ministerului Culturii – care, culmea, se mai numeşte şi al Patrimoniului -, care are obligaţia de a păstra monumentele istorice şi de artă, precum şi cu ajutorul primăriilor, care au dat avize de demolare. După 1989, s-a mai înregistrat un fenomen curios, girat de guvernanţii de la Bucureşti: renovarea pe banii statului a unor clădiri monumente istorice şi apoi restituirea lor către proprietari, reali sau fictivi. Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, prevedea că bunurile care până la acea dată au aparţiunut statului maghiar treceau de drept în proprietatea statului român. Nesocotind acest Tratat, guvernele şi justiţia română au restituit multe clădiri unor etnici maghiari, după ce, prin grija miniştrilor Culturii (lideri ai UDMR), acestea au fost refăcute şi renovate cu bani grei de la bugetul statului român. Toate acestea, în timp ce numeroase castele, cazinouri, palate, cule româneşti au fost lăsate în paragină. Nici măcar în “Anul Brâncoveanu” (2014) nu s-au acordat fondurile necesare pentru refacerea unor biserici şi palate construite de marele domnitor.

Majoritatea oraşelor din Transilvania nu au statui, busturi şi alte monumente construite în ultimii 25 de ani. Dacă n-ar fi cele ridicate în perioada interbelică şi chiar în anii comunismului, pieţele ar fi dominate doar de eroii altora. Nu au găsit autorităţile postdecembriste figuri eroice în istoria românilor?

Pe întreg teritoriul Transilvaniei s-au instalat zeci de busturi şi alte monumente prin care sunt omagiaţi diverşi lideri maghiari. Între aceştia, şi un criminal de război, ucigaş de români, Albert Wass, omagiat la Odorheiul Secuiesc. De altfel, liderii UDMR nu s-au disociat niciodată de politica horthystă, nici de liderii lor comunişti. Cu complicitatea guvernanţilor români, în judeţele Harghita şi Covasna s-a constituit “de facto” un “ţinut secuiesc”, în care aplicarea legilor României este facultativă. În ultimii ani se acţionează intens pentru legalizarea acestuia şi constituirea unei enclave teritoriale pe criterii etnice. Confruntându-se cu această realitate, prefectul de Harghita a contestat în instanţă mai multe hotărâri ale consiliilor locale din judeţ, privind autonomia “ţinutului secuiesc”, deoarece încălcau Constituţia, care prevede că România este stat naţional unitar. Guvernul Ponta nu numai că nu a acţionat pentru impunerea legalităţii, ci l-a destituit, în august 2014, pe prefectul român, înlocuindu-l cu un prefect maghiar, susţinut de UDMR. Am fost recent în cele două judeţe şi am avut senzaţia că mă aflu în Ungaria. Presa, televiziunea, radioul, carţile din librării, toate făceau propagangă revizionistă ungurească. Nu numai în magazine, dar şi la chioşcurile de pe trotuar, se vând hărţi, vase, tricouri cu Ungaria Mare, în care Transilvania este parte a acesteia. Românii de aici sunt trataţi ca străini şi presaţi să plece cât mai repede şi cât mai departe. În acest timp, oficialităţile de la Bucureşti dau asigurări românilor că totul este în regulă, să nu se îngrijoreze, deoarece totul nu este decât o propagandă a “extremiştilor români”.

În curând, vom aniversa 100 de ani de la Marea Unire. La Alba Iulia nu există încă un monument dedicat acestui eveniment. Mai este timp pentru construcţia unui grup statuar sau a unei alei dedicate „măreţelor umbre” de la 1918?

Realizarea unui grup statuar, care să fie dezvelit la Alba Iulia cu prilejul centenarului Marii Uniri, ar trebui să constituie un obiectiv esenţial al guvernanţilor. Personal cred că un asemenea monument ar putea fi amplasat pe platoul din faţa Catedralei Încoronării. Şi în Bucureşti ar trebui să existe un astfel de monument, eventual în Piaţa Unirii. Asemenea opere necesită timp de gândire şi de execuţie, iar 2018 “bate la uşă”. Ministerul Culturii ar trebui să lanseze concursul, pentru a nu intra în criză de timp, dacă se doreşte cu adevărat inaugurarea unor asemenea monumente. Desigur, poate fi realizat şi un “rond special” – de felul celui aflat pe Câmpia Libertăţii de la Blaj sau în faţa Mausoleului de la Mărăşeşti. Idei pot fi multe, important este ca guvernul să ia iniţiativa şi să asigure susţinerea financiară.

(Interviu publicat in : http://www.cotidianul.ro/prof-dr-ioan-scurtu-asistam-la-punerea-in-opera-a-unui-program-vizand-stergerea-identitatii-nationale-a-poporului-roman-255896/)

ALL

Foto. prof.univ. Ioan Scurtu

 

 

Dezastrul desăvârşit al agriculturii româneşti în general, al celei maramureşene în special

 Autor: George Petrovai (Sighetul Marmaţiei)

Nici un petec de pământ din această ţară, deci nici din economia ei, nu a scăpat de furia devastatoare a pretinşilor reformatori postdecembrişti. Totul este răsturnat, aproape tot ce mişcă-n ţara asta a fost adus în pragul lichidării de bioterorismul tâlhăriei, trădării, nepăsării şi incompetenţei, pentru ca obştile viitorului să bage la scăfârlie că viaţa încă va fi posibilă pe aceste meleaguri, natura nefiind îmbolnăvită cu radiaţiile unor bombe de mii de ori mai nimicitoare ca cele încercate pe pielea Japoniei deja culcată la pământ, dacă – desigur – se ignoră efectele mult mai năucitoare ale interminabilei noastre zavere, care zaveră a înlocuit cu surle şi trîmbiţe televizate arhiştiutul bolşevism ruinător cu vag ştiutul prezent cancerigen, întru triumful dezastrului integral şi definitiv.

Cei care cunosc cât de cât Ţara Maramureşului şi istoria sa, ştiu că ea este un ţinut de legendă şi dor („Cine-o zis dorului dor,/ N-ar putea dormi uşor,/ Nici pe cergă, nici pe ţol/, Numai pe pământul gol”, spun uluitoarele versuri ale unui vechi cântec popular), cu oameni parcă ciopliţi din piatra munţilor în care-şi proptesc neatârnarea, dar cu sufletele îndulcite în mierea datinilor şi obiceiurilor pe care le înveşnicesc cu acul şi cu dalta atât în portul popular (cămăşi, zadii, gubiţe, cioareci, prosoape), cât şi în lemnul adorabilelor bisericuţe şi al porţilor monumentale.

De asemenea, mulţi ştiu (ceilalţi ar trebui să afle) cum că maramureşenii au fost din totdeauna neîntrecuţi pomicultori şi crescători de animale, ocupaţii care, în perioada interbelică, le-au dus faima peste mări şi ţări şi le-au adus binemeritat belşug în case.

Unde sunt producţiile anului 1938, producţii record realizate cu mijloacele mult mai rudimentare de la acea vreme, dar împlinite la gust prin stăruinţă şi dăruire? Ţăranii români de astăzi, atâţia câţi au mai rămas din generaţia în vârstă, privesc cu respect până şi la producţiile raportate de activiştii regimului bolşevic şi încet-încet, împinşi de la spate de progeniturile ce slugăresc în străinătate, s-au obişnuit să-şi cumpere toate cele din supermagazine, chit că pe galantarele pline ochi cu produse impecabil ambalate, rareori mai dau peste ceva românesc.

Căci, în acele vremuri de tristă amintire, chiar şi cel mai neprietenos petec de pământ era lucrat fie din dragoste atavică faţă de el, fie din teamă faţă de dispoziţiile venite de la centru de-a nu lăsa în paragină nici o palmă de teren arabil…

Nu discutăm aici modul cum era lucrat pământul (cu toată mecanizarea şi chimizarea de care documentele partidului-stat făceau atâta vâlvă), nici de felul cum erau îngrijite vitele la foarte multe cooperative agricole de producţie (ca la indieni, era important doar numărul lor), ori de modul iresponsabil în care era adunată, transportată, depozitată şi păzită recolta. Toate astea sunt bine cunoscute şi cred că nimeni nu are interesul să nege ori să ascundă faptul că răul în întreaga agricultură românească din zilele noastre de aici îşi trage seva. Pentru că vrând-nevrând trebuie să admitem legătura strânsă şi de durată dintre distorsiunea moral-spirituală a producătorilor şi cea economică operată de regimul comunist.

Negreşit că prima dată a apărut distorsiunea moral-spirituală prin primele detaşamente de bolşevici alogeni şi de activişti. Aceştia, prin ameninţări, bătăi, arestări şi crime, i-au obligat pe gospodarii sadea, numiţi chiaburi în planul de colectivizare, să adere la crezul lor politic de forjare a omului nou după modelul lui homo sovieticus, adică în timp să devină leneşi, hoţi şi mincinoşi. Într-un cuvânt, mentalitatea le-a fost profund distorsionată (la unii ireversibil), iar ei sau, mă rog, cei mai mulţi dintre ei, ca să mă folosesc de inspirata expresie a scriitorului kirghiz Cinghiz Aitmatov, au devenit nişte veritabili mankurţi în lupta atroce pentru supravieţuire.

N.B.Iată ce mi-a povestit un venerabil şi distins intelectual din zonă despre planul de colectivizare şi metodele întrebuinţate de activişti pentru realizarea, ba chiar pentru depăşirea acestui plan: Ţăranii insensibili la insistenţele şi ameninţările activiştilor, erau mai întâi bătuţi, apoi legaţi de mâini şi aşezaţi pe un scaun în faţa mesei pe care se afla cererea lui de înscriere în colhozul românesc (viitoarea cooperativă agricolă de producţie). Menţionându-se în cerere că-i neştiutor de carte, pe nasul ţăranului îndărătnic se punea tuş, capul acestuia era aplecat de o gorilă deasupra cererii şi o altă gorilă îi aplica un pumn după ceafă, astfel că la contactul violent al nasului cu hârtia rezulta o pată de tuş asemănătoare cu amprenta degetului mare…

În raportul dintre elementele binomului distorsiunii, mult mai importantă şi mai periculoasă decât stabilirea primatului mi se pare a fi persistenţa schilodirii mentale şi sufleteşti. S-au împlinit 25 de ani de la Decembriadă şi viaţa grosului românilor este departe de a intra pe un făgaş normal, necum să ia un curs ascendent: de la o lună la alta, în pofida angajamentelor pe care şi le-au luat şi continuă să şi le ia aleşii, sărăcia, şomajul şi nesiguranţa zilei de mâine tind statornic spre cotele disperării, iar speranţa şi încrederea majorităţii românilor în şansa noastră de redresare, spre cele ale dezamăgirii depline.

Ce-i de făcut, în condiţiile în care agricultura românească este plânsă şi nu prea de oficiali pentru milioanele de hectare lăsate în paragină, dar este evident că-i dusă la groapă de resturile ţărănimii îmbătrânite, şi în condiţiile în care însăşi România a intrat în groapă cu multele miliarde împrumutate pentru cumpărarea alimentelor de bază? Căci la mijloc nu-i doar o banală manevră politică de felul panem et circenses, adică umplu maţul poporului şi-i ofer circ (cel mai adesea la televizor) pentru a mă lăsa să-mi fac mendrele, chipurile că în acest mod ticălos şi primitiv îl conduc. În joc este viitorul acestei naţii şi imaginea României, aşa cum este ea percepută de străini – drept o ţară înzestrată de Dumnezeu cu toate darurile Sale (România era numită Grădina Maicii Domnului de către papa Ioan Paul II), însă populată, dar mai ales condusă de nişte lichele care se zbat din răsputeri să o stoarcă de vlagă. Cândva, un oficial european făcea următoarea afirmaţie despre România, locuitorii şi conducătorii ei: „Aveţi o ţară atât de frumoasă şi bogată, încât oricât vă străduiţi nu puteţi s-o distrugeţi”…

Răul din minţi, prin urmare, este adevărata cauză a jalnicului paradox cu care se confruntă România şi care o aşază la coada ţărilor din Uniunea Europeană – atâţia oameni săraci într-o ţară încă aşa de bogată!

În aceste condiţii, în atenţia guvernanţilor ar trebui să stea politicile grabnice şi realiste pentru întinerirea forţei de muncă din agricultură prin înfiinţarea de cât mai multe microferme, fie prin investiţii autohtone (desigur, cu largul sprijin al Executivului, cam aşa cum au demarat japonezii în 1867 formidabila lor Restauraţie Meiji), fie prin atragerea investitorilor străini (dar îngreunând până la imposibil pentru străini procesul de cumpărare al pământului românesc!), fie – procedeul cel mai rentabil – urmând ambele căi.

Agricultura din Maramureşul Voievodal poate şi trebuie să fie pusă pe picioare prin protejarea livezilor care au mai rămas şi prin extinderea acestora, respectiv prin apariţia de noi ferme de animale (cornute, cabaline, ovine, porcine) şi a fabricilor pentru procesarea cărnii şi laptelui. În paralel trebuie luate măsuri pentru îmbunătăţirea fondului genetic, astfel încât să crească numărul exemplarelor valoroase de lapte, carne, lână şi ouă, acţiune care trebuie condusă cu multă atenţie, altminteri se distruge fondul genetic al şeptelului autohton, fireşte, dacă acesta nu-i deja distrus (aşa ca în Apusul Europei) prin frecvenţa şi intensitatea încrucişărilor.

Precizez că la Sighetu Marmaţiei era cu ani în urmă, mai exact până la Decembriadă, o modernă Staţiune pentru Cercetarea şi Ameliorarea Rasei Brune, singura de acest tip din ţară şi, după părerea specialiştilor, unicat în Europa. Din păcate, aşa ca multe alte staţiuni pentru ameliorarea şi adaptarea soiurilor de plante şi a raselor de animale la condiţiile climaterice din ţara noastră, şi staţiunea sigheteană a fost mătrăşită de elanul devastator al „revoluţionarilor” puşi pe căpătuială…

Petrovai-4_opt

Foto.George Petrovai

(Sighetu Marmaţiei, 18 feb. 2015)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors