Archive for the ‘Dezbateri’ Category

Pelerinaj la Biserica „Mihai Eminescu”

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2017

Pelerinaj la Biserica „Mihai Eminescu”

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Da, în România, există o biserică căreia i se spune Biserica „Mihai Eminescu”, este o biserică unică, prin originalitatea și simbolistica picturii interioare, dintre toate   bisericile ortodoxe românești, unică printre bisericile creștine ale lumii prin aureolelor negre ale îngerilor și sfinților pictați în această biserică.

Biserica „Mihai Eminescu” se află la Ipotești, lângă casa părintească a lui Mihai Eminescu, unde poetul nostru național a copilărit. Biserică la care toți românii cu simțire și împlinire națională fac pelerinaje repetate, fiindcă simt o stare spirituală deosebită dată de lumina cerească, lumina Creatorului, ce se împletește cu lumina marelui nostru poet, unde spiritualitatea divină se unește cu spiritualitatea genială a lui Mihai Eminescu pe care fiecare dintre cei veniți o simte și trăiește puternic.

Am fost la Memorialul Ipotești – Centrul național de studii „Mihai Eminescu” împreună cu Latina – îi spun așa pentru că este profesoară de Limbă Latină – care pe drum, fiindu-mi companioană, mi-a vorbit tot timpul cu multă însuflețire, despre Mihai Eminescu, știa totul despre viața, opera și premeditata lui moarte, știa și mi-a recitat în latină, strofe după strofe, din Luceafărul. La Ipotești, am trăit o stare deosebită, o mare bucurie, simțindu-ne mai aproape de Mihai Eminescu ca niciodată până acum, iar Latina într-o stare de euforie m-a uimit și emoționat spunându-mi: „Acum, aici nu simt umbra lui Mihai Eminescu, ci îi simt Lumina Lui”. Adevărat.

1.Eminescu--Biserica--noua-2

Înainte de-a se naște Mihai Eminescu, tatăl său căminarul Gheorghe Eminovici, adică un înalt perceptor în administrația moldovenească, a cumpărat pe 4.000 de galbeni, monede valoroase de aur, o moșie la Ipotești, pe care a ridicat o casă nouă, mare și înaltă, pe vechea fundație a unui fost conac boieresc. În jurul casei s-au înșirat toate acareturile unei gospodării prospere. Au săpat o fântâna și Raluca Iurașcu, mama lui Mihai Eminescu, din dota ei primită la căsătorie a cumpărat cu 250 de galbeni o biserică din lemn pe care au așezat-o pe culmea largii curți boierești. Gheorghe Eminovici a adus un preot pe care-l plătea pentru serviciile lui duhovnicești. Nu a fost un locaș de rugăciune numai al Familiei Eminovici ci și a sătenilor din Ipotești, ceea ce era o comportare adânc creștinească: Dacă în fața lui Dumnezeu suntem deopotrivă, așa trebuie să fim și noi între noi pe pământ.

Aici, la Ipotești, Familia Eminovici a trăit treizeci de ani, copiii s-au școlit și s-au răsfirat, Raluca s-a ostenit până a murit, Gheorghe Eminovici îmbătrânind a făcut greșeli și a trebuit să vândă moșia, pe care a cumpărat-o unul, Papadopol. Casa a rămas goală, doar în spatele bisericii de lemn au mai rămas patru morminte: al Ralucăi și al lui Gheorghe Eminovici, și ale doi dintre copiii lor, Nicolae și Iorgu. Liniștea s-a așezat și a transformat Casa Eminovicilor în paragină. Și paragina în ruina casei, în timp ce bălăriile și tufișurile au acoperit mormintele părinților și fraților lui Mihai Eminescu. În deceniul trei, al secolului XX, proprietarii moșiei, ce își făcuseră o altă casă mare, moldovenească în aceeași curte, au hotărât să demoleze casa Eminovicilor până în temelii. Și așa au făcut, ceea ce a ridicat un val de indignare și proteste în România Întregită, declanșat de studențimea botoșăneană. În această situație proprietara moșiei, Maria D. Papadopol, printr-un act scris a donat locul Casei Eminovici administrației botoșănene cu condiția expresă ca pe același loc să fie ridicată o casă identică, ce să devină muzeu Mihai Eminescu. Au ridicat o casa asemănătoare, la repezeală și ieftină, ce a devenit primul muzeu. Pentru că nu a respectat documentele originale, la cererea eminescologilor casa a fost demolată în 1979 – an al epocii de aur – și reconstruită în cele mai amănunțite detalii ale autenticității, devenind Casa memorială Mihai Eminescu, aievea decorată și mobilată cu piese originale specifice secolului XIX-lea moldovenesc. Vizitând-o fiecare are o reacție și stare personală. E simplă, spațioasă și are o lumină aparte, lumină eminesciană cum o simte, percepe Latina, care privește îndelungat totul, întreabă și întreabă, atinge și fotografiază pentru că ”am să-mi fac un album special”.

În același deceniu, mai exact în 1928, inegalabilul nostru om de istorie și cultură românească al secolului XX, Nicolae Iorga, împreună cu scriitorul Cezar Petrescu au hotărât să ridice o nouă biserică, din piatră și cărămidă, prin subscripție publică, în locul vechii biserici de lemn ce dădea semne marcate de bătrânețe. Până la urmă, au considerat-o ca pe o prețioasă relicvă istorică, au renovat-o temeinic iar lângă ea au construit biserica nouă din piatră și cărămidă, în stil ștefanian, stil moldovenesc bisericesc, o continuare, prelucrată, a ctitoriilor lui Ștefan cel Mare. Pe lângă subscripțiile în bani, oamenii satelor din jur au cărat piatra bisericii cu carele lor cu boi. Biserica a fost sfințită în 15 Iunie 1939, cu prilejul comemorării a 50 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Biserica a primit hramul Sfinții Voivozi, dar este cunoscută și prețuită drept Biserica „Mihai Eminescu”.

Nicolae Iorga a angajat și pictorul noii biserici, pe Petru Remus Troteanu, căruia i-a cerut ca aureolele sfinților să fie pictate în negru în semn de doliu etern după Mihai Eminescu. Au fost discuții contradictorii, furtunoase ce s-au izbit de intransigența marelui cărturar și până la urma toți au acceptat ideea aceasta de doliu original, îndrăzneață până la cer a marelui nostru patriot cărturar. Astfel, pentru prima dată, în biserica creștină din întreaga lume au apărut aure în doliu. Nicolae Iorga a îndrăznit și a mers atât de departe, cu simțirea și pietatea sa față de Mihai Eminescu, încât și-a depășit toți contemporanii. Păcat ca prea puțini români merg, cu faptele, pe urmele lui. Azi, după Decembrie 1989, cultura românească se află în epoca de aur a epigonilor, pe mâna a peste douăzeci de miniștri efemeri ai culturii, ce au lăsat în urma lor doar praful de pe tobă, cu excepția unui veterinar ungur, care a făcut totul pentru cultura lor, măcelărind după bunul lui plac, investițiile în cultura românească.

8_f0fa84_4a01031a8b

Și a urmat marea nenorocire a României, cea mai cruntă năvălire barbară din istoria țării noastre, năvălirea sovietică din 1944, căreia nu i-a scăpat nici Ipoteștiul, nici Biserica Mihai Eminescu. O bandă de militari sovietici, îndrumați de binevoitori, au intrat în biserică, au vandalizat-o, după care au început să tragă cu armele în sfinți, în candela deasupra ușii împărătești a altarului și portretul regelui Carol al Doilea, care, după părerea multora, cărora mă aliniez, nu-și avea locul sub același acoperiș sfânt cu Mihai Eminescu. Apoi ușa bisericii a fost închisă pentru mult timp pentru a nu se afla despre încă o vandalizare de-a „eliberatorilor”.

Târziu, am aflat despre Biserica „Mihai Eminescu” din surse periferice, pentru că sursele centrale, cu o puternică mass-medie, sunt la dispoziția lui Patapievici care „l-a băgat în debara pe Mihai Eminescu” susținând că numai așa putem intra în UE. Andrei Pleșu care l-a pus în dileme pe Mihai Eminescu, iar Liiceanu și a alți epigoni de teapa primilor doi îl desconsideră până la denigrare pe poetul nostru național. Aflând acestea și citind altele, am dorit să merg la Ipotești, să văd Biserica Mihai Eminescu în care sfinții au aureole negre în semn de doliu etern poetului nostru național. În paranteză, subliniez că toți românii, care nu au de ce să le fie rușine că sunt români, ar trebui să facă un pelerinaj la această biserică, să vadă și să mediteze, să aprindă o luminare. Nu poți să te simți român cu adevărat dacă nu ai făcut un pelerinaj, măcar odată în viață, la Biserica Mihai Eminescu.

Biserica e zveltă, în stil ștefanian, din piatră cu brâuri de cărămidă roșie și are sub cornișă o friză, cum spun arhitecții, acelei bande circulare pe care se încrustează diferite simboluri sau heraldice. Aici, friză este decorată cu stemele județului Botoșani, a Moldovei și a României Întregite. Ușa bisericii era deschisă și am avut șansa ca paracliserul bisericii, pălimarul cum se spune în partea locului, să fie în biserică și plin de bunăvoință și cunoștințe să ne spună multe despre biserică și pictura ei. Aparent, pictura este una obișnuită, bisericească ortodoxă cu excepția aureolelor negre ale sfinților, ce contrastează puternic cu tot ce am văzut până acum. Izbește, șochează, dar îndată ce afli explicația rămâi impresionat și accepți, considerând ideea lui Nicolae Iorga foarte inspirată depășind în intensitate emotivă toate necrologurile la un loc. Trebuie văzute de toată românimea. Iar urmele gloanțelor rusești în picturile din mănăstire, e bine că au fost lăsate să se vadă și să se știe, că pe aici au trecut năvălitori comuniști în secolul XX, care ne-au jefuit, asuprit și ne-au distrus firea noastă românească.

Ne-am spus gândurile în fața altarului lui Dumnezeu și am aprins luminări.

(Septembrie 2016, Casa cu Flori – Bistrița. Publicat în Jurnal Liber – Iarna 2016 – nr. 60, Winnipeg, Canada… pentru răspândire și cunoaștere)

FLOREA

Foto. Corneliu Florea

Unde ne sunt intelectualii

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2017

Unde ne sunt intelectualii

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, SUA)

 

Ne învârtim într-un cerc vicios. Vrem să scăpăm de penali în fruntea țării și ajungem mereu la ceea ce detestăm. Facem un pas înainte și regresăm imediat de parcă ne-am fi speriat de atâta progres. Victoria PSD-ului cu 45% în alegerile parlamentare ne reamintește de perioada iliesciană a trandafirului, când suavul simbol trebuia să distragă atenția de la criminalele ciomăgeli ale minerilor. Desigur, s-a depășit faza teroristă a începutului „democrației originale” a lui Ion Iliescu. Acum, dimpotrivă suntem asigurați că Liviu Dragnea, președintele PSD-ului luptă pentru liniște, pentru încetarea disputelor violente de opinii și pentru impunerea unui liedership autoritar. Constatând că nimic esențial pentru binele țării nu s-a înfăptuit de mai bine de un sfert de secol de capitalism, în absența unei democrații autentice, populația României are nostalgia unui regim dictatorial, fapt intuit corect de Liviu Dragnea. Mai multă disciplină și mai multă responsabilitate din partea miniștrilor sunt așteptate de multă vreme. Problema guvernului recent format este însă alta. Cei aleși sunt într-un fel sau altul îndatorați lui Liviu Dragnea, astfel că ne întoarcem la sistemul mafiot atotstăpântor în România ultimilor douăzeci și șase de ani.

Programul lansat de pesediști își propune să aducă bunăstarea în România, dar, dacă analizăm componența guvernului, primul lucru de care ne îndoim este onestitatea unora dintre membrii lui. Cel mai discutabil este Florin Iordache, fost subinginer devenit avocat la una din facultățile improvizate după 1990, nașul libanezului Henri Saouma condamnat de curând la opt ani cu executare pentru evaziune fiscală. Finul Rico a beneficiat de învârtelile „băieților deștepți” de la Caracal, care au falimentat combinatul de creșterea porcilor. Florin Iordache nu a fost total străin de afacere, bucurându-se în schimb de finanțări ale campaniilor sale electorale de către libanezul pus pe șmecherii. Liviu Dragnea a fost unul dintre cei trei martori la cununia din 2011 la Constanța a Sevilei Shhaideh, ceilalți doi fiind Radu Mazăre și Nicușor Constantinescu, un triumvirat de penali. Iată că acum Dragnea a propus-o pe Sevil nici mai mult nici mai puțin decât prim-ministru, funcție care i-a fost respinsă de către președintele Johannis. Doar două istorii și ne sunt suficiente să tragem concluzia că PSD-ul, dar nu numai el, readuce în forță capitalismul de cumetrie, spiritul de clan, statul mafiot.

Rezultatul luptei electorale indică dominația în societatea românească a spiritului gregar. Încă în 1920 psiho-sociologul C-tin Rădulescu-Motru, făcând distincția între gregarism și solidaritate arăta: „Gregarismul este o armonie a sufletelor, dobândită pasiv, aproape mecanic, – solidaritatea este o armonie cucerită prin lupta omului cu sine însuși, prin recunoașterea altora, după ce fiecare s-a cunoscut pe sine”. (C. Rădulescu-Motru, Psihologia poporului român, Albatros, 1999, p. 9). Nicăieri nu se observă mai bine gregarismul la români decât în viața politică. Autorul subliniază ce mare piedică este gregarismul în emanciparea românilor la standardele modernității. De parcă ar trăi astăzi, C. Rădulescu-Motru sesizează limitele ethosului nostru: „voim să trăim o viață poltică cu regim parlamentar și voim să avem o cultură a noastră originală, păstrându-ne cu toate acestea deprinderile vechi de suflete gregare. În loc de a ne prezenta în lupta cea nouă ca individualități puternice, diferențiate după aptitudini, ne prezentăm slabi și cu aptitudini la fel. Suntem toți meșteri de gură și răi de faptă” (idem, ibidem, p. 12). Nimic nu reflectă mai pregnant aceste observații făcute acum aproape o sută de ani decât unanimitatea votanților pesediști solidari în cauze blamabile. Spiritul gregar s-a consolidat în cursul comunismului, o societate care a favorizat uniformizarea. Să notăm că nația noastră se desparte atât de greu de gregarism și pentru că, după cum a subliniat Rădulescu-Motru, este o notă instrinsecă psihologiei poporului nostru. Ne interesează mai puțin individualitățile puternice și mai mult supunerea la tradiția grupului. Spiritul gregar supraviețuiește atât la nivelul masei electorale de astăzi cât și în viața politică, unde observăm o secetă de personalități, o mediocritate alarmantă.

Capitalismul de clan din România își are originea în specificul răsturnării sociale care s-a petrecut în 1989-1990. Nu a avut loc o mișcare socială cu o ideologie și un program ce ar fi vizat interesele tuturor categoriilor sociale, ci s-a petrecut o lovitură de eșalon, care a vizat interesele de bandă ale eșalonului doi, ceea ce a avut drept consecință o totală prăbușire a maselor. Acestea, notează sociologii Nicolae Grosu și Ionel Danciuc (România sub invazia mârlăniei, 2014, p. 23): „au ajuns să fie nevoiți să-și vândă pe o găleată de plastic sau doar pe un țoi de țuică demnitatea dreptului lor democratic de a contribui prin vot la destinul țării”, situație absolut deplorabilă. Condamnarea lui Liviu Dragnea la un an de închisoare fără executare este legată tocmai de relația cu acest tip de electorat ușor de manipulat, care continuă să rămână o multiplicare a „cetățeanului turmentat” total dezorientat.

În acest punct ar trebui să intervină decisiv intelectualii care au misiunea de a scoate din gregarism masele nediferențiate, deconectate de complexitatea vieții politice cu jocurile ei de culise și de interese. Dar o mare parte a intelectualilor români sunt fie partizanii unui partid, fie pasivi. Prin urmare, nu prea avem parte de analize obiective ale răului național. Iată-l pe reputatul sociolog Vasile Dâncu, care în interviul acordat în 4 ianuarie a.c. postului de televiziune Realitatea TV a prezentat în culori atât de trandafirii actualul guvern pesedist că ne-a surprins prin totala lipsă de spirit critic și de adevăr. Este un guvern „ca o promisiune”, un guvern al bunăstării naționale, ne asigură sociologul, a creat un program pornind de la oameni și pentru oameni, va promova o viziune națională, va susține capitalul românesc, va curma polemicile inutile, în schimb va susține bătăliile între tării de caracter, nu între șmecheri și golani, cum s-a exprimat dl. Dâncu. La întrebarea de ce partidul pesedist n-a făcut-o până acum, ci dimpotrivă a ruinat țara, dl. sociolog n-a răspuns. Șocant a fost că Vasile Dâncu n-a pomenit o vorbuliță despre caracterul compozit al guvernului, despre promovarea penalilor, despre numirea la Ministerul Justiției a lui Florin Iordache, care aparține tocmai segmentului șmecheresc, despre numirea la Ministerul de Interne a unei foste secretare de școală de la Videle, trecută ca și Iordache prin rapidele facultăți de drept create ad-hoc, despre atingerea cu DNA a Olguței Vasilescu, despre scoaterea de la naftalină a lui Teodor Meleșcanu pentru a face politica noastră externă, când știm cât de ridicol s-a comportat față de electoratul din străinătate în alegerile prezidențiale. Întrebarea la care era obligat să răspundă dl. Dâncu privea contradicția între ambițiile programului și cei numiți la guvernare, indivizi fără culoare, aleși nu pe criteriul competenței, ci al obedienței față de șeful partidului, el însuși un penal. Unde este statul de drept cu care ne tot împăunăm de ani de zile în ciuda realității care ne dă de gol? Mulți comentatori au observat că numirea lui Florin Iordache la Justiție, cel care s-a bătut până acum mai mult pentru fărădelege decât pentru lege, ar ținti spre exonerarea dl.-ui Dragnea de dosarul în curs de judecare precum și de condamnarea pe care o are, prin trecerea prin parlament a unei legi a amnistiei conform căreia pedepsele cu o vechime mai mică de cinci ani se vor prescrie. Înțelegem deci cum va fi cârmuită țara. Legile vor fi siluite ca să îi spele de păcate pe cei ambițioși de putere, dar cu fapte reprobabile la activ. Totul este acum aranjat astfel ca ascensiunea lui Liviu Dragnea la cele mai înalte funcții în stat să nu mai fie oprită.

Suntem în continuare priviți ca o țară înapoiată, nesigură social și economic, cu o populație care deși declarativ a fost cea mai pro-europeană, rămâne în continuare „volatilă în țeluri, incultă, neinformată, incapabilă să se adapteze valorilor occidentale și păstrează o mentalitate arhaică, mistică, aproape tribală”, nota dr. Călin Georgescu în cartea sa Cumpăna României (Ed. Logos, 2014, p. 20). S-a dovedit că nici elitele intelectuale, nici societatea civilă nu pot răspunde provocărilor actuale. Ceea ce a caracterizat majoritatea politicienilor din 1989 încoace a fost o gândire dominată de unicul țel al îmbogățirii personale prin furt și al jefuirii țării și al vânzării ei „pe doi țechini străinilor, așa cum și-au vândut și propriile suflete” (idem, ibidem, p. 27). În starea de necesitate care s-a creat „este nevoie de un curent ideologic românesc și de conducători de glie, care nu se aleg, ci se impun prin virtute” (idem, ibidem), conchide dr. Călin Georgescu, idee la care subscriem întrutotul. Nu ne rămâne decât să sperăm că un asemenea curent se va naște din zăcămintele de resurse intelectuale și sufletești ale nației.

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

Fața ascunsă a amiralului Horthy

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2017

Fața ascunsă a amiralului Horthy

(perioada până-n 1921)

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware, SUA)

 

N-am crezut că mă voi ocupa vreodată de Horthy. Documentându-mă însă pentru un drept la replică privind atribuirea lui Horthy a unor merite imaginare în răsturnarea regimului bolșevic instaurat de Bela Kun în Ungaria, constatând că o parte din activitatea sa este ascunsă publicului, am considerat că merită să vedem cine a fost cu adevărat acest personaj. Pe internet activitatea lui Horthy este prezentată în special începând cu anul 1920 când a ajuns regent al Ungariei.

O lucrare apărută însă în anul 1922, Eminent Europeans. Studies in Continental Reality de Eugene S. Bagger, editura G.P. Putnam’s Sons, New York și Londra, prezintă tocmai activitatea lui Horthy până în anul 1920.

Nicholas Horthy de Nagybanya s-a născut în anul 1867 în localitatea Kenderes din ținutul Szolnok. A absolvit Academia Navală Cezaro-crăiască de la Pola și Viena. A avansat repede în carieră ajungând în poziția de aghiotant naval al Împăratului Franz Joseph. În timpul primului război mondial căpitanul Horthy a comandat crucișătorul Novara. În luptele de la Otranto a fost rănit.

Este interesant cum a ajuns să fie promovat amiral. La 1 decembrie 1918 marinarii, majoritatea de naționalitate iugoslavă, de pe distrugătoarele și crucișătoarele ușoare aflate în portul Cattaro s-au revoltat, au dezarmat ofițerii și au arborat steagurile roșii pe catarge. Cei din garnizoana portului au cerut ajutor prin radio. În Strâmtoarea Otranto se găsea o flotă de submarine germane. O formație de submarine a fost trimisă repede să negocieze cu marinarii revoltați. Submarinele au intrat în port. Au fost trase câteva focuri și marinarii revoltați s-au predat necondiționat. Când totul se terminase a apărut și Horthy cu crucișătorul său imperial. El preia de la germani marinarii arestați, înființează o curte marțială care-i judecă și patru din ei sunt executați. Loby-ul maghiar de la Viena îl prezintă pe Horthy ca Eroul de la Cattaro, așa că împăratul îl promovează ca viceamiral și-l numește comandant șef al flotei austro-ungare. Dar războiul este pierdut de imperiul austro-ungar și nu după mult timp amiralul Horthy este obligat să predea flota iugoslavilor, conform deciziei Aliaților.

005_nagykep

Foto. Horthy

Rămas fără flotă, dar în uniforma de amiral, Horthy se retrage la proprietatea sa din ținutul Szolnok, neimplicându-se (mai degrabă n-a fost solicitat) în eforturile elitei maghiare de refacere a statului în urma colapsului imperiului austro-ungar din ocombrie 1918. Pentru varianta că n-a fost solicitat pledează răzbunarea lui față de contele Karolyi (președinte al Republici Ungaria în perioada noiembrie 1918 – 21 martie 1919) căruia i-a confiscat averea când a ajuns regent și l-a obligat să trăiască în exil.

În perioada regimului bolșevic (21 martie 1919 – 3 august 1919) din Republica Sovietică Ungară, Horthy s-a adăpostit la Szeged unde se afla o garnizoană franceză. Aici, profitând și de faptul că orașul era în afara zonei controlate de bolșevici (el fusese propus să fie cedat iugoslavilor) cei câteva sute de foști ofițeri din armata austro-ungară formează un guvern contrarevoluționar. Guvernul nu avea nicio putere reală, nu avea nici un program, nici un plan de luptă împotriva guvernului comunist de la Budapesta. Avea însă o mică armată formată din voluntari, toți foști ofițeri proveniți din gărzile albe din Rusia. Comandantul acestei armate era amiralul Horthy.

După răsturnarea regimului bolșevic de către armata română, Horthy se stabilește în stațiunea Siofok de pe malul lacului Balaton. Înainte de a părăsi Szegedul Horty le dă șefilor de detașamente mandate în alb să „pronunțe și să execute sentințele celor vinovați” (pag. 273). Începe teroarea albă. Sub pretextul căutării și pedepsirii comuniștilor detașamentele lui Horthy au început să percheziționeze și să jefuiască satele din zonă. Evreii bogați au fost cei care au suferit mai mult fiind nu numai jefuiți ci și uciși. Unul dintre cei mai cruzi șefi de detașament a fost contele Salm, ale cărui fapte au fost aduse la cunoștința reprezentanței Aliaților de la Budapesta, care au ordonat arestarea și anchetarea acestuia. Horthy mimează căutarea lui Salm și după câteva zile raportează Aliaților că acesta a dispărut. În realitate Salm se afla la cartierul general a lui Horthy cu care cina și bea noapte de noapte.

În ziua următoare plecării trupelor române din Budapesta, adică în 19 noiembrie 1919, amiralul Horthy intră în oraș în fruntea trupei sale întitulată Armata Națională (albă) cu aerele unui cuceritor. Oficialitățile maghiare prezintă plecarea românilor ca pe o mare victorie a ungurilor, deși retragerea s-a făcut ca urmare a cererii Aliaților. Iată și o declarație lui Horthy cu o zi înainte de a intra în oraș: „I come as the lieutenant of my lawful ruler and sovereign, King Charles” (pag.278). (Eu vin ca locotenent al conducătorului meu legal și suveran, regele Carol). Declarația avea dublu scop: să-i liniștească pe regaliști și mai ales să-și asigure cazarea la Castelul Budapesta. Pentru că unde putea să-l aștepte un fost aghiotant imperial și regal pe regele său (că imperiul nu mai exista și nici poziția de împărat) decât acolo unde acesta trăgea când ajungea în regatul său, adică la Castelul Budapesta. Ca șef al armatei el nu avea ce căuta la Castel.

Că și-a ales bine reședința se va confirma cu prilejul vizitei a Înaltului Comisar Aliat Sir George Clerk, sosit la Budapesta cu misiunea de a face pace între diversele fracțiuni politice maghiare. El a fost cucerit de Horthy cu bunele sale maniere, mesele copioase stropite cu vinuri de bună calitate și atmosfera plăcută de la Castel. Sir George obține asigurarea că două locuri în guvern vor fi pentru social-democrați și promisiunea lui Horthy că alegerile pentru Adunarea Națională vor fi libere și imparțiale. Câțiva liberali au cerut garanții. Sir George a declarat că nu vede necesitatea unor garanții deoarece „Horthy is a gentleman” (pag. 279).

După plecarea lui Sir George Clerk alegerile „libere și imparțiale” s-au făcut sub presiunea detașamentelor înarmate cu mitraliere, iar 40.000 de opozanți inclusiv un număr mare de candidați au fost băgați în închisori. Doi directori ai unor publicații de opoziție au fost uciși.

Adunarea Națională a fost convocată și l-a ales ca regent pe amiralul Horthy la 1 martie 1920. Asta după ce ofițerii detașamentului Ostenburg cu pistoalele în mână au invadat parterul și galeriile cu puțin timp înainte de votare. Așa că alegerea lui Horthy s-a făcut în unanimitate.

Horthy i-a liniștit cu ipocrizie pe regaliști declarând cu emfază: „Voi ceda puterea supremă regelui legal de îndată ce circumstanțele externe permit” (pag. 279). Prilejul a fost Paștele din 1921 când regele Carol a intrat în Ungaria. Cu patru zile înainte Horthy declara într-un interviu acordat publicației Petit Parisien: „Ungaria este un regat. În absența regelui eu sunt regent. Împăratul Carol este singurul nostru rege legal” (pag. 280). Când regele Carol a ajuns la Castelul regal Horthy i-a cerut să părăsească țara. La fel s-a întâmplat și peste șase luni când regele Carol a încercat din nou să revină pe tron. Horthy a pozat ca salvatorul Ungariei în fața Hapsburgilor, desi el și-a salvat doar propria sa poziție de regent.

În primăvara anului 1920 o delegație a laburiștilor din Anglia condusă de colonelul J.K. Wedgwood a sosit în Ungaria cu misiunea de a investiga plângerile referitoare la perioada terorii albe. Raportul lor, bine documentat prezenta numeroase orori ale detașamentelor albe ale lui Horthy. Doi ofițeri, căpitanul Pronay și locotonentul Hejjas au fost găsiți vinovați de atrocități greu de descris. Colonelul Wedgwood îl întreabă pe Înaltul Comisar Britanic ce știe despre acești doi ofițeri. Acesta îi răspunde că a fost informat de guvernul maghiar că ofițerii respectivi au fost demobilizați. Colonelul Wedgwood verifică la Ministerul de Război și-i găsește pe listele de salarii. Cerând explicații regentului Horthy acesta declară: „Ei sunt cei mai buni ofițeri pe care-i am” (pag.281).

Acesta era Horthy, un exponent al aristocrației maghiare „squirearchy, retrograde, narrow and cruel” (funciară, retrogradă, limitată și crudă) (pag. 265). Caracterizare pusă de Eugene S. Bagger în gura unui un nobil austriac.

Merită să vedem cum își încheie Eugene S. Bagger capitolul despre Horthy: „The German submarines quelled the Cattaro mutiny and Horthy was named Admiral. The Roumanians destroyed Bela Kun, and Horthy entered Budapest in triumph. The Litle Entente eliminated Charles, and Horthy was hailed as the bane of the Hapsburgs. He wears his cap like Lord (Friedrich von Gentz said that Asia began at the gates of Vienna. He was right a hundred years ago. He is much more right today. In 1914 Budapest was twenty hours from London. In 1921 Budapest was twenty minutes from Bokhara. The Maghyar people today is groaning under the yoke of Uzbeg chieftains who created themselves a ruler in their own image. That ruler is Nicholas Horthy, Turanian Khan who speaks with German accent, Count Salim`friend and protector, Calvinist who renounced his faith, Admiral who abandoned his ships, Regent who betrayed his King” („Submarinele germane înăbușă revolta din Cattaro și Horthy este numit amiral. Românii îl dau jos pe Bela Kun și Horthy intră triumfal în Budapesta. Mica Antantă îl detronează pe Carol și Horthy a fost aclamat că i-a salvat de hasburgi. El poartă gulerul de blană ca Lord Beatty, este manierat la masă și sir George Clerk l-a numit gentlemen. Ce vreți mai mult în Ungaria? Friedrich von Gentz a spus că Asia începe la porțile Vienei. Aceasta era spusă acum 100 de ani. Astăzi are mult mai multă dreptate. În 1914 Budapesta era la 20 de ore de Londra. În 1921 Budapesta era la 20 de minute de Buhara. Poporul maghiar astăzi geme sub jugul căpeteniilor uzbece care și-au creat un conducător după propria lor imagine. Conducătorul este Mikloș Horthy, turanian han care vorbește maghiara cu accent german, prietenul și protectorul contelui Salem, calvinistul care renunță la credința sa, amiralul care și-a abandonat flota, regentul care și-a trădat regele”) (pag. 283).

Această caracterizare a fost confirmată în 1940 de crimele, masacrele și atrocitățile făcute de maghiari la Ip, Trăsnea și alte locuri, împotriva românilor de maghiarii conduși de regentul Horthy. Din păcate spiritul lui Horthy s-a perpetuat până în decembrie 1989 și martie 1990 când maghiarii instigați de conducătorii lor au săvârșit din nou atrocități împotriva românilor. Serviciile noastre secrete trebuie să fie vigilente și să destrame orice organizație paramilitară maghiară. Boicotul lansat de diplomația maghiară cu prilejul Zilei Naționale a României din 2016, trebuie să primească un răspuns identic în 15 martie. Așa este cinstit și cavalerește să răspunzi cu aceeași armă. Dacă diplomația noastră nu o va face înseamnă că suntem conduși de indivizi fără șira spinării. UDMR-ul a dovedit lipsă de patriotism (în fond România este și patria lor care-i hrănește, mai ales pe cei care sug de la buget), așa că sper ca nici la manifestările din țară, oficialitățile să nu-i onoreze cu prezența.

Foto.Ioan-Ispas

Foto. Ioan Ispas

„Nenorocirea” online şi vocală a românului

Posted by Stefan Strajer On January - 14 - 2017

„Nenorocirea” online şi vocală a românului

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, SUA)

 

Mă irită, mă enervează şi mă oboseşte din ce în ce mai mult constatarea că, invariabil, internetul e tot mai aglomerat, în aceste zile, cu postări ce exprimă vizibile văicăreli ce sugerează neîndoielnic sentimente de revoltă şi scandal, de genul: „Ca la noi, la nimenea”, „Avem o ţară de rahat”, „La noi sunt cei mai corupţi politicieni”, „Suntem cei mai nenorociţi. Te doare mintea” etc. Nu contest că aserţiunile invocate n-ar fi, în mare măsură, adevărate, dar repetarea lor agasantă conduce, cu siguranţă, la plictis şi indignare.

În ce priveşte românul vocal din tramvaie, autobuze şi trenuri de metrou aglomerate, el îşi justifică lamentarea, cred eu, prin aceea că ori vine de la serviciu, ori nu mai are serviciu, ori e la pensie, în toate cele trei ipoteze fiind supărat pe viaţă.

Consider că este foarte incitant şi, totodată, interesant să încerci să înţelegi mecanismul care declanşează acest fenomen accentuat al văitatului românului. Fără îndoială, nu este nevoie să faci studii sociologice pentru a constata că românul parcurge una dintre cele mai grave forme de criză, criza de încredere în stat, în instituţii şi chiar în el îsuşi. Relativ la psihologia actuală a românului, recent, s-a concluzionat că încrederea scăzută şi stilul cognitiv caracterizat de exagerarea pozitivului şi negativului duc la reale dificultăţi de cooperare, frizând chiar resemnarea.

Ingenioase cercetări efectuate de curând relevă o situaţie destul de ciudată, anume că, aproape fiecare individ din România se consideră o persoană aparte „blestemată” să trăiască printre nevrednici şi infami. Desigur, tendinţa de a te considera ceva mai bun decât majoritatea celorlalţi este de natură pur umană şi nicidecum o invenţie românească, dar, se pare că, în ultimul timp, românul o cam exagerează. O altă statistică denotă că tipul „veşnic nemulţumit” („a fost rău”, „este rău”, „va fi rău”) reprezintă cel mai mare procentaj din Europa, împrejurare îngrijorătoare, dar uşor explicabilă: pe de o parte, datorită deziluziilor înregistrate în ultimii peste 25 de ani, iar pe de altă parte, prin aportul media, care parcă triumfă când poate semnala şi comenta, „informat şi argumentat”, că suntem „cei mai leneşi” (afirmaţie total eronată, având în vedere că, luând în considerare orele de lucru, românii se situează pe unul din primele locuri din Europa) sau că românii sunt „cei mai corupţi din lume” (ceea ce nu este adevărat).

blog_pessimism2

Revenind la indivizii copleşiţi de refrenul „nenorocirea românului e cea mai cea”, eu consider că ei sunt permanent indignaţi pentru că astfel cred ei că trebuie să fie, mereu indignaţi, ăsta e felul lor propriu de a se simţi vii, determinare proprie ce vine din originalul lor mecanism interior. După părerea mea, refrenul lor obsesiv menţionat îl aruncă automat ca să le mai treacă timpul, să li se mai ducă nervii şi, nu în ultimul rând, să pară mai isteţi în ochii lor și în ochii altora. Toţi aceşti adevăraţi nihilişti sunt convinşi că poziţia lor dă bine, e la modă, conferindu-le aerul superior al unui geniu conştient de şubrezenia condiţiei istorico-umane în care trăieşte. O altă explicaţie pentru acest soi de indivizi ar fi că le place să se dea importanţi. De asemenea, cred că pentru ei este reconfortant a te complace la gândul că „în România funcţionează astăzi cel mai nenorocit sistem”. Clamând întruna refrenul „nenorocirea noastră” şi socotindu-l în mintea lor ca pe un veritabil refugiu, respectivii indivizi probează, fără putere de tăgadă, o formă supărătoare de îngâmfare şi un adevărat cabotinism, asemănător acelor care aberează continuu online despre vizite extraterestre, energii astrale sau daci atotştiutori.

În altă ordine de idei, nu pot spune că în România nu e rău, dar important este să conştientizăm cât e de rău în România acestor ani. Cercetând şi analizând cifrele şi clasamentele pe Wikipedia, am ajuns la concuzia că peste 80% din oamenii acestei planete trăiesc în acest moment mai rău decât teribiliştii postaci de pe Facebook la care mă refer, din toate punctele de vedere: asistenţă medicală, drepturile omului, libertăţi, democraţie, nivel de trai. Susţinerea că „afară e mai bine”, trebuie reconsiderată prin reactualizarea acestui „afară” prin stabilirea mediei indicatorilor sociali între Norvegia (ţara cu cel mai înalt standard de viaţă de pe planetă) şi Republica Moldova (statul cu cel mai scăzut nivel de trai din Europa), medie care se situează mult sub România, românii fiind mult peste medie.

În fine, nu pot fi de acord cu cei care recurg la postura de a se alinta cu gânduri potrivit cărora politicienii români sunt cei mai corupţi, ticăloşia românilor este cea mai gravă, prostia românească e cea mai mare, alintare ineficientă şi alarmantă. Cred că principalul lor motiv de a amplifica peste măsură elefantul cu care se luptă şi care se dovedeşte a fi doar un amărât de şoricel este acela de a-şi da ochii peste cap, copleşiţi de realităţile şi viaţa pe care ei le înţeleg într-un mod superior. În ce mă priveşte, mă alătur celor care opinează că se impune o analiză lucidă şi cinstită a circumstanţelor actuale prin prisma drumului parcurs, adică să ne uităm de unde am pornit şi unde am ajuns. Vom consata un un lucru surprinzător, anume că, am venit de departe şi am ajuns relativ departe, într-un timp scurt, dar numai în salturi, salturi pe care le-am făcut în perioadele când am întrerupt văicăreala, eliminând lehamitea existenţială şi frustrarea spirituală.

Dorin Nadrau

Foto: Dorin Nadrau

La „American Corner” din Tîrgu Mureș, o incitantă manifestare. Migrația ca temă de dezbatere

Autor: Nicolae Balint (Târgu Mureş)

 

Biblioteca „American Corner” din Tîrgu Mureș – secție a Bibliotecii Județene Mureș – a găzduit sâmbătă, 26 noiembrie a.c., începând cu ora 12,00, masa rotundă cu tema „Balcanii, din nou sub asediu? De la problema Kosovo la ruta migranților”, manifestare organizată de Universitatea „Petru Maior” (UPM) din Tîrgu Mureș în colaborare cu Biblioteca Județeană Mureș.

Moderată de dr. Mihaela Boloș, cadru didactic al UPM, dezbaterea i-a avut ca invitați pe Călin Neacșu, jurnalist al Agenției France Press (AFP), fost director al AFP Balcani (Belgrad) și dr. Miruna Troncotă, lector universitar la SNSPA București, specializată pe problemele Balcanilor și care derulează în prezent un proiect de cercetare pe zona Kosovo.

01

În ciuda faptului că ziua și ora prevăzute pentru această interesantă și incitantă manifestare nu au fost – în opinia mea – foarte inspirate, publicul prezent a participat activ la dezbaterile generate de tema aleasă, însă timpul repartizat de organizatori nu le-a permis participanților la dezbateri să-și clarifice toate întrebările pe care ar fi dorit să le pună.

 

***

Este cert faptul că Europa îmbătrânește. Încet, dar sigur. Cu excepția Franței care înregistrează un ușor, dar firav spor demografic, în celelalte țări ale UE natalitatea este scăzută fiind depășită de rata mortalității. În aceste condiții, când forța de muncă activă autohtonă scade constant, oare cât timp vor mai putea fi susținute vechile politici economico-sociale promovate în cadrul UE? Pot fi migranții o soluție pentru a asigura viitorul Europei? Impunerea unor cote obligatorii de migranți din afara Europei pentru statele membre ale UE este cu adevărat o dovadă de solidaritate europeană? Se vor putea integra migranții din afara Europei în cultura europeană și în cadrul legislativ care guvernează în prezent UE? Cât de doritori sunt aceștia să se integreze cu adevărat în țările spre care migrează cu preponderență, respectiv Germania, Franța, Suedia, Danemarca, Spania și Italia? Există oare un „preț” pe care am putea în viitor să-l plătim noi, europenii, acestor politici care încurajează migrația și care sunt promovate de la cel mai înalt nivel al UE? Până unde merge disponibilitatea și solidaritatea noastră în a accepta aceste politici? Sunt doar câteva dintre temerile – justificate dealtfel – pe care europenii le trăiesc în prezent, dar care se adaugă altora mai vechi sau mai noi, la fel de justificate. Politicile promovate de UE (și în mod deosebit de Germania) privind migrația celor din afara Europei înspre țări din UE sunt departe de a fi găsit soluțiile corespunzătoare. Ele trezesc suspiciuni, nemulțumiri și chiar revolte….  

 

Doi invitați cu o foarte bună expertiză asupra problemei în dezbatere

 

În debutul manifestării, dr. Mihaela Boloș a ținut să-i prezinte pe cei doi invitați, menționând: „Avem plăcerea și onoarea de a-i avea alături de noi pe doi invitați de marcă, am putea spune, cu un CV impresionant. Vorbim de domnul Călin Neacșu care este jurnalist al Agenției France Presse din 1990, un jurnalist corespondent de război cu o excelentă expertiză pe zona Balcanilor (…) și de la care vom putea afla foarte multe lucruri interesante (…) Este o persoană care cunoaște bine zona, care trăiește acolo și ne poate oferi o perspectivă jurnalistică, dar și una umană (….) Pe de altă parte, o avem pe Miruna Troncotă care este lector universitar dr. la SNSPA București, specializată pe zona Balcanilor, cu un proiect de cercetare chiar pe zona Kosovo. Vă urez bine ați venit și mi-aș dori ca această dezbatere să fie una deschisă, intimă, în care să se pună întrebări și să se ofere răspunsuri la problemele Balcanilor. (…) Vrem să vedem și să discutăm dacă Balcanii sunt din nou sub asediu…”

02

 

„Jocul” pe care-l face Erdogan

 

Referindu-se la recenta încercare de lovitură de stat din Turcia și reacția dură a premierului Erdogan față de opozanți, dar și la posibilele evoluții politice din această țară, evoluții politice care au mari implicați pentru securitatea și cooperarea în Europa, inclusiv asupra atitudinii adoptate de Erdogan în cazul migranților, jurnalistul AFP, Călin Neacșu a menționat: „La Bruxelles și în capitatelele occidentale atitudinea adoptată de Erdogan față de opozanții săi, a produs nemulțumire și a dus la amenințări la adresa Ankarei, inclusiv – ultima dintre ele – suspendarea procesului de negociere privind aderarea Turciei la UE, care oricum trenează de ani și ani de zile, ceea ce la l-a determinat pe Erdogan să amenințe că <<deschide din nou robinetul la conducta cu migranţi>> către Europa, care este o ameninţare cât se poate de reală. Am văzut în 2014 şi în 2015 cât de spectaculoase au fost imaginile – eu eram atunci pe teren, în Balcani – cu rutele urmate de migranţi, aceștia fiind anii în care peste un milion de migranți au intrat în Europa, desigur, nu doar pe ruta balcanică, dar aceștia erau cei mai <<spectaculoși>> – cu ghilimelele de rigoare – pentru că mergeau pe jos, unii cu biciclete cumpărate la graniţă….”

Nuanțând problema în discuție, Călin Neacșu a relevat aspectele care arată că atitudinea lui Erdogan față de migranți este condiționată de banii primiți de la UE, o rezolvare promovată asiduu de d-na cancelar Merkel. „Realitatea este gravă, uman vorbind, a spus Neacșu, dar şi din punct de vedere al securităţii în Europa pentru că am văzut ce grozăvii s-au întâmplat, cele mai multe dintre acestea fiind puse pe seama unora dintre aceşti migranți, și-mi aleg cuvintele – <<au fost puse pe seama acestor migranţi>> – pentru că în acest moment nu este încă limpede şi clar dovedit că cei care le-au comis au fost dintre migranții care au intrat cu valurile acestea în Europa sau alți islamiști radicalizați deja și care sunt prezenți de mai mult timp în unele țări europene. În 2016, am văzut că în urma acordului dintre UE și Turcia, prin care așa, diplomatic, UE se oferă să acode asistență Turciei în a găzdui migranții la ei, cu alte cuvinte în traducere liberă <<vă dăm bani ca să-i ţineţi la voi şi ca să nu-i mai lăsaţi să treacă în Europa>> – şi dacă nu mă înşel sunt vreo patru miliarde de euro pe an (….) Vreau să insist pe faptul că amenințarea lui Erdogan este una cât se poate de reală pentru că s-a văzut faptul că atâta timp cât a stat cu brațele încrucișate, pe ruta balcanică au venit peste 500.000 de migranți, dar în momentul în care și-a dat interesul de a nu-i mai lăsa să treacă s-a <<închis robinetul>>…”

03

*

În primul semestru al anului 2015 pe teritoriul României se aflau 107.716 cetățeni străini, dintre care 59.716 din state terțe (cei mai mulți din Republica Moldova, Turcia și China) și 48.000 din state membre ale UE, Spațiului Economic European și Confederația Elvețiană. În primul semestru al anului 2015 au fost înregistrate 744 de cereri de azil (în creștere cu 12% față de anul 2014), iar cele mai multe cereri au fost făcute de persoane provenite din zone de conflict, respectiv Siria, Afganistan și Irak. În cursul aceluiași an, 2015, un număr de 900 de persoane au fost expulzate de pe teritoriul statului român.

*

 

Între temeri și solidarizare față de migranți

 

Nevoia de solidaritate umană față de situația deosebit de dificilă în care se află cei plecați din zone de conflict cum ar fi Siria, Afganistan sau Irak, a fost evidențiată de dr. Miruna Troncotă.

„Pentru mulți locuitori din Balcani, a subliniat Miruna Troncotă, aceste valuri de migranți au creat o solidarizare absolut extraordinară pentru că au readus în memoria colectivă statutul de refugiat pe care unii dintre ei sau apropiați de-ai lor, l-au avut nu cu mult timp în urmă. Să nu uităm că cel mai recent val de refugiați a fost în urma războiului din fosta Yugoslavie și familii întregi au rămas în alte state și se reîntregesc și acum, după mai mulți ani (…) Drept urmare ei s-au implicat foarte mult în a-i ajuta pe migranți. Eu am niște prieteni în organizațiile neguvernamentale din Belgrad care spun <<eu nu am trecut prin război, nu am pe nimeni care să fi suferit din această cauză >>, dar îi înțeleg foarte bine pe cei care trec prin această dramă și vreau să-i ajut….”  

04

Foto: Imagine din tabăra pentru migranți amenajată în septembrie 2015, în satul Lunga, comuna Comloșul Mare din județul Timiș

*

Pe data de 16 septembrie 2015, Guvernul român – în acord cu Administrația Prezidențială – a aprobat STRATEGIA NAŢIONALĂ PRIVIND IMIGRAŢIA pentru perioada 2015-2018 și Planul de acțiune pe anul 2015. Contrar art. 3 din Constituția României, STRATEGIA NAŢIONALĂ PRIVIND IMIGRAŢIA face referire la relocarea de populație pe teritoriul României. Documentul a fost transmis și aprobat și de către CSAT. Tot în luna septembrie, în satul Lunga, comuna Comloșul Mare din judeţul Timiş, a fost amenajată prima tabără pentru migranți, iar la scurt timp a mai fost amenajată o alta la Moraviţa.

 

CONSTITUȚIA ROMÂNIEI, art. 3

(1) Teritoriul României este inalienabil.

(2) Frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional.

(4) Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine.

*

Politicile privind migrația promovate de d-na Merkel, criticate de germani…

 

În ultimul timp însă, pe fondul atentatelor comise în Franța și Belgia, a numeroaselor violențe și violuri comise în unele orașe germane de către arabi musulmani prezenți în acea țară, unii dintre ei veniți cu valurile de migranți, politica de încurajare a migrației promovată în mod deosebit de cancelarul german Angela Merkel a fost și este tot mai des criticată și contestată, atât de către unele state ale UE (Ungaria se distinge în acest sens), cât și de – mai nou – de proprii săi cetățeni.

Unul dintre aceștia – generalul de brigadă Reinhard Gunzel, fost comandant al forțelor speciale de interventie (KSK) ale Bundeswehr-ului, demis în 2003 și trecut în rezervă în urma unui scandal politic cu nuanțe antisemite – spunea recent într-o luare de poziție că aceste politici „periclitează ordinea socială” menționând totodată faptul că noilor veniți le lipsește „voința de integrare si germanizare”, iar miliardele de euro plătiți din bani publici într-un delir al „bunătății sociale”, se cheltuiesc inutil.

Totodată, prin discursul său, reputatul general german lăsa să se înțeleagă faptul că pe acest fond al nemulțumirilor din ce în ce mai evidente, dreapta germană a crescut cu 20 de procente, iar scindarea socială între tabăra pro-merkel și germanii care resping politica prin ordonanțe a cancelarului Merkel, conduc la ideea că societatea se află în pragul unui război civil.

05

Foto: Generalul de brigadă (în retragere) Reinhard Gunzel, fost comandant al forțelor speciale de interventie (KSK) ale Bundeswehr-ului

 

….și cum văd românii din Germania politica cancelarului Merkel

 

Lucian Hetco este român prin naștere, dar și cetățean german. Trăiește în Germania de foarte mulți ani și s-a integrat pe deplin în cerințele unui alt mod de viață, a unei alte culturi și a unei alte filosofii de a fi care, oricum, nu-i erau necunoscute. Director al publicației AGERO din Stuttgart, domnia sa promovează permanent cunoașterea României din toate punctele de vedere, atât în rândurile diasporei române, cât și a germanilor contribuind astfel la apropierea reciprocă a celor două națiuni europene. Consideră că e modesta sa datorie de a contribui la promovarea unor valori europene comune și în care crede cu multă convingere.

Având în vedere buna cunoaștere a realităților germane, l-am rugat să-mi răspundă pe scurt la câteva întrebări referitoare la migranți, știut fiind faptul că Germania este una dintre țările preferate de aceștia datorită politicilor socio-economice pe care le promovează.

06

Foto: Lucian Hetco, director-editor al revistei AGERO din Stuttgart

L-am întrebat în primul rând, cum vede un român care s-a integrat de peste două decenii, rezolvarea problemei imigranților… se pot ei oare integra având în vedere că provin dintr-o altă cultură, total diferită, care nu are niciun punct de convergență cu cea europeană în general, și cu cea germană în particular? Au ei dorința reală și capacitatea de a se integra și accepta valorile unei culturi străine? Domnia sa mi-a răspuns nuanțat că, citez: „Integrare,  înseamnă germanizare,  dar nu din punct de vedere al asimilării, în viziunea germană. Se pot deci integra, dar vor avea dificultăți masive din partea societății, fiind tolerați, dar nu doriți. Au dorința de a se integra cu cât sunt mai tineri. Pentru vârste mature însă, musulmanii în special, nu.” L-am mai întrebat și cum sunt priviți imigranții din afara Europei de către autohtonii germani și dacă crede că există riscul unor tulburări sociale în Germania generate de valurile mari de imigranți din ultimul timp? La fel de tranșant, dl. Hetco mi-a răspuns, citez: „Depinde de rasă și religie. Musulmanii sunt greu de digerat. Au propriile lor reguli. Există riscul unor tulburări sociale. Nemulțumirea autohtonilor, dar și a imigranților deja integrați, în special europeni, vizavi de musulmani, este privită ca invazie în sistemele sociale germane.” 

De votăm sau nu votăm, rău-n și mai rău schimbăm!

Posted by Stefan Strajer On December - 8 - 2016

De votăm sau nu votăm, rău-n și mai rău schimbăm!

 

Autor: George Petrovai

 

Să fie o fatalitate că nici după aproape trei decenii de democrație originală, românii încă n-au dibuit calea binelui și prosperității generale? Ori suntem predestinați să rătăcim vreme de 40 de ani prin pustiul istoriei noastre contemporane, astfel făcând dovada că parabola biblică cu rătăcirea evreilor prin pustie nu-i o ficțiune (vasăzică istoria se repetă în forme la care nimeni nu se așteaptă) și că cei 40 de ani reprezintă taman generația ce trebuie să dispară ca societatea înnoită și nițel înțelepțită să o ia pe drumul bun?!

Având în vedere fabulosul nostru trecut traco-getic și miracolul supraviețuirii noastre pe aceste meleaguri, în pofida străduinței neprietenilor de mai aproape și de mai departe (imperii trei scrum s-au făcut,/ luptându-se să nu mai fim,/ dar noi aici am fost și-om fi/ ca rostul să ni-l împlinim), fatalitatea este exclusă și predestinarea capătă un pronunțat caracter discutabil.

Mai degrabă trebuie să luăm aminte la repetatul avertisment al gânditorului P.P.Negulescu (Destinul omenirii, vol II, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, 1939): „Mai necesară și mai urgentă decât o reformă a instituțiilor ar fi o reformă a omenilor”!

Sigur, cu pretenții de reformă, între timp s-a derulat experimentul bolșevic al uniformizării și sterilizării intelectuale (formarea omului nou din familia lui homo sovieticus, căruia i se administra libertatea cu pipeta) și experimentul postdecembrist (avântul neamului prost din familia homo iliescienus, pentru care aparenta libertate, servită cu polonicul, se cheamă „fac ce vor mușchii mei”).

Ambele experimente au îmbolnăvit și deformat într-un asemenea hal secular-distinctiva fibră moral-spirituală a acestui popor, încât venerabilul Neagu Djuvara deplânge public faptul că nu izbutește cu niciun chip să descopere pe românul interbelic în nesubstanțialul său urmaș de-acuma. Păi cum să-l recunoască, când acesta, adaptându-se vremurilor pentru a putea supraviețui, s-a transformat într-un vrednic de milă descurcăreț, căruia nu-i arde de fleacuri precum cinstea, mila sau respectul semenilor și nu-i pasă că habar n-are cum se numește țara lui, căci țelul său suprem în viață se conduce după atrocele primitivism din spusa „Ce-i în mână, nu-i minciună”?!…

alegeri-parlamentare

În toate sondajele de opinie, Partidul Social Democrat se situează la peste 40%. Asta demonstrează că în linii mari cărțile sunt făcute pentru nou-vechiul șparlament, că românii continuă să-și taie craca de sub picioare prin cutremurătoarea nepăsare cu care votează ticăloșii dovediți (prin aceasta nu-s victime, ci complici) și că, după toate probabilitățile, vom asista la o premieră mondială – numirea în fruntea viitorului guvern a lui Liviu Dragnea, un penal cu acte în regulă, care, în cadrul unei ceremonii de-un desăvârșit penibil, va depune jurământul de credință (sic!) în fața unui președinte pe care nu dă doi bani.

N.B.: Japonia, China, Coreea de Sud și Singapore fac din plin dovada că totul este cu putință (belșug material, uriașe rezerve financiare, realizări senzaționale, proiecte amețitoare) atunci când, de la vârful și până la baza piramidei sociale, se dorește mai mult, mai repede și mai bine. De pildă, în toată perioada shogunatului (din 1192 și până în 1867), Japonia a trăit într-o trufașă izolare, plătind costurile sociale ale acestei politici contraproductive. Dar anul 1867 a venit cu Restaurația Meiji: Japonia schimbă macazul politic la 180 de grade, începe procesul de modernizare în absolut toate sferele de activitate (economie, învățământ, cultură, transporturi, comerț, cercetare) și astfel se constituie într-o veritabilă locomotivă a lumii moderne. Pe când schimbarea de macaz politic în România secolului 21?…

(Sighetu Marmației, 7 dec. 2016)

petrovai-george

Foto: George Petrovai

Este un fapt binecunoscut de multă lume că în România este în plină desfăşurare o intensă campanie de susţinere a subscripţiei naţionale pentru achiziţia operei lui Constantin Brâncuşi „Cuminţenia Pământului”, campanie care se va derula până pe 30 septembrie 2016. Guvernul a înaintat în luna martie anul acesta o ofertă de achiziţie care a fost acceptată de proprietarii sculpturii Paula Ionescu şi Alina Şerbănescu. Din suma totală de 11 milioane de euro, guvernul va plăti 5 milioane de euro, iar pentru diferenţa de 6 milioane de euro a fost lansată subscripţia publică naţională.

Ritmul înregistrat până în prezent în colectarea banilor de la populaţie relevă că această valoroasă operă, al cărei preţ pe alte meridiane ar fi mult mai mare, nu va putea fi cumpărată de Statul Român. Această prezumţie conduce la ideea că demersul guvernului de a cere bani cetăţenilor într-o perioadă de incontestabilă criză mult prelungită se dovedeşte anormal şi complet nepotrivit, consolidând opinia că soluţia lansării unei subscripţii publice pentru o operă de artă într-o ţară frământată de corupţie şi sărăcită de impostori şi escroci, este de o tulburătoare imaturitate.

Manifestările vădit controversate pe care împrejurarea le-a stârnit justifică, în mod evident, o realistă analiză atât a impresionantei lucrări brâncuşiene, cât şi a considerentelor  pro şi contra din jurul ei.

Cumintenia-Pamantului

„Cuminţenia Pământului” este o sculptură executată de Constantin Brâncuşi în anul 1907. Ea aparţine Patrimoniului cultural naţional, fiind înscrisă în categoria „Tezaur”.  Lucrarea a fost realizată din calcar crinoidal prin tehnica cioplirii. Referitor la material, primul posesor al statuii povestea că ştie de la Brâncuşi că acesta ar fi folosit un bloc de piatră din catacombele Parisului – grotele Savonnieres. Este considerată o capodoperă a sculptorului, aparţinând perioadei în care au fost realizate şi lucrările „Rugăciune” şi „Sărutul”, stadiu de creaţie în care artistul se elibera de influenţa lui Auguste Rodin şi recurgea la limbajul sever, grav şi profund interiorizat care l-a consacrat în istoria universală a artei. „Cuminţenia Pământului” reprezintă o femeie foarte concentrată asupra ei însăşi degajând un mister care pare a o preface într-un portret universal şi sugerând un sentiment de ataşament faţă de pământul mamă. Criticii, nici până astăzi, nu s-au putut pune de acord asupra sursei de inspiraţie a lucrării, însă de cele mai multe ori sulptura a fost interpretată ca simbolizând o zeitate stranie, venită din mitologia românească. Fără îndoială, „Cuminţenia Pământului” reflectă filozofia lui Brâncuşi care îşi are originea într-o cuminţenie anterioară creştinismului. O serie de analişti de specialitate au comparat sculptura cu o zeiţă htoniană precreştină, precum şi cu o creatură sosită din viitor, constituind o sinteză evoluţionistă a creaţiunii care-i înfăţişează vizitatorului trecutul şi viitorul, în funcţie de unghiul din care o priveşte.

Petre Comarnescu, marele critic de artă şi specialist în opera lui Brâncuşi, afirmă că „Gânditorul de la Hamangia este o precuminţenie a pământului”, iar Tudor Arghezi opinează cu admiraţie: „Cuminţenia Pământului nu e întrecută decât în proporţii şi durată de portretul fratelui mai bătrân, Sfinxul”.

Despre opera sa, Constantin Brâncuşi spunea: „Cuminţenia Pământului…A fost încercarea mea de a da de fundul oceanului, cu degetul arătător (încercarea de a atinge vechimea, arhaicul). Căci mi-a fost prea mare spaima când i-am ridicat vălul…Femeia nu trebuie niciodată dezvăluită… Isis trebuie să rămână acoperită sub cel puţin unul din cele şapte văluri ale frumuseţii sale, cel al misterului – care îi conferă şi preţuirea şi nemurirea. Cuminţenia Pământului a fost, pentru mine, ceea ce este cu mult mai adânc femeia – dincolo de psihologia dumneavoastră!”.

Istoria lucrării este destul de întortocheată. A fost expusă pentru prima dată în 1910, stârnind reacţii contradictorii şi fiind în cele din urmă acceptată. În anul 1910 a fost cumpărată de inginerul şi iubitorul de artă Gheorghe Romaşcu, chiar de la artist. În 1957, sculptura a fost confiscată în mod abuziv de conducerea comunistă a Muzeului de Artă, unde a şi suferit câteva accidente, a fost zgâriată şi perforată pentru a putea fi fixată de postament. Apoi, a fost expusă la Muzeul Cotroceni unde i s-a acordat mai multă atenţie, beneficiind de un tratament mai bun şi de o pază corespunzătoare. După un îndelungat proces, în urmă cu patru ani, urmaşii colecţionarului Romaşcu au câştigat procesul intentat pentru recuperarea statuii, iar statul a fost obligat să o cedeze.

Opiniile pro şi contra privind achiziţionarea creaţiei lui Brâncuşi relevă aspecte de o copleşitoare diversitate. Cred că o trecere în revistă a câtorva păreri şi considerente care au fost enunţate mai energic în timpul scurs de la lansarea subscripţiei publice nu este lipsită de interes.

Unii, nu puţini la număr, consideră că statul ar trebui să o cumpere, preţul nefiind foarte mare, iar chestiunea banilor ar fi lesne rezolvată prin confiscarea averilor unora dintre marii pungaşi ai României, îmbogăţiţi peste noapte în chip scandalos. A pierde ocazia de a intra în posesia statuii ar fi o gravă greşeală şi o dovadă de crasă nepăsare privind redutabila lucrare, o probă de revoltătoare eschivare de la răspundere, fiind îndeobşte cunoscută „măiestria” statului de a irosi imense fonduri bugetare pe acţiuni nefireşti şi nefolositoare sau pe transferarea spre propaganda partidelor politice. Ignorarea şansei de a achiziţiona una dintre primele lucrări moderne ale lui Brâncuşi ar putea fi calificată şi ca incultură dublată de o indiscutabilă calicie. Sunt mulţi cei care vin în susţinere cu semnalarea constatării că guvernele au risipit mari sume de bani pe investiţii falimentare şi în numeroase cazuri au deturnat sume mult mai mari în conturile clientelei de partid. Suma necesară pentru cumpărarea statuii este infimă faţă de ceea ce s-ar fi putut recupera din despăgubiri în marile dosare de corupţie dacă guvernul ar fi acţionat în timpul legal şi, mai ales, înainte ca sume fabuloase obţinute ilicit să fie transferate în paradisurile fiscale.

În favoarea intrării în mod imperativ în posesia preţioasei lucrări s-a pronunţat în termeni elogioşi şi Doina Lemny, doctor în istoria artei, muzeograf-cercetător la Muzeul Naţional de Artă Modernă, Centrul Georges Pompidou din Paris, în interviul acordat Agerpres:

«„Cuminţenia Pământului” trebuie să rămână în România, în colecţia Muzeului Naţional de Artă. Trebuie să facem absolut orice să o răscumpărăm (…). „Cuminţenia Pământului” este o operă fundamentală în creaţia lui Brâncuşi şi vă spun de ce. În 1907, Brâncuşi a făcut această turnură, această „invenţie” a artei moderne prin cioplirea directă a pietrei. Aspectul atemporal, care parcă vine din neoliticul românesc sau chiar din alte arte primitive, îi dau valoare de operă unică (…). Titlul însuşi de „Cuminţenia Pământului” este intraductibil».

Celor care sprijină iniţiativa guvernului şi îi promovează o acerbă publicitate li se opun o serie de comentatori care se situează pe o poziţie contrară. Astfel, într-o opinie, se apreciază că suma reprezentând preţul cumpărării ar putea fi folosită mult mai chibzuit, statul, în loc să investească într-o „piatră”, putând aloca respectiva sumă în acordarea de burse şi premii în numele marelui sculptor român. Această părere este explicată prin considerente ce au o oarecare raţiune. Primul ar fi că sculptura a fost până în prezent expusă fie la Muzeul de Artă, fie la Muzeul Cotroceni, fără să intereseze cine era proprietarul de drept. În al doilea rând, se are în vedere că oricum statuia nu poate fi scoasă peste graniţă fiind calificată ca bun de patrimoniu naţional, ceea ce înseamnă că ea va rămâne în ţară şi orice colecţionar care ar cumpăra-o ar fi avantajat să o lase în custodie statului, într-un muzeu, fiind scutit de grija şi paza unei opere de artă deosebit de valorasă.

Trebuie menţionat şi că există şi numeroşi opinenţi mai radicali care susţin că, indiferent dacă o cumpără sau nu, statul nu ar trebui să ceară bani oamenilor, considerând campania o probă de cinism a statului şi o formă de a se exonera de unele responsabilităţi prin trecerea lor în contul cetăţenilor care oricum plătesc taxe şi impozite din care, de fapt, guvernul achită cele cinci milioane de euro cu care a decis să participe la achiziţionare. Potrivit altor observatori, este posibil ca în campania de imagine a acestei achiziţii să se fi cheltuit până în prezent mai mulţi bani decât cei donaţi, zeci de personalităţi apărând în clipuri publicitare şi fiind lansate o pagină de internet, conturi pe facebook şi twitter.

Reprezentanţii guvernului au transmis românilor că după ce mai multe opere ale lui Brâncuşi au fost achiziţionate în ultimii ani de diverse persoane private, această sculptură, reprezentativă pentru întreaga sa operă, este ultima pe care Statul Român o mai poate recupera pentru a o face accesibilă iubitorilor de artă şi publicului larg. Se impune precizat că în situaţia în care la data de 31 octombrie 2016 statul nu dobândeşte dreptul de proprietate liber de sarcini asupra sculpturii, sumele colectate vor fi restituite donatorilor. În acest caz, sumele vor fi restituite abia în anul 2017, guvernul având termen pentru emiterea unei hotărâri în acest sens data de 31 decembrie 2016.

Mă alătur celor mulţi care socotesc că o operă de artă de o asemenea valoare trebuie să fie accesibilă tuturor, indiferent de preţ, fiind de domeniul evidenţei că sulptura „Cuminţenia Pământului” nu este o simplă piatră, ci chiar una de hotar care reprezintă startul unei revoluţii artistice avându-l ca promotor pe Constantin Brâncuşi – emblemă incontestabilă a geniului românesc.

Dorin NadrauDorin Nădrău (S.U.A.)

Îndemnul către Unire – Sfatul Ţării 2! Basarabia trebuie salvată!

Posted by Stefan Strajer On September - 9 - 2016

Îndemnul către Unire – Sfatul Ţării 2! Basarabia trebuie salvată!

Autor: dr. Galina Martea

 

Ar fi o eroare gravă în istoria naţiunii române în cazul dacă unirea Basarabiei cu România nu se va produce până în anul 2018. Acest lucru trebuie realizat nu numai pentru o necesitate istorică, dar pentru o necesitate vitală în existenţa unui popor cu aceleaşi origini de limbă vorbită, tradiţii, cultură. Dacă, în timp, în viaţa românilor din Basarabia s-au produs multe erori, s-au produs nenumărate nenorociri, s-au produs divizări/rupturi de teritoriu, oricum la ziua de azi acest ţinut cu nume R.Moldova continuă să existe, de asemenea, în condiţii pline de incertitudini şi fără nicio perspectivă pentru un viitor. În prezent, în calitate de stat independent, R.Moldova îşi sărbătoreşte a 25-a aniversare de la declararea independenţei, însă şi această anuversare este plină de regrete, fiind scăldată de durerea poporului înfometat şi istovit la nesfârşit de necazurile vieţii cotidiene. În rezultat, realitatea efectivă din societatea basarabeană ne demonstrează tot mai mult faptul că R.Moldova, în calitate de stat independent, nu a fost capabilă de lucruri demne şi favorabile în a administra ţara pe parcursul a 25 ani. Conform experţilor din domeniu, se consideră că statul moldovenesc actualmente se regăseşte în faţa unui faliment total în toate domeniile de activitate economică, socială şi politică, iar prin acţiunile realizate de-a lungul anilor statul a demonstrat că este absolut incapabil de a guverna ţara pe principii moderne, transparente şi democratice, şi, respectiv, incapabilă de a întreprinde vreo decizie corespunzătoare macar atunci când ţara este în cel mai mare pericol al existenţei. În consecinţă, s-a produs falimentul integral al ţării, ruinarea şi înstrăinarea completă a poporului, astfel rămânând prezentă în societate, în mod activ, doar sărăcia, mizeria şi degradarea socială. Ţara aflându-se la o etapă catastrofală de sărăcie şi degradare socială, nemijlocit, s-a produs distrugerea până în talpă a societăţii şi, nu în ultimul rând, s-a dărâmat în mod tragic identitatea naţională a poporului român din Basarabia. Astfel, fiind la un nivel extrem de redus în dezvoltarea umană şi socială, societatea basarabeană, în calitate de stat independent, nu mai are nicio şansă de a-şi revitaliza de sine stătător existenţa într-un viitor apropiat, sau ba chiar şi într-un viitor îndepărtat. Deci, în acest caz, societatea basarabeană are nevoie de suportul nemijlocit al României, ţara care îi este mamă, frate, soră conform originilor. Respectiv, în acest caz, devine prezentă şi necesitatea istorică de reîntregire a neamului românesc. Prin urmare, în mod real şi benefic pentru poporul român din Basarabia unirea este necesară doar cu România. O altă direcţie pentru societatea basarabeană nu poate fi, indiferent de faptul că mulţi dintre guvernatorii ţării nu doresc acest lucru. Iar eroarea grava care s-a produs în 27 august 1991 (aşa cum au demonstrat-o specialiştii din domeniu, spunând: odată cu destrămarea URSS, R.Moldova nu a trebuit să-şi declare independenţa, însă a fost necesar să declare unirea cu România, astfel realizând procesul real de reîntregire a neamului românesc cu partia-mamă) trebuie reparată acuma de urgenţă, cu atât mai mult că societatea basarabeană actualmente se regăseşte la răscruce de drumuri, poporul fiind foarte dezorientat şi nelămurit în ceea ce vrea şi în ceea ce trebuie să facă.harta-romaniei-romania-cu-basarabia1

 

De aceea, pentru a înlătura erorile trecutului, atunci prezentul trebuie să fie cât mai activ în rectificarea şi instaurarea adevărului istoric şi anume: prin reîntregirea neamului românesc care în prezent este divizat în două state independente. Pentru ca această Unire să se producă cu adevărat şi de neîntârziat este necesar ca ambele state româneşti, R.Moldova şi România, unul de pe malul drept şi altul de pe malul stâng al Prutului, să se aşeze la masa tratativelor/dialogurilor în modul cel mai serios şi civilizat pentru a găsi soluţia cea mai potrivită în a revendica această problemă nespus de stringentă a naţiunii române. Pentru ca aspiraţia/iniţiativa corespunzătoare să fie realizată cel târziu până în anul 2018 (aşa cum este preconizată de Sfatul Ţării 2 – proiect constituit în 27 martie 2016 la Chişinău, preşedintele Comitetului de Iniţiativă pentru înfiinţarea „Sfatului Ţării 2” fiind academicianul Nicolae Dabija), atunci atât R.Moldova, cât şi România trebuie să privească acest lucru ca pe unul prioritar al naţiunii şi, totodată, considerându-l o valoare inegalabilă în existenţa acestora. Respectiv, ar urma ca şi în România să fie constituit un proiect asemănător Sfatului Ţării 2, acesta fiind denumit “Sfatul Ţării 2 – Salvarea Basarabiei”. În modul acesta, România se va prezenta ca un adevărat exemplu în dorinţa de reîntregire a neamului românesc şi, totodată, în modul acesta va stimula/motiva omul basarabean pentru a înţelege mai bine procesele/evenimentele istorice ce se produc în societate şi în afara ei. Astfel, procesul de reunificare a două state româneşti îşi va lua startul cu adevarat, iar societatea basarabeană, încetul cu încetul, posibil cu încredere, va reîncepe procesul de conştientizare corectă a evenimentelor ce trebuiesc a fi realizate în mod negreşit şi în direcţia necesară/corectă. Cu atât mai mult, ţinând cont de faptul că la etapa actuală Basarabia se regăseşte într-o situaţie destul de incertă în a lua deciziile corespunzătoare care depind în mare masură de clasa de guvernare, atunci România ar urma să fie acea care să orienteze acţiunea în cauză către acele terenuri şi soluţii care să fie cât mai benefice pentru ambele state româneşti şi, nemijlocit, pentru întreg poporul român. Cu atât mai mult, la ziua de azi având potenţialul necesar şi fiind o putere economică şi culturală dezvoltată în spaţiul european, ba chiar şi în cel mondial, România prin asemenea metode ar influenţa şi mai uşor/şi mai mult poporul basarabean care este extrem de dezorientat în viaţa personală şi socială. Pentru a reîncepe procesul real al negocierilor între două state româneşti, în cazul dat, cred, nici nu mai sunt necesare componentele de a lua în calcul care vor fi consecinţele acestei reuniri. Cu certitudine, că România va fi acea care va suporta toate consecinţele, preluând în subordinea sa un stat falimentar în toate domeniile de activitate socială şi economică, respectiv, cu imense datorii externe de miliarde de dolari, precum şi alte probleme enorme de ordin social, moral, politic.

unirea-basarabiei-cu-romania-2

Totodată, este cazul de menţionat că România de-a lungul anilor, după anii 1990-prezent, încearcă prin toate metodele posibile să ajute nespus de mult R.Moldova (cu toate că procesul de reunificare a două state româneşti încă nu şi-a luat startul respectiv), astfel, investind mijloace financiare enorme în instruirea tineretului studios, oferind burse de studii de mii de locuri în instituţiile de învăţământ din România; alocarea de milioane euro şi dolari pentru diverse ramuri ale economiei naţionale şi diverse probleme interne ale societăţii basarabene; ajutoare umanitare, cu titlu gratuit, de milioane lei româneşti/milioane euro pentru mii şi sute de mii tone de produse alimentare (făină, zahăr, mălai, paste făinoase, conserve de carne/de pate/de legume, dar și păcură pentru încălzire); şi multe altele; şi, nu în ultimul rând, oferirea de posibilităţi reale pentru redobândirea cetăţeniei române, acţiune de o valoare inestimabilă. Necătând la faptul că şi România are destule probleme interne de ordin economic şi social, însă ea, oricum, continuă să ajute la nesfârşit R.Moldova. Acestea sunt acţiuni demne de apreciere din partea statului român, iar societatea basarabeană ar urma să-i fie recunoscătoare. Dar, pe lângă toate acestea este necesar ca reîntregirea neamului românesc să se producă într-un final şi cât mai urgent din principii de identitate şi unitate naţională; pentru a pune în valoare identitatea, conştiinţa şi demnitatea unui popor/unei naţiuni. Iar cel mai important este ca totalitatea acestor acțiuni să aparțină și să se axeze integral pe principiul de recunoaştere a propriilor origini – neamul românesc. Acest lucru este cel mai prioritar şi cel mai important în existenţa unui popor, iar toate restul se soluţionează de la sine, în timp. Însă, pentru a realiza cursul acestor evenimente istorice, atunci realitatea respectivă trebuie să fie acceptată de orice om de conducere din ambele state româneşti şi de orice cetățean al societăţii basarabene şi al societăţii române, indiferent de consecinţele care vor urma. Astfel, va fi salvată Basarabia şi poporul basarabean care continuă să existe într-o sărăcie şi degradare socială halucinantă, plină de erori/necazuri/incertitudini. Astfel, va fi salvată şi protejată identitatea naţiunii române.

g-marteafoto-45artjpg

Foto: Galina Martea

Proverbiala răbdare românească

Posted by Stefan Strajer On August - 26 - 2016

Proverbiala răbdare românească

Autor: George Petrovai

 

Fără riscul de-a greși, se poate spune că răbdarea este una dintre trăsăturile cele mai caracteristice ale spiritului românesc. Dacă nu cumva cea mai caracteristică și mai longevivă… Atâta de specifică, încât din ea își trage seva formidabila statornicie a înaintașilor noștri, care – așa cum bine spune cronicarul – „au stat în calea tuturor răutăților”, din ea s-a plămădit în zicale molcoma filosofie româneasca a fatalității și resemnării („Ce ți-e scris în frunte ți-e pus”, „Capul plecat nu-l taie sabia” etc.), cu ajutorul ei, în perioada medievală, creștinismul de pe aceste meleaguri a fost fertilizat pe direcția contemplativismului, ea se constituie în multisecularul ax al istoriei noastre defensive („Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…”), iar vremurile moderne tot ei i-au rezervat un important rol întru afirmarea specificului național. Un specific din care nu putea să lipsească profundul respect față de legea nescrisă a plății și răsplății, totodată față de cioareci, ii și țoluri, doină, baladă și rapsodie, Eminescu, Enescu și Brâncuși, pentru că numai în acest chip el este integral românesc…

De unde proverbiala răbdare a românilor, printre altele ilustrată și de faimosul vers coșbucian: „Răbdăm poveri, răbdăm nevoi” (la acea vreme țăranii vroiau cu ardoare pământ, fapt evidențiat de miezoasa scenă din romanul Ion, în care Ion al Glanetașului se apleacă și sărută pământul ca pe o ibovnică; astăzi, pământul tot mai înstrăinat al țării vrea țărani).

Dar să-l ferească Dumnezeu pe oricine de furia îndelung răbdătorului român, pornit fie să se răfuiască (mai puțin) cu moșierii autohtoni și (mai mult) cu câinoșii arendași evrei, așa ca în răscoala din 1907, fie să-i ia de piept pe patroni (sângeroasele încleștări din perioada interbelică).

N.B.Revolte au avut loc și în perioada bolșevică. Dar, pe de o parte, despre ele nu se sufla nici măcar un cuvințel în presa vremii, pe de altă parte, forțele de represiune (securiști, milițieni, informatori) se specializaseră în dezamorsarea lor încă din fașă, prin rapida arestare a liderilor.

Căci, ne spune Gustave Le Bon în Psihologia maselor, sufletul colectiv al unei mulțimi îi face pe indivizi „să simtă, să gândească și să acționeze într-un fel cu totul diferit de acela în care simțea, gândea și acționa fiecare dintre ei izolat”. Indiscutabil că sintagma „gîndirea mulțimii” trebuie înțeleasă de cititor doar ca o figură de stil, atâta timp cât în capitolul următor, autorul scrie negru pe alb că „mulțimea este condusă aproape în exclusivitate de către inconștient” și că din acest motiv ea nu-i altceva decât „sclava impulsurilor primite”.

Așa că, deși mulțimile din România postdecembristă se lasă într-o bună măsură manevrate de păpușarii planetari și de sculele lor poreclite „serviciile secrete” (românii au ieșit cu mic cu mare la Decembriadă în stradă, pe urmă au mai ieșit pentru a-l apăra pe dubiosul Raed Arafat și după tragedia de la Clubul Colectiv, dar n-au mișcat un deget nici în scandalul Hexi Pharma și nici la aflarea altor sfidătoare megapotlogării, bunăoară așa ca votarea în regim de urgență a pensiilor speciale), totuși, sforarii interni și externi nu pot conta la nesfârșit pe răbdarea românilor transformați în cobai prin derularea criminalului experiment Codex Alimentarius și, într-o covârșitoarea proporție, tratați ca niște sclavi, nu numai pe plantațiile din Europa neunită, ci și în țara lor cu statut de colonie.

De altminteri, nu ne încurajează Gustave Le Bon încă din Introducere că trăim în „era mulțimilor” și că „forța oarbă a numărului devine singura filosofie a istoriei”?…

UNIŢI-SALVĂM-ROMÂNIA

Dă, Doamne, ca grosul românilor amarnic batjocoriți să-și însușească degrabă acest adevăr și apoi să acționeze în consecință!

(14 iulie 2016)

Mistica globalistă a politicianismului actual

Posted by Stefan Strajer On August - 26 - 2016

Mistica globalistă a politicianismului actual

 

Autor: George Petrovai

 

În poem-nuvela Marele inchizitor din celebrul roman Frații Karamazov (Evgheni Evtușenko împarte oamenii în patru părți: cei care au citit romanul, cei care nu l-au citit încă, cei care nu-l vor citi niciodată, cei care au urmărit filmul), F.M.Dostoievski scrie despre „miracol, taină și autoritate”, cele trei instrumente de anihilare a libertății și personalității umane, mijloacele pe cât de perfide pe-atâta de eficace prin care miliarde de oameni sunt convinși de cârmuitori că nu vor dobândi adevărata libertate decât renunțând de bunăvoie la ea. Ca pe urmă ei toți să se simtă fericiți (sic!) că au scăpat de povara liberei alegeri…

Prin progresele înregistrate de știință și tehnică (magia tehnicii a deposedat omenirea de putința minunării, baza religiozității ei primitive!), omul, suntem înștiințați de P.P.Negulescu în Destinul omenirii, este atâta de nehotărât și mulțumit când poate transfera altora sarcina unor decizii riscante, încât „teama de răspundere pare a fi, de altfel, o caracteristică, din ce în ce mai pronunțată, a «omului modern»”.

Niciodată în decursul zbuciumatei sale istorii, omul nu s-a mulțumit doar cu o bucată de pâine și un loc sub soare. Cu sufletul mai înfometat ca trupul, el totdeauna și-a dorit acea idee, care concomitent să-l călăuzească și să-l echilibreze în plan moral-spiritual.

Iată de ce a devenit o regulă (cică însuși motorul progresului), ca oamenii să fie mereu nemulțumiți de ceea ce au și mereu să râvnească la ceea ce nu au. Doar adevărații înțelepți procedează taman invers – posedă forța psihică de-a renunța la toate zorzoanele materiale (bani, influență, glorie, plăceri) și, cultivând neîncetat cumpătarea și simplitatea, ajung să cunoască fericirea generată de bogăția lăuntrică…

Ideea călăuzitoare în prima parte a Antichității a fost una eminamente mitologică, pentru ca spre finalul perioadei să devină „Civis romanus sum” (Sunt cetățean roman), în Evul Mediu ea s-a chemat ardoarea creștină (popoarele medievale europene erau, antropologic vorbind, mai neomogene decât cele moderne, dar aveau o cultură mult mai unitară), renascentismul a urmat calea ireverențioasă a scepticismului și mașinismului (Nae Ionescu: „Până la Renaștere omul își cerea zilnic scuze de la Dumnezeu că există, după Renaștere Dumnezeu Și-a cerut zilnic scuze de la om că există…”), după revoluția iacobină și formarea națiunilor prioritatea revine drepturilor omului, la începutul secolului 20 și în perioada interbelică se conturează mistica religioasă a națiunii dominante (germanismul și bolșesimul rusesc în Europa, americanismul peste ocean, niponismul în Orientul Îndepărtat), o mistică în care „naționalismul depășește marginile naționalului”, transformându-se în mesianism, și statul – după părerea lui Ludwig Bauer – ajunge „să monopolizeze până și crima”, în perioada războiului rece s-a urmărit cu înverșunare capitularea necondiționată a inamicilor politico-ideologici, îndeosebi prin furibunda cursă a înarmărilor, iar după căderea formală a comunismului european s-a continuat catastrofala cale a integrării națiunilor într-o Europă profund totalitară și foarte puțin unitară (deocamdată doar libera circulație a turiștilor și a forței de muncă, dar cu spațiul Schengen un scop pentru români, și nesigura monedă euro).

commie-melting-pot

Avem și dovada în acest sens – Marea Britanie nu mai vrea să facă parte dintr-o Europă compozită, în care se petrec lucruri de genul următor:

1) Statele membre contribuie nu doar cu sume consistente pentru întreținerea unui enorm aparat birocratic (Comisia UE are circa 54.000 de funcționari plătiți regește), ci și cu propria lor suveranitate (au loc succesive cedări de suveranitate).

2) Făcătura numită Uniunea Europeană (UE) este atât de democratică (sic!), încât Parlamentul European, format din 754 de membri (reprezentanții celor 27 de națiuni), nu poate elabora legi fără aprobarea Comisiei UE! De reținut că uriașa armată de comisari, în frunte cu președintele lor, nu sunt aleși! Iar directivele lor constituie prelungirea și, desigur, diversificarea directivelor primite de la adevăratul conducător al Europei – Cartelul petrolului și medicamentelor. Asta da democrație!

3) Uniunea Europeană face recomandări în absolut toate sferele de activitate ale țărilor membre, adică se amestecă în treburile lor interne. Deși acestea nu au calitatea legilor (ceva în genul ordonanțelor guvernamentale) și în mod normal n-ar trebui să fie obligatorii, totuși, se lasă cu sancțiuni acolo unde nu sunt aplicate întocmai și fără crâcnire.

4) UE este atâta de (ne)unitară, încât rulează cu vreo trei viteze: una pentru țările vestice (mai ales Germania și Franța), alta pentru țările centrale și o cu totul alta pentru cele estice. Firește, puterea de decizie și avantajele aferente sunt în directă și inseparabilă legătură cu viteza de rulare…

5) Naționalismul și patriotismul sunt rău văzute în pestrița Uniune. Așa că, după izgonirea acestor concepte din presă și actele oficiale, golul rămas a fost de îndată alimentat, dar imposibil de umplut, cu diversiuni de felul multiculturalismului, șovinismului și antisemitismului.

6) Parafrazându-l pe adorabilul George Orwell, cu maximă certitudine se poate spune despre acest mastodont politico-economic: Toate statele din UE sunt egale între ele; atâta doar că unele sunt mai egale ca altele…Iată proba: Câțiva corifei loviți cu leuca au aruncat o piatră în fântână (au deschis porțile pentru pătrunderea musulmanilor) și sute de milioane de europeni nu pot s-o scoată (vor avea de suferit cu toții prin cotele obligatorii de migranți).

(Sighetu Marmației, 20 iulie 2016)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors