Archive for the ‘Romani in lume’ Category

Romanii din Ucraina. Comunicat de presa

Posted by Stefan Strajer On February - 14 - 2010

Romanii din Ucraina. Comunicat de presa 

Text transmis de colaboratorul nostru din Cernauti, domnul Vasile Tarateanu.

PREŞEDINTELUI UCRAINEI

V. F. YANUKOVICI

Mult stimate Viktor Fiodorovici!

Din partea Uniunii Interregionale „Comunitatea Românească din Ucraina”, care întruneşte în rândurile sale  24 de organizaţii publice din regiunile Cerăuţi, Transcarpatică şi Odesa, oraşul Kiev şi Republica Autonomă Crimeea, Vă    adresăm cele mai sincere felicitări cu prilejul câştigării alegerilor prezidenţiale din Ucraina.

Victoria Dumneavoastră simbolizează consolidarea forţelor constructive, a adevăraţilor patrioţi ai Ucrainei, reprezintă victoria raţiunii sănătoase şi a maturităţii civice.

Alături de dumneavoastră noi  am parcurs o cale grea, lungă, care abia acum ne-a adus  pe toţi la izbânda comună.

Reprezentanţii  comunităţii vorbitorilor de limba română din Ucraina, alături de celelalte minorităţi naţionale, cu care la 30 noiembrie 2009  aţi semnat  Acordul de parteneriat, au sprijinit fermitatea, înţelepciunea şi chibzuinţa dumneavoastră în   afirmarea valorilor europene şi realizarea drepturilor omului şi ale minorităţilor naţioinale, în special dreptul la studii în limba maternă, la folosirea oficială a limbilor minorităţilor naţionale în teritoriile locuite compact de acestea.

Comunitatea noastră, asemeni întregului  popor ucrainean, nutreşte speranţa că sub conducerea dumneavoastră va fi realizat programul „Ucraina pentru oameni”, la care dorim să ne alăturăm şi noi, sprijinindu-vă în continuare.

Vă dorim, Viktor Fiodorovici, multă sănătate, pace, bunăstare şi înţelegere în societate, realizări importante pe calea edificării unei Ucraine de tip nou – stat european, de drept şi democratic.

Fie ca bunul Dumnezeu să vă ajute şi să ne ajute în toate!

Folosindu-ne de ocazie vă asigurăm de tot respectul nostru profund.

Ion POPESCU,

preşedinte al Uniunii Interregionale

„Comunitatea Româneascăsin Ucraina”,

 deputat în Rada Supremă a Ucrainei;

Vasile TĂRÂŢEANU,

preşedinte al Senatului Uniunii,

deputat în Consiliul regional Cernăuţi;

Aurica BOJESCU,

secretar  responsabil al Uniunii,

                                                    deputat în Consiliul regional Cernăuţi.

Bunelul Creangă si cartea „cu şi fără securişti”

Posted by Stefan Strajer On February - 14 - 2010

Bunelul Creangă si cartea „cu şi fără securişti”

 

Azi, 14 februarie 2010, de ziua bunului nostru colaborator, Ovidiu Creanga, redactia “Curentului International” ii ureaza: La multi ani!, la implinirea venerabilei varste de 89 de ani!

*

Va prezentam un material pus la dispozitie de domnul Ovidiu Creanga, cu un text semnat de Iacob Cazacu-Istrati si cateva informatii pentru cei interesati de cartea tiparita recent: “cu si fara securisti”.

*

L-am cunoscut în toamna lui 2007 în Toronto, Canada, la şedinţa cenaclului literar „Nică Petre”, care pe atunci se numea „Observatorul” şi care e condus şi astăzi de redactorul revistei, Dumitru Puiu Popescu.

Am rămas încântat de atmosfera ce domnea acolo – plină de voie bună şi prietenie, de dragoste faţă de valorile noastre naţionale. Pentru moment, uitasem că sunt oaspete. Mă vedeam acasă, în sânul familiei sau la o serată literară, între colegii mei, profesorii şcolii medii din Căzăneşti, jud. Orhei.

Şedinţa cenaclului era închinată sărbătorii de 1 decembrie – Ziua Naţională a României. A luat cuvântul şi eroul meu. Cu atâta dragoste a vorbit despre mândria de a fi român, încât nici nu găsesc cuvintele care să-mi descrie farmecul cu care l-am ascultat. După şedinţă, s-a apropiat de mine (fusesem prezentat de către dl Dumitru P. Popescu ca profesor de istorie, român basarabean, şi am citit din versurile mele noi), de parcă am fi fost cunoscuţi de când lumea: „Hm… Eu sunt tot basarabean, dragul meu, din Vărzăreşti, judeţul Lăpuşna”. A rostit aceste cuvinte cu o asemenea intonaţie şi cu atâta pasiune, încât pe dată am înţeles ce a dorit să accentueze – că rădăcinile şi dragostea lui faţă de Basarabia sunt cele mai puternice din lume.

Aşa mi-l imaginez ori de câte ori îmi amintesc de el: faţă deschisă, zâmbet binevoitor, privire visătoare, suflet mare, plin de speranţe şi de optimism. Aşa îl văd mereu, fie în rolul lui Moş Bodrângă cu povestirile despre copilăria şi adolescenţa petrecută pe plaiul natal din România Mică (Basarabia, n.r.), fie ca epigramist. Umorul îl însoţeşte pretutindeni, chiar şi atunci când povesteşte despre adevăruri triste şi dureroase în ultima sa carte – „Cu şi fără securişti”.

A avut şi are parte de o viaţă trăită din plin, cu toate bucuriile şi tristeţile ei. Nu oricine s-ar putea mândri cu o asemenea viaţă… A trăit în iureşul marilor schimbări, al marilor evenimente a două secole: perioada interbelică, însoţită de reformele din ţară; raptul Basarabiei, din care a fugit; vâltoarea războiului celor mai mari tirani-dictatori din lume; perioada postbelica de „construire” a comunismului mondial; revoluţia din 1989 din România şi cea din 2009 din RM. A trăit în două lumi cu totul diferite: Lumea Răului (înlănţuirii) şi Lumea Binelui (a libertăţii) pe care o descrie cu multe amănunte.

Bunelul Ovidiu (aşa m-a rugat să-i zic) este unul dintre puţinii scriitori curajoşi pentru care Adevărul este sfânt şi nu-i este frică să-l descrie după cum şi argumentează: „…Am să pomenesc despre unele personaje „celebre” din trecuta epocă şi am să folosesc numele lor adevărate”. Nu fiecare dintre noi are curajul să recunoască faptul că s-a aflat pe lângă „geniul Carpaţilor” şi „savanta cu nume mondial” (soţii Ceauşescu). Zice că „de câte ori am încasat un picior în fund, de atâtea ori am avansat „un pas înainte”.

Cartea „Cu şi fără securişti” este şi una de istorie, în care autorul descrie nu numai evenimentele locale, dar şi universale. Aici găsim descrierea aşezării geografice, vieţii social-culturale şi politice a tuturor ţărilor vizitate de scriitor, pe care nu le poţi întâlni în unele manuale de istorie. Este o carte plină de adevăr, scrisă din suflet pentru urmaşii ştiinţei şi culturii române.

Mulţi ani înainte, bunele Ovidiu Creangă!

Iacob Cazacu-Istrati,

 Stimați prieteni,

 

Faptul că am avut numeroase cereri de a vinde ultimul meu volum, „cu și fără securiști”, atât din America cât și din Europa, m-a hotărât să fac acest lucru în mod organizat, din care motiv trimit acest mesaj, astfel ca eventualii doritori ce ar vrea să cumpere cartea să o poată face cu ușurință.

Cartea are 360 de pagini, legată de mână, nu lipită ca să-i fugă paginile, cu coperte tari, în condiții grafice superioare.

Cel mai autentic scriitor al timpurilor noastre domnul PAUL GOMA dizidentul care când se lua la trântă cu Ceaușescu noi dârdâiam de frică sub pat făcându-ne cruce cu limba, a avut amabilitatea și a scris prefața la cartea mea.

În această prefață veți afla fapte șocante:  Nicolae și Elena Ceaușescu nu au fost executați pe data de 25 dec. 1989 (in ziua de Crăcin) așa cum este versiunea oficială, ci au murit fiind torturați să spună conturile de la bancile unde au banii în străinătate. Ceaușescu avea unghiile smulse și era plin de vânătăi și contuziuni și Elena avea un picior dislocat.

In cuprinsul carții eu „desconspir” unele din metodele aplicate de „Secu” în relațiile cu Comerțul Exterior. Am spus totul foarte sincer, asumându-mi orice risc.

Cartea a fost primită cu aprecieri pozitive de către cei ce au citit-o.

Cartea mai include ca bonus o mică broșură scrisă de scriitorul Corneliu Florea (Dr. Dumitru Pădeanu) din Winnipeg intitulată: Patibularul Patapievici în care Corneliu Florea dă în vileag modul în care Directorul Institutului Cultural Român, Horia Roman Patapievici, își bate joc de România și de poporul român.

Mai jos voi descrie modul cum se poate procura cartea aparută la editura VICOVIA din Bacău in noiembrie 2009.

Eventualii cumpărători din America vor comanda cartea la:

Mr. Ovidiu Creanga

353 Betty Ann Dr.

Toronto, On. M2R 1B5

CANADA

Vor trimite un CEC sau MONEY ORDER cu suma de US $ 25.00 care include și transportul și alte costuri.

În același plic se va trece adresa unde trebuie trimisă cartea, (și opțional telefonul și e-mail-ul cumparatorului).

Eu voi trimite imediat cartea la destinație.

Telefonul meu este 416-221-1143, mobil 416-723-9923, fax 416-512-9535, e-mail ovid.creanga@gmail.com

Eventualii cumpartori din Europa vor lua legatură cu dl. Viorel Cucu, editorul cărții de la editura VICOVIA din Bacău care va vinde cartea tot la valoarea de US $ 25.00.

Pentru România dl. Viorel Cucu va stabili un preț în RON.

Adresa Dl Viorel Cucu este:

Mr. Viorel Cucu editor editura VICOVIA

Str. Mărășești 110/D/14  600073

Bacău ROMÂNIA

Tel/fax 40 234 575 929, mobil 0742927031

e-mail vicovia@gmail.com

Vă salut cu respect,

Ovidiu Creangă, Toronto, feb 2010

REVISTA AGERO LA ANIVERSARUL UNUI DECENIU DE LA APARIŢIE

Posted by Stefan Strajer On February - 11 - 2010

EVENIMENT

 PREMIUL DE EXCELENŢĂ PENTRU UN WEBMASTER  DE NOTORIETATE: VALERIU LUCIAN HETCO

 REVISTA AGERO  LA ANIVERSARUL UNUI DECENIU DE LA APARIŢIE

 

          În virtutea faptului că suntem români şi dorim să ne preţuim valorile şi personalităţile de excepţie devenite emblematice pentru cultura noastră, forurile culturale gălăţene au hotărât să acorde  Domnului Lucian Hetco – Premiul de Excelenţă pentru activitatea de promovare a culturii şi artei româneşti peste hotare, cu atât mai mult cu cât, se apropie Jubileul de zece ani de la apariţia revistei „AGERO”.

Din multitudinea apariţiilor revuistice, fie pe suport clasic, fie în sfera on-line, ce s-au afirmat cu adevărat şi au rezistat nesiguranţei tranziţiei, prin  valoare, competenţă, profesionalism şi, mai ales, ţinând piept tentaţiilor de a se banaliza, urmând spiritul gregar al momentului şi al trendului, din ce în ce mai agresiv, dar nu şi valoros, al epocii actuale, în special în anii de după 2000,  revista AGERO s-a distins încă de la început, prin calitatea ei, prin înalta profesionalitate  şi iscusinţa de conducător a directorului şi redactorului şef, Domnul Lucian Hetco.

            Apariţie permanentă de-a lungul acestor ani,  AGERO, Revistă de Cultură, Opinie  şi Informaţie,  serveşte interesele informaţionale şi culturale ale românilor. AGERO – un simbol al educaţiei şi culturii latine, al bunului gust şi al toleranţei este  o Tribună liberă de luptă împotriva prăbuşirii valorilor naţionale şi internaţionale.

            Revista AGERO, din Stuttgart, editată de  eseistul, poetul, publicistul şi promotorul cultural Lucian Hetco, care este şi redactor responsabil, om de cultură complet şi intelectual de marcă, se constituie de ani buni,  într-o publicaţie  de cultură şi  informaţie pe web, adresată tuturor persoanelor vorbitoare de limbă română şi este o tribună liberă, aşa cum am afirmat,  în slujba onestităţii, democraţiei şi integrităţii morale a românilor din Germania şi din alte părţi ale lumii.

            O muncă prodigioasă, copleşitoare, jertfelnică, încununată cu succes, care se reflectă în tirajul absolut impresionant de 10-12 mii de accesări pe zi – un adevărat record! AGERO – este o enciclopedie la purtător!

            Înfiinţată în urmă cu  aproape zece ani, în cadrul Asociaţiei Germano-Române din Stuttgart, cu acelaşi nume, revista AGERO şi-a propus încă de la început în platforma-program, să informeze cititorii în mod competent şi realist asupra fenomenului cultural şi social românesc. Socotită ca o publicaţie reprezentativă de referinţă, de gradul 5 pe Google, în  ceea ce priveşte interesul cititorilor, cu circa 600 de corespondenţi români şi străini din cele cinci continente, cu  8000 până la 12.000 de accesări zilnice, cu un Forum pentru comentarii care au creat diferite curente de opinii – revista AGERO şi-a câştigat un binemeritat loc pe podiumul celor mai prestigioase publicaţii din lume. Glasul românilor, prin această tribună culturală se face zilnic auzit, în cele mai îndepărtate colţuri ale planetei. Astfel, ea a devenit un adevărat fenomen cultural de masă, pusă în slujba românismului şi a principiilor democratice autentice, a onestităţii şi integrităţii morale a românilor din Germania şi de pretutindeni.  Fără a fi elitistă cu tot dinadinsul, ea se adresează oamenilor de cultură şi artă, oferă răspunsuri şi conduce la adevărate valori spirituale, menite să devină perene.

            Firul luminos care a străbătut-o şi o străbate permanent este dragostea de neam şi cultură, descoperirea de noi valori şi în acelaşi timp, păstrarea tradiţiilor şi obiceiurilor specific româneşti bazate pe creaţia înaintaşilor, toate acestea conectate la marile valori ale civilizaţiei omenirii. Având ca principiu selecţia riguroasă a informaţiei, departe de agresivitatea vulgului şi a kitsch-ului, revista AGERO are o structurare excelentă, pe domenii, un design plăcut şi atractiv. Găsim aici articole de istorie, etnografie, publicistică, proză, cultură, critică şi istorie literară, analize şi comentarii, opinii privind actualitatea germană, actualitatea românească, dar şi oferind posibilitatea de deconectare  prin rubrica de caricatură, umor şi epigrame. Principalul reper, însă, îl constituie cultura, adânc implementată în contingent, în realităţile şi specificul românesc, de care ţine totdeauna seamă, prin rubricile  permanente:  Cultură, Istorie, Publicistică,  Analize şi comentarii, ori prin secţiunea: Actualitatea germană, care contrapunctează, scoţând şi mai mult în evidenţă, specificul românesc. Neaservită vreunui partid ori coaliţii politice, bazându-se doar pe adevăr, revista AGERO a refuzat polemicile şi atacul la persoană, exhibiţionismul, trivialitatea şi violenţa de limbaj şi, în mod principial, nu au fost  admise loviturile sub centură. Cultura competiţiei însă, pentru revista AGERO este stimulatoare şi nu falimentară. Revista a semnalat continuu unele aspecte ale civilizaţii actuale şi în mod special, grava criză de comunicare interumană, socotind ca o datorie de onoare să  focalizeze intelectuali români şi străini de pretutindeni, pentru a-i pune în legătură şi a le stimula creaţiile, într-o permanentă emulaţie spirituală. Atingând domeniile cheie ale vieţii materiale şi spirituale, revista AGERO nu contestă valorile anterioare, ci le cultivă şi le cinsteşte. Mărturie stau paginile de istorie românească şi contemporană, semnate de condeie de prestigiu. Încă de la început, revista s-a adresat în primul rând cetăţenilor originari din România care trăiesc în zona Stuttgart  şi indirect în spaţiul landului federal german Baden-Wurttemberg, simpatizanţi şi membri ai Societăţii Agero-Stuttgart, înfiinţată în anul 2000 precum  şi tuturor cetăţenilor germani originari din România, dar treptat şi-a lărgit sfera de cuprindere.

            Revista AGERO este o revistă a performanţelor şi cei 10 ani de activitate permanentă, au dovedit-o pe deplin. Ea contribuie la consolidarea unităţii spirituale  şi culturale, a românilor de pretutindeni. Printre performanţe, amintim: Dacă în 2004 erau semnalate 1 milion de accesări, în 2006 numărul accesărilor s-a dublat. Din aprilie 2004, redactorul şef al acestei publicaţii, Lucian Hetco a devenit preşedinte al Asociaţiei pentru doi ani, iar din 2004-2006, Preşedintele Ligii Asociaţiilor Româneşti din Germania (LARG).

            O revistă care, atinge domeniile cheie ale vieţii materiale şi spirituale:  Istorie, Proză, Jurnalistică, Economie, Cultură, Limbi străine, Analize şi comentarii, Actualitatea germană, Comunicate, rubrici de Poezie şi rubrici permanente de comemorare a unor personalităţi: IN MEMORIAM: Cezar Ivănescu, Zoe-Dumitrescu-Buşulenga, Artur Silvestri, Grigore Vieru.

            Liederul acestui focar de cultură românească, Domnul Lucian Hetco, intelectual de marcă, bun organizator de manifestări culturale, este, de asemenea, iniţiatorul şi înfăptuitorul numeroaselor întâlniri şi comuniuni spirituale cu românii din această parte a globului, ţinând totodată o strânsă legătură cu revistele culturale de pe mapamond. El este şi un poet remarcabil care cultivă în cărţile sale poezia vocaţiei pentru eternitate, de la identificare la autocunoaştere şi autodefinire. Omul şi Poetul sunt două chipuri distincte ale Aceluiaşi.             Fie că are preocupări publiciste în domeniul istoriei şi etnografiei, filozofiei,  economiei, culturii, artei, actualităţilor germane, Lucian Hetco se dovedeşte a fi egal cu sine, cât se poate de echilibrat  şi de riguros, şi nu face rabat de la calitate.

            Domnul Lucian Hetco este un om al performanţelor. El şi-a depăşit condiţia de cetăţean străin, demonstrând că, muncind asiduu, corect şi cu devoţiune, poţi ajunge la podium, pe treptele cele mai de sus ale competiţiei. Fiindcă viaţa în  astfel de condiţii este cu adevărat o competiţie acerbă, şi numai cel care a trăit aceste realităţi poate pricepe cu adevărat, cât de dificil este să te afirmi într-un loc unde nu  te cunoaşte nimeni şi nu eşti atât de bine venit, aşa cum te-ai fi aşteptat. Lucian Hetco ne oferă în chip uluitor, un Model, o pildă a unei existenţe româneşti  rezonabile şi demne, departe de casă.

            Zestrea nativă de drum i-a dat forţa formidabilă de a rezista şi de a duce lucrurile la bun sfârşit. Lupta pentru refacerea imaginii României prin intermediul revistei AGERO, revistă de cultură în limba română, prima de acest gen din Germania, a devenit un comandament suprem şi o datorie de onoare, pentru că Lucian Hetco n-a uitat, aşa cum mărturiseşte, – că „sunt al Vostru,  dintotdeauna”. Ori: „Sunt rădăcină în pământul străinilor”.

            Emoţionant document de credinţă.

            Faptul că domnul redactor şef Lucian Hetco   a reuşit să focalizeze în jurul Domniei sale, atâţia intelectuali români şi străini, este cea mai bună dovadă că este un bun promotor al valorilor culturale şi tradiţionale româneşti, reuşind performanţe greu de atins. Lucru cât se poate de important şi preţios pentru noi, cei de acasă, pentru românii din Germania şi cei de pretutindeni, care nu pot rămâne indiferenţi la aceste iniţiative. Domnia sa se face astfel, ambasadorul culturii româneşti peste hotare. Şi nu este doar o părere personală ci, unanimă.

            Numai cine nu vrea, nu recunoaşte acest merit al Domniei sale.

            Creator, formator de opinie dar şi slujitor al artei – Domnul Lucian Hetco îşi exprimă Crezul literar şi artistic în această formă de largă circulaţie, oferind colaboratorilor şi beneficiarilor cititori, idei originale, mănunchiuri de ştiri şi fapte  de viaţă, opinii şi deziderate, dând totodată posibilitatea atâtor autori de prestigiu să-şi manifeste talentul, reflecţia proprie, prin diferitele modalităţi de expresie literar-artistică existente în domeniile revistei.

            O structurare excelentă care  alcătuieşte întregul perfect, cu miile de nuanţe specifice dovedind totodată,  un  înalt profesionalism.

            Şi, încă un amănunt, mărturisit de Domnul Lucian Hetco  într-un  interviu: „Politica noastră redacţională: calitate, gratuitate, spirit de corectitudine, lipsa atacului la persoană, evitarea oricărei forme de scandal.”

            Şi noi credem cu tărie că Valeriu Lucian Hetco, focalizând un nucleu de români  autentici,  a devenit un stimul şi o forţă dinamizatoare pentru binele confraţilor săi aflaţi la un moment dat în impas.

            Observaţiile pertinente oferite în editorialele sale şi în articolele de fond, de către Lucian Hetco,  sunt rodul unor cercetări şi documentaţii serioase şi responsabile. Ca intelectual, ca om de ştiinţă şi cultură, el simte nevoia acerbă să ia atitudine în faţa acestor realităţi.

            „Românimea de peste tot” – ca un glas comun, unanim, plin de forţă, îşi strigă drepturile. Şi Lucian Hetco se face pentru această „copleşitoare românime” – tribun şi, cu glas de stentor, rosteşte adevăruri care uneori deranjează. El şi-a asumat acest rol aproape profetic pentru că propria conştiinţă îl obligă.

            Lucian Hetco scrie şi analize şi comentarii privind Actualitatea germană, care nu poate să-l lase indiferent, în nici un caz. Astfel el este  moderatorul între cele două culturi, făcându-le cunoscute una-alteia, cât şi pe amândouă, în lume.

Deosebit de interesantă este recenta sa carte de eseuri:  „Criză şi morală”, în care autorul subliniază: „Actuala criză este una a lipsei de încredere, este eşecul total al societăţii postmoderne, golită de conţinutul moralei.” Făcând ca un veritabil analist astfel de radiografieri ale  societăţii contemporane, autorul scoate în evidenţă simptomele grave ale crizei actuale.

            Ar fi foarte dificil să pătrundem în totalitate în profunzimea ideilor acestui prodigios analist, pentru că toate frazele din eseuri, articole, studii sunt remarcabile.

            Lucian Hetco şi-a făurit de-a lungul anilor o oază de libertate şi de românitate în acelaşi timp,  în care spiritul hălăduieşte neîncorsetat de reguli şi pravile, fără constrângeri de nici un fel.

            Prin tribuna numită AGERO, webmasterul ei, distinsul scriitor şi publicist Lucian Hetco ne transmite gândurile şi sentimentele, nu numai ale domniei sale, dar ale miilor de oameni care o citesc, o cultivă, o respectă, o apreciază. Şi nu în zadar, dimpotrivă. Principii ferme, de bun simţ, bazate pe o temelie cât se poate de trainică: Adevărul, Credinţa, înţelegerea reciprocă şi respectul pentru om.

         Un portret admirabil al domnului Lucian Hetco realizează scriitorul Corneliu Leu în   cea mai recentă carte a acestuia „Criză şi morală” în prefaţa intitulată:”Lucian Hetco – intelectual român, adept al intelectualităţii europene”.

Să vedem cum ni se descrie autorul principal al cărţii de faţă, spune scriitorul Corliul Leu:

 

-Crescut într-un mediu intelectual românesc autentic, de formaţie militant naţională şi religioasă, adică având continuitatea tocmai a acelei formări spirituale pe care comunismul a încercat să o decapiteze ca să-şi impună o manipulabilă intelectualitate pseudomarxistă sau, în egală măsură, o pseudo-intelectualitate marxistă.

-Contaminat şi cu cât trebuie ca să ştie în ce constă, de educaţia publică a epocii, cu toate relele şi mai puţin relele ei, inclusiv stagiul militar al demagogiei pentru „apărarea cuceririlor poporului”.

-Angajat în sistemul economiei socialiste, aflat în direct contact cu problemele de atunci ale economiei reale, ale repartiţiei ei nedrepte, ale aspectelor ei de pricepere a unora şi de neeficienţă a altora, ale minciunilor triumfaliste cu care era împodobită, ale consolidării unei clase profitoare şi ale demagogiei patriotarde pusă în locul eficienţei bazate pe morală şi competenţă.

-Nu a fost nici măcar unul dintre cei care şi-au căutat libertatea dinainte, ci şi-a ales de bunăvoie să trăiască în Germania după 1990.

-Lucrează acolo constant, într-un domeniu tehnic de concepţie, făcând carieră de specialitate în aceeaşi firmă la care s-a angajat de la început, ceea ce demonstrează că nu e afectat prea tare de complexul emigrantului ci  ştie să-şi însuşească atributele pozitive necesare existenţei în acel mediu social avansat.

-Dar, în acelaşi timp, nu-şi uită nici identitatea culturală ajungând să reprezinte prin propriul său eu splendidul principiu modern al inter-culturalităţii europene.

-Are şi un aport substanţial la afirmarea acestuia, aport care este, în egală măsură, o contribuţie de cetăţean german respectuos, cu toate principiile democraţiei occidentale, ca şi de etnic român dedicat spiritualităţii limbii sale.

-Şi face aceasta nu ca un Rastignac visând să cucerească, indiferent cum, gloria marilor metropole, ci dedicându-şi timpul liber, voluntar şi fără vreun interes financiar, politicilor culturale pe care le promovează.”

În aceşti zece  ani rodnici, de activitate susţinută, cu apariţii  bisăptămânale, revista AGERO  n-a rămas indiferentă la „suferinţele culturii” româneşti şi la tendinţele şi direcţiile acesteia în ultimii ani, conştientizând că globalizarea nu înseamnă pierderea identităţii  culturale, a tradiţiilor şi datinilor, a valorilor limbii, ci sporirea lor cu noi modalităţi de expresie. Având un colectiv redacţional internaţional, serios şi cu un înalt grad de profesionalism, cu opere remarcabile, şi activitate publicistică meritorie, conduşi exemplar de redactorul şef şi webmasterul revistei, care le-a imprimat o disciplină fermă şi anumite atribute obligatorii, printre care: experienţă, pricepere, intuiţie, perspicacitate, muncă, perseverenţă,  aceştia şi-au însuşit deviza coordonatorului revistei: „Muncă, muncă şi iar muncă”.

            O sumă de personalităţi  marcante, cu voci distincte în cultura naţională şi-au pus semnăturile în paginile revistei, în eseuri, comentarii, analize, studii, referate, interviuri de excepţie şi creaţii originale, pagini care au fost imediat reperate, citite şi comentate.

Au scris aici, condeie redutabile din ţară şi din întreaga lume, s-au promovat şi afirmat noi talente, s-au lansat iniţiative valoroase, s-a creat un spaţiu pentru cinstirea şi omagierea marilor personalităţi, promotori ai culturii şi spiritualităţii româneşti. Din partea redactorului şef, ca şi a redactorilor şi colaboratorilor a existat o muncă onestă, o dăruire jertfelnică, o corectitudine exemplară, o deontologie profesională căreia nu i se poate reproşa nimic, un axis moral care n-a putut fi înclinat  şi nici n-a făcut rabat de la conştiinţă. Toate acestea demonstrează cu prisosinţă faptul, că literatura diasporică românească – poate exprima adevărurile perene ale culturii româneşti, atunci când se află în sufletul celor care au rămas  români  – indiferent de locul în care îşi duc la un moment dat existenţa.

            AGERO a devenit, incontestabil – o tribună culturală  de prestigiu care astăzi îşi croieşte drumul său, propria  sa personalitate, care o defineşte pe deplin şi care-i oferă posibilităţile de deschidere şi susţinere, pe treptele afirmării depline.

            Ceea ce ne îndreptăţeşte să credem într-o idealitate cât se poate de firească, în legătură cu acest fenomen cultural-artistic numit, atât de inspirat, AGERO, iar de o vreme încoace, NEWAGERO.

            În consecinţă, Grupul Oamenilor de Cultură din Galaţi, Atelierele Poetei Angela Baciu, GalART PENTRU TINERI,  şi Cenaclul Artelor ION CHIRIC îi acordă Domnului LUCIAN HETCO – PREMIUL DE EXCELENŢĂ PENTRU ÎNTREAGA ACTIVITATE PUBLICISTICĂ, POETICĂ, ESEISTICĂ ŞI DE  PROMOVARE A CULTURII ROMÂNEŞTI ŞI A VALORILOR SPIRITUALE ÎN LUME.

            Se cuvine în aceste momente, să-şi primească acest premiu de excelenţă, simbolic e adevărat, dar un semn şi pecete a preţuirii noastre, a tuturor celor care au deschis, fie şi o dată, paginile revistei şi s-au regăsit în diferite ipostaze umane la care, poate, nu s-ar fi gândit nici o clipă, înainte.

CEZARINA ADAMESCU ( AGERO, Curentul International)

9 februarie 2010

PATAPIEVICI ÎNTRE PENAŢI ŞI LARI

Posted by Stefan Strajer On February - 9 - 2010

POLEMOS

“Nu am să mă înjosesc demonstrându-mi aici  românitatea” scrie şi semnează Horia Roman Patapievici un articol în cotidianul Evenimentul Zilei din 4 Februarie 2010.

PATAPIEVICI ÎNTRE PENAŢI ŞI LARI

 Autor: Corneliu Florea

Este pentru prima dată când am căutat verbul a înjosi  în DEX, gândindu-mă că, după baricada bucureşteană din 1989, verbul să fi primit şi alte sensuri, înţelesuri. NU, a rămas la fel, deci Horia Roman Patapievici (HRP) pur şi simplu nu se înjoseşte să ne demonstreze românitatea sa. Prin urmare, cei ce mai au curajul, in vreo ocazie oarecare, să spună, susţină şi demonstreze ca sunt români de fapt se înjosesc, umilesc, dezonorează, degradează. Acestea fiind celelalte sensuri ale înjosirii. Felicitări HRP, nimeni nu te obligă să te înjoseşti şi cu atât mai puţin să ne demonstrezi ca eşti român. Ai demonstrat ce eşti.

Cotidianul Evenimentul Zilei (EvZ) are un senat cu senatori aleşi, puşi la treabă şi remuneraţi după  îndeplinirea sarcinilor. Printre ei, in fiecare joi îi vine rândul lui  HRP să nu se înjosească să facă parte din cei 23 de milioane de omuleţi patibulari, deşi după cetăţenie face parte dintre ei, să ne facă educaţie şi reeducare de obicei, subliniez de obicei, demonstându-ne cât de înjositor este a fi român! Asta este misia lui, aşa cum Pristanda avea o misie, si era zi şi noapte sfeşnic la datorie! În această  joi, a pus din nou placa cu ura, imbecilitatea şi xenofobia  românilor folosindu-se de tertipul lui Pleşu de acum o lună, numai că pe el nu l-a interpelat un tânar ci un domn cu  aspect de pensionar, nu în obor precum Pleşu  ci  într-un supermarket. Cel cu aspect de pensionar i-a spus că ar trebui să ceară scuze lui Mihai Eminescu pentru ofensele aduse. HRP când aude de Mihai Eminescu este ca electrocutat la înaltă tensiune, se zguduie tot,  gesticulează dezordonat, strigă revenindu-şi greu numai după ce ii mai numeşte pe români plini de ură şi xenofobi. Aşa a fost si in acest articol, în plus, din nou s-a dat de ceasul morţii că el a fost răstălmăcit în cazul lui Mihai Eminescu!! HRP a folosit un tertip gazetăresc banal şi ieftin prin care inculpă nişte anonimi cu denigrările sale despre Mihai Eminescu in articolul „Inactualitatea lui Eminescu în Anul Caragiale” publicat în ziarul Adevărul din 15 ianuarie 2002. Urmăriţi: „Hotărât lucru, la o sută cincizeci de ani de la naştere, Eminescu nu mai e la modă.” *** „Eminescu nu mai e la modă fiindcă nu dă bine” *** „Amploarea prăbuşirii cotei lui Eminescu la bursa  valorilor proclamate la lumina zilei” *** „Eminescu  este suspect  pentru ca este politic incorect” *** „Nu  mai este poet naţional deoarece noi ieşim din zodia naţională” *** „Nu mai este poet canonic pentru că  studioşii manifestă tendinţa să pună mâna pe revolver când aud cuvântul tradiţie” *** „Nu mai este poet profund pentru ca profundul nu mai este prizat de intelectualii progresişti” *** „Nu este poet român  fiindcă tot ce este interesant în Eminescu este pur german”. Las la latitudinea cititorului sa înţeleagă ce  înţelege, să tălmăcească şi răstălmăcească cum vrea. Adaug numai că, după toate aceste atacuri furibunde de dispreţuiri şi calomnii lui HRP nu i-a mai rămas decât să-l bage în debara, lucru pe care-l face cu mâna lui, lăsând  amprente clare! Dar, din nou susţine că alţii au făcut-o („tinerii”, „studioşii”). În trecut, i s-a cerut să nominalizeze anonimii de la care a auzit şi citit cele de mai sus. NU a răspuns la întrebări. Numai lamentări parafrenice şi a făcut pe victima. Nicăieri în presa româna până la aceea dată, nu a apărut scris de altcineva: Eminescu este cadavrul nostru din debara. Iar, prezumtivul domn cu aspect de pensionar, plus noi ceilalţi omuleţi patibulari care am protestat împotriva acestor blasfemii automat suntem etichetaţi handicapaţi intelectual, duşmăni, xenofobi.  

Sugerez celor din mass media bucureşteană, să ne demonstreze că în România este totuşi democraţie, să dea de urma  domnului cu aspect de pensionar şi să îi ia un interviu! Merită să mai ascultam şi alte opinii, mai ales că cei cu aspect de pensionari au mai multă cultură şi experienţă decât mulţi alţii. Nu cer acest lucru de la EvZ pentru că ei nu acordă democraticul drept al replicii  la cele scrise de HRP despre mine în articolul său. Conducerea şi redacţia  EvZ, probabil, are numai jumătate de democraţie euro-atlantică şi o păstrează numai HRP&COMP. În schimb am citit comentariile în legatură cu articolul lui HRP în care din nou face pe victima omuleţilor patibulari.  Consemnez câteva: 

D-le Patapievici, e mai mult de un deceniu de când v-am citit prima carte! Tot de atunci, încă de la primele pagini, am înţeles ca veţi face parte din larii şi penaţii casei mele” – Coman Horaţiu din Mediaş. Respectam dreptul Domnului Horaţiu de a-şi alege ce lari şi patroni ai casei sale vrea, e proprietatea dânsului, poate avea un larium cu o stauetă a lui HRP, cu papion şi o mâna în falcă, căruia să-i aducă ofrande precum romanii: citeva  boabe de grâu la picioare şi din când în când sa-i pună câteva picături de miere de albină pe creştet, să i se închine şi să-l adore cât pofteşte. Noi chiar îl felicităm şi suntem uimiţi că ideea vine tocmai de la Mediaş, luându-le înainte lui Andrei Pleşu şi Alex Ştefănescu. Nu-i nimic, elite mari, voi încercaţi din răsputerile voastre intelectuale să-l duceţi mai înainte şi, din lar domestic al medieşanului, să-l  ridicaţi la rang de lar public, la Bucureşti! Templu are, este la sediul ICR-ului, pe Aleea Alexandru, mai trebuie să luaţi legătura cu Fondul Plastic să-i facă cate o statuetă mică din tinichea ce să fie distribuite la ICR-urile din străinătate şi prin adoratorii lui pe bulevardele bucureştene.

Dar nu sunt toţi la fel ca cel din Mediaş, mai sunt şi cei plini de ură, de xenofobie, care nu se lasă mai prejos şi zic ca HRP a început cu ura şi xenofobia împotriva poporului român când i-a făcut turmă după grămadă, la semnul fierului roşu, omuleţi patibulari, roşi de spirocheta românească până în stadiul terţiar! Acestea toate nu se uită. Nimeni până la HRP, nu i-a tăvălit prin urină precum el! De ce a făcut-o? Ce altă răsplată mai aşteptă de la români, nu îi este destul cea de la cei ce l-au cocoţat acolo?!

O internaută, Clara Warner, nu-l adoră pe HRP, precum medieşanul cu larii şi penaţii, îi spune că a scăpat  ieftin până acum şi că nu-l urăşte fiindcă este bufonul canaliei. Mă opresc. Mai departe dăm peste mai multe postări ale unui cotoi afurisit care se joaca cu el între labe la fel ca şi cu un şoricel şi îl întreabă cum a fost cu declaraţia lui despre Gioană a primit sex oral. Da, e o chestiune nebuloasă şi repede băgată sub preş de toţi, ceea ce ne dă dreptul la supoziţii, pentru că nu a fost chemat să dea explicaţii nici de Madam Gioană nici de Băsescu Traian. Una dintre supoziţii e de-a dreptul zgâlţâitoare: Nu Băsescu l-a înscăunat la ICR, cineva şi mai mare decât amândoi la un loc! Sper sa fie doar o supoziţie. Un internaut ce îşi zice Erbicidu dar se poartă ca un patapicid  îl stropeşte cu nu mă pot gândi la tine decât ca la un mitic arivist. Xenofob rău cu miticii. Apoi vine ION şi zâce: Eu nu vă urăsc, eu vă dispreţuiesc! Dispreţul e mai usturător decât ura, dar numai la cei cu obraz fin. Dar apare Etern Student care susţine că HRP are o figură de şoarece etern mirat, ori unde s-a mai văzut şoarece cu obraz fin. Mie îmi place analogia asta, a lui HRP cu un şoarece etern mirat, mai mult decât cea a lui CVT, care îl compara cu o tenie, ce în loc de cap are un scolex cu cârlige înfipte în ICR şi ventuze în bugetul contribuabilor xenofobi, bineînţeles. Alex nu a ştiut până acum ce înseamnă patibular, a deschis DEX-ul şi cu uimire a aflat ce este el după HRP. Niciodată nu-i prea târziu să deschidem ochii mari. Şi din Sibiu scrie un alt ION: nu-i vorba de ură, că pe un filfizon nu-l poţi urî şi mai zice ceva de imbecilitate, dar am pierdut noţiunea de când am fost trecut în rândul lor, cu toate că am terminat şi io şapte clase cu menţiune! Revine Etern Student, care face nişte combinaţii reuşite de băşcălie la adresa lui HRP, după care îi spune clar: Cam clasică încercarea cu xenofobia: jegul când este înjurat pentru ca este jeg, zice că este înjurat pentru ca este străin!! Cine are ochi să vadă, cine are urechi să audă! Internautul  Orlando are două întrebări adresate lui HRP: prima dacă este legat de scaun – e vorba de scaunul de la ICR – a doua: Eu ca român sunt mândru de Eminescu aveţi ceva cu el, nu sunteţi român? Probabil v-a scăpat, HRP nu se înjoseşte să demonstreze că e român! Fac o paranteză, nu pierdeţi ocazia şi căutaţi comentariul internautului Turcu, merită, i se adresează reverenţios, Domnule Director Patapievici, de asemenea uitaţi-vă  şi la cele ale studentului etern în care descrie ce i-a spus Monicăi Lovinescu la Paris în 1990 şi veţi afla ca, in drum spre Paris, HRP şi-a pierdut şi ultimele resturi rudimentare de caracter! Mai departe printre postări, Virgil într-un scurt comentariu îi demonstrează ca gândeşte superficial. Ar fi bine şi atât. Dan îi scrie ar trebui să depuneţi mandatul, asta, desigur, dacă ati avea un minimum de verticalitate şi decenţă.  Tare nea’ Dane, nu poţi cere omului ce nu are. Alex are o nouă idee: Dacă vre-o persoana publică din România ar fi atacat personalitatea , să zicem, Ben Gurion sau a Goldei Meir, ne-am fi trezit cu severe proteste diplomatice din partea Israelului şi a Statelor Unite! Bravo, curajos al adevărului, eşti trecut direct la antisemiţi. Internautul Glas  Papier începe: victimizarea eternă pe care o fluturaţi mereu creând‚ „scenete” cotidiene de culpabilizare a … şi restul frazei lipseşte, să se ştie ca, acolo sus cineva e cu „ochii democraţiei euro-atlantice” deschişi. Internautul Naboncota îi dă amical sfaturi, de scenă şi ecran, cum să ne convingă că nu este ceea ce este referindu-se la antiromânismul HRP. Mă opresc la Ciprian, care pune punctul precis pe i după care se întreabă ca un îngeraş nevinovat, din cartea lui Pleşu, dacă şi HRP face parte din grupul descris de el, ce dispreţuieşte şi urăşte tot ceea ce este românesc. Se poate, dragă, uite cum s-a luat de tine garda şi lefegii lui HRP, făcându-te ticălos. Vai, vai! Direct şi simpatic Dorel, care-l  compară cu nu ştiu ce ţigan şi îi spune patibulaevici! Original, să mai spună cineva ca românii nu au imaginaţie creatoare, expresia unui high IQ, plus că îi trage o caracterizare obiectivă, dar nu o reproduc. Mă opresc la internautul care scrie Patapievici cu „elita” lui nu valorează 3 lei! Criză, criză în România, dar uite că sunt români cărora le dă mâna să arunce leii! Toate aceste postări ne arată ca HRP e în cădere liberă…

Sigur, sunt incorect şi rău intenţionat, am învăţat de la  HRP şi EvZ, dacă din cele aproape două sute de comentarii  le-am ales numai pe cele ce îmi convin, lăsând deoparte adoratorii şi idolatrii lui HRP din aceste comentarii. Da, adevărat, dar ei sunt insignificanţi pe lângă noi, milioanele de omuleţi patibulari xenofobi cu antiromânii, iată cifra lor reală, dată cu această ocazie de internautul Petrescu: Suntem câteva mii care vă urmărim emisiunile şi vă citim cu dragoste, care înţelegem ce vreţi să spuneţi… Mai departe comentariile vă aparţin, eu în final doresc să mă adresez direct lui HRP.

Dragă Roman Patapievici, ardelenii romani au o vorbă câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia!  Îţi spun asta fiindcă ţi-am comentat articolul ca replică, deoarece ai scris despre mine infatigabilul patriot din Canada. Sa nu te… frigă grija, de fatigabilitatea sau infatigabilitatea mea, vezi-ţi mai bine de deviaţiile tale accentuate de personalitate, ca să nu zic mai mult, ca medic. Cât priveşte zeflemeaua la adresa patriotismului indiferent al cui, trebuie să-ţi spun că e liber în toată lume. Încă. Dar, dacă, te deranjează patriotismul la români, atât cât mai este, desfiinţează-l, săptămânal, joia la EvZ. Ba mai mult, dă o fugă, împreună cu Volodea şi Andrei, până la Cotroceni şi împreună cu preşedintele jucător pregătiţi  legea interzicerii sentimentelor şi manifestărilor patriotice la români, şi fii fericit.

CORNELIU FLOREA, FEBRUARIE 2010, WINNIPEG – CANADA

 

Articolul aparut in Evenimentul Zilei, 4 februarie 2010:

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/885331/SENATUL-EVZ-Ura-si-imbecilitatea-Din-nou-despre-Cazul-Patapievici/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

LA MOAI IN RAPA NUI (III)

Posted by Stefan Strajer On February - 9 - 2010

“Quae  pigeat  invenisse cave quae  siveris” – Publilius  Syrus
(Fereste-te sa cauti ceea ce ti-ar parea rau sa gasesti)

LA MOAI IN RAPA NUI

Autor: Corneliu Florea

“Quae  pigeat  invenisse cave quae  siveris” – Publilius  Syrus
(Fereste-te sa cauti ceea ce ti-ar parea rau sa gasesti)

Plecam, luându-i cu noi in memoria noastra si a aparatelor de fotografiat, îndreptându-ne spre TE PITO KURA – Te pito o Te Henua – buricul lumii. Din parcare coborâm o panta lina spre tarm, unde în mijlocul unui zid circular din roci vulcanice, nu mai înalt de un metru, se afla o piatra mare rotunda înconjurata de alte patru pietre rotunde dar mai mici, acest aranjament destul de rudimentar este buricul lumii din Rapa Nui! Stârneste interes general si mie amintiri din Grecia, de la Delfi, unde Ica mi-a facut o poza cu buricul lumii grecesc!! Ghidul ma smulge din amintirile mele, realizând ca-s dus, atentionându-ma direct ca pe toata insula nu exista pietre rotunde, acestea au fost cioplite si slefuite de stramosii lor, iar cea mare din mijloc, buricul lumii, emite mana – puterea supranaturala – sub forma unor unde calde, sa pun si eu mâna ca ceilalti si am sa simt puterea universului! Punând mâna pe buricul lumii de aici, care pentru mine seamana cu hernie ombilicala incipienta nu-mi dau seama daca întradevar emite unde calde pe care le receptioneaza receptorii mei cutanati sau îmi sunt imaginate prin inductia facuta de ghid si de ceilalti din grup care le simt. Ce sa fac, ce sa zic io, Toma Necredinciosul, când pentru mine buricul pamântului e Retezatul nostru carpatin, ca doar se vede cu ochii liberi unde o fost retezat din univers!! Acum, aici zic evrica, am mai pus mâna pe un alt buric al lumii!! Grecii antici, cei luminati si luminatori ai gândirii omenesti, l-au fixat la Delfi, iar când, românii au devenit imperiu l-au asezat sub cupola Panteonului. Pe urma, care cum au ajuns mari puteri, mari cuceritori l-au mutat în capitlele lor. Habsburgii la Viena, Napoleon la Paris, Victoria la Londra, Hitler la Berlin. La Moscova nu am fost si nu ma duc, numai daca îmi da Tezaurul Românesc, sa-l aduc în tara! La Washington am fost, când maramuresenii mei dragi au ridicat acolo o biserica de-a lor, de lemn, falnica pe National Mall, între US Capitol (buricul american) si Washington Monument, în cadrul expozitiei Smithsonian Folklife Festival. În curând vom afla ca buricul lumii e în drum spre China!! Pâna atunci, mai pun odata mâna pe aceasta din Rapa Nui si cred ca îi simt, cu spiritul fiintei mele, undele calde ale universului. O, fermecatoare amagire ce bine poti face sufletului daca închid ochii!
Pentru masa de prânz ne întoarcem în Hanga Roa capitala insulei, orasel pitoresc la tarmul oceanului, strajuit de moai înaltati pe terase sacre si având un port pe masura. Tragem într-o curte larga cu multa si variata flora exotica lasata în voia dezvoltarii naturale, unde se afla un restaurant si o terasa acoperita. Masa nu a avut nimic neobisnuit, în schimb descopar mai bine grupul nostru heterogen din toate punctele de vedere. Doua familii de francezi; una simandicoasa from Paris, cealalta deschisa si joviala, el e free lance, doua italience care-l toaca la cap pe al treilea, profesor, doua australiene gaite, în permanenta solicitare si comentarii si io, romanian imigrant din preria canadiana. Dupa masa, la cafea, grupul ajunge la un subiect comun despre insula, care nu e asa cum si-au imaginat-o si despre moai, care depasesc toate asteptarile.

Francezii o tot dau cu fantastique iar australiencele cu amazing, dar ele au citit si cred în teoria ca, pe insula au fost niste extraterestrii care au aterizat fortat datorita unei defectiuni a navei. Si pâna sa le vina depanarea cu piesele de schimb s-au delectat facând moaii asemanatori lor! Scusa, sare profesorul italian sa le contrazica si de data asta itliencele îi tin isonul cu fortza italia, pentru ca australiencele le sunt antipatice. Simplu si omeneste! Simandicosii par indispusi de o asemenea discutie, iar ghidul o curma cu apoteoza devotamentului fata de compatriotii sai stramosii nostri i-au facut din respect fata de stramosii lor cu ajutorul manei!! Si ne-a aratat unde-s toaletele, ca plecam …
ANAKENA este un golf în partea de nord-est a insulei, bine protejat de tarmuri înalte si cu o plaja larga la ocean, cu nisip fin alb-galbui sclipitor, ce patrunde adânc în interiorul insulei pâna la Ahu Nau Nau. Pe aceasta platforma sacra, înalta si bine consolidata, se afla moaii ce reprezinta cel mai avansat nivel artistic la care au ajuns insularii. Mie mi se par perfectiunea artistica din acest spatiu polinezian, sunt cei mai frumosi de pe toata insula! Monolitici, dintr-un tuf vulcanic mai deschis la culoare, spre galbui si au pukao din zgura vulcanica rosu-caramiziu, bine proportionati în dimensiuni si forme, captiveaza uimindu-te   Privindu-i, observi trasaturile fetelor mai apropiate de cele ale oamenilor obisnuiti de pretutindeni, iar formatul buzelor nu mai e atât de subtire si botos sculptat. Cel putin, la unul sau doi, ai impresia buzelor clasice vazute la statuile lui Michelangelo, cu bunavointa, bineînteles. Aici, în 1955, antropologul norvegianul Thor Heyerdahl, împreuna cu echipa sa, i-au reasezat vertical pe platforma, dupa vechile metode ale insularilor, fiindca erau rasturnati din timpul razboiului civil, cum îl numeste ghidul nostru, întrerupt de una dintre cicalitoare cu o întrebare încuietoare: De ce sunt numai moai masculi? Da, chiar asa, îi tine isonul si cealalta cicalitoare. Ghidul râde cu pofta, îl privim, cicalitoarele încruntate si nerabdatoare. Se opreste si spune: Întrebarea asta întotdeauna mi-o pun femeile!! E rândul nostru sa zâmbim si a profesorului sa râda mai tare ca ghidul. Ce greseala, ce îl asteapta, dar ghidul intervine, raspunzând: sunt si moai ce reprezinta femei, au o fata mai rotunda, femenina, sâni si chiar o schita de vulva, dar nu sunt mai mult de zece în total! Interesant sa aflam acest amanunt, care a creat si mai mare nemultumire cicalitoarelor: dintr-o mie numai zece?!? Ghidul face o mimica de resemnare, zâmbind! Paie pe foc, fiindca, de data asta, s-au aliat italiencelor si australienele. Nici nu se putea altfel, unde ar fi miscarea feminista fara australiene!! Profesorul se lupta cu toate, noi ne distram un timp, însa ce ghidul ne spune sa ne luam ramas bun de la AnaKena. Privim înca odata. Întreg ansamblu format din plaja cea mare ce patrunde larg între doua pante, una cu un pâlc dens si viguros de palmieri si alta strajuita de un mare si singuratic moai, împreuna cu Ahu Nau Nau este fascinanta si ramâne definitiva în memoria calatorilor, care o cuprind si o admira macar odata în viata.
Întorcându-ne spre Hanga Roa, la sfârsitul unei zile pe care multi dintre noi o traim numai odata în viata, ghidul nostru ne face tabloul insulei cum l-au gasit stramosii lui îndepartati, de parca ar fi venit odata cu ei sub forma de reporter tv!! Grozav este cum imaginatia si plasmuirea ghidului poate stârnii în mintea noastra o alta imagine decât cea pe care o privim afara pe geamurile micobuzului. În locul colinelor depravate de vegetatie, rasar paduri dese de palmieri si alti copaci exotici, o vegetatie luxurianta ce nu o poti strabate cu vederea mai mult de câtiva metri, plina de flori si pasari ce se întrec în culori. Paradisul rapanui! Dus de mult, datorita capriciilor vremurilor aride sau ciclonice, datorita insularilor ce au devastat fara discernamânt padurile, datorita descoperitorilor europeni care au iscat discordia dintre clanuri, razboaie ce au cuprins si distrugerea habitatului, a rapitorilor de sclavi din Peru. Datorita variolei, tuberculozei, masacrelor. Datorita aventurierului exploatator Jean-Baptiste Dutrou-Bornier si a Companiei Williamson-Balfour ce a transformat întreaga insula în pasune pentru miile de oi ce le aveau, deteriorând-o. Iar acum, cu tot tam-tamul democratiei si al ecologiei, pe aceasta insula muzeu al lumii, nu se face mai nimic pentru reîntoarcerea paradisului pierdut. Nu sunt nici drumuri cu semne rutiere sau panouri mari sugestive, explicative ce se impun, fara discutie, aici. Nu sunt facilitati si grupuri sanitare adecvate pentru atâtia calatori veniti din toata lumea. Cu pretul unei singure zi al razboaielor actuale din lume Rapa Nui ar deveni un modern si ecologic paradis. Sarman naiv, cum nu te poate lecui nici realitatea perceputa! Ghidul s-a oprit din plasmuire, eu pe geam continuu sa vad realitatea dezolanta ce-mi trezeste imagini din vremea când insula era bântuita de rapitori si negutatori de sclavi din Peru, de variola, tuberculoza, lepra si lepre …
Seara grupul nostru ia cina împreuna la aceiasi masa si fiecare îsi comanda ce doreste si asa ies la iveala alte diferente dintre noi. Simandicosii îsi comanda, afectat si pretentios, punând zeci de întrebari ospataritei rapanui, în timp ce ceilalti nu îsi mai iau ochii de la frumusetea ei încoronata cu un zâmbet celest ce poarta amprenta rabdarii eterne, în acest moment. Simandicosii continua sa se consulte între ei, de parca ar comanda un palat si nu sunt de acord asupra culorii marmorei din toalete. În sfârsit, dupa ce ne-au calcat rabdarea în picioare au ales tot ce e mai scump, sa ne calce în picioare si cu opulenta lor. Sa le fie de bine! Jovialii termina repede si la preturi modeste comanda acelasi numar de calorii. Macaronarii nu au problema cu pastele, vinul e dezbaterea lor aprinsa, trece un timp pâna se hotarasc si apoi ma privesc, zâmbindu-mi. Nu e o problema, eram hotarât de mult pui cu usturoi si-o litra de vin chilian! Încep discutiile, cu întrebari de cunoastere cât de cât, pe unde am mai fost si unde mai vrem sa fim. Toti au palmares de globe-trotters, lasând sa se înteleaga ca peregrinajul pe mapamond este scopul vietii lor, fac totul si dau totul pentru el. Minunat dar si costisitor. Jovialii expun calatoriile lor cu un farmec deosebit în care peripetiile prin care au trecut par floare la ureche pe lânga lumea pe care au strabatuta împreuna. Simandicosii sunt afectati când povestesc si lasa sa se înteleaga ca si de la Natura se asteptau la mai mult, dar cel mai mult ia deceptionat serviciile, mai ales în anglofonie. Mie pot sa-mi spuna ce vor de anglofonie, nu-i anglofonia mea, nici adusa de la bunicii mei tarani olteni, au noroc ca nu sunt gaitile australiene de fata. Acum se duc în Tahiti si de acolo în Bora-Bora. Bon vol! Macaronarii m-au încoltit cu alaska, care le-a scapat când au fost în Canada, în Rocky Mountains, dar la anul vin în Alaska când va fi numai zi fara noapte acolo! El e foc de destept si tare placut, femeile erau surori, una ii era nevasta, dar dupa cum îl cicalesc nu poti intui care-i aleasa lui fiindca el se poarta egal cu ele si precis este imun la cicaleala lor. Simandicosii au plecat, ea a primit migrena de la ceva din mâncare. Atmosfera s-a destins treptat tot mai mult, ne-am tot povestit calatoriile între noi, am facut si politica. Bush a declansat prabusirea Americii, Obama nu va face nimic. China va fi prima putere. Par îngrijorati, dar despre Europa Unita care-i uniformizeaza ca pe niste soldatei de plumb, pardon, robotei de plumb nu sufla un cuvânt. În schimb, una dintre surorile cicalitoare începe sa spuna ce problema au ei cu gitanii din România. Formidabil, ce ghinion nu am scapare nici aici, la capatul pamântului, de legionarii români, comunistii români, acum de tiganii români, mâine, posibil vreun moai sa ma ia de urechi, sa mi-le lungeasca precum sunt ale lui, pentru antisemitii români!! Încerc o scapare si ma dau tigan. Le cad fetele pe jos. Ma privesc muti cu totii, pâna ce încep sa puna la loc pe fetele lor o grimasa de zâmbet apoi sa râda. Buna gluma Dumitru, esti primul din ginta lor care vine sa admire moaii, spune profesorul, desi stiai ca nu au buzunare! Ilaritate de moment si subiectul cu gitani este încheiat. Era si pacat de timp sa vorbim de ei când aveam atâtea si atâtea sa ne spunem despre calatoriile noastre, parte a vietii noastre, când toti de fata aveam palmares de peregrini prin tari si continente cu nelipsite emotii si bucurii, cu surprize de tot felul, complicatii si lanturi întregi de peripetii. A fost o seara animata de povestiri si anecdote de mari calatorii, placuta fiindca calatorii sunt mari povestitori si înfloresc totul la fel ca vânatorii, mai ales în jurul unei mese cu bucate si vin bun. Sa nu mai adaug si numitorul comun pe care l-am avut: latini! Am ramas ultimii în restaurant, pâna ce au început si luminile sa se retraga…
Când ne-am dus la culcare, greierii dormeau dusi doar în departare un câine mai vorbea în somn. A doua zi când am reînceput turul, nu se sculasera înca. Urcam, cu microbusul bineînteles, panta vulcanului RANO KAU spre ORONGO ce este ramasita, bine pastrata si întretinuta a unui sat ceremonial, unde anual se alegea Tangata Manu, adica omul pasare. Ajunsi în acest spatiu patrundem în detalii ale credintelor polinezienilor. Si ei, ca toti pamântenii pamântului, si-au imaginat un mare creator, în jurul caruia au adaugat, de la caz la caz si-n timp, un anturaj pe masura lui, nu numai ca o continuare a imaginatiei lor creatoare, dar si din sentimentalism uman fata de creatorul lor, sa nu-l lase în singuratate fiindca, singuratatea este foarte grea si trista.
Marele spirit al polinezienilor TANE, cred io ca întâi a facut aerul, sa aiba ce trage în piept, cum zice românul, si fiind foarte moale avea pe ce sa stea confortabil. Pe urma a facut apa, bineînteles, sa aiba cu ce sa-si potoleasca setea. Multa apa, oceane mari si pline cu tot felul înnotatoare si rechini nedomesticiti. La urma a facut pamânt, printre oceane, si ca sa-si desavârseasca creatia, cu toate câte le vedem, ca o încoronare a înfrumusetat-o cu Polinezia, sute de insule paradis. A admirat ce a creat si parca toate în câte a pus viata erau la fel, fara vigoare, fara cauza si ratiune, le lipsea ceva esential sa le diferentieze. Nu a mai fost multumit si s-a tot framântat asa, câteva ere tertiare, pâna ce s-a hotarât ca din INFINITA SA MANA sa puna în toate câte a facut un pic, dar mai are în pamânteni, dar nu a pus-o în toti în mod egal!! Si dinto-data toate au început sa schimbe sa intre într-o însufletire nebanuita, nestapânita. Numai Polinezia, atât de draga lui, ramânea tot nelocuita ceea ce l-a nemultumit din nou. De data asta, nu a stat prea mult pe gânduri si prin vis le-a trimis pamântenilor din jurul oceanului, cum sa-si faca catamarane, si cu mana dinainte pusa în ei, sa înceapa exodul în Polinezia!! Si oamenii plutitori spre departari au luat creatorul cu ei.
Aici in Rapa Nui, polinezienii i-au zis marelui creator Make-Make si sute de ani a fost singura divinitate creatoare a rapanuilor, pâna într-o zi, când si aici trebuia sa se întâmple ceea ce se întâmpla în toate credintele create de pamânteni: abateri, schisme, culte. În Rapa Nui a aparut cultul Tangata Manu!! Omul pasare, avea corp de om cu cap de pasare si niste membre superioare mari si puternice parca facute si pentru zbor si înot: simbol al cerului si oceanului. Lânga Rapa Nui, exista doua insulite stâncoase si tuguiate pe care anual vin niste pescarusi mari sa cloceasca si sa-i creasca urmatoarea generatie. Atunci în fiecare an, în acest sat format din case rotunde de piatra, Orongo, cocotat între impresionanta buza a craterului Rano Kao si malul abrupt si stâncos de sute de metri al insulei, începe marea ceremonie a desemnarii omului pasare dintre cei mai puternici rapanui ai diferitelor clanuri. Ei coboarau pe tarmul abrupt si stâncos, sareau în apa oceanului si înoatau pâna spre cele doua insulite sa caute un ou. Cel care se întoarce primul la Orongo cu un ou intact era desemnat Tangata Manu, investit cu mana si drepturi de tabu, respectat si venerat. Si, cu îngaduinta, se poate compara cu trimisul creatorului pe pamânt din alte religii. Trebuie sa se retraga în solitudine, de unde ramâne în contact cu ceilalti oameni numai prin Ivi Atua (preotul) care îi este, în acelasi timp, servant dându-i de mâncare si spalându-l, nu prea des. Era un cult ca atâtea altele, acesta provenit de la un vechi si nevinovat obicei al rapanuilor: cel mai puternic, îndemânatic si norocos vine în fiecare an cu primul ou de pescarus. Mintea omului prin mana primita are si imaginatie, dar nu la toti la fel, si de la un obicei au ajuns la un cult care a declansat multe discordii si înfruntari între clanuri din invidie: fiecare clan ar fi vrut ca omul pasare sa fie din clanul lor! Parca sunt niste exemple si prin alte religii…
Frumoase istorii si legende, dar ceea ce ramâne adânc în mintea peregrinului aici, este peisajul unic, acest sat ceremonial de sute de ani, înaltat între craterul imens al vulcanului Rano Kao si abruptul mal stâncos al insulei, iar la vreo doi kilometri în ocean cele doua stâncoase insulite – Motu Iti si Motu Nui, unde vin si acum pasari calatoare sa-si continue perpetuarea speciei. Si la toate acestea se adauga seninatatea albastra a zilei dintre ocean si cer pe aceasta înaltime pitoreasca si vântuita tulburatoare, inducatoare în onirism…
Coborâm, la început trecând printr-o padure apoi printr-un asa zis parc si oprim la ANA KAI TANGATA, o pestera la marginea abrupta a insulei, cu o deschidere larga spre ocean care-si trimite valurile pâna în pragul ei. Numele pesterii spune ce se întâmpla aici: ANA = pestera, KAI = a mânca, TANGATA = oameni, deci, aici a fost pestera unde s-au mâncat oameni în vremea marelui dezastru al razboiului civil si al foamei! Iata un subiect care întotdeauna mi-a displacut, dezagreabil si cu atât mai mult aici în Rapa Nui. Nu ma intereseaza, nu vreau sa mai aflu nimic despre canibalism, stiu destule istorii de peste tot, cauze si explicatii. Si nici nu as fi intrat, daca pe bolta pesterii nu s-ar afla niste vechi fresce a omului pasare. Fac câteva poze si ies …
Programul se termina cu vizitarea MUZEULUI ANTROPOLOGIC ‘’Padre Sebastian Englert‘’. Sosind aici am avut senzatia trecerii dintr-un muzeu în altul. Treceam din marele muzeu exterior, insular, în unul interior, mic în care sunt încorsetate obiecte si colectii ce completeaza informatiile si cunostintele despre marele muzeu exterior al moailor. Interesant si binevenita aceasta idee, dar la fel am fost captivat sa aflu cine a fost Padre Sebastian Englert, cel ce a venit cu ideea si fapta acestui muzeu. Un om minunat, un exemplu de urmat. S-a nascut în Bavaria în 1888 si a fost botezat cu numele de Anton Franz, cum altfel!!. Sebastian a devenit dupa ce a terminat studiile de filozofie si teologie într-un institut capucin. În timpul Primului Razboi Mondial a fost capelan, preot militar în Armata Germana. Razboaiele lasa urme adânci, uneori definitive si declanseaza modificari psihice, de personalitate în fosti combatanti. Asa se face ca dupa razboi Sebastian Englert, la cerere, pleaca misionar în Chile, în sud la indigenii Mapuche, unde devine Padre Sebastian iubit si respectat de ei. Pe lânga obligatiile sale duhovnicesti, pe lânga sfaturi si sprijin practic acordat, el începe sa faca studii si cercetari etnologice si lingvistice, este foarte interesat de obiceiurile si folclorul Mapuche. Începe sa publice, sa fie cunoscut si recunoscut. În permanenta traia dorinta de-a se dedica mai mult celor napastuiti de izolare, nestiinta si saracie si asa se hotaraste sa plece mai departe, in Rapa Nui, unde câteva sute de polinezieni, de acum sub steag chilian, erau lasati în izolare si saracie, într-o asezare arhaica si o colonie separata de leprosi. Treizeci si cinci de ani, pâna la sfârsitul vietii sale, Padre Sebastian a ramas printre rapanui. Le-a învatat limba, le-a tradus rugaciuni si carti crestine din latina si germana în rapanui, le-a împartasit multe din cultura si practica germana, a fost de mare sprijin expeditiei antropologice si arheologice norvegiene din 1955, a pus bazele acestui muzeu, la îmbogatit cu relicve si colectii. Thor Heyerdahl, binecunoscutul cercetator norvegian l-a apreciat foarte mult în lucrarile lui, numindu-l neîncoronatul rege al insulei!! A scris câteva carti, zeci de articole publicate în revistele lumii, a conferentiat în cele doua Americi, a cerut sprijin si recunostinta pentru ei. Se pare ca Padre Sebastian a fost însufletit si luminat de o mana cereasca sa faca tot ce trebuia sa se faca pentru acesti oameni atât de izolati si împovarati, descendenti a celor ce au înaltat cea mai înalta pagina din toata cultura monolitica a lumii, au faurit un original complex artistic de mare valoare în cultura lumii. Padre Sebastian a devenit un întelept recunoscut, Germania, din care plecase de peste 40 de ani, l-a onorat cu o mare distintie, mai putin din partea guvernului chilian!! În Statele Unite era invitatul de onoare a multor universitati. La 81 de ani se afla într-un tur de conferinte, când la New Orleans a murit subit. Efortul de o viata si starile sale sufletesti l-au ridicat în ceruri, iar trupul neînsufletit a fost depus în Rapa Nui, cu veneratie si pietate.
Ceea ce retine mai mult atentia, în acest muzeu interior, sunt placutele si obiectele ce au încrustate pe ele o scriere nemaiintâlnita, curioasa numita generic RONGO – RONGO si este cel cea mai enigmatic, misterios aspect al culturii rapanui. Cea mai originala forma de scriere, nu numai în Polinezia unde nici nu se gasesc asemenea placute ci în întreaga lume. Ceea ce mareste si mai mult valoarea acestor placute si obiecte scrise este ca sunt foarte putine aici si în alte muzee ale lumii, dar mai ales ca descifrarea lor este înca o taina în zilele noastre. Si nu ar fi fost o taina, un mister daca nu ar fi intervenit spaniolii peruvieni, rapitori si negutatori de sclavi al secolului XIX-lea, care au cotropit insula în repetate rânduri, între 1862 si 1864, nimicind o mare parte a populatiei iar alta a luat-o ca sclavi în minele din Peru si exploatarile de guano. Printre cei luati sclavi se aflau si Maori Rongo Rongo adica acei oameni învatati care cunosteau aceasta codificare prin semne simbolice a unor evenimente, traditii, cântece, genealogii de clanuri pe tablite si pietre plate. Din nefericire pentru cultura umanitatii, acesti maori sau prapadit în sclavie în Peru, ducând cu ei o scriere care, normal, ar fi trebuit sa ramâna în patrimoniul cultural rapanui, iar de la ei întregii lumi…
Seara, la cina a început sa bata vântul despartirii si nu a mai avut verva serii trecute. Simandicosii, parca coborâsera stacheta morgii din seara trecuta, plecau în Tahiti iar jovialii la Santiago de unde coborau în Patagonia. Ramâneam cu profesorul si cicalitoarele lui, ce îsi mentineau aceiasi forma de când ne-am întâlnit. Gaitele australiene cinau la alt restaurant cu same friends unde au avut fan, dar berea chiliana is horrible, asa ca s-au hotarât sa treaca pe vin. Good idea! Programul meu era diferit, mai am multe de vazut si astept cu imensa curiozitate, dar pentru ca m-am simtit bine în compania acestui grup, pentru un moment, simt acea fireasca melancolie a despartirilor de agreabil.
Dupa doua zile în care am facut marele si importantul turul circular al insulei, fiindca pe tarmurile ei se afla mare majoritate a platformelor ahu si moaii, azi mergem în interiorul insulei, la AHU AKIVI. Ghidul nostru, ca toti ghizii din lume, îsi fac datoria informationala de rutina. Numai ca rutina e diferita de la ghid la ghid si chiar la acelasi ghid de la zi la zi, din multe motive. Azi, Matu’A Tuki, asa il cheama pe ghidul nostru e somnolent si lapidar, nu ne spune prea multe despre acest ahu cu sapte moai asezat la înaltime în mijlocul insulei, de unde se face o deschidere larga pe o panta lina pâna în ocean, o frumoasa panorama pe care cred ca o simt si moaii!! Acesti moai sunt printre putinii de pe insula care privesc oceanul si îi reprezinta pe cei sapte stramosi îndepartati pe care Ariki Hotu’A Motu ia trimis în cautarea unei noi insule salvatoare si cam atât. Sa-i privim sa facem poze. Executam. Si-mi revine în minte istoria mea anterioara, la care am mai adaugat argumente si plasmuiri. Dupa ce o buna parte din insula Rapa Iti s-a rupt, scufundându-se în adâncul occeanului, nelinistea si îngrijorarea celor ramasi a crescut si mai mult, când unul din înteleptii cei batrâni, Tangata Honui, a venit cu banuiala ca si cea mai ramas din insula se poate scufunda în alta zi. Toti, în frunte cu Ariki Hotu’A Motu au ramas nauciti de groaza. Si Tangata Honui nu s-a oprit aici i-a tulburat de tot, aratându-le cum din univers se prabusesc si stelele în occean! Aceasta comparatie a fost hotarâtoare în vointa si fermitatea lui Ariki Hotu’A Motu sa trimita pe cei sapte barbati, cei mai voinici, iscusiti în conducerea catamaranelor si pescuit, sa plece degraba în cautarea unei insule salvatoare. La o zi dupa ce s-au desprins de tarmul insulei Rapa Iti, cât mai ramasese din ea, care se putea scufunda oricând precum stelele universului ce cad în ocean, si pe care cu totii le-au vazut, cei sapte barbati navigatori s-au trezit in mijlocul unui nesfârsit orizont de valuri. Unde sa fie insula stramosilor? Unde sa gaseasca o alta insula? Trebuie sa caute dupa ce zicea cerul zilei si universul stelelor noaptea, sa urmareasca zborul pasarilor si urmele de pe valuri, valurile poarta pe ele semne ale uscatului, ale insulelor! Sa asculte bine vântul, sa se lase purtati de curentii cei mari ai valurilor ce merg întotdeauna spre uscat. Au trecut multe zile pâna ce au gasit curentii cei mari care i-a purtat spre Te Pito o Te Henua. O insula ca sânul mamei. Au cerceta-o zile întregi, apoi s-au reîntors în Rapa Iti, stiau de acum bine drumul întoarcerii…
În cinstea si amintirea lor a fost ridicata aceasta aku cu sapte moai, reprezentându-i. Ghidul nostru revine însufletit, asa cum ne obisnuiseram cu el, cu amanunte despre acesti moai ce au fost ciopliti si slefuiti la Rano Raraku de unde au fost adusi. Si ce departare mare este de acolo pâna aici, peste dealuri si vai, retoric începe ghidul ca sa ajunga unde vroia sa tinteasca, la stramosii stramosilor lui care au avut o extraordinara mana. E tema lui favorita, stim si îi dam dreptate, în fata noastra sunt dovezile! Moaii acestia sunt foarte vechi, monolitul lor este asaltat de secole ruinatoare de trecut, de starile vremii, de lichenii inferiori si albi de tuf vulcanic…
PUNA PAU!! Undeva în mijlocul insulei, cu sute de mii de ani în urma, pe un crater a erupt o lava aparte continând mai mult fier in diferite compozitii si astfel s-a format un tuf si zgura rosie. Din aceasta zgura rosie au fost cioplite si slefuite pukao, acea parte decorativa de pe capetele unor moai, despre care specialistii – antropologii si arheologii – înca nu au ajuns la o parere comuna. Unii dintre antropologi înclina spre ideea ca reprezinta ideea coafurii polinezienilor, mai ales a sefilor de clanuri care la ceremonii îsi faceau un coc înalt împodobit cu pene rosii, unii arheologi le-au numit pur si simplu palarii, desi polinezienii nu au purtat palarii, erau perfect adaptati mediului Cum numai aici la Puna Pau s-a gasit agregat mineral rosu si cum sculptura moailor a evoluat pe parcurs, Maori – înteleptii ce se pricepeau si în arta – maestri sculptori au hotarât sa împodobeasca anumiti moai cu pukao. Astfel, aici s-a deschis o cariera de exploatare a materialului si un mare atelier de sculptura sau, cu voia dumneavoastra, o fabrica de palarii!! Arheologic sunt inventariate aproape o suta de pukao din zgura vulcanica rosie de dimensiuni si greutati diferite, pe toata insula. Pentru ca aveau o greutate de câteva tone s-a pus problema transportului spre periferiile insulei unde se afla majoritatea moailor cu pukao. Si cum de obicei în arheologie si antropologie se merge pe tot felul de ipoteze si teorii, e mai bine in acest caz sa nu ne afundam în ele, desi unele sunt de-a dreptul hilare. Simplu, cred ca în Rapa Nui e cel mai confortabil si spiritual sa împartasesc conceptul ghidului nostru: mana!! Mana care înseamna ratiune, vointa, putere, realizabil. Grozav, nu!?! Ca mic amanunt anecdotic; ghidul a pus ochii pe mine ca nu sunt prea atent, cum ar trebui, la ce spune el si odata, pe neasteptate, ma scoate la apel, cum se face de eu nu pun niciodata întrebari. Ceilalti din grup care tot timpul pun întrebari, ma privesc asteptând sa raspund. De unde dracul sa iau la repezeala un raspuns fara adevar, dar convenabil pentru noi toti! Evrica! Întreb: cine si de ce a adus greieri în Rapa Nui, ca ei nici nu inoata, nici nu pot sari asa departe? Râsete, cu o exceptie, a ghidului. Oare, l-am suparat? Nu, a zis ca o asemenea întrebare nimeni nu i-a mai pus,” silly but not so silly”, nu stiu! Râsul a încetat, nu pentru ca ghidul nu avea un raspuns ci probabil s-au întrebat si ei. Atunci am zis, vezi eu stiu. Am citit si învatat de la tine ceva foarte important: mana!
De aici, de la înaltimea Puna Pau se deschide una dintre cele mai cuprinzatoare panorame spre Hanga Roa, capitala unei insule cu istorie unica, dar tragica dupa descoperirea lor, capitala celui mai mare muzeu de arta si cultura in aer liber. Populatia, care în urma cu un secol nu era decât de doua sute cincizeci de suflete, acum are, aproximativ, patru mii dintre care marea majoritate sunt descendenti ai celor o suta de rapanui ramasi dupa toate trecerile si dezastrele aduse de civilizatul si crestinul european în secolul XIX-lea! De aici de sus, de pe punctul panoramic amenajat cu banci, singurul pe toata insula, grupul nostru s-a asezat si priveste având nostalgia despartirii. Sunt clipele în care, fiecare în felul lui îsi ia ramas bun, mâine plecam.
Sunt la fel de emotionat acum la plecare ca si la sosire, tot timpul am avut o stare psihica nemaitraita în alte parti ale lumii, nu sunt mistic nici criptic, dar ceva cu totul deosebit a fost peste puterea mea de ratiune si retinere. Poate mana, mai stii, aici o simt si greierii! Am fost foarte bucuros ca am vazut si admirat cu stisfactie, cu pietate pot spune, monolitici moai, îmi pare rau ca majoritatea nu sunt ridicati pe platforme cum desigur a fost ideea pentru care au fost creati si am fost trist sa-i vad îmbatrâniti, geriatrici, fara grija cuvenita. Am fost mâhnit sa aflu prin câta suferinta au trecut polinezienii rapanui, care pentru ceea ce au facut în cultura omenirii meritau o alta soarta, un alt respect si sprijin international cuvenit. Si-mi vine sa plâng, acum la despartire, dupa acea mâna de cenusa pe care am lasat-o pe acest strop de lava din universul necuprins si nedezlegat… (Sfarsit)
CORNELIU FLOREA
NOIEMBRIE 2009
RAPA NUI în POLINEZIA

ÎNTÂLNIRE EMOTIONANTA. Eminescu.Ziua Unirii Principatelor

Posted by Stefan Strajer On February - 7 - 2010

ÎNTÂLNIRE EMOTIONANTA
La Biserica “Sf.Treime” din Troy, Michigan

Autor: Octavian Maior

Cu prilejul sarbatoririi zilei de 24 Ianuarie si a celor 160 de ani de la nasterea poetului nostru national, Mihai Eminescu, o parte a românilor din Michigan au avut bucuria sa participe la o manifestare de suflet, organizata duminica, 24 ianuarie 2010, în sala culturala a bisericii Sfânta Treime din Troy, Michigan. S-au înlânit cu stimata D-na Anca Sîrghie, conferentiar doctor la Universitatea “Alma Mater” din Sibiu, cu teologul si scriitorul George Alexe, cu D-l Gheorghe Chindris, presedintele societatii ”Avram Iancu” din Michigan, cu D-na Doina Popa si cu D-na Cristina Rahoveanu din Windsor, Ontario.

Foto. (De la stanga la dreapta). Pr.Gheorghe Carstea de la Biserica “Sfantul Nicolae” Livernois, Michigan; Arhiepiscopul vicar Irineu Duvlea de la Episcopia Ortodoxa Romana din America, conf.univ.dr.Anca Sirghie de la Universitatea Sibiu si Calin Cutean, presedintele Centrului Cultural Roman de la Biserica Sf.Treime, Troy, Michigan.
Organizatorii acestor actiuni au fost ing. Calin Cutean – din partea Centrului Cultural al Românilor de la Biserica Sf.Treime, din Michigan, prof. Maria Raica, prof. Dorina Caluser si altii. Actiunile s-au bucurat de prezenta I.P.S. Arhiepiscop Vicar Irineu Duvlea si a pr. Calin Barbolovici, pr. George Cârstea, Stefan Strajeri – directorul publicatiei “Curentul International” impreuna cu colaboratorii acestei publicatii românesti (Silvia Jinga, Doina Popa, Sorin Olariu, Octavian Maior si Gheorghe Chindris) si a multor iubitori ai istoriei si literaturii române care au venit cu dragoste la chemarea organizatorilor.
Aniversare Mihai Eminescu – 160 de ani de la nastere
Prima expunere cu tema “Motive crestine în opera lui Mihai Eminescu” este sustinuta de D-na Anca Sîrghie, membra a Uniunii Scriitorilor din România si a UNITER, a primit în Franta gradul de CAVALER în 2000.
Tema prezentata este mai putin cunoscuta de marele public iubitor al marelui nostru Mihai Eminescu. De-a lungul timpului poetul a fost prezentat în diferite feluri în functie de interese, de etape, curente ori de situatia politica. A fost Eminescu religios ori nu? Raspunsul nu poate fi decât unul. Da, Eminescu a fost framântat si însetat de cunoastere, de patrunderea lumii credintelor. Studiind Caietele eminesciene de la Academia Româna prof. Anca Sîrghie ne arata ca numeroasele notari atesta lecturi ale poetului în domeniul religios. Sunt frecvente rugaciunile catre Domnul Iisus Hristos definit ca ”Izvor mântuitor/Si Domn al ostirilor/de oameni iubitorule/Mântuitorule”.

Foto. Conf.univ.dr. Anca Sirghie, de la Universitatea Alma Mater Sibiu.
În poemul Luceafarul vedem cum îndragostit de pamânteanca muritoare Catalina, nemuritorul Hyperion merge la Dumnezeu sa-l dezlege de nemurire, sa poata veni pe pamânt, sa se poata bucura de iubire chiar daca devine muritor si spune: ”De greul negrei vesnicii,/ Parinte, ma desleaga,/ Si laudat pe veci sa fii/ Pe-a lumii scara’ntreaga… Dragostea îl determina sa ceara o alta soarta chiar daca îl scoate din vesnicie. Pe Dumnezeu îl vede ca pe un datator de viata ”O cere-mi, Doamne, orice pret,/ Dar da-mi o alta soarta,/ Caci Tu izvor esti de vieti/ Si datator de moarte?”
Pe Maica Domnului o numeste regina peste îngeri si-i cere: “Fii scut de întarire/ Si zid de mântuire/ Privire-ti adorata/ Asupra-ne coboara,/ O, Maica prea curata/ Si pururea fecioara,/ Marie!”
Maica Precista este în conceptia eminesciana un ideal de frumusete, sprijin si nadejde.
“Nadejde si-ntarire/ Si zid de mântuire/ Pe tine câstigându-te/ Îngenunchem rugându-te.”
Si în poezia “Rasai asupra mea”, poetul îi cere ajutorul: ”Speranta mea tu n-o lasa sa moara/ Desi al meu e un noian de vina/ Privirea ta de mila calda, plina/ Îndurare-asupra mea coboara/ Strain de toti, pierdut în suferinta/ Adânca a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic si n-am tarie…”, iar mai departe insista:
“Da-mi tineretea mea, reda-mi credinta/ Si reapari din cerul tau de stele:/ Ca sa te-ador de-acum pe veci, Marie.”
În poezia “Colinde, colinde” vedem iarasi imaginea Maicii Domnului: “Colinde, colinde!/ E vremea colindelor/ Caci gheata se-ntinde/ Asemeni oglinzilor/ Si tremura brazii/ Miscând ramurelele,/ Caci noaptea de azi-i/ Când scânteie stelele/ Se bucura copiii./ Copiii si fetele/ De dragul Mariei/ Îsi piaptana pletele/ De dragul Mariei/ S-a Mântuitorului/ Luceste pe ceruri/ O stea calatorului.”
Despre crestinarea poporului nostru român Eminescu noteaza într-un manuscris ca dacii au fost colonizati de catre crestini. Se cunoaste faptul ca apostolul Andrei cel primul chemat la apostolie a ajuns pe meleagurile tarii noastre de azi, a propovaduit si crestinat pe stramosii nostrii.
În Poezia ”Rugaciunea unui dac”, poetul evoca începutul demiurgic al vietii spunându-ne: ”Pe când pamântul, cerul, vazduhul, lumea toata/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodata/ Pe-atunci erai Tu singur” iar ultima strofa spune ”Astfel numai, Parinte, eu pot sa-ti multumesc,/ ca Tu mi-ai dat în lume norocul sa traiesc./ Sa cer a tale daruri, genunchi si frunte plec.”
In poezia Invierea, este evocata jertfa lui Christos: “C-un muc in mâini mosneagul cu barba ca zapada/ Din carti cu file unse norodul il invata/ Ca moartea e in lupta cu vecinica viata,/ ca de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-si prada/ …O muzica adânca si plina de blândete/ Patrunde tânguioasa puternicile bolti;/ Pieirea, Doamne Sfinte, cazu in orice colt,/ Inveninând pre insusi izvorul de viete.”
Momentul Invierii este evocat in versurile: ”Un clocot lung de glasuri vui de bucurie,/ Colo-n altar se uita si preoti si popor,/ Cum din mormânt rasare Christos invingator./ Iar inimile toate s-unesc in armonie:/ Cântari si laude-naltam,/…/Noi, Tie Unuia,/ Primimdu-l cu psalme si ramuri,/ Cântând Aleluia!/ Christos a inviat din morti,/ Cu cetele sfinte,/ Cu moartea pre moarte calcând-o/ Lumina ducând-o/ Celor din morminte!”
Este o viziune asupra Invierii, al sacrificiului Mântuitorului. In final recunoastem cântârile de Inviere din bisericile ortodoxe românesti.
Ziaristul Mihai Eminescu scrie articolul “Si iarasi bat la poarta”. In acest adevarat poem in proza, Iisus apare ca un simbol al iubirii omului. El afirma ”importanta biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri vesnic renascânde”.
In perioada când România este sub dictatura comunista, s-a incercat permanent educarea ateista a maselor. Poezia “Imparat si proletar“ era predata in scoli, insistându-se asupra discursului proletarului care afirma ca: “Religia, o fraza de dânsii inventata./ Ca cu a ei putere sa va aplece’n jug,/ Caci de-ar lipsi din inimi speranta ca rasplata/ Dupa ce-amar muncirati, miseri viata toata/ Ati mai purta osânda, ca vita de la plug?”. Afirmatiile proletarului despre religie, nu erau insa si convingerile poetului. Se incerca astfel sa-l prezinte ca pe un ateu, necredincios.
Eminescu insa n-a fost ateu. El a simtit fiinta si puterea Mântuitorului, mesajul iubirii pentru intreaga omenire.                   
In incheierea expunerii, D-na Ana Sirghie concluzioneaza: ”Daca un editor ar strânge toate textele cu continut religios din creatia eminesciana, ar inchega un domeniu reprezentativ, necunoscut pâna in prezent. Eminescu a fost si ramâne cel mai religios dintre toti poetii si scriitorii nostri. Studiile de pâna acum si cele viitoare vor intari tot mai mult aceste afirmatii.”
Expunerea a fost puternic apreciata de public.
Domnul George Alexe, om al cartii si un inflacarat iubitor al creatiei poetului nostru national si al românismului a expus foarte frumos si convingator. Afirma ca Eminescu s-a ridicat desupra tuturor, el intruchipând românismul si vechiul dacism. Specificul national al neamului nostru in sinteza este: dacism-latinitate-ortodoxism.
Doamna prof. Dorina Caluser a emotionat intreaga asistenta recitând cu mult talent  poezia “Glossa”  incepând cu versurile: ”Vremea trece, vremea vine,/ Toate’s vechi si noua’s toate;/ Ce e rau si ce e bine/ Te intreaba si socoate./ Nu spera si nu ai teama:/ Ce e val, ca valul trece;/ De te’ndeamna, de te chiama,/ Tu ramâi la toate rece…”
Aniversare Unirea Principatelor Române – 151 de ani
(24 ianuarie 1859 – 24 ianuarie 2010)
Momentul Unirii Principatelor din 1859 a fost prezentat de d-l Gheorghe Chindris. S-a evidentiat personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza in lupta pentru unirea celor doua principate românesti, Moldova si Tara Româneasca. Alegerea lui A.I.Cuza ca domn are loc mai intâi in Moldova Este ales in unanimitate domn al Moldovei in 5 ianuarie 1859, dupa care au loc alegerile in Tara Româneasca. Si la Bucuresti in ziua de 24 ianuarie 1859 este ales ca domnitor al Tarii Românesti tot A.I.Cuza. Dubla alegere a lui Cuza a demonstrat Europei vointa politica a românilor de a se constitui intr-un stat national românesc.

Foto.Gheorghe Chindris, presedintele societatii romano-americane “Avram Iancu”, din Michigan si colaboratorul publicatiei “Curentul International”
Domnia lui A.I.Cuza din 24 ianuarie 1859 pâna in 11 februarie 1866 a fost o perioada bogata in realizari pentru existenta statului national. S-a adoptat legea privind “Secularizarea averilor manastiresti”. Aceste averi reprezentau 25,26% din teritoriul tarii si erau supuse pâna in acel moment manastirilor straine din Athos, Grecia. Legea agrara din august  1864 a fost o alta mare realizare. A fost reglementata problema pamântului si a prevazut emanciparea taranilor clacasi si improprietarirea lor. Alte reforme au fost in domeniul administratiei (legea comunala, cea pentru infiintarea consiliilor judetene). In domeniul juridic amintim elaborarea codului civil si penal, in invatamânt a fost data legea invatamântului primar; a infiintat primele universitati românesti, mai intâi cea de la Iasi, in 1860 si apoi in 1862 cea din Bucuresti. In comert elaborarea codului comercial.
Al.I.Cuza isi incheie domnia, dupa sapte ani, in urma primei lovituri de stat din istoria României moderne.
Pe lânga actiunile amintite a mai urmat si o prezentare de carte, sustinuta de D-na Doina Popa si D-na Cristina Rahoveanu, din Windsor, Ontario, Canada. Distinsele doamne au prezentat cartea “Scorbura in cuib” de Cornel Cotutiu (colaborator bistritean al “Curentului International”) si momente din viata si activitatea scriitorului.
Asemenea manifestari culturale sunt bine venite in comunitatea noastra româneasca din statul Michigan.
(24 ianuarie 2010, Sterling Heights, Michigan)

Reverente lirice – poeta Viorica Maria Balasa

Posted by Stefan Strajer On February - 5 - 2010

Reverente lirice
Ilustrate din cer de Violeta-Viorica-Maria Balasa

Autor: Silvia Jinga

Viorica Balasa se apropie de poezie cu umilinta si sfiala pe care o gasim la carturarii din vechime, la cronicarii care “din mila lui Dumnezeu” marturiseau ca s-au invrednicit a scrie despre evenimentele vremii lor. Dedicându-si poeziile “celor care stiu sa pretuiasca frumusetile din suflet”, o face “prin darul lui Dumnezeu care intrece orice pricepere”. Intr-un veac pozitiv ca al nostru, intâlnirea cu aceasta atitudine de gratie si reverenta fatade cuvânt in general si fata de actul liric in special, este salutara.
Inspiratia Vioricai Balasa isi are originea intr-o irepresibila dragoste de viata si lumina, de vibratie, culoare si mirezme. Pentru autoare miracolul si frumosul sunt de cautat pretutindeni: in perimetrul domestic al gradinii de familie unde “fasolica” se rasfata, in ghidusia dialogului unor oua de Pasti, in dantelaria arborilor in floare primavara, in cântecul molcom al ploii, in curcubeul – semn ceresc, in Martisorul “de la dor … dat tot cu dor”, in fericirea conjugala, in amintirea fiintelor dragi. Omul “natâng” trebuie doar sa citeasca semnele mesajului divin: “Ce intelegeri marginite/Are omul… Caci nu vede,/Ca-n toate, minuni infinite,/Sunt date de Sus… o povata,/In orice secunda… de-i soare sau ceata.” (Ce dulce era tineretea, p. 50). Specia lirica preferata a autoarei este pastelul in care contemplarea naturii exprima de fapt o stare de suflet mai complexa decât simpla bucurie naturista. De la extazul in fata florilor si a primaverii poeta se adânceste in amaraciunea meditatiei asupra notei discordante, pe care agresiunea umana o pune in concertul lumii. Acest contrast este aproape obsesiv: “Flori/Repetate culori … cum numai in vis le-ntâlnesti…/Voi… gingas dati dragoste din inimi ceresti…/Si-n glasul in taina, divin,/In aste naprasnice vremi,/Ne-ntrebati: Cât iubim?” (Flori, p.8). Drama poetei provine din aceasta zbatere intre duritatea realitatii istorice si apetitul ei pentru frumos. Criza morala a omenirii la rascruce este surprinsa cu note de sarcasm si revolta: “Pamântul e in stare de alarma/Si nebunia a ajuns o scuza./Frumosul se striveste cu o arma/Iar poezia e uitata muza”. (E timpul, p. 7). Pesimismul istoric al poetei se exprima nu o data in invocari ale instantei divine, singura capabila sa opreasca vrajba dintre oameni. Poeziile de aceasta factura cad insa in didacticism.
Impactul autobiografic are o pondere destul de insemnata asupra continutului acestui volum. Faptul direct de viata este insa insuficient prelucrat poetic, asa incât cu putine exceptii ramâne de domeniul simplei versificatii, fara a atinge sublimarea lirica. Ne-au retinut totusi atentia câteva versuri dedicate mamei, cu acorduri de jale din doina ardeleana: „Te-am visat azi noapte Mama,/Erai iarasi lânga mine./Zorile ce vin destrama/Visul ce nu sta … nu tine,/Visul ce-mi facuse bine …”(Te-am visat, p.26)
Mult mai reprezentative pentru inspiratia autoarei ni se par a fi piesele lirice in care gingasia, ritmul alert si umorul cu ecouri din Minulescu si Topârceanu concura pentru a crea poezie autentica: “Primavara-n portativ/E mai jos c-un semiton./Frigul inca e motiv/Sa te tina in palton./Vântul plimba gradele/Termometrului fragil,/Si-si reia tiradele/Cu capricii de April” (Aprile, p.11). Poeta mânuieste cu gratie si eleganta neologismul in buna traditie a poetilor români ai spatiului cultural urban. Textele volumului tradeaza staruinta asupra cuvântului, osteneala literara, caci, asa cum marturisea Lucian Blaga “usor nu e nici cântecul”. Si pentru Viorica Balasa, cum insasi o spune: “Ziua trece printre rânduri/Noaptea trece printre gânduri”. (Vremea trece, p. 56).
Rezultatul acestei insistente aplecari asupra cuvântului sunt câteva poezii remarcabile pentru simplitatea lor aforistica si cizelarea expresiei. Amintim in acest sens poeziile E iarna, Ilustrate din cer, S-au dus, Mi-e frig. Cu ele intram in registrul grav al volumului compus din versuri de rezonanta elegiaca. Desi adepta a intelepciunii populare care ne indeamna sa traim viata asa cum ne-a fost rânduita de Cel de Sus, autoarea se desparte cu durere de frumusetile terestre, de darurile tineretii jefuite rând pe rând de timpul neiertator. Nelinistea meditativa si coarda melancolica suna profund in poezia S-au dus: “si… vrei sau nu vrei … te-asteapta-o “chemare” de Sus…/ce-ti spune ca viata e-o nelinistita “mare”…/ce-n valuri … când jos si când sus,/ le trece pe toate ce-au fost… si-acum nu-s…/E “marea” aceea, când sa intelegi ca toate …/ S-au dus!” (p.53). Un sentiment de oboseala existentiala pune stapânire pe câteva dintre piesele de rezistenta ale volumului, dintre care amintesc in primul rând Ilustrate din cer care merita citata in intregime: “Ninge/ deasupra secundelor…/ caselor…/ gândurilor…/ de amintire…/ si de iubire…/ Zâmbesc…/ si doresc…/ sa ma prind c-un fulg in joc…/ si viata sa pot s-o intorc…/ sa fie mai bine pusa la loc…/ Ninge …/ pe sufletul meu…/ cu fulgii de nea sunt doar eu…/ dansez ca si ei intr-un vals tineresc…/ si nu mai pot sa doresc … ce doresc…”(p.38).
Volumul Ilustrate din cer este produsul unei sensibilitati feminine care vibreaza la miracolul lumii si la nefericirea ei. Desi inegal ca valoare merita toata atentia prin oazele de lirism autentic, prin profunzimea emotiilor si eleganta de expresie a unui condeier care isi cunoaste mestesugul.

MIHAI EMINESCU LA ROMÂNII DIN AMERICA

Posted by Stefan Strajer On February - 1 - 2010

MIHAI EMINESCU LA ROMÂNII DIN AMERICA

File de turneu cultural

Autor: Conf.univ.dr. Anca Sirghie

 

I.ÎN MEREU ÎNSORITUL ORAŞ DENVER, COLORADO, A FOST ÎNCEPUTUL

    Fiecare călătorie în Lumea Nouă din anii precedenţi mi-a dat sentimentul că în plan cultural descopăr la conaţionalii noştri un potenţial nebănuit, dar insuficient valorificat datorită lipsei de unitate între ei. Ceea ce simt mulţi români care muncesc în America este insatisfacţia ruperii de viaţa culturală din ţară. Iată de ce, nu cu mult timp înainte de a pleca spre America, mi s-a comunicat că acolo sunt solicitată să susţin câteva conferinţe în state diferite, începând cu Colorado şi continuând cu New York, ca să ajung apoi şi în Michigan. Cel mai important era să stabilesc teme adecvate comunităţilor de români şi chiar locaţiei stabilite pentru fiecare dintre ele.

    Ca eveniment cultural pus în legătură cu cei 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, conferinţa anunţată din timp la Biserica Sf. Dimitrie cel Nou de la Universitatea din Boulder, Colorado, orăşel universitar prestigios, mult indrăgit de artişti, trebuia să ţină în accepţia mea cont de un anume context religios.  In 27 decembrie a.c. de Sf. Ştefan, după un moment închinat celor muriţi la Revoluţia din România decembristă, preotul Ioan Bogdan, absolvent al Institutului Teologic Ortodox din Sibiu, a anunţat ca “eveniment al zilei” aşteptat de toţi cei prezenţi conferinţa mea, Motive creştine în opera lui Mihai Eminescu. S-a pregătit imediat ecranul pentru textele şi imaginile aduse de mine. Pe o masă au fost aşezate câteva dintre cărţile mele, pe care în mod sincer intenţionam numai să le arăt, întrucât mă aflam prima dată în faţa unor români americani din zona oraşului  Denver. Capitala Statului Colorado este o localitate de la poalele Munţilor Stâncoşi cu totul surprinzătoare pentru mine, căci aici 300 de zile în an sunt însorite, încât  de la mic la mare, localnicii poartă ochelari de soare indiferent de anotimp. In Denver, oraş superb aflat la o altitudine mare, chiar şi în decembrie, luna cu temperaturi joase, luminozitatea celestă te euforizează, pur şi simplu, aşa ca pe ţărmurile mărilor Greciei în plină vară. Salba de staţiuni de ski din preajmă se situează la înălţimi de peste 3000 m altitudine, unde întregul an sunt condiţii optime pentru sporturile de iarnă. Aflată într-un grup de colindători în ajun de Crăciun, am cunoscut  între altele mai multe familii de maratoniste românce, care se antrenează din plin  în zona montană a oraşului Denver. Erau între ele Constantina Diţă, campioană mondială maratonistă la Beijing în 2008, şi Luminiţa Talpoş, cu un palmares şi el redutabil. Nu m-am mirat să le revăd la conferinţa mea de duminică. I-am remarcat între participanţii la eveniment pe distinşii intelectuali care sunt soţii Ingrid şi Mircea Fotino, prima familie de români care acum aproape 4 decenii s-a aşezat la Denver. Au venit la conferinţa mea şi reprezentanţii presei  româneşti locale. Între ei, Sebastian Doreanu mi-a mărturisit intenţia de a face la Denver o bibliotecă românească, pentru care mi-a solicitat toate cărţile mele.Nu aveam cu  mine decât câteva titluri, luate aproape la întâmplare de acasă la plecare.

    Imediat ce în capela universitară condiţiile de proiecţie au fost asigurate, am început prezentarea temei Motive creştine în opera lui Mihai Eminescu, pe care în mod explicabil n-am avut vreodată preocuparea de a o propune nici studenţilor mei din ţară, fie la Sibiu sau la Tg. Mureş, la Bacău şi nici celor de la Universitatea “Michel de Montaigne” din Bordeaux, Franţa. Doar  la un simpozion internaţional la Helsinki în vara lui 2008 am tratat o temă similară, concretizând cazul poetului iconoclast Tudor Arghezi, despre care în tot cursul activităţii mele de profesor am vorbit liceenilor şi studenţilor mei români. Acum se cerea să menţionez în faţa unui public atât de însetat de cultură naţională  noile studii, mult mai cuprinzătoare decât bănuisem eu, şi pe autorii lor, care în ultimul deceniu au început să trateze relaţia lui Eminescu, poet şi publicist, cu credinţa religioasă şi cu miturile creştine. Am recurs la manuscrisele eminesciene în care motive şi personaje emblematice ale credinţei creştine apar în mai multe variante ale aceleiaşi poezii, cel mai adesea neşlefuită spre a fi tipărită antum. Surprinzătoare pentru publicul din Denver a apărut şi prezenţa unor motive religioase în publicistica eminesciană, iar pentru că românii  ortodocşi tocmai sărbătoreau în 27 decembrie pe Sf. Ştefan, firească mi s-a părut  consemnarea admiraţiei poetului -gazetar pentru “atletul lui Christos”, domnitorul Ştefan cel Mare al Moldovei.

Conferinţa a fost un moment de intensă românitate, care s-ar putea să aibă binevenite prelungiri viitoare, mai ales că în zonă apar publicaţii în limba română şi sunt tineri de iniţiativă culturală cu totul remarcabili ca statut intelectual. Mulţumirilor verbale primite la finele conferinţei li s-au adăugat în următoarele câteva zile şi altele scrise, venite din partea unor participanţi, care mă rugau să revin. De altfel, cărţile aduse de mine doar spre ilustrare a domeniilor mele de activitate au fost pe dată cerute de conaţionali ai noştri, dornici să reia legătura cu literatura română, de care au fost ţinuţi atât de departe mulţi, prea mulţi ani.    

Am înţeles că în această comunitate a românilor din capitala Statului Colorado s-a făcut astfel  un început de nouă tradiţie culturală, pe care  este firesc să o perpetueze şi alte personalităţi din ţară care vor vizita pe viitor aceste frumoase meleaguri ale Americii, unde nici măcar temuta criză financiară nu a dat prea mult de furcă localnicilor, care şi-au menţinut economia în parametrii normali ai unei prosperităţi muncite din greu, dar evidente şi în viaţa compatrioţilor noştri, trăitori pe acele meleaguri. M-am despărţit cu greu de ei, înţelegând că las în urmă alţi noi prieteni, bucuroşi să mă asculte oricând, vorbind nu numai despre Eminescu şi nici doar despre clasici.

II. DESPRE MIHAI EMINESCU LA NEW YORK, ÎN CEAS ANIVERSAR

 

     Nicăieri nu am simţit a fi mai justificat mitul creat în jurul lui Mihai Eminescu şi opera sa ca la românii de la New York, care nu apleacă privirile spre nici-un argument potrivnic credinţei în sacralitatea lui, credinţă declarată nu axiomatic, ci sprijiniţi pe dovezi, niciodată îndestul cercetate. De aceea nu am avut motiv să mă simt surprinsă de faptul că împlinirea a 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu a fost marcată în comunitatea românilor newyorkezi printr-o manifestare de o amploare neobişnuită, ea întinzându-se pe trei zile de activităţi variate, în locaţii diferite, dar având o finalitate unitar concepută.  Cele trei trepte ale aceluiaşi eveniment cultural al românilor newyorkezi s-au concretizat ascendent, de la seara de cenaclu literar din 15 ianuarie în atmosfera lejeră a unui dialog ferit de severitatea oficializării, la un simpozion de amploare desfăşurat în instituţia cea mai reprezentativă a statului nostru, Consulatul General al României în ziua de 16 ianuarie, ca în 17 ianuarie  să fie programată o rugăciune către Dumnezeu rostită în mai multe lăcaşuri sfinte ale ortodoxiei newyorkeze pentru poetul naţional al românilor de pretutindeni. Iată o triadă a spiritualizării într-un eveniment cultural românesc conceput şi chiar organizat exemplar, departe, slavă Domnului, de formele îndeobşte letargice  pe care le-a înregistrat în ţară, unde el este umbrit de cei care contestă fără o suficientă argumentare importanţa simbolică a lui Eminescu în viaţa spirituală a poporului român.

    Surpriza pe care mi-au pregătit-o organizatorii manifestării însă, nu a fost numai faptul că la această ediţie eram singurul membru al Uniunii Scriitorilor din România invitat din ţară, ci  şi acela că în reuniunea din 15 ianuarie a.c. eram oaspete de onoare al Cenaclului  “Mihai Eminescu”din New York. Drept aceea,  trei membri de frunte ai cenaclului, anume poetul prof. Th Damian, prof. Valentina Ciaprazi, criticul şi istoricul literar M.N.Rusu, au prezentat  dintre ultimele-mi cărţi apărute  la edituri din ţară, pe cea realizată în colaborare cu prof. dr. Ada Stuparu de la Craiova, volumul Limba şi literatura română-Scrierea argumentativă. Scrierea reflexivă, Scrierea imaginativă, Editura Gabriel, 2009, un bun instrument de lucru pentru profesorii de română cu elevii ciclului gimnazial, conceput în vederea dezvoltării deprinderii de a realiza compuneri, fie “argumentative” legate de genurile literare studiate la clasă, fie compuneri libere, “reflexive” şi respectiv “imaginative”. Aşa cum a remarcat M.N.Rusu, succesul acestui caiet de lucru derivă din valoarea reprezentativă a fragmentelor selectate din opere beletristice, ele devenind un punct de pornire temeinic pentru viitoarea cultură umanistă a elevilor. Criticul semnala faptul că noi, ca autoare, nu am ignorat nici operele scriitorilor diasporei româneşti, semn al unei intrări în normalitate. A fost menţionată şi revista la care activez ca redactor- şef „Lumina slovei scrise”, publicaţie academică anuală ajunsă acum la al 7-lea volum, care se va lansa în curând la Universitatea “Alma Mater” Sibiu. Dialogul consacrat lui M. Eminescu de participanţi, între care se afla şi publicistul Gr. L. Culian de la „New York Magazin”, cel mai vechi ziar românesc independent în metropola americană,  s-a focalizat pe ipostaza ziaristului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ipostază nesocotită şi prea puţin cercetată până în prezent, deşi ea evidenţiază spiritul de jertfă în numele dreptăţii, într-o luptă cu mistificările de tot felul. Deja în 1906 A.C.Popovici afirma că :”Oricât l-am admira pe Eminescu ca poet, şi mai multă admiraţie merită ca gânditor politic.” Personalitatea geniului absolut al culturii române, cu deosebire în ipostaza de ziarist implicat activ în viaţa socială şi în cea politică a epocii lui apare, mai mult decât în toate perioadele exegezei precedente, reliefată  prin cercetarea documentară din ultimele decenii, când s-a evidenţiat dramatismul unei existenţe dedicate poporului său şi sacrificate până la martiriu pentru el. S-a remarcat şi faptul că până în prezent nici opera beletristică eminesciană nu a fost epuizată de istoria literară românească, dar o nouă deschidere o asigură punerea în circulaţie a ediţiei complete a manuscriselor acestui  inegalat creator de geniu al culturii naţionale. 

     Într-un moment când la Bucureşti spiritele luminate ale Academiei Române se întrebau într-o reuniune publică dacă Eminescu poate fi socotit “poetul naţional” al neamului,  în cenaclul de la New York se reconstituia sinusoida receptării poetului de către generaţiile liceenilor din epoca socialistă şi ale celor posdecembrişti. Argumentul decisiv pe care eu  îl invoc ori de câte ori se pune în discuţie calitatea lui Eminescu de poet naţional al românilor este adevărul că peste 100 de generaţii  de şcolari la cele mai diferite vârste l-au receptat pe poet, considerându-l al lor ca simţire şi conştiinţă-model, ceea ce nu s-a mai întâmplat cu niciun alt scriitor al neamului nostru, fie că ne referim la G. Bacovia, T.Arghezi, L.Blaga sau  la N. Stănescu şi indiferent de valoarea lor intrinsecă. În concluzie, fără să fi ieşit din nota firescului, dezbaterile acestei animate şedinţe de cenaclu au fost o reuşită. 

   În continuare, conaţionalii noştri din New York l-au evocat pe Mihai Eminescu la Consulatul General al României  în 16 ianuarie 2010. Iniţiativa a fost tot a scriitorului pr. prof. Theodor Damian, preşedintele Institutului  de Teologie Ortodoxă şi Spiritualitate, în colaborare cu ing Cristian Pascu, preşedintele Societăţii Române Creştine “Dorul”, lor alăturându-li-se Academia Oamenilor de Ştiinţă. De patru ani de când primesc invitaţia de a prezenta comunicări despre Eminescu la mijloc de ianuarie în America nu încetez să mă simt contrariată văzând că Institutul Cultural Român din New York, aflat în aceeaşi clădire cu Consulatul, nu participă la un asemenea eveniment important, pe care în mod firesc chiar el ar fi trebuit să-l patroneze şi să-l găzduiască. Oare şi în alte ţări asemenea  institute culturale manifestă o asemenea atitudine de somnolenţă în loc să-şi împlinească menirea? Simpozionul Eminescu, intrat de aproape două decenii în tradiţia culturală a comunităţii românilor de peste Ocean,  s-a impus a fi cel mai amplu eveniment academic din Statele Unite ale Americii. Totuşi, în România nu se preia prin mass-media evenimentul, care rămâne total necunoscut şi în anul acesta, când s-a ajuns la a 17-a ediţie, ca şi în cei precedenţi.  

  În deschiderea manifestării, Cristian Pascu a relatat  modul cum s-a finalizat un mai vechi proiect cultural al său prin aducerea la finele anului 2009 la New York a celui dintâi bust al Luceafărului poeziei româneşti. Este prima statuie a marelui poet care trece Oceanul către SUA şi în sens mai larg primul monument cultural românesc din “Lumea Nouă”, conceput să fie expus într-un spaţiu public de pe teritoriul american. Bustul a fost transportat cu un container în care s-a aflat şi noua catapeteasmă, care va înlocui vechiul iconastas de la Biserica Sf. Maria din Queens NY, care pentru moment adăposteşte bustul amintit, până la primirea autorizaţiei de amplasare a lui în vecinătate, la “Queens Museum of Art”. Lucrarea, în greutate de 90kg.,  a fost realizată în anul 1969, fiind turnată în bronz masiv la Arad, operă a sculptorului Nicolaie Goia-Pascu, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România şi profesor la Liceul  “Nicolae Tonitza” din Bucureşti. Este un proiect cultural unicat în SUA, el întrunind aprecierile unui număr de 1.030 de români, care au semnat individual şi s-au alăturat demersului Societăţii Române Creştine “Dorul”. Acest moment de pionierat a fost atunci semnalat de presă, căci la plecarea Bustului din România, Agerpres-ul şi unele ziare de mare tiraj, inclusiv seiturile Antenei 3, au comentat acest eveniment de excepţie pentru românii americani din New York.

    În acest an aniversar Simpozionul a avut ca temă generală  Receptarea  lui Eminescu în cultura română în trecut şi astăzi. Au conferenţiat distinşi cercetători şi cadre didactice prestigioase ale domeniului, precum profesorii Theodor Damian şi Doru Tsaganea de la Metropolitan College din New York,eu, adică Anca Sîrghie de la Universitatea “Alma Mater” Sibiu, România, Tudor Spătaru de la Columbia University, USA, criticul şi istoricul literar M.N.Rusu, Valentina Ciaprazi de la LaGuardia Comunity College din New York, dr. Napoleon Săvescu, directorul revistei “Dacia Magazin”  şi preşedintele Asociaţiei “Dacia Revival International Society” din New York.

  Răspunzând dezideratului de a actualiza o temă care  din motive politice obiective nu a depăşit cercul restrâns al specialiştilor domeniului, comunicarea mea, intitulată Anotimpurile receptării motivelor creştine din opera lui Mihai Eminescu, a avut o armătură ştiinţifică solidă,  concretizată în 38 note bibliografice, fiind rodul unei cercetări îndelungate. Ea  ilustrează  calea sinuoasă înregistrată în cele 4 perioade distincte ale abordării în istoria literaturii române a acestui domeniu mai puţin proeminent al operei poetice şi publicistice eminesciene. Este un registru poetic rămas în cea mai mare parte în filele de postume, care decenii de-a rândul au fost greu de accesat. După “îngheţul” finelui de secol XIX şi al începutului de veac XX, când prima abordare biografică a lui Alex. Grama a imprimat o notă negativistă, care a inhibat pentru un timp cercetarea în domeniu, perioada interbelică prezintă aspectul unui anotimp al “dezgheţului”. Aceasta este perioada primei adevărate deschideri, pe care gândiriştii au concretizat-o prin încercarea de a argumenta ideea că Eminescu a fost un precursor al mişcării lor ortodoxiste. De altfel, în toate etapele receptării critice abordarea acestei teme eminesciene a stârnit controverse aprinse. Aşa a fost nu numai cea dintre Eugen Lovinescu, ca mentor al modernismului, şi N. Crainic, ideolog al ortodoxismului, ci chiar în cadrul revistei “Gândirea”, T. Vianu contraargumentează ideile lui Radu Dragnea, iar viitorul eminescolog G. Călinescu descurajează la tinerii analişti improvizaţia şi lipsa spiritului critic în tratarea acestui aspect al creaţiei eminesciene, rămas pe mai departe fragil  ca deschidere documentară. În anotimpul “secetei cumplite”, cum poate fi definit proletcultismul ateist al perioadei comuniste, motivele creştine sunt puse sub sechestrul cenzurii, obstrucţionând cercetarea şi deviind unghiurile obiective de interpretare, chiar atunci când este vorba de G. Călinescu sau Şerban Cioculescu. Singurul care a înfruntat primejdia cenzurărilor ideologice în numele adevărului este Perpessicius, neîntrecut cunoscător al postumelor eminesciene. El a avut cutezanţa de a semnala existenţa unor motive religioase în universul liricii “ poetului nepereche”. Nevoia obiectivă de popularizare a manuscriselor eminesciene a resimţit-o acut filosoful Constantin Noica, care din 44 caiete, câte au intrat în zestrea Academiei Române în 1902, a izbutit să facsimileze doar 16, colindând ţara cu ele de la Bucureşti la Sibiu şi de acolo la Botoşani, dar el avea să moară fără a-şi vedea împlinit visul popularizării lor printr-o ediţie integrală. Ea există abia acum, când în capitala României tocmai s-a lansat şi ultimul caiet al manuscriselor eminesciene într-o ediţie completă, coordonată de acad. Eugen Simion şi care va ajunge nu numai la Chişinău ci şi la românii din America sau de pe alte continente.

    Prin antiteză, un nou  câmp de sondare a acestei teme eminesciene se creează în anii postdecembrişti, în “anotimpul rodirii”,  când pe baza unei documentări tot mai larg accesate de criticii literari este prezentat un întreg “univers” al creaţiei sale poetice şi publicistice în care apar motive creştine. Volume ample, ca cele ale profesorilor Dumitru Gh. Constantinescu şi Doru Scărlătescu de la Iaşi, Nicolae Suciu de la Constanţa sau  interpretări ale unor  prestigioşi cărturari bisericeşti, precum Valeriu Anania  de la Cluj-Napoca, oferă cititorilor şansa situării lui Mihai Eminescu în familia autorilor “inefabili” de lirică religioasă, alături de E.A. Poe, Baudelaire sau R.M.Rilke, antrenaţi, cum afirma prof. Constantin Ciopraga şi academicianul Mihai Cimpoi într-un “dialog fiinţial” cu divinitatea. Bipolaritatea argumentărilor se structurează antitetic şi pe opinia unor eminescologi, aidoma lui Dumitru Gh. Constantinescu care în lucrarea Eminescu şi spiritualitatea creştină, apărută la Editura Axa Botoşani în 2001, conchidea: “Eminescu a fost şi rămâne cel mai religios dintre toţi poeţii şi scriitorii noştri. ”(p. 249 ) Chiar dacă această comunicare a ilustrat cu  cea mai mare fidelitate solicitările temei generale, şi celelalte intervenţii au provocat acelaşi viu interes din partea celor mai mulţi dintre participanţi. Ei au urmărit cu încordare expuneri ca: M. Eminescu:Interpretări şi răstălmăciri a lui Th Damian, Eminescu în viziunea lui Nichita Stănescu de M.N.Rusu, M.Eminescu şi Gr. Vieru de Tudor Spătaru, Politica europeană a anilor 1880 reflectată în opera publicistică a lui M. Eminescu, de Doru Tsaganea, Patriotismul lui Eminescu de Napoleon Săvescu sau Eminescu şi romantismul european de Valentina Ciaprazi, în care diversitatea spectrului tematic a fost agrementată cu amintiri personale, cu evocări ale unor personalităţi din contemporaneitate.  

    Partea artistică a programului, într-o manifestare  culturală patronată  de Excelenţa Sa Pietro Luciano Pavoni, Consulul General al României la New York, s-a compus dintr-un recital de lirică eminesciană şi un altul din creaţia membrilor Cenaclului literar deja menţionat, activ în marea metropolă americană din anul 1993.  Artişti newyorkezi precum Lia Lungu, ziaristă şi iubitoare a cântecului românesc, poeţi ca Valentina Ciaprazi, Alex Amalia Călin, Ion Burcin, Th. Damian, clarinetistul Constantin Apostol şi solista Emilia Alexandrescu au încântat asistenţa, aşa cum, de altfel, ea era obişnuită de mulţi ani. Surpriza artistică a evenimentului au rezervat-o musafirii din Republica Moldova. Astfel Cristian Aldea -Teodorovici, organizatorul Festivalului de muzică “Două inimi  gemene”, fiul martirilor Ion şi Doina Aldea Teodorovici, şi actorul Nicolae Jelescu, directorul Teatrului de poezie din Chişinău, au interpretat piese pe texte eminesciene şi au recitat versuri ale Luceafărului liricii noastre naţionale. Lacrimi de sfântă reculegere pentru destinul unui poet inegalat şi nu mai puţin pentru cel al neamului său urgisit. Nu au lipsit nici unele intervenţii spontane, ca realizarea unor înregistrări muzicale pe versurile poetei Valentina Ciaprazi, înregistrări prezentate ad-hoc de  dr. N. Săvescu, plin de însufleţire şi om de iniţiativă, ca de obicei.   Din expoziţia de carte românească recent apărută participanţii la eveniment au cules informaţii utile de documentare literară, aceasta fiind o altă tradiţie notabilă a evenimentului newyorkez. 

      În cea de-a treia zi, la Capela “Sf. Petru şi Pavel” din New York s-a oficiat o slujbă religioasă de pomenire a marelui poet şi publicist român. Dar nu numai atât. Din triumviratul personalităţilor pomenite cu acest prilej au mai făcut parte Mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeală, cărturar de vrednică amintire, şi poetul Grigore Vieru, la un an de la trecerea sa în lumea drepţilor. Invitat unic din România la acest eveniment complex, am fost rugată să prezint tema Motive creştine în opera lui Mihai Eminescu, dar am simţit nevoia să evoc şi pe Gr. Vieru, căruia în 30 noiembrie 2009 în cadrul Congresului Spiritualităţii Românilor de Pretutindeni, ajuns la a XIII-a ediţie, i s-a ridicat primul monument aşezat pe Aleea Scriitorilor din Alba Iulia în imediata vecinătate a statuii lui M. Eminescu. Erau prezenţi acolo români basarabeni şi alţi participanţi la congres, veniţi din 32 ţări, emoţionaţă să asiste la sfinţirea monumentului edificat de sculptorul Ion Adam. Împlinirea unui an de la stingerea poetului basarabean avea să stârnească iniţiative similare şi în alte oraşe din România şi din Republica Moldova. Se ştie că Gr. Vieru a avut un adevărat cult pentru M. Eminescu, între altele, evident în poezia-testament  Legământ, dedicată  în 1964 înaintaşului său de geniu. La rândul său, Mitropolitul Antonie Plămădeală, personalitate ecleziastică de  înaltă ţinută întelectuală, pusese în circulaţie o monografie necunoscută şi deci ignorată de istoria literară, anume cea a lui Elie Miron Cristea, care în 1895  o prezentase ca teză de doctorat la Universitatea din Budapesta.

     La slujba de Pomenire şi la Parastasul celor 3 mari conştiinţe naţionale colacul împletit în forma spicului de grâu şi voluminoasa colivă au fost oferite de Societatea “Dorul”. Aşa cum ţinea să menţioneze Cristian Pascu “e bine să nu omitem asemenea lucruri, care par unora simple detalii, deoarece noi, cei din America, facem aceste gesturi cu modestie, de cele mai multe ori pe propria cheltuială şi mai important decât atât, cu multă SMERENIE, (asta ca să folosesc şi un termen bisericesc).”

 La finalul evenimentului de la Biserica Sf. Petru şi Pavel din Astoria, pr. Th. Damian anunţa că în aceeaşi formaţie organizatorică se va sărbători şi “Unirea Principatelor Române” în 24 Ianuarie 2010, legându-se o Horă a Unirii, după ce expunerile de substanţă ale lui M.N.Rusu şi Doru Tzaganea vor fi evidenţiat semnificaţia unui atât de important eveniment istoric. Într-adevăr, la împlinirea a 151 de ani de la marele şi emblematicul Act al Unirii Moldovei cu Ţara Românescă la 1859, sub sceptrul domnitorului Alexandru Ioan Cuza (ca o curiozitate, în arhiva Societăţii Creştine “Dorul” se păstrează din 1904 o chitanţă originală de donaţie a membrilor săi, pentru realizarea statuii lui A.I. Cuza din Iaşi), de la Manifestarea de la Biserica Sf. Petru şi Pavel din Astoria NY nu a lipsit nici Comitetul de Doamne al Bisericii în frunte cu Anişoara Constantinescu (în costum naţional), diaconul cantor Cătălin Condurache, decanul de vârstă al Societăţii   sau  d-na Lucia Columb (într-un superb costum naţional cu cca. 2 kg. de argint masiv în broderia fustei), domnia sa împlinind frumoasa vârstă de 90 de ani. Şi lista poate continua cu alţi participanţi prestigioşi. A fost o nouă după amiază minunată în care s-a cântat, s-a dansat în horă şi s-au recitat poezii ale evenimentului şi s-a simţit româneşte.

      Am plecat din New York convinsă că în metropola americană vieţuiesc oameni de talent şi români de iniţiativă, iar rigoarea ştiinţifică a comunicărilor selectate pentru sesiunea simpozionului Eminescu, ajuns la cea de-a 17-a ediţie, precum şi emoţia trăirii patriotice, atât de intense la conaţionalii noşti din diaspora, dau manifestării newyorkeze, susţinute de invitaţi din America, România şi din Republica Moldova, o notă de unicitate între aniversările organizate spre cinstirea poeziei naţionale pe diferite meridiane ale lumii la început de an 2010. Oricum am judeca lucrurile, lipsa comunicării prin reţelele mass-media din ţară a unor asemenea evenimente organizate de românii diasporei este păgubitoare pentru noi toţi, indiferent pe ce parte a Oceanului suntem trăitori.

III. “SUNTEŢI UN ADEVĂRAT AMBASADOR AL LITERATURII ROMÂNE ÎN AMERICA

În statul american Michigan există o mare comunitate de români şi, ca de obicei, când ajung aici sunt rugată să vorbesc conaţionalilor noştri, iubitori de cultură, despre literatură, fie în sala de conferinţe a unei biblioteci publice, fie într-o social hall al bisericii,  dat fiind faptul că instituţia credinţei funcţionează în comunităţile românilor americani drept un liant între compatrioţii noştri,  un liant cu multiple valenţe, inclusiv în plan cultural. Şi nu sunt deloc puţini românii americani însetaţi de cultură naţională, de care se simt îndepărtaţi fără voia lor. De data aceasta am fost invitată la Troy, într-o largă şi elegantă sală socială, cu aproape 100 de participanţi români. Nu au lipsit din sală foşti elevi sau studenţi sibieni, trăitori pe îndepărtatele meleaguri americane şi chiar sosiţi din localităţile de graniţă ale Canadei. O surpriză dragă sufletului meu mi-au făcut-o prof. Maria Raica de la Detroit MI venind la conferinţă împreună  cu frumoasa ei copilă, sau prof. Maria şi fiica ei, Magdalena Munteanu, care activează pe funcţie de contabilă la Universitatea Michigan din An Arbor, căci la timpul cuvenit mi-au fost pe rând eleve la licee din Sibiu, asemenea lui Odolean Simion Petru, aflat în sala de conferinţă cu soţia sa.   Ca şi la alte evenimente similare, la conferiţa fixată pentru ziua de 24 ianuarie au fost prezenţi Episcopul Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române din America Irineu Duvlea, preotul făgărăşan Gh. Cârstea, ierodiaconul Sebastian sau Gh. Chindriş, preşedintele Societăţii “Avram Iancu”, care a subliniat semnificaţia actului politic al Unirii Principatelor Române din 1859. Conferinţa mea intitulată Mituri creştine în creaţia poetică şi în publicistica eminesciană, prezentată în power point, a evidenţiat cu referire la poezii precum Rugăciune, Colinde, colinde, Christ, Dumnezeu şi om, Învierea, Rugăciunea unui dac, Răsai asupra mea, etc, aspecte total interzise în şcolile româneşti din perioada comunismului, aspecte pe care chiar şi critica literară a acelei epoci le-au mistificat ca semnificaţie ori le-au nesocotit cu desăvârşire. După cuvântul lui George Alexe, dedicat românismului de tradiţie dacică, a urmat momentul de recitare poetică susţinut de Dorina Căluşeriu, iar profesoarele Doina Popa din Detroit şi Cristina Rahovean de la Association Canadienne Française de l’Ontario, Canada, au recenzat o carte recent apărută în ţară, volumul de proză Scorbură în cuib al lui Cornel Cotuţiu. Partea fierbinte a reuniunii a fost dezbaterea care a urmat, când am răspuns la întrebările  puse din sală privind  atitudinea instituţiei Uniunii Scriitorilor din România faţă de Mihai Eminescu, poetul naţional,  sau cum este el studiat acum în şcolile din ţară şi multe altele. Aşa cum ne-am prins de mâini spre a face tradiţionala Horă a Unirii, pe care am cântat-o acolo, departe de ţară, dar  cu un dor de cuvânt românesc ostoit pentru un moment, măcar, am simţit că devenisem o mare familie a românilor “uniţi în cuget şi în simţire”, iar aprecierea rostită  de organizatorul manifestării, ing. Călin Cutean, concluziv, anume că “sunt un adevărat ambasador al literaturii române în America” avea să prindă consistenţă abia după ce, purtând cu mine volumele oferite de Sorin Olariu ( Epigrame, mică antologie), de Octavian Maior ( Vecinătăţile săseşti în istoria oraşului Sighişoara), de Irineu Duvlea ( Cuvânt de suflet) sau cea venită de la Cornel Cotruţiu ( Scorbură în cuib),  am ajuns acasă, unde în aceeaşi seară şi nu numai am primit pe Internet felicitări de la unii participanţi:   

   * “Mă bucur foarte mult că am reuşit să venim la Conferinţa pe care aţi susţinut-o strălucit. Mi-ar fi părut rău să nu fiu acolo. Vă doresc drum bun înapoi acasă şi multă, multă sănătate şi putere de muncă, asfel încât să puteţi bucura cât mai multă lume cu splendidele prelegeri pe care le ţineţi.” Emilia Matei, Windsor, Canada

*“Mulţumim tare mult, a fost frumos, cu toate că pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, organizarea noastră mai lasă de dorit. Am fost de fiecare dată să vă ascult când ne-aţi vorbit despre nemuritorul nostru Eminescu şi de fiecare dată am învăţat ceva nou şi interesant. Vă mulţumesc încă o dată, vă doresc multă sănătate, dumneavoastră şi familiei, să vă dea Dumnezeu putere să mai veniţi şi să ne revedem cu bine.

                    Cu stimă şi deosebită consideraţie,  Pia Nanu, membră a Societăţii “Avram Iancu”, Detroit MI

 * Stimată şi dragă Doamnă Sîrghie,

             Vă mulţumesc încă o dată pentru bunăvoinţa şi dragostea d-voastră,

pentru felul în care ne-aţi oferit şi prezentat momentele de neuitat de ieri, de la Troy. Sunteţi o mare doamnă a românimii de pretutindeni, vă iubim şi vă stimăm,

vă dorim multă sănătate şi bucurii şi vă mai aşteptăm cu drag în mijlocul nostru.

              Dacă mai rămâneţi pe acest continent, poate vom mai avea ocazia altor

întâlniri. Aşteptăm veşti de la dumneavoastră cu multă bucurie.

                                           Cu respect şi mare drag, Prof. Doina Popa, Detroit MI

*“Ce mare bucurie că aţi reuşit să reveniţi şi să aduceţi atâta împlinire spirituală celor dornici de cultură.” Prof. Maria Raica, Detroit MI.

Chiar din Europa mi-a sosit un entuziast semn de simţire românească pentru Eminescu, din partea unor profesoare sibience stabilite în Austria, care au aflat din presă cele petrecute la Denver, la New York şi în cele din urmă  la Troy:

*”Minunat! Extraordinar! Cele mai frumoase gânduri şi cele mai calde felicitări pentru ceea ce aţi realizat şi pentru succesele Dumneavoastră, dragă şi stimată doamnă Anca!

Ne bucurăm şi noi alături de Dumneavoastră şi … îl iubim la fel de mult pe dragul, fără de seamănul nostru Eminescu!

Vă dorim în continuare numai şi numai bine, o şedere, în continuare foarte frumoasă în America, şi o întoarcere cu bine acasă!

Cu drag şi cu preţuire, ”                           Nuţi Cotu şi Mihaela, Austria

Nici newyorkezii de care nu de mult timp mă despărţisem nu s-au lăsat  mai prejos, dar din corespondenţa lor voi alege aporape aleatoriu, doar un exemplu:

*„Am citit articolul referitor la participările Dumneavoastră la manifestările din New York, Michigan şi Colorado. Mi-a plăcut felul în care le-aţi conceput şi realizat, la modul general. Felicitări! De  trei ori Bravo pentru prestaţia Dv. în America.

Imi amintesc cu multă plăcere de prima mea întâlnire cu Dv. la Harvard University din 2007 şi păstrez şi acum setul de fotografii în albumul Societăţii  “Dorul” de la Simpozionul ţinut la Divinity School, de la prestigioasa Universitate Americană, iar mai apoi şi de la celelalte prilejuri în care ne-am reântâlnit la Consulatul General din New York şi nu numai. 

Opinia mea este că de fiecare data v-aţi întrecut pe D-voastră înşivă în comunicări interesante şi cu multă substanţă, de un deosebit nivel academic, care vă fac multă cinste….”

Ing. Cristian Pascu, preşedintele Societăţii “Dorul”, New York.

  Nu ştiu dacă este dreaptă aprecierea organizatorului conferinţei de la Troy care definea drept  gest de diplomaţie culturală iniţiativa mea de a prezenta noutăţi într-un domeniu prea puţin cunoscut al cercetării literare în periplul meu prin 3 state din Lumea Nouă, dar comunicarea cu românii din comunităţile care m-au invitat să vorbesc la Denver, Colorado, la New York şi la Troy în statul Michigan a constituit pentru mine o experienţă nouă, convingându-mă cât de benefice le sunt conaţionalilor diasporei americane prezentările unor aspecte  importante ale artei naţionale. În noua epocă, cea a răspândirii noastre pe întregul Mapamond, nu găsesc nimic mai firesc decât dialogul permanent între românii de pe diferite meridiane ale lumii.

                            Conf. univ. Dr. Anca Sîrghie, Universitatea “Alma Mater” Sibiu

LA MOAI IN RAPA NUI (II)

Posted by Stefan Strajer On January - 27 - 2010

“Quae  pigeat  invenisse cave quae  siveris” – Publilius  Syrus
(Fereste-te sa cauti ceea ce ti-ar parea rau sa gasesti)

LA MOAI IN RAPA NUI (II)

Autor: Corneliu Florea
Ce bine ca se face lumina, poate îmi alunga hausul din cap stârnit de avalansele amintirilor personale si istorice. A trecut lunga noapte a ecuatorului, in care nici nu stiu daca am dormit, atât sunt de emotionat de aceasta calatorie. S-a facut o noua zi, s-a trezit si echipajul avionului, si-a adus aminte de noi, ne furajeaza în trecere dupa care ne spun sa ne punem centurile de siguranta ca, daca o sa fim cuminti, aterizam!! Intram pe o vale larga a Anzilor Cordilieni ce sunt înalti si atât. Ba nu, sunt goi, sterpi, par ca un gard înalt de uluci foarte vechi, cenusii, ferestruit cu vârfuri inegale acoperite cu fâsii de resturi de zapada. Nu sunt nimic altceva decât un gard natural între Chile si Argentina. E primava în Chile si jos în vale e verde, o frumoasa cuvertura brodata agricol si horticol. Apare si un colt din Santiago de Chile, un conglomerat urban de sase milioane de locuitori, aprope sau nu prea departe, jumatate din populatia întregii tari.
Aterizam dupa aproape douasprezece ore de zbor continuu. Extraordinar cât s-a dezvoltat tehnologa aviatiei într-un secol. Numai un secol de la aripile de libelula ale lui Vuia si Vlaicu la aripile avioanelor de astazi ce duc sute de tone prin stratosfera!! Ce mari sunt minunile oamenilor de stiinta pe lânga cele ale sfintilor din calendare, poate inventatori sunt niste sfinti, mai stii!! Mai opreste-te calator efemer, treci în rând si plateste levy de 132 de dolari americani, un fel de taxa de intrare în Chile, numai pentru nordamericanii anglofoni! Statut special, ce dragut! Treci apoi la al doilea rând, la politia de frontiera sa te întrebe de ce am venit si cât stai. Au dreptul, e tara lor, ei sunt stapânii, ei fac regulele. Pac, înca o stampila în pasaport si trec la al treilea rând, pe româneste coada, cea a vamesilor, coada serioasa si asta cu câini detectori de alimente, droguri si mai stiu eu ce, unde toate bagajele sunt trecute printr-o uriasa masina de scanare sa vada tot, sa stie cu ce intram în tara lor. OKey! Mi-a placut asta cu scanarea bagajelor la iesire, nu am mai întâlnit-o pe alte aeroporturi.
De la început îmi place atmosfera aeroportului chilian, curat, încapator, nu cu risipa de spatiu ca cel toronton. Îmi plac oamenii, comportamentul lor latin, tinuta lor vestimentara îngrijita, calcata. În locul tenisilor de tot felu – sneakers – au aparut pantofii lustruiti, iar în locul bluejeans ieftini, uzati, zdrenturosi au aparut pantalonii calcati la dunga. Femeile, ehi femeile, stiu sa mearga frumos pe toace de-ti fura privirea, au corp si tinuta tonica, atragator cordonata, îmbracate ordonat. Senini si deschisi, te privesc cu lumina din fiinta lor, omeneasca, nu cea de serviciu a nord americanilor. Foarte putina obezitate. Din cele cinci ore pâna la al treilea zbor s-au si dus trei, tot plimindu-ma si privind, parca as fi intr-un imens muzeu. Aeroporturile internationale într-un anumit fel sunt muzee ale prezentului, ale momentului în care treci prin ele, daca le privesti cu luare aminte. Spun multe despre societatea în care te afli. Traiesc aceiasi stare de surescitare cu mare consum bioenergetic pe care nu pot sa-l stapânesc de peste 24 de ore. Nu simt oboseala, dar sunt constient ca se acumuleaza treptat. Ma asez la o masa, nu-mi trebuie mai mult decât un expresso si ma refugiez în lectura despre Polinezia, despre Rapa Nui. Ma concentrez cu greu, ma deconcentrez usor, e atâta animatie în jur, e atâta murmur latin placut si meru acelasi refren cu por favor si muchas gracias! Timpul ma cheama spre noua înbarcare, în cea de-a treia corabie zburatoare, e tot un Boeing 767 –300! Oare nu-i un avion prea mare pentru o insula atât de mica? Nu stiu, deocamdata începe sa se umple, privind îmbarcarea pentru o insula atât de mica, mintea îmi ia razna într-o fabulatie: Insula e intradevar foarte mica si pierduta în imensitatea pacifica, încît pilotii nu o vad, nu o gasesc întotdeauna, se tot învârt încoace si încolo pâna ce li se termina benzina si cad în ocean. Plosc! Mai departe, se pare ca rechinii si-au facut un reflex, se uita tot timpul spre cer si când vad un avion se i-au dupa el si nu se lasa si câteodata nu dau gres…
În fata mea s-a oprit o doamna între doua vârste, cele de la urma, care zâmbind, cum alt fel, îmi arata ca are locul de la geam. Îi zâmbesc, ma ridic, o ajut sa-si puna bagajul deasupra si ea zice Muchas gracias, caballero! Sa cad pe jos de caballero ce sunt si îngân un my pleajure! O, you speek english, are you a englishmen? No, I am romanian! Romanian!?! Îmi trage o masuratoare pe verticala si adauga deschis: what a pleasure!!  Am avut o companie de zbor deosebit de placuta, interesanta si instructiva cu aceasta doamna între doua vârste, cele de la urma, pe care le-a decorat cu ruj si fard discret, cercei, lantisor si inele, cu îmbracaminte aleasa Dar, astea tin de aspectul exterior, când vorbea, si a vorbit tot timpul, se impunea si predomina toate subiectele atinse. Tot cunostea, era o enciclopedie rujata si bineînteles vroia sa stie mai mult, orice, drept pentru care mi-a pus vreo doua – trei sute de întrebari si la orice raspuns primit avea un lung comentariu pe care-l termina cu una sau mai multe întrebari. Ma amuza, parca eram descusut de umbra altora. Cel mai mult se învârtea în sfera politico-sociala, ajungând sa-mi spuna ca e socialista. În Argentina, ea venea de la Boenos Aires si mergea în Tahiti, toti lucratorii sunt de stânga, comunisti, intelectualii cu discernamînt social sunt socialisti, cei bogati sunt bolnavi sau radicali, iar armata nu stie altceva decât sa urzeasca hunte. Partidul comunist din Argentina e foarte vechi, din primul razboi mondial, are multi si adevarati comunisti. Si dintr-odata trece la: voi românii nu ati avut comunisti adevarati, la voi comunismul l-a adus rusii ca dominatie si tiranie! Comunismul argentinian înseamna cu totul si cu totul altceva. Viseaza frumos; egalitate în drepturi si bunastare sociala, libertate cu respectarea îndatorarilor sociale, randament si justitie. Rusii nu au avut comunism adevarat, iar pe voi v-au nenorocit din nou!! Mi-a vorbit cu amanunte despre ocupatia României de catre rusi si de tradarea americanilor, pentru ca americanii tradeaza întotdeauna în afacerile politice de dominare, la fel ca englezii si rusii! Nu am avut ce comenta, avea dreptate, o ascultam si zâmbeam aprobativ, eu am trait patruzeci de ani ceea ce îmi explica ea mie. Totusi, Senora nu a fost multumita de atitudinea mea fata de comentariul ei. Sa ma convinga a adugat ca ea a citit ce au scris legionarii români din Buenos Aires despre comunismul din Romania, fiind prietena buna cu un profesor universitar, psiholog, fost mare legionar. Nu m-am aratat uimit, banuiam cine-i prietenul, asa ca m-a întrebat direct, perforându-mi retina cu privirea ei sfredelitoare, ce parere am despre legionari. Simplu, i-am raspuns ca respect mult generatia lor sacrificata, ca la vremea aceia au format cea mai valoroasa miscare nationala româneasca si ar fi putut face mai mult daca, ar fi fost mai putin religiosi si mai mult realisti. Acum e prea târziu, pentru ei, pentru România care de atunci nu a mai avut o generatie atât de devotata si nici nu va mai avea. Se vede ca astepta altceva de la mine dupa efortul ei, nu sa ma leg de conduita lor crestina. Imediat ma întreaba eu ce religie am. Ce-a primita de la parinti; sunt crestin ortodox. S-a linistit, intrase în panica. A continuat cu interogatoriul ca la politia politica, întrebându-ma de care parte sunt, din ce partid fac parte. Niciodata nu am facut parte din vreun partid, încerc sa fiu un om liber, fara idoli, stapâni si partide! M-a încoltit, spunându-mi în fata ca asta-i mai mult decât o naivitate. Taios a spus-o, încât sunt sigur ca în minte avea ideea de tâmpenie. I-am raspuns ca stiu, îi dau dreptate si asta a dezarmat-o pentru o clipa. Numai o clipa, pentru ca imediat a tocat si spulberat fantezia omului liber în actuala societate umana, direct, drastic, argumentat, ajungând pâna la ideea ca cei ce nu se implica în starea si miscarea societatii, desi o cunosc, sunt perfizi, sunt dezertori generatiei lor ce se implica în îndreptari, ameliorari, schimbari pozitive. Exceptional, iata-ma vazut, chiar acuzat, ca dezertor perfid al generatiei mele si ce sa zic: ca întreaga mea generatie româna dezertat! Din întreg întotdeauna lipsesc exceptiile, care nu pot contabalansa starea sociala. Nu, sunt convins ca cunoaste axioma, dar tocmai pentru asta o întreb daca ea s-a implicat în îndreptari, ameliorari si schimbari sociale. Ma priveste patrunzator, superior si afirma cu mândrie! Felicitari si unde ai ajuns cu îndreptarile, ameliorarile si schimbarile? De data asta, privirea si fizionomia fetei sale se schimba în una trista, a dezamagirilor. Îmi pare rau, cred ca am mers prea departe, am atins un punct sensibil. Pentru prima data îsi ia privirea de la mine si se uita pe geamul pe care intra tiptil o noapte. O noapte în noaptea trecutului…
Schimb discutia, întreb daca a mai fost în Tahiti. Se întremeaza, ea s-a nascut în Otahiti, asa pronunta ea Tahiti, s-a maritat cu un argentinian si au trait la Buenos Aieres, acum s-au retras in Otahiti, in Argentina au ramas doar copiii. Din poseta scoate si-mi arata un mic album de familie si, asa discutia continua pe alt fagas, lasând în urma istoria si starea politica a lumii…
Pe neasteptate, suntem anuntati sa ne punem centurile de siguranta, începe coborârea în vederea aterizarii în RAPA NUI. Ajung! Când au si trecut 3700 de kilometri de Ocean Pacific?! Au trecut odata cu vorbele noastre, cu ideile noastre; bune sau gresite, potrivite pentru unii, nepotrivite pentru altii, dar ce bine te poti simti în compania unei persoane luminate si predispusa discutiilor libere, comentariilor deschise. Mi-a creat o buna dispozitie, amuzant, nu credeam ca în aceasta calatorie, cineva, cu totul necunoscut, sa-mi vorbeasca cu atâta patos de legionarii români. Senora îsi deschide poseta si se cauta în oglinda ei. Totul se apropie de un anumit sfârsit, eu ma întorc la sfârsitul fabulatiei mele: Cica, polinezienii rapanui vad mai bine si mai departe decât noi, continentalii, vad pâna în miezul universului de unde marea forta – mana – le transmite daca de insula lor se apropie un avion cu oameni pasnici, prietenosi sau nu. Daca sunt calatori pasnici, atunci ei fac un foc mare sa vada pilotii insula, sa aterizeze lânga foc unde vor fi asteptati cu bunavointa. Daca nu-s de treaba, nu fac focul spre bucuria rechinilor! Vad focul!! Aterizam cu bine. Ne luam ramas bun, ca doi prieteni vechi, vechi prin anii care-i avem amândoi, ce traim în acelasi timp în societati diferite, în care suntem prelucrati si fasonati mai mult cum vrea ea, societatea, decât am vrea noi sa o amelioram, sa o îndreptam! Îi doresc drum bun în continuare. Dupa escala de aici, Boeingul se va ridica din nou pe aripile lui înca sase ore pâna în Tahiti, la Papeete, cel mai mare oras din Polinezia Franceza si unul dintre cele mai frumoase din lume cum îl prezinta senora, unde, când va ajunge va fii o frumoasa dimineata otahitiana.
Cobor într-o lume ce pâna acum mi-a fost foarte îndeparta, unica pe acest pamânt, misterioasa, în RAPA NUI. Am venit aici si pentru Ica, sunt cu ea în suflet. Sunt la capatul unei calatorii continue de 31 de ore, dintre care 21 în aer si zece în aeroporturi. Nu simt oboseala, fiindca o ciudata bucurie a necunoscutului dorit ma stapâneste, îmi da energie. Aeroportul e mic, cochet, animat si primitor fata de cei veniti de departe, de pe alte continente, la aceasta ora târzie. Toti sunt asteptati si întâmpinati cu ospitalitate si o ghirlanda de flori naturale pentru a o pune în jurul gâtului celui sosit. Eu fac parte dintr-un tur organizat de agentia turistica ‘’Gateways International’’. Il vad pe cel ce tine cartonasul în mâna cu numele agentiei. Facem cunostinta, imi adreseaza cuvintele de bun venit, mai asteptam sa vina si ceilalti, facem cunostinta si plecam la hotel. E noapte, hotelul nu e departe, e la marginea oceanului pe o faleza înalta. La receptie suntem primiti cu zâmbet polinezian – da, e foarte diferit si placut – totul e stiut si aranjat. Mi se înmâneaza un plic adresat personal cu ‘’Iorana, welcome to Rapa Nui‘’ din partea agentiei turistice cu tot programul sederii mele pe insula. Iorana este salutul folosit de polinezienii rapanui si tot asa se numeste si hotelul, care e însirat sub forma unui imens motel pe faleza, între o curte cu flora polineziana exotica si abundenta si un gazon verde spre ocean din care se aud greieri cântând. Greieri!! Greieri în Rapa Nui?!? Cum au ajuns aici? Cine i-a adus de la mii de kilometri? Când? Greieri ca acasa în România sau ca cei din gradina noastra din preria canadiana.
E miezul noptii, am deschis usa de la terasa sa aud greierii din gazon si câte un câine din departare. Deodata aud Boeing-ul ce si-a luat zborul spre Tahiti de pe aceasta foarte veche picatura de lava, ce masoara doar sasesprezece kilometri lungime pe zece kilometri latime, dar ce istorie si ce arta s-a dezvoltat pe ea, am citit ca este fara asemanare în lume, de mâine am sa o traiesc!
Telefonul suna desteptarea si aud valurile oceanului, ies pe terasa si le vad. Polinezienii de demult stiau sa le citeasca, descifrau semnele de pe valuri precum amerindienii urmele si semnele de pe ierburile preriei. Nu glumesc, a fost o mare percepere, o eruditie de milenii, stiintele au întrecut-o, într-o zi si stiintele de astazi vor fi întrecute. Lasa dom’le meditatia matinala, intra în program, îndata va începe turul cel mare al insulei minune.
Dejunul e dejun, ca în Europa si America Latina, nu brekfast with doughnut and coffee precum cel nord american, în care gogoasa e un aluat cu tot felul de gusturi si arome artificiale iar ceea ce numesc ei cafea e un fel de apa amaruie de culoarea cafelei. Ce sa aleg dintre sunci si salamuri, dintre brânzeturile etalate, omleta si cârnaciori, plus unt, majunuri, patiserie, sucuri diferite, apa pentru tot felul de ceaiuri si în sfârsit cafea cu aroma si gust de cafea buna. Si tot privind nehotarât, ramân flamând precum magarul între doua clai de fân, nehotarât din care sa înceapa. Sa-mi fie de bine, e ora noua, trebuie sa plec. Soseste un microbus din care nu coboara un tânar cu fata deschisa si având trasaturile polinezienilor pe care i-am vazut în Hawaii, ghidul. Facem cunostinta, apoi cu ceilalti calatori veniti din departari sa admiram moaii insulei, numita si buricul lumii de locuitorii ei. Daca ei zic, o fi, desi multi locuitori din alte parti ale lumii îl pretind la ei in tara. Eu, românul, cred ca este Muntele Retezat, doar se vede, domnule, cu ochiu liber unde o fost taiat, zâc hateganii.
Acum vad insula ziua, e verde polinezian cu multa vegetatie. Întâi, trecem prin Hanga Roa singura localitate de pe toata insula, capitala, aproximativ patru mii de locuitori. E cu totul altfel decât cu ce suntem obisnuiti in Nord America sau aievea. Strazile bine pavate aglomerate cu tot felul de masini, au trotuare largi pe care trec polinezienii autentici cu fete placute, calme amestecati printre calatori, vizitatori de tot felul si câini de toate corciturile. Free and friendly dogs spune ghidul, adaugând ca ei merg numai pe trotuare si nu deranjeaza pietonii fiindca ziua au un comportament civilizat, ca oamenii. Bine de stiut ca ziua au comportament uman iar noaptea unul canin. Trotuarle sunt strajuite de case cu un singur nivel, modest întretinute, înconjurate de vegetatie luxurianta crescuta în voia Naturii, flori exotice de tot felul, agatate în glastre sau prin gradinite de flori lasate tot în grija Mamei Natura. Iesim afara din Hanga Roa si peisajul se schimba, e ondulat din vremea formarii insulei din lava erupta de trei vulcani în urma cu vreo trei milioane de ani, dupa aprecierea specialistilor. Toata Polinezia este formata din insule vulcanice vechi si trebuie sa fi fost un spectacol atragator pentu cei din univers privind aceste focuri de artificii naturale, prin care terra le dadea semnale luminoase ca zamisleste o lume unica în mijlocul albastrului Pacific. Spectacol grandios care a durat milioane de ani, ba si acum din când. Vegetatia insulei e mult redusa, aspect pastoral cu pâlcuri de pomi. Drumul este paralel, aproape paralel, cu tarmurile insulei si asfaltul s-a terminat, nu e rau, dar parca altfel ar trebui sa fie la un asemenea trafic turistic international, mai ales ca insula este si sub patronajul UNESCO, fara sa-l mai mentionam si pe cel chilian.
Atragator este sa asculti istoria lumii sub forma de poveste. Povestesc si eu din cele citite, imaginându-mi cadru de atunci: … a fost odata, de mult de tot, un strop de insula într-un ocean de valuri fara de sfârsit. Dupa ce ca a fost atât de mica, într-o zi s-a zguduit napraznic si s-a rupt din ea o mare parte, care s-a scufundat, nimeni nu stie cât de adânc. Astfel insula a ramas si mai mica pentru locuitorii ei, a caror stramosi venisera de pe o alta insula, dar nici unul nu mai stia de unde. Cei ramasi, strâmtorati de griji si temeri, au hotarât ca trebuie sa caute insula de unde au venit stramosii lor, sa vada daca se pot întoarce din nou acolo. Ariki Hotu Matu’A (regele) împreuna cu Tangata Honui (batrânii întelepti) au ales sapte barbati, cei mai puternici si hotarâti, sa plece cu un catamaran, sa caute insula stramosilor. Si au plecat. S-a facut luna plina de cinci ori si catamaranul înca nu s-a întors. Cei ce îi asteptau cu rabdare si încredere în Make – Make (creatorul lumii si al Polineziei) îsi ziceau doar ca, de tare departe trebuie sa fii venit stramosii lor daca de atâtea ori a fost luna plina si înca nu s-au întors. Abia când s-a facut a sasea oara luna plina s-au întors cei sapte cautatori ai insulei stramosilor lor. Erau obositi si necajiti. ‘’Am fost pâna la Te Pito o Te Henua (adica buricul lumii) dar nu i-am gasit pe stramosii nostri‘’ a zi Matato’a (conducatorul catamaranului). ‘’Pâna la buricul lumii, asta trebuie sa fie tare departe! Cum e acolo’’ au întrebat mai multi. ‘’E tare frumos, plin de paduri si pasari, dar nu sunt oameni’’. Atunci, Ariki Hotu Matu’A a hotarât ca o parte din ei se vor stramuta acolo, pe buricul lumii. ‘’Vom face doua catamarane mari, mai mari ca niciodata si ne vom pregati de drum lung, ce va tine pâna ce luna va fi de trei ori plina’’ Se pare ca asa a fost cu adevarat. Din mica insula vulcanica, numita Rapa Iti, care a suferit un mare cutremur, prabusindu-se o parte din ea pe fundul oceanului, au plecat, dupa explorarile celor sapte, doua catamarane conduse de Ariki Hotu Matu’A spre Te pito o te Henua, adica buricul lumii, în primele secole ale primului mileniu, dupa cum socotesc europenii timpul. Azi se stie ca, între Rapa Iti (Iti înseamna mic) si insula Te pito o te Henua sau mult mai cunoscuta sub numele de Rapa Nui (Nui înseamna mare) sunt vreo 4000 de kilometri, iar polinezienilor de atunci, aproximativ cincisprezece secole în urma, le-au trebuit luni de zile sa-i faca pe valurile oceanului în catamarane fara busole, doar dupa astrii, pasari si valuri. Si cu ochii deschisi, îmi imaginez cum a fost acea calatorie de zile si nopti nesfârsite, când leganati pe orizonturile fara orizont ale oceanului, când izbiti de valuri si vânturi naprasnice, îngramaditi claie peste gramada cu totii, uzi sau arsi de soare cu resurse de supravietuire minime, traind mai mult din milostenia oceanului. Atunci, de undeva, din pretutindenea universului au fost ajutati cu totii de acea forta supranaturala, numita mana, sa poata rezista, sa învinga oceanul si sa ajunga cu bine pe buricul lumii! Ghidul nostru vorbeste întruna de mana, o forta extraordinara de vointa si putere, prin care stramosii lor îndepartati au putut sa ajunga cu bine pe insula. În memoria lor au cioplit si ridicat moaii, în cinstea îndepartatilor predecesori si totodata ca multumire misteriosului univers ca ia înzestrat cu mana! Peste tot în Polinezia se vorbeste despre mana si prima data am auzit despre ea în Hawaii, unde un polinezian hawaian ne-a vorbit de aceasta forta sacra din univers pe care au avut-o predecesorii lor sa ajunga în acest arhipelag plutind mii de kilometri pe catamarane, învingând multe zile stihiile oceanului. Nu este numai o forta fizica ci si acea putere spirituala ce da tarie corpului sa nu se lase înfrânt în fata marilor greutati, dificultati, privatiuni. Mana este acea misterioasa fota din univers ce îmbogateste sufletul polinezienilor dându-le autoritate si încredere de conducatori, de învingatori. Aceasta mana o au si pasarile ce zboara neîntrerupt zile si nopti deasura oceanului în migrarile lor si unele animale ce înving primejdii de nebanuit. Plante si semintele au mana plutind neîntrerupt pâna ajung pe insule îndepartate unde se înfiripeaza. Prin mana s-au creat moaii.
Am ajuns în capatul nord estic al insulei, la RANO RARAKU, panta unui vulcan de sub craterul lui stâncos, unde a fost marea cariera de tuf vulcanic din care s-au sculptat moaii. Aici se afla cel mai vechi si mare atelier de sculptura al lumii în aer liber, unde vreme de câteva secole, s-au cioplit si finisat aproape o mie de moaii (inventariati 887) si au fost apoi transportati în toata insula, majoritatea în apropierea tarmurilor si înaltati pe niste platforme sacre numite aku. Specialistii, antropologi si arheologi, înca dezbat metodele de transport si înaltare, având în vedere ca unii din moai au zeci de tone iar polinezienii rapanui nu aveau animale de tractiune, necunoscuta fiindu-le si roata. În acesta cariera de tuf vulcanic s-a deschis un imens atelier de sculptura unde fiecare clan îsi avea un spatiu a lui, în care lucrau de obicei cinci, sase oameni timp de un an sa ciopleasca si sa finiseze un moai, sub conducerea unui maori – sculptorul maestru. Cioplitul era foarte anevoios fiindca se facea cu dalti si ciocane de piatra, din bazalt, iar slefuitul se facea cu piatra ponce. Cu toata aceasta tehnica rudimentara, care a ramas aceiasi de-a lungul secolelor, se observa o evolutie artistica continua, pâna într-un moment istoric când totul a fost abandonat dintr-odata. Din nefericire tuful vulcanic este de fapt o cenusa vulcanica suprapresata, deci o roca fragila în fata timpului, ceea ce a dus si duce la degradarea neintrerupta a moailor, în special a fetelor, a capului. Si înca nu este un program adecvat de restaurare si conservare spre rusinea forurilor internationale care pretind ca le patroneaza! Pe pantele de la Rano Raraku se afla un complex istoric de arta unic în lume, format din cariera de tuf vulcanic si urmele certe ale un vast atelier de sculptura, împreuna cu cel mai mare muzeu de statui monolitice din lume, în aer liber. În acest chip l-am vazut eu si îl retin, comparând cu tot ce am vazut prin lume pâna acum. Sunt 397 de moaii în total numai în acest loc. Cândva, cu secole în urma majoritatea erau în pozitie verticala, acum sunt culcati pe spate ori pe o dunga, altii sunt îngropati pâna la umeri ori pâna-n gât. Chiar si în aceste pozitii, plimbându-te pe aleile dintre ei esti cuprins de o înfrigurare emotionala puternica, având impresia ca te afli într-o alta lume, nu pentru faptul ca e din piatra ci pentru ca fetele lor exprima atât de mult mister, parca toate necunoscutele universului sunt pe fata lor. Toate tainele artei sunt împietrite în ei.
Si în contrast cu acest fara de asemanare spatiu valoros al civilizatiei umane, vizitat de calatori veniti din toata pretutindenea lumii, te izbesc conditia drumului neasfaltat si rau, a facilitatilor de la parcarea intrarii. Desigur nu pentru ele venim aici, ele fiind doar necesare, dar frapeaza neplacut, da nastere la comentarii critice, mai ales când ti se spune ca insula este în patrimoniul UNESCO, sub egida ONU si teritoriu special al republicii chiliene, acum în secolul XXI-lea. Este înca un exemplu ca de la înaltele lor tribune se raspândesc doar vorbe goale. Mai bine era daca insula era sub patronajul scandinavilor sau germanilor. Am dreptul la opinie personala, nu? E legitimat de ONU!
Plecam mai departe, spre AHU TONGARIKI unde pe la marginea oceanului se afla cea mai mare si impresionanta galerie de moai, de marimi si expresii diferite, fixati vertical pe o platforma sacra. Trebuie sa folosim toate superlativele când vedem, admiram si vorbim despre aceasta grandoare de arta rapanui fara asemanare pe insula, în lume. Trebuie de asemenea sa mentionam înca un fapt, ce mareste si mai mult valoarea acestei expozitii de moai ce extaziaza pe toti privitorii si anume ca, din aproape toata mia de moai doar cincizeci sunt asezati verticali pe rampe sacre, iar aici, laolalta, sunt cincisprezece dintre ei! Toti moaii au fost doborâti în timpul razboiului dintre clanuri, a carui motive nu se cunosc precis, multe ipoteze si teorii, dar aprope cu certitudine descoperitorii europeni au fost cauza discordiei si a nenorocirilor lor. Apoi, moaii au fost din nou restaurati, cu truda si migala de specialisti, arheologi si antropologi, la mijlocul secolului XX, ca nu mult dupa restaurare, aceasta parte a insulei sa fie izbita de un puternic val mareic devastator, tsunami, ce a doborât toti moaii, precum o bila mare si grea de popice a venit cu forta si i-a doborât. Reconstructia pe care o admiram azi a fost facuta de catre Universitatea din Chile, în trei ani. Privesc în parte fiecare moai, asa ne-a sfatuit ghidul dupa ce ne-a dat informatiile preliminare, si observ ca aceste statui monolitice fara picioare, asemanatoare unor popice uriase, au capul o treime din toata înaltimea statui cu o fata ce exprima mândrie si mister. Sprâncene puternice desupra unor ochi ce privesc parca peste toate orizonturile, poate pâna în Rapa Iti, poate pâna în univers, fiindca universul nu-i numai deasupra capului nostru ci imprejurul nostru, ne-a explicat filosofic ghidul nostru, de fata cu moaii, dreptu-i! Nasul median si puternic cu nari mari si largi deschise, deasupra unor buze subtiri si botoase, ciudat, parca exprima orgoliu în fata timpurilor rele ce vor veni sa-i macine, sa ne macine. Câtiva dintre ei deja au trasaturile fetei estompate de timp si licheni inferiori ce s-au întins ca niste eczeme, de mari entemperii si de rasturnari repetate. Trei dintre ei mi s-au parut bine conservati, par niste nobili din univers cu lobii urechilor prelungiti pâna la gât iar unul are pe cap un pukao din zgura rosie vulcanica. Nimeni nu e sigur ce reprezinta acest pukao fiindca rapanuii nu purtau palarii, dar putau parul strâns în coc înalt si decorat cu pene, iar la ceremonii îl îmbogateau cu mai multe flori, frunze, ierburi. Poate fi o decoratie adaugata din cine stie ce ratiuni moailor pe care-i îi venerau. Misterios, doar sunt pe o insula plina de mistere, istorii de necrezut si multe suferinte…(Va urma)

DE LA SUPLEANT LA DISIDENT

Posted by Stefan Strajer On January - 27 - 2010

PAMFLET

“…rescriu SUPLEANTUL în engleză, probabil sub titlul The Disident, sau THE  LAST  DISIDENT.”  Petru Popescu, din interviul cu Marius Tucă publicat în Jurnalul Naţional  din 20 noiembrie 2009.

 DE LA SUPLEANT LA DISIDENT

 Autor: Corneliu Florea

Scriu acest pamflet la sugestia unui conaţional pe care-l preţuiesc. Îl scriu ca pe un divertisment sarcastic pentru toţi admiratorii romancierului orăşenesc Petru Popescu, din trecut şi mai ales de astăzi. Îl scriu direct pentru Alex Ştefanescu, Marius Tucă şi alte elite publice de acelaşi calibru. Interviul l-am primit prin Internet, târziu dar nu prea târziu, cu o mică rectificare the last among disidents …

Nu ştiu cine, nici de ce, a intitulat interviul „Petru Popescu: M-am despărţit de Zoia pentru ca mi-era frică de Ceauşescu”, ceea ce de la început îl pune pe Petru Popescu în postură foarte proastă, de poltron, cum ar spune Caragiale, de fricos, odată şi jumătate, pentru că fricoşii nu pot fi disidenţi, nici chiar după Bulă. Apoi, să nu ne apucăm să comentăm şi valoarea sentimentelor faţa de Zoia  ale lui Petru Popescu, dacă a luat-o la sănătoasa, hăt peste ocean, de frica lui tata-socru. Sau acum, după atâtea decenii şi fără Zoia de faţă, Petru Popescu vrea să rescrie relaţia lor în sens invers: nu de supleant ci de disident!

In recenta scriere Supleantul, acţiunea începe pe vremea când autorul, Petru Popescu era supleant al CC-ului UTC şi s-a dus în Berlinul de Est pentru a  aduce de acolo o valijoară de prezervative şi să asculte formaţiunea de rock Led Zeppelin. Probabil, noua variantă de disident pentru americani, va începe cum din strainatate a adus o valijoară de documente anticeauşiste şi planul secret de acţiune al disidenţilor.

Marius Tucă  începe interviul, în stilul lui cunoscut, cu o întrebare de galanterie ieftină şi stupidă în ce limbă visează Petru Popescu, la care răspunsul e pe măsura întrebării: e bilingv în vise!! Trecem la una mai uşoară, despre venitul în România. Şi Petru Popescu (în continuare PP) dă o mică notă explicativă din care reiese că a dispărut o mică placă de bronz, o formă ovală de la mormintele familiei sale şi o să vin în România mai des, o să am ocazia să le rezolv. Punct, dar nu am înţeles ce are să rezolve în Cimitirul Sf. Vineri, unde cu respect faţa de sentimentele sale, de sentimentele noastre faţă de cei dragi, nu se mai poate rezolva nimic, indiferent cât de des venim în România, indiferent în ce limbă visăm.  

Caracaleanul Marius Tucă este iscoditor din calea afară şi după ce a aflat în ce limbă visează PP, acum vrea sa afle şi în ce limbă gândeşte. Răspunsul vine pe banda rulantă a interviurilor care nu spun decât vorbe e bilingv! Formidabil, în gândire la fel ca-n vise, aşa-s marii scriitori. Şi nu numai atât, PP face diferenţierea între nuanţele interesante pe care le are limba română faţă de altele, dându-ne  exemplul clasic, mereu folosit, al cuvântului dor fără echivalent în alte limbi şi mai departe ne vorbeşte despre un anumit simţ al sexualitaţii, foarte bucureştean pe care îl va folosi in versiunea engleză intitulată The Last Disident! Zăpăcitor! Va fi vorba de ultimul disident al sexualităţi bucureştene sau va fi ultimul disident, înscris, pe lista fără de sfârşit de douăzeci de ani de când Ceauşeştii au fost executaţi în stil KGB. În altă ordine de idei, ştiam că bucureştenii au tot felul de simţuri suplimentare faţă de noi, provincialii, dar până acum nu am citit că au şi un simţ al sexualităţi, foarte bucureştean! Şi Marius Tucă nu insistă cu întrebările pe această pistă, să mai aflăm şi noi câte ceva de la PP, doar e a senior-citizen (are peste 65 de ani) şi pare plin de acest simţ foarte bucureştean (The megasex, nu?!). Din Supleantul nu am aflat decât banalităţi de bloc bucureştean, dintre care la un moment dat, un personaj spune: Mă fac curvă. Se caută cadre noi, se elimină şi aici înapoierea României. Nu-i greu, tot ce trebuie să-nveţi e să sugi şi să oftezi  (pag.113 ). Acesta-i simţul bucureştean, asta-i practica simţului!?! Exagerez, PP poate fi şi grav în Supleantul (care pe americăneşte va fi tradus The Last Disident) citiţi: românca e o femeie nepregătită pentru sex ori pentru romanţă (pag.109) şi înşiră nişte motive ce în sute de ani au fost aproximativ la fel pentru femeile lumii, ma rog, poate cu excepţia neamului soţiei sale, Iris Friedman. Penibil, erotoman acest ultim venit printre sutele de mii de disidenţi bucureşteni, care in Întoarcerea scrie: hormonii colcăiau în mine (pag.126 ), normal la vîrsta aceea, dar de obicei nu se pun pe hîrtie! Două pagini mai încolo, descoperim că îl colcăiau şi grosolăniile insultătoare la adresa României: mi-am văzut ţara de baştină  într-un mod destul de original: ca pe o emulsie de patru lichide, care erau eroismul, trădarea, moartea şi sexul. Sexul le ţinea laolaltă pe toate. Bravo disident, şi America din ce lichide e formată?!

Mai departe dăm peste ce toată bucureştenimea ştie şi spune, cum că Marius Tucă nu citeşte nimic, el doar vorbeşte şi se tutuieşte cu PP, să vadă telespectatorul cât e el de mare, vorbind ca americani cu you, nu ca la Caracal cu ‘mneavostră sau cu mata. Păi din cauza folosirii pronumelor de politeţe am avut probleme cu intratul  în NATO şi UE, ştie orice talkative de talk-show din televiziunea bucureşteana. Întrebarea cu tu s-a legat de ce efort literar a făcut PP să scrie Supleantul în româneşte după 30 de ani. La care PP răspunde nu mă  îndoiam că aş putea scrie un text de proză substanţială, lung. Nu ai înţeles întrebarea, draga disident, el, Tucă-Tucă, nu te-a întrebat de substanţă, pe care eu cititorul nu am găsit-o, nici de dimensiuni, ci de efort. Simplu, cum zicea tatăl Dvs. După care, Marius Tucă se repede cu eu am crezut foarte tare – nu moale, ci tare ca piatra –  că poţi să scrii văzându-te cât de pasionat eşti de limbaj şi de limba română. Extraordinar, chiar aşa nea-Tucă, cine a mai văzut vreodată  un Popescu pasionat de limbajul român!! Şi PP, ca o primadonă de music hall, îi mulţumeşte de compliment  şi înfoindu-se  îi povesteşte o conversaţie comică de la Cluj. Clujenii-s comici, mai ales universitarul în ziaristică Ilie Rad, care săracul de el, s-a dat şi peste cap sa-i facă o primire triumfală, ala aria triumfală, la Cluj în toamna 2009 şi mulţamul a fost că PP nici nu i-a reţinut măcar corect numele. Păcat de Ilie Rad, îmi pare rău de el mai ales după ce mi-a scris, într-un mesaj, că a citit Întoarcerea cu sufletul la gură… universitar clujean ce să-i  zici, că numai adolescentinele citesc romanele de dragoste cu sufletul la gură. L-a răsplătit  PP.

Revin la Marius Tucă care începe o altă întrebare cu Tu încerci acum să traduci în româneşte termeni în engleză… Adică cum… nu are importanţă, fiindcă  PP zice că se poate şi mai departe, vorba lui Nea Mărin, dă cu mucii în fasole, citiţi: Pentru noua mea carieră de scriitor în limba română … ceea ce înseamnă ca, abia în viitor va fi scriitor în limba română, lăsându-ne încurcaţi cu ideea că  în trecut el a fost doar un supleant în limba română, nu scriitor român. Fără să ne mai dea  alte detalii despre noua lui carieră de scriitor în limba română, revine mereu şi mereu la „Prins” si „Dulce ca mierea” când noi, cu sufletul la gură, aşteptam de la Domnia Sa să ne spună câte ceva despre marea sa carieră, de peste treizeci de ani în limba engleză, despre operele sale în limba engleză, unde le putem procura, citi. Aşteptăm să ne spună ceva, ceva din activitatea sa de disident, a folosit limba engleză sau limba româna, sau a fost bilingv. A scris articole, eseuri, a participat la manifestări ale romanilor? Doar din 1978 până în 1989 a fost timp destul sa-şi manifeste şi să sprijine disidenţa română din Statele Unite, dacă şi aşa vrea se consideră The Last Disident, ceea ce realistic şi istoric este un non-sens fiindcă disidenţi au fost dintotdeauna şi vor fi întotdeauna! Rămîne valabilă doar varianta ultimul dintre disidenţi ( the last among disidents).

Să rămînem tot la datul cu mucii în fasole, citiţi În  Supleantul am putut să scriu exact cum ţineam minte lucrurile. Mulţi, chiar dintre admiratorii lui PP, nu cred acest lucru. Pentru aproape toţi, câţi au citit Supleantul, volumul nu a fost  decât o ficţiune facilă, vulgar-erotică, Hollywood-style, pentru cititorii săi fideli a fost un şoc neplăcut. Cât mă priveşte pe mine, cititorul lui din trecut şi de astăzi, îl compătimesc cât a decăzut iar în noua lui carieră de scriitor în limba română, mai devreme sau mai târziu se va izbi de critica analitică dură nu cea de complezenţă alexştefanească.

Spre finalul interviului, întrebările şi răspunsurile contrazic pe cele anterioare, PP ajunge la explicaţia că sunt doi scriitori Petru Popescu, că: Aventura mea cea mai importantă ca scriitor este că am fost scriitor în limba româna, apoi a trebuit să mă transplantez, după care am redevenit scriitor în limba romănă şi tot zig-zagul acesta de vorbe fără temei PP îl consideră un alpinism fără coardă, fără să ştii unde te duci, pe ceaţă. Asta cu dusul şi pierdutul în ceaţă i se potriveşte de minune! 

 

CORNELIU FLOREA (IANUARIE 2010,                 WINNIPEG – CANADA)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors