Archive for the ‘Romani in lume’ Category

La Campul Romanesc – Hamilton (Canada)

Posted by Stefan Strajer On August - 8 - 2009

corneliu-florea

La Câmpul Românesc

Autor: Corneliu Florea

MOTTO
Dorinta de a darui izvoraste din iubire si pretuire.

De când am aflat de CÂMPUL ROMÂNESC de la Hamilton – Ontario (Canada) am dorit sa merg sa-l vad, sa fiu si eu acolo intr-una din acele saptamâni de intrunire a românilor de pretutindeni, la daruirea lor pentru identitatea si cultura româneasca, pentru propasirea idealurilor românesti. La inceput, ani de zile, nu mi-am putut permite material o asemenea dorinta, multumindu-ma sa citesc cu deosebit interes CUVÂNTUL ROMÂNESC – cea mai buna publicatie româneasca anticomunista din deceniile opt si noua ale secolului XX.  Pentru ca, atât Câmpul Românesc cât si Cuvântul Românesc au fost rodul daruirii patriotice a legionarilor scapati de prigoana din România si pe care propaganda comunista si antiromâneasca le-a etichetat defaimator drept focare revansarde legionare – netinând cont de drepturile inscrise in United Nations Universal Declaration of Human Rights aprobata in 1948 – iar cei ce se apropiau de ele erau clasificati de comunisti drept legionari, dusmani ai clasei muncitoare si ai cuceririlor  revolutionare. Efectul acestei propagande comuniste nu a fost cel scontat, a fost invers, de bumerang, fiindca in decursul anilor la Câmpul Românesc si Cuvântul Românesc au venit si colaborat patrioti români din toate categoriile social-politice, de toate vârstele si profesiile, prezentând cu aplomb si discernamânt  realitatea nefasta  a dictaturii comuniste, demonstrând continuu ca nu este vorba  de nici o cucerire revolutionara ci de o dictatura comunista impusa prin forta tancurilor de la Rasarit. La publicatia Cuvântul Românesc am fost acceptat sa colaborez, absolut voluntar si autonom intre 1981 si 1987, dar nici macar in acei ani nu am participat la saptamânile culturale de la Câmpul Românesc.
Acum a venit momentul implinirii acestui pelerinaj la locurile unde flacara culturii românesti si-a luptei anticomuniste a fost aprinsa si purtata de sute si mii de români din Nord America incepând din 1951, când au cumparat Câmpul  Românesc si, prin forte proprii, au inceput sa-l amenajeze iar din 1977 au initiat si editat, tot prin forte proprii, Cuvântul Românesc publicatie fara echivalent prin clarviziune si curajul patriotic nici pâna in zilele de azi. Ce m-a pornit in acest  pelerinaj acum, in Iulie 2009, nu este invitatia in sine, au mai fost si in trecut, ci poetul si scriitorul  Alexandru Tomescu, fata de care am o deosebita consideratie din simpatie personala si multe motive obiective.
Din Winnipeg-ul preeriei canadiene pâna la Câmpul Românesc – Hamilton  sunt peste 2300 de km pe care m-am hotarât sa-i parcurg la volan  (draivuindu-i cum am zice in romglenza, atât de la moda in România de azi) alegând traseul  printre si peste Marile Lacuri Nord Americane. Astfel din provincia canadiana Manitoba am trecut in partea de nord a statului american Minnesota pâna la Marele Lac Superior, la Duluth. Aici, peste un golf al marelui lac, am trecut in statul Wisconsin iar drumul la inceput m-a purtat de-a lungul malului Lacului Superior, apoi pe lânga Lacul Michigan pâna la strâmtoarea dintre Lacul Michigan si Lacul Huron pe care am trecut-o pe cel mai mare si majestuos pod suspendat nord american. Peninsula Michigan de jos am strabatut-o pe o exceptionala autostrada spre sud pâna la Port Huron, unde se afla o alta strâmtoare a Marilor Lacuri, cea dintre Lacul Huron si Lacul Erie. Aici, americanii si candienii au ridicat un impresionant pod metalic sa le uneasca tarile. Trecându-l am intrat in  provincia canadiana Ontario, de unde mi-a mai ramas doar o aruncatura de bat pâna la Câmpul Românesc! Nu puteam sa nu fac aceasta paranteza de traseu, de o vasta si unica frumusete continentala, cu lacuri cât niste mari, o adevarata nemarginire naturala datatoare de uimire si bucurie calatorilor, prin care trecând ne dam seama si cât de de mici si efemeri suntem, dar, curios, in acealasi timp putem realiza ca suntem inzestrati cu puterea de absorbtie si percepere spirituala, intelectuala a nemarginirii…
Câmpul Românesc se afla undeva in mijlocul peninsulei provinciei Ontario, in plina natura, departe de autostrazile dintre marile orase. E un spatiu de 25 de hectare, la intrarea caruia pe o tabla cu tricolor româneasc scrie Romanian Park si de unde incepe un drum strajuit de copaci. Apoi pe stânga se deschide un parc unde se afla o troita româneasca inconjurata de busturile unor mari personalitati culturale românesti ce au trait si creat româneste in exil. Urmeaza o arie de picnic sub copaci batrâni si Centru Cultural “Nae Ionescu”, spatios si frumos pavoazat interior, având o biblioteca ticsita, o camera cu spicific româneasc si alte, multe dependinte necesare. De la Centrul Cultural se coboara la un mic râu lenes peste care o punte urca la Capela Ortodoxa cu Clopotnita. Pe o latura a câmpului exista multe case de vacanta pe fundatie sau pe roti, fiecare cu o gradina oglindind personalitatea stapânului ei. Este inca mult spatiu ce asteapta sa fie folosit, amenajat. Totul mi s-a parut cunoscut, implinit româneste la care as mai fi adaugat un catarg cu un tricolor românesc, fiindca in Nord America fiecare e liber sa-si ridice steagul natiunii sale pe proprietatile ce ii apartin. A se vedea si la alti nord americani.
Dintre gazde, de la inceput, am dat mâna cu Domnul George Balasu si Doamna Lena promotori ai acestei asezari, apoi m-am imbratisat de bucuria intâlnirii cu Alexandru Tomescu, cel care a intâmpinat si tratat cu ospitalitate româneasca pe toti oaspetii veniti din Canada si Statele Unite. Preotul Dumitru Ichim, o binecunoscuta personalitate româneasca din Canada, cu mult har crestineasc a oficiat in aceasta saptamâna utrenia si vecernia iar ospatarea noastra o datoram Doamnelor Câmpului Românesc, carora le suntem mult recunoscatori.
In cele trei zile cât mi-am permis sa stau, fiind supusul timpului meu, am participat la conferintele si discutiile ce se tineau dupa cina si deobicei durau  pâna dupa miezul noptii. Pentru mine au fost trei zile deosebit de valoroase, cunoscând români de la care am aflat si invatat multe.

nicapetreecrotonda2
Prima seara la care am participat a fost cu adevarat o manifestare de cultura româneasca prin conferinta Domnului Sandu Sindile care a facut o reusita paralela intre viata si opera lui Nicolae Grigorescu cu a unui pictor canadian, Homer Watson, ilustrata cu reproduceri din operele celor doi. A fost si o seara de  poezie româneasca in care doua cenacluri, cel din Kitchener numit “Muntele Maslinilor” si cel din Toronto “Nicapetre” s-au intrecut, captivând auditoriul cu versurile lor. Pentru mine, netrecând pragul cenaclurilor si desprins de poezie de multi ani, a fost o mare revelatie, descoperind diferenta dintre a  citi poezia si de a o asculta recitata de poetul ei. Pe hârtie poate aparea palida, recitata este insufletita, vie, patrunde si te emotioneaza. Domnul Dumitru P. Popescu, editorul publicatiei OBSERVATOR din Toronto, a prezentat o interesanta expozitie de vechi publicatii si carti românesti, aducându-ne aminte de truda inaintasilor nostri ce au contribuit, cu sufletul si mintea la cultura româneasca. In seara urmatoare audienta a ascultat cu piosenie prezentarea patetica a profesorului basarabean Iacob Cazacu-Istrate despre Basarabia. Momentul reunirii Basarabiei cu România, atât de prielnic indata ce fosta URSS a anulat pactul Molotov – Ribbentrop, a fost impiedecat, stavilit ordinar de catre cea mai nefasta troica antiromâneasca dupa 1989: Ion Marcel Ilici Iliescu, Petre Roman, Adrian Nastase. Cuplul Emil Constantinescu si Adrian Severin au tinut linia trasata de troica, mergând mai departe prin tratatul lor cu Ucraina. Cât despre marioneta de bâlci, Traian Basescu, cu cât ii trec zilele cu atât românii isi dau seama de nulitatea caracterului sau si de perspectiva sigura ca nu va fi nici mai mult nici mai putin decât Ion Marcel Ilici Iliescu si Emil Constantinescu – Tapul. Istoria il va pune in aceeasi vitrina a rusinii cu ei.
De la Timisoara, Gerhard Binder publicistul si redactorul la radio, intr-o foarte aleasa limba literara româneasca a prezentat in stil nemtesc, sistematizat “România anilor 2008 – 2009”. Un tablou trist, cât peretele centrului cultural in care ne aflam. L-am ascultat mâhniti, fiindca avea dreptate. A staruit asupra confuziei, intentionat intretinute in strainatate, dintre rromi si români, intre comportamentul rromilor din mijlocul nostru, in spatiul nostru mioritic, dacic din care nu vedea solutia de iesire fiindca suntem ingraditi de sârma ghimpata a  polliticaly correctness-ului. Starea de fapte, ideea si consecintele irita pe toti românii, fiind un nod gordian pus in fata noastra pe care nu putem sa-l desfacem. M-am trezit ca iau cuvântul si, plecând de la faptul ca nodul gordian nu se desface ci se taie, am propus nici mai mult nici mai putin decât sa ne intoarcem la vechea denumire de daci ai Daciei lui Burebista si Decebal si sa-i lasam pe rromi-Rromei sa se numeasca cum vor daca asta cred ei ca le schimba apucaturile. Am crezut ca voi fi repezit ca protocronist legându-ma de “Badita Traian care a venit sa ne incruciseze cu legiunile lui, sa formam un nou popor, neolatin, mai destept si frumos decât dacii, dar nu chiar cât sunt ei rromanii din Rroma”. Când colo, ce sa vezi, celor de fata le-a surâs ideea si cu surâsul vom ramâne, fiindca de la idee la un puternic curent de opinie ce sa duca la fapta este o cale atât de lunga la români, ca mii de ani vor trebui de-or mai avea!
In cea de-a treia zi, la masa de prânz s-a produs un mic, foarte mic incident de opinii. Domnul Profesor Dr.Claude G. Matasa, o binecunoscuta si apreciata personalitate din exilul românesc (azi numit diaspora de unii, termen  neacceptat de altii) si, mai recent, consul onorific al românilor din Florida, s-a ridicat de la masa, si cu gravitatea-i cunoscuta, a spus ca va da citire scrisorii  adresata de Ion  Mihai Pacepa Asociatiei Culturale Române din Hamilton. Am ramas perplex, si nu numai eu, altii nedumeriti si uimiti, iar unii indiferenti. De unde pâna unde, si, mai ales, de ce in AD 2009 generalul de securitate Pacepa isi trimite solul prieteniei cu daruri verbale, lingusitoare la Câmpul Românesc unde se aflau si fosti detinuti politici de pe vremea când Pacepa era unealta de nadejde a dictaturii comuniste? De ce nu le-a trimis scrisori de apreciere si sprijin acestor detinuti politici atunci când erau in inchisorile comuniste, nu acum? Nu e greu de intuit, de descifrat, intentia si impactul compromiterii acestei redute anticomuniste de catre un tradator al României, numai ca e nevoie de o mica dezbatere argumentata. Intâi, pentru cei ce isi ridica sprânceana când altii sustin ca Pacepa este un tradator al României, un fals anticomunist ii poftesc pe cei ce ridica sprâncenele sa-si aminteasca daca dupa fuga lui Pacepa institutiile si intreprinderile la care erau angajati au ramas fara securistii si informatorii care ne supravegheau si terorizau psihic cu urmarirea, amenintarile si dosarele lor? NU, nici vorba, acel segment intern al securitatii a ramas nestirbit, Pacepa a distrus sistemul de informatie, spionaj si contraspionaj exterior al României, segment pe care il au toate tarile lumii, indiferent de regimul politic, segment foarte important pentru siguranta fiecarui stat. Acest segment, foarte greu de format si mentinut, Pacepa l-a pus pe tava strainilor, lasând România descoperita pentru un moment, moment de care au profitat din plin serviciile de informatii, spionaj si contraspionaj straine in tara noastra. (Acelasti lucru l-a facut si Iliescu cu Roman in Decembrie 1989 ca la trei luni sa fim socati de evenimentele de la Târgu Mures!). Al doilea, nu scoateti din ecuatie faptul ca generalul de securitate  Pacepa a fost sluga umila si profitoare a familiei Ceausescu timp de 15 ani. Dupa anumite date si argumente sustinute de fosta securitate Pacepa era deja urmarit  pentru neloialitate profesionala si parvenire materiala de pe urma  academicienei (a se citi cartea Colonelului de securitate Ion Mânzat). Pacepa nu-si poate sterge trecutul de sluga a tiraniei comuniste si de tradator de tara, prin deconspirarea serviciilor de informatii ale României, cu scrisori de genul celei citite de consulul onorific al românilor din Florida. Ascultati un pasaj  din scrisoarea lui: “Dragi prieteni, Permiteti-mi sa ma asociez, prin intermediul fostului meu coleg de facultate, Dr.Claude Matasa, celor ce va adreseaza calde felicitari cu prilejul celei de a 51-a aniversari, si sa-mi alatur umila recunostinta pentru contributia Asociatiei dumneavoastra la eliberarea tarii. Când se va scrie istoria adevarata a României, ea va consemna ca rachetele ce au distrus tirania Ceausescu au fost lansate de asociatiile emigratiei române din Occident si de postul de Radio Europa Libera”. Ni s-a facut greata de acest cabotin in total declin intelectual, caracter nu a avut niciodata, care ne-a stricat masa de prânz “cu rachetele lui” iar eu m-am revoltat pe mesagerul lui si m-am hotarât sa scriu un pamflet separat cu dovezi si argumente despre perfidia tradatorului Pacepa.
Seara a continuat cu o interesanta prezentare de diapozitive din Cambodia si Vietnam comentate doct de Prof. Dr. Claude G. Matasa. A urmat un alt profesor, un cercetator istoric, Paul Leu venit de la Seattle, care a prezentat martirul unui preot ortodox . A impresionat când din sala a luat cuvântul un fost detinut politic care a impartasit inchisoarea si lagarul cu preotul martir. Amintirea l-a emotionat, ne-a emotionat. Dupa aceasta serie de profesori a urmat un inginer, Domnul Petre Albulescu, care cu farmec deosebit a delectat audienta tinând o prelegere despre oamenii de stiinta români recunoscuti pe plan mondial, lasând in concluzie ideea ca luând in considerare toti parametrii, natiunea româna desi mica in comparatie cu multe altele, a dat mai multi si mari oameni de stiinta si cultura in secolul XX decât alte natiuni mai numeroase, cu invatamânt universitar mai  vechi si dezvoltat decât al nostru.
Mi-a parut rau ca a trebuit sa plec fara sa ascult conferinta Profesorului Dr. Nicolae Dima din Arizona despre “România si Omenirea in secolul XXI” fiind convins, ca va lansa idei interesante, critice ce vor fi aprins dezbatute si, dupa cât il cunosc, Nicolae Dima este un maestru in a stârni dezbateri interesante. In aceiasi masura regret ca nu il pot asculta nici pe ziaristul Grigore Culian, care editeaza cu profesionalitate NEW YORK MAGAZIN, un saptamânal românesc apreciat. Il simpatizez si mai mult acum dupa recentele dezvaluiri si acuzatii  intemeiate aduse conducerii Institutului Cultural Român din NY. Exemplul sau de argument, verticalitate si curaj ar trebui sa fie luat de multi din mass media româna, fiindca asta ramâne. Restul nu e nici apa de ploaie…
Am plecat pe drumul de intoarcere in preerie burdusit de impresii, idei, oameni cu faptele si comportamentul lor si pe parcursul a sutelor si sutelor de kilometri, printre Marile Lacuri Nord Americane, le-am tot macinat. Ma bucur ca am fost si eu acolo; una este a auzi indirect si a-ti imagina, altceva a vedea si a lua parte direct. Multumesc tuturor de primire si ospitalitate, ii apreciez pentru sufletul si munca depusa, fiindca au facut mult si inca mai sunt de facut, mentionând in acest caz pe energeticul Domn Dumitru Rachitan. Toti merita respect si recunostinta invitatiilor, a participantilor. Cât priveste gazda mea, Mihai Mincu, ce se recomanda cioplitor in piatra fiind insa un adevarat sculptor, sunt convins ca in timp va imbogati zestrea Câmpului Românesc lasata de Nicapetre. Parintele Dumitru Ichim renoveaza Capela cu Clopotnita iar scriitorul Alexandru Tomescu ce are in grija vasta biblioteca va scrie o istorie adevarata despre  Câmpul Românesc si Oamenii Lui.
Imi pare rau pâna la mâhnire ca, dintr-o suta de mii de români ce locuiesc in apropierea Câmpului Românesc – Toronto, Hamilton, Kitchener, Windsor – au venit atât de putini. O suta de mii de români nu au putut umplea o sala de 300 de locuri! E nelinistitor. Un conational incerca o explicatie metaforica: “Românii noului val de emigranti si-au lasat radacinile românesti in primul aeroport, ei au plecat numai dupa bani”. Chiar toti, toti? Nu pot sa cred, nu se poate! E drept, generatia noastra a venit pentru libertate, dar nu exista libertate fara bani, asa cum banii  nu pot tine loc de radacini, de neam. Oare sa fie românii cel mai usor de globalizat?! De ce nu asteapta, sa ia exemplul americanilor, a rusilor, chinezilor sau chiar pe al evreilor!
Am ramas suprins ca Ambasada Româna din Ottawa condusa de o poeta, Elena Stefoi, nu a vrut sa ne onoreze cel putin cu niste versuri in recitare personala, cred ca meritam si noi, românii de rând. Deasemenea, tânarul consilier cultural al ambasadei, Eugen Predatu, putea sa treaca macar cu niste pliante turistice din România. Absenta Consulatului Român din Toronto este de inteles; sunt doar trei si very busy-busy! Totusi, incercati dragi tovarasi si prieteni, priviti cum incearca si Pacepa sa se alature acum la vremea senilitatii sale, aflând ca  la Câmpul Românesc nu se poarta camasa verde, nici cea rosie, ci a fost si a ramas doar o rampa de lansare a  rachetelor impotriva comunismului si antiromânismului…
Un simtamânt de regret am deasemenea ca elevii si studentii români au fost asa de putin vizibili, dar dintre ei, unul, Justinian Ichim un autentic Che Guevara românesc, ne-a vorbit liber, in ton revolutionar, despre noul capitalism american ce are drept slogan “get  rich  or  die  trying”. Cam numai atât sa fi ramas din mândra si democrata societate nord americana? Sa mai privim! Apoi, tânarul Justinian Ichim a vorbit despre globalizare in care omenirea va fi uniformizata, sugerând  sa rezistam depersonalizarii prin cultura noastra nationala! Frumos. Ar fi bine, folositor ca acestea sa fie percepute si intelese si de asa-zisi atasati culturali  de prin ambasadele romane, de boierii mintii ai Bucurestiului, de mass media din România. (Nu asteptam percepere si intelegere de la ICR-urile lui  HRP,  el/ele având alte misiuni, dupa cum s-a vazut recent si la NY).
LA  REVEDERE CÂMP ROMÂNESC.
Corneliu Florea, Iulie 2009, Wawa la Lacul Superior

Nu ne mai dati lectii de unitate!

Posted by Stefan Strajer On August - 8 - 2009

eva-iovapoza

Românii din Ungaria

Autor: Eva Iova

Nu ne mai dati lectii de unitate!

De atâtea ori am auzit si de la Budapesta, si de la Bucuresti îndemnul „trebuie sa fiti uniti!”, încât eu una m-am scârbit deja si am încercat sa înteleg mesajul ascuns al acestuia. Si am ajuns la urmatoarea concluzie: aceasta idee fixa a politicienilor români si unguri nu este altceva decât o scuza pentru propria lor neputinta de a întelege problemele adevarate si a acorda ajutorul necesar comunitatii careia i se adreseaza. Exact asta se întâmpla si cu noi, românii din Ungaria. Primim sfatul de a fi uniti tocmai de la cei care sunt mult mai dezbinati decât noi. Pentru ca ei cred ca acest slogan suna bine si e numai bun pentru a transmite mincinoasa sugestie ca „o sa va ajutam când veti fi uniti”. Si totusi, cine cu cine sa se uneasca? De ce la Budapesta si la Bucuresti nu se unesc socialistii cu liberalii, sau democratii cu conservatorii? Sau bogatii cu saracii, sau credinciosii cu ateii? Sau homosexualii cu familistii? Sau de ce nu se uneste Partidul România Mare cu Uniunea Democrata Maghiara din România? Nu-i asa ca ar fi mult mai bine pentru toata lumea…
Democratia – caci se zice ca în asta traim – nu înseamna unitate! Democratia înseamna libertatea gândirii si a opiniei, drepturile sanselor egale, toleranta, si multe altele. Cum zicea Manfred Hausmann: „Democratie înseamna: a respecta regulile de joc chiar si atunci când nu este atent nici un arbitru.” Democratia nu înseamna nicidecum unitate. Nu înseamna ca trebuie sa gândim toti la fel, nu înseamna ca trebuie sa înghitim rabdator când cineva îsi bate joc de noi, de limba si cultura noastra, de neamul nostru.
Cu foarte putine exceptii, majoritatea politicienilor români si maghiari când vin la noi recurg la acest discurs pedagogicesc, de a ne da o lectie de unitate. Avem o veste poate surprinzatoare pentru ei: noi, românii din Ungaria suntem uniti!!! Un medic român de la spitalul din Jula întotdeauna este mai atent cu un bolnav român de la Micherechi sau Chitighaz sau Otlaca-Pusta. La noi, sentimentul de înrudire este foarte puternic. Noi tinem legaturile de rudenie pâna la gradul al 3-lea, 4-lea sau uneori si mai mult. La Chitighaz, de exemplu, se respecta reciproc si sunt uniti ortodocsii români cu baptistii români, pentru ca uneori sunt membri ai aceleiasi familii. La fel cum sunt uniti la Micherechi cultivatorii de castraveti cu cei de rosii. Dar sunt uniti si ortodocsii români bastinasi din Budapesta cu cei mai nou stabiliti în capitala ungara, care se roaga duminica de duminica împreuna în capela lasata pentru ei acum o suta de ani de catre marele Emanuil Gojdu.
Nu suntem însa si nici nu vom fi niciodata uniti cu cei care si-au tradat neamul si l-au vândut pe bani marunti. Precum nici cu acei fatarnici care se prefac în români numai pentru ca sa beneficieze de banii destinati comunitatii, pentru scopuri comunitare. Dar nu putem sa ne unim nici cu aceia care pun în fata interesele personale celor comunitare, ca de pilda atunci când este în joc viitorul unei scoli, al unei gradinite sau al unei redactii de ziar. Nu ne putem uni nici cu cei care vor sa creeze institutii noi în dauna unor institutii de jumatate de secol, functionale, cu renume, numai de dragul de a distruge. Si nu ne putem uni nici cu cei care cultiva cultul personalitatii, aducându-ne aminte de acele vremuri pe care cu totii vrem sa le uitam.
Deci, domnilor de la Budapesta si Bucuresti, va rugam din suflet, nu ne mai dati lectii de unitate!

(Redactor sef – Foaia Romaneasca – Ungaria)

Mesaj de indemn – Basarabia

Posted by Stefan Strajer On July - 26 - 2009

moldova

MESAJ DE ÎNDEMN

FRAŢI BASARABENI DE LIMBĂ ŞI CULTURĂ!

În numele „Asociaţiei Culturale Române” din Hamilton, Ontario, şi în asentimentul românilor din Canada, Statele Unite şi de pretutindeni vă îndemnăm să vă prezentaţi la noile alegeri:

VOTAŢI PENTRU DEMOCRAŢIE, PENTRU LIBERTATE, ŞI PENTRU EUROPA.

Aceste idealuri naţionale sunt azi mai ameninţate decât oricând.

ÎNDEMNĂM OPOZIŢIA DEMOCRATĂ LA UNIRE PENTRU CA ÎMPREUNĂ SĂ RĂPUNEŢI FIARA COMUNISTĂ, CARE VĂ AMENINŢĂ CU MOARTEA

Citiţi şi să răspândiţi acest mesaj!

(Hamilton, Canada, 25 iulie 2009)

Alexandru Tomescu

Socul Cultural – Adaptarea in America

Posted by Stefan Strajer On July - 17 - 2009

gabriela-mihalache

Socul Cultural – Adaptarea in America

Autor: Gabriela Mihalache 

Aproape nimeni nu se gîndeşte serios la procesul de adaptare, înainte de venirea în America. Toţi pornim cu o imagine idilică, sentimente optimiste şi calde că vom fi întâmpinaţi de oameni buni şi prietenoşi, că în ţara oportunităţilor sigur se vor găsi oportunităţi şi pentru noi, că vom avea condiţii mai bune de trai, şi în general că totul va fi mai bine, pentru că nu se poate să fie mai rău ca-n România! Cam după două săptămâni, o lună, ne revenim la realitate … Parca ne-a dat soarta o palmă, unii o simt mai uşor, alţii mai greu. Încet de tot, pe nesimţite, începem să ne îndoim de noi înşine, de viitor, de prezent, dacă e bine că am plecat, dacă vom reuşi? Începem să ne simţim mici, foarte mici, în lumea asta în care totul este mare, fructele, legumele, maşinile, oamenii, şi insectele parcă sînt obeze. Tot ce ne înconjoară e mai mare şi atât de străin, din ce în ce mai străin. Începe să-şi  facă loc întrebarea, oare ce se întâmplă cu mine? Mi-am dorit atât de mult să ajung aici, şi am fost invidiat mai mult sau mai puţin de toţi pe care i-am lăsat în urmă în România, iar acum sunt nefericit, profund nefericit. Oare de ce? Trebuie să am ceva la cap. De ce nu-mi sar oportunităţile în cale aici în ţara oportunităţilor? Poate nu sunt atât de capabil pe cât credeam, sau poate capacitatea şi puterile mele nu se ridică la nivelul cerinţelor de aici?! Şi atunci am să reuşesc vreodată? Îndoieli, îndoieli, îndoieli, de mine, de tine, de prezent, de viitor, de tot ce facem, gândim, simţim şi ne înconjoară. Viaţa are alt mers aici, şi eu schiopăt. Oriunde mergi lumea te întreabă de vorbă, şi tu nu înţelegi mai nimic. Chiar dacă vorbeşti engleza te simţi foarte nelalocul tău, pentru că nu eşti fluent în americanism şi ai vrea să fii. Ai impresia că interlocutorul tău nu te înţelege, te enervezi, te simţi frustrat. Dacă nu vorbeşti limba deloc, şi ai învăţat câteva cuvinte pentru minimă conversaţie, te simţi chiar handicapat. Cum să-i explici doctorului ce te doare? Te surprinzi zâmbind foarte mult, stânjenit în conversaţia cu americanii, nepricepând prea mult ce bolboroseşte persoana din faţa ta.
Oricum, vei avea întotdeuna un accent, care va fi îndeajuns de proeminent ca să te întrebe toată lumea de unde eşti. Unii răspund răspicat, alţii puţin jenaţi „din România”. Alţii mint, în special cei care ori vor să uite, ori le e ruşine că majoritatea americanilor nu au auzit de România. Italia sună mai bine oricum, şi cine ştie poate în toată confuzia asta e mai bine să uit complet de România, îşi spun unii. Dar România în toată splendoarea şi imperfecţiunile ei face parte din identitatea noastră şi încercând să o eliminăm ne refuzăm parte din identitate, ne fragmentăm.
Orice individ priveşte viaţa şi lumea prin lentilele culturii proprii. Aşa cum identitatea personala conţine amprenta puternică a familiei în care am crescut, tot aşa identitatea noastră culturală conţine amprenta culturii în care am crescut, adică a culturii româneşti. Atunci când ne aflăm în prezenţa unor compatrioţi nu conştientizăm diferenţele culturale, pentru că în linii mari toţi privim lumea cam din acelaşi unghi şi ştim în mare la ce să ne aşteptăm unii de la alţii. Cu alte cuvinte în prezenţa românilor suntem conştienţi de diferenţe personale, dar nu de cele culturale. În prezenţa americanilor, automat diferenţele identitare culturale ies la suprafaţă, şi devenim imediat conştienţi de lacunele noastre de limbă, de comportament, de obiceiuri. Experienţa de tranziţie de la o cultură la alta şi confruntarea cu cultura americană dă naştere la conflict şi nelinişte, aşa-numitul „şoc cultural”.  
Sunt foarte puţine persoane care pot spune că adaptarea în America este sau a fost uşoara. În general e greu, este un proces anevoios plin de încercări prin care fiecare trebuie să treacă până la scopul final de asimilare în cultura americană. Neliniştea şi grijile însoţesc orice schimbare în viaţă, însă atunci când transformarea personală este forţată cum este în cazul şocului cultural, atunci toate emoţiile se simt înzecit. Frustrarea devine ceva cotidian, individul începe să simtă un sentiment de dezorientare şi neajutorare.  Orice emigrant indiferent de sex, naţionalitate, sau vârstă va cunoaşte efectele şocului cultural. Cu cât mai avansat în vârstă cu atât mai puternic şocul, deci mai grea adaptarea!
Cei care au trecut prin acest şoc descriu această stare ca variind de la iritabilitate la panică şi chiar criză nervoasă. Poate include sentimente de neajutorare, iritabilitate, îngrijorare excesivă, depresie nervoasă, frica de a fi înşelat, contaminat, rănit sau ignorat. Aşa cum spuneam mai înainte toate aceste emoţii sunt exacerbate nu numai în intensitate dar şi în frecvenţă. Nu există zi şi noapte fără griji! Eşti ca un copac dezrădăcinat şi plantat în altă parte, unde poate prinzi din nou rădăcini, poate nu! Dificultăţile sociale şi financiare sporesc starea aceasta anxioasă.   
Cunoaşterea limbii este unul dintre cei mai importanţi factori în procesul de adaptare. Dificultăţile de exprimare ne izolează fizic şi psihic de lumea nouă în care trăim. Este diferit când eşti turist şi te arunci în tot felul de experienţe într-o cultură nouă chiar dacă nu ştii limba. Când eşti turist nu simţi limba ca un handicap, cel mult ca un impediment. În procesul de adaptare, pentru că experienţa negativă când nu te poţi face înţeles se repetă, începe să-şi pună amprenta asupra psihicului şi devine sursa îndoielilor de care vorbeam mai sus. Comunicarea începe să devină o pacoste pe care începi să o eviţi, deci începi să te izolezi. Îi vezi pe alţi străini că nu sunt atât de stingheri ca tine, chiar dacă poate vorbesc engleza mai prost. Aici îşi spune cuvântul educaţia primită în România şi înrădăcinarea ideii că trebuie să vorbeşti limba pe care o vorbeşti, corect. În România dacă nu vorbeşti corect gramatical, lumea te judecă. Ne vedem acum puşi noi în situaţia când ştim că nu vorbim limba corect şi ne simţim inferiori. Aşa că vorbim mai puţin, din ce în ce mai puţin, evităm contactele care conduc la multă comunicare sau dacă sunt necesare, simţim o oarecare nelinişte. Un simplu contact uman cu un funcţionar a devenit o sursă de nelinişte, şi ne izolăm din ce în ce mai mult. Este un cerc vicios pentru că izolat fiind nu ai contact cu comunitatea americană în care trăieşti, şi deci nu te adaptezi, sau te adaptezi mult, mult mai greu.
La toată neliniştea asta mai pui că te-a mai apucat şi dorul de-acasă, aşa rău cum era. Începi să simţi ce adevarată era vorba „rău cu rău, dar mai rău fără rău”! Aici viaţa pare mai uşoară, dar pentru tine s-a înngreunat. Pe timp ce trece, dorul se intensifică, ţi-e dor de prieteni, de vecini, de bârfă, de discuţiile la cafele, începe să-ţi fie dor de bloc, de strada pe care locuiai, de casa ta, de ruta familiară spre casă, până şi de autobuz, de tot ce odată era viaţa ta şi s-a dus! Dacă eşti singur şi familia este încă în România e cel mai greu. Vorbeşti din ce în ce mai des la telefon şi ai vorbi ore în şir, dar nu le spui că ţi-e greu pentru că nu ar înţelege şi oricum nu vrei să ştie. E greu să începi o viaţă noua, să părăseşti tot ce cunoşti şi să o iei de la capăt chiar dacă este în America!  Viaţa aici începe cu un duş rece. Nu ai prieteni, nu ai sprijin, nu prea ai cu cine să vorbeşti şi cine să-ţi întindă o mână la nevoie. Aici numai banca îţi împrumută bani dar numai dacă face profit considerabil. Trebuie să-ţi găseşti o slujbă, să-ţi cumperi maşină şi atâtea alte lucruri, să ai asigurare la casă, la maşină, asigurare de sănătate, şi atâtea alte asigurări. Mai mult decât casa şi maşina, simţi că tu ai nevoie de asigurări, de multe asigurări că totul va fi bine!  Totul o să fie bine! Procesul de adaptare este doar atât: un proces. Ca nişte trepte pe care le urcăm anevoios dar toţi le urcam, atunci când ajungem în vârf, vom descoperi că ne-am adaptat. Ne-am adaptat atât de bine, încât atunci când  mergem în vizită în România, ne e dor de acasă, de data asta casa noastră din America cu care descoperim că ne-am obişnuit între timp mai mult decât credeam. Descoperim că ne place viaţa noastră aici mai mult decât credeam.
Deşi şocul cultural este o formă de alienare, trebuie să existe tendinţa de a înţelege ce se întâmplă, de a supravieţui şi mai mult de avansa în acest proces de adaptare până la imersiunea în cultura americană. Trebuie să lupţi tu cu tine să te adaptezi, să socializezi, să te integrezi în cultura americană. Cu toate că este o perioda grea, peste care am vrea să trecem cât mai repede şi să ne sculăm gata acomodaţi, gata americanizaţi, este în acelaşi timp şi o perioadă benefică de auto-cunoaştere, de progres. De aceea procesul acesta mai este numit şi „procesul de dezintegrare pozitivă”.
Şocul cultural durează între 6 luni şi 2 ani, timp în care ne lovim de obstacole pe care nu ni le-am fi imaginat. Începem să percepem eşecurile mai acut, le dăm o importanţă mai mare, şi dorul de acasă ne omoară. Nu mai dormim aşa bine, neliniştea şi grijile sunt prezente în fiecare zi şi începem uşor să alunecam într-o stare de depresie nervoasă. Nu înseamnă că ai înnebunit şi nici că ţi-ai pierdut controlul asupra vieţii sau minţii. Cu  toate că pare anormal, este normal ceea ce ţi se întâmplă. Este o stare temporară provocată de dezrădăcinarea dintr-o cultură familiară şi lansarea într-un pamânt nou al fiinţei noastre. În timp vei prinde rădăcini şi aici. Când un alt stil de viaţă te loveşte şi te înconjoară îţi trebuie timp să formezi o altă perspectivă, să te adaptezi la noua cultură.
 
Şocul cultural se desfăşoară în general, în cinci faze. Bineînţeles experienţa este profund personală şi poate varia de la individ la individ, dar în mare, cele cinci faze sunt:

1. Contactul
În faza de contact iniţial cu cultura adoptivă, individul este încă integrat în cultura sa nativă. Această fază este marcată de euforia şi bucuria experienţei noi. Iniţial te încântă să întâlneşti oameni străini, să vezi locuri noi şi să ai experienţe inedite. Eşti captivat de caracteristicile noii culturi şi contrastul dintre America şi România. Este tipic ca tocmai acest sentiment de inedit să te copleşească. 

2. Dezintegrarea
A doua fază este caracterizată de confuzie şi dezorientare. Diferenţele culturale devin din ce în ce mai vizibile. Pe măsură ce atitudinile, comportamentul şi valorile străine sunt percepute, tensiunea şi frustrarea cresc pentru ca abilitatea individului de a intui ce se întâmplă, se diminuează. Pentru că nu înţelegi, nu ştii la ce să te aştepţi şi frustrarea creşte. Înţelegerea lumii aşa cum o ştii de acasa nu mai e valabila. Începi să te simţi la o răscruce de drumuri. Individul capătă o senzaţie că este diferit, inferior, izolat, şi începe să se teamă că nu va face faţă cerinţelor societăţii. Alienarea, depresia nervoasă şi izolarea conduc la dezintegrarea personalităţii pe măsură ce confuzia identităţii în noua schemă a lucrurilor creşte.

3. Reintegrarea
Această fază este caracterizată de o puternică împotrivire la cultura nouă, individul începe să-i  judece mai mult pe cei din jur. Se revoltă: sunt proşti! În realitate, nu-i înţelegi! Diferenţele şi similitudinile culturale sunt refuzate prin stereotipizare, generalizare, continuă evaluare, comportament şi atitudini critice. Individul devine mai ostil când este confruntat cu experienţe pe care nu le înţelege. Caută fervent relaţii numai cu indivizi care fac parte din aceeaşi cultură ca şi el, se retrage în siguranţa mediului familiar al compatrioţilor. Dezavantajul este că în siguranţă, în sânul comunităţii româneşti individul poate regresa la comportamentele şi interpretările superficiale ale fazei de contact. În acelaşi timp, dacă persistă şi nu se retrage exclusiv în sânul românilor, poate progresa către echilibru în adaptare. Împotrivirea la noua cultură devine baza noilor experienţe emotive, intuitive şi cognitive. Pare de necrezut dar nemulţumirea şi chiar ura pentru America, reprezintă un semn sănătos de adaptare pentru că există o conştientizare mai mare a diferenţelor culturale şi o reacţie la sentimentele create de acestea, spre deosebire de pasivitate sau indiferenţă. Faza reintegrării porneşte cu o decizie foarte importantă: rămîn sau mă întorc? Decizia luată depinde de duritatea experienţelor în noua cultură, tăria de caracter a individului şi sprijinul celor apropiaţi.

4. Autonomia
Individul începe să înţeleagă cultura americană, nu mai este aşa critic şi este capabil să se comporte cu mai multă libertate. Devine mai relaxat şi este în stare să înţeleagă comunicarea verbala şi neverbala. Cu toate că uşurinta şi înţelegerea căpătate nu sunt atât de profunde pe cât crede el, individul se crede un expert deja în noua cultură americană. Se simte în siguranţă în ambele culturi, este mult mai flexibil şi dezvoltă în loc de critică, metode adecvate de reacţie.

5. Independenţa
Individul este capabil să accepte în totalitate diferenţele şi asemănările culturale şi să realizeze că el şi alţii sunt influenţaţi de cultura în care trăiesc. Capătă un sens al umorului în noua limbă, devine creativ şi începe să înţeleagă situaţii mai complicate, tipice noii culturi. Etapa independenţei însă nu reprezintă realizarea finală a auto-cunoaşterii sau chiar a adaptării, rămâne o oarecare tensiune benefică care duce la o explorare mai aprofundată a posibilităţilor acestei identităţi noi, posibilitatea unor idealuri şi realizări mai înalte. 

Nu toţi urmează strict fazele de mai sus, dar acest model este valabil pentru majoritatea şi de aceea cunoaşterea lui este necesară. Atunci când ştii ce ar putea să urmeze eşti mai bine pregătit decât atunci când nu ai habar. În general, majoritatea simt tranziţia de la o cultură la alta mai mult ca pe o experienţă negativă, dăunătoare, mai mult distructivă decât constructivă. Tranziţia începe prin întâlnirea cu o cultură nouă şi se termină prin întâlnirea cu sine. Individul care a parcurs fazele şocului cultural şi care în final le-a depăşit, învaţă din experienţe că nici o cultură nu este superioară sau inferioară altei culturi, fiecare având aspecte pozitive şi negative şi că fiecare dintre noi este produsul culturii în care trăieşte. Paradoxal, cu cât individul este mai deschis, mai liber să experimenteze dimensiuni noi şi diferite ale diversităţii umane, cu atât învaţă mai mult despre sine.
  
  Ajuta întotdeuna să ştii că nu eşti singurul care trăieşte aceste stări neplăcute, că toţi trecem prin asta mai mult sau mai puţin. Nu ai înnebunit ci parcurgi un proces de adaptare normal, care are un final. Care este soluţia?  Ce putem face ca să ameliorăm efectele şocului cultural? Familiarizarea cu noţiunile de mai sus vă poate ajuta, şi în plus familiarizarea cu cultura americană. Prezint în acest scop mai jos un sumar al valorilor culturale americane. Când sunteţi confruntaţi cu situaţii pe care nu le înţelegeţi, încercaţi să le interpretaţi prin prisma acestor valori americane, nu le judecaţi prin prisma valorilor căpătate în România. 

1. Controlul asupra mediului înconjurător/Responsabilitatea – Americanii nu mai cred în voia soartei şi îi consideră pe cei care se lasă în voia soartei ca fiind primitivi, regresaţi sau naivi. A fi caracterizat fatalist este un termen critic în contextul american. Pentru un american, a te lăsa în voia soartei înseamnă că eşti superstiţios sau leneş, incapabil să iei iniţiativă pentru a progresa. În Statele Unite lumea consideră normal şi drept ca omul să controleze natura şi nu invers. Problemele în viaţă nu sunt considerate ca provenite din ghinion, ci din lene şi din lipsa dorinţei de a-şi asuma responsabilitatea pentru îmbunătăţirea vieţii. Pentru americani nu există un vis care nu se poate realiza. Sunt mândri să declare că de  aceea au ajuns pe lună, pentru că au refuzat să accepte limitele pământeşti.

2. Schimbarea văzută ca factor pozitiv şi natural – Pentru americani schimbarea este indisputabil ceva bun. Schimbarea este asociată cu dezvoltarea, progresul, îmbunătăţirea calităţii vieţii. Culturile mai vechi, tradiţionale consideră schimbarea o forţă distructivă, ceva care trebuie evitat. În locul schimbării, aceste societăţi preţuiesc stabilitatea, continuitatea, tradiţia şi mostenirea bogată a trecutului. Toate aceste considerente sunt lipsite de importanţă în America. Aceste două prime valori, certitudinea că putem realiza orice şi schimbarea ca factor pozitiv, împreună cu credinţa în importanţa muncii i-au ajutat pe americani să obţină realizări excepţionale. Dacă aceste valori sunt adevarăte sau nu, nu are importanţă. Ce este important şi ce trebuie să reţinem este faptul că americanii le consideră adevărate şi acţionează prin prisma lor!

3. Noţiunea timpului şi controlul asupra timpului – Noţiunea timpului are o importanţă deosebită pentru orice american. Americanii par a fi mai mult preocupaţi de realizările lor, decât de dezvoltarea relaţiilor interpersonale, de închegarea prieteniilor, de exemplu. Orice ţintă este atinsă prin realizarea unui plan minuţios care este urmărit riguros. Americanii par a fi sub controlul ceasului în permanenţă, anulând brusc discuţiile sau convorbirile telefonice pentru a-şi onora angajamentele în timp. Limba engleză este plină de referiri la timp, fiind o indicaţie clară că timpul este foarte preţios: „time is money”, „running out of time”, „make the most out of time”. Până şi distracţia americanului, perioada lui de relaxare se referă la timp, nu la starea emoţională: „Did you have a good time?”. Imigrantul învaţă rapid că este foarte nepoliticos să întârzi, chiar şi 5, 10 minute. Atunci când vă este imposibil să ajungeţi în timp la o întâlnire, telefonaţi în prealabil şi anunţaţi cât timp veţi întârzia! Prin acordarea unei importanţe sporite noţiunii timpului, americanul este mai puţin înclinat să irosescă timpul pe care îl are la dispoziţie. Aceasta a dus la o productivitate mai mare iar productivitatea este considerată în America o prioritate.

4. Egalitate/Echitate – Egalitatea este una dintre cele mai preţuite valori americane. Majoritatea americanilor cred că Dumnezeu îi consideră pe toţi oamenii egali, indiferent de gradul de inteligenţă, condiţie fizică, statut economic sau poziţie. De aceea americanii cred că toţi oamenii au şanse egale de a reuşi în viaţă. Conceptul egalităţii îl face pe american să pară ciudat în ochii emigrantului pentru că şapte optimi din lumea aceasta au o părere diferită. În majoritatea ţărilor, poziţia, statutul şi autoritatea sunt considerentele la care majoritatea aspiră. Clasa socială din care fac parte şi autoritatea de care se bucură conferă individului în alte societăţi un sens al siguranţei şi superiorităţii. Există societăţi în care individul este clasificat de la naştere ca aparţinând unei specifice clase sociale. Foarte mulţi vizitatori cu un rang ridicat în ţara lor se simt ofensaţi în America de tratamentul pe care îl primesc din partea ospătarilor, vânzătorilor, şoferilor, etc. (vezi directorii de companii în deplasare sau ceilalţi parveniţi români). Noii veniţi în America trebuie să realizeze că nu este intenţia americanului să-l insulte dacă nu îi acordă atenţia specială cu care probabil a fost obişnuit în România. Un străin trebuie să se considere egal cu oricine atunci când se află în America, nici inferior, nici superior.

5. Realizarea – Provenienţa dintr-o familie bogată nu este în America o realizare personală, ci un accident de naştere. E un banc în România: „Dacă Isus s-ar fi născut în România, ştiţi ce ar fi spus? Băi, voi ştiţi cine-i tata?” Americanii sunt mândri să accepte că s-au născut în sărăcie şi prin eforturile proprii, prin sacrificiu şi muncă grea, au reuşit să urce pe scară socială. În dicţionarul Webster de limbă engleză există peste 100 de cuvinte care încep cu prefixul self care înseamnă auto ca în autocunoaştere, autodisciplină sau în „propriu” ca în sacrificiul propriu, mulţumirea proprie, etc. „Self-made man or woman” adică omul care se realizează prin eforturile proprii este încă idealul în America – The American Dream. Acest vis a devenit şi visul multor români în America.

6. Individualism/Independenţă –  Individualismul care a luat naştere în lumea occidentală începând cu secolul XV, a ajuns la forma cea mai extremă în America. Cu toate că americanul se vede egal în drepturi cu toţi ceilalţi, fiecare individ se consideră unic. Conceptul de „privacy” este atât de tipic american încât nici nu există traducere în foarte multe limbi. Este izolarea deliberată, voită,  a individului într-o sferă proprie a spaţiului, a timpului, a gândurilor şi emoţiilor proprii, oricând simte nevoia. În alte culturi a te izola în spaţiul tău propriu este interpretat negativ, ca fiind un singuratic sau un ciudat. În America privacy este văzut ca ceva necesar şi satisfăcător pentru toţi oamenii. Am auzit de multe ori: „Dacă nu am jumătate de oră pe zi numai pentru mine, înnebunesc!”.

7. Competiţia – Competiţia după părerea americanului produce cele mai bune rezultate. Este forţa care îl obligă pe fiecare individ să producă la capacitatea maximă şi să se auto-depăşească. În consecinţă, competiţia este prezentă până şi acasă sau în şcoală de la cea mai fragedă vârstă. Străinii care vin dintr-o societate unde se promovează cooperarea în loc de competiţie, se acomodează mai greu în societatea americană. Americanii cred foarte puternic că o economie şi o societate bazată pe competiţie va progresa mai rapid.

8. Orientarea spre viitor – Prin valoarea deosebită pe care o atribuie viitorului şi progresului pe care viitorul îl aduce, americanii automat pun mai puţină valoare pe trecut. Toată energia umană se concentrează spre realizarea unui viitor mai luminos. Condiţia prezentă este văzută ca o etapa de pregătire pentru viitorul care va culmina într-o şi mai mare realizare. Orientarea spre viitor cuplată cu credinţa că omul îşi construieşte soarta, şi nu invers, îl fac pe american să fie foarte perseverent.

9. Etica muncii/Activitatea – A face ceva, orice, este superioar în mintea americanului lipsei de activitate. Nu numai ziua de muncă se derulează conform unui plan bine stabilit dar şi zilele de relaxare conţin un plan de recreere. Se crede că este păcat să iroseşti timpul, să te uiţi pe pereţi sau să visezi cu ochii deschişi. Această viziune asupra muncii a dus la crearea în America a ceea ce se numeşte „workaholic”, un om adict muncii, care se gândeşte în permanenţă la cerinţele slujbei, inclusiv după orele de muncă, sau în weekend. Americanii se identifică foarte mult prin munca lor. Prima întrebare pe care şi-o pun americanii după ce fac cunoştinţă este ce muncesc, unde, etc. În America se vorbeşte despre demnitatea muncii, prin care se înţelege foarte des munca fizică, munca grea. De multe ori şi preşedinţii de companii sau corporaţii execută muncă fizică, prin care câştigă respectul muncitorilor şi nu viceversa.

10. Lipsa de formalitate – Americanii sunt unul dintre popoarele cele mai lipsite de formalităţi. Impresia unui străin care vine dintr-o societate unde relaţiile interpersonale sunt îngrădite de formalităţi este că în America există o lipsă de respect faţă de autoritate. De exemplu, şefii în America cer salariaţilor să li se adreseze pe numele mic, fără „Mr” sau „Mrs”. Vestimentaţia în America este alt domeniu atât de lipsit de formalitate încât este aproape şocant. Blue-jeans se poartă oriunde, la operă, la o sală de concerte simfonice, conferinţe, nunţi, etc.

11. Onestitatea/Comunicarea deschisă şi directă – Când e vorba de comunicarea ştirilor neplăcute sau tragice, multe popoare au dezvoltat un mod indirect, subtil de informare. Americanii, dimpotrivă, întotdeuna au preferat un mod direct de comunicare. Este foarte probabil ca mesajul să fie brutal de onest şi să vă informeze despre un necaz într-un mod direct şi public. Pentru noi, românii, obişnuiţi să primim veştile proaste într-un mod mai blând, francheţea americanilor poate fi un şoc. Nu au de gând să devină mai subtili, ci dimpotrivă, cursurile de „assertiveness” (afirmare publică) care se oferă în toate comunităţile, îndrumă cetăţenii să devină şi mai direcţi. Orice comunicare care nu este directă este considerată nesinceră, şi mesagerul de neîncredere. De asemenea cineva care va folosi un intermediar pentru a comunica ceva important, va fi judecat ca manipulativ şi dubios.

12. Practicalitatea/Eficienţa – Reputaţia pe care o au americanii este a unui popor extrem de realist, pragmatic şi eficient. Orice decizie luată trebuie trecută prin prisma practicalităţii. Americanii chiar se mândresc cu faptul că nu sunt un popor înclinat spre filozofie sau teorie. Singura filozofie pe care ar accepta-o ar fi cea a pragmatismului. Nu îşi pun niciodată problema din punct de vedere estetic sau nu se întreabă despre un proiect dacă va avansa cauza cunoaşterii, ci se întreabă care este câştigul? Dragostea pentru practic îi face pe americani să valoreze unele profesii mai mult decât altele. Management şi business, de exemplu, sunt mult mai populare în SUA decât filozofia, istoria, sau arta. În general, americanii încearcă să evite sentimentalismul, fiind preferate raţionalul şi interpretările obiective.

13. Materialismul  – Străinii îi consideră pe americani mult mai materialişti decât se consideră ei înşişi. Americanilor le place să creadă că obiectele materiale agonisite sunt beneficiile muncii lor asidue şi a intenţiilor serioase – avantaje de care oricine s-ar putea bucura dacă ar munci la fel de greu ca şi ei. Realitatea este că americanii sunt materialişti. Colectează şi valorează lucruri pe care  majoritatea popoarelor nici nu le visează. De fapt valorează mai mult obţinerea, menţinerea şi protejarea averii decât relaţiile umane, de prietenie sau chiar de familie.
Sper că explicarea procesului de adaptare şi a valorilor americane vă va ajuta în depăşirea impasului de acomodare în America. Întotdeuna împărtăşirea experienţelor d-voastră îi ajută pe ceilalţi să înţeleagă că nu sunt singuri în neliniştea lor şi le dă speranţă pentru viitor. De aceea aşteptăm pe adresa redacţiei relatările şi sugestiile d-voastră referitor la adaptarea în America.      
 
        
      
 

 

 

statuia-libertatiiPh.D. Gabriela Mihalache  –  psiholog (USA)

Calator pe trei continente – Ilarie Mitrea

Posted by Stefan Strajer On July - 6 - 2009

1-foto-balint1

Ilarie Mitrea, un romån cu un destin exceptional
Calator pe trei continente

Autor: Nicolae Balint

A plecat din Rasinarii Sibiului dintr-o modesta familie a unui oier si a studiat pe rånd la Sibiu, la Cluj si la Viena. A fost medic militar in armata austriaca, apoi in aceeasi calitate de medic militar a insotit corpul expeditionar condus de efemerul imparat Maximilian in nefericita aventura a acestuia in Mexic. Dupa executarea lui Maximilian a ramas un timp ca medic in serviciul republicii mexicane condusa de Benito Juarez. S-a reintors in Transilvania unde a fost primit cu ostilitate riscånd chiar sa fie condamnat ca “tradator”. Tracasat de justitia austriaca a intrat in servicul armatei olandeze ajungånd påna la gradul de general medic dupa un indelungat serviciu petrecut in colonii. Insa Ilarie Mitrea, asa cum vom vedea – un romån cu largi vederi umaniste – a fost cel dintåi mare ctitor al Muzeului de Istorie Naturala din Bucuresti, dar si unul din generosii donatori pentru Muzeul similar din Viena.
Un manuscris prafuit de pe rafturile Directiei Judetene Mures a Arhivelor Nationale mi-a atras atentia, dar in acelasi timp mi-a produs si o dubla revelatie. Un om cu multiple valente, Alexandru (Lengyel) Culcer – tatal poetului muresean Dan Culcer ce se afla actualmente stabilit in Franta – intreprindea pe cont propriu, in urma cu mai bine de 40 de ani, cercetari ce-l aveau in centrul atentiei pe medicul militar Ilarie Mitrea. Acribia cu care Alexandru Culcer – el insusi medic ca formatie – s-a aplecat asupra destinului medicului militar Ilarie Mitrea s-a concretizat intr-un volum dedicat personalitatii complexe a acestuia. Din pacate Alexandru Culcer nu a reusit sa-si publice volumul ce contine foarte multe si interesante informatii si fotografii, iar plecarea definitiva din tara a fiului sau, a asezat definitiv acest volum nepublicat, ca dealtfel intregul fond al familiei Culcer, in rafturile Directiei Judetene Mures a Arhivelor Nationale.
In Mexic alaturi de imparatul Maximilian
Nascut pe data de 6 mai 1842, la Rasinari, Ilarie Mitrea a avut sansa sa aiba un tata – Mitrea Bucur – care desi doar un modest oier a intuit posibilitatile intelectuale ale fiului sau. Cu mari sacrificii materiale l-a dat la o scoala saseasca din Sibiu, iar dupa cåtiva ani, in 1862, Ilarie Mitrea a devenit student la Institutul medico-chirurgical din Cluj. Un an mai tårziu a plecat la Viena pentru a obtine calificarea de doctor in medicina, loc unde a fost repede remarcat de profesorul Billroth, chirurg cu faima europeana. In 1864 Ilarie Mitrea si-a prezentat la Wurzburg teza de doctorat cu tema “De cloroformio”. In lucrarea sa el sustinea – in premiera pentru acele vremuri – folosirea narcozei in chirurgie. In acelasi an s-a reintors, dar pentru foarte scurt timp in Transilvania, desi ar fi avut posibilitatea sa ramåna ca asistent universitar in capitala imperiului. A devenit medic militar de garnizoana la Pola, port la Marea Adriatica. Nu avea sa stea prea mult la Pola pentru ca peste doar cåteva luni s-a imbarcat ca medic militar in corpul expeditionar ce-l insotea pe Maximilian – fratele imparatului Franz Josef – in Mexic. El a fost cel care a asigurat organizarea asistentei medicale a garnizoanelor militare ale lui Maximilian. Cu toate ca se afla de cele mai multe ori pe linia frontului – lupta de eliberare nationala a mexicanilor condusi de Benito Juarez fiind in plina desfasurare – acest lucru nu l-a impiedicat pe Mitrea sa faca observatii interesante despre limba, cultura si arta poporului cu care intra deseori in contact. Tot cu aceasta ocazie, Mitrea a mai facut observatii interesante despre mineralogia solului si a colectat diverse materiale. Dupa ce Maximilian a fost impuscat de mexicani, Mitrea si-a continuat activitatea in slujba republicii mexicane, iar acest lucru avea sa-i fie imputat la intoarcerea in Transilvania.

foto-5-hilarion-mitrea-in-uniforma-de-general-medic-al-armatei-olandeze

Foto. Hilarion Mitrea in uniforma de general medic al armatei olandeze

Un nou inceput – serviciul in colonii
La sfårsitul anului 1867, pe ruta Vera-Cruz – Genova – Viena – Budapesta – Rasinari, Ilarie Mitrea s-a intors acasa ajungånd la Rasinari in toamna anului 1868. Aducea cu el impresii deosebite, dar si colectii etnografice diverse si foarte valoaroase. Ar fi dorit sa se stabileasca in Transilvania, sa deschida un cabinet medical si sa se dedice studiului si practicarii medicinei. Nu i s-a aprobat dreptul de libera practica, dar nu a gasit intelegere in acest sens nici in Principatele Unite unde a facut aceleasi demersuri. Mai mult chiar, autoritatile austro-ungare intentionau sa-i intenteze proces sub acuzatia de tradare, desi Mitrea intrase in servicul republicanilor mexicani dupa dezintegrarea armatei lui Maximilian. Dezamagit de tracasarile la care era supus Ilarie Mitrea a reusit sa fie integrat, in 1870, cu gradul de capitan medic in armata olandeza pentru a face serviciul in colonii. Pentru tånarul de 27 de ani, devenit acum Hilarion Mitrea, incepea cea mai importanta etapa din viata sa, o etapa care avea sa-l conduca la final la gradul de general medic. In acelasi an, 1870, a plecat la Batavia (Djakarta), capitala insulei Jawa si a Indiilor Olandeze. Practic, timp de 21 de ani, intre 1870-1891 s-a aflat in colonii, din care cel mai mult timp l-a petrecut insa in insulele Sonde. La 51 de ani, generalul medic in retragere Hilarion Mitrea s-a reintors la Rasinari, dar peste putin timp s-a stabilit la Viena, oras in care avea sa moara in 1904. Cele mai multe colectii de piei si preparate in alcool din toate clasele de vertebrate si crustacee provenite din insulele Java, Sumatra, Borneo, Celebes si Moluce si pe care le-a realizat in cei 21 de ani de serviciu avea sa le doneze Muzeului de Istorie Naturala din Bucuresti. Un gest de mare noblete si incarcatura sentimentala.

foto-1-ilarie-mitrea-student-la-viena

Foto. Ilarie Mitrea student la Viena

Un mariaj interrasial… si o familie europeana
Ca medic militar a lucrat in diverse locuri: la Anier, la Moera-Toweti, in insula Borneo, in insulele Sumatra si Celebes cunoscånd indeaproape situatia grea a bastinasilor supusi atåt prigoanei rasiale, dar si exploatarii economice. Apropiat de populatia bastinasa, Mitrea a intrat deseori in conflict cu autoritatile carora el insusi le apartinea. Mitrea sustinea ca “starea de sanatate a ostasului atårna in mare masura de sanatatea si alimentatia populatiei civile”, sau ca “inainte de profilaxia militarilor, se impune profilaxia populatiei civile”. Tot Mitrea a fost cel care, in 1887, a reusit sa obtina de la guvernatorul general al Indiilor Olandeze un ordin prin care se interzicea militarilor olandezi sau civililor olandezi sa traga cu arma in bastinasi, lucru pe care acestia il facusera påna atunci de cele mai multe ori din simpla distractie. Atitudinea sa foarte umana fata de bastinasi poate fi dedusa si din faptul ca spre deosebire de ceilalti functionari sau militari olandezi din colonii n-a utilizat decåt un singur servitor indigen pe care il tratata cu toata consideratia. Mitrea a salvat deseori victime ale linsajului rasist, a destinat 3 camere din locuinta sa pentru un cabinet si un laborator unde ii trata gratuit pe bastinasi. Mai mult decåt atåt, sfidånd toate convenientele sociale ale vremii sale, in 1873 Hilarion Mitrea s-a casatorit cu o bastinasa, Vietam Kadam Radam. Au avut doi copii, pe Petru Ilarie Mitrea, nascut in 1875 la Moera-Toweti (Borneo) si pe Maria Mitrea, nascuta in 1877, la Anier (in Jawa). Petru Ilarie Mitrea a absolvit Politehnica din Zurich si a devenit inginer constructor si electronist stabilindu-se la Berna, in Elvetia. A participat la constructia caii ferate din Anatolia-Turcia si la constructia tunelului Simplon din Muntii Alpi. S-a casatorit cu o frantuzoaica, Fidelia, cu care a avut doua fete. A decedat la Berna, in 1934. Sora sa, Maria Mitrea, desi a urmat cursurile Conservatorului din Viena, s-a stabilit la Rasinari unde s-a casatorit cu Nicolae Isdraila avånd cu acesta patru copii si o fata. Ea a murit la Sibiu, in 1953. Descendentii generalului medic Hilarion Mitrea, romånul din Rasinari, calator pe trei continente ale lumii, traiesc azi raspånditi, parte in Elvetia si Franta, iar altii la Sibiu… membrii unei mari familii europene cu ascendenti in Romånia si in fostele Indii Olandeze.

foto-2-corpul-medical-expeditionar-din-mexic-ilarie-mitrea-cel-marcat-cu-x

Foto. Corpul medical expeditionar din Mexic (Ilarie Mitrea cel marcat cu X)

foto-8-hilarion-mitrea-la-plecarea-in-indiile-olandeze

Foto. Hilarion Mitrea la plecarea in Indiile Olandeze


Nicolae Balint
nicolae_balint@yahoo.com
CASETA 1
“Multa vreme vom fi inca o tara mica si cu mijloace materiale reduse, pentru a cunoaste lumea ce ne inconjoara. Or dezvoltarea noastra ca natiune va fi intårziata atåta vreme cåt nu ne vom stradui sa ne cunoastem cåt mai bine locul in lume, spre a sti cåt pretuim si de a ne masura puterile, spre a sti foarte precis cu ce putem contribui noi la dezvoltarea intregii culturi a omenirii… De asta am cheltuit atåta vreme si atåtia bani cu strångerea de lucrari din insulele Indiilor Olandeze, ca sa le daruiesc unui muzeu romånesc si sa pun si eu o caramida la ridicarea stiintei noastre nationale”.
(Din reflectiile lui medicului militar Ilarie Mitrea)

CASETA 2
“Daca voi avea sanatate si timp, voi cauta sa scriu o carte despre viata mea, pentru ca am vazut multe locuri, am cunoscut multi oameni si am aflat multe ciudatenii si obiceiuri despre care noi nu avem nicio cunostinta…”
(Ilarie Mitrea despre viata sa si proiectele sale -1891)

CASETA 3
“….trebuie sa amintesc mai intåi pe neuitatul dr. Mitrea, romån originar din Rasinari si medic in armata coloniala olandeza din Indiile Orientale, care a trimis o bogata colectie de piei si preparate in alcool din toate clasele de vertebrate si crustacee din insulele Java, Sumatra, Borneo, Celebes si Moluce…”
(Grigore Antipa despre colectiile donate de dr. Ilarie Mitrea)

CASETA 4
Nascut in 1897, in Maramures, Alexandru Lengyel (devenit ulterior Culcer), a absolvit Facultatea de medicina din Budapesta. Intre 1925-1936, a ocupat succesiv postul de asistent bacteriolog al Laboratorului de Igiena din Cluj, apoi pe acela de medic sef al Laboratorului de Igiena din Sulina, iar intre 1941-1942 si pe acela de medic sef al Portului Sulina. Din 1942 si påna in 1949 a fost medic sef al Laboratorului regional de Igiena din Sighisoara, dar a ocupat prin cumul si functiile de director al Spitalului de Stat din Sighisoara (1945-1947) si de inspector general sanitar pentru controlul laboratoarelor (1947-1949). Spirit plurivalent, avånd o impresionanta biblioteca (spun cei ce l-au cunoscut) Alexandru Culcer a fost preocupat de o serie de domenii printre care si istoria medicinii. A decedat pe data de 10 octombrie 1979, la Tårgu-Mures. Muzicologul George Zbårcea – recent plecat dintre noi – spunea despre Alexandru Culcer: “a fost un bun cunoscator al istoriei si literaturii din sud-estul continentului, un exeget al istoriei medicinii, familiarizat cu istoria picturii si sculpturii Europei, pasionat de aspectele rizotomiei antice si de reactualizarea ei in farmacopeea moderna, månuitor cu nerv gazetaresc al condeiului si nu in ultimul rånd, bibliofil, colectionar de arta si cronicar plastic”.
foto-6
Foto. Petru Ilarie Mitrea, fiul lui Hilarion Mitrea, stabilit in Elvetia, alaturi de sotia sa Fidelia si cele doua fiice.

Raspuns la “Adevarul despre Unire” al lui roeanews.info

Alt punct de vedere…

Autor: preot Adrian Balescu
Miramar Florida la 15 iunie 2009, la 19 ani de la Mineriada

Un început “excelent”, primul paragraf si primul neadevar. Tot ceea ce au facut Comisiile de Dialog al celor 2 Episcopii au fost sub ascultarea Arhiepiscopului nostru, Înalt Prea Sfintia Sa Nathaniel, si cu aprobarea Congreselor Anuale ale Episcopiei. Iar cei ce au compus textul nu au nimic sfânt în ei si nici nu vor sa stie Istoria Episcopiei noastre.
Pragraful al 2-lea cu “Biserica Independenta” în Ortodoxie nu merge. Ortodoxia este o institutie divino-umana TEOCRATICA si nu democratica. Nu ne subjugam nimanui ci reintram sub supravegherea si ascultarea unei familii mai mari, si mai mature care a suferit sub comunisti destul, Patriarhia Româna, care numai în închipuiri bolnave crede ca mai este dominata de Securitate (STAT). Iar faptul ca preotii sunt salarizati de catre Stat demonstreaza ca habar nu aveti de Istoria Moderna a României (de la secularizarea averilor manastiresti de catre Domnitorul Alex. I. Cuza în 1864 si reforma agrara din 1923 a lui Ferdinand Întregitorul) care au fost factorii determinanti în salarizarea clerului. Deci o noua omisiune. Din pura nestiinta, desigur?
Ca participant direct la toate Congresele Episcopiei de zece ani încoace stiu ca la cel de anul trecut, 2008, Congresul a votat, citez din memorie, “instituirea Comisiei pentru întocmirea “By-laws”-lui si a Comisiei pentru Inventarierea Bunurilor celor 2 Episcopii si mai apoi pâna pe la Duminica Tomii întrunirea unui Congres Comun al celor doua Episcopii pentru adoptarea si aprobarea unei Constitutii Comune”. De unde acum atâtea neadevaruri scrise pe site-uri si pe care le mai trimiteti si prin posta oamenilor dezinformându-i? Nu va e frica de bataia lui Dumnezeu? Potoliti-va! În Biserica Ortodoxa nu sunt “lideri laici” si nici lideri religiosi ci doar credinciosi, diaconi, preoti si episcopi. Poate d-voastra va simtiti neoprotestanti si va credeti liberi de oricine si orice. Dar “a fi sub ascultare” în Ortodoxie nu este egal cu “a fi supus” B.O.R.-ului ci este o norma de drept canonic. Credeti cumva ca atunci când va dori “mama Rosia “ nu veti juca cazacioul chiar si aici pe pamânt American si veti fi mai rusi ca cei din Novgorod? Nu va mai ascundeti sub fusta O.C.A.-ului si spuneti lucrurilor pe nume. Fiti Barbati si spuneti clar “Mitropolia Rusa din afara granitelor, din exil”. Daca ati fi studiat la o Facultate de Teologie Ortodoxa nu aveati cum sa nu stiti si acum nu puteti întelege. Închipuiti-va ca noua Mitropolie este o tânara familie care asculta de sfaturile parintilor si atât. Cine va da dreptul ca d-voastra, asa-zisi lideri laici sau aparatori ai vetrei (Care, nu are nume?), sa blocati procesul de Unire? Sub a carui obladuire sunteti frati Români? Ori nu sunteti de un neam si de o lege cu noi cei “de la Nistru pâna-n Tisa”? Stiti cine se amesteca în viata religioasa a Românilor din Bucovina si Basarabia si faptele lor demente? Atunci cititi raspunsul Prea Fericitului Teoctist al B.O.R dat Patriarhului Alexei al Moscovei. Activitatea Mitropolitului Jonnah si trecutul sau ca tânar si apoi preot în manastirea de la Optina si ca functionar la Tipografia Patriarhiei de la Moscova întaresc aceasta convingere. O.C.A.-ul ce credibilitate mai mare are decât B.O.R.-ul în Lumea Ortodoxa si de cine este recunoscuta? Vedeti, doar de Patriarhia Moscovita! Altii, marile Patriarhii de ce nu o recunosc? Pe de alta parte scandalurile financiare si darea în judecata a O.C.A.-ului de catre Episcopul Nikolai de Alaska ce impact au asupra d-voastra? Asupra noastra este unul negativ. Iar daca suntem atât de independenti de ce plateste Episcopia noastra taxe O.C.A.-ului si cât?
“Lideri laici ai acestei Episcopii” nu exista decât în minti bolnave. Biserica Ortodoxa nu este o adunatura de sectari. Numai tiganii, în anii 1950, sub comunisti, se puneau primari si erau aparati de tancurile sovietice de furia oamenilor persecutati. Ceea ce scriu eu acum sunt realitati din România acelor ani, ani de instaurare a comunismului în TARA.
De 15 ani se discuta despre Unirea celor 2 Episcopii Românesti într-o Mitropolie – pe picior de egalitate cu toate celelalte din America – si Congresele Anuale de la Vatra Româneasca au împuternicit si validat lucrarile JDC-ului iar Consiliile Eparhiale trebuiau sa duca la îndeplinire Hotarârile Congresului la timp si cu buna rânduiala. Cine le-a oprit? D-voastra care aveti “opinii valide“ si dreptul de a face “procesul decisional într-o Episcopie Ortodoxa”? Voi, Noi ori Congresul Annual al Episcopiei noastre are drept de decizie? Ce hotareste Congresul trebuie respectat de la “Vladica pâna la opinca”. Fratilor ati luat-o pe aratura! Ce demon va mâna sa scrieti asemenea aberatii? De când O.C.A.-ul este “Biserica noastra mama”? Noi stiam ca suntem tovarasi de drum cu Mitropolia-O.C.A. Si nu un regiment în lupta contra a tot ce vine din România si ca suntem condusi de asa zisii “lideri laici si aparatorii Vetrei”. De ce evitati tot timpul cuvântul ROMÂN SI ROMÂNESC. Sunteti cumva “GÂDELE” acestui asezamânt românesc – VATRA – cu manastire, loc de vacanta pentru credincisii Eparhiei si de retragere definitiva pentru cei de vârsta a treia? Amintiti-va de visurile si dorintele P.S. Policarp si pentru care au venit $20,000.00 din cei $23,500.00 cât a costa Vatra Româneasca din România pe care voi o huliti cu atâta ardoare. Noi avem curajul si ne dam numele dar va punem aceasi întrebare pe care P.S. Policarp o punea gazetelor socialiste (influentate de Internationala a 3-a de la Moscova) care-l denigrau si îsi bateau joc de activitatea P.S. Sale, si anume: – Din ce parohie faceti parte si cu cât ati sprijinit si financiar si fizic Parohia si Episcopia de la Vatra Româneasca?
La punctul 5 va pot spune ca tatal meu, Pr. Nichita Balescu, cu antecedente legionare a facut parte din Grupul de sprijin Vistea al luptatorilor Anticomunisti din Muntii Fagarasului. Daca ne doriti dosarele duceti-va si le cereti! Noi nu avem ce ne reprosa, ne simtim curati si liberi. Dar dosarele voastre ni le puteti arata? Cine au facut aceste dosare? SECURITATEA! Credeti în ceea ce a scris aceasta? Eu nu. Ceea ce cereti este praf aruncat în ochii oamenilor.
Daca ati fi avut dreptate în ceea ce sustineti acum ati fi apelat la votul parohienilor de la bun început. Ati fost convinsi ca nu va fi Unire. Si acum “pe ultima suta de metrii” va luptati a influenta lumea la NE-UNIRE. Va arat printr-un simplu exemplu ponderea doritorilor de unirea a celor 2 Episcopii. Câte calendare în limba româna si câte în engleza a vândut Episcopia. La noi la Miami s-au vândut circa 260 românesti si pâna în 10 în engleza. Elocvent exemplu, ori ba?
Nu va este clar ce vor Membrii Episcopiei noastre de nationalitate Americana (teminati cu tâmpenia comunista de Româno-American) si de origine româna. Cât priveste cuvântul “filetism” nu-l folositi daca nu stiti ce însemna. Ca reper duceti-va la sinodul local al Patriarhilor de la Constantinopol din 1872 si studiati caci acolo s-a folosit pentru întâia oara acest cuvânt si apoi mai vorbim.
Mentalitatea vine din gena stramosilor si din cei 7 ani de acasa si de aici educatia morala, instructia o faci în scoala. Întrebarea este ai sau nu gena stramosilor; ai sau nu cei 7 ani de acasa sau esti cu mentalitatea siretelor desfacute, a pantalonilor pe vine si a cerceilor în nas si limba. Nu cunostinte de ordin eclesiologic, nu cunostinte de drept bisericesc si lipsa totala de bun simt si poate de aceea va erijati în a toate stiutori si a tot puternici. Suntem supusi O.C.A.-ului, suntem noi o dioceza a ei sau nu? Va raspund tot eu: suntem pentru ca platim taxe anual. Ca Mitropolie Autonoma nu vom mai plati taxe la Patriarhia Româna. Iar ca sa fim autocefali ne trebuie timp ca sa demonstram ca avem structurile administrative bine puse la punct si fiecare stie ce drepturi si ce obligatii are. Modul d-voastra de a va purta, a scrie, si a cenzura pe altii va demonstreaza apartenenta sectara potrivnice fiintei neamului românesc, ori mai rau sunteti cozile de topor ale Patriarhiei Moscovite. De ce sunteti orbiti vreti sa orbiti si pe altii? Ce încredere ofera O.C.A.: scandaluri financiare în care se zbate de câtiva ani si noi nu suntem informati; procesul Episcopului Nikolai de Alaska versus O.C.A. Asa ceva nu puteti reprosa B.O.R.-ului. Si atunci ce va framânta asa rau, asa greu? o Parohie, o Episcopie, o Mitropolie, o Patriarhie Nationala nu poate fi independenta, poate fi autocefala dar sub ascultarea spirituala a Patriarhiei mame si respectiv a Patriarhiei Ecumenice. Numai cine se considera a treia ROMA nu da ascultare nimanui. Patriarhiei României i-au trebuit 40 de ani (1885-1925) sa devina autocefala dar ea tot sub ascultarea spirituala a Patriarhiei Ecumenice a ramas. Asa vom fi si noi. “Mitropolia Rusa din exil” si-a schimbat numele în O.C.A. Si asa pozeaza în independenta (autocefala?). Daca este asa este schismatica, este necanonica. Daca nu este adevarat în ceea ce afirm atunci ne place sau nu O.C.A.-ul este sub ordinele Moscovei. Demonstrati ca nu am dreptate logic si juridic pe baza dreptului canonic. Altfel sunteti niste impostori acuzând pe nedrept Patriarhia Româna.
Afirmatiile I.P.S. Mitropolit Jonnah vin sa confirme cele scrise de mine mai sus prin faptul ca în pastorala de Sf. Pasti ale lui 2009 apare troparul Învierii în limbile Engleza, Greaca si Rusa si este trimisa în toata EPISCOPIA ORTODOXA ROMÂNA DIN AMERICA. În limba Româna nu, caci noi nu suntem buni decât la plata. Cuvântul “sfidare” de la tarul Petru cel Mare ei l-au scos din vocabular.
La paragraful cu eventuale ingerinte ale Patriarhiei Române si ale Guvernului României si a Presedintelui României si salarizarea clerului de la bugetul de Stat va comunic urmatoarele note de Istorie Nationala. România în 1864 s-a confruntat cu secularizarea averilor manastiresti de catre Domnitorul Alexandru Ioan Cuza. În 1923, regele Ferdinand Întregitorul, a dat REFORMA AGRARA pentru ostasii români care au faurit ROMÂNIA MARE, pentru vaduvele si urmasii lor. Atunci multe averi bisericesti necesare subsitentei clerului au trecut în patrimoniul statului Român pentru a se putea realiza reforma agrara. Iar preotii au fost asimilati cu profesorii de liceu si ierarhii cu cei universitari (ei erau de fapt si membrii de drept ai Parlamentului României) si au fost salarizati. În anul 1948 preotii au fost asimilati cu gestionarii de magazine si primeau o indemnizatie de conducere ca sa poata fi trasti la raspundere pentru lipsuri din gestiune material si penal. De abia de câtiva ani Statul Român s-a întors la legea din 1923 si a început a replati clerul.
“Nu este O.C.A. casa noastra: Biserica care ne mângâie de 40 de ani, fara sa ne întrebam de încrederea comuna pe care o avem unii în altii”? Nu, nu este, iar d-voastra iar spuneti niste neadevaruri. De ce? Pentru ca:
1)- Platim taxe anual la O.C.A si ei nu au sprijinit nici o data o misiune cu nimic. Caz concret: – La Jacksonville, Fl. Biserica Ortodoxa Româna “SF. ANA” a fost ajutata Biserica Antiohiana “ST. George” si refuzata prin Preotul Ted Pisarciuk de Biserica O.C.A. “ST.Justin Martyr”. De parohii de aici sau din tara nu mai vorbim.
2)- Revistele O.C.A.-ului nu pomenesc nimic despre Ortodoxia Româneasca si despre marii ei dascali (Parintele D-tru Staniloaie de exemplu) dar inunda cu interviuri si scrieri de la convertiti. Paisie Velicicovschi s-a desavârsit la Manastirea Neamtului dupa care a plecat în Rusia, ca si Mitropolitul Petru Movila, ca si Dimitrie Cantemir si fiul sau Antioh (“parintele literaturii ruse”).
3)- |n conformitate cu dreptul canonic I.P.S. nostru Arhiepiscop Nathaniel trebuia sa fie Mitropolt si nu I.P.S. Jonnah. Dar vorba Parintelui Cezar Vasiliu care i-a raspuns I.P.S. Mitropolit Antonie Plamadeala când a fost întrebat daca va ajunge Mitopolit al Moldovei si Bucovinei: “Niciodata, pentru ca sunteti din Basarabia” – “CINE ARE URECHI DE AUZIT SA AUDA”
În ceea ce priveste website-ul www.roeanews.info trebuie sa aveti acceptul Ierarhilor si al Consiliului Eparhial ca sa folositi sigla “R.O.E.A.”. O aveti?
Si acum în încheiere pentru acesti vajnici aparatori ai “VETREI” si “LIDERII LAICI AI EPISCOPIEI“ de la Vatra mai am trei întrebari:
-1- Am trimis Parintelui A. Frunza, redactor de lb. româna a Soliei, doua articole spre publicare: ”Gânduri despre Ierarhie cu dor de Mitropolie pentru parohienii nostrii” în iulie 2008, si “Raspuns la Scrisoare Deschisa” în primavara acestui an. Si nu am vazut nimic. De ce nu s-a publicat? Va este frica de adevarul cuvintelor rostite de cei doi înaintasi ai scaunului Episcopal: P.S. Policarp si I.P.S. Valerian? Nu va despartiti spunea primul, este doar o perioada temporara spunea al doilea. Cine uita nu merita sa traiasca, dar trebuie sa ierte ca sa fie viu.
-2- Consiliul Parohial si Preotul Paroh au trimis o scrisoare deschisa Consiliului Eparhial si Ierarhilor nostrii pentru sedinta de Consiliul din 30 mai a.c. pentru a dezbate si a lua act de imixiunile dezonorante pe care le faceti în Episcopie în rândul credinciosilor. Nu ni s-a comunicat nimic nici pro nici contra celor scrise de noi sau de d-voastra. De ce ?… asteptam.
-3- Am raspuns D-lui Nemoianu cu un scurt comentariu celor scrise la articolul de pe www.roeanews.info “Cine tace, accepta…” si nu îmi apare publicat. DE CE SUNT CENZURAT ÎNTR-O TARA LIBERA?
Cine are curajul sa îsi dea numele si sa îmi raspunda la toate aceste întrebari legitime ale unui om care îsi iubeste cu ardoare stramosii si neamul? Discutiile sincere, cu frica de Dumnezeu si respect pentru Istorie sunt benefice oricarei comunitati, altfel totul este plevusca scrisa de ciurucuri.
Cu respect si Doamne ajuta!
Sa auzim numai de bine.
Parintele Adrian Balescu
romfestdetroit06steaguri1

Anticipand viitorul – Romanii din Basarabia

Posted by Stefan Strajer On July - 1 - 2009

nicolae-dabija

 Anticipand viitorul…

Autor: Nicolae Dabija

Un editorial exceptional al marelui roman, Nicolae Dabija, despre cum a tiparit acum 15 ani, cu grafie latina, – in afara legii – saptamanalul “Literatura si Arta”. A fost, in conditiile de-atunci, o fapta de eroism. Fara discutie!
In acest fel, limba “moldoveneasca” si-a incetat virtual existenta.

La 15 iunie 2009, s-au implinit 20 de ani de cand saptamanalul Literatura si arta apare tiparit cu grafie latina. Un eveniment care astazi, cand alfabetul nostru e prezent pretutindeni, s-ar parea lipsit de o relevanta deosebita. Pana la 15 iunie 1989 aparuse in grafie latina un singur numar al ziarului Glasul, in luna martie 1989, tiparit la Riga (Letonia), cu concursul prietenilor nostri Leons Briedis si Maria Macovei. Dar prima publicatie care a aparut sistematic, saptamana de saptamana, dupa 1944, in spatiul din stanga Prutului a fost Literatura si arta. Acest lucru s-a intamplat cu 78 de zile mai devreme de adoptarea Legii privind trecerea scrisului nostru la alfabetul latin.
Timp de 78 de zile „L.A.” a aparut „in afara legii”, cum era calificat acest lucru de catre procurorul general al republicii de atunci, N. Demidenko. Cine isi mai aminteste azi acel eveniment, care, de fapt, a pregatit trecerea intregii republici la scrisul nostru, fara emotii?! in acea zi tirajul saptamanalului a crescut brusc: de la 189.000 – la 260.000 de exemplare. Pentru prima data dis-de-dimineata se facusera cozi lungi de sute de metri la chioscurile de ziare din oras. Fiecare solicitant cumpara cate 10-20 de exemplare. Oamenii isi faceau cadou unul altuia Literatura si arta cu noua grafie.
in realitate, cum afirmau multi dintre cititori, in acea zi Basarabia a trecut la alfabetul latin. incepand cu 15 iunie 1989 concetatenii nostri invatau de pe paginile saptamanalului sa citeasca, deprindeau sa-si faca semnaturile in noua grafie inca ilegala, chiar daca erau amenintati de sefi, pe zidurile din oras apareau tot mai multe inscriptii in grafia noua, iar in cimitire erau cioplite pe cruci inscriptii in alfabet latin (mortilor puterea nu le mai putea face nimic!, or, pana la acea data, multi dintre cei care-si caligrafiau doar semnatura sau scriau folosind doar caracterele latine erau exmatriculati din facultati, dati afara din serviciu, condamnati ca nationalisti etc.).
in aceeasi zi a fost convocata o sedinta neordinara a biroului Comitetului Central al Partidului Comunist al RSSM. Fiecarui membru al Biroului i s-a pus in mapa cate un exemplar de Literatura si arta. Mircea Snegur, ex-presedinte al republicii, pe atunci secretar al C.C. si membru al Biroului, avea sa consemneze astfel acel eveniment in cartea sa de memorii: „La 15 iunie 1989, de ziua trecerii in eternitate a marelui poet Mihai Eminescu, a aparut primul numar in grafie latina al saptamanalului Literatura si arta, moment de semnificatie epocala. Era ceva cu totul iesit din comun, dl Nicolae Dabija asumandu-si un mare risc. Conducerea nu a cutezat insa sa intreprinda masuri „represive”. (Mircea Snegur, Labirintul destinului. Vol. I. – Chisinau, 2007, p.426).
Explic. Mi-am asumat cu adevarat acel mare risc dintr-un motiv mai mult decat simplu: orheienii ma alesesera la inceputul acelui an deputat al poporului in Sovietul Suprem al URSS si aceasta pozitie imi acorda imunitate parlamentara: conform Statutului deputatului, nu puteam fi sanctionat in nici un fel decat cu acordul Sovietului Suprem al URSS. Membrii Biroului Politic al C.C. Stiau si ei acest lucru, si tocmai de aceea n-au cutezat sa ia „masuri represive”, cum le-a numit Mircea Snegur. A doua zi, Nikolai Bondarciuk, secretar cu ideologia al C.C. al partidului comunist, a aparut in presa cu o declaratie in care a mentionat: „in RSSM doresc alfabet latin doar Uniunea Scriitorilor si un ziar − Literatura si arta, poporul nu doreste acest lucru, pentru ca introducerea acestui alfabet va lasa populatia analfabeta, el costand milioane de ruble…” Etc.
Acest eveniment a devenit posibil cu concursul unor mari entuziasti si mari patrioti: Axentie Blanovschi, Haralambie Moraru, Alecu Renita, Boris Vieru, Gheorghe Budeanu, Vlad Olarescu, Valentina Tazlauanu, Ion Cataveica, Rodica Iuncu, Raisa Ciobanu s.a., care au pregatit acel numar istoric in clandestinitate.
Aflasem ca unica tipografie care avea in folosinta alfabetul latin era „Stiinta”, care apartinea Academiei de stiinte. Cateva linotipiste, mai multe nopti la rand, au cules, cu cea mai adanca discretie, acel numar. Odata pregatit si asezat pe hartie de calc, numarul a fost adus la Editura „Universul”. Aici am avut sustinerea inginerului Boris Mihalachi, care a dat imediat indicatii sa fie tiparit. in reteaua de chioscuri revista a fost pusa in vanzare a doua zi, pe cand abonatilor aceasta le-a fost inmanata abia peste 2-3 zile. Se motiva ca ar fi o publicatie noua. Si abia dupa ce am convins – cu unul si acelasi indice al saptamanalului trecut in nomenclatorul publicatiilor periodice ca Literatura si arta e aceeasi cu Литература ши aрта, la care se abonasera cei aproape doua sute de mii de cititori din republica si de peste hotarele ei – saptamanalul a fost difuzat.
Mentionez ca, la acea ora, in toata RSS Moldoveneasca nu exista nici o masina de dactilografiat cu litere latine. Dar am aflat pe cai ocolite ca la Balti exista una. Ea apartinea tanarului profesor universitar Iulius Popa. Atunci ne-am si imprietenit cu distinsul om de cultura. impreuna cu Grigore Vieru cautasem in acele zile o masina cu grafie latina si la Bucuresti. Dar ne-am pomenit cu toata securitatea ceausista pe urmele noastre. in volumul Cartea Alba a Securitatii, aparut la Editura Presa Romaneasca din Bucuresti in 1996, la pagina 442 este reprodus un raport cu urmatorul continut: Iunie 1989 strict secret “Nicolae Dabija si Grigore Vieru din RSS Moldoveneasca, aflati in tara noastra ca invitati la Simpozionul international Mihai Eminescu, au solicitat lui Dumitru Radu Popescu, presedintele Uniunii Scriitorilor, sa-i sprijine in obtinerea unei masini de scris cu caractere latine. Au precizat ca, incepand cu 15 iunie a.c., au obtinut aprobarea pentru tiparirea cu caractere latine a revistei Literatura si arta, al carui redactor-sef este Nicolae Dabija, dar nu au cu ce sa dactilografieze spalturile in limba romana, intrucat in URSS nu se gasesc masini de scris cu asemenea caractere, iar din Romania nu pot cumpara, datorita restrictiilor prevazute de reglementarile legale. in ceea ce priveste modalitatea de introducere in RSS Moldoveneasca a masinii de scris, cei doi au afirmat ca nu ar fi probleme, intrucat, fiind recent alesi in Sovietul Suprem al republicii, nu vor fi controlati la frontiera. Dumitru Radu Popescu preconizeaza sa informeze cu aceasta problema Sectia de presa si propaganda a C.C. al P.C.R. Nicolae Dabija si Grigore Vieru vor pleca din tara in seara zilei de 20 iunie.” (A.S.R.I. Fond „D”, dosar nr.10966, vol. 6, f.113).
Iata cum comenteaza autorii acestui volum „raportul 487”: „Dupa opinia noastra, documentul este deosebit de elocvent in ceea ce priveste impasul ridicol al politicii „patriotului” Nicolae Ceausescu: doi scriitori romani de dincolo de Prut, sositi cu mari sperante in patria-mama, nu-si puteau procura la Bucuresti, unde soarele ar trebui sa rasara pentru toti romanii, nici macar o masina de scris, instrumentele respective fiind puse la index. Daca au procurat-o totusi, totul s-a petrecut pe sub mana si cu aprobari speciale, ca si cum ar fi fost vorba despre o hotie” (Cartea alba a Securitatii. – Bucuresti: Presa Romaneasca, 1996, p.508).
Cu toate eforturile noastre, cu tot concursul acordat de parintele Vasile Tepordei, care a si gasit masina de scris de care aveam nevoie intr-un anticariat si aprobarea pe care urma sa o obtina D.R. Popescu, securitatea ceausista a facut tot posibilul sa nu scoatem din tara masina de scris (in ziua cand am plecat, anticariatul respectiv a fost toata ziua inchis „din motive tehnice”).
Cel care ne-a salvat a fost tot parintele Vasile Tepordei, basarabean nascut la Carpesti, Cantemir, care ne-a adus la tren o punga unde se aflau cele 31 de semne metalice ale alfabetului latin, pe care Sfintia Sa le-a retezat cu un instrument de taiat metalul chiar de la masina sa de scris. Aceasta a incaput intr-un buzunar, ca sa putem trece fara probleme frontiera in URSS. La Chisinau, prietenul Ion Fiodorov a scos de la o masina de dactilografiat literele rusesti ca sa le sudeze in locul lor pe cele latine. Asa ne-am pricopsit cu o masina de dactilografiat cu alfabet latin.
Acel impact de la regasirea scrisului nostru fusese unul deosebit.
in case, parintii si-au invatat copiii sa citeasca si sa scrie dupa articolele din ziar, indemnandu-i sa transcrie texte, sa le invete pe de rost. in acele zile, in semn de apreciere pentru gestul nostru, in orasul Orhei o strada a fost botezata: Literatura si arta, gospodaria agricola din satul Sauca, raionul Ocnita, la adunarea satului, si-a schimbat denumirea in Literatura si arta. in comuna Ohrincea, raionul Criuleni, Literatura si arta are o fantana care-i poarta numele: chiar in inima satului, in acel iunie 1989 a fost ctitorit un izvor din care jumatate de localitate ia apa si azi, ocrotit de un zid semi-rotund cu imagini din Renasterea noastra nationala transpuse in mozaic. (La el m-au dus sa mi-l arate cu mai multi ani in urma sotii Raisa si Gheorghe Ciobanu). Pictorul Stefan Florescu din Balti ne-a donat un tablou (care poate fi vazut in redactia noastra) intitulat: Literatura si arta. Dumitru Popovici, ex-ministru al Comertului, mi-a povestit ca un consatean din Saratenii-Vechi a pus intr-o caseta metalica acel exemplar de „L.A.”, zidindu-l, pentru viitorime, in fundamentul casei, pe care tocmai incepuse sa o ridice.
Aveam pe atunci abonati in 56 de tari ale lumii si aproape in fiecare oras din URSS unde locuiau basarabeni. Academicianul Petru Soltan imi povesteste despre un profesor, originar din Basarabia, (se pare Andreev), care preda la Universitatea din Leningrad (Sankt-Petersburg): atunci cand a primit acel numar (nr. 25), i-a sunat pe toti basarabenii si bucovinenii pe care ii cunostea in capitala nordica a Rusiei, invitandu-i la o anumita ora dintr-o zi in una din aulele universitare. Cand toti s-au adunat, le-a prezentat acel numar de ziar, apoi a prins sa le citeasca din el articol dupa articol. La un moment dat, cel care citea si-a indreptat ochii spre auditoriu si a vazut ca toata sala – profesori, doctoranzi, muncitori, fosti deportati – plangea. Erau lacrimi de bucurie. Dupa ani de exil, scrisul nostru revenise Acasa.
Nomenclatura de la Chisinau era speriata: ea intelesese ca Moscova aproape ca era de acord ca in Constitutia RSS Moldovenesti „limba moldoveneasca” sa fie trecuta, ca limba de stat, alaturi de limba rusa, dar nu sustinea nicidecum trecerea scrisului nostru la alfabetul latin. in Enciclopedia sovietica moldoveneasca (Chisinau, 1974, vol.4, p.376) se sugera ca prin faptul ca „limba moldoveneasca foloseste alfabetul rus”, ea se deosebeste de limba romana.
Odata cu trecerea la alfabetul latin urma sa se descopere ca regele este gol: limba moldoveneasca inceteaza sa mai existe. Asa basarabenii, isi faceau calculele lor ideologii imperiului, vor afla ca limba lor e romana. Iar daca limba li-i romana, inseamna ca si ei sunt romani. Iar daca suntem romani, ar fi firesc sa doreasca unirea RSS Moldovenesti cu Romania. Odata cu aparitia acelui numar de Literatura si arta, nomenclatura de partid fusese pusa in fata unui fapt implinit.
Vocile care ne condamnau de la tribunele partinice erau mai sovaitoare, pe cand cele ale multimilor erau mult mai sigure. Razboiul saptamanalului cu Comitetul Central al Partidului Comunist era unul de durata. Numai in perioada anilor 1987-1989 redactorul-sef fusese pus in discutie la zece dintre sedintele Biroului C.C. al P.C. al RSSM, alegandu-se cu diferite admonestari, la 22 septembrie 1987, Biroul C.C. al P.C. al RSSM adoptand si o Hotarare a Comitetului Central al Partidului Comunist al RSS Moldovenesti „Cu privire la neajunsurile grave in activitatea saptamanalului Literatura si arta (vezi Moldova socialista din 24 septembrie 1987”).
Pe parcursul a doi ani de zile, „L.A.” publicase peste 700.000 de semnaturi ale consangenilor nostri care sustineau trecerea scrisului nostru la alfabetul latin si legiferarea limbii romane. Se adunasera cativa saci cu scrisori, care, la 31 august 1989, cand Sovietul Suprem al R.S.S. Moldovenesti adoptase Legea despre functionarea limbilor pe teritoriul RSSM (care vorbea ca limba romana devine de stat, in locul limbii ruse) si Legea despre trecerea scrisului la alfabet latin, au fost expusi – ca argument – in holul Teatrului de Opera si Balet, unde s-a desfasurat sesiunea.
Evenimentul la care ne referim fusese pregatit si de rubricile ce contineau sentinte latine, pe care le inaugurase saptamanalul: In memoriam, Remember, Gaudeamus, Memento mori, Alma mater, Poesis s.a., V. Dagai, sef de sectie la C.C. al P.C., turband de fiecare data cand le vedea in revista, chiar daca Constantin Andreev, ca sa ne apere, ii demonstrase ca si ziarul Pravda avea rubrica In memoriam.
La sfarsitul anului 1988, procurorul general al republicii, N. Demidenko, deschisese un dosar penal conducerii saptamanalului si pictorului acestuia, Dumitru Trifan, pentru ca „prin intermediul unei caricaturi a fost batjocorit alfabetul chirilic, folosit de milioane de oameni de pe glob”. Cazul devenise de notorietate, fiind intens comentat in presa internationala (afara de cea romaneasca).
La 12 ianuarie 1989, la sedinta Biroul C.C. a fost pus in discutie faptul ca “L.A.” “trecuse samovolnic la alfabetul latin”. Atunci nu facusem decat sa reproducem integral, de ziua nasterii lui Mihai Eminescu, articolul acestuia „Patologia societatii noastre”, preluat din ziarul Timpul de la 4 ianuarie 1881, precum si mai multe coperte de carti care purtau numele marelui Poet, editate la Bucuresti, evident cu grafie … latina.
Azi alfabetul latin ne apartine. Din pacate putini dintre concetatenii nostri isi mai amintesc ca acesta a fost obtinut cu mari sacrificii. Una dinte conditiile inaintate recent lui Vladimir Voronin de catre Igor Smirnov „pentru unificarea tarii” este renuntarea la alfabetul latin (care, in viziunea lui, e romanesc, „румынский”, deci strain moldovenilor, al caror mare aparator se declara) si revenirea scrisului nostru la alfabetul rusesc. in 1989, alfabetul latin a fost obtinut cand ne aflam ca parte componenta a Uniunii Sovietice si cand intinsurile siberiene, cu care ne amenintau stabii republicii, apartineau si RSSM.
il vom ceda oare acum, in plina independenta?! Sau vom reusi sa-l pastram si pentru generatiile care vin?! Ca mosii si stramosii nostri sa se poata recunoaste in ei, ca in niste urmasi destoinici.

autor Andrei Vartic

 

Duhovnic al Basarabiei interbelice – Iraclie Flocea

if

Dintre toate feţele bisericeşti care au slujit poporul român al Basarabiei în secolul XX (şi lista lor, mai ales pentru perioada interbelica, este uriaşă), parintele protosinghel Iraclie (Ion Flocea) este unul dintre cei mai vrednici. Venit în Basarabia din Pojorâta Bucovinei, intră în frăţia monahală la mănăstirea Harjauca în 1920 şi de atunci şi pâna la moartea din 16 august 1964 (după chinurile suferite şi în Gulagul comunist, şi de la închiderea tuturor manastirilor Basarabiei în anii ’50-60 a secolului trecut) a stat neclintit pe drumul Mântuitorului. Viaţa şi opera acestui monah neobişnuit a fost readusa în centrul atentiei opiniei publice de cercetatoarea Nina Negru (vezi „La Noul Neamt, pe urmele egumenului Ieraclie Flocea” sau „Ieraclie Flocea, misionar ortodox, publicist şi traducător”), dar şi prin staruinta nepotului sau, Ştefan Strajeri, editorul ziarului „Curentul International” din SUA (care a multiplicat şi difuzat şi una din cele mai importante carti ale parintelui, „Mozaic literar”, apărută în perioada interbelică). Vrednic misionar şi catehizator, mare duhovnic, monah preacuvios şi excelent predicator, parintele Iraclie face parte din acei oameni care nu au învatat din carti slujirea lui Dumnezeu, ci din chemarea propriei inimi. De asemenea duhovnici avem nevoie mai ales la încleştarea de azi (supratehnologizata) a omului şi cu sine însuşi, şi cu natura şi, de multe ori, şi cu Dumnezeu (vezi teoria şi practica urii de clasa comuniste sau pragmatismul aşa zis corect al noilor cominternişti europeni şi americani).
A fost unul din cei putini chemati de Domnul înca din copilarie. Multe din iluminarile sale profund ortodoxe, deşi, cu vremea, fac tot mai multe referinte la Filocalie sau la opera filozofilor antici sau contemporani, au acea mireasma, imposibil de confundat cu altele, a lucrarii directe a Sfântului Duh. Azi, când atâţia ierarhi ortodocşi îşi umplu CV-urile cu lista universitatilor apusene, a doctoratelor pe care le-au dat pe la Paris, Roma sau Berlin, a altor tipuri de studii pe care le-au făcut tot mai mult pe la Apus, pilda parintelui Iraclie vine sa ne reaminteasca, deja în paianjenişul globalizarii, ca adevarata universitate şi cel mai desăvârşit doctorat al unui calugar sunt rugaciunea la schit şi smerenia. Deşi cunoştea, mai mult prin eforturi de autodidact, şi pe Socrate, şi pe Dostoievski (pe care l-a comentat în câteva studii de mare valoare), şi pe alti mari filosofi şi scriitori ai lumii, deşi Filocalia este cartea lui de capatâi iar Evanghelia parte din inima lui de monah, învatatura lui Iraclie Flocea nu este una de enciclopedist, copiata din carti, ci vie, curata şi noua, proaspata armonizare a vechii noastre credinte ortodoxe cu lumea în care traim.
Anume el a vazut cât de aproape de creştinism era Socrate atunci când a murit pentru Zeul lui necunoscut, o prefatare antica, spune parintele Iraclie, a predicii Sfântului Apostol Pavel despre „Zeul necunoscut”, rostita câteva secole mai târziu tot la Athena. Tot el a aratat cât de important este pentru oamenii acestei lumi, nu doar pentru cei simpli (care, zice el, înţeleg mai repede predica despre nemurirea sufletului decât intelectualii), dar mai ales pentru elita lor culturala sa înteleaga ca aşa zisa evolutie a lumii, din care au facut atâta caz mai ales marxismul şi bolşevicii, este un impas al omului, nu o cale spre lumina. Parintele Iraclie arata, inclusiv prin predici exceptionale, întelese şi de taran, şi de cel şcolit, deosebirea esentiala dintre credinta ortodoxa în nemurirea sufletului, nesecat izvor al vietii, şi filozofiile contemporane, multe din ele mizând pe o ideologie a mortii, în care Dumnezeu nu-i şi nici nu a fost. Nu e întâmplator, spune parintele Iraclie, citând din sfintii parinti, ca Iisus a dat cheile raiului unui om, Apostolului Petru, dar pe cele ale Iadului le-a pastrat la El.
Deosebit de importanta, mai ales pentru modernitatea aşa zis „postmodernista”, care a pus stapânire pe o mare parte a intelectualilor români dupa caderea imperiului comunist, ni se pare disputa lui cu sofiştii ruşi, ieşiti din sânul Bisericii Ortodoxe Ruse, care au nascocit o „religie culturala”, o cale a mântuirii prin cultura, paralela cu cea din Evanghelie. Înverşunarea acelor oameni (cum ar fi protoiereul S. Bulgacov) de a demonstra ca „poetii, pictorii, constructorii, savantii” sunt „mai eminenti decât preotii religiei creştine… fiindca pe altarul ştiintei şi artei… inima omeneasca se rastigneşte vie şi iubitoare”, este adânc analizata şi combatuta de parintele Iraclie cu o finete rar întâlnita în disputele teologice contemporane. El arata ca încercarea protoiereului S. Bulgacov de a da un raspuns „la problema dintre progres şi eshatologie” este un atac direct împotriva Evangheliei şi a cuvintelor Apostolului Pavel despre timpul când „pamântul şi toate lucrurile de pe el vor arde”. Parintele Iraclie demonstreaza ca sofiştii ruşi aşa şi nu au înteles îndumnezeirea şi nemurirea anume a sufletului omenesc şi nu a lucrarilor sale. S. Bulgacov şi alti apologeti ai sofismului rus s-au speriat ca, de pilda, opera lui Puşchin tot ar putea arde în focul a toate mistuitor, şi au nascocit aşa zisul misticism al operelor de arta prin care „Puşchin a vazut aceleaşi lucruri pe care le cunoştea şi sfântul din vremea lui” (este vorba de Serafim din Sarov). Aratând diferenta uriaşa dintre „misticismul” artiştilor şi scriitorilor, bazat pe iluzie şi miraj şi purificarea prin asceza a sfântului Serafim, parintele Iraclie spune ca, de fapt, îndumnezeirea prin urcarea omului spre Dumnezeu (cale grea, neplacuta majoritatii artiştilor, orgolioşi din fire, uneori pâna la nebunie) nu are nimic în comun cu aşa zisul misticism artistic, fiindca marea biruinta a îndumnezeirii este smerenia (care nu e nici macar harul de a predica în fata multimilor sau cel de a lecui sufletele celor care vin la duhovnic, spune parintele Ieraclie), iar tinta artiştilor şi a scriitorilor sunt „fanteziile pe care aceştia le considera revelatii”. Aceste fantezii nu sunt misticism, dupa cum nici purificarea prin asceza nu este misticism, ci îndumnezeire. Aşa parintele Iraclie arata în învataturile sale – dupa opinia noastra  de mare folos pentru ratacirile inteleghentiei din epoca postcomunista şi postindustriala – ca „limitelele cunoscututului pe care poetii şi filosofii încearca sa le depaşeasca prin ajutorul logicei şi alegoriei” pot fi trecute şi cunoscute doar prin readucerea lui Iisus în inima. Fara Hristos în inima, spune parintele Iraclie, totul este deşertaciune. Fara Dumnezeu toate orgoliile lumii, toate scopurile pragmatice ale omului sunt ignoranta şi cadere în întuneric.
La cumpenele veacurilor – şi omul contemporan tocmai trece printr-o asemenea cumpana -, este bine ca „cei mai tari în cuvânt şi care au experienta vietii spirituale sa porneasca lupta cu ratacirile contemporane”, scrie parintele Iraclie. Probabil pentru asemenea cuvinte anume el a fost ales în 1944 de catre bolşevici din tot clerul Basarabiei şi condamnat la ani grei de Gulag. Atunci a fi condamnat şi la un singur an de temnita comunista însemna moarte sigura. Credinta la ajutat sa supravietuiasca şi dupa moartea lui Stalin a revenit la Hârjauca. La scurt timp, însa, manastirea a fost închisa, el s-a refugiat la Noul Neamt, iar când în 1962 şi aceasta manastire a fost pângarita de comunişti s-a retras la un fiu de al sau duhovnicesc la Chitcani, un sat de lânga Noul Neamt. A murit în 1964 iar Nina Negru i-a gasit cu greu mormântul în cimitirul satului. De frica comisarilor bolşevici oamenii s-au temut sa-i puna macar un semn pe mormânt. Dar, cine ştie, poate viata de încercari pentru lumina credintei, de „adevarata smerenie, nepatimire şi bogatie a harurilor” a parintelui Iraclie este mult mai importanta pentru noi decât mormântul lui.

Romani in lume – Mihaela Mihut

Posted by admin On June - 18 - 2009

autor Gabriela Petcu

MIHAELA MIHUT o actrita care joaca pe scenele americane pastrându-şi o parte din suflet în România „arta este o vindecare, o sarbatoare a vietii”

Am avut placerea sa o cunosc şi sa port discutii cu aceasta minunata actrita, Mihaela Mihut. Povestea ei, ar putea deveni un frumos scenariu de film în care realitatea se împleteşte cu vise, amintiri şi sentimente. Când mi-a spus cu emotie în glas „eu nu joc un rol ci chiar îl traiesc”, am înteles ca nu-ti ramâne altceva de facut decât sa respiri odata cu ea.

mmihut

Mihaela, s-a nascut într-o zi de primavara iar primi paşi i-a facut în satul bistritean Caianu alaturi de parinti, bunici şi sora sa Camelia. Tatal Mihaelei, Ioan Mihut, era preot în judetul Bistrita şi uneori când fetele erau mici, el îi spunea sotiei sale Maria care îl asculta cu îndoiala: „Cami, are sa se faca doctorita, Mihaela-actrita, iar eu am sa plec în America.” Şi iata, acum Ioan Mihut este preot în Detroit, Camelia Mihut doctorita în Grecia, iar Mihaela Mihut preda actoria unei clase la Thomas G. Waites Studio în New York şi are la activ roluri în filme de succes.
Actrita îşi aminteşte cu nostalgie de perioada frumoasa a copilariei. „Bunica, Susana Vidican, era o femeie blânda şi avea grija de mine cu multa dragoste. Îmi aduc aminte un placut ritual al spalarii pe cap, când venea momentul clatitului iar ea pregatea apa în care punea un pic de otet ca sa luceasca parul. Nu voi uita niciodata acel miros de apa cu otet. Uneori, când îmi este greu, închid ochii şi ma întorc pentru o clipa în lumea copilariei iar acel miros, revine şi atunci ştiu ca voi trece cu bine de toate problemele. Bunica, s-a urcat la Ceruri fara sa pot sa-mi iau ramas bun de la ea… Acum, ma gândesc mereu la bunicul meu, Alexandru Vidican şi abia aştept sa merg în România unde ma voi întâlni cu el.”
Mai întâi, a luat drumul Americii Ioan Mihut, care a devenit preot la Biserica „Pogorarea Sf.Duh” din Warren, Michigan; Mihaela cu sora şi mama, au venit în 1983 pe aceste meleaguri pentru a-şi întregi familia. Era în clasa a V-a. Urmatorii ani îi va petrece în cadrul comunitatii româneşti din Warren pâna la absolvirea liceului, în 1989. Viata în comunitatea româna din Warren (un oraşel satelit al Detroit-ului) semana într-un fel cu cea de la Caianu, satul unde copilarisera fetele. Oamenii se cunoşteau şi judecau exigent fiecare gest nepotrivit. Familia preotului trebuia sa fie un exemplu. Cele doua surori, Camelia şi Mihaela, au avut o educatie corecta dovada fiind evolutia frumoasa a fetelor şi pozitia lor în plan profesional din acest moment.
Dupa 1989 Mihaela şi Camelia se vor întoarce în România, pentru studii. Mihaela va fi admisa la IATC (Institutul de Arta Teatrala şi Cinematografie) Bucureşti, la clasa prof. Dem Radulescu. Din anul II clasa va fi preluata de Gelu Colceag.
Începând cu anul III va interpreta diverse roluri la Teatrul National din Bucureşti, împreuna cu Adrian Pintea. Va mai urca şi pe scenele Teatrului Nottara şi a Teatrului Româno-American. În 1994 pe când avea un an de la absolvire, revita „Bucureşti Match” a prezentat-o pe prima coperta – dedicându-i şi un spatiu într-una din pagini. Mihaela obtine chiar o bursa din partea Fundatiei Culturale Române. Înainte de absolvire, joaca deja în doua spectacole: „Puricele” la Teatrul Nottara alaturi de Horatiu Malaele, Dana Dogaru şi Cerasela Iosifescu care a devenit una dintre cele mai bune prietene; rolul May din „Fool for love” jucat la Teatrul româno-american o marcheaza în mod deosebit datorita marelui actor şi om Adrian Pintea. Tot acum, obtine un alt rol de anvergura, în „Orfeu în Infern”, montat de Adrian Pintea la acelaşi Teatru româno-american. La Teatrul Cassandra, joaca cu colegii de clasa spectacolul regizat de Gelu Colceag rolul D-nei Martin din „Cântareata cheala”, piesa scrisa de Eugen Ionescu. Cu acest rol câştiga premiul pentru cea mai buna actrita la Festivalul de Teatru de la Costinesti.
Tatal Mihaelei îi spunea adesea „Mihaita (aşa o alinta) ar trebui sa continui studiile la New York sa ai o diploma şi sa fii profesoara”. Aşadar, se întoarce în America şi ascultându-l, se înscrie pentru examen la The Actors Studio cel mai puternic centru actoricesc. Aici au studiat multi dintre actorii celebri precum Dustin Hoffman, Al Pacino, Robert De Niro, Jack Nicolson şi altii dar nu toti au fost admişi de prima data aşa cum s-a întâmplat cu Mihaela. S-a pregatit singura, alegându-şi un rol potrivit accentului ei iar cu o zi înainte de auditie, nici macar nu ştia adresa de la Actors Studio. Mihaela Mihut obtine Master of Fine Arts, Program in Dramatic Arts, condus de „The Actors Studio” la The New School University New Yok. Dupa absolvire va fi admisa, la 20 februarie 2002, ca membru al clubului actorilor profesionişti The Actors Studio din New York. La sfârşitul anului 2006, are un rol în piesa de debut a lui Mark Leib, Art People.

mmihut2

Anul trecut (2008), Mihaela avea o repetitie cu public la Actors Studio interpretând rolul principal Anka al piesei Hunting Cockroaches, personaj cu care se indentifica. Anka este din Polonia şi vine la New York sa devina actrita dar datorita accentului, îi este extrem de greu şi nu reuşeşte. Dupa repetitie, un domn din sala a întrebat-o daca accentul şi l-a confectionat pentru rol sau chiar îl detine. Aflând ca Mihaela este din România, nu i-a venit sa creada. Craig Singer, regizorul filmului Perkins’14, tocmai încheiase un contract cu Studiourile Media Pro Bucureşti iar peste o luna, mergea în România pentru filmari. Imediat, Mihaela a avut auditie în vederea rolului din filmul Perkins’14, şi aşa a ajuns sa aiba cea mai superba vara, nu numai pentru rolul principal din film dar şi pentru faptul ca era acasa, în România.
Perkins’14 prezinta povestea locuitorilor unui oraş american care sunt atacati de un grup de 14 fiinte dezumanizate, acestea fiind copii rapiti cu zece ani în urma şi instruiti sa ucida, pentru personajul Perkins.  Profesionalismul Mihaelei Mihut este evident şi de aceasta data.
Pentru viitor, Mihaela lucreaza la o piesa regizata de Mirra Bank numita Informed Consent care a avut succes la Londra iar acum, o vor produce studiourile din New York. Mihaela joaca rolul unei românce şi chiar are câteva scene în care vorbeşte româneşte. Cu siguranta, va fi un succes iar faptul ca Mihaela Mihut îşi poarta cu mândrie originea de românca, o va face sa straluceasca şi în acest rol.
Întrebând-o daca are un vis anume, Mihaela mi-a raspuns: „îmi doresc sa am o şcoala de teatru care sa fie într-o bisericuta şi sa aiba o uşa roşie. Tot timpul îi spun tatalui meu ce norocos este ca are un teatru. Pentru mine Teatrul este Sfânt ca şi Biserica. Aici, aş vrea sa învatam sa fim actori buni ceea ce înseamna sa fim oameni buni, sa avem piese de teatru care sa emotioneze şi împreuna sa sarbatorim pentru ca arta este o vindecare, o sarbatoare a vietii aşa cum spune şi Wilhelm Reich ”Art is either self-cure, or a celebration of life”.
Ma despart greu de Mihaela Mihut. Pot spune ca sunt mai bogata sufleteşte de când am cunoscut-o. Dincolo de frumusetea ei ca femeie, am gasit cea mai nobila stare pe care o poate avea un om, aceea de iubire şi daruire neconditionata.

gabriela-petcu   Gabriela Petcu

Romani cu care ne mandrim – Ioana Harmony Risca

Posted by admin On June - 11 - 2009

autor Gabriela Petcu

Ioana Harmony Risca – descendenta a unei familii românesti cu o prezenta de peste 100 de ani în America, va reprezenta România la Jocurile Olimpice din anul 2010.

harmony

Strabunicul Ioanei, preotul Alexandru Râsca, a fost un reprezentat de frunte al acestei familii de bucovineni si a comunitatii de români din America. Socrul preotului Alexandru Râsca, Lucaci, a emigrat în America la 1906. Ca mai toti emigrantii români din acea perioada si-a câstigat existenta muncind din greu în industria locala a Michigan-ului. În timp, si-a facut Saloon-ul lui (un fel de restaurant).

Când a venit Marea Criza a anilor 1929-1933, a plecat în Romania (1931), unde a devenit un bun gospodar si întreprinzator pe meleagurile bucovinene. Din pacate, si aici lucrurile s-au schimbat în rau în momentul când au venit comunistii la putere. Acestia, i-au luat tot ce agonisise pâna la acea vreme, asa cum multe familii au patit, ramânând fara nimic din munca lor de-o viata.
Alexandru Râsca, preot cu studii la Facultatea de Teologie din Cernauti (hirotonisit în Iasi, la 21 septembrie 1935, de catre mitropolitul Grigorie Botosaneanu) dupa ce a pastorit 33 de ani în Romania, a ajuns pe urmele socrului sau în America, în anul 1969. Dupa un scurt popas pe la cateva parohii din Ohio, a preluat parohia „Pogorarea Sfantului Duh” din Michigan, incepand cu 1 aprilie, 1970. La acea data biserica îsi avea sediul la adresa: 7835 East Lafayette, Detroit. Între timp s-a mutat în Warren, Michigan, la adresa 31500 Ryan Steet, dupa ce a fost achizitionata o biserica Lutherana. Aceasta a trebuit renovata în stil ortodox. Pana s-a construit biserica noua, slujbele s-au tinut în aceasta cladire. Fosta cladire a bisericii Lutherane este în prezent sala sociala.

Parintele Rasca a pastorit pana la începutul anilor ’90 cand s-a stins din aceasta viata. Este înmormantat la cimitirul de la Vatra Romaneasca, din Grass Lake, Michigan.
Copiii si nepotii lui pastreaza traditia romaneasca fiind buni romani. O familie de cinci generatii în America care înca tine sus steagul romanismului pe pamant american. Astfel, stranepoata preotului Râsca, Ioana Harmony Rasca a optat sa reprezinte Romania la Jocurile Olimpice de anul viitor din Canada – Vancouver.
Un model demn de urmat si de alte familii romanesti.

Ioana este nascuta la 16 februarie 1992 în Oakland MI, SUA si este o talentata si ambitioasa patinatoare care ne-a reprezentat anul acesta împreuna cu partenerul ei Chase Andrews Brogan la Campionatul Mondial de Juniori de la Sofia în proba de dans. Foarte multi români de acasa, din România, apreciaza acest patriotism al familiei. Pe multe forumuri online, s-au legat discutii frumoase la adresa acestei minunate tinere.

harmony-chase

Ioana Harmony Râsca împreuna cu Chase Andrews Brogan au deja în palmares un loc patru la Campionatele Internationale de patinaj artistic ale Canadei din august 2008. Harmony, l-a convins pe Chase sa reprezinte împreuna România la Jocurile Olimpice din 2010 acesta, declarând ca este o buna oportunitate de a promova imaginea României în lume, tara pe care a cunoscut-o si pe care a început s-o îndrageasca.

Cu siguranta, toti cei care o cunosc pe Harmony, dar si cei care abia acum, încep sa o descopere în lumea patinajului, vor fi încântati sa-i urmareasca evolutia. Sa îi uram mult succes acestei tinere cu nume armonios ca însusi dansul ei pe gheata!

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors