Archive for the ‘Dezbateri’ Category

Curat murdar

Posted by Stefan Strajer On February - 11 - 2016

Curat murdar

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, SUA)

 

Deși dictatorul a fost trimis de un sfert de secol pe lumea cealaltă, în România încă se practică tabuizarea. Sunt încă o sumedenie de lucruri despre care oamenii se feresc să vorbească, deși le stă pe limbă s-o spună pe cea dreaptă. Imi amintesc de pildă de ceea ce s-a numit furtună într-un pahar cu apă astă vară când cu temerea fără motiv a domnului Patapievici că ar putea fi „împușcat” de prozatorul academician Nicolae Breban. Am retrăit penibilul acelui pseudoconflict citind recent pamfletul prietenului Corneliu Florea despre caragialescul moment, zic caragialesc dacă îl privim din perspectiva d-lui Patapievici. La o emisiune de astă vară (3 iunie 2015), de la Realitatea TV, unde Rareș Bogdan îi oferea d-lui Patapievici ocazia de a vorbi despre suferința cauzată de mânia lui Nicolae Breban, l-am auzit pe cel speriat vorbind de pogromuri. La această exagerare m-am referit, amintindu-l pe Caragiale. Propoziția prozatorului „în Polonia l-ar fi împușcat” nu exprimă altceva decât îndreptățita revoltă față de lăturile aruncate de dl. Patapievici peste tot, peste istoria, ființa neamului românesc, cultura lui, simbolizată prin Eminescu, geniul național luat și el în pleasnă. Cum altfel?!

Dar să cităm din nou doar câteva din injuriile la adresa românilor, a istoriei și culturii lor proferate în 1996 în cartea Politice publicată la editura lui Gabriel Liiceanu, Humanitas.

„Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării”, „Un popor cu substanța tarată. Oriunde te uiți, vezi fețe patibulare… guri vulgare, trăsături rudimentare”, „Românii nu pot alcătui un popor fiindcă valorează cât o turmă”, „Eminescu joacă rolul cadavrului din debara”

Ar putea fi adăugate și alte mizerii care i-au scăpat din condei insurgentului eseist. Să ne întoarcem la emisiunea estivală cu excelentul jurnalist Rareș Bogdan, dar care de data aceasta a spus adevărul doar pe jumătate. A uitat tocmai esențialul: să menționeze cauza reacției dure a lui Nicolae Breban. Am așteptat pe bună dreptate să ascultăm din nou celebrele citate pentru care Horia Roman Patapievici trebuia trimis în instanță. Da, exact așa. Dacă cineva ar fi îndrăznit în Israel să mânjească astfel istoria unei nații, ar fi suportat consecințele ca să înțeleagă că est modus in rebus. Dar spre regretul nostru „La noi se iartă pe toată linia, la noi se uită. Sărmanii de noi – cu pedepse aşa de uşoare cum să putem ţine rânduială în casă? (….) Doar cu toţii ştim că infamiile pentru care în alte părţi se smintesc oamenii în bătăi, la noi se suportă cu atâta uşurinţă”. Sunt cuvintele lui Octavian Goga nu ale lui Nicolae Breban. Dl. Patapievici a trecut cu mare superficialitate peste delictul său, explicându-l, cu ani în urmă, prin accesele rebele ale tinereții și prin reacția nestăpânită de revoltă împotriva tratamentului la pârnaie în cele 36 de ore de detenție, după participarea la mascarada cu aparențe revoluționare, regizată în decembrie 1989, când în mod tragic au fost sacrificați naivii, care nu aveau de unde să știe ce se pregătea poporului român de agenții din afară și de dușmanii dinăuntru. Dar poate Patapievici, Tismăneanu, Dinescu, Caramitru, și alții care vor mai fi îmbrăcat pulovere muncitorești (Dinescu, Caramitru), defilând călare pe tanc în compania lui Ilici Iliescu și Petre Roman, cam știau ce li se pregătea românilor. Că dacă lucrurile ar fi limpezi am fi avut demult pe masă o cercetare istorică viguroasă despre bălmăjirea românilor atunci și acum.

Partea dureroasă a neobrăzatei radiografii a unui neam întreg, la care s-a pretat dl. Patapievici este veninul care răzbate de dincolo de cuvinte. Mârlănia unui ins se poate digera mai ușor, dar ura lui – nu. Dl. Patapievici va spune poate că a fost o reacție de moment care i-a întunecat mintea. Atunci trebuia s-o păstreze în jurnalul intim, dar faptul că a dorit s-o facă publică este un gest grav pe care oricâte declarații ulterioare de așa-zis fierbinte patriotism nu-l poate reabilita. Să stăruim puțin asupra frustrării resimțite de tânărul Patapievici din cauza arestului de 36 de ore. Îmi vin în minte toți martirii închisorilor comuniste, partizanii din munții României secerați de gloanțele regimului instaurat de baionetele armatei roșii, pe care Dionisie Patapievici, tatăl lui Horia a primit-o cu stegulețe și urale la Cernăuți, după cum cu temei notează Corneliu Florea în eseul său Un pușcaș numit Breban. În continuare, traiectoria tatălui Dionisie ne arată clar dincotro vine el: „Când un an mai târziu armata română a eliberat Cernăuțiul … Dionisie Patapievici a trecut în Polonia ocupată de ruși și de acolo la Viena direct în partidul comunist austriac. A așteptat cu încredre și a lucrat informativ pentru armata roșie, la a cărei sosire a fost răsplătit pentru serviciile făcute”. (Corneliu Florea, idem, ibidem). Deci, în privința suferințelor cauzate de detenția de o zi a tânărului Patapievici, a se slăbi.

Nu știm cum se face, dar o parte dintre odraslele nomenclaturiștilor, odrasle care au dus-o excelent pe când noi mâncam pe cartele, au ajuns acum, după răsturnarea comunismului în funcțiile cheie pe la CNSAS, Institutul Cultural Român, prim-miniștri (Petre Roman), la Institutul Wiesel etc. adică peste tot unde se împarte într-un fel sau altul dreptatea pentru poporul român. Cum să înțeleagă aceste odrasle tragedia acestui popor când ele au fost ultraprivilegiate pentru că babacii lor au adus comunismul în România, punând umărul la tocarea prin închisori a elitelor întelectuale, a țăranilor harnici, a caracterelor din nația noastră. Și acum ne vine Patapievici să ne spună cine suntem: niște tarați, niște fecale, niște nemernici. „Curat murdar” ar zice omul simplu. Dar ce-ar zice cei ce și-au dat duhul la Canal, Jilava, Gherla, Aiud, ce-ar zice Mareșalul Antonescu cel care a murit demn pentru neam, împușcat de comuniști, ce-ar zice să vadă că noi urmașii suntem împroșcați cu noroi în așa hal și tăcem de teamă să nu supărăm pe puternicii zilei?

Veți spune că faptul s-a produs în 1996. Da, dar nu s-a rezolvat încă. Dl. Patapievici nu și-a cerut scuze publice, că de urmărirea în instanță nici nu a putut fi vorba. Și nu s-a rezolvat pentru că cei jigniți nu au curajul să-l confrunte pe dl. Patapievici când au ocazia s-o facă. Mă întreb de ce Rareș Bogdan, atunci când l-a intervievat, a adus în discuție exprimarea inofensivă a lui Nicolae Breban și nu și grosolanele atacuri ale celui care se plângea public. Ascultătorii n-au putut înțelege de ce s-a supărat Nicolae Breban. În vidul de informație favorabil lui Patapievici, în opinia publică s-a insertat afirmația calomnioasă a doctorului Theodor Paleologu despre Breban, privind senilitatea și psihopatia acestuia. Așa este adevărul sugrumat în România. Și în parte noi suntem de vină. Dl. Patapievici a ținut numaidecât să facă publică expresia mâniei lui Breban, a încercat să se victimizeze, dar a uitat să se căiască tot public pentru incalificabilele lui panseuri, care pasă-mi-te vroiau să stimuleze inteligențele rafinate din România ca să putem intra în Europa globalizată. O mențiune specială pentru scurta intervenție în aceeași zi a criticului Costi Rogozeanu, care a încercat să tempereze spaima de pogromuri a lui Patapievici.

Prin întreaga sa activitate, zice dl. Patapievici, intenționează să ne scoată din inerție pe noi românii care încă mai ținem la demodatul Eminescu. Dacă ar spune englezilor sau francezilor că trebuie să se debaraseze de valorile lor consacrate dl. Patapievici ar fi expulzat. Extravaganța reacțiilor avangardiste care, în general, aparțin evreilor, nu pot înlocui ceea ce este fundamental într-o cultură.

Printre cozile de topor care au excelat prin trădarea românilor se numără desigur fostul președinte Traian Băsescu despre care Adriana Săftoiu afirmă că a guvernat după propriile capricii. Și unul dintre aceste capricii a fost și să-l dea afară de la Institutul Cultural Român pe un prozator de valoare ca Augustin Buzura și să-l numească pe Horia Roman Patapievici, după ce acesta ne înjurase în gura mare. Era pus să difuzeze cultura română peste hotare un ins care ne disprețuia visceral. Și asta tot „curat murdar” se numește.

Noi tot necunoscuți am rămas în străinătate cu tot apostolatul lui Patapievici la ICR. Dinu Flămând de curând s-a referit la situația dezastruoasă a difuzării culturii românești peste hotare. Abia acum apare la Paris o carte documentată despre istoria Transilvaniei.

În emisiunea din 3 februarie a.c. la Realitatea TV l-am ascultat cu mare interes pe Rabinul Eli Kaufmann, un om al adevărului, un om de bun simț. Printre altele spunea la un moment dat că uneori românii sunt prea toleranți. Prea toleranți însemnează că nu știm să punem lucrurile la punct când contextul o cere, ocolim adevărul ca să nu supărăm, când ar trebui să tăiem în carne vie. Și așa nu ne putem ține rânduială în casă.

(Delray Beach, Florida, 4 februarie 2016)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

Cazul Struma și oferta mareșalului Antonescu

Posted by Stefan Strajer On February - 11 - 2016

Prin librăriile americane

Cazul Struma și oferta mareșalului Antonescu

 

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

 

În 16 decembrie 1941 vasul Struma sub pavilion panamez părăsește Constanța având la bord 769 evrei români emigranți cu destinația finală Palestina. Ajung la Istanbul unde autoritățile turcești nu le permit nici să debarce nici să-și continue drumul. Arabii făceau presiuni să nu le permită debarcarea iar britanicii, care controlau Palestina, să nu-i lase să ajungă acolo. Timp de zece săptămâni vasul rămâne ancorat în rada portului, pasagerii fiind aprovizionați cu alimente și medicamente de către comunitatea evreiască din oraș. Britanicii, la presiunea organizațiilor evreiești, acceptă în final să acorde certificate palestinene dar numai pentru 70 de copii.

Deși autoritățile turcești au promis că nu vor intreprinde nimic până în 26 februarie, în 23 februarie poliția turcă intervine în forță cu 80 de polițiști. Înfrâng opoziția pasagerilor și cu un remorcher tractează vasul Struma 30 de mile (aprox. 48 km) apoi îl abandonează seara în Marea Neagră, fără să fie aprovizionat cu alimente, apă, carburanți și cu motorul aflat în reparație.

În dimineața zilei de 27 februarie 1942, vasul Struma se scufundă. Din cei 769 pasageri reușește să supraviețiuască unul singur: David Stolier. El descrie ce s-a întâmplat astfel: „Marea era foarte liniștită. Vasul stătea pe loc. Brusc, cu puțin înainte de ora nouă dimineața, o puternică explozie zguduie vasul care în câteva minute se scufundă. Eu am fost aruncat peste bord de forța exploziei1“ (pag.582). Se agață, la fel ca alți naufragiați, de bucățile de lemn de la suprafață, dar din cauza apei reci, rând pe rând se scufundă toți astfel că până la amiază rămâne singur. Șansa lui a fost haina de piele pe care o purta și care l-a protejat de frig. A doua zi dimineața a fost salvat de un mic vas turcesc.

Dezastrul vasului Struma a atras atenția lumii asupra situației evreilor din țările Axei. Opinia publică britanică face presiuni asupra guvernului pentru a permite emigrarea în Palestina, iar Marele Muftiu al Ierusalimului face presiuni să nu fie acceptați emigranți evrei. Nemții transmit instrucțiuni Misiunii Germane de la București să facă presiuni asupra autoritților românești să fie mai restrictivi în acordarea vizelor de emigrare. Mareșalul Antonescu informează organizațiile evreiești că au fost depuse 75.000 de cereri de emigrare, dar pentru a le onora statul român estimează cheltuieli de 100 milioane de dolari, sau 1.330 $ de persoană, pe care așteaptă să-i fie decontați de organizațiile evreiești. Referitor la această ofertă Killinger, ambasadorul Germaniei la București, i-a spus lui Lecca, ministrul român care se ocupa de evrei, că Antonescu: „vrea să lovească două păsări cu o singură piatră să scape de un mare număr de evrei într-o manieră confortabilă” (pag.583). Congresul Mondial Evreiesc acceptă oferta și solicită Departamentului de Stat al SUA să-i permită să deschidă un cont în Elveția în care să adune donațiile și să facă decontările către România. Britanicii fac presiuni asupra americanilor să nu permită deschiderea contului pe motiv că România este țară beligerantă, de fapt ca să blocheze emigrarea evreilor români în Palestina. După opt luni este în sfârșit aprobată licența pentru deschiderea contului din Elveția. SUA însă nu mărește cota de imigranți pentru evreii din sfera de influență a Axei. Preferă să-și folosească infrastructura navală pentru a transporta prizonierii de război germani. Între 1942 și 1945 au fost transportați în SUA 371.683 prizonieri germani și 50.273 prizonieri italieni. (Pag.584). Până la urmă britanicii acceptă să mărească cota totală anuală de imigranți în Palestina de la 15.000 la 20.000. Foarte puțini evrei însă au ajuns în Palestina ca urmare a acestui aranjament. Oferta lui Antonescu a fost torpilată și de puterile Axei și de Aliați. Deși rezultatul ofertei a fost mic „el a arătat lumii România nu a barat drumul evreilor care doreau să părăsească țara” (pag.585).

struma-3

Revenind la naufragiul vasului Struma s-au făcut diverse ipoteze privind cauza. S-a presupus că s-a lovit de o mină, că ar fi fost torpilat de un submarin german, că s-ar fi scufundat pentru că era șubred, lăsând să se înțeleagă responsabilitatea autorităților românești care i-au permis să iasă în larg. Adevărul a ajuns să fie cunoscut după 36 de ani când au fost publicate documente din arhiva flotei sovietice. Vasul Struma a fost torpilat de un submarin sovietic. Referitor la acest eveniment apare în arhivă următoarea apreciere: „Sergentul major U.D. Cenov, comandant de unitate, sergentul G.G. Nosov și soldatul operator torpile din cadrul Flotei Sovietice de Război, I.M. Filatov, au demonstrat un curaj exemplar în acțiune”2 (pag. 296). Să recapitulăm: marea era liniștită, vizibilitate perfectă la ora nouă dimineața, pavilion panamez, deci o țară neutră, vasul era de pasageri nu de război (n-avea tunuri, mitraliere sau torpile), vasul era în derivă (avea motorul oprit), probabil că pe punte se vedeau pasagerii și atunci ce-o fi fost în mintea acestor „bravi” marinari sovietici atunci când au decis să-i trimită o torpilă? Încă o dovadă a gradului de dezumanizare a omului nou sovietic. Despre ce „curaj exemplar în acțiune” poate fi vorba când ataci un vas civil, fără nicio posibiltate de ripostă? Nici până astăzi oficialitățile rusești nu și-au exprimat regretul pentru că au provocat moartea a 768 bărbați, femei, din care 70 de copii.

Despre oferta mareșalului Antonescu de a permite să emigreze toți evreii români care doresc s-o facă s-a vorbit foarte puțin în lucrările de specialitate. Dacă Aliații ar fi onorat-o multe suferințe ale evreilor deportați în Transnistria ar fi fost evitate și multe vieți salvate.

*

Bibliografie

  1. Nora Levin. The Holocaust. The destruction of European Jewry 1933-1945, editura Schocken Books, New York, 1973, pag.581-584.
  2. Martin Gilbert. The Holocaust. A History of the Jews of Europe during The Second World War, editura Henry Holt and Company, New York, 1986, pag. 296.

Foto.Ioan-Ispas

Foto. Ioan Ispas

Jocurile politicianiste

Posted by Stefan Strajer On February - 9 - 2016

Jocurile politicianiste – o cruntă bătaie de joc la adresa cetăţenilor cu discernământ

Autor: George Petrovai

 

În analiza ce urmează îi am în vedere doar pe cetăţenii cu discernământ (capabili să judece, nu să ia de bune aberaţiile altora), adică pe cetăţenii responsabili şi cu simţ civic (îşi plătesc cu conştiinciozitate taxele şi impozitele, deşi actualul stat român nu merită un atare devotament!), căci în România mai există masa de câteva milioane a simplilor locuitori (aşteaptă ajutoarele în bani şi alimente, dar cu toate astea nu binevoiesc să-şi plătească dările, iar mulţi dintre ei nu posedă acte de identitate), o veritabilă masă de manevră, respectiv partenerul trocului electoral postdecembrist: Partidele aflate la guvernare le dau acestor locuitori ajutoarele, iar ei le dau în schimb voturile!

Când nu mai primesc aceste ajutoare, deoarece în urma unor controale se constată că mulţi dintre ei nici vorbă să fie îndreptăţiţi la aşa ceva, şatra sau tribul pleacă în străinătate la cerşit şi ciordit, unde se plâng pe rupte de viaţa grea pe care sunt siliţi să o ducă în România.

Nota 1: Dacă nu s-ar urmări cu insistenţă doar coaja democraţiei (dreptul tuturor la vot, inclusiv al acelor simpli locuitori de pe aceste meleaguri, care nu vor să ştie de obligaţii, ci numai de drepturi, îndeosebi atunci când au statutul privilegiat de alogeni), fondul real al acestei slinoase afaceri electorale fiind goana turbată după voturi (democraţia este cantitativă în conţinut şi accidental calitativă în formă), şi dacă statisticile şi-ar face datoria, corect ar fi ca pe listele de alegători să fie înscrişi doar cetăţenii în sensul arătat mai sus.

Nota 2: Însuşi W.Churchill s-a arătat la vremea lui nemulţumit de democraţie, fapt pentru care afirma despre ea că-i o formă grozav de imperfectă de guvernământ. „Dar, a adăugat el, daţi-mi alta mai bună şi voi crede în ea…” Iar eu spun că există cel puţin două mai bune ca democraţia. Prima dintre el ar fi teocraţia, cârmuirea potrivit poruncilor din Decalog şi a pildelor oferite de Mântuitor. Dar teocraţia conţine in nuce puterea, adică însuşi sâmburele discordiei umane. În cazul de faţă, asaltul pentru înşfăcarea puterii ar fi dat de preoţi şi pastori, aceştia pretinzând că sunt cei mai îndrituiţi să reprezinte pe pământ autoritatea divină. Acest cusur fundamental nu mai apare în demofilie, cu adevărat cârmuirea cu dragoste şi din dragoste sinceră faţă de semeni. Prin urmare, demofilia este singura formă de guvernământ capabilă să instaureze fericirea, dar numai într-o comunitate sau societate a atotomenescului, o comunitate spiritualizată, unde relaţiile interumane sunt bazate pe credinţă sinceră, iubire şi altruism. Însă cum morala se află într-un îngrijorător regres (vezi fenomenele de decreştinare, ipocrizie, minciună şi cruzime, precum şi alarmanta înmulţire a legăturilor trupeşti împotriva firii), se cheamă că această formă de cârmuire mai are mult şi bine de aşteptat…

Celălalt viciu de fond al democraţiei noastre originale priveşte corupţia generalizată din politică şi deplorabila valoare (intelectuală şi morală) a partidelor existente pe eşichierul politic.

Cu corupţia ştim cu toţii cum stau lucrurile (şi nu stau deloc bine pentru nefăcătorii de politică): DNA arestează, prejudiciile nici pomeneală să fie recuperate, arestatul stă ce stă la răcoare (că, de, scrie cărţi şi, conform unei legi aiuritoare, detenţia se diminuează cu 30 de zile pentru fiecare carte publicată!), aşa că respectivul ipochimen, după punerea în libertate fie reintră în vechiul partid, unde cotizează corespunzător pentru a fi din nou ceea ce a fost înaintea pocinogului cu săltarea de către mascaţi, fie că – supărat nevoie mare pe foştii colegi de matrapazlâcuri – se înscrie într-un alt partid (care partid de la noi n-are nevoie de bani, chiar negri de-or fi, pentru campaniile electorale murdare?), fie la o adică pune umărul şi banii pentru înfiinţarea unui nou partid, cum ar fi uriaşul partid al puşcăriaşilor cu ştaif.

De reţinut că la toţi tâlharii ăştia nu se pune problema banilor atunci când în joc este orgoliul şi (dez)onoarea lor de hiperlichele. Se pune doar atunci când trebuie recuperat enormul prejudiciu cauzat poporului român: Ba că n-are absolut nimic pe numele lui, nici măcar ceea ce a declarat la intrarea în politică (asta, de altminteri, ar trebui să fie baza absolută de raportare la punerea sechestrului pe averile ilicite!), ba că dintr-un preapungăşesc spirit de solidaritate ANAF-ul nu marşează, ba că, înduioşat de acelaşi spirit confratern, Parlamentul ruşinii nu are în vedere un Cod Penal care să permită recuperarea imediată a averilor dobândite pe căi nelegiuite, deşi se ştie foarte bine că în acest mod simplu şi just s-ar aduna la buget suficienţi bani ca România să iasă din actuala fundătură – să-şi plătească datoria externă, să facă investiţii importante (în industrie, agricultură, modernizări de drumuri etc.) şi – nu în ultimul rând – să mărească simţitor veniturile nevoiaşilor, pe scurt pentru efectiva creştere a nivelului de trai.

Valoarea intelectuală a partidelor vizează netemeinicia strategiilor economico-politice ale acestora pentru demararea reală (reflectată în coşul zilnic) a economiei şi pentru smulgerea României din conul de umbră în care a ajuns din pricina necalificaţilor ei diplomaţi postdecembrişti, iar valoarea morală a acestora se raportează atât la acei membri care au grave probleme cu justiţia (de pildă, Ovidiu Nemeş, actualul primar al municiului Sighetu Marmaţiei, a primit sentinţa de incompatibilitate, cu toate astea dă zdravăn din coate pentru un nou mandat), cât şi la lipsa de jenă cu care se afişează urmaşii unor faimoşi kominternişti (Andreea Paul Vass şi Bogdan Olteanu sunt nepoţii evreicei kominterniste Ghizela Vass, prietenă la toartă cu Ana Pauker). Eh, iată unde s-a ajuns prin neaplicarea legii lustraţiei – Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara…

Tot în partea morală intră voturile date de europarlamentarii României (Renate Weber, Mircea Diaconu etc.) împotriva ţării care i-a propulsat şi-i plăteşte regeşte, mai exact pentru pierderea identităţii ei prin federalizarea Europei dezbinate şi pentru închiderea termocentralelor şi a ultimelor mine de cărbuni din ţară. De parcă prin asemenea măsuri de râsul curcilor s-ar putea reduce poluarea globală, când SUA şi China, marii poluatori mondiali, nici nu vor să audă de aşa ceva…

Nota 3: În romanul Fraţii Karamazov, Dostoievski îl pune pe Marele inchizitor să indice cele trei căi pentru anihilarea personalităţii umane şi a libertăţii sale – miracolul, taina şi autoritatea. Toate trei sunt de actualitate în lăbărţata Uniune Europeană: miracolul supravieţuirii ţărilor membre ca entităţi distincte, în pofida cedărilor succesive de suveranitate de care amintea Traian Băsescu, taina sforilor care se trag în Comisia UE, ea controlând democratic (sic!) procesul legislativ (Parlamentul), şi presiunile exercitate asupra ei de atotputernicile carteluri ale petrolului şi medicamentelor, autoritatea evidenţiată prin obligativitatea recomandărilor-directive venite de la Bruxelles şi prin aroganţa comisarilor europeni, cu nimic mai prejos decât cei moscoviţi.

(Sighetu Marmaţiei, 3 feb. 2016)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Românii buni de ură. Câte ceva despre profilul haterilor Simonei Halep

Posted by Stefan Strajer On February - 9 - 2016

Românii buni de ură. Câte ceva despre profilul haterilor Simonei Halep

Autor: Cătălin Bizdadea (Bucuresti)

 

De fiecare dată când Simona Halep pierde un meci se întâmplă ceva ciudat: internetul abundă de comentarii insultatoare la adresa acestei sportive, invective pline de venin, jigniri îngrozitoare și absolut deplasate. Și autorii nu sunt străini. Sunt români. Alături de cei, puțini, care o încurajează și continuă să o încurajeze chiar și când rezultatele sunt mai puțin bune, foarte mulți parcă se dezlănțuie mulțumiți de înfrângere și urlând pe toate zidurile veșnicele mizerii: Simona de fapt e slabă, umflată de presă, ne face de râs, e lipsită de talent, locul ocupat este doar o conjunctură favorabilă etc…

E aici un tip de haterism antinațional care ne deosebește într-un fel de alte nații prin capacitatea nefirească de a urî concetățeni de-ai noștri care au reușit în viață prin munca lor. Nu ne deranjează foarte mult cei care au reușit fără muncă, prin furt, corupție și minciună, ca dovadă ca marile bogății sunt acumulate în mâinile celor certați cu legea.

În schimb, invidia față de alți români care au reușit în condiții grele, prin sacrificiu și renunțări nici măcar nu mai este ascunsă. Pentru ca acești foarte mulți hateri nu o urăsc pentru că a pierdut, o urăsc pentru că, după ce a ajuns atât de sus, e în postura să piardă. Eșecurile ei sunt folosite ca alibi pentru exprimarea unor frustrări personale nesănătoase.

Pentru ei nu mai contează că Simona are 1.68 și toate celelalte din top 10 sunt niște forțe ale naturii, începând cu Serena, continuând cu Masha, Petra, Aga, Ana, etc. Simona este diferită, fizic nu se poate compara cu competitoarele sale. O fată care a învățat tenis pe zgura murdară a Constanței într-o țară în care oamenii se târăsc în spitale cu moartea lângă ei și unde infrastructura sportivă este inexistentă. Unde înveți tenis doar dacă scoți covorul bunicii și-l bați în spatele blocului. În timp ce foarte multe dintre jucătoarele mari au crescut la mari academii de tenis, având asigurate toate condițiile de a face performanță, Simona a înghițit praf de mică, undeva într-o țară subdezvoltată, doar cu un vis și cu sprijinul unic al familiei. Șansa ei teoretică să ajungă o mare jucătoare de tenis era de una la un milion.

Ceea ce vedem la televizor este dansul suprauman al lui Federer, mecanica fină a loviturilor lui Nadal sau deplasarea robotică a lui Djokovic. Servele puternice ale Serenei, aplauzele publicului, trofeele sclipitoare, zâmbetele la conferințele de presă. Ceea ce nu vedem însă este ceea ce Andre Agassi numea „the loneliest sport”, singuratatea uniformizantă a tenisului într-o lume globală. Acum jucători foarte buni apar din toate colțurile lumii, nivelul este din ce în ce mai ridicat, cel mai înalt nivel cere calități atletice și mentale cu mult peste posibilitățile unui om obișnuit.Simona Halep

Dacă ești în afara Top 50, banii sunt o mare problemă, nu ai un venit sigur. Turneele pe care le câștigi sunt puține, deplasările sunt lungi și costisitoare, sponsorii sunt și mai puțini și totul costă: antrenori, maseuri, mâncare, avioane, turnee. Dacă vrei să ai vreo șansă trebuie să începi de mic, să te antrenezi de la ora 5 până seara, să bați mingea de o mie de ori, să mănânci corect, să te odihnești corect, să ai un mental îndeajuns de puternic încât să nu renunți, să nu înnebunești făcând zi de zi aceeași rutină. Și chiar dacă faci asta s-ar putea să nu fie suficient. S-ar putea să fie alții oricum mai buni ca tine, sau cu posibilități materiale mai mari și care să poată plăti acel bilet de avion către turneul unde ai fi vrut tu să participi.

Rutina de zi cu zi a unui jucător sau a unei jucătoare de tenis este un amalgam de durere, disciplină militară, singurătate, speranță și frică.

Mulți ajung sisifi care urcă bolovanul până aproape de vârf, apoi din diverse motive (accidentare, minge care cade pe tușă, arbitrul sau pur și simplu adversar mai talentat) bolovanul cade la baza muntelui și calvarul reîncepe. Iar dacă ridici bolovanul până în vârf și stă acolo și ai crezut că ai reușit poate ai intrat în top 50. La fete asta nu este nici o garanție. Doar 37 de jucătoare din tot circuitul feminin au făcut mai mult de 500.000 dolari din tenis anul trecut. Bani din care trebuie să plătești totul, de la fizioterapeuți la antrenor.

Acolo, aproape de vârf, după sacrificii enorme, începi să înțelegi că sunt necesare alte sacrificii enorme. Mulți oameni se schimbă, înțeleg cu dificultate ce li se întâmplă. Mulți părinți cad în nebunie, sunt cazurile celor care și-au lovit sau bătut fetele pentru că au pierdut un set.

Presiunea e imensă, banii sunt puțini și se duc repede, oasele și mușchii dor la vârsta fragede și durerea este o nouă realitate care își face prezența simțită în fiecare zi, ca un oaspete nepoftit, dar fără de care nu poți reuși.

Iar ca să reușești trebuie în primul rând să fii foarte bun, atât tehnic cât și mental. Tenisul este un sport neiertător pentru cei care cedează. Ești singur cu terenul și adversarul, iar reușita ta depinde de jucătorul de cealaltă parte a fileului, de mentalul său, de puterea sa psihică și de capacitatea ta de a trece peste eșecuri multiple. Pentru că la început pierzi extrem de mult și câștigi puțin. Dacă nu ai capacitatea să te ridici de jos și să o iei de la capăt în fiecare zi, vei rămâne doar o speranță sau un amator. În spatele aisbergului pe care îl vedem cu toții la televizor se află zecile de mii de ore de muncă, cheltuieli, nopți nedormite, antrenamente infiorătoare și costuri de oportunitate ratate. Unii reușesc după acest calvar. Foarte mulți renunță. Asta este ceea ce psihologii numesc „survivorship bias”, adică tendința noastră de a-i vedea doar pe cei care reușesc într-un domeniu și de a-i ignora pe toți ceilalți, mult mai mulți, care nu au reușit.

Simona este în top 10 de ani deja, a petrecut mult timp pe locul 2 mondial, doar cu Serena în fața ei. Serena care se va retrage probabil ca cea mai mare jucătoare din toate timpurile. Și o poate face mâine. Nimeni nu i-a dat nici un bilet de favoare Simonei să ajungă aici. Nu există wild card pentru marea performanța în tenis. Nu există conjunctură fericită care să te aducă în primele 3 jucătoare din lume și să te mențină acolo.

Performanțele ei sunt deci uluitoare într-o lume în care nu ar fi trebuit, statistic, să fie. Este, în termenii lui Nicholas Taleb, o lebădă neagră.

La data la care Serena câștiga primul său titlu de Grand Slam, în august 1999 într-o finală epică cu o altă legendă Martina Hingis la US Open, undeva pe un teren de zgură din Constanța o fată tunsă scurt trimitea mingea către fratele său. Avea 8 ani și începuse să joace tenis în fiecare zi de la 6 ani. Departe de marile academii de tenis ale lumii, departe de arenele internaționale și de condițiile moderne ale performanței în tenis, într-o țară aflată încă în afara Europei și NATO, cu un nivel de trai modest și o infrastructură sportivă deprimantă, Simona Halep învăța să trimită loviturile peste burta fileului. Atunci, șansele ca ea să devină o jucătoare profesionistă în Top 10 mondial erau infime. Șansele ca vreun organism al statului să o ajute să-și pună în valoare această pasiune erau și mai mici. Mici până la cinism, într-un moment în care nivelul de corupție instituționalizată colcăia de sănătate și nu exista nici cea mai mica intenție pentru o organizare civilizată a performanțelor sportive.

Simona a ajuns însă numarul 3 mondial. Are 1.68 și 64 de kg. Toate celelalte colege de Top 10 au peste 1.75. Multe sunt școlite la marile academii de tenis. Nu au cunoscut arșita unui teren delimitat de buruieni și nu au băut apă din rugina unei cișmele. Statele unde au crescut de mici s-au ocupat de ele, le-au creat condiții de antrenament decent, o infrastructură competitivă, le-au oferit părinților posibilitatea de a avea un nivel de trai solid care să le permită să investească în viitorul fetelor fără să-și ipotecheze viața. Ele ar avea de ce să mulțumească țărilor respective.

Și totuși, în ciuda acestor realități, Simona este urâtă la ea acasă. Un soi de gelozie nedisimulată amestecată cu antipatie pentru o sportivă, în mod obiectiv, cum rar am avut în istoria sportului românesc. Într-o țară în care succesul prin muncă nu este interesant, unde pentru a reuși trebuie să dai șpagă, să furi sau să te bazezi pe relații și nepotisme, succesul unei fete ajunsă foarte sus prin propriile resurse este neobișnuit. Și mai mult decât atât, este o dovadă că se poate și altfel într-o Românie paralizată de decenii de comunism și capitalism sălbatic și în care munca e privită ca o corvoadă pentru fraieri. Unde e mai bine să aștepți ajutoare de la stat decât să te deranjezi muncind. Succesul Simonei este o lovitură pentru toți cei a căror viață a fost clădită pe alte ingrediente. De aici vine această ură, aparent inexplicabilă.

Simona mai și pierde. Și Serena pierde. Și Sharapova, care este eliminată constant de jucătoare în primele tururi, și asta nu mai reprezintă o tragedie. Genie Bouchard, considerată o mare speranță, este acum pe locul 50 după ce în 2014 juca finala la Wimbledon. Dar nici una dintre ele, în propria lor țară, nu este supusă la abuzul de ură la care este supusa Simona în România. Este un spectacol trist pe care îl urmărim cu toții și care spune mult mai multe despre starea noastră ca națiune decât despre Simona Halep. Dovedim, foarte mulți dintre noi, că nu am învățat nimic din eșecurile trecute, și ca pe undeva ne merităm lipsa de civilizație pe care o trăim. Ne merităm politicienii care ne fură, pentru că mulți români își doresc să fie ca ei, nu ca Simona Halep.

Este o lecție aici pentru noi toți. Această fată nu are nici o obligație față de nimeni în afară de familia sa și față de propriul său anturaj. Nu s-au investit bani publici în succesul sau în eșecul său. Dar lipsa aceasta de respect pentru cei care reușesc și altfel, într-o țară în care se presupune din start că nu se poate și altfel, arată cât de mult mai avem de învățat până când să putem fi considerați cetățeni europeni. Ce putem face? Să ne preocupăm mai puțin de eșecurile sale, și mai mult de munca pe care a depus-o ca să își permită să mai piardă și meciuri. Și dacă vom aplica fie și puțin din munca ei în viața noastră de zi cu zi, vom reuși să ne schimbăm pe noi în mai bine, și să schimbăm această țară. Până atunci, cu ură și invidie nu se va putea construi nimic.

*

Articol preluat de pe www.republica.ro cu acordul autorului, domnul Catalin Bizdadea. Multumim frumos!

 

Un puşcaş numit Breban

Posted by Stefan Strajer On February - 3 - 2016

Un puşcaş numit Breban

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Dintr-odată s-a pornit un vârtej, în jurul unei vorbe aruncate în vânt, ce s-a preschimbat într-o adevărată furtună de vorbe mari şi grele, de replici şi acuze scrise cu aldine, să facă impresie puternică, vijelioasă de să ia ţiglele de pe case. Furtuna boierilor minţii din capitală m-a captivat fiind o comedie bufă iscată din prologul spuselor unui octogenar mult încercat de viaţă, luminos, clarvăzător, valoros scriitor român, prolog pe care, nişte personaje parvenite şi ipocrite post-decembriste, nişte false elite româneşti, l-au tălmăcit şi răstălmăcit atingând înalte cote de fabricaţii neîntemeiate, ridicole şi stupide, exprimate în toată mass-media centrală în ton grav, sever dar lipsite de orice chibzuinţă ceea ce a mărit grotescul desfăşurării acţiunii. Am urmărit-o cu atenţie, cu pasiune, trăind senzaţia unui mare spectacol dat de boierii minţii din capitală ce îşi exhibă direct individualitatea şi indirect, inconştient, prin manifestări personale, originale, dâmboviţene, IQ-ul! Nu le contest IQ-ul, pare a fi în limite normale, dar au demonstrat cu vârf şi îndesat că se comporta la fel ca cei ce îl au mult scăzut. Au reuşit pe deplin, cu vulgaritate şi talent foburg, să-şi pună mintea, cultura, poziţia socială pe altarul Stupidităţii. Felicitări lor.

Într-o dimineaţă, toată mass-media centrală a lansat: Patapievici şi Liiceanu ar trebui împuşcaţi pentru că au atacat neamul românesc!! Toată românimea, cititoare şi ascultătoare de cultură post-decembristă a celor doi, a încremenit aşteptând să apară puşcaşii, să asiste la   eveniment, fiindcă nu se spusese nicăieri că este numai folosirea unei vechi zise rumâneşti „ar trebui împuşcat” sau la plural împuşcaţi, o vorbă în vânt, drept încheierea unei discuţii, un verdict presupus la adresa unuia sau altuia, care făcuseră ceva, nu mare lucru, dar nu era pe placul celui ce dădea această exclusivă sentinţă capitală, în locul unei neaoşe injurii de moment.

Când eram în România o auzeam des, foarte des peste tot şi o luam ca pe o vorbă aruncată în vânt, văzându-mi de treabă, de drum sau de poveşti unde mă aflam cu prietenii, la bufet sau făgădău, pe vreo terasă sau în restaurant. Numai prima dată, când am auzit-o m-am speriat rău, fiindcă, deşi copil, ştiam deja că cei ce sunt împuşcaţi mor cu adevărat, iar bunicul meu, ţăran oltean, căruia îi ziceam Alde Bâtu strigă la un om cu şapcă pe cap: Bă, zdrenţă, tu ai trebui împuşcat, pe loc! Era unu ce umbla după cote. Eu m-am speriat, şi tremurând, m-am dus repede la unchiul Staricu, fierarul, care le ştia pe toate pentru a mă lămuri, când şi unde-l împuşcă pe cel cu şapcă. A râs de i s-au văzut toate cele douăzeci şi patru de măsele olteneşti: Băi nepoate, asta-i, numai aşa, o vorbă de pe la noi, o spunem când ne asmuţim pe vreu’. E o vorbă, nu-l împuşcă nici dracu’, deşi pe zdreanţa ăsta cu şapcă mare bucurie ne-ar face de l-ar lua cu el în iad. Vorba asta-i ca povestea aia cu şoriceii ce se adunară să se sfătuiască ce să facă să nu-i mai prindă pisica neagră, că nu o vedeau noaptea când se apropia. Şi unul mai deştept dintre ei a venit cu cea mai bună găselniţă; să-i lege pisicii un clopoţel de coadă ca ei să o audă când vine. A fost o mare bucurie şi uşurare printre şoareci, până ce unul mai bătrân, ce trecuse prin ghearele pisici şi scăpase ca prin minune, întrebă: cine va lega clopoţelul de coada pisicii? Înţelegi, nu se întâmplă aşa ceva, aşa şi cu ăl cu şapcă, toţi îl înjură şi drăcuie, dar de   împuşcat, îl împuşcă doar cu gura, cu degetul. De atunci, nu mai iau în serios românii ce aruncă sentinţa asta. Zâmbesc, când îmi amintesc cu drag de Alde Bâtu şi de arătătorul unchiului Staricu îndreptat spre mine, atunci. Unchiul Staricu şi cu tata făcuseră tot războiul, până în Cotul Donului şi pe urmă până în Munţii Tatra, ştiau ei cum e cu adevăraţii puşcaşi, nu cu palavrele oamenilor.      

M-am amuzat de reacţia şi panica lui Patapievici şi Liiceanu, maturi numai la anii care îi au şi cei mai mari boieri ai minţii din capitală, când au auzit această sentinţă ce a răsunat în Academia României din gura aurită a scriitorului Nicolae Breban, jumătate ardelean, jumătate alsacian şi în întregime academician. Neliniştea morţii virtuale a pus stăpânire pe sfincterele celor doi. A doua zi, mass-media centrală duduia despre soarta necruţătoare a celor doi, în timp ce GDS-ul 22, în stare de alarmă maximă, îşi lua tehnica de luptă să-i apere cu sângele propriu pe ai lor camarazi de nădejde. Andrei Pleşu nu a ratat nici de data asta să fie penibil, pozând prosteşte în erou, afirmând: vreau să fiu împuşcat alături de cei doi. Marele fanfaron, ce tot timpul se dă atotştiutor, ştie mai mult decât sunt de toate, le ştie pe cele neştiute de restul lumii, mare flecar pe toate ecranele tv. De data aceasta a impresionat admiratorii nu numai cu logoreea lui stearpă dar şi cu un insipid curaj de operetă, după brevetul „Ceata lui piţigoi, Da-i în unu’ ţipă doi!” Astfel, admiratorii lui îl şi vedeau cum se îndrepta, cu pieptul dezvelit, spre zidul execuţiei unde cei doi tovarăşi ai săi stăteau ca doi martiri în faţa camerelor tv în aşteptarea lui Breban, puşcaşul puşcaşilor, ce va îndrepta indexul spre ei şi îi va lichida cu pac, pac din gură. Pe Pleşu nici nu l-a luat în seamă. Ce om cu judecată îl mai ia în seamă, după atâţia ani, pe acest parvenit perfid care, câtă minte are numai pentru aşa ceva o foloseşte. Şi de data aceasta, înainte de a se îndrepta spre eşafodul imaginat, în care se vedea căzând ca un martir, a înşirat cu aceeaşi nărăveală de parvenire, cât de mari boieri ai minţii sunt ei trei, ce merite au: Liiceanu 30.000.000 de cărţi publicate la Humanitas, Patapievici şapte ani spectaculoşi în fruntea ICR, iar el, el Pleşu Andrei, îi şi întrece cu realizări de muzee, festivaluri, teatre şi cele două cinematografe deschise în Bucureşti când era mini-nistru culturii. Păi, la banii de la buget ce le-au trecut prin mâini şi buzunare trebuia să lase ceva în urma lor, aşa de ochii lumii. Denumirea de boierii minţii dată acestei „cete de piţigoi” a introdus-o Sorin Adam Matei, un istoric din Statele Unite, în cartea sa apărută la Editura Compania. Petre Roman l-a proiectat pe Pleşu în guvern la Ministerul Culturii, Pleşu l-a împroprietărit imediat pe Liiceanu cu Editura Politică, Liiceanu l-a lansat prin propagandă debordant de greţoasă pe Patapievici. Lanţul parveniţilor. Mai aflăm de la Sorin Adam Matei că la „Târgul de carte” de la Bucureşti din Iunie 1995, Liiceanu a garantat că Patapievici e geniu şi îl vede ca pe un profet ce va fi Mesia culturii româneşti!! Care aţi rămas cu gura căscată, aşa să rămâneţi, care vreţi să vărsaţi mergeţi repede în baie, io am scris-o pentru ca puşcaşul Breban să-şi dea seama, în al 12-lea ceas, că nu se face să tragi după profeţi şi Mesia (…să tragă după profeţi, mai treacă meargă că sunt mulţi de tot, dar Mesia, în cazul de faţă e doar unul… se pierde stirpea… mă înţelegi).

Liiceanu

În apărarea cetei lui piţigoi (nu eu am lansat metafora asta am preluat-o de la un internaut) a sărit, mai deplasat decât de obicei, Theodor Paleologu care, fără elementar bun simţ, direct şi public, fără vreo acoperire profesională îi pune lui Nicolae Breban un diagnostic de psihiatrie: delir şi demenţă senilă cu puseuri de violenţă verbală. Asta e adevărata culme pe care a ajuns cultura românească sub foştii ei miniştri ai culturii post-decembriste, Pleşu şi Paleologu. Maestre Breban, cere-i Paleologului diploma de medic şi, dacă nu are, dă-l pe mâna judecătorilor, să-l împuşte ei.

Nicolae Breban nu i-a împuşcat nici cu indexul, i-a făcut doar haimanale şi derbedei pentru daunele deliberate aduse culturii româneşti. Văzându-i atât de livizi, mai cu seamă pe Liiceanu, academicianului i s-a făcut milă de ei şi încercând să le dea curaj, un strop de viaţă aievea, să-i liniştească, le-a spus: a fost o metaforă!! Şi a mai precizat că pe Liiceanu, fost filosof cum îl numeşte, nici nu l-a avut în cătare, doar, doar şi-o reveni mai repede. Fără rezultat, inutilă metaforă populară adresată unor amărâţi limitaţi cu tot IQ-ul lor normal, pe care-l folosesc anormal, fenomen foarte des întâlnit în România de azi la boierii minţii din capitala de pe Dâmboviţa. După unii specialişti, ăştia doi plus unu, care întotdeauna se bagă ca musca în zăr, ar fi un fel de plante saprofite, inferioare, fără clorofilă ce se înmulţesc după ploaie pe bălegar. Aşa îi văd şi eu şi în acest caz; veşnici prefăcuţi care, de data asta, fac dintr-o metaforă neînsemnată drama majoră a vieţii lor, dovadă de discernământ precar şi mai ales total lipsiţi de reacţii spirituale. Sunt nişte fazi cu morgă. Pe Liiceanu nu l-am văzut în emisiunile sale niciodată deschis, însufleţit, jovial ci are mereu aceeaşi mimică de depresiv sub tratament intensiv, în timp ce Patapievici are o mimică schimonosită de microcefal ce îşi propteşte mereu capul cu mâna în falcă de parcă ar avea în el un creier de plumb, plumb. Asta-i părerea mea de observator şi cititor liber, o tot spun şi repet, eu nu sunt înregimentat în nici o asociaţie scriitoricească sau gazetărească, nici în vreo societate civilă sau para-politică, pe când ei, pe dovezi, sunt nişte servi, logopaţi străini de neamul romanesc.

Cât despre Nicolae Breban, în acest caz, apare ca un puşcaş întârziat cu vorbe banale împotriva celor doi plus unu, care timp de două decenii în mod susţinut, au frânat adevărata identitate şi cultură a românilor. S-a trezit târziu, maestrul Breban, între timp ei şi-au îndeplinit misiunile demolării perfide pas cu pas a culturii noastre. Oare, numai acum a descifrat crezul lui Patapievici publicat în urmă cu două decenii? Târziu şi degeaba acum, când majoritatea vede ce s-a ales din   identitatea, istoria şi cultura noastră. Jurnalistul şi scriitorul sibian Gabriel Constantinescu a fost primul care a tras semnalul de alarmă în revista „Puncte Cardinale”, când a apărut cartea Politicile lui Patapievici în 1996. Atunci era momentul să se unească într-o acţiune comună intelectualitatea şi scriitorimea română şi prin articole şi eseuri să atragă atenţia asupra blasfemiilor proferate de Patapievici la adresa românilor şi României scrise în „Politice”, apărută la Humanitas bineînţeles. Atunci trebuia chemat în instanţă, pentru că cele scrise şi publicate contraveneau Constituţiei României, dar nu s-a făcut aproape nimic, afară de articole critice apărute sporadic în presa independentă, pauperă şi marginalizată. Atunci am scris şi eu de aici, din preeria canadiană, mai multe articole critice, pe care apoi le-am adunat şi publicat într-un volum de pamflete şi polemici „Polemos”, sunt nouăzeci de pagini de analize critice la adresa patibularului Patapievici. În 2007, am trimis volumul la redacţiile revistelor cultural literare din România, printre care unul, direct, maestrului Nicolae Breban. Altum silentium! Acum e târziu, maestre Breban, Patapievici şi ceilalţi ca el, elitele post-decembriste, au distrus cultura noastră perenă. Acum e prea târziu şi degeaba pui mâna pe metafora puşcă, doar cunoaşteţi vorba ardeleanului: No, amu, poate să-l … puşte-n cur! Asta-i şi punct.

Cei trei, şi alţi ca ei, ştiuţi acum de toată lumea românească, nu trebuie împuşcaţi nici măcar cu vorbe, trebuie criticaţi corect literar şi public, apoi marginalizaţi din cultura şi viaţa noastră publică, aşa cum procedează ei cu unii scriitori oneşti, integri, independenţi din provincie şi diasporă. Poate aşa ar încolţi în ei urme de conştiinţă, de regrete. Miram-aş! Eu, cititorul, înţeleg supărarea, mâhnirea, revoltaă lui Nicolae Breban, pentru că pe lângă ce a scris, biografia familiei sale şi a sa personală, relevă cât de mult îşi iubeşte sincer şi respectă rădăcinile, că este un patriot român, un luptător integru în viaţă, în societate pentru a se afirma în folosul neamului. A luptat şi a învins, s-a afirmat prin mare performanţă literară ce i-a adus prestigiu, dar şi invidie, ură. Ar trebui să-şi amintească vechea lege fundamentală a speciei umane: pe acelaşi cap se pot pune cununi de lauri de către unii şi cununi de spini de alţii. E nescrisă, dar fără excepţii!

Nicolae Breban s-a născut în 1934 la Recea, de lângă Baia Mare. Tatăl său, a avut o soartă care l-a marcat afectiv, definitiv în viaţă, era preot greco-catolic şi a fost arestat şi maltratat de unguri în 1940, după Dictatul de la Viena. Obligat să se refugieze cu familia, ajunge la Lugoj, După ce a fost înlăturat horthysmul din Ardeal, peste toată România s-a instalat comunismul şi după desfiinţarea Bisericii Unite în 1948, preotul Vasile Breban a fost arestat din nou şi trimis la canalul distrugerii patrioţilor şi intelectualităţii române, unde moare în urma regimului de maltratare continuă. Această nedreptate strigătoare la cer nu se iartă, nu se uită. Trebuie amintită şi influenţa bunicului asupra copilului Nicolae, protopopul greco-catolic Nicolae Breban ce în plină dominaţie ungurească, din timpul dualismului austro-ungar, a ridicat biserică de piatră şi şcoli româneşti în acea parte a Ardealului de Nord. Toată familia lui a fost fruntaşă în viaţa naţională românească şi el a continuat tradiţia într-o perioadă în care adevărata iubire de neam devenise un delict anti-comunist. Acum este şi mai grav fiind considerat politic incorect.

Ce a făcut Dionisie Patapievici, tatăl lui Roman Patapievici, în viaţa lui pentru români, pentru România? Comunism anti-românesc încă din liceu, când armata roşie a intrat în Cernăuţi, în iunie 1940, le-a ieşit în întâmpinare, alături de tinerii evrei, cu steaguri roşii şi urale de bucurie. Dacă ar fi fost polonez, cum se falsifică acum datele reale, nu le-ar fi ieşit în întâmpinare fiindcă Polonia lui era deja tranşată între Hitler şi Stalin. Când un an mai târziu armata română a eliberat Cernăuţiul, polonezul Dionisie Patapievici a trecut în Polonia ocupată de ruşi şi de acolo la Viena direct în partidul comunist austriac. A aşteptat cu încredere şi lucrând informativ pentru armata roşie, la a cărei sosire a fost răsplătit pentru serviciile făcute. Fiind omul lor de încredere, în 1948, este trimis la Bucureşti, direct în Ministerul de Finanţe, să afle totul, să sprijine din plin Sovromurile care spoliau bogăţiile României pentru marea Uniune Sovietică! Tovarăşul Dionisie Patapievici a fost inspector general în Centrala Băncii Naţionale a României, decorat cu Ordinul Muncii pentru frăţia economică dintre RPR şi URSS. De fapt, după canoanele şi informaţiile celor din contraspionaj, decoratul regimului comunist făcea spionaj şi tranzacţii economice în favoarea URSS-ului, după cum reiese din „Fereastra serviciilor secrete” a generalului Aurel I. Rogojan. Din informaţii aflăm că Dionisie Patapievici a avut trei copii din două căsătorii; din prima cu Odarca Drăgan a avut două fete pe care le-a abandonat total şi dintr-a doua pe Roman Patapievici, crescut în puful nomenclaturiştilor comunişti şi aşchia nu a sărit prea departe de trunchi sau, dialectic spus, din rădăcinile comuniste cresc buruieni comuniste.

În paralel, ne întoarcem la Nicolae Breban, care în ultima clasă de liceu este exmatriculat fiind fiul unui duşman al clasei muncitoare decedat la canal. Pleacă la Oradea, unde îşi găseşte o slujbă şi termină liceul la fără frecvenţă. E înzestrat cu inteligenţă, vrea să-şi continue educaţia dar originea nesănătoasă de român din neam de români patrioţi era şi încă este o barieră. La Bucureşti face o şcoală profesională, este certificat strungar în fier şi lucrează la Uzinele 23 August, de unde caută o portiţă să intre la Universitate şi intră la Filozofie, falsificându-şi actele cerute la admitere. Face o mare greşeală, devenind suspect pentru că citea şi comenta mai mult pe Nietzsche şi Schopenhauer decât pe Lenin şi Stalin!! Se umblă la dosarul lui de cadre, se verifică în teren şi este exmatriculat. Origine nesănătoasă! Nelegiuirea pe pământ în mâna tiranilor! Nicolae Breban luptă în continuare şi de la filozofie trece la volan, la şcoala de şoferi profesionişti pe care o termină cu alt certificat muncitoresc şi ajunge în altă slujbă pentru existenţă. Dorinţa de educaţie universitară rămâne aceeaşi şi din nou ajunge student, în 1956, de data aceasta la Cluj, la Filologie, să înveţe pe de rost toată literatura sovietică. Dezamăgit, consideră o pierdere de timp şi de necrezut, după atâtea zbateri, se retrage pentru a citi ceea ce vrea, caută şi găseşte. E autodidact doi ani, începe să publice în reviste, e apreciat şi se lansează în literatură cu romanul „Francesca”, de aici înainte este stăpân pe un Pegas cu aripi puternice! Cu ambiţie şi stăruinţă se afirmă tot mai mult, iar în 1968 e dus şi el, ca atâţia alţii, de valul admiraţiei faţă de curajul lui Nicolae Ceauşescu direct în partidul comunist care-i deschide porţile CC-ului şi îl propteşte, redactor şef la revista „România literară”. Îi apare mult cititul roman „Animale Bolnave” şi fiind de acum membru supleant în CC, critica literară îi este la picioare, studiourile îi ecranizează cartea şi pleacă cu filmul la Festivalul de la Cannes. Şi, în culmea succesului, auzind de Tezele din Iulie 1971 ale Tovarăşului Nicolae Ceauşescu din care se desprinde o revoluţie culturală „a la Coreea de Nord”, rămâne uluit, se consideră înşelat! Se dă jos de pe Pegas, e din nou cu picioarele pe terra ferma şi se apucă de criticat tezele conducătorului în presa pariziană. Partidul îl exclude şi el îşi dă demisia din postul de redactor şef al revistei, rămânând în străinătate. Când toată scriitorimea din România a pus verdictul Breban i-a tras în piept şi a fugit, plus altele, Breban se întoarce senin, ca de la băi, avea din ce trăi; strungar în fier era, şofer profesionist era, deci aparţinea clasei muncitoare conducătoare şi în plus avea şi pană literară. Totuşi e marginalizat şi supravegheat în ţara epocii de aur în care toţi se supraveghează unii pe alţii, ca în întrecerea socialistă. Breban continuă să scrie, şi scrie bine dar cu greu îi apar scrisele. Totuşi, la Iaşi în 1977, i se editează „Bunavestire” considerată de critica literară a timpului printre primele zece romane româneşti. Fără alte comentarii. Breban scrie ca un obsedat, când în ţară, când în străinătate, beneficiind de un paşaport german după mama alsaciană. Plimbările lui libere, când toţi ceilalţi stăteau în spatele Cortinei de Fier au generat invidie, discuţii maliţioase şi suspiciunea colaborării cu Securitatea. După Decembrie 1989, mulţi au căutat dovezi prin dosarele Securităţii în acest sens, rezultatul fiind negativ. Suspiciunea a rămas argumentată cu aşa zisa grupa mare a informatorilor orali, fără contract, ce erau protejaţi de Securitate prin instrucţiuni speciale, sub un moto codificat: „Noi nu lăsăm urme, noi facem doar urme false, dezinformatoare!” Executarea!

În timpul acesta, Roman Patapievici (pentru cei ce nu sunt la curent, în familia lor numai mama îi spunea Horia, Dionisie Patapievici întotdeauna, numai şi numai Roman, aşa şi eu, e mai aproape de adevăr.) s-a făcut băiat mare şi deştept, ascultătorul tatei de la care, printre altele, a preluat ceva călăuzitor în viaţa lui: „Mintea şi educaţia o foloseşti numai pentru interesele tale, nu o risipeşti pentru binele altora. Pentru ei doar te prefaci”. (Comuniştii adevăraţi nu ţin cont de morala burgheză, tovarăşi.) În 1981 Roman termină Facultatea de Fizică şi spre deosebire de ceilalţi colegi, ce sunt risipiţi prin repartizare prin provincie, fiului de nomenclaturist i s-a pregătit o poziţie de cercetător în capitală, post pe care stă, sprijinindu-şi capul cu mâna în falcă, până la revoluţie!! Ştiu serviciile de informaţii cine l-a trimis în focul revoluţiei, dar asta e treaba lor. A fost arestat ca huligan pentru 36 (treizeci şi şase) de ore, după care devine cel mai mare revoluţionar de pe Dâmboviţa si afluenţii ei şi toate porţile cele mari i se deschid, cu plecăciune!! Ştiu serviciile de informaţie de ce, cum şi din ce ordine, treaba lor. A fost trimis în Germania cu bursă să studieze ceva, la întoarcere devenind directorul Centrului German de Studii din Bucureşti (?!?). Scrie două cărţi, groase cât lamele de ras, cum le plac bucureştenilor să spună despre cei pe care-i iubesc nespus de mult şi fiind uns scriitor autorizat al Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei şi face „programe de dreapta” celor de la GDS-22, Soros bacsi plăteşte! Prin plecarea lui Roman Patapievici de la Institutul de Cercetări Fizice, lumea ştiinţifică pierde un al doilea Einstein, dar pasiunea lui de cercetător rămâne dominantă şi trece la studierea şi cercetarea dosarele Arhivei Securităţii, în cadrul Colegiului CNSAS, avându-i colegi nedespărţiţi pe Dinescu şi Pleşu, ceea ce multora le-a spus multe. Întâi de toate, trebuie să ştiţi că dosarele Securităţii nu sunt moarte, ele sunt continuu cercetate, resuscitate, supuse unei chirurgii plastice de specialiştii neo-securişti, care le cosmetizează la ordine cu foi noi-nouţe de compromitere sau din alte dosare dispărând foi compromiţătoare. Au şi o secţie maternă unde se nasc în continuare dosare şi o secţie funerară unde dispar dosare, precum cel al tovarăşului Traian Băsescu! (Sic transit gloria mundi = Aşa trecu Grigore munţii, în traducere liberă, în care Grigorie e nume conspirativ.) La CNSAS dosarele Securităţii au fost şi bune ciolane de ros, mulţi au ros, mulţi ar fi vrut să roadă, s-au bătut ca chiorii pentru ele. Şi Roman Patapievici şi-a rupt caninul de minte în Dosarul Sorin Antohi şi după legea 187/1999 trebuia să facă puşcărie, dar s-a muşamalizat cu o muşama trimisă din străinătate, probabil, prin poşta diplomatică. A părăsit prin demisie, demisia muşamalizării, cercetarea asta, lăsându-ne cu încă o gaură neagră în adâncul universului. Când a ajuns, cum a ajuns, preşedinte unul Traian Băsescu, scriitorimea română s-a trezit uluită că Augustin Buzura a fost dat afară de la conducerea Institutului Cultural Român, de-a dura pe scări, şi în locul lui a fost instalat cercetătorul de dosare securiste, de data aceasta de către preşedintele care din copilărie nu mai citise o carte de literatură! Stupoare şi dilemă: cine dracu’ i-a ordonat-o şi pe asta marinarului? Primul lucru, pe care l-a făcut noul director a fost să sisteze cât mai multe reviste literare româneşti, ce aveau o mare valoare în dezvoltarea culturii autohtone prin redactorii şi colaboratorii lor. Roman Patapievici ştia acest lucru şi intenţionat le-a desfiinţat. În schimb a scos el una de manipulare şi dezinformare, pe cât de scumpă pe atât de proastă şi de necitită. De la început s-a instalat, seară de seară, pe ecrane tv dădăcindu-i politico-filosofic pe cei ce îl priveau şi lăudându-l pe Traian Băsescu, care l-a şi decorat pentru recunoştinţa faţă de el. Asinus asinum fricat, nu traduc fiindcă se înţelege că e vorba de Roman Patapievici şi Traian Băsescu.

Am făcut aceste paralele, inegale, biografice pentru cei ce nu cunoşteau aceste noţiuni necesare unei corecte aprecieri, a situaţiei create în urma metaforei lui Nicolae Breban.

„Atât pentru astăzi. A bon entendeur. Salut. Aşa citeşte Zoe pe scenă. Scena e aceeaşi.

Venind în România în fiecare vară, după 1989, i-am făcut o vizită de curtoazie scriitorului Gabriel Constantinescu din Sibiu, care edita de ani de zile revista „Puncte Cardinale” pe care o primeam şi eu în preeria canadiană. Era o revistă tradiţională de dreaptă românească, în care apăreau articole istorice, politice, culturale corect exprimate, importante pentru că încercau să facă o punte, o legătură între trecutul românesc şi ceea ce ar fi potrivit şi drept, acum şi în viitor, pentru neamul nostru. CriticA situaţia politică şi culturală din ţară, era criticată şi marginalizată de la centru, dar Gabriel Constantinescu era de nemişcat din adevăratele sale cunoştinţe de viaţă şi istorie, din ideile sale nobile faţă de poporul român, respectând principiile de bază ale concordiei şi democraţiei. Când i-am strâns mâna era un octogenar de statură impunătoare fizică şi intelectuală cu un palmares impresionant. Era fiul scriitorului sibian Paul Constant, a fost ofiţer, a fost pe frontul dezrobirii Basarabiei şi Bucovinei, a căzut prizonier la ruşi ce l-au trecut prin cinci lagăre de muncă forţată, în condiţii inumane, cum numai ruşii se pricep cel mai bine. Repatriat a intrat pe mâna Securităţii care l-a purtat în lanţuri prin Jilava, Aiud, Canal-Peninsula, Gherla şi apoi a avut domiciliu forţat în Bărăgan. Cu douăzeci şi cinci de ani din viaţa sa a plătit pentru că a fost român şi a rămas român adevărat. Copleşitor ce a trăit şi rezistat şi miraculos cât de luminos şi lucid este, cât s-a educat, cu studii de literatură, filozofie, cibernetică făcute într-o vreme când statul de democraţie populară nu-i permitea mai mult decât a fi salahor!! Acest român mi-a arătat „Politicile” lui Patapievici, şi mi-a citit, poticnindu-se în emoţii şi revoltă, de cele scrise despre români şi limba română, despre istoria şi cultura românilor. Nu am putut crede că pe această lepădătură comunistă Băsescu l-a pus să facă ce vrea din cultura noastră românească. Am pus mâna pe condei şi am scris, cum mă pricep io, un român obişnuit, toată înverşunarea mea împotriva patibularului Patapievici, fiindcă şi el face parte din cei 23 de milioane de omuleţi patibulari, cum a afirmat în scris că este poporul român. Am scris din revoltă ce a pus stăpânire pe mine după lectură, am scris din admiraţie şi respect pentru Gabriel Constantinescu, o elită naţională a generaţiei sale, întruchipare a intelectualului român de mare valoare, dedicat cu totul, hotărât şi nestrămutat, neamului nostru.

 

„Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice”, Constituţia României, Articolul 80, Aliniat 2.

 

Scrisoare deschisă domnului preşedinte Traian Băsescu

Domnule Preşedinte,

Sunt român, cetăţean roman stabilit în străinătate de 25 de ani. Deşi mă aflu la distanţă de mii de kilometri de România am continuat să îmi păstrez identitatea, dragostea şi respectul faţă de ţara şi neamul meu. În toţi aceşti ani, pe lângă faptul ca m-am integrat corect în societatea canadiană, am urmărit continuu, cu emoţii şi speranţe, societatea românească. Mereu am fost şi sunt interesat de viata şi gândirea conaţionalilor mei, de direcţiile prin educaţie şi propagandă, de randamentul lor social, de cultura şi aspiraţiile lor.

Cu mare tristeţe mărturisesc că, locul entuziasmului şi al speranţelor de acum şaisprezece ani au fost luate, an de an, de tot mai multe surprize neplăcute şi decepţii. În paranteză, precizez pentru clarificare, nu mi-am făcut nici un calcul pentru interese personale în România, sunt medic practician în Canada şi sunt mulţumit de ce am prin muncă cinstită. Speranţele mele au fost legate de ansamblul libertăţilor, de randament şi bunăstare, de viitorul Romaniei.

Preşedinţii, guvernele, partidele şi unii oamenii de cultură din aceste trei cincinale de îndatorare la străini au transformat aspiraţiile şi speranţele majorităţii cetăţenilor români în iluzii.

Trebuie adăugat că pe lângă corupţia instalată la toate nivelele şi regresul economic general, este şi o degradare educaţională şi culturală cumplită. Mass-media româneasca, scrisă sau electronică, zilnic ne   exemplifica afirmaţiile de mai sus.

Eu am să mă opresc la Institutul Cultural Român (ICR) al cărui tutore şi preşedinte de onoare sunteţi. În Decembrie 2004, când cu 51,23% din voturi aţi fost ales preşedintele României, speram să fii realizat nişte amănunte după care trebuie să vă călăuziţi activitatea.

Întâi, să realizaţi că aţi devenit preşedintele tuturor cetăţenilor din România, nu doar a unui partid, şi al doilea în democraţie cetăţenii nu îşi aleg conducător ştie tot, face tot ci un concetăţean, care prin funcţia încredinţată, veghează respectarea legilor. În acest sens, vă aduc la cunoştinţă, a doua oara în acest an, cazul publicistului Horia Roman Patapievici (HRP) pe care cu expresia: fiecare vine la   putere cu oamenii lui l-aţi instalat preşedintele ICR, funcţie care în ţările democratice nu este treaba omului   venit la putere…

Expresia la putere nu sună cu adevărat democratic, ne aduce aminte de dictatori şi tirani, de carierişti, de indivizi cu tulburări grave de personalitate, de paranoici. Vă sugestionez să o evitaţi, chiar dacă credeţi ca aţi venit la putere. Ţineţi minte că, numai 51.23% dintre cetăţenii României v-au ales şi dintre aceştia la limită, majoritatea v-au votat să „nu-l vadă pe bombo-nelu şi preşedinte” nu pentru vreo putere.

În al doilea rând, HRP prin scrisele sale publicate în volumul „Politice” aduce grave defăimări României şi Românilor, ceea ce denotă o lipsă de respect faţă de concetăţenii săi şi o gravă încălcare a Constituţiei României – aprobată prin referendum în August 1991 – pe care atât HRP cât şi DVS, prin articolul 51, trebuie sa o respectaţi. DVS, domnule preşedinte, şi prin jurământ (Articolul 82, aliniatul 2).

Publicistul Horia Roman Patapievici, prin cele publicate în acest volum a încălcat Constituţia României, articolul 30, aliniat 7 care precizează pentru toţi cetăţenii români: „Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii…” Iată acum, câteva din defăimările aduse ţării şi naţiunii din volumul său „Politice” editat la „Humanitas” în 1996:

Despre România:

„Radiografia plaiului mioritic este ca al fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării” – Politice, HRP, pag. 63.

Despre populatia României:

„23 de milioane de omuleţi patibulari” – Politice, HRP, pag 53

„Un popor cu substanţă tarată. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, guri vulgare, trăsături rudimentare” – Politice, HRP, pag 34, iar la pag. 64: „Românii nu pot alcătui un popor fiindcă valorează cât o turmă…”

Despre Limba Română:

„Româna este limba în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau … să o folosim numai pentru înjurături…” – „Politice’’, HRP, pag. 64. 

Despre Istoria Românilor:

„Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa de temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfârşit. Apoi ne-au luat la urinat ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având băşica udului mai mare… i-au dovedit” (pag.63)

Despre Cultura Românilor:

Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul până la erupţia terţiară, tropăind veselă într-un trup inconştient, până ce mintea va fi în sfârşit scopită, inima devine piftie iar creierul un amestec apos” – „Politice”, HRP, pag.49;

„Cu o educaţie pur românească nu poţi face Nimic” (pag. 56).

Mai sunt şi altele, domnule preşedinte, dar vreau să închei această scrisoare, sperând că este suficient să realizaţi în ce situaţie jenantă, para-constituţională vă aflaţi folosind principiul nedemocratic „fiecare vine la putere cu oamenii lui”. Situaţie pe care trebuie sa o remediaţi prin obligaţia de serviciu constituţională pe care o aveţi şi să-i retrageţi funcţia de preşedinte al Institutului Cultural Român lui Horia Roman Patapievici, care trebuie să-şi ceară scuze publice pentru aceste defăimări cetăţenilor români. Prin sondajele făcute pe această temă, atât printre românii din ţara cât şi printre cei din străinătate, s-a adunat o documentaţie acuzatoare la adresa lui Horia Roman Patapievici şi cerinţa expresă de-a fi schimbat şi dat in judecată fiindcă în Constituţia României scrie: Nimeni nu este mai presus de lege (Articolul 16).

Corneliu Florea, 5 decembrie 2005, Winnipeg – Canada

            *

Rezultatul acestei scrisori a fost un răspuns din partea Domnului Bogdan Tătaru – Cazaban, consilier de stat pentru cultură. O ruşine de serv umil, a bătut câmpii cu graţie, îmbrăcat în frac şi cu papion, lăudând intenţiile excelenţei sale. Trăind în Ardeal, mi-o trăbuit o ţâră de vreme până am priceput că preşedintele ţării îi excelenţă şi nu se va atinge de Roman Patapievici pentru încălcarea grosolană a Constituţia României. Răspunsul acesta, din partea cancelariei de la Cotroceni, mi-a reînnoit ideea, şi nu este numai a mea, că Traian Băsescu la rândul său, nu e nimic altceva decât un serv. I-am răspuns consilierului-serv cum am crezut eu de cuviinţă şi m-am hotărât să nu mai scriu scrisori servilor de la Bucureşti. Cât priveşte pe Roman Patapievici a mai scos trei ediţii cu aceleaşi blasfemii la adresa României şi Românilor să înţelegem că e mai presus de Constituţia României iar excelenţa sa îl serveşte când sună clopoţelul! Am început să înţeleg şi mai bine ce funcţii îndeplinesc preşedinţii republicii după decembrie 1989 şi, în acelaşi timp, mi s-a făcut milă de supunerea multor scriitori din ţară.

Şi acum înapoi la puşcaşul Breban. Îi înţeleg mâhnirea ce i s-a transformat în suferinţă cronică, dar nu a luat cea mai bună decizie cu metafora-puşcă şi nu a luat în considerare spatele lui Patapievici şi nici gărzile sale de corp. Era să uit ceva la fel de important: poltronismul boierilor minţii din capitală şi al unor elite loco ce au deviza lor „Nihil sine… utilitas!” Exemplu: În mai 2015, Radu Boroianu este uns de către Senat director la ICR, instalare cu tam-tam, presă şi invitaţi printre care şi maestrul Breban. Noul director ICR îl propune preşedinte onorific al Institutului, călăuzit de ideea că e nevoie de înţelepţi în consiliul institutului şi i se dă cuvântul. De la început, maestrul îi atacă deschis, frontal pe Patapievici şi pe adjunctul Mircea Mihăieş „o echipă catastrofică pentru cultura română” Drept, şi a continuat „…noi am exportat mizerabilismul, o literatură de cur şi pizde… exprimate pe înţelesul tuturor celor de la Institutul Cultural Român. Aşa pare a fi, dar reacţiile anti-Breban s-au declanşat în forţă, ca din puşti mitraliere, după afirmaţia: Mircea Mihăieş, Patapievici, Liiceanu îs în slujba lui Soros, cel care crede că nu mai este nevoie de statul român. Imediat s-a dat alarma codificată, pe firul albastru: „Breban e politic incorect” iar noul director al ICR, care în timpul şedinţei s-a mulţumit să zică numai: „ceea ce e permis lui Nicolae Breban nu e permis lui Radu Boroianu” (poltron!!) după şedinţă, după discuţii particulare a scris, semnat şi publicat‚ „Despărţirea de Breban” ceea ce clar dă de înţeles că va continua linia directoare a lui Patapievici la ICR.

Nicolae Breban a rămas neclintit, statornic şi a continuat să-şi susţină opiniunile sale despre mizerabilismul mizerabilului Patapievici chiar şi într-o şedinţă a secţiei de filologie şi literatură a Academiei Române, unde a scos metafora şi l-a împuşcat pe Patapievici; pac, pac! Mare scandal, mare din Academie până la grădiniţa de copii handicapaţi din sectorul unu. Un fost ministru de-a lui Băsescu – cum e turcul şi pistolul – a cerut Academiei măsuri drastice împotriva octogenarului scriitor, probabil în ideea să-l dea afară din Academie şi să-i ia el locul. Puşcaşul Breban a greşit când în apărarea sa spune că în alte ţări, şi dă exemplul Poloniei, Patapievici ar fi fost exclus şi terminat. Astfel   scandaluţul nostru dâmboviţean devine scandal internaţional, diplomatic fiindcă, ambasadorul Poloniei a fost pus să sară până-n tavan, lovindu-se rău la cap şi ameţit a declarat, citez: Patapievici şi Liiceanu se află printre cei mai străluciţi intelectuali români, ceea ce dovedeşte fără tăgadă că habar nu are de cultura română, dar deh, şi el un slujbaş amărât a fost pus să-şi bage nasul unde nu-i fierbea… cultura, susţinând că Nicolae Breban a adus daune prestigiului Poloniei, care în clasamentul internaţional deţine o poziţie superioară în libertatea presei. Păi, atunci, de ce se bagă în presa românească? De dragul lui Patapievici ce are libertatea presei, şi îi neagă libertatea de expresie lui Nicolae Breban! Aşa-i democraţia în Polonia sau numai în capul ambasadorului după ce a dat cu el în tavan? M-am lămurit, are şi Polonia ambasadori cu ieşiri penibile, ceea ce a reieşit şi din comentariile internauţilor pe care le-am citit.

Culmea penibilităţii a atins-o depresivul Gabriel Liiceanu într-un articol: „Nu sunt de acord să fiu împuşcat” înşirând că este a treia oară, din 1990, când este ameninţat cu împuşcarea: odată de mineri, care şi ştiau cine e Liiceanu, apoi de Vadim Tudor, care ştia foarte bine cine e Liiceanu şi acum de către un academician. Vai, vai, vai, ce români fără milă, faţă de Liiceanu ce a scris, semnat şi publicat: „…Patapievici care poate şi chiar trebuie să înjure România din prea multă iubire, în baza unei ideii filosofice personale că iubeşte România atât de mult încât are dreptul la blesteme, critici acerbe, invective la adresa obiectului iubit (în cazul de faţă România e un obiect oarecare pentru cei mai străluciţi intelectuali români ai ambasadorului polonez). Să întrebăm pe fostul filosof, dacă Nicolae Breban, care iubeşte cu adevărat foarte mult România şi cultura ei, are aceleaşi drepturi la blesteme, critici acerbe, invective la adresa obiectului Patapievici sau nu? Dacă nu, de ce nu?

Constituţional toţi cetăţenii României au aceleaşi drepturi de conştiinţă şi expresie, dar mie îmi pare rău că maestrul Nicolae Breban nu a ales calea justiţiei. Să-l acuze pe Patapievici de cele scrise şi publicate referitor la naţiunea romană. Să-i citească judecătorului că: „Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă la semnul fierului roşu… sunt 23 de milioane de omuleţi patibulari … cu substanţă tarată … roşi de spirocheta românească până la erupţia terţiară” la care apărătorii lui Patapievici vor aduce ca argument că toate acestea sunt de fapt expresia înaltei sale iubiri faţă de români! Judecătorul să judece corect, cum îl judecă poporul român. Teamă îmi e că la Bucureşti se va găsi judecătorul potrivit care să o înghită şi pe asta, dar poporul român nu. Au fost şi sunt mulţi iubitori de ţară care critică aspru ceea ce se întâmplă la noi, din cauza preşedintelui, guvernului, parlamentarilor, dar au avut un vocabular decent, nu au insultat ordinar poporul român cum a făcut şi face Patapievici, care în „Politice” a atins limite anormale, paranoice ce, într-un fel sau altul nu trebuie acceptate, trebuie tratate cu judecată.

Eu, un român obişnuit, care după paranoia lui Patapievici sunt patibular – adică demn de spânzurat – alături de ceilalţi 23 de milioane români, acum la sfârşitul Secolului XX, revoltat am făcut un Denunţ Penal la Parchetul Tribunalului Municipiului Bucureşti, pe care l-am trimis recomandat cu aviz de primire şi la care, în aproape zece ani, nu am primit nici un răspuns! În schimb, simt din plin braţul lung al institutului tovarăşului Roman Patapievici, fiindcă ei de acolo de pe Aleea Alexandru sunt mitomani şi duplicitari, ticăloşi răzbunători pe la spate.

Denunţ penal

 

Către

Parchetul de pe lângă Tribunalul Municipiului Bucureşti – România

 

Subsemnatul Dr. Padeanu Dumitru (Corneliu Florea, n.red.), cetăţean român şi canadian, domiciliat în 11 Trowbridge Bay, Winnipeg, Manitoba, R2N 2V9, Canada, cu legitimă indignare cetăţenească, fac acest denunţ penal împotriva cetăţeanului român Horia Roman Patapievici, preşedintele Institutului Cultural Român din Bucureşti, Aleea Alexandru nr. 38, pentru încălcarea Constituţiei României, articolul 30, aliniatul 7 care stipulează: sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii.

Cetăţeanul Horia Roman Patapievici a publicat în 1996, când actuala constituţie românească era deja în vigoare de câţiva ani, un volum intitulat „Politice” la Editura „Humanitas” în care scrie şi semnează, publică si răspândeşte, următoarele:

Despre România:

„Radiografia plaiului mioritic este ca al fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării” – Politice, HRP, pag. 63.

Despre populatia României:

„23 de milioane de omuleţi patibulari” – Politice, HRP, pag 53

„Un popor cu substanţă tarată. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, guri vulgare, trăsături rudimentare” – Politice, HRP, pag 34, iar la pag. 64: „Românii nu pot alcătui un popor fiindcă valorează cât o turmă…”

Despre Limba Română:

„Româna este limba în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau … să o folosim numai pentru înjurături…” – „Politice’’, HRP, pag. 64. 

Despre Istoria Românilor:

„Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa de temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfârşit. Apoi ne-au luat la urinat ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având băşica udului mai mare… i-au dovedit” (pag.63)

Despre Cultura Românilor:

Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul până la erupţia terţiară, tropăind veselă într-un trup inconştient, până ce mintea va fi în sfârşit scopită, inima devine piftie iar creierul un amestec apos” – „Politice”, HRP, pag.49.

Locuiesc în Canada din 1980, profesez ca medic, sunt informat prin limba engleză de ceea ce se petrece si întâmplă în lume, dar nu am auzit ca în lumea civilizată, o persoană care se pretinde educată şi este proiectată ca atare de mass-media, să aducă public asemenea insulte, denigrări şi defăimări naţiunii în mijlocul căreia trăieşte. De asemenea, până la cetăţeanul Horia Roman Patapievici, în România au existat foarte mulţi intelectuali superiori lui, ce au realizat corect starea noastră istorică şi socială, dar au avut măsura inteligenţei şi-a bunei cuviinţe în exprimarea ei. Respectăm libertatea de expresie, dar nu acceptăm să fim denigraţi şi defăimaţi în mod   grobian, anti-constituţional.

Am încercat să-mi exprim starea de indignare faţă de aceste defăimări, fiind român, născut, crescut şi educat în România, dar mass-media „liberă şi democrată” nu dă dreptul la replică tuturor românilor. Văzând că sunt lipsit de drepturile cetăţeneşti, m-am adresat preşedintelui Traian Băsescu care a jurat să respecte Constituţia României. A jurat de formă, de protocol.

Niciodată nu am să accept asemenea insulte la adresa mea şi-a conaţionalilor mei, deci în ultimă instanţă mă adresez DVS, cu speranţa că Justiţia Română veghează la respectarea CONSTITUŢIEI ROMÂNIEI   şi apără demnitatea cetăţenilor români.  

Chiar dacă acest denunţ penal vine numai din partea mea acum, vă asigur că mulţi cetăţeni români sunt la fel de indignaţi – domniile voastre nu? – şi pretind cetăţeanului Horia Roman Patapievici să ceară scuze publice, verbal şi în scris, cetăţenilor români pe care el îi consideră omuleţi patibulari, taraţi, roşi de spirocheta românească. De asemenea să părăsească funcţia de preşedinte al Institutului Cultural Român. Atât.

Dr. Pădeanu Dumitru, 20 August 2006, Winnipeg – Canada       *            

NU am primit nici un răspuns din partea parchetului bucureştean, nici măcar avizul de primire ce trebuia semnat şi rambursat. Aşteptând, m-am lămurit încă odată, de instituţiile noastre bucureştene, de reţeaua de stat a nelegiuirilor ce domină în România preşedintelui Traian Băsescu. (Folosesc aici termenul de nelegiuire în sensul nerespectării Constituţiei şi a legilor în vigoare). Doamna Monica George Tudor din Toronto, soţia poetului George Tudor, mergând la Bucureşti, s-a interesat personal de situaţia denunţului trimis de mine. Pe un ton bădărănesc, de obor, i s-a refuzat orice informaţie. S-a întors deziluzionată şi mi-a părut foarte rău pentru dânsa. Apoi, am fost prins de probleme personale, m-am luat cu ele, dar, din când în când, zâmbeam cu amărăciune ce naiv sunt: nu s-a găsit în tot Bucureştiul alt rumân care, sprijinit de alţii la fel ca el, să-l dea în judecată? M-am găsit io, din nordul preeriei canadiene, să fac ce trebuia făcut de la început de intelectualitatea şi scriitorimea liberă acum în ţară. Probabil, am minte de naiv şi suflet depăşit, dacă aştept altceva de la înalta lume a boierilor minţii, a Institutului Patapievici şi al guvernelor şi instituţiilor subordonate culturii lor. Indiferent, de prestigiul cu care se freacă unii pe alţii, eu nu accept aceste nelegiuiri anti-româneaşti, anti-constituţionale ale lui Patapievici, trebuie să le contracarez public. Am făcut-o pentru Gabriel Constantinescu şi Doamna Maria Blaj soţia sa care, din dragoste şi dăruire adevărată pentru România, a făcut şi dânsa ani grei de puşcărie comunistă, o fac pentru patria mea. Mă simt liber şi mulţumit, este o datorie.    

Acum privesc, cum pot eu privi, cât e de prins puşcaşul Breban de haita nelegiuită. Naiv cum sunt îmi pare rău, pentru că trece printr-o traumă psihică şi ca medic ştiu ce înseamnă asta. Ce păcat că nu a acordat atenţie cărţii pe care i-am trimis-o, Polemos, în urmă cu douăzeci de ani, poate nu ar fi pus mâna pe puşcă ar fi scris un denunţ penal, mult mai bine decât mine, pe care parchetul bucureştean nu-şi permitea să-l arunce la coşul de gunoi fiindcă venea de la scriitorul Nicolae Breban! Repet, maestre, aţi greşit, aţi dat cu oiştea-n gard. Dar vorba ardeleanului: Nu-i bai, cu treabă bună tocmiţi şi gardu’ GDS-lui 22 şi oiştea carului.

Sănătos să fiţi! Veţi trece cu bine şi peste astea, pentru că aveţi dreptate.

 

Corneliu Florea, Ianuarie 2016, Winnipeg – Canada

 

PS – Salutări Doamnei Magda Ursache, i-am trimis recomandat, astă vară, din România un volum Polemus pentru Contemporanul, pentru DVS, gândindu-mă, io naivul, că v-ar putea fi de vreun folos, că şi de aici din Nordul Lumii e cineva alături de DVS. Încă nu am primit nici măcar acel mic semn de confirmare din partea dânsei, probabil … încă nu a ajuns poşta ….

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

Criza economică a Basarabiei între putere şi mentalitate

Posted by Stefan Strajer On January - 28 - 2016

Criza economică a Basarabiei între putere şi mentalitate

Autor: Galina Martea

 

Cu cât mai mult se înrăutăţeşte situaţia socială şi economică a unei ţări, cu atât mai mult dorinţa clasei de guvernare este în a domina integral puterea statală, respectiv, dominând integral şi bogăţia naţională în propriile interese. Un astfel de fenomen, specific fiinţei umane, reprodus prin conceptul unui „materialism nesăţios/absurd” si al unui „materialism al puterii”, conduce mereu la situaţii de criză, care afectează în mod direct sistemul economic şi social al ţării, şi procesul de existenţă decentă a poporului. Astfel, criza declansată începe a crea probleme serioase în dezvoltarea umană şi socială, iar procesul de degragare a societăţii devine un factor normal al existenţei. În acelaşi timp, clasa dominantă devine tot mai nemiloasă şi indiferentă faţă de necesităţile poporului şi procesele ce se produc în societate, iar explicaţiile de rigoare ale acestora nu sunt altceva decât nişte aberaţii cu argumente constante centrate pe calamităţi naturale, criza mondială, instabilitatea politică, etc. Toate argumentele sunt puse doar pe cântarul necinstei şi neomeniei, şi, totodată, pe nerespectul faţă de popor şi ţară, în aşa mod fiind neglijate atribuţiile reale în procesele de administrare a unei societăţi. Cu regret, nu sunt luate în consideraţie argumentele reale ce cauzează cu adevărat această criză economică şi socială de proporţii catastrofale. Motivul este că nimeni nu este responsabil de nimic şi nimeni nu poartă nicio vină pentru degradarea totală a societăţii, iar guvernatorii sunt numai pentru a ocupa funcţia publică în stat şi pentru a-şi asigura doar necesităţile personale.

Bineînţeles, constientizăm cu toţii că în procesele de dezvoltare a unei ţări pot contribui diverşi factori interni şi externi, inclusiv calamităţi naturale ce pot afecta economia ţării, astfel contribuind negativ la instabilitatea socială, la nivelul de trai al populaţiei, etc. Acesta este un lucru firesc ce se poate întâmpla în cadrul oricărei ţări. Dar, pe lângă toate acestea, este un lucru firesc că şi clasa de guvernare trebuie să fie responsabilă de acţiunile sale şi de modul cum relatează tabloul real al dezvoltării sociale şi al piedicilor ce intervin atât de grav în distrugerea totală a economiei naţionale şi a bunăstării sociale. Aici ar urma să fie puse în discuţie, în mod public, acţiunile concrete ce sunt întreprinse şi realizate de clasa dominantă în soliţionarea tuturor problemelor din societate; care sunt succesele şi insuccesele proceselor economice şi sociale; şi, nu în ultimul rând, care sunt veniturile personale ale guvernanţilor, care de la o zi la alta devin tot mai consistente , iar aceştea devin tot mai bogaţi în timp ce poporul devine tot mai sărac în pas cu întreaga ţară. În mod special, să fie o claritate şi transparenţă totală la capitolul „venituri şi cheltuieli” pentru clasa de guvernare. În caz contrar, absenţa discuţiilor publice şi absenţa explicaţiilor de rigoare cu privire la capitalul existent al clasei dominante, realitatea denotă faptul că criza economică şi socială se intersectează în mod direct cu acţiunile ilegale realizate de guvernatorii ţării. Deci, criza socială şi economică se aprofundează tot mai mult în cadrul ţării, aceasta nefiind simţită/trăită doar de clasa dominantă. Oamenii puterii continuă să-şi menţină existenţa printr-un belşug exagerat, având la bază şi în proprietate bogăţia statului, iar poporul continuă să existe tot mai deprimat, având la bază o administrare incapabilă şi necivilizată. În această situaţie, cu certitudine, se conturează nivelul de mentalitate a clasei de guvernare, care, prin acţiunile realizate şi modul de comportare, îşi autodetermină de sine stătător care le este identitatea personală şi publică într-o societate. Astfel, putem defini că, fiind adepţi ai materialismului, puterea statală din Basarabia/R.Moldova negligează la extrem conceptul idealismului corelat cu existenţa unui popor. Pentru oamenii puterii nu există idealuri nobile, valori naţionale, interese de bunăstare a poporului.   Deci, constiinţa clasei dominante este destul de departe faţă de totalitatea proceselor autentice ce au loc în lumea modernă.

Acţiunile clasei dominante din Basarabia sunt complet contradictorii lumii civilizate şi, astfel, compromit imaginea ţării şi a poporului atât în interior, cât şi în exterior. Omul societăţii/poporul este elementul cel mai neînsemnat şi neprotejat, iar necesităţile şi nevoile acestuia pentru clasa de guvernare există ca factor derivat al existenţei sociale. Întreaga societate se confruntă cu supraviețuirea, cu nedreptatea socială, cu criza economică doar din motivul că poporul este guvernat de indivizi mediocri/incapabili/nesimtiţi, care nu ştiu şi nu au sesizat încă ce înseamnă inteligenţă, civilizaţie, evoluţie, dezvoltare umană şi socială. Mediocritatea, fără morală, s-a infiltrat în măduva puterii din stat, astfel, coordonând în mod arbitrar/dezechilibrat toate procesele sociale, economice şi politice, totodată, instaurând anarhia în stat la toate treptele de existenţă. Iar poporul, fiind într-o agonie totală, încearcă să mai creadă şi să mai emane speranţă într-o realitate plină de sărăcie şi umilinţă. Puterea, plină de funcţionari cinici, conduce o ţară, la figurat, doar pentru a fi stăpână în propriile necesităţi şi interese ce sunt axate doar pe un materialism absurd al existenţei. Clasa dominantă, atribut al puterii, utilizează statul ca un instrument în propriile interese, astfel dezvoltând/instaurând fărădelegea, corupţia, criminalitatea, nedreptatea socială. Pentru ei nu există nici într-un mod nevoile şi problemele poporului.

Criza economică, politică şi socială din Basarabia, cu caracter extrem de dezastruos, instaurată la toate treptele de existenţă, este derivatul mentalităţii a persoanelor ce conduc ţara. Oamenii puterii, prin comportamentul inuman al conducerii, au distrus propriul stat, propriul popor, care este doar un produs al existenţei şi nu un produs al bunăstării. Poporul continuă să existe doar pentru a menţine şi suporta greul crizei economice, politice şi sociale. Pe când clasa politică şi de guvernare se îmbogăţeste la nesfârşit de pe spatele acestei crize economice, care a atins apogeul. În structurile de guvernare ale statului tinde tot mai mult mediocritatea care doreşte să-şi rezolve numai interesele personale. Tot ei, în timp, însuşesc foarte bine fenomenul de a obţine averi şi venituri băneşti de proporţii exagerate prin metode ilegale, iar prin poziţia pe care o ocupă în structurile de conducere reuşesc să se infiltreze mai uşor în sfera de influienţă a ţării. Guvernând ţara prin metode necivilizate, aceştea se adaptează uşor la „teoria scurgerii”, sau mai bine zis la sustragerea tuturor bunurilor din buzunarul public al statului, ulterior devenind averea personală. Puterea destul de evidentă în Basarabia este un factor al mentalităţii care se răsfrânge destul de negativ în reglarea tuturor proceselor economice, politice şi sociale din cadrul ţării. Criza economică şi socială este rezultatul conducerii prin forme primitive, având la bază fărădelegea şi corupţia, care este o abatere totală de la moralitate. Astfel, întreaga societate este supusă unui proces de intimidare, care, la rândul lui, filtrează într-un mod foarte sigur poporul şi anume: în a produce efectul pozitiv în spălare de creiere. Astfel, poporul devine subjugat până la măduvă în mizerie şi nedreptate, în aşa mod neconştientizând corect procesele reale ce au loc în societate.

basarabia

Criza economică, la cel mai înalt nivel, este prezentă în R.Moldova în toate domeniile de existenţă socială şi de subzistenţă umană. Aceasta are loc în condiţiile când ţara timp de 25 ani a fost mereu finanţată de creditori externi şi asigurată cu mijloace băneşti enorme din partea organismelor internaţionale (FMI, Banca Mondială şi UE, Banca Europeană de Investiţii, Banca Europeană pentru reconstrucţie şi dezvoltare, etc.). Împrumuturi băneşti, cu dobândă şi fără dobândă, granturi, ajutoare materiale destul de impunătoare până la ziua de mai ieri. Mijloace băneşti destul de reprezentative pentru o ţară atât de mică, credem, ar fi soluţionat într-un mod oarecare problemele societăţii pentru a nu se ajunge la falimentul economic total şi la un nivel înspăimântător de sărăcie socială/umană (ultimul loc în clasamentul european şi printre ultimele locuri în clasamentul mondial). Este de necrezut faptul că cifra de 6,495 miliarde dolari S.U.A., datoria externă a R.Moldova în 2014 (datele Bancii Naţionale a Moldovei), nu a servit nici într-un fel la prosperarea sau menţinerea cât de cât decentă a societăţii, având în subordine o populaţie doar de 3.555.159 persoane (exclusiv teritoriul transnistrean și municipiul Tighina), conform estimărilor Biroului Naţional de Statistică. Potrivit estimărilor FMI, la începutul anului 2015 pentru prima dată în istorie, datoria externă totală a R.Moldova a atins cota egală cu valoarea PIB-ului. Conform rapoartelor prezentate de BNM, datoria externă a ţării între anii 2001-2005 a avut o stabilitate cât de cât relativă, însă începând cu anul 2006   datoria externă a ţării a fost mereu într-o creştere galopantă. Acest lucru denotă faptul că în cadrul ţării au intrat mijloace băneşti impunătoare, dar, necătând la toate acestea, societatea a devenit tot mai săracă şi ruinată complet economic. Aici poate servi exemplul cu dispariţia unui miliard de dolari din trei instituţii bancare a Moldovei, care au constituit 15% din Produsul Intern Brut (PIB) al ţării (relatează Agenţia de Ştiri AFP). Luând în consideraţie datoria externă a ţării şi nivelul de trai al poporului, atunci putem confirma că puterea statală nu este absolut deloc capabilă să administreze o societate. Cu atât mai mult, clasa dominantă a acestui stat este o eroare gravă a administrării care nu ştie să promoveze nici înt-un fel valorile identitare naţionale, procesele economice şi sociale, relaţiile umane dintre individ şi putere. Respectiv, banii împumutaţi de la creditori externi (inclusiv, ajutoare materiale/financiare acordate ţării în toţi aceşti ani, după 1991) dacă ar fi fost utilizaţi în modul cel mai transparent şi echitabil în folosul poporului şi al întregii societăţi, atunci, cu certitudine, nu s-ar fi ajuns la o asemenea situaţie catastrofală. Cu atât mai mult, decalajul între nivelul de trai al guvernanţilor şi al poporului este o realitate certă ce demonstrează în mod evident care este forma de echitate socială în acest stat şi cum sunt distribuite bunurile materiale şi financiare fiecărui cetăţean. Astfel, mediul social în care fierbe şi există societatea şi omul societăţii poate fi comparat cu o catastrofă umanitară, nimic altceva de spus.

Deci, criza economică şi socială prezentă în societatea basarabeană va exista atât timp, până când nu va fi remodelată mentalitatea clasei politice şi a celor persoane ce guvernează ţara. Nici un miracol nu va putea salva situaţia critică a acestui stat şi popor până când la putere vor exista oameni şi funcţionari publici cu o mentalitate coruptă, necinstită şi incompetentă. Astfel, este necesar, în regim de urgenţă, remodelarea   mentalităţii, ca necesitate absolută a existenţei, care, credem, poate va realiza schimbarea pozitivă în viaţa politică, socială şi economică a ţării. Prin urmare, eliminarea şi reducerea totală a cadrelor necalificate şi necinstite din puterea statului este o condiţie de neamânat, aceasta fiind completată, în regim de urgenţă, cu cadre competente şi oneste, având ca suport o mentalitate deschisă/civilizată.

G. Martea, foto 45,jpg

(Galina MARTEA, dr., savant, scriitoare)

Vara războaielor mari (5)

Posted by Stefan Strajer On January - 27 - 2016

Vara războaielor mari (5)
Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Genocidul legionarilor
(Continuare din ep.IV, publicat pe 23 octombrie 2015)
Regele a creat un haos politic, la umbra căruia corupţia a fost catalizată din anturajul Elenei de Grumberg, despre care Iuliu Maniu le-a spus vinţenilor, în 1936: „Elena Lupescu a adunat în jurul ei o ceată de aventurieri, care au acaparat conducerea ţării şi şoptesc regelui vise dictatoriale”. Aşa era şi aşa va fi! Alegerile din 1937 au demonstrat în ce confuzie a adus regele şi camarila lui electoratul: liberali 35%, ţărănişti 20% şi legionarii 15%. În situaţia aceasta, Regele a fost de fapt câştigătorul alegerilor, putând numi la guvernare pe cine dorea şi dorea numai supuşi docili. Corneliu Zelea Codreanu l-a refuzat categoric, legionarismul său, ordonat şi determinat, era în ascendenţă, impunându-se ca fenomen spiritual specific, reprezentativ românesc, dispreţuind şi acuzând Lupeascocraţia. Carol nu vroia prim-ministru nici liberal nici ţărănist, deci l-a numit prim-ministru pe Octavian Goga, al cărui partid câştigase numai 9% din voturi! Deja făcea ce vroia. În februarie 1938 a suspendat Constituţia lui Ferdinand, cea mai democrată Constituţie din toată istoria României, venind el cu una în care îşi aroga prerogative executive şi legislative, cât putea căra, mirându-ne cum de nu a pus-o şi pe metresa lui în vreo douăzeci de înalte poziţii în stat. În martie 1938 printr-o lege-decret dizolvă asociaţiile, grupările şi partidele, instalând dictatura regală printr-un Consiliu de Coroană ales de el. Toate s-au desfăşurat halucinant pentru poporul român ce s-a văzut la discreţia unui dictator. Spusele lui Iuliu Maniu vinţenilor s-au adeverit.
În aprilie 1938, se aranjează o arestare a lui Corneliu Zelea Codreanu pentru o scrisoare considerată ofensatoare la adresa lui Nicolae Iorga şi i se dă o condamnare de şase luni, pentru calomnie. În timpul executării acestei pedepse i se deschide un al doilea proces pentru trădare învinuit fiind de deţinerea şi publicarea de acte secrete interesând Siguranţa Statului! O înscenare odioasă ce este respinsă cu argumente de Căpitan şi avocaţii săi din lipsă de probe reale ale procurorului. Degeaba, dictatura regală tronează, procurorul militar e pus la treabă şi justiţia care nu mai e justiţie, îl condamnă la zece ani de muncă silnică. Opinia publică protestează, se fac şi alte arestări politice, ameninţări. Regelui dictator nici nu-i pasă, dă ordin lui Armand Câlinescu, ministru de interne, să-l lichideze pe Căpitan. Armand Călinescu îşi foloseşte şi de data aceasta inteligenţa într-un plan mârşav, regizând o evadare de sub escortă în timpul transferului de la o închisoare la alta. În noaptea Sfântului Andrei 1938, treisprezece legionari sunt urcaţi în două maşini deschise, unde sunt legaţi de mâini şi de picioare de băncile pe care stăteau, fiecare legionar având în spate câte un jandarm instruit să-i stranguleze cu nişte laţuri în momentul când li se va ordona. În plină noapte, cu 30 de kilometri înainte de Bucureşti, în dreptul Pădurii Tâncăbeşti, maşinile se opresc, comandanţii jandarmilor cu pistoalele în mână au strigat executarea şi jandarmii i-au strangulat pe cei treisprezece legionari ce erau strâns legaţi de bănci. Amin. S-au tras nişte focuri în aer pentru a simula fuga de sub escortă şi au plecat spre închisoarea Jilava. Aici era deja o groapă comună săpată, cadavrele au fost date jos, puse cu faţa în jos şi împuşcate de la spate, apoi aruncate în groapă şi turnat vitriol şi pământ peste ei. Acesta a fost sfârşitul lui Corneliu Zelea Codreanu, a Nicadorilor şi-a Decemvrilor: strangulaţi şi cadavrele lor împuşcate de la spate, să fie dovadă de evadare de sub escortă. Din Comunicatul oficial din 30 nNoiembrie 1938, spicuim: „În noaptea de 29-30 noiembrie s-a făcut un transfer de condamnaţi de la închisoarea Râmnicu Sărat la Bucureşti – Jilava. În dreptul pădurii… automobilele au fost atacate cu împuşcături de necunoscuţi, … transferaţii profitând că transportul se făcea în automobile Brek deschise, … că era noapte cu ceaţă deasă, … au sărit din maşini, îndreptându-se cu vădită intenţie de-a dispare în pădure. Jandarmii după somaţiile legale, au făcut uz de arme… parchetul militar şi civil au fost înştiinţate”. Se dau numele celor treisprezece legionari executaţi, începând cu Corneliu Zelea Codreanu. Fals comunicat, praf în ochii lumii, dar în mintea multora lucrurile erau clare: de când se transportă asemenea deţinuţi importanţi noaptea cu automobile deschise, fără să fie încătuşaţi sau legaţi …iar dacă era aşa o noapte neagră şi ceţoasă cum de nu a scăpat nici un deţinut …toţi au fost împuşcaţi mortal în noaptea cu ceaţa deasă ….necunoscuţii nu au ripostat în apărarea legionarilor …nici un semn nici o urmă din partea lor … totul e cusut cu aţă albă. Regele şi Lupeascocraţia au jubilat pentru că au decapitat Mişcarea Legionară, iar Armand Călinescu a fost răsplătit cu postul de prim-ministru. Ticăloşii înving numai prin mârşăvii, opinia publică cea lucidă a fost şi mai dezamăgită de rege şi anturajul său iar Mişcarea Legionară, profund rănită şi îndurerată, fiind scoasă în afara legii, ca şi celelalte partide, s-a retras, mulţi legionari au luat calea Germaniei. Ideea răzbunării Căpitanului era serios dezbătură în mijlocul legionarilor. Judecând situaţia, a trebuit să pună în balanţa hotărârii şi faptul că închisorile şi lagărele dictaturii regale erau pline de legionari, care în cazul unui atentat ar fi fost exterminaţi în revanşă, deci momentul nu era oportun, numai în cazul lichidării deodată atât a regelui cât şi a lui Armand Călinescu. Ori amândoi deodată, ori nici unul deocamdată. În plus, peste legionari s-a abătut pacostea de Horia Sima, care a luat locul lui Corneliu Zelea Codreanu, când în Mişcarea Legionară erau foarte multe personalităţi mult superioare acestui ins, ce nu a ţinut seama de sfatul înţelepţilor legionari, ci de sfaturile Gestapoului, organizând comandoul care l-a ucis pe Armand Călinescu şi dezastrul cel mare pentru legiune s-a produs, a fost decimată. Acum se ştie precis că Armand Călinescu era omul serviciilor britanice de spionaj, iar Gestapoul a aflat acest fapt şi, conform inteligenţei şi metodelor serviciilor de spionaj ultrarafinate, în cazul lui Armand Călinescu s-a folosit scosul castanelor din foc cu mâna altuia, ceea ce se pare să fi fost, de asemenea, şi în cazul lui Nicolae Iorga, din partea maşinaţiunile NKVD-ului. Cei ce acceptă să scoată castanele din foc pentru alţii se ard. În cazul lui Nicolae Iorga opinia publică a condamnat Mişcarea Legionară şi de atunci este unul dintre asasinatele cu care e pusă la stâlpul infamiei tot timpul. Cât priveşte consecinţele ce au urmat după asasinarea lui Admand Călinescu, Regele Carol şi-a găsit imediat oamenii represiunilor murdare. Prim-ministru a devenit Ghiţă ostaşul (generalul Argeşeanu) iar ca ministru de interne, devenit instrument al represiunilor dictatoriale a treburilor murdare, l-a numit pe Gavrilă Marinescu. De data aceasta furibunzii defăimători ai Mişcării Legionare, ce nu mai conteneau să-i acuze de toate păcatele lumii, au trecut cu nepăsare, poate chiar cu bucurie, peste genocidul legionarilor fără cea mai mică sinchisire omenească, când în alte cazuri, să zicem asemănătoare, vărsau ură şi condamnări la adresa legionarilor, fără cea mai mică decenţă de etică profesională de jurnalişti sau scriitori, fără să prezinte cadrul social care a determinat asasinarea în masă a legionarilor, acoperind totul cu detractări numai la adresa legionarilor. Această ştafetă contrafăcută, preluată de la trepăduşii malignului triumvirat: duduia, murdăreanu, dictatorul, se poartă la fel de atunci şi până în zilele noastre, spre ruşinea majorităţii istoricilor, jurnaliştilor şi-a scriitorilor. Trebuie ca şi acest genocid, în care au fost asasinaţi în masă legionarii, să fie cunoscut aşa cum a fost, determinat de dictatura lui Carol, care în fapt era o troică de scandaluri, jaf naţional şi nelegiuiri. Cunoscând întreg tabloul istoric, cu toate personajele şi acţiunile lor, abia atunci, fiecare va fi liber să interpreteze cum îi dictează raţiunea şi sufletul.
Să desfăşurăm datele: întâi, executarea echipei de 9 persoane care l-au asasinat pe Armand Călinescu ca răzbunare pentru asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, echipa fiind condusă de Miti Dumitrescu, ce avea 20 de ani şi era student la drept. Au fost bestial maltrataţi, împuşcaţi imediat fără judecată şi lăsaţi trei zile în stradă sub o placardă „Aşa se pedepsesc trădătorii de ţară”. Care trădare de ţară? Tot la Bucureşti, cu această ocazie, a fost ars de viu în crematoriu inginerul Victor Dragomirescu, şeful corpului studenţesc legionar. Nicoleta Nicolaescu, ce nu a avut nici o legătură cu echipa lui Miti Dumitrescu, licenţiată în matematică, şefa Cetăţuilor, a fost maltratată bestial şi arsă în crematoriu, iar profesorul universitar Vasile Cristescu a fost împuşcat, fiind comandant legionar. Alţi trei. În închisoarea de la Râmnicul Sărat dintre condamnaţii legionari au fost împuşcaţi treisprezece legionari, toţi licenţiaţi universitari, comandanţi legionari. La Spitalul Militar Braşov erau şapte legionari internaţi pentru tratamente, au fost luaţi de pe paturile de spital şi împuşcaţi, doar pentru că erau legionari. În lagărul de concentrare de la Miercurea Ciuc au fot împuşcaţi patruzeci şi patru de legionari, o adevărată elită tânără de studenţi, licenţiaţi, artişti, muncitori, ofiţeri. În lagărul de concentrare de la Vaslui, acelaşi genocid a treizeci şi doi de studenţi, licenţiaţi, muncitori legionari. Pe deasupra s-a dat ordin ca în fiecare reşedinţă de judeţ, cincizeci şi patru la număr în acea vreme, să fie împuşcaţi câte trei legionari, apoi expuşi în piaţa publică trei zile, iar fiecare şcoală trebuia să-şi ducă elevii să vadă ce se întâmplă cu trădătorii de ţară, să le fie de învăţătură. În total, legat numai de asasinarea lui Armand Călinescu au plătit cu viaţa 257 de legionari. Oare, genocidul celor 257 de legionari din Sptembrie 1939 nu trebuie cunoscut, aşa cum a fost, discutat şi interpretat liber, precum altele de atunci, până în zilele noastre, când se trâmbiţă de la ONU până în Parlamentul României, drepturile libertăţii de a avea idei şi opinii pe care să le exprimăm în public, fără ca cineva, de undeva, să intervină sau să împiedice comunicarea lor, direct sau prin mass-media, regardless of frontieres. Drepturile acestea există şi nu pot fi negate sau abrogate prin ordonanţe de urgenţă în ţările ce sunt, sau se consideră, democratice, numai în dictaturile lumii se folosesc metode de dezinformare, frânare, manipulare în dezbaterea şi judecarea unor fapte antiumane comise. Conducători incorecţi şi abuzivi, dictatori de orice speţă, prin lefegii lor, pot defăima, încorseta şi oprima pe cei ce au curajul să dezbată anumite adevăruri. Din nefericire, raportul între curajoşi şi poltroni nu este în favoarea dreptăţi sociale, fiindcă încă ne aflăm sub aceeaşi dominantă maximă a lui Baruch Spinoza: fiecare are atâta dreptate câtă putere are! Deci, puterea se situează deasupra dreptului, nimic mai adevărat în vremurile noastre, când puterea se măsoară numai în bani, bombe şi rachete nucleare.

Masacrele-anti-legionare-din-21-22-septembrie-1939

Foto. Masacrele anti-legionare din 21-22 septembrie 1939
Era septembrie 1939 când dictatorul Carol, contrazicând legile internaţionale în vigoare, a dat ordin de represalii maxime împotriva legionarilor, prim-ministrului „Ghiţă ostaşul” care, după nouă zile de represalii sălbatice împotriva tineretului român, a rămas în istorie drept „Ghiţă Sângerosul”, dictatorul schimbându-l ca pe un ciorap murdar, cu tot cu ministrul treburilor murdare. Dar, e clar, prin acest ordin Carol al Doilea a devenit un criminal împotriva umanităţii! Citiţi şi comparaţi şi veţi afla că actul criminal se ia în considerare după fapte, întâi de toate, în judecarea crimelor împotriva umanităţii. Să ne amintim, ca exemplu, Gavrilo Princip a asasinat pe Arhiducele Franz Ferdinad, moştenitorul tronului Austro-Ungariei, dar asemenea măsuri barbarie habsburgii nu au comis împotriva slavilor anti-monarhici. S-a judecat, s-a condamnat, dar nu s-au împuşcat oameni nevinovaţi în pieţele publice. S-a iscat un război mondial, dar nu se compară cu fărădelegea la care a fost împins dictatorul Carol. Vorbind de război, s-a găsit o altă scânteie pentru începutul altui război, ce va deveni la fel de repede mondial ca primul. Acum, în această lună în care dictatorul Carol era preocupat numai de lichidarea Mişcării Legionare, sacrificându-şi concetăţenii pe altare străine, în Polonia, vecina noastră, începuse Al Doilea Război Mondial.

Ultimatul rusesc şi sfârşitul întregirii neamului românesc

M-am născut în acelaşi an în care a început al Doilea Război Mondial, cea mai cumplită alienare umană de la începutul omenirii până la Hitler, Stalin, Churchill, Rosevellt, aceşti nebuni care ne guvernează, cum i-a numit avocatul şi scriitorul român Nicolae Baciu, după ce a trăit războiul, i-a văzut consecinţele, a cercetat documentele războiului în marile biblioteci din Londra şi Washington. Sunt motive, prin deducţie logică a evenimentelor, că ultimii trei nu s-au diferit prea mult de primul, de Adolf Hitler. La urmă, când s-a încheiat pacea marilor învingători, şi ei au sfâşiat lumea cum au vrut ei, luând modelul lui Hitler, deci au fost la fel. Cât priveşte învinşii, nimic nou sub Soare, au fost singurii vinovaţi de toate relele acestui abominabil război, început, tot dintr-o scânteie, nici nu se putea altfel, cu arme cunoscute deja din primul război mondial şi sfârşit cu rachete germane şi bombe atomice americane.
Poate cititorul vrea să afle şi altceva despre scânteia acestui război năprasnic, în care conducătorii marilor puteri, vulturi cum sunt ei afişaţi pe heraldica şi stemele din ţările lor, de data aceasta şi-au tras pe deasupra un penaj de camuflaj, de porumbei ai păcii, gungurind numai pace pe acoperişul lumii, când un vulturel nemţesc, făcând pe pasarea Phenix a Primului Război Mondial, a dat iama în ei! Atât i-a fost, de când îl aşteptau ei să-l mănânce prăjit cu tot cu marele lui Reich. E şi asta o interpretare după război, dar atunci, la sfârşitul verii lui 1939, s-a vorbit şi scris, cât încăpea în propaganda nazistă a timpului, că polonezii, da polonezii, îi tot atacau pe paşnicii germani din zonele de frontieră în pregătirea lor de-a invada Germania. Deci de scântei nu se ducea lipsă, urma doar ca la momentul potrivit să se aleagă scânteia care să declanşeze începutul unui nou război mondial. Momentul potrivit s-a ivit imediat după semnarea protocolului de neagresiune dintre Germania şi Uniunea Sovietică, care de fapt a fost o împărţire a ţărilor mici ce se aflau între ele, iar ca scânteie s-a ales Incidentul de la Gleiwitz, un oraş german, la acea vreme, acum nu mai e, la frontiera cu Polonia.
În noaptea de 31 august 1939 un grup de comando înarmat şi îmbrăcat în noi, frumoase uniforme poloneze a intrat pe teritoriul german, a atacat şi ocupat staţia de radio din Gleiwitz, de unde au dat un comunicat agresiv anti-german, bineînţeles în frumoasă limbă poloneză. Între timp au fost atacaţi s-a făcut uz de armament şi în urma atacatorilor postului de radio german au rămas câţiva morţi în uniforme poloneze, ce aveau asupra lor acte poloneze, de identitate poloneză. A fost un fals atac regizat a la carte de Gestapo ce producea scântei de provocat un război, prin false incidente la frontieră atribuite polonezilor. Aceste incidente plăsmuite făceau parte dintr-un vast plan a lui Heinrich Himmler, Operation Konserve, şi erau preluate de propaganda nazistă pentru largă difuzare în aşa fel încât să demonstreze europenilor cât de agresivi au devenit polonezii împotriva paşnicilor germani. Konserve, adică conservele, erau deţinuţi selectaţi din Lagărul de la Dachau şi ucişi cu injecţii letale, îmbrăcaţi în uniforme poloneze, cu acte poloneze în regulă şi apoi duşi, gata morţi, la locul incidentelor de frontieră unde erau împuşcaţi ca să devină dovezi concludente de polonezi ce produceau sabotaje şi incidente în cel mai paşnic Reich din lume. Conducătorii Reichului vroiau să facă bună impresie conducătorilor europenilor, care prin Acordul de la München le-a dat pe tavă de argint Sudetul, lângă care le-a fost îngăduit să adauge Moravia şi Boemia ca protectorat german, iar Slovacia o mică republică aservită, din care ungurii s-au repezit să ia şi ei o parte. E clar, urma Polonia, dar prin metodele incidentelor de frontieră. Este cutremurător să afli că propaganda nazistă se baza pe asemenea acte sinistre, diabolice, fabricate de Gestapo, este odiosul la superlativul funestului. Din nefericire, dar de dragul adevărului, trebuie adăugat că toate marile servicii de informaţii, spionaj şi manipularea lumii folosesc aceleaşi metode şi altele mai moderne. Update!
După noaptea incidentului de la staţia de radio, la Întâi Septembrie 1939, Hitler din Reichstag a declarat: „…pentru prima dată soldaţi ai armatei poloneze au atacat Germania, ceea ce este un casus belli’’ şi a hotărât să întrerupă convorbirile cu oficialităţile poloneze, ce declaraseră mobilizare totală, adăugând: „va continua să lupte, cu oricine, până ce siguranţa şi drepturile Reich-ului vor fi asigurate”. Heil Hitler şi războiul pentru siguranţa celui de al treilea imperiu a început invadând republica polonă. Nu au trecut decât 21 de ani de la sfârşitul Primului Război Mondial şi Germania s-a refăcut complet, ba mai mult era gata pregătită de un alt război mondial, în care avea şi o nouă tactică de luptă bazată pe binomul tanc-avion. Această tactică bazată pe puternică forţă şi viteză numită Blitzkrieg – războiul fulger – a demonstrat-o în Polonia, pe care a învins-o într-o lună, cu toată apărarea îndârjită a armatei poloneze.
În acest septembrie 1939, situaţia statelor europenilor s-a schimbat radical, călcându-se pacea în picioare şi luând războiul în piept. Franţa şi Anglia, aliatele Poloniei, au declarat război Germaniei. Rusia a intrat şi ea în Polonia să o elibereze de fascism şi să o ajute să se sovietizeze. Aşa au fost declaraţiile, faptele ne arată că nu au tras nici un glonţ împotriva germanilor, doar în ofiţerii polonezi luaţi prizonieri, pe care i-au separat de ostaşi, i-au dus în Pădurea Katyn unde i-au împuşcat. Cifrele sunt cutremurătoare, peste 11.000 de ofiţeri militari, de poliţie, de intelectuali! Aceasta este cea mai avansată metodă de eliberare sovietică a celor ce nu se lasă eliberaţi de Moscova! Tot în 1939, la umbra pactului de neagresiune Ribbentrop – Molotov, Uniunea Sovietică invadează cele trei mici Ţări Baltice şi nordica Finlandă, ca să le elibereze de exploatarea capitalistă şi să prospere prin comunism, cum au prosperat ei, sovieticii. Câtă ipocrizie, ce propagandă perfidă, naziştii nu mai aveau spaţiu vital iar comuniştii nu mai ştiau unde să-şi reverse excesul de comunism binefăcător. Cea mai mare ipocrizie din mijlocul secolului XX! Cei ce nu acceptau propagandele naziste sau comuniste şi se manifestau în acest sens, erau indexaţi anti-nazişti şi mergeau în lagăre de muncă, germanii au cultul muncii, cei de pe partea sovietică erau demascaţi ca anti-comunişti şi luau drumul Siberiei sau al glonţului, ruşii au cultul oprimării vecinilor.
Toată Europa era în maximă alertă, marea majoritate a populaţiei era pe bună dreptate îngrijorată, dar şi serios dezinformată, trăind sub influenţa propagandelor se lăsa dusă de ele, fiindcă le vorbea numai de victoria asupra duşmanului. Biserica ca biserica o dădea cu rugăciunile înainte, adăugând-le şi pe cele ale conducătorilor, luminaţi de sus, în timp ce cârciumarii îi îndemnau pe toţi să bea şi să se veselească, că nu ştim ce ne aduce ziua de mâine. La altă extremă, conducătorii erau preocupaţi de împărţirea lumii, bancherii de bani, marii ofiţeri îşi calculau cu câte grade şi decoraţii pot ieşi din acest război. La Bucureşti, dictatorul regal era bine dispus după doliul naţional pe care l-a adus în ţară prin crima săvârşită împotriva tineretului român, după asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu de a cărui critică deschisă şi acuzaţii întemeiate se vedea scăpat. Era în bună dispoziţie, deşi războiul bătea la hotarul României, el bea şampanie franţuzească şi juca pocher cu marii bancheri ai României pe sume grase de bani, făcând politică de fanfaron, de doi bani, şi spunând bancuri militare, care întotdeauna sunt deocheate şi erau preferinţa inteligentului suveran. De curând aflase că Franţa capitulase în faţa lui Hitler, iar englezii, câţi au apucat, au trecut Canalul la ei pe insulă. Carol a primit ştirile la fel ca şi cum Duduia i-ar fi spus că şi-a mai luat o bijuterie şi îşi arăta interesul de complezenţă, de cinci minute. Nu realiza, şi mulţi ajunseseră la concluzia că îi era indiferentă soarta României „doar el e dezertor de meserie, când e vorba de război” şi fără sprijinul franco-englez, eram la discreţia lui Stalin şi Hitler, pe lângă ultimul se gudura şi Horthy pentru Ardeal. Patru nopţi mai târziu, la ora două noaptea, Murdăreanu l-a trezit, sosise Ultimatumul sovietic, era 26 Iunie 1940. O mare nenorocire, pe care şi Corneliu Zelea Codreanu o prevăzuse, dar regele dictator era interesat de uniforme de gală cu pelerine şi dorinţele duduii, nu de soarta ţării, de alianţele tradiţionale.
Reuniunea Consiliului de Coroană a fost de mare tristeţe, nu-i mai amintim vorbele şi discursurile interminabile, contradictorii. Spicuim numai din prezentarea situaţiei făcută de Şeful Statului Major, Generalul Ţenescu:
„Nu e numai Rusia, toţii vecini noştri aşteaptă acest moment de când Hitler a dezmembrat complet Cehoslovacia în 1938, de atunci trebuia să ne frământe situaţia României Întregite. Astăzi Rusia are peste 100 de divizii, Bulgaria care vrea Cadrilaterul 20 de divizii, Ungaria care deja a luat o parte din Slovacia, e gata cu alte 20 de divizii să intre în România. Şi noi avem numai 30 de divizii, pe care va trebuie să le împărţim pe trei fronturi. Să luam în serios şi nota Colonelului Gh. Popescu, ataşatul nostru militar de la Belgrad, din care citez din memorie: „sârbii vor tot Banatul, cum l-au vrut şi în 1919, s-au şi apropiat militar de frontiera Banatului Românesc”. Acesta este situaţia noastră, în aceste clipe, Maiestate şi stimaţi domni.
Noi trebuie să ne luptăm, Basarabia şi Bucovina este pământ românesc, nu stau toate diviziile astea în jurul României, ale ruşilor se întind din Finlanda, şi finlandezii s-au bătut, până în Polonia, plus cele ce stau în faţa japonezilor.
Parţial aveţi dreptate, domnule profesor, nu uitaţi însă că ele sunt patru state ce se unesc împotriva noastră, iar noi nu avem nici un aliat sigur în acest moment.
Dar Germania, domnule general?
Domnule profesor, Germania are un tratat de neagresiune cu Rusia, Ribbentrop – Molotov din 1939 şi aţi văzut cum şi-au împărţit Polonia pe din două fără conflict.
Şi ce propui dumneata, domnule general, şef de stat major cu 30 de divizii ce stau în repaus cu arma la picior?
Cu toată durerea în inimă, domnule profesor, să ne retragem până la Prut, războiul e numai la început, aţi văzut cum a fost şi cu celălalt.
Hitler nu-i cum a fost Der Kaiser!
Cu tot respectul faţă de dumneavoastră, domnule prim-ministru, eu mi-am prezentat situaţia şi propunerea. Conform statului Consiliului de Coroană, Majestatea Sa are dreptul să hotărască. Maiestate Sa se poate consulta şi cu Der Fuhrer.” A încheiat Şeful Statului Major.
Şi dictatorul s-a adresat conducătorului german, care a fost sec şi lapidar: fiţi de acord! După fulgerul lui Hitler a urmat trăznetul sovietic, printr-o altă notă ultimativă nocturnă: evacuaţi Basarabia şi Nordul Bucovinei până în 28 iunie, ora 12. Ce nelegiuire, în urmă cu 20 ani, Sfatul Ţării din Basarabia, fiind români a cerut să se reunească cu Moldova, din care fusese smulsă de către imperiul ţarist, fără nici un drept istoric, geografic sau demografic, ca acum să vină cu ultimatele sovietice ameninţătoare, pe care istoricul Florin Constantiniu le-a catalogat Dictatul de la Moscova. Eram singuri în faţa celui mai inuman cotropitor european şi prin răspunsul primit din partea lui Hitler „fiţi de acord” era clar că era de partea lui Stalin, conform actului secret adiţional al protocolului lor de neagresiune.
***
Să nu vă imaginaţi cum a fost acea evacuare forţată, să nu vă imaginaţi ce a rămas şi ce s-a întâmplat în urma evacuării, ci citiţi. Eu vă recomand eseul lui PAUL GOMA apărut în 2003 la Chişinău. Sunt uimit de curajul celor ce l-au tipărit, pentru că scrierea autorului basarabean cuprinde adevăruri încă interzise. Între cele două coperte ale eseului intitulat Săptămâna Roşie – 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia şi evreii, ce este al doilea titlu dat de autor, se citeşte adevărul. Am primit acest eseu cu autograf din partea autorului, drept mulţumire pentru prezentarea pe care am făcut-o romanului său Basarabia în presa diasporei. Ne cunoşteam din lecturi, corespondam sporadic, avem aproximativ aceleaşi idei despre ruşi şi comunişti deşi aveam experienţe de viaţă şi firi foarte diferite. Sincer şi deschis îl admir pentru personalitatea sa puternică, curajoasă şi luptătoare pentru adevăr şi dreptate socială, pentru toate acestea el plătind cu vârf şi îndesat. Este singurul disident exilat în adevăratul sens al cuvântului, ce continuă să fie nedreptăţit, criticat şi marginalizat de către elitele culturale post-decembriste. Pentru adevărurile pe care le scrie a devenit un proscris în România iar în urma acestui eseu, o adevărată mărturie de adevăr istoric, este trecut la index ca antisemit. Detractare. Paul Goma este un vehement scriitor critic, dar îşi bazează acuzaţiile critice pe dovezi şi argumente. Riguros logic şi istoric, a scrie adevărul despre comportamentul NKVDist al evreilor faţă de românii basarabeni după ocupaţia din iulie 1940, este un act de justiţie şi nicidecum vreo formă de antisemitism, lipsind probele anti! Citiţi şi judecaţi liber şi limpede, Paul Goma aduce doar mărturii cutremurătoare despre acţiunile anti-româneşti ale evreilor în prima săptămână a intrării trupelor ruseşti de ocupaţie, numită Săptămâna roşie şi apoi a întregului an de ocupaţie căruia i-a fost dat cel de-al doilea titlu Basarabia şi evreii, în care vine cu lista evreilor reali care au ocupat funcţii în aparatul sovietic de represiune a românilor basarabeni în acel an de groază antiumană cu detenţii şi tortură, cu ucideri fără judecată şi deportări a sute de mii de români basarabeni, în care femeile şi copiii erau despărţiţi de bărbaţii trimişi în alte lagăre de muncă forţată. Diabolic sistem, dar propaganda sovietică l-a numit‚ „eliberarea norodului moldovean de sub exploatarea românilor”. Redăm de la pagina 45: „…evreii în civil, extrem de excitaţi, au ocupat răspântiile şi aşteaptă convoaiele de refugiaţi, ca să le atace şi jefuiască. Aşa se întâmplă, sunt atacate cu pietre, cu oale de apă clocotită, cu conţinutul oalelor de noapte convoaiele militare în retragere. Ofiţerilor li se smulg tresele…”. Pagina 46: „La Cernăuţi, evreii au atacat mijloacele de transport pentru evacuare şi le-au jefuit. Evreii l-au împuşcat pe preotul bisericii catolice, pe câţiva gardieni. Evreii tineri (15-16 ani) au dezarmat soldaţii, i-au pus să se dezbrace, apoi i-au înjunghiat cu propriile baionete. Evreii au rupt şi au scuipat drapelele tricolore…”. Mai departe, aceeaşi pagină: „La Soroca evreii conduşi de avocatul Flexer (Fluchser?) au ocupat primăria şi au asasinat pe comisarul Murafa şi ajutorul său Eustaţiu Gabriel”. Mai jos: „Neculai spune că a văzut cu ochii lui, atât în gară la Chişinău, cât şi în celelalte, până la Ungheni, bande de evrei, înarmaţi cu revolvere şi bâte, care încercau să oprească populaţia românească să urce în tren”. Pagina 48: „Toţi călătorii îi înjură pe Carol şi complicii săi, dar şi pe evrei, pe care-i consideră trădători în slujba sovietelor…”. Pagina 49: „Ce-am văzut am să spun şi la morţi. Ni s-au luat caii, căruţele cu bagaje şi cu arme, ofiţerii au fost bătuţi, li s-au rupt tresele, scuipaţi, dezbrăcaţi. Soldaţii ruşi nu s-au atins de noi, priveau şi râdeau cum civilii evrei ne băteau cu pietre şi cu ciomege, ne dezbrăcau, ne batjocoreau, mai ales femeile parcă erau turbate”. Aceste situaţii reale de umilinţă, batjocură şi asalt verbal şi fizic nu mai trebuie comentate pentru că şi atât dă naştere unor profunde resentimente faţă de cei ce le-au săvârşit. Pentru înţelegerea obiectivă a acestor resentimente, e suficient ca evreii să se pună în situaţia românilor ce se refugiau şi a militarilor ce evacuau Basarabia, care primiseră ordin strict să nu răspundă provocărilor, pentru că asta aşteptau sovieticii, caz în care aveau motiv de război şi să depăşească Prutul. Dacă nu înţeleg nici aşa, nu înţeleg pentru că nu pot sau nu vor, dar cel puţin să nu se creadă absolviţi de urmări, de judecata celor cărora le-au provocat nedreptăţi şi durere. Concluzia vine de la un militar român în retragere, trecut prin aceste violenţe evreieşti: „Dar o vrea bunul Dumnezeu să ne întoarcem – atunci o să fie vai de mama lor, a jidanilor”. Putem să-l acuzăm de antisemitism pe acest militar român care invocă ajutorul lui Dumnezeu, ce le judecă pe toate după capul lui, de exemplu comiterea holocaustului, căruia pur şi simplu i-a întors spatele, deci evreii au tot dreptul să-l considere şi pe Dumnezeu mare antisemit şi să-L indexeze şi să-L judece.
***

video-28-iunie-1940-rusia-sovietica-decide-soarta-basarabiei-si-buco

Foto. Refugiati romani in urma ocuparii Basarabiei si Bucovinei de Nord de catre Uniunea Sovietica (Rusia comunista), in iunie 1940.
Presa din România, aservită camarilei, cenzura marile crime ale aparatului sovietic de represiune instalat la Chişinău, plin, plinuţ de evrei basarabeni. La Bucureşti, se cenzurau şi criticile aduse la adresa lui Carol şi a Duduii, care-şi vedeau în continuare de traiul lor deşănţat şi corupt. Cât priveşte intelectualitatea, chiar şi politicienii şi unii guvernanţii au fost uluiţi şi confuzi, când au auzit şi citit că la instalarea puterii sovietice la Chişinau în tribuna oficială alături de Hruşciov şi Timoşenko, de evreul Mehlis (considerat călăul suprem al Basarabiei) şi de celelalte noi notabilităţi eliberatoare se afla şi un ofiţer superior german SS ce conducea un batalion SS, înşirat în faţa tribunei oficiale şi de-a lungul traseului defilării, împreună cu cel al unei unităţi NKVD, alternativ: un SS-ist în uniformă Mausfarbe, un enkavedist în uniforma lor, ceea ce era un semn clar că există o înţelegere secretă între Stalin şi Hitler de sacrificare şi a Basarabiei, precum a fost a Ţărilor Baltice şi Poloniei. Mai mult, acest batalion SS venise şi pentru repatrierea germanilor din Basarabia, ce dădea naştere altor şi altor discuţii aprinse pe tot felul de supoziţii. Germanii din Sudul Basarabei fuseseră colonizaţi în 1816 pe locurile de pe care noua stăpânire ţaristă i-a alungat pe băştinaşii basarabeni începând cu 1812. Germanii colonizaţi, deveniţi cetăţeni români după 1918, erau în jur de 100.000 şi şi-au văzut de treburile lor, până a venit SS-ul după ei să-i repatrieze exact pe teritoriul Poloniei împărţite cu Uniunea Sovietică. Treaba lor, după cum îi ducea mintea puterii lor militare, numai că la nici patru ani aceşti germani repatriaţi în Polonia, au avut una dintre cele mai tragice sorţi, trebuind să lase totul şi să se refugieze din Polonia în Reich-ul lui Hitler, fără ca vreun înalt ofiţer SS sau NKVD să se mai preocupe de soarta lor. Au avut o soartă asemănătoare cu cea a basarabenilor în vara anului 1940. Nici soarta României nu a fost mai bună după ce regele dictator a aliat-o Axei.
„Mai bine rămânea România singură, în bătaia furtunii, decât alături de Germania lui Hitler” s-a spus după Dictatul de la Viena, ce a urmat celui de la Moscova din 26 Iulie 1940. De ce dictat, şi nu arbitraj cum ceruseră românii, în problemele teritoriale pretinse de Ungaria? Foarte simplu, pentru că înaintea semnării arbitrajului de la Viena în data de 30 August 1940, Ribbentrop şi Ciano, aliaţii şi arbitrii noştri ne-au dictat: semnaţi arbitrajul nostru sau ţara voastră va fi invadată şi ştearsă de pe harta Europei. Punct. Carol al Doilea a convocat Consiliul de coroană şi după discuţii pro şi contra i-a pus să scoată castanele din foc cu mâna lor: 19 membri au votat pentru acceptarea cedării de teritoriu, 10 membri au fost contra şi o abţinere, iar a doua zi la Viena, România a pierdut Nord-Vestul Transilvaniei, 44.000 Km pătraţi cu majoritate populaţie românească. În numai două luni de zile, iulie şi august, monarhul dictator şi guvernele sale au aliat România Germaniei în speranţa asigurărilor teritoriale, iar Hitler ce avea o simpatie aleasă faţă de Ungaria „aliatul nostru din primul război mondial” cu mâna lui a trasat pe harta României o nouă frontieră, ca lama unui pumnal adânc înfipt, prin care dăruia Ungariei mai mult de jumătate din Ardealul Românesc, în care erau peste 50% români şi numai 37% unguri, restul celelalte etnii. A fost cel mai mare şoc naţional de data aceasta venit din partea noilor aliaţi. Vechii aliaţi nu ne-au abandonat, erau şi ei învinşi de prima furtuna Blitzkrieg, iar monarhul dictator şi guvernele lui s-a şi agăţat de poala Fuhrer-ului, care l-a tratat ca pe un josnic slugarnic, hotărând şi a doua dezmembrare a României în favoarea „aliatului din primul război mondial” fără nici un considerent faţă de români şi România. De-a lungul ţării au fost vehemente proteste împotriva Dictatului de la Viena. Era târziu, era zadarnic şi Generalul Ţenescu, fostul Şef al Statului Major, a tras cea mai dură şi adevărată concluzie o putere străină nu poate fi mai română decât românii, adică să se bată pentru români, dacă românii nu sunt hotărâţi să se bată pentru ţara lor. Românii, la fel ca finlandezii şi polonii, s-ar fi bătut pentru Ardeal, dar se aflau sub deciziile nefaste a unui triumvirat, format dintr-un fost dezertor ajuns dictator, o curvă cu înaltă calificare şi un escroc patentat, care a hotărât să nu ne batem. Să nu o tot lungim cu hotărârea Consiliului de Coroană, cu voturile de acolo, când ştim că peste aceste voturi regele avea hotărârea supremă, intangibilă conform legii. Deci, Carol al Doilea, neexersându-şi drepturile pe care le avea în Consiliul de Coroană, a trădat interesele poporului român, a devenit trădătorul naţiunii, trebuia să plece, naţiunea i-a strigat să plece. Şi el cu duduia şi murdăreanu îşi făceau deja bagajele, pentru care a trebuit un tren special cu douăsprezece vagoane, scrie presa, în care a îngrămădit obiecte de valoare din patrimoniul Coroanei, tablouri de Tizian, Rubens, Rembrandt, goblenuri şi armuri de pe pereţii palatelor regale, vase scumpe şi bijuterii, numismatică şi aur, clasoare de timbre valoroase, a luat tot ce a vrut el, duduia şi murdăreanu. Între timp a făcut şi ultimele sale aranjamente regale; aducându-l pe Generalul Ion Antonescu de la Mânăstirea Bistriţa, unde-l trimisese cu domiciliu obligatoriu, şi însărcinându-l cu formarea noului guvern, fiindcă la Bucureşti schimbarea guvernelor ajunseseră la fel ca şi schimbarea tramvaielor de la un capăt la altul al Capitalei. Din poziţia de şef al noului guvern, Ion Antonescu să-i ceară regelui abdicarea, pentru a da impresia ca regele dictator a fost forţat la acest act în favoarea fiului său Mihăiţă. Era un alt subterfugiu de impostor ordinar, prin care vroia să şteargă, cât mai repede şi onorabil, putina regală pe care o împuţise timp de zece ani. Generalul Ion Antonescu i-a acceptat acest aranjament de culise din marea lui repulsie faţă de Carol, ce dezerta din nou din faţa vremurilor grele de război, ca pe vremuri cu Zizi Lambrino, când ţara era dezmembrată şi cu viitor necunoscut. Generalul era sigur că după război, când se va face pace şi posibil să fie vremuri favorabile, Carol va încerca să revină pe tronul ţării. Deocamdată, acum, în 5 Septembrie 1940, Ion Antonescu a fost investit cu depline puteri pentru conducerea statului prin decret regal. O zi mai târziu, când i s-a cerut abdicarea, Carol a jucat circ cu lacrimi de crocodil isteric, încercând să formeze un complot împotriva lui Ion Antonescu. După ce a terminat spectacolul de circ s-a urcat în trenul burduşit cu averi româneşti, împreună cu duduia şi murdăreanu şi pe aici ţi-e drumul. Nu mai are rost să spunem că a fost şi un simulacru de atac legionar asupra trenului cu trădători regali. A fost un simulacru de paradă teatrală, pentru că dacă ar fi fost o adevărată intenţie să-l lichideze, de la Bucureşti şi până la Timişoara erau cel puţin zece puncte strategice unde adevăraţii legionari puteau să dea acest tren peste cap, nu să tragă cu puşca în tren. Să fim serioşi când analizăm acest moment de trasul cu puşca în tren, cu mecanicii de locomotivă ce au accelerat şi Carol a scăpat trecând în Yugoslavia devenind emigrant rătăcitor prin lume până ce a murit cu Duduia şi Murdăreanu lângă el, în 1953. În acelaşi an în care murea şi Stalin pe lângă care se gudurase, de la distanţă, tocmai din Mexic prin ambasadorul sovietic de acolo, să-l urce pe tron din nou.
Prima lor oprire a fost în Elveţia, să mai lase din bagaje prin băncile de acolo, apoi a trecut în Spania lui Franco căruia Carol îi era antipatic şi a plecat mai departe în Portugalia. Când războiul s-a înteţit în Europa a trecut în Cuba, aveau cubanezii nişte cazinouri celebre la vremea aceea, apoi a ajuns în Mexic, în Brazilia. În Argentina s-a căsătorit cu Duduia, care i-a tras cea mai mare cacealma, care făcând pe muribunda, şi-a exprimat ultima dorinţă pe patul de moarte, să ajungă în faţa lui Dumnezeu ca soţia lui legitimă. Impresionant, cu lacrimi ca în Romeo şi Julieta. După căsătorie, Lupeasca care era doar anemică, şi-a revenit miraculos, a înflorit ca o nimfă în trei zile. Acest miracol a fost cercetat şi astrologic, după cum stătea Venus în poziţie cu Martie, şi s-a ajuns la constatarea că Dumnezeu nu vroia să o vadă, pe acolo pe sus, nici ca femeie măritată pentru dotă regală! Murdăreanu de 47 de ani s-a căsătorit cu Monique Cook de 18 ani şi Carol cu Duduia le-au dorit casă de piatră, pe care le-au şi făcut-o alături de vila lor din Estoril, Portugalia. În paranteză, Estoril este un orăşel unic în felul său, cosmopolit ce a fost între războaie şi după aceea, un adevărat centru internaţional de spioni şi diplomaţi, aparent retraşi şi inocenţi, o oază pentru refugiaţi avuţi de peste tot, din tot felul de motive, printre care şi nişte mari abdicaţi: un Juan al Spaniei, Umberto II al Iatliei, Horthy regentul Ungariei, printre care şi Carol cu Duduia, care după căsătorie devenise principesă de Hohenzollern, fără comentarii, deşi ar trebui, dar sila mă face să renunţ.
Carol nu a mai ajuns rege după război şi a murit cu speranţa că pe lumea cealaltă, va fi tot rege, conform marelui învăţat tibetan Milarepa: ce suntem pe lumea aceasta om fi şi pe cealaltă. Pare logic, dacă pe lumea aceasta ai fost ticălos, ce altceva să fi apoi. Mihăiţa, unul dintre fiii lui, care între timp abdicase, accentuând atunci: consider că instituţia monarhică nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de stat (mărturia scrisă a lui Emilian Ionescu în volumul „În uniformă pentru totdeauna” fiind prezent la semnarea abdicării) nici nu s-a deplasat la înmormântarea tatălui său, pentru că tocmai atunci repara automobilul primit cadou de la Stalin. Duduia, pardon, principesa de Hohenzollern a plâns ce-a plâns, de ochii lumii alese din Estoril, apoi a trăit înconjurată cu dragostea urdărenilor şi a averii rămasă de la rege, din care a trebuit să dea o mână doamnei Lambrino şi fiului ei, ce era rodul natural a lui Carol (pe vremea aceea nu se făceau însămânţări artificiale) şi s-a sfârşit în 1977, fără să poată cheltui tot ce a rămas de la Hohenzollerul de Sigmaringen. Ce păcat. Murdăreanu ajungând mareşal şomer a devenit tot mai nefolositor în toate cele, până ce a murit de tot în 1985. De Monique Cook se spune că a rămas văduvă bogată şi veselă, primise atâtea şi atâtea daruri de la principesă printre care şi valoroasele timbre ale Hohenzollerului de Singmaringen, dar se plângea că i-au fost furate din vilă, odată când a fost la coafor. Se bănuiesc legionarii, securiştii, hoţii de timbre, de ce nu şi Mihăiţă. S-au dus cu toţii, de fapt nu au fost decât o mână de praf pe drumul Ţării. (Va urma)

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

Despre culţi, inculţi, semidocţi şi falşii culţi

Posted by Stefan Strajer On January - 27 - 2016

Despre culţi, inculţi, semidocţi şi falşii culţi

Autor: George Petrovai

Motto: Societăţile viitorului sau vor fi tot mai inculte sau nu vor mai fi deloc!

*

Având de regulă un scop în sine, cugetarea filosofică (mă refer la adevărata filosofie, respectiv la cugetarea substanţială sau ezoterică, nicidecum la exoterismul cugetării aparenţiale, acea filosofare de doi bani care se practică pe toate drumurile), cugetarea filosofică, prin urmare, din punct de vedere strict utilitar nu valorează, vorba unui gânditor, nici măcar cât o varză. Lucru, de altminteri, recunoscut şi de Aristotel. Întrebat fiind odată la ce foloseşte filosofia, el a răspuns cu sinceritate: „La nimic”. Dar a adăugat cu mândrie: „Şi tocmai de aceea ea este cea dintâi dintre ştiinţe!” Da, ştiinţă, căci definiţia dată de Stagirit filosofiei, sună astfel: „Filosofia este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”.

„Mda, vor strâmba din nas ştiinţificii zilelor noastre pragmatice. Poate că pe-atunci, când filosofia acapara în grabă tot ce era zămislit de mintea umană, orgoliul aristotelic era întemeiat. Dar astăzi…” Şi poţi să nu le dai dreptate acestor atotştiutori neîncrezători?!

Ei bine, dacă asta-i starea de lucruri cu filosofia, nici cultura (mă rog, restul culturii) nu stă pe roze. Ba se poate spune că stă chiar mai rău ca filosofia. Şi iată de ce. Dacă filosofii îşi cunosc, mai exact îşi identifică obiectul de activitate cu gândirea existentului în unitatea lui   (logicianul Bertrand Russell era de părere că la limită filosoful ştie nimic despre totul, în opoziţie cu   specialistul care ştie totul despre nimic), din pricina complexităţii şi a multitudinii sensurilor cu care se confruntă, veritabilii culturologi sunt cam tot timpul în starea de febrilă căutare a lui Miguel de Unamuno, eminentul gânditor spaniol mărturisind în maniera personală (a se citi paradoxală) participanţilor la dezbaterea Viitorul culturii, dezbatere interbelică organizată la Madrid, că după 40 de ani de profesorat el încă nu ştie ce este cultura!

Explicabil, dacă avem în vedere faptul că pentru conceptul cultură sunt puse în circulaţie şi acceptate peste 200 de definiţii. Cu cele doar şase definiţii menţionate şi disecate de David armeanul (de origine grecească după unii) în cartea sa Introducere în filosofie (trei atribuite lui Pitagora, cea mai cunoscută fiind aceea cu dragostea de înţelepciune, două – cele care pleacă de la scop – fiind formulate de Platon, iar a şasea, enunţată mai sus, aparţinând lui Aristotel), se subînţelege de ce filosofia stă mai bine decât cultura la acest capitol…

Începuturile omului au fost eminamente aculturale. Este lunga perioadă a grotelor şi cavernelor, când străbunii noştri habar n-aveau de cultură. Atenţie! În acele timpuri tulburi pentru inimă şi minte, omul nu era necultural, ceea ce se traduce prin incultură sau lipsă de cultură (din motive etern actuale – dezinteres sau neputinţa asimilării ei), ci era complet străin până şi de noţiunea de cultură, din simplul motiv că ea încă nu se înfiripase. Vasăzică, acei oameni ai începutului sunt absolut nevinovaţi din pricina neştiinţei, pe când agramaţii zilelor noastre sunt mai mult decât condamnabili pentru crasa stare de necultură în care se complac.

Ganditorul-de-la-hamangia-1

Apoi, în inima şi mintea primitivului au apărut primii fiori culturali (muzica şi dansul cu care magii şi şamanii îşi condimentau ritualurile religioase). Şi aşa, târâş-grăpiş, când cu suişuri şi când cu coborâşuri, cultura a ajuns în zilele şi pe meleagurile noastre postdecembriste, unde e cât se poate de vizibil nu doar că adevăraţii oameni de cultură se împuţinează, ci şi că minoritatea acestora este deodată dispreţuită şi sistematic umilită de alarmantul spor biologico-social al inculţilor, semidocţilor şi falşilor culţi.

Toţi aceştia sunt nocivi pentru cultură prin apariţia şi întreţinerea unor fenomene de masă de cel mai desăvârşit prost-gust, precum manelizarea şi grosul festivalurilor care rămân la stadiul de aflare în treabă. Mi se va răspunde că manelele aparţin ţiganilor. Da, dar dacă aceste fioroşenii n-ar fi cumpărate de românii subanalfabeţi, producătorii lor n-ar fi putrezi de bogaţi şi România n-ar fi ameninţată azi de un adevărat cancer al culturii şi spiritualităţii.

Dar cei mai nocivi pentru cultură sunt falşii culţi, această oribilă grupare de inculţi sadea şi mai ales de semidocţi cu pretenţii, care se fac luntre şi punte să-şi poleiască pospaiul de cunoştinţe cu diplome (bacalaureat, licenţe, doctorate), dobândite pe căi strâmbe până la nelegiuire. Iar numărul acestora (mulţi provin din rândul foştilor activişti) creşte an de an, astfel că România deja este fruntaşă la agramaţi şi neabeţedaţi.

Iată şi părerea înţelepţilor antici despre ştiutori şi atotştiutori. Taoiştii afirmă: „A şti, dar a te crede neştiutor, este cel mai bine; a nu şti, dar a te crede atotştiutor, este o adevărată boală”. Iar Confucius precizează în Analecte: „Când ştii să socoteşti că ştii; când nu ştii să socoteşti că nu ştii. Aceasta înseamnă cu adevărat a şti”.

(Sighetu Marmaţiei, 22 ian. 2016)

EPIGRAME

Posted by solariu On January - 25 - 2016

Sorin Olariu - poza Curentul

GASTRONOMIE GEOPOLITICĂ

Românul nostru, plin de zel,
Întoarce faţa spre Apus:
Mai bine Varză de Bruxelles
Decât Salată a la Russe!!!

:)

INTEROGATORIU

M-au dus aseară la Chestură
Că scriu articole cu tentă
Și-atât de mult mă descusură
C-abia mă coase-o asistentă.

:)

PARADOX ROMÂNESC

Când românii sunt pe-afară
Se topesc din dor de țară,
Iar în țară se usucă:
Se topesc din dor de ducă.

:)

DIVORȚ AMIABIL

Să divorţăm civilizat,
Că doar niciunul nu-i mai breaz:
Tu nu mă suferi când sunt beat,
Eu nu te sufăr când sunt treaz!

:)

NEUROLOGUL

Pacienți cu fel de fel
De probleme neuro
Vin cu sutele la el…
De dolari sau euro.

:)

Dezguvernate, partidele din România dau zor cu lustruirea faţadei politice

Autor: George Petrovai (Sighetu Marnatiei)

 

Încep prezentul demers cu clarificarea termenilor înguvernare şi dezguvernare. Înţeleg prin înguvernare intrarea la guvernare a unui partid sau a unei alianţe politice, iar prin opusul dezguvernare, ieşirea de la guvernare (pierderea puterii executive) prin demisie (act conştient-voluntar), prin demiterea rezultată din pierderea majorităţii parlamentare sau printr-o moţiune de cenzură izbutită.

Tehnoguvernul de-acuma (mai degrabă de tranziţie sau umplutură decât format din tehnocraţi sadea) are meritul că, pe perioada mandatului limitat, satisface pe unii (e drept, cei mai colţoşi şi firoscoşi – strada cu protestatarii, Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internaţional), năuceşte pe alţii (scormonitorii prin gunoiul lăsat în urma lor de păpuşarii străini şi autohtoni) şi-i lasă complet indiferenţi pe cei mai mulţi dintre români, aceştia trăgându-şi zilele potrivit apatiei găzduită în dogma filosofică: „Ei (adică cei de sus, străini de noi şi gravele noastre probleme) se aleg şi tot ei se dau jos”…

Căci ce tehnocraţi sunt aceşti guvernanţi scoşi la comanda străină din mâneca serviciilor secrete, care – iată – dau iama în firavul buget al României (nici vorbă de economii, doar cheltuieli cu carul, aşa că până la urmă vor avea parte de alocaţii şi pisicile prezidenţiale!), dar nici urmă de bani pentru investiţii, deşi cel mai umil netehnocrat ştie prea bine că o economie fără investiţii este condamnată la moarte?

Parlamentari-nani-nani-puii-mamii

Pesemne că tocmai asta se urmăreşte în centrele de comandă ale globalizării, ca România să-şi lase în paragină milioanele de hectare de pământ bun de uns pe pâine şi astfel să fie obligată să cumpere pe bani grei (bani împrumutaţi de la păpuşarii mondiali – FMI, Banca Mondială) peste 70% din alimentele infestate şi din băuturile otrăvitoare de pe mesele românilor, ca citricile să fie mai ieftine decât merele româneşti şi ca litrul de lapte din producţia internă (nu şi laptele contrafăcut conform normelor europene) să fie cu mult mai ieftin decât celebra scârboşenie numită Coca-Cola, despre care se ştie foarte bine cât este de dăunătoare pentru consumatori, dar care are notabile avantaje de felul următor: spală toaleta mai bine ca orice detergent şi-i foarte eficace la tratarea plantelor de diverşi paraziţi…

Actualul tehnoguvern românesc este binevenit şi pentru mult încercatele noastre partide politice, îndeosebi PSD şi PNL, nu atât din pricina megascandalurilor cu furturi mai ceva ca-n codru, cât din cauza că multe din piesele lor grele, piese trecute prin ciur şi prin dârmon, ori zac după gratii, ori au fost obligate să iasă din joc şi să lase locul altora mai tineri şi mai puţin cunoscuţi, dar în substanţa lor intimă la fel de corupţi ca predecesorii, respectiv ca mentorii lor (vezi antologicul cuplu Adrian Năstase – Victor Ponta), căci ticăloşia politică are grijă să-i facă faimoşi în ţară şi peste hotare.

Aşa că toate partidele au câteva luni la dispoziţie până la alegerile locale şi parlamentare pentru a-şi lustrui faţadele. PNL, de pildă, crede că a rupt inima târgului cu Decalogul său de doi bani, pe care greii (a se citi corupţii putrezi de bogaţi) de la centru (Ioan Olteanu, Cătălin Teodorescu, Relu Fenechiu, Tudor Chiuariu, Adriean Videanu etc.) şi din teritoriu (atâţia primari, consilieri şi preşedinţi de consilii judeţene) nu dau nici măcar o ceapă degerată. Şi asta deoarece politica postdecembristă (pesedistă, penelistă şi de orice altă culoare) s-a făcut şi în continuare se va face cu bani, purcoaie de bani la fel de murdari ca şi cugetele celor care-i manevrează.

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors