Archive for the ‘Dezbateri’ Category

Ce nu se spune în campania electorală

Posted by Stefan Strajer On September - 11 - 2014

Ce nu se spune în campania electorală

virgil_ratiu.2

 

 

 

 

Autor: Virgil Raţiu

În 4 august 2014, în Canada a avut loc un eveniment catastrofal. Barajul iazului de decantare al exploatării de aur şi cupru al companieie Imperial Metals de la Muntele Polley a cedat. Deşi barajul construit din arocamente a fost ridicat la cele mai înalte standarde de siguranţă s-a prăbuşit şi cinci milioane de metri cubi de deşeuri toxice s-au revărsat în valea Hazeltine Creek şi în lacurile Quesnel şi Polley, iar urmările dezastrului încă nici nu sunt calculate. Ceea ce se ştie e faptul că proiectanţii barajului iazului de decantare din Muntele Polley au lucrat şi pentru Gabriel Resources în vederea ridicării barajului de decantare de la Roşia Montană pentru exploatarea metalelor preţioase din Munţii Apuseni, lucrare în favoarea proiectului Roşia Montană Gold Corporation. Astăzi cred că toată lumea cunoaşte deja proiectul şi cazul Roşia Montană Gold Corporation atât de dezbătut în România.
Se ştie foarte bine că în proiectul Roşia Montană Gold Corporaţion au fost implicate guverne şi preşedinţia ţării. Prima semnătură pe proiectul de colaborare canadiano-românesc a fost pusă de fostul prim-ministru de atunci, Adrian Năstase. Apoi proiectul a fost susţinut şi de Traian Băsescu şi, la începutul mandatului său de prim-ministru, în 2012, toamna, Victor Ponta era hotărât să pună în aplicare acest proiect la Roşia Montană cu toată opoziţia care a fost stârnită atunci în întreaga ţară.
De catastrofa petrecută în Canada la 4 august a.c. aţi auzit relatări prin mass-media cu privire la acel accident nedorit? Televiziunile au tăcut, ziarele au dat o informaţie pitită prin vreun colţ de pagină. Purtătorul de cuvânt al Guvernului nu a pomenit nimic despre catastrofa din Canada, nici Preşedintele Traian Băsescu, s-au făcut că plouă.
Păi sigur că nimeni a mai suflat o vorbă fiindcă mulţi au încasat atât de mulţi bani pe publicitate în favoarea Roşia Montană Gold Corporation încât acum le este târşeală să le pomenească numele în astfel de momente dificile şi nedorite!
În campania electorală pentru alegerile prezidenţiale aţi auzit vreun candidat care să pomenească de cazul Roşia Montană şi maşina de exploatat aur canadiană? Nu, desigur! Doar nu-s atât de neghiobi să îşi de-a la ţurloaie şi să o încurce politic, fiindcă în astfel de cazuri niciun politician nu are replică. Nici un politician nu are ce explicaţii să ofere alegătorilor.
De o bună bucată de vreme, la Mirecurea Ciuc şi la Sfântu Gheorghe, Uniunea Democrată a Ungurilor din România (UDMR) agită spiritele în vederea realizării autonomiei teritoriale a aşa-numitului Ţinut secuiesc. Uniunea ungurilor din România organizează adunări populare ale ungurilor, întocmesc programe şi proiecte pentru dobândirea în mijlocul Transilvaniei a unui stat în stat al minorităţii din România. Toţi strigă lozinci antistatale şi antinaţionale, solicită ca în România limba ungurească să fie recunoscută ca limbă oficială de stat. Acolo ungurii luptă pe faţă, ajutaţi şi de lideri din Ungaria, împotriva actualelor prevederi constituţionale. Cer schimbarea Constituţiei.
Ati auzit prin posturile TV sau aţi citit în ziare vreo luare de atitudine faţă de aceste manifestări din partea vreunui candidat la preşediţia României? Eu nu am auzit, nici nu am văzut, nici nu am întâlnit. Toţi candidaţii pentru fotoliul de la Cotroceni vorbesc despre prosperitatea ţării, de crearea de noi locuri de mună, sunt îngrijoraţi de soarta Ucrainei şi de incisivitatea lui Putin. Toţi propun cam cât de repede ar trebui să ajungă pe teritoriul ţării noastre trupepele de supraveghere NATO. La fel, în Marea Neagră. Despre situaţia gravă de la Miercurea Ciuc şi Sfântu Gheorghe nimeni nici un candidat nu vorbeşte. Şi dacă ar declara vreunul ceva, oare ce ar putea să declare? Care candidat la preşedinţia României îşi permite să le spună ungurilor să încheie agitaţia pentru că aduc un afront clar intetigrărţii teritoriale ale României şi statului unitar român? Îndrăzneşte vreun candidat „să-i jignească” pe udemerişti şi pe Kelemen Hunor? Nu îndrăzneşte nici unul. Îndrăzneşte Victor Ponta o astfel de atitudine? Şi Victor Ponta şi toţi candidaţii pentru Cotroceni numără voturile ungurilor din România. Astea, în primul rând. Ha, ha!
Aşa că treaba nu este chiar atât de simplă. Săracă ţară rămânescă, în ce situaţie delicată te pun şacalii!

Adevărul despre Ebola, „Monsanto”, „Bill & Melinda Gates Foundation” şi „Fundația Sörös”

Autor: Maria Diana Popescu

Se minte cu neruşinare
Pe principiul, „ban la ban şi păduche la păduche”, Bruxelles-ul susţine ca fiind indispensabilă o creştere a salariilor în Germania, „pentru ca ţara să-şi poată ajuta vecinii europeni rămaşi în urmă”, a afirmat, impresionat de „sărăcia” nemţilor, Laszlo Andor, comisarul european pentru ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi incluziune, relatează A.F.P. Câtă demagogie! Potrivit acestei declaraţii tâmpe, înseamnă că germanii, atunci când îşi vor ridica salariile mărite vor da buzna în ţările europene cu cele mai mici venituri şi vor împărţi, aşa la întâmplare, pe stradă, procentul rezultat din majorări. Laszlo Baci, la salariile românilor care reprezintă o câtime din salariile germanilor de ce nu te-ai gândit matale? Pe fondul războaielor şi al crizei care au răvăşit complet omenirea, puterile lumii îşi trag spuza pe turta lor, călcând pe cadavre şi oferind în schimb, ca supliment de viteză indispensabil decimării populaţiei sărace, şocuri şi experimente periculoase, precum teribilul virus Ebola, despre care se minte cu neruşinare acută că ar fi originar din Africa.
„Ebola este o operațiune de propagandă, în scopul de a induce frica”
Cu un an în urmă scriam în editorialul „Programul rabla pentru politicieni, bancheri şi imperii” că o fiolă cu un virus nou, numit Guanarito, a dispărut din laboratorul de cercetare Galveston National Laboratory, din oraşul Galveston, Texas. Anunţul fusese făcut de canalul de televiziune U.S.A. Today. Laboratorul, estimat la 174 de milioane de dolari, aparţinând Universităţii din Texas, este dotat cu mijloace care îi asigură un nivel ridicat de securitate, astfel acolo se poate lucra cu unele dintre cele mai periculoase virusuri. Se pare că virusul mortal pentru om a ajuns pe mâna unor descreieraţi şi este folosit pe post de bombă biologică. Scott Weaver, şeful laboratorului declarase atunci că dispariţia fiolei dintr-o cameră frigorifică încuiată a fost descoperită în timpul unui control de rutină. Pe naiba, fiola a fost moşită în acel laborator ca să fie încredinţată stăpânului pentru utilizare în scopuri criminale: mărirea profitului marilor concerne farmaceutice, concomitent cu practicarea eugeniei la nivel planetar, pe banii celor ce urmează să moară. Tonele de vaccin gata ambalate nu pot aştepta la infinit nevîndute în magaziile acestora. Reporterul de investigaţii Jon Rappoport relata în Infowars: „Ebola este o operațiune de propagandă, în scopul de a invoca frica. Producerea fricii este un element standard în exercitarea controlului de sus în jos asupra populației. Când oamenii se tem, sunt obedienţi, sunt ascultători faţă de autoritate. Şi asta e ordinea de zi.”
Medicii militari americani au fost interesaţi încă din anii ’70 de Ebola, ca potenţială armă biologică
Propaganda despre care vorbeşte reporterul de investigaţii Jon Rapport este de fapt un război „bio-psihologic”, un război informaţional, care se reflectă în cifrele oficiale ale morţilor date publicităţii şi în limbajul apocaliptic al mass-media subordonată intereselor aceloraşi păpuşari. Dr. Ben Neuman, într-un interviu pentru Bloomberg News, a recunoscut că virusul Ebola nu este motiv de panică, ci o justificare pentru ca industria farmaceutică să poată pune pe piaţă pentru „cobai” nu un singur „leac” cu dus şi întors, ci un complex de medicamente cu dedicaţie, pe care guvernele ţărilor sărace vor fi obligate să dea grămezi de bani. Publicaţia Navy Times scrie că medicii militari americani au fost interesaţi încă din anii ’70 de Ebola, ca potenţială armă biologică. Search NewsGlobal îşi pune următoare întrebare: „Din ce motive Centrul de Control şi Prevenirea Bolilor (C.D.C.) este proprietarul unui patent pentru o anumită radăcină de virus Ebola, cunoscut ca EboBun, numărul de inregistrare a patentului, CA2741523A1 fiind premiat în 2010. Poate ne spune Obama de ce există Ebola şi de ce C.D.C, parte a guvernului american, are în proprietate acest patent ca singur organism abilitat?” Dacă veţi viziona pe YouToube filmul „În minciuni avem încredere” veţi găsi mărturii grăitoare cu privirea la faptul că SIDA, Ebola şi, adaug, gripele aviară, porcină, mexicană et caetera au fost create în laboratoare, ca potenţiale arme biologice.
Un laborator de arme biologice deţinut de miliardarii George Sörös” şi Bill şi Melinda Gates
Mai departe scrie „Search NewsGlobal” că Ebola pare să fi venit de la un nucleu care are în centrul său un laborator de arme biologice deţinut de miliardarii George Sörös” şi Bill şi Melinda Gates. Monsanto care deţine Tekmira Pharmaceuticals a dezvoltat un vaccin Ebola, care a fost testat pe oameni cu rezultate pozitive. Cu toate acestea, a fost pus în aşteptare de „Monsanto” şi „F.D.A”, ceea ce a dus la un protest al medicilor care cer ca interdicţia să fie ridicată. De când recrudescenţa Ebola s-a intensificat în Africa de Vest acţiunile „Tekmira Pharmaceuticals” au crescut brusc iar investitorii se aşteaptă ca vaccinul să fie reexaminat şi eliberat pe piaţă”. C.D.C. al SUA susţine că virusul Ebola s-a răspândit din cauza lipsei de igienă din spitalele din Africa. „Search NewsGlobal” mai consemnează că nu poate fi o coincidenţă faptul că un laborator de bio-război într-un spital din Sierra Leone are o lungă listă de investitori celebri printre care şi cunoscuţii miliardari eugenişti George Sörös, Bill și Melinda Gates. „Spitalul Guvernamental Kenema din Sierra Leone, de unde a reizbucnit Ebola, găzduieşte un nivel al S.U.A. de biosecuritate, într-un laborator de cercetare în arme biologice cu link-uri către Bill şi Melinda Gates Foundation şi Fundația Sörös. Acolo, oamenii de ştiinţă în bio-apărare ai S.U.A. au lucrat zeci de ani pe febre virale, cum ar fi Ebola. Intuind că lucrătorii din domeniul sănătăţii au folosit Ebola ca pe un truc pentru a ucide oameni şi a colecta părţi ale corpului lor şi bazîndu-se pe declaraţiile unei asistente, care ulterior, conform unei obişnuite practici represive a fost declarată bolnavă mintal, localnicii au aruncat cu pietre în spital şi în secţia de poliţie. „Între timp, acest laborator de bio-arme din Sierra Leone este în curs rapid de a fi închis, pentru a se evita investigaţiile poliţiei. Multi-miliardarul George Sörös, apropiat al preşedintelui din Sierra Leone, este un investitor de frunte în aşa-numitul triunghi al Bermudelor Ebola din Sierra Leone, Liberia şi Guineea”

Maria-Diana-Popescu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto. Maria Diana Popescu

 

Să modificăm Legea Petrolului primesc, dar să nu se schimbe nimic

Posted by Stefan Strajer On September - 11 - 2014

Să modificăm Legea Petrolului primesc, dar să nu se schimbe nimic

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

Aşa ar fi putut I.L. Caragiale numi iniţiativa guvernului de „modificare” a Legii Petrolului 238/2004. De ce? Pentru că după zece ani de interdicţie de schimbare a unor articole din această lege (conform Contractului de privatizare Petrom nr.5/2004), perioadă care expiră la 31.12.2014, guvernul nu se atinge exact de ceea ce era intangibil până acum.
Ce a dorit OMV să nu se schimbe timp de zece ani? Răspunsul îl găsim în art.15 aliniatul (1) din contract în care se stipulează că: „Pe o perioadă de 10 ani de la finalizare vor fi menţinute nivelul procentual, baza şi modalitatea de calcul al redevenţelor datorate de societate”, respectiv în aliniatul (2) în care se arată că „prevederile alin (1) sunt valabile şi pentru restul operatorilor până la 31.12.2014”
De ce ţinea atât de mult OMV ca nivelul procentual al redevenţei petroliere să rămână neschimbat este uşor de înţeles, dar de ce îi plăcea aşa de mult „baza şi modalitatea de calcul” a acesteia? Pentru că Legea Petrolului 238/2004 prevede în art.2 aliniatul 30 că: „Preţul de referinţă al petrolului reprezintă preţul stabilit de autoritatea competentă (ANRM), în baza unei metodologii fundamentată prin studii de specialitate, care se utilizează pentru calculul veniturilor bugetului de stat aferente redevenţei petroliere”. Oare cei care au conceput şi aprobat Legea petrolului nu ştiau că produsul respectiv este cotat la bursă? Nu era corect pentru ambele părţi ca preţul petrolului pe baza căruia se calculează valoarea redevenţei să fie cel din ziua în care se virează banii? De ce totuşi s-a lăsat ca acest preţ să fie la discreţia unor funcţionari ai ANRM? Pentru că preţul la bursă e transparent pe când cel stabilit de ANRM este opac.
Un alt cadou făcut companiilor petroliere prin Legea Petrolului 238/2004 este stabilirea cotei procentuale a redevenţei petroliere în funcţie de producţia zăcământului, conform art.49 alin (2) litera (a) în care se arată că: „Redevenţa petrolieră se stabileşte astfel:
a) o cotă procentuală din valoarea producţiei brute extrase de
3,5% pentru zăcămintele care produc sub 10 000 tone/trim
5 % pentru zăcămintele care produc între 10 000 şi 20 000 tone/trim
7 % pentru zăcămintele care produc între 20 000 şi 100 000 tone/trim
13,5 % pentru zăcămintele care produc peste 100 000 tone/trim”
De ce este un cadou stabilirea cotei procentuale funcţie de producţia zăcământului? Pentru că permite companiilor petroliere, în cârdăşie cu ANRM (Agenţia Naţională de Resurse Minerale), minimizarea cotei procentuale prin declararea unui număr mare de zăcăminte. De exemplu Petrom OMV a declarat 238 de zăcăminte în 2012, ceea ce i-a permis ca pentru producţia sa de 3,87 milioane tone, adică 995.000 tone/trim, în loc să se aplice cota de 13,5% s-a aplicat cota de 3,5% (3.870.000 : 238 = 16.722 sau 4.180 tone/trim). În realitate preţul de referinţă al petrolului stabilit de ANRM fiind mai mic decât cel de la bursă valoarea redevenţei petroliere virată de Petrom OMV este în jur de 2%. Spunem în jur de 2% pentru că în bilanţul financiar pe 2012 al companiei Petrom OMV nu apare valoarea redevenţei petroliere. Nici ANRM nu este mai transparentă. Abia am reuşit să găsesc într-un material de prezentare a activităţii acestei agenţii informaţia că totalul redevenţelor (petroliere şi miniere) pentru anul 2012 încasate a fost de 1.286 milioane lei (397 milioane dolari). Dar din România anului 2012 s-au extras 102 milioane barili (bep) de petrol şi 11 miliarde de metri cubi de gaze naturale în valoare de 14,38 miliarde de dolari (calculat la preţul mediu de 100$/baril petrolul şi 380$/1000 m3 gazele naturale, conform bursei din Londra), adică totalul redevenţelor (petroliere şi miniere) reprezintă 2,7% doar din valoarea producţiei de petrol şi gaze naturale, deci sub minimul de 3,5 % prevăzut de lege. Aceasta este consecinţa stabilirii preţului de referinţă de către ANRM şi al împărţirii producţiei pe zăcăminte.
Aplicarea unui procent de 13% la valoarea producţiei de petrol şi gaze naturale, în condiţiile în care s-ar fi luat în considerare producţia pe companiile petroliere, pentru producţia anului 2012 de 14,38 miliarde de dolari, ar fi însemnat că valoarea redevenţei petroliere ar fi fost de 1,869 miliarde dolari, deci un plus de 1,472 miliarde dolari la buget.
Se poate aprecia că datorită şopârlelor strecurate de ANRM în Legea Petrolului, preţ de referinţă calculat şi producţia pe zăcământ, statul român a pierdut în ultimii 10 ani circa 14 miliarde de dolari din redevenţa petrolieră.
În şedinţa Senatului din 25 august 2014, la punctul 3 al ordinei de zi era trecut şi modificarea Legii petrolului 238/2004, la grămadă cu alte trei legi. Din stenograma şedinţei rezultă că reprezentantul Guvernului, secretarul de stat Mihai Albulescu, în cuvântul său de prezentare a iniţiativei legislative nu a amintit nimic despre această lege, nici un senator nu a avut nimic de spus referitor la această lege, iar la votul final tot pachetul respectiv a fost respins şi pasat Camerei Deputaţilor. Aici iniţiativa legislativă a fost înregistrată sub numărul PL-X 369/02.09.2014 şi se află la comisiile parlamentare.
Dacă ANRM, Guvernul şi Senatul au dovedit indiferenţă faţă de redevenţa petrolieră încasată de stat mai rămâne speranţa că deputaţii vor dovedi că le pasă cât rămâne în beneficiul cetăţenilor din valoarea petrolului şi gazelor naturale extrase.
În acest sens sugerăm două propuneri de modificare a Legii petrolului 238/2004:
1) Aliniatul 30 din art.2 să fie reformulat în sensul că preţul de referinţă al petrolului şi al gazelor naturale să fie cel de la Bursa din Londra.
2) În art.49 alin (2) lit. (a) şi (b) să se înlocuiască expresia pentru zăcăminte care produc cu expresia pentru companiile care extrag. Procentele redevenţei şi limitele de producţie pot să rămână cele actuale.
(6.09.2014)

Foto.Ioan-Ispas

Foto. Ioan Ispas

Saşii şi secuii transilvăneni

Posted by Stefan Strajer On August - 15 - 2014

Saşii şi secuii transilvăneni
Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)
Saşii
Ideea. Cunoscând ceva istorie şi situaţia actuală din Transilvania României ne-am hotărât, Virgil si cu mine, să mai mergem încă odata în părţile locuite de saşi şi secui, să comparam obiectiv ceea ce au făcut unii si alţii în cele peste opt secole de când vieţuiesc pe pământul Daciei, printre urmaşii dacilor. Diferenţa dintre saşi şi secui în ceea ce au realizat istoriceşte şi comportamentul lor faţă de oamenii pământului, mai vechi şi majoritari, este ca de la cer la pământ. Întâi de toate, conportamental nu am întâlnit saşi din Transilvania care să ne spună că nu ştiu româneşte sau că nu au drepturi, pe când între secuii şi chiar printre ungurii udemerizaţi se găsesc destui, mai nou, în România, care nu vor să vorbeasca limba oficiala a ţării în care trăiesc, dar în acelaşi timp vociferează ilogic, de-a lungul şi latul pământului, că nu au drepturi la limba lor maternă, la entitate. Ipocrizie, pentru că în societatea avansată social cetăţenii au în egală măsură drepturi şi obligaţii sociale. Celelate diferenţe dintre saşi şi secui în baza afirmaţiei anterioare le vom demonstra numai pe baza unor argumente istorice, caracteristici proprii, pe baza comportamentului social de-a lungul timpurilor până în prezent.
Înfiriparea unui regat ungar în Panonia a început anemic, mai ales că, după înfrângerea lor de catre Otto cel Mare din 955, nu mai rămăseseră decât vreo două sute de mii. După dezastrul suferit lângă Augsburg, conducătorii lor, Arpadienii, au oprit incursiunile barbare de pradă spre Vest, s-au retras în Panonia şi-au vindecat rănile încreştinizându-se la poruncă, nu chiar toţi. Refăcându-se, au început incursiuni spre Sud-Est. Catolici fiind, s-au alipit de Imperiul Roman de Apus, iar în Est, unde mereu li s-a opus rezistenţă, au adus colonişti ca să le apere graniţa de băştinaşi, de cumani şi pecinegi. Primii aduşi au fost din neamul secuiesc, foarte belicos, de obârşie incertă, însă foarte apropiaţi ungurilor ca fire. După aceştia, în secolul al XII-lea, începe colonizarea Transilvaniei, în etape, cu populaţie din diferite părţi ale imperiului, preponderent germană, în apărarea regatului ungar. Oaspeţii, cum i-au numit pe saşi, au preferat munca agricolă organizată în locul conflictelor belicoase de tot felul şi s-au organizat după un sistem flamand, de gospodărire şi apărare, în sate compacte, organizare mult superioară faţă de satele resfirate ale celorlaţi locuitori. Datorită acestui sistem de organizare comunală şi a unui randament avansat şi susţinut se departajează clar de secui, ce nu pun atâta preţ pe mistrie şi plug, pe viaţa comunitară de apărare şi dezvoltare colectivă, cât pun pe săbii şi suliţe în tot felul de bătălii, devenind avangarda regatului ungar de-a lungul secolelor, canonul fiind: credinţa oarbă nu are nevoie de judecată.
Dovezi la vedere. De la Blaj ne îndreptam spre Mediaş având ca obiectiv vizitarea cetaţilor şi bisericilor fortificate săseşti, o adevărată comoară istorică şi culturală a Transilvaniei de care UNESCO ţine cont cu multă preţuire. Avem ca ghid, Universul Cetăţilor Bisericeşti din Transilvania, o reală enciclopedie istorică, religioasă, culturală şi arhitecturală a saşilor transilvăneni, scrisă de arhitectul sas Hermann Fabini, pe care o recomandam pentru documentare corectă şi comparaţie cu lipsa de zestre istorică şi cuturală din fostele scaune secuieşti. Autorul precizează existenţa a peste trei sute de biserici săseşti fortificate – Kirchenburghen – dintre care astăzi mai sunt o sută cinizeci, pe care le descrie amănunţit alături de cele şapte cetaţi săseşti fortificate – Sibenburgen – care, toate împreună, pentru Romania secolului XXI au devenit Marele Muzeu Miedeval Săsesc din Transilvania, cunoscut în lume, fiindcă, din păcate, istorice, marea majoritate a saşilor ne-a părăsit. Nu ne-au părăsit după Unirea Transilvaniei cu Regatul Român din 1918, cănd demografic, împreună cu şvabii erau în jur de 700.000, ci de la al 2-lea Război Mondial încoace, de când nici România nu mai este cum ar fi vrut să fie: independentă şi prosperă după o istorie vitregă de douăzeci de secole. Hermann Fabini, în introducerea acestui volum de atestare istorică a saşilor, citează din Trilogia Culturii a lui Lucian Blaga, ceva semnificativ în acest sens: „În satele săseşti vezi adesea, rămăşiţele târzii dintr-un ev mişcat şi plin de primejdii, întunecate biserici gotice împresurate de ziduri enorme. Sunt bisericile cetăţi. În vreme de cumpănă sasul se retrăgea aici. Biserica devenea cetate. Românul se retrăgea în codru. Biserica lui rămânea în urmă, ca să fie arsă şi să acopere cu cenuşa ei mormintele satului.” Grăitor, pe cât adevăr săsesc, pe atâta durere românească.
Prima biserică fortificata pe care am dorit să o vizitam, ce face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO, este cea de la Wrumloch – Valea Viilor – recunosută printre celelalte pentru că este o capodoperă arhitectonică bipolară, adică are două turnuri, câte unul la fiecare capat şi zidurile înalte sunt susţine de contraforturi într-o soluţie originală, după cum susţine arhitectul Hermann Fabini care a lucrat la restaurarea ei. Regretăm că este închisă, dar ne impresionează privind-o şi pe dinafară peste zidurile foarte înalte cu patru turnuri de aparare.
Ne întoarcem la şoseaua principala şi urmatorul obiectiv este Mediasch – Mediaş – atestat documentar în 1267, care a devenit oraş regesc liber un secol mai târziu. Întâi a fost ridicată biserica fortificată cu un turn de 68 de metri şi un zid de apărare cu patru turnuri având intre ele, în interior, drum de strajă şi apărare din lemn. În unul dintre turnuri, al Trâmbiţaşilor, a fost încarcerat Vlad Ţepeş din porunca lui Matei Corvin datorită urzelilor făcute de saşii braşoveni. Parafrazându-l pe Lucian Blaga, aceasta este o întunecată biserică gotică cu ziduri de aparare înalte, dar este deasemenea o biserică ce face parte din patrimoniul UNESCO. Alături se află Liceul „Stephan Ludwig Roth”, căruia românii ardeleni, şi nu numai ei, ci toţi trebuie să-i fim recunoscători pentru că a militat pentru drepturile istorice ale românilor în Transilvania în acei ani grei când ungurimea kossuthistă a încercat să alipească acest pământ românesc, cum scrie Milton Lehrer, Ungariei. Stephan Ludwig Roth, educat în Germania şi Elveţia, doctor în filosofie, a susţinut în Dieta de la Cluj că românii sunt cei mai vechi şi majoritari în Ardeal şi limba lor ar trebui să fie limba oficială. A susţinut verbal şi în scris cauzele românilor, a fost pe Câmpia Libertăţii de la Blaj şi l-a admirat pe Avram Iancu. Pentru că a militat pentru aceste drepturi legitime ale românilor ardeleni, un tribunal militar kossuthist l-a executat la Cluj în 1849. În faţa liceului care îi poartă numele are un bust modest pentru ceea ce a făcut pentru noi, în faţa caruia ne-am oprit şi înclinat. Mediaş a fost şi un oraş fortificat cu ziduri grele în secolul al XVI-lea, iar la începutul secolului XX marea majoritate a populaţie era săsească, dar nu erau saşi care să spună că nu vorbesc româneşte, cum astăzi, un secol mai târziu, ţi se spune la Miercurea Ciuc sau la Odorheiul Secuiesc.
La câţiva kilometri de la Mediaş am oprit la Hetzeldorf – Aţel – unde am avut şansa să găsim biserica fortificată deschisă, fiind vizitată de un grup de saşi veniţi din Germania ca să-şi revada locurile natale. Erau exuberanţi, cred că de emoţii. Este o biserică mică, cu liniile arhitectorale armonioase, bine întreţinută. Interiorul este auster, dar ne-a atras atenţia o tablă neagră pe care cu litere mari aurii scria: Gott is getreu. Ne-am întrebat şi am întrebat oare ce semnificaţie are. Un sas în vârstă, într-o frumoasă limbă română păstrată ne-a explicat că înseamnă, Dumnezeu e sincer, iar motivul expunerii este că şi credincioşi trebuie să fie sinceri. Excepţională idee, de însuşit.
A fost o vreme când Birthalm – Biertan, o aşezare săsească mare şi bogată întrecea Mediaşul şi timp de trei sute de ani a fost sediul episcopiei evanghelice a saşilor, iar acum biserica fortificată cu două rânduri de ziduri de apărare şi turnuri de veghe legate între ele cu punţi de strajă face parte din Patrimoniul Mondial pentru că impresionează arhitectonic, cultural, religios. Pentru a ajunge în biserică trecem printr-un turn ce a avut un pod mobil, apoi urcăm printr-un coridor acoperit ce trece prin două turnuri cu hersă, simţindu-ne în plin mediu medieval. Biserica mare, impunătoare, este în stil gotic timpuriu, cu un altar triptic, realizat dupa modelul unei biserici din Viena, din 1483. Trezoreria bisericii, a comunităţii în caz de asediu, era închisă de o uşă cu o feronerie unică în lume, executată de către un sas din Sighişoara, originalitate pentru care, în 1889, a fost dusă la Expoziţia Mondială de la Paris să fie admirată de toată lumea! Aici la Birthalm – Biertan am realizat marea deosebire dintre saşi şi secui. Tot ceea ce au construit saşii demonstrează interesul lor de aparare a întregii comunităţi, fiindcă erau oameni liberi, avansaţi şi laborioşi. În Secuime nu avem asemenea dovezi istorice de reliefare spirituală şi materială a vieţii comunitare egale a unui umanism timpuriu. Oare cine nu le-a dat dreptul de-a fi la fel ca saşii, doar erau supuşii aceloraşi regi şi principi?
Am oprit să vizităm şi o cetate ţărănească: Reps – Rupea, de curând restaurată. Menţionată din secolul al XIII-lea, este aşezată strategic pe o colină înaltă. Inţial a fost sub conducerea unui castelan numit de rege, dar în timp a trecut în proprietatea satelor săseşti din jur, care au construit-o şi au întreţinut-o folosind-o în caz de nevoie, apărându-se. Sistemul ei defensiv este original, cuprinzând trei despărţituri distincte numite cetatea inferioară, mijlocie şi superioară, toate delimitate prin ziduri înalte şi groase, cu turnuri de strajă şi apărare. Din nefericire o ploaie torenţială ne-a întrerupt interesanta vizită.
Spre înserare am ajuns la Honigberg – Hărman, unde prietenii noştri Puşa şi Gigi, nepotul lor Alexandru, de-o şchioapă, câinele şi pisicile, grădina cu flori frumoase, fel de fel, ne-au întâmpinat cu bucurie şi interes. O întâlnire de prietenie, de bună şi veselă dispoziţie, cu ospitalitate „ala Banat” din partea Puşei la care s-a adaugat cea ardelenească din partea lui Gigi şi, astfel, noaptea nu a fost noapte decât pe jumătate. Am vizitat biserica fortificată din mijlocul comunei ce în vremurile medievale era înconjurată de un şanţ adanc cu apă. Zidul înconjurător aproape circular, înalt de 12 metri cu şase turnuri de strajă şi apărare pare o adevarată cetate, pe care Mihai Vitezul a asaltat-o fără succes, lăsând-o în plata domnului. Mult mai târziu, hondvegsed-ul lui Kossuth a pus tunurile pe ea, la care saşii nu au putut face faţă. Acum e refăcută şi vizitată de călatorii ce vin în Ţara Bârsei, cea mai bogată parte a Transilvaniei în biserici fortificate de credinţă şi aparare, în cetaţi ţărăneşti, dovedind cel mai pregnant caracterul muncii organizate în favoarea întregii obştii săseşti, egală în îndatoriri şi în drepturi echitabile.
Ultima biserica fortificată vizitată, Tartlau – Prejmer, atestată documentar la începutul secolului al XIII-lea – când Cavalerii Teutoni au început construcţia ei, dar nu au mai terminat-o fiind alungaţi – este considerată pe drept cuvânt cetate bisericească, fiind cea mai puternic fortificată dintre toate bisericile săseşti. E o cetate ovală aşezată în mijlocul comunei, cu ziduri groase de 3-4 metri şi înalte de 12 metri. Intrarea se facea pe un pod mobil, ridicator, în spatele căruia era o poartă masivă de stejar si urmează două herse la distanţă. Biserică gotica, destul de comună, dar ceea ce este unic, ce trebuie remarcat şi comentat este că în interiorul curţii cetăţii, pe zidul de apărare sunt ridicate pe trei nivele, în unele locuri pe patru nivele, camerele de refugiu pentru fiecare familie din comună avand pe uşă acelaşi numar ca al casei din afara cetăţii bisericeşti. Remarcabil câtă organizare, câtă grijă comunitară în Evul Mediu Săsesc, ceea ce îi diferenţiază net de secui care în afara organizării militare, belicoase, nu mai aveau altele. Cunoscând ce au realizat saşii în Ţara Bârsei trecem în „Ţinutul Secuiesc” să vedem şi să comparăm, nu înainte de-a ne despărţi cu sinceră afecţiune de amfitrionii noştri, invitându-i să viziteze ţinutul nostru năsăudean.

Secuii
Am intrat în ceea ce istoriceşte, sute de ani, au fost numite Scaunele Secuieşti, trecute pe rând sub unguri, turci, habsburgi iar din 1867 au devenit comitate ungureşti şi din 1920 judeţe ale României, regat firesc întregit pe vatra regatelor daco-getice din marele neam tracic. Astăzi, iredentişti unguri ajunşi în faza udemeristă, cea mai absurdă formă antisocială europeană a secolului XXI şi antiromânească în esenţă, forţează stupid autonomia unui ţinut secuiesc, urmărind strategic segregaţia şi separarea teritorială. Cu argumente certe se poate demonstra falsul şi stupiditatea udemeristă, pentru că ungurizarea secuilor prin modificarea identitaţii lor şi înlocuirea limbii lor originale cu ungureasca de Buda este evidentă de secole, dar foarte accentuată din momentul realizării dualismului austro-ungar. Şi după datele recensămintelor vedem cum tot mai puţini s-au declarat secui începând cu 1910, când încă se ţineau secui peste 400.000 de mii, ca mai apoi, câteva decenii mai târziu, în 1972, se mai ţineau de secui doar câteva mii, restul s-au declarat unguri, unguri, iar în 2012 s-au mai declarat secui sub o mie. Printr-o foarte simplă deducţie logică, de care udemeriştii iredentişti se feresc şi o camunflează, reiese că cu o mie de secui nu se poate face un ţinut secuiesc, cel mult un un mic sat secuiesc, după cum susţin demografii şi istoricii. În locul realităţii istorice şi a realităţi sociale iredentiştii şi udemeriştii susţin că românii asupresc şi deznaţionalizează minorităţile dându-se exemple pe ei înşişi! Sunt stupizi şi maligni pentru că, dacă românii i-ar fi asuprit şi românizat pe secui, atunci, în 2012, în fostele scaune secuieşti ar fi fost 80% români nu unguri, cum se declară acum, cu mândrie infantilă foştii secui, după ce naţionaliştii unguri le-au tot creat reflexe pavloiene cu clopoţelul Ungariei Mari din 1848! Tot reflexe pavloviene le-au indus ungurii cu succes lui Adrian Năstase, Traian Băsescu, Victor Ponta, nişte hiene politice jegoase, arătându-le pachetul de voturi în preajma alegerilor.
Suntem în Miercurea Ciuc. Căutam un loc de parcare. Vedem semnul, internaţionalul P mare, sub care scrie: ”Fizeteses Parkolo”, ceea ce nu este nici secuieşte, nici româneşte, ci pur şi simplu ungureşte, deci, de aici din parcare, începe crearea ţinutului unguresc. Acesta este adevaratul ţel democratic al iredentiştilor udemerişti. De la început este necesară o precizare de diferenţiere: nu toţi unguri sunt udemerişti adevăraţi şi dintre udemerişti mulţi au lăsat iredentismul la o parte realizând că au toate drepturile de identitate şi libertate în România, la fel ca celelalte minorităţi. Însă ipocrizia udemeriştilor iredentişti este malignă, întâi de toate pentru ungurii ţinuţi într-o paranoie iredentistă continuă. Priviţi modificarile lor de comportament faţă de noi după 1989. Personal am trait 40 de ani cu ei în România, dar după decembrie 1989 majoritatea au luat-o razna după liderii iredentişti ai udemereului.
Primul contact pe care l-am luat cu descendenţii secuilor ungurizaţi a fost la Muzeul Secuiesc al Ciucului fondat în 1930, deci în timpul României Întregite ce dovedeşte că statul român nu se ocupa cu asuprirea şi deznaţionalizarea secuilor. Mai mult, în 1970 vechiul Castel Miko este complet restaurat, din bugetul statului român şi devine actualul sediu al muzeului secuiesc. Numai acest muzeu a mai ramas din alesul neam secuiesc, un muzeu înfiinţat şi întreţinut de statul român, care nu i-a ungurizat pe secui. Azi e stăpânit de iredentişti udemerişti fiindcă pe biletul de intrare scrie cu litere latine: „Csiki Szekely Muzeum”, deşi alesul neam secuiesc avea limba sa pe care o scria în alfabet runic, dar contele Albert Apponyi prin ale sale legi de maghiarizare a învăţământului din 1907 a obligat toate minorităţile din Ungaria si Transilvania să înveţe limba oficială a statului ungar, ceea ce secuii au făcut cu obidienţă, sacrificând măreţia lor istorică pe făgăduielile iraţionale ale infatuaţilor naţionalişti unguri de la Budapesta. Răsfoiţi istoria.
De la muzeul secuiesc am cumpărat o broşură ghid, frumos ilustrată şi explicativă despre Miercurea Ciuc, pe care o recomandam ca dovadă a ceea ce voi scrie. Primarul oraşului, Raduly Robert Kalman, ne urează un bun venit în inima Secuimii despre care spune că este centrul regional al învăţământului şi culturii în limba maghiară, deci Contele Albert Apponyi poate dormii liniştit: inima secuiască vorbeşte ungureşte! Mai aflăm de la domnul primar că: Dumnezeu le-a hărăzit secuilor datoria de-a ocroti hotarele estice ale creştinătăţii de vest. Frumos din partea lui Dumnezeu că a împărţit creştinătatea dând o parte şi în grija secuilor, ca mai apoi, drept mulţumire, să închidă ochii la ungurizarea lor, lasând pe domn primar să fabuleze ridiculităţi puerile, obscurantiste în secolul XXI. Aflăm din broşură că prima atestarea documentară a oraşului este din Secolul XVI-lea iar primul recesământul militar, după această atestare, arată 44 capi de familie, în total 108 persoane, ceea ce, probabil după calculele lui Dumnezeu erau absolut suficiente să apere creştinătatea vestică şi creştinii, care în vremea aceia se băteau ca chiorii între ei. (Cred că domn primar a auzit de războiul de o sută de ani, de Ghibellini şi Liga Guelph, deci nu are decât să-şi vândă mai departe murăturile de castraveţi stricaţi secuilor ungurizaţi, care, amărâţii de ei, chiar cred că Dumnezeu biblic i-a hărăzit să ocrotească creştinismul vestic, dar din faptele istorice deducem că El habar nu avea de aşa ceva, deci nu ţinea cont.)
Broşura domnului primar ne prezintă cu lux de amanunte bisericile care servesc pe credincioşii localităţii. Biserica catolică Sfântul Augustin si a mamei sale Sfânta Monica cu 1200 de locuri, cu două turnuri de peste 40 de metri a fost construita dupa 1990, în România. Biserica Milenară, deasemenea construită după 1990, tot în asupritorul şi deznaţionalizatorul stat român, e originală cu zece cruci, cinci pe o parte cinci pe alta şi simbolizează, împreună, zece secole de creştinism maghiar, se precizează în broşură. Secolele secuieşti de creştinism sunt omise avâd în vedere că sunt pe cale de dispariţie. Urmează dispariţia românilor care nu se ungurizează, fiindcă despre biserica lor ortodoxă nu sunt niciun fel de amănunte, ca despre cele ungureşti, doar că a fost ridicată în 1935 şi din 1994 a devenit episcopală, fiind bârna care le şade în ochi udemeriştilor iredentişti, că aşa i-a hărăzit pe ei Dumnezeul unguresc de la Budapesta. Spre luare la cunoştinţă, biserica episcopală ortodoxă din Miercurea Ciuc nu are arborat drapelul românesc. De ce oare? Întrebarea ar trebui să se pună în Parlamentul României, dar poate răspunde şi Băsescu sau Ponta cu ochlocraţia lui udemeristă din guvern. Şi pentru că veni vorba de Episcopia Ortodoxă Română, vai de ea, nu are nici firmă la stradă, stă pitită după un gard înalt de fier şi tablă cu poartă închisă, fără sunerie sau interfon. De ce oare, domnule primar, democrat udemerist, Raduly? Oare chiar aşa să fie Dumnezeul acela pe care-l pomeneaţi de segregaţionist, să-i hărăzească pe secui să-i ocrotească numai pe creştinii din Vest, iar românilor să le distrugă bisericile creştine? Sigur că toţi udemeriştii ştiu câte biserici româneşti ortodoxe au distrus secuii ungurizaţi între 1940-1944 aici la ei, numai miticimea parlamentară şi guvernamentală închide ochii pentru pomana de voturi pe care au primit-o de la voi. Ce ruşine, dar cei ce mănâncă lături propagandistice şi beau cocktail iredentist cu falsuri istorice şi creştine nu au ruşine, cu atât mai mult domn primar Raduly, care în elucubraţile sale î-l amestecă pe Dumnezeu în ele, să dea apă la moara needucaţilor şi recalcitranţilor la adevăratul creştinism, ce nu e pe puncte cardinale şi nici de naţionalităţi, mici sau mari, nu ţine seamă.
Un capitol cu fotografii ne prezintă Miercurea Ciuc – oraşul şcolilor, necesar şi relevant: „Petofi Sandor”‚ „Jozsef Attila”, „Nagy Imre”‚ „Xantus Janos”‚ „Marton Aron”‚ „Segito Maria”, „Nagy Istvan”, „Joanes Kajoni”, „Kos Karoly”, „Venczel Jozsef” şi „Szekely Karoly” . Nu am gasit nicio şcoală cu limbă de predare secuiască, aici în inima secuiască vorba domnului primar al acestui municipiu, în care minorităţile sunt asuprite şi deznaţionalizate de statul român, cum trâmbiţează udemeriştii prin lume. Fiindcă veni vorba de deznaţionalizare şi pentru că majoritatea românilor habar n-au de istoria lor, mai ales despre suferinţele românilor ardeleni sub unguri, cred că a venit vremea istoriei cele adevărate altfel ne vom deznaţionaliza prin noi înşine, ceea ce nu fac celelalte naţiuni. Revin la Miercurea Ciuc unde funcţionează şi SAPIENTIA – universitatea maghiară din Transilvania, definită şi „centru de învăţământ autonom al maghiarimii din România”, având sedii în trei oraşe din Transilvania: Cluj-Napoca, Târgu Mureş, Miercurea Ciuc. Se pot vedea, se pot vizita. Pe lângă acest învăţământ universitar autonom, sunt şi alte centre universitare, în special Universitatea Babeş – Bolyai din Cluj, cu facultăţi ungureşti. Foarte interesant, aberant, se pregătesc specialişti unguri care nu cunosc, nu vor să cunoască, limba oficială a ţării în care trăiesc. Unic în lume, datorită guvernanţilor bucureşteni avuţi după Decembrie 1989, care s-au prostituat pentru nişte voturi udemeriste şi continuă să se prostituieze, care mai de care.
Diaspora ungurească, impulsionată de ambasadele lor, acuză statul român de toate relele pământului printre care şi obstruarea identităţii şi culturii secuieşti. Broşura primarului Raduly Robert Kalaman ne prezintă cu totul şi cu totul altfel realitatea, începând cu Teatrul Municipal Csiki Jatekszin ce are o activitate liberă, variată şi bogată de zece luni pe an. Apoi, cu lux de amănunte şi un palmares bogat, este prezentat Ansamblul Naţional Secuiesc Harghita. De reţinut că ansamblul se numeşte naţional secuiesc deşi s-au declarat secui numai o mie, în timp ce nouă, românilor ce suntem milioane, deja ni se zice etnie. Declasare şi auto-declasare, mulţumită guvernelor bucureştene şi laşităţii intelectuale, excluzând excepţiile. Tot la cultura maghiară este prezentată reprezentativ Galeria de Artă „Nagy Imbre” ca sa dovedească, a nu ştiu câta oară, ipocrizia udemeriştilor iredentişti. Mai jos, la păstrarea tradiţiei secuieşti este prezentată cu patos naţional Ziua celor o mie de fete secuiene ce are loc anual şi se menţionează că „au depus un legământ că vor păstra portul, crezul, obiceiurile şi în continuare”. Foarte bine şi frumos. Curios este doar că demografic s-au declarat de toţi doar o mie de secui, dar legământul îl păstrează o mie de fete secuiene, fără alte comentarii. Ar mai fi de adaugat marele Pelerinaj de Rusalii, pelerinaj religios şi istoric. Citim: „Originea pelerinajului de Rusalii datează din 1567, când secuimea a ieşit victorioasă în bătălia împotriva trupelor lui Janos Zsigmond”. Precizare pentru Victor Ponta şi Marko Bela, că la vremea aceea secuii erau secui iar Janos Zsigmond nu era principe român să-i asuprească şi deznaţionalizeze. Acum pelerinajului pe lângă caracterul religios şi istoric i s-a dat o puternică notă iredentistă, mascată în spatele unei automii secuieşti. Pasul cel de pe urmă.
Broşura ghid despre Miercurea Ciuc are şi un capitol Sărbatorile naţionale – 15 Martie şi 23 Octombrie – revoluţia şi libertatea maghiarilor din 1848 – 1849 şi 1956. Aşa scrie, aşa citim: „Revoluţia şi lupta pentru libertate din 1848-1849 a fost unul din evenimentele cruciale ale istoriei moderne a naţiunii maghiare”. Dar ce a fost crucial pentru secui?! Accelerarea deznaţionalizării lor, pe dovezi istorice se poate constata. Despre participarea secuilor alături de honvedseg-ul lui Kossuth nici să nu deschidem istoria fiindcă aflam, cu durere, cât de moderni în atrocităţi au fost împotriva românilor din Transilvania. Aşa că îşi merită soarta ca din naţiune aleasă să ajungă doar o mie. Cat priveşte a doua sărbătoare naţională, 23 Octombrie 1956, scrie: „Revoluţia din 1956 a fost lupta de libertate a maghiarilor faţă de dictatura stalinistă şi ocupaţia sovietică”. Aşa a fost. Numai că secuimea şi ungurimea din Regiunea Autonomă Maghiară de atunci – întrebaţi-vă de ce nu s-a numit regiune autonomă secuiască atunci – nu au făcut nimic! Dovada e acolo şi acum, în 2014, in centrul Miercurii Ciuc, într-un părculeţ unde este un obelisc impunător, cu seceră şi ciocan, pe care, pe o placă de marmoră scrie în ruseşte şi ungureşte: GLORIE ETERNĂ OSTAŞILOR ARMATEI SOVIETICE CARE ŞI-AU DAT VIAŢA ÎN LUPTA PENTRU ELIBERAREA OMENIRII DIN ROBIA FASCISTĂ – 1944. Am citit, notat şi comentat făcându-ni-se milă de ei, de toţi, ce soartă au să trăiască numai în fantasme şi minciuni perpetue. Păcat de ei, dacă ungurii nu-i suprimau moral şi nu-i ungurizau, din partea romănilor erau secui şi astăzi. Am fotografiat şi am plecat printre steagurile secuieşti de-a lungul şoselei, atât i-a mai rămas fostei naţiuni alese, astăzi mistuită şi asimilată de ungarismul malign. Să învăţăm şi să luam aminte…
Iulie 2014, Miercurea Ciuc

florea-corneliu-frx-wb
Corneliu FLOREA (Winnipeg, Canada)

4 iulie 1776… O lecţie vitală pentru Libertate şi Democraţie

Posted by Stefan Strajer On July - 12 - 2014

4 iulie 1776… O lecţie vitală pentru Libertate şi Democraţie

Autor: Adrian-Vladimir COSTEA

„Acest popor reprezintă speranţa omenirii. El ar putea deveni modelul. Ar trebui să arate lumii prin fapte că oamenii pot fi liberi şi totuşi să trăiască în pace şi că pot scăpa de lanţurile în care tirani şi ticăloşi de toate felurile au ţinut să-i încătuşeze, sub pretextul binelui public. Americanii ar trebui să reprezinte un exemplu de libertate politică, religioasă, comercială şi industrială. Adăpostul pe care îl oferă celor oprimaţi, de orice neam ar fi ei, calea largă de eliberare pe care o deschid, va sili guvernele să fie drepte şi luminate; iar restul lumii va destrăma, la ceasul potrivit, iluziile goale din care este închipuită politica. Dar, ca să izbutească, trebuie să şi le asigure ea însăşi, (iar) ea nu trebuie să devină, aşa cum au prezis atât de mulţi dintre predicatorii voştri, o gloată de puteri învrăjbite, luptându-se pentru teritoriu şi negoţ, statornicind înrobirea popoarelor de către altele de acelaşi sânge.” (Turgot, om de stat francez, 1778)

US-original-Declaration-1776

Declaraţia de Independenţă, 4 iulie 1776

Considerăm ca adevăruri de la sine înţelese faptul că toţi oamenii sunt egali din naştere, că sunt înzestraţi de către Creator cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se număra dreptul la Viaţă, la Libertate şi la a năzui spre Fericire. Că, pentru a-şi asigura aceste drepturi, oamenii instituie Guverne care îşi derivă puterile lor drepte din consimţământul celor guvernaţi. Că ori de câte ori o Formă de Guvernare devine primejdioasă pentru aceste ţeluri, este Dreptul Poporului să o schimbe sau să o abolească şi să instituie o nouă Guvernare, întemeind-o pe acele principii şi organizând-o în acele forme de exercitare a prerogativelor sale care i se vor părea cele mai potrivite ca să garanteze Siguranţă şi Fericirea acestui popor.

Branding-ul SUA este fundamentat pe respectul drepturilor omului şi al cetăţeanului, pe egalitatea în faţa legii, libertatea, abolirea discriminării rasiale, de gen, sau de orice alt tip, nu are o adresă exactă, nu poate fi localizat, nu este ceva palpabil; însă este un Brand internalizat la nivelul societăţii, este identificabil prin faptul că este Legitimat prin conştientizare atât de către cetăţenii SUA, cât şi de către ceilalţi actori de pe scena internaţională. Branding-ul SUA nu există dacă luăm drept criterii localizarea observabilă din punct de vedere empiric, însă, devine un Brand cu valoare Universală, care impune trand-ul într-un sistem concurenţial, dacă se ţine cont de valorificarea principiilor şi normelor constituţionale generate de Istoria SUA şi consensul actorilor implicaţi.
În plus, se observă o evoluţie empirică a interpretării şi internalizării conceptului de „Libertate”, ca valoare esenţială a constituţionalismului american, aflat într-o strânsă relaţie de „dependenţă” cu identificarea „Branding-ului de Ţară” în momentul în care SUA a dispus de resursele necesare pentru a impune TRAND-ul, Direcţia la nivel mondial. Democraţia şi respectul pentru individ nu s-au manifestat a priori, existând discrepanţe majore în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea acestora în spaţiul American. Un rol major l-a constituit contextul în care raportul dintre cei liberi şi cei aserviţi s-a manifestat, precum şi schimbarea de paradigmă pe care reprezentanţii celor aserviţi au răspândit-o prin apelul la valorile sacrosante garantate de către Constituţia Statelor Unite ale Americii.
În acest sens, Declaraţia de Independenţă nu se rezumă a fi un simplu act prin care cele treisprezece colonii engleze au refuzat a se mai supune Marii Britanii şi regelui ei, George al III-lea, ci reflectă ideile fundamentale în privinţa modului în care americanii au considerat că trebuie să trăiască asemenea unui popor liber. Dacă în 1763, o dată cu încheierea marelui război franco-englez ce viza preluarea controlului asupra imperiului nord-american, nimeni din partea locului nu s-ar fi declarat a fi “american”, ci dimpotrivă, supuşi credincioşi ai Majestăţii Sale, începând cu 1776, prin intermediul Declaraţiei de Independenţă, şi-au dobândit propria identitate.

„Lunga listă de reproşuri pe care Jefferson a rânduit-o pentru a-şi argumenta acuzaţia că regele violase propriile sale obligaţii faţă de popor, cu greu ar putea fi convingătoare în ochii unui cititor contemporan şi, ca orice bun propagandist, el a denaturat întrucâtva faptele istorice pentru a le face să slujească ţelurilor sale. Dar, dacă citim cu atenţie aceste acuzaţii, vom vedea că ele conţin noţiuni fundamentale pe care se întemeiază democraţia Americană: guvernarea este un pact social şi poate fi răsturnată dacă nu reuşeşte să-şi îndeplinească misiunea; guvernarea există pentru a ocroti drepturile şi proprietatea cetăţenilor; orice persoană acuzată de un delict grav are dreptul la a fi judecată de un juriu; autorităţile de stat nu au voie să pătrundă în locuinţele cetăţenilor fără un mandat şi nu se pot institui impozite fără acordul poporului. (…)
Când, spre sfârşitul Evului Mediu, în Europa începeau să se contureze statele naţionale, opinia curentă era că rolul guvernelor este de a asigura ordinea şi de a apăra stabilitatea socială. Declaraţia de Independentă, însă, fără a nega nevoia de ordine, proclama, ca primă îndatorire a guvernării, pe cea de a apăra drepturile individului. Pentru prima dată, nu societatea, ci individul reprezenta valoarea supremă, iar reuşita guvernării se măsura nu după cât de bine funcţionează societatea, ci după cât de liber era individul în raport cu stăpânirea. (…) Dezvoltarea democraţiei americane a constat, din multe puncte de vedere, într-o elucidare a premiselor expuse în Declaraţia de Independenţă: că anumite adevăruri se înţeleg de la sine, că oamenii sunt egali prin naştere, că au drepturi inalienabile, că guvernarea îşi are sursa puterii în consimţământul celor guvernaţi şi că scopul pentru care ea există este ocrotirea acestor drepturi. Aceste simţăminte nu au pierdut nimic din forţa lor de a însufleţi oamenii, bărbaţi şi femei, până în ziua de azi. Ele constituie emblema succesului democraţiei americane, ca şi a insucceselor ei” (Melvin I. Urofsky, „Texte fundamentale ale Democraţiei Americane”, profesor de istorie la Virginia Commonwealth University)

VREAU LUMINĂ, LĂSAŢI SĂ INTRE SOARELE…

Posted by Gabriela Petcu On April - 10 - 2014

MURARESCU-Marioara2-wbMarin VOICAN-GHIOROIU

 

„Mărie şi Mărioară,

Ochişori de căprioară…”

 

Peste muscele Argeşului sufla vântul toamnei cu armonii nostalgice… aducând aminte oamenilor că peste puţin timp multe păsări îşi vor lua zborul spre ţările calde. Gospodarii satelor se pregăteau de strânsul recoltei care nu prea era aşa de bogată  ca-n anii din urmă, fiindcă seceta făcuse prăpăd în toată ţara, iar prin satele aşezate pe dealurilor domoale, apa secase şi setea lovea fără cruţare bietele vite. Nutreţul necesar pentru hrana lor pe timp de iernă, fiind foarte puţin, îi făcea pe oameni ca să meargă la pădure şi să  tăie crengile de pe poalele copacilor (de gârniţă, stejar, gorun, ceran), pe care le aduceau acasă şi le stivuiau în jurul unor prăjini, ori construiau frunzare sub forma acoperişului de casă, ce deveneau locul de joacă al copiilor angrenaţi în lupte nesfârşite cu tătarii, turcii sau prinderea hoţilor.

 

În sfânta biserică se făceau slujbe de rugă fierbinte către Dumnezeu pentru a se mili de „robii pământului” şi să adune pe bolta cerului norii dătători de ploaie. Scoarţa pământului se uscase precum coaja de copac, iar crăpăturile adânci, de-ţi rupeai picioarele în ele, aduceau spaimă în inima ţăranului obidit, că nu mai ştia ce să se facă de atâta necaz ce se abătuse pe capul lui; iar gânduri negre îi întunecau mintea: „Dacă nu dă o ploicică peste ţărâna asta uscată, adio cu semănatul grâului de toamnă”.

 

Părintele Murărescu sfârşise slujba destul de târziu. Simţea că oboseala îl cuprinsese dintr-o dată, că abia s-a închinat, a sărutat icoana Mântuitorului şi a intrat în altar ca să se schimbe. În clipa când împăturea patrafirul, draperia s-a desfăcut puţintel, şi un cap de femeie îi zâmbea confidenţial, spunându-i: „Bucură-te, sfinţia ta, bunul Dumnezeu ţi-a adus un boboc de floare, o fetiţă!” Luat prin surprindere, părintele Murărescu nici măcar n-a reuşit să-i mulţumească, fiindcă femeia dispăruse ca  îngerul Gavril care-i adusese buna veste Fecioarei Maria că va naşte pe Fiul Domnului. Preotul a privit calendarul ortodox, a luat creionul chimic, l-a umezit… şi a încercuit data de 1 Octombrie 1947, apoi s-a întors spre icoana Maicii Domnului şi a grăit: „Sfântă născătoare de Dumnezu, mare e puterea Ta!”. Bucuria a fost imensă în familia preotului Murărescu. Fetiţa, aşteptată ca un scump odor, venise pe lume după optsprezece ani de căsnicie. Maica preoteasă, recunoscută de săteni ca fiind o femeie foarte frumoasă, a plâns de bucurie şi tot întreba pe coana moşe dacă părintele Murărescu ştie că au un înger de fetiţă: piersăcie la faţă precum zambilele din faţa pridvorului.

 

­Soarele începuse ca să-şi stingă focul din privire, lăsând blânda seară să mai reverse  un pic de răcoare peste pământul încins din timpul zilei. În momentul câd părintele Murărescu ieşa din curtrea bisericii a văzut un băiţel care cânta în urma câtorva mioare (pe care le aducea de la păscut): „Mărie şi Mărioară,/ Ochii tăi de căprioară”. A doua zi când a mers la primărie s-o declare la starea civilă, i-au sunat în minte versurile pe care le ascultase de la  ciobănaşul care-şi mâna oiţele spre casă: „Mărie, Mărioară, ochişori de căprioară”.  A surâs fericit:Da, acesta e numele ce-l va purta, MARIA, la fel cu al Fecioarei Maria.”

***

 

Fetiţa cu obrăjorii de culoarea piersicii, fiica preotului Murărescu a crescut într-n climat de dragoste şi pioşenie creştinească. Fiind bucuria părinţilor, Marioara îşi aduce aminte că: „Bunicul meu cânta la caval şi mergea cu oile, era cioban. Pleca dimineaţa, venea seara, îl vedeam rar, mă lăsa dormind, mă găsea dormind. Dar găseam lângă patul meu, când mă trezeam, o crenguţă cu alune, sau fructe de pădure, şi ştiam că a trecut pe-acolo bunicul. Ziua mă jucam cu verişoarele mele, dar eram un copil mai retras”.

 

Bunicul a fost cel care i-a insufalt iubirea pentru cântecul popular, trezindu-i în suflet pasiunea pentru frumos. Ar trebui ca să ridicăm voalul timpului trecător şi să o vedem cum s-a dezvoltat şi a crescut în plină natură această copilă aşteptată şi adorată de părinţi; ce simţeau mânuţele ei când mângâiau florile miresmate din grădina casei (la care veneau albinele în alai domnesc să culeagă polenul);  la ce visa ea când stătea întinsă sub coroana vreunui cireş înflorit, gutui, salcâm… (când îşi punea sub cap o pală de fân uscat pe care-l lua din stogul din spatele ogrăzii; ori să-i urmărinm privirea inocentă, fiindcă nu se mai sătura să tot admire jocul sprinţar al  rândunelelor care-şi învăţau puii să zboare, iar de multe ori uita să mai citească din cartea de rugăciuni pe care i-o da mama preoteasă.

 

Când s-a făcut mai mare a-nceput să colide prin împrejurimi, fiind luată la început de bunicul şi dusă până sus al stână, sau însoţită de copiii vecinilor (pritenii ei de mai târziu din clasele primare), că se minuna de câtă splendoare poate fi în jurul orăşelului Câmpulung Muscel. Atunci când întâlnea oameni simpli, îmbrăcaţi în costume populare, îi asculta cu mare atenţie, şi memora foarte repede vorbele înţelepte ale acestor truditori ai ogoarelor, crescători de animale şi neântrecuţi în arta albinăritului, că tare o mai încâtau proverbele, zicătorile, strigatul ciobanilor peste văiule ce trimeteau ecouri prelungi până în vârf de munte, agugulitul feremcător al ciobăniţelor, etc. şi uite aşa, uşurel-uşure… a luat cunoştinţă de tradiţiile şi obiceiurile locului.

 

Toamna, în serile când o ducea vreo verişoară mai mare ca să vadă cum se face claca la depănuşatul porumbilor (la aceste adevărate şezători culturale de neuitat), asculta cu mare curiozitate poveştile bătrânilor, doinele şi baladele ce le cântau rapsozi vestiţi, acompaniaţi la caval sau fluier.

 

Maroara învăţa cu uşurinţă cântecele străbune, şi nu se lăsa prea mult rugată, fiindcă îi plăcea să cânte (mai ales că bunul Dumnezeu o înzestrase cu ureche muzicală şi o voce cristalină… asemănătoare cu sunetul clopoţeiilor de argint de la Mânăstirea Curtea de Argeş, care se aud atunci când aripile vântului  îi mişcă în liniştea serii, cânta şi ea alături de alte fete mai mari sau de seama ei, căci prisese un aşa drag de şezători… că tot ar fi vrut să se ţină, dacă s-ar fi putut, în fiecare seară, dar cum şcoala nu-i premitea, fiindcă trebuia să-şi facă temele, aceste întlniri erau pentru ea adevărate sărbători aşteptate cu nerăbdare.

 

Pentru a pătrunde în adevăratele taine ale sufletului viitoarei realizatoare (timp de treizeci de ani) a celebrei emisiuni de televiziune „Tezaur folcloric” şi a pune într-o lumină adevărată personalitatea  îndrăgitei muscelence,  Marioara Murărescu, a fost necesar să vedem cum această floare rară (sămânţă de soi) a răsărit în plai mirific şi a crescut mândră, a înflorit în raiul de dor şi alean al muzicii populare, având de la îceputuri…  climatul şi condiţiile prielnice ce i-au favorizat dezvoltarea spirituală. Minte strălucită, fizic de ividiat, nobleţe şi modestie rar întânită, toate aceste atribute de necontestat pe care i le-a pus divinitatea în trup şi suflet, a făcut-o să fie apreciată din primii ani de şcoală, liceu şi la Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu” unde a avut şansa imensă de a fi discipolul profesoarei Emilia Comişel, etnomuzicolog de talie internaţională şi a profesorului Gheorghe Oprea, de la catedra de Folclor.   Iată ce declara într-un interviu despre cei doi dascăli: „În anul IV de Conservator am întâlnit doi profesori extraordinari, Emilia Comişel şi Gheorghe Oprea, care nu priveau folclorul ca pe un obiect de studiu, ci era viaţa lor. Şi de la ei am învăţat să privesc folclorul ca pe ceva viu, care ne reprezintă, şi prin care putem să cunoaştem neamul acesta”.

           

Pasărea Muscelului, care voia să-şi ia zborul pe marile scene lirice ale lumii, a avut o întâmpinare greu de suportat. Fiind operată de amigdalită, (corzile vocale nu au mai răspuns vibraţiilor sufleteşti, harpa a încetat să sune pentru ea), dar nu şi-a frânt aripile de durere că nu va mai cânta, având alături de ea pe cei doi profesori, oameni de înaltă omenie, şi crezând în puterea uriaşă a Creatorului, şi-a luat inima în dinţi, a învăţat şi a revenit la prima ei pasiune, folclorul. Pentru Marioara Murărescu „Folclorul” i-a devenit lumină revelatoare, şi a înţeles că, atunci când Dumnezeu a lăsat oamenilor CUVÂNTUL, prin puterea lui va cuceri şi ea dragostea şi inimile românilor.

 

Când afost angajată la Radio şi apoi la în Televiziune, ca orice învăţăcel a luat-o cu binişorul şi, alături de adevăraţi maeştri ai imaginii şi cuvântului, Titus Munteanu, Tudor Vornicu ş.a. a acultat şi înmagazinat experienţă suficeintă de viaţă, reuşind să ajungă la nivelul elitelor din acea vreme şi recunoştea cu modestie prin anul 1978 că publicul a fost adevăratul părinte care a susţinut-o şi ajutat-o în tot ce făcea: „Cred că dragostea publicului, acest minunat prieten pe care-l iubesc ca pe fiul meu drag, îi datorez totul. În primii mei ani eram un nimeni. Ţin minte că eram abia venită din radio, unde am lucrat la început, şi aveam o mare admiraţie pentru cântecul Mariei Lătăreţu. Şi am vrut să fac ceva, nu ştiam atunci prea bine ce, un reportaj, o emisiune, să fie ceva despre ea. Am mers în Gorj, în satul unde s-a născut, i-am căutat casa, dar am găsit în loc un lan de porumb. Am căutat oamenii în mijlocul cărora a trăit şi pe cântecele ei am filmat oameni din zona Gorjului. Am mers cu o prietenă de-a mea, cântăreaţă, şi de la tren până în sat am ajuns cu un camion, am mâncat prune de pe marginea drumului, pentru că nu aveam unde să mâncăm. Erau anii ’78 şi nu m-a întâmpinat nimeni acolo. Acum, dacă ajung undeva, sunt înconjurată de oameni şi de râuri de dragoste. Mai târziu, tot la fel cum au făcut cu mine cei care mi-au arătat calea spre afirmare (profesori, colegi, colaboratori, artişti de marcă, oameni de la ţară, dar înţelepţi şi buni cunoscători ai firii omeneşti) am procedat în cosecinţă, promovând mulţi cântăreţi cu care ne mândrim astăzi: Nicolae Furdui Iancu, Liviu Vasilică, Mariana Anghel, Ionuţ Fulea, Cornel Borza… sunt sute. Nu ştiu de unde vine simţul acesta, dar există. Când ascult un interpret, după câteva fraze ştiu dacă are ceva de spus sau nu. La fel, dacă ascult un cântec al vreunui solist cunoscut, îi spun „ăsta îţi va fi şlagăr”. Ce-mi place mie simt că va plăcea şi publicului, pentru că până la urmă sunt un pui de ţăran din Muscel.”

 

Deschizând „Colecţia de folclor” găsim munca, truda, inspiraţia, iubirea şi dăruirea  Marioarei Murărescu în promovarea şi conservarea bijuteriilor muzicale româneşti, pe care le-a pus la loc de cinste, în ”lada de zestre” a generaţiilor ce au să vină după noi.

 

Mă voi opri nu numai la realizatoarea de programe de televiziune, căci dirijorul, orchestratorul atâtor spectacole memorabile (în persoana doamnei Marioara Murărescu), nefiind început de an, sărbătoare creştuinească sau naţională… ca mâna minunatei şi iubitei muscelence să nu fie simţită ca un permanent îndemn şi ajutor dat celor care au bătut la porţile afirmării, ci am să vă prezint o scriitoare înzestrată care are mult respect faţă de truditorii scenei.

 

Priceperea, dăruirea cu trup şi suflet pentru arta de-a face publicul să fie fericit… (când ştim ce necazuri şi nevoi  au apăsat pe umerii noştri), a făcut din Marioara Murărescu să fie soldatul din primul rând, apoi a generalul care găsea calea unor momente de respiro dăruite semenilor (spectacole care au contribuit din plin ca publicul şi, în mod cu totul special, tineretul să aibă un model de educaţie instructivă şi plăcută în acelaşi timp; nefăcând rabat de la calitatea melodiei populare, a textului, costumului, respectând autenticitatea folclorului, adevărat tezaur de suflet al unui neam „născut poet”. Altă dată, la o discuţie cu nişte prieteni, prin anul 2010, după ce a fost decorată la 14 aprilie 2009 cu Ordinul Steaua României, în grad de Cavaler, când în cadrul ceremoniei de la palatul Cotroceni, preşedintele Traian Băsescu a declarat: „Este pentru mine o decorare uşoară pentru că nu trebuie să explic. O ştiu toţi românii, ştiu toţi cât vă datorăm pentru răbdarea, tenacitatea cu care aţi căutat în tezaurul folclorului românesc. Ştim toţi câtă bucurie ne-aţi adus prin promovarea tradiţiilor populare şi mai ales prin promovarea unor artişti populari, capabili să pună în valoare piesele din tezaurul folcloric românesc. Permiteţi-mi să vă mulţumesc în numele românilor şi al meu personal” , le spunea că a păstrat ca pe o icoană vie, în firida sufletului,  chipul mamei sale.  (Mama era foarte frumoasă, una dintre cele mai frumoase preotese din Muscel, şi ori de câte ori întâlnesc fete cu faţa de măr pârguit, o văd pe măicuţa mea şi-mi spun în gând: „Aceste codane au să reuşească în viaţă”. Frumuseţea româncelor, harul de-a cânta melodiile noastre populere, le-a făcut să fie apreciate şi iubite tot timpul de către puplic).

 

Iar acum vă invit s-o cunoaşteţi pe Marioara Murărescu în postura de scriitor, comentator muzical, fiindcă pledoaria domniei sale o găsim pe albumele muzicale dedicate iubiţilor noştri interpreţi de muzică populară: Maria Lătăreţu, Ioana Radu, Drăgan Muntean, Maria Răchiţeanu Voicescu, Florica Ungur, Valeria Peter Predescu, Elena Roizen  şi mulţi alţii, au un farmec deosebit, o adevărată confesiune de suflet a slujitorului la Palatul Tezaurului Folclorioc, în care putem să vedem ochiul producătorului, regizorului, al unui creatorului de artă adevărată, dragostea unei mare iubitoare de oameni…

 

„Haide omule/ Călătorule/ Tu, grăbitule,/ Poate te opreşti/ Să te odihneşti?/ Un cântec s-auzi,/ În suflet s-ascunzi/ Dorul de lumină,/ Dor de vreem bună…” Şi continuă: „Bătrânii noştru credeau în puterea cântecului. Spuneau că prin cântec, poţi îmblânzi şi fiarele. De unde vine puterea cântecului? Dar puterea celui care cântă? Vă invit să uitaţi de doruri şi dureri, să vă opriţi o clipă şi să ascultaţi… poate găsiţi răspunsul. Vă vor ajuta, din vremi şi peste vremi, oamenii care au avut această putere, oamenii  pentru care cântecul a fost viaţa lor, a fost şi crezul lor şi modul lor de a spune unei lumi întregi: te iubesc! Oamenii speciali care au vrut doar să cânte… nu au vrut să vorbescă despre ei şi despre cântec… au vrut doar să cânte… Aşa au câştigat o lume, un loc aparte în sufletul oamenilor. Cântând, iubind, aşa au zburat spre stele şi au rămas cu ale lor cântece printre ele… şi adaug eu românul este „născut poet”.  

 

Era 30 ianuarie 2014 când, în curtea spitalului, un brancardier, care-ndepărta zăpada de pe aleea de la intrare, fredona melodia „Mărie şi Mărioară,/ Ochişori de căprioară…” au fost ultimile cuvinte pe care le-a mai auzit fata preotului Murărescu şi, cu un ultim efort a reuşit să mai spună unei asistente medicale: „Vreu lumină! Lăsaţi să intre Soarele…” şi umbra veşniciei s-a lăsat peste chipul muscelencei noastre dragi, MARIOARA MURĂRESCU, care ne-a fost atâţia ani oaspete iubit în casele noastre.

—————————————

(După 60 de zile de neuitare…!)

 

Scriitor-compozitor,

Marin VOICAN-GHIOROIU

Bucureşti

30 martie 2014

BASARABIA – DOCUMENTE ISTORICE, LITERARE, POESEURI…

Posted by Gabriela Petcu On March - 27 - 2014

PREPELITA-Mihai-BASARABIA-cop-wb Ion PACHIA-TATOMIRESCU

 

Una dintre interesantele cărţi lansate vineri, 24 Ianuarie 2014, în sala „Orizont“ a Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Timişoara, este Basarabia – 200*, de Mihai Prepeliţă (născut în 19 octombrie 1947, în satul Bahrineşti**, „satul băgrinilor“, adică „al salcâmilor-de-aur“, «sat de pe graniţă, tăiat în jumătate de frontiera nedreaptă dintre români şi români» – după cum ne încredinţează autorul –, din fostul judeţ al României, Rădăuţi, astăzi, satul Bahrineşti purtând numele „cu semnificant ajustat limbii postbolşevicei stăpâniri“, Bagrinivka, din raionul Hliboca, regiunea Cernăuţi-Ukraina).

 

Înainte de a face „radiografia“ valoros-recentului „op“ semnat de Mihai Prepeliţă, bahrineanul/băgrineanul de astăzi, purtătorul unei impozante bărbi ca de patriah de Moscova („smulsă cu mosoare/bigudiuri cu tot de la purtătorul sacru din Piaţa Roşie“, după cum mi-a declarat, în faţa „nenumăraţilor martori“, vineri, 24 Ianuarie 2014, la Tibissiara > Timişoara, cu prilejul lansării cărţilor lui şi, totodată, al sărbătoririi infinitei noastre zile de re-Unire parţială a Daciei), „scriitor-galaxie“ şi important cercetător de arhive din spaţiile valahofon, rusofon, turcofon etc., ortodox suflet/spirit generos de ens tolstoian (după cum ni-l arată şi tabloul de mai jos, făcut de de Ivan Holomeniuk), adept al propunerii mele (încă de pe când ne-am cunoscut, în 4 august 1995, la Asociaţia Istoricilor Bănăţeni) de a ne numi Ţara, ca şi anticii noştri strămoşi, Dacia, şi militant în acest sens, spre a nu mai fi confundaţi (pe „radical“ de Roma/România, români, istroromâni, macedoromâni/aromâni, meglenoromâni etc.“, de către propaganda sorosistă şi a scursorilor imperiilor evmezice/contemporane) cu aşa-zişii „rromi“ (ţigani indo-europeni), „scriitor-galaxie“ (mai întâi, poet/haijin, apoi, lirosof, romancier, povestitor, nuvelist, dramaturg, eseist, jurnalist/publicist, istoric, traducător în/din mai multe limbi, între care, pe locul I, se află limba rusă, critic literar, pictor etc.), având în „cuiul cătării de la pistolul-mitralieră“ premiul Nobel, trebuie precizat pentru Distinsului Receptor de Carte că tomul prepeliţean de sub lentila noastră, Basarabia – 200, „magnetizează neuronii de aur“, după cum s-a şi dorit, înainte de toate, printr-o serie de documente istorice autentice, asupra unui segment temporal de două secole, 1812 – 2012, din existenţa unei provincii (a unei „ţări de râuri/munţi“) din Pelasgo-Dacia > Valaho-Dacia Nord-Dunăreano-Pontică, aflată/sfârtecată între roţile dinţate ale celor trei imperii evmezice – Imperiul Turc/Otoman, Imperiul Austriac/Habsburgic (din anul 1867, Imperiul Austro-Ungar) şi Imperiul Rus/Ţarist (din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, Imperiul Sovietic/U.R.S.S., sau „Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste“) şi „caracatiţo-prelungirile“ lor în contemporaneitate, Basarabia, provincie ale cărei părţi reprezintă astăzi pe harta Europei „ciopârţitul“ stat evmezic-valah al Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt („rege“/„domnitor“-scut al Întregii Creştinătăţi Valahe/Europene dintre anii 1457 şi 1504 în faţa năvălirilor mongolo-tătaro-otomane), desigur, „mereu-ciuntitul-stat“ de la împărţirile administrativ-teritoriale ale Imperiului Ţarist/Sovietic, îndeosebi, cele dintre 1917, de sub dictatorii Stalin, Hruşciov ş. a., şi până în 1991, cu „statut“ de „Republică Socialistă Sovietică Moldovenească“: (1) Republica Moldova, (2) Ukraina-de-Sud-Prut-Dunăreano-Pontic-Nistreano-Nipruiană şi (3) Ukraina Nord-Vestico-Bucovineano-Maramureşeană. În legătură cu toponimul Basarabia ca „provincie“ (sau „ţară de râuri/munţi“) a Daciei, a Pelasgimii>Valahimii Nord-Pontic-Dunărene, mai trebuie precizat în ciuda „djuvarienilor mancurţi“ („aberant-cumanizatori“) şi a pseudoistoricilor „semănători de confuzii“ (din solda imperiilor evmezice/contemporane):

(1) desemnând deşertul/„arabia“ neamului pelasgo-> valaho-thrac al besilor (dintre Carpaţii Meridionali şi Munţii Hemus/Balcani), „deşert“/„arabie“ (chiar oximoronică, nord-pontic-dunăreană, „harap-albie“) de pe hărţile antice/evmezice, peste secolul al XIX-lea şi până dincoace de primul deceniu al secolului al XX-lea, toponimul pelasg > valah, Basarabia, este grafiat Bessarabia, după cum se vede şi pe harta întocmită în anul 1716, de enciclopedistul prinţ/domnitor Dimitrie Cantemir, pentru Descriptio Moldaviae…, (infra, harta. I); când se „retrage în mare măsură“ deşertul de la Dunărea de Jos, de prin dreptul Bechetului/Dăbulenilor, către nord-est, persistând şi astăzi în Dacia Nord-Pontică de pe Nistrul/Niprul Inferior, toponimul Bessarabia > Basarabia, fireşte, îşi „restrânge aria semantică“ şi, ca provincie a Valahimii, a desemnat/desemnează marea parte din „Moldova Inferior“/„Moldova/Ţara de Jos“;

 

(2) până în 6 ianuarie 1857, după cum se vede foarte bine din „harta sfârtecării statului medieval-valah al Moldovei (lui Ştefan cel Mare/Dimitrie Cantemir) de către Imperiul Otoman/Turcia şi Imperiul Ţarist/Rusia“, hartă prin care era stabilită frontiera bessarabiană/basarabeană (harta II, infra), de la gura Nistrului, „direct“ la cetatea-oraş-valah Bolgrad şi de-aici către Prutul de Mijloc/Superior, toponimul Bessarabia > Basarabia îşi extinsese sfera asupra Moldovei dintre Nistru, Marea Neagră, Prut (până către izvoarele acestuia);

 

(3) în Imperiul Ţarist/Rus, devenit, din 1917, Imperiul Sovietic/URSS., partea Daciei cu Valahimea dintre Nistru, Marea Neagră, Prut şi, la nord, izvoarele celor două râuri, devine gubernia Bessarabia > Basarabia (harta III, supra);

 

(4) după Primul Război Mondial (1914 – 1918), când are loc secunda re-Unire parţială a Valahimii nord-dunărene între hotarele anticului stat strămoşesc al Daciei, tot sub numele de România (ca în 1859), provincia Bessarabia > Basarabia revenise la Patria-Mumă (supra, harta IV), aşa cum se vede şi din harta republicii Ukraina, prezentată la Conferinţa de Pace de la Paris, din anul 1919 (o Ukraină aşa cum a intrat, în 1922, în componenţa Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste/U. R. S. S., statul/imperiul bolşevic/comunist întemeiat de Vladimir Ilici Lenin [n. 1870 – d. 1924], preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului/„premier al U. R. S. S.“ între anii 1917 şi 1924);

 

(5) Cu „ajustările strategic-administrativ-teritoriale“ (în mereu-actualul spirit al testamentului lăsat de modern-vestitul conducător al Rusiei, Petru I [7 mai 1682 – 8 februarie 1725], ce prevedea „înstăpânirea“/„controlul“ Imperiului Ţarist/Rus asupra Mării Baltice, Mării Negre şi Gurilor/Deltei Dunării), „ajustări“/„chirurgii“ făcute de Iosif Vissarionovici Stalin (n. 1878 – d. 1953; secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice între anii 1922 şi 1953), de Nikita Sergheevici Hruşciov (n. 1894 – d. 1971; secretar general al P. C. U. S. între anii 1953 şi 1964) ş. a., Republica Moldova, nou stat valah-contemporan, adică valaha Basarabia, la care face trimitere şi lucrarea Basarabia – 200, de Mihai Prepeliţă, s-a desprins din componenţa Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, din Imperiul Sovietic, la 27 august 1991, cu partea nordică din Bucovina României şi cu partea de sud a Basarabiei, părţi amputate, date şi rămase în stăpânirea Ukrainei (cf. supra, harta V).

 

Basarabia – 200, de Mihai Prepeliţă, are în „deschidere“, nu întâmplător, reproducerea „articolelor patru şi cinci“ din Tratatul de pace ruso-turc încheiat în Bucureşti, la 16/28 mai 1812 (extrase din Documente turceşti privind istoria României, vol. III, 1791 – 1812, Bucureşti, 1986, p. 361 sq.), articole care atrag atenţia asupra limitelor geografice ale străvechii provincii, ale „ţării de râuri/munţi“, din Pelasgo- > Valaho-Dacia Nord-Dunăreano-Pontică, Bassarabia (pe hărţile străvechi, cum s-a mai spus, toponimul este caligrafiat „mai înrădăcinat în semnificat“, Bessarabia, adică „deşertul“/„arabia“ neamului bessi-lor – trib pelasgo- > valaho-dac, „spaima hunilor“, îndeosebi, ce a „ţinut sub control“ migraţiile de la Dunărea de Jos, nume la care face trimitere şi onomasticul valah-contemporan, Băsescu; în antichitate, zona deşertică nord-dunăreano-pontică ţinea de la Dăbuleni/Bechet-România şi până dincolo de stepele de astăzi ale Odessei-Ukraina): «…se prevedea ca hotarul dintre cele două state să fie râul Prut, de la intrarea acestuia în [statul/„principatul“ medieval-valah] Ţara Moldovei şi până la locul unde se întâlneşte cu fluviul Dunărea, iar de acolo să urmeze partea stângă a fluviului Dunărea, până la Gura Chiliei şi până la [Neagra] Mare, iar gura amintită să fie folosită în comun de ambele părţi. [...] Dat fiind că Înalta Împărăţie [Imperiul Turc/Otoman] a cedat statului Rusiei pământul situat în stânga Prutului cu cetăţile existente şi cu oraşele şi cu toţi locuitorii lor, tocmai de aceea, mijlocul râului Prut să fie hotar între cele două state. [...] Împărăţia Rusiei să înapoieze şi să predea Înaltei Împărăţii Otomane pământul Moldovei (Bogdan) de pe partea dreaptă a râului Prut [...], precum şi Ţara Românească (Eflak) şi Oltenia…» (p. 6 sq.).

 

Interesante sunt şi referirile acestui tratat ruso-turc din 29 mai 1812 la statutul insulelor Valahimii din nord-vestul Mării Negre: «Dat fiind că partea stângă a fluviului Dunărea, începând din faţa Izmailului şi până la Gura Chiliei, menţionată mai sus, este foarte aproape de ţărmul care va rămâne în stăpânirea Rusiei, de aceea, insulele mici de aici, nepopulate înainte de război, să nu fie ocupate şi luate în stăpânire de nici unul dintre state, iar de acum încolo, neconstruindu-se pe aceste insule niciun fel de fortificaţii şi întărituri, ele să fie lăsate deşarte, dar să se îngăduie raialelor celor două părţi să meargă acolo pentru a tăia lemne sau pentru pescuit.» (ibid.; în text, supra, trebuie urgent corectat: în loc de Ţara Românească, Valahia, toponim turcizat în Eflak, spre a nu se mai da prilej de „semănături de confuzii“ între România, statul modern de azi şi antic-evmezic-burgheza provincie, sau „ţară de râuri/munţi“, Ţara Românescă, în sinonimie cu Muntenia, confuzii cultivate/întreţinute de istorici falşi, „neşcoliţi“ – spre a nu spune „proşti“, „idioţi“/„idiotizaţi“ etc. –, ori „scoşi la normă“, puşi în solda/slujba „scursorilor din evmezicele/contemporanele imperii“).

 

În continuare, Mihai Prepeliţă publică (în română şi în franceză) Memoriul adresat lui Napoleon I, de către iluminist-înrăzărita intelectualitate valahă nord-dunăreană, datat «octobre/octombrie 1807», un alt important document istoric pentru Valahime («după Emil Vîrtosu», un studiu publicat în 1965, Napoleon Bonaparte şi dorinţele moldovenilor la 1807 – în Studii, tom 18, nr. 2/1965, p. 411/416 sqq.), memoriu în care-i din nou afirmată irepresibila dorinţă de re-Unire – sub numele de Dacia – a „Statelor“/„Principatelor“ Valahilor (după cum se ştie, spre a nu se trezi conştiinţa naţională a Valahimii, imperiile evmezico-burgheze ale anotimpului de-atunci, Turc/Otoman, Austriac/Habsburgic şi Rus/Ţarist nu au permis în 1859 nici numele de Dacia, nici pe cel de Principatele Unite ale Valahilor/Valahimii): «Este demonstrat că ambele provincii, cunoscute [...] sub numele de Moldova şi Valahia au format [...] parte din vechea Dacie [...]»; «În cazul nostru special este de dorit, în primul rând, ca provinciile actuale Moldova şi Valahia să constituie un singur stat suveran, fie sub vechea denumire de Dacia, fie sub una mai modernă, cea de Valahia Mare (Grande Valaquie), aşa cum fusese înaintea separării celor două state…» (p. 8 sq.).

 

A nu se uita că studiul lui Em. Vîrtosu (Vârtosu), din anul 1965, arată un deosebit curaj în faţa cenzurii de pe acel segment temporal, chiar dacă-i considerat an al ieşirii ştiinţei/culturii noastre din conul de umbră al stalinismului/proletcultismului, deoarece „directiva Moscovei“ (din 1878, de la înfiinţarea statului Bulgariei în urma războiului ruso-valaho-turc) era a se face vorbire numai despre Ţaratul Bulgar, nicidecum (nu a permis nici istoricilor/traducătorilor) a se grăi, traduce, ori scrie ceva despre marele stat medieval al Valahimii, datorat Dinastiei Valahe a Asăneştilor, stat cunoscut în documentele secolelor XII – XIV (îndeosebi „cruciate“, în limba franceză) drept Valahia Mare/La Grande Blàquie (cuprinzând mari părţi din Dacia Sud-Dunăreană/Balcanică şi din Dacia Nord-Dunăreană, adică partea cea mai mare a anticei Dacii Burebistane/Regaliene), stat de care s-a temut şi pe care l-a ocolit însuşi Genghis Khan (1206 – 1227), ale cărui armate au făcut cale-ntoarsă imediat după biruinţa-i de la râul Kalka, din 31 mai 1223, când au zdrobit mai numeroasa armată de sub conducerea prinţilor Rusiei (de-atunci înrobită de mongoli pentru vreo trei veacuri).

 

Aşadar, în 1807, elita/intelectualitatea Valahimii (nu cum cea de azi) păstra în conştiinţa-i naţională sinonimia „perfectă“, Dacia – Valahia Mare (La Grande Blàquie, din vremea Dinastiei Asăneştilor), relevând (dintre roţile dinţate îmbinate la Dunăre/Carpaţi ale celor trei imperii evmezice menţionate mai sus – austriac, turc şi rus –, cu speranţă într-un veritabil spirit justiţiar-istoric-iluminist şi „reparator“) puternicului Imperiu Francez şi împăratului acestuia, Napoleon I (1769 – 1821), idealu-i aproape bimilenar de re-Unire.

 

Celelalte importante documente istorice („turceşti“, „ruseşti“ etc.) antologate în această carte de Mihai Prepeliţă – extrase din diferite „lucrări de referinţă“: turcescul Raport [...] în legătură cu măsurile ce se impuneau pentru întărirea apărării hotarului de la Prut  (p. 10 sq.); V. Veliman, Relaţiile româno-otomane, dintre anii 1711 şi 1821, după Documente turceşti, editate în Bucureştii anului 1984; Istoria Românilor, vol. VI, apărut sub egida Academiei Române, în anul 2002, la Editura Ştiinţifică din Bucureşti (pp. 11 sq.); Basarabia – recensământul rusesc din a. 1817 (p. 13); Raportul amiralului Pavel Câceagov către ţarul Alexandru I ; Memoriu către regele Carol al II-lea al generalului de divizie I. Antonescu (p. 23 sq.); Situaţia militară şi civilă din Basarabia, copie de pe radiograma nr. 19771/16 august 1940 a Inspectoratului de Poliţie şi Siguranţă către Direcţiunea Generală a Poliţiei (p. 25 sq.); Atrocităţi sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord din 10 octombrie 1940 (p. 27 sqq.); General Ion Antonescu, comandant de căpetenie al Armatei [Române], Vă ordon: treceţi Prutul…! (textul integral, din 22 iunie 1941, necenzurat, aşa cum se păstrează în Arhivele Militare Române; în carte, la p. 35); extrase despre „problema Basarabiei“ din texte politice/istorice, semnate de Mihai Eminescu, Vladimir Ilici Lenin, mareşalul Ion Antonescu, Zamfir C. Arbure, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Viaceslav Samoşkin, Nicolae Ciachir, Nichita Stănescu, Leonida Lari, Grigore Vieru, Cezar Ivănescu, Gheorghe Ghimpu, Andrei Vartic, Gh. Buzatu ş. a. (p. 36 sqq.); Lege pentru instituirea Zilei Naţionale de Cinstire [la 1 Aprilie] a Memoriei Românilor, victime ale masacrelor de la Fântâna Albă (p. 46 sq., desigur, în afara „superstiţiosului polisemantism pâcâlitor al zilei de-ntâi april“) etc. – ne aduc în „prezentul“ Basarabiei ca (stalinistă) Republică Socialistă Sovietică Moldovenească, „eliberându-se“ din chingile Imperiului Sovietic-Rus (U. R. S. S.) în 27 august 1991 (cf. Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, pp. 14 – 16).

 

Mai în valea textelor prepeliţiene din acest „op“, Distinsul Receptor („de Literatură-Document“) descoperă: valoroase pagini comemorative ale lui Mihai Prepeliţă, pentru Leonida Lari (p. 48 sq.), Ion Macovei (p. 55 sqq.), cât şi extrase din opera celor amintiţi, interviuri (Aneta Grosu în dialog cu Ion Macovei, pp. 59 – 61; Tatiana Cortun – Mihai Prepeliţă, pp. 62 – 67; Sandor Kalloş – M. Prepeliţă, pp. 78 – 98; august, 2010: Mihai Prepeliţă şi mătuşa Mărioara Cucoară din Parcova, la 106 ani, pp. 189 – 197), pagini de jurnal (puse sub un grăitor motto: „Să tot scriu şi să tot mor în fiecare zi…“: Jurnal „moscovit“… sau 33 de zile din viaţa mea fără de sens, pp. 99 – 121), eseuri (cel despre Lev Tolstoi „transferat în Armata Dunăreană“, de ocupaţie a Valahimii de la Dunărea de Jos, aflată în „năvodul“ imperial-otoman, din 12 martie până în 19 iulie 1854: Despre Bucureşti… mi-a rămas o impresie poetică, pp.122 – 135), scrisori deschise (O scrisoare adresată preşedintelui interimar al Republicii Moldova şi un răspuns strict…„cancelăresc“, pp. 144 –147) şi Dosarul Nobel – Mihai Prepeliţă „candidat la Premiul Nobel în domeniul literaturii“ (pp. 201 – 289), un veritabil dosar cu care ar putea obţine – aidoma nouă – chiar şi Premiul Nobel al Rândunicilor de sub Auroră (nu vă grăbiţi la solstiţial-iunienii urşi albi, că nu-i vorba de numele crucişătorului de pe care, la Sankt Petersburg/Leningrad, a fost trasă prima salvă de tun a declaşării Marii Revoluţii Bolşevice/Socialiste Sovietice din Octombrie 1917, ci de Aurora) Boreală, mai ales pentru faptul că şi acest dosar este înaintat „departamentului Nobel“ al Academiei Regale Suedeze din Stockholm de către Academia Dacoromână din Bucureşti (S[e]R[e]L[eul] d-lui dr. Geo Stroe).

(18 mărţişor, 2014, la Piramida Extraplată  de Tibissiara > Timişoara)

___________________

* Mihai Prepeliţă, Basarabia – 200, Bucureşti, Printech (colecţia: Românii uitaţi în Imperiul Răului ; ISBN 978–606–521–824–6), 2012 (pagini A-5: 290).

** Toponimul pelasgo- > valaho-dac, Bahrineşti/Băgrineşti < pelasgo-dac. bagrina/paegrina „salcâm-auriu/de Dacia“ (Laburnum anagyroides), cuvântul/numele de plantă e atestat documentar din orizontul anului 50 d. H. + suf. top. -estes > -eşti, desemnând „localitatea/satul celor din băgrini/salcâmi-aurii“ (cf. Ion Pachia Tatomirescu, Zalmoxianismul şi plantele medicinale, vol. II, Timişoara, Editura Aethicus, 1997, p. 195 sq.); cele cinci hărţi privind Basarabia se află în circuitul internetizat, de la Enciclopedia Liberă Wikipedia (http:// ro.wikipedia.org) citire…

Cea mai mare ameninţare la adresa României

Posted by Gabriela Petcu On March - 18 - 2014

Maria-Diana-PopescuMaria Diana Popescu

 

Cît de alterate sînt instituţiile statului, dacă a trebuit să intervină S.R.I. pentru anihilarea unei reţele de trafic cu tone de carne stricată şi evaziune fiscală, sprijinită, potrivit declaraţiei procurorilor, de lucrători de la Protecţia Consumatorului şi din Poliţia de Frontieră! Denumirea corectă a „Protecţiei Consumatorului este, de fapt, „Protecţia Infractorilor”. Reiau o întrebare mai veche: în ce ţară din Europa, domnule Prim Ministru, cetăţenii sînt păcăliţi să consume resturile de la masa Occidentului şi să plătească de trei ori, cu arcanul, servicii de care nu toţi au nevoie? Vorbind aici despre taxa radio-tv, încasată abuziv prin factura de energie. Ce treabă are „Electrica-distribuţie” cu Televiziunea Naţională? Domnule Prim, ajunge cu batjocorirea românilor! Chiar de se plînge românul la A.N.P.C., tot nimic nu rezolvă. Fărădelegea are putere de lege. A.N.P.C. există, aşa, pentru diversiune, ca să se spună că, iată, e cineva acolo care veghează, pe salarii fabuloase, şi-i apără pe consumatori. Da, de unde? Îi protejează pe făptaşi. Cu o lună în urmă, Germania a livrat marcheturilor din Ţară, prin intermediul unor firme româneşti, tone de mezeluri expirate. Aţi văzut pe cineva cu cătuşe la mîini pentru subminarea sănătăţii şi a siguranţei naţionale! Nu. Iată, acum, cu ajutorul S.R.I, au fost găsite 115  tone de carne de porc expirată în judeţele Braşov şi Mehedinţi. Termenul de valabilitate expirase din vara lui 2013. Dragi români, fugiţi de carnea şi de mezelurile supermarcheturilor cum fuge diavolul de tămîie! Altfel, vă achiziţionaţi moartea pe banii dumneavoastră.

 

Instituţiile de ordine şi control iau cina cu mafia autohtonă şi externă

 

O strategie bine gîndită este pusă în practică de olimpienii piramidei de Putere. În linia întîi se află  firmele de distribuţie a cărnii de porc stricată, apoi, presa, cumpărată şi ea, lansează ştirea unei invazii a gripei porcine, iar companiile farmaceutice, cu vaccinul din care ies aburi calzi, aşteaptă la colţ intrarea pe piaţă. La fel s-a întîmplat şi cu gripa aviară. Fiecare şi-a primit comisionul gras pentru diversiune şi acţiune, fără să ia în calcul pagubele produse ţăranilor români prin uciderea premeditată a zeci de mii de păsări sănătoase. De 24 de ani sîntem sabotaţi cu gripe porcine, aviare, ţînţari, căpuşe, boala vacii nebune, vaccinuri periculoase, medicamente şi alimente burduşite cu substanţe cancerigene.

 

România este sabotată din interior şi din afară, pentru că instituţiile de ordine şi control iau cina cu mafia autohtonă şi externă. „Protecţia Consumatorului” a devenit o hală ticsită cu neamurile clasei politice! La fel şi droaia de instituţii de control, cu înalţii lor funcţionari, capabili doar să-şi negocieze şpaga cu firmele reclamate de românii păgubiţi. Altfel nu-mi explic cum, sub ochii lor, carnea pe care alte ţări trebuia s-o arunce la tomberon, este adusă şi vîndută ca „nouă” în România, pentru ca „sursa” să nu mai cheltuiască cu distrugerea ei. Başca, profitul. România a devenit raiul escrocilor şi samsarilor occidentali, care şi-au dat mîna cu autorităţile române. Fiţi pe pace! Nimeni de la Inspecţia sanitară sau de la Inspecţia economică nu v-a ajunge după gratii.

 

Hoţii de stat au avut ca model chiar unele oficialităţi ale instituţiilor U. E.

 

Cine a învăţat sluga hoaţă? Aţi ghicit! Guvernanţii. Aceştia încurajează hoţia prin atitudine tovărăşească faţă de hoţi, faţă de hoţii din ei înşişi, prin legi parafate în apărarea lor şi prin amnistierea  infractorilor. Au fost înfiinţate zeci de instituţii şi autorităţi naţionale de control, evaluare şi supraveghere, noi ministere de adăpostit tovarăşii de hoţie, dar la un Minister al Siguranţei Naţionale nu s-au gîndit, lipsa siguranţei naţionale fiind cea mai mare ameninţare la adresa României. Hoţii autohtoni au avut ca model chiar unele oficialităţi ale instituţiilor Uniunii Europene. Dacă ne gîndim doar la Cristine Lagarde, şeful F.M.I, acuzată de complicitate la fals şi deturnare de fonduri publice (ar fi furnizat 1 milion de dolari unui susţinător al fostului preşedinte Sarkozy, bani a căror provenienţă este necunoscută) şi la cel mai nou exemplu, vicepreşedintele Băncii Europene de Investiţii, Magdalena Alvarez, implicată în deturnarea de fonduri destinate unui program social. Potrivit presei, suma deturnată ar putea depăşi 140 de milioane de euro. Auziţi cu ce sume se joacă netrebnicii ăştia, în timp ce unor popoare ale Europei integrate, considerate a fi lumea a treia, li se serveşte austeritate, sclavie, dezbinare şi sărăcie!

 

Pînă şi morţii au devenit o afacere rentabilă pentru mafioţi

 

Hrana şi sănătatea populaţiei sînt o problemă de siguranţă naţională, deci şi de competenţa S.R.I. La fel cum ar trebui să fie manifestaţiile extremiştilor maghiari, ai membrilor şi simpatizanţilor „Partidului Jobbik”, privatizările frauduloase, Pungeşti şi R.M.G.C. Ei nu sînt plătiţi doar ca să urmărească adversarii preşedintelui sau ai primului ministru. Eu cred că instituţia are deja lista cu membrii Jobbik, prezenţi pe teritoriul României (nume, prenume, semne particulare, stare civilă, grupa sanguină). În mod sigur îşi face datoria, însă deciziile le iau alţii, nu întotdeauna în beneficiul statului şi al românilor. Presa scrie că S.R.I. avea unele informaţii de la începutul lui 2013 despre reţeaua care aducea carnea stricată în România. Asta înseamnă că, de peste un an de zile, deşi autorităţile plătite să vegheze la sănătatea populaţiei cunoşteau problema, am fost  supravegheaţi să mestecăm bine carnea alterată din import. Explicabil atunci de ce tot mai mulţi sînt interesaţi să-şi extindă afacerea pompelor funebre, avînd în vedere dosarul mitei în care sînt implicaţi cîţiva poliţişti, angajaţi ai SMURD, ai ambulanţei şi patroni de pompe funebre, care primeau cîte 700 de lei pentru fiecare deces semnalat. Pînă şi morţii au devenit o afacere rentabilă pentru mafioţi.

 

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

agero

Catârul – fabulă politică

Posted by solariu On March - 11 - 2014

catarul

☺☺☺☺☺☺☺

Pe vremuri, la o fermă bogată şi frumoasă,
Trăia printre-animale şi un catâr de “rasă”.
Şi se muncea acolo într-un continuu flux,
Doar el, catârul nostru era şomer de lux.

De-aceea chiar stăpânul, nemaiavând răbdare,
Îl trase deoparte şi ţi-l luă cam tare:
-Aşa nu se mai poate, m-a apucat oftica,
Tu doar mănânci fâneţea şi nu produci nimica.

Ia uite la Mărţuică, bătrânul nostru bou
Cum trage toata ziua, în plug, ca un erou.
Sau uite la Joiana cea care zi şi noapte
Ne dă la toată lumea găleţi întregi cu lapte.

Găinile de-asemeni se screm şi una două
Ne pricopsesc deodată cu zeci şi zeci de ouă.
Chiar şi cocoşul nostru acela pintenat
Ne cântă dimineaţa să ne sculăm din pat.

Ori harnicul de Murgu, prea blândul nostru cal
Ce trage la căruţă, la vale şi la deal.
De-aceea-ţi spun cu riscul de a părea cam snob
Că-i musai azi în fermă să-ţi iei şi tu un job.

Ai două variante, de mult au fost gândite,
În două posturi cheie, puţin cam diferite.
Să tragi şareta nouă ce-o vezi lângă hambar,
Sau peste animale, să fii parlamentar.

-Stăpâne, rog mă iartă, ţi-o spun doar amical:
Sunt doar catâr, n-am trupul puternic ca un cal.
Iar varianta-a doua… să fiu parlamentar,
Doar vezi destul de bine că nu sunt chiar… măgar.

- Sorin Olariu -

Pericol de război la granițele României (III)

Posted by Gabriela Petcu On March - 6 - 2014

FOTO 1 - Nave rusesti debarca in portul Sevastopol din CrimeeaMulți observatori ai evenimentelor care sunt în derulare în Ucraina au făcut remarca – și s-au limitat doar la ea – că reacția militară a Rusiei a fost dictată de orgoliul ei de mare putere. Desigur, poate fi o explicație, dar nu este singura și, desigur, nu cea mai importantă. Cu rol de hub de rețea pentru gazele rusești, grânar pentru o serie de țări din Europa, fiind de asemenea și un foarte important port la Marea Neagră, Ucraina este ”prinsă la mijloc” între interesele politice, economice și militare ale Rusiei (și Chinei, mai puțin vizibilă) pe de-o parte, și ale UE (secondată de SUA), pe de altă parte.

*

Politologul american de origine poloneză Zbigniew Brzezinski, consilier al mai multor președinți americani – inclusiv al lui Barack Obama – spunea în 1998 că “…fără Ucraina, Rusia nu mai este un imperiu eurasiatic.” De aici, poate și explicația atitudinii foarte tranșante, prompte, rapide și spectaculoase a Rusiei. Același Brzezinski mai spunea recent că “…dacă Ucraina e zdrobită în timp ce Occidentul e spectator, libertatea şi securitatea României, Poloniei şi a ţărilor baltice vor fi ameninţate.” Cu toate că politologul american, ”uns” cu toate alifiile administrațiilor americane care s-au succedat la Washington, nu ne oferă și alte detalii ale intereselor americane în Ucraina (dincolo de mult și în exces clamatele ”asigurarea drepturilor fundamentale ale omului”), este lesne de înțeles că pe fond el are dreptate. Atât la București, cât și la Chișinău, criza ucraineană, implicațiile și mai ales posibilele evoluții ale acesteia sunt urmărite cu multă îngrijorare, chiar dacă acest fapt nu este sesizabil pentru omul rând preocupat de grija zilei de azi și mai puțin a celei de mâine. Pe parcursul celor trei episoade ne-am străduit să redăm opiniile unor oameni foarte bine familiarizați cu problematica spațiului în discuție, foști diplomați români, analiști de informații (itelligence), precum și a unor surse foarte bine informate din Republica Moldova. Iată, în continuare, alte câteva dintre aceste opinii.

FOTO 2 - Dr. Tiberiu Tanasa, cercetator asociat Universitatea Dimitrie Cantemir din BucurestiVariante pentru Ucraina: ”opțiune europeană”, ”stat tampon” sau întoarcerea la ”Maica Rusie”

Potrivit dr. Tiberiu Tănase – cercetator asociat la Universitatea Creştină ”Dimitrie Cantemir” din București, formator de securitate si intelligence & history intelligence – materializarea opțiunii eropene pentru care s-a murit la Kiev, este greu de realizat. ”Ceea ce ar putea e urma e greu de prognozat – spune Tiberiu Tănase – având în vedere că extinderea NATO a ajuns la graniţele Ucrainei. Rusia va face tot posibililul să menţină Ucraina ca stat tampon între teritoriul rus şi NATO şi să o replaseze în sfera sa de dominaţie, integral sau parţial, pentru păstrarea securităţii spaţiului său de interes. În acest moment, o încercare de reorientare a Ucrainei către spaţiul politic şi economic european, este încă un fapt foarte puţin probabil, având în vedere că SUA vor trebui să facă eforturi imense pentru integrarea  Ucrainei în  Uniunea Europenă.”  Profesor. dr. Tiberiu Tănase consideră situația din Ucraina atât de fluidă încât ea poate evolua în următoarele săptămâni spre separatism teritorial, fapt urmat aproape inevitabil de o criză economică cu efecte devastatoare. ”….situaţia actuală este fluidă şi instabilă – spune Tănase – și ea poate evolua spre o situaţie mult mai periculoasă, spre  seccesiune sau sparatism teritorial alimentat de o criză economică puternică ce se poate transforma într-una socială greu de controlat si stabilizat.”   

În Republica Moldova, dincolo de admirație, foarte multă îngrijorare

O sursă foarte bine informată dintr-o structură militară de la Chișinău, sursă care a dorit să-și păstreze anonimatul, ne-a declarat că ”Există temeri serioase cu privire la extinderea conflictului și influențele negative directe asupra Republicii Moldova: economice, politice, sociale. Însă, în aceeași măsură, crește și admirația față de mobilizarea unui popor, ucrainenii (…) împotriva dictaturii, a sovietelor, a înapoierii și a corupției, a politicienilor vânduți. Cu unele excese naționaliste tipic ucrainene, desigur, de pe urma cărora pătimesc încă mulți români. Impresia majoritară (și pragmatică), la Chișinău, despre evoluțiile recente din Ucraina este că eventuala consolidare a schimbării de macaz de la Kiev ar izola complet Transnistria și ar putea, astfel, să orienteze situația într-o direcție favorabilă Moldovei.” Aceeași sursă consideră că ar fi o lovitură dată și ”coloanei a V-a” din Republica Moldova. ”S-ar reteza, aproape, cordonul ombilical ce alimentează permanentul șantaj multiplu practicat de Moscova, ne-a declarat aceeași sursă. Am spus „aproape”, deoarece coloana a V locală (…), fără legături reale altele decât limba sovietică, nostalgiile staliniste și îndoctrinarea pravoslavnico-bolșevică, este foarte vioaie. Și suficient de influentă, într-o țară având o populație dezorientată și cu o cultură politică precară. Deci, esențialmente supusă manipulării.” Potrivit sursei noastre, situația din Ucraina se vede mult mai realist de la Chișinău, față de cum se vede de la București. ”… pe de o parte – ne-a declarat sursa respectivă – starea de conflict extern le-ar fi profitabilă pro-rușilor. Pe de altă parte, cozile de topor ar fi gata, oricând, să o alimenteze din interior pentru a dezvolta și mai mult confuzia și a se face parte în proces. În orice caz, de la Chișinău, situația, în general, se vede mult diferit de cum se ițește de prin știrile și analizele din România sau de cum ne-ar conveni nouă să fie…”    

 

În loc de concluzii

 

În acest ”război al intereselor”, mult timp nevăzut, dar care a devenit acum (aproape) realitate și destul de vizibil, aspirațiile ucrainenilor contează mai puțin. Ele sunt doar ”un paravan” al fățărniciei cu care se face adevărata, reala și cruda politică internațională bazată exclusiv pe interes și pragmatism economic. Morții ucraineni, indiferent de ce parte a baricadei se vor fi aflat ei, vor fi, unii dintre ei, ”eroii de serviciu”, cei care vor da legitimitate noii puteri care se va instala și care, chipurile, va împlini idealurile de libertate și prosperitate a cetățenilor ucraineni. Ceilalți morți, vor fi etichitați probabil ca ”teroriști” și vor deveni victimele noii puteri, oricare va fi aceasta. Un scenariu binecunoscut, nu vi se pare?  În spatele marionetelor politice ce se vor instala la putere cu binecuvântare externă, se vor afla însă ”adevărații sforari” - indiferent cum se vor numi ei – și care vor dispune și profita cu adevărat de resursele Ucrainei și poziția ei geo-strategică de excepție. Cei care pierd vor fi însă, oricum, ucrainenii.

 

Notă:

FOTO 1 – Nave rusesti debarca in portul Sevastopol din Crimeea

FOTO 2 – Dr. Tiberiu Tanasa, cercetator asociat Universitatea Dimitrie Cantemir din Bucuresti

 

Nicolae BalintNicolae BALINT

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors