Archive for the ‘Dezbateri’ Category

Cu ce-l ajută europarlamentarii pe cetățeanul de rând?

Posted by Stefan Strajer On May - 20 - 2019

Cu ce-l ajută europarlamentarii pe cetățeanul de rând?

Autor: George Petrovai

 

Brexitul n-a adus cu el numai o droaie de complicații pentru oficialii europeni și insulari, ci și un spor al europarlamentarilor, implicit al cheltuielilor aferente, ce revin membrilor Uniunii în noua configurație comunitară. Logic era ca, după retragerea Marii Britanii din Uniunea Europeană (o retragere care cam bate pasul pe loc, ba chiar tinde să bată…în retragere), totalul de 751 de șparlamentari europeni să scadă cu cota alocată/impusă englezilor. Ei bine, nici pomeneală de așa ceva!

Vasăzică României îi revin în prezent 33 de aflători în treabă, fiecare dintre aceștia vlăguind lunar țara cu peste 20.000 de euro, sumă exorbitantă în care intră leafa (peste 6000 euro), cheltuielile de forfetare, cheltuielile cu diurna și cazarea etc. Mă rog, obrazul gros cu cheltuieli nesimțite se ține, cu toate că în România postdecembristo-comunitară, numărul nevoiașilor ce-și duc în mod miraculos zilele cu cel mult 100 de euro este în continuă și alarmantă creștere (evident, nu și pentru aleși).

61519420

Iar acest năucitor raport de unu la peste două sute dintre veniturile masei de alegători și sfidătoarele venituri bugetare ale aleșilor, îndeosebi ale europerlamentarilor, arată cât se poate de clar prăpastia dintre vorbele găunoase și faptele nelegiuite (catindații promit marea cu sarea, aleșii puterii se laudă cu înfăptuiri penibile, opoziționiștii se răfuiesc cu formele acestei tragice stări de lucruri, țara merge din rău în mai rău), ci și adevărata miză a încrâncenatei lupte pentru înhățarea ciolanului comunitar și/sau intern: partidele să se întărească prin tactica lor mișelească!

Da, căci dacă scopul prioritar (desigur, nedeclarat public) al unor indivizi necușeri, precum Rovana Plumb, Rareș Bogdan, Carmen Avram sau Traian Băsescu, este garantata lor înciocoire occidentală vreme de cel puțin cinci ani, pentru partidele care-i propulsează constituie atât un necesar exercițiu politrucianist întru pregătirea temeinic antiromânească a alegerilor interne (locale și parlamentare) de anul viitor, cât și șansa consolidării lor în marile familii politice europene prin numărul mandatelor câștigate.

În această ordine de idei, problema devine de-a dreptul vitală pentru Dragnea și ortacii lui pesediști: vor să le dea peste bot socialiștilor europeni (ăștia i-au anunțat recent cu excluderea din formațiunea lor) cu numărul de euromandate adjudecate (deputatul „Mitralieră” paria la tembelizor pe vreo 14-15 după redistribuire!) și țin morțiș ca, prin această victorie pretins democratică și de rang european, să-și asigure rampa politică spre o nouă înfruptare din firavul buget al României și, eventual, spre o nouă ofensivă asupra Justiției, până la totala înălbire a trecutului marilor infractori (Liviu Dragnea, Darius Vâlcov etc.), ce continuă să dețină poziții decizionale în stat.

Fac precizarea că, prin aceste analize și ilustrări, nu urmăresc neaparat să-i îndemn pe compatrioții mei cu discernământ să nu se prezinte la vot, deși – în actualele condiții nefaste pentru țară și popor – îmi mențin punctul de vedere cu greva electorală (neprezentarea la vot a peste 90% dintre alegători). N-o fac deoarece mulți dintre ei sunt convinși că votul este mai tare ca glonțul (dar nu-i mai tare ca glonțul sărăciei generalizate) și că, drept aceea, cetățenii educați, mai puțin educați și complet needucați ai acestei țări au obligația (sic!) să-și exercite dreptul neesențial de vot (în aproximativa democrație postdecembristă, cantitatea electorală asigurată cu mici și beri prevalează copios în fața calității intelectuale și atitudinale!), dând cu totul uitării faptul că timp de treizeci de ani am tot votat pentru schimbarea în bine, pentru ca astăzi România să fie la coada țărilor din Uniunea Europeană, să aibă circa cinci milioane de expatriați și o datorie externă de peste 100 miliarde euro.

Tuturor acestor nostimi și incurabili entuziaști, sau mai degrabă naivi, doresc să le reamintesc două memorabile spuse:

1) Se poate comite asasinat și din prea mult entuziasm;

2) „Dacă prin votul nostru am putea să schimbăm ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm” (Mark Twain).

Convins de perenitatea acestor adevăruri, iată ce susțineam pe 7 decembrie 2016 în articolul De votăm sau nu votăm, rău-n și mai rău schimbăm!: „Să fie o fatalitate că nici după aproape trei decenii de democrație originală, românii încă n-au dibuit calea binelui și prosperității generale? Ori suntem predestinați să rătăcim vreme de 40 de ani prin pustiul istoriei noastre contemporane, astfel făcând dovada că parabola biblică cu rătăcirea evreilor prin pustie nu-i o ficțiune (vasăzică istoria se repetă în forme la care nimeni nu se așteaptă) și că cei 40 de ani reprezintă taman generația ce trebuie să dispară ca societatea înnoită și nițel înțelepțită să o ia pe drumul bun?!”. Punct de vedere prin care mă raliez, atunci ca și acum, la repetatul avertisment al gânditorului Petre P. Negulescu: „Mai necesară și mai urgentă decât o reformă a instituțiilor ar fi o reformă a oamenilor” (Destinul omenirii, vol. II, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”)!

N.B.: În afara europarlamentarilor și a unei întregi armate de trepăduși, cine naiba are trebuință de acest monstruos Parlament European, conceput și împuternicit să tragă sforile politico-juridice peste capul parlamentelor naționale?!…Se subînțelege că Europa poate să fie unitară (Statele Unite ale Europei), adică să calce pe urmele Statelor Unite ale Americii, doar printr-o comandă unică (politică, economică, financiară, diplomatică, militară), nicidecum prin menținerea, finanțarea și întărirea instituțiilor paralele, taman prin aceasta situate într-un prelungit și contraproductiv conflict între național/regional și supranațional/ paneuropean.

(Sighetu Marmației, 18 mai 2019)

Jurnalul și corespondența generalului Henri Berthelot – un mare prieten al românilor
Autor: Dorin Nadrau

Misiunea coordonată de generalul francez Henri Mathias Berthelot în refacerea armatei române în Primul Război Mondial a avut rezultate remarcabile. În prima parte a anului 1917 au fost edificate marile unități, au fost organizate școlile de instrucție, iar trupele și-au recăpătat încrederea în forțele proprii. Generalul a sosit în Moldova unde erau refugiate instituțiile statului.
„Jurnalul și corespondența” generalului se întind pe perioada când acest mare prieten al României s-a aflat în fruntea misiunii militare franceze. Însemnările sale nu sunt lipsite de o considerabilă calitate literară, consemnând nu doar ținuta sa intelectuală, ci și un stil îngrijit în notațiile și scrisorile sale. Trebuie subliniat că, fără îndoială, aceste scrieri au, înainte de orice, o reală valoare documentară privind desfășurarea evenimentelor, începând cu momentul intrării României în Războiul de Întregire și până la încheierea ostilităților. Dragostea pentru români și România nu l-a împiedicat pe Berthelot să critice unele situații și mentalități de care este șocat, francezul având peste 55 de ani și fiind școlit la celebra Saint Cyr. A rămas celebră în istorie remarca sa cu privire la starea în care se găseau, în momentul venirii sale, trupele române: N-am întâlnit nicăieri în lume o asemenea spendidă dezorganizare!

Berthelot-Metz_1920_2
Atât în jurnal, cât și în numeroasele epistole trimise în Franța, cele mai multe adresate soției sale, Louise, generalul se arată indignat și este de-a dreptul descurajat de iresponsabilitatea politicienilor români, de obtuzitatea lor, inclusiv a primului ministru Ionel Bratianu, de politicianismul meschin, atât al liderilor partidelor autohtone, al guvernanților și al parlamentarilor, cât și, mult mai grav, al capilor armatei. Criticile aspre de pe poziții deopotrivă profesionale și morale îl vizează în repetate rânduri pe Alexandru Averescu pe care îl numește „generalul politician”.
Într-o scrisoare datată 23 octombrie 1916, generalul apreciază: Românii sunt într-adevăr într-o situație gravă. Nu erau deloc pregătiți pentru război, iar nepăsarea lor naturală face ca și acum, la câteva săptămâni de la intrarea în război, să fie tot atât de „în afară”. Desigur, soldatul român pare bun sau cel puțin rezistent, dar cei care îi comandă sunt de o slăbiciune extraordinară.
Se arată bucuros, atunci când e cazul, despre o faptă eroică, o idee tactică sau strategică inteligentă. Alteori, este de-a dreptul dezamăgit și trist. La 4 martie 1918, îi scrie soției: Nu mai e nevoie să-ți spun cu câtă nerăbdare aștept momentul în care voi pune piciorul pe pământul francez…Abia aștept să nu mai văd în jurul meu indivizi fățarnici și mă voi odihni câteva zile cu deosebită plăcere. Cu vreo câteva săptămâni în urmă îi scrisese soției: Aici zeama se lungește tot mai mult. Urmarea evenimentelor a fost că guvernul Brătianu și-a dat demisia și că generalul Averescu a fost însărcinat să constituie un nou guvern. Ți-am spus ceva de mai multe ori ce cred despre acest individ prefăcut…Totuși mai sunt aici oameni curajoși, nemulțumiți și dezamăgiți de această prăbușire. Soldatul român este în continuare extraordinar, dar conducătorii, și cu ei mulți dintre ofițeri, nu se gândesc decât să-și regăsească liniștea și micile lor plăceri.
Din întreaga sa memorialistică rezultă fără echivoc că „a susținut cu înflăcărare cauza României în fața prietenilor și a inamicilor acesteia, într-atât încât, la un moment dat, s-a spus despre el că este mai român decât românii. Până la moarte a rămas în strânse legături cu țara sa adoptivă, România, pe care o numea a doua sa patrie. Chiar și în ziua de astăzi, în România, amintirea lui Berthelot este vie, fiind rememorat cu un apelativ pe care doar foarte puțini străini au avut cinstea să-l poarte: un bun român” (Glenn E. Torrey, „Generalul Henri Berthelot. Memorii și corespondența 1916-1918).
Dorin Nădrău (S. U. A.)

Antidot la o anume furie

Posted by Stefan Strajer On May - 19 - 2019

Antidot la o anume furie

Autor: Cornel Cotuţiu

 

Cu câtva timp în urmă am descoperit într-unul din sertarele mele cu manuscrise, o scrisoare, care m-a răscolit în clipa primirii ei și mi-e dragă în continuare, pentru efectul ei de leac. Ea îmi potolește și îmi curmă îndată furia pregătită să dea năvală, la veștile care-mi parvin despre mâncărimile de piele ale buiecilor conduși de (Hun)or K.

Semnatarul scrisorii era/este un prieten ungur din copilărie. În adresa expeditorului e scris așa: „Prof. Szilagyi Sanyi – Alex – publicist nestingherit și fericit – Institutul Oncologic Cluj, Secția Radiologie Chimio-terapie, Salon: 203, România Liberă, Europa – Univers.”

Era expediată în primele zile de ianuarie 1990.

Aflase de mine, (adică, ce responsabilități îmi acordaseră cetățenii din Beclean, începând cu 22 decembrie 1989) încât, la destinatar e scris astfel: „Domnului Scriitor și Președinte al Consiliului Orășenesc Beclean al Frontului Salvării Naționale, Prof. Cornel Cotuțiu, Beclean, Jud. Bistrița-Năsăud, România Liberă – Europa.”

Din interiorul epistolei, extrag câteva secvențe:

„Dragul meu Frate Cornel, Întâiul Leader Simpatic și drag sufletului meu din Beclean, acum, la debut de An Nou, al unei Ere Noi, îți transmit, (ca vechi amic și coleg de suferințe și idealuri, din inima însângerată a capitalei iubitului și bătrânului Ardeal – unde am avut incomensurabila bucurie a trăirii și apărării Victoriei noastre asupra răului și întunericului Românesc).

Fierbintea Urare de veșnice satisfacții profesionale, familiale, amicale, spirituale, multă, foarte multă putere de muncă și sănătate”. (ș.a.m.d.)

Pe cartonul scrisorii sunt prinse, cu o agrafă, un crâmpei de pânză neagră și din tricolorul românesc. (N.B. – Ce zici de asta, /Hun/or K și ciracii tăi obraznici?!)

Cornel-Cotutiu

Foto.Cornel Cotutiu

Profesor de istorie fiind, Sanyi îmi face o trimitere la gestul lui Nicolae Bălcescu, care, participant la revoluția din 1848 de la Paris, smulge „o bucățică din catifeaua roșie a tronului absolutismului tiranic” (sunt cuvintele lui Sanyi) și i-o trimite prietenului său Alecu Russo. Prietenul meu a repetat gestul, către mine, crâmpeiul fiind luat din eșarfele întinse la Cluj, după uciderea, lângă librăria „Universității”, a câtorva revoluționari din decembrie însângerat al anului 1989, care s-au jertfit pentru – scrie prietenul meu – „Cauza Dreptății Sacre Românești”.

Szilagyi Sanyi, înainte de a-și duce sub glie ochii săi albaștri, ținea să-mi împărtășească bucuria pe care o trăia, în ciuda cumplitei suferințe, scriindu-mi, în final: „Trăiască România Liberă!”

Nici el, nici eu, nici atâția dintre noi, nu bănuiam ce ne așteaptă…

Cornel Cotuțiu

P.S. O motivație pentru acest text: Suntem în an aniversar – 30 de ani de la ce s-a întâmplat în decembrie și nu se știe nici acum ce a fost: revoluție? lovitură de stat?

La trecutu-ți mare, un prezent minor… (III)

Posted by Stefan Strajer On May - 17 - 2019

La trecutu-ți mare, un prezent minor… (III)

(De la politicienii trecutului la politrucii prezentului)

Autor: George Petrovai

3. Ferdinand I, regele cu adevărat providențial pentru România

 

Episodul trecut l-am încheiat cu câteva aprecieri despre caracterul rigid al lui Carol I. Da, a fost un rege mare și atât de preocupat de asigurarea prestigiului monarhiei, mărturisește regina Elisabeta, încât „și în somn el poartă Coroana pe cap”. Cu „rigiditatea dusă la extrem”, ne informează Ioan Scurtu în opul despre monarhia din România, și cu marea lui reticență față de politicienii români, Carol I inspira un respect solemn și glacial, „nu însă și o dragoste umană, atât de necesară totuși unui autentic conducător”.

Iată motivul pentru care Carol I s-a aflat în tragica situație „de a fi mereu izolat, de a nu avea niciun prieten, de a nu putea depăși anumite convenții protocolare”. Nu doar atât, căci moartea Măriucăi, singurul vlăstar al cuplului Carol de Hohenzollern – Elisabeta de Wied, lipsa unui alt copil, ca și deosebirile de temperament dintre cei doi soți auguști, au contribuit din plin la accentuarea însingurării regelui.

Întrucât Carol I nu avea urmași după moartea fetiței (Maria se naște pe 27 august/8 septembrie 1870 și moare de scarlatină pe 28 martie/9 aprilie 1877) și întrucât, în lipsa coborâtorilor în linie bărbătească ai acestuia, „succesiunea tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre frații săi sau coborâtorilor acestora”, Consiliul de Miniștri, profund preocupat de asigurarea stabilității și continuității dinastiei Hohenzollern, insistă pentru „reglementarea succesiunii la tron”. Și astfel, după ce principele Leopold de Hohenzollern (fratele mai mare al lui Carol) și nepotul cel mai în vârstă al acestuia au notificat că „renunță la calitatea de moștenitori ai tronului României”, succesiunea revine lui Ferdinand, care vine pe lume în data de 12/24 august 1865 ca al doilea fiul al principelui Leopold și al principesei Antoneta, infanta Portugaliei.

După confirmarea lui ca moștenitor al tronului României, în urma „pactului de familie” din anul 1881, pact „patronat de însuși împăratul Germaniei, Wilhelm I, șeful familiei de Hohenzollern ” (I. Scurtu), prințul Ferdinand sosește în România pe data de 19 aprilie/1 mai 1889. La scurt timp după sosire, tânărul principe simte o asemenea pasiune pentru Elena Văcărescu, domnișoara de onoare a reginei Elisabeta (trebuie spus că, romanțioasă din fire, regina a încurajat idila celor doi!), încât – uitând de Statutul Casei Regale, care prevedea că membrii acesteia se pot căsători numai cu persoane „aparținând unor familii domnitoare din alte state” (prevederea, precizează I. Scurtu, „fusese introdusă în scopul de a se împiedica aservirea monarhiei unei familii și de a evita disputele interne pe această temă”) – a iscat primele probleme serioase din familia domnitoare prin apriga dorință de a se căsători cu aleasa inimii lui și că s-a creat o adevărată dramă după ce Carol I i-a cerut să aleagă între iubită și tron: în anul 1891 Elisabeta pleacă în străinătate (întâi la Veneția, apoi la părinți), anunțând că vrea să divorțeze,   Ferdinand se retrage la Sigmaringen, de unde amenință că se sinucide, iar Elena Văcărescu ia pentru totdeauna calea exilului.

ferdinand

În cele din urmă, rațiunea de stat și influența familiei au avut câștig de cauză asupra sentimentelor de iubire ale principelui, așa că pe 10 ianuarie 1893 acesta se căsătorește cu Maria de Edinburg, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, lista civilă a noului cap de familie urcă spectaculos de la 300.000 (suma stabilită la venirea lui în țară) până la un milion de lei, iar pentru trebuințele casnice (!) ale tinerei familii este rezervat palatul Cotroceni din București și se construiește palatul Pelișor din Sinaia.

Lesne de priceput că, pentru inima îndurerată a principelui după pierderea Elenei Văcărescu, căsătoria cu Maria n-a constituit nicicât un balsam, cu toate că din ea au rezultat șase vlăstare dinastice: Carol (născut în anul 1893), Elisabeta (1894), Mărioara (1900), Nicolae (1907), Ileana (1909) și Mircea (1913). Frumoasă, cochetă și însetată după viața de societate (capitol la care, ne spune Sterie Diamandi în cartea Galeria oamenilor politici – Editura GESA, 1991, Ferdinand se deosebea net de consoarta lui: „Avea oroarea afectărilor care le necesitau diferitele ceremonii, cu fast, pompă și protocol”), principesa Maria cu adevărat constituie o prezență insolită și strălucitoare la Curte, unde Carol I impusese o viață sobră și rigidă.

Felul ei de-a fi ostil constrângerilor și, îndeosebi, relațiile extraconjugale de notorietate publică (la început prințul Barbu Știrbey, apoi colonelul canadian Joe Boyle) i-au atras în nenumărate rânduri reproșuri din partea regelui și reginei. „Femeie cu mult cap politic și foarte energică”, ne-o prezintă Neagu Djuvara în O scurtă istorie a românilor, ea nu înțelege precum regina Elisabeta, să rămână departe de politică, ci se implică în mod direct prin percutantele acțiuni filoantantiste pe lângă rege și prin participarea „la convorbiri cu diplomați străini și fruntași ai vieții politice din România” (I. Scurtu), potrivit unui admirabil crez românesc, pe care i-l face cunoscut fruntașului liberal I.G. Duca: „Eu de țara asta nu mă despart. Înțeleg aspirațiunile ei și le îmbrățișez. De altminteri, unde să merg? Eu germană nu sunt, la drepturile mele de principesă engleză m-ați oligat să renunț cândm-am măritat, altă patrie decât România nu am”.

Cu aceeași energie s-a devotat atât de mult acțiunilor întreprinse de Crucea Roșie pe teritoriul României intrată în război (atunci l-a cunoscut pe colonelul canadian), încât a fost cinstită cu apelativul „mama răniților”…

Nu la fel stau lucrurile, ne informează Sterie Diamandi, cu regele Ferdinand, pe seama căruia „au circulat și continuă să circule încă două versiuni diametral opuse una de alta”: în versiunea oficială (din manualele de școală și discursurile protocolare), versiune „suspectată de către public”, regele este înfățișat „în culori vii și strălucitoare, atribuindu-i-se calități din cele mai rare”, pe când în defavorabila versiune agreată de gloată, ce depășise granițele țării, Ferdinand este văzut ca un „biet Fritz”: „fără personalitate, submediocru ca inteligență și plin de păcate”!

Nota 1: Până și istoricii zilelor noastre, funcție de temperament, sentimente și/sau sursele de inspirație, înclină mai mult sau mai puțin spre una dintre cele două versiuni. Astfel, dacă pentru Ioan Scurtu înseamnă „prea puțin” că principele moștenitor Ferdinand, ținut de Carol I la distanță de treburile politice, „a parcurs toate gradele militare de la sublocotenent și până la cel de general de corp de armată” (pe 1 Decembrie 1918, generalul Eremia Grigorescu, ministrul de Război, îi înmânează cartea de mareșal!) și că „avea o bună cultură generală, vorbea curent cinci limbi străine, era pasionat de botanică”, acest „prea puțin” decurgând din faptul că prințul suferea de timiditate, un defect „fundamental pentru un șef de stat”, care s-a accentuat prin campania dusă împotriva lui de presa antimonarhică și republicană (totuși, Scurtu admite că „Cei 13 ani de domnie a regelui Ferdinand au marcat importante evoluții în istoria poporului român”), Neagu Djuvara face din Ferdinand I „cel mai bun rege pe care l-am avut”, iar Petre P. Panaitescu nu ezită să-l numească „cel mai glorios dintre suveranii României”.

3

La rândul său, Sterie Diamandi (născut pe 22 august 1897 în Epir, Macedonia, absolvent al Facultății de Litere și Filosofie din București și, deci, contemporan cu personajele descrise), nu se oprește la ceea ce constituie deliciul vulgului („ruina fizică” a lui Ferdinand de pe urma tifosului ce „era cât pe-aci să-l coste viața” – chipul supt și obosit, privirile pierdute și urechile blegi, mai ales acest din urmă „argument empiric”, care i-a adus poreclele de „Urechiat” și „moș Teacă”), ci-i vede frumusețea fizică a mâinilor („mâini făcute să ție sceptrul”, susținea I.G. Duca) și, îndeosebi, frumusețea „mâinilor spirituale”: vasta cultură (cunoaște limba ebraică, descifrează în Histria inscripții latinești și grecești, discută de la egal cu cei mai galonați botaniști, cunoaște foarte bine muzica wagneriană, stăpânește lirica japoneză și chineză etc.), precum și înduioșătoarea timiditate a firilor alese și dureros de sensibile (stângaci, totodată „lipsit de poză și prestanță”, suveranul se simțea bine doar „în tovărășia cărților și a florilor, mai ales a acestora din urmă”).

Tocmai de aceea, onestul scriitor S. Diamandi îl numește pe Ferdinand „un exemplar de elită, a cărui notă distinctivă erau discreția și raritatea”. Iar aprecierile sale devin de-a binelea răscolitoare pentru cititor, atunci când prezintă marile sacrificii ale omului Ferdinand și abia pe urmă ale regelui Ferdinand I, care afirmă public că „nu vrea să se deosebească în sentimente de restul muritorilor de rând”: îndată după venirea în țară ca prinț moștenitor al Coroanei, este silit de pătura conducătoare și regele Carol I să-și sacrifice nobila pasiune față de poeta Elena Văcărescu („Aiasta nu e poate, Majestate!” îi spune bătrânul conservator Lascăr Catargiu); în conformitate cu legile țării, își va boteza copiii în religia ortodoxă („Voi fi un bun român”, afirmase el răspicat pe 28 septembrie/11 octombrie, dată la care depune jurământul încoronării ca rege al României, că adică, ne face cunoscut I. Scurtu, „nu se va opune sentimentelor generale ale poporului român”), fapt pentru care, completează Diamandi, „Roma excomunică pe prințul Ferdinand și-i interzice Sfânta Împărtășanie”; mai înainte de jertfa celor 800.000 de morți pentru înfăptuirea României Mari, fusese nevoie de jertfa morală a regelui Ferdinand, căruia – german prin naștere și întreaga lui educație – i se cerea „să gândească și să simtă mai românește decât înșiși mulți dintre români”; după intrarea României în război de partea Antantei și căderea Capitalei în mâinile nemților, Puterile Centrale sunt extrem de pornite împotriva lui Ferdinand (la întâlnirea de la Răcăciuni, contele Czernin, ministrul de Externe al Austro-Ungariei, „își manifestă în chip grosolan ciuda”, împăratul Wilhelm al II-lea, capul familiei Hohenzollern, „îi retrase ordinul casei sale”, fratele mai mare îl declară „trădător al numelui și al armelor”, la Sigmaringen este considerat mort și trufașa familie poartă doliu după cel care în inimile lor nu mai făcea parte din ea), iar în țară, Parlamentul de la Iași îl întâmpină cu ostilitate și unii oameni politici (de pildă înverșunatul filogerman P.P. Carp), întru totul de acord cu politica și planurile centraliștilor vizavi de România, se gândesc cum să-l îndepărteze de pe tron; reglementarea succesiunii la tron prin actul din 4 ianuarie 1926 (acceptarea renunțării lui Carol, proclamarea nepotului Mihai ca moștenitor al tronului, instituirea unei Regențe formate din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, modificarea Statutului Casei Regale), act care, în opinia lui Sterie Diamandi, constituie suprema suferință morală a unui părinte și rege – îndepărtarea de la tron și căpătâiul său de muribund a primului născut! O suferință cu siguranță mai atroce ca cea provocată de neiertătorul cancer la colon, din pricina cărora (suferința fizică și cea morală) regele Ferdinand I se stinge din viață în dimineața zilei de 20 iulie 1927, fiind înmormântat pe data de 23 iulie „cu o pompă vană și rece” (Scurtu) în biserica mănăstirii Curtea de Argeș, alături de ilustrul său predecesor.

Și astfel, încheie S. Diamandi în chip memorabil, iar prin aceasta atotuman, „Sfârșitul lui Ferdinand nu are calmul și vraja amurgurilor de toamnă, ci grandoarea asfințiturilor de primăvară, cu furtuni năprasnice, cu fulgere și tunete; e ceva asemănător tragediilor antice”, sentimentul religios de care era însuflețit, ajutându-l pe mucenicul rege „să-și joace rolul cu demnitate și eroism”…

Uriașa operă istorică a regelui Ferdinand I trebuie anlizată și deslușită în sistemul tridimensional al celor trei coordonate moral-spirituale călăuzitoare: a)Intrarea României în război alături de antantiști și făurirea României Mari; b)Constituția din 1923, garanta progresului României și al menținerii formei de guvernământ monarhic-constituțională; c)Grija statornică a regelui pentru viitorul țării, reflectată de actul din 4 ianuarie 1926.

a) În pofida tratatului încheiat de Carol I pe 30 octombrie 1883 cu Austro-Ungaria, tratat cunoscut doar de câțiva oameni politici (de regulă prim miniștri) cu prilejul semnării și prelungirii lui, în pofida provenienței din familia Hohenzollern, „familia domnitoare cea mai ilustră din Germania”, și – desigur – în pofida opoziției furibunde a bătrânului conservator Petre P. Carp („Prefer România învinsă alături de Germania, decât victorioasă alături de Rusia”, este axa crezului său politic), în Consiliul de Coroană din 27 august 1916, un Consiliu cu o confortabilă majoritate antantistă și redutabilul tandem regina Maria – Take Ionescu în fruntea acestei majorități, regele Ferdinand declară: „Văd situația în așa fel, încât nu mai putem rămâne în neutralitate. De aici înainte victoria Puterilor Centrale este exclusă. Guvernul meu, care crede și el că a venit momentul să începem războiul, a și avut o consfătuire cu unul din guvernele beligerante”.

b) În realitate, ne informează Neagu Djuvara, având cu mult mai mult decât „o consfătuire cu unul din guvernele beligerante”, după lungi negocieri, „în august 1916, Ionel Brătianu încheie cu francezii, englezii și rușii un tratat, deocamdată secret, în care ni se promit Transilvania, Banatul și Bucovina (luată de austrieci la 1775)”.

Armata română se alătură Antantei cu 562.000 de soldați prea puțin instruiți și cu armament insuficient, motiv pentru care, în prima parte a războiului (anul 1916) suferă cumplite înfrângeri pe fronturile din Dobrogea și Ardeal în fața armatelor germane comandate de feldmareșalii Mackensen și Falkenheim, ulterior se retrage pe aliniamentul Râmnicu Sărat – Viziru (între Carpați și Dunăre), regele, Parlamentul și Guvernul se refugiază la Iași, care astfel devine Capitala vremelnică a României, iar Muntenia, Dobrogea și Bucureștiul sunt ocupate de nemți.

Situația României era în acel moment cu adevărat disperată (în teritoriul ocupat, autoritățile germane susțineau că „oficial regatul României nu mai există”), inclusiv prin aceea că în martie-aprilie 1917 era prevăzută o lovitură de stat „prin care regele și familia regală să fie prinși și duși în Rusia pentru a avea o soartă asemenea cu a dinastiei rusești” (Nicolae Iorga, Istoria românilor).

Informat despre aceste acțiuni îndreptate împotriva dinastiei, Ferdinand nu numai că, spre uimirea multora, continuă să creadă că „vom avea Ardealul și Bucovina”, dar găsește de cuviință să plece pe front pentru a se adresa, pe 5 aprilie 1917, ostașilor Armatei a II-a (cantonați în comuna Răcăciuni, județul Bacău) cu următoarele cuvinte: „Vouă, fiilor de țărani, care ați apărat cu brațul vostru pământul unde v-ați născut, unde ați crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii, ați câștigat totodată dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-ați luptat. Vi se va da pământ! Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă: vi se va da și o largă participare la treburile statului”.

După această Proclamație, notează I. Scurtu, în iunie Parlamentul a decis modificarea Constituției „pentru a se putea trece la legiferarea reformei agrare și a celei electorale”, așa încât este incorect să vorbim de reforma agrară din 1921. Dacă nu practic, atunci cu certitudine teoretic ea a început în 1917 și s-a finalizat în anul 1922, perioadă de timp în care, ne asigură N. Djuvara, la noi s-a înfăptuit „cea mai mare reformă agrară făcută vreodată în lume de un guvern burghez sau, în orice caz, de înșiși proprietarii terenurilor agricole”!

Iar rezultatul acestei Proclamații, coroborat cu refacerea armatei române (în greaua iarnă dintre ani) cu instructori și armament francez, via Rusia, s-a vădit în memorabilele încleștări de la Mărăști, Mărășești și Oituz, în care mașina de război nemțească a fost dată peste cap de bărbăția și eroismul sacrificial al soldaților și ofițerilor noștri.

Cu toate astea, prinsă între două focuri (Puterile Centrale și Rusia bolșevizată), pe data de 9 decembrie 1917, adică patru zile după pacea de la Brest-Litovsk dintre ruși și nemți, România la rândul ei semnează armistițiul cu Germania, pentru ca după mai multe luni de negocieri, conservatorul Alexandru Marghiloman să semneze la București tratatul de pace din 7 mai 1918. Dar cum acesta n-a fost ratificat de rege (motiv suplimentar de respect pentru suveran!), potrivit Constituției României, respectivul tratat n-a avut un caracter legal.

Vasăzică, n-a fost ratificat și, ca atare, n-a avut un caracter legal-constituțional, dar cu toate astea „ne-a îngreunat foarte mult sarcina la negocierile generale de pace care vor începe la castelul Versailles de lângă Paris” (Neagu Djuvara). Și iată de ce. Dincolo de insinuările că „Franța și Marea Britanie n-au mai vrut să-și respecte semnătura dată în 1916, înainte de intrarea în război”, ni se imputa faptul juridic că „noi nu respectaserăm înțelegerea din august 1916, care prevedea clar interzicerea de a încheia o pace separată, ceea ce noi am făcut” (Djuvara)! Punând în paralel atitudinea dârză a Serbiei, care – ocupată integral în 1915 – totuși, n-a încheiat pace separată, ci – dimpotrivă – și-a retras armata prin Albania până la Marea Adriatică, unde a fost îmbarcată pe nave britanice și franțuzești, cu destinația frontul din Salonic, aliații au considerat că situația României din noiembrie 1917 (aproape toată țara ocupată de inamic), n-a fost un motiv atât de întemeiat, încât să justifice capitularea noastră.

De unde și inerenta situație dificilă a delegației noastre la tratativele de pace, precum și eforturile depuse de ea pentru convingerea aliaților de necesitatea respectării întocmai a clauzelor acordului din august 1916. La toate astea s-a adăugat o mai veche dispută româno-sârbă privind Banatul (românii primesc două treimi – județele Caraș-Severin și Timiș, iar sârbii, sprijiniți de francezi, încorporează Torontalul, partea de apus a Banatului), precum și reticențele românilor vizavi de propunerile privind garantarea drepturilor minorităților, motiv pentru care Ionel Brătianu părăsește conferința, lăsând altor partide sarcina să termine negocierile.

Nota 2: Tot atunci exista la noi o mână de oameni politici, în frunte cu regina Maria și Take Ionescu, care insistau ca România să nu cedeze, ci, la o adică, să-și retragă armata (aproape intactă și cu un moral ridicat după formidabilele victorii obținute în ultimele bătălii cu nemții) în Rusia cuprinsă de febra bolșevismului leninist. Nu era un plan nebunesc, ne asigură Djuvara, dimpotrivă, poate că în acest mod „am fi influențat chiar viitorul război civil dintre albi și roșii, din Rusia, în favoarea albilor”. Pe de altă parte, pacea de la București fusese încheiată taman în perioada când americanii intrau în război de partea Antantei (ca să vezi renghiurile pe care destinul istoric le joacă unor popoare!), soarta războiului întorcându-se decisiv și definitiv în favoarea aliaților occidentali doar la câteva săptămâni după neinspirata ei parafare. De reținut că prin providențialul ajutor al generalului Henri Berthelot, marele și statornicul prieten al românilor, armata noastră va fi din nou alături de aliați pe ultima turnantă a primei conflagrații mondiale: Austro-Ungaria capitulează pe 3 noiembrie 1918, iar Germania pe 11 noiembrie.

Cu toate fricțiunile politice și diplomatice postbelice de care aminteam mai sus, neștiute și – ca atare – neimportante pentru românul de rând, anul 1918 constituie pentru România modernă anul său referențial. Da, căci el încoronează „lupta seculară a poporului român pentru a trăi în cadrele unuia și aceluiași stat” (I. Scurtu), grație unui cumul de factori: conjunctura internațională favorabilă creată de primul război mondial, eroismul soldaților români pe câmpurile de luptă, intuiția, perseverența și eforturile depuse în principal de regele Ferdinand, regina Maria, Ionel I.C. Brătianu și Take Ionescu întru realizarea celui mai de preț ideal al românilor de pretutindeni, în veci neuitatul ajutor primit de români de la generalul Henri Berthelot și geograful francez Robert Ficheux, așa încât – prin hotărârile adoptate de adunările plebiscitare de la Chișinău (9 aprilie 1918), Cernăuți (28 noiembrie) și Alba Iulia (1 decembrie) – Basarabia, Bucovina și Ardealul se unesc cu patria mamă.

Mergând pe calea celor mai mărețe evenimente din istoria României, regele și autoritățile centrale reintră pe 1 decembrie 1918 în București, fiind primiți cu mult entuziasm de populație, pentru ca pe 15 octombrie 1922, după serviciul religios desfășurat în recent construita catedrală din Alba Iulia, numită și „catedrala încoronării”, Ferdinand să-și pună pe cap vechea coroană de oțel a înaintașului, căreia i s-au adăugat însemnele Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei, astfel intrând în loja de onoare a istoriei noastre cu formidabilul cognomen de „întregitor” – Ferdinand I Întregitorul!

Din motive pur politicianiste, încoronarea fiind considerată de opoziție o simplă „demonstrație de partid”, conducătorii Partidului Național și ai Partidului Țărănesc nu au participat nici la festivitățile din Alba Iulia și nici la spectacolul din ziua următoare de la Arcul de Triumf al Bucureștiului, unde au fost prezente oficialități din Franța, Italia, Spania, Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Danemarca, Belgia, Portugalia și Japonia (dovadă cât se poate de limpede că statul național unitar român se bucura de o largă recunoaștere internațională!), fapt care l-a mâhnit atât de mult pe rege, încât niciodată n-a uitat afrontul liderilor celor două partide.

b) Cu Constituția din 1923 lucrurile stau în felul următor: Întrucât a acceptat să se încoroneze în perioada Guvernului Ionel I.C. Brătianu, Ferdinand învedera prin asta că-i hotărât să mențină Partidul Național-Liberal la putere, că nu-i dispus să țină cont de opinia partidelor din opoziție și că „rotativa guvernamentală” nu era la fel de sârguincioasă și eficientă ca în lunga domnie a lui Carol I. Încurajați de atitudinea proliberală a regelui, guvernanții au decis să pună în dezbaterea corpurilor legiuitoare proiectul noii Constituții. Sigur, lucrul acesta a generat discuții, iar opoziția a organizat adunări de protest, în care i se cere suveranului să demită imediat guvernul liberal.

Proiectul Constituției a fost aprobat de Adunarea Deputaților pe 26 martie 1923 și de Senat pe 27 martie, apoi în ziua următoare (28 martie), Guvernul înaintează regelui raportul pentru sancționarea noii Constituții. Degeaba Partidul Național și Partidul Țărănesc au adresat suveranului, în aceeași zi, „un ultim apel” de a nu-și pune semnătura pe Constituția liberală, văzută de ei drept „o emanație a concepției absolutiste a puterii executive”, pentru că Ferdinand semnează decretul de promulgare, care apare în „Monitorul Oficial” pe data de 29 martie 1923.

Potrivit noii Constituții, „puterile suveranului rămâneau cele din 1866”, ceea ce însemna menținerea și garantarea formei de guvernământ monarhic-constituțională.

În deplin acord cu Proclamația din 5 aprilie 1917, în fața României întregite se ridicau cele două probleme fundamentale de organizare, consolidare și propășire: împroprietărirea și votul universal. Adevărul este că o nouă reformă era obligatorie. Din următoarele motive: 1)Promisiunea făcută de rege soldaților-țărani, iar prin aceasta țării întregi; 2)Împroprietărirea din vremea lui Cuza Vodă dovedindu-se neîndestulătoare, „s-a procedat la o nouă expropriere a marilor latifundii, iar pământul expropriat a fost împărțit țăranilor” (P.P. Panaitescu); 3)Formarea unei puternice baze economice țărănești prin desființarea marii proprietăți din România și înlocuirea ei cu mica și mijlocia proprietate.

Și iată dovada oferită de Giurești: La începutul veacului 20, adică în preajma răscoalei din 1907, „în timp ce 4171 de proprietăți mari însumau 3.787.192 hectare, 1.015.302 țărani stăpâneau numai 3.319.695 hectare, acestora din urmă revenindu-le așadar trei hectare de cap”, ceea ce, firește, reprezenta o monstruoasă disproporție – „peste un milion de țărani stăpâneau mai puțin pământ decât câteva mii de proprietari mari”.

Și încă în România, scrie N. Djuvara, lucrurile nu stăteau așa de prost la acest capitol ca în restul Europei răsăritene (Rusia, Polonia, Ungaria): la noi cele mai întinse moșii aveau în jur de 10.000 hectare, pe când contele Mihály Károly, în 1919 președintele provizoriu al unei republici maghiare socializante (sic!), poseda mai bine de 100.000 hectare!

Votul universal, cea de-a doua reformă (și tot în folosul țărănimii), desființează colegiile, „pune alegerea membrilor parlamentului în mâinile țărănimii, și astfel România devine un stat țărănesc” (Panaitescu), iar Ferdinand se alege cu calificativul de „rege al țăranilor”.

c) Cum arătam mai sus, prin actul politic din 4 ianuarie 1926, Carol (fiul cel mai mare al lui Ferdinand) este înlăturat de la domnie, fiind desemnat ca succesor nevârstnicul său fiu Mihai (născut pe 23 octombrie 1921, din căsătoria oficiată pe 10 martie 1921 între prințul Carol și principesa Elena, fiica regelui Constantin al Greciei). În paranteză fie spus, toți liderii partidelor politice au refuzat să participe la botezul principelui Mihai, deoarece – se învinețeau ei de furie – regele Ferdinand îl chemase pe Ionel Brătianu la guvernare, cu toate că liberalii aveau doar șapte deputați din cei 368, așa încât Coroana a ajuns „vasala Brătienilor”!

De altminteri, foarte atașat de valorosul președinte al liberalilor, regele nu numai că nu se arăta deranjat de bârfele în care Brătienii erau văzuți/judecați/invidiați ca a doua dinastie a României („Nu văd nimic rău în aceasta”, răspundea el „binevoitorilor”), ba chiar îi mărturisește lui Ioan Lupaș într-o discuție particulară: „Prefer să cad cu Brătianu, dacă ar fi să se întâmple, căci este singurul în care am încredere”…

Fire pătimașă și nestatornică, fapt cu prisosință ilustrat de scandaloasa aventură cu Ioana Maria Valentiana (Zizi) Lambrino, din care se naște Mircea Grigore (fiu recunoscut de prinț) și apoi (în anul 1925) de înhăitarea lui la Paris cu Elena Lupescu, Carol îi trimite regescului său părinte scrisoarea din 12 decembrie 1925, în care îi face cunoscut că renunță în mod irevocabil la calitatea de moștenitor al tronului. Ceea ce nu l-a împiedicat nicicât mai târziu să susțină că s-au făcut presiuni asupra lui ca să renunțe la o moștenire ce i se cuvine, iar în anul 1930, cu sprijinul țărăniștilor (acțiune justificabilă din perspectiva acerbelor dispute politice dintre liberali și național-țărăniști, precum și de faptul că actul din 4 ianuarie 1926 consolida pozițiile Partidului Național-Liberal după eliminarea omului care se opunea tendințelor ionelbrătiene de a subordona monarhia), să revină în țară, să-și detroneze fiul și, pentru o foarte tensionată perioadă de 10 ani, să devină Carol al II-lea, regele fără scrupule al românilor.

(Sighetu Marmației, 3-5 martie 2019)

(Va urma)

Petrovai-4-1

Foto.George Petrovai

Conturul incert al unei străvechi stări de suflet

Posted by Stefan Strajer On May - 15 - 2019

La noi
Conturul incert al unei străvechi stări de suflet
Autor: Cornel Cotuţiu

Cuvântul „dosar” provoacă imediat (pentru nu puțini dintre noi) un altul – „securitate”. Dar să nu ne impacientăm, mai sunt dosare și de alte categorii; inclusiv cel al dosarelor din propria-ți arhivă.
Or, vine o vreme când începi să le iei din rafturile uitate, îmboldit cel puțin de nostalgii.
Și așa am dat de o mapă dolofană cu lucrări scrise ale foștilor mei elevi, absolvenți ai colegiului de la Beclean acum un sfert de secol. Făcuseră cu mine la clasă nu numai română, ci și latină. Mai păstram amintirea unei compoziții, în română, pe seama unei ziceri latinești; am găsit teza respectivă, efectuată de elevii unei clase a XI-a, profil de filologie.
Expresia este: „Ubi bene, ibi patria”: „Unde este bine, acolo e patria.”. Era în vogă pe vremea romanilor, asimilată de cei care sacrificau sentimentul patriotic în fața intereselor și satisfacțiilor personale. Firește că, de-a lungul istoriei, au fost mari personalități care au veștejit acest crez, de la Horațiu la Voltaire ș.a.m.d.
Totuși… Această îndoială a mea pornea de la ceea ce trăiam (și cu atât mai vârtos acum): după o „societate socialistă multilateral dezvoltată” – cum pretindea dictatorul de la Scornicești -, am ajuns la o „societate românească multilateral împrăștiată, degradată”.
Am scris pe tablă și reversul zicerii antice, adică: „Ubi patria, ibi bene”. Le-am cerut să opteze pentru una dintre cele două variante, apoi să-și argumenteze fiecare opțiunea.
Un prim aspect la care mă așteptam: confuzia între câteva noțiuni, precum patrie, țară, națiune, stat. Bănuiala mi s-a adeverit: După 11 ani de educație școlară, elevii mei erau indeciși (Nu e mai puțin adevărat că astăzi – acum, când înșir aceste impresii – confuzia este și mai… „groasă”; neglijată în învățământul de toate gradele și cultivată cu o inconștiență crasă în mass-media.)
Revenind la lucrarea invocată: Unii dintre „subiecți” se vede că au optat pentru a doua ipostază, cu „Ubi patria”. Sunt câteva lucrări cu argumente convingătoare; dar și câteva, unde transpare (ușor amuzant) motivul alegerii, de genul: Așa se spune, așa ar fi bine să zici. Mai mult de jumătate dintre opinenți au mers pe varianta latină, cu „Ubi bene”. Adică: pe mine mă interesează unde e bine, unde pot acumula bănet, mai puțin patria. Numai că toți au afirmat că, în acest context, nu poate fi evitat „dorul de patrie”.
(Am remarcat această stare mai cu seamă la familiile românești așezate peste Atlantic – distanța mare augmentând și permanentizând acest sentiment.)
În întâlnirile ulterioare am remarcat mărturisiri și atitudini pro și contra. Una dintre aceste foste eleve trăiește în Tenerife, cea mai mare insulă din arhipelagul Canare (originară din comuna Nușeni). I-am împărtășit o nedumerire: Prin lumea pe unde am fost, am observat că spanioloaicele nu sunt așa de frumoase, cu trupuri așa de balerine, precum arată a fi în filmele ce provin din Insula Iberică. Replica ei: „Aveți dreptate. Pe plaja unde mă duc, am observat că suntem doar vreo cinci femei frumoase, dintre care, se spune, mai ales Stela, românca aceea, adică… eu.” Își însoțise aprecierea cu un râs ce adeverea că face doar un joc al înfumurării.
Un caz, oarecum extrem: Din clasa de care pomenisem, una dintre persoane (o botezasem „Gioconda”) s-a stabilit definitiv în Spania; dar un fel de„ excesiv” categoric: De 20 de ani, de când s-a așezat acolo, nu a mai venit în România niciodată. Are familie, un serviciu îndestulător, dar… Trimite celor rămași la Beclean pachete cu fel de fel, C.D.uri, fotografii, dă mereu telefoane, dar… Am abordat-o pe o soră de-a ei, pe tema asta. Mi se răspunde cu același ciudat „Nu știu”, al datului din umeri.
O altă impostază a „binelui” și „patriei”. Genoveva trăiește în Ann Arbor, un adevărat oraș universitar american (Michigan). „Vinovatul” este un român stabilit acolo. Deopotrivă, doi copii și o catedră universitară de istoria literaturii universale. Mi-a zis la un moment dat așa:
„Uneori, când îmi pregătesc cursul sau chiar în sală fiind, printre studenți, mi se întâmplă să-mi amintesc brusc de dumneavoastră, adică remarc că am aceeași gesticulație, același mod de a solicita, de a problematiza, un mod asemănător de a concepe strategii didactice. Dar, tot atunci, țâșnește un dor viu de locurile natale, de țară. E o stare similară când mă gândesc la ai mei de acasă, la părinți.”
E de la sine înțeles că m-a emoționat o asemenea mărturisire. Adaug încă o componentă a acestei relații: Cu niște ani în urmă, i-a murit tatăl, încât, an de an vine la Beclean, să-și vadă mama. De fiecare dată însă ține să se întâlnească și cu mine. E limpede, doar o cunosc de mică: Îi este dor de tatăl ei…
Încă o ipostază a relației „ubi” – „ibi”. Deunăzi, un băiat din clasa suspomeniră (vorba vine „băiat”), la mirarea mea că îl văd „din secol în secol”, mi-a răspuns așa: „Cât de curând ne vom vedea mai des. După 20 de ani de Irlanda, am venit acasă să-mi cumpăr o casă, să-mi fie bine și în patria mea. Apropo de ubi, dom profesor.”
Și câte și mai câte nuanțe ale acestei condiții existențiale: UBI – IBI; parcă mai pregnantă ca oricând.

Cornel-Cotutiu

Foto.Cornel Cotutiu

„Nu ne uitați!…”

Posted by Stefan Strajer On May - 15 - 2019

La noi

„Nu ne uitați!…”

Autor: Cornel Cotuţiu

 

De câte ori primesc un semn dinspre ținuturile românești din fosta Basarabia și de mai departe, din extremitatea estică a Europei, cu spații locuite de români, îmi amintesc imediat de adresarea unei românce, către grupul nostru – din România – în timp ce urcam în autocar, pentru plecare: „Nu ne uitați!… Avem nevoie de voi!”

Grație Despărțământului Iași al Astrei, îmi parvine, număr de număr, publicația „sud-vest”, în frontispiciul căreia se menționează astfel: „Almanah istorico-cultural în limba română pentru cititorii din sudul Basarabiei”. Așadar, e limpede care este profilul acestui trimestrial, limba în care este redactat (căci el apare în Ucraina) și căror români le este adresată mai cu seamă revista.

Sud vest

(Pentru cei care cunosc mai puțin spațiul acesta, numit „sudul Basarabiei”: E un teritoriu românesc, aflat sub papuc ucrainean, administrat discriminatoriu până la spasme de rasism.)

Deopotrivă însă este de remarcat semnificația denumirii publicației: Sintagma aceasta – „sud-vest” – înseamnă orientarea, speranța, aspirația spre Țara Mamă – România; în același timp, spre Europa.

Problema insistentă, obsedantă în „sud-vest” e afirmată sau transpare număr de număr, pagină după pagină: LIMBA ROMÂNĂ – apărarea ei, cultivarea ei în școli și mijloace mass media, în mediul public.

Editorialul de acum se intitulează (ca un strigăt!): „Avem nevoie de un ziar în Limba Română.”, autorul fiind un sătean din raionul Chilia. Își începe textul astfel:

„Noi, românii din sudul Basarabiei, avem nevoie de un ziar în limba română. E dreptul nostru vital, pentru că suntem băștinași, de câteva milenii, pe aceste meleaguri. Avem nevoie de el mai ales acum, când în Ucraina școlile naționale sunt trecute la limba de predare ucraineană.”

Situația aceasta este demascată (cuvântul nu este impropriu) în ampla analiză făcută de către Vadim Bacinski (redactorul-șef al publicației), pornită de la un fățarnic articol din Constituția Ucrainei, de care profită decidenții guvernamentali ucrainieni:

„În 2019 am ajuns, practic, să nu mai avem în sudul Basarabiei (regiunea Odesa) școli cu predare în limba română – observă basarabeanul nostru. Cele două, câte au mai rămas (din Barta, raionul Reni și din Borisovca, raionul Tatarbunar) nu mai înseamnă nimic. (…) Adică școala națională cu limba de predare româna în sudul Basarabiei, practic, nu mai există.”

(Într-o astfel de siuație, nu poți să nu te gândești la unii îmbuibați lideri de grupări etnice din România, care, cu toate garanțiile oferite de Constituție, miorlăie pe inventate motive de… constrângeri rasiale.)

Se rețin, de asemenea, noi strategii de deznaționalizare din partea Kievului. De pildă: În cadrul Universității Umaniste de Stat din Ismail, de trei ani există așa zisul „Centru de Informare a României”. În termeni cinici, s-ar putea isca întrebări de genul: Informare despre ce? Despre ce număr are la pantofi președintele Ucrainei? Căci, iată adevărul: Aici limba română este… „studiată” de către ruși, ucrainieni, bulgari. Ce, pe cine informează aceștia? Iată un mod parșiv de școlit viitori spioni sau diplomați în detrimentul României. Dar secretarul de stat al Ministerului pentru Românii de Pretutindeni, Victor Alexeev (vai, ce… românește sună numele acesta !) vizitează Odesa și Izmailul ca să… ca să ce? Ca să bifeze undeva o vizită…

În cuprinsul publicației „sud-vest” este inserată și o poezie a unei tinere din raionul Ismail, din care transcriu următoarele versuri: „Din pâinea limbii noastre, / Că una o avem, / Vrem bolțile albastre, / Mai mult nimic nu vrem. // De te-ai trezi, române, / Să vezi pe unde treci. / Că altfel cum rămâne / Să fii român pe veci?” (Aproape că simți puseuri de bocet… Dar și de încredere în noi.)

Merită să remarc din nou rolul/rostul unor români de dincoace de Prut în ființarea acestei reviste. Ea are parte de sprijinul financiar și logistic al Despărțământului Iași al Astrei „Mihail Kogălniceanu” (președintă, neobosita, energica Doamnă Areta Moșu), dar și de astriști din țară. Îmi face plăcere, astfel, să-i „divulg” în acest sens pe năsăudenii Floarea Pleș, Rodica Fercana, Lidia Gavrilaș, Vica Istrate și Romulus Berceni. Dacă mai adăugăm taberele ce se organizează în sezon estival în cuprinsul județului Bistrița-Năsăud, cu tineret din această „pretutindene” românească din marginea Europei, e potrivit un omagiu Filialei Năsăud al Astrei.

Declaraţia de la Budapesta – 16 iunie 1989

Posted by Stefan Strajer On May - 15 - 2019

Declaraţia de la Budapesta – 16 iunie 1989

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Sforăitoare declaraţie ungurească urmată de grave fapte antiromâneşti

Un grup de 12 unguri naționaliști, iredentiști și revanșarzi și cinci români regățeni, un basarabean și un evreu comunist, toți bătuți de vânturile vremurilor printre străini, au semnat la Budapesta o declarație antiromânească ignobilă, adică ticăloasă.

Neagu Juvara – aromân, diplomat, rămas în străinătate după 1944

Paul Goma – român basarabean, scriitor, deținut politic, exilat după 1977

Virgil Ierunca – român vâlcean, literat, s-a autoexilat la Paris în 1947

Monica Lovinescu – bucureșteancă, pariziană din 1947, comentatoare la REL

Bujor Nedelcovici – avocat bârlădean, scriitor, ajuns în străinătate în 1987

Vladimir Tismăneanu – comunist, fiul nomenclaturistului evreu Tismeninski

Doru Braia – bucureștean, plecat din România în 1987 la REL, ziarist

Nici un român ardelean, nici o analiză temeinică a declarației întocmită de unguri. Nici faptele istorice ale Unio Trium Nationum din 1437, care a impus monstruoasa subjugare a românilor ardeleni, ce a durat și s-a amplificat timp de cinci sute de ani – ei fiind nemeși, românii iobagi și slugi – nici intențiile revoluționarilor lui Kossuth din 1848-1849 de alipirea Ardealului la Ungaria, nici agresiunea comunistului evreu, Bela Kun, împotriva unirii neamului românesc, nici ocupația ungurească și atrocitățile lor barbare împotriva românilor ardeleni în Nord-Vestul transilvan din 1940-1944, nu le-a dat nici cea mai mică tresărire în cuget, sau să gândească analitic ce semnează, cu cine semnează.

La 4 iulie 1989, ungurii și românii semnatari îmbrăcați de sărbătoare, cu protocolul regal buchisit și cu bune maniere, de circumstanță, până în vârful urechilor, s-au prezentat la reședința ex-rex-ului Mihai de Hohenzollern din Elveția, să-i ceară și majestății sale înalta sa semnătură. Ex-rex-ul care și-a semnat, contra avantaje, și propria demisie, semnează și această declarație antiromânească. Ce mai conta, pentru ex-rex încă o semnătură, după ce l-a arestat pe Mareșalul Ion Antonescu, și-a lăsat, fără remușcări, 120.000 de militari români prizonieri la aliatul sovietic, iar restul armatei a pus-o la dispoziția glorioasei armatei sovietice, care ne-a ciuntit națiunea, a ocupat și a jefuit țara prin dictatura comunistă impusă cu forța. Ex-rex-ul, un alt josnic trădător al românilor din Secolul XX, semnează orișice, fie și împotriva identității și integrității României, chiar și numai, pentru o tinichea de agățat în piept. De data aceasta a semnat Declarația de la Budapesta: „Noi, români și unguri, considerăm că libertatea și propășirea celor două popoare pot fi realizate și garantate numai într-un cadru politic pluralist de respectare integrală a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.” Înălțător de supra democratic pe hârtie! „… dictatura ceaușistă a creat o situație de criză acută, care împiedecă comunicarea dintre români și maghiari.” Criză acută?! Eu, sub dictatura ceaușistă am trăit și profesat 17 ani în Ardeal și nu am simțit nici o criză acută; am comunicat lejer, și eficient, cu maghiarii. Știam că mulți nu ne iubesc, dar public nu-și manifestau resentimente, ura. „Dialogul început astăzi între noi dorește să învingă aceste piedeci și să stabilească bazele unor relații normale între cele două națiuni care s-au format în același spațiu geografic.” Semnatarii români, de dragul adevărului istoric, puteau cere semnatarilor maghiari să evite această frază falsă, contrafăcută, perfid introdusă, dar ei, săraci cu duhul și simțire patriotică, au semnat din toleranță prost înțeleasă. Știind cu ce ignoranți ai istoriei și probleme ardelenești au de-a face, maghiarii au mers mai departe, și așa, doar de reamintire a trecutului, le-a spus că „soluționarea conflictelor (care conflicte?, cine le-a generat?) nu pot veni de la revizuirea frontierelor”. Bine țintită, reamintirea revizuirii frontierelor de către semnatarii unguri, care prin criza acută au adus declarația la conflicte și mai departe, la ce este cu adevărat în mintea și voința lor: revizuirea frontierelor! Dar, nici de data asta, în mintea semnatarilor români nu s-a aprins vreun beculeț, beznă! În această situație semnatarii maghiari au mai făcut un pus strategic pentru scopul lor secular: „Transilvania a fost și este un spațiu de complementaritate și trebuie să devină un model de pluralism”. Semnatarii români au rămas cu gura căscată, habar nu aveau de complementaritatea ungurească și au luat-o drept glazura democratică a declarației, au aplaudat și au semnat în turmă, în frunte cu ex-rex-ul, după care s-au alăturat și alții turmei. Ungurii au câștigat din nou, au mai făcut pasul iredentist, revizionist mimând democrația acelui moment istoric.

3-harta

Trec peste reacțiile și ripostele ardelenilor ce au suferit cumplit istorica complementaritate ungurească între 1940-1944, au motive întemeiate de neîncredere în declarațiile ungurilor, trec și peste replicile apărute în articolele specialiștilor și a bine cunoscătorilor maghiarizării și iredentismului unguresc și mă opresc la realitatea istorică din Decembrie 1989, în Ardeal. Nu trecuseră nici șase luni de la semnarea mult trâmbițatei declarații democratice, prin care ungurii semnatari erau plini de arzător pluralism, de respectarea integrală a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în Transilvania numai pentru ei. În fapt, în spațiul lor de complementaritate, în 22 decembrie 1989, a izbucnit barbar ura lor antiromânească; segregația, revizionismul, purificarea etnică prin izgonirea românilor! Faptele:

În secuimea maghiarizată, dintr-odată românii au devenit din nou, budos olah și vor fi uciși cei care vor manifesta opoziție față de revoluția secuiască. Și revoluția secuiască a ucis pe: Coman Dumitru, locotenent colonel, lovindu-l în cap cu ranga, apoi l-au linșat în stradă. Mort fiind, a fost aruncat în curtea spitalului. Pe Gabor Szekely subofițer de miliție l-au omorât în bătăi pentru că a vrut să-și ajute nașul, care era român. Uciderea bestială a maiorului Agachi Aurel, a făcut înconjurul lumii. L-au ucis cu bestialitate și i-au profanat cadavrul în stradă, băgându-i în gură un șobolan. Soția sa și frații ei, de etnie secuiască, au vrut să-i ridice cadavrul din stradă dar au fost amenințați, pentru că s-a organizat un marș al victoriei secuiești împotriva românului, în care ei, învingătorii, treceau scuipând și lovind cadavrul. Secolul XX, al pluralismului unguresc în spațiul secuiesc de complementaritate. În comuna Dealul, șeful de post, Cheuchișan Liviu, a fost bătut groaznic, muribund fiind au început să-l belească și să-i dea foc. Soția sa cu cele două fetițe au rămas în casă, căreia i s-a dat foc, le-a salvat, în ultimul moment, un OM, un SECUI. Șeful de post din Zetea, Dănilă Gabriel, a fost hărțuit de o gloată revoluționară, bătut, înjunghiat și la urmă un maghiar complementar i-a scos pistolul din toc și l-a împușcat în cap; era căsătorit cu o unguroaică, aveau o fetiță. În Cristurul Secuiesc, plutonierul major Ferencz Emeric și-a pus la adăpost colegii români, pentru care a plătit cu viața, fiind înjunghiat mortal de către etnicii săi. Iată faptele cadrului pluralist, iată dialogul și nici o reacție din partea semnatarilor unguri, nici un protest din partea semnatarilor români, nici o retragere de semnătură. În Decembrie 1989, în secuimea maghiarizată au fost distruse, parțial sau total, 38 sedii de Miliție și Securitate, vandalizate, jefuite, distruse 200 de locuințe ale românilor, ce au lăsat totul refugiindu-se îngroziți, 100 de ofițeri și subofițeri au fost agresați, bătuți, spitalizați, conform Raportului Comisiei Parlamentare. În acea iarnă, 4.000 de români au fost forțați să plece imediat; începea exodul românilor din România în România. Revoluția secuiască ucisese și complementaritatea pe hârtie a mult trâmbițatei Declarații de la Budapesta.

Ion Marcel Ilici Iliescu și Petre Roman-Neulander erau ocupați cu mușamalizarea ucișilor de la București, nu aveau vreme și de complementaritatea din Ardeal, cu epicentrul în secuimea de mult maghiarizată. Conducătorii uniunii ungurilor din România, și-au zis imediat democrați (UDMR) și au pus placa suferințelor etnice datorită lui Ceaușescu și-a Securității sale. De asemenea și-au apărat ferm, cu mult tupeu coetnicii pentru agresivitatea, bestialitatea, uciderile comise cu: „omorurile intră în sfera actelor revoluționare.” E drept, istoria revoluțiilor e plină de morți, de uciși din furia oarbă a momentului, dar după zilele înfocate ale revoltelor, răzvrătirilor apar schimbări cumpănite, rezonabile, chibzuite, reparatorii. Nu în complementaritate pluralistă democrată a secuilor maghiarizați, care au hotărât continuarea discriminării, segregației și purificării etnice: „Aici, în Odorhei, trebuie să se vorbească numai ungurește!!” Pentru acest scop de complementaritate ungaro-secuiască au hotărât: „dacă nu plecați în 24 de ore vă linșăm!” Și au început cu insulte și injurii directe în public și instituții, amenințări prin orice mijloace, molestări, segregație la toate nivelurile, scoaterea limbii române din administrație, iradierea a tot ce era românesc din viața publică. „Să nu vă mai vedem aici!” Astfel au declanșat exodul populației românești din secuimea maghiarizată în următorii ani. Au plecat 30.000 de romani, datorită terorii intensive și susținute, lăsându-și bunurile personale în urmă.

Ca urmare a acestei situații ce a determinat exodul românilor din spațiul majoritar ungaro-secuiesc a apărut Asociația românilor alungați din Covasna, Harghita, Mureș care prin delegații s-a adresat, justificat și argumentat, președințiilor (Ion Marcel Ilici Iliescu, Emil Constantinescu)   guvernului (Petre Roman, Văcăroiu, Ciorbea) parlamentului (Bârlădeanu, Năstase) fără nici un rezultat, repet fără nici un rezultat scontat, doar audiențe sterile și proiecte moarte. Toți cei de mai sus, enumerați, deveniseră dependenți de pachetul de voturi al UDMR, trădând statul național unitar român, trădând românii ardeleni. Nici o deosebire între ei și cei ce au semnat Declarația de la Budapesta.

S-au scris multe articole și studii pertinente, adevărate, s-au scris cărți întregi despre tragedia românilor din Ardeal, au fost boicotate, obstrucționate, excluse din actuala mass media românească dominantă de politicul corect; un zid în fața adevărului! În schimb, în 1996, la Târgu Mureș, la Casa de Editura „Mureș” a părut „Revendicările ungurești”, scrisă de președintele Ungariei, în exercițiu, Arpad Gonez, care știa bine despre Declarația, – complementaritate pe hârtie – de la Budapesta, așa că a scris și semnat: „…Națiunea ungară ține în modul cel mai ferm la dreptul ei de proprietate asupra întregii Transilvanii. Nu va exista niciodată o generație de unguri dispusă să renunțe la acest sfânt drept istoric. Națiunea ungară este gata ca în orice clipă să ia arma în mână pentru a-și exercita acest drept, sacrificându-și chiar viața în luptă.” (pag.86) „Într-o singură problemă nu putem face concesii: Transilvania în întregimea ei – ca o unitate intangibilă – trebuie pusă sub stăpânirea Sfintei Coroane ungare” (pag.110). Emil Constantinescu a fost entuziasmat de Arpad Gonez, l-a primit la Cotroceni în 1997, între timp citise, pe nerăsuflate, revendicările ungurești pentru care, recunoscător, i-a oferit cea mai mare distincție a statului: Steaua României!   Comentariile-s de prisos pentru ardelenii români ce trăiesc ipocrizia ungurească de la Marea Unire din 1918 și nu se așteaptă la altceva din partea lor în viitor. Cât privește criticele și acuzațiile pertinente la adresa   guvernanților României din 1990 sunt inutile, nu le penetrează carcasa nesimțirii, ei nu știu decât să aservească tot ce este străin și-s puși să prade, vândă și trădeze țara și națiunea. În concluzie, de ce să ne luăm după declarațiile ungurilor când vedem și trăim realitatea faptelor lor, chiar și acum, în Anul Centenarului Unirii Neamului Nostru.

(Corneliu Florea, August 2018, Casa cu Flori – România)

La trecutu-ți mare, un prezent minor… (I)

Posted by Stefan Strajer On May - 14 - 2019

La trecutu-ți mare, un prezent minor… (I)

(De la politicienii trecutului la politrucii prezentului)

 

Autor: George Petrovai

 

Cum evoluționismul tot este la modă în știința contemporană, iar prin ea în cam toate sferele de activitate umană (de la înfulecat și până la cea mai abstractă gândire), intenționez ca în câteva articole/episoade să ilustrez catastrofalele progrese (!) înregistrate de politica românească într-un veac și jumătate (din remarcabila perioadă cuzistă și până la actuala deșănțare pesedisto-aldistă), fapt pentru care – ne spune cu tristețe Poetul național – e cu neputință ca „biet român săracul” să nu dea îndărăt ca racul.

Da, căci ăsta-i ruinătorul preț social-economic plătit de o națiune resemnată până la apatie, cu tot mai depreciata monedă moral-spirituală din pricina necontenitelor sforării ale aleșilor și ciracilor lor, atunci când „evoluează” de la domnitorul ce afirmă ritos în Mesajul adresat Parlamentului pe data de 5/17 decembrie 1865, cum că „niciodată persoana mea nu va fi nicio împiedicare la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul politic la a cărui așezare am fost fericit a contribui” (Ioan Scurtu, Monarhia în România 1866-1947, Editura Danubius, București 1991), la jalnicele caricaturi bolșevice, apoi la otrepele postdecembriste. Ăștia din urmă, cel puțin, nu doar că-s necalificați (a se vedea și revedea prestația de pomină a Cabinetului Dăncilă), nu numai că-i mint cu nerușinare pe cetățeni și fură cu sacii din banii publici, dar țin morțiș să-și salveze pieile nelegiuite și averile necinstite prin, vorba lui Băsescu, legi anume făcute „de hoți pentru hoți”, adică prin punerea Justiției în slujba marilor infractori.

Și când te gândești că taman în aceste zile unui parlamentar din Slovenia (țărișoara desprinsă din fosta Iugoslavie) i-a fost cerută demisia de către șeful partidului, iar cel în cauză de îndată s-a conformat, după ce a recunoscut public că a furat un sandwich (mai exact, a sancționat neglijența angajaților unui magazin din Ljubljana)! Nu știu dacă-i un capriciu, ce se dorește o   obligatorie lecție de demnitate publică pentru toți aleșii (negreșit că slovenii își au dragnienii, tăricenii și vâlcovii lor), dar știu că este o diferență ca de la cer la pământ între gestul parlamentarului sloven și înfricoșătoarea nedemnitate din Parlamentul României, unde nimeni până în clipa de față (au trecut, iată, aproape 30 de ani) nu și-a recunoscut faptele de corupție (de ce ar face-o, când pe aceste meleaguri funcționează ca la cartea lichelismului spiritul de gașcă și prezumția de nevinovăție, iar la o adică insulta, calomnia și „abuzurile” săvârșite de procurori împotriva aleșilor cu putere decizională), prin urmare, niciunul dintre aflătorii în treabă din această sfidătoare instituție nu și-a dat demisia, fie pentru a se pune la dispoziția organelor de anchetă ca să-și dovedească nevinovăția de zor clamată la televiziunile aservite, fie din lehamite față de detestabilul joc la care, de regulă, se pretează majoritatea și anumite grupuri parlamentare (Uniunea Democrată Maghiară din România, dubioșii reprezentanți ai celorlate minorități).

 

  1. Alexandru Ioan Cuza, artizanul modernizării României

 

            Cu o domnie de numai șapte ani (ianuarie 1859-februarie 1866), colonelul Al. Ioan Cuza, primul domnitor al României apărută pe harta lumii după unirea Moldovei cu Țara Românească, va rămâne de-a pururi în istoria și conștiința neamului românesc nu doar ca marele bărbat de stat ce-și impune reformele spre binele țării și în dauna sa, ci și ca un veritabil personaj de legendă. Căci iată ce ne spune reputatul istoric Petre P. Panaitescu în Istoria românilor (Editura Didactică și Pedagogică, București 1990): „Cuza vodă era un om inteligent și vioi. Îi plăcea să stea de vorbă cu oamenii de jos și se spune că adesea obișnuia să umble cu haine schimbate ca să poată surprinde mai ușor abuzurile și nedreptățile”, precum – adaug eu – cel cu ocaua statornicită prin lege (ocaua lui Cuza) și ocaua mai mică la care recurgeau negustorii necinstiți.

Alexandru Ioan Cuza

            Cât privește obârșia, studiile și caracterul viitorului domn, iată ce aflăm de la același istoric: „Alexandru Cuza făcea parte dintr-o veche familie boierească din județul Fălciu, înrudită cu familia cronicarului Miron Costin. Făcuse studii în Franța și luase parte la mișcarea de la 1848, alături de tinerii naționaliști. În vremea lui Vogoridi (Nicolae Vogoridi, domnitorul Moldovei de origine bulgară și adversarul unirii – nota mea, G.P.) fusese numit ispravnic (prefect) al județului Covurlui, dar își dăduse demisia, nevoind să-l ajute pe caimacam la falsificarea alegerilor”.

Îndeosebi după reforma agrară, precizează Ioan Scurtu în opul mai sus menționat, reformă „în urma căreia au fost împroprietărite 463.554 de familii cu 1.810.311 ha” (Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu avansează în Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi o suprafață de 2.038.640,2697 ha ce a revenit la 511.896 familii țărănești, cifre la care se oprește și Neagu Djuvara în O scurtă istorie a românilor – „S-au împărțit atunci vreo 2 milioane de hectare la peste 500.000 de familii de plugari”), după reforma agrară din august 1864, vasăzică, popularitatea lui Cuza a fost așa de mare în rândul sătenilor/poporenilor, încât – după detronarea și înlocuirea lui cu principele Carol-Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen – „Radu Rosetti nota că țăranii din comuna Căiuți (jud. Bacău) au declarat că ei «nu au niciun temei de nemulțumire împotriva lui Cuza care le-a dat pământurile și i-a scăpat de boieresc și nu vor să aleagă pe Hopînțol, un neamț pe care nu-l cunoaște nimenea»”.

După secularizarea averilor mănăstirilor închinate grecilor (Petre P. Panaitescu ne face cunoscut în cartea sa: „Aceste moșii erau așa de întinse, încât alcătuiau cam a cincea parte din totalul României de atunci”!), lege dusă la îndeplinire în 1863 cu ajutorul lui Mihail Kogălniceanu, principalul său sfetnic, Al. Ioan Cuza nu ezită ca, în urma plebiscitului din 3 mai 1864, să dizolve Camera doldora de mari latifundiari și să instaureze un gen de dictatură personală prin Statutul ce-i permitea împroprietărirea țăranilor, fapt care – treptat, dar inevitabil – „a provocat împotrivirea tot mai energică, atât a conservatorilor, afectați mai ales de reforma agrară, cât și a burgheziei radicale („roșii”) care-l acuza pe domnitor de tendințe autocratice” (Ioan Scurtu).

Întrucât la începutul anului 1863 s-a reactivat ideea aducerii unui domn străin, același I. Scurtu ne înștiințează că „În cursul anului 1865 îndemnurile la detronarea lui Cuza deveniseră tot mai frecvente”!

Și astfel, neluând Cuza nicio măsură de apărare împotriva complotului asupra căruia fusese avertizat, în noaptea de 11/12 februarie are loc ceea ce Nicolae Iorga numește „o murdară conspirație de politicieni” și P.P. Panaitescu taxează drept „o faptă urâtă, care rămâne ca o pată în istoria noastră” (Neagu Djuvara este convins că „monstruoasa coaliție” anticuzistă „a fost realizată de masoni”), asta după ce Mihail Kogălniceanu apreciase cu mâhnire că „nu greșelile l-au răsturnat, ci faptele lui cele bune”: complotiștii (ofițeri și civili) forțează ușa camerei în care dormea domnitorul, cu pistoalele în mâini îi cer să abdice, acesta nu protestează, ci semnează decretul de abdicare pe spatele căpitanului Pilat, după care este scos din palat „printre două rânduri de soldați întorși cu spatele” ca să nu-l vadă pe fostul domn („Așa de mare era teama de o eventual reacție a ostașilor”, comentează generalul Al. Candiano-Popescu în Amintiri din viață-mi), este suit la iuțeală într-o trăsură cu coșul ridicat, dus în casa unui devotat al lui C.A. Rosetti și, în noaptea de 14/15 februarie, expediat peste graniță.

S-a stabilit în Germania, refuzând să se mai amestece în disputele politice din țară, ba chiar „respingând propunerile celor care voiau să-l aducă înapoi în domnie” (P.P. Panaitescu). De-abia după moartea survenită în anul 1873, corpul lui a fost adus în țară și îngropat pe moșia sa Ruginoasa, loc de pelerinaj pentru zecile de mii de țărani, ce veneau de pretutindeni ca „să se închine la mormântul aceluia care le dăduse o soartă mai bună”…

De reținut ultimele cuvinte ale lui Cuza la părăsirea Bucureștiului: „Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine, decât cu mine. Să trăiască România!”, cuvinte care seamănă izbitor cu cele rostite de mareșalul Ion Antonescu înaintea execuției sale. Ce vreți, eroii și martirii neamului se înfrățesc în eternitate și neuitare, pe când mișeii și găunoșii se încumetresc în vremelnicie și opulență!

Care sunt „faptele bune” ale lui Cuza? Păi sunt cele două mari reforme menționate mai sus, plus legea instrucțiunii publice (pentru prima dată învățământul primar românesc devine gratuit și obligatoriu), legea comunală, legea Consiliilor județene, legea Curții de Conturi, legea contabilității publice, legea Consiliului de Stat, legea introducerii sistemului de măsuri și greutăți metrice, autocefalia Bisericii române, înființarea Universității din Iași în anul 1860 (cea mai veche universitate românească) și a aceleia din București în 1864, gândul nobil și statornic de-a uni toți românii în nou înființatul stat România (acest nume referențial datează din 1862), trecerea din anul 1863 de la alfabetul de tranziție la cel cu caractere latine.

N.B.: În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă cârmuire din istoria noastră), regele Carol I a dus mai departe procesul modernizării României, așa cum fusese el conceput și pus în practică de Alexandru Ioan Cuza și valoroșii săi sfetnici.

(Sighetu Marmației, 17 feb. 2019)

Petrovai-4-1

Foto autor. George Petrovai

Cine apără demnitatea României?

Posted by Stefan Strajer On May - 14 - 2019

Cine apără demnitatea României?

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

 

Răspunsul ar trebui să fie simplu: fiecare cetățean al țării. Dar se întâmplă oare așa?

La Paris, cu câțiva ani buni în urmă, în apărarea demnității României a sărit cetățeanul francez Eugen Ionesco, în cunoscutul (poate nu de ajuns) dialog cu Ellie Wiesel, la o conferință a acestuia. Când Ellie Wiesel descria cum în gara din Sighetul Marmației, în iulie 1944, a fost împins în vagonul de marfă cu destinația lagărul de exterminare Auschwitz de către jandarmii români, Eugen Ionesco s-a ridicat și a spus că jandarmii nu puteau fi români din moment ce, la vremea   respectivă, Sighetul Marmației se afla sub administrația maghiară. Ellie Wiesel a spus că pentru el nu contează dacă jandarmii erau unguri sau români. Eugen Ionesco a ripostat: „Da, dar pentru mine contează”

Asemenea cazuri se pot număra pe degetele unei singure mâini. Dar nu despre ele vom scrie!

Ce m-a determinat să abordez subiectul este emisiunea de pe TVR3 de duminică 4 oct. 2018, întitulată „Caravana România Israel”. La un moment dat reporterița lua interviu unui doctor stomatolog, evreu român emigrat în Israel, care povestea cum familia lui din Oradea a fost deportată în iulie 1944 în lagărul de exterminare de la Auschwitz, pierind acolo toți cu excepția tatălui său care a supraviețuit, s-a recăsătorit și l-a avut pe el. Reporterița asculta impertubabilă. Normal ar fi trebuit să-l întrebe care autorități au dispus deportarea astfel încât adevărul să fie scos la lumină, adică Oradea în iulie 1944 se sfla sub administrația maghiară, conform Dictatului de la Viena din 1940. Dar n-a făcut-o! De ce? Pentru că la școală a fost doar instruită nu și educată în spirit patriotic. Fiind un post national de televiziune poate ne răspund șefii ei. Sau poate se autosesizează Consiul Național al Audiovizualului. Toate sunt tardive, primul apărător n-a reacțonat atunci când trebuia. Poate în viitor.

Aici este vorba despre apărarea demnității românilor din trecut, dar oare în prezent se mai pune problema? Da, zi de zi, fără reacții de apărare. Tot dumnică, 4 nov., în emisiunea lui Carmen Avram, În premieră, de la Antena 3, care trata legea off shore, la un moment dat se prezenta cazul unei comune prin care trece conducta BRUA și cetățenii nu vor avea acces la gazul metan. Este vorba de conducta care v-a transporta gaz metan românesc din Marea Neagră în Bulgaria, Ungaria și Austria, prin sudul României, străbătând 10 județe. Deci gaz românesc, trece prin conducta construită pe banii românilor ca vodă prin lobodă pe lângă cei care sperau să se poată racorda la el. Nu este aceasta o încălcare în picioare a demnității românilor care văd bulgarii, ungurii și austriecii se vor bucura de acest gaz iar ei nu? Nu cu mult timp l-am auzit pe Călin Popescu-Tăriceanu lamentându-se la un post de televiziune că românii au cel mai mic procent din UE de gospodării racordate la gaz. Păi nu era momentul ca din conducta BRUA să se prevadă și posibilitatea de racordare pentru comunitățile pe unde trece? Guvernul calcă Constituția ca să permită accesul constructorilor pe terenul cetățenilor fără acordul lor, dar nu se gândește la proprii cetățeni ca să profite de oportunitatea de a le asigura accesul la gaz metan.

Încolțit de reporter primarul se lamenta că a încercat la județ să rezolve problema racordării la gaz, dar i-au spus că nu se poate face nimic. Apoi mai în glumă, mai în serios, că nu le rămâne decât să găurească ei conducta pentru a lua gaz. Dar nu aceasta este soluția domnule primar! Când cei aleși la județ, Camera Deputaților, Senat, nu mișcă un deget pentru a rezolva o problemă legitimă a celor care i-au ales, nu le rămâne sătenilor decât să tragă clopotul în dungă, să pună mâna pe furci și topoare și în frunte cu liderul lor să oprească lucrările la conductă. Evident guvernul în loc să încerce a găsi o soluție va face ce știe el cel mai bine, călcând în picioare demnitatea sătenilor în continuare, adică va trimite jandarmii să-i bată pe țărani și desigur să le aplice niște amenzi usturătoare, să nu mai îndrăznească să ridice capul din pământ altădată.

Încălcarea demnității românilor se face cu nonșalanță în Parlamentul României, de exemplu, când în legea care permitea controlul fiscal al ONG-urilor se introduce excepția ONG-urilor minoritarilor! A fost de ajuns ca un lider minoritar să-și mormăie nemulțumirea ca liderul majoritar „să găsească soluția”, negândindu-se nicio clipă că așa încalcă demnitatea românilor.

Reportărița n-a recționat atunci, dar aici avem un lider de partid, Liviu Dragnea, care propune chiar el încălcarea demității românilor. Cine să mai apere atunci demnitatea României? Poate președintele! Nicio speranță din moment ce o calcă chiar el atunci când afirmă senin că România nu este pregătită să preia președenția rotativă a UE! Dar poate Președintele României Klaus Ioahannis are circumstanțe atenuante!

Preoții ortodocși se roagă în timpul Liturghiei și pentru cei căzuți pentru apărarea demnității poporului român. Nouă nu ne rămâne decât să ne rugăm ca liderii partidelor naționaliste să treacă peste orgoliile personale și să formeze o coaliție pentru a intra în parlament. De acolo să lupte prin toate mijloacele legale împotriva încercărilor de încălcare a demnității românilor.

(Noembrie 2018, Wilmington, Delaware, SUA)

Foto.Ioan-Ispas

Foto autor. Ioan Ispas

Succesurile dăncilești te fac pe Țepeș să-l dorești…

Posted by Stefan Strajer On March - 20 - 2019

Succesurile dăncilești te fac pe Țepeș să-l dorești…

Autor: George Petrovai

 

În ianuarie s-a împlinit un an de la instalarea Guvernului Viorica Dăncilă. Și tot cam de atunci ni se împuie zilnic capul cu performanțele acestui mătăhălos Cabinet, compus din sculele cele mai de nădejde ale făcăturii PSD – ALDE (a nu se confunda apelativul „de nădejde” cu competența sau demnitatea, ci cu supușenia politrucianistă!), ulterior cârpit/reșapat/remaniat cu atâta chichirez gășcăresc, încât taman miniștrii excluși de către Sorin Grindeanu și Mihai Tudose din guvernele lor, au fost chemați de nostima și neperechea noastră premieriță să facă degeaba umbră pământului în cel mai feminist, nu neaparat și feminin, guvern din istoria României (evident, prin păgubitoarea densitate pentru țară a hoaștelor unse cu toate alifiile detestabilului).

Mai înainte de-a vedea cum stă treaba cu succesurile dăncilești, cuvine-se să fac două precizări:

1) Sensurile dicționărești ale verbului a exclude sunt: a înlătura, a da afară, a elimina, a îndepărta, a excepta, a nu admite. Dacă este de înțeles că un demnitar al statului poate să-și piardă funcția din diverse motive (citeam pe undeva că un ministru dintr-o țară occidentală și-a dat demisia după ce presa l-a acuzat că a folosit telefonul instituției în scop personal!), devine total de neînțeles pentru oamenii cu scaun la cap cum un fost ministru, îndepărtat din echipa guvernamentală pentru incompetență, are atari calități în ochii de șoimană ai premieriței Dăncilă, încât la iuțeală este cooptat în echipa sa reșapată. Ca și cum în câteva luni, respectivul ipochimen ar fi făcut dovada irefutabilă a schimbării lui într-un element indispensabil pentru minister, țară și popor.

2) Tot o performanță, dar á rebours, constituie isprava unui prost ce aruncă o piatră în fântână, iar zece înțelepți nu izbutesc s-o scoată…

Potrivit goarnelor pesedisto-aldiste și statisticilor oficiale (I. Kant spunea că există trei categorii de minciuni: mari, mici și statistici), marea performanță dăncilească, din care au rezultat firimiturile azvârlite grosului salariaților și pensionarilor, se cheamă creșterea economică, cică cea mai gogonată din Europa și printre cele mai vijelioase din lume. Mă rog, propaganda oficială își proptește demagogia agresivă cu cifre umflate…

Atâta doar că întreaga retorică pesedisto-aldistă cu creșterea economică, se bazează în exclusivitate pe consum, nicidecum pe creșterea reală și solidă a unei economii sănătoase, creștere generată de triada investiții – productivitatea muncii – comerț dinamic și reflectată în sporul prosperității tuturor cetățenilor acestei țări, nu doar a aleșilor ticăloșiți și a privilegiaților fără obraz.

CristianSt Art.

Foto. CristianSt Art.

O economie bazată în principal pe consum nu este numai extrem de fragilă și – ca atare – periculoasă pentru țară (economiștii au tras semnalul de alarmă de nenumărate ori), dar acționează și ca un bumerang – se întoarce nimicitor împotriva ocârmuirii care a moșit-o și a nației care i-a trecut cu vederea capriciile începutului! Adică taman ce se întâmplă acuma în România: cea mai mare inflație din Uniunea Europeană, lanțul tot mai greu (pentru omul de rând) al scumpirilor, noi taxe și impozite.

Nota 1: Dragnea și ai lui o lasă mult mai moale cu uriașa idioțenie numită „taxa pe lăcomie”, acuma când constată că ea contribuie la creșterea coeficientului de risc (raitingul de țară), fapt care le îngreunează enorm sarcina împrumutării banilor pentru pensii și lefuri…

În categoria succesurilor dăncilești mai trebuie incluse dovezile neîncetate de subcultură ale tuturor cârmuitorilor actuali, gafele comise tot acuși-acuși, lamentabilele prestații în politica europeană și mondială, starea deplorabilă a sistemului de sănătate și de educație, poziția codașă între țările din Uniune la toate tipurile de transporturi (la autostrăzi în mod special), neobositele răfuieli ale lui Tudorel Toader (Tetelu, cum este „alintat” de presă) cu Justiția și anumiți magistrați, sfidătoarea fraternizare a politrucilor necușeri cu nelegiuiții.

Nota 2: Doamna Dăncilă, vă înștiințez pe această cale că știu în zona Maramureșului Voievodal câțiva bătrâni care trăiesc fără ajutoare sociale, fără curent electric și chiar fără lampă cu petrol (de unde și cu ce să cumpere petrol lampant?). Și numai bunul Dumnezeu are știre câți ca ei își duc astfel destinele pe întinsul acestei țări! Ei bine, îmbunătățiți cu o câtime viața acestor compatrioți, și fiți convinsă că gestul dumneavoastră de omenoasă cârmuire va rămâne în conștiința românilor și în istoria lor ca o veritabilă performanță a Cabinetului pe care cu încrâncenată vrednicie politrucianistă îl păstoriți în prezent.

(Sighetu Marmației, 11 martie 2019)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors