Archive for the ‘Romani in lume’ Category

LA MOAI IN RAPA NUI (II)

Posted by Stefan Strajer On January - 27 - 2010

“Quae  pigeat  invenisse cave quae  siveris” – Publilius  Syrus
(Fereste-te sa cauti ceea ce ti-ar parea rau sa gasesti)

LA MOAI IN RAPA NUI (II)

Autor: Corneliu Florea
Ce bine ca se face lumina, poate îmi alunga hausul din cap stârnit de avalansele amintirilor personale si istorice. A trecut lunga noapte a ecuatorului, in care nici nu stiu daca am dormit, atât sunt de emotionat de aceasta calatorie. S-a facut o noua zi, s-a trezit si echipajul avionului, si-a adus aminte de noi, ne furajeaza în trecere dupa care ne spun sa ne punem centurile de siguranta ca, daca o sa fim cuminti, aterizam!! Intram pe o vale larga a Anzilor Cordilieni ce sunt înalti si atât. Ba nu, sunt goi, sterpi, par ca un gard înalt de uluci foarte vechi, cenusii, ferestruit cu vârfuri inegale acoperite cu fâsii de resturi de zapada. Nu sunt nimic altceva decât un gard natural între Chile si Argentina. E primava în Chile si jos în vale e verde, o frumoasa cuvertura brodata agricol si horticol. Apare si un colt din Santiago de Chile, un conglomerat urban de sase milioane de locuitori, aprope sau nu prea departe, jumatate din populatia întregii tari.
Aterizam dupa aproape douasprezece ore de zbor continuu. Extraordinar cât s-a dezvoltat tehnologa aviatiei într-un secol. Numai un secol de la aripile de libelula ale lui Vuia si Vlaicu la aripile avioanelor de astazi ce duc sute de tone prin stratosfera!! Ce mari sunt minunile oamenilor de stiinta pe lânga cele ale sfintilor din calendare, poate inventatori sunt niste sfinti, mai stii!! Mai opreste-te calator efemer, treci în rând si plateste levy de 132 de dolari americani, un fel de taxa de intrare în Chile, numai pentru nordamericanii anglofoni! Statut special, ce dragut! Treci apoi la al doilea rând, la politia de frontiera sa te întrebe de ce am venit si cât stai. Au dreptul, e tara lor, ei sunt stapânii, ei fac regulele. Pac, înca o stampila în pasaport si trec la al treilea rând, pe româneste coada, cea a vamesilor, coada serioasa si asta cu câini detectori de alimente, droguri si mai stiu eu ce, unde toate bagajele sunt trecute printr-o uriasa masina de scanare sa vada tot, sa stie cu ce intram în tara lor. OKey! Mi-a placut asta cu scanarea bagajelor la iesire, nu am mai întâlnit-o pe alte aeroporturi.
De la început îmi place atmosfera aeroportului chilian, curat, încapator, nu cu risipa de spatiu ca cel toronton. Îmi plac oamenii, comportamentul lor latin, tinuta lor vestimentara îngrijita, calcata. În locul tenisilor de tot felu – sneakers – au aparut pantofii lustruiti, iar în locul bluejeans ieftini, uzati, zdrenturosi au aparut pantalonii calcati la dunga. Femeile, ehi femeile, stiu sa mearga frumos pe toace de-ti fura privirea, au corp si tinuta tonica, atragator cordonata, îmbracate ordonat. Senini si deschisi, te privesc cu lumina din fiinta lor, omeneasca, nu cea de serviciu a nord americanilor. Foarte putina obezitate. Din cele cinci ore pâna la al treilea zbor s-au si dus trei, tot plimindu-ma si privind, parca as fi intr-un imens muzeu. Aeroporturile internationale într-un anumit fel sunt muzee ale prezentului, ale momentului în care treci prin ele, daca le privesti cu luare aminte. Spun multe despre societatea în care te afli. Traiesc aceiasi stare de surescitare cu mare consum bioenergetic pe care nu pot sa-l stapânesc de peste 24 de ore. Nu simt oboseala, dar sunt constient ca se acumuleaza treptat. Ma asez la o masa, nu-mi trebuie mai mult decât un expresso si ma refugiez în lectura despre Polinezia, despre Rapa Nui. Ma concentrez cu greu, ma deconcentrez usor, e atâta animatie în jur, e atâta murmur latin placut si meru acelasi refren cu por favor si muchas gracias! Timpul ma cheama spre noua înbarcare, în cea de-a treia corabie zburatoare, e tot un Boeing 767 –300! Oare nu-i un avion prea mare pentru o insula atât de mica? Nu stiu, deocamdata începe sa se umple, privind îmbarcarea pentru o insula atât de mica, mintea îmi ia razna într-o fabulatie: Insula e intradevar foarte mica si pierduta în imensitatea pacifica, încît pilotii nu o vad, nu o gasesc întotdeauna, se tot învârt încoace si încolo pâna ce li se termina benzina si cad în ocean. Plosc! Mai departe, se pare ca rechinii si-au facut un reflex, se uita tot timpul spre cer si când vad un avion se i-au dupa el si nu se lasa si câteodata nu dau gres…
În fata mea s-a oprit o doamna între doua vârste, cele de la urma, care zâmbind, cum alt fel, îmi arata ca are locul de la geam. Îi zâmbesc, ma ridic, o ajut sa-si puna bagajul deasupra si ea zice Muchas gracias, caballero! Sa cad pe jos de caballero ce sunt si îngân un my pleajure! O, you speek english, are you a englishmen? No, I am romanian! Romanian!?! Îmi trage o masuratoare pe verticala si adauga deschis: what a pleasure!!  Am avut o companie de zbor deosebit de placuta, interesanta si instructiva cu aceasta doamna între doua vârste, cele de la urma, pe care le-a decorat cu ruj si fard discret, cercei, lantisor si inele, cu îmbracaminte aleasa Dar, astea tin de aspectul exterior, când vorbea, si a vorbit tot timpul, se impunea si predomina toate subiectele atinse. Tot cunostea, era o enciclopedie rujata si bineînteles vroia sa stie mai mult, orice, drept pentru care mi-a pus vreo doua – trei sute de întrebari si la orice raspuns primit avea un lung comentariu pe care-l termina cu una sau mai multe întrebari. Ma amuza, parca eram descusut de umbra altora. Cel mai mult se învârtea în sfera politico-sociala, ajungând sa-mi spuna ca e socialista. În Argentina, ea venea de la Boenos Aires si mergea în Tahiti, toti lucratorii sunt de stânga, comunisti, intelectualii cu discernamînt social sunt socialisti, cei bogati sunt bolnavi sau radicali, iar armata nu stie altceva decât sa urzeasca hunte. Partidul comunist din Argentina e foarte vechi, din primul razboi mondial, are multi si adevarati comunisti. Si dintr-odata trece la: voi românii nu ati avut comunisti adevarati, la voi comunismul l-a adus rusii ca dominatie si tiranie! Comunismul argentinian înseamna cu totul si cu totul altceva. Viseaza frumos; egalitate în drepturi si bunastare sociala, libertate cu respectarea îndatorarilor sociale, randament si justitie. Rusii nu au avut comunism adevarat, iar pe voi v-au nenorocit din nou!! Mi-a vorbit cu amanunte despre ocupatia României de catre rusi si de tradarea americanilor, pentru ca americanii tradeaza întotdeauna în afacerile politice de dominare, la fel ca englezii si rusii! Nu am avut ce comenta, avea dreptate, o ascultam si zâmbeam aprobativ, eu am trait patruzeci de ani ceea ce îmi explica ea mie. Totusi, Senora nu a fost multumita de atitudinea mea fata de comentariul ei. Sa ma convinga a adugat ca ea a citit ce au scris legionarii români din Buenos Aires despre comunismul din Romania, fiind prietena buna cu un profesor universitar, psiholog, fost mare legionar. Nu m-am aratat uimit, banuiam cine-i prietenul, asa ca m-a întrebat direct, perforându-mi retina cu privirea ei sfredelitoare, ce parere am despre legionari. Simplu, i-am raspuns ca respect mult generatia lor sacrificata, ca la vremea aceia au format cea mai valoroasa miscare nationala româneasca si ar fi putut face mai mult daca, ar fi fost mai putin religiosi si mai mult realisti. Acum e prea târziu, pentru ei, pentru România care de atunci nu a mai avut o generatie atât de devotata si nici nu va mai avea. Se vede ca astepta altceva de la mine dupa efortul ei, nu sa ma leg de conduita lor crestina. Imediat ma întreaba eu ce religie am. Ce-a primita de la parinti; sunt crestin ortodox. S-a linistit, intrase în panica. A continuat cu interogatoriul ca la politia politica, întrebându-ma de care parte sunt, din ce partid fac parte. Niciodata nu am facut parte din vreun partid, încerc sa fiu un om liber, fara idoli, stapâni si partide! M-a încoltit, spunându-mi în fata ca asta-i mai mult decât o naivitate. Taios a spus-o, încât sunt sigur ca în minte avea ideea de tâmpenie. I-am raspuns ca stiu, îi dau dreptate si asta a dezarmat-o pentru o clipa. Numai o clipa, pentru ca imediat a tocat si spulberat fantezia omului liber în actuala societate umana, direct, drastic, argumentat, ajungând pâna la ideea ca cei ce nu se implica în starea si miscarea societatii, desi o cunosc, sunt perfizi, sunt dezertori generatiei lor ce se implica în îndreptari, ameliorari, schimbari pozitive. Exceptional, iata-ma vazut, chiar acuzat, ca dezertor perfid al generatiei mele si ce sa zic: ca întreaga mea generatie româna dezertat! Din întreg întotdeauna lipsesc exceptiile, care nu pot contabalansa starea sociala. Nu, sunt convins ca cunoaste axioma, dar tocmai pentru asta o întreb daca ea s-a implicat în îndreptari, ameliorari si schimbari sociale. Ma priveste patrunzator, superior si afirma cu mândrie! Felicitari si unde ai ajuns cu îndreptarile, ameliorarile si schimbarile? De data asta, privirea si fizionomia fetei sale se schimba în una trista, a dezamagirilor. Îmi pare rau, cred ca am mers prea departe, am atins un punct sensibil. Pentru prima data îsi ia privirea de la mine si se uita pe geamul pe care intra tiptil o noapte. O noapte în noaptea trecutului…
Schimb discutia, întreb daca a mai fost în Tahiti. Se întremeaza, ea s-a nascut în Otahiti, asa pronunta ea Tahiti, s-a maritat cu un argentinian si au trait la Buenos Aieres, acum s-au retras in Otahiti, in Argentina au ramas doar copiii. Din poseta scoate si-mi arata un mic album de familie si, asa discutia continua pe alt fagas, lasând în urma istoria si starea politica a lumii…
Pe neasteptate, suntem anuntati sa ne punem centurile de siguranta, începe coborârea în vederea aterizarii în RAPA NUI. Ajung! Când au si trecut 3700 de kilometri de Ocean Pacific?! Au trecut odata cu vorbele noastre, cu ideile noastre; bune sau gresite, potrivite pentru unii, nepotrivite pentru altii, dar ce bine te poti simti în compania unei persoane luminate si predispusa discutiilor libere, comentariilor deschise. Mi-a creat o buna dispozitie, amuzant, nu credeam ca în aceasta calatorie, cineva, cu totul necunoscut, sa-mi vorbeasca cu atâta patos de legionarii români. Senora îsi deschide poseta si se cauta în oglinda ei. Totul se apropie de un anumit sfârsit, eu ma întorc la sfârsitul fabulatiei mele: Cica, polinezienii rapanui vad mai bine si mai departe decât noi, continentalii, vad pâna în miezul universului de unde marea forta – mana – le transmite daca de insula lor se apropie un avion cu oameni pasnici, prietenosi sau nu. Daca sunt calatori pasnici, atunci ei fac un foc mare sa vada pilotii insula, sa aterizeze lânga foc unde vor fi asteptati cu bunavointa. Daca nu-s de treaba, nu fac focul spre bucuria rechinilor! Vad focul!! Aterizam cu bine. Ne luam ramas bun, ca doi prieteni vechi, vechi prin anii care-i avem amândoi, ce traim în acelasi timp în societati diferite, în care suntem prelucrati si fasonati mai mult cum vrea ea, societatea, decât am vrea noi sa o amelioram, sa o îndreptam! Îi doresc drum bun în continuare. Dupa escala de aici, Boeingul se va ridica din nou pe aripile lui înca sase ore pâna în Tahiti, la Papeete, cel mai mare oras din Polinezia Franceza si unul dintre cele mai frumoase din lume cum îl prezinta senora, unde, când va ajunge va fii o frumoasa dimineata otahitiana.
Cobor într-o lume ce pâna acum mi-a fost foarte îndeparta, unica pe acest pamânt, misterioasa, în RAPA NUI. Am venit aici si pentru Ica, sunt cu ea în suflet. Sunt la capatul unei calatorii continue de 31 de ore, dintre care 21 în aer si zece în aeroporturi. Nu simt oboseala, fiindca o ciudata bucurie a necunoscutului dorit ma stapâneste, îmi da energie. Aeroportul e mic, cochet, animat si primitor fata de cei veniti de departe, de pe alte continente, la aceasta ora târzie. Toti sunt asteptati si întâmpinati cu ospitalitate si o ghirlanda de flori naturale pentru a o pune în jurul gâtului celui sosit. Eu fac parte dintr-un tur organizat de agentia turistica ‘’Gateways International’’. Il vad pe cel ce tine cartonasul în mâna cu numele agentiei. Facem cunostinta, imi adreseaza cuvintele de bun venit, mai asteptam sa vina si ceilalti, facem cunostinta si plecam la hotel. E noapte, hotelul nu e departe, e la marginea oceanului pe o faleza înalta. La receptie suntem primiti cu zâmbet polinezian – da, e foarte diferit si placut – totul e stiut si aranjat. Mi se înmâneaza un plic adresat personal cu ‘’Iorana, welcome to Rapa Nui‘’ din partea agentiei turistice cu tot programul sederii mele pe insula. Iorana este salutul folosit de polinezienii rapanui si tot asa se numeste si hotelul, care e însirat sub forma unui imens motel pe faleza, între o curte cu flora polineziana exotica si abundenta si un gazon verde spre ocean din care se aud greieri cântând. Greieri!! Greieri în Rapa Nui?!? Cum au ajuns aici? Cine i-a adus de la mii de kilometri? Când? Greieri ca acasa în România sau ca cei din gradina noastra din preria canadiana.
E miezul noptii, am deschis usa de la terasa sa aud greierii din gazon si câte un câine din departare. Deodata aud Boeing-ul ce si-a luat zborul spre Tahiti de pe aceasta foarte veche picatura de lava, ce masoara doar sasesprezece kilometri lungime pe zece kilometri latime, dar ce istorie si ce arta s-a dezvoltat pe ea, am citit ca este fara asemanare în lume, de mâine am sa o traiesc!
Telefonul suna desteptarea si aud valurile oceanului, ies pe terasa si le vad. Polinezienii de demult stiau sa le citeasca, descifrau semnele de pe valuri precum amerindienii urmele si semnele de pe ierburile preriei. Nu glumesc, a fost o mare percepere, o eruditie de milenii, stiintele au întrecut-o, într-o zi si stiintele de astazi vor fi întrecute. Lasa dom’le meditatia matinala, intra în program, îndata va începe turul cel mare al insulei minune.
Dejunul e dejun, ca în Europa si America Latina, nu brekfast with doughnut and coffee precum cel nord american, în care gogoasa e un aluat cu tot felul de gusturi si arome artificiale iar ceea ce numesc ei cafea e un fel de apa amaruie de culoarea cafelei. Ce sa aleg dintre sunci si salamuri, dintre brânzeturile etalate, omleta si cârnaciori, plus unt, majunuri, patiserie, sucuri diferite, apa pentru tot felul de ceaiuri si în sfârsit cafea cu aroma si gust de cafea buna. Si tot privind nehotarât, ramân flamând precum magarul între doua clai de fân, nehotarât din care sa înceapa. Sa-mi fie de bine, e ora noua, trebuie sa plec. Soseste un microbus din care nu coboara un tânar cu fata deschisa si având trasaturile polinezienilor pe care i-am vazut în Hawaii, ghidul. Facem cunostinta, apoi cu ceilalti calatori veniti din departari sa admiram moaii insulei, numita si buricul lumii de locuitorii ei. Daca ei zic, o fi, desi multi locuitori din alte parti ale lumii îl pretind la ei in tara. Eu, românul, cred ca este Muntele Retezat, doar se vede, domnule, cu ochiu liber unde o fost taiat, zâc hateganii.
Acum vad insula ziua, e verde polinezian cu multa vegetatie. Întâi, trecem prin Hanga Roa singura localitate de pe toata insula, capitala, aproximativ patru mii de locuitori. E cu totul altfel decât cu ce suntem obisnuiti in Nord America sau aievea. Strazile bine pavate aglomerate cu tot felul de masini, au trotuare largi pe care trec polinezienii autentici cu fete placute, calme amestecati printre calatori, vizitatori de tot felul si câini de toate corciturile. Free and friendly dogs spune ghidul, adaugând ca ei merg numai pe trotuare si nu deranjeaza pietonii fiindca ziua au un comportament civilizat, ca oamenii. Bine de stiut ca ziua au comportament uman iar noaptea unul canin. Trotuarle sunt strajuite de case cu un singur nivel, modest întretinute, înconjurate de vegetatie luxurianta crescuta în voia Naturii, flori exotice de tot felul, agatate în glastre sau prin gradinite de flori lasate tot în grija Mamei Natura. Iesim afara din Hanga Roa si peisajul se schimba, e ondulat din vremea formarii insulei din lava erupta de trei vulcani în urma cu vreo trei milioane de ani, dupa aprecierea specialistilor. Toata Polinezia este formata din insule vulcanice vechi si trebuie sa fi fost un spectacol atragator pentu cei din univers privind aceste focuri de artificii naturale, prin care terra le dadea semnale luminoase ca zamisleste o lume unica în mijlocul albastrului Pacific. Spectacol grandios care a durat milioane de ani, ba si acum din când. Vegetatia insulei e mult redusa, aspect pastoral cu pâlcuri de pomi. Drumul este paralel, aproape paralel, cu tarmurile insulei si asfaltul s-a terminat, nu e rau, dar parca altfel ar trebui sa fie la un asemenea trafic turistic international, mai ales ca insula este si sub patronajul UNESCO, fara sa-l mai mentionam si pe cel chilian.
Atragator este sa asculti istoria lumii sub forma de poveste. Povestesc si eu din cele citite, imaginându-mi cadru de atunci: … a fost odata, de mult de tot, un strop de insula într-un ocean de valuri fara de sfârsit. Dupa ce ca a fost atât de mica, într-o zi s-a zguduit napraznic si s-a rupt din ea o mare parte, care s-a scufundat, nimeni nu stie cât de adânc. Astfel insula a ramas si mai mica pentru locuitorii ei, a caror stramosi venisera de pe o alta insula, dar nici unul nu mai stia de unde. Cei ramasi, strâmtorati de griji si temeri, au hotarât ca trebuie sa caute insula de unde au venit stramosii lor, sa vada daca se pot întoarce din nou acolo. Ariki Hotu Matu’A (regele) împreuna cu Tangata Honui (batrânii întelepti) au ales sapte barbati, cei mai puternici si hotarâti, sa plece cu un catamaran, sa caute insula stramosilor. Si au plecat. S-a facut luna plina de cinci ori si catamaranul înca nu s-a întors. Cei ce îi asteptau cu rabdare si încredere în Make – Make (creatorul lumii si al Polineziei) îsi ziceau doar ca, de tare departe trebuie sa fii venit stramosii lor daca de atâtea ori a fost luna plina si înca nu s-au întors. Abia când s-a facut a sasea oara luna plina s-au întors cei sapte cautatori ai insulei stramosilor lor. Erau obositi si necajiti. ‘’Am fost pâna la Te Pito o Te Henua (adica buricul lumii) dar nu i-am gasit pe stramosii nostri‘’ a zi Matato’a (conducatorul catamaranului). ‘’Pâna la buricul lumii, asta trebuie sa fie tare departe! Cum e acolo’’ au întrebat mai multi. ‘’E tare frumos, plin de paduri si pasari, dar nu sunt oameni’’. Atunci, Ariki Hotu Matu’A a hotarât ca o parte din ei se vor stramuta acolo, pe buricul lumii. ‘’Vom face doua catamarane mari, mai mari ca niciodata si ne vom pregati de drum lung, ce va tine pâna ce luna va fi de trei ori plina’’ Se pare ca asa a fost cu adevarat. Din mica insula vulcanica, numita Rapa Iti, care a suferit un mare cutremur, prabusindu-se o parte din ea pe fundul oceanului, au plecat, dupa explorarile celor sapte, doua catamarane conduse de Ariki Hotu Matu’A spre Te pito o te Henua, adica buricul lumii, în primele secole ale primului mileniu, dupa cum socotesc europenii timpul. Azi se stie ca, între Rapa Iti (Iti înseamna mic) si insula Te pito o te Henua sau mult mai cunoscuta sub numele de Rapa Nui (Nui înseamna mare) sunt vreo 4000 de kilometri, iar polinezienilor de atunci, aproximativ cincisprezece secole în urma, le-au trebuit luni de zile sa-i faca pe valurile oceanului în catamarane fara busole, doar dupa astrii, pasari si valuri. Si cu ochii deschisi, îmi imaginez cum a fost acea calatorie de zile si nopti nesfârsite, când leganati pe orizonturile fara orizont ale oceanului, când izbiti de valuri si vânturi naprasnice, îngramaditi claie peste gramada cu totii, uzi sau arsi de soare cu resurse de supravietuire minime, traind mai mult din milostenia oceanului. Atunci, de undeva, din pretutindenea universului au fost ajutati cu totii de acea forta supranaturala, numita mana, sa poata rezista, sa învinga oceanul si sa ajunga cu bine pe buricul lumii! Ghidul nostru vorbeste întruna de mana, o forta extraordinara de vointa si putere, prin care stramosii lor îndepartati au putut sa ajunga cu bine pe insula. În memoria lor au cioplit si ridicat moaii, în cinstea îndepartatilor predecesori si totodata ca multumire misteriosului univers ca ia înzestrat cu mana! Peste tot în Polinezia se vorbeste despre mana si prima data am auzit despre ea în Hawaii, unde un polinezian hawaian ne-a vorbit de aceasta forta sacra din univers pe care au avut-o predecesorii lor sa ajunga în acest arhipelag plutind mii de kilometri pe catamarane, învingând multe zile stihiile oceanului. Nu este numai o forta fizica ci si acea putere spirituala ce da tarie corpului sa nu se lase înfrânt în fata marilor greutati, dificultati, privatiuni. Mana este acea misterioasa fota din univers ce îmbogateste sufletul polinezienilor dându-le autoritate si încredere de conducatori, de învingatori. Aceasta mana o au si pasarile ce zboara neîntrerupt zile si nopti deasura oceanului în migrarile lor si unele animale ce înving primejdii de nebanuit. Plante si semintele au mana plutind neîntrerupt pâna ajung pe insule îndepartate unde se înfiripeaza. Prin mana s-au creat moaii.
Am ajuns în capatul nord estic al insulei, la RANO RARAKU, panta unui vulcan de sub craterul lui stâncos, unde a fost marea cariera de tuf vulcanic din care s-au sculptat moaii. Aici se afla cel mai vechi si mare atelier de sculptura al lumii în aer liber, unde vreme de câteva secole, s-au cioplit si finisat aproape o mie de moaii (inventariati 887) si au fost apoi transportati în toata insula, majoritatea în apropierea tarmurilor si înaltati pe niste platforme sacre numite aku. Specialistii, antropologi si arheologi, înca dezbat metodele de transport si înaltare, având în vedere ca unii din moai au zeci de tone iar polinezienii rapanui nu aveau animale de tractiune, necunoscuta fiindu-le si roata. În acesta cariera de tuf vulcanic s-a deschis un imens atelier de sculptura unde fiecare clan îsi avea un spatiu a lui, în care lucrau de obicei cinci, sase oameni timp de un an sa ciopleasca si sa finiseze un moai, sub conducerea unui maori – sculptorul maestru. Cioplitul era foarte anevoios fiindca se facea cu dalti si ciocane de piatra, din bazalt, iar slefuitul se facea cu piatra ponce. Cu toata aceasta tehnica rudimentara, care a ramas aceiasi de-a lungul secolelor, se observa o evolutie artistica continua, pâna într-un moment istoric când totul a fost abandonat dintr-odata. Din nefericire tuful vulcanic este de fapt o cenusa vulcanica suprapresata, deci o roca fragila în fata timpului, ceea ce a dus si duce la degradarea neintrerupta a moailor, în special a fetelor, a capului. Si înca nu este un program adecvat de restaurare si conservare spre rusinea forurilor internationale care pretind ca le patroneaza! Pe pantele de la Rano Raraku se afla un complex istoric de arta unic în lume, format din cariera de tuf vulcanic si urmele certe ale un vast atelier de sculptura, împreuna cu cel mai mare muzeu de statui monolitice din lume, în aer liber. În acest chip l-am vazut eu si îl retin, comparând cu tot ce am vazut prin lume pâna acum. Sunt 397 de moaii în total numai în acest loc. Cândva, cu secole în urma majoritatea erau în pozitie verticala, acum sunt culcati pe spate ori pe o dunga, altii sunt îngropati pâna la umeri ori pâna-n gât. Chiar si în aceste pozitii, plimbându-te pe aleile dintre ei esti cuprins de o înfrigurare emotionala puternica, având impresia ca te afli într-o alta lume, nu pentru faptul ca e din piatra ci pentru ca fetele lor exprima atât de mult mister, parca toate necunoscutele universului sunt pe fata lor. Toate tainele artei sunt împietrite în ei.
Si în contrast cu acest fara de asemanare spatiu valoros al civilizatiei umane, vizitat de calatori veniti din toata pretutindenea lumii, te izbesc conditia drumului neasfaltat si rau, a facilitatilor de la parcarea intrarii. Desigur nu pentru ele venim aici, ele fiind doar necesare, dar frapeaza neplacut, da nastere la comentarii critice, mai ales când ti se spune ca insula este în patrimoniul UNESCO, sub egida ONU si teritoriu special al republicii chiliene, acum în secolul XXI-lea. Este înca un exemplu ca de la înaltele lor tribune se raspândesc doar vorbe goale. Mai bine era daca insula era sub patronajul scandinavilor sau germanilor. Am dreptul la opinie personala, nu? E legitimat de ONU!
Plecam mai departe, spre AHU TONGARIKI unde pe la marginea oceanului se afla cea mai mare si impresionanta galerie de moai, de marimi si expresii diferite, fixati vertical pe o platforma sacra. Trebuie sa folosim toate superlativele când vedem, admiram si vorbim despre aceasta grandoare de arta rapanui fara asemanare pe insula, în lume. Trebuie de asemenea sa mentionam înca un fapt, ce mareste si mai mult valoarea acestei expozitii de moai ce extaziaza pe toti privitorii si anume ca, din aproape toata mia de moai doar cincizeci sunt asezati verticali pe rampe sacre, iar aici, laolalta, sunt cincisprezece dintre ei! Toti moaii au fost doborâti în timpul razboiului dintre clanuri, a carui motive nu se cunosc precis, multe ipoteze si teorii, dar aprope cu certitudine descoperitorii europeni au fost cauza discordiei si a nenorocirilor lor. Apoi, moaii au fost din nou restaurati, cu truda si migala de specialisti, arheologi si antropologi, la mijlocul secolului XX, ca nu mult dupa restaurare, aceasta parte a insulei sa fie izbita de un puternic val mareic devastator, tsunami, ce a doborât toti moaii, precum o bila mare si grea de popice a venit cu forta si i-a doborât. Reconstructia pe care o admiram azi a fost facuta de catre Universitatea din Chile, în trei ani. Privesc în parte fiecare moai, asa ne-a sfatuit ghidul dupa ce ne-a dat informatiile preliminare, si observ ca aceste statui monolitice fara picioare, asemanatoare unor popice uriase, au capul o treime din toata înaltimea statui cu o fata ce exprima mândrie si mister. Sprâncene puternice desupra unor ochi ce privesc parca peste toate orizonturile, poate pâna în Rapa Iti, poate pâna în univers, fiindca universul nu-i numai deasupra capului nostru ci imprejurul nostru, ne-a explicat filosofic ghidul nostru, de fata cu moaii, dreptu-i! Nasul median si puternic cu nari mari si largi deschise, deasupra unor buze subtiri si botoase, ciudat, parca exprima orgoliu în fata timpurilor rele ce vor veni sa-i macine, sa ne macine. Câtiva dintre ei deja au trasaturile fetei estompate de timp si licheni inferiori ce s-au întins ca niste eczeme, de mari entemperii si de rasturnari repetate. Trei dintre ei mi s-au parut bine conservati, par niste nobili din univers cu lobii urechilor prelungiti pâna la gât iar unul are pe cap un pukao din zgura rosie vulcanica. Nimeni nu e sigur ce reprezinta acest pukao fiindca rapanuii nu purtau palarii, dar putau parul strâns în coc înalt si decorat cu pene, iar la ceremonii îl îmbogateau cu mai multe flori, frunze, ierburi. Poate fi o decoratie adaugata din cine stie ce ratiuni moailor pe care-i îi venerau. Misterios, doar sunt pe o insula plina de mistere, istorii de necrezut si multe suferinte…(Va urma)

DE LA SUPLEANT LA DISIDENT

Posted by Stefan Strajer On January - 27 - 2010

PAMFLET

“…rescriu SUPLEANTUL în engleză, probabil sub titlul The Disident, sau THE  LAST  DISIDENT.”  Petru Popescu, din interviul cu Marius Tucă publicat în Jurnalul Naţional  din 20 noiembrie 2009.

 DE LA SUPLEANT LA DISIDENT

 Autor: Corneliu Florea

Scriu acest pamflet la sugestia unui conaţional pe care-l preţuiesc. Îl scriu ca pe un divertisment sarcastic pentru toţi admiratorii romancierului orăşenesc Petru Popescu, din trecut şi mai ales de astăzi. Îl scriu direct pentru Alex Ştefanescu, Marius Tucă şi alte elite publice de acelaşi calibru. Interviul l-am primit prin Internet, târziu dar nu prea târziu, cu o mică rectificare the last among disidents …

Nu ştiu cine, nici de ce, a intitulat interviul „Petru Popescu: M-am despărţit de Zoia pentru ca mi-era frică de Ceauşescu”, ceea ce de la început îl pune pe Petru Popescu în postură foarte proastă, de poltron, cum ar spune Caragiale, de fricos, odată şi jumătate, pentru că fricoşii nu pot fi disidenţi, nici chiar după Bulă. Apoi, să nu ne apucăm să comentăm şi valoarea sentimentelor faţa de Zoia  ale lui Petru Popescu, dacă a luat-o la sănătoasa, hăt peste ocean, de frica lui tata-socru. Sau acum, după atâtea decenii şi fără Zoia de faţă, Petru Popescu vrea să rescrie relaţia lor în sens invers: nu de supleant ci de disident!

In recenta scriere Supleantul, acţiunea începe pe vremea când autorul, Petru Popescu era supleant al CC-ului UTC şi s-a dus în Berlinul de Est pentru a  aduce de acolo o valijoară de prezervative şi să asculte formaţiunea de rock Led Zeppelin. Probabil, noua variantă de disident pentru americani, va începe cum din strainatate a adus o valijoară de documente anticeauşiste şi planul secret de acţiune al disidenţilor.

Marius Tucă  începe interviul, în stilul lui cunoscut, cu o întrebare de galanterie ieftină şi stupidă în ce limbă visează Petru Popescu, la care răspunsul e pe măsura întrebării: e bilingv în vise!! Trecem la una mai uşoară, despre venitul în România. Şi Petru Popescu (în continuare PP) dă o mică notă explicativă din care reiese că a dispărut o mică placă de bronz, o formă ovală de la mormintele familiei sale şi o să vin în România mai des, o să am ocazia să le rezolv. Punct, dar nu am înţeles ce are să rezolve în Cimitirul Sf. Vineri, unde cu respect faţa de sentimentele sale, de sentimentele noastre faţă de cei dragi, nu se mai poate rezolva nimic, indiferent cât de des venim în România, indiferent în ce limbă visăm.  

Caracaleanul Marius Tucă este iscoditor din calea afară şi după ce a aflat în ce limbă visează PP, acum vrea sa afle şi în ce limbă gândeşte. Răspunsul vine pe banda rulantă a interviurilor care nu spun decât vorbe e bilingv! Formidabil, în gândire la fel ca-n vise, aşa-s marii scriitori. Şi nu numai atât, PP face diferenţierea între nuanţele interesante pe care le are limba română faţă de altele, dându-ne  exemplul clasic, mereu folosit, al cuvântului dor fără echivalent în alte limbi şi mai departe ne vorbeşte despre un anumit simţ al sexualitaţii, foarte bucureştean pe care îl va folosi in versiunea engleză intitulată The Last Disident! Zăpăcitor! Va fi vorba de ultimul disident al sexualităţi bucureştene sau va fi ultimul disident, înscris, pe lista fără de sfârşit de douăzeci de ani de când Ceauşeştii au fost executaţi în stil KGB. În altă ordine de idei, ştiam că bucureştenii au tot felul de simţuri suplimentare faţă de noi, provincialii, dar până acum nu am citit că au şi un simţ al sexualităţi, foarte bucureştean! Şi Marius Tucă nu insistă cu întrebările pe această pistă, să mai aflăm şi noi câte ceva de la PP, doar e a senior-citizen (are peste 65 de ani) şi pare plin de acest simţ foarte bucureştean (The megasex, nu?!). Din Supleantul nu am aflat decât banalităţi de bloc bucureştean, dintre care la un moment dat, un personaj spune: Mă fac curvă. Se caută cadre noi, se elimină şi aici înapoierea României. Nu-i greu, tot ce trebuie să-nveţi e să sugi şi să oftezi  (pag.113 ). Acesta-i simţul bucureştean, asta-i practica simţului!?! Exagerez, PP poate fi şi grav în Supleantul (care pe americăneşte va fi tradus The Last Disident) citiţi: românca e o femeie nepregătită pentru sex ori pentru romanţă (pag.109) şi înşiră nişte motive ce în sute de ani au fost aproximativ la fel pentru femeile lumii, ma rog, poate cu excepţia neamului soţiei sale, Iris Friedman. Penibil, erotoman acest ultim venit printre sutele de mii de disidenţi bucureşteni, care in Întoarcerea scrie: hormonii colcăiau în mine (pag.126 ), normal la vîrsta aceea, dar de obicei nu se pun pe hîrtie! Două pagini mai încolo, descoperim că îl colcăiau şi grosolăniile insultătoare la adresa României: mi-am văzut ţara de baştină  într-un mod destul de original: ca pe o emulsie de patru lichide, care erau eroismul, trădarea, moartea şi sexul. Sexul le ţinea laolaltă pe toate. Bravo disident, şi America din ce lichide e formată?!

Mai departe dăm peste ce toată bucureştenimea ştie şi spune, cum că Marius Tucă nu citeşte nimic, el doar vorbeşte şi se tutuieşte cu PP, să vadă telespectatorul cât e el de mare, vorbind ca americani cu you, nu ca la Caracal cu ‘mneavostră sau cu mata. Păi din cauza folosirii pronumelor de politeţe am avut probleme cu intratul  în NATO şi UE, ştie orice talkative de talk-show din televiziunea bucureşteana. Întrebarea cu tu s-a legat de ce efort literar a făcut PP să scrie Supleantul în româneşte după 30 de ani. La care PP răspunde nu mă  îndoiam că aş putea scrie un text de proză substanţială, lung. Nu ai înţeles întrebarea, draga disident, el, Tucă-Tucă, nu te-a întrebat de substanţă, pe care eu cititorul nu am găsit-o, nici de dimensiuni, ci de efort. Simplu, cum zicea tatăl Dvs. După care, Marius Tucă se repede cu eu am crezut foarte tare – nu moale, ci tare ca piatra –  că poţi să scrii văzându-te cât de pasionat eşti de limbaj şi de limba română. Extraordinar, chiar aşa nea-Tucă, cine a mai văzut vreodată  un Popescu pasionat de limbajul român!! Şi PP, ca o primadonă de music hall, îi mulţumeşte de compliment  şi înfoindu-se  îi povesteşte o conversaţie comică de la Cluj. Clujenii-s comici, mai ales universitarul în ziaristică Ilie Rad, care săracul de el, s-a dat şi peste cap sa-i facă o primire triumfală, ala aria triumfală, la Cluj în toamna 2009 şi mulţamul a fost că PP nici nu i-a reţinut măcar corect numele. Păcat de Ilie Rad, îmi pare rău de el mai ales după ce mi-a scris, într-un mesaj, că a citit Întoarcerea cu sufletul la gură… universitar clujean ce să-i  zici, că numai adolescentinele citesc romanele de dragoste cu sufletul la gură. L-a răsplătit  PP.

Revin la Marius Tucă care începe o altă întrebare cu Tu încerci acum să traduci în româneşte termeni în engleză… Adică cum… nu are importanţă, fiindcă  PP zice că se poate şi mai departe, vorba lui Nea Mărin, dă cu mucii în fasole, citiţi: Pentru noua mea carieră de scriitor în limba română … ceea ce înseamnă ca, abia în viitor va fi scriitor în limba română, lăsându-ne încurcaţi cu ideea că  în trecut el a fost doar un supleant în limba română, nu scriitor român. Fără să ne mai dea  alte detalii despre noua lui carieră de scriitor în limba română, revine mereu şi mereu la „Prins” si „Dulce ca mierea” când noi, cu sufletul la gură, aşteptam de la Domnia Sa să ne spună câte ceva despre marea sa carieră, de peste treizeci de ani în limba engleză, despre operele sale în limba engleză, unde le putem procura, citi. Aşteptăm să ne spună ceva, ceva din activitatea sa de disident, a folosit limba engleză sau limba româna, sau a fost bilingv. A scris articole, eseuri, a participat la manifestări ale romanilor? Doar din 1978 până în 1989 a fost timp destul sa-şi manifeste şi să sprijine disidenţa română din Statele Unite, dacă şi aşa vrea se consideră The Last Disident, ceea ce realistic şi istoric este un non-sens fiindcă disidenţi au fost dintotdeauna şi vor fi întotdeauna! Rămîne valabilă doar varianta ultimul dintre disidenţi ( the last among disidents).

Să rămînem tot la datul cu mucii în fasole, citiţi În  Supleantul am putut să scriu exact cum ţineam minte lucrurile. Mulţi, chiar dintre admiratorii lui PP, nu cred acest lucru. Pentru aproape toţi, câţi au citit Supleantul, volumul nu a fost  decât o ficţiune facilă, vulgar-erotică, Hollywood-style, pentru cititorii săi fideli a fost un şoc neplăcut. Cât mă priveşte pe mine, cititorul lui din trecut şi de astăzi, îl compătimesc cât a decăzut iar în noua lui carieră de scriitor în limba română, mai devreme sau mai târziu se va izbi de critica analitică dură nu cea de complezenţă alexştefanească.

Spre finalul interviului, întrebările şi răspunsurile contrazic pe cele anterioare, PP ajunge la explicaţia că sunt doi scriitori Petru Popescu, că: Aventura mea cea mai importantă ca scriitor este că am fost scriitor în limba româna, apoi a trebuit să mă transplantez, după care am redevenit scriitor în limba romănă şi tot zig-zagul acesta de vorbe fără temei PP îl consideră un alpinism fără coardă, fără să ştii unde te duci, pe ceaţă. Asta cu dusul şi pierdutul în ceaţă i se potriveşte de minune! 

 

CORNELIU FLOREA (IANUARIE 2010,                 WINNIPEG – CANADA)

LA MOAI IN RAPA NUI (I)

Posted by Stefan Strajer On January - 22 - 2010

LA MOAI IN RAPA NUI (I)

Autor: Corneliu Florea

“Quae  pigeat  invenisse cave quae  siveris” – Publilius  Syrus
(Fereste-te sa cauti ceea ce ti-ar parea rau sa gasesti)

Din nordica prerie canadiana pâna jos în emisfera sudica, la cea mai îndepartata insula a Polineziei de celelalte insule ale ei si a continentului e o mare, mare departare, si pentru ca nu poti sa o iei de-a dreptul, asa prin vazduh, ci numai prin marile aeroporturi, departarea se mai mareste.
Când m-am dus la agentia de voiaj, la Madame Prefontaine, care ne-a aranjat atâtea si atâtea calatorii în trecut, s-a bucurat si cu aceiasi bunavointa a fost gata sa ma ajute, dar dintr-odata zâmbetul i s-a sters spunându-mi: ‘’Am auzit de Insula Pastelui dar pâna acum nimeni nu a venit sa-mi ceara o calatorie, într-acolo. Unde-i Insula Pastelui?‘’ Si-a lasat putin capul pe o parte, si-a desteptat zâmbetul ei senin si sincer, m-a privit direct asteptând raspunsul meu. Simplu am început sa-i povestesc câte ceva despre ‘’insula pastelui’’ si sa o localizez. M-a ascultat interesata, a deschis atlasul si am gasit micuta insulita undeva pe la fundul Oceanului Pacific. A exclamat “Dumezeule da asta-i tare departe, crezi ca are aeroport?” ‘’Are, are’’ m-am precipitat eu. ‘’O, atunci e bine, da-mi doua zile ragaz si te chem eu la telefon.‘’ Am mai vorbit împreuna un timp, apoi ne-am despartit.
Cu totii am auzit de ‘’insula pastelui‘’ si stim ca se numeste asa fiindca a fost ’’descoperita’’ în Duminica Pastelui, într-un an. Mai stim ca, insula a primit înca de la început un interes deosebit pentru marile ei statui monolitice, ce sunt cu sutele acolo, unice în lume, originale, reprezientând niste fiinte umane, care la prima vedere par de pe alta lume purtând un mister pe fata si în tinuta, în asezarea lor pe toata insula, predominând la marginile ei. Insula este locuita de polinezieni, ce îsi spun rapanui si sustin ca statuile au fost facute cu mult timp în urma de stramosii lor veniti pe insula si îi reprezinta pe ei! Nu sunt statui ridicate idolilori sau altor întruchipari creatoare, sunt unii dintre sefii clanurilor, dintre cei mai remarcabili dintre ei, dintre oamenii acestei insule sositi pe catamarane în urma cu vreo cincisprezece secole, aproximativ. Statuile monolitice au fost ridicate în timp, secole dupa secole, când au trait lesnicios si în armonie. Nu exista isvoare istorice certe, dovezi arheologice dar într-un moment echilibrul concordiei s-a rupt si multe s-au întâmplat. Se presupune ca înmultirea populatiei si scaderea resurselor de suport ar fi dus la conflicte între clanuri, posibil. Se ia în considerare chiar si initierea, sustinerea si raspîndirea cultului Tangata Manu (omul pasare) pe lânga vechea credinta a creatorului unic raspândita în Polinezia, dar cu siguranta, pe dovezi, se stie ca totul a intrat într-un funest declin odata cu aparitia primilor corabieri europeni…
Este uimitor cum corabierii europeni au descoperit acest graunte de lava în îmensitatea Oceanului Pacific. Îmaginati-va realitatea: tot uscatul planetei – continentele si insulele – adunate la un loc este mai mic ca suprafata decât cea a Oceanului Pacific!! Închide-ti ochii si mergeti mai departe cu imaginatia: cum arata o insulita de 165 kilometri patrati într-un Pacific ceva mai mare de 165.000.000 kilometri patrati! Gasiti-o, nu pe harti si atlase acum, ci pe valurile oceanului, întâi cu catamaranul în urma cu vreo zece, cincisprezece secole si apoi mult, mult mai târziu de catre corabierii europeni plecati pe mari si oceane sa descopere pentru regii si regatele lor noi posesiuni, fiindca cu asa ceva se ocupau corabierii europeni înca înainte de Columb. Si de îndrazneti ce erau, tremurau în nadragi sa nu cumva sa cada înafara pamântului cel plat, ca o masa de taverna sau sa-i manânce, cu corabie cu tot, ceva monstri marini imaginati când îi batea soarele prea tare în cap sau erau beti turta prin taverne! Dupa ce s-au mai linistit aflând ca pamântul e rotund, ca soarele si luna plina, au prins curaj si au ajuns si ei sa cotrobaiasca Oceanul Pacific. Si astfel, în aprilie 1722, în Duminica de Paste, corabierii danezi plecati în expeditie spre Australia, sub comanda amiralului Jacob Roggeveen, ca amiral i se spune prin anumite documente, au vazut în orizont aceasta insula unica în lume: cea mai îndepartata de restul lumii. S-au napustit spre ea. Imaginati-va ce ochi au facut polinezienii când au vazut ceea ce nu au mai vazut, auzit sau închipuit ca exista vreodata! Imaginati-va ce ochi au facut corabierii când au vazut atâtea femei frumoase aproape goale. Ma rog, întâlnirea a fost precauta dar binevoitoare, pâna când corabierii s-au dat la polineziene iar polinezienii la bunurile corabierilor, care si-au dat jos pantalonii. Sigur, polinezienilor nu le trebuia pantalonii lor dar curiozitatea ia împins si pe ei, ca pe Adam si Eva, sa vada aceste învelitori caror nu le puteau gasi niciun înteles! Despartirea a fost abrupta si belicoasa lasând în urma polinezieni morti si sâmburi de discordie între clanuri. Exploratorul Jacob Roggeveen a notat coordonatele descoperirii si impresiile despre aborigeni, dar mai ales despre uriasii de piatra ce pazeau marginele insulei, care a devenit Insula Pastelui de acum înainte pentru europeni. Ceea ce s-a omis, fiindca asa-s marii descoperitori ascund premergatorilor este ca, mult înaintea lui ajunsese în preajma insulei, împinsi de furtunile oceanului o corabie de pirati, condusa de unul numit Davis si nu mai stiu cum, dar se da anul: 1687. Nu au putut debarca datorita furtunii, dar i-au notat prezenta. Pe urma nestavilita furtuna i-a îndepartat de insula. Slava cerului pentru înca multi ani de liniste insulara!!
Aceasta descoperire este uvertura care a declansat tragedia polinezienilor de pe aceasta oaza vulcanica din Pacific pe care ei o numeau Te Pito o Te Henua, adica buricul lumii, iar eu afirm ca au transformat-o în cel mai mare si fascinant muzeu în aer liber din toata lumea. Parerea mea.
Despre locuitorii acestui buric al lumii, ma rog, ombilicul lumii pentru cei ce sunt mai intelectuali, un cercetator antropolog al Polineziei, a emis o teorie pe anumite premize, prin care ei ar fi venit de pe o alta insula polineziana, Rapa Iti, numind astfel noua lor asezare Rapa Nui si ei au ramas polinezieni rapanui, staruind asupra denumirii Rapa Nui în locul Isla de Pascua cum oficial o numesc chilienii, Easter Island cunoscuta anglofonilor, sau pe româneste Insula Pastelui…
Madame Prefontaine îmi da telefon, e bucuroasa.‘’Acum stiu multe despre buricul lumii, pot sa-ti aranjez calatoria prin ’’Gateways International‘’, sa-l vezi si sa pui mâna pe el! Râde. Bine.
Totul s-a aranjat cum am dorit. Plec, sunt în drum spre primul aeroport, al Winnipeg-ului, ce este un mare si încurcat santier acum, fiindca se construieste un nou terminal. E vremea marilor aeroporturi, înainte cu un secol era vremea marilor gari, iar mai înainte a fost vremea marilor porturi. Evolutie, pâna unde? Florin ma duce la aeroport, dându-mi instructiuni. Zâmbesc, cum se mai schimba lumea, parca mai ieri îi dadeam noi, Ica si cu mine, sfaturi de calatorie, când pleca în taberele de vara din România sau în vacantele de iarna la schi în Canada. Doamne, cum s-au mai dus marile bucurii când eram noi trei. Ascult, se uita la mine si ma întreaba ‘’de ce ti-ai amintit, de zâmbesti?’’ Nu pot sa-i spun, nu-i spun, schimb vorba. ‘’O vrabie zbura razant cu asfaltul autostrazii, din fata vine un BAW, nu îl mai poate evita complet, se produce o ciocnire si vrabia cade jos. Soferul opreste BAW-ul, coboara, ia vrabia, care parea a fi doar în comotie si o duce la el acasa. O pune în colivie pe niste paie, pune apa si pâine în speranta ca îsi va reveni. Si vrabia îsi revine, buimacita nu recunoaste locul dar vede gratiile, paiele, apa si pâinea!  Speriata striga: Dumnezeule, l-am omorât pe cel cu BAW-ul si astia m-au bagat la închisoare!‘’ Îl amuza, nu cine stie ce, el conduce un BAW. Opriti la un semafor, din zecile pâna la aeroport, îmi spune ‘’De altceva ai zâmbit‘’ Tac. Apoi zic: ‘’Vezi ca e verde, da-i drumul, nu-i nici o vrabie.’’
La despartire, ne îmbratisam cu vechea noastra formula, acum la singular: ’’sa mergi cu bine, sa te întorci si mai bine.’’ Ma apuca durerea de suflet, dar nu am încotro, sunt în rândul pasagerilor, a trecatorilor. Acum trec, prin vazduh, de pe un aeroport pe altul. Sunt între senin si preria canadiana uscata, bruna la vreo zece kilometri sub avion. E confortabil zborul, dar e atât de neînsufletit, mai toti tac cu capul bagat în micutul ecran din spatarul scaunului din fata, mai si citesc sau mesteca guma sa produca saliva inutila, ce li se scurge neîntrerupt pe esofag în jos!! Ce m-a apucat? Îmi schimb privirea, ma uit pe gemulet afara, vad albastrul cerului ce imi aduce amintirile calatoriilor cu trenul, când ore întregi ma uitam pe geam afara. De la Timisoara calatoream în regat, asa spunea tata când mergeam în Oltenia, si de la Turnul Severin începea zarva, bâlciul, la Craiova era apogeul odata cu schimbarea trenurilor, apoi coboram la Segarcea si mai departe cu carul cu boi! Ce spectacol, ce conationali însufletiti, ce schimb informational intens de fapte si întâmplari, ce de scormoneli si vrajeli. Nu erau ecrane pentru oameni, erau doar oameni pentru oameni.
S-a lasat repede noaptea peste ziua scurta a Nordului, trecem peste Marele Lac Superior si apoi începe coborârea spre Toronto. Legati si cuminti asteptam aterizarea. O simtim, în coccis, si astfel am încheiat primii 2000 de kilometri, prin aer, în doua ore si jumatate, în care ni s-a servit un pahar de apa sau o cafea. Destul, doar suntem o tara de sedentari si obezi, din cauza ca în urma cu vreo douazeci, treizeci de ani pe avioane ne îndopau cu mâncaruri si bauturi alcolice, pe ales, producându-ne colesterol daunator, hiperglicemie pentru viitorul diabet si ne ameteau nobilii nostri neuroni. Si asta, înca nu era totul, vindeau tot timpul tigari, ca nu suportau sa ne vada ca nu fumam tot timpul. Ce vremuri nesanatoase, cum ne împingea societatea de consum la hipercolesterolemie, diabet si nicotina infartogena. Acum e bine, sanatos, platim dublu pretul de atunci si ei ne dau un pahar de apa de izvor! Sanatate garantata, globalism asigurat! Dupa un asemenea tratament ne ridicam si trecem mândri si sanatosi din avion în tub, si din tub în labirintul aeroprtului toronton.
Aeroportul toronton, este un urias si modern babilon, pentru ca asa trebuie sa fie când ai spatiu canadian la discretie si deserveste patru continente, plus Australia! Chiar asa, de unde si pâna unde Australiei i se spune continent si Canadei nu, când geografic e de doua ori mai mare decât tarisoara aia plina de canguri naturali si adoptati. Discriminare geografica, politically incorect! Pâna la urmatorul meu zbor, caruia îi zic transecuatorial, de la Toronto la Santiago de Chile, am cinci ore de asteptat. Le folosesc. O ora se duce învârtindu-ma printre cartile din librariile din aeroport, de data asta nu am gasit nimic ce ma intereseaza sa citesc, asa ca iau un cotidian canadian, si un plastic de un litru cu apa, corect zis, si-i de doua ori mai scump decât un litru de lapte! Rasfoiesc ziarul, articolele sunt scute, reclamele-s lungi, mari. Uite criza, trece criza! Sigur ca trece, toate trec, dar nu stim când, cum, si mai ales în ce trece! Ei bravo, de unde sa stie ziaristii toate astea, ce sunt ei nostradamusi, mafalde, ce ei conduc finantele lumii prin inginerie financiara a globalizarii sau globalistica? Sarcina lor de serviciu e sa faca rânduri negre pe hârtie alba dupa cum ordona patronul la care sunt angajati, iar daca sunt free lance se vor da ei pe brazda, daca nu au din altceva ce sa traiasca! Unul se întreaba de ce a luat Obama premiul Nobel pentru pace, ridicol, doar se spune clar ca pentru pace! Doamne, Doamne grei mai sunt unii de cap. Pentru care pace, asta-i alta întrebare, dar se poate raspunde pentru pacea de apoi. Cârcotasi unii ziaristi, asa s-au întrebat si când i s-a decernat nobelul pentru pace lui Elie Wiesel?! Ce antisemiti, dom’le, si nu le face nimeni nimic!. Ba unul a fost de-a dreptul fascist-rasist-fascist când a scris; i s-a decernat premiul pentru ca avea nevoie de bani sa faca propaganda anti palestiniana!! Depun, civilizat, ziarul în containarul de reciclare a hârtiilor si ma apuc de citit despre moai.
Marile zboruri, transoceanice si transecuatoriale, decoleaza seara târziu din Toronto. A venit si timpul meu sa ma urc într-un Boeing mijlociu, 767 – 300, cu patuzeci de rânduri de scaune; primele zece doar patru pe un rând, ultimile 30 câte sapte pe rând. Este plin, plinut cu nord americani si sud americani, nici un loc liber, deci, nu poate lua nici un avionstopist din cale. În timp ce noi, calatorii ne legam bine de scaun, sa nu-l pierdem în caz de domne fereste, în timp ce din microfoane se revarsa politetea capitanului si-a unei stewardese în trei limbi: doua canadiene, engleza si franceza bineinteles, si a treia spaniola pentru ceilalti ce locuiesc pe continentul de jos, ce sta agatat de al nostru precum un ciorchine de strugure de vrej. Cu totii suntem bine veniti!
Ne desprindem de tub, ne învârtim si tot oprim vreo jumatate de ora pe tot felul de piste, lasând impresia ca pilotii s-au ratacit în noapte si nu stiu încotro sa o apuce. În sfârsit, ce-o fii o fii, decolam, zburam. Dupa un timp, capitanul ne linisteste: crede ca e pe drumul cel bun!. Asa sa fie. Mai trece un timp si se anunta furajarea si adaparea, era cazul, doar e aproape miezul noptii. Meniu variat, pasta or chicken, câte un paharel de vin red or white, cafea cu cafeina diluata sau fara, sa va fie de bine si acum cu capul în ecran; se da free entertaining! Nu sunt pretentios la mâncare, am crescut si trait în vremea cotropitorilor rusi în România, cu mâncare pe cartela, insuficienta si proasta, nici nu fac pe snobul, vezi doamne, sunt în Boeing, dar compar cum era Air Canada în urma cu aproape trei decenii, când am început noi sa zburam prin lume si cum e acum, ce servicii are. Numai zâmbetul de serviciu a mai ramas acelasi, dar pe alte buze! Probabil, nu va mai trece mult, pâna când în loc de pasta or chicken vor veni cu doua pachetele într-o palma, întrebând green pasta or pink pasta, amândoua preparate cu artificial color and flavor iar de baut vor avea numai tap water or holy water. Nu critic, asa-s io, ies din mine, sa compar starile de lucruri, faptele pe care le taiesc, pentru ca e interesant si amuzant sa faci comparatii.
Uite, am trecut peste ecuator si nimeni din echipaj nu a zis nimic, ori pe vremuri dadeau si un un fel de certificat celor ce îl treceau prima data. O mica amintire legata de eveniment, de sensibilitatea fiereasca. Nu e nevoie de sensibilitate în globalism, nerentabila, ireciclabila în profituri, în bunuri de larg consum! ‘’Multe-m trec pe dinainte…’’ Si pe neasteptate îmi vine în minte ‘’o facuram, muica, si pe asta!’’ Sintagma olteneasca, o auzeam des când eram în vacanta mare în Oltenia, de unde era tata. Acolo sunt si o parte din calatoriile copilarii mele. Cu carul cu boi: în padure peste Jiu, ei ziceau jii, la târla undeva pe lânga Tufa Dranichiului, la bâlci la Gângiova de Maria Mare, si bineinteles la gara la Segarcea, ca erau nu stiu câti kilometri pâna acolo, fiecare dadea doar cu presupusul. Întoarcerea acasa, la Timisoara, la sfârsitul vacantei de vara era o mare calatorie. Sara, matusa Florica ne facea pâine la tast, pui pe vatra, brânza si ceapa,vin de gama! Ne culcam odata cu gainile si ne trezam în puterea noptii, când Al-de-bâtu de pe prispa striga ‘’voi nu plecarati, ma, tot paci sunteti, o sa pierdeti trinu, ma adormitir’’. Ne sculam rupti de somn, ne îmbracam pe întuneric, unchiu Lisandru punea boii la car si plecam cu noaptea-n cap spre Segarcea. Nu o luam pe sosea ca e mai lung drumul, o luam peste câmp, pe drumul Nedeii. În car erau coceni pentru boi si o cerga pentru mine sa ma acopar, sa dorm. Tata cu unchiu vorbeau de ale lor, de’a neamurilor. Apoi de când fusera ei pe front, îsi tot aminteau de front si de maresal, vobeau de el de parca Antonescu ar fi fost în companie cu ei, de-ai lor. Tremurând de frig îi ascultam. Când se crapa de ziua, se vedea silozul cel mare de la Segarcea, îl auzeam pe unchiu zicând ‘’uite ma ca ati ajuns’’. Tata întelegea vorba aia cu tâlc si zicea ’’Bine, ma, Lisandre te poti întoarce, de aici mergem noi pe jos, sa ne dezmortim’’. Unchiu, ca la comanda, oprea caru cu boi, ma ajuta sa ma dau jos ca eram adormit rau, ne strângea în brate si ne pupam, ne spuneam tot felul de vorbe de omenie ca la despartire si cu Dumnezeu înainte. El spre casa bucuros ca ’’nu mai batu boii pâna-n gara’’, noi pe jos înca 4 – 5 Km în frigul diminetii, un drum ce mi se parea fara sfârsit, obositor si nu aveam voie, de la Tata, sa ma plâng de ceva…
Si acum în Boeing, am trecut ecuatorul! Ce frumoasa e si povestea cu lumea cealalta, daca ar fi si adevarata, sa ma întâlnesc cu tot neamul meu drag, dar dus, sa le povestesc cum treicui, eu Ecuatorul cu Boeing–ul, asa cum trecem Jiiul cu caru cu boi. Ma uit pe micutul ecran din fata care îmi arata ca zburam la 11 mii de metri înaltime cu o viteza de aproape 850 km pe ora si afara-i minus 54 de grade Celsius. Ce pas, de carul cu boi la Boeing! Ma cutremur, nu numai eu ci si avionul, am intrat într-o zona turbulenta, de l-a trezit din somn si pe capitan fiindca ne anunta sa ne punem centurile de siguranta! Îmi pare rau ca la trezit din somn pe capitan. Câteodata, si pe unchiu Lisandru îl mai trezeau boii din somn, când ajungeau la câte o rascruce de drum si nu stiau încotro sa o ia. Unchiu se trezea, îi punea pe directie; ii conecta pe pilotul lor automat, si vedea mai departe de somn. Asa si cu pilotii nostri, numai eu nu pot dormi, traiesc o stare de exaltare sufleteasca, pentru mine e un eveniment trecerea ecuatorului, ce ma domina si pe care as fi vrut sa-l traiesc împreuna cu Ica. Pentru momente si momente închid ochii, încerc sa nu gândesc nimic, nimic. Aud numai torsul metalic al reactoarelor si fâsâitul frecarii dintre Boeing si stratosfera cea goala si rece. În jur multi dorm, multi nu, si nimeni din tot echipajul nu a avut un moment pentru calatori sa le spuna ca trec ecuatorul, din emisfera nordica unde e toamna în cea sudica unde a venit primavara.
Dupa un timp privesc din nou zborul Boeing-lui pe harta de pe micul ecran si conform diagramei acum trecem pe deasupra Boliviei. Din nou sunt invadat de amintiri, de evenimente de tot felul, vechi, adunate ani dupa ani. Bolivia este tara care si-a luat numele de la eliberatorul ei: Simon Bolivar. Unul dintre cele mai mari personalitati ale Americii Latine din toate timpurile, supranumit El Libertador! O figura proieminenta printre cei mai mari eliberatori din toate timpurile. El a eliberat Nordul Americii Latine de sub dominatia Spaniei formând Gran Columbia – Panama, Venezuiela, Columbia, Peru, Bolivia – si a desfiintat sclavia, la începutul secolului XIX-lea. A vrut sa unifice într-un tot întreaga America Latina, nu a fost înteles, nu a fost sprijinit. A reusit totusi sa desfiinteze sclavia înaintea nord americanilor, ceea ce înseamna ca a fost mai luminat intelectual si democratic decât ei, ca latinii sunt mai omenosi. A reusit si fiindca a fost educat în Europa unde de secole nu mai era sclavaj, educat întâi în Spania si apoi în Franta, unde a fost receptiv si patruns de ideile iluminismului, fascinat de Jean Jacques Rousseau. Revenind în America Latina a fost entuziasmat de cea mai mare personalitate istorica dintre toti eliberatorii continentelor americane: Toussaint L’Ouverture! Azi, omenirea nu mai aude de haitianul Toussaint L’Ouverture – africanul, sclav eliberat, care apoi i-a eliberat pe haitieni de dominatia coloniala, batându-se în razboie de gherila si învingând armatele celor trei imperii coloniale din acea vreme: englez, francez si spaniol!! Un mare erou, caruia în secolul lui, i s-au dedicat eseuri si sudii istorice, poeme si romane. A fost comparat cu Spartacus si considerat strateg superior lui Napoleon, corect raportat la diferenta de forte si spatiu. Toussaint L’Ouverture a eliberat Haiti de dominatia coloniala si a fost primul din cele doua Americi care a abolit sclavagismul. Napoleon a trimis împotriva lui, în Haiti, pe cumnatul sau, Generalul Leclere în fruntea a 20.000 de soldati, sa restabileasca dominatia si sclavagismul. Nu au putut face fata rezistentei de gherila a sclavilor eliberati, si atunci, a mai trimis alte mii de soldati în sprijinul cumnatului sau. Pe mine, m-a impresionat aceasta hotarâre a lui Napoleon, aceasta campanie în care a transportat peste ocean atâta armata, fiindca era doar la începutul secolului XIX-lea!! Formidabil de costisitoare o miscare de trupe de asemenea anvergura, e mai ceva decât cele din al Doilea Razboi Mondial, luând în consideratie diferenta de tehnologii dintre corabiile cu pânze si vapoarele cu puternice motoare! Din nefericire pentru francezi, pâna la urma s-a ales praful si pulberea de toata aceasta campanie transatlantica a lui Napoleon, în doi ani. Aceasta campanie nu era pomenita în manualele scolare franceze, nici de Toussaint L’Ouverture, care a fost tradat si astfel francezii l-au rapit si dus in Franta, unde a murit în închisoare. Napoleon si-a umbrit mai rau stralucirea în Haiti decât la Moscova si nu numai atât. Dupa înfrângerea din Haiti, s-a vazut în situatia sa vânda Louisiana franceza americanilor, fiindca a lasat-o descoperita în fata lor! Cu acele zeci de mii de soldati francezi trimisi în Haiti, Napoleon ar fi putut sa apere si sa pastreze Louisiana, daca îi trimetea acolo, unde colonistii francezi îi asteptau, sclavii eliberati de Toussaint L’Ouverture nu i-au asteptat! Se pare ca istoria lumii nu este facuta de conducatorii ei, care, pâna la urma, îsi dau în petecul superego-ului megaloman, istoria lumii e facut de eroii ei, asa au hotarât zeii!!
Uite ce m-a apucat pe mine acum, privind diagrama cu Boeing-ul ce trece pe deasupra Bolivei si nu mai pot opri avalansa aceasta, de la Simon Bolivar, la Toussaint L’Ouverture si ajung la Che Guevara din a doua jumatate a secolului XX, inclus de istorici în prima suta a celor mai proieminente personalitati ale secolului! Un erou: Guerrillero Heroico al Americii Latine. Amintirile se împâng unele pe altele. Ica a citit ‘’The Motorecycle Diaries’’ si însufletita mi-a povestit, câteva zile in sir, despre studentul medicinist, Ernesto Guevara, care si-a întrerupt pentru un timp studiile sa traverseze America Latina cu motocicleta, împreuna cu un prieten. Motocicleta si-a dat sfârsitul nu mult dupa ce a trecut Anzii Cordilieni, în Chile si de acolo începe adevarata odisee transcontinentala, ce a avut un impact puternic, determinant asupra vietii si destinului sau. Saracia vazuta si traita de-a lungul calatoriei l-a coplesit si razvratit. Che Guevara era, atunci, un tânar sportiv viguros dotat cu inteligenta si cultura, era un cititor asidiuu, care a dorit sa schimbe starea sociala a Americii Latine, ba mai mult, asemenea multor din generatiile anterioare si a lui, doreau o uniune latina americana, considerând frontierele dintre state o fictiune groteasca pe lânga realitatea istorica. Termina facultatea si dupa ce îsi ia diploma de medic, porneste din nou prin America Latina dorind sa se dedice celor oropsiti. Cauta solutii, dar pâna la urma ajunge la concluzia ca numai o revolutie transcontinentala poate sa schimbe starea de înapoiere si saracie a majoritatii locuitorilor sud americani. Se alatura fratilor Castro – Raoul si Fidel – si împreuna cu alti 80 de companeros pleaca în Cuba sa-l rastoarne pe dictatorul Batista. Si au reusit printr-un razboi de gherila, în care Che din medic a devenit un luptator de temut, prin actiuni cutezatoare dincolo de orice limita, prin austeritate si disciplina cumplita. A urcat treptele victoriei spre popularitate, ale accesiunii sociale si politice, dar la zenit a inceput sa-l caute bratul lung al CIA-ului, apoi l-a dezamagit lasitatea lui Hrusciov în fata imperialismului american! I-a criticat dur în public, la ONU, atât pe americani cât si pe sovietici. Se apropie de chinezi si asa se produce despartirea de fratii Castro. Che Guevara s-a afundat în Congo sa duca un alt razboi de gherila. A fost un fiasco total, au mai scapat doar câtiva. Si dupa un timp a ajuns în Bolivia. Che Guevara nu a renuntat niciodata la idealul sau cu toata experinta pe care a trait-o, cu toate înfrângerile avute. Adeseori îsi spunea: daca am reusit în Cuba, am sa reusesc si-n alta parte!’’ O extraordinara personalitate, inzestrat fizic si intelectual sa fie reformator revolutionar. Cine-l eticheteaza doar comunist este un neinformat, un individ dopat doar de propaganda anticomunista americana. În Bolivia, CIA-ul împreuna cu dictatorul bolivian pornesc o vânatoare masiva pe urma unui grupulet de gherilisti epuizat fizic si moral, nesprijinit de populatie, ratacind într-o jungla ostila. Che Guevara este prins si împuscat din ordinul presedintelui bolivian la sugestia Washington-ului. Ceea ce ne-a socat, pe Ica si pe mine a fost faptul ca, mort fiind i-au taiat amândoua mâinile sa le trimita la Buenos Aires, unde politia îi avea amprentele lui digitale, pentru confirmarea identitatii! Barbarie din ordinul CIA in secolul XX! Normal în asemenea cazuri era suficient sa-i ia amprentele pe hârtie, nu sa taie mâinile unui cadavru pentru identificare. Da, amprentele digitale au corespuns cu cele din dosarul politiei argentiniene, erau ale lui Ghe Guevara. Si comportamentul profanator razbunator continua, politia argentiniana trimite mâinile lui Che Guevara cubanezilor, lui Fidel Castro în timp ce corpul lui, împreuna cu a altor sase camarazi împuscati, au fost aruncate într-o groapa comuna ascunsa, cunoscuta doar de câtiva militari bolivieni. Târziu, dupa aproape treizeci de ani, la insistentele unui scriitor s-a indicat locul si s-a permis dezhumarea. Printre schelete, era unul fara mâini… (va urma)

Prefectura Timis si românii din Valea Timocului

Posted by Stefan Strajer On January - 22 - 2010

Prefectura Timis si românii din Valea Timocului

Autor: Ioan Ispas

Citind interviul, luat de Augustin Paunoiu preotului Boian Alexandrovici (text aparut în Curentul International, din 5 nov.2009), mi-am adus aminte de un eveniment din vara care a trecut.
Eram la Timisoara când rasfoind un saptamânal local dau peste informatia ca tocmai avusese loc întâlnirea dintre consilierul prezidential al presedintelui Serbiei, la prefectura, cu doi subprefecti de Timis, prilej cu care s-au discutat diverse probleme. Mi-a atras atentia informatia ca la solicitarea consilierului prezidential subprefectii s-au angajat sa ajute la repararea liceului sârbesc. Mai citesc odata si nu-mi vine sa cred; nimic despre românii din Serbia. Adica numai sârbii din România au probleme iar românii din Serbia sunt fericiti, n-au nici o problema. Ma gândesc ca poate totusi s-a discutat si despre românii de acolo, dar n-a aparut în presa. Pentru a afla adevarul ma deplasez la biroul de informatii al prefecturii. Aici doamna de la ghiseu vorbea la telefon, astept cuminte, citesc toate anunturile de pe geamul respectiv, plus pliantele cu reclame turistice, dar pâna la urma îmi pierd rabdarea si ciocanesc în geam. Doamna lasa telefonul, fara sa-l închida, ma-ntreaba ce doresc, îi spun ca vreau o audienta la seful cu probleme externe, ea raspunde ca sefii de servicii nu au audiente, insist spunându-i ca de fapt este vorba doar de o informatie si ca nu merita sa-l deranjez pe prefect (îmi trebuia o saptamâna sa ajung la prefect) pentru ceva ce pot afla de la un subaltern. Doamna vrea sa afle de ce informatie am nevoie, îi spun, evident ca nu stie raspunsul, îsi cere scuze prietenei de la telefonul pe care-l inchide, ca sa poata suna la sefa de la “integrarea europeana”. Aceasta probabil ca initial refuza, dar doamna de la informatii îi spune complice ca “domnul insista“, adica nu poate scapa de mine, asa ca primesc indicatiile unde sa ma duc. Intru la sefa, aceasta statea la un birou mare, in stânga ei doua tinere în picioare cu care discuta ceva. Îmi face semn sa ma asez pe un fotoliu, astept câteva minute, între timp îmi aranjez documentele din dosar, articole aparute în Curentul International despre aceasta problema, în sfârsit ma întreaba ce doresc sa aflu.
Încep sa vorbesc despre situatia grea a românilor din Valea Timocului si ca vreau sa stiu daca în convorbirile cu consilierul prezidential sârb s-a discutat si aceasta problema. Ma opreste pentru a întreba în ce calitate cer aceasta informatie, la care raspund ca în calitatea de cetatean român interesat de ceea ce fac functionarii platiti din banii publici. Îmi raspunde ca aceasta problema n-a fost trecuta pe agenda de discutii, deci nu s-a discutat. Revoltat, continui zicând ca înteleg ca problema n-a fost pe agenda consilierului prezidential sârb dar nu înteleg de ce situatia românilor din Serbia n-a fost pe agenda prefecturii? Nu se cunoaste ca românii din Valea Timocului n-au nici macar gradinite în limba româna, ce sa mai vorbim de scoli sau licee, ca singura biserica româneasca, cea din Malainita construita pe proprietatea preotului Boian Alexandrovici este în pericol sa fie demolata? Când ajung aici sunt interupt, spunând ca se cunoaste situatia, ca preotul Boian Alexandrovici a fost si la prefectua. Cu atât mai mult, zic, daca se cunostea situatia, trebuia discutata problema, un consilier prezidential sârb nu vine în fiecare zi în Timisoara, nu trebuia pierdut prilejul, macar aici în Banat, unde exista o comunitate mare de sârbi, pentru ca de la Bucuresti sunt putine sperante, dar deja “sefa“ nu ma mai asculta, îsi reluase discutiile cu cele doua subalterne. E clar, n-am putut s-o sensibilizez pe “sefa“ în privinta românilor din Valea Timocului, avea “probleme de integrare europeana“, asa ca parasesc prefectura cu un sentiment de amaraciune, aruncând în loc de salut, un: luati banii degeaba!
M-am întrebat de multe ori daca împotriva agresivitatii autoritatilor sârbe, civile si religioase, fata de românii din Valea Timocului se poate face ceva de catre România.
Raspunsul este categoric da, numai sa vrem sa facem ceva ce este de fapt o obligatie morala a patriei mama. Dar daca noi nici macar nu discutam aceste probleme cum sa trecem la fapte. Asadar primul pas ar fi abordarea problemei la toate întâlnirile bilaterale. O etapa superioara ar fi includerea unui reprezentant al românilor din Valea Timocului în delegatiile oficiale române care se deplaseaza în Serbia. Sa luam de exemplu biserica. A fost inclus preotul Boian Alexandrovici în delegatiile bisericesti românesti care se deplaseza în Serbia? De asemenea conducatorii bisericii ortodoxe române ar putea apela la conducatorii bisericii ortodoxe sârbe din România pentru a face presiuni asupra autoritatilor bisericesti sârbe. Daca clericii sârbi de la noi nu manifesta entuziasm sau nu obtin efecte favorabile se poate apela si la proverbul românesc: “Bate saua ca sa priceapa iapa”. Se stie ca toate cultele recunoscute de stat sunt subventionate de stat. Vrem sa facem presiuni asupra autoritatilor sârbe, sa începem cu “întârzierea“ livrarii in cont a subventiei catre biserica sârba din România. Sigur treptat, asteptând efectul, iar daca sârbii sunt caposi, pâna la sistarea neoficiala. Se poate promova o lege în parlament a reciprocitatii, în sensul ca se dau subventii doar cultelor care în tara mama aplica acelesi drepturi românilor cu cele pe care le au ei aici. Evident legea va trebui sa se refere si la învatamântul în limba materna, cu atât mai mult cu cât acesta este subventionat 100%, spre deosebire de culte unde subventia este 50%. Nu cunosc oficialii nostri aceste lucruri? Le cunosc, dar daca nu-i preocupa soarta românilor din tara, la ce sa ne asteptam în privinta celor din afara tarii. Sârbii vor sa intre în Comunitatea Europeana si au nevoie si de sprijinul nostru. Când sunt strânsi cu usa fac ce li se cere. L-au predat pe Milosovici si alti fosti conducatori Tribunalului International de la Haga. Sa le cerem de pe acum sa rezolve problema românilor din Valea Timocului la standardele aplicate sârbilor din România. Sa nu asteptam ultimul moment când vor promite totul si nu vor face nimic. În partea bulgara a Vaii Timocului situatia românilor este cel putin la fel de grava ca-n partea sârbeasca. Experienta cu Ucraina si Ungaria este concludenta. Latini ziceau: ” Erarae humanum est, perseverarae diabolicum“, adica pe româneste “a gresi este omeneste, dar a persista în greseli e lucru dracului“ (traducere libera). Românii din Ungaria nu pot monta un bust al episcopului Andrei Saguna, în curtea unei biserici, deci pe o proprietate privata, în schimb România este împânzita cu statui ale revolutionarilor maghiari în locuri publice. Unde este reciprocitatea? Tratatul cu Ucraina a fost facut prost si românii de acolo sunt mai asupriti ca înainte, el putea fi renegociat dupa zece ani, cu conditia sa fie notificata intentia cu un an înainte de expirare. N-am facut-o, dovada ca pe conducatorii nostrii nu-i intereseaza decât propriile lor interese. In curând ucrainienii ne vor curta din nou ca sa fim de acord sa intre in NATO sau EU. Niste conducatori responsabili ar cere inca de pe acum ca drepturile românilor din Ucraina sa fie respectate pe teren, nu numai pe hârtie.
Preotul Boian Alexandrovici este amenintat cu posibile “accidente“. Un alt lider al românilor din Valea Timocului, Dusan Pârvulovici, face un apel pentru a fi ajutat. Situatia este grava, se poate ajunge la o tragedie. Românii de acolo au fost abandonati în perioada comunista. Nu observati cu câta perfidie au actionat sârbii pentru a-i asimila. Le-au schimbat numele din Pârvu în Pârvulovici, din Alexandru în Alexandrovici, iar numele de botez nu pot fi alese decâ din lista oficiala a guvernului, asa se ajunge la Boian si Dusan care nu prea suna româneste. Apreciez mai mult un … ici sau … ov care stie româneste, decât un … escu care habar n-are. Sârbii au fost si ei sub stapânire straina, la fel si bulgarii, dar au uitat, asa ca au preluat procedeele ungurilor în privinta asimilarii fortate a minoritatilor nationale care au ramas sub ei, adica au devenit din asupriti asupritori, ceea ce Iuliu Maniu a promis ca românii nu o vor face si asa s-a întâmplat. Preotul Boian Alexandrovici a trimis o scrisoare si presedintelui Traian Basescu, de la la care sunt convins ca n-a primit nici un raspuns. În epoca postdecembrista înca n-am auzit ca un oficial român sa raspunda la scrisori. Alta e situatia în America, unde si motanul lui Bill Clinton raspundea la scrisorile pe care le primea. Probabil presedintele Basescu n-a avut timp sa raspunda la scrisoare. Ca o consolare pentru preotul Boian Alexandrovici, sa ne amintim ca Presedintele n-a avut timp nici sa primeasca delegatia militara chineza care a vizitat România în vara aceasta. Probabil a vrut sa-si dovedeasca slugarnicia fata de stapânul de la Washington. Ce dovada de slugarnicie mai mare poate fi adusa unui stapân decât aceea de a face ceea ce presupui ca-i face placere acestuia. Nu pot sa cred ca numai din prostie a fost adusa o ofensa diplomatica unui mare prieten al României, cum era China. Probabil chinezii si-or fi zis: iata un presedinte care face pe leul la Bucuresti, se comporta ca un catel când aude de Washington si nu vede mai departe de vârful nasului când apare Beijing-ul. Problema ma obsedeaza. China este membru permanent cu drept de veto în Consiliul de securitate si ar fi fost singura tara pe care ne-am fi putu baza la ONU. Prin primirea lui Dalai Lama si neprimirea unei delegatii chinezesti presedintele Traian Basescu a tradat interesele României, facând jocul dusmanilor tarii. Modul în care a tratat diplomatia româna relatia cu China ne-a dovedit cât de “bun“ este si Cristian Diaconescu.
Deci din partea presedintiei nici o osperanta de ajutor deocamdata. Mai avem însa o putere în stat, parlamentul, unde sârbii au un deputat propus de uniunea lor, la fel ca si restul minoritatilor nationale. Comisia de politica externa a Camerei deputatilor ar putea apela la acest deputat sârb pe care sa-l trimita în vizita oficiala la Belgrad cu misiunea de a solicita interventia parlamentului sârbesc pentru protectia celor doi lideri români amenintati. Numai parlamentul sârb poate sa actioneze asupra ministrului de interne sârb ca oamenii sai sa-si faca datoria. Pentru ca nu este normal ca un sef de politie sa se faca purtatorul de cuvânt al unor extremisti cu mintea înfierbântata, care da un sfat “prietenesc” de a renunta în loc sa-l asigure ca politia îl va apara ca pe orice cetatean sârb, indiferent de nationalitate. Totodata delegatul nostru trebuie sa prezinte deputatilor sârbi situatia minoritatilor din România, accentuând si pe intentia de a legifera reciprocitatea. Ambasada României de la Belgrad ar trebui sa se implice prin vizitarea periodica a celor doi lideri de catre personalul consular, tocmai pentru a arata sârbilor ca soarta acestora nu ne este indiferenta.
Am facut doar câteva sugestii de sprijinire a românilor din afara granitelor. Avem un departament pentru românii din afara care trebuie încadrat cu oameni care vor sa faca cu adevarat ceva. Din marea de români, despre care vorbea Nicolae Iorga ca înconjura România Mare, n-au mai ramas decât niste insule pe care avem datoria morala sa le salvam pâna nu e prea târziu. Este un miracol ca dupa zeci de ani de asuprire si crunta asimilare, fara biserici si scoli în limba româna, fara o elita intelectuala româneasca, cu o mass-media în majoritatea ei antiromânesca, care prezinta numai aspectele urâte care se întâmpla în România cu scopul ca românilor sa le fie rusine de originea lor, s-au putut totusi ridica lideri autentici ca preotul Boian Alexandrovici si Dusan Pârvulovici. Sa-i ajutam pâna nu este prea târziu!

Noembrie, 2009
Ioan Ispas
Newark, DE

IN MEMORIAM – GRIGORE VIERU

Posted by Stefan Strajer On January - 18 - 2010

In Memoriam – Grigore Vieru

Un an de la trecerea in nefiinta

Autor: Cezarina Adamescu

OMAGIU POETULUI GRIGORE VIERU

 

 

 

BOCETUL NEAMULUI  

Neamul meu de peste Prut

Blând ca un surâs durut,

Neamul meu de peste ape

Mi l-am tras de ochi – aproape.

Neamul  meu de peste cer

Îmi întinde lăicer,

Îmi întinde punte lină

Pe spinare de Lumină;

Pe spinări de curcubeu

Oropsitul, neamul meu.

Neamul – ca desprins din rama,

Neamul consâgean cu mama.

 

Grigore Vieru, 14 februarie 1935 – 18 ianuarie 2009

 

Limba-mamă ce ne doare

Aură nemuritoare,

Blândă l-a înfăşurat

Pe acest firav bărbat;

Aură de nemurire,

Pe al Poeziei Mire.

Mierea ei trecută-n vers

E pecetea de neşters,

E-un sigil de foc, ia sama,

Limba dorului de mama.

Neamul cel năpăstuit,

Neamul îndumnezeit,

Neamul cel anahoret

Neam rămas fără Poet.

Neam cu limba presurată,

Neam de sârmă înghimpată.

Neam lovit de aprigi soarte

Neamul meu – rănit de moarte.

În  bătăi de vânturi rele

Neamul neamurilor mele.

Ăsta-i neamul cel mereu

Cruce grea de Dumnezeu.

Eu cu legământ mă leg,

Neamului cel neîntreg,

Neamului cel văduvit

Neam ce astăzi e lovit,

Neamului în jale, bietul,

Fiindcă i-a plecat Poetul.

Neamul meu basarabean

În veşminte de mirean,

În purtare – sacerdot

Coborât din Sabaot.

Dezunit şi împărţit,

Neamul mamei cel iubit,

Neamul înecat de plâns

Floare de opaiţ stâns.

Plâng izvoarele în clocot

Plâng şi limbile de clopot,

Plânge iarba în otavă

Subţireauă şi firavă,

Plâng şi floarea şi ninsoarea

De pe iarbă plânge boarea,

Plânge – azurie – zarea,

Plâng şi muntele şi marea,

Plânge codrul în desime

Plânge şi nu-l ştie nime’.

Plânge frunza gălbenea,

Plânge iarba mititea,

Plânge-n carte Albinuţa

Fiindcă tatăl ei, fuguţa,

A plecat  tăcut pe-o stea

Stea de rouă şi de nea.

Plângeţi, surioarelor,

Apelor, izvoarelor,

Munţilor, câmpiilor,

Plângi, tu, floarea viilor.

Plânge lamura de grâu,

N-are cine-o ţine-n frâu.

Hohotesc pădurile,

Cască toate gurile,

Scorburile, şurile;

Plânge vântul morilor,

Ţipătul cocorilor.

Plâng Lipcanii, Pererita,

Şi Soroca-şi cerne sita,

Basarabia – cernita,

România – înrudita.

Sita lor, cu lacrimi grele

Plânge-n versurile-acele,

Plânge-n versurile-aceste

Că Poetul nu mai este,

Plâng cu toţi din tată-n fiu,

Pentru chipul său cel Viu,

Pentru chipul său cel drag,

Plâng meleag peste meleag,

Plânge astăzi tot cuprinsul,

Plânge Versul, neînvinsul.

Toate-acestea se unesc cu

Plânsetul lui Eminescu.

Plânsul fratelui mai mare,

Preacinstit cu-nfiorare.

Cerurile s-au deschis

Să primească înc-un Vis,

Stea căzând, ce s-a-nălţat

Într-un  crug înmiresmat.

Mă jelesc şi nu în van,

Neamului, al meu liman.

Eu mă tângui, mă jelesc

Pentru neamul românesc.

Mi-am găsit în el alean,

Neamul meu basarabean.

Eu pe cruce-oi jurui

Că în veci l-oi pomeni.

Plânge satul Pererita,

Plânge iarba, vestejita,

Plânge iarba, îngheţata,

Că Grigore-n cer plecat-a.

Plânge piatra, plânge râul

Şi de jale plânge grâul.

La Lipcani e doliu greu,

Plânge-ntregul neam al meu,

Sufletul din cer al mumei,

Plânge ca şi pumnul humei.

Îngerii jelesc în cor

C-a plecat Poetul lor.

Plâng şi pruncii ne-nţărcaţi,

Plâng bătrânii-nfriguraţi.

Plânge casa-ngenuncheată

După pruncul de-altădată,

Plânge crucea, plânge ceara,

Şi-i îndoliată Ţara.

Plânge azima-n potire

Poezia fără Mire.

Trup de praf rătăcitor,

Sufletul nemuritor,

Moartea o a preschimbat

În cunună de-mpărat,

În cunună de safire,

Pentru-al Poeziei Mire.

Fruntea-mpodobind cu laur,

Înţeleptului – Drept Faur,

Ce-a plătit cu preţ de sânge

Tot ce-n Ţară astăzi plânge.

De pe fruntea tutelară

Şi din gura lui amară,

Ba din ochiul blând şi trist

Şi din trupul său de crist

Strofe izvorăsc în stele

Ca şi lacrimile grele.

Stropi din roua plânsului

Cad pe faţa dânsului,

Floricica dorului

Şi-a nemuritorului,

Căci Poetul n-a pierit,

Dimpotrivă-a nemurit.

Nu mai plânge maică-aşa,

Fiindcă el va învia.

Limba mamei care-l doare

Aură-i nemuritoare.

Stea căzând în ceruri sus,

Lângă faţa lui Isus,

Gemnată c-un Luceafăr,

Stea pe cerul încă teafăr,

Steaua maicii dumisale

Stea ce s-a născut din jale.

EVADAREA DIN LAGĂRUL SOCIALIST

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2010

EVADAREA DIN LAGĂRUL SOCIALIST

Autor: Paul LEU

Kenmore, Washington, USA

Paul Leu văzut de Byce Snitr

I

Deşi nu la fel de cucernic ca ilustrul său tată, datorită unor păcate ale tinereţii, Vasile Leu a fost un cleric patriot, a militat, cu convingere şi dăruire până la jertfa supremă, pentru credinţa străbună atât în calitate de preot militar, de soldat în sutană care şi-a vărsat sângele pe frontul de Est, de diplomat, cât şi în cea de arhiereu al exilului.

Povestea dramatică a zbuciumatei existenţi a lui Vasile Leu a început odată cu ocuparea militară a României[i] şi este comună tuturor martirilor care s-au opus politicii “celei mai avansate orânduiri sociale din lume” şi poliţiei politice a PC ce a instaurat la putere, la noi şi aiurea, un regim ilegal, criminal.

Pentru scurtă vreme, până la întronarea patriarhului Iustinian Marina, Vasile Leu “a fost consilier al Ministerului Cultelor şi consilier al Patriarhiei Ortodoxe Române din Bucureşti”[ii], după cum se precizează într-un document aflat în arhiva CNR din Washington.

Îndată, după ocuparea României de către trupele sovietice, colonelul confesor Vasile Leu a fost epurat din armată.

Pe când Vasile Leu era hăituit de poliţia politică a lui Gheorghiu Dej, o scrisoare, din 1 ianuarie 1946, aparent o felicitare de An Nou, trimisă de Grigore Nandriş, fost ataşat cultural a României la Londra,  l-a îmbărbătat şi i-a sugerat noi direcţii de luptă împotriva invadatorilor sovietici.

Prof. univ. cernăuţean Grigore Nandriş, în calitatea sa de diplomat, cunoştea bine situaţia geopolitică a vremii şi locul ce-l ocupa Vasile Leu în contemporaneitatea sa.

Referindu-se la poziţia socială ce-a deţinut-o şi o va deţine arhiepiscopul exilului în istoria poporului român, omul de cultură bucovinean, ce va deveni, mai apoi, profesor la mai multe universităţi din Europa Apuseană şi la Secţia Română a Inteligence Service, preciza cu clarviziune poziţia ce o va avea confesorul colonel.

O parte din această epistolă a fost încrustată în marmura monumentului funerar de la Mănăstirea Cernica, de ultimii săi sufragani.

Previziunea, enunţată de Grigorie Nandriş, a fost confirmată, indirect, şi de hotărârile Biroului Politic Sovietic de a-l elimina pe arhiepiscopul Victor, ordonând KGB-ului să-l asasineze în gara Insbruck, scenariu ce se va repeta cu o altă încercare eşuată de  suprimare al Papei Paul al II-lea, în Piaţa Vaticanului.

Prin 1946, pe când era duhovnicul Casei Regale Române, s-a întâlnit cu preotul Florian Gâldău care avea o situaţie materială precară. “Leu Vasile i-a promis lui Gâldău că îl va lua ca preot la Parohia Jianu.

Între timp, Gâldău Florian a funcţionat ca preot la Biserica Anglicană şi la Legaţia Engleză”[iii], consemna procurorul militar în rechizitoriul său.

Preotul Gâldău îşi vizita adesea prietenul singur sau însoţit de diverşi cunoscuţi de la Consulatul Angliei, sau de aiurea.

Primul anchetator al Securităţii pentru a-şi argumenta teza că Leu Vasile a activat ca spion în slujba englezilor, formula, în referatul său, câteva presupuneri pentru a justifica apartenenţa protopopului militar la Inteligence Service, deşi, după cum singur afirma, că “lipsa probelor ne-a cauzat greutăţi în anchetă”[iv],.

În acest scop securistul de la DIE a folosit informaţiile extrase cu ocazia interogării îngrijitoarei Ionescu Harieta:

“Ţinând seama de afirmaţia fostei femei de serviciu a lui Leu V. şi anume că la locuinţa lui Leu V. venea, adesea, Gâldău însoţit de patru-cinci <<domni>> care, în unele cazuri, nu vorbeau româneşte.

Ţinând seama că femeia de serviciu era trimisă <<după cumpărături>> atunci când veneau aceşti <<domni>>, nu este exclus ca Leu V., îndemnat şi sfătuit de Gâldău, să fi lucrat pentru englezi şi pe timpul cât era în ţară”[v].    

Pe lângă ordinile, medaliile române şi germane, ce ilustrau bravura militară a celui care a fost rănit de trei ori pe frontul de Est, întâistătătorul Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Autocefale Române, Nicodim Munteanu, membru al Academiei Române, l-a distins pe consilierul său Vasile Leu, pentru merite deosebite, cu crucea Ordinului Miron Cristea, în mijlocul căreia era Ordinul Mihai Viteazul, şi pe care o purta în împrejurări solemne.

Referindu-se la această etapă a existenţei sale fostul preot militar ţinea să precizeze:

“După desfiinţarea clerului militar român, unde ajunsesem, în ultimul timp, protopop colonel al Corpului de Cavalerie, la recomandarea şi străduinţa Patriarhului Nicodim, am fost numit Consilier Tehnic la Ministerul Cultelor, unde am funcţionat până  la plecarea M. S. Regelui din ţară, când mi-am dat demisia[vi].

După ce a refuzat să devină membru al PCR, condiţie preliminară pentru a-l numi mitropolit al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Sovrompatriarhia i-a anulat reabilitarea şi a fost pus sub urmărire pentru a fi arestat.

În timpul dominaţei comuniste, ierarhii erau aleşi numai oameni de încredere ai partitudului, cu vechi state de plată în slujba Antihristului, după modelul sovietic.

Actualul patriarh al Bisericii Ruse, Alexei al II-lea, ca şi Alexei I, a fost ales după ce KGB-ul l-a verificat ca fiind omul său de încredere.

Preotul ortodox Alexei Mihailovici Ridger, sub numele conspirativ de Drozdov, a denunţat “activitatea ilegală a unui membru al bisericii ortodoxe din oraşul Johvi”, fapt pentru care a fost propus a fi “avansat la postul de episcop al oraşului Talin şi al Estoniei”[vii], după cum rezultă dintr-un Referat cu privire la activităţile operative în anul 1958, întocmit  de KGB.

În etapa de instaurare a dictaturii comuniste, în condiţiile ermetizării graniţelor, puţine sunt personalităţile din România interbelică care au putut evita capcanele şi evada din Lagărul Socialist.

Referindu-se la această situaţie, diplomatul Neagu Djuvara preciza:

«Cu încetul, câteva personalităţi din viaţa politică românească izbutise să ajungă în Occident.

Nici unul dintre şefii partidelor istorice nu se afla printre ei.

Maniu refuzase să părăsescă patria în primejdie; Mihalache căzuse în cursa pe care i-au întins-o comuniştii la Tămădău; Brătenii, aproape toţi în închisoare; asemenea Titel Petrescu, şeful Partidului Social-Democrat.

În schimb, au ieşit pe rând, de cele mai multe ori cu ajutorul englez sau american, generalul Rădescu, ultimul prin-ministru numit constituţional de rege şi doi foşti miniştri de externe, Grigore Niculescu-Buzeşti şi Constantin Vişoianu »[viii].

Printre cei puţini aleşi şi ajutaţi de Legaţia Engleză de la Bucureşti să ajungă în Occident, se numără şi protopopul colonel al Armatei Române, Vasile Leu, a cărui evadare o vom reconstitui în cele ce urmează.

În faţa invadatorilor euroasiatici, părintele Vasile şi susţinătorii săi interni şi externi, aflând că e urmărit pentru a fi arestat, au hotărît, în secret, să-l trimită peste graniţă, spre a continua lupta antecesorilor.

Pentru moment, s-a adăpostit în casa avocatului Ion C. Leu, din Medgidia, frate cu episcopul Grigorie şi tatăl scriitorului Corneliu Leu.

De aici mergea, adeseori, la plaja Modern, din Constanţa, şi la Techirghiol, unde tatăl său se întâlnea cu alţi 6 episcopi sinodali, cu care discutau strategia ce trebuie să o aplice pentru a diminua efectele ofensivei Antihristului de la Moscova. 

II

Mai întâi, din proprie iniţiativă, fostul confesor militar, intenţiona să treacă clandestin graniţa prin Ungaria, însă îi trebuia o călăuză.

Trimisul Legaţie engleze, preotul Florian Gâldău, nu a fost de acord, deoarece, căutând călăuza ar fi putut da peste un agent al Siguranţei, cum era Silviu Crăciunaş şi evadarea ar fi luat o turnură tragică.

“Planul de fugă a fost discutat de către învinuit împreună cu Gâldău Florian, în toamna anului 1947-1948, iar mai amănunţit în iarna lui 1948.

După ce au stabilit modalităţile fugii din ţară, Gâldău Florian l-a pus pe învinuit să jure că nu va divulga la nimeni acestă taină.

Din declaraţiile învinuitului (vezi fila 38 dosar) reiese totuşi că acesta i-a spus numitei Ionescu Hareta şi lui Leu Cornel despre fuga sa din ţară”[ix], preciza procurorul în timpul procesului ce a avut loc la Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti.

După discuţiile avute cu Florian Gâldău la domiciliul său din Bucureşti, strada Gramont, nr. 9 bis şi, probabil, cu diverşi reprezentanţi ai Legaţiei Angliei din România, fostul protopop militar, s-a hotărât să adopte planul de evadare din Lagărul Socialist conceput de englezi[x].

Gâldau a venit cu o schiţă, făcută de un prieten al său, membru al Legaţiei Britanice din Bucureşti, în care era cuprins planul fugii, prin Jugoslavia, în Anglia şi l-a convins pe recentul călugăr Victor Vasile Leu să-l accepte, recomandându-i să simuleze un înec, pentru a deruta pe cei care îl căutau, să-l aresteze.

După ce Vasile Leu i-a înmânat preotului Gâldău un pachet cu documente personale originale şi distincţiile pentru actele de eroism săvârşite pe Frontul de Est[xi] spre a fi trimise la Londra, cu valiza diplomatică a Legaţiei engleze, au început să pună în practică, planul de evadare din Lagărul Socialist.

După oficierea tunderii monahice, înfăptuită la Ţuţcani şi hirotonisirea secretă din Palatul Episcopal de la Huşi, eroul luptelor de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord s-a “dus la Medgidia, la Leu C. Ion, unchiul meu şi am ajuns seara.

Am luat masa împreună şi le-am spus că mă duc să fac baie şi să lase şi pe Cornel cu mine.

Seara am dormit cu Cornel în aceeaşi cameră.

Acolo, am explicat lui Cornel că mi s-a anulat reabilitarea şi că va trebui să fiu din nou arestat, iar pentru a nu se petrece acest lucru, am luat o hotăre mai înainte, de a fugi din ţară”[xii].

“În noaptea aceea, îşi amintea publicistul Corneliu Leu, am dormit cu el, cum se întâmpla când eram copil, lui plăcându-i să se joace cu mine şi să mă ocrotească, tot aşa cum, la vârstă mică, tatăl meu se jucase şi îl ocrotise pe el.

Dar discuţiile noastre au fost sobre şi grave.

El mi-a vorbit despre tinereţile lui, despre studiile lui, despre aviaţie, despre armata în care a slujit cu plăcere şi rănile pe care le-a căpătat, dar totul era ca o concluzie sau ca o renunţare sau ca o schimbare totală.

Şi mi-a mărturisit că se călugărise pentru că aşa îşi simţea rostul, iar schimbarea aceasta era esenţială în viaţa lui, în cele ce avea el de făcut de atunci înainte, în răspunderea cu care îl încărcase tatăl său şi <<Ceilalţi>>.

Pun <<ceilalţi>>, în ghilimele, deoarece cititorul cunoaşte acum strădania mea de a le descifra numele.

Ei hotărâseră intrarea lui în monahism, ei hotărâseră trimiterea lui, desigur, stabilind de aici prin alegerea pe care o făcuseră, că el va fi ierarhul diasporii româneşti.

Şi nu numai stabilind, dar şi comunicând aceasta prin legăturile ecumenice pe care le aveau şi cerând ajutor de solidaritate creştină în lupta cu Antihristul de la răsărit.

Fapt care s-a şi adeverit, prin modul cum a fost primit, de prima dată, în străinătate…

Se vedea că nu-i fusese uşor să ia decizia trecerii la monahism, nu pentru că nu ar fi vrut, ci pentru că dorea să o facă cu toată răspunderea, schimbându-şi complet viaţa, încărcând-o de spiritualitatea de care avea nevoie gestul său grav şi plin de responsabilitate.

Era o convertire puternică în el, pe care n-a mai dezminţit-o niciodată”[xiii].

 Înainte de a se despărţi de minorul Corneliu Leu, protopopul colonel a mai ţinut să precizeze:

Dacă se întâmplă ceva şi veţi ajunge la anchete şi cercetări, mă veţi ponegri pe mine, veţi da toată vina pe mine şi mi se va atribui mie toată răspunderea.

        Tata trebuie să rămână de neatins, pentru a putea rezista în ţară şi a-i ajuta pe ceilalţi[xiv], îşi amintea un membru al familiei, prezent la despărţire.

 A doua zi, ajungând pe una din plajele de la Constanţa, au luat două cabine la Modern, unde au lăsat hainele şi au intrat în apă numai în costume de baie.

Înainte de a se despărţi, luându-şi rămas bun, vărul său, Vasile, i-a mărturisit:

“- Îţi mulţumesc, mi-a spus el, luându-ne rămas bun, că ai înţeles că am o misiune care nu e deloc uşoară!

Să-i spui tatei că o voi îndeplini.

Cele ce-am vorbit cu tine, aseară, le aveam de spus lui, ca să-l încredinţez, încă odată, că aşa va fi!

Dar iată că n-am să-l mai văd!

Îi spui tu”[xv].

Împins de necesitatea păstorirei românilor fugiţi şi de slujirea Lui Hristos, copleşit de regretul că-i părăseşte pe cei dragi şi ţara, s-a depărtat, cu pas egal, fără grabă, ca şi cum s-ar fi dus pe aici, pe aproape.

După două ore de la “dispariţie”, Corneliu s-a alarmat, strigând că Vasile Leu nu a mai venit la ţărm şi a început să ceară ajutor, arătând, celor din jur şi salvamarului, hainele din cabină şi portofelul cu actele şi banii ce-i avea. 

Spre seară, copilul a trimis două telegrame; una Episcopiei Huşilor şi alta la Bucureşti:

“- Bădia Vasile, probabil, înecat!”[xvi].

Şi aşa, la 19 august 1948, părintele Vasile nu a mai revenit la ţărm.

Grănicerii, care păzeau litoralul şi administraţia constănţeană, crezând că a pierit în valuri, l-au considerat decedat. 

Ce se întâmplase de fapt?

Cel împuternicit de ierarhii rezistenţei sinodalilor, a luat drumul spre Lumea Liberă pentru a le îndeplini porunca şi vrerea.

După ce colonelul protopop, Vasile Leu, a intrat în apă, s-a pitit după un dâmb şi, îmbrăcându-se cu hainele civile aduse de preotul Florian Gâldău, au plecat la gară.

De la Constanţa, turiştii cu rucsacele în spate au ajuns în Gara Bucureşti Nord, unde au poposit peste noapte, la hotelul Bratu, din Calea Griviţei.

Impulsionaţi de porunca arhiereilor anticomunişti întruniţi la Techirghiol, a doua zi, au plecat cu trenul de la Bucureşti la Orşova, pentru a înfăptui un act riscant, bine chibzuit şi cu un scop deja prestabilit: salvarea autocefaliei BOR şi a României cotropită de bolşevici.

După o noapte petrecută în casa unui birjar, au luat vaporul spre Baziaş.

“În timpul când mergeam cu vaporul, Gâldău a văzut un comandor, prieten al lui, care nu a stat de vorbă cu Gâldău însă i-a şoptit, în mod discret, că sunt trei comisari de poliţie şi că este urmărit”[xvii].

Ajungând în portul Baziaşi au închiriat o căruţă spre a-i transporta în gara Baziaş pentru a lua, de acolo, trenul de Timişoara.

“La Baziaş ni s-a făcut control, am fost întrebaţi unde mergem şi am spus că mergem în excursie la Timişoara.

Înainte de a ajunge pe teritoriul Jugoslaviei cu trenul, un poliţist român ne-a luat buletinul de identitate şi ne-a spus că ni-l dă la Timişoara.

Deasemenea uşile au fost închise cu pază la ele.

Conform planului stabilit amănunţit dinainte, eu cu Gâldău, după ce trenul a plecat din staţia Iasnova-Jugoslavia, am sărit pe geam.

Acum eram în ziua de 23 august 1948, seara”[xviii] şi cufundaţi în beznă, s-au îndreptat spre o gazdă dinainte stabilită.

După vreo doi kilometri de mers pe jos, au ajuns într-un sat românesc şi s-au oprit în faţa unei case mari de lângă biserică.

În întâmpinare le-a ieşit un om în vârstă, părintele Cornel, la care au stat vreo două zile, aşteptând pe cineva să vină să-i treacă în Austria.

Văzând că nu vine nimeni să-i călăuzească, fugarii au luat trenul din gara comunei unde poposise şi au coborât la Belgrad.

Ajunşi în capitala Jugoslaviei, au lăsat rucsacele în gară, la bagaje şi s-au îndreptat spre Patriarhie.

Aici au fost întâmpinaţi de episcopul vicar Visarion Popovici, care cunoştea bine limba română, ce i-a dus, în audienţă, la patriarhul Gavriil.

După ce refugiaţii politici i-au comunicat scopul venirii lor şi s-au întreţinut o vreme cu el, patriarhul i-a dat în grija unui protopop, pe nume Smelanovici sau Smilanovici, ministru în guvernul lui Tito, pentru a le facilita plecarea în străinătate, cazându-i la hotelul Moscova, din capitala Jugoslaviei.

A doua zi, a venit la ei, adus de protopopul Smilanovici, un colonel de la Siguranţă, şeful UDB-eului, cu care s-au întreţinut mai mult timp.

După încheierea discuţiilor, colonelul i-a poftit în maşina sa, dar în loc să-i ducă la un lagăr de la graniţa cu Italia, cum era plănuit, au fost transportaţi la o închisoare veche din apropierea Belgradului, cu două etaje şi circa douăsprezece celule, Kovaciţa, predându-i comandantului, un locotenent ce ştia româneşte şi prezentându-i ca fiind nişte prieteni de ai săi.

“Colonelul ne-a urat voiaj bun în străinătate şi a plecat, declara Vasile Leu anchetatorilor săi.

Locotenentul a chemat un plutonier şi ne-a dus, la etaj, într-o celulă, fără să ne facă percheziţie.

Eu şi Gâldău trăiam cu impresia că noaptea o să fim trecuţi peste graniţă.

Acolo, la etaj, am mai găsit şi alţi români, care spuneau că stau de mai multă vreme.

Atunci ne-am dat seama că nu o să plecăm în noaptea aceea, ci o să mai stăm.

Închisoarea era numai pentru români.

La parter, în două camere mari stăteau femeile, iar sus, la etaj, bărbaţii.

La început nu eram mulţi în celulă, eram nouă persoane”[xix].

În Kovăciţa cei doi sechestraţi de autorităţile titoiste, au avut comportări diferite. In timp ce preotul Vasile Leu se izola constant de majoritatea noilor săi colocatari, Florian Gâldău era comunicativ, foarte vorbăreţ şi discuta orice cu ceilalţi deţinuţi, după cum mi-a relatat  unul dintre ei[xx].

Din acest penitenciar rezervart, românilor, evadarea era aproape cu neputinţă.

Aromânul Tibereiu Cunea îşi amintea că după una din plimbările zilnice dinafara celulei, un deţinut s-a ascuns în curtea închisorii. La apelul de seară, sa constatat lipsa lui.

Paznicii s-au alarmat, au trimis în celulele lor pe toţi sechestraţii şi au început să-l caute pe dispărut.

La un moment dat deţinuţii, au auzit rafale de pistol automat.

După câteva minute, un paznic jugoslav a venit în  celula în care se afla tânărul Tiberiu Cunea, a ales pe cinci dintre ei, între care se afla şi un medic şi le-a cerut să-l urmeze.

La întoarcere, ei au povestit că românul ce încercase să evadeze a fost găsit mort, împuşcat de paznici, într-o anume ascunzătoare din curtea închisorii, iar ei au transportat, cadavrul celui care pornise spre Lumea Liberă.

Alţi deţinuţi, cu precădere tineri, erau transferaţi în alte închisori de unde erau trimişi să lucreze în diverse locuri, inclusive în minele de cărbuni, sau erau expulzaţi cu forţa, peste graniţa ţării din care au evadat.

Pe măsură ce trecea timpul, închisoarea din apropierea Belgradului devenea din ce în ce mai neîncăpătoare, iar deţinuţii, ce stăteau de ani de zile, au început a se cunoaşte îndeaproape, legându-se prietenii pe viaţă.

În cele şase luni, cât a stat privat de libertate,  colonelul confesor al Armatei Române, Vasile Leu, a cunoscut mai mulţi deţinuţii şi s-a împrietenit cu unii dintre ei.

Între cei agreaţi de preotul captive s-a numărat şi Bezi, aromân cu cetăţenie grecească, ce avusese, împreună cu fratele său Yani [Jean], o companie maritimă la Constanţa şi Brăila,  Nicolae Baciu, preotul Dărvărescu, Ion Bârsan şi alţi câţiva.

În 1947, pe când încercau să treacă ilegal din România prin Jugoslavia spre Occident, Bezi şi soţia sa, au fost arestaţi de poliţia jugoslavă şi întemniţaţi la Kovăciţa.

“Acolo, în închisoare, au legat o prietenie strânsă.

Pe urmă s-au dus fiecare la destinul său, rămânând în corespondenţă ca buni prieteni.

Când s-a decis Leu să vină la Patriarhia Ecumenică, fratele lui Yani Bezi, care acum era directorul unei companii de transporturi maritime la Istambul, i-a comunicat acestuia că vine şi l-a rugat să-l ajute.

Yani i-a plătit hotelul şi mâncarea la Tokatliyan, vreo 700 lire turceşti pe timp de o lună.

Nu ştiu dacă i-a mai dat şi bani direct, sau nu”[xxi], preciza Aurel Decei într-o scrisoare către un prieten.

Acest sprijin financiar a fost acordat discret, pentru a nu-şi periclita rudele rămase în RPR şi relaţiile firmei sale cu autorităţile portuare din Constanţa.

În acel moment, la Kovăciţa, erau încarceraţi cinci preoţi: Vasile Leu, Florian Gâldău, Dărvărescu şi alţii.

Preotul Dărvărescu, original din Vâlcea, a fost eliberat din ordinul lui Iosif Broz Tito, datorită intervenţiei făcute de Victor Leu pe lângă un amiral englez, care a făcut o vizită de curtuazie cu flota sa în apele Jugoslaviei, iar bănăţeanul Ion Bârsan a fost ajutat să evadeze odată cu el din prizonieratul sârbeasc etc. etc.

În închisoarea Kovăciţa, Vasile Leu şi Fl. Gâldău au stat jumătate de an, deşi Tito, declarase public, că toţi românii care se refugiază în Jugoslavia vor putea pleca în Occident nestingheriţi.

Despre politica duplicitară, dusă de Tito faţă de români, în Apusul Europei se ştia mai demult în lumea liberă.

La o conferinţă organizată de Consiliul Ecumenic de la Geneva, delegatul Italiei reconfirma “că acolo nu este comunism însă este o bandă de călăi la conducere, care subjugă poporul jugoslav, arătând date concrete în acest sens”[xxii].

Datorită existenţei acestei realităţi în ţara de tranzit către Occident, preşedintele Consiliului Ecumenic a fost nevoit să intervină direct, la patriarhul Bisericii Ortodoxe Sârbe.

După doi ani, arhiepiscopul Victor Vasile Leu îşi aducea aminte de acest neplăcut incident şi-l comunica prietenului său Constantin Moraitakis, la Damasc:

“Tito, deşi asigurase pe toţi românii, la radio, că cei ce se refugiază la el le dă drumul în Apus, m-a ţinut  şase luni închis şi dacă  Patriarhul Gavriil nu-mi trimitea o cheie într-o pâine, cu care am evadat într-o noapte din închisoare, poate şi azi zăceam în închisorile sârbeşti”[xxiii].

În adevăr, planul a fost materializat după cum povesteşte cel care se afla în mijlocul evenimentelor.

Într-o zi, din luna februarie 1949, pe când era însoţit de un UDB-ist ce-l aducea de la biroul comandantului în celulă, spre surprinderea arhimandritului Victor Vasile Leu, “pe când suiam scările, îşi amintea deţinutul de la Kovăciţa, mi se adresează în limba română, deşi, până atunci, eu credem că nu ştie româneşte, spunându-mi că a primit sarcina, de la preotul lui, mi-a spus şi numele, însă nu-l reţin şi acesta de la Patriarhie, să se ocupe de evadarea mea, iar pentru aceasta o să mă cheme el în camera comandantului, când acesta este plecat.

Eu, atunci, văzând cum stau lucrurile, am cerut ca să meargă cu noi şi unul Bârsan Ion, originar din Banat, care cunoştea locurile şi limba sârbă.

Plutonierul a fost de acord şi mi-a dat detalii de felul cum putem fugi”[xxiv] şi totodată, i-a înmânat o pâine, în care, ceva mai târziu, a găsit cheia[xxv] de la ieşirea din închisoare.

În timpul următoarei nopţi, cei trei deţinuţi au evadat din închisoarea Kovaciţa, au mers la gară, de unde au luat trenul spre Zagreb, însă, pe parcurs, a avut loc un control al biletelor şi unul militar.

Pentru a evita rearestarea, călătorii clandestini s-au ascuns pe acoperişul vagonului.

La Zagreb au stat într-un restaurant până la plecarea trenului pentru a se sustrage controlului militar ce se făcea pe peron.

Când au ajuns la Maribor, gara era împânzită de UDB-işti.

Atunci, s-au strecurat într-un restaurant şi, apoi, cu ajutorul lui Ion Bârsan, care cunoştea bine oraşul, au ajuns la barieră, fără se fie controlaţi.

De la marginea oraşului cei trei fugari s-au îndreptat spre un sat de la frontiera cu Austria, pe unde, în timpul nopţii, au trecut, în Lumea Liberă.

NOTE


[i] Vezi: Paul Leu, Biserica în faţa antihristului cominternist, în Albina românească, Serie nouă, anul CLXXVIX, iunie-august 2007, p. 5 şi 14-15.

[ii] Aurel Decei, Raportul Comitetului Naţional Român, Înregistrat la nr. 102, din 3 martie 1951, emis la Istanbul, la 15 februarie 1951, către Preşedintele Comitetului Naţional Român, Washington, publicat în: Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la istoria exilului românesc, vol IV, editura Vremea, Bucureşti, 2004, p. 80.

[iii]Corneliu Leu, vol. cit., p. 260-261.

[iv] Ibidem, p.120.

[v] Ibidem, p. 123.

[vi] Din scrisoarea arhiepiscopului Victor către C. Moroitakis, în: Euripide C. Moraitakis,. Preotul Constantin E. Moraitakis, prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004.

[vii] Fost agent al KGB, Alexei al II-lea a ajuns patriarh al Bisericii Ruse, în Gardianul, din 8 martie 2004.

[viii] Neagu Djuvara, Amintiri din pribegie, (1948-1990), Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Humanitas, Bucureşti 2006, p.25. Vezi şi articolul lui Marius Oprea din Dosarele istoriei, anul VII, nr. 4(68) 2002.

[ix] Corneliu Leu, vol. cit. p.261.

[x] Guvernul englez, prin legaţia sa din Bucureşti, a ajutat să evedeze din lagărul socialist un număr restrâns de personalităţi ale României,  după cum o confirmă şi diplomatul Neagu Djuvara, în cartea sa Amintiri din pribegie, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Humanitas, 2006, p. 25.

[xi] diploma de licenţă, diploma de absolvire a seminarului, diploma de protopop militar, un certificat că a frecventat doctoratul, un act de preoţie, un hrisov cu genealogia familiei din care rezulta că este cel de al IX-lea preot din neamul Leilor, certificatul de naştere, certificatul de deces al soţiei, ordinele şi medaliile primite, inclusiv crucea Ordinul Miron Cristea etc.

[xii] Corneliu Leu, vol. cit.  p. 45-46.

[xiii] Ibidem, p. 289-290.

[xiv] Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, Editura Realitatea, 2001, p. 31.

[xv] Ibidem, p. 290.

[xvi] Ibidem, p. 290.

[xvii] Ibidem, p. 47.

[xviii] Ibidem.

[xix] Ibidem, p. 48.

[xx]. Tiberiu Cunia, devenit mai apoi inginer forestier, statiscian, prof. dr.

[xxi] Scrisoarea lui Aurel Decei către Gusti, în: Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la istoria exilului românesc, vol. IV, Editura Vremea,  Bucureşti, 2004, p. 74.

[xxii] Scrisoarea lui Aurel Decei către Gusti, în: Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la istoria exilului românesc, vol. IV, Editura Vremea,  Bucureşti, 2004, p. 58.

[xxiii]Din scrisoarea arhiepiscopului Victor către C. Moroitakis, în: Preotul Constantin E. Moraitakis Arhon, mare prezbiter al Patriarhiei ecumenice din Constantinopol 1890-1964. Viaţa şi opera sa după documente inedite. Publicat şi comentat de Euripide C. Moroitakis, prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, 231 p. 129 p, il..

[xxiv] Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, Editura Realitatea, 2001, p. 48-49.

[xxv] Din scrisoarea arhiepiscopului Victor către preotul C. Moroitakis, din Beiruth, în volumul: Preotul Constantin E. Moraitakis Arhon, mare prezbiter al Patriarhiei ecumenice din Constantinopol 1890-1964. Viaţa şi opera sa după documente inedite. Publicat şi comentat de Euripide C. Moroitakis, prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, 231 p. 129 p, il..

George ROCA – MEDALION: GABRIELA PETCU – SCRIITOARE

Posted by admin On January - 14 - 2010

MEDALION: GABRIELA PETCU – SCRIITOARE

Autor: George Roca

Gabriela Petcu? Prieten. Om deosebit. Om de cultură. Scrie frumos. Fină, elegantă, ascultătoare, veselă, bună… Tristă, bucuroasă, emotivă, spirituală, comunicativă… Născută pe data de 12 aprilie, ziua Sfâtului Sava, sau „Ziua mondială a aviaţiei şi cosmonauticii” – ziua în care Iuri Gagarin a cucerit cosmosul, dar şi primul zbor al navetei spaţiale „Columbia”. Ziua în care s-a născut şi scriitorul Tom Clancy, cântareaţa americană Ann Miller, actorul hollywoodian Andy Garcia, showman-ul David Letterman, cântăreaţa spaniolă de opera Montserrat Caballé, şi românii: Florin Zamfirescu –actor,  Ileana Lazariuc – actriţă, fiica Anastasiei Lazariuc şi nora lui Ion Ţiriac.

Foto.Gabriela Petcu

Ce zice zodiacul? Pe acest site am găsit următoarele: „Cei născuţi pe 12 aprilie par a avea totdeauna nişte senzori cu care simt dispoziţia generală a oamenilor. Talentele lor sociale sunt impresionate. Aceste talente nu se manifestă neapărat în relaţiile interumane. Nativii înţeleg, definesc şi exemplifică prin conduită proprie tot ce este mai bun într-o societate”. Aşa o fi!?

Am cunoscut-o la „Reţeaua Literară”: ! Ne-am împrietenit conversând despre „marele” muzician olandez André Rieu! Mi-a plăcut poza ei de-acolo! Poza cu ochi de căprioară! Citindu-i scrierile am invitat-o să publice la „Revista Agero” unde eram redactor în aceea vreme. Mi-a răspuns cu prudenţă: „Sunt pregătită pentru orice fel de propunere privind o colaborare corectă şi frumoasă”. Corect! „De acord!” i-am răspuns! Şi mi-a trimis mai multe materiale – producţii literare de valoare! Materiale despre patinatoarea româno-americană Harmony Ioana Râşca, despre talentata actriţă new-yorkeză Mihaela Mihuţ, despre artistul plastic bucovineano-francez Florinel-Constantin Andrişan, o recenzie de carte – Ligia Seman, un eseu despre Piatra Neamţ, altul despre o lansăre de carte la Constanţa! Desigur, le-am publicat pe toate! Aveau substanţă şi valoare!

Scrie! Scrie destul de mult! Scrie literatură! Proză, eseuri, jurnalistică… Scrie e-mailuri plăcute şi decente! Păcat că nu avem timp să stăm mai mult la taclale. Scrie frumos şi bine documentat. Migăloasă pâna la Dumnezeu şi doi metri mai sus. Poetă? Da! Scrie şi poezii! Cu talent!

I-am citit şi publicat poeziile din ciclul „Viaţa ca o scena”. Am descoperit-o în colegiul de redacţie a revistei româno-americane „Curentul Internaţional”. Şi nu mi-a spus! Oare din modestie?

Ce face în timpul liber? Studiază! Studentă la facultatea de Psihologie a Universităţii din Constanţa! A doua facultate! Prima pe care a terminat-o a fost cea din cadrul Institutul de Educaţie Fizică şi Sport… Îi plac călătoriile, mai ales cele cu maşinuţa ei Wolkswagen Beetle. Acum îmi scrie e-mailuri din Constanţa, mâine mă sună de la Pojorâta prin Bucovina, poimâine te trezeşti cu ea la Oradea! Vorbim pe celular:

– Ce faci George, ce e nou pe la Oradea?

– Bine stimata doamnă! Cum e la Pojorâta?

– Excelent! Bucuvina e minunată, iar evenimentul cultural de aici este foarte bine organizat. Sunt invitaţi scriitori şi jurnalişti din toată ţara. Am întâlnit-o şi pe prietena noastră comună Rodica Lupu… pe academicianul basarabean Nicolae Dabija, pe scriitorul Vasile Tărâţeanu din Cernăuţi, pe…

– Gabrielle, nu vrei să participi şi la un eveniment cultural din vestul ţării? La Tinca, un orăşel de lîngă Oradea, liceul „Nicolae Jiga” din localitate îşi sărbătoreşte 10 ani de existenţă. Sunt solicitat să ţin o prelegere acolo! Te invit…

– Vin!

Şi a venit! A venit la Oradea – unde eu mă aflam în vacanţă. A venit să mă întâlnească. Pe mine şi pe Geta Resteman, o altă colegă de pe „Reţeaua Literară”. Direct de la Pojorâta, din Bucovina, unde participase la aniversarea de 10 ani de la apariţia ziarului american „Curentul internaţional”. De ce festivităţile s-au ţinut la Pojorâta? Pentru că de-acolo era de loc directorul ziarului, Ştefan Străjeri, fiul satului… stabilit la Detroit!

De la Oradea am plecat la Tinca cu bubulina germană (a se citi Wolkswagen!) pe coclauri pe unde nu a(m) umblat niciodată. Şi s-a descurcat! Toţi cei care au cunoscut-o acolo au îndrăgit-o! Vorba dulce… mult aduce! La reîntoarcere spre Oradea, a venit cu maşina încărcată! Profesorul Iosif Popa, scriitorul Constantin Mălinaş…

– Pe mine mă luaţi pân’ la Oradea?

– Dar pe mine? Vă rog…

– Nu e nicio problemă! Urcaţi vă rog!

-Muuuulţumim!

Cu toate că li se pusese la dispoziţie un micorbuz, toţi invitaţii au vrut să vină de la Tinca cu „bubulina” Gabrielei Petcu!

După ce ne-a readus teferi în oraşul de pe Crişul Repede, şi-a luat rămas bun şi a plecat brusc… spre Pârâul Rece unde o aşteptau alţi prieteni buni. S-a dus să se odihească câteva zile căci doar tot era… în concediu! De-acolo, spre Constanţa ei dragă! Traversase România în lung şi-n lat! Eu am luat-o mai apoi agale spre Australia… 30 de ore de zbor! Bucureşti-Budapesta-Franckfurt-Seul-Sydney… Două’ş’demii de kilometri pe cărările cerului pe care mă purta „spre casă” avionul companiei Korean Airlines.

Acum la Constanţa ninge! Iar eu, la computer, în pantaloni scurţi, scriu despre ea… Şi termometrul arată la noi la Sydney 35 de grade Celsius. Vara australiană = iarna românească! Bată-le norocul de fuse orare, emisfere şi de antipozi! Noroc cu internetul! Traiască comunicarea…

Şi pentru ca să mă bucur şi eu de puţină atmosferă hibernală mi-a trimis câteva versuri cu suflet pentru suflet:

NINGE!

Privesc pe fereastră, afară-i pustiu

Iar noaptea se lasă aşa cum o ştiu

…rece, sticloasă, iluzie mută,

umbre pierdute în iarna cea slută

Şi ninge

Tânguie codrul, departe în zare

Viscolul spulberă alb pe cărare

…rece, năvalnic, pătrunde-n fiinţă

crivăţul aspru al iernii căinţă

Şi ninge

Stele-ngheţate sub frunte înfloresc

Iar degete albe pe geam amorţesc

…rece, tăioasă, îşi trage cojocul

iarna revarsă-n capricii tot jocul

Şi ninge

Se-aude cum arde focu-n odaie

Aruncă duios şi molcom văpaie

…rece, tenace, e iarnă afară!

fluturi de gheaţă din ceruri coboară…

Tot ninge…

————————————————–

A consemnat,

George ROCA

Sydney, Australia

10 ianuarie 2010

RAPA NUI – “INSULA PASTELUI”

Posted by Stefan Strajer On January - 4 - 2010

RAPA NUI  –  “INSULA PASTELUI”
DESTINE  PE  UN  STROP  DE  LAVA

Autor: Corneliu Florea

Cu vreo trei milioane de ani, inainte de facerea acestei lumi dupa evrei, undeva in partea de jos si rasarit a marelui Ocean Pacific, un vulcan si-a scos capul de lava fierbinte din valurile apei. Oceanul l-a primit cu valurile deschise, mângâindu-l sa se linisteasca. Dupa alt timp, adâncul oceanului s-a cutremurat din nou, nascând, printr-o eruptie, un alt vulcan lânga cel dinainte si apoi un al treilea vulcan si inca câtiva mai mici pâna ce lava lor s-a unit la suprafata oceanului formând o mica insula, la cea mai mare departare de toate celelate insule si continente ale planetei. I-au trebuit mamei pamântului aproape doua milioane si jumatate de ani sa desavârseasca aceasta insula care, in imensitatea Oceanului Pacific nu arata mai mult decât o picatura de lava stinsa, un singuratic graunte vulcanic intre valuri dincolo de orizonturi. De sus, de undeva din cer, sau de mai sus, de unde pornesc fortele cele mari ale cretiei si distrugerii universului, ale genezei astrilor vii sau morti, i s-a sortit aceste minuscule si izolate insulite, din ratiuni universale nepatrunse, un destin cu totul si cu totul aparte pe aceasta planeta. Dupa formare, vânturile si valurile au adus semintele vietii inverzind-o, apoi au sosit zburatoarele ce au adus in penele lor alte seminte ale vegetatiei terestre si oua minuscule de tot felul de gâze ce au imbogatit viata pe acesta insula, aleasa din univers, devenita verde sub care se zac vulcanii stinsi, definitiv, de vreo zece mii de ani, deci cu mult inaintea facerii lumii in sapte zile de catre evrei! La urma, au venit pe valurile oceanului oamenii cutezatori, predestinati ca prin faptele lor, sa lase in istoria intregii omeniri una dintre cele mai extraordinare pagini de cultura autentica si inedita, creata din menire, simtire si forta, aparent supranaturala, pe cea mai indepartata si solitara insula. Statuile lor uimesc si impresioneaza pe orice calator prin aparenta misterioasa, greu de patruns, in fapt sunt doar o alta expresie absolut originala a ceea ce este in stare omenirea in constiinta si gândirea ei, in evolutia ei sociala si culturala.


HOTU MATU’A, temerar navigator polinezian si conducatorul neamului pe care l-a adus pe aceasta insula de departe, cândva in a doua jumatate a primul mileniu, a sosit doar in doua catamarane, pe care acum, in secolul XXI, le putem compara ca idee, indrazneala si fapta cu navele spatiale ale acelor vremuri. Ajunsi pe minuscula insula vulcanica, nelocuita anterior, dar devenita in timp un adevarat paradis verde ospitalier, s-au stabilit, numind noua lor asezare insulara RAPA NUI (scris si Rapanui). De unde anume au plecat, de ce au plecat, cum si cât au navigat, cum au nimerit aceast punct in imensitatea pacifica, nestiut dinainte si ascuns in spatele a atâtor orizonturi, sunt intrebari pe care noi, cei de astazi, ni le punem când vedem aceasta galerie de arta veche, unica in lume, unde trecutul indepartat nu a fost consemnat in scrieri concise ci ridicat in statui originale: moai!

 

Calatorii ce au vazut, si vad, acesti moai din tuf vulcanic ramân exaltati, traiesc o stare de surescitare deosebita in fata infatisarii lor ciudate si oarecum bizare fata de toate celelalte statui ale culturii omenesti ridicate de-a lungul vremurilor. Imaginea lor mai putin pamânteasca da framântari mistice dincolo de toate orizonturile oceanului sau ale cerului diurn si nocturn impodobit cu stele. Si chiar daca, tot ce pare misterios incet, incet este mistuit de explicatii rationale, uimirea ramâne si admiratia sporeste fata de ceea ce au infaptuit acesti oameni alesi. Infaptuirea acestor moai, pe aceast strop vulcanic de la marginea Polineziei, este ceea ce locuitorii rapanui numesc mana, adica forta supranaturala ce poate exista, in anumite imprejurari, in oameni când simt, traiesc si realizeaza extaordinarul, ca supravietuire sau dainuire definitiva in istoria si cultura lumii. Dintre toti locuitorii Polineziei, din acea vreme, numai cei din neamul lui Hotu Matu’a au fost inzestrati cu mult mai multa mana, atunci când au debarcat pe aceast mic paradis oceanic, pe care in decurs de câteva secole, l-au transformat in cel mai mare sanctuar inchinat predecesorilor lor, in cel mai mare muzeu in aer liber de pe pamânt, deschis universului, care i-a inzestrat cu mana cea supranaturala!!


POLINEZIA este o vasta arie oceanica triunghiulara, cuprinsa intre Hawaii, Noua Zeelanda si Rapanui, in care se gaseste o puzderie de insule – peste o mie – ce, rând pe rând, au fost ocupate de niste oameni indrazneti, cutezatori cu  catamaranele lor zburatoare pe valurile oceanului, fara sa aiba harti si busole, fara acea teama cutremuratoare pe care au avut-o multa vreme navigatorii europeni de-a cadea la marginea oceanului!! Pe toti cei ce s-au asezat in acest triunghi al Pacificului cu insule paradis ii numim azi polinezieni, dar obârsia lor este in Micronezia si Melanezia, niste mari grupuri de insule tot din Oceanul Pacific, dar mai spre apus si mai aproape de coasta sudica a continentului asiatic, de pe care initial s-au desprins, la inceput doar ca pescari. Generatie dupa generatie au devenit tot mai indrazneti pe ocean, cu tot mai mari si perfectionate ambarcatiuni si astfel, secol dupa secol, au cutezat tot mai departe trecând de pe o insula pe alta, in cautare de mai mult spatiu liber si hrana. Dintre ei o mâna de temerari urmându-si destinul sortit din univers au ajuns pe minuscula Rapanui, unde mana cu care au fost inzestrati au transpus-o in existenta, perpetuarea si inmultirea neamului iar dupa doua, trei generatii au inceput sa ridice moai. Singuri, si singurii, dintre toti polinezienii au cioplit si ridicat asemenea statui din tuf vulcanic. De ce, cum si mai ales ce reprezinta moaii ramân intrebarile tuturor calatorilor ce ii vad. 1
MOAII nu au nicio relatie cu religia. Nu sunt zei sau idoli, nu sunt duhuri bune sau rele, divine sau diabolice, sunt cu totul si cu totul altceva, deosebit de ceea ce suntem obisnuiti sa vedem si sa cunoastem când privim statui. Moaii sunt parintii si strabunii lor, neamul lor!! Moaii reprezinta cel mai original cult al mortii fata de predecesori. Acesta originalitate de gândire, constiinta si fapta impresioneaza fiind total inversa fata de ceea ce suntem obisnuiti sa intâlnim in sculptura lumii. Comparând in timp si spatiu, moaii reprezinta cea mai inaltatoare expresie de afectiune si respect datorata predecesorilor din toate timpurile si din toate culturile omenirii, in raport cu suprafata si numarul populatiei rapanui. Si mai departe, contemplând moaii ne dam seama de câta vointa si energie – mana – a fost nevoie sa-i ciopleasca, finiseze, transporte si sa-i ridice pe niste platforme sacre, numite ahu. Puneti in calcul ca nu aveau unelte metalice de cioplit si finisat aceste statui, nu aveau animale de tractiune spre platformele destinate si nici macar care cu roti. Apoi verticalizarea si fixarea. Pentru multi calatori toate acestea au fost si au ramas taine, enigme, mister. Instalati vertical pe platforme sacre moaii privesc spre interiorul insulei, in ideea de fi prezenti si privi viata descendentilor lor. Sunt si exceptii, unii privesc spre cei ce pescuiesc, iar altii, de pe o inaltime privesc oceanul pe care au venit si noaptea vad stelele care i-au calauzit. S-au numarat si inventariat 887 de moai de diferite marimi; de la un metru si ceva pâna la gigantul de 21 de metri dar, in medie, sunt cei de patru – cinci metri. Priviti cu atentie si comparati, se observa clar evolutia artistica de-a lungul secolelor, in mod categoric s-a trecut de la artizanalul inceputului la o adevarata breasla artistica cu maestri si ucenici. In general, la executia unui moai lucrau cinci – sase oameni timp de un an, dintre care doi, trei erau maestri si ceilalti ucenici!! Pacat ca nu s-au dedicat mai mult scrisului, fiindca au si scris, sunt dovezi – rongo-rongo – ramase nedescifrate. Prin scris s-ar fi pastrat mai mult din cultura lor decât s-a transmis oral. Acesti moai se gasesc raspânditi pe toata insula: 397 sunt pe pantele vulcanului Rana Raraku, locul unde se ciopleau din roca vulcanica, 288 au fost ridicati pe platformele sacre, ahu, 92 din diferite motive au fost abadonati in drum spre platforme, zac orizontal. Unul, din bazalt si din ultima generatie, se afla intr-un muzeu londonez, de pe vremea când imperiul in care nu apunea niciodata soarele isi permitea orice. Un alt moai este imprumutat Japoniei si expus in diferite muzee japoneze pentru faptul ca niste japonezi au venit in Rapa Nui si cu tehnologia secolului XX au ridicat si fixat din nou moai pe ahu. Un al treilea moai se afla in Muzeul Kon-Tiki din Oslo, donat grupului de arheologi norvegieni condus de Thor Heyerdahl ce a lucrat câtiva ani in Rapa Nui. Impreuna cu Ica am vizitat acest muzeu in anul 2000 si atunci ni s-a infiripat ideea ca intr-o zi sa calatorim si vizitam aceasta mica insula muzeu al lumii! Tragedia abatuta asupra noastra ne-a omorât si aceasta dorinta. Anul acesta am facut un pelerinaj in Rapa Nui cu o lumânare si o mina de cenusa…
DECLIN, DEGRADARE, DEZASTRU toate incepute odata cu sosirea navigatorilor europeni pe aceasta insula. Ce ghinion ca, in 1722, cartul de veghe de pe o corabie daneza a observat insula la orizont! Capitanul corabiei, Jacob Roggeveen a dat ordin sa se indrepte spre insula care nu era trecuta pe hartile navigatorilor europeni pâna atunci! Deci facuse o descoperire pe care a botezat-o ‘’Insula Pastelui’’ fiind Duminica de Paste in acel an. Dupa aplicarea noii identitati au debarcat si cotrobait prin insula timp de o saptamâna, când ridicând cruci si rugaciuni, când dând iama in femeile si gainile din calea lor. A fost pur si simplu o saptamâna de mare tulburare, teama si dezordine pentru bastinasi, o mare si definitiva trauma psihica. In urma primilor europeni ce i-au descoperit bastinasii au ramas profund descumpaniti, nelinistiti, banuitori si deprimati de ce li s-a intâmplat, ca niciodata in trecut. Incercarile lor de a intelege pe descoperitori din nefericire au dus la conflicte intre ei, intre clanuri. De acum inainte gândirea si viata lor nu va mai fi niciodata la fel ca inainte, increderea in ei si in mana lor se va risipi incet. De la capitanul danez lumea corabierilor europeni a aflat de aceasta insula paradis cu statui misterioase. Au trecut ani buni, o generatie intreaga, de la acesta aparitie a descoperitorilor cu par ca soarele la rasarit, cu corpul acoperit de sus pâna jos de niste invelitori ciudate si urât mirositoare, având la brâu niste bete lucitoare cu care puteau taia, pâna ce intr-o dimineata din 1770, bastinasii au vazut de pe tarm doua motu (insule) miscatoare. Erau doua corabii spaniole de pe care au navalit pe insula niste fiinte asemanatoare la par cu ei, inveliti ciudat din cap pâna in talpi care au ingenunchiat pe tarm dupa care s-au repezit la sânii si corpul femilor ce erau acolo si ii priveau curios. La acest comportament de napustire, asaltare, vandalizare bastinasii au reactionat si ripostat dupa mintea si puterile lor. Furia polinezienilor rapanui a crescut tot mai mult impotriva acestor intrusi rai si trufasi care au trebuit sa paraseasca insula lasând insa groaza, victime si tensiune in urma lor. Din jurnalele de bord ale corabierilor spanioli s-a retinut ca tarâmurile insulelor sunt abrupte, stâncoase si cu multe statui erecte din piatra. A fost pentru ultima data când moaii erau verticali pe platformele lor sacre, fiindca dupa plecarea spaniolilor un adevarat razboi civil, crâncen si sângeros a pornit intre diferitele clanuri ale insulei. Se da vina pe scaderea resurselor de hrana, pe deforestare, dar adevarata discordie, samânta a napastei ce va veni, ce a dus la conflictele si razboiul dintre clanuri a fost adusa de europeni. Si in acest razboi civil una din tinte a fost si moaii: fiecare clan se razbuna si pe moaii clanului rival cu care se luptau; doborârea statuilor fiind socotita, in nesocotinta lor, dovada de invingator. Tot ce au inaltat cu piosenie si truda artistica in câteva secole au distrus in câtiva ani. O nebunie generala in care bastinasii si-au rasucit mana de la bine, frumos si folositor la rau, urât si distrugator, o mare nenorocire pe care nu au mai putut-o opri pâna totul a devenit o ruina si mizerie. Corabierii europeni care au venit dupa aceea, au fost primiti cu multa ostilitate sau au fost impiedicati sa debarce. In 1825, toti moaii erau rasturnati si platformele sacre – ahu – distruse. O mare mizerie fizica si spiritula domina prin descumpanire, dezbinare si mai ales lipsa manei. Si lantul nenorocirilor abatut asupra lor era abia la inceput. Dupa 1860 asupra insulei se abat corabii peruviene invadatoare, puse pe prada si luare de sclavi. Un masacru nelegiuit prin care populatia rapanui este redusa la jumatate. Cei luati in sclavie, printre care si regele lor – ariki, au fost dusi in Peru la diferite munci si pe o insula sa lucreze la exploatarile de goano! Din oameni liberi si cutezatori ai Polineziei, din fiinte superioare, inzestrate cu mana din univers prin care au transformat micuta lor insula in cel mai mare muzeu in aer liber al omenirii, au ajuns sclavi ai catolicilor peruvieni. Marile destine au fost infrânte de raul genetic din specia umana! Din sclavajul peruvian, au scapat cu ajutorul unui episcop catolic din Tahiti care a intervenit la autoritatile peruviene reusind sa elibereze si sa repatrieze pe cei ramasi in viata, câteva zeci. Printre cei salvati, câtiva au adus variola si astfel valul mortii s-a intins devastator din nou. Atât de multi au murit incât unii au ramas neingropati. Dupa variola a venit tuberculoza galopanta, adusa de un calugar misionar, facând alte victime. Si dupa misionarul catolic a venit un aventurier francez, Jean-Baptiste Dutrou-Bornier, care a adus oile pe insula, pe care a transformat-o intr-o pasiune personala, obligând pe toti bastinasii sa se mute la un loc, in Hanga Roa. S-a purtat ca un adevarat dictator, a imbarcat bastinasi si i-a trimis la munca pentru el in Tahiti si alte insule. Aversiunea bastinasilor fata de el a crescut atât de mult incât l-au omorât in 1871. In aceasta suta de ani trecuti de la sosirea celor doua corabii spaniole si pâna la asasinarea aventurierului-dictator, populatia insulei a scazut de la câteva mii de oameni liberi si multumiti de viata lor spirituala si culturala la ceva de mai mult de o suta (111, dintre care numai jumatate erau apti de procreare!) fara traditie si cultura proprie, catolicizati in schimb. Au urmat câtiva ani mai linistiti, erau cu totii intr-un fel sau altul infrânti, lipsiti de mana, traiau fiindca existau! In 1888 s-au trezit cu vase de razboi chiliene in fata asezarii lor, din Hanga Roa. Chilienii devenisera o forta navala dupa Razboiul Pacificului in care i-au invins pe peruvieni si bolivieni, asa ca au sosit aici ca mari invingatori cu scopul de a anexa aceasta insula. Si au anexat-o printr-un tratat, in acel moment fiind mai multi chilieni pe vasele lor de razboi decât intreaga populatie rapanui a insulei. Din 1888 si pâna in 1966, locuitorii insulei au ramas sub ocupatie militara chiliana. Din 1966 au fost declarati cetateni chilieni, oficial si in mass-medie se spune, au devenit cetateni chilieni! E drept, populatia s-a refacut, pe insula au aparut carturari, oameni de stiinta, arheologi care au depus eforturi la descoperirea identitatii si culturii polinezienilor de aici. Au refacut platformele sacre – ahu – si au ridicat pe ele, din nou moaii. Cu insufletire a luat parte noua generatie de rapanui, redescoperindu-si identitatea. Guvernul chilian a construit un aeroport cu o pista moderna, la parametri tehnicii actuale, pe care pot ateriza si alimenta marile avioane comerciale ce fac legatura cu Tahiti si de acolo mai departe in Polinezia si pe continentul australian si asiatic. Dar mai ales s-a deschis larg calea aeriana pentru calatorii ce vor sa viziteze cel mai mare muzeu in aer liber al lumii deschis universului.
MATU’A  TUKI mi-a fost ghid in zilele care am vizitat intreaga insula RAPA NUI. Este un adevarat descendent din cei o suta de rapanui ramasi pe insula la 1871. E un tânar viguros, placut, deschis, cu trasaturile tipice polineziene ce isi vorbeste limba materna pe lânga spaniola – limba oficiala – si engleza. Ghid dotat cu sarm, politete, cultura generala si stie totul, in amanunt, despre neamul sau, cunostinte pe care le impartaseste cu talent, tot timpul. Vorbeste frumos de ceea ce a facut ca arheolog Thor Heyerdahl pentru restaurarea valorilor lor, dar nu este de acord cu teoria norvegianului dupa care stramosii lui ar fi venit din America de Sud. Ei sunt polinezieni: ‘’acum cu ajutorul ADN-ului s-a dovedit acest adevsar.’’ Dar mai ales este un avocat fervent al drepturilor lor, ale populatiei rapanui, este nemultumit de statutul de teritoriu special legat de Chile, vrea independenta totala: ‘’Asa cum chilienii si-au dorit independenta fata de spanioli, la fel dorim si noi independenta fata de chilieni. Dreptate si libertate egala pentru toti.’’ Si intra in lungi argumente de pe vremea lui Hotu Matu’a, care a venit primul cu polinezienii lui si s-au asezat pe aceasta insula nelocuita pâna la ei, pe care au ingrijit-o si au imbogatit-o cu o arta universala, unica in aceasta lume. Are dreptate si cu dreptatea aceasta, câtiva din generatia sa s-au dus la ONU, ‘’dar acolo trebuie lobby puternic, e scump si noi nu avem decât moaii nostri.’’
CORNELIU  FLOREA
NOIEMBRIE  2009
HOTEL  IORANA  din  HANGA  ROA

Societatea „Unirea Românilor” din Michigan – Aniversare 100 de ani

Posted by Stefan Strajer On December - 30 - 2009

Societatea „Unirea Românilor” din Michigan
Aniversare 100 de ani de la infiintare

 Foto. Eugen S.Raica – Presedintele Societatii “Unirea Romanilor”

 Fondata la 8 iulie 1909, de catre 17 imigranti români din Detroit, Michigan, Societatea „Unirea Românilor”, asa cum este cunoscuta astazi, a avut menirea de a oferi ajutor financiar membrilor sai in caz de boala, accident sau deces si sa pastreze specificul unic al traditiilor culturale si populare ale românilor in noua lor patrie. Pe 17 august 1909, statul Michigan avea sa emita actul de constituire („The Charter of Incorporation”) al societatii „Desteapta-te Române” – societate care prin fuziunea cu alte societati române, in anii care vor urma, va constituie temelia celei mai longevive societati fraternale românesti din Michigan, respectiv „Unirea Românilor”.
 *

Foto.1. Clubul Doamnelor „Unirea Românilor” (c.1935)

Pentru prima data românii s-au asezat in Detroit, cel mai mare oras din Michigan si al cincilea ca marime din Statele Unite, in 1904 si numarul lor a crescut pe masura ce industria de automobile s-a dezvoltat. Acesti imigranti, veniti mai ales din Transilvania, Banat si Bucovina, s-au asezat in trei cartiere principale: in vecinatatea strazii Franklin („The River”); in vecinatatea strazii Fransworth („The carshop”) si in suburbia Highland Park.
 Românii au gasit de lucru in fabricile de automobile si in activitatile industriale legate de noua industrie. Conditiile de lucru erau grele si patronii nu aveau aproape nici o obligatie catre angajatii lor in caz de accident sau alta nenorocire. Cel care cadea victima unui accident industrial trebuia sa se bazeze pe resursele lui si costul de spitalizare, si apoi de convalescenta, era cu mult mai mare decât economiile unui lucrator. Imigrantii români in cea mai mare parte nu aveau rude si, ca urmare a faptului ca nu cunosteau limba engleza precum si datorita faptului ca aveau o calificare foarte limitata, trebuiau sa accepte muncile cele mai grele si mai simple care ii expuneau cu mult mai mult la accidente la locul de munca. Nevoia unui sistem de asigurare sau de a avea un fond de intrajutorare era mare si unii membrii ai comunitatii au inceput sa se gândeasca la infiintarea unei societti de ajutor mutual.

Foto.2 Parte din membri Societatii „Unirea Românilor” in fata catedralei „Sfântul Gheorghe” la a 80-a aniversare (1989). Foto: George Pâslaru.
Prima incercare de a organiza o societate a fost facuta in 1908 de catre Danila Iacob, Ioan Maris si Gheorghe Botean, dar acea incercare nu a reusit. in iunie 1909 s-a format un comitet care avea sa duca la infiintarea primei societati din Michigan, in iulie 1909.
Trei ani mai târziu, la sedinta societatii din 12 februarie 1912, membrii societatii, propun infiintarea unei parohii ortodoxe române la Detroit. Propunerea a fost acceptata unanim si biserica „Sf.Gheorghe” a fost ridicata si prin eforturile membrilor societatii. Aceasta frumoasa biserica devine catedrala a nou-formatei Episcopii Ortodoxe Române din America, in 1929.

Foto.3 Comitetul Societatii „Unirea Românilor”: John Tipa (V.Presedinte), Petru Lupsor, Andrei Muresan, Rebecca Popovici, Eugene S.Raica (Presedinte), James Crucian, Petru Muresan (Casier), Marioara popescu, Anne Mercea (Secretar`) si John Mercea (Secretar Financiar) – 1993. Foto: George Pâslaru.
In iulie 1920, Societatea „Hora Unirii” din Highland Park, s-a contopit cu Societatea „Desteapta-te Române”, astfel având un numar de aproape 1.000 de membri. in octombrie 1922, „Casa Româna” – sala sociala a societatii – a fost terminata si avea sa devina centrul social al comunitatii românesti din Detroit pentru urmatoarea jumatate de secol. in 1923, Societatea „Stefan Voda”, urmata de societatile „Banateana”, „Bucovineana” si „Progresul” s-au unit cu „Desteapta-te Române” formând astfel Societatea „Unirea Românilor”. „Casa Româna nr.2” infiintata in Dearborn, in noiembrie 1926, avea sa faca din Societatea „Unirea Românilor” singura societate fraternala româneasca din America care detinea doua cluburi/sali sociale functionale. Succesul acestei a doua Case Române insa a ramas limitat datorita crizei economice care s-a dezlantuit in 1929. in 1962 Societatea „Patriotii Români” din Highland Park se alatura si ea acestei societati care va deveni astfel societatea cu cea mai larga componenta, membra a Uniunii si Ligii Societatilor Românesti din America, cu sediul in Cleveland, Ohio.

Foto.4 Biserica catedrala „Sfântul Gheorghe”, actualmente in Southfield, Michigan, fondata de Societatea „Unirea Românilor” in Detroit, la 12 februarie 1912. Foto: George Pâslaru.

 

Foto.5 Placa comemorativa de la intrarea catedralei „Sfântul Gheorghe” pentru care Societatea „Unirea Românilor” a donat peste 55.000$. (De la infiintarea bisericii societatea a donat aproximativ 100.000$ la catedrala). Foto: George Pâslaru

Foto.6 Icoana murala „Invierea Domnului” din catedrala Sfântul Gheorghe, pictata in 1973, lucrare finantata de catre Societatea „Unirea Românilor”. Foto: George Pâslaru.

Interesul Societatii pentru treburile nationale românesti a continuat si intre cele doua razboaie mondiale si a determinat trimiterea unei delegatii de 300 de români-americani sa participe cu drapele americane si românesti la aniversarea de zece ani de la Marea Unire, la 20 mai 1929, la Alba Iulia. Primul ministru de atunci, Iuliu Maniu i-a primit si salutat pe fratii din America multumindu-le pentru gestul de solidaritate cu tara-mama România.
Tot intre cele doua razboaie, organizatiile românesti au contribuit la cumpararea a circa 90 de acri de pamânt pentru „Vatra Româneasca” (Grass Lake, Michigan), loc care devine resedinta Episcopiei Ortodoxe Române din America, incepând cu episcopul Policarp Morusca, in 1938.
Caracteristic pentru activitatea „Unirii Românilor”, ca si pentru toate organizatiile similare, sunt intrunirile pentru aniversarea datelor istorice (24 Ianuarie, 1 Decembrie, 10 Mai s.a.). La aceste intruniri costumele nationale si drapelele românesti si americane fluturau si animau pe cei prezenti.
Dar membrii „Unirii Românilor” n-au uitat nici de tara parintilor si alaturi de alte societati si parohii româno-americane au colectat bani in 1925 ca sa ajute victimele unor indundatii din România. Acelasi gest s-a repetat in 1970 când inundatii catastrofale s-au abatut din nou asupra pamântului românesc. Indignarea românilor americani in fata invaziei brutale sovietice s-a aratat la finele lui 1947 când Societatea „Unirea Românilor” si-a ridicat glasul de protest impotriva ocuparii României de catre soviete, impotriva arestarii lui Iuliu Maniu si a abdicarii Regelui Mihai.
Societatea si membrii sai s-au consacrat sprijinirii  institutiilor culturale si religioase, Uniunii si Ligii Societatilor Românesti din America si ziarului „America, atât timp cât ambele au existat (atât ULSR cât si ziarul „America” nu mai functioneaza de câtiva ani, n.r.). A fost ajutata si publicatia româneasca, de lupta anticomunista, „Cuvântul Românesc”, editata la Hamilton, Canada intre 1975-2005. O atentie deosebita a fost acordata Catedralei Ortodoxe „Sf.Gheorghe” si Centrului Româno-American din Jackson (the Romanian-American Heritage Center). Au mai fost trimise donatii celor doua institutii monastice de la Muntele Athos: „Podromu” si „Sfântul Dimitrie-Lacu”. Celelelate biserici, grupuri culturale, artistice, folclorice, programele de radio din zona metropolitana Detroit au fost si ele beneficiarele unor donatii din partea societatii. Societatea se poate mândri cu un aport sub forma donatiilor in valoare de 200.000$.
Societatea „Unirea Românilor” din Michigan a jucat in cei 100 de ani de existenta un rol fundamental si laudabil in acelasi timp, in pastrarea traditiilor si specificului românesc aici pe pamânt american.
*

Lista presedintilor Societatii
(1909-2009)
„Desteapta-te Române” (fondata 8 iulie 1909)
Stefan Ognian, Daniel Iacob, Ion Vulpescu, Lazar Colgea, George Botean, Iova Onciu, George Magina, Alexandru Istvan, Dumitru Popescu, George Balan, Stefan Lutai.
„Despteapta-te Române – Hora Unirii” (fondata 3 iulie 1920)
Ioan G.Petroviciu, Ioan Furceanu, Ioan Vuica, Iacob Tudor, Petre Gabrean.
„Unirea Românilor” (fondata prin unirea societatilor mentionate, 29 octombrie 1924)
Stefan Musta, Solomon Ghilezan, Nicolae Dragos, Vasile J.Vlad, Nicolae Nicula, Charley Pop, Ilie Chitu, Ioan Indreica, Iosiv Popa, Avram Barbu, Nicolae Dragomir, Ioan Popescu, John Mercea, Michael Z.Mihaiu, Alexandru Buliga, John G.Gaspar, Nicolae Cârstea Sr, Eugen Marginean, Vasile Craina, Eugene J.Popescu si Eugen Raica (din 1988 – prezent).

Foto.7. Eugen S.Raica, Presedinte „Unirea Românilor” prezinta Certificatul de Onoare Guvernatorului John N.Engler (23 octombrie 1994). Foto: George Pâslaru

Foto.8 Diploma din partea guvernatorului statului Michigan, John Engler, cu ocazia sarbatoririi a 85 de ani de la infiintarea societatii

Foto.9.Mesaj din partea domnului David E.Bonior membru al Congress-ului SUA, in anul 1994.

*

Nota redactiei. Societatea „Unirea Românilor”, prin presedintele Eugen Raica, impreuna cu un grup de prieteni sustinatori intentioneaza organizarea festiva a celor 100 de ani de existenta, in anul 2010. Va vom face cunoscuta data acestei manifestari la care va invitam sa luati parte.

Din lirica exilului

Posted by Stefan Strajer On December - 30 - 2009

Colindul prizonierilor romåni din lagarul de la Gorki (Rusia)

La fereastra amintirii ne-adunam,
Cåntecul de alta data sa-l cåntam.
A cernit un inger florile tiptil
Peste fruntea mea senina de copil.
Mama-mama, cresc nametii si pierim,
Cad pe gene flori de gheata, Velerim.
Rabufneste’n vuet stepa catre cer,
Brazii leagana in vårfuri Lerui-Ler.
Trec in caravana Magii dorului,
Peste fruntea rece-a luptatorului.
Mama-mama, cresc nametii, suferim.
Fara tara, flori de gheata – Velerim –
Brazii ard in visul vechiului catun,
Noi purtam colindul unui nou Craciun.
Doamne, cerne’n focul inimii zapezi,
Fruntea moarta, mama, vino s-o dezlegi.
Gåndul nostru’n gåndul Tarii sa-mpletim,
Flori de gheata’ntr’o cununa, Velerim…

Craciun 1951

A pornit ca si-alte dati,
Prin troiene de nameti,
Ieri asa cam pe la toaca,
Cu mustati de promoroaca,
A pornit hoinar la drum,
Si-i deja pe-aproape-acum,
A porinit copiii spun,
De departe Mos Craciun.

Mos Craciun cu barba alba,
Vino’n noaptea asta dalba,
Treci cortina cea de fier
Si vino cu Lerui-Ler.
Vino si la casa noastra
Si ne bate la fereastra,
Vin batråne’n fapt de sara,
Si la cei fara de Tara.

Mosule cu zåmbet drag,
Vino si la mine’n prag.
Si te rog sa nu-mi aduci,
Nici stafide si nici nuci.
Roscoave si jucarii,
Sa le tii pentru copii.
Mie Mos Craciun iti cer,
Sa-mi aduci un colt de cer,

Din indepartata Tara,
Ferecata’n grele fiara.
Mos Craciun te rog mai ada,
Doar un bulgar de zapada.
Bulgaras de alba nea,
Sa-l lipesc pe fata mea,
Obrajii sa-l incalzeasca,
Lacrimile sa-l topeasca.

Mos Craciun, Mos Craciun,
Asi mai vrea ceva sa-ti spun.
Inainte de-a veni,
Treci la måndra intr’o zi.
Si din parul ei balai,
O suvita tu sa-i tai.
Si sa mi-o aduci apoi,
Cånd ai sa ajungi la noi.

Mos Craciun si de-ai putea,
Inca asi mai vrea ceva.
Si te rog, te rog in soapte,
Cel putin pentru o noapte,
Pentru noaptea de Craciun,
Mosule cu zåmbet bun,
Ca’n povesti pe-un nor de para,
Ada-ne, intreaga Tara.

N.S.Govora

Colind

Mar domnesc, Marie buna,
Maica Domnului si mie,
Crin de liniste si luna,
Lacrima si liturghie,
Maica Domnului, Marie…

Prunc cu zåmbet de matasa.
Paza: inger somnoros,
Pribegim si n’avem casa
Si Irod e dusmanos…
Cerul ni-l purtam pe jos,
Maica Domnului, Mireasa…

Drag luceafar de-altadata,
Du-ne’n stramoseasca glie
C’am batut pamåntul roata
Si sinedriul nou nu stie
Decåt ura si urgie…
Una, Sfånta, Precurata,
Maica Domnului, Marie.

Vasile Posteuca (vol.Cåntece din fluier, Ohio, 1960)

Gånduri de Craciun

Privesc cu ochi de doruri plini
Lumini, lumini, lumini iar iar lumini,
In case, pe balcoane, prin arbori, printre flori,
Pe vårfuri ascutite de’nalti zgåråie nori.

Lucesc ca niste stele, voios, ochi de copii,
Ce-si duc grabiti parintii, intins, spre jucarii.
S’apropie Craciunul… Natura’n sarbatoare,
Imbracata haina alba si’n aer e racoare.
S’apropie Craciunul, cu datini si cu cåntec,
Care patrunde’n suflet, ca un vrajit descåntec.

Ma poarta amintirea cu-al gåndului catarg,
Pe’ntisele oceane, pe drumul meu pribeag,
Cu dorul calauza, inchid privirea trist,
Sa mearga gåndul singur, prin zari de ametist.

Serbeaza fratii nostri Nasterea lui Iisus,
Pe-ascuns, ca’n catacombe. Colindele-au ajuns
O parodie trista, rostita de copii,
Ca n’au voie sa cånte frumoase melodii,
Cu datinile sfinte ramase din stramosi,
De plång batrånii’n barba, cu ochi de lacrimi storsi.

In case, cu sumane, pe masa, saracie,
Caldura si måncarea sunt numai fudulie.
Craciunul de-altadata e doar o amintire,
Ce-o povestesc batrånii. Si’n taina dau cetire
Calatorii cu magii ce-au mers dupa o stea,
S’ajunga långa ieslea din care le zåmbea
Copilul Dumnezeu, nascut s’aduca’n lume
Iubirea Sa si jertfa, cereaca Lui minune.

Si gåndul trit se’ntoarce cu lacrimi de durere.
Dar orice fac pagånii, credinta tot nu piere.
Caci adevaru-i magic, din bunici in bunici.
Nu fariseic rånjet, de-atei si venetici.

Alexandrina Isac (vol. „Bucium”, New York, 1988)

De Craciun

In carte iti trimit presata,
Din cåmpul nesfårsit, o floare
Cum ai primit si alta data,
Azur de cer intr’o scrisoare.

As vrea sa strång raze de luna
Sa impletesc un cos cu ele,
In el sa vad cum se aduna
Bujori si maci si viorele.

Si-as vrea sa pot drumeag, carare,
De måna sa-l petrec cu tine,
Sa mergem iar la intåmplare
Printre påråuri cristaline.

Iar cerul plin de nestemate,
Peste carari serpuitoare,
Cu soapte’n ftunze leganate
Sa plasmuiasca o scrisoare.

Intoarce foile din carte,
Inchide ochii in visare
Si poarta-ti gåndul iar departe
La ierni de tara cu ninsoare.

La bucurii din alta data,
La un Craciun de sarbatoare
Cånd tu, cea mai frumoasa fata,
Priveai in jos, suråzatoare.

Stefan G.Teodoru (vol. „Odiseea unui cuget”, New York, 24 dec. 1987)

Mos Craciun

Mos Craciun, cu dalbe plete,
Ce cobori, pe indelete,
Printre nori si pe ninsoare,
Si prin geamuri numai floare;

Mos Craciun, copilarie
Cu spernate zeci, o mie,
Mos Craciun, infiorare,
Ce te’mparti cu fiecare

Si aduci in lumea ’ntreaga
Dar de dar sa se aleaga.
Insa’n ani de’nfometare,
Tu, ne-ai daruit rabdare,

Iar in clipe de urgie,
Tu ne-ai dat drept bucurie
Noi puteri, puteri intr’una
Sa’mpletim, din spini, cununa.

Stefan G.Teodoru (vol I Versuri, NY-Madrid, 1973)

Mos Craciun

Mos cu barba de zapada,
Fara daruri, mos sarman,
Tineretea ta gramada
N’o s’o vada
Nici ast an.

Torc paianjenii sub grindina,
Tara-i fara de baieti, –
Nu-ti mai vin cu ceata’n tinda
O colinda
Sa-i inveti.

De cu seara’naripatii
Ingerii nu mai cånta prin
Singuraticele spatii
Si-asteptatii
Nu mai vin.

Plånge biata gospodina,
Bratele in gol se’ntind,
Nu e ceara de-o lumina,
Nici faina
De-un colind.

Tu, cel vesel de-altadata
Strångi pustiul astui an
La colinda’ndatinata
Fara ceata,
Mos sarman.

Gårbov pribegesti prin sate,
Te strecori pe la oras,
Gemi pe ziduri de cetate
Daråmate
De vrajmas.

Cu tropare si podobii
Faci popas intr’un catun,
Zgribulit la gura sobii
Plångi ca robii,
Mos Craciun.

Plångi incet; Sta la uluca
Paznicul sub coif de fier
Si e’n stare, Mos-Naluca
Sa te duca
Prizonier!

Nichifor Crainic
O, brad frumos

O brad frumos, ce sfånt pareai
In alta sarbatoare.
Ma vad copil cu par balai,
Si ochii de cicoare,
Revad un scump si alb camin
Si chipul mamei sfinte,
Imagini de Craciun senin
Rasar si azi in minte…

Un brad cu daruri si lumini
In amintiri s-arata.
In vis zåmbeste ca un crin
Copilul de-altadata.
Intregul cer era deschis
De-asupra fruntii mele
Acum, strång pulbere din vis
Si numai scrum din stele…

Copil balai, Craciun si brad,
S’au stins in alte zile,
Acuma numai lacrimi cad
Pe’angalbenite file…
Azi nu mai vine Mos Craciun
In noaptea de cenuse
Ci doar tristetile s-adun
Sa-mi plånga långa use…

In frigul temnitei ma frång
Pe amintiri pierdute,
Ma strång in inima si plång
Cu vremile trecute…
Omatul spulberat de vånt
Se cerne sub zabrele
Si-mi pare temniTa mormånt
Al tineretii mele…

Radu Gyr

Scrisoare din exil
Pentru Mos Craciun

Mos Craciun, batråne draga,
Au trecut… cåti ani de-atunci
Cånd inalti cåt o deseaga,
Zdrentarosii – strazii prunci,
Colindånd cu Mos Ajunul
Ne umpleam cu nuci, colaci…?

Cåt de bun era Craciunul!
Mos cu daruri, ce mai faci?
Eu mi-s mare. Vezi copiii,
Pruncii mei cu Mos Ajunul?
Poarta’n ei taina cåmpiei,
Taina gråului s-Ajunul,
Tot Ajunul cu putinta
De’ntrupare si lumina.

El coboara in fiinta
Magii, steaua se inclina.

Mos Craciun, aicea totul
Este bun, perfect si calm.
Am si påine, am si tortul
si Cuvåntu-l am balsam.

…Dar in gånd un junghi tresare
cånd m’asez la masa:
„Mos Craciune, du måncare
fratilor de-acasa!”

Folclor nou

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors