Archive for the ‘Romani in lume’ Category

Anticipand viitorul – Romanii din Basarabia

Posted by Stefan Strajer On July - 1 - 2009

nicolae-dabija

 Anticipand viitorul…

Autor: Nicolae Dabija

Un editorial exceptional al marelui roman, Nicolae Dabija, despre cum a tiparit acum 15 ani, cu grafie latina, – in afara legii – saptamanalul “Literatura si Arta”. A fost, in conditiile de-atunci, o fapta de eroism. Fara discutie!
In acest fel, limba “moldoveneasca” si-a incetat virtual existenta.

La 15 iunie 2009, s-au implinit 20 de ani de cand saptamanalul Literatura si arta apare tiparit cu grafie latina. Un eveniment care astazi, cand alfabetul nostru e prezent pretutindeni, s-ar parea lipsit de o relevanta deosebita. Pana la 15 iunie 1989 aparuse in grafie latina un singur numar al ziarului Glasul, in luna martie 1989, tiparit la Riga (Letonia), cu concursul prietenilor nostri Leons Briedis si Maria Macovei. Dar prima publicatie care a aparut sistematic, saptamana de saptamana, dupa 1944, in spatiul din stanga Prutului a fost Literatura si arta. Acest lucru s-a intamplat cu 78 de zile mai devreme de adoptarea Legii privind trecerea scrisului nostru la alfabetul latin.
Timp de 78 de zile „L.A.” a aparut „in afara legii”, cum era calificat acest lucru de catre procurorul general al republicii de atunci, N. Demidenko. Cine isi mai aminteste azi acel eveniment, care, de fapt, a pregatit trecerea intregii republici la scrisul nostru, fara emotii?! in acea zi tirajul saptamanalului a crescut brusc: de la 189.000 – la 260.000 de exemplare. Pentru prima data dis-de-dimineata se facusera cozi lungi de sute de metri la chioscurile de ziare din oras. Fiecare solicitant cumpara cate 10-20 de exemplare. Oamenii isi faceau cadou unul altuia Literatura si arta cu noua grafie.
in realitate, cum afirmau multi dintre cititori, in acea zi Basarabia a trecut la alfabetul latin. incepand cu 15 iunie 1989 concetatenii nostri invatau de pe paginile saptamanalului sa citeasca, deprindeau sa-si faca semnaturile in noua grafie inca ilegala, chiar daca erau amenintati de sefi, pe zidurile din oras apareau tot mai multe inscriptii in grafia noua, iar in cimitire erau cioplite pe cruci inscriptii in alfabet latin (mortilor puterea nu le mai putea face nimic!, or, pana la acea data, multi dintre cei care-si caligrafiau doar semnatura sau scriau folosind doar caracterele latine erau exmatriculati din facultati, dati afara din serviciu, condamnati ca nationalisti etc.).
in aceeasi zi a fost convocata o sedinta neordinara a biroului Comitetului Central al Partidului Comunist al RSSM. Fiecarui membru al Biroului i s-a pus in mapa cate un exemplar de Literatura si arta. Mircea Snegur, ex-presedinte al republicii, pe atunci secretar al C.C. si membru al Biroului, avea sa consemneze astfel acel eveniment in cartea sa de memorii: „La 15 iunie 1989, de ziua trecerii in eternitate a marelui poet Mihai Eminescu, a aparut primul numar in grafie latina al saptamanalului Literatura si arta, moment de semnificatie epocala. Era ceva cu totul iesit din comun, dl Nicolae Dabija asumandu-si un mare risc. Conducerea nu a cutezat insa sa intreprinda masuri „represive”. (Mircea Snegur, Labirintul destinului. Vol. I. – Chisinau, 2007, p.426).
Explic. Mi-am asumat cu adevarat acel mare risc dintr-un motiv mai mult decat simplu: orheienii ma alesesera la inceputul acelui an deputat al poporului in Sovietul Suprem al URSS si aceasta pozitie imi acorda imunitate parlamentara: conform Statutului deputatului, nu puteam fi sanctionat in nici un fel decat cu acordul Sovietului Suprem al URSS. Membrii Biroului Politic al C.C. Stiau si ei acest lucru, si tocmai de aceea n-au cutezat sa ia „masuri represive”, cum le-a numit Mircea Snegur. A doua zi, Nikolai Bondarciuk, secretar cu ideologia al C.C. al partidului comunist, a aparut in presa cu o declaratie in care a mentionat: „in RSSM doresc alfabet latin doar Uniunea Scriitorilor si un ziar − Literatura si arta, poporul nu doreste acest lucru, pentru ca introducerea acestui alfabet va lasa populatia analfabeta, el costand milioane de ruble…” Etc.
Acest eveniment a devenit posibil cu concursul unor mari entuziasti si mari patrioti: Axentie Blanovschi, Haralambie Moraru, Alecu Renita, Boris Vieru, Gheorghe Budeanu, Vlad Olarescu, Valentina Tazlauanu, Ion Cataveica, Rodica Iuncu, Raisa Ciobanu s.a., care au pregatit acel numar istoric in clandestinitate.
Aflasem ca unica tipografie care avea in folosinta alfabetul latin era „Stiinta”, care apartinea Academiei de stiinte. Cateva linotipiste, mai multe nopti la rand, au cules, cu cea mai adanca discretie, acel numar. Odata pregatit si asezat pe hartie de calc, numarul a fost adus la Editura „Universul”. Aici am avut sustinerea inginerului Boris Mihalachi, care a dat imediat indicatii sa fie tiparit. in reteaua de chioscuri revista a fost pusa in vanzare a doua zi, pe cand abonatilor aceasta le-a fost inmanata abia peste 2-3 zile. Se motiva ca ar fi o publicatie noua. Si abia dupa ce am convins – cu unul si acelasi indice al saptamanalului trecut in nomenclatorul publicatiilor periodice ca Literatura si arta e aceeasi cu Литература ши aрта, la care se abonasera cei aproape doua sute de mii de cititori din republica si de peste hotarele ei – saptamanalul a fost difuzat.
Mentionez ca, la acea ora, in toata RSS Moldoveneasca nu exista nici o masina de dactilografiat cu litere latine. Dar am aflat pe cai ocolite ca la Balti exista una. Ea apartinea tanarului profesor universitar Iulius Popa. Atunci ne-am si imprietenit cu distinsul om de cultura. impreuna cu Grigore Vieru cautasem in acele zile o masina cu grafie latina si la Bucuresti. Dar ne-am pomenit cu toata securitatea ceausista pe urmele noastre. in volumul Cartea Alba a Securitatii, aparut la Editura Presa Romaneasca din Bucuresti in 1996, la pagina 442 este reprodus un raport cu urmatorul continut: Iunie 1989 strict secret “Nicolae Dabija si Grigore Vieru din RSS Moldoveneasca, aflati in tara noastra ca invitati la Simpozionul international Mihai Eminescu, au solicitat lui Dumitru Radu Popescu, presedintele Uniunii Scriitorilor, sa-i sprijine in obtinerea unei masini de scris cu caractere latine. Au precizat ca, incepand cu 15 iunie a.c., au obtinut aprobarea pentru tiparirea cu caractere latine a revistei Literatura si arta, al carui redactor-sef este Nicolae Dabija, dar nu au cu ce sa dactilografieze spalturile in limba romana, intrucat in URSS nu se gasesc masini de scris cu asemenea caractere, iar din Romania nu pot cumpara, datorita restrictiilor prevazute de reglementarile legale. in ceea ce priveste modalitatea de introducere in RSS Moldoveneasca a masinii de scris, cei doi au afirmat ca nu ar fi probleme, intrucat, fiind recent alesi in Sovietul Suprem al republicii, nu vor fi controlati la frontiera. Dumitru Radu Popescu preconizeaza sa informeze cu aceasta problema Sectia de presa si propaganda a C.C. al P.C.R. Nicolae Dabija si Grigore Vieru vor pleca din tara in seara zilei de 20 iunie.” (A.S.R.I. Fond „D”, dosar nr.10966, vol. 6, f.113).
Iata cum comenteaza autorii acestui volum „raportul 487”: „Dupa opinia noastra, documentul este deosebit de elocvent in ceea ce priveste impasul ridicol al politicii „patriotului” Nicolae Ceausescu: doi scriitori romani de dincolo de Prut, sositi cu mari sperante in patria-mama, nu-si puteau procura la Bucuresti, unde soarele ar trebui sa rasara pentru toti romanii, nici macar o masina de scris, instrumentele respective fiind puse la index. Daca au procurat-o totusi, totul s-a petrecut pe sub mana si cu aprobari speciale, ca si cum ar fi fost vorba despre o hotie” (Cartea alba a Securitatii. – Bucuresti: Presa Romaneasca, 1996, p.508).
Cu toate eforturile noastre, cu tot concursul acordat de parintele Vasile Tepordei, care a si gasit masina de scris de care aveam nevoie intr-un anticariat si aprobarea pe care urma sa o obtina D.R. Popescu, securitatea ceausista a facut tot posibilul sa nu scoatem din tara masina de scris (in ziua cand am plecat, anticariatul respectiv a fost toata ziua inchis „din motive tehnice”).
Cel care ne-a salvat a fost tot parintele Vasile Tepordei, basarabean nascut la Carpesti, Cantemir, care ne-a adus la tren o punga unde se aflau cele 31 de semne metalice ale alfabetului latin, pe care Sfintia Sa le-a retezat cu un instrument de taiat metalul chiar de la masina sa de scris. Aceasta a incaput intr-un buzunar, ca sa putem trece fara probleme frontiera in URSS. La Chisinau, prietenul Ion Fiodorov a scos de la o masina de dactilografiat literele rusesti ca sa le sudeze in locul lor pe cele latine. Asa ne-am pricopsit cu o masina de dactilografiat cu alfabet latin.
Acel impact de la regasirea scrisului nostru fusese unul deosebit.
in case, parintii si-au invatat copiii sa citeasca si sa scrie dupa articolele din ziar, indemnandu-i sa transcrie texte, sa le invete pe de rost. in acele zile, in semn de apreciere pentru gestul nostru, in orasul Orhei o strada a fost botezata: Literatura si arta, gospodaria agricola din satul Sauca, raionul Ocnita, la adunarea satului, si-a schimbat denumirea in Literatura si arta. in comuna Ohrincea, raionul Criuleni, Literatura si arta are o fantana care-i poarta numele: chiar in inima satului, in acel iunie 1989 a fost ctitorit un izvor din care jumatate de localitate ia apa si azi, ocrotit de un zid semi-rotund cu imagini din Renasterea noastra nationala transpuse in mozaic. (La el m-au dus sa mi-l arate cu mai multi ani in urma sotii Raisa si Gheorghe Ciobanu). Pictorul Stefan Florescu din Balti ne-a donat un tablou (care poate fi vazut in redactia noastra) intitulat: Literatura si arta. Dumitru Popovici, ex-ministru al Comertului, mi-a povestit ca un consatean din Saratenii-Vechi a pus intr-o caseta metalica acel exemplar de „L.A.”, zidindu-l, pentru viitorime, in fundamentul casei, pe care tocmai incepuse sa o ridice.
Aveam pe atunci abonati in 56 de tari ale lumii si aproape in fiecare oras din URSS unde locuiau basarabeni. Academicianul Petru Soltan imi povesteste despre un profesor, originar din Basarabia, (se pare Andreev), care preda la Universitatea din Leningrad (Sankt-Petersburg): atunci cand a primit acel numar (nr. 25), i-a sunat pe toti basarabenii si bucovinenii pe care ii cunostea in capitala nordica a Rusiei, invitandu-i la o anumita ora dintr-o zi in una din aulele universitare. Cand toti s-au adunat, le-a prezentat acel numar de ziar, apoi a prins sa le citeasca din el articol dupa articol. La un moment dat, cel care citea si-a indreptat ochii spre auditoriu si a vazut ca toata sala – profesori, doctoranzi, muncitori, fosti deportati – plangea. Erau lacrimi de bucurie. Dupa ani de exil, scrisul nostru revenise Acasa.
Nomenclatura de la Chisinau era speriata: ea intelesese ca Moscova aproape ca era de acord ca in Constitutia RSS Moldovenesti „limba moldoveneasca” sa fie trecuta, ca limba de stat, alaturi de limba rusa, dar nu sustinea nicidecum trecerea scrisului nostru la alfabetul latin. in Enciclopedia sovietica moldoveneasca (Chisinau, 1974, vol.4, p.376) se sugera ca prin faptul ca „limba moldoveneasca foloseste alfabetul rus”, ea se deosebeste de limba romana.
Odata cu trecerea la alfabetul latin urma sa se descopere ca regele este gol: limba moldoveneasca inceteaza sa mai existe. Asa basarabenii, isi faceau calculele lor ideologii imperiului, vor afla ca limba lor e romana. Iar daca limba li-i romana, inseamna ca si ei sunt romani. Iar daca suntem romani, ar fi firesc sa doreasca unirea RSS Moldovenesti cu Romania. Odata cu aparitia acelui numar de Literatura si arta, nomenclatura de partid fusese pusa in fata unui fapt implinit.
Vocile care ne condamnau de la tribunele partinice erau mai sovaitoare, pe cand cele ale multimilor erau mult mai sigure. Razboiul saptamanalului cu Comitetul Central al Partidului Comunist era unul de durata. Numai in perioada anilor 1987-1989 redactorul-sef fusese pus in discutie la zece dintre sedintele Biroului C.C. al P.C. al RSSM, alegandu-se cu diferite admonestari, la 22 septembrie 1987, Biroul C.C. al P.C. al RSSM adoptand si o Hotarare a Comitetului Central al Partidului Comunist al RSS Moldovenesti „Cu privire la neajunsurile grave in activitatea saptamanalului Literatura si arta (vezi Moldova socialista din 24 septembrie 1987”).
Pe parcursul a doi ani de zile, „L.A.” publicase peste 700.000 de semnaturi ale consangenilor nostri care sustineau trecerea scrisului nostru la alfabetul latin si legiferarea limbii romane. Se adunasera cativa saci cu scrisori, care, la 31 august 1989, cand Sovietul Suprem al R.S.S. Moldovenesti adoptase Legea despre functionarea limbilor pe teritoriul RSSM (care vorbea ca limba romana devine de stat, in locul limbii ruse) si Legea despre trecerea scrisului la alfabet latin, au fost expusi – ca argument – in holul Teatrului de Opera si Balet, unde s-a desfasurat sesiunea.
Evenimentul la care ne referim fusese pregatit si de rubricile ce contineau sentinte latine, pe care le inaugurase saptamanalul: In memoriam, Remember, Gaudeamus, Memento mori, Alma mater, Poesis s.a., V. Dagai, sef de sectie la C.C. al P.C., turband de fiecare data cand le vedea in revista, chiar daca Constantin Andreev, ca sa ne apere, ii demonstrase ca si ziarul Pravda avea rubrica In memoriam.
La sfarsitul anului 1988, procurorul general al republicii, N. Demidenko, deschisese un dosar penal conducerii saptamanalului si pictorului acestuia, Dumitru Trifan, pentru ca „prin intermediul unei caricaturi a fost batjocorit alfabetul chirilic, folosit de milioane de oameni de pe glob”. Cazul devenise de notorietate, fiind intens comentat in presa internationala (afara de cea romaneasca).
La 12 ianuarie 1989, la sedinta Biroul C.C. a fost pus in discutie faptul ca “L.A.” “trecuse samovolnic la alfabetul latin”. Atunci nu facusem decat sa reproducem integral, de ziua nasterii lui Mihai Eminescu, articolul acestuia „Patologia societatii noastre”, preluat din ziarul Timpul de la 4 ianuarie 1881, precum si mai multe coperte de carti care purtau numele marelui Poet, editate la Bucuresti, evident cu grafie … latina.
Azi alfabetul latin ne apartine. Din pacate putini dintre concetatenii nostri isi mai amintesc ca acesta a fost obtinut cu mari sacrificii. Una dinte conditiile inaintate recent lui Vladimir Voronin de catre Igor Smirnov „pentru unificarea tarii” este renuntarea la alfabetul latin (care, in viziunea lui, e romanesc, „румынский”, deci strain moldovenilor, al caror mare aparator se declara) si revenirea scrisului nostru la alfabetul rusesc. in 1989, alfabetul latin a fost obtinut cand ne aflam ca parte componenta a Uniunii Sovietice si cand intinsurile siberiene, cu care ne amenintau stabii republicii, apartineau si RSSM.
il vom ceda oare acum, in plina independenta?! Sau vom reusi sa-l pastram si pentru generatiile care vin?! Ca mosii si stramosii nostri sa se poata recunoaste in ei, ca in niste urmasi destoinici.

autor Andrei Vartic

 

Duhovnic al Basarabiei interbelice – Iraclie Flocea

if

Dintre toate feţele bisericeşti care au slujit poporul român al Basarabiei în secolul XX (şi lista lor, mai ales pentru perioada interbelica, este uriaşă), parintele protosinghel Iraclie (Ion Flocea) este unul dintre cei mai vrednici. Venit în Basarabia din Pojorâta Bucovinei, intră în frăţia monahală la mănăstirea Harjauca în 1920 şi de atunci şi pâna la moartea din 16 august 1964 (după chinurile suferite şi în Gulagul comunist, şi de la închiderea tuturor manastirilor Basarabiei în anii ’50-60 a secolului trecut) a stat neclintit pe drumul Mântuitorului. Viaţa şi opera acestui monah neobişnuit a fost readusa în centrul atentiei opiniei publice de cercetatoarea Nina Negru (vezi „La Noul Neamt, pe urmele egumenului Ieraclie Flocea” sau „Ieraclie Flocea, misionar ortodox, publicist şi traducător”), dar şi prin staruinta nepotului sau, Ştefan Strajeri, editorul ziarului „Curentul International” din SUA (care a multiplicat şi difuzat şi una din cele mai importante carti ale parintelui, „Mozaic literar”, apărută în perioada interbelică). Vrednic misionar şi catehizator, mare duhovnic, monah preacuvios şi excelent predicator, parintele Iraclie face parte din acei oameni care nu au învatat din carti slujirea lui Dumnezeu, ci din chemarea propriei inimi. De asemenea duhovnici avem nevoie mai ales la încleştarea de azi (supratehnologizata) a omului şi cu sine însuşi, şi cu natura şi, de multe ori, şi cu Dumnezeu (vezi teoria şi practica urii de clasa comuniste sau pragmatismul aşa zis corect al noilor cominternişti europeni şi americani).
A fost unul din cei putini chemati de Domnul înca din copilarie. Multe din iluminarile sale profund ortodoxe, deşi, cu vremea, fac tot mai multe referinte la Filocalie sau la opera filozofilor antici sau contemporani, au acea mireasma, imposibil de confundat cu altele, a lucrarii directe a Sfântului Duh. Azi, când atâţia ierarhi ortodocşi îşi umplu CV-urile cu lista universitatilor apusene, a doctoratelor pe care le-au dat pe la Paris, Roma sau Berlin, a altor tipuri de studii pe care le-au făcut tot mai mult pe la Apus, pilda parintelui Iraclie vine sa ne reaminteasca, deja în paianjenişul globalizarii, ca adevarata universitate şi cel mai desăvârşit doctorat al unui calugar sunt rugaciunea la schit şi smerenia. Deşi cunoştea, mai mult prin eforturi de autodidact, şi pe Socrate, şi pe Dostoievski (pe care l-a comentat în câteva studii de mare valoare), şi pe alti mari filosofi şi scriitori ai lumii, deşi Filocalia este cartea lui de capatâi iar Evanghelia parte din inima lui de monah, învatatura lui Iraclie Flocea nu este una de enciclopedist, copiata din carti, ci vie, curata şi noua, proaspata armonizare a vechii noastre credinte ortodoxe cu lumea în care traim.
Anume el a vazut cât de aproape de creştinism era Socrate atunci când a murit pentru Zeul lui necunoscut, o prefatare antica, spune parintele Iraclie, a predicii Sfântului Apostol Pavel despre „Zeul necunoscut”, rostita câteva secole mai târziu tot la Athena. Tot el a aratat cât de important este pentru oamenii acestei lumi, nu doar pentru cei simpli (care, zice el, înţeleg mai repede predica despre nemurirea sufletului decât intelectualii), dar mai ales pentru elita lor culturala sa înteleaga ca aşa zisa evolutie a lumii, din care au facut atâta caz mai ales marxismul şi bolşevicii, este un impas al omului, nu o cale spre lumina. Parintele Iraclie arata, inclusiv prin predici exceptionale, întelese şi de taran, şi de cel şcolit, deosebirea esentiala dintre credinta ortodoxa în nemurirea sufletului, nesecat izvor al vietii, şi filozofiile contemporane, multe din ele mizând pe o ideologie a mortii, în care Dumnezeu nu-i şi nici nu a fost. Nu e întâmplator, spune parintele Iraclie, citând din sfintii parinti, ca Iisus a dat cheile raiului unui om, Apostolului Petru, dar pe cele ale Iadului le-a pastrat la El.
Deosebit de importanta, mai ales pentru modernitatea aşa zis „postmodernista”, care a pus stapânire pe o mare parte a intelectualilor români dupa caderea imperiului comunist, ni se pare disputa lui cu sofiştii ruşi, ieşiti din sânul Bisericii Ortodoxe Ruse, care au nascocit o „religie culturala”, o cale a mântuirii prin cultura, paralela cu cea din Evanghelie. Înverşunarea acelor oameni (cum ar fi protoiereul S. Bulgacov) de a demonstra ca „poetii, pictorii, constructorii, savantii” sunt „mai eminenti decât preotii religiei creştine… fiindca pe altarul ştiintei şi artei… inima omeneasca se rastigneşte vie şi iubitoare”, este adânc analizata şi combatuta de parintele Iraclie cu o finete rar întâlnita în disputele teologice contemporane. El arata ca încercarea protoiereului S. Bulgacov de a da un raspuns „la problema dintre progres şi eshatologie” este un atac direct împotriva Evangheliei şi a cuvintelor Apostolului Pavel despre timpul când „pamântul şi toate lucrurile de pe el vor arde”. Parintele Iraclie demonstreaza ca sofiştii ruşi aşa şi nu au înteles îndumnezeirea şi nemurirea anume a sufletului omenesc şi nu a lucrarilor sale. S. Bulgacov şi alti apologeti ai sofismului rus s-au speriat ca, de pilda, opera lui Puşchin tot ar putea arde în focul a toate mistuitor, şi au nascocit aşa zisul misticism al operelor de arta prin care „Puşchin a vazut aceleaşi lucruri pe care le cunoştea şi sfântul din vremea lui” (este vorba de Serafim din Sarov). Aratând diferenta uriaşa dintre „misticismul” artiştilor şi scriitorilor, bazat pe iluzie şi miraj şi purificarea prin asceza a sfântului Serafim, parintele Iraclie spune ca, de fapt, îndumnezeirea prin urcarea omului spre Dumnezeu (cale grea, neplacuta majoritatii artiştilor, orgolioşi din fire, uneori pâna la nebunie) nu are nimic în comun cu aşa zisul misticism artistic, fiindca marea biruinta a îndumnezeirii este smerenia (care nu e nici macar harul de a predica în fata multimilor sau cel de a lecui sufletele celor care vin la duhovnic, spune parintele Ieraclie), iar tinta artiştilor şi a scriitorilor sunt „fanteziile pe care aceştia le considera revelatii”. Aceste fantezii nu sunt misticism, dupa cum nici purificarea prin asceza nu este misticism, ci îndumnezeire. Aşa parintele Iraclie arata în învataturile sale – dupa opinia noastra  de mare folos pentru ratacirile inteleghentiei din epoca postcomunista şi postindustriala – ca „limitelele cunoscututului pe care poetii şi filosofii încearca sa le depaşeasca prin ajutorul logicei şi alegoriei” pot fi trecute şi cunoscute doar prin readucerea lui Iisus în inima. Fara Hristos în inima, spune parintele Iraclie, totul este deşertaciune. Fara Dumnezeu toate orgoliile lumii, toate scopurile pragmatice ale omului sunt ignoranta şi cadere în întuneric.
La cumpenele veacurilor – şi omul contemporan tocmai trece printr-o asemenea cumpana -, este bine ca „cei mai tari în cuvânt şi care au experienta vietii spirituale sa porneasca lupta cu ratacirile contemporane”, scrie parintele Iraclie. Probabil pentru asemenea cuvinte anume el a fost ales în 1944 de catre bolşevici din tot clerul Basarabiei şi condamnat la ani grei de Gulag. Atunci a fi condamnat şi la un singur an de temnita comunista însemna moarte sigura. Credinta la ajutat sa supravietuiasca şi dupa moartea lui Stalin a revenit la Hârjauca. La scurt timp, însa, manastirea a fost închisa, el s-a refugiat la Noul Neamt, iar când în 1962 şi aceasta manastire a fost pângarita de comunişti s-a retras la un fiu de al sau duhovnicesc la Chitcani, un sat de lânga Noul Neamt. A murit în 1964 iar Nina Negru i-a gasit cu greu mormântul în cimitirul satului. De frica comisarilor bolşevici oamenii s-au temut sa-i puna macar un semn pe mormânt. Dar, cine ştie, poate viata de încercari pentru lumina credintei, de „adevarata smerenie, nepatimire şi bogatie a harurilor” a parintelui Iraclie este mult mai importanta pentru noi decât mormântul lui.

Romani in lume – Mihaela Mihut

Posted by admin On June - 18 - 2009

autor Gabriela Petcu

MIHAELA MIHUT o actrita care joaca pe scenele americane pastrându-şi o parte din suflet în România „arta este o vindecare, o sarbatoare a vietii”

Am avut placerea sa o cunosc şi sa port discutii cu aceasta minunata actrita, Mihaela Mihut. Povestea ei, ar putea deveni un frumos scenariu de film în care realitatea se împleteşte cu vise, amintiri şi sentimente. Când mi-a spus cu emotie în glas „eu nu joc un rol ci chiar îl traiesc”, am înteles ca nu-ti ramâne altceva de facut decât sa respiri odata cu ea.

mmihut

Mihaela, s-a nascut într-o zi de primavara iar primi paşi i-a facut în satul bistritean Caianu alaturi de parinti, bunici şi sora sa Camelia. Tatal Mihaelei, Ioan Mihut, era preot în judetul Bistrita şi uneori când fetele erau mici, el îi spunea sotiei sale Maria care îl asculta cu îndoiala: „Cami, are sa se faca doctorita, Mihaela-actrita, iar eu am sa plec în America.” Şi iata, acum Ioan Mihut este preot în Detroit, Camelia Mihut doctorita în Grecia, iar Mihaela Mihut preda actoria unei clase la Thomas G. Waites Studio în New York şi are la activ roluri în filme de succes.
Actrita îşi aminteşte cu nostalgie de perioada frumoasa a copilariei. „Bunica, Susana Vidican, era o femeie blânda şi avea grija de mine cu multa dragoste. Îmi aduc aminte un placut ritual al spalarii pe cap, când venea momentul clatitului iar ea pregatea apa în care punea un pic de otet ca sa luceasca parul. Nu voi uita niciodata acel miros de apa cu otet. Uneori, când îmi este greu, închid ochii şi ma întorc pentru o clipa în lumea copilariei iar acel miros, revine şi atunci ştiu ca voi trece cu bine de toate problemele. Bunica, s-a urcat la Ceruri fara sa pot sa-mi iau ramas bun de la ea… Acum, ma gândesc mereu la bunicul meu, Alexandru Vidican şi abia aştept sa merg în România unde ma voi întâlni cu el.”
Mai întâi, a luat drumul Americii Ioan Mihut, care a devenit preot la Biserica „Pogorarea Sf.Duh” din Warren, Michigan; Mihaela cu sora şi mama, au venit în 1983 pe aceste meleaguri pentru a-şi întregi familia. Era în clasa a V-a. Urmatorii ani îi va petrece în cadrul comunitatii româneşti din Warren pâna la absolvirea liceului, în 1989. Viata în comunitatea româna din Warren (un oraşel satelit al Detroit-ului) semana într-un fel cu cea de la Caianu, satul unde copilarisera fetele. Oamenii se cunoşteau şi judecau exigent fiecare gest nepotrivit. Familia preotului trebuia sa fie un exemplu. Cele doua surori, Camelia şi Mihaela, au avut o educatie corecta dovada fiind evolutia frumoasa a fetelor şi pozitia lor în plan profesional din acest moment.
Dupa 1989 Mihaela şi Camelia se vor întoarce în România, pentru studii. Mihaela va fi admisa la IATC (Institutul de Arta Teatrala şi Cinematografie) Bucureşti, la clasa prof. Dem Radulescu. Din anul II clasa va fi preluata de Gelu Colceag.
Începând cu anul III va interpreta diverse roluri la Teatrul National din Bucureşti, împreuna cu Adrian Pintea. Va mai urca şi pe scenele Teatrului Nottara şi a Teatrului Româno-American. În 1994 pe când avea un an de la absolvire, revita „Bucureşti Match” a prezentat-o pe prima coperta – dedicându-i şi un spatiu într-una din pagini. Mihaela obtine chiar o bursa din partea Fundatiei Culturale Române. Înainte de absolvire, joaca deja în doua spectacole: „Puricele” la Teatrul Nottara alaturi de Horatiu Malaele, Dana Dogaru şi Cerasela Iosifescu care a devenit una dintre cele mai bune prietene; rolul May din „Fool for love” jucat la Teatrul româno-american o marcheaza în mod deosebit datorita marelui actor şi om Adrian Pintea. Tot acum, obtine un alt rol de anvergura, în „Orfeu în Infern”, montat de Adrian Pintea la acelaşi Teatru româno-american. La Teatrul Cassandra, joaca cu colegii de clasa spectacolul regizat de Gelu Colceag rolul D-nei Martin din „Cântareata cheala”, piesa scrisa de Eugen Ionescu. Cu acest rol câştiga premiul pentru cea mai buna actrita la Festivalul de Teatru de la Costinesti.
Tatal Mihaelei îi spunea adesea „Mihaita (aşa o alinta) ar trebui sa continui studiile la New York sa ai o diploma şi sa fii profesoara”. Aşadar, se întoarce în America şi ascultându-l, se înscrie pentru examen la The Actors Studio cel mai puternic centru actoricesc. Aici au studiat multi dintre actorii celebri precum Dustin Hoffman, Al Pacino, Robert De Niro, Jack Nicolson şi altii dar nu toti au fost admişi de prima data aşa cum s-a întâmplat cu Mihaela. S-a pregatit singura, alegându-şi un rol potrivit accentului ei iar cu o zi înainte de auditie, nici macar nu ştia adresa de la Actors Studio. Mihaela Mihut obtine Master of Fine Arts, Program in Dramatic Arts, condus de „The Actors Studio” la The New School University New Yok. Dupa absolvire va fi admisa, la 20 februarie 2002, ca membru al clubului actorilor profesionişti The Actors Studio din New York. La sfârşitul anului 2006, are un rol în piesa de debut a lui Mark Leib, Art People.

mmihut2

Anul trecut (2008), Mihaela avea o repetitie cu public la Actors Studio interpretând rolul principal Anka al piesei Hunting Cockroaches, personaj cu care se indentifica. Anka este din Polonia şi vine la New York sa devina actrita dar datorita accentului, îi este extrem de greu şi nu reuşeşte. Dupa repetitie, un domn din sala a întrebat-o daca accentul şi l-a confectionat pentru rol sau chiar îl detine. Aflând ca Mihaela este din România, nu i-a venit sa creada. Craig Singer, regizorul filmului Perkins’14, tocmai încheiase un contract cu Studiourile Media Pro Bucureşti iar peste o luna, mergea în România pentru filmari. Imediat, Mihaela a avut auditie în vederea rolului din filmul Perkins’14, şi aşa a ajuns sa aiba cea mai superba vara, nu numai pentru rolul principal din film dar şi pentru faptul ca era acasa, în România.
Perkins’14 prezinta povestea locuitorilor unui oraş american care sunt atacati de un grup de 14 fiinte dezumanizate, acestea fiind copii rapiti cu zece ani în urma şi instruiti sa ucida, pentru personajul Perkins.  Profesionalismul Mihaelei Mihut este evident şi de aceasta data.
Pentru viitor, Mihaela lucreaza la o piesa regizata de Mirra Bank numita Informed Consent care a avut succes la Londra iar acum, o vor produce studiourile din New York. Mihaela joaca rolul unei românce şi chiar are câteva scene în care vorbeşte româneşte. Cu siguranta, va fi un succes iar faptul ca Mihaela Mihut îşi poarta cu mândrie originea de românca, o va face sa straluceasca şi în acest rol.
Întrebând-o daca are un vis anume, Mihaela mi-a raspuns: „îmi doresc sa am o şcoala de teatru care sa fie într-o bisericuta şi sa aiba o uşa roşie. Tot timpul îi spun tatalui meu ce norocos este ca are un teatru. Pentru mine Teatrul este Sfânt ca şi Biserica. Aici, aş vrea sa învatam sa fim actori buni ceea ce înseamna sa fim oameni buni, sa avem piese de teatru care sa emotioneze şi împreuna sa sarbatorim pentru ca arta este o vindecare, o sarbatoare a vietii aşa cum spune şi Wilhelm Reich ”Art is either self-cure, or a celebration of life”.
Ma despart greu de Mihaela Mihut. Pot spune ca sunt mai bogata sufleteşte de când am cunoscut-o. Dincolo de frumusetea ei ca femeie, am gasit cea mai nobila stare pe care o poate avea un om, aceea de iubire şi daruire neconditionata.

gabriela-petcu   Gabriela Petcu

Romani cu care ne mandrim – Ioana Harmony Risca

Posted by admin On June - 11 - 2009

autor Gabriela Petcu

Ioana Harmony Risca – descendenta a unei familii românesti cu o prezenta de peste 100 de ani în America, va reprezenta România la Jocurile Olimpice din anul 2010.

harmony

Strabunicul Ioanei, preotul Alexandru Râsca, a fost un reprezentat de frunte al acestei familii de bucovineni si a comunitatii de români din America. Socrul preotului Alexandru Râsca, Lucaci, a emigrat în America la 1906. Ca mai toti emigrantii români din acea perioada si-a câstigat existenta muncind din greu în industria locala a Michigan-ului. În timp, si-a facut Saloon-ul lui (un fel de restaurant).

Când a venit Marea Criza a anilor 1929-1933, a plecat în Romania (1931), unde a devenit un bun gospodar si întreprinzator pe meleagurile bucovinene. Din pacate, si aici lucrurile s-au schimbat în rau în momentul când au venit comunistii la putere. Acestia, i-au luat tot ce agonisise pâna la acea vreme, asa cum multe familii au patit, ramânând fara nimic din munca lor de-o viata.
Alexandru Râsca, preot cu studii la Facultatea de Teologie din Cernauti (hirotonisit în Iasi, la 21 septembrie 1935, de catre mitropolitul Grigorie Botosaneanu) dupa ce a pastorit 33 de ani în Romania, a ajuns pe urmele socrului sau în America, în anul 1969. Dupa un scurt popas pe la cateva parohii din Ohio, a preluat parohia „Pogorarea Sfantului Duh” din Michigan, incepand cu 1 aprilie, 1970. La acea data biserica îsi avea sediul la adresa: 7835 East Lafayette, Detroit. Între timp s-a mutat în Warren, Michigan, la adresa 31500 Ryan Steet, dupa ce a fost achizitionata o biserica Lutherana. Aceasta a trebuit renovata în stil ortodox. Pana s-a construit biserica noua, slujbele s-au tinut în aceasta cladire. Fosta cladire a bisericii Lutherane este în prezent sala sociala.

Parintele Rasca a pastorit pana la începutul anilor ’90 cand s-a stins din aceasta viata. Este înmormantat la cimitirul de la Vatra Romaneasca, din Grass Lake, Michigan.
Copiii si nepotii lui pastreaza traditia romaneasca fiind buni romani. O familie de cinci generatii în America care înca tine sus steagul romanismului pe pamant american. Astfel, stranepoata preotului Râsca, Ioana Harmony Rasca a optat sa reprezinte Romania la Jocurile Olimpice de anul viitor din Canada – Vancouver.
Un model demn de urmat si de alte familii romanesti.

Ioana este nascuta la 16 februarie 1992 în Oakland MI, SUA si este o talentata si ambitioasa patinatoare care ne-a reprezentat anul acesta împreuna cu partenerul ei Chase Andrews Brogan la Campionatul Mondial de Juniori de la Sofia în proba de dans. Foarte multi români de acasa, din România, apreciaza acest patriotism al familiei. Pe multe forumuri online, s-au legat discutii frumoase la adresa acestei minunate tinere.

harmony-chase

Ioana Harmony Râsca împreuna cu Chase Andrews Brogan au deja în palmares un loc patru la Campionatele Internationale de patinaj artistic ale Canadei din august 2008. Harmony, l-a convins pe Chase sa reprezinte împreuna România la Jocurile Olimpice din 2010 acesta, declarând ca este o buna oportunitate de a promova imaginea României în lume, tara pe care a cunoscut-o si pe care a început s-o îndrageasca.

Cu siguranta, toti cei care o cunosc pe Harmony, dar si cei care abia acum, încep sa o descopere în lumea patinajului, vor fi încântati sa-i urmareasca evolutia. Sa îi uram mult succes acestei tinere cu nume armonios ca însusi dansul ei pe gheata!

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors