Archive for the ‘Romani in lume’ Category

Interviu cu Vasile Soimaru

Posted by Stefan Strajer On March - 1 - 2010

Interviu cu Vasile Soimaru

Vasile Şoimaru: “Aceste eforturi pot fi interpretate ca o răzbunare a mea împotriva celor care au încercat să mă lipsească de bucuria de a fi român”

 

“Dacă am compara cele două capitale româneşti – Chişinău şi Bucureşti la capitolul românism, apoi adevărata capitală  trebuie recunoscută Chişinăul”

Cine este Vasile Şoimaru? 

Până prin 1987-1988, când am deschis primul, în viaţa mea, manual de Istorie a românilor (de     Constantin şi Dinu Giurescu), eram un moldovean convins cu slabe cunoştinţe de limbă literară română şi de istorie naţională, care făcusem facultatea de economie, apoi doctoratul în acelaşi domeniu şi publicasem patru cărţi de specialitate şi, toate, în limba rusă, cu creierii “neinfectaţi” de românism sau mai corect-spălaţi cu Derro de românism de către ocupanţi…

După 1989 m-am tratat definitiv de boala moldovenismului! Dovada? Ani la rând vizitez şi adun cu propriile forţe materiale despre românii din jurul României, care au intrat în prima ediţie a albumului meu ROMÂNII DIN JURUL ROMÂNIEI ÎN IMAGINI (tipărit în anul 2008). Aceste eforturi pot fi interpretate ca o răzbunare a mea împotriva celor care au încercat să mă lipsească de bucuria de a fi român… şi continui să lucrez pentru a 2-a ediţie a albumului care va fi cel puţin  de două ori superioară-calitativ şi cantitativ.

Românismul pe care-l manifestati, îl regăsiţi şi la românii din România?

Il regăsesc mai rar… La kilometru pătrat sau la mia de locuitori, desigur! Dar, în marea capitală, Bucureşti, şi mai rar… Dacă am compara cele două capitale româneşti – Chişinău şi Bucureşti la capitolul românism, apoi adevărata capitală  trebuie recunoscută Chişinăul. Poate, pentru că (încă) nu are un Institut Cultural Român cu un Patapievici în frunte, care toacă milioane de euro ale românilor împotriva culturii lor. Iar şefii Statului român sunt neputincioşi în faţa lui/lor…

Există vreo şansă de unificare a Basarabiei cu România?

În orice caz, şanse am avut şi avem mai multe decât au existat după 1989, politicieni – români, bărbaţi adevăraţi, pe ambele maluri ale Prutului, care să dorească acest lucru … Cei de pe malul stâng al Prutului nu vor să-şi piardă fotoliile şi paşapoartele diplomatice, iar cei de pe malul drept nu-şi doresc beleli geopolitice în plus, în timp ce-şi numără veniturile din businessul politic. 

Aţi vizitat de curând Canada, cum vi s-a părut comunitatea moldoveană şi cea română de acolo?

Am vizitat Canada la invitaţia medicului şi scriitorului Dumitru Pădeanu din Winnipeg ca să  cunosc Comunitatea română de acolo. Prima escală a avut loc la românii din franţuzescul Montreal şi mare mi-a fost mirarea să găsesc în incinta Comunităţii române şi una “separatistă” – a moldovenilor… La întrebarea mea: “Ce-i cu separatismul acesta şi în Canada? Nu ne ajunge cel din Transnistria faţă de R. Moldova sau cel basarabean faţă de România?” Răspunsul m-a dezarmat, m-a lăsat fără replică: “După cum vezi, noi aici am făcut Unirea! Pe când şi voi cei de acasă o veţi face?…”Acest lucru s-a repetat şi în alte oraşe canadiene pe care le-am vizitat.

Ce mesaj puteţi transmite comunităţii române şi moldovene din Quebec şi din Canada?

Să nu uite ei şi să-i ajute pe copiii şi nepoţii lor să nu uite că sunt români, urmaşi ai lui Traian şi   Decebal, ai lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, ai lui Cuza Vodă, ai altor personalităţi marcante ale Neamului, care au făurit, apoi au şi ocrotit Marea Unire din 1918… Şi Bunul Dumnezeu, care a creat naţiunile, vrea acest lucru!

 Interviu luat de Cristian BUCUR , Ziarul IMPACT, Montreal, Canada, 26 februarie 2010

 

Cum am scapat de Siberia

Posted by Stefan Strajer On February - 21 - 2010

Cum am scapat de Siberia

 

Autor: Ovidiu Creanga

La năvălirea barbarilor bolşevici, în iunie 1940, fiecare a fugit cum a putut şi cum a reuşit, numai să scape de furia celor cu care convieţuirserăm pâna atunci paşnic. S-au repezit ca nişte fiare în special asupra armatei române ce se retragea in debandadă. Le aruncau soldaţilor în cap cu oale de apă ferbinte, sau cu oale de noapte pline de conţinut.  Le tăiau epoleţii şi la unii chiar nasturii de la pantaloni ca sa râda mai copios de ei. Pe ofiţeri deobicei îi omorau. Ruşii, vreau să zic ostaşii ruşi, nu interveneu ci se uitau şi râdeau cu poftă. Atacau convoaiele de refugiaţi şi le furau tot ce puteau începând cu bijuteriile. Le răsturnau căruţele şi-şi băteau joc de ei. Aceştia erau, ca să nu supăr pe nimeni voi folosi termenul de neromâni/alogeni care sub români o duseseră bine, mâncaseră o pâine bună şi nu li se făcuse nici o discriminare, doar din 1921 pâna in 1940 am trăit in Basarabia şi ştiam foarte bine cum au dus-o.

Al doilea refugiu a avut loc în 1944 când, iarăşi hoardele sovietice au pus stăpânire pe Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţei, care  nu fusese niciodată la ruşi, dar asta nu are importanţă. Câteva garnituri pline cu refugiaţi din Basarabia şi Bucovina se aflau în Gara de Nord în Triaj aşteptând să fie repartizaţi undeva unde se va găsi loc şi pentru ei. Atunci pe 4 Aprilie 1944, aviaţia aliată, adică americană a bombardat sălbatic Bucureştiul şi în special Gara de Nord. Garniturile de refugiaţi au fost făcute praf, au murit mii de oameni. Din întâmplare nu eram departe de Gara de Nord şi după bombardament m-am dus să văd şi eu ce se întâmplase. Era dezastru, am văzut maţe de om spânzurând de felinarele de pe peron. Mă gândesc ce a fost  în Bagdad după mii şi mii de „bombe inteligente”. Laura soţia mea, care locuia in Cotroceni se adapostise cu familia într-un adăpost de pamânt. Totuşi o bombă i-a ciuruit pe toţi cu schije mici, nu a murit nici unul, dar au fost duşi pe targa  dupa încetarea alarmei la policlinică. Curentul electric era întrerupt şi  Laurei i-au extras la lumina unei lămpi cu gaz câte schije au găsit doctorii atunci. Totuşi câteva „amintiri de la americani” le-a purtat toată viaţa. Una mare era in tâmplă, una în vârful capului şi câteva la glezne.

Se instaurase comunismul. Noi basarabenii eram vânaţi ca nişte fiare şi expediaţi în „patrie” adică Basarabia, adica URSS, sau mai exact în Siberia. Mă stabilisem în Bucureşti, terminasem Politehnica şi mă însurasem. Locuiam pe strada Gheorghe Misail Nr. 6, în dosul cimitirului Sfânta Vineri. Ne trezim într-o zi cu un miliţian, care mă anunţă să mă prezint de urgenţă la circa de miliţie. Cu inima cât un purice mă prezint a doua zi şi sunt introdus la tovaraşa şefă. Era o femeie de cca. 45 de ani, îmbracată neglijent în civil, tunsă a la Ana Pauker, nu avea nimic femenin în ea. Mi-a trecut un fior rece prin şira spinării. Nici nu-mi răspunde la salut şi într-o românească oribilă mi se adresează:

– De ce ai fugit din ţara ta, nemernicule? Avem ordin ca pe toţi bandiţii şi trădătoriii de teapa ta să-i trimitem urgent înapoi în Patria Sovietică. Eu ştiam că „Patria Sovietică” înseamnă Siberia. Atunci intră un sergent şi-i raportează: „Tavaraşa Haimovici daţi un telefon urgent tovarăşului ministru Teohari Georgescu”.

– Nu sunt trădător şi nu sunt nici cetăţean sovietic, tata-i din Stoileşti judeţul Argeş, mama-i din Gura Nişcov judeţul Buzău, eu m-am născut pe timpul românilor în 1921.

– Nu umbla cu fleacuri, la noi nu merge cu minciuni, te-ai născut acolo, acum este teritoriu URSS eşti cetăţean sovietic, nu mă ţine mult de vorbă că am treabă. Aş fi strâns-o de gât, ea era cetăţeancă româncă şi eu eram cetăţean sovietic. Mă îneca plânsul.

– Sunt căsătorit, aşteptăm un copil, va rog fieţi-vă mila nu mă distrugeţi, lasaţi-mă să vă dovedesc că nu sunt cetăţean sovietic ci român. Probabil chestia cu copilul a mai muiat-o.

– Bine du-te la Ambasada Sovietică şi dacă ei spun că nu eşti cetăţean sovietic nu te repatriem.

Am ieşit năuc, nu vedeam nici pe unde merg, dar nu am avut încotro şi m-am prezentat la Ambasada Sovietică de pe Kisseleff. Portarul care vorbea „moldoveneşte” mi-a dat o ţidulă şi am intrat. Acolo alt filtru, am dat ţidula, la o „regulerovcă” îmbracată cu o rubaşcă încheiată la umar ce nu ştia o boabă româneşte, dar a citit ţidula şi m-a dus pâna la o uşe unde a bătut şi m-a împins înăuntru. La un birou, stătea şi răsfoia nişte dosare o fată cam de vârsta mea, adică de vre-o 25 de ani. Fata era brunetă, cu ochi albaştri, şi nu pot zice că era frumoasă, căci era foarte frumoasă, încât m-am fâstâcit. Ea la mine într-o româna splendidă:

– Ia te rog loc şi spune-mi de ce ai venit la noi.

– M-a trimis tovaraşa Haimovici de la circa noastra de miliţie ca să-i dovedesc că nu sunt cetăţean sovietic, că de nu mă „repatriază”.

– Şi dumneata zici că nu eşti cetăţean sovietic, care sunt argumentele pe care te sprijini.

Tata este din comuna Stoileşti judeţul Argeş, mama este din comuna Gura Nişcov judeţul Buzău, eu m-am născut în 1921 când Basarabia era a României. Pe mine mă cheamă Ovidiu care este un nume latin şi nu slav. Am simţit că fata mă place şi probabil i-a plăcut şi cum am răspuns.

– Deci ai dori să ramâi în România, eşti căsătorit?

– Da şi  aşteptam şi un copil.

– Eu nu pot să decid ci şeful meu la care mă voi duce imediat să-i raportez cazul dumitale, pâna atunci du-te şi aşteaptă pe culuar, acolo sunt câteva scaune.

Am ieşit, şi am aşteptat vre-o 20 de minute, timp in care cred că am îmbătrânit cu cinci ani. Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Văd că vine „regulerovca” la mine şi mă împinge din nou în camera fetei frumoase.

– Şeful meu care este gruzin ca şi tatăl meu, este un om de zahăr, şi mă inţeleg foarte bine cu el. Noi suntem de parere ca NU EŞTI CETĂŢEAN SOVIETIC şi să fii lăsat în pace de tovaraşa Haimovici. Noi îi vom da telefon să-i spunem decizia noastră.

M-am repezit şi i-am pupat mâna şi asta a flatat-o ca pe orice femeie, fie ea şi sovietică. Am mai stat preţ de 10 minute în care mi-a spus că şi tatăl ei este inginer, este gruzin, mama ei este moldoveancă din Chişinău. Ei s-au întilnit când studiau la Lomonosov la Moscova, s-au plăcut şi s-au luat. Tatăl ei este inginer şef într-o uzină din Tiraspol şi mama ei este profesoară de limbi străine in Universitatea din Tiraspol. Ea a urmat la Moscova tot facultatea de limbi străine, specialitatea Română şi Italiană. Nu era căsătorită şi era bucuroasă că a fost repartizată în Bucureşti. I-am mai pupat odata mâna şi am plecat sărind într-un picior: Mai îmi amintesc că o chema Zinaida, numele de familie nu-l mai ţin minte.

Să-ţi dea Dumnezeu sănătate Zinaida şi viaţă îndelungată, tu m-ai scăpat de la moarte!

SCĂPASEM DE SIBERIA,  SCĂPASEM DE MOARTE!

Ovidiu CREANGĂ

Toronto, Canada

17 februarie 2010

 

 

APEL LA UNITATE SI DEMNITATE ROMÂNEASCA

Posted by Stefan Strajer On February - 19 - 2010

APEL LA UNITATE SI DEMNITATE ROMÂNEASCA

 

La începutul anului 2010, proclamat de Sfântul Sinod ca Anul omagial al Crezului Ortodox si al Autocefaliei românesti în Patriarhia Româna, în contextul aniversarii a 125 de ani de când Biserica Ortodoxa Româna a devenit autocefala si a 85 de ani de la ridicarea la rangul de Patriarhie, ierarhii Sfântului Sinod adreseaza un Apel de suflet catre toti clericii si mirenii ortodocsi români din afara granitelor tarii, aflati – fara binecuvântare – în alte Biserici Ortodoxe surori sau în alte structuri necanonice, de a reveni în comuniune directa cu Biserica Mama, adica în jurisdictia canonica a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Realizarea acestui deziderat reprezinta împlinirea prevederilor din Statutul pentru organizarea si functionarea Bisericii Ortodoxe Române, care mentioneaza faptul ca Biserica Ortodoxa Româna este Biserica neamului românesc si îi cuprinde pe crestinii ortodocsi din tara si pe crestinii ortodocsi români din afara granitelor tarii, precum si pe cei primiti canonic în comunitatile ei (art. 5), iar organizarea canonica si pastorala a credinciosilor ortodocsi români din afara granitelor României se asigura de catre Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (art. 8). Acest principiu este în deplina concordanta cu hotarârea Conferintei Presinodale Panortodoxe de la Chambésy-Elvetia (6-13 iunie 2009), care precizeaza ca fiecare Biserica autocefala are dreptul de a pastori propria sa diaspora.

Prevederile statutare mentionate exprima autocefalia Bisericii Ortodoxe Române si se bazeaza pe canonul 16 de la Sinodul I Ecumenic (325), care afirma principiul ca nu este îngaduit unei eparhii sa primeasca în jurisdictia sa clerici si credinciosi ortodocsi, fara binecuvântarea Bisericii (eparhiei) careia acestia apartin.

În acest sens, amintim si faptul ca procesul de revenire a clerului si credinciosilor ortodocsi de diferite nationalitati la Bisericile Mame (de exemplu în Patriarhia Rusa si în Patriarhia Sârba) a început deja în urma cu mai mult timp si a aratat ca, prin coresponsabilitate si solidaritate etnica ortodoxa, se pot depasi dezbinari istorice conjuncturale, motivate în trecut pe criterii politice.

Acum, la 20 de ani de la caderea regimului comunist în Europa Rasariteana, când România este membra a Uniunii Europene si a NATO si în conditiile în care Biserica Ortodoxa Româna dezvolta o activitate fara precedent în afara granitelor tarii prin reorganizarea si înfiintarea de numeroase eparhii în întreaga lume, apreciem ca nu mai sunt motive întemeiate de a respinge chemarea la unitate si comuniune ortodoxa româneasca.

Suntem încredintati ca aceasta reînviere si reconciliere ortodoxa româneasca va consolida si va intensifica lucrarea pastoral-misionara, social-filantropica si cultural-educationala a Bisericii Ortodoxe Române de pretutindeni, întarind în acelasi timp demnitatea ortodoxa româneasca, eliberând pe românii ortodocsi de complexul de a fi „cautatori de umbrele canonice” la straini.

Regretam ca din motive multiple, unii dintre fratii nostri români s-au îndreptat spre alte jurisdictii ortodoxe în timpul comunismului, însa ceea ce a fost scuzabil în trecut a devenit nejustificabil si chiar regretabil în prezent, adica înstrainarea românilor unii de altii.

Cu speranta ca apelul nostru la unitate si demnitate ortodoxa româneasca va fi receptat cu bucurie si speranta, ca dorinta de comuniune si cooperare misionara, va împartasim tuturor parinteasca binecuvântare si frateasca pretuire.

PRESEDINTELE SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

† D A N I E L

Arhiepiscopul Bucurestilor,

Mitropolitul Munteniei si Dobrogei, Loctiitor al tronului Cezareei Capadociei si

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

† Teofan

Arhiepiscopul Iasilor si Mitropolitul Moldovei si Bucovinei

† Laurentiu

Arhiepiscopul Sibiului si Mitropolitul Ardealului

† Bartolomeu

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului, Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului

† Irineu

Arhiepiscopul Craiovei si Mitropolitul Olteniei

† Nicolae

Arhiepiscopul Timisoarei si Mitropolitul Banatului

† Petru

Arhiepiscopul Chisinaului, Mitropolitul Basarabiei si Exarh al Plaiurilor

† Iosif

Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale si Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale si Meridionale

† Serafim

Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei si Luxemburgului, Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale si de Nord

† Nifon

Mitropolit onorific, Arhiepiscop al Târgovistei si Exarh Patriarhal

† Teodosie

Arhiepiscopul Tomisului

† Pimen

Arhiepiscopul Sucevei si Radautilor

† Andrei

Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Gherasim

Arhiepiscopul Râmnicului

† Eftimie

Arhiepiscopul Romanului si Bacaului

† Epifanie

Arhiepiscopul Buzaului si Vrancei

† Calinic

Arhiepiscopul Argesului si Muscelului

† Casian

Arhiepiscopul Dunarii de Jos

† Timotei

Arhiepiscopul Aradului

† Nicolae

Arhiepiscopul Ortodox Român al celor doua Americi

† Justinian

Arhiepiscop onorific, Episcopul Ortodox Român al Maramuresului si Satmarului

† Ioan

Arhiepiscop onorific, Episcopul Covasnei si Harghitei

† Corneliu

Episcopul Husilor

† Lucian

Episcopul Caransebesului

† Sofronie

Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Nicodim

Episcopul Severinului si Strehaiei

† Vincentiu

Episcopul Sloboziei si Calarasilor

† Galaction

Episcopul Alexandriei si Teleormanului

† Ambrozie

Episcopul Giurgiului

† Sebastian

Episcopul Slatinei si Romanatilor

† Visarion

Episcopul Tulcii

† Petroniu

Episcopul Salajului

† Gurie

Episcopul Devei si Hunedoarei

† Daniil

Episcop-loctiitor (Administrator) al Episcopiei Daciei Felix

† Siluan

Episcopul Ortodox Român al Ungariei

† Siluan

Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei

Episcopul Ortodox Român al Spaniei si Portugaliei

† Macarie

Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord

† Mihail

Episcopul Ortodox Român al Australiei si Noii Zeelande

† Ciprian Câmpineanul

Episcop-vicar patriarhal

† Varlaam Ploiesteanul

Episcop-vicar Patriarhal

† Varsanufie Prahoveanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucurestilor

† Calinic Botosaneanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iasilor

† Andrei Fagaraseanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† Irineu Bistriteanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului si Clujului

† Vasile Someseanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului si Clujului

† Paisie Lugojeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timisoarei

† Emilian Lovisteanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului

† Ioachim Bacauanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului si Bacaului

† Marc Nemteanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale

† Sofian Brasoveanul

Episcop-vicar Arhiepiscopiei Ortodoxe a Germaniei, Austriei si Luxemburgului

† Ioan Casian de Vicina

Episcop-vicar Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a celor doua Americi

† Iustin Sigheteanul

Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramuresului si Satmarului

MARELE CONSTANTIN BRÂNCUŞI

Posted by Gabriela Petcu On February - 18 - 2010

Autor:

Gabriela Petcu

  

  

Arta ar trebui să fie numai bucurie!… De aceea, nu există “artişti”, ci numai oameni care simt nevoia să lucreze, întru bucurie! Să cânte, asemenea păsărilor!

Constantin Brâncuşi

 

CONSTANTIN BRÂNCUŞI

“…Tu ai transformat anticul în modern” (Henri Rousseanu)

CONSTANTIN BRÅNCUŞI s-a născut la 19 februarie 1876, la Hobiţa – Gorj şi a fost al cincilea copil al lui Nicolae şi Maria Brâncuşi, o familie de ţărani obişnuiţi. Rămâne una dintre personalităţile importante ale culturii şi istoriei Gorjului, lăsând amprente de mare valoare în viaţa ţării. Opera lui, este recunoscută pe plan mondial fiind considerat unul din primii mari creatori ai artei moderne.  

 

La vârsta de 17 ani începe să se manifeste înclinaţia lui spre artă, când, baiat de prăvălie fiind, construieşte o vioară din scândurile unei lădiţe de portocale. Urmează Şcoala de meserii din Craiova (1894-1898), apoi, pleacă la Viena unde lucrează la un atelier de tâmplarie, iar după un an revine în ţară şi se înscrie ca student al Şcolii Naţionale  de Arte Frumoase din Bucureşti. Vinde casa de la Hobiţa, spală vase prin restaurante, sculptează şi vinde o parte din opere pentru a putea să-şi plătească studiile. În 1904 pleaca la Paris pe jos, lucrează în diverse locuri şi strânge bani pentru a urma Şcoala de Arte din Paris (clasa lui Antonin Mercie) . Ciopleşte bustul patronului restaurantului în care lucra, fapt care l-a făcut cunoscut în zonă, datorită măiestriei execuţiei acelui bust. A sculptat mult, atât în lemn dar şi în piatră şi metal. Brâncuşi începe să fie tot mai sigur pe drumul pe care merge fiind acceptat ca practician în atelierele lui Auguste Rodin dar, artistul refuză să lucreze cu acesta rostind cuvintele devenite celebre, “Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu creşte nimic).

În 1907  închiriază un atelier în Rue de Montparnasse şi intră în contact cu avantgarda artistică pariziană, împrietenându-se cu Ezra Pound şi Henri Pierre Roche, care au fost nu doar prieteni, ci şi confidenţi, purtători de cuvânt şi mai târziu biografi. De asemenea, a fost foarte apropiat cu poetul Guillaume Apollinaire şi cu artişti celebri precum  Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp alături de care a lucrat. Unele dintre cele mai cunoscute opere ale sale din acea perioadă sunt: Cuminţenia pământului”, o primă versiune a lucrării Sărutul” (1907), Somnul” (1908), Muza adormită” (1909-1910), Pasărea măiastră” (1910), Prometeu” (1911), Domnişoara Pogany” (serie 1912-1933), Primul pas (1913) lucrări ce marchează aplecarea spre valorile artelor arhaice.

Brâncuşi era o persoană sociabilă şi complexă pe care nu multe persoane au reuşit să-l înţeleagă. Jovial şi bonom, purta barbă iar în ultima parte a vieţii haine ţărăneşti. Era interesat de aproape orice subiect începând cu muzica (avea înclinaţii spre muzica eclectică), ştiinţă, filosofie. Viziunea sa asupra vieţii era influenţată atât de Platon cât şi de gândirea filosofilor orientali, într-un amestec interesant şi personal. Era aproape un ascet, care îşi transformase atelierul într-un adevărat templu, impresionând pe vizitatori prin atmosfera profund spirituală.

Lucrările sale i-au adus o imensă popularitate, acesta fiind cunoscut şi foarte apreciat mai ales în Franţa, România şi în Statele Unite, colecţionarii  fiind interesaţi pentru a-şi procura creaţiile artistului român, iar revistele şi criticii publicând nenumărate studii şi articole cu laude. În 1913 expune simultan la Salon des Independants în Paris şi la the Armory Show în New York.

                 Recunoaşterea sa pe plan naţional şi internaţional se datorează, în principal, ansamblului sculptural de la Tg Jiu, terminat în 1938. Ansamblul, alcatuit din Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana Infinitului era dedicat românilor care în 1916 reuşiseră să oprească o invazie germană. Aceste lucrări depăşesc limitele concretului, generând diverse interpretări ale semnificaţiei celor trei sculpturi. Mac Constantinescu, un cunoscut al artistului, spunea în “Colocviul Brâncuşi” că ansamblul reprezintă

,,înfăptuirea unei vechi dorinţe, aceea de a lăsa pe pământul românesc concretizarea în bronz şi piatră a tot ce a gândit mai profund şi mai îndelung’’. Iar A. Ghenie spunea că ,,un ţăran din Gorj a făcut pentru ţara sa ceea ce pentru alte ţări n-au putut face decât regii şi împaraţii’’.

De la interpretarea ansamblului ca un monument ridicat în cinstea eroilor căzuţi în război, până la atribuirea unor semnificaţii care se leagă de simbolismul universal, de începuturile vieţii umane şi a legăturilor omului cu pământul, s-au emis diferite ipoteze.

                      Masa trăcerii poate fi asociată cu o ,,invitaţie la un magic conciliu al umbrelor stămoşilor” (Radu Boureanu) sau ,,masa rotundă-primul stadiu al civilizaţiei, stadiul primitiv’’(V.G.Paleolog). O altă interpretare poate fi apropierea de strămoşii daci, de naşterea civilizaţiei pe aceste locuri. Având în vedere că ansamblul se vrea un omagiu al eroilor cazuţi în 14 octombrie 1916, în bătălia de la Jiu, se poate spune că Masa Tăcerii reprezintă şi masa de ,,pomenire’’a acestora. Pentru Petre Pandrea, “Masa tăcerii este un imn al căsătoriei, al iubirii familiale şi fertile, aşa cum se practică pe plaiurile noastre din timpuri imemoriabile”.

                   Poarta Sărutului. Păstrând tema sculpturii ,,Sărutul’’, Poarta reprezintă bucuria că iubirea e nemuritoare, iar după spusele autorului, ,,misterul fecundităţii şi al morţii este însuşi misterul iubirii, care va supravieţui dincolo de mormânt’’. Partea superioară a Porţii, ar putea reprezinta hora ţărănească, gorjeană. Petre Pandrea, în ideea că Brâncuşi a costruit la Tg Jiu un monument închinat ostaşului victorios,  eroului întors acasă, a văzut în aceasta ,,o solemnitate a nunţii în cinstea soldatului victorios, care intră în rânduiala rurală’’. Să fie oare Poarta Sărutului un arc de triumf? Sau,  doar un simplu portal aşezat la intrarea în Grădina Publică? Cu siguranţă,  Poarta Sărutului reprezintă mai mult decât oricare interpretare, ea reprezintă însăşi cumulul de idei exprimate de autor în întreaga sa operă.

         Brancuşi şi-a motivat această sculptură prin ,,un sentiment adanc’’ aşa cum a făcut-o şi în ,,Sărutul’’ de la Montparnasse: ,,Am voit să pomenesc nu numai amintirea acestui cuplu unic, ci pe aceea a tuturor perechilor care s-au iubit înainte de a-l părăsi’’.

                 Coloana Infinitului  sau Coloana Recunoştinţei fără Sfârşit, reprezintă un loc deosibit în viziunea exegeţilor şi a lumii întregi. Există dovezi că proiectul este mult mai vechi. Încă din 1909 în atelierul lui Brâncuşi ar fi existat “trunchiuri şi bârne, coloane truncheate de lemn”, iar prima versiune expusă a unei coloane, intitulată “Proiect arhitectural”, datează din 1918. Ulterior, în 1933, în expoziţia sa personală de la New York, Brâncuşi expune proiectul său sub numele devenit celebru, Coloană fără sfârşit. Brâncuşi însuşi o denumea “un proiect de coloană care, mărită, ar putea sprijini bolta cerească”. Doctorul Traian Stoicoiu spune că „Adevăratul nume al Coloanei Infinitului este de fapt “Coloana sacrificiului infinit” dat de eroii noştri pentru reîntregirea neamului. Numărul modulelor din care este alcatuită coloana reprezintă anul când România a intrat în primul război mondial şi se termină cu o jumătate de modul, reprezentând jumatatea anului respectiv”.

În ultimii ani ai vieţii, Brâncuşi a fost îngrijit de doi refugiaţi români, care locuiau în apartamentul de langă atelierul său. Pentru a-i putea desemna pe aceşti ultimi prieteni moştenitori şi pentru ca atelierul şi lucrările să intre în patrimoniul Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris, Brâncuşi a devenit cetăţean francez în 1952. A murit pe 16 martie 1957, la vârsta de 81 de ani, lăsând în urmă peste 1200 de fotografii şi 215 sculpturi, de o valoare estetică şi culturală incalculabilă.

 

Constantin Brâncuşi este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea  fiind o figură remarcantă în mişcarea artistică modernă. Sculpturile sale prezintă eleganţă a formei, sensibilitate în utilizarea materialelor, combinând simplitatea artei populare româneşti cu rafinamentul avantgardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât şi importanţa acordată luminii şi spaţiului sunt trăsăturile caracteristice ale creaţiei lui Brâncuşi. Opera sa a influenţat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură şi desen.

 Constantin Brâncuşi despre opera sa   

“Il y a des imbéciles qui définissent mon œuvre comme abstraite, pourtant ce qu’ils qualifient d’abstrait est ce qu’il y a de plus réaliste, ce qui est réel n’est pas l’apparence mais l’idée, l’essence des choses.”   “Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor.”

Romanii din Ucraina. Comunicat de presa

Posted by Stefan Strajer On February - 14 - 2010

Romanii din Ucraina. Comunicat de presa 

Text transmis de colaboratorul nostru din Cernauti, domnul Vasile Tarateanu.

PREŞEDINTELUI UCRAINEI

V. F. YANUKOVICI

Mult stimate Viktor Fiodorovici!

Din partea Uniunii Interregionale „Comunitatea Românească din Ucraina”, care întruneşte în rândurile sale  24 de organizaţii publice din regiunile Cerăuţi, Transcarpatică şi Odesa, oraşul Kiev şi Republica Autonomă Crimeea, Vă    adresăm cele mai sincere felicitări cu prilejul câştigării alegerilor prezidenţiale din Ucraina.

Victoria Dumneavoastră simbolizează consolidarea forţelor constructive, a adevăraţilor patrioţi ai Ucrainei, reprezintă victoria raţiunii sănătoase şi a maturităţii civice.

Alături de dumneavoastră noi  am parcurs o cale grea, lungă, care abia acum ne-a adus  pe toţi la izbânda comună.

Reprezentanţii  comunităţii vorbitorilor de limba română din Ucraina, alături de celelalte minorităţi naţionale, cu care la 30 noiembrie 2009  aţi semnat  Acordul de parteneriat, au sprijinit fermitatea, înţelepciunea şi chibzuinţa dumneavoastră în   afirmarea valorilor europene şi realizarea drepturilor omului şi ale minorităţilor naţioinale, în special dreptul la studii în limba maternă, la folosirea oficială a limbilor minorităţilor naţionale în teritoriile locuite compact de acestea.

Comunitatea noastră, asemeni întregului  popor ucrainean, nutreşte speranţa că sub conducerea dumneavoastră va fi realizat programul „Ucraina pentru oameni”, la care dorim să ne alăturăm şi noi, sprijinindu-vă în continuare.

Vă dorim, Viktor Fiodorovici, multă sănătate, pace, bunăstare şi înţelegere în societate, realizări importante pe calea edificării unei Ucraine de tip nou – stat european, de drept şi democratic.

Fie ca bunul Dumnezeu să vă ajute şi să ne ajute în toate!

Folosindu-ne de ocazie vă asigurăm de tot respectul nostru profund.

Ion POPESCU,

preşedinte al Uniunii Interregionale

„Comunitatea Româneascăsin Ucraina”,

 deputat în Rada Supremă a Ucrainei;

Vasile TĂRÂŢEANU,

preşedinte al Senatului Uniunii,

deputat în Consiliul regional Cernăuţi;

Aurica BOJESCU,

secretar  responsabil al Uniunii,

                                                    deputat în Consiliul regional Cernăuţi.

Bunelul Creangă si cartea „cu şi fără securişti”

Posted by Stefan Strajer On February - 14 - 2010

Bunelul Creangă si cartea „cu şi fără securişti”

 

Azi, 14 februarie 2010, de ziua bunului nostru colaborator, Ovidiu Creanga, redactia “Curentului International” ii ureaza: La multi ani!, la implinirea venerabilei varste de 89 de ani!

*

Va prezentam un material pus la dispozitie de domnul Ovidiu Creanga, cu un text semnat de Iacob Cazacu-Istrati si cateva informatii pentru cei interesati de cartea tiparita recent: “cu si fara securisti”.

*

L-am cunoscut în toamna lui 2007 în Toronto, Canada, la şedinţa cenaclului literar „Nică Petre”, care pe atunci se numea „Observatorul” şi care e condus şi astăzi de redactorul revistei, Dumitru Puiu Popescu.

Am rămas încântat de atmosfera ce domnea acolo – plină de voie bună şi prietenie, de dragoste faţă de valorile noastre naţionale. Pentru moment, uitasem că sunt oaspete. Mă vedeam acasă, în sânul familiei sau la o serată literară, între colegii mei, profesorii şcolii medii din Căzăneşti, jud. Orhei.

Şedinţa cenaclului era închinată sărbătorii de 1 decembrie – Ziua Naţională a României. A luat cuvântul şi eroul meu. Cu atâta dragoste a vorbit despre mândria de a fi român, încât nici nu găsesc cuvintele care să-mi descrie farmecul cu care l-am ascultat. După şedinţă, s-a apropiat de mine (fusesem prezentat de către dl Dumitru P. Popescu ca profesor de istorie, român basarabean, şi am citit din versurile mele noi), de parcă am fi fost cunoscuţi de când lumea: „Hm… Eu sunt tot basarabean, dragul meu, din Vărzăreşti, judeţul Lăpuşna”. A rostit aceste cuvinte cu o asemenea intonaţie şi cu atâta pasiune, încât pe dată am înţeles ce a dorit să accentueze – că rădăcinile şi dragostea lui faţă de Basarabia sunt cele mai puternice din lume.

Aşa mi-l imaginez ori de câte ori îmi amintesc de el: faţă deschisă, zâmbet binevoitor, privire visătoare, suflet mare, plin de speranţe şi de optimism. Aşa îl văd mereu, fie în rolul lui Moş Bodrângă cu povestirile despre copilăria şi adolescenţa petrecută pe plaiul natal din România Mică (Basarabia, n.r.), fie ca epigramist. Umorul îl însoţeşte pretutindeni, chiar şi atunci când povesteşte despre adevăruri triste şi dureroase în ultima sa carte – „Cu şi fără securişti”.

A avut şi are parte de o viaţă trăită din plin, cu toate bucuriile şi tristeţile ei. Nu oricine s-ar putea mândri cu o asemenea viaţă… A trăit în iureşul marilor schimbări, al marilor evenimente a două secole: perioada interbelică, însoţită de reformele din ţară; raptul Basarabiei, din care a fugit; vâltoarea războiului celor mai mari tirani-dictatori din lume; perioada postbelica de „construire” a comunismului mondial; revoluţia din 1989 din România şi cea din 2009 din RM. A trăit în două lumi cu totul diferite: Lumea Răului (înlănţuirii) şi Lumea Binelui (a libertăţii) pe care o descrie cu multe amănunte.

Bunelul Ovidiu (aşa m-a rugat să-i zic) este unul dintre puţinii scriitori curajoşi pentru care Adevărul este sfânt şi nu-i este frică să-l descrie după cum şi argumentează: „…Am să pomenesc despre unele personaje „celebre” din trecuta epocă şi am să folosesc numele lor adevărate”. Nu fiecare dintre noi are curajul să recunoască faptul că s-a aflat pe lângă „geniul Carpaţilor” şi „savanta cu nume mondial” (soţii Ceauşescu). Zice că „de câte ori am încasat un picior în fund, de atâtea ori am avansat „un pas înainte”.

Cartea „Cu şi fără securişti” este şi una de istorie, în care autorul descrie nu numai evenimentele locale, dar şi universale. Aici găsim descrierea aşezării geografice, vieţii social-culturale şi politice a tuturor ţărilor vizitate de scriitor, pe care nu le poţi întâlni în unele manuale de istorie. Este o carte plină de adevăr, scrisă din suflet pentru urmaşii ştiinţei şi culturii române.

Mulţi ani înainte, bunele Ovidiu Creangă!

Iacob Cazacu-Istrati,

 Stimați prieteni,

 

Faptul că am avut numeroase cereri de a vinde ultimul meu volum, „cu și fără securiști”, atât din America cât și din Europa, m-a hotărât să fac acest lucru în mod organizat, din care motiv trimit acest mesaj, astfel ca eventualii doritori ce ar vrea să cumpere cartea să o poată face cu ușurință.

Cartea are 360 de pagini, legată de mână, nu lipită ca să-i fugă paginile, cu coperte tari, în condiții grafice superioare.

Cel mai autentic scriitor al timpurilor noastre domnul PAUL GOMA dizidentul care când se lua la trântă cu Ceaușescu noi dârdâiam de frică sub pat făcându-ne cruce cu limba, a avut amabilitatea și a scris prefața la cartea mea.

În această prefață veți afla fapte șocante:  Nicolae și Elena Ceaușescu nu au fost executați pe data de 25 dec. 1989 (in ziua de Crăcin) așa cum este versiunea oficială, ci au murit fiind torturați să spună conturile de la bancile unde au banii în străinătate. Ceaușescu avea unghiile smulse și era plin de vânătăi și contuziuni și Elena avea un picior dislocat.

In cuprinsul carții eu „desconspir” unele din metodele aplicate de „Secu” în relațiile cu Comerțul Exterior. Am spus totul foarte sincer, asumându-mi orice risc.

Cartea a fost primită cu aprecieri pozitive de către cei ce au citit-o.

Cartea mai include ca bonus o mică broșură scrisă de scriitorul Corneliu Florea (Dr. Dumitru Pădeanu) din Winnipeg intitulată: Patibularul Patapievici în care Corneliu Florea dă în vileag modul în care Directorul Institutului Cultural Român, Horia Roman Patapievici, își bate joc de România și de poporul român.

Mai jos voi descrie modul cum se poate procura cartea aparută la editura VICOVIA din Bacău in noiembrie 2009.

Eventualii cumpărători din America vor comanda cartea la:

Mr. Ovidiu Creanga

353 Betty Ann Dr.

Toronto, On. M2R 1B5

CANADA

Vor trimite un CEC sau MONEY ORDER cu suma de US $ 25.00 care include și transportul și alte costuri.

În același plic se va trece adresa unde trebuie trimisă cartea, (și opțional telefonul și e-mail-ul cumparatorului).

Eu voi trimite imediat cartea la destinație.

Telefonul meu este 416-221-1143, mobil 416-723-9923, fax 416-512-9535, e-mail ovid.creanga@gmail.com

Eventualii cumpartori din Europa vor lua legatură cu dl. Viorel Cucu, editorul cărții de la editura VICOVIA din Bacău care va vinde cartea tot la valoarea de US $ 25.00.

Pentru România dl. Viorel Cucu va stabili un preț în RON.

Adresa Dl Viorel Cucu este:

Mr. Viorel Cucu editor editura VICOVIA

Str. Mărășești 110/D/14  600073

Bacău ROMÂNIA

Tel/fax 40 234 575 929, mobil 0742927031

e-mail vicovia@gmail.com

Vă salut cu respect,

Ovidiu Creangă, Toronto, feb 2010

REVISTA AGERO LA ANIVERSARUL UNUI DECENIU DE LA APARIŢIE

Posted by Stefan Strajer On February - 11 - 2010

EVENIMENT

 PREMIUL DE EXCELENŢĂ PENTRU UN WEBMASTER  DE NOTORIETATE: VALERIU LUCIAN HETCO

 REVISTA AGERO  LA ANIVERSARUL UNUI DECENIU DE LA APARIŢIE

 

          În virtutea faptului că suntem români şi dorim să ne preţuim valorile şi personalităţile de excepţie devenite emblematice pentru cultura noastră, forurile culturale gălăţene au hotărât să acorde  Domnului Lucian Hetco – Premiul de Excelenţă pentru activitatea de promovare a culturii şi artei româneşti peste hotare, cu atât mai mult cu cât, se apropie Jubileul de zece ani de la apariţia revistei „AGERO”.

Din multitudinea apariţiilor revuistice, fie pe suport clasic, fie în sfera on-line, ce s-au afirmat cu adevărat şi au rezistat nesiguranţei tranziţiei, prin  valoare, competenţă, profesionalism şi, mai ales, ţinând piept tentaţiilor de a se banaliza, urmând spiritul gregar al momentului şi al trendului, din ce în ce mai agresiv, dar nu şi valoros, al epocii actuale, în special în anii de după 2000,  revista AGERO s-a distins încă de la început, prin calitatea ei, prin înalta profesionalitate  şi iscusinţa de conducător a directorului şi redactorului şef, Domnul Lucian Hetco.

            Apariţie permanentă de-a lungul acestor ani,  AGERO, Revistă de Cultură, Opinie  şi Informaţie,  serveşte interesele informaţionale şi culturale ale românilor. AGERO – un simbol al educaţiei şi culturii latine, al bunului gust şi al toleranţei este  o Tribună liberă de luptă împotriva prăbuşirii valorilor naţionale şi internaţionale.

            Revista AGERO, din Stuttgart, editată de  eseistul, poetul, publicistul şi promotorul cultural Lucian Hetco, care este şi redactor responsabil, om de cultură complet şi intelectual de marcă, se constituie de ani buni,  într-o publicaţie  de cultură şi  informaţie pe web, adresată tuturor persoanelor vorbitoare de limbă română şi este o tribună liberă, aşa cum am afirmat,  în slujba onestităţii, democraţiei şi integrităţii morale a românilor din Germania şi din alte părţi ale lumii.

            O muncă prodigioasă, copleşitoare, jertfelnică, încununată cu succes, care se reflectă în tirajul absolut impresionant de 10-12 mii de accesări pe zi – un adevărat record! AGERO – este o enciclopedie la purtător!

            Înfiinţată în urmă cu  aproape zece ani, în cadrul Asociaţiei Germano-Române din Stuttgart, cu acelaşi nume, revista AGERO şi-a propus încă de la început în platforma-program, să informeze cititorii în mod competent şi realist asupra fenomenului cultural şi social românesc. Socotită ca o publicaţie reprezentativă de referinţă, de gradul 5 pe Google, în  ceea ce priveşte interesul cititorilor, cu circa 600 de corespondenţi români şi străini din cele cinci continente, cu  8000 până la 12.000 de accesări zilnice, cu un Forum pentru comentarii care au creat diferite curente de opinii – revista AGERO şi-a câştigat un binemeritat loc pe podiumul celor mai prestigioase publicaţii din lume. Glasul românilor, prin această tribună culturală se face zilnic auzit, în cele mai îndepărtate colţuri ale planetei. Astfel, ea a devenit un adevărat fenomen cultural de masă, pusă în slujba românismului şi a principiilor democratice autentice, a onestităţii şi integrităţii morale a românilor din Germania şi de pretutindeni.  Fără a fi elitistă cu tot dinadinsul, ea se adresează oamenilor de cultură şi artă, oferă răspunsuri şi conduce la adevărate valori spirituale, menite să devină perene.

            Firul luminos care a străbătut-o şi o străbate permanent este dragostea de neam şi cultură, descoperirea de noi valori şi în acelaşi timp, păstrarea tradiţiilor şi obiceiurilor specific româneşti bazate pe creaţia înaintaşilor, toate acestea conectate la marile valori ale civilizaţiei omenirii. Având ca principiu selecţia riguroasă a informaţiei, departe de agresivitatea vulgului şi a kitsch-ului, revista AGERO are o structurare excelentă, pe domenii, un design plăcut şi atractiv. Găsim aici articole de istorie, etnografie, publicistică, proză, cultură, critică şi istorie literară, analize şi comentarii, opinii privind actualitatea germană, actualitatea românească, dar şi oferind posibilitatea de deconectare  prin rubrica de caricatură, umor şi epigrame. Principalul reper, însă, îl constituie cultura, adânc implementată în contingent, în realităţile şi specificul românesc, de care ţine totdeauna seamă, prin rubricile  permanente:  Cultură, Istorie, Publicistică,  Analize şi comentarii, ori prin secţiunea: Actualitatea germană, care contrapunctează, scoţând şi mai mult în evidenţă, specificul românesc. Neaservită vreunui partid ori coaliţii politice, bazându-se doar pe adevăr, revista AGERO a refuzat polemicile şi atacul la persoană, exhibiţionismul, trivialitatea şi violenţa de limbaj şi, în mod principial, nu au fost  admise loviturile sub centură. Cultura competiţiei însă, pentru revista AGERO este stimulatoare şi nu falimentară. Revista a semnalat continuu unele aspecte ale civilizaţii actuale şi în mod special, grava criză de comunicare interumană, socotind ca o datorie de onoare să  focalizeze intelectuali români şi străini de pretutindeni, pentru a-i pune în legătură şi a le stimula creaţiile, într-o permanentă emulaţie spirituală. Atingând domeniile cheie ale vieţii materiale şi spirituale, revista AGERO nu contestă valorile anterioare, ci le cultivă şi le cinsteşte. Mărturie stau paginile de istorie românească şi contemporană, semnate de condeie de prestigiu. Încă de la început, revista s-a adresat în primul rând cetăţenilor originari din România care trăiesc în zona Stuttgart  şi indirect în spaţiul landului federal german Baden-Wurttemberg, simpatizanţi şi membri ai Societăţii Agero-Stuttgart, înfiinţată în anul 2000 precum  şi tuturor cetăţenilor germani originari din România, dar treptat şi-a lărgit sfera de cuprindere.

            Revista AGERO este o revistă a performanţelor şi cei 10 ani de activitate permanentă, au dovedit-o pe deplin. Ea contribuie la consolidarea unităţii spirituale  şi culturale, a românilor de pretutindeni. Printre performanţe, amintim: Dacă în 2004 erau semnalate 1 milion de accesări, în 2006 numărul accesărilor s-a dublat. Din aprilie 2004, redactorul şef al acestei publicaţii, Lucian Hetco a devenit preşedinte al Asociaţiei pentru doi ani, iar din 2004-2006, Preşedintele Ligii Asociaţiilor Româneşti din Germania (LARG).

            O revistă care, atinge domeniile cheie ale vieţii materiale şi spirituale:  Istorie, Proză, Jurnalistică, Economie, Cultură, Limbi străine, Analize şi comentarii, Actualitatea germană, Comunicate, rubrici de Poezie şi rubrici permanente de comemorare a unor personalităţi: IN MEMORIAM: Cezar Ivănescu, Zoe-Dumitrescu-Buşulenga, Artur Silvestri, Grigore Vieru.

            Liederul acestui focar de cultură românească, Domnul Lucian Hetco, intelectual de marcă, bun organizator de manifestări culturale, este, de asemenea, iniţiatorul şi înfăptuitorul numeroaselor întâlniri şi comuniuni spirituale cu românii din această parte a globului, ţinând totodată o strânsă legătură cu revistele culturale de pe mapamond. El este şi un poet remarcabil care cultivă în cărţile sale poezia vocaţiei pentru eternitate, de la identificare la autocunoaştere şi autodefinire. Omul şi Poetul sunt două chipuri distincte ale Aceluiaşi.             Fie că are preocupări publiciste în domeniul istoriei şi etnografiei, filozofiei,  economiei, culturii, artei, actualităţilor germane, Lucian Hetco se dovedeşte a fi egal cu sine, cât se poate de echilibrat  şi de riguros, şi nu face rabat de la calitate.

            Domnul Lucian Hetco este un om al performanţelor. El şi-a depăşit condiţia de cetăţean străin, demonstrând că, muncind asiduu, corect şi cu devoţiune, poţi ajunge la podium, pe treptele cele mai de sus ale competiţiei. Fiindcă viaţa în  astfel de condiţii este cu adevărat o competiţie acerbă, şi numai cel care a trăit aceste realităţi poate pricepe cu adevărat, cât de dificil este să te afirmi într-un loc unde nu  te cunoaşte nimeni şi nu eşti atât de bine venit, aşa cum te-ai fi aşteptat. Lucian Hetco ne oferă în chip uluitor, un Model, o pildă a unei existenţe româneşti  rezonabile şi demne, departe de casă.

            Zestrea nativă de drum i-a dat forţa formidabilă de a rezista şi de a duce lucrurile la bun sfârşit. Lupta pentru refacerea imaginii României prin intermediul revistei AGERO, revistă de cultură în limba română, prima de acest gen din Germania, a devenit un comandament suprem şi o datorie de onoare, pentru că Lucian Hetco n-a uitat, aşa cum mărturiseşte, – că „sunt al Vostru,  dintotdeauna”. Ori: „Sunt rădăcină în pământul străinilor”.

            Emoţionant document de credinţă.

            Faptul că domnul redactor şef Lucian Hetco   a reuşit să focalizeze în jurul Domniei sale, atâţia intelectuali români şi străini, este cea mai bună dovadă că este un bun promotor al valorilor culturale şi tradiţionale româneşti, reuşind performanţe greu de atins. Lucru cât se poate de important şi preţios pentru noi, cei de acasă, pentru românii din Germania şi cei de pretutindeni, care nu pot rămâne indiferenţi la aceste iniţiative. Domnia sa se face astfel, ambasadorul culturii româneşti peste hotare. Şi nu este doar o părere personală ci, unanimă.

            Numai cine nu vrea, nu recunoaşte acest merit al Domniei sale.

            Creator, formator de opinie dar şi slujitor al artei – Domnul Lucian Hetco îşi exprimă Crezul literar şi artistic în această formă de largă circulaţie, oferind colaboratorilor şi beneficiarilor cititori, idei originale, mănunchiuri de ştiri şi fapte  de viaţă, opinii şi deziderate, dând totodată posibilitatea atâtor autori de prestigiu să-şi manifeste talentul, reflecţia proprie, prin diferitele modalităţi de expresie literar-artistică existente în domeniile revistei.

            O structurare excelentă care  alcătuieşte întregul perfect, cu miile de nuanţe specifice dovedind totodată,  un  înalt profesionalism.

            Şi, încă un amănunt, mărturisit de Domnul Lucian Hetco  într-un  interviu: „Politica noastră redacţională: calitate, gratuitate, spirit de corectitudine, lipsa atacului la persoană, evitarea oricărei forme de scandal.”

            Şi noi credem cu tărie că Valeriu Lucian Hetco, focalizând un nucleu de români  autentici,  a devenit un stimul şi o forţă dinamizatoare pentru binele confraţilor săi aflaţi la un moment dat în impas.

            Observaţiile pertinente oferite în editorialele sale şi în articolele de fond, de către Lucian Hetco,  sunt rodul unor cercetări şi documentaţii serioase şi responsabile. Ca intelectual, ca om de ştiinţă şi cultură, el simte nevoia acerbă să ia atitudine în faţa acestor realităţi.

            „Românimea de peste tot” – ca un glas comun, unanim, plin de forţă, îşi strigă drepturile. Şi Lucian Hetco se face pentru această „copleşitoare românime” – tribun şi, cu glas de stentor, rosteşte adevăruri care uneori deranjează. El şi-a asumat acest rol aproape profetic pentru că propria conştiinţă îl obligă.

            Lucian Hetco scrie şi analize şi comentarii privind Actualitatea germană, care nu poate să-l lase indiferent, în nici un caz. Astfel el este  moderatorul între cele două culturi, făcându-le cunoscute una-alteia, cât şi pe amândouă, în lume.

Deosebit de interesantă este recenta sa carte de eseuri:  „Criză şi morală”, în care autorul subliniază: „Actuala criză este una a lipsei de încredere, este eşecul total al societăţii postmoderne, golită de conţinutul moralei.” Făcând ca un veritabil analist astfel de radiografieri ale  societăţii contemporane, autorul scoate în evidenţă simptomele grave ale crizei actuale.

            Ar fi foarte dificil să pătrundem în totalitate în profunzimea ideilor acestui prodigios analist, pentru că toate frazele din eseuri, articole, studii sunt remarcabile.

            Lucian Hetco şi-a făurit de-a lungul anilor o oază de libertate şi de românitate în acelaşi timp,  în care spiritul hălăduieşte neîncorsetat de reguli şi pravile, fără constrângeri de nici un fel.

            Prin tribuna numită AGERO, webmasterul ei, distinsul scriitor şi publicist Lucian Hetco ne transmite gândurile şi sentimentele, nu numai ale domniei sale, dar ale miilor de oameni care o citesc, o cultivă, o respectă, o apreciază. Şi nu în zadar, dimpotrivă. Principii ferme, de bun simţ, bazate pe o temelie cât se poate de trainică: Adevărul, Credinţa, înţelegerea reciprocă şi respectul pentru om.

         Un portret admirabil al domnului Lucian Hetco realizează scriitorul Corneliu Leu în   cea mai recentă carte a acestuia „Criză şi morală” în prefaţa intitulată:”Lucian Hetco – intelectual român, adept al intelectualităţii europene”.

Să vedem cum ni se descrie autorul principal al cărţii de faţă, spune scriitorul Corliul Leu:

 

-Crescut într-un mediu intelectual românesc autentic, de formaţie militant naţională şi religioasă, adică având continuitatea tocmai a acelei formări spirituale pe care comunismul a încercat să o decapiteze ca să-şi impună o manipulabilă intelectualitate pseudomarxistă sau, în egală măsură, o pseudo-intelectualitate marxistă.

-Contaminat şi cu cât trebuie ca să ştie în ce constă, de educaţia publică a epocii, cu toate relele şi mai puţin relele ei, inclusiv stagiul militar al demagogiei pentru „apărarea cuceririlor poporului”.

-Angajat în sistemul economiei socialiste, aflat în direct contact cu problemele de atunci ale economiei reale, ale repartiţiei ei nedrepte, ale aspectelor ei de pricepere a unora şi de neeficienţă a altora, ale minciunilor triumfaliste cu care era împodobită, ale consolidării unei clase profitoare şi ale demagogiei patriotarde pusă în locul eficienţei bazate pe morală şi competenţă.

-Nu a fost nici măcar unul dintre cei care şi-au căutat libertatea dinainte, ci şi-a ales de bunăvoie să trăiască în Germania după 1990.

-Lucrează acolo constant, într-un domeniu tehnic de concepţie, făcând carieră de specialitate în aceeaşi firmă la care s-a angajat de la început, ceea ce demonstrează că nu e afectat prea tare de complexul emigrantului ci  ştie să-şi însuşească atributele pozitive necesare existenţei în acel mediu social avansat.

-Dar, în acelaşi timp, nu-şi uită nici identitatea culturală ajungând să reprezinte prin propriul său eu splendidul principiu modern al inter-culturalităţii europene.

-Are şi un aport substanţial la afirmarea acestuia, aport care este, în egală măsură, o contribuţie de cetăţean german respectuos, cu toate principiile democraţiei occidentale, ca şi de etnic român dedicat spiritualităţii limbii sale.

-Şi face aceasta nu ca un Rastignac visând să cucerească, indiferent cum, gloria marilor metropole, ci dedicându-şi timpul liber, voluntar şi fără vreun interes financiar, politicilor culturale pe care le promovează.”

În aceşti zece  ani rodnici, de activitate susţinută, cu apariţii  bisăptămânale, revista AGERO  n-a rămas indiferentă la „suferinţele culturii” româneşti şi la tendinţele şi direcţiile acesteia în ultimii ani, conştientizând că globalizarea nu înseamnă pierderea identităţii  culturale, a tradiţiilor şi datinilor, a valorilor limbii, ci sporirea lor cu noi modalităţi de expresie. Având un colectiv redacţional internaţional, serios şi cu un înalt grad de profesionalism, cu opere remarcabile, şi activitate publicistică meritorie, conduşi exemplar de redactorul şef şi webmasterul revistei, care le-a imprimat o disciplină fermă şi anumite atribute obligatorii, printre care: experienţă, pricepere, intuiţie, perspicacitate, muncă, perseverenţă,  aceştia şi-au însuşit deviza coordonatorului revistei: „Muncă, muncă şi iar muncă”.

            O sumă de personalităţi  marcante, cu voci distincte în cultura naţională şi-au pus semnăturile în paginile revistei, în eseuri, comentarii, analize, studii, referate, interviuri de excepţie şi creaţii originale, pagini care au fost imediat reperate, citite şi comentate.

Au scris aici, condeie redutabile din ţară şi din întreaga lume, s-au promovat şi afirmat noi talente, s-au lansat iniţiative valoroase, s-a creat un spaţiu pentru cinstirea şi omagierea marilor personalităţi, promotori ai culturii şi spiritualităţii româneşti. Din partea redactorului şef, ca şi a redactorilor şi colaboratorilor a existat o muncă onestă, o dăruire jertfelnică, o corectitudine exemplară, o deontologie profesională căreia nu i se poate reproşa nimic, un axis moral care n-a putut fi înclinat  şi nici n-a făcut rabat de la conştiinţă. Toate acestea demonstrează cu prisosinţă faptul, că literatura diasporică românească – poate exprima adevărurile perene ale culturii româneşti, atunci când se află în sufletul celor care au rămas  români  – indiferent de locul în care îşi duc la un moment dat existenţa.

            AGERO a devenit, incontestabil – o tribună culturală  de prestigiu care astăzi îşi croieşte drumul său, propria  sa personalitate, care o defineşte pe deplin şi care-i oferă posibilităţile de deschidere şi susţinere, pe treptele afirmării depline.

            Ceea ce ne îndreptăţeşte să credem într-o idealitate cât se poate de firească, în legătură cu acest fenomen cultural-artistic numit, atât de inspirat, AGERO, iar de o vreme încoace, NEWAGERO.

            În consecinţă, Grupul Oamenilor de Cultură din Galaţi, Atelierele Poetei Angela Baciu, GalART PENTRU TINERI,  şi Cenaclul Artelor ION CHIRIC îi acordă Domnului LUCIAN HETCO – PREMIUL DE EXCELENŢĂ PENTRU ÎNTREAGA ACTIVITATE PUBLICISTICĂ, POETICĂ, ESEISTICĂ ŞI DE  PROMOVARE A CULTURII ROMÂNEŞTI ŞI A VALORILOR SPIRITUALE ÎN LUME.

            Se cuvine în aceste momente, să-şi primească acest premiu de excelenţă, simbolic e adevărat, dar un semn şi pecete a preţuirii noastre, a tuturor celor care au deschis, fie şi o dată, paginile revistei şi s-au regăsit în diferite ipostaze umane la care, poate, nu s-ar fi gândit nici o clipă, înainte.

CEZARINA ADAMESCU ( AGERO, Curentul International)

9 februarie 2010

PATAPIEVICI ÎNTRE PENAŢI ŞI LARI

Posted by Stefan Strajer On February - 9 - 2010

POLEMOS

“Nu am să mă înjosesc demonstrându-mi aici  românitatea” scrie şi semnează Horia Roman Patapievici un articol în cotidianul Evenimentul Zilei din 4 Februarie 2010.

PATAPIEVICI ÎNTRE PENAŢI ŞI LARI

 Autor: Corneliu Florea

Este pentru prima dată când am căutat verbul a înjosi  în DEX, gândindu-mă că, după baricada bucureşteană din 1989, verbul să fi primit şi alte sensuri, înţelesuri. NU, a rămas la fel, deci Horia Roman Patapievici (HRP) pur şi simplu nu se înjoseşte să ne demonstreze românitatea sa. Prin urmare, cei ce mai au curajul, in vreo ocazie oarecare, să spună, susţină şi demonstreze ca sunt români de fapt se înjosesc, umilesc, dezonorează, degradează. Acestea fiind celelalte sensuri ale înjosirii. Felicitări HRP, nimeni nu te obligă să te înjoseşti şi cu atât mai puţin să ne demonstrezi ca eşti român. Ai demonstrat ce eşti.

Cotidianul Evenimentul Zilei (EvZ) are un senat cu senatori aleşi, puşi la treabă şi remuneraţi după  îndeplinirea sarcinilor. Printre ei, in fiecare joi îi vine rândul lui  HRP să nu se înjosească să facă parte din cei 23 de milioane de omuleţi patibulari, deşi după cetăţenie face parte dintre ei, să ne facă educaţie şi reeducare de obicei, subliniez de obicei, demonstându-ne cât de înjositor este a fi român! Asta este misia lui, aşa cum Pristanda avea o misie, si era zi şi noapte sfeşnic la datorie! În această  joi, a pus din nou placa cu ura, imbecilitatea şi xenofobia  românilor folosindu-se de tertipul lui Pleşu de acum o lună, numai că pe el nu l-a interpelat un tânar ci un domn cu  aspect de pensionar, nu în obor precum Pleşu  ci  într-un supermarket. Cel cu aspect de pensionar i-a spus că ar trebui să ceară scuze lui Mihai Eminescu pentru ofensele aduse. HRP când aude de Mihai Eminescu este ca electrocutat la înaltă tensiune, se zguduie tot,  gesticulează dezordonat, strigă revenindu-şi greu numai după ce ii mai numeşte pe români plini de ură şi xenofobi. Aşa a fost si in acest articol, în plus, din nou s-a dat de ceasul morţii că el a fost răstălmăcit în cazul lui Mihai Eminescu!! HRP a folosit un tertip gazetăresc banal şi ieftin prin care inculpă nişte anonimi cu denigrările sale despre Mihai Eminescu in articolul „Inactualitatea lui Eminescu în Anul Caragiale” publicat în ziarul Adevărul din 15 ianuarie 2002. Urmăriţi: „Hotărât lucru, la o sută cincizeci de ani de la naştere, Eminescu nu mai e la modă.” *** „Eminescu nu mai e la modă fiindcă nu dă bine” *** „Amploarea prăbuşirii cotei lui Eminescu la bursa  valorilor proclamate la lumina zilei” *** „Eminescu  este suspect  pentru ca este politic incorect” *** „Nu  mai este poet naţional deoarece noi ieşim din zodia naţională” *** „Nu mai este poet canonic pentru că  studioşii manifestă tendinţa să pună mâna pe revolver când aud cuvântul tradiţie” *** „Nu mai este poet profund pentru ca profundul nu mai este prizat de intelectualii progresişti” *** „Nu este poet român  fiindcă tot ce este interesant în Eminescu este pur german”. Las la latitudinea cititorului sa înţeleagă ce  înţelege, să tălmăcească şi răstălmăcească cum vrea. Adaug numai că, după toate aceste atacuri furibunde de dispreţuiri şi calomnii lui HRP nu i-a mai rămas decât să-l bage în debara, lucru pe care-l face cu mâna lui, lăsând  amprente clare! Dar, din nou susţine că alţii au făcut-o („tinerii”, „studioşii”). În trecut, i s-a cerut să nominalizeze anonimii de la care a auzit şi citit cele de mai sus. NU a răspuns la întrebări. Numai lamentări parafrenice şi a făcut pe victima. Nicăieri în presa româna până la aceea dată, nu a apărut scris de altcineva: Eminescu este cadavrul nostru din debara. Iar, prezumtivul domn cu aspect de pensionar, plus noi ceilalţi omuleţi patibulari care am protestat împotriva acestor blasfemii automat suntem etichetaţi handicapaţi intelectual, duşmăni, xenofobi.  

Sugerez celor din mass media bucureşteană, să ne demonstreze că în România este totuşi democraţie, să dea de urma  domnului cu aspect de pensionar şi să îi ia un interviu! Merită să mai ascultam şi alte opinii, mai ales că cei cu aspect de pensionari au mai multă cultură şi experienţă decât mulţi alţii. Nu cer acest lucru de la EvZ pentru că ei nu acordă democraticul drept al replicii  la cele scrise de HRP despre mine în articolul său. Conducerea şi redacţia  EvZ, probabil, are numai jumătate de democraţie euro-atlantică şi o păstrează numai HRP&COMP. În schimb am citit comentariile în legatură cu articolul lui HRP în care din nou face pe victima omuleţilor patibulari.  Consemnez câteva: 

D-le Patapievici, e mai mult de un deceniu de când v-am citit prima carte! Tot de atunci, încă de la primele pagini, am înţeles ca veţi face parte din larii şi penaţii casei mele” – Coman Horaţiu din Mediaş. Respectam dreptul Domnului Horaţiu de a-şi alege ce lari şi patroni ai casei sale vrea, e proprietatea dânsului, poate avea un larium cu o stauetă a lui HRP, cu papion şi o mâna în falcă, căruia să-i aducă ofrande precum romanii: citeva  boabe de grâu la picioare şi din când în când sa-i pună câteva picături de miere de albină pe creştet, să i se închine şi să-l adore cât pofteşte. Noi chiar îl felicităm şi suntem uimiţi că ideea vine tocmai de la Mediaş, luându-le înainte lui Andrei Pleşu şi Alex Ştefănescu. Nu-i nimic, elite mari, voi încercaţi din răsputerile voastre intelectuale să-l duceţi mai înainte şi, din lar domestic al medieşanului, să-l  ridicaţi la rang de lar public, la Bucureşti! Templu are, este la sediul ICR-ului, pe Aleea Alexandru, mai trebuie să luaţi legătura cu Fondul Plastic să-i facă cate o statuetă mică din tinichea ce să fie distribuite la ICR-urile din străinătate şi prin adoratorii lui pe bulevardele bucureştene.

Dar nu sunt toţi la fel ca cel din Mediaş, mai sunt şi cei plini de ură, de xenofobie, care nu se lasă mai prejos şi zic ca HRP a început cu ura şi xenofobia împotriva poporului român când i-a făcut turmă după grămadă, la semnul fierului roşu, omuleţi patibulari, roşi de spirocheta românească până în stadiul terţiar! Acestea toate nu se uită. Nimeni până la HRP, nu i-a tăvălit prin urină precum el! De ce a făcut-o? Ce altă răsplată mai aşteptă de la români, nu îi este destul cea de la cei ce l-au cocoţat acolo?!

O internaută, Clara Warner, nu-l adoră pe HRP, precum medieşanul cu larii şi penaţii, îi spune că a scăpat  ieftin până acum şi că nu-l urăşte fiindcă este bufonul canaliei. Mă opresc. Mai departe dăm peste mai multe postări ale unui cotoi afurisit care se joaca cu el între labe la fel ca şi cu un şoricel şi îl întreabă cum a fost cu declaraţia lui despre Gioană a primit sex oral. Da, e o chestiune nebuloasă şi repede băgată sub preş de toţi, ceea ce ne dă dreptul la supoziţii, pentru că nu a fost chemat să dea explicaţii nici de Madam Gioană nici de Băsescu Traian. Una dintre supoziţii e de-a dreptul zgâlţâitoare: Nu Băsescu l-a înscăunat la ICR, cineva şi mai mare decât amândoi la un loc! Sper sa fie doar o supoziţie. Un internaut ce îşi zice Erbicidu dar se poartă ca un patapicid  îl stropeşte cu nu mă pot gândi la tine decât ca la un mitic arivist. Xenofob rău cu miticii. Apoi vine ION şi zâce: Eu nu vă urăsc, eu vă dispreţuiesc! Dispreţul e mai usturător decât ura, dar numai la cei cu obraz fin. Dar apare Etern Student care susţine că HRP are o figură de şoarece etern mirat, ori unde s-a mai văzut şoarece cu obraz fin. Mie îmi place analogia asta, a lui HRP cu un şoarece etern mirat, mai mult decât cea a lui CVT, care îl compara cu o tenie, ce în loc de cap are un scolex cu cârlige înfipte în ICR şi ventuze în bugetul contribuabilor xenofobi, bineînţeles. Alex nu a ştiut până acum ce înseamnă patibular, a deschis DEX-ul şi cu uimire a aflat ce este el după HRP. Niciodată nu-i prea târziu să deschidem ochii mari. Şi din Sibiu scrie un alt ION: nu-i vorba de ură, că pe un filfizon nu-l poţi urî şi mai zice ceva de imbecilitate, dar am pierdut noţiunea de când am fost trecut în rândul lor, cu toate că am terminat şi io şapte clase cu menţiune! Revine Etern Student, care face nişte combinaţii reuşite de băşcălie la adresa lui HRP, după care îi spune clar: Cam clasică încercarea cu xenofobia: jegul când este înjurat pentru ca este jeg, zice că este înjurat pentru ca este străin!! Cine are ochi să vadă, cine are urechi să audă! Internautul  Orlando are două întrebări adresate lui HRP: prima dacă este legat de scaun – e vorba de scaunul de la ICR – a doua: Eu ca român sunt mândru de Eminescu aveţi ceva cu el, nu sunteţi român? Probabil v-a scăpat, HRP nu se înjoseşte să demonstreze că e român! Fac o paranteză, nu pierdeţi ocazia şi căutaţi comentariul internautului Turcu, merită, i se adresează reverenţios, Domnule Director Patapievici, de asemenea uitaţi-vă  şi la cele ale studentului etern în care descrie ce i-a spus Monicăi Lovinescu la Paris în 1990 şi veţi afla ca, in drum spre Paris, HRP şi-a pierdut şi ultimele resturi rudimentare de caracter! Mai departe printre postări, Virgil într-un scurt comentariu îi demonstrează ca gândeşte superficial. Ar fi bine şi atât. Dan îi scrie ar trebui să depuneţi mandatul, asta, desigur, dacă ati avea un minimum de verticalitate şi decenţă.  Tare nea’ Dane, nu poţi cere omului ce nu are. Alex are o nouă idee: Dacă vre-o persoana publică din România ar fi atacat personalitatea , să zicem, Ben Gurion sau a Goldei Meir, ne-am fi trezit cu severe proteste diplomatice din partea Israelului şi a Statelor Unite! Bravo, curajos al adevărului, eşti trecut direct la antisemiţi. Internautul Glas  Papier începe: victimizarea eternă pe care o fluturaţi mereu creând‚ „scenete” cotidiene de culpabilizare a … şi restul frazei lipseşte, să se ştie ca, acolo sus cineva e cu „ochii democraţiei euro-atlantice” deschişi. Internautul Naboncota îi dă amical sfaturi, de scenă şi ecran, cum să ne convingă că nu este ceea ce este referindu-se la antiromânismul HRP. Mă opresc la Ciprian, care pune punctul precis pe i după care se întreabă ca un îngeraş nevinovat, din cartea lui Pleşu, dacă şi HRP face parte din grupul descris de el, ce dispreţuieşte şi urăşte tot ceea ce este românesc. Se poate, dragă, uite cum s-a luat de tine garda şi lefegii lui HRP, făcându-te ticălos. Vai, vai! Direct şi simpatic Dorel, care-l  compară cu nu ştiu ce ţigan şi îi spune patibulaevici! Original, să mai spună cineva ca românii nu au imaginaţie creatoare, expresia unui high IQ, plus că îi trage o caracterizare obiectivă, dar nu o reproduc. Mă opresc la internautul care scrie Patapievici cu „elita” lui nu valorează 3 lei! Criză, criză în România, dar uite că sunt români cărora le dă mâna să arunce leii! Toate aceste postări ne arată ca HRP e în cădere liberă…

Sigur, sunt incorect şi rău intenţionat, am învăţat de la  HRP şi EvZ, dacă din cele aproape două sute de comentarii  le-am ales numai pe cele ce îmi convin, lăsând deoparte adoratorii şi idolatrii lui HRP din aceste comentarii. Da, adevărat, dar ei sunt insignificanţi pe lângă noi, milioanele de omuleţi patibulari xenofobi cu antiromânii, iată cifra lor reală, dată cu această ocazie de internautul Petrescu: Suntem câteva mii care vă urmărim emisiunile şi vă citim cu dragoste, care înţelegem ce vreţi să spuneţi… Mai departe comentariile vă aparţin, eu în final doresc să mă adresez direct lui HRP.

Dragă Roman Patapievici, ardelenii romani au o vorbă câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia!  Îţi spun asta fiindcă ţi-am comentat articolul ca replică, deoarece ai scris despre mine infatigabilul patriot din Canada. Sa nu te… frigă grija, de fatigabilitatea sau infatigabilitatea mea, vezi-ţi mai bine de deviaţiile tale accentuate de personalitate, ca să nu zic mai mult, ca medic. Cât priveşte zeflemeaua la adresa patriotismului indiferent al cui, trebuie să-ţi spun că e liber în toată lume. Încă. Dar, dacă, te deranjează patriotismul la români, atât cât mai este, desfiinţează-l, săptămânal, joia la EvZ. Ba mai mult, dă o fugă, împreună cu Volodea şi Andrei, până la Cotroceni şi împreună cu preşedintele jucător pregătiţi  legea interzicerii sentimentelor şi manifestărilor patriotice la români, şi fii fericit.

CORNELIU FLOREA, FEBRUARIE 2010, WINNIPEG – CANADA

 

Articolul aparut in Evenimentul Zilei, 4 februarie 2010:

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/885331/SENATUL-EVZ-Ura-si-imbecilitatea-Din-nou-despre-Cazul-Patapievici/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

LA MOAI IN RAPA NUI (III)

Posted by Stefan Strajer On February - 9 - 2010

“Quae  pigeat  invenisse cave quae  siveris” – Publilius  Syrus
(Fereste-te sa cauti ceea ce ti-ar parea rau sa gasesti)

LA MOAI IN RAPA NUI

Autor: Corneliu Florea

“Quae  pigeat  invenisse cave quae  siveris” – Publilius  Syrus
(Fereste-te sa cauti ceea ce ti-ar parea rau sa gasesti)

Plecam, luându-i cu noi in memoria noastra si a aparatelor de fotografiat, îndreptându-ne spre TE PITO KURA – Te pito o Te Henua – buricul lumii. Din parcare coborâm o panta lina spre tarm, unde în mijlocul unui zid circular din roci vulcanice, nu mai înalt de un metru, se afla o piatra mare rotunda înconjurata de alte patru pietre rotunde dar mai mici, acest aranjament destul de rudimentar este buricul lumii din Rapa Nui! Stârneste interes general si mie amintiri din Grecia, de la Delfi, unde Ica mi-a facut o poza cu buricul lumii grecesc!! Ghidul ma smulge din amintirile mele, realizând ca-s dus, atentionându-ma direct ca pe toata insula nu exista pietre rotunde, acestea au fost cioplite si slefuite de stramosii lor, iar cea mare din mijloc, buricul lumii, emite mana – puterea supranaturala – sub forma unor unde calde, sa pun si eu mâna ca ceilalti si am sa simt puterea universului! Punând mâna pe buricul lumii de aici, care pentru mine seamana cu hernie ombilicala incipienta nu-mi dau seama daca întradevar emite unde calde pe care le receptioneaza receptorii mei cutanati sau îmi sunt imaginate prin inductia facuta de ghid si de ceilalti din grup care le simt. Ce sa fac, ce sa zic io, Toma Necredinciosul, când pentru mine buricul pamântului e Retezatul nostru carpatin, ca doar se vede cu ochii liberi unde o fost retezat din univers!! Acum, aici zic evrica, am mai pus mâna pe un alt buric al lumii!! Grecii antici, cei luminati si luminatori ai gândirii omenesti, l-au fixat la Delfi, iar când, românii au devenit imperiu l-au asezat sub cupola Panteonului. Pe urma, care cum au ajuns mari puteri, mari cuceritori l-au mutat în capitlele lor. Habsburgii la Viena, Napoleon la Paris, Victoria la Londra, Hitler la Berlin. La Moscova nu am fost si nu ma duc, numai daca îmi da Tezaurul Românesc, sa-l aduc în tara! La Washington am fost, când maramuresenii mei dragi au ridicat acolo o biserica de-a lor, de lemn, falnica pe National Mall, între US Capitol (buricul american) si Washington Monument, în cadrul expozitiei Smithsonian Folklife Festival. În curând vom afla ca buricul lumii e în drum spre China!! Pâna atunci, mai pun odata mâna pe aceasta din Rapa Nui si cred ca îi simt, cu spiritul fiintei mele, undele calde ale universului. O, fermecatoare amagire ce bine poti face sufletului daca închid ochii!
Pentru masa de prânz ne întoarcem în Hanga Roa capitala insulei, orasel pitoresc la tarmul oceanului, strajuit de moai înaltati pe terase sacre si având un port pe masura. Tragem într-o curte larga cu multa si variata flora exotica lasata în voia dezvoltarii naturale, unde se afla un restaurant si o terasa acoperita. Masa nu a avut nimic neobisnuit, în schimb descopar mai bine grupul nostru heterogen din toate punctele de vedere. Doua familii de francezi; una simandicoasa from Paris, cealalta deschisa si joviala, el e free lance, doua italience care-l toaca la cap pe al treilea, profesor, doua australiene gaite, în permanenta solicitare si comentarii si io, romanian imigrant din preria canadiana. Dupa masa, la cafea, grupul ajunge la un subiect comun despre insula, care nu e asa cum si-au imaginat-o si despre moai, care depasesc toate asteptarile.

Francezii o tot dau cu fantastique iar australiencele cu amazing, dar ele au citit si cred în teoria ca, pe insula au fost niste extraterestrii care au aterizat fortat datorita unei defectiuni a navei. Si pâna sa le vina depanarea cu piesele de schimb s-au delectat facând moaii asemanatori lor! Scusa, sare profesorul italian sa le contrazica si de data asta itliencele îi tin isonul cu fortza italia, pentru ca australiencele le sunt antipatice. Simplu si omeneste! Simandicosii par indispusi de o asemenea discutie, iar ghidul o curma cu apoteoza devotamentului fata de compatriotii sai stramosii nostri i-au facut din respect fata de stramosii lor cu ajutorul manei!! Si ne-a aratat unde-s toaletele, ca plecam …
ANAKENA este un golf în partea de nord-est a insulei, bine protejat de tarmuri înalte si cu o plaja larga la ocean, cu nisip fin alb-galbui sclipitor, ce patrunde adânc în interiorul insulei pâna la Ahu Nau Nau. Pe aceasta platforma sacra, înalta si bine consolidata, se afla moaii ce reprezinta cel mai avansat nivel artistic la care au ajuns insularii. Mie mi se par perfectiunea artistica din acest spatiu polinezian, sunt cei mai frumosi de pe toata insula! Monolitici, dintr-un tuf vulcanic mai deschis la culoare, spre galbui si au pukao din zgura vulcanica rosu-caramiziu, bine proportionati în dimensiuni si forme, captiveaza uimindu-te   Privindu-i, observi trasaturile fetelor mai apropiate de cele ale oamenilor obisnuiti de pretutindeni, iar formatul buzelor nu mai e atât de subtire si botos sculptat. Cel putin, la unul sau doi, ai impresia buzelor clasice vazute la statuile lui Michelangelo, cu bunavointa, bineînteles. Aici, în 1955, antropologul norvegianul Thor Heyerdahl, împreuna cu echipa sa, i-au reasezat vertical pe platforma, dupa vechile metode ale insularilor, fiindca erau rasturnati din timpul razboiului civil, cum îl numeste ghidul nostru, întrerupt de una dintre cicalitoare cu o întrebare încuietoare: De ce sunt numai moai masculi? Da, chiar asa, îi tine isonul si cealalta cicalitoare. Ghidul râde cu pofta, îl privim, cicalitoarele încruntate si nerabdatoare. Se opreste si spune: Întrebarea asta întotdeauna mi-o pun femeile!! E rândul nostru sa zâmbim si a profesorului sa râda mai tare ca ghidul. Ce greseala, ce îl asteapta, dar ghidul intervine, raspunzând: sunt si moai ce reprezinta femei, au o fata mai rotunda, femenina, sâni si chiar o schita de vulva, dar nu sunt mai mult de zece în total! Interesant sa aflam acest amanunt, care a creat si mai mare nemultumire cicalitoarelor: dintr-o mie numai zece?!? Ghidul face o mimica de resemnare, zâmbind! Paie pe foc, fiindca, de data asta, s-au aliat italiencelor si australienele. Nici nu se putea altfel, unde ar fi miscarea feminista fara australiene!! Profesorul se lupta cu toate, noi ne distram un timp, însa ce ghidul ne spune sa ne luam ramas bun de la AnaKena. Privim înca odata. Întreg ansamblu format din plaja cea mare ce patrunde larg între doua pante, una cu un pâlc dens si viguros de palmieri si alta strajuita de un mare si singuratic moai, împreuna cu Ahu Nau Nau este fascinanta si ramâne definitiva în memoria calatorilor, care o cuprind si o admira macar odata în viata.
Întorcându-ne spre Hanga Roa, la sfârsitul unei zile pe care multi dintre noi o traim numai odata în viata, ghidul nostru ne face tabloul insulei cum l-au gasit stramosii lui îndepartati, de parca ar fi venit odata cu ei sub forma de reporter tv!! Grozav este cum imaginatia si plasmuirea ghidului poate stârnii în mintea noastra o alta imagine decât cea pe care o privim afara pe geamurile micobuzului. În locul colinelor depravate de vegetatie, rasar paduri dese de palmieri si alti copaci exotici, o vegetatie luxurianta ce nu o poti strabate cu vederea mai mult de câtiva metri, plina de flori si pasari ce se întrec în culori. Paradisul rapanui! Dus de mult, datorita capriciilor vremurilor aride sau ciclonice, datorita insularilor ce au devastat fara discernamânt padurile, datorita descoperitorilor europeni care au iscat discordia dintre clanuri, razboaie ce au cuprins si distrugerea habitatului, a rapitorilor de sclavi din Peru. Datorita variolei, tuberculozei, masacrelor. Datorita aventurierului exploatator Jean-Baptiste Dutrou-Bornier si a Companiei Williamson-Balfour ce a transformat întreaga insula în pasune pentru miile de oi ce le aveau, deteriorând-o. Iar acum, cu tot tam-tamul democratiei si al ecologiei, pe aceasta insula muzeu al lumii, nu se face mai nimic pentru reîntoarcerea paradisului pierdut. Nu sunt nici drumuri cu semne rutiere sau panouri mari sugestive, explicative ce se impun, fara discutie, aici. Nu sunt facilitati si grupuri sanitare adecvate pentru atâtia calatori veniti din toata lumea. Cu pretul unei singure zi al razboaielor actuale din lume Rapa Nui ar deveni un modern si ecologic paradis. Sarman naiv, cum nu te poate lecui nici realitatea perceputa! Ghidul s-a oprit din plasmuire, eu pe geam continuu sa vad realitatea dezolanta ce-mi trezeste imagini din vremea când insula era bântuita de rapitori si negutatori de sclavi din Peru, de variola, tuberculoza, lepra si lepre …
Seara grupul nostru ia cina împreuna la aceiasi masa si fiecare îsi comanda ce doreste si asa ies la iveala alte diferente dintre noi. Simandicosii îsi comanda, afectat si pretentios, punând zeci de întrebari ospataritei rapanui, în timp ce ceilalti nu îsi mai iau ochii de la frumusetea ei încoronata cu un zâmbet celest ce poarta amprenta rabdarii eterne, în acest moment. Simandicosii continua sa se consulte între ei, de parca ar comanda un palat si nu sunt de acord asupra culorii marmorei din toalete. În sfârsit, dupa ce ne-au calcat rabdarea în picioare au ales tot ce e mai scump, sa ne calce în picioare si cu opulenta lor. Sa le fie de bine! Jovialii termina repede si la preturi modeste comanda acelasi numar de calorii. Macaronarii nu au problema cu pastele, vinul e dezbaterea lor aprinsa, trece un timp pâna se hotarasc si apoi ma privesc, zâmbindu-mi. Nu e o problema, eram hotarât de mult pui cu usturoi si-o litra de vin chilian! Încep discutiile, cu întrebari de cunoastere cât de cât, pe unde am mai fost si unde mai vrem sa fim. Toti au palmares de globe-trotters, lasând sa se înteleaga ca peregrinajul pe mapamond este scopul vietii lor, fac totul si dau totul pentru el. Minunat dar si costisitor. Jovialii expun calatoriile lor cu un farmec deosebit în care peripetiile prin care au trecut par floare la ureche pe lânga lumea pe care au strabatuta împreuna. Simandicosii sunt afectati când povestesc si lasa sa se înteleaga ca si de la Natura se asteptau la mai mult, dar cel mai mult ia deceptionat serviciile, mai ales în anglofonie. Mie pot sa-mi spuna ce vor de anglofonie, nu-i anglofonia mea, nici adusa de la bunicii mei tarani olteni, au noroc ca nu sunt gaitile australiene de fata. Acum se duc în Tahiti si de acolo în Bora-Bora. Bon vol! Macaronarii m-au încoltit cu alaska, care le-a scapat când au fost în Canada, în Rocky Mountains, dar la anul vin în Alaska când va fi numai zi fara noapte acolo! El e foc de destept si tare placut, femeile erau surori, una ii era nevasta, dar dupa cum îl cicalesc nu poti intui care-i aleasa lui fiindca el se poarta egal cu ele si precis este imun la cicaleala lor. Simandicosii au plecat, ea a primit migrena de la ceva din mâncare. Atmosfera s-a destins treptat tot mai mult, ne-am tot povestit calatoriile între noi, am facut si politica. Bush a declansat prabusirea Americii, Obama nu va face nimic. China va fi prima putere. Par îngrijorati, dar despre Europa Unita care-i uniformizeaza ca pe niste soldatei de plumb, pardon, robotei de plumb nu sufla un cuvânt. În schimb, una dintre surorile cicalitoare începe sa spuna ce problema au ei cu gitanii din România. Formidabil, ce ghinion nu am scapare nici aici, la capatul pamântului, de legionarii români, comunistii români, acum de tiganii români, mâine, posibil vreun moai sa ma ia de urechi, sa mi-le lungeasca precum sunt ale lui, pentru antisemitii români!! Încerc o scapare si ma dau tigan. Le cad fetele pe jos. Ma privesc muti cu totii, pâna ce încep sa puna la loc pe fetele lor o grimasa de zâmbet apoi sa râda. Buna gluma Dumitru, esti primul din ginta lor care vine sa admire moaii, spune profesorul, desi stiai ca nu au buzunare! Ilaritate de moment si subiectul cu gitani este încheiat. Era si pacat de timp sa vorbim de ei când aveam atâtea si atâtea sa ne spunem despre calatoriile noastre, parte a vietii noastre, când toti de fata aveam palmares de peregrini prin tari si continente cu nelipsite emotii si bucurii, cu surprize de tot felul, complicatii si lanturi întregi de peripetii. A fost o seara animata de povestiri si anecdote de mari calatorii, placuta fiindca calatorii sunt mari povestitori si înfloresc totul la fel ca vânatorii, mai ales în jurul unei mese cu bucate si vin bun. Sa nu mai adaug si numitorul comun pe care l-am avut: latini! Am ramas ultimii în restaurant, pâna ce au început si luminile sa se retraga…
Când ne-am dus la culcare, greierii dormeau dusi doar în departare un câine mai vorbea în somn. A doua zi când am reînceput turul, nu se sculasera înca. Urcam, cu microbusul bineînteles, panta vulcanului RANO KAU spre ORONGO ce este ramasita, bine pastrata si întretinuta a unui sat ceremonial, unde anual se alegea Tangata Manu, adica omul pasare. Ajunsi în acest spatiu patrundem în detalii ale credintelor polinezienilor. Si ei, ca toti pamântenii pamântului, si-au imaginat un mare creator, în jurul caruia au adaugat, de la caz la caz si-n timp, un anturaj pe masura lui, nu numai ca o continuare a imaginatiei lor creatoare, dar si din sentimentalism uman fata de creatorul lor, sa nu-l lase în singuratate fiindca, singuratatea este foarte grea si trista.
Marele spirit al polinezienilor TANE, cred io ca întâi a facut aerul, sa aiba ce trage în piept, cum zice românul, si fiind foarte moale avea pe ce sa stea confortabil. Pe urma a facut apa, bineînteles, sa aiba cu ce sa-si potoleasca setea. Multa apa, oceane mari si pline cu tot felul înnotatoare si rechini nedomesticiti. La urma a facut pamânt, printre oceane, si ca sa-si desavârseasca creatia, cu toate câte le vedem, ca o încoronare a înfrumusetat-o cu Polinezia, sute de insule paradis. A admirat ce a creat si parca toate în câte a pus viata erau la fel, fara vigoare, fara cauza si ratiune, le lipsea ceva esential sa le diferentieze. Nu a mai fost multumit si s-a tot framântat asa, câteva ere tertiare, pâna ce s-a hotarât ca din INFINITA SA MANA sa puna în toate câte a facut un pic, dar mai are în pamânteni, dar nu a pus-o în toti în mod egal!! Si dinto-data toate au început sa schimbe sa intre într-o însufletire nebanuita, nestapânita. Numai Polinezia, atât de draga lui, ramânea tot nelocuita ceea ce l-a nemultumit din nou. De data asta, nu a stat prea mult pe gânduri si prin vis le-a trimis pamântenilor din jurul oceanului, cum sa-si faca catamarane, si cu mana dinainte pusa în ei, sa înceapa exodul în Polinezia!! Si oamenii plutitori spre departari au luat creatorul cu ei.
Aici in Rapa Nui, polinezienii i-au zis marelui creator Make-Make si sute de ani a fost singura divinitate creatoare a rapanuilor, pâna într-o zi, când si aici trebuia sa se întâmple ceea ce se întâmpla în toate credintele create de pamânteni: abateri, schisme, culte. În Rapa Nui a aparut cultul Tangata Manu!! Omul pasare, avea corp de om cu cap de pasare si niste membre superioare mari si puternice parca facute si pentru zbor si înot: simbol al cerului si oceanului. Lânga Rapa Nui, exista doua insulite stâncoase si tuguiate pe care anual vin niste pescarusi mari sa cloceasca si sa-i creasca urmatoarea generatie. Atunci în fiecare an, în acest sat format din case rotunde de piatra, Orongo, cocotat între impresionanta buza a craterului Rano Kao si malul abrupt si stâncos de sute de metri al insulei, începe marea ceremonie a desemnarii omului pasare dintre cei mai puternici rapanui ai diferitelor clanuri. Ei coboarau pe tarmul abrupt si stâncos, sareau în apa oceanului si înoatau pâna spre cele doua insulite sa caute un ou. Cel care se întoarce primul la Orongo cu un ou intact era desemnat Tangata Manu, investit cu mana si drepturi de tabu, respectat si venerat. Si, cu îngaduinta, se poate compara cu trimisul creatorului pe pamânt din alte religii. Trebuie sa se retraga în solitudine, de unde ramâne în contact cu ceilalti oameni numai prin Ivi Atua (preotul) care îi este, în acelasi timp, servant dându-i de mâncare si spalându-l, nu prea des. Era un cult ca atâtea altele, acesta provenit de la un vechi si nevinovat obicei al rapanuilor: cel mai puternic, îndemânatic si norocos vine în fiecare an cu primul ou de pescarus. Mintea omului prin mana primita are si imaginatie, dar nu la toti la fel, si de la un obicei au ajuns la un cult care a declansat multe discordii si înfruntari între clanuri din invidie: fiecare clan ar fi vrut ca omul pasare sa fie din clanul lor! Parca sunt niste exemple si prin alte religii…
Frumoase istorii si legende, dar ceea ce ramâne adânc în mintea peregrinului aici, este peisajul unic, acest sat ceremonial de sute de ani, înaltat între craterul imens al vulcanului Rano Kao si abruptul mal stâncos al insulei, iar la vreo doi kilometri în ocean cele doua stâncoase insulite – Motu Iti si Motu Nui, unde vin si acum pasari calatoare sa-si continue perpetuarea speciei. Si la toate acestea se adauga seninatatea albastra a zilei dintre ocean si cer pe aceasta înaltime pitoreasca si vântuita tulburatoare, inducatoare în onirism…
Coborâm, la început trecând printr-o padure apoi printr-un asa zis parc si oprim la ANA KAI TANGATA, o pestera la marginea abrupta a insulei, cu o deschidere larga spre ocean care-si trimite valurile pâna în pragul ei. Numele pesterii spune ce se întâmpla aici: ANA = pestera, KAI = a mânca, TANGATA = oameni, deci, aici a fost pestera unde s-au mâncat oameni în vremea marelui dezastru al razboiului civil si al foamei! Iata un subiect care întotdeauna mi-a displacut, dezagreabil si cu atât mai mult aici în Rapa Nui. Nu ma intereseaza, nu vreau sa mai aflu nimic despre canibalism, stiu destule istorii de peste tot, cauze si explicatii. Si nici nu as fi intrat, daca pe bolta pesterii nu s-ar afla niste vechi fresce a omului pasare. Fac câteva poze si ies …
Programul se termina cu vizitarea MUZEULUI ANTROPOLOGIC ‘’Padre Sebastian Englert‘’. Sosind aici am avut senzatia trecerii dintr-un muzeu în altul. Treceam din marele muzeu exterior, insular, în unul interior, mic în care sunt încorsetate obiecte si colectii ce completeaza informatiile si cunostintele despre marele muzeu exterior al moailor. Interesant si binevenita aceasta idee, dar la fel am fost captivat sa aflu cine a fost Padre Sebastian Englert, cel ce a venit cu ideea si fapta acestui muzeu. Un om minunat, un exemplu de urmat. S-a nascut în Bavaria în 1888 si a fost botezat cu numele de Anton Franz, cum altfel!!. Sebastian a devenit dupa ce a terminat studiile de filozofie si teologie într-un institut capucin. În timpul Primului Razboi Mondial a fost capelan, preot militar în Armata Germana. Razboaiele lasa urme adânci, uneori definitive si declanseaza modificari psihice, de personalitate în fosti combatanti. Asa se face ca dupa razboi Sebastian Englert, la cerere, pleaca misionar în Chile, în sud la indigenii Mapuche, unde devine Padre Sebastian iubit si respectat de ei. Pe lânga obligatiile sale duhovnicesti, pe lânga sfaturi si sprijin practic acordat, el începe sa faca studii si cercetari etnologice si lingvistice, este foarte interesat de obiceiurile si folclorul Mapuche. Începe sa publice, sa fie cunoscut si recunoscut. În permanenta traia dorinta de-a se dedica mai mult celor napastuiti de izolare, nestiinta si saracie si asa se hotaraste sa plece mai departe, in Rapa Nui, unde câteva sute de polinezieni, de acum sub steag chilian, erau lasati în izolare si saracie, într-o asezare arhaica si o colonie separata de leprosi. Treizeci si cinci de ani, pâna la sfârsitul vietii sale, Padre Sebastian a ramas printre rapanui. Le-a învatat limba, le-a tradus rugaciuni si carti crestine din latina si germana în rapanui, le-a împartasit multe din cultura si practica germana, a fost de mare sprijin expeditiei antropologice si arheologice norvegiene din 1955, a pus bazele acestui muzeu, la îmbogatit cu relicve si colectii. Thor Heyerdahl, binecunoscutul cercetator norvegian l-a apreciat foarte mult în lucrarile lui, numindu-l neîncoronatul rege al insulei!! A scris câteva carti, zeci de articole publicate în revistele lumii, a conferentiat în cele doua Americi, a cerut sprijin si recunostinta pentru ei. Se pare ca Padre Sebastian a fost însufletit si luminat de o mana cereasca sa faca tot ce trebuia sa se faca pentru acesti oameni atât de izolati si împovarati, descendenti a celor ce au înaltat cea mai înalta pagina din toata cultura monolitica a lumii, au faurit un original complex artistic de mare valoare în cultura lumii. Padre Sebastian a devenit un întelept recunoscut, Germania, din care plecase de peste 40 de ani, l-a onorat cu o mare distintie, mai putin din partea guvernului chilian!! În Statele Unite era invitatul de onoare a multor universitati. La 81 de ani se afla într-un tur de conferinte, când la New Orleans a murit subit. Efortul de o viata si starile sale sufletesti l-au ridicat în ceruri, iar trupul neînsufletit a fost depus în Rapa Nui, cu veneratie si pietate.
Ceea ce retine mai mult atentia, în acest muzeu interior, sunt placutele si obiectele ce au încrustate pe ele o scriere nemaiintâlnita, curioasa numita generic RONGO – RONGO si este cel cea mai enigmatic, misterios aspect al culturii rapanui. Cea mai originala forma de scriere, nu numai în Polinezia unde nici nu se gasesc asemenea placute ci în întreaga lume. Ceea ce mareste si mai mult valoarea acestor placute si obiecte scrise este ca sunt foarte putine aici si în alte muzee ale lumii, dar mai ales ca descifrarea lor este înca o taina în zilele noastre. Si nu ar fi fost o taina, un mister daca nu ar fi intervenit spaniolii peruvieni, rapitori si negutatori de sclavi al secolului XIX-lea, care au cotropit insula în repetate rânduri, între 1862 si 1864, nimicind o mare parte a populatiei iar alta a luat-o ca sclavi în minele din Peru si exploatarile de guano. Printre cei luati sclavi se aflau si Maori Rongo Rongo adica acei oameni învatati care cunosteau aceasta codificare prin semne simbolice a unor evenimente, traditii, cântece, genealogii de clanuri pe tablite si pietre plate. Din nefericire pentru cultura umanitatii, acesti maori sau prapadit în sclavie în Peru, ducând cu ei o scriere care, normal, ar fi trebuit sa ramâna în patrimoniul cultural rapanui, iar de la ei întregii lumi…
Seara, la cina a început sa bata vântul despartirii si nu a mai avut verva serii trecute. Simandicosii, parca coborâsera stacheta morgii din seara trecuta, plecau în Tahiti iar jovialii la Santiago de unde coborau în Patagonia. Ramâneam cu profesorul si cicalitoarele lui, ce îsi mentineau aceiasi forma de când ne-am întâlnit. Gaitele australiene cinau la alt restaurant cu same friends unde au avut fan, dar berea chiliana is horrible, asa ca s-au hotarât sa treaca pe vin. Good idea! Programul meu era diferit, mai am multe de vazut si astept cu imensa curiozitate, dar pentru ca m-am simtit bine în compania acestui grup, pentru un moment, simt acea fireasca melancolie a despartirilor de agreabil.
Dupa doua zile în care am facut marele si importantul turul circular al insulei, fiindca pe tarmurile ei se afla mare majoritate a platformelor ahu si moaii, azi mergem în interiorul insulei, la AHU AKIVI. Ghidul nostru, ca toti ghizii din lume, îsi fac datoria informationala de rutina. Numai ca rutina e diferita de la ghid la ghid si chiar la acelasi ghid de la zi la zi, din multe motive. Azi, Matu’A Tuki, asa il cheama pe ghidul nostru e somnolent si lapidar, nu ne spune prea multe despre acest ahu cu sapte moai asezat la înaltime în mijlocul insulei, de unde se face o deschidere larga pe o panta lina pâna în ocean, o frumoasa panorama pe care cred ca o simt si moaii!! Acesti moai sunt printre putinii de pe insula care privesc oceanul si îi reprezinta pe cei sapte stramosi îndepartati pe care Ariki Hotu’A Motu ia trimis în cautarea unei noi insule salvatoare si cam atât. Sa-i privim sa facem poze. Executam. Si-mi revine în minte istoria mea anterioara, la care am mai adaugat argumente si plasmuiri. Dupa ce o buna parte din insula Rapa Iti s-a rupt, scufundându-se în adâncul occeanului, nelinistea si îngrijorarea celor ramasi a crescut si mai mult, când unul din înteleptii cei batrâni, Tangata Honui, a venit cu banuiala ca si cea mai ramas din insula se poate scufunda în alta zi. Toti, în frunte cu Ariki Hotu’A Motu au ramas nauciti de groaza. Si Tangata Honui nu s-a oprit aici i-a tulburat de tot, aratându-le cum din univers se prabusesc si stelele în occean! Aceasta comparatie a fost hotarâtoare în vointa si fermitatea lui Ariki Hotu’A Motu sa trimita pe cei sapte barbati, cei mai voinici, iscusiti în conducerea catamaranelor si pescuit, sa plece degraba în cautarea unei insule salvatoare. La o zi dupa ce s-au desprins de tarmul insulei Rapa Iti, cât mai ramasese din ea, care se putea scufunda oricând precum stelele universului ce cad în ocean, si pe care cu totii le-au vazut, cei sapte barbati navigatori s-au trezit in mijlocul unui nesfârsit orizont de valuri. Unde sa fie insula stramosilor? Unde sa gaseasca o alta insula? Trebuie sa caute dupa ce zicea cerul zilei si universul stelelor noaptea, sa urmareasca zborul pasarilor si urmele de pe valuri, valurile poarta pe ele semne ale uscatului, ale insulelor! Sa asculte bine vântul, sa se lase purtati de curentii cei mari ai valurilor ce merg întotdeauna spre uscat. Au trecut multe zile pâna ce au gasit curentii cei mari care i-a purtat spre Te Pito o Te Henua. O insula ca sânul mamei. Au cerceta-o zile întregi, apoi s-au reîntors în Rapa Iti, stiau de acum bine drumul întoarcerii…
În cinstea si amintirea lor a fost ridicata aceasta aku cu sapte moai, reprezentându-i. Ghidul nostru revine însufletit, asa cum ne obisnuiseram cu el, cu amanunte despre acesti moai ce au fost ciopliti si slefuiti la Rano Raraku de unde au fost adusi. Si ce departare mare este de acolo pâna aici, peste dealuri si vai, retoric începe ghidul ca sa ajunga unde vroia sa tinteasca, la stramosii stramosilor lui care au avut o extraordinara mana. E tema lui favorita, stim si îi dam dreptate, în fata noastra sunt dovezile! Moaii acestia sunt foarte vechi, monolitul lor este asaltat de secole ruinatoare de trecut, de starile vremii, de lichenii inferiori si albi de tuf vulcanic…
PUNA PAU!! Undeva în mijlocul insulei, cu sute de mii de ani în urma, pe un crater a erupt o lava aparte continând mai mult fier in diferite compozitii si astfel s-a format un tuf si zgura rosie. Din aceasta zgura rosie au fost cioplite si slefuite pukao, acea parte decorativa de pe capetele unor moai, despre care specialistii – antropologii si arheologii – înca nu au ajuns la o parere comuna. Unii dintre antropologi înclina spre ideea ca reprezinta ideea coafurii polinezienilor, mai ales a sefilor de clanuri care la ceremonii îsi faceau un coc înalt împodobit cu pene rosii, unii arheologi le-au numit pur si simplu palarii, desi polinezienii nu au purtat palarii, erau perfect adaptati mediului Cum numai aici la Puna Pau s-a gasit agregat mineral rosu si cum sculptura moailor a evoluat pe parcurs, Maori – înteleptii ce se pricepeau si în arta – maestri sculptori au hotarât sa împodobeasca anumiti moai cu pukao. Astfel, aici s-a deschis o cariera de exploatare a materialului si un mare atelier de sculptura sau, cu voia dumneavoastra, o fabrica de palarii!! Arheologic sunt inventariate aproape o suta de pukao din zgura vulcanica rosie de dimensiuni si greutati diferite, pe toata insula. Pentru ca aveau o greutate de câteva tone s-a pus problema transportului spre periferiile insulei unde se afla majoritatea moailor cu pukao. Si cum de obicei în arheologie si antropologie se merge pe tot felul de ipoteze si teorii, e mai bine in acest caz sa nu ne afundam în ele, desi unele sunt de-a dreptul hilare. Simplu, cred ca în Rapa Nui e cel mai confortabil si spiritual sa împartasesc conceptul ghidului nostru: mana!! Mana care înseamna ratiune, vointa, putere, realizabil. Grozav, nu!?! Ca mic amanunt anecdotic; ghidul a pus ochii pe mine ca nu sunt prea atent, cum ar trebui, la ce spune el si odata, pe neasteptate, ma scoate la apel, cum se face de eu nu pun niciodata întrebari. Ceilalti din grup care tot timpul pun întrebari, ma privesc asteptând sa raspund. De unde dracul sa iau la repezeala un raspuns fara adevar, dar convenabil pentru noi toti! Evrica! Întreb: cine si de ce a adus greieri în Rapa Nui, ca ei nici nu inoata, nici nu pot sari asa departe? Râsete, cu o exceptie, a ghidului. Oare, l-am suparat? Nu, a zis ca o asemenea întrebare nimeni nu i-a mai pus,” silly but not so silly”, nu stiu! Râsul a încetat, nu pentru ca ghidul nu avea un raspuns ci probabil s-au întrebat si ei. Atunci am zis, vezi eu stiu. Am citit si învatat de la tine ceva foarte important: mana!
De aici, de la înaltimea Puna Pau se deschide una dintre cele mai cuprinzatoare panorame spre Hanga Roa, capitala unei insule cu istorie unica, dar tragica dupa descoperirea lor, capitala celui mai mare muzeu de arta si cultura in aer liber. Populatia, care în urma cu un secol nu era decât de doua sute cincizeci de suflete, acum are, aproximativ, patru mii dintre care marea majoritate sunt descendenti ai celor o suta de rapanui ramasi dupa toate trecerile si dezastrele aduse de civilizatul si crestinul european în secolul XIX-lea! De aici de sus, de pe punctul panoramic amenajat cu banci, singurul pe toata insula, grupul nostru s-a asezat si priveste având nostalgia despartirii. Sunt clipele în care, fiecare în felul lui îsi ia ramas bun, mâine plecam.
Sunt la fel de emotionat acum la plecare ca si la sosire, tot timpul am avut o stare psihica nemaitraita în alte parti ale lumii, nu sunt mistic nici criptic, dar ceva cu totul deosebit a fost peste puterea mea de ratiune si retinere. Poate mana, mai stii, aici o simt si greierii! Am fost foarte bucuros ca am vazut si admirat cu stisfactie, cu pietate pot spune, monolitici moai, îmi pare rau ca majoritatea nu sunt ridicati pe platforme cum desigur a fost ideea pentru care au fost creati si am fost trist sa-i vad îmbatrâniti, geriatrici, fara grija cuvenita. Am fost mâhnit sa aflu prin câta suferinta au trecut polinezienii rapanui, care pentru ceea ce au facut în cultura omenirii meritau o alta soarta, un alt respect si sprijin international cuvenit. Si-mi vine sa plâng, acum la despartire, dupa acea mâna de cenusa pe care am lasat-o pe acest strop de lava din universul necuprins si nedezlegat… (Sfarsit)
CORNELIU FLOREA
NOIEMBRIE 2009
RAPA NUI în POLINEZIA

ÎNTÂLNIRE EMOTIONANTA. Eminescu.Ziua Unirii Principatelor

Posted by Stefan Strajer On February - 7 - 2010

ÎNTÂLNIRE EMOTIONANTA
La Biserica “Sf.Treime” din Troy, Michigan

Autor: Octavian Maior

Cu prilejul sarbatoririi zilei de 24 Ianuarie si a celor 160 de ani de la nasterea poetului nostru national, Mihai Eminescu, o parte a românilor din Michigan au avut bucuria sa participe la o manifestare de suflet, organizata duminica, 24 ianuarie 2010, în sala culturala a bisericii Sfânta Treime din Troy, Michigan. S-au înlânit cu stimata D-na Anca Sîrghie, conferentiar doctor la Universitatea “Alma Mater” din Sibiu, cu teologul si scriitorul George Alexe, cu D-l Gheorghe Chindris, presedintele societatii ”Avram Iancu” din Michigan, cu D-na Doina Popa si cu D-na Cristina Rahoveanu din Windsor, Ontario.

Foto. (De la stanga la dreapta). Pr.Gheorghe Carstea de la Biserica “Sfantul Nicolae” Livernois, Michigan; Arhiepiscopul vicar Irineu Duvlea de la Episcopia Ortodoxa Romana din America, conf.univ.dr.Anca Sirghie de la Universitatea Sibiu si Calin Cutean, presedintele Centrului Cultural Roman de la Biserica Sf.Treime, Troy, Michigan.
Organizatorii acestor actiuni au fost ing. Calin Cutean – din partea Centrului Cultural al Românilor de la Biserica Sf.Treime, din Michigan, prof. Maria Raica, prof. Dorina Caluser si altii. Actiunile s-au bucurat de prezenta I.P.S. Arhiepiscop Vicar Irineu Duvlea si a pr. Calin Barbolovici, pr. George Cârstea, Stefan Strajeri – directorul publicatiei “Curentul International” impreuna cu colaboratorii acestei publicatii românesti (Silvia Jinga, Doina Popa, Sorin Olariu, Octavian Maior si Gheorghe Chindris) si a multor iubitori ai istoriei si literaturii române care au venit cu dragoste la chemarea organizatorilor.
Aniversare Mihai Eminescu – 160 de ani de la nastere
Prima expunere cu tema “Motive crestine în opera lui Mihai Eminescu” este sustinuta de D-na Anca Sîrghie, membra a Uniunii Scriitorilor din România si a UNITER, a primit în Franta gradul de CAVALER în 2000.
Tema prezentata este mai putin cunoscuta de marele public iubitor al marelui nostru Mihai Eminescu. De-a lungul timpului poetul a fost prezentat în diferite feluri în functie de interese, de etape, curente ori de situatia politica. A fost Eminescu religios ori nu? Raspunsul nu poate fi decât unul. Da, Eminescu a fost framântat si însetat de cunoastere, de patrunderea lumii credintelor. Studiind Caietele eminesciene de la Academia Româna prof. Anca Sîrghie ne arata ca numeroasele notari atesta lecturi ale poetului în domeniul religios. Sunt frecvente rugaciunile catre Domnul Iisus Hristos definit ca ”Izvor mântuitor/Si Domn al ostirilor/de oameni iubitorule/Mântuitorule”.

Foto. Conf.univ.dr. Anca Sirghie, de la Universitatea Alma Mater Sibiu.
În poemul Luceafarul vedem cum îndragostit de pamânteanca muritoare Catalina, nemuritorul Hyperion merge la Dumnezeu sa-l dezlege de nemurire, sa poata veni pe pamânt, sa se poata bucura de iubire chiar daca devine muritor si spune: ”De greul negrei vesnicii,/ Parinte, ma desleaga,/ Si laudat pe veci sa fii/ Pe-a lumii scara’ntreaga… Dragostea îl determina sa ceara o alta soarta chiar daca îl scoate din vesnicie. Pe Dumnezeu îl vede ca pe un datator de viata ”O cere-mi, Doamne, orice pret,/ Dar da-mi o alta soarta,/ Caci Tu izvor esti de vieti/ Si datator de moarte?”
Pe Maica Domnului o numeste regina peste îngeri si-i cere: “Fii scut de întarire/ Si zid de mântuire/ Privire-ti adorata/ Asupra-ne coboara,/ O, Maica prea curata/ Si pururea fecioara,/ Marie!”
Maica Precista este în conceptia eminesciana un ideal de frumusete, sprijin si nadejde.
“Nadejde si-ntarire/ Si zid de mântuire/ Pe tine câstigându-te/ Îngenunchem rugându-te.”
Si în poezia “Rasai asupra mea”, poetul îi cere ajutorul: ”Speranta mea tu n-o lasa sa moara/ Desi al meu e un noian de vina/ Privirea ta de mila calda, plina/ Îndurare-asupra mea coboara/ Strain de toti, pierdut în suferinta/ Adânca a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic si n-am tarie…”, iar mai departe insista:
“Da-mi tineretea mea, reda-mi credinta/ Si reapari din cerul tau de stele:/ Ca sa te-ador de-acum pe veci, Marie.”
În poezia “Colinde, colinde” vedem iarasi imaginea Maicii Domnului: “Colinde, colinde!/ E vremea colindelor/ Caci gheata se-ntinde/ Asemeni oglinzilor/ Si tremura brazii/ Miscând ramurelele,/ Caci noaptea de azi-i/ Când scânteie stelele/ Se bucura copiii./ Copiii si fetele/ De dragul Mariei/ Îsi piaptana pletele/ De dragul Mariei/ S-a Mântuitorului/ Luceste pe ceruri/ O stea calatorului.”
Despre crestinarea poporului nostru român Eminescu noteaza într-un manuscris ca dacii au fost colonizati de catre crestini. Se cunoaste faptul ca apostolul Andrei cel primul chemat la apostolie a ajuns pe meleagurile tarii noastre de azi, a propovaduit si crestinat pe stramosii nostrii.
În Poezia ”Rugaciunea unui dac”, poetul evoca începutul demiurgic al vietii spunându-ne: ”Pe când pamântul, cerul, vazduhul, lumea toata/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodata/ Pe-atunci erai Tu singur” iar ultima strofa spune ”Astfel numai, Parinte, eu pot sa-ti multumesc,/ ca Tu mi-ai dat în lume norocul sa traiesc./ Sa cer a tale daruri, genunchi si frunte plec.”
In poezia Invierea, este evocata jertfa lui Christos: “C-un muc in mâini mosneagul cu barba ca zapada/ Din carti cu file unse norodul il invata/ Ca moartea e in lupta cu vecinica viata,/ ca de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-si prada/ …O muzica adânca si plina de blândete/ Patrunde tânguioasa puternicile bolti;/ Pieirea, Doamne Sfinte, cazu in orice colt,/ Inveninând pre insusi izvorul de viete.”
Momentul Invierii este evocat in versurile: ”Un clocot lung de glasuri vui de bucurie,/ Colo-n altar se uita si preoti si popor,/ Cum din mormânt rasare Christos invingator./ Iar inimile toate s-unesc in armonie:/ Cântari si laude-naltam,/…/Noi, Tie Unuia,/ Primimdu-l cu psalme si ramuri,/ Cântând Aleluia!/ Christos a inviat din morti,/ Cu cetele sfinte,/ Cu moartea pre moarte calcând-o/ Lumina ducând-o/ Celor din morminte!”
Este o viziune asupra Invierii, al sacrificiului Mântuitorului. In final recunoastem cântârile de Inviere din bisericile ortodoxe românesti.
Ziaristul Mihai Eminescu scrie articolul “Si iarasi bat la poarta”. In acest adevarat poem in proza, Iisus apare ca un simbol al iubirii omului. El afirma ”importanta biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri vesnic renascânde”.
In perioada când România este sub dictatura comunista, s-a incercat permanent educarea ateista a maselor. Poezia “Imparat si proletar“ era predata in scoli, insistându-se asupra discursului proletarului care afirma ca: “Religia, o fraza de dânsii inventata./ Ca cu a ei putere sa va aplece’n jug,/ Caci de-ar lipsi din inimi speranta ca rasplata/ Dupa ce-amar muncirati, miseri viata toata/ Ati mai purta osânda, ca vita de la plug?”. Afirmatiile proletarului despre religie, nu erau insa si convingerile poetului. Se incerca astfel sa-l prezinte ca pe un ateu, necredincios.
Eminescu insa n-a fost ateu. El a simtit fiinta si puterea Mântuitorului, mesajul iubirii pentru intreaga omenire.                   
In incheierea expunerii, D-na Ana Sirghie concluzioneaza: ”Daca un editor ar strânge toate textele cu continut religios din creatia eminesciana, ar inchega un domeniu reprezentativ, necunoscut pâna in prezent. Eminescu a fost si ramâne cel mai religios dintre toti poetii si scriitorii nostri. Studiile de pâna acum si cele viitoare vor intari tot mai mult aceste afirmatii.”
Expunerea a fost puternic apreciata de public.
Domnul George Alexe, om al cartii si un inflacarat iubitor al creatiei poetului nostru national si al românismului a expus foarte frumos si convingator. Afirma ca Eminescu s-a ridicat desupra tuturor, el intruchipând românismul si vechiul dacism. Specificul national al neamului nostru in sinteza este: dacism-latinitate-ortodoxism.
Doamna prof. Dorina Caluser a emotionat intreaga asistenta recitând cu mult talent  poezia “Glossa”  incepând cu versurile: ”Vremea trece, vremea vine,/ Toate’s vechi si noua’s toate;/ Ce e rau si ce e bine/ Te intreaba si socoate./ Nu spera si nu ai teama:/ Ce e val, ca valul trece;/ De te’ndeamna, de te chiama,/ Tu ramâi la toate rece…”
Aniversare Unirea Principatelor Române – 151 de ani
(24 ianuarie 1859 – 24 ianuarie 2010)
Momentul Unirii Principatelor din 1859 a fost prezentat de d-l Gheorghe Chindris. S-a evidentiat personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza in lupta pentru unirea celor doua principate românesti, Moldova si Tara Româneasca. Alegerea lui A.I.Cuza ca domn are loc mai intâi in Moldova Este ales in unanimitate domn al Moldovei in 5 ianuarie 1859, dupa care au loc alegerile in Tara Româneasca. Si la Bucuresti in ziua de 24 ianuarie 1859 este ales ca domnitor al Tarii Românesti tot A.I.Cuza. Dubla alegere a lui Cuza a demonstrat Europei vointa politica a românilor de a se constitui intr-un stat national românesc.

Foto.Gheorghe Chindris, presedintele societatii romano-americane “Avram Iancu”, din Michigan si colaboratorul publicatiei “Curentul International”
Domnia lui A.I.Cuza din 24 ianuarie 1859 pâna in 11 februarie 1866 a fost o perioada bogata in realizari pentru existenta statului national. S-a adoptat legea privind “Secularizarea averilor manastiresti”. Aceste averi reprezentau 25,26% din teritoriul tarii si erau supuse pâna in acel moment manastirilor straine din Athos, Grecia. Legea agrara din august  1864 a fost o alta mare realizare. A fost reglementata problema pamântului si a prevazut emanciparea taranilor clacasi si improprietarirea lor. Alte reforme au fost in domeniul administratiei (legea comunala, cea pentru infiintarea consiliilor judetene). In domeniul juridic amintim elaborarea codului civil si penal, in invatamânt a fost data legea invatamântului primar; a infiintat primele universitati românesti, mai intâi cea de la Iasi, in 1860 si apoi in 1862 cea din Bucuresti. In comert elaborarea codului comercial.
Al.I.Cuza isi incheie domnia, dupa sapte ani, in urma primei lovituri de stat din istoria României moderne.
Pe lânga actiunile amintite a mai urmat si o prezentare de carte, sustinuta de D-na Doina Popa si D-na Cristina Rahoveanu, din Windsor, Ontario, Canada. Distinsele doamne au prezentat cartea “Scorbura in cuib” de Cornel Cotutiu (colaborator bistritean al “Curentului International”) si momente din viata si activitatea scriitorului.
Asemenea manifestari culturale sunt bine venite in comunitatea noastra româneasca din statul Michigan.
(24 ianuarie 2010, Sterling Heights, Michigan)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors