Archive for the ‘Romani in lume’ Category

Scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș la Cenaclul Românesc „Mircea Eliade” din Colorado

 

Duminică, 12 aprilie, 2017, după slujba religioasă, în sala festivă a Bisericii „Sf. Dimitrie cel Nou” din Frederick, Colorado, s-a desfășurat o nouă întâlnire a Cenaclului Literar Românesc „Mircea Eliade”, avându-l ca invitat pe scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș. Prezentatori au fost profesorii Simona Sîrghie și Sebastian Doreanu, împreună cu preotul Ioan Bogdan.

În cuvântul de întâmpinare adresat celor prezenți, prof. Sebastian Doreanu, de curând reîntors din România, a subliniat două lucruri pe care le-a observat cu bucurie în timpul călătoriei. Primul este faptul încurajator că tineretul din țară citește cărți tipărite. Pentru că a văzut atât în metroul bucureștean cât și în alte mijloace de transport în comun din orașele prin care a călătorit, tineri cufundați în lectură, el apreciază că este un semn bun pentru viitorul cărții și o dovadă în plus că Umberto Eco a avut dreptate când a scris că viitorul nu va fi lipsit de cărțile în format tradițional (Umberto Eco și Jean – Claude Carriere: Nu sperați că veți scăpa de cărți, Editura Humanitas, București, 2010). În al doilea rând, tot ca un fapt îmbucurător, directorul Cenaclului a adus din țară și a prezentat celor de față primul număr din ziarul „Neamul Românesc”, publicat de Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” la Cernăuți, în Țara codrilor de fagi, Bucovina, una dintre provinciile românești ce se află în continuare sub ocupație străină, dar unde limba română se păstrează și prin asemenea publicații.

Lauda cărții tipărite formulată de Umberto Eco s-a dovedit un preambul cum nu se putea mai nimerit pentru prezentarea celor două noi volume publicate de către scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș, lansate acum în premieră în mijlocul comunității românești din Colorado. Vorbind de Sălașul de la răscruce, de fapt primul roman inspirat din biografia autorului, prof. Sebastian Doreanu, în calitate de istoric, a prezentat cadrul de desfășurare a narațiunii, anume începutul secolului al XVIII-lea, cu vremuri tumultoase, când acțiunea antiimperială a lui Rackozi al lI-lea și războiul curuților declanșat de acesta răvășeau o bună parte din Transilvania, abia intrată sub   stăpânire habsburgică. Prezentatorul i-a invitat pe participanții la cenaclu să citească acest roman de aventuri, de cape et d’épée la care se adaugă și o frumoasă poveste de dragoste. Așadar, un interesant și incitant roman istoric, din păcate un gen de literatură care nu se mai regăsește printre preferințele generațiilor   tinere actuale.

Cu toate că nici poezia nu mai este prizată în aceste vremuri de goană spre niciunde, Mircea Hortensiu Tomuș se încăpățânează să scrie și… poezie. Al doilea volum lansat cu această ocazie este o nouă carte de poeme Zile vin, zile trec, zile rămân în amintiri, într-un fel o continuare a volumului de debut Printre tristeți și bucurii, lansat, câțiva ani în urmă, tot la Cenaclul “Mircea Eliade” din Colorado.

Scriitorul Mircea H. Tomus in plina verva, prezentandu-si noile volume

De data aceasta, așa cum a subliniat Sebastian Doreanu, noul volum este realizat într-o formă tematică interesantă, dacă nu cumva unică, poeziile formând câteva cicluri bine definite. Cel aflat în deschiderea volumului amintit este ciclul săptămânii, fiecare zi din cele șapte își are poezia ei; urmează ciclul cel mai bogat, cel evenimențial, în care diferite date istorice, religioase, aniversare din România de ieri sau mai aproape de zilele noastre, evenimente ce au legătură cu familia poetului sau care se referă la însăși viața autorului își găsesc locul în versurile acestuia. Ultima parte, ca o încununare deplină a volumului amintit, cuprinde ciclul lunar, fiecare lună a anului fiind cântată în versuri de către poet.

O prezentare a biografiei scriitorului invitat a fost făcută de către prof. Simona Sîrghie. Astfel, după ce a predat literatura română o viață întreagă numeroaselor generații de elevi la Arad, de când s-a retras la pensie și locuiește jumătate din an în țară, iar cealaltă jumătate la Denver, alături de cele două fete și familiile lor, Mircea Hortensiu Tomuș a devenit de la începuturi (și iată că au trecut deja cinci ani!) unul dintre cenacliștii cei mai fecunzi sub raport creator. Iar activând în acest focar de cultură românească de lângă Munții Stâncoși, cum a subliniat Simona Sîrghie, el s-a simțit îndemnat să-și adune în volume scrierile publicate de-a lungul timpului în diferite reviste din țară și din diaspora, scriitorul tipărind astfel, în ultimii ani, nu mai puțin de șase cărți de poezie, proză, memorialistică, toate lansate în premieră la Cenaclul „Mircea Eliade” din Colorado.

S-a dat apoi cuvântul autorului. Acesta a început prin a mulțumi celor prezenți în sală pentru participare, dar și-a arătat mâhnirea față de numărul lor redus în raport cu colectivitatea românilor care locuiesc în statul Colorado. Acest cenaclu, a ținut să sublinieze scriitorul, este o oază de românism departe de locurile natale și în același timp o școală unde copiii născuți pe aceste meleaguri pot afla mai multe despre istoria și cultura părinților și bunicilor. Vorbind despre romanul istoric Sălașul de la răscruce, autorul a ținut să menționeze faptul că sursa acestuia se află în poveștile și legendele locuitorilor din zona unde domnia sa, ca tânăr profesor, a petrecut o parte din anii de început ai carierei didactice și unde a organizat numeroase excursii cu elevii. Împletind poveștile adunate din bătrâni cu adevărul istoric, Mircea Tomuș a izvodit acest roman pe care se gândea de mult să-l aștearnă pe hârtie și este foarte bucuros că a reușit să o facă, chiar dacă după mulți ani, timp în care l-a purtat mereu în minte. Trecând apoi la volumul de poeme Zile vin, zile trec, zile rămân în amintiri, autorul a mărturisit că și acesta a fost conceput de-a lungul mai multor ani în care a scris poezii, aplecându-se asupra colii de hârtie de fiecare dată când a simțit că își dorește să încrusteze în timp bucuria pricinuită de un eveniment anume: fie o sărbătoare cum ar fi Învierea Domnului, Crăciunul, 8 Martie, 1 Aprilie (da, chiar și Ziua păcălelilor își are o poezie a ei), 10 Mai, 15 iunie (poezie închinată Liceului „Moise Nicoară” din Arad, unde autorul a fost profesor și director mulți ani din viață), nașterea fiicelor sau a nepoatei, ziua mamei, toate amintiri plăcute pe răbojul vieții.

Mircea H. Tomus semneaza autografe

După ce a răspuns unor întrebări venite din sală, autorul a lecturat un fragment din romanul istoric, mai precis începutul, în care cititorul este familiarizat cu zona în care urmează să se desfășoare acțiunea, și face cunoștință cu oamenii locului. Din volumul de poeme a recitat poezia Azi ce deschide volumul amintit și 9 Septembrie, poezie dedicată soției, doamna profesoară Aurora Tomuș, aflată printre cei prezenți în sală. Preotul Ioan Bogdan a recitat poezia Învierea, închinată evenimentului ce va fi sărbătorit în curând de întreaga lume creștină, iar Sebastian Doreanu a recitat poezia 8 Martie, ca o dedicație pentru toate doamnele și domnișoarele din auditoriu.

Ca o surpriză, din partea membrilor Cenaclului „Mircea Eliade”, doamna profesoară Simona Sîrghie a înmânat autorului o Diplomă de Merit pentru cele șase cărți publicate, mai ales că toate au fost lansate în premieră în cadrul Cenaclului Românesc de la poalele Munților Stâncoși.

În încheiere, scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș și-a prezentat pe scurt, proiectele la care lucrează: o piesă de teatru și un volum de nuvele. Pentru doritori a semnat autografe pe volumele nou lansate, dar și pe cărțile anterioare, aflându-se, după propria mărturisire, pentru prima dată în situația dificilă de a nu reuși să acopere cererea de carte, exemplarele aduse de domnia sa pentru această ocazie fiind insuficiente. Doamna Simona Sirghie a deschis o listă pentru cei interesați să obțină volumele dorite, astfel ca la o viitoare întâlnire cu scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș aceștia să le primească. Pentru că, suntem încredințați, o viitoare întâlnire este așteptată. Cu nerăbdare.

(Alessia Moisil, George Alexandru)

Reunirea – component inevitabil în viața poporului român

Posted by Stefan Strajer On April - 6 - 2017

Reunirea – component inevitabil în viața poporului român

Autor: dr. Galina Martea (Basarabia/Olanda)

                                                                                                                                

Ar fi o eroare gravă în istoria naţiunii române în cazul dacă unirea Basarabiei cu România nu se va produce până în anul 2018. Acest lucru trebuie realizat nu numai pentru o necesitate istorică, dar pentru o necesitate vitală în existenţa unui popor cu aceleaşi origini de limbă vorbită, tradiţii, cultură. Dacă, în timp, în viaţa românilor din Basarabia s-au produs multe erori, s-au produs nenumărate nenorociri, s-au produs divizări/rupturi de teritoriu, oricum, la ziua de azi acest ţinut continuă să existe, de asemenea, în condiţii pline de incertitudini şi fără nicio perspectivă pentru un viitor cât de cât luminos. Actualmente, în calitate de stat independent, R.Moldova își are acumulați 25 de ani de la declararea independenţei, însă şi această aniversare este plină de regrete, scăldată de durerea poporului înfometat şi istovit, de necazurile vieţii cotidiene. În rezultat, realitatea efectivă conform evenimentelor derulate de până acum au demonstrat, în nenumărate rânduri, că R.Moldova nu poate exista în continuare în calitate de stat independent, deoarece clasa dominantă a societăţii nu este capabilă de a administra ţara pe criterii civilizate, iar poporul este condamnat, la nesfârşit, să înfrunte sărăcia absolută şi fărădelegile sociale instaurate în cadrul ţării.

Pierderile_teritoriale_ale_Romaniei_1940

Conform experţilor din domeniu, se consideră că statul moldovenesc actualmente se regăseşte în faţa unui faliment total în toate domeniile de activitate economică, socială şi politică, iar prin acţiunile realizate de-a lungul anilor statul a dovedit că este absolut incapabil de a guverna ţara pe principii moderne, transparente şi democratice, şi, respectiv, incapabilă de a întreprinde vreo decizie corespunzătoare macar atunci când ţara este în cel mai mare pericol al existenţei. În consecinţă, s-a produs falimentul integral al ţării, ruinarea şi înstrăinarea completă a poporului, astfel, rămânând prezentă în societate, în mod activ, doar sărăcia, mizeria şi degradarea socială. Ţara aflându-se la o etapă catastrofală de sărăcie şi degradare socială, nemijlocit, s-a produs distrugerea până în talpă a societăţii şi, nu în ultimul rând, s-a dărâmat în mod tragic identitatea naţională a poporului român din Basarabia. Astfel, fiind la un nivel extrem de redus în dezvoltarea umană şi socială, societatea basarabeană, în calitate de stat independent, nu mai are nicio şansă de a-şi revitaliza de sine stătător existenţa într-un viitor apropiat, sau ba chiar şi într-un viitor îndepărtat. Deci, în acest caz, societatea basarabeană are nevoie, nemijlocit, de suportul României, ţara care îi este mamă, frate, soră conform originilor. Respectiv, sub această notă şi în acest caz, devine prezentă şi necesitatea istorică de reîntregire a neamului românesc (după modelul Germaniei). Prin urmare, în mod real şi benefic, pentru poporul român din Basarabia reunirea este nespus de necesară cu România. O altă direcţie pentru societatea basarabeană nu poate fi, indiferent de faptul că mulţi dintre guvernatorii și locuitorii ţării nu doresc acest lucru. Iar eroarea grava care s-a produs în 27 august 1991 (aşa cum au demonstrat-o specialiştii din domeniu, spunând: odată cu destrămarea URSS, R.Moldova nu a trebuit să-şi declare independenţa, însă a fost necesar să declare unirea cu România, astfel realizând procesul real de reîntregire a neamului românesc cu partia-mamă) trebuie reparată acuma, în mod urgent, cu atât mai mult că societatea basarabeană actualmente se regăseşte la răscruce de drumuri, poporul fiind foarte dezorientat şi nelămurit în tot ceea ce vrea şi în tot ceea ce trebuie să facă. De aceea, pentru a înlătura erorile trecutului, atunci prezentul trebuie să fie cât mai activ în rectificarea şi instaurarea adevărului istoric şi anume: prin reîntregirea neamului românesc care în prezent este divizat în două state independente. Pentru ca această Unire/Reunire să se producă cu adevărat şi de neîntârziat este necesar ca ambele state româneşti, R.Moldova şi România, unul de pe malul drept şi altul de pe malul stâng al Prutului, să se aşeze la masa tratativelor/dialogurilor în modul cel mai civilizat pentru a găsi soluţia cea mai potrivită în a revendica această problemă nespus de stringentă a naţiunii române. Pentru ca aspiraţia/iniţiativa corespunzătoare să fie realizată cel târziu până în anul 2018 (aşa cum este preconizată de Sfatul Ţării 2 – proiect constituit în 27 martie 2016 la Chişinău, preşedintele Comitetului de Iniţiativă pentru înfiinţarea „Sfatului Ţării 2” fiind academicianul Nicolae Dabija), atunci atât R.Moldova, cât şi România trebuie să privească acest lucru ca pe unul prioritar al naţiunii şi, totodată, considerându-l o valoare inegalabilă în existenţa acestora. Respectiv, ar urma ca şi în România să fie constituit un proiect asemănător Sfatului Ţării 2, acesta fiind denumit “Sfatul Ţării 2 – Salvarea Basarabiei”. În modul acesta, România se va prezenta ca un adevărat exemplu în dorinţa de reîntregire a neamului românesc şi, totodată, în modul acesta va stimula/motiva omul basarabean pentru a înţelege mai bine procesele/evenimentele istorice ce se produc în societate şi în afara ei. Astfel, procesul de reunificare a două state româneşti, posibil, îşi va lua startul cu adevarat, iar societatea basarabeană, încetul cu încetul, posibil cu încredere, va reîncepe procesul de conştientizare corectă a evenimentelor ce trebuiesc a fi realizate în mod negreşit şi în direcţia necesară/corectă. Cu atât mai mult, ţinând cont de faptul că la etapa actuală Basarabia se regăseşte într-o situaţie destul de incertă în a lua deciziile corespunzătoare care depind în mare masură de clasa de guvernare, atunci România ar urma să fie acea care să orienteze acţiunea în cauză către acele terenuri şi soluţii care să fie cât mai benefice pentru ambele state româneşti şi, nemijlocit, pentru întreg poporul român. Cu atât mai mult, la ziua de azi având potenţialul necesar şi fiind o putere economică şi culturală dezvoltată în spaţiul european, ba chiar şi în cel mondial, România prin asemenea metode ar influenţa şi mai uşor/şi mai mult poporul basarabean care este extrem de dezorientat în viaţa personală şi socială. Pentru a reîncepe procesul real al negocierilor între două state româneşti, în cazul dat, cred, nici nu mai sunt necesare componentele de a lua în calcul care vor fi consecinţele acestei reuniri. Cu certitudine, că România va fi acea care va suporta toate consecinţele, preluând în subordinea sa un stat falimentar în toate domeniile de activitate socială şi economică, respectiv, cu imense datorii externe de miliarde de dolari, precum şi alte probleme enorme de ordin social, moral, politic. Totodată, este cazul de menţionat că România de-a lungul anilor, după anii 1990-prezent, încearcă prin toate metodele posibile să ajute nespus de mult R.Moldova (cu toate că procesul de reunificare a două state româneşti este încă prea departe de realitate), astfel, investind mijloace financiare enorme în instruirea tineretului studios, oferind burse de studii de mii de locuri în instituţiile de învăţământ din România; alocarea de milioane lei românești pentru diverse probleme interne ale societăţii basarabene; ajutoare umanitare, cu titlu gratuit,   de milioane lei româneşti pentru mii şi sute de mii tone de produse alimentare (făină, zahăr, mălai, paste făinoase, conserve de carne/de pate/de legume, dar și păcură pentru încălzire); şi multe altele; şi, nu în ultimul rând, oferirea de posibilităţi reale pentru redobândirea cetăţeniei române, acţiune de o valoare inestimabilă. Necătând la faptul că şi România are destule probleme interne de ordin economic şi social, însă ea, oricum, continuă să ajute R.Moldova. Acestea sunt acţiuni demne de apreciere din partea statului român, iar societatea basarabeană ar urma să-i fie recunoscătoare. Dar, pe lângă toate acestea este necesar ca reîntregirea neamului românesc să se producă într-un final şi cât mai urgent doar din principii de identitate şi unitate naţională; respectiv, pentru a pune în valoare identitatea, conştiinţa şi demnitatea unui popor/unei naţiuni. Iar cel mai important este ca totalitatea acestor acțiuni să aparțină și să se axeze integral pe principiul de recunoaştere a propriilor origini – neamul românesc. Acest lucru este cel mai prioritar şi cel mai important în existenţa unui popor, iar toate restul se soluţionează de la sine, în timp. Însă, pentru a realiza cursul acestor evenimente istorice, atunci realitatea respectivă trebuie să fie acceptată de orice om de conducere din ambele state româneşti şi de orice cetățean al societăţii basarabene şi al societăţii române, indiferent de consecinţele care vor urma. Astfel, va fi salvată Basarabia şi poporul basarabean care continuă să existe într-o sărăcie şi degradare socială halucinantă, plină de erori/necazuri/incertitudini. Astfel, va fi salvată şi protejată identitatea naţiunii române.

G.Martea,foto 45,ag,jpeg

Foto. Galina Martea

Din saga unui remarcabil român canadian

Posted by Stefan Strajer On April - 4 - 2017

Din saga unui remarcabil român canadian

Autor interviu: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

Dacă vă uitaţi în „Larousse” ori în „Robert”, fizicianului român Wladimir Paskievici, stabilit din 1959 în Canada, îi veți găsi un strămoş feldmareşal rus, (1782-1856), distins în luptele cu francezii, cu turcii, la Braila. Cu așa o ascendență, ar fi fost mare păcat, ca Wladimir să nu pășească falnic prin viață, mai ales că destinul l-a purtat din România, părăsită în 1947, puțin înaintea alungării Regelui Mihai, spre Italia și de acolo în Argentina. Pentru studii specializate în domeniul fizicii nucleare, a ales Franța, unde a obţinut un doctorat în 1957, iar oportunitatea de a fi aproape de mama sa, ajunsă în Canada, l-a dus pe el și pe soția lui, franțuzoaica Suzanne, spre Montreal unde avea loc, în 1958, un congres de fizicǎ nuclearǎ. Acolo a fost angajat ca profesor la Şcoala Politehnică în 1959, simțindu-se primit bine.

„Wladimir a avut o viaţă fabuloasă!” suna exclamația Mihaelei Pasat, profesor la Universitatea din Timișoara, care ne-a făcut legătura și l-a surprins pe fizicianul Paskievici cu afirmația că noi două suntem prietene… de 60 de ani. Or, prietenul prietenei mele îmi este prieten! Eram la fel de dornici să ne întâlnim, după ce fiecare dintre noi culesese informații despre celălalt, spre a face mai interesantă conversația, pe care ab initio eram deciși să o și publicăm.

Nu mi-a fost deloc greu să-l recunosc pe Wladimir apărând jovial, suplu, cu o privire tinerească la cei peste 85 de ani ai săi. El a venit la Cenaclul „M. Eminescu” din Montreal, unde fusesem invitată la reuniunea din 16 martie 2017, desfășurată la Centrul cultural multinațional din Côte-des-Neiges. Aduceam cu mine noua carte „Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai”, 2016 și un film „Amintiri despre Lucian Blaga”, partea a 2-a, proaspăt realizat. Moderatorul seratei a fost scriitorul Leonard Ionuț Voicu, președintele Cenaclului, care îmi făcuse invitația, drept care țin să-i mulțumesc și pe această cale.

Decum ne-am eliberat, dialogul și-a urmat cursul firesc.

 

-Anca Sîrghie: Ați realizat la postul Nașul Tv Canada în ultimele 3 luni 6 emisiuni O viață într-o oră cu inteligenta doamnă redactor Felicia Popa. Sunt încântată să vă mărturisesc că ați strălucit povestindu-vă saga unei vieți de profesor universitar emerit în domeniul energiei nucleare. Aș împărți evoluția dumneavoastră în anii dinainte de stabilirea în Lumea Nouă și în perioada de după 1959 cu experiența universitară canadiană. S-o pornim de pe… linia mediană. Care sunt primele impresii pe care vi le-a făcut Canada?

-Wladimir Paskievici: Când m-am apropiat prima dată de Canada, din avion nu vedeam nimic fertil, doar munți și lacuri. Am coborât în plină vară din avion la Montreal, unde mama și soțul ei m-au condus pe străzi largi, cu multe benzinării și mașini de prost gust, pe lângă magazine oribile din bulevardele St. Laurent și Ste. Catherine. Veneam din Europa, în special din Milano, unde femeile erau elegante, magazinele de blănuri străluceau, luxul era la el acasă. La Montreal vedeam bărbați în negru și femei în alb, adică erau mulți seminarişti și preoți, pe de o parte şi surori, pe de altǎ parte, într-o țară dominată de biserică. Autoritatea religioasă era suverană, dominând viața politică, școlile, mai ales spitalele, într-o vreme când nu existau asigurări medicale.

wladimirjpg

Foto. Wladimir Paskievici

-A.S.: Eu vin acum din România, unde avem o tradiție religioasă temeinică în istorie, nu? Totuși, consider că noi doi ne deosebim prin faptul că dumneavoastră ați plecat din țară înainte de impunerea ideologiei comuniste care era profund ateistă. În schimb, generația mea a trăit toate contorsionările provocate de dictatura proletariatului, care ne-a opturat dreptul la gândire liberă și la credință religioasă. Despre aberațiile la care s-a ajuns în școala și în viața socială din România unei jumătăți de secol socialist vom vorbi altădată, căci este o temă greu de epuizat. Cum ați resimțit dumneavoastră personal la Montreal prin anii ’60 acea dictatură a religiei, de care vorbiți?

-W.P.: Am fost numit profesor la Universitatea din Montreal, unde la prima petrecere colegială mi s-a pus întrebarea „Ce religie ai?” Am răspuns că părinții mei sunt ortodocși, dar că în Argentina dădusem examen de catolicism. Rectorul, Monseigneurul Lussier, care era preot catolic, mi-a mărturisit că sunt între primii necatolici angajați în Universitate. Observația aceasta îmi semnala o mentalitate și o stare de lucruri cu totul specifică societății canadiene franceze. După mai mulți ani, un student al meu termina facultatea și l-am sfătuit să continue studiul ingineriei nucleare cu un masterat. Mi-a răspuns că părinții lui se opuneau unui asemenea proiect de viitor pentru că preotul la biserică le spusese că știința este opera diavolului. Mi-a trebuit o adevărată strategie, când i-am întâlnit pe acei părinți să-i conving că, după ce băiatul lor va termina și doctoratul, va deveni coleg cu mine la catedră, ceea ce s-a și întâmplat. Așadar, era o problemă de filozofie, un mod de viață în Quebecul acelei perioade, când societatea era în alb și în negru. Preoții conduceau învățământul, colegiile erau religioase, multe localități şi strǎzi aveau nume de sfinți. În viața politică domina un partid conservator, iar la biserică preotul le spunea credincioșilor că cerul este albastru și iadul este roșu, dirijându-i prin cele două culori din alegerile apropiate spre cel ce trebuia să câștige, albastrul fiind culoarea partidului conservator, roşul fiind cea a partidului liberal.

-A.S.: Cum ați înțeles dumneavoastră, ca universitar prestigios, cu o formație profesională solidă, cu care ați venit din universitatea franceză, să vă implicați în viața orașului?

-W.P.: Ca profesori universitari, noi eram solicitați să propunem niște teme, colectate de un organism de popularizarea culturii la liceele din oraș. Eu, cu subiecte de fizică modernă, nucleară, cu teoria relativității, și un coleg, care preda biologie și prezenta teorii cu extratereștri, eram cei mai căutați. Niciodată nu știam exact cum este publicul la care urma să vorbesc. După fiecare conferință mi se puneau întrebări și nu plecam decât după ce se terminau toate întrebările, uneori întregul dialog cu liceeni și profesorii lor durând un ceas. La un liceu unde sala fusese plină de tineri îmbrăcați în negru, eu le-am vorbit de fizica modernă, un subiect incitant, presărat cu istorie, cu anecdote. La momentul întrebărilor, văd că se ridică un seminarist care mă privise tot timpul cu o anumită răceală neîncrezătoare. S-a ridicat să-mi spună că cele prezentate de mine erau în contradicție cu ce învățau elevii în acel liceu. Îl contrazisesem pe Sf. Toma! Ce să-i răspund? Spre uluirea întregii săli, am afirmat că “Sf. Toma este depășit.” M-am grăbit să adaug că tot depășit este Newton, la fel ca Einstein. Aceasta este legea progresului. Şi cǎ e bine să fie aşa, pentru cǎ va mai rǎmâne ceva de descoperit! Publicul a aplaudat. Era prima dată când cineva îndrăznise să afirme că “Sf. Toma este deposit”. Așteptam ca profesorii să nu suporte un asemenea afront, dar la plecare ei mi-au pus întrebarea: “Vii și anul viitor?”

-A.S.: Vă mărturisesc că nicăieri în Canada nu mă simt atât de bine ca în orașul Montreal, unde engleza este dublată cu brio de limba franceză, rostită – este drept – cu accente specifice Quebecului. Dumneavoastră ați fost un martor al devenirii orașului Montreal. Cum s-a metamorfozat el, ca să devină din orașul provincial anost al anilor ‘60 cea mai europeană metropolă a Canadei de acum?

-W.P.: Soarta a făcut din mine un spectator privilegiat al unei perioade cu totul deosebite din istoria Quebecului. Orașul Montreal s-a modernizat în perioada 1960-1980, când a avut o dezvoltare excepțională. Societatea cerea schimbare. Școlile, fie catolice, fie protestante, au început să aibă directori laici, se modernizau ca spirit. Cardinalul s-a retras, ca să nu se declanșeze o luptă cu efecte nefaste. Primarul Jean Drapeau a curățat afacerile canadiene de mafioții americani. Atunci s-au construit Bulevardul Metropolitan, Metroul și clădirea Expoziției din 1967, care a galvanizat energiile orașului și ale întreprinderilor independente. Au fost cinci ani în care orașul s-a transformat într-un gigantic șantier, unde s-au ridicat blocuri de locuințe, edificii pentru birouri, hoteluri moderne, insule artificiale pe fluviu, magazine de lux. A urmat complexul unde în 1976 gimnasta româncă Nadia Comăneci a dobândit uimitoarea ei victorie sportivă, cu care noi ne-am mândrit. Canada însăși ieșea dintr-un con de umbră și se făcea cunoscută, devenind mai vizibilă. Este adevărat că politica de imigrare încurajase popularea Vestului, nicidecum partea atlantică a țării, dar Quebecul avea personalitatea și modul lui particular de evoluție.

-A.S.: În popasurile mele aici, am observat că la Montreal comunitatea română este cea mai productivă cultural, ca și când mai fiecare membru al ei, prezent în Cenaclul “M. Eminescu”, este talentat, fie literar, fie ca pictor, ori manifestându-se chiar în amândouă domeniile. Am citit cu interes cartea dumneavoastră L’Arc en ciel de ma vie, care m-a ajutat să înțeleg ce personalitate fascinantă aveți. Cum s-a constituit comunitatea română din Montreal?

-W.P.: Primul val de imigraţi a sosit în Canada prin anii 1900, dar după Primul Război Mondial trăiau aici nu mai mult de 1000 de români. De ce doar atâția? Pentru că nu aveau de ce să vină. În Quebec începând de prin 1950 a sosit al doilea val de români, cei ieșiți deja din țară, ca medicul Sorin Sonea, care se specializase în microbiologie la Institutul Pasteur din Paris și a slujit Facultatea de Medicină din Montreal timp de 40 de ani. A avut o viață matusalemică, el murind la 96 de ani. Cu același vapor soseau alături de medicul Sonea și alți intelectuali români bine pregătiți, dintre care unii studiaseră în Germania. Dar în timp ce inginerii erau ușor angajați, medicii nu. Totuși, profesorul universitar emerit Sonea a fost medic remarcabil, a făcut cercetǎri în structura geneticǎ a bacteriilor, a ținut cursuri la facultate, devenind o celebritate. Avocatul Nicu Mateescu-Matte împreună cu soția sa, Monica Matte, au devenit vedete naţionale. Preotul dr. Petre Popescu a edificat noul lăcaş al Bisericii Sf. Vestire, care pe atunci era singura biserică românească, pe când astăzi sunt în orașul nostru vreo 14 biserici ortodoxe. Aceasta, pentru că numărul imigranților români a crescut considerabil.

Doctorul Jean Țăranu a avut inițiativa organizării în 1954 a primei asociații române din Canada, ARC. Interesantă este și o altă personalitate, inginerul Mitescu, fost vicepreședinte la Compania de petrol Petrofina, ceea ce dovedea că avea un înat nivel de intelectualitate, era plasat bine în societate, era capabil să comunice cu autoritățile, iar soția sa, doamna Dany, o adevărată enciclopedie, ajuta românii să se descurce. Comunitatea s-a strâns în jurul bisericii, preotul fiind un portparol în lupta anticomunistă. Cum acest grup devenise puternic, autoritățile din țară au trimis agenți care s-au infiltrat, dezbinându-ne. S-au produs astfel două fracturi, una între religioși și laici, alta între anticomuniști și comuniști. Doctorul Țăranu organiza evenimente culturale. Dar unde, în biserică sau în afara ei? Conducerea era disputată între preot și doctorul inițiator. Noul venit avea de ales, să treacă de o parte sau de cealaltă ori să rămână la mijloc. Pe măsură ce veneau noi imigranți români, din cel de al treilea val, cel de dupǎ Revoluţie, fracturile s-au accentuat, apărând noi biserici, alte asociații, societatea românească fiind transformată astăzi într-un mozaic caledoscopic. Animozitățile au devenit dramatice, la un moment dat preotul Popescu fiind bătut în cap, apoi îngrijit tocmai de dr. Sonea. O comunitate nu poate fi puternică fără unire. Deci, nu mai putem prezenta un front comun în dialogurile noastre cu autoritǎţile locale.

-A.S.: Am găsit sloganul “Să fim uniți!“ la emisiunea Nașul Tv Canada, ca dovadă că perspectiva nu este a fracturărilor pătimașe, așa cum în plan literar s-a produs acum vreo 9 ani când militarul de profesie Adrian Erbiceanu s-a separat de Societatea Canadiană a Scriitorilor Români, care avea abia 8 ani de activitate, ea fiind condusă de Alex Cetățeanu, inginer de profesie, dar poet, prozator, eseist, editor și redactorul revistei “Destine Literare”, deschisă mânuitorilor de condei din lumea întreagă. Astfel s-a constituit Asociația Scriitorilor de Limbă Română din Quebec. Ambii conducători au preocupări literare, dar scriitorii români la Montreal sunt aceiași, iar dezbinarea nu le aduce niciun avantaj în plan creator. Înțeleg că în frumosul dumneavoastră oraș sunt 3 cenacluri în limba română. Mă întreb dacă nu ar fi benefică o unire a lor, astfel ca cenaclul românesc să devină mai puternic și mai valoros. Întorcându-ne la firul principal al dialogului nostru, v-aș întreba: Ce s-a întâmplat în plan universitar începând de la mijlocul secolului trecut?

-W.P.: În anii’50, Quebecul era foarte înapoiat etnic şi cultural față de România și față de Europa, în general. Când am ajuns aici, Școala Politehnică era tradiţionalǎ, având profesori buni care 9 luni propuneau cursuri, ca ingineri clasici, adică ei dădeau rețete pentru construirea de clǎdiri, poduri, mine etc. În celelalte 2-3 luni, ei activau în birouri de ingineri. În general, când am intrat eu în Universitate, nu se fǎceau cercetǎri, cu excepţia câtorva profesori în domeniul hidraulicii, al rezistenţei materialelor, al metalurgiei şi al geologiei, în care se făceau primii pași, eu venind ca al cincilea cercetător, anume în fizică nucleară. Era foarte puțin! Se simțea nevoia inovării. Programele de învățământ se cereau schimbate, era necesară o adevǎratǎ revoluție, așa că au fost angajați ingineri tineri pentru noi profiluri. Am lansat Ingineria nucleară în anul 1967, în cadrul departamentului de inginerie fizicǎ, de care ne-am separat dupǎ aceea, iar în 1970 am înființat Institutul de Energie Nucleară care oferea întâi un masterat, apoi un doctorat. Aveam studenţi din lumea întreagǎ şi absolvenţii noştri au fost toţi angajaţi de industriile şi de organismele lucrând în domeniul nuclear.

Colaboram cu Franţa, China, Mexic, atrǎgând studenți care se specializau la noi în tehnologia canadianǎ. În cadrul Institutului,   am dat cursuri de fizica reactoarelor, de controlul reactoarelor şi de aspectele de securitate. În domeniul cercetǎrilor, m-am specializat în riscurile asociate producţiei de energie nuclearǎ. Marea satisfacţie din acea fazǎ a vieţii mele profesionale a rǎmas faptul cǎ Institutul de inginerie nuclearǎ de la Şcoala Politehnicǎ din Montreal funcţioneazǎ şi e recunoscut şi azi în lumea întreagǎ.

-A.S.: Dupǎ ce aţi creat şi dezvoltat ingineria nuclearǎ, aţi intrat în administraţie…Cum au decurs lucrurile?

-W.P.: Într-adevǎr, în anul 1982 am fost ales sǎ conduc Direcţia de Cercetǎri a Şcolii Politehnice, la care s-a adǎugat, în 1985, Direcţia Studiilor Avansate. În Direcția de Cercetări, aveam ca mandat dezvoltarea tuturor cercetărilor din Politehnică; în Direcția de Studii Avansate răspundeam de dezvoltarea tuturor programelor de masterat și de doctorat. În plus, aveam și responsabilitatea legăturilor cu industria, pentru realizarea unei strânse colaborări cu aceasta – la toate nivelurile imaginabile. Din aceastǎ perioadǎ intensă și fecundǎ, aş vrea sǎ precizez numai trei lucruri. Întâi, cǎ am promovat cercetǎrile în domeniul prioritar al ingineriei materialelor şi al ingineriei informaticii. Apoi, cǎ am promovat studiile de doctorat. În sfârşit, cǎ am creat proiecte comune cu industria în materie de formaţie, de cercetǎri şi de inovaţie. Menţionez, în trecere, cǎ marile şcoli de inginerie din Franţa nu acordau în acea epocǎ doctorate, nici chiar masterate, şi cǎ nu întreţineau legǎturi cu industria… Pentru a pune în aplicaţie acest program ambiţios, dispuneam de un fond discreţionar ce a atins cu timpul un milion de dolari – practic egal cu cel disponibil în întreaga Universitate din Montreal – care provenea la început numai din surplusurile acumulate de instituţie, iar apoi şi din fonduri guvernamentale; acestea erau în funcţie de mǎrirea numǎrului de înscrişi şi de nivelul la care se înscriau (licenţǎ, masterat sau doctorat). Lor li se adăugau sume din subvenţii instituţionale acordate de organisme federale sau provinciale, şi din contractele cu industria. Acest fond discreţionar l-am întrebuinţat pentru a crea grupuri sau centre de cercetǎri, pentru angajarea cercetǎtorilor, specialişti cu doctorat care sprijineau cercetǎrile corpului didactic, pentru burse acordate studenţilor, pentru angajarea de tehnicieni specializaţi şi pentru cheltuielile de infrastructurǎ. Şi, ca suport administrativ, aveam sub conducerea mea cca. 20 de persoane care mǎ secondau.

-A.S.: Apreciez logica practică a distribuirii banilor alocați cercetării, căci mărturisirea dumneavoastră ar putea să dea de gândit colegilor mei din Universitatea sibiană, unde sunt la ora aceasta încă multe de clarificat în domeniul respectiv. M-aș bucura să concretizați relatarea dumneavoastră.

-W.P: În Canada, profesorii nou angajaţi primesc practic automat o anumitǎ sumǎ de bani pentru cercetǎrile lor, pe o duratǎ de trei ani de zile. Dacǎ sunt performanţi, primesc apoi, prin concurs, sume mai importante. Rolul meu era tocmai sǎ-i ajut sǎ fie performanţi. De fapt, acționam ca o “pompǎ virtuoasǎ”: cu cât profesorii erau mai performanţi, cu atât obţineau mai multe fonduri pentru cercetǎri, sume cu care puteau atrage mai mulţi studenți. Cu cât instituţia obţinea mai multe fonduri, cu atât fondul meu discreţionar creştea, etc. Şi la fel cu sumele obţinute prin contracte. Vǎ dau acum câteva cifre pentru a vǎ arǎta progresul Şcolii Politehnice în perioada 1980-1990. În anul 1982, când am preluat Direcţia de Cercetǎri, Şcoala Politehnicǎ a acordat 6 doctorate; în 1990, anul în care am ieşit la pensie, se acordau 45! Subvenţiile şi contractele au trecut în aceşti 8 ani, de la cca. 6 milioane la 16 milioane de dolari canadieni! Dar cea mai mare satisfacţie a mea a fost când, în urma unui studiu comparativ asupra tuturor universitǎţilor canadiene, Consiliul ştiinţific al Canadei a desemnat Şcoala Politehnicǎ din Montreal ca universitatea tehnologicǎ cel mai bine pregǎtitǎ sǎ înfrunte problemele societǎţii de mâine.

-A.S.: Ceea ce ați făcut dumneavoastră, stimate domnule profesor, a fost o muncă de pionier ca cercetător în energia nuclearǎ şi o activitate de innovator în domeniul cercetǎrii instituţionale. Imi amintesc de o vizită făcută în 1970 într-o fabrică din Zurich, unde elvețienii ne-au demonstrat că 60% din spațiul acelei întreprinderi era ocupat de cercetare și doar 40% era destinat producției. Eram uluită, dat fiind faptul că pe atunci în România soarta cercetării era cea din comedia satirică Mielul turbat de Aurel Baranga, care imagina pe inovatorul Spiridon Biserică, preocupat să îmbunătățească cheia franceză, dar era împiedecat de birocrație să o aplice. Vă dați seama ce simțeam când mi se relata că în America inovatorii sunt plătiți în centre de cercetare ani buni numai ca să le vină idei noi, care să sporească productivitatea. Este exact ceea ce ați augmentat dumneavoastră acum. Așa mi-a răspuns și ghidul nostru la uzinele din Zurich, anume că degeaba încerci să produci mult, dacă alții au rezultate mai bune pe bază de inovații și obțin produse mai ieftine, superioare calitativ. Era greu de înțeles în socialism acest principiu de bază al eficienței tehnice în producția industrială. Ce satisfacții ați avut ca director al Institutului de Energie Nucleară?

-W.P.: Roland Doré, directorul Şcolii Politehnice şi prefațatorul cărții mele La volonte de partir, în care eu dezvolt partea profesională a vieții mele, a subliniat toate trăsăturile principale ale personalității mele și a evidențiat contribuția adusă la Politehnicǎ. În domeniul energiei nucleare, am reuşit, cu echipa mea, sǎ achiziţionǎm un reactor nuclear care – în parantezǎ, zicând – este condus astăzi de o româncă. De asemeni, devenisem consultant pe Quebec și pe Ontario, fapt care – tot în parantezǎ – m-a ajutat să cumpăr un apartament la Nisa, pe Coasta de Azur a Franței, unde după pensionare ne duceam de douǎ ori pe an câte trei luni de fiecare dată și unde mi-am scris memoriile. De acolo, ne-am plimbat în toatǎ Europa, de la Gibraltar la Istanbul şi din valea Moselei în Germania la Taormina în Sicilia. În afarǎ de pasiunea ce o aveam în a îndeplini cele propuse, secretul succesului meu a constat în temeinicia familiei pe care mi-am făcut-o.

-A.S.: Iată că este timpul să părăsim profesia atât de interesantă în rodnicie a fizicianului Wladimir Paskievici, ca să vă rog să trecem la viața de familie.

-W.P.: Pe Suzanne am cunoscut-o în 1955 la Strasburg și în următorii doi ani am avut un voiaj de prenuntă, plimbându-ne cu trenul în cele mai splendide locuri ale Italiei, vizitând Florența, Veneția, Roma şi Napoli, locuri din care păstrez amintiri neșterse. Ajunși la Napoli, am urcat pe craterul vulcanului Vezuviu, iar, când am poposit la Pompei, am constatat că era închis în ziua respectivă. Suzanne, cu îndârjirea ei de franțuzoaică, nu concepea “că există ceva ce nu se poate”, așa că ne-am strecurat printr-o deschidere ascunsǎ și o zi întreagă am vizitat netulburați acel oraș antic extaordinar. Ce frumoase erau vremurile tinereții noastre, când am văzut Alsacia şi Elveţia călătorind pe un scuter!

-A.S.: Rămâne ca pentru apogeul care este finalul dialogului nostru să-mi povestiți ceva despre viața personală a dumneavoastră, unde ați avut parte de împliniri strălucite, din câte ați relatat la emisiunile de la Nașul Tv Canada. Mi-a rămas ideea că în absolut toate manifestările științifice la care ați fost invitat în străinătate, Suzanne v-a însoțit. Dar nu ar fi lipsit de interes să știm ce v-a adus nou anotimpul de după pensionare în comunitatea românească montrealeză.

-W.P.: Vă voi spune doar două cuvinte despre implicarea mea în sânul comunitǎţii române din Montreal, dupǎ ce am ieşit la pensie în 1990. Câţiva ani de zile am fost foarte activ, inclusiv preşedinte al asociaţiei Mouvement de Solidarité Québec Roumanie care ajuta noii veniţi sǎ se integreze cât mai bine în societatea canadianǎ. Apoi am ținut o serie de conferinţe cu scopul de a reabilita memoria scriitorului român Vintilǎ Horia, pe nedrept ostracizat, căci timp de 5 ani la Buenos Aires în Argentina avusesem cu acest intelectual român de excepție o comunicare intensă și foarte rodnică. Dupǎ aceea, am participat la o serie de manifestări având scopul de a face cunoscutǎ prezenţa şi contribuţia comunitǎţii române în sânul societǎţii quebecheze. În fine, am scris o lungǎ serie de articole în revista “Candela de Montreal” dintre care 24 de articole de popularizare ştiinţificǎ.

Acum, revin la întrebarea pusă cu referire la viața personală. Atunci când ai de înfruntat soarta unui exilat, cine crezi dumneata că te ajută? Familia! Ea este baza indispensabilă, atunci când ieși din țară. La 17 ani iubeam o fată adorabilă din România, pe Luminița, dar plecând din țară, Cortina de fier ne-a despărțit pentru totdeauna. Zece ani mai târziu, în 1957, m-am căsătorit cu Suzanne, care mi-a adus în viață o fericire intensă, jovialitate și spirit creator. Lângă ea am simțit că îmi pot realiza potențialul intelectual la parametri maximi. În Canada s-a născut prima noastră fetiță, Mira, care a apărut intempestiv și ne-a încântat din prima clipă cu sprâncenele expresive și părul ei bogat. Dormea, sugea, era o imensă bucurie pentru noi. Dar în curând s-a anunțat o nouă sarcină, de data aceasta născându-se gemenele Anca și Dominique. Așadar, în 14 luni m-am pomenit tată a trei copii, iar mama mea, crescută cu bonă, nu era în coardele ei să ne ajute.

-A.S.: Oricine înțelege că îngrijirea unor copii gemeni presupune un efort deosebit. La dumneavoastră în familie ce au adus cele două fetițe gemene?

-W.P.: Ne-a fost greu, desigur, dar caracterul gemenelor ne-a ajutat. Sunt convins că ele comunicaseră în stare intrauterină, fiecare simțind în sora ei pe „celălalt eu”. Se căutau din priviri decum se trezeau în cărucioarele în care le plimbam. Nu plângeau, iar când se priveau începeau să râdă, așa cum fac și astăzi, după 50 de ani, având caractere jubilatorii. Erau o entitate dublă, vorbind între ele o limbă necunoscută, arătând cu exact același deget, având simultan nevoie de mâncare. Când au început să vorbească mai coerent, articulau enunțul la plural, “ Nous voulons”, pentru că se simțeau perfect unite. Nu le îmbrăcam la fel, dar eu nu le puteam deosebi uşor. Doar soția le distingea după forma capului. Crescând mai mari, ele își schimbau între ele rochițele și ne păcăleau. Când ieșea pe stradă mama lor cu cele 3 fetițe, problema era pe care dintre ele să le țină de mână. La școală, când li se dădea un subiect anume, ele făceau aceleași eseuri, iar pe la 14-15 ani, noaptea vorbeau în somn despre școală, spunând aceleași cuvinte. Când soseam acasă de la Institutul de Energie Nucleară unde eram pe atunci director, cu începere de la ora 19 verificam temele și discutam subiecte de istorie sau despre anumiți autori de literatură. Pentru familia mea vacanțele erau sfinte. La Oceanul Atlantic în zona Boston (la Cape Cod) le-am învățat pe fete să înoate. Ca adulte, la rândul lor, fetele mele și-au dus copiii la același hotel de la Ocean, unde mâncaseră în copilăria lor pește-spadă, făcând și ele plimbări și excursii ca altădată. Cu timpul, ne-am dus din ce în ce mai departe, în New Jersey, în Virginia, în Carolina de Sud şi chiar în Florida, unde ne simțeam excelent, vizitând parcurile şi profitând de frumoasele plaje din regiune.

Când ele au terminat liceul şi înainte de a intra la universitate, le-am dus sǎ cunoascǎ Europa, în decursul unui voiaj de şase sǎptǎmâni, când le-am purtat prin Franţa, Germania, Elveţia, Italia şi Spania. În fine, le-am dus, relativ recent, pe ele şi pe membrii familiilor lor, într-o minunatǎ excursie, de neuitat, pe Marea Caraibelor, cu ocazia celei de-a 55-a aniversare a cǎsǎtoriei noastre! A fost rǎscumpǎrarea mea tardivǎ a celor 12 ore de lucru pe zi, când am ocupat ultimul meu post la Şcoala Politehnicǎ…

-A.S.: Vă ascult și sunt încântată să constat că vorbiți despre fetele dumneavoastră ca despre un miracol, care v-a fascinat la fel de mult în toate etapele vieții. Mi-ați stârnit o amintire dragă. Tatăl meu, păstrând mentalitatea tradițională a familiei clasice românești, a considerat că mama nu trebuie să se ocupe singură de cei trei copii pe care îi avea și în toți anii copilăriei noastre, activând la Spitalul Mârzescu din Brașov, unde el era director administrativ, adică managerul din zilele noastre, și apoi la Sibiu, unde eu trăiesc până astăzi, am avut în casă câte o fată tânără, angajată spre a fi de ajutor. Și tatăl meu venea, ca dumneavoastră, numai seara acasă, când noi, copiii, ne întreceam să dăm raportul despre cum am învățat pentru ziua următoare și ce note noi au mai apărut în cataloage. Era un fel de competiție, eu fiind sora mai mare, cu doi frați mai mici. Vă mărturisesc că eu am simțit totdeauna adorația tatălui meu, sentiment care s-a păstrat până la capătul vieții lui. Parcă îl aud spunând mamei mele: ”Mică dragă, oare noi am făcut pe fata aceasta frumoasă?” Nu mai eram de mult timp o fetiță, cum ați fi îndemnat să credeți, ci devenisem, la rândul meu, mămică și tocmai duceam în cărucior bebelușul, eu mergând câțiva pași înaintea părinților mei. Eu cred că tații au un sentiment special pentru fetele lor. Realitatea este că tot ce mi-ați povestit despre familia dumneavoastră mi s-a părut absolut încântător. V-ați trăit viața în familia cu trei fete, amintindu-mi “Casa cu trei fete” a lui Schubert, ca pe un miracol binecuvântat, nu-i așa?

-W.P.: Nu vă spun decât că eu, românul care am avut o copilărie fericită la Dobrosloveni, sat lângă Caracal, în Oltenia, unde părinții își aveau moșia, apoi o tinerețe de exilat, formându-mă în Argentina, Italia și Franța, stabilit în Canada, ei bine!, în anul 1960 eram tată, în 1990 devenisem bunic, bucuros să am ca nepoți trei băieți și trei fete, iar în 2020 sper să ajung… străbunic. În plus, la sfârşitul anului 2017 avem intenţia de a sǎrbǎtori cum se cuvine cea de a 60-a aniversare a cǎsǎtoriei noastre.

-A.S.: Așa să dea Bunul Dumnezeu!

(Dialog din 16.03. 2017 la Montreal, Canada, consemnat de Anca Sîrghie)

 

 

Temporal și temporar în America – Impresii de călătorie (I)

Posted by Stefan Strajer On March - 19 - 2017

Temporal și temporar în America – Impresii de călătorie (I)

Autor: Viorica Pop (Făgăraş)

 

Departe de entuziasmul tinereții, dorul de ducă își asumă despărțiri și redescoperiri într-o lumină mai puțin strălucitoare, dar tot pe cărarea destinului. La mijloc de ianuarie, 2016, trăiam în avion semnficația zilei care deschide cultural noul an românesc, în ciuda unor zvârcoliri vremelnice…

Dimineața, în grădina gazdelor, au apărut trei păsări printre veverițe și ramuri dezvelite: una roșie (pasărea Ohio), una cu pene galben-aurii și a treia, cu pene albastre. Doamne, am zis, culorile tricolorului nostru! … Căutam o împăcare în memoria afectivă, cu riscul plonjării pe planuri simboloce: „Omul se naște, deja, prăbușit în istorie, pregătit să depindă de ea, nu mai trece, nici copil, printr-o perioadă preistorică” (O: Paler). Așadar, „un deșert pentru totdeauna”… Apoi: „…în eternitate nimic nu curge, totul e prezent” (Sf. Augustin). Să fi avut și Oscar Wide dreptate când afirma că omul se naște rege și moare în exil?… (Fie și într-un exil temporar?) Încercăm o terapie, tot temporară, cu umorul, care temperează nostalgiile: George Topârceanu traducea parodic un vers din „Rondelul de adio” al lui Haraucourt – „A pleca înseamnă a muri puțin” – prin „Când mori parcă pleci nițel”…

-\\-

Paradoxurile nu încetau să apară. Într-o seară, invitația gazdelor la cazino ne făcea spectatori pe o schiță din roata norocului. Nu ne puterm imagina cât de repede curgeau dolarii pe …Apa Sâmbetei!…

-\\-

Citeam „pe sticlă” reclame comerciale românești: „Angajăm vânzătoare înghețată”; „Lapte crud muls direct de la producător”; „Frigide cu două uși”; „Roșii Spania culese de români”… Formula lui Euclid de la sfârșitul unei demonstrații – „Quod erat demonstrandum” ne făcea să ne întrebăm, nu pentru prima dată, „Unde ești, Caragiale?”. Ne-am amintit instantaneu de un exemplu scăpărător al lui Philippide, prin care preciza importanța exprimării corecte: „Una e să spui Am găsit o capră în trandafiri și alta, Am găsit-o capră în trandafiri”. Ce ți-e și cu simțul lingvistic într-o lume pragmatică, în care nu emoția, ci scopul contează. Mai ales când e și „cratima” la mijloc!…

-\\-

Afară ninge. Aici parcă ninge din tastele calculatorului, nu din cerneala albă a cerului așternând peste lume fulgi de mister. La căldura șemineului de la o fermă pomicolă, priveam livada de meri de pe coama dealului de un alb pufos. Ningea ca în Transilvania. Pe un mare ecran tv, o veveriță alerga nestingherită printre coloanele de marmură de la Casa Albă, în timp ce președintele american și premierul Canadei țineau o conferință de presă. Era un an electoral și ne gândeam că în America ai libertatea de-a candida și libertatea de-a muri de foame. La noi…„e putred mărul, spunea cândva poetul”…

-\\-

O adiere de sfințenie venea de la mormântul maicii Alexandra (prințesa Ileana, sora regelui Mihai) din incinta Mănăstirii Ortodoxe Române „Schimbarea la Față” (Pennsylvania), în vrame ce din biserică răsuna slujba ortodoxă, dar, în întregime în limba engleză! „O tempora, o mores!”…

Ne-am mângâiat cu răspunsul la o invitație trimisă de starețul-ctitor al Mănăstirii „Înălțarea Domnului” de lângă Clinton (Michigan): „Regretul de-a nu ajunge la marea sărbătoare a Mănăstirii nu va umbri bucuria de-a ne simți ocrotiți de sporul duhovnicesc pe care-l dăruiți inimilor noastre. Ne vom împărtăși cu el în 21 februarie, cănd, grație prietenilor noștri din Parma (Cleveland) sperăm să auzim clopotele înfrățite cu vibrația celor de la Sâmbăta (Făgăraș), unde ați ostenit ani buni”…

10

Foto. Manastirea “Inaltarea Domnului” din Clinton, Michigan

Veneau înspre noi cuvintele despre mănăstirea făgărășeană, din „Pagini alese” de N: Iorga: „Pornim iute, pentru a întrece căderea pripită a serii, către pădurea care ascunde schitul brâncovenesc. Străbăteam miriști, lanuri de cartofi, cucuruze semănate în pământul lutos, destul de sărac. Munții stropiți de nea se înșiră în fund, hotar de țară și desărțitor al aceluiași neam. La dreapta, în urmă, se ascunde Drăgușul, iar în stânga, turnuri albe mici, arată unde e Pojorta, apoi Lisa și Breaza, în fund, sub codru. Trei piscuri albe se înfundă rotunjit făcând ceea ce cheamă Fundul Sâmbetei. De o parte și de alta vârfurile ce urmează într-o uriașă platoșă de păduri, în care, de la fagii, mestecenii, paltinii verzi, bradul negru duce la culmile de o albeță aspră. Drept sub colțul alb al Pietrei Roșii, în marginea soborului împărătesc al munților, între copacii deși, printre care spumegă într-o nevăluire zgomotoasă două râuri de munte ce stropesc cu apă înghețată întreaga pajiște semănată cu acele brândușe plăpânde, vezi dărâmăturile schitului. Un turn fără vârf se fărâma deasupra unei clădini cu pridvor și tindă, încinse de linii zimțuite. Copacii subțiratici cresc pe zidul măcinat și-i acoperă cu pietate goliciunea părăsită”…

Azi Mănăstirea e cetate, asediată adesea de localurile din jur. La Mănăstirea ortodoxă de lângă Clinton un fior, de întrebare persista: Cum a reușit Arhitectul Divin o așa asemănare de peisaj cu aceea din Munții Făgărașului? Uimirea se topea în supărarea starețului din cauza dezbinărilor dintre români. La pecare, i-am lăsat un mesaj:

„De vor rugina s-o așeze-n clopot

Cu ura răspândită-n roata lumii,

În opinteli deșarte zac nebunii,

Pe când în noi credința vine-n ropot.

Din stropii ei ne-mpărtășim, Părinte,

Știind că tu pe Cruce încă sângeri;

Să ningă-n noi cu aripi moi de îngeri,

Să vindeci rănile-n Potire Sfinte”…

-\\-

Prin ploaia din parc („Plouă, plouă,plouă/ Vreme de beție/ Să asculți pustiul,/ Ce melancolie,/ Plouă, plouă, plouă”), simțeam că niciodată Bacovia, cel pătruns de poezia americanului A. Poe, n-ar fi putut trăi aici… Un catren se năștea în peisaj: „Peste drum, o casă retrasă, de gay/ În spate c-o uitată sinagogă,/ O ușă neagră, ca de la morgă,/ Atârnă plângând într-un tei…” Noroc cu ospitalitatea româneacsă a gazdelor noastre, Aurelia și Adriana Trâmbițaș !…

-//-

Vizita în Amish Country, în compania prietenilor, familiile Borzea și Stoia, echivala cu o întoarcere în copilăria din satul cu turnuri albe de biserici și case de bârne, văruite în albastrul vinețiu al Munților Făgăraș. Coboram într-o istorie care se încăpățâna să încremenească în bărbile lungi și pălăriile cu boruri largi sau în coamele cailor și tălpile desculțe ale tinerilor. Văzându-le însă magazinele si restaurntele, ne-am amintit de observația scriitorului Octavian Paler despre Sămănătorism: „un leșin de târgoveți care suspină după viața la țară, bându-și cafeaua la oraș.” Vinul și mâncarea, la restaurantul „amych” îți erau servite cu aer de metropolă! („Sic transit gloria mundi”)…

-//-

Popasuri într-o călătorie prin America se ivesc peste tot: la biserici, biblioteci, muzee, Niagara, Canioane, oaze, țârmuri de ocean, baruri, restaurante, spectacole, degustări de vinuri în preajma Niagarei…

Un popas spiritual a fost pentru noi casa de lângă Detroit a bucovineanului Ștefan Străjeri, directorul „Curentului Internațional”, străjer al identității românești în pluralismul american. Te întâmpină firesc, cu mireasma brazilor care îi străjuiesc locuința. Dincolo de interpretările de azi despre „spațiul mioritic”, constați, cunoscându-i familia, că omul și locul se armonizează. Din casa modernă, ospitalieră, nu lipsesc amintirile Bucovinei. Ne-a dăruit cartea „Românii americani de la Marile Lacuri”, cu subtitlul „Peste o sută de ani de prezență românească în statul american Michigan”. Emoția de-a ține în mână un volum cu peste 600 de pagini pornea de la coperta în dimensiuni albastre pe orizontală și verticală: întinderi de ape unite, prin zgârie-nori, cu albastrul cosmic. Simnțeam că suntem într-un pridvor al casei din Bucovina privind cu mâna streașinâ la ochi spre o altă lume.

Fata Spate

Ce vor fi căutat cu mai bine de 100 de ani în urmâ românii aici și ce vor mai fi căutând astăzi? Amintirea că și bunicul dinspre mamă a lucrat 10 ani în America mi-a stârnit, în scurtul răcaz al vizitei, curiozitatea de-a citi un capitol, din partea a doua, despre cauzele emigrării românești. Situația economică, psihoza colectivă (întreținută și amplificată de ghidurile de emigrare), spiritul de imitație, sustragerea tinerilor din perioada interbelică de la serviciul militar au dus la conturarea unei psihologii colective: incertitudini asupra viitorului, sentimentul de înstrăinare, atitudinea localnicilor față de imigranți…

Viorica Pop in vizita

Foto. Ştefan Străjeri , Lucica Borzea, Viorica Pop, Doina Popa, Vasile Pop, Irimia Borzea 

Fără pretenția unei prgătiri de specialitate, curiozitatea, anunțată și de titluri, persista, dar trebuia să mai aștepte până la întoarcerea acasă. Aveam totuși în mâini o monografie „stejar-străjer”, cu ramuri într-un orizont al cunoașterii și al trăirii. Desigur, „verba docent, exempla trahunt”: familia românului Ștefan Străjeri e un exemplu de patriotism autentic!

Ziua îndrăgostiţilor la „Graiul Românesc” din Windsor – Canada

Posted by Stefan Strajer On March - 12 - 2017

Ziua îndrăgostiţilor la „Graiul Românesc” din Windsor – Canada

Autor: Doina Popa (West Bloomfield, Michigan, USA)

 

În acest început de primăvară îndelung așteptată, Asociația Culturală „Graiul Românesc” din Windsor, Ontario, Canada vine din nou cu inițiativa de a organiza un cenaclu literar. De data aceasta, este aleasă o zi frumoasă de duminică cu o semnificație potrivită temei și structurii cenaclului „Mihai Eminescu, poet al iubirii” și anume, ziua de Valentine’s Day, această sărbătoare nord-americană ce s-a răspândit în întreaga lume, prinzând mlădițe pe rădăcinile Dragobetelui nostru strămoșesc. Locația aleasă, ambianța plăcută oferită de cei doi tineri români amfitrioni ai cafenelei, pe care de acum înainte o putem numi „literară”, colectivul primitor al „Graiului Românesc” și invitații speciali ai reuniunii, au contribuit la crearea unei atmosfere de comunicare călduroasă și a unui spirit poetic atât de necesar întâlnirii. Doamna Emilia Matei, președinta asociației, deschide programul cenaclului prezentând auditoriului tema întâlnirii cât și pe d-na conf.univ.dr. Anca Sîrghie de la   Universitatea „Alma Mater“ din Sibiu care a venit, ca de obicei, pregătită cu un material foarte frumos, o expunere nuanțată original a poeziei de dragoste eminesciene. Conferința dânsei s-a intitulat L’amor che move il sole e l’altre stele în poezia lui Mihai Eminescu. Trimiterea din titlu se face la versul cu care Dante Alighieri încheia capodopera sa Divina comedie, iubirea fiind definită ca forță ce guvernează întregul Univers. Reproducem aici câteva fragmente din expunere: „De la Sapho în antichitatea elină la Petrarca divinizându-și iubita la fel de intangibilă, ca și aceea a trubadurilor în Evul Mediu francez, în sonete intitulate Il canzoniere, cu poezii scrise în timpul vieții donei Laura, dar și după moartea ei, dragostea a constituit o dimensiune perenă a literaturii universale. Așa cum o regăsim apoi la Shakespeare, cu doamna în negru cea misterioasă din sonete, iubirea a înflăcărat sufletele multor creatori. În veacul său sensibil la vibrația frumosului, Goethe, care a fost inspirat de Lotte și de alte vreo 10 muze, convins că „etern femininul ne-nalță-n tării”, sau Schiller și Lenau, până la Byron, Pușkin și Lermontov, romanticii au considerat iubirea o temă fundamentală.

1

Mihai Eminescu, care luase în stăpânire tot ce creaseră esențial înaintașii lui din țară și din străinătate, a realizat prima adevărată revoluție a viziunii asupra modului cum se exprimă iubirea în versuri și totodată asupra metaforei. El va ajunge la complexa formulă metaforică de „farmec dureros”, o nuanțare nemaiîntâlnită până la el în poezia românească, exprimată printr-un atât de concis oximoron. „Ea privi atunci în jos,/ Trece mâna pe la tâmple,/ Iară inima-i se umple/ De un farmec dureros.” (Povestea teiului). Poetul concentrează la extrem formularea definitorie a iubirii, redusă la doar două cuvinte, fie „suferință dulce” sau “dulci otrăvuri”, dar aceste cuvinte spun totul.” Conferențiara a răspuns întrebării Cum portretizează poetul Eminescu femeia iubită?, o întrebare-cheie, pentru care a luat un reper antitetic îndepărtat, pe Francesco Petrarca, poetul Renașterii italiene care a modernizat modul de a privi iubirea în lirica europeană. „Chipul alesei lui este superlativizat prin comparația cu zeițele cele ascunse privirii umane și astfel Laura cea smerită, făptură unică între pământeni, întrece orice închipuire: „nu le-am văzut zeițele cum umblă/ dar ea, mergând, pășește doar pe lut./ Și totuși, jur pe cer, făptura-i rară/ cu nimeni și nimic nu se compară…”. Romanticul român, își găsește termenii comparației mai ales în peisajul naturii plaiului mioritic. În frumoasa elegie Atât de fragedă albul imaculat al florii cireșului devine simbolul sensibilității iubitei: „Atât de fragedă, te-asameni/ Cu floarea albă de cireș,”. Poetul simte nevoia să o înalțe pe femeia visurilor sale, sacralizând-o aidoma trubadurilor medievali: „Și ca un înger dintre oameni/ În calea vieții mele ieși.” Delicata ei ivire lasă bărbatului impresia unei apariții onirice: „Abia atingi covorul moale,/ Mătasa sună sub picior,/ Și de la creștet până-n poale/ Plutești ca visul de ușor.” În mod evident, Mihai Eminescu dispunea de un întreg arsenal de instrumente poetice ale portretizării, căci el trimite la splendoarea sculpturală a frumuseții feminine întruchipate de antici, portretul adoratei completându-se la fiecare strofă cu noi elemente: „Din încrețirea lungii rochii/ Răsai ca marmura în loc/ S-atârnă sufletu-mi de ochii /Cei plini de lacrimi și noroc.” Apariția ei aduce în viața bărbatului“noroc”, un concept suculent ca semnificație, însemnând fericirea hărăzită pământenilor, căci în existența lor trecătoare „Norocul vă petrece” cum se preciza concluziv în Luceafărul. Nu putea lipsi din spectrul domeniilor explorate de Eminescu nici basmul folclorului românesc, în care mireasa este simbolul frumuseții feminine: „O, vis ferice de iubire,/ Mireasă blândă din povești,/ Nu mai zâmbi! A ta zâmbire/ Mi-arată cât de dulce ești,” Idealul eminescian de frumusețe feminină este Ileana Cosânzeana hărăzită a fi mireasa lui Făt Frumos, erou pe care poetul îl invocă în balade ca Făt Frumos din tei. Metaforic, fata adorată este „Mireasa sufletului meu!”, ea învăluindu-l cu farmecul seducător, „Cu-a gurii tale calde șoapte, /Cu-mbrățișări de brațe reci.” Antiteza între cele două epitete „calde/reci” produce un efect emoțional puternic. Portretizarea culminează cu invocarea sacralizantă a Fecioarei: „Și-o să-mi răsai ca o icoană/ A pururi verginei Marii.”

Femeia iubită este o „floare albastră” cu păr de aur, adusă probabil din romantismul german, dar adaptată la natura românească unde floarea de nu-mă-uita are această culoare. Spre mirificul decor, cu „codri de verdeață” unde „izvoare plâng în vale”, își cheamă poetul aleasa sufletului și atunci când titlul poeziei este el însuși un îndemn, Lasă-ți lumea ta uitată, în care portretul feminin se completează cu o altă podoabă, menită să-i sublinieze frumusețea, anume părul, prezent în Cântarea cântărilor, sublimul poem al dragostei lăsat de antichitate, de la care aș avansa până la frumoasa Tamara din poemul Demonul, unde părul se revarsă în plin dans într-o imagine magistral conturată de Lermontov. La Eminescu descrierea podoabei capilare se face în termeni familiari, pe un ton de șăgălnicie, menit, ca și în Floare albastră, de altfel, să-i evidențieze în treacăt rolul e a fascina. „Părul tău ţi se desprinde/ Şi frumos ţi se mai şede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde, /Nime-n lume nu ne vede.” Ferestre ale sufletului, ochii vor completa portretul feminin eminescian, iar efectul este unul angelizant: „Ochii tăi sunt plini de milă,/ Chip de înger drăgălaş.” Epitetul „drăgălaș“ estompează aura sacralizantă a imaginii în favoarea tumultului de viață pe care ea, fata îndrăgită, îl poartă. Privirea adoratoare a bărbatului se identifică cu oglindirea chipului ei în lamura apei: „Ce priveşti zâmbind în unde?/ Eşti frumoasă, se-nţelege. (Lasă-ți lumea ta uitată)

DSC_0644(4)

Foto. Prof.univ.dr. Anca Sirghie 

El, bărbatul versurilor erotice eminesciene, este mai întâi portretizat spiritual în Floare albastră, nu fizic, întrucât ea, „Mititica”, îl percepe ca spirit gânditor, preocupat de tainele cosmosului și ale istoriei. În poezia Făt Frumos din tei apare și conturul fizic al eroului masculin, care se conformează prototipului folcloric: „De murmur duios de ape/ Ea trezită-atunci tresare,/ Vede-un tânăr, ce alături / Pe-un cal negru stă călare.// Cu ochi mari la ea se uită,/ Plini de vis, duioşi plutind,/ Flori de tei în păru-i negru/ Şi la şold un corn de-argint.// Şi-ncepu încet să sune,/ Fermecat şi dureros -/ Inima-i creştea de dorul/ Al străinului frumos.” Un interesant prototip erotic masculin este acel „Zburător cu negre plete”, așteptat cu ardoare de prințesa îndrăgostită, rostind ritualic chemarea: „vin la noapte de mă fură”. (Călin-file din poveste)

Peisajul eminescian al iubirii are componente inedite, particularizante, căci nici în viziunea lui D. Anghel, Bacovia, Blaga sau a lui Arghezi ele nu se regăsesc cu o asemenea picturalitate romantică. O constantă a versurilor erotice eminesciene este codrul, protector al îndrăgostiților. Deschis hiperbolizărilor de tip romantic, Eminescu atribuie codrului însemnele unei suveranități împărătești în Povestea codrului, în care nu lipsește nimic din grandoarea și strălucirea ritualică a vieții la curtea Măriei Sale: „Împărat slăvit e codrul,/ Neamuri mii îi cresc sub poale,/Toate înflorind din mila/ Codrului, Măriei Sale.” Chemarea la dragoste conturează un ideal de puritate, identificat cu însăși vârsta de aur a vieții omului, copilăria:” Hai şi noi la craiul, dragă,/ Și să fim din nou copii,/ Ca norocul şi iubirea/ Să ne pară jucării.” Motivul norocului, identificat cu fericirea pământeană, se regăsește în multe versuri erotice eminesciene, inclusiv în finalul poemului Luceafărul, cu funcție identificantă pentru condiția de ființă trecătoare a Cătălinei: „În cercul vostru strâmt de legi/ Norocul vă petrece”. Cu alte cuvinte, norocul este căldura sufletească, hărăzită dosr oamenilor și refuzată altora.

Dintre arborii peisajului poetic eminescian, cel mai încărcat de sacralitate este „teiul sfânt”, care ocrotește în poezia Dorința cu mireasma lui învăluitoare pe îndrăgostiți: „Adormind de armonia/ codrului bătut de gânduri/ Flori de tei deasupra noastră/ or să cadă rânduri, rânduri.” Poetul închipuie florile de tei troienindu-se deasupra iubiților fericiți. Nelipsit în scenariile eminesciene, teiul personificat este simțit ca o pavăză ospitalieră de către îndrăgostiți abia sosiți:”Și pe teiul nostru întreabă,/ Cine suntem? stau la sfaturi;/ Eară gazda noastră zice/ Dându-şi ramurile -n lături:/ O priviţi-i, cum visează/ Visul codrului de fagi,/ Amândoi ca într-o poveste…/Ei îşi sunt aşa de dragi!” Teiul veghează primii pași făcuți de cei doi tineri prin împărăția silvestră necunoscută lor, în care ei intră ca într-un eden terestru purificant. Din universul acvatic, izvoarelor și râurilor li se adaugă lacul, ca marea să-l fascineze pe poet în perspectiva morții din Mai am un singur dor. În erotica eminesciană, iubirea este arar un fapt împlinit, ci se proiectează ca vis ori ca visare, cum se întâmplă în poezia Lacul, cu un debut optimist, speranța având un corespondent în cromatica decorului: „Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă;/Tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă.”

Chemarea la dragoste va fi urmată de un întreg ritual al iubirii, proiectat de îndrăgostit: „Vom sări în luntrea mică/ Îngânați de   glas de ape/ Vom lăsa din mână cârma/ Și lopețile să-mi scape” sau “Şi mi-i spune-atunci poveşti/ Şi minciuni cu-a ta guriţă,/ Eu pe-un fir de romaniţă/ Voi cerca de mă iubeşti.. Şi de-a soarelui căldură/ Voi fi roşie ca mărul,/ Ți-oi desface de-aur părul/ Să-ți astup cu dânsul gura”… Există o sfială a trecerii peste pragul platonismului, marcată prin modul condițional-optativ al formulării, ca semn al decenței, care sigila relațiile între îndrăgostiți: „De mi-i da o sărutare,/ Nime-n lume n-a s-o ştie,/ Căci va fi sub pălărie -/Ş-apoi cine treabă are!” Manifestarea iubirii în viziune lui Eminescu rămâne o taină, dezvăluită numai naturii, nu unor martori curioși. Înflăcărarea iubirii crește odată cu evoluția în viața naturii, unde se înnoptează: „Când prin crengi s-a fi ivit/Luna-n noaptea cea de vară,/ Mi-i ţinea de subsuoară,/ Te-oi ţinea de după gât”. Ca regină a nopții și a dragostei, Luna îi conduce din înaltul cerului spre sat. Este o tipică idilă eminesciană în care crengile copacilor se întind ocrotitoare spre cei ce se iubesc: „Pe cărare-n bolţi de frunze,/Apucând spre sat în vale,/ Ne-om da sărutări pe cale, / Dulci ca florile ascunse. // Şi sosind l-al porţii prag,/ Vom vorbi-n întunecime:/ Grija noastră n-aib-o nime, /Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?// Înc-o gură – şi dispare…//Ca un stâlp eu stam în lună!/ Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi, dulce floare!” Iată apogeul erotic visat de poet, regăsit și în finalul poeziei Sara pe deal: „Ne-om răzima capetele unul de altul/ Și surâzând vom adormi sub înaltul/ Vechiul salcâm. Astfel de noapte bogată/ Cine pe ea n-ar da viața lui toată”. Există în erotica eminesciană o măsură temporală, evoluând de la clipă la oră („O oră să fi fost amici / să ne iubim cu dor/ S-ascult de glasul gurii mici/ O oră și să mor”) și ajungând la “o noapte bogată”.

Ce ars amandi fără egal în creația eminesciană apare în dialogul Cătălin-Cătălina din Luceafărul prea puțin realizăm astăzi: „Şi ochii tăi nemişcători/ Sub ochii mei rămâie…/ De te înalţ de subsuori/ Te-nalţă din călcâie;// Când faţa mea se pleacă-n jos,/ În sus rămâi cu faţa,/ Să ne privim nesăţios/ Şi dulce toată viaţa;// Şi ca să-ţi fie pe deplin/ Iubirea cunoscută,/ Când sărutându-te mă-nclin,/ Tu iarăşi mă sărută.” Și nu întâmplător, idila în decor sepulcral din finalul poemului rezonează perfect cu decenta exprimare a sentimentului specifică poeziei din secolul al XIX-lea românesc, în care latura sexuală a iubirii era eludată, ca astăzi să fie supralicitată. Mărturisirea lui Cătălin înalță sentimentul iubirii pe culmile absolutului omenesc: „- O, lasă-mi capul meu pe sân,/Iubito, să se culce/ Sub raza ochiului senin/ Şi negrăit de dulce; //Cu farmecul luminii reci/ Gândirile străbate-mi,/ Revarsă linişte de veci/ Pe noaptea mea de patimi.//Şi de asupra mea rămâi /Durerea mea de-o curmă,/ Căci eşti iubirea mea dentâi/ Şi visul meu din urmă.”Nu am găsit nicăieri în literatura română un asemenea punct înalt al exprimării idealului erotic, dragostea fiind sentimentul care poate alunga durerea, identificată cu însăși existența omenească, părând metaforizată ca „noapte a patimilor”. O acoladă deschisă între prima iubire și visul din urmă cuprinde în ea împlinirea sufletului uman în speță. Iată absolutul pe care Dante Alighieri îl formula în versul final al Divinei Comedii, dar pe care Eminescu îl raportează la existența omului. Interesant este că până și în elegiile sale erotice, mult mai numeroase și mai   izbutite artistic decât idilele, Eminescu are aceeași perspectivă a absolutului. Iubirea poate izbăvi ființa umană de uitare, de moarte. În atât de populara elegie Mai am un singur dor meditația poetului sfârșește cu un reproș făcut femeii care nu i-a împărtășit sentimentul: „Tu trebuia să te cuprinzi / De acel farmec sfânt, /Și noaptea candela s-aprinzi/ Iubirii pe pământ.” Definiția dragostei ca „farmec sfânt” nu conduce spre ideea religioasă, exprimată în versurile din Rugăciune, ci ea este susținută de puterea ancestrală a trăirii, venind spre el de la moși și strămoși, așadar configurându-se astfel o altă dimensiune a absolutului:” Căci te iubeam cu ochi păgâni/ Și plini de suferinți,/ Ce mi-i lăsară din bătrâni/ Părinții din părinți.” Numai o iubire de o asemenea forță poate eterniza chipul muzei sale, trecând triumfală peste umbrele secolelor viitoare: „Dându-mi din ochiul tău senin/ O rază dinadins,/ În calea timpilor ce vin/ O stea s-ar fi aprins;//Ai fi trăit în veci de veci/ Și rânduri de vieți,/ Cu ale tale brațe reci/ Inmărmureai măreț.” Poezia are forța transfiguratoare a sculpturii în marmură, chiar depășind-o pe aceasta, dacă amintim motivul tratat de Shakespeare în Sonete. Puterea dragostei pure este atât de mare, încât ea sporește frumusețea Cosmosului, unde se nasc prin iubire noi astre. Spre deosebire de Dante, care vedea în dragoste o putere dinamică a Universului, ultimul romantic european, românul Eminescu, concepea o iubire absolută, în stare să-l regenereze pe acesta.”

Invitată la cuvânt, doamna prof. Doina Popa vorbește auditoriului despre tema iubirii atât de des întâlnită în literatura universală, mai ales în poezia lirică, subliniind faptul că poeții romantici, visători, căutători ai absolutului în plan sentimental au nuanțat poezia iubirii în toate aspectele ei. Mihai Eminescu a perceput iubirea ca un mit fundamental al poeziei orale și culte. Elogiul iubirii și al naturii, aceste două teme se împletesc, definind sentimente, senzatii, exprimând eul liric. Doina Popa scoate în evidență   etapele creației eminesciene marcate de cele trei perioade ale vieții sale.   In prima perioadă, Eminescu cânta iubirea împărtășită. Eul liric își cheamă iubita în mijlocul naturii. Cadrul este senin și fericit (Sara pe deal). În a doua perioadă a vieții sale, poeziile capătă o tonalitate tristă, apropiindu-se de elegia erotică, de romanță, de cântec. Natura e mai sărăcăcioasă, urbană. Chipul iubitei se schimbă( Pe lângă plopii fără soț). În a treia etapă a vieții, Eminescu își îndreaptă gândurile spre iubirea celestă, dedicând versuri sublime Fecioarei Maria: “Asculta-a noastre plângeri, /Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce, clară,/ O, maică prea curată/ Și pururea fecioară,/ Marie!”

În recitalul interactiv propus de doamna Matei, ca moderatoare a reuniunii, Andreea Filip a recitat cu însuflețire poezia La mijloc de codru și Dana Mânecuț a lecturat Lasă-ți lumea ta uitată. Corul Catedralei Sf. Gheorghe, condus de d-na Daniela Burghelea din Windsor, a interpretat duios versurile poetului puse pe note muzicale, ca dirijoarea să recite apoi și versurile cele mai îndrăgite din creația poetului. Exemplificări cu recitări în volute interpretative de înalt talent au continuat, susținute de membrii „Graiului Românesc”, români canadieni, ce-l poartă pe Eminescu în sufletele lor, cu dorul nemărginit de plaiurile din țara mama. S-au remarcat prin interpretări: Emilia Matei, Ștefan Popescu, Cristina Stamate, care a citit Pajul Cupidon, iar Darius Popescu ne-a surprins plăcut lecturând poezia lui Marin Sorescu Trebuiau să poarte un nume, precum și creațiile eminesciene Floare albastră și De-or trece anii.

DSC_0689(2)

Ca invitată de onoare a seratei, d-na conferențiar Anca Sîrghie a primit un buchet mare de trandafiri roz și a fost surprinsă plăcut atunci când întreaga asistență i-a cântat Mulți ani trăiască, pentru că tocmai fusese ziua ei de naștere. În prag de Valentine’s Day, universitara sosită de la Sibiu a răspuns la gestul iubitorilor de poezie din Windsor cu afirmația că dragostea este frumoasă la orice vârstă și că de ea se cuvine să ne bucurăm în fiecare zi a vieții noastre, ca de cel mai minunat dar pe care Dumnezeu ni l-a destinat. Nu este mai puțin adevărat că, alături de o persoană adorată, în ritmul existenței noaste cotidiene, atât de tensionate prea adesea, ne pot încânta cerul senin și însorit, râsul copiilor jucându-se, frumsețea unui chip de fată trecând pe lângă noi, buchetele florilor și ramurile abia înverzite ale copacilor sau o ținută vestimentară perfect armonizată. Îndemnul de a iubi se poate extinde la tot ce întrupează frumosul în infinita lui diversitate, pe care cu o sintagmă poetică blagiană bine cunoscută am putea-o numi „corola de minuni a lumii”.

Am plecat de la Cafeneaua Literară de pe Walker Road din Windsor, mulțumită de prezența caldă a participanților, mai numeroși ca oricând la asemenea evenimente adresate elitei românești printr-o activitate de cenaclu. Sentimentul plenitudinii sufletești pe care îl încercam era o stare pe care ți-o dă numai o acțiune de puternică trăire emoțională. Da, aceste sentimente nu le poți trăi decât atunci când te reînvigorezi spiritual prin cultură, cea care departe de țara-mamă ne asigură păstrarea identității naționale.

Interviu cu pictoriţa Alexandra Iulia Stoenescu

Posted by Stefan Strajer On January - 31 - 2017

Per aspera ad astra

Interviu cu pictoriţa Alexandra Iulia Stoenescu

Autor: prof.dr.univ. Anca Sîrghie

 

  1. Cred cu toată convingerea că oriunde ar poposi de-a lungul vieții, adevărații artiști nu uită care le sunt rădăcinile.

De când datează, stimată Alexandra Iulia Stoenescu, pasiunea matale pentru pictură și ce persoane din domeniul artei, cu care în mod programat sau cu totul întâmplător ai intrat în contact, te-au stimulat  la început, ca astfel să devii pictoriță?

 

Alexandra Iulia Stoenescu: Născută la București, România, am studiat de copil, sub îndrumarea renumitului pictor Semproniu Iclozan, în atelierul acestuia din cartierul Patriarhiei. Au fost ani frumoși când în fiecare duminică desenam sau pictam, până cădea amurgul, și când anticipam cu mare emoție momentul corecturii. De multe ori învățam privind pe Maestru la lucru, în atelierul împodobit cu fructe uscate și obiecte vechi din aramă sau lemn așezate cu grijă pe pianul cu coadă. Ele stârneau în mintea mea de copil și mai apoi de adolescentă dorința de a le descrie cât mai amănunțit pe pânză sau hârtie. Astfel, socot că am fost privilegiată, căci am fost martora creării multor opere de artă ale Maestrului Semproniu Iclozan, într-un ambient aparte, când în atmosfera atelierului pluteau lumina de nord și muzica preclasică. In paralel, am absolvit Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din București, promoția 1984.

 

  1. Atunci când Emile Zola afirma că „o operă de artă este un colț al creațiunii văzută prin prisma unui temperament” dădea una dintre cele mai cuprinzătoare definiții formulate cu referire la plămădirile minții umane în plan estetic. Cum se intitulează prima lucrare a matale care ți-a dat certitudinea că poate fi socotită o operă de artă? Câți ani aveai atunci?

 

A.S.: Poate că certitudine n-am avut niciodată. M-am dezvoltat târziu ca artist plastic, deși învățasem alfabetul cu mult timp înainte.   Desprinderea s-a produs, cred, tot în atelierul Maestrului Iclozan când imediat, respectiv a doua zi după un eșec la examenul-concurs de la Institutul Grigorescu, am refuzat să-mi „iau liber” și am început să desenez pe o planșetă o natură statică de mai mare anvergură, care cuprindea trei planuri suprapuse, legate între ele de o draperie. Nu i-am dat niciodată un titlu, dar am descoperit cu acea ocazie că o natură statică poate depăși cu mult constrângerile cerințelor academice, deloc de lepădat, de altfel.

3. Indiferent de aparențele pașnice ale vieții sociale și familiale, există o luptă lăuntrică a artistului cu sine însuși, luând uneori chiar forme violente. „Per aspera ad astra” afirma anticul Seneca. Ce a urmat în perfecționarea artistică a matale?

P1010298

Foto. Metamorfoza – portret elenistic (2016)

A.S.: După bacalaureat, am continuat să mă perfecționez. Maestrul Iclozan a plecat în străinătate. Eu mi-am continuat drumul lucrând în cadrul câtorva ateliere de artiști, precum cele ale pictorilor Vasile Chinschi și Aurel Nedel, în vederea pregătirii pentru examenul –concurs de admitere la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București.

 

  1. 4. Înseamnă că ai dobândit o bază solidă pentru vocația matale, în sensul că ai făcut conștiincios liceul și facultatea de profil. Care a fost următorul pas spre cariera artistică visată?

 

A.S.: După stabilirea în Statele Unite, am absolvit cu titlul BFA (de licență în Artele frumoase) Colegiul de Arhitectură, Arte plastice și Proiectare Urbanistică din cadrul Universității Cornell din Ithaca NY sub îndrumarea artistului profesor Willard Stanley Taft. Semestrul de toamnă al anului 1993 l-am petrecut în Italia, în cadrul programului „Cornell in Rome”. În acea ambianță, mi s-a conturat interesul pentru arhitectură (mai ales pentru cea ecleziastică) și relația acesteia cu pictura. Sejurul italian îmi va marca multe dintre lucrările de mai târziu.

 

  1. Așadar, ai urmat exemplul maestrului tău și ai avut șansa unor studii înalte, cum puțini colegi cu care ai pornit la drum s-au putut bucura. Înțeleg că rezultatele tale au fost excelente. Ce ți-a dat sentimentul că ai fost o studentă apreciată a promoției matale de la Universitatea Cornell din Ithaca New York?

 

A.S.: Faptul că la absolvire am primit distincția „Medal of Art”, acordată de Corpul profesoral, precum și titlul „Merrill Presidential Scholar” a fost încurajator pentru mine.

 

  1. Înțeleg că nu ai rămas la Ithaca, ci te-ai mutat împreună cu fratele matale în New York City. În ce împrejurări ai ajuns la New York, capitala lumii, care poate fi un mare stimulent pentru oricare artist?

 

A.S.: Înainte de-a deveni un „acasa”, m-am mutat la New York City venind de la Universitatea Cornell din Ithaca NY, unde am dobândit titlul de BFA (Bachelor of Fine Arts) pentru a urma studiile din cadrul Secției de Arte Plastice ale Colegiului Brooklyn, NY. Aici m-am confruntat cu un alt tip de experiență, unică în felul ei, având acces la o mulțime de muzee și galerii de primă mână, o sursă de inspirație inestimabilă pentru travaliul oricărui artist.

 

  1. Îmi lași impresia unei anumite pedanterii în ascensiunea artistică, dacă am în vedere impresionantul traseu urmat în pregătire, rară șansă pentru un tânăr român stabilit în America. Care este titlul cu care ai ieșit din Colegiul newyorkez?

 

A.S.: De la Brooklyn College sub îndrumarea artistului profesor Lennart Anderson – din cadrul Complexului universitar CUNY al megapolisului newyorkez – am dobândit în 1997 titlul magisterial MFA (Master of Fine Arts).

P1010309

Foto. Omagiu lui Masolino (2016)

  1. O metropolă a artei moderne, cum este orașul New York, oferă tinerilor artiști cadrul unei băi artistice continue, care te ține conectată cu mișcarea cea mai avansată în domeniu pe mapamond. Care sunt lucrările admirate în muzeele newyorkeze la care te întorci cu plăcere, nu numai ca să le revezi, ci chiar spre a le studia?

 

A.S.: Aș aminti Pasărea în văzduh și Mademoiselle Pogany expuse la Muzeul MoMA (Muzeul de Arta Modernă), aparținând marelui sculptor Constantin Brâncuși, și, de asemenea, Portretul unui bărbat de Frans Hals sau St. Jerome de El Greco, ambele picturi fiind expuse la Muzeul Frick.

 

  1. De data aceasta am venit la New York ca să-l sărbătorim cum se cuvine de „poetul nepereche” Mihai Eminescu și astfel ne-am cunoscut. Data viitoare sper să ne facem timp ca să revedem împreună   aceste lucrări splendide. La prima noastră întâlnire, apropiindu-mă de numai câteva dintre creațiile matale , admir la Sanctum, Devotional, La figlia che piange, Guardian Angel, Deicide in My Native Land, Da sotto in Su, No Exit, Ecclesiastical raportul compozițiilor obiectuale cu figurile simbolice, fie că este vorba de îngeri sau de statui, imagini pe care le-am remarcat și în pictura Adinei Romanescu, puternic influențată, și dânsa, de experiența italiană a contactului cu statuile lui Bernini din Piața Catedralei Sf. Petru la Roma. Tot astfel, așezarea în spațiu din Homage to Marino Marini și Mater dolorosa ale tale, mi-i amintește pe Constantin Ilea și Nicolae Barcan, dar nu numai pe acești pictori români, pe care nu știu dacă îi cunoști, trăind în America.   Care sunt temele tratate în lucrările tale cele mai reprezentative, amintindu-ți de România? Ce titluri poartă acelea?

 

A.S.: Sunt lucrări legate de momente trăite în a doua jumătate a lunii decembrie 1989 în România. Dintre titluri amintesc seria Timișoara, Sibiu, București.

 Venere si Madona 2017

Foto. Venere si Madona (2017)

  1. Sunt convinsă că modelele începutului tău sunt artiștii pe care i-ai studiat în țară. Ce pictori români și, apoi, pe care dintre cei străini îi admiri în mod deosebit?

 

A.S.: Pictorii români pe care-i simt de mult timp foarte aproape sunt: Ion Andreescu, Theodor Pallady și Semproniu Iclozan. Din galeria universală ar fi mulți de remarcat, dar aș menționa acum: Giotto, Pierro della Francesca, Vermeer, Jackson Pollock.

 

  1. În ce mod a influențat stabilirea în „capitala lumii” viața ta de artistă româncă?

 

A.S.: M-a eliberat de academism, lucru care este și bun și rău, dar această desprindere ar fi putut să nu fi survenit vreodată și ar fi fost cred, pentru mine, un mare neajuns.

 

  1. 13. Care sunt curentele sau direcțiile picturii americane cele mai reprezentative, după opinia matale?

A.S.: Cele mai reprezentative curentele americane în opinia mea sunt Expresionismul Abstract al lui Jackson Pollock și Minimalismul lui Richard Serra.

 

  1. Spre ce teme te îndrepți în prezent?

 

A.S.: În ceea ce mă privește, trăiesc experiența revenirii la perioada italiană, numai că o abordez din punctul de vedere al acuarelei și al celei de tehnică mixtă, totodată, dar încercând să recurg la dimensiuni mai reduse.

 

  1. Așadar, pui în dialog Europa cu America. Este privilegiul drumului pe care l-ai urmat și cel al permanentei căutări pe care îl incumbă „per aspera ad astra”. Ce lucrări sunt acum pe șevaletul matale?

 

A.S.: Deocamdată este o compoziție în ulei pe care o abandonasem. Își așteaptă acum o variantă în culori de apă.

 

  1. 16. Care sunt sursele de inspirație în activitatea ta de artistă a culorii?

 

A.S.: Paradoxal, ceea ce mă incită și ceea ce structurează lucrările mele de-o bună bucată de vreme este sculptura.

 

  1. Interesant. Din nou îmi amintești de pictura Adinei Romanescu, care își trage sevele tot dintr-un contact rodnic cu Italia, patria artelor. Ai reușit în țară și în America să te încadrezi într-o grupare, mișcare sau curent al pictorilor contemporani?

 

A.S.: Acest lucru nu s-a produs încă. Poate că se va petrece cândva, în viitor.

 

  1. Ținta oricărui creator de frumos este comunicarea cu publicul. Ce expoziții personale sau de grup ai realizat?

 

A.S.: Voi enumera în ordine cronologică:

– Expoziția afiliată celui de-al 20-lea Congres ARA (American Romanian Academy), University of Nevada, Reno, NV, 1996,

„Preludes to Felicity / Shapes of Consciousness”, Expoziție pentru doi artiști, organizată la Institutul Cultural Român, New York (Manhattan), NY între 03/24/97 și 04/04/97,

– MFA Thesis Exhibition | Chuck Levitan Gallery | New York, NY, între 06/10/97 și 06/15/97,

– Expoziție Personală, la Ozone Gallery, New York (Manhattan), NY, 1998,

– „New York Centennial” – Group Show | Gallery @ 49 |  New York, NY, între 12/09/98 –și 12/30/98,

– Employees’ Annual Art Show /Expozitii ale personalului Muzeului de Artă Metropolitan din New York/, 1999 si 2000,

– Recent am participat în 2015, 2016 și 2017 la expozițiile de grup din cadrul Galeriei Spiritus, afiliată Simpozionului Mihai Eminescu, organizat anual în Queens, NY.

Totodată, la finele anului 2016 am participat cu lucrarea Omagiu lui Masolino la o expoziție de grup din cadrul aceleiași galerii, Galeria Spiritus, condusă de doamna Viorica Colpacci la Simpozionul Ecumenic afiliat Institutului Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă din New York, al cărui președinte este părintele profesor doctor Theodor Damian.

 

  1. Modul cum te exprimi, comunicându-te pentru un public al prezentului și, mai ales, pentru cel al viitorului, va depinde de originalitatea imaginilor picturale care să rezoneze cu simțirea privitorului. Căutarea   curajoasă a acelei note proprii, inconfundabile este cheia succesului, pe care ți-l doresc din plin în viitorul apropiat. Curaj, deci, mult curaj!

 

Interviu realizat de Anca Sîrghie în 15 ianuarie 2017, la sărbătoarea Culturii Naționale Române de la New York.

O neîncăpătoare sărbătorire a lui Mihai Eminescu la New York

Posted by Stefan Strajer On January - 29 - 2017

O neîncăpătoare sărbătorire a lui Mihai Eminescu la New York

 

La început de an 2017 evenimentele culturale românești din New York curg înmănunchiate, căci la o galerie din downtown expune un grup de pictori din Cluj-Napoca, Tristan Tzara apare în cadrul expoziției majore de la Museum of Modern Art dedicată lui Francis Picabia, pictorul care a adus dadaismul în SUA în 1918, pe Broadway s-a jucat scenarizarea romanului The Encounter: Amazon Beaming de Petru Popescu, la Festivalul Filmului evreiesc de la Lincoln Centre rulează filmul regizorului Radu Jude – Scared Faces -, deja cunoscut la recenta ediție a Festivalului filmului românesc din Westchester, la nord de New York City.

Dar între toate, evenimentul intrat în tradiția comunității și așteptat cu mare interes este Simpozionul anual Mihai Eminescu, organizat de Academia Oamenilor de Știință din România, filiala U.S.A., Institutul Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă New York, în colaborare cu Societatea Română Creștină „Dorul”, activând în metropola americană din 1903, și, desigur, cu Cenaclul „Mihai Eminescu”, o prezență vie în arealul cultural românesc al metropolei, cu revista lui Lumină Lină, tot mai cunoscută pe mapamond.

123

Cea de-a XXIV-a ediție a Simpozionului anual Mihai Eminescu, identificată benefic în ultimii ani cu Ziua Culturii Naționale, are drept titlu „…Dar iubirea de moșie e un zid…”. Eminescu, păstrător al valorilor perene ale neamului românesc, concepută de pr.prof.univ. dr. Th. Damian pe două părți, desfășurate în locații diferite. În 14 ianuarie 2017 cu începere de la ora 11 la Restaurantul „Boon” din Sunnyside prof.dr. Th. Damian, ca organizator al manifestării, a salutat pe oaspetele sosit din România, universitara sibiancă Anca Sîrghie, apreciind participarea cu comunicări interesante a unor personalități cunoscute în domeniu. După salutul ing. Cristian F. Pascu, președintele Societății Române Creștine „Dorul”, la microfon a fost invitată Excelența Sa, d-na Consul general Ioana-Gabriela Costache, al cărei cuvânt de început a fost aplaudat entuziast de întreaga asistență. Moderatoarea primei părți a simpozionului a fost Elena Solomon, care a punctat, pe baza unei documentări atente, palmaresul științific și cultural al fiecărui actant, imprimând   evenimentului literar bucuria dialogului.

Prima comunicare a simpozionului, intitulată Goethe și Eminescu: Construcții identitare. Construcții vizionare, a dat prilejul scriitoarei Doina Uricariu, stabilită de mulți ani în metropola lumii, să facă o paralelă între cele două genii, pornind de la aspecte ale geologiei lor interioare, spre a proiecta pentru viitor o nouă cercetare comparată în jurul valorilor identității și vizionarismului, ale umanității din noi, ca dimensiune profundă, întrucât apropierile multiple între mari creatori ne asigură rezistență interioară. Universitara de la Sibiu Anca Sîrghie, membră a Uniunii Scriitorilor din România, a prezentat tema Mihai Eminescu și “fratele lui mai mic”, Lucian Blaga, demostrând că între   toți urmașii Luceafărului poeziei naționale a românilor, de la G.Bacovia și T.Arghezi, la I.Barbu, V. Voiculescu etc., autorul Poemelor luminii are un statut aparte. Din cercetarea de istorie literară recentă a Ancăi Sîrghie reiese că poetul Mirabilei semințe și-a manifestat admirația față de Eminescu în forme surprinzător de variate; L.Blaga a realizat antologii cu versuri eminesciene, apoi a tradus în limba germană poezii ale creatorului Odei (în metru antic), a dovedit cât de profund îi cunoaște opera, devenită un reper în studiile lui de filosofia culturii, chiar polemizând cu blăjeanul Alexandru Grama, unul dintre detractorii lui Eminescu, și menționându-l admirativ pe marele poet în discursurile rostite la Academia Română. În concluzie, Anca Sîrghie a reliefat adevărul că Lucian Blaga, care se socotea mândru să se considere doar „fratele mai mic” al lui Eminescu, a contribuit substanțial la promovarea imaginii Poetului –Luceafăr în plin secol XX.

234

Profesorul traducător Ștefan Stoenescu a vorbit la simpozion despre structura polifonică a Scrisorii III, pe care Eminescu a creat-o pe fragmente și apoi a asamblat-o. Om al scenei de tânăr, Eminescu dovedește capacitatea de a construi în Scrisoarea III cea mai pregnant dramatică operă a sa, chiar dacă G. Călinescu va fi deranjat de lipsa unității structurale a poemului, care prin distilări fragmentate a primit aspect de mozaic. Făcând o catagrafiere a imaginii eminesciene, Ștefan Stoenescu apreciază că autorul Scrisorii III este o sursă a modernismului românesc. După Vasile Alecsandri, el a creat o sinteză mai modernă a limbii române. Luând ca reper pe L.Galdi cu Introducere în versificația poeziei române, profesorul Stoenescu apreciază că numai de la M. Eminescu încoace putem vorbi de o rimă cu elemente de sugestie în poezia națională.

Istoricul literar M. N. Rusu a dezvoltat tema Secvențe eminesciene: Regele Carol al II-lea, Ludovic Dauș și generalul Dombrowski, prezentând contextul cultural în care regele României încuraja publicarea de cărți și activitatea librăriilor. Cu ocazia împlinirii în iunie 1939 a 50 de ani de la moartea lui Eminescu, primarul general al capitalei propune ca ediția omagială cu 5000 de exemplare puse în vânzare să fie dublată de o nouă ediție, care a ieșit în 2 septembrie 1939. Noile 5000 exemplare au fost numerotate în continuare, ajungându-se la cifra de 10.000 volume cu poezii eminesciene. Prefața a fost scrisă de Ludovic Dauș, iar ornarea cărții s-a făcut cu imagini din creația unor pictori români și cu citate ale Regelui Carol II. În ședința de la Primăria capitalei s-a decis ca o parte din acest tiraj să se ofere gratuit armatei. Într-un moment când armata română se orienta spre Est, poezia Doina de Eminescu devenea un imbold pentru ofițerii și soldații care primeau în dar frumosul exemplar copertat în roșu. Asemenea cărți au însoțit ofițerii și soldații români până la Stalingrad, dar nu s-a mai întors nici măcar un exemplar după potopul care s-a săvârșit acolo. Mulțumirea lui M.N.Rusu este aceea de a arăta publicului la simpozionul de la New York un exemplar din acea rară și atât de valoroasă ediție eminesciană.

P1110748

Prof. univ.Teodor Damian de la Metropolitan College din New York, sub titlul George Bălan:interpretări eminesciene îndoielnice, face referire la cartea Nebănuitul Eminescu, 1984, intrând în domeniul interpretărilor critice. Ca autor al cărții, G.Bălan, specializat în filozofia muzicii, se dovedește de data aceasta un compilator de talent, dar ipoteza sa că pesimismul eminescian ar fi consecința pierderii credinței în Dumnezeu este falsă. De-a lungul unor capitole precum Patria spirituală, Cădere în exil și Reintegrarea, printr-un exces de citări scoase din contextul vieții și operei poetului, G.Bălan încearcă să demonstreze că la început Eminescu a fost credincios, apoi și-a pierdut credința în Dumnezeu, pe care în cele din urmă și-a recâștigat-o. În fapt, credința lui Eminescu se cere plasată în contextul vieții și operei sale. Demonstrația lui G.Bălan are un plan preconceput, nerespectându-se cronologia textelor citate. Mihai Eminescu nu a fost lipsit de manifestarea credinței în Dumnezeu, așa cum încearcă să demonstreze George Bălan în exercițiul său hermeneutic, ce se dovedește a fi nerealist.

Profesorul Doru Tsaganea de la Metropolitan College of New York în Națiune și naționalism la Eminescu, prin definiții ale conceptelor de națiune și elită, naționalism, popor, populism și patriotism, demagogie și naționalism șovin, conchide că naționalismul lui Eminescu trebuie raportat la contextul istoric al epocii când   grecii, italienii, polonezii luptau, ca și românii, pentru drepturi naționale. Eminescu exprimă dorința de unitate „de la Nistru pân la Tisa”, ideal național care se cere discutat atât în poezie cât și în publicistică. Naționalismul lui nu avea accente șovine, pentru că Eminescu nu milita pentru dominarea altor popoare, iar minoritățile din Vechiul Regat, îndeobște grecii, sunt criticați ca urmași ai fanarioților cu mare influență economică. Naționalismul clasic nu are componentă etică, ci politică. Populismul aclamă egalitatea, din interese politice. Eminescu se identifică cu poporul român ale cărui interese le apără.

P1110780

Foto. Prof.univ.dr. Anca Sirghie

Valentina Ciaprazi, profesor de franceză la LaGuardia Community College, New York, a prezentat tema Patriotismul în opera lui Eminescu și a romanticilor francezi, făcând o comparație între Victor Hugo care, inspirat de Războiul franco-prusac și de perioada uzurpării sub Napoleon a III-lea, recurge la cuvinte radicale (tirani, ucigași) în volumul Anul cumplit din 1872 ca în Imn să glorifice martirii, adevărații eroi. Accentele lui patetice amintesc de poemul Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie creat de Eminescu sub forma unui imn, în care el proslăvește „Îngerul iubirii, îngerul de pace”. Victor Hugo își personifică țara căzută și dorește glorie celor care s-au jertfit pentru Franța eternă, întocmai lui Eminescu scriind versurile „Viaţa în vecie, glorii, bucurie,/ Arme cu tărie, suflet românesc,/ Vis de vitejie, fală şi mândrie,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”. Epitetul „dulce”, ca atribut al patriei, apărea cu mult înainte de perioada romanticilor francezi, adică în poezia lui Pierre de Ronsard, intrând în titluri de poezie dar, prin idiosincrazie, va fi și termen de dispreț.

Medicul istoric Napoleon Săvescu, președintele Asociației „Dacia Revival International”, New York, a prezentat comunicarea Iubirea de moșie de la Burebista și Decebal la Eminescu, pledând pentru numele de rezonanță Dacia, pe care ar trebui să-l reia țara noastră.

Galeria Spiritus s-a prezentat la eveniment cu o colecție de lucrări originale ale artiștilor români din țară și din S.U.A., de la Victoria Duțu, eminesciană ca sentiment liric, iconarul Liviu Șoptelea, Alexandra Stoenescu, Luca Văienii, Marius Vătămaru, ei fiind prezentați de directoarea Viorica Colpacci, care a sosit recent cu noutăți din viața culturală a capitalei.

P1110798

Partea a 2-a a Simpozionului Mihai Eminescu a debutat în 15 ianuarie 2017 la Biserica „Sf.Apostoli Petru și Pavel” din Astoria cu tradiționala slujbă de pomenire pentru poeții Mihai Eminescu și Grigore Vieru,   mitropolitul Antonie Plămădeală și profesorul George Alexe, gest emoționant și chiar singular în perimetrul diasporei române contemporane.

Programul a continuat în sala socială a bisericii cu recitări din creația eminesciană, moment susținut de Nicole Smits, Valentina Ciaprazi, M.N.Rusu, Felicia Georgescu, Cristian Pascu, Grigore Culian și botoșăneanul Paul Moraru, care, amintindu-și recenta vizită la casa natală a poetului, a citit cu pauze interpretative de mare trăire poezia De-or trece anii, în care vraja feminității se concentrează în jocul expresiilor un „nu ştiu cum” ş-un „nu ştiu ce”.

În cadrul Cenaclului „Mihai Eminescu”, a avut loc o dublă lansare de carte. Ștefan Stoenescu a prezentat volumul de receptări, eseuri și ecouri în prezent, intitulat de autoarea Anca Sîrghie cu o formulare nu lipsită de fantezie Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai (Ed. Technomedia, Sibiu, 2016). Genul specific al volumului este ciudat și inedit, în opinia prezentatorului, căci ideea de pluralitate, pe care o sugerează cuvântul „evantai”, alătură lucruri care se împletesc sau se contrazic fertil, prin cele 39 portrete din capitolul Evocări, completând imaginea scriitorului cu imagini și date noi, cel mai adesea impresionante. În literatura anglo-saxonă circulă termenul de „oral-history”, născut din incapacitatea de a reconstitui o biografie cu densități de amănunte. Anca Sîrghie a creat o lucrare de mare întindere cu o textură detaliată. Scriitorul se manifestase ca regizor, actor, dramaturg, poet, eseist de marcă într-o perioadă de eclipsă culturală, ceea ce a produs o carență de date, datorită contradicției între biografie și operă. Chiar dacă antum a rămas prea puțin cunoscut, Radu Stanca a fost o personalitate extraordinară, un creator de excepție al poeziei române, personalitatea cea mai percutantă a Cercului Literar de la Sibiu, care înainte de instalarea comunismului a dialogat în 1943 cu Eugen Lovinescu. În structura Cercului Literar de la Sibiu, I.Negoițescu a fost criticul impresionist prin excelență, întrucât Cornel Regman era o altă voce, iar Șt. Aug. Doinaș dovedea o bipolaritate care l-a adus în prim planul literaturii odată cu Nechita Stănescu, ca neomodernist. Radu Stanca nu era un tradiționalist, după moda timpului, ci un român fantezist, nu epigon al lui Eminescu, cum fusese Vlahuță, ci un poet adevărat. Fără ritmica lui Eminescu, Radu Stanca are o imagistică bogată, ca a „Poetului-Luceafăr”. În lirica lui Stanca este o tristia, o ars doloris definitorie. Ca și în Glossa eminesciană, unde finalul reia începutul poeziei, lui Stanca îi sunt caracteristice revenirile la aceleași versuri din debut. Ca un adevărat poet român, Radu Stanca folosește rima, pentru că limba română nu este capabilă să se lipsească de rimă. Aceasta pentru că rima este sigiliul creației divine.” Cartea pe care Anca Sîrghie a oferit-o literaturii române este o istorie orală a unui portret de scriitor și poate că nu ar strica să-i facă și un indice de nume, care pe profesorul de la Ithaca l-ar ajuta să se orientez mai ușor. „Cert este că nu știam nimic despre Radu Stanca – a mărturisit concluziv Ștefan Stoenescu – și țin să-i mulțumesc scriitoarei Anca Sîrghie că m-a introdus în lumea lui fascinantă”.

M.N.Rusu a vorbit despre cartea Ancăi Sîrghie intitulată Lucian Blaga și ultima lui muză, care are Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Este în esență un șocant roman de dragoste, scris sub forma unui dialog, deși cele 3 părți, intitulate „Greierușa” versurilor lui Lucian Blaga, Într-o vară de noiembrie și Un dialog imaginar, sunt constituite din întrebări puse de autoare și răspunsurile Elenei Daniello, medic clujean, soția celebrului pneumolog, Leon Daniello, ființă delicată și inteligentă care l-a inspirat pe Lucian Blaga în ultimul său deceniu de activitate creatoare. Cartea Ancăi Sîrghie este bazată pe o documentare excepțională, având și o tentă polițistă. Cu o inteligență sclipitoare, autoarea nu creează o idilă în care să apară un Lucian Blaga sentimental, ci reconstituirea se realizează în cheie sociologică, astfel că, dacă în primele două părți privirea pleacă din exteriorul existenței sociale spre interiorul operei scriitorului, în partea a 3-a, cea intitulată Dialog imaginar cu Lucian Blaga, mișcarea se face din interior spre exterior. M.N.Rusu își amintește că a primit de la fiica scriitorului, Dorli, niște scrisori pe care în 1984 le-a publicat. Luând cuvântul, autoarea celor două cărți lansate a mărturisit că pentru prima dată i se întâmplă în activitatea ei de scriitoare ca un dialog, cum fusese cel dintre ea și Elena Daniello, să ia forma unui film documentar, Amintiri despre Lucian Blaga, constituit din două părți cu configurații distincte între ele, și doar apoi el, filmul, să   se metamorfozeze în carte. Desigur că o asemenea carte memorialistică are o matcă mai încăpătoare decât filmul. Pentru cei care nu cunosc încă poezia lui Radu Stanca, scriitorea de la Sibiu recomandă volumul Scrisori către Doti apărut în 2016 la Editura Muzeul Literaturii Române, ca să înțeleagă din această ediție, realizată impecabil de Ion Vartic, ce rug nestins a fost iubirea poetului pentru anima lui, actrița și soția Dorina Stanca. Fără rezerve, Anca Sîrghie apreciază că aceste 63 scrisori de dragoste sunt cele mai frumoase din câte i-a fost dat să citească în limba română, mai frumoase chiar decât cele ale lui Eminescu către Veronica Micle, în care cei mai mulți dintre noi văd un etalon. Prin anii ’75-’80, când a citit scrisorile în original din arhiva familiei Stanca, doamna Sîrghie a rugat-o insistent pe Dorina Stanca să accepte ca universitara de la Sibiu să le publice, pentru ca povestea lor de dragoste să fie cunoscută, dar soția poetului a socotit că o corespondență intimă ca aceea nu trebuie să ajungă la marele public. După patru decenii, iată că visul prinde viață și cartea poate fi comandată la Editura Muzeul Literaturii Române din București, pentru ca generațiile tinere de cititori să se confrunte cu un model de iubire adevărată, de care în prezent este o presantă nevoie.

Doina Uricariu apreciază cu referire la cele două cărți recent apărute ale scriitorei Anca Sîrghie, că nu este lipsit de importanță că ea se ocupă de ardeleni, realizând o adevărată saga a marilor scriitori, între care găsește conexiuni ideologice și estetice. „Se poate vorbi – a continuat Doina Uricariu – de un năvod cu verigi între scriitori. Marea calitate a cercetătoarei de istorie literară se dovedește faptul că ea are conștiința înlănțuirii, astfel că nu de un lanț de nisip, ci de unul cu verigi reale se vorbește aici, ceea ce dovedește că Anca Sîrghie știe să facă detectivism, având calități de istoric, de estetician, de literat autentic. Interesant este că aici imaginea lui Blaga se completează în zona sa muzicală, mozartiană, a sufletului uman, poetul fiind coborât de pe soclu și Anca Sîrghie captând în text emoția biografică.Tototdată, am descoperit în volumul Lucian Blaga și ultima lui muză un desen al umilinței provocate în „obsedantul deceniu”, cum a fost numit deceniul VI al secolului XX din cultura română, de încălcarea valorilor autentice într-un tablou al vieții scriitorilor transilvăneni.”

A urmat filmul Amintiri despre Lucian Blaga, fratele mai mic al lui Eminescu, realizat de Anca Sîrghie, căreia i s-a înmânat apoi o Diplomă de excelență „pentru merite deosebite în activitatea internațională de promovare a valorilor culturii și spiritualității neamului românesc.” Semnează președintele Institutului Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă, Pr. Prof. Univ. Dr. Teodor Damian și redactorul șef al revistei „Lumină Lină” de la New York, M.N.Rusu.

Ca surpriză, a fost prezentat de către Cristian Pascu, moderatorul seratei literare, filmul Clipa de poezie, cu mari actori recitând versuri de Eminescu. Cea de-a 2-a parte a simpozionului s-a încheiat cu programul pregătit de prof. Irina Anițului cu copiii și tinerii Școlii de Duminică, dovadă că generațiile ce vin trebuie să păstreze vie amintirea lui Mihai Eminescu. Cea mai longevivă membră a cenaclului, doamna Lucia Columb, într-o alocuțiune rostită strălucit la cei 98 ani pe care îi va împlini în curând, și-a exprimat mândria de a trăi alături de toți conaționalii ei în orașul magnific New York, capitala lumii.

Cu inepuizabila sa energie, pr. Th.Damian a anunțat simpozionul închinat Unirii Principatelor Române, moment de mare lumină a spiritului românesc și de veselie, care se va încheia cu tradiționala Horă a Unirii. Am plecat de la ediția a XXIV-a a Simpozionului Mihai Eminescu cu o senzație de prea plin sufletesc, mai edificată ca oricând că la New York evenimentele culturale românești se țin lanț, înmănunchiate astfel de niște oameni cu har dumnezeiesc și cu dragoste de țară.

Autor: Dana Anadan

Dincolo de limite. Basarabia la capătul disperării

Posted by Stefan Strajer On January - 26 - 2017

Dincolo de limite. Basarabia la capătul disperării

Autor: Galina Martea (Basarabia)

Fără a da careva nume concrete, Basarabia după douăzeci și cinci de ani de independență este în pragul unor schimbări radicale, în pragul unor schimbări care ar putea stopa și care ar putea distruge până în talpă aspirațiile de reîntregire a neamului românesc. Este o situație cât se poate de critică care ar putea provoca mari neînțelegeri între păturile sociale, acestea fiind deja dispersate în diverse orientări politice și nu numai. Totodată, conform realității existente, este o stare a lucrurilor favorabilă pentru o bună parte a clasei dominante, însă nefavorabilă pentru poporul român din Basarabia. Discordia creată s-a realizat în urma alegerilor prezidențiale din 13 noiembrie 2016, iar debutul schimbărilor a început să devină real din momentul inaugurării noului președinte de țară. Astfel, situația existentă a luat o întorsătură radicală prin care evenimentele social-politice decurg sub o notă deosebit de tristă, iar poporul, în mod special poporul român din Basarabia, este nedumerit de tot ceea ce se întamplă. În același timp, aproape întreaga clasă politică, indiferent de orientare, s-a abatut de la convingerile prestabilite, astfel creând impesia de indiferență totală față de tot ceea ce se întâmplă, față de interesele și valorile naționale, față de necesitățile poporului băștinaș. Cu atât mai mult, partidele de dreapta, centru-dreapta, extrem de divizate și mărunțite fără rost, nu mai formează o unitate indisolubilă care ar promova în modul cel mai hotărât problema de reîntregire a neamului românesc și, în același timp, de menținere a unei poziții ferme către valorile occidentale. În modul acesta situația creată în cadrul țării deschide drumul larg și deplin partidelor de stânga, centru stânga, care dețin o majoritate prin mandatele din Parlamentul Moldovei și care, totodată, promovează o politica mai mult sau total orientată către răsărit. În acest sens, cu o mică abatere, dacă să ne referim la activitatea, ideologia și convingerile partidelor politice, atunci s-ar presupune, în mod normal, că fiecare orientare politică are dreptul de a promova tot ceea ce îi este specific caracterului propriu. Dar, totodată, este regretabil faptul că partidele politice atât de dreapta, cât și de stânga nu-și onorează în mod obiectiv promisiunile prestabilite în tot ceea ce ține de fenomenul politicii abordate, curent ce are tangență în problemele unui stat. Cu atât mai mult, dacă să ne referim la interesele naționale/valorile culturale naționale/valorile identitare naționale, atunci, indiferent de orientarea politică, partidele politice ar trebui, în mod normal, să se coaguleze și să pledeze pentru un scop comun și acea mișcare care ar stimula și motiva în sens pozitiv situația socială și, nu în ultimul rând, înlăturarea dezastrului economic/social/politic care se află la un nivel înspăimântător în cadrul țării. Cu atât mai mult, un președinte de țară venit în capul puterii ar urma să fie preocupat, în mod prioritar, de bunăstarea poporului și înlăturarea consecinșelor nefaste ce au dominat țara și anume: sărăcia, corupția, inflația, lipsa locurilor de muncă, degradul social-uman, etc; ar urma să fie interesat și obligat să mențină, să promoveze și să păstreze în mod distinct valorile naționale; și, nu în ultimul rând, să continue și să promoveze/înainteze acele acțiuni care au fost concepute odată cu proclamarea independenței din 1991. În acest sens, este extrem de necesar de a prelungi cursul evenimentelor și al acțiunilor care să răspundă necesităților reale ale poporului și anume: menținerea valorilor identitare naționale ce sunt caracteristice propriei țări. În cazul dat, poporul român din Basarabia, cât și întreaga țară sub numele de R.Moldova, fiind parte componentă a tot ceea ce este latinesc sau mai bine zis a tot ceea ce este de origine latină, are tot dreptul să pretindă către valorile identitare românești, în consecință, reunificându-și destinele precum în cazul nemților/a Germaniei, exemplu cât se poate de onorabil. Însă tendința de a te reuni cu alte culturi și tradiții cum ar fi cea slavonă, de exemplu, ceea ce dorește să realizeze noul președinte al R.Moldova, aș spune că nu este absolut deloc o aspirație rezonabilă. Cu certitudine, nimeni nu are nimic contra culturii slavone, dincontra este foarte bine văzută în sistemul de valori multinațional și, nemijlocit, foarte bine apreciată și cu multă noblețe la nivel mondial. Dar totuși, noi suntem latini și locul nostru este în altă parte, acolo unde există cultura latină, limba română, acolo unde este suflarea și sângele dacilor. Vrem sau nu vrem noi acest lucru, însă toate acestea sunt ale noastre din moși-strămoși. O altă parte a problemei este că se pot menține relații de prietenie, de colaborare economică, etc., cu țările dinspre răsărit, acest lucru nimeni nu-l poate interzice. Însă, mai grav este cazul atunci când lucrurile se confundă și vin interpretate sub o anumită intenție sau un anumit scop personal. În acest caz, situația devine cu adevărat tragică, iar rezultatul final ar putea fi destul de dramatic pentru poporul român din Basarabia. Sub aspectul acestei intenții care, posibil, ar putea fi realizată cu adevărat în practică, ar impune procese și schimbări istorile ce vor recăpăta o formă absurdă/necontrolată a evenimentelor care vor fi în contradicție cu păturile sociale și președintele țării.

Basarabia

Astfel, de la o zi la alta schimbările istorice ale proceselor sociale și politice din R.Moldova devin tot mai pronunțate, oscilând cu accente tot mai negative în existența poporului, în mod special al celui băștinaș, deci al poporului român din Basarabia. Poporul adus la limita disperării înfruntă enorm de greu modificările ce au loc în cadrul țării după alegerile prezidențiale din 13 noiembrie 2016, acestea apasând și mai nemilos în existența socială/cotidiană. Strigător la cer ar fi prea ușor de spus, însă există și o altă latură care nu mai poate fi tolerată, aceasta provocând revoltă și indignare totală în rândul maselor prin faptul că noul președinte de țară nu-și mai aduce aminte de promisiunile făcute în campania electorală din toamna anului 2016. Dar și mai trist, noul președinte de țară a început să implementeze reguli de joc în administrare destul de provocatoare pentru propria țară și propriul popor. Necătând la altele, una din ele este intenția/declarația de a anula Acordul de Asociere a R.Moldova cu Uniunea Europeană, privind libera circulație a cetățenilor în țările dezvoltate ale Europei (http://www.agerpres.ro/externe/2017/01/18/declaratiile-lui-igor-dodon-despre-anularea-acordului-de-asociere-la-ue-denuntate-de-politicieni-din-r-moldova-11-56-19). Implementarea în practică a acestei declarații ar fi extrem de gravă pentru cetățenii din Moldova, deoarece aceasta este unica posibilitate în salvarea vieții de sărăcie/mizerie și nedreptate socială în propria țară, astfel emigrând spre țările Occidentului. Este cazul de menționat că exodul masiv al populației spre alte țări a crescut și mai mult în ultimul timp. Potrivit unui studiu realizat de Organizația Națiunilor Unite, R.Moldova este lider la nivel mondial în topul țărilor care pierd zilnic cei mai mulți cetățeni, respectiv, în fiecare zi țara rămâne fără 106 cetățeni, migrația fiind fenomenul principal al existenței (http://www.timpul.md/articol/oamenii-pleaca-din-r–moldova-ca-sa-nu-mai-revina-98152.html). Dacă această intenție privind anularea Acordului sustenționat va deveni o realitate, cât și alte lucruri care tind de a fi realizate de președintele actual al țării, atunci ne întrebăm: care va fi soarta reală de mai departe a cetățenilor din Moldova?

be73104dd9e1ce01caf023c482738cb4-l-465x390

Foto. Imagine a unei date istorice dureroase in istoria Romaniei

Necătând la întrebări și răspunsuri, la certitudini și incertitudini, întrebarea de ultimă oră și întrebarea de bază este: cine va salva poporul român din Basarabia, cine va salva Basarabia de curenții provocatori ce distrug nemilos identitatea și valorile naționale, astfel lovind puternic în libertatea și dreptul omului la o viață decentă pe propriul pământ strămoșesc?

maresalulionantonescu14-distrugerisovietice-www-tribuna-basarabiei-ro

Luând în considerație faptul că partidele politice de dreapta, centru-dreapta la ora actuală sunt minimalizate în decizii, atunci s-ar presupune că unicul organ hotărâtor în salvarea situației create ar fi Sfatul Țării – 2, care pledează cu adevărat pentru reîntregirea neamului românesc și pentru salvarea poporului român din Basarabia – popor care se află la răscruce de drumuri și într-o situație extrem de precară care depinde de voința cuiva și de împrejurări neprevăzute. Cu siguranță, este și va fi foarte greu de realizat acest lucru în condițiile când puterea statală/puterea prezidențială pledează pentru o altă orientare. Asemenea condiții social-politice impun reguli de decizie care contravin necesităților reale ale poporului.

G.Martea,foto 45,Art,jpg

Foto. Galina Martea

Aniversarea Cenaclului Românesc „Mircea Eliade” din Denver, Colorado

Posted by Stefan Strajer On January - 24 - 2017

Aniversarea Cenaclului Românesc „Mircea Eliade” din Denver, Colorado

 

Abia s-au stins acordurile Periniței cu care s-a încheiat elegantul revelion organizat în sala socială a Bisericii „Sf. Dimitrie cel Nou” de lângă capitala statului Colorado al Americii, că forfota pregătirilor anunța în 8 ianuarie 2017 prima reuniune culturală a Cenaclului „Mircea Eliade” în noul an. Ing. dr. Răzvan Sîrghie a pregătit o prezentare în power point a activității Cenaclului, acum când tocmai se împlinesc cinci ani de când profesorii Sebastian Doreanu și Simona Sîrghie, împreună   cu preotul Ioan Bogdan, au pus bazele noii structuri culturale din dorința de a întreține interesul pentru literatura, istoria și, în general,   pentru cultura și arta noastră națională. Așa cum anunța afișul manifestării, invitatul special era doamna conf. univ. dr. Anca Sîrghie, sosită de la Universitatea „Alma Mater” din Sibiu și care tocmai povestea cu încântare cât de frumoase au fost Sfintele Sărbători de Iarnă în această comunitate a conaționalilor noștri, care, vestimentați în costume naționale, timp de câteva zile, au trecut cu colindul pe la casele celor dornici să-i primească, așa cum cere tradiția. Fără precedent a fost și spectacolul artistic al copiilor de la Școala duminicală în ziua de Crăciun când doamnele Bianca Bogdan, Lavinia Ball, Simona Sîrghie și Geta Popa au pregătit în detaliu sceneta susținută de vreo 30 de copii, actanți cărora Moș Crăciun le-a adus daruri desfătate.

Tot de la Școala duminicală la primul cenaclu al noului an copiii Sabrina Miklos, Paula Maxim și Daniel Bogdan au recitat versuri din poeziile lui Mihai Eminescu, spre emoția asistenței. Tema conferinței anunțate a fost „Mihai Eminescu și fratele lui mai mic, Lucian Blaga”, titlu care a stârnit curiozitatea participanților prin ineditul ideii, după cum remarcase directorul Sebastian Doreanu, dând cuvântul oaspetelui sibian. Anca Sîrghie a atribuit sintagma „fratele mai mic”, Lucian Blaga, tocmai poetului de la Lancrăm, care atunci când era întrebat de prieteni de ce nu se consideră o personalitate mai valoroasă decât Mihai Eminescu, pentru că a creat un sistem filosofic bine structurat, este cel mai mare dramaturg expresionist al culturii române și a publicat numeroase cicluri de poezie, el răspundea imperturbabil că se socotește nu altceva, ci doar „fratele mai mic al lui Eminescu”.

IMG_2905

Foto. Scriitoarea Anca Sîrghie conferențiind la Denver Colorado

Conferențiarul a precizat că între Eminescu și Blaga, cei doi poeți-filosofi, există niște apropieri de biografie artistică, de la copilăria rustică la paradigma germană a formării lor și atracția pentru mitul autohton, cronotopul eminescian fiind Dacia, iar Blaga pivotând pe conceptul de „țară”. După ce au debutat amândoi la vârsta de 15 ani, atât Eminescu cât și Blaga au întocmit câte o culegere de folclor pentru uz personal, semn al înțelegerii tezaurului de frumuseți pe care îl cuprinde lirica populară.

Admirația mai tânărului Blaga față de personalitatea lui Eminescu nu s-a manifestat ca o atitudine abstractă de prețuire. Dimpotrivă! Putem afirma că nimic nu a lipsit din arsenalul blagian al admirației față de „fratele său mai mare” în ale poeziei românești, Mihai Eminescu, pe care l-a editat, l-a tradus în limba germană, gest artistic pentru care în 1935 i se oferă Premiul Hamangiu din partea Academiei Române. Blaga l-a apărat polemic pe Eminescu împotriva primului denigrator, Alexandru Grama de la Blaj, așa cum în timp nu au făcut decât Șerban Cioculescu și D.R.Popescu. Nu mai puțin, Blaga l-a apreciat pe Poetul-Luceafăr în studiile sale, ca și la date calendaristice sărbătorești ori în discursuri solemne. Atunci când răspunde la discursul de recepție al lui N. Crainic primit în Academia Română în 22 mai 1941, Blaga apreciază că „legăturile gândirismului, zic, cu trecutul, se trag de la marele copac: Eminescu”. Tot în acel discurs revine asupra ideii, trimițând la versul „povești și doine, ghicitori, eresuri”. Este o dovadă că Lucian Blaga îl purta pe Eminescu în suflet, ca permanent reper. În concluzia conferențiarei sibiene, Lucian Blaga a adus o contribuție substantială la susținerea lui Eminescu, apărat cu instrumentele fabulei-pamflet și promovat într-o diversitate impresionantă de forme, cum prea puțini dintre urmașii lui au făcut-o.

Intrând pe un teren al speculației ideatice, Anca Sîrghie a apreciat că succesiunea Eminescu-Blaga și continuitatea lor era una legică. Dacă finalul secolului al XIX-lea este așezat sub strălucitul triumf eminescian, atunci Blaga va strălumineze anul 1919 cu dublul lui debut, cel poetic cu Poemele luminii și ca filosof cu aforismele intitulate Pietre pentru templul meu, admirabil primit de presa culturală a momentului, care vede în el un tânăr ardelean care „înalță brațe de energie spre tainele lumii”.

Eminescu și Blaga au fost doi excepționali creatori de limbă românească, tocmai pentru că au înțeles importanța ei. Despre această zestre încredințată de înaintași, respectiv de poeții „ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”, Eminescu va aprecia că ea este „măsurariul civilizației unui popor”, socotind că „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”, ea dezvoltând cugetarea neamului care o vorbește. La rându-i, L. Blaga definea limba drept „întâiul mare poem al unui popor”. Plămădind-o, fiecare dintre cei doi poeți a zămislit universul lui liric inconfundabil, pentru că ei au fost înzestrați cu o vocație creatoare, au avut sensibilitate la misterul cosmic, la esențele de adevăr ale mitului, iar saltul pe care l-au marcat, glisând de la sensul propriu la cel figurat, metaforic, al cuvântului românesc, susține revoluția la care au supus ei graiul strămoșesc. De acolo de unde îşi trimite razele spre noi, românii de pe diferite meridiane ale Terrei la început de secol XXI, Eminescu ne priveşte îngăduitor, ştiind că versul său ne poate oblădui rănile sufletului, ne este imbold în luptele cotidiene, iar cuvântul său de publicist al secolului al XIX-lea este şi astăzi mai actual ca niciodată. Călin Georgescu, director executiv ONU, într-un interviu recent nu ezită să-l considere pe Eminescu „cel mai mare om politic al națiunii române.”

P1110738

Foto. Un grup de participanți la aniversarea Cenaclului

Dacă întoarcem faţa de la marele Emin, avem numai de pierdut, pentru că ne vom lipsi de o pildă sublimă, cea mai înaltă în slovă românească, de a trăi pentru un ideal de nobilă demnitate. Aşa este admiraţia pentru natura izvoarelor și a lacurilor cu nuferi din Povestea codrului, Lacul, Freamăt de codru şi a malului de mare din Mai am un singur dor. Eminescu a pictat în cuvânt poezia codrilor de aramă în Călin-file de poveste şi a cerului cu luna-regină și cu luceferi din elegia Melancolie, alături de iubirea ca „floare albastră”, înţeleasă în complexa ei accepţie de „dulce durere”. Nimeni nu ne-a apropiat ca Eminescu de patria identificată cu limba „ca un fagure de miere” şi nu a cultivat în conştiinţele celor tineri admiraţia pentru un trecut dramatic, în care el vedea înaintând „falnic armia română” în înfruntările cu cotropitorii de veacuri din Scrisoarea III. Lecţia existenţială a versului eminescian din Scrisoarea I și din Luceafărul te îndeamnă şi astăzi să rămâi „privitor ca la teatru” din Glossă în faţa degringoladei groteşti a politicului şi să trăieşti având în faţă „de-a pururi ziua cea de azi”, care este în orice timp şi indiferent de generaţie pivotul tuturor împlinirilor tale.

În mod cert, posteritatea a așezat altfel valoric pe cei doi creatori de geniu, căci ceea ce a însemnat Mihai Eminescu pentru lirica românească a secolului al XIX-lea, va fi Lucian Blaga pentru secolul XX. Ca două entități distincte și creatori singulari care au ridicat prin forță metaforică spiritualitatea românească la nivelul valorilor universale, ei au avut clare apropieri elective, iar „frate mai mic” a fost Lucian Blaga numai ca așezare calendaristică. Ei s-au născut poeți, cultura fiind mediul lor de viață. Despre Eminescu, G. Călinescu afirma că este „cel mai cult dintre poeții noștri, cu cea mai ridicată putere de folosire (creatoare) a tuturor factorilor de cultură”. Ei au provocat o revoluție metaforică, făcând posibilă, prin deschiderea creată, evoluția ulterioară a lirismului românesc. În marea trecere spre eternitate, romanticul Eminescu, acel „fulger neîntrerupt” luminând „calea timpilor ce vin” și expresionistul Blaga, căutătorul de „stele-n apă”, stau cu cinste alături, frați legitimi ai aceleiași mame, marea Poezie.

După o conferință densă ca documentare, susținută de 25 note bibliografice, conferință ascultată cu o atenție încordată și aplaudată de asistență, a venit momentul recitalului interactiv, care a pus în lumină preferințele membrilor cenaclului pentru versurile celor doi poeți. S-a cântat Sara pe deal cu întreaga asistență, s-au recitat versuri din memorie, căci doamna profesoară Elena Vasiliu știe și la vârsta înaintată pe care a împlinit-o, chiar trăind departe de țară, textul poeziei „Veniți după mine, tovarăși” de L.Blaga, poezie pe care a și interpretat-o pentru a atrage atenția participanților asupra frumuseții ei. Participanții de toate vârstele au citit versurile lor preferate, vârstnicii dovedind o pasiune ce pare că nu s-a clintit întreaga lor viață pentru poeziile eminesciene, care le pot alina și astăzi nostalgiile și neliniștile. Recitalul de poezie a fost susținut de Georgeta Popa,  Natalia Maxim, Pr. Ioan Bogdan, Monica Doreanu, Simona Sîrghie și Patricia Bratulescu.

Domnul Mircea Fotino și-a amintit răstimpul celor aproape cinci decenii, când el cu soția erau singurii români din Denver și se bucură să vadă ce oază de cultură s-a creat în ultimii 5 ani prin activitatea cenaclului, la care sunt invitați scriitori locali sau sosiți din țară. Directorul Cenaclului, Sebastian Doreanu, intervenind ca mare iubitor și cititor împătimit de carte, a ținut să menționeze că Anca Sîrghie, căreia i se datorește ideea înființării acestui cenaclu, a lansat în cei 5 ani volume foarte interesante, ca Aurel Cioran, fratele fiului risipitor și Dăltuiri, de Radu Stanca, ambele îngrijite ca ediții împreună cu Marin Diaconu și publicate în 2012. Au urmat cele două volume intitulate „Radu Stanca. Profil spiritual”, editate în aceeași colaborare după 3 ani, iar în 2016 Anca Sîrghie a semnat noua carte „Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai”. Cenaclul se mândrește cu faptul că a găzduit toate aceste lansări.

Autoarea însăși a luat cuvântul spre a explica de ce primele lansări ale cărților ei recente s-au făcut la Cenaclul Românesc „Mircea Eliade” din Denver și nu în țară, cum ar fi fost firesc. Efortul repetatelor corecturi ale unei noi cărți, suprapus peste examene cu studenții de la facultate și cu scoaterea revistei academice „Lumina slovei scrise”, ajunsă în prezent la al XVIII-lea volum, unde este singurul redactor („one man show”, cum spunea Nicu Băciuț despre revista lui scoasă la Tg. Mureș în aceleași condiții) făceau ca editorul să-i aducă prima tranșă exact în preziua plecării spre Denver. Bucuria de a vedea noua carte a determinat-o pe Anca Sîrghie, de fiecare dată, să accepte ca lansarea să înceapă tocmai la Munții Stâncoși, nu acasă, la Sibiu. Cea mai mare surpriză s-a produs tocmai în primăvara trecută, când Anca Sîrghie se afla în America, dar a aflat că „Lucian Blaga și ultima lui muză”, apărută în 2015, obținuse Premiul „Octavian Goga” la filiala sibiană a Uniunii Scriitorilor din România, ceremonie la care autoarea nu a avut cum să participe. Din păcate!

Florina Opran și-a amintit cum a lansat cartea ei memorialistică Sub cortina de fier și după căderea ei, iar acum a evocat anii ei de carieră biblioteconomică la București, când a contribuit la stucturarea unor volume ale ediției de “Opere” ale lui Mihai Eminescu.

În calitatea ei de director al Cenaclului, profesoara Simona Sîrghie a amintit alte evenimente importante din cei 5 ani de activitate aniversați, ea referindu-se la cele susținute de autori ca pr. Aurel cu cărți teologice, Horia Ion Groza cu, „Ochiul diasporei” – eseuri, Cătălin Pavel – Operation „Purple Four” sau Mircea Hortensiu Tomuș, care a prezentat într-o reuniune cartea „Printre tristeți și bucurii”, apărută în 2013, „Călător prin amintiri”, ajuns la al 3-lea volum, „Idei , Dezbateri, idealuri”, după ce vol. 2 s-a intitulat „Locuri, oameni, frământări”, 2015. Cu emoție au fost menționate și numele unor soliști vocali, cum a fost   tenorul Costel Busuioc, invitat recent la Cenaclu, unde a dat un recital de neuitat. Demne de apreciere au fost și reuniunile tip șezătoare sau cele dedicate fiecărui anotimp ilustrat în poezie și pictură. Observând că la reuniunile Cenaclului nu participă decât o mică parte a membrilor comunității, anume cei care iubesc cultura, cei ce înțeleg rostul lecturii, așadar, cei mai cultivați, parcă mereu aceiași, doamna Simona Sîrghie a ținut să citeze opinia lui Nicolae Manolescu despre rostul lecturii: „La ce sunt bune cărţile? Îmi vine să răspund: la totul şi la nimic. Poţi trăi foarte bine fără să citeşti. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumuseţea muzicii lui Mozart. În ce mă priveşte, mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărţi. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc aşa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută.” Există în comunitatea românilor de la Denver chiar absolvente de filologie, care declară că, fiind nevoite să activeze într-un domeniu practic, cum este cofetăria, nu mai sunt în stare să se apropie de o carte, oricât ar fi ea de interesantă. În realitate, este o problemă de filozofie personală și de rigoare a distribuirii timpului, căci hrana spiritului este la fel de necesară ca și cea biologică, iar pierderile pe care le înregistrezi astăzi, sub apăsarea ignoranței și inerțiilor de tot felul, se recuperează extrem de greu în viitor și se resimt la generațiile de tineri, care nu au în familie un model de preocupare intelectuală.

Luând cuvântul pentru final, universitara de la Sibiu a simțit nevoia să atragă atenția asupra importanței pe care trebuie să o dea colectivitatea românilor de la Denver copiilor, generația de mâine, exemplificarea ei plecând de la cuvintele adresate în aprilie 1986 de filozoful Constantin Noica liceenilor cu care dialoga:”Lumea oamenilor se împarte în două: în subiecte umane și obiecte umane. Sunteți la vârsta la care trebuie să vă hotărâți să încercați să ajungeți subiecte umane. Dacă vreți să rămâneți obiecte umane n-aveți decât. Vă folosește realitatea într-un fel sau altul… Astăzi, tineretul de pretutindeni nu mai este valabil prin ceea ce este, ci prin ceea ce știe (s.n.) Merită să încercați. Este vârsta la care încercarea trebuie făcută.“ Anca Sîrghie a sfătuit părinții să valorifice aptitudinile și talentele copiilor lor, cărora să le asigure o bază culturală temeinică, astfel ca să nu pățească rușinea unor studenți la Universitatea Harvard, care, oricât ar fi de inteligenți, nu știu prin ce se desparte America de Europa. În încheiere, dânsa a mulțumit profesorului Doreanu pentru semnalarea revistei „Buletinul Bibliotecii Române. Studii și documente române”, care apare într-o nouă serie la Freiburg în Germania, unde comunitatea conaționalilor noștri este puternică. Iată o altă parte a diasporei române care are inițiative importante, ce merită cunoscute.

În tot răstimpul celor două ceasuri, cât a durat emoționanta reuniune aniversară, pe ecranul sălii sociale s-au proiectat imagini ilustrative, care au susținut trăirea participanților, încântați să rememoreze atâtea momente de curată trăire românească și de necesară îmbogățire spirituală din cei 5 ani de activitate culturală la Denver.

Dana Anadan

Nebunul cu ochii închişi. Poveşti de viaţă

Posted by Stefan Strajer On January - 18 - 2017

Nebunul cu ochii închişi. Poveşti de viaţă

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, USA)

 

Recent a apărut la Editura INTEGRAL din Bucureşti o carte interesantă, demnă de atenţie, „NEBUNUL CU OCHII ÎNCHIŞI” ce consemnează aducerile aminte ale lui Mony Bordeianu în dialog cu Doru Ionescu. De la început, autorul ne avertizează că volumul nu este o lucrare de beletristică, nu e nici o autobiografie şi nici măcar o expunere exactă a celor întâmplate de-a lungul anilor, ci e doar o încercare de a relata nişte „poveşti de viaţă”.

Este îndeobşte cunoscut că nu există o reţetă generală pentru redactarea unei recenzii, pe considerentul că fiecare carte este un unicat. Originalitatea lucrării care, în mod evident, trădează un profund caracter autobiografic probând o adevărată abundenţă de păreri personale şi argumente proprii captivante, mă îndreptăţesc să purced la o prezentare incitantă şi agreabilă a scrierii.

Referitor la autor, titlul lucrării şi background-ul cărţii, se impun din start câteva precizări. Mony Bordeianu este unul dintre fondatorii trupei Phoenix, ce se numără printre primele formaţii de muzică rock din România, membrii săi abordând numeroase subgenuri ale rock-ului, itinerarul stilistic desfăşurat pe aproape jumătate de secol, pornind de la muzică beat, rock psychedelic şi hard rock şi ajungând la etno-rock. Înfiinţată în 1962 sub numele de „Sfinţii”, trupa a cărui lider incontestabil a fost şi este Nicu Covaci, grupul a marcat tinereţea generaţiilor de români şi a lansat mari muzicieni şi piese nemuritoare. Mony Bordeianu a fost cel dintâi solist al trupei noastre atât de iubite. Visător înveterat, a plecat în lume într-un moment în care Phoenix era pe culmile succesului după ce ajunsese foarte îndrăgit, chiar adulat, show-ul său fiind de neegalat în România. „Viaţa lui Mony Bordeianu, solistul şaizecist de la Phoenix. Plecat în plină glorie şi pe nepusă masă în America, după şapte ani revine în Europa, să renască alături de cei ce i-au dat re-nume. Dar Vremurile s-au schimbat. O poveste adevărată cu tâlc şi…cântec, la propriu şi la figurat!” (Doru Ionescu).

Cartea reproduce traseul autorului constituit din înşiruirea evenimentelor evocate în cadrul unui dialog cu Doru Ionescu, cel care „recidivează” (pentru a câta oară?!) în recurgerea deosebit de plăcută şi atrăgătoare la tehnica interviului. Mony Bordeianu vorbeşte deschis şi fascinant despre viaţa şi dragostea lui secretă, despre muzică şi rătăcirile sale prin lume. Titlul ales este numele unui cântec devenit una dintre cele mai îndrăgite compoziţii ale grupului (text: Florin-Mony Bordeianu; muzica: Florin-Mony Bordeianu şi Nicu Covaci).

Moni Bordeianu

Foto. Moni Bordeianu

Structura cărţii, realizată cu intercalarea între capitole a unor excelente intermezzo-uri cu oameni care au scris istoria formaţiei Phoenix sau au participat activ la evoluţia legendarei trupe (Nicolae Covaci, Petru Umanschi, Victor Cârcu, Mircea Baniciu, Victor Șuvăgău, Kamocsa Bella, Cornel Chiriac, Mugur Winkler), îi conferă o particularitate care incită şi mai mult.

În primul capitol, intitulat „Lumina zorilor”, autorul ne face cunoscute câteva date iniţiale privind biografia sa. Aflăm astfel că s-a născut într-o noapte de februarie a anului 1948, într-un sat nu departe de Timişoara, Dudeştii Noi, în casa bunicii, unde stăteau părinţii săi, o casă pe o stradă de la marginea satului, „cu vecini nemţi şi ţigani”, o casă lipsită de curent electric, fără apă curentă, „cu toaleta în spatele casei, lângă grajdul cu porci, gâşte şi găini”. Din câte îşi aduce aminte, copilăria i-a fost frumoasă şi fericită. A fost botezat ortodox, dar la cinci ani a trecut la catolocism, bunica şi mama sa fiind nemţoaice. Anii petrecuţi la Dudeştii Noi au fost cei mai ușori şi fără griji, cei mai fericiţi şi veseli din viaţa lui. „O viaţă simplă, însă fericită”. În anul 1960, împreună cu familia, s-a mutat la Timişoara, ceea ce însemna „oraş, lume, tramvaie, maşini și o locuinţă cu lumină electrică, baie, aragaz, apă la robinet”. A intrat la liceu, făcea canotaj şi s-a îndrăgostit. În acest timp, a avut loc prima întâlnire cu muzica, declanşând o schimbare interioară şi prevestind ceea ce va urma, împrejurarea datorându-se unui vecin de-al său, „un domn mai în vârstă, gras, diabetic, dar cu o vastă poftă de viaţă”, care îl invita mereu să asculte Ray Charles, „Fats Domino”, Little Richards ş.a.

Capitolul al II-lea, „Vremuri”, ne prezintă noi informaţii despre familia sa trăitoare în satul natal, „un sat plin de şvabi” şi despre anii copilăriei. „Bunica era şvăboaică, mama era şvăboaică, iar tata a fost alocat în acel sat ca învăţător sau ca profesor şi aşa a cunoscut-o pe mama”. Destăinuirile sunt fără echivoc: „Tata, Ion Bordeianu, a fost învăţătorul mamei, ea – eleva lui (…). Tata fusese ofiţer în război, iar după aceea l-au făcut învăţător; mai târziu, a lucrat ca inspector contabil la Judeţ, la Timiş, alocat pentru colectivele agricole, ceea ce ne-a ajutat să nu ducem lipsă de fructe, carne etc. Mama, Ana Bordeianu, născută Keller, era casnică, iar bunica lucra la colectiva din sat. După naşterea mea, tata a fost mutat la Bihor, iar mama şi cu mine am mers după el”.

Copilăria, frumoasă şi fericită, i-a fost marcată de multe schimbări de localităţi. După Bihor s-a mutat la Biled (jud. Timiş), din nou la Dudeştii Noi, la Lugoj şi iar la Dudeştii Noi. „Acum, când îmi amintesc, îmi dau seama că toată viaţa mea a fost o continuă călătorie”. Revenind la vârsta de 12 ani, care a însemnat mutarea la Timişoara, Mony Bordeianu îşi aduce aminte: „Mergeam des la film, eram mare-mare iubitor de film – asta a fost marea mea pasiune (tata a fost un timp, în tinereţea lui, pe vremea regelui, înscris la actorie la Viena – şi azi este pe lângă muzică, desigur. Mama luase şi ea ore de cântat la Opera din Timişoara, aşa că mama şi tata cântau des împreună, pe două voci, când era chef la noi sau aveam musafiri. Muzica era always in the air (…) Mă duceam de cel puţin trei ori pe săptămână la film, că erau vreo două-trei cinematografe şi la fiecare rula alt film”.

A început devreme cu muzica, melodiile, sunetul de instrumente, ritmurile şi dansul l-au atras de mic copil. Avea un vecin care cânta la chitară împreună cu un prieten de-al lui. Cu acesta a început, învăţând câteva acorduri, după care a ajuns încet-încet să cânte câteva bucăţi. Puiu Lazaru, mare chitarist de jazz şi foarte cunoscut în Timişoara, i-a devenit bun prieten şi l-a încurajat să se apuce serios de chitară. Petru Umanschi a fost însă cel care a contribuit enorm de mult la dezvoltarea sa şi l-a determinat să se îndrepte către muzică, fiind primul care i-a descoperit talentul.

Nicu Covaci si Moni Bordeianu concert in anii 1960 la Timisoara

Foto. Nicu Covaci si Moni Bordeianu la un concert in anii 1960 la Timisoara

Cu farmecul personal, Mony Bordeianu îşi aminteşte despre acele vremuri astfel: „Eu primeam pe atunci haine de la bunica mea care, între timp, plecase în Germania. Aveam geacă de piele, pantaloni strâmţi de catifea verde, cămăşi interesante… şi mai şi zdrăngăneam puţin la chitară. Eram interesant! Şi după aceea, când l-am cunoscut pe Nicu, s-a dezvoltat chestia asta cu muzica”. Întâlnirea cu Nicu Covaci s-a petrecut la un bazin de înot pe care îl frecventau amândoi. Au constatat că erau vecini şi că fiecare făcea şi muzică, că fiecare cânta la chitară şi aşa au început să cânte împreună. Au fost fermecaţi amândoi de refrenele celor de la „The Shadows”, de acompaniamentele cu trei chitare şi o tobă, imginea aceea contând cel mai mult pentru ei. Pe atunci, Mony începuse deja să cânte cu formaţia „Uranus” (Petr Wertheimer la saxofon, Paul Weiner la pian, Pilu Ştefanovici la tobe, Harry Coradini, voce, un chitarist şi Bordeianu, cu o chitară pe care i-o trimisese bunica, dar care mima doar, chitara nefiind conectată la priză… „Eu eram la chitara asta…şi la dans, adică făceam show! În geaca mea de piele parcă eram Elvis, fără să-l fi văzut vreodată. Ăsta a fost începutul meu!”.

„Vino să ne ascundem sus în nori!” este secţiunea care ne apropie de începuturile formaţiei. Aflând că Nicu Covaci vrea să-şi facă trupă (el, împreună cu Kamo Bella, aveau o „brigadă de agitaţie” la liceu), Bordeianu a început să se întâlnească zilnic cu el, dimineaţa, înainte de a merge la şcoală. Cântau pe două voci de la „Cielito Lindo” până la „Love me do”, hit-uri la acea vreme. Fiind vecin cu Nicu, care stătea la două străzi paralele de el, făcând şi canotaj împreună şi cântând împreună, a fost uşor să întemeieze o formaţie, cu un alt vecin, Claudiu Rotaru şi cu Kamo Bella, pe care îl ştia de la brigada liceului. Cântau de toate, dar, între timp apăruse o muzică nouă, promovată de „Shadows” şi, în special, „Beatles”, pentru ei o adevărată revelaţie, determinându-i să repete intens şi să îşi şlefuiască repertoriul. Au întâmpinat greutăţile inerente acelor ani (lipsa instrumentelor, a unui amplificator etc.), care, depăşite, le-a asigurat ocazia de a cânta la Facultatea de Mecanică. „Cântam tot ce ştiam noi atunci, asta era prin ’64-’65, şi ţin minte că deja cântam „Satisfaction” pe-acolo…, cred că era în ’65. Şi aşa a început. Şi am continuat la Mecanică, până nu ştiu de ce nu ne-au mai dat voie”.

Capitolul al IV-lea, „Nebunul cu ochii închişi”, debutează cu referirea la numele formaţiei care în 1965 era „Sfinţii”. „…de la început, de când ne-am zis formaţie, ne-am şi gândit cum să ne numim: Sfinţii. Nici nu ştiu cine a venit cu numele ăsta. N-am avut atât de mult de-a face cu serialul Sfântul, cred. Ne-am zis Sfinţii din cauză că eram rebeli şi mai golani, cum se zicea”. Pe zi ce trecea, Mony Bordeianu şi Nicu Covaci erau tot mai buni prieteni, compuneau şi prelucrau împreună, erau nedespărţiţi. Au reuşit amândoi la facultate, Bordeianu la Educaţie Fizică şi Sport, iar Covaci la Arte Plastice. Şi-au făcut cadou, acompaniaţi de un prieten, o excursie pe jos, cu rucsacurile în spate, de la Timişoara până la Muntele Semenic, care a durat o săptămână. După primi doi ani de facultate, Mony a trecut la fără frecvenţă pentru a se putea preocupa mai intens de formaţie a cărei activitate devenise una de anvergura.

Următorul capitol, „Miezul nopţii”, evocă ascensiunea Phoenix-ului… de fapt, a „Sfinţilor”. Anul 1968 a fost unul de referinţă în evoluţia trupei. Cu „Nebunul cu ochii închişi”, „Culegătorul de melci”, „Vremuri”, au fost admişi să participe la finala Festivalului Studenţesc de la Iaşi. Din juriu făcea parte şi celebrul Johnny Răducanu, dar de o covârşitoare importanţă s-a dovedit a fi întâlnirea cu Cornel Chiriac care i-a apreciat şi îndrăgit imediat. Trebuie spus că acesta, pe lângă că era un remarcabil manager, producător şi mentor, i-a devenit ulterior, lui Bordeianu, un prieten deosebit care îl accepta aşa cum era. De la festival, formaţia a plecat cu Chiriac direct la Bucureşti pentru a antama imprimarea primului disc. Pe durata a două săptămâni, acesta a aranjat toate treburile, a deschis toate uşile şi le-a înlesnit agreabile întâlniri cu Dichiseanu, Liviu Tudan ş. a.

Merită reprodusă relatarea, în stil propriu, a amintirii privind importanţa evenimentului şi a primelor consecinţe: „…mai ales de atuncea, de la Iaşi, am simţit ce viitor avem. Şi s-a văzut că oriunde cântam, oriunde aveam succes. Chiar şi atunci când am cântat la Balul Bobocior de la IATC din Bucureşti, când ăştia de la partid, care aveau fiicele acolo, au venit şi au cerut să ne schimbăm numele, să cântăm româneşte. Printre cei care au insistat mai apoi să ne afiliem la Casa Studenţilor din Timişoara a fost şi Ion Iliescu, viitorul preşedinte al României. Pe atunci, era şeful UTC-ului din ţară şi ne-a ţinut o morală, că nu merge ca noi – fiind studenţi – să ne agităm aşa, de capul nostru. La revenirea la Timişoara, am intrat la Casa Studenţilor şi am fost trimişi la festivalul de la Iaşi, în 1968. Noi plecaserăm la Bucureşti să cântăm la balul bobocilor, cu toată gaşca, cu sculele, toţi, cu toate, cu avionul. Pe avion, dă-i cu băutură, când am ajuns eram tocmai în formă. Acolo l-am cunoscut pe Vali Ceauşescu, un băiat drăguţ şi fin, parcă provenea din altă familie… După balul bobocilor de la IATC, am zis că Sfinţii nu mai merge în niciun caz. Atunci, după câte îmi aduc aminte, din câte am auzit şi de la Kamo, Claudi a venit cu ideea. „Hai, să ne numim Phoenix. Ne renaștem”. Ăsta a fost mesajul din spatele noului nume”.

Atunci au fost lansate nemuritoarele „Vremuri”, „Canarul”, „Nebunul…”, formaţia beneficiind de aportul unor prieteni de nepreţuit, Şuvăgău şi Cârcu, care le-au asigurat textele. În ’68 şi 69, trupa a cântat câte trei luni la mare: în primul an, la Mamaia, iar în al doilea, în Eforie Nord. Asta a însemnat cântat în fiecare zi (de fapt, noapte), ceea ce a rodat şi a sudat enorm trupa. Atunci s-a legat o frumoasă prietenie cu Nancy Brandes şi cu Ovidiu Lipan-Ţăndărică, formaţia „Roşu şi Negru” cântând la un restaurant vis-a-vis de clubul în care se produceau cei de la Phoenix.

Diviziunea cărţii „Hei, pletoşi, cu pantaloni strâmţi şi soioşi!” ne previne din chiar prima propoziţie despre stadiul evoluţiei membrilor trupei: „Deveniserăm idoli şi vedete, chiar eram o gaşcă deosebită. Aveam cămăşi făcute de mama lui Nicu, pantaloni cum purtau Rolling, făcuţi de un croitor priceput, cizme la comandă”. Este evocată apoi o mare dragoste, cu Marieta: „Eram o pereche interesantă, toată lumea zicea prin oraş Mony şi Marieta se plimbă la Violeta (o cofetărie). Cu toate că m-a înşelat la un moment dat, eu, mai romantic şi pentru că îi promisesem „dacă plec din ţară vin, mă căsătoresc cu tine şi te scot de aici”, am şi făcut asta”.

Următorul pas al itinerarului aducerilor aminte, „Ar vrea un eschimos”, readuce în memorie două piese de arhivă ale formaţiei, şi anume, „Pădure, pădure” şi „Bun îi vinul ghiurghiuliu”, iar în continuare „Totuşi sunt ca voi” şi sunt evocate filmul „Canarul şi viscolul”, precum şi condiţiile în care au fost create textele şi melodiile unor compoziţii ca „Vremuri”, „Canarul”, „Totuşi sunt ca voi”, „Omul 36/80”, participarea la primul festival de muzică pop, organizat de studenţii de la Arhitectură, 16-22 decembrie 1969.

Capitolul al IX-lea, intitulat „Vânt hain, ce m-ai dus spre apus”, este unul de mare semnificaţie în istoria trupei, relevând amănunţit un moment de o imprtanţă covârşitoare în viaţa celui intervievat, plecarea din ţară. Mony Bordeianu a plecat renunţând la viaţa sa de excepţie alături de membrii formaţiei Phoenix, datorită familiei sale. Problema plecării din ţară s-a pus în familia sa dintotdeauna, deoarece bunica şi mama lui erau de naţionalitate germană. Strămoşii familiei din partea mamei de prin preajma oraşului Ulm, pe vremea Austro-Ungariei, regina Maria Elizabeta a Austriei oferindu-le, prin secolul al XVI-lea, şvabilor, pământ în Banat. După primul război mondial, pe la 1919, părinţii bunicii au plecat în America, bunica rămânând pe când avea 15 ani, în România. Pe atunci, nu s-a pus problema ca bunica să plece şi ea. Dar, după al doilea război mondial, sora mamei, care era împreună cu un neamţ din armata hitleristă, a trebuit să fugă din România, stabilindu-se în Germania. Cam prin 1953, bunica autorului a depus actele ca mama, el şi fratele său să plece şi ei în străinătate. În anul 1958, doar bunica a primit actele de plecare, cei rămaşi chiar uitând de această chestiune. După vreo trei-patru ani, au decis, însă, să depună din nou actele şi iarăşi au fost respinşi. Bunica venea permanent în vizită în ţară şi aducea discuri, staţii de amplificare şi chitare, dar şi insista să-şi depună din nou actele. La îndemnul unui lucrător din Securitate, tata lui Mony a divorţat, împrejurare care putea facilita aprobarea plecării mamei cu copiii şi crea condiţii pentru posibilitatea de a uza de cererea de reîntregire a familiei. Când nimeni nu se mai aştepta, în martie 1970, solicitanţii au fost chemaţi la Miliţie pentru a-şi ridica documentele de plecare. Urmarea imediată a fost că Mony Bordeianu s-a trezit dat afară de la facultate, chiar cu puţin timp îainte de examenul de stat.

Plecarea a fost determinată de un moment de cumpănă evocat cu emoţie: „atunci, noi cu Phoenix-ul eram practic la apogeul nostru, ieşise al doilea disc, aveam concerte, aveam turnee cu Teatrul de Revistă din Ploieşti, mergea totul bine, aveam cântări, eram deja cineva. Şi-atuncea am primit aprobarea. Am stat să văd ce fac, ce fac, ce fac… rămân… plec… Dacă eu nu aş fi plecat, mama şi cu fratele meu n-ar fi plecat, iar bunica ar fi murit acolo de durere de inimă!  Frate-meu avea 15 ani, m-am gândit că poate îi stric viitorul… eh, şi-aşa m-am hotărât să plec… şi am plecat! De ce? De ce am lăsat Phoenix? Nu aş vrea să treacă nimeni prin starea mea de atunci. Durere şi tristeţe e puţin spus. Pentru că eram rupt în două. Pe de o parte era familia mea şi pe de altă parte, viaţa mea toată: trupa, prietenii, Nicu, Marieta, viitorul meu…”.

Nicu Covaci si Moni Bordeianu pleaca in turneu national in luna martie Vremuri – Remember the 60

Concertul de adio care a avut loc la Sala „Olimpia” din Timişoara este redat cu nostalgie, în aceiaşi termeni: „A fost un concert frumos. Am cântat tot ce-am vrut. Ne-am datr drumul. Mai ales eu. A fost şi aşa, un fel de tristeţe şi amărăciune, care s-au transformat puţin în agresiune, că trebuie să plec, şi că asta e…Şi zic: „Acuma pot să spun şi eu ce am pe suflet, anumite lucruri care mă deranjează”. Mă rog, pe vremea aia, fiind tânăr, şi – vorba aia – rebel, le-am zis la toţi ăştia care erau în costum şi cu cravată să iasă afară că sunt tâmpiţi. Astăzi gândesc altfel, dar când eşti tânăr eşti surescitat în astfel de situaţii. Poate am fost nelalocul meu, dar a rămas în anale că Bordeianu atunci a zis să iasă afară toţi ăştia cu costum şi cu cravată că-s tâmpiţi”.

În următoarea secţiune, a X-a, „Floarea stâncilor”, este consemnată plecarea în iulie 1970 în Germania, cu trenul, sosirea la Munchen, întâlnirea cu Cornel Chiriac la care Mony a locuit trei luni însoţindu-l la Radio „Europa Liberă”, perioada de aşteptare a actelor necesare intrării în Statele Unite ale Americii.

Capitolul al XI-lea, „Back to the family”, rememorează şocul Occidentului şi perioada petrecută la Munchen cu Cornel Chiriac, asistând la toate concertele care aveau loc acolo. Chiriac, având acreditare, i-a asigurat participarea la concerte cu formaţii celebre, precum: „Taste”, „Deep Purple”, „Free”, Rory Gallagher, Duke Ellington.

În 21 octombrie 1970, Mony Bordeianu a ajuns în Statele Unite, la New York, unde a locuit la sora mamei, în Bethlehem. Un an de zile nu a lucrat, preocupat să înveţe bine limba engleză. După aceea şi-a luat „green-card”-ul, carnetul de conducere şi o maşină, s-a angajat şi a lucrat la o fabrică. S-a mutat într-un apartament nou împreună cu fratele său, mergând la concerte cu „Jethro Tull”, „Yes”, „Emerson, Lake & Palmer”, Eric Clapton, „Derek & The Dominos”, The Humble Pie”, „Earth, Wind & Fire”. În State, „am încercat să am formaţie, am cântat pe ici, pe colo, la studenţi, la cârciumă, în deschidere la o trupă. Am făcut şi compoziţii proprii acolo, dar nu s-a legat. Nici din punct de vedere sufleteşte, nici din punct de vedere muzical”.

Bordeianu s-a întors în ’72 în România, s-a căsătorit cu Marieta şi a rămas până ce aceasta a primit paşaportul şi viza pentru S.U.A. A venit şi fratele său pentru a-şi petrece vacanţa şi în noiembrie ’73 au plecat toţi trei în America. Băieţii de la Phoenix ajunseseră şi mai mari, dar cu alte piese.

Revenit în State, a lucrat la o fabrică de textile, unde, după ce urmase o şcoală, a ajuns managerul vopsitoriei. După ce s-a despărţit de Marieta, prin 1976, a fost DJ la „Vocea Americii” şi a făcut imprimări pentru „Europa Liberă” până în anul 1977 când s-a întors în Europa. „Viaţa mea în State s-a desfăşurat în mod normal, ordinar şi plictisitor. Sigur că am văzut trupe pe care mi le-am dorit atât de mult cât am fost în ţară să le văd, am ascultat multă muzică, o aveam pe Marieta şi încă alte multe bucurii, ocazionale. Dar îmi lipsea trupa, îmi lipsea să fac muzică, îmi lipseau prietenii. În cei şase-şapte ani petrecuţi în State nu am avut un prieten. Sunt altfel de oameni, nu se leagă de sufletul meu…”.

În „Gypsies on the run” este povestit cel mai frumos moment din viaţa de până atunci a autorului: reîntâlnirea în Germania cu membrii formaţiei Phoenix, fugiţi din România. Era 29 iulie 1977.  „E de nedescris sentimentul pe care l-am simţit, să-i văd iar pe băieţi, pe Nicu, Ţăndărică, pe care îl ştiam de la mare şi de la festivaluri, când cânta cu Roşu şi Negru, în 1972, pe Krauser l-am cunoscut atunci”.

Mony Bordeianu nu s-a mai întors în State. A rămas cu băieţii doi ani, cântând destul de des. La început totul a fost frumos. Ulterior, cântările au devenit tot mai rare, banii pe care îi adusese din State, vreo 6.000 $ pe care îi obţinuse din vânzarea maşinii acolo, se cam duseseră. Lipsa cântărilor, banii şi faptul că apăruseră tot felul de neînţelegeri legate de drumul pe care trebuiau să o ia, au făcut ca, pe undeva, firul să se rupă. „Eu n-am avut voie să lucrez, fiind american, doar dacă eşti neamţ sau dacă eşti din Europa primeşti mai repede de lucru (…). După un timp mi s-a dat de lucru la Volkswagen. Trei luni am fost la banda rulantă, instalam faruri, stopuri”. A făcut apoi o şcoală de management („Industrie Kaufmann”), după care a început să lucreze la controlul calităţii în domeniul stivuitoarelor, devenind ulterior manager de achiziţii de stivuitoare „Mitsubishi” din Japonia. La un moment dat, firma a dat faliment, fapt pentru care Bordeianu a lucrat din anul 1998 la firma de mezeluri „Dieter Hein”, rămânând prieten cu patronul şi familia acestuia.

Capitolul „Jimmy is doing all right” face o trecere în revistă a reunirii periodice cu băieţii de la Phoenix: 1992, când Dan Chişu a organizat un mic turneu Bucureşti-Timişoara; reunirea formulei şaizeciste în 1994, la Sala Palatului şi în Timişoara; maratonul de cinci ore de la Sala Palatului şi, apoi, la Polivalentă, în 2002; lansarea în anul 2008 a discului „Back to the future”; turneul din 2014 cu muzica anilor ’60.

Cred că merită să menţionez relaţia specială cu liderul Phoenix, Nicu Covaci, ştiut fiind că sunt caractere total opuse. Mony este rebel, romantic şi mereu îndrăgostit, în timp ce Nicu este dur şi permanent răzvrătit. Mony Bordeianu nu s-a dezis niciodată de Nicu Covaci şi a sărit întotdeauna să-i ia apărarea, legându-i o prietenie de o viaţă, conchizând: „Nicu e mai mult decât prieten, nici nu se poate spune exact ce este, e probabil jumătatea care îmi lipseşte mie. Pe Nicu îl consider frate cu litere mari (…). Nicu e un om de caracter pe care ceilalţi nu o să-l atingă nici într-o sută de ani. Faţă de mine, cel puţin, cred că a rămas corect, cinstit şi un prieten de valoare. Există un fel de legătură între noi, care are şi apă şi foc…”. Recunoaşte chiar că în ultimii ani l-a ajutat să se reinventeze, muzical vorbind: „Cei mai frumoşi ani… în perioada asta, 2007-2010. Concerte de aniversare, premierea de la Palatul Cotroceni (…) o ocazie frumoasă, mare onoare pentru noi. Când mă uit înapoi, îmi dau seama că nu există decât un reper în viaţa mea, Phoenix şi Nicu Covaci. Plus dragostea”.

În fine, închei succinta mea prezentare a cărţii cu motto-ul scrierii, pe care autorul îl invocă totdeauna cu deferenţă: „A wise man said: It is essentially wrong to love someone, when that someone doesn’t love you. A heart shouldn’t do that.  Me, I had a lot of qualities, but to be wise was not one of them”.

Dorin Nadrau

Foto autor recenzie: Dorin Nadrau

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors