Archive for the ‘Dezbateri’ Category

Reflecţii despre bun simţ

Posted by Nuta Istrate Gangan On October - 14 - 2018

thumbnail

 

un articol de Tiberiu Dianu/

Cu câtva timp în urmă, unul dintre cititorii mei m-a întrebat de ce primul nostru (în prezent, fost) președinte afro-american nu a putut fi precum Condoleezza Rice sau Herman Cain. Și aș mai adăuga eu: Clarence Thomas, Alan Keyes, Ben Carson, Allen West și alții. Evident, răspunsul nu poate fi găsit în rasă, deoarece acesta este elementul constant. Elementul variabil este codul valorilor etice, care transcende culoarea pielii. Într-adevăr, de ce alte persoane care aparțin aceleiași rase nu se aseamănă? În timp ce “ţesutul” (aspectul fizic) poate părea la fel, “designul” lor (moralitatea) poate fi radical diferit.

În primul meu an la Facultatea de Drept, când mă gândeam la mine ca unul din generaţia milenarilor de azi, care se crede darul lui Dumnezeu pe Pământ, când procesul meu de gândire nu era aşa de coagulat, iar filozofia mea despre viață era încă în proces de dezvoltare, am descoperit într-un manual juridic noțiunea de “bun simț”. Cartea nu era în limba engleză, iar în multe limbi europene termenul se traduce prin “sens comun”, ceea ce implică o combinație între naturaleţe și înțelepciune. Engleza ne oferă şi ea mai multe sensuri, care implică educație și raționament.

Mi-am dat seama repede de ce termenul de “bun simț” a fost introdus în manualul de facultate din anul întâi. Pentru că trebuia să învăț cât mai devreme de ce principiile juridice trebuie să fie durabile și să reziste testului timpului. Deoarece rațiunea naturală pe care acestea o întruchipează – o conștiință de bază și capacitatea de a judeca – este împărtășită în mod natural de către oameni, fără să se întrebe de ce. Tocmai de aceea legile bune supraviețuiesc mai mult decât legile rele. Pentru că cele dintâi au bun simț, pe când cele din urmă nu au (tot atât de mult).

Aristotel a interpretat bunul simț (kaine aisthesis) drept capacitatea sufletului (el propusese termenul de psyche) de a permite simțurilor individuale să perceapă trăsăturile fizice (prin cooperarea cu percepțiile senzoriale de bază și gândirea rațională umană).

La romani, interpretarea termenului (sensus communis) descrie sensibilitatea umană naturală pentru ceilalți oameni și pentru comunitate. Acest lucru a fost dezvoltat din conceptul grecesc stoic al virtuții etice, influențat de Aristotel. Romanii s-au concentrat asupra rolului dual al percepției individuale și al înțelegerii comune a comunității.

Descartes a încercat să înlocuiască raționamentul comun (de bun simţ) cu raționamentul matematic și a plasat această facultate în creier (nu în suflet sau în  inimă, ca Aristotel). Hobbes și Spinoza au aplicat abordarea carteziană la filozofia politică, dar au subliniat importanța sensului roman al bunului simț, într-o interpretare umanistă a acestuia. Aceasta însemna o reorientare asupra simţului comunității, pe care romanii l-au înțeles ca parte a bunului simț.

Etica (de la cuvântul grec ethos, “obicei, obişnuinţă”), ca un bun simț “umanist”, a fost mai târziu definită ca filozofie morală care implică sistematizarea conceptelor de comportament corect și incorect.

Astfel, cu cât o valoare încorporează mai mult bun simţ, cu atât rezistă mai mult în timp. Acest lucru este valabil atât pentru principiile și valorile morale (etice), cât și pentru cele juridice. De prea multe ori am văzut o avalanșă de “noi valori și principii” pe care unii oameni încearcă atât de greu să le producă, să le împacheteze și să le vândă ca “morale” și “legale”. Ceea ce mă deranjează este că, în ciuda noutății lor, le e dată o aură de “vechi” reguli “sacrosancte”, deși nimeni nu le-a observat existenţa cu câteva decenii în urmă. De ce? Pentru că nu existau! Pentru că ele au fost inventate din nimic de către activiști cu agende speciale. Și pentru că erau prea “noi” pe piață, trebuiau să fie “etichetate”, “vândute” și “comercializate” ca fiind lucruri “vechi şi bune”.

Prea multă teorie? Să luăm atunci câteva exemple tipice, în care, așa cum se întâmplă întotdeauna, cineva este forțat să înghită o premisă defectuoasă și apoi “îndrumat să urmeze” acea premisă spre scopul final dorit de persoane cu puţin sau fără dram de bun simţ (liberalii tipici). Voi lăsa vechile valori fără ghilimele şi voi pune noile “valori” în ghilimele.

Să începem: pentru familie avem căsătoria “de același sex”. În primul rând, “același sex” nu este o problemă de drepturile omului, este o condiție biologică. Dar pentru că oamenii care nu beneficiază de avantaje băneşti suplimentare o doresc pe agenda lor, o “comercializează”.

Un alt exemplu: pentru justiție avem justiția “socială”. Să ne înţelegem, justiția nu e “socială”, e egală. Punct. Dar, stai aşa, că unii oameni cu probleme juridice și subiecte speciale pe agendă trebuie să fie acomodaţi, așa că ei “comercializează” și acest lucru.

Alt exemplu: pentru imigrație avem imigranții ilegali latino-americani care, nu-i aşa?, sunt și ei “americani”. Deci, după ce încâlcaţi legea, veniţi şi cereţi drepturi. Ne pare rău că nu vă putem ajuta, dar legea nu ne permite. O veche maximă juridică romană spune aşa: “Nemo auditur propriam turpitudinem allegans”, adică: nimeni nu poate invoca încălcarea legii pentru a dobândi un drept. Aceasta este o chestiune juridică, nu o problemă “umanitară”. Cazul în speţă: femeia gravidă care imigrează ilegal în Statele Unite, apoi naşte şi solicită cetăţenia americană pentru noul-născut. Dar oamenii cu agenda pricep asta pe de-a-ndoaselea.

s-l300

Și în sfârşit: pentru probleme de muncă și impozite (progresive) avem partea “echitabilă”. Cine știe exact cât de mult sau de puţin este “echitabil”? Știe președintele? Ce face, trage un număr din pălăria magică? Aha, am priceput, oamenii cu agenda știu ei mai bine. Aşa că o să “comercializeze” şi chestia asta.

Mă voi opri aici. Fiecare dintre problemele prezentate mai sus merită, separat, mult mai multe pagini de eseuri și articole, iar eu sunt gata de livrare. Şi atunci mă întreb: unde mai este “înțelegerea comună a comunităţii”, unde mai este “raționamentul” şi unde mai sunt “conceptele sistematizate de comportament corect şi incorect”?

În 1776, în ajunul Revoluției americane, Thomas Paine își publica faimosul pamflet “Common Sense” (Bunul simţ). https://en.wikipedia.org/wiki/Common_Sense_(pamphlet) Acolo susţinea el pe un ton convingător şi pasionat în acelaşi timp că independența – idealul pentru o națiune în formare, cum era America acelor ani – era legată de un mănunchi de credințe morale și religioase. Acel mănunchi de convingeri era important pentru a schița o identitate americană specifică.

Cred cu tărie că a sosit timpul să începem să conversăm din nou, mult mai des și mult mai tare, despre bunul simț. Cred că a sosit timpul să începem să ne gândim din nou la Independență. O a doua Independență, cea a spiritului, cea care ne eliberează sufletele de corectitudinea politică și de toți acești “noi termeni fabricaţi”. Am fost invadați, în timp ce eram adormiți, de toți acești “tâlhari de corpuri”, care ne înlocuiesc vechile valori de bun simț ale credințelor morale și religioase cu copii fizice identice, dar cu conținut modificat. Având același “ţesut”, dar cu “design” diferit.

Cred realmente că în prezent ar trebui să vorbim mai mult despre bun simț. Mulți dintre noi par să-l fi pierdut, împreună cu vechiul nostru cod de principii și valori. Și avem tendința să îl înlocuim cu un cod “nou”, dar să păstrăm termenii de bun simț, ca momeală. Asta se numește în limbaj juridic “interpretare” (mă aud judecătorii liberali de la Curtea Supremă?).

Într-o zi înapoiam nişte materiale de la biblioteca mea de cartier. La recepţie, un bătrân bibliotecar de bun simţ, care întâmplător era de culoare, mi-a înmânat o pagină cu două scurte paragrafe scrise pe ea. Primul paragraf spunea: “În anul 1944 tinerii de 18 ani luau cu asalt plaja din Normandia, înfruntând moartea”. “Generaţia bunicilor”, mă gândeam eu cu emoţie. Iar al doilea paragraf: “În anul 2016 tinerii de 18 ani au nevoie de locuri în siguranţă, ca să nu li se rănească sentimentele”. “Iată şi generaţia nepoţilor milenari”, oftam eu. I-am mulțumit bătrânului bibliotecar pentru bunul simț privind înţeleptele cuvinte aşternute pe hărtie. Apoi m-am gândit la celebra cugetare: “omul e anarhist la 17 ani, socialist la 20, liberal la 30 şi conservator la 40”. Şi gândul mi-a fugit la bătrânii liberali gen Bernie Sanders sau Madonna, care devin cu atât mai jalnici cu cât îmbătrânesc mai mult. Tot mai bătrâni şi tot mai liberali.  http://www.intellectualconservative.com/tiberiu-dianu-forever-young-and-liberal-the-left-and-its-incurable-romanticism/

Pot spune cu mâna pe inimă că aceşti liberali şi-au pierdut total înţelegerea privind bunul simţ. Liberalii au pierdut sensul bunului simț. Când erau ceva mai tineri era doar trist să-i vezi. În ziua de azi însă devin de-a dreptul periculoşi.

Revenind la întrebarea iniţială a cititorului meu, i-aş răspunde cu o faimoasă replică a lui Sidney Poitier din comedia-dramă clasică din 1967, “Ghici cine vine la cină”. Vezi AICI https://www.youtube.com/watch?v=9m4epTLwRaEv (segmentul de la 1:50 la 2:25). “Tu, tată, te gândeşti la tine ca la un om de culoare, dar eu mă gândesc la mine ca la un om”. Cain, Carson, Keyes, Thomas, Rice și West știu bine asta. Nu însă şi Obama.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate anterior de revistele AMERICAN THINKER  https://www.americanthinker.com/articles/2016/06/about_common_sense_a_short_discourse.html şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE http://www.intellectualconservative.com/tiberiu-dianu-about-common-sense-ethics-and-race/.

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

Mişcarea conservatoare şi restabilirea valorilor dreptei americane

Posted by Nuta Istrate Gangan On October - 13 - 2018

thumbnail

un articol de Tiberiu Dianu/

1. Restabilirea valorilor

Inaugurarea administrației Trump la 20 ianuarie 2017 a marcat apariția și funcționarea unor principii și credințe (nu sloganuri politice) complet diferite de cele aplicate de administrațiile anterioare (atât cele republicane, cât și cele democrate), precum: “Să facem America mare din nou”, “America în primul rând”, precum și “Asanarea mlaştinii”.

Recent, deputatul republican Paul Ryan, care nu este un admirator al preşedintelui Trump, a decis să nu îşi mai prelungească mandatul începând cu luna noiembrie 2018 și să renunțe la ciocănelul de președinte al Camerei Reprezentanților din Congresul SUA. https://www.nytimes.com/2018/04/11/us/politics/paul-ryan-speaker.html

Pe termen scurt, rămâne de văzut cât de mult va afecta acest lucru controlul deţinut de republicani în Congresul SUA. Conform algoritmului politic tradițional, democrații sunt pregătiți să preia puterea. Şi totuşi, nimic din timpul erei Trump nu pare să semene cu ceea ce s-a întâmplat în trecut.

Pe termen lung, aceasta ar trebui să fie o perioadă de reflecție și un punct de răscruce pentru clarificarea doctrinară a Partidului Republican, ca deţinător veritabil al valorilor conservatoare americane.

De fapt, momentul pentru restabilirea valorilor mișcării conservatoare americane în ansamblul ei a sosit deja.

2. Situațiile-premisă

A venit timpul ca toate fracțiunile conservatoare (naționaliști, tradiționaliști, populiști și moderați) să se susţină reciproc și să pună în practică un nou set de postulate, bazat pe următoarele situații-premisă:

(1) Dreapta crede într-o autoritate supremă, Dumnezeu, care este diferită de sinele uman.

(2) Stânga consideră că autoritatea supremă este sinele uman.

(3) Dreapta crede în adevărul universal, care este absolut şi mai presus decât adevărul personal, care este relativ.

(4) Stânga crede că adevărul personal este mai puternic pentru că este concret, în timp ce adevărul universal este inaplicabil deoarece este prea abstract.

(5) Dreapta crede într-un set predeterminat de valori morale superioare, care sunt constante și perpetui și, prin urmare, eterne de-a lungul timpului.

(6) Stânga crede într-un set variabil de valori individuale sau de grup, care sunt variabile și temporare de-a lungul timpului.

3. Un nou set de postulate

Ultima jumătate a secolului douăzeci a reflectat o atitudine constantă de justificare din partea dreptei, prin raportarea valorilor ei la cele ale stângii. Această atitudine trebuie să înceteze.

În consecință, dreapta ar trebui să renunțe la poziția de a-și justifica atitudinile și valorile prin raportarea constantă la setul de valori ale Stângii. Dreapta ar trebui să adopte următorul set nou de postulate:

(1) Stânga nu crede cu adevărat în Dumnezeu.

(2) Dacă stânga nu crede în Dumnezeu, validitatea conceptelor ei concrete de “bine” și “rău” va fi variabilă în esență, limitată la indivizi și grupuri de oameni, și temporară.

(3) Stânga promovează propriile ei concepte de “bine” și “rău”, dar, deoarece ele nu emană de la Dumnezeu, trebuie ignorate și/sau combătute.

(4) Dreapta promovează conceptele de “bine” și “rău”, care emană de la Dumnezeu.

(5) Dacă dreapta promovează conceptele lui Dumnezeu despre “bine” și “rău”, ele vor fi absolute în esență, aplicabile tuturor și perene în timp.

(6) Prin urmare, conceptele de “bine” și “rău” ale dreptei sunt mai puternice și se opun conceptelor de “bine” și “rău” ale stângii.

4. Noile porunci

În consecință, dreapta trebuie să transforme noul set de postulate în noi porunci și să le aplice în consecință.

Noile porunci trebuie să acționeze ca elemente de reîmprospătare a poruncilor biblice. Poruncile biblice au fost ignorate și nu au fost aplicate complet pentru lungi perioade de timp. Prin urmare, ele riscă să se transforme în afirmaţii pur teoretice și, în consecinţă, să fie ignorate.

Este de datoria dreptei, mai ales în anii următori, să revigoreze și să aplice în mod consecvent noile porunci ce decurg din noul set de postulate.

30736269-two-stone-tablets-with-the-ten-commandments-inscribed-on-them-standing-in-brown-desert-sand-infront-

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate anterior de revistele CARIBBEAN NEWS NOW!https://www.caribbeannewsnow.com/2017/01/04/commentary-a-new-set-of-postulates-for-the-american-conservative-movement/,INTELLECTUAL CONSERVATIVE http://www.intellectualconservative.com/tiberiu-dianu-a-new-set-of-postulates-for-the-conservative-movement/MARIANAS VARIETY http://www.mvariety.com/cnmi/cnmi-news/editorials/103723-right-direction-resetting-the-values-for-the-american-conservative-movementşi MEDIUM https://medium.com/@tdianu/a-new-set-of-postulates-for-conservatives-d5479bb36b5a.

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

thumbnail

Unul dintre canalele mele preferate de televiziune este „Memorable Entertainment Television” (MeTV), adică Televiziunea de divertisment memorabil, din cauza reluărilor de emisiuni populare de televiziune americană din anii ’50 până în anii ’90. Dar ceea ce am vizionat la „Fox News” (FNC) în direct miercuri, 11 iulie, 2018, după ora 3:00 am (ora 9:00 am la Bruxelles) se califică la fel de bine drept Televiziune de divertisment memorabil.  http://www.foxnews.com/world/2018/07/11/trump-claims-germany-controlled-by-russia.html

Am trăit momente nu atât fascinante, cât suprarealiste. Despre ce a fost vorba?

La micul dejun de la conferinţa la vârf NATO de la Bruxelles, președintele Trump nu şi-a pierdut timpul şi a repetat solicitările ca aliații europeni (și Canada) să cheltuiască mai mult pentru apărare, spunând că aceştia ar trebui să facă acest lucru imediat. El a apărut la micul dejun lansând deja un atac asupra Germaniei, declarând că negocierile acestei ţări cu Moscova au făcut-o „captivă faţă de Rusia”. „Germania este captivă faţă de Rusia pentru că foarte mult din energia sa şi-o obţine din Rusia”, a spus Trump, referindu-se la acordul Berlinului pentru gazoductul Nord Stream 2. „Toţi vorbesc despre asta în toată lumea, spun că vă plătim miliarde de dolari să vă protejăm, dar că voi plătiți miliarde de dolari Rusiei”, a subliniat președintele. El a adăugat că „Germania este controlată în totalitate de Rusia”.

Președintele făcea referire la gazoductul Nord Stream 2, care urma să aducă gaze din Rusia în nord-estul coastei baltice a Germaniei, prin ocolirea Poloniei și a Ucrainei, dublând cantitatea de gaz pe care Rusia o poate trimite direct către Germania. Statele Unite și alte câteva ţări membre ale Uniunii Europene se opun proiectului.

Președintele şi-a repetat apoi acuzațiile, mai pe larg, împotriva membrilor NATO în ansamblu pentru nerespectarea procentului de 2% de cheltuieli militare din produsul lor brut naţional. „În plus, Germania plătește puțin peste 1%, în timp ce Statele Unite, în cifre reale, plătesc 4,2% dintr-un produs intern brut cu mult mai mare. Deci, cred că şi acest lucru este inadecvat. Noi protejăm Germania, protejăm Franța, îi protejăm pe toți și, deci, plătim o grămadă de bani ca să protejăm. Aceasta se repetă de zeci de ani. Acest aspect a fost menţionat şi de alți președinți (americani), însă alți președinți n-au făcut niciodată nimic să rezolve problema, deoarece fie nu cred că au înțeles-o, fie pur şi simplu nu au vrut să se implice”, a subliniat președintele. El a continuat: „Dar trebuie să menţionez această problemă pentru că eu cred că este foarte nedrept pentru țara noastră, este foarte nedrept pentru contribuabilii noștri… Nu cred că este corect față de Statele Unite. Aşa că vom fi nevoiți să facem ceva pentru că nu o să mai acceptăm asta, nu mai putem accepta asta, şi este inadecvat”, a concluzionat Trump.

Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, prins pe picior greşit, a replicat moale, subliniind că membrii NATO au fost şi sunt capabili „să lucreze împreună în ciuda diferențelor dintre ei”.

Trump a replicat tăios: „Dar cum puteți fi împreună atunci când o țară își obține resursele energetice de la persoana împotriva căreia doriți protecție sau de la grupul pentru care doriți protecție? Faceți pur şi simplu Rusia mai bogată … Explicați asta!”

Trump a spus, când a ajuns la micul dejun, că situația „nu este corectă față de contribuabilii din Statele Unite, dar o vom corecta… Ei (aliaţii) vor cheltui mai mult. Am mare încredere că vor cheltui mai mult”, a prezis el mai târziu.

Iată şi VIDEOCLIPUL care surprinde momentul adevărului în toată desfășurarea sa dramatică:

https://www.youtube.com/watch?v=QqjJvveODKM

Președintele Donald Trump a expus într-o manieră spectaculoasă, în fața a milioane de telespectatori, cum europenii storc bani de la Statele Unite pentru „protecție împotriva Rusiei”, în timp ce ei cheltuiesc milioane de dolari pentru livrările de petrol și gaze din aceeaşi ţară, presupus „inamică”.

Trump nu este primul președinte american care aduce în discuţie acest lucru pentru aliații europeni. Dar, cu siguranţă, el va fi primul președinte american care va face ceva pentru a rezolva această anomalie ce persistă de decenii.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

O variantă a articolului a fost publicată anterior în revista AMERICAN THINKER.https://www.americanthinker.com/blog/2018/07/muscles_in_brussels_how_president_trump_exposes_the_europeans_doublecrossing_game.html

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

thumbnail

În ziua de miercuri, 27 iunie 2018, judecătorul Anthony Kennedy, de la Curtea Supremă a Statelor Unite, și-a anunțat pensionarea începând cu data de 31 iulie, oferindu-i, astfel, președintelui Trump șansa de a numi un al doilea judecător conservator în timpul administraţiei sale.

Spre deosebire de numirea primului judecător, Neil Gorsuch, care, fiind conservator, l-a înlocuit pe un alt conservator, judecătorul Antonin Scalia (decedat la 13 februarie 2016), de data aceasta un judecător presupus mai conservator îl va înlocui pe judecătorul Kennedy, considerat mai moderat.

Noua formulă va contura orientarea Curții Supreme pe zeci de ani de-acum încolo, semnalând începutul unei noi ere, pe care aş numi-o “epoca de aur a conservatorismului”, unde o majoritate solidă de judecători conservatori constituționaliști va avea ocazia să interpreteze Constituția Statelor Unite într-o manieră originalistă, proprie celei avute în vedere de Părinţii fondatori ai naţiunii americane.

Anthony Kennedy a fost numit judecător la Curtea Supremă de către președintele Ronald Reagan și a început activitatea la 18 februarie 1988. Deși el a emis decizii, în general, conservatoare pe durata mandatului său, experţii conservatori i-au descris jurisprudența ca fiind mai degrabă “centristă”, iar votul lui oscilant (epitet pe care Kennedy nu şi l-a însuşit) a înclinat de multe ori balanţa în favoarea sau în defavoarea unei decizii de importanţă capitală a instanţei supreme americane. https://en.wikipedia.org/wiki/Anthony_Kennedy

Kennedy s-a situat de partea judecătorilor conservatori în speţele privind: impunerea unor restricţii de votare persoanelor care nu participau la alegeri; flexibilizarea limitelor donaţiilor pentru campanii electorale din partea corporațiilor; blocarea măsurilor de control al armelor; aprobarea decretelor prezidenţiale ale lui Trump privind limitarea imigrației; precum și limitarea dreptului sindicatelor de colectare de taxe de la persoanele nemembre de sindicat.

reagan nominates kennedy_1530197556482.png.jpg.jpg_12147236_ver1.0_640_360

Reagan nominates Kennedy

Pe de altă parte, Kennedy a îmbrățișat opinii liberale cu privire la liberalizarea avortului, neaplicarea pedeapsei cu moartea în cazul unor condamnaţi, precum și la susţinerea drepturilor homosexualilor. O altă critică din partea conservatorilor a fost legată de faptul că Kennedy a fost un susținător constant al utilizării dreptului internațional ca instrument suplimentar de interpretare a Constituţiei SUA.

În cele din urmă, Kennedy, în vârstă de 81 de ani, a decis să se pensioneze în timpul administraţiei Trump, probabil și ca urmare a asigurărilor din partea președintelui că unii dintre noii candidați vor fi din rândul unor foşti judecători-asistenţi ai săi. Și, într-adevăr, acesta a fost cazul judecătorului Neil Gorsuch, deja confirmat, precum și al unui alt candidat, Brett Kavanaugh, judecător la Curtea de Apel din Districtul Columbia, care, de asemenea, a fost şi el judecător-asistent al lui Kennedy la Curtea Supremă.

Senatul Congresului SUA, care este sub control republican, va confirma propunerea unui nou judecător din partea preşedintelui, fără a fi nevoie de susţinerea democraţilor, înaintea alegerilor parţiale de la 6 noiembrie 2018. De altfel, senatorul Mitch McConnell din Kentucky, liderul majorităţii republicane, a confirmat chiar în ziua în care judecătorul Kennedy și-a anunțat retragerea, că Senatul va vota “în această toamnă” pentru a-i confirma acestuia succesorul.

Acest eveniment este extrem de important pentru națiunea americană. La scurt timp după ce a avut o întâlnire cu judecătorul Kennedy, preşedintele Trump a declarat reporterilor că selectarea unui judecător de la Curtea Supremă a Statelor Unite este “exceptând, evident, actele de război și de pace”, cel mai important lucru pe care o naţiune l-ar putea avea. https://www.nytimes.com/2018/06/27/us/politics/anthony-kennedy-retire-supreme-court.html

Dar acest eveniment este foarte important şi pentru mine, cel
puțin din două motive personale.

În primul rând, ca tânăr absolvent al Facultăţii de Drept a Universității din
București, am practicat ca judecător. Asemenea tatălui meu, judecător cu peste
40 de ani vechime, credeam cu tărie în litera legii, nu numai în spiritul ei.
Tatăl meu obișnuia să îmi spună: “Fiule, să ştii că cei mai prost pregătiţi
judecători sunt cei care se cred independenți”.

Ce voia el să spună era că independența judecătorului scade
exponențial cu creșterea cunoștințelor acestuia despre lege și jurisprudență. Pentru
că, urmând litera legii (chiar cu spiritul legii în minte), judecătorul rămâne
în final cu o marjă limitată de acţiune. Aşadar, de la începutul carierei mele puteam
fi considerat un judecător “originalist” (caracterizare dată judecătorilor
americani conservatori, care au în vedere sensul originar al textului
Constituţiei, şi nu interpretarea sa în spiritual trecător al vremurilor).

În al doilea rând, cu puţin timp înainte de absolvirea
cursurilor de masterat în drept din toamna anului 1997, de la American
University College of Law din Washington, DC, cândva prin mai-iunie 1997, am
avut ocazia să vizitez Curtea Supremă  a
Statelor Unite, împreună cu câţiva din profesori şi colegi de-ai mei de clasă, și
să mă întâlnesc personal cu judecătorul Anthony Kennedy. A fost o experiență de
neuitat. Timp de peste o oră am vorbit cu el și i-am adresat întrebări, iar el
ne-a spus multe lucruri interesante despre instanţa supremă, pigmentându-şi
relatările cu multe anecdote. Era un om foarte calm și jovial.

La un moment dat, am riscat o întrebare politică și l-am
întrebat cum vede el lumea, în general, și Statele Unite, în special, după
căderea comunismului. Răspunsul său a fost (citez din memorie): “Să ştiţi că Statele
Unite au rămas singurul pilon de sprijin al lumii de azi pentru un motiv foarte
simplu”. “Care?”, l-am întrebat noi incitaţi. El a continuat: “Ei bine, este
singura ţară care are atât putere, cât şi sistem” (cred că se referea la
sistemul capitalist). Și apoi, pe jumătate amuzat, a concluzionat: “China dobândeşte
o putere tot mai mare, dar îi lipseşte sistemul. Iar Rusia, pe de altă parte,
deşi e pe cale să adopte sistemul, nu mai are putere”. Scurt și la obiect!

Pe vremea aceea îmi plăcea mult de judecătorul Kennedy pentru
că era un conservator de bază. După zece ani însă, de prin 2006, de când colega
lui, judecătoarea moderată Sandra Day O’Connor, se pensionase, iar John Roberts,
cu un an înainte, fusese numit preşedintele instanţei supreme, Kennedy a început
să voteze oscilant în multe decizii importante luate la limită (adică de 5
voturi contra 4 din totalul de 9 voturi). Acest lucru m-a făcut oarecum să mă
îndepărtez sufleteşte faţă de el. Adevărul este că, deși numit de un președinte
republican, Kennedy cu greu putea fi considerat un judecător ideolog, el având
tendinţa de a rezolva cazurile în mod individual, nu conform unei ideologii
anume. Poate că după 2006 el s-a simțit mai confortabil cu propria sa filozofie
juridică şi, în consecinţă, a preferat să alunece spre centru și să producă
“votul instabil” al Curții. Ca să nu mai vorbim de statutul de vedetă
cu care, de-a lungul timpului, societatea americană îi gratulează pe judecătorii
care se poziţionează mai “centrist” în completul de judecată al instanţei
supreme.

Însă, indiferent de sentimentele personale pe care cineva
le-ar avea faţă de judecătorul Anthony Kennedy, rămâne un fapt de necontestat
că pensionarea sa va declanşa o nouă eră de schimbare pentru sistemul american
de justiţie şi jurisprudenţă.

NOTĂ – Dreptul de
reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română
în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia. O
variantă a articolului a fost publicată anterior în revista AMERICAN THINKER.
https://www.americanthinker.com/blog/2018/07/justice_anthony_kennedy_and_me.html

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică
și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în
Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

Generaţia mea şi generaţia “eu” în antiteză/Tiberiu Dianu

Posted by Nuta Istrate Gangan On July - 3 - 2018

thumbnail

În anii de liceu îl descoperisem pe James Joyce și devenisem
un admirator al literaturii sale. De fapt, eram atât de interesat de el încât
mă hotărâsem să particip la o olimpiadă de limba engleză. Cu acea ocazie am
câştigat un premiu pentru un eseu care analiza lucrările lui autobiografice. Păstrez
şi acum diploma de participare, care se află în dosarul meu de documente
şcolare.

În timpul acelor ani mi-am aprofundat cunoștințele privind proza
lui Joyce, în special cu privire la lucrări precum “Oameni
din Dublin”, “Portret al artistului la tinereţe”, “Ulise” şi “Veghea lui Finnegan”. Deși este considerat
un autor apolitic, Joyce a fost, de fapt, simpatizant al mișcărilor politice
radicale ale timpului său, în special anarhism, sindicalism (sindicalism
revoluționar) și socialism, care, în acei ani, au influențat scriitorii de
avangardă în drumul lor către modernismul literar.

În timpul anilor prezenţi, după ce Donald Trump a câștigat
președinția americană în 2016, respectând toate regulile jocului democratic, Statele
Unite au început să se confrunte cu o renaștere a mişcării de stânga, atât cea moderată,
cât și cea radical-anarhistă, stânga fiind considerată ca marele perdant al
sus-menţionatelor alegeri. https://en.wikipedia.org/wiki/Protests_against_Donald_Trump
ME2
Curând după anunţarea rezultatelor a izbucnit o insurgență a
rebelilor anti-Trump în mai multe orașe americane, printre care Baltimore,
Oakland, Philadelphia și Portland. Rebelii erau pasiv-agresivi, manifestându-şi
frustrările de la plânsete la răcnete de mânie, de la atitudini de rezistenţă
la comiterea de infracţiuni. Se pare că înfrângerea i-a făcut să uite rapid de
regulile jocului democratic de putere. Acum, deși continuă să se afle în
minoritate, perdanţii doresc să schimbe din mers regulile jocului.

Am văzut scene desprinse parcă din universul lui Joyce. După
“Veghea din ziua alegerilor” s-a declanşat
“Odiseea” distrugerilor în masă a “Oamenilor din Portland”, metamorfozaţi
şi regăsiţi în “Portrete ale anarhiştilor
la tinereţe”. Am început şi eu să mă întreb ca Seinfeld: “Oare cine sunt
acești oameni?” Și cred că știu cine sunt.

Voi încerca să le pictez “portretele” în 15 tuşe de pensulă,
fără o ordine prestabilită. Ei sunt cei din generația “eu”, adică cei care:

(1) sunt consideraţi mereu “speciali”;

(2) sunt consideraţi “câștigători” şi atunci când pierd;

(3) primesc premii şi când se clasează după locul 5;

(4) preferă să joace fără să păstreze scorul;

(5) îi consideră pe părinţi ca fiind “prieteni” şi li se
adresează pe numele mic;

(6) îşi văd rareori taţii;

(7) sunt pacifici la război şi războinici în timp de pace;

(8) îşi textează reciproc unul altuia şi când stau la
aceeași masă;

(9) stau cu nasurile în tablete şi când umblă, şi când nu
umblă, iar când îi întrebi ceva, cuvintele le intră pe o ureche şi le ies pe
cealaltă;

(10) îşi folosesc sistemul de reproducere pentru sex, dar nu
îl acceptă pentru reproducere;

(11) vor să schimbe noţiunea de “familie” ignorându-i
funcţia sa de bază, aceea de reproducere naturală;

(12) consideră marxismul ca o filozofie “interesantă”, dar “incorect
aplicată”;

(13) consideră că proprietatea privată poate fi distrusă fără
consecinţe, dar pretind pentru fiecare dintre ei o cotă “egală” de beneficii;

(14) recurg la “corectitudinea politică” atunci când nu mai
au argumente de invocat;

(15) iubesc democrația atunci când câștigă și invocă secesiunea
atunci când pierd.

În cele din urmă, există o speranţă şi pentru ei în
următorii patru sau opt ani de administraţie Trump, dar îndeosebi pentru:

(1) Alec Baldwin, care va ţine cu dinţii de rolul lui de
imitator de duzină al lui Donald Trump;

(2) Bruce Springsteen, supranumit şi “Şeful”, care va continua
să-şi bolborosească cântecele de protest din tinereţe;

(3) Beyoncé, care, ca idol al tinerelor de culoare, le va demonstra
acestora calitatea de a fi “bootylicious”
în societate, adică, mai pe româneşte, “fundulicioase”.

(4) Cohortele de “scorpii” feministe americane (“bitch”, cum le place să se
autodenumească), mai bâtrâne sau mai tinere, alde Madonna, Cher, Lady Gaga,
Katy Perry, Miley Cyrus, Amy Schumer, alături de reprezentantele lor canadiene
(alde Samantha Bee) şi britanice (precum Adele), costumate cu pantaloni gen
Hillary Clinton sau cu căciuliţe sexuale roz (aşa-numitele “pussyhats”), care vor continua să ne peroreze despre “monologurile
vaginului” și “puterea fetelor”;

(5) Spike Lee, care își va da seama că valorile familiale
tradiţionale din seriale de tipul “Tatăl știe mai bine” (“Father Knows Best”) nu sunt încă
“expirate”, aşa cum declarase el în urmă cu o vreme.

Dimpotrivă, el, tatăl, se va reîntoarce la căminul
abandonat. Și, împreună cu mama care şi-a crescut singură copiii, va încerca să
își reînchege familia destructurată. Și apoi să își culeagă de pe stradă fiii
şi fiicele care protestează şi să îi bage din nou la școală sau la locurile lor
de muncă, unde ar trebui să se afle. Fii și fiice care acum sunt într-o stare
de continuă revoltă. Și care distrug oraşe ca Baltimore, Oakland, Philadelphia
sau Portland.

Aceasta este generația “eu” pe steroizi.

NOTĂ – Dreptul de
reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română
în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică
și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în
Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

 thumbnail

După un an în funcție, președintele Donald Trump continuă să înscrie puncte în ceea ce privește “promisiunile făcute, promisiunile păstrate”. Și acest lucru devine deja evident chiar și pentru detractorii săi.

Să recapitulăm: retragerea din Parteneriatul Trans-Pacific; deschiderea explorărilor de gaz şi petrol din Alaska şi Arctica; numirea unui judecător conservator la Curtea Supremă și stabilirea unui record în primul an prezidenţial în materie de numiri de judecători la curţile de apel; distrugerea califatului creat de ISIS; adoptarea unei legi de tăieri masive de impozite şi de creare de locuri de muncă; abrogarea mandatului individual prevăzut de Obamacare (conform cu care cei neasiguraţi medical trebuiau să plătească o penalitate lunară neconstituţională); începerea construcţiei Zidului la frontiera cu Mexicul și reducerea imigrației ilegale (prin aplicarea politicii de “toleranţă zero”); intenția anunțată de a retrage Statele Unite din Acordul climatic de la Paris; relansarea economiei naţionale şi reducerea substanţială a şomajului, inclusiv în rândul minorităţilor şi al femeilor; reducerea la jumătate a numărului de regulamente emise de autorităţile administrative; iniţierea reformei NATO în privinţa îmbunătăţirii contribuţiei financiare a aliaţilor; revitalizarea programelor NASA şi crearea unei Forţe Spaţiale în cadrul sistemului de apărare; întâlnirea directă de la Singapore de la 12 iunie 2018 dintre preşedinte şi liderul nord-coreean Kim Jong-un privind denuclearizarea Coreii de Nord şi repatrierea rămăşiţelor umane ale soldaţilor americani ucişi în timpul Războiului din Coreea, evenimente precedate de eliberarea a trei prizonieri americani din Coreea de Nord fără compensaţii financiare; denunţarea acordului nuclear cu Iranul, iniţiat de administraţia precedentă a preşedintelui Obama; mutarea Ambasadei americane din Israel de la Tel Aviv la Ierusalim.

Bineînţeles că dacă ar fi să ne luăm după elucubraţiile prăpăstioase ale presei centrale americane (dominată de stânga), în curând cerul se va prăbuşi şi va veni Armaghedonul.

Facts-ahead-sign

Retrospectiv, îmi amintesc că, la mai puţin de o săptămână de la alegerile prezidenţiale de la 8 noiembrie 2016, respectiv la 14 noiembrie 2016, a avut loc o conferinţă de presă organizată de fostul preşedinte Obama. Alegerile fuseseră deja pierdute fără drept de apel de Hillary Clinton, care câştigase iniţial doar 232 de electori (în final, doar 227, pentru că 5 dintre ei nu au mai votat pentru ea). Donald Trump, pe de altă parte, care avea nevoie doar de 270 de electori pentru a câştiga, a obţinut (contra tuturor prezicerilor presei de stânga) iniţial 306 electori (în final, doar 304, pentru că 2 din ei nu au mai votat pentru el). La acea conferinţă de presă, deci, fostul preşedinte Obama a avut o serie de remarci maliţioase despre viitorul preşedinte Trump. Ceea ce era de înţeles, având în vedere faptul că protejata lui, Hillary, nu avea cum să îi mai continue politica. Printre altele, fostul preşedinte Obama a remarcat, cu un ton de reproş, că Trump ar fi fost mai mult un pragmatic decât un ideolog. http://www.realclearpolitics.com/video/2016/11/14/obama_trump_not_ideological_but_pragmatic.html

Sentimentul meu a fost că, făcând această afirmație, fostul președinte a dorit să ţintească într-o anumită direcţie, dar efectul afirmaţiei lui a avut un efect de bumerang. Cred că intenția lui inițială a fost aceea de a sugera republicanilor din Congres că reprezentatul lor, proaspăt ales, nu ar fi fost atât de fiabil ideologic și, prin urmare, Partidul Republican ar fi urmat să aibă unele probleme în viitor.

Acestea fiind spuse, cred că această declarație ne-a arătat că Barack Obama, fără intenţie, desigur, a admis indirect următoarele lucruri:

(1) Că Obama însuși este un ideolog. Deși întreaga națiune ştia de la bun început acest lucru, prin recunoașterea lui indirectă, Obama a admis, de asemenea indirect, şi că:

(2) El, Obama, a fost un preşedinte părtinitor, care a divizat naţiunea americană. Ideologii nu pot reprezenta o națiune atât de diversă ca Statele Unite (și, de fapt, nimeni nu o poate face în mod obiectiv). Admițând acest lucru, Obama ne-a spus că el şi-a lăsat ideologia să vorbească împotriva unei jumătăți de națiune. Acest lucru a fost dovedit dincolo de orice îndoială prin adoptarea programului de asistenţă medicală naţională Obamacare (votat doar de democrați) și prin multiplele lui iniţiative prezidenţiale (decrete prezidenţiale/ordonanţe executive sau exercitarea discreţionară a dreptului de veto), care au sfidat, la un moment dat, chiar pe parlamentarii democraţi. Să ne amintim, bunăoară, de votul democraţilor din 28 septembrie 2016 împotriva dreptului de veto al lui Obama contra unui proiect de lege care angaja răspunderea juridică a Arabiei Saudite faţă de victimele americane ale evenimentelor din 11 septembrie 2001.

(3) De asemenea, Obama a recunoscut indirect că oponentul său, Donald Trump, fiind “pragmatic”, ar putea avea, prin urmare, o marjă mai largă de a acoperi interesele celeilalte jumătăţi a naţiunii americane. Venind din partea unui tradiţional inamic politic al lui Trump, precum Obama, această afirmaţie s-a transformat, aşadar, într-un compliment extraordinar de eficient, deși neintenționat.

În prezent, fiind eliberat de povara prezidențială, Obama poate petrece mai mult timp liber adâncindu-se în lectură (atunci când nu joacă golf). Ar putea începe, de pildă, cu “Arta negocierii”.

La urma urmei, acest lucru poate însemna sfârşitul lungului drum al nopţii naţiunii noastre către zi.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

thumbnail

Discursul politic actual, înainte și după fierbintele an electoral 2016, gravitează în jurul unor idei simple şi de bun simţ, dar grandioase în acelaşi timp, precum: a face America mare din nou; revitalizarea comerțului; recuperarea locurilor de muncă subcontractate extern de la națiunile care au beneficiat de pe urma globalizării; și consolidarea armatei, slăbită de pe urma politicilor demagogice.

În prezent, produsele fabricate în Statele Unite sunt mai puțin competitive pe piețele internaționale, în timp ce armata americană este, probabil, incapabilă să mai lupte cu success într-un război pe două fronturi în acelaşi timp.

Între timp, dușmanii tradiționali ai Americii de pe arena internațională și-au reconfigurat viguros politicile de expansiune teritorială. Rusia își extinde sfera de influență atât în ​​Arctica, precum și în Pacific. China își impune unilateral granițele în zona disputată a Mării Chinei de Sud, în timp ce Coreea de Nord a declarat că este gata să lanseze un atac nuclear împotriva Statelor Unite.

În plus, națiuni războinice, cum ar fi Iranul și Venezuela, îşi afișează discursuri bombastice despre dominația regională, în timp ce terorismul internațional continuă să se extindă.

În consecință, Statele Unite trebuie să își perfecţioneze retorica despre o nouă eră a grandorii și a excepționalismului american. Nu mai este însă vorba despre rolurile anterioare, de “jandarm mondial” sau de “constructor de națiuni”, ci despre modul în care America își poate recâștiga măreția pentru ea însăși, nu atât pentru lumea care o înconjoară.

În acest sens, trebuie să ne reamintim de perioadele trecute când America era, într-adevăr, mai mare (la propriu şi la figurat!). Să recapitulăm succint câteva dintre acestea.

1. Războiul hispano-american din 1898: suveranitatea SUA se extinde asupra fostelor colonii insulare spaniole Cuba, Puerto Rico (în Oceanul Atlantic/Marea Caraibelor), Guam și Filipine (în Oceanul Pacific), și mai târziu, asupra Canalului Panama (în 1903). https://seventhgradehistory.wikispaces.com/file/view/DIVI444.jpg/84936297/720×495/DIVI444.jpg

2. Anii Primului Război Mondial (SUA a intrat în război în 1917): administrația americană se extinde în Haiti (1915), Republica Dominicană (1916), Insulele Virgine (cumpărate de la Danemarca în 1917) și în zona Rhinului din Germania (1918). https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/0a/US.EEZ_Pacific_centered_NOAA_map.png

3. Perioada din timpul și de după cel de-al Doilea Război Mondial: ocupația SUA are loc în Islanda și Groenlanda (1941), părți din Austria și Germania, inclusiv Berlinul de Vest (1945), Japonia și Coreea de Sud (1945), zona Triest/Italia (1947); se înfiinţează protectoratul American asupra Insulelor din Pacific/Micronezia din vestul Pacificului (1947). http://www.lib.utexas.edu/maps/united_states/us_terr_1970.jpg

Pe de altă parte, Statele Unite au o tradiție îndelungată de a-și transforma teritoriile și posesiunile în state, atunci când imperativele vremurilor le-au cerut să facă acest lucru. De altfel, majoritatea statelor din componenţa SUA, cu excepția primelor 13 foste colonii, au fost ele însele teritorii înainte de a deveni state. Ultimele teritorii care au căpătat statutul de stat au fost: Oklahoma (în 1907), New Mexico și Arizona (ambele în 1912), Hawaii și Alaska (ambele în 1959).

În prezent, există 16 teritorii ale SUA, dintre care cinci sunt locuite permanent: Samoa Americană (AS), Guam (GU), Insulele Mariane de Nord (MP/NM), Puerto Rico (PR) și Insulele Virgine Americane (VI). Restul celor 11 teritorii sunt insule mici, atoli și recife coraliere răspândite în Oceanul Pacific și în Marea Caraibelor, fără populație permanentă. https://www.youtube.com/watch?v=JLX0Qh80nzU

De asemenea, există anumite diferențe constituționale și administrative între aceste teritorii. Unele teritorii sunt sau nu sunt încorporate (ca parte a Statelor Unite propriu-zise) și au sau nu au un guvern organizat (adică desemnat printr-un act organic emis de Congresul SUA).

Astfel, există teritorii încorporate şi organizate ale SUA (cum au fost Alaska și Hawaii până în 1959). În prezent, în SUA există doar teritorii încorporate şi neorganizate (Atolul Palmyra), teritorii neîncorporate şi organizate(Guam și Insulele Virgine Americane), teritorii neîncorporate şi neorganizate (Samoa Americană și alte insule, atoli și recife din Oceanul Pacific și Marea Caraibelor), precum şi state asociate de tip dominion sau comunitate/commonwealth (Insulele Mariane de Nord – commonwealth, și Puerto Rico – stat liber asociat).

Alte foste teritorii ale SUA au devenit țări independente, cum ar fi Cuba şi Filipinele, ori state asociate cu SUA, cum ar fi Statele Federate ale Microneziei, Insulele Marshall și Republica Palau.

48165498d9f49f844ddda96e6e46da81

Trebuie menționat faptul că, exceptând Cuba (fost teritoriu) și Filipinele (fost commonwealth), celelalte trei foste teritorii americane menţionate mai sus, în prezent state asociate, și-au câștigat independența în cadrul Tratatului de liberă asociere (Compact of Free Association, COFA). Acest tratat permite Statelor Unite să aibă autoritate deplină asupra aprovizionării, apărării, asistenței medicale și a altor servicii guvernamentale (cum ar fi serviciile federale de comunicații și poștale) în entităţile statale respective, precum şi a asigurării dreptului localnicilor de a lucra în SUA și a americanilor de a lucra în aceste state asociate. https://lh6.googleusercontent.com/-_DuPY_-IF2g/TYQv7h-_gCI/AAAAAAAAAUE/Cyir32pyz1c/s1600/MapofTTPI_Trust+Territories+of+the+Pacific+Islands_1961.gif

În ciuda diferențelor de organizare locală, elementul comun al tuturor acestor entităţi este că toate sunt teritorii (sau foste teritorii) ale SUA. Pentru motivele evidente menționate mai sus (de ordin strategic, militar și economic), este nevoie de o nouă abordare, serioasă şi neîngrădită, în a acorda statutul de stat american pentru cel puțin cinci teritorii: Samoa Americană, Guam, Insulele Mariane de Nord, Puerto Rico și Insulele Virgine Americane.

Un alt pas poate include atragerea în noua construcţie federală şi a entităților actuale ale Tratatului de liberă asociere (COFA), adică Statele Federate ale Microneziei (FM), Insulele Marshall (MH) și Republica Palau (PW).

Procesul de acordare a statalității pentru teritoriile SUA urmează procedura prevăzută de Articolul IV, Secțiunea 3, Clauza 1 din Constituția Statelor Unite. https://en.wikipedia.org/wiki/Admission_to_the_Union

De altfel, Puerto Rico a organizat mai multe referendumuri pentru statalitate (ultimul fiind în 2017), dar fără succes. https://en.wikipedia.org/wiki/Statehood_movement_in_Puerto_Rico

Unii critici se opun ideii de a se admite noi state-membre în federaţia americană din diferite motive: suprafeţele şi populațiile reduse ale teritoriilor; posibila inversare a controlului puterii în Congresul SUA; în fine, datoria imensă la bugetul federal a unor teritorii.

Soluții se pot însă găsi, cu voinţă politică: reunirea a două sau a mai multor teritorii în state mai mari (de exemplu, Insulele din Pacific într-un stat şi Insulele din Marea Caraibelor în alt stat); ajustarea unor locuri din Congres între statele existente și cele recent admise; în fine, crearea de oferte bipartizane pentru problemele legate de datoriile de la buget, aplicate de la caz la caz.

O mișcare de largă inspirație, pe care o numim STATALITATEA PENTRU TERITORIILE SUA, venită de la nivelul executivului (Preşedinte), în colaborare cu omologul legislativ (Congresul), este mult-așteptată pentru a comasa și canaliza energiile și resursele de la nivel local, în vederea îndeplinirii acestui ideal nobil și vizionar.

Dacă este implementat și realizat în mod corespunzător, acest proiect de țară sau plan național este capabil să asigure un loc peren în istorie pentru inițiatorii săi. În final, Statalitatea pentru Teritoriile SUA reprezintă o șansă istorică şi ea își poate găsi inițierea firească în cadrul deja popularului concept “Să facem America (mai) mare din nou”. http://www.tmealf.com/4×6/Territories+.jpg

De data aceasta la propriu, adică literalmente.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Versiuni ale articolului au fost publicate în revistele PUERTO RICO MONITOR,http://puertoricomonitor.blogspot.com/2016/05/statehood-for-us-territories-historical.html CARIBBEAN NEWS NOW!, http://www.caribbeannewsnow.com/topstory-Commentary%3A-Statehood-for-US-territories%3A-A-new-parameter-for-our-national-policy-30444.html MARIANAS VARIETY, http://www.mvariety.com/cnmi/cnmi-news/editorials/103002-opinion-statehood-for-the-us-territories-a-new-country-project şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE. http://www.intellectualconservative.com/tiberiu-dianu-statehood-for-the-u-s-territories/

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică şi societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

“Vin americanii!”: Paradigme atlantice şi pacifice / Tiberiu Dianu

Posted by Nuta Istrate Gangan On April - 30 - 2018

thumbnail

 

1. Când vin americanii?

Acestă interogaţie la nivel social a fost conturată ca un strigăt pentru libertate în perioada postbelică. Ea a cuprins un orizont de așteptări mari, dar nematerializate, transformate ulterior într-un depozit de sentimente neîmplinite, transmise de la o generație la alta sub forma unor acțiuni motivate de speranță sau frustrare.

Am identificat două regiuni unde acest sentiment a fost şi mai este prevalent:

– (1) regiunea Atlanticului de nord, în unele țări europene (în special est-europene) aliate militar cu Statele Unite, precum și:

– (2) regiunea Pacificului de sud, la unele populații din Oceania (şi descris de antropologi).

Fiecare dintre aceste paradigme social-culturale prezintă implicații strategice.

2. Paradigma atlantică

În Europa de Est, așteptările pentru o sosire a americanilor s-au conturat începând cu invazia din Normandia de la 6 iunie 1944. Dar în primăvara anului 1945, când armatele americane și ruse se îndreptau spre Berlin din direcții opuse, mai multe națiuni est-europene au fost prinse în jocurile de interese ale acestor doi actori principali. Acest lucru s-a datorat unui acord anterior dintre SUA şi Uniunea Sovietică prin care se demarcau zonele de interese ale celor doi aliaţi.

În Cehia, de exemplu, membrii rezistenției anti-germane ai Insurecţiei de la Praga (5 mai – 8 mai 1945) nu au putut convinge armata americană să intervină, deși unitățile americane erau la aproape 20 de kilometri (12 mile) distanță și puteau ocupa orașul în doar câteva ore. Dar politicienii americani din administrația lui Harry S. Truman și generali ca Omar Bradley, pentru a nu îi aliena pe sovietici, și-au forțat militarii să joace un rol pasiv și nu i-au permis generalului George Patton să ocupe Praga, deşi venirea americanilor a fost mult dorită și așteptată de majoritatea populației (cu excepția simpatizanților pro-sovietici). https://en.wikipedia.org/wiki/Prague_uprising

În România, fostă membră a Axei, după trecerea ei de partea Aliaţilor la 23 august 1944, așteptările neîmplinite ale populației, de a fi eliberată de trupele americane, au avut parte de un curs mai dramatic al evenimentelor. Luptătorii anti-comunişti din Munţii Carpaţi, conduşi de foști ofițeri ai armatei regale, au reușit să opereze relativ eficient, dar limitat, împotriva armatei sovietice şi a administraţiei comuniste româneşti. Rezistenţa lor a durat de la sfârșitul anilor 1940 până la începutul anilor 1960, când a fost înăbuşită de autorităţi. http://www.cinemagia.ro/trailer/undeva-in-est-930/

Sentimentele mixte de speranță și frustrare au persistat ulterior, chiar şi după căderea comunismului în 1989. https://www.youtube.com/watch?v=75NoNVMkQwU

Nevenirea americanilor, atât în ​​perioada postbelică, dar și în perioada postcomunistă, a fost o temă exploatată generos de cinematografia locală, fiind recompensată cu premii la diverse festivaluri de film internaționale.

3. Paradigma pacifică

Cu un fenomen similar s-au confruntat și unele populaţii din Oceania, în special în Melanezia. https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/93/Pacific_Culture_Areas.jpg

Aceste așteptări neîmplinite s-au manifestat parțial sub forma unor culte de cargouhttps://en.wikipedia.org/wiki/Cargo_cult

Cultele de cargou au apărut iniţial ca o sinteză a elementelor locale și străine ce implicau idei de abundenţă a bunurilor şi de ajutor din partea strămoșilor. Mai târziu, în special în timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial, cultele din Oceanul Pacific erau asociate mai ales cu desanturile americane de echipament militar şi provizii furnizate trupelor de la sol şi băştinaşilor, cu mare impact asupra stilului de viaţă al celor din urmă.

După 1945 americanii şi-au abandonat bazele aeriene, iar desanturile de provizii au încetat. În consecinţă, liderii locali şi-au dezvoltat culte prin care promiteau livrarea de bunuri ca ofrande din partea strămoşilor sau din alte surse. http://googlesightseeing.com/2008/02/john-frum-day/

Sentimentul de nostalgie a fost extrem de intens încă de atunci, făcându-i pe membrii cultelor să imite anumite activităţi de rutină ale militarilor americani, precum instrucţia, paradele şi semnalizările de aterizare pentru avioane. Vezi VIDEO aici. https://www.youtube.com/watch?v=dVZ9bPRTiIA

Vechile culte de cargou îşi au obârşia în “Mişcarea Tuka”, apărută în 1885 în insulele Fiji. http://www.newworldencyclopedia.org/entry/Cargo_cult

Culturile de cargou, precum şi unele manifestări greșit interpretate drept culturi de cargou, sunt încă active în țări ca Vanuatu, Papua Noua Guinee, precum și în alte zone ale Oceaniei. Dintre acestea, menționăm:

– (1) Cultul “John Frum (America)” din Vanuatu; https://en.wikipedia.org/wiki/John_Frum

– (2) Cultul Johnson din Papua Noua Guinee. https://en.wikipedia.org/wiki/Johnson_cult

4. Implicații strategice

Toate aceste manifestări de simpatie pentru armata şi valorile americane trebuie, în mod evident, apreciate şi susţinute corespunzător pentru loialitatea și durabilitatea lor în timp.

Atitudinile pro-americane din Europa de Est au fost un element constant încă din perioada de după 1920. În consecință, aceste națiuni trebuie încurajate și recompensate (pentru a nu reveni la vechile lor frustrări) prin implicarea lor mai activă împotriva tendinţelor expansioniste ale Rusiei spre vest, înspre Oceanul Atlantic.

La rândul lor, atitudinile pro-americane ale populațiilor din Oceania s-au manifestat şi ele constant încă din timpul războiului hispano-american din 1898. Prin urmare, actuala administrație americană ar trebui să reflecteze la o construcție reînnoită a principalelor sale teritorii din Oceanul Pacific (Guam, Insulele Mariane, Samoa Americană) şi Marea Caraibelor (Insulele Virgine Americane, Puerto Rico), precum şi a celor trei state asociate – aşa-numitele ţări COFA – din Oceanul Pacific (Insulele Marshall, Republica Palau şi Statele Federate ale Microneziei). Această construcție reînnoită ar trebui să vizeze neutralizarea actualelor tendinţe expansioniste ale Chinei şi Rusiei spre est, înspre Oceanul Pacific.

 Kwajalein-Invasion_1944

Kwajalein-Invasion_1944

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia. Versiuni ale articolului au fost publicate anterior de revistele SAIPAN TRIBUNE http://www.saipantribune.com/index.php/when-are-the-americans-coming/,CARIBBEAN NEWS NOW! http://www.caribbeannewsnow.com/headline-Commentary%3A-The-arrival-of-the-Americans%3A-Atlantic-and-Pacific-paradigms-33011.html şi MARIANAS VARIETYhttp://www.mvariety.com/cnmi/cnmi-news/editorials/103320-opinion-the-americans-are-coming-atlantic-and-pacific-paradigms .

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică şi societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

*****

OBAMAGATE ŞI REFORMAREA FBI-ULUI/Tiberiu Dianu

Posted by Nuta Istrate Gangan On April - 26 - 2018

thumbnail

Afacerea Watergate a reprezentat port-drapelul liberal împotriva corupţiei guvernului şi basmul cu Ileana Cosânzeana democrată şi balaurul republican care i se tot vântură americanului în faţă de peste 40 de ani. Pe scurt, era vorba de o violare de domiciliu pentru spionarea partidului de opoziţie, unde agenții federale precum FBI (biroul federal de investigaţii interne), CIA (agenţia de contra-informaţii externe) și IRS (fiscul) fuseseră folosite ca arme politice împotriva unui partid din opoziţie.

Din acest motiv președintele republican Richard Nixon a demisionat în 1974. https://en.wikipedia.org/wiki/Watergate_scandal

Acum epoca Watergate este aproape de final,  templul strălucitor al virtuţii democrate este pe punctul de a se prăbuşi, iar peisajul politic american va fi schimbat pe vecie.

Un nou scandal politic de proporții epice se întrevede deja. Pe scurt, este vorba despre spionarea unor cetățeni americani proeminenți, inclusiv a unui candidat la președinție (Donald Trump) al fostului partid de opoziție (republican) în timpul alegerilor din 2016, unde agenții federale precum FBI (biroul federal de investigaţii interne), DOJ  (departamentul de justiţie) și IRS (fiscul) fuseseră folosite ca arme politice.

Înainte și după victoria lui Trump candidații lui Obama de la agențiile respective (inclusiv Hillary Clinton, ea însăşi candidată a partidului democrat la funcția de președintă a ţării) încropiseră un “dosar de înțelegere secretă cu Rusia” și o anchetă penală împotriva președintelui ales constituţional, ceea ce analiştii politici au descris ca fiind prima lovitură de stat din istoria Statelor Unite. Toate acestea au fost expuse într-o documentație variată şi consistentă, inclusiv în Memoriul Nunes (elaborat de Devin Nunes, preşedintele republican al comisiei de securitate din Camera Reprezentanţilor). https://static01.nyt.com/packages/pdf/20180202_memo/HMTG-115-IG00-20180129-SD001.pdf

Fără vreun motiv anume, în 2017 președintele democrat Barack Obama și-a încheiat liniştit cel de-al doilea mandat, fără să îşi dea demisia şi fără să fie suspendat.

Tocmai din lipsa vreunui motiv anume, vom numi şi noi această conspiraţie Afacerea Obamagate. Dar, spre deosebire de Obamacare, cealaltă moștenire a fostului președinte, pe cale de dispariţie în abisul istoriei, Obamagate se va aburca spre înalte piscuri.

DT3eLhNVAAAP2AU

Cu ocazia afacerii Watergate, Bob Woodward și Carl Bernstein, reporterii liberali de la Washington Post, ajunşi simbol ai jurnalismului incoruptibil, şi-au făurit o imagine de luptători acerbi împotriva balaurului guvernamental.

Pe unde or mai fi vieţuind ei acum? Ei bine, la fel ca Superman şi asistentul lui, Superboy, celebrii jurnalişti sunt acum pensionari. Şi cu toate acestea, Carl “Superboy” Bernstein, într-o tentativă eşuată de a mai aminti publicului că încă există şi e relevant, a ieşit la rampă şi a înfierat Memoriul Nunes, numindu-l o “pistă falsă”. http://thehill.com/homenews/media/372133-watergate-reporter-nunes-memo-is-a-red-herring

Chiar aşa, domnule Bernstein? Ce s-a întâmplat cu jurnalismul dumneavoastră incoruptibil, v-a scăzut apetitul să mai demascaţi abuzurile guvernamentale? Oare pentru că şi Obama e liberal ca dumneavoastră? Nu se mai îmbină povestea? E de rău, atunci.

Încolţiţi de dovezi incontestabile, democraţii şi presa liberală caută să dea celui mai mare scandal politic din istoria Statelor Unite, care a implicat importanţi funcţionari şi agenţi de la FBI, Departamentul de Justiţie şi Fisc, tenta unui atac împotriva instituţiilor înseşi, aruncând vina pe republicani. Liberalii recurg la această stratagemă pe deplin conştienţi şi ignorând intenționat că în FBI coexistă două culturi diferite, aşa-numitele “suits and boots” (“costume şi cizme”), adică birocratismul cadrelor de conducere (ai căror câţiva reprezentanți au fost incriminaţi de probele existente), dar şi profesionalismul agenţilor de teren (împotriva cărora se încearcă a se extinde o vină prin asociere).

Există, aşadar, suficiente dovezi pentru ca acest mega-scandal să fie denumit legitim de-acum încolo ca Obamagate. http://www.conservapedia.com/Obamagate_timeline

Funcţionarii administraţiei Obama care au comis abuzuri de putere constituie problema, iar pedepsirea vinovaţilor şi reformarea sistemului reprezintă soluția problemei.

Din acest motiv, toţi cei implicaţi în afacerea Obamagate, dovediți că au săvârşit infracţiuni, trebuie aduşi în fața justiției.

Din același motiv, toate agențiile implicate în afacerea Obamagate, dovedite că au permis sau au înlesnit săvârșirea de infracțiuni, trebuie reformate din temelii.

În cazul FBI-ului, aceasta înseamnă o nouă reglementare a activităţii sale. J. Edgar Hoover, fostul director al FBI-ului, era celebru prin “sursele şi metodele” specifice prin care politiza actul de justiţie. Iar iluştrii lui urmaşi, Robert Mueller, James Comey şi asociaţii, i-au continuat opera. Acest gen de “surse și metode” à la J. Edgar Hoover, îndreptate contra americanilor , inclusiv a candidaților prezidențiali, trebuie să înceteze. Simbolic, numele lui J. Edgar Hoover trebuie înlăturat de pe clădirea instituţiei pe care a păstorit-o timp de aproape o jumătate de secol, așa cum s-a mai propus nu o dată.

Există temeiuri justificate că toate acestea se întâmplă exact în această perioadă. Statele Unite ale Americii au acum ca președinte pe Donald Trump, un nepolitician venit din afara sistemului, care are atât motivația, cât și forţa politică şi financiară de a asana mlaștina din Washington, DC de hidoasele sale creaturi din Statul profund (“Deep State”, titrat ca “Statul paralel” în România). În plus, fiind multi-miliardar, omul nu poate fi cumpărat.

Timpul curățeniei a sosit.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia. Articolul a fost publicat anterior de revista MEDIUM.https://medium.com/@tdianu/obamagate-and-the-fbi-reform-eb75c4ee372f

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică şi societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

*****

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors