Archive for the ‘Romani in lume’ Category

27 Martie – Ziua Unirii Basarabiei cu Romania

Posted by Stefan Strajer On March - 28 - 2010

92 de ani de la Unirea Basarabiei cu Romania

Grupaj de texte scrise de colaboratorul nostru Andrei Vartic in anii precedenti. Le publicam acum cand se apropie un an de la disparitia lui de pe acest pamant si trecerea la cele vesnice.

Foto. Andrei Vartic (1948-2009)

Unirea noastra-i pentru totdeauna

Ei ne sperie anume cu trasnistrizarea în preajma aniversarii a 90 de ani de la votarea Actului Unirii Basarabiei cu România. Degeaba. Fiindca ei au fost, sunt şi vor ramâne ocupanti şi calai. Iar Basarabia a fost, este şi va fi pamânt românesc. Şi chiar daca ne-au bagat pe gât un preşedinte comunist arogant, chiar daca majoritatea politicienilor de azi de la Bucureşti şi Chişinau şi-au pus la vedere coada între vine, ei nu pot scoate din istorie votul Sfatului Tarii prin care Basarabia „de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu muma sa, România”. Cum sa scoti de pe axa timpului acest magnific „pentru totdeauna”? Cum sa nu ne cerem drepturile de cetateni români consfintite prin Actul Unirii? Cum sa uite Basarabia de „muma sa, România”? Cum sa uite România de fiica sa, Basarabia?
Ei urasc Actul Unirii. Daca ar putea ei ar şterge ziua de 27 martie din calendar. Ei au explodat Senatul României, au facut RASSM, RSSM şi RM, s-au înfratit cu Hitler la 23 august 1939, au format ilegal în România Mare una din cele mai mari organizatii teroriste din lume pe care au activat-o la 26 iunie 1940, ei ne-au distrus bisericile şi au ucis preoti şi calugari. Ei au ucis sute de mii de oameni nevinovati, inclusiv copii, doar ca sa le impuna basarabenilor alta istorie decât cea adevarata, alt destin decât cel creştin, românesc şi european. Dar cum sa lupti cu voia lui Dumnezeu, care a daruit poporului român creştinismul nativ, împamântenit de Apostolul Andrei?
Pentru a lupta cu Actul Unirii ei au clocit şi dupa 1989 razboaie geopolitice şi epurari etnice, au distrus şi furat economia RM şi au provocat alungarea peste hotare a peste un milion de cetateni, au fondat posturi de radio şi TV, ziare şi reviste, fundatii şi ONG-uri antiromâneşti, au editat manuale de istorie falsificata, au distrus institutele academice de cercetare a istoriei şi culturii, au impus politicieni corupti în partidele de opozitie. Dar cum sa corupi inima mamei care plânge de dorul fiului alungat anume de ei la munci umilitoare peste hotare?
Genocidul din anii 1940-1952 şi confiscarea prin teroare a averii cetatenilor, fortarea metisajului etnic sau batjocorirea Declaratiei de Independenta a RM – care a reconfirmat votul politicienilor de la 27 martie 1918 şi a condamnat pactul dintre Hitler şi Stalin -, sunt folosite de ei şi în primavara anului 2008 pentru a ascunde arhetipul reunirii poporului român votat la 27 martie 1918 anume în Basarabia. Visat dupa 1812, spiritualizat de concertele lui George Enescu, sfintit de Gurie Grosu, Actul Unirii este unul din fundamentele naturale ale Europe. Cum sa ni-l anihilam? Cum sa taiem creanga viitorului european de sub picioarele copiilor noştri?
Ei încearca sa-i convinga „democratic” pe românii din Basarabia „sa îmbratişeze orice identitate etnica sau nationala”, numai nu pe cea româna. Ignoranta şi lichelismul ciocoimii autohtone face parte din acest razboi mincinos dus de ei împotriva Actului Unirii. Ruperea prin razboi a micii creaturi geopolitice RM în alte mici state înca din anul 1990 face parte anume din acest scenariu. Razboiul este arta lor. Unirea, însa, a fost, este şi va fi a noastra pentru totdeauna.

*

Ostaşul român al Basarabiei la 1917
În vara-toamna anului 1917 neamul românesc din Basarabia a generat o elita de intelectuali şi politicieni, de preoti şi, mai ales, locotenenti şi sublocotenenti, fruntaşi, simpli ostaşi şi marinari, care au decis crearea unui organ legiuitor al Basarabiei pe care l-au şi proclamat, cu toate formalitatile juridice în ordine, la 21 noiembrie (stil vechi) 1917, orele 12.00. Sfatul Tarii şi-a deschis atunci solemn prima sesiune în Sala Mare a Liceului nr. 3 de baieti din Chişinau, astazi Academia de Muzica, Teatru şi Arte Plastice, sala devastata prin reparatie de un fost rector al acestei Academii. Evidentiem aici rolul elitei militare basarabene de la 1917, formata, ca şi cea intelectuala, în fosta Rusie a Tarului (aşa cum elita Ardealului s-a format în fostul imperiu Austro-Ungar), fiindca anume la Congresul militarilor basarabeni din 20-28 octombrie s-a luat decizia de a se crea neîntârziat Biroul de Organizare al Sfatului Tarii, birou care, în frunte cu exstraordinarul locotenet Gherman Pântea, l-a şi constituit în numai o luna de zile, în conditiile haosului politic şi administrativ instalat la Sankt-Petersburg de bolşevicii lui Lenin şi Trotkii.
Ofiterimea şi ostaşii români care faceau parte din acel Birou, genial stat major al timpului, au reuşit sa elaboreze în noiembrie 1917 cea mai buna stratagema politica, cea a votului liber, secret şi universal (insignifiant atunci în Europa), a reformei agrare şi şcolarizarii obligatorii, şi sa aleaga un parlament democratic şi reprezentativ, national şi profesional, responsabil, moral şi martir (cum vor arata timpurile) care a şi decis, dupa adunarile care au avut loc în primavara şi vara anului 1917 (vezi introducerea alfabetului latin în mai 1917) cel mai bun drum politic, social şi economic pentru Basarabia, dar şi pentru România întregita, salvând-o de la genocidul bolşevic, declanşat în Rusia.
Accentuam aici ca, deşi ideea reunirii Basarabiei cu întregul neam românesc a fost puternica şi vie în Basarabia în toata perioada de dupa ocuparea din 1812, anume la adunarile şi congresele militarilor basarabeni, care au avut loc la Odesa şi Chişinau, s-a discutat aprins şi s-a luat decizia, epocala pentru acele timpuri, când vechiul regat controla doar o parte a Moldovei istorice, de reunire cu România (solutie votata mai apoi şi de ardeleni, şi de bucovineni). Eroilor militari basarabeni ai anului 1917, dintre care cel mai aproape de Dumnezeu a fost preotul militar Alexe Mateevici, glorie veşnica!

Foto.Doi basarabeni romani care si-au dedicat viata neamului din care fac parte: Grigore Vieru si Andrei Vartic. Ambii au lasat o mostenire inestimabila neamului romanesc.

*

Stere, sau niciodata cu Rusia
Andrei Vartic

I. În mediile intelectuale de la Chişinau (nu în cele politice) se discuta mult în ultimul timp despre influenta Rusiei în Europa Centrala şi de Sud-Est şi caile pe care le foloseşte diplomatia rusa pentru a crea o masa critica de cetateni, binevoitoare Rusiei, orientata spre întarirea acestei influente. În cadrul acestor discutii apar întrebari la care nu se gasesc raspunsuri logice. De ce, de pilda, actuala Rusia, velicoderjavnica şi pravoslavnica, sustine politica aberanta, românofoba şi antieuropeana, dar şi pe cea de rupere a ortodoxiei în mai multe structuri antagoniste, a comunistului Voronin (vezi declaratiile recente ale lui Voronin privind anularea Deciziilor CEDO sau cele mai vechi despre „România, ultimul imperiu al Europei”, sau cea din urma, de la 5 decembrie, de la Bruxelles, despre „agresiunea permanenta” a României contra RM)? De ce, în acelaşi timp, între Moscova şi Chişinau se duce un razboi îndaratnic, parca de ochii lumii, parca în toata legea, în problema retragerii trupelor ruse din RM, deci în cel al viitorului Trasnistriei, care are şi grave consecinte economice? De ce Rusia, prin agregatul sau politico-militar de la Tiraspol, îl umileşte îngrozitor pe Vladimir Voronin şi nu i-a permis macar sa participe la înmormântarea mamei sale, Pelagheea Bujenita? Probabil nu de aceea ca dna Pelegheea este fata lui Isidor Sârbu, fostul primar al Corjovei (satul natal al lui Vladimir Voronin) în timpul guvernarii lui Ion Antonescu, refugiat dupa 1944 lânga Târgovişte? Tot în aceasta ordine de idei, se mai întreaba intelectualii basarabeni, cine o fi trimis la Chişinau, direct sau indirect, grupul trotkist de la Preşedintia RM care, la rândul lui, îl consiliaza pe Voronin? Moscova? Washingtonul? Exista vre-o legatura dintre acest grup şi Internationala a IV-a trotkista, cica reprezentata în Basarabia şi de Mihnea Berindei (care l-a şi laudat pe Voronin în presa de la Paris şi Bucureşti), şi de Vladimir Socor, actualul sfatuitor „american” al preşedintelui RM? Influenta acestui grup asupra lui Voronin s-a deconspirat mai ales la ultima plenara a CC a PCRM, unde Voronin, la prima vedere neaşteptat, a criticat dur abuzurile fostului regim sovietic, dar nu şi pe cele ale lui Lenin şi Trotkii. A patit-o mai ales fustangiul Leonid Brejnev, fi-ei taråa uşoara, care, în opinia lui Voronin, a distrus ideea frumoasa a internationalismului şi multiculturalismului comunist şi a creat nationalismul birocratic sovietic, care a şi naruit fosta u.r.s.s.
Aşadar, cei care urmaresc declaratiile politice ale lui Voronin au ce cumpani. Fiindca de la învinuirile dure aduse democratilor de la Chişinau, cum ca „ei au distrus u.r.s.s.”, de la sloganul electoral de creare a Uniunii Rusia-Belarus-Moldova şi pâinea de 16 banuti, pâna la cel de incriminare a birocratilor comunişti ai lui Brejnev, este o distanta mare. Privite prin lumina asasinarii lui Leon Trotkii de catre agentii lui Iosif Stalin, noile declaratii politice ale „comunistului” Vladimir Voronin nu par atât de surprinzatoare. Aparând trotkismul şi ideologia „revolutiei permanente” comuniştii moldoveni nu s-au atins de faptele celor mai mari criminali bolşevici, Vladimir Lenin şi Leon Trotkii, care au şi „fondat” uciderile în masa ale inocentilor, distrugerea Bisericii Ortodoxe Ruse, lichidarea proprietatii private, revolutia permanenta, foametea organizata, procesele politice, Gulagul, lichidarea taranimii etc. De altfel ura genetica a trotkiştilor împotriva taranimii, clasa sociala cea mai conservatoare, se reflecta şi în noul program al comuniştilor din RM, care prevede „diminuarea constanta a ponderii agriculturii în PIB-ul RM”. Or, în conditiile schimbarilor climaterice globale şi a aparitiei noilor resurse de energie, aceasta politica este cu certitudine una sinucigaşa pentru RM.
De ce, aşadar, îi trebuie Rusiei, care şi-a cumparat în ultimii ani pe bani grei puternice pârghii politice şi economice în România, sa se certe deschis cu întreg poporul român, adica cu 30 milioane de oameni şi sa primejduiasca astfel existenta acestor pârghii? De ce este suparat cel mai mare imperiu geografic al lumii pe cea mai mare etnie din spatiul Central şi Sud-Est european, sustinând buimaceala politica a unor neo-trotkişti aciuati la Chişinau? Chiar este mai important pentru Rusia sa-l poarte fatiş în palme pe un batrân dezechilibrat politic şi moral (a se vedea cu câta ardoare acest om se închina dimineata lui Lenin şi apoi se duce semet la liturghie) în dauna prieteniei cu întreg poporul român şi a influentei Rusiei în toata Europa de Sud-Est?
Raspunsul la aceasta întrebare îl da, probabil, atitudinea foarte negativa a românilor fata de Rusia şi cea foarte pozitiva fata de americani. Iar aceasta atitudine, vrea actuala Rusie acest lucru sau nu, are ca suport geopolitic felul cum s-a comportat vechea Rusie fata de poporul român de la 1711 încoace, mai corect de la 28 iunie 1711, când s-a semnat tratatul de la Lutk, parafat şi de boierii Moldovei de atunci (cei drept dupa o betie straşnica în tranşee soldateşti, cu vin dulce, frantuzesc, pe care a organizat-o Petru I la Iaşi). Acel tratat (de fapt proiectul rus pentru Balcani) şi cinismul împaratului rus fata de Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir (dupa pierderea bataliei de la Stanileşti împaratul s-a dus la o nunta imperiala, iar principele Moldovei, educat în mediile diplomatice şi intelectuale ale Constantinopolului, a fost surghiunit la o moşie îndepartata de la capatul lumii, în pusta tatarasca a Harkovului), au sugrumat vita domnitorilor români din principatele româneşti. De la acel 28 iunie din 1711 li se trage principatelor interdictia turceasca de a-şi alege domnitori autohtoni (macar politicienii români nu pot uita ca ambasadorul Rusiei la Constantinopol a privit calm de la balconul casei sale tot spectacolul decapitarii Brâncoveanului şi a familiei lui şi asta fiindca Brâncoveanul pregatise obozul cu alimente pentru Armata Rusa „daca rusul biruie la Stanileşti”). Mai târziu, dupa ce Ecaterina a lansat (în 1782) proiectul ortodox al regatului dacic (Rusia a speculat necontenit unitatea ortodoxa, lansând în principate ideea ca numai Rusia va salva pe români de turci), dupa ce tot ea ocupase în 1789 Moldova pâna la Siret, iar în 1806 toata Moldova şi Muntenia, generalul Kutuzov, simtind ca Tarul îl va destitui, a cumparat în 1807 (cu multi bani, se spune) de la Alexandru Moruzi, „cedarea” Basarabiei din 1812. Apoi, tot generalii ruşi, au instaurat şerbia în principate, au provocat fenomenul bejenarilor în Moldova (şerbia îi impunea pe razeşii moldoveni sa fuga în Basarabia, la Tar, unde li se dadea pamånt pe degeaba), au întârziat reformele politice şi economice europene şi au folosit la maximum resursele umane, animale şi alimentare ale taranului român în toate razboaiele lor cu turcii. Nu mai continuam lista nenorocirilor aduse de ruşi în principate (românii nu uita fraza lor „înaripata”: „O sa lasam românilor doar ochii, ca sa plânga!”), dar faptul ca un alt 28 iunie, dar de la 1940, a readus în România aceiaşi politica cinica (cu reactivarea sloganului „Vrem Moldova pâna la Siret”), nu poate fi trecut cu vederea. În fond, toate actele Rusiei împotriva principatelor, apoi şi ale României, demonstreaza de ce românii au vrut aşa de tare dupa 1945 ca sa vina, în sfârşit, americanii.
Or, în noile conditii ale lumii, când Globalizarea impune politic, economic, social, religios, cultural alte metode pentru a se domina, inclusiv prin teroarea hidrocarburilor, statele şi popoarele Europei (asta e realitatea adevaratei politici) este de neînteles de ce Rusia foloseşte doar arta lui Kutuzov pentru a-şi pastra influenta în Europa Centrala şi de Sud Est, şi nu şi pe cea, de pilda, a icoanelor ruse, a baletelor ruse, a lui Gogol, Ceaicovskii, Stravinskii şi Cehov, aşa de mult dorita în România. Este inexplicabil, mai ales de catre intelectualii basarabeni de la 2007, de ce Rusia doreşte cu atâta înfocare sa rupa în doua poporul român şi prin ruperea în doua a ortodoxiei, încercându-se din rasputeri sa se creeze la gurile Dunarii un nou popor european, poporul moldovenesc vorbitor de limba româna, pentru care s-a nascocit, cica, şi o noua patriarhie, Patriarhie Ortodoxa Moldoveneasca. Desigur, cercetat global, fenomenul ar gasi o explicatie în confruntarile Spaniei cu bascii, sau ale regatului belgian cu flamanzii, sau în pretentiile Ungariei fata de Ardeal (despre care a amintit recent, şugubat şi rece, Vladimir Putin). Dar ungurii nu vorbesc româneşte, flamanzii nu vorbesc frantuzeşte, iar bascii, cei mai duri dintre toti nationaliştii europeni, nu vorbesc spaniola. Or, nici un om de ştiinta de pe lume nu va descoperi vreo diferenta între „Buna ziua!” spusa la Bucureşti şi cea spusa la Chişinau (mai ales în pronuntia bucureşteana a lui Marian Lupu, preşedintele comunist al Parlamentului RM). Cine ştie, poate întâlnirea lui Vladimir Voronin cu Mark Meyer, consilier al tuturor preşedintilor României, dar şi avocat american, care a avut loc pe 5 decembrie 2007 anume la Bruxelles, va lumina un raspuns pentru acest nod de crize basarabean, atât de încâlcit şi dinspre Est, şi dinspre Vest.

II. La 21 noiembrie (stil vechi, 5 decembrie, stil nou) 1917 îşi tinea prima şedinta Sfatul Tarii de la Chişinau, parlamentul Basarabiei ales democratic (în limitele democratiei europene de atunci). Catre acea data strategia Unirii cu România fusese deja adoptata la Congresul militarilor moldoveni (20-28 octombrie 1917, înainte de revolutia bolşevica), condus de genialul locotenent Gherman Pântea (viitorul primar al Chişinaului şi Odesei), şi ea reprezenta un „Niet!” hotarât al militarilor moldoveni (educati la şcolile militare ruseşti) dat şi tarismului, şi bolşevismului rusesc. Acei oameni ştiau foarte bine ca Rusia nu are nici un fel de gând bun pentru poporul român, mai ales pentru poporul român din Basarabia. Dorinta lor de a se reuni Basarabia cu întreaga natiune româneasca a exprimat-o atunci cel mai bine Constantin Stere, ideologul Marii Uniri. Când Stere a spus (dupa ce a fost şi boier, şi detinut politic în Rusia) „Niciodata cu Rusia!” s-a exprimat toata atitudinea poporului român fata de politica cinica a Rusiei şi în principate, şi în Basarabia. Depinde acum numai de Rusia, prea uriaşa geografic, politic, militar, economic pentru a fi convinsa din exterior, sa-şi schimbe aceasta politica fata de poporul român.
În acelaşi timp deciziile Sfatului Tarii au aratat cât de puternica este influenta spiritualitatii şi ideii reformatoare ruse în Basarabia (care s-a evidentiat mai ales în cunoscuta scrisoare a lui Nicolae Alexandri, prieten al lui Lev Tolstoi, decanul de vârsta al Sfatului Tarii, adresata lui Pan Halipa). Votând la 27 martie 1918 reunirea conditionata în ştiutele anexe la Actul Unirii, ofiterimea, intelectualii, moşierii, taranii, meseriaşii din Basarabia demonstrau ca ştiu şi situatia din Vechiul Regat, unde, vorba reginei Maria, domnea „orientalismul moravurilor, mizeria taranimii şi, mai ales, imaginea creata de îndelungata propaganda… ostila României”, pe care a realizat-o (inclusiv cu algoritmul tiganesc, care a umilit şi umileşte înca pe români) şi Rusia, şi Turcia, şi Imperiul Austro-Ungar. Cerând, de altfel ca şi ofiterimea şi politicienii bucovineni şi ardeleni ceva mai târziu, legiferarea prin Constitutie a votului liber, secret şi universal, apoi reforma agrara (care, transformând pamântul în marfa a facut posibila relansarea industriei, finantelor, medicinii, culturii, cercetarii etc), apoi libertatile autoritatilor locale, apoi libertatile fundamentale ale omului, apoi şcolarizarea în masa etc, etc provinciile reunite cu vechiul regat la 1 decembrie 1918 au impus România sa încerce sa se schimbe, sa se modernizeze, sa devina o mare putere europeana.
Daca nu a fost sa fie aşa, daca Adolf Hitler îi scria lui Carol al II-lea la 17 iulie 1940 ca România nu s-a întarit militar dupa situatia favorabila din 1918, de vina nu mai sunt Basarabia, Bucovina şi Ardealul. Ci coruptia şi mizeria moravurilor (despre care a vorbit cu atâta putere şi basarabeanul Vasile Stroiescu atunci când a deschis şedinta primului parlament al României Mari), care au facut sa dispara în conturi elvetiene cele 20 miliarde de lei aur, votati de Parlament pentru modernizarea Armatei române (Carol al II-lea ar fi realizat acest virament subtil cu ajutorul amantei sale, aventuriera Elena Lupeasca, despre care Iuliu Maniu spunea ca este spioana sovietica). S-a crezut atunci minciuna lui Max Litvinov, comisarul lui Stalin şi al Kominternului, care vocifera pe la Geneva ca „trebuie definit foarte clar agresorul”, fiindca tratatele politice şi pacea (declarata, desigur, prin tratate) sunt mai puternice decât tancurile şi avioanele de lupta. Deci în timp ce agresorii, adica Stalin şi Hitler, se înarmau galopant cu tancuri, maşini blindate şi avioane de lupta, statul român umilea armata româna cu ciorba de fasole, carute trase de cai bolnavi şi arme din primul razboi mondial. Cel care s-a împotrivit cel mai tare acestei politici, cel care a luptat pâna la sacrificiu împotriva perfidei politici a pacii ruseşti şi cominterniste a fost Constantin Stere. Întâmplator (sau nu) el a murit tocmai atunci când începea sa se zdruncine prietenia dintre Litvinov şi Titulescu, şi se întarea cea dintre Stalin şi Hitler. Stere a fost înmormântat la Bucov, lânga Ploieşti, la 28 iunie 1936. De la semnarea tratatului de la Lutk trecusera 225 ani. Pâna la fatalul 28 iunie 1940 mai ramasesera exact 4 ani. Cum sa nu te cutremure aceasta numerologie politica, când ai în fata gândurile lui Mihail Sadoveanu despre tragediile Europei şi ale ortodoxiei de la anii 1444 şi 1453? Cum sa nu te închini în fata celor care la 26 martie 2006 au inaugurat la Bucov o magnifica alee închinata marelui român şi basarabean Constantin Stere? Aceasta alee imensa Rusie chiar nu o poate clinti, oricât ar fi ea de fara margini geografic, politic şi economic.

III. Atâta timp cât Rusia uraşte poporul român, fraza lui Stere „Niciodata cu Rusia!” va fi vie printre români. Iar România va striga într-un glas: „Întotdeauna cu americanii!”. Atâta timp cât neamul românesc este dezbinat în doua Românii nici un fel de pace nu se va instaura în România, la gurile Dunarii şi în toata Europa de Sud-Est. Chiar daca în România, în sfârşit, au venit americanii.

După mărțișor… Badiei

Posted by Stefan Strajer On March - 28 - 2010

După mărțișor

Autor: Teresia Bolchiș-Tătaru

În dimineața aceea, intrată în atelier nu avea nici o idee cu ce-şi va petrece ziua, deși o mulțime de proiecte începute își așteptau rândul ”la viață”, altele o gâdilau la minte iar aerul din atelier o îmbia la toate, epuizarea însă, la care o adusese finisarea bustului lui Nichita pentru aleea parcului o simțea în toți mușchii, cu toată plăcerea ce’i făcuse crearea acestui bust.

Deschise larg geamul prin care ramura înflorită de cireș îi spunea vesel: ”bună dimineața” iar grupul de vrăbiuțe și pițigușii galbeni și albaștri și cei câțiva măcăleandri ce se zbenguiau prin crengile pomului greu de floare, o salutau la fel. Până și bondarii și o mulțime de albine se prezentaseră mai deverme la dejun căci un soare vesel anunța o zi minunată. Parcă toți pomii, copacii și vegetația parcului grădină din Colonia Pictorilor ”era în tălpi” de bucuria primăverii. Lăsă geamul deschis deși răcoarea dimineții era încă prezentă și se așeză la computer. Îl deschise căutând mărțișorul pe care i-l trimisese Bădie, cu o lună înainte; un album de douăsprezece imagini de natură de pe șoselele lumii pe care le vagabondase! De fapt părea a fi o singură șosea în diferite puncte, curbe și meandre din diferite anotimpuri și timpi ale zilei. Toate culorile curcubeului și încă alte combinații erau prezente în imaginile acelea, acompaniate de muzică, dar parcă rozul îi rămăsese în minte cel mai pregnant, mai ales din peisajul de dâmburi bolovănoase pe care șoseaua  asfaltată cu bandă galbenă la mijloc îl urca și cobora. Dar nu numai asta era: era și pădurea de toamnă și de primăvară, de fag și conifere și tunelul de paltini uriași verzi-verzi, pe sub care se furișa șoseaua, apoi chiar un tunel adevărat în care se afunda, dar din care doar intrarea înecată în culori de roz, roșu, galben și verde, culorile mărăcinilor ce o încadrau, rămâneau afară, vegetație ce se vedea că nu ducea lipsă de umezeală. Dar nu numai asta era! Din fiecare imagine, peisaj, flori, culori, arbori și mărăcini, tulpini viguroase, emana sufletul lui Bădie care le fotografiase.

Deși îl știa de mult, din publicații și din corespondență, Bădie apărea întotdeauna, drept,  nesentimental, patriot și rațional, pentru drepturile noastre asupra pământului moștenit din strămoși, dungos, căpos și aspru până la duel, puțin spus, cu cei ce le nesocoteau. Pentru că le spunea pe față, fără ocol și menajamente, în curată dar dură vorbă românească, își creiase dușmani, mulți dușmani,  nu numai atât, își creiase decepții, ajungând el, stejarul cel stufos și drept să’și aplece vârful spre tristeți adânci văzându-se din ce în ce mai singur în câmpia pădurii pe care o luminase, voia, voise să o lumineze și să o curețe de buruienile dăunătoare. Dar în dimineața aceea, în fața computerului cu imaginile acelea excepționale pe care Bădie zicea că i le-a trimis de mărțișor, Tibiti îl simți pentru prima dată pe Bădie altfel, așa cum era el în adevărata lui ființă, tandru și sentimental, duios și plin de afecțiune pentru cei pe care’i iubea, pentru cei ce meritau dragostea lui. Nu, nu numai un cavaler de înaltă clasă învelit într’o foarte subțire platoșă de oțel, ci un munte, un imens bloc de minerale prețioase, dure și fragile, de topaze și ametiste, de quarțuri transparente și clare, cristalizate în diamante, de gingașe și seducătoare rodocrozite, de calcite cu petale de flori stropite cu ”aurul” cuburilor de pirite, de toate aceste valori durabile și fragile și încă de altele era încărcat sufletul lui Bădie gingaș, delicat și sensibil până la sfărmare ca și sclipitoarele ace negre-argintii de stibină din galeria florilor de sub pământ. Ca să nu se distrugă, Bădie se înfășura într’o carapace subțire de oțel. Cât de subțire era sau este această carapace chiar și de oțel, cu care se înfășura Bădie când pornea la duel în apărarea drepturilor neamului nostru, abia acum Tibiti și-a dat seama contopindu-se cu imaginile de mărțișor.

Știa că Florica l-a iubit nemărginit, simțea oarecât și de ce îl iubea așa, cu toate asperitățile sale, de oltean-bănățean și în urmă moroșan, dar n’a bănuit că putea fi un munte de valori atât de fragile, că avea în palmele lui toată gingășia și culoarea florilor de zi și a celor din noaptea pământului, cu care o mângăia pe Ea, când o iubea. Sub carapace se ascundea o inimă sensibilă, poate prea sensibilă, ce putea fi rănită nu numai la atingerea unui spin din tufișul de mărăcini de pe șoseaua dâmbului bolovănos ci și la o adiere mai puternică de vânt ce’i putea veni neașteptat, de peste dâmb. Aceste ”adieri” îi veneau mereu, pentru că le provoca, cu spada sa tăioasă, dar nu nemotivată și nedreptă, tocmai de aceea era lovit mereu, iar Bădie sângera în inima lui mare și bună și cine știa mai bine asta decât Ea, muza, care-l însoțea în toate și peste tot și care-l mângâia și încuraja căci doar el era stejarul cel drept. Iar când Ea, fără să vrea, l-a părăsit, Bădie stejarul n’a căzut, dar s’a frânt și așa frânt, a luat un strop din cenușa ei, așa cum Ea și-a dorit și a dus-o la Lake Louise în Parcul acela al Naturii, unde primăvara înfloresc macii albi, galbeni și roșii și le-a presărat-o lor să o absoarbă, ca Ea apoi în fiecare primăvară să urce prin  florile lor și să’i spună lui când va veni să’i vadă: ”bine te-am găsit stejarul meu!” Și tot așa, Bădie a dus un strop de cenușă și-o lumânare pe Rapa Nui, unde el a atins cu mâna, „Universul” capul unei statui, de pe insula cu pietrele-oameni, vechi, de când lumea și a depus la ”piciorul” ei îngropat în bătrânețe, nemurirea cenușii Ei. Și a mai dus Bădie un strop de cenușă și în grădina Vilei Florilor, din locul acela anume, binecuvântat, din Munții neamului nostru, lângă care să se așeze și măicuța când îi va veni vremea , care a ei trebuia să fie după numărul anilor și nu a Ei care încă nu trecuse bine din floare!

Imaginile de la computer s’au terminat și chiar de le-a mai derulat odată și încăodată, ele tot s’au terminat dar Tibiti a rămas cu sentimentul de gingășie și delicatețe ce i l-a transmis Bădie pe sub carapacea subțire de oțel, de mărțișorul acela. Acuma știa, azi va modela, nu un mărțișor, ci un bloc de cristale prețioase îmbrăcat în flori de cireș, dar căruia nu’i va lipsi spada pusă’n gardă și platoșa de oțel.

Teresia Bolchiș-Tătaru Augsburg, Zentralklinikum, miercuri noaptea, 03.03.2010.

N.R. Textul este cu dedicatie Badiei: Corneliu Florea.

Moment aniversar- Poetul George Filip împlineşte 71 de ani!

Posted by Stefan Strajer On March - 23 - 2010

Moment aniversar- Poetul George Filip împlineşte 71 de ani!

Autor: Mihaela Dordea 

POVESTE DESPRE UN POET

Când se naşte un POET, cântă universul. Muzele îşi acordează în falset harpa, apoi se pun pe cântat. Stelele se adună la ceas de taină şi îi ţes mantia de gală.

Poetul se naşte întotdeauna într-un loc binecuvântat de Dumnezeu. De aici îşi trage el seva , spiritul, lumina din priviri care nu dispare niciodată. Şi vorbele. Aici e „ acasă”. Aici e mama, aici fraţii şi amintirile…„Nu mai plânge mamă,

voi veni acasă

Când vor râde-n curte

Flori de lilieci.

Seara când v-adună

Să îmi pui pe masă

Strachina din care

Am gustat pe veci”

Şi totuşi, Poetul nu are un loc al lui. El este pretutindeni, pentru că Dumnezeu l-a trimis pe pământ să colinde lumea şi să lase peste tot câte o urmă de suflet. De aceea Poetul are doruri. Are nostalgii…

Acolo unde fac popas

mă culc pe-un semn de întrebare

iar valul meu, ca un reflux

se-ntoarce la bătrâna Mare”

Poetul este şi el om, alcătuit din carne şi sânge. La ingredientul „ suflet”, Dumnezeu a picurat mai multă esenţă de sensibilitate şi emoţie decât la muritori. Pentru că Poetul este un Nemuritor!  Are tristeţi, are bucurii. Uneori se teme, alteori e gata să renunţe, o ia mereu de la capăt şi nu se poate opri, nu poate renunţa pentru că nu îi este îngăduit. Poetul are o misiune! El ştie mai bine ca oricine în astă lume ce înseamnă libertatea. E o pasăre rară Poetul, dar nu îl poţi ţine într-o colivie, fie ea şi aurită.

Foto.Poetul George Filip

Nu port nicio vină

că din pruncii-ţi şase,

Numai unul, toamna

n-a pus cununie

Eu m-am vrut ca mire

pentru libertate

Şi-am sădit în viaţă

Flori de omenie.”

Şi pentru că Poetul iubeşte OMUL, sufletul lui şi gândurile lui sunt la durerea şi tristeţile care îl împovărează. Nu suportă nedreptatea de nici un fel. Nu poate fi de acord cu tăcerea  spaimei de ceea ce va urma. Pentru că el, Poetul, este un luptător etern. Un erou şi un sacrificat al sorţii în acelaşi timp. Şi chiar de  doare, el nu tace şi nu renunţă. „Înot prin ochiul meu de veghe

Spre portul care m-a uitat

Sunt zdrenţuit de naufragii

Şi mi-am pus umeri de bărbat.

……………………………………

Planeta asta geoidă

Şi inventivă în ambiţii

Dă cu sentinţele de-a dura

Prea indulgentă cu bandiţii.

 

De-aceea îmi înot sub pleoape

Şi slugă-mi sunt dar şi satrap

Iar de furtunile mă-ndoaie

Lansez un SOS şi scap.”

Şi totul numai din iubire! Inima Poetului e atât de largă, încât încape în ea toată iubirea lumii. Şi nu e o iubire obişnuită! Nu! Poetul iubeşte total. Nu are limite. Universul e singurul spaţiu care îi ajunge. Şi către Univers se duc gândurile lui. Şi pentru că el poate, Poetul stă , uneori, de vorbă cu Dumnezeu. „Iartă-mă în zi de sărbătoare

Că tu poţi să le-mplineşti pe toate

Vreau să-ţi cânt colinde de ardoare;

Iartă-mă – mărite împărate!

 

Şi copil smerit – a câta oară…

De Crăciun sorb jerbe de minune;

Coruri mari de îngeri mă-nconjoară,

Doamne – mă îndoi la rugăciune!”

Poetul e singur. Dar singurătatea Poetului e altfel. Ea se consumă acolo, în interior, unde valurile Mării lui cea Neagră, şi furtunurile din adâncuri nu se vad, dar se aud în cântecul poetului. Da, cântec, pentru că poezia lui e o melodie, o partitură scrisă cu note neobişnuite şi cântată , ca un solo de suflet, cu sunete nepământene. Oare cine ştie să asculte muzica Poetului?

Hai să facem linişte, poate că ceea ce se aude în inima noastră e chiar melodia compusă de Poet… „Mă arde sub tâmple un cântec frumos,

Un dor nerostit ce-mplinirea şi-o vrea,

Un glas ce-mi răsună în suflet duios:

Omule…Omule…iată o stea!

 

Şi-n strigătu – acesta-s atâtea candori

Şi-atât de aproape-i de inima mea

Că-mi vine să-l cânt de o mie de ori:

Omule…Omule…iată o stea!”

Omule, iată o stea!

Şi steaua a răsărit, atunci când Dumnezeu a răspuns rugăciunii…Poate că Poetul se ruga în acelaşi timp cu Maria, poate că se rugase deja, dar a venit împlinirea! Împlinirea iubirii, împlinirea de suflet pe care Poetul o aştepta de o viaţă.

Foto. Mihaela Dordea si poetul George Filip la inceputul toamnei trecute

„…eram cam derutată prin Montreal. Am urcat în genunchi sutele de trepte şi am ajuns pe munte, sus, la Oratoriul St.Josef…Vroiam să-l văd pe Dumnezeu. 

– Doamne, sunt creştină, dă-mi şi mie un Om bun…doar atâta-Ţi cer…

Dumnezeu şi-a rotit privirea peste univers şi mi-a zis:

– Il vezi pe acela de colo, din zăpadă ?

– Da Doamne…îl văd.

– Acela va fi Omul tău ! 
Într-o staţie de autobuz, Omului acela i-a căzut o mănuşă în zăpadă. Am ridicat-o şi i-am întâlnit privirea.

– Vino cu mine, mi-a zis, să vezi şi tu cum miroase pe-aici a casă de român…

Şi m-am dus – Şi ne-am şi cununat…oficial şi nevastă i-am devenit – şi în vară vom face şi nuntă la biserică. Omul acela pe care Dumnezeu mi L-a arătat cu degetul atunci, Omul acesta – este poetul George Filip iar eu am devenit Maria-Sa.

Avem casă, avem icoane şi număr la poartă. Casa noastră este primitoare şi avem prieteni mulţi. Ce-aş putea să-ţi spun mai mult iubita noastră Mihaela Dordea ? FIE NUMELE DOMNULUI ÎN VECI BINE CUVÂNTAT…AMIN ! »

Da, Omul acesta, Poetul despre care am vorbit până acum, este GEORGE FILIP, născut sub semnul Berbecului, pentru că mama Floarea, mama lui de la Tuzla, nu a vrut ca el să se nască în peşti. Nu îi plăcea ei şi a vorbit acolo sus cu îngerii care i-au ascultat ruga şi pe 22 martie 1939 , a venit pe lume POETUL. Legănat de mare, alintat de briză, încercat de soartă, viaţa l-a dus departe, peste mări şi ţări, tooocmai în Canada, ca să o întâlnească pe ea, pe Măriuca. Acum e Maria Sa, adică a Poetului. « A venit ca o lumânare eternă

De departe, poate de la Dumnezeu,

În grota sufletului meu căzut în bernă,

Eu – la un pas de şaptezeci de toamne – eu

Scoteam apă sfinţită dintr-o fântână

În care izvorul secase ; »

Sunt multe de spus despre Poet. Am mai spus şi oi mai spune. Să vedem , poate Poetul mai vrea să ne spună ceva…

« Prin lumea mare am cosit calvar.

Adeseori la preoţi m-am nuntit,

Măicuţa mea, cu ochii blânzi de jar,

Ghicea prin somn că nu m-am prăpădit

………………………………………………………

Am testamentul scrijelat pe seu:

Să-fiu prin viaţă slugă şi stăpân.

Prin bâlciurile vieţii strig mereu:

Nu-s vinovat că m-am născut roman!

 

Atâta, oameni buni, mi-a mai rămas:

Într-un culcuş urzit de Dumnezeu,

Ca un străin ce caută popas

S-adorm la umbra sufletului meu… »

Dacă mă întrebaţi de când îl ştiu pe Poet..nu aş putea să vă răspund. Poate că îl ştiu de când lumea…Îmi spunea odată, într-un mesaj , pentru că noi suntem mereu conectaţi, chiar dacă Poetul este la Montreal, iar eu aici, în Ţară, îmi spunea aşa : « nu-s George Filip. Asta-i doar un nume

Bătut cu fierul roşu – un stigmat

Să nu mă rup de cârdul meu prin lume

Când pe idei mă vreau crucificat… »

LA MULŢI ANI, GEORGE FILIP, POETUL UNEI LUMI !

                                                           

                                                 Bucureşti- 22 martie 2010

 

 

 

 

 

           

Norocul prostului sau… prostia norocului

Posted by Stefan Strajer On March - 23 - 2010

Norocul prostului sau… prostia norocului

Autor: Monica Corleanca

Să fi avut vreo paisprezece ani, eram la şcoală pe vremea când elevilor mai buni ne dăduseră să medităm pe cei slabi la învăţătură. Mie îmi revenise sarcina să o ajut pe Ecaterina, o fată de la ţară, extrem de grea de cap, grasă, arătând ca o femeie la cincizeci de ani, cu multe coşuri pe faţă şi de care fugeau toţi inspirându-le silă. Mergeam la şcoală mai devreme s-o ajut cam de trei ori pe săptămână înainte de începerea cursurilor, fiindcă intram la lecţii întotdeauna după masa.

Am pregătit lecţiile cu ea mai mult de un an, iar după vacanţa de iarnă ea n-a mai apărut la şcoală.

Nu ştiam ce s-a petrecut, pe mine nu prea mă interesa, eram fericită că abia scăpasem de corvoadă, dar cineva din satul ei ne-a spus că la controlul medical ar fi fost găsită însărcinată şi fusese eliminată din şcoală fără a se mai vorbi despre asta.

Au trecut vreo optsprezece ani, poate mai mult, când într-o zi, în troleibuzul cu care mergeam dinspre Universitate spre şosea, m-am aşezat pe scaunele din faţă lângă un băiat ce se conversa în spaniolă cu fratele lui mai mic şi cu mama, o doamnă blondă, subţire şi îmbrăcată superb, toată a la Parisienne. O priveam cu admiraţie gândind că trebuia să fi fost vreo soţie de diplomat mergând acasă fiindcă zona din spatele consiliului de minştri din Bucureşti era plină de ambasade şi consulate străine. Era atât de elegantă şi nobilă că nu-mi puteam lua ochii dela ea; arăta ca o actriţă de cinema, părul blond platinat îi cădea în falduri arătând o faţă de păpuşe, însă nu-i vedeam ochii din cauza ochelarilor de soare.

Privind-o cu atâta insistenţă probabil că i-am atras atenţia când s-a uitat şi ea mai atent la mine adresândumi-se în cea mai perfectă limbă română:

-Nu cumva aţi făcut şcoala medie tehnică de arhitectură din …… şi vă cheamă aşa şi aşa?

Era să-mi cadă inima pe jos din cauza şocului, mă luase prea repede, m-am redresat puţin şi abia am reuşit să-i răspund:

-Da, eu sunt, dar habar nu am cine sunteţi, nu vă recunosc, deşi credeam că am o excelentă memorie a figurilor aşa încât puteam lucra pentru poliţie, răspund eu uluită.

-Nici n-aţi avea cum! Eu sunt Ecaterina pe care aţi ajutat-o la lecţii pe vremea când eram amândouă în aceiaşi clasă. Eram să leşin!

Asta era prea mult, ce minune să se fi petrecut cu această fată de s-a metmorfozat aşa încât să n-o mai recunoşti. Părea ireal!

-Uite ce, eu te invit să megi acum cu mine acasă, locuiesc la doi paşi de aici si-ţi voi povesti la o cafea ce s-a petrecut în toţi aceşti ani de cand nu ne-am văzut. M-aş bucura foate mult să te am oaspete că nu se ştie când ne vom mai vedea, să nu mă refuzi, te rog, hai vino cu mine, spuse ea.

Am coborât împreună cu copiii care vorbeau româneşte cu accent străin şi-şi găseau cu greu cuvintele să lege o frază.

Am intrat într-un apartament foarte spaţios, undeva pe lângă strada Londra, am înaintat spre sufragerie unde erau numai mobile florentine, dar toate covoarele erau strânse la perete ca şi cum gazdele ar fi fost în curs de mutare. Locuinţa era frumoasă şi plină de lucruri scumpe care îţi săreau în ochi oriunde te-ai fi uitat.

Ecaterina m-a rugat să iau loc pe o canapea, a expedat băieţii în camera lor şi s-a dus la bucătărie să facă o cafea. S-a întors cu tava cu cafelele inundând camera cu arome exotice şi nişte biscuiţi foarte fini scoşi din ambalajele străine, plus câteva feluri de brânzeturi franţuzeşti tăiate în bucăţele mici.

La vremea aceea noi, muritorii de rând, cumpăram cafeaua pe sub mână la preţuri foarte mari, iar în Bucureştiul anilor 1969 era greu să găseşti acele delicatese pe care le admiram acum pe tava adusă de fosta mea colegă.

-Ştii , mi-ar trebui multe zile ca să-şi spun povestea mea, dar voi încerca să mă adun şi să-ţi fac un rezumat ca să nu te plictisesc prea mult, spuse ea.

Să mă plictisească, auzi vorbă, stăteam gură-cască s-o ascult şi nu puteam asocia femeia din faţa mea cu cea pe care o meditasem în acel de mult uitat an de şcoală. Mă uitam la ea ca la a şaptea minune a lumii, dar nu puteam recunoaşte nimic din trăsăturile ştiute; muream să aflu ce se petrecuse cu ea în cei peste optsprezece ani de când nu ne-am mai văzut.

I-am cerut un pahar cu apă, l-a adus şi s-a scufundat în moliciunea canapelei tapisate cu un pluş de culoarea coniacului începând să-mi depene amintirile ei din care se putea scrie un roman bun de aventuri.

“Am părărsit şcoala, adică m-au dat afară din şcoală în septembrie 1953 fiindcă eram gravidă. Eram încă un copil, aveam cincisprezece ani şi nu ştiam nimic despre viaţă. În vacanţa din vara anterioară exmatriculării mele mă aflam la ţară la părinţii mei unde miliţianul din sat se tot învârtea în jurul meu aşa încât până la urmă nu ştiu cum s-a întâmplat că am făcut şi dragoste cu el.

Tata a aflat şi l-a ameninţat rău de tot aşa încât îşi putea pierde slujba, putea fi dat afară din miliţie dacă îl reclama, deci a fost mai bine să pierd eu şcoala; ca să spălăm ruşinea ne-am căsătorit  şi am plecat din satul acela să nu mai fim ţinta bârfelor.

El a fost transferat, la cerere, la Galaţi, dar avea un frate sus pus în Ministerul Afacerilor Interne (MAI) care l-a ajutat mai târziu să ajungă la Bucureşti. Cam atunci mi se născuse şi primul băiat.

În acelaş timp cumnatul meu fusese avansat pe o poziţie mult mai importantă şi s-a gândit să ne trimită în străinătate să lucrăm pentru o ambasadă.

Soţul meu a fost trimis în Argentina la Buenos Aires, iar eu l-am urmat mult mai târziu, fiindcă trebuia să fac pregătirea de limbă spaniolă şi alte aranjamente pentru a arăta ca o adevărată femeie de lume şi nu o ţărancă din comuna de unde plecasem.

Am fost instruită de o doamnă foarte nobilă din vechea protipendadă românească, cred că din familia Ghika, pentru maniere şi reguli protocolare ce trebuiau respectate la mesele oficiale ale abasadelor şi consulatelor. Am fost dusă la Paris, într-o clinică specială unde am petrecut vreo şase luni cu regim pentru slăbit, cu mâncare sub control, multe operaţii estetice ale feţii şi corpului, aşa încât  nu mai semănam nicicum cu ceace fusesem înainte. Spre norocul meu la faţa mea plină de coşuri s-a putut aplica un tratament cu refigeraţie de azot, după care pielea mea a devenit moale şi fină ca a unui copil nou născut, dar şi foarte sensibilă aşa încât ani de zile a trebuit să mă feresc de soare. După aceea mi s-a făcut operaţia feţii din cauza căreia nu m-ai putut recunoaşte tu.

In tot acel timp doamna aceea a fost cu mine pentru îndoctrinarea mea ca să mă schimb, să învăţ maniere din înalta societate cu care să reprezint cu onoare ţara noastră la întâlnirile diplomatice.

Să ştii că n-a fost uşor!

La Buenos Aires nu prea aveam ce face şi m-am apucat să-mi termin şcoala prin corespondenţă în ţară, apoi m-am înscris acolo la facultatea de litere unde eram numai doi studenţi la limba română, însă studiam şi spaniola , cum era normal.

Tot acolo mi s-a născut cel de al doilea copil, dar am avut ajutor la treabă şi crescutul lui.

Acum mă aflu aici în tranzit, după cum vezi toate lucurile din casă sunt adunate fiindcă aştept semnalul soţului meu să-l urmăm la o altă ambasadă unde va fi mutat, probabil la Paris sau Madrid.”

Eu eram încă în transă, ascultam şi aveam senzaţia că visez în timp ce mi se spune o poveste inventată. Mi-a arătat cicatricile foarte fine lăsate de operaţiile estetice de pe corp, când la vremea aceea nici nu-mi trăznea prin cap că se pot face intervenţii chirurgicale de asemenea anvergură.

-Îndrăznesc să te întreb cine a plătit aceste uriaşe sume de bani pentru transformarea radicală a ceace ai fost tu înainte, am spus eu stupefiată de ceace auzisem.

-Pentru operaţiile estetice la faţă am plătit eu, dar pentru restul nu ştiu, cred că guvernul sau cine ne-a trimis acolo în misiune. Poate fusese parte din program.

Rostise cuvântul magic “misiune” ceace  m-a luminat imediat că fuseseră oameni trimişi de către securitate, iar ea era un element manipulat pentru spionaj sau alte sarcini importante despre care poate nu ştia nici ea. Nu era prea inteligentă, exact ceace le trebuia securiştilor, o marionetă pe care o cizelaseră pâna la rafinament de principesă ca să intre perfect în rol.

Atâţia ani de strădanie a unei doamne din vechea nobilime, atâţia bani ai ţării aruncaţi s-o facă să devină altcineva, îşi arătaseră efortul.

Eu am admirat-o pentru toată puterea de a se schimba, ambiţia de a studia şi încadra în cerinţele de protocol diplomatic pentru funcţionarii ambasadelor, dar cel mai mult pentru sinceritatea cu care mi se destăinuise. Alta n-ar fi făcut-o!

-Acum spune-mi ce faci tu, tu care erai şefa clasei, pe care o lăudau toţi profesorii şi care m-ai ajutat aşa de mult la timpul cât eram la şcoală, cred că ai ajuns foarte departe, îmi spuse ea.

-Hmm! Prea puţin de spus în comparaţie cu experienţele tale senzaţionale, mult prea puţin!

-Draga mea eu ştiu că am avut norocul prostului, fiindcă n-aş fi fost bună de nimic altceva decât să am un serviciu oarecare sau niciunul, să fiu nevastă şi mamă. Eu nu am avut un cap ca tine şi ca alţii din clasa noastră la care mă uitam cu jind ce uşor luau notele mari şi cât de rapid terminau proiectele de an cu mult talent la desen şi creativitate.

Dacă nu mă încurcam cu Nelu în vacanţa aceea nu eram astăzi unde sunt, de aceea consider că primul meu copil a venit cu norocul. De la el ni s-au tras toate bucuriile şi viaţa noastră a luat un drum neaşteptat tocmai când vroiam să spălăm ruşinea acelei întâmplări condamnate de toţi.

Tata care mă bătuse şi vroia să mă dea afară din casa lui, urându-l pe Nelu, este acum foarte fericit de cum a evoluat viaţa noastră.

*

De la Caterina am plecat acasă gândindu-mă cum operează destinul printr-un scenariu ales fiecăruia dintre noi.

Eram fericită pentru ea, dar nu cred că mi-aş fi dorit acele meandre pe care ea a plutit până a ajuns la condiţia socială pentru care putea fi de invidiat. Unicul lucru ce l-aş fi schimbat cu ea era posibilitatea de a călători prin lume, visul meu de o viaţă, să văd culturi şi locuri pe care le ştiam numai din cărţi şi albume răsfoite şi care nu se putea realiza neavând nici paşaport, nici libertate, nici bani în sistemul odios al comunismului care ne ţinea ostateci la muncă pe gratis.

La timpul acela călătoreau numai cei cu misiuni legate de interesele securităţii peste hotare şi care trebuia să fie destul de naivi, cu “origine socială sănătoasă” şi total aserviţi sistemului.

*

Am mai văzut-o pe Caterina de câteva ori înainte de plecarea ei din ţară, mi-a dat câteva cadouri şi cafea să am pentru cîteva luni, apoi am mai primit o vedere după care n-am mai aflat nimic de la ea

Eu m-am mutat cu casa şi n-am mai primit corespondenţa sau …..securitatea română a reţinut orice scrisoare ori ilustrată venită din străinătate, dar m-am bucurat pentru evoluţia ei; făcuse parte din adolescenţa mea şi aventura ei mi-a dat speranţa că se mai pot întâmpla şi minuni pe lumea asta.

(Monica Corleanca, Cincinnati, Ohio)

Urecheală europeană

Posted by Stefan Strajer On March - 20 - 2010

Romanii din Ungaria

Urecheală europeană

 

Autor: Eva Iova
În timp ce preşedintele Ungariei îi „încurajează” pe ungurii din Voivodina să înveţe limba sârbă ca pe o limbă străină (acelaşi îndemn spunându-l deja în repetate rânduri şi pentru ungurii din România) şi elogiază politica sârbilor faţă de minorităţi, acasă lucrurile nu sunt chiar atât de roz. E mult mai uşor pentru politicienii maghiari să se plimbe prin fostele teritorii ale Ungariei şi să dea sfaturi pentru guvernele ţărilor vecine cum să-şi trateze minorităţile, în special pe unguri, decât să-şi rezolve problemele de acasă. Sistemul de autoguvernări minoritare sângerează din toţi porii, pentru alegerile minoritare din toamnă sunt prevăzute numeroase fraude electorale, iar minorităţile din Ungaria îşi pierd limba maternă pe zi ce trece. Reprezentarea în parlament a minorităţilor este o promisiune nerespectată deja de peste două decenii. Nici unul dintre partidele care se luptă acum, în campanie electorală, pentru a intra în noul parlament de la Budapesta, nu are în program problemele minorităţilor. Asta poate să fie din două motive: 1. Pentru că atât socialiştii cât şi democraţii sau extremiştii consideră că toţi cei care trăim în Ungaria suntem unguri (doar şi sloganul Jobbik-ului ne arată că „Ungaria este a ungurilor”, deci toţi suntem unguri) şi deci minorităţile nu au probleme diferite de populaţia majoritară; 2. Pentru că absolut nu contează pentru ei nici slovacii, nici sârbii, nici românii şi nici o altă naţionalitate, numai atunci când suntem folosiţi ca monedă de schimb în relaţia cu ţările noastre mamă.
Dar ca să nu poată să stea chiar atât de liniştiţi politicienii maghiari, Comitetul Miniştrilor din cadrul Consiliului Europei a făcut zilele trecute şase noi recomandări pentru Ungaria în legătură cu respectarea Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare, pe care Ungaria a semnat-o printre primii, încă în anul 1995. Raportul publicat pe 10 martie 2010, la Strasbourg, arată însă că Ungaria mai are mult de făcut pentru răspândirea în diferitele domenii ale vieţii publice şi culturale a limbilor minorităţilor. Printre altele, Comitetul Miniştrilor cere ca Ungaria „să elaboreze o politică şi un plan pe termen lung pentru învăţarea limbilor minoritare”, „să întărească situaţia financiară a predării limbilor minoritare”, „să intensifice crearea şcolilor bilingve la toate nivelurile de educaţie” şi „să crească numărul profesorilor care sunt capabili să predea materiile de specialitate în limbile minorităţilor”. Se mai recomandă îmbogăţirea ofertei programelor televizate pentru minorităţi şi finanţarea cursurilor de perfecţionare pentru jurnaliştii care folosesc limbile minorităţilor.
Nu sună rău, păcat că realitatea este cam departe de aceste propuneri. Poate nu la toate minorităţile, dar la români cu siguranţă. Situaţia învăţământului din şcolile aşa-zis româneşti este dureroasă: nici până azi nu sunt manuale de română la toate materiile, iar pentru profesori nu se organizează cursuri de perfecţionare eficace, al căror rezultate să se observe în munca de la şcoli. Cum putem să vorbim despre şcoli bilingve când elevii nu ştiu să se exprime decât într-o singură limbă: în maghiară. Situaţia presei minorităţilor, atât scrisă cât şi cea electronică, este într-o stare mult mai proastă decât acum 15 ani. Şi exemplele negative le-am mai putea înşira.
În Ungaria, peste trei săptămâni vor fi noi alegeri parlamentare. Cu toate că acum nici un partid nu le bagă în seamă, minorităţile speră să aibă în următorii patru ani un parlament şi un guvern mai bun. Speranţe deşarte. În două decenii a trebuit să ne dăm seama că, de exemplu, pentru noi, românii, ajutorul niciodată nu o să mai vină de la Budapesta, ci mai degrabă de la Bucureşti, Strasbourg sau Bruxelles. Punem pariu?
 

 (Eva Iova – redactor sef la Foaia Roamâneasca din Ungaria)

Cele şapte minuni ale comuniştilor moldoveni

Posted by Stefan Strajer On March - 20 - 2010

Basarabia- pamant romanesc

Cele şapte minuni ale comuniştilor moldoveni

Autor: Dr.Vasile Soimaru

 

Ultimii comunişti ai Europei au asigurat în timpul guvernării lor o creştere economică „durabilă şi stabilă” ca un balon de săpun…

Aproape zilnic trec pe lângă extrema de sud a CC-ului (cimitirul central) din Chişinău, unde, după renovarea Memorialului „eliberatorilor” (a se citi cotropitori rusi, n.r.), au crescut ca ciupercile după ploaie zeci de cavouri, adevărate mausolee din beton, granit şi marmură pentru viitoarele înhumări ale răposaţilor aleşi. De fiecare dată, mă întreb care să fie oare rostul unor investiţii de zeci de mii de dolari, dacă alături de aceşti investitori mor oamenii ca în timpul Holodomorului moldovenesc (de la Holodoromul ucrainian, din anii 1932-1933, când au murit milioane de oameni, datorita foametei – se pare ca urmare a unei decizii criminale a lui Stalin cu scopul de a-i nimici pe ucrainieni, n.r.). În satul meu natal, Cornova, de exemplu, în această iarnă au decedat de frig, boli şi foame 13 oameni şi s-a născut doar un singur copil.

O familie din trei persoane, care n-a avut bani să procure măcar un lighean de cărbuni, a îngheţat toată într-o noapte de ger cumplit. Este satul, care nu i-a lăsat să moară de foame pe Voronin şi familia sa în anii când erau în „ilegalitate şi săraci, lipiţi pământului”. În fruntea gospodăriei colective de atunci se afla un comunist venit din alt sat, pe care Voronin, preşedintele de mai târziu, l-a trimis ambasador în CSI, având o pregătire diplomatică de gradul zero.

În aceste condiţii de genocid au fost aduse mai toate satele noastre, iar liderii kominternişti ai PCRM zilnic fac declaraţii cu care te năucesc despre aşa-zisele „minuni economice şi sociale”, realizate de ei în aproape nouă ani de aflare la putere, criticând vehement primele rezultate – mai mult decât vizibile şi pozitive – ale actualei guvernări democratice.
Am numărat şapte astfel de „minuni”, cărora comuniştii le fac publicitate pe toate căile, sperând să revină la putere, ca să scape de puşcăriile plângăreţe după ei…

Mult trâmbiţata de ei creştere economică doar economiştilor de factură comunistă li se pare un progres: în ultimii nouă ani, Produsul Intern Brut al R. Moldova a crescut cu 48,2% sau 4,5% anual. Numai în nouă luni ale lui 2009 – primul an de criză mondială şi la noi -, cât economia s-a mai aflat sub presiunea comuniştilor, acest indicator s-a diminuat cu 9%. În 2001, comuniştilor le-a revenit o economie care asigura un volum al PIB-ului, în preţuri comparabile, egal cu cel din anul 1965 şi de aproape trei ori mai mic faţă de anul 1990. După creşterea de 48,2%, biata noastră economie naţională, în mari chinuri, a avansat cu cinci ani, de la 1965 la 1970! Adică lozinca de ieri a comuniştilor sovietici „Cincinalul în patru ani!” ei au înlocuit-o cu „Cincinalul în… nouă ani!”.

Cu ritmurile numite mai sus, comuniştii trebuiau să ne mai fericească încă 15 ani, ca să atingem şi nivelul anului 1990. De aici, putem deduce şi secolul în care R. Moldova va atinge nivelul economic mediu european, dacă astfel de forţe moldo- româno-fobe, retrograde şi mincinoase nu vor fi aruncate la groapa de gunoi politic.

Totodată, constatăm că, dacă neocomuniştii asigurau economiei moldoveneşti ritmurile de creştere cu care au crescut economiile Familiei Voronin, poate că şi moldoveni trăiau astăzi ca această familie aleasă… Conform estimărilor noastre, bazate pe dinamica cheltuielilor efectuate de Oleg (fiul lui Voronin, n.r.) şi publicate în TIMPUL (publicatie independenta de la Chisinau, n.r.), veniturile lor au crescut de cel puţin 1.500 de ori, adică anual cu 150 la sută. Asemenea ritmuri, demne de Cartea recordurilor Guinness book, nu a cunoscut până acum niciunul din miliardarii lumii… Dar şi ritmurile de pauperizare a moldovenilor care au ajuns în scurt timp la cel mai scăzut nivel de trai de pe continentul european sunt demne de Cartea Guinness!

Este anecdotică şi stabilitatea economică lăudată de comunişti. Comuniştii iau ca argument al stabilităţii cele câteva procente de creştere economică în comparaţie cu anul 2000, când PIB-ul alcătuia doar 34 la sută din cel al anului 1990. Dar, dacă am lua ca argument al stabilităţii alt indicator, aplicat în întreaga Europă – PIB per locuitor – şi comparat cu media Uniunii Europene, chiar şi orbii ar vedea ce stabilitate de beton am avut noi în aproape nouă ani de neocomunism.

Conform calculelor economiştilor Gr. Belostecinic şi C. Guţu, raportul dintre mărimea PIB per locuitor în R. Moldova raportată la media UE a crescut, în opt ani, de la 9,6% în 2001 până la 9,7% în 2008 (pentru comparaţie: în Bulgaria şi România acest raport a crescut în perioada dată de la 28 la 40 la sută). Posibil, doar manualele de teorie economică marxist-leninistă mai pot defini asemenea rezultate ca stabilitate economică… Deocamdată însă, la noi se dezvoltă stabil şi accelerat doar economiile Familiei Voronin şi economiile altor câtorva kominternişti din fruntea PCRM…
 

19 martie 2010

“Femeie, ia-o spre vest” – recenzia unei carti

Posted by Stefan Strajer On March - 12 - 2010

“Femeie, ia-o spre vest” – recenzia unei carti

Surpriza unei cărţi subtile, dar profunde.

 

Autor: Monica Ligia Corleanca

La îndemnul unui prieten,  erudit şi pretenţios,  am cerut doamnei doamnei Ioana Geier, autoarea cărţii menţionate mai sus,  să mi-o trimită pentru lectură; m-a  intrigat titlul cărţii care ascundea ceva cu care mă puteam asocia  fiindcă şi eu o luasem cât mai departe spre vest pentru a  mă salva de “fericirea” anilor 1980 din România. “Nu am citit aşa o carte în viaţa mea”, îmi spusese amicul care m-a îndemnat  la lectura ei , “trebuie să o ai” şi mi-a dat adresa de internet a autoarei.

            Am scris doamnei Geier solicitându-i cartea şi am primit-o destul de repede, deşi dânsa locuieşte acum în Germania . Tocmai mă luptasem cu o carte a Hertei Muller, recenta laureată a premiului Nobel, care nu m-a entuziasmat de loc şi am fost curioasă să văd ce poate scrie despre păsurile noastre o altă româncă plecată din ţară. 

            Cărţulia, aparent mică, dar foarte densă în conţinut, m-a cucerit imediat şi pe măsură ce citeam am simţit cum rupe din mine făşii,  bucăţi-amintiri şi din viaţa mea, din viaţa noastră, a celor trăiţi în România abuzului, controlului, foamei şi dezumanizării la care am fost supuşi noi, oamenii cinstiţi, care am refuzat să ne aliniem comunismului, care  am refuzat să fim unelte de lucru ale securităţii, numai ca să trăim ceva mai bine. Cartea mă răscolea pe măsură ce-i întorceam  paginile.

Nu, nu este o carte cu iz politic, cum s-au mai scris multe, ci o confesiune, un strigăt al unui om adevărat care te implică şi doare adânc fiindcă autoarea foloseşte un condei foarte fin în a-şi ironiza propriul destin. Femeie fragilă prin natura ei, a devenit puternică în luarea  deciziilor ca şi a propriului destin în braţe, atunci când a împins-o disperarea.

            Pe ţesătura transparentă a tragediei noastre din timpul comunismului care ne-a distrus fundaţia şi valorile culturale, viaţa Ioanei Geier se desfăşoară urmărită de nenoroc, dar cu un destin asemănător cu al multor femei disperate care nu au mai găsit altă soluţie de viaţă decât evadarea din sistem printr-o căsătorie cu un străin. Disperarea a împins-o să caute cu orice preţ o plecare peste hotare, pentru a-şi salva copiii pentru care taţii lor nu făcuseră nimic, iar ea delicată şi nobilă s-a umilit până la pământ făcând tot felul de munci grele numai pentru a supravieţui.

Confesiunea a ajutat-o la spălarea durerilor acumulate şi a eliberat-o de memoria experienţelor trecutului amar; aflându-se în Germania îşi filmează viaţa ca pe un ecran,  priveşte la florile de pe terasă, priveşte la satul în care s-a instalat, priveşte la soţul-neamţ (băiatul unor crescători de vite), străin de sufletul şi obiceiurile ei, comparând ce are acum, cu ce a lăsat dincolo, acasă. Imagini din cele două lumi în care a trăit se interpătrund cu detalii descrise cu o măiestrie de dantelăreasă iscusită care expune modele vii pe  masa celor care vor să le vadă.

“Habar nu are ea cât de mult te poate modela o viaţă plină de lipsuri”, gândeşte autoarea după ce cumnata răutăcioasă o foloseşte la cele mai josnice munci prin casă. “Coordonatele sunt altele, aici este un alt standard de viaţă”, ne spune la pagina 17.

            Grija pentru copiii ei, devotamentul cu care s-a dăruit misiunii grele de părinte singur, obligaţia de a face ceva şi pentru mama ei, deşi nu fusese prea răsfăţată în casa părinţilor, poverile pe care este în stare să le mai ducă în spate după înstrăinare, ne sunt spovedite cu o crudă sinceritate, iar din femeia gingaşă  şi lovită de soartă, se ridică crescând un om puternic , gata să spintece valuri cumplite pe care le învinge cu o forţă de uriaş. Este ceace face obida din omul obişnuit, aşa cum ne spune Zen că numai cine a fost sfârtecat de viaţă până aproape de a fi răpus şi mai găseşte forţa să se ridice,  acela este adevăratul câştigător al vieţii.

Ioana Geier este un asemenea model feminin de forţă, dar şi mare sensibilitate pe care o ocroteşte cu grijă ascunzând-o sub o mantie de oţel ce şi-a construit-o cu grijă. Acolo şi-a păstrat iubirea de ţară cu amintirile parfumate ale tradiţiilor poporului din care a plecat, acolo şi-a clădit un mic altar de închinăciune când n-a mai putut suporta instrăinarea şi reacţiile dure ale familiei soţului-neamţ.

“Să plec, da, uneori am fost la un pas de a face asta. Mi-ar fi lipsit, poate, chiar păsările acelea negre cu pătrate de culoare alb pe piept şi aripi”…spune autoarea la pagina 27, “mai sunt atâtea locuri unde mâinile mele vor să pipăie, să cureţe, să desăvărşească noi forme. Forme şi cadre  în care să-mi agăţ în pornirile mele plantele, şi visele, şi speranţa”. Aceste ultime vorbe le-am simţit până la lacrimi!

La pagina 28 spune: “Aceasta este viaţa mea, viaţa mea reală. Nemţul ăsta şi-a calculat bine avantajele mariajului cu o româncă, acum sunt convinsă. Şi eu le-am calculat pe ale mele, multe au fost doar iluzii. Domnule Preşedinte Băsescu, fă ceva bun cu ţara noastră, fă-i pe toţi din Universul ăsta să ne respecte!

Neamţul ăsta grozav n-o să-şi mai care în roabă prea mult lemnele cu mine, sunt sigură!”

            Acesta a fost strigătul femeii rănite în adâncul fiinţei sale, care a acceptat o căsătorie convenţională pentru a scăpa de suferinţele trăite în ţară , sperând că va putea face mai mult pentru copiii ei. Şi acest lucru se petrecea cam prin anul 2004, deci cu mult după zisa revoluţie când nimic nu s-a schimbat în România. Exodul românilor după anul 1990 a avut loc în masă, fiecare plecând unde s-a nimerit în căutarea altei vieţi mai omeneşti.  Mizeria materială duce implicit la mizerie morală, iar românii au trăit numai în sărăcie, foame şi frică de la anul 1944 până în prezent. Printre aminitirile ei am mai găsit descrise şi alte destine aventuroase ale unor românce plecate în căutarea norocului.

La un moment dat aflându-se cu neamţul ei în ţară îşi spune sieşi, cu tristeţe, la pagina 61: “Am să vă duc dorul. Vouă frunzelor, când verzi, când negre. Ţie, firicel de apă lunecând peste pietrele mici, multicolore. Te-ai lovit de pereţii gri şi treci mai departe. Eu simt durerea; în sufletul meu rămân traumele…..Iartă-mă Românie! Te-am descoperit prea târziu!”.

Mai departe, la pagina 87 găsesc o frază meditativă:” E un risc pe care fiecare şi-l asumă când vrea o schimbare radicală în viaţa sa. Trebuie să fii însă şi relist, să-ţi cunoşti limitele. Cu cât iluziile sunt mai mari cu atât şi şocul poate fi, la un mment dat”.

Mărturisirile Ioanei Gaier reverberează în sufletele noastre desţărate şi ne regăsim în fiecare vorbă rostită de autoare cu pasiune şi har de poet. După ce am terminat lectura m-a urmărit multă vreme, ca o umbră, ceea ce citisem.

Indemn pe orice român să citească această carte (femeile, mai ales) care tulbură mai mult decât unele volume prezentate cu căldură de critici consacraţi exagerându-le valoarea cu scopul “de a fi vândute bine”.  Vă asigur că nu veţi regreta.

Profund impresionată şi recunoscătoare autoarei pentru amabilitatea de a mă face părtaşă la viaţa ei, am parcurs alături de dânsa unele evenimente din propria-mi viaţă, ca şi a generaţiei mele de victime ale unui sistem care a distrus o naţiune prin propagarea falselor valori, a minciunii şi neîncrederii.

I-am adresat autoarei sincere felicitări pentru paginile scrise cu pasiune şi scânteie literară fiind convinsă că va veni reveni cu alte cărţi în întâmpinarea românilor din diasporă.

Monica Ligia Corleanca

2 martie, 2010

PS. Cine doreşte se primească cartea se poate adresa autoarei pe internet la:

ioanageier@yahoo.de

Cred că valoarea cărţii este de cca 10 euro, dar trebuie

adaugat pentru posta 6 euro, deci cam 20 USD.

Sugerez însă s-o  întrebaţi pe autoare.

 

RĂSPUNDERE ŞI RESPONSABILITATE

Posted by Stefan Strajer On March - 10 - 2010

RĂSPUNDERE ŞI RESPONSABILITATE

Autor: Dr. Constantin Izvănariu

 

“De la cel căruia i s‑a dat mult, mult i se va cere; şi de la cel căruia i s‑a încredinţat mult, mai mult se va cere.”  (Luca 12:48) 

Decizia de a da afară din parohie şi din Episcopie pe Pr. Vasile Susan, fostul paroh al Bisericii Ortodoxe Române “Sf. Maria” din Chicago, a fost greşită. Arhiepiscopul Nathaniel a făcut o mare greşală.

De ce scriu şi de ce îmi exprim părerea? În măsura în care şi eu sunt Român Ortodox în aceasta ţară măreaţă, întemeiată pe principii solide de credinţă şi libertate, mă deranjează tulburările din mijlocul nostru. Sunt forţat să vorbesc pe faţă şi îmi voi suporta argumentele şi declaraţiile cu citate biblice pentru a afla adevărul. Intenţiile mele nu sunt de a ofensa pe nimeni, dar dacă cineva va fi ofensat de adevăr sau citate biblice, aceia ar trebui să se gândească serios şi să reflecteze cu nădejdea că lucruri bune vor rezulta din aceasta. Cele ce urmează reprezintă gândurile şi convingerile mele personale.

Adresându‑se credincioşilor, Biblia spune: “Deci dar nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetaţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efes. 2:19). Biblia spune, de asemenea: “Ca să şti…cum trebuie să te porţi în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului” (1 Tim. 3:15). Deci, ca oricare altul, bărbat, femeie sau copil, şi eu aparţin familiei lui Dumnezeu. Prin originea noastră culturală românească şi prin credinţa noastră, suntem unul şi acelaşi popor.

Cum încep problemele, cum cresc şi scapă de sub control?

Situaţiile create de către Arhiepiscopul Nathaniel sunt câteodată corecte, dar de multe ori sunt ambigue, constituite din jumătăţi de adevăr, erori, manipulare şi dorinţa de egocentrism. Este o combinaţie de mai multe lucruri. Felul cum Î.P.S. Sa tratează problemele ce ne interesează pe toţi este neclar, evaziv şi în multe cazuri se îndepărtează de adevăr. Iisus Hristos a zis: “După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7:16). La Marcu 10:43 citim: “Cel ce vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru.”

Problema pe care Arhiepiscopul Nathaniel o are cu Pr. Vasile Susan este un rezultat al acestei situaţii create de către însuşi Arhiepiscopul prin depărtarea de la cuvântul lui Dumnezeu. În slujba lui către Dumnezeu, Pr. Vasile Susan atrage atenţia asupra greşelilor comise de Arhiepiscop şi pentru acest motiv este dat afară. Nu suntem mai întâi şi peste toate slujitori ai lui Dumnezeu? Nu pun la îndoială nici cunoştintele biblice ale Arhiepiscopului şi nici autoritatea dânsului, ci acţiunile sale. A avea cunoştinte biblice este o măsură a maturităţii creştine; celelalte reprezintă caracter şi mod de manifestare. Viaţa creştină este mult mai mult decât crez şi convingere. Este o viaţă în adevăr, iubire şi nădejde. Înalt Prea Sfinţia Voastra, aţi rătăcit atât prin crearea acestei situaţii cât şi prin demiterea Pr. Susan.

Este un fapt real că majoritatea preoţilor din Episcopia condusă de Arhiepiscopul Nathaniel sunt născuţi în România. Prin aceasta, ei au luat de acolo prima răsuflare de aer, au învăţat să vorbească, să meargă, au spus prima rugăciune şi mai târziu au studiat teologia în vederea preoţiei. Prin aceasta, preoţii şi toţi ceilalţi sunt, într‑un mod de netăgăduit, legaţi de România. Parte din inima Pr. Susan este acolo, aşa cum este inima fiecăruia asemenea dânsului care găseşte cuvântul “român” scris pe biserica lor sau se simte legat de acea ţară. Suntem uniţi şi legaţi în spirit şi cultură de locul nostru de origine. Legătura noastră românească reprezintă o parte constitutivă a identităţii noastre ce a devenit cu timpul mai complexă îmbrăţişând această ţară. În scrisoarea Arhiepiscopului Nathaniel de demitere a Pr. Susan o parte din motivul acestei demiteri este că “inima lui se află în altă parte.” Dacă urmăm acest fel de gândire atunci majoritatea preoţilor ar trebui daţi afară din Episcopie. Nu sunt de acord cu Î.P.S. Sa în această problemă. Este foarte clar că inima Pr. Susan este în Episcopie deoarece Pr. Susan a dorit să corecteze tocmai problemele ce există în Episcopie. Dacă inima lui era în altă parte, nu i‑ar fi păsat de nimic. Numai când cineva este îngrijorat atunci se implică.

Arhiepiscopul Nathaniel este conştient de faptul că majoritatea preoţilor şi credincioşilor doresc unitatea bisericească dar Î.P.S. Sa opreşte în mod consistent orice încercare de a discuta această problemă. Accentuarea gândirii sale de a menţine Biserica Româneasca dezbinată se vede şi din demiterea Pr. Vasile Susan pe motiv că inima lui “este în altă parte.” La Congresul Episcpiei din 2003 când s‑a încercat să se discute subiectul unitatii, Arhiepiscopul nu a acceptat spunând că acest subiect nu era pe ordinea de zi. Oare lipsa atenţiei asupra acestui subiect important nu creează tensiune, frustrare, resentimente şi motiv de îngrijorare între preoţi?

Desigur că da! Oare nu este Arhiepiscopul văzut ca laş prin faptul că evită să discute adevarata problemă şi menţine un sens fals de pace şi control asupra situaţiei? Desigur că da! Adevărul este că dacă Arhiepiscopul ar avea control ar fi rezolvat această problemă până acum. Sf. Apostol Pavel a avut soluţia: francheţea. “Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia ne suntem mădulare” (Efes. 4:25). Când minţi pe altul, sfârşeşti a te minţi pe tine însuţi. Aşadar de ce nu se pune acest subiect la vot să se vadă în ce direcţie vor oamenii să meargă? De ce oare se controlează şi se manipulează viitorul oamenilor? Cine vă dă dreptul să faceţi aceasta? Sunt sigur că nu Dumnezeu.

 

În conformitate cu Sf. Scriptură Arhiepiscopul nu reuşeşte să îndeplinească cerinţele păstoriţilor săi şi să adreseze subiectul unităţii cu aceeaşi dedicaţie. “Deci dar, până când avem vreme, să facem binele către toţi, dar mai ales către cei de o credinţă cu noi” (Gal. 6:10). Biblia, de asemenea, spune: “Că de se crede cineva că este ceva, în timp ce el nu este nimic, pe sine însuşi se amăgeşte” (Gal. 6:3). Deci ceea ce ar trebui să facă Arhiepiscopul, în conformitate cu Scriptura, este de a nu evita problema ci a o pune pe lista priorităţilor. Nu ar trebui să aducă scuze, să amâne sau să aştepte împrejurări mai bune. Ştim din Scriptură că Dumnezeu a creat pe om după chipul şi asemănarea Lui, ceea ce înseamnă că putem cugeta, iubi, raţionaliza, diferenţia între bine şi rău şi avem o conştiinţă morală. Dumnezeu a dat omului şi libertatea de a păcătui. Cel mai uşor fel pentru noi de a păcătui este încercarea de a controla circumstanţele din jurul nostru precum şi viitorul nostru personal şi viitorul celorlalţi. În felul acesta ne atribuim, în mod conştient sau inconştient, calităţile lui Dumnezeu. Acest lucru este greşit. Noi trebuie să fim slujitorii Lui credincioşi, ascultători, smeriţi şi devotaţi; trebuie să dovedim caracter puternic în acţiune şi să nu pretindem că suntem Dumnezeu. Unde se încadrează controlul şi manipularea de către Arhiepioscop a subiectului unităţii, al relaţiilor iubitoare şi al comuniunii în comunitatea Românească?

În exterior, Arhiepiscopul Nathaniel încurajează dialogul, relaţiile bune şi comuniunea cu Arhiepiscopia Ortodoxa Româna din America şi Canada. În ascuns, însă, descurajează sau pune oprelişte acestora. Preoţii din Episcopie trebuie să ceară permisiune specială Arhiepiscopului de a primi sau a sluji cu preoţii din Arhiepiscopie. Am crezut că acest lucru s‑a rezolvat încă de la începutul dialogului în urmă cu mai bine de zece ani. Prin această cerere specială de permisiune, Arhiepiscopul Nathaniel face ca relaţiile iubitoare şi comuniunea în comunitatea noastră Românească să fie condiţionate. Nu aflăm niciunde în Sf. Scriptură ca aceste relaţii să fie condiţionate. Exprimările iubirii, a grijii şi înţelegerii în cadrul relaţiilor umane ar trebui să fie libere, din inimă şi pline de sens. Sf. Pavel spune că o viaţă autentică este cea a iubirii: “Şi toate averile mele de le‑aş împărţi şi trupul meu de mi l‑aş da să‑l ardă, dar dacă n‑am iubire, nimic nu‑mi foloseşte” (1 Cor. 13:3). Biblia de asemenea zice: “Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea iubire unii pentru alţii” (Ioan 13:35). Parafrazând a 7‑a Fericire, veţi fi fericiţi când veţi arăta oamneilor cum să coopereze, în loc de cum să fie în competiţie sau să se lupte. Atunci se va vedea cine eşti cu adevărat şi unde‑ţi este locul în familia lui Dumnezeu (Matei 5:9). Sf. Apostol Pavel scrie la Romani 12:18: “Dacă este cu putinţă, pe cât se ţine de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii.” De asemenea, Sf. Pavel a scris: “De aceea, primiţi‑vă unii pe alţii, aşa cum şi Hristos v‑a primit pe voi, spre slava lui Dumnezeu” (Rom. 15:7). Sf. Ioan scrie: “Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că‑i iubim pe fraţi” (1 Ioan 3:14). Sf. Scriptură accentuiază clar faptul că relaţiile, nu realizările sau acumulările de lucruri, sunt ceea ce contează mai mult. De aceea, Iisus “întinzându‑şi mâna către ucenicii Săi, a zis: Iată‑i pe mama Mea şi pe fraţii Mei. Că tot cel ce va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela Îmi este frate şi sora şi mamă” (Mat. 12:49‑50). Deci, fiind inclus în familia lui Dumnezeu este cea mai mare cinste şi cel mai mare privelegiu ce‑l poate avea cineva. Nu găsim niciunde în Scriptură control şi manipulare pentru că acestea sunt greşite. Aceste tactici sunt folosite de către Arhiepiscop pentru a ne menţine divizaţi în scopurile sale egoiste.

Atitudine contradictorie şi conflictuală asupra subiectului unităţii:

Când Arhiepiscopul Nathaniel a fost întrebat despre progresul spre unitate, răspunsul său a fost imprecis, ca întotdeauna ‑ că exista un dialog şi că relaţiile sunt calde şi progresează. Nu cunosc să se fi făcut vreun pas semnificativ spre unitate. Au fost aceste răspunsuri clare, adevărate, sincere, definite, sau au fost evazive, confuze, neclare şi imprecise? Nu sunt aceste acţiuni promotoare de sine însuşi şi neavând nici o substanţă? Ştie cineva pe ce poziţie ne aflăm? Există oare vreo îndoială cine este responsabil pentru situaţia aceasta confuză şi ambiguă?

În scrisoarea de demitere a Pr. Susan, Arhiepiscopul menţionează autoritatea de a transfera, muta sau demite preoţi din parohii. Dacă acesta este cazul şi intenţionează să o folosească fără o prealabilă consultaţie cu Consiliul Eparhial, nu se vede în nici un fel caracteristicile smerite ale unui slujitor al lui Dumnezeu. Dimpotrivă, arată caracterul unui om egocentric, a unui dictator. Un adevărat slujitor al lui Dumnezeu ar lua serios în considerare această problemă şi ar permite ca procedura normală să‑şi urmeze cursul. Un om smerit ar aduce această problemă în faţa Consiliului Episcopesc cu dovezile pe faţă şi ar căuta o soluţie. “Dumnezeu le stă împotrivă celor mândri, dar celor smeriţi le dă har. Supuneţi‑vă deci lui Dumnezeu” (Iacov 4:6‑7). S‑a gândit oare Arhiepiscopul că s‑ar putea să fie greşit?  Biblia spune: “Prin urmare, cel căruia i se pare că stă‑n picioare să ia aminte să nu cadă” (1 Cor. 10:12).

Nu cred că Arhiepiscopul a acordat destul timp şi destulă gândire înainte să ia hotărârea de a‑l demite pe Pr. Susan. Dânsul uită că a  vorbi pe faţă este un atribut al personalităţii şi nu o deficienţă de caracter. Î.P.S. Sa desconsideră pe cei ale căror opinii sunt diferite de ale dânsului în legătură cu subiecte importante. Î.P.S. Sa aşteaptă supunere totală şi oarbă de la credincioşii săi datorită poziţiei ce o are, chiar şi atunci când se depărtează de adevăr. Ar putea să fie acest lucru greşit? Biblia spune: “Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele sunt rele” (Efes. 5:15‑16). “Drept aceea, cine ştie să facă binele şi nu‑l face, păcat îşi este sieşi” (Iacov 4:17). Biblia recomandă ca fiecare să‑şi facă o evaluare periodică pentru a evita calea greşită şi a se corecta la timp. “Ci fiecare este ispitit de propria sa poftă atunci când e tras şi momit de ea. Apoi pofta, zămislind, naşte păcat; iar păcatul, odată săvârsit, odrăsleşte moarte. Nu vă înşelaţi, fraţii mei preaiubiţi” (Iacov 1:14‑16).

Autoevaluarea o găsim în Biblie: “Cercetaţi‑vă pe voi înşivă dacă sunteţi în credinţă, puneţi‑vă la‑ncercare” (2 Cor. 13:5). De asemenea, “Să cercetăm căile noastre, luând aminte şi întorcându‑ne la Domnul!” (Plângeri 3:40)

Înalt Prea Sfinţia Voastră, trebuie să restabiliţi credibilitatea care este necesară în poziţia de conducere ce o aveţi. Iisus a zis: “De la cel căruia i s‑a dat mult, mult i se va cere; şi de la cel căruia i s‑a încredinţat mult, mai mult se va cere” (Luca 12:48). Trebuie să aveţi credibilitate pentru a vi se da încredere şi a fi urmat. Asemenea credibilitate şi încredere pot fi stabilite numai prin onestitate consistentă şi păstrarea adevărului cu orice preţ. Colaţionarea de circumstanţe pentru a vă promova imaginea nu este în slujba lui Dumnezeu aşa cum nu este nici fuga de adevăratele probleme ce trebuie rezolvate. O autoevaluare critică este necesară. Aceasta vă va permite să vedeţi că v‑aţi depărtat de adevăr. Creşterea spirituală se poate restabili numai prin recunoaşterea acestei depărtări. Astfel veţi putea înlocui minciunile cu adevărul. Bibilia spune: “Sfinţeşte‑i întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17). Cu siguranţă ştiţi că mântuirea cere ispăşire. Biblia spune: “Dacă veţi rămâne întru cuvântul Meu, cu adevărat sunteţi ucenicii Mei; şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:31‑32).

Înalt Prea Sfinţia Voastră, cel mai uşor şi cel mai grabnic mod de a clarifica controversa ce implică pe Pr. Susan este de a reconsidera poziţia de demitere a Pr. Susan. Apoi, trebuie să oferiţi parohienilor de la Sf. Maria motivele pentru care aţi socotit necesar să luaţi o asemenea hotărâre. În rest, ar trebui să rectificaţi situaţia ambiguă ce aţi creat‑o şi cred că astfel problemele legate de Pr. Susan şi multe altele se vor soluţiona de la sine.

Trebuie să nu mai stăruiţi asupra problemei vechi de dezbinare în comunitatea noastră, problemă care nu mai există. Trebuie să înlăturaţi şi să uitaţi felul vechi de a acţiona. “Să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi al fostului vostru fel de viaţă, care se strică prin poftele înşelăciunii” (Efes. 4:22).

Ajustaţi, schimbaţi ţi transformaţi felul de gândire deoarece necesită reajustare după o autoexaminare, “să vă înnoiţi în duhul minţii voastre” (Efes. 4:23). Biblia ne spune că putem fi transformaţi numai din interior, dacă înlăturăm trecutul dureros şi trist. Numai atunci putem merge înainte, “şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel zidit după Dumnezeu, în dreptatea şi sfinţenia adevărului” (Efes. 4:24).

Salut pe preoţii din Episcopie care s‑au adresat Arhiepiscopului în legatură cu tratarea greşită a cazului Pr. Susan. Sunteţi probabil aceiaşi care vă exprimaţi opiniile şi despre alte probleme relevante.

Preoţilor care au fost puşi la tăcere prin intimidare şi au cedat fricii, vă spun acestea: veţi dovedi cât de îngrijoraţi sunteţi dacă veţi proclama adevărul. “În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica” (1 Ioan 4:18). Este mult mai uşor a tăcea decât a provoca o confruntare, dar vă întreb: cum puteţi tăcea la demiterea Pr. Susan fără o cauză dreaptă şi o procedură normală? Oare acest ton dictatorial şi această modalitate de viclenie nu vă ameninţă siguranţa poziţiei voastre în viitor? Când alţii urmăresc o linie păcătoasă nu aveţi datoria de a o arăta pe faţă? Oare nu este teama de a vorbi pe faţă cauza nemulţumirii, tulburării şi gâlcevii? Nu vi se pare că lipsa unei griji de a participa la problemele Episcopiei va contribui la ivirea unor probleme şi mai mari? Acum toţi ar trebui să aveţi teama unui rezultat similar când nu sunteţi de acord cu Arhiepiscopul. Poate că a venit timpul soluţiei Sf. Pavel: francheţea. Fără minciuni, fără pretexte. Spuneţi adevărul semenilor voştri. Toţi suntem uniţi în Hristos şi când minţi pe alţii, te minţi pe tine însuşi. De aceea, vorbiţi şi suportaţi pe fratele vostru care a adus la iveală greşelile Arhiepiscopului în numele tuturor slujitorilor lui Dumnezeu, nu numai pentru sine, când a spus adevărul. Eliberaţi‑vă de vina tăcerii. Puneţi în practică ce aţi învăţat.

Dacă prea cucerniciile voastre, preoţii Episcopiei, sunteţi un grup care doreşte să stea şi să crească împreună în viaţa duhovnicească, trebuie să vă suportaţi unul pe altul. Aceasta ţine de datoria pe care o aveţi. Sf. Pavel spune: “pentru ca împreuna cu voi să mă mângâi prin credinţa noastră laolaltă, a voastră şi a mea” (Rom. 1:12). V‑aţi gândit oare că dacă toţi împreună veţi vorbi pe faţă atunci Arhiepiscopul nu va putea să vă dea pe toţi afară şi va găsi necesar să se corecteze?

L‑am cunoscut pe Pr. Vasile Susan de mulţi ani şi am o stimă deosebită pentru dânsul, fiind un om de caracter.

Spre deosebire de alţii, nu îi este teamă să spună adevărul. Am fost de  multe ori în biserica unde a slujit dânsul şi am văzut că era respectat de parohieni şi dedicat slujirii lui Dumnezeu şi a credincioşilor. Nu cunosc să fi fost vreo neînţelegere creată în parohie. Sunt sigur că atât Pr. Susan cât şi parohienii de la Sf. Maria au fost uimiti de scrisoarea Arhiepiscopului Nathaniel de a‑l demite. Au fost uimiţi datorită faptului că nu se menţionează nici un motiv substanţial, nefiind vreo problemă de caracter şi nici nu se menţionează o procedură normală. Primul motiv menţionat este “gura” Pr. Susan, ceea ce este o caracteristică a personalităţii şi nu o deficienţă de caracter. Nu există un test de a măsura unde este inima cuiva. Arhiepiscopul Nathaniel este vag în ceea ce priveşte motivele demiterii Pr. Susan. Aceste motive ar trebui menţionate în mod precis şi în totalitatea lor. Este de necrezut cum Arhiepiscopul specifică puterea sa absolută şi intenţia de a se folosi de ea. Adevărul este că aceste fleacuri, aşa cum sunt exprimate în scrisoare, nu vor avea nici o putere în faţa oricarei instanţe judecătoreşti. Să nu uităm cât de abuzivă poate fi o dictatură. Acesta este motivul pentru care suntem aici în Statele Unite ale Americii: să scăpăm şi să evităm asemenea abuz de putere.

Ce am fi făcut fără Sf. Apostol Pavel care a avut ca şi caracteristică a personalităţii franchetea? Oare l‑a demis Hristos sau altcineva? Oare nu este clar că un astfel de om este determinat să facă o schimbare?

Probleme de caracter, dragi prieteni, trebuie să constituie motive pentru demitere, nu caracteristici ale personalităţii. Arhiepiscopul a uitat că Biblia încurajează pe oameni să vorbească. Biblia nu sugerează, nici nu roagă, ci porunceşte de a recunoaşte mărirea Lui, de a cinsti mărirea Lui, de a vesti mărirea Lui, de a medita asupra măririi Lui şi de a vieţui pentru mărirea Lui. Aceasta înseamnă o reîntărire a faptului că în slujba lui Dumnezeu toţi trebuie să folosim tot ceea ce este în puterea noastră şi în caracterul nostru de a urma cuvântului Său ‑ adevărul. “Înfăţişaţi‑vă lui Dumnezeu ca vii dintre morţi, şi mădularele voastre ca arme ale dreptăţii în slujba lui Dumnezeu” (Rom. 6:13).

Dr. Constantin Izvănariu

DULCE-AMARĂ, BUCOVINĂ

Posted by Stefan Strajer On March - 5 - 2010

DULCE-AMARĂ, BUCOVINĂ

 Autor: Constantin Bobeica

Foto.Constantin Bobeica

 Meditând asupra prestigioasei, documentatei, durutei „Cronici bucovinene” Risipirea[1], de scriitorul român Corneliu Florea, stabilit de trei decenii în Canada, îţi revin în memorie versurile poetului: „Ni se-aseamănă povestea…”

            Povestea celor două margini de Ţară-surori: Basarabia şi Bucovina. Ambele „trecute prin foc şi prin sabie”, ambele – deşi la epoci diferite – răşluite de la bătrânul trup al Ţării, supuse înstrăinării, deznaţionalizării de imperii diferite, dar la fel de rapace, nesătule de pământ strein, bolnave de acelaşi dor de a acapara nu doar teritorii, pământuri, ci şi suflete omeneşti.

            Când citeşti paginile consacrate străduinţelor deznaţionalizatoare ale Habsburgilor, care trimiteau slujitori ai Mitropoliei din Carlovăţ, ce adăugau Ionilor, Ştefanilor, Grigorilor câte un –ovici, aceştia devenind dintr-o trăsătură de condei: Iovanovici, Stefanovici, Grigorovici, îţi aminteşti că şi în Basarabia noastră, se petrecea acelaşi lucru: Munteanu, Unitilă, Ciubotaru etc. deveneau prin aceeaşi trăsătură de condei: Munteanov, Untilov, Cebotariov ş.a.m.d.

            Acelaşi proces de colonizare cu alolingvi: ucraineni, ruşi, evrei etc., în detrimentul elementului autohton. Autorul ne dă şi cifre comparative: la ocuparea Bucovinei românii constituiau 55 495 suflete; alte etnii – 16 255 suflete; iar după 1848 găsim: români – 182 000, ucraineni – 142 000, alte etnii – 51 000. Deci, elementul autohton, comparativ, se redusese vădit. Mai departe – ştim ce a fost… La fel se întâmplase şi în Basarabia de după 1812: Bugeacul, depopulat de tătari încă la 1806 este… repopulat cu ucraineni, bulgari, găgăuzi, ruşi etc. cu scopul identic – a elimina elementul românesc majoritar, schimbând componenţa etnică, avantajând „oaspeţii” (nepoftiţi). Nu declara, în iunie 1940, conducerea URSS, că ţinutul e locuit preponderent de… ucraineni?!

Foto. Coperta cartii “Risipirea” (o cronica bucovineana) a scriitorului Corneliu Florea

            În acelaşi diabolic plan se înscrie şi politica migraţionistă: în Bucovina – către îndepărtata, îngheţata Canadă, în Basarabia – spre Extremul Orient rus, mai exact, la Ussuriisk, Amur, Vladivostok, Habarovsk etc. Ştiau, vezi bine, ocupanţii călcâiul lui Ahile al ţăranului român – basarabean, bucovinean – setea nepotolită de pământ… Autorul descrie, cu lux de amănunte, drama bucovinenilor, plecaţi după pământ (câte 40 de fălci, gratuit). Dorul de baştină îi făcea să boteze noile aşezări, ca şi cele din patrie: Boian, Ostriţa etc. La fel şi cobâlcenii, oneştenii, zubreştenii, de lângă Străşeni, îşi botezară noua aşezare din Ussuriisk – Zubreşti, cei plecaţi din acest sat basarabean alcătuind acolo majoritatea.

*          *            *

            O altă risipire îi aştepta pe bucovineni – ca şi pe basarabeni – odată cu începutul Primului Război Mondial (basarabenii îşi mai lăsaseră oasele şi în 1904-1905 pe întinsurile Manciuriei, la Mukden şi Port Artur).

            Bucovina nu numai că-şi dădu feciorii carne de tun pentru interesele Imperiului Habsburgic, ci deveni şi teatru de război, jefuită de ambele armate, fie în ofensivă, fie în retragere. Se deosebeau, mai ales, prin sălbăticia lor, cazacii. Cităm: „La Ostriţa, un cazac, la prima împotrivire din partea unei femei, să nu-i ia văcuţa de la gura copiilor, i-a străpuns fulgerător pieptul cu suliţa, omorând-o pe loc în faţa copiilor ei, împietriţi de groază” [C. Florea, Risipirea, pag. 67].

            Cozile de topor locale organizară legiunii de români, care fură exterminate de muscali şi cazaci în timpul luptelor. Un alt aspect al risipirii – lagărele de concentrare pentru presupuşii disidenţi – fabrici ale morţii, unde a fost internat şi învăţătorul din Ostriţa, Ilie Siretean, alături de alte mii şi mii, „pentru neloialitate faţă de împărăţia habsburgică, în timp de război” [ibidem, pag. 69].

            Aici au a se adăuga lagărele de prizonieri, de pe întinsurile nesfârşite ale Rusiei, până în Siberia care, aşijderea, îşi luau partea lor de victime. Nu puţine. Prizonierii din Austria, Germania nu se bucurau nici ei de un tratament mai uman, având în vedere secătuirea resurselor alimentare, provocate de război. În Arhiva Naţională a RM am depistat un pachet de cărţi poştale ale prizonierilor din Morozeni (Orhei), ajunse (?) la destinaţie prin intermediul Crucii Roşii Internaţionale, scrisori în care bieţii deţinuţi implorau rudele să le trimită pachete cu alimente: pesmeţi, nuci, brânză… Câte alte mizerii! Şi mai nemiloasă s-a dovedit soarta bucovinenilor, prinşi în vâltoarea războiului civil din Rusia, care abia după opt ani de peregrinări au revenit – care au avut zile – acasă. Unul dintre ei este şi Ilie Obcinar, care revine la Ostriţa, după ce petrecuse în lumea celor drepţi pe cel mai bun prieten – Nicolae.

                                                                        *            *            *

            Pacea şi Unirea cu Ţara, după atâtea şi atâtea chinuri şi jertfe aduseră alinare în sufletele bucovinenilor. Şi de la neamurile din Canada veneau veşti bune. Petre Ostriţeanu îi scria lui Alexandru, sfătuindu-l să se întoarcă acasă, că e pace şi e bine. Şi mai departe: „Şi din asta trecură la Daniel Pleşu, bărbatul Domnicăi, cum veni el cu căruţa şi cu un surugiu tocmai din Fălticeni, ca să le aducă o iapă cu un mânz de-un an şi o vacă bună” [ibidem, pag. 119].

            În capitolul „Nori negri de la Răsărit”, Corneliu Florea descrie calvarul prizonierilor din Rusia, sfârşitul lui Nicolae Prutean în prizonierat, al altor captivi, ajunşi în Siberia. O singură remarcă a autorului caracterizează starea de lucruri din fostul Imperiu Rus: „Aveau dreptate bucovinenii scăpaţi din Rusia, care cunoscuseră pe pielea lor şi prizonieratul războiului mondial, şi războiul civil rusesc: acolo, în Rusia, se întâmplă ceva groaznic” [ibidem, pag. 130].

*          *            *

            Dar pacea – precum o definise mareşalul Foch – nu fusese decât un armistiţiu, care dură doar două decenii. Norii ameninţători ai unui nou măcel se ridicau şi de la Apus (Hitler), şi de la Răsărit (Stalin). Deja în 1935, la ordinul lui Hitler, Wermachtul invadă regiunea Saar, demilitarizată conform Tratatului de la Versailles. Urmă Anschluss-ul (anexarea Austriei) şi tot în 1938 – ocuparea regiunii Sudete şi dezmembrarea Cehoslovaciei. Stalin bătea din palme la „vitejiile” camaradului de arme. Nu întâmplător la 23 august 1939, la Moscova, fu semnat Pactul Ribbentrop-Molotov – un proiect diabolic de împărţire a sferelor de influenţă în Europa.

            Hitler, clocind planurile lui expansioniste, avea nevoie să-şi asigure spatele frontului; Stalin, la rândul său, ştiindu-şi ocupat companionul în Apus, primea carte verde în Răsărit. Aşadar, când primul atacă Polonia, al doilea nu întârzie să o atace dinspre Est, să „elibereze” o regiune întinsă, în care pe lângă polonezi trăiau ucraineni şi bieloruşi. Pofta vine mâncând: în noiembrie 1939 Moscova atacă Finlanda, dar aici şi-a cam rupt colţii, campania prelungindu-se peste trei luni de zile, Armata Roşie suferind pierderi grele. La 17 iunie 1940 Stalin ocupă Estonia, Letonia, Lituania, iar peste zece zile – Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei.

            O nouă risipire, mai tragică decât toate cele suportate până acum. Atunci, o bună parte din bucovineni s-au refugiat peste Prut, cea mai mare parte rămase să guste din efectele „eliberării”, care avea a-şi arăta „binefacerile” prin corvezi, postăuci, impozite, iar principalul – prin arestări, teroare roşie. Tineretul, mai ales, a început să-şi caute scăpare peste Prut, dar a doua tentativă s-a soldat cu eşec total: parte din fugari şi-a găsit sfârşitul în Lunca Prutului, mitraliaţi, alţii – au luat calea lagărelor siberiene. În aprilie 1941, o altă încercare a bucovinenilor de a trece noua graniţă cu România s-a soldat cu tragedia de la Fântâna Albă, unde „câteva mii de români au fost omorâţi în plină zi, de armata roşie sovietică” [ibidem, pag. 182]. O altă tragedie îi aştepta pe bucovineni, ca şi pe basarabeni, la 13 iunie 1941, când 13 000 de feciori şi fiice din Ţara Fagilor luară drumul Golgotei spre Siberia şi Kazahstan.

*          *            *

 

            Corneliu Florea este un maestru al naraţiunii documentare, capabilă să te emoţioneze nu mai puţin decât o scriere beletristică de mare talent. Pe alocuri documentul capătă conotaţii sau substraturi de ficţiune, mai ales în stil horror, de groază, cum oribile au fost intenţiile şi faptele cotropitorilor şi împilatorilor streini. Cum am mai menţionat, la fel de obiectiv, necruţător, sunt prezentate şi acţiunile reprobabile ale cozilor de topor locale, fie aceştia români sau aparţinând altor seminţii.

            Autorul citează din rapoartele Serviciului Special de Informaţii despre rolul evreilor în evenimentele din 28 iunie 1940, care din anticomunişti (mulţi fugari din „raiul” comunist şi oploşiţi în Basarabia şi Bucovina) deveniseră peste noapte înfocaţi comunişti: „Majoritatea evreilor mai tineri, entuziasmaţi de sosirea armatei roşii „comuniste şi eliberatoare”, deveniră agresivi cu românii până la omucidere” [ibidem, pag. 187].

            Stranii, neînţelese lucruri: ei, care atât în Basarabia, cât şi în Bucovina deţineau monopolul în comerţ şi industrie, prosperau sub oblăduirea legilor democratice ale Statului Român, având sinagogi oriunde locuiau (chiar şi în satul Cobâlca, judeţul Orhei, localitate preponderent românească) au întors cojocul pe dos. Stranii cu atât mai mult: răsfoind „Cărţile Memoriei” aflăm sute, mii de nume evreieşti, care luaseră calea Siberiei atât în 1941, cât şi în 1949. Apoi procesul „medicilor criminali”, prigonirea bănuiţilor de aderenţă la sionism… Fostul meu elev, Mihail Grimberg, devenit un foarte bun jurnalist de limbă română, avusese un unchi, comunist înfocat, fost luptător în brigăzile internaţionale din Spania, şi care emigrase, totuşi, prin anii ’60 ai secolului trecut, din „paradisul comunist numit URSS” – în Israel. Întrebând nepotul despre motive, acela mă lămuri: «Cât poţi răbda, ca în magazin, în troleu, în alte locuri publice să auzi zi de zi una şi aceeaşi: „Postoronis, jid parhatâi!” („Dă-te la o parte, jidan puturos”), alte „complimente” din partea rusofonilor, care au în sânge şovinismul, antisemitismul?»

            S-or fi vindecat de râia comunistă măcar în ceasul al 12-lea? Greu de spus, poate prin alte părţi, prin anumite sfere. Cert e că la Chişinău şi acum ziarul comunităţii evreieşti Evreiskoe mesteciko are un mesaj filorus şi filocomunist, cu vădite rezerve faţă de cam tot ce e românesc… Apoi se editează în limba rusă, deşi autorii şi cititorii publicaţiei respective locuiesc în Republica Moldova, ale cărei legi despre limbă le ignoră, parcă nici nu ar exista şi pentru ei, cetăţeni cu toate drepturile ai acestui stat. Să ne oprim însă aici. Prea multe-s de spus la acest capitol.

            Tot la această risipire – suferinţele refugiaţilor bucovineni şi basarabeni din zona ocupată de maghiari după Dictatul de la Viena (vezi, în acest sens, şi Arta refugii a lui Paul Goma).

 

*          *            *

            Paralel cu tema centrală – cronica dramelor şi tragediilor prin care au trecut nord-bucovinenii – autorul întreprinde incursiuni în culisele marii politici europene a sec. XX, caracterizându-i pe Lenin şi Troţki, Casa Habsbugilor şi pe Horthy, pe Carol al II-lea şi pe Daladier etc.

            Nu cruţă culorile întunecate mai ales la adresa fostului suveran român Carol al II-lea care, în ceasurile de grea cumpănă pentru tron şi Patrie, se afla, de fapt, dezertor la Odesa, unde se distra, tocând banii nemunciţi în compania frumoasei Zizi Lambrino – soţie? amantă? Ion Brătianu îi sugera suveranului unica soluţie legală: să fie împuşcat, ca dezertor. N-a fost să fie. Avea să aducă alte nenorociri ţării după întronarea de la 1 iunie 1930.

            Nu-s trecuţi cu vederea Stalin şi acoliţii lui pe linia enkavedistă: Yagoda, Beria. Autorul nostru din Canada prezintă cifre: aşa-zisa „balşaia cistka” („marea epurare”) a însumat 1 710 000 de arestări, dintre care 1 440 000 au suferit condamnări – parte în lagăre, aproape jumătate – împuşcaţi [ibidem, pag. 233].

            Ultimele două capitole sunt consacrate începutului războiului din Est, pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, rolului mareşalului Ion Antonescu în această nobilă campanie. Prin cuvintele lui Ilie Siretean, este dezaprobată continuarea războiului peste Nistru: „Şi Antonescu ăsta, câtă speranţă, câtă confidenţă, şi acum câtă decepţie. Auziţi voi, declaraţie de război Angliei şi Americii! Şi când vine unu, un ardelean de-a nostr’, care ştie ce vorbeşte, mă refer la generalul Iosif Iacobici, şi-i prezintă o situaţie reală, îl ţâpă afară”. Dacă ar fi depins totul de personalitatea şi de voinţa Mareşalului, poate că multe ar fi fost altfel pe acest segment de istorie a noastră.

            „Cronica bucovineană” se încheie în primăvara lui 1943, când unul dintre protagonişti, Petru Ostriţean, se pregăteşte de cale lungă pe ultimul drum pământesc.

            Noile „surprize” ce veneau dinspre Răsărit, cu stele pe turlele tancurilor şi pe aripile avioanelor, noile arestări, execuţii, deportări erau înainte. Aşijderea înainte – şi tributul de bărbaţi şi flăcăi, care trebuiau musai carne de tun, să-şi lase oasele lângă Varşovia, sub zidurile Königsbergului, în Pomerania, Cehia, Ungaria şi la Berlin, luptând pentru interesele imperialiste ale marii Uniuni Sovietice.

            Ultima risipire a Bucovinei?…

Constantin BOBEICĂ,

fost deportat în  GULAG-ul stalinist din Siberia,

fost profesor de română în comuna Codreanca, judeţul Chișinău, azi pensionar de 85 de ani, autor a 5 cărți de publicistică românească din Basarabia                                                                                         

  


[1] Florea, Corneliu. Risipirea: Cronică bucovineană. / Corneliu Florea, editor şi pref.: Virgil Raţiu. – Bistriţa: Ed. Ecce Homo, 2009. – 224 p.

Nota Redactiei. Cei care doresc cartea mentionata in acest articol – Risipirea – precum si celelalte carti ale lui Corneliu Florea (Libertatea de iubi adevarul, Vremuri antiromanesti s.a.) il pot contacta pe autora la adresa postala: Corneliu Florea, 11 Trowbridge Bay, Winnipeg, R2N 2V9, Canada sau la adresa de e-mail: icapadeanu-cf@shaw.ca

Adevaruri despre razboiul din Transnistria (1990-1992)

Posted by Stefan Strajer On March - 5 - 2010

Adevaruri despre razboiul din Transnistria (1990-1992) 

Autor: Elena Zamura

Istoria conflictului transnistrean se scrie doar in Transnistria, afirma generalul de divizie, fost ministru de interne si al apararii din Republica Moldova – Ion Costas.

2 martie este consemnată pentru prima oară drept Ziua memoriei – zi de comemorare a celor căzuţi în conflictul armat din 1992 pentru apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. Dezbaterile parlamentare în această problemă, pe 26 februarie, au durat aproximativ două ore. Care este atitudinea DVS  faţă de decizia respectivă a majorităţii democrat-liberale?

– Războiul de la Nistru, provocat şi susţinut pe toate căile de Rusia, la noi este numit cu sfială „conflict”. Dar acesta nu a început nicidecum pe 2 martie 1992! În acea zi, Dubăsariul nimerise între două focuri deja pentru a patra oară. Nu mă miră că nu ştie acest lucru deputatul Veaceslav Untilă, care a lansat iniţiativa de a se institui Ziua memoriei anume pe 2 martie. Pe atunci, el isi facea datoria în poliţia rutieră şi nu a fost antrenat direct în evenimente, nu şi-a riscat viaţa pe linia de front, nu a fost văzut în tranşee, sub tirul focului. V.Untilă are nevoie de reclamă, cu cât mai frecvent iese în faţă, în reportaje şi interviuri în mass-media, cu atât mai bine e pentru el personal.

În mare, iniţiativa de a se institui Ziua memoriei este necesară şi corectă, dar ar trebui să respectăm adevărul istoric şi adevărul timpului la acea vreme. Să ne amintim: mai sunt în viaţă mulţi participanţi la acele evenimente. Iar noi am consacrat această zi doar celor căzuţi. În opinia mea, parlamentul s-a pripit cu fixarea denumirii corecte a evenimentului si datei acestuia. Aceasta nu e o întâmplare, ci reflectarea atitudinii indiferente faţă de cei care au participat nemijlocit la evenimentele din 1990-1992, care nu cunosc doar din auzite despre ororile războiului, tragedia pe care  foarte multi din noi au trait-o si care mereu ne macina si astazi.

Este straniu că istoricii noştri nu le-au amintit politicienilor de astazi că razboiul (conflictul) transnistrean in realitate a început la 1-2 noiembrie 1990 cu ciocniri pe podul de la Dubăsari, când au murit primii poliţişti şi cetăţeni de la Dubăsari. În acea zi, forţe nostalgice după imperiul sovietic au început conflictul armat, care a degenerat într-un război nedeclarat al Rusiei împotriva tânărului stat Republica Moldova.

Reamintesc: după referendumul din 12 august 1990 privind crearea aşa-numitei republici moldoveneşti nistrene, a fost planificată o operaţie de eliminare din Dubăsari a autorităţilor legale.

La 1 noiembrie, pe drumuri au fost instalate puncte de control, s-a blocat podul de peste Nistru, lar la 2 noiembrie au fost scoase cu forta multimii, dirijata de separatisti, organele locale ale puterii (instanţa de judecată, procuratura, executivul) din sediile administrative. Pentru restabilirea ordinii în oraş, au fost trimise subunităţi ale MAI din Moldova.

Pe drumul de acces spre Dubăsari au avut loc ciocniri cu populaţia civilă, în timpul cărora s-au înregistrat victime, iar în noiembrie 1991, pe acelaşi pod de la Dubăsari, au mai decedat încă trei poliţişti (Iabloctcin Genadii cu doi camarazi ai sai) din trupele cu destinaţie specială. În esenţă, anume cu aceste evenimente a început confruntarea armată între poliţia moldovenească şi formaţiunile separatiste înarmate.

Se scrie oare istoria războiului de la Nistru?

– Cred că nu chiar curând se va restabili tabloul obiectiv, deplin al evenimentelor de la începutul anilor ’90. Ambele părţi s-au limitat la faptul că au fost „numiţi oficial” vinovaţii de conflict, în a căror listă mă număr, bineînţeles, şi eu, în calitate de ministru, iniţial al afacerilor interne, iar ulterior – al apărării.

În linii mari, istoria războiului a fost lăsată în seama apărătorilor lui Smirnov şi a naţional-extremiştilor ruşi. Cu regret, Chişinăul, Tiraspolul şi Moscova sunt unanimi în ceea ce priveşte uitarea şi denigrarea celor care au căzut în luptele pentru independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova. Această umilire a patrioţilor ţării noastre a început încă pe timpul lui Snegur, a continuat pe timpul lui Lucinschi şi s-a intensificat în anii de guvernare a „marelui conducător şi învăţător al poporului din R. Moldova”, V.Voronin. In Transnistria si astazi dupa 20 de ani primul demnitar la Tiraspol  mereu ramane tot CRIMINALUL  Igor SMIRNOV (Presedintele Transnistrie). Doua decenii Moscova obliga presedintii din Chisinau sa recunoasca regimul SMIRNOV.  In mod sfidator cer INSISTENT de la Chisinau sa se impace cu ideea ca HOTUL si CRIMINALUL DE STAT e un baiat BUN. Ca crima, furtul de teritoriu, distrugerea a mii de veti omenesti si crearea unui „NOU STAT” pe tritoriul R.Moldova deja apartine trecutului, ca acesta e istorie si Moldova trebuie sa se impace cu realitatea de azi. Realitatile care le-a creat MAMA Rusia si daca R.MOLDOVA doreste pace cu Rusia si prosperitate pentru propriul  popor sa semneze confederatie sau federatie cu criminalul SMIRNOV –SI PUNCTUM. Sa dam uitarii umilintile la care am fost si suntem supusi de maica RUSIA, sa dam uitarii tinerii nostri omorati de cazaci  si gardistii rusi din armata rusa, ba mai mult, sa-i numim DUSMANI ai poporului si POVACATORI de marca, sa dam uitarii  teritoriile rapite de ei s.a.m.d. Oare nu e PREA MULT pentru noi MOLDOVA atat de mica, de uitat si de DAT din putinuil care ne-a dat DUMNEZEU?????   

Mai multe generaţii de tineri din Transnistria au crescut cu poveştile despre „atrocităţile” comise de poliţia şi armata Republicii Moldova în 1992. Nici până astăzi, din păcate, nu dăm o replică acestor lucruri murdare despre noi. Noi tăcem. Iar tăcerea este un semn că suntem de acord că războiul din 1990-1992 l-a dezlănţuit Moldova. Însă noi, participanţii la razboi: Rusia contra Moldova, ţinem minte cum s-a întâmplat totul.

Noi suntem revoltaţi de faptul că statul R. Moldova, din cauza slăbiciunii sale politice si economice, fricii în faţa agresorului, din cauza venalităţii guvernanţilor, de mulţi ani tace cu încăpăţânare, ajutând să fie ascuns adevărul tragic din anii 1990-1992.

Timp de 18 ani, Rusia de fapt ocupă un teritoriu al RM, calificând contingentul său militar drept „forţe de pace”. Totodată, din zi în zi, Moscova nu încetează, din 1990, să acuze statul nostru de „agresiune” prin intermediul mjloacelor sale media puternice. Agresiune împotriva cui? Împotriva elementelor criminale? care au comis o lovitură de stat pe o parte din teritoriul nostru?

Toti preşedinţii nostrii pe care i-am avut (mai putin M. Snegur)  Lucinschi, Voronin nu au fost interesaţi să-i însărcineze pe colaboratorii organelor de drept, savanţii istorici, cineaşti, mass-media să cerceteze şi să reflecte obiectiv evenimentele din anii 1990-1992. De ce? Iată întrebarea. Nu a fost suficient timp? NU, ei au fost preocupaţi de îmbogăţire, de agonisirea averilor!!!! Între timp, Transnistria, fiind susţinută activ şi generos de Moscova, a creat chipul „moldoveanului fascist”, al unei fiare, al unui opresor, al unei brute. A fost scrisă aşa-numita „Carte albă a Transnistriei”, prezentată drept o culegere de fapte şi documente despre războiul din 1990-1992. În realitate, aceasta este o „sperietoare” extrem de tendenţioasă, care abundă în acuzaţii la adresa autorităţilor moldoveneşti, la adresa poliţiei şi a armatei.

Au fost făcute publice fotografii ale unor bărbaţi împuşcaţi şi ale unor fete violate. De cine au fost ucişi aceşti oameni? Nu a existat nici o expertiză, nu s-a desfăşurat nici o anchetă. Toate ni se atribuie nouă în mod neîntemeiat. Vreau să subliniez îndeosebi că culegerea care a fost prezentată la Tiraspol pe 13 septembrie 2006 a fost scrisă de jurnalişti ruşi şi editată la Moscova de agenţia de presă «Regnum» în ajunul referendumului pus la cale de Smirnov pe 17 septembrie 2006. De fiecare dată când la Tiraspol cocea o criză politică, se punea iarăşi accent pe cunoscuta versiune precum că, chipurile, evenimentele din anii 1990-1992 au fost „un genocid împotriva oamenilor care nu doreau să trăiască în România”. Mai mult decât atât, autorii „Cărţii albe” au cerut Chişinăului să-şi recunoască greşeala, care, chipurile, a comis „un act de agresiune sălbatică” – culmea obrazniciei, dar nu au suflat o vorbă despre rolul Tiraspolului şi al Moscovei în dezbinarea ţării şi în declanşarea acţiunilor militare.

„Cartea albă” încă nu e totul. Deja de mai mulţi ani, internetul este inundat de astfel de născociri fanteziste despre război, încât ţi se ridică părul măciucă!

– Cel mai departe a mers, cu minciunile sale sfruntate şi neruşinate, un oarecare jurnalist moscovit, Efim Berşin, originar din Tiraspol, autorul cărţii „Дикое поле”  („Câmp sălbatic”). Iată doar un mic fragment din povestea sa despre evenimentele de la Bender: „M-am furişat atent de-a lungul peretului clădirii executivului orăşenesc şi m-am uitat după colţ. Am văzut în faţa intrării un crater imens, în care se scurgea de undeva de sus un pârăiaş subţire de culoare roşie. În acest moment, m-a atins ceva jilav pe ceafă. Am ridicat capul. Era un peşte uriaş, încă neadormit, cu aripile ce îi atârnau dintr-o sacoşă. Peştele mă privea cu ochii tulburi, de parcă mă invita să adorm împreună cu el. Sacoşa era ţinută de o mână puternică de bărbat, care atârna dintr-un copac. Nu exista corpul omului. Era numai o mână. Am înconjurat copacii şi arbuştii din preajmă. Peste tot se vedeau bucăţi de corpuri umane. Picioare şi capete se vedeau separat. Dintr-un piept de femeie se scurgea sânge. Un ochi al acesteia se uita chiar dintr-un ram. Pantofii cu bot ascuţit s-au încâlcit în părul cărunt al cuiva”.  

După mine, acest fragment ar trebui inclus în fişa medicală a autorului! Evident, omul nu stă bine cu psihicul! Sau, la beţie, s-o fi inspirat din tablourile lui Salvador Dali

– Şi asta scrie un membru al Uniunii Scriitorilor din Rusia, el prezintă aşa ceva drept mărturie documentară! Am citat acest fragment pentru ca cititorii să înţeleagă de ce soi sunt toate „materialele documentare” despre Transnistria. Acestea sunt „întemeiate” pe cea mai neruşinată minciună. În aceeaşi carte, Berşin povesteşte cum, în noiembrie 1990, el a trecut printr-un pogrom antievreiesc la Chişinău! Mai mult decât atât, dă amănunte despre cum, chipurile, serviciile de exploatare a locuinţelor întocmeau listele victimelor, iar uşile locuinţelor evreilor erau, chipurile, însemnate cu cruce!

Şi asta se spune despre un oraş în care tocmai pe vremea aceea a fost deschisă o sinagogă, iar strada pe care se află aceasta a fost denumită Rabinul Zirelson! (Sa fie oare aceasta un HOLOCAUST a evreilor in R.MOLDOVA din anii 1990-1992????). Toate acestea se editează şi se reeditează, pot fi găsite pe internet ani de zile, sunt citate şi retipărite de presa din Israel si restul lumii civilizate.

Există site-uri nenumărate în Rusia şi în Transnistria, în care sunt denigraţi moldovenii care au căzut în lupte pentru apărarea patriei lor. Dar unde sunt site-urile Moldovei? Daţi-mi măcar unul!

Este clar că Tiraspolul este interesat de literatura care îi atribuie Moldovei responsabilitatea pentru conflict. În ce priveşte Chişinăul, este oare interesat de adevărul istoric? Ce face statul pentru restabilirea lui?

– În toţi aceşti ani, nu numai că nu ne-am îndreptăţit, ba şi ne-am învinuit mai mult. Voronin, venind la putere, angaja la preşedinţie cunoscuţi separatişti tiraspoleni, precum şi găsea funcţii pentru cei solidari cu dânşii: Mişin, Molojen etc… Nu se făcea absolut nimic pentru restabilirea adevărului evenimentelor din anii ’90. Nimănui nu-i trecea prin cap să efectueze investigaţii oficiale, să adune material factologic, mărturii şi amintiri ale martorilor. Au dorit doar un singur lucru – să fie totul dat uitării si faptele dar mai trist participantii la razboi. În consecinţă, ne-am pomenit în calitate de parte permanent bătută.

În timp ce noi nu vedem şi nu auzim nimic, Tiraspolul,  cu asistenţă financiară şi organizatorică masivă, în mii de pagini electronice şi de ziare îşi propagă teza principală: chipurile, războiul a dat mulţi eroi transnistreni şi a scos la iveală faţa hâdă a „fascismului moldo-român”.

Dar există oare surse obiective care scot în lumină tot adevărul despre război?

– Gazetele moldoveneşti din acea vreme aduc numeroase fapte despre teroarea şi ilegalitatea din Transnistria. Nu de viaţă bună, în partea dreaptă a Nistrului au ajuns mii de refugiaţi! Dar şi în amintirile ruşilor care au luptat de partea Tiraspolului, oricât ar fi de straniu, se pot găsi multiple fapte şi opinii interesante, care pun la îndoială obiectivitatea istoricilor oficiali din Transnistria.

Veteranii care au luptat de partea Transnistriei recunosc pe şleau că printre ei erau mulţi ticăloşi, sadici, care terorizau populaţia civilă, iar „sângerosul comandant de batalion” Iuri Kostenko nu constituia o excepţie. Se descoperă subtextul evenimentelor din Transnistria –una murdară şi foarte nefavorabilă, atât pentru Tiraspol, cât şi pentru Moscova, care trimitea din necuprinsele spaţii ruse puşcăriaşi şi mercenari în susţinerea republicii create ilegal.

Drept exemplu, voi cita memoriile atamanului Anatoli Kazakov, care scrie sincer despre necesitatea patologică de a ucide, apărută în acea vreme la cazaci ca o dependenţă de droguri, despre beţia generală, ferocitatea, violenţa şi jafurile din Tighina, despre faptul cum ceea ce era jefuit la război se vindea pe pieţele tuturor oraşelor transnistrene. Unii cazaci, potrivit mărturiilor sale, purtau la piept embleme SS.

Dar iată ce scrie în cartea sa fostul şef al comenduirii Transnistriei, colonelul Mihail Bergman: „Cazacii „de la Marea Neagră” făceau cu regularitate incursiuni pe malul drept al Nistrului si nu le dădeau clipe de răgaz subdiviziunilor cu destinaţie specială ale poliţiei moldoveneşti. Acelaşi Kostenko teroriza şi malul drept, şi malul stâng. Acestui bandit îi era totuna cine îi va fi victimă, un moldovean sau un rus, un cetăţean al Moldovei sau un transnistrean. Grupele sub conducerea lui Şevţov… efectuau atacuri teroriste pe teritoriul transnistrean, învinuind, evident, partea  moldovenească, provocând ura faţă de moldoveni…”

Anume Bergman, primul, a povestit despre comandantul de batalion Kostenko, care a uzurpat puterea la Tighina. A furat cu vagoanele, lua şpagă de la puşcăriaşi şi îi înarma, tortura oamenii şi, având călăi plătiţi, a ucis personal peste o sută de oameni. Kostenko vindea armament din depozitele militare sovietice, dar demiterea acestuia nu a fost permisă de Smirnov. După arestarea comandantului de batalion şi interogarea gardiştilor reţinuţi, scrie Bergman, „toată istoria războiului din Transnistria a apărut într-o lumină absolut nouă”. Însă, examinând pocesele verbale ale interogărilor, generalul Lebed a decis ca în nici un caz să nu fie divulgate mărturiile, deoarece acestea ar fi adus un imens prejudiciu imaginii Rusiei, care ar fi fost discreditată.

– Nu este clar nici până astăzi de ce anume Bergman, care a participat personal la lichidarea lui Kostenko, în consecinţă, un martor neobiectiv, este pricipala sursă a informaţiei despre acest comandant de batalion.

– Pentru că toate urmele, cu contribuţia aceluiaşi Bergman, au fost atât de bine şterse, încât nu se cunoaşte în realitate ce anume a săvârşit Kostenko şi ce au comis alţii. Probabil, s-a dorit să treacă în seama comandantului de batalion crimele monstruoase, banditismul şi samavolniciile comise în localităţile aflate sub jurisdicţia autoproclamatei RMN. Anume acele fapte care nu au fost recunoscute niciodată nici de partea transnistreană, nici de cea rusă.

Oare într-adevăr procesele verbale ale interogatoriilor la care a fost supus Kostenko au fost nimicite sau se află în arhivele FSB-ului şi cândva vor fi desecretizate? În ultimul caz, mai rămâne o şansă că va apărea adevărul despre ceea ce s-a întâmplat în Tighina. Sunt semne că în acel moment în oraş erau minţi lucide, unii directori de întreprinderi (bunăoară, Ghimn Pologov) care considerau drept o soluţie mai raţională rămânerea Tighinei în componenţa Republicii Moldova.

În ansamblu, însă, războiul, teroarea, panica transmisă din gură în gură şi zvonurile despre masacrele, tâlhăriile şi violenţele, debandata totală erau acele „drojdii” pe care se ridica republica autoproclamată. Astăzi, propaganda tiraspoleană este întemeiată tot pe minciună şi teroare informaţională. Cine să separe faptele reale de legende? Nu există martori sau aceştia sunt speriaţi de moarte, documentele au fost nimicite. Totul e întors cu fundul în sus. În mod paradoxal, un om pe care ortacii săi îl numeau călău sângeros, este înmormântat pe aleea gloriei la cimitirul Borisov, alături de participanţii la luptele pentru Tighina….

Vorbind despre intimidarea martorilor, îi aveţi în vedere pe transnistreni?

– Nu numai pe ei! În autoproclamata RMN (pe care Aleksandr Lebed o numea „o gaură neagră” şi „un culoar criminal”), au fost destule asasinate şi atentate misterioase, faţă de care faptele lui Kostenko pălesc. În toţi aceşti ani, aici erau eliminaţi oameni care ar fi putut compromite regimul. Bergman era sigur că totul s-a făcut şi se face „sub protecţia unor funcţionari sus-puşi de la Moscova”. Chiar şi Lebed, duşman făţiş al lui Smirnov, a murit în circumstanţe foarte suspecte. A făcut o oarecare lumină asupra acestor circumstanţe jurnalistul americam Paul Khlebnikov.

Autorul cărţii „Naşul Kremlinului, Boris Berezovski”, la scurt după publicarea acesteia, a decedat în condiţii misterioase, iar asasinii săi nu au fost găsiţi!

Cât priveşte Chişinăul… Parcă Chişinăul a putut să-i apere pe oamenii care au participat la capturarea lui Igor Smirnov, planificată de către MAI din Moldova? Să mă credeţi, băieţii noştri din direcţia operaţii au avut foarte multe probleme, se temeau pentru viaţa lor şi a apropiaţilor.

În mare, credeţi-mă, o ştiu din experienţa mea amară, începând cu mijlocul anilor ’90, cei care au apărat integritatea Republicii Moldova s-au pomenit izolaţi, ponegriti si dati uitarii. Ne sileau să nu amintim de trecutul nostru, sa ne fie rusine (dupa mintea communistilor lui Voronin) ca am fost participant la „AGRESIE” si „DECLANSAREA” conflictul militar in propria TARA contra „PASNICILOR SEPARATISTI” din Transnistria. Vezi Doamne, am vrut si noi amaratii de moldoveni sa ne aparam Tara, casa, masa si familia. Noi moldovenii NU am stiut ca NU NOI suntem stapani al MOLDOVEI lui Stefan cel Mare ci altii, veneticii din largul imperiului RUS ca SMIRNOV, ANTUFEEV, Nina ANDREEVA, SEVTOV, KOSTENCO, SIDOROV, Efim BERSIN si multi altii de teapa lor. Tara nu ne poarta stima, respect. Nu avem recunoşterea  din partea Statului, el nu ne apăra. Dimpotrivă, ne umilste în fel şi chip.

La Chişinău se vorbeşte mereu că anume Rusia a dirijat evenimentele de la începutul anilor ’90 din Transnistria. Dar astea sunt doar discuţii, care sunt probele?

– Evenimentele din anii ’90 par spontane şi nedirijate de… nimeni. În realitate, erau dirijate foarte bine de către Moscova. Dacă ne respectăm, urmează să lucrăm în arhive, să facem publice fapte şi documente, să efectuăm investigaţii istorice. A fost deja constituită comisia pentru cercetarea crimelor comunismului. De ce parlamentul şi guvernul, AIE să nu creeze o comisie specială pentru investigarea evenimentelor din Transnistria? De ce să nu acordăm granturi de stat istoricilor pentru munca în arhive? De ce să nu atragem la reflectarea evenimentelor din 1990-1992 pe participanţii nemijlociţi, cât mai sunt în viaţă şi sănătoşi?

Aşa se procedează pretutindeni… La noi însă… Recent, Academia de Ştiinţe a anunţat că în anii de independenţă Chişinăul a pierdut 700 de  monumente de arhitectură.

Oare suntem atât de lipsiţi de memorie şi indiferenţi fată si de actuala istorie a noastră?

Avem deja experienţa falsificării istoriei din anii 1990-1992, conform scenariului lui Voronin. Dorim adevărul istoric sau ne este confortabil să trăim în minciună? Şi cum am năzui în acest caz să ajungem în Europa?

În opinia dumneavoastră, puteau oare fi evitate conflictul şi victimele în 1990-1992?

– De noi, colaboratoii structurilor de forţă, nu depindea nimic. În toată lumea, îndeplinindu-şi atribuţiile, structurile de forţă aplică un întreg arsenalul de mijloace din dotare, inclusiv  armamentul.

Noi am executat cerintile legilor existente, am respectat Constitutia Tarii, am indeplinit intocmai ordinile date de Presedintele statului (M.Snegur) – Comandantul Suprem  al fortelor militare, am indeplinit Hotararile Parlamentului R.Moldova, ne-am făcut onest datoria. Oare Chişinăul trebuia să accepte scenariul Moscovei, să urmărească cu indolenţă cum criminalii îşi instaurau propria conducere în regiunea de est a ţării? Cum putea Chişinăul să nu trimită poliţia la Tighina, Dubăsari, la Comrat, dacă acolo era atacată puterea aleasă în mod legal?!

Conform tuturor criteriilor juridice, era vorba de dezordini în masă care, în toată lumea, sunt reprimate de organele de interne. O altă chestiune este cum se proceda. Consideram atunci şi am rămas la aceeaşi părere că nu trebuia creat Ministerul Apărării în 1992. Acesta nici astăzi nu este capabil, având un efectiv redus, prost echipat si putini bani de la buget (parte mizerabila din PIB) să-şi îndeplinească eficient datoria faţă de ţară – să respingă un atac din afară, să dea o ripostă serioasă agresorului, să menţină integritatea teritorială a ţării. Criza economică ne lipseşte de posibilitatea de a finanţa normal armata. În condiţiile noastre, trebuia format un corp puternic de carabinieri, bine pregătit şi dotat , sau trebuia să formăm o gardă naţională in activitatea carua se fie antrenati la NECOE obuna parte din populatia R.Moldova. Aceste structuri ar fi putut să asigure ordinea şi integritatea teritorială a Moldovei! I-am propus acest lucru în repetate rânduri lui Snegur in anii 1991-1992, dar argumentele mele nu au fost luate în seamă. Prea puternice erau apelurile Frontului Popular de a crea de urgenţă propriile forţe armate.

Îmi pare nespus de rău pentru cei care şi-au pierdut sănătatea şi chiar viaţa în acel război… Mă închin cu pioşenie în faţă lor şi consider că statul trebuie, are datoria morala, să le aducă un omagiu celor căzuţi să-i susţină prin toate mijloacele şi să-i ocrotească pe cei care au avut de suferit în timpul agresiunii militare a Rusiei in anii 1990-1992.       

Interviu de Elena ZAMURA

03/03/2010

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors