Archive for the ‘Romani in lume’ Category

Urecheală europeană

Posted by Stefan Strajer On March - 20 - 2010

Romanii din Ungaria

Urecheală europeană

 

Autor: Eva Iova
În timp ce preşedintele Ungariei îi „încurajează” pe ungurii din Voivodina să înveţe limba sârbă ca pe o limbă străină (acelaşi îndemn spunându-l deja în repetate rânduri şi pentru ungurii din România) şi elogiază politica sârbilor faţă de minorităţi, acasă lucrurile nu sunt chiar atât de roz. E mult mai uşor pentru politicienii maghiari să se plimbe prin fostele teritorii ale Ungariei şi să dea sfaturi pentru guvernele ţărilor vecine cum să-şi trateze minorităţile, în special pe unguri, decât să-şi rezolve problemele de acasă. Sistemul de autoguvernări minoritare sângerează din toţi porii, pentru alegerile minoritare din toamnă sunt prevăzute numeroase fraude electorale, iar minorităţile din Ungaria îşi pierd limba maternă pe zi ce trece. Reprezentarea în parlament a minorităţilor este o promisiune nerespectată deja de peste două decenii. Nici unul dintre partidele care se luptă acum, în campanie electorală, pentru a intra în noul parlament de la Budapesta, nu are în program problemele minorităţilor. Asta poate să fie din două motive: 1. Pentru că atât socialiştii cât şi democraţii sau extremiştii consideră că toţi cei care trăim în Ungaria suntem unguri (doar şi sloganul Jobbik-ului ne arată că „Ungaria este a ungurilor”, deci toţi suntem unguri) şi deci minorităţile nu au probleme diferite de populaţia majoritară; 2. Pentru că absolut nu contează pentru ei nici slovacii, nici sârbii, nici românii şi nici o altă naţionalitate, numai atunci când suntem folosiţi ca monedă de schimb în relaţia cu ţările noastre mamă.
Dar ca să nu poată să stea chiar atât de liniştiţi politicienii maghiari, Comitetul Miniştrilor din cadrul Consiliului Europei a făcut zilele trecute şase noi recomandări pentru Ungaria în legătură cu respectarea Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare, pe care Ungaria a semnat-o printre primii, încă în anul 1995. Raportul publicat pe 10 martie 2010, la Strasbourg, arată însă că Ungaria mai are mult de făcut pentru răspândirea în diferitele domenii ale vieţii publice şi culturale a limbilor minorităţilor. Printre altele, Comitetul Miniştrilor cere ca Ungaria „să elaboreze o politică şi un plan pe termen lung pentru învăţarea limbilor minoritare”, „să întărească situaţia financiară a predării limbilor minoritare”, „să intensifice crearea şcolilor bilingve la toate nivelurile de educaţie” şi „să crească numărul profesorilor care sunt capabili să predea materiile de specialitate în limbile minorităţilor”. Se mai recomandă îmbogăţirea ofertei programelor televizate pentru minorităţi şi finanţarea cursurilor de perfecţionare pentru jurnaliştii care folosesc limbile minorităţilor.
Nu sună rău, păcat că realitatea este cam departe de aceste propuneri. Poate nu la toate minorităţile, dar la români cu siguranţă. Situaţia învăţământului din şcolile aşa-zis româneşti este dureroasă: nici până azi nu sunt manuale de română la toate materiile, iar pentru profesori nu se organizează cursuri de perfecţionare eficace, al căror rezultate să se observe în munca de la şcoli. Cum putem să vorbim despre şcoli bilingve când elevii nu ştiu să se exprime decât într-o singură limbă: în maghiară. Situaţia presei minorităţilor, atât scrisă cât şi cea electronică, este într-o stare mult mai proastă decât acum 15 ani. Şi exemplele negative le-am mai putea înşira.
În Ungaria, peste trei săptămâni vor fi noi alegeri parlamentare. Cu toate că acum nici un partid nu le bagă în seamă, minorităţile speră să aibă în următorii patru ani un parlament şi un guvern mai bun. Speranţe deşarte. În două decenii a trebuit să ne dăm seama că, de exemplu, pentru noi, românii, ajutorul niciodată nu o să mai vină de la Budapesta, ci mai degrabă de la Bucureşti, Strasbourg sau Bruxelles. Punem pariu?
 

 (Eva Iova – redactor sef la Foaia Roamâneasca din Ungaria)

Cele şapte minuni ale comuniştilor moldoveni

Posted by Stefan Strajer On March - 20 - 2010

Basarabia- pamant romanesc

Cele şapte minuni ale comuniştilor moldoveni

Autor: Dr.Vasile Soimaru

 

Ultimii comunişti ai Europei au asigurat în timpul guvernării lor o creştere economică „durabilă şi stabilă” ca un balon de săpun…

Aproape zilnic trec pe lângă extrema de sud a CC-ului (cimitirul central) din Chişinău, unde, după renovarea Memorialului „eliberatorilor” (a se citi cotropitori rusi, n.r.), au crescut ca ciupercile după ploaie zeci de cavouri, adevărate mausolee din beton, granit şi marmură pentru viitoarele înhumări ale răposaţilor aleşi. De fiecare dată, mă întreb care să fie oare rostul unor investiţii de zeci de mii de dolari, dacă alături de aceşti investitori mor oamenii ca în timpul Holodomorului moldovenesc (de la Holodoromul ucrainian, din anii 1932-1933, când au murit milioane de oameni, datorita foametei – se pare ca urmare a unei decizii criminale a lui Stalin cu scopul de a-i nimici pe ucrainieni, n.r.). În satul meu natal, Cornova, de exemplu, în această iarnă au decedat de frig, boli şi foame 13 oameni şi s-a născut doar un singur copil.

O familie din trei persoane, care n-a avut bani să procure măcar un lighean de cărbuni, a îngheţat toată într-o noapte de ger cumplit. Este satul, care nu i-a lăsat să moară de foame pe Voronin şi familia sa în anii când erau în „ilegalitate şi săraci, lipiţi pământului”. În fruntea gospodăriei colective de atunci se afla un comunist venit din alt sat, pe care Voronin, preşedintele de mai târziu, l-a trimis ambasador în CSI, având o pregătire diplomatică de gradul zero.

În aceste condiţii de genocid au fost aduse mai toate satele noastre, iar liderii kominternişti ai PCRM zilnic fac declaraţii cu care te năucesc despre aşa-zisele „minuni economice şi sociale”, realizate de ei în aproape nouă ani de aflare la putere, criticând vehement primele rezultate – mai mult decât vizibile şi pozitive – ale actualei guvernări democratice.
Am numărat şapte astfel de „minuni”, cărora comuniştii le fac publicitate pe toate căile, sperând să revină la putere, ca să scape de puşcăriile plângăreţe după ei…

Mult trâmbiţata de ei creştere economică doar economiştilor de factură comunistă li se pare un progres: în ultimii nouă ani, Produsul Intern Brut al R. Moldova a crescut cu 48,2% sau 4,5% anual. Numai în nouă luni ale lui 2009 – primul an de criză mondială şi la noi -, cât economia s-a mai aflat sub presiunea comuniştilor, acest indicator s-a diminuat cu 9%. În 2001, comuniştilor le-a revenit o economie care asigura un volum al PIB-ului, în preţuri comparabile, egal cu cel din anul 1965 şi de aproape trei ori mai mic faţă de anul 1990. După creşterea de 48,2%, biata noastră economie naţională, în mari chinuri, a avansat cu cinci ani, de la 1965 la 1970! Adică lozinca de ieri a comuniştilor sovietici „Cincinalul în patru ani!” ei au înlocuit-o cu „Cincinalul în… nouă ani!”.

Cu ritmurile numite mai sus, comuniştii trebuiau să ne mai fericească încă 15 ani, ca să atingem şi nivelul anului 1990. De aici, putem deduce şi secolul în care R. Moldova va atinge nivelul economic mediu european, dacă astfel de forţe moldo- româno-fobe, retrograde şi mincinoase nu vor fi aruncate la groapa de gunoi politic.

Totodată, constatăm că, dacă neocomuniştii asigurau economiei moldoveneşti ritmurile de creştere cu care au crescut economiile Familiei Voronin, poate că şi moldoveni trăiau astăzi ca această familie aleasă… Conform estimărilor noastre, bazate pe dinamica cheltuielilor efectuate de Oleg (fiul lui Voronin, n.r.) şi publicate în TIMPUL (publicatie independenta de la Chisinau, n.r.), veniturile lor au crescut de cel puţin 1.500 de ori, adică anual cu 150 la sută. Asemenea ritmuri, demne de Cartea recordurilor Guinness book, nu a cunoscut până acum niciunul din miliardarii lumii… Dar şi ritmurile de pauperizare a moldovenilor care au ajuns în scurt timp la cel mai scăzut nivel de trai de pe continentul european sunt demne de Cartea Guinness!

Este anecdotică şi stabilitatea economică lăudată de comunişti. Comuniştii iau ca argument al stabilităţii cele câteva procente de creştere economică în comparaţie cu anul 2000, când PIB-ul alcătuia doar 34 la sută din cel al anului 1990. Dar, dacă am lua ca argument al stabilităţii alt indicator, aplicat în întreaga Europă – PIB per locuitor – şi comparat cu media Uniunii Europene, chiar şi orbii ar vedea ce stabilitate de beton am avut noi în aproape nouă ani de neocomunism.

Conform calculelor economiştilor Gr. Belostecinic şi C. Guţu, raportul dintre mărimea PIB per locuitor în R. Moldova raportată la media UE a crescut, în opt ani, de la 9,6% în 2001 până la 9,7% în 2008 (pentru comparaţie: în Bulgaria şi România acest raport a crescut în perioada dată de la 28 la 40 la sută). Posibil, doar manualele de teorie economică marxist-leninistă mai pot defini asemenea rezultate ca stabilitate economică… Deocamdată însă, la noi se dezvoltă stabil şi accelerat doar economiile Familiei Voronin şi economiile altor câtorva kominternişti din fruntea PCRM…
 

19 martie 2010

“Femeie, ia-o spre vest” – recenzia unei carti

Posted by Stefan Strajer On March - 12 - 2010

“Femeie, ia-o spre vest” – recenzia unei carti

Surpriza unei cărţi subtile, dar profunde.

 

Autor: Monica Ligia Corleanca

La îndemnul unui prieten,  erudit şi pretenţios,  am cerut doamnei doamnei Ioana Geier, autoarea cărţii menţionate mai sus,  să mi-o trimită pentru lectură; m-a  intrigat titlul cărţii care ascundea ceva cu care mă puteam asocia  fiindcă şi eu o luasem cât mai departe spre vest pentru a  mă salva de “fericirea” anilor 1980 din România. “Nu am citit aşa o carte în viaţa mea”, îmi spusese amicul care m-a îndemnat  la lectura ei , “trebuie să o ai” şi mi-a dat adresa de internet a autoarei.

            Am scris doamnei Geier solicitându-i cartea şi am primit-o destul de repede, deşi dânsa locuieşte acum în Germania . Tocmai mă luptasem cu o carte a Hertei Muller, recenta laureată a premiului Nobel, care nu m-a entuziasmat de loc şi am fost curioasă să văd ce poate scrie despre păsurile noastre o altă româncă plecată din ţară. 

            Cărţulia, aparent mică, dar foarte densă în conţinut, m-a cucerit imediat şi pe măsură ce citeam am simţit cum rupe din mine făşii,  bucăţi-amintiri şi din viaţa mea, din viaţa noastră, a celor trăiţi în România abuzului, controlului, foamei şi dezumanizării la care am fost supuşi noi, oamenii cinstiţi, care am refuzat să ne aliniem comunismului, care  am refuzat să fim unelte de lucru ale securităţii, numai ca să trăim ceva mai bine. Cartea mă răscolea pe măsură ce-i întorceam  paginile.

Nu, nu este o carte cu iz politic, cum s-au mai scris multe, ci o confesiune, un strigăt al unui om adevărat care te implică şi doare adânc fiindcă autoarea foloseşte un condei foarte fin în a-şi ironiza propriul destin. Femeie fragilă prin natura ei, a devenit puternică în luarea  deciziilor ca şi a propriului destin în braţe, atunci când a împins-o disperarea.

            Pe ţesătura transparentă a tragediei noastre din timpul comunismului care ne-a distrus fundaţia şi valorile culturale, viaţa Ioanei Geier se desfăşoară urmărită de nenoroc, dar cu un destin asemănător cu al multor femei disperate care nu au mai găsit altă soluţie de viaţă decât evadarea din sistem printr-o căsătorie cu un străin. Disperarea a împins-o să caute cu orice preţ o plecare peste hotare, pentru a-şi salva copiii pentru care taţii lor nu făcuseră nimic, iar ea delicată şi nobilă s-a umilit până la pământ făcând tot felul de munci grele numai pentru a supravieţui.

Confesiunea a ajutat-o la spălarea durerilor acumulate şi a eliberat-o de memoria experienţelor trecutului amar; aflându-se în Germania îşi filmează viaţa ca pe un ecran,  priveşte la florile de pe terasă, priveşte la satul în care s-a instalat, priveşte la soţul-neamţ (băiatul unor crescători de vite), străin de sufletul şi obiceiurile ei, comparând ce are acum, cu ce a lăsat dincolo, acasă. Imagini din cele două lumi în care a trăit se interpătrund cu detalii descrise cu o măiestrie de dantelăreasă iscusită care expune modele vii pe  masa celor care vor să le vadă.

“Habar nu are ea cât de mult te poate modela o viaţă plină de lipsuri”, gândeşte autoarea după ce cumnata răutăcioasă o foloseşte la cele mai josnice munci prin casă. “Coordonatele sunt altele, aici este un alt standard de viaţă”, ne spune la pagina 17.

            Grija pentru copiii ei, devotamentul cu care s-a dăruit misiunii grele de părinte singur, obligaţia de a face ceva şi pentru mama ei, deşi nu fusese prea răsfăţată în casa părinţilor, poverile pe care este în stare să le mai ducă în spate după înstrăinare, ne sunt spovedite cu o crudă sinceritate, iar din femeia gingaşă  şi lovită de soartă, se ridică crescând un om puternic , gata să spintece valuri cumplite pe care le învinge cu o forţă de uriaş. Este ceace face obida din omul obişnuit, aşa cum ne spune Zen că numai cine a fost sfârtecat de viaţă până aproape de a fi răpus şi mai găseşte forţa să se ridice,  acela este adevăratul câştigător al vieţii.

Ioana Geier este un asemenea model feminin de forţă, dar şi mare sensibilitate pe care o ocroteşte cu grijă ascunzând-o sub o mantie de oţel ce şi-a construit-o cu grijă. Acolo şi-a păstrat iubirea de ţară cu amintirile parfumate ale tradiţiilor poporului din care a plecat, acolo şi-a clădit un mic altar de închinăciune când n-a mai putut suporta instrăinarea şi reacţiile dure ale familiei soţului-neamţ.

“Să plec, da, uneori am fost la un pas de a face asta. Mi-ar fi lipsit, poate, chiar păsările acelea negre cu pătrate de culoare alb pe piept şi aripi”…spune autoarea la pagina 27, “mai sunt atâtea locuri unde mâinile mele vor să pipăie, să cureţe, să desăvărşească noi forme. Forme şi cadre  în care să-mi agăţ în pornirile mele plantele, şi visele, şi speranţa”. Aceste ultime vorbe le-am simţit până la lacrimi!

La pagina 28 spune: “Aceasta este viaţa mea, viaţa mea reală. Nemţul ăsta şi-a calculat bine avantajele mariajului cu o româncă, acum sunt convinsă. Şi eu le-am calculat pe ale mele, multe au fost doar iluzii. Domnule Preşedinte Băsescu, fă ceva bun cu ţara noastră, fă-i pe toţi din Universul ăsta să ne respecte!

Neamţul ăsta grozav n-o să-şi mai care în roabă prea mult lemnele cu mine, sunt sigură!”

            Acesta a fost strigătul femeii rănite în adâncul fiinţei sale, care a acceptat o căsătorie convenţională pentru a scăpa de suferinţele trăite în ţară , sperând că va putea face mai mult pentru copiii ei. Şi acest lucru se petrecea cam prin anul 2004, deci cu mult după zisa revoluţie când nimic nu s-a schimbat în România. Exodul românilor după anul 1990 a avut loc în masă, fiecare plecând unde s-a nimerit în căutarea altei vieţi mai omeneşti.  Mizeria materială duce implicit la mizerie morală, iar românii au trăit numai în sărăcie, foame şi frică de la anul 1944 până în prezent. Printre aminitirile ei am mai găsit descrise şi alte destine aventuroase ale unor românce plecate în căutarea norocului.

La un moment dat aflându-se cu neamţul ei în ţară îşi spune sieşi, cu tristeţe, la pagina 61: “Am să vă duc dorul. Vouă frunzelor, când verzi, când negre. Ţie, firicel de apă lunecând peste pietrele mici, multicolore. Te-ai lovit de pereţii gri şi treci mai departe. Eu simt durerea; în sufletul meu rămân traumele…..Iartă-mă Românie! Te-am descoperit prea târziu!”.

Mai departe, la pagina 87 găsesc o frază meditativă:” E un risc pe care fiecare şi-l asumă când vrea o schimbare radicală în viaţa sa. Trebuie să fii însă şi relist, să-ţi cunoşti limitele. Cu cât iluziile sunt mai mari cu atât şi şocul poate fi, la un mment dat”.

Mărturisirile Ioanei Gaier reverberează în sufletele noastre desţărate şi ne regăsim în fiecare vorbă rostită de autoare cu pasiune şi har de poet. După ce am terminat lectura m-a urmărit multă vreme, ca o umbră, ceea ce citisem.

Indemn pe orice român să citească această carte (femeile, mai ales) care tulbură mai mult decât unele volume prezentate cu căldură de critici consacraţi exagerându-le valoarea cu scopul “de a fi vândute bine”.  Vă asigur că nu veţi regreta.

Profund impresionată şi recunoscătoare autoarei pentru amabilitatea de a mă face părtaşă la viaţa ei, am parcurs alături de dânsa unele evenimente din propria-mi viaţă, ca şi a generaţiei mele de victime ale unui sistem care a distrus o naţiune prin propagarea falselor valori, a minciunii şi neîncrederii.

I-am adresat autoarei sincere felicitări pentru paginile scrise cu pasiune şi scânteie literară fiind convinsă că va veni reveni cu alte cărţi în întâmpinarea românilor din diasporă.

Monica Ligia Corleanca

2 martie, 2010

PS. Cine doreşte se primească cartea se poate adresa autoarei pe internet la:

ioanageier@yahoo.de

Cred că valoarea cărţii este de cca 10 euro, dar trebuie

adaugat pentru posta 6 euro, deci cam 20 USD.

Sugerez însă s-o  întrebaţi pe autoare.

 

RĂSPUNDERE ŞI RESPONSABILITATE

Posted by Stefan Strajer On March - 10 - 2010

RĂSPUNDERE ŞI RESPONSABILITATE

Autor: Dr. Constantin Izvănariu

 

“De la cel căruia i s‑a dat mult, mult i se va cere; şi de la cel căruia i s‑a încredinţat mult, mai mult se va cere.”  (Luca 12:48) 

Decizia de a da afară din parohie şi din Episcopie pe Pr. Vasile Susan, fostul paroh al Bisericii Ortodoxe Române “Sf. Maria” din Chicago, a fost greşită. Arhiepiscopul Nathaniel a făcut o mare greşală.

De ce scriu şi de ce îmi exprim părerea? În măsura în care şi eu sunt Român Ortodox în aceasta ţară măreaţă, întemeiată pe principii solide de credinţă şi libertate, mă deranjează tulburările din mijlocul nostru. Sunt forţat să vorbesc pe faţă şi îmi voi suporta argumentele şi declaraţiile cu citate biblice pentru a afla adevărul. Intenţiile mele nu sunt de a ofensa pe nimeni, dar dacă cineva va fi ofensat de adevăr sau citate biblice, aceia ar trebui să se gândească serios şi să reflecteze cu nădejdea că lucruri bune vor rezulta din aceasta. Cele ce urmează reprezintă gândurile şi convingerile mele personale.

Adresându‑se credincioşilor, Biblia spune: “Deci dar nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetaţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efes. 2:19). Biblia spune, de asemenea: “Ca să şti…cum trebuie să te porţi în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului” (1 Tim. 3:15). Deci, ca oricare altul, bărbat, femeie sau copil, şi eu aparţin familiei lui Dumnezeu. Prin originea noastră culturală românească şi prin credinţa noastră, suntem unul şi acelaşi popor.

Cum încep problemele, cum cresc şi scapă de sub control?

Situaţiile create de către Arhiepiscopul Nathaniel sunt câteodată corecte, dar de multe ori sunt ambigue, constituite din jumătăţi de adevăr, erori, manipulare şi dorinţa de egocentrism. Este o combinaţie de mai multe lucruri. Felul cum Î.P.S. Sa tratează problemele ce ne interesează pe toţi este neclar, evaziv şi în multe cazuri se îndepărtează de adevăr. Iisus Hristos a zis: “După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7:16). La Marcu 10:43 citim: “Cel ce vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru.”

Problema pe care Arhiepiscopul Nathaniel o are cu Pr. Vasile Susan este un rezultat al acestei situaţii create de către însuşi Arhiepiscopul prin depărtarea de la cuvântul lui Dumnezeu. În slujba lui către Dumnezeu, Pr. Vasile Susan atrage atenţia asupra greşelilor comise de Arhiepiscop şi pentru acest motiv este dat afară. Nu suntem mai întâi şi peste toate slujitori ai lui Dumnezeu? Nu pun la îndoială nici cunoştintele biblice ale Arhiepiscopului şi nici autoritatea dânsului, ci acţiunile sale. A avea cunoştinte biblice este o măsură a maturităţii creştine; celelalte reprezintă caracter şi mod de manifestare. Viaţa creştină este mult mai mult decât crez şi convingere. Este o viaţă în adevăr, iubire şi nădejde. Înalt Prea Sfinţia Voastra, aţi rătăcit atât prin crearea acestei situaţii cât şi prin demiterea Pr. Susan.

Este un fapt real că majoritatea preoţilor din Episcopia condusă de Arhiepiscopul Nathaniel sunt născuţi în România. Prin aceasta, ei au luat de acolo prima răsuflare de aer, au învăţat să vorbească, să meargă, au spus prima rugăciune şi mai târziu au studiat teologia în vederea preoţiei. Prin aceasta, preoţii şi toţi ceilalţi sunt, într‑un mod de netăgăduit, legaţi de România. Parte din inima Pr. Susan este acolo, aşa cum este inima fiecăruia asemenea dânsului care găseşte cuvântul “român” scris pe biserica lor sau se simte legat de acea ţară. Suntem uniţi şi legaţi în spirit şi cultură de locul nostru de origine. Legătura noastră românească reprezintă o parte constitutivă a identităţii noastre ce a devenit cu timpul mai complexă îmbrăţişând această ţară. În scrisoarea Arhiepiscopului Nathaniel de demitere a Pr. Susan o parte din motivul acestei demiteri este că “inima lui se află în altă parte.” Dacă urmăm acest fel de gândire atunci majoritatea preoţilor ar trebui daţi afară din Episcopie. Nu sunt de acord cu Î.P.S. Sa în această problemă. Este foarte clar că inima Pr. Susan este în Episcopie deoarece Pr. Susan a dorit să corecteze tocmai problemele ce există în Episcopie. Dacă inima lui era în altă parte, nu i‑ar fi păsat de nimic. Numai când cineva este îngrijorat atunci se implică.

Arhiepiscopul Nathaniel este conştient de faptul că majoritatea preoţilor şi credincioşilor doresc unitatea bisericească dar Î.P.S. Sa opreşte în mod consistent orice încercare de a discuta această problemă. Accentuarea gândirii sale de a menţine Biserica Româneasca dezbinată se vede şi din demiterea Pr. Vasile Susan pe motiv că inima lui “este în altă parte.” La Congresul Episcpiei din 2003 când s‑a încercat să se discute subiectul unitatii, Arhiepiscopul nu a acceptat spunând că acest subiect nu era pe ordinea de zi. Oare lipsa atenţiei asupra acestui subiect important nu creează tensiune, frustrare, resentimente şi motiv de îngrijorare între preoţi?

Desigur că da! Oare nu este Arhiepiscopul văzut ca laş prin faptul că evită să discute adevarata problemă şi menţine un sens fals de pace şi control asupra situaţiei? Desigur că da! Adevărul este că dacă Arhiepiscopul ar avea control ar fi rezolvat această problemă până acum. Sf. Apostol Pavel a avut soluţia: francheţea. “Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia ne suntem mădulare” (Efes. 4:25). Când minţi pe altul, sfârşeşti a te minţi pe tine însuţi. Aşadar de ce nu se pune acest subiect la vot să se vadă în ce direcţie vor oamenii să meargă? De ce oare se controlează şi se manipulează viitorul oamenilor? Cine vă dă dreptul să faceţi aceasta? Sunt sigur că nu Dumnezeu.

 

În conformitate cu Sf. Scriptură Arhiepiscopul nu reuşeşte să îndeplinească cerinţele păstoriţilor săi şi să adreseze subiectul unităţii cu aceeaşi dedicaţie. “Deci dar, până când avem vreme, să facem binele către toţi, dar mai ales către cei de o credinţă cu noi” (Gal. 6:10). Biblia, de asemenea, spune: “Că de se crede cineva că este ceva, în timp ce el nu este nimic, pe sine însuşi se amăgeşte” (Gal. 6:3). Deci ceea ce ar trebui să facă Arhiepiscopul, în conformitate cu Scriptura, este de a nu evita problema ci a o pune pe lista priorităţilor. Nu ar trebui să aducă scuze, să amâne sau să aştepte împrejurări mai bune. Ştim din Scriptură că Dumnezeu a creat pe om după chipul şi asemănarea Lui, ceea ce înseamnă că putem cugeta, iubi, raţionaliza, diferenţia între bine şi rău şi avem o conştiinţă morală. Dumnezeu a dat omului şi libertatea de a păcătui. Cel mai uşor fel pentru noi de a păcătui este încercarea de a controla circumstanţele din jurul nostru precum şi viitorul nostru personal şi viitorul celorlalţi. În felul acesta ne atribuim, în mod conştient sau inconştient, calităţile lui Dumnezeu. Acest lucru este greşit. Noi trebuie să fim slujitorii Lui credincioşi, ascultători, smeriţi şi devotaţi; trebuie să dovedim caracter puternic în acţiune şi să nu pretindem că suntem Dumnezeu. Unde se încadrează controlul şi manipularea de către Arhiepioscop a subiectului unităţii, al relaţiilor iubitoare şi al comuniunii în comunitatea Românească?

În exterior, Arhiepiscopul Nathaniel încurajează dialogul, relaţiile bune şi comuniunea cu Arhiepiscopia Ortodoxa Româna din America şi Canada. În ascuns, însă, descurajează sau pune oprelişte acestora. Preoţii din Episcopie trebuie să ceară permisiune specială Arhiepiscopului de a primi sau a sluji cu preoţii din Arhiepiscopie. Am crezut că acest lucru s‑a rezolvat încă de la începutul dialogului în urmă cu mai bine de zece ani. Prin această cerere specială de permisiune, Arhiepiscopul Nathaniel face ca relaţiile iubitoare şi comuniunea în comunitatea noastră Românească să fie condiţionate. Nu aflăm niciunde în Sf. Scriptură ca aceste relaţii să fie condiţionate. Exprimările iubirii, a grijii şi înţelegerii în cadrul relaţiilor umane ar trebui să fie libere, din inimă şi pline de sens. Sf. Pavel spune că o viaţă autentică este cea a iubirii: “Şi toate averile mele de le‑aş împărţi şi trupul meu de mi l‑aş da să‑l ardă, dar dacă n‑am iubire, nimic nu‑mi foloseşte” (1 Cor. 13:3). Biblia de asemenea zice: “Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea iubire unii pentru alţii” (Ioan 13:35). Parafrazând a 7‑a Fericire, veţi fi fericiţi când veţi arăta oamneilor cum să coopereze, în loc de cum să fie în competiţie sau să se lupte. Atunci se va vedea cine eşti cu adevărat şi unde‑ţi este locul în familia lui Dumnezeu (Matei 5:9). Sf. Apostol Pavel scrie la Romani 12:18: “Dacă este cu putinţă, pe cât se ţine de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii.” De asemenea, Sf. Pavel a scris: “De aceea, primiţi‑vă unii pe alţii, aşa cum şi Hristos v‑a primit pe voi, spre slava lui Dumnezeu” (Rom. 15:7). Sf. Ioan scrie: “Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că‑i iubim pe fraţi” (1 Ioan 3:14). Sf. Scriptură accentuiază clar faptul că relaţiile, nu realizările sau acumulările de lucruri, sunt ceea ce contează mai mult. De aceea, Iisus “întinzându‑şi mâna către ucenicii Săi, a zis: Iată‑i pe mama Mea şi pe fraţii Mei. Că tot cel ce va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela Îmi este frate şi sora şi mamă” (Mat. 12:49‑50). Deci, fiind inclus în familia lui Dumnezeu este cea mai mare cinste şi cel mai mare privelegiu ce‑l poate avea cineva. Nu găsim niciunde în Scriptură control şi manipulare pentru că acestea sunt greşite. Aceste tactici sunt folosite de către Arhiepiscop pentru a ne menţine divizaţi în scopurile sale egoiste.

Atitudine contradictorie şi conflictuală asupra subiectului unităţii:

Când Arhiepiscopul Nathaniel a fost întrebat despre progresul spre unitate, răspunsul său a fost imprecis, ca întotdeauna ‑ că exista un dialog şi că relaţiile sunt calde şi progresează. Nu cunosc să se fi făcut vreun pas semnificativ spre unitate. Au fost aceste răspunsuri clare, adevărate, sincere, definite, sau au fost evazive, confuze, neclare şi imprecise? Nu sunt aceste acţiuni promotoare de sine însuşi şi neavând nici o substanţă? Ştie cineva pe ce poziţie ne aflăm? Există oare vreo îndoială cine este responsabil pentru situaţia aceasta confuză şi ambiguă?

În scrisoarea de demitere a Pr. Susan, Arhiepiscopul menţionează autoritatea de a transfera, muta sau demite preoţi din parohii. Dacă acesta este cazul şi intenţionează să o folosească fără o prealabilă consultaţie cu Consiliul Eparhial, nu se vede în nici un fel caracteristicile smerite ale unui slujitor al lui Dumnezeu. Dimpotrivă, arată caracterul unui om egocentric, a unui dictator. Un adevărat slujitor al lui Dumnezeu ar lua serios în considerare această problemă şi ar permite ca procedura normală să‑şi urmeze cursul. Un om smerit ar aduce această problemă în faţa Consiliului Episcopesc cu dovezile pe faţă şi ar căuta o soluţie. “Dumnezeu le stă împotrivă celor mândri, dar celor smeriţi le dă har. Supuneţi‑vă deci lui Dumnezeu” (Iacov 4:6‑7). S‑a gândit oare Arhiepiscopul că s‑ar putea să fie greşit?  Biblia spune: “Prin urmare, cel căruia i se pare că stă‑n picioare să ia aminte să nu cadă” (1 Cor. 10:12).

Nu cred că Arhiepiscopul a acordat destul timp şi destulă gândire înainte să ia hotărârea de a‑l demite pe Pr. Susan. Dânsul uită că a  vorbi pe faţă este un atribut al personalităţii şi nu o deficienţă de caracter. Î.P.S. Sa desconsideră pe cei ale căror opinii sunt diferite de ale dânsului în legătură cu subiecte importante. Î.P.S. Sa aşteaptă supunere totală şi oarbă de la credincioşii săi datorită poziţiei ce o are, chiar şi atunci când se depărtează de adevăr. Ar putea să fie acest lucru greşit? Biblia spune: “Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele sunt rele” (Efes. 5:15‑16). “Drept aceea, cine ştie să facă binele şi nu‑l face, păcat îşi este sieşi” (Iacov 4:17). Biblia recomandă ca fiecare să‑şi facă o evaluare periodică pentru a evita calea greşită şi a se corecta la timp. “Ci fiecare este ispitit de propria sa poftă atunci când e tras şi momit de ea. Apoi pofta, zămislind, naşte păcat; iar păcatul, odată săvârsit, odrăsleşte moarte. Nu vă înşelaţi, fraţii mei preaiubiţi” (Iacov 1:14‑16).

Autoevaluarea o găsim în Biblie: “Cercetaţi‑vă pe voi înşivă dacă sunteţi în credinţă, puneţi‑vă la‑ncercare” (2 Cor. 13:5). De asemenea, “Să cercetăm căile noastre, luând aminte şi întorcându‑ne la Domnul!” (Plângeri 3:40)

Înalt Prea Sfinţia Voastră, trebuie să restabiliţi credibilitatea care este necesară în poziţia de conducere ce o aveţi. Iisus a zis: “De la cel căruia i s‑a dat mult, mult i se va cere; şi de la cel căruia i s‑a încredinţat mult, mai mult se va cere” (Luca 12:48). Trebuie să aveţi credibilitate pentru a vi se da încredere şi a fi urmat. Asemenea credibilitate şi încredere pot fi stabilite numai prin onestitate consistentă şi păstrarea adevărului cu orice preţ. Colaţionarea de circumstanţe pentru a vă promova imaginea nu este în slujba lui Dumnezeu aşa cum nu este nici fuga de adevăratele probleme ce trebuie rezolvate. O autoevaluare critică este necesară. Aceasta vă va permite să vedeţi că v‑aţi depărtat de adevăr. Creşterea spirituală se poate restabili numai prin recunoaşterea acestei depărtări. Astfel veţi putea înlocui minciunile cu adevărul. Bibilia spune: “Sfinţeşte‑i întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17). Cu siguranţă ştiţi că mântuirea cere ispăşire. Biblia spune: “Dacă veţi rămâne întru cuvântul Meu, cu adevărat sunteţi ucenicii Mei; şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:31‑32).

Înalt Prea Sfinţia Voastră, cel mai uşor şi cel mai grabnic mod de a clarifica controversa ce implică pe Pr. Susan este de a reconsidera poziţia de demitere a Pr. Susan. Apoi, trebuie să oferiţi parohienilor de la Sf. Maria motivele pentru care aţi socotit necesar să luaţi o asemenea hotărâre. În rest, ar trebui să rectificaţi situaţia ambiguă ce aţi creat‑o şi cred că astfel problemele legate de Pr. Susan şi multe altele se vor soluţiona de la sine.

Trebuie să nu mai stăruiţi asupra problemei vechi de dezbinare în comunitatea noastră, problemă care nu mai există. Trebuie să înlăturaţi şi să uitaţi felul vechi de a acţiona. “Să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi al fostului vostru fel de viaţă, care se strică prin poftele înşelăciunii” (Efes. 4:22).

Ajustaţi, schimbaţi ţi transformaţi felul de gândire deoarece necesită reajustare după o autoexaminare, “să vă înnoiţi în duhul minţii voastre” (Efes. 4:23). Biblia ne spune că putem fi transformaţi numai din interior, dacă înlăturăm trecutul dureros şi trist. Numai atunci putem merge înainte, “şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel zidit după Dumnezeu, în dreptatea şi sfinţenia adevărului” (Efes. 4:24).

Salut pe preoţii din Episcopie care s‑au adresat Arhiepiscopului în legatură cu tratarea greşită a cazului Pr. Susan. Sunteţi probabil aceiaşi care vă exprimaţi opiniile şi despre alte probleme relevante.

Preoţilor care au fost puşi la tăcere prin intimidare şi au cedat fricii, vă spun acestea: veţi dovedi cât de îngrijoraţi sunteţi dacă veţi proclama adevărul. “În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica” (1 Ioan 4:18). Este mult mai uşor a tăcea decât a provoca o confruntare, dar vă întreb: cum puteţi tăcea la demiterea Pr. Susan fără o cauză dreaptă şi o procedură normală? Oare acest ton dictatorial şi această modalitate de viclenie nu vă ameninţă siguranţa poziţiei voastre în viitor? Când alţii urmăresc o linie păcătoasă nu aveţi datoria de a o arăta pe faţă? Oare nu este teama de a vorbi pe faţă cauza nemulţumirii, tulburării şi gâlcevii? Nu vi se pare că lipsa unei griji de a participa la problemele Episcopiei va contribui la ivirea unor probleme şi mai mari? Acum toţi ar trebui să aveţi teama unui rezultat similar când nu sunteţi de acord cu Arhiepiscopul. Poate că a venit timpul soluţiei Sf. Pavel: francheţea. Fără minciuni, fără pretexte. Spuneţi adevărul semenilor voştri. Toţi suntem uniţi în Hristos şi când minţi pe alţii, te minţi pe tine însuşi. De aceea, vorbiţi şi suportaţi pe fratele vostru care a adus la iveală greşelile Arhiepiscopului în numele tuturor slujitorilor lui Dumnezeu, nu numai pentru sine, când a spus adevărul. Eliberaţi‑vă de vina tăcerii. Puneţi în practică ce aţi învăţat.

Dacă prea cucerniciile voastre, preoţii Episcopiei, sunteţi un grup care doreşte să stea şi să crească împreună în viaţa duhovnicească, trebuie să vă suportaţi unul pe altul. Aceasta ţine de datoria pe care o aveţi. Sf. Pavel spune: “pentru ca împreuna cu voi să mă mângâi prin credinţa noastră laolaltă, a voastră şi a mea” (Rom. 1:12). V‑aţi gândit oare că dacă toţi împreună veţi vorbi pe faţă atunci Arhiepiscopul nu va putea să vă dea pe toţi afară şi va găsi necesar să se corecteze?

L‑am cunoscut pe Pr. Vasile Susan de mulţi ani şi am o stimă deosebită pentru dânsul, fiind un om de caracter.

Spre deosebire de alţii, nu îi este teamă să spună adevărul. Am fost de  multe ori în biserica unde a slujit dânsul şi am văzut că era respectat de parohieni şi dedicat slujirii lui Dumnezeu şi a credincioşilor. Nu cunosc să fi fost vreo neînţelegere creată în parohie. Sunt sigur că atât Pr. Susan cât şi parohienii de la Sf. Maria au fost uimiti de scrisoarea Arhiepiscopului Nathaniel de a‑l demite. Au fost uimiţi datorită faptului că nu se menţionează nici un motiv substanţial, nefiind vreo problemă de caracter şi nici nu se menţionează o procedură normală. Primul motiv menţionat este “gura” Pr. Susan, ceea ce este o caracteristică a personalităţii şi nu o deficienţă de caracter. Nu există un test de a măsura unde este inima cuiva. Arhiepiscopul Nathaniel este vag în ceea ce priveşte motivele demiterii Pr. Susan. Aceste motive ar trebui menţionate în mod precis şi în totalitatea lor. Este de necrezut cum Arhiepiscopul specifică puterea sa absolută şi intenţia de a se folosi de ea. Adevărul este că aceste fleacuri, aşa cum sunt exprimate în scrisoare, nu vor avea nici o putere în faţa oricarei instanţe judecătoreşti. Să nu uităm cât de abuzivă poate fi o dictatură. Acesta este motivul pentru care suntem aici în Statele Unite ale Americii: să scăpăm şi să evităm asemenea abuz de putere.

Ce am fi făcut fără Sf. Apostol Pavel care a avut ca şi caracteristică a personalităţii franchetea? Oare l‑a demis Hristos sau altcineva? Oare nu este clar că un astfel de om este determinat să facă o schimbare?

Probleme de caracter, dragi prieteni, trebuie să constituie motive pentru demitere, nu caracteristici ale personalităţii. Arhiepiscopul a uitat că Biblia încurajează pe oameni să vorbească. Biblia nu sugerează, nici nu roagă, ci porunceşte de a recunoaşte mărirea Lui, de a cinsti mărirea Lui, de a vesti mărirea Lui, de a medita asupra măririi Lui şi de a vieţui pentru mărirea Lui. Aceasta înseamnă o reîntărire a faptului că în slujba lui Dumnezeu toţi trebuie să folosim tot ceea ce este în puterea noastră şi în caracterul nostru de a urma cuvântului Său ‑ adevărul. “Înfăţişaţi‑vă lui Dumnezeu ca vii dintre morţi, şi mădularele voastre ca arme ale dreptăţii în slujba lui Dumnezeu” (Rom. 6:13).

Dr. Constantin Izvănariu

DULCE-AMARĂ, BUCOVINĂ

Posted by Stefan Strajer On March - 5 - 2010

DULCE-AMARĂ, BUCOVINĂ

 Autor: Constantin Bobeica

Foto.Constantin Bobeica

 Meditând asupra prestigioasei, documentatei, durutei „Cronici bucovinene” Risipirea[1], de scriitorul român Corneliu Florea, stabilit de trei decenii în Canada, îţi revin în memorie versurile poetului: „Ni se-aseamănă povestea…”

            Povestea celor două margini de Ţară-surori: Basarabia şi Bucovina. Ambele „trecute prin foc şi prin sabie”, ambele – deşi la epoci diferite – răşluite de la bătrânul trup al Ţării, supuse înstrăinării, deznaţionalizării de imperii diferite, dar la fel de rapace, nesătule de pământ strein, bolnave de acelaşi dor de a acapara nu doar teritorii, pământuri, ci şi suflete omeneşti.

            Când citeşti paginile consacrate străduinţelor deznaţionalizatoare ale Habsburgilor, care trimiteau slujitori ai Mitropoliei din Carlovăţ, ce adăugau Ionilor, Ştefanilor, Grigorilor câte un –ovici, aceştia devenind dintr-o trăsătură de condei: Iovanovici, Stefanovici, Grigorovici, îţi aminteşti că şi în Basarabia noastră, se petrecea acelaşi lucru: Munteanu, Unitilă, Ciubotaru etc. deveneau prin aceeaşi trăsătură de condei: Munteanov, Untilov, Cebotariov ş.a.m.d.

            Acelaşi proces de colonizare cu alolingvi: ucraineni, ruşi, evrei etc., în detrimentul elementului autohton. Autorul ne dă şi cifre comparative: la ocuparea Bucovinei românii constituiau 55 495 suflete; alte etnii – 16 255 suflete; iar după 1848 găsim: români – 182 000, ucraineni – 142 000, alte etnii – 51 000. Deci, elementul autohton, comparativ, se redusese vădit. Mai departe – ştim ce a fost… La fel se întâmplase şi în Basarabia de după 1812: Bugeacul, depopulat de tătari încă la 1806 este… repopulat cu ucraineni, bulgari, găgăuzi, ruşi etc. cu scopul identic – a elimina elementul românesc majoritar, schimbând componenţa etnică, avantajând „oaspeţii” (nepoftiţi). Nu declara, în iunie 1940, conducerea URSS, că ţinutul e locuit preponderent de… ucraineni?!

Foto. Coperta cartii “Risipirea” (o cronica bucovineana) a scriitorului Corneliu Florea

            În acelaşi diabolic plan se înscrie şi politica migraţionistă: în Bucovina – către îndepărtata, îngheţata Canadă, în Basarabia – spre Extremul Orient rus, mai exact, la Ussuriisk, Amur, Vladivostok, Habarovsk etc. Ştiau, vezi bine, ocupanţii călcâiul lui Ahile al ţăranului român – basarabean, bucovinean – setea nepotolită de pământ… Autorul descrie, cu lux de amănunte, drama bucovinenilor, plecaţi după pământ (câte 40 de fălci, gratuit). Dorul de baştină îi făcea să boteze noile aşezări, ca şi cele din patrie: Boian, Ostriţa etc. La fel şi cobâlcenii, oneştenii, zubreştenii, de lângă Străşeni, îşi botezară noua aşezare din Ussuriisk – Zubreşti, cei plecaţi din acest sat basarabean alcătuind acolo majoritatea.

*          *            *

            O altă risipire îi aştepta pe bucovineni – ca şi pe basarabeni – odată cu începutul Primului Război Mondial (basarabenii îşi mai lăsaseră oasele şi în 1904-1905 pe întinsurile Manciuriei, la Mukden şi Port Artur).

            Bucovina nu numai că-şi dădu feciorii carne de tun pentru interesele Imperiului Habsburgic, ci deveni şi teatru de război, jefuită de ambele armate, fie în ofensivă, fie în retragere. Se deosebeau, mai ales, prin sălbăticia lor, cazacii. Cităm: „La Ostriţa, un cazac, la prima împotrivire din partea unei femei, să nu-i ia văcuţa de la gura copiilor, i-a străpuns fulgerător pieptul cu suliţa, omorând-o pe loc în faţa copiilor ei, împietriţi de groază” [C. Florea, Risipirea, pag. 67].

            Cozile de topor locale organizară legiunii de români, care fură exterminate de muscali şi cazaci în timpul luptelor. Un alt aspect al risipirii – lagărele de concentrare pentru presupuşii disidenţi – fabrici ale morţii, unde a fost internat şi învăţătorul din Ostriţa, Ilie Siretean, alături de alte mii şi mii, „pentru neloialitate faţă de împărăţia habsburgică, în timp de război” [ibidem, pag. 69].

            Aici au a se adăuga lagărele de prizonieri, de pe întinsurile nesfârşite ale Rusiei, până în Siberia care, aşijderea, îşi luau partea lor de victime. Nu puţine. Prizonierii din Austria, Germania nu se bucurau nici ei de un tratament mai uman, având în vedere secătuirea resurselor alimentare, provocate de război. În Arhiva Naţională a RM am depistat un pachet de cărţi poştale ale prizonierilor din Morozeni (Orhei), ajunse (?) la destinaţie prin intermediul Crucii Roşii Internaţionale, scrisori în care bieţii deţinuţi implorau rudele să le trimită pachete cu alimente: pesmeţi, nuci, brânză… Câte alte mizerii! Şi mai nemiloasă s-a dovedit soarta bucovinenilor, prinşi în vâltoarea războiului civil din Rusia, care abia după opt ani de peregrinări au revenit – care au avut zile – acasă. Unul dintre ei este şi Ilie Obcinar, care revine la Ostriţa, după ce petrecuse în lumea celor drepţi pe cel mai bun prieten – Nicolae.

                                                                        *            *            *

            Pacea şi Unirea cu Ţara, după atâtea şi atâtea chinuri şi jertfe aduseră alinare în sufletele bucovinenilor. Şi de la neamurile din Canada veneau veşti bune. Petre Ostriţeanu îi scria lui Alexandru, sfătuindu-l să se întoarcă acasă, că e pace şi e bine. Şi mai departe: „Şi din asta trecură la Daniel Pleşu, bărbatul Domnicăi, cum veni el cu căruţa şi cu un surugiu tocmai din Fălticeni, ca să le aducă o iapă cu un mânz de-un an şi o vacă bună” [ibidem, pag. 119].

            În capitolul „Nori negri de la Răsărit”, Corneliu Florea descrie calvarul prizonierilor din Rusia, sfârşitul lui Nicolae Prutean în prizonierat, al altor captivi, ajunşi în Siberia. O singură remarcă a autorului caracterizează starea de lucruri din fostul Imperiu Rus: „Aveau dreptate bucovinenii scăpaţi din Rusia, care cunoscuseră pe pielea lor şi prizonieratul războiului mondial, şi războiul civil rusesc: acolo, în Rusia, se întâmplă ceva groaznic” [ibidem, pag. 130].

*          *            *

            Dar pacea – precum o definise mareşalul Foch – nu fusese decât un armistiţiu, care dură doar două decenii. Norii ameninţători ai unui nou măcel se ridicau şi de la Apus (Hitler), şi de la Răsărit (Stalin). Deja în 1935, la ordinul lui Hitler, Wermachtul invadă regiunea Saar, demilitarizată conform Tratatului de la Versailles. Urmă Anschluss-ul (anexarea Austriei) şi tot în 1938 – ocuparea regiunii Sudete şi dezmembrarea Cehoslovaciei. Stalin bătea din palme la „vitejiile” camaradului de arme. Nu întâmplător la 23 august 1939, la Moscova, fu semnat Pactul Ribbentrop-Molotov – un proiect diabolic de împărţire a sferelor de influenţă în Europa.

            Hitler, clocind planurile lui expansioniste, avea nevoie să-şi asigure spatele frontului; Stalin, la rândul său, ştiindu-şi ocupat companionul în Apus, primea carte verde în Răsărit. Aşadar, când primul atacă Polonia, al doilea nu întârzie să o atace dinspre Est, să „elibereze” o regiune întinsă, în care pe lângă polonezi trăiau ucraineni şi bieloruşi. Pofta vine mâncând: în noiembrie 1939 Moscova atacă Finlanda, dar aici şi-a cam rupt colţii, campania prelungindu-se peste trei luni de zile, Armata Roşie suferind pierderi grele. La 17 iunie 1940 Stalin ocupă Estonia, Letonia, Lituania, iar peste zece zile – Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei.

            O nouă risipire, mai tragică decât toate cele suportate până acum. Atunci, o bună parte din bucovineni s-au refugiat peste Prut, cea mai mare parte rămase să guste din efectele „eliberării”, care avea a-şi arăta „binefacerile” prin corvezi, postăuci, impozite, iar principalul – prin arestări, teroare roşie. Tineretul, mai ales, a început să-şi caute scăpare peste Prut, dar a doua tentativă s-a soldat cu eşec total: parte din fugari şi-a găsit sfârşitul în Lunca Prutului, mitraliaţi, alţii – au luat calea lagărelor siberiene. În aprilie 1941, o altă încercare a bucovinenilor de a trece noua graniţă cu România s-a soldat cu tragedia de la Fântâna Albă, unde „câteva mii de români au fost omorâţi în plină zi, de armata roşie sovietică” [ibidem, pag. 182]. O altă tragedie îi aştepta pe bucovineni, ca şi pe basarabeni, la 13 iunie 1941, când 13 000 de feciori şi fiice din Ţara Fagilor luară drumul Golgotei spre Siberia şi Kazahstan.

*          *            *

 

            Corneliu Florea este un maestru al naraţiunii documentare, capabilă să te emoţioneze nu mai puţin decât o scriere beletristică de mare talent. Pe alocuri documentul capătă conotaţii sau substraturi de ficţiune, mai ales în stil horror, de groază, cum oribile au fost intenţiile şi faptele cotropitorilor şi împilatorilor streini. Cum am mai menţionat, la fel de obiectiv, necruţător, sunt prezentate şi acţiunile reprobabile ale cozilor de topor locale, fie aceştia români sau aparţinând altor seminţii.

            Autorul citează din rapoartele Serviciului Special de Informaţii despre rolul evreilor în evenimentele din 28 iunie 1940, care din anticomunişti (mulţi fugari din „raiul” comunist şi oploşiţi în Basarabia şi Bucovina) deveniseră peste noapte înfocaţi comunişti: „Majoritatea evreilor mai tineri, entuziasmaţi de sosirea armatei roşii „comuniste şi eliberatoare”, deveniră agresivi cu românii până la omucidere” [ibidem, pag. 187].

            Stranii, neînţelese lucruri: ei, care atât în Basarabia, cât şi în Bucovina deţineau monopolul în comerţ şi industrie, prosperau sub oblăduirea legilor democratice ale Statului Român, având sinagogi oriunde locuiau (chiar şi în satul Cobâlca, judeţul Orhei, localitate preponderent românească) au întors cojocul pe dos. Stranii cu atât mai mult: răsfoind „Cărţile Memoriei” aflăm sute, mii de nume evreieşti, care luaseră calea Siberiei atât în 1941, cât şi în 1949. Apoi procesul „medicilor criminali”, prigonirea bănuiţilor de aderenţă la sionism… Fostul meu elev, Mihail Grimberg, devenit un foarte bun jurnalist de limbă română, avusese un unchi, comunist înfocat, fost luptător în brigăzile internaţionale din Spania, şi care emigrase, totuşi, prin anii ’60 ai secolului trecut, din „paradisul comunist numit URSS” – în Israel. Întrebând nepotul despre motive, acela mă lămuri: «Cât poţi răbda, ca în magazin, în troleu, în alte locuri publice să auzi zi de zi una şi aceeaşi: „Postoronis, jid parhatâi!” („Dă-te la o parte, jidan puturos”), alte „complimente” din partea rusofonilor, care au în sânge şovinismul, antisemitismul?»

            S-or fi vindecat de râia comunistă măcar în ceasul al 12-lea? Greu de spus, poate prin alte părţi, prin anumite sfere. Cert e că la Chişinău şi acum ziarul comunităţii evreieşti Evreiskoe mesteciko are un mesaj filorus şi filocomunist, cu vădite rezerve faţă de cam tot ce e românesc… Apoi se editează în limba rusă, deşi autorii şi cititorii publicaţiei respective locuiesc în Republica Moldova, ale cărei legi despre limbă le ignoră, parcă nici nu ar exista şi pentru ei, cetăţeni cu toate drepturile ai acestui stat. Să ne oprim însă aici. Prea multe-s de spus la acest capitol.

            Tot la această risipire – suferinţele refugiaţilor bucovineni şi basarabeni din zona ocupată de maghiari după Dictatul de la Viena (vezi, în acest sens, şi Arta refugii a lui Paul Goma).

 

*          *            *

            Paralel cu tema centrală – cronica dramelor şi tragediilor prin care au trecut nord-bucovinenii – autorul întreprinde incursiuni în culisele marii politici europene a sec. XX, caracterizându-i pe Lenin şi Troţki, Casa Habsbugilor şi pe Horthy, pe Carol al II-lea şi pe Daladier etc.

            Nu cruţă culorile întunecate mai ales la adresa fostului suveran român Carol al II-lea care, în ceasurile de grea cumpănă pentru tron şi Patrie, se afla, de fapt, dezertor la Odesa, unde se distra, tocând banii nemunciţi în compania frumoasei Zizi Lambrino – soţie? amantă? Ion Brătianu îi sugera suveranului unica soluţie legală: să fie împuşcat, ca dezertor. N-a fost să fie. Avea să aducă alte nenorociri ţării după întronarea de la 1 iunie 1930.

            Nu-s trecuţi cu vederea Stalin şi acoliţii lui pe linia enkavedistă: Yagoda, Beria. Autorul nostru din Canada prezintă cifre: aşa-zisa „balşaia cistka” („marea epurare”) a însumat 1 710 000 de arestări, dintre care 1 440 000 au suferit condamnări – parte în lagăre, aproape jumătate – împuşcaţi [ibidem, pag. 233].

            Ultimele două capitole sunt consacrate începutului războiului din Est, pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, rolului mareşalului Ion Antonescu în această nobilă campanie. Prin cuvintele lui Ilie Siretean, este dezaprobată continuarea războiului peste Nistru: „Şi Antonescu ăsta, câtă speranţă, câtă confidenţă, şi acum câtă decepţie. Auziţi voi, declaraţie de război Angliei şi Americii! Şi când vine unu, un ardelean de-a nostr’, care ştie ce vorbeşte, mă refer la generalul Iosif Iacobici, şi-i prezintă o situaţie reală, îl ţâpă afară”. Dacă ar fi depins totul de personalitatea şi de voinţa Mareşalului, poate că multe ar fi fost altfel pe acest segment de istorie a noastră.

            „Cronica bucovineană” se încheie în primăvara lui 1943, când unul dintre protagonişti, Petru Ostriţean, se pregăteşte de cale lungă pe ultimul drum pământesc.

            Noile „surprize” ce veneau dinspre Răsărit, cu stele pe turlele tancurilor şi pe aripile avioanelor, noile arestări, execuţii, deportări erau înainte. Aşijderea înainte – şi tributul de bărbaţi şi flăcăi, care trebuiau musai carne de tun, să-şi lase oasele lângă Varşovia, sub zidurile Königsbergului, în Pomerania, Cehia, Ungaria şi la Berlin, luptând pentru interesele imperialiste ale marii Uniuni Sovietice.

            Ultima risipire a Bucovinei?…

Constantin BOBEICĂ,

fost deportat în  GULAG-ul stalinist din Siberia,

fost profesor de română în comuna Codreanca, judeţul Chișinău, azi pensionar de 85 de ani, autor a 5 cărți de publicistică românească din Basarabia                                                                                         

  


[1] Florea, Corneliu. Risipirea: Cronică bucovineană. / Corneliu Florea, editor şi pref.: Virgil Raţiu. – Bistriţa: Ed. Ecce Homo, 2009. – 224 p.

Nota Redactiei. Cei care doresc cartea mentionata in acest articol – Risipirea – precum si celelalte carti ale lui Corneliu Florea (Libertatea de iubi adevarul, Vremuri antiromanesti s.a.) il pot contacta pe autora la adresa postala: Corneliu Florea, 11 Trowbridge Bay, Winnipeg, R2N 2V9, Canada sau la adresa de e-mail: icapadeanu-cf@shaw.ca

Adevaruri despre razboiul din Transnistria (1990-1992)

Posted by Stefan Strajer On March - 5 - 2010

Adevaruri despre razboiul din Transnistria (1990-1992) 

Autor: Elena Zamura

Istoria conflictului transnistrean se scrie doar in Transnistria, afirma generalul de divizie, fost ministru de interne si al apararii din Republica Moldova – Ion Costas.

2 martie este consemnată pentru prima oară drept Ziua memoriei – zi de comemorare a celor căzuţi în conflictul armat din 1992 pentru apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. Dezbaterile parlamentare în această problemă, pe 26 februarie, au durat aproximativ două ore. Care este atitudinea DVS  faţă de decizia respectivă a majorităţii democrat-liberale?

– Războiul de la Nistru, provocat şi susţinut pe toate căile de Rusia, la noi este numit cu sfială „conflict”. Dar acesta nu a început nicidecum pe 2 martie 1992! În acea zi, Dubăsariul nimerise între două focuri deja pentru a patra oară. Nu mă miră că nu ştie acest lucru deputatul Veaceslav Untilă, care a lansat iniţiativa de a se institui Ziua memoriei anume pe 2 martie. Pe atunci, el isi facea datoria în poliţia rutieră şi nu a fost antrenat direct în evenimente, nu şi-a riscat viaţa pe linia de front, nu a fost văzut în tranşee, sub tirul focului. V.Untilă are nevoie de reclamă, cu cât mai frecvent iese în faţă, în reportaje şi interviuri în mass-media, cu atât mai bine e pentru el personal.

În mare, iniţiativa de a se institui Ziua memoriei este necesară şi corectă, dar ar trebui să respectăm adevărul istoric şi adevărul timpului la acea vreme. Să ne amintim: mai sunt în viaţă mulţi participanţi la acele evenimente. Iar noi am consacrat această zi doar celor căzuţi. În opinia mea, parlamentul s-a pripit cu fixarea denumirii corecte a evenimentului si datei acestuia. Aceasta nu e o întâmplare, ci reflectarea atitudinii indiferente faţă de cei care au participat nemijlocit la evenimentele din 1990-1992, care nu cunosc doar din auzite despre ororile războiului, tragedia pe care  foarte multi din noi au trait-o si care mereu ne macina si astazi.

Este straniu că istoricii noştri nu le-au amintit politicienilor de astazi că razboiul (conflictul) transnistrean in realitate a început la 1-2 noiembrie 1990 cu ciocniri pe podul de la Dubăsari, când au murit primii poliţişti şi cetăţeni de la Dubăsari. În acea zi, forţe nostalgice după imperiul sovietic au început conflictul armat, care a degenerat într-un război nedeclarat al Rusiei împotriva tânărului stat Republica Moldova.

Reamintesc: după referendumul din 12 august 1990 privind crearea aşa-numitei republici moldoveneşti nistrene, a fost planificată o operaţie de eliminare din Dubăsari a autorităţilor legale.

La 1 noiembrie, pe drumuri au fost instalate puncte de control, s-a blocat podul de peste Nistru, lar la 2 noiembrie au fost scoase cu forta multimii, dirijata de separatisti, organele locale ale puterii (instanţa de judecată, procuratura, executivul) din sediile administrative. Pentru restabilirea ordinii în oraş, au fost trimise subunităţi ale MAI din Moldova.

Pe drumul de acces spre Dubăsari au avut loc ciocniri cu populaţia civilă, în timpul cărora s-au înregistrat victime, iar în noiembrie 1991, pe acelaşi pod de la Dubăsari, au mai decedat încă trei poliţişti (Iabloctcin Genadii cu doi camarazi ai sai) din trupele cu destinaţie specială. În esenţă, anume cu aceste evenimente a început confruntarea armată între poliţia moldovenească şi formaţiunile separatiste înarmate.

Se scrie oare istoria războiului de la Nistru?

– Cred că nu chiar curând se va restabili tabloul obiectiv, deplin al evenimentelor de la începutul anilor ’90. Ambele părţi s-au limitat la faptul că au fost „numiţi oficial” vinovaţii de conflict, în a căror listă mă număr, bineînţeles, şi eu, în calitate de ministru, iniţial al afacerilor interne, iar ulterior – al apărării.

În linii mari, istoria războiului a fost lăsată în seama apărătorilor lui Smirnov şi a naţional-extremiştilor ruşi. Cu regret, Chişinăul, Tiraspolul şi Moscova sunt unanimi în ceea ce priveşte uitarea şi denigrarea celor care au căzut în luptele pentru independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova. Această umilire a patrioţilor ţării noastre a început încă pe timpul lui Snegur, a continuat pe timpul lui Lucinschi şi s-a intensificat în anii de guvernare a „marelui conducător şi învăţător al poporului din R. Moldova”, V.Voronin. In Transnistria si astazi dupa 20 de ani primul demnitar la Tiraspol  mereu ramane tot CRIMINALUL  Igor SMIRNOV (Presedintele Transnistrie). Doua decenii Moscova obliga presedintii din Chisinau sa recunoasca regimul SMIRNOV.  In mod sfidator cer INSISTENT de la Chisinau sa se impace cu ideea ca HOTUL si CRIMINALUL DE STAT e un baiat BUN. Ca crima, furtul de teritoriu, distrugerea a mii de veti omenesti si crearea unui „NOU STAT” pe tritoriul R.Moldova deja apartine trecutului, ca acesta e istorie si Moldova trebuie sa se impace cu realitatea de azi. Realitatile care le-a creat MAMA Rusia si daca R.MOLDOVA doreste pace cu Rusia si prosperitate pentru propriul  popor sa semneze confederatie sau federatie cu criminalul SMIRNOV –SI PUNCTUM. Sa dam uitarii umilintile la care am fost si suntem supusi de maica RUSIA, sa dam uitarii tinerii nostri omorati de cazaci  si gardistii rusi din armata rusa, ba mai mult, sa-i numim DUSMANI ai poporului si POVACATORI de marca, sa dam uitarii  teritoriile rapite de ei s.a.m.d. Oare nu e PREA MULT pentru noi MOLDOVA atat de mica, de uitat si de DAT din putinuil care ne-a dat DUMNEZEU?????   

Mai multe generaţii de tineri din Transnistria au crescut cu poveştile despre „atrocităţile” comise de poliţia şi armata Republicii Moldova în 1992. Nici până astăzi, din păcate, nu dăm o replică acestor lucruri murdare despre noi. Noi tăcem. Iar tăcerea este un semn că suntem de acord că războiul din 1990-1992 l-a dezlănţuit Moldova. Însă noi, participanţii la razboi: Rusia contra Moldova, ţinem minte cum s-a întâmplat totul.

Noi suntem revoltaţi de faptul că statul R. Moldova, din cauza slăbiciunii sale politice si economice, fricii în faţa agresorului, din cauza venalităţii guvernanţilor, de mulţi ani tace cu încăpăţânare, ajutând să fie ascuns adevărul tragic din anii 1990-1992.

Timp de 18 ani, Rusia de fapt ocupă un teritoriu al RM, calificând contingentul său militar drept „forţe de pace”. Totodată, din zi în zi, Moscova nu încetează, din 1990, să acuze statul nostru de „agresiune” prin intermediul mjloacelor sale media puternice. Agresiune împotriva cui? Împotriva elementelor criminale? care au comis o lovitură de stat pe o parte din teritoriul nostru?

Toti preşedinţii nostrii pe care i-am avut (mai putin M. Snegur)  Lucinschi, Voronin nu au fost interesaţi să-i însărcineze pe colaboratorii organelor de drept, savanţii istorici, cineaşti, mass-media să cerceteze şi să reflecte obiectiv evenimentele din anii 1990-1992. De ce? Iată întrebarea. Nu a fost suficient timp? NU, ei au fost preocupaţi de îmbogăţire, de agonisirea averilor!!!! Între timp, Transnistria, fiind susţinută activ şi generos de Moscova, a creat chipul „moldoveanului fascist”, al unei fiare, al unui opresor, al unei brute. A fost scrisă aşa-numita „Carte albă a Transnistriei”, prezentată drept o culegere de fapte şi documente despre războiul din 1990-1992. În realitate, aceasta este o „sperietoare” extrem de tendenţioasă, care abundă în acuzaţii la adresa autorităţilor moldoveneşti, la adresa poliţiei şi a armatei.

Au fost făcute publice fotografii ale unor bărbaţi împuşcaţi şi ale unor fete violate. De cine au fost ucişi aceşti oameni? Nu a existat nici o expertiză, nu s-a desfăşurat nici o anchetă. Toate ni se atribuie nouă în mod neîntemeiat. Vreau să subliniez îndeosebi că culegerea care a fost prezentată la Tiraspol pe 13 septembrie 2006 a fost scrisă de jurnalişti ruşi şi editată la Moscova de agenţia de presă «Regnum» în ajunul referendumului pus la cale de Smirnov pe 17 septembrie 2006. De fiecare dată când la Tiraspol cocea o criză politică, se punea iarăşi accent pe cunoscuta versiune precum că, chipurile, evenimentele din anii 1990-1992 au fost „un genocid împotriva oamenilor care nu doreau să trăiască în România”. Mai mult decât atât, autorii „Cărţii albe” au cerut Chişinăului să-şi recunoască greşeala, care, chipurile, a comis „un act de agresiune sălbatică” – culmea obrazniciei, dar nu au suflat o vorbă despre rolul Tiraspolului şi al Moscovei în dezbinarea ţării şi în declanşarea acţiunilor militare.

„Cartea albă” încă nu e totul. Deja de mai mulţi ani, internetul este inundat de astfel de născociri fanteziste despre război, încât ţi se ridică părul măciucă!

– Cel mai departe a mers, cu minciunile sale sfruntate şi neruşinate, un oarecare jurnalist moscovit, Efim Berşin, originar din Tiraspol, autorul cărţii „Дикое поле”  („Câmp sălbatic”). Iată doar un mic fragment din povestea sa despre evenimentele de la Bender: „M-am furişat atent de-a lungul peretului clădirii executivului orăşenesc şi m-am uitat după colţ. Am văzut în faţa intrării un crater imens, în care se scurgea de undeva de sus un pârăiaş subţire de culoare roşie. În acest moment, m-a atins ceva jilav pe ceafă. Am ridicat capul. Era un peşte uriaş, încă neadormit, cu aripile ce îi atârnau dintr-o sacoşă. Peştele mă privea cu ochii tulburi, de parcă mă invita să adorm împreună cu el. Sacoşa era ţinută de o mână puternică de bărbat, care atârna dintr-un copac. Nu exista corpul omului. Era numai o mână. Am înconjurat copacii şi arbuştii din preajmă. Peste tot se vedeau bucăţi de corpuri umane. Picioare şi capete se vedeau separat. Dintr-un piept de femeie se scurgea sânge. Un ochi al acesteia se uita chiar dintr-un ram. Pantofii cu bot ascuţit s-au încâlcit în părul cărunt al cuiva”.  

După mine, acest fragment ar trebui inclus în fişa medicală a autorului! Evident, omul nu stă bine cu psihicul! Sau, la beţie, s-o fi inspirat din tablourile lui Salvador Dali

– Şi asta scrie un membru al Uniunii Scriitorilor din Rusia, el prezintă aşa ceva drept mărturie documentară! Am citat acest fragment pentru ca cititorii să înţeleagă de ce soi sunt toate „materialele documentare” despre Transnistria. Acestea sunt „întemeiate” pe cea mai neruşinată minciună. În aceeaşi carte, Berşin povesteşte cum, în noiembrie 1990, el a trecut printr-un pogrom antievreiesc la Chişinău! Mai mult decât atât, dă amănunte despre cum, chipurile, serviciile de exploatare a locuinţelor întocmeau listele victimelor, iar uşile locuinţelor evreilor erau, chipurile, însemnate cu cruce!

Şi asta se spune despre un oraş în care tocmai pe vremea aceea a fost deschisă o sinagogă, iar strada pe care se află aceasta a fost denumită Rabinul Zirelson! (Sa fie oare aceasta un HOLOCAUST a evreilor in R.MOLDOVA din anii 1990-1992????). Toate acestea se editează şi se reeditează, pot fi găsite pe internet ani de zile, sunt citate şi retipărite de presa din Israel si restul lumii civilizate.

Există site-uri nenumărate în Rusia şi în Transnistria, în care sunt denigraţi moldovenii care au căzut în lupte pentru apărarea patriei lor. Dar unde sunt site-urile Moldovei? Daţi-mi măcar unul!

Este clar că Tiraspolul este interesat de literatura care îi atribuie Moldovei responsabilitatea pentru conflict. În ce priveşte Chişinăul, este oare interesat de adevărul istoric? Ce face statul pentru restabilirea lui?

– În toţi aceşti ani, nu numai că nu ne-am îndreptăţit, ba şi ne-am învinuit mai mult. Voronin, venind la putere, angaja la preşedinţie cunoscuţi separatişti tiraspoleni, precum şi găsea funcţii pentru cei solidari cu dânşii: Mişin, Molojen etc… Nu se făcea absolut nimic pentru restabilirea adevărului evenimentelor din anii ’90. Nimănui nu-i trecea prin cap să efectueze investigaţii oficiale, să adune material factologic, mărturii şi amintiri ale martorilor. Au dorit doar un singur lucru – să fie totul dat uitării si faptele dar mai trist participantii la razboi. În consecinţă, ne-am pomenit în calitate de parte permanent bătută.

În timp ce noi nu vedem şi nu auzim nimic, Tiraspolul,  cu asistenţă financiară şi organizatorică masivă, în mii de pagini electronice şi de ziare îşi propagă teza principală: chipurile, războiul a dat mulţi eroi transnistreni şi a scos la iveală faţa hâdă a „fascismului moldo-român”.

Dar există oare surse obiective care scot în lumină tot adevărul despre război?

– Gazetele moldoveneşti din acea vreme aduc numeroase fapte despre teroarea şi ilegalitatea din Transnistria. Nu de viaţă bună, în partea dreaptă a Nistrului au ajuns mii de refugiaţi! Dar şi în amintirile ruşilor care au luptat de partea Tiraspolului, oricât ar fi de straniu, se pot găsi multiple fapte şi opinii interesante, care pun la îndoială obiectivitatea istoricilor oficiali din Transnistria.

Veteranii care au luptat de partea Transnistriei recunosc pe şleau că printre ei erau mulţi ticăloşi, sadici, care terorizau populaţia civilă, iar „sângerosul comandant de batalion” Iuri Kostenko nu constituia o excepţie. Se descoperă subtextul evenimentelor din Transnistria –una murdară şi foarte nefavorabilă, atât pentru Tiraspol, cât şi pentru Moscova, care trimitea din necuprinsele spaţii ruse puşcăriaşi şi mercenari în susţinerea republicii create ilegal.

Drept exemplu, voi cita memoriile atamanului Anatoli Kazakov, care scrie sincer despre necesitatea patologică de a ucide, apărută în acea vreme la cazaci ca o dependenţă de droguri, despre beţia generală, ferocitatea, violenţa şi jafurile din Tighina, despre faptul cum ceea ce era jefuit la război se vindea pe pieţele tuturor oraşelor transnistrene. Unii cazaci, potrivit mărturiilor sale, purtau la piept embleme SS.

Dar iată ce scrie în cartea sa fostul şef al comenduirii Transnistriei, colonelul Mihail Bergman: „Cazacii „de la Marea Neagră” făceau cu regularitate incursiuni pe malul drept al Nistrului si nu le dădeau clipe de răgaz subdiviziunilor cu destinaţie specială ale poliţiei moldoveneşti. Acelaşi Kostenko teroriza şi malul drept, şi malul stâng. Acestui bandit îi era totuna cine îi va fi victimă, un moldovean sau un rus, un cetăţean al Moldovei sau un transnistrean. Grupele sub conducerea lui Şevţov… efectuau atacuri teroriste pe teritoriul transnistrean, învinuind, evident, partea  moldovenească, provocând ura faţă de moldoveni…”

Anume Bergman, primul, a povestit despre comandantul de batalion Kostenko, care a uzurpat puterea la Tighina. A furat cu vagoanele, lua şpagă de la puşcăriaşi şi îi înarma, tortura oamenii şi, având călăi plătiţi, a ucis personal peste o sută de oameni. Kostenko vindea armament din depozitele militare sovietice, dar demiterea acestuia nu a fost permisă de Smirnov. După arestarea comandantului de batalion şi interogarea gardiştilor reţinuţi, scrie Bergman, „toată istoria războiului din Transnistria a apărut într-o lumină absolut nouă”. Însă, examinând pocesele verbale ale interogărilor, generalul Lebed a decis ca în nici un caz să nu fie divulgate mărturiile, deoarece acestea ar fi adus un imens prejudiciu imaginii Rusiei, care ar fi fost discreditată.

– Nu este clar nici până astăzi de ce anume Bergman, care a participat personal la lichidarea lui Kostenko, în consecinţă, un martor neobiectiv, este pricipala sursă a informaţiei despre acest comandant de batalion.

– Pentru că toate urmele, cu contribuţia aceluiaşi Bergman, au fost atât de bine şterse, încât nu se cunoaşte în realitate ce anume a săvârşit Kostenko şi ce au comis alţii. Probabil, s-a dorit să treacă în seama comandantului de batalion crimele monstruoase, banditismul şi samavolniciile comise în localităţile aflate sub jurisdicţia autoproclamatei RMN. Anume acele fapte care nu au fost recunoscute niciodată nici de partea transnistreană, nici de cea rusă.

Oare într-adevăr procesele verbale ale interogatoriilor la care a fost supus Kostenko au fost nimicite sau se află în arhivele FSB-ului şi cândva vor fi desecretizate? În ultimul caz, mai rămâne o şansă că va apărea adevărul despre ceea ce s-a întâmplat în Tighina. Sunt semne că în acel moment în oraş erau minţi lucide, unii directori de întreprinderi (bunăoară, Ghimn Pologov) care considerau drept o soluţie mai raţională rămânerea Tighinei în componenţa Republicii Moldova.

În ansamblu, însă, războiul, teroarea, panica transmisă din gură în gură şi zvonurile despre masacrele, tâlhăriile şi violenţele, debandata totală erau acele „drojdii” pe care se ridica republica autoproclamată. Astăzi, propaganda tiraspoleană este întemeiată tot pe minciună şi teroare informaţională. Cine să separe faptele reale de legende? Nu există martori sau aceştia sunt speriaţi de moarte, documentele au fost nimicite. Totul e întors cu fundul în sus. În mod paradoxal, un om pe care ortacii săi îl numeau călău sângeros, este înmormântat pe aleea gloriei la cimitirul Borisov, alături de participanţii la luptele pentru Tighina….

Vorbind despre intimidarea martorilor, îi aveţi în vedere pe transnistreni?

– Nu numai pe ei! În autoproclamata RMN (pe care Aleksandr Lebed o numea „o gaură neagră” şi „un culoar criminal”), au fost destule asasinate şi atentate misterioase, faţă de care faptele lui Kostenko pălesc. În toţi aceşti ani, aici erau eliminaţi oameni care ar fi putut compromite regimul. Bergman era sigur că totul s-a făcut şi se face „sub protecţia unor funcţionari sus-puşi de la Moscova”. Chiar şi Lebed, duşman făţiş al lui Smirnov, a murit în circumstanţe foarte suspecte. A făcut o oarecare lumină asupra acestor circumstanţe jurnalistul americam Paul Khlebnikov.

Autorul cărţii „Naşul Kremlinului, Boris Berezovski”, la scurt după publicarea acesteia, a decedat în condiţii misterioase, iar asasinii săi nu au fost găsiţi!

Cât priveşte Chişinăul… Parcă Chişinăul a putut să-i apere pe oamenii care au participat la capturarea lui Igor Smirnov, planificată de către MAI din Moldova? Să mă credeţi, băieţii noştri din direcţia operaţii au avut foarte multe probleme, se temeau pentru viaţa lor şi a apropiaţilor.

În mare, credeţi-mă, o ştiu din experienţa mea amară, începând cu mijlocul anilor ’90, cei care au apărat integritatea Republicii Moldova s-au pomenit izolaţi, ponegriti si dati uitarii. Ne sileau să nu amintim de trecutul nostru, sa ne fie rusine (dupa mintea communistilor lui Voronin) ca am fost participant la „AGRESIE” si „DECLANSAREA” conflictul militar in propria TARA contra „PASNICILOR SEPARATISTI” din Transnistria. Vezi Doamne, am vrut si noi amaratii de moldoveni sa ne aparam Tara, casa, masa si familia. Noi moldovenii NU am stiut ca NU NOI suntem stapani al MOLDOVEI lui Stefan cel Mare ci altii, veneticii din largul imperiului RUS ca SMIRNOV, ANTUFEEV, Nina ANDREEVA, SEVTOV, KOSTENCO, SIDOROV, Efim BERSIN si multi altii de teapa lor. Tara nu ne poarta stima, respect. Nu avem recunoşterea  din partea Statului, el nu ne apăra. Dimpotrivă, ne umilste în fel şi chip.

La Chişinău se vorbeşte mereu că anume Rusia a dirijat evenimentele de la începutul anilor ’90 din Transnistria. Dar astea sunt doar discuţii, care sunt probele?

– Evenimentele din anii ’90 par spontane şi nedirijate de… nimeni. În realitate, erau dirijate foarte bine de către Moscova. Dacă ne respectăm, urmează să lucrăm în arhive, să facem publice fapte şi documente, să efectuăm investigaţii istorice. A fost deja constituită comisia pentru cercetarea crimelor comunismului. De ce parlamentul şi guvernul, AIE să nu creeze o comisie specială pentru investigarea evenimentelor din Transnistria? De ce să nu acordăm granturi de stat istoricilor pentru munca în arhive? De ce să nu atragem la reflectarea evenimentelor din 1990-1992 pe participanţii nemijlociţi, cât mai sunt în viaţă şi sănătoşi?

Aşa se procedează pretutindeni… La noi însă… Recent, Academia de Ştiinţe a anunţat că în anii de independenţă Chişinăul a pierdut 700 de  monumente de arhitectură.

Oare suntem atât de lipsiţi de memorie şi indiferenţi fată si de actuala istorie a noastră?

Avem deja experienţa falsificării istoriei din anii 1990-1992, conform scenariului lui Voronin. Dorim adevărul istoric sau ne este confortabil să trăim în minciună? Şi cum am năzui în acest caz să ajungem în Europa?

În opinia dumneavoastră, puteau oare fi evitate conflictul şi victimele în 1990-1992?

– De noi, colaboratoii structurilor de forţă, nu depindea nimic. În toată lumea, îndeplinindu-şi atribuţiile, structurile de forţă aplică un întreg arsenalul de mijloace din dotare, inclusiv  armamentul.

Noi am executat cerintile legilor existente, am respectat Constitutia Tarii, am indeplinit intocmai ordinile date de Presedintele statului (M.Snegur) – Comandantul Suprem  al fortelor militare, am indeplinit Hotararile Parlamentului R.Moldova, ne-am făcut onest datoria. Oare Chişinăul trebuia să accepte scenariul Moscovei, să urmărească cu indolenţă cum criminalii îşi instaurau propria conducere în regiunea de est a ţării? Cum putea Chişinăul să nu trimită poliţia la Tighina, Dubăsari, la Comrat, dacă acolo era atacată puterea aleasă în mod legal?!

Conform tuturor criteriilor juridice, era vorba de dezordini în masă care, în toată lumea, sunt reprimate de organele de interne. O altă chestiune este cum se proceda. Consideram atunci şi am rămas la aceeaşi părere că nu trebuia creat Ministerul Apărării în 1992. Acesta nici astăzi nu este capabil, având un efectiv redus, prost echipat si putini bani de la buget (parte mizerabila din PIB) să-şi îndeplinească eficient datoria faţă de ţară – să respingă un atac din afară, să dea o ripostă serioasă agresorului, să menţină integritatea teritorială a ţării. Criza economică ne lipseşte de posibilitatea de a finanţa normal armata. În condiţiile noastre, trebuia format un corp puternic de carabinieri, bine pregătit şi dotat , sau trebuia să formăm o gardă naţională in activitatea carua se fie antrenati la NECOE obuna parte din populatia R.Moldova. Aceste structuri ar fi putut să asigure ordinea şi integritatea teritorială a Moldovei! I-am propus acest lucru în repetate rânduri lui Snegur in anii 1991-1992, dar argumentele mele nu au fost luate în seamă. Prea puternice erau apelurile Frontului Popular de a crea de urgenţă propriile forţe armate.

Îmi pare nespus de rău pentru cei care şi-au pierdut sănătatea şi chiar viaţa în acel război… Mă închin cu pioşenie în faţă lor şi consider că statul trebuie, are datoria morala, să le aducă un omagiu celor căzuţi să-i susţină prin toate mijloacele şi să-i ocrotească pe cei care au avut de suferit în timpul agresiunii militare a Rusiei in anii 1990-1992.       

Interviu de Elena ZAMURA

03/03/2010

Interviu cu Vasile Soimaru

Posted by Stefan Strajer On March - 1 - 2010

Interviu cu Vasile Soimaru

Vasile Şoimaru: “Aceste eforturi pot fi interpretate ca o răzbunare a mea împotriva celor care au încercat să mă lipsească de bucuria de a fi român”

 

“Dacă am compara cele două capitale româneşti – Chişinău şi Bucureşti la capitolul românism, apoi adevărata capitală  trebuie recunoscută Chişinăul”

Cine este Vasile Şoimaru? 

Până prin 1987-1988, când am deschis primul, în viaţa mea, manual de Istorie a românilor (de     Constantin şi Dinu Giurescu), eram un moldovean convins cu slabe cunoştinţe de limbă literară română şi de istorie naţională, care făcusem facultatea de economie, apoi doctoratul în acelaşi domeniu şi publicasem patru cărţi de specialitate şi, toate, în limba rusă, cu creierii “neinfectaţi” de românism sau mai corect-spălaţi cu Derro de românism de către ocupanţi…

După 1989 m-am tratat definitiv de boala moldovenismului! Dovada? Ani la rând vizitez şi adun cu propriile forţe materiale despre românii din jurul României, care au intrat în prima ediţie a albumului meu ROMÂNII DIN JURUL ROMÂNIEI ÎN IMAGINI (tipărit în anul 2008). Aceste eforturi pot fi interpretate ca o răzbunare a mea împotriva celor care au încercat să mă lipsească de bucuria de a fi român… şi continui să lucrez pentru a 2-a ediţie a albumului care va fi cel puţin  de două ori superioară-calitativ şi cantitativ.

Românismul pe care-l manifestati, îl regăsiţi şi la românii din România?

Il regăsesc mai rar… La kilometru pătrat sau la mia de locuitori, desigur! Dar, în marea capitală, Bucureşti, şi mai rar… Dacă am compara cele două capitale româneşti – Chişinău şi Bucureşti la capitolul românism, apoi adevărata capitală  trebuie recunoscută Chişinăul. Poate, pentru că (încă) nu are un Institut Cultural Român cu un Patapievici în frunte, care toacă milioane de euro ale românilor împotriva culturii lor. Iar şefii Statului român sunt neputincioşi în faţa lui/lor…

Există vreo şansă de unificare a Basarabiei cu România?

În orice caz, şanse am avut şi avem mai multe decât au existat după 1989, politicieni – români, bărbaţi adevăraţi, pe ambele maluri ale Prutului, care să dorească acest lucru … Cei de pe malul stâng al Prutului nu vor să-şi piardă fotoliile şi paşapoartele diplomatice, iar cei de pe malul drept nu-şi doresc beleli geopolitice în plus, în timp ce-şi numără veniturile din businessul politic. 

Aţi vizitat de curând Canada, cum vi s-a părut comunitatea moldoveană şi cea română de acolo?

Am vizitat Canada la invitaţia medicului şi scriitorului Dumitru Pădeanu din Winnipeg ca să  cunosc Comunitatea română de acolo. Prima escală a avut loc la românii din franţuzescul Montreal şi mare mi-a fost mirarea să găsesc în incinta Comunităţii române şi una “separatistă” – a moldovenilor… La întrebarea mea: “Ce-i cu separatismul acesta şi în Canada? Nu ne ajunge cel din Transnistria faţă de R. Moldova sau cel basarabean faţă de România?” Răspunsul m-a dezarmat, m-a lăsat fără replică: “După cum vezi, noi aici am făcut Unirea! Pe când şi voi cei de acasă o veţi face?…”Acest lucru s-a repetat şi în alte oraşe canadiene pe care le-am vizitat.

Ce mesaj puteţi transmite comunităţii române şi moldovene din Quebec şi din Canada?

Să nu uite ei şi să-i ajute pe copiii şi nepoţii lor să nu uite că sunt români, urmaşi ai lui Traian şi   Decebal, ai lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, ai lui Cuza Vodă, ai altor personalităţi marcante ale Neamului, care au făurit, apoi au şi ocrotit Marea Unire din 1918… Şi Bunul Dumnezeu, care a creat naţiunile, vrea acest lucru!

 Interviu luat de Cristian BUCUR , Ziarul IMPACT, Montreal, Canada, 26 februarie 2010

 

Cum am scapat de Siberia

Posted by Stefan Strajer On February - 21 - 2010

Cum am scapat de Siberia

 

Autor: Ovidiu Creanga

La năvălirea barbarilor bolşevici, în iunie 1940, fiecare a fugit cum a putut şi cum a reuşit, numai să scape de furia celor cu care convieţuirserăm pâna atunci paşnic. S-au repezit ca nişte fiare în special asupra armatei române ce se retragea in debandadă. Le aruncau soldaţilor în cap cu oale de apă ferbinte, sau cu oale de noapte pline de conţinut.  Le tăiau epoleţii şi la unii chiar nasturii de la pantaloni ca sa râda mai copios de ei. Pe ofiţeri deobicei îi omorau. Ruşii, vreau să zic ostaşii ruşi, nu interveneu ci se uitau şi râdeau cu poftă. Atacau convoaiele de refugiaţi şi le furau tot ce puteau începând cu bijuteriile. Le răsturnau căruţele şi-şi băteau joc de ei. Aceştia erau, ca să nu supăr pe nimeni voi folosi termenul de neromâni/alogeni care sub români o duseseră bine, mâncaseră o pâine bună şi nu li se făcuse nici o discriminare, doar din 1921 pâna in 1940 am trăit in Basarabia şi ştiam foarte bine cum au dus-o.

Al doilea refugiu a avut loc în 1944 când, iarăşi hoardele sovietice au pus stăpânire pe Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţei, care  nu fusese niciodată la ruşi, dar asta nu are importanţă. Câteva garnituri pline cu refugiaţi din Basarabia şi Bucovina se aflau în Gara de Nord în Triaj aşteptând să fie repartizaţi undeva unde se va găsi loc şi pentru ei. Atunci pe 4 Aprilie 1944, aviaţia aliată, adică americană a bombardat sălbatic Bucureştiul şi în special Gara de Nord. Garniturile de refugiaţi au fost făcute praf, au murit mii de oameni. Din întâmplare nu eram departe de Gara de Nord şi după bombardament m-am dus să văd şi eu ce se întâmplase. Era dezastru, am văzut maţe de om spânzurând de felinarele de pe peron. Mă gândesc ce a fost  în Bagdad după mii şi mii de „bombe inteligente”. Laura soţia mea, care locuia in Cotroceni se adapostise cu familia într-un adăpost de pamânt. Totuşi o bombă i-a ciuruit pe toţi cu schije mici, nu a murit nici unul, dar au fost duşi pe targa  dupa încetarea alarmei la policlinică. Curentul electric era întrerupt şi  Laurei i-au extras la lumina unei lămpi cu gaz câte schije au găsit doctorii atunci. Totuşi câteva „amintiri de la americani” le-a purtat toată viaţa. Una mare era in tâmplă, una în vârful capului şi câteva la glezne.

Se instaurase comunismul. Noi basarabenii eram vânaţi ca nişte fiare şi expediaţi în „patrie” adică Basarabia, adica URSS, sau mai exact în Siberia. Mă stabilisem în Bucureşti, terminasem Politehnica şi mă însurasem. Locuiam pe strada Gheorghe Misail Nr. 6, în dosul cimitirului Sfânta Vineri. Ne trezim într-o zi cu un miliţian, care mă anunţă să mă prezint de urgenţă la circa de miliţie. Cu inima cât un purice mă prezint a doua zi şi sunt introdus la tovaraşa şefă. Era o femeie de cca. 45 de ani, îmbracată neglijent în civil, tunsă a la Ana Pauker, nu avea nimic femenin în ea. Mi-a trecut un fior rece prin şira spinării. Nici nu-mi răspunde la salut şi într-o românească oribilă mi se adresează:

– De ce ai fugit din ţara ta, nemernicule? Avem ordin ca pe toţi bandiţii şi trădătoriii de teapa ta să-i trimitem urgent înapoi în Patria Sovietică. Eu ştiam că „Patria Sovietică” înseamnă Siberia. Atunci intră un sergent şi-i raportează: „Tavaraşa Haimovici daţi un telefon urgent tovarăşului ministru Teohari Georgescu”.

– Nu sunt trădător şi nu sunt nici cetăţean sovietic, tata-i din Stoileşti judeţul Argeş, mama-i din Gura Nişcov judeţul Buzău, eu m-am născut pe timpul românilor în 1921.

– Nu umbla cu fleacuri, la noi nu merge cu minciuni, te-ai născut acolo, acum este teritoriu URSS eşti cetăţean sovietic, nu mă ţine mult de vorbă că am treabă. Aş fi strâns-o de gât, ea era cetăţeancă româncă şi eu eram cetăţean sovietic. Mă îneca plânsul.

– Sunt căsătorit, aşteptăm un copil, va rog fieţi-vă mila nu mă distrugeţi, lasaţi-mă să vă dovedesc că nu sunt cetăţean sovietic ci român. Probabil chestia cu copilul a mai muiat-o.

– Bine du-te la Ambasada Sovietică şi dacă ei spun că nu eşti cetăţean sovietic nu te repatriem.

Am ieşit năuc, nu vedeam nici pe unde merg, dar nu am avut încotro şi m-am prezentat la Ambasada Sovietică de pe Kisseleff. Portarul care vorbea „moldoveneşte” mi-a dat o ţidulă şi am intrat. Acolo alt filtru, am dat ţidula, la o „regulerovcă” îmbracată cu o rubaşcă încheiată la umar ce nu ştia o boabă româneşte, dar a citit ţidula şi m-a dus pâna la o uşe unde a bătut şi m-a împins înăuntru. La un birou, stătea şi răsfoia nişte dosare o fată cam de vârsta mea, adică de vre-o 25 de ani. Fata era brunetă, cu ochi albaştri, şi nu pot zice că era frumoasă, căci era foarte frumoasă, încât m-am fâstâcit. Ea la mine într-o româna splendidă:

– Ia te rog loc şi spune-mi de ce ai venit la noi.

– M-a trimis tovaraşa Haimovici de la circa noastra de miliţie ca să-i dovedesc că nu sunt cetăţean sovietic, că de nu mă „repatriază”.

– Şi dumneata zici că nu eşti cetăţean sovietic, care sunt argumentele pe care te sprijini.

Tata este din comuna Stoileşti judeţul Argeş, mama este din comuna Gura Nişcov judeţul Buzău, eu m-am născut în 1921 când Basarabia era a României. Pe mine mă cheamă Ovidiu care este un nume latin şi nu slav. Am simţit că fata mă place şi probabil i-a plăcut şi cum am răspuns.

– Deci ai dori să ramâi în România, eşti căsătorit?

– Da şi  aşteptam şi un copil.

– Eu nu pot să decid ci şeful meu la care mă voi duce imediat să-i raportez cazul dumitale, pâna atunci du-te şi aşteaptă pe culuar, acolo sunt câteva scaune.

Am ieşit, şi am aşteptat vre-o 20 de minute, timp in care cred că am îmbătrânit cu cinci ani. Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Văd că vine „regulerovca” la mine şi mă împinge din nou în camera fetei frumoase.

– Şeful meu care este gruzin ca şi tatăl meu, este un om de zahăr, şi mă inţeleg foarte bine cu el. Noi suntem de parere ca NU EŞTI CETĂŢEAN SOVIETIC şi să fii lăsat în pace de tovaraşa Haimovici. Noi îi vom da telefon să-i spunem decizia noastră.

M-am repezit şi i-am pupat mâna şi asta a flatat-o ca pe orice femeie, fie ea şi sovietică. Am mai stat preţ de 10 minute în care mi-a spus că şi tatăl ei este inginer, este gruzin, mama ei este moldoveancă din Chişinău. Ei s-au întilnit când studiau la Lomonosov la Moscova, s-au plăcut şi s-au luat. Tatăl ei este inginer şef într-o uzină din Tiraspol şi mama ei este profesoară de limbi străine in Universitatea din Tiraspol. Ea a urmat la Moscova tot facultatea de limbi străine, specialitatea Română şi Italiană. Nu era căsătorită şi era bucuroasă că a fost repartizată în Bucureşti. I-am mai pupat odata mâna şi am plecat sărind într-un picior: Mai îmi amintesc că o chema Zinaida, numele de familie nu-l mai ţin minte.

Să-ţi dea Dumnezeu sănătate Zinaida şi viaţă îndelungată, tu m-ai scăpat de la moarte!

SCĂPASEM DE SIBERIA,  SCĂPASEM DE MOARTE!

Ovidiu CREANGĂ

Toronto, Canada

17 februarie 2010

 

 

APEL LA UNITATE SI DEMNITATE ROMÂNEASCA

Posted by Stefan Strajer On February - 19 - 2010

APEL LA UNITATE SI DEMNITATE ROMÂNEASCA

 

La începutul anului 2010, proclamat de Sfântul Sinod ca Anul omagial al Crezului Ortodox si al Autocefaliei românesti în Patriarhia Româna, în contextul aniversarii a 125 de ani de când Biserica Ortodoxa Româna a devenit autocefala si a 85 de ani de la ridicarea la rangul de Patriarhie, ierarhii Sfântului Sinod adreseaza un Apel de suflet catre toti clericii si mirenii ortodocsi români din afara granitelor tarii, aflati – fara binecuvântare – în alte Biserici Ortodoxe surori sau în alte structuri necanonice, de a reveni în comuniune directa cu Biserica Mama, adica în jurisdictia canonica a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Realizarea acestui deziderat reprezinta împlinirea prevederilor din Statutul pentru organizarea si functionarea Bisericii Ortodoxe Române, care mentioneaza faptul ca Biserica Ortodoxa Româna este Biserica neamului românesc si îi cuprinde pe crestinii ortodocsi din tara si pe crestinii ortodocsi români din afara granitelor tarii, precum si pe cei primiti canonic în comunitatile ei (art. 5), iar organizarea canonica si pastorala a credinciosilor ortodocsi români din afara granitelor României se asigura de catre Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (art. 8). Acest principiu este în deplina concordanta cu hotarârea Conferintei Presinodale Panortodoxe de la Chambésy-Elvetia (6-13 iunie 2009), care precizeaza ca fiecare Biserica autocefala are dreptul de a pastori propria sa diaspora.

Prevederile statutare mentionate exprima autocefalia Bisericii Ortodoxe Române si se bazeaza pe canonul 16 de la Sinodul I Ecumenic (325), care afirma principiul ca nu este îngaduit unei eparhii sa primeasca în jurisdictia sa clerici si credinciosi ortodocsi, fara binecuvântarea Bisericii (eparhiei) careia acestia apartin.

În acest sens, amintim si faptul ca procesul de revenire a clerului si credinciosilor ortodocsi de diferite nationalitati la Bisericile Mame (de exemplu în Patriarhia Rusa si în Patriarhia Sârba) a început deja în urma cu mai mult timp si a aratat ca, prin coresponsabilitate si solidaritate etnica ortodoxa, se pot depasi dezbinari istorice conjuncturale, motivate în trecut pe criterii politice.

Acum, la 20 de ani de la caderea regimului comunist în Europa Rasariteana, când România este membra a Uniunii Europene si a NATO si în conditiile în care Biserica Ortodoxa Româna dezvolta o activitate fara precedent în afara granitelor tarii prin reorganizarea si înfiintarea de numeroase eparhii în întreaga lume, apreciem ca nu mai sunt motive întemeiate de a respinge chemarea la unitate si comuniune ortodoxa româneasca.

Suntem încredintati ca aceasta reînviere si reconciliere ortodoxa româneasca va consolida si va intensifica lucrarea pastoral-misionara, social-filantropica si cultural-educationala a Bisericii Ortodoxe Române de pretutindeni, întarind în acelasi timp demnitatea ortodoxa româneasca, eliberând pe românii ortodocsi de complexul de a fi „cautatori de umbrele canonice” la straini.

Regretam ca din motive multiple, unii dintre fratii nostri români s-au îndreptat spre alte jurisdictii ortodoxe în timpul comunismului, însa ceea ce a fost scuzabil în trecut a devenit nejustificabil si chiar regretabil în prezent, adica înstrainarea românilor unii de altii.

Cu speranta ca apelul nostru la unitate si demnitate ortodoxa româneasca va fi receptat cu bucurie si speranta, ca dorinta de comuniune si cooperare misionara, va împartasim tuturor parinteasca binecuvântare si frateasca pretuire.

PRESEDINTELE SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

† D A N I E L

Arhiepiscopul Bucurestilor,

Mitropolitul Munteniei si Dobrogei, Loctiitor al tronului Cezareei Capadociei si

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

† Teofan

Arhiepiscopul Iasilor si Mitropolitul Moldovei si Bucovinei

† Laurentiu

Arhiepiscopul Sibiului si Mitropolitul Ardealului

† Bartolomeu

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului, Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului

† Irineu

Arhiepiscopul Craiovei si Mitropolitul Olteniei

† Nicolae

Arhiepiscopul Timisoarei si Mitropolitul Banatului

† Petru

Arhiepiscopul Chisinaului, Mitropolitul Basarabiei si Exarh al Plaiurilor

† Iosif

Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale si Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale si Meridionale

† Serafim

Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei si Luxemburgului, Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale si de Nord

† Nifon

Mitropolit onorific, Arhiepiscop al Târgovistei si Exarh Patriarhal

† Teodosie

Arhiepiscopul Tomisului

† Pimen

Arhiepiscopul Sucevei si Radautilor

† Andrei

Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Gherasim

Arhiepiscopul Râmnicului

† Eftimie

Arhiepiscopul Romanului si Bacaului

† Epifanie

Arhiepiscopul Buzaului si Vrancei

† Calinic

Arhiepiscopul Argesului si Muscelului

† Casian

Arhiepiscopul Dunarii de Jos

† Timotei

Arhiepiscopul Aradului

† Nicolae

Arhiepiscopul Ortodox Român al celor doua Americi

† Justinian

Arhiepiscop onorific, Episcopul Ortodox Român al Maramuresului si Satmarului

† Ioan

Arhiepiscop onorific, Episcopul Covasnei si Harghitei

† Corneliu

Episcopul Husilor

† Lucian

Episcopul Caransebesului

† Sofronie

Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Nicodim

Episcopul Severinului si Strehaiei

† Vincentiu

Episcopul Sloboziei si Calarasilor

† Galaction

Episcopul Alexandriei si Teleormanului

† Ambrozie

Episcopul Giurgiului

† Sebastian

Episcopul Slatinei si Romanatilor

† Visarion

Episcopul Tulcii

† Petroniu

Episcopul Salajului

† Gurie

Episcopul Devei si Hunedoarei

† Daniil

Episcop-loctiitor (Administrator) al Episcopiei Daciei Felix

† Siluan

Episcopul Ortodox Român al Ungariei

† Siluan

Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei

Episcopul Ortodox Român al Spaniei si Portugaliei

† Macarie

Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord

† Mihail

Episcopul Ortodox Român al Australiei si Noii Zeelande

† Ciprian Câmpineanul

Episcop-vicar patriarhal

† Varlaam Ploiesteanul

Episcop-vicar Patriarhal

† Varsanufie Prahoveanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucurestilor

† Calinic Botosaneanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iasilor

† Andrei Fagaraseanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† Irineu Bistriteanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului si Clujului

† Vasile Someseanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului si Clujului

† Paisie Lugojeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timisoarei

† Emilian Lovisteanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului

† Ioachim Bacauanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului si Bacaului

† Marc Nemteanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale

† Sofian Brasoveanul

Episcop-vicar Arhiepiscopiei Ortodoxe a Germaniei, Austriei si Luxemburgului

† Ioan Casian de Vicina

Episcop-vicar Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a celor doua Americi

† Iustin Sigheteanul

Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramuresului si Satmarului

MARELE CONSTANTIN BRÂNCUŞI

Posted by Gabriela Petcu On February - 18 - 2010

Autor:

Gabriela Petcu

  

  

Arta ar trebui să fie numai bucurie!… De aceea, nu există “artişti”, ci numai oameni care simt nevoia să lucreze, întru bucurie! Să cânte, asemenea păsărilor!

Constantin Brâncuşi

 

CONSTANTIN BRÂNCUŞI

“…Tu ai transformat anticul în modern” (Henri Rousseanu)

CONSTANTIN BRÅNCUŞI s-a născut la 19 februarie 1876, la Hobiţa – Gorj şi a fost al cincilea copil al lui Nicolae şi Maria Brâncuşi, o familie de ţărani obişnuiţi. Rămâne una dintre personalităţile importante ale culturii şi istoriei Gorjului, lăsând amprente de mare valoare în viaţa ţării. Opera lui, este recunoscută pe plan mondial fiind considerat unul din primii mari creatori ai artei moderne.  

 

La vârsta de 17 ani începe să se manifeste înclinaţia lui spre artă, când, baiat de prăvălie fiind, construieşte o vioară din scândurile unei lădiţe de portocale. Urmează Şcoala de meserii din Craiova (1894-1898), apoi, pleacă la Viena unde lucrează la un atelier de tâmplarie, iar după un an revine în ţară şi se înscrie ca student al Şcolii Naţionale  de Arte Frumoase din Bucureşti. Vinde casa de la Hobiţa, spală vase prin restaurante, sculptează şi vinde o parte din opere pentru a putea să-şi plătească studiile. În 1904 pleaca la Paris pe jos, lucrează în diverse locuri şi strânge bani pentru a urma Şcoala de Arte din Paris (clasa lui Antonin Mercie) . Ciopleşte bustul patronului restaurantului în care lucra, fapt care l-a făcut cunoscut în zonă, datorită măiestriei execuţiei acelui bust. A sculptat mult, atât în lemn dar şi în piatră şi metal. Brâncuşi începe să fie tot mai sigur pe drumul pe care merge fiind acceptat ca practician în atelierele lui Auguste Rodin dar, artistul refuză să lucreze cu acesta rostind cuvintele devenite celebre, “Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu creşte nimic).

În 1907  închiriază un atelier în Rue de Montparnasse şi intră în contact cu avantgarda artistică pariziană, împrietenându-se cu Ezra Pound şi Henri Pierre Roche, care au fost nu doar prieteni, ci şi confidenţi, purtători de cuvânt şi mai târziu biografi. De asemenea, a fost foarte apropiat cu poetul Guillaume Apollinaire şi cu artişti celebri precum  Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp alături de care a lucrat. Unele dintre cele mai cunoscute opere ale sale din acea perioadă sunt: Cuminţenia pământului”, o primă versiune a lucrării Sărutul” (1907), Somnul” (1908), Muza adormită” (1909-1910), Pasărea măiastră” (1910), Prometeu” (1911), Domnişoara Pogany” (serie 1912-1933), Primul pas (1913) lucrări ce marchează aplecarea spre valorile artelor arhaice.

Brâncuşi era o persoană sociabilă şi complexă pe care nu multe persoane au reuşit să-l înţeleagă. Jovial şi bonom, purta barbă iar în ultima parte a vieţii haine ţărăneşti. Era interesat de aproape orice subiect începând cu muzica (avea înclinaţii spre muzica eclectică), ştiinţă, filosofie. Viziunea sa asupra vieţii era influenţată atât de Platon cât şi de gândirea filosofilor orientali, într-un amestec interesant şi personal. Era aproape un ascet, care îşi transformase atelierul într-un adevărat templu, impresionând pe vizitatori prin atmosfera profund spirituală.

Lucrările sale i-au adus o imensă popularitate, acesta fiind cunoscut şi foarte apreciat mai ales în Franţa, România şi în Statele Unite, colecţionarii  fiind interesaţi pentru a-şi procura creaţiile artistului român, iar revistele şi criticii publicând nenumărate studii şi articole cu laude. În 1913 expune simultan la Salon des Independants în Paris şi la the Armory Show în New York.

                 Recunoaşterea sa pe plan naţional şi internaţional se datorează, în principal, ansamblului sculptural de la Tg Jiu, terminat în 1938. Ansamblul, alcatuit din Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana Infinitului era dedicat românilor care în 1916 reuşiseră să oprească o invazie germană. Aceste lucrări depăşesc limitele concretului, generând diverse interpretări ale semnificaţiei celor trei sculpturi. Mac Constantinescu, un cunoscut al artistului, spunea în “Colocviul Brâncuşi” că ansamblul reprezintă

,,înfăptuirea unei vechi dorinţe, aceea de a lăsa pe pământul românesc concretizarea în bronz şi piatră a tot ce a gândit mai profund şi mai îndelung’’. Iar A. Ghenie spunea că ,,un ţăran din Gorj a făcut pentru ţara sa ceea ce pentru alte ţări n-au putut face decât regii şi împaraţii’’.

De la interpretarea ansamblului ca un monument ridicat în cinstea eroilor căzuţi în război, până la atribuirea unor semnificaţii care se leagă de simbolismul universal, de începuturile vieţii umane şi a legăturilor omului cu pământul, s-au emis diferite ipoteze.

                      Masa trăcerii poate fi asociată cu o ,,invitaţie la un magic conciliu al umbrelor stămoşilor” (Radu Boureanu) sau ,,masa rotundă-primul stadiu al civilizaţiei, stadiul primitiv’’(V.G.Paleolog). O altă interpretare poate fi apropierea de strămoşii daci, de naşterea civilizaţiei pe aceste locuri. Având în vedere că ansamblul se vrea un omagiu al eroilor cazuţi în 14 octombrie 1916, în bătălia de la Jiu, se poate spune că Masa Tăcerii reprezintă şi masa de ,,pomenire’’a acestora. Pentru Petre Pandrea, “Masa tăcerii este un imn al căsătoriei, al iubirii familiale şi fertile, aşa cum se practică pe plaiurile noastre din timpuri imemoriabile”.

                   Poarta Sărutului. Păstrând tema sculpturii ,,Sărutul’’, Poarta reprezintă bucuria că iubirea e nemuritoare, iar după spusele autorului, ,,misterul fecundităţii şi al morţii este însuşi misterul iubirii, care va supravieţui dincolo de mormânt’’. Partea superioară a Porţii, ar putea reprezinta hora ţărănească, gorjeană. Petre Pandrea, în ideea că Brâncuşi a costruit la Tg Jiu un monument închinat ostaşului victorios,  eroului întors acasă, a văzut în aceasta ,,o solemnitate a nunţii în cinstea soldatului victorios, care intră în rânduiala rurală’’. Să fie oare Poarta Sărutului un arc de triumf? Sau,  doar un simplu portal aşezat la intrarea în Grădina Publică? Cu siguranţă,  Poarta Sărutului reprezintă mai mult decât oricare interpretare, ea reprezintă însăşi cumulul de idei exprimate de autor în întreaga sa operă.

         Brancuşi şi-a motivat această sculptură prin ,,un sentiment adanc’’ aşa cum a făcut-o şi în ,,Sărutul’’ de la Montparnasse: ,,Am voit să pomenesc nu numai amintirea acestui cuplu unic, ci pe aceea a tuturor perechilor care s-au iubit înainte de a-l părăsi’’.

                 Coloana Infinitului  sau Coloana Recunoştinţei fără Sfârşit, reprezintă un loc deosibit în viziunea exegeţilor şi a lumii întregi. Există dovezi că proiectul este mult mai vechi. Încă din 1909 în atelierul lui Brâncuşi ar fi existat “trunchiuri şi bârne, coloane truncheate de lemn”, iar prima versiune expusă a unei coloane, intitulată “Proiect arhitectural”, datează din 1918. Ulterior, în 1933, în expoziţia sa personală de la New York, Brâncuşi expune proiectul său sub numele devenit celebru, Coloană fără sfârşit. Brâncuşi însuşi o denumea “un proiect de coloană care, mărită, ar putea sprijini bolta cerească”. Doctorul Traian Stoicoiu spune că „Adevăratul nume al Coloanei Infinitului este de fapt “Coloana sacrificiului infinit” dat de eroii noştri pentru reîntregirea neamului. Numărul modulelor din care este alcatuită coloana reprezintă anul când România a intrat în primul război mondial şi se termină cu o jumătate de modul, reprezentând jumatatea anului respectiv”.

În ultimii ani ai vieţii, Brâncuşi a fost îngrijit de doi refugiaţi români, care locuiau în apartamentul de langă atelierul său. Pentru a-i putea desemna pe aceşti ultimi prieteni moştenitori şi pentru ca atelierul şi lucrările să intre în patrimoniul Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris, Brâncuşi a devenit cetăţean francez în 1952. A murit pe 16 martie 1957, la vârsta de 81 de ani, lăsând în urmă peste 1200 de fotografii şi 215 sculpturi, de o valoare estetică şi culturală incalculabilă.

 

Constantin Brâncuşi este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea  fiind o figură remarcantă în mişcarea artistică modernă. Sculpturile sale prezintă eleganţă a formei, sensibilitate în utilizarea materialelor, combinând simplitatea artei populare româneşti cu rafinamentul avantgardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât şi importanţa acordată luminii şi spaţiului sunt trăsăturile caracteristice ale creaţiei lui Brâncuşi. Opera sa a influenţat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură şi desen.

 Constantin Brâncuşi despre opera sa   

“Il y a des imbéciles qui définissent mon œuvre comme abstraite, pourtant ce qu’ils qualifient d’abstrait est ce qu’il y a de plus réaliste, ce qui est réel n’est pas l’apparence mais l’idée, l’essence des choses.”   “Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor.”

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors